DIONISIOS A. MACRIS IANNIS CEL NEBUN PENTRU HRISTOS

Dionisios Macris IANNIS CEL NEBUN PENTRU HRISTOS

edituraEvanghelismos (Bucureşti 2012

IANNIS CEL NEBUN PENTRU HRISTOS Copyright Pentru ediţia de faţă, Editura Evanghelismos, care mulţumeşte Domnului Dionisios A. Makris pen­tru generozitatea cu care i-a fost acordat dreptul traducerii şi editării în limba română a prezentei cărţi.

Dionisios A. Makris

IANNIS CEL NEBUN PENTRU HRISTOS

Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu SCHITUL LACU SFÂNTUL MUNTE ATHOS

Editura EVANGHELISMOS Bucureşti, 2012

Traducere din limba greacă după originalul:

«TQeĂo-ruxwTi; 6 2nd Xqicjtov oaAo?» TOU AlOVUCTtOU A. MctKQTţ AOiŢva 2009.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MAKRIS, DIONISIOS A.

Iannis cel Nebun pentru Hristos Dionisios A. Makris; trad.: ierosch. Ştefan Nuţescu. ed. a 2-a, rev. bucureşti: Evanghelismos, 2012

ISBN 978-973-7812-92-6 I. Nuţescu, Ştefan (trad.)

Prolog

După cum se ştie, nebunia pentru Hristos a constituit dintotdeauna unul dintre cele mai frumoase capitole din marele Sinaxar al Sfinţilor Bisericii noastre Ortodoxe, un capitol plin de în­văţături mântuitoare, din care înţelegem că drep­tatea şi judecata lui Dumnezeu diferă foarte mult de cele ale oamenilor. O neînsemnată adăugire la acest capitol este şi următoarea povestire pe care ne-a spus-o un levit smerit al Evangheliei, un prieten apropiat al Domnului nostru, al Maicii Domnului, al Sfântului Ioan Botezătorul, al Sfân­tului Haralambie, al Sfântului Cosma Etolianul şi al Sfântului Anastasie din Gordio¹. Un levit ascet, care trăieşte în munţii binecuvântaţi din ţinuturile noastre. Este vorba despre o adevărată floare înmiresmată, care se descoperă din ce în ce mai mult sufletelor îndurerate din pricina încercărilor vieţii, iar acestea, ca nişte albine, zboară în jurul său, ca să se îndulcească în dar de polenul cel de mult preţ izvorât din prezenţa sa şi din cuvântul său.

Povestirea sa se referă la un nebun pentru Hristos, care a trăit în zilele noastre într-unul

1 Veche cetate din Frigia, o regiune din Asia Mică.

7

dintre cartierele necunoscute şi mărginaşe ale Atenei, într-un cartier unde uşile oamenilor erau zăvorâte cu străşnicie pentru aproapele, iar viaţa curgea monoton, în limitele cunoscutului dispreţ faţă de om, ale slavei deşarte şi nepăsării faţă de celălalt, dovadă a stăpânirii patimilor egocentrice.

Aşadar, în acest cartier, care cu siguranţă seamănă cu toate celelalte, chiar şi cu al oricăruia dintre noi, fie că trăim în oraş, fie la sat, a fost de ajuns nebunia unui om, următor al lui Hristos, ca să se săvârşească schimbarea cea bine plăcută lui Dumnezeu. Şi este bine plăcută pentru că este ceva deosebit, unic şi totodată original. Este schimbarea care rupe legăturile demonice ale sufletelor robite şi alipite potrivit mărturiei obşteşti de astăzi de lucrurile trecătoare şi fără valoare, le readuce la „frecvenţa” cerului şi la „pulsaţiile” mântuitoare şi dătătoare de viaţă ale doxologiei Dumnezeirii Treimice şi le îmbracă cu mărinimie şi cu dragoste dezinteresată, cu sinceri­tate şi nevinovăţie, cu răbdare şi îngăduinţă, cu jertfire de sine, smerenie şi pocăinţă. Pentru că numai îmbrăcat cu aceste veşminte, sufletul poate să fie părtaş al bunătăţilor cereşti, pe care Domnul le dăruieşte în fiecare zi cu îndestulare.

Povestea lui Iannis nu se încheie în paginile care urmează. Dimpotrivă, acum doar începe şi ne îndeamnă să pornim împreună cu el în cea mai frumoasă călătorie pe care am făcut-o în viaţa noastră.

Primii ani

Iannis locuia într-o garsonieră săracă, pe care o moştenise de la mama sa, într-un bloc cu două­zeci de apartamente. Lucra la brutăria din cartier, iar ziua sa de muncă începea dis-de-dimineaţă. De acolo de unde lucra obişnuia ca în fiecare zi să umple două sacoşe cu pâine şi covrigi, pe care le îm­părţea bătrânilor şi studenţilor din cartier. Spunea:

iată, m-am gândit să vă aduc în dar puţină pâine caldă de la domnul Apostol brutarul, ca să-l pomeniţi în rugăciunile voastre.

Adevărul era că Iannis dădea în fiecare lună o mare parte din salariul său pentru a-i hrăni cu pâine pe săracii din cartierul în care locuia. Lui Apostol îi spunea că are nişte prieteni bolnavi pe care îi ajută şi că în schimbul serviciilor pe care le face, chipurile, primeşte plată.

Dar cum ajunsese să-i cunoască pe săracii din cartier? încă de când era copil, avea obiceiul să sune la rând pe la toate uşile, nu numai în blocul său, ci şi în blocurile învecinate. Le spunea tuturor cine este şi îi întreba dacă au nevoie să-i ajute cu ceva:

cum o duceţi? Nu cumva aveţi vreo pro­blemă şi vă pot fi de folos cu ceva? Copiii voştri sunt bine?

La început unii îl alungau, alţii îi închideau uşa în faţă nevrând să vorbească cu el, fiind în mod vădit deranjaţi de apariţia sa neaşteptată, alţii însă doreau ca să audă de la el, precum ei înşişi mărturiseau, vreun cuvânt de folos. în cele din urmă el învăţa pe fiecare câte ceva de folos. Ajunsese să cunoască ciudăţeniile şi însuşirile deosebite ale caracterului fiecăruia.

Nopţile obişnuia să se retragă în casa lui cea săracă şi să se roage. îi plăcea să citească Psaltirea cu voce tare, ca să plece, precum spunea celor ce îl întrebau, duhurile rele din cartier. Citea atât de tare, încât un chiriaş nou, care nu îl cunoştea bine, a chemat într-o zi poliţia, protestând că tulbură liniştea publică. în fiecare zi Iannis tămâia toate apartamentele, începând de la ultimul etaj până jos şi chiar şi curţile. Când era cineva bolnav, îl vizita şi, după ce îl tămâia şi îl însemna cu semnul Sfintei Cruci, îi citea silabisind, cu puţina ştiinţă de carte pe care o avea, Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iacov. „Rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să vă vindecaţi”², le spunea. îi îndemna să se mărturisească şi să se împărtăşească, ca să-i vindece marele Doctor Iisus Hristos.

Nu de puţine ori, după ce se întorcea de la brutărie, lua mătura şi mătura blocul, ca să fie curat, după cum spunea el.

îi plăcea să se amestece în discuţiile celor care vorbeau în contradictoriu, prin cafenele, despre

² Iacov 5,16.

10

partidele politice (în trecut aveau loc mari dispute în privinţa partidelor politice). Le spunea acestora zâmbind:

ah, şi voi, de ce vă puneţi nădejdea în tini­chele şi în chimvale? în loc să vă certaţi, rugaţi-vă să ne trimită Dumnezeu un David ca împărat. Acela rezolva problemele, pentru că i se răneau genunchii de atâta stat la rugăciune. Deştepţii voştri însă ce fac? Se roagă să primească numai comisioane şi sunt corupţi cu totul. Vă socotesc nişte proşti şi îşi bat joc de voi.

pleacă de aici, nebunule!, îi spuneau aceia. Şi ca să scape de el, îl trimiteau la vreo treabă.

El însă totdeauna le spunea:

nu nădăjduiţi spre boieri, ci nădejdea voas­tră să fie numai în Dumnezeu.

Furtuna

într-o zi Iannis nu s-a dus la lucru. Domnul Apostol brutarul s-a neliniştit. Niciodată nu lip­sise, aşa că a trimis pe cineva acasă la el. înainte de a ajunge la casa lui, cel trimis l-a văzut pe Iannis cum curăţa cu o lopată canalizarea de pământ şi de necurăţii.

bre, ai înnebunit de tot? i-a spus. Domnul Apostol te aşteaptă la brutărie şi tu cureţi cana­lizarea? Crezi că o să te angajeze la primărie?

de dimineaţă caut două sute de drahme, pe care le-am pierdut, însă nu-mi amintesc în care

11

dintre cele cinci guri de canalizare au căzut, aşa că le curăţ pe toate. Şi de vreme ce tot le-am deschis, m-am gândit să scot şi gunoaiele, a spus el zâm­bind. Aşa că mergi şi spune-i domnului Apostol că o să lucrez mai mult mâine, în schimbul orelor pe care le-am pierdut azi. Este vorba de două sute... Nu-i de glumă, a continuat el.

Atunci brutarul s-a mâniat foarte tare. De îndată ce a auzit ce s-a întâmplat, a ameninţat că o să-l alunge. După cinci ore Iannis şi-a terminat lucrarea şi s-a întors mulţumit la casa sa.

ai găsit cele două sute?, l-a întrebat ironic băcanul, care tocmai trecea pe acolo. Să te duci pe la primar să ţi le dea pentru că i-ai curăţat canalizarea, a continuat acela râzând.

în după-amiaza aceleiaşi zile cerul s-a întu­necat. Dintr-odată au apărut nori negri amenin­ţători. Tuna şi fulgera şi s-a pornit o ploaie torenţială. Drumurile s-au transformat în râuri luând tot ce găseau în calea lor, chiar şi maşini. La primărie s-au semnalat multe distrugeri. Au fost inundate case, magazine, depozite. S-au pierdut averi întregi. Pompierii nu reuşeau să evacueze apa. în ziua următoare primarul a mers la faţa locului, ca să vadă el însuşi care sunt pagubele. Toţi locuitorii s-au arătat nemulţumiţi deoarece canalizarea era înfundată. A mers şi în cartierul lui Iannis. Acolo nu existau pagube. Băcanul, când l-a văzut, i-a zis:

domnule primar, să mergi să-i mulţumeşti lui Iannis, care ieri dimineaţă a curăţat canalele.

12

Ne-a izbăvit nebunia lui, fiindcă a căutat prin canale vreo două sute de drahme, pe care le pierduse.

Brutarul a spus şi el acelaşi lucru primarului:

din fericire nebunul, domnule primar, a curăţat canalele, pentru că altfel ne-ar fi înecat o asemenea ploaie. Nebunia lui ne-a scăpat de mari distrugeri.

iată că este nevoie şi de nebuni, a spus primarul zâmbind.

Nebunul pentru Hristos Iannis obişnuia să poarte haine sărace. Văzându-l aşa, multora li se făcea milă de el şi îi dădeau bani.

ia, bre nebunule, ca să-ţi cumperi vreo cămaşă şi o pereche de pantaloni, îi spuneau.

El le mulţumea, punea banii în plicuri, mai adăuga şi ceva din salariul său, iar apoi mergea pe ascuns şi îi arunca pe sub uşile celor care aveau nevoie.

Când mergea la supermarket obişnuia să cumpere lucruri ciudate. Punea în coş chiar şi lucruri pe care le folosesc femeile, iar din această pricină stârnea râsetele tinerelor de la casă. Proprietarului supermarketului îi era milă de el şi dăduse poruncă să i se ia jumătate din suma pe care trebuia să o plătească.

într-o zi cineva a fost împins de curiozitate să afle ce face Iannis cu atâtea cumpărături, aşa că l-a urmărit pe ascuns. L-a văzut că merge într-un colţ îndepărtat al micii pieţe, ca să nu fie zărit de nimeni, şi a început să împartă cumpărăturile.

13

Apoi a început să sune pe la uşi, precum obişnuia, şi să lase înaintea lor pungile cu cumpărături. Obiectele pentru femei le ducea unei studente sărace, Katerina, care era dintr-o familie nume­roasă şi avea mare nevoie.

Toţi locuitorii din cartier, în ziua adormirii sale, care s-a petrecut în urmă cu opt ani, au avut de povestit câte ceva despre el.

Anastasie, administratorul blocului în care lo­cuia Iannis, a vorbit despre dragostea pe care o avea faţă de Biserică:

„Mergea aproape în fiecare zi la biserică. Duminica ajungea chiar şi înaintea preotului. îşi aprindea lumânarea, se închina la sfintele icoane şi se aşeza la locul său în faţa intrării în biserică, făcând pe cerşetorul. Toţi banii pe care îi aduna, aşa cum mi-a destăinuit preotul, îi punea pe ascuns în cutia pentru săraci şi bătrâni. într-o zi paraclisierul l-a văzut cum umbla la cutie şi a crezut că vrea să fure. A alergat îndată la preot şi i-a spus:

părinte, Iannis bagă mâna în cutie.

Preotul s-a apropiat cu atenţie şi s-a uitat pe ascuns. L-a văzut scoţând bani din buzunar şi punându-i în cutie.

ce faci aici, bre nebunule? a strigat la el.

părinte, mi s-a găurit buzunarul şi, ca să nu cadă şi să-i pierd, îi arunc aici, ca să-i păzească Maica Domnului şi să-i dea celor mai săraci decât mine.”

14

în continuare, Nicoleta, după ce a luat o gură de cafea, a spus următoarele:

„într-o seară, în urmă cu zece ani sau mai mult, am văzut un tânăr ciudat umblând prin car­tier. L-am urmărit crezând că este hoţ. Deodată l-am văzut pe Iannis ieşind grăbit din locuinţa lui şi îndreptându-se spre singura casă cu curte din cartier, unde locuia atunci cu chirie o familie alcătuită din patru persoane. S-a aşezat comod pe scările din faţa porţii şi a început să cânte cu glas tare cântări închinate Maicii Domnului. îi plăcea să cânte „Fecioară curată”. Au trecut aproape două ceasuri şi el continua să cânte. Am ieşit şi i-am spus să înceteze. Atunci l-am văzut pe acel tânăr îndepărtându-se în grabă. Iannis s-a ridicat şi a intrat în casă. Din curiozitate m-am dus să văd ce se întâmplă. Nu vă ascund că în minte mi-au trecut tot felul de gânduri rele. Am sunat la uşă şi mi-a deschis o tânără. Iannis stătea la masă şi mânca ceva. Lângă el stătea fiul ei de cinci ani. Adresându-se copilaşului, Iannis a început să-i spună că una dintre cele zece porunci ale lui Dumnezeu este: „Să nu desfrânezi”.

- Ştii, Gheorgaki, desfrânarea nu este plăcută lui Dumnezeu. Ea îi deschide uşa necuratului satana, care intră în casă şi treieră. Atunci se strică familiile, iar bolile, durerea şi ura intră prin ferestre şi alungă binecuvântarea lui Dumnezeu, pe care a dat-o odată cu săvârşirea Tainei căsătoriei. Bărbatul şi femeia, aşa cum sunt tata şi mama, Gheorgaki, prin căsătorie se fac un trup.

15

Dacă faci desfrânare este ca şi cum ţi-ai tăia mâna.

Mărturisire

Vă mărturisesc că m-am mâniat foarte tare auzindu-l ce vorbea.

ce spui copilaşului, bre netemătorule de Dumnezeu? Ia vino-ţi în fire, i-am spus.

Atunci tânăra a început să plângă şi mi-a spus printre suspine:

pentru mine spune acestea, lasă-l, nu-l certa.

Iannis însă a plecat în grabă şi tânăra mi-a mărturisit că avea de gând să-l înşele pe bărbatul ei cu un tânăr pe care îl cunoscuse la cafenea, unde mersese cu o prietenă de-a ei, ca să bea cafea. Mi-a spus că urma să se întâlnească cu tânărul acasă la ea, profitând de absenţa bărba­tului ei, care era plecat cu nişte treburi, dar Dumnezeu a păzit-o şi nu a venit.

am scăpat de un mare rău, Nicoleta. Mi-aş fi destrămat familia. Când a bătut la uşă Iannis, am crezut că este tânărul respectiv, pe care simţeam că nu am puterea să-l alung. Din fericire Dumnezeu m-a scăpat de un mare păcat.

iannis te-a păzit, pentru că tânărul a venit, însă el a stat pe treptele dinaintea porţii cântând multă vreme, pe când acela se plimba pe lângă poartă. Nu l-ai auzit? i-am spus eu.”

16

„Am auzit”, a spus la rândul său brutarul, „că Iannis vroia de mic să devină preot. însă din pricina ocupaţiei germane şi a războiului civil nu a reuşit să termine şcoala. A învăţat numai să citească şi să scrie puţin. Aşa că, atunci când s-a dus, tânăr fiind, la episcop şi i-a cerut să-l facă preot, acela l-a refuzat sfătuindu-l să meargă mai întâi la şcoală. însă din tot ceea ce povestiţi, precum şi din cele pe care le cunosc şi eu, care l-am avut angajat la brutărie, pot să spun că Dumnezeu nu l-a făcut preot, însă l-a uns episcop al cartierului nostru”.

Ultimele cuvinte ale domnului Apostol s-au pierdut în suspinele şi lacrimile sale. Atunci au început să se rostogolească lacrimi şi din ochii multora care erau de faţă. Toţi vroiau să dea propria lor mărturie.

Peripeţiile sale la Spitalul de Copii

Două tinere priveau nemişcate de departe. Pe faţa lor se putea observa limpede uimirea ames­tecată cu simţământul tristeţii. Nimeni dintre cei prezenţi nu le cunoştea şi toţi se întrebau cine sunt. Domnul Anastasie credea că au legătură cu vreo familie din cartier şi, ca administrator al blocului în care locuise Iannis, a socotit că e de datoria sa să întrebe dacă au vreo legătură cu fratele care se mutase la Domnul. Cea mai voinică, după ce şi-a şters lacrimile, a început să spună:

17

mă numesc Areti şi împreună cu prietena mea, Kaliopi, lucrăm la Spitalul de copii. Cu mulţi ani în urmă l-am cunoscut pe Iannis clovnul. Aşa îl ştiam noi pe cel pe care voi îl numiţi Iannis nebunul. Venea aproape în fiecare Duminică după-amiază, încărcat cu jucării. Le împărţea copiilor şi se juca împreună cu ei. îi iubea pe toţi, însă arăta grijă şi dragoste deosebită celor care crescuseră din pruncie în spital, pentru că îi părăsiseră părinţii lor. Le aducea haine, jucării şi multe altele. Pe lângă acestea mai lăsa şi câţiva bani la sora de serviciu, gândindu-se că micuţii vor mai avea nevoie şi de alte lucruri în perioada în care el nu va putea să vină. Noi nu-l ştiam de nebun ca voi. Pentru noi era cel mai bun clovn, care îi amuza ca nimeni altul pe copii.

îl iubea foarte mult pe un copilaş, pe care părinţii îl părăsiseră pentru că avea sindromul lui Down, a completat Kaliopi.

