SF. NICODIM AGHIORITUL, CARTE FOARTE FOLOSITOARE DE SUFLET

Sfântul Nicodim Aghioritul

Carte folositoare de suflet

Sfătuire către duhovnic Despărţită în trei părţi, dintre care cea dintâi cuprinde

Învăţătură către duhovnic,

a doua

Canoanele Sfântului Ioan Postitorul,

iar a treia

Sfătuire către cel ce se spovedeşte

Publicată cu aprobarea şi binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi acum tipărită a treisprezecea oară

Studiu introductiv şi note de

Protosinghel Teodosie Paraschiv

ADENIUM 2014

© 2014 by Editura ADENIUM

Editura Adenium

Aleea Copou nr. 3, 700460, Iaşi,

tel. 0232 277 998, fax 0232 277 988,

e-mail office@adenium.ro

www.adenium.ro

Corectori: Protos. Teodosie Paraschiv şi Adina Scutelnicu

Copertă: George Cotoban

Tehnoredactor: Cornelia Păduraru

Foto copertă : Jesus Cervantes/Shutterstock, Inc.

ISBN ePUB: 978-606-8622-22-4

ISBN PDF: 978-606-8622-23-1

ISBN Print: 978-606-8622-11-8

Această carte în format digital (e-book) este protejată prin copyright şi este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sau comercializarea sub orice formă, precum şi alte fapte similare săvârşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului copyrightului reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepseşte penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare

Lectura digitală protejează mediul

 

Studiu introductiv

 

Activitatea de culegător, scriitor şi editor de texte patristice, liturgice, canonice şi ascetice face ca Nicodim Aghioritul să fie considerat astăzi una dintre personalităţile duhovniceşti care au marcat puternic viaţa Bisericii şi au avut un rol hotărâtor în teologia ortodoxă încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Mărturie stau şi traducerile care s-au făcut imediat după publicarea lucrărilor sale, precum şi numeroasele reeditări făcute până astăzi.

Este demn de reţinut faptul că, în timp ce în Occident iluminiştii înteţeau lupta împotriva Bisericii şi a valorilor creştine, în Răsărit personalităţi duhovniceşti, precum Nicodim Aghioritul (1749-1809), luptau pentru reînnoirea vieţii creştine şi întărirea dreptei credinţe în rândurile ortodocşilor. Printre aceştia îi putem aminti pe Sf. Cosma al Etoliei (1714-1779), Sf. Paisie Velicikovski (1722-1794)1, Sf. Tihon de Zadonsk (1724-1783), Sf. Macarie al Corintului (1731-1805) şi Sf. Serafim de Sarov (1759-1833)2. La noi îi amintim pe mitropoliţii Iacob Stamati (1749-1803), Grigorie Dascălu (1765-1834), Veniamin Costachi (1768-1846), episcopul Chesarie al Buzăului (1784-1846) şi Sf. Calinic de la Cernica (1787-1868).

Activitatea lor avea să fie continuată de următoarea generaţie din secolul al XIX-lea. Dintre continuatorii acestei lucrări de reînnoire duhovnicească şi teologică îi putem aminti pe Sf. Ignatie Brianceaninov (1807-1867), Sf. Ambrozie de la Optina (1812-1891)3, Sf. Teofan Zăvorâtul (1815-1894)4, mitropolitul Iosif Naniescu (1818-1902) şi Sf. Nectarie de Eghina (1846-1920)5. Toţi aceştia au format nu numai călugări şi mireni, ci şi generaţii de preoţi care au dus cu ei în parohii duhul tradiţiei patristice ortodoxe.

Considerăm utilă pentru cititorii acestei cărţi prezentarea câtorva repere bio-bibliografice legate de persoana Sfântului Nicodim Aghioritul.

 

Viaţa

6

 

Sfântul Nicodim, din botez Nicolae, s-a născut pe insula Naxos la anul 1749, din părinţii Antonie şi Anastasia Kalivourtsis, oameni evlavioşi şi iubitori de Dumnezeu. Mai târziu, mama sa se va călugări şi va lua numele de Agata.

Educaţia religioasă o începe în familie şi pe lângă preotul parohiei, pe care îl ajută la slujbele bisericeşti. Şcoala elementară o urmează în oraşul natal, unde îl are ca dascăl pe arhimandritul Hrisant, fratele Sfântului Cosma al Etoliei.

În anul 1765, după terminarea şcolii, tânărul Nicolae Kalivourtsis pleacă pentru studii la Smirna. Aici a impresionat prin extraordinara capacitate de asimilare, agerimea minţii şi memoria sa deosebită. Era dăruit de Dumnezeu cu o memorie extraordinară şi putea reţine cărţi întregi după o singură lectură. Era iubit şi îndrăgit de toţi.

În anul 1770, din cauza persecuţiei pe care turcii o declanşează împotriva creştinilor din Smirna, Nicolae a părăsit Sirma şi s-a întors la Naxos. Se angajează pentru o vreme secretar al mitropolitului Antim Vardis, care-i purtase de grijă în perioada studiilor şi care dorea să-l facă cleric. În această perioadă se întâlneşte cu trei călugări, Grigorie, Nifon şi Arsenie de la Muntele Athos, de la care află lucruri interesante despre viaţa monahală, despre rugăciunea inimii şi despre toate problemele duhovniceşti care-i preocupau pe aceşti călugări.

Impresionat de toate acestea şi la sugestia lor, Nicolae va face o călătorie în insula Hydra, ca să-i cunoască pe mitropolitul Macarie al Corintului şi pe sihastrul Silvestru de Cezareea. Mitropolitul Macarie al Corintului era un bun teolog şi cunoscător al învăţăturii patristice, preocupat în mod special de scrierile filocalice, iar sihastrul Silvestru era un mare trăitor ascetic. Macarie se găsea acolo refugiat în mânăstirea Maicii Domnului, ca urmare a războiului ruso-turc din 1768. Aceştia doi, Macarie şi Silvestru, îl vor influenţa pentru toată viaţa, unul spre studiul scrierilor patristice şi scris, iar celălalt spre asceză, pe care a reuşit să le îmbine armonios în viaţa sa. Acum se hotărăşte să intre în monahism.

În 1775, după ce s-a întors de la Hydra la Naxos, pleacă la Muntele Athos. Acolo, după sfatul dat de Silvestru, s-a dus la mânăstirea Dionisiu, unde va vieţui vreme de doi ani. Aici a fost tuns în monahism, luând numele de Nicodim. După împlinirea ascultărilor ce-i erau încredinţate se dedica studiului scrierilor Sfinţilor Părinţi.

În 1777 soseşte în vizită la Sfântul Munte mitropolitul Macarie al Corintului, pentru a se închina la mânăstirile de acolo şi pentru a se întâlni cu Nicodim. Cu acest prilej, Macarie, care pregătise textul Filocaliei, îl roagă pe Nicodim ca să corecteze această lucrare şi să o completeze cu un prolog şi scurte introduceri privind vieţile sfinţilor ale căror scrieri erau cuprinse în această carte. Tot acum îl îndeamnă să scrie cărţi pentru folosul duhovnicesc al creştinilor însetaţi de învăţătura patristică autentică.

Întors la mânăstirea Dionisiu, aude de Paisie Velicikovski din Moldova şi se hotărăşte să meargă ca să-l întâlnească, pentru a primi de la el învăţături despre viaţa duhovnicească. În drum spre Moldova este nevoit să se întoarcă din drum din cauza unei furtuni pe mare. Nu se mai întoarce la Dionisiu, ci rămâne, pentru o vreme, la chilia Sfântului Atanasie de la Karyes. Apoi se stabileşte la un schit al mânăstirii Pantocrator, alături de bătrânul Arsenie pe care îl cunoştea de la Naxos. Aici se ocupa cu citirea Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi.

Petrece un an în insula Schiropoula, apoi se întoarce la Sfântul Munte. La întoarcere, primeşte schima cea mare de la duhovnicul său Eftimie şi se stabileşte în chilia ce se numea „Teona", ce aparţinea de mânăstirea Pantocrator.

În anul 1784 se întâlneşte din nou cu mitropolitul Macarie al Corintului, care îl îndeamnă să se ocupe de traducerea într-un limbaj simplu şi diortosirea scrierilor Sfântului Simeon Noul Teolog. De acum înainte începe marea sa activitate de scriitor, prin care a dăruit creştinilor foarte multe cărţi folositoare de suflet. Îşi dedică tot timpul scrisului, uitând de multe ori şi de mâncare.

A avut de luptat şi cu diavolii, care nu puteau suferi activitatea sa de luminare şi îndrumare duhovnicească a călugărilor şi creştinilor. Zilnic veneau la el creştini ca să ceară sfat şi plecau foarte mulţumiţi.

Din 1806, Nicodim era tot mai slăbit din cauza nevoinţelor pentru luminarea creştinilor prin scris şi din cauza asprimii traiului său, la care se adăugau şi supărările pe care i le provocau duşmanii şi adversarii săi.

În 1809, în ziua de 14 iulie a adormit întru Domnul, în vârstă de 60 de ani. A scris până în ultimile zile, mereu cu gândul la Dumnezeu.

Prin întreaga sa activitate s-a dovedit un mare scriitor, educator al creştinilor, şi trăitor al ascezei creştine. Pentru toate acestea, la propunerea comunităţii atonite, în anul 1955, Biserica Greacă l-a trecut oficial în rândul sfinţilor.7 În 1956 îl va trece în calendarul său şi Biserica Ortodoxă Rusă. Este cinstit şi în Biserica Ortodoxă Română la aceeaşi dată, 14 iulie.

 

Opera

 

Opera scrisă a Sf. Nicodim Aghioritul este imensă şi se întinde pe câteva mii de pagini. Se pare că operelor sale, publicate sau rămase în manuscris, depăşeşte numărul de 100. Monahul Teoclitos Dionisiatul enumeră 97 de titluri, într-o lucrare tipărită în anul 1959. C. Papoulidis ne dă 69 lucrări editate şi 37 needitate, totalizând un număr de 106 titluri într-un studiu monografic publicat în anii 1966-1967. Ioan Kolitsaras ne furnizează o listă cu 101 titluri, iar monahul atonit Nicodim Bilalis ne furnizează o listă de 117 titluri, din care 80 lucrări publicate şi 37 nepublicate8.

O listă a lucrărilor Sf. Nicodim ne este prezentată şi de Elia Citterio, în lucrarea Nicodim Aghioritul, personalitatea, opera, învăţătura ascetică şi mistică, pp. 241-263, unde sunt menţionate şi ediţiile apărute în diverse limbi. Şi mai putem aminti lista prezentată în lucrarea Paza celor cinci simţuri, publicată de Editura Bunavestire, Bacău, 2001, pp. 43-66.

În continuare vom reda lista lucrărilor traduse şi publicate în limba română.

1. Culegere de rugăciuni (Apanthisma): Neamţ, 1827; Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, 1998; Ed. Sophia, Bucureşti, 1999, 2004.

2. Comentariu la Epistolele pauline: Bucureşti, 1904, 3 vol.; Ed. Sophia, Bucureşti, 2005, 2 vol. (Rom., I şi II Cor.).

3. Comentariul la Psalmi: trad. de Veniamin Costachi, 2 vol., Iaşi, 1850, 1862; Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2005, vol. 1, 2007, vol. 2.

4. Filocalia: trad. D. Stăniloae, Sibiu, 1947-1948, vol. 1-4; Bucureşti, 1976-1981, vol. 5-10; Roman, 1990, vol. 11; Bucureşti, 1991, vol. 12; Ed. Harisma, Bucureşti, 1992-1995, vol. 1-5; Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999-2005, vol. 1-9; Ed. Universalia, Bucureşti, 2001, 2 vol. (după un manuscris de la Athos din 1922); ediţia electronică Apologeticum, 2005, vol. 1-12.

5. Everghetinos: a fost tradus între anii 1794 şi 1797 de către Ieromonahul Climent de la Slatina şi a circulat în copii manuscris: Ed. Cartea Ortodoxă & Egumeniţa, Galaţi, 2006, vol. 2.

6. Operele Sfântului Simeon Noul Teolog: Ed. Deisis, Sibiu, 1998-2006, 4 vol. Parţial a fost tradusă şi de Părintele D. Stăniloae.

7. Cartea lui Varsanufie şi Ioan: Bucureşti, 1990 în Filocalia, vol. 11; ediţia electronică Apologeticum, 2005 în Filocalia românească, vol. 11.

