SERGIU CIOCARLAN UN PROCUROR ACUZA

Sergiu Ciocârlan

UN PROCUROR ACUZĂ

Un roman despre conspiraţia împotriva poporului român

2017

© Editura Egumeniţa pentru prezenta ediţie

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CIOCÂRLAN, SERGIU

Un procuror acuză: un roman despre conspiraţia împotriva poporului român Sergiu Ciocârlan. galaţi: Egumeniţa, 2017

ISBN 978-606-550-267-3

821.135.1-31

Sergiu Ciocârlan (n. 1979, Brăila) este profesor de Limba şi literatura română. în 2011 obţine titlul de doctor în filologie cu teza Sensul tradiţiei în proza lui Ioan Slavici, Facultatea de Litere, Universitatea Bucu­reşti (Conducător ştiinţific: Prof. univ. dr. Mircea Anghelescu). Are articole publicate în Cultura, Cuvântul, Familia ortodoxă, Luceafărul, Ortodoxia, Tribuna.

Scrieri: Jertfa unui preot mucenic: Miercurea Patimi­lor (Bucureşti, Editura Areopag, 2013); Fără frică: des­pre curajul mărturisirii lui Hristos (Bucureşti, Editura Areopag, 2013); România furată. Raportul comisarului european Samuel Scheib (Bucureşti, Editura Areopag, 2014); Literatura în lumina Ortodoxiei (cuvânt înainte: Costion Nicolescu, Cluj-Napoca: Renaşterea; Bucu­reşti: Areopag, 2014); Mărturisitorul de care vă temeţi (Petru-Vodă, Fundaţia Justin Pârvu, 2014); Minunatele întâmplări ale inimii alte povestiri (Galaţi, Editura Egumeniţa, 2014); Poemul iubirii veşnice (Galaţi, Edi­tura Egumeniţa, 2014); De ce sunt un elev impertinent (Galaţi, Editura Egumeniţa, 2015); Clonele învăţămân­tului românesc un experiment al urii faţă de valori (Galaţi, Editura Egumeniţa, 2016).

Un procuror acuză este un roman despre justiţie, despre instrumentele ei oficiale şi chipurile ei întune­cate, oculte, despre sistemul mafiot al finanţării pen­tru obţinerea puterii, despre conspiraţia împotriva poporului român, despre dârzenia unor oameni care nu cedează nici la presiuni politice, nici la ameninţări cu moartea, despre calea lăuntrică a pocăinţei pe care poate păşi oricine îndrumat de duhovnicul său.

ORICE ASEMĂNARE CU PERSOANE, LOCURI ŞI ÎNTÂMPLĂRI REALE ESTE PUR ÎNTÂMPLĂTOARE

Dedic acest roman procurorilor care n-au abandonat nicio clipă lupta contra nedreptăţii, a corupţiei, a mafiei care oprimă ţara noastră.

Notă

În principiu, moştenirea Securităţii din vremurile comuniste face ca, în România, oricine slujeşte cu abnegaţie justiţia să păţească un accident, să capete subit o depresie, să fie in­ternat de urgenţă şi operat, să fie aruncat de pe fereastra propriului apartament. Este libertate, dar nu să deconspiri anumite interese de maxi­mă importanţă, chiar dacă ele se vor atinse spre batjocorirea ţării şi a oamenilor ce trăiesc în ea, să nu arăţi cu degetul pe cei ce petrec mereu în umbră, necunoscuţi muritorilor de rând, dezvăluindu-le hidoşenia gândului de a face din Ro­mânia o colonie de nevolnici, de chiriaşi. Cine sunt aceia care au atâta putere încât Serviciile secrete din România, SRI, SIE şi altele asemenea, li se supun? Căci aceasta este realitatea şi trebuie s-o ştim, nu să ne uităm idiotizaţi la televizor şi să polemizăm la nesfârşit pe temele pe care oa­menii cu foarte mari interese ni le propun prin intermediul trusturilor de presă aservite. Când o anumită opinie trebuie indusă populaţiei în­dobitocite de viaţa cenuşie din România, încep

10

să se mişte toate structurile de propagandă şi publicitate pe canalele cu rating uriaş. Când un anumit om trebuie propulsat, avansat, validat, acţiunea este atât de bine orchestrată, încât o majoritate covârşitoare crede fără ezitare că de la sine a gândit aşa, că nu putea gândi altfel, că este evident, că merită etc. Dar când e vorba de valorile tradiţionale ale acestei ţări, se petrec ne­închipuit de complexe acţiuni de discreditare, de dezinformare. Cine dă ordinul? Al cui e glasul? Dar ideile?

Capitolul 1

Adevăratele surse. Un blog cu milioane de vizi­tatori şi sute de comentarii. Ultima anchetă şi valul de reacţii stârnite.

Cine accesa, în dimineaţa zilei de luni (cam pe la 6.25 fusese postat anunţul şi interviul), 25 februarie 2008, blogul Româniafurată.ro, ar fi găsit scris mare, cu litere de tipar:

UPDATE: NU MAI CĂUTAŢI SURSELE CĂ NU LE GĂSIŢI!

Pentru unii cititori, era clar că anchetele administratorilor (erau mai mulţi sau era doar unul?) acestui blog deranjau extrem de mult şi că se încerca decredibilizarea lui prin identificarea surselor şi prin lansarea unor adevărate campa­nii de intoxicare şi chiar dezinformare. Updateul spunea, de fapt, că erau reacţii evidente, ner­voase, care nu puteau fi temperate prin aceste cuvinte, oricât de îndrăzneţe ar fi părut ele. Se va merge mult mai departe. Asta se întrebau toţi: Până unde se va merge pentru a bloca această investigaţie?

12

Interviul te punea şi el pe gânduri, fiindcă era luat unui procuror de la Direcţia Naţională Anticorupţie care acceptase să vorbească doar cu condiţia să nu i se divulge numele. Titlul suna provocator: Mărturia despre adevărata faţă a ser­viciilor dată de un procuror DNA: „Pentru mutarea dintr-un departament într-altul se plătesc sume cuprinse între 10000 şi 20000 de euro."

Investigaţie făcută de Româniafurată.ro

Un procuror DNA este un simplu om.

Cu o privire adâncită în sine şi buzele strân­se într-o tensiune mocnită, omul care nu este de acord cu cei ce propun umilinţa ca metodă sigu­ră de a conduce ţara aceasta, fie ofiţeri ai Serviciilor, fie politicieni-păpuşi.

Ca oricărui om care trăieşte o viaţă cinstită, i se pare înjositor să se prefacă, să simuleze normalitatea. Acuzele lui se îndreaptă spre toţi cei care supravieţuiesc cu aceste simulacre de normalitate în propria lor viaţă.

Poate că este un timp al tăcerii, acea tăcere grea, plină de povara neputinţei, dar este şi un timp al mărturisirii care răscumpără clipele de tăcere, firescul umanităţii noastre.

Procurorul acesta se află în faţa noastră şi mărturiseşte astăzi: „Sunt printre noi oameni cu care vorbeşti şi nici măcar nu bănuieşti că sunt

13

informatori ai Serviciilor. Sunt infiltraţi peste tot. Deţin funcţii, dar sunt şi simpli boschetari, cum s-a întâmplat în cazul celor de la Gara de Nord despre care mai nimeni nu ştie nimic nici la mo­mentul actual."

Este 25 februarie şi e destul de frig. România este îngheţată. Ce aşteptări are acest om cu po­vestea lui interzisă? Crede oare că din cuvintele lui vor izbucni muguri? Poate că nu. Dar simte nevoia să mărturisească.

e o legendă, care circulă în România, despre vechii securişti care au devenit actualii securişti...

peste 80% din vechea gardă comunistă a fost integrată în structurile reinventate ale serviciilor secrete, fără să fie tras nimeni la răspunde­re. Unii chiar, sfătuiţi părinteşte, au ieşit la pensie imediat după 89, iar urma li s-a pierdut, fiindcă în mod normal, pentru colaborarea cu un regim criminal, ar fi trebuit să înfunde închisoarea.

PAUZĂ DE RESPIRAŢIE

România este singura dintre fostele ţări socialiste care oferă pensii foştilor ofiţeri ai Securităţii de 3-4 ori MAI MARI decât pensia medie. în 2007, a existat un proiect de lege prin care securiştilor români să li se micşoreze pensia la nivelul salariului me­diu pe economie. A ajuns pe biroul premi­erului şi s-a pierdut.

14

moştenirea comunistă...

este uşor de observat, mă refer la cei care au o gândire critică dezvoltată, că au fost pre­luate din mers metode care, ajutate de tehno­logia avansată de acum, capătă o eficienţă halucinantă. Există un program ultraperformant cu ajutorul căruia se monitorizează activitatea pe Facebook şi pe toate reţelele de socializare a politicienilor, a poliţiştilor, a militarilor, a preo­ţilor, a oamenilor importanţi din domeniile cele mai diverse. Toate datele compromiţătoare sau potenţial compromiţătoare nu se ştie nicioda­tă când o informaţie despre un om poate deveni extrem, extrem de importantă sunt selectate atent, după anumiţi algoritmi, şi aşa „se nasc" dosarele. Foarte mulţi dintre aceşti oameni sunt şantajaţi grosolan: „Dacă îţi dai drumul la gură, ai plecat din politică, din funcţie, pierzi absolut tot, iar la închisoare avem grijă să te aranjăm." Unii au suferit infarct de pe urma unui astfel de şantaj.

mai sunt ascultate telefoanele ca altădată?

neîntrerupt. Serviciile au departamente speciale de filaj, dar şi de supraveghere a con­vorbirilor telefonice, fiindcă aşa se obţin infor­maţii care în proporţie de 95 sunt utilizate pentru şantaj.

15

PAUZĂ DE RESPIRAŢIE

Din rapoartele publice reiese că în Ro­mânia, la o populaţie de 20 de milioane de locuitori, există 12000 de agenţi secreţi, depăşind Turcia, Marea Britanie, Italia, Po­lonia, Canada sau Germania. Numărul de agenţi este depăşit doar de personalul FBI (35344 de agenţi la un număr de 314 mili­oane de locuitori).

UPDATE: Unul dintre ofiţerii serviciilor din ţară, Costi Davidescu, a solicitat ştergerea de pe site a acestei „ordinării" (6.38 dimineaţa). Tonul folosit de mogul este cel al vechilor securişti care se răstesc la prostime şi ameninţă cu tot felul de mizerii.

Concret, la suta de mii de locuitori sunt 60 de agenţi ai serviciilor, în timp ce FBI are doar 11,3 agenţi raportat la aceeaşi populaţie. Cine are interesul să transforme România într-o ţară de agenţi acoperiţi?

Procurorul are un aer nostalgic. A sperat ca după 89 să se renunţe la statul poliţienesc. „Ro­mânia a pierdut un moment important", spune el, după câteva clipe de tăcere, „în care ar fi pu­tut să se schimbe la faţă".

16

este adevărat că televiziunile sunt aservite?

în lupta pentru putere este absolută nevo­ie de astfel de instrumente. înţeleg că foarte mulţi români se bazează pe informaţiile transmise în cadrul jurnalelor de ştiri sau al emisiunilor de un anumit profil. Dar foarte puţini cunosc felul în care aceste informaţii sunt efectiv gestate în la­boratoare specializate ce ţin de competenţa unui departament al serviciilor. Mulţi dintre cei ce lu­crează în televiziuni nu fac decât să execute anu­mite comenzi, sunt nişte pioni. Cu alţii, este cu totul diferit. Ştiu, de exemplu, că o prezentatoare extrem de cunoscută, pe care o vedem seară de seară la televizor, are grad de căpitan în cadrul Serviciului de Informaţii şi-n fiecare zi primeşte un dosar-raport despre ce trebuie să vorbească în emisiune. E doar un exemplu.

dar de unde au Serviciile atâtea resurse pentru a susţine toate operaţiunile acestea costisitoare?

şantaj. Banii care vin de la stat sunt puţini. De aceea Serviciile se implică în diverse „afaceri" din care trebuie să iasă mulţi, foarte mulţi bani. Una dintre aceste „afaceri" este cea de la Gara de Nord, unde mai mulţi ofiţeri sub acoperire au fost plantaţi pentru a monitoriza activitatea pedofililor de la ambasadele străine ca Statele Unite, Spania, Franţa, Italia, Belgia, Marea Britanie, Olanda şi aşa mai departe. Aşa s-au strâns

17

probele video prin care se dovedeşte vinovăţia gunoaielor respective şi dosarele sunt acum de­clarate ca ultrasecret - 0000 şi ţinute în locuri ştiute doar de anumiţi generali. Ele sunt folosite pentru şantaj pentru că persoanele în cauză sunt dispuse să plătească sume de peste un milion de euro. Chestia este că unii ofiţeri au ajuns să doarmă prin parcul Gării de Nord ca boschetarii şi nu o dată au fost ridicaţi cu dubele de Jandar­meria Română şi duşi la marginea Bucureştiului şi călcaţi efectiv în picioare. Infiltrarea în zona respectivă este misiune ultrasecretă şi cine îşi dă drumul la gură faţă de Poliţie sau Jandarmerie este trimis la închisoare.

PAUZĂ DE RESPIRAŢIE

în 1989, erau 10500 de securişti, şi 400000 de informatori, dintre care 136000 erau activi. La aceştia se adauză cele 3,8 milioane de membri PCR care erau obli­gaţi şi ei să toarne.

UPDATE: Astăzi, de la ora 14.00, Andreea Iancu îl va chestiona în legătură cu criza din Jus­tiţie pe premierul Marian Săvescu într-o discuţie în direct la Radio România Actualităţi.

Condiţia procurorului este „să nu-mi dez­vălui numele acum".

18

Nu pare să aibă tonul celor care spun lucruri ieşite din comun, tonul acela inflamat, dereglat de modulaţii emotive. Nu e nici şoaptă, nici răguşeală, nici grabă. Mai degrabă tonul celui convins că face ceea ce trebuie să facă pentru ca măcar unele lucruri să se îndrepte în ţara noas­tră. Acest ton corectează imaginea lumii, reaşază convenţiile ei.

Dar...

acesta este un exemplu. Ştiu cum se lu­crează. Sunt atâţia ani de când mă lovesc de astfel de metode. Peste 100 de terase, buticuri, cafenele, cluburi de lux şi două centre comer­ciale se află în proprietatea serviciilor. Sumele imense de bani, de ordinul milioanelor de euro, sunt transferate în cel mai mare secret în băncile din străinătate. Peste 90% din actualii angajaţi ai serviciilor secrete habar nu au cu ce se ocupă în realitate instituţia pentru care lucrează. Pun pa­riu că nu ştiu nimic de cele 215 spaţii comerciale în proprietatea cărora se află Serviciile, dar care au fost subînchiriate unor firme din străinătate. Toate licitaţiile mari sunt controlate din umbră de ei.

sunt bani mulţi...

da. Şi se operează prin intermediari. Aşa cum se întâmplă şi în tranzacţiile ilegale cu petrol.

şi aici sunt implicate Serviciile?

19

oriunde ies bani mulţi. Este o mafie a cărei cifră de afaceri depăşeşte suma de 15 miliarde de euro anual.

PAUZĂ DE RESPIRAŢIE

Serviciile interne de informaţii din Ro­mânia ţin la SECRET numărul de angajaţi. Nu o dată s-a atras atenţia asupra lipsei de transparenţă a serviciilor care refuză să facă public numărul exact al angajaţilor.

UPDATE: Sunt premise clare că România se transformă într-un stat totalitarist. Se fac presi­uni asupra guvernului pentru a reactiva, practic, Direcţia a VI-a a Securităţii. Avem informaţii că se pregăteşte o ordonanţă de urgenţă FRA­GRANT ANTICONSTITUŢIONALĂ ŞI ANTI­DEMOCRATICĂ care reglementează regimul interceptărilor. Astfel, Serviciul Intern de Infor­maţii va putea să facă acte de cercetare penală în chestiuni de securitate naţională. Deja s-a în­fiinţat un centru-fantomă prin hotărâre CSAT secretă.

Omul din faţa noastră se opreşte. O minge de tenis a aterizat în tribuna sălii, în apropie­re. Procurorul se ridică, o ia şi o aruncă elegant

20

înapoi spre teren. Suntem singurii spectatori ai antrenamentului care îşi reia cursul pe baza pri­vată unde am convenit să ne întâlnim. Apoi se aşază şi îşi continuă povestea.

se plătesc bani grei pentru trecerea dintr-un departament într-altul. între 10000 şi 20000 de euro. Şi, cu toate acestea, tema corupţiei este mereu reinventată de servicii în scop politic. De aici înţelegem că susţinerea pe care o primesc din partea cabinetului prezidenţial nu este deloc întâmplătoare.

adică...

vreau să spun că s-au pus efectiv bazele unei campanii naţionale anticorupţie, la braţ cu relaţiile tot mai solide cu SUA, dar începe să se vadă tot mai pronunţat că situaţia este din ce în ce mai controversată. Dacă am ajuns în punctul acesta, înseamnă că ne confruntăm cu o criză. Din ceea ce înţeleg eu, criza se vinde cel mai bine astăzi. Alegerile au fost câştigate acum patru ani forjând această idee a corupţiei care trebuia era­dicată. Pentru aplicare, însă, era nevoie de un om puternic, dur, în fruntea ţării. E, dacă vreţi, vari­anta boliviană exportată la noi în ţară. Gonzalo Sanchez de Lozada aşa a fost ales preşedintele Boliviei, beneficiind de sprijinul unei echipe ame­ricane de strategi. Strategia este că nu schimbi omul după poveste, ci schimbi povestea după

21

om. Pe un fond de teamă (criza este sperietoarea tuturor ţărilor latino-americane sărace) şi „edu­caţi" de televiziune, ziare, radiouri, internet, mitinguri etc., cetăţenii bolivieni l-au ales pe „omul providenţial", spre stupoarea întregii lumi.

pare mai degrabă un film decât realitate...

un „film" derulat în 2002, cu doi ani îna­inte de alegerile din România. Surpriza cea mare este că echipa de „americani", care a obţinut acest uriaş succes la prezidenţialele din Bolivia, lucrează astăzi pentru preşedintele României.

cine sunt „americanii" care fac parte din echipa de care vorbiţi?

tal Silberstein, Stanley Greenberg şi Je­remy Rosner.

PAUZĂ DE RESPIRAŢIE

La foarte scurt timp după succesul din Bolivia, SILBERSTEIN se întâlnea cu ac­tualul preşedinte al României la Viena, acceptând să lucreze la o nouă campanie prezidenţială. Pentru o reuşită sigură era nevoie de o criză. O CRIZĂ provocată de CORUPŢIE.

şantajul şi corupţia sunt cele două brand-uri.

sunt două concepte foarte eficiente în do­minarea autoritară a unei ţări. Bunăoară, şantajul

22

are o serie de aspecte cu totul necunoscute. Aduc aici în discuţie, fiindcă este de actualitate, proiectul ultrasecret „Amazoanele". Ideea cu „Amazoanele" a fost preluată de la Mihail Moruzov, părintele serviciilor secrete din România. Fete cu vârste cuprinse între 19 şi 27 de ani (dar şi mai mici) formează azi divizia de „Amazoa­ne", care este la dispoziţia serviciilor secrete. Im­propriu zis serviciilor secrete, fiindcă doar câţiva au acces la programul acesta prin care „Amazoa­nele" sunt racolate şi folosite în cluburile de lux ca cliente false, având obligaţia să agaţe diferiţi străini care intră în atenţia celor care dirijează din spate toate mişcările. Sunt agenţi care se ocu­pă de racolare. Apoi treaba lor se încheie şi apar cei care le duc în zona Rond Piaţa Unirii, vizavi de Patriarhia Română, acolo unde se află o serie de apartamente închiriate de Serviciile secrete şi transformate în bordeluri de lux. în aceste locaţii, „Amazoanele" îşi duc clienţii agăţa ţi în centrul istoric al Bucureştiului. Apartamentele au fost locuite nu de mult de ofiţeri superiori din cadrul DIE (Departamentul Informaţiilor Externe) şi DI A (actualmente DGIA). înăuntru este înţesat totul cu aparatură ultrasofisticată de înregistrare audiovideo. Acolo sunt aduşi nu numai stră­ini, ci şi politicieni, judecători, ingineri, profesori universitari, muzicieni vestiţi, scriitori, oameni care ocupă funcţii importante în toate domeniile vieţii publice din România.

23

UPDATE:

Au mai rămas 6 zile până când se vor împli­ni 18 ani de la greva foamei pe care preotul Sorin Grecu a început-o pe 2 martie 1990 în faţa statuii lui Lenin. O grevă care nu trebuie uitată!

http://www.digi24.ro/StiriDigi24/Actualitate/Social/Povestea+preotului+care+a+dat+jos+statuia+lui+Lenin+din+Bucuresti

UPDATE: „în toţi aceşti ani de după 89, s-a lucrat intens să ni se şteargă identitatea, fiindcă au fost şi sunt şi acum oameni plătiţi pentru a ne face să ne pierdem încrederea în noi. Şi ne-au dresat să ne mulţumim cu orice!" (Pr. Sorin Gre­cu din Londra)

COMENTARII (188)

Adaugă comentariu

•—Comentarii mai vechi

volodea • 25 februarie 2008,18:11

M-ai spart cu sursa ta de doi lei!... că nu mi se pare nimic real aici, ci doar o furtuna într-un pahar cu apă. E o anchetă deşi nu cred că faci decât să ne înşeli.

Acest comentariu a fost moderat deoarece conţi­nea acuzaţii grave care sunt dovedite.

Nicolae • 25 februarie 2008,18:19

24

Care este scopul acestor dezvăluiri dacă tot nu se face nimic în ţara asta? Bineînţeles, nu e vina ta. Tu îţi faci datoria şi ne spui lucruri pe care nu le putem afla din altă parte, însă este vorba de frustrarea pe care o declanşează aceste neajunsuri ale sistemului corupt împotriva căru­ia nu poţi lupta.

rll • 25 februarie 2008,18:32

E un buboi care e pe cale să se spargă, pri­eteni! Vedem corupţie peste tot şi numai în cadrul serviciilor nu. Ne-am cam lămurit cum e cu transparenţa şi cu patriotismul lor.

IC • 25 februarie 2008,18:47

înainte de 89, serviciile aveau adevăraţi patrioţi. începând din 90, s-au divizat, iar tabăra ce­lor care sunt străini de interesele acestui stat a câş­tigat. Ştiu asta de la un om care a lucrat în sistem.

devoratorul de securişti • 25 februarie 2008, 18:53

Felicitări, OMULE! Meriţi toate majuscule­le din lume! Dacă ar fi mai mulţi oameni care să dea pe faţă mizeria din interiorul acestor in­stituţii în care noi românii suntem îndemnaţi să avem încredere, atunci s-ar schimba ceva în ţărişoara asta. Este un pas, totuşi, pe care nu-l face doar procurorul, ci noi toţi alături de el. Pasul de a fi OM!

25

excalibur • 25 februarie 2008,19:02 Continuaţi vă rog cu investigaţia!

Carmen • 25 februarie 2008,19:08 Stimate Domn, apreciez foarte mult curajul de care daţi dovadă dv. şi echipa. Investigaţi o zonă necunoscută pentru noi, cei care am fost crescuţi cu frica în toată perioada de comunism. Educaţia aceasta a fricii a fost inoculată printr-o acţiune de amploare a securităţii. Ştiţi cum se spu­nea pe-atunci: “mâna lungă a securităţii". Trăim vremuri tulburi, dar nu aş vrea să ne întoarcem în acelaşi punct. Mărturia acestui procuror este un semn bun, iar eu salut apariţia semnelor bune!

Un cetăţean • 25 februarie 2008,19:29 Scenariu de film, tovarăşe căpitan Panait!

Brigada diverse intră în acţiune! Ce avem noi aici? Un căţel, mânca-l-ar nenea, un biet căţel, furat de Patraulea. Adevăratele şi megaafacerile încheiate de rechinii autohtoni sunt socotelile serviciilor şi nici nu trebuie ştiute de muritorii de rând. Iar noi, prostovanii, trebuie să ajungem la profilul lui Harpalete care făcea din prinderea vulpii la cotineaţa cu găini prima operaţiune de succes. Halal!

admin 25 februarie 2008,19:45 Carmen: Am abordat această temă a fricii, poate nu atât de detaliat pe cât se cuvenea, dar cel

26

puţin am trasat câteva direcţii de orientare care pot folosi celor ce citesc: http://www.româniafurata.ro200801300 moştenire nefasta.

groparii cimitirului Ghencea • 25 februarie 2008, 20:05

Nu puţini sunt morţii pe care i-am îngropat în acest cimitir, morţi aduşi pe furiş, înainte de 89 şi după. Din experienţa noastră, de ani de zile, am observat un lucru simplu: morţii nu mai vorbesc.

Ofiţer SIE • 25 februarie 2008, 20:29

Acest comentariu a fost moderat pentru că nu respectă regulile site-ului.

anita • 25 februarie 2008, 20:40

Serviciile secrete au dobândit o putere discre­ţionară în România şi faptul acesta ar trebui să ne dea de gândit. Altfel, se va ajunge la o dictatură exercitată de aceste instituţii asupra românilor. Evident că nu este o întâmplare că SRI sau SIE au dobândit aceste prerogative. Suntem mai degra­bă o ţară fără guvern şi fără preşedinte, fiindcă puterea decizională este în mâna altor factori.

Doru • 25 februarie 2008, 20:56

anita: Este una dintre temele impuse Ro­mâniei. Ne întoarcem la mai rău! Serviciile au o suprastructură gigantică pe suportul căreia se

27

ivesc practicile supravegherii generalizate. Ştiai că SRI bate FBI la interceptări?

Erik • 25 februarie 2008, 21:09

Cancerul securităţii s-a întins în corpul social şi continuă să o facă pe fondul unei inconştienţe greu de înţeles. în perioada comunistă românii erau unanimi în respingerea Securită­ţii (căreia nu-i dedica nimeni ode în public), pe când acum o turmă de imbecili se prosternează înaintea „salvatorilor naţiei". Cum adică: „Nu distrugi securitatea în aceste vremuri, ci întăreşti pârghiile de control şi verificare."?

Radu 25 februarie 2008, 21:33 E o făcătură interviul cu procurorul DNA.

Încă un os de ros care s-a dat mediei româneşti! mă uit cu amuzament cum se alimentează teoria conspiraţiei în fiecare român, fiindcă aşa am fost educaţi: să credem că cineva conspiră împotriva poporului român.

Primăria Satu ars • 25 februarie 2008, 21:51 Noi, primăria Satu ars, ne dezicem de intoxicările tale, postacule! Care e numele tău ade­vărat, „Radule"? De cine eşti tu plătit ca să scrii pe-acilea? A?

Nicolae • 25 februarie 2008, 22:18 groparii cimitirului Ghencea: Ce vreţi să

28

insinuaţi cu asta, că „morţii nu vorbesc"? Sună a ameninţare şi nu mai trăim vremurile de odinioară. Noi suntem o generaţie căreia nu-i este frică de voi, „groparii din Ghencea".

Comentarii mai vechi

COMENTEAZĂ

Nume...

Email...

Website...

Comentariul tău...

Trimite comentariu

Capitolul 2

Naivitate sau inteligenţă ce ia toate formele? As­cultarea telefoanelor o moştenire din vremuri nu de mult apuse. întâlnirea celor doi foşti colegi de la Facultatea de Drept.

N-ai auzit niciodată un fâşâit discret în te­lefonul tău în timpul convorbirilor cu prietenii tăi? E adevărat că e vorba de o lucrare silenţioa­să care coroborează date despre tine de peste tot unde laşi urme, telefon, orice contuleţ de pe net (Google, Yahoo, Linkedin, Instagram, Twitter, Facebook, Whats Up ş.a.), operaţii bancare, ope­raţii cu cardul electronic. Toate convorbirile tale de până acum reprezintă un punctuleţ, adică ceva neînsemnat, şi totuşi în acel punctuleţ lo­cuiesc cuvinte, afirmaţii, o parte din viaţa ta care s-ar putea transforma într-un anumit moment, deloc întâmplător, într-o acuzaţie extrem de gra­vă la adresa ta, căci în orice clipă te faci vinovat de fanatism, intoleranţă, terorism, în societatea viitorului foarte apropiat, chiar al zilei de mâine.

Procurorul Bucur auzea regulat de ceva vre­me un fâşâit discret în telefon. Sesizase pentru

30

prima dată într-o noapte când îşi sunase vechiul prieten. Depănaseră câteva amintiri într-o con­vorbire scurtă. Apoi, când se auzea, când nu se mai auzea. Zgomotul zilei făcea imperceptibil fâşâitul. Se obişnuise. Putea fi din cauza telefo­nului. Ca şi acum, în ultima vreme întârziase muncind la ceva complicat. Se însera deja. Co­legul de la birou plecase de câteva ore. îşi dădea seama după liniştea ce era în jur. Uşile nu se mai trânteau, nu se mai auzeau zbierete, telefoane trântite, înjurături. Procurorul orădean Andrei Bucur îşi trecu de câteva ori degetele mâinii stângi peste mustaţa tunsă scurt care îi particu­lariza ovalul plăcut al chipului concentrat asu­pra dosarului de pe masa de lucru. Erau toate probele pentru a demara procedura de anchetare a fiului prefectului de Bihor ca inculpat. Eduard Velciu, zis Prinţul Edi în lumea interlopă, avea la activ două dosare care stagnau inexplicabil. (Adică era un fel de a zice, fiindcă adevăratele raţiuni pentru care nu era arestat, el, ca procuror, le cunoştea foarte bine.) Unul în care era acuzat de trafic cu maşini de lux în Bulgaria, Ungaria şi alte ţări est-europene, iar celălalt se referea la spălare de bani. Dar acum era vorba despre alt­ceva. Se uită la ceas: era ora 19.25. Trebuia să se grăbească pentru a nu întârzia.

Strânse toate documentele, iar dosarul îl puse într-un seif unde păstra documente extrem

31

de preţioase, care se afla în spatele mesei de scris şi de la care doar el avea cheia. Acolo era în si­guranţă. Auzise de la colegii săi cum dispăreau piese importante din dosarele unor astfel de in­fractori, chiar din birouri. Ştergeau până şi în­registrările din camerele de supraveghere. Chiar nu avea încredere decât în el însuşi şi în Mircea Bădescu, fostul său coleg de facultate care îi sur­prinsese pe toţi (până şi pe el) prin decizia sa de a renunţa la o carieră promiţătoare, bănoasă, în schimbul a ce numea acest adevărat geniu (cu pregătirea juridică pe care o avea şi cu intuiţia absolut uimitoare de a descurca chiar şi cele mai încurcate iţe, Bădescu putea da peste nas oricărui înfumurat din magistratură), detectiv particular: era un fel de a zice, pentru că nu putea convinge pe nimeni de scrântelile lui. Avea şi un mod de a le spune, care pleda total în defavoarea sa.

Cu el trebuia să se întâlnească la 20.00. îşi luă pardesiul, pălăria cu boruri largi, stinse veioza şi ieşi din birou sucind cheia de două ori în yala uşii. Străbătu gânditor holul lung, studiind înde­lung ecoul antiseptic pe care-l produceau tocuri­le noi ale pantofilor săi, şi coborî fără grabă trep­tele din marmură. Ieşind în faţa uriaşei clădiri a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, cuprinse Parcul Traian cu o privire lacomă de parcă ar fi fost libertatea însăşi şi-l salută pe gardian cu un gest mut ducând mâna dreaptă la pălărie.

32

să trăiţi, dom’ procuror!, răspunse prompt acela.

seara bună, Zamfire! Cam frig la ora asta,

nu?

cam frig, dom’ procuror, dar asta-i misia noastră, a gardienilor care n-am făcut carte ca domniile voastre. Aşa că acum noi stăm la frig, iar dumneavoastră la cald. Mi se pare just.

măi Zamfire, ai copii?, îl întrebă Andrei Bucur care, deşi se grăbea, voia să-i spună ceva gardianului mucalit.

cum să nu, dom’ procuror? Am doi copii la care ţin tare mult. Gelu e cel mare, are treisprezece ani, şi Maria, albinuţa casei, care are nouă ani. De ce mă întrebaţi?

Ascultă, Zamfire, dacă Măriuca ta ar fi ameninţată cu moartea, ce-ai face tu?

să mă păzească bunul Dumnezeu de-o aşa nenorocire! Vă rog să mă iertaţi dacă v-am supă­rat, dom’ procuror! Dumneavoastră sunteţi sin­gurul cu care mai pot schimba o vorbă, că ceilalţi colegi ai dumneavoastră sunt nervoşi şi înjură chiar şi fără motiv. Iar acum îmi ziceţi aşa...

zamfire, să ştii că viaţa de procuror e o nă­pastă. Să nu mă fericeşti prea mult. Asta am vrut să-ţi spun. Gardă uşoară!

să trăiţi, dom’ procuror!

Zamfir îl urmări cu privirea pe procurorul Andrei Bucur până când acesta urcă într-un Volvo

33

cu geamuri fumurii şi dispăru. Intră în ghe­reta sa şi, lucru curios, i se păru dintr-odată că procurorul are mare dreptate. Chiar dacă el tre­buie să mai îndure şi frigul acesta care se lăsase binişor, doar era sfârşitul lui februarie, totuşi era un om fără griji prea mari. Nimeni nu-i amenin­ţa viaţa: nici pe a lui, nici pe a familiei sale. Se pomeni că-i mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate, că e fericit, că are o pâine şi nimeni nu-i pune pistolul la tâmplă. „Doamne, iartă-mă pe mine, prostul, că l-am fericit pe procurorul Bu­cur, pe când Tu mi-ai dat mie de toate!"

Andrei Bucur se îndrepta spre ieşirea oraşu­lui, fiindcă la numai şapte kilometri de Oradea, într-un restaurant potrivit de liniştit, îl aştepta Mircea. îl cunoştea pe patronul de la Coliba Hai­ducilor, care avea şi un hotel de patru stele în centrul oraşului, şi-l admira pentru gustul rafi­nat. El cumpărase o casă veche din Arieşeni, ju­deţul Alba, construită în secolul al XVIII-lea, o demontase şi o transportase la Paleu, unde, cu mare grijă pentru detalii, o reclădise pe o funda­ţie de beton (la subsol fiind ceva spaţii tehnice), într-o curte foarte mare şi bine îngrijită, pe malul lacului. Andrei parcă maşina undeva în spate, acolo unde era şi Ford-ul vechi al lui Mircea, şi urcă direct la mansardă, evitând trecerea prin sala mare a restaurantului, unde era în plină desfăşurare o petrecere de familie.

34

Mircea stătea la masa lor obişnuită (se mai întâlniseră de vreo două ori aici) privind pe fereastra lată cât un ecran de cinema spre lacul înnoptat. Nu se mai văzuseră de vreo doi ani. Mansarda era decorată în stil rustic cu tulnice, ştergare, blide, castroane şi linguri din lemn, do­niţe şi costume populare. Pe masă îi aştepta un platou ţărănesc cu bucate aburinde.

a, dom’ procuror, am onoarea!, făcu Mir­cea Bădescu teatral, ridicându-se pe jumătate în semn de bun venit. Mă numesc...

mircea Bădescu.

şi sunt un haiduc (îi făcu cu ochiul ca unui vechi prieten). Ai grijă, îi spuse schimbându-şi tonul (devenit conspirativ), nu e bine să fii văzut alături de un haiduc. Mâine s-ar putea să fii tras de urechi de minunaţii tăi şefi.

trebuia să-mi dau seama în coliba cui am intrat (se îmbrăţişară). Deci eşti haiduc, râse bine dispus Andrei Bucur, în timp ce se aşeză pe un scaun chiar în faţa prietenului său.

şi tu procuror. Nu înţeleg deloc ce discuţie poate fi între un haiduc şi un procuror. Sunt pur şi simplu nepregătit pentru o astfel de întreve­dere. Sper să ai amabilitatea să mă accepţi aşa cum sunt: mai noduros. Tu eşti rafinat, tu eşti procuror.

să ştii, Mircea, de cele mai multe ori trun­chiurile noduroase sunt mai greu de apucat.

35

Un procuror care nu-şi calcă pe conştiinţă nu are prea multe bucurii în viaţă.

ai devenit sfătos. Semn rău. Ia spune, ce te aduce în vizuina mea? Eşti nefericit? Ai probleme cu burtica? Sau nu ştii cum se face tema la şcoală?

ultimul punct. Au apărut exerciţii din ce în ce mai grele, Mircea. Sunt două posibilităţi: ori merg după principiile mele şi îl arestez, ori mă fac că plouă aşa cum fac mulţi procurori la noi în Oradea şi în toată ţara. Dar am toate pro­bele împotriva acestui infractor. Pot începe ori­când urmărirea penală. Pot emite şi mâine un mandat de arestare pe numele lui. Justiţia trebuie să-şi facă treaba, indiferent despre cine e vor­ba. Legea este pentru toată lumea, deci şi pentru fii de prefecţi.

nţ, nţ, nţ! Te-ai cam inflamat, procuror Bucur. Totuşi nu înţeleg de ce nu te consulţi cu unul de-ai tăi, doar ai atâţia colegi, eşti cunoscut, ei sunt apreciaţi la rândul lor. Familia voastră este onorabilă. Vii la un amărât de fugar, fără de nicio importanţă în sistemul vostru valoros...

tocmai, Mircea. Tu poţi fi obiectiv. Ceilalţi sunt părtinitori faţă de ei înşişi. îmi dau soluţii după calculele lor care n-au de-a face cu justiţia.

ce-nseamnă părtinire?, întrebă Mircea cu o desăvârşită inocenţă.

le este frică, Mircea. Le este frică şi de um­bra lor. Să emiţi un mandat de arestare pe numele

3⁶

lui Eduard Velciu înseamnă o nenorocire. Cine să-şi ia răspunderea pentru nenorocirea asta? Uite, Mircea, zise Andrei Bucur schimbându-şi poziţia şi glasul într-un fel mai aşezat, te-am che­mat până aici pentru că tu eşti singurul care ai răbdare să mă asculţi şi să te pronunţi după ce mă descarc de toată povara gândului ce-l port în mine. Observ în jurul meu o grabă care-i trans­formă pe toţi în executanţi care nu mai pun preţ pe analiză, pe conştiinţă.

uite ce e, procuror Bucur, vorba lungă să­răcia omului. Spune-mi care sunt probele tale şi-ţi spun şi eu dacă e de competenţa mea sau nu.

dosarele Velciu, începu Bucur, conţin 27 de volume dintre care 17 volume vizează infracţiuni de spălare a banilor obţinuţi prin operaţi­uni frauduloase cu produse petroliere. Sunt de mai mult timp pe urma clanului Velciu care are dosare în mai multe judeţe vecine, fiind plimbate de la un parchet la altul şi de la poliţie la parchet ca să li se piardă urma. Multe dintre ele erau „pitite" în fişetul procurorului Cheleş de la DIICOT Satu Mare. în mod normal nu avea de ce să ajungă dosarul acesta la Satu Mare, dar aici s-a propus o primă fragmentare a probelor şi o dispoziţie parţială de netrimitere în judeca­tă. După care, a fost retrimis „uşurat" la Oradea; procurorul şef de la noi a putut şi el să se hazar­deze să dispună, pentru faptele ce rămăseseră

37

nesoluţionate, încă o scoatere de sub urmărire penală. în Bihoreanul a apărut ceva, dar foarte departe de adevărul gol-goluţ. Se pare că cineva are interesul să mediatizeze totul cât mai conve­nabil. Firmele lui Eduard Velciu nu pot consti­tui sursa legală a averii transferate de el în SUA, transfer început de acum patru ani. Uriaşe canti­tăţi de produse petroliere au fost comercializate prin intermediul a vreo 30 de firme care ulterior au fost falimentate, iar eu ştiu şi am dovezi cum s-a derulat procedura de desfiinţare a acestora. Una dintre aceste firme, Certex SRL, este unul dintre sponsorii declaraţi ai filialei partidului lui Velciu în campania de anul acesta, iar prin­tre acţionarii ei se numără şi Attila Fodor, care este unicul reprezentant pentru Europa de Est al firmei americane „Inter Corporation", de la care s-au aprovizionat cei mai mulţi dintre „importa­torii" de produse petroliere din vestul României, dar şi firme din Ungaria, Ucraina sau Slovacia. Numai că firma „americană" nu există în evidenţa fiscului american, iar sediul declarat în toate actele folosite de Velciu în România este fals! Oraşul Sussex nu există în Delaware, iar numărul de cod poştal indicat, 19958-977, este al unei alte localităţi, Lewes. Deci sunt false şi strada şi numărul. în plus, nicio firmă din De­laware nu a declarat autorităţilor americane că ar derula operaţiuni de export de combustibili

38

în Europa de Est. Cercetările penale declanşate şi finalizate în Ungaria au condus la arestarea unor persoane importante, la împuşcături în pli­nă stradă, la sinuciderea misterioasă a unui ofiţer superior. Sediul indicat pe documentele re­prezentanţei maghiare a „Inter Corporation" s-a dovedit fictiv. în Budapesta nu a fost găsit Retek u33-35, H-1024. Săptămâna trecută, presa ma­ghiară a semnalat că o ziaristă care a scris des­pre aceste afaceri tenebroase a fost grav bătută. Surse din Serviciile de informaţii susţin că firma „Inter Corporation" ar fi controlată indirect de traficantul rus Boris Dvoria, cel suspectat că ar fi făcut numeroase livrări de armament către re­ţeaua teroristă Al-Qaeda. Interesul şi implicarea SRI în spălarea lui Velciu are însă încă o explica­ţie. Uite, am exact afirmaţia unui sacrificat care a rupt tăcerea, dar a arătat degeaba spre Velciu. „Am fost angajat de Velciu Eduard să suprave­ghez la desfăşurarea operaţiunilor de livrare, în­cărcare şi depozitare a produselor petroliere, să am grijă ca nu cumva autocisternele cu marfă să ia o altă destinaţie decât staţiile Zenith sau depozitul SCAD. Am încercat timp de aproape nouă luni să fiu ascultat de cineva şi să iasă adevărul la suprafaţă. Oare nu le este ruşine poliţiştilor care au trimis la închisoare mai mulţi amărâţi, cercetaţi în cel puţin şapte dosare penale? Poliţia a făcut marea realizare că a finalizat mai multe

39

dosare cu prejudicii de zeci de miliarde de lei, deşi banii au intrat în conturile unor contrabandişti cunoscuţi precum Eduard Velciu, Robert Sekely şi Giorgy Zoltan, iar amărâţii tăcuţi patroni peste noapte trag ponoasele pentru naivi­tatea lor. Anchetatorii nu vor să vadă cine a băgat banii în marfă ca să poată cumpăra astfel de cantităţi de produse petroliere, unde a fost des­cărcată cea mai mare parte a lor şi cine sunt pro­prietarii staţiilor". Conform informaţiilor mele, această declaraţie nu a fost lăsată la dosarul deschis de Georgescu, procurorul şef de la noi. Mai mult decât atât, Georgescu a mai lăsat şi altă pistă nevalorificată. Velciu, Constantin şi Teşcău au fost cercetaţi şi de anchetatorii prahoveni, cazul primind denumirea de dosarul „Tatiana", cu un prejudiciu parţial de 40 de miliarde de lei. Prahoveanul Liviu Feleac a livrat mii de tone de subproduse petroliere provenite de la rafinăriile Petrobrazi, Vega şi Astra din Ploieşti, iar împre­ună cu Velciu la staţiile căruia se revindeau, în final, dar ca motorină şi ca benzină auto, cu un preţ mult mai mare schimbau pe traseu actele acestora prin mai multe firme fictive. Ceea ce i-a dat de gol pe aceşti borfaşi a fost faptul că erau obligaţi să facă transferurile de bani numai prin conturi bancare, rafinăriile fiind obligate de le­gislaţia în domeniu să nu accepte alte metode de plată. Din inconştienţă, ei completău la aceeaşi

40

bancă toate ordinele de plată, le depuneau îm­preună la ghişeu, iar transferurile dintre firmele implicate se operau aproape instantaneu, „per­formanţă" ce nu ar fi fost posibilă la nicio bancă din lume fără acordul şi complicitatea tuturor celor implicaţi în escrocherie. Conchizând, spun procurorii din Ploieşti într-un alt rechizitoriu, „prin vânzarea în condiţii ilicite a tuturor canti­tăţilor de produse petroliere cumpărate de la Ta­tiana SRL drept motorină şi benzină societăţilor Gliset Prest Oradea şi SC Contor, s-au obţinut necuvenit sume mari de bani, conform anexei". Nici această „disjungere" nu a fost încă „închi­să" de Parchet. Din documentele contabile ale firmei Wash SRL, care a fost controlată de Velciu printr-un „locotenent", Gelu Simion, rezultă că azi toate firmele care au gravitat în jurul acesteia sunt în faliment, cu datorii enorme ce nu au şan­se să fie vreodată recuperate de debitori, cel mai important fiind statul român, prejudiciat cu zeci de milioane de dolari de caracatiţa dezvoltată de Velciu. Sunt vreo treizeci şi ceva de firme, nu-ţi încarc memoria cu ele. Mai mult, unii dintre cei de care s-a folosit Velciu sunt sau în închisoare, sau se ascund şi ar vrea să-şi negocieze colabora­rea cu organele de urmărire penală, dar se miră de ce nu găsesc nicăieri interes pentru stabilirea adevărului.

impresionant! Cum ai ajuns să instrumen­tezi dosarul lui Velciu?

41

procurorul şef mi l-a repartizat. Mi-a zis: „Uite un dosar care face cât funcţia de procuror."

te-a ameninţat?

zâmbea, dar ştii tu cum. Aşa cum numai şefii zâmbesc, cu o ameninţare voalată în priviri. Când e acţionată politic, justiţia română se face preş.

ce se poate întâmpla dacă emiţi un man­dat de arestare pe numele lui Eduard Velciu?

orice. M-aştept la orice, Mircea. Ăştia sunt în stare să mă elimine într-un mod total neaştep­tat, dacă le stric jocul. Acum înţelegi că de dosa­rul ăsta depinde cariera mea?

depind mai multe, procuror Bucur.

la mine mă gândesc mai puţin. Mă gân­desc însă la copii, la soţie. Nemernicii ăştia au aflat că eu instrumentez cazul şi nu mă vor ierta dacă iau o decizie nefavorabilă lor. îţi dai seama că odată cu Velciu vor cădea şi alte capete.

ştiu. Şi asta e o problemă, într-adevăr. însă necazul cel mai mare e altul.

care anume?

în cazul în care vei face pasul pe care ni­meni nu îndrăzneşte să-l facă, niciunul dintre colegii tăi nu te va susţine, chiar dacă unii îţi îm­părtăşesc în taină acţiunea. Vei fi marginalizat. Sistemul judiciar este înţesat de oameni aserviţi, de oameni fricoşi. E o temă extrem de delicată, procuror Bucur, şi mai bine mâncăm până nu se

42

răceşte tot. Ocazie ca asta nu mai pup eu aşa degrab. Procurorii ca tine au bani mulţi.

Mircea începu să atace platoul cu strategie. Mai întâi luă câţiva cartofi preparaţi ţărăneşte cu o lingură (fapt care-l făcu pe Andrei Bucur să zâmbească), apoi luă costiţa direct cu mâna şi o înfulecă haiduceşte. îi făcu un semn prietenu­lui său să înceapă şi el, dar procurorul Bucur nu avea chef de mâncat. îl urmări însă cu mare in­teres pe omul din faţa lui care încă nu-i spusese tot ce gândea.

câteodată te fericesc, Mircea. Exact aşa cum auzi de la mine acum: te fericesc. Nu credeam că o să ajung să spun asta, să gândesc aşa. Dar au trecut ceva ani... Experienţa acestor ani m-a făcut să văd altfel lucrurile, în sensul că mi s-au descoperit anumite sensuri pe care nu le cunoşteam. Justiţia, după ştiinţa mea, era un teritoriu al zeilor, un Olimp, dacă vrei, şi nu în­drăzneam măcar să gândesc la vreun om al jus­tiţiei fără acea atitudine olimpiană proprie aces­tor nemuritori, fiindcă actul justiţiei avea pentru mine ceva veşnic. Nu că acum n-ar mai avea, dar oamenii şi-au pierdut aura aceea, adică garanţia zeilor. Mi se pare din cale-afară de urâtă această perspectivă şi lupt împotriva ei cu mine însumi, deoarece nu-i deloc simplu să nu-i dau voie să câştige în mine domenii importante. Pentru mine Justiţia e sfântă, Mircea. Eu nu pot vorbi

43

de Justiţie decât punându-i majusculă. Dar sunt atitudini bizare în jurul meu...

de ce, procuror Bucur?, făcu mirat din cale-afară Mircea, scoţându-şi cu un gest comic bucata de costiţă intrată aproape toată în gură. Haide să vedem... De ce?

era altfel acum treisprezece ani când am intrat eu procuror la Curtea de Apel. Sau poate eram eu un idealist rămas încă la cursuri şi la dez­baterile acelea de pomină de la seminarii. Nu ştiu când, însă am avut impresia că destul de târziu, am înţeles că străbat o junglă. Pretutindeni sunt fiare sălbatice care mârâie şi te adulmecă, căutând momentul prielnic să te sfâşie. Mai îngrozitor mi se pare faptul că dacă încerci să aperi Justiţia cu visul tău curat de om al legii, hăţişurile se înmul­ţesc şi devin adevărate capcane. îmi amintesc fără să vreau de Kafka şi de birocraţia stufoasă deveni­tă prilej de potlogării şi furtişag. Cineva trebuie să răspundă pentru faptele murdare, pentru crime, pentru furturile masive, pentru încălcarea legii, şi totuşi cine e vinovat? Justiţia a fost târâtă în cer­cul vicios al tergiversării dosarelor şi al absolvirii de vină. Şi startul a fost dat atunci când imediat după 89 dosarele de la Securitate au dispărut, iar procesul condamnării crimelor comunismului a intrat într-o stare de somnolenţă birocratică.

de ce vorbeşti aşa, procuror Bucur? Nu te înţeleg. Tu ai bani, tu eşti procuror. Adică eşti

44

cineva, nu înţelegi? Oamenii te respectă. Unii chiar se tem de tine, deşi tu eşti un om bun şi cinstit. Ceea ce vreau eu să spun acum, înainte de a înghiţi această minunată costiţă, este că tu eşti cineva, iar eu sunt nimeni. A ajuns cineva în România să fericească pe nimeni? Vai ce şugubăţ eşti, procuror Bucur! Nu te credeam aşa!

nu te-am înţeles atunci când, după facul­tate, ai luat decizia de a fi un...

un derbedeu. Spune-mi pe nume, procu­ror Bucur. Cine poate abandona o carieră atât de promiţătoare? Cine poate renunţa la un serviciu atât de onorabil? Societatea mă aştepta cu braţe­le deschise, iar eu am fugit în pădure.

ştii, continuă Andrei Bucur fără să se oprească asupra atât de cunoscutului discurs ironic al prietenului său, acum trei ani când a fost întâlnirea promoţiei noastre, toţi au între­bat de tine şi te luau peste picior. Mi-a fost greu să-i temperez. „Ce-o mai fi cu sălbaticul ăla de Bădescu?" „Se crede Sherlock Holmes?" „O să ajungă să mănânce de prin tomberoane." „E ruşi­nea promoţiei şi a întregii facultăţi." Se bucurau că n-ai ieşit în fotografia pe care am făcut-o când am absolvit. „Nici nu merita să facă o asemenea facultate. A investit degeaba statul banii în el."

s-au spus, după cum aud acum, numai lu­cruri frumoase despre Mircea Bădescu. De mortibus..., dar ştii deja!

45

-... numai de bine.

deci am de ce să fiu bucuros de colegii mei. în cinstea lor!

Şi muşcă cu poftă din costiţa care era din bel­şug, mai ales că Andrei Bucur nu se atinsese de mâncare. Trecură clipe bune, după care Bădescu se opri, îşi şterse barba uleioasă cu un şerveţel şi clătină de câteva ori din cap înainte de a vorbi cu o solemnitate de bufon:

procuror Bucur, îţi mulţumesc pentru masa aceasta copioasă. Ţin să te înştiinţez că n-am mâncat de ceva timp. Poate de vreo câteva zile. Dar n-are aşa importanţă pentru tine care mănânci în fiecare zi. Procurorii mănâncă zilnic. Ei trebuie să se hrănească bine pentru a putea ancheta cu bună-credinţă cazuri importante de criminalitate economico-financiară din această ţărişoară amărâtă. Eu nu am dreptul de a mânca în fiecare zi, dar astăzi am mâncat. Pe banii tăi. Sper să-mi plătesc datoria repede.

mircea, sunt curios în privinţa unui lucru...

spune, procuror Bucur. Dar ai grijă, curi­oşii mor repede. Şi cu atât mai mult procurorii...

Cum te descurci tu să trăieşti? Astăzi e greu...

a, e simplu, procuror Bucur. Eu sunt de­tectiv. Urmăresc toată ziua. E adevărat că nu sunt plătit la nivelul la care operez, pentru că am un sistem complex de urmărire prin care fac faţă

₄6

cerinţelor actuale de corupţie instituţionalizată, dar nu mă plâng. Muncesc din convingere. Sunt propriul meu şef. Iar când e de treabă, eu sunt un şef foarte dur. Se vede că nu mă cunoşti. Trag cât se poate pe bietul detectiv ca nu cumva să scape vreun detaliu ce s-ar putea dovedi hotărâ­tor în anumite dosare. Are viaţă grea detectivul cu mine. îl văd deseori transpirat, epuizat, ne­mulţumit, înfometat, dar asta e viaţa de detectiv. 24 din 24. Detectivul nu ştie ce-i aia odihnă. Deaia trebuie să fie slab. Eu, ca şef, urăsc detectivii graşi. Bine, urăsc de fapt tot ce-i gras: miliţian gras, procuror gras, avocat gras, judecător gras, aprod gras, grefier gras. într-o Românie care pierde kilograme în fiecare zi, nu poţi fi gras. Este o adevărată sfidare. Asta e realitatea, procu­ror Bucur: în România justiţia este cam umflată.

mircea, nu m-am îndoit niciodată de ca­lităţile tale, numai că nu am înţeles de ce ai ales să fii...