„Bre, Kaliopiţa, cum de l-au părăsit pe acest îngeraş?”, se întreba Iannis. „Sărmanii părinţi, dacă ar fi ştiut că acest îngeraş însemna pentru ei biletul pentru Rai şi pentru veşnicie, nu l-ar fi părăsit. Cum să laşi, măi copile, o asemenea co­moară? Hristos al nostru, Kaliopiţa mea, a spus că este dragoste. Şi dragostea, ştii, are înăuntrul ei jertfa. Dragostea fără jertfă este ca o tinichea goală, spoială, aşa cum spunea şi mama mea. Hristos, Kaliopiţa mea, a spus că cel ce nu are dragoste jertfelnică este gol pe dinlăuntru. Dacă am şti, buna mea copilă, ce comori trimite

18

Dumnezeu neîncetat omului, ca să-l mântuiască, am sări în sus de bucurie. Iată, acest îngeraş este o astfel de comoară. Am să-ţi spun o taină. Dacă s-ar găsi o familie bună, care să-l înfieze, atunci nu numai că familia ar primi nenumărate bine­cuvântări cereşti, ci, prin jertfa dragostei lor de a îmbrăţişa pe acest îngeraş bolnav cu trupul, l-ar tămădui. Pentru că Dumnezeul nostru Cel în Treime este milostiv şi îndurat”.

Acestea mi le-a spus Iannis privind la copi­laşul bolnav şi părăsit, care dormea pe pătuţul său de spital.

Nu este ciudat, Kaliopiţa mea, ca oameni de azi să se îngrijească mai mult de animale şi acestor copilaşi să nu le dea importanţă? Nu spun că nu trebuie să iubim păsările şi animalele. Şi de acelea trebuie să ne îngrijim, însă cu atât mai mult trebuie să purtăm grijă de omul aflat în suferinţă, care este chipul lui Dumnezeu. în ziua de azi trebuie să devenim samarineni milostivi, încât să ne dăm şi viaţa pentru binele celuilalt, dacă nevoia o cere. Nu uitaţi aceasta mai ales voi, surorile medicale, care în lucrarea voastră aveţi de-a face totdeauna cu durerea omenească”.

Ascultând cuvintele sale simple, însă pline de profunzime teologică aveam impresia că domnul Iannis este profesor-teolog. Ştia toată Sfânta Scriptură şi mă îndemna să citesc în fiecare zi una-două pagini din cea pe care el însuşi mi-o dăruise. Mă sfătuia să îngenunchez în fiecare zi înaintea icoanei Maicii Domnului şi să-i spun cu

19

de-amănuntul bucuriile, întristările şi problemele mele. „Buna mea Kaliopiţa, cere de la Maica Domnului să-ţi fie cea mai bună prietenă şi atunci vei vedea cum se vor schimba toate în jurul tău. Ea este cea mai bună mamă, cea mai bună soră, cea mai bună prietenă. Vorbeşte-i, că te aude”, îmi spunea.

Când i-am dat telefon aseară şi un oarecare domn mi-a spus că a murit şi m-a înştiinţat despre înmormântare, m-am simţit ca şi cum l-aş fi pierdut pe tatăl meu.

Deodată Anastasie a sărit în picioare şi a întrebat:

când ai dat telefon?

ieri seară pe la ora opt. Voiam să-l întreb dacă Duminica următoare, când sunt de gardă, va veni şi el, pentru că în domnul Iannis aveam cea mai mare încredere, chiar mai mult decât în părinţii mei.

dar casa este încuiată de alaltăieri şi chei am numai eu, a răspuns Anastasie.

S-a întors apoi spre ceilalţi şi i-a întrebat dacă mai are şi altcineva chei. Răspunsul a fost negativ.

dar glasul care mi-a răspuns semăna cu cel al lui Iannis, a zis Kaliopi. Am crezut că este vreo rudenie de-a lui. Acum însă, când îmi spuneţi, îmi amintesc că m-a numit „Kaliopiţa”, aşa cum nu­mai el îmi zicea. Pe moment m-a cutremurat vestea morţii sale şi nu am dat importanţă acestui fapt. „Acum, Kaliopiţa, să purtaţi de grijă sin­gure de copilaşi, pentru că Iannis a murit şi nu

20

va mai putea să vă viziteze”. Am crezut că este o rudă de-a sa, dar acum aflu că nu a avut rude şi nu ştiu ce să mai cred.

Atunci părintele Dimitrie, care asculta tăcut de la masa alăturată, s-a ridicat şi a spus:

dar acest om este Sfânt!

sfânt, Sfânt, au strigat deodată toţi.

stau şi vă ascult de atâta timp cum povestiţi despre Ioannis, fratele nostru adormit întru Domnul. Am auzit despre el numai lucruri minu­nate, care se întâlnesc doar în Vieţile Sfinţilor Bisericii noastre. Cred că înmormântarea lui nu va fi una obişnuită, ci un adevărat praznic. Mărturia Kaliopiei despre telefon m-a cutremurat şi mi-a adus aminte de o întâmplare asemănătoare din viaţa sfântului stareţ Porfirie Kavsocalivitul. Acesta a răspuns la telefon unui fiu duhovnicesc care trăia în afara ţării şi care nu fusese înştiinţat despre adormirea sa.

întoarcerea lui Dimitraki

părinte, vrea să vorbească şi Dimitraki, a spus domnul Apostol.

spune, măi copile, ca să audă toţi ceea ce mi-ai povestit puţin mai înainte despre Iannis.

Dimitraki era un copil aflat la vârsta adoles­cenţei. Nu împlinise încă paisprezece ani şi era elev în anul doi de gimnaziu. Locuia împreună cu părinţii şi cu fratele său, Pavel, mai mic decât el cu

21

trei ani, la două blocuri depărtare de cel în care locuia Iannis. în ultimul an, spre deosebire de cei­lalţi copii de vârsta sa, se întorsese la Dumnezeu. Prietenii săi nu puteau să-şi explice această schimbare uimitoare. Se întrebau ce s-a întâmplat de Dimitraki cel neastâmpărat a devenit altul, a lăsat neorânduielile şi s-a făcut cuminte. Nici mă­car părinţii săi nu cunoşteau pricina schimbării sale. La început au crezut că a fost atras de vreo organizaţie eretică. Mai apoi însă s-au încredinţat că nu aceasta este pricina schimbării fiului lor. Au observat încă şi faptul că, de când fiul lor se întorsese la Dumnezeu, problemele din familia lor se împuţinaseră. Au încetat certurile. Laudele profesorilor de la şcoală au luat locul observaţiilor de mai înainte pentru neorânduieli. întoarcerea lui Dimitraki a schimbat viaţa întregii familii. Părinţii săi s-au mirat şi mai mult când au văzut că fiul lor a început să meargă în fiecare Duminică la biserică şi să citească Sfânta Scriptură pe care i-o dăduse Iannis. Sărmanul Panaghiotis, tatăl lui Dimitraki, care obişnuia să treacă pe la biserică la Crăciun şi la Paşti, a rămas foarte uimit şi a discutat problema cu soţia sa Polixenia:

nu cumva Dimitrie a intrat în vreo încur­cătură? Cum de s-a schimbat aşa, dintr-o dată? Nu cumva a avut vreo decepţie în dragoste şi l-a părăsit vreo puştancă? Mă tem că preoţii o să-l strice. Se aude despre atâtea sminteli în Biserică. O să ajungă de râsul prietenilor lui, care or să-şi bată joc de el. Ce spui, nu trebuie să vorbim cu el?

22

Sărmana Polixenia, după ce l-a ascultat pe soţul ei în tăcere şi cu atenţie, a spus:

nu ştiu, Panaghiotis, ce să zic. Poate că ai dreptate. Aceste gânduri mi-au trecut şi mie prin cap. Un lucru însă ştiu. De când Dimitrie se comportă în acest fel, casa noastră s-a liniştit. Notele sale la şcoală sunt mult mai mari. Profe­sorii lui sunt uimiţi şi m-au întrebat dacă face lecţii în particular... Iar schimbarea lui l-a influ­enţat şi pe micul Pavel. Ai uitat, Panaghiotis, cât de neliniştiţi eram când Dimitrie venea după miezul nopţii? Ai uitat că am găsit sub patul lui un pachet de ţigări şi o revistă cu fotografii necuviin­cioase? Ai uitat că am fost chemaţi la poliţie, ca să ne luăm copilul, pe care îl ţineau închis, pentru că spărsese împreună cu alţii nişte magazine, după ce fuseseră la petrecerea ţinută la ei în şcoală? Ai uitat că vecinii noştri s-au plâns că Dimitrie îm­preună cu prietenii săi îl lovesc pe Iannis şi îşi bat joc de el?

A revenit zâmbetul.

Ascultă, Panaghiotis, ceea ce constat este că schimbarea lui Dimitrie a adus linişte în sufletul meu şi în casă. Problemele s-au împuţinat. Ba mai mult, chiar neînţelegerile noastre familiale aproa­pe că au dispărut. Din clipa când Dimitrie L-a adus pe Dumnezeu în casa noastră, a revenit zâmbetul şi bucuria. Aşadar, mă întreb, oare nu

23

suntem noi cei ce am greşit? Oare nu suntem noi răspunzători pentru faptul că au apucat-o pe o asemenea cale copiii noştri? Panaghiotis, în loc să ne temem pentru Dimitrie, mai bine să urmăm şi noi calea lui. Să începem să mergem la biserică. Să împlinim ceea ce ne spunea Iannis când l-ai chemat să mănânce cu noi, adică să găsim un duhovnic bun şi să ne mărturisim. Aceasta voia să spună când zicea că mărturisirea îl duce pe om la Cer. Nu ne-a întrebat dacă vrem să ne înălţăm la Cer, iar noi râdeam şi ni se părea că spune nebunii?

măi femeie, înţeleg ce spui, dar mă gândesc că o să râdă de noi prietenii dacă facem unele ca acestea.

aşa m-am gândit şi eu, a spus Polixenia, însă m-am gândit şi la altceva. îţi aminteşti că, atunci când nu aveam cu ce plăti rata pentru casă, toţi ne-au uitat? Toţi au dispărut şi nici măcar un telefon nu ne-au mai dat. Când ne-au ajutat prietenii noştri? îşi aduc aminte de noi numai când îi invităm la masă acasă la noi sau la vreun restaurant. Nu mi-ai spus tu că ne bârfesc şi că i-ai văzut bucurându-se când le vorbeam despre problemele copiilor noştri? Am fi pierdut casa dacă nu am fi găsit sub uşă acel plic cu o sută de mii de drahme, despre care nu am aflat niciodată cine l-a pus, deşi eu bănuiesc că Iannis a făcut aceasta.

nu, nu! Pe Iannis l-am întrebat şi mi-a spus că nu i-a pus el. „De unde să găsesc eu atâţia

24

bani, măi Panaghiotis?”, mi-a zis. De altfel de unde era să ştie el despre problema noastră financiară?

el pe toate le ştie, de vreme ce umblă prin tot cartierul. Poate ne-a văzut supăraţi şi i-a întrebat pe Dimitrie şi pe Pavel. Nu este exclus să fie aşa, pentru că, după câte am auzit eu, astfel de plicuri au primit şi alte familii de aici din preajmă.

în Duminica care a urmat după această dis­cuţie, părinţii i-au spus lui Dimitrie că vor merge împreună cu el la biserică. L-au trezit, desigur, şi pe Pavel, care Duminica prefera să doarmă. „O zi avem şi noi pentru somn”, obişnuia să spună. La început Dimitrie a rămas surprins şi credea că vor să-l certe. însă când a văzut că au început să vină la biserică şi în Duminicile următoare şi că merg şi la duhovnic şi citesc cărţi duhovniceşti, a înţeles că este vorba de o minune.

O mărturisire minunată

Aşadar, la îndemnul domnului Apostol, Dimitraki şi-a început mărturisirea. Toţi îşi în­dreptaseră privirea spre el. între timp se mai adunaseră şi alţii de la mesele învecinate şi as­cultau cu interes ceea ce povestea:

„într-o zi mama m-a trimis să iau pâine de la brutărie. După ce am cumpărat pâine, am săvârşit şi o faptă urâtă, aşa cum obişnuiam să fac îm­preună cu prietenii mei. Am furat o ciocolată

25

(când a spus aceasta, Dimitraki şi-a îndreptat privirea spre podea şi s-a înroşit de ruşine). Apostol nu şi-a dat seama şi am crezut că nu a văzut nimeni. însă începând din ziua următoare, când ieşeam din casă ca să merg la şcoală, găseam lângă uşă două ciocolate asemănătoare cu cea pe care o furasem. Aceasta s-a întâmplat vreme de aproape douăzeci de zile. Am întrebat-o pe mama cine pune ciocolata şi mi-a spus că în fiecare dimineaţă Iannis sună la uşa blocului.

el face unele ca acestea, Dimitraki, mi-a spus mama.

Atunci am înţeles că trebuie să mă fi văzut când am furat ciocolata şi vrea astfel să mă mus­tre. «Lasă că-i arăt eu nebunului ăsta care vrea să mă facă să mă simt vinovat pentru o ciocolată pe care am furat-o». Aşa gândeam atunci. în ziua următoare am găsit din nou ciocolatele împreună cu o hârtiuţă pe care erau scrise cele zece porunci, dintre care cea care spune «Să nu furi», era subliniată. M-am mâniat foarte tare.

„Palme” binecuvântate

Aşadar, după ce am venit de la şcoală, m-am dus îndată la blocul lui Iannis şi am sunat la uşa lui. Mi-a deschis şi mi-a spus cu zâmbetul pe buze:

iartă-mă, Dimitraki. Ştiu că ai venit să-mi dai două palme din pricina ciocolatelor. De altfel

26

eu, neghiobul, numai de palme sunt vrednic. Haide, loveşte-mă cât poţi de tare. Dă afară toată mânia, copilul meu.

M-am pierdut cu firea şi am vrut să plec. îmi era frică. De unde ştia că m-am dus să-l lovesc, de vreme ce nu spusesem nimănui? La această ne­dumerire a mea el a răspuns îndată:

te întrebi, bunul meu copil, cine mi-a spus că vii să mă loveşti. Nu-i aşa?

Am răspuns afirmativ.

înaintea ta a fost aici Sfântul Dimitrie, ocrotitorul tău, şi Maica Domnului şi mi-au spus. Ştii, ei te iubesc mult şi îmi vorbesc adesea despre tine. Alaltăieri, când te-ai certat cu Elena, colega ta, şi i-ai dat o palmă, i-ai întristat foarte mult şi au plâns aici împreună cu mine.

Nici această întâmplare nu o cunoştea nimeni.

dimitraki, o să-ţi spun o taină mare, dacă făgăduieşti că n-ai s-o dezvălui nimănui câtă vre­me mă aflu în această viaţă. Primeşti?

da, am răspuns eu, iar el strălucea de bucu­rie.

hristos, Dimitraki, vrea să vină în casă la voi, dar, de câte ori a venit să vă viziteze, a auzit certuri şi a plecat întristat. Mi-a spus, aşadar, să-ţi dau să citeşti poruncile Sale, să le înveţi şi să le împlineşti şi atunci Se va întoarce şi va rămâne totdeauna cu voi. Ştii ce înseamnă să locuieşti în aceeaşi casă cu Cel ce a creat lumea? Hai, du-te acum acasă, pentru că mama ta o să se neli­niştească.

27

Am dat să plec, iar el, petrecându-mă la uşă, mi-a spus zâmbind:

bre, Dimitraki, unde pleci? Ai uitat să-mi dai palmele.

Am plecat în fugă spre casă. De îndată ce mama m-a văzut, m-a întrebat de ce am întârziat. Eu i-am răspuns că am fost la Iannis ca să-i spun să nu mai pună ciocolată, pentru că o să mă îngraş. M-am dus în camera mea şi m-am gândit la cele petrecute în casa lui Iannis. După puţin timp m-am ridicat şi am zis:

mamă, dă-mi treizeci de drahme ca să-i duc domnului Apostol brutarul, pentru că am luat ceva şi nu mi-au ajuns banii.

Mama mi-a dat banii, iar eu m-am dus în grabă la domnul Apostol. Acesta a rămas surprins când i-am spus că, în urmă cu câteva zile, odată cu pâinea am luat şi o ciocolată pe care uitasem să i-o plătesc.”

ei, a spus brutarul, am rămas surprins atunci, pentru că te credeam un derbedeu, însă, după ce ai făcut aceasta, am înţeles că nu trebuie să judec pe nimeni, pentru că nu ştii ce este în inima omului. De atunci îmi eşti drag.

Scrisoarea recomandată a lui Iannis

Şi zicând acestea, domnul Apostol l-a îmbră­ţişat pe Dimitraki şi l-a sărutat, mângâindu-l pe cap. Mama lui, Polixenia, şi soţul ei, Panaghiotis,

28

care îi priveau, erau vădit emoţionaţi. Atunci doamna Polixenia a spus:

pentru noi Iannis a fost sprijinul familiei. El este cel care ne-a făcut să ne întoarcem la Hristos. Ne-a schimbat viaţa şi ne-a făcut părtaşi ai mi­nunii mântuirii. Ne-a adus în casă binecuvântarea şi a dărâmat zidurile egoismului, care ne în­străinau unul de altul. Pentru mine, pentru Panaghiotis şi pentru copii a fost prieten şi frate. Ca fraţi ai săi, aşadar, am hotărât cu puţin timp în urmă să vă propunem să ne adunăm sâmbătă la biserică pentru parastasul de trei zile şi apoi să veniţi acasă la noi, ca să mâncăm împreună întru cinstirea pomenirii sale.

Propunerea doamnei Polixenia a fost primită cu bucurie de către toţi. Domnul Anastasie, care a luat îndată cuvântul, a spus că ar fi bine ca această discuţie începută în casa de la cimitir, să continue când se vor întâlni la parastas. Apoi i-a îndemnat pe cei prezenţi să aştearnă pe hârtie trăirile şi experienţele pe care fiecare le-a avut în legătură cu cel adormit.

Părintele Dimitrie, care se afla întâmplător acolo s-a adresat doamnei Polixenia:

nu l-am cunoscut pe Ioannis, fratele nostru cel adormit, acest nebun pentru Hristos. Cu toate acestea v-aş ruga, dacă este cu putinţă şi nu aveţi nimic împotrivă, să-mi îngăduiţi să vin şi eu în casa voastră şi să ascult istorisirea acestor întâmplări minunate.

29

cu bucurie, părinte. Ar fi o cinste deosebită pentru noi, a spus domnul Panaghiotis.

Scrisoarea lui Iannis nebunul

Aşadar, au aşteptat cu toţi cu nerăbdare să vină ziua de sâmbătă. Domnul Apostol brutarul s-a îngrijit de colivă şi de toate cele de trebuinţă. I-a înştiinţat pe preoţi că după Sfânta Liturghie se va săvârşi un trisaghion pentru Iannis. însă mai mult decât toţi aştepta această zi domnul Anastasie. Era de altfel foarte îndreptăţit să aştepte întâlnirea cu nerăbdare, pentru că a doua zi după adormirea lui Iannis primise o scrisoare recomandată. A rămas uimit când a constatat că expeditorul scrisorii era Iannis-nebunul, care avu­sese grijă să o trimită în ziua dinaintea adormirii sale.

Pandelis băcanul, care era foarte curios, în zadar l-a rugat pe Anastasie să-i dezvăluie conţi­nutul scrisorii.

ei, bre Anastasie, ştiu eu de ce nu vrei să-mi spui. Bag de seamă că fericitul a scris nişte nebunii, iar tu te ruşinezi să mi le citeşti, i-a spus într-o doară ca să-l facă să vorbească.

pandelis, îţi voi spune un singur lucru. După ce am citit această scrisoare, stau şi mă întreb: cine a fost nebun, el sau noi toţi? Restul vei afla la vremea potrivită, nu te nelinişti.