8. Operele Sfântului Grigorie Palama: Ed. Patristică, Bucureşti, 2005, vol. 1.

9. Războiul nevăzut: Neamţ, 1826; Chişinău, 1937; Bucureşti, 1991, Ed. Bunavestire, Bacău, 1996, 1999, 2001; Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2005; ediţie electronică9.

10. Gymnasmata (Deprinderi duhovniceşti): Alba Iulia, 1995.

11. Enchiridion (Paza celor cinci simţuri): Neamţ, 1826; Ed. Bunavestire, Bacău, 2001; Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2005.

12. Hristoitia: Bucureşti, 1937; Ed. Bunavestire, Galaţi, 2001; ediţia electronică Apologeticum.

13. Exomologhitarion (Carte foarte folositoare de suflet. Sfătuire către duhovnic): Bucureşti, 1799, 1827; Iaşi, 1819; Timişoara, 1986, 1997; Bucureşti, 1928; Râmnicu Vâlcea, 1995; Ed. Bunavestire, Galaţi, 2001; Ed. Bizantină, Bucureşti, 2005.

14. Pidalion: Neamţ, 1844; prelucrare, Bucureşti, 1933, 1992; ediţie electronică.

15. Despre împărtăşirea necontenită: Tesalonic, 1992; Alba Iulia, 2001.

*

Nicodim a insistat pe importanţa participării creştinilor la viaţa liturgică a Bisericii, unită cu o vieţuire demnă de un creştin. Pentru el, viaţa morală, atunci când există, fără participarea la viaţa liturgică a Bisericii înseamnă protestantism, la fel cum este şi obiceiul împărtăşirii dese fără viaţă morală.

Sf. Nicodim a fost pe nedrept acuzat de pietism tocmai de aceia care refuză astăzi că s-ar mai putea trăi creştineşte, dar care, în schimb, în duh protestant şi pietist predică împărtăşirea deasă, fără spovedanie, fără canon şi fără o participare activă la viaţa liturgică şi morală a Bisericii.

Greşesc toţi aceia care consideră că în zilele noastre sfintele canoane nu mai pot fi aplicate creştinilor, motivând că a canonisi conform sfintelor canoane ar însemna să îndepărtăm creştinii de Biserică. Preotul are misiunea de a predica Evanghelia lui Hristos şi nu evanghelia oamenilor, morala creştină şi nu morala umanismului-raţionalist; de a vindeca şi nu de a amăgi.

Nicodim, în spirit curat ortodox şi în acord cu Sfinţii Părinţi ai Bisericii, insistă că cel care se face vinovat de păcate de moarte nu se poate împărtăşi cu Sfintele Taine decât după împlinirea canonului rânduit de Sfinţii Părinţi şi dacă arată pocăinţă adevărată.

Dacă el insistă pe importanţa Împărtăşirii şi participarea la viaţa liturgică a Bisericii, în aceeaşi măsură însistă pe importanţa spovedaniei şi vieţuirii creştine. Căci împărtăşirea deasă fără vieţuire morală creştină nu ajută la nimic bun. Împărtăşirea fără spovedanie şi fără pocăinţă denotă o gândire secularizată de tip magic, conform căreia împărtăşirea cu Sfintele Taine te sfinţeşte indiferent dacă te pocăieşti sau nu, dacă trăieşti sau nu creştineşte.

Împărtăşirea, rară sau deasă, presupune vrednicie, cum zice Sf. Ioan Gură de Aur, presupune o trăire morală, cuviincioasă, pocăinţă şi curăţire prin spovedanie.

Din păcate gândirea umanist-raţionalistă a început să afecteze şi conştiinţa multor teologi ortodocşi care se fac partizani ai minimalismului moral cu faţă umană, adică a unui creştinism umanist, creştinism care să fie adaptat societăţii nihiliste de astăzi, creştinism care să accepte şi să tolereze decăderea morală a omului. Cu alte cuvinte, această gândire umanist-raţionalistă urmăreşte ca Biserica să renunţe la misiunea ei de îndumnezeire a omului.

Aşa ceva nu este acceptabil, deoarece Biserica este menită să schimbe lumea. Hristos a lăsat Biserica în lume ca prin ea lumea să primească învăţătura Lui, nicidecum ca Biserica să fie dată după lume.

Biserica este a lui Hristos. Ea este trupul tainic a lui Hristos. Biserica este unită cu Hristos, cum fiecare creştin este unit cu Hristos prin împărtăşirea cu Sfintele Taine. Această Biserică este în opoziţie cu lumea, cu duhul ei, şi aşa va rămâne până la sfârşitul veacurilor, până la a doua venire a lui Hristos. Tocmai de aceea lumea urăşte Biserica şi creştinismul.

Greşesc toţi aceia care susţin că Biserica poate colabora cu organizaţiile lumeşti pentru binele omenirii, pentru pace, toleranţă şi bunăstare. Când aceia afirmă că Biserica trebuie să colaboreze cu organizaţiile lumeşti, ei nu fac altceva decât să trădeze pe Hristos, să-L vândă aşa cum l-a vândut Iuda. Să ne amintim, însă, că nimeni nu poate sluji la doi domni: lui Dumnezeu şi lui mamona, lui Dumnezeu şi lumii, pentru că nu poţi să fii pe plac şi lui Dumnezeu şi oamenilor.

Cartea de faţă este actuală ca şi atunci când a fost scrisă, acum 200 de ani. Este la fel de necesară ca şi atunci, poate chiar mai mult decât atunci.

1 Paisie de la Neamţ, Autobiografia şi Vieţile unui stareţ, urmate de Aşezăminte şi alte texte, Editura Deisis, Sibiu, 2002; Serghie Cetfericov, Paisie. Stareţul Mânăstirii Neamţului din Moldova. Viaţa, învăţătura şi influenţa lui asupra Bisericii Ortodoxe, Editura Nemira, Bucureşti, 2002.

2 Arhimandrit Dosoftei Morariu, Sfântul Serafim de Sarov, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 1999.

3 Serghei Cetvericov, Viaţa Cuviosului Ambrozie de la Optina, Editura Tehnopress, Iaşi, 2003.

4 Amănunte despre viaţa sa în „Studiu introductiv" la Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi, Iaşi, 2006.

5 Monahul Teoclit Dionisiatul, Sfântul Nectarie din Eghina, făcătorul de minuni. Viaţa şi opera (1846-1920), Editura Sophia, Bucureşti, 2003.

6 Pentru amănunte privind viaţa şi opera Sf. Nicodim Aghioritul a se vedea Konstantin Karaisaridis, Viaţa şi opera Sfântului Nicodim Aghioritul, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000 şi Elia Citterio, Nicodim Aghioritul, personalitatea, opera, învăţătura ascetică şi mistică, Editura Deisis, Sibiu, 2001.

7 Actul sinodal al canonizării este redat de Konstantinos Karaisaridis, în lucrarea sa Viaţa şi opera Sfântului Nicodim Aghioritul. Această lucrare a apărut întâi în revista „Studii Teologice", 1987, apoi la Bucureşti în acelaşi an, în volum, şi în anul 2000 la Editura Anastasia, Bucureşti.

8 Lista apare într-o lucrare a sa publicată în anul 1969.

9 Prezentăm câteva locaţii de unde se poate descărca o versiune parţială: https://archive.org/details/SfantulNicodimAghioritul-RazboiulNevazut, http://www.scribd.com/doc/33062/Sf-Nicodim-Aghioritul-Rzboiul-nevzut şi http://math.arizona.edu/~dumitras/dragos/razboi.html.

 

Cuvânt înainte la volumul manuscris

 

Sfintele canoane care conţin în ele dogme şi legi morale cu nimic nu şi-au pierdut valoarea. Aşadar, nimănui nu-i este îngăduit să învinuiască sfintele şi dumnezeieştile Canoane pentru răutatea ce stăpâneşte astăzi pe cei care nu au frică de Dumnezeu. Preoţii şi păstorii să cunoască bine scumpătatea şi iconomia Sfintelor Canoane.

În vremurile vechi pe când creştinii aveau o mare râvnă pentru Sfintele Taine, pentru greşale şi păcate erau canonisiţi cu oprirea de la Sfânta Împărtăşanie pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă, uneori chiar până la 20 de ani. Dar astăzi când credinţa a slăbit şi când evlavia pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine mai că lipseşte, cel mai mare canon este părăsirea păcatelor spovedite şi lupta cu ele până la moarte, prin post, rugăciune, milostenie, metanii şi alte nevoinţe.

Aducându-i la mărturisire, duhovnicul trebuie să judece şi să clarifice gravitatea păcatelor nu după vârstă, ci după mintea, priceperea şi înţelegerea cu care fiecare este înzestrat, deoarece Însuşi Dumnezeu ţine seama numai de aceasta.

Cele mai multe manuscrise se sprijină pe învăţăturile nomocanonului Sfântului Ioan Postitorul.

Sf. Ioan Postitorul clasifică gravitatea păcatelor şi dă epitimii tocmai în raport cu vârsta. Aici vârsta trebuie înţeleasă ca vârstă duhovnicească, căci sfântul a avut ca model pe omul ce progresează mereu în înţelegere şi în cugetare odată cu înaintarea în vârstă.

În pravilele din trecutul Bisericii găsim mai multe feluri de epitimii şi cu o întrebuinţare variată. Ele au rămas însă puţin cunoscute de duhovnicii zilelor noastre, care ar putea ridica împotriva lor următoarele obiecţii: 1. că nevoile şi exigenţele sufleteşti ale unui penitent de azi sunt cu totul altele şi nu i se mai potrivesc nişte epitimii care vin dintr-o lume ce a apus de mult, şi 2. că progresul civilizaţiei şi al vieţii sociale de azi face imposibilă aplicarea lor.

Obiecţiile nu sunt deloc întemeiate, pentru că Biserica nu a dat şi nu dă învăţături care să fie valabile numai un timp, ci ele sunt valabile permanent; unele dintre ele, cum sunt postul, rugăciunea şi milostenia, fiind recomandate de Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

După ce în anii ce au trecut am lucrat la copiile în manuscris a cărţilor: Minunile Maicii Domnului, 1 exemplar terminat în 1982; Uşa pocăinţei, 1 exemplar terminat în 1985 după o întrerupere de mai bine de un an şi jumătate; acum încă lucrând la copia manuscris a Patericului, 1 exemplar, văzând lipsa acestei cărţi de învăţătură foarte folositoare de suflet, m-am îndemnat a mă osteni, pentru Domnul, şi a o copia spre a o avea de acum înainte ca un îndreptar pe lângă multele cunoştinţe ce va trebui să le am (ca viitor preot).

Această carte este culegere de învăţături împărţită în trei părţi, adresată atât celor ce urmează a deveni preoţi, cât şi duhovnicilor şi credincioşilor.

Încredinţat că această osteneală a mea va da roade de zidire sufletească multora, mulţumesc Domnului nostru Iisus Hristos şi Prea Curatei Maicii Sale pentru ajutorul ce mi l-au dat în a săvârşi copierea acestei cărţi în patru exemplare.

Smeritul rob al Domnului nostru Iisus Hristos

21 martie 1986

Teodor Paraschiv

 

 

 

CARTE FOARTE FOLOSITOARE DE SUFLET

 

Întru Hristos prea cinstiţi părinţi duhovnici10

 

Fiiască închinăciune

 

Pe cât este de mare slujirea duhovnicilor, pe atât mai vârtos are trebuinţă şi de mare osteneală, ca să se poată lucra de dânşii cu folos şi cu roadă.

Aceştia, cu adevărat, unul după altul au luat de la Sfinţii şi purtătorii de Duh Apostoli puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor, după hotărârea Domnului: „Cărora veţi ierta păcatele se vor ierta şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi" (Ioan 20, 23), care lucru este numai al lui Dumnezeu; dar trebuinţă este să se ostenească şi aceştia ca să cunoască care păcate se cuvine să lege şi să dezlege, precum a zis Petru Apostolul către Clement Romanul: „vei lega ceea ce se cuvine să se lege şi vei dezlega ceea ce se cuvine să se dezlege". Aceştia făcându-se mijlocitori între Dumnezeu şi oameni, împacă pe oameni cu Dumnezeu. Însă trebuinţă este ca să şi cunoască ei foarte bine socoteala şi ştiinţa acestei împăcări, precum a zis fericitul Pavel: „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine însuşi, nesocotindu-le greşelile lor şi punând în noi cuvântul împăcării" (II Corinteni 5, 19). Aceştia sunt doctorii şi primitorii de oaspeţi pe care i-a pus Domnul, după pilda Evangheliei, la sălaşul cel de oaspeţi al Bisericii, ca să poarte grijă de cei bolnavi, adică de păcătoşii cei care se hrănesc de gânditorii tâlhari, adică de draci. Şi este mare trebuinţă ca ei să ştie care răni se cuvine să le ardă, care să le taie şi la care să pună plasture. Apoi să ştie la care dintre oameni să verse vin şi iuţeală şi la care să întrebuinţeze untdelemn şi blândeţe.

Cu adevărat duhovnicilor li s-a dat să fie judecători ca să judece poporul Domnului, cel numit cu numele lui Hristos. Iată, li s-a dat lor să cerceteze cu multă atenţie ca să afle adevărul şi dreptatea ce sunt ascunse la acest fel de judecăţi, ca nu cumva să se întâmple să facă nedreptate judecând pentru hatâr, sau din neştiinţă, sau pentru altă oarecare patimă şi pentru ca să se împlinească cu ei ceea ce a zis dumnezeiescul Pavel: „Omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni" (I Corinteni 2, 15).

Lor li s-a dat să fie asemenea vânătorilor, după cum prea bine îi numeşte Proorocul Ieremia: „Iar apoi voi trimite mulţime de vânători şi-i vor vâna… de prin crăpăturile stâncilor" (16, 16). Şi asemenea preoţilor legii celei vechi, care curăţau pe leproşi: „Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor" (Luca 17, 14). Dar lor li s-a dat să cunoască şi nenumărate meşteşuguri şi să pună multă străduinţă, ca să poată vâna, din codrii şi pădurile păcatului, şi pe nefericiţii de păcătoşi. Şi să aibă şi mare băgare de seamă ca să deosebească ce fel de lepră, adică de păcat, este spre moarte şi care vrednică de iertare, care este numai în parte şi care pe de-a-ntregul, care este pe deasupra şi care este adânc înrădăcinată.

Şi ca să zic pe scurt, duhovnicii au fost rânduiţi a fi păstori şi ciobani la oile cele cuvântătoare ale lui Hristos. Însă este nevoie ca să verse multe sudori suindu-se pe munţi, pogorându-se prin văi, alergând şi căutând pretutindeni ca să afle oaia cea rătăcită, pe păcătosul care este vânat de fiara diavolului, şi aflându-o să o ridice pe umeri şi să o ducă mântuită la începătorul păstorilor Hristos, ca pe un dar de mult preţ, după cuvântul care zice: „Toţi cei dimprejurul Lui vor aduce daruri" (Psalm 75, 11).

Pentru aceasta, ca să se facă mai uşoară greutatea ce o întâmpină duhovnicii în slujirea lor, s-a adunat cu multă grijă această învăţătură de la mulţi sfinţi dascăli, adăugându-se şi canoanele Sfântului Ioan Postitorul, precum şi altele oarecare s-au aşezat aici, ca după acestea să canonisească pe cei ce se mântuiesc.

Primiţi dar, o, cinstiţi duhovnici, cu dragoste această cărticică mică, primiţi-o şi sfinţiile voastre preoţilor, şi în scurt să zic, primiţi-o cu dragoste asemenea şi voi binecredincioşilor creştini, fără a vă uita la titlu, căci folosul ei nu se întinde doar la duhovnici, ci la tot creştinul iubitor de folosul sufletului său.

Nu vă scumpiţi a avea fiecare această carte folositoare. Numai luaţi-o şi citiţi-o cu luare-aminte şi veţi înţelege cât folos poate să găsească creştinul în ea. Pentru că din ea va învăţa fiecare cum să facă spovedania păcatelor sale. Căci într-adevăr arăt că pe această Taină din cele şapte ale Bisericii cei mai mulţi creştini o nesocotesc şi nici nu ştiu şi nici nu voiesc ca să se mărturisească cum se cuvine, din care pricină îndrăznesc a zice că nu vor avea nici o mântuire.

Însă mai ales sfinţiilor voastre, duhovnicilor, vă zic să luaţi această carte. Dar, vai, după obiceiul cel rău ce este înrădăcinat aici în locurile noastre, din lenevire, după ce o veţi lua o veţi arunca pe un raft şi va sta acolo, vai, prăfuită, fără de a o citi adesea ca să vă însuşiţi cele cuprinse în ea, ca să ştiţi cum să povăţuiţi pe păcătoşii ce vin să se mărturisească.

De veţi face aşa, mai de folos vă este să lepădaţi sarcina duhovniciei şi să vă fie şi ruşine de a vă mai numi duhovnici, precum ar fi o ruşine a se numi cineva croitor sau alt meşteşugar fără a şti regulile meşteşugului său. De aceea, cu dragoste din inimă, vă rog, părinţi duhovnici şi cucernici preoţi şi creştinilor, luaţi această carte şi pentru dragostea lui Dumnezeu, citiţi-o adeseori cu luare-aminte şi fiţi încredinţaţi că toţi veţi culege un mare folos din ea. Şi, de le veţi pune şi în lucrare, veţi fi şi fericiţi, după cuvântul care zice: „Fericiţi cei ce aud cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc".

10 Acest cuvânt însoţeşte ediţia din 1928. În ediţia tipărită de Mitropolia Banatului în anul 1997, acest cuvânt al Sf. Nicodim Aghioritul este prescurtat (n. ed.).

 

PARTEA ÎNTÂIA

 

ÎNVĂţĂTURĂ PE SCURT ŞI LUCRĂTOARE CĂTRE DUHOVNIC, DE LA MAI MULŢI ADUNATĂ

 

CAPITOLUL I

 

CE TREBUIE SĂ AIBĂ CINEVA ÎNAINTE DE A SE FACE DUHOVNIC

Şi, mai întâi, despre bunele însuşiri ale duhovnicului

 

Mai întâi, aşadar, tu, Părinte, care vrei să te faci duhovnic, trebuie să ai o virtute şi o sfinţenie deosebită şi mai presus de a celorlalţi oameni, încă, şi decât a preoţilor cu care împreună vieţuieşti, dintre care vei fi ales. Şi patimile tale să le ai vindecate şi biruite şi să ai o sfinţenie deosebită de a celorlalţi. Fiindcă tu, care vei fi rânduit duhovnic, trebuie să petreci o viaţă duhovnicească, călăuzit de darul şi socotinţa Sfântului Duh, dacă vrei să ai nume adevărat de duhovnic şi să răspunzi cerinţei.

Pentru aceasta Marele Vasile în acest chip arată apăsat ce este duhovnicul: „Duhovnic se numeşte cel ce nu mai vieţuieşte după trup, ci este purtat de Duhul lui Dumnezeu şi se face fiu al lui Dumnezeu şi a ajuns asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu" (cap. XXV al Tratatului despre Sfântul Duh). De asemenea, dumnezeiescul Grigorie Sinaitul spune: „Nu este dat tuturor să îndrume pe alţii, ci acelora cărora li s-a dat dumnezeiasca socotinţă, după spusa Apostolului", „deosebirea duhurilor, care desparte pe cel rău de cel bun, cu sabia cuvântului" (Filocalia).

Nu ajunge, însă, să ai doar un singur dar al Duhului Sfânt, ci este nevoie să ceri şi tu de la Dumnezeu să-ţi dea dar îndoit, precum şi Elisei l-a cerut de la Ilie: „Duhul care este în tine să fie îndoit în mine" (IV Regi 2, 9), ca să poţi cu aceasta să te cârmuieşti şi pe tine şi pe alţii. Şi am spus că trebuie să ai vindecate şi biruite patimile tale, cel ce vrei să te faci duhovnic, deoarece, dacă cumva cauţi să vindeci patimile altora, înainte să-ţi vindeci patimile tale, vei auzi cuvântul: „doctore, vindecă-te pe tine", şi ceea ce zice Sf. Grigorie Teologul: „altora te faci doctor, tu fiind plin de răni". Fiindcă dacă tu, într-adevăr, urmează să fii luminător şi împlinitor al altora, trebuie, mai întâi, ca tu să te luminezi şi să te împlineşti pe tine şi astfel să luminezi şi să împlineşti şi pe alţii. Şi, într-un cuvânt, mai întâi trebuie tu să ai, ca apoi să dăruieşti şi altora, căci „împărtăşirea (din ceva) merge înaintea dăruirii", cum spune Dionisie Areopagitul (Ierarhia bisericească, cap. III)11. Şi după toate acestea tu trebuie să fii chip şi pildă a tot lucrul bun şi a toată fapta cea bună înaintea ochilor fiilor tăi celor duhovniceşti. De aceea, caută şi vezi că de vei posti tu, vor posti şi ei, de te vei smeri tu, se vor smeri şi ei. Şi în scurt să zic, de vei petrece tu cu bună rânduială şi după Hristos, se vor îndemna şi ei a petrece asemenea. Iar dacă tu vei zice numai, dar nu vei face, să ştii că nici cuvintele tale nu vor asculta. Fiindcă ei cred mai mult cele ce văd la tine cu fapta decât cele ce aud din gura ta; căci după pilda cea de obşte „ochii sunt mai de crezare decât urechile".

Apoi, fiindcă vei întâmpina la mărturisire atâtea şi atâtea feţe primejdioase şi ai să auzi atâtea şi atâtea păcate urâte ale acelora, şi pentru toate întinăciunile şi spurcăciunile patimilor lor, se cuvine să fii sau ca soarele nepătimaş, care trecând prin locuri pângărite nu se spurcă, sau ca porumbiţa cea curată a lui Noe, care trecând peste atâtea trupuri putrezite ale oamenilor înecaţi de potop nu a şezut pe nici unul dintre acestea.

Pentru aceasta şi Sf. Meletie Mărturisitorul spune că nu se cuvine ca cei pătimaşi să fie povăţuitori şi iconomi de suflete. „Că precum leul nu poate să păzească oile şi precum nu este cuviincios lucru ca pasărea să păzească vulpea, aşa nu se cuvine ca cei pătimaşi să fie povăţuitori de suflete, pe care se cuvine să le aducă lui Dumnezeu izbăvite de patimi" (Treapta 171).

Iar dacă tu, pătimaş fiind, vei căuta să te faci duhovnic, vai, cu adevărat, tu având mintea întunecată de patimi, nu vei putea să judeci îndreptarea ce se cuvine şi de care are trebuinţă fiecare păcătos. „Făţarnice – zice Sfânta Evanghelie – scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău" (Matei 7, 5). Tu nu vei canonisi cum se cuvine, ci vei face prea lesne pogorăminte mari păcătoşilor care vin la tine şi care cad în aceleaşi patimi ce ai şi tu. „Căci în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti, căci aceleaşi lucruri faci şi tu care judeci" (Romani 2, 1).

Pentru această pricină citim în cartea ce se numeşte Duhovnicul ce se învaţă (fila 135), că un creştin a întrebat pe un înţelept de sunt aceleaşi păcate în toate locurile. Iar înţeleptul i-a răspuns că aceleaşi sunt, pentru că Dumnezeu este acelaşi în toate locurile. Atunci i-a zis creştinul: „Cum, aşadar, eu pentru aceleaşi păcate pe care le-am făcut în deosebite locuri am fost canonisit cu deosebite canoane? Căci într-un loc duhovnicul de acolo pentru beţie nicidecum nu m-a mustrat, iar pentru curvie foarte tare m-a mustrat, încât mustrarea aceea a fost din destul pentru a mă opri de la păcat; iar pe când eram în alt loc duhovnicul de acolo pentru curvie nici o sfătuire cât de mică nu mi-a dat, iar pentru beţie foarte tare m-a mustrat, ca pe un fur de cele sfinte şi m-a canonisit".

Înţelegem din aceste cuvinte că duhovnicii aceştia la patimile care-i stăpâneau şi pe ei făceau pogorăminte mari, iar la păcatele ce nu aveau făceau cuviincioasa mustrare.

Tu nu vei putea să întorci pe păcătoşi la tine, ci, dimpotrivă, ei te vor întoarce pe tine la ei; aceia te vor întoarce pe tine la voia lor şi nu tu pe aceia la voia ta. Lucru pe care Dumnezeu îl opreşte zicând către Ieremia: „Şi nu te vei întoarce către ei, ci ei se vor întoarce la tine" (Ieremia 15, 19). Şi de câtă primejdie şi pierzare sunt pricinuitoare acestea şi pentru tine şi pentru cei ce se pocăiesc, oricine poate vedea. Drept aceea şi Nichifor Hartofilax, răspunzând la câteva întrebări ale lui Teodosie Zăvorâtul, spune: „Cu adevărat primejdios lucru este ca fără grijă să legi şi să dezlegi pe cei ce au căzut în greşeli, şi să nu faci leacuri potrivite pentru patimi".

 

 

11 În româneşte vezi Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete, Editura Paideia, Bucureşti, 1996,

 

CAPITOLUL II

 

PENTRU CUNOAŞTEREA DUHOVNICULUI

Şi mai înainte despre cunoaşterea dumnezeieştilor Scripturi, a dogmelor şi a sfintelor canoane

 

În al doilea rând, trebuie ca tu, care vrei să te faci duhovnic, să ai, spre deosebire de ceilalţi, o cunoaştere şi iscusinţă deosebită a Scripturii celei vechi şi celei noi, a dogmelor credinţei12, care se cuprind în Crez şi, îndeosebi, a tuturor canoanelor13: apostolice, ale sinoadelor şi ale Părinţilor, în deprinderea cărora trebuie să te îndeletniceşti, noaptea şi ziua, astfel ca să le ştii pe de rost. Peste ele să te culci, cum făcea Alexandru cu Iliada lui Homer, deasupra lor să-ţi tragi suflarea, în fiecare ceas şi în fiecare clipă. Fiindcă şi tu ai să ajungi cârmaciul corabiei sfintei Biserici şi tu, mai cu deosebire, ai să ţii în mâinile tale aceste canoane, care sunt ca o cârmă a Bisericii. De aceea trebuie să fii deprins mai înainte cum trebuie să o roteşti şi să o întorci, cu meşteşug, pentru ca, la timpul cuvenit când, adică, te vei face duhovnic, prin această iscusită cârmuire a ta, să izbăveşti din viforul păcatelor pe sărmanii păcătoşi.

Un dascăl spunea că mare lucru este acesta ca doctorii să se cufunde pururi în citirea cărţilor doftoriceşti14, ca să găsească vreun leac pentru a putea lungi viaţa trecătoare a unui bolnav. Iar duhovnicii, sau uneori, sau cu greutate, să deschidă vreo carte duhovnicească, spre a învăţa leac şi, prin el, să dea viaţă veşnică şi mântuire păcătoşilor?

 

 

 

12 Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Arhiepiscopia Bucureştilor, Bucureşti, 1952 şi reeditată de mai multe ori după 1990. Această carte este disponibilă şi în format electronic în arhiva Bibliotecii Teologice Digitale la url: http://apologeticum.co.nr/.

13 Vezi şi Pidalion (Cârma Bisericii), Bucureşti, 1992, editat după ediţia din 1933 şi arhid. prof. dr. Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, f.l., 1991. În format electronic se poate găsi şi Pidalionul în ediţia de la Neamţ, url: http://sfantuldaniilsihastrul.ro/fisiere/carti/pidalionul.pdf.

14 Adică asupra de cărţilor de medicină şi tratament.

 

CAPITOLUL III

 

DESPRE PĂCATELE DE MOARTE, DESPRE CELE CE SE POT IERTA ŞI CELE PRICINUITE DE LIPSA FAPTELOR BUNE

Pe lângă acestea, se cade să ştii că, după cum este nevoie ca doctorul să cunoască bolile trupului ca să le tămăduiască, aşa şi tu, care eşti pe cale să te faci duhovnic, este de trebuinţă să cunoşti care sunt bolile sufletului, adică păcatele, ca să ştii să le vindeci. Deşi bolile sufletului, adică păcatele, sunt foarte felurite, cu toate acestea îndeobşte ele se împart în trei. De aceea trebuie să ştii care sunt cele de moarte, cele care se pot ierta şi care sunt prin lipsă sau nelucrare.

Despre cele de moarte

De moarte sunt, potrivit lui Ghenadie Scolarios, Koressios, Mărturisirii Ortodoxe şi Hrisant al Ierusalimului, acele păcate, de bună voie săvârşite, care strică, fie numai dragostea cea către Dumnezeu, fie cea către aproapele, împreună cu cea către Dumnezeu, şi-l fac pe cel ce le săvârşeşte vrăjmaş al lui Dumnezeu şi vinovat morţii celei veşnice a iadului. Iar acestea şi cele mai îndeobşte, sunt: mândria, iubirea de arginţi, curvia, pizma, lăcomia, mânia şi trândăvia sau lipsa de grijă.

Despre cele ce se pot ierta

Păcate ce se pot ierta sunt acelea, de bunăvoie săvârşite, care nu strică dragostea cea către Dumnezeu şi către aproapele, nici nu-l fac pe om duşman al lui Dumnezeu şi vinovat de moartea veşnică; la care sunt supuşi şi sfinţii înşişi după spusa lui Iacov, fratele Domnului: „Că toţi greşim în multe chipuri" (Iacov 3, 2) şi a lui Ioan: „Dacă spunem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine" (I Ioan 1, 8) şi după canoanele 125, 126 şi 127 ale sinodului din Cartagina. Iar acestea sunt, potrivit cu Koressios şi Hrisant: cuvântul cel deşert, cea dintâi pornire şi tulburare din mânie, cea dintâi pornire a poftei, cea dintâi pornire a urii, minciuna spusă în glumă, pizma cea trecătoare care se numeşte îndeobşte râvnă şi este o mâhnire măruntă pentru bunătăţile aproapelui, şi cele la fel cu acestea. Iar alţii au numit alte deosebiri dintre păcatele de moarte şi cele ce se pot ierta, tălmăcind cuvântul lui Ioan: „Este păcat de moarte şi păcat care nu este de moarte", precum Mitrofan al Smirnei care spune „că păcat de moarte este fiecare păcat care se pedepsea cu moartea de Legea cea veche, cum erau: hula împotriva lui Dumnezeu, uciderea cea de bunăvoie, împreunarea cu dobitoacele şi altele. Iar păcat nu de moarte, acela care nu se pedepsea cu moartea, precum uciderea fără voinţă şi altele". Iar Anastasie Sinaitul (Întrebarea 54) spune că păcatul de moarte este cel săvârşit întru ştiinţă şi cel nu de moarte, cel făptuit întru neştiinţă. Dar hula împotriva lui Dumnezeu şi păcatele mari săvârşite întru ştiinţă, precum omorul, preacurvia, sunt păcate de moarte. Iar canonul al cincilea al celui de al şaptelea sinod ecumenic, precizează că păcat de moarte este cel nepocăit şi neîndreptat.

Despre păcatele prin lipsă

Păcate prin lipsă se numesc (ca să zic aşa) faptele bune sau vorbele sau gândurile pe care putea cineva să le săvârşească, ori să le gândească, dar el s-a lenevit şi nu le-a săvârşit, nici nu le-a grăit, nici nu le-a gândit, şi care vin, cum am spus, din păcatul de moarte al trândăviei. Ştiu prea bine că păcatele acestea prin lipsă nu sunt socotite păcate, fiindcă puţini sunt aceia care socotesc păcat faptul că nu au făcut cutare milostenie pe care puteau şi aveau mijloacele să o facă, ori să dea un sfat bun aproapelui, ori să facă rugăciune, ori altă faptă vrednică şi nu le-au făcut.

Încă ştiu prea bine, că Dumnezeu şi pentru acestea are să ceară socoteală în ziua Judecăţii. Cine ne încredinţează? Pilda slugii leneşe15, care a avut un talant şi l-a îngropat în pământ şi care a fost osândită nu pentru că ar fi făcut vreun păcat sau nedreptate cu aceasta (pentru că ce i s-a dat a întors deplin, cum spune Marele Vasile, în cuvântul înainte la Rânduielile sale cele pe larg), ci fiindcă, putând să-l sporească, s-a lenevit şi nu l-a înmulţit: „Se cuvenea – zice – să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă" (Matei 25, 27). Ne încredinţează şi pilda celor cinci fecioare nebune care s-au osândit, nu pentru altceva, ci numai pentru lipsa untdelemnului. Şi priveliştea păcătoşilor ce stau de-a stânga şi care se vor osândi nu pentru că au săvârşit vreun păcat, ci pentru că deşi ar fi trebuit, totuşi, nu au miluit pe fratele lor. „Căci – spune – „flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau" (Matei 25, 42). Păcate ale lipsirei se numesc şi câte răutăţi putea cineva să le oprească cu cuvântul sau cu lucrul şi nu le-a oprit. De aceea se şi dojenesc, deopotrivă cu cei care le fac, după canoanele: 25 al sinodului de la Ancira, 71 al Marelui Vasile şi 25 al Sf. Ioan Postitorul. Un dascăl asemănă păcatele prin lipsă cu otrava şi muşcătura aspidei, pentru că, după cum aceasta ucide fără să aducă durere omului (şi prin aceasta alexandrinii îi ucideau pe cei ce săvârşeau greşeli mărunte, cum spune Galen), tot aşa şi păcatele acestea omoară sufletele fără ca păcătoşii să simtă şi să sufere.

Pe lângă acestea, trebuie să ştii, duhovnice, că treptele păcatului de la început până la capăt sunt douăsprezece: Prima treaptă este când cineva face lucru bun, dar nu-l face şi bine, ci amestecă binele cu răul. De pildă, când face cineva milostenie sau ţine post sau săvârşeşte alt lucru bun, ca să fie lăudat de oameni. A doua treaptă este săvârşirea binelui pe jumătate. A treia, bântuiala lucrului celui rău. A patra, unirea. A cincea, lupta care este la toate treptele păcatului; fiindcă omul luptă şi se străduie să facă bine ceea ce este bine şi să nu se abată de la bine. A şasea, învoiala (răului). A şaptea, păcatul cel cu mintea, potrivit cu Sf. Maxim, când omul după ce încuviinţează făptuirea păcatului se sileşte să-şi întipărească acel păcat în mintea sa, atât de limpede, ca şi cum l-ar săvârşi de fapt. A opta, lucrarea şi păcatul săvârşit. A noua, obişnuinţa şi când cineva săvârşeşte des păcatul. A zecea, deprinderea păcatului care, cu silnicie şi cu asuprire, sileşte pe om să păcătuiască vrând nevrând. A unsprezecea, descumpănirea, adică deznădejdea. A douăsprezecea, uciderea de sine16, când omul îşi pune capăt zilelor, avându-şi mintea sănătoasă, dar fiind biruit de deznădejde.

Deci, tu, Părinte duhovnic, trebuie să te îngrijeşti în tot chipul, să întorci pe păcătos la treptele cele dinapoi şi mai mici ale păcatului şi să-l împiedici să înainteze spre cele dinainte şi mai mari. Şi mai presus de toate, trebuie să te străduieşti să-l abaţi de la a cădea în deznădejde, de pe orice treaptă a păcatului s-ar afla.

15 Matei 25, 14-30.

16 Sinuciderea (n.b.).

 

CAPITOLUL IV

 

DESPRE CELE ZECE PORUNCI

 

Pe lângă acestea, se cuvine să ştii, tu, Părinte, care ai să te faci duhovnic, cele zece porunci, şi care sunt cei care greşesc faţă de fiecare dintr-acestea, potrivit cu Mărturisirea de credinţă ortodoxă.

Pentru aceasta punem aici pe cei ce greşesc faţă de cele zece porunci şi pentru tine duhovnice şi pentru cel ce se pocăieşte. Pentru tine ca să-i cunoşti de aici pe aceştia şi să-i întrebi cu uşurinţă la spovedanie pe cei ce se pocăiesc de au greşit faţă de aceste porunci. Iar pentru cel ce se pocăieşte, ca să-şi cerceteze cugetul, înainte să se mărturisească şi, astfel, aflând cu uşurinţă păcatele sale, să le aibă în minte, ca să le mărturisească pe toate, cum se cuvine.

Despre cea dintâi poruncă

„Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine" (Ieşirea 20, 2-3).

Faţă de această poruncă greşesc cei fără de Dumnezeu, cei ce cred în mai mulţi dumnezei, cei ce tăgăduiesc pronia lui Dumnezeu, cei ce cred în noroc şi în soartă, toţi vrăjitorii şi ghicitorii, şi cei ce cinstesc cele nevrednice de cinstire, şi cei ce se grăbesc spre aceştia, ereticii, câţi nu cred după dreapta credinţă într-unul Dumnezeu, Cel în Treime şi, pe scurt, toţi cei ce nădăjduiesc mai mult de la om sau de la ei înşişi sau de la bunurile fireşti sau dobândite pe care le au, decât de la Dumnezeu. Faţă de această poruncă greşeşte încă cineva, dacă, de bunăvoie, a nutrit gânduri de necredinţă cu privire la orice lucru al credinţei, sau dacă le-a grăit cu gura sa. Dacă l-a urât pe Dumnezeu sau dacă l-a tăgăduit. Dacă l-a ispitit pe Dumnezeu cerându-i minuni, fără să fie de trebuinţă. Dacă a răpit vreun lucru sfinţit şi de-al Bisericii. Dacă a vândut sau a cumpărat pe bani harul lui Dumnezeu. Dacă s-a lenevit şi nu a învăţat tainele credinţei şi învăţătura creştină. Dacă a citit cărţi potrivnice credinţei şi virtuţii. Dacă n-a avut cuvenita cucernicie faţă de lucrurile dumnezeieşti. Dacă nu s-a mărturisit cu cercetarea cuvenită a cugetului, cu durere şi cu hotărârea de a nu mai păcătui. Dacă s-a împărtăşit cu preacuratele Taine aflându-se în păcat de moarte. Dacă a ridicat mâna împotriva oamenilor Bisericii. Dacă şi-a pierdut nădejdea în îndurarea lui Dumnezeu sau a păcătuit încrezându-se prea mult în sine, sau a hotărât să păcătuiască până când va putea şi apoi să se pocăiască. Şi dacă, în sfârşit, a dat sfaturi sau a ajutat pentru toate aceste păcate. Sau dacă, putând să le împiedice, nu le-a zădărnicit, cu vorba sau cu fapta.

Despre a doua poruncă

„Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer sus şi din câte sunt pe pământ jos şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti" (Ieşirea 20, 4-5).

Faţă de această poruncă greşesc cei care, fie nemijlocit slujesc idolilor, închinându-se făpturii şi nu Ziditorului, precum păgânii şi închinătorii la idoli; fie mijlocit, prin grija ce o poartă materiei şi lucrurilor lumeşti, precum cei lacomi, despre care dumnezeiescul Pavel a spus: „Omorâţi în mădularele voastre cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli" (Coloseni 3, 5) şi, pe lângă aceştia, cei îmbuibaţi, despre care spune: „Pântecele este dumnezeul lor" (Filipeni 3, 19). Şi pe scurt, cei ce au o evlavie făţarnică şi nu adevărată, şi toţi cei care îşi mărginesc cucernicia la lucrurile părelnice şi nesocotesc „pe cele mai cu greutate ale legii: judecata, mila şi credinţa" (Matei 23, 23).

Faţă de această poruncă încă greşesc cei ce cred în nălucirile viselor. Şi, pe scurt, câţi împătimiţi şi iubitori de plăceri se avântă spre chipurile şi idolii patimilor lor pe care şi-i întipăresc în minte.

Despre a treia poruncă

„Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui" (Ieşirea 20, 7).

Faţă de această poruncă greşesc cei ce hulesc. Toţi câţi fac jurăminte, sau încalcă jurămintele, sau pun pe alţii să facă jurăminte. Toţi câţi, cu orice prilej, zic: „Pe Dumnezeu", „Dumnezeu ştie", şi altele asemenea. Toţi câţi făgăduiesc lui Dumnezeu să săvârşească şi binefacere, apoi nu-şi împlinesc făgăduinţa. Proorocii mincinoşi şi câţi cer de la Dumnezeu cereri necuviincioase, potrivit cu dorinţa lor.

Faţă de această poruncă mai greşeşte încă cineva, dacă foloseşte cuvinte din Scriptură la petreceri şi glume. Dacă nu îndură nefericirile şi bolile trupului cu răbdare şi mulţumire, ci cârteşte osândind pe Dumnezeu, ca fiind nedrept. Dacă, nu numai că huleşte pe Dumnezeu şi pe sfinţii Săi, ci-i face şi pe alţii să hulească. Dacă spune că Sfânta Scriptură cuprinde basme şi lucruri care se împotrivesc unele altora şi laudă mai mult scrierile păgânilor.

Despre a patra poruncă

„Adu-ţi aminte de ziua sâmbetei, să o sfinţeşti pe ea; şase zile să lucrezi şi-ţi vei săvârşi treburile tale, iar a şaptea zi este sâmbăta Domnului Dumnezeului tău" (Ieşirea 20, 8-10).

Faţă de această poruncă greşesc cei ce nu merg la biserică duminica – în care Domnul a strămutat vechea sâmbătă şi fiindcă El este Domnul sâmbetei (Matei 12, 8) şi fiindcă în această zi s-a petrecut învierea Sa şi înnoirea întregii lumi – şi la celelalte sărbători, cele împărăteşti şi ale Maicii Domnului şi ale Sfinţilor, ca să asculte cuvintele dumnezeieşti. Sau cei ce merg la biserică doar din obişnuinţă, ca să-şi petreacă timpul, şi fără să ia aminte la slujbă, flecăresc şi vorbesc cu alţii despre treburile lor lumeşti. Sau câţi lucrează în zilele de sărbătoare sau pun pe alţii să lucreze. Câţi fac jocuri şi dănţuiri, ospeţe şi lupte şi alte asemenea, nepotrivite în aceste zile17, şi merg prin cârciumi în aceste zile şi mai ales la Sfintele Paşti, care este Praznicul praznicelor şi Sărbătoarea sărbătorilor – atunci când sunt datori mai mult a slăvi pe Dumnezeu şi cu gândurile şi cu cuvintele şi cu faptele, ei umblă pe calea cea împotrivă, se silesc să afle felurite jocuri, cârciumi şi altele asemenea ca şi cum nici nu ar fi sărbătoare creştinească, ci elinească, a lui Bachus dumnezeul beţivilor. Că în loc de a şedea la casele lor şi a-şi aduce aminte de ziua în care cerurile se vor deschide şi se va arăta Judecătorul, şi se va face învierea morţilor, judecata cea dreaptă şi răsplătirea fiecăruia după faptele sale, ei fac voile diavolului şi poftele satanei, neaducându-şi aminte de cuvântul Scripturii care zice: „Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur". Pentru aceasta şi Apostolii în aşezămintele lor nu dau voie creştinilor ca să vorbească sau să facă vreun lucru necuviincios în sărbători şi în duminici. Încă greşesc câţi, cu toate că ştiu carte, nu citesc din cărţile sfinte, la sărbători. Câţi, păstori şi întâistătători ai Bisericilor, nu-şi învaţă credincioşii în asemenea zile. Câţi nu dau din agonisita lor o mică parte la milosteniile ce se strâng de sărbători pentru săraci, despre care scrie dumnezeiescul Pavel (I Corinteni 16).

Despre a cincea poruncă

„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti mulţi ani pe pământ" (Ieşirea 12).

Faţă de această poruncă greşesc acei copii care nu-şi cinstesc părinţii cu aceste patru îndatoriri: cinstire, iubire, ascultare şi recunoştinţă. După cum şi ei trebuie să capete de la părinţi aceste şase: bunăcreştere, bunăsfătuire prin cuvânt, pildă bună de viaţă prin fapte, să-i ferească de rele întovărăşiri, să-i dea pentru învăţătură de carte şi meşteşug la dascăli şi meşteşugari pricepuţi şi să le pedepsească abaterile ca să-i cuminţească. Greşesc câţi nu cinstesc pe părinţii lor duhovniceşti, arhierei, preoţi, învăţători şi pe câţi au ajuns stareţi ai lor, luând chipul îngeresc. Greşesc slugile care nu-şi cinstesc stăpânii, precum şi supuşii care nu cinstesc pe împăraţii şi cârmuitorii lor. Şi într-un cuvânt toţi câţi, după ce au primit faceri de bine, nu-şi cinstesc binefăcătorii.

Faţă de această poruncă greşeşte încă cineva dacă şi-a căsătorit copiii fără voia lor, sau i-a făcut călugări cu de-a sila, sau i-a pus în vreo altă stare fără ca ei să dorească. Sau dacă nu i-a trimis la biserică, sau nu i-a îngrijit ca ei să deprindă bune purtări, sau nu i-a pedepsit când au greşit, sau nu i-a învăţat carte sau vreun meşteşug. Deopotrivă şi copiii, dacă nu şi-au ajutat părinţii în nevoile lor, sau nu i-au căutat la boala lor, sau nu-i mai suferă când îmbătrânesc şi fac lucruri nepotrivite. Pe lângă acestea greşeşte şi bărbatul care n-a purtat de grijă soţiei sale, sufleteşte şi trupeşte, sau a ocărât-o peste măsură, sau a pedepsit-o pe nedrept. La fel şi femeia, dacă n-a ascultat de bărbatul ei. Faţă de această poruncă greşesc încă şi toţi stăpânitorii şi dregătorii, dacă nu poartă de grijă slugilor şi supuşilor lor, sufleteşte şi trupeşte.

Despre a şasea poruncă

„Să nu ucizi!" (Ieşirea 20, 13)

Faţă de această poruncă greşesc cei ce ucid pe cineva trupeşte, fie cu mâna lor, fie din alt mijloc, sau cu sfatul, ajutorul sau cu îndemnul lor. Cei care ucid pe cineva sufleteşte, cum sunt ereticii, învăţătorii mincinoşi18 şi toţi acei creştini care sunt pricină de sminteală pentru alţii, cu pilda vieţii lor ticăloase. Cei care, la vreme de ciumă, ştiind că sunt molipsiţi, se alătură altora şi-i molipsesc. Cei care îşi iau singuri viaţa. Şi într-un cuvânt, toţi cei care se aruncă pe sine în primejdii. De această poruncă ţine şi mânia, pizma şi celelalte patimi care ajung pricină de omor.

Faţă de această poruncă greşeşte încă cineva dacă a poftit răul aproapelui ori s-a bucurat de nenorocirea aceluia. Dacă l-a pizmuit şi s-a întristat de binele lui. Dacă se duşmăneşte cu altul şi doreşte să se răzbune pe el. Dacă nu şi-a iertat duşmanul sau nu a cerut iertare de la vrăjmaşul său. Dacă a alungat pe sărmani cu vorbe de ocară. Dacă a folosit buruieni ca femeia să avorteze pruncul19. Dacă a luat apărarea celor răi. Dacă a iscat sminteli şi a pricinuit vrajbe. Dacă a bătut pe cineva sau l-a rănit. Dacă a mustrat pe cineva pe nedrept, din mânie şi nu din dragoste. Dacă s-a folosit de treapta de învăţător, sau de doctor, sau de preot, sau de duhovnic, sau de arhiereu, sau de dregător, fără să fie vrednic. Sau i-a făcut pe alţii să se folosească. Dacă a avut de suferit de pe urma îmbuibării sau a beţiei sau a plăcerilor trupului sau a altor lucruri ne la locul lor.

Despre a şaptea poruncă

„Să nu preacurveşti" (Ieşirea 20, 14).

Faţă de această poruncă greşesc nu numai cei ce preacurvesc cu femeia măritată a aproapelui, ci şi cei care curvesc cu o femeie necăsătorită. Fiindcă, după cel de al patrulea canon al Sf. Grigorie de Nyssa şi curvia se socoteşte preacurvie. Greşesc acei călugări care curvesc sau se însoară, aceia care cad în preacurvie duhovnicească, adică în erezie şi învăţătură rătăcită. La această poruncă se adaugă lăcomia pântecelui, cântecele (deşuchiate), privirile cele desfrânate şi care îndeamnă spre pornirea poftelor şi toate cele care sunt pricinuitoare de curvie.

Faţă de această poruncă greşesc bărbatul sau femeia, dacă s-au sulemenit20, ori s-au împodobit peste măsură, ori au folosit vopsele şi miresme într-un scop ticălos şi au pricinuit sminteală altuia. Dacă cineva a îndemnat pe altul la păcate trupeşti, ori a fost mijlocitor la asemenea fapte, prin scrisori, veşti, daruri sau prin altele de acest fel.

Despre a opta poruncă

„Să nu furi" (Ieşirea 20, 15).

Faţă de această poruncă greşesc cei ce sunt furi în chip făţiş, precum sunt tâlharii: cei ce răpesc cu silnicie şi apucătorii. Apoi, cei ce sunt hoţi pe ascuns, cum sunt cei ce fură, dar nu în chip vădit. Greşesc câţi sunt hoţi înşelători, cum sunt neguţătorii şi toţi cei care încearcă să-şi bată joc de un altul, şi vând cu măsuri şi greutăţi meşteşugite şi folosesc mii şi mii de tertipuri şi minciuni. De aceea şi Domnul i-a numit pe neguţători tâlhari şi furi, zicând: „Casa mea casă de rugăciune se va chema, iar voi aţi făcut-o peşteră de tâlhari" (Matei 21, 13). Asemenea sunt cei care iau camătă21. O încălcare a acestei porunci este iubirea de arginţi, iar de această poruncă ţin şi păcatele care se trag din iubirea de arginţi, pe care le-am pomenit.

Faţă de această poruncă mai greşeşte cineva dacă cumpără lucru de furat, cu bunăştiinţă, ca să-l capete mai ieftin decât preţuieşte. Dacă a făcut să treacă bani răi în loc de bani buni, sau cu lipsă şi nedeplini, pentru bani întregi. Dacă sluga n-a slujit cum trebuia sau a sluji prost, dar şi-a luat simbria. Dacă vreunul nu i-a plătit pe cei care l-au slujit. Dacă a găsit ceva şi l-a păstrat, fără să cerceteze cine l-a pierdut. Dacă nu s-a ţinut de învoielile pe care le-a făcut. Dacă s-a lenevit în treburile peste care a fost mai mare: ale orfanilor, sau ale văduvelor, sau ale bisericilor, sau ale şcolilor, sau ale tovarăşilor săi. Dacă a făcut daruri judecătorului, ca să judece fără dreptate, sau dacă el însuşi a luat, ca să judece. Dacă cere de pomană, fără să aibă trebuinţă. Dacă negustorii vând marfă proastă pentru cea bună sau o amestecă cu cea bună. Dacă vând marfa mai scump decât preţuieşte sau o cumpără mai ieftin decât face22. Dacă se înţelege cu alţi negustori, ca să vândă la un preţ nedrept. Dacă vând mai scump unui cumpărător sau cumpără mai ieftin de la un vânzător nepriceput. Dacă nu vând cum porunceşte stăpânitorul. Dacă dau daruri23 stăpânitorului, ca să-i lase să vândă cum doresc ei. Dacă nu dau socoteală cinstită tovarăşilor lor. Dacă mint spunând că au dat faliment, ca să mănânce banii străini. Dacă vreo slugă vinde mai scump decât i-a spus stăpânul. Dacă are cineva lucru străin sau amanet şi-l lasă de se strică sau îl cheltuieşte. Dacă a jucat cărţi sau alte jocuri cu copiii sau cu alţi neştiutori, ca să-i înşele. Faţă de această poruncă încă mai greşeşte cineva dacă a pricinuit pagube lucrului sau averii fratelui său. Dacă a mutat hotarele ţarinei sau caselor lui, ca să ia loc din ţarina sau de la casa aproapelui său. Dacă a tăiat copacii fratelui său, pe acesta legile ţării îl pedepsesc ca pe un tâlhar. Dacă i-a furat dobitoacele, pe acesta legile îl pedepsesc cu surghiun sau cu tăierea mâinii24. Dacă cineva momeşte şi ia sluga25 altuia, făgăduindu-i plată mai mare. Dacă cineva deschide scrisori, sau meşteşugeşte iscălitura altuia, sau o prescrie, sau o rade, sau o rupe26. Acesta se pedepseşte de legile ţării cu surghiun şi răpirea bunurilor lui. Toate acestea sunt hoţie şi trebuie să le dea înapoi dacă vor să capete iertare.

Despre a noua poruncă

„Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău" (Ieşirea 20, 16).

Faţă de această poruncă greşesc cei care mărturisesc lucruri mincinoase şi nedrepte, ca să păgubească şi să facă rău aproapelui lor.

Cei care au bănuieli şi prepusuri împotriva fratelui lor. Cei care îşi bat joc de scăderile din născare ale minţii, glasului, feţei sau a celorlalte mădulare din trupul aproapelui, fiindcă el nu e vinovat de aceste cusururi27. Greşesc şi acei judecători28 care, din părtinire, sau pentru daruri, sau fiindcă nu cercetează bine pricina, fac o judecată nedreaptă. Faţă de această poruncă mai greşeşte încă cineva dacă a sfătuit sau a îndemnat pe altul să dea mărturie mincinoasă. Dacă a împiedicat pe altul, cu învinuiri nedrepte, să capete vreo dregătorie. Dacă putea să împiedice învinuirile şi mărturiile mincinoase şi nu a voit. Dacă poartă vorbe şi veşti spre paguba aproapelui. Dacă a osândit, sau a bârfit, sau a ascultat cu plăcere cum alţii bârfesc, sau a lăudat pe clevetitor. Dacă a linguşit şi a lăudat, minţind, pe cineva.

Despre a zecea poruncă

„Să nu doreşti femeia aproapelui tău, să nu doreşti casa aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul, nici unul din dobitoacele lui, nici câte sunt ale aproapelui tău" (Ieşirea 20, 17).

Cele dintâi patru porunci învaţă datoriile către Dumnezeu şi erau scrise pe cea dintâi tablă (a legii), după cum arată Mărturisirea Ortodoxă. În cele şase din urmă ne învaţă datoriile către aproapele şi erau scrise pe a doua tablă. Pentru aceasta şi Domnul, în dragostea cea către Dumnezeu şi în cea către aproapele, a înscris din nou în Evanghelie cele zece porunci, şi despre acestea a spus: „Nici o iotă sau nici o cirtă nu va trece din lege" (adică din cele zece porunci), după cum arată Mărturisirea Ortodoxă.

Cele cinci porunci de mai înainte, care ne învaţă datoriile faţă de aproapele, îl opresc pe om numai de la cuvintele şi faptele din afară ale păcatului. Porunca de faţă, însă, îl opreşte încă şi de la pofta ticăloasă cea dinlăuntrul sufletului. Adică îl opreşte cu desăvârşire să dorească păcatul nici măcar în inimă, căci dorinţa inimii este rădăcina tuturor cuvintelor şi faptelor din afară. Pentru aceasta şi Domnul spunea uneori despre această poftă: „Oricine se uită la femeie poftind-o, a şi preacurvit cu ea în inima lui" (Matei 5, 28). Iar altă dată: „Din inimă ies gânduri rele, curvii, preacurvii, ucideri, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule" (Matei 15, 19). Şi Gură de Aur încă zice: „Că după cum flacăra aprinde trestia, aşa şi pofta aprinde sufletul. Şi precum fumul orbeşte şi vatămă ochii, aşa şi pofta pe minte. Şi iarăşi, rădăcină a preacurviei este pofta cea neînfrânată. Şi încă, pentru aceasta nu numai curvia a pedepsit-o Domnul, ci şi pofta" (Cuvântul al doilea pentru post).

Mai greşesc faţă de această poruncă toţi cei care nu mărturisesc câte au făcut, chiar dacă nu sunt obligaţi să ştie pe de rost toate greşelile acestea ce le-am pus la fiecare poruncă, ci doar câte au făcut. Că deşi toate acestea nu sunt păcate de moarte, însă toate trebuie arătate duhovnicului, întocmai cum au fost făcute.

 

 

17 De călcarea acestei porunci se fac vinovaţi şi cei care merg la meciuri, la spectacole şi alte manifestări ce nu au nimic comun cu viaţa şi purtarea creştinească, sau pierd vremea în faţa televizoarelor sau a calculatorului.

18 Aici intră şi filosofii, profesorii, învăţătorii şi cercetătorii care învaţă mincinos pe oameni negând revelaţia dumnezeiască.

19 Greşesc toţi cei care se păzesc să aibă copii sau folosesc orice metodă contraceptivă şi femeile care avortează.

20 Machiat.

21 Dobândă.

22 De acest păcat se fac vinovaţi toţi comercianţii care vând la suprapreţ sau cu adaus nejustificat, încercând să câştige mult şi repede.

23 Adică mită.

24 Prevederi ale legilor civile şi penale în vigoare pe vremea autorului.

25 Adică cei care iau salariaţii altora făgăduindu-le salarii mai mari.

26 Falsificatorii.

27 Adică cei care îşi bat joc de persoanele handicapate mintal sau fizic.

28 Aici intră şi avocaţii.

 

CAPITOLUL V

 

DESPRE ÎMPREJURĂRILE ŞI PRICINILE PĂCATULUI

 

Mai trebuie să ştii, o Părinte, care vrei să te faci duhovnic, împrejurările şi pricinile păcatului. După cum zice Koressios, acestea sunt şapte: 1. Cine este cel ce l-a făcut? 2. Ce păcat a făcut? 3. Pentru ce l-a făcut? 4. Cu care mijloc l-a făcut? 5. În ce vreme l-a făcut? 6. În care loc? 7. De câte ori l-a făcut? Cu acestea şapte, cercetându-se fiecare păcat, se poate stabili gravitatea faptei, dacă este mai mare sau mai mică29.

Lângă acestea şapte se numără şi cele mai înainte de păcat şi cele după păcat.

Despre cine este făptaşul

Cine este persoana, determinată prin nume, precum Petru, Pavel, sau determinată prin relaţie: după fire, după întâmplare, după voinţă şi după profesie.

După fire, precum este relaţia dintre tată şi fiu; după întâmplare, precum este arhiereul, împăratul, stăpânitorul, demnitarii sau funcţionarii; după voinţă, precum relaţia dintre doi prieteni şi după profesie, precum învăţătorul, profesorul sau specialistul faţă de ucenic.

Se zice încă cine şi după cin, precum călugăr sau filosof; şi după vârstă, precum tânăr sau bătrân. Şi ca să zic pe scurt, întrebarea cine se zice şi cuprinde toată aşezarea pe care o are fiecare: a înţelepciunii, a puterii, trupească, sufletească, duhovnicească, politică sau civilă.

Aşadar, cercetându-se cine este făptaşul, gravitatea păcatului se măreşte sau se micşorează. Ca şi cum am zice: mai mare este greşeala arhiereului, a împăratului30, a demnitarului, pentru pilda cea rea pe care o dă poporului, decât acelaşi păcat al unui simplu cetăţean. Mai mult greşeşte un copil când ocărăşte pe părinţii săi, sau prietenul pe prieten, sau ucenicul pe dascălul sau meşterul său, decât atunci când aceştia ar fi ocărâţi de un străin. Asemenea, un călugăr, un filosof, un bătrân mai mult greşeşte de se va împodobi31, decât un mirean, un neînvăţat, un tânăr care se împodobeşte.

La acest cine se aduce şi aşezarea persoanei cu care a păcătuit cel care se spovedeşte, de este preot sau mirean şi cele asemenea. Dar să nu se arate şi numele aceluia32. Aceasta zice şi Sf. Isidor, că mai mare este păcatul preotului decât al mireanului, nu după fire, ci pentru demnitatea preoţească a preotului. Vezi acelaşi lucru şi la Sf. Ioan Gură de Aur (Despre preoţie II, 6).

Plăcută şi vrednică de a fi cunoscută este ceea ce se povesteşte în cartea ce se numeşte Duhovnicul care se povăţuieşte: „Un împărat s-a întâmplat odinioară de s-a spovedit la un duhovnic de ţară, dar priceput. Şi după ce şi-a mărturisit toate păcatele sale, zice duhovnicului: Nu mai am ce să-ţi spun. Iar duhovnicul îi zice: şi cum, o, împărate, ai terminat spovedania? Cred că nu. Ai spus păcatele lui Alexie, cum am zice (zicându-i pe nume), spune acum şi păcatele împăratului". Prin aceste cuvinte acel duhovnic a vrut să arate că tot stăpânitorul şi demnitarul, atât cel politic, cât şi cel duhovnicesc nu se cuvine să se spovedească asemenea unui om de rând, sau să fie cercetat de duhovnic ca un om simplu din popor. Căci pe lângă păcatele pe care le-a făcut ca un om, trebuie să mărturisească şi câte bunătăţi putea să facă poporului său şi nu le-a făcut; şi câte răutăţi din pricina lui se fac supuşilor şi el nu le îndreaptă, şi pentru care fapte are să dea seama cu de-amănuntul înaintea lui Dumnezeu.

Deci, asemenea trebuie să spovedeşti şi tu, duhovnice, pe cei cu dregătorie duhovnicească sau politică.

Despre ce păcat este vorba

Cu această întrebare făcându-se cercetare, gravitatea păcatul se face mai mare sau mai mică. Căci păcatele cele de moarte sunt mai mari decât cele vrednice de iertare. Şi iarăşi, dintre cele de moarte uciderea este mai mare decât furtişagul. Şi mai mare decât toate este lepădarea de Dumnezeu şi păgânătatea.

Aici se aduc şi se cercetează şi păcatele prin lipsă, aşa cum am zis, adică ce fapte bune putea să facă cineva, sau să zică, sau să gândescă şi nu le-a făcut, sau nu le-a gândit. Şi câte rele putea să oprească cu cuvântul sau cu fapta şi nu le-a oprit.

Aici se mai cercetează chipul păcatului, adică de este faptă sau cuvânt, sau înţelegere şi gând. Asemenea şi felul lui, adică ce fel de lucru: precurvie, curvie sau ucidere. Sau ce fel de cuvânt: cuvântare deşartă, sau jurământ strâmb, sau mărturie mincinoasă. Sau ce fel de gând: mândrie sau eres, sau hulă cu mintea, sau bântuială, sau unire, sau învoială şi celelalte.

Pentru ce a fost făcut păcatul

Se cercetează şi pricina sau motivul pentru care omul a păcătuit. Aceasta adaugă sau împuţinează gravitatea păcatului, adică de a ucis cineva pe tirani ca să izbăvească cetatea de tiranie sau a furat ca să miluiască pe săraci, sau a lovit pe un violator ca să izbăvească victima aceluia. Unele ca acestea au mai puţină gravitate decât cel ce va ucide sau va fura, sau va lovi pentru unele socoteli rele ale lui. În scurt, toată lucrarea sau păcatul se judecă de la sfârşitul şi scopul său.

Pentru aceasta şi Fer. Augustin (Cartea pentru scop şi sfârşit), zice: „Se deosebeşte foarte mult pentru care pricină, pentru care sfârşit, pentru care scop se face lucrul". Că atâta putere are scopul şi sfârşitul peste lucrurile oamenilor încât, după unii teoreticieni, fiecare scop trebuie să fie potrivit şi unit cu lucrarea, iar fiecare lucrare trebuie să fie potrivită cu scopul; adică scopul cel bun să aibă şi lucrări bune, iar cel rău să aibă rele şi nu altfel. Cu toate acestea dumnezeiescul Maxim zice că „la toate lucrurile pe care le facem noi, Dumnezeu caută la scop, adică dacă facem pentru El sau pentru altă pricină" (Capete despre dragoste, suta 2, cap. 36)33. Iar în alt loc zice: „că dracii nu urăsc complet înţelepciunea, nici de post nu se scârbesc, nici de împărţirea banilor34, nici de iubirea de străini, nici de cântarea psalmilor, nici de celelalte toate prin care se închipuie viaţa cea după Dumnezeu, până când către dânşii se pleacă scopul şi pricina celor ce se fac" (Capete despre dragoste, suta 5, cap. 70).

Pentru mijloace

Mijlocul cu care se face păcatul micşorează sau agravează greutatea lui. Adică cel care va păcătui întru ştiinţă sau cu cugetare mai înaltă, cu premeditare, sau cu vicleşug, sau cu voinţă rea, mai greu păcătuieşte decât cel care a făcut acelaşi păcat din neştiinţă, fără de voie, forţat sau din întâmplare, din naivitate şi din nerăutate.

Aici se ţine seama şi de toată unealta cu care păcătuieşte cineva, adică lemnul, obiectul sau cuţitul cu care ucide cineva, sau oamenii cu a căror mijloace sau ajutor a făcut păcatul.

Pentru vreme

Şi timpul în care a păcătuit cineva micşorează sau agravează greutatea păcatului. Adică dacă cineva în vreme de nevoie sau de foamete va fura pâine sau grâu, mai puţin păcătuieşte decât cel ce fură fără de o nevoie ca aceasta. Precum şi Sf. Vasile zice în canonul 86, că cel ce mănâncă câine35 în vreme de nevoie şi de foamete nu păcătuieşte. Iar creştinii mai greu păcat au decât necreştinii. Şi femeile care iau buruieni aducătoare de moarte36, după zămislirea copilului, mai greu păcătuiesc decât cele ce iau acestea mai înainte de zămislire. La fel se judecă şi celelalte păcate.

Pentru loc

Asemenea şi locul unde se face păcatul micşorează sau agravează greutatea păcatului. Adică dacă cineva va ucide sau va fura în biserică mai greu păcat are decât cel ce a ucis sau a furat în alt loc. Pentru că cel ce a făcut aceasta în biserică îndoit păcătuieşte, făcând deodată ucidere şi arătând către Dumnezeu păgânătate şi necredinţă sau făcând deodată hoţie şi furtişag de cele sfinte. Cel ce a păcătuit în pustie mai greu păcătuieşte decât cel ce este în lume. Asemenea cel din mânăstire mai greu păcătuieşte decât cel din oraş. Şi cel ce păcătuieşte în văzul lumii mai mult greşeşte decât cel ce păcătuieşte în ascuns.

Pentru aceasta şi dumnezeiescul Ioan Gură de Aur în „Cuvântul către cei ce au ţiitori", zice că „deşi va face cineva păcate mari, dar în taină şi fără a sminti şi pe alţii, mai puţin se va munci decât cel ce greşeşte mai puţin, dar o face în văzul lumii, smîntind astfel pe mulţi".

De câte ori a fost făcut păcatul

Apoi păcatul este agravat sau micşorat şi de suma lucrării. Că cel ce a păcătuit odată sau de două ori mai puţină certare are decât cel ce acelaşi păcat l-a făcut de multe ori în mod repetat. Vezi canonul 8 al Sinodului de la Ancira. Vezi încă şi la dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, care zice că mai multă osândă au cei care cad iarăşi în acelaşi păcat: „Măcar că vor lua grea muncă pentru păcatele cele mai dinainte, apoi de vor cădea în aceleaşi păcate mai mult vor pătimi şi se vor osândi"37.

Şi de vreme ce oamenii beau păcatul ca apa şi uită câte pahare beau, precum zice Iov: „Urât este şi necurat omul care bea strâmbătăţi întocmai ca băutura" (Iov 15, 16), pentru aceasta unii dascăli iscusiţi sfătuiesc pe duhovnic să întrebe pe cel ce se pocăieşte, câtă vreme a făcut păcatul, apoi de câte ori cădea pe săptămână sau pe lună şi din acestea să deducă pe cât posibil numărul.38 Căci şi Domnul a întrebat pe tatăl copilului demonizat: „Câtă vreme este de când i s-a făcut lui aceasta? Iar el a zis: Din copilărie" (Marcu 9, 21). Şi pentru că nu era suficient doar atât, a arătat şi chinul neîntrerupt: „Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă" (Marcu 9, 22).

Încă şi aceasta se cuvine să însemnăm. Când tu duhovnice mărturiseşti pe oameni, care de ruşine nu vor să spună de câte ori au păcătuit, trebuie să-i întrebi un număr foarte mare, adică de au făcut acel păcat de o mie de ori sau de două mii de ori, ca auzind ei numărul să ia îndrăzneală şi aşa mai cu lesnire să poată să coboare din numărul acela, decât să-l suie, dacă vei întreba un număr mai mic.

Pentru cele mai înainte de păcat şi după păcat

Pe lângă cele spuse mai sus trebuie să se cerceteze şi viaţa de dinainte de păcat şi de după păcat a celui ce se pocăieşte, după canoanele 3, 5 şi 7 ale Sinodului de la Ancira şi după canonul 2 al celui din NeoCezareea. Mai puţină certare are cel care mai înainte de păcat avea o viaţă cu fapte bune, decât cel ce petrecea viaţa sa cu nebăgare de seamă; cel ce mai înainte de spovedanie va înceta păcatul, decât cel ce va înceta după spovedanie; cel ce de la sine a alergat şi s-a spovedit, decât cel ce s-a vădit (după canonul 7 al Sf. Vasile cel Mare) şi decât cel ce pentru frica morţii s-a spovedit; şi cel ce după păcat i-a părut rău, decât cel căruia nu i-a părut rău pentru fapta sa cea rea.

Pentru aceasta şi Isidor Pelusiotul, zice: „La greşeli nu numai felul păcatului se caută, ci şi mintea celui ce păcătuieşte, funcţia, vremea, mijlocul şi rădăcina. Şi dacă după păcat s-a bucurat sau s-a mâhnit sau fără durere de inimă39 s-a aflat, de a petrecut în el, de s-a pocăit, sau din întâmplare sau din amăgire sau premeditare, sau cu deprinderea cea rea şi după obişnuinţă. Şi multe altele sunt prin care se face această cercetare".

29 Această cercetare ajută în primul rând la înţelegerea stării sufleteşti în care se află cel care se pocăieşte şi cât de grav a fost afectat de păcat. În nici un caz nu trebuie să ne închipuim sau să transformăm spovedania într-o anchetă. Mai degrabă este vorba de un dialog ca între terapeut şi pacient.

30 Lucru valabil astăzi pentru preşedinţii de state, pentru prim-miniştri, pentru miniştri, pentru deputaţi şi senatori.

31 Atunci când se ia după modă şi în duhul lumii.

32 Cel care se spovedeşte trebuie învăţat ca să nu dea numele persoanelor cu care a păcătuit. Iar tu duhovnice să nu ceri la spovedanie şi nici să cauţi a afla numele persoanelor cu care a păcătuit cel ce vine la tine să se spovedească.

33 În Filocalia românească, vol. 2, Sibiu, 1947, p. 63.

34 Adică de milostenii.

35 Adică un lucru necurat.

36 Substanţe sau alte mijloace prin care să se provoace avort.

37 Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântul 38 la Evanghelia după Ioan.

38 Ceea ce contează nu este numărul în sine, ci determinarea stării de păcat în care s-a aflat cel care se spovedeşte.

39 Adică părere de rău.

 

CAPITOLUL VI

 

DESPRE TAINA POCĂINŢEI

 

După ce ai cunoscut cele spuse până acum, se cuvine ţie, celui ce vrei să devii duhovnic, să cunoşti bine şi Taina Pocăinţei, care va fi cel mai apropiat lucru cu care te vei îndeletnici. De asemenea, să cunoşti şi care sunt etapele pocăinţei: zdrobirea inimii, mărturisirea şi plinirea canonului. Dar acestea, am socotit de cuviinţă a le scrie la Sfătuirea cea către cel ce se pocăieşte, în partea a treia a acestei cărţi.

Astfel, cele ce am zis până aici, de le ştii bine, poţi să iei slujirea duhovniciei (ţinând cont şi de cele ce vom zice la capitolul VII). Iar de te cunoşti pe tine lipsit şi neiscusit la ştiinţa acelora păzeşte-te, pentru Domnul, să nu te faci duhovnic. Pentru că, pe de o parte, neavând cunoştinţele necesare, în loc să te faci doctor, te vei face ucigaş de multe suflete, dintre care nici măcar unul nu poate fi răscumpărat cu toate bogăţiile acestei lumi, şi te vei face ucigaş şi al propriului suflet. Pe de altă parte, Domnul fără de o cunoştinţă ca aceasta nu te primeşte, nu numai duhovnic, ci nici măcar preot să te faci, căci aşa zice prin Osea: „Şi pentru că tu ai trecut cu vederea cunoaşterea Domnului, eu te voi da la o parte din preoţia Mea". Înţelegem că Domnul cere ca iconomul sufletelor, care este duhovnicul, să fie nu numai credincios (adică îmbunătăţit, după cum zice Teofilact), ci şi înţelept şi cunoscător. Căci zice Domnul: „Cine este iconomul credincios şi înţelept pe care stăpânul îl va pune peste slugile sale, ca să le dea la vreme partea lor de grâu?"40 Acest cuvânt tâlcuindu-l Sf. Teofilact, zice: „Este trebuinţă în acelaşi timp şi de credinţă şi de înţelepciune, căci ştiu eu pe mulţi care păreau a fi îmbunătăţiţi cu fapte bune, cinstitori de Dumnezeu şi aveau credinţă, dar pentru că nu puteau iconomisi cele bisericeşti cu înţelepciune, nu numai bani, ci şi suflete au vătămat. Şi nici nu te va folosi pe tine a zice: «Eu am fost cercetat pentru aceasta de arhiereul meu», pentru că cercetarea arhiereului socoteşte că ai tu de la sine această cunoştinţă şi nu ţi-o dă, nici nu-ţi dă ochi să vezi de eşti tu orb".

40 Matei 24, 45.

 

CAPITOLUL VII

 

DESPRE PREOŢIA CEA LUCRĂTOARE ŞI ÎNVOIREA CELUI CE VA FI FĂCUT DUHOVNIC

 

Am zis mai întâi ce fel de viaţă şi fapte bune trebuie să ai tu Părinte, cel ce voieşti să te faci duhovnic. Am zis apoi despre lucrurile ce se cuvin a le cunoaşte. Acum îţi spun şi a treia, că trebuie să fii şi preot hirotonit după rânduiala canonică şi după lege. Şi nu preot caterisit pentru păcatele tale arătate, şi nici oprit de la sine pentru păcatele tale cele ascunse şi opritoare de la slujirea preoţească, nici oprit pentru o vreme de la slujire, ci preot având preoţie lucrătoare. Şi după toate acestea îţi mai trebuie şi a patra: să fii hirotesit duhovnic de arhiereul locului. Numai aşa poţi fi duhovnic.

Că cel caterisit în mod oficial nu poate să fie duhovnic, mărturiseşte întâi răspunsul lui Ioan al Chitrului, în care zice că „oricine, duhovnic fiind, va face vreun păcat caterisitor, atunci se cateriseşte şi de preoţie şi de slujirea duhovniciei", şi apoi răspunsul 11 al Sf. Simeon al Tesalonicului, care zice că: „cel ce primeşte mărturisirea cuiva trebuie să binecuvinteze şi să citească rugăciune de dezlegare, să slujească, să împărtăşească pe cei ce se mărturisesc şi să mijlocească către Dumnezeu pentru cei ce se pocăiesc"41. Acestea toate cel caterisit nu poate să le lucreze.

Cel ce s-a lepădat de preoţie pentru nevrednicia sa, nu se face duhovnic. Acest lucru este arătat mai întâi de acelaşi Ioan al Chitrului, care, într-un răspuns ce se păstrează într-un manuscris, zice: „Cel ce de voie sau fără de voie s-a lepădat de preoţie, nu poate să primească mărturisirea cuiva". Apoi, canonul 8 al lui Nicolae Patriarhul, zice: „Cel ce singur se leapădă de preoţie nu poate să zică nici «Binecuvântat este Dumnezeul nostru…», nici: «Hristos, Adevăratul nostru…», nici în altar să se împărtăşească, nici să tămâieze cu tămâie". Dacă de la acestea este oprit, cât mai mult de la a se face duhovnic. Şi în al treilea rând, după socoteala cea dreaptă, cel ce se leapădă de preoţie cum poate să spovedească, fiind aceasta o putere a preoţiei?

Reţine şi aceasta, că arhiereul, dându-i decizie scrisă, trebuie să pună şi mâna pe capul celui ce se face duhovnic. Este nevoie de punerea aceasta a mâinilor, fie că socotim că preotul nu are nici puterea, nici lucrarea de a lega şi dezlega păcatele, după cum cred unii, fie că socotim că preotul are puterea de a lega şi dezlega, dar nu şi dreptul acesta, după cum socotesc alţii. Punerea mâinii arhiereului trebuie totdeauna să se facă, ca să se dea prin ea, fie că se dă puterea şi lucrarea, fie că se dă numai lucrarea42. Apoi, din punerea aceasta a mâinii, duhovnicul ia duhul priceperii ca să povăţuiască cu vrednicie în slujirea sa şi să poarte de grijă cu înţelepciune de sufletele păcătoşilor, precum şi din punerea mâinilor lui Moise, Iosua Navi a luat acest fel de duh al priceperii, după cum este scris: „Iar Iosua, fiul lui Navi, s-a umplut de duhul înţelepciunii, pentru că îşi pusese Moise mâinile asupra lui" (Deuteronomul 34, 9). Pentru aceasta şi la Faptele Apostolilor se zice: „că prin punerea mâinilor apostolilor se dă Duhul Sfânt" (Fapte 8, 18). Şi ca să zic pe scurt, punerea aceasta a mâinilor este un lucru bun, căci prin ea se dă binecuvântarea. Şi patriarhul Tarasie la Sinodul şapte ecumenic, prin punerea mâinilor a înţeles binecuvântarea de care se pomeneşte în canonul 8 al Sinodului I ecumenic. Preotul care va spovedi fără binecuvântarea arhiereului se cateriseşte, după Mihail, patriarhul Constantinopolului, precum se caterisesc de sfintele canoane şi cei care lucrează vreun lucru preoţesc în afară de parohia lor. Aşa zice şi Balsamon la tâlcuirea canonului 7 al Sinodului de la Cartagina. Sf. Simion al Tesalonicului (Întrebarea 11) zice că păcatul slujirii în afara parohiei fără binecuvântare este la fel de mare ca şi al unui mirean, care nefiind preoţit, lucrează cele ale preoţiei.

41 Sf. Simeon al Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, după principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos şi urmaşii Săi, vol. II, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 2003, p. 214.

42 Adică dreptul de a săvârşi Taina Spovedaniei.

 

CAPITOLUL VIII

 

CE TREBUIE SĂ FACĂ CINEVA DUPĂ CE A AJUNS DUHOVNIC

 

Acestea avându-le în minte şi în acest fel fiind pregătit, te sui, duhovnice, şi şezi pe scaunul cel înalt al mărturisirii, cu evlavie, cu pace şi dulce cu sufletul şi cu privirea, arătând pe faţa ta dumnezeiasca dragoste, cum zice Simeon al Tesalonicului la cap. 25743. Şi acolo şezând, trebuie să socoteşti, că faţă de cel ce se spovedeşte eşti părinte, doctor şi judecător.

Ca un părinte trebuie să primeşti pe păcătos, cu braţele deschise, fără a-l ocărî sau a te scârbi de el pentru păcatele lui. Să-l primeşti aşa cum a fost primit fiul cel risipitor.

Ca un doctor trebuie să vindeci rănile lui cu untdelemn şi vin, adică cu iubire de oameni şi cu rânduirea canonului potrivit, după pilda celui ce a căzut între tâlhari.

Iar ca un judecător, prin hotărârea ta cea dreaptă şi nu înşelată de daruri sau de frică, sau de prietenie, sau de altă oarecare patimă, ca să fie neclintită pe pământ şi în cer, după cuvântul ce zice: „Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer" (Matei 18, 18).

Aşadar, având vreme şi loc pentru săvârşirea Tainei Sfintei Spovedanii; vreme, adică dimineaţa, iar loc, Biserica – în caz de nevoie fie şi casă cinstită, curată şi liniştită (precum zice Simion al Tesalonicului la cap. 257), unde trebuie să fie şi icoana Stăpânului Hristos, şi mai vârtos a răstignirii Lui – acolo să aduci pe cel care vrea să se mărturisească, şi făcând începutul cu: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru…", spune rugăciunile începătoare şi celelalte rugăciuni aşa cum se arată în Molitfelnic.

Sfătuire a duhovnicului către cel ce se pocăieşte, mai înainte de mărturisire

„Iată, fiule, Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilinţă. Deci nu te ruşina, nici te teme ca să ascunzi de mine vreun păcat, ci fără sfială spune toate câte ai făcut, ca să iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos. Iată şi sfânta Lui icoană înaintea noastră este. Şi eu sunt numai un martor, ca să mărturisesc înaintea Lui toate câte-mi vei spune mie; iar de vei ascunde de mine ceva, să ştii că toate păcatele îndoite le vei avea; ia seama dar, de vreme ce ai venit la doctor, să nu te întorci nevindecat."

Apoi punându-l pe el să îngenunchieze înaintea icoanei lui Hristos, sau să şadă pe un scaun44, întreabă-l cine este, şi ce fel de om este (de nu-l cunoşti de mai înainte)? Şi câtă vreme are de când nu s-a spovedit? Şi mai cu seamă dacă ştie carte şi este posibil şi timp, spune-i să citească sfătuirea cea către cel ce se pocăieşte, ca să înveţe de acolo cum să pregătească mărturisirea.

Apoi întreabă-l de crede cu tărie şi fără îndoială dogmele Bisericii Ortodoxe, care se cuprind în Simbolul de credinţă şi care a fost întărit de cele şapte sfinte şi a toată lumea sinoade, de cele locale şi de Sfinţii Părinţi, fără de vreo adăugire sau scădere.

De mare folos este a te sili să întipăreşti în mintea celor ce se mărturisesc şi mai ales a celor fără de şcoală şi de la ţară, aceste două dogme soborniceşti ale credinţei noastre, adică a teologiei şi a dumnezeieştii Întrupări.

Pentru teologie poţi să zici aşa: crede, fiul meu, că Unul Dumnezeu în care credem este trei după Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Numai Tatăl naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfânt. Fiul se naşte numai de la Tatăl şi Duhul Sfânt purcede numai de la Acelaşi Tatăl, cu toate că sunt trei Persoane, dar este un Dumnezeu după fire, precum discul soarelui, raza şi lumina, deşi sunt trei, soarele este unul singur. Crede că Dumnezeu a făcut toate: cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt în ea. Şi El a făcut şi toate cele nevăzute: îngerii şi sufletele.

Iar despre dumnezeiasca Întrupare poţi să zici aşa: crede, fiule, că pentru mântuirea noastră a oamenilor, care am călcat porunca lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, S-a făcut om de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, om desăvârşit ca noi, însă fără de păcat, o Persoană şi două firi: dumnezeiască şi omenească, adică om desăvârşit şi Dumnezeu desăvârşit. Care a pătimit, S-a răstignit, S-a îngropat, a înviat a treia zi şi S-a înălţat la cer, şi şade de-a dreapta Tatălui, Care va veni iarăşi să judece viii şi morţii. Celor buni, care vor păzi poruncile Lui, le va dărui împărăţia veşnică, iar celor răi, care vor călca poruncile Lui, le va dărui munca cea fără de sfârşit45.

Cum că duhovnicul mai ales nu se cuvine să întrebe

Să ştii fiule că la celelalte judecăţi cel ce se va arăta pe sine vinovat, se pedepseşte, iar aici în scaunul spovedaniei, cel ce va arăta mai întâi şi singur (va mărturisi) păcatul său este iertat.

Astfel, duhovnicul nu are datoria de a întreba pe cel ce se mărturiseşte ce a făcut. Dacă l-ar întreba, atunci cel ce se pocăieşte ar fi vădit şi mustrat, şi nu ar mai fi mărturisire. Credinciosul trebuie singur să-şi mărturisească păcatele sale, pentru a lua iertare pentru ele. Căci aşa porunceşte Dumnezeu: „Dreptul singur îşi este pârâş de la început, iar pe care îl va descoperi pârâşul acela se mustră" (Pilde 18, 17). Şi la Isaia: „Spune tu întâi fărădelegile tale ca să te îndreptezi" (Isaia 43, 26). Pentru aceasta şi tu, fiule, spre ruşinarea păcatului şi a diavolului spune tu fărădelegile tale întâi, ca să te îndreptezi.

Ce se cuvine să facă duhovnicul ascultând păcatele

Acestea zicând, taci, o duhovnice, ca să înceapă cel ce se mărturiseşte. Ascultă ceea ce ţi se mărturiseşte, dar nu te mira oricât de mari şi de multe ar fi păcatele auzite. Nu suspina, nu ameninţa şi nici vreun semn să faci ca şi cum te-ai îngreţoşa de cele auzite. Căci precum cerboaica, când îi vin durerile naşterii, numai o mişcare de frunză poate s-o oprească de la naştere, precum spun istoricii, aşa şi păcătosul, când este să spună păcatul său, numai dintr-un gest, suspin sau ameninţare, poate să-i vină greu să mărturisească păcatul, după cum este scris: „Căci pruncii sunt gata a ieşi din pântecele maicii lor, dar ele nu au putere să-i nască!" (Isaia 37, 3). Ci mai vârtos dă-i îndrăzneală în fiecare clipă să nu se ruşineze, amîntindu-i că şi tu, cel ce le auzi, eşti om păcătos asemenea lui. Şi că după ce se va mărturisi