Pr. Prof. Vasile Mihoc
ŞAPTE TÂLCUIRI BIBLICE DESPRE MAICA DOMNULUI
ISBN: 978-973-710-360-4
Pr. Prof. Vasile Mihoc
ŞAPTE TÂLCUIRI BIBLICE DESPRE MAICA DOMNULUI
Apare cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Dr. Laurenţiu Streza
– Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului –
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2019
1
EVANGHELIA MAICII DOMNULUI
Buna-Vestire a venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu este o „Evanghelie” în înţelesul cel mai propriu al cuvântului. Într-adevăr, substantivul grecesc evanghelion înseamnă „veste bună“, iar în Noul Testament el apare cu sensul specific de veste bună a mântuirii în Hristos, de învăţătură sfântă a lui Hristos şi despre Hristos. În acest înţeles, Evanghelia este una singură: Mă mir că aşa degrabă treceţi de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie, care nu este alta, decât că sunt unii care vă tulbură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos (Galateni 1, 6-7). Foarte de timpuriu însă (conform. Didahia VIII, 2; XI, 3; XV, 3; Sf. Iustin Martirul, Apologia I, 66) au primit denumirea de „Evanghelii“ primele patru scrieri ale Noului Testament care cuprind relatarea vieţii şi a operei mântuitoare ale Domnului şi pe care le numim, după autorii lor umani, „de la Matei“, „de la Marcu“, „de la Luca“ şi „de la Ioan“.
Vestea pe care Arhanghelul Gavriil o aduce Sfintei Fecioare Maria că Îl va naşte pe Mântuitorul lumii este o „evanghelie“. O „evanghelie“ este şi relatarea lucanică a evenimentului. Această relatare face parte dintr-un ansamblu care stă în fruntea scrierii Sfântului Luca şi pe care – fiind vorba de naşterea Sfântului Ioan Botezătorul şi a Mântuitorului, cu scurte referiri la pruncia lor – specialiştii îl intitulează „Evanghelia lucanică a copilăriei“ (Luca 1 şi 2).
Textul din Luca 1, 26 şi urm., despre Buna-Vestire a naşterii Mântuitorului şi despre vizita Sfintei Fecioare la Elisabeta, deşi face parte integrantă din Evanghelia a treia, pe drept cuvânt ar putea fi intitulat Evanghelia Maicii Domnului. Şi aceasta dintr-un întreit motiv:
1. Este vorba aici de o „evanghelie“ (veste bună) adresată în primul rând Sfintei Fecioare Maria. În a şasea lună de la zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul, a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria (Luca 1, 26-27).
Cât de mult a fost dorită, zeci de veacuri, venirea mesagerului ceresc! Încă de la alungarea din Rai, când Dumnezeu a făcut şi cea dintâi făgăduinţă a mântuirii (facerea 3, 15), Adam şi urmaşii săi au aşteptat mereu, cu nerăbdare, venirea Mântuitorului promis. Şi, iată, Dumnezeu a hotărât plinirea vremii (Galateni 4, 4). Iar prima făptură omenească învrednicită de a afla această hotărâre dumnezeiască este Sfânta Fecioară Maria. Către ea se adresează mai întâi „evanghelia“ despre venirea Mântuitorului în lume.
2. Buna-Vestire nu este însă numai o „evanghelie“ către Maica Domnului, ci şi o „evanghelie“ despre Maica Domnului. Într-adevăr, deşi textul menţionat ne spune foarte multe despre Fiul lui Dumnezeu întrupat, oferindu-ne o adevărată sinteză a hristologiei, el ne spune şi cel mai mult, din întreg Noul Testament, despre Maica Domnului.
Astfel, din această pericopă evanghelică aflăm nu numai că Maica Domnului era fecioară atunci când L-a zămislit pe Mântuitorul (Luca 1, 27: ...o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria; conform Matei 1, 18: Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt şi Matei 1, 23: Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu...), ci şi că era hotărâtă să rămână fecioară. Căci numai aşa se explică întrebarea ei: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? (Luca 1, 34). În cazul unei fecioare în preajma nunţii, care ar fi avut de gând să trăiască viaţa obişnuită de căsătorie, o astfel de întrebare ar fi fost fără rost. „Nu ştiu de bărbat“ nu poate însemna nimic altceva decât: „nu vreau să ştiu de bărbat“, sau „nu am de gând să ştiu de bărbat“.
Aflăm apoi, din acelaşi text evanghelic, cât de deplină era ascultarea şi credinţa Sfintei Fecioare faţă de Dumnezeu şi faţă de cuvântul Său. Spre deosebire de Zaharia, care cere un semn (v. 18: Şi a zis Zaharia către înger: După ce voi cunoaşte aceasta? Căci eu sunt bătrân şi femeia mea înaintată în zilele ei), ea nici nu se gândeşte să pună la îndoială cuvântul Arhanghelului, cu toate că obiecţiunea pe care mintea omenească o ridica în cazul vestirii făcute ei era de mult mai mare greutate decât în cazul celei făcute lui Zaharia. Existau precedente pentru naşterea unui copil prin intervenţie dumnezeiască; aşa s-au născut Isaac (facerea 17, 16 şi urm.; 18, 10 şi urm.; 21, 1-3), Samson (Judecători 13, 2 şi urm.) şi Samuel (I Regi 1, 1 şi urm.). Niciodată însă nu se mai întâmplase să nască o fecioară. Zămislirea Fiului lui Dumnezeu ca Om în pântecele Fecioarei, prin umbrirea Duhului Sfânt (Luca 1, 35: Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea, Sfântul Care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema), era o noutate absolută. Şi totuşi, Sfânta Fecioară nu pune la îndoială cuvântul Arhanghelului, nici nu cere vreun semn spre întărirea acestui cuvânt. Zaharia, pentru îndoiala sa, a primit drept semn o pedeapsă vremelnică (v. 20: Şi iată vei fi mut şi nu vei putea să vorbeşti până în ziua când vor fi acestea, pentru că n-ai crezut în cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor). Sfânta Fecioară nu cere semn şi totuşi Arhanghelul îi dă un semn, descoperindu-i taina zămislirii Sfântului Ioan Botezătorul (Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă) ca dovadă că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă (v. 36-37). Răspunsul Fecioarei la vestirea cerească este exemplar: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! (v. 38). De aceea, inspirată de Duhul Sfânt, Elisabeta îi laudă credinţa: Şi fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul (v. 45).
Din imnul inspirat rostit de Sfânta Fecioară cu prilejul întâlnirii cu Elisabeta (v. 46-55) desprindem şi o altă latură a personalităţii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu: desăvârşita înţelepciune duhovnicească. Imnul ei este un psalm minunat în care se reflectă înalta formaţie biblic-exegetică a Fecioarei, fapt care confirmă ceea ce ne spune Sfânta Tradiţie despre anii copilăriei şi ai adolescenţei sale dedicaţi slujirii şi învăţăturii sfinte în templul Domnului.
Acelaşi imn reflectă şi pilduitoarea ei smerenie. Ea, Maica Împăratului veacurilor, nu-şi dă alt titlu decât pe acela de „roabă“ (v. 48); şi având deplina conştiinţă a măririi ce i s-a conferit, n-o socoteşte altceva decât un dar al Celui ce coboară pe cei mândri şi înalţă pe cei smeriţi (v. 51-53).
Iată numai câteva din înaltele virtuţi ale Sfintei Fecioare Maria, care au făcut-o vrednică de alegerea unică de a fi mijlocitoare a venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu.
Această alegere îi conferă noi calificative şi o ridică mai presus decât toată făptura. Faptul acesta este afirmat chiar în primele cuvinte pe care i le adresează Arhanghelul binevestitor: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei (v. 28). Prorocia lui Isaia (7, 14: Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel) despre Mesia – Emanuel, care se tâlcuieşte cu noi este Dumnezeu, se împlineşte în primul rând prin şi pentru Sfânta Fecioară: Domnul este cu tine. Domnul este cu Sfânta Fecioară, într-o negrăită apropiere, din chiar momentul Bunei-Vestiri, zămislindu-Se în pântecele ei şi făcându-Se Fiul ei. Sfântul care Se va naşte din tine – îi zice Arhanghelul – Fiul lui Dumnezeu Se va chema (v. 35). Cea careL naşte pe Fiul lui Dumnezeu este Theotokos, adică Născătoare de Dumnezeu. Este ceea ce afirmă şi Elisabeta, când o numeşte nu numai binecuvântată între femei (v. 42), cum o numise şi Arhanghelul, şi fericită (v. 45), ci şi Maica Domnului. În acest titlu, echivalent cu cel de Născătoare de Dumnezeu, se cuprind toate celelalte înalte calificative ale ei. Pentru toţi cei carei zicem, ca Elisabeta, Maica Domnului meu, ea este implicit „mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii“; este, deci, vrednică de cultul de supravenerare pe care i l-au adus dintotdeauna Biserica şi credincioşii.
Însăşi Maica Domnului, de altfel, face o profeţie în acest sens: Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile (v. 48), întemeindu-şi afirmaţia pe mărirea pe care i-a conferit-o Dumnezeu: Pentru că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic (v. 49). Astfel încât a nu o cinsti pe Maica Domnului înseamnă a contraveni flagrant acestui cuvânt proorocesc.
3. În sfârşit, pericopa din Luca 1, 26 şi urm. este şi Evanghelie de la (sau după) Maica Domnului.
Exegeţii socotesc pe bună dreptate că Sfântul Luca nu putea avea informaţiile pe care le transmite în această pericopă (ca, de altfel, şi cele din întreg capitolul 2) decât din gura Maicii Domnului însăşi. Despre întâmplările minunate legate de Naşterea lui Hristos, Sfântul Luca ţine să remarce că Fecioara Maria le păstra pe toate în inima ei (2, 19). Din acest sfânt tezaur a luat evanghelistul cele pe care ni le transmite despre Buna-Vestire, ca şi despre Naşterea Domnului, despre cântarea îngerească de la Betleem şi închinarea păstorilor, despre întâmpinarea la patruzeci de zile şi despre episodul de la templu când Iisus avea doisprezece ani. În prologul Evangheliei sale, Sfântul Luca ne spune că, pregătind redactarea acestei scrieri despre Iisus Hristos şi lucrarea Sa mântuitoare, a cercetat toate cu de-amănuntul de la început (1, 3). Cel dintâi şi cel mai important izvor al unei astfel de cercetări îl constituia mărturia Maicii Domnului. Din Sfânta Tradiţie ştim că Sfântul Luca a şi pictat prima icoană a Maicii Domnului, ceea ce înseamnă că s-a învrednicit a fi un timp oarecare în preajma ei. Iată de unde a luat Sfântul Luca amănuntele pe care ni le transmite în „Evanghelia copilăriei“!
Să mai adăugăm că importantul imn din Evanghelia Sfântului Luca 1, 46-55 este creaţia inspirată a Sfintei Fecioare şi a intrat ca atare, de la început, în cultul Bisericii. Astfel, ceea ce relatează Sfântul Luca în primele două capitole ne vine de la însăşi Maica Domnului şi textul acesta, înainte de a fi „de la Luca“, este „de la Maica Domnului“.
În concluzie, putem spune că Evanghelia Bunei-Vestiri este o Evanghelie către, despre şi de la (sau după) Maica Domnului.
Să învăţăm din această Evanghelie a Maicii Domnului a o ferici după cuviinţă şi a o avea mijlocitoare şi pururea rugătoare pentru sufletele noastre.
2
MAICA DOMNULUI ŞI MINUNEA NAŞTERII LUI HRISTOS
Sfintele Evanghelii de la Matei şi de la Luca, adeverindu-se şi completându-se una pe cealaltă, înfăţişează o minunată icoană a Naşterii Domnului. O icoană învăluită în aură de taină, în care miraculosul este prezent peste tot, în care supranaturalul ţâşneşte în lumea noastră ca o ploaie de raze din Soarele Dreptăţii răsărit în peştera din Betleem.
Din această icoană nu pot lipsi, fireşte, cei ce se miră (Luca 2, 18). Şi dacă este adevărat că icoana Întrupării este mereu actuală, reînnoindu-se, an de an, şi prin sărbătoarea Naşterii Domnului, nu este mai puţin adevărat că, în permanenta-i actualitate, ea este mereu însoţită de mirarea minţii omeneşti. O mirare care adesea este lipsită de orice urmă de evlavie, redusă la simpla curiozitate şi iscodire neîncrezătoare în faţa a tot ceea ce depăşeşte concretul cotidian.
Nu de puţine ori această mirare devine contestare înverşunată şi încercare de reconstruire a tabloului, prin eliminarea oricărui element care pune în încurcătură mintea omenească. Istoria de aproape două mii de ani a Creştinismului este martora multor astfel de încercări de a face din Naşterea petrecută în peştera din Betleem o naştere obişnuită, a unui om obişnuit, la care nimic nu este miraculos şi care, bineînţeles, nu are cum să mântuiască lumea. Toţi cei ce, rând pe rând, au încercat o astfel de reconstituire au crezut că sunt foarte originali, când, de fapt, n-au făcut altceva decât să repete aceeaşi eroare fundamentală: în loc să încerce a urca spre pătrunderea tainei, au suprimat-o pur şi simplu. Niciodată o problemă nu se rezolvă prin suprimarea ei. Căci a tăia nodul gordian nu e totuna cu a-l dezlega!
Cei care au încercat să elimine supranaturalul din icoana evanghelică a Naşterii Domnului au căzut într-o cursă pe care, în mod inconştient, ei înşişi şi-au întins-o. Căci acolo unde nu este nimic de mirare nu-şi mai au locul nici cei care se miră, nici iscoditorii. Cuprinşi de la bun început şi pentru totdeauna în icoana tainică a Naşterii Domnului, iscoditorii, încercând să excludă minunea, nu reuşesc altceva decât să se excludă pe ei înşişi din preajma minunii, tăindu-şi astfel orice posibilitate de a accede la contemplarea ei, la integrarea în ea.
În icoana evanghelică a Naşterii Domnului este prezentă însă nu numai nedumerirea iscoditoare, ci şi „înţelegerea cea neînţeleasă“ a tainei, personificată luminos în chipul Maicii Prea Curate. În întreaga istorie a urcuşului omului spre divin nu există un chip care să exprime mai limpede serena acceptare a minunii, integrarea desăvârşită în taina prezenţei supranaturalului, decât chipul Maicii Fecioare din icoana evanghelică a Naşterii Domnului.
În toată animaţia care se creează în jurul Pruncului născut în peştera din Betleem, singură Maica Sa rămâne netulburată. Nici venirea păstorilor, cu istorisirea lor despre arătarea îngerească, nici steaua minunată şi magii de la răsărit care cad în adorare înaintea Pruncului şi-I aduc daruri minunate n-o smulg pe Născătoarea de Dumnezeu de la împlinirea îndatoririlor oricărei mame adevărate faţă de fiul ei. Ea Îl înfaşă pe Prunc, Îl culcă în iesle (Luca 2, 7). Îl poartă apoi în braţe până la templul din Ierusalim (Luca 2, 22 şi urm.) şi Îl duce în Egipt spre a-L feri de urgia lui Irod (Matei 2, 13 şi urm.), fără a se mira de nimic din cele ce se întâmplă în jurul ei şi fără a vedea vreo contradicţie între toate acele minuni şi nevoia de ocrotire a Fiului lui Dumnezeu făcut Om. Colindele noastre tradiţionale surprind cum nu se poate mai bine această trăsătură a icoanei Naşterii, înfăţişând-o întotdeauna pe Maica Preasfântă în preocuparea ei de a-şi ocroti şi îngriji Pruncul, Care e ferit de orice pericol sub dragostea caldă a Maicii: „Mititel, înfăşăţel, / În scutec de bumbăcel... / Vântul bate, nu-L răzbate, / Neaua-L ninge, nu-L atinge...“
În orice caz, din relatarea evanghelică este absolut clar că Sfânta Fecioară nu se află nicidecum printre cei care se miră. Un „însă“ (dé, în originalul grecesc) cu sens adversativ opune clar atitudinea Maicii Domnului celei a tuturor celorlalţi: Însă Maria (spre deosebire de toţi ceilalţi, n.n.) păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa (Luca 2, 19). Ea este singura care nu se miră auzind istorisirea păstorilor. Nici nu se gândeşte să iasă în gura peşterii să vadă dacă nu cumva bezna nopţii mai păstrează vreo urmă din manifestarea îngerească. Nici nu socoteşte necesar să caute pe firmament steaua minunată care i-a călăuzit pe magi. Adună numai în inimă tot ceea ce se spune despre Prunc, de unde, ca dintr-un sfânt tezaur, vor culege mai târziu ucenicii lui Hristos înţelegerea împrejurărilor venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu.
Cum se explică această atitudine? Răspunsul este limpede: pentru că înţelege că Taina cea mare, Taina tainelor nu este în văzduh sau pe firmament, nu este în anghelofanii şi revelaţii particulare, ci chiar în faţa ei, în ieslea devenită leagăn, în Pruncul Care este şi Dumnezeu şi Om. Cât despre întâmplările neobişnuite care îi tulbură pe toţi ceilalţi, n-o pot mira pe aceea care a înţeles o dată pentru totdeauna, din gura Arhanghelului binevestitor, că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă (Luca 1, 37). De altfel ea este convinsă că Fiului ei totul I se cuvine. Dar nici o clipă nu pierde din vedere ceea ce I se cuvine din partea ei: dragostea desăvârşită de Maică! E rolul pe care Dumnezeu Însuşi i l-a încredinţat şi pe care ea l-a primit cu smerită bucurie atunci când a răspuns Arhanghelului: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! (Luca 1, 38).
Nimic n-o va putea abate pe Preacurata Maică de la împlinirea acestui rol. Nu numai la naştere, sau cât a durat pruncia Domnului, ci permanent. O vom reîntâlni în paginile Sfintei Evanghelii peste doisprezece ani, cu aceeaşi grijă plină de dragoste faţă de Fiul ei (Luca 2, 41 şi urm.). Mai târziu, când Domnul Îşi desfăşoară lucrarea mesianică prin diferitele regiuni ale Ţării Sfinte, Maica Sa, deşi plină de încredere că Fiul ei poate totul – cum o dovedeşte întâmplarea din Cana Galileii (Ioan 2, 1 şi urm.) – continuă totuşi să-I poarte de grijă şi să-L caute ca pe un copil iubit (Matei 12, 46; Marcu 3, 31; Luca 8, 19-20). Este alături de El şi în cursul dramaticelor evenimente din Săptămâna cea Mare şi, împreună cu ucenicul iubit, este prezentă sub braţele Crucii însângerate de pe Golgota. Iar de acolo Sfânta Evanghelie ne lasă o mărturisire despre cât de mult S-a simţit Mântuitorul Fiu al Maicii Sfinte şi despre cât de profund a înţeles El dăruirea ei de Maică şi că ea este Maică într-un mod prea deplin spre a o putea priva acum, pentru restul vieţuirii pe pământ, de atribuţiile foarte concrete pe care le implică această calitate. Pe Cruce fiind, Domnul are grijă să-i dea Maicii un nou fiu: Deci Iisus văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine (Ioan 19, 26-27). Acest episod este înţeles de obicei unilateral, anume în sensul că Mântuitorul o încredinţează pe Maica Sa grijii Apostolului Ioan. Această interpretare însă nu dă seama de cuvintele adresate ucenicului: Iată mama ta! Ucenicul primeşte într-adevăr o Maică de care va fi dator să aibă grijă, dar, înainte de aceasta, Maica este cea care primeşte un fiu, nou obiect al solicitudinii cu care până acum L-a înconjurat pe Mântuitorul lumii.
Chipul Maicii Domnului din icoana evanghelică a Naşterii este pentru noi un luminos exemplu. Ea ne învaţă, în primul rând, să nu ne mulţumim a rămâne în marginea acestei icoane, printre cei care nu urcă mai sus de nivelul întrebărilor fără de răspuns. Învăţăm apoi de la Maica Domnului că integrarea în taina mântuirii începe cu acceptarea plină de credinţă a minunii coborârii Fiului lui Dumnezeu în chip de Om şi se desăvârşeşte prin împlinirea plină de dăruire a rolului pe care Dumnezeu ni-l atribuie în planul Său. Căci oricât de înaltă şi duhovnicească este taina mântuirii noastre, ea cere contribuţia noastră de slujire concretă în lume. Atotputernicia Domnului şi permanenta Sa prezenţă şi lucrare în viaţa lumii nu fac nicidecum zadarnică slujirea noastră, ci aceasta este absolut necesară, aşa cum necesară a fost slujirea pe care Maica Preacurată a adus-o Fiului ei.
Pe măsura fidelităţii faţă de chemarea noastră, a împlinirii rolului încredinţat, vom înainta tot mai mult dinspre latura iscoditorilor spre centrul luminos în care se află Maica Domnului şi, întrupată în ea, înţelegerea cea mai presus de înţelegere.
3
CU PRIVIRE LA „FRAŢII” DOMNULUI
Biserica a învăţat întotdeauna pururea fecioria Maicii Domnului; fecioară înainte de naşterea Mântuitorului, ea a rămas fecioară şi după acest eveniment.
Cu privire la fecioria Maicii Domnului înainte de naştere avem mărturia clară a Sfintei Scripturi: conform lui Isaia, Mesia trebuia să se nască din Fecioară (Is 7, 14); iar Sfintele Evanghelii de la Matei şi de la Luca subliniază faptul că Mântuitorul S-a zămislit în pântecele Fecioarei prin umbrirea Duhului Sfânt (Matei 1, 18-20; Luca 1, 27.34-35). În ce priveşte fecioria Maicii Domnului după naştere, ea nu este mărturisită tot atât de direct în Sfânta Scriptură. Ea este o învăţătură dintotdeauna a Bisericii, care nu numai că nu este contrazisă, ci, dimpotrivă, este deplin confirmată de datele noutestamentare.
Împotriva acestei ferme învăţături tradiţionale şi, în general, împotriva cuvenitei cinstiri a Maicii Domnului, confesiunile protestante şi grupările sectare derivate din protestantism au crezut că pot aduce ca argumente acele texte din Noul Testament care vorbesc despre „fraţii“ Domnului.
Este adevărat că în mai multe rânduri în Noul Testament se face referire la grupul aşa-numiţilor „fraţi“ ai Domnului. Astfel:
· Matei 12, 46-47: Şi încă vorbind El mulţimilor, iată mama şi fraţii Lui stăteau afară, căutând să vorbească cu El. Cineva I-a zis: Iată mama Ta şi fraţii Tăi stau afară, căutând să-Ţi vorbească;
· Matei 13, 55-56: Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeşte mama Lui Maria şi fraţii Lui: Iacov şi Iosif şi Simon şi Iuda? Şi surorile Lui au nu sunt toate la noi?;
· Marcu 3, 31-32: Şi au venit mama Lui şi fraţii Lui şi, stând afară, au trimis la El ca să-L cheme. Iar mulţimea şedea împrejurul Lui. Şi I-au zis unii: Iată mama Ta şi fraţii Tăi şi surorile Tale sunt afară. Te caută;
· Marcu 6, 3: Au nu este Acesta teslarul, fiul Mariei şi fratele lui Iacov şi al lui Iosif şi al lui Iuda şi al lui Simon? Şi nu sunt, oare, surorile Lui aici la noi?;
· Luca 8, 19-20: Şi au venit la El mama Lui şi fraţii Lui; dar nu puteau să se apropie de El din pricina mulţimii. Şi I S-a vestit: Mama Ta şi fraţii Tăi stau afară şi voiesc să Te vadă;
· Ioan 2, 12: După aceasta S-a coborât în Capernaum, El şi mama Sa şi fraţii şi ucenicii Săi, şi acolo n-au rămas decât puţine zile;
· Ioan 7, 3: Au zis deci către El fraţii Lui: Pleacă de aici şi du-Te în Iudeea, pentru ca şi ucenicii Tăi să vadă lucrurile pe care Tu le faci;
· Ioan 7, 5: Pentru că nici fraţii Lui nu credeau în El;
· Ioan 7, 10: Dar după ce fraţii Săi s-au dus la sărbătoare, atunci S-a suit şi El, dar nu pe faţă, ci pe ascuns;
· Fapte 1, 14: Toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Iisus, şi cu fraţii Lui;
· I Cor 9, 5: N-avem, oare, dreptul să purtăm cu noi o femeie soră, ca şi ceilalţi apostoli, ca şi fraţii Domnului, ca şi Chefa?;
· Galateni 1, 19: Iar pe altul din apostoli n-am văzut, decât numai pe Iacov, fratele Domnului.
Este vorba, în aceste texte, atât de „fraţi“, patru la număr – Iacov, Iosif, Simon şi Iuda (Matei 13, 55; Marcu 6, 3) –, cât şi de „surori“ (Matei 13, 56; Marcu 6, 3), cărora nu le cunoaştem numărul – erau, desigur, cel puţin două, căci se vorbeşte de ele la plural – şi nici numele. Adversarii învăţăturii despre pururea fecioria Maicii Domnului interpretează aceste texte în sensul că aşa-numiţii „fraţi“ ai lui Iisus ar fi fost fii ai Maicii Domnului şi ai dreptului Iosif, care, după evenimentul de la Betleem, ar fi dus o viaţă obişnuită de familie.
Menţionarea „fraţilor“ Domnului nu-i pune însă deloc în încurcătură pe apărătorii credinţei ortodoxe. Problema a fost rezolvată de mult, încă din secolul al IV-lea, atunci când, pentru prima dată în istoria Bisericii, un oarecare Helvidius, negând pururea fecioria Maicii Domnului, a invocat „argumentul“ redescoperit mult mai târziu de protestanţi şi de urmaşii lor. Atunci încă, marele biblist care a fost Fericitul Ieronim (+ 420) a scris un documentat tratat intitulat Contra Helvidium de perpetua virginitate Mariae (Împotriva lui Helvidius, despre pururea fecioria Mariei), în care analizează şi sistematizează datele biblice şi tradiţionale, răspunzând, cu o argumentaţie biblic-teologică impecabilă, oricăror obiecţiuni care ar fi putut fi ridicate de adversari. Când, peste puţin timp, un monah roman, Iovinianus, a reafirmat erezia lui Helvidius, Fericitul Ieronim s-a grăbit să apere învăţătura tradiţională prin scrierea intitulată Împotriva lui Iovinianus. De asemenea, Sfântul Ambrozie (+ 394) a alcătuit o scriere împotriva unor aderenţi ai lui Iovinianus. Îndată după aceea, autoritatea bisericească a condamnat oficial rătăcirea celor doi eretici.
Este deosebit de semnificativ faptul că, dintre toţi scriitorii creştini anteriori, Helvidius nu putea invoca în sprijinul poziţiei sale decât glasul lui Tertulian (+ c. 220). Într-adevăr, câteva locuri din scrierile lui Tertulian (Migne, P.L., II, 835, 945, 989) implică ideea că Iisus ar fi avut fraţi şi surori în sens propriu. Tertulian nu reprezintă însă nicidecum, în această privinţă, poziţia Bisericii din vremea sa. Având în vedere faptul că el a îmbrăţişat la un moment dat erezia montanistă, Fericitul Ieronim scrie: „Despre Tertulian nu-i nevoie să spun nimic mai mult decât că el n-a fost un fiu al Bisericii“ (Împotriva lui Helvidius, P.L., XXIII, 211). Toţi ceilalţi autori vechi creştini care au abordat problema, de la Hegesip până la marii Părinţi din secolele IV-V, au afirmat în mod limpede pururea fecioria Născătoarei de Dumnezeu. În scrierile lor, ea este numită adeseori Fecioara, fără vreun alt calificativ. Poziţia unanimă a Bisericii este foarte bine exprimată de Sfântul Epifanie (+ 403) în cuvintele: „Cine a îndrăznit vreodată să pronunţe numele Mariei şi nu i-a alăturat cu hotărâre, dacă a fost întrebat, titlul de Fecioară?“ (P.G., XLII, 705). Iar Fericitul Ieronim, apărând doctrina tradiţională în tratatele amintite, prezintă negarea acestei doctrine ca ceva rău şi dezonorant, ca o abatere flagrantă şi gravă de la credinţa dintotdeauna a Bisericii.
Această credinţă şi-a găsit expresia nu numai în scrierile patristice, ci şi, mai ales, în cultul constituit începând cu epoca apostolică, în care Născătoarea de Dumnezeu este mereu şi mereu lăudată ca „Pururea Fecioara“ (în greceşte: aeiparthenos).
N-au cunoscut, oare, Sfinţii Părinţi textele despre „fraţii“ Domnului? Sau au trecut cu bună ştiinţă peste datele Sfintei Scripturi, susţinând o învăţătură falsă? A răspunde afirmativ la aceste întrebări ar însemna să-i coborâm pe marii dascăli ai Bisericii, neîntrecuţi cunoscători şi interpreţi ai Sfintei Scripturi, la nivelul atâtor „amatori“ din zilele noastre care deschid Biblia numai la locurile care le convin, evitând tot ce nu se potriveşte cu răstălmăcirile lor.
Canonul Sfintei Scripturi n-a fost stabilit nici de ereticii din vechime, nici de rătăciţii ultimelor veacuri. El este opera Bisericii. Primind în canonul scripturistic şi textele în care sunt menţionaţi „fraţii“ Domnului, Biserica nu înţelege să le evite. Ele n-au cum să-l jeneze pe credinciosul ortodox. Credinţa tradiţională în pururea fecioria Maicii Domnului nu este contrazisă de aceste texte, deoarece: (A) termenul „frate“ (respectiv „soră“) poate avea şi un sens mai larg decât acela de frate de sânge; (B) acest termen are cu siguranţă acest sens mai larg în expresia „fraţii Domnului“.
A) Expresia „fraţii Domnului“ poate avea un sens mai larg, mai ales în mediul iudaic. În Vechiul Testament termenul „frate“ se foloseşte în mai multe rânduri în loc de „rudenie“ (nepot, văr etc.).
Avraam era unchiul lui Lot (facerea 12, 5: Şi a luat Avram pe Sarai, femeia sa, pe Lot, fiul fratelui său...; 14, 12: Când s-au dus, au luat de asemenea şi pe Lot, nepotul lui Avram...); totuşi, în mai multe rânduri, pentru înrudirea dintre ei se foloseşte termenul „frate“ (în ebraică ah, tradus în Septuaginta prin adelfos): Să nu fie sfadă între mine şi tine, ...căci suntem fraţi (facerea 13, 8); Auzind Avram că fratele său (ebr. ahio) a fost luat în robie... (facerea 14, 14); Şi au întors prada luată din Sodoma, au întors şi pe Lot, fratele său (ebr. ahio)... (facerea 14, 16).
La fel, din mai multe texte aflăm că Laban era unchiul lui Iacov. Aşa: Fac 27, 43: Acum dar, fiul meu, ascultă povaţa mea şi... fugi la Haran, în Mesopotamia, la fratele meu Laban; 28, 2: ...în casa lui Batuel, tatăl mamei tale, şi-ţi ia femeie de acolo, din fetele lui Laban, fratele mamei tale; 28, 5: ...Şi aşa Isaac i-a dat drumul lui Iacov, iar acesta s-a dus în Mesopotamia, la Laban, fiul lui Batuel Arameul şi fratele Rebecăi, mama lui Iacov şi a lui Isav; 29, 1: Iacov s-a dus… la Laban, fiul lui Batuel Arameul şi fratele Rebecăi, mama lui Iacov şi a lui Isav; 29, 10: Văzând Iacov pe Rahila, fiica lui Laban, fratele mamei sale...; 29, 13: Auzind Laban de sosirea lui Iacov, fiul surorii sale... Totuşi, Laban i se adresează lui Iacov, nepotul său, numindu-l „frate“: Au doară îmi vei sluji în dar, pentru că îmi eşti frate (ebr. ahi)? (facerea 29, 15).
Menţionăm că, în toate aceste texte, originalul ebraic are ah, „frate“, tradus corect în Septuaginta prin adelfos; ţinând însă seama de context, ediţia sinodală redă termenul prin „rudă“, subliniind astfel faptul că termenul „frate“ este folosit aici în sens larg.
În Levitic 10, 4 sunt numiţi „fraţi“ verii fiilor lui Aaron: Atunci a chemat Moise pe Misail şi Elţafan, fiii lui Uziel, unchiul lui Aaron şi le-a zis: Duceţi-vă de scoateţi pe fraţii voştri din locaşul cel sfânt... Tot în loc de veri este folosit pluralul „fraţi“ în I Paral 23, 22: Eleazar însă a murit şi n-a avut feciori, ci numai fete şi le-au luat de soţii fiii lui Chiş, fraţii (verii) lor.
Folosirea termenului „frate“ cu înţelesul din urmă este perfect inteligibilă dacă ţinem seama de faptul că nici ebraica, nici aramaica (limbă vorbită în Ţara Sfântă în vremea Mântuitorului) nu posedă un termen corespunzător pentru „văr“. Astfel încât, în loc de o locuţiune mai complicată, ca de pildă, „fiul unchiului său“ (conform. Fac 28, 2: fratele mamei tale; Fac 29, 10: Laban, fratele mamei sale; Fac 29, 13: Iacov, fiul surorii sale), a fost preferată exprimarea mai simplă, termenul „frate“ folosindu-se în mod curent cu sensul mai larg de „rudenie“ şi în special de „văr“.
B) În expresia „fraţii Domnului“, termenul „frate“ are în mod sigur acest sens mai larg, deoarece:
1. La Buna-Vestire, Sfânta Fecioară îşi exprimă clar hotărârea fermă de a rămâne fecioară. Nu ştiu de bărbat (Luca 1, 34) nu poate însemna în acest context, aşa cum am mai arătat, decât: „Nu vreau (nu am de gând) să ştiu de bărbat“; este evident că ea intenţiona să rămână fecioară şi după trecerea perioadei de logodnă (care la evrei dura, de regulă, un an) şi luarea ei de către dreptul Iosif.
2. În Sfintele Evanghelii este vorba totdeauna de Iisus, de Maria, mama Lui, şi de Iosif:
· Matei 2, 11: şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui;
· Matei 2, 13: După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt;
· Luca 2, 16: şi, grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle;
· Luca 2, 34: Şi i-a binecuvântat Simeon şi a zis către Maria, mama Lui...;
· Luca 2, 48: Şi, văzându-L, rămaseră uimiţi, iar mama Lui a zis către El: Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi;
· Luca 3, 23: Şi Iisus Însuşi era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască), fiind, precum se socotea, fiu al lui Iosif...
Maria este numită „mama lui Iisus“, iar Iisus este numit simplu „fiul Mariei“ (Marcu 6, 3), expresie care ar fi dat loc la confuzii dacă ea ar fi avut şi alţi copii. Episodul cu Iisus la templu la doisprezece ani relevă clar că Iisus este singurul copil pe careL au în grijă Fecioara Maria şi dreptul Iosif. Iată frumoasa relatare lucanică a acestui moment din viaţa Copilului Iisus: Şi părinţii Lui, în fiecare an, se duceau de sărbătoarea Paştilor, la Ierusalim. Iar când a fost El de doisprezece ani, s-au suit la Ierusalim după obiceiul sărbătorii. Şi sfârşindu-se zilele, pe când se întorceau ei, Copilul Iisus a rămas în Ierusalim şi părinţii Lui nu ştiau. Şi socotind că este în ceata călătorilor de drum, au venit cale de o zi, căutându-L printre rude şi printre cunoscuţi. Şi, negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim, căutându-L. Iar după trei zile L-au aflat în templu, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi întrebându-i. Şi toţi care Îl auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui. Şi, văzându-L, rămaseră uimiţi, iar mama Lui a zis către El: Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi. Şi El a zis către ei: De ce era să Mă căutaţi? Oare nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu? Dar ei n-au înţeles cuvântul pe care l-a spus lor. Şi a coborât cu ei şi a venit în Nazaret şi le era supus. Iar mama Lui păstra în inima ei toate aceste cuvinte (Luca 2, 41-51).
3. Mai ales din Ioan 7, 3 şi urm. rezultă că aşa-numiţii „fraţi“ ai lui Iisus sunt mai mari decât El, căci îşi permit să se pronunţe asupra misiunii Sale, se consideră în drept să-I dea sfaturi. Ei nu puteau fi, deci, fiii Maicii Domnului, căci Iisus este numit „întâiul născut“ al ei (Matei 1, 25: Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Întâi-născut, Căruia I-a pus numele Iisus; Luca 2, 7: Şi a născut pe Fiul său, Cel Întâi-născut...). Menţionăm că, dacă Iisus este numit Cel „Întâi-născut“, aceasta nu presupune nicidecum că Sfânta Sa Maică ar mai fi avut şi alţi copii. Primul născut al unei familii moştenea, în conformitate cu tradiţia biblică, binecuvântarea familiei respective. De aceea, calitatea de „întâi-născut“ era subliniată, ca un fel de titlu de onoare, chiar şi atunci când nu mai urmau şi alţi copii.
4. Niciodată Sfânta Fecioară nu este numită mama altcuiva decât a lui Iisus. „Fraţii“ Domnului nu sunt niciodată numiţi „fiii Mariei“ şi nu aflăm nici cel mai mic indiciu că ar fi fost numiţi sau socotiţi astfel.
5. Profund grăitor este episodul de pe Golgota: pe Cruce fiind, Domnul o încredinţează pe Maica Sa ucenicului iubit: Deci, Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! (Ioan 19, 26). Ioan nu era rudă cu Maica Domnului şi, deci, era de neconceput – avându-se în vedere mai ales solidaritatea familiei la vechii iudei – ca, dacă ea ar fi avut alţi copii, să fie dată în grija cuiva care nu făcea parte din familie.
6. Aşa precum dreptul Iosif este numit „tatăl“ lui Iisus (Luca 2, 48: Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat), deşi nu era de fapt, tot astfel puteau fi numiţi „fraţi“ ai Domnului unii care nu erau fraţi ai Săi în sens propriu.
Fericitul Ieronim rezumă foarte bine situaţia în cuvintele: „Credem că Dumnezeu S-a născut dintr-o Fecioară, căci aşa citim (în Evanghelie, n.n.); nu credem că Maria a cunoscut bărbat după naştere (a lui Iisus n.n.), deoarece nicăieri nu citim acest lucru“ (Împotriva lui Helvidius, P.L., XXIII, 213).
Cine erau atunci cei numiţi în Noul Testament „fraţii“ Domnului?
La această întrebare, epoca patristică a cunoscut două răspunsuri:
1. În două vechi scrieri apocrife, Evanghelia lui Petru (după informaţia dată de Origen, căci din această scriere ni s-a păstrat numai un fragment) şi Protoevanghelia lui Iacov (9, 2; 17, 1, ediţia germană a lui Hennecke-Schneemelcher, vol. I, Tübingen, 1968, p. 283 şi 286), dreptul Iosif este prezentat ca fiind, în momentul logodnei sale cu Sfânta Fecioară, un văduv cu câţiva copii. Această idee a fost preluată de Origen (+ 254), care afirmă că „fraţii“ Domnului sunt fiii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară, deci fraţi vitregi ai lui Iisus (vezi Origen, Scrieri alese, Partea a II-a, trad. de Pr. Prof. T. Bodogae, Pr. Prof. N. Neaga şi Zorica Laţcu, în col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti“, 7, Bucureşti, 1982, p. 42, 49). Sfântul Ilarie (+ 366), Sfântul Epifanie (+ 403), Sf. Chiril al Alexandriei (+ 444) ş.a. vor urma această părere, preluată mai târziu de sinaxare şi de cazanii.
Această soluţie a problemei este însă contrazisă de faptul că mama „fraţilor“ Domnului, Maria lui Cleopa trăia, fiind una dintre mironosiţe:
· Matei 27, 56: Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosi;
· Marcu 15, 40: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov cel Mic şi a lui Iosi, şi Salomeea;
· Marcu 15, 47: Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus;
· Marcu 16, 1: Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă;
· Luca 24, 10: Iar ele erau: Maria Magdalena şi Ioana şi Maria lui Iacov;
· Ioan 19, 25: Şi stăteau lângă crucea lui Iisus, mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena.