30

însă vestea despre scrisoare s-a răspândit ca fulgerul în tot cartierul. Aşa cum era firesc, acest fapt a sporit curiozitatea şi interesul tuturor. în dimineaţa zilei de sâmbătă, în biserica parohială era atât de multă lume, încât preotul a rămas uimit.

pentru prima dată văd adunaţi la trisaghion atâţia oameni, i-a şoptit paraclisierului.

iannis-nebunul i-a adunat, părinte.

dar văd şi mulţi străini. Poate sunt rudenii de ale sale, spuse părintele în timp ce se apropia de Sfânta Masă.

Părintele Vasilie slujea de douăzeci şi opt de ani în această parohie şi îi cunoştea bine pe cei mai mulţi dintre enoriaşi. Dimitraki, care ajuta în Sfântul Altar împreună cu fratele său Pavel, i-a spus părintelui Vasilie că domnul Anastasie îl roagă, deşi nu se obişnuieşte, să-i îngăduie să spună două cuvinte după trisaghion.

cu bucurie, cu bucurie, Dimitraki. Domnul Anastasie poate să vorbească, a spus părintele şi a făcut un gest de încuviinţare privind spre strana unde se afla domnul Anastasie.

Aşa cum i-a destăinuit mai târziu lui Anastasie, era şi el curios să afle pricina pentru care biserica se umpluse de lume ca într-o zi de Duminică.

La sfârşit, înainte de otpust, părintele Vasilie a săvârşit trisaghionul. Toţi cei prezenţi în biserică plângeau. „Doamne, odihneşte sufletul adormi­tului robului tău, Ioannis”, cânta încă părintele

31

Vasilie când i-a făcut semn domnului Anastasie să se apropie şi să vorbească.

Acela, stând lângă Sfintele Uşi, a spus:

cinstite părinte Vasilie, poate vă întrebaţi care este pricina acestei binecuvântate adunări. Poate vă întrebaţi de ce nu numai tot cartierul, ci şi creştini din afara lui au venit să cinstească pomenirea fratelui nostru Ioannis, cunoscut nouă tuturor sub numele de Iannis cel nebun. Chiar şi comercianţii şi-au închis magazinele, ca să vină la biserică dimineaţa devreme, să participe la Sfânta Liturghie şi nu numai la trisaghion, aşa cum în mod greşit obişnuiesc să facă unii. Astăzi, părinte Vasilie, ne-am adunat aici ca să cinstim un Sfânt, un om smerit pe care Domnul l-a umplut de Har. Un om ca şi noi, care îşi ascundea, prin părută nebunie, virtuţile pe care i le-a dăruit Hristos. Ioannis a fost nebun pentru Hristos şi se îngrijea zi şi noapte cu lepădare de sine pentru binele aproapelui său. Se purta cu dragoste cu fiecare om. Veghea asupra acestui cartier întocmai ca un episcop şi ca un păzitor al Ortodoxiei şi prin păruta sa nebunie întorcea suflete la Hristos, Cel ce în zilele noastre este uitat aproape de toţi.

Suntem foarte fericiţi că ne-am învrednicit, cu toate că nu merităm, să cunoaştem un Sfânt al lui Dumnezeu. Cuvintele mele sunt sărace pentru a descrie viaţa fratelui nostru Ioannis. După citirea scrisorii pe care am primit-o a doua zi şi care a fost trimisă de către cel care tocmai a plecat la Domnul, mă consider un nevrednic. Ioannis, aşa

32

cum scrie în scrisoarea sa, cu o săptămână înainte de adormirea sa, a fost înştiinţat de către Cinstitul înaintemergător să se pregătească pentru ieşirea din această lume. Nu avea nici o boală, din câte ştiu, şi nimeni nu a observat ceva deosebit în comportamentul său. Dimpotrivă, în ultimele zile ale vieţii sale s-a îngrijit să lase o însemnată moştenire cartierului nostru. S-a îngrijit de noi toţi. în scrisoarea sa, Ioannis ne ia pe fiecare dintre noi după nume şi ne dă sfaturi, accentuând că trebuie să ne alipim de Hristos şi să ne desfătăm de dreptatea lui Dumnezeu. O să v-o citesc în întregime, a spus domnul Anastasie şi a scos-o din buzunar.

îndată însă l-a podidit plânsul şi nu a mai putut citi. împreună cu el plângeau toţi.

Atunci părintele Vasilie s-a folosit de acest prilej şi a intervenit spunând:

„Iubiţii mei creştini, de mai bine de patruzeci de ani l-am cunoscut pe Ioannis. însă, poate din pricina păcatelor mele, nu mi-am dat seama că este un om sfânt. Ascultându-l puţin mai înainte pe domnul Anastasie, mi-am adus aminte de nişte întâmplări minunate. îmi amintesc că într-o Duminică dimineaţa, când am deschis biserica, l-am găsit pe Iannis-nebunul îngenuncheat înain­tea icoanei lui Hristos.

cum ai intrat înăuntru, bre nebunule? l-am întrebat.

iată, părinte, ieri la Vecernie nu am luat aminte şi paraclisierul m-a închis înăuntru.

33

- Şi ce spuneai înaintea icoanei lui Hristos?

cântam, părinte, ca să treacă timpul.

să fii mai atent, pentru că data viitoare o să chem poliţia.

Nu vă ascund faptul că l-am certat cu asprime. Desigur că apoi mi-a părut rău. Acum înţeleg de ce chipul său strălucea ca soarele. După ce l-am mustrat, s-a dus cu capul plecat la locul său de lângă intrarea principală a bisericii şi a început să cerşească”.

în continuare părintele Vasilie a povestit în­tâmplarea cu banii pe care Iannis îi aduna din cerşit şi îi punea în cutie, pe care am prezentat-o în primele pagini.

„Am multe să vă spun, fraţii mei creştini, pentru că acum cred că s-a dezlegat taina şi îi mulţumesc pentru aceasta domnului Anastasie. O să mai povestesc o întâmplare şi apoi îi voi da cuvântul domnului Anastasie:

într-o după-amiază, Iannis-nebunul stătea înaintea icoanei Maicii Domnului. Eu eram în birou. Fără să-l văd, îl auzeam cum vorbea cu o femeie. Nu am dat importanţă. Când am ieşit din birou l-am văzut numai pe el. M-am uitat în dreapta şi în stânga, dar nu mai era nimeni în biserică. Paraclisierul avea treabă afară. Iannis s-a apropiat de mine şi, după ce a făcut o metanie până la pământ, aşa cum obişnuia, mi-a spus:

părinte, să mergi la doamna Stamata după Vecernie. Te aşteaptă să o împărtăşeşti, pentru că

34

i se apropie sfârşitul şi nu se ştie dacă mai apucă ziua de mâine.

dar tu de unde ştii? l-am întrebat.

mi-a spus o femeie puţin mai devreme, a răspuns el.

- Şi de ce nu a venit să-mi spună mie?

a crezut că sunt paraclisierul. Mi-a zis ce avea de zis şi a plecat în grabă.

De la biroul meu se vedea foarte bine intrarea bisericii. Nu văzusem nici o femeie care să fi intrat între timp în biserică. Cu toate acestea, atunci nu am dat nici o importanţă. După Vecernie am mers la casa Stamatei. Fiica ei, de îndată ce m-a văzut, a rămas uimită. Mi-a mărturisit că avea de gând să mă cheme a doua zi, ca să o împărtăşesc pe mama ei, nevrând să mă pună la osteneală seara. Am intrat în camera Stamatei şi am împărtăşit-o. Mi-a mulţumit, m-a ţinut puţin de mână şi, respirând cu greutate, mi-a spus:

părinte, să ai grijă de fiica mea şi de nepoţi.

Fiica se despărţise de bărbatul ei şi creştea singură doi copii. La plecare m-a întrebat cine mă anunţase. Când i-am răspuns că femeia pe care o trimisese îi spusese lui Iannis-nebunul, a rămas mirată. Seara, la două ore după ce se împărtăşise, puţin înainte de ora 10, Stamata s-a mutat la Domnul. în acel ceas lângă ea se aflau fiica ei, cei doi nepoţi şi Iannis-nebunul, care citea din Psaltire. Acestea mi le-a spus fiica răposatei Stamata, care se află aici şi poate să adeverească”.

35

Atunci s-a ridicat brusc Maria, fiica Stamatei, şi a spus:

să povestiţi, părinte Vasilie, şi despre plicul cu bani, pe care am crezut că l-aţi lăsat Sfinţia Voastră şi pentru care v-am mulţumit.

da. Maria a găsit pe un scaun din cameră un plic cu o sută de mii de drahme. Credea că i-am uitat eu şi a venit să mi-i dea, însă eu nu ştiam nimic despre ei.

dar, părinte, Sfinţia Voastră şi Iannis-nebunul eraţi singurii care intraserăţi în casă la noi. Când l-am întrebat pe Iannis, acela mi-a spus că i-a trimis Maica Domnului pentru cheltuielile de înmormântare, fiindcă ştie că sunt săracă. „Da, Maica Domnului face unele ca acestea”, mi-a spus. Nu l-am luat în serios şi am crezut că Sfinţia Voastră l-aţi pus şi aţi vrut să ascundeţi aceasta, a spus Maria.

nu, copilul meu, ţi-aş fi spus, a răspuns părintele Vasilie.

Emoţia tuturor era vădită la auzul unor astfel de întâmplări minunate. Domnul Anastasie a des­chis scrisoarea şi a chemat lângă el un tânăr pe nume Constantin. Acesta fusese considerat multă vreme o lepădătură de către toţi locuitorii din cartier, însă în ultimii doi ani se schimbase foarte mult şi se pregătea să se căsătorească cu Katerina studenta, însă părinţii ei erau împotrivă. Şi aveau dreptate să se împotrivească, deoarece Constantin fusese multă vreme încurcat în mrejele cumplite ale homosexualităţii.

36

Mărturisirea lui Constantin

Constantin, care obişnuia să stea în locurile din spate ale bisericii, după un moment de şovăială, s-a ridicat şi a mers lângă domnul Anastasie. în timp ce se îndrepta spre amvon, a observat cât de curios îl priveau toţi. A văzut în ochii lor oglindindu-se o vagă nedumerire. Era şi el mirat că domnul Anastasie îl chemase să stea lângă el în vremea citirii scrisorii.

însă ceva neobişnuit îl îndemna să se ducă şi, după ce i-a aruncat pe furiş o privire iubitei sale Katerina, l-a rugat pe Anastasie să-i îngăduie să spună două cuvinte despre Iannis-nebunul. Dom­nul Anastasie voia să citească mai întâi scrisoarea şi apoi să-i dea cuvântul. Atunci părintele Vasilie a intervenit în discuţie spunând:

lasă copilul să vorbească, Anastasie.

Atunci Constantin, cu capul plecat, s-a dus înaintea microfonului.

„Mă consider pe mine însumi cea mai mare urâciune de pe faţa pământului şi ştiu că şi voi toţi mă socotiţi la fel din pricina vieţii mele păcătoase din trecut. Aveţi întru totul dreptate. Vrednic sunt să mă socotiţi o urâciune, pentru că prin viaţa pe care am dus-o, m-am vătămat nu numai pe mine, ci şi pe semenii mei, adică pe voi şi pe toţi cei pe care i-am prins în mreaja fărădelegii. Mă folosesc acum de prilejul pe care mi l-a dat domnul Anastasie, ca să cer de la fiecare în parte iertare. Nu sunt vrednic să fiu iertat, pentru că nici nu vă

37

puteţi închipui cât de mult v-am vătămat. I-am vătămat pe prieteni, pe cunoscuţi, pe părinţi şi pe rudenii, pentru că m-am tăvălit în mocirla desfrânării.

Acestei stări de decădere i-a pus capăt Iannis-nebunul. Rugăciunile lui m-au scos din cursele nu ale unui demon, ci ale unei întregi legiuni, care se cuibărise înlăuntrul meu.

Am fost vreme de aproape zece ani homo­sexual.

Credeam că fericirea se găseşte în plăcerea trecătoare, pricinuită de păcatele trupeşti. Mă îm­brăcam provocator, ca să atrag atenţia. Socoteam viaţa un vas al plăcerii, pe care trebuia să mă îngrijesc să-l umplu în fiecare zi. Trăiam în mo­cirla iadului, în aşa fel cum mintea omenească nu-şi poate închipui.

Obişnuiam ca la intervale regulate de timp să-mi schimb locuinţa, pentru că societatea mă considera o lepădătură. Şi aşa şi eram. Credeam că certurile, înjurăturile şi dezamăgirile erau cel mai bun mod de apărare pentru mania mea de a urma ceva diferit de dreptatea socială şi de idealurile şi valorile Evangheliei. Socoteam boala mea că face parte dintre drepturile omului şi aveam iluzia că este ceva fiziologic. în zilele noastre, chiar oameni care au o poziţie impor­tantă în societate, consideră homosexualitatea ceva normal.

Nu exista secţie de poliţie în Atena care să nu mă cunoască. Nu exista tribunal în care să nu fiu

38

„client”, fie ca acuzat, pentru că încălcam bunele moravuri, fie ca martor al acuzării sau al apărării în cazuri asemănătoare. Mi se părea că prin toată conduita mea imorală slujesc unei revolte tacite menite să ducă la acceptarea în societate a homosexualităţii. Fiind urmărit, am ajuns şi în cartierul dumneavoastră şi m-am dus la doamna Hrisula, o bătrână săracă vrând să închiriez de la ea garsoniera. Acolo l-am întâlnit pentru prima oară pe Iannis-nebunul, care îi adusese pâine bătrânei.

Ochi înlăcrimaţi

Doamna Hrisula, spre deosebire de alţii, nu mi-a pus multe întrebări. Mi-a spus doar că cele treizeci de mii de drahme pe care le cerea pentru chirie sunt singurii ei bani cu care îşi asigură cele necesare traiului şi m-a rugat să nu întârzii cu plata, pentru că din ei plăteşte curentul electric, apa şi întreţinerea şi cumpără cele de neapărată trebuinţă. Apoi mi-a spus:

ah, bunul meu Constantin, Dumnezeu te-a trimis! De trei luni n-am mai închiriat casa şi trăiesc din ajutorul brutarului Apostol şi al băcanului Pandelis, care îmi trimit pâine şi alimente prin acest nebun, mi-a spus bătrâna arătând spre Iannis.”

dar eu niciodată nu ţi-am trimis pâine, doamnă Hrisula, pentru că nici măcar nu am ştiut

39

în ce situaţie te afli, a spus deodată domnul Apostol.

nici eu nu am trimis alimente, a completat domnul Pandelis.

dar mie aşa îmi spunea Iannis-nebunul, a răspuns la rândul ei doamna Hrisula mirată.

După această plăcută întrerupere Constantin a continuat:

„Iannis-nebunul obişnuia să-şi ascundă faptele. Ţie, doamnă Hrisula, îţi aducea mâncare, însă mie mi l-a adus pe însuşi Dumnezeu”.

Din ochii săi au început să curgă lacrimi şi împreună cu el au început să plângă toţi. A respirat adânc şi a continuat:

„După trei zile m-am mutat în garsonieră. Iannis-nebunul m-a ajutat să car lucrurile. Când cel ce îmi adusese lucrurile a făcut o aluzie la neputinţa mea, bănuind asta din comportamentul meu şi din felul meu de a vorbi, Iannis i-a închis gura spunând că nu are dreptul să vorbească astfel cel care trăieşte în preacurvie şi se poartă urât cu cei doi copii ai săi. Acela a rămas uluit şi a încetat să mă ironizeze. Credeam că se cunosc unul pe altul, însă am rămas uimit când la plecare acela s-a întors spre Iannis-nebunul şi i-a spus:

dar tu ce eşti, vrăjitor?

da, Iorgu, am fost „vrăjit” de dragostea lui Hristos, a răspuns Iannis.

Apoi i-a spus să nu-L mai întristeze pe Hristos, Care, neţinând cont de purtarea sa, a vindecat-o

40

pe fiica lui, Teodora, de o boală foarte gravă. Atunci Iorgu a plecat cu capul în jos. El este domnul care stă acolo împreună cu soţia sa şi poate să adeverească. Am rămas impresionat de dialogul dintre ei, însă atunci am socotit că toate acestea sunt nebunii de-ale lui Iannis.

în seara aceleiaşi zile m-am îmbrăcat cu haine femeieşti, după obiceiul meu, şi m-am dus în locul unde se adună de obicei homosexualii, pe bu­levardul Singros. închipuiţi-vă cât de mare a fost uimirea mea când l-am văzut pe Iannis-nebunul uitându-se la mine de pe partea cealaltă a străzii. Mi-a trecut prin minte că este în căutare de tovărăşie amoroasă. «Dar, oare, cum m-a găsit? M-a urmărit nebunul şi acum îi va spune doamnei Hrisula. Ah! iar o să trebuiască să-mi caut casă.» Pe când frământam în mintea mea aceste gânduri, s-a oprit în faţa mea un posibil client. Atunci Iannis a sărit ca un arc şi a început să strige:

acesta are SIDA, este bolnav şi o să vă molipsească pe toţi. Plecaţi, plecaţi!

Am rămas surprins de acest comportament schimbător al unui om pe care nici măcar nu-l cunoşteam. Desigur, clientul a plecat imediat. Atunci am început să-l înjur pe Iannis-nebunul. M-a apucat o criză de isterie. Vreme de o lună, zilnic lucrurile s-au petrecut astfel. Nu am putut să înţeleg nici până în ziua de azi cum de afla Iannis despre acele locuri ale fărădelegii unde mă duceam eu. într-o seară l-am certat foarte rău.

41

Plicuri de binecuvântare

închipuiţi-vă însă uimirea care mă cuprindea în fiecare seară când, întorcându-mă acasă, gă­seam câte un plic cu o sumă de bani aproape dublă decât cea pe care o câştigam de obicei din această îndeletnicire spurcată. Pe plic scria: «Bine­cuvântare pentru robul lui Hristos, Constantin». Nu ştiam atunci ce să cred despre aceste în­tâmplări ciudate pe care le trăiam. După-amiaza, când obişnuiam să ies din casă, îl vedeam pe Iannis-nebunul şi mă umpleam de mânie. El însă îmi spunea:

constantine, încetează să-L întristezi pe Hristos şi pe Maica Domnului, Care plâng fără încetare din pricina ta.

începusem să mă gândesc serios să-mi schimb iarăşi locuinţa, însă simţeam că ceva mă ţine în acel loc.

poate s-a îndrăgostit de tine şi de aceea se poartă ciudat, îmi spuneau ceilalţi tovarăşi de fărădelegi.

nu, nu are asemenea înclinaţii, le răspun­deam.

Ca să nu lungesc vorba, m-am hotărât să-l invit pe Iannis-nebunul acasă la mine, ca să pun capăt tuturor acestor lucruri. Credeam că cineva, intenţionat, îl punea să se poarte astfel, ca să mă facă pe mine să-mi pierd minţile. El a răspuns afirmativ invitaţiei mele, deşi îmi bătusem joc de el de mai multe ori. Nu ştiu ce m-a apucat în acea

42

zi că am făcut curat în casă, am gătit ceva uşor şi, în aşteptarea lui Iannis, am început să citesc. Răsfoiam o revistă cu conţinut divers şi îmi atrăsese atenţia un articol despre un stareţ pe nume Porfirie, care slujea la paraclisul spitalului din Omonia.

Demonul

Nu am apucat să termin de citit, când l-am auzit pe Iannis-nebunul bătând la uşă. De îndată ce i-am deschis, a spus:

binecuvântat să fii, Constantine, în veacul de acum şi în cel ce va să fie.

Pentru prima dată auzeam un asemenea salut, însă tot pentru prima dată l-am auzit vorbind şi pe demonul care se cuibărise înlăuntrul meu:

ai venit şi aici în casa mea, nebunule, ca să mă alungi? Nu sunt singur, ci am împreună cu mine trei sute şaizeci şi cinci de prieteni. Eu nu am să plec. Pleacă tu, pentru că altfel am să te omor!

Atunci Iannis a ridicat deasupra mea o cruce şi a spus:

în numele Sfintei Treimi celei de o fiinţă...

Din clipa aceea nu am mai auzit nimic altceva,

pentru că am leşinat. Când mi-am venit în sine, l-am văzut pe Iannis cum mă privea zâmbind. Simţeam o mare bucurie că se află acolo, însă nu puteam să-mi dau seama din ce pricină.

43

ţi-am adus un dar, Constantine. Este Psal­tirea, o carte pe care a scris-o împăratul şi Proorocul David.

ce s-a întâmplat? am întrebat.

constantine, ai o mare binecuvântare. Hristos te-a ales. Te pregăteşte pentru fapte mari. însă va trebui să te nevoieşti mult, pentru că cel care s-a sălăşluit înlăuntru nu va pleca uşor.

Dacă aţi fi văzut strălucirea de pe faţa lui Iannis, aţi fi înţeles frica mea. Eu socoteam poveşti tot ceea ce se spunea despre demoni. Credeam că sunt născociri ale preoţilor şi ale religiei, ca să sperie lumea şi să câştige uşor bani, să poată duce un trai bun, să se îmbogăţească şi altele asemenea. Şi iată că acum eram martor al lucrării lor ucigaşe asupra omului. După această întâmplare Iannis-nebunul mi-a devenit frate şi prieten. în aceeaşi seară am adunat toate hainele femeieşti, încălţămintea şi cosmeticele şi le-am aruncat la gunoi. în ziua următoare mi-am schimbat telefonul. Cu ajutorul lui Iannis, m-am angajat la biroul de contabilitate al unei firme. Proprietarul acestei firme era prieten cu Iannis. M-a angajat cu un salariu satisfăcător.

în acelaşi timp mergeam împreună cu Iannis-nebunul, aproape în fiecare zi, la o biserică din cartierul Ymitto, unde preotul citea rugăciunile Sfântului Vasilie cel Mare (exorcismele). în acest timp Iannis citea psalmi. Nu pot să vă descriu ce am trăit. Ceea ce pot acum să spun cu toată tăria, după experienţa aceasta, este că homosexualitatea

44

şi, în general, desfrânarea nu este numai o diferenţiere, nici numai o boală, ci este un demon înfricoşător care atrage urgia lui Dumnezeu. Vreau să spun de asemenea că Sfânta noastră Biserică are armele potrivite pentru nimicirea completă a acestor patimi, pe care societatea contemporană le consideră, aşa cum le consi­deram şi eu odinioară, nişte lucruri lipsite de importanţă.

Rugăciunile Sfântului din cartierul nostru m-au izbăvit. După ce l-am cunoscut, viaţa mea s-a schimbat cu totul. Tot ceea ce am trăit în ultimii cinci ani în acest loc binecuvântat sunt o adevărată minune a singurului Dumnezeu adevă­rat, Cel în Treime. M-am izbăvit dintr-un adevărat iad şi trăiesc într-o lume pe care nu am văzut-o nici în cele mai frumoase vise ale mele.

Cu ajutorul acestui om sfânt, care numai nebun nu a fost, mi-am înţeles greşeala, am con­ştientizat care sunt lucrurile ce stau la temelia societăţii noastre, am cunoscut dragostea lui Hristos. Fusesem ca un drogat, trăisem un coşmar căruia i-a pus capăt Iannis-nebunul, acest mare Sfânt al lui Dumnezeu. Nu vreau să vă mai obosesc cu istoria mea. De altfel am scris-o pe hârtie în amănunţime, aşa cum m-a îndemnat domnul Anastasie. Vă cer iertare atât dumnea­voastră cât şi nenumăratelor victime pe care le-am atras în mrejele fărădelegii, în vremea când eram prins în cursă. îi cer iertare şi iubitei mele Katerina, care m-a acceptat pe mine, cel mai mare

45

păcătos din lume, şi-a închis urechile faţă de criticile îndreptăţite la adresa mea şi a primit propunerea mea de a ne căsători. A primit să trăiască cu un nimic, cu o lepădătură, cu un netrebnic. Iar pentru căsătoria noastră, care va avea loc curând, a investit multe lacrimi şi rugăciuni acest om sfânt, Iannis-nebunul”.

Ultimele cuvinte ale lui Constantin au fost înecate în lacrimi. împreună cu el plângea şi părintele Vasilie, care a alergat să-l îmbrăţişeze, dar şi toţi cei prezenţi.

mă gândesc să plec din cartier, nu atât pentru mine, cât mai mult pentru Katerina, a spus Constantin cu greutate.

Atunci părintele Vasilie a spus:

iubiţii mei, Constantin şi-a exprimat dorinţa de a pleca din cartierul nostru. Ce spuneţi? Vom lăsa o mărturie vie a unei minuni a fratelui nostru adormit Iannis, pe Constantin şi pe Katerina, să plece?

nu, nu!, au strigat toţi.

liniştiţi-vă!, a intervenit domnul Anastasie. Credeţi că întâmplător l-am chemat pe Constantin lângă mine? Nu, bunii mei creştini, l-am chemat pentru că aşa a poruncit Iannis-nebunul în scrisoare.

46

Katerina şi legătura ei cu „nebunul” Domnului

în vreme ce domnul Anastasie deschidea scri­soarea lui Iannis ca să o citească, nerăbdarea ajunsese la apogeu. Această nerăbdare era ames­tecată cu emoţie, care se vădea prin lacrimile care curgeau din ochii tuturor celor de faţă, fie ei mari sau mici. Chiar şi părintele Vasilie plângea cu suspine. A intrat în Sfântul Altar, vrând să-şi dea cu puţină apă pe faţă.

în toată slujirea mea pastorală nu mi s-a mai întâmplat niciodată aşa ceva. Am avut lângă noi un mare Sfânt, iar noi îl socoteam cerşetor şi nebun... Cât de orbi ne-a făcut necredinţa şi alipirea de cele trecătoare!, i-a spus paraclisierului, care urmărea uluit discuţia.

însă înainte de a începe citirea, domnul Anastasie a văzut-o pe frumoasa Katerina, logod­nica lui Constantin, că se apropie de el plângând cu suspine. Atunci a încercat să o mângâie. Prin minte i-a trecut gândul că toate cele pe care le mărturisise Constantin în public au făcut-o să se răzgândească în privinţa lui. Tot aşa credea şi părintele Vasilie, care a ieşit în acea clipă din Sfântul Altar.

Katerina şi-a şters lacrimile şi a spus cu mare greutate că vrea să mărturisească şi ea ceva. Părintele Vasilie a încuviinţat, iar ea s-a îndreptat spre microfon. A respirat adânc şi, după un scurt moment de tăcere, a spus:

47

cinstite părinte şi bunii mei vecini, auzindu-l pe Constantin povestind despre cunoştinţa sa cu Iannis-nebunul şi despre viaţa sa de mai înainte, nu vă ascund că m-am gândit să plec. Mă chinuia foarte tare un gând care-mi spunea: „Ce familie o să faci tu cu unul ca ăsta? Gândeşte-te cum o să fie batjocoriţi copiii tăi. Adu-ţi aminte că părinţii tăi se împotrivesc şi cu nici un chip nu vor să se facă această nuntă. Iar dacă se află în satul tău din Creta că te-ai căsătorit cu un fost homo­sexual, închipuie-ţi ce se va întâmpla. Prin această alegere a ta îi ucizi pe binecredincioşii tăi părinţi cu o moarte lentă. Fie-ţi milă de sărmanul tău tată, de nefericita ta mamă şi de fraţii tăi! Cu ce au greşit, ca să-i împovărezi cu această nesăbuinţă a ta? Lasă-l, aşadar, pe Constantin, care este vred­nic de soarta sa. Nu uita că este posibil ca, atunci când vor apărea primele greutăţi în căsnicia voas­tră, să se întoarcă la viaţa de mai înainte şi să cadă iar în mocirlă. Se spune că de această patimă nu poţi scăpa. Şi atunci ce o să faci? Oare o să cauţi alt Iannis, care să-l izbăvească? Gândeşte-te bine, aşadar, şi pleacă acum cât ai timp. Ia uite-i pe cei din jur cât de dispreţuitor te privesc, ca şi cum ar vrea să-ţi spună că singură vrei să-ţi faci rău. Iată, unii deja au început să şuşotească: «Biata fată, ce Golgotă o aşteaptă cu un astfel de om pe care şi l-a ales!»”.

Acestea şi multe altele îmi treceau prin minte când îl ascultam pe Constantin povestind despre viaţa sa de mai înainte. Era atât de mare ispita,

48

încât mi se părea că cineva îmi spune toate acestea la ureche cu voce tare. Pentru prima dată am simţit o atât de mare apăsare lăuntrică. Chiar m-am ridicat în picioare la un moment dat cu intenţia de a pleca. M-am uitat la uşă şi apoi la Constantin. L-am văzut plângând şi atunci mi-am venit în sine. „Dar ce vreau să fac?”, m-am gândit. Mi-am amintit că toate acestea pe care mi le spunea această voce ciudată le mărturisise şi Constantin însuşi, atunci când, înaintea lui Iannis-nebunul, îmi făcuse propunerea de a ne căsători. Aşadar, nu era ceva nou. Atunci Constantin îmi spusese că va fi grea viaţa împreună cu el. A avut curajul să-mi spună că, dacă m-aş învoi să mă căsătoresc cu el, ar fi mai bine să ne mutăm din acest cartier sau să plecăm undeva în străinătate. Iar acum de ce să dau înapoi?

îmi aduc aminte că Iannis-nebunul, care a ascultat discuţia pe care am avut-o înainte de a mă cere în căsătorie, era gânditor şi nu vorbea. I-am răspuns afirmativ lui Constantin, fără să mă gândesc mult. O putere nevăzută mă îndemna să spun „da”. Un glas lăuntric îmi spunea că el este potrivit pentru mine. Nu am avut în vedere numai frumuseţea sa trupească, ci mai ales curăţia sufletească şi strălucirea feţei sale, însuşiri care izvorau din zdrobirea inimii şi din adânca sa pocăinţă. Liniştea zugrăvită pe chipul său arăta că deja ştie ce cere de la viaţă. De altfel, primul lucru pe care Dumnezeu îl vrea de la tineri, aşa cum ne spunea Iannis, este să-şi întemeieze familii binecuvântate.­

49

Să devină buni familişti şi de toate celelalte, învăţătură, serviciu şi cele necesare traiului Se îngrijeşte El.

Iată de ce Iannis a început să strige tare „Trăiască! Trăiască!” de îndată ce i-am răspuns „da” lui Constantin. Ţopăia ca un copil mic şi zâmbea, iar când a plecat, fiind în mod vădit bucuros, striga:

mare binecuvântare este căsătoria, creştinii mei, mare binecuvântare este căsătoria pentru pământ şi pentru Cer! Mare taină, mare taină!

Am rămas surprinşi auzind chiotele sale de bucurie şi am început să râdem. Au fost printre cele mai fericite clipe din viaţa mea.

Aşadar, ce m-a apucat acum? Aş fi putut foarte bine să refuz atunci. Aş fi pierdut însă un înger pământesc, pentru că, în starea de pocăinţă în care se află, Constantin trăieşte deja ca un înger înveşmântat cu hainele virtuţii şi ale credinţei fierbinţi, pe care le dăruieşte Domnul. îmi amin­tesc că, la două zile după ce am răspuns afirmativ cererii în căsătorie, l-am găsit pe Iannis-nebunul la intrarea blocului în care locuiesc. Am avut impresia că mă aştepta.

katerina, prin această faptă a ta L-ai bucurat pe Hristos, pe preadulcea Sa Maică şi Maica noastră a tuturor şi pe Sfinţii noştri. Nu te teme. Domnul este cu tine şi o să vă dea mulţi copii. O să fii fericită, pentru că această hotărâre a ta a adus bucurie în Cer.

50

Mi-a dat atunci şi o carte, pe care o ţinea în mână şi care cuprindea viaţa Sfintei Maria Egipteanca. Iannis nu făcea nimic întâmplător. Citind cartea aceasta mai târziu, am conştientizat cât de mult semănam cu această Sfântă a Bisericii noastre.

Am luat cartea şi, după ce am pus-o în geantă, l-am întrebat dacă mâncase.

nu, a răspuns.

vino, am gătit melci. Mi i-a trimis mama din sat.

Atunci el a început să strige:

-Astăzi Katerina o să-i dea nebunului de mâncare. Astăzi nebunul va mânca melci.

Domnul Pandelis, care stătea la uşa băcăniei sale, şi l-a auzit, a spus glumind:

nebunule, cu nebuniile tale îţi vei umple pântecele, şi încă cu o mâncare foarte bună.

o să-ţi aduc şi ţie, domnule Pandelis, am gătit mulţi, i-am spus.

ei, Katerina, nu vreau să te pun la osteneală. Voiam doar să-l necăjesc puţin pe nebun”.

îmi amintesc întâmplarea cu melcii, a spus deodată domnul Pandelis. Erau atât de bine gătiţi!

Părintele Vasilie şi mulţi alţii au început să râdă.

Katerina a continuat.

„I-am dat lui Iannis-nebunul să-i ducă o farfurie cu melci domnului Pandelis până ce eu aveam să aşez masa. După ce s-a întors, a făcut rugăciunea şi, aşezându-se, a spus:

51

ah, Katerina, câte mulţumiri trebuie să-i aducem lui Dumnezeu în toată vremea pentru ceea ce ne dăruieşte! Iată, pe mine nebunul şi netrebnicul, cel mai rău dintre toţi oamenii de pe pământ, nu m-a lăsat niciodată flămând. Tot­deauna se îngrijeşte şi dă poruncă îngeraşilor Săi, cum eşti şi tu, buna mea copilă, ca să-mi poarte de grijă mie păcătosului. Astăzi a avut grijă să mănânc melci, a spus el zâmbind.

hai acum, mănâncă, cred că eşti flămând, l-am îndemnat eu.

Pentru câteva minute s-a auzit numai zgo­motul furculiţelor. Apoi m-a întrebat dacă va ajunge mâncarea şi pentru Constantin, care se întorcea de la muncă târziu, după-amiază.

nu te teme, m-am îngrijit şi de el, i-am spus.

a venit bunul nostru Hristos şi El însuşi l-a binecuvântat pe Constantin şi l-a slobozit din robie. Măi, măi, măi, ce minune a făcut Domnul! Nu am văzut în viaţa mea aşa ceva! Domnul nostru, Katerina, este multmilostiv şi multmilosârd, Părinte adevărat. Ochii Săi văd şi urmăresc toate. Nu vrea să piară nici un om. Aşteaptă cu răbdare pocăinţa noastră. Uită-te la Constantin. Până ieri a fost încurcat în mrejele desfrânării, iar astăzi duce o viaţă îngerească cu post, fapte bune şi milostenie. Duce o viaţă îngerească şi trăieşte bucuria pocăinţei sale... De toate celelalte se în­grijeşte Dumnezeu. Pentru tine, Katerina, Constantin va fi biletul de intrare în împărăţia lui Dumnezeu. Să nu uiţi aceasta, mai ales când

52

vrăjmaşul te va război dorind să strice unirea voastră cea binecuvântată de Dumnezeu, marea Taină a căsătoriei. N-am văzut în viaţa mea asemenea smerenie şi zdrobire. Duhovnicul lui, părintele Nicolae, mi-a spus că a observat în vremea mărturisirii sale dorinţa puternică de a scoate toţi spinii din mult-chinuitul lui suflet. Mărturisirea sa semăna cu o operaţie pe inimă deschisă... Aşa a numit-o părintele Nicolae. Mare dar al lui Dumnezeu este mărturisirea! Când ţi se pare că ţi s-au înecat toate corăbiile, prin pocăinţă te sui în carul îngeresc şi zbori la Cer. Vezi împăratul şi Proorocul David la ce înălţime a ajuns prin smerenia sa! Ce rugăciuni înfricoşă­toare ne-a lăsat! Sunt atât de înfricoşătoare pen­tru că ascund mari adevăruri, iar cheia înţelegerii lor se dă numai celor smeriţi cu inima. Demonii ascultă Psaltirea şi rugăciunile acestui mare împărat şi se cutremură. Dispar în munţii înalţi. Pentru aceasta, Katerina, când o să aveţi pro­bleme, să nu uitaţi să citiţi Psaltirea în casă la voi. în ea sunt ascunse cheile fericirii. în loc să vă uitaţi la cutia care te umple de dezamăgire şi deznădejde, adică la televizor, să citiţi Vieţile Sfinţilor şi Sfânta Scriptură. în felul acesta veţi avea casa străjuită şi un înger păzitor va ocroti familia voastră. Nu te teme, părinţii tăi o să-l iubească pe Constantin, când se vor încredinţa că fiica lor o duce bine. Veţi avea puţine greutăţi şi multe bucurii în căsnicia voastră. Mare este

53

binecuvântarea lui Dumnezeu, a spus şi apoi a continuat să mănânce.

Atunci nu-mi dădeam seama de importanţa lucrurilor pe care mi le spunea şi credeam că trăieşte într-o lume imaginară, necunoscând reali­tatea dură a vieţii.

Elefteria cea „înrobită”

M-a privit puţin, ca şi cum ar fi înţeles la ce mă gândeam, şi a spus:

katerina, niciodată să nu iei în seamă ce spune lumea. în ziua de azi cei mai mulţi oameni sunt nefericiţi, pentru că nu ştiu unde se ascunde fericirea. Cred că ea constă în dobândirea bunu­rilor materiale, însă aceasta aduce nefericire. Cred că puterea se ascunde în bogăţie, dar ajung la dezamăgire. Socotesc mulţumire faptul de a terfeli adevărata dragoste prin desele schimbări ale partenerilor lor, dar în aceasta se ascunde bătaia de joc şi nefericirea. Bietele fete de vârsta ta, nu spun că fericirea se află într-un pat bun şi în bunăstare materială?

aşa spun, am răspuns eu, gândindu-mă că la fel credeam şi eu, când am plecat din Creta ca să vin la Atena la studii.

3 în limba greacă Elefteria (eAeuQepîa) înseamnă libertate (n. tr.).

54

am cunoscut, Katerina, o tânără care, cu mulţi ani în urmă, a venit din provincie la Atena, ca să studieze ca şi tine. Intrase la universitate şi voia să devină învăţătoare. La Atena, a început să-şi ducă nefericita viaţă profitând de libertatea de care credea că fusese lipsită trăind împreună cu părinţii ei la sat. îşi închipuia sărmana că acum nu va mai fi mustrată cu cuvintele: „Cu cine ai ieşit, unde ai fost, de ce ai întârziat, ce ai vorbit?” şi altele pe care obişnuiesc să le spună părinţii. „Voi fi împreună cu băiatul care îmi place mie, iar când mă voi sătura de el o să găsesc altul, ca să mă distrez. O să găsesc şi ceva de lucru, ca să nu am nevoie de bani de la părinţi şi să scap şi de continua lor cârtire. Nu o să mai fie nevoie să dau socoteală înaintea nimănui şi o să mă întorc acasă la orice oră vreau”. Aşa gândea sărmana Elefteria, căci aşa se numea, crezând că libertatea înseamnă lipsa controlului. Biata de ea, avea părerea greşită că bucuria şi fericirea se ascunde în băutură, în dans, în excursii, în tovărăşiile studenţeşti lipsite de griji... Aşa că îndată s-a aruncat fără cea mai mică şovăială în groapa desfrânării.

în primele zile ale şederii în capitală, în amfiteatrul facultăţii, a cunoscut un tânăr şi astfel a început prima ei aventură amoroasă. De la o simplă discuţie cu tânărul, a ajuns la o întâlnire pentru o cafea, apoi la primele săruturi şi la primele îmbrăţişări. Cine să mai ţină socoteală de acum înainte de învăţat? Cine să mai ţină seama

55

de părinţi?... Pe lângă aceasta, Elefteria noastră se mai şi lăuda la prietenele ei cu marea ei cucerire. Iar acelea, curioase, o întrebau amănunte, de pildă, cum sărută, cum se poartă cu ea etc. Ca să evite întrebările stânjenitoare, şi-a impus o izolare conştientă. în felul acesta credea că va petrece mai bine. Dar într-o zi, după aproape două săptămâni, tânărul i-a întins o cursă, aşa cum obişnuiţi să vorbiţi voi tinerii, şi nu a venit la întâlnirea pe care şi-o dăduseră. Nu răspundea nici la repetatele ei telefoane. A cuprins-o neli­niştea şi nu mai ştia ce să facă. Se ducea cu mintea numai la lucruri rele. Cuprinsă de nelinişte şi de stres, toată noaptea n-a închis ochii. A doua zi dimineaţă s-a dus la cursuri. Şi iată, îl vede pe iubitul ei prieten şezând în primul rând în amfiteatru, cum de altfel obişnuia să stea. Ea s-a aşezat lângă el şi l-a întrebat de ce nu a răspuns la telefon. Acela, vădit enervat, s-a întors spre ea şi i-a spus:

ce, doar n-o să stau toată viaţa cu o uşu­ratică fată de provincie, cu una care e moartă după bărbaţi şi, pe deasupra, mai e şi de prost gust şi superficială.

La auzul acestor cuvinte ale tânărului pe care îl iubea, Elefteria a simţit cum îi fuge pământul de sub picioare. Niciodată nu-i vorbise cineva astfel, în sat toţi o respectau şi o preţuiau. A început să plângă şi a plecat de la curs. Din pricina amără­ciunii şi a deznădejdii zugrăvite pe chipul ei, i s-a pus un nod în gât. „Să se deschidă pământul şi să

56

mă înghită! Ce ruşine! M-am făcut de râs”, vor­bea de una singură în timp ce mergea pe strada Hipocrat. A mers ce a mers şi, în cele din urmă, s-a aşezat pe o bancă la Propilea, acolo unde se opresc autobuzele, şi a început să plângă. „Vai, vai, ce am păţit!”, repeta adesea.

Acolo, buna mea Katerina, am întâlnit-o. M-am aşezat lângă ea şi am început să plâng şi eu. Ea s-a mirat de aceasta şi, după ce m-a privit, m-a întrebat de ce plâng.

iată, plâng pentru că te văd întristată, i-am răspuns.

Atunci şi-a deschis inima şi mi-a spus tot ceea ce ţi-am povestit. I-am propus să se spovedească la un duhovnic bun care slujeşte în cartierul Kato Patisia.

spovedania îţi va uşura durerea şi vei vedea cum toate se vor îndrepta.

A luat adresa şi telefonul duhovnicului şi în după-amiaza aceleiaşi zile a mers şi s-a spovedit. Rănile pe care le deschisese dragostea trecătoare s-au vindecat şi Elefteria L-a aflat pe Hristos şi adevărata libertate. Astăzi este căsătorită şi are doi copii frumoşi, pe nume Hristu şi Maria. Lucrează împreună cu soţul ei, care şi el este învăţător, la o şcoală din Thesalia.

Nu ştiu în ce măsură povestea lui Iannis-nebunul este adevărată. însă ceea ce pot să vă mărturisesc fără şovăială este că, în vreme ce povestea, aveam impresia că descrie propria mea viaţă, care se aseamănă foarte mult cu cea a

57

Elefteriei. Pentru că aşa gândisem şi aşa trăisem şi eu până să-l întâlnesc pe el.

Pe Iannis l-am văzut pentru prima dată la intrarea blocului, la câteva zile după ce mă instalasem. Eram cu tatăl meu, care venise din sat ca să locuiască împreună cu mine până aveam să mă obişnuiesc cu viaţa din Atena.

sănătate, naşule Manole, ţie şi bunei tale fiice, a spus Iannis.

sănătate şi ţie, Iannis, i-a răspuns tatăl meu. în vreme ce ne îndepărtam, tatăl meu a spus:

sărmanul Iannis! Fiecare sărac cu soarta lui. Proprietarul casei mi-a spus că este nebun. însă un nebun atât de plin de bunătate nu am mai întâlnit niciodată, Katerina. M-a ajutat să găsesc casă, când am venit acum douăzeci de zile. M-a ajutat şi la mutare. Mi-a adus şi un cuptor cu microunde nou spunându-mi: „Manole, tu ai familie mare de hrănit şi fiica ta o să aibă nevoie de el, iar mie nu-mi trebuie. Mi l-a dăruit Nicolae, care are un magazin de articole electrice aici mai sus”. Nu voiam să iau un asemenea dar de la el, dar a insistat. Nici bani nu a vrut să primească. Singurul lucru pe care l-a primit a fost o cafea.

După câteva zile am început să găsesc la poartă agăţate pungi cu alimente şi cu diferite lucruri. Am întrebat-o pe doamna Stavrula, stă­pâna casei, care se află şi ea de faţă, ce este cu aceste pungi şi mi-a spus: „Asemenea nebunii numai Iannis face. Trebuie să te obişnuieşti cu

58

nebuniile lui”. M-am gândit să le arunc. Am luat geanta şi vroiam să merg să i-o dau înapoi. „N-am să primesc lucruri de la un nebun. N-am să mă las Făcută de ruşine de un nebun. Am şi eu demnitatea mea”. Aşa gândeam pe când coboram cu liftul, ca să merg la casa lui Iannis-nebunul.

De îndată ce am deschis uşa, l-am văzut înaintea mea. Şedea pe zid ţinând în mână o metanie, aşa cum obişnuia. Nici măcar nu am apucat să spun ceva.

buna mea cretană, pe mine mă cauţi? A venit vremea să mă prezint. Mă numesc Iannis şi locuiesc aici aproape. Ţi-am lăsat, buna mea copilă, două-trei pungi la uşă.

aceasta este ultima. Ia-o repede înapoi, i-am spus foarte mânioasă.

nu este a mea, este pentru tine. Iată, am să-ţi spun o taină, dar să nu mă trădezi. Vizavi de brutăria domnului Apostol este un supermarket. Proprietarul, domnul Tanasis, este un om bun, care a făcut o făgăduinţă. Sărmanul, acum doi ani o fiică de-a sa, pe nume Pashalina, a murit într-un accident. De atunci, spre pomenirea ei, dăruieşte alimente studenţilor şi studentelor din cartier, însă fiindcă nu vrea să se ştie aceasta, mă pune pe mine nebunul să le duc. Aşa că, buna mea copilă, nu-l lipsi pe nefericitul tată de bucuria de a face milostenie. Şi dă-mi şi mie sărmanului cinci drah­me, ca să aprind la biserică o lumânare pentru Pashalina. Iar când o să te duci şi tu la biserică, nu

59

uita să-i aprinzi o lumânare ca să afle odihnă sufletul ei.

Acestea mi-a spus Iannis-nebunul şi a plecat, după ce a făcut o plecăciune adâncă înaintea mea. După această discuţie am luat geanta liniştită. De atunci, la intervale regulate, primeam daruri de la domnul Tanasis şi îi dădeam ceva mărunţiş lui Iannis, ca să-i aprindă lumânări Pashalinei”.

Atunci domnul Tanasis, care era de faţă, s-a ridicat brusc şi a spus:

katerina, eu niciodată nu ţi-am trimis daruri. Tot ce am făcut este că, fiindu-mi milă de Iannis, am dat poruncă să i se facă reducere de cincizeci la sută pentru tot ce cumpăra. Aceasta a fost totul. Cât priveşte cele despre fiica mea Pashalina, pe care cu adevărat am pierdut-o într-un accident, toate au fost născociri ale lui Iannis-nebunul. Poate că în acest fel răsplătea binefacerea pe care i-o făceam.

Atunci Iannis, care era student la drept, şi Klio, care studia la o şcoală postliceală, s-au ridicat şi au spus că acelaşi lucru le zisese şi lor în privinţa darurilor pe care le făcea. Iannis a adă­ugat că primea şi bani în plic, crezând că-i punea pe ascuns domnul Tanasis.

oricum, la orice biserică mergeam, aprindeam câte o lumânare pentru fiica ta Pashalina, domnule Tanasis, a spus Iannis vădit mişcat de cele auzite.

măi, măi ce comoară ascundea Dumnezeu în cartierul nostru! Ce minuni se săvârşesc sub ochii

60

noştri şi nu înţelegem! Cât de mult ni s-a împietrit inima şi cât de mult ne-a orbit lăcomia şi ego­ismul! a spus plângând părintele Vasilie.

S-a uitat la Katerina şi a întrebat-o dacă mai are ceva de spus, iar ea a răspuns că ar putea să vorbească ore întregi despre acest Sfânt al lui Dumnezeu.

pe celelalte o să le scriu şi o să i le dau domnului Anastasie. Singurul lucru pe care vreau să-l mai spun este să-mi cer iertare dacă am supărat pe cineva în cei şapte ani cât am locuit în acest cartier minunat, să vă mulţumesc tuturor şi să vă invit pe toţi la cununia mea cu Constantin. V-aş ruga însă ca în loc de dar să-i daţi părintelui Vasilie bani pentru cantina săracilor.

Atunci toţi s-au ridicat în picioare şi au aplaudat-o pe Katerina, iar stăpâna casei în care locuia Katerina şi-a exprimat dorinţa de a-l boteza pe primul copil pe care îl vor face. Era o atmosferă de sărbătoare, iar simţămintele de bucurie alter­nau cu cele de întristare.

Părintele Vasilie i-a făcut semn domnului Anastasie să citească scrisoarea lui Iannis-nebunul. Deşi se apropia miezul zilei, nimeni nu se îngrijea de timp. Nici măcar negustorii nu se gândeau că le-au rămas magazinele închise. Glumind, domnul Pandelis a spus:

ei, pentru Iannis merită să ţinem o zi în care să nu se lucreze!

61

Domnul Anastasie şi nebunul Iannis

Cu ochii în lacrimi, domnul Anastasie a băgat pentru ultima oară mâna în buzunar, ca să scoată scrisoarea lui Iannis. în biserica ticsită de lume, nerăbdarea tuturor ajunsese la apogeu. A aruncat o privire spre părintele Vasilie şi alta spre nu­merosul auditoriu, care era vădit mişcat.

„Nu mi-am putut închipui niciodată proporţiile pe care le-ar putea lua, în cartierul nostru, moartea Sfântului, aşa cum se adevereşte din cele povestite, a vecinului nostru şi a vrednicului fiu al lui Hristos, a adormitului nostru frate Ioannis. Nici măcar nu mi-a trecut prin minte că în blocul nostru, vreme de treizeci de ani, s-a ascuns o comoară atât de mare. Nu vă ascund faptul că, deşi am trăit aproape de el, foarte multă vreme nu mi-am dat seama de sfinţenia vieţii sale. îl socoteam habotnic şi ieşit din minţi şi aşa îl pre­zentam celor care se plângeau din pricina comportamentului lui nebunesc, aşa cum îl numeau ei, şi mai ales a obiceiului său de a citi în fiecare zi cu glas tare Psaltirea şi Evanghelia zilei şi de a tămâia de pe acoperişul blocului până în curte.

Mă simt şi acum foarte vinovat pentru obser­vaţiile pe care i le făceam din când în când ca administrator al blocului, observaţii pe care le primea fără să se împotrivească. Dimpotrivă, de multe ori mă lăuda spunându-mi:

îţi doresc tot binele, domnule Anastasie, ţie şi întregii tale familii şi la toată lumea. Mi-ai făcut

62

iarăşi bucurie prin mustrarea ta. Mi-ai dat din nou un kilogram de smerenie mie, nebunului şi ticălosului, şi pentru aceasta îţi sunt recunoscător. O mustrare, un kilogram de smerenie, spunea şi mă binecuvânta cu mâna sa.

Credeam că nu înţelege ce-i spun fiindcă este nebun şi îl sfătuiam să meargă la vreun doctor.

du-te, bre Iannis, la un psihiatru să-ţi dea vreo doctorie, ca să ne liniştim şi noi şi să nu avem vreo problemă mai gravă. Unii ameninţă că o să-ţi facă reclamaţie, nu înţelegi?

Acestea şi multe altele le spuneam fericitului, necunoscând vrednicia lui, pe care o tăinuia sub chipul nebuniei sale şi prin comportamentul său. La îndemnurile mele de a merge la doctor, îmi răspundea că cel mai bun doctor este Hristos şi cel mai bun spital este Biserica.

ah, domnule Anastasie, zi şi noapte plâng şi-L rog pe Hristos să mă vindece. Să-mi facă operaţie pe inimă deschisă şi să-mi scoată toate necurăţiile pe care le-am adunat de mic copil. Mă rog şi Maicii Domnului să mijlocească ea şi să-mi scoată spinii care îmi rănesc biata mea inimă. Aprinde şi tu vreo lumânare pentru mine, nebu­nul, când mergi la biserică.

Aşa îmi răspundea de obicei şi începea uneori să râdă, alteori să plângă.

Am uitat să vă spun că cei care la început se plângeau din pricina comportamentului său, mai apoi ajungeau să vorbească frumos despre el. Văzând schimbarea lor, am început să nu mai dau

63

importanţă plângerilor noilor locatari. Abia în ultimii doi ani am înţeles că Iannis nu era nebun, aşa cum credeam eu. Odată s-a petrecut ceva despre care m-a pus să făgăduiesc că n-o să o spun nimănui. Aşa cum cei mai mulţi dintre dumneavoastră ştiţi, am doi copii, pe Maria şi pe Mihail. Ei îl iubeau pe Iannis, pentru că din pruncie crescuseră aproape de el. încă de când erau de câteva luni, Iannis se juca împreună cu ei. La început, nici eu, nici soţia mea nu aveam încredere să-l lăsăm să se apropie de ei. Când o vedea pe Maria, îmi făcea o plecăciune adâncă şi spunea: «Respectele mele prinţesei, respectele mele prinţesei». Cu timpul am observat o legătură neobişnuită a copiilor cu Iannis.

Maria, care are acum douăzeci şi cinci de ani, din nefericire nu se află aici, ca să ne vorbească ea însăşi despre această legătură. A vrut să ia parte şi ea, însă i-am spus că o să fie un simplu trisaghion şi că ar fi mai bine să vină împreună cu bărbatul ei la parastasul de patruzeci de zile. Cred că va avea prilejul să dea ea însăşi mărturie despre experi­enţa pe care a avut-o legată de Iannis. Nu mi-am putut închipui proporţiile pe care le va lua o simplă slujbă de pomenire.

Fericitul obişnuia să se joace cu Maria un joc numit «rodia Maicii Domnului». Ascundeau o rodie de plastic, care se desfăcea în două, şi în care puneau nişte hârtiuţe. Pe fiecare dintre ele era scris câte un nume cum ar fi Ioan, Gherasim, Gheorghe. Iannis o punea pe Maria să caute rodia

64

şi, de îndată ce o găsea, o deschidea şi scotea o hârtiuţă. Să zicem că pe bileţel scria numele Sfântului Ioan înaintemergătorul. Atunci fericitul alerga la garsoniera sa şi aducea cartea cu viaţa Sfântului Ioan Botezătorul. în baza povestirii făceau diferite scenete improvizate pe loc, iar Iannis istorisea viaţa Sfântului cu propriile sale cuvinte. De multe ori ascultam pe ascuns şi eu aceste povestiri, iar la unele dintre ele, cum ar fi viaţa Sfântului Cosma Etolianul, la insistenţa lui, am jucat şi eu şi soţia mea acest joc. La sfârşitul jocului, fericitul se aşeza pe un scaun şi citea puţin din Noul Testament. I-am spus să-i citească copilului textul tradus în greaca nouă, însă a refuzat categoric, spunând:

îl va tălmăci Sfântul şi Maica Domnului. Această taină ascunde «rodia Maicii Domnului».

De la grădiniţă până la liceu Maria a fost o elevă care se deosebea de ceilalţi. Profesorii întotdeauna o lăudau pentru observaţiile precise, pentru elocvenţă şi pentru cunoştinţele profunde de limbă greacă veche. Pentru ea este o bucurie să citească în fiecare zi din Psaltire şi din Sfânta Scriptură. Nepoţelului de doi ani obişnuieşte să-i citească Evanghelia zilei, aşa cum a învăţat-o Iannis. Ginerele meu, la îndemnul mariei, în loc de basme îi citeşte fragmente din vieţi de Sfinţi din Sinaxarul pe care i l-a dat ca dar la nuntă fericitul Iannis.

65

Mai înainte vestirea nunţii

într-o zi, cu doi ani în urmă, Iannis-nebunul şedea pe banca de la intrare şi, când m-a văzut intrând în bloc, mi-a spus:

iată-l pe bunul nostru administrator, care o să devină socru şi bunic. Măi, măi, ce băiat credincios i-a dăruit Maica Domnului frumoasei prinţese, care peste câteva luni o să devină împărăteasă!

N-am dat nici o importanţă cuvintelor lui, pe care le-am pus pe seama obişnuitelor lui nebunii, însă când am urcat în casă, l-am găsit pe actualul meu ginere stând în salon. Am văzut flori în vază, iar pe Maria strălucind de bucurie.

să ţi-l prezint pe Grigorie, a spus ea.

Acesta mi-a dat mâna spunând:

domnule Anastasie, am venit în casa dum­neavoastră ca să-i cer mâna mariei, pe care o iubesc şi cu care vreau să mă căsătoresc, fireşte, dacă nici ea nu are nimic împotrivă. Acum două luni am terminat stagiul militar şi de o lună lucrez la Spitalul de Copii. Am terminat facultatea de medicină cu câţiva ani înaintea mariei, pe care am cunoscut-o la Universitate şi de atunci, deşi au trecut trei ani, nu am uitat-o niciodată.

Cererea în căsătorie a venit pe neaşteptate. Gândul mi s-a dus la Iannis. M-am întrebat de unde ştia.

bine, măi Maria, ai ascuns de tatăl tău acest mare eveniment luându-l pe nepregătite, în vreme

66

ce lui Iannis i-ai spus deja? Nu te-ai gândit că pot să fac infarct?

Maria m-a privit surprinsă şi a spus:

dar, tată, de abia ieri mi-a propus Grigorie să ne căsătorim, dezvăluindu-mi adevăratele lui sentimente faţă de mine, iar pe Iannis nu l-am văzut de câteva zile. Ce tot spui acolo?

Poate datorită uimirii provocate de această întâmplare neaşteptată, în minte îmi stăruia între­barea cum a aflat Iannis. De aceea, de îndată ce a plecat Grigorie, m-am dus acasă la el.

Când am ajuns la uşă, l-am auzit vorbind cu cineva. Credeam că este ginerele meu şi am deschis uşa, în care era şi cheia. Atunci m-am aflat înaintea unei privelişti minunate. L-am văzut pe Iannis-nebunul îngenuncheat în faţa icoanei Domnului nostru Iisus Hristos, însă era ridicat la o jumătate de metru, poate chiar mai mult, deasupra pământului. Vorbea cu Domnul, iar El îi răspundea. Am fost cutremurat la vederea acestei privelişti şi probabil că am leşinat. Nu ştiu ce mi s-a întâmplat. Când mi-am venit în sine, l-am văzut pe Iannis şezând lângă mine şi zâmbind. Pierdusem noţiunea timpului.

hristos i-a binecuvântat pe Grigorie şi pe Maria, domnule Anastasie. El însuşi mi-a vorbit despre binecuvântarea pe care o dă căsătoriei lor. îţi spun aceasta ca să-ţi dezleg nedumerirea şi să nu te mai supere gândurile. Cât despre ceea ce ai văzut, vreau să te rog să nu spui nimănui câtă vreme mă aflu în această viaţă trecătoare. Va fi

67

taina noastră. îţi aduci aminte că ţi-am spus că Domnul nostru este cel mai bun doctor? L-am rugat, aşadar, să-mi curăţească păcatele, care ca spinii îmi înţeapă inima. «Vezi smerenia mea şi osteneala mea şi-mi iartă toate păcatele mele (...) Păcatele tinereţilor mele şi ale neştiinţei mele nu le pomeni. Pentru mila Ta pomeneşte-mă Tu, pentru bunătatea Ta, Doamne». Am spus şi am tot spus aceste cuvinte, precum împăratul David, iar El m-a auzit şi, din când în când, îl cercetează pe nebun ca să-l vindece, a spus râzând tare.

Apoi m-a chemat să cântăm împreună cu­noscutul psalm «Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni!»5.

hai, să-ţi trăiască copiii! Ai un ginere bun, băiat binecuvântat, cu credinţă în Hristos şi cu dragoste faţă de Dumnezeul Treimic. Este o co­moară nemaiîntâlnită Grigorie! O comoară!

Siguranţa cu care îmi spunea acestea, pe lângă întâmplarea cutremurătoare la care luasem parte, au îndepărtat orice îndoială din sufletul meu, pe care, ca un părinte, o aveam cu privire la căsătoria mariei. Când m-am întors acasă, Maria şi soţia mea mă aşteptau cu nerăbdare, ca să audă im­presiile mele după întâlnirea cu Grigorie. Au rămas uimite când le-am îmbrăţişat şi le-am spus că trebuie să se facă repede nunta. Maria a

4 Psalmii 24,19 şi 7,8.

5 Psalmul 76,13.

izbucnit în plâns, iar soţia a început să se gân­dească la o dată potrivită pentru stabilirea nunţii. I-am dat telefon în aceeaşi seară fiului meu Mihail, care îşi satisfăcea stagiul militar la Orestiada din Evros şi i-am adus la cunoştinţă fericitul eveniment. Am rămas mirat când m-a întrebat ce face Iannis şi dacă a aflat despre nuntă. I-am spus că ştie şi că este foarte bucuros, însă nici până astăzi nu am înţeles de ce mi-a pus această întrebare. Poate o să vorbească el despre aceasta. Ceea ce am înţeles abia mai târziu este faptul că între copiii mei şi Iannis a existat o legă­tură aparte, care s-a dovedit a fi foarte binefă­cătoare pentru viaţa lor.

Din ziua aceea, când am avut binecuvântarea să trăiesc acea experienţă unică, s-a schimbat şi legătura mea cu fericitul. îi ceream sfatul în mod regulat pentru diferite probleme şi am avut impresia că nu-şi mai acoperea cu nebunia daru­rile şi Harul Sfântului Duh.

Aşa cum albina caută florile ca să adune polenul, la fel şi eu căutam să mă întâlnesc în fiecare zi cu el, ca să mă îndulcesc de cuvintele sale duhovniceşti, care mi-au schimbat profund viaţa. Am luat parte activ chiar şi la nebuniile lui. De atunci am început să mă străduiesc să particip în mod activ la viaţa Bisericii, să merg la slujbe, să cânt la strană la Sfânta Liturghie, să ţin posturile, să mă mărturisesc şi să mă împărtăşesc regulat, să mă apropii de cel îndurerat cu dragostea samarineanului şi cu smerenia vameşului din cunoscutele parabole, să-L rog pe Domnul să-mi facă şi mie operaţia necesară şi să scoată necurăţia din inima mea, care s-a adunat prin călcarea cu ştiinţă şi cu neştiinţă a Legii Sale. Am aflat în persoana lui Iannis adevărata bogăţie cerească şi am trăit întâmplări pe care mulţi le consideră minuni, însă fericitul mă învăţa să le văd ca pe simple binecu­vântări ale adevăratului Dumnezeu Cel în Treime.

Referiri la minuni

De acum doi ani, de când am cunoscut ade­vărata vrednicie a lui Iannis, recunosc că m-am schimbat mult, mai ales datorită rugăciunilor sale fierbinţi, pentru că, asemenea majorităţii creşti­nilor din ziua de astăzi, îl adusesem pe Dumnezeu la măsurile mele, mergând pe o cale largă, pe care o numeam credinţă. Mergeam din când în când la biserică, ca să-mi asigur o imagine respectabilă în societate. Consideram legătura cu Dumnezeu drept o negustorie şi credeam că dacă săvârşesc câteva fapte bune voi putea fi socotit împreună cu aleşii Săi. însă lui Dumnezeu nu îi sunt plăcute faptele săvârşite pentru dobândirea unei poziţii bune în societate, iar prin participarea la manifestări reli­gioase şi la cercuri de tâlcuire a Sfintei Scripturi sub forma unor basme, nu este cu putinţă să intrăm pe aceeaşi frecvenţă cu Dumnezeu.

în afară de acestea, legătura cu fericitul m-a ajutat să înţeleg că aproapele, şi chiar cel pe care

70

noi îl socotim vrăjmaş, este chip al lui Dumnezeu şi că trebuie să te jertfeşti pentru el.

poţi, Anastasie, să îl urăşti, să îl alungi şi să îl huleşti pe Dumnezeu şi în acelaşi timp să îi ceri ajutorul?

nu, am răspuns.

dar atunci, cum este cu putinţă să îl urâm pe aproapele nostru, care este icoana vie a lui Dumnezeu? Aceasta este o mare nebunie şi nici o doctorie din cele care se găsesc în farmacii nu o poate vindeca, ci numai pocăinţa, numai pocăinţa şi mărturisirea.

Iannis-nebunul îi considera adormiţi şi som­nambuli pe toţi cei ce sunt creştini numai de formă, care în chip fariseic cred că sunt plăcuţi lui Dumnezeu. Spunea că în zilele noastre vrăjmaşul, cu multă viclenie a făcut să se răspândească psihiatria, iar pe cei mai mulţi dintre creştini i-a făcut dependenţi de somnifere, ca să-i ţină în stare de hipnoză şi în acelaşi timp să le dea impresia că au o imagine bună în societate.

planeta noastră, Anastasie, este «via» pe care o lucrează Dumnezeu Cel în Treime. Din nefericire, nu am conştientizat aceasta şi credem că putem să rupem această legătură. Omul a fost înzestrat cu libertatea voinţei şi poate să se su­pună sau să se împotrivească voii lui Dumnezeu, iar supunerea înseamnă împlinirea poruncilor şi a Legii lui Dumnezeu, pe când împotrivirea în­seamnă încălcarea poruncilor. Cale de mijloc nu există. Nu poţi, de exemplu, să preadesfrânezi

71

vreme de unsprezece ani cu sora soţiei tale şi în acelaşi timp să porţi cruce la gât şi să mergi la biserică. Nici să furi, să desfrânezi, să minţi şi în acelaşi timp să susţii că crezi în Hristos. Sau eşti sau nu eşti cu Hristos, Anastasie. Ca să participi la doxologia pe care întreaga zidire o aduce lui Dumnezeu Cel în Treime, trebuie să te dăruieşti Lui în întregime. Patria creştinilor este Cerul, iar nu pământul. Pe pământ suntem simpli chiriaşi aflaţi în trecere, în vreme ce în Cer suntem moş­tenitori ai veşniciei. Ochiul lui Dumnezeu priveşte zi şi noapte inimile oamenilor şi vede dorinţele lor. Dacă eşti drept, vei primi plata dreptului. Dacă eşti nedrept, va veni asupra ta mânia lui Dumnezeu şi într-o zi o să cunoşti sabia Sa. Acestea le spune foarte limpede împăratul şi Proorocul David. Problema este, Anastasie, ce fel de creştini suntem. Am ajuns de parcă suntem fierţi în apă, ne-a orbit fumul de la tămâia pe care o folosim, ne-am înfăşurat cu veşmântul înfrico­şătoarei îndoieli.

Creştin înseamnă jertfă. Creştin înseamnă să te saturi văzându-i pe alţii mâncând. Creştin înseamnă să te bucuri când sufletul aproapelui tău se întâlneşte cu Dumnezeu. Creştin înseamnă să trăieşti şi să participi la bucuria şi la sporirea aproapelui tău, ca şi cum ar fi a ta. Creştin în­seamnă să nu iei în seamă, aşa cum spune David, suferinţele, care totdeauna au constituit calea cea mai grabnică care duce la Cer. Creştin eşti când durerea celuilalt este durerea ta. Nu poţi să te

72

numeşti creştin şi să fii şi mason, şi iubitor de avere şi escroc şi nici măcar nu trebuie să ai de-a face cu cei ce s-au lepădat în mod conştient de Atotţiitorul şi au ales să slujească lui Mamona şi legiunilor de demoni pe care îi trage după el.

Nu erau întâmplătoare cuvintele nebunului Iannis. Mă loveau acolo unde mă durea. Ca vântul s-au spulberat opiniile şi poziţiile care credeam că îmi vor asigura atât mie, cât şi familiei mele con­diţii bune de trai. Mărturisesc în mod public că în vremea când eram avocat practicant am fost atras în mrejele masoneriei. Credeam că poziţia socială mă va ajuta în cariera mea şi mă va sprijini în aspiraţiile mele pe care le aveam atunci, şi anume de a sluji politica. în lojele fărădelegii am fost învăţat şi m-am familiarizat cu slăbirea în cre­dinţă şi cu creştinismul fariseic neautentic. Mai târziu, ca membru cu o funcţie înaltă în minister, consideram că faptul de a fi mason îmi dădea o siguranţă profesională. Trăiam însă în amăgire şi în realitate eram membru activ al psihiatriei som­nambulilor, fiind numai în aparenţă creştin, aşa cum bine spunea fericitul.

Acum pot să vă încredinţez că prezenţa lui Iannis în viaţa mea i-a izbăvit din aceste necazuri mai întâi pe copiii mei şi pe soţie, faţă de care nu eram un soţ bun şi credincios, cât şi pe mine personal. Mă aflam într-o situaţie fără ieşire, ase­mănătoare cu cea descrisă de Constantin şi de Katerina şi din ea m-a scos mâna lui Dumnezeu prin îngerul Său pământesc, adică prin Iannis-nebunul.

73

Rugăciunile lui erau cele care apărau cartierul nostru. Prin nebunia sa ne arăta că Dumnezeu lucrează altfel decât credem noi.

Ajunsesem la concluzia că dobândirea bunu­rilor materiale, a unei case, a unei slujbe şi câteva depuneri în bancă pentru vreme de nevoie, te pun în siguranţă. Credeam că a fura Statul sau a păcăli Garda financiară dovedeşte isteţime, iar a-l înşela pe vecinul tău, folosindu-te de cunoştinţele tale juridice, ca să-i iei doi metri pătraţi de teren, arată în esenţă faptul că pretinzi ceea ce crezi că îţi aparţine.

Aveam de treizeci de ani, părinte Vasilie, o magazie pe care o dobândisem prin înşelăciune de la bunul meu vecin Antonie. Uitasem de mult întâmplarea. însă mi-a adus aminte de ea Iannis-nebunul, când mi-a povestit despre un creştin «respectabil» din cartierul nostru, care a luat pe nedrept doi metri pătraţi de pământ de la vecinul său mai sărac. M-a întrebat cum ar trebui să Se poarte Dumnezeu cu un astfel de om. îndată i-am spus că ar trebui pedepsit, ca să se înţelepţească şi să dea înapoi ceea ce a furat. Atunci fericitul mi-a spus:

dumnezeu l-a avertizat de două ori. Prima dată a îngăduit să se îmbolnăvească grav fiul său. A doua oară i-a trimis un mic infarct, însă inima lui a rămas tot împietrită. Acum i-a închis uşa şi nu mai ascultă rugăciunile lui.

cine este acela, ca să-i dăm de ştire şi să nu ajungă să-şi piardă şi sufletul, am zis eu.

74

Iar el mi-a spus plângând că eu însumi sunt acela. închipuiţi-vă uimirea mea.

poate faci o greşeală, nu am furat pământ de la nimeni, am spus eu încet, vorbind de unul singur.

Această fărădelege era atât de ascunsă înlăuntrul sufletului meu, încât nu-mi puteam aminti de ea.

-Ai luat doi metri pătraţi de la Antonie. Merită pentru doi metri pătraţi să pierdem Raiul?

nu, am răspuns ruşinat şi foarte uimit.

Mă simţeam ca un copil mic care a făcut o neorânduială. Atunci fericitul a început să plângă şi m-a îmbrăţişat. Am plâns şi eu împreună cu el multă vreme. Am cerut iertare de la Dumnezeu. Plecând de la casa lui, m-am oprit la etajul al patrulea şi i-am spus lui Antonie că îmi însuşisem pe nedrept doi metri pătraţi din spaţiul lui de la parter. El a rămas uimit. Atunci i-am spus că o să-i achit contravaloarea şi toate cheltuielile nece­sare pentru construirea peretelui pe locul care trebuie.

ei, Anastasie, nu-i mare lucru doi metri, nu-ţi face griji, nu o să-i luăm cu noi când o să plecăm din lumea aceasta. Lasă lucrurile aşa cum sunt. Ajunge să fim vecini buni, a spus Antonie.

nu am fost un vecin prea bun, Antonie, i-am răspuns gândindu-mă la mărinimia lui, după care am început să mă compar cu el în sinea mea.

Mă simţeam ca un biet vierme şi am început să spun Rugăciunea lui Iisus. A doua zi i-am

75

mărturisit lui Iannis gândurile mele, iar el zâmbind mi-a şoptit la ureche:

ieri, Anastasie, ai deschis Cerul şi ai făcut bucurie îngerilor. Şi Proorocul David se socotea vierme, iar altădată şi un ucenic iubit al Domnului nostru cugeta la fel. Iar Hristos a spus atunci următoarea pildă: «Era odată un vierme de mătase care trăia într-un colţ al unei grădini mari. într-o zi, acest vierme s-a hotărât să se ocupe cu cele duhovniceşti şi, după ce şi-a părăsit casa, a început să-l caute pe proprietarul acelei frumoase grădini. Căutând multă vreme şi ostenindu-se, lăsa în urma sa mătasea. Când s-a terminat mătasea, proprietarul grădinii i-a dat aripi, ca să zboare lângă el...». Pentru aceasta, Anastasie, glasul Sfântului Ioan Botezătorul, care vorbeşte despre măreţia pocăinţei şi a smereniei adevărate se aude de-a lungul veacurilor. în ceea ce priveşte datoria ta faţă de Antonie, Dumnezeu îţi va arăta la timpul potrivit cum trebuie să o plăteşti.

într-adevăr, după câteva luni sora lui Antonie a fost nevoită să facă o operaţie grea, pentru care era nevoie de mulţi bani. Când am auzit de la Iannis despre nevoia lui, am alergat la bancă şi mi-am achitat datoria. Antonie, pe care îl văd plângând acolo într-un colţ, de atunci stăruie mereu să-mi dea înapoi banii”.

Părintele Vasilie îşi făcea în continuu semnul Sfintei Cruci. Nu mai mergea în Sfântul Altar să-şi şteargă lacrimile, ci le lăsa să curgă în voie, aşa

76

cum făceau toţi ceilalţi. De-a lungul slujirii sale pastorale nu mai trăise asemenea întâmplări. De altfel, aşa cum i-a mărturisit mai apoi lui Anastasie, şi el făcea parte din acea categorie de oameni „internaţi” în salonul de psihiatrie a iluziilor, pe care a construit-o cu multă măiestrie vicleanul Beelzebul.

trebuie să mă opresc şi să vă citesc scrisoarea fericitului, pentru că mi se pare că m-am abătut prea mult de la subiect şi o să se răcească mâncarea pe care a pregătit-o doamna Polixenia, mama lui Dimitraki.

nu, nu. Lasă scrisoarea şi continuă să ne vorbeşti despre Iannis-nebunul, au strigat cei mai mulţi.

au dreptate. Unde vom mai auzi asemenea lucruri?, a adăugat părintele Vasilie.

Anastasie a băut puţină apă, pe care i-a adus-o paraclisierul, şi, după ce a aruncat o privire spre icoana lui Hristos, a continuat:

„Ce să-mi amintesc mai întâi din povestirile pline de învăţături ale fericitului? Iată ce mi-a povestit odată:

anastasie, îmi spunea, când omul va în­ţelege ce lucru mare este a da din toată inima, atunci se va schimba societatea noastră. în vremurile de început creştinii se îngrijeau să-şi ajute aproapele aflat în suferinţă sau în sărăcie. în acei ani o creştină s-a căsătorit cu un tânăr idolatru. Singurul lucru pe care i l-a cerut înainte de căsătorie a fost să-i îngăduie să meargă la

77

biserica creştinească să se roage. într-o zi, la un an de la căsătorie, soţul a întrebat-o cum să folo­sească cele zece lire de aur pe care le câştigase din munca sa. Fără să se gândească mult, ea i-a spus că banca cea mai bună este cea a creştinilor, fiindcă dă dobândă de zece ori mai mare decât împrumutul şi uneori chiar mai mult.

Atunci soţul idolatru a întrebat-o unde este banca creştinilor, ca să meargă să depună cele zece lire. Ea l-a sfătuit să meargă la biserică şi să împartă banii săracilor care se află în apropierea ei şi cer ajutor. Aceştia sunt funcţionarii Băncii lui Hristos”, i-a spus ea. Deşi a rămas uimit de răspuns, dar fiindcă avea încredere oarbă în soţia sa, a făcut aşa cum l-a sfătuit. A mers, aşadar, la biserică şi a împărţit economiile sale săracilor, apoi s-a întors bucuros acasă.

După un an i-a spus soţiei sale că are nevoie de bani. Ea l-a îndemnat să meargă iarăşi la biserică. A mers şi i-a căutat pe cei cărora le dăduse lirele de aur, însă în zadar. Nu a găsit pe nimeni, aşa că s-a hotărât să se întoarcă acasă, gândindu-se că o să vină din nou în ziua urmă­toare. Tocmai când să plece, a văzut pe jos o liră de aur. S-a aplecat şi a luat-o. înainte să ajungă acasă, s-a dus şi a cumpărat cu acea liră alimente, printre care şi un peşte mare.

îndată ce a ajuns acasă, soţia sa l-a întrebat dacă a primit banii. El i-a răspuns că din cele zece lire a găsit numai o liră, şi aceea în afara bisericii. «Nu te tulbura, are grijă Hristos», l-a liniştit ea.

78

Măi, măi, ce credinţă adevărată avea! Noi, cei din ziua de astăzi, şi în primul rând eu nebunul, nu mai avem nici măcar o fărâmă din credinţa ei.

Atunci acea bună creştină a luat peştele ca să-l cureţe şi a găsit înăuntrul lui o piatră. A rămas mirată şi l-a întrebat pe bărbatul ei ce fel de peşte este acela care mănâncă pietre. El a luat piatra şi a alergat la un prieten de-al său, care locuia aproa­pe, ca să i-o arate şi să-l întrebe cum se numeşte peştele. îndată ce a văzut-o, prietenul său a înmărmurit. «Unde ai găsit acest mărgăritar uriaş?», l-a întrebat acela. «Dar această piatră neagră este mărgăritar?», a întrebat mirat băr­batul creştinei. «Să-l duci la giuvaergiu, ca să-ţi spună cât valorează!».

S-a dus la giuvaergiu, care îndată ce a văzut mărgăritarul, i-a oferit pentru el patruzeci de lire de aur. Idolatrului i se părea că îşi bate joc de el şi a întrebat mirat: «Valorează această piatră pa­truzeci de lire de aur?...» Giuvaergiul credea că se târguieşte cu el şi îndată a dublat suma. Idolatrul, crezând că îl ia în râs, se uita la el uluit, fără să vorbească. Atunci giuvaergiul a spus: «Pentru că este cel mai mare mărgăritar pe care l-am văzut până acum, o să-ţi dau o sută de lire de aur. Mai mult însă să nu-mi ceri». Acela i-a dat lirele şi tânărul a alergat foarte bucuros la soţia lui.

A salutat-o şi i-a povestit întâmplarea. Atunci ea şi-a făcut semnul Sfintei Cruci şi i-a spus: «Ţi-am spus că Domnul o să-ţi dea de zece ori mai multe lire».

79

Atunci el a înţeles sensul cuvintelor soţiei sale şi a cerut să afle mai multe despre Hristos. După puţină vreme s-a botezat.

Ai înţeles, Anastasie, cum lucrează Hristos? Ai văzut ce credinţă mare aveau atunci creştinii? Ei au înţeles ceea ce se înţelege de la sine şi anume, că tot pământul este al lui Dumnezeu. El le îndreaptă pe toate spre mântuirea omului. El L-a trimis pe Fiul Său Cel Unul Născut pe pământ ca să ne arate calea mântuirii, iar poporul pe care l-a ales L-a răstignit. însă şi noi îl răstignim prin purtarea noastră.

Această povestire m-a preocupat vreme de o săptămână. Mă gândeam la ea zi şi noapte. Şi aceasta s-a întâmplat pentru că aveam în bancă zece milioane şi încercam să-mi dau seama dacă eu aş putea face precum acea creştină şi să-i dau milostenie. Adică să rămân fără nici un ban. Şovăiam însă foarte mult. «Aşa ceva nu se mai întâmplă astăzi, sunt simple poveşti», îmi şoptea gândul. Fericitul, ca şi cum ar fi înţeles ceva din comportamentul meu, m-a întrebat ce mă chinuie. I-am mărturisit ce mă frământă.

ei, sărmanul de tine, pentru atâta lucru te necăjeşti? Nu L-ai auzit pe Hristos spunând: «Fericiţi cei milostivi»? Cu milostenia câştigi Cerul. O să-ţi spun o taină, Anastasie: prin milostenie investeşti capital în Cer. Cumperi ogoare, terenuri, case minunate. Şi toate sunt veşnice. în loc să ai bani în bancă, mai bine investeşte-i în vreun ogoraş în Cer. Nu l-ai auzit

80

pe împăratul şi Proorocul David, care spune că o zi în Cer face cât o mie de ani pe pământ? Aşadar, când o să te cheme Dumnezeu, o să-I ceri să vezi ce ai cumpărat cu banii pe care i-ai dat săracilor şi aşa poate îţi va îngădui să stai într-un locşor, mi-a spus râzând.

A doua zi am prins curaj şi dis-de-dimineaţă am mers la bancă. Am scos jumătate din bani şi m-am îndreptat spre un azil de bătrâni. L-am găsit pe responsabilul cu construirea unei noi aripi şi l-am întrebat cât datorează inginerului. El a rămas surprins. Ca să nu întind vorba, datoria azilului de bătrâni era de patru milioane.

dă-i telefon să vină, i-am spus. O să-i plătesc eu.

Bătrânului nu-i venea să-şi creadă urechilor, aşa că l-a sunat îndată pe mitropolit, înştiinţându-l despre intenţiile mele. Acela a întrebat care este numele meu şi, de îndată ce a aflat, deoarece mă cunoştea, a vrut să vorbească cu mine. I-am spus că vreau să dau banii aceştia pentru că făcusem o făgăduinţă înaintea lui Dumnezeu şi a primit să-i ia. L-am plătit pe inginer şi am plecat. Apoi m-am îndreptat spre o casă de bătrâni a bisericii parohiale şi am dat acolo restul de bani.

După această faptă m-a cuprins o bucurie de nedescris, o bucurie pe care nu o mai trăisem până atunci. După două zile am făcut la fel cu ceilalţi bani, dându-i unor fundaţii ale Bisericii noastre şi la două asociaţii misionare din

81

Tesalonic şi din Patra. M-am îngrijit, desigur, să închid definitiv contul. Când i-am spus soţiei mele despre toate acestea, mă aşteptam să strige şi să protesteze, însă ea s-a uitat la mine şi a spus doar atât:

când te întovărăşeşti cu un nebun, faci şi tu nebunii. însă aceste nebunii sunt bune, pentru că văd că te-au schimbat cu totul spre bine. Eşti alt om, Anastasie. Străluceşti cu totul şi aceasta îmi este de-ajuns, ba chiar îmi prisoseşte.

«O reacţie foarte blândă», am spus atunci în sinea mea. Credeam că se va face mare scandal.

De îndată ce Iannis-nebunul a aflat ce am făcut, a început să se poarte ciudat. A pus la casetofon muzică populară, l-a dat la maxim şi a început să joace. împreună cu el jucam şi eu. Apoi a scos din frigider o sticlă de vin dulce din Cipru, care se foloseşte pentru Sfânta împărtăşanie, a umplut două pahare mici şi a spus:

hai Anastasie, să prăznuim împreună cu Sfinţii şi cu îngerii. Multă bucurie ai făcut astăzi în Cer. Astăzi te-ai botezat din nou cu Duh Sfânt. Slavă lui Dumnezeu! Hristos, după această faptă a ta, te-a făcut ostaş al Său în prima linie.

Eram cu adevărat foarte fericit, aşa cum nu mai fusesem niciodată. Zburam de bucurie. Acest praznic minunat, pe care îl trăiam împreună cu fericitul, a alungat chiar şi gândul ascuns şi, poate, viclean în privinţa înmulţirii de zece ori a sumei pe care o dădusem. Şi nu numai că l-a îndepărtat, ci, aşa cum i-am mărturisit fericitului, mă

82

simţeam nevrednic pentru faptul că îndrăznisem să fac astfel de socoteli în privinţa banilor pe care mi-i dăruise Domnul. Atunci am înţeles ceea ce spune Sfântul împărat şi Prooroc David în Psal­mul 23: «Al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea. Acesta pe mări l-a întemeiat pe el şi pe râuri l-a aşezat pe el. Cine se va sui în muntele Domnului şi cine va sta în locul cel sfânt al Lui? Cel nevinovat cu mâinile şi curat cu inima, care n-a luat în deşert sufletul său şi nu s-ajurat cu vicleşug aproapelui său. Acesta va lua binecuvântare de la Domnul şi milostenie de la Dumnezeu, Mântuitorul său»⁶.

Am înţeles atunci sensul cuvintelor pe care mi le spunea mereu fericitul: «Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi»⁷.

Simţeam în fiecare zi nevoia de a cugeta la legea Domnului şi mă rugam să mă molipsesc şi eu de nebunia pentru Hristos a lui Iannis. Aveam simţământul că toate se făcuseră frumoase în casa noastră.

în ziua următoare l-am auzit pe Iannis cum striga în gura mare pe stradă: «Anastasie s-a îmbrăcat cu armura lui Hristos şi a devenit ostaş al celui Preaînalt». Iar băcanul Pandelis, fiind glumeţ din fire, a spus: «Uşor, bre nebunule, ca să nu cumva să ia mitraliera şi să se războiască cu turcii!»”.

⁶ Psalmul 23,1-5.

7 Psalmul 22,1.

83

îmi aduc aminte, îmi aduc aminte, a strigat Pandelis.

Atunci toţi au început să râdă.

„înainte, multe din cele pe care mi le spunea fericitul le înţelegeam greşit. însă după ce Hristos m-a făcut ostaş al Său, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, am început să înţeleg noima adâncă a cuvintelor sale şi mă rugam fierbinte să mă asemăn lui. Pentru aceasta îl însoţeam de multe ori în spitale, unde obişnuia să-i viziteze pe cei bolnavi. Nici până azi nu am înţeles cum îi găsea pe cei săraci şi părăsiţi.

bunul meu Anastasie, acolo unde împărăţeşte durerea Se află şi Hristos şi Sfinţii Săi. Pentru aceasta vin aici.

Odată stăteam lângă uşa secţiei de terapie intensivă a spitalului «Buna Vestire». Fericitul se ruga cu metania, iar eu mă uitam la rudeniile celor internaţi în acea secţie, care aşteptau să intre. Când a venit o asistentă şi le-a spus că pot să intre, fericitul a sărit ca din arc.

hai, Anastasie, să mergem, a spus.

Credeam că mergem la vreun cunoscut de-al său, aşa că l-am urmat îndată. Ne-am pus halatele şi măştile necesare şi am intrat într-un salon aflat lângă biroul medicilor. Acolo era internat un iero­monah. Fericitul a aşteptat să plece două rudenii de ale lui, apoi s-a plecat, i-a sărutat mâna ieromonahului bolnav şi a scos pe ascuns din buzunar puţină agheasmă, pe care o păstra tot­deauna de la praznicul Botezului Domnului. I-a

84

umezit buzele cu puţină vată. I-a stropit patul şi încă două paturi, ale altor bolnavi. Deodată l-am văzut cum îngenunchează şi cum mă îndeamnă şi pe mine să fac la fel. Am îngenuncheat şi eu, gândindu-mă în acelaşi timp că, dacă ne vede cineva, îndată o să fim alungaţi afară. El şi-a făcut semnul Sfintei Cruci de mai multe ori şi, după ce a lăsat ieromonahului bolnav o icoană a Sfântului Haralambie, pe care totdeauna o purta cu el, şi a agăţat alte două iconiţe ale Maicii Domnului la căpătâiul celorlalţi doi, am ieşit.

Eram foarte curios să aflu de ce a înge­nuncheat. în timp ce urcam scările şi ne duceam să vizităm o bătrână, l-am întrebat, iar el mi-a zis:

anastasie, în vreme ce ne aflam la terapie intensivă, a venit Sfântul Haralambie şi l-a binecuvântat pe părinte. Şi ne-am învrednicit şi noi de binecuvântarea acestui mare Sfânt.

cum de a venit Sfântul Haralambie şi nu alt Sfânt sau Maica Domnului? am întrebat eu fără să mă gândesc mult.

acest ieromonah a slujit multă vreme la Biserica Sfântului Haralambie.

Eram din ce în ce mai cutremurat, fiindcă cu ajutorul fericitului conştientizam legătura tainică dintre Biserica biruitoare şi cea luptătoare a Domnului nostru Iisus Hristos.

Bătrâna, de îndată ce l-a văzut pe fericitul Iannis, a zâmbit şi a spus:

ah, Iannaki, mereu te obosesc. Nu mă simt bine văzându-te că vii aici în fiecare zi.

85

nu te necăji, doamnă Hrisula. Fiul tău Iorgu mă trimite să-ţi ţin tovărăşie, pentru că el este ocupat cu copiii şi nu are timp. Se descurcă greu. Mereu îmi spune să-ţi transmit multă sănătate. La fel şi nora şi nepoţeii tăi. Mâine, când o să ieşi din spital şi o să te întorci la azil, au de gând să te viziteze, a răspuns Iannis.

Bătrâna s-a bucurat. După cum am aflat mai târziu de la o asistentă, era cu totul părăsită. Acea asistentă a venit la mine şi mi-a vorbit, crezând că sunt Iorgu, fiul bătrânei. Mi-a spus că era internată de aproape o lună şi singurul care se interesa de ea era Iannis-nebunul.

dumnezeu să-i ajute preotului care îl trimite şi parohiei care îl plăteşte ca să le aducă mân­gâiere bolnavilor, mi-a spus asistenta.

M-a întrebat dacă fac şi eu acelaşi lucru.

nu, nu, am venit astăzi împreună cu el ca să vizitez pe o rudă de-a mea, am răspuns eu fără să mă gândesc.

Am înţeles însă că printr-o nouă «nebunie» îşi acoperea de fapt slujirea sa neştiută de nimeni. Mergând spre Biserica Sfântului Haralambie din cartierul Ilisia, ca să aprindem o lumânare în semn de mulţumire, i-am spus glumind:

iannis, ai multe slujiri şi eşti bine plătit.

El m-a privit mirat.

câţi bani primeşti de la parohie ca să o faci pe asistentul medical?, am întrebat.

Atunci a început să râdă.

trebuia, Anastasie, să-mi iau o cartelă de intrare liberă în spital. De altfel nu este o minciună ceea ce le-am spus, aşa cum crezi tu. Parohia este casa Domnului, este „şantierul” mân­tuirii sufletelor, iar răsplata celor ce lucrează în acest „şantier” nu se socoteşte în bani, aşa cum cred mulţi. Ei primesc ca răsplată darurile Mângâietorului, pentru care, cu adevărat, merită să te osteneşti. Şi pe mine nebunul şi ticălosul m-a rânduit Domnul printre cei cu salariu mare, deşi nu sunt vrednic. Pentru aceasta mă nevoiesc zi şi noapte, ca să mă arăt vrednic de darurile Sale, a spus făcându-şi semnul Sfintei Cruci şi adăugând:

doamne, miluieşte-l pe cel mai netrebnic om care a trecut pe faţa pământului.

Nu înţelegeam bine felul său de a gândi, nici nu puteam totdeauna să pătrund adâncimea duhovnicească a cuvintelor sale. Vedeţi, de atâţia ani făceam parte din marea tagmă a creştinilor formalişti, care se cred deştepţi şi aşa cum trebuie să fie, însă în realitate sunt nişte somnambuli, creştini numai cu numele. Şi dintr-o dată, iată-mă nevoit să înot în larg, fără ca în prealabil să mă antrenez pentru un astfel de înot.

Am ajuns la Biserica Sfântului Haralambie puţin înainte de Vecernie. Am aprins lumânări şi ne-am închinat la sfintele icoane. Fericitul m-a rugat să rămânem la Vecernie. Am primit şi m-am îndreptat spre strană, ca să cânt. El, aşa cum obişnuia, stătea în spate în partea dreaptă. Când

87

am ieşit din biserică zâmbea, iar după ce ne-am urcat în maşină, a început să cânte:

zece-zece, zece-zece urc scările. Pentru cei doi ochi ai Tăi, ochi ai Tăi, Hristoase...

Apoi m-a întrebat uitându-se la mine:

anastasie, cât fac zece înmulţit cu zece?

o sută, Iannis, de ce întrebi?

sfântul Haralambie s-a bucurat că i-ai cân­tat şi o să-ţi dea astăzi o sută de bucurii. Şi încă ce bucurii! Ce bucurii! a spus şi a început iar să cânte.

L-am lăsat la Kaminia, în Pireu, la casa lui Iorgu, fiul bătrânei internate în spitalul «Buna Vestire», pentru că voia, după cum spunea, să-i dea de ştire despre sănătatea mamei sale. Apoi m-am întors acasă.

unde ai umblat? Dacă ai şti de când te caut? De la prânz, de când ai plecat, nu ai dat măcar un telefon, a spus soţia mea de îndată ce m-a văzut.

li s-a întâmplat ceva copiilor?, am între­bat-o, înţelegând din cuvintele ei că se întâmplase ceva serios.

ţi-am spus să-ţi iei un telefon mobil, ca să te găsesc, dar tu nu vrei să mă asculţi. Nu-ţi pasă de ceea ce spun eu.

îngrijorarea mea creştea.

copiii sunt bine, m-a liniştit ea şi mi-a făcut semn să mă aşez. M-a sunat vărul meu Tanasis din insulă.

ce ţi-a spus? A murit vreo rudă de-a noastră?, am întrebat încurcat.

88

nu, măi, Anastasie! Opreşte-te puţin şi ascultă-mă! M-a întrebat dacă vindem acel teren pe care l-am primit moştenire de la tatăl meu.

de ce? Se gândeşte să-l cumpere? Nu are nici o valoare. Dacă vrea, i-l dăm degeaba. Şi aşa nu aduce nici un folos, de vreme ce nu se poate cultiva şi nici măcar măslini nu poţi planta pe el, am spus eu şi am dat să mă ridic.

ei, eşti un nesuferit! Nu este interesat vărul meu, ci o mare companie hotelieră, care ne oferă o sută de milioane de drahme”.

Atunci, toţi cei ce se aflau în biserică au rămas uluiţi. Mulţi îşi făceau semnul Sfintei Cruci. Unii râdeau, iar alţii plângeau. Anastasie a continuat:

„Uimit, am strigat:

-Cât?

o sută de milioane de drahme, poate chiar ceva mai mult.

Atunci am început să cânt:

zece-zece, zece-zece, zece ori zece fac o sută pentru Tine Hristoase.

ce-ai păţit, măi omule? a strigat soţia mea. Eu îţi vorbesc serios şi tu cânţi?

în loc de răspuns, am alergat la iconostas şi am început să fac metanii. Ochii mi se umpluseră de lacrimi. Sărutam icoana Sfântului Haralambie şi mă gândeam la cuvintele lui Iannis despre cele o sută de bucurii. Mă simţeam ca bărbatul idolatru al acelei sfinte femei creştine. Trecuseră doar trei luni de când împărţisem la fundaţii depunerile mele din bancă.

89

împreună cu dumneavoastră, Părinte Vasilie şi bunii mei vecini şi creştini, află astăzi şi soţia mea de ce am procedat aşa atunci. în cele din urmă am vândut terenul cu 105 milioane de drahme (304000 de euro astăzi).

L-am aşteptat până seara târziu pe Iannis, ca să-l fac părtaş al bucuriei mele, însă la ora unu după miezul nopţii încă nu se întorsese. L-am găsit în după-amiaza zilei următoare şi i-am spus totul.

câte Psaltiri poţi să cumperi cu aceşti bani, Anastasie? m-a întrebat el.

o să umplem toată Atena, am răspuns râzând. Nu va lipsi din nici o casă Psaltirea şi Noul Testament.

anastasie, Domnul a văzut că nu ai ascuns înlăuntrul tău viclenie faţă de aproapele şi te-a mobilizat încă de acum cinci ani, a spus el.

Nu mi-a explicat de ce, însă nici eu nu mă îngrijesc să aflu. Pentru că important este să fiu ostaş al Său şi să port cu vrednicie toate armele Sale.

însă v-am obosit destul cu multa mea vorbire. Cred că a venit vremea să citesc scrisoarea lui Iannis”.

Părintele Vasilie s-a uitat la ceas şi s-a ridicat îndată.

anastasie, cred că tot ceea ce ne-ai povestit tu până acum se regăseşte şi în scrisoarea ferici­tului. Propun, aşadar, pentru că lipsesc mulţi cunoscuţi şi prieteni, să nu fie citită acum

90

scrisoarea lui Iannis, ci când se va face parastasul de patruzeci de zile, când o să ne adunăm toţi, ca să cinstim pomenirea sa. Ce spuneţi?

lasă-l, părinte, să citească scrisoarea acum. Cine ştie cine mai trăieşte până la parastasul de patruzeci de zile, a strigat atunci băcanul.

nimănui nu-i mai pasă de mâncare. Putem să mâncăm şi peste o jumătate de oră, a adăugat domnul Apostol.

Nici ceilalţi nu erau de acord cu părintele Vasilie, care i-a făcut atunci semn domnului Anastasie să continue.

Citirea testamentului lui Iannis-nebunul

înţeleg nerăbdarea de care sunt cuprinşi cei mai mulţi dintre voi, însă îl înţeleg şi pe părintele Vasilie, care se îngrijeşte, după cum mi se pare, să ţină aprinsă flacăra credinţei care se ascundea sub masca nebuniei fericitului nostru frate. Vreau însă să cred că citirea scrisorii, care, după părerea mea, este un testament, va deschide o nouă perspectivă pentru cartierul nostru şi o nouă dinamică pentru Biserica noastră Ortodoxă. Să nu uităm că abia acum a început, prin redarea în scris a trăirilor şi a legăturii pe care fiecare dintre noi a avut-o cu fericitul, să se arate sfinţenia vieţii lui.

De altfel, ştiţi că Sfinţii îşi săvârşesc lucrarea în mult mai mare măsură din Cer decât o făceau

91

aici pe pământ. Şi aceasta este o mângâiere atât pentru mine, sărmanul, care vă vorbesc, cât şi pentru dumneavoastră toţi. Este mare lucru să priveşti spre Cer şi să te rogi lui Hristos prin mijlocirea unui Sfânt, vecin şi prieten al tău, a unui om al lui Dumnezeu. Acum înţeleg sem­nificaţia întrupării Domnului, a Unuia-Născut Fiul Părintelui nostru. Iannis cel neînvăţat m-a învăţat ceea ce nu au reuşit să mă înveţe zeci de cărţi la şcoală şi la universitate. Prin „nebunia” lui Iannis au început să cadă solzii de pe ochii mei şi să mă izbăvesc din întunericul amăgirii şi al neştiinţei şi, ca un elev, am început să învăţ ce înseamnă Hristos, să înţeleg adevărul Dumnezeirii treimice, să descopăr comorile ascunse ale Sfintei Ortodoxii în Sfintele Slujbe şi privegheri, în Taina Mărtu­risirii şi în cea a Sfintei Euharistii.

Apoi Anastasie a deschis scrisoarea şi a început să citească:

Bunul meu Anastasie,

Când vei primi această scrisoare, eu o să fiu foarte departe. Nădăjduiesc să mă aflu în casa lui Hristos, pe Care L-am iubit mai mult decât orice în lume. Nădăjduiesc ca, prin milostivirea Sa, să mă învrednicească de un colţişor de Rai. îngerul meu păzitor mi-a dat de ştire că trebuie să plec, iar Maica Domnului m-a pregătit.

Nu-ţi ascund faptul că mă tem să stau înaintea scaunului de judecată. Mă tem de clipa

92

când Domnul va da poruncă îngerului meu păzitor să citească înaintea atâtor Sfinţi cartea vieţii mele. Mă roşesc numai la gândul că din copilărie am fost cufundat în noroiul fărădelegii şi al păcatului.

Dumnezeu să o odihnească pe fericita mea mamă, care m-a învăţat să iubesc Biserica. „Ianaki”, îmi spunea, „ca să vorbeşti cu Hristos, trebuie să ai inimă curată. Să o rogi, aşadar, pe preadulcea noastră Maică, cea care ne poartă de grijă, să nu uite, ca o Stăpână a Cerului, să şteargă din când în când inima ta, ca să fie curată. Să o rogi să alunge şi demonii din cartierul nostru, pentru că strică legătura noastră cu Hristos”. Era neînvăţată ca şi mine, însă primise mare binecuvântare de la Hristos, Care îi împlinea toate cererile.

Pe tatăl meu mi-l amintesc foarte puţin. A fost ucis în Epirul de Nord, în războiul cu italienii din 1940. Mama spunea că s-a jertfit ca să-şi salveze plutonul. Mă punea să citesc şi să reci­tesc, cu puţina mea ştiinţă de carte, scrisoarea pe care i-o trimisese statul major. „Să te asemeni, Ianaki, tatălui tău, care s-a jertfit pentru ceilalţi şi a câştigat un loc lângă Hristos. Bucuria se ascunde în jertfă şi în suferinţă. Să te faci ostaş al lui Hristos. Atunci o să devii erou”.

Aşa am fost crescut, în credinţa lui Hristos. Mama a fost cea care m-a învăţat să-i iubesc pe Sfinţi şi pe Maica Domnului şi să-i mulţumesc în fiecare zi îngerului meu păzitor. „Dacă îi ai

93

prieteni pe Hristos şi pe Sfinţi, viaţa devine frumoasă. Trăieşti în Rai”, spunea ea.

Ştiu, Anastasie, că totdeauna ai vrut să afli de ce mă purtam ciudat. Ei, acum, că am plecat, cred că a venit vremea să-ţi spun. La vârsta de douăzeci şi doi de ani m-am dus la o priveghere în sat. Am mers să mă rog pentru un prieten de-al meu, care suferea de o boală incurabilă şi nu mai avea nădejde de viaţă. îl chema Dimitrie şi era din Ioannina. Absorbit de rugăciune şi de plâns, nu am auzit când s-a făcut otpustul. Cum eram scund şi stăteam îngenuncheat, preotul nu m-a văzut şi m-a închis în biserică.

într-un mod neobişnuit am continuat să aud psalmodii până dimineaţa. Deodată, am văzut intrând prin cupola bisericii o rază de lumină de culoare albastră, care s-a pogorât peste mine. Credeam că s-a luminat de ziuă şi mă întrebam la ce oră se termină privegherea. M-am uitat să văd de unde vine acea lumină albastră şi atunci L-am văzut pentru prima dată pe Domnul nostru. S-a apropiat de mine şi Şi-a pus mâna pe capul meu. M-a binecuvântat şi apoi a intrat în Sfântul Altar. De atunci toate s-au schimbat. Am rămas în uimire multă vreme. Aş fi vrut să nu mă mai trezesc şi să văd în continuare acea lumină.

Când mi-am venit în sine, m-am dus înaintea icoanei Maicii Domnului, ca să-i mulţumesc pentru că mi-a curăţit inima şi m-a învrednicit să-L văd pe Domnul. Preadulcea Maică mi-a

94

zâmbit. Dimineaţa a venit în biserică paraclisierul. îndată ce l-am văzut, m-am speriat. Pe grumazul său stătea un demon înfricoşător, care îl trăgea de cap ca şi cum ar fi vrut să i-l despartă de trup. De îndată ce m-a văzut şi s-a apropiat de mine, a căzut la pământ, iar demonul a început să urle. L-am ridicat, l-am însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi l-am uns cu untdelemn de la candela lui Hristos. în acel ceas a intrat şi preotul. Demonul a început să strige: „Alungă-l, părinte, pe nebunul ăsta! Mă loveşte şi mă arde”. Sărmanul preot nu înţelegea ce se întâmplă şi m-a luat drept hoţ. A apucat un lemn şi a început să mă lovească. Eu nu m-am împotrivit. Doar îl binecuvântam şi cântam. Asta a fost. Pe de o parte demonul pe care îl adusese paraclisierul, iar pe de altă parte preotul cu bătaia. S-a adunat lume. Mie însă nu-mi mai păsa de nimic. Din acea zi am început să văd în chip diferit feţele oamenilor şi singurul lucru pe care voiam să-l fac era să-i însemnez cu semnul Sfintei Cruci şi să mă rog pentru ei.

A înnebunit sărmanul copil. Cine ştie ce i s-a întâmplat?”, spuneau oamenii. Când m-am întors acasă, i-am povestit mamei ce se întâmplase. Nu puteam să nu-i zic nimic, pentru că eram plin de semne. Vezi tu, părintele avea mână grea. Mama mi-a spus să nu spun nimănui ce s-a întâmplat, pentru că atunci va pleca dumnezeiescul Har şi binecuvântarea lui Dumnezeu. „Acoperă cu nebu­nia comoara pe care ţi-a dat-o Domnul, copilul

95

meu, ca să te învredniceşti într-o zi să ajungi lângă El. Maica Domnului mi-a auzit rugăciunile şi te-a chemat în oastea Fiului şi Dumnezeului ei. Mare este Harul ei!”.

Câtă vreme am stat în sat, n-am mai vorbit deloc. Numai mă rugam pentru fiecare consătean în parte. Odată, o fetiţă, pe nume Areti, s-a îmbolnăvit grav şi mama m-a rugat să mergem la casa bunicii ei, ca să o vedem. Părinţii ei emigraseră în Germania. Avea febră mare şi bătrâna nu ştia ce să-i facă. Deasupra pernei pusese icoana Sfintei Paraskevi. Pe când şopteam o rugăciune, am văzut intrând în cameră o femeie frumoasă, care a atins faţa copilei. Apoi a binecuvântat-o şi şi-a întors privirea spre mine. „Acum este bine, Iannis. Nu asta ai vrut?”, mi-a spus ea şi a dispărut imediat.

îndată Areti s-a sculat şi a alergat în braţele bunicii sale. Febra dispăruse. „Mi-e foame, bu­nico!”. Bătrâna a rămas uimită. „Cu puţin timp în urmă nu putea să stea nici în pat, iar acum ce se întâmplă cu Pashalina mea?”, i-a spus mamei mele, care o asculta în tăcere. Bunica fetiţei a povestit această întâmplare în tot satul. A adău­gat şi nişte glume neghioabe. „Să ştiţi că Iannis este aducător de noroc. Căci de îndată ce a păşit în casa noastră, nepoţica mea s-a făcut bine”.

M-am simţit încurcat. îmi plăcea să merg pe ogoare şi să citesc Psaltirea ore în şir. „A luat-o razna. Nu-i trebuie mult omului ca să înnebu­nească”, murmurau oamenii prin sat. într-o zi,

96

i-am spus mamei că este vremea să plecăm de aici. O vedeam că suferă din pricina bârfelor.

Aşa că am venit în acest cartier binecuvântat al Atenei la începutul anului 1960. în primii ani am stat cu chirie. Apoi, cu ajutorul Domnului, am reuşit să cumpărăm această garsonieră, vân­zând terenurile din sat. Acopeream cu nebunia bogăţia de daruri de la Domnul. Singurul lucru care mă preocupa era ca în orice chip să-i fac fericiţi pe toţi oamenii. Dintr-o privire pe care o aruncam, vedeam rana fiecăruia şi mă rugam Sfinţilor şi lui Hristos să o vindece, pentru că, aşa cum trupul suferă de răni, întocmai aşa se întâmplă şi cu sufletul nostru. Sufletul omului se răneşte şi se îmbolnăveşte când trăieşte departe de legea lui Dumnezeu Cel în Treime. Numai în dragostea lui Hristos îşi găseşte fericirea sufletul omului, pentru că este făcut din aceeaşi „mate­rie”. Fără Hristos, omul ajunge ca smochinul neroditor. Fără Hristos, omul trăieşte într-o lume iluzorie, din care nu poate ieşi.

Anastasie, Hristos a altoit pomul acestui car­tier binecuvântat şi se văd deja primele roade, îngerii Domnului păzesc bine flacăra dreptei credinţe, pe care El a aprins-o şi răcoreşte fiecare casă. Iar această credinţă este darul lui Dumnezeu pentru tot cartierul nostru binecu­vântat. Ea aduce binecuvântare tuturor. Câtă vreme am fost lângă voi, m-am rugat pentru toţi. în garsoniera mea se află cinci caiete cu toate numele pe care le-am pomenit în rugăciunile

97

mele. Să i le dai lui Constantin şi Katerinei, moştenire de la mine împreună cu contractul pentru noua locuinţă în care vor locui după ce se căsătoresc. Este vorba despre apartamentul de la etajul al treilea, care se găseşte chiar vizavi de casă şi care a fost cumpărat cu bani de la vecinii noştri înstăriţi, care au vrut să-şi depună eco­nomiile la banca din Cer şi să-şi păstreze anonimatul. împreună cu contractul să le dai şi plicul care se află în primul sertar. Conţine bani pentru cheltuielile pe care o să le aibă la nunta lor şi pentru înfierea îngeraşului de la Spitalul de copii, care suferă de sindromul Down. O să-l vindece cu dragostea lor. Duminica trecută m-am întâlnit cu Iorgu, cel care i-a dus lui Constantin lucrurile cu camionul său. El a primit să le fie naş de cununie. Ar fi bine ca îngeraşul care suferă în spital să fie botezat de domnul Apostol, care vreme de mulţi ani mi-a răbdat nebuniile, aşa cum a făcut şi bunul Pandelis.

în acelaşi sertar se mai află şi contractul garsonierei pe care am primit-o moştenire de la mama. Să faci tot ce este necesar pentru a fi înscrisă în parohia noastră.

Ar fi foarte bine să-i spui părintelui Vasilie să-l roage pe ginerele tău, care este doctor, şi pe fiica ta să o folosească ca dispensar de două-trei ori pe săptămână, ca să nu se mai obosească vecinii noştri în vârstă şi părinţii cu copii mici să meargă la Spitalul IKA. Iar pe Mihail, fiul tău, să-l rogi din partea mea să aprovizioneze gratuit

98

cartierul cu medicamente, ca un farmacist ce este.

Tu, bunul meu Anastasie, m-ai urmat cu credinţă în ultimii doi ani şi ai cunoscut nebuniile mele. Ai binecuvântarea lui Hristos şi a mea să faci şi tu asemenea nebunii. Să nu uiţi în vizitele tale la spitale să-l iei şi pe Dimitraki cu tine. Să însetezi după Dumnezeu şi să-l iubeşti mult pe Hristos.

Rugaţi-vă toţi pentru mine nebunul şi să păziţi zi şi noapte darurile cu care Domnul a înzestrat cartierul nostru. Să păstraţi taina mea.

Vă rog pe toţi să mă iertaţi pentru supărările pe care vi le-am făcut cu nebuniile mele. Să citiţi în fiecare zi Psaltirea, să vă mărturisiţi şi să aveţi totdeauna lângă voi Sfânta Scriptură, ca să-L iubiţi pe Dumnezeu.

Vecinul vostru cel nebun, Iannis.

Liniştea care a urmat după citirea scrisorii şi ochii înlăcrimaţi ai celor prezenţi dovedeau că Sfântul era şi el de faţă în biserică, aşa cum a spus părintele Vasilie, care a luat cuvântul îndată după Anastasie.

„Nebunia lui Iannis ascundea darurile Sfân­tului Duh şi virtuţile sufletului său, însă arăta şi orbirea de care eram ţinuţi cei mai mulţi dintre noi şi în primul rând eu. Această orbire, din păcate, se datorează legăturii noastre superficiale

99

cu Dumnezeu cel în Treime şi comuniunii noastre superficiale şi foarte sărace, tipiconale şi de suprafaţă cu Cerul.

în anii ce vor urma, mulţi credincioşi, mişcaţi de egoism şi de curiozitate, vor încerca să se intereseze de cartierul nostru, să ne cunoască personal, să vadă casa lui Iannis-nebunul şi pe prietenii săi. Toate acestea însă ne vor aduce numai tulburare şi probleme şi ne vor arunca în slavă deşartă. De aceea, să păstrăm cu aceeaşi nebunie taina Sfântului nostru în inimile noastre şi să păzim bogăţia pe care ne-a lăsat-o după cuvioasa lui adormire. Să schimbăm cartierul şi parohia noastră urmând nebunului Iannis şi să continuăm cu acrivie lucrarea lui Hristos.

De altfel, domnul Anastasie s-a angajat să adune mărturiile scrise ale experienţelor noastre ale tuturor. în viitor, şi atunci când Iannis va îngădui aceasta, aceste trăiri vor ajuta ca flacăra Credinţei Ortodoxe, pe care a aprins-o purtătorul de lumină al Domnului nostru, să se aprindă şi în alte cartiere, în toatăAtena şi în întreaga lume. Să avem binecuvântarea lui”.

în loc de epilog

Este adevărat că publicarea unor fragmente din viaţa lui Iannis-nebunul în ziarul ortodox „Stâlpul Ortodoxiei” şi pe pagina de internet www.orthodoxia.gr au contribuit la trezirea interesului unui mare număr de cititori. Toţi au cerut să afle mai multe despre viaţa acestui om sfânt. Au cerut amănunte şi date suplimentare.

Important este, nu atât locul şi timpul când a trăit, aşa cum a spus un stareţ, cât viaţa sa în Hristos, dragostea faţă de aproapele şi faţă de Ortodoxie şi cât suntem de dispuşi noi, creştinii, să mergem pe calea pe care a urmat-o Iannis-nebunul, adică cea a rugăciunii neîncetate, a pocăinţei şi a dragostei dezinteresate. însem­nătate nu are atât locul unde a trăit Sfântul, cât deschiderea inimii noastre faţă de Dumnezeu Atotţiitorul. Pentru că Iannis-nebunul ar putea foarte bine să fie, aşa cum spune acest stareţ, vecinul nostru, colaboratorul nostru, prietenul nostru şi chiar vrăjmaşul nostru.

Singurul lucru care ni se cere nouă în primul rând este să ne îngrijim cum şi când ne vom întâlni cu robul Domnului, ca să vorbim împreună

101

cu el despre Hristos şi să-l urmăm în dumnezeieştile şi cereştile sale suişuri...

Dorinţa şi nădejdea noastră este ca această mică lucrare, prima despre viaţa nebunului pen­tru Hristos Ioannis, să contribuie la aprinderea din nou a flăcării Sfintei noastre Credinţe Orto­doxe, care va încălzi inimile noastre, armonizându-le cu cerească „frecvenţă” a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Amin.

102

CUPRINS

Prolog 7

Primii ani 9

Furtuna 10

Mărturisire 16

Peripeţiile sale la Spitalul de Copii 17

întoarcerea lui Dimitraki 21

A revenit zâmbetul 23

O mărturisire minunată 25

„Palme” binecuvântate 26

Scrisoarea recomandată a lui Iannis 28

Scrisoarea lui Iannis nebunul 30

Mărturisirea lui Constantin 37

Ochi înlăcrimaţi 39

Plicuri de binecuvântare 42

Demonul 43

Katerina şi legătura ei cu „nebunul” Domnului 47

Elefteria cea „înrobită” 54

Domnul Anastasie şi nebunul Iannis 62

Mai înainte vestirea nunţii 66

Referiri la minuni 70

Citirea testamentului lui Iannis-nebunul 91

în loc de epilog 101

103

Technorati Tags: rugaciune,nebunie,milostenie,binecuvantare,cer,Dumnezeu