- „Detectiv". Ei bine,...

dar acum înţeleg.

ei bine, îmi place să lucrez sub acoperire. Pentru ceilalţi, eu sunt un boschetar, dar nimeni nu bănuieşte cât volum de lucru dezvolt. Şi toate acestea le fac pentru ca din România să nu dis­pară cinstea. Eu nu mă duc la serviciu din silă sau din obligaţie, deşi oficial ceea ce fac eu nu poate fi numit serviciu. Nu ştiu cum să-ţi explic,

47

procuror Bucur, dar e cumplit de greu pentru un om al sistemului să înţeleagă ceea ce fac eu. Se câştigă cam prost, ce-i drept, ca în toate meseriile cinstite, dar...

eşti liber.

aici, procuror Bucur, pot spune că ai avut o revelaţie. Cineva ţi-a descoperit ceea ce tu, cu mintea ta deformată de anii de serviciu în slujba justiţiei, n-ai fi putut niciodată gândi. Ce frumos ai spus, procuror Bucur! Vezi tu, libertatea nu are preţ. Uite, procuror Bucur, promit să te ajut pe cât îmi stă în putinţă. Din momentul acesta eu îţi sunt dator şi trebuie să mă achit de obligaţia mea cât mai onest. Acum plec, zise el ridicându-se de la masă, mi-am făcut o rezervare la hotel.

păi, Mircea, uite, ia banii ăştia cu care să-ţi achiţi măcar drumul de la Bucureşti şi hotelul şi ne auzim la telefon.

a, procuror Bucur, replică Bădescu aşezându-se din nou, se pare că nu m-ai înţeles. Da­tele contractuale nu prevăd decât masa aceasta, altfel pică înţelegerea. Ştiu că eşti generos, dar nu fi cu un cheltuitor ca mine.

mircea, unde o să dormi tu în noaptea asta?, întrebă Andrei Bucur bănuitor.

la un hotel de trei stele. Nu pot să-ţi spun numele că vii şi achiţi. Am şi eu bani, procuror Bucur. Sau crezi că numai procurorii au bani? Una-două scoţi banii. Ce-i asta, procuror Bucur?

48

Tu ai copii de crescut, pe când eu n-am familie, sunt un aventurier. Aşa sunt detectivii. Apropo, ce-ţi face familia?

camelia e, cum ştii, cu grădiniţa. Parcă mai obosită pe zi ce trece. Iar copiii au crescut. Mi-e teamă pentru ei. Aş vrea să-i duc altunde­va, în alt oraş, nu ştiu unde. Mircea, sunt tare vulnerabil cu ei. Eu nu cedez la ameninţări, dar dacă pe ei îi ameninţă nu ştiu dac-aş fi în stare să reacţionez la fel.

procuror Bucur, fii bărbat. Eu de ce crezi că am venit aici? Sau nu ai încredere în serviciile mele? Ţin să te anunţ că mă voi ocupa special de securitatea familiei Bucur cu toate mijloacele de care dispun.

mircea, dacă ne-ar auzi cineva vorbind ar zice că tu eşti nebun, iar eu sunt şi mai nebun că îţi creditez spusele.

lasă lumea să spună ce-o vrea, oricum, tu s-ar putea să fii nebun, dar eu în niciun caz. Sunt doar un detectiv care-şi face datoria. Numai că în România oamenii cinstiţi şi cei care sunt în afara sistemului sunt nebuni.

Se ridicară de la masă. Procurorul Andrei Bucur lăsă o sumă de bani care depăşea nota de plată, apoi cei doi coborâră. Afară era frig. Răzbătea până la ei muzica de petrecere din incinta mare a restaurantului, care nu se auzise deloc cât timp fuseseră sus, la mansardă.

49

nu mi-ai dat un răspuns clar, Mircea. Care este părerea ta?

procuror Bucur, răspunsul îl vei avea pes­te două zile. Dacă azi e luni, 25 februarie 2008...

miercuri... E bine. însă mai am ceva să-ţi spun... Am zis că mi se pare mie, însă nu e aşa. Aud în telefonul meu un fâşâit discret.

în România toate telefoanele sunt asculta­te. Nu stă nimeni cu urechea să asculte ce spui tu, ci...

ştiu. Sunt aplicaţii-spion.

deci mai puţină vorbă la telefon. Miercuri ne întâlnim aici, la aceeaşi oră. Acum, respectele mele, procuror Bucur!

Mircea Bădescu se înclină reverenţios, făcându-l pe Andrei Bucur să zâmbească. Bufoneriile lui Mircea erau prea puţin gustate de alţii care se enervau de fiecare dată la astfel de luări peste picior, dar procurorul Andrei Bucur nu avea de ce să se supere. Ironia lui Mircea se adresa unei societăţi prea simandicoase, prea corupte, dar acoperită nejustificat de formule de politeţe, de titluri, de bani. îl salută şi urcă în Volvo-ul său. Trebuia să ajungă acasă unde îl aştepta Camelia şi copilaşii.

Capitolul 3

Cine eşti tu, Mircea Bădescu? Câteva amănunte din copilăria basarabeanului. Zilele „Revoluţiei" din decembrie 89, aşa cum au fost înţelese de Mircea, care tot atunci a cunoscut un adevărat om de sacrificiu.

Mircea Bădescu nu plecă imediat, ci aşteptă ca Volvo-ul să dispară şi se plimbă cam vreo oră pe marginea lacului Paleu, timp în care buzele lui şoptiră ceva neînţeles. Abia apoi se apropie de maşină şi, intrând, rosti solemn:

acum, bătrâne Ford, fără nicio supărare, voi apela la serviciile tale hoteliere de trei stele. Vreau, în primul rând, un pat moale şi cât mai lat pentru ca animalul bine ghiftuit şi puturos să se întindă cât poate el de mult şi să nu fie deran­jat de nimic.

Şi se întinse pe bancheta din spate, dându-şi jos bocancii şi ghemuindu-se ca un copil sub pă­turile groase de lână pe care le avea tot timpul în maşină. Ştia că avea de dormit vreo patru-cinci ore, după care trebuia să plece la drum până-n spre dimineaţă. înainte de a adormi, îi trecură prin cap diferite gânduri, dar în mod curios, toată

52

această învălmăşeală începu, treptat, să se strângă tot mai mult, ca şi cum gândul era strâns într-un singur fir, în sine însuşi, de un fuior fermecat.

Mircea Bădescu era singurul băiat al unei fa­milii de ţărani dintr-un sat aflat pe malul stâng al Prutului. Pentru unii, poate părea un amănunt nesemnificativ că s-a născut într-un sat de pe malul stâng al Prutului, numai că Prutul, acest râu ce se subţiază în dreptul satului Bădragi, de parcă ar face o încercare peste putere de a-l uni cu Liveni, satul de pe celălalt mal, este un zid invizibil pe care cei ce nu iubesc România l-au ridicat în România. Mulţi ani, copilul Mircea n-a înţeles această realitate urâtă, mai ales că atunci când venea cu părinţii săi dinspre Edineţ, Bădragii şi Livenii păreau un singur sat, fiindcă nu se vedea nici Prutul, nici sârma ghimpată. El avea impresia că era un singur sat, care avea o pădu­re, o biserică, aceiaşi oameni, aceleaşi case, ace­leaşi fântâni. Crescând i s-a explicat că biserica nu este a lor, a celor din Bădragi, ci a celor din Liveni. „De ce?" „Biserica noastră din Bădragi, dragul mamei, a fost dărâmată în primii ani de după război. Eu eram mai mică decât eşti tu acum, nu cu mult, şi am văzut asta. Bătrânii toţi plângeau. Plângeam şi eu alături de ei, atât de intens, că plânsul acela nu se mai sfârşeşte nici acum în mine." „îl am şi eu, mamă?" „Cu sigu­ranţă îl ai şi tu, dragul meu. Asta nu vei uita niciodată.

53

" „Chiar dacă nu am văzut cum s-a dărâ­mat biserica?" „Chiar."

Când veneau nori negri asupra satului, mama lui Mircea făcea trei cruci în faţa casei cu un cuţit sau cu sapa. După aceea se întorcea cu faţa către biserica din Liveni, îşi făcea cruce şi spunea: „Ajută-ne, Doamne! Fereşte-ne, Doam­ne, de ploaia cu piatră! Fereşte-ne de piatră!" Şi Mircea auzea cum bat clopotele din Liveni, ve­dea cum se împrăştiau norii şi cum erau ocrotiţi de Dumnezeu. Din acei ani, lui Mircea i s-a for­mat o convingere pe care nimeni nu i-a putut-o zdruncina, anume aceea că Dumnezeu locuieşte peste Prut, la Liveni. Tot cam de atunci, Mircea a dovedit că are un auz extrem de fin: auzea scârţâitul fântânii din Liveni. Mai mult decât atât, Mircea auzea rostirea românească de peste Prut. Oamenii, la sărbători, aveau obiceiul să se între­be unii pe alţii peste apă: „Ce mai faci, cumătră? Ce mai face finul? Ce mai face cutare?" Mircea asculta şi avea mirările sale pe care numai mama i le asculta câteodată. „Mamă, de ce între două sate care au acelaşi grai se află sârmă ghimpa­tă?" „E complicat, puiule. Nu o să înţelegi dacă-ţi spun" „Ba da, mamă. Spune-mi!" „Unii vor să credem că suntem două ţări diferite, dar eu nu voi crede asta în vecii vecilor." „Nici eu, mamă." „Suntem o singură ţară, dragul mamei. Ruşii au tăiat ţara asta şi a curs mult sânge românesc.

54

Au fost mulţi eroi care au murit pentru ca noi să fim una. Să nu uiţi asta!" „Nu voi uita, mamă:" „Să nu uiţi niciodată că eşti român! Asta este do­rinţa mea cea mai fierbinte. Dacă o să ţii minte asta, o să fiu liniştită pe lumea cealaltă." „Mai este o lume?" „Da, dragul meu, este o lume minunată în care Dumnezeu ne aşteaptă să ne ducem şi să ne odihnim după atâtea supărări şi necazuri câte am avut aici pe pământ. Acolo sunt şi bunicii tăi care au fost duşi cu forţa din aceste pământuri." „Unde au fost duşi, mamă?" „Departe, dragule, tocmai în Siberia. Bunelul tău, Alexandru, era un om tare curajos care i-a înfruntat pe oame­nii aceia fără de Dumnezeu. Dar pentru asta a suferit bătaie şi moarte, după cum am aflat mai târziu. Bunica ta s-a prăpădit şi ea la scurt timp." „Dar bunicii de la tăticu?" „Ei au pierit la puţină vreme după ce te-ai născut tu. Pot să-ţi spun că bunelul Nicolae a fost un luptător. După ce în sat la noi s-a zvonit că pe cei mai buni gospodari îi ridicau şi-i duceau în Siberia, toţi s-au speriat. Nimeni nu ştia cât de departe este acel pământ îngheţat. Unii spuneau că mergi cu trenul luni de zile până să ajungi, şi că acolo este pustietate şi mai ales un ger nemaiîntâlnit, căci nu pot trăi decât urşii albi. Bunelul Nicolae n-a mai dormit în casă. Mai întâi şi-a făcut un pat în grajd la cai şi acolo a dormit o vreme, stând mereu la pândă. Pe urmă a început să se ascundă prin livezi, prin

55

stufăriş, prin pădure, până ce au trecut deportă­rile din 41." „Dar nu făcuse nimic rău..." „Ba da, dragul mamei, făcuse. Era un bun gospodar, avea stupină cu 150 de stupi, o livadă frumoasă, vie, animale, ţinea icoane în casă, iar asta era de ajuns pentru acei oameni răi ca să-l chinuiască pentru că trecea drept kulak, adică chiabur, om cu stare." „îmi vine să plâng pentru bunelul Nicolae, dar şi pentru bunelul Alisandru. îmi vine să plâng, mamă." „A fost o tragedie şi noi încă o trăim, dra­gul mamei. Dar am nădejde la bunul Dumnezeu că tu vei lupta pentru dreptate toată viaţa ca să afle şi alţii durerea românilor din Basarabia." Şi copilul Mircea promitea să iubească dreptatea şi să o apere. „Ăstea două lucruri să le ţii minte: să nu-ţi fie ruşine de Dumnezeu şi de faptul că eşti român!" „N-o să-mi fie niciodată, mamă!"

Mircea venise pe lumea aceasta pe 14 mai 1970. Prin clasa a V-a, tatăl său îl învăţase în mare taină poezia preotului Alexei Mateevici, scrisă la 17 iulie 1917, Limba noastră. Deşi avea multe strofe, Mircea o învăţă curând. Totuşi, nu se putea dumiri de ce trebuia să nu spună ni­mănui că ştie o poezie atât de frumoasă. De ce trebuia să se ferească? Tatăl său i-a zis: „Limba românească are mulţi duşmani, dragul tatii. Tu eşti acum mic, dar când vei creşte să nu te mai fereşti să vorbeşti limba ta şi a noastră şi a stră­moşilor noştri." Timpul a trecut, după cum este

56

firesc, iar Mircea împlinea 24 de ani, când versu­rile acestea, pe care le ştia şi le repeta tot timpul de teamă să nu le uite, au devenit imnul de stat al Republicii Moldova. Era deja în ultimul an de studiu la Facultatea de Drept din Bucureşti.

începuse pregătirea pentru Drept foarte se­rios încă din clasa a XI-a. Părinţii aveau mare încredere în el. De la bun început a optat pentru Facultatea de Drept din Bucureşti. Din octombrie de când a participat la primele cursuri, a simţit că a păşit într-o altă lume. Adică era lumea sa, se vorbea aceeaşi limbă, erau toţi români, dar el aş­teptase ca toţi acei colegi ai lui să-i mărturiseas­că dorinţa tainică de a alipi Basarabia României, să-l asedieze cu întrebările despre felul în care el şi părinţii săi au trăit în Basarabia sufocată de ateii sovietici, de cruzimile rusificării, de nedrep­tatea deportărilor în Siberia. Toate acestea i se păreau strigătoare la cer şi nu înţelegea de ce nu li se părea la fel şi celorlalţi, adică celor de aici, care nu erau din Bucureşti decât foarte puţini. Aşadar, ei erau tinerii reprezentanţi ai României şi nu reacţionau la această durere naţională. Fu prima dezamăgire pe care o suferi. Singurul care se arăta interesat de drama pe care el o trăia, era un orădean oacheş, de statură potrivită, cu chi­pul luminos. Se dovedise un tânăr sincer, preo­cupat de principii, cu o bună orientare morală. Intrase la Drept pentru că singura soluţie pentru

57

schimbarea la faţă a României era ca ţara să aibă oameni cinstiţi. De aici putea ieşi o prietenie du­rabilă, şi Mircea nu s-a înşelat.

în scurt timp, evenimentele se precipitară. Mircea, care nu plecase în vacanţă acasă, aflase de la posturile de radio „Vocea America" şi „Eu­ropa Liberă" de tot ce se întâmplase la Timişoa­ra. în plus, în Bucureşti veniseră zeci de timişo­reni care povesteau în gura mare despre măcelul care se petrecuse acolo. în căminele studenţeşti se ţineau adevărate sfaturi de război la care par­ticipa şi el. „E timpul să facem şi noi, ăştia din Bucureşti, ceva! Nu putem sta cu mâinile în sân! Haideţi să ieşim în stradă!"

Pe data de 21 decembrie s-a pomenit ală­turi de mulţi colegi, care locuiau în Bucureşti sau care încă nu plecaseră acasă (ca şi el), într-o mare de oameni care ocupase piaţa Comitetului Central. Era o rumoare adâncă şi necunoscu­tă. Efectivele de pază şi ordine sosiră şi ele mai târziu cu o jumătate de oră, timp în care piaţa gemea de lume. Deşi simţea o emoţie adâncă şi un puternic imbold de a cere unirea Basarabiei cu România, s-a abţinut din răsputeri şi a privit cum oamenii se aşezaseră în ordine, afişând ta­blouri şi pancarte comuniste. Urma să vorbească Nicolae Ceauşescu, care ceruse special organi­zarea mitingului pentru a înfiera tulburările de la Timişoara şi pentru a-i condamna pe cei care

58

îndrăzniseră să se revolte şi să moară în oraşul de pe Bega. Era în jurul prânzului când Mircea îl auzi pe Ceauşescu începându-şi discursul des­pre nevoia de a apăra ţara de atentatele cercurilor străine la integritatea ei, bla-bla-bla. La un moment dat a anunţat creşterea, din ianuarie, cu 100 de lei a salariilor, fapt care a stârnit primele, mai întâi firave huiduieli, urale şi scandări. Apoi huiduielile au devenit din ce în ce mai sonore, iar o panică inexplicabilă i-a făcut pe oameni să fugă în toate părţile. Mircea a fost târât de valul uriaş şi purtat de-aiurea. Se auzeau zgomote ciu­date, un fel de petarde sau grenade care stârneau mulţimea. Studenţii au preluat din mers lozinci precum: „Jos Ceauşescu!", „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!", „Timişoara, Timişoara, ai omorât copii nevinovaţi". Mircea mai avusese timp să vadă cum, speriat, conducătorul comu­nist părăseşte balconul CC-ului, pentru ca ime­diat apoi să alerge alături de colegii săi în Piaţa Universităţii. De la Piaţa Unirii la Piaţa Romană şi până la Rosetti, manifestanţii se înghesuiau. Mircea a îngenuncheat şi el, alături de ceilalţi ti­neri, în faţa Intercontinentalului, cu un gest so­lemn, păstrând momente de reculegere pentru cei căzuţi la Timişoara. Simţea ceva nemaiîntâl­nit, ceva care-l unea cu bunicii săi, Alexandru şi Nicolae, ceva răscumpărător care îl îndemna să nu mai pună preţ pe viaţa sa, ci pe memoria celor

59

care au iubit acest popor confiscat de o ide­ologie perfidă, atee, acţionată de idealuri hime­rice. Suferinţa bunilor săi urca treptat în sângele tânărului Mircea care s-a pomenit şi el strigând: „Basarabia e România!". Nici nu observase cum în jur se împânziseră forţele de represiune cu TAB-uri şi tanchete, trupe USLA, civili înarmaţi.

Vedea lumânările arzânde aduse de pe la bi­sericile Enei şi Colţei de nişte fete retrase din agi­taţia mulţimii pe treptele Teatrului Naţional. Din zece-n zece minute, ca la semnalul unui regizor nebun, totul era răvăşit de răpăitul bastoanelor scutierilor, de urletele motoarelor, de scrâşnetul şenilelor, de torentele de apă sub presiune antre­nând frunze moarte şi praful rigolelor. La unul dintre atacuri, unui tânăr, la doi-trei metri de el, îi fu strivit piciorul de roata unui TAB. L-au luat re­pede camarazii săi: „E spitalul aproape!..."; „Pierde sânge!"; „Să-l ducem la camera de gardă!..." în ciuda acestor semne clare că lupta era reală, că moartea era mereu la pândă, nimeni nu pleca, iar asta nu era decât evidenţa unui miracol. Frica dispăruse! Se scanda curajos: „Vom muri şi vom fi liberi!". Un om ciudat trecea prin mijlocul celor două tabere, ţinând Biblia ca pa­văză în dreptul inimii sale şi o cruce simplă. Lui Mircea îi produse o uimire vie. De undeva din apropierea sa, cineva rosti cu evlavie numele po­etului: „E Ioan Alexandru!".

60

Demonstranţii ofereau flori soldaţilor. Nu apucase să se însereze de-a binelea când s-au au­zit împuşcături. Un camion lovise mortal câţiva tineri în apropierea Sălii Dalles, în timp ce alţii fuseseră împuşcaţi în cap. Manifestanţii erau trântiţi la pământ de jeturile puternice de apă din maşinile pompierilor, iar în maşinile Miliţiei erau luaţi demonstranţi şi duşi la penitenciarul Jilava. Pentru a rezista ofensivei, cineva dăduse ordin să se facă rost de mese (care fuseseră aduse repede de la restaurantul „Dunărea"), pentru a organiza o baricadă, însă după miezul nopţii, când a înce­put să se tragă intens, baricada a fost spulberată. Era un adevărat măcel. Mircea se pomeni alături de colegul său orădean, Andrei, nepărăsind stra­da Batiştei. „Bădescule, e moarte curată aici." „Nu mi-e frică de gloanţe, Bucure. Sunt fericit că sunt aici. Port în mine Basarabia întreagă care e un şir de suferinţe neştiute ţie şi altora."

Noaptea aceea a fost o noapte a libertăţii şi a visurilor de libertate. Copii nevinovaţi mureau, iar ei îi prohodeau, le aprindeau lumânări. Cu­tremurător i s-a părut lui Mircea atunci când din toate piepturile au ieşit rugăciunile cântate Cu noi este Dumnezeu şi Tatăl nostru. Spre dimineaţă sângele de pe caldarâm era spălat. Apoi s-a răs­pândit zvonul că Nicolae Ceauşescu a fugit cu un elicopter. Coloane de zeci de mii de muncitori de pe marile platforme industriale se mişcaseră

61

dinspre Militari, Pipera, Uzinele „23 August" şi „Republica" înspre sediul Comitetului Central al PCR, purtând steaguri fără stema Republicii Socialiste România. Barajele instalate pentru a împiedica accesul în Piaţa Universităţii şi în Pia­ţa Palatului se dovediseră inutile. Piaţa Universităţii era plină de demonstranţi care cereau Ar­matei şi Miliţiei să treacă de partea lor, iar asta îl determinase probabil pe dictator să fugă.

Câteva ore mai târziu, Televiziunea, Radio­difuziunea şi alte instituţii publice erau atacate de indivizi necunoscuţi cu focuri de armă, instaurând în locul euforiei generale o atmosferă de haos. Medicii de la Ambulanţă duceau zeci de răniţi, sub tiruri de gloanţe, fără nicio coordona­re, efectiv fugind continuu la răniţi şi la spita­le. Dintr-un elicopter se lansau bileţele. Mircea s-a aplecat şi el, ca şi alţii, şi a luat vreo câteva: „Este o înscenare", „Nu vă lăsaţi manipulaţi", „Vin străinii şi ne iau ţara". Imediat a apărut un echipaj al Miliţiei, care i-a luat bileţelele şi-apoi a plecat.

Pe străzi se instalaseră patrule de militari şi voluntari. Mircea Bădescu şi Andrei Bucur fă­ceau amândoi parte din gărzile patriotice, efec­tuând un fel de triaj, solicitând pe toţi să se le­gitimeze. Li se ordonase să fie atenţi la unghii, pentru că se credea că numai „teroriştii" pot avea unghiile astfel îngrijite. în seara aceea de

62

22 decembrie, un ins pe care Mircea nu-l văzuse niciodată a dat citire Comunicatului către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale prin care se anunţa, printre altele, dizolvarea tuturor structurilor de putere ale clanului Ceauşescu. „Cine este acesta, Bucure?" „Cum cine? Unul dintre eroii noştri naţionali." „Cum îl cheamă?" „Te faci de râs, Bădescule. N-o să te creadă ni­meni c-ai fost la Revoluţie. Ţine bine minte numele lui: Ion Iliescu."

La scurtă vreme, au fost difuzate manifes­te pe străzile Bucureştiului pe care le putea citi oricine. Bucur citise unul cu voce tare, să audă şi Bădescu: „Cetăţeni şi cetăţene! Ostaşi! Revo­luţia poporului român care a înlăturat cea mai odioasă dictatură din istoria ţării a învins! Glorie veşnică celor care s-au jertfit pentru cauza vic­toriei revoluţiei! Trăiască eroicul popor român! Trăiască brava sa armată! Să urmăm, cu încre­dere, îndemnurile Consiliului Frontului Salvării Naţionale! Executaţi cu fermitate ordinele Consiliului Militar Superior!"

Apoi totul se derulase cu repeziciune. Chiar de Crăciun, dictatorul fu împuşcat. Unora nu le venea să creadă, altora li se părea că totul a fost organizat prea în pripă. Cine hotărâse totul? Mircea avea şi el nedumeririle sale, întrebări ale căror răspunsuri aveau să se întrevadă cumva după întâlnirea cu un preot de ţară înalt şi slab

63

care-l uimi cu atitudinea sa energică, sinceră. Pe preotul Sorin Paul Grecu, îl întâlnise chiar pe 27, seara, vorbind cu siguranţă în faţa unui obiectiv al Televiziunii Române. Reţinuse cuvintele lui:

„Mă aflu în grupul de apărare al televiziunii (i-a enumerat pe toţi de pe o listă). Avem nevoie de oameni curajoşi şi valoroşi, oameni care să nu-şi bată joc de jertfa şi de sângele celor care au căzut în această revoluţie. Avertizez: sunt semnale că se încearcă o mare nemernicie de către oameni de joasă speţă ce vor să fure şi să manipuleze în inte­resul lor gândurile noastre de libertate. Adresez o caldă chemare unui om ales, unuia care a suferit enorm pentru România, Părintelui Profesor Gheorghe Calciu, să vină aici, în ţară, fiindcă de ast­fel de oameni este absolută nevoie. La mulţi ani, România Liberă! La mulţi ani fetiţei mele, Ştefania, care astăzi împlineşte vârsta de 7 ani! La mulţi ani tuturor românilor ce poartă numele Sfântului Ştefan!" Fusese prezentat înainte de George Marinescu, care-i şoptise: „Aveţi trei minute. înainte să vorbiţi, mulţumiţi tovară...domnului Iliescu!" „Cine e Iliescu?" Bineînţeles că nici pomeneală de vreo mulţumire adusă lui Iliescu.

În seara aceea se apropiase de el (locuiau pro­vizoriu în casa Săvulescu săvulescu lucrase în gospodăria de partid pentru Ceauşescu -, acolo unde se instalase Postul numărul 1) şi îi ceruse să-l lămurească şi pe el în legătură cu cele afirmate.

64

„Cum adică să ne fure revoluţia? Şi cine?" „Uite ce e, îţi spun simplu, direct. Eu sunt preot în Ro­şiori de Vede, judeţul Teleorman, şi am purtat un război total cu autorităţile comuniste din lo­calitate. Nu intru în amănunte, ci-ţi spun că, în­dată ce am aflat de Timişoara eu ascult de mic Europa Liberă m-am simţit dator să nu stau ascuns ca o babă în casă, ci să ies şi să vorbesc. Pe 21 decembrie, dimineaţa, mă pregătisem să plec la Timişoara, şi soţia mea, Vali, mi-a spus: De data asta chiar nu mai stau cu tine dacă pleci, bag divorţ. Nu ai auzit că acolo mor oameni?

Vrei să rămân singură cu doi copii? M-am abţi­nut din răsputeri să nu plec. într-un fel avea dreptate, fiindcă alături de mine a trăit mereu cu frică. Nu cu mult înainte, chiar pe 29 aprilie, a fost ultima dată când cei de la Securitate mă lua­seră să mă ancheteze. Era recent. Iar pentru o fe­meie nu-i chiar aşa uşor. M-am întâlnit cu Onofrei, dascălul meu din parohia Sfântul Ilie şi Sfânta Cruce, am luat icoana Naşterii Domnului şi am pornit din casă în casă în marginea oraşu­lui. în dimineaţa aia, deja la Europa Liberă se spusese să se tragă clopotele bisericilor pentru a se face auzită mişcarea de revoltă împotriva re­gimului comunist. Aşa că, înainte să plec cu icoana, am tras clopotul la biserică şi i-am anun­ţat pe toţi de schimbarea ce se petrece. Din opt biserici care sunt în Roşiorii de Vede, numai clopotul

⁶5

de la biserica mea s-a auzit. Onofrei s-a crucit: Părinte, nu-ţi dai seama ce faci? Taci, domnule, că am tras clopotul ca să anunţăm că plecăm cu icoana. Voiam să-l liniştesc un pic, că era speriat. Şi-am pornit noi. Iar pe la o casă, unde locuia o familie care lucra la Fabrica de me­zeluri, hop şi miliţianul, sectoristul nostru. Sun­teţi chemat la Miliţie! I-am zis direct: Eu nu vin la Miliţie decât atunci când îmi fac buletinul!

Duceţi-vă acolo şi întrebaţi care este motivul pentru care... Nu, că trebuie să ne întâlnim cu primarul, cu tovarăşul Vlad. Mi-am ieşit din pepeni atunci: Domnule Stuparu, raportaţi că nu pot veni pentru că sunt foarte prins cu slujbe­le de Crăciun. Şi-a plecat miliţianul. Onofrei îmi zice: Ţi-am spus, părinte, c-o să dai de belea şi nu m-ai ascultat. Nea Gheorghiţă, stai liniş­tit! i-am zis eu. Am mers atunci, pe 21, până seara. Dimineaţa, pe la 6.00, eram la biserică. La 8.00 am bătut clopotul iar. Sectoristul s-a înfiin­ţat parcă din pământ înaintea mea. Părinte, vă rog, înţelegeţi serviciul meu. Ăştia mă dau afară şi rămân fără pâine pentru copii. Mergeţi cu mine până la Primărie. Mi-a făcut o oarecare impresie tonul lui patetic şi am încălecat pe bici­cletă. Am rezemat-o apoi de gardul ornamental din faţa Primăriei şi m-am dus sus. Pe trepte era lume puhoi. Eu am urcat la primar şi am intrat în birou cu miliţianul după mine. îi zic: Domnule

66

primar— Nu aveţi voie să părăsiţi incinta până când nu vine căpitanul Olteanu! Domnule Vlad, dumneavoastră credeţi că eu am timp să aştept până când o avea chef Olteanu să vină? Şi am dat să ies. Numai ce văd însă că intră Georgescu, vicepreşedintele, şi-mi închide uşa, aşezându-se în dreptul ei. Mă abţinui să nu-l lovesc cu stânga. M-am întors spre primar. Despre ce e vorba? Spuneţi în 2-3 cuvinte! Aţi avut ordin ieri să scoateţi lanţurile de la clopot. Domnule Vlad... Eu sunt pentru tine tovarăşul primar! „Domnule Vlad, nu mă întrerupeţi! Vreau să vă aduc la cunoştinţă că mie nu-mi dă ordine ni­meni. Nu aţi primit ordin de la părintele Vişan Ilie? Ilie Vişan e preot ca şi mine, nu e şeful meu. Nu are, deci, dreptul să-mi impună mie să scot lanţul de la clopot. Şi cine i-a dat ordin pre­otului Vişan să facă această mizerie? Noi suntem opt preoţi în Roşiorii de Vede... Gura! Tovarăşe, nu ai voie să părăseşti... în clipa aceea am auzit gălăgie pe scări. Când am deschis uşa, că nu m-au putut ţine, lumea striga că a fugit Ceauşescu. Unde pleci, părinte? N-ai voie să pleci de aici! Le strigai cu nerv: Nu vedeţi că s-a ter­minat cu voi? Dacă aveţi nevoie de mine, ştiţi unde mă găsiţi! Am coborât şi, spre bucuria mea, nu-mi furase nimeni bicicleta. Am ajuns la biserică şi mă întâlnii cu Onofrei. Părinte, cum ai scăpat? Cu bicicleta. Ştiţi c-a fugit Ceauşescu?

67

Da. Ce facem? Luăm icoana şi mergem mai departe din casă în casă. Aşa făcu­răm. Am mers până ce am ajuns la familia Pascu. Oamenii ăştia, Constantin şi Lenuţa, au un băiat, Cătălin, care mă luă deoparte şi-mi zise: Părin­te, ce facem? Mergem în centru. M-am dus cu el în centru şi am urcat la balcon, trecând chiar pe lângă camera unde cu ceva timp în urmă fu­sesem reţinut. Am fost prezentat la microfon, iar eu am vorbit. Am fost preot în Peretu unde am construit o biserică fără autorizaţia din partea comuniştilor care se opuneau. Acum cinci ani am fost evacuat din cauza protestelor mele şi ale sătenilor împotriva autorităţilor comuniste. Vă slujesc de doi ani de zile. Am ajuns în judecată cu statul care-mi dă amendă din trei în trei zile (3000 de lei) ca să nu-mi fac casă aici, ci să plec. Lumea m-a aplaudat. Pe la opt-nouă seara apă­ruse deja Iliescu pe post începuse rumoarea pentru că lumea voia să ştie cine e pe lista Fron­tului Salvării Naţionale. Vrem lista! De trei ore stăm şi aşteptăm! Primarul dispăruse. Georgescu, la fel. Miliţieni, nu mai vedeai unul. „Unde sunt domnii miliţieni? Unde-s securiştii? Unde e domnul primar? Unde e vicepreşedintele Georgescu? De ce se tergiversează citirea listei? Am zis la microfon: Vreţi să ştiţi cine e pe listă şi cine vă reprezintă în FSN? Şi am început să ci­tesc: Secretarul de partid de la Fabrica de reparat

68

vagoane... Huoooo! Preotul Vişan Ilie... Huoooo! Am reuşit să citesc doar primele 5-6 nume. Lumea îi huiduia, fiindcă îi cunoştea şi ştia că sunt în cârdăşie cu comuniştii. Hoţii! Hoţii! Imediat am strigat: Fraţilor, suntem li­beri! Dictatorul a fost dat jos! Trăiască România liberă!. La care unul, care era pe lângă mine, m-a strâns de mână şi mi-a zis ameninţător: Pă­rinte, lasă ciocu mic că nu-i chiar ceea ce crezi tu. Mi-am făcut calculul. Dacă îl plezneam cu stânga, îl aruncam peste balcon doamne, fereş­te! M-am întors la el cu microfonul în mână. Cine eşti dumneata? Cum te numeşti? Speriat, s-a dat în spate şi a dispărut. în faţa mea s-a de­rulat un scenariu care mă face să cred şi-acum că unii se folosesc de jertfa noastră pentru a prelua puterea. Murmurele de dezaprobare care înce­puseră să se facă auzite din nou i-au făcut pe cei care ştiau ce vor să anunţe că lista nu se va mai citi. Eu am plecat însoţit de vreo zece tineri până acasă. Cumnata, care lucrează în Primărie, m-a avertizat atunci: Sorine, retrage-te! Tu nu-ţi dai seama ce mafie e şi ce se învârteşte în spatele tul­burării de aici! Alaltăieri, pe 25, la ora unu, după slujba de Crăciun, am venit încoace, la Bu­cureşti. Se trăgea pe Dorobanţi, de la televiziune spre case. Am ajuns aşa cum vezi, în reverendă. M-am întins imediat pe burtă, lângă bordură. I-am zis lui Mircea Ionescu, băiatul pe care-l pregătesc

69

pentru Seminar şi care a venit cu mine: Te retragi ca să nu te am pe conştiinţă. Voiam să ajung la televiziune. Aveam fotografia cu Pă­rintele Calciu care mi-a fost diriginte în Seminar. Un grup de 15 inşi stătea jos, la intrarea în curtea televiziunii, şi toţi aveau armele încărcate. Pă­rinte, eşti nebun? Nu vezi că şuieră gloanţele pe la ureche? Dacă mor e treaba mea. Dacă mă laşi să intru, n-o să mai stau cu capul pe bordu­ră. Eşti de-al nostru, părinte. Intră! M-au luat sus şi aşa ne-am întâlnit." „Şi Părintele Gheorghe Calciu cine e?" „E un om. Faţă de el mulţi sunt maimuţe pentru că schimonosesc chipul omenesc prin egoism şi bestialitate." „?" „Mi-a fost profesor şi diriginte patru ani de zile, până când a fost dat afară din Seminar, discreditat, umilit şi închis din ordinul lui Ceauşescu încă cinci ani, după ce, până în 64, mai făcuse încă 16 ani şi ceva." „De ce?" „Pentru că luase atitudine împotriva dărâmării bisericilor când toţi tăceau. Pentru că era om într-o lume de trepăduşi. De aceea l-am chemat în ţară, ca să nu lase pe trepă­duşii de aici să-şi facă mendrele, să-şi bată joc de sângele vărsat." „Şi unde e acum?" „în America. Dar o să vină. Sunt sigur de asta."

Cei din cameră urmăreau la televizor exe­cuţia lui Ceauşescu de la Târgovişte. în momentul acela a ricoşat un glonţ la jumătate de me­tru de capul părintelui Sorin Paul Grecu. Toţi se

70

adăpostiseră pe sub mese. La câteva minute, o altă rafală. „Cum te cheamă?" „Mircea. Mircea Bădescu. Sunt student la Drept în primul an." „Mircea, trăiască România liberă! Doamne, aju­tă!" „Doamne, ajută!". Fiecare dintre ei stătea pe rând de gardă ca să nu intre teroriştii. Mai ales pe la baie era riscul să intre, acolo unde în loc de fereastră aveau o blană atârnată. Fără să fi văzut când un coleg de-al lor a intrat acolo, părintele, în clipa în care a văzut mânerul uşii mişcându-se uşor în jos, a sărit cu o lovitură de picior în uşă care l-a ameţit cu totul pe cel ce era în baie. Mircea rămăsese surprins de forţa cu care lovise şi de viteza cu care reacţionase. Părintele şi-a ce­rut imediat iertare. „Părinte, era să mă arunci cu totul în cadă!"

Capitolul 4

Cum a ajuns „ Vitalie" procuror. Telefonul pri­mit de premierul Marian Săvescu pare să fie mâna Mossad-ului. Pastiluţa de Xifenor. Pregătirea delega­ţiei diplomatice pentru plecarea la Budapesta.

Convorbirile lui „Vitalie" erau atent monito­rizate de ceva timp. „Vitalie" era un tânăr procu­ror ce promitea să aibă o carieră impresionantă. Deja avea un CV de invidiat la cei 27 de ani ai săi, iar acum era în pragul unei avansări uluitoare. Originile sale erau modeste şi despre asta oricine se poate lămuri dacă se duce în satul Sinoe, din judeţul Constanţa, acolo unde încă se află o casă dărăpănată în care a copilărit micuţul „Vitalie". Verii săi au obiceiul să spună, celor care întreabă, că era un copil cu o inteligenţă ieşită din comun. „Era un copil vioi. Foarte vioi. îi plăcea să se bage, să înveţe de toate. Era sclipitor." Mai avea două surori, Caterina şi Margareta, mai mari, măritate în Sinoe. Tatăl său, negustor de produse petroliere (nimeni nu ştie foarte precis cu ce se ocupa), era plecat mai tot timpul de-acasă, însă la vremea potrivită a făcut eforturi pentru ca băiatul

72

să ajungă undeva sus, să nu se chinuiască aşa cum s-a chinuit el o viaţă întreagă.

„ Vitalie" observase cum tatăl său era în mod frecvent căutat de indivizi cu o figură extrem de dubioasă, adevăraţi bandiţi de care se ascundea în braţele mamei. Cu timpul se obişnuise, mai ales că bandiţii râdeau şi se jucau cu el, îndemnându-l să nu se sperie, pentru că ei sunt oameni buni, prieteni de-ai tatălui său. După ce „Vitalie" a reuşit la facultate, ascensiunea lui a fost fulmi­nantă, adică inimaginabil de rapidă şi de exac­tă. Ca şi cum totul ar fi fost programat. în 1999 absolvise Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti (cu cinci ani mai târziu decât Andrei Bucur şi Mircea Bădescu), apoi imediat a intrat procuror în cadrul Parchetului de pe lângă ju­decătoria Sectorului 3 din Bucureşti, iar din 2005 era procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, secţia Anticorupţie, Urmărire Penală şi Criminalistică. De un an de zile, în paralel, ocupa şi funcţia de coordonator al Biroului de Combatere a Spălării Banilor. Şi tot de un an de zile, intrase în politică la invitaţia lui Marian Săvescu, prim-ministrul României, un,om extrem de interesant, cu atât mai mult cu cât acesta era şi titularul catedrei de Drept Inter­naţional Public de ceva ani (ceea ce înseamnă că îi fusese profesor nu numai lui „Vitalie", ci şi lui Andrei Bucur şi lui Mircea Bădescu).

73

Profesorul Marian Săvescu este conducăto­rul ştiinţific al tezei de doctorat la care încă lucrează „Vitalie", iar „Vitalie" este asistentul la catedră al profesorului Săvescu, care vede în el ceva înnoitor, ceva dătător de speranţă, un tânăr de o calitate politică greu de găsit în România. Profesorul Marian Săvescu se considera un vi­zionar atunci când admira curajul politic al lui „Vitalie" în momente delicate. Profesorul aflase un răgaz în mijlocul torentului cotidian al vieţii politice (cu vreo câteva ore bune înainte ca pro­curorul Andrei Bucur să se întâlnească cu Mircea Bădescu) şi luase telefonul în mână pentru a suna. Nu aşteptase mult până i se răspunse.

să trăiţi, domnule prim-ministru!, se auzi în receptor clinchetul strident al vocii lui „Vitalie".

lică (aşa i se adresa lui „Vitalie"), mă bă­iatule, timpul ăsta mă omoară. Nu mai reuşesc să mai am tihna de odinioară pentru a vorbi cu studenţii mei, cu prietenii mei. Mi se pare îngrozitor! în jurul meu sunt numai probleme care efectiv îmi devorează tot timpul. Mă asculţi?

vă ascult!, răspunse Lică cu un glas mie­ros şi puţin, dar foarte puţin nazal. Sunt aici! Aşteptam telefonul dumneavoastră, domnule prim-ministru! („Vitalie" se afla în biroul său de la Parchet şi voia să fie auzit de către colegii săi cu cine vorbeşte)

te-am sunat fiindcă nu ştiam ce mai faci. De-o săptămână tot încerc să-ţi dau un telefon.

74

N-am reuşit deloc să ne mai întâlnim. Afurisită treabă!

aveţi o agendă încărcată, domnule primministru. Funcţia vă obligă. Şi mai ales privatizarea...

o să ajungi şi tu să vezi cum e. Acum nu înţelegi prea multe, dar peste câţiva ani o să-mi dai dreptate.

e un ritm imposibil, ştiu, dar am încrede­re în dumneavoastră, domnule prim-ministru. Sunteţi omul potrivit la locul potrivit.

foarte bine, Lică! Acum vreau să te-ntreb ceva. Ai auzit de abundenţă?

bineînţeles („Vitalie" ieşi din birou şi mer­se spre o zonă mai puţin agitată). înseamnă o culme a bunăstării materiale, ceea ce îşi doreşte fiecare om, dar la care foarte puţini ajung... mai ales în România.

înseamnă mai mult, Lică. înseamnă shibbo­leth, o lume nouă în pragul căreia tu te afli şi tre­buie să păşeşti, aşa cum un ucenic intră pentru prima dată în tainele... Ai citit Lev Tolstoi?

ce anume de el?, zise Lică folosind tonul omului avizat.

război şi pace, romanul capital pentru orice minte luminată.

foarte puţin... („Vitalie" fu puţin derutat). Am auzit de roman. E o carte fundamentală. Trebuie să-mi fac timp s-o citesc mai bine...

75

ea trebuia citită, Lică, până acum. Genera­ţia voastră e în urmă cu lectura. De-aia şi gândiţi aşa de greu.

în schimb am citit Buratino şi Cheiţa de aur, încercă Lică să compenseze lipsa lecturii solicita­te de premier. E impresionant talentul lui Tols­toi, chiar şi în astfel de volume.

lică, aici e vorba de un alt scriitor. Scriito­rul sovietic Alexei Nikolaevici Tolstoi, iar poves­tirile de care spui sunt nişte lecturi pentru copii. Deci nu aveai cum să-ţi dai seama de genialita­tea lui Tolstoi. Când o să ai tu, Lică, timp să recu­perezi tot ce n-ai citit până acum? Crezi că politi­ca se face doar la televizor? Trebuie să gândeşti, Lică. Mi-e ciudă când îmi răspunzi aşa inocent.

dom profesor („Vitalie" nu mai avea mult până să se bâlbâie), domnule prim-ministru (pe un ton mai ridicat), sunt încântat să vă aud (prin dreptul său treceau colegi care îl vedeau zâm­bind)...

lică (prim-ministrul Săvescu râdea cu poftă), hai că m-ai dat gata! Cine trecea pe lângă tine, mă băiatule?

câţiva colegi, mă scuzaţi! N-am vrut să vă supăr!

din contră, puiule, mi-ai făcut o surpriză. De mult n-am mai râs aşa cu chef eşti nostim, pe cuvântul meu! -

vorbeam de Tolstoi...

76

- (Pe prim-minis trul Săvescu îl bufni iarăşi râsul, dar ţinu telefonul un pic mai departe de gură). Măi Lică, Tolstoi cu treaba lui, noi cu trea­ba noastră. Să mă laşi să fiu eu creierul şi gura ta, iar ce se va petrece în viaţa ta nici în visele tale cele mai baroce nu ai visat.

mi-aţi mai spus asta în anul III de facultate.

ţii minte când ţi-am spus că evoluţia ta în plan politic va cuprinde trei mari etape? Ei bine, ai trecut de prima etapă de ceva timp, iar acum e momentul să debutezi în ultima. Duminică, la ora 22.00, vreau să vii îmbrăcat de petrecere: costum negru, cămaşă albă, papion. Te aştept pe Ion Câmpineanu nr. 153. Să nu cumva să întâr­zii! Şi singur!

fiţi fără grijă! Să trăiţi, domnule prim-ministru!

pa, Licuţă!

Profesorul Marian Săvescu ştia că toate con­vorbirile telefonice din România (şi de oriunde) erau înregistrate cu ajutorul unor aplicaţii spion de către Serviciile secrete şi de aceea nu spunea chiar totul la telefon. Toate înregistrările erau stocate în foldere şi superprogramele specializa­te căutau după cuvinte-cheie. Platforma electro­nică uşura enorm de mult munca ofiţerilor care coroborau date asistaţi de computer. Psihoza ur­măririi convorbirilor telefonice se declanşase în perioada comunistă, însă continua acum cu mai

77

multă eficienţă. Cineva de bună-credinţă putea argumenta că era necesară o astfel de acţiune a Serviciilor în condiţiile în care lumea întreagă e pândită de atacuri teroriste. Terorismul trebuia combătut într-un fel. Bine, bine, dar dacă aces­ta nu era decât un motiv pentru operaţiuni de spionaj care încălcau drepturile omului, ale ro­mânului?

Aceasta era o dilemă pe care profesorul Mari­an Săvescu o tranşase demult. El avea certitudinea că Serviciile secrete erau dirijate din umbră de cei pe care niciodată nimeni nu i-a cunoscut. Chiar şi el, cu funcţia pe care o ocupa în prezent, se sim­ţea neînsemnat atunci când veneau ordine de mai sus. De unde de mai sus? Nu se ştia de unde şi totuşi era limpede că ordinele trebuiau executate ca şi cum el, Marian Săvescu, le-ar fi gândit.

Profesorul Marian Săvescu era un om înalt, un pic burduhănos, cu maxilare puternice, aşa cum se vede de obicei la omul politic de după 89, albit la cei 56 de ani ai săi, cu o dicţie remarcabilă şi un discurs foarte, foarte logic. Atât de frumos curgeau cuvintele din gura lui, încât unii, urmărindu-l la show-rile de televiziune, exclamau: „E deştept ăsta, domnule! îl duce mintea!". Iar asta se întâmpla pentru că omul simplu nu înţelege limba de lemn a omului politic (asta nu înseam­nă câtuşi de puţin că nu era inteligent). El crede în ceea ce se aude, dar melodiile cuvintelor pot

78

fi înşelătoare. Totuşi nu e cazul să mergem acum pe firul ăsta.

Drama pe care o trăia Săvescu venea din cu­noaştere: ştia că nu e liber. Avea bani, avea una dintre cele mai importante funcţii în stat, dar nu era liber. Ce paradox! La asta se gândea el, legănându-se pe balansoarul din biroul său, iar ridurile fine de pe fruntea sa intrau în combinaţii felurite din ce în ce mai rapid. închise ochii şi-şi ţuguie buzele. Deşi fusese conştient de acest ne­ajuns atunci când negociase cu cei neştiuţi, totuşi abia mai pe urmă înţelesese cum stau în realitate lucrurile. îşi pipăi gura, colţurile ei. Era ceva du­reros în acele zone. Nimeni nu ştia decât numai el. Nici măcar soţia, copiii nici atât. Acolo, în col­ţurile gurii, îşi întinse degetul arătător după care îl duse cu o zvâcnire scurtă, în dreptul ochilor, ca să vadă. Era sânge. Sângele lui. Dar nimeni nu-l vedea în afară de el. Pentru că numai el simţea zăbala care muşca din gura lui şi-i rodea pielea, carnea, făcându-i-le zdrenţe, măcinându-i dinţii. Şi nici măcar nu putea să se întoarcă să privească spre cei care struneau atât de experimentat frâul, acţionând zăbala în gura lui. Dacă s-ar destăinui cuiva, cine l-ar crede?

îl prinse o stare de nervi care îi făcu stoma­cul să tresalte spasmodic. „Ce viaţă de câine! Ei aruncă firimiturile, iar noi ne tărâm să le lingem de pe jos. Apoi râd." Ecoul acelor hohote de râs

79

se reverbera înfricoşător în creierul său. Apăsă pe un buton al biroului şi interfonul se deschise:

vă ascult, domnule prim-ministru!

stela, adu-mi, te rog, o ceaşcă de ceai şi o pastiluţă din acelea de care iau eu. Şi să nu mă deranjeze nimeni!

vă simţiţi bine?

Am o mică ameţeală, dar trece. Adu-mi ce ţi-am cerut!

imediat, domnule prim-ministru!

Se ridică din balansoar şi făcu câţiva paşi prin birou. Avea o sfârşeală în trupul său mătăhălos. Avea să-şi revină, dar se îngrijora pentru că stările acestea recidivau din ce în ce mai des. De ce intrase în aşa ceva? îi veni să râdă de sine însuşi pentru întrebările puerile care i se năşteau în minte. Ştia că nicio afacere care trece de un anumit prag financiar nu poate fi derulată în Ro­mânia fără acordul lor. Nu numai în România, dar el era prim-ministrul României şi, nu ştia de ce, crezuse din când în când că este stăpâ­nul lumii. Până când i se dăduse cu căpăstrul în cap şi zăbala muşcase din gura lui însângerată. Acum nu mai putea da înapoi. Singura izbăvire ar fi fost moartea, dar nu era pregătit pentru aşa ceva. El, Marian Săvescu, voia să trăiască. O, şi cum mai voia! Iar forţa vieţii sale îi venea din dorinţa de a fi puternic, de a fi cel mai puternic, de a avea influenţa cea mai mare.

80

ceaiul dumneavoastră, domnule prim-ministru! Şi pastiluţa!

mulţumesc, Stela, zise Săvescu luând pas­tiluţa şi înghiţind-o cu o gură de ceai potrivit de cald.

am apeluri pierdute?

două din Budapesta, unul din Bruxelles şi unul din Tel-Aviv. Am notat pe agendă tot. Avem şi câteva fax-uri.

bine. Mai lasă-mă zece minute să mă liniş­tesc şi după aceea o să văd despre ce e vorba.

Secretara ieşi. Săvescu se aşeză şi văzu prin sticla special antifonată a uşii silueta ei difuză topindu-se în lumina naturală care invada cealaltă cameră. Mai sorbi o gură de ceai, după care puse ceaşca pe farfuriuţa de pe birou. I se făcu un pic cald, dar cunoştea această stare. La kilogramele sale, transpira mai mereu abundent. Abundenţă, îi veni în cap expresia shibboleth, din limba aramaică, pe care o auzise prima dată la iniţierea sa ca ucenic. Acum era rândul lui Lică să intre în marele ordin, acolo unde era deja cea mai mare parte dintre parlamentarii români, peste 1000 de ofiţeri, în special de rang superior, sute de procurori şi judecători, numeroşi membri din conducerea partidelor politice, sute de primari, viceprimari, consilieri judeţeni sau locali şi pre­fecţi, bancheri, funcţionari de stat, oameni de afaceri, doctori, profesori, avocaţi, artişti. „Adică,

81

exclamă profesorul Săvescu, majoritatea eli­tei româneşti!"

Cu câteva zile în urmă (nu-şi amintea să fi fost 4 sau 5), venerabilul Ion Fluture interveni­se în favoarea patronului unei întreprinderi care producea aparate de marcat pentru taximetre. Trebuia să câştige licitaţia pentru taxatoare. Pen­tru el, ca premier, lucrul era un mezelic. Totuşi, i se părea enervant că nu putea să-i refuze pe toţi aceşti oameni care se îmbogăţeau pe spinarea al­tora, fiindcă nu era doar un Fluture, ci erau mulţi de-alde Fluture, unii pe care îi cunoştea, iar alţii la care nu avea acces, comenzile venind prin cei mai mici sau într-un mod straniu prin mesaje, telefoane pe care nu le putea verifica. Nu că i se părea abuziv, aşa proceda şi el, dar faptul că i se îngrădea libertatea lui de stăpân prin aceste intervenţii, asta îl deranja. El putea să facă un favor, două, trei, dar aici era ceva ce nu se mai sfârşea. începuse un joc periculos, un joc cu re­guli dure din care nu putea ieşi. îl sunase cine­va chiar de Anul Nou şi îi urase un an plin de realizări, de succese, apoi îl atenţionase: „Inte­resul dumneavoastră, domnule prim-ministru, nu este ca România să iasă din toate aceste re­forme la fel de chipeşă şi entuziastă cum părea a fi acum 20 de ani. Interesul dumneavoastră ţine strict de familia dumneavoastră." _„Şi oamenii?" „Sunteţi un nostalgic comunist, domnule prim-ministru!

82

Credeam că a trecut destul timp pen­tru a înţelege că noi nu avem nevoie de oameni, ci de resurse. Dar mai avem răbdare. Anul acesta sper să vă aducă mai multă înţelepciune."

Făcuse investigaţii. în mod ciudat, Serviciile secrete care lucrau pentru el nu au fost în stare să identifice numărul de telefon de la care fusese apelat. Lucrul ăsta neliniştitor îl făcu să vorbeas­că în taină cu mentorul său, preşedintele onorific (fondator) al partidului, care îl sfătui să se po­tolească şi să nu mai pună degeaba pe ofiţeri să descopere ceea ce nu se poate descoperi. Putea stârni o reacţie neprevăzută. „Dar dumneavoas­tră ce credeţi? De unde a venit apelul acesta?" „în jocul nostru, mai puţin contează de unde a venit. Ceea ce mi se pare important este că tele­fonul a fost un avertisment şi tu trebuie să-l iei în calcul. Adică nu doar tu, ci noi toţi: partidul." „Credeţi că voi fi schimbat?" „Deocamdată nu ai motive să te temi, Marine. Stai liniştit şi încearcă să execuţi fără să cauţi să filtrezi prin categoriile înţelegerii tale, fiindcă oricum noi nu avem viziunea de ansamblu la uriaşul proiect de recon­strucţie globală." „Mă enervează situaţia asta! Adică sunt prim-ministru şi abia dacă pun preţ pe mine, ca şi cum aş fi doar un pion de schimb." „Eşti tânăr şi impulsiv. Nu aşa se face politica, fiule. E nevoie de diplomaţie. Dacă nu..., vei ieşi din joc. Sunt ferm convins că nu asta îţi doreşti."

83

„Nu. Dar mi se pare agasant ca un om cu atâta putere cum am eu să fiu dirijat de nişte oameni pe care nici nu-i cunosc şi nici nu am certitudi­nea măcar că voi ajunge să-i cunosc vreodată." „Uite, ce e. Noi suntem nişte jucători fără vreo prea mare influenţă. Trebuie să fim mulţumiţi cu ceea ce ni s-a dat." „Mi se pare absurd." „Mari­ne (pe Săvescu îl enerva când i se adresa cineva aşa), te sfătuiesc să nu umbli cu îmbufnări ne­socotite. E timpul să fim lucizi acum în preajma alegerilor." „Voi fi oricum preşedinte!" „Să dea Dumnezeu!" „Care Dumnezeu? Dumneavoas­tră nu credeţi în Dumnezeu. Sunteţi un ateu de când vă ştiu şi nu sunt puţini ani." „La Moscova am aflat că nu există Dumnezeu. E lecţia pe care mi-am însuşit-o cel mai bine şi care m-a scăpat de multe probleme. Cu Dumnezeu întotdeau­na este o problemă, oriunde ai fi, aşa că nu-mi pare rău că stau liniştit la bătrâneţe. Nu cred, dar am rămas cu vorba asta proastă în gură. îmi cer scuze." „N-aveţi de ce. Dar de crezut trebuie să credem în ceva, altfel nu putem exista. Eu unul cred în putere şi mă enervează când primesc un telefon ca ăsta." „După toate indiciile, e mâna Mossad-ului aici. Dar nu fi speriat!"

De aceea profesorul şi omul de stat Marian Săvescu lua pastiluţa de Xifenor, o substanţă pu­ternică care acţiona asupra memoriei relaxând-o foarte rapid, încât după câteva minute, depăşea

84

criza şi se simţea din nou un jucător potent pe tabla uriaşă de şah a lumii. Euforia de jucător-campion nu-l părăsea de obicei decât după câ­teva zile.

Căută în agenda telefonului său, un Iphone de ultimă generaţie, un număr de telefon, apoi apelă.

angelo, pregăteşte totul pentru vizita de mâine la Budapesta. Ai grijă, trebuie să fie totul perfect.

e ca şi rezolvat, domnule prim-ministru. Membrii delegaţiei noastre diplomatice au fost anunţaţi. E aranjat totul. Mai rămâne un singur lucru...

care?

să vină ziua de mâine (râse).

eşti pus pe şotii. Bravo! Ne vedem mâine la prima oră.

voiam să vă întreb, mai spuse şoferul schimbând tonul (confesiv, serios, îngrijorat), dacă aţi aflat de ultima anchetă făcută de cei de la Româniafurată.ro? Cea cu procurorul acela care vorbeşte de corupţia din cadrul serviciilor.

e o echipă curajoasă care a stârnit în ulti­ma perioadă mult interes cu toate aceste investigaţii. îi admir că luptă aşa făţiş împotriva unei moşteniri nefaste.

dar de data asta, nu ştiu ce să zic, toate dezvăluirile procurorului...

85

par incredibile, nu?, îl ajută Săvescu.

da. însă nu asta mă nedumereşte, ci cum de e posibil ca astfel de lucruri să fie... în fine...

bravo, Angelo.

de ce? se miră şoferul.

măi Angelo, tu eşti un băiat care chiar gân­deşte.

vă mulţumesc! Dar... Am plecat, domnule prim-ministru. Să trăiţi!

Şoferul plecă însă având în minte un gând lung care se întindea necontenit în toate direcţiile. I se părea evident că premierul şi Securitatea (Angelo păstra în gândul său vechea denumire) sunt în aceeaşi barcă şi că mărturia procurorului de pe blog-ul pe care el îl urmărea în fiecare zi, citind chiar sute de comentarii, este reală şi arată adevărata faţă a celor care controlează totul în această ţară. îşi simţi mâinile inundate de gân­dul acela cleios şi aproape alergă până la maşină pentru a şi le şterge cu un şerveţel umed.

Capitolul 5

Mircea Bădescu ajunge la părintele Ioan pentru a cere sfat într-o situaţie extrem de dificilă. Semnul duhovnicului: jertfa.

După aproape 60 de kilometri parcurşi de la Oradea cu o viteză susţinută, Bădescu încetini. Păru surprins de ceea ce vedea prin parbrizul ecranat al maşinii, de parcă nu-i fusese gândul cu sine, ci rătăcit prin cine ştie ce părţi ale lumii, şi abia acum, odată cu reducerea vitezei, se aşezase în matca lui. Era o zi destul de friguroasă, cu un cer înnorat şi cu vânt tăios. Satul era azvârlit pe o văioagă şi înconjurat de dealuri împădurite. Era destulă mişcare pe uliţele care străbăteau printre gospodării până-nspre coama dealului şi conti­nuau şerpuind în pădurile de carpen. Străbătu o bună parte din şoseaua principală şi viră la stân­ga când văzu turla clopotniţei. Părintele Ioan îl primi în bisericuţa satului într-o tăcere deplină. Se cunoşteau bine din anii studenţiei bucureştene, când în după-amiezile de duminică se întâlneau, alături de mulţi alţi tineri studenţi, la sluj­ba Paraclisului Maicii Domnului la Mănăstirea

88

Antim. Era locul lor de suflet. Nu numai Para­clisul, dar nicio slujbă (mai ales Liturghia) nu o simţeau aşa cum o simţeau la Antim. Sunt locuri pe care le iubeşti atât de mult, încât ai putea să trăieşti acolo tot restul vieţii fără să-ţi trebuias­că nimic altceva. Părintele Sofian şi părintele Adrian aveau în priviri şi în cuvânt veşnicia, iar inimile tinerilor care veneau aici tânjeau după această veşnicie despre care nimeni altcineva nu-i învăţa cum se poate trăi.

Atmosfera era una de continuă lucrare lăun­trică: liniştea deplină, lumânările de ceară care ardeau în sfeşnice, candelele ce aruncau o lumi­nă sfioasă şi înaltă. Prima lor discuţie pornise de la părintele Daniil Tudor şi mişcarea Rugului aprins, prelungindu-se până târziu în drumul pe care-l aveau de făcut înspre căminele studen­ţeşti. Ioan era foarte apropiat de părintele Sofian, iar Bădescu aflase că trudesc împreună, în atelie­rul de pictură, uneori ore întregi. La rândul său, Mircea se simţea ocrotit de părintele Sofian care se născuse şi el în Basarabia, în Cuconeşti-Vechi, din judeţul Bălţi. Nu o dată stătuseră de vorbă despre familiile lor, despre pribegie, despre ocu­parea Basarabiei de către ruşi, despre neputinţa de a întoarce acest pământ ţării, despre rugăciu­nea cu lacrimi care trebuie făcută pentru păca­te, căci nicio ruptură nu este îngăduită decât ca timp al răscumpărării.

89

Aceeaşi atmosferă de rugăciune şi adâncire în sine, care era în anii 90 la Antim, părintele Ioan izbutise să o reconstituie în acest locaş de la marginea judeţului Bihor. Mircea Bădescu îşi dădu seama instantaneu că duhul e acelaşi, că nu e nimic falsificat, nimic de formă, şi se sim­ţi transportat în urmă cu aproape două decenii, însă, mai mult decât atât, se simţi ajuns acasă. Vorbi aproape o oră neîntrerupt.

După ce îi ascultă tot gândul într-o tăcere pe care o învăţase cu sârg de la duhovnicii Antimului, părintele Ioan începu o istorie, cel puţin ciudată, fiindcă părea să nu aibă nicio legătură cu ceea ce istorisise basarabeanul. în sfârşit, era vorba despre o fată pe care o chema Svetlana Mihaela Tănasă. Terminase Facultatea de Limbi Clasice la Iaşi, iar în 1995 primise o bursă de la Fundaţia Soros... Era Fundaţia unui evreu maghiar stabilit în SUA, milionar în dolari. Bursa era pentru un masterat în istorie medievală la Universitatea Central Europeană (CEU) din Bu­dapesta. Lucrarea sa de masterat a constat în cercetarea unui manuscris al Tâlcuirii la Facere, scris de Sfântul Ioan Gură de Aur, şi dovedea, în această lucrare, că textul tipărit de iezuiţi şi preluat de J.P. Migne în Patrologia Greacă are numeroase interpolări şi modificări faţă de ma­nuscrisul cercetat, în care se regăsea un text cu adevărat hrisostomic, plin de duh. Concluzia

90

era că, la o ulterioară ediţie critică a Tâlcuirii la Facere, se va descoperi balastul introdus cu reavoinţă de iezuiţi. Profesorii i-au apreciat munca şi i-au propus să se înscrie la doctorat. Lucrarea sa de doctorat era axată tot pe tâlcuirea la cartea Facerii: trebuia să dovedească faptul că Sfinţii Părinţi l-au urmat în tâlcuirea lor la Facere pe ereticul Origen. Svetlana s-a apucat de lucru cu încredere, neştiind ce i s-a cerut de fapt. Dar, pe măsură ce mai citea din Sfinţii Părinţi cu prici­na, realiza hula ce i se cerea să o dovedească. Citise Tâlcuirea la Facere a Fericitului Augus­tin (în latină), cea a lui Origen (în greacă), cea a Fericitului Theodorit al Kirului (în greacă) şi cea a Sfântului Efrem Sirul (în engleză), ba chiar şi comentariul filosofului evreu Filon din Ale­xandria (în greacă), lucrări care se găseau acolo în original. Cu cât citea, înţelegea nu numai că Sfinţii Părinţi nu l-au urmat pe ereticul Origen în lucrările lor, ci unul dintre motivele pentru care au întocmit aceste lucrări a fost acela de a-l com­bate pe eretic, şi se vedea asta din felul în care abordau fiecare chestiune în parte. S-a întâmplat că, fiind acolo, să-şi pună câteva întrebări despre profesorii săi şi să afle că majoritatea sunt evrei, şi să vadă dispreţul lor pentru Ortodoxie şi pen­tru Tradiţie, cu toate studiile lor universitare. Iar când le-a comunicat concluzia la care ajunsese cu privire la Sfinţii Părinţi, ei i-au spus: „Nu, nu

91

e aşa. Mai citeşte-i o dată. Mai gândeşte-te. Noi te plătim ca tu să demonstrezi ceva, iar tu trebu­ie să o faci." Au urmat mai multe zile de certuri şi argumentări. Venind în ţară pentru a-şi mai aduce nişte lucruri, s-a simţit rău şi s-a dus la medic să-şi facă un control. Aşa a aflat că are un cancer al pielii cu o evoluţie rapidă, în zona omo­platului stâng. Explicaţia era una singură: fusese iradiată. Doctorul i-a zis că mai are doar câteva luni de trăit. S-a întors la Budapesta să-şi ia ba­gajele. S-a certat cu toată lumea, care îi spunea: „De ce pleci? Avem soluţii pentru boala ta. Nu e nimic grav, noi putem să-ţi oferim vindecarea. Fii ascultătoare şi vei scăpa cu viaţă." A luat tot ce a putut, deşi mare parte din cărţi i-au rămas acolo, şi s-a întors în ţară. A venit la Petru Vodă, la Părintele Justin Pârvu, şi i-a povestit tot ce s-a întâmplat, iar Stareţul i-a spus să rămână acolo, la mănăstire. Asta se petrecea prin august 1997. A urmat un an şi jumătate de suferinţă. Boala a ajuns repede la metastază. încet, încet, se topea văzând cu ochii. A primit să fie rasoforită şi, cu câteva săptămâni înainte de a trece la cele veşni­ce, a fost călugărită de Părintele Justin. A refu­zat să ia morfină, pentru a şterge, prin suferinţă, toate păcatele săvârşite în această lume. Urle­tele ei de durere, după cum îi mărturisiseră cei care le-au auzit, vesteau parcă chinurile iadului. Dumnezeu i-a ascultat ultima dorinţă, aceea de

92

a prinde sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli. După privegherea hramului mănăstirii, în noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1998, pe la ora 3 dimineaţa, Sfânta Muceniţă Heruvima a plecat la Domnul cu sufletul împăcat, luminoasă la chip, să mărtu­risească înaintea Sfintei Treimi lupta ortodocşi­lor împotriva stăpânitorilor acestui veac. Maica Heruvima povestise părinţilor de la mănăstire faptul că de la CEU, mai înainte de ea, plecase­ră din acelaşi motiv, cancer al pielii, un student din Bulgaria, o studentă din Georgia şi o alta din SUA. Batjocura cea mare a fost aceea că, după plecarea maicii Heruvima, foştii ei profesori au instituit la CEU Premiul Svetlana Tănasă, pentru cea mai bună lucrare a anului. Diavolul a vrut să-i arunce sufletul pur în gheena, dar Dumne­zeu a ridicat-o dincolo de nori, pentru dragostea de adevăr, pentru că Adevărul este Hristos.

Atât! Apoi discutaseră despre vremuri tre­cute şi prezente cu luptele lor. Când veni sea­ra, amândoi, ieşiţi în pragul bisericii se priviră o clipă simţind acelaşi lucru. Se întunecase parcă mai repede ca niciodată. Mircea Bădescu plecă abia a doua zi, după ce avu timp suficient să adâncească întru sine răspunsul primit. Ştia bine ce înseamnă istoria aceea şi că nu întâmplător îi fusese spusă! Intrat în camera arhondaricului în care părintele îşi primea oaspeţii, se pregăti de

93

culcare. Stinse lumina, dar nu putu închide ochii. Gândul îi alunecă înspre evenimente care îi reve­neau constant în memorie. Frânturi de imagini, secvenţe întregi sau simple decupaje din 20 mai 1990! Atunci avuseseră loc alegerile şi Iliescu fu­sese anunţat câştigător. Exact atunci studenţii îşi instalaseră corturile în Piaţa Universităţii, iar el dormise şi stătuse în acele corturi, alături de ceilalţi tineri paşnici, scandase împotriva lui Ili­escu, urmaşul comuniştilor bolşevici, pentru ca ţara să nu încapă pe mâna lui şi a acoliţilor săi, împreună spuseseră rugăciuni, cântaseră Hristos a înviat!, rostiseră discursuri care nu aţâţau la violenţă. Urcase la balconul Universităţii, acolo unde se întâlnise iarăşi (ce întâmplare!) cu preo­tul Sorin Grecu venit de la Roşiorii de Vede pen­tru a declara de acolo de sus la microfon: „Eu nu votez cu Iliescu, eu votez cu Dumnezeu!" Apoi începuse un freamăt. Cineva îi aţâţa la violenţă. Erau infiltraţi printre ei tot felul de oameni du­bioşi. Fuseseră acuzaţi de lucruri pe care nu le făcuseră. Satrapul bolşevic se gândise la tot, fără să-i pese de nimic. Pusese la dispoziţia minerilor două garnituri de tren care să-i aducă în capita­lă, îi înarmase cu bâte şi le dăduse mână liberă să le verse sângele nevinovat. Televiziunea Ro­mână a dat tot concursul acestui asasin, fiindcă minerii devastaseră sediul Partidului Naţional Ţărănesc şi motivul pe care trebuia să-l ştie credulii

94

din România care priveau la televizor a fost că Raţiu avea o maşină de făcut bani. Manevra era regizată în cele mai fine amănunte. Bilanţul oficial al victimelor din 14 şi 15 iunie fusese de 8 morţi şi 1600 de răniţi sau reţinuţi abuziv. însă după aceea asociaţiile victimelor mineriadelor au susţinut că numărul lor a fost mult mai mare.

Studiase special acest fenomen la care participa­se şi îşi dădea seama perfect că cei care dăduse­ră lovitura de stat în decembrie 1989, nu făceau acum, la jumătate de an de la eveniment, decât să-şi consolideze poziţia prin violenţă.

Ceea ce-i provocase o mirare nevindecată, fusese declaraţia că, oficial, nu existau vinovaţi. Faptele fuseseră prescrise şi nimeni nu a fost tras la răspundere nici până în ziua de 27 februarie 2008 (şi, probabil, gândi mai departe Bădescu, nici peste 10-15 ani). Procurorii făcuseră audi­eri, au strâns probe, dar, iată, trecuseră aproa­pe două decenii şi nu se întâmplase nimic. Par­chetul Tribunalului Bucureşti clasase dosarele. Când cu un an în urmă, procurorul Dan Voinea decisese începerea urmăririi penale împotriva lui Ion Iliescu, Mihai Chiţac, Virgil Măgureanu şi Victor Atanasie Stănculescu, înainte de trimi­terea dosarului la judecător, Dan Voinea fusese înlăturat din echipa ce ancheta cazul, fiind tot­odată cercetat disciplinar pentru modul „defec­tuos" în care condusese cercetările. Noii coordonatori

95

ai anchetei Mineriadei închiseseră sec dosarul cu soluţii de încetare a urmăririi penale.

Ca să evadeze din zona aceasta mâloasă, gândul lui Mircea se opri asupra unui mărgăritărel pe care-l învăţase dintr-un manuscris al lui Radu Gyr, Cântec pentru prichindel.

A fost în lună un bordei, bojdeucă veche de calici. Torcea măicuţa funigei, păzea tăticu licurici.

Şi-avea o fată cât un ou, un mărţişor, un prichindel, cu paşi de crin şi nufăr nou, subţire toartă de cercel.

Ci bietul prichindel râvnea păpuşi de pluş şi urşi pitici. Când ai bordei cât o mărgea şi eşti pândar de licurici,

Tătic nătâng, cum poţi uşor să cumperi urşi de borangic? Cum or să vină dumnealor într-o cocioabă de calic?

Ofta tăticul licurar şi, scornitor de jucării, umbla prin lună, pe cleştar, să prindă pui de stele vii

96

şi să culeagă pentru pici luceferi moi căzuţi prin crini, un sac de logostele mici şi-o traistă plină cu lumini.

Dar când tăticul cel sărac venea acas’ cu truda lui, curgea funingine din sac şi din dăsagă fum verzui...

Atuncea, peste scrum de stea, Plângea tăticul prost şi bun, Măicuţa tristă se oprea Din tors, şi-n urmă iar într-un Dărăpănat, lunar bordei Visa fetiţa urşi pitici,

Torcea măicuţa funigei,

Păzea tăticu licurici.

Capitolul 6

O nouă investigaţie a echipei de la Româniafurată.ro. Mafia vaccinurilor.

O nouă postare pe blog. mulţi comentatori care mai de care mai amestecaţi. Tonul general este unul entuziast, plin de încredere în liberta­tea de a gândi şi de a spune pe nume nemulţumirilor. Românii sunt din ce în ce mai convinşi că nu sunt laşi, că nu sunt fricoşi, că nu sunt nevolnici cum e ciobanul moldovean din bala­da populară „Mioriţa". Iată, cineva le reprezin­tă nemulţumirile şi face dreptate în numele lor. Poate nu dreptatea aceea a lui Vlad Ţepeş, dar cel puţin denunţa anormalitatea vândută la suprapreţ românilor.

Miercuri, 27 februarie 2008

Un microbiolog, cercetător în cadrul unui foarte cunoscut Institut din România: „Vaccinurile pot provoca boala pe care, teoretic, ar trebui să o prevină. Dar nu numai atât. De fapt, pot cauza şi alte boli în afara celor pe care tre­buie să le prevină."

9⁸

Mafia, o caracatiţă cu multe tentacule: ma­fia drogurilor, mafia prostituţiei, mafia funcţiilor şi a traficului de influenţă, mafia retrocedărilor, mafia echipamentelor de război şi a platforme­lor electronice, mafia produselor petroliere (şi nu numai) de contrabandă, mafia concesionării (a se citi exploatării) zăcămintelor de aur, cupru (fără să se spună că interesul mult mai mare este pentru uraniu şi alte metale rare), mafia vânză­rilor activelor de stat, mafia exporturilor de tot felul (mai ales de tineri valoroşi şi de forţă de muncă ieftină), mafia din sport, mafia negocieri­lor culturale care au provocat un adevărat com­plex de inferioritate şi câte alte tentacule.

Astăzi: Mafia vaccinurilor.

Cine ne vrea copiii vaccinaţi?

în ciuda tuturor avertismentelor cu privire la efectele secundare ale vaccinurilor, Ministrul Sănătăţii insistă că ne vrea vaccinaţi.

UPDATE: Ministrul Sănătăţii a comunicat în urmă cu o oră că vaccinarea va fi obligatorie în toate unităţile şcolare: „Se lucrează de ceva vreme la un proiect de lege privind vaccinarea obligato­rie. Se impunea un astfel de proiect, atât timp cât observăm reticenţa care cuprinde populaţia ţării

99

şi care nu face decât să împiedice actul medical şi abnegaţia cu care luptăm împotriva bolilor."

UPDATE: Sunt magistraţi fără nume (nu­mele sunt primejdioase) care au curajul să înoate împotriva curentului general. Câte unul dintre ei mai scapă un cuvânt: „în ciuda opiniei genera­le, SRI nu are atribuţii legale în materie de luptă anticorupţie. Nu le are precizate prin lege, iar ar­gumentul că i le-a delegat Consiliul Suprem de Apărare a Ţării nu funcţionează! CSAT nu face legi. Şi asta mă deranjează. Mă deranjează prin faptul că societatea ajunge să elogieze uneori o atitudine miliţienească."

Investigaţie făcută de Româniafurată.ro

Un om care are mai bine de 15 ani în cerce­tarea vaccinurilor şi care a ajutat la dezvoltarea câtorva vaccinuri foarte cunoscute.

Preferă să-şi păstreze anonimatul, fiindcă dezvăluirea numelui său poate atrage repercusiuni de care este convins că-i vor afecta familia.

Pentru prima dată vaccinarea este demasca­tă ca fiind o AFACERE fundamentată pe lipsa de informare de chiar unul din interior. „Acum avem o schemă care cuprinde un număr mare de vaccinuri. 26. Mă refer aici şi la polivaccinuri

100

precum Infarixul care conţine şase tulpini. Iar această schemă de vaccinare este propusă de Ministerul Sănătăţii ca să fie aplicată pe fiecare copil în primii trei ani ai vieţii."

Românii nu mai au încredere în vaccinuri.

UPDATE: Societatea Naţională de Medicină de Familie a atras atenţia printr-un comunicat făcut ieri: „îndrumarea pe care o primesc pacienţii de la medicii lor de familie este esenţială, fiindcă ei pot recomanda cu fermitate prevenirea bolilor prin vaccinare."

vrem o părere competentă pe tema vacci­nurilor...

e simplu. Logica profitului câştigă teren în faţa logicii medicale. Sunt interese uriaşe din partea concernelor farmaceutice BIG PHARMA. Şi atunci e clar că se va ajunge până la ameninţări dintre cele mai greu de imaginat într-o ţară democratică.

adică sănătatea e o afacere...

o afacere atent dirijată împotriva popoa­relor, nu numai a poporului român.

e teoria conspiraţiei.

acesta este argumentul cel mai percutant al companiilor care-şi ascund încasările uriaşe în spatele unor atenţionări precum cea pe care a fă­cut-o şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), zilele trecute, referitoare la faptul că în ţara noastră

101

acoperirea vaccinală este sub 95% (în unele zone chiar 60-70%), ceea ce înseamnă că România se întoarce în Evul Mediu.

Aţi amintit de BIG PHARMA...

Probabil că este necesar un exemplu foarte clar şi-l voi da. Paul Offit, pediatru şi om de şti­inţă, a dezvoltat vaccinul rotavirus. Acum 8 ani, se găsea în comitetul CDC, care a adăugat vac­cinul rotavirus pe schema de imunizare. Incredibil este că acest lucru s-a întâmplat în timp ce el muncea la dezvoltarea propriului vaccin rota­virus. Intrând în schema de imunizări, patentul său a devenit foarte valoros. în urmă cu trei ani, a vândut patentul cu 182 de milioane de dolari, profitul său fiind de 40 de milioane de dolari.

deci corporaţiile farmaceutice dictează politicile de vaccinare...

exact. Iar asta se face pe o bază plăpândă sau chiar inexistentă din punct de vedere ştiinţific.

PAUZĂ DE RESPIRAŢIE

Asociaţia Doctorilor Catolici din Kenya a anunţat că a descoperit în vaccinul antitetanos cu care au fost injectate 2,3 milioane de femei şi fetiţe, un antigen care produce pierderea sarcinilor. Campania de vaccina­re este făcută prin Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) şi Fondul Internaţional de Urgenţă pentru Copii al ONU.

102

Cum s-a întâmplat cu virusul SV40?

asta se întâmpla în anii 60. SV40 a apărut în vaccinul polio pentru că acest vaccin se produce prin utilizarea rinichilor de maimuţă. Dar dacă foloseşti rinichi de maimuţă, deschizi uşa germenilor, pe care nu-i ştii, însă ei sunt în acei rinichi.

este posibil ca fiecare dintre vaccinurile utilizate în România să fie contaminate?

eu pot spune doar că am făcut cercetări care mi-au confirmat contaminarea în multe din­tre aceste cazuri. în vaccinul pentru rujeolă am descoperit variaţi viruşi de la păsări. în vaccinul antipolio am descoperit acanthamoeba, care este numită şi amoeba „devoratoare de creier". De asemenea, sunt viruşi cauzatori de cancer la pă­sări în vaccinul împotriva rujeolei, oreionului şi rubeolei. Apoi virusul avina leucosis în vaccinul antigripal. Lista e lungă...

e catastrofal...

cu siguranţă. Şi oamenii nu ştiu, nu sunt informaţi. De pildă, ştiaţi că unele vaccinuri antipolio, vaccinuri pentru adenoviruşi, rubeola sau hepatita A şi pojar au fost făcute din ţesuturi de la fetuşi umani avortaţi?

pare aiuritor...

şi gândiţi-vă că vaccinul merge direct că­tre fluxul sanguin fără să treacă prin obişnuitele sisteme de apărare imunitare.

103

mă gândesc la femeile din Kenya...

li s-au făcut câte cinci doze. Serii de cinci doze. Vă daţi seama? în Mexic şi în Filipine s-a procedat similar în 1992, când s-a dorit controlul fertilităţii.

Nu este limpede efectul nociv în lume? Cum de se ajunge de fiecare dată ca populaţia să fie convinsă că e un lucru bun să fii vaccinat?

dacă o persoană care a fost vaccinată îm­potriva cancerului de col uterin face cancer de col uterin (sau altă boală), presupunerea automată este că nu are nicio legătură cu vaccinul. Această prejudecată intens cultivată reprezintă argumen­tul paravan în mega-afacerea vaccinărilor.

PAUZĂ DE RESPIRAŢIE

Efectele adverse provocate de vaccinuri nu apar aproape niciodată în rapoartele oficiale RAPI în România, deşi ele sunt re­ale. Cine este responsabil pentru trecerea sub tăcere a disfuncţiilor majore ale sis­temului imunitar, apărute în urma admi­nistrării vaccinurilor, care declanşează în timp boli neaşteptate?

aşadar se induce ideea că poporul român e bolnav...

da, se induce ideea că o campanie de vaccinare obligatorie este de interes naţional.

104

Gândiţi-vă că persoanele, care au dreptul să re­fuze introducerea în propriul lor corp sau în cel al copiilor lor a unor astfel de substanţe, pot fi declarate „duşmani ai poporului".

ne întoarcem la totalitarism?

nimic nu-i exclus dacă ţinem cont de pro­fiturile uriaşe ale companiilor farmaceutice. Un totalitarism susţinut de propaganda agresivă a PR-ului. Dar nu e vorba numai de bani aici...

ce vreţi să spuneţi?

în ghidul pentru raportarea reacţiilor ad­verse post-vaccinale (RAPI) este specificat faptul că raportările acestor reacţii pot fi făcute doar până la o lună de la administrarea vaccinului. Au un termen foarte scurt. Lucrul acesta este deose­bit de semnificativ, în condiţiile în care cercetările o arată, iar realizatorul ghidului recunoaşte, pentru reducerea constatărilor reacţiilor adver­se la minimum. în consecinţă, legea nu permite retragerea vaccinului de pe piaţă tocmai pentru că nu permite monitorizarea în timp a efectelor adverse produse de vaccinul respectiv.

ar trebui discutat...

în mass-media românească şi internaţio­nală nu se obişnuiesc astfel de discuţii.

105

PAUZĂ DE RESPIRAŢIE

Vaccinul ROR (MMR) este destinat protecţiei împotriva a trei boli infecţioase: rujeola, rubeola şi oreionul. Cel mai raportat efect advers în urma administră­rii acestui vaccin este trombocitopenia, tulburare caracterizată printr-un număr redus de trombocite, acestea având rolul de a coagula sângele. Purpura trombocitopenică autoimună apare, în general, la şase săptămâni de la vaccinare, cu o rată de in­cidenţă de 1:22000 vaccinuri MMR, com­parativ cu rata de 1:6000 în cazul rujeolei şi 1:3000 în cazul rubeolei. Purpura apare după şase săptămâni, ceea ce înseamnă că în România, şi probabil la fel şi în alte ţări, aceste efecte nu pot fi înregistrate, apărând după termenul fixat arbitrar de stat.

asta înseamnă genocid...

având toate aceste date, este tot aşa de greu de crezut că vaccinarea este în esenţă un program de exterminare?

ar putea fi asociate aici teoriile acelea ale depopulării globale?

fără doar şi poate.

106

PAUZĂ DE RESPIRAŢIE

Vaccinul antihepatic B a fost asociat, în principal, cu tulburări neuromusculare autoimune, precum şi cu nevrită optică (inflamarea nervului optic), sindrom Guillain-Barre (afectarea sistemului nervos periferic), mielită (inflamarea măduvei spinării), scleroză multiplă, lupus eritematos sistemic, artrită, vasculite (inflamaţia vaselor de sânge), sindrom antifosfolipidic (tromboze arteriale şi venoase, pierderi de sarcină) şi miopatie. Vaccinul antihepatic B este forma cea mai comună de imuniza­re asociată cu mielita acută. în prospectul acestui vaccin care se face la câteva minute după naştere scrie că poate duce la apariţia sclerozei multiple. în România, acest lucru nu s-a întâmplat (probabil tot din cauza ticului de control totalitar impus asupra ra­portărilor efectelor adverse).

afecţiunile postvaccinale nu-l preocupă pe fabricant?

absolut deloc. Industria vaccinurilor în­cearcă mai degrabă să elimine riscul introducerii accidentale a unui agent contaminat în materia primă. Aceasta este poziţia oficială.

iar neoficial?

neoficial... se întâmplă ca în realitate.

aşadar...

107

un vaccin poate schimba soarta lumii. Pe neaşteptate. Dar nu se întâmplă pe neaşteptate decât pentru mulţimile care nu înţeleg că în spa­tele unor evenimente sunt oameni care dirijează sau că o campanie de vaccinare este un proiect amplu de un interes global.

PAUZĂ DE RESPIRAŢIE

Un studiu prospectiv publicat la înce­putul acestui an a urmărit incidenţa apari­ţiei diabetului de tip I în urma imunizării cu vaccin HIB, antipoliomielitic, antipertussis şi DTP (vaccin diftero-tetano-pertussis) în Danemarca, între anii 1990 şi 2000. Rezultatele au indicat că vaccinurile sunt asociate cu o creştere staţistică a riscu­lui de apariţie a diabetului de tip I.

sunt voci, chiar din lumea medicală, care avertizează asupra consecinţelor vaccinării, printre acestea numărându-se şi autismul.

cum vă explicaţi că avem la sate atâtea ca­zuri de autism şi ADHD? Oare înainte nu se con­suma alcool? Spun asta pentru că se pune pe sea­ma consumului de alcool această tragedie. Dar nu cred că există părinţi cărora să li se fi citit de către doctorul de familie înainte de a le vaccina copiii care sunt efectele adverse ale acestor imunizări.

108

-Nu există informare...

iar într-un stat care se pretinde democratic acest fapt este îngrijorător. NU se face scandal la televizor sau în presa scrisă pe tema asta, deşi se ştie clar, sunt trimise rapoarte către OMS... De ce? Pentru că vaccinarea este o modalitate de a controla populaţia. Am putea înţelege multe lu­cruri dacă am şti cine finanţează campaniile de vaccinare.

COMENTARII (209)

Adaugă comentariu •—Comentarii mai vechi

Baba Novac • 27 februarie 2008,16:25 Eu nu reuşesc să înţeleg cum de se poate ca, într-o ţară în care se presupune că justiţia şi organele de anchetă îşi fac datoria, cei de la Româniafurată.ro ajung mai repede la informaţii decât cei care sunt plătiţi să facă asta. Foarte bine a fă­cut publicând pe blog toate aceste anchete! Dar de ce tocmai acum vine chestia asta cu vaccinări­le? De ce aflăm aşa de târziu?

Cheptosu • 27 februarie 2008,16:39 Baba Novac: Pentru că acum trebuie să afle năucii din România.

109

Giudi maimuţica • 27 februarie 2008, 16:50 Suntem ucişi cu bună ştiinţă de către cei care ne conduc. Adică cei de la SRI nu ştiu de con­taminarea vaccinurilor? Tot ce intră în România sau tot ce se fabrică în România nu le este oare foarte bine cunoscut? Este o făcătură cu bani mulţi, bani publici.

Bogdan • 27 februarie 2008,17:21

Cine face screaning în RO? Să se informeze, să se documenteze, să înţeleagă cu adevărat ros­tul unor astfel de campanii în care suntem duşi cu turma la vaccinat? Iar dacă nu-ţi laşi copilul ajunge asistenta din şcoală să se răstească la el, să-l umilească. A trebuit să mă duc eu la ea şi să-i explic că nu aşa procedează un cadru medical cu un elev ai cărui părinţi şi-au exprimat liber punctul de vedere în privinţa vaccinului.

mortulescu 27 februarie 2008,17:28 Ţineţi minte cazul Georgianei Zaharia, fetiţa de un an şi trei luni care a murit în 2003? Encefa­lita fusese provocată de vaccinul pe care-l făcuse împotriva poliomielitei şi a tetanosului. Cine le va mai aduce celor doi părinţi copilul înapoi?

Gladiatorul • 27 februarie 2008,17:34 Din nefericire, cei mai mulţi aleg să caute pe net numai rezultate negative în legătură cu vaccinarea,

110

chiar dacă ele provin din surse pseudomedicale. Ştiu că părerea mea va fi contestată, însă eu aş alege vaccinul.

Thimerosal • 27 februarie 2008,17:42 Gladiatorul: E adevărat că există multe prostii pe net pe această temă, dar nu toate informaţiile împotriva vaccinării sunt pseudomedicale. Urmăreşte https://m.youtube.com/watch?v=vuWBmJW6HMk

Maria • 27 februarie 2008,18:00

Sanofi Pasteur aduc în România, via Kazahstan, vaccinuri cu timerosal, deşi se ştie că acest compus organo-mercuric conţine circa 49 din greutatea sa mercur.

Carmen • TJ februarie 2008,18:12

Am o prietenă specialistă în virusologie (nu-i dau numele ca să nu fie atacată de mass-media plătită de industria producătoare de vaccinuri) care nu şi-a vaccinat copiii.

Tilic • 27 februarie 2008,18:14

Trăiască spiritul de turmă care ne face fericiţi!

Linoleano65 • 27 februarie 2008,18:27 Eu am în familie un nepoţel (în Germania) care s-a îmbolnăvit de autism din cauza vacci­nurilor.

111

Ludmila • 27 februarie 2008,18:35

Sunt o mămică fericită! Am un copil superb şi sănătos de 7 luni, cu toate vaccinurile la zi, fără nici un fel de reacţie adversă. Prea ne înspăimântă tot felul de „persoane" cu teorii conspiraţioniste din cele mai bizare.

Luca • 27 februarie 2008,18:48 Ludmila: Citeşte mărturia unei alte mame, mult mai puţin fericită decât tine. „Fiicei mele în vârstă de 15 luni i s-a făcut primul vaccin ROR în cadrul unui control medical de rutină. înain­te de vaccinare nu mai avusese nicio problemă de sănătate, în afara unei răceli ocazionale. Trei săptămâni mai târziu a fost diagnosticată cu diabet de tip I. Starea i s-a deteriorat rapid. Greuta­tea i-a scăzut în trei săptămâni de la 9,5 kg la 7,7 kg. Astăzi fiica noastră are 11 ani. Pare sănătoasă şi duce o viaţă aparent normală. însă e diferită, pentru că e diabetică, iar diabetul e o boală care nu trece. în fiecare dimineaţă e trezită brusc de o înţepătură în deget, pentru a i se testa nivelul glucozei din sânge, după care primeşte prima injecţie cu insulină. De patru-cinci ori pe zi îşi verifică glicemia şi de două ori pe zi îşi face singură o injecţie cu insulină. Asta înseamnă peste 1600 de înţepături în deget şi 1100 de injecţii pe an (injecţia de la cină e de fapt dublă, căci cele două tipuri de insulină de care are ea nevoie nu

112

pot fi amestecate în aceeaşi seringă). trebuie să mănânce la timp, indiferent dacă îi este sau nu foame, pentru a preveni reacţiile adverse la insulină. Ocazional a avut câteva crize din cauza asta. în cazul unor afecţiuni obişnuite, cum ar fi virusurile stomacale şi roşul în gât, regimul ei suferă o schimbare completă, cu potenţial de spitalizare dacă glicemia îi scapă cumva de sub control."

•—Comentarii mai vechi

COMENTEAZĂ

Trimite comentariu

Capitolul 7

Faţa ascunsă a vizitei diplomatice de la Buda­pesta. Marian Săvescu participă la lucrările secrete ale celor neştiuţi, iar deciziile sunt chiar şi peste puterea lui de înţelegere: regionalizarea României şi cedarea necondiţionată a Fundaţiei Gojdu.

Presa din Ungaria consemnase vizita di­plomatică a premierului român la Budapesta unde se întâlnise cu omologul său, Ludovic Rendgyessy, şi semnaseră declaraţia de parteneriat, un document al cărui obiectiv era „o colaborare caldă, rodnică şi deschisă între România şi Ungaria pe durata întregului secol al XXI-lea". Co­tidianul Magyar Hirlap oferea detalii în privinţa afirmaţiilor premierului român care considerase că amendamentele aduse corespund normelor europene, dar ceruse mai multe precizări, pe care premierul ungar se angajase să le includă în Legea statutului pe care, într-o săptămână, avea s-o prezinte parlamentului din Ungaria. Desigur că modificarea Legii statutului avea să afecteze dreptul la muncă, legitimaţia pentru membrii de familie, birourile de informaţii, subvenţiile pentru

114

educaţie (cu toate că delegaţia română nici nu ridicase problema legitimaţiei de maghiar sau a subvenţiilor pentru educaţie oferite de Un­garia părinţilor din România care-şi trimiteau copiii la şcoli maghiare). Se pusese accent pe si­tuaţia minorităţilor care trebuia în mod necesar clarificată. Un alt cotidian, Magyar Nemzet, se limitase să afirme că la întâlnirea Săvescu-Rendgyessy nu se înregistrase ceva concret (şi nu greşise aproape cu nimic). Singurul aspect no­tabil fusese acela (dar presa nu avea de unde să ştie) că premierul român venise la Budapesta nu atât pentru a parafa un document-paravan, cât pentru a fi prezent în Templul Artei Regale, la întâlnirea extrem de importantă cu S.

Cam pe la ora la care se afişa ultimul comen­tariu pe blog-ul de-acum cunoscut, adică deja pe înserate, premierul Săvescu intră într-o sală mi­cuţă drapată în roşu, cu două rânduri de loji pe fiecare parte, alături de oameni pe care îi cunoş­tea. Sala avea configuraţia unui hol îngust (lojile se aflau faţă în faţă la o mică distanţă) şi foarte înalt în capătul căruia se afla un fel de tabernacol sau altar decorat cu baniera Lojii. Păşiră zgomo­toşi pe planşeul ce avea cunoscutul imprimeu al tablei de şah şi se aşezară. Erau în total 12. Cio­canul răsună, se aprinseră luminile, iar pe altar fură aranjate cele Trei Mari Lumini ale Ordinu­lui: Cartea Legii Sacre, Echerul şi Compasul.

115

Se făcu linişte. De acum, lucrările se puteau desfăşura conform ritualului.

la ce oră îşi încep Masonii lucrarea?, între­bă Venerabilul.

la miezul zilei!, răspunse Primul Supra­veghetor.

Toţi zâmbiră cu tâlc. Luă cuvântul Marele Inspector General Suveran S., un bărbat solid, cu o dantură frumoasă, dar cu nasul lung şi un pic coroiat asemănător ciocului unei păsări de pradă:

întâlnirea noastră are un scop precis. Din­colo de aparenţele pe care le-am împrumutat acestei întâlniri şi care mă fac să râd, fiindcă toa­tă presa s-a năpustit asupra amendamentelor Parteneriatului şi numai despre asta se discută, noi suntem aici pentru a stabili lucruri exacte: 1. Transilvania spaţiu complementar; 2. Riscul de a avea o cultură naţională. Să nu întârziem cu vorbăria, ci să începem cu primul punct. îi dau cuvântul fratelui K., Prinţ de Mercy.

Un bărbat trecut de 50 de ani se ridică din loja sa şi, ajutat de un dosar pe care-l ţinea în mână şi îl flutura ca argument, începu să expună dintr-o perspectivă care lui Marian Săvescu i se păru neverosimilă, deşi era cât se poate de clară:

românia nu este un spaţiu care aparţine ex­clusiv românilor, ci, dacă îmi este permis, pot spune că este, aşa cum Marele Inspector General Suveran remarca mai devreme, un spaţiu complementar.

116

Ce înseamnă, mai precis, lucrul acesta? Minori­tăţile nu trebuie discriminate, în primul rând. în al doilea rând, trebuie restituit secuilor teritoriul care este un drept istoric al lor. Degeaba se isterizează românii pe această temă, deoarece, la mo­mentul actual, o soluţie cu adevărat europeană mi se pare recunoaşterea acestei complementarităţi.

explicaţi, vă rog, Prinţe, ce înseamnă aceas­tă complementaritate!, interveni S., iar vocea lui răsună polifonic când se izbi de pardoseala de marmură.

mai precis şi mai precis, complementarita­tea presupune un proiect mult mai amplu, anume federalizarea României. Merită trecute în re­vistă acele teme politice care atrag atenţia asupra ideii de globalizare şi care sunt de actualitate şi în privinţa României. în esenţă există trei aseme­nea problematici cuprinzătoare şi vă rog să fiţi foarte atenţi: 1. chestiuni legate de dezvoltarea economică, de controlul mai echilibrat al resur­selor, precum şi de combaterea corupţiei şi limi­tarea clientelismului; 2. crearea în mod evident în cazul ţărilor mai mari -unei uniuni politice cuprinzătoare, sau chiar a unei comunităţi, de tip nou, ce ia în considerare şi solidarităţile teritorial-culturale; 3. adaptarea la mediul unional european clădit pe principiile federalismului.

este ceva nou, interveni Săvescu (care se abţinea să spună că e de-a dreptul aiuritor) întrerupându-l

117

pe K. Aşa ceva pare inacceptabil pentru românul de rând. Nu ştiu dacă aveţi cu­noştinţă, însă la noi se pune mare preţ pe Unirea realizată la 24 ianuarie 1859. Noi chiar sărbăto­rim în fiecare an, la Iaşi, acolo unde în vechea ca­pitală a Moldovei românii se prind în horă. Hora este ceva simbolic, reprezintă...

ilustre Ales (era gradul lui Săvescu), vă rog, liniştiţi-vă!, interveni Marele Inspector General Suveran. Noi ştim toate acestea. Nu ne co­municaţi nimic nou. Importanţa deciziei pe care noi vrem să o luăm aici ţine de dialogul onest între membrii acestei loji, dintre care dumnea­voastră sunteţi cel mai agitat. Am impresia că trăiţi o confuzie regretabilă.

mă scuzaţi, se bâlbâi Săvescu, eu am cre­zut că România este un stat constituţional, suveran, naţional, independent, unitar şi indivizibil... Sunt profesor de Drept...

Toţi izbucniră în râs în frunte cu Marele Inspector General Suveran. Săvescu nu înţelegea unde a greşit. Se făcuse roşu şi transpira abun­dent. îşi pipăi instinctiv pastila care se afla în bu­zunarul de la piept. Hohotele acelea îl umileau, îi venea să răstoarne măsuţa care se afla pe mij­locul culoarului şi să plece, dar ştia că o aseme­nea reacţie putea să-l coste enorm. Se abţinu din răsputeri şi încercă să schiţeze un zâmbet, dar nu reuşi decât un gest crispat. Marele Inspector General Suveran luă cuvântul:

118

politica noastră deşi noi nu facem poli­tică (toţi zâmbiră în afară de Săvescu care nu-şi revenea) este aceea de a elimina statul naţional, europa unită este o Europă a deconstrucţiei naţionale. Bineînţeles că acest lucru este pri­vit de români (şi nu numai) cu neîncredere, dar strategiile noastre depăşesc puterea de închipu­ire a muritorilor de rând. Ilustre Ales, fac aceste precizări pentru dumneavoastră care confundaţi rolul mare cu rolul mic. Funcţia de premier este doar o justificare pentru îndatoririle dumnea­voastră în cadrul Ordinului. Sunteţi de acord?

nu am obiecţii!, răspunse Săvescu ca în sala de judecată, iar vocea lui răsună ciudat, risipindu-se sec pe după paravanele sălii.

bun! Atunci să continuăm. Prinţe de Mercy, scuzaţi-ne pentru întrerupere!

nu sunteţi dumneavoastră vinovat, spuse K. evitând să se uite la Săvescu. Ei bine, există cel puţin două căi pentru a concretiza acest proces. Prima cale ce poate fi adoptată este recompune­rea „cadrului imperial", care ar transforma în state membre „ţările" existente înaintea marilor unificări. Astfel s-ar putea naşte federaţia Moldo­vei, a Transilvaniei şi a Ţării Româneşti (formate din Muntenia şi Oltenia). Ar fi posibilă, însă, şi o a doua cale de federalizare care ar însemna o ten­tativă de a constitui pe teritoriul statului naţiune (omogenizat mai mult sau mai puţin) „cadre cu

119

graniţe neutre", componente ale federaţiei, dar la o scară mai mică. Vă mulţumesc!

K. îşi strânse foile în dosar şi se aşeză. Ime­diat vorbi G., Marele Maestru Venerabil al tutu­ror Lojilor Regulare, care expuse foarte clar ideea fratelui K. în termeni juridici:

vom institui câteva articole care să fie in­cluse în Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului în care să fie consemnată şi con­firmată realitatea unităţilor teritoriale de bază existente în statele membre, cu recomandarea că „ar trebui să se respecte situaţia politică, administrativă şi instituţională existentă". Pe baza acestor recomandări din Regulament se va iniţia de către Guvernul României, iar Parlamentul va aproba Legea privind dezvoltarea regională în România „în scopul asigurării creşterii econo­mice şi dezvoltării sociale echilibrate şi durabile ale unor arii geografice constituite în regiuni de dezvoltare". Propunerea constă în formarea a 16 regiuni şi 5 macroregiuni de dezvoltare, în locul celor 8 existente în prezent.

şi judeţele?, interveni mirat Săvescu. Ce se va întâmpla cu judeţele noastre istorice? Ce li se va spune oamenilor? V-aţi gândit la asta?

ne-am gândit la tot, Ilustre Ales! îi replică Marele Maestru Venerabil G., un om cu o figură lunguiaţă şi ochi sfredelitori. E adevărat că jude­ţele vor dispărea, dar acest detaliu nu va fi trecut

120

în propunerea noastră. Omisiunile sunt şi ele im­portante. Nu vrem să creăm agitaţie inutil. Apoi, consider că o asemenea lege nu are nevoie de o dezbatere publică, fiindcă, în momentul de faţă, acest lucru ar tulbura pe cei mai mulţi dintre compatrioţii dumneavoastră. România, să recunoaş­tem, nu este pregătită pentru un asemenea pas revoluţionar, dar nu e momentul aici să vorbim despre cine se face vinovat de situaţia prezentă.

ilustre Ales, interveni Marele Inspector Ge­neral Suveran pentru a atenua efectul puternic al acuzei ce-l viza direct pe Săvescu, trebuie să recu­noaşteţi că noi suntem avangarda acestei societăţi care n-ar avea niciun sens fără demersurile noas­tre. Noi îi trasăm direcţia, iar lucrurile curg în sen­sul dorit. Românii ar trebui să fie foarte mulţumiţi că există minţi luminate care îi poartă pe drumul acesta al europenizării. Sigur că nu înţelegeţi prea bine ansamblul prefacerilor şi finalitatea globalizării, dar nici nu trebuie. Important este ca omul de rând să privească la televizor, la ştiri...

Toţi zâmbiră la gluma Marelui Inspector General Suveran, care venise de la o reuniune cu nivel foarte înalt în care toată această discuţie se purtase în termeni generali. I se recomandase să o aplice concret la nivelul la care putea dispune.

prinţe de Mercy, vă rog, aş dori să detaliaţi un pic ce înseamnă noul plan de regionalizare şi cum funcţionează el!

121

regiunile sunt următoarele: 1. Botoşani, Suceava; 2. Bacău, Iaşi, Neamţ, Vaslui; 3. Brăila, Buzău, Galaţi, Vrancea; 4. Constanţa, Tulcea; 5. Bucureşti; 6. Călăraşi, Ialomiţa, Ilfov; 7. Giurgiu, Teleorman; 8. Dolj, Mehedinţi, Olt; 9. Gorj, Vâl­cea; 10. Argeş, Dâmboviţa, Prahova; 11. Arad, Caraş-Severin, Timişoara; 12. Alba, Hunedoara; 13. Sibiu, Braşov; 14. Covasna, Harghita, Mureş; 15. Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş; 16. Bihor, Sălaş, Satu Mare. Iar macroregiunile propuse sunt: I. Moldova toată, plus Brăila şi Buzău; II. De la Tulcea şi Constanţa până la Drobeta-Turnu Severin (partea de sud a Munteniei şi Olteniei) până la Dunăre, inclusiv Bucureştii; III. Partea de nord a Munteniei şi Olteniei (Prahova, Dâm­boviţa, Argeş, Vâlcea şi Gorj); IV. Banatul, plus partea de sud a Transilvaniei (Arad, Hunedoara, Alba, Sibiu, Braşov); V. Partea de Nord şi Est a Transilvaniei, de la Covasna şi Harghita până în Bihor, Satu Mare şi Maramureş.

Ca la un semn, se stinseră luminile, şi unde­va în dreptul tabernacolului fură proiectate hărţi care arătau dispunerea pe regiuni şi pe macroregiuni a României. Culorile erau fascinante: ver­de, roşu, mov, albastru, galben. Când se încheie proiecţia, toţi se ridicară în picioare şi aplaudară.

ideea de bază este următoarea, conchise Marele Inspector General Suveran: nu putem instaura un guvern global dacă nu fărâmiţăm

122

statele naţionale. Posibilitatea de a crea Statele Unite ale Europei este aceea de a distruge celula naţională. Naţionalismul ne-a împiedicat până acum să avansăm. Iată, minunata idee are o ve­chime de 165 de ani, mai precis datează din 1843, de când s-a înfiinţat la New York loja masoni­că Bnai Brith, care îşi propusese, printre altele, crearea unui Guvern unic mondial. Adică visul visurilor noastre. „Tezele de la New York" au fost puse în practică, apoi, la „revoluţiile" din 1848 şi, încet-încet, prin înfiinţarea Ligii Naţiuni­lor Unite, în 1919, şi, apoi, a succesoarei acesteia, Organizaţia Naţiunilor Unite, în 1945. în paralel, în spaţiul sovietic se înfiinţează, exact în aceeaşi perioadă a începutului secolului trecut, o mare „Uniune a Statelor" sovietice socialiste. Noi toţi, Grupul Bilderberg, Clubul de la Roma, Comisia Trilaterală, am susţinut acest proiect al „Statelor Unite ale Europei" ca pas în crearea unei „Noi Ordini Mondiale", cu un guvern central, care nu este nimic altceva decât un fel de plan de regionalizare administrativ-teritorială a lumii. Este simplu! Trebuie să punem capăt suveranităţii naţionale, erodând-o bucată cu bucată, ceea ce va fi cu mult mai eficient decât atacul frontal de modă veche. De aceea atitudinile acestea reacţionare nu sunt de bun augur, Ilustre Ales.

îmi cer scuze..., bâigui Săvescu.

ştiţi că interesul dumneavoastră nu este România, poporul român, românii...

123

ştiu. Interesul meu este familia mea.

foarte bine. Cred că sunteţi mulţumit pen­tru felul în care aţi fost răsplătit de noi. Aveţi o funcţie importantă în stat, aveţi în conturi capi­tal important, sunteţi un intelectual de modă ve­che, cu o cultură pe care cei tineri n-o mai au. Nu cred că puteţi să vă plângeţi de ceva...

nu. îmi doresc doar...

ce anume?, întrebă Marele Inspector Ge­neral Suveran întors cu totul spre el, fapt care îl făcu pe Săvescu să-i descopere toate ridurile feţei încheiată cu o bărbie un pic ascuţită.

să-mi iau pastila...

vă rog! Nu trebuie să-mi cereţi voie...

Săvescu ieşi păşind uşor nesigur. Se opri la baie şi vomită abundent. Toată mâncarea de la mesele de protocol ieşea în valuri din stomacul său burduhănos. Amintindu-şi de hărţi se scutu­ră încă o dată, icni în gol, căci nu mai rămăsese ni­mic în stomac. Avea un sentiment de înstrăinare de sine. Nu se mai recunoştea. îi trecu fulgerător prin minte să se sinucidă, dar nu avu curaj. Leşi­nul lui Mihail Manoilescu când fusese luată Tran­silvania prin Dictatul de la Viena, acel leşin i se părea clar. Până acum nu pricepuse cum ar putea să leşine un om de stat, însă acum îi era limpede, îşi clăti gura, se spălă cu apă rece pe faţă, se tamponă apoi cu şerveţele şi, ajungând în camera de protocol, îşi turnă apă într-un pahar de cristal şi înghiţi repede pastila. Se aşeză pe scaun epuizat.

124

în acest timp, Marele Inspector General Su­veran îşi continuă discursul pe un ton nuanţat:

acest Săvescu nu-mi inspiră încredere. Până aici şi-a făcut temele, dar de-aici înainte pare depăşit. Trebuie să găsim urgent o soluţie. Ce propuneţi?

să nu ne pripim, Mare Inspector General Suveran. E nevoie de o minte lucidă şi cred că Săvescu nu şi-a pierdut cu totul luciditatea. E adevărat că ezitările lui sunt îngrijorătoare, însă trebuie să vedem şi partea bună a lucrurilor. El este premierul care ne-a făcut cele mai mari con­cesii, ne-a facilitat dobândirea unor drepturi în defavoarea concetăţenilor săi. Chiar circulă vor­ba că este cel mai antinaţionalist, ca să zic aşa.

mare Maestre Venerabil, eu aş fi de părere să fie schimbat cu un lup tânăr, înfometat, care face cu sârg ceea ce-i spunem, fără leşinuri de domnişoară. Omul ăsta e prea sătul şi strâmbă din nas. Dacă nu greşesc, mi se pare cam arogant.

aveţi dreptate, interveni L., Suveranul Mare Comandor, care nu vorbise deloc până atunci. O astfel de decizie trebuie să aibă spriji­nul unei noi generaţii. Un astfel de om să ajungă preşedintele României mi se pare o eroare căreia nu trebuie să-i dăm curs.

mă gândesc la asta. Deocamdată să-i mai dăm credit până la următoarea întâlnire, timp în care să căutăm o soluţie înţeleaptă.

125

Săvescu intră în acel moment. îşi revenise. Avea poftă de vorbă, de acţiune. Dar, uitându-se la colegii săi, îi văzu posomorâţi. începu într-o doară:

ştiu ce am de făcut. Nu mă tem de reacţii­le românilor. Românii, nu ştiu dacă-i cunoaşteţi bine, sunt ca un foc de paie. Vor fi voci acide care după un timp se vor potoli. Regionalizarea mi se pare un proiect foarte bun. Preşedintele a fost informat?

desigur. Aveţi tot sprijinul. Orice veţi so­licita, în acest sens, să ştiţi că veţi primi. înconjuraţi-vă de oameni de care să fiţi sigur că înţeleg despre ce este vorba.

„ am astfel de oameni, spuse Săvescu gândindu-se la „Vitalie".

totuşi aş vrea să vă sugerez ceva.

ascult.

vă este indispensabil un om.

desigur... (Săvescu ştia ce-nseamnă indis­pensabil).

e vorba despre sociologul Tadeusz (Mare Scoţian al Sfântului Andrei), fost preşedinte timp de şase ani al Fundaţiei care-mi poartă nu­mele şi al Grupului pentru Dialog Social. Acum este şeful Grupului de lucru al Guvernului Ro­mâniei cu Banca Mondială pentru împrumuturi de Ajustare Programatică şi, dacă aveţi bunăvo­inţa, va fi numit Consilier personal al Primului-ministru

126

pentru reforma administraţiei publice, pentru ca în cel mai scurt timp să devină Minis­tru cancelar, şeful Cancelariei Primului-ministru. Ce părere aveţi?

mi se pare în regulă, zise Săvescu nemul­ţumit, dar încercând să pară cât de cât coope­rant. E un agent?

cred că sunteţi informat în legătură cu protocoalele noastre. Omul acesta va fi legătura dumneavoastră cu Serviciile secrete controlate de noi la Budapesta.

înţeleg.

bine. Trecem la punctul 2. Cultura naţi­onală ca risc. Este o discuţie complementară. Principalul nostru punct de contact, referitor la această problemă, este loja H., care funcţionează sub obedienţa Marelui Orient al Franţei. Cultura română este girată de oamenii de acolo. Cred că îi cunoaşteţi, adăugă Marele Inspector General Suveran adresându-i-se lui Săvescu.

-Da.

eu i-am cunoscut pe câţiva dintre ei în ia­nuarie 1990, când am fost, la invitaţia lui Silviu Brucan, un KGB-ist care m-a impresionat de altfel, în impozantul sediu al GDS din Bucureşti. Am fost sponsor pentru acest Grup pentru Dialog Social de la bun început şi mi-a plăcut să mă im­plic cu Fundaţia mea în tot ce-nseamnă eveni­mente culturale în România.

127

sunt cunoscute bursele acordate de Fun­daţia dumneavoastră tinerilor studenţi români...

Este o investiţie durabilă. Ştiţi foarte bine că de unde vin banii de acolo vin şi ideile. Nu ştiu, însă, dacă aveţi idee ce costuri anuale implică în­treţinerea unei reţele de agenţi de influenţă (pro­fesori universitari, formatori de opinie, directori ai ziarelor şi revistelor, jurnalişti, postaci căci e nevoie de oameni care să creeze un curent de opi­nie favorabil prin diferite postări pe marile reţele de socializare, care să pară că reprezintă vocea po­porului), aici se include şi cultura, în România...

nu-mi dau seama bine..., rosti Săvescu. Câteva milioane poate...

zece milioane de dolari anual, zise Mare­le Inspector General Suveran cuprinzându-i cu privirea sa de acvilă pe toţi cei prezenţi în sală, e o sumă imensă asigurată de Fundaţia care-mi poartă numele, dar nu-mi pare rău. Intelectua­lii trebuie răsplătiţi pentru serviciile lor. Fără ei, trebuie să recunoaştem, n-am avea câştig de ca­uză. Ei orientează opinia publică.

înţeleg şi eu logica acţiunii, vorbi Săvescu care se simţea mai liniştit atunci când stătea la adăpostul şuvoiului de cuvinte. Apar cărţi, sunt bine promovate, reviste, idei care sunt puternic susţinute financiar, lansări de carte, conferinţe...

ei, aici voiam să ajung. Ar fi minunată o serie de conferinţe pe care cei aleşi de noi din elita intelectualităţii româneşti să le susţină la...

128

TNB. Teatrul Naţional din Bucureşti, com­pletă Săvescu.

e bine şi-acolo, dar mai bine să aibă loc în toate marile oraşe ale ţării. Mai trebuie să găsim şi un motiv. Şi gata!

asta e tot?, se miră cu o ingenuitate care-i făcu pe mulţi să-l privească întrebător.

aproape. Să-l ascultăm pe Marele Maes­tru Venerabil G., fiindcă are ceva important să ne comunice.

Marele Maestru Venerabil G. se ridică, veni în dreptul măsuţei cu un plic mărişor din care extrase o foaie scrisă pe care se făcuseră sublini­eri cu roşu. îşi drese vocea şi începu să citească (uneori privindu-i pe membrii lojei şi vorbind pe deasupra, semn că îşi cunoştea bine lecţia pe care trebuia s-o predea):

născut la Oradea, la 9 februarie 1802, Emanuil Gojdu a fost unul dintre cei mai străluciţi avocaţi din Imperiul Austro-Ungar al secolului al XIX-lea. Prin Testamentul întocmit la 4 noiem­brie 1869, Emanuil Gojdu stabilea ca averea sa să fie administrată de o fundaţie care să-i poar­te numele. Menirea acestei fundaţii era aceea de a oferi burse de studii românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria („acelei părţi a naţiunii române din Ungaria şi Transilvania care se ţine de religia răsăriteană ortodoxă"). Averea lăsată formată dintr-un complex arhitectonic compus

129

din opt edificii cu câte patru niveluri, situ­ate în centrul Budapestei, sume de bani depuse în bănci, acţiuni, titluri de împrumuturi publice şi obiecte de valoare era estimată, în 1917, la 8 milioane de coroane. Gojdu a cerut, prin tes­tament, ca dobânzile să fie parţial capitalizate, astfel încât banii urmau să ajungă până în anul 2050. Conform Testamentului, din Reprezentan­ţa Fundaţiei făceau parte mitropolitul ortodox al Ardealului şi toţi episcopii ortodocşi români din Ungaria şi Transilvania, alături de „încă trei băr­baţi civili". în 1937, a fost semnat acordul dintre România şi Ungaria privind restituirea patrimo­niului Fundaţiei, dar nu s-a mai aplicat, din cau­za izbucnirii războiului. Ulterior, în 1952, a fost naţionalizat de către comuniştii maghiari, iar activitatea Fundaţiei a fost întreruptă. în 1996, Fundaţia Gojdu şi-a reluat activitatea, având se­diul la Sibiu. Peste 5000 de bursieri îşi datorează formarea Fundaţiei Gojdu, o elită intelectuală pe care România se sprijină. în momentul de faţă, Fundaţia Gojdu este estimată la peste un miliard de euro.

ne interesează în mod deosebit ce se în­tâmplă cu această Fundaţie, interveni Suveranul Mare Comandor îndată ce G. îşi încheie expune­rea. Ca să nu vorbesc mult, trebuie iniţiată o lege care să permită un transfer al imobilelor către noi. Biserica Ortodoxă este un prost administrator,

130

iar pe deasupra este un adversar redutabil căruia nu-i putem ceda acest patrimoniu. Dacă Biserica Ortodoxă are posibilităţi financiare, nu mai poate fi constrânsă. Or, prin constrângeri am obţinut până acum tot ceea ce ştim. Dar lu­crurile trebuie să decurgă firesc, cât mai firesc. Mă gândesc deja la un acord a cărui legislaţie să prevadă înfiinţarea unei fundaţii-clonă, Funda­ţia româno-ungară „Gojdu", cu păstrarea nume­lui, fiindcă numele acţionează asemenea unui praf aruncat în ochi... Scuzaţi-mi expresia aceas­ta ţărănească! Deci păstrăm numele acestei fun­daţii care va fi susţinută financiar de cele două guverne şi va avea ca bază patrimoniul lăsat moştenire de Emanoil Gojdu. Scopurile fundaţi­ei vor fi la vedere: selectarea de bursieri români sau maghiari bineînţeles, nu se mai pune pro­blema ortodoxiei lor -, sprijinirea funcţionării muzeului şi a bibliotecii „Emanoil Gojdu", susţi­nerea de manifestări expoziţionale, conferinţe şi programe ştiinţifice.

da, este foarte clar, interveni un tânăr care păruse până atunci foarte distrat, atent mai degrabă la datele care i se înşiruiau pe smartphone. Ilustrul Ales trebuie să promoveze acest acord printr-o ordonanţă şi să combată cu tot elanul ideea că prin adoptarea acesteia România s-ar afla în situaţia în care practic ar ceda gratuit patrimoniul Fundaţiei Gojdu în favoarea statului maghiar.

131

păi este evidentă cedarea gratuită!, se trezi Săvescu gândind cu voce tare. Cum să maschez această ordinărie?

nu ştiu, dar trebuie să acţionaţi cumva, îi răspunse prompt acelaşi personaj care flutura degetul pe telefon cu un interes mai mare decât părea să aibă pentru discuţia cu Săvescu. Eu nu mai permit ca în cartierul evreiesc din centrul Budapestei să se întindă pe mii de metri un pasaj Gojdu şi imobile dintr-un ansamblu rezidenţial care să fie românesc. înţelegeţi odată că răbdarea noastră are un capăt. Chiar trebuie să se schimbe executivul în România ca să se dea o ordonanţă, Ilustre Ales?

nu trebuie să pui problema aşa, Elias, in­terveni împăciuitor Marele Inspector General Suveran. Ilustrul Ales este un om care are capaci­tatea de a înţelege foarte bine necesitatea acestei cedări. Tu, ca dezvoltator imobiliar, vei prelua tot acest ansamblu prin firma ta. Dar mai întâi, domnul Rendgyessy se va ocupa cu scoaterea Curţilor Gojdu din proprietatea privată a statu­lui şi le va trece în proprietatea arondismentului VII din Budapesta, după care vor începe demer­surile pentru vânzarea imobilelor.

sunt convins că în curând Lehman Brothers îşi va face treaba, spuse Elias mai mult pentru el, total neatent la discursul Marelui Inspector Ge­neral Suveran.

poftim?

132

Toţi se întoarseră spre el, însă Elias trăia ceva nepământean privind pe ecranul telefonului. Nu avea timp de ei şi se enervă pentru că era pus în situaţia de a da explicaţii. Lui Elias, care era un tânăr smead, cu tâmple adâncite şi privire fosfo­rescentă, nu-i plăceau explicaţiile. Ar fi putut să le zică că sunt o gaşcă de babalâci nebuni şi caraghioşi, dar n-avea rost, pentru că oricum îi dis­preţuia pe toţi de la un capăt la altul, iar dispreţul lui conta mai mult decât orice pe lumea asta.

ce vreţi să vă spun? întrebă el ridicându-se din lojă şi făcând câţiva paşi pe culoar cu mâinile ridicate la cap pentru a-şi dezmorţi trupul. E o prostie să ne tot tocmim pentru Gojdu.

de ce e o prostie?, se arată mirat din cale-afară Marele Maestru Venerabil G.

pentru că oricum e patrimoniul nostru şi noi decidem în privinţa lui. De-aia!

Marele Maestru Venerabil G. se destinse şi, odată cu el, toată adunarea. Marele Inspector General Suveran se întoarse chiar cu o mulţumi­re vizibilă către L., Suveranul Mare Comandor, care stătea în stânga sa, şi-i şopti ceva la ureche.

L. râse sonor. Tânărul ăsta era imprevizibil din cauza inteligenţei lui care îl făcea să gândească înaintea tuturor. Săvescu privea şi el admirativ la scamatoriile lui Elias care se făcea că dă cu piciorul într-o minge de fotbal care intră într-o poartă invizibilă.

133

aţi înţeles acum?, întrebă Elias aşezându-se în lojă picior peste picior. Lehman Brothers va cădea cu zgomot mare, iar eu voi marca golul victoriei. Asta e! Ştiu părerea voastră despre mine, dar nu mă supăr pe voi. Sunteţi la o vârstă când nu mai puteţi să mă înţelegeţi pe mine şi pe cei din generaţia mea. Eu nu vreau doar Gojdu, eu vreau totul.

nu e cam mult?, îl atacă ironic L.

când ţi se cuvine totul, nu e deloc mult. O să vă fac o mărturisire, deşi nu meritaţi să ştiţi ce gândesc eu.

Marele Inspector General Suveran zâmbi încă o dată, în timp ce Marele Maestru Venerabil G. se strâmbă nervos. Elias se ridică din nou din lojă, ajunse din câţiva paşi pe culoar şi se aşeză cu fundul pe masa din mijloc. Se auzi o rumoare. Nimeni nu îndrăznise vreodată să facă un gest atât de obraznic.

eşti o ruşine pentru noi, izbucni G. nemaiputând să se abţină. Unde te crezi aici? în pat cu dezmăţatele tale? Du-te la club şi aşază-te cu fundul pe masă, nu aici!

vezi, venerabile?, îi răspunse cu un calm impertinent tânărul. Vezi că e adevărat ce spuneam mai devreme? Tu eşti neînţelegător cu Eli­as, iar Elias simte lucrul ăsta.

eşti o puşlama needucată, spuse scos din sărite G., care se ridică din lojă şi părăsi camera înjurând furios în ungureşte.

134

Marelui Inspector General Suveran, însă, nu-i pierise zâmbetul. Se amuza teribil pe seama lui G., care era un tip domnos, care ţinea la politeţuri, la formule şi care deplângea adesea starea decăzută a tineretului. Societatea se schimbase, tinerii erau mai nerăbdători, mai slobozi la gură, mai nesimţiţi, dar trebuie să ştii să-i iei cu binişorul, nu să-i cerţi. Cearta era inoportună. îi făcu un semn lui Elias să continue.

nimic nu mă face acum să trăiesc, decât ideea prăbuşirii unei lumi. Am studiat cu deose­bit interes felul în care au căzut marile imperii. Pe viaţa mea, dacă nu este fascinant! Visez din pân­tecele maicii mele pe Elias păşind pe ruinele aces­tei lumi care este plictisitoare, atât de plictisitoare, încât îmi vine să mă omor. Ceea ce mă entuzias­mează, singurul lucru, este pustiirea acestei lumi comune căreia nu-i văd niciun sens. Aceeaşi poftă de a stăpâni, de a avea bani, de a dispune oricând de orice lucru sau fiinţă. Urăsc lumea asta! Cu cât le am pe toate, cu atât înţeleg ce zice Ecclesiastul: vanitas vanitatum. Toate sunt deşertăciune.

şi ce speri să se întâmple odată cu prăbu­şirea lumii noastre?, întrebă cu interes disimulat Marele Inspector General Suveran.

nu ştiu. Nu îmi dau seama încă ce, dar vreau să se întâmple ceva, fiindcă acum nu se întâmplă nimic. Aş vrea, în primul rând, să nu mai fiu atât de dezgustat de mine însumi. Negociez

135

cu mine în fiecare zi, îmi fac promisiuni, dar totul este relativ, iar relativitatea asta mă îngrozeşte. De asta mintea mea gândeşte, gândeşte mereu, pentru a nu-mi aduce aminte cât de dezgustat sunt de mine însumi şi, desigur, de voi toţi, de lumea întreagă. Am atâta dezgust că uneori mă întreb dacă nu în dezgust stă absolutul. Nimeni nu ştie să-mi explice ce e absolutul. Minţile voas­tre abstracte debitează numai gogomănii, iar eu râd în hohote de toată această mascaradă. Ei bine, vreau să vă spun ceva. Eu cred că prăbu­şirea unei lumi înseamnă ivirea unei speranţe. Speranţa este, în principiu, o plantă tare fragilă, dar resursele ei sunt nebănuite. Sunt tare curios ce va face lumea când nu va mai avea bani. Abia aştept să văd o planetă în derivă, cu oameni în­ţelegând că tot ce au trăit ei până la acel moment a fost o imensă iluzie întreţinută de propria lor naivitate cotidiană. Când totul se prăbuşeşte în jurul tău, nu mai contează banii, lucrurile, nimic din ceea ce ai durat. Rămâne doar foamea, frigul şi instinctul de a supravieţui. Pământul devine o junglă întunecată în care eşti pândit de fiare la tot pasul. Oare vei fi viu în clipa următoare?

ce e asta, Elias?, întrebă L. flegmatic. Cum­va apocalipsa pe înţelesul copiilor?

nu, dragul meu, este viitorul tău şi al copi­ilor tăi. Dar tu n-ai cum să înţelegi ce se va întâm­pla aici la suprafaţă, fiindcă vei sta ascuns într-un

136

buncăr şi vei roade la conservele pe care le-ai adunat acolo în stive mari cât turnurile gemene. Ce crezi tu, L., minunata lume la care se gândesc fraţii din toată lumea este o speranţă? Eu cred că nu. Pe mine mă bucură doar prăbuşirea, pe când construirea unei alte lumi mă oboseşte. O altă lume ca asta? Nu-ţi vine să înnebuneşti? Dă-mi o lume în care să nu mă plictisesc şi îţi voi rămâ­ne recunoscător pentru totdeauna. Ai aşa ceva?

ce vrei tu de fapt, Elias?, întrebă Marele Inspector General Suveran pus pe gânduri.

să-mi arate cineva ceva, să-mi descopere ceva de care să nu mă plictisesc, fiindcă viaţa asta nu e decât o imensă şi dezgustătoare plictiseală.

maestre S., de ce să nu-l trimitem pe acest tânăr cu preocupări metafizice la capela din Gojdu? E acolo un popă care poate să-i promită vre­un loc în rai! în rai n-ai cum să te plictiseşti. Stai pe un norişor şi alergi după fluturaşi.

Toată sala răsună de hohotele de râs ale ce­lor 11 bărbaţi. Râdea şi Marele Maestru Venerabil G., care se întorsese şi auzise replica lui L. Râdea chiar şi Săvescu cu o poftă care făcea să-i tremure fălcile şi guşa proeminentă. Elias nu se intimidă deloc. Ridică un deget în sus şi spuse:

răspunde-mi la o întrebare, L. Există Dumnezeu?

nu pot să-ţi spun da sau nu, deşi pot să-ţi explic ce este. Dumnezeu este şi simbolizează

¹37

Unul primordial, acel întreg către care tind toa­te manifestările umane. Tot ce e în natură repre­zintă o participare la Fiinţa Supremă: Divinitatea. Dar, în mod concret, nimeni nu ştie cine e sau ce e Dumnezeu. Deci nu e de mirare că pe acest pă­mânt apar o serie de reprezentări atât de diferite în încercarea de a descoperi eternul mister al fiin­ţei. Aşa că s-a creat pentru Dumnezeu un nume generic: Marele Arhitect al Universului. Nu este un Dumnezeu propriu-zis, aşa cum vedem că au creştinii, evreii, musulmanii, indienii, ci e mai de­grabă un amestec, dar nu-i bine spus un ames­tec..., cred că e o sinteză ezoterică care permite oricărui om din această lume, indiferent de religia de care aparţine, să poată avea acces la misterele Artei Regale. De aceea noi nu suntem nici religie, nici sectă religioasă, fiindcă n-avem dogme.

genial!, exclamă batjocoritor Elias. Cum spu­neam mai devreme: gogomănia gogomăniilor! Pe mine nu mă duci cu pălăvrăgeli dintr-astea! Te as­cunzi îndărătul cuvintelor. Eu te-am întrebat dacă există Dumnezeu, şi întreb pe oricine de-aici, dar sunt sigur că voi primi aceleaşi răspunsuri mai mult sau mai puţin ipocrite.

e părerea mea, zise L., şi mi-o menţin. Aici fiecare are libertate să creadă în ce vrea.

eu cred că discuţia asta e o pierdere de timp, zise L. puţin iritat de atitudinea lui Elias. E dreptul tău să ai nelămuriri, dar nu-mi cere mie

138

la ora asta să-ţi ofer un sens al existenţei, pentru că nu-l am în buzunarul vestei. Te apreciez pen­tru felul inteligent în care îţi plasezi banii şi pen­tru afacerile impresionante pe care le dezvolţi la vârsta ta. Promiţi să fii ceva mai mare decât noi toţi la un loc, dar nu mă interesează în ce măsură te plictiseşte viaţa. Descurcă-te singur! N-am ve­nit aici să discut probleme metafizice. Şi de altfel e foarte târziu. Mare Inspector General Suveran, permiteţi-mi să mă retrag.

este, într-adevăr, târziu, rosti sentenţios maestrul S. Să mergem! Mâine ne aşteaptă o zi grea. Când îşi încheie Masonii lucrările?

la miezul nopţii!, răspunse prompt Pri­mul Supraveghetor.

Cei 12 plecară într-o anume ordine. Elias, flu­ierând, dispăru primul. Lehman Brothers avea să cadă. Asta însemna că recesiunea care avea să ur­meze va schimba lumea. Era bucuros pentru că el avusese un mare rol în discuţiile care se purtase­ră cu privire la Lehman Brothers, unde era acţio­nar. Hotărârea aceasta îi demonstra că ideile sale fuseseră privite favorabil de către comisia direc­torilor şi a bancherilor care analizase în detaliu efectele acestui seism economico-financiar. Leh­man Brothers era o corporaţie de servicii financi­are globale, fiind activă în domeniile investiţiilor bancare, capitalizării de piaţă, al vânzării de cer­tificate de valoare fixă, studiul pieţelor financiare

139

şi tranzacţiilor, respectiv în domeniile de private equity şi private banking. De asemenea, Lehman Brothers era dealer primar pe piaţa bonurilor de trezorerie. Subsidiariile sale includeau Lehman Brothers Inc., Neuberg Berman Inc., Aurora Ioan Services, SIB Mortgage Corporation, Lehman Brothers Bank, FSB şi Crossroads Group. Sediul mondial al companiei se afla la New York, având sedii regionale în Londra şi Tokyo, dar şi oficii plasate peste tot în lume.

„Cât de nesăbuiţi erau oamenii pe acest pă­mânt!" Elias urcă într-un Bentley asemănător unei pantere albe şi demară în trombă cu muzica dată la maximum. „E o lume în care se trăieşte mai bine decât se merită, economic vorbind!" El argumentase că cea mai rapidă criză se va produ­ce atunci când se va stimula consumul prin credi­tare oriunde în lume, adică să se verse valuri de dolari (prin dobânzi mici de refinanţare a bănci­lor comerciale de aproape 1), fapt care se putea concretiza în credite ieftine şi o creştere artificială a nivelului de trai. Plus reglementări lejere care să-i permită omului să aibă până la 3-4 ipoteci pe aceeaşi casă. Proiectul său fusese prezentat cu ceva ani în urmă, iar de atunci se tot trăise pe datorie. Acum sosise nota de plată! Cam târzior.

da, dar cu cât mai târziu, cu atât mai du­reros!, hohoti clorotic Elias, în timp ce vira pe o străduţă lăturalnică dintr-un cartier select unde avea un club de noapte.

Capitolul 8

Gura lumii. Răspunsurile pe care „logica" oa­menilor nu le poate imagina.

Părintele Ioan are o nobleţe care pare a fi dispărut dintre oameni. Cel mai important lu­cru era slujirea, indiferent că ajuta cu bani, cu cuvântul, cu propria sa maşină, cu dezinteresul său scandalizator faţă de cele materiale. Nu de puţine ori se dusese să slujească într-un cătun îndepărtat, unde erau vreo douăzeci de persoa­ne care aşteptau să fie spovedite şi împărtăşite, dar la care nu venea nimeni. Criticile veneau din partea celor care erau obişnuiţi să vadă răul, dar nevăzându-l la părintele Ioan, începuse­ră să spună acriţi: „Ăsta-i preot? Unde s-a mai pomenit preot cu coadă? Ce? Ori e călugăr? Să se ducă la mănăstire, nu să stea la noi!" Părinte­le Ioan avea, într-adevăr, părul prins în coadă, dar lucrul acesta era aproape neobservabil, dat fiind că îşi ţinea coada pe sub reverendă, iar în cap purta un culion rusesc, tip fes, lucrat în mă­năstire. Bine, aceştia s-ar fi scandalizat de multe alte lucruri: de faptul că mânca foarte puţin, de

142

faptul că slujea Sfânta Liturghie în fiecare zi, de faptul că împărtăşea în fiecare duminică şi săr­bătoare, de faptul că era prea blând, de faptul că era darnic („Ce vrea să ne-arate? Că el dă şi noi nu?"), de faptul că citea mult şi se ruga mult, şi de câte şi mai câte altele. Preoteasa se mai tul­bura, părintele nu dădea însă importanţă unor astfel de „întâmplări". Sătenii erau tare curioşi şi vorbeau vrute şi nevrute. Cum se nimerise un popă atât de discret şi tăcut într-un astfel de sat (în care aproape toţi „înşirau" vorba)? Aceasta era întrebarea care îi măcina pe detractori (adică pe contestatarii părintelui Ioan).

în seara zilei de miercuri, primarul şi cu câţi­va consilieri chiar se adunaseră la un protocol cu carne de mistreţ şi palincă în cabana Ocolului Silvic şi, din vorbă-n vorbă, ajunseră şi la proble­ma asta care îi măcina de atâţia ani, dar care abia acum, ca din întâmplare, trecuse pe ordinea de zi.

popa ce mai zice?, vorbi primarul molfăind carnea cu poftă.

da ce, a zis vreodată ceva? Face slujbe peste slujbe şi crede că e sfânt. E cam habotnic...

cum sunt islamiştii, măi Feleac. Ăia, dacă spui ceva de Dumnezeul lor, te bagă-n răcori. Atât îţi trebuie.

Ca islamiştii, ca neislamiştii, ce ştiu eu este că ăsta nu e popă ca toţi popii, domle! Popa tre­buie să fie altfel!

143

cum?, întrebă sincer şi foarte interesat Cornel Gârbă.

uite cum zic eu că trebuie să fie, zise pri­marul Postelnicu, lăsând o bucată de şuncă întin­să în muştar pe masa de lemn. Un popă trebuie să participe la viaţa comunităţii, în primul rând.

aşa e!, întăriră toţi cei prezenţi punând aproape toţi mâna pe paharele umplute cu palincă.

care e deviza noastră?, îi întrebă prima­rul Postelnicu făcându-le semn să nu bea nimeni încă.

păi... primăria e a comunităţii, îngăimă unul, în timp ce ceilalţi se uitau neştiutori la băr­bia primarului ridicată neîndurător.

şi mai departe?

mai departe... şcoala e a comunităţii.

şi?, îi făcu primarul semn să continue.

şi biserica?, întrebă omul neştiutor.

şi!, se enervă primarul, apoi imediat se lu­mină.

şi biserica e a comunităţii!, răcniră toţi consilierii ridicând paharele în sus şi ciocnind.

acum, zise primarul în faţa paharului go­lit, vreau să ştiu cine e comunitatea.

cine e?, întrebă prosteşte unul dintre con­silieri.

bă Lungule, dacă vine vreun control, mă, de la judeţ, ce răspunzi tu la întrebarea asta? Ia să te văd.

144

eu zic că comunitatea (nimeni nu sesiză cacofonia) este o..., ooo..., un fel de formă de organizare a lumii noastre, că lumea este ceva, doar nu poţi să stai pe câmp, nu-i aşa?

bravo, Lungule! Nota zece! Eşti o capacita­te, mă! Te trimit la universitate să-i înveţi pe ăia ce-i comunitatea.

dom primar, nu face băşcălie de mine! Atât mă pricep eu!, zise supărat Lungu. Spune matale atunci ce-i comunitatea.

comunitatea suntem noi, satul!, răspunse prompt primarul. Adică oamenii. Totul este al nostru, aşa înţeleg eu deviza pe care ăştia de la judeţ ne-au pus s-o punem la intrarea în primărie. Deci şi primărie, şi şcoală, şi biserică, ale noastre sunt, căci noi suntem oamenii din acest sat. Corect?

corect!, răspunseră ca la un semnal toţi.

Lungu întinsese din nou mâna la pahar, dar şi-o retrase ruşinat văzând că nimeni nu bea. Se prefăcu supărat.

dom primar, eu nu mai înţeleg nimic. De ce ne-am adunat noi aici? Ca să vorbim despre cai verzi pe pereţi? Pornisem de la popă şi am ajuns la comunitate. Ce fel de treabă e asta?

lunguşorule, ia fii tu atent aici. Dacă toate sunt ale noastre, înseamnă că noi putem oricând să hotărâm ce popă să aducem în sat la noi. Epi­scopia trebuie să-şi schimbe punctul de vedere: nu poţi să trimiţi într-un sat de oameni gospodari,

145

cum e al nostru, orice popă, că te faci de râs. Poţi să fii tu sat fruntaş, dar dacă ai un astfel de popă care nu vine printre noi, atunci n-ai făcut nimic. Suntem noi comunitatea?

suntem!

atunci de ce nu-i popa în mijlocul nostru? Cu ce-am greşit noi pentru ca să nu avem şi noi, aşa cum au toate satele, că eu am mai vorbit cu primari din alte sate şi mi-au spus că ei au popi de viaţă, deci cu ce-am greşit noi să nu benefici­em (primarul amesteca, fără să vrea, şi termeni politici) de un om al lui Dumnezeu, că ăsta nu-i.

păi nu-i, dom’ primar, şi n-are cum să fie! Ce, l-a văzut careva pe la vreo nuntă, să vină mă­car? Nu să joace, că de jucat nu mai zic, dacă era popă adevărat juca şi el aşa cum joacă toată lu­mea. Ai dreptate, dom’ primar, cu ce-am greşit noi să n-avem, domle, un popă care să joace şi la noi măcar puţin? Ce stă aşa de ascuns, că doar nu-l mâncăm dacă joacă şi el acolo puţin?

uite cum a înţeles Niţă!, se minună prima­rul ridicând paharul de palincă spre fericirea lui Lungu care ciocni primul cu Postelnicu.

şi eu am înţeles, dom’ primar!, se trezi Lungu vorbind cu voioşie. Ăsta nu-i popă, aşa zic şi eu. Păi cum să fii tu popă când te uiţi cu scârbă la bani? Popa, ştiu eu, trebuie să ne ia ba­nii, iar lui parcă i-e frică să pună mâna pe ei. Tre­buie să facem ceva! Urgent!

146

bravo, Lungule! Acum mai vii de-acasă!, îl gratulă primarul cu o palmă prietenească peste spate. Ar mai fi şi altele pe care nu le ştiţi voi.

care?, întrebă Feleac.

cum, măi Feleac, care? Dar că nu aprinde lumina în biserică, ci stă la lumânare şi face sluj­bă, asta nu întrebi? Păi el se fereşte să aprindă lumina ca să nu consume curentul, dar comuni­tatea noastră are nevoie de lumină. Iar popa ăsta îi ţine pe oameni ca pe vremea lui Ceaşcă. Ţi se pare normal?

păi, dom’ primar, ăsta nu-i popă de noi! Trebuia să aprindă lumina să se vadă ce-a făcut primăria în biserică, nu să stea la lumânare, că la lumânare nu se vede. Uite-acum or să vină cei de la judeţ în inspecţie şi parcă vezi că tocmai de la biserică o să ne fie cu bănat.

bate-te cu mâna peste gură, deşi bine-ai zis! Trebuie să ne urnim şi să luăm o decizie importantă care poate merge până la cei mari.

adică?, întrebară miraţi vreo câţiva.

adică să trimitem o explicaţie scrisă cu ne­mulţumirile noastre la Episcopie şi să aşteptăm să vedem ce decizie se va lua.

păi dacă aşteptăm aşa prea mult, dom’ pri­mar, nu se va lua nicio decizie. în România totu-i înţepenit. Tare mi-e că n-o să scăpăm de popa ăsta aşa curând. Mai ales că...

-Ce?

147

mai ales că au început să vină la el oameni din alte sate, şi chiar din Oradea. Am aflat eu de la nevastă-mea.

cum aşa? Ia zi!

păi Sofica îmi zice într-o zi: „Părintele Ioan a plecat iar cu domnul acela de la Oradea să-l ducă acasă cu maşina." îi zic: „De unde ştii?" „De la Stanca lu Botezatu. Dacă stă lângă părintele, ştie ce se întâmplă prîmprejur." îi răspund şi eu: „Şi ce-i cu asta?" „Da nu-i ia niciun ban." „Foarte bine." Aşa i-am închis gura nevesti-mii. Bine, eu am zis „foarte bine" ca să nu mă arăt tulburat.

deci aşa face popa Ioan? Operă de caritate cu oameni din alte părţi...

dom primar, nu numai din alte părţi! Odată a transportat-o pe Ana lu Comăneţ, ca să scurteze timpul, că îi venise timpul să nască, iar salvarea venea greu, iar el a luat-o şi a dus-o vreo 30 şi ceva de kilometri, până pe la Cetariu, de unde a luat-o salvarea.

mă enervează popa ăsta!, spuse cu năduf primarul care se înroşise de la palincă şi de la căldură. Ce vrea să arate? Că primăria nu-i în stare să ducă o gravidă la maternitate? Că primăria nu-i în stare să rezolve problemele comu­nităţii? Nu vedeţi că aici e operă de subminare a autorităţii primăriei?

Feleac nu înţelesese prea bine ce înseamnă cuvântul „subminare", dar nu îndrăzni să-l întrebe

148

pe primar, mai ales că era aşa de furios. Feleac înţelegea situaţia. Popa Ioan nu era un popă normal, iar comunitatea dorea un popă normal care să se comporte ca oamenii.

bă, zise primarul cu vocea prăbuşindu-i-se într-un ton melodramatic, s-au dus vremurile de odinioară când satele aveau preoţi ca lumea.

aşa e!, grăi Feleac privind prin primar, căci privirea lui era diluată de pălinca aceea tare.

s-au dus bă, vremurile, când popa era popă, când puteai să discuţi cu el ca omu, când partici­pa la viaţa comunităţii şi era una cu noi. Acum to­tul s-a ruinat. Dacă or fi mulţi popi ca ăsta, apoi si­tuaţia României e compromisă, pe cuvântul meu. Păi de-aici se naşte dezbinarea în comunitate: de la un popă ca ăsta. Eu zic să-l chemăm la primărie şi s-avem o discuţie serioasă cu el.

să-l chemăm aici, mai bine!

nu, bă, nu-i bine. La primărie e o atmosfe­ră oficială care îl face şi pe el să fie mai răspunză­tor (primarul nu ştia că folosise greşit cuvântul), că l-ai văzut cât de puţin vorbeşte.

Toţi se arătară de acord cu propunerea pri­marului Postelnicu care răsuflă adânc, semn că sarcina pe care şi-o asumase era dintre cele mai dificile din cariera sa. Consilierii sunt oameni cu o responsabilitate măruntă, dar primarul are un cuvânt greu. De acest cuvânt greu se va lovi preo­tul acesta îndărătnic, fiindcă hotărârea lui era de­finitivă şi irevocabilă. Va vedea ce se va întâmpla!

Capitolul 9

Declaraţiile politice sau şuvoaiele de vorbe care spală creierele românilor. Procurorul Andrei Bucur emite mandat de arestare pe numele lui Eduard Velciu,fiul prefectului de Bihor, care este doar o interfaţă în mecanismul prin care Serviciile secrete se autofinanţează. Prefectul de Bihor ameninţă. Săvescu pus în situaţia de a lua primele măsuri.

Premierul Marian Săvescu ţinuse o conferinţă de presă imediat ce sosise în ţară. Declara­ţiile sale erau cât se poate de străvezii şi atingeau problematica unei colaborări de durată cu „pri­etenii noştri, maghiarii", încetarea conflictelor care nu fac decât să frâneze ieşirea celor două ţări ce făcuseră parte din blocul ex-sovietic din tranziţia atât de îndelungată şi atât de infructu­oasă. „Bombonel", cum mai era numit Săvescu, luă cu repeziciune câteva decizii care îi puseră pe gânduri pe mulţi dintre cei care urmăreau atent derularea evenimentelor din viaţa politică ro­mânească. Prima decizie fu aceea de a-l numi pe Tadeusz (numele său de cod fiind „Sociologul") consilier personal al Primului-ministru pentru

150

reforma Administraţiei Publice. A doua decizie fu să aprobe instalarea în regim de urgenţă la Arad a statuii celor 13 generali maghiari autori ai genocidului a peste 40000 de ţărani români, în 1848, în cadrul unei operaţiuni de radere de pe faţa pământului a 300 de sate româneşti. Sta­tuia criminalilor maghiari fusese dezasamblată în urmă cu mai bine de 80 de ani de Regele Fer­dinand şi Ionel I.C. Brătianu. Acum, efectul sim­bolic al reamplasării statuii era devastator. Un jurnalist chiar îndrăznise să scrie despre „abisul de duplicitate, fariseism, inconsecvenţă la care duc politicianismul searbăd, mercantil şi lipsa de caracter", fiindcă acelaşi „Bombonel" se arătase în 1999 scandalizat de această posibilitate şi declarase: „Nu este de demnitatea noastră, a ro­mânilor, să ne implicăm într-un proiect care are în vedere instalarea în ţara noastră a statuii unor ucigaşi de români. Nu discut tertipurile la care s-a dedat actuala Putere pentru a da satisfacţie cel puţin componentei sale UDMR-iste, pentru a putea da viaţă unui deziderat important al ire­dentismului maghiar. Condamn însă stilul anti­democratic în care această măsură a fost luată în secret, fără consultarea opiniei şi voinţei locui­torilor din Arad şi, de-a dreptul Incredibil, fără consultarea şi înştiinţarea autorităţilor locale, care au aflat vestea de la un membru al Guver­nului maghiar. Consider că ne confruntăm, în

151

acest caz, cu o sfidare dispreţuitoare a actualilor guvernanţi adresată întregului popor român şi cu o provocare intolerabilă şi inconştientă din partea unor forţe revanşarde maghiare." Acum exact asta făcea chiar el, spre uluirea multora.

Aparent fără legătură cu deciziile pe care le luase premierul după întoarcerea din vizita de la Budapesta, preşedintele României declarase la Cotroceni: „Aş vrea să mai ştiţi un lucru, agenda Uniunii Europene de astăzi este mult mai subtilă decât pare. Aduceţi-vă aminte că, de mai bine de un an şi jumătate, probabil, trebuie să mă scu­zaţi că îmi arog acest drept de a susţine că am fost unul dintre liderii UE care au spus că soluţia noastră pentru viitor este crearea Statelor Unite ale Europei. în mod subtil, documentul care se va discuta astăzi şi nu va apărea în concluzii este despre cedarea de suveranitate. Este, de fapt, cel mai important subiect, care nu este parte a concluziilor. Sigur, el nu este aşa intitulat, dar se va vorbi despre control bugetar, se va vorbi despre unificarea fiscalităţii, se va vorbi despre prioritizarea la nivel european a investiţiilor, se va vorbi de creşterea autorităţii Băncii Centrale Europene, deci suntem în sfera pe care Artico­lul 80 o atribuie indiscutabil Preşedintelui, aceea care vizează suveranitatea."

Ar fi mult de discutat pe marginea acestor decizii şi declaraţii, însă îi lăsăm pe jurnalişti şi

152

pe realizatorii de talk-show-uri politice să dez­volte aceste subiecte în maniera lor (de cele mai multe ori comandată), căci ei nu cunosc ce deter­mină toate aceste acţiuni politice şi cred cu tărie în mişcările de la suprafaţa apei. Mai important este un alt fir.

Imediat după întâlnirea cu Mircea Bădescu, chiar a doua zi de dimineaţă, procurorul Andrei Bucur a emis mandatul de arestare pe numele lui Eduard Velciu, zis Prinţul Edi. Evident că procu­rorul orădean era convins de gradul de seismi­citate pe care avea să-l provoace gestul său, însă întâlnirea cu Bădescu i se păruse providenţială. Trebuia să aibă curajul de a-i aresta pe nemernici, altfel pentru ce ar mai fi existat Justiţie? Doar aşa, ca să funcţioneze cu numele? Nu simţise ură, nu simţise răzbunare, nu simţise decât nevoia de dreptate a unui popor care fusese aruncat în groapa sărăciei şi a mizeriei din cauza unor astfel de indivizi cu comportament josnic, care se îm­bogăţeau peste noapte, din golani ce erau, cu aju­torul unor oameni din aparatul de stat.

Eduard Velciu era un cunoscut sponsor local al partidului condus de Marian Săvescu, dar şi colaborator apropiat în diversele afaceri dubioa­se ale premierului. în mod oficial, putea fi arestat oricând. în mod neoficial, însă, nu putea fi ares­tat. Legile nescrise ale afacerilor de tip mafiot îi

153

dădeau credit nelimitat acestui contrabandist de produse petroliere şi maşini de lux, care râdea pe faţă de avocaţi, judecători, procurori, de tot sis­temul imbecil al Justiţiei române, pe cât de stu­fos în teorie, pe atât de găunos în acţiune. Dacă îi hrăneai pe corbii cei mari, atunci puteai să trăieşti în linişte, aşa că Prinţul Edi arunca lor, celor din Putere, leşurile cele mari, ca să poată să-şi păstre­ze şi pentru sine ceea ce-i poftea inima şi-i bucura viaţa. Cotizaţia era obligatorie. Prinţul Edi ştia că în momentul în care această cotizaţie nu s-ar mai fi plătit de către el către cei mari, automat el ar fi devenit o ieftină piesă de schimb.

în lumea interlopă, regulile sunt aspre. Su­pravieţuieşte numai cel puternic, cel care este în stare să muşte mai repede şi mortal din celălalt. Nu mai e de ajuns să fii om. Trebuie să ştii să renunţi la tine, la slăbiciunile tale şi cu instincte de prădător să fii gata în orice clipă să ataci. Prin­ţul Edi era o fiară care ştia să se adapteze condi­ţiilor de mediu. Crescuse de mic într-un cartier în care cel care dădea bine cu pumnul reuşea să se impună. Cartierul abia se construia şi fiecare gaşcă avea teritoriul său, iar cartierul general era într-un bloc în construcţie, acolo unde nimeni din celelalte găşti nu îndrăznea să vină. Edi nu numai că dădea bine cu pumnul, dar avea în sânge puterea de a-i convinge pe ceilalţi care îl ascultau. Câteva încăierări fură de ajuns pentru

154

a-şi dobândi porecla pe care o avea. Reuşise să-i alunge pe cei din găştile rivale din blocuri, schi­lodind cu ranga pe cei mai importanţi, pe lideri, şi câştigând respectul tuturor. Conducea de la 16 ani fără permis şi poliţia nu-l oprea niciodată, fiindcă îl cunoştea: era fiul prefectului de Bihor.

Treptat intrase în marile afaceri, iar tatăl său îl iniţiase, explicându-i că fără politică nu poţi face bani. Nu trei lei, ci milioane de euro. Trei lei fac proştii, găinarii şi şnapanii, iar milioane de euro fac lorzii. Hoţia este o artă nobilă, nu un jaf. Aceasta fusese cea mai importantă lecţie pre­dată de tatăl său, care-i mai spusese că România este ţara tuturor posibilităţilor. Prinţul Edi por­nise în căutarea propriului eu. Cât de mult pu­tea să crească pe scara dobândirilor materiale şi a respectului de sine? Enorm. Afacerile ilegale, ilicite, contrabanda cu petrol produceau bani pe care omul obişnuit nici măcar nu ar fi putut să-i viseze. Iar când ai bani, eşti puternic.

Prinţul Edi, care nu era căsătorit, locuia într-o vilă luxoasă din Oradea. Se trezea în fiecare zi foarte târziu, aproape de 1-2 după-amiaza, fiind­că viaţa lui se derula aproape numai noaptea. Mai mereu când se trezea era nervos. Moştenise asta de la tatăl său. Mârâia ca o fiară. Uşor-uşor se îm­blânzea şi putea să fie sociabil. Nu suporta eşecul, asta era clar. De fiecare dată când pierdea câtuşi de puţin într-o afacere, răcnea şi-şi revărsa furia

155

pe subalterni, pe care-i făcea incapabili şi abjecţi. Utiliza toate metodele pentru a reuşi. Locotenenţii lui se temeau de el, fiindcă era imprevizibil. Acum vorbea liniştit şi, deodată, îl vedeai că se ridică şi sparge ceva sau scrâşneşte din dinţi şi înjură atât de spurcat că-ţi venea să pui mâinile la urechi.

în dimineaţa aceea de 28 februarie, pe la 10.15, fu trezit chiar de către cagulaţi care erau gata să-l ia aşa dezbrăcat cum era.

bă, nenorociţilor, aşteptaţi să mă îmbrac...

grăbeşte-te!, îi porunci unul.

lasă, mânca-te-ar tata, că mă interesez eu de voi şi o să vă pisez de-o să iasă zeama din mutrele voastre!, îi ameninţă Prinţul Edi trăgându-şi cracul unor pantaloni pe el. Credeţi că o să stau mai mult de o săptămână?

lasă gura!, îi zise altul, pocnindu-l cu co­tul în coaste.

Prinţul Edi ripostă cu un picior plasat exact în bărbia cagulatului care se prăbuşi pe podea cu gura plină de sânge. Toţi săriră pe interlop şi-l loviră ca la antrenament: fără să lase urme. îi vărsară o oală de apă pe faţă şi fiul prefectului îşi re­veni după câteva minute. Mai primi doar un pi­cior de la cagulatul care încă mai sângera la buză, apoi, flancat de ei, fu scos afară şi băgat în dubă.

Prefectul Velciu fu anunţat în foarte scurt timp de ce se întâmplase şi, nervos, puse mâna pe telefon şi formă numărul premierului Săvescu.

156

Cu el însuşi voia să vorbească, nu cu altcineva. Premierul Săvescu era la o reuniune plictisitoa­re, un fel de raport trimestrial, unde ca să nu se enerveze prea mult se gândea la un cadou de 1 martie (se apropia ziua) pentru soţia lui, Elvira. Ieşi din sală şi intră într-un birou care semăna mai mult cu o arhivă, căci toţi pereţii erau ticsiţi cu bibliorafturi pline cu documente.

da, Velciule, ia spune, ce-i cu tine? întrebă Săvescu parcă dezgustat de toate.

domnule Prim-ministru, fiul meu a fost arestat în dimineaţa asta. Este o pată pe obrazul meu. Adică el, care a contribuit atât de mult la nevoile partidului, să fie luat ca un tâlhar de-acasă? Bătut, jignit, tratat ca ultimul câine?

calmează-te, Velciule! Rezolvăm noi cumva!

domnule Prim-ministru, nu ştiu cum re­zolvaţi, dar dacă nu luaţi o decizie favorabilă în două zile, mă văd nevoit să aplic propria mea jus­tiţie. De scos, îl scot eu, fiindcă am oameni care...

velciule, nu-i nevoie, mă, să te consumi atât! Ţi-am zis că rezolv situaţia asta? O rezolv.

mă duc şi mă iau de nenorocitul ăla de procuror care a semnat arestarea lu^’ fiu-miu. îl bag în mormânt! Ăla n-o să mai aibă zile bune cu mine! Ascultaţi-mă pe mine, dacă nu-l toc mărunt ca pe zarzavatul din ciorbă. Nenorocitul şi jigodia afurisită! I-a făcut el dosar şi are el probe ca să-l urmărească penal pe Edi... O să vadă el probe când o să dau cu el de pământ!

157

mă Velciule, cum îl cheamă pe procurorul ăsta?

bucur. O să vadă el ce-o să mă bucur eu când o să-l bag pe el la bulău! Se crede marele procuror care face dreptate în România. în loc să vină la mine şi să-mi spună cum merg treburile şi eu eram băiat bun cu el, a făcut jegosu’ cum l-a dus mintea lui şi l-a închis pe Edi...

bucur şi mai cum?

bucur Andrei. Justiţiaru’ lu... (Prefectul Velciu scoase o înjurătură spurcată, încât Săvescu îşi puse pentru o clipă întrebarea dacă Velciu e român sau altă naţie).

bun. Mă interesez eu de el şi să vezi că to­tul o să fie în regulă. Nu-ţi mai face sânge rău, că îl eliberăm pe băiat. Linişteşte-te!

până când nu iese din celula aia nenoroci­tă, nu pot să stau liniştit! domnu’ Prim-ministru, vă promit că... (o altă înjurătură îi ieşi lui Velciu din gură), Andrei Bucur, procurorul... (iar înju­ră), o să plătească scump această îndrăzneală! Să nu-şi bată nimeni joc de prefectul Velciu că joc pe mormântul lui!

Şi prefectul închise nervos telefonul. Săvescu se uită la telefon şi se gândi. Cine se credea neno­rocitul ăla de Andrei Bucur? Unde credea că e el în România? Pe tarlaua mă-sii, ca să ia decizii de arestare după capul lui? îi dădu telefon lui „Vitalie", care nu răspunse. Săvescu se enervă. „Băi,

158

Licuţă, când am nevoie de tine, nu răspunzi, prostovane!" Dădu un ordin scurt şi maşina de protocol îl aşteptă cu motorul pornit. Trebuia să ajungă imediat la Palatul Victoria. Era ora 14.37. Mestecă nervos o gumă şi-i spuse şoferului să meargă mai iute. Maşina porni cu scârţâit de roţi la culoarea verde a semaforului din Piaţa Universităţii. în faţa Palatului erau câţiva jurnalişti şi ca­mere video. Deşi n-avea niciun chef să dea vreo declaraţie, Săvescu se opri pe scări.

domnule Prim-ministru, unii spun că Gojdu este o afacere murdară şi că tratatul româno-ungar este o acoperire necesară unei cedări din par­tea statului român a unei averi fabuloase, a doua ca valoare după Tezaurul pe care ruşii nu vor să ni-l mai dea înapoi. Dumneavoastră ce credeţi?

întotdeauna au fost detractori la orice iniţi­ativă constructivă, aşa cum a fost gândit tratatul româno-ungar. Este vorba despre un act concili­ant, despre o relaţie de bună înţelegere cu o ţară vecină, iar asta e un lucru de bun augur dacă se ţine seama de şirul evenimentelor conflictuale care au avut loc de-a lungul timpului şi pe care n-am vrea să-l continuăm.

biserica Ortodoxă se opune, totuşi, unei ase­menea prevederi, fiindcă susţine că e de compe­tenţa ei să intervină în administrarea acestui patri­moniu, mai ales că Mitropolitul Andrei Şaguna a fost unul dintre administratorii Fundaţiei Gojdu.

159

biserica Ortodoxă a fost invitată la discu­ţii. Este o instituţie cu credibilitate în România şi menţinem o bună colaborare cu cei abilitaţi pentru a se exprima competent în legătură cu o problemă de interes pentru România şi Ungaria.

consideraţi că, din acest moment, Tran­silvania nu mai stă sub privirile anexioniste ale Ungariei?, întrebă un alt reporter.

nu mai poate fi vorba de aşa ceva într-o politică de stat actuală. Sunt ferm convins că Transilvania este o regiune productivă şi că, după toate semnalele pe care le-am primit din ţară, ar putea singură să-şi gestioneze propriul buget. Trăim într-un moment în care nu mai e atât de important să fim conduşi de la centru, cum se întâmpla în perioada comunistă, ci să im­plementăm proiectul naţional al descentralizării care ar putea fi un nou start în revigorarea eco­nomică a ţării.

Sunt voci care afirmă că descentralizarea este un proiect politic...

descentralizarea nu este un proiect politic, ci un proiect pliat pe nevoile acestei ţări. De ce să se cheltuie din bugetul Transilvaniei, de pildă, pen­tru consolidarea altor regiuni mai puţin eficiente? Am ascultat nemulţumirile oamenilor, am coborât în stradă şi am înţeles că oamenii doresc un astfel de proiect care să-i ajute să aibă un trai decent, po­trivit cu resursele zonelor în care locuiesc.

160

ce părere aveţi, interveni altcineva, des­pre arestările (alături de Velciu fuseseră arestaţi şi colaboratori de-ai săi) de azi-dimineaţă din Oradea? Reprezintă o dovadă că se încearcă limitarea corupţiei în România?

se întâmplă chestiuni ciudate şi eu nu sunt de acord cu arestările din această dimineaţă, iar faptul că un anumit proces care a avut loc la Prahova a devenit important la Bihor este şi mai ciudat. Mi-e teamă că asistăm la o situaţie neo­bişnuită, în care, în timp ce prefecţii încearcă să-i schimbe pe şefii instituţiilor locale, încep presi­uni pentru a-i scoate din joc.

procurorul Bucur susţine că Eduard Velciu, fiul prefectului de Bihor, a organizat o adevărată reţea care controlează aproape toate sec­toarele majore ale activităţii economice, sociale şi politice din Bihor. Şi a mai afirmat că are 18 probe clare privind vinovăţia lui Eduard Velciu, a lui Gelu Contiş, fostul şef al Finanţelor Bihor, şi că până acum a fost tergiversată intenţionat rezolvarea dosarelor.

procurorul Bucur poate să spună ce vrea, însă eu cred că toate acestea se vor dovedi o furtună într-un pahar cu apă. îi cunosc personal şi pe prefect şi pe fiul său, Eduard Velciu, şi ştiu că nu s-ar preta la astfel de fapte pe care numai un procuror de rea-credinţă le putea inventa.

Săvescu intră apoi în Palatul Victoria şi mer­se întins în biroul său. Avea nevoie să se liniştească.

161

Reporterii ăştia erau nişte nenorociţi. Nu mai ştiu ce şi cum să scormonească, iar tehnica le permite să afle totul atât de repede. Se gândi nostalgic la vremurile de demult, când acţiuni­le se făceau neştiut de nimeni, iar procurorii nu acţionau de capul lor, cum o făcuse acest Bucur.

Îi spuse secretarei să-i facă legătura la Ora­dea. Aşteptă câteva clipe, apoi vorbi foarte repe­de şi autoritar cu personajul de la capătul celălalt al firului:

georgescule, vreau ca Velciu să fie eliberat cât mai repede! Ai înţeles? Nu am timp să-ţi dau explicaţii acum. Cine este acest Bucur şi cum de-şi permite să facă el justiţie în Bihor când tu eşti Procurorul general al Parchetului Curţii de Apel? Face peste capul tău?

e o eroare, domle Prim-ministru! Am aflat şi eu mai adineauri. O să vorbesc cu băiatul şi o rezolvăm noi cumva.

georgescule, mie nu-mi plac scăpările as­tea. Fii mai atent cu cei din subordinea ta, că altfel te întorci la sapă de lemn.

nu vă îngrijoraţi, domle Prim-ministru! E aici, în curtea noastră, aici rezolvăm. Prinţul va fi eliberat.

cine?

velciu.

foarte bine. Şi pune-l la punct pe procuro­rul ăla obraznic, că dacă nu... ne supărăm.

162

Eu o să am grijă de tot. în câteva zile îl voi scoate de sub urmărirea penală.

georgescule, am încredere în tine. La ur­mătoarea întâmplare de genul ăsta, ştii ce va fi cu tine...

ştiu, domle Prim-ministru. Unde îmi stau picioarele, acolo îmi va sta şi capul.

văd că ştii. Pa!

Săvescu se mai liniştise. Imediat telefonul ţârâi. Era „Vitalie".

bine, măi Lică, pe unde umbli, mă băiatu­le, de nu poate să dea omul de tine?

să trăiţi, domnule Prim-ministru! Am avut şedinţa aceea cu tineretul partidului nostru. Avem viitor, să ştiţi! Tineri pregătiţi, nepătaţi politic, cu gânduri mari.

bravo, Licuţă! Mă bucur să aud asta. Unde eşti tu acum?

la Palat.

păi vino, măi Licuţă, la mine în birou să-ţi spun o vorbă...

în câteva minute, „Vitalie" apăru. Era subţi­rel, înalt şi cu un zâmbet alungit. Ochii îi mijeau în aşa fel pe sub lentilele ochelarilor, încât lui Să­vescu i se păru că are în faţă un chinez.

ce moacă de chinez ai, mă Licuţă!, excla­mă el neputându-se abţine. Uite ce vreau de la tine. M-am supărat azi tare...

cu arestările acelea...

163

de unde ştii?

toată lumea ştie.

pe Bucur ăsta vreau să-l pun la punct...

putem aranja lucrul ăsta...

bravo, Licuţă! Te las pe tine atunci să te ocupi. Am încredere în tine.

asta e tot ce voiaţi să-mi spuneţi?

nu. Voiam să-ţi spun că ar trebui să iei le­gătura cu Gabriela Pintilie neapărat. Ea te-ar putea sfătui în multe privinţe. Mai ales că Cristescu ăsta devine cam agasant.

ştiţi că e colegul meu...

da, mi-ai mai spus asta. E prea vioi. Văd multă activitate la dosar şi trebuie să-l mai temperez pe acest „justiţiar". Ancheta trebuie să în­ceteze neapărat, mă înţelegi? îmi poate afecta imaginea politică. Tocmai acum a picat şi beleaua asta cu dobitocul de Bucur, că numai de procu­rori dintr-ăştia bătuţi în cap dau în ultima vreme.

ce facem dacă Cristescu nu se lasă?

nu vreau să iau în calcul o asemenea va­riantă.

şi totuşi?

dacă refuză să colaboreze la stingerea an­chetei, nu există decât o singură cale, iar tu o ştii prea bine, nu înţeleg de ce mă mai întrebi.

trebuie...

exact. Pentru a se şterge toate urmele unor eventuale anchete ulterioare.

Capitolul 10

Procurorul Andrei Bucur are întrebări la care nimeni nu e dispus să răspundă. Procurorul general, Georgescu, îl mustră părinteşte, sfătuindu-l să nu se bage într-o luptă mai dinainte pierdută. Hotărârea de a petrece sfârşitul de săptămână la Vârciorog, în satul părinţilor săi, un sat necolectivizat.

Procurorul Andrei Bucur urmărise înmăr­murit ştirile televizate cu declaraţia premierului Săvescu. Premierul vorbea de un abuz. „Despre ce abuz, domnule Prim-ministru? Unde vedeţi dumneavoastră abuz în arestarea unui infractor care a adus prejudicii de proporţii considerabile României şi Slovaciei?" Desigur, procurorul An­drei Bucur avea o grămadă de întrebări, dar nu avea cui să le pună. Cel mai indicat ar fi fost chiar premierul. în lipsa lui, le adresase colegilor, însă, aşa cum era de aşteptat, colegii începuseră să se ferească de el. Răspundeau scurt, îl priveau pe furiş, se grăbeau ca niciodată parcă. Mai mult decât atât, procurorul general, Georgescu, îl che­mase la el în birou şi-i vorbise părinteşte, fără să-l certe deloc, doar cu o uşoară umbră de dojană,

166

întrebându-l cum de i-a venit această idee de a-l aresta pe fiul prefectului când se ştie cât de apropiată este relaţia cu premierul Săvescu.

trebuia să-ţi iei nişte măsuri preventive, Bucure, nu să te repezi aşa la pradă, fiindcă, uite, acum ai stârnit un imens scandal. Nu-ţi va fi uşor, adăugă el uitându-se cu coada ochiului spre Andrei Bucur, care stătea pe un scaun în faţa biroului procurorului general.

Ştiu, domnule procuror general, însă am simţit că e de datoria mea să acţionez aşa, căci mulţi se tem şi oriunde îmi întorceam privirea, aş fi găsit numai dezaprobare. Nimeni nu mă susţine într-un asemenea dosar.

nici eu, să ştii. Lucrurile sunt clare. Ai căl­cat pe bec şi trebuie să te aştepţi la o păruială zdravănă. Eu nu vreau să...

înţeleg că vreţi să vă menţineţi poziţia ne­utră, însă nu se poate.

înţelegi şi tu că nu se poate?, oftă Georgescu punând mâna pe pachetul cu ţigări şi scoţându-şi una pe care şi-o aprinse.

eu înţeleg perfect cum merge tot acest me­canism. E aici un sistem mafiot care a pus Româ­nia pe chituci. Iar mafia e infiltrată adânc în toate domeniile.

nu ţi-e teamă să vorbeşti aşa deschis? Bine, nu faţă de mine, fiindcă eu îţi vreau binele, dar pot afla alţii ce gândeşti şi să te persecute.

167

E periculos să vezi aşa, să gândeşti cum o faci tu. Nu te ştiam aşa, Bucure! Te-ai mai schimbat...

cine sunt hoţii în România, domnule pro­curor general?

hoţii? Ce întrebare, Bucure! Cine să fie? Oamenii care fură şi care sunt dovediţi...

dar de ce unii nu sunt dovediţi niciodată?

Asta mă întreb eu. De ce unii niciodată nu sunt numiţi, deşi sunt hoţii cei mai importanţi de la noi? Nu există aici un trafic de influenţă din par­tea unora care au puterea politică de a-i proteja pe mafioţi? Şi de ce îi protejează? Oare nu pentru că fac parte din acelaşi sistem criminal şi mafi­ot de ruinare a acestei ţări? Ce vină are poporul acesta, omul simplu, prostul de ţăran, că bandiţi ca Velciu dau tunuri de zeci şi sute de milioane de euro, în timp ce el abia se târâie să-şi plăteas­că traiul acesta amar şi chinuit?

ai dreptate, Bucure. Eşti un procuror cu dragoste faţă de ţara ta...

şi-a dumneavoastră, domnule procuror general.

aşa e! Şi-a mea.

şi-a domnului Prim-ministru. Vedeţi dum­neavoastră, aici nu înţeleg eu de ce omul acesta este deranjat de arestarea pe care am ordonat-o, atât timp cât, dacă ar studia dosarul, ar vedea că infracţiunile săvârşite de acest ins, căruia nici nu mai vreau să-i pronunţ numele, contrabandă cu

168

petrol şi spălare de bani, sunt o insultă la adresa oricărui român cinstit.

şi ce vrei tu, până la urmă, Bucure? Aşa e, cum spui tu, însă cu ce te încălzeşte pe tine că azi îl bagi pe Velciu la puşcărie şi mâine iese? Ce sens are toată această tevatură? Ţi-ai pus între­barea asta?

cum să iasă mâine? Ce, ori suntem într-un sat fără câini? Am probe la dosar care atestă că acuzarea este cât se poate de concretă. Vă pot ex­pune punctual toate aceste dovezi...

nu-i nevoie, dragă. Le ştiu şi eu. Crezi că eu nu puteam să dau ordin să fie arestat? Dar m-am gândit că îl arestez degeaba, atât timp cât el are relaţiile lui, iar eu sunt mic. Mă vezi tu pe mine scamator?

domnule procuror general, eu nu văd aşa lucrurile. Sunt convins că Justiţia îşi va face datoria în acest caz. Dacă este Justiţie în Româ­nia, şi asta garantez eu cu propria mea hotărâre, atunci acest individ va sta după gratii mulţi ani de-acum înainte.

iar dacă nu?

nu vreau să cred că există varianta asta.

în cazul tău. Dar la ceilalţi nu te-ai gândit?

ce-are de-a face un procuror cu trepăduşii de toate soiurile?

vrei să pici întotdeauna în picioare. Te admir pentru curajul tău, numai că vei vedea că

169

terenul e foarte mişcător. Dacă totul ar depinde numai de tine şi de mine...

dar de cine să depindă? Suntem oameni în toată firea, domnule procuror general, nu mai suntem copii să ne jucăm cu cuvintele. Ştim foar­te bine ce înseamnă o atitudine tranşantă şi ce în­seamnă duplicitate. Nu v-aţi săturat de o Justiţie cu două feţe?

Ba da, izbucni Georgescu. M-am săturat, dar asta nu înseamnă nimic, Bucure, tu-i mama ei de treabă, că dac-ar însemna ceva eu însumi aş fi primul care l-ar aresta pe acest nemernic. Suntem prea mici. Nu te avânta pe teritoriul ăsta prea mult, ca să nu ţi se-ntâmple ceva rău. Mi-ar părea rău pentru tine, mă băiatule.

şi mie mi-ar părea rău să ştiu că prin tă­cerea mea îi apăr pe infractori de Justiţie. Legea trebuie să se aplice oricui, nu numai infractoru­lui ordinar, ci şi celui care beneficiază de protec­ţie politică.

mai gândeşte-te...

m-am gândit bine înainte, nu am acţionat dintr-un impuls justiţiar de moment. Am funcţia de procuror şi am dreptul de a-l aresta pe Velciu şi de a-l pune sub urmărire penală.

să nu zici că nu te-am avertizat...

Procurorul Andrei Bucur ieşi din biroul pro­curorului general îmbâcsit de fum de ţigară. Se scutură ca de un praf pe care doar el putea să-l

170

vadă şi se duse la el în birou. Nu mai dura mult şi avea să vină Mircea să-l ia cu Ford-ul său şi să-l ducă acasă. Făcuseră înţelegerea ca până la soluţionarea acestui dosar, să lase maşina în ga­raj. „De ce?" îl întrebase pe Bădescu. „E mai bine aşa. Ascultă-mă pe mine. Ăştia sunt în stare de orice." îl cuprinse o stare de nostalgie care-l făcu să se gândească la câmpurile înverzite şi dealu­rile Vârciorogului, acolo unde copilărise şi unde avea casa părintească. De ce nu ar fi putut să lase toate aceste probleme şi să se ducă acolo în acest sfârşit de săptămână? Fusese o zi frumoasă de martie, cu mult soare. Zăpada se topise aproape de tot. îi putea da telefon unchiului Neculai şi ar fi făcut o ţâră de foc la teracotele noi montate cu un an în urmă, să dezmorţească pereţii, că nu mai stătuse nimeni acolo de la Crăciun. îi plăcea să se ducă de Crăciun la slujbă în satul părintesc. Era ca odinioară. Se înduioşa când amintirea pă­rinţilor îi revenea în suflet şi atunci îşi lua toată familia şi se ducea la ţintirimul din deal şi le ară­ta copiilor mormintele bunilor lor. „Aici e îngro­pat bunicul Vasile, iar dincoace bunica Margare­ta. El a murit înaintea ei. Ea l-a prohodit, i-a făcut toate pomenile. Acum a rămas să le purtăm noi mai departe amintirea." I se umezeau ochii de fiecare dată când îşi amintea de ei. Nici ei nu trăiseră vremuri bune, însă la ţară prăşeau liniştiţi pe câmpul lor, aveau grădină cu de toate şi livadă

171

cu meri ionatani, nu le lipsea nimic. „Măi tată, să nu ajungi să-ţi fie ruşine de tine însuţi!", aşa era îndemnul părintesc.

îi plăcea mult cimitirul ăla în care era şi bise­rica, fiindcă acolo îşi petrecuse copilăria, marile evenimente ale copilăriei sale, sărbătorile, întâl­nirea cu oamenii satului, mai ales la Sântă Mărie, când, a doua zi, se adunau toţi, întindeau pledul pe iarbă jos şi-şi serbau morţii. Fiecare aducea ceea ce pregătise pentru împărţeală şi dădea de pomană pentru sufletele răposaţilor. La rândul său, primea de pomană. Cel mai tare îi plăcea orezul cu lapte pus în farfurioare sau castronele mici din care ar fi mâncat mereu, că nu se sătura de bun ce era. Nu i se păruse nimic înfricoşător în acel loc. Acolo se pomenise de mic, de mână cu bunica Paraschiva sau jucându-se cu alţi co­pii, alergând printre mormintele care nu aveau grilaje, nu aveau lespezi, nu aveau criptă, ci erau simple moviliţe de pământ cu o cruce de lemn în cap pe care era scris numele răposatului, când s-a născut şi când a murit. „Iar noi, în acelaşi pământ vom merge", le spunea el copiilor săi.

însă până la odihna aceea, conştiinţa trebuia să lupte, să nu se abandoneze laşităţilor vieţii, comodităţii compromisurilor. Ce spunea Georgescu că nu ai ce face de unul singur? Aşa ne amăgim fiecare, adormindu-ne conştiinţa, însă puterea hotărârii tale poate fi surprinzătoare

172

prin impactul pe care îl produce la un moment dat. Ispita aceasta de a te considera singur împo­triva unui val irezistibil naşte abandonul. La ce bun? Această „la ce bun?"-ită era extrem de pe­riculoasă şi chiar făcea ravagii în România. La ce bun să mai luptăm, că oricum bătălia e pierdu­tă? La ce bun să ne păstrăm rectitudinea morală, când lumea se dedă atâtor tertipuri imorale? La ce bun să învăţăm, să ne educăm, să iubim fru­mosul, când există atâta delăsare în jurul nostru? La ce bun să fii drept într-o lume a nedreptăţii? La ce bun să crezi, când nimeni nu crede? La ce bun să ai principii şi să construieşti, când totul se prăbuşeşte în jurul tău? La ce bun...?

Procurorul Andrei Bucur începu să scoto­cească în sine febril să vadă dacă are resurse lăuntrice pentru a răspunde unor astfel de întrebări corozive, care erodau voinţa şi-o transformau într-o relicvă. Pentru Dumnezeul cunoscut din bisericuţa aceea a satului, pentru icoanele vechi cu Sfinţi care vegheau pe pereţi şi în inimă, pen­tru vatra satului, pentru datoria ce-o avea faţă de părinţi, pentru copiii săi, pentru familia sa, pentru prietenia faţă de Mircea, pentru poporul acesta sărăcit şi batjocorit, pentru osemintele ero­ilor, ale celor morţi la revoluţie, pentru libertate, pentru adevăr, pentru sensul vieţii, pentru chi­pul primenit al existenţei, pentru dreptatea întru care a crezut atunci când a urmat Facultatea de Drept. Pentru toate acestea merita să lupte.

173

Se smulse din proiecţia aceea a gândului şi coborî. Avea o stare de exuberanţă, de dorinţă de a-şi revedea plaiurile natale. Mircea Bădescu îl aştepta deja în maşină.

procuror Bucur, am onoarea...

mircică, m-am gândit să mergem la Vârciorog, pentru sfârşitul ăsta de săptămână. îi dau telefon unchiului Neculai să facă o ţâră de foc şi te duc să vezi satul părinţilor şi al bunilor mei.

ce ofertă generoasă, procuror Bucur! Ştii bine că aşa ceva nu pot să refuz.

gata, Mircică! Mergem toţi!

Mircea Bădescu îl duse pe procurorul An­drei Bucur acasă şi plecă imediat, motivând că trebuie să ajungă neapărat la o întâlnire. în rea­litate, Mircea Bădescu nu plecă departe. Procurorul Bucur avea o casă cu grădină în zona Cantemir, pe strada Sabinelor, nu foarte departe de Piaţa 22 decembrie. îşi parcă Ford-ul într-un loc perfect pentru a putea avea tot timpul sub ochi casa procurorului Bucur.

ei, bătrâne Ford, în viaţa asta trebuie să dormi cât mai puţin, altfel vin zmeii şi fură me­rele de aur şi împăratul va fi trist că nu are un fiu vrednic care să ştie a păzi mărul pentru a se bucura de roada bună a lui. Aşa că spor la treabă!

Mircea Bădescu stătu toată noaptea supra­veghind orice mişcare. Fu linişte. Doar din când în când şoptea ceva nedesluşit. Spre dimineaţă,

174

îşi porni maşina şi o trase mai departe, se aşeză ghemuit pe bancheta din spate şi adormi. Cam vreo două ore, fiindcă trebuia să se întâlnească cu familia Bucur şi să plece spre Vârciorog.

măi Mircea, somnorosule, spune repede la ce oră te-ai trezit? Acum jumătate de oră, nu?, îl luă cam repede Andrei Bucur.

procuror Bucur, zise Mircea Bădescu luând poziţie de drepţi, fapt care stârni amuzamentul copiilor, ţin să te înştiinţez că ai dreptate. M-am trezit târziu, deşi m-am culcat mai devreme ca niciodată, fiind tare obosit. Hotelul mi-a oferit toate condiţiile, aşa că n-am de ce să mă plâng.

mircea, dacă o să, vezi Vârciorogul te vei îndrăgosti de el. Nu-i aşa departe. Până-n 35 de kilometri. Poate schimbi hotelul cu casa mea pă­rintească. E mult mai avantajos. Ce zici?

să vedem, procuror Bucur, despre ce e vorba.

eşti cam mofturos în dimineaţa asta. Dacă este important pentru tine, îţi spun că în perioada dictaturii comuniste satele de pe raza comu­nei n-au fost colectivizate. Nimeni de la noi n-a fost dezmoştenit de pământ. De aia şi gândim altfel. O să vezi, oamenii de la noi or să-ţi placă.

Capitolul 11

Planul lui „Vitalie" sau lovitura de maestru. Convorbirea telefonică pe care o are cu judecătoarea Gabriela Pintilie.

„Vitalie" era pregătit pentru a da o lovitură de artist. Unul din doi trebuia să pice. Un succes deplin ar fi fost să-i scoată pe amândoi din cursă. Dar cum? Calculele sale fuseseră rapide şi preci­se. în momentul de faţă gândea „Vitalie" în România, există doi procurori incomozi. Dar nu aveau să mai fie incomozi! Nici măcar procurori! Unul era Andrei Bucur, justiţiarul din Oradea, care credea că împarte el dreptatea în ţară cât de naiv era! -, iar altul era Bogdan Cristescu, co­legul său de birou, care pornise câteva anchete extrem de periculoase.

La modul în care gândise el, ar fi trebuit ca amândoi să se compromită. Existau două eveni­mente aparent fără legătură între ele, iar el avea să le facă să aibă o legătură teribilă. Primul, legat de ancheta derulată de procurorul Andrei Bu­cur la Oradea, iar al doilea legat de activitatea judecătoarei Gabriela Pintilie. Gabriela Pintilie

176

fusese ani buni preşedintele completului de ju­decată, secţia a IV-a civilă a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti. împotriva „recomandărilor" de care dispunea în CV-ul său, ea fusese (de curând) avansată judecătoare la Curtea de Apel Bucureşti. întâmplarea stârnise mirare prin ace­ea că postul acela ar fi meritat un candidat capa­bil, responsabil, dornic de a aplica legea în mod nepărtinitor, iar ea se înscrisese la concurs având câţiva concurenţi tineri, bine pregătiţi, cu foarte bune recomandări. Au fost contestaţii, bineînţeles, însă lucrurile s-au liniştit rapid, tinerii înţele­gând că un concurs nu se câştigă niciodată după, ci totdeauna înainte. Cineva de sus o propusese pe Gabriela Pintilie şi Gabriela Pintilie trebuia să ocupe acel post. De ce?

Despre această doamnă magistrat se zvo­neau lucruri sinistre deoarece, în mai multe dosare pe care le judecase şi pentru care primise în schimb sume imense de bani, muşamalizase afacerile, iar când era în situaţia de a fi deconspirată apela la diverşi asasini plătiţi care mergeau până la uciderea celor care se împotriveau sau o reclamau pentru falsurile făcute în sentinţele de judecată, prin provocarea de diverse „acciden­te" a persoanelor incomode. Erau multe victime, părţi vătămate care reclamau comportamentul mafiot al judecătoarei, un om care juca după re­gulile aspre ale junglei, acolo unde nu era justiţie,

177

ci doar execuţii comandate. Se acumulaseră destule cazuri, dar măsurile ce se impuneau a fi luate întârziau nejustificat. Paradoxal, i se lăsa o libertate de acţiune neobişnuită. Fiind implicată în nenumărate fapte de corupţie, se bucura de protecţia judecătorului Doru Linte, care fusese preşedintele Consiliului Superior al Magistratu­rii, după care devenise şeful ei direct.

Probabil că acest lucru îl indignase pe cole­gul de birou al lui „Vitalie", procurorul Bogdan Cristescu, care nu mai suportase situaţia aceasta de promiscuitate a Justiţiei şi avusese curajul să deschidă un dosar penal împotriva acestei jude­cătoare de la Curtea de Apel Bucureşti, dosar care-i fusese însă repartizat de şeful său direct, cu indicaţia „să-l lase mai moale sau să-l facă uitat".

Cazul în speţă se referea la faptul că, potrivit unei scrisori primite din partea unui fost cadru din MAI, apropiat al procurorului Bogdan Cristescu, judecătoarea respectivă săvârşise falsuri într-un proces de revendicare a unui imobil din Bucureşti, susţinând că revendicatorul ar fi lă­sat la latitudinea instanţei (pe care ea o prezida) dacă să-i restituie imobilul sau nu, ceea ce repre­zenta, bineînţeles, o minciună sfruntată.

După cum reieşea din conţinutul documen­telor aflate la dosar, în perioada în care judecătoarea Pintilie dăduse sentinţa, cel care înainta­se cererea era internat într-o clinică particulară

178

pentru a fi operat de piatră la rinichi şi nu a putut să ia cunoştinţă imediat de hotărârea dată. După ieşirea sa din clinică, la data de 10 februarie 2008, petentul, după ce luase act de conţinutul hotă­rârii, făcuse plângere penală la Parchetul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ICCJ), împotriva ju­decătoarei Gabriela Pintilie pentru abuz şi fals în acte oficiale. Din partea procuraturii, cauza a fost repartizată spre rezolvare şi instrumentare către Bogdan Cristescu.

De cum începuse ancheta, procurorul Bog­dan Cristescu primise acele „indicaţii preţioase" de la şeful său precum şi de la o serie de per­soane influente (printre care şi premierul Marian Săvescu) pentru a închide acest dosar. Mai mult, Cristescu primise în dese rânduri ameninţări mai voalate sau chiar făţişe, de la cunoscuţii ju­decătoarei Gabriela Pintilie, că va fi mutat la altă secţie a Parchetului sau că i se va lua dosarul, dacă va continua investigaţia.

Deoarece avea probe irecuzabile, procuro­rul Bogdan Cristescu se încăpăţâna să nu retragă acuzele şi, după ce a finalizat rechizitoriul împo­triva judecătoarei falsificatoare, chiar l-a trimis în instanţa Curţii de Apel Bucureşti. Aici, însă, se petrecu ceva surprinzător: dosarul în cauză dispăru subit, iar preşedintele completului de judecată dispuse un alt termen pentru ca „recla­mantul să aibă timp să găsească dosarul". Cum

179

era de aşteptat, dosarul nu a fost găsit şi, spre surprinderea reclamantului, acesta a fost învinu­it că şi-ar fi sustras propriul dosar.

Cam în acest moment se află ancheta lui Bogdan Cristescu, un procuror tânăr de numai 28 de ani. Gurile rele spuneau că însuşi premi­erul Marian Săvescu, care, la rândul lui, era implicat personal în multiple afaceri penale, avea interesul ca Gabriela Pintilie să nu fie aresta­tă, pentru că aceste fapte penale sigur ar fi fost descoperite, mai ales că acesteia nu-i erau stră­ine „afacerile" premierului. Procurorul Bogdan Cristescu nu credita toate zvonurile, însă intuia că aici era o fărâmă de adevăr. Ceea ce nu ştia el, iar asta era într-adevăr un handicap al dosarului pe care-l ancheta, era faptul că „Vitalie" se cunoştea personal cu judecătoarea Gabriela Pin­tilie şi chiar de multe ori avuseseră întâlniri şi convorbiri private atât telefonice cât şi directe, punând ţara la cale.

Chiar în ziua în care vorbise cu premierul Să­vescu, „Vitalie" îi telefonă judecătoarei Gabriela Pintilie. Era 21.40. „Vitalie" ştia, dar chiar nu avea chef să se mai gândească la faptul că Serviciile se­crete îi urmăreau orice mişcare, chiar dacă el în­suşi era ofiţer sub acoperire (sau cu atât mai mult).

săru-mâna! Dacă se poate să vorbim... Ştiu că e târziu, însă e o urgenţă. în privinţa dosaru­lui penal instrumentat de Cristescu...

180

tu eşti, Lică?, întrebă judecătoarea bucu­roasă că-l aude. Aşteptam să mă suni, mă băia­tule. Nu ştiu ce să mă mai fac cu procurorul ăsta nărăvaş. Crede că Justiţia e stăulaşu’ lu ta-su şi vrea să facă el legea. Nu poţi deloc să-l pui la punct? Doar e colegul tău...

e încăpăţânat, doamnă. Am încercat să-i strecor câteva cuvinte... Nu primeşte.

ce spune?

că are probe.

se crede pe cai mari, dar o să vadă el când s-o răsturna ce bubă face. Am mai văzut eu din ăştia care după o buşitură zdravănă au devenit mieluşei. Se rugau după aia de mine să-i iert... (râse strident, încât „ Vitalie" îndepărtă puţin tele­fonul de la ureche, ca după aceea să-l reapropie).

sunt convins că Cristescu îşi va da seama de eroarea pe care a comis-o, însă nu acum.

dar când?, întrebă judecătoarea nelămurită.

mai târziu.

adică prea târziu, Lică. Cu Mario (aşa îi spunea ea premierului Marian Săvescu) ai vorbit?

da. Zice că... Ştiţi şi dumneavoastră...

băi, nu sunteţi în stare să desfiguraţi un om?

păi...

hai mă că glumeam. Totuşi, să ştii de la mine că oamenii mai păţesc accidente. Unii chiar mor. De ce nu i s-ar întâmpla lui Cristescu?

181

ăăă...

bun, zise judecătoarea simţind ezitarea lui „Vitalie", eu am răbdare. Dar cred că ştii care e urmarea, nu? Că doar eşti băiat deştept. Eşti tâ­năr, ai timp până la bătrâneţe să avansezi.

ce mă sfătuiţi să fac?

Mai întâi, Lică, trebuie... Afurisită treabă!, se enervă judecătoarea. Dar descurcă-te şi tu, băi, că eşti mare de-acum şi lasă-mă-n durerea mea în pace cu smiorcăielile astea de copchil prost!

„Vitalie" scrâşni din dinţi când judecătoarea îi închise telefonul în nas. Era de gândit cât mai repede... repede... Nu avea timp deloc. O oră în­treagă stătu nemişcat într-un fotoliu. Se enervă, dădu cu piciorul în piciorul mesei, aruncă tele­comanda de perete. Numai prostii debitau ăş­tia de la televizor. Nişte papiţoi invitaţi să facă analize politice. Ăştia erau! Nu putu să adoarmă până spre ziuă, când îl cuprinse în sfârşit som­nul şi aţipi. Nu dormi mai mult de două ore şi se trezi cu ochii injectaţi. Avea soluţia! Ştia clar ce trebuia să facă. Săvescu avea să-l aplaude la scenă deschisă când va afla totul.

Capitolul 12

Un interviu cu „dărâmătorul lui Lenin" pos­tat pe blog-ul Româniafurată.ro.

Vineri, 29 februarie 2008

Preotul Sorin Paul Grecu: „Am plecat din ţară în 1992, adică atunci când am înţeles că Ro­mânia a încăput pe mâna neocomuniştilor în frunte cu Ion Iliescu, că revoluţia a fost confis­cată, iar libertatea zace sub bocancul unei orân­duiri sumbre."

Un preot diferit. Poate diferit pentru că nu suntem obişnuiţi să vedem un preot erou.

Este în faţa noastră. Un om de munte, un muscelean viguros, cu mersul apăsat. Păr grizonant, privire ageră care ţinteşte direct în ochii celuilalt fără să se plece. îi simţim libertatea din mişcări, din gesturi şi din cuvintele pe care nu le ascunde.

Prima delimitare. „Nu mi-a plăcut nicioda­tă să pup mâna până la cot şi-napoi!", ne spune

184

şi ne dăm seama că noi, românii, asta facem şi acum pupăm mâini până la cot şi-napoi.

Are două fete şi cinci nepoţi. Ar părea că e de-acum un bunic aşezat, dar înfăţişarea lui spu­ne altceva. Chipul luptătorului încă neajuns la 50 de ani.

„Nu puteam să stau în casă, în pat, când ştiam ce se întâmplase la Timişoara. Am venit în Bucureşti ca să fiu prezent la lupta împotriva comunismului: cel mai mare rău din istoria României."

încuviinţăm. A început lecţia de supravieţu­ire. O lecţie echivalentă istoriei înseşi.

Investigaţie făcută de Româniafurată.ro

în inima oricărui om este un model. Sau NU ESTE.

în Seminarul Teologic de la Bucureşti, l-am avut ca diriginte pe părintele Gheorghe Calciudumitreasa timp de patru ani, fiindcă în 1978 a fost dat afară şi apoi arestat, din ordinul lui Ceauşescu, pe o perioadă de zece ani, din care a exe­cutat cinci ani şi ceva. Acest om m-a marcat prin dârzenia şi voinţa lui.

185

în ce mod?

am construit biserică la Peretu, în Teleor­man, în ciuda tuturor ameninţărilor primite. Am participat la revoluţia din decembrie 89, am făcut grevă în faţa statuii lui Lenin până când aceasta a fost dată jos de pe soclu, am participat la greva studenţilor din Piaţa Universităţii, aco­lo unde a fost comandată mineriada pentru ca puterea să rămână pe mai departe în mâinile lui Iliescu.

de ce aţi plecat în 1992 în Anglia?

nu am mai suportat să trăiesc într-o ţară înşelată, căreia i se spunea eliberată de comunism, dar care nici până astăzi nu a definitivat procesul desecretizării dosarelor Securităţii. „Aţi minţit poporul cu televizorul!" este o rea­litate ce are forma unei cuşti în care eu nu rezist să trăiesc.

care a fost momentul care v-a făcut să vă hotărâţi în privinţa plecării?

- 20 mai 1990. Atunci, 21 de milioane de ro­mâni l-au votat pe Iliescu. Restul, un milion, eram noi, „golanii de la Universitate", duşmanii aşa-zişilor mineri aducători de libertate şi democraţie sub îndrumarea „marelui erou Ion Iliescu, elibe­ratorul României de Ceauşescu şi de comunism."

îl studiem atent. Un român plecat în 1992, după ce a obţinut azil politic în Anglia. Muncitor

186

în construcţii, bodyguard şi preot. Nu a fost deloc simplu să se descurce în toată această peri­oadă. A trebuit să muncească, să se zbată şi să-şi aştepte familia cinci ani.

UPDATE: Autorităţile maghiare tergiver­sează recunoaşterea Fundaţiei Gojdu ca patrimoniu al Bisericii Ortodoxe Române.

care au fost aşteptările după momentul decembrie 89?

aceleaşi ca şi înainte de 89. Aveam gân­dul că va veni ziua în care o să fim liberi în adevăratul sens al cuvântului să-ţi poţi exprima fără frică părerile, gândurile, să-i poţi asculta pe cei din jur, să le accepţi sau nu părerile şi convin­gerile, dar într-un mod decent şi prietenos, ceea ce ar fi însemnat eliberarea fiecăruia dintre noi din TEAMA care ne stăpânea.

şi...

teama a rămas.

teama falsifică...

aşa e. Eu am luptat cu aceste imagini ale falsificării care îşi căutau adăpost în mine. S-a întâmplat şi înainte şi după. înainte de 89, deşi am fost ameninţat de şeful Securităţii din Alexandria, Ion Olteanu (originar din comuna Plos­ca, Teleorman), nu am putut fi redus la tăcere şi nici convins să devin colaborator al Securităţii.

187

Am reuşit să rezist atacurilor, ameninţărilor cu arestarea, cu darea afară din preoţie şi Şefu­lui Departamentului Cultelor din Alexandria, Ion Lepădatu, care, în loc să mă apere, a ajutat la evacuarea mea şi a familiei mele, la 1 decem­brie 1986, din comuna Peretu. Evacuarea fusese solicitată de către primarul Constantin Popa în urma unei contestaţii pe care am făcut-o la 6 mai 1986 împotriva educaţiei materialist-ideologice a comunismului. Semnasem acea contestaţie alături de enoriaşii mei din Peretu. Am fost amen­dat cu 30000 de lei în 1982, pentru lucrările de la biserica din localitate, apoi, în Roşiorii de Vede, amendat cu 3000 de lei, din trei în trei zile, în luna august 1987, amenzi cu motiv administra­tiv, dar prin care, în realitate, se urmărea intimi­darea mea pentru a părăsi judeţul Teleorman.

ce vă face să credeţi lucrul acesta?

Când eram anchetat la Securitate, mi se ce­rea în mod expres să plec din acest judeţ.

cum v-aţi descurcat?

foarte greu, mai ales în perioada Paştelui din 1989. Atunci, Paştele pica pe 30 aprilie, iar în toată Săptămâna Mare am ţinut predici tineri­lor şi enoriaşilor în biserică. M-au acuzat că toate aceste cuvântări au „caracter politic". Erau pre­dici împotriva dictaturii atee, aşa o numeam. în sâmbăta din 29 aprilie 1989, toată parohia Sfân­tul Ilie era anunţată că preotul Sorin Grecu se

188

află internat la Spitalul (de nebuni) din comuna Proschia din judeţul Teleorman. Ce mare le-a fost surpriza atunci când, numai după câteva ore, adică la miezul nopţii, am venit şi am slujit slujba învierii. S-a datorat tinerilor care m-au în­conjurat şi care credeau în mine. Lor le pomenesc şi astăzi numele, pentru că au avut curajul de a mă apăra când mă pândeau atâtea primejdii.

UPDATE: La proiecţia filmului documentar „Videogramele unei revoluţii", realizat de An­drei Ujica, a participat şi generalul Victor Atanasie Stănculescu. El a afirmat: „Numai după ce vor muri cei implicaţi în revoluţie, se va afla ade­vărul. Unul dintre ei este Ion Iliescu."

Revolta acestui om este sinceră şi denunţă răul pe care românii l-au acceptat ca fiind inconturnabil în perioada postdecembristă. „Dezamă­girea adâncă, blazarea de azi, lâncezeala de aici se trag", punctează el.

PAUZĂ DE RESPIRAŢIE

150 de preoţi ortodocşi au murit în în­chisorile comuniste. La aceştia se adaugă cei care, epuizaţi de condiţiile temniţei, au sfârşit la scurt timp după eliberare.

189

ce s-a întâmplat după 1989?

au existat urmări. Poate chiar mai dure de­cât până atunci. Când locuitorii din Roşiori, din Alexandria sau din ţară mă refer aici la cei care au urmărit acţiunea mea din 2-6 martie 1990 au văzut în mine un duşman pentru susţinerea vii­torului preşedinte Iliescu, presa locală, dar şi cea din Bucureşti, a încercat să dea o conotaţie total diferită faptelor mele. Astfel am fost acuzat că sunt duşmanul democraţiei, al minerilor, al Bi­sericii şi că „dezbin oamenii". Nicolae Lupu, so­ţul interpretei Floarea Calotă, Darie Novăceanu, Corina Drăgulescu, dar şi alţii sub anonimat, au încercat să mă denigreze. Despre acţiunea mea de demolare a celor două statui, Lenin şi Petru Groza, s-a scris mult, şi n-aş vrea decât să spun că greva foamei pe care am declarat-o a fost un protest al meu la ideologia atee a comunismului.

de ce aţi insistat să fie demolate cele două statui?

nu am luptat împotriva unor obiecte, ci împotriva unei idei. Această idee încă îşi avea obiectele expuse în locuri publice într-o ţară care se împotrivise comunismului. Acesta este sensul luptei mele. Am scris în manifestul pus în 22-23 februarie în Bucureşti că „Nu mai vrem idoli ai răului!". L-am numit criminal pe Lenin şi trădă­tor pe Groza. Deci am încercat să îndepărtez cri­ma şi trădarea instaurate de regimul comunist,

190

nicidecum cele 10 tone de bronz din care au fost făcute statuile.

UPDATE: într-un interviu acordat Realita­tea TV, analistul Vladimir Chiscăneanu, întrebat despre imixtiunea politicului în Justiţie, a răs­puns: „Se întâmplă sub ochii noştri."

astăzi...

astăzi mă socotesc un învins, nu un învin­gător.

COMENTARII (122) Adaugă comentariu

—Comentarii mai vechi

O părere • 29 februarie 2008,11:09 Puţini oameni care gândesc ca acest preot şi care pot face ce a făcut el. O legendă vie. Noi suntem nişte epigoni. De la cine să aşteptăm fapte eroice? De la generaţiile actuale? Haideţi să fim serioşi! Tinerii noştri au cu totul alte preocupări decât să-şi iubească ţara.

. Alex • 29 februarie 2008,11:13 Am văzut filmuleţul cu acest preot făcând greva foamei în faţa statuii lui Lenin. Pare un luptător greu de oprit şi greu de urmat. Nu poţi să nu rămâi marcat după ce îl vezi.

191

Veronica • 29 februarie 2008,11:24 Avem nevoie de astfel de modele. De fapt, România are nevoie de modele. Am ajuns în si­tuaţia de lâncezeală pe care o resimţim cu toţii astăzi din lipsă de modele. Ni s-au ascuns aceste modele, am fost reeducaţi, învăţaţi să privim la televizor şi să ne compromitem astfel propriul model lăuntric. în ce credem noi astăzi? Care sunt modelele noastre? Fotbaliştii? Vedetele TV? Maneliştii? Politicienii? Nu vedeţi că trăim o far­să? Cine se joacă de-a v-aţi ascunselea cu popo­rul român?

Baba Novac 29 februarie 2008,11:29 Veronica: Ai atins un punct nevralgic. În realitate, interviul denunţa absenţa modelelor. Acesta este cel mai mare jaf trăit de români în is­toria lor. Orbecăim în noaptea adâncă a unei istorii fără lumină. Spre ce ne îndreptăm? în loc să fie reconsideraţi eroii din tragica perioadă comunistă când au fost bătuţi, înfometaţi, ucişi şi ascunşi grămadă într-un pământ fără cruce, doar-doar li s-o pierde urma, vedem că anormalitatea persistă. Eroii aceştia stau neştiuţi, fiindcă ei sunt mo­dele de libertate, iar noi trebuie să stăm cuminţi şi să muncim pentru stăpânii noştri.

Un cetăţean • 29 februarie 2008,12:00 Atâta-l creditaţi pe popa acesta! Uitaţi că ţara nu are atâta nevoie de popi, cât de medici?

192

Medicii noştri cei mai valoroşi pleacă în afară iar popii rămân. Nu e caraghios?

Mama Sica - 29 februarie 2008,12:14 Un cetăţean: Ce te mai vaiţi, puişor!

Antonio 29 februarie 2008,12:23

Un cetăţean: Cred că vorbeşti fără să înţelegi realitatea. De fapt, ţi s-a demontat teoria printr-un exemplu viu şi de-aia eşti tulburat. Omul ăsta este o parte din istoria acestei ţări. Tu cine eşti?

Radu • 29 februarie 2008,12:48

Preotul acesta nu mi-a făcut o bună impresie. Am fost la Londra şi l-am cunoscut, dar este departe de imaginea pe care administratorii blog-ului o livrează pentru cititorii de aici. E un tip conflictual, nu suportă autoritatea, se revoltă din nimic şi-l vorbeşte de rău pe unul dintre cei mai buni slujitori din Londra.

Doru • 29 februarie 2008,12:55

Radu: Cumva preotul Pufulete? Atunci să ştii că e exact invers. Cine te plăteşte ca să difu­zezi astfel de intoxicări?

Berilă • 29 februarie 2008,13:09

Cu o floare nu se face primăvară, hai să fim serioşi! O fi un preot de nota 10, dar câţi nu sunt

193

de nota 3? E posibil ca unul singur să echilibreze balanţa când în partea cealaltă sunt atâţia corigenţi şi repetenţi?

Maria • 29 februarie 2008,13:40 Cinste lui!

Neacsu ot Dlagopole • 29 februarie 2008, 14:10

Românii îşi află foarte târziu eroii. A trebuit să treacă aproape două decenii ca să auzim de acest preot curajos, vă daţi seama? De ce? Nu vă întrebaţi? Fiindcă adevăratele modele nu trebuiau să orienteze drumul poporului prin amara tranziţie postdecembristă. False modele înseamnă false idealuri. Iată minciuna îngrozitoare în care am trăit până acum!

el • 29 februarie 2008,14:19

Acest comentariu a fost moderat pentru că nu respectă regulile site-ului.

Mircea Bădescu 29 februarie 2008,14:44 îl cunosc pe acest preot mărturisitor, fiindcă ne-am întâlnit în decembrie 89, în Bucureşti, printre gloanţele care nu s-au oprit în piepturile noastre, ci în ale altora care sunt sus în cer. Dar eram amândoi pregătiţi să le primim şi nu ne-am

194

ascuns o clipă, ci am sfidat moartea. Istoria se scria cu sânge, iar moartea fugea de unii dintre noi. Eu eram student, dar preotul acesta era că­sătorit şi avea doi copii. Avea, deci, ce să piardă. Şi, totuşi, nu s-a temut. Părea că are atâta viaţă în el, că moartea e prea meschină. A avut de la cine să înveţe această importantă lecţie. I-a predat-o ani de-a rândul un alt erou al României, părinte­le Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

admin 29 februarie 2008,14:51

Mulţumim, Mircea!

Moartea din Carpaţi • 29 februarie 2008, 15:27

admin: E oare o întâmplare că preotul Gheorghe Calciu a trăit în SUA după 89, iar pre­otul Sorin Grecu e plecat de aproape douăzeci de ani în Anglia?

admin • 29 februarie 2008,15:35

Moartea din Carpaţi: Credem că nu e o întâmplare.

Baba Novac • 29 februarie 2008,16:04

Înseamnă că nu ne merităm eroii.

Comentarii mai vechi

COMENTEAZĂ

195

Trimite comentariu

Capitolul 13

întâlnirea din strada Ion Câmpineanu. Iniţierea lui „ Vitalie". Noua înţelegere a lucrurilor după pla­nul detaliat realizat de înţelepţii Sionului. Săvescu are un moment de meditaţie: moartea colegului său de catedră şi de partid, profesorul universitar A.I., nu a fost o simplă moarte, ci un asasinat determinat de faptul că spunea adevăruri tulburătoare din poziţia în care se afla.

Era pe înserate când „Vitalie" începu să se pregătească. îşi puse cămaşă albă, costum negru şi papion negru. îşi potrivi ochelarii, îşi pieptă­nă bine părul scurt, apoi îşi luă paltonul sobru, se încălţă cu pantofii săi preferaţi şi ieşi cu paşi rari, măsuraţi. Afară era frig. Se întoarse să-şi pună o pălărie. Cum de uitase şi plecase cu ca­pul gol? Cu capul gol... Râse scurt, pentru sine. Nu se grăbea. îşi făcuse planul ca totul să fie cât mai lejer. Locuia în Drumul Taberei. Timp era suficient. Urcă în SUV-ul Range Rover Sport şi conduse foarte relaxat până pe Ion Câmpineanu, lăsând maşina într-o parcare interioară unde erau deja parcate numai autoturisme selecte.

198

Îşi verifică visător contul de pe Instagram, gândindu-se mai mult la ceea ce trebuia să facă în legătură cu Cristescu şi Bucur...

Dar Săvescu fu punctual. îşi dădură mâna sobru şi, împreună, păşiră în incinta imobilului care arăta din exterior ca o instituţie oarecare, dar care în interior era ciudat. Cel puţin pentru el. Săvescu nu spuse nimic, ci doar apăsă la un moment dat pe un buton ascuns pe care îl ştia doar el şi cei iniţiaţi. La un moment dat exclamă:

aceasta este sala paşilor pierduţi!

„Vitalie" înclină din cap, semn că înţelesese.

în fond, el nu ştia ce înseamnă „sala paşilor pier­duţi". Se ţinu după Săvescu şi, în dreptul unei uşi înalte, din lemn masiv de stejar, se opri.

acum tu o să intri aici şi o să mă aştepţi. Nu o să întârzii! Chibzuieşte bine!

„Vitalie" intră şi uşa se închise brusc în spa­tele lui. Se întoarse nedumerit când auzi că s-a tras şi un zăvor pe-afară şi văzu că uşa nu avea clanţă prin interior. Nu avea de gând să fugă ni­căieri, însă nu se putea lămuri de ce nu avea uşa clanţă. Era prizonier cumva? încercă să se orien­teze. Nu era o lumină puternică, ci mai degrabă o lumină care făcea ca orice obiect din încăperea aceea să capete contururi nefireşti. îi fu frică. I se păru o prostie să-i fie frică. Era destul de mare, nu mai era un copil. Totuşi, nu-şi putea reprima sentimentul că se afla într-o încăpere în care sălăşluia un duh rău şi întunecat.

199

Zări un catafalc cu trei trepte şi un sicriu fără capac. îi luă timp până se decise să se apropie. Parcă era într-un film de groază. Ar fi putut să strige după ajutor, însă îi era teamă să nu se facă de râs. Dacă cineva nu făcea decât să-l veri­fice, iar el se expunea ridicolului printr-o reac­ţie copilărească? în sicriu se afla un schelet. Ce oribil! Pe sicriu era scris: „Vezi că sunt schelet uscat, spune acum tu, muritor, ce sunt... rege sau cerşetor?"

Se îndepărtă imediat. Văzu o masă şi un sca­un, simple, de lemn. Se aşeză transpirat şi oste­nit deja. Pereţii, uşa şi ferestrele erau tapisate în negru, iar pe acest fundal, abia acum observa, erau scrise următoarele inscripţii ameninţătoare:

„Dacă te aduce aici curiozitatea, retrage-te!"

„Dacă eşti capabil a te preface... tremură, te vom descoperi!"

„Dacă sufletul tău a simţit frica... nu mai înainta!"

„Dacă te temi a fi luminat asupra defectelor tale... nu te vom primi!"

„Dacă vrei onoruri şi distincţii, nu-ţi vom da!"

„Dacă stărui, vei fi purificat, vei ieşi din abi­sul întunericului, vei vedea lumină."

Nu se dezmeticise bine din toate aceste desco­periri care-i produceau o senzaţie de ritual în care el însuşi era personajul principal, neofitul, când,

200

de undeva, dintr-un colţ se auzi o voce puternică, care avea o vibraţie necunoscută, lugubră:

ştii de ce ai fost adus aici?

nu, răspunse uluit „Vitalie", căutând să vadă de unde venea acea voce care-l făcuse să tresară de spaimă.

nici nu bănuieşti măcar?

e un ritual... Pare că sunt într-un mormânt.

ai fost chemat de fratele nostru ilustru la cea mai înaltă artă din câte au fost vreodată pe faţa acestui pământ, Arta Regală. Dacă te vei do­vedi a fi demn de această chemare, vei cunoaşte ceea ce puţini cunosc.

acesta este, deci, un templu, zise „Vitalie", înţelegând în sfârşit că toate acele cuvinte veneau prin gura unui craniu.

Nu i se mai păru chiar înfricoşător. Se gândi că totul era manevrat dintr-o cameră alăturată, de unde probabil era urmărit şi i se trasau in­strucţiuni. Avea de gând să se conformeze, mai ales că Săvescu nu-l adusese întâmplător aici. Era biletul său de intrare în lumea oamenilor adevăraţi, a ştiutorilor. Fusese avertizat în dese rânduri, când voalat, când mai direct. Dacă cei mari hotă­râseră asta, trebuia şi el să fie la înălţime.

este templul în care tu vei depune un Ju­rământ sacru, Jurământ în urma căruia ţi se vor deschide toate porţile şi vei fi recunoscut pre­tutindeni. Acesta este visul oricărui muritor.

201

Atenţie, însă, Jurământul este o piatră de potic­nire pentru mulţi.

ascult.

bine. Vei repeta fiecare cuvânt de-al nos­tru: „Jur, în numele Arhitectului Suprem al tuturor lumilor, să nu divulg niciodată secretele, semnele, cuvintele, învăţăturile sau practicile francmasoneriei şi să păstrez tăcere veşnică asu­pra lor. Făgăduiesc şi jur să nu trădez niciodată nimic din acestea, nici prin scris, nici prin grai, nici prin gesturi, nici să pun pe altcineva să scrie, să litografieze, să graveze, să tipărească ceva, să nu dau în vileag în vreun fel ceea ce mi s-a des­coperit până în această clipă sau ce mi se va des­coperi în viitor. Dacă nu mă voi ţine de cuvânt, mă oblig să mă supun la următoarea pedeapsă: să mi se ardă buzele cu fier înroşit, să mi se taie o mână, să mi se smulgă limba din gură, să mi se reteze gâtul, cadavrul meu să fie spânzurat în lojă în timpul primirii unui nou frate, iar după aceea să fie ars, iar cenuşa aruncată în vânt."

„Vitalie" repetă cuvânt cu cuvânt, înfiorându-se de formula sadică a acestui jurământ. Dar dacă aşa trebuia, se supunea regulilor acestui ritual de iniţiere. Imediat după aceasta fu adus, printr-un pasaj secret, legat la ochi cu un bandou, într-o sală grandioasă, plină de lumină. Era acolo un tron cu cinci trepte în care stătea un om care avea nişte însemne de conducător.

202

De o parte şi de alta a lui stăteau alţi doi oameni pe două tronuri cu două trepte. Fu dus spre al­tarul templului, chiar în mijloc, unde erau trei lumini dispuse în formă de triunghi. N-avu timp să cuprindă tot atunci când bandoul i se luă de la ochi, adică sala cu toate lojile ocupate de oa­meni, fiindcă i se arătă o piatră brută şi i se spuse că acela era el înainte de iniţiere, apoi i se arătă o piatră cioplită, care-l înfăţişa purificat. Fiecare avea câte un obiect: ciocane, glob terestru, eche­re, şorţuri din piele, cordoane, un buzdugan, săbii, un triunghi cu un ochi în mijloc. Obser­vă apoi un sicriu cu capac pe un catafalc cu trei trepte şi două urne cu bile albe şi negre. Sus era tavanul înstelat. La nord şi la sud, două coloane mari, cu semnificaţie simbolică.

La un semn al Venerabilului, toţi se înşiruiră de o parte şi de alta a celor două coloane. „Vita­lie" se întinse jos pe pavajul mozaicat şi fieca­re îşi îndreptă sabia spre el spre a se încărca de energii. La final i se dădu şi lui o sabie cu care trebuia de acum înainte să apere Lumina primită şi loja şi să îşi atace duşmanii.

I se indică locul în lojă şi se făcu o linişte deplină. Maestrul venerabil citea un document foarte important pentru el, cel proaspăt iniţiat, şi pentru toţi cei prezenţi. Un fel de constituţie a masoneriei universale care-l făcu pe „Vitalie" să înţeleagă unele aspecte enigmatice ale vieţii

203

şi ale devenirii globale, căci planul Novus Ordo Seclorum era imaginat de genialitatea marilor iniţiaţi, cei care gândiseră de secole la această prefacere a societăţii de azi, cunoaştere la care oamenii obişnuiţi nu aveau acces.

Iluzia aceasta va fi atât de mare, atât de vastă, încât va scăpa percepţiei lor. Cei care o vor vedea, vor trece drept nebuni. Vom crea fronturi separate, pentru a-i împiedica să vadă legătura dintre noi. Ne vom comporta ca şi cum noi nu avem nicio legătură cu păstrarea vie a iluziei. Scopul nostru va fi realizat picătură cu picătură, astfel încât să nu aducă suspiciuni asupra noas­tră. Acest lucru îi va împiedica, de asemenea, să vadă schimbările în timp ce acestea apar.

Vom sta mereu deasupra câmpului relativ al experienţei lor pentru că noi ştim secretele ab­solutului. Vom lucra împreună întotdeauna şi vom rămâne obligaţi prin sânge şi prin păstrarea secretului. Moartea va veni la cel care vorbeşte.

Vom păstra durata vieţii lor scurtă şi minţile lor slabe, în timp ce pretindem că facem exact opusul. Vom folosi cunoştinţele noastre ştiinţi­fice şi tehnologice în moduri subtile, astfel că ei niciodată nu vor vedea ce se întâmplă. Vom fo­losi metale uşoare, acceleratoare de îmbătrânire şi sedative în alimente şi apă şi, de asemenea, în aer. Metalele uşoare îi vor face să-şi piardă min­ţile. Vom face promisiunea de a găsi un leac prin

204

fronturile noastre numeroase, dar îi vom hrăni cu şi mai multă otravă. Otrăvurile vor fi absorbite prin pielea şi gura lor, le vor distruge min­tea şi sistemele de reproducere. Datorită tuturor acestora, copiii lor vor fi născuţi morţi, iar noi le vom ascunde aceste informaţii. îi vom învăţa că otrăvurile sunt bune, prin imagini distractive şi tonuri muzicale. Le vom ucide mintea şi le vom fura viitorul. Atunci când capacitatea lor de a în­văţa va fi afectată, vom crea medicamente care îi vor face mai bolnavi şi vor cauza alte boli, pentru care vom crea şi mai multe medicamente. îi vom face docili şi slabi în faţa noastră. Ei vor creşte deprimaţi, lenţi şi obezi. Noi le vom concentra atenţia faţă de bani şi bunuri materiale pentru a nu se ruga la Creatorul Lor. Le vom stabili gu­vernele şi vom stabili şi opozanţii. Noi vom co­ordona ambele părţi. Vom ascunde întotdeauna obiectivul nostru, dar ne vom îndeplini planul. Aceştia vor presta munci pentru noi şi noi vom prospera de pe urma trudei lor.

Noi vom controla toate aspectele vieţii lor şi le vom spune ce să creadă şi cum. îi vom ghida cu amabilitate şi uşor, permiţându-le să creadă că se ghidează ei înşişi. Vom aţâţa animozitatea în­tre ei prin intermediul facţiunilor noastre. Atunci când o lumină va străluci printre ei, o vom stinge prin ridicol sau deces. Vom beneficia foarte mult de pe urma lor şi ei nu ne vor vedea, pentru că nu

205

pot să ne vadă. Vom continua să prosperăm din războaiele şi moartea lor, pe care tot noi le vom provoca. Le vom prelua terenurile, resursele şi bogăţiile pentru a exercita un control total. Noi îi vom înşela în a accepta legi care le vor fura şi libertatea puţină pe care o vor avea. Vom stabili un sistem monetar care-i va îngenunchea pentru totdeauna, menţinându-le copiii în datorii.

Vom folosi mass-media şi internetul pentru a controla fluxul de informaţii şi sentimentele lor în favoarea noastră. Când aceştia se vor ridica îm­potriva noastră îi vom zdrobi ca pe nişte insecte, pentru că ei sunt mai puţin decât atât. Oh, da, o aşa mare iluzie de libertate va fi, că niciodată nu vor şti că sunt sclavii noştri. Atunci când scopul nostru va fi atins, o nouă eră a dominaţiei va începe. Acesta este legământul nostru secret în care vom trăi tot restul vieţii noastre actuale şi viitoare."

Era de fapt un conspect destul de prost în­tocmit al Protocoalelor secrete ale masoneriei care arătau în mod amănunţit cum avea să se in­staureze o altă ordine a lumii. „Vitalie" privi în­spre Săvescu şi-l văzu căscând plictisit. Probabil auzise a nu ştiu câta oară aceste lucruri care pen­tru el, proaspătul iniţiat, erau atât de noi. Apoi Săvescu clătină din cap, în sensul că era de acord cu ceea ce se întâmplase în mintea sa.

De fapt, pe parcursul lecturii, Săvescu fuse­se cu mintea în cu totul altă parte. Cu mai puţin

206

de jumătate de an în urmă, prin octombrie, unul dintre renumiţii profesori de la Facultatea de Drept din Bucureşti, coleg de-al său, cu o stră­lucită activitate în domeniul Dreptului public, murise la numai 59 de ani. Cauza fusese ciudăţică pentru mulţi. Slăbise foarte, foarte mult în ultima vreme şi se făceau tot felul de presupu­neri, cu atât mai mult cu cât era senator în partidul condus de el, de Săvescu. Oficial, se ştia că A.I. a murit în urma unui cancer galopant, care-l transformase într-un an de zile dintr-un om so­lid şi bine făcut, într-o stafie. Decesul se produ­sese într-o joi dimineaţa, la o clinică din Viena, în urma unui stop cardio-respirator, pe fondul acelui cancer de pancreas. A.I. părăsise pe 29 septembrie Spitalul Universitar de Urgenţă din Bucureşti, pentru a pleca la această clinică din Austria, la cererea sa. Imediat după decesul său, o jale ipocrită îi cuprinsese subit pe toţi colegii săi de partid, inclusiv pe Săvescu, care se mira el însuşi cum poate vărsa lacrimi atât de mari pen­tru cineva pe care nu-l înghiţise de la bun înce­put. Nimeni însă nu s-a încumetat să sufle vreo vorbuliţă despre adevăratele motive ale morţii acestuia, cu toate că mulţi nu erau deloc străini de ceea ce se întâmplase. Chiar şi presa, care de obicei era atât de orientată spre zvonistică şi su­poziţii, de data asta tăcuse inexplicabil. Articole­le trădau o anumită reţinere, deşi chiar senatorul

207

şi profesorul universitar A.I. afirmase răspicat la televiziune, cu câteva luni înainte de moarte, că probele prelevate la examenele medicale con­firmaseră faptul că acest cancer de pancreas era provocat prin iradiere. „Boala mea, după toate calculele medicilor, a plecat de la o iradiere... Deci, cândva, mi s-a pus o bucăţică de uraniu, nu mai mult... Am întrebat şi eu cât trebuie.... Atât, o bucată de uraniu, pe care ţi-o pot ataşa pe un scaun când te duci la o conferinţă." A.I. făcuse declaraţii explozive, atacând tăios Serviciile se­crete şi influenţa acestora, prin ofiţeri acoperiţi, în mai toate domeniile, inclusiv presă şi justiţie. Deşi afirmaţiile sale fuseseră publice, autorităţile manifestaseră o inerţie totală.

Unele voci, foarte timide, scoteau în eviden­ţă faptul că supoziţia lui A.I. privind moartea sa prin iradiere cu uraniu ar avea un temei serios, pentru că era cunoscut drept un jurist echilibrat şi foarte atent cu sensul cuvintelor, şi nu şi-ar fi permis să lanseze o asemenea acuzaţie gra­vă fără argumente. Suspiciunile planau în jurul conflictului ce se stârnise între senatorul A.I. şi gruparea lui Marian Săvescu, conflict deschis şi extrem de dur care izbucnise cu exact doi ani în urmă. Se spunea că, din acel moment, A.I. de­venise o ţintă vie. Ce se întâmplase de fapt? A.I. susţinuse într-o conferinţă de presă că Săvescu îşi alcătuise o gaşcă care deţinea abuziv controlul

208

asupra aparatului de stat. Criteriul aparte­nenţei la această gaşcă era în primul rând homosexualitatea, în al doilea rând, masoneria, şi în ultimul rând, infracţionalitatea. „Ori eu, ori ei. Am constituit consiliul de onoare care va judeca toate cazurile. Săvescu trebuie să-şi dea demisia, iar după el să debarce şi ceilalţi, că altfel n-am făcut nimic. Gaşca pătaţilor, aşa cum îi spun eu afirmase A.I. -, ar fi bine să-şi pregătească glon­ţul pe ţeavă, că numai aşa mă vor putea opri. Ar trebui să-şi anunţe killerii că, de acum încolo, va fi care pe care."

Reacţia fusese imediată şi nervoasă. Săriseră ca arşi toţi cei vizaţi: E.B., G.O., D.M.A. (supra­numit Şpagaton), M.O., Ş.M. Liga Pro Europa l-a reclamat la Consiliul pentru Combaterea Dis­criminării. A.I. fusese forţat să demisioneze din funcţia de secretar al Senatului, iar organizaţia de partid din Caraş-Severin îl exclusese pentru grave prejudicii de imagine. Cu aceeaşi ocazie, publicaţia 22, a GDS-ului, o subsidiară a grupării neokominterniste a lui Soros (după cum se zvo­nea), l-a acuzat că a indus tensiune în raporturile cu comunitatea maghiară, deoarece înscrisese în Constituţia României caracterul de stat naţional, aşezându-i un fel de ferpar la căpătâi, să ştie toa­tă lumea care contra cui a fost. A.I. trecea drept „părintele Constituţiei", fiind coautor al Consti­tuţiei din 2004, şi produsese multe scrâşniri de

209

dinţi cu deciziile sale. Mai multe scrâşniri pro­dusese cu acuzele sale la adresa masoneriei şi, nominal, la adresa lui I.S., vicepreşedintele par­tidului.

Dar ce spusese, mai precis, A.I. de stârnise viesparul acesta? Iată ce anume: „Scopul masoneriei este să controleze prin aceste mijloace oculte şi guverne, şi parlamente, şi justiţie, şi po­liţie, şi jandarmerie, şi garda de la prefectură, şi orice. Tot ce mişcă, tot ce zboară, totul trebuie să fie controlat de masonerie... dacă ar putea, până şi Divinitatea. Dar pentru ei nu există Dumne­zeu, ci Marele Arhitect al Universului, Baphomet, Jahbuhlon etc. Mă duc în teritoriu unde mă întâlnesc ba cu unul, ba cu altul şi tot timpul mi se atrage atenţia: Aveţi grijă că ăla este mason! E mare în grad!. Eu percep că este o încrengătu­ră periculoasă care se intitulează societate discre­tă. Am aflat că un guvern al României, şi se ştie care, a adoptat o măsură prin care masoneriei i se recunoaşte statutul de utilitate publică. Asta înseamnă că poate primi bani de la bugetul de stat. Este o hotărâre de guvern clar împotriva Constituţiei. Iar eu cred că masoneria e un pa­ravan la şmecherie, de fapt este un paravan la mafii. Dacă este să căutăm crima organizată, ea este foarte bine aşezată în aceste structuri maso­nice. La noi în ţară, s-au transformat într-o gaşcă, după cum o percep eu, şi se apără şi se trag unii

210

pe alţii fără ca să aibă substanţă, fără ca să aibă valoare. Şi atunci, dacă noi pretindem că vrem să construim o societate democratică şi deschisă, în care valoarea şi calităţile omului să fie elemen­tul esenţial, haideţi să terminăm cu ocultismul. Francmasoneria este în afara Constituţiei, în afara spiritului democraţiei şi în afara valorilor care înalţă fiinţa umană."

„Vitalie" nu înţelegea clătinarea de cap a lui Săvescu, însă această clătinare avea un rost adânc. Arăta oare că premierul era cât se poa­te de convins că A.I. îşi meritase moartea aceea comandată de aici, din mijlocul lor? Era cumva semnul că aşa păţesc toţi cei care vorbesc prea mult şi o fac pe eroii?

Capitolul 14

Procurorul Andrei Bucur acuză public ameste­cul politicului în justiţie. Presiunile care se fac asu­pra tânărului procuror Bogdan Cristescu pentru a face percheziţie la domiciliul lui Andrei Bucur. Verti­calitatea tânărului procuror. Cafeaua.

La exact 48 de ore după ce fusese arestat, Velciu era eliberat în urma intervenţiei lui Marian Săvescu, iar la scurt timp, chiar luni dimi­neaţă, părăsea ţara pentru a se stabili în SUA. De ce părăsise ţara? I se atrăsese atenţia că e bine să stea deoparte până se liniştesc apele şi-i trec ne­bunului pandaliile (nebunul fiind Bucur), pentru că dosarul lui, într-adevăr, avea probe irecuzabi­le care îi dădeau câştig de cauză acuzatorului. Velciu se enervase şi înjurase de toţi morţii lui Bucur, dar avocatul îl temperase, avertizându-l că nu era tocmai în postura de nevinovat şi că trebuie acţionat rapid.

Procurorului Andrei Bucur nu-i veni să creadă. Era cea mai pe faţă mârşăvie din câte în­tâlnise până la acea dată de când era el procuror. Un asemenea amestec al politicului în justiţie i se

212

păru macabru şi se hotărî (sfătuindu-se cu prie­tenul său, Mircea Bădescu) să facă un lucru care să arate că justiţia are viaţă în sine, că sunt oa­meni care nu se tem de deciziile mogulilor care, în mod discreţionar, arestează sau eliberează pe cine consideră ei că sunt oamenii incomozi sau la dispoziţia lor. Jurnalele de ştiri preluară ime­diat afirmaţia lui Bucur, postând un titlu uriaş: UN PROCUROR ACUZĂ PUBLIC: „Premierul Săvescu a intervenit în anchetele penale."

Reacţia nu a întârziat să apară. Marţi, primi prima lovitură sub centură. Un fost partener de afaceri al lui Velciu (la comanda lui „Vitalie") îl denunţa din închisoare. Lucrurile se derulară extrem de rapid. Suspectat de corupţie, Bucur intră în investigarea Biroului de Anchete Specia­le din cadrul Parchetului General. I se comunică pe un ton neutru că, la Oradea, avea să ajungă în câteva zile tânărul procuror Bogdan Cristescu, pentru a-l investiga cu ordin expres dat din partea procurorului J.R., şeful lui Cristescu.

Cine însă reuşise să-l convingă pe procuro­rul Cristescu să ancheteze acest caz? Era o întreagă încrengătură de situaţii pe care puţini le cunoşteau. „Vitalie" era implicat adânc în toată această poveste murdară. Lucrase extrem de in­teligent. Adevărul este că asupra procurorului Bogdan Cristescu se făcuseră presiuni enorme de către şefii săi, dinozaurii de la Parchetul General,

213

care folosiseră toată gama de propuneri, la început, apoi de ameninţări.

bogdane, ai un nou caz, băiatule. Te ocupi din acest moment tu de el. Este urgent! Nu ştiu cum să te îndrum ca să fie bine pentru tine...

păi... am deja un dosar pe care aş vrea să-l duc la bun sfârşit, spuse un pic nedumerit Cristescu, uitându-se insistent la şeful său W., care fuma suflând nerăbdător fumul în lateral.

consideră că dosarul acela mai poate aş­tepta. Oricum, cred că-ţi era destul de neplăcut.

e o strategie sau ce?, întrebă el direct, pri­cepând unde bătea W.

eşti inteligent, Bogdane, însă inteligenţa asta nu ţine de foame mereu. Un procuror bun trebuie să ştie când să accelereze şi când să frâ­neze. Nu poţi merge peste tot cu suta de kilome­tri la oră, altfel rişti să faci accident.

este o ameninţare?

nu tocmai. Este un serviciu care necesită o concentrare pe mai multe fronturi. De pildă, mâine trebuie să fii la Oradea şi să faci o perche­ziţie unui zurbagiu.

unui zurbagiu?

exact. Un procuror corupt care joacă pe cai mari.

de ce faceţi aceasta?

Ce anume?, se prefăcu mirat din cale-afară W.

jocul acesta mincinos. Credeţi că nu-mi dau seama sau ce?

214

A, nu, dimpotrivă, văd că pricepi şi tot mai întrebi, asta mă miră la tine. Măi Bogdane, tu eşti un copil inteligent, adăugă W. aşezându-se pe scaunul mare şi mobil de la birou. Tu ai tot viito­rul în faţă. Ce treabă ai tu să te bagi într-un dosar asupra căruia te-am atenţionat că nu aşa trebuie rezolvat? Nu vrei să fii liniştit? Uite, mâine-poimâine te căsătoreşti şi o să ai o familie frumoasă, aşa cred, iar de avansat n-o să avansezi nicioda­tă. Şi o să-ntrebi în dreapta şi-n stânga şi nimeni n-o să ştie să-ţi dea detalii. O să te enervezi la în­ceput, o să ţipi, o să spargi, dar după aceea te vei resemna, fiindcă nu vei provoca nicio schimbare cu astfel de reacţii de adolescent revoluţionar.

Aici, în justiţie, nu vii tu de pe băncile facultă­ţii să aplici legea cum ai învăţat din cursuri şi din examene. Aici e o junglă, măi Bogdane, şi eu caut să te apăr pe tine de fiarele sălbatice şi tu nu mă laşi. Eşti prea inteligent să mă laşi să te protejez. Spun bine?

să vă spun cum înţeleg eu jocul. Un pro­curor la început de carieră descoperă o mizerie, deschide o anchetă penală şi observă că, în mo­mentul în care e gata să dea o direcţie dosarului, să se pronunţe pentru o condamnare de măcar cinci ani, deşi merită cu vârf şi îndesat vreo zece, tocmai atunci, ce coincidenţă!, şeful lui îi dă un alt caz şi-i zice: „Vezi că ţara arde!" Dar ce s-a în­tâmplat de fapt? Nu cumva tânărul procuror n-a

215

respectat indicaţiile preţioase pe care le-a primit pentru gestionarea acelui dosar? Desigur. Tână­rul procuror înţelege treaba asta, dar nu vrea s-o accepte. îi este scârbă de manevrele acestea care pătează demnitatea justiţiei. Ce se va întâmpla, însă, cu el dacă va refuza acest nou caz?

ceva imprevizibil. Nici eu, care am atâta experienţă în domeniu, nu pot să văd viitorul, fiindcă apele s-au tulburat brusc. Probabil, logod­nica lui va fi lovită de o maşină, pentru început. Dar ţi-am zis, nu bag mâna-n foc că aşa se va în­tâmpla. Sunt oameni în justiţie care lucrează cu răbdare. Tânărul procuror de care-mi spui tre­buie să aibă flerul acesta de a învăţa de la aceşti oameni, nu să se repeadă imediat ce i se flutură un steguleţ colorat. Aceasta se numeşte pruden­ţă, tinere procuror.

e scârbos modul în care vedeţi lucrurile. Nu mă pretez la o asemenea afacere. Mă indispune, în primul rând, faptul că mă situaţi în catego­ria şantajabililor. Cu ce am greşit? Pentru că judecătoarea Pintilie este o infractoare, eu spun că e o infractoare. La dumneavoastră, în schimb, toate categoriile sunt inversate. De ce să ascundem o asemenea nemernicie? Cine are interesul ca toate acestea să nu se descopere de către justiţie?

eşti încă mic, Bogdane, dar ai timp să creşti. Cu cât creşti, cu atât observi că deasupra ta sunt noi şi noi orizonturi...

216

Adică noi şi noi încrengături mafiote!

poţi să le spui cum vrei, nu mă supăr. Dar dincolo de noi sunt „umbrele" noastre şi ceea ce facem noi aici se răsplăteşte sau se sancţionează în funcţie de interesul celor care sunt mai mari.

Pe unii ajungem şi noi să-i cunoaştem, pe alţii nu-i cunoaştem niciodată.

nu mi-e teamă.

ştiu. Tocmai de aceea ţi-am şi repartizat cazul acesta.

minţiţi!

Ce interes aş avea? Nu vrei să faci drep­tate? Uite, ai de ales: un coleg de-al tău a fost acuzat de corupţie. Eu te trimit să-ţi faci datoria, îi faci o percheziţie, atâta tot. Dacă găseşti ceva, bine, dacă nu, iarăşi bine. Ştiu că eşti imparţial şi te pasionează dreptatea, adevărul...

după ce m-aţi ameninţat cu moartea lo­godnicei mele, ce încredere mai pot să am în dumneavoastră?

nu eu comand astfel de lucruri, dragul meu. Ştiu doar că ele se întâmplă. Şi se întâmplă, de obicei, celor care nu se potolesc atunci când li se ordonă să o facă. Eu sunt doar un intermediar şi îţi vreau binele. Ucigaş nu sunt.

dar îi giraţi!, răbufni Cristescu. De ce nu vă deziceţi de faptele lor? De ce nu îi denunţaţi, măcar pe cei pe care îi cunoaşteţi? Aţi putea face un bine acestei ţări, oamenilor simpli care cred

217

că instituţia aceasta aplică legea. Sau pur şi sim­plu pentru conştiinţă!

conştiinţa, Bogdane, este un lucru inco­mod atunci când îţi este ameninţată familia, viaţa. Ce poţi să faci în situaţia asta? Să vezi că ai fi pu­tut să-i salvezi şi totuşi din cauza conştiinţei te-ai ambiţionat şi acum i-ai pierdut? Spune-mi? Poate că la serviciu aş fi renunţat, dar era prea târziu. Funcţiile ajung să fie mecanisme generatoare de compromisuri. Recunosc că am făcut compromi­suri. Niciodată nu m-am gândit unde se va ajun­ge, însă, la un moment dat, mi-am dat seama că era prea târziu ca să mai renunţ. Acum, pentru mine, a renunţa este egal cu a mă sinucide.

pozaţi în victimă şi sunt convins că nu este aşa! Aţi profitat cu siguranţă de pe urma acestor relaţii. Aţi dobândit un anumit confort şi asta v-a adormit cu totul conştiinţa. Cum le puteţi vor­bi copiilor dumneavoastră de onoare, de curaj, de libertate? Sau, desigur, nu m-am gândit. La un asemenea nivel de corupţie, slujitorii justiţiei sunt capabili de o duplicitate rar întâlnită.

degeaba ataci cu ironia, dragul meu. Dacă ai fi în locul meu, ai gândi la fel. Nu poţi să gân­deşti că acum te opreşti şi începi o altă viaţă. O începi atunci când vei fi scos din biserică cu picioarele înainte. Uite ce îţi propun: mergi cu mine la Oradea şi faci percheziţia. Nu e nicio capcană aici. E pur şi simplu o datorie de servi­ciu pe care ţi-o trasez.

218

eu merg la Oradea. O fac pentru că îmi dau seama că s-ar putea să puneţi la cale vreo mârşăvie împotriva unui om nevinovat.

Ajuns în biroul său, procurorul Bogdan Cristescu simţi nevoia să cerceteze acest caz, dar şi să bea o cafea. Deschise dosarul şi-l cercetă filă cu filă. Un procuror orădean, Andrei Bucur, arestase pe un mafiot care avea afaceri cu produ­se petroliere de contrabandă (fiul prefectului de Bihor, hm!), iar un individ din închisoare, parte­ner de afaceri cu acest Velciu îl acuza de corupţie pe procuror. Între timp, Velciu fusese eliberat şi emigrase în State. Sorbi o gură din cafeaua adu­să. Era răcoritoare. Deci Velciu fusese eliberat doar fiindcă premierul Săvescu afirmase că el nu crede în „arestările inventate de un procuror zurbagiu"? Exista aici o zonă întunecată. Căută pe laptopul său alte informaţii despre procuro­rul Andrei Bucur şi găsi afirmaţiile sale causti­ce cu privire la intervenţia politicului în justiţie. Mai sorbi o gură de cafea şi se lăsă gânditor pe spătarul flexibil al scaunului. Care era, de fapt, adevăratul sens al acestei „operaţiuni"? Ce tre­buia ascuns? Ce scotea la suprafaţă procurorul Bucur de se alarmaseră toţi cei mari? Era curios. Ştia ce avea să facă. Cu siguranţă, nemernicii doreau să-l înfunde pe Bucur, dar el nu avea să permită lucrul acesta dacă nu erau probe. Şi mai mult ca sigur era o făcătură. Simţise asta şi din

219

discuţia purtată cu W. Ce chestie! W., care acum era procuror-şef, fusese general MI. Cum se pro­dusese reconversia asta profesională? O ambiţie personală? Cine se interesa de trecutul său ne­bulos? Nimeni. Toţi erau ocupaţi cu dosare şi dosărele. Apoi avertismentul primit de la J.R. cu privire la dosarul judecătoarei-călău. Cine îi ma­nevra pe aceştia ca pe nişte păpuşi? Cine erau acele „umbre" de care vorbise W., la comanda cărora justiţia se transforma într-o cârpă de şters pe jos? îşi bău, în fine, toată cafeaua, îşi luă hai­na, pălăria, apoi ieşi. Simţea nevoia să se plimbe.

O luă pe lângă Mănăstirea Antim, dădu într-o stradă cu nume de flori, apoi o ţinu pe strada Episcop Chesarie, intră pe Mitropolitul Nifon şi ajunse în Parcul Carol. Traversă cu un pas atletic până-n cealaltă parte, acolo unde era Memoria­lul Eroilor Neamului. Stătu câtva timp meditând la oamenii aceia care se jertfiseră pentru ţara aceasta, pentru libertatea ei, pentru adevăr, în timp ce alţii îşi băteau joc. Aceşti eroi trebuiau respectaţi! Nu i se păru deloc frig şi petrecu mai bine de o oră în Parc, apoi plecă intrând undeva printre blocuri, în apropiere de Casa Poporului.

Se ducea adesea acolo. Era o bisericuţă atât de liniştită, pe care o vizitase de vreun an în mod re­gulat. Doamna de la pangar îi povestise în dese rânduri, căci era foarte sfătoasă, despre un preot care slujise acolo şi care era înmormântat chiar

220

în grădiniţa bisericii. „A fost ucis de Securitate!", îi şoptise speriată doamna, ca şi cum s-ar fi te­mut că o aude cineva.

Procurorul Bogdan Cristescu se reculese la mormântul părintelui Constantin Sârbu, unde citi încă o dată: „Constantin Sârbu, preot martir jertfit pentru credinţă şi neam ca şi zecile de mii de martiri ai epocii 1944-1990." întârzie o vre­me în curtea Bisericii Sapienţei, apoi plecă. Pe drum îi veni în cap o nedumerire. De ce tocmai el, care... în momentul acela simţi un puseu de frică care îi era total necunoscut. îşi reveni. Era ca şi cum o breşă se crease înlăuntrul său. El era un bărbat curajos şi nu cunoscuse momente de slăbiciune atât de accentuată, încât să-l facă să se clatine la propriu pe stradă. Dar îşi reveni. Poate că fusese vreo cădere de calciu. La ce se gândea? Da, la faptul că la cei 28 de ani ai săi... Simţi din nou o frică teribilă şi îi veni pur şi simplu să fugă pe stradă. Lumea se uita la el nedumerită. Un tânăr elegant fugea cu servieta din piele neagră bălăngănindu-se în toate părţile. De vreo câteva ori îi căzu pălăria şi se opri să o ia, dar fără să o vadă. Câţiva trecători îl ajutară. Gândurile i se făcură vraişte în cap. Se scuză atunci când dădu peste o bătrână, fu claxonat în repetate rânduri şi înjurat de şoferi grăbiţi şi nervoşi care erau gata să dea peste el. I se păru că nu se mai termină calvarul când intră în strada Viitorului, acolo

221

unde locuia împreună cu mătuşa la ultimul etaj al unui bloc cu trei etaje.

Când îl văzu, mătuşa se sperie. îl luă de braţ şi-l duse în camera sa, unde îl întinse pe pat. Alergă iute la bucătărie unde făcu un ceai de tei. Procurorul Bogdan Cristescu îl bău cu înghiţi­turi mici. Se liniştise întrucâtva. îi spuse mătuşii că s-a simţit un pic rău şi de aceea arăta aşa desfigurat. Se duse la baie şi vomită. Se simţea mai bine. Chiar bine. Dar de ce i se întâmplase să simtă frica aceea nenorocită? îi telefonă Lumini­ţei, logodnica sa, şi hotărâră să se întâlnească în Mall pentru câteva cumpărături. Pe la şase, nici nu se întunecase bine, se găsiră. Ea îl aştepta cu maşina în faţa blocului.

eşti bine, Bogdan?, îl întrebă ea îmbrăţişându-l. Mătuşa ta m-a sunat şi mi-a zis că te-ai simţit foarte rău.

Mi-a trecut. A fost ceva, cum să spun, ca o frică...

frică? De ce?

nu ştiu. Nu pot să-mi explic. Parcă nu mai eram eu, înţelegi? Mă sufoca starea aceea. Am fugit ca un nebun pe stradă până acasă. Ce-o fi zis lumea care m-a văzut?!

Luminiţa îl îmbrăţişă încă o dată. Ţinea mult la el. Se cunoscuseră cu un an în urmă la o confe­rinţă organizată la Facultatea de Drept, unde ea era studentă în ultimul an.

222

Mă tem să nu...

ce anume?, întrebă ea îngrijorată.

nimic. Sunt un pic obosit, dar îmi trece. Haide să vorbim despre lucruri frumoase. Des­pre aniversarea ta şi-a mea de săptămâna vii­toare. O să facem o petrecere pe cinste. îmi invit colegii, îţi inviţi şi tu prietenele şi sărbătorim la mine acasă. Avem spaţiu suficient.

e bine şi la tine acasă, numai să nu o de­ranjăm prea tare pe mătuşa Ana. A picat chestia cu restaurantul, nu-i aşa?

ce restaurant...? Iartă-mă, Luminiţa! Sunt aiurit în seara asta. Am zis că mergem la restaurant, aşa e. Acolo vom serba.

Făcură toate cumpărăturile. Brusc, Cristescu îşi aminti că trebuie să se ducă la Parchet şi să ia delegaţia pentru Oradea, unde urma să plece a doua zi, dar se abţinu să-i mai spună Luminiţei, în jur de opt seara se despărţiră. El intră în scara blocului, aşteptă ca ea să plece, apoi verifică dacă are cheile de la maşină şi plecă la Parchet. Acolo îl aştepta J.R., procurorul-şef adjunct, şeful său direct care avea o mutră dubioasă. îl interpelă cu un vădit cinism.

cristescule, procurorul ăla tâmpit de la Oradea trebuie condamnat neapărat. Asta este misiunea ta. Vei avea câţiva oameni de încredere care vor face tot. Tu doar trebuie să faci con­statarea. în casa lui Bucur se vor găsi înscrisuri sustrase care vor face dovada vinovăţiei lui.

223

nu cred că sunt eu omul potrivit pentru aşa ceva...

o, ba eşti! Şi încă ce potrivit eşti! Eşti cel mai potrivit!

Procurorul Bogdan Cristescu simţi bătaia de joc şfichiuindu-i obrajii, dar, în mod ciudat, nu reuşea să se revolte împotriva acestui pigmeu. Ceva îl făcea să fie obedient şi să nu-l deranje­ze pe J.R., care zâmbea satisfăcut. Pe Cristescu îl enerva faptul că citea pe faţa şefului său că acesta ştie un lucru pe care el nu-l ştie, iar asta îl făcea să se comporte aşa cum nu se mai compor­tase niciodată în prezenţa sa.

vei fi promovat după această percheziţie. O să vezi cât de bine o să fie. Te vor invidia mulţi.

nu mă interesează promovarea în acest fel.

pe foaia delegaţiei sunteţi trecuţi trei pro­curori, continuă J.R. ca şi când nici n-auzise ce spusese Cristescu. Doar tu vei intra. W. va coor­dona de-afară toată acţiunea. Vei fi ajutat de doi poliţişti de la IGP Oradea, oamenii noştri. Trebu­ie să iasă perfect. M-ai înţeles?

sunt uimit de pregătirea pe care...

gurrra! Cristescule, dau cu tine de pământ, mă!, strigă nervos J.R. lovind cu un perforator în birou.

Procurorul Bogdan Cristescu simţi că starea aceea de frică îi revine în valuri. îi venea pur şi simplu să se agaţe de şeful său şi să-i ceară să

224

vorbească în şoaptă. Ceva îl stăpânea, îl ţinea prizoniernu mai înţelese nimic din convorbi­rea aceea care se prelungi mai bine de o oră. Pe la 22-00 ajunse acasă. Era extenuat. Se schimbă fără niciun chef, se aşeză la masă, iar după câte­va minute (abia se atinsese de mâncare), pe un ton grav, îi spuse mătuşii sale:

habar nu aveţi, nici tu, nici Luminiţa, în ce situaţie complicată mă aflu acum. Nu ştiu cum se va rezolva. Dar sunt sigur că după ce mă voi întoarce de la Oradea, totul se va lămuri...

Capitolul 15

La primărie. Prăpastia adâncă între gândul ome­nesc şi gândul duhovnicesc. La televizor este difuzată în direct scena percheziţiei la domiciliul procurorului Andrei Bucur.

Părintele Ioan era un pic nedumerit. Chiar în ziua aceea de luni fusese chemat la primărie. Nu i se spusese pentru ce. Era până-n prânz când bătu la uşa primarului şi intră.

poftiţi, părinte! Vă aşteptam. Luaţi loc.

mulţumesc, răspunse părintele Ioan aşezându-se.

bănuiesc că nu ştiţi pentru ce v-am che­mat, nu-i aşa?

aşa e, nu ştiu de ce m-aţi chemat.

eu am vorbit cu oamenii din sat, părinte. Vă spun direct. Nu-mi place să fiu ascuns. Am vorbit cu oamenii din sat şi aceia mi s-au plâns că dumneavoastră nu ne reprezentaţi comunita­tea. Poate că nu v-aţi dat seama până acum, dar eu sunt primar în satul ăsta ca să fiu atent la ast­fel de lucruri şi să le soluţionez.

despre ce este vorba mai exact?, întrebă părintele Ioan uitându-se atent la primar.

226

despre ce este vorba mai exact..., făcu pri­marul ca şi cum îşi făcea avânt să urce pe o pantă abruptă. Uitaţi despre ce este vorba mai exact. De când sunteţi dumneavoastră preot aici în sat?

sunt 10 ani de-acum.

ce vreau eu să vă spun este că în 10 ani nu aţi reuşit să convingeţi comunitatea că vreţi să-i slujiţi. Sunt voci care sunt total nemulţumite şi dezaprobă multe dintre faptele dumneavoastră. Să le luăm pe rând. Ce vreţi să demonstraţi atunci când munciţi fără să cereţi bani?

bani?? Nu înţeleg...

nu înţelegeţi acum, râse scurt şi forţat pri­marul. Părinte, vă credeam un om care măcar înţelege atunci când i se explică ceva, dar văd că nu vreţi să fiţi sincer. Era în interesul dumnea­voastră.

vă referiţi la slujbe?

mă refer la tot. Dar mai ales la faptul că nu sunteţi aşa cum sunt preoţii pe care... Hai să fim serioşi, părinte, şi să nu ne mai jucăm de-a v-aţi ascunselea. Dumneavoastră nu sunteţi ca alţi preoţi. Ori vă schimbaţi, ori vă schimbăm. Din două, una. Alegeţi!

ce aţi vrea să schimb?

în primul rând, atitudinea, părinte. Vrem să vă vedem că ne iubiţi. Nimic mai mult nu vrem decât ca preotul nostru să ne arate cât de mult ţine la noi.

227

hm!, făcu părintele Ioan meditativ. Cre­deţi că nu pun destulă dragoste?

dacă aţi ţine la noi, nu ne-aţi ocoli. E adevărat?, întrebă primarul ca şi cum raţionamentul lui era imposibil de contracarat.

lămuriţi-mă mai bine; Chiar nu înţeleg. Ştiu că nu e potrivit să mă justific, dar tocmai slujirea mea adusă lui Dumnezeu presupune să nu ocolesc pe nimeni, ci să fiu mereu aproape.

dar la nunţi, la cumetrii, la petreceri, de ce nu participaţi alături de noi? Nu v-am văzut o dată jucând o horă sau altceva mai aşezat. Spu­neţi, vi se pare normal? Nouă nu.

dacă este vorba despre asta, nu trebuie să vă îngrijoraţi prea tare, răspunse părintele cu un calm care-l făcu pe primar să se încrunte. Face parte din slujirea mea. Nu mi se pare tocmai cuvios să merg şi să ţopăi pe o melodie pe care adeseori n-o înţeleg, în sensul că nu o regăsesc în sensul vieţii mele. Atâta tot.

înseamnă că dumneavoastră nu vă dis­traţi?, se miră primarul.

nu.

şi cum puteţi trăi aşa?

nu ştiu dacă nu vi se va părea ciudat, însă, atunci când slujesc Domnului, am o aşa bucurie în inimă, încât celelalte feluri de a petrece mi se par jucărioare pentru copii. Nu vreau să vă jig­nesc. Adică am găsit o distracţie mai mare, dacă aşa înţelegeţi mai bine.

228

Aha..., mormăi primarul fără să fie deloc lă­murit. Deci aveţi o distracţie mai mare... Şi n-aveţi nevoie de distracţia noastră...

Nu trebuie să vă supăraţi...

nu mă supăr, dar...

dacă aţi încerca să vă distraţi ca mine, după ceva timp vi s-ar părea fără niciun rost distracţia pe care puneţi mare preţ acum.

pot şi eu...?, mai zise primarul care simţea că se scufundă adânc în uimirea pe care i-o pro­vocau răspunsurile simple ale preotului.

desigur. Vă pot învăţa...

staţi aşa. Să nu ne grăbim cu distracţia. Distracţia mai bine să rămână la urmă. Am to­tuşi senzaţia că nu poate să mă înveţe pe mine un preot ca dumneavoastră să mă distrez mai bine decât o fac eu acum, dar fie... Vom vedea. Problema gravă e şi primarul schimbă registrul vocii că dumneavoastră loviţi în primărie. Nu direct, să ne înţelegem. Dar indirect...

Primarului i se părea că spusese ceva foarte profund şi-şi mijea ochii spre părintele Ioan ca să citească pe chipul lui semnele care l-ar fi trădat că era capabil de a lovi indirect în primărie. în mod straniu, pe chipul părintelui Ioan nu se citea nimic. Primarul se indispuse. Preotul iarăşi nu coopera.

părinte, văd că trebuie să vorbesc direct cu dumneavoastră. Ori nu vă daţi seama, ori jucaţi tare. Din două, una (era ticul primarului să spu­nă aşa).

229

este normal ca dumneavoastră... Acum aţi fost văzut de toată lumea şi nu mai puteţi nega. Zic, e normal ca dumneavoastră să vă implicaţi în nişte lucruri în care nu trebuie să vă implicaţi? Spuneţi? De exemplu, credeţi că e normal ca atunci când săteanul are o nevoie, o proble­mă, dumneavoastră să o rezolvaţi? Nu v-aţi gândit niciodată că ţine de competenţa unui alt organ, adică a unei alte instituţii să facă ceea ce dumneavoastră faceţi. Mie mi se pare sfidător ca dumneavoastră să faceţi drumuri cu oamenii pe cheltuiala dumneavoastră. Ce interes aveţi? Lucrul acesta mă determină pe mine să mă simt prost... adică să mă simt... (primarului i se păru că nu nimerise bine vorba) nu prea bine în calita­tea mea de primar. Păi, oamenii vorbesc, părinte! Oamenii spun: „Uite ce face popa! Primarul nu-i în stare!" şi nu-mi pică bine, pricepeţi? Că dacă nu zicea lumea, nu mă interesa, dar aşa... Acum vă daţi seama de ce loviţi indirect în primărie, care în fond este o instituţie oficială care apar­ţine statului. Am putea spune că loviţi în statul român, dar nu am vrut să merg atât de departe.

şi cum aţi vrea dumneavoastră să proce­dez?, întrebă preotul calm.

fără acte de caritate! Ocupaţi-vă de fami­lia dumneavoastră şi lăsaţi-i pe ceilalţi mai uşor. Familia dumneavoastră nu se supără că pierdeţi atât timp cu alţii? Bine, e vorba şi de bani aici.

230

Dumneavoastră luaţi banii şi-i daţi celui care n-are. Ştiu, din surse sigure, că trebuia să primiţi donaţii pentru biserică şi aţi direcţionat persoa­nele respective către câte unul din sat. Nu se poate aşa ceva, părinte. Păi cine vă mai dă bani pentru biserică? Aşteptaţi de la primărie? Nici să nu vă gândiţi! Adică dumneavoastră îi risipiţi pe la oamenii din sat, şi-aşa sunt puţini bani, şi apoi... Nu se poate!

nu vă supăraţi, domnule primar. Poate că ar trebui să vă explic puţin cum văd eu lucruri­le. Cred că de aici vine neînţelegerea. De familia mea mă ocup, aşa cum pot. Nu o neglijez. Dar oamenii din sat sunt tot familia mea. Eu nu spun comunitate, cum spuneţi dumneavoastră. Fami­lia mi se pare ceva de suflet, pe când comunita­tea e mai mult un concept. Iar dacă sătenii sunt familia mea, nu pot să nu fiu prezent atunci când au nevoie. Mi se pare prea puţin să slujesc doar în biserică. Omul trebuie ajutat atunci când are nevoie, iar eu încerc să-i dau ce-i lipseşte. Impro­priu zis eu, pentru că de multe ori se întâmplă ceea ce ştiţi şi dumneavoastră: unii care au dau celor care n-au. Aşa e normal. Eu nu sunt decât un intermediar.

alţi preoţi...

domnule primar, alţi preoţi sunt alţi pre­oţi, iar eu sunt eu. Când am făcut pasul ăsta am cugetat suficient la tot ceea ce implică slujirea

231

preoţească. Nu m-am făcut preot ca să iau co­laci şi colivă de la oameni. Acum, după zece ani, ştiu pe fiecare din sat ce nevoie are. Vă pot face o listă dacă aveţi de gând să vă implicaţi concret în problemele comunităţii (spusese într-adins comunitate).

păi, ce să spun? Noi n-am făcut drumul, adică şoseaua..., asfaltul. Mai întâi să facem drumul şi mai vedem. Avem cheltuiala asta, apoi... cheltuieli şi cu alegerile.

eu doar v-am spus. Să ştiţi că de cele mai multe ori nu e nevoie de bani. E nevoie de hrană, de îmbrăcăminte, iar cel mai des este nevoie ca omul să aibă cui să vorbească şi să-şi spună durerea.

dar cine are timp de pălăvrăgeală, părin­te? Eu sunt un om ocupat. N-am timp să-l iau pe fiecare şi să-l gâdil în talpă. Eu vreau să vă-ntreb pe dumneavoastră din ce bani trăiţi, că taxe la slujbe nu puneţi, din câte spun oamenii, salariu prea mare nu aveţi, iar doamna preoteasă, din câte ştiu eu, nu munceşte.

niciodată n-am rămas fără cele de trebuin­ţă, deşi salariul rămâne mai tot la protoierie, căci din el se reţin impozitele.

şi vă permiteţi aşa să faceţi cheltuială cu maşina, ducând pe unul şi pe altul la Oradea?

înaintea lui Dumnezeu astfel de fapte se văd altfel. Nu m-am gândit niciodată la cheltuială.

232

Mult mai important e sufletul omului. Oa­menii au nevoie de multă dragoste pentru a se vindeca de rănile pe care viaţa aceasta le provoa­că. Nu banii sunt o problemă, ci timpul. Dar am înţeles, mulţămesc Domnului, că timpul oame­nilor este timpul meu. Nu se pierde nimic, ci se câştigă. Vorbim despre câştig aici.

păi despre asta vă întrebasem, despre câştig, interveni primarul care nu prea înţelesese chestia cu timpul. Câştigul este important. Nu ai, nu mă­nânci. Bine, că vă mai creşteţi câteva animale, e altceva, dar... Rămâne un semn de întrebare.

ştiţi cum e cu piramida răsturnată?

-Nu.

toată lumea aleargă să ajungă la o ţintă. Cât mai sus. înţelegeţi cum vine asta?

perfect.

în timp ce Mântuitorul a coborât tot mai jos, jertfindu-Se pe Sine. Ne-a arătat un model dumnezeiesc pe care puţini, foarte puţini îl ur­mează pentru că nu-l înţeleg. Dar este Calea. Dumneavoastră m-aţi chemat aici tocmai pentru că nu înţelegeţi acest model, adică nu-L înţele­geţi pe Domnul şi vă întrebaţi cu alte cuvinte de ce procedează El aşa, adică de ce nu-Şi arată sla­va, de ce nu Se apără, de ce nu ţine la viaţa Sa, ci urcă pe cruce şi moare.

părinte, zise cu oarecare simţire primarul, ştiţi că eu nu prea vin la biserică, dar cred în sinea

²33

mea. Nu am timp să vin. Să te ocupi de pri­mărie nu-i ca şi când te-ai ocupa de o biserică... De ce zâmbiţi?

Eu mă gândeam exact invers: să te ocupi de biserică nu-i ca şi când te-ai ocupa de o primărie.

n-am vrut să vă jignesc, zise primarul fără să înţeleagă inversul, dar înţelegeţi şi dumnea­voastră diferenţa. Ce-nseamnă biserica faţă de primărie?! O localitate poate să n-aibă biserică, dar dacă n-are primărie vă daţi seama ce haos? După cum zâmbiţi nu înţelegeţi ce sarcină grea este cea a unui primar. Aş vrea ca măcar o zi să staţi aici în locul meu şi să vedeţi despre ce e vor­ba, că nimeni nu mă crede. E ca la nebuni aici.

îmi pare rău. Nu pot să fiu primar nici mă­car o zi.

evident. Nu vă cer lucrul ăsta.

şi totuşi cam asta mi-aţi dat de înţeles că ar trebui să fiu.

doamne, fereşte!, exclamă primarul, fă­când un efort puternic de a se stăpâni să nu se ridice brusc de pe scaun.

aşa zic şi eu: Doamne, apără-ne şi ne pă­zeşte!

părinte, mai e ceva, zise primarul încer­când să apuce un alt fir. Oamenii spun că nu sunteţi... Am mai spus o dată lucrul ăsta. Ce vreau să vă întreb...? De ce purtaţi părul lung?

234

Nu ştiu dacă o să înţelegeţi. Nu contează prea mult. Chipul lăuntric al omului trebuie să fie chipul lui Hristos. în momentul în care Hristos este inima omului, atunci omul caută ca întru totul să se asemene Domnului. Astfel apar aceste detalii fizice care nu sunt decât o oglindire a chi­pului lăuntric.

mda. Se-ntreabă oamenii şi nu ştiu ce să le răspund. Un primar trebuie să ştie...

în acea clipă, bătu secretarul la uşă şi intră. Era un om burtos, cu părul dat pe spate, sprâncenat şi îi spuse primarului că e ceva la televizor care merită toată atenţia. Pe holul primăriei era instalat un ecran în perete, sus. Primarul Postelnicu ieşi urmat de părintele Ioan. Imaginile erau, într-adevăr, de mirare. Un procuror cunoscut, de la Oradea, era filmat în propria sa casă, în toiul unei percheziţii efectuate de un alt procuror aju­tat de câţiva poliţişti. O cameră video tocmai sur­prindea o discuţie un pic încordată între cei doi procurori. Camera aceea nu avea ce căuta acolo şi nimeni din delegaţia care efectua percheziţia nu ştia ce să facă. Fură rostite ameninţări voalate. Toţi angajaţii primăriei se uitau la filmuleţul care apăruse pe postul local de televiziune. Dură cam 20 de minute, după care primarul îl petrecu pe părintele Ioan spre ieşirea din instituţia statului.

vedeţi că nu-i simplă deloc politica asta?, spuse primarul în semn de rămas bun.

235

aici nu-i vorba de politică, din câte înţeleg eu.

dar despre ce-i vorba?

despre o răzbunare în stil mafiot, mai zise părintele Ioan plecând.

Primarul rămase interzis. De unde ştia popa ăsta să spună cuvintele astea? Auzi tu, răzbunare în stil mafiot. Şi chiar dacă era, cum putea să spu­nă un popă aşa ceva? Era adevărat, domle, că ăsta nu era popă cum erau toţi popii.

Capitolul 16

Mircea are o strategie care dă roade într-o situa­ţie atât de ciudată în care mandatul de percheziţie este emis fără să se precizeze ce anume face obiectul acestei percheziţii. Discuţia lui Andrei Bucur cu soţia sa.

Ministerul Justiţiei dăduse un comunicat în care, alături de alţi magistraţi, executori judecăto­reşti, notari, era trecut şi procurorul Andrei Bucur. Se preciza în acest comunicat că se avizase cerce­tarea sa penală şi efectuarea unei percheziţii. Mir­cea Bădescu fusese foarte atent la cadrul general al lucrurilor. Ştia cum evoluează o situaţie de genul acesta şi ţinu să aibă o discuţie cu procurorul An­drei Bucur în privinţa aceasta. După toate semne­le, trebuia luată o decizie eficientă şi rapidă.

delegaţia a sosit în oraş. Singura mea ne­dumerire, zise procurorul Bucur cum stătea pe un fotoliu chiar lângă un corp de bibliotecă din living-ul spaţios, este că în înştiinţarea pe care mi-au trimis-o nu se precizează pentru ce se face această percheziţie.

mi-e teamă, Andrei, zise soţia sa cu o voce firavă, ridicându-se de pe scaun şi ducându-se aproape de el.

238

nu trebuie să-ţi fie, Camelia, îi spuse el îm­brăţişând-o ocrotitor, doar n-am făcut nimic rău. Vor veni şi nu vor găsi nimic acuzator. Asta e!

nu-i tocmai aşa, procuror Bucur. Săptă­mâna asta s-au mai derulat câteva percheziţii şi lucrurile nu au fost atât de simple. în primul rând, e foarte grav dacă nici ei nu ştiu ce caută.

ar trebui să ştie ce caută?, întrebă Camelia privind spre Mircea Bădescu.

bineînţeles, răspunse Mircea. Nu numai că trebuiau să ştie, dar era nevoie să specifice ce anume face obiectul acestei percheziţii. Altfel...

ce se întâmplă aici? Nu mai înţeleg!, iz­bucni Camelia în lacrimi pe umărul soţului ei. Andrei, de ce te-ai băgat în afacerea asta? Dacă ştiai că sunt atât de nemernici, de ce nu i-ai lăsat în pace? Avem copii... Ce fac eu singură dacă nenorociţii ăştia te bagă în închisoare?

camelia, n-ai de ce să te îngrijorezi. Nu au de ce să mă închidă. I-am deranjat cu decizia mea de a-l aresta pe fiul prefectului şi acum vor să mă sperie.

lasă-i în plata Domnului!

nu se mai poate, Camelia. E prea târziu! Şi, oricum, nu aş fi putut să las lucrurile să se rezolve singure. Nu s-ar fi rezolvat. Infractorul ăsta nu s-ar fi oprit aici.

procuror Bucur, uite la ce m-am gândit. Ştiu că va stârni mulţi nervi, dar trebuie să avem

239

şi noi o asigurare. Dacă ăştia îţi intră în casă nu poţi avea un control asupra lor. Ştiu eu cam ce se întâmplă în astfel de cazuri.

ce se întâmplă?, întrebă Camelia aşezându-se la locul său cu oarecare nesiguranţă.

pot găsi ceea ce vor ei să găsească. E un lucru obişnuit la aceşti oameni corupţi până-n măduva oaselor.

şi ce să facem?

ştiu că nu este prevăzut în procedura lega­lă a percheziţiei, dar nici nu este interzis în mod explicit. Vom aduce o cameră video de la televi­ziunea locală.

televiziunea??? îţi dai seama, Mircea? O să iasă un întreg scandal. Când procurorul ăla de la Bucureşti va vedea aici un operator cu cameră video va face apoplexie.

n-ar trebui să se sperie dacă este de bună credinţă. O cameră video este un martor neutru.

Îşi efectuează percheziţia, la sfârşit sigilează ca­seta care se poate constitui în probă la dosar.

nu pot să accept aşa ceva, Mircea! Cunosc legea!

andrei, interveni Camelia ridicându-se din fotoliu pentru că simţea efectiv nevoia să umble în timp ce vorbea, fă aşa cum spune Mircea. Nu vezi că te învaţă de bine? Ce ştim noi ce au de gând ei să facă? Camera video le va da peste cap planurile lor mizerabile, în cazul în care vin aici ca să-ţi provoace o acuzaţie.

240

Aşa e, procuror Bucur. Voi vorbi chiar acum cu un prieten de-al meu, din Bucureşti, care ar putea să-mi facă o legătură aici, la Ora­dea. Nu vreau să te implic. Vom avea o filmare pe cinste! Ca la cumetrie!

Procurorul Andrei Bucur nu se putu abţine şi zâmbi. Camelia îşi mai revenise, dar tensiunea situaţiei o făcea să-şi calculeze paşii între fotolii.

şi mai trebuie să ştii, procuror Bucur, că cineva se roagă pentru noi. Un om al lui Dumnezeu, un duhovnic care are o atitudine la fel de dârză ca şi cei din satul tău care nu s-au lăsat co­lectivizaţi pe vremuri. El va pune o vorbă pentru noi la Dumnezeu. Aşa că nu mor caii când vor câinii. Ţi-am mai vorbit despre el.

îţi mulţumesc, Mircea! Doar Dumnezeu poate limpezi situaţia asta. Despre procurorul care anchetează ştii ceva?

referinţe bune. Un cunoscut de-al meu mi-a vorbit despre el şi a scotocit în arhivele Parchetului General. Mi-a trimis un mesaj pe Whats up. Uite ce scrie: „Un tânăr cu un simţ dezvol­tat al datoriei; calităţile sale au atras aprecierea colegilor procurori şi a conducătorilor ierarhici. Aceasta a făcut, ţinându-se cont de rezultatele bune obţinute, ca lui Bogdan Cristescu să-i fie repartizate şi cauze cu grad de dificultate în probaţiune." Este şi cadru universitar, deşi are nu­mai 26 de ani.

241

cum pot trimite un procuror de numai 26 de ani să-şi ancheteze un coleg mai în vârstă?, se trezi surprins procurorul Bucur. Nu are dreptul legal.

cred că aici e altceva la mijloc, procuror Bucur.

doi dintr-o lovitură, intui deodată Andrei. Execuţia cea mai ieftină.

exact. Camelia, tu nu înţelegi, dar uite cum e. Procurorul Bogdan Cristescu se ocupă proba­bil cu toată seriozitatea, aşa cum apare în refe­rinţele despre el, de un dosar sau de mai multe dosare care trebuie scăpate din mână. Nu au ne­voie dosarele respective de mâna lui Cristescu, asta e clar. Şi, ameninţat sau numai minţit, sau şi una şi alta, iată-l pe Cristescu delegat, cu man­dat legal de percheziţie aici. Dacă Cristescu nu-şi face treaba aşa cum i-a fost trasată, atunci trebu­ie să se aştepte la o pedeapsă din partea şefilor. Dacă rezolvă situaţia pe placul celor mari, atunci devine şantajabil şi mai mult ca sigur obţine o promovare, procurorul Bucur este găsit vinovat şi toată lumea e mulţumită. Pricepi acum?

e aşa cum mi-am închipuit, spuse Came­lia. O mizerie care tinde să ne cuprindă...

eu plec un pic, hotărî intempestiv Mircea Bădescu. Am treabă. Ne întâlnim deseară.

ne vedem, Mircică.

Soţii Bucur îl conduseră pe Mircea Bădes­cu, apoi se aşezară iarăşi pe fotoliile lor tăcuţi. Copiii erau la şcoală. Stătură un timp aşa. Apoi

242

Camelia se apropie de Andrei şi-i cuprinse cu mâinile sale umerii.

mi-e frică, Andrei. Şi pentru noi, şi pentru copii.

am încredere în Mircea. îl simt aproape de parcă e îngerul meu păzitor.

eu mă gândeam să-i trimitem pe copii la ţară, să nu vadă tot circul care va fi. Ce zici?

mai bine să rămână. Nu vreau să-i trimit tocmai acum pe drum. Ştii...

te gândeşti...

da. Şi te iubesc, Cami. Am nevoie de voi.

şi eu, Andrei. Şi eu te iubesc.

poate te gândeşti că aş fi putut să evit această situaţie şi să am o viaţă liniştită aşa cum au alţi procurori, însă, Camelia, nu aş mai fi pu­tut trăi cu o conştiinţă vie, nu m-aş mai fi putut suporta. Eu nu am făcut Dreptul doar pentru a trăi liniştit. E o chemare a mea care nu-mi dă pace. Nu pot să văd cum România este jefuită de acest val de migratori, fiindcă ăştia nu sunt români decât cu numele şi uneori nici cu el.

nu mi-ar fi plăcut să am un soţ laş.

Îţi mulţumesc, Cami.

dar nu înţeleg mecanismul acesta perfid prin care oameni nevinovaţi sunt târâţi în faţa justiţiei. Andrei, tu eşti nevinovat, de ce nu vede nimeni nevinovăţia ta?

Ştiu că nu-i uşor de înţeles practica unui sistem mafiot. Dar ţi-am mai explicat. Grupurile

243

politico-economice de tip mafiot, cu legături în lumea interlopă, luptă de ani buni să controleze statul român. Istoria lor e lungă şi porneşte chiar dinainte de decembrie 1989. în atâţia ani au ajuns să controleze oameni politici din toate partidele, oameni din poliţie, din procuratură şi, din păcate, din justiţie. Aceste grupări mafiote n-au apărut peste noapte. Ele au încercat să preia controlul ori de câte ori au simţit că statul este slab. în acest moment au ajuns să aibă putere să fabrice şi să con­troleze dosare, să declanşeze anchete sau chiar să le oprească brusc. Singura soluţie pentru eradica­rea acestui cancer social este luarea de atitudine, iar eu asta am făcut. Dacă ne ascundem toţi după deget, Cami, nu se vor mai teme de nimic şi vor fi stăpâni absoluţi peste noi. Cu cât vor fi mai mulţi oameni care să-şi cunoască şi să-şi exercite drep­turile date de Dumnezeu la libertate de conştiinţă şi exprimare, cu atât mai greu le va veni acestor viermi găunoşi să-şi facă treaba lor murdară.

aceştia atacă în haită...

la comandă.

ca şi pe tine, Andrei. Haita te atacă. Nu pot să nu cred că asta nu-i o comandă politică după tot ce-a afirmat Săvescu. Eliberarea lui Velciu... Cine a comandat-o? Adică tu îl arestezi, ai toate probele, iar ei îi dau drumul pentru că tot unul de-ai lor te acuză nefondat de corupţie. Iar acum trimit procuror de la Bucureşti ca să-ţi facă percheziţie neştiind ce caută.

244

Pentru că arestarea i-a pus pe jar. Sunt bani grei care se scurg în conturile partidului lui Săvescu. Hoţia nu se face fără acordul mogulilor, asta e limpede. Şi nu pot să-l lase în închisoare pe bandit ca nu cumva să ciripească. Mai există varianta ca el să moară, dar este prea complicat. Are mulţi parteneri care, la rândul lor, pot vor­bi. Cel mai simplu este să se muşamalizeze totul prin punerea mea sub urmărire penală.

o maşinaţiune politică ordinară!

care îi permite infractorului să strige în gura mare: „Mă voi răzbuna până la ultimul!"

aşa a spus?

cine să-l oprească? în România ce nu se poate? Pe mine însă mă surprinde, şi n-ar tre­bui, cum trimit ei un procuror fără experienţă ca Cristescu, să ancheteze un procuror şef de secţie cum sunt eu... Când lovesc, nu au scrupule.

andrei să ştii că am simţit o pace în su­flet când Mircea a spus că se roagă un om al lui Dumnezeu pentru noi. Oare cine-o fi?

un preot dintr-un sat de pe la marginea judeţului. Mircea mi-a vorbit de el. Are duh puternic şi e blând. Rugăciunea lui este ascultată, Cami, şi, aşa cum spune Mircea, planul lui Dum­nezeu nu se potriveşte cu planurile oamenilor.

aş vrea să-l cunosc.

poate îl vom cunoaşte, Cami. Şi eu îmi do­resc să-l văd pe omul acesta al lui Dumnezeu.

Capitolul 17

Filmul se limpezeşte în mintea procurorului Bogdan Cristescu. Este chemat un operator de la o televiziune locală care dă peste cap planurile şefilor tânărului procuror. Momentul psihologic în care pro­curorul Cristescu se decide să pună capăt mascaradei.

Şocul procurorului Cristescu fu provocat de două numere de identificare: XIII18200 şi 0004172008. Ambele erau lucrări, una cu carac­ter informativ, cealaltă penală, care vizau afaceri necurate de peste 20 milioane de euro, înfăptuite de membri marcanţi ai politicii bihorene: prefec­tul, fiul acestuia şi alţi câţiva cunoscuţi afacerişti. Ambele fuseseră demarate cu trei ani înainte şi îi fuseseră ascunse de şefii săi care îl asmuţiseră împotriva lui Bucur. Şefii lui Cristescu ştiau că procurorul Bucur este nevinovat, fapt care re­ieşea clar dintr-un document pe care Cristescu îl parcursese în toate cele 76 de pagini ale sale. Documentul intitulat „Raport cu privire la acţi­unea de spălare a banilor efectuată de către (...) prin intermediul mai multor societăţi comerciale printre care (...)" conţinea dovezi incontestabile

246

în privinţa tranzacţiilor ilegale de carburanţi, a rulajelor prin bănci a banilor murdari, a spălării acestora, precum şi numele persoanelor implica­te în aceste ilegalităţi. Deci existenţa unei inves­tigaţii amănunţite despre clanul Velciu era cu­noscută la nivelul Parchetului General (şi poate şi mai departe, cu siguranţă!) cu mult timp îna­inte de această parşivă percheziţie.

În câteva clipe, filmul se limpezi în mintea procurorului Bogdan Cristescu. Participarea lucrătorilor serviciilor secrete la operaţiunile de contrabandă cu produse petroliere era cheia acestei acţiuni penale. Strategia de „autofinan­ţare" funcţiona cum nu se poate mai eficient, iar procurorul Andrei Bucur stricase „joaca". Ciudat era faptul că deşi se cerea transparenţă în privinţa finanţării serviciilor secrete, se „în­tâmplau" astfel de operaţiuni. Ce descoperise procurorul Bucur? O interfaţă în spatele căreia se ascundea un secret echivalent cu o bombă. Ca măsură de siguranţă, implicarea directă a celor de la Serviciile secrete în operaţiuni speciale fu­sese înlocuită cu folosirea interpuşilor, care ur­mau să fie sprijiniţi şi protejaţi „din umbră" din punct de vedere operativ, informativ şi logistic. Velciu era o interfaţă de lucru, înconjurat de „locotenenţi" care mediau finanţarea operaţiunilor, consilierea şi protecţia lui în faţa legii. O piesă foarte importantă în acest angrenaj politico-mafiot!

247

Din acest punct de vedere, „albirea" judi­ciară a lui Eduard Velciu determinase o amplă operaţiune, în care erau probabil implicate mai multe „tabere": DIICOT, DNA, CSM, Parchetul General, poliţie, instanţe, presă, diplomaţie. Un precedent intern al unei operaţiuni „de salvare" de asemenea anvergură nu exista. Oricum, salvându-l pe Velciu, urmăreau de fapt să salveze sistemul. Cine ar mai fi putut ordona şi dirija o operaţiune transinstituţională atât de vastă şi complexă? De aici venea înverşunarea teribilă a celor implicaţi în compromiterea procurorului Andrei Bucur, coerenţa şi disponibilitatea celor somaţi să răspundă unui astfel de ordin. Altfel, dacă s-ar fi pus problema numai pentru indivi­dul Eduard Velciu, nu ar fi dat nimeni doi bani pentru salvarea lui de la puşcărie.

Puse mâna pe telefon să o sune pe doamna ministru. Apelă de vreo cinci-şase ori fără niciun rezultat. Ministrul Justiţiei avea altă treabă, desigur. Iar procurorul W. rămăsese în maşină. Ezită înainte să intre în casa procurorului Andrei Bucur. în jurul său roiau poliţiştii de la IGP Ora­dea care ştiau, probabil, ce au de făcut. Se simţi tare nesigur în momentul în care sună. De fapt, la fiecare pas făcut prin curtea celui ce urma a fi percheziţionat, avea o strângere de inimă. îi tre­buia mai multă stăpânire de sine, dar nu avea cum să dobândească o asemenea forţă cât timp

248

cunoştea atâtea lucruri. Pe de altă parte, simţea că ceva nu-i în regulă cu el. Starea aceea de pa­nică pe care o simţise în timpul convorbirii cu J.R. era dubioasă. Nu putea să învingă teroarea aceea care se dezlănţuia în el la un moment dat. Ce îi făcuseră nenorociţii?

domnule Bucur, începu el când uşa se deschise, cred că ştiţi deja despre ce este vorba. Procedăm la efectuarea unei percheziţii legale anunţate printr-un comunicat oficial al Ministe­rului de Justiţie.

ştiu perfect despre ce este vorba, domnule procuror Cristescu. Poftiţi înăuntru!

Procurorul Cristescu intră urmat de cei doi lucrători în cadrul IGP Oradea. Casa lui Bucur urma un plan decomandat, cu un hol nu prea larg din care se putea intra în toate camerele. Nu avu însă timp să observe aranjamentul interior, fiindcă înăuntru era un operator de la televiziu­nea locală care îşi începuse transmisia exact în momentul în care ei intraseră. Poliţiştii erau şi ei nedumeriţi şi se uitau la el, aşteptând ca el să ia o decizie. Intrară într-un living.

ceea ce faceţi dumneavoastră acum, aşteptându-ne în casă cu alte camere nu corespun­de dispoziţiilor legale. De aceea, vă rog să daţi dispoziţie ca acest domn care filmează, dar şi celălalt (se referea la Mircea Bădescu), să pără­sească locuinţa.

249

de ce să părăsească locuinţa?, se miră pro­curorul Andrei Bucur. Ei sunt martorii asistenţi.

E normal să asiste şi ei la ceea ce faceţi aici.

ar fi bine să părăsiţi locuinţa! Vă rog!, zise procurorul Cristescu îndreptându-se spre came­ra video a operatorului.

de ce să contravină procedurii? Erau invi­taţi acasă la mine. Nu este...

Cred că nu m-aţi înţeles, domnule Bucur. Avem de efectuat o percheziţie şi această cameră de luat vederi nu are ce să caute aici. Vă rog să vă conformaţi!

De ce vă deranjează, domnule procuror? E ceva care nu e în regulă cu percheziţia asta? O cameră...

vă înţeleg măsurile de precauţie, dar nu are rost...

nu vă temeţi!

nu mă tem! însă nu avem ce discuta până când operatorul nu va ieşi din casa dumnea­voastră! Aici este un act de procedură penală, iar eu sunt responsabil pentru felul în care se des­făşoară!

cred în buna dumneavoastră intenţie, însă ceea ce se întâmplă în cazul acestei percheziţii, daţi-mi voie să afirm, trece dincolo de ea!, susţi­nu cu tărie procurorul Bucur.

vă asigur că percheziţia se va derula con­form procedurii şi nu aveţi de ce să vă luaţi măsuri suplimentare de apărare.

250

Este simplu...

dumneavoastră bănuiţi că e vorba de o înscenare, dar eu sunt aici să vă garantez contrariul...

în cazul acestei proceduri...

deocamdată e nevoie de respectarea unor condiţii...

desigur.

sunteţi o persoană faţă de care s-a emis un aviz de cercetare şi de percheziţionare...

-Da.

modul în care aţi acţionat, introducând în cas..., în casă (procurorul Cristescu devenise un pic nervos gesticulând şi repetând unele cuvinte care i se păreau că nu mai ies corect pronunţa­te din gura lui) oameni din presa locală nu este compatibil cu prevederile legale şi dumneavoas­tră ştiţi foarte bine. Ar fi indicat să vorbiţi cu ei să iasă din locuinţă pe durata derulării percheziţiei.

nu pot!

domnule Andrei Bucur, am venit aici cu o activitate legală...

am fost înştiinţat în acest sens.

şi dumneavoastră mă aşteptaţi în casă cu cei de la presa locală? Nu vreau să presupun că aveţi ceva de ascuns...

nu e cazul. Este doar o măsură preventivă.

dumneavoastră aţi făcut vreo percheziţie până acum?, întrebă procurorul Cristescu retrăgându-se

251

în pragul uşii din hol ca şi cum ar fi vrut să se ferească de filmarea operatorului TV.

în momentul de faţă chiar nu e important să răspund dacă am făcut sau nu.

v-a aşteptat presa în interior?

nu, domnule. Nu-i vorba de presă. E vorba de o cameră de luat vederi care vreau să consem­neze ce găsiţi. Dar dumneavoastră sunteţi trimis aici de Săvescu cu o misiune specială pentru că el crede că am scris articolele care-l incriminea­ză. Se simte încolţit!

Eu am venit să fac o percheziţie şi nu are nicio legătură cu ceea ce afirmaţi dumneavoastră!

vă rog! Gata!, interveni unul dintre poli­ţiştii îmbrăcaţi civil.

Procurorul Cristescu îl apelase de câteva se­cunde pe şeful său care rămăsese în maşină. W., cu un glas de fiară turbată, îi ceru lui Cristescu să i-l dea pe Bucur la telefon. Procurorul Andrei Bucur luă telefonul şi ascultă.

se va sfârşi rău...

am cerut un mijloc suplimentar ca să fie sub...

ceea ce faceţi nu e legal!

nu trebuie să vă alarmaţi! Am cerut doar atât. Nu trebuie să vă deranjeze că mai există o cameră care supraveghează cum se desfăşoară activitatea de percheziţie.

eşti nebun! Şi închise telefonul.

252.

Unul dintre poliţişti vru să iasă din casă, însă, surprinzător, uşa de la intrare era închisă. O încercă de două ori apăsând puternic pe clanţă şi, încercând din răsputeri să-şi păstreze calmul în faţa camerei video, veni înspre Bucur.

vă rog să deschideţi uşa să ies!

dacă aţi intrat nu mai ieşiţi!

deschideţi uşa!

dacă aţi intrat nu mai ieşiţi decât atunci când se termină percheziţia. Vă rog să înţelegeţi că nu vă pot controla ce luaţi şi ce aduceţi aici în casă.

deja aţi intrat în ultraj!, izbucni poliţistul.

vă rog să-l lăsaţi!, interveni Cristescu.

nu. V-am rugat să vă derulaţi activitatea normal...

în acel moment, probabil dintr-un tic nervos sau pur şi simplu simţind că se sufocă, procuro­rul Bogdan Cristescu deschise o uşă, îndărătul căreia sesizase un zgomot. Imaginea pe care o surprinse îl amuţi. O femeie, cu siguranţă so­ţia lui Bucur, după îngrijorarea pe care o afişa, şi trei copii cu vârste până-n 12 ani, cel mai mic având după estimarea lui 6-7 ani, jucându-se cu zâmbetul pe buze. Contrastul între neliniştea mamei şi lumea fără griji a copiilor era puternic şi îl impresionă pe procurorul Cristescu. Orice măsură nelegală şi abuzivă împotriva lui Bucur s-ar fi repercutat, în cele din urmă, asupra celor trei fiinţe inocente.

²53

După această revelaţie, procurorul Cristescu refuză să continue percheziţia, dirijată, din maşina parcată în faţa casei, de şeful lui direct în Biroul de Anchete Speciale, fostul general de poliţie W. Fu un moment în care reuşi, nici el nu-şi putea explica, să depăşească acea frică pe care ceva o acţiona în capul lui. îi fu iarăşi limpede că percheziţia era numai un pretext pentru o în­scenare pe care generalul W., de unul singur, nu ar fi avut curajul să o conducă la capăt. Ceea ce văzuse, scena aceea de familie, îl ajutase să con­ştientizeze fulgerător consecinţele abuzului pe care era cât pe ce să îl comită.

Imediat după ce delegaţia s-a retras din lo­cuinţa procurorului Bucur, reporterii TV, care fu­seseră anunţaţi destul de repede de evenimentul important, au fost invitaţi în casă pentru a-i lua câteva declaraţii celui pus sub urmărire penală.

domnule procuror Andrei Bucur, credeţi că premierul Marian Săvescu are vreun amestec în treaba asta?

sunt absolut sigur că este comanda sa.

domnule procuror, se fac presiuni asupra dumneavoastră? Ceea ce s-a întâmplat azi e doar un semnal că aţi devenit indezirabil?

Sunt presiuni politice pentru că e aici vor­ba nu doar de un individ, ci de un întreg sistem corupt.

puteţi detalia?

254

prin felul în care am instrumentat dosarul Velciu, începu procurorul Bucur încă marcat de evenimentele derulate în propria casă, am reuşit să înving o teamă colectivă care apasă pe umerii acestui popor. Există şi această atitudine, pe care o reprezint, nu doar fatalism. Ceea ce se întâm­plă este urmarea unor presiuni politice majore care vin de la cel mai înalt nivel şi care au avut punctul de pornire în decizia pe care am luat-o de a emite un mandat de arestare pe numele lui Eduard Velciu, fiul prefectului de Bihor. Acest individ a creat în Bihor o adevărată reţea care a ajuns să controleze aproape toate sectoarele ma­jore ale activităţii sociale, politice, economice. Ei au avut sprijinul unei bune părţi din Poliţie, au avut sprijinul şi-l au în continuare de la organele fiscale, de la vamă, de la cei care ar trebui să asi­gure protecţia consumatorului şi n-o fac. Şi aşa am reuşit să stabilesc traseul unor sume extraordinar de mari de bani, să arăt că importurile au fost finanţate de ofiţeri care sunt în Ministerul de Interne, că pornirea unor anchete care veneau de la Ploieşti, Piteşti, deci de la rafinării din ţară, era blocată undeva pe traseu şi nu se ajungea la des­tinaţia finală a combustibililor care erau aduşi la Bihor şi comercializaţi la negru. Cu ajutorul con­turilor bancare prin care s-au făcut plăţi de ordi­nul sutelor de miliarde, fiindcă aşa s-a acţionat, s-a lucrat în mod organizat, este o reţea condusă după cele mai stricte reguli mafiote.

Capitolul 18

Un nou interviu postat pe blog-ul Româniafurată.ro. Care este sensul profund, adevărat al Şcolii?

Marţi, 3 martie 2008

Un profesor din generaţia tânără denunţă „cuminţenia" din învăţământul românesc: „Filosofia detestabilă a lui Stai cuminte în banca ta! a dus la blazarea aceasta adâncă cu care absolvă elevii liceul. îmi permit să afirm că acest blocaj are Incredibil de mulţi susţinători în sistem."

Oare de când s-a introdus în şcoala româ­nească „statul cuminte în bancă"? A fost „dintotdeauna"? Copiii noştri au fost „educaţi" recent cu „statul în bancă", dar „învăţătura" a prins ră­dăcini atât de adânci, încât profesorii sunt tentaţi să pună şi note dacă elevul şi-a însuşit „corect" acest „exerciţiu". Oricum, în aproape jumătate de veac de comunism, elevii au deprins „metoda didactică" şi se poate spune că şcolile din Româ­nia se şi legitimează astfel.

Neajunsul educaţiei actuale: tenacitatea cu care justifică disfuncţiile sistemului.

256

Profesorul-funcţionar este exponentul siste­mului.

Investigaţie făcută de Româniafurată.ro

Cuvântul „profesor" traversează astăzi Veş­nic întunecatele Masive ale Tristeţii. Lângă el, pe acelaşi drum bătătorit de frică şi nesiguranţă, zăngăne nefericite alte cuvinte: „elev", „şcoală". Mersul lor anevoios prin ţinutul abrupt, frecvent prăpăstios, nu este însoţire, tovărăşie, împreunăcunoaştere, ci înstrăinare, neîncredere, deziluzie.

Şi sunt rari cei care se încumetă să meargă alături de cele trei cuvinte nefericite, însă nu este altă soluţie pentru a cunoaşte cauzele decât a su­feri alături de ele.

Pentru a escalada Veşnic întunecatele Masi­ve ale Tristeţii e nevoie de o călăuză, altfel rişti (cum s-a întâmplat, de altfel, cu mulţi „turişti" lipsiţi de prevedere) să te rătăceşti şi să nu mai găseşti o ieşire decât foarte, foarte târziu, iar de multe ori, niciodată.

L-am întâlnit pe un traseu nemarcat, într-un punct-cheie, unde „turiştii" simt o atracţie irezistibilă şi se aruncă în Marea Crevasă a Blazării, întrebat cine este, a spus că numele lui este Paz­nicul cel Tânăr al Porţii celei Mici.

De aici începe conversaţia noastră.

²57

există, desigur, vinovaţi pentru starea de­plorabilă a învăţământului românesc. Pe cine nominalizaţi?

Sunt tentat să răspund cu celebrul enunţ dostoievskian: „Toţi suntem vinovaţi de toate!". Şi poate că nu este nici timp de a nominaliza ca­tegorii socio-profesionale, fiindcă apar dialoguri inutile, iar lucrul acesta are un impact negativ asupra gândirii noastre. Se nasc întrebări: „Nu vezi că se discută fără rost şi nu se face nimic?" îmi cam dau seama că enunţul lui Dostoievski nu e câtuşi de puţin convenabil, dar măcar nu e un enunţ politic.

şi cum ar fi un răspuns politic?

îl ştiţi deja, fiindcă este fluturat pe la toa­te canalele de televiziune. „învăţământul românesc trebuie reformat!"

bine, dar este nevoie de o schimbare, nu?

desigur. Şcoala presupune o gândire libe­ră. în acest sens se poate lucra. Eu înţeleg, însă, că „reforma", care ni se tot propune în atâtea va­riante năucitoare, este departe de a atinge acest deziderat al Şcolii.

vreţi să spuneţi că, în Şcoală, copiii nu în­vaţă să fie liberi?

Dimpotrivă! Se contagiază de tot felul de patologii care sunt rostite cu emfază ca fiind „libertatea". Iar copiii nu pot fi minţiţi la nesfârşit! Am întâlnit copii care mi-au vorbit despre rănile

258

pe care Şcoala le-a provocat în aspiraţia lor de a cunoaşte şi care nu se vindecă aşa uşor. Adică ei înţeleg, după ceva timp, că sinceritatea, impli­carea emoţională şi volitivă, dezinteresul, iubi­rea nu sunt necesare în comunitatea şcolară. Ba chiar sunt neajunsuri! Iar asta se întâmplă deoa­rece Şcoala a fost transformată într-un teatru de război unde se observă întinse zone de conflict: între elevi şi profesori, între elevi şi elevi, între părinţi şi elevi, între profesori şi părinţi. Altfel spus, ca să ai anduranţa conflictului trebuie să fii viclean, descurcăreţ, insensibil, egoist, inuman. Este trist să spun că Şcoala este o instituţie care şi-a uitat/abandonat menirea.

înseamnă că întreaga societate...

Stă sub semnul competiţiei. Ne întrecem, dar nu conlucrăm. Se pune întrebarea dacă nu cumva însăşi ideea de societate ca familie este periclitată. Apar tot timpul provocări teribile de tipul: „Ia să vedem, cine e cel mai inteligent?", „Cine rezolvă primul exerciţiul?", „Cine ajun­ge primul la minge?", „Cine citeşte cel mai fru­mos?". Dar acestea nu fac deloc bine Şcolii. Aş spune că ele nici nu aparţin Şcolii.

atunci de unde provin?

din afara ei, din zonele ghetoizate, mlăş­tinoase. în acele smârcuri se naşte competiţia şi este ambalată în discursuri, metodologii, strate­gii didactice, apoi livrată ca fiind însăşi Şcoala.

259

PAUZĂ DE RESPIRAŢIE

în România, reforma învăţământului nu are sfârşit. Proiectul educaţional înce­put în mandatul unui ministru este anulat şi, odată cu instalarea noului ministru al Educaţiei, se demarează un alt proiect, care nu se finalizează. Din 1989 şi până acum s-au perindat 12 miniştri, fiecare cu un proiect nou de reformă a Educaţiei.

Paznicul cel Tânăr al Porţii celei Mici ne face semn să-l urmăm. E un drum ciudat, un drum al uitării de sine. Mergem şi parcă nici gândul nu se mai poate aduna. E un ocoliş ştiut doar de el. într-un târziu ne oprim. De aici, de pe acest petic de rocă, se pot vedea hăurile înfiorătoare ale Ma­rii Crevase a Blazării. Acolo, din piepturile celor căzuţi (profesori, elevi, părinţi), se naşte Ţipătul Sfâşietor şi Nevindecat al Şcolii.

ce anume credeţi că este de făcut în momentul actual?

să li se dea voie copiilor să greşească.

poftim?

sistemul actual al educaţiei nu permi­te greşeala, pedepseşte greşeala. Nu ştiu dacă puteţi să înţelegeţi, însă, în numele Greşelii, se poartă adevărate cruciade. Se-ntâmplă de parcă profesorii sunt Gestionarii Perfecţiunii, iar copiii,

260

prin greşelile lor, duşmanii acestui Ordin Suprem. Treptat, copilul îşi pierde încrederea în sine, devine incapabil să întreprindă un proiect, doar pentru că poartă în sine această traumă. Asupra întregii sale fiinţe planează vina de a pu­tea greşi. în şcolile din România orice copil este un potenţial exponent al Greşelii. Profesorul îşi roteşte bănuitor ochii prin clasă şi clasa înghea­ţă. Teama aceasta nu are nimic bun, nu duce la nimic valoros. Ea reprezintă ceea ce transmite în acest moment Şcoala-sistem: eşecul.

pare că elevul are trasat foarte clar acest drum al blazării...

începe din familie. Părinţii nu reuşesc să-l lase pe copil să greşească, ci îl ghidează tot timpul ca pe un handicapat. Este o moştenire, o zestre ge­netică tarată. Părinţii cunosc teama aceasta de gre­şeală şi o transmit mai departe sub pretextul edu­caţiei şi al bunei creşteri a copilului. Dar sunt false premisele şi ele falsifică ideal, libertate, cunoaştere. Tot! M-am întrebat multă vreme de ce părinţii nu reuşesc să renunţe la acest comportament bolnă­vicios, amestecându-se în deciziile copilului. Oare nu înţeleg că orice copil are dreptul la decizii?

chiar dacă este mic?

mai ales! Copilul trebuie observat, dar pro­blema este că părinţii sunt deficitari la acest capi­tol. Nu au răbdare să observe. Ei vor mai degrabă să corecteze. Aşa îşi pot justifica asprimile, tonul

261

strident, „grija" educaţiei şi celelalte schizofrenii ale gândirii lor „pedagogice". Tentaţia aceasta de a corecta tot timpul este o năpastă şi ea se reflectă şi în învăţământul instituţionalizat. Ajuns pentru prima oară în clasă, copilul speră că libertatea sa va fi respectată. El a sperat tot timpul şi acasă să se întâmple acelaşi lucru, dar astrele i-au fost de­favorabile, dacă este să mi se îngăduie expresia aceasta nefericită. Şcoala, însă, pare a fi un nou început. Cu toate acestea, copilul trăieşte aici o a doua deziluzie, una mult mai severă, care-i zgu­duie şi-i reaşază din temelii categoriile lăuntrice.

dar sunt şi profesori de treabă. Nu trebuie să exagerăm în acest sens.

nu înţeleg ce înseamnă pentru dv. profe­sori „de treabă", dar eu nu cred în această expri­mare. Cred că Şcoala este slujită doar de profe­sori printre care, în ultima vreme, s-au infiltrat foarte mulţi funcţionari care, la rândul lor, pre­tind că slujesc Şcoala şi că sunt profesori. Ei bine, şi aceşti profesori-funcţionari pot fi „de treabă". De aceea, a spune că în învăţământul românesc sunt şi profesori „de treabă" denotă o foarte sla­bă calitate a înţelegerii categoriilor. Dar nu vă învinuiesc. Pe calea aceasta, e de învăţat tot timpul. Şi trebuie să fim atenţi la copii. în cuvintele, gesturile, comportamentul lor se cuprinde esen­ţialul cu privire la educaţie.

şi ce să facem pentru recâştigarea încrede­rii în sine?

262

profesorii şi părinţii să facă exerciţii, la în­ceput foarte simple, apoi din ce în ce mai complexe, de răbdare, în faţa greşelii copilului. Este benefic pentru Şcoală şi pentru societate, în ge­neral. Tratament sigur.

şi cum îşi dă seama un profesor, de exem­plu, că abţinându-se de la a corecta greşeala şi de a o pedepsi poate să iasă ceva valoros. Care este semnul?

creativitatea. Copilul dobândeşte încre­dere în sine atunci când nu este certat, când nu este buşit la pământ de sentinţa profesorului şi ajunge la rezultate uimitoare. Este evident că ro­lul profesorului în învăţământul actual este su­pralicitat. Deci cu atât mai mult înţelegem că a fi discret este o virtute foarte rară. e dificil să regândim sensul adevărat al Şcolii...

PAUZĂ DE RESPIRAŢIE

După decembrie 89, au intrat în fali­ment sau au fost vândute la preţ derizoriu, ca apoi să fie închise, peste 1200 de între­prinderi, fabrici şi uzine, ceea ce înseamnă că peste 4 milioane de români au fost nevoiţi să plece la muncă în străinătate. Peste 100000 de familii s-au destrămat, în aceas­tă perioadă, peste 100000 de copii sunt crescuţi de un părinte, de bunici.

263

e nevoie de un anumit mod de viaţă, cam în felul în care propune Constantin Noica, undeva la marginea cetăţii, fiindcă în centru e imposi­bil, Şcoala e periferică în societatea actuală. Să ne adunăm, noi şi copiii noştri, şi să trăim modest, fără pretenţia de a învăţa pe celălalt, dar cu dis­poziţia caldă de a-l asculta.

nu vi se pare atât de ciudat că avem clă­diri noi, încăpătoare, adică şcolile sunt mai vizi­bile ca oricând, şi totuşi...?

şi totuşi nu avem Şcoală.

exact.

suntem într-un moment similar celui la care Titu Maiorescu făcea referire în secolul al XIX-lea: „înainte de a avea învăţători săteşti, am făcut şcoli prin sate, şi înainte de a avea profe­sori capabili, am deschis gimnazii şi universităţi şi am falsificat instrucţiunea publică."

problema formelor fără fond.

nu este triumfalismul din învăţământul de azi, şi de peste tot din societatea noastră, un simptom al acestei falsificări? Sensul profund al Şcolii rămâne pe mai departe necunoscut celor mai mulţi dintre cei care se cred, culmea!, „oa­menii Şcolii! Realitatea întristătoare este că ne-am învitregit de acest minunat sens al Şcolii.

UPDATE: Duminică, 8 martie, la TNB, ora 10.00, conferinţa „Pericolul reînvierii naţionalismelor

264

europene", susţinută de Şandor Felekz, Conf. Dr. al Universităţii din Bonn.

COMENTARII (83)

Adaugă comentariu

•—Comentarii mai vechi

Nelu • 03 martie 2008, 09:06 Aţi dat-o pe educaţie?? HA-ha!

Pr. Ioan 03 martie 2008, 09:47 E foarte greu de luptat împotriva acestui sistem al competiţiei din învăţământul românesc. Competiţia are mare trecere, este premiată, promovată, iar elevii şi profesorii sunt evaluaţi cu acest instrument nepotrivit. în Finlanda, educa­ţia se face de la cu totul alte premise. Am putea lua aminte!

Doru • 03 martie 2008,10:18

Off-topic: Percheziţia comandată la locuinţa procurorului orădean Andrei Bucur a eşuat. Sunt curios ce vor face acum hienele din politică învăţate să nu fie contrate de nimeni. Uite că nu toţi tremură în faţa lor!

Felix Professor • 03 martie 2008,10:31 Un interviu care era necesar pentru mine. Vă mulţumesc!

265

Maria Radu • 03 martie 2008,11:14

Sunt în timpul orei de Limba română la unul dintre colegiile titrate din ţară şi mă plictisesc îngrozitor. întâmplător sau nu, un coleg mi-a atras atenţia asupra acestui interviu. Nici nu ştiţi cât de mult mă bucur că sunt oameni care mă înţeleg, dar pe de altă parte, îmi pare rău s-o spun, nu cred că se va face ceva cu Şcoala. Este aberant ca profesorul să nu fie în stare să comunice cu noi, iar lucrul ăsta, cred eu, nu se va schimba.

E o risipă inutilă. Dacă se întâmplă să întâlneşti pe cineva care să te asculte, e din afara Şcolii, iar discuţiile acestea sunt terapeutice, însă nu pot înlocui sistemul. Abia aştept să scap de şcoală, fiindcă viaţa e scurtă.

SCHOOLman vs HOMESCHOOLman 03 martie 2008,11:19

Şi credeţi că e o soluţie aceea de a sta acasă şi de a invăţa?

admin • 03 martie 2008,11:25 SCHOOLman vs HOMESCHOOLman:

Nu mereu, dar uneori da. Depinde de copil, de familie. însă ideea este de a găsi o soluţie cu pri­vire la învăţământul public care trece printr-o criză majoră. Se mai poate face şcoală în felul în care s-a făcut până acum sau nu? Aceasta e întrebarea. Iar dacă nu se mai poate, atunci care este noua perspectivă?

266

Magister ludi • 03 martie 2008,11:52 Eu sunt profesor de 35 de ani în învăţământul

românesc şi am găsit de cuviinţă să scriu aici un comentariu mai mult de furie că vorbiţi ana­poda. Oameni buni, de ce vă daţi cu părerea în probleme care nu le stăpâniţi şi în care nu aveţi competenţă? Ascultaţi scrântelile unora cu lipsa de încredere, cu greşeala, cu neajunsul compe­tiţiei. Măi fraţilor, vreau să nu mă contraziceţi, fiindcă ştiu ce spun. Pe aceşti copii nu s-a pus biciul şi acum stăm noi şi ne chinuim cu ei prin şcoli, iar rezultatele lor dezamăgitoare sunt puse în spatele nostru. Din familie pornesc cu sclifo­seli, li se fac toate poftele, li se dau bani, telefoa­ne scumpe, maşini, iar apoi mai vrei să-i trimiţi la şcoală să înveţe carte! Haideţi să fim serioşi! Aici e vorba de lipsa de preocupare a familiei. Eu nu stau să-mi fac atâtea calcule. Dacă mişcă vreunul la mine la oră, îl pocnesc de nu se vede. Da ce, după ce m-am chinuit atât prin facultate, să vină un mucos şi să râdă de mine fiindcă tasu n-a fost în stare să-i dea o palmă când a fost mic? Interviul acesta e aşa, mai mult de amorul filosofiei. Eu vorbesc practic. Ce faci atunci când un beduin din acesta mic se strâmbă la tine, în timp ce tu nu mai ştii cum să-l faci să înţeleagă lecţia? îi rabzi? Nu, tăticule! îi arzi: la notă şi după ceafă. Să se ducă la ta-su cu ceafa roşie şi să-i povestească! Păi, altfel, cum să-l educi?

267

Spirache Haret • 03 martie 2008,12:05 Sunt de acord cu Magister! Jos pălăria în faţa unui om cu atâta experienţă! Are dreptate omul: până nu se face militărie la şcoală, nu faci nimic.

L. • 03 martie 2008,12:16

Sunt poliţist şi mă preocupă problema educaţiei. Cred că şi aici trebuie aplicată legea. Să vă dau un exemplu. Anul trecut, timp de câteva săptămâni, am fost trimis să supraveghez împrejurimile unei unităţi şcolare din oraşul în care lucrez şi locuiesc. într-o zi am intrat în incintă. Debandadă totală! Un elev înjura fără ruşine pe hol. L-am întrebat ce oră are şi mi-a zis că informatică, mai mult în bătaie de joc. Am stat puţin de vorbă cu el. în câteva zile au aflat toţi elevii că în şcoală e un poliţist cu care nu-i de glumă. Conducerea şcolii mi-a mulţumit pentru liniştea care e pe holuri şi în clase. Nu cred că e normal să vină un poliţist şi să facă ordine într-o unitate şcolară. Dacă directorul, profesorii ar fi mai se­veri, lucrurile ar reveni la normal. Aşadar, consider că aici e problema.

Pr. Ioan • 03 martie 2008,12:29

Maria Radu: Poate că ar trebui să renunţăm la obişnuinţa asta, că Şcoala este doar în cla­să. Şcoala înseamnă întâlnire. întâlnire cu tine însăţi, cu ceilalţi, cu Dumnezeu, opera unui scriitor,

268

cu o melodie, cu un tablou, cu însăşi natura. Şcoala este libertatea de a întâlni, nu a sta într-o bancă şi a acumula cunoştinţe şi umilinţă.

Erik • 03 martie 2008,12:58

Au înnebunit şi copiii ăştia cu telefonul şi calculatorul! Să le dea teme la şcoală, că de aia nu fac decât să stea pe facebook!

Carmen 03 martie 2008,13:02 Erik: Ascultă, Erik, tu faci vreodată temele cu copilul tău? Sau îţi dai pur şi simplu cu păre­rea pe aici?

anita 03 martie 2008,13:10

Aveţi dreptate! Cum să mai poată să se concentreze asupra şcolii copilul care nu are părinţii în ţară, ci sunt plecaţi de ani de zile în afară?

Un cetăţean 03 martie 2008,13:15 Profesorii sunt slab pregătiţi. Veţi vedea ce se va întâmpla la examenul de titularizare de anul acesta! O ruşine naţională!

Nicolae • 03 martie 2008,13:26

Învăţaţi „să stăm cuminţi în bănci", am devenit generaţii obediente, care nu sunt în stare să se împotrivească samavolniciilor cu care „stă­pânii" ne conduc ţara. „Educaţia" aceasta este

269

substanţa tarată a gândirii noastre. Nu suntem în stare să ne revoltăm, nu suntem în stare să le răspundem obraznic, să ne facem dreptate. Pri­vim la aceşti prădători aşa cum priveam când eram elevi la profesorul care ne ameninţa cu note proaste.

•—Comentarii mai vechi

COMENTEAZĂ

Trimite comentariu

Capitolul 19

Procurorul Bogdan Cristescu: „ Oare ce se întâm­plă cu mine?" Mătuşa tânărului procuror este rugată să vină în biroul şefului lui Bogdan, acolo unde este sfătuită să-l interneze de urgenţă pe nepotul bolnav, obosit. Convorbirea cu medicul de serviciu al justiţiei pătate. Planul B.

Procurorul Bogdan Cristescu se întorsese la Bucureşti într-o stare de confuzie totală. Nu reu­şea să se adune. Efectiv nu mai reuşise să-l ascul­te pe W., căruia îi turuia gura pe toate tonurile, de la cel mai ascuţit, isteric, până la cel mai gros şi animalic gâjâit. La un moment dat îi veni să-i spună şoferului să oprească maşina şi să coboare, dar nu avu puterea să o facă. Ce se întâmpla cu el? Se uită scurt la figura buhăită a lui W., apoi se cufundă într-o stare de melancolie bolnăvicioa­să din care nu ieşi nici când ajunse la Bucureşti. Trebuia să ia o decizie pe care nu putea s-o ia. De ce se temea? Ce era cu acea teamă necunoscu­tă? Nu se mai recunoştea. Unde erau siguranţa lui, promptitudinea răspunsurilor, principialita­tea, refuzul categoric al oricărui compromis? Se

272

uită la pantofii săi. Erau prăfuiţi. Niciodată nu arătaseră aşa. Pantofii lui niciodată nu avuseseră atâta praf pe ei. Doamne, ce i se întâmpla? în ce capcană căzuse? Se simţea sfârşit, deşi avea o structură atletică pe care şi-o întreţinea prin aler­gări aproape zilnice, prin antrenamente la sală. Cariera lui era abia la început. Era doctorandul doamnei R.S., ministrul Justiţiei şi deci... De ce oare nu răspunsese doamna ministru la apelul său nici atunci şi nici mai târziu? Unde se petre­cuse blocajul? Cine era răspunzător? Care erau cheiţele care învârteau mecanismul acesta săl­batic al lucrurilor amestecate, confuze, neclare? Putea să-l lămurească şi pe el cineva?

Cu bruma de voinţă pe care o mai avea, se hotărî pentru un lucru. Trebuia să se rezolve cumva. Se duse în Grădina Icoanei. Aruncă aşa cum făcea de obicei boabe porumbeilor, după care, îşi învinse ezitările şi se duse la biserica în care slujea chiar duhovnicul său. îl găsi discu­tând ceva cu doamna de la pangar. întrerupse discuţia şi-l pofti undeva în dreptul stranelor din dreapta, acolo unde se adâncea peretele într-o absidă ce forma braţul crucii din planul arhi­tectural al bisericii.

domnule procuror...

spuneţi-mi Bogdan, părinte. V-am rugat de-atâtea ori să-mi spuneţi pe nume. Chiar nu se poate să mă înţelegeţi?

²73

mă iertaţi..., bâigui preotul mirat de izbuc­nirea aceea nejustificată din vocea tânărului procuror. Voiam doar...

nu mai pot!

vreţi să vă spovediţi?

vreau, apoi nu vreau, apoi iar vreau. E o învălmăşeală în mintea mea şi în ce vreau să fac, că nu mai înţeleg nimic. Mi-e teamă!

de cine?

nu ştiu, dar nu pot să vă spun cu exactita­te de cine sau de ce. Mă copleşeşte chiar şi acum când stau de vorbă cu dumneavoastră, ceva se întâmplă, nu mai pot. Vă rog să mă înţelegeţi că nu mai pot!

bine, bine, îl linişti preotul punându-i mâna dreaptă pe umăr.

nu am nevoie decât de mine însumi care am fost, care eram!, mugi procurorul Cristescu smucindu-şi umărul de sub mâna preotului.

n-am vrut..., se scuză preotul retrăgându-şi mâna şi neştiind ce să mai facă. Sunteţi...

mă urmăresc toţi! Ştiu perfect. Vor să mă elimine, vor să scape de mine, pentru că eu... Cine sunt eu? Spune-mi, părinte, cine sunt eu? Asta vreau acum, în momentul ăsta, să-mi spui cine sunt eu?

sunteţi procurorul...

greşit! Sunt un om căruia ei încearcă să-i şteargă memoria. Simt cum mi se şterge bucăţică cu bucăţică.

274

nu pricep ce vi se întâmplă!, răspunse foarte uimit preotul. Sunteţi foarte agitat. Poate v-ar prinde bine puţină odihnă.

procurorul ăla este împotriva lor, a bandi­ţilor...

ce bandiţi?

Săvescu.

premierul?

e un nenorocit care...

vă rog frumos să nu spuneţi aşa ceva în biserică. E totuşi prim-ministrul României.

ai dreptate, părinte. Cine să ne pregăteas­că pentru a înţelege?

poftim?

mă duc, zise Cristescu ridicându-se greoi din strană. Lupta se dă chiar acum. Dar ce nu înţeleg este de ce colegii mei mă ocolesc?! Numai întrebări ciudate şi stupide.

sunteţi greu de înţeles, domnule procuror. Veniţi mâine! Poate vă veţi odihni şi vom putea vorbi pe îndelete. Vă cunosc bine! Acum sunteţi un pic obosit.

aşa e...

Procurorul Bogdan Cristescu ieşi ameţit din biserică. Ce se întâmpla cu el? Merse în neştire pe străzi şi ajunse acasă abia după-amiază. Mătuşa sa îl văzu şi se sperie. Bogdan intrase într-o sta­re de surescitare, se plimba agitat prin cameră şi spunea că îl doare cumplit capul în partea dreaptă.

²75

Mâinile şi picioarele dădeau să capete o culoa­re stacojie şi deveniseră reci ca gheaţa. Simptomele o făcură pe mătuşa Nuţi să creadă tot mai mult că nepotului său i-au fost inoculate substanţe psihotrope sau toxice, care îi afectaseră sistemul nervos. Vru să sune la salvare, dar Bogdan o opri. Spre seară, Bogdan se linişti. Mătuşa îl văzu cum îi face un semn. O chemă în baie. Se duse. Bogdan dădu drumul la apă şi-i spuse şoptit:

deplasarea nu a fost pentru Bucur, ci pen­tru mine. Mi s-a întins o capcană. Vor să mă scoată nebun. Mi s-a umblat în viaţa personală, ştiu totul despre mine.

Mătuşa Nuţi începu să bocească. Tensiunea în care trăia era mare. A doua zi, sună şi J.R., şe­ful lui Bogdan, şi o invită la el la birou pentru a-i comunica unele lucruri. Fără să-i spună lui Bog­dan care era în concediu de câteva zile, mătuşa Nuţi plecă înspre Parchet, acolo unde trebuia să se întâlnească cu J.R. Voia să se lămurească în privinţa nepotului care avea un comportament atât de neobişnuit.

stimată doamnă, vă mulţumesc că aţi răs­puns invitaţiei mele. Ştiu că treceţi prin momen­te mai delicate...

nu înţeleg, se prefăcu mătuşa Nuţi a nu şti despre ce era vorba. Ce fel de momente delicate?

păi nu vi se pare că Bogdan se comportă un pic cam ciudat?

276

nu. E totul în regulă. Nu am remarcat ni­mic neobişnuit. De ce spuneţi asta?

poate ştiţi de dosarul pe care el l-a avut...

nu ştiu altceva decât că a fost la Oradea. Probabil are legătură cu dosarul.

exact, se lumină J.R. văzând că a stabilit o punte de contact. Oradea, asta e problema cea mare, pentru că de aici, de la percheziţia aceea i se trage lui Bogdan tot acest comportament bol­năvicios. Şi colegii lui pot să dea mărturie că-l văd schimbat. Chiar şi W., care e şeful...

ce vreţi să spuneţi? Mai pe scurt, că am de făcut şi nişte cumpărături prin piaţă. E luni şi la prânz vreau să fiu acasă. Obosesc repede.

da. Desigur. Păi cred că de aici i se tra­ge lui Bogdan această, cum să-i spunem, boală, pentru că ceva s-a dereglat în sistemul său ner­vos. Aşa cum au spus şi colegii, probabil a avut vreun şoc nervos, vreo depresie ceva..., nu ştiu, ar trebui consultat un medic, poate chiar şi inter­nat o perioadă.

mă surprindeţi, domnule procuror cu toa­te aceste, cum să le zic, cuvinte despre Bogdan, pentru că eu nu văd nimic anormal în compor­tamentul său.

doamnă, eu ţin mult la Bogdan. întotdeau­na l-am sfătuit numai de bine. Acum, probabil, Bogdan a fost debusolat de prezenţa presei acolo la Oradea, iar el nu se aştepta la aşa ceva. Vă daţi

277

seama ce nenorocit a fost acel om care a aranjat să fie acolo o cameră video? L-a zdruncinat psi­hic lucrul ăsta pe Bogdan care n-a mai putut să-şi facă treaba, el care este unul dintre cei mai buni tineri procurori de la noi, din Parchetul General.

Daţi-mi voie să nu vă cred întru totul, domnule! Ştiu ce zic. Bogdan al meu nu se sperie el cu una cu două de o cameră video. Asta nu pot să cred! Ar trebui să ştiţi că a lucrat vreme de câţiva ani în televiziune şi nu avea, deci, cum să se lase intimidat de o cameră. Haideţi să fim serioşi!

poate mă înşel, dar nu prea cred, insistă J.R. Suntem mai mulţi care ne-am consultat şi am ajuns la aceeaşi concluzie. Bogdan a avut un comportament profesional confuz în ultima perioadă. După ce a analizat dosarul şi a văzut că probele sunt incontestabile, el a dispus scoaterea de sub urmărire penală a procurorului anchetat, cel de la Oradea. Aşa ceva nu se face. Cum poate spune cineva ca Bogdan că probele de la dosar sunt contradictorii, se bat cap în cap şi că astea nu sunt probe? Oricum NUP-ul (neînceperea ur­măririi penale) propus de Bogdan nu a fost luat în seamă, iar cercetările au fost continuate, pen­tru că Bucur e un pungaş. Vedeţi? Eu aş propune ceva, că tot a intrat în concediu...

ce anume?

să se interneze pentru o săptămână măcar.

278

Dumneavoastră ar trebui să susţineţi ideea asta, pentru că pe dumneavoastră vă ascultă. Măcar să-i faceţi un control de rutină. Poate să nu aibă nimic. Sau poate e doar o oboseală acumulată în timp pe care el nu a mai putut-o duce. Meseria aceasta de procuror este foarte stresantă.

vom vedea dacă e neapărat nevoie.

aş putea chiar să vă recomand un psihi­atru bun... La Spitalul Militar Central... E chiar şeful Clinicii de Psihiatrie.

vă contactez. Am numărul dumneavoas­tră de telefon.

bine, doamnă. Să ştiţi că nu ne este indi­ferentă soarta lui Bogdan. E unul dintre cei mai buni oameni ai noştri şi trebuie recuperat. Chiar şi doamna ministru a întrebat de sănătatea lui.

da, da... îmi pare rău, dar nu mai pot în­târzia. La revedere!

cu bine, doamnă. Transmiteţi-i salutări din partea mea lui Bogdan şi grabnică revenire pe baricade. Peste trei săptămâni când îşi termi­nă concediul va fi bine.

Mătuşa Nuţi plecă din biroul lui J.R. cu sen­timentul că omul cu care vorbise ţinea ceva ascuns. Omul acela cu păr grizonant nu-l iubea pe Bogdan. Ea îl iubea mult şi-i cunoştea pe cei care-l iubeau, fiindcă era aceeaşi dragoste. Dar acesta nu-l iubea şi avea ceva respingător în momentul în care susţinea că tot ceea ce zice şi tot ceea ce

279

face este pentru binele lui Bogdan. Pe ea n-o du­cea aşa de nas oricine, fie el şi mare procuror.

J.R. aşteptă un timp după ce mătuşa pro­curorului Cristescu plecase, aruncându-şi pri­virea pe un dosar. îi mijea un zâmbet pe chip. Era dosarul instrumentat de procurorul Bogdan Cristescu în care probele arătau clar vinovăţia judecătoarei Gabriela Pintilie. Puse mâna pe telefon şi sună la Clinica de Psihiatrie a Spitalului Militar.

j.R. de la Parchetul General vă deranjează, se prezentă el.

a, să trăiţi dom’ procuror! Cu ce vă pot ajuta?, întrebă medicul psihiatru prezent la celă­lalt capăt al firului.

un băiat de la noi, Bogdan Cristescu, nu prea s-a simţit bine în ultimul timp, iar lucrul ăsta s-a văzut şi în munca sa. Un dosar care pu­tea fi extrem de simplu soluţionat, a devenit dintr-odată dificil. Ca să nu lungesc vorba, îi putem face o programare?

desigur. Oricând!, răspunse medicul psi­hiatru extrem de serviabil. Numai că...

mda... Cum să vă spun? Procurorul Bog­dan Cristescu nu poate fi clinic sănătos câtă vreme a dispus atât de defectuos de dosarul încre­dinţat.

Bun. Asta doream să ştiu. Aşadar, instabi­litate psihică.

280

exact. Şi o internare de câteva săptămâni, poate chiar o lună.

nu vă faceţi probleme. Ştiu ce am de făcut. Când îl trimiteţi?

Joi. Până atunci trebuie să mai discut cu mătuşa lui să o conving. Fiţi fără grijă, joi îl veţi avea în cabinet.

aştept. Numai bine, dom’ procuror.

vă salut cu respect, dom’ doctor.

Între timp, în birou intrase şi W., care asis­tase la o parte din convorbirea cu medicul psihiatru. Se interesă de întrevederea pe care J.R. o avusese cu mătuşa procurorului Cristescu.

cum a fost?

femeia nu prea e convinsă. Mi-a spus că revine cu un telefon, dar nu mă încred în cuvintele ei. După cum văd eu, nu crede că Bogdan al ei ar avea probleme de genul ăsta.

şi în cazul ăsta?

n-ai auzit? I-am făcut programare la me­dicul Tătulescu. O să-l „rezolve".

trebuie să ne gândim şi ce facem dacă va­rianta asta nu merge. încercăm aşa, nu zic că nu. însă trebuie să vedem şi că varianta declarării lui ca nebun este cât se poate de riscantă. Nu putem să rămânem doar la asta.

deocamdată mergem în direcţia asta şi mă gândesc şi la o altă soluţie. Ai dreptate. Vrei să spui că ar putea fi considerat un diagnostic for­ţat, nu-i aşa?

281

cam aşa. Şi nu ne putem permite...

am să iau toate măsurile. Vrei o ţigară?

nu, mulţumesc, apucă să mai zică W. îna­inte de a dispărea pe uşă.

J.R. îşi aprinse ţigara şi savură intens prime­le fumuri. Dacă nu cădea capul lui Bogdan Cristescu, atunci cu siguranţă aveau să cadă capetele lor. Era o poveste tare încâlcită. Dar se va rezol­va. Nenorociri se mai întâmplă pe lumea asta. De ce nu i s-ar întâmpla şi lui Cristescu?

Capitolul 20

Mătuşa Nuţi se duce în vizită la vecina sa, doam­na Cantemir, pentru că Bogdan are invitat un coleg de birou. Discuţia procurorului Bogdan Cristescu cu „ Vitalie". Strict secret: ceea ce s-a întâmplat pe terasă nu este consemnat oficial în niciun document, emisi­une, articol de ziar. Dovada că dosarele pot fi fabricate la comandă.

Era o zi foarte frumoasă şi însorită de mar­tie, iar ţigăncile împânzeau Bucureştiul cu ghiocei şi zambile. Venise primăvara şi puteai vedea pe mulţi încălzindu-se la soare pe băncuţele din parcuri. „Vitalie" era în mare fierbere şi nu-i era lui de primăvară acum. Problema se complicase şi el trebuia să intervină. Bineînţeles că avea tot concursul „umbrelor". Drogarea cu substanţe psihotrope dăduse rezultate, fără îndoială, dar hotărârea lui Cristescu de a dispune scoaterea de sub urmărire penală a procurorului Andrei Bucur tocmai când Săvescu declarase că s-a dis­pus deja inculparea lui crea un adevărat scandal. Trebuiau luate măsuri urgente, iar cei de la Parche­tul General o scăldau cu programări la psihiatru.

284

Prostii! Judecătoarea Gabriela Pintilie avusese dreptate. Aici trebuia acţionat altfel şi totul ţinea numai de el.

Se cunoştea cu Bogdan Cristescu. Erau co­legi de birou. Se vedeau rar, e adevărat, dar se cunoşteau îndeajuns pentru a-i da un telefon sau, de ce nu, pentru a-i face chiar o vizită acasă, mai ales că acum era în concediu şi avea infor­maţii că nu plecase din Bucureşti. îl sună şi, în mod neaşteptat, Bogdan se arătă favorabil unei întâlniri. îi dădu chiar adresa şi îi spuse că îl aş­teaptă. Era în mod neaşteptat pentru că încercase să-l contacteze de mai multe ori, în săptămânile acestea două, dar fără succes, deoarece fie că el nu răspunsese la apel, fie că respinsese apelul, îşi făcu planul, dar înainte de a pleca, o sună pe judecătoarea Gabriela Pintilie pentru a-i cere un sfat. Judecătoarea însă îl expedie rapid. Trebuia să se descurce. Tot ce era important fusese deja spus. Urmau faptele. Urcă în maşină şi demară.

Bogdan Cristescu o anunţase din timp pe mătuşa sa că peste puţin timp va veni un prieten şi ar vrea să nu fie deranjat. Cel mai bine ar fi fost, dacă se putea, să meargă la o vecină până la plecarea invitatului său. Mătuşa Nuţi fu bucu­roasă că Bogdan avea vizitatori, mai ales că nu se mai văzuse cu nimeni în ultima vreme, chiar nici cu logodnica sa. îşi puse un ilic pe ea şi se duse la doamna Cantemir, vecina de la doi, care

285

tocmai frământase un aluat de pâine şi-l băgase în cuptor. Mirosea frumos pe scară.

ce faceţi, doamna Cantemir? Iar v-aţi apu­cat de pâine?

nu mă pot împăca deloc cu pâinea asta din comerţ, doamna Moldoveanu. Poftiţi înăuntru!

nu înţeleg cum vă iese aluatul atât de pu­fos! Doar îl frământ şi eu şi nu iese ca la dumnea­voastră. M-am şi supărat într-o zi şi nici n-am mai făcut.

doamna Moldoveanu, eu frământ o dată, să zic vreo 20-25 de minute, şi las aluatul la cres­cut. După ce creşte el să dea afară din lighean, îl iau iar la frământat.

iar?, se miră mătuşa lui Bogdan Cristescu.

da ce credeaţi, doamnă, că pun în tavă aluatul după prima frământătură?

aşa fac eu.

nu. Staţi să vedeţi, că aici e secretul. Cred că de-asta nici nu vă iese. Frământaţi de două ori şi lăsaţi un interval de timp între cele două frământături. O să iasă ceva deosebit.

n-o să iasă pietroi?

cum să iasă aşa, doamnă? Când frămânţi o singură dată îţi iese cleios, dar dacă îl luaţi de două ori la mână, aluatul o să iasă foarte bun. Pâinea se va lua fâşii-fâşii.

fâşii-fâşii... Aşa cred că i-ar plăcea şi lui Bogdan.

286

haideţi să vedeţi cum...

Cele două vecine se afundau din ce în ce mai tare în tainele frământatului aluatului de pâine, când „Vitalie" sosi la uşa apartamentului, de la etajul trei, al lui Bogdan Cristescu. Sună de două ori şi uşa se deschise. Procurorul Cristescu era un pic crispat, fapt imediat remarcat de „Vitalie" care zâmbea şi se făcea a nu lua deloc aminte la figura aceea posomorâtă. Intră.

bogdane, m-am gândit mereu la tine zilele ăstea. Ori te însori?

ce-ţi veni cu însurătoarea?, răspunse un pic surprins Bogdan Cristescu.

parcă erai cu o fată... Pot să iau loc pe sca­unul ăsta?

da..., îngăimă Bogdan un pic ruşinat că nu-l invitase să ia loc.

să nu mă uiţi şi pe mine. Vreau să fiu pre­zent, poate mă iei chiar cavaler de onoare. Ştii, mie îmi plac nunţile şi am fost la mulţi colegi deai noştri. E păcat, mă, că nu ne întâlnim şi noi mai des, să ne cunoaştem mai bine, să fim uniţi.

nu mi-e mie de însurătoare acum. Ştii doar destul de bine că sunt vârât până peste cap cu dosarul lui Bucur. Mi-au făcut-o ăştia doi!

cine?, se arătă interesat „Vitalie".

ştii tu bine cine... W. şi J.R. Ei sunt nişte slugi ale unui sistem criminal care nu au curajul să se opună la vreo mizerie, iar când apare cineva

287

care are această îndrăzneală, lovesc cu el de uşi şi de pereţi.

bogdane, am auzit că nu merge bine în dosarul ăla. Mi s-a spus că eşti bolnav, că trebu­ie să te internezi, chestii de-ăstea... Dar eu nu le cred. Mai degrabă cred că eşti scârbit de tot ce se-ntâmplă în justiţie.

lică, eu nu-l consider pe omul ăla vinovat. Bucur n-a făcut decât să aresteze pe un infractor care susţine partidul vostru. Ştiu că tu eşti în re­laţii bune cu Săvescu, dar nu-mi pasă.

tu trebuie să faci dreptate, Bogdane, in­diferent că e vorba de un hoţ mărunt sau de un prim-ministru.

minţi, Lică!, izbucni procurorul Cristescu. Tot timpul ai minţit! Cine te susţine de fapt pe tine? Spune!

cine să mă susţină, Bogdane?, răspunse cu o vicleană inocenţă „Vitalie". Acum mă bănuieşti şi pe mine? Nu mă susţine nimeni. Nu ştiu pe nimeni care să...

îţi spun eu, Lică. în spatele tău e Săvescu. în spatele lui Săvescu e mafia politică. Mafia po­litică e sprijinită de Serviciile secrete, iar Servici­ile secrete sunt dirijate din umbră de ei.

bogdane, tu te simţi bine?

încerci să mă faci să cred că nu sunt în toa­te minţile, nu-i aşa? Nenorociţii ăştia doi de şefi mi-au dat ceva care m-a făcut să nu mai fiu om

288

zilele astea. Dar nu cedez. O să lupt şi o să demasc toată mafia care este în justiţie acum şi care îşi bate joc de credulitatea românului.

mă sperii, Bogdane. Cred că ar trebui să te linişteşti cumva. Uite, afară e vreme frumoasă. Nu vrei să mergem să ne plimbăm?

ai chef de plimbări? Vrei să fii fără griji, tu care eşti în mare cârdăşie cu ei... Dacă nu te simţi bine, putem merge pe terasă, să vezi soarele de martie...

da, făcu Lică desfăcându-şi puţin nodul de la cravată. E cam cald aici la tine. Aş avea nevoie de puţin aer.

Procurorul Bogdan Cristescu deschise uşa şi-l invită pe „Vitalie" să iasă. Terasa era destul de mare. Din living ieşeai direct pe platoul ace­la unde erau o masă şi câteva scaune. Era tare plăcut. Vântul nu adia deloc, iar soarele îţi mân­gâia faţa cu razele lui blânde. Priveliştea era cu adevărat relaxantă. Se vedea până departe peste blocuri. „Vitalie" se gândi că Bogdan Cristescu se cufundase de multe ori în melancolie privind în depărtările pe care această terasă i le oferea. Se aşeză pe un scaun, în acelaşi timp cu Bogdan.

crezi că eu sunt un om mânjit?

da, îi răspunse Bogdan Cristescu.

de ce crezi asta?

dacă nu ai fi fost, nu te-ar fi promovat în partid. Eşti omul lor, trebuie să fii ca ei. Ei nu

289

acceptă alt comportament decât pe cel al unui mafiot. Ai ceva cu care ei te au la mână.

greşeşti!

nu cred.

ce-i rău în a conduce organizaţia de tine­ret a partidului? Sunt atâţi tineri dornici să aibă un viitor aici în ţară. Noi asta vrem să oferim: locuri de muncă decente pentru tinerii acestei ţări. Uite, ai putea să vii... M-ai putea ajuta foarte mult. Vorbesc serios.

nu mă înregimentez. Eu sunt magistrat. Dar văd că unora nu le convine deloc felul în care eu instrumentez dosarele pe care ei mi le bagă pe gât. Probabil ar fi vrut să fiu la ordin. Justiţia nu e la ordin.

bogdan, te apreciez, să ştii. Nu-i nevoie să ţipi, că te aud.

n-am ţipat. Auzi altceva. De fapt, Lică, tu auzi numai ce-ţi convine, zise procurorul Bogdan Cristescu ridicându-se şi făcând câţiva paşi în jurul scaunului lui „Vitalie". Tu ai un rol în toată povestea asta. Nu am reuşit prea bine să înţeleg care este el, însă...

mă uimeşti cu interpretările astea conspi­rative, Bogdane. Vezi peste tot numai oameni care sunt compromişi, care complotează. Lumea asta e mult mai simplă decât atât. Ai văzut prea multe filme cu... Apropo, ai văzut La piovra, se­rialul acela italian cu mafia care se ascunde în spatele multor afaceri?

290

-Nu.

Îţi spun eu pe scurt. Un comisar, Corrado Cattani, venit de curând în Sicilia, crede că poate să facă justiţie într-o lume coruptă. Se petrec multe crime, iar comisarul pătrunde adânc în investigarea tuturor acelor mizerii. Se luptă, se luptă, îşi vede fata violată şi ucisă, soţia ucisă, prietenii ucişi, iar în final moare şi el ciuruit. Mafioţii sunt condamnaţi şi ei într-un proces răsu­nător care zguduie Italia, însă pentru mult mai puţini ani decât ar fi meritat. Şi, acum, te întreb eu: Pentru ce tot acest consum? Pentru ce toată această luptă? Pentru a lăsa atâţia morţi în urmă, în timp ce mafioţii găsesc tot felul de portiţe pen­tru a fi absolviţi de vină şi de anii de puşcărie?

ce vrei să spui cu toate astea?

că tu procedezi ca acest comisar, deşi noi trăim într-o altă epocă. La noi nu este mafie, iar tu vezi conspiraţii la tot pasul. Cine crezi că te urmăreşte? Cine îţi mai ascultă azi telefonul? îţi dai seama câţi bani se cheltuiesc pentru a intercepta convorbirile telefonice ale unui suspect? Şi-apoi cine eşti tu, Bogdan Cristescu, pentru a ţi se urmări telefonul?

ori eşti naiv, ori eşti din cale-afară de per­fid, reacţionă Bogdan Cristescu rezemându-se cu coatele pe marginea terasei. Dar eu cred mai degrabă că eşti un agent de-al lor trimis special aici pentru a vedea ce gândesc eu.

291

bogdan, eu sunt colegul tău de birou, zise „Vitalie" ridicându-se de pe scaun şi venind în­spre marginea terasei. Nu ţi-e rău de înălţime?

nu. îmi place înălţimea. în schimb nu-mi plac subsolurile, ghetourile, ascunzătorile în care mafioţii din România îşi pun la cale planu­rile lor demonice. Poate că Dumnezeu va împie­dica aceste planuri.

crezi în Dumnezeu?

cred.

dacă ar fi existat Dumnezeu, n-ar fi fost atâtea nedreptăţi pe lumea asta. Bogdane, eu cred că aici e raiul şi aici e iadul, mai mult nu are cum să fie. Dar trebuie să hotărăşti ce trăieşti. Tu, deocamdată, ai ales să trăieşti iadul.

nu are rost să continuăm pe tema asta. Gândim diferit. Cu ce te au la mână „dinozaurii"?

până acum, cu nimic. Dar de acum înainte mă vor avea cu ceva...

cu ce?

cu asta!

în momentul acela, „Vitalie" îl împinse pe Bogdan Cristescu în golul de dincolo de terasă, cu o mişcare bruscă şi puternică. îşi făcuse calculul tot timpul de când ieşise pe terasă. Un prilej mai bun nu putea să fie. Urmări câteva clipe cum trupul greu al colegului său se prăbuşea în tăce­re, fluturând veşmintele ca o pasăre greoaie cu aripi neputincioase, până la impactul violent cu şoseaua şi exclamă în şoaptă:

292

de acum n-o să-ţi mai placă înălţimea!

Coborî în mare grabă scările, ieşi din bloc şi o luă pe o străduţă lăturalnică, dispărând în grabă. Maşina o avea parcată destul de depar­te. Apucă doar să audă cum se deschide o uşă a unui vecin, probabil alarmat de zgomotul acelei căzături. într-adevăr, era un vecin care se duse până în mijlocul străzii foarte puţin circulate şi începu să strige după ajutor. Ieşiră mulţi vecini. Trecătorii, puţini, care se aflau în zonă, se opriră şi ei. Cineva dădu telefon la salvare. Mătuşa Nuţi era în apartamentul doamnei Cantemir şi tocmai se pregăteau împreună să scoată pâinea rumeni­tă din cuptor. Era o frumuseţe. Zgomotul de-afară, însă, le atrase atenţia şi se uitară pe fereastră. Mătuşii Nuţi nu-i veni să creadă ce vedea. în mij­locul străzii Viitorului stătea întins într-o baltă de sânge nepotul ei, Bogdan Cristescu.

bogdaneeee!, scoase ea un ţipăt care o cu­tremură pe vecina Cantemir şi ieşi în trombă pe uşa apartamentului.

în câteva clipe ajunse la căpătâiul lui Bog­dan. Lumea se dădu puţin într-o parte. Ea tremura din toate încheieturile. La vârsta ei nu-i trebuia una ca asta. Ea nu stătea prea bine cu ten­siunea. Simţea o stare de leşin, dar se ţinu tare.

bogdane, mamă, ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat, Bogdane? Cum...?

îl auzi şoptind ceva. Se aplecă spre gura lui şi auzi:

293

l... m-a ucis!, bolborosi cu gura plină de sânge procurorul Bogdan Cristescu.

Mătuşa Nuţi era prea tulburată ca să audă numele clar. Mai ascultă la gura lui Bogdan, dar nu înţelese mai nimic din ce spunea. Până să vină salvarea căzu în comă, iar ea îl acoperi cu o haină. Biserica Popa Chiţu era în apropiere, iar părintele Iacob sosi foarte repede. Fusese anun­ţat de un vecin. Se hotărî să nu-i facă slujbă. Se sinucisese? încă mai respira. Ar fi putut fi salvat. Sosi apoi un tânăr cu un Audi care a tot vorbit la telefon chemând pe cineva. Fu transportat la spital. Era în comă de gradul patru. Un medic, care era de serviciu la Spitalul de Urgenţă în sea­ra aceea, primi cam la o oră după ce fusese adus tânărul procuror, un telefon de la Ministrul Să­nătăţii prin care dădea dispoziţie să nu se dea niciun fel de informaţie presei, nici măcar dacă victima a murit sau mai trăieşte. Deşi i se păru bizar un asemenea ordin, îl respectă şi ajunse la un soi de consemn cu colegii săi. Când au venit ziariştii, le-au comunicat că nu dau nicio decla­raţie, întrucât asta este dorinţa familiei. Nu era adevărat. Sunase doamna ministru. Probabil că o rugase cineva. „Vitalie"? Săvescu?

După câteva ore tânărul procuror trecu la cele veşnice. Parchetul General dădu imediat un comunicat în care se spunea că procurorul Bog­dan Cristescu s-a sinucis. Fără nicio investigaţie,

294

fără nimic, venea pur şi simplu acest verdict. La scurt timp după decesul procurorului Cristescu, J.R., procuror şef-adjunct la Parchetul de pe lângă ICCJ, se deplasă la domiciliul acestuia şi, profitând de tulburarea mătuşii care nu mai înţelegea nimic din tot ce se întâmplase, îi luă o serie de documente, fără proces-verbal, care fă­ceau referire la caz şi la escrocheriile făcute de Marian Săvescu şi de gaşca lui penală, din care făcea parte şi „Vitalie".

Apoi totul s-a petrecut extrem de rapid. An­cheta procuraturii, care a debutat în urma acestei crime, a fost sistată şi apoi imediat închisă din ordinul lui Săvescu, iar procurorul care-l anche­ta pe „Vitalie" ca fiind suspectul numărul unu, a fost, după puţin timp, lovit mortal de o maşină în condiţii foarte dubioase, situaţie despre care nu s-a vorbit nici în presă şi nici la televiziune, fiind tratată strict confidenţial. Săvescu se pre­valase de puterea sa politică şi dăduse ordin ca numele acestuia să nu fie niciodată divulgat sub ameninţarea că dacă cineva o va face va avea aceeaşi soartă cu el.

Procurorul de caz, numit ulterior cu acordul expres al lui Marian Săvescu, pe nume S.N.R., a preluat dosarul instrumentat iniţial de procuro­rul care-l bănuia pe „Vitalie" că ar fi principalul suspect şi a cosmetizat dosarul. A eliminat din dosar toate probele care-l incriminau pe „Vitalie"

295

şi a menţionat în încheierea cercetării că, după aşa-zisa plecare a lui „Vitalie" de la pro­curorul Bogdan Cristescu, acesta s-ar fi îndrep­tat spre marginea terasei şi s-ar fi aruncat în gol, fără să dea o explicaţie plauzibilă a acestui gest.

Din raport mai reieşea şi faptul că Bogdan Cristescu era bolnav de nervi, fiind suspectat de schizofrenie, deşi nu exista la dosar nicio pro­bă materială în acest sens şi că acesta ar fi fost motivul ce l-ar fi determinat să se arunce în gol.

Pentru ca această afirmaţie să fie considerată credibilă, Procuratura a dispus efectuarea unei ex­pertize psihiatrice „post mortem", care a dat de înţeles că Bogdan Cristescu ar fi avut probleme cu „copingul" pe care l-ar fi „administrat greşit" şi, atunci, s-a „sinucis". Unii aveau să se între­be, în mod absolut justificat, cum se putea face o expertiză psihiatrică atâta timp cât subiectul era deja mort.

Evident că procurorul Andrei Bucur fu ime­diat asaltat de presă care dorea să afle cât mai multe despre acest caz şi ce anume crede omul care declanşase tot acest deranj în structurile mafiote ale României. Deşi nu îşi dorea decât li­nişte, procurorul Bucur, la îndemnul lui Mircea Bădescu, acceptă să dea un interviu pe unul din­tre posturile de televiziune de mare audienţă.

cum vedeţi din interior tot ceea ce se întâmplă în ultima perioadă în justiţia românească?

296

a fost un episod care, la o lectură atentă şi documentată, dovedeşte „războiul" ocult încă neterminat dus de Serviciile secrete pen­tru subordonarea zonelor strategice ale justiţiei din România. Este fabulos să observi ce „pioni" de mare calibru răspund la comanda acestora, deşi, aparent, ei ar fi „la butoane". însă, pentru timpul fericit ce li s-a dat, pot fi şi sunt dese­ori „chemaţi la raport" şi chiar sacrificaţi. Miza „războiului" îmbracă forme diferite, dar ţinta finală este puterea, controlul discreţionar al so­cietăţii. Un efort deosebit se face pentru a nega şi disimula acest „război" subteran. De fapt, nu ar trebui să folosim ghilimelele.

dosarul dumneavoastră a fost preluat de un alt procuror care caută probe pentru a vă inculpa.

cei care au comandat acest proces au ca scop principal decredibilizarea mea, ca să nu fie luate în considerare cele spuse de mine. Or, meto­da cea mai eficientă pentru a compromite un om este fabricarea unui dosar penal. Câtă vreme po­pulaţia este ahtiată de circ şi sânge, nu contează cât de hazardate sunt acuzaţiile. în paralel, o mediatizare sistematică pune sub semnul întrebării pe oricine. Dar eu gândesc că, atât timp cât responsabilizarea celor implicaţi în astfel de demer­suri este o himeră, astfel de practici vor continua. Victimele viitoare vor realiza târziu că, practic, sunt folosiţi mereu aceiaşi algoritmi de compromitere

297

şi că numai personajele piesei sunt schim­bate, după nevoie. în cazul meu, prin faptul că am apelat imediat la presă, textul nu a mai putut fi in­terpretat ca la repetiţie, lucrurile s-au precipitat, a fost necesară deconspirarea generalului W. (prin care, la momentul acesta, este controlat parche­tul) sau a lui Marian Săvescu, care funcţionează ca interfaţă politică. După moartea procurorului Cristescu, nu le-a rămas decât varianta tempori­zării, parchetul asumându-şi restituirea pentru refacerea urmăririi penale a dosarului penal în ceea ce mă priveşte. Nu ştiu ce va urma. Cristescu a plătit cu preţul vieţii pentru că i-a forţat pe „dinozauri" să se implice direct în caz.

dar ce se întâmplă, domnule procuror, în ţara noastră, în justiţia noastră? Sunt, într-adevăr, structuri mafiote, aşa cum se vehiculează?

aşa cred. M-am exprimat şi altă dată cu privire la acest adevăr. De fapt, dacă vedeţi clar lucrurile, de la arestarea unuia care opera ca interfaţă, acţionat din umbră de Serviciile secrete, de aici a pornit tot deranjul acesta politic. Nimeni nu ştia că procurorul Bogdan Cristescu va face acest gest, dând soluţia de scoatere de sub urmărire penală. Şi asta e ceea ce l-a lăsat pe Săvescu descoperit, pentru că el anunţase că eu am fost inculpat şi suspendat din magistratură, iar Cristescu a procedat cu totul altfel, dând so­luţie de scoatere a mea de sub urmărire penală

298

şi atunci implicarea politicului în dosare a fost dovedită clar. Mai clară demonstraţie decât asta nu putea exista. Doar că românii sunt puţin pre­gătiţi pentru a înţelege subtilităţile astea.

de ce credeţi că ar fi acceptat Bogdan Cristescu o astfel de misiune?

În tot cazul, vreau să cred că, înainte de a fi cunoscut foarte bine această complexă cauză penală, procurorul Cristescu nu a comis impru­denţa de a se fi antepronunţat în faţa superiorilor săi cu privire la soluţia pe care urma să o dea faţă de mine în dosarul care mă privea şi pe care îl instrumenta el. Ceea ce sper eu e că dosarul nu i-a fost repartizat ca urmare a acestei antepronunţări şi că nu i-a fost condiţionat un viitor salt spectaculos în carieră de arestarea mea, aşa cum se procedează de obicei în astfel de situaţii. Presupunând că a semnat un astfel de pact şi, ulterior, când ar fi trebuit să-l ducă la îndeplinire cu preţul încălcării conştiinţei profesionale, nu l-a respectat, duce la demonstrarea conspiraţi­ei. în acest sens, subliniez cinismul unei remarci din acea celebră expertiză psihopatologică, ce a fost dispusă şi efectuată în acest dosar pentru a se dovedi o presupusă vulnerabilitate psihică a procurorului Cristescu, prin care era criticat şi pentru că ar fi râvnit prea mult la o carieră înaltă în magistratură „în ciuda faptului că provenea dintr-o familie modestă".

299

procurorul Bogdan Cristescu a dispus scoaterea dumneavoastră de sub urmărire pe­nală, în ciuda faptului că era foarte speriat, aşa cum susţinea presa. Ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală a dumneavoastră a fost, însă, infirmată în aceeaşi zi de şefii procurorului Cristescu. Cum vedeţi aceste fapte?

dacă ar fi fost foarte speriat sau supărat pe mine cum au lăsat să se creadă cei interesaţi de răstălmăcirea actelor lui Bogdan Cristescu nu ar fi dispus scoaterea mea de sub urmărire pena­lă. Ordonanţa respectivă este, însă, o soluţie per­fect legală. „Vina" lui Cristescu este însă imensă în ochii sistemului: pe de o parte, cum am mai spus, pentru că i-a obligat pe „dinozaurii" din Parchete să se implice nemijlocit, în scris, şi nu doar prin ordine verbale, în acest dosar şi, pe de altă parte, pentru că a dovedit subordonarea politică a parchetului, prin procurorul general al României J.T., care, în aceeaşi zi, a fost obligat să ia măsuri pentru inculparea mea.

credeţi că procurorul Bogdan Cristescu a fost otrăvit sau a fost supus unor presiuni psihologice care să ducă la sinucidere?

da, cred că a fost o moarte provocată, dar metoda concretă de suprimare a vieţii poate fi stabilită şi probată numai printr-o anchetă corec­tă, efectuată de un procuror obiectiv şi indepen­dent, într-un stat de drept. Nu ştiu dacă este po­sibil să se întâmple aşa ceva în România de azi.

Epilog

La jumătatea lunii septembrie a aceluiaşi an, Lehman Brothers a falimentat, aşa cum planificaseră Elias şi fraţii, şi a urmat criza de pro­porţii care a zguduit întreaga planetă. Ţările au trebuit să adopte măsuri de austeritate care apasă şi acum pe umerii oamenilor. Peste tot în lume au început să apară semnele unei noi dic­taturi, însă prea puţini au fost (şi sunt) pregătiţi să le citească.

Câteva luni mai târziu, cu puţin înainte de a fi declarată stare de recesiune economică, procu­rorul Andrei Bucur a fost suspendat din funcţie şi trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiu­nilor de luare de mită, favorizarea infractorului, fals intelectual şi reţinere sau distrugere de în­scrisuri.

Ulterior, a primit soluţii de scoatere de sub urmărire penală atât de la DNA, cât şi de la Par­chetul înaltei Curţi, iar după şase ani Consiliul Superior al Magistraturii a decis repunerea lui în funcţie. A fost o decizie prin care i s-a distrus ca­riera, fiindcă această tergiversare a avut ca scop discreditarea şi decredibilizarea sa. Aceasta este

302

procedura în România: când un om al justiţiei avertizează asupra compromisurilor şi corupţiei din sistem, el este scos din joc.

Procurorul Bogdan Cristescu a fost îngropat în cimitirul Ghencea. Nici acum, după atâţia ani, nu se ştie ce s-a întâmplat cu adevărat în cazul său. Premierul Marian Săvescu, procurorul ge­neral J.T., ministrul Justiţiei R.S. sau J.R., procurorul-şef adjunct, ştiau că Eduard Velciu este un mafiot, dar au ales să-l mazilească pe procurorul Andrei Bucur, iar pe procurorul Bogdan Cristes­cu să-l lichideze pentru un pumn de treizeci de arginţi.

Evoluţia lucrurilor a dovedit meschinăria unui sistem din care fac parte încă personaje care nu au trecut de mentalitatea vechiului miliţian, şmecheraş cu relaţii, servil, dar pus pe căpătu­ială. Dar a mai dovedit ceva. Faptul că anumiţi politicieni sunt în stare să calce chiar pe cadavre, să lase mânjită onoarea unui om şi a unei insti­tuţii doar de dragul unei sume de bani şi a unui viitor călduţ.

După această tragedie, „Vitalie" a fost pro­pus şef al corpului de control al primului-ministru. El e mult mai prudent şi ştie că „umbrele" conduc totul. Tot „umbrele" sunt cele care au hotărât debarcarea lui Marian Săvescu, arogan­tul premier care, după ce îndeplinise toate ordi­nele, nu avea de unde să ştie că va fi aruncat în închisoare chiar de către cei cu care se întâlnea în secret. Niciunul dintre colegii săi de partid nu l-a susţinut. Dosarele în care era inculpat existau, aşa cum există multe alte dosare pentru mulţi alţi politicieni, dar nu venise timpul lor.

Doar „umbrele" cunosc acel timp. Omul de rând nu are cunoştinţă de aşa ceva, iar dintre cei care au mai auzit, puţini cred în existenţa „um­brelor". La televizor nu se vorbeşte despre aşa ceva. Televiziunile doar sunt ale lor.

înainte să fie eliberat, Marian Săvescu a fost avertizat: „Dacă ieşi în faţă şi deschizi gura des­pre ceva, scoatem pe piaţă un alt dosar şi te tri­mitem înapoi!"

Marele Maestru S. a reuşit să deposedeze Bi­serica Ortodoxă Română, Statul român de aceas­tă impresionantă şi foarte valoroasă Fundaţie Gojdu. Mai nimeni nu s-a împotrivit, mai nimeni nu a cuvântat, mai nimeni nu s-a arătat indignat de această hoţie făţişă.

Alte lucruri sunt importante la noi. Mereu altele. Nu faptul că se bucăţeşte şi se sfâşie România prin regionalizarea pusă deja în aplicare, căci românul nu trebuie să se gândească la aşa ceva prea mult, ci cu mult mai important este să fim atenţi la tot felul de scandaluri politice, răzbunări ale partidelor, mici trădări, căci, nu-i aşa?, trebuie să nu ne facem griji multe. în locul marilor trădări ne sunt făcute cunoscute doar

304

micile, meschinele trădări, în mod compensato­riu. Ca să nu ne-apuce furia.

Judecătoarea Gabriela Pintilie a fost şi ea condamnată la cinci ani de închisoare, o nimica toată, pentru afacerile tenebroase pe care le in­strumenta. Dar lucrul ăsta a dovedit încă o dată, dacă mai era nevoie, că mafia îşi primeneşte tot timpul echipa. Cei tineri aşteaptă momentul în care pot lovi pe la spate pe cei bătrâni şi înve­chiţi în rele, ca să preia toate pârghiile de conducere.

Blog-ul Româniafurată.ro a mai funcţionat o lună şi s-a închis fără nicio explicaţie.

Mircea Bădescu acoperă şi acum cu şoapta lui gălăgia trăirii fără rost a lumii noastre. A re­nunţat să mai fie detectiv şi se ocupă de cei 65 de stupi pe care-i are, pe care-i duce prin lanuri de rapiţă şi coriandru, la salcâm, în pădurile de tei, pe câmpurile cu cimbrişor înflorit, înmulţindu-i cu o ştiinţă aparte. Mai are până să-l ajungă pe bunicul său care avea 150 de stupi.

Unii îl întreabă dacă e profitabil să te apuci de stupărit, iar el le răspunde de fiecare dată la fel: „Trebuie să iubeşti albinele. Dacă după câte­va înţepături începi să te enervezi şi să înjuri, nu eşti pentru asta."

Acum este în Basarabia şi priveşte înspre noi de peste Prut. în România, nu ştiu dacă sunt oameni care au timp să privească înspre Basarabia,

305

dar în Basarabia, cel puţin unul din Bădragi, se uită cu dor înspre România.

Părintele Ioan există. îndemnul lui: „Nu e neapărat nevoie să vorbeşti mult. Mai mult să te rogi, iar cuvântul să-l ţii de mare nevoie." Părintele Ioan este nevoia oamenilor de a avea un du­hovnic plin de dragoste într-o lume a dezbinării, dragoste ce nu se poate explica în cuvinte.

ii

CĂRŢI PUBLICATE DE ACELAŞI AUTOR:

Jertfa unui preot mucenic: Miercurea patimilor,

Bucureşti, Editura Areopag, 2013,256 p.

Părintele R. moare muceniceşteîn Mier­curea Patimilor, refuzând rolul de informator al securităţii. şi, ca orice mărturisitor al lui Hristos, îi înspăimântă pe torţionarii săi şi de dincolo de moarte. (...) Părintele R. i-a fost inspirat autorului de un mărturisitor în carne şi oase părintele Rizea Dobre, care a fost asasinat pe data de 26 aprilie 1989. Nu a apucat să îşi scrie memoriile. Sergiu Ciocârlan a reuşit să îi scrie, într-un fel, într-o manieră inconfundabilă, viaţa. Este primul scriitor român care s-a încumetat să creeze un roman inspirat din viaţa unui mare mărturisitor. Un roman ca un imn de laudă închinat mucenicilor pentru Hristos din secolul XX. A făcut-o admirabil şi, de aceea, merită toată consideraţia noastră.

Ciprian Voicilă

MIERCUREA PATIMILOR

Chemat să împărtăşească pe cineva, în dimineaţa zilei de 26 aprilie 1989 (Miercurea din Săptămâna Patimilor), chiar înainte de Maslul de obşte anunţat la Parohia Sfintei Cuvioase Parascheva, Părintele Dobre Rizea este atras, de fapt, într-o cursă la blocul El, scara 5, în cartierul Viziru III din oraşul Brăila. Fiind un apartament conspirativ al Securităţii, Părintele

308

este înjunghiat, sugrumat şi aruncat de la etajul nouă în spaţiul dintre blocuri. E limpede că sunt mulţi care ar putea da mărturie despre Părintele şi voi încerca cât de curând să adun bucăţele de istorie frântă în care se vede bine Adevărul Care este Hristos. Adevărul reflectat într-o bucăţică de ade­văr istoric. Se fură şi se ascunde adevărul istoric pentru ca nu cumva în el să se reflecte Adevărul Hristos. Au frânt istoria, au fragmentat-o, s-a împrăştiat adevărul istoric prin gropile comune şi au crezut la început că e suficient, dar n-a fost, iar cea mai clară dovadă este înverşunarea cu care aceste bucăţele de adevăr care ies la lumină aparent fără o logică anume sunt încă o dată îngropate în cimitirul în care sunt numai cruci fără nume. Cine este Preotul Dobre Rizea de există atâta tă­cere în jurul numelui său? Ce frici suscită investigaţiile (care investigaţii?) care vor să fie, dar nu sunt? De unde să începem căutând şi ce obţinem investind timp într-o astfel de problemă „neelucidată” (sau „neelucidabilă”)? Pe cine să aşteptăm să se ocupe de un astfel de „caz”? Ce justiţiar, ce comisar, ce anche­tatori, ce avocaţi, ce judecători? Oare cât trebuie să mai treacă pentru a putea ajunge la adevăr?

309

Fără frică: despre curajul mărturisirii lui Hristos,

Bucureşti, Editura Areopag, 2013,224 p.

Este, în esenţă, un roman despre curaj, libertate şi Adevăr într-o perioadă în care poporul român se zbătea într-un am­plu proces de dezumanizare. Spre deosebire de Jertfa unui pre­ot mucenic, în care acţiunea se derulează cu puţin înainte de căderea regimului ceauşist, aici e vorba de anii „obsedantului deceniu”, o secvenţă istorică întunecată de încarcerările masi­ve ale elevilor, studenţilor, intelectualilor, politicienilor şi, în general, ale elitelor, ale oamenilor capabili să gândească, lucru deloc pe placul partidului servit în scenariul diabolic de instrumentele sale oarbe. în acest context al compromisului de

₃10

diferite dimensiuni, părintele S. se opune dărâmării bisericii Cuvioasa Parascheva, stârnind reacţia imediată a partidului care propunea sistematizarea oraşului şi pentru că hotărâse ca lăcaşul de cult să dispară. Acestea sunt liniile de forţă ale nara­ţiunii ce are în prim-plan un chip de luptător pentru Biserică, un autentic mărturisitor al numelui lui Hristos.

România furată.

Raportul comisarului european Samuel Scheib, Bucureşti, Editura Areopag, 271 p.

România furată

raportul comisarului european

sergiuciocarlan.ro

roman

Romanul lui Sergiu Ciocârlan, Raportul comisarului eu­ropean Samuel Scheib, la prima vedere, pare doar un roman. Acţiunea se petrece pe mai multe planuri începând cu cel al controlului persoanei umane, fără frontiere, la graniţa unei ţări, prin tehnologia biometrică şi a tehnicii de scanare avansată, a călătorilor,

311

fără ca aceştia să mai prezinte un paşaport sau act de identitate, ci însuşi corpul lor este folosit ca obiect de identificare, cu o eficienţă uimitoare, întrucât într-o fracţiune de secundă irişii fură scanaţi şi uşile se deschiseră instantaneu continuând cu planul europenizării cu orice preţ, al mondializării fără Dum­nezeu şi împotriva intereselor naţionale şi sfârşind cu încercarea unora de a demola şi a des-biserici Ortodoxia din interior, cu ajutorul elitelor culturale ortodoxe”. (Pr. Prof. Dr. Mihai Valică)

Literatura în lumina Ortodoxiei,

Cuvânt înainte de Costion Nicolescu, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca; Editura Areopag, Bucureşti, 2014, 567 p.

„Cartea lui Sergiu Ciocârlan este una mai mult decât ne­cesară, una care acoperă, cu adevărat, o zonă destul de albă pe harta receptării critice a literaturii, cea care să uziteze de

312

un punct de vedere ortodox asumat. Ea deschide calea altor contribuţii în acelaşi registru. Odată liniile generale convenite, se poate trece la lucrări cu caracter tot mai aplicat, care să se refere la cazuri particulare, concrete, de mare relevanţă pentru cultura noastră literară. Literatura în lumina Ortodoxiei este o carte care incită la dezbateri, iar acesta este un lucru cât se poate de productiv, ca atare o calitate de preţ a acesteia. O văd cu lansări itinerante în multe centre studenţeşti şi cu dezbateri aprinse, foarte aplicate, purtate în jurul ei cu aceste prilejuri. Va scandaliza poate pe unii, cărora valorile morale ale Bisericii le cad greu, îi va încânta pe alţii, aceia care se vor crede încurajaţi spre o atitudine retractilă. Dar nu acesta din urmă este rolul ei. De altfel, autorul pendulează între o atitudine ortodoxă in­transigentă şi una de bine temperată deschidere.

Cum ne-o spune şi Sergiu Ciocârlan, nu blamând şi vi­tuperând împotriva unor cărţi ce ni se par străine de Orto­doxie vom putea afla calea, ci mai degrabă deosebind cu calm adevărul de minciună, lămurindu-ne pe noi înşine, astfel în­cât Dumnezeu să Se poată reflecta în chipul nostru limpezit şi să Se arate astfel şi altora. Discursul critic ortodox va fi unul echilibrat. Nu apartenenţa la un spaţiu spiritual sau altul dă neapărat calitatea creaţiei respective, după cum nici nu se poa­te neglija total influenţa pozitivă sau negativă a acelui spaţiu spiritual. Ortodoxia este mai puţin eficace ca instrument exte­rior, ci se cere asimilată ca instrument interior, care să infuzeze întreaga gândire, astfel încât ea să lucreze lămuritor şi cuprinzător.

313

Este important cu ce ochi citim. Dacă ochiul nostru este curat, lectura noastră va fi curată.” (Costion Nicolescu)

Mărturisitorul de care vă temeţi (un roman care demască actualitatea bântuită de înrobiri de tot felul) Editura Fundaţia Justin Pârvu, Petru Vodă, 2014,491 p.

Romanul acesta ar fi fost imposibil de gândit în spaţiul cultural românesc din perioada de dinainte de 89 datorită fri­cii care era sistematic inoculată cetăţenilor RSR. Astăzi, para­doxal, pare şi mai greu de imaginat, fiindcă maladia aceasta a fricii a degenerat într-o puzderie de frici şi angoase care mişcă prin fire invizibile păpuşile gândurilor noastre, sugerându-le sensuri ce par a fi normale, fireşti, propunând o identitate-mutant:

314

cea a omului fără chip. Unica posibilitate de a da chip omului de azi este jertfa, după exemplul contemporan al Pă­rintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Cartea aceasta vine în ajutorul tinerilor de acum (pe umerii cărora este îngrămădit în mod furibund compromisul) prin restituirea imaginii unui Preot Mărturisitor care a spus NU compromisului, refuzând „tăcerea”, „cuminţenia”, „ascultarea”, „smerenia” pe care le-a denunţat ca slugărnicie, servilism şi obedienţă, adică tocmai neajunsurile societăţii româneşti de astăzi care are nevoie să fie primenită cu o atitudine demnă, curajoasă, de către o ge­neraţie tânără pe care Hristos o aşteaptă să fie gata să sufere pentru Adevăr.

Minunatele întâmplări ale inimii alte povestiri, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2014,223 p.

Sergiu Ciocârlan

Sergiu Ciocârlan

Minunatele Întâmplări ale inimii alte povestiri

315

Minunatele întâmplări ale inimii alte povestiri este o co­lecţie de mărturisiri, în care tinerii de azi cunosc emoţiile pri­melor întâlniri, se plimbă singuratici ţinându-se de mână, îşi şoptesc cuvinte preţioase. Iubirea îi poartă de-a valma pe cititori şi personaje pe un tărâm inefabil, acolo unde nu mai pot ajunge mizeria şi urâtul, ci doar chipul diafan al vieţii, lumina gingaşă şi gândul curat. Volumul este un popas al inimii visătoare care traversează astăzi un moment critic din cauza realităţii ampu­tate, a realităţii eviscerate de firescul iubirii. De aceea, lectura acestei cărţi devine invitaţie la o plimbare de neuitat care începe în pragul serii, printre constelaţii răsărite abia şi continuă până în zorii cei plini de dor, în prezenţa iubirilor nepieritoare.

Poemul iubirii veşnice,

Editura Egumeniţa, Galaţi, 2014,125 p.

Poemul iubirii veşnice

316

317

între atâtea exprimări care vorbesc de Viaţă fără a o cu­noaşte, fără a o atinge, provocate de suprapuneri continue şi sufocante de euri, falsificante pe toată suprafaţa lor, există o Cale pe care dacă tânărul apucă va ajunge la iubirea veşnică. Lumina ei îl va însoţi încă de la începutul hotărârii sale ca un dor care-l va umple de un sens nou, de cuvinte vii. Poemul este lupta cu sine însuşi, suferinţa trăită de tânărul care râvneşte la atingerea idealului iubirii veşnice, constituindu-se într-un ghid pentru cititorul care doreşte să iasă din cetate şi să se dobândească pe sine cel adevărat.

De ce sunt un elev impertinent,

Editura Egumeniţa, Galaţi, 2014,103 p.

DE CE SUNT UN ELEV impertinent

Un microroman despre plânsul neauzit şi nevindecat al Şcolii româneşti

Şcoala nu mai ştie să vindece inimi rănite şi aceasta este o durere pe care o împărtăşim vrând-nevrând toţi. Poate mulţi se justifică spunând că nu sunt ei protagoniştii actului educativ falimentar, dar eu sunt de părere că educaţia copiilor ar tre­bui să-i preocupe în aceeaşi măsură şi pe şoferul de tir, şi pe medic, şi pe profesor. Şcoala e un patrimoniu comun. Lipsa de interes a copilului pentru ceea ce oferă la momentul actual Şcoala este un simptom care indică faptul că noi nu suntem capabili să-i oferim o Şcoală acestui copil. Revolta copilului este firească, deşi cei mai mulţi o trec cu vederea sau o reprimă printr-o abordare agresivă. Total greşit! Eu nu pot decât să le mulţumesc acelor copii a căror impertinenţă îmi arată că Şcoa­la pe care o predau eu nu e Şcoala pe care o aşteaptă ei. Unde greşim? Să fim atenţi la copii, la bucuriile sau nemulţumirile lor, fiindcă de aici începe Şcoala, şi să nu uităm că vina nu e a lor, ci a noastră, a celor ce am ajuns să „educăm” prin ţipete şi ameninţări, stârnind în sufletele lor repulsie şi adâncă neîncre­dere faţă de valorile educative pe care le luăm drept argumente incontestabile ale pedagogiei, dar care sunt mai degrabă alibiul perfect pentru neputinţa noastră de a educa. Aşadar, când vom renunţa la aroganţa şi băţoşenia cu care întâmpinăm azi dure­rile acestor copii, atunci vom câştiga inimile lor.

₃18

Clonele învăţământului românesc un experiment al urii faţă de valori, Galaţi, Editura Egumeniţa, 2016, p.

Clonele învăţământului românesc este un eseu des­pre nevoia de a avea o educa­ţie cu chip blând, fără nimic ameninţător, despre nevoia de a vedea în copil copilul şi de a nu transfera socote­lile adultului în gândul lui, despre nevoia de a delimita ferm, categoric, instrucţia de educaţie, despre nevoia de a redobândi prestigiul profesorului într-o epocă revendicată de atribuţii funcţionă­reşti, despre nevoia de comunicare dintre profesor şi copii, în fine, despre nevoia de a cerceta cauzele, iar nu efectele.

În curs de apariţie, de acelaşi autor:

Literatura în lumina Ortodoxiei, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Coresi, 2017

„Dacă, într-adevăr, Occidentul secularizat care a hotărît să trăiască fără Dumnezeu, nu mai poate cunoaşte iubirea cea mîntuitoare şi mîngîierile harului, altele sînt, din fericire, condiţiile spirituale la noi. în spaţiul românesc, modelul cultural nu poate fi conceput în afara Ortodoxiei, argumentul principal fiind acela că impulsul creator se naşte din întîlnirea omului cu Creatorul său. Denaturarea creaţiei ia şi acest aspect al întreru­perii misiunii, al ieşirii din comuniune, nemaiînţelegînd nicicum că întîlnirea cu Dumnezeu este esenţa tuturor mişcărilor noastre lăuntrice. Adaug la aceste constatări ale autorului că tocmai Ro­mânia, această ţară care, prin locuitorii ei de frunte, a cunoscut masiv în ultima parte a secolului al XX-lea răstignirea prin ex­perimentul comunist, se vede acum milostivită de Dumnezeu prin apariţia unor creatori creştini de anvergură, solid formaţi şi bine intenţionaţi, spre a se putea reînnoda tradiţia viabilă, pro­prie acestui pămînt străvechi. Fără veritabile repere intelec­tuali patrioţi şi făptuitori jertfelnici -, nimic trainic nu se poate edifica. De aceea, cu scriitori ca Sergiu Ciocârlan care, prin de­mersul acesta al său, luminat de Ortodoxie, în răspăr cu ceea ce ar vrea Europa de la noi, ne îndeamnă să revenim în Biserică,

320

am speranţe că se vor trezi curînd conştiinţele conaţionalilor noştri, iar cuvintele datate 14 august 1882 ale lui Mihai Eminescu îşi vor afla împlinirea într-o Biserică plină de oameni, toţi avînd frica lui Dumnezeu, toţi sperînd de la El mîntuire şi îndreptîndu-şi vieţile după învăţăturile Lui” (Mihai Floarea)

Protocoalele evadaţilor din lagărul experimental ZION: mărturii terifiante 2011-2016,

Petru Vodă, Fundaţia Justin Pârvu, 2017

Protocoalele evadaţilor din lagărul experimental ZION, un document inedit despre persecuţie şi control total, devoalează tragedia lumii în care trăim astăzi, o lume împărţită exact, printr-un calcul diabolic, în victime şi torţionari. Reeducarea este tema centrală a ZION-ului. Ea răzbate în media într-o mulţime de naraţiuni: revolta, relativizarea, banii, plăcerea, puterea. Acestea devin materie primă pentru sinele nostru. Dacă ai asimilat o naraţiune care are semnalmente specifice, atunci când vei întâlni o situaţie de acel tip, naraţiunea se va declanşa în mod automat. De aceea se şi întâmplă ca cei mai mulţi dintre lucrătorii din Justiţie să fie roboţi-digi. Dacă le parvine un dosar cu menţiunea „se respinge”, trei sferturi as­cultă comanda fără comentarii. E o certitudine că pot fi citite gândurile oamenilor. Tehnologia aceasta smart o permite. Se fac studii de piaţă pentru identificarea dorinţelor şi preferinţe­lor oamenilor, pentru a veni în întâmpinarea lor.

321

Şcoala, centru liturgic. Terapeutica întâlnirii,

2017

A înţelege Şcoala înseamnă a o trăi zilnic ca pe propria viaţă. Tragedia constă în faptul că Şcoala nu devine propria noastră viaţă. De fapt, noi nici nu ştim cum să o facem să fie astfel. Ne încurcăm mai mereu în delimitări. Intuim unde nu este Şcoală şi unde nici nu poate fi, dar nu trecem de stadiul lamentărilor, fiindcă nu ştim cum să construim. Ne gândim, cel mai adesea, la un sistem, dar nu la Şcoală. Ne preocupă a ridica la propriu o clădire, dar nu de aşa ceva este nevoie. Cartea aceasta vorbeşte desluşit despre posibilitatea ca Şcoala să se întemeieze pe cuvântul lui Dumnezeu, cel ce uneşte şi vindecă. Pentru aceasta este nevoie de o trudă zilnică, de sfat neîncetat în taina inimii şi de grija cea bună care face să nu se piardă aceste faceri ale duhului nostru cu care îi putem însoţi pe copii chiar în gândul şi în inima lor.

Jocul morţii. O fabuloasă călătorie către Isichion, cetatea regăsirii,

2017

Romanul este povestea unui tânăr artist care, sub îndru­marea maestrului său, descoperă teritorii nesfârşite ale gân­dului. El îşi începe gândul, dar lumea e sufocantă, desenele şi picturile exprimă doar plictiseala şi neputinţa artistului şi omului. Maestrul octogenar îi dezvăluie o cale cu totul surprinzătoare

322

care transformă gândul lui plictisit şi neputincios într-o aventură cât viaţa însăşi.

Sfinţii cărturari (Neagoe Basarab, Varlaam, Dosoftei, Antim) şi cuvintele vii ale literaturii române, 2017

Literatura română are începuturi mult deosebite de în­ceputurile altor literaturi considerate mult mai vechi şi mult mai importante, iar această deosebire constă în aceea că noi am învăţat să gândim, să povestim, să stihuim, să ţinem dis­cursuri, de la Sfinţii cărturari. De la „învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie” (1521), până la „Cazania” (1643) a Sfântului Ierarh Varlaam, şi de la imaginile valoroase ale „Psaltirii în versuri” (1673) la care a trudit Sfântul Ierarh Dosoftei, până la „Didahiile” (1716) Sfântului Antim Ivireanul, conştiinţa artistică presupune împărtăşirea gândului fău­ritor al lui Dumnezeu. Frumosul din gândul şi cuvintele ome­neşti se află în această perioadă (sec. XVI-XVIII) în strânsă legătură cu Frumosul absolut. Adâncind gândul acesta, spun că paternitatea frumosului care mişcă gândul scriitorului din epoca medievală românească nu este contestată de nimeni. Cuvântul lui Dumnezeu este Frumosul. De aici se naşte con­ştiinţa estetică cea mai înaltă.

323

Duhovnicul cosmonauţilor ruşi: experienţa cutremurătoare a originii universului,

2017

„De cinci ani nu am părăsit stepele Extremului Orient unde am învăţat să cunosc foarte bine pinul coreean, stejarul mongolic şi multe specii de plante manciuriene. La aproxi­mativ 100 de kilometri înspre sud începe China. Adeseori mă furişez singur în afara oraşului şi mă aşez pe malul înalt al râului Amur de unde privesc curgerea impresionantă a apelor. După o vreme de contemplat schimbarea placidă a undelor, simt că mă cuprinde dezolarea. Şi, atunci, unica realitate de care mă agăţ cu disperare este Domnul pe Care-L chem să vină în inima mea şi vine cu nespusă lumină. Aşa am cunos­cut eu nemurirea, aşa mă desprind eu de trecătoarea şi minci­noasa consistenţă a acestei lumi. Lucrul acesta l-am învăţat de la părintele Nil Andreevici Dolgoruki care mi-a vorbit despre nemurire de la bun început cu pace şi încredinţare. Ascultându-l, nu am putut să nu-l cred, pentru că mărturisea cu toată fiinţa lui nemurirea.” (fragment din roman)

Cuprins

Notă 9

Capitolul 1 11

Capitolul 2 29

Capitolul 3 51

Capitolul 4 71

Capitolul 5 87

Capitolul 6 97

Capitolul 7 113

Capitolul 8 141

Capitolul 9 149

Capitolul 10 165

Capitolul 11 175

Capitolul 12 183

326

Capitolul 13 197

Capitolul 14 211

Capitolul 15 225

Capitolul 16 237

Capitolul 17 245

Capitolul 18 255

Capitolul 19 271

Capitolul 20 283

Epilog 301

Cărţi publicate de acelaşi autor 307

în curs de apariţie, de acelaşi autor 319

Difuzare:

S.C. EGUMENIŢA S.R.L. Galaţi O.P.l C.P. 150

Cod 800720, Galaţi Tel.Fax: 0236-326.730 E-mail: editura@egumenita.ro www.egumenita.ro

Tipărit la S.C. DON-STAR S.R.L. Galaţi Str. 1 Decembrie 1918, Nr. 23 Tel/Fax: 0236420100 e-mail: donstargalati@yahoo.com

Cu o privire adâncită în sine şi buzele strân­se într-o tensiune mocnită, omul care nu este de acord cu cei ce propun umilinţa ca metodă sigură de a conduce ţara aceasta, fie ofiţeri ai Serviciilor, fie politicieni-păpuşi.

Ca oricărui om care trăieşte o viaţă cinstită, i se pare înjositor să se prefacă, să simuleze normalitatea. Acuzele lui se îndreaptă spre toţi cei care supravieţuiesc cu aceste simulacre de normalitate în propria lor viaţă.

Poate că este un timp al tăcerii, acea tăcere grea, plină de povara neputinţei, dar este şi un timp al mărturisirii care răscumpără clipele de tă­cere, firescul umanităţii noastre.

Procurorul acesta se află în faţa noastră şi măr­turiseşte astăzi: „Sunt printre noi oameni cu care vorbeşti şi nici măcar nu bănuieşti că sunt infor­matori ai Serviciilor. Sunt infiltraţi peste tot. Deţin funcţii, dar sunt şi simpli boschetari, cum s-a întâm­plat în cazul celor de la Gara de Nord despre care mai nimeni nu ştie nimic nici la momentul actual.”

Technorati Tags: politic,umbre,duhovnic,magistratura,televiziune,presa,tara,regionalizare