2. Al doilea răspuns are în favoarea sa, pe lângă datele din Sfintele Evanghelii, o importantă informaţie reţinută de episcopul palestinian Hegesip (+ c. 180) care a scris o istorie a Bisericii primare în a doua parte a secolului al II-lea (fragmente din această scriere s-au păstrat în opera lui Eusebiu al Cezareii). El ne spune că „fraţii“ Domnului erau veri ai lui Iisus. Pe aceeaşi linie, unii dintre marii Părinţi ai Bisericii ca Sfântul Ioan Hrisostom (+ 407), Fericitul Ieronim (+ 420) şi Fericitul Augustin (+ 430) vor afirma că „fraţii“ Domnului sunt de fapt veri ai Săi pe linie maternă, fiind fii ai lui Cleopa şi ai soţiei sale Maria.
Într-adevăr, pentru a o deosebi pe soţia lui Cleopa de Maria Magdalena, Sfinţii Evanghelişti o identifică prin menţionarea unora dintre fiii ei: Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosif (Matei 27, 56); Maria, mama lui Iacov cel Mic şi a lui Iosi (=Iosif) (Marcu 15, 40); Maria, mama lui Iosi (Marcu 15, 47); Maria, mama lui Iacov (Marcu 16, 1). Iacov şi Iosif (Iosi) sunt primii doi dintre cei patru „fraţi“ ai Domnului. Pentru identificarea acestei mironosiţe (Sfântul Matei îi zice simplu şi „cealaltă Marie“, 28, 1), nu era nevoie să fie înşiruiţi toţi fiii ei; era destulă menţionarea unuia sau a doi dintre ei, „fraţii“ Domnului fiind bine cunoscuţi de întreaga creştinătate a epocii primare (Iacov a fost primul episcop al Ierusalimului, între anii 44-62).
Pe de altă parte, în Evanghelia de la Ioan (19, 25) Maria lui Cleopa este prezentată drept sora mamei Lui (a lui Iisus). Cum este cu neputinţă ca două surori să fi avut acelaşi nume, Maria, şi deoarece tradiţia veche a Bisericii o prezintă pe Sfânta Fecioară drept unica odraslă a Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana, înseamnă că Maria lui Cleopa n-a fost soră a Maicii Domnului în sens propriu. Ea a putut fi sau verişoara Sfintei Fecioare (cum a susţinut Fericitul Ieronim), sau cumnata ei (dreptul Iosif fiind fratele ei sau al lui Cleopa). În primul caz „fraţii“ Domnului erau veri secundari al lui Iisus pe linie maternă, iar în al doilea caz erau veri primari ai Săi pe linie paternă. A doua interpretare, favorizată de unii exegeţi recenţi, concordă cu informaţia lui Hegesip, după care „fraţii“ Domnului sunt veri ai lui Iisus pe linie paternă. De altfel, termenul „soră“ putea fi folosit foarte bine atât pentru „verişoară“, cât şi pentru „cumnată“.
În orice caz, ceea ce se poate afirma cu toată certitudinea este că „fraţii“ Domnului nu erau fiii Maicii Domnului, ci fii ai Mariei lui Cleopa, ea însăşi rudă a Sfintei Fecioare.
În concluzie, cercetarea istorică şi exegetic-teologică, efectuată cu seriozitate şi deplină onestitate, nu poate decât să confirme tradiţia fermă şi neîntreruptă a Sfintei noastre Biserici despre pururea fecioria Maicii Domnului.
În legătură cu cei care atacă această învăţătură a Bisericii, Fericitul Ieronim citează cazul acelui efesean din vechime care, ştiind că nu este în stare să-şi câştige notorietatea prin vreo realizare pozitivă, a dat foc vestitului templu al Dianei din Efes, ca prin această faptă reprobabilă să-şi înscrie numele în istorie. Unii ca aceştia ar trebui mai degrabă să-şi folosească timpul şi talentele spre a împlini cât mai bine profeţia Sfintei Fecioare Maria: Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile (Luca 1, 48).
4
MAICA VIEŢII
Pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu o cinstim ca pe „Maica Vieţii“. Adeseori în cântările noastre bisericeşti i se dă acest titlu. „Mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii“ – afirmă, de pildă, troparul Adormirii Maicii Domnului.
O numim astfel pe Preacurata Fecioară deoarece Cel pe Care L-a născut ea este Viaţa cea adevărată şi izvorul vieţii. Despre Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat din Sfânta Fecioară Maria, citim în Evanghelia de la Ioan (1, 4): Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Domnul Însuşi zice despre Sine că El este Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6) sau învierea şi viaţa (11, 25). El este Cel ce S-a făcut, ca Adam cel de pe urmă, cu Duh dătător de viaţă (I Cor 15, 45) şi din El curg râuri de apă vie (Ioan 7, 38), din care credincioşii primesc viaţa cea adevărată, viaţa cerească şi veşnică.
Ca Născătoare de Dumnezeu, Sfânta Fecioară Maria este „Maica Vieţii“. Alegerea şi cinstirea ei sunt fără asemănare. Fiul lui Dumnezeu Şi-a luat firea omenească din fiinţa Maicii Domnului. Şi a fost nevoie de acel „fie“ al Fecioarei din Nazaretul Galileii (Luca 1, 38) pentru ca Fiul lui Dumnezeu să Se coboare la noi spre a ne mântui.
Credincioşii primesc viaţa cea adevărată prin împărtăşirea din darurile umanităţii celei îndumnezeite a lui Iisus Hristos. Maica Domnului a dobândit însă participarea cea mai înaltă şi cea mai deplină la umanitatea lui Hristos, o participare care nu se reduce la planul vieţii fizice, ci îl include şi pe cel al harului, căci de aceea o şi numeşte Scriptura cea plină de Har (Luca 1, 28).
Astfel, Fecioara Maria este „Maica Vieţii“ în primul rând ca Maică a lui Hristos.
Dar ea este „Maica Vieţii“ şi ca Noua Evă, care stă la începutul unei noi umanităţi, care restaurează condiţia femeii şi în special a mamei. Însuşi numele de Eva al primei femei înseamnă „viaţă“. Citim în Facere 3, 20: Şi a pus Adam femeii sale numele Eva, adică viaţă, pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii. Eva trebuia să fie Maica vieţii. Ea însă a căzut în păcat şi a adus pentru ea şi pentru toţi urmaşii ei pedeapsa morţii sufleteşti şi trupeşti. Ea a născut într-adevăr fii şi este maică a întregului neam omenesc, dar a născut fii spre moarte, din cauza căderii în păcat. În planul Său de mântuire, Dumnezeu a rânduit ca o Nouă Evă să fie Maica Vieţii. Iar această Nouă Evă este Sfânta Fecioară Maria.
Într-adevăr, Mântuitorul Însuşi ne arată că Sfânta Fecioară este nu numai Maica Sa după trup, ci „femeia“ noii creaţii. Adam cel dintâi o numeşte „femeie“ pe cea pe care Dumnezeu i-a creat-o din coastă pentru a deveni maică a neamului omenesc: Şi a zis Adam: Iată, aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie (facerea 2, 23). „Adam Cel de pe urmă“, adică Hristos, Omul eshatologic, poate spune acelaşi lucru despre Sfânta Fecioară Maria, cu care are în comun „oasele“ şi „carnea“, ca Unul ce Şi-a luat trup în pântecele ei. De aceea, în momentele hotărâtoare ale lucrării Sale de mântuire, Domnul i se adresează Maicii Sale cu apelativul „femeie“: Ce ne priveşte pe Mine şi pe tine femeie? – îi zice El la Cana Galileii (Ioan 2, 4), unde, prefăcând apa în vin şi făcând astfel începutul minunilor (semnelor) Sale (Ioan 2, 11), Iisus Îşi dezvăluie deja misiunea de a preface creaţia veche, de a transforma „apa“ lumii celei vechi în „vinul cel bun“ al Împărăţiei lui Dumnezeu. Şi imediat înainte de a putea zice: Săvârşitu-s-a (Ioan 19, 30), deci imediat înainte de a-Şi fi încheiat lucrarea de mântuire a lumii, Domnul foloseşte încă o dată acest mod de adresare către Maica Sa: Deci Iisus văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! (Ioan 19, 26-27). Prin aceste cuvinte, Mântuitorul o face pe Maica Sa Maică a tuturor „ucenicilor iubiţi“ ai Săi, adică Maică a tuturor credincioşilor, Maică a Bisericii. De aceea, după Înălţarea Fiului ei la cer, locul său este în mijlocul Bisericii (Fapte 1, 14: Toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Iisus şi cu fraţii Lui).
Nu este nicidecum lipsit de semnificaţie faptul că Iisus o numeşte pe Maica Sa „femeie“ numai în aceste două împrejurări, la începutul şi la sfârşitul activităţii Sale mesianice. Prin aceasta, El evidenţiază rolul ei unic în cadrul noii creaţii, calitatea ei de Nouă Evă şi de Maică a Vieţii celei adevărate. Amândouă aceste adresări ale Mântuitorului către Maica Sa ne sunt redate de Sfântul Evanghelist Ioan. Acelaşi Sfânt Evanghelist va releva în modul cel mai clar chemarea Fecioarei Maria ca Nouă Evă într-o altă scriere a sa, anume Apocalipsa (cap. 12). Într-adevăr, imaginea cu femeia care naşte şi cu balaurul care caută să-i piardă copilul constituie o aluzie cum nu se poate mai clară la cele întâmplate între prima femeie şi şarpele diavol în Eden. Textul ţine de altfel să precizeze că acest balaur nu este altul decât şarpele cel de demult, care se cheamă diavol şi satana (Apocalipsa 12, 9), adică ispititorul primilor oameni. Iar în femeia înveşmântată cu soarele, cu luna sub picioare şi cu o cunună din douăsprezece stele pe cap trebuie să vedem şi o reprezentare a Maicii Domnului care, ca Nouă Evă, se confruntă şi ea cu „şarpele cel de demult“, dar, spre deosebire de prima femeie, nu se lasă să cadă pradă acestuia, nici pe ea, nici pe Cel născut din ea.
Aşadar, adresându-i-se cu apelativul „femeie“, în cele două împrejurări amintite, Iisus Hristos nu are în vedere nicidecum vreo diminuare a rolului Maicii Domnului. Dimpotrivă, prin acest apelativ El o califică drept Noua Evă, drept Maică a tuturor celor cu adevărat vii, drept Maică a celor care cred în El şi primesc viaţa Sa cea dumnezeiască.
*
Ca „Maică a Vieţii“, Sfânta Fecioară este şi modelul desăvârşit pentru toate mamele, de pretutindeni şi de totdeauna. Femeile creştine nu sunt şi nu trebuie să fie simple „fiice ale Evei“; chemarea lor este de a se sili să devină fiice ale Maicii Domnului, atât prin împărtăşirea de darurile Fiului ei, Iisus Hristos, cât şi prin imitarea virtuţilor ei.
Suntem o ţară creştină, cel puţin cu numele, o ţară în care practic toate femeile sunt botezate. Dar câte dintre ele se şi silesc să se asemene Maicii Domnului? Cu mare durere constatăm că destule femei, în loc să-şi facă un ideal din a urma modelul „Maicii Vieţii“, devin cu cea mai mare uşurinţă ucigaşe ale propriilor lor copii, devin „maici ale morţii“.
*
Ce a făcut Sfânta Fecioară Maria când Arhanghelul i-a binevestit zămislirea lui Hristos în pântecele ei? A refuzat ea chemarea la conlucrarea cu Dumnezeu? A pus ea înainte greutăţile inerente unei astfel de misiuni? Situaţia ei era cu atât mai grea cu cât era fecioară, necăsătorită, iar a fi însărcinată şi a naşte în aceste condiţii implica înfruntarea unor greutăţi şi riscuri de neimaginat pentru oamenii zilelor noastre. Înţelegând însă că aceasta este voia lui Dumnezeu, Sfânta Fecioară n-a răspuns altceva decât: Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău! (Luca 1, 38).
Trebuie să înţelegem că aceeaşi voie a lui Dumnezeu se manifestă la zămislirea oricărui copil. Nici o zămislire şi nici o naştere nu se face numai prin voia oamenilor. Orice copil este un dar de la Dumnezeu. Eva, când l-a născut pe primul ei copil, a exclamat: Am dobândit om de la Dumnezeu (facerea 4, 1). La fel Lia, soţia lui Iacov, rămânând însărcinată pentru a cincea oară, zice: Mi-a dat răsplată Dumnezeu (facerea 30, 18). Tot ea, rămânând iarăşi însărcinată, exclamă: Dar minunat mi-a dăruit Dumnezeu în timpul de acum (facerea 30, 20). La fel se exprimă Rahila: Dumnezeu mi-a făcut dreptate, a auzit glasul meu şi mi-a dat fiu (facerea 30, 6); şi: Ridicat-a Dumnezeu ocara de la mine (facerea 30, 23). Într-adevăr, pentru oamenii Bibliei, a nu avea copii constituia o ocară şi o pedeapsă dumnezeiască (conform. I Regi 1, 5: aceasta nu avea copii... căci Domnul închisese pântecele ei; Luca 1, 25: Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea). Dumnezeu este cel ce închide pântecele (I Regi 1, 5; Fac 16, 2). Iar naşterea de prunci este un dar al Lui. Astfel, de pildă, despre Rut se zice că Domnul i-a dat ei sarcină (Rut 4, 13). Iar lui Avraam Dumnezeu îi anunţă naşterea lui Isaac ca pe o mare binecuvântare, zicând despre Sarra, soţia lui: Şi o voi binecuvânta şi-ţi voi da din ea un fiu (facerea 17, 16).
Concepţia biblică despre binecuvântarea pe care o reprezintă copiii este exprimată cum nu se poate mai bine în Psalmi. Astfel, în Psalmul 127, la loc de frunte între binecuvântările dumnezeieşti primite de cei ce se tem de Domnul (v. 1) găsim: Femeia ta ca o vie roditoare în laturile casei tale; fiii tăi ca nişte vlăstare tinere de măslin, împrejurul mesei tale (v. 3).
Iar Psalmul 126 afirmă în mod direct şi clar: Iată, fiii sunt moştenire de la Domnul, răsplată rodul pântecelui. Precum sunt săgeţile în mâna celui viteaz, aşa sunt copiii părinţilor tineri. Fericit este omul careşi va umple casa de copii (v. 3-5).
Primirea copiilor ca pe o binecuvântare se leagă de încrederea desăvârşită în Providenţa dumnezeiască. Acelaşi Psalm 126 afirmă cum nu se poate mai limpede acest lucru: De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte. În zadar vă sculaţi disdedimineaţă, în zadar vă culcaţi târziu, voi care mâncaţi pâinea durerii, dacă nu v-ar da Domnul somn, iubiţi ai Săi (v. 1-2). Şi, de fapt, cei mai mulţi dintre cei care cad astăzi în groaznicul păcat al uciderii pruncilor în pântece îşi justifică atitudinea spunând că practic le-ar fi imposibil să crească copiii cărora le taie viaţa din rădăcină. Aceasta nu dovedeşte nimic altceva decât lipsa totală de încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru făpturile Sale. Porunca Mântuitorului Hristos este să nu ne îngrijim noi de cele ce Şi le-a luat în grijă Dumnezeu Însuşi: Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru, cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este viaţa mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? (Matei 6, 25). Şi adaugă nişte exemplificări cum nu se poate mai grăitoare despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru făpturile Sale: Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi mult mai presus decât ele?... Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia (Matei 6, 26-29). De unde concluzia: Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? (v. 30).
Bineînţeles că, dincolo de orice justificări, păcatul uciderii pruncilor este urmare a multor altor păcate, a înrobirii faţă de patimile şi poftele animalice, a încercării de a reduce cât mai mult cu putinţă întreaga viaţă la o existenţă a plăcerii, a refuzului de a trăi pentru alţii, fie ei cât de apropiaţi. Pe scurt, calea aleasă de aceşti oameni este calea unei existenţe ratate în ceea ce are ea mai frumos şi mai înalt, a unei existenţe reduse la viaţa trupească şi pământească, redusă la simpla viaţă biologică.
Prima treaptă a credinţei, stadiul ei cel mai elementar este încrederea în Dumnezeu şi în cuvântul Său. Cum ai putea zice că eşti credincios, dacă nu crezi ce-ţi spune Dumnezeu, dacă, adică, nu-L crezi pe Dumnezeu pe cuvânt? Cum te poţi socoti credincios dacă, în timp ce Dumnezeu îţi spune că fiii sunt o binecuvântare de la El, tu îi refuzi ca pe un blestem? Nu înseamnă oare aceasta a preface adevărul lui Dumnezeu în minciună? Cum te poţi numi creştin dacă prin atitudinea ta practică nu-L recunoşti pe Dumnezeu ca Tată al tău? Căci Dumnezeu se numeşte Tatăl nostru tocmai în înţelesul purtării Sale de grijă faţă de noi, dacă ne lăsăm în voia Sa. Şi nu e lipsit de semnificaţie faptul că în cuvântul citat mai sus al Mântuitorului, despre Providenţa dumnezeiască, El ne vorbeşte mereu de Dumnezeu ca de Tatăl nostru (Matei 6, 26. 32).
Soţii şi mame creştine! Faceţi-vă următoare ale „Maicii Vieţii“, primind cu deplină încredere şi cu cea mai adâncă mulţumire şi recunoştinţă darul dumnezeiesc al pruncilor. Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine – zice Mântuitorul (Matei 19, 14). Lăsaţi mai întâi copiii să vină la lumina existenţei şi nu-i opriţi în nici un chip! Iar o dată născuţi, împărtăşiţi-i şi de lumina vieţii celei nemuritoare, prin naşterea din nou a dumnezeiescului Botez şi prin atenta supraveghere şi îngrijire a creşterii lor duhovniceşti, prin primirea harului Sfintelor Taine ale Bisericii şi prin continua sporire a vieţii lor de credinţă şi fapte bune!
Femeia – zice Sfântul Apostol Pavel – se va mântui prin naştere de fii, dacă stăruieşte, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie (I Tim 2, 15). Femei creştine, nu refuzaţi acest mijloc atât de înalt şi atât de sigur al mântuirii voastre! Căci ce poate fi mai scump şi mai de dorit decât răsplata mamelor care nasc şi cresc prunci pentru Împărăţia lui Dumnezeu?
5
„PENTRU RUGĂCIUNILE PREACURATEI MAICII SALE”
„Întru adormire lumea nu ai părăsit“, îi cântăm Maicii Domnului în troparul de la sărbătoarea Adormirii din 15 august. Iar laitmotivul celor 12 icoase ale Acatistului Adormirii Maicii Domnului îl constituie cuvintele: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, care întru Adormirea ta nu ne laşi pe noi! Mărturisim astfel prezenţa spirituală a Maicii Domnului în lume, purtarea ei de grijă faţă de oameni, mijlocirea ei în rugăciune pentru binele şi pentru mântuirea lor. Pe scurt, o mărturisim pe Maica Domnului şi ca Maică a noastră, plină de grijă şi de dragoste, izvor nesecat de milostivire pentru toţi cei necăjiţi şi împovăraţi.
Acest rol al Maicii Domnului, de mijlocitoare, se manifestă încă din zilele binecuvântate ale existenţei ei pământeşti, alături de Fiul ei Cel Preaiubit. Puţinele texte evanghelice care ne vorbesc despre Maica Domnului – mai ales aşa numitele „Evanghelii ale copilăriei“, din Matei 1-2 şi Luca 1-2 – ne spun totuşi foarte mult despre Născătoarea de Dumnezeu. Astfel, ele evidenţiază neasemănata ei curăţie, credinţa ei adâncă, ascultarea desăvârşită faţă de Dumnezeu şi hotărârea de a-I împlini voia, înţelepciunea ei duhovnicească etc.; totodată, ele înfăţişează alegerea ei unică de către Dumnezeu şi calităţile cu totul deosebite legate de această alegere: pururea fecioară, plină de har, binecuvântată între femei, Maică a Domnului. Sfântul Evanghelist Ioan este însă singurul care ne-o prezintă pe Sfânta Fecioară într-o postură inedită: aceea de mijlocitoare în rugăciune către Fiul ei. Este vorba de episodul din Cana Galileii, unde Iisus a făcut începutul minunilor Sale şi Şi-a arătat mărirea Sa în urma intervenţiei pline de solicitudine a Maicii Sale. Iată cum prezintă Sfântul Ioan Teologul acest important episod evanghelic: Şi a treia zi s-a făcut nuntă în Cana Galileii şi era şi mama lui Iisus acolo. Şi a fost chemat şi Iisus şi ucenicii Săi la nuntă. Şi sfârşindu-se vinul, a zis mama lui Iisus către El: nu mai au vin. A zis ei Iisus: Ce ne priveşte pe Mine şi pe tine, Femeie? Încă n-a venit ceasul Meu. Mama Lui a zis celor ce slujeau: Faceţi orice vă va spune. Şi erau acolo şase vase de piatră, puse pentru curăţirea iudeilor, care luau câte două sau trei vedre. Zis-a lor Iisus: Umpleţi vasele cu apă. Şi le-au umplut până sus. Şi le-a zis: Scoateţi acum şi aduceţi nunului. Iar ei i-au adus. Şi când nunul a gustat apa care se făcuse vin şi nu ştia de unde este, ci numai slujitorii care scoseseră apa ştiau, a chemat nunul pe mire şi i-a zis: Orice om pune întâi vinul cel bun şi, când se ameţesc, pune pe cel mai slab. Dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum. Acest început al semnelor (minunilor) l-a făcut Iisus în Cana Galileii şi Şi-a arătat slava Sa; şi ucenicii Săi au crezut în El (Ioan 2, 1-11).
Relatarea minunii din Cana Galileii poate fi socotită drept un frontispiciu al Evangheliei de la Ioan, căci ea rezumă oarecum atitudinea Mântuitorului Hristos faţă de oameni, aşa cum va fi ilustrată această atitudine pe întreg parcursul neîntrecutei scrieri apostolice: El Îşi asumă necazurile omeneşti şi biruie orice dificultate, îmbogăţind pentru ei lucrurile din jur, dându-le consistenţă şi sens. Ori, de pe acest frontispiciu nu lipseşte chipul luminos al Maicii Domnului.
Cât de grăitor este acest episod evanghelic! Cât de multe ne spune el despre ce a fost viaţa pământească a Domnului în anii copilăriei, ai adolescenţei şi ai tinereţii Sale, în familia Sa şi mai ales alături de Maica Sa Preacurată! Faptul este cu atât mai important, cu cât aceşti ani sunt pentru noi atât de „tăcuţi“; în afară de momentul suirii la templu la doisprezece ani (Luca 2, 41-52), Sfintele Evanghelii nu ne spun nimic despre perioada de circa treizeci de ani dintre naşterea Domnului şi începutul activităţii Sale publice. Episodul de la Cana Galileii suplineşte însă mult din această tăcere. Încrederea liniştită şi desăvârşită a Maicii Domnului în Fiul ei este cum nu se poate mai grăitoare asupra a ceea ce a fost El până atunci pentru cei din jur.
Când intuieşte încurcătura jenantă în care se află cei ce-i invitaseră la nuntă, Sfânta Fecioară Maria pur şi simplu Îl informează pe Mântuitorul: Nu mai au vin (Ioan 2, 3). Ştia, în primul rând, din lunga sa experienţă de viaţă alături de Fiul ei, că Acesta nu poate rămâne indiferent la necazul cuiva, că este oricând gata să-Şi asume durerile şi necazurile tuturor. Mai ştia apoi, cu aceeaşi absolută certitudine, că El găseşte soluţii oricărei probleme, că poate găsi o ieşire până şi din impasul atât de neaşteptat în care se află gazdele lor. De aceea, deşi Domnul răspunde că problema nu este a Sa şi a Maicii Sale (v. 4), fără a aştepta vreun alt cuvânt din gura Lui – vreun „totuşi, să vedem ce se poate face“ – zice slujitorilor: Faceţi orice vă va spune (Iisus) (v. 5). Maica Domnului dovedeşte cu acest prilej o cunoaştere adâncă a tainei Fiului ei, o încredere absolută în bunătatea Sa, în compasiunea Sa faţă de suferinţele altora, ca şi în puterea Sa dumnezeiască. Iar încrederea ei nu va fi dezminţită! Domnul va săvârşi minunea prefacerii în vinul cel bun (v. 10) a apei din cele şase vase de piatră, transformând lipsa în belşug şi împlinind astfel bucuria acelei nunţi care L-a avut oaspete de cinste.
În atitudinea Maicii Domnului vorbeşte experienţa ei de treizeci de ani. Câte necazuri şi dureri va fi alinat glasul blând al lui Iisus şi mâna Lui bătătorită de munca grea în aceşti treizeci de ani, chiar dacă manifestările Sale de până atunci nu sunt calificate drept „semne” („minuni“), început al „minunilor“ (literal, al „semnelor”, adică minuni cu înaltă semnificaţie privind taina lui Hristos şi a lucrării Sale de mântuire) fiind prefacerea apei în vin la Cana Galileii! Ni-L închipuim – cu deplin temei – pe Copilul Iisus asumându-Şi cu întreaga-I fiinţă şi în toată imensitatea lor micile tragedii ale prietenilor de joacă din Nazaret, sau spălând şi legând, cu lacrimi în ochi şi cu mâini a căror atingere era totdeauna o dulce mângâiere, micile lor răni. De pe acum şi neîncetat Mântuitorul lumii nu poate fi altfel decât „Cel ce şterge lacrimile de la toată faţa“. De câte ori Maica Domnului nu va fi simţit ea însăşi compasiunea Sa, nu va fi primit alinare de la faţa, mâinile şi cuvintele Sale! Prin tot ceea ce era şi făcea Iisus se manifesta adevărata religiozitate, cea a faptei de iubire. Din aceeaşi experienţă a convieţuirii cu Mântuitorul a desprins şi Sfântul Iacov, cel numit „fratele Domnului“ – fiu al Mariei lui Cleopa (Marcu 15, 40; 16, 1), care era de fapt, cum am mai arătat, văr al Domnului – învăţătura pe care ne-o transmite solemn în Epistola sa sobornicească atunci când zice: Cucernicia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl, aceasta este: să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim pe noi fără de pată din partea lumii (Iac 1, 27).
În Cana, Maica Domnului se poartă faţă de Fiul ei cu încrederea neclintită ce s-a deprins s-o aibă în El; apelează instinctiv la El, sigură că El vrea şi poate să prefacă necazul în bucurie. Putem spune că în persoana Maicii Domnului, înainte de oricine altcineva, se manifestă cea dintâi virtute creştină, credinţa în Mântuitorul Hristos. O credinţă întemeiată pe cuvintele profetice rostite la naşterea Fiului şi pe care ea le-a păstrat cu sfinţenie în inimă (Luca 2, 19.51), dar confirmată după aceea prin viaţa de zi cu zi a Mântuitorului. Ea, cea dintâi, a crezut în El şi prin credinţa ei vor ajunge şi alţii la credinţă. Într-adevăr, Evanghelistul Ioan zice că, săvârşind Mântuitorul această primă minune în urma mijlocirii Maicii Sale, au crezut într-Însul ucenicii Săi (Ioan 2, 11). Aceştia vor fi pietrele de temelie ale credinţei creştine, ale Bisericii, cum zice Sfântul Apostol Pavel: Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos (Ef 2, 20); şi cum este prezentată Biserica, în splendoarea ei eshatologică, în Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul (21, 14): Iar zidul cetăţii avea douăsprezece pietre de temelie şi în ele douăsprezece nume, ale celor doisprezece apostoli ai Mielului. Ei bine, aceşti ucenici, pietrele de temelie ale credinţei creştine, au ei înşişi o piatră de temelie, anume pe Sfânta Fecioară Maria şi credinţa ei în Fiul şi Dumnezeul ei.
Am relevat, din episodul de la Cana, compasiunea Mântuitorului pentru oameni. Compasiunea Sa este însă şi a Maicii Preacurate. Ea nu poate rămâne indiferentă faţă de situaţia neplăcută în care se află gazdele lor din Cana. Ea îşi asumă tulburarea lor. Putem spune, deci, că Maica şi Fiul se aseamănă. Astfel încât episodul de la Cana Galileii este adânc grăitor nu numai cu privire la anii „tăcuţi“ ai lui Iisus, ci şi cu privire la Maica Sa, înfăţişându-ne-o suferind pentru durerile altora şi rugându-se Fiului ei pentru alinarea lor. Dacă Mântuitorul n-a fost atunci la prima manifestare a bunătăţii Sale nemărginite faţă de oameni, cu siguranţă că nici Maica Sa n-a fost la prima mijlocire pe lângă Fiul ei. Şi, în orice caz, n-a fost ultima!
De atunci şi până astăzi şi cât va fi lumea, Maica Domnului este rugătoare pentru întreaga omenire şi mai ales pentru cei aflaţi în necazuri şi în suferinţe. Plecată din lume „în cetatea cea frumoasă şi cu totul luminată“, alături de Fiul ei cel Preaiubit şi „înconjurată şi fericită de toţi locuitorii cerurilor“, cum se spune în Acatistul Adormirii ei, Maica Domnului rămâne neîncetat „solitoarea către Dumnezeu pentru tot neamul creştinesc“ şi „dătătoarea tuturor bunătăţilor“. Arhanghelul a numit-o plină de har; din această plinătate ea revarsă neîncetat daruri binecuvântate asupra lumii. De aceea, adevăraţii credincioşi cântă plini de bucurie minunile Maicii Domnului; ei cântă minunile dragostei acestei Mame unice şi binecuvântate care, prin Fiul ei dumnezeiesc, ne-a primit şi ne primeşte şi pe noi ca fii.
La nunta din Cana a fost chemat nu numai Mântuitorul, ci şi Maica Sa. Iar minunea de acolo a săvârşit-o Iisus prin Maica Sa. Învăţăm din aceasta că nu se cuvine a-L despărţi pe Mântuitorul de Maica Sa, a-L chema pe El şi a o respinge pe Maica Sa. Pregătindu-ne şi noi pentru participarea la strălucita bucurie a nunţii celei cereşti şi veşnice, să-I aducem în inimile şi în casele noastre pe Iisus Hristos şi pe Maica Sa, ca Domnul Cel preamărit, prin şi pentru rugăciunile Preacuratei Fecioare, să prefacă şi pentru noi apa cea sărată a acestei vieţi în vinul împărtăşirii „celei mai cu adevărat“ în Împărăţia Sa.
6
„BUZELE TALE AU ATINS BUZELE LUI DUMNEZEU”
„Cu adevărat, tu eşti mai aleasă decât toată făptura, căci numai din tine Creatorul S-a împărtăşit de pârga naturii noastre omeneşti. Trupul Său a fost făcut din trupul tău, sângele Său, din sângele tău; Dumnezeu S-a hrănit din laptele tău şi buzele tale au atins buzele lui Dumnezeu.“
Am citat dintr-o omilie a Sfântului Ioan Damaschinul rostită la începutul veacului al VIII-lea lângă scăldătoarea Vitezda din Ierusalim, pe locul unde tradiţia aşează casa Sfinţilor Ioachim şi Ana, fericiţii părinţi ai Maicii Domnului. Marele teolog şi Sfânt Părinte bisericesc, fascinat de personalitatea şi de alegerea Preasfintei Fecioare, de rolul ei în iconomia mântuirii, ieşea din peştera pustniciei sale de la Mânăstirea Sfântul Sava din pustia Iudeii, suindu-se la Ierusalim, cu deosebire la sărbătorile Maicii Domnului, pentru a aduce laudă şi cinstire Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. Pentru el, ca şi pentru Biserica Ortodoxă de totdeauna, sărbătorile Maicii Domnului constituiau momente de deosebită înălţare sufletească, prilejuri de a adânci înţelegerea tainei mântuirii noastre prin Fiul lui Dumnezeu întrupat.
Patru mari sărbători (praznice) din cursul anului bisericesc sunt închinate Preasfintei Fecioare: Naşterea Maicii Domnului, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, Buna-Vestire şi Adormirea Maicii Domnului.
Sfânta Fecioară Maria se bucură în cultul ortodox de o cinstire deosebită, de o supracinstire, adică de o cinstire care întrece pe a tuturor sfinţilor. Sfânta Fecioară este aşezată în vârful piramidei creaturii, este cea mai înaltă din toată făptura văzută şi nevăzută, pentru că ea nu numai că este mai slăvită decât toţi oamenii, ci este „mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii“.
Temeiul acestei cinstiri aparte a Maicii Domnului stă deopotrivă în faptul obiectiv al alegerii ei de către Dumnezeu pentru a avea un rol unic în iconomia mântuirii lumii, dar şi în demnitatea şi valoarea ei personală, în calităţile şi virtuţile ei fără seamăn.
Aspectul obiectiv este deosebit de important dacă ţinem seama de faptul că din toate generaţiile omenirii ea singură a fost aleasă de Dumnezeu ca vas scump al Întrupării Domnului. Acest fapt este reliefat cu deosebire în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, precum şi în toate imnele bisericeşti închinate Sfintei Fecioare.
Considerăm că nu putem despărţi această tâlcuire biblică de o privire asupra celui de al doilea aspect, a celui de al doilea temei al cinstirii Maicii Domnului, anume demnitatea persoanei sale şi viaţa sa virtuoasă.
Viaţa Sfintei Fecioare a fost o viaţă excepţională. Sfânta Tradiţie ne spune despre copila care avea să fie Născătoare de Dumnezeu că a fost rodul rugăciunii stăruitoare. Ea a fost născută prin făgăduinţă, aşa cum a născut Sarra pe Isaac, Ana pe Samuel şi Elisabeta pe Sfântul Ioan Botezătorul. Doi oameni drepţi şi înaintaţi în vârstă, Sfinţii Ioachim şi Ana din Nazaretul Galileii, au fost părinţii ei. Ei erau coborâtori din neamul ales al Împăratului David. Toată viaţa şi-au dorit un copil şi nu numai că l-au dorit, dar l-au şi cerut de la Dumnezeu în rugăciuni stăruitoare. Mai mult, au făgăduit că, dacă vor avea un copil, îl vor închina lui Dumnezeu. „Dar al lui Dumnezeu“, copilul lor va fi făcut „dar Bisericii“. Dumnezeu a ascultat rugăciunea acestor oameni drepţi. Sfânta Ana a născut o fiică la bătrâneţile ei şi această fiică va fi Maica Domnului.
Dragostea aleşilor părinţi pentru fiica lor a fost fără margini. Ei i-au pus numele Miriam (Maria), nume ales şi scump, care, în traducere, înseamnă: cea plăcută, cea frumoasă, sau doamnă, stăpână. Copila care va fi numită mai târziu de către Arhanghelul Gavriil cea plină de har (Luca 1, 28) era, cu adevărat, plină de daruri ale sufletului şi ale trupului. În fiinţa ei, frumuseţea trupească era unită cu nobleţea sufletească şi cu cele mai înalte virtuţi. Părinţii o ocroteau şi o iubeau ca pe cel mai scump odor al lor.
În dragostea lor părintească, Sfinţii Ioachim şi Ana n-au uitat de făgăduinţa pe care o făcuseră mai înainte de naşterea ei. Când copila a împlinit vârsta de trei ani, ei au dus-o la templu, cu mulţime de fecioare care purtau coroniţe de flori şi făclii aprinse, pentru ca s-o închine lui Dumnezeu. Atunci s-a împlinit proorocia Psalmistului care zice: Aduce-sevor Împăratului fecioare în urma ei, prietenele ei (Ps 44, 16). Arhiereul Zaharia a primit-o pe Sfânta Fecioară şi a dus-o în templu, zicând: „Marie, a binecuvântat Dumnezeu numele tău în toate neamurile“. Apoi arhiereul a dat-o spre îngrijire bătrânelor care locuiau în chiliile din jurul templului, ducând o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu (o astfel de femeie va fi fost şi proorociţa Ana, fiica lui Fanuil, cea care va fi de faţă la întâmpinarea Domnului Iisus Hristos).
Acolo a petrecut Sfânta Fecioară vreme de mai mulţi ani, ocupându-se cu rugăciunea, cu munca şi cu deprinderea Sfintelor Scripturi. Viaţa ei a fost fără pată. Smerită şi ascultătoare, ea s-a devotat cu totul slujirii lui Dumnezeu, împodobindu-se cu cele mai alese virtuţi. Desigur, sfinţii ei părinţi, Ioachim şi Ana, au vizitat-o de mai multe ori acolo unde petrecea. Dar ei erau în vârstă şi nu peste mult timp au adormit în Domnul. De aceea, la vârsta de cincisprezece ani, vârsta logodnei la evrei, a fost dată în grija dreptului Iosif, tot un descendent al familiei davidice. Sfânta Fecioară Maria hotărâse, cum am mai arătat, încă de pe când era la templu, să nu se căsătorească, ci să-şi închine întreaga viaţă lui Dumnezeu. Trebuia însă, după datina neamului său, care punea mare preţ pe căsătorie şi familie, să se logodească. Logodna la evrei dura un an. Gândul Sfintei Fecioare, cunoscut desigur şi de dreptul Iosif, era ca după acest an să se întoarcă din nou la templu, spre a-şi petrece viaţa în sfinţenie. Acest an ea l-a petrecut la Nazaret, oraşul părintesc. În acest timp şi în acest loc se petrece Bună-Vestirea naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Atunci s-a împlinit asupra Fecioarei proorocia lui Isaia, care zice: Iată Fecioara a luat în pântece şi va naşte fiu (Isaia 7, 14).
Trebuia ca femeia din care Se va naşte Mântuitorul să fie mai curată decât toate femeile, mai înaltă decât toată făptura. Maica Domnului a fost găsită de Dumnezeu drept cea mai vrednică de a fi purtătoarea făgăduinţelor.
Momentul Bunei-Vestiri a împărţit viaţa Sfintei Fecioare în două. Până acum ea se consacrase lui Dumnezeu pe Care nu-L vedea şi Căruia Îi vorbea numai în rugăciune, se consacrase unui templu pământesc şi trecător, templul din Ierusalim; de acum înainte se va consacra Dumnezeului întrupat, Fiului lui Dumnezeu devenit şi Fiul ei, pe CareL poate pipăi, pe CareL poate mângâia, pe CareL poate săruta, aşa cum zice Sfântul Ioan Damaschinul în cuvintele citate mai sus: „Buzele tale au atins buzele lui Dumnezeu“.
Maica Domnului a fost fecioară înainte de naştere şi a rămas fecioară şi după naştere. După minunea din Betleemul Iudeii, ea şi-a închinat întreaga viaţă Fiului ei. Vrednicia ei în faţa Fiului este vrednicia unei mame, a celei mai sfinte dintre mame. Ca maică sfântă, ea L-a iubit pe Mântuitorul înainte de a-L iubi oricine altcineva dintre oameni. L-a slăvit ca pe un Dumnezeu atotputernic încă de când părea copil plăpând. După cum ne spune Evanghelistul, ea păstra în inima ei cuvintele îngerilor, ale Elisabetei, ale păstorilor şi ale magilor, proorocia lui Simeon şi a proorociţei Ana, care toate mărturiseau originea şi misiunea dumnezeiască a Fiului ei.
Ne-am putea imagina că viaţa Sfintei Fecioare de acum încolo a fost numai o tresăltare de bucurie. O prevestire dureroasă avea însă să întunece cele mai fericite momente ale acestei Maici Preacurate; la numai patruzeci de zile după naşterea Mântuitorului, dreptul Simeon îi prevesteşte Sfintei Fecioare că prin sufletul ei va trece sabie. Viaţa Sfintei Fecioare va fi marcată nu numai de faptul de a fi Maica Domnului şi Mântuitorului lumii, ci şi de aşteptarea înfricoşată a împlinirii acestei proorociri. Prin sufletul tău va trece sabie – ne putem uşor imagina cum, vreme de peste treizeci de ani, a trăit zi de zi clipa înfricoşată a răstignirii Fiului şi Domnului ei. Cine cunoaşte durerea unei mame atunci când fiul ei suferă sau aşteaptă să treacă printr-o suferinţă, îşi poate da seama cât de mare a fost durerea acestei mame, care atâţia ani la rând n-a putut uita nici o clipă cuvântul dreptului Simeon. Toate actele vieţii sale vor fi marcate de acest simţământ îndoit: bucurie adâncă şi suferinţă supremă.
Aşa ne-o prezintă şi Sfânta Scriptură. O reîntâlnim când Mântuitorul avea doisprezece ani. Unde? La templul din Ierusalim, acolo unde îşi petrecuse întreaga copilărie. Cum o regăsim? În aceeaşi postură ca întotdeauna: mamă grijulie, dar şi plină de încredere în Fiul ei.
La nunta din Cana Galileii, unde Domnul a săvârşit prima minune (Ioan 2, 11), ea se află alături de Fiul ei. Maica Domnului ştie că Fiul ei poate totul. De aceea, atunci când a aflat că gazdele nu mai au vin, a înţeles că numai Iisus, Fiul Celui Preaînalt şi Fiul ei, poate să-i ajute pe aceşti oameni în situaţia penibilă în care se aflau. De aceea nu-L întreabă nimic pe Mântuitorul, nu-I spune: „Ai milă de ei“, pentru că ştie că El are milă de toţi cei necăjiţi, ci spune numai: Nu mai au vin; simplu, Îl informează pe Mântuitorul de această situaţie. Ştim că răspunsul Domnului a fost pe măsura aşteptărilor ei! Şi chiar dacă Sfintele Evanghelii nu ne raportează alte situaţii similare, ne putem închipui de câte ori această Maică Sfântă, care tresărea la cea mai mică durere a cuiva, va fi venit ca să-L informeze pe Mântuitorul despre o suferinţă sau alta care trebuia alinată şi vindecată.
O regăsim pe Sfânta Fecioară, sfâşiată de durere, pe Golgota, privind la Fiul ei pironit pe cruce, fără să poată face nimic spre a-I alina groaznicele chinuri. Ce-a putut simţi ea atunci? Care martir a îndurat torturi mai grozave decât inima acestei mame? O, cât de mult îi întrece ea pe toţi ucenicii Lui, căci ucenicii cei mai apropiaţi au petrecut numai câţiva ani cu El, dar ea a fost şi a rămas cu El de la început până la sfârşit! De la Buna-Vestire şi până la Înălţarea la ceruri ea I-a fost ucenicul cel mai devotat, sorbindu-i cu nesaţ toate cuvintele şi păstrându-le cu sfinţenie în inima ei (conform. Luca 2, 19). De aceea, socotim că, pentru Biserica primară, pentru sfinţii evanghelişti, ea a constituit prima sursă de informaţie – şi cea mai importantă – despre viaţa şi activitatea Mântuitorului.
După Înălţarea Domnului, Sfânta Fecioară va fi neîncetat în mijlocul ucenicilor Lui (Fapte 1, 14). Pogorârea Sfântului Duh i-a confirmat faptul că Fiul ei nu Şi-a părăsit Biserica şi credincioşii, ci că El este cu ei în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20).
Nu ştim la câtă vreme după aceea a avut loc fericita ei adormire. Prin plecarea din lume însă, Maica Domnului nu s-a depărtat de ucenicii şi urmaşii Domnului Iisus Hristos, căci ea va fi şi de acum încolo rugătoare pentru ei. De aceea noi o numim nu numai Maica Domnului, Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioară, ci şi Solitoare a creştinilor. Ea duce rugăciunile noastre la Fiul ei, Cel bogat în milă şi plin de îndurare.
Pilda vieţii ei constituie o „candelă aprinsă“ pentru credincioşii creştini de totdeauna. O lăudăm şi o cinstim pe Maica Domnului, dar suntem datori şi să ne străduim a-i urma dragostea şi devotamentul faţă de Mântuitorul nostru.
Cine ar putea găsi destule cuvinte ca să o preamărească pe Născătoarea de Dumnezeu? Cine ar putea descrie îndeajuns şi cu fraze destul de frumoase toate virtuţile ei, care au făcut din ea podoaba şi culmea creaţiunii? De aceea, să ne împărtăşim mereu din izvorul nesecat al Sfintei noastre Biserici care, prin sărbătorile şi cultul pe care i le-a consacrat, i-a adus întotdeauna cinstirea cuvenită. „Deschide-voi gura mea şi se va umplea de Duhul şi cuvânt răspunde-voi împărătesei Maici şi mă voi arăta luminat prăznuindu-i şi voi cânta minunile ei bucurându-mă“ – aşa încep cele nouă laude pe care le-a alcătuit Sfântul Ioan Damaschinul în cinstea Fecioarei Maria şi care se cântă şi astăzi la utrenie.
Cinstirea pe care o dăm Maicii Domnului este după voia lui Dumnezeu şi de această cinstire dată Maicii se bucură Fiul; iar mărirea ce se dă Fiului trebuie să se reverse şi asupra Maicii Sale. De aceea, cu adevărat o fericesc toate neamurile şi toată făptura o preaînalţă: „De tine se bucură, ceea ce eşti plină de dar, toată făptura: soborul îngeresc şi neamul omenesc...“; „Pe tine te măresc îngerii, ţie se închină heruvimii, pe tine te fericesc popoarele, lăudând într-un glas pe Maica lui Dumnezeu: «Bucură-te, Mireasă, pururea fecioară!»“
Să ne ferim a-i asculta pe aceia care merg cu diminuarea meritelor ei până la blasfemie. Dimpotrivă, să alergăm cu încredere la acoperământul cel sfinţit al milelor şi al rugăciunilor Născătoarei de Dumnezeu, cinstind-o şi lăudând-o şi cu dragoste zicând ca şi oarecând Arhanghelul Gavriil: Bucură-te, ceea ce eşti plină de dar, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei!
7
MAICA DOMNULUI ŞI MINUNEA ÎNVIERII
Sfânta Evanghelie de la Ioan ne arată că Maica Domnului a fost prezentă la dramaticele evenimente ale Săptămânii Patimilor. Între femeile care Îl însoţiseră (pe Iisus) din Galileea (Luca 23, 49) trebuie socotită în primul rând Sfânta Fecioară Maria. Cum s-ar fi putut ca tocmai acum ea să nu fie prezentă alături de Iisus? Negrăita ei iubire o făcuse, desigur, să presimtă din plin patimile cumplite şi moartea care I se pregătise Fiului ei chiar şi fără prevestirile pe care El Însuşi le făcuse despre ceea ce-L aştepta la Ierusalim. Şi apoi, pe Golgota, sub cruce, trebuia să se împlinească profeţia dreptului Simeon: Prin sufletul tău va trece sabie (Luca 1, 35). De aceea, autorii primelor trei Evanghelii nici nu cred că mai este necesar să menţioneze prezenţa Maicii Domnului pe Golgota; o socotesc de la sine înţeleasă.
Evanghelia a patra ne vorbeşte însă în mod explicit despre prezenţa Maicii Domnului la Ierusalim în Vinerea Mare, şi anume sub crucea pe care murea în chinuri Fiul ei Preaiubit: Şi stăteau lângă crucea lui Iisus mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena. Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: «Femeie, iată fiul tău!» Apoi a zis ucenicului: «Iată Mama ta!» Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine (Ioan 19, 25-27).
Nu e locul aici să stăruim asupra acestui text ioaneic. Vom spune numai că el arată grija Domnului, pe de o parte, faţă de Maica Sa – pe care n-o lasă fără sprijin cât va mai avea de petrecut în această lume –, iar pe de altă parte faţă de ucenicul iubit – şi, prin el, faţă de toţi ucenicii Săi iubiţi, de pretutindeni şi de totdeauna –, dându-i-o – şi dându-le-o tuturor – ca Maică întru tot bună pe însăşi preaiubita Sa Maică. Nu vă voi lăsa orfani, le spusese Domnul ucenicilor Săi în cuvântarea de despărţire (Ioan 14, 18). El îşi împlineşte această făgăduinţă şi prin lăsarea Maicii Sale ca Maică a lor.
După această menţionare explicită a Maicii Domnului în legătură cu evenimentele Vinerii Mari, la prima vedere apare cu totul surprinzătoare lipsa ei din relatările despre arătările Domnului Celui înviat. Niciunul dintre textele neotestamentare care vorbesc despre aceste arătări (Matei 28; Marcu 16; Luca 24; Ioan 20-21; Faptele Apostolilor 1, 1-12; I Corinteni 15, 1-11) nu o menţionează pe Maica Domnului. Iisus Cel înviat se arată Mariei Magdalena şi celorlalte femei mironosiţe, apoi celor doi ucenici în drum spre Emaus, lui Petru, apostolilor, de mai multe ori – la Ierusalim (fără Toma şi cu Toma), pe un munte în Galileea, unui grup de şapte apostoli la Marea Tiberiadei şi, în sfârşit, cu prilejul înălţării Sale la cer –, lui Iacov „fratele“ Domnului, deodată la peste cinci sute de fraţi şi lui Saul, pe drumul Damascului. Dar nicăieri nu ni se spune că Maica Domnului ar fi beneficiat şi ea de vreo arătare a Fiului ei înviat din morţi. Faptul acesta este cu atât mai surprinzător cu cât în Faptele Apostolilor, imediat după relatarea Înălţării Domnului, Sfânta Fecioară este menţionată în mod expres ca făcând parte din micuţa comunitate de credincioşi ai Mântuitorului Hristos: Toţi aceştia (adică cei unsprezece apostoli, conform versetului anterior), într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Iisus, şi cu fraţii Lui (Fapte 1, 14).
Sfânta Fecioară Maria apare, deci, în Vinerea Mare şi apoi după Înălţarea la cer. Dar deloc pe parcursul arătărilor de după Înviere. Faptul a surprins dintotdeauna. Sfântul Efrem Sirul se consolează zicând că, prin Maria Magdalena, numele de Maria cel puţin este martor al Învierii. Alţi scriitori bisericeşti şi teologi mai noi cred pur şi simplu că Domnul trebuie să se fi arătat şi Maicii Sale. Astfel, de pildă, un scriitor latin de mai târziu, Sedulius, afirmă într-un poem că Domnul S-a arătat în primul rând Maicii Sale, într-o lumină strălucitoare, pentru ca această preabună Maică, răspândind minunata noutate, să se facă vestitoarea Celui Care avea să vină întru slavă aşa cum se făcuse odinioară calea Celui ce venise la noi prin întrupare (Sedulius, Carmen paschale, 5, 357-364, „Corpus scriptorum ecclesiasticorum latinorum“, vol. X, p. 140-141).
Dar aceasta este o simplă presupunere, fără temei în Noul Testament. Am putea spune, mai degrabă, că ceea ce s-a întâmplat între Hristos şi Maica Sa după evenimentul răstignirii face parte din taina personală a Maicii Domnului.
Cu toate acestea, o comparare atentă a relatărilor despre arătările de după Înviere s-ar părea că ne dezvăluie ceva din această taină.
În aceste relatări vedem că, în general, ucenicii au nevoie de mărturia arătărilor pe măsura lipsei lor de credinţă.
Lui Toma nu îi ajunge pur şi simplu o arătare. Pentru ca să creadă, el pretinde să vadă cu ochii lui şi să pipăie cu mâinile lui pe Iisus Cel înviat (Ioan 20, 25). Cât despre ceilalţi Apostoli, ei nu se mulţumesc cu mărturia mironosiţelor (Marcu 16, 11; conform v. 14; Luca 24, 11). Ba nici arătarea lui Iisus nu-i convinge de la început: spre a nu-L lua drept nălucă, Iisus trebuie să-i invite să-L pipăie şi trebuie să mănânce în faţa lor (Luca 24, 37-43).
Domnul Cel înviat se arată mai întâi Mariei Magdalena (Ioan 20, 11-18). Iubirea adâncă şi credinţa deplină a Mariei Magdalena o face să-L „surprindă“ pe Iisus în chiar momentul suirii Sale în lumea dumnezeiască prin înviere: Iisus i-a zis: Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu (Ioan 20, 17). Şi Maria Magdalena nu mai are nevoie de alte dovezi.
Apostolilor, chiar de la prima Sa arătare către ei, Domnul le reproşează necredinţa: La urmă, pe când cei unsprezece şedeau la masă, li S-a arătat şi i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat (Marcu 16, 14). Acelaşi blând reproş îl adresează Mântuitorul şi lui Toma. După ce Toma „necredinciosul“ se convinsese şi-L mărturisise ca Domn şi Dumnezeu, Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! (Ioan 20, 29).
Între aceştia din urmă este şi Maica Domnului. Nimeni n-ar putea să o bănuiască de necredinţă. De acea necredinţă care a făcut necesare nu numai arătările, ci şi toate încredinţările concrete pe care Domnul Cel înviat a trebuit să le dea apostolilor Săi. Încă înainte de a Se naşte Hristos, anume îndată după Buna-Vestire, a fericit-o Elisabeta pe Maica Domnului. Şi a fericit-o tocmai pentru credinţa ei: Şi fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul (Luca 1, 45).
Acum o fericeşte Însuşi Fiul ei înviat, când zice că fericiţi sunt cei ce n-au văzut şi au crezut. Preacurata Fecioară Maria este astfel nu numai cea dintâi care a crezut în Hristos Cel întrupat, pe temeiul cuvântului lui Dumnezeu, ci este şi cea dintâi care a crezut cu adevărat în Hristos Cel înviat.
A crezut pur şi simplu pe baza mărturiei celor cărora li se arătase Domnul înviat? Credem că putem să facem un pas mai departe. Dacă credinţa Mariei Magdalena L-a „surprins“ pe Domnul lângă mormântul gol, îndată după Înviere, probabil că nu greşim dacă spunem că desăvârşita credinţă a Preacuratei Fecioare a făcut să fie depăşită orice distanţă între învierea lui Hristos şi revelaţia acestui fapt minunat în inima ei. Învierea lui Hristos şi credinţa Fecioarei Maria în Hristos Cel înviat sunt astfel simultane. Fulgerul învierii (conform. Matei 28, 3: Şi înfăţişarea Lui era ca fulgerul) a strălucit nu numai în mormântul din grădină. El a strălucit mai ales în inima Maicii Domnului, aflată cu Fiul ei într-o comuniune care abia acum poate să se realizeze în mod deplin. N-a venit încă ceasul Meu, îi spusese Iisus Maicii Sale la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 4). Acum ceasul a venit. Mirele intră în cămara Sa de nuntă. Şi Fecioara Înţeleaptă este gata să-L întâmpine, priveghind şi având candela credinţei aprinsă. Relaţia Maicii cu Fiul ei dumnezeiesc intră într-o nouă fază şi dobândeşte o nouă calitate; maternitatea se desăvârşeşte în comuniunea negrăită a nuntirii celei duhovniceşti şi veşnice: Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, în haină aurită îmbrăcată şi prea înfrumuseţată (Ps 44, 11).
*
Pe cine să întrebăm despre Înviere dacă nu pe Maica Domnului? Ea este martora prin excelenţă a Învierii Domnului. Şi ea poate cel mai bine să ne mărturisească şi despre taina învierii noastre.
Biserica a intuit acest adevăr. Şi de aceea, în slujba înmormântării, Maicii Preacurate i se cere luminarea nădejdii creştine în înviere.
Iată trupul mort pus în sicriu! Încremenirea morţii şi semnele descompunerii iremediabile par să nege orice nădejde de viaţă viitoare. Cum ar putea să ţâşnească viaţa din acest trup gata să fie acoperit de ţărâna mormântului?
Dar iată că un dialog cu Maica Domnului vine să aducă lumină:
„– Cum izvorăşti lapte din pieptul tău, Fecioară? Cum hrăneşti pe Hrănitorul făpturii?
– Precum ştie Cel ce a izvorât apă din piatră poporului celui însetat, precum este scris!“
Ce minunată este această stihiră din slujba înmormântării!
Să răsară viaţă din mormânt? Să mai poată învia un trup în care stricăciunea îşi arată semnele-i îngrozitoare? Nu, aşa ceva nu este nicidecum în ordinea firii. „Cum va fi mie aceasta?“ – iată întrebarea pe care şi-o pune dintotdeauna omul aflat între inevitabilitatea morţii şi nădejdea învierii. Dar o întrebare asemănătoare şi-a pus şi Fecioara din Nazaret. Nu era în ordinea firii ca ea să nască Fiu fără tată omenesc. Nu era în ordinea firii să izvorască lapte din pieptul Fecioarei. Cum va fi mie aceasta, de vreme ce nu ştiu de bărbat? (Luca 1, 34). Răspunsul ceresc a fost că minunea se va săvârşi printr-o lucrare a lui Dumnezeu Cel în Treime (v. 35: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema) şi că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă (v. 37). Aşa cum a izvorât apă din piatră în timpul Exodului şi a adăpat pe israeliţii însetaţi (Ieşire 17, 1-7), tot astfel face Dumnezeu să izvorască lapte din pieptul Fecioarei. Şi tot astfel face El să răsară viaţa din moarte.
În jalea plecării dintre noi a unuia dintre cei dragi, Maicii Domnului îi cerem ajutor. Căci taina învierii noastre este nedespărţită de taina credinţei ei. „Cum vom învia?“ îi şoptim, de fapt, înfioraţi, când o întrebăm despre taina ei. Iar răspunsul nu se lasă aşteptat. Ea ne dezvăluie că învierea noastră este o lucrare minunată a lui Dumnezeu: „Precum ştie Cel ce a izvorât apă din piatră poporului celui însetat, precum este scris!“
CUPRINS
1. Evanghelia Maicii Domnului 5
2. Maica Domnului şi minunea Naşterii lui Hristos 13
3. Cu privire la „fraţii” Domnului 20
4. Maica Vieţii 35
5. „Pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale” 45
6. „Buzele tale au atins buzele lui Dumnezeu” 53
7. Maica Domnului şi minunea Învierii 63
vineri, 8 ianuarie 2021
PR. PROF. VASILE MIHOC SAPTE TALCUIRI BIBLICE DESPRE MAICA DOMNULUI
vineri, 1 ianuarie 2021
SAVA BOGASIU CRESTINUL AUTENTIC DE ASTAZI, UN MARTIR IN DEVENIRE
SAVA BOGASIU
CREŞTINUL AUTENTIC DE ASTĂZI, UN MARTIR ÎN DEVENIRE
SAVA BOGASIU
CREŞTINUL AUTENTIC DE ASTĂZI, UN MARTIR ÎN DEVENIRE
editgraph
Buzău, 2020
Copertă: Cîmpan Tiberiu Florin Culegere text şi corectură: Lidia Dinu Tehnoredactare: Neagu Romică
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
BOGASIU, SAVA
Creştinul autentic de astăzi, un martir în devenire
Sava Bogasiu. buzău: Editgraph, 2020
ISBN 978-606-663-898-2
2
Tipărit la Editgraph Buzău www.editgraph.ro
Dedic această carte soţiei mele, LUMINIŢA, precum şi celor doi fii ai mei, IOAN şi ANDREI, care, alături de familiile lor, IOANA şi ALEXIA; MARIA şi IOACHIM, vor duce mai departe credinţa ortodoxă în lumea de azi. Aceeaşi misiune şi fiicei mele, TEODORA.
CREŞTINUL AUTENTIC DE ASTĂZI, UN MARTIR ÎN DEVENIRE
7
Această carte: CREŞTINUL AUTENTIC DE ASTĂZI, UN MARTIR ÎN DEVENIRE este mărturisirea mea ca preot ortodox în aceste vremuri tulburi, pricinuite de apariţia acestui virus, covid 19, care a fost creat în mod special, să lovească în credinţa religioasă a oamenilor din zilele noastre.
Vremurile apocaliptice pe care le trăim cu toţii în prezent nu ne sperie, căci sunt doar un început de cernere a credinţei. Ele au menirea să ne responsabilizeze şi ne îndeamnă să luăm atitudine. În aceste momente, Biserica ne îndeamnă să-L iubim şi să-L mărturisim pe Iisus Hristos fiul lui Dumnezeu, născut cu trup din Fecioara Maria prin puterea Duhului Sfânt „la plinirea vremii”
(Galateni 4, 4).
În această carte am răspuns în primul rând la o sută de întrebări adresate mie, cu privire la aceste vremuri de pandemie. În toate răspunsurile am simţit inspiraţia Sfântului Duh care m-a luminat
8
şi m-a întărit. Am căutat să-mi explic, după luni de cercetare în bibliotecă şi de cugetare în timpul slujbelor religioase: de unde provine această pandemie, cum a prins aripi şi cine o susţine cu atâta tărie? În spatele ei se află guvernul mondial. Guvernul mondial, care s-a înfiripat de curând. Crezul politic al acestui guvern este dat de new age, noua religie falsă care a prins contur în toate ţările lumii. În centrul mişcării new age se află Antihristul, care luptă pe viaţă şi pe moarte să distrugă Biserica lui Hristos prin orice mijloace.
La ora actuală, religia creştină este cea mai persecutată din lume, atât de terorismul islamist, cât şi de guvernele comuniste din China, Coreea de Nord, Vietnam etc.
Parlamentul României a adoptat recent o lege care declară ziua de 16 august „Zi Naţională de Conştientizare a Violenţei împotriva Creştinilor”.
Creştinii sunt cel mai persecutat grup religios din lume, „sunt victimele a cel puţin 75 din toate violenţele şi opresiunile motivate din punct de vedere religios”.
În lista sa „World Watch 2020”, organizaţia Open Doors a dezvăluit că persecuţia creştină de pe glob a atins niveluri fără precedent, peste 250 de milioane de creştini confruntându-se cu „niveluri ridicate de persecuţie”.
9
Pentru a comemora Ziua Naţională de Conştientizare a Violenţei împotriva Creştinilor se vor lumina în roşu Parlamentul României, Guvernul României, sediile autorităţilor publice centrale şi locale, Arcul de Triumf şi Palatul Mogoşoaia.
16 august a fost aleasă ca zi anuală de comemorare, deoarece coincide cu sărbătoarea Martirilor Brâncoveni, care au fost canonizaţi de Biserica Ortodoxă Română în anul 1992.
În vremurile deosebit de grele pe care le trăim, Biserica ne face „Chemarea la bine” faţă de orice persoană, indiferent de religie, etnie sau stare socială. Biserica are specificul ei, lucrarea ei sfântă care nu se confundă cu nicio instituţie lumească. În cartea de faţă, am adus ca exemplu convingător: Asistenţa socială în Biserică şi în viziunea Statului. Este un studiu comparativ.
Cartea se încheie cu capitolul: Gânduri pastorale pentru vremurile de astăzi, care sunt de mare actualitate.
Această carte a fost scrisă din suflet, cu inima, pentru a fi înţeleasă de oricine. Ea este un semnal, un clopot de atenţionare asupra timpurilor de astăzi. Este o carte care ne dă speranţă şi încredere în bunul Dumnezeu, Care este mare şi minunat. Atâta vreme cât Îl avem pe Hristos în inima noastră şi o rugăm pe Maica Domnului, Sfânta Fecioară Maria, nu vom pieri ca popor.
10
Binecuvântare şi bucurie sfântă celor care vor citi această carte!
Azi, 16 august 2020, Buzău
Autorul
11
CREŞTINUL AUTENTIC DE ASTĂZI, UN MARTIR ÎN DEVENIRE
Noi toţi suntem darul lui Dumnezeu, care ne-a chemat la viaţa veşnică. Nimeni dintre noi nu a făcut o cerere, ca să se nască în acest Univers. Dumnezeu ne-a trimis pe fiecare în lume cu o misiune sfântă. El are mare nevoie de noi. Profetul Isaia ne asigură că nu suntem singuri în această lume:
„Cu noi este Dumnezeu” (Isaia 8, 9).
Dacă El este cu noi, de cine ne temem?
În „Jurnalul Fericirii”, monahul Nicolae Steinhardt scria: „frica este un mare păcat, de neiertat”, deoarece ea dovedeşte că noi L-am pierdut pe Dumnezeu, Îl neglijăm, Îl nesocotim şi uităm că El este „Tatăl nostru”, care a trimis din ceruri pe Unicul Său Fiu, IISUS HRISTOS, ca să Se întrupeze din Sfânta Fecioara Maria prin puterea Sfântului Duh.
12
Din mila lui Dumnezeu noi, cei de astăzi, ne aflăm în mileniul trei. El ştie toate greutăţile, ispitele mari, necazurile, durerile care se abat cu putere asupra noastră de la diavol, care „urlă, răcnind ca un leu, gata să înghită chiar şi pe cei aleşi”, după cum ne spune Sfântul Apostol Petru (1 Petru 5, 8).
Dumnezeu nu poate sta indiferent la această luptă pe viaţă şi pe moarte; la această confruntare între lumină şi întuneric; între bine şi rău; între credinţă şi deznădejde; între păcat şi virtute; între minciună şi adevăr. În acest război nevăzut despre care vorbeşte şi Nicodim Aghioritul, diavolul a lansat tot arsenalul său de luptă foarte sofisticat.
Teodor Baconski, în cartea sa „Mărturii încrucişate”, afirmă că noi, creştinii, ne aflăm în era smartphone, pe care o cunoaşte bine şi diavolul. Biserica îl povăţuieşte pe creştin să nu cadă pradă tehnicii şi descoperirilor ştiinţifice care-l îndepărtează pe om de la calea mântuirii. Creştinul care se spovedeşte des şi merge în fiecare duminică şi sărbătoare la Sfânta Biserică, luând parte în mod activ la Sfânta Liturghie, capătă imunitate faţă de aceste energii negative pe care le simţim în jurul nostru.
13
Munca cu ajutorul internetului, vorbitul la telefon etc. trebuie făcute cu dreaptă socoteală, pentru a nu deveni dependenţi de tehnica modernă. Boala cea mai răspândită la ora actuală în societate este „demenţa digitală”. Creştinul de astăzi trebuie să facă faţă la tot felul de provocări: secularizare, globalizare, ateism, terorism, războiul cibernetic etc.
Măria Sa, Mihai Eminescu, geniul poeziei noastre naţionale, spunea:
„Biserica este maica neamului nostru românesc”.
Ca o mamă bună, iubitoare, jertfelnică, Biserica Ortodoxă ne îndeamnă să luptăm cu stihiile acestei lumi şi să luăm asupra noastră armele duhovniceşti de care vorbea Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni, la capitolul 6, versetele 11-17:
„Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului.
Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.
14
Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare.
Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, Şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii.
În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului.
Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu”.
Întrebat de câţiva tineri, în legătură cu ce trebuie să facem în aceste zile pe care le trăim, Părintele Justin Pârvu a răspuns simplu:
„să-L iubiţi şi să-L mărturisiţi pe Hristos, chiar cu preţul vieţii”.
Suntem chemaţi cu toţii la simplitate şi naturaleţe. Agenda noastră zilnică este supraîncărcată cu multe activităţi nefolositoare, care ne mănâncă timpul, foarte preţios pentru mântuire. Vom răspunde în faţa lui Dumnezeu de toţi anii trăiţi în zadar, departe de Evanghelia lui Iisus Hristos. Ortodoxia înseamnă bucurie, viaţă cumpătată,
15
dialog continuu cu Dumnezeu prin rugăciunea minţii:
„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.
Creştinul de astăzi care trăieşte în mod autentic Evanghelia este un martir în devenire, deoarece el este gata să se jertfească pentru cei din jur şi să moară ca şi Sfinţii Martiri Brâncoveni. La această mucenicie ne cheamă Biserica Ortodoxă. Să omorâm păcatele noastre şi să renaştem la o nouă viaţă în Hristos şi pentru Hristos. Să ne păstrăm identitatea noastră spirituală, pe care am primit-o de la strămoşii noştri geto-daci, trăitori în această ţară, România, supranumită şi „Grădina Maicii Domnului”.
Un creştin adevărat nu fuge de lume, de societate. El este chemat de Biserică să contribuie la încreştinarea ei, la implementarea valorilor creştine în toate instituţiile cu care intră în contact. Poporul român are un vechi proverb plin de înţelepciune: „Omul sfinţeşte locul”. Fiecare dintre noi, oriunde se află, să zică aşa în gând:
„Ce ar face Hristos în locul meu?”.
Cu siguranţă că El va avea o altă atitudine faţă de tot ce se întâmplă în jurul nostru. Să ne punem mai des această întrebare, în toate momentele cheie ale vieţii noastre, iar schimbările în bine se
16
vor resimţi foarte repede. Avem mare nevoie de cultul muncii şi de cultul familiei, care înseamnă comuniune, jertfă, dragoste.
În mileniul trei în care ne aflăm, cei mai persecutaţi din lume sunt creştinii. Ei sunt loviţi din toate părţile: unii sunt martirizaţi de păgâni doar pentru că îl iubesc din tot sufletul pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, iar pe de altă parte multe directive şi legi europene şi nu numai sunt împotriva valorilor creştine. Ca să apere aceste adevăruri sfinte, creştinii sunt persecutaţi în aceste vremuri democratice.
Persecutarea făţişă a creştinilor în aceste vremuri este semnul că Anticristul este în lume şi că el este împotriva binelui, a frumosului, a sfinţeniei şi a Adevărului.
Creştinul este încrezător că Dumnezeu nu ne lasă, că Maica Domnului ne ocroteşte şi că toţi sfinţii din ceruri sunt cu noi. Creştinul ortodox este pătruns de iubire, iertare, toleranţă. El nu-şi face singur dreptate. Întotdeauna caută pacea. În acest sens, Părintele Arsenie Papacioc spunea: „Pacea este mai sfântă decât dreptatea”.
Avem nevoie de creştini practicanţi, plini de dragoste şi rugători pentru pacea a toată lumea.
Aşa să ne ajute bunul Dumnezeu!
17
ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI PENTRU OMENIREA DE AZI
1. Rememorând cele întâmplate în întreaga lume şi în special în ţara noastră încă din prima parte a lunii martie a.c., ce factori consideraţi că au declanşat pandemia cu covid 19?
Este bine de ştiut că în istoria omenirii a existat de la început lupta între lumină şi întuneric, între bine şi rău. Cu timpul, acest război s-a perfecţionat şi s-a extins la scară mondială. Covid 19 face parte din acest scenariu de distrugere a omenirii. Organizaţia Mondială a Sănătăţii este o instituţie pusă în slujba forţelor oculte mondiale, care controlează totul în numele sănătăţii. Cele două războaie mondiale nu au produs atâta panică şi pagube materiale şi umane, cât a făcut această pandemie artificială, amplificată de o mare parte din mass-media şi susţinută politic de guvernul mondial, care subordonează toate guvernele naţionale, acestea cedând foarte uşor. Teroarea sanitară este mai periculoasă decât furia gloanţelor. Acest virus covid 19, creat în
18
laborator, scăpat cu bună ştiinţă, atacă în mod nevăzut doar acolo unde este dirijat.
2. Cum credeţi că a apărut şi s-a răspândit acest virus? A fost transmis prin animale? Neglijenţa sanitară a oamenilor a permis răspândirea lui? A fost un virus scos din laborator special pentru a distruge omenirea?
Acest virus covid 19 nu este creat pentru animale şi nu provine de la animale sau păsări. Este creat de minţi diabolice, ca armă chimică de distrugere a maselor omeneşti. Există laboratoare ştiinţifice în multe ţări avansate din punct de vedere economic, în care se cheltuiesc sume enorme pentru a crea viruşi, ca să distrugă omenirea. Cu aceşti bani se pot eradica rapid foametea şi unele boli care pot fi vindecate în ţările slab dezvoltate, condamnate la pieire. La ora actuală, bogăţiile lumii se află în mâna unor corporaţii străine, care controlează totul.
3. Care a fost reacţia oamenilor la aflarea veştii că un virus ne ameninţă viaţa?
Acest virus covid 19 a introdus în primul rând o mare frică în oameni, care au fost luaţi pe nepregătite. Dezinformarea adevărului a produs panică în rândul oamenilor.
19
Această pandemie artificială extinsă rapid prin colegiul de conducere al mass-mediei, finanţată din plin de forţele oculte, a creat o psihoză deosebită în rândul oamenilor.
Televizorul şi internetul au devenit singura sursă la îndemâna oamenilor, care se lasă manipulaţi uşor. Pentru mulţi, aceşti furnizori de informaţii false spală creierul. Oamenii nu au cum să verifice informaţiile; le primesc ca atare şi se încred în ele. Adeseori am auzit persoane spunând aşa: „am auzit la televizor, am văzut eu cu ochii mei un reportaj pe internet” ca şi când acestea ar fi de la Dumnezeu. Oamenii primesc cu habotnicie orice informaţie. Sunt servicii speciale, instituţii create anume, ca să producă multă dezinformare. Nu se doreşte adevărul şi lumea trebuie ţinută în confuzie, în minciună, ca mai-marii lumii să poată lucra în ape tulburi la distrugerea omenirii.
4. Credeţi că statul român a procedat corect prin măsurile, luate gradual, de protejare a populaţiei?
Prima măsură de prevenire a îmbolnăvirii este educaţia sanitară. În Vechiul Testament,
20
prima parte a Bibliei, se punea mare accent pe acele spălări zilnice, de multe ori pe zi, care protejau oamenii de orice microb. Guvernul nostru trebuie să investească în aceste lucruri practice necesare, mai ales în mediul rural, unde nu există apă, canalizare, săpun etc. Elevii noştri au nevoie de aceste lecţii practice de igienă, şi nu de ore de educaţie sexuală, care le stârnesc curiozitatea şi patimile din ei, alimentate prin internet.
5. Ce măsuri eficiente putem adopta pentru a ne proteja de acest virus?
Primul pas pe care trebuie să-l facem este să ne punem încrederea totală în puterea lui Dumnezeu. Să ne rugăm mult, căci astfel creşte imunitatea corpului, care luptă cu putere împotriva microbilor. Când eşti convins că „Dumnezeu este cu noi”, că „Dumnezeu este mare” şi că „Dumnezeu ne este Tată”, dispare frica şi apare încrederea totală în Dumnezeu, care poate nimici orice rău în lume.
După credinţa vie, autentică, puternică în Dumnezeu, trecem imediat la respectarea măsurilor de igienă corporală, care sunt foarte importante oricând şi oriunde. Alimentaţia cât mai naturală, cu multe
21
legume, fructe, sucuri din ele etc. este un pas important împotriva viruşilor de tot felul. Faptul că stăm ore întregi în faţa telefonului, a internetului, a televizorului ne scade total imunitatea, din cauza acestor radiaţii la care suntem supuşi zilnic, de bunăvoie.
Trebuie să stăm cât mai mult în aer liber, la soare, de unde ne vine gratuit vitamina D. Avem, tot timpul, mare nevoie de mişcare, de sport. Toate acestea, unite, produc adevărate minuni în trupurile noastre, care devin puternice în lupta cu aceşti viruşi din jurul nostru.
22
6. Credeţi că a existat/există o epidemie/pandemie în adevăratul sens al cuvântului, sau au fost/sunt cazuri izolate de bolnavi cu noul virus?
Nu există pandemie mondială, ci artificială, creată în laborator şi răspândită ca panică prin mass-media, care este arma politicienilor. Acest virus covid 19 este controlat, dirijat şi infiltrat unde se doreşte. El face parte dintr-un plan, un program gândit de multă vreme de o mână de nelegiuiţi, care „l-au scos pe tavă” acum, ca să fie experimentat la scară mondială.
Au fost zone geografice sau unele ţări mai mici unde acest virus covid 19 nu şi-a făcut apariţia, pentru că nu a existat interes politic acolo.
Toate statele lumii care au aderat de mulţi ani la acest guvern mondial au fost afectate de acest virus covid 19. Pentru guvernul mondial, persoanele de vârsta a treia sunt o mare povară socială şi economică, de aceea el s-a grăbit să pună în practică acest proiect diabolic: pandemia covid 19, ca să distrugă acest segment de populaţie, care are imunitatea foarte scăzută. Prin decesul acestor persoane, guvernul mondial a scăpat de
23
grija faţă de persoanele vârstnice, care nu mai pot ajuta economia lumii, deoarece ele doar consumă din rezervele statului.
7. Ce părere aveţi despre implicarea massmediei în difuzarea ştirilor legate de numărul bolnavilor şi al celor decedaţi din cauza acestui virus?
Mass-media este ca un cuţit, care te ajută mult la bucătărie să cureţi legumele, să le tai şi apoi să le foloseşti la prepararea hranei. Acelaşi cuţit îl poţi folosi să răneşti sau să omori pe cineva cu bună ştiinţă. Totul depinde de cum folosim cuţitul.
La fel este şi cu o parte din mass-media. Dacă ea s-ar pune în slujba adevărului în primul rând şi a lui Dumnezeu, ar aduce în lume o stare de linişte, de optimism, de încredere. Atâta vreme cât ea este cumpărată de politicieni şi pusă în slujba minciunii şi a răului, mass-media în genere rămâne o instituţie de promovare a dezinformării prin orice mijloc, de către unii din angajaţii ei, care nu au coloană vertebrală.
24
În lume se întâmplă şi multe lucruri foarte frumoase, dar care nu prezintă nici un interes pentru unele agenţii de ştiri. Ele sunt ca nişte muşte, care se duc doar acolo unde este mizerie, mortăciune, uriciune etc. Prin massmedia noi trebuie să promovăm frumosul, virtutea, bunătatea, valorile umane, credinţa etc.
Mass-media trebuie să fie o lecţie a binelui, ca să putem stopa răul. Dacă stăm de dimineaţa şi până seara pe toate canalele mass-mediei, uităm zâmbetul, bucuria, deoarece oamenii din spatele mass-mediei ne vor trişti, speriaţi şi manipulaţi de frică.
Toate ştirile din mass-media nu pot fi controlate, verificate. Ele sunt aruncate pe piaţă şi oamenii le cred orbeşte. Totul depinde de cine e la butoane. De acolo se reglează sunetul, imaginea şi ce trebuie să ştie lumea.
În fiecare an, statisticile medicale ne arată că viroza poate produce multe decese. Anul acesta nimeni nu a mai murit de viroză, ci doar de covid 19. Au fost persoane cu boli
25
diferite: cancer, probleme cardiace etc., care au murit, chipurile, doar din cauza covid 19. Doar câteva canale de televiziune au încercat să spună mai trunchiat ştirea că respectivii au mai avut şi alte boli colaterale, care au produs decesul, şi nu doar covid 19.
În ultima vreme, o parte a populaţiei a început să se trezească şi să nu se mai lase manipulată de mass-media.
Ca să devenim puternici şi liberi, avem nevoie de credinţă şi de cultură, pe care nu le putem lua din mass-media.
8. Cum ne putem da seama dacă o ştire primită prin mass-media prezintă situaţia reală sau este doar alarmistă?
E tare greu, chiar imposibil să poţi verifica adevărul transmis de mass-media pe canalele de ştiri. Te-ar ajuta doar să ai o cunoştinţă credibilă în localitatea respectivă, cu care să poţi, prin telefon, să verifici ştirea. Fiecare însă cu adevărul lui. Depinde şi de cum spui ştirea, ca jurnalist, în ce context s-a desfăşurat evenimentul, ce vrei să scoţi în relief şi ce impact vrei să transmiţi în societate.
O parte din mass-media vrea, de multe ori, să creeze o stare de panică, de tensiune. Sunt posturi de televiziune care te ţin ore întregi
26
în faţa televizorului, ca să îţi transmită mai târziu o ştire banală, fără interes naţional.
Acesta este motivul forte care ne face să nu mai avem încredere în mass-media.
9. Cunoaşteţi o sursă credibilă care să ofere informaţii statistice corecte despre această epidemie?
Nu mai există nicio sursă credibilă la ora actuală, chiar şi o parte din SRI şi-a pierdut credibilitatea, deoarece unele servicii nu mai lucrează pentru ţara noastră, faţă de care au depus jurământul militar.
Lupta este foarte mare între serviciile secrete care adună tot felul de informaţii ce rămân, din păcate, în sertarele unor politicieni fără nici o frică de Dumnezeu şi nici iubire de Patrie, deoarece s-au vândut cu totul străinilor.
Avem nevoie de o reformă totală, de la A la Z, în orice instituţie. Orice sursă de informaţie la ora actuală este controlată politic.
10. Care credeţi că sunt cauzele spirituale ale acestei situaţii în care încă ne aflăm?
S-a ajuns la această criză spirituală majoră, deoarece noi, oamenii, L-am pierdut pe Dumnezeu; ne lipseşte busola vieţii, care este încrederea totală în Dumnezeu. Ne-am
27
îndepărtat de Biserică, pe care o considerăm ca orice instituţie umană. Pentru mine, Biserica este mâna lui Dumnezeu întinsă spre noi, oamenii; ea este casa lui Dumnezeu, unde El este viu, prezent şi lucrător pentru noi, oamenii.
Biserica nu este a preotului sau a episcopiei. Ea aparţine în totalitate lui Dumnezeu şi în ea trebuie să respectăm legile puse de Dumnezeu. A-ţi pune mască pe faţă la Biserică la slujbe este în primul rând o negare a prezenţei sfinţitoare a lui Dumnezeu în Biserică. A nu ne împărtăşi din Potir cu linguriţa, de frica virusului covid 19, înseamnă a nu crede că în Potir este doar Hristos, Care nu ne îmbolnăveşte.
Venim la Biserică să ne vindecăm de orice boală, să părăsim frica şi să devenim mai buni, mai curajoşi şi luptători împotriva răului care ne dă târcoale. Aşa cum într-o staţiune balneoclimaterică nimeni nu se îmbolnăveşte, ci, din contră, oamenii se vindecă, la fel se întâmplă şi în Biserică, în calitate de locaş de închinăciune.
28
Orice icoană din Biserică este sfântă şi nu poate transmite viruşi. Biserica lui Dumnezeu are legile ei dumnezeieşti, pe care trebuie să le păstrăm cu sfinţenie.
11. Au circulat şi circulă în mediul bisericesc profeţii şi analize înspăimântătoare despre această pandemie. Sunt ele credibile? Nu vin în contradicţie cu purtarea de grijă şi iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, în ciuda păcatelor noastre?
Această boală, indiferent de cum o numim: covid 19, viroză, pandemie etc. este în primul rând urmarea sau consecinţa păcatelor, mai întâi ale mele; apoi ale tale, ale noastre, ale voastre, ale tuturor, adunate la un loc. Biblia ne spune:
„păcatul aduce moartea”
(Romani 5, 12);
la fel, păcatul aduce boală.
29
De la aceste premize trebuie să plecăm. Acesta este adevărul. Dacă păcatele noastre vor creşte în intensitate, şi bolile se vor diversifica. Orice factură o plătim aici. Nu rămâne nimic nefacturat.
Aceste analize şi evaluări care se fac cu privire la viitorul nostru pleacă de la aceste realităţi concrete: necredinţa noastră, răutatea din noi, îndepărtarea de Dumnezeu toate la un loc ne prevestesc că vin vremuri grele din cauza noastră. Este adevărat că Dumnezeu ne este Tată, că este bun din fire; dar dacă noi L-am părăsit, Îl urâm cu bună ştiinţă, nu-L ascultăm deloc, El ce să facă cu noi?
Toate au o limită în viaţă. El ne-a spus că desfrâul e un mare păcat, dar guvernele lumii au legiferat homosexualitatea, lesbianismul, avorturile etc. Dumnezeu ce trebuie să facă în aceste condiţii? Nu există altă cale de vindecare decât pocăinţa, care înseamnă a ne lăsa de păcate, a ne pare rău că le-am făcut cu bună ştiinţă şi a ne schimba total în bine îndată, de acum.
Totul depinde de noi. Salvarea este şi în mâinile noastre! În afara lui Dumnezeu nu există altă soluţie. Nici un guvern, chiar mondial, nu ne va izbăvi de această
30
pandemie, cu orice vaccinare s-ar descoperi; tot boala şi moartea ne aşteaptă, dacă nu ne vom schimba viaţa în bine.
12. Credeţi că închiderea bisericilor din timpul stării de urgenţă a fost o modalitate eficientă de diminuare a răspândirii virusului?
Cea mai mare greşeală pe care a făcut-o guvernul nostru român a fost închiderea bisericilor pe timpul pandemiei. La magazine s-a putut merge chiar în număr mare; la fel, la bănci şi în alte instituţii lumeşti. Acest virus covid 19 nu este de la Dumnezeu, el a fost creat de oamenii necredincioşi împotriva lui Hristos, ca dovadă că l-au adus pe piaţă tocmai înainte de Sfintele Paşti, ca să lovească în Biserica lui Hristos, să întunece cea mai frumoasă şi mare sărbătoare a lui Iisus, şi anume Învierea.
Biserica este casa lui Dumnezeu şi ca atare El nu ne poate îmbolnăvi. Dacă Îl scoatem
31
pe Dumnezeu din Biserică, ea rămâne doar o simplă clădire, unde harul nu mai lucrează. Obrăznicia politicienilor a mers atât de departe în viaţa Bisericii, deoarece a impus oprirea de la Împărtăşanie, ca şi când în Potir ar fi vin amestecat cu pâine sau sirop pentru copii. A primi indicaţii de la nişte politicieni referitor la împărtăşirea cu linguriţe de unică folosinţă este o mare sfidare la adresa sfinţeniei din Biserică.
Liturghia este viaţa Bisericii şi a Patriei. Când se va opri oficierea Sfintei Liturghii, atunci aproape este sfârşitul lumii. Sfânta Liturghie nu o poate face preotul singur cu dascălul şi nu o poţi transmite online credincioşilor. Preotul nu se poate separa de credincioşi. Nici în perioada grea a comunismului nu s-au dat astfel de legi împotriva Bisericii.
Ultima speranţă în necazuri, boli, războaie este doar la Dumnezeu, Care a spus aşa lui Moise:
„să-Mi faci locaş sfânt şi voi locui în mijlocul vostru” (Ieşire 25, 8).
Dacă nu-l laşi pe om să alerge cu credinţă la Dumnezeu, unde mai poate găsi el o speranţă cât de mică, ca să fie salvat?!
32
Poporul român a rezistat în istorie de două mii de ani prin credinţă. Suntem creştini şi ne-am păstrat identitatea tocmai prin Biserica Ortodoxă, cu care ne-am identificat. Biserica face parte din noi, din fiinţa noastră. Ortodoxia este ADN-ul nostru, al românilor.
13. De ce credeţi că în alte ţări afectate şi ele de pandemie credincioşii au avut voie totuşi să participe la slujbe?
În Georgia, de exemplu, pe timpul pandemiei nu s-au închis bisericile. Au fost deschise toate, deoarece conducătorii Bisericii nu s-au lăsat intimidaţi de politicieni. La fel a procedat şi premierul Bulgariei, care a recunoscut rolul mare al Bisericii în istoria poporului bulgar. La fel şi în ţara noastră, Biserica este „maica poporului român”, fără de care nu rezistam ca etnie. Suntem „Grădina lui Dumnezeu” şi nu ne lasă Dumnezeu să pierim, dacă noi avem mare încredere în El.
Este păcat că la butoanele României s-au strecurat oameni politici care nu au nimic comun cu credinţa ortodoxă a poporului nostru.
Biserica este sfântă; îi aparţine în totalitate lui Dumnezeu şi ea are legile ei sfinte, care nu pot fi îngrădite de hotărâri guvernamentale.
14. Credeţi că Sfânta Împărtăşanie poate transmite virusul?
Doamne fereşte! Împărtăşania este Însuşi Hristos. În Potir nu este închipuire, simbol, ci prezenţa vie şi personală a Mântuitorului Iisus Hristos, Care a spus:
„Luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. Beţi dintru Acesta toţi, Acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-27).
34
Prin Potir nu se transmite nici un virus sau microb. Totul se spală şi se sfinţeşte prin Sângele lui Hristos. Aceasta este Ortodoxia. Decât să te împărtăşeşti cu îndoială, mai bine nu te apropii de Potirul Vieţii Veşnice, căci arde pe cei necredincioşi.
De două mii de ani, nimeni nu s-a contaminat prin Sfânta Împărtăşanie. Pe timpul pandemiilor de tot felul, preoţii i-au împărtăşit chiar şi pe cei cu boli contagioase şi nu s-au îmbolnăvit deloc. Aici este Taina! Potirul Îl conţine pe Hristos, care este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”.
15. De ce atâtea persoane publice, care nu frecventează Biserica şi nu au minime cunoştinţe teologice se pronunţă cu îndârjire asupra acestui subiect despre Împărtăşire?
Această atitudine a politicienilor, de a se amesteca în sfinţenia Bisericii, a Potirului,
35
ţine de obrăznicia lor. Aşa cum eu nu fac reguli în guvernul lor, în spitalele lor, în instituţiile lor, la fel nici ei, din bun simţ, nu trebuie să se amestece în această problemă. Fiecare instituţie îşi are specificul ei şi persoanele ei specializate; la fel şi Biserica îşi are propria tradiţie şi lucrare sfântă de două mii de ani, fără nicio întrerupere istorică.
Împărtăşirea nu este problema Guvernului; ea ţine doar de Biserică. Cine nu crede în sfinţenia Împărtăşaniei, să nu vină la Biserică, ca să nu o ia cu îndoială şi necredinţă. Vai de acea persoană!
Împărtăşania este un subiect tabu, despre care nu trebuie să îşi dea cu părerea cei necredincioşi, atei sau de alte confesiuni religioase.
36
16. Cum aţi reacţionat dumneavoastră în noua conjunctură legată de epidemie?
Am reacţionat ca mulţi alţi preoţi, având încredere în puterea lui Dumnezeu, Care este mare şi puternic. Cine a fost cu adevărat credincios pe timpul pandemiei a venit la Biserică cu orice risc. Este la fel ca în perioada comunistă, când era interzisă prezenţa în Biserică, şi totuşi mulţi oameni veneau la sfintele slujbe în vechiul regim comunist. Aproape toţi se cununau de către preot. Astăzi, în aşa-zisă libertate, oamenii stau necununaţi, în concubinaj. Ce paradox!
Unele îndemnuri ale unor politicieni, de a nu merge la Biserică pe timpul pandemiei, au fost înţelese de unele persoane ca nişte legi de interzicere a participării la sfintele slujbe. Prezenţa la sfintele slujbe este un act de mărturisire a credinţei, de demnitate, de curaj şi de încredere în puterea lui Dumnezeu.
17. Ce aţi simţit când aţi fost nevoit să slujiţi Sfânta Liturghie fără credincioşi?
Cea mai mare tristeţe pentru un preot este să slujească singur, fără credincioşi. Este un paradox, deoarece liturghia înseamnă comuniune, împreună-lucrare sfântă.
37
Capul are nevoie de picioare, de mâini, de ochi etc. Iar toate organele au nevoie de cap, pentru coordonare. Toate lucrează în echipă. La fel se întâmplă şi cu viaţa bisericească.
În temniţele comuniste, preoţii condamnaţi pentru credinţă au slujit liturghia nu singuri, ci împreună cu alţi deţinuţi. Într-o astfel de închisoare Nicolae Steinhardt
a primit botezul de la părintele Mina Dobzeu, de veşnică pomenire.
18. Au mai existat în istoria Bisericii cazuri în care s-au ţinut Sfintele Slujbe fără participanţi?
În Istoria Bisericii Române, de două mii de ani, nu s-a întâmplat acest dezastru: ruperea preotului de credincioşi. Am avut multe boli: holeră, lepră, ciumă etc., dar viaţa Bisericii a fost mult mai intensă şi poporul
38
a simţit ajutorul venit de la Dumnezeu prin Biserică.
Atunci când veneau astfel de calamităţi din cauza bolilor contagioase, se oficiau procesiuni cu Sfintele Icoane făcătoare de minuni, cu moaşte ale Sfinţilor şi îndată înceta orice pandemie. Istoria noastră este plină de astfel de mărturii. De ce nu facem şi noi la fel ca înaintaşii noştri?
19. Credeţi că, aşa cum se vehiculează în mass-media, ne vom confrunta cu un al doilea val de epidemie din toamnă?
Până vine al doilea val mai este mult, pentru că nu s-a oprit primul val, care este ţinut artificial din cifre ce nu pot fi probate fizic.
Vom începe anul şcolar tot online şi se apropie a doua mare sărbătoare creştină,
39
Crăciunul sau Naşterea lui Iisus Hristos, care trebuie şi ea umbrită de acest nevăzut virus covid 19, ce loveşte în primul rând în credinţa oamenilor.
Nici un vaccin nu poate garanta încetarea acestei pandemii, deoarece din punct de vedere medical, virusul îşi schimbă tulpina de la an la an, iar uneori chiar de mai multe ori în acelaşi an.
Pandemia este arma politicienilor, cu care ei pot controla cel mai bine poporul necredincios, ce L-a pierdut pe Dumnezeu şi nu o are ca ocrotitoare pe Maica Domnului sfânta Fecioară Maria.
20. În timpul stării de urgenţă, mulţi oameni şi-au făcut provizii în exces de bunuri de consum, uitând că alţii trăiesc la limita sărăciei. Credeţi că s-a practicat caritatea în aceste condiţii?
În rugăciunea „Tatăl nostru”, Iisus Hristos ne-a învăţat să zicem, printre altele, şi aceste
40
cuvinte: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”. Nu a zis: „şi mâine, şi poimâine” etc. Noi trebuie să ne îngrijim doar de ziua aceasta, căci de restul se ocupă Dumnezeu.
A strânge multe provizii pentru tine este în primul rând o dovadă de egoism, iar pe de altă parte este lipsă de încredere în ajutorul lui Dumnezeu. În Predica de pe Munte, Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă să avem încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu:
„Nu vă îngrijoraţi ce veţi mânca sau ce veţi bea sau cu ce vă veţi îmbrăca. Nu preţuieşte sufletul mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea? Uitaţi-vă la păsările cerului, ele nici nu seamănă, nici nu seceră şi nu strâng în hambare. Totuşi, Tatăl vostru ceresc le hrăneşte.
Nu sunteţi voi mai de preţ decât ele?” (Evanghelia după Matei 6, 25-26).
Oare dacă eu am provizii adunate pentru multe zile şi ştiu că în jurul meu sunt persoane sărace, care nu au ce mânca, gata să moară de foame, pot eu să fiu fericit?! În nici un caz nu aş fi aşa sadic! În aceste vremuri de lipsuri, de sărăcie, trebuie să fim solidari cu cei în nevoi. Caritatea acum se verifică, dacă o avem
41
în sânge sau nu. Eşti fericit doar în măsura în care faci pe altul fericit.
În toate să avem dreaptă socoteală! Când apar astfel de necazuri peste noi, să ne ferim de lăcomie, care vine din egoism şi din necredinţă. Mare este puterea lui Dumnezeu, Care S-a arătat în lume în persoana Mântuitorului Iisus Hristos!
21. Ce părere aveţi despre obligativitatea purtării măştilor de protecţie în anumite spaţii?
Cu masca este o problemă foarte delicată. Dacă este aşa de bună, de ce este nevoie să stăm la 4 metri unul de altul? Cine garantează că măştile pe care le purtăm sunt omologate de Ministerul Sănătăţii? Confecţionarea măştilor aduce mare profit celor care le fac.
42
Aşa cum orice maşină auto are un filtru de aer, care este foarte îmbâcsit, deoarece în el se adună praful şi toate mizeriile din timpul mersului, cam aşa se întâmplă şi cu masca pe care o purtăm zilnic în ea se adună toate bacteriile şi praful pe care îl înghiţim tot timpul. Sunt persoane sărace, care au doar o mască ce este folosită de multe ori, fără a fi des spălată. Cu ce ajută o astfel de mască?!
A purta mască într-un spaţiu sacru e o dovadă, în primul rând, de necredinţă. Dacă Biserica este casa lui Dumnezeu, ne poate îmbolnăvi Dumnezeu chiar în Casa Lui?!
Dacă punem masca în Biserică, în clipa aceea încetăm să mai credem în harul Sfântului Duh, care ne sfinţeşte şi ne protejează de tot răul.
Toate au o limită. Într-un loc public, cum este un magazin, sediul primăriei, al oricărei instituţii, purtarea măştii are o logică, dar în Biserică, spaţiul liturgic, nu are raţiune. Părem duplicitari. De ce mai venim la
43
Biserică mascaţi, dacă nu credem în sfinţenia ei, care este mare?! Este ridicol să sterilizăm linguriţa la fiecare împărtăşanie, cu care noi Îl oferim pe Hristos!
Aceasta este o mare decădere din credinţă, să-L dezinfectăm pe Hristos, Care este Izvorul sfinţeniei şi vindecătorul de orice boală. Aceasta este secularizarea credinţei în Biserică.
22. Cum îi încurajaţi pe oameni să nu îşi piardă credinţa în Dumnezeu şi speranţa că vor veni vremuri mai bune, chiar dacă locurile de muncă le sunt ameninţate sau au credite mari la bănci?
Trăim vremuri grele. Nu mai suntem siguri pe ziua de mâine, deoarece noi L-am scos pe Dumnezeu din viaţa noastră. El este veşnic şi noi suntem copiii Lui. Când L-am pierdut pe Dumnezeu, am pierdut bucuria vieţii, încrederea în ziua de mâine. Eu mereu le spun tuturor:
„Mare este Dumnezeul creştinilor, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”.
După ploaie vine mereu soare, lumină, linişte, bucurie. La fel şi după aceste încercări grele puse la cale de oameni necredincioşi, care se luptă pe faţă cu Dumnezeu. Este ca şi când
44
te-ai lupta cu Soarele, să-l dai jos de pe cer sau ai încerca să seci un ocean de apă plin de izvoare subterane.
Este multă lume necăjită, îngrijorată, cu mari datorii la Stat sau la bănci. Majoritatea trăiesc şi muncesc toată viaţa doar să plătească creditele pe care le-au făcut pentru nevoi personale. La toate aceste griji pământeşti a venit şi această nebunie, pandemie artificială întreţinută politic cu ajutorul unei părţi din mass-media. Această pandemie a dus la pierderea a sute de mii de locuri de muncă în ţara noastră, precum şi în lumea întreagă. Din acest mare necaz care trece peste omenire s-au îmbogăţit doar câteva firme multinaţionale, aflate în slujba ocultei mondiale.
Un lucru nu trebuie uitat: Dumnezeu nu se lasă umilit şi nici batjocorit. Adevărul va ieşi la iveală şi Lumina va învinge întunericul necredinţei. Puţin mai este şi Antihristul va pieri pentru totdeauna, cu toţi cei care l-au slujit pe acest pământ.
45
23. În aceste zile de început de vară, oamenii se simt mai relaxaţi, dată fiind şi ieşirea din starea de urgenţă. Credeţi că am învăţat ceva din lecţia pe care am trăit-o pe propria piele?
Lucrurile se află în plină desfăşurare. Starea de alertă se poate transforma politic în orice zi în stare de urgenţă. Totul depinde de o mică grupare politică aflată acum la putere.
Relaxarea este provizorie. Oamenii nu se simt încă în largul lor şi nu sunt liberi. Frica de sistem a pus stăpânire pe ei. Această stare indusă în fiecare zi prin mass-media îţi ia bucuria vieţii şi demnitatea de a fi om liber. Multe drepturi constituţionale pot fi anulate oricând printr-o hotărâre a unui ministru. Parlamentul ca for legislativ este lipsit de autoritate. Curtea Constituţională şovăie şi ea de frica pandemiei. Grija pentru sănătate este mai mare decât drepturile fundamentale ale omului. De aici pleacă această confuzie la toate nivelurile politice. Organizaţia Mondială a Sănătăţii s-a infiltrat în toate instituţiile de unde se iau decizii vitale pentru om şi societate.
46
Noi încă nu am învăţat nimic din aceste vremuri pe care le trăim. Prima lecţie care trebuie învăţată este: să ne întoarcem cu trupul şi cu sufletul la Dumnezeu, nu formal şi nici din frică. El ne aşteaptă cu dragoste şi cu lacrimi de pocăinţă adâncă.
A doua lecţie este: fără Dumnezeu nu putem face nimic, oricât de dure ar fi măsurile de sănătate impuse. Virusul trece şi prin mască şi intră oricând în corpul nostru lipsit de imunitate din cauza necredinţei şi a felului de trai haotic în această lume fără principii sănătoase, desprinse din Evanghelia lui Hristos.
24. Ce este mai de temut: moartea din pricina virusului, frica de un viitor incert sau moartea sufletească?
Cel mai mare dezastru pe care l-a adus omenirii acest covid 19 este frica. Pentru a ne stăpâni şi controla, diavolul a inventat acest instrument al fricii de orice: de boală, de sărăcie, de moarte, de sistem, de viaţa de dincolo.
47
Frica ne-a transformat într-o societate psihopatică, în care suspiciunea şi neîncrederea au luat locul dragostei şi al normalităţii. În suferinţă, în loc să fim solidari, fugim unii de alţii, prevalându-ne de distanţarea socială, fizică, impusă de autorităţi.
Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscop al Cezareii Capadociei în secolul IV, a luat în braţe sute de leproşi (lepra fiind boală contagioasă incurabilă): le-a şters rănile, i-a pansat, deoarece era şi medic, şi episcop; i-a împărtăşit şi a stat cu ei la masă, dar nu a murit de lepră. Astăzi, dacă acest sfânt ar fi trăit, i-ar fi fost interzis de către autorităţile publice să se apropie fără mască de astfel de bolnavi.
48
Oamenii de astăzi mor din aceste frici induse prin mass-media. Ei se tem de orice, chiar şi de umbra lor. Biblia, Cartea lui Dumnezeu, ne îndeamnă pe toţi aşa:
„să nu te temi de frica fără de veste şi nici de vreo năvală a celor păcătoşi”
(Pilde 1, 25).
Fiecare din noi să citim zilnic din Psaltire:
„Domnul Dumnezeu este apărătorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa?”
(Psalmul 26, 2).
Nouă să ne fie frică doar de Dumnezeu, şi nu de oameni! Frica de Dumnezeu înseamnă frica de a nu-L pierde pe Dumnezeu sau a nu-Şi lua Dumnezeu mâna de pe noi. Noi suntem tot timpul în mâinile lui Dumnezeu.
Dacă noi dăm drumul unui obiect casant pe care îl ţinem în mâini, el se va sparge prin cădere, se va distruge de tot; la fel se întâmplă şi cu noi, oamenii, dacă Dumnezeu Îşi ia mâna de pe noi.
Aceasta este frica de Dumnezeu care ne
49
aduce linişte, siguranţă şi dragoste faţă de El.
Frica pe care ne-o dă diavolul aduce nelinişte, necredinţă, suicid, spaimă, moarte etc. Să fugim de aceste frici prin spovedanie deasă, să fim mereu prezenţi la sfintele slujbe în Biserică, să citim din Sfânta Scriptură zilnic şi din cărţile Sfinţilor Părinţi, care au biruit aceste ispite în timpul vieţii lor prin credinţă, post şi rugăciune multă.
25. Cum îi putem ajuta pe cei de lângă noi să aibă o viziune optimistă asupra vieţii?
Îi putem ajuta în primul rând prin exemplul nostru. Să avem demnitate, să nu ne fie frică, să fim responsabili cu igiena personală, să avem încredere în Dumnezeu chiar în cele mai grele momente, deoarece la El este scăparea şi tot binele din lume.
Noi toţi suntem copiii lui Dumnezeu. Noi, ca părinţi de copii, facem totul ca să le fie lor bine; cu atât mai mult Dumnezeu are grijă de noi. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea (adică pe noi, oamenii), încât a trimis în lume pe Unicul Său Fiu, ca să fie jertfit pentru păcatele noastre pe Cruce. (Ioan 3, 16).
50
26. Ce trebuie să facem pentru sufletul nostru, aşa încât să putem depăşi orice situaţie dificilă?
Mântuitorul Hristos ne spune aşa:
„căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate se vor adăuga vouă”
(Matei 6, 33)
Sau „ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 37).
Din aceste texte biblice reiese clar: cea mai mare grijă a noastră este faţă de sufletul nostru. Să nu punem covid 19 ca prioritate în viaţă!
Atunci când sufletul nostru este sănătos, vom învinge mult mai uşor orice boală care ne atacă. Vindecarea vine din interior! Mulţi medici credincioşi cu adevărat în puterea lui Dumnezeu au înţeles acest mare adevăr şi îi sfătuiesc pe pacienţi să se roage şi să-L caute cu toată fiinţa pe Părintele ceresc. Un medic creştin mi-a spus într-o zi la spital: „Părinte, eu ca medic operez, tai corpul, dar Dumnezeu este Cel care vindecă”.
Mare adevăr a grăit!
Maslul este o slujbă a Bisericii care are multă putere de vindecare pentru orice boală. Această slujbă se face cu mai mulţi
51
preoţi. Multe persoane s-au vindecat prin Sfântul Maslu.
De asemenea, în Biserică noi avem aghiasma mare, care se sfinţeşte în fiecare an de Bobotează, pe 6 ianuarie. Această apă sfinţită are multă putere de vindecare şi de întărire a bolnavului care crede cu tărie în Dumnezeu.
27. Cum trebuie să ne raportăm creştineşte la moarte?
Biserica Ortodoxă este o Biserică a învierii. Ea crede cu tărie în viaţa de dincolo. Nu există moarte. Noi doar ne mutăm, prin deces, de aici, dincolo, în lumea veşniciei. Sfântul Serafim saluta aşa pe oricine întâlnea, în orice zi a anului: „Hristos a înviat! Tu eşti bucuria mea!”. De unde avea sfântul atâta bucurie
52
interioară şi faţa îi radia de bucurie? Tocmai de la acest mare dar al învierii.
Cum ar fi ziua fără prezenţa soarelui sau cum ar fi viaţa omenească fără înviere? Întuneric, haos, moarte...
Prin moarte omul nu intră în nefiinţă sau în nirvana, unde el se topeşte în acest Univers care ne înconjoară. Omul a fost creat de Dumnezeu ca să devină nemuritor. Trupul omului, deşi este înmormântat, va beneficia de înviere. La sfârşitul lumii, când va veni din nou Iisus Hristos pe pământ, ca Împărat al slavei cereşti, toţi morţii vor învia cu trupurile transfigurate, pentru a merge la judecata finală, unde se va face evaluarea în public a fiecăruia dintre noi, după cum citim în Evanghelia după Matei, capitolul 25, 31-46.
Nu ne temem de moarte, ci doar de veşnicie, unde ne vom întâlni faţă în faţă cu Dumnezeu, de Care poate ne-am lepădat cu bună ştiinţă. Nu-L putem păcăli pe Dumnezeu.
53
28. Ce părere aveţi despre termoscanare? Credeţi că ne afectează în vreun fel sănătatea fizică sau spirituală?
Termoscanarea nu este elocventă. Este făcută de un aparat care trebuie mânuit doar de personalul medical şi el trebuie verificat des pentru a fi în parametrii ceruţi.
Creştinii au o mare temere de această termoscanare, deoarece, cât de curând, oamenii vor fi obligaţi să primească pe frunte sau pe mâna dreaptă microcipul, exact cum a profeţit Apocalipsa, ultima carte din Biblie, în capitolul 13.
În acest microcip, mai mic decât bobul de orez, vor fi introduse toate actele de identitate: buletin, certificat de naştere, de căsătorie, dacă este cazul, cardul bancar, asigurarea de
54
sănătate, de maşină etc. Din acest microcip care are în el o serie formată din cifre şi litere nu vor lipsi cele 3 cifre, 666. De unde a ştiut Sfântul Evanghelist Ioan, cu aproape două mii de ani în urmă, când a scris despre aceste lucruri, care au început să se adeverească în zilele noastre?
Acesta este argumentul forte, că Biblia este o carte foarte adevărată, scrisă sub inspiraţia totală a Sfântului Duh.
Termoscanarea se face pentru a ţi se lua temperatura. De ce termometrul cumpărat de mine din farmacie, omologat, nu-l pot folosi la intrare în magazin, ca să arăt gardianului temperatura corpului meu?
55
Ce studii medicale poate avea un paznic de la intrarea în magazin, care decide dacă pot intra sau nu acolo?
Când vom avea microcipul implantat în noi, nu vom putea scăpa sub nicio formă de termoscanare, care ne fură libertatea. Vom deveni nişte roboţi, înseriaţi, fără nume de botez.
Doamne, apără-ne de aceste vremuri apocaliptice!
29. Aţi cunoscut/cunoaşteţi personal pe cineva care să fi fost bolnav de covid 19?
În această vreme de pandemie, am călătorit mult în ţară. Nu am întâlnit până acum o persoană rudă cu mine sau cunoştinţă apropiată, să sufere doar de covid 19. Persoane cu viroze de primăvară, răcite, care să tuşească, am găsit ca în fiecare an, chiar multe.
După statisticile medicale oficiale din fiecare an şi publicate, se poate observa clar numărul deceselor produse de gripă. Covid 19 există ca virus, dar numai
56
din cauza lui se moare mai puţin. El întotdeauna „ajută” să mori mai repede dacă ai şi alte afecţiuni, boli asociate.
Anul acesta nimeni nu a mai murit de alte boli, toţi au murit de covid 19. Există îndrumarea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, ca orice deces să fie înregistrat şi din cauza covid 19. Acest lucru a produs neîncredere în aceste raportări zilnice cu morţii sau cu cei bolnavi pe perioada pandemiei.
Există un target pe care fiecare ţară trebuie să-l atingă. De unde ştiu guvernanţii că încă nu s-a ajuns la punctul culminant al pandemiei? După care se vor micşora cifrele raportate. Parcă povestea prea e cusută cu aţă albă... Părerile medicilor se contrazic de multe ori, şi chiar cele ale miniştrilor. Nu există ceva unitar în explicaţii şi în raportare. Apar tot felul de ştiri care se bat cap în cap.
Virusul există, dar nu la această amploare alarmistă care a creat o totală psihoză.
57
La televizor, pe orice canal, subiectul numărul unu este doar covid 19. Celelalte probleme majore ale poporului au dispărut cu desăvârşire din atenţia societăţii şi a guvernului.
30. Aţi avut/aveţi îndoieli legate de existenţa concretă a acestui virus?
Da, am îndoieli despre această psihoză legată de covid 19. Nu sunt medic, dar îmi place să mă documentez; în primul rând de la prietenii mei, care lucrează în sistemul sanitar. Apoi citesc cărţi, reviste, studii despre acest subiect internaţional. Abordarea acestui virus covid 19 este diferită. Totul depinde de orientarea politică. Ca mine, mulţi gândesc astfel. Sunt foarte îngrijorat de efectele psihice
Multe persoane au intrat în depresie totală. Pentru această boală nu există vaccinuri. E nevoie de o terapie spiritualăcontinuă, statornică şi cu multă dăruire în ale acestei pandemii, duhul credinţei, ca pacientul să-şi capete din nou încrederea în Dumnezeu.
58
31. În această conjunctură de relaxare a măsurilor drastice, vin oameni mai mulţi la Biserică? Solicită ei mai des Sfânta Spovedanie? Cei deja credincioşi sunt mai tari în credinţă?
Oamenii nu se grăbesc să vină în număr foarte mare la Biserică. S-au învăţat comozi în credinţă. Poţi sta acasă, unde ai slujba la televizor. Mereu li s-a spus că Biserica poate fi şi casa creştinului. Multora le convine această perspectivă.
Pe zi ce trece, se observă o răceală a credinţei. Problema sufletului nu mai este o prioritate. Doar când oamenii se află la grea încercare şi nu găsesc altă soluţie, aleargă în cele din urmă la Biserică. Mereu am întâlnit probleme grave de depresie, de stări care conduc uneori la suicid.
Cele mai grave probleme întâlnite sunt legate de familie, divorţ, neînţelegeri între soţi, între copii şi părinţi sau dispute cu neamurile. Mulţi au devenit şomeri, iar
59
alţii nu au bani de medicamente sau de alimente de strictă necesitate. Acestea sunt problemele cele mai dese pe care le întâlnesc ca preot în ultima vreme.
32. Credeţi că această epidemie e un semn al sfârşitului iminent al lumii?
Această pandemie nu este ultimul semn de la sfârşitul lumii. Ea este începutul unei perioade grele. Va urma o cernere mare a credinţei creştine. Aurul se vădeşte a fi aur curat doar prin foc; la fel şi creştinul este autentic doar dacă trece cu bine prin aceste vremuri de necredinţă ale pandemiei.
Vremurile pe care le trăim acum nu trebuie să ne sperie, dar ele ne dau de gândit. Nu poţi fi căldicel. În Apocalipsă se spune că va veni vremea când va trebui să fim foarte fierbinţi pentru credinţă, plini de jertfă şi de curaj în a-L mărturisi pe Hristos; sau reci, nepăsători, îndoielnici în actul credinţei creştine.
După această pandemie, vor veni vremuri şi mai grele. Ni se va cere obligativitatea vaccinării, a cip-uirii şi lepădarea totală de credinţă. Va veni vremea când un creştin autentic va fi un martir în devenire. Cu ajutorul lui Dumnezeu vom trece şi peste aceste vremuri apocaliptice. Nu ne temem! Cu noi este Dumnezeu!
60
33. Ce părere aveţi despre obligativitatea vaccinării?
Vaccinarea este un mare abuz asupra omului. I se anulează libertatea. De ce persoana vaccinată se teme de o persoană care nu vrea să fie vaccinată? Dacă vaccinul este aşa de bun şi îţi dă o imunitate totală, de ce te temi de o persoană nevaccinată? Înseamnă că vaccinarea nu este o soluţie bună împotriva acestui virus covid 19!
Prin vaccinare i se anulează omului drepturile sale constituţionale, iar el ajunge să fie un sclav.
Legea 46/2003, Legea referitoare la Drepturile Pacientului, prin articolul 13 spune aşa: „pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie medicală, asumându-şi în scris răspunderea pentru decizia sa”.
Conform Deciziei Curţii Europene a Drepturilor Omului din 2002, „vaccinarea obligatorie intră în coliziune cu dreptul la viaţă privată garantată de articolul 8 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi a Libertăţii Fundamentale”.
61
Carta Drepturile Fundamentale a Uniunii Europene prevede la articolul 3 „Dreptul la integritatea persoanei”.
Prin acest proiect de lege dictatorial, fascist, comunist, al vaccinării obligatorii se prejudiciază libertatea de exprimare a Drepturilor Omului, de a fi informat cu privire la riscurile acestei vaccinări.
Acolo unde există riscuri, în orice domeniu, trebuie garantată libertatea de a face sau a nu face un anume lucru.
Prin articolul 59 din Proiectul de Lege a vaccinării obligatorie în România, personalului medico-sanitar şi farmaceutic i se interzice să vorbească despre riscurile acestei vaccinări.
De ce companiile farmaceutice din lume care produc aceste vaccinuri nu-şi asumă în scris răspunderea legală pentru siguranţa produsului realizat de ele?
Organizaţia Mondială a Sănătăţii joacă în prezent rolul de agent de vânzare a acestor vaccinuri.
În ultima vreme, la indicaţiile acestei instituţii mondiale, s-a creat isteria pandemiei de „gripă aviară”, „gripă porcină”, mai nou „gripa coronavirus”, iar de pe urma
62
lor au avut de câştigat anumite trusturi farmaceutice. Acesta este unul din motivele pentru care populaţia României nu are încredere în vaccinarea obligatorie, de pe urma căreia se vor îmbogăţi peste noapte conducătorii acestor instituţii farmaceutice mondiale, care produc aceste vaccinuri.
În S.U.A., Marea Britanie, Spania etc., ţări democratice, nu există această Lege a vaccinării obligatorii, ci doar se fac recomandări pentru vaccinarea populaţiei.
De ce această grabă, în România, de a vota această Lege a vaccinării obligatorii?
Este clar, deci, că nu mai există democraţie în ţara noastră şi că poporul român a devenit „o turmă de animale cuvântătoare” condusă de un grup de oameni politici care apără interesele financiare ale unor instituţii mondiale. Iată argumentele mele împotriva acestei vaccinări obligatorii.
34. Dacă va apărea un vaccin unanim acreditat contra covid-19, va rezolva el problema îmbolnăvirilor cu acest virus?
Oricât s-ar strădui ştiinţa să producă un vaccin împotriva acestui virus covid 19, nu va reuşi să-l izoleze, deoarece tulpina lui
63
se modifică foarte repede. Apar mereu alţi viruşi inventaţi în laboratoare, care vor fi agresivi, pentru a scoate mereu noi vaccinuri costisitoare.
Psihoza pe care o produce covid 19 nu poate fi vindecată prin vaccinuri. Este cea mai gravă boală, la care vor fi supuşi oamenii.
De frica acestui virus ei vor accepta foarte repede orice vaccin.
Nimeni nu poate garanta eficienţa unui astfel de vaccin, care trebuie testat câţiva ani pe un segment mare de populaţie din toate ţările.
Un vaccin făcut pentru populaţia din India nu are aceleaşi efecte pentru populaţia din Europa.
Este ca şi când ai încerca să cultivi grâu în vârf de munte pe un teren arabil bine lucrat. Nu se poate aşa ceva. La fel se întâmplă şi cu aceste vaccinuri. Noi, în România, am avut un Institut, Cantacuzino, pentru a face vaccinuri şi medicamente româneşti, care a fost distrus cu bună ştiinţă după Evenimentele din Decembrie 1989. Acum se încearcă, fără mari şanse, redeschiderea acestui Institut.
64
Ca ţară, noi am pierdut foarte mult, deoarece „agenturile străine”, cu ajutorul „cozilor de topor” din România, au lucrat sistematic la distrugerea economică, socială şi spirituală a poporului nostru.
35. Ţinând cont şi de relaţia Stat biserică de-a lungul istoriei, care ar fi limitele implicării Statului în viaţa oamenilor în general şi a credincioşilor în special?
Între Biserică şi Stat a existat, de-a lungul istoriei, o relaţie de respect reciproc. În ultima vreme, Statul, prin legile pe care le promovează, caută să se amestece în viaţa Bisericii, ceea ce este foarte grav. Biserica este o instituţie divino-umană, al cărei cap este Hristos. Legile Statului nu trebuie să lovească în legile morale ale Bisericii şi nici în tezaurul ei de credinţă ortodoxă pe care o propovăduieşte de 2000 de ani.
Biserica a jucat un rol deosebit în identitatea poporului român, în dezvoltarea culturii şi a civilizaţiei noastre. Primele şcoli şi spitale s-au creat în Biserică şi prin Biserică. Tiparul a fost
65
adus tot de Biserică. În toate momentele istorice, Biserica a fost alături de popor şi pentru popor. Statul nu trebuie să uite acest adevăr istoric.
36. Credeţi că vom trăi treptat apusul libertăţii umane?
Este adevărat că noi ne aflăm la apusul libertăţii noastre. Cel mai mare dar pe care ni l-a dat bunul Dumnezeu este libertatea, pe care Statul o restrânge din ce în ce mai mult. Dorul de libertate i-a îndemnat pe oameni să iasă pe străzi în Decembrie 1989 şi să strige: „jos dictatura comunistă!”. Aceste revolte spontane au dus la înlăturarea regimului dictatorial.
Este trist că unii oameni fac o mare confuzie între libertate şi libertinaj. Sfântul Augustin a dat cea mai frumoasă definiţie a libertăţii: „iubeşte şi fă ce vrei!”. Dacă iubeşti cu adevărat pe cineva, nu-i poţi face rău; îi doreşti tot timpul binele. Deci libertatea nu este opţiunea între bine şi rău, ci alegerea exclusivă a binelui. Când alegi răul, nu mai eşti liber.
66
Libertinajul este înţeles astfel: ai voie să faci ce vrei, să înjuri pe cine vrei şi să te împotriveşti la orice. Libertinajul produce haos, tensiune, nesiguranţă. Libertatea îţi dă linişte, demnitate, respect, bucurie sfântă.
37. În timpul stării de urgenţă, multe persoane au trecut prin stări negative, precum panica, frica, nesiguranţa. Unele dintre ele sunt încă marcate de aceste emoţii neplăcute. Cum le puteţi consilia ca preot având şi pregătire psihologică?
Ca preot, cel mai greu este să lucrezi cu sufletele oamenilor, mai ales în aceste vremuri tulburi pe care le trăim noi, din cauza pandemiei covid 19.
Peste tot am întâlnit persoane debusolate, panicate, triste, dezamăgite, lipsite de bucuria vieţii, unele chiar gata de suicid. Aceste persoane se recuperează mai greu, mai ales când nu au nicio relaţie cu Dumnezeu. Este nevoie de multă rugăciune, de spovedanie deasă, de împărtăşanie, pentru ca ele să prindă putere, curaj în lupta vieţii.
Biserica are un mare rol în vindecarea acestor boli sufleteşti. Preotul duhovnic nu poate fi înlocuit de niciun psiholog sau terapeut, oricât de specializat ar fi el. Aceste persoane te ascultă cu răbdare, îţi dau sfaturi
67
de specialitate, dar nu pot să îţi transmită harul lui Dumnezeu, care uşurează sufletul.
Doar duhovnicul are acest mare dar de la Dumnezeu, de a ne dezlega de păcatele mărturisite. Preotul poate pătrunde până în adâncul sufletului, în inima omului, în locul cel mai intim, unde nimeni nu poate intra. Acesta este atu-ul duhovnicului, care nu poate fi înlocuit de nimeni.
Dacă ar lucra mulţi preoţi duhovnici în închisori, iar toţi deţinuţii s-ar spovedi sincer, nu ar mai fi nevoie de atâta personal, ca să îi păzească. Un om eliberat sufleteşte nu mai fuge; îşi asumă responsabilitatea pentru fapta săvârşită şi aşteaptă în linişte să treacă perioada de încarcerare stabilită de justiţie, pe baza faptelor săvârşite.
Biserica, ca spaţiu liturgic, devine un spital duhovnicesc, în care te vindeci de orice boală sufletească. Chiar şi bolile trupeşti se pot vindeca complet prin puterea rugăciunii Bisericii, manifestată prin oficierea Sfintei Liturghii, a Sfântului Maslu şi a tuturor dezlegărilor pe care le
68
citeşte preotul din cartea Molitfelnic sau Aghiasmatar.
Cea mai mare bucurie, ca preot, o am când văd că o persoană trecută prin mari încercări zâmbeşte, râde şi începe să iubească viaţa, cu toate bucuriile ei lăsate de bunul Dumnezeu.
38. Ce cărţi aţi recomanda celor care simt nevoia să recurgă la ajutorul unor bune lecturi, pentru a depăşi anxietatea legată de viitor?
Eu recomand tuturor în primul rând ceea ce fac şi eu: să renunţe pe cât posibil la telefon şi la televizor, precum şi la internet. Atunci când o persoană devine liberă, stăpână pe ea şi nu mai este robită de această tehnică ispititoare, care iradiază foarte mult şi ne mănâncă timpul necesar comunicării reale cu cei din jur, şansele de vindecare completă sunt mari. Una este să vorbeşti faţă în faţă cu cineva, şi alta să vorbeşti pe whatsapp sau prin alte mijloace de socializare, ore întregi, iar unii chiar toată ziua, până noaptea târziu.
Cartea cu cel mai mare folos duhovnicesc este Biblia şi în special Noul Testament, care ne dă multă linişte sufletească, speranţă de viaţă şi încredere în puterea Mântuitorului Iisus Hristos.
69
Eu recomand tuturor să citească măcar o carte pe săptămână, din orice domeniu. În cazul de faţă, pentru cei care suferă de anxietate, le-aş recomanda câteva cărţi de specialitate: Psihoterapia ortodoxă. Ştiinţa Sfinţilor Părinţi, Editura Egumeniţa, scrisă de mitropolitul grec Hieroteos Vlachos; Conversaţii cu Dumnezeu, 3 volume, scrisă de Neale Donald Walsch; Nervozitate, cauze, manifestări, remedii duhovniceşti, scrisă de Dmitri Avdeev.
De asemenea, alte cărţi folositoare: Patericul, Filocalia, Vieţile Sfinţilor, pentru că sfinţii au trecut şi ei prin multe încercări ale vieţii. Pentru liniştire, le recomand cu căldură să zică cât mai des, în taină, în adâncul sufletului, această scurtă rugăciune a lui Iisus:
„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”.
70
Este cea mai puternică rugăciune şi la îndemâna fiecăruia dintre noi.
39. Consideraţi că epidemia prin care încă trecem este consecinţa păcatelor oamenilor sau a păcatelor noastre personale? Cum să ne raportăm la ceilalţi judecând doar păcatul, nu şi persoana în cauză?
Orice pandemie are în spatele ei păcate strigătoare la cer. Cu toţii suntem păcătoşi în faţa lui Dumnezeu, începând cu mine, cu tine, cu el, cu voi, cu noi toţi. Trebuie să ne asumăm vinovăţia. Schimbarea trebuie să înceapă cu mine. Eu nu trebuie să arunc cu pietre în alţii şi să acuz pe cei din jurul meu.
Cel mai mare păcat este că am rupt legătura cu Dumnezeu, că ne-am lepădat de El şi nu-I mai ascultăm poruncile Sale Sfinte.
Al doilea păcat este duplicitatea: suntem creştini doar cu numele. Faptele noastre de multe ori întrec răutatea păgânilor. Am devenit formalişti în Biserică: ţinem la tipic şi uităm esenţialul vieţii: bunătatea manifestată faţă de oricine, indiferent de etnie, religie sau stare socială.
Al treilea păcat este egoismul din noi: ne vedem doar pe noi înşine, îi sfidăm pe cei din jurul nostru.
71
Să ne vedem păcatele noastre, să ne eliberăm de ele şi atunci şi cei din jurul nostru se vor schimba în bine.
În viaţă să urâm păcatele, şi nu pe oamenii care le fac! Să ne rugăm pentru îndreptarea lor! Acum este vremea să-L mărturisim pe Hristos prin cuvânt, dar mai ales prin fapte bune. Un dicton vechi spune: „fapte, nu vorbe!”
40. Astăzi, asistăm la situaţii cu totul speciale, precum discuţii duhovniceşti online, între creştini şi clerici, transmiterea Liturghiei şi a slujbelor religioase online şi privatizarea cultului public religios, încât va exista tendinţa să se creadă că Biserica din casa credinciosului este la fel de importantă ca Biserica cea mare din spaţiul public. Ce părere aveţi despre acest fenomen?
Nu există argumente istorice, sociale, pastorale, ca să putem înlocui Biserica ca locaş liturgic cu „Biserica” din casa familiei noastre. Dumnezeu a spus lui Moise şi, prin el, întregului popor:
„Să-Mi faci locaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul vostru”
(Ieşire 25, 8).
Din Istoria Bisericii Universale, aflăm că în perioada persecuţiilor religioase din primele
72
veacuri, creştinii îşi riscau chiar viaţa, pentru a lua parte la Sfânta Liturghie, oficiată în catacombe, peşteri etc. în timpul nopţii. Ei au înţeles foarte bine cât de importantă este viaţa liturgică în Biserică şi prin Biserică.
Casa creştinului, o putem asocia doar cu pridvorul Bisericii, unde a funcţionat şi „prima şcoală românească”, dar ea nu poate înlocui altarul Bisericii, care este „Sfânta Sfintelor”.
Oricât s-ar dezvolta tehnologia, nu se poate transmite online sfinţenia Liturghiei, care este jertfa Mântuitorului Iisus Hristos.
73
41. Cum vedeţi sfinţia voastră aceste transformări? Există pericolul deformării cultului public?
Pandemia din anul acesta a fost o provocare pentru Biserică, ea venind cu această alternativă online, impusă de autorităţi, pentru a opri accesul credincioşilor la sfintele slujbe oficiate doar de preoţi în locaşurile bisericeşti.
Această stare prelungită are efecte negative pentru viaţa liturgică, care pune mare accent pe comuniunea euharistică şi prezenţa reală a credincioşilor la Sfânta Liturghie.
Biserica nu trebuie să încurajeze transmiterea online a slujbelor religioase, deoarece credincioşii vor deveni, cu timpul, comozi, urmărind de acasă orice slujbă bisericească.
Conştiinţa omului modern, în special după invenţia reţelelor virtuale sociale, care oferă iluzia unei comunicări reale, alunecă treptat în această lume online, cu care credinciosul se obişnuieşte ca fiind o stare normală.
74
Cu adevărat există acest pericol al deformării duhovniceşti a cultului religios, tot mai mult mediatizat în spaţiul online.
42. Misterul cultului religios public poate fi relativizat dacă este transmis online?
Sfânta Liturghie, inima cultului religios, este un mare mister, o stare cerească de jertfă şi de iubire pe care nu o putem asocia cu o piesă de teatru radiofonic. Transmiterea online a unei slujbe bisericeşti îşi are raţiunea doar pentru acele persoane care sunt imobilizate la pat sau pentru altele care, din motive bine întemeiate, nu pot fi prezente în locaşul sfânt o perioadă mică de timp.
Există pericolul ca Biserica să devină o societate de nick-name-uri dispersate, conectate pe internet.
Din ce în ce mai mult se observă, în ultima vreme, că lumea reală este înlocuită cu o lume virtuală, care ne sărăceşte din punct de vedere duhovnicesc. Natura Bisericii, esenţa ei divină nu implică participarea virtuală a credincioşilor la Sfintele Taine, precum şi la oficierea Sfintei Liturghii de acasă sau de la locul de muncă. Nimeni din vechime nu se gândea că poate fi posibil, în
75
loc de prezenţă reală, vie în Biserică, să dai un click şi să participi online la tot serviciul religios.
43. Cum descrieţi sfinţia voastră fenomenul trăirii religioase a credincioşilor în spaţiul virtual?
Participarea online la sfintele slujbe este în sine o amăgire, o neîmplinire. Atunci când urmărim la televizor o emisiune culinară cu tot felul de mâncăruri bine preparate, rămânem flămânzi; la fel se întâmplă cu noi când, din comoditate, alegem să nu mai mergem la Biserică, pentru a fi în comuniune cu slujitorii bisericeşti. Atunci când stăm în spaţiul virtual la oficierea sfintelor slujbe, nu mai punem deloc accent pe ţinuta fizică şi nici nu ne mai putem concentra cu toată fiinţa, aşa cum trebuie să o facem în casa lui Dumnezeu. Există pericolul să dispară caracterul sacru al sfintelor slujbe.
Prin metoda online, trăirea religioasă nu are esenţă teologică; totul se rezumă la partea artistică: muzica religioasă frumoasă, veşmintele atrăgătoare etc.
Slujbele religioase transmise online trebuie să le vedem ca pe o necesitate pastorală de moment, şi nu ca pe o normalitate, cu perspectivă de viitor.
76
44. Putem vorbi de o participare adecvată de acasă la slujbele Bisericii transmise online?
Una este participarea familiei în Biserică la sfintele slujbe, şi alta este prezenţa ei online, de acasă. În Biserică ai conştiinţa că Dumnezeu este viu, prezent, real. Pictura religioasă creează, de asemenea, o ambianţă deosebită de rugăciune, de trăire spirituală.
Acasă, trăirile religioase nu pot fi foarte puternice şi nu ne pot aduna pe toţi din familie „într-un cuget şi o simţire”. A rămâne acasă, să ascultăm slujbele religioase online poate deveni o obişnuinţă, o a doua natură, care ne îndepărtează încet-încet de viaţa liturgică a Bisericii. Cu timpul, Biserica, din spaţiu liturgic poate deveni un muzeu.
77
De acasă putem urmări o conferinţă religioasă, o piesă de teatru religioasă sau documentare creştine, care sunt mijloace de catehizare a credincioşilor.
45. Lucrează Harul lui Dumnezeu prin canalele media pentru curăţirea şi sfinţirea oamenilor?
Harul nu poate fi transmis online.
Credinţa în Iisus Hristos fiul lui Dumnezeu, Care S-a întrupat (Ioan 1, 14) este o realitate istorică, şi nu o ficţiune în care credeau ereticii dochetişti.
Euharistia nu este o iluzie optică, ci o realitate vie, după cum citim în Sfânta Scriptură:
„Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii. Şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi o mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă. Ce am văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos” (1 Ioan 1, 1-3).
Orice emisiune religioasă transmisă online este în sine o lecţie de religie, de cultură şi de zidire sufletească, lipsită însă de harul care lucrează cu putere în Biserică.
78
46. Astăzi universul i se descoperă omului în mare parte prin tehnologie şi ştiinţă, dar parcă omul este tot mai dezorientat şi nesigur pe el. El are informaţia de care are nevoie la îndemână printr-un singur click pe net oricând şi la orice oră, dar mai mult ca niciodată nu se poate înţelege pe el şi lumea în care trăieşte, cu atât mai mult pe Dumnezeu. Părinte profesor, care sunt cauzele din spatele acestor stări de nesiguranţă şi de confuzie ale omului postmodern şi ce este de făcut concret astăzi ca omul să îşi revină din astfel de stări?
Metoda online de transmitere a sfintelor slujbe bisericeşti nu este o cale viabilă pentru viaţa duhovnicească a credincioşilor. Doar prezenţa vie în spaţiul liturgic al Bisericii ne poate umple golul duhovnicesc din suflete. Profetul Amos din Vechiul Testament a făcut o profeţie pentru vremurile noastre:
„Iată, vin zile, zice Domnul Dumnezeu, în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului” (Amos 8, 11).
79
Stările de nesiguranţă şi de confuzie ale omului postmodern îşi au izvorul în desacralizarea slujbelor bisericeşti, neparticiparea deasă la Sfânta Liturghie, depărtarea de Spovedanie şi Euharistie, distanţarea de harul lui Dumnezeu care se revarsă prin Sfintele Taine.
Una este participarea virtuală la Liturghie, şi alta este prezenţa vie şi reală în Biserică.
„Normalitatea” transmiterii online agravează mult comunitatea parohială din punct de vedere duhovnicesc.
Nu trebuie să interzicem emisiunile religioase online, dar nu putem fi de acord ca această stare de provizorat să devină o normalitate pentru cultul Bisericii noastre ortodoxe.
E mai bine să auzi Liturghia din curtea Bisericii, decât să stai acasă conectat online la sfintele slujbe, eventual picior peste picior, cu o cafea alături sau în alte ipostaze jenante.
80
47. Credeţi că s-a schimbat sensul înţelegerii ascezei în mintea credincioşilor de astăzi?
Asceza este o stare care trebuie să cuprindă întreaga fiinţă a creştinului: şi trupul, dar şi sufletul. Ea nu se rezumă doar la postul alimentar, ci are în vedere trăirea duhovnicească în simplitate, cu bucurie sfântă.
Asceza presupune o mare jertfă de sine în slujba lui Dumnezeu şi a celor din jurul nostru. Pentru mulţi creştini din vremea noastră, asceza nu mai are aceeaşi valoare teologică de altădată. Pentru a înţelege corect puterea şi necesitatea ascezei creştine, trebuie să recitim cu luare-aminte cărţile filocalice ale Sfinţilor Părinţi.
Asceza înseamnă lupta cu patimile noastre. Astăzi mulţi creştini au devenit „căldicei” (Apocalipsă 3, 16). În vechime, pentru mulţi, asceza era o normalitate, un stil de viaţă pe care-l aplicau nu doar monahii, ci şi mulţi mireni din Biserică.
81
48. Asceza sau lucrarea curăţirii de patimi reprezintă o concepţie sinistră pentru mulţi oameni care au mintea ameţită de consumul exacerbat al plăcerilor. Cum putem înţelege mai bine valoarea ascezei astăzi?
În vremurile noastre, din cauza secularizării vieţii bisericeşti, asceza ca mod de viaţă este din ce în ce mai rară. Ca şi viaţa, asceza nu se defineşte, ci ea se trăieşte la modul concret. Doar prin renunţare de bunăvoie la plăcerile lumeşti poţi urca prin asceză pe scările duhovniciei.
Asceza este un exerciţiu care presupune perseverenţă, luptă, dorinţă de îmbunătăţire spirituală.
Nu putem înlocui asceza, în adevăratul ei înţeles, cu alte virtuţi sau fapte omeneşti de natură fizică.
Prin asceză, omul se eliberează în primul rând de egoism, se curăţă de tot felul de patimi care întunecă trupul şi sufletul nostru.
Prin citirea vieţilor sfinţilor în fiecare zi, înţelegem şi mai bine valoarea ascezei pentru mântuire.
82
49. Oamenii de astăzi preferă să îşi fortifice corpul cu suplimente alimentare, în loc să îşi fortifice corpul cu asceză, care le aduce întărire corpului lor, dar mai ales lucrarea Harului lui Dumnezeu în fiinţa lor prin efortul ascetic care îl fac etc. De ce nu mai au credincioşii de azi această predispoziţie spre asceză?
Asceza creştină nu are nimic comun cu antrenamentele sportive sau cu fortificarea corpului prin suplimente pline de vitamine şi băuturi energizante.
Lupta noastră cu patimile se duce cu arme duhovniceşti, despre care ne vorbeşte atât de convingător Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni:
„îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirii diavolului” (capitolul 6, versetul 11).
Pentru a ne întări sufleteşte avem mare nevoie de rugăciune, prin care vine harul lui Dumnezeu. Participarea activă la viaţa liturgică a Bisericii este cheia succesului pe drumul ascezei creştine. Fără această vocaţie liturgică nu putem urca pe scara virtuţilor, despre care vorbeşte atât de frumos Sfântul Ioan Scărarul.
83
50. Astăzi mulţi oameni practică yoga, meditaţia transcedentală, postul negru pentru sănătate şi nu pentru curăţirea de păcate şi întărirea în credinţă. Astfel de exerciţii ascetice au o valoare spirituală, care îl ajută pe om la mântuire?
Asceza creştină foloseşte metode şi mijloace spirituale care au fost practicate de două mii de ani în Biserică. Ea nu are nicio legătură de suflet cu exerciţiile yoga, meditaţia transcedentală, postul negru etc. Diavolul nu mănâncă şi nu bea nimic de când a fost scos din rai,
dar el rămâne tot demon întunecat, chiar dacă posteşte, pentru că este plin de răutate, mândrie, invidie.
Prin yoga, precum şi prin meditaţia transcedentală, se scoate în evidenţă eul nostru, fericirea personală, egoistă. Practicarea lor nu ne dă şansa mântuirii; ele sunt exerciţii şi stări omeneşti care activează nişte bioenergii, acestea fiind forţe demonice.
84
51. Astăzi mulţi îndulcesc postul cu alimente similare de dulce, precum brânza de vacă cu brânză tofu, caşcaval cu caşcavalul de post, crenvurşti cu crenvurşti de post, dulciuri de post care mai de care etc. Ţinem noi post cu adevărat dacă în continuare ne împlinim plăcerile prin aceste alimente delicioase de post?
Postul este post. El trebuie ţinut în simplitatea lui. A mânca salam de post, pateu de post, brânză de post etc. este o mare amăgire, o înşelăciune, iar mulţi creştini cad în plasa aceasta.
În vremea postului trebuie să evităm abundenţa mâncărurilor de post foarte rafinate, diversificate, care ne umplu de plăceri trupeşti.
Chiar mâncarea de post trebuie consumată în cantităţi mici. Deodată cu postul alimentar trebuie practicat şi „postul de păcate”,
adică stoparea păcatelor, a patimilor, a gândurilor rele.
Postul de alimente este doar un pas important. Trebuie făcut şi al doilea pas, care este decisiv: abţinerea totală de la orice păcat.
85
52. Plăcerile exprimă iubirea autentică de Dumnezeu şi de semeni?
Plăcerea ţine întotdeauna de egoismul din noi. Poftele sunt cele care alimentează orice plăcere trupească. Sfântul Apostol Iacob ne spune:
„fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa. Apoi pofta, zămislind, naşte păcatul, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte” (Iacob 1, 14-15).
Prin satisfacerea plăcerilor de tot felul, omul se îndepărtează în primul rând de Dumnezeu, apoi el se izolează de cei din jurul lui.
Asceza este singura cale care ne ajută la apropierea de Dumnezeu şi înţelegerea nevoilor celor din jur.
O persoană care a trecut prin foame va înţelege pe cineva flămând; cineva care a fost însetat de apă va şti cât de important este să dai cuiva un pahar de apă. Mântuitorul Iisus Hristos ne spune în Evanghelia Sa:
„cel ce va da de băut unuia din aceştia mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: nu va pierde plata sa”
(Matei 10, 42).
86
53. Credeţi că asceza sau lucrarea de renunţare completă la poftele care ne domină existenţa cu ajutorul Harului poate fi o lucrare uşoară?
Lupta cea mai grea este cu noi înşine, cu poftele noastre. Suntem asaltaţi din toate părţile de tot felul de ispite, încercări, amăgiri etc.
Sfântul Apostol Iacob îi fericeşte pe cei care luptă cu credinţă şi curaj împotriva acestor ispite:
„fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El”
(Iacob 1, 12).
De mare folos în acest „război nevăzut” despre care vorbeşte şi Sfântul Nicodim Aghioritul este harul lui Dumnezeu pe care-l primim prin Sfintele Taine şi prin ierurgiile bisericeşti. Sfântul Apostol Pavel ne spune:
„lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri”
(Efeseni 6, 12).
87
54. Asceza, dacă nu are la bază motivaţia desprinderii complete de plăcerile care ne conduc la sclavie existenţială, pentru a putea iubi în curăţia inimii pe Dumnezeu şi pe semeni, îşi mai are rostul în viaţa noastră?
Lupta împotriva plăcerilor de tot felul aduce în primul rând o bucurie. În acest război sufletesc nu suntem singuri:
„cu noi este Dumnezeu” (Isaia 8, 9).
Prin asceza creştină noi prindem curaj şi putere pentru a merge până la capătul luptei. Prin renunţarea la eul nostru atras de tot felul de plăceri, devenim liberi precum păsările care zboară spre Dumnezeu.
Asceza ne motivează şi ne susţine permanent în acest urcuş duhovnicesc care ne duce la vederea lui Dumnezeu, după cum ne spune Mântuitorul Iisus Hristos în Predica de pe Munte:
„fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).
88
55. Nu există un gest mai frumos şi plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor pe pământ ca milostenia izvorâtă din dragoste necondiţionată faţă de semenii nevoiaşi. Se poate stinge vreodată această nevoie socială din omul cel mai rău şi urâţit de nenumărate păcate grele şi strigătoare la cer?
iubirea faţă de Dumnezeu aşteaptă de la fiecare din noi milă, adică iubire, compasiune etc.
Profetul Oseea ne spune că mila este mai mare decât o jertfă sângeroasă:
„milă voiesc, iar nu jertfă” (Oseea 6, 6).
Caritatea este instrumentul prin care ne putem măsura cu Dumnezeu. La Dumnezeu ajungem doar prin milostenie.
Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan ne îndeamnă stăruitor:
„cine iubeşte pe Dumnezeu, să iubească şi pe fratele său” (1 Ioan 4, 21).
La iubirea necondiţionată a lui Dumnezeu faţă de noi, noi trebuie să răspundem tot cu iubire.
89
Credinţa în Dumnezeu se demonstrează întotdeauna prin acte caritabile, după cum ne spune şi Sfântul Apostol Iacob:
„credinţa fără fapte este moartă”
(Iacob 2, 26).
Orice act caritabil făcut din iubire şi cu iubire este cel mai frumos gest de omagiere a lui Dumnezeu.
56. De-a lungul implicării mele în activităţile sociale, am remarcat cu multă uşurinţă că majoritatea oamenilor nu au o cultură a lucrării binelui caritabil. Adică nu ştiu să lucreze concret milostenia către cine trebuie şi cum să ajute corect. Cât de importantă este pentru sfinţia voastră educaţia corectă a ajutorării sociale în rândul oamenilor de astăzi?
Toate lucrurile bune se învaţă în timp. Familia mea numeroasă a fost cea dintâi şcoală unde am început să desluşesc alfabetul facerii de bine. Seminarul Teologic, de asemenea, şi-a pus amprenta teologică în arta binelui. La toate acestea s-au adăugat scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, care mi-au răspuns la toate întrebările care mă frământau.
90
De la Sfântul Ioan Gură de Aur am învăţat că, atunci când faci milostenie cuiva, trebuie mai întâi ca banul să asude în mâna ta, cu alte cuvinte, să avem dreaptă socoteală în actele caritabile. A da cuiva mereu să mănânce peşte, oricât de sărac ar fi, nu este o faptă extraordinară. Cel mai bine este să-l înveţi pe cel sărac să prindă el peşte, ori de câte ori are nevoie; totodată, el trebuie îndemnat ca, din munca lui de pescar, să dea şi altora aflaţi în lipsuri materiale, aşa cum a fost şi el odinioară.
Ştiinţa binelui se învaţă cu fiecare zi ce trece. Rugăciunea te ajută să înveţi cu spor şi bucurie facerea de bine.
57. Cel mai frumos gest de pe pământ este ajutorul necondiţionat oferit cu dragoste celor aflaţi în diverse nevoi. De ce este atât de important să lucrăm milostenia în toată viaţa noastră şi nu ocazional de Paşti, Crăciun ori la necaz?
Binele nu are calendar şi nici hartă. El se face oricând, în orice zi a anului şi peste tot în lume unde trăiesc oameni. Mereu le spun enoriaşilor mei să facă bine în numele celor dragi, adormiţi în Domnul, nu doar la
91
soroace, ci ori de câte ori întâlnesc pe drum un sărac.
Aş dori tare mult ca lumea să înţeleagă că Paştile şi Crăciunul sunt sărbători veşnice ale binelui; ele ţin tot anul.
Primirea de daruri şi ajutoare de la cei buni la inimă devine de fiecare dată o sărbătoare de neuitat.
58. Dumnezeu se bucură de ajutorul oferit cu grijă, nu fără grijă. Simpla donaţie sau implicare de moment nu are valoare fără grija de a te interesa mai departe de problema nevoiaşului, aşa cum a făcut-o şi Samarineanul milostiv cu cel căzut între tâlhari (Luca 10, 25-37). Care este diferenţa şi valoarea dintre ajutorul oferit ocazional sau de moment şi ajutorul oferit cu grijă până la rezolvarea completă a problemei sociale a nevoiaşului?
Aşa cum şcoala nu se opreşte doar la terminarea clasei întâi, ci se continuă până la terminarea studiilor universitare, la fel şi binele trebuie dus până la capăt. Este bun ajutorul la nevoie, ocazional; dar cel mai eficient este ca binele să-l faci mereu, până ce persoana în cauză a ieşit din impas şi poate supravieţui pe picioarele ei şi prin munca ei.
92
Orice persoană nevoiaşă are probleme materiale, financiare, dar şi spirituale, legate de suflet. Este foarte bine ca filantropul creştin să înţeleagă profunzimea persoanei aflată în criză. Pe lângă milostenia oferită trebuie oferit şi un zâmbet, o vorbă bună, de la inimă la inimă.
59. Milostenia este virtutea care dezvoltă în om cel mai mult virtutea iubirii de Dumnezeu şi de semeni. Când ajutăm pe nevoiaşi din obligaţie de serviciu, mai transmitem iubirea lui Dumnezeu prin noi către oameni la aceeaşi intensitate, aşa cum o transmitem când lucrăm milostenia necondiţionat? Are aceeaşi valoare binele făcut din obligaţie de serviciu cu binele făcut necondiţionat?
Nu orice bine este şi bun. Contează foarte mult în viaţă cum faci binele, milostenia, ajutorarea celui nevoiaş. Este importantă motivaţia faptei şi ce se ascunde în spatele ajutorului umanitar. Fapta bună o faci cu Dumnezeu, în numele lui Dumnezeu, ca pentru Dumnezeu, sau ea are caracter politic, mediatic, comercial ori alte interese oculte?
Binele nu trebuie condiţionat, limitat, impus. El se face în duhul libertăţii şi al iubirii jertfelnice.
93
Odată făcut cuiva binele, el trebuie uitat. Nu trebuie să-i scoatem ochii cuiva pentru binele săvârşit. Să ne bucurăm că am putut să-l facem! Izvorul binelui este credinţa vie în Dumnezeu, după cum se spune la finalul Sfintei Liturghii, la rugăciunea Amvonului:
„Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus sunt, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare” (Iacob 1, 17).
60. Lucrarea filantropiei poate fi considerată o meserie ca oricare alta?
Aşa cum preoţia nu este meserie sau serviciu profesional, la fel şi caritatea este doar o slujire a binelui făcut „cu credinţă şi cu dragoste de Dumnezeu”.
Preoţia se face cu timp şi fără de timp, oricând şi oricărei persoane încredinţate spre păstorire. La fel şi binele, nu are graniţă, culoare politică sau confesională.
94
Un filantrop în adevăratul sens al cuvântului nu este salariat, ci el face această activitate benevol, necondiţionat şi cu tot sufletul.
În nomenclatorul de meserii şi servicii sociale nu există funcţia de filantrop. Ea poate fi îndeplinită de oricine în timpul programului sau în afara serviciului pe care-l are.
61. Care sunt riscurile atunci când Biserica atinge indici de performanţă înaltă în asistenţa socialmedical-filantropică, dar fără vreo implicare a inimii din partea samarinenilor milostivi ai Bisericii?
Biserica nu trebuie să se concentreze pe un activism social, aşa cum au făcut unele Biserici din Occident, care au redus menirea Bisericii doar la slujirea socială, formulând sintagma: „O Biserică, dacă nu slujeşte social, nu slujeşte la nimic”.
Biserica Ortodoxă, cu înţelepciunea care o caracterizează, a promovat întotdeauna o armonie între trup şi suflet. Ea ţine cont de ambele realităţi ale persoanei umane şi le slujeşte cu credinţă împreună deopotrivă.
În Ortodoxie nu se urmăreşte să se atingă un target, un număr oarecare de asistaţi sociali. Se pune mare accent pe calitatea serviciilor sociale, şi nu pe cifra numerică a cazurilor sociale.
95
În filantropia ortodoxă, toate se fac cu sufletul, de la inimă la inimă, asemenea Samarineanului milostiv (Luca 10, 25-37).
62. Căutarea profesionalizării excesive a activităţii social-filantropice şi nevoia de rezultate vizibile imediate pot conduce la scăderea râvnei, a dragostei şi la riscul depersonalizării filantropului implicat?
Asistenţa socială priveşte doar omul material, pe când filantropia creştină are în vedere şi aspectul duhovnicesc al persoanei umane cu nevoi specifice.
Se află o mare deosebire între Asistenţa socială făcută cu ajutorul Statului şi Filantropia creştină realizată în Biserică şi prin Biserică.
Un creştin, când face un bine, se raportează direct şi personal la Dumnezeu.
Caracteristica filantropiei creştine este voluntariatul, precum şi jertfelnicia.
Există riscul ca filantropia creştină să fie laicizată prin urmărirea cu mare stricteţe a unor performanţe europene lipsite de valorile creştine. Este bine ca Statul să nu se amestece în activitatea caritabilă a Bisericii pe care ea o îndeplineşte de două mii de ani.
96
Asistenţa socială pe care o promovează Statul are aproape 500 de ani de experienţă în unele ţări mai civilizate care s-au confruntat cu probleme sociale ale locuitorilor din Anglia de pildă, când la anul 1601 au fost emise legi sociale pentru ajutorarea săracilor.
63. Cu cât omul binelui caritabil va căuta avantajul sau slava deşartă, va pierde Harul lui Dumnezeu şi dispoziţia lăuntrică de a face binele cu adevărat din suflet. Care sunt alte riscuri atunci când căutăm scopul şi avantajele imediate care le poate genera lucrarea social filantropică?
Caracteristica filantropiei creştine stă în primul rând în discreţia binelui, după cum ne îndeamnă Mântuitorul Iisus Hristos în Predica de pe Munte:
„Deci când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni. Adevărat grăiesc vouă:
şi-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta. Ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie”
(Matei 6, 2-4).
Atunci când faci binele la vedere pentru a fi popularizat prin mass-media, există riscul
97
să cazi în păcatul mândriei, prin care pierzi totul.
Binele făcut în mod discret îţi dă o bucurie mare şi sfântă în adâncul sufletului şi te motivează să-l repeţi mereu cu aceeaşi intimitate.
64. Este bine să ne ataşăm de anumite locuri sau lucruri, sau doar de faptele cele bune mântuitoare?
În orice faptă trebuie să urmărim mântuirea. Acesta este scopul cel mai important al vieţii noastre, după cum ne spune chiar Mântuitorul Iisus Hristos:
„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga”
(Matei 6, 33),
iar în alt loc zice aşa:
„Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?”
(Marcu 8, 36-37).
Omul sfinţeşte locul. Un om caritabil poate face bine în orice loc din lume. El nu trebuie legat nici de un anume loc şi nici de anumite lucruri, evenimente etc.
Ţinta binelui este mântuirea, adică salvarea sufletului, apropierea de Dumnezeu.
98
65. În Sfânta Scriptură Mântuitorul aminteşte şi de lucrarea discretă şi publică a milosteniei, ambele valabile. Care este totuşi mai preţioasă, milostenia neştiută sau cea ştiută?
Binele sau milostenia făcută în mod discret sau public aduce bucurie în ambele cazuri doar beneficiarului, care este mulţumit sufleteşte că a fost ajutat de cineva. Acesta este câştigul imediat. Persoana care face acte caritabile în mod discret câştigă şi aici, şi în lumea de dincolo, unde va auzi glasul lui Iisus:
„veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii, căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit...” (Matei 25, 34-40).
Acele persoane care fac fapte caritabile doar pentru reclamă, glorie, primesc aplauze şi diplome valabile doar de moment, iar dincolo nu se vor bucura deloc de ele.
99
66. În ajutorarea nevoiaşilor suntem dependenţi de sponsorii sau donatorii organizaţiei unde activăm, fiind nevoiţi să spunem public ce am făcut cu banii lor. Se mai poate aplica, aici, îndemnul biblic „tu însă când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta” (Matei 6, 3)?
Sponsorizările nu ţin de activitatea caritabilă ortodoxă, ci doar de asistenţa socială şi de Direcţia de Finanţe care scuteşte de anumite impozite la Stat pe cel care face donaţii din banii pe care Statul oricum îi reţinea din profitul sponsorului.
Din respect şi pentru transparenţă, în orice tranzacţie financiară noi trebuie să evidenţiem în mod public numele sponsorului sau al instituţiei de binefacere.
Actele umanitare făcute din interese politice, de imagine la public îşi pierd valoarea soteriologică în faţa lui Dumnezeu. Ele rămân contabilizate şi scrise doar în cărţile omeneşti care cu timpul se vor pierde.
67. Unii fac milostenie după ce fac curăţenie prin casă. Este bine să dăm din casă lucrurile vechi şi care nu ne mai plac lui Hristos, care este prezent în chipul celor nevoiaşi?
Binele trebuie făcut şi bine. Nu este bine să furi de la cineva ca să faci milostenie
100
săracilor. Nu este bine să omori un om bogat ca să poţi folosi bogăţiile lui în acte caritabile. Nu este bine să faci milostenie din alimente sau lucruri expirate, de proastă calitate, murdare etc. Întotdeauna când dăruim ceva trebuie să fie un lucru curat în primul rând, chiar dacă nu este nou, cu etichetă pe el. Milostenia nu trebuie făcută cu zgârcenie, forţat de împrejurări sau din alte interese meschine.
Când facem fapte de milostenie creştină, să ne punem noi în locul beneficiarilor. Cum am dori noi să fim ajutaţi, sprijiniţi la nevoie, aşa să procedăm şi noi cu persoanele nevoiaşe. În orice facem, să punem mult suflet şi dragoste din belşug.
68. Cei care fac filantropie sau construiesc ziduri de biserici şi de aşezăminte sociale, o fac poate şi cu gândul uneori că vor fi pomeniţi de alţi credincioşi pentru binele făcut. E bine să aibă filantropii astfel de gânduri ca motivaţie de implicare constantă?
Nu facem filantropie de dragul pisaniei, ca să ne apară acolo numele nostru. Nu acesta este scopul urmărit. Uneori faptele bune ale unor persoane caritabile pot deveni adevărate lecţii de viaţă, modele de urmat şi de către alţii. Pe noi să ne intereseze fapta
101
în sine, precum şi săracii cu problemele lor reale şi să avem bucuria că am putut face şi noi ceva bun în viaţa aceasta trecătoare.
După moarte toţi ne vor părăsi, chiar şi neamurile. Doar faptele bune ne vor însoţi până la Dumnezeu, Care ne va evalua viaţa fiecăruia dintre noi.
69. Începe să dispară cuvântul de jertfă din mentalitatea multor oameni de azi, rămânând ca o teorie goală. Cum ar putea creşte sentimentul de jertfă azi, când fiecare e mai mult pentru gura şi interesul lui, când implicarea în slujirea aproapelui începe să fie în scădere vertiginos pe zi ce trece?
Părintele profesor Constantin Galeriu, de veşnică pomenire, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, are teza de doctorat cu titlul: JERTFĂ ŞI RĂSCUMPĂRARE. Cu argumente biblice şi patristice Părintele face o pledoarie pentru jertfă în sine, care îşi are izvorul în Dumnezeu. Cosmosul în esenţă este, de asemenea, o jertfă. Omul este rodul jertfei divine.
102
Vocaţia omul este jertfa, care înseamnă iubire. Sfântul Apostol Pavel ne vorbeşte despre „credinţa lucrătoare prin iubire”
(Galateni 5, 6).
Jertfa este dăruire de sine. Fără iubire nu există jertfă.
Trimiterea Mântuitorului Iisus Hristos în lume la noi, oamenii, este tot o jertfă din partea Părintelui ceresc, după cum mărturiseşte Sfântul Ioan Teologul:
„Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unu Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”
(Ioan 3, 16).
Filantropia fără de jertfă nu are valoare soteriologică.
103
70. Astăzi se vorbeşte foarte mult de valoarea faptelor bune, dar cei care lucrează constant binele filantropic sunt puţini. De ce în sfera socialfilantropică nu sunt atât de mulţi voluntari dornici să ajute? Cum pot fi motivaţi oamenii să se implice mai mult pe acest tărâm al faptelor bune?
Duhovnicii au un mare rol în motivaţia voluntarilor antrenaţi în fapte caritabile. Citirea din Pateric şi Filocalie este, de asemenea, un izvor de inspiraţie a binelui necondiţionat şi dezinteresat.
Puţină sare dă gust bun mâncării; la fel, şi puţinii filantropi care există pot face frumoasă lucrarea binelui în lume.
În sfera social-filantropică, în afara unor personalităţi care au nume sonore, se află în spatele lor zeci de mii de persoane axate pe lucrarea binelui, care trăiesc în anonimat. În aceste persoane stă forţa binelui în lume şi în Biserica lui Hristos.
71. Este păcat când sponsorul sau donatorul are suspiciuni legate de locul unde au ajuns banii lui donaţi către diverse organizaţii de binefacere, din moment ce i-a dăruit deja cu toată încrederea spre a ajuta transparent pe nevoiaşi?
Binele trebuie să aibă şi transparenţă, când provine de la instituţii sau de la persoane publice. Suspiciunile apar acolo
104
unde lipseşte cu desăvârşire această transparenţă. Atunci când sponsorul are credinţa puternică că binele pe care el l-a făcut este în numele lui Dumnezeu, nu mai are alte aşteptări care să-i confirme fapta bună.
Un sponsor credincios nu pune la îndoială folosirea donaţiei sale. El a dăruit lui Dumnezeu. Sponsorul creştin aşteaptă răsplata doar de la Dumnezeu. Ajutorarea este un mod de a-L sluji pe Dumnezeu, ne spune chiar Sfântul Apostol Pavel:
„Slăvind ei pe Dumnezeu, prin adeverirea acestei ajutorări, pentru supunerea mărturisirii voastre Evangheliei lui Hristos şi pentru dărnicia împărtăşirii către ei şi către toţi”
(2 Corinteni 9, 13).
72. Unii oameni fură sau răpesc pe nedrept bunurile altora şi simt nevoia să îşi spele păcatele prin milostenii. Aceste milostenii făcute din nedreptăţi sunt acceptate de Dumnezeu şi de Biserică?
Dumnezeu condamnă orice furt, precum şi poftirea la bunurile aproapelui nostru, după cum citim în Decalog, porunca a VIII-a şi a X-a:
(Ieşire 20, 15)
105
Şi „să nu doreşti casa aproapelui... nici ogorul lui...” (Ieşire 20, 17).
Nu este moral să faci milostenie din furturi, înşelăciune, cămătărie etc. Aceste păcate nu pot fi răscumpărate prin aceste nedreptăţi. Dumnezeu Şi Biserica resping categoric aceste milostenii din furtişaguri.
Milostenia unui sărac cinstit este mai de preţ decât prisosul bogătaŞilor zgârciţi:
„adevărat grăiesc vouă că această văduvă săracă a aruncat în cutia darurilor mai mult decât toţi bogaţii din templu” (Marcu 12, 43).
73. Cum vedeţi sfinţia voastră legătura dintre curajul mărturisirii lui Hristos public şi lucrarea jertfelnică pentru nevoiaşi?
Mărturisirea lui Hristos în public şi lucrarea jertfelnică pentru nevoiaşi au ca punct comun iubirea, care este o forţă spirituală uriaşă, dătătoare de curaj. Ele se completează Şi se sprijină reciproc. Faptele milosteniei sunt cea mai bună mărturisire
106
a credinţei, după cum ne spune Mântuitorul Iisus Hristos în Predica de pe Munte:
„ca, văzând faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”
(Matei 5, 16).
Orice mărturisire a credinţei trebuie să aibă acoperire, susţinere în fapte, activităţi concrete. Nu poţi vorbi de iubire fără să faci ceva concret în această direcţie. Nu poţi vorbi despre milostenie dacă nu întinzi mâna către săraci.
Faptele bune ne dau curaj ca să vorbim despre mărturisirea credinţei în Dumnezeu.
74. Milosteniile făcute de oamenii robiţi de diverse patimi grele care tot cad în aceleaşi păcate sunt primite în continuare de Dumnezeul cel Bun?
Dumnezeu se uită în primul rând la inima omului, cum zice psalmistul David:
„inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele”
(Psalm 50, 11).
107
Atunci când fapta bună de milostenie este făcută din toată inima, din iubire şi cu dorinţa de îndreptare, Dumnezeu cu siguranţă o primeşte.
Faptele bune devin avocaţi care ne apără în faţa lui Dumnezeu. Orice gest al omului pătruns de bunătate nu rămâne fără ecou la Dumnezeu. Pentru oricine este nădejde de mântuire, de îndreptare. Cu atât mai mult pentru o persoană care se luptă cu tot felul de păcate, dar nu încetează să facă milostenie celor săraci. Aceştia se roagă neîncetat pentru binefăcătorul lor.
75. Atunci când suntem robiţi de patimi şi ne stăpâneşte necurăţia vieţii, există riscul negativ să transmitem nevoiaşilor întinăciunea noastră prin actul caritabil?
Faptele bune sunt de fapt aurul credinţei, care nu se întinează. Dacă vei pune metale preţioase în pământ, în gunoaie, ele nu se schimbă şi nu-şi pierd strălucirea. La fel se întâmplă cu o persoană care este pătrunsă de vicii, dar are inimă bună şi nu poate trece indiferentă pe lângă un cerşetor.
La un moment dat, există posibilitatea ca faptele bune să ne convertească pe calea pocăinţei, să ne ajute să ne debarasăm de cele rele, care ne întinează doar pe noi, cei
108
ce le facem cu bună ştiinţă. Un fumător, de exemplu, nu poate transmite acest păcat unui nevoiaş pe care el îl ajută cu mâncare sau cu îmbrăcăminte. Săracul primeşte doar fapta bună, care-l mângâie şi care-l obligă moral să facă o rugăciune pentru binefăcător.
76. Ce atitudine trebuie să avem faţă de nevoiaşii care ne cer ajutorul pentru poveşti false? Este bine să îi ajutăm?
Nu trebuie să ne grăbim a da milostenie în bani cuiva pe care îl vedem că fumează, de exemplu, şi stă la cerşit pe stradă. Putem să-i dăm, în loc de bani, alimente sau altceva care să-l ajute să depăşească pe moment sărăcia materială. Trebuie să avem discernământ, atenţie sporită, pentru a nu dezvolta viciile intrate în sufletul celui nevoiaş. Această persoană cu vicii are nevoie în primul rând şi de o consiliere duhovnicească.
A-i da un bănuţ pe loc nu-i rezolvă problema pe termen lung. Va cerşi mereu, ca să astâmpere viciul care l-a cuprins. Este foarte greu să fim milostivi cu astfel de persoane. În calitate de filantropi, trebuie să ne rugăm mai mult, să avem înţelegere multă şi să nu devenim acuzatori. Trebuie să conştientizăm persoana respectivă că îi vrem binele, îndreptarea ei, fericirea ei.
109
77. Mulţi nevoiaşi îşi justifică practicarea cerşitului pe motiv că nu este rău să ceară ajutorul, ci e rău să dea în cap oamenilor milostivi sau să îi fure. Ba mai mult, unii invocă chiar textul biblic în lucrarea cerşitului: „Cereţi şi vi se va da. Bateţi şi vi se va deschide. Căutaţi şi veţi afla” (Matei 7, 7). Care este diferenţa dintre a cere şi a cerşi?
Între a cere şi a cerşi este o mare diferenţă, ca de la cer la pământ. Din experienţa mea îndelungată ca preot, am ajuns la concluzia că adevăraţii săraci nu ies pe stradă să ceară, stau în casele lor, aşteptând mila oamenilor cu dare de mână. Pe stradă întâlnim tot mai multe persoane care şi-au făcut din cerşetorie un serviciu, de unde ies repede bani mulţi, fără să depui efort fizic.
Nu este ruşinos să apelezi la cineva, să te ajute cu ceva într-o situaţie dificilă. Este jenant să fii bun de muncă şi să stai la cerşit.
78. Sunt oameni nevoiaşi care lucrează minciuna, nu vor să muncească pentru a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele, aducând tot felul de pretexte nefondate, dorind să trăiască doar cu ajutoare sociale. Cum să ne raportăm la ei corect şi ce tip de ajutor să le oferim lor cel mai bine?
Acolo unde avem dubii despre o persoană care cerşeşte, trebuie, pe baza actului de identitate, să ne interesăm la cei în drept să
110
verifice cazul. Dacă persoana vine cu o hârtie semnată de un preot ca să strângă ajutoare, apelăm la acel preot. Dacă are o adeverinţă de la primărie, trebuie să vedem data emiterii etc.
Nu trebuie să aruncăm cu bani sau cu ajutoare pe stradă oricui ne apare pe drum. Trebuie să ne edificăm bine şi, atunci când suntem convinşi că problema lui socială este reală, să ne mobilizăm cu toate forţele ca să ajutăm. Asistenţii sociali, preoţii din parohia respectivă ne pot ajuta cu informaţii necesare despre persoana aflată la cerşit.
79. Deseori am întâlnit în acţiunile de ajutorare comportamente neplăcute la nevoiaşi, precum insistenţa obraznică de a-i ajuta cu ce vor şi nu cu ce au nevoie real, înşelăciune, minciună, păcălirea binefăcătorului lor. Cum ar trebui să ne raportăm corect la ei şi să îi ajutăm pe astfel de beneficiari?
Fiecare persoană cu nevoi speciale este un caz pe care trebuie să-l studiem în parte. Un sărac adevărat nu este obraznic. Are bunul simţ, vorbeşte cuviincios, aşteaptă şi se mulţumeşte cu ce primeşte, asemenea săracului Lazăr, care stătea la cerşit la poarta bogatului nemilostiv (Luca 16, 20-21).
111
Noi nu trebuie să încurajăm obrăznicia şi nici să-i dăm nevoiaşului tot ce cere el cu insistenţă. Am întâlnit persoane care băgau mâna forţat în coşul cu împărţeală, fără să aştepte momentul ca să fie ajutate. Bunătatea trebuie asociată cu dreptate, cu ordinea disciplinei. Astfel de persoane trebuie puse la punct prin educaţie, cu vorbă bună. Trebuie să evităm violenţa verbală, precum şi cea fizică.
80. Am constatat în lucrările social-filantropice, că unii nevoiaşi au nişte plăceri personale neîmplinite la timp în viaţa lor, pe care le confundă adeseori cu nevoile lor. Dorinţele neîmplinite ale nevoiaşilor care, în mod real, nu reprezintă nevoi pentru ei, le putem împlini?
Tudor Vianu, un mare critic literar, vorbeşte despre o ierarhie a valorilor. Nu toate cerinţele unui sărac sunt prioritare. Noi nu
112
putem acoperi toate nevoile lui, dorinţele pe care le are. Noi decidem cu ce putem să îl ajutăm. Nu trebuie să fim obligaţi să oferim totul imediat.
Filantropia este o lucrare în timp, se face în timp. Cazul social trebuie studiat din toate punctele de vedere. Sunt nevoi pe care săracul şi le poate onora singur. Am întâlnit, în timpul inundaţiilor din Vrancea, de pildă, persoane inundate care stăteau la bar şi îi obligau pe cei de la primărie să le cureţe curtea de noroi, să le spele covoarele
etc. E nevoie de multă atenţie, vigilenţă, discernământ pentru a oferi ajutor cuiva.
81. Cât de important este să nu judecăm deloc pe semenii noştri nevoiaşi atunci când îi ajutăm, dar care ne supără pentru că nu ascultă şi fac ce vor?
Nu judecăm, dar evaluăm persoanele. Este o regulă dictată de bunul simţ să nu facem milostenie la întâmplare, fără a studia cazul în sine.
La prima vedere, când apare o persoană nevoiaşă în calea noastră, o ajutăm fără
113
multe întrebări, dar, dacă ea devine obraznică şi stă la cerşit, nu putem fi indiferenţi şi nu putem să o ajutăm la infinit.
E mai grav când persoana în cauză nu face niciun efort ca să iasă din sărăcie. Nu trebuie să le lăsăm pe astfel de persoane să facă ce vor. Este nevoie de consiliere îndelungată a lor, pentru că sunt lipsite de bunul simţ. Nu trebuie să aşteptăm de la ele recunoştinţă, nici cuvinte de laudă, dar nici să încurajăm obrăznicia lor.
82. E bine să regretăm că am făcut fapte bune celor nevrednici de ele?
Atunci când facem un bine cuiva ni-l asumăm şi nu trebuie să ne pară rău. L-am făcut de bunăvoie, în numele lui Iisus, de dragul lui Dumnezeu, Care ne judecă pe toţi. La judecata finală de la sfârşitul lumii, Dumnezeu ne va cântări orice faptă, precum şi intenţiile şi gândurile pe care le-am avut în timpul săvârşirii lor.
Importantă nu este nevrednicia celui ajutat, ci esenţial e faptul că noi, cu ajutorul bunului Dumnezeu, am făcut o faptă bună cu gândul cel bun din inimă.
114
83. Spunea cineva că cel mai mare ajutor pe pământ este să îi ajuţi chiar pe cei care nu vor să se ajute deloc. Sunteţi de părere că trebuie să îi ajutăm sau nu pe semenii noştri nevoiaşi care au ajuns rău din punct de vedere social, pentru că nu vor să se ajute deloc pe ei înşişi şi nici prin alţii?
Stuart Mill spunea aşa: „ajută-te, ca să te ajut”. Dumnezeu nu ne bagă forţat în rai. Trebuie să vrem şi noi, şi mai ales să facem şi noi ceva după putinţă. Ca să nu te îneci, trebuie să dai din mâini şi din picioare. Ca să te salvezi din sărăcie şi lipsuri, trebuie să faci ceva concret, măcar să începi cu o rugăciune sinceră la Dumnezeu, de unde ne vine ajutorul.
84. Lucrarea ascezei usucă patimile şi plăcerile din noi, iar lucrarea milosteniei ne vindecă de boala egoismului. De ce este bine că aceste forme de desăvârşire creştină să fie lucrate împreună şi nu separat?
Asceza şi milostenia doar împreună ne duc la mântuire.
Un pustnic care renunţă la tot din egoism, ca să se desăvârşească doar el, nu are parte de mântuire. La fel, un filantrop care nu renunţă
115
la viciile sale personale nu poate ajunge la Dumnezeu doar cu milosteniile făcute de el.
Trebuie să îmbinăm întotdeauna asceza cu milostenia într-o singură lucrare sfântă. Omul nu se poate mântui de unul singur. O pasăre nu poate zbura doar cu o singură aripă. Avem mare nevoie de asceză şi de milostenie, ca să zburăm spre cerul lui Dumnezeu.
Milostenia ne vindecă de egoism, iar asceza ne scapă de tot felul de patimi care nu ne dau pace. Ferice de persoana care poate îmbina aceste două lucrări!
85. De ce este bine să facem asceză şi milostenie în toate zilele noastre?
Asceza şi faptele caritabile stau la îndemâna fiecăruia dintre noi. De exemplu, oricine poate face asceză, adică post, renunţare de bunăvoie la mâncare, băutură, îmbrăcăminte scumpă, distracţii etc. Toate acestea presupun o cheltuială. Aceste costuri pot fi dirijate spre filantropie.
Oricine din noi poate face o milostenie, oricât de sărac ar fi. Poţi ajuta cu orice pe un sărac. În felul acesta poţi face şi asceză, renunţare la plăceri, poţi duce viaţa în simplitate şi, de asemenea, poţi dărui din
116
ce ai făcut economie pentru a învinge egoismul, care este foarte costisitor. Măcar un zâmbet, o vorbă bună putem oferi cuiva, oricât de săraci am fi.
Aşa cum respirăm mereu şi ne hrănim zilnic cu cele necesare, la fel asceza şi caritatea pot fi săvârşite în fiecare zi.
86. Există vreo diferenţă între asceza şi filantropia interioară şi cea exterioară?
Da, este o diferenţă între una şi alta. Una este sufletul şi alta este trupul. Ele convieţuiesc în armonie, dacă persoana le ţine în echilibru. Marta şi Maria merg împreună la ceruri. Este nevoie de amândouă. La fel trebuie să le aplicăm şi noi în viaţă: fie material,
117
fie spiritual. Asceza şi milostenia trebuie fructificate sub toate formele, atât din exterior, cât şi din interior.
87. Se pot confunda asceza cu filantropia? Sau sunt lucrări mântuitoare distincte, dar care trebuie îmbinate în toată viaţa noastră?
Aşa cum sufletul nu se poate confunda cu trupul şi invers, tot la fel nu putem confunda asceza cu filantropia. Fiecare cu lucrarea şi cu valoarea sa specifică. Avem responsabilităţi faţă de suflet, dar şi faţă de trup. La fel, fiecare dintre noi trebuie să se implice atât în acte caritabile, cât şi în lucrarea de curăţire a fiinţei umane.
Totul este posibil prin voinţă.
Duhovnicul are un mare rol în a ne ghida pe acest drum al echilibrului.
88. Lucrarea milosteniei poate fi considerată o formă de asceză reală sau superioară, aşa cum sunt lucrările ascetice tradiţionale precum: postul, rugăciunea şi privegherea etc.?
Milostenia este una, asceza este altceva. Ambele ne ajută la mântuire prin împreunălucrare.
118
Milostenia nu este superioară ascezei şi nici asceza egoistă nu poate întrece puterea milosteniei. Toate să le facem împreună spre slava lui Dumnezeu, fără de Care nu putem face nimic. În toate să punem suflet, credinţă şi dragoste multă.
89. Asceza este mai rodnică şi mai strălucită în viaţa noastră dacă este împletită cu filantropia?
Ca o plantă să aducă roadă multă, ea are nevoie şi de apă, dar şi de căldura soarelui. Ascetul devine virtuos prin milostenie şi invers, filantropul este demn de admiraţie când trăieşte în simplitate, asceză, modestie etc.
90. Credeţi că filantropia poate vindeca rănile sociale ale lumii, fără lucrarea ascetico-sfinţitoare a Bisericii?
Lumea devine mai bună doar prin Harul lui Dumnezeu, la care se adaugă faptele bune ale oamenilor. Este nevoie de sinergie, adică de împreună-lucrare între Dumnezeu şi oameni.
Biserica este sensul giratoriu, care ne descoperă pe unde trebuie să mergem. Prin Biserică, Dumnezeu lucrează la spiritualizarea omenirii.
119
91. Cum poate îmbina credinciosul de azi lucrarea ascezei cu milostenia, având şi alte responsabilităţi familiale şi sociale?
Familia nu este o piedică în calea mântuirii. Ea este mediul prielnic unde se pot aplica foarte bine atât asceza, înfrânarea, cât şi milostenia faţă de cei săraci. De asemenea, o persoană cu serviciu poate la fel de bine să îmbine asceza cu filantropia printr-un stil de viaţă în duhul Evangheliei lui Hristos, Care ne spune:
„Daţi Cezarului cele ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu”
(Marcu 12, 17).
Oricine dintre noi, indiferent de statutul social, de profesie, vârstă, naţionalitate etc. poate să aplice în viaţa sa personală asceza şi filantropia prin fapte concrete cerute de statutul de creştin ortodox.
92. Renunţarea la timpul tău personal pentru timpul ajutorării celor nevoiaşi este o formă de asceză curăţitoare de păcate şi mântuitoare, la fel ca şi asceza în sine?
Atunci când nu ai bani poţi oferi timpul tău, care este la fel de preţios. Un proverb american spune: „timpul înseamnă bani”.
120
Sunt persoane care au mulţi bani, dar nu au timp de milostenie, iar altele foarte sărace în cele materiale, dar care au mult timp ca să alerge pentru a face bucurii celor din jur.
93. Credeţi că timpul dedicat în slujba nevoiaşilor este o formă de nevoinţă superioară nevoinţei proprii?
A oferi timp, atenţie la nevoile unui sărman este o adevărată jertfă, bine primită de Dumnezeu. Noi trăim într-un secol al vitezei. Nu mai avem timp nici de noi înşine, darămite de cei din jurul nostru. A sta mai mult de vorbă cu o persoană în vârstă sau bolnavă este o mare binefacere, o sărbătoare de neuitat. Trebuie să investim mai mult timp în relaţiile interumane pe calea binelui.
94. Voluntariatul pentru nevoiaşi poate constitui o formă de rugăciune adresată lui Dumnezeu?
Voluntariatul este mărturia credinţei autentice, lucrătoare în iubire (Galateni 5,6).
Am citit într-o carte veche despre doi creştini care au plecat în pelerinaj la Locurile Sfinte. Pe drum au dat de o casă unde era o mamă văduvă foarte bolnavă,
121
cu un copil. Unul dintre ei, impresionat de suferinţa mamei, a rămas să o îngrijească de mila copilului orfan, care era gata să o piardă şi pe mama. Celălalt, foarte dornic să ajungă la Ierusalim, a plecat de unul singur, spunând că s-a pregătit mult pentru această călătorie şi nu vrea să piardă ocazia.
Când a ajuns acolo, l-a văzut, în Biserica mare a Învierii, pe prietenul său, în genunchi, pe cel care rămăsese să o ajute voluntar pe mama suferindă. A înţeles astfel că fapta celui care a rămas să facă un bine unei persoane sărace a fost mai primită de Dumnezeu decât egoismul lui, pornit din dorinţa de a ajunge cu orice preţ la Locurile Sfinte.
95. Putem face o filantropie autentică fără practicarea ascezei în viaţa noastră şi fără participarea la slujbele Bisericii?
O faptă bună în afara Bisericii este o activitate umanitară, lipsită de harul lui Dumnezeu. O mâncare fără sare nu are gust, la fel şi o faptă bună fără binecuvântarea lui Dumnezeu.
Filantropia autentică se face în Biserică şi prin Biserică.
122
96. Putem primi Harul lui Dumnezeu prin asceză şi filantropie, chiar dacă nu avem acces deloc la slujbele Bisericii?
Putem primi mila lui Dumnezeu, dar nu şi Harul sfinţitor, care vine doar prin Biserică.
Asceza şi filantropia aduc din belşug Harul lui Dumnezeu, dacă sunt săvârşite în Biserică şi prin Biserică.
97. Ne putem mântui doar cu asceză personalcomunitară, fără lucrarea faptelor bune în viaţa noastră?
Pentru mântuire, potrivit Catehismului Ortodox, avem nevoie de credinţă, har şi fapte bune. Toate împreună ne ajută la mântuirea personală.
Pentru un necredincios, asceza poate fi asociată cu yoga sau cu alt experiment care ne ajută să renunţăm la eul nostru pentru a intra în Nirvana.
98. Care sunt riscurile şi consecinţele atunci când lucrăm asceza şi filantropia fără dreaptă socoteală?
Orice exagerare este dăunătoare, chiar şi în cele spirituale. În tot ce facem, avem nevoie de dreaptă socoteală, de echilibru. Asceza şi filantropia se fac practic, raţional, cu discernământ şi constant.
123
Trebuie să trecem din clasă în clasă, cu răbdare, ca să putem termina mai întâi gimnaziul, apoi liceul şi, în cele din urmă, facultatea. Nu putem zbura de la grădiniţă direct la facultate. La fel şi în asceză şi în filantropie, trebuie să urcăm din treaptă în treaptă.
99. Credeţi că extremele în asceză şi filantropie sunt periculoase pentru credinciosul practicant şi ele îi pot păgubi sufletul şi viaţa atunci când sunt aplicate în viaţa duhovnicească?
Atunci când nu ai echilibru, poţi aluneca foarte repede. Dreapta socoteală în toate este cheia succesului în viaţă.
100. De ce este necesar să fim cu inimă smerită şi să trăim în curăţia inimii atunci când lucrăm fapta cea bună?
Orice faptă bună este ca o Liturghie, care se oficiază întotdeauna „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste”. Smerenia dă valoare în orice domeniu am lucra.
Binele săvârşit prin curăţia inimii devine foarte strălucitor şi aducător de bucurii duhovniceşti.
MARE ESTE DUMNEZEU!
124
Întrebările de la nr. 1 la nr. 39 au fost formulate de către Lidia Dinu, bibliotecar la Filiala de Carte Religioasă „Dionisie Romano”, Biblioteca Judeţeană „Vasile Voiculescu”, Buzău.
Întrebările de la nr. 40 la nr. 100 au fost formulate de Marius Keller, doctorand al Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti, care pregăteşte teza de doctorat: „Asceză şi filantropie la Sfântul Ioan Gură de Aur; o evaluare în contextul lumii contemporane”, sub îndrumarea ştiinţifică a pr. prof. univ. dr. Vasile Răducă. O parte din răspunsuri au fost deja publicate în ziarul „Lumina” din 2 august 2020, cotidianul oficial al Patriarhiei Române.
Acest interviu a fost ca o spovedanie sinceră pe care am făcut-o cu toată responsabilitatea, în timpul acestei pandemii covid 19 care se manifestă în lume la ora actuală.
Azi, 20 iulie 2020, prăznuirea Sfântului Prooroc Ilie
125
CHEMAREA LA BINE ADRESATĂ NOUĂ, CELOR DE ASTĂZI
I. Invitaţia la această conferinţă religioasă mă onorează mult, dar mă şi bucură sufleteşte, că pot învăţa şi eu multe lucruri folositoare din acest dialog de la inimă la inimă. Doar în comuniune ne putem zidi sufleteşte unul pe altul şi împreună putem aduce slavă lui Dumnezeu, care este mare şi bun.
Măreţia lui Dumnezeu nu poate fi cuprinsă nici cu gândirea noastră limitată şi nici cu inima noastră pământească.
La fel şi bunătatea lui Dumnezeu, nu o putem pătrunde cu fiinţa noastră. Dumnezeu în esenţă este un ocean infinit de bunătate; este un Univers al iubirii fără de hotare.
Ba, mai mult, Dumnezeu este izvorul binelui, esenţa binelui, calea binelui, forma binelui, întruparea binelui, manifestarea binelui în lume. Noi, oamenii, suntem creaţi de Dumnezeu cu acest duh al binelui în noi, pentru că avem chipul lui Dumnezeu. Binele face parte din ADN-ul nostru, pe care-l avem de la Dumnezeu, încă de la început, de la zămislire.
126
Omul, care este încununarea creaţiei Cosmosului, a fost de la început foarte bun. Acest mare adevăr îl descoperim în Biblie cartea lui Dumnezeu, chiar pe prima pagină a ei citim la Facere, I, 31: după ce Dumnezeu a creat lumea nevăzută şi pe cea văzută (materială), a constatat că „este bună foarte”.
În această invitaţie a mea aici, alături de Dumneavoastră, eu am simţit chemarea lui Dumnezeu, care ne atrage spre bine, adică la El, „Binele suprem”. În Evanghelia după Matei, la capitolul 19, citim că un tânăr a venit la Iisus într-o zi, cu această întrebare vitală, valabilă pentru noi toţi:
„Bunule Învăţător, ce bine să fac ca să am viaţă veşnică?”.
Iar El a zis:
„De ce mă numeşti bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţa veşnică, păzeşte poruncile”
(Matei 19, 16-17).
Din acest text biblic, ne convingem şi mai mult că nu există bunătate fără Dumnezeu. Binele se identifică cu Dumnezeu, care mi-a dat gândul cel bun, să răspund la această invitaţie, la această chemare la bine.
127
Dumnezeu ne cheamă pe toţi la bine. Ne vorbeşte pe limba noastră. El se adresează conştiinţei noastre. Sfinţii Părinţi spun: „glasul lui Dumnezeu din noi este conştiinţa”, pe care trebuie să o păstrăm mereu curată, trează, vigilentă, iubitoare de cele sfinte, plină de încredere în Dumnezeu, Existenţa supremă.
În Apocalipsă, ultima carte din Sfânta Scriptură, citim:
„Iată stau la uşă şi bat: de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”
(Apocalipsă 3, 20).
Din acest verset biblic rezultă clar că pe toţi ne cheamă Dumnezeu, doreşte să fim cu El, ne invită la Cina Lui cea sfântă, care este „masa bucuriei sfinte”. Cea mai bună mâncare din lume este „Sfânta Împărtăşanie”. Chemarea lui Iisus ne face mai buni.
Bunătatea se câştigă în timp. Ea se experimentează mereu. Experienţa binelui trebuie împărtăşită şi altora. Monahul Nicolae Steinhardt de la mănăstirea Rohia avea o vorbă de duh, plină de adevăr:
„dăruind vei dobândi”.
128
Am venit la această emisiune, pentru a împărtăşi această experienţă şi, la rândul meu, de a o dobândi de la toţi cei implicaţi
în această emisiune video şi online, organizată de Patriarhia Română prin Trinitas TV, de Asociaţia ASCOR, condusă de Ana Chifu şi de Asociaţia Sfântul Hristofor, condusă de Marius Keller.
Vă mulţumesc tuturor pentru această frumoasă şi atrăgătoare invitaţie, de a vorbi despre „Chemarea la bine”. Nădăjduim în mila lui Dumnezeu, ca să ne lumineze, să ne dea putere şi har, să vorbim cu inima şi cu sufletul despre această temă actuală: „Chemarea la bine”.
Să ne lăsăm cu toţii în mâna lui Dumnezeu. Să lăsăm cuvântul lui Dumnezeu să ne învăluie, să ne inspire, să ne grăiască „cuvântul adevărului”.
Este foarte important să răspundem permanent în viaţă la Chemarea lui Dumnezeu, care ne
129
strigă pe nume: Zahee, coboară, Lazăre, vino afară, unde eşti, Adam? etc.; Dumnezeu ne cunoaşte sufletul, nevoile, durerile, dar şi bucuriile noastre.
Răspunsul la chemarea lui Iisus aduce binecuvântare, bucurie sfântă. Refuzul chemării Lui ne dă tristeţe, teamă, nelinişte, supărare, dezamăgire, boală, singurătate etc.
II. Vă mărturisesc că, îndată ce am primit această invitaţie, chiar în această perioadă de pandemie cu covid 19, am stat un pic pe gânduri: să răspund sau să fiu doar spectator, să lupt sau să fug, să mărturisesc sau să tac? De multe ori tăcerea este cel mai bun vorbitor.
Am luat binecuvântare de la duhovnic ca să vorbesc la această emisiune şi am cerut şi arhierească binecuvântare de la arhiepiscopul meu, Înaltpreasfinţitul Ciprian al Buzăului şi Vrancei, ca să mărturisesc experienţa pe care am dobândit-o pe drumul filantropiei; mă ajută rugăciunile Sfântului mucenic Sava de la Buzău, rudă apropiată cu Sfântul Vasile cel Mare din Cezareea Capadociei, care a cerut în secolul al IV-lea şi a insistat mult ca să aducă moaştele
130
Sfântului mucenic Sava din Buzău în Asia, la centrul eparhial din Capadocia turcia de astăzi.
Îmi stăruie în minte această întrebare: ce se întâmplă în viaţă cu noi când nu răspundem chemării lui Dumnezeu, care ne vrea binele?
Eu sunt o fire practică, pragmatică, gândesc şi analizez lucrurile la modul real: dacă aş fi flămând şi Cineva m-ar invita la masă, iar eu nu m-aş duce, aş rămâne flămând în continuare, iar această foame s-ar accentua. Pe lângă foame, aş avea şi acest regret, că am refuzat oferta primită, de a fi servit la masă cu tot felul de bunătăţi. Dacă aş refuza „masa bucuriei”, aş rămâne trist, supărat.
Aşa este şi cu noi când ne cheamă Dumnezeu la o lucrare bună, la înfăptuirea binelui pentru cei din jurul nostru, spre slava lui Dumnezeu. Dacă eu aş fi bolnav, iar un medic bun, cu suflet mare, bine pregătit profesional, m-ar chema la el, m-ar invita în spitalul lui, şi eu nu m-aş duce, aş rămâne deci în continuare cu povara suferinţei, a bolii mele.
Dacă însă voi răspunde invitaţiei acelui medic, voi avea o şansă de salvare, de ajutor, pentru a-mi recupera sănătatea.
Aşa se întâmplă cu noi când răspundem cu toată fiinţa la chemarea lui Dumnezeu, la invitaţia Lui de a face permanent bine oricărei persoane pe care o întâlnim în viaţă.
131
În lumea în care trăim există lumină şi întuneric, bine şi rău, adevăr şi minciună, viaţă şi moarte. Nu există spaţiu intermediar, nu există purgatoriu, cale de mijloc; ori eşti fierbinte pentru Hristos, ori eşti rece. În viaţă poţi deveni înger sau diavol. Depinde de fiecare ce alege în virtutea libertăţii cu care ne-a creat Dumnezeu pe noi toţi.
Atunci când aprind lumina şi stau în lumină, încep să devin luminat, am faţa luminată şi mă umplu de lumină. Atunci când mă apropii de căldură, devin cald, mă umplu de căldură. Îmi este bine. Mă simt confortabil.
Aşa se întâmplă cu noi când alegem să facem binele; noi devenim buni, luminoşi.
Atunci când iubesc viaţa, ca pe un dar al lui Dumnezeu, aleg viaţa, mă lupt pentru viaţă, iar moartea se îndepărtează, nu mă mai sperie. La fel este şi când răspunzi la chemarea binelui: începi să faci binele, te îndrăgosteşti de bine şi vrei să trăieşti mai mult, ca să faci mai mult timp binele, care ne bucură viaţa.
Atunci când noi, oamenii, nu răspundem chemării la bine, în primul rând se întristează Dumnezeu, care are mare nevoie de noi. El lucrează în istorie prin oameni. Ne ajută prin oamenii care vin către noi, dar ne poate pedepsi uneori tot prin oameni puşi în funcţii, ca să poarte grijă de noi.
132
Nimeni dintre noi nu poate face cerere pentru a se naşte. Dumnezeu ne cheamă la viaţă şi ne trimite în istorie când vrea El şi în locul pe care El îl rânduieşte. Dumnezeu are nevoie de noi. De aceea, noi trebuie să răspundem acestei chemări.
Îmi vine în minte o întâmplare din Biblie, în Vechiul Testament: chemarea lui Samuel, în Cartea 1 Regi, capitolul 3, versetul 4:
„A strigat Domnul către Samuel: Samuele, Samuele. Iar el a răspuns: iată-mă!”.
Dacă Samuel refuza chemarea, nu mai putea ajunge un bun slujitor.
Dumnezeu ne cheamă pe toţi în slujba binelui, să fim slujitorii binelui. Dacă refuzăm binele, înseamnă că acceptăm răul, care ne face răi unii cu alţii.
133
III. Dumnezeu ne cheamă pe toţi la bine, pentru că ne iubeşte pe toţi la fel. Aşa cum un tată sau o mamă îşi iubeşte copiii, indiferent de cât de mulţi ar fi, la fel şi Dumnezeu ne iubeşte. El ne este Tată. Iar noi rostim, indiferent de vârsta noastră:
„Tatăl nostru care eşti în ceruri”.
Ca să ne mântuim, noi trebuie să facem fapte bune, care scot în relief bunătatea. Un om este credincios lui Dumnezeu dacă are în el bunătate.
Cuvântul credinţă poate fi înlocuit perfect cu un alt cuvânt din Dicţionarul Limbii Române: bunătate. Dacă nu avem bunătate, pe care să o arătăm în fapte de milostenie, degeaba ne lăudăm cu credinţa noastră, fie ea chiar ortodoxă.
La ce ne ajută că ne-am născut în credinţa ortodoxă, iar faptele noastre arată că trăim asemenea păgânilor, de altă religie?! Pe om îl cunoşti după faptele sale, bune sau rele.
În Predica de pe Munte, Mântuitorul Hristos ne spune clar de ce trebuie să facem fapte bune:
„Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca, văzând faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”
(Matei 5, 16).
134
Prin săvârşirea binelui, noi propovăduim credinţa în Dumnezeu. Îi apropiem pe oameni de Dumnezeu.
Cea mai puternică predică convingătoare este „fapta cea bună”, lucrarea binelui în mod dezinteresat, în numele lui Dumnezeu, ca pentru Dumnezeu, de dragul lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Iacob ne spune în Epistola sa:
„Credinţa fără fapte bune moartă este” (Iacob 2, 26).
Iată de ce Dumnezeu ne cheamă la bine; să facem fapte bune, pentru a avea credinţă vie, care ne aduce mântuire.
Dumnezeu ne vrea activi, lucrători în ogorul Lui. Credinţa nu este teorie, ideologie, ci este viaţă, lucrare, mărturisire pe viu, concret, cu responsabilitate, cu dăruire, cu dragoste.
135
IV. De multe ori am fost întrebat: ce m-a determinat să lucrez în domeniul social, în filantropie? De unde am început? Cine mi-a dat acest imbold, să trăiesc pe acest drum al slujirii lui Dumnezeu şi al oamenilor? Cum am răspuns eu la aceste chemări?
Eu provin dintr-o familie numeroasă, am fost 12 fraţi: 8 băieţi şi 4 fete, având ca părinţi pe Gheorghe şi Veronica, plecaţi de multă vreme în lumea de dincolo.
Ei mi-au fost primii mei profesori pe calea binelui, în şcoala binelui. Am trăit în vremea comunismului, când erau lipsuri multe: umblam desculţi de multe ori în cursul săptămânii, ca să păstrăm încălţămintea curată şi bună pentru a merge la Biserica satului.
Sunt din Câmpeni, care, până să vină comuniştii la putere, se numea Bădenii Miluiţi, din judeţul Buzău. Atunci când vedeam pâine albă pe masă, ziceam că este cozonac.
În mintea mea de copil, atunci am zis: Doamne, dacă mă fac mare, vreau, cu ajutorul Tău, să fiu alături de cei săraci, să le fac viaţa mai uşoară şi mai frumoasă.
136
Un alt moment care m-a marcat mult, ca să merg pe drumul filantropiei în viaţă, să pun accent deosebit pe asistenţa socială a persoanelor defavorizate a fost intrarea mea, ca elev seminarist, în 1975, la unul din cele mai vechi Seminarii Teologice din ţară: cel de la Buzău. Aici am avut profesori deosebiţi, care m-au format pentru viaţă, pentru Biserică, pentru ţară şi cărora le port o veşnică recunoştinţă.
Unul dintre aceştia a fost părintele profesor Iorgu Constantinescu, care ne preda şi Studiul Noului Testament. Într-o zi, în anul I, când ne-a predat Evanghelia după Matei, a insistat mai mult pe pilda înmulţirii celor 5 pâini şi 2 peştişori. Mi-a rămas în minte acel verset, rostit chiar de Mântuitorul Hristos:
„Daţi-le voi să mănânce” (Matei 14, 16),
adresat către Apostoli.
Atunci am înţeles limpede că preotul are această chemare de sus, această îndatorire, să se ocupe cu aceeaşi dragoste atât de sufletele oamenilor, cât şi de nevoile trupului şi de tot ce îi trebuie unei persoane, ca să poată trăi bine pe acest pământ.
137
Acesta a fost momentul zero al hotărârii mele de a mă dedica filantropiei. A fost un click, o resetare pentru toată viaţa. Imediat după Evenimentele din Decembrie 1989, am înfiinţat, pe lângă Catedrala copiilor „Sfântul Sava de la Buzău”, o Fundaţie pentru copii, închinată Sfântului mucenic Sava.
Fundaţia activează simultan pe trei direcţii: social, cultural şi misionar. Am început de la zero. Am primit de la Primăria municipiului Buzău o clădire foarte veche, ruinată. Cu ajutorul voluntarilor din Biserică am reuşit să o renovăm
138
şi să amenajăm aici o Cantină socială pentru „copiii străzii”. După 1990, foarte mulţi tineri care proveneau în mare parte de la orfelinate erau pe străzi, deoarece Statul, după ce aceştia împlineau 18 ani, îşi lua mâna de pe ei.
Un al doilea proiect a fost un Campus pentru copii în munţii Buzăului, în localitatea Bisoca, destinat în primul rând acestor tineri defavorizaţi. În fiecare an, aici, la Bisoca, care este o „gură de rai”, găzduim şi hrănim gratuit în jur de 1500 de persoane, cărora le aducem bucurie.
Mulţi copii şi tineri provin din centrele de plasament, dar şi din parohiile nevoiaşe. Preoţii
139
cunosc cel mai bine parohia, familiile, de aceea le-am cerut ajutor, ca ei să selecteze grupurile vulnerabile şi să le însoţească în aceste tabere atât la Bisoca, cât şi la Maliuc, în Delta Dunării, unde avem o altă locaţie destinată în mod gratuit acestor copii şi tineri defavorizaţi în jur de 500 în fiecare an. E tare frumos în Deltă. Aici am organizat cu fiecare serie de copii un concurs de pescuit: cine prinde cel mai mic peşte obţine premiul I.
Un alt proiect de suflet a fost înfiinţarea primului cămin de bătrâni, la Câmpeni, judeţul Buzău, pe care l-am numit generic „abandon la puterea a 4-a”. De ce această sintagmă?
(1) . Aşezământul a fost amenajat într-un sat abandonat; dacă mai rezista un an regimul comunist, satul urma să fie strămutat; mai erau doar câteva familii de oameni, satul era părăsit şi arăta jalnic.
(2) . Aşezământul a fost amenajat într-o clădire abandonată, fosta clădire a Primăriei. Până să vină regimul comunist la putere în România, sediul Primăriei era la Câmpeni, în această clădire. Pentru că sătenii s-au opus cu vehemenţă colectivizării, organizând o revoltă, Primăria a fost mutată în altă localitate, în Amaru, iar această clădire, cu timpul, s-a ruinat, a ajuns abandonată.
140
(3) Primii beneficiari ai Aşezământului social erau femei abandonate, unele fără nicio rudă apropiată, altele abandonate chiar de copiii lor, care plecaseră la muncă în străinătate.
(4) . Aceşti bătrâni abandonaţi, la început au fost îngrijiţi de tineri abandonaţi din centrele de plasament.
Iată deci ce înseamnă abandon la puterea a 4-a!
Acest Aşezământ a împlinit anul acesta 24 de ani; este plin de viaţă, frumos, spaţios, cu multe lucruri inedite: are o mică grădină zoologică, un muzeu militar în aer liber, dotat cu un avion şi un vaporaş, o grădină mare, cu legume, cu flori.
Toate proiectele noastre sociale au apărut ca necesitate. La începutul activităţii Fundaţiei, nu m-am gândit la amploarea proiectului social. Am început cu o sămânţă, „Cantina socială”, care a rodit înzecit, a devenit un copac mare, cu multe ramuri, adică proiectele sociale: 4 cămine de bătrâni mai avem la Ulmeni, la Năeni, tot într-o veche clădire, fostul CAP (Cooperativa Agricolă de Stat), la Moşeşti, comuna Robeasca, într-o fostă şcoală abandonată şi recent, trebuie să dăm drumul unui Aşezământ destinat mamelor văduve de preoţi şi de monahi, cât şi preoteselor văduve.
141
Cu ajutorul lui Dumnezeu, mai avem un Centru social de urgenţă: „Violenţa în familie”, destinat victimelor din familii, în special femeilor.
Am preluat o unitate militară dezafectată, în Baba Ana, localitate pe frontiera judeţului Buzău cu Prahova, pe care am destinat-o oamenilor străzii. Aceste persoane defavorizate şi-au găsit un loc stabil, liniştit, dotat cu toate cele necesare, unde se practică deviza cunoscută: „roagă-te şi munceşte”. Aici se aplică autogospodărirea.
Alte proiecte viabile ale Fundaţiei „Sfântul Sava” sunt: un Centru After-school „Sfântul Sava”, un Centru de pregătire profesională (pentru meseria de croitor), un Centru de voluntariat, un sat dacic, la Năeni, care este un proiect social, de istorie şi de trăire a tradiţiilor strămoşilor noştri daci (acolo sunt case din lut,
142
lemn, piatră; stână; loc de pescuit; livadă; muzeu toate pe un deal din comuna Năeni). Oamenii trăiesc acolo în simplitate şi cu bucurie în credinţa ortodoxă, îmbrăcaţi ca dacii.
De asemenea, avem o Bibliotecă de carte religioasă, închinată lui Dionisie Romano, ierarh cărturar, unionist şi printre primii membri de onoare ai Academiei Române.
Avem în construcţie un Centru multifuncţional în comuna Mărăcineni din judeţul Buzău şi refacem o clădire care a aparţinut companiei Petrom, cu scopul de a înfiinţa în ea o tabără de pictură şi sculptură în localitatea Plopeasa din judeţul Buzău.
Avem şi în Republica Moldova (Basarabia) în lucru, o „Casă a prieteniei”, un Campus pentru tinerii de pe ambele maluri ale Prutului, în raionul Soroca.
143
Inima, la toate proiectele noastre, este „Bisericuţa copiilor Sfântul Sava”, fără de care nu puteam face nimic. Aici am descoperit inspiraţie, putere, ajutor. Aici am descoperit voluntari, creştini cu inimă bună, care au răspuns chemării la bine. Datorez totul lui Dumnezeu, care este mare şi bun cu mine şi, de asemenea, voluntarilor din Biserică şi nu numai, care m-au ajutat cu timp şi fără timp, ca să realizăm aceste frumoase proiecte.
Cheia succesului a fost voluntariatul şi autogospodărirea. La fiecare centru avem o microfermă care ne ajută mult pentru întreţinerea beneficiarilor. Mă simt legat sufleteşte de fiecare proiect, mă regăsesc în fiecare şi am multe amintiri frumoase cu fiecare din ele.
M-am străduit să transmit tuturor bucurie, să îi îndemn să gândească pozitiv şi fiecare beneficiar să fie la rândul lui un lucrător al
144
binelui. Le-am insuflat spiritul de comuniune, de solidaritate, de credinţă în Dumnezeu, dar şi de încredere între ei.
Cu fiecare proiect social, mă conving şi mai mult, personal, că mare este Dumnezeu. El lucrează în toate şi peste tot. Eu doar Îl admir, cum lucrează efectiv în aceste proiecte, alături de toţi voluntarii din jurul meu. Fără ei nu putem face nimic, oricât de bine intenţionaţi am fi, oricâte idei frumoase şi proiecte minunate am avea. Fără credincioşi, fără voluntari, care au înţeles cât de importantă este lucrarea binelui pentru mântuire, nu realizam nimic.
V. Din această frumoasă experienţă ca preot din anul 1985, am înţeles taina binelui, valoarea binelui. Am înţeles că binele trebuie făcut şi bine. De exemplu: e bine să ajuţi un sărac, dar nu trebuie să faci rău unui bogat, să-l omori, Doamne fereşte!, să-i furi din casă, iar apoi să mergi pentru a face fapte bune săracilor.
Munca cinstită, banul cinstit trebuie folosit în lucrarea binelui. Nu trebuie să jucăm la loto ca să facem bine, sau la cazinou sau în alte locuri unde se câştigă uşor bani, fără de osteneală.
145
Binele trebuie făcut şi material, dar şi sufleteşte. Binele poate fi făcut şi de cei săraci.
În 1980, când eram student în Bucureşti, mergeam odată pe stradă cu poetul Ioan Alexandru, care avea 5 copii pe vremea comunismului. Ne aflam în dreptul Bisericii Colţea. Pe trotuar era o femeie cerşetoare de etnie rromă. A întins mâna la noi. Din instinct, am băgat mâna în buzunar, dar nu am găsit nimic; eram un student sărac. Poetul Ioan Alexandru a căutat şi el şi nu a găsit nimic. Atunci el a făcut un gest extraordinar, care m-a mişcat profund. A îngenuncheat lângă acea femeie săracă, a îmbrăţişat-o, a sărutat-o pe frunte şi a făcut o mică rugăciune pentru ea. Femeia a început să plângă, şi eu la fel. Lacrimile îi curgeau din ochi. Ea ne-a spus: „Domnilor, niciodată n-am simţit atâta bunătate de la cineva! Aici stau mereu pe stradă, ca cerşetoare; unii îmi aruncă cu dispreţ un bănuţ, alţii un covrig uscat, dar nimeni până acum nu m-a îmbrăţişat şi nu mi-a vorbit atât de frumos, în genunchi”.
Am înţeles atunci că orice sărac poate face fericit pe alt sărac.
146
Binele trebuie făcut oricând. Nu există un calendar al binelui, o zi anume când trebuie să faci bine. El se face 25 din 24 de ore, adică tot timpul să avem gânduri bune, vorbe bune, fapte bune.
Binele trebuie făcut necondiţionat. Să evităm total ideea: „îţi dau ca să-mi dai”; te ajut ca să mă ajuţi. Binele nu este comerţ. Binele nu este reclamă. El se face cu discreţie totală: „Să nu ştie stânga ce face dreapta” ne spune chiar Mântuitorul Hristos.
Binele trebuie făcut în numele lui Dumnezeu, ca pentru Dumnezeu, cu ajutorul lui Dumnezeu, căpătând astfel valoare, eficienţă, bucurie.
Se află o mare deosebire între umanism şi filantropia ortodoxă pe care o promovează Biserica. În faptele caritabile descoperim jertfa de sine, dragostea, bucuria. În umanism aflăm că omul care nu-L are pe Dumnezeu şi care se împotriveşte lui Dumnezeu nu-l poate iubi pe semenul lui din toată inima. Face totul formal. Îi lipseşte fondul spiritual, duhovnicesc.
147
VI. Un elev m-a întrebat odată la ora de Spiritualitate: de ce nu poate exista credinţă vie fără fapte bune?
Înainte de a-i răspunde, i-am întrebat pe toţi elevii din clasă: există împărtăşanie fără oficierea Sfintei Liturghii? Răspunsul este clar: nu. Sfinţirea Împărtăşaniei se face doar în cadrul Sfintei Liturghii.
La fel şi faptele bune, se fac în duhul credinţei. Nu putem separa credinţa în Dumnezeu de fapta bună. Izvorul binelui este Dumnezeu. Viaţa este darul lui Dumnezeu. Pe Dumnezeu nu-L putem separa de viaţă. Dumnezeu este viaţă şi viaţa este legată de Dumnezeu.
La fel şi credinţa religioasă este legată de bine, şi binele te duce cu gândul la credinţă. Cine are credinţa vie în Dumnezeu, acela este gata să facă bine oricui, oricând şi din toată fiinţa. Credinţa în Dumnezeu este motorul binelui.
Credinţa în Dumnezeu sacralizează binele. Pomul bun se cunoaşte după felul roadelor. Dacă întâlnim mere mici, uscate, viermănoase, înseamnă că pomul are o problemă. El nu este bun.
Ca să faci ceva bun, trebuie să fii bun. Un om rău nu poate face ceva bun.
148
Diavolul nu a făcut niciodată bine cuiva, pentru că el este răul absolut. El, fiind rău din fire, face mereu numai rău.
Credinţa vie în Dumnezeu se legitimează prin faptele bune care o autentifică. Aşa cum ştampila certifică, confirmă, argumentează semnătura făcută pe un document, la fel şi credinţa este certificată, autentificată de faptele bune, făcute în numele lui Dumnezeu.
Botezul în afara Bisericii nu este botez, ci doar o simplă spălare cu apă, care curăţă numai trupul. La fel şi faptele umanitare, făcute fără credinţa în Dumnezeu, sunt doar fapte umane fără valoare de mântuire.
VII. Sfântul Antonie cel Mare zice aşa:
„Fă binele şi aruncă-l în mare”.
Cu alte cuvinte, să facem binele cu timp şi fără timp, fără a ne lăuda cu el. Fără de Dumnezeu nu putem face nici un bine nici nouă, nici altora.
De multe ori sunt întrebat: „Ce faci, Părinte?”. Din instinct răspund: „Umbră pământului”. Dar am cugetat mai adânc la aceste vorbe şi
149
mi-am dat seama că noi, oamenii, nu putem face nici măcar umbră. Ca să fie umbră, trebuie să fie mai întâi soarele. Dacă nu este soare sau lumină nu poţi vorbi de umbră. Deci am înţeles bine că noi nu putem face nimic dacă nu ar fi Dumnezeu.
Să ne apropiem mai mult de Dumnezeu, pentru a putea face binele.
Această împreună-prăznuire omagială, a părinţilor şi a copiilor, în comuniunea sfântă a familiei, precum şi omagierea filantropilor, adică a persoanelor dedicate slujirii binelui este binevenită. Ideea îi aparţine Patriarhului Daniel, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, care ne îndeamnă pe noi toţi la „Liturghie după Liturghie”, adică să facem binele celor din jur imediat după terminarea Sfintei Liturghii.
În Biserica primară, orice liturghie se încheia cu o „agapă creştină”, cu „masa bucuriei” oferită săracilor de către cei credincioşi care au stat mai întâi la Sfânta Liturghie. Acea „agapă creştină” îşi are izvorul, puterea în Cina cea de Taină, pe care Iisus Hristos fiul lui Dumnezeu ne-a oferit-o din iubire pentru noi toţi.
Mântuitorul Hristos ne îndeamnă în Sfânta Evanghelie:
„Lucraţi cât este ziuă, căci vine noaptea (adică moartea), când nu veţi mai putea lucra”.
150
Binele se face acum, pe timpul vieţii. Noi nu putem împrumuta faptele bune, nu le putem lua de la alţii, aşa cum au încercat acele cinci fecioare nebune, care s-au adresat celor înţelepte (credincioase):
„Daţi-ne din untdelemnul vostru (faptele voastre), căci se sting candelele (sufletele) noastre” (Matei 25, 8).
Fundaţia „Sfântul Sava” este un experiment al binelui făcut în Biserică, prin Biserică şi cu Biserica.
Vremurile pe care le trăim ne cheamă să lucrăm binele cu timp şi fără timp, oricând şi la oricine.
Conferinţă online ţinută la Trinitas TV pe data de 26.05.2020
151
GUVERNUL MONDIAL uN MARE PERICOL PENTRU LUMEA DE AZI
În ultimii ani se vorbeşte tot mai mult despre globalizare, ca modalitate de unificare şi omogenizare a spaţiului public, economic şi cultural de pe harta lumii. Problema globalizării este o constantă a umanităţii de-a lungul istoriei. Au fost conducători care au dorit să cucerească prin războaie toate ţările precum Alexandru cel Mare, Hitler, Stalin ş.a. Această unitate prin violenţă nu este eficientă şi nu produce stabilitate în istorie, deoarece fiecare popor îşi are specificul său, tradiţiile, crezul politic şi cultural care-i dau identitate naţională.
153
Din punct de vedere politic, globalizarea este un tăvălug pornit la vale de o mână de oameni fără Dumnezeu, care doresc să subjuge toate ţările şi să creeze un sistem financiar, politic, religios unic în toată lumea, din care să dispară libertatea şi încrederea în bunul Dumnezeu.
Globalizarea promovează un individualism imitativ. Lumea globalizată în care deja am început să trăim este o lume anostă, uniformă şi fără chip. Omul modern tinde să-şi acopere chipul în turmă, preferă să nu aibă chip şi personalitate, pentru a nu fi responsabil de faptele sale. Omului globalist i se ia puterea de a mai privi spre ceruri şi a nădăjdui în raiul lui Dumnezeu. El crede că totul este aici, doar pe pământ şi că, dacă ai bani, poţi cumpăra totul, chiar şi paradisul. Este o mare înşelare în care ne împinge diavolul.
Într-o lume globalizată, dispare iubirea sufletească, credinţa sfântă şi compasiunea. Ajutorul societăţii secularizate este un ajutor formal, fără priviri, fără dialog şi fără de suflet. Oamenii devin obiecte, numere, fără de personalitate. Biserica lui Hristos este scoasă în afara societăţii şi în locul lui Dumnezeu este pus Antihristul, o persoană
154
demonizată, care va produce mare rău în omenire prin înşelăciune şi viclenie. El este o întruchipare a diavolului.
Pentru a menţine globalizarea în lume, este nevoie de un guvern mondial, care să coordoneze şi să controleze totul. Guvernul mondial este o instituţie internaţională din care fac parte o mână de oameni nelegiuiţi, fără scrupule, în slujba diavolului şi care sunt bine pregătiţi profesional să conducă acest sistem diabolic. Guvernele naţionale sunt în faţa lor doar marionete, care execută în mod automat orice cerinţă şi prevedere din partea guvernului mondial, ce deţine toate bogăţiile lumii, precum şi puterea politică.
Această pandemie cu covid 19 este un pretext ca să se accelereze şi mai mult instalarea oficială a acestui guvern mondial.
Fostul premier britanic Gordon Brown a făcut de curând apel la liderii mondiali pentru a crea „o formă temporară de guvern mondial”, spre a lupta mai bine cu această pandemie de coronavirus.
155
„E ceva ce o ţară nu poate gestiona de una singură”, a spus Gordon Brown, potrivit „The Guardian”.
„Trebuie să avem un răspuns global coordonat”.
Dacă s-ar crea un grup internaţional anticoronavirus, acesta „s-ar asigura că acţiunile băncilor naţionale sunt coordonate, ar ajuta la crearea unui vaccin, ar împiedica retragerea capitalului din statele emergente”.
De multe decenii, elitele mondiale au pregătit pas cu pas Noua Ordine Mondială (NOM), care urmăreşte crearea acestui Stat Planetar Unic, condus de un guvern unic, având monedă unică, armată proprie etc.
La ora actuală, toate organizaţiile internaţionale: ONU, Consiliul de securitate ONU, Fondul Monetar Internaţional, Parlamentul European, Organizaţia Mondială a Sănătăţii ş.a. au în politica lor aderarea imediată la acest guvern mondial, văzut ca unica salvare a omenirii, care trece prin mari crize: economică, socială, medicală, spirituală etc.
Directorul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (O.M.S.), Tedros Adhanom
156
Ghebreyesus, etiopian ateu, a spus:
„cel mai mare pericol Nu este virusul covid 19, ci absenţa unei conduceri globale”.
Miliardarul marxist George Soros, de origine maghiar, afirma, pe data de 11 mai 2020, într-un interviu pentru Project Sindicate:
„suntem într-un moment revoluţionar, în care putem realiza ceea ce părea de neconceput: guvernul mondial”.
Bill Gates şi mulţi alţi miliardari sunt susţinători puternici ai acestui concept atrăgător: Guvernul mondial. Acest mare sprijinitor al Guvernului mondial, Bill Gates, care promovează peste tot vaccinarea obligatorie a omenirii, afirma:
„toată lumea ar fi responsabilă prin acest guvern mondial de atingerea aceloraşi standarde privind calitatea şi siguranţa produselor, poluarea, rezolvarea conflictelor etc. Nu ar fi
157
nevoie de un buget naţional de apărare şi, desigur, ar fi bariere comerciale mai puţine”.
Alte posibile beneficii ale guvernului mondial sunt: abordarea ameninţărilor globale, cum ar fi dezastrele, războaiele, epidemiile etc. Interesant este că unul din marii susţinători ai guvernului mondial a fost şi evreul german Albert Einstein.
Guvernul mondial a fost subiectul numărul unu pe agenda de lucru a francmasoneriei, organizaţie ocultă. Potrivit lucrării „The New Encyclopedia Britannica”, francmasoneria sau masoneria este cea mai vastă societate secretă din lume, care a luat o mare amploare în secolul al XIX-lea, o dată cu dezvoltarea imperiului britanic.
La ora actuală, Grupul Bilderberg este considerat organizatorul şi promotorul guvernului mondial, care a prins contur în toate ţările lumii. Acest grup de lucru se întâlneşte anual pentru a discuta politica acestui guvern mondial.
158
Reuniunea din acest an, 2020, a avut loc într-un hotel de lux din Elveţia. Printre participanţi s-au numărat: Josef Ackerman, preşedintele Deutsche Bank, Ioaquim Almunia, vicepreşedinte al Comisiei Europene, magnatul american David Rockefeller, dar şi Robert Zoellick, preşedintele Băncii Mondiale.
Clubul de la Roma este tot o anexă a acestui guvern mondial, care este sprijinit foarte mult de Vatican. Clubul Rotary este o antecameră a masoneriei.
Guvernul mondial nu este de la Dumnezeu, deoarece L-a exclus cu desăvârşire. În locul lui Dumnezeu, care este o Fiinţă personală,
159
vie, raţională, treimică, unitară, atotprezentă, veşnică etc., a fost pus un concept raţionalist: Marele Arhitect al lumii.
Acest guvern este împotriva Bisericii lui Hristos, care este „una, sfântă, sobornicească şi apostolică” şi promovează un ecumenism, de fapt un sincretism religios, sub sigla new age, noua religie mondială, de sorginte satanistă.
Acest guvern mondial în sine este satanist, deoarece îl promovează pe Antihrist, pe care vrea să-l pună conducător, rege al acestei instituţii internaţionale.
Guvernul mondial este împotriva oricărei naţiuni, respinge orice tradiţie şi nu ţine cont de cultura popoarelor.
Acest guvern este vremelnic, violent, lipsit de credinţă, de dragoste şi de omenie faţă de popoarele lumii.
160
NEW AGE o RELIGIE SATANISTĂ ÎN LUMEA DE ASTĂZI
Urmare a globalizării şi a secularizării vieţii religioase autentice din Biserică, a apărut o nouă mişcare religioasă în lume, sub denumirea de new age, care se traduce: „noua eră”; ea a luat amploare la începutul secolului XX. Celebra frază a lui Andre Malraux: „secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc” a devenit un laitmotiv în preocupările elitei culturale postmoderne şi un ecou în preocupările maselor populare.
Această mişcare new age a răspuns cerinţelor spirituale ale generaţiei „hippy”, preocupată de găsirea unor noi „canale” de cunoaştere a fenomenelor paranormale şi a elementelor naturiste promovate de păgânismul modern. Mişcarea new age are o mare răspândire în Occidentul atras de mitologie, neo-magie, neo-păgânism şi neo-cultism, promovate de noile curente ateiste, filosofice şi materialiste la modă în secolul XX.
161
Pe fondul acestei mari crize spirituale: secularizarea vieţii religioase din Biserică, precum şi al noilor idei politice ale ecologiştilor sau „verzilor”, care militau pentru religiile naturiste, păgâne, legate de existenţa zeilor, de panteism, s-a născut o nouă religie mondială: new age.
Francmasoneria, de la începuturile ei moderne, din secolul XVII, a aderat la această religie universală, new age, pe care a promovat-o în toate lucrările ei. Doctrina francmasonilor se bazează pe mitologia egipteană şi pe cărţile religioase ale evreilor: Tora, Kabala, Mişna etc.
Spiritismul propovăduit de fetele familiei Fox, Kate (1840-1892) şi Margaret (1837-1893) a stat la baza doctrinară a mişcării new age. Societatea Teosofică apărută la New York sub inspiraţia isterică a Helenei Petrovna Blavatsky (1831-1891) a dat un mare impuls acestei mişcări religioase new age.
Conducerea societăţii a fost preluată în 1889 de către fosta socialistă Annie Besant (1847-1933). Printre altele, aceasta s-a ocupat de educaţia tânărului Jiddu Krishnamurti (1895-1986), fiul unui brahman recomandat de C. W. Leadbeater, episcopul Bisericii catolico-liberale
162
(teosofice) în 1909. Dar, ajuns la maturitate, Krishnamurti s-a desprins de teosofi, formându-şi în 1929 propriul grup religios, intitulat: The Order of the Star in the East. În 1882, s-a fondat la Londra, la iniţiativa lui Sir Wiliam Barret şi a reverendului Stainton Moses, Societatea pentru cercetare psihică.
Printre membrii de onoare se numără: Wiliam Crookes (1832-1919), Camille Flammarion (1843-1925) şi alţii. În America, o societate similară de studiu al fenomenelor paranormale a fost fondată în 1885 de psihologul William James (1842-1910), intitulată American Society for Psychical Research.
În anul 1893, s-a ţinut la Chicago Parlamentul Religiilor, în care s-a afirmat foarte mult guru indian Soyen Shaku, de la o mănăstire japoneză, rinzai, pentru budismul zen.
După primul război mondial, în 1923, s-a fondat Societatea americană de astrologie, care stă la baza mişcării new age.
Pe bătrânul continent european, în Anglia, Gerald B. Gardner a înfiinţat o mişcare păgână, cu numele Wicea, prin care a promovat doctrina mişcării new age.
163
În 1955, la Washington, Ron Hubbard a întemeiat Biserica scientologică, care stă la baza mişcării moderne new age.
Adepţii de astăzi ai mişcării sataniste new age consideră data de 14 ianuarie 1967 ca fiind începutul erei vărsătorului, care corespunde cu new age.
Atunci, 10000 de tineri s-au îndreptat în marş către Golden Gate Park sub influenţa drogurilor şi a muzicii sataniste rock, pentru a inaugura începutul oficial al mişcării new age.
Unul din centrele cele mai importante ale mişcării new age a fost Institutul Esalen din Big Sur, California, înfiinţat în 1962 sub conducerea lui Michael Murphy şi Richard Price. În cadrul acestui institut, s-au experimentat diverse tehnici şi terapii alternative din care nu lipsea consumul de droguri şi muzica rock.
Programul institutului cuprinde şedinţe spiritiste, masaj, şamanism, psihologie transpersonală, psihologie budistă, hipnoză, yoga, tantra, rolfing etc. La aceste cursuri participau între 5000 şi 7000 de persoane.
Iată, pe scurt, istoricul acestei mişcări religioase new age.
164
Orice religie din lume are o istorie a sa, o doctrină, care înseamnă învăţătura sa religioasă; dogmele pe care se sprijină, un ritual şi învăţături specifice care o definesc ca relaţie dintre om şi Dumnezeu.
Cuvântul religie provine de la latinescul religo, religare, care înseamnă a-l lega pe om de Dumnezeu. Religia a apărut în timp, odată cu crearea omului. Această religie sau legătură dintre Dumnezeu şi om se numeşte în istorie religie.
Fiecare religie are o doctrină specifică, care o defineşte şi o nuanţează clar în raport cu celelalte. New age este o mişcare religioasă, un fenomen religios şi nu o religie de sine stătătoare, bine definită în dogme clare. Ea este în sine un ghiveci cu idei religioase, un amestec de sincretism religios, o frământare din toate religiile vechi-păgâne, puse în slujba diavolului, pe care-l divinizează.
Orice religie se raportează în primul rând la o divinitate, zeitate, Fiinţă divină. În cazul de faţă, new age nu are ca dogmă un
165
Dumnezeu veşnic; conform ei, Dumnezeu nu este Persoană vie, inteligentă, raţională, atotştiitoare. Pentru new age, Dumnezeu este un concept filosofic, o idee, o fiinţă creată de mintea bolnăvicioasă şi pătimaşă a omului întunecat la inimă şi la suflet de tot felul de păcate săvârşite.
Credinţa într-un Creator atotputernic, Dumnezeu-Tatăl, este înlocuită cu credinţa în energia universală, cunoscută sub denumirea de chi, prana, kundalinii, karma, care este o energie psihică ce stă la baza existenţei acestui Univers şi a tuturor obiectelor şi fiinţelor din el.
Adepţii mişcării new age cred cu tărie în reîncarnare, ca formă de desăvârşire şi de ispăşire a răului făcut, după cum aflăm din cartea Upanişadele.
Biserica Ortodoxă a respins dintotdeauna această învăţătură a reîncarnării cu texte biblice:
„cum poate omul să se nască fiind bătrân? Oare poate să intre cineva a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?”
(Ioan 3, 14).
166
În new age, Dumnezeu este impersonal, este o energie spirituală care pătrunde peste tot şi se află în toate fiinţele. Această învăţătură se numeşte panteism. Crezul panteiştilor este formulat astfel:
„Adorăm şi ne închinăm Universului, ca totalitate în veşnică schimbare în trecut, prezent şi viitor. Este atot creator, atot organizator şi de o diversitate inepuizabilă.
Toată materia, energia şi viaţa sunt într-o unitate interconectată din care noi, oamenii.
Noi suntem o parte inseparabilă a Naturii, pe care o slăvim, o îngrijim şi o păstrăm cu toată măreţia ei...”.
Purtătorul de cuvânt al panteiştilor ştiinţifici, astrologul evreu-american Carl Sagan, afirma în numele lor:
facem parte şi „Universul este singura divinitate; Natura este singurul rai adevărat”.
Preocupările adepţilor new age cu privire la relaţia omului cu mediul înconjurător le vedem concretizate în Şcoala Waldorf,
167
apărută şi în România, unde elevii învaţă de mici aceste principii ale mişcării new age. De asemenea, toate mişcările ecologiste care s-au transformat şi în partide ecologiste au în spatele lor tot mişcarea new age.
Adepţii mişcării new age cred cu tărie în extratereştri, cât şi în fenomenul OZN (obiecte zburătoare neidentificate). Aceşti extratereştri, de câte ori ne sunt prezentaţi în reportaje, emisiuni, ne insuflă teamă, respingere, deoarece sunt fiinţe cu chipuri hidoase, urâte. Dumnezeu a creat doar îngeri frumoşi în lumea de dincolo.
Aceşti extratereştri sunt de fapt duhurile rele, diavolii, care se apropie de noi, oamenii, ca să ne sperie.
Marc Dem, autor francez, în lucrarea sa: „Antihrist 666”, în capitolul 20, intitulat: „Timpul blasfemiei şi misionarii extratereştrilor”, la întrebarea dacă fenomenul OZN are vreo legătură cu satanismul, redă răspunsul cercetătorului I.M.Lesage:
168
„secretul diabolic al OZN-urilor pierde brusc legătura cu realitatea prezentă, pentru a se pomeni instantaneu în altă realitate, care nu există”. Aceste apariţii de extratereştri şi de OZNuri ţin de vrăjitorie.
În România, mişcarea new age, de sorginte satanistă, s-a răspândit foarte repede cu ajutorul mass-mediei şi prin literatura ezoterică. Televiziunile Tele 7 ABC, cu emisiunea: Lumea Misterelor ion Ţugui, se ocupă de fenomene paranormale. TVR2 are serialul Viaţă după Viaţă, tot cu acest specific. Revistele Paranormal, Dracula, Revista misterelor, cărţile lui Pavel Coruţ promovează ideile mincinoase ale mişcării new age.
Pentru a ne edifica mai mult despre Împărăţia răului, new age, originile, istoricul, doctrina şi consecinţele sale din perspectivă ortodoxă, e bine să studiem opera ştiinţifică a părintelui Bădulescu Dan.
169
CREŞTINISMUL rELIGIA CEA MAI PERSECUTATĂ DIN LUMEA DE AZI
Persecuţia creştinilor este un fenomen istoric ce s-a perpetuat de la apariţia creştinismului, marcată de venirea Mântuitorului Iisus Hristos fiul lui Dumnezeu din ceruri pe pământ şi până în prezent, în mileniul trei.
Creştinismul timpuriu a fost persecutat de către evrei, care nu L-au înţeles pe Mesia, căruia i se spunea Hristos. Evreii aşteptau atunci un Mesia politic, ca să-i elibereze de Imperiul Roman, care îi cucerise. De asemenea, creştinii au fost persecutaţi şi de conducătorii Imperiului Roman, deoarece creştinismul avea o nouă viziune despre Dumnezeu şi lume şi promova noi valori: iubirea, libertatea, sfinţenia, altruismul, veşnicia omului după moarte etc., care veneau în contradicţie cu religia păgână.
Abia în secolul IV, creştinismul a devenit religie legalizată, prin Edictul de la Milano din anul 313, emis de împăratul roman Constantin cel Mare.
171
Cu toate aceste reglementări legislative, creştinismul a continuat, de-a lungul istoriei, să fie persecutat, deoarece conducătorii păgâni şi atei au existat mereu la conducerea multor popoare din lume, până în vremea noastră.
Mulţi împăraţi s-au considerat a fi zei coborâţi din cer pe pământ. A nu aduce jertfe idolilor era ca o trădare naţională faţă de împărat. Atunci când veneau dezastre, cataclisme naturale etc., tot răul era pus îndată pe seama creştinilor, care nu cinsteau zeii lor. Pentru lumea antică, prezenţa creştinilor era ceva straniu. Creştinii erau cei mai harnici, gospodari, jertfelnici, cuminţi, împăciuitori, buni cu toată lumea şi foarte veseli. Singura lor vină era că-L iubeau pe Hristos până la martiriu. Ei nu făceau rău nimănui şi nu se răzbunau pe nimeni. Orice suferinţă o primeau cu bucurie. Creştinii erau convinşi că au descoperit Adevărul, întrupat în persoana Mântuitorului Iisus Hristos şi că Biserica este mireasa lui Hristos prin care ne mântuim.
La ora actuală, creştinismul este răspândit în toate ţările din lume, în procentaje diferite. În total sunt aproape două miliarde de creştini în lume, cam 31 din populaţia Terrei.
Religia creştină este însă divizată în trei mari ramuri de bază: ortodoxia, cu peste 200.000.000 de creştini, catolicismul (55 din numărul
172
creştinilor), iar protestanţii au peste 500.000.000 de adepţi. Din protestantism s-au desprins sute şi sute de secte religioase, confesiuni, grupări creştine etc.: luteranismul, calvinismul, iehoviştii, evangheliştii, adventiştii, baptiştii ş.a. De asemenea, mai există în lume şi multe ramuri creştine eterodoxe: nestorieni, monofiziţi, maroniţi, unitarieni ş.a.
Pentru Europa de Est, Ortodoxia este religia de bază a populaţiei. Numărul de creştini ortodocşi raportat la populaţia ţării noastre este de 85. În Bulgaria există 60 creştini ortodocşi. În Grecia sunt 90 creştini ortodocşi. De asemenea, în Rusia, aproape toţi etnicii ruşi s-au declarat la recensământ creştini ortodocşi, deşi o mare parte din ei nu merg la Biserică.
Ortodoxia este răspândită şi în Serbia, Cipru, Athos, Locurile Sfinte şi în mici comunităţi din toate ţările lumii. O mare parte din românii aflaţi
173
în diaspora şi-au menţinut credinţa ortodoxă prin înfiinţarea de parohii care ţin de Patriarhia Română. La fel se întâmplă cu toţi creştinii din orice ţară care pleacă la muncă în străinătate, credinţa creştină le dă identitate spirituală.
Ortodoxia nu a avut şi nu a încurajat niciodată războaiele religioase, nici nu a forţat pe cineva în scop de convertire la această credinţă creştină. În schimb, catolicii şi protestanţii au exagerat, folosind forţa în organizarea de misiuni de încreştinare a populaţiilor, cucerite prin războaie sângeroase. Ca mărturie, avem cruciadele şi multe războaie religioase din lume.
În Europa Occidentală, religia de bază este catolicismul, care se subordonează Vaticanului condus de un papă, considerat a fi vicarul lui Hristos pe pământ; ca atare, el nu poate greşi omeneşte atunci când se află pe scaunul de conducere a Bisericii Catolice.
Catolicismul la ora actuală este extins în toate ţările din lume, chiar şi în cele mai îndepărtate insule din Oceanul Pacific.
Creştinii protestanţi s-au răspândit foarte repede în lume, ademeniţi cu ajutoare materiale, financiare, precum şi cu suport politic. În ţările slab dezvoltate a prins foarte repede religia creştină, care venea cu soluţii concrete. Creştinismul, indiferent de ramură, a fost mereu privit cu duşmănie
174
de către celelalte religii, care nu aveau nimic comun cu credinţa în Iisus Hristos fiul lui Dumnezeu, născut din Sfânta Fecioară Maria prin puterea Duhului Sfânt.
În 1453, musulmanii au dat cea mai mare lovitură Bisericii Ortodoxe prin cucerirea Constantinopolului, considerat sediul Bisericii Ortodoxe din lume, aşa cum Roma este văzută ca axa catolicismului universal.
Creştinismul ortodox aflat sub stăpânirea turcilor a dăinuit şi a trecut printr-o crudă istorie, marcată de distrugeri ale locaşurilor de cult, transformarea multor biserici în moschei, precum şi interzicerea oricărei mărturii a credinţei creştine.
În secolele XV-XIX, vreme de o jumătate de mileniu, Ortodoxia a trecut prin mari suferinţe, din cauza invaziei musulmane în Europa: Grecia, Bulgaria, Serbia Albania au fost doar câteva ţări
175
afectate. Războaiele de eliberare de sub turci din secolul XIX au dus la crearea Bisericilor ortodoxe autocefale: Biserica Ortodoxă Greacă, Biserica Ortodoxă Bulgară, Biserica Ortodoxă Română, Biserica Ortodoxă Rusă, Biserica Ortodoxă Sârbă ş.a. Pe lângă aceste biserici şi patriarhiile vechi din Ierusalim, Antiohia, Alexandria etc., în secolul XX au fost întemeiate şi recunoscute şi alte Biserici Ortodoxe, cum ar fi cele ale Ucrainei, Cehiei etc.
Persecuţiile religioase din perioada comunistă au adus multă suferinţă în toate ţările unde funcţionau biserici ortodoxe, în special în Europa, unde a apărut bolşevismul.
Islamismul reprezintă una din cele patru mari religii ale lumii contemporane, alături de creştinism, hinduism şi budism. Ca număr de adepţi, islamul se clasează pe locul doi în lume, după creştinism (1,08 miliarde, deci 18 din totalul populaţiei de pe glob).
Religia islamică are două ramuri de bază, divizate la rândul lor în mai multe curente: sunnismul (15 din totalul populaţiei musulmane) şi şiismul (sau islamul iranian), răspândit în Iran, Irak, Azerbaidjan, Yemen etc.
Din punct de vedere doctrinar, islamul are tendinţe universaliste, de cucerire a lumii prin războaiele sfinte pe care le promovează Coranul cartea de bază a religiei lor.
176
Deşi ne aflăm în mileniul trei al civilizaţiei umane, din nefericire constatăm că cea mai persecutată religie din lume este tot creştinismul.
Acest adevăr reiese clar dintr-un studiu publicat în anul 2014 în Franţa, cu acest titlu: „Cartea neagră a condiţiei creştine în lume”. Este o lucrare monumentală, cu 800 de pagini. La redactarea ei au participat 70 de colaboratori francezi şi străini, experţi, ziarişti, oameni ai Bisericii şi reprezentanţi de ONG-uri.
Potrivit datelor din această carte, între 150 şi 200 de milioane de creştini sunt persecutaţi în circa 140 de ţări din lume.
Înaintea Războiului din Golf, în 1991, în Irak trăiau 1,5 milioane de creştini. După intervenţia coaliţiei conduse de Statele Unite ale Americii, în anul 2003, haosul care a urmat căderii lui Sadam Hussein şi apoi ascensiunea grupărilor Al-Quaida şi Isis în leagănul oriental al creştinismului, abia dacă au mai rămas circa 200.000 de creştini.
În Africa, secta islamică Boko Haram vrea să extermine pe toţi creştinii din nordul Nigeriei. Sate întregi sunt masacrate; estimările arată peste
177
3000 de morţi creştini în 5 ani. Din Cartea neagră, citim că în primăvara anului 2014, o tânără sudaneză, Meriam Sshag, a fost condamnată la moarte pentru că a renunţat de bunăvoie la islam.
În Pakistan, o altă tânără, Asia Bibi, a emoţionat o lume întreagă. Acuzată de insulte la adresa Profetului Mahomed, în urma unui conflict cu colegele de muncă, în care i s-a spus că „spurcă” apa din care beau musulmanii, a fost condamnată la moarte prin lapidare.
Extremismul hindus este principala ameninţare din India. Minoritatea creştină nu reprezintă decât 2,5 din populaţia indiană, dar este acuzată de militanţii hinduşi că-i converteşte
178
pe hinduşi în şcoli, spitale, universităţi etc. Un adevărat pogrom împotriva creştinilor a avut loc în Orissa în 2008, cu 500 de morţi şi mii de răniţi, plus sute de biserici arse.
Institutul american de cercetări Pew Research Center a publicat pe 14 ianuarie 2014 un raport internaţional în care arăta în cifre că în lume „un creştin moare pentru credinţa în Iisus Hristos la fiecare cinci minute”.
179
În fiecare an, peste 100.000 de creştini sfârşesc prin moarte violentă ca rezultat al unor conflicte religioase în ţări unde creştinii sunt cei mai prigoniţi: Egipt, Libia, Tunisia, Algeria, Afganistan, Somalia, Arabia Saudită, Maldive, Bangladesh, Malaezia, Indonezia, Filipine, Laos, Sri Lanka, China, Coreea etc.
Foarte virulente sunt persecuţiile împotriva creştinilor din Africa şi din Orientul Mijlociu. După căderea lui Gadaffi, creştinii au fost expulzaţi din Liban.
Conform Organizaţiei pentru Drepturile Omului Open Doors, 75 din creştini au părăsit ţara lor, Liban.
180
În Tunisia multe biserici creştine au devenit moschei.
În august 2014, la câteva zile după ce Califatul islamic a preluat controlul asupra oraşului Mosul, au început cele mai mari persecuţii împotriva creştinilor. Casele lor au fost confiscate, iar unii au umplut Sinaxarul, ca martiri. În câteva zile, Mosul, Ninive şi Kirkuk, precum şi alte localităţi creştine au devenit un muzeu
181
al creştinismului, în care se va spune că aici au locuit odinnioară creştini.
Această situaţie dramatică am întâlnit-o anul trecut, în 2019, în Turcia, când am fost într-un pelerinaj de cercetare religioasă; am constatat cu durere că odinioară aici a fost leagănul creştinismului apostolic, în Capadocia, iar astăzi nici măcar urme de creştinism nu au mai rămas. Toţi creştinii au fost omorâţi, expulzaţi, pentru a se pierde prezenţa lor în Turcia. În Istanbul sunt câteva mici comunităţi creştine, care au supravieţuit prin diplomaţia politică a unor şefi de state ce au ambasade în Istanbul.
Acum, în anul 2020, cel mai mare atac psihologic la adresa creştinilor l-a făcut preşedintele Turciei, Erdogan, care a semnat un document prezidenţial prin care transformă Hagia Sophia din muzeu în moschee. Aici se va practica zilnic cultul musulman, începând cu data de 24 iulie 2020.
182
Această catedrală ortodoxă, ctitoria împăratului Justinian din secolul VI, când religia musulmană nici nu apăruse în istorie, a fost cucerită în 1453 de turci, transformată imediat în moschee, iar din anul 1924, primul preşedinte al Turciei moderne, Kemal Ataturk, a transformat această moschee într-un muzeu internaţional, unde puteau să intre şi creştinii, pentru a admira celebrele mozaicuri cu icoane, având chipul Mântuitorului Iisus Hristos, al Sfintei Fecioare Maria, precum şi al multor altor sfinţi.
Acum aceste sfinte icoane au fost acoperite, iar la slujbele musulmane participă doar adepţii acestei religii.
Cu privire la acest episod tragic, Sfântul Paisie Aghioritul (1924-1994) a făcut o profeţie cutremurătoare, mai precis legată de cucerirea
183
Turciei, cât de curând, de către Rusia. Marile oraşe turceşti vor deveni ruine. Se va vărsa mult sânge. Turcia se va rupe, aşa cum rupi o hârtie. O treime din turci vor fi omorâţi, o treime vor fugi în Asia, de unde au venit în secolul XV şi o altă treime se vor converti la creştinism.
Atunci, catedrala Sfânta Sofia va deveni din nou centrul Ortodoxiei, iar în ea se va săvârşi Sfânta Liturghie, chemând toate popoarele lumii la pace şi iubire.
Semnalul dat acum de Erdogan prin transformarea Sfintei Sofii în moschee este un semn că multe locaşuri creştine din diferite ţări musulmane vor avea acelaşi sfârşit.
Cu privire la acest eveniment trist pentru toţi creştinii din lume, Occidentul tace, fiind paralizat de acest virus, covid 19. Casa Albă tace la fel, precum şi Uniunea Europeană a tăcut. Aşa cum la căderea Constantinopolului (1453) sau la decapitarea marelui voievod român Constantin Brâncoveanu dimpreună cu cei patru fii, nu au fost reacţii ale diplomaţilor europeni de atunci, la fel s-a întâmplat şi în aceste zile. Dumnezeu însă va face dreptate, căci:
Mare este Dumnezeul creştinilor!
184
O lucrare recentă, demnă de cercetat, pentru a se vedea evoluţiile recente în terorismul islamic: „Aspecte ale campaniei teroriste împotriva creştinilor”, îi aparţine Ionelei Lavinia Spirache. Cartea a apărut la Editura Omega din Buzău în 2018.
La ora actuală, această luptă islamică împotriva creştinilor se află într-o creştere îngrijorătoare, alarmantă. A fi creştin autentic astăzi, într-o comunitate musulmană, este un act de mare curaj, care de multe ori se încheie cu martiriul, adică a-ţi da viaţa de bunăvoie, din dragoste pentru Hristos. Să mori cu zâmbetul pe faţă, mărturisind credinţa în dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos fiul lui Dumnezeu, este dovada convingătoare a credinţei adevărate pentru un creştin autentic din zilele noastre.
În lumea de astăzi, creştinii sunt persecutaţi atât de teroriştii islamici, cât şi de conducătorii ţărilor comuniste, cum ar fi: China, Coreea de Nord, Vietnam etc.
De la înfiinţarea comunismului în Rusia, în anul 1917, prin Lenin, şi până astăzi, au fost omorâte câteva sute de milioane de oameni, iar alte sute de milioane de creştini au fost batjocorite, umilite şi deportate din cauza doctrinei atee a partidului comunist.
În China, creştinismul ortodox nu este acceptat de autorităţile statului.
185
Catolicismul şi protestantismul sunt admise parţial, ca urmare a lobbyului internaţional, în conjuncţie cu interesele economice ale Chinei.
În China trăiesc aproximativ 90 de milioane de creştini protestanţi şi 10 milioane de catolici. Invadarea Chinei în secolul XIX de către europeni a dat naştere acestei atitudini de respingere a credinţei creştine pe care au avut-o agresorii care au invadat China.
Religia chineză admisă de statul chinez este confucianismul, care învaţă că Dumnezeu este impersonal şi că totul se sfârşeşte pe pământ, o dată cu moartea omului.
186
Recent, pe fondul focarului de coronavirus covid 19, provocat intenţionat în laboratoare chinezeşti şi răspândit peste tot în lume, comunitatea rurală de creştini, extrem de săracă din China a primit ordin politic să renunţe la credinţa ortodoxă şi să înlocuiască icoanele sfinte ale Mântuitorului Iisus Hristos cu portretele preşedintelui Mao şi ale preşedintelui Xi Jinping. În caz de nesupunere sau revoltă, creştinii riscă să piardă beneficiile puţine date de aşa-zisa lege comunistă: „prosperitate şi bunăstare” existentă în China.
Revista de orientare religioasă Bitter Winter a relatat cu lux de amănunte, încă din luna aprilie 2020, cum o parte din oficialii Partidului Chinez au vizitat casele creştinilor din Linfen, un oraş la nivel de prefectură din nordul provinciei Shanxi. În timp ce erau acolo, au ordonat locuitorilor care primesc plăţi de asistenţă socială de la guvern să înlocuiască sfintele cruci, precum şi alte simboluri religioase, cum ar fi sfintele icoane, cu portrete ale liderilor comunişti din China.
Neo-păgânismul are acum o mare răspândire agresivă în vastul imperiu chinez.
„Guvernul încearcă să ne elimine credinţa creştină şi vrea să devină Dumnezeu în locul Mântuitorului Iisus Hristos”,
este mărturia cutremurătoare a majorităţii creştinilor din China.
187
Numeroase comunităţi creştine ortodoxe din China oficiază de cele mai multe ori Sfânta Liturghie prin catacombe, locuri tainice, unde preotul, înainte de a începe slujba, îi spovedeşte şi îi împărtăşeşte pe credincioşi ca şi când ar fi ultima zi din viaţa lor. Orice activitate creştină este foarte monitorizată de guvernanţii partidului comunist chinez.
Aceeaşi situaţie dramatică la ora actuală o întâlnim şi în Coreea de Nord, dar şi în Vietnam, unde statul persecută orice manifestare creştină în public. Este de admirat tăria, precum şi curajul creştinilor de a mărturisi credinţa creştină într-o ţară comunistă.
Prin anii 1950, în Coreea de Nord existau 2850 de comunităţi creştine, 700 de pastori şi 300.000 de creştini. Phenian era denumit Noul Ierusalim. După cel de-al Doilea Război Mondial şi ascensiunea lui Kim II Sung la putere, Biserica a suferit enorm; a fost scoasă în afara legii. Creştinii au fost prigoniţi, unii, condamnaţi pe viaţă în închisoare, alţii, împuşcaţi. Cel care era prins cu Biblia era chinuit până se lepăda de creştinism.
188
Participarea la orice activitate creştină este interzisă cu desăvârşire în Coreea de Nord. Actualul preşedinte coreean, Kim Jong, duce aceeaşi politică de exterminare a creştinismului. Organizaţia Human Rights Watch (HRW) a publicat recent raportul: „Montagnard Christians in Vietnam. A Case Study in Religion Repression”, în care atrage atenţia asupra încălcării dreptului de libertate religioasă creştină în Vietnam.
Începând cu anul 2001, foarte mulţi creştini vietnamezi au fost nevoiţi să se refugieze în ţările vecine, din cauza marilor persecuţii religioase. De cele mai multe ori, creştinii din Vietnam care erau prinşi erau judecaţi în public, pentru a se induce frica în populaţie, ca ea să nu accepte sub nicio formă viaţa creştină, potrivit Evangheliei lui Hristos.
189
GÂNDURI PASTORALE PENTRU VREMURILE DE ASTĂZI
Orice perioadă din istoria omenirii este îngăduită de bunul Dumnezeu. Nimic nu se întâmplă în această lume fără ştirea Lui. În orice moment istoric, Dumnezeu a fost mereu prezent, viu şi lucrător prin pronia Sa divină.
Recent, omenirea trece printr-o mare pandemie, produsă de acest virus nominalizat de specialişti: covid 19, care este o creaţie umană, scăpată cu bună ştiinţă, dintr-un laborator ştiinţific. Amploarea şi duritatea acestui virus au produs o mare psihoză în rândul oamenilor, care sunt foarte derutaţi.
Într-adevăr, această realitate este un mare necaz, o experienţă tristă, prin care societatea contemporană nu a mai trecut. În astfel de momente dificile, Sfânta Scriptură, care este Cartea lui Dumnezeu, ne învaţă cum să procedăm, cum să ne manifestăm şi care este soluţia eficientă de salvare.
Sfântul Apostol Pavel ne aduce aminte în Epistola a doua către Corinteni de o tristă experienţă a sa:
190
„Căci nu voim, fraţilor, ca voi să nu ştiţi de necazul nostru care ni s-a făcut în Asia, că peste măsură, peste puteri am fost îngreunaţi, încât nu mai nădăjduiam să mai scăpăm cu viaţă”
(2 Corinteni 1, 8).
Iată, au mai fost astfel de situaţii grele, „peste măsură şi peste puteri”. Dumnezeu ştie de toate aceste realităţi, destul de dificile pentru noi, pe care doar El le poate rezolva într-un mod minunat.
În acelaşi duh de compătimire, şi Sfântul Apostol Petru, în prima sa Epistolă, scrie aşa:
„întru aceasta să vă bucuraţi, măcar că acum ar trebui să fiţi trişti, încercaţi fiind de multe feluri de ispite pentru puţină vreme...” (1 Petru 1, 6).
De aici reţinem că astfel de încercări au fost multe în istoria omenirii şi poate că vor mai fi. Dar textul se încheie cu o mare mângâiere pentru noi, şi anume că aceste ispite, încercări, necazuri sunt „pentru puţină vreme”, adică nu sunt veşnice.
Ce trebuie să facem în astfel de situaţii?
În primul rând, să ne punem toată încrederea doar în ajutorul lui Dumnezeu, de unde vine: „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit, de sus este, pogorându-se de la Părintele Luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare” (Iacob 1, 17).
191
Credinţa în Dumnezeu joacă un rol decisiv în rezolvarea tuturor problemelor, oricât de imposibil de soluţionat ar fi ele la prima vedere.
Într-o zi, Iisus Hristos a fost întâmpinat de doi orbi din naştere, care doreau tare mult să fie vindecaţi, să poată vedea. Din punct de vedere medical, o aşa infirmitate nu poate fi rezolvată, cu toate progresele ştiinţifice existente. Totuşi, aceşti nevăzători nu ţin cont de ştiinţa medicală neputincioasă şi ei intervin cu mare insistenţă direct la Mântuitorul Iisus Hristos:
„Iisuse, fie-Ţi milă de noi!”.
La prima vedere, Hristos nu îi bagă în seamă; îi pune la încercare, dar ei stăruie şi merg pe urmele lui Iisus, care tocmai intrase într-o casă. În acea încăpere au început să strige şi mai tare la Iisus. Ei erau convinşi că Iisus este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”. Iisus i-a întrebat pe orbi:
„Credeţi că pot face Eu această vindecare?”, iar ei au zis:
(Matei 9, 28).
Atunci Iisus S-a atins de ochii lor, zicând:
„După credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor”
(Matei 9, 29-30).
192
În această grea pandemie prin care trecem noi, pe lângă credinţa vie, lucrătoare, avem mare nevoie şi de „post şi rugăciune”. Pe vremea Mântuitorului Iisus Hristos, acum două mii de ani, erau multe persoane demonizate, ca şi astăzi. Un tată a venit după Iisus cu fiul său foarte bolnav psihic: avea stări demonice, care-l aruncau pe copil în foc şi în apă; el făcea spume la gură, urla, ţipa şi se manifesta foarte violent.
În acele momente, Iisus Hristos era pe muntele Tabor, împreună cu trei apostoli, Iacob, Ioan şi Petru, pentru a lua parte împreună la o mare sărbătoare: „Schimbarea la faţă”. Ceilalţi nouă ucenici au rămas la poalele muntelui Tabor, unde Îl aşteptau pe Mântuitorul Hristos. În acest timp, şi-a făcut apariţia acest tată cu fiul său foarte disperat şi a cerut ajutorul apostolilor, dar fără succes.
193
În cele din urmă, Iisus coboară şi-l vindecă îndată pe acest copil demonizat, foarte bolnav. După ce tatăl a plecat cu fiul lui vindecat, la casa lor, cei nouă ucenici L-au întrebat pe Mântuitorul Hristos: „noi de ce nu am putut să îl vindecăm?”. Iisus a răspuns:
„acest neam de demoni nu iese decât cu rugăciune şi post” (Matei 17, 21).
Mare este puterea rugăciunii! Ea trebuie să fie simplă, naturală, insistentă şi cu multe lacrimi. În timpul pandemiei nu trebuie să stăm în faţa televizorului, schimbând canalele, să vedem câţi oameni s-au îmbolnăvit şi unde se mai află focare de covid 19, ce restricţii a mai pus guvernul.
Într-o situaţie urgentă, chemăm imediat ambulanţa, echipa de intervenţie. Nu stăm să analizăm cazul, să ne dăm cu părerea, ci strigăm după ajutor, ne rugăm să vină ajutorul cât de repede la faţa locului.
Aşa trebuie să facem şi noi în aceste vremuri de pandemie. Să ne rugăm mult, din inimă; nu formal, nu de ochii lumii. Rugăciunea personală trebuie transformată într-una colectivă. Biserica, care este ca o mamă bună, cum zice şi poetul nostru, Mihai Eminescu: „maica neamului românesc”, ne cheamă să luăm parte la Sfânta Liturghie, care coboară cerul pe pământ, puterea Duhului Sfânt
194
peste cei bolnavi, darul credinţei care face minuni adevărate, întărirea iubirii, care ne uneşte în necazuri şi încercări.
Liturghia este Jertfa lui Iisus de pe Cruce, prelungită până în vremea noastră. Când va înceta Liturghia, va veni sfârşitul lumii.
Pe lângă Sfânta Liturghie, Biserica ne cheamă să luăm parte la slujba binefăcătoare a Maslului:
„este vreunul din voi în suferinţă? Să se roage! Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi!
Este cineva bolnav între voi?
Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui.
Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului”
(Iacob 5, 13-16).
De mare ajutor în această pandemie este postul, care, de asemenea, poate face minuni. Postul este alimentar, trupesc, dar şi sufletesc. Cele două aspecte ale postului trebuie unite, ca să aducă roade imediat. O persoană care se poate abţine de la anumite alimente din motive
195
religioase se abţine repede şi uşor şi de la păcate, vicii, cuvinte urâte, deprinderi rele, scârboase etc. În felul acesta, postul ne întăreşte voinţa, care este una din forţele uriaşe ale omului. Există şi o carte cu acest titlu:
„Dai voinţă, iei putere”.
Postul se face discret şi cu bucurie. În Predica de pe Munte, Mântuitorul Hristos ne îndeamnă aşa:
„când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii: că ei îşi smolesc feţele, ca să arate oamenilor că postesc.
Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală. Ca să nu arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 17-19).
Ca durată, avem post de o zi şi posturi de mai multe zile. Miercurea şi vinerea postim în cinstea Mântuitorului Iisus Hristos: miercurea s-a pus la cale arestarea lui Iisus de către farisei, iar vinerea a fost omorât pe Cruce. Posturile mari, de 40 de zile, sunt legate de Naşterea lui Hristos pe 25 decembrie şi 47 de zile înainte de Sfintele Paşti. De asemenea, mai avem Postul Sfintei Marii, 1-15 august şi Postul Sfinţilor Petru şi Pavel, în luna iunie, care diferă ca număr de zile, în funcţie de data Rusaliilor.
196
În caz de calamitate, de pandemie etc., ierarhul locului poate îndemna credincioşii din regiunea afectată să ţină o perioadă anume de timp post, pentru a grăbi mila lui Dumnezeu, să vină în ajutor. Postul trupesc este necesar chiar şi în viaţa de familie, cât şi pentru cei necăsătoriţi, pentru a fi feriţi de păcatul desfrânării, al concubinajului, aducător de divorţ şi boală.
De asemenea, este foarte important să mai facem un pas decisiv, postul sufletesc, adică abţinerea cu desăvârşire de la orice păcat, care îndepărtează harul lui Dumnezeu. Degeaba mâncăm fasole miercurea, dar fumăm, înjurăm, drăcuim, furăm şi facem tot felul de păcate!
E bun postul alimentar, dar nu este suficient; este ca şi când ai sta doar într-un picior.
Să postim cu toată fiinţa; să ne rugăm din toată inima şi să credem cu toată convingerea în existenţa şi puterea lui Dumnezeu, Care este mare şi bun.
În vreme de pandemie, trebuie să citim cărţi ziditoare de suflet, cât de multe: Biblia, Filocalia, Patericul, Acatistierul, Vieţile Sfinţilor etc.
De asemenea, putem face multe pelerinaje pe la mănăstiri, pentru a lua parte la slujbele de dezlegare, de molifte şi pentru a primi sfaturi duhovniceşti de la preoţii înzestraţi cu har.
197
Pe timpul pandemiei, să ne împodobim sufletul cu multe milostenii la săraci; să-i vizităm pe cei bolnavi şi să-i întărim pe cei care sunt în deznădejde, gata de suicid. Solidaritatea cu cei în suferinţă este foarte importantă.
198
ASISTENŢA SOCIALĂ ŞI FILANTROPICĂ CREŞTIN oRTODOXĂ DE ASTĂZI, STUDIU COMPARATIV
Această temă de mare actualitate: ASISTENŢA SOCIALĂ ŞI FILANTROPIA CREŞTIN oRTODOXĂ, studiu comparativ, este o provocare la o profundă meditaţie asupra impactului cu oamenii defavorizaţi, pe care împreună se străduiesc să-i slujească, cu metode şi concepţii diferite de abordare.
Asistenţa socială îşi are începutul după apariţia primilor oameni în istoria omenirii, când au apărut diferenţe sociale: săraci şi bogaţi etc.
Filantropia creştin ortodoxă a apărut în Noul Testament o dată cu întemeierea Bisericii, ca instituţie divino-umană. Asistenţa socială la început a apărut ocazional, sporadic, cu paşi timizi, fără un sistem social bine pus la punct, coerent şi stabil. Această asistenţă se făcea doar în cadrul comunităţii la persoane de aceeaşi etnie şi religie. Ajutorul oferit era doar de natură materială.
199
Noul Testament ne dă multe mărturii biblice despre filantropia creştină, care are o sferă foarte largă de acţiune, fără a ţine cont de etnie, religie sau stare socială. Acordarea de ajutoare sociale este de natură materială, dar şi spirituală. Omul este o fiinţă dihotomică: trup şi suflet, în viziunea Bisericii. Ajutorarea trebuie să ţină cont de ambele realităţi ale fiinţei umane, care poartă în ea „chipul lui Dumnezeu”.
Asistenţa socială priveşte doar omul material, pe când filantropia creştină are în vedere şi aspectul duhovnicesc al persoanei umane, cu nevoi specifice.
200
1. Definirea asistenţei sociale:
Asistenţa socială este în sine o lucrare umană de ajutorare a oamenilor (fie ei indivizi, familii, grupuri sau comunităţi), în vederea creşterii şi/sau refacerii capacităţii acestora de funcţionare socială şi a obţinerii resurselor, care să le asigure o viaţă socială acceptabilă, după standarde ale eticii morale.
Asistenţa socială desemnează un ansamblu de instituţii, programe, măsuri, activităţi profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor, comunităţilor, cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate, care din cauza unor motive de natură economică, socială, culturală, biologică sau psihologică nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace şi eforturi proprii, un mod normal de viaţă decentă.
O definiţie internaţională oficială a profesiei de asistent social a fost adoptată în anul 2001, de către Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali, împreună cu Asociaţia Internaţională a Şcolilor de Asistenţă Socială. Conform acesteia, profesia de asistent social „promovează schimbarea socială, rezolvarea de probleme în relaţiile interumane şi împuternicirea şi eliberarea oamenilor, în vederea creşterii bunăstării. Utilizând
201
teorii ale comportamentului uman şi ale sistemelor sociale, asistenţa socială intervine în punctele în care oamenii interacţionează cu mediul lor Principiile drepturilor omului şi ale justiţiei sociale sunt fundamentale pentru asistenţa socială”.
Legea 705, dată de Parlamentul României în anul 2001, afirmă următoarele: „Asistenţa socială reprezintă ansamblul de instituţii şi măsuri prin care statul, autorităţile publice ale administraţiei locale şi societatea civilă asigură prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare sau permanente ale unor situaţii care pot genera marginalizarea sau excluderea socială a unor persoane”.
Alte definiţii ale Asistenţei sociale:
„Asistenţa socială se referă la totalitatea programelor sociale, a formelor şi activităţilor structurate de suport şi sprijin desfăşurate de factori specializaţi, din instituţii publice sau private, ONG-uri, pentru asigurarea condiţiilor elementare, minime, de viaţă indivizilor, grupurilor aflate în situaţii de risc crescut, pentru o integrare normală demnă a lor în comunitate” (Prof. Dr. Zamfir Cătălin).
„Asistenţa socială reprezintăprocesul propriu-zis prin care persoanele aflate în nevoie beneficiază de măsuri de protecţie socială şi de ajutor profesionist în vederea satisfacerii trebuinţelor lor, a unei bune integrări în societate cu scopul de a rezolva sau ameliora situaţia lor” (Lector univ. dr. Raluca Stanciu).
202
Decanul Facultăţii de Sociologie din Bucureşti a dat următoarea definiţie: „Asistenţa socială este activitatea profesională de sprijinire a persoanelor, grupurilor şi comunităţilor, în vederea dezvoltării sau refacerii capacităţilor de funcţionare psiho-socială. Profesia de asistent social se preocupă de optimizarea interacţiunilor dintre persoane şi instituţiile societăţii în scopul expertizării acestora pentru îndeplinirea responsabilităţilor zilnice, a aspiraţiilor şi valorilor personale şi organizaţionale” (prof. univ. dr. Buzducea Doru).
Din toate aceste definiţii enunţate, reiese clar rolul asistenţei sociale. Ea oferă acces la serviciile specializate de protecţie socială, furnizează celor în nevoi ajutor material, financiar, psihoterapie, consilierea juridică etc.
Asistenţa socială privită ca profesie are ca obiectiv identificarea cazurilor sociale, ajutorarea lor în limita legilor în vigoare şi prevenirea persoanelor defavorizate.
Asistenţa socială, de-a lungul istoriei umane, diferă de la un sistem politic la altul; ea nu are o coerenţă şi o dimensiune stabilă.
Abordarea Asistenţei sociale în istorie se face în funcţie de orientarea politică pe care şi-o asumă societatea.
203
2. Asistenţa socială de la caritate la statutul de politică publică
Istoria Asistenţei sociale este veche ca şi istoria omenirii. Ea a apărut ca o necesitate socială de a ajuta persoanele defavorizate din comunitate, sporadic, din instinct uman. Cazurile sociale au luat o mare amploare, pe măsură ce creştea discrepanţa dintre bogaţi şi săraci.
Pentru prima dată în istorie, monarhia engleză a emis în secolul al XVI-lea o serie de legi prin care obliga comunitatea să se ocupe de săracii din interiorul lor, care nu aveau nici un mijloc de subzistenţă. Aceste legi, reunite în Elisabethan Act din 1601, au transformat apelul la caritate într-o obligaţie socială, instituţionalizată de a ajuta pe cei săraci.
Asistenţa socială a luat amploare o dată cu apariţia curentului socialist care a dus la destrămarea economiei liberale axate mai mult pe dezvoltarea bogaţilor cuprinşi de lăcomie şi individualism.
Începând cu secolul XX au apărut mai multe reglementări care au dus la dezvoltarea asistenţei sociale în Europa.
În 1912, România a fost printre primele ţări din lume care a iniţiat o legislaţie cu privire la asigurările sociale de sănătate şi şomaj.
204
Sfârşitul primului război mondial, anul 1918, a adus o dată cu pacea între ţările implicate, şi un nou concept de pace socială între categoriile sociale şi un nou avânt pentru Asistenţa socială care a început să devină politică de stat separată de Filantropia creştin-ortodoxă, pe care Biserica a făcut-o mereu, timp de două secole.
B. FILANTROPIA CREŞTIN oRTODOXĂ
Filantropia este un termen care a apărut prin secolul al XVIII-lea şi provine din limba greacă: qrtXos (philos) = prieten, dragoste etc. şi dvOpwnoc (antropos) = om. În traducere românească înseamnă: prietenie sau iubire de oameni.
Prin filantropie înţelegem o formă de comportare şi de convingere religioasă care se manifestă prin credinţă şi bunătate faţă de oamenii nevoiaşi; a iubi oamenii prin bunătate. Un alt termen asemănător cu filantropia este caritatea. Acest cuvânt provine din limba latină: carus, care se traduce: scump, iubit. Prin act caritabil înţelegem o activitate de milostenie, dragoste dezinteresată faţă de o persoană aflată în strâmtorare materială sau deznădejde etc.
Filantropia şi caritatea au în comun dragostea, care în limba slavă se spune „milă”. Profetul Oseea
205
ne spune că în faţa lui Dumnezeu cel mai mult preţuieşte mila, adică dragostea jertfelnică:
„milă voiesc, iar nu jertfă” (Oseea 6, 6).
Filantropia înseamnă slujirea cu dragoste a omului care poartă în el „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Facere 1, 27).
Cuvântul „filantropie” are legătură vie cu „diaconia”, care înseamnă slujirea omului cu dragoste.
Responsabilitatea actului filantropic ne obligă să slujim omului cu „frică de Dumnezeu”, „cu credinţă”, „cu dragoste”.
Temeiul filantropiei îl descoperim în Taina Întrupării Mântuitorului:
„şi Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan 1, 14).
206
Motivul întrupării a fost marea filantropie, adică dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii, după cum dă mărturie Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan:
„Dumnezeu a iubit atât de mult lumea (oamenii), încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16).
Prin Întrupare, Dumnezeu devine „iubitor de oameni”, Filantrop, iar omul este chemat să practice în viaţa sa „filantropia lui Dumnezeu”. Iisus Hristos este modelul autentic al „filantropiei”, deoarece a venit ca să ne slujească nouă, adică „să ne diaconească” nouă oamenilor.
„Deci dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori să spălaţi picioarele unii altora. Că v-am dat vouă pildă ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi” (Ioan 13,14-15).
207
Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos este plină de texte biblice care ne îndeamnă pe noi toţi să aplicăm filantropia ca pe o poruncă divină:
„Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu V-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13, 34-35).
Astfel, iubirea aproapelui (filantropia) este semnul distinctiv al ucenicilor lui Hristos, al creştinilor, iar măsura acestei filantropii este jertfa, după modelul Mântuitorului Hristos crucificat pe Golgota din dragoste faţă de noi oamenii:
„Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul său să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15,13).
Sfântul Apostol Pavel face apel către toţi creştinii să se pună în slujba aproapelui lor:
„nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui” (1 Corinteni 10, 24).
Porunca iubirii de oameni a fost văzută în primul rând ca o datorie personală, individuală, dar ea a dus la următorul pas: solidaritatea şi răspunderea colectivă. Biserica, din primele ei momente istorice, a pus în practică această filantropie creştină:
208
„iar toţi cei ce credeau, erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare” (Faptele Ap. 2, 44-45).
În fiecare sărac sau persoană nevoiaşă, Biserica îl identifică pe Însuşi Hristos, care la judecata finală a lumii, ne va întreba pe fiecare din noi cât ne-am implicat în filantropie. Adevărata filantropie nu poate exista în afara Evangheliei, deoarece numai prin Evanghelie Îl descoperim în zilele noastre pe Iisus Hristos în fiecare om aflat în suferinţă:
„Întrucât aţi făcut toate acestea (fapte bune) unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40).
Părintele patriarh Daniel al Bisericii Ortodoxe Române afirma că: „lucrarea filantropică a Bisericii este continuarea lucrării filantropice, vindecătoare, sfinţitoare şi mântuitoare a Mântuitorului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor S-a făcut Om, ca omul să poată participa la viaţa şi iubirea veşnică a Preasfintei Treimi”.
Grija faţă de săraci a fost sarcina cea mai de preţ a Bisericii creştine primare. Sfinţii Apostoli, urmând porunca Mântuitorului, au pus ajutorarea semenilor mai presus de orice altă activitate socială: instituirea diaconatului, numirea de persoane
209
caritabile, precum şi organizarea agapelor unde servea toată lumea laolaltă: bogaţi şi săraci. Sf. Apostol Iacob, vorbind despre activitatea misionară a Bisericii Primare, scria aşa:
„cucernicia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl, aceasta este: să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor, şi să ne păzim pe noi fără de pată din partea lumii”
(Iacob 1, 27).
Sfântul Vasile cel Mare, în secolul IV, pe baza Evangheliei şi a scrierilor Sfinţilor Apostoli, a instituit Vasiliada, care este o instituţie filantropică cu o gamă largă de servicii sociale şi beneficiari diferiţi: orfani, bătrâni, bolnavi, străini, fete sărace etc. Acest sfânt părinte a devenit un pionier în această lucrare filantropică a Bisericii. Vasiliada este un model de mare actualitate pentru noi toţi care avem nevoie de „modele de bună practică”.
Sfântul Ioan Gură de Aur a fost numit „ambasadorul săracilor”, datorită implicării sale trup şi suflet în filantropia creştină. În toate omiliile sale îi îndemna pe creştini să practice milostenia şi pe cei bogaţi să renunţe la averile lor în favoarea celor săraci.
Toţi Sfinţii Părinţi, de-a lungul istoriei, au manifestat o implicare deosebită în această filantropie creştin ortodoxă.
210
C. SPECIFICUL FILANTROPIEI CREŞTIN-ORTODOXE; PROVOCĂRI CONTEMPORANE
Filantropia Bisericii Ortodoxe are ca temelie învăţătura sfântă că orice persoană, indiferent de etnie, sex, religie, stare socială etc. este creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Solidaritatea creştină faţă de toţi oamenii aflaţi în suferinţă sau cu nevoi speciale se bazează pe dragoste (1 Ioan 4, 8: „Dumnezeu este iubire”). Filantropia creştină nu are frontiere, ea îi cuprinde pe toţi, chiar şi pe duşmanii Bisericii, după cum ne spune Mântuitorul Iisus Hristos în Predica de pe Munte:
„Aţi auzit că s-a zis: Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău. Iar Eu vă zic vouă: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 40-45).
Filantropia creştină are în vedere toate lipsurile şi nevoile pentru întreţinerea vieţii noastre trupeşti. Intrarea în rai este condiţionată de faptele bune faţă de cei nevoiaşi:
„Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la
211
Întemeierea lumii. Căci flămând am fost
şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau, străin am fost şi M-aţi primit, gol am fost şi M-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi M-aţi cercetat, în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii (filantropii) vor răspunde, zicând: Doamne când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?
Iar Împăratul Iisus răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 34-40).
Filantropia creştină, în tot ce face, are temei teologic, Îl pune pe Dumnezeu. Totul se face ca pentru Dumnezeu, în numele lui Dumnezeu. Asistenţa socială de stat nu-L are în ecuaţia de binefacere pe Dumnezeu, nu se raportează la Dumnezeu.
Filantropia creştină se face cu inimă bună (Romani 12, 8: „dacă miluieşte, să miluiască cu voie bună”), cu discreţie (Matei 6, 3-4: „Tu însă când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie”).
Caracteristica filantropiei creştine stă pe forţa voluntariatului, care este o realitate vie în Biserica Ortodoxă.
212
Asistenţa socială făcută de Stat are în vedere doar nevoile materiale. Biserica, pe lângă nevoile materiale ale omului, are în vedere şi sufletul din noi, care este o realitate vie.
Grija faţă de suflet este cea mai importantă:
„ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 34).
Biserica nu trebuie să se prăbuşească într-un activism social, aşa cum au căzut unele Biserici din Occident, care au redus menirea Bisericii doar la slujirea socială, formulând sintagma: „O Biserică, dacă nu slujeşte social, nu slujeşte la nimic”. Biserica Ortodoxă, cu înţelepciunea care o caracterizează, a creat întotdeauna o armonie între suflet şi trup. Biserica Ortodoxă ţine cont de ambele şi le slujeşte împreună deopotrivă.
Biserica Ortodoxă trebuie să se implice tot mai mult în spiritualizarea Asistenţei sociale, care este centrată doar pe social şi pe politici manageriale sociale.
Filantropia creştin ortodoxă este Liturghie după Liturghie.
În contextul globalizării fără de Hristos şi a mondializării sărăciei este nevoie de o Filantropie viabilă, misionară, neprozelită, practică, oficiată cu dragoste şi sfinţenie, ca pentru Dumnezeu.
213
D. STUDIU DE CAZ fUNDAŢIA „SFÂNTUL SAVA DE LA BUZĂU”
Fundaţia „Sfântul Sava de la Buzău” este o instituţie filantropică creştină ortodoxă, care a fost înfiinţată pe 12 aprilie 1993. Ea a luat fiinţă în Biserică şi prin Biserica ortodoxă „Sfântul Sava” din municipiul Buzău. Are personalitate juridică şi activează simultan în trei direcţii: misionar, social şi cultural. Are ca punct de plecare Vasiliada înfiinţată de Sfântul Vasile cel Mare, unchiul Sfântului mucenic Sava de la Buzău. Această Fundaţie funcţionează cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei.
Ea are următoarele proiecte sociale şi culturale în plină desfăşurare:
o cantină socială „Sfântul Sava de la Buzău” în municipiul Buzău;
un Centru de Urgenţă „Violenţa în familie” în municipiul Buzău;
un After-school „Sfântul Sava” în municipiul Buzău;
o Bibliotecă de carte religioasă „Dionisie Romano” în municipiul Buzău;
un centru de voluntariat „Sfântul Sava” în Buzău;
214
un centru de perfecţionare profesională în municipiul Buzău;
un Aşezământ pentru persoane vârstnice cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”, „Sfântul Sava” la Câmpeni, com. Amaru, jud. Buzău;
un centru social „Sfânta Macrina” pentru mame de preoţi, călugări, în Câmpeni, jud. Buzău;
un Aşezământ pentru persoane vârstnice la Pietroasele (Ulmeni), jud. Buzău;
un Aşezământ pentru bătrâni la Năeni, jud. Buzău;
un sat dacic „Sfântul Serafim de Sarov” în Năeni, jud. Buzău;
un centru social pentru oamenii străzii „Sfântul Ştefan cel Mare şi Sfânt” în Baba Ana, jud. Prahova;
un Campus pentru copii în munţii Buzăului, la Bisoca, jud. Buzău;
o Tabără pentru copii şi tineri la Maliuc, în Delta Dunării, jud. Tulcea;
un Centru social pentru persoane cu nevoi speciale la Moşeşti, com. Robeasca, jud. Buzău;
În curs de amenajare:
un centru multifuncţional la Mărăcineni, jud. Buzău;
215
o tabără de pictură şi sculptură pentru tineri la Plopeasa de Sus, în jud. Buzău.
Toate aceste proiecte activează sub genericul „SAVALIADA”.
Specificul Fundaţiei „Sfântul Sava de la Buzău”:
lucrează cu ajutorul voluntarilor din Biserică;
se practică autogospodărirea; fiecare centru are o microfermă de întreţinere.
216
1. Baciu Loreni, Lazăr Theofil, Bazele Asistenţei Sociale, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2013;
2. Bocancea C. Neamţu, Elemente de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi, 1999;
3. Buzducea Doru, Sisteme moderne de asistenţă socială. Tendinţe globale şi practici locale, Editura Polirom, Iaşi, 2009;
4. Dan Ioan Mihail, Asistenţă socială sau filantropie în volumul „Filantropie, partea fiinţei spirituale a Bisericii Ortodoxe”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004;
5. Himcinschi Mihai, Biserica în societate. Aspecte misionare ale Bisericii în societatea contemporană, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006;
6. Petrică Ion, Biserica şi asistenţa socială din România, Editura Institutul European, Iaşi, 2012;
7. Stan Liviu, Instituţiile de asistenţă socială în Biserica veche, Revista „Ortodoxia”, nr. 1, 1957;
8. Stănescu Nina, Civitas Deo: Monografia Fundaţiei „Sfântul Sava de la Buzău”, 2019;
217
9. Vicovan Ion, „Daţi-le voi să mănânce”, Filantropia creştină istorie şi spiritualitate, Editura Trinitas, Iaşi, 2001.
Acest studiu a fost publicat în volumul „Filantropia arta Binelui”, Editura Universitară, Bucureşti, 2020, paginile 38-49.
218
PRECUVÂNTARE 7
CREŞTINUL AUTENTIC DE ASTĂZI, UN MARTIR ÎN DEVENIRE 11
ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI PENTRU OMENIREA DE AZI 17
CHEMAREA LA BINE, ADRESATĂ NOUĂ, CELOR DE ASTĂZI 125
GUVERNUL MONDIAL uN MARE PERICOL PENTRU LUMEA DE AZI 151
NEW AGE o RELIGIE SATANISTĂ ÎN LUMEA DE ASTĂZI 160
CREŞTINISMUL rELIGIA CEA MAI PERSECUTATĂ DIN LUMEA DE AZI 169
GÂNDURI PASTORALE PENTRU VREMURILE DE ASTĂZI 189
ASISTENŢA SOCIALĂ ŞI FILANTROPICĂ SOCIAL-CREŞTINĂ DE ASTĂZI, STUDIU COMPARATIV 198
219
CĂRŢILE AUTORULUI ÎN ORDINE CRONOLOGICĂ:
1. Viaţa şi acatistul Sfântului Mucenic Sava de la Buzău. Atena, 1994
2. (traducător al cărţii din limba aramaică) sfântul Afraat Persanul: Îndrumări duhovniceşti. Bucureşti, Editura Anastasia, 1998
3. Viaţa şi acatistul Sfântului Sava de la Buzău.
Buzău, Editura „Sfântul Sava”, 2002
4. Viaţa şi acatistul Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului. Buzău, Editura „Sfântul Sava”, 2002
5. Biserica şi societatea. Buzău, Editura MAD LINOTYPE, 2005
6. Savaliada. Fundaţia „Sfântul Sava de la Buzău” în imagini şi cuvinte. Buzău, Editura Alpha MDN, 2006
7. Glasul Bisericii despre Uniunea Europeană. Buzău, Editura Alpha MDN, 2007
8. Sansalas (roman). Buzău, Editura Alpha MDN, 2008
9. Măreţia Bisericii Ortodoxe. Buzău, Editura Alpha MDN, 2008
10. Mare este Dumnezeu. Buzău, Editura Alpha MDN, 2008
11. Grigore Vieru, Luceafărul de dincolo de Prut al Limbii Române. Buzău, Editura Alpha MDN, 2009
12. Aşezăminte patronate de Sfântul Sava de la Buzău. Buzău, Editura Alpha MDN, 2009
220
13. Convorbiri amprentate. Buzău, Editura Alpha MDN, 2009
14. Evanghelia în eseuri duminicale. Buzău, Editura Alpha MDN, 2010
15. Testament întru veşnicie al Părintelui Vasile Şt. Antofie. Buzău, Editura Alpha MDN, 2010
16. Dialoguri non-violenţă amprentate. Buzău, Editura Alpha MDN, 2010
17. Abecedarul istoric al Basarabiei de la A la Z.
Buzău, Editura Alpha MDN, 2010
18. Sacrul în poezia lui Grigore Vieru. Buzău, Editura Alpha MDN, 2011
19. Mărturii în lumina dreptei credinţe. Buzău, Editura Alpha MDN, 2011
20. Basarabia în versuri (poezii). Buzău, Editura Alpha MDN, 2011
21. O zi din viaţa unui preot. Buzău, Editura Alpha MDN, 2012
22. (împreună cu Aureliu Perdeleanu): O lacrimă pentru Basarabia. Buzău, Editura Editgraph, 2012
23. Părintele Macarie în slujba Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului. Buzău, Editura Alpha MDN, 2013
24. Duhovnicul, un devotat prieten de suflet. Buzău, Editura Alpha MDN, 2013
25. Gânduri printre rânduri. Buzău, Editura Editgraph, 2013
26. Sfinţii Brâncoveni martiri ai Ortodoxiei româneşti. Buzău, Editura Editgraph, 2014
221
27. Credinţa şi demnitatea Sfinţilor Brâncoveni în faţa morţii (piesă de teatru). Buzău, Editura Editgraph, 2014
28. Ultima noapte a Sfinţilor Brâncoveni (roman). Buzău, Editura Alpha MDN, 2014
29. Stihuri brâncoveneşti (poezii). Buzău, Editura Alpha MDN, 2014
30. Patria în opera lui Grigore Vieru. Buzău, Editura Alpha MDN, 2015
31. Poetul de pe aripile vulturului BUCUR CHIRIAC. Buzău, Editura Editgraph, 2016
32. Sfinţi cu numele Sava în Biserica Ortodoxă. Buzău, Editura Editgraph, 2017
33. Sfântul Sava de la Buzău într-un acatist întreit. Buzău, Editura Alpha MDN, 2017
34. Abecedarul Marii Uniri. Buzău, Editura Alpha MDN, 2018
35. Pelerinaj de suflet în Capadocia: pe urmele Sfântului Mucenic Sava de la Buzău. Buzău, Editura Editgraph, 2019
36. Pelerinul (roman). Buzău, Editura Alpha MDN, 2019
37. Sfinţi din Capadocia contemporani cu Sfântul Mucenic Sava de la Buzău. Buzău, Editura Editgraph, 2019
38. Scrisori către bunul Dumnezeu. Buzău. Editura Editgraph, 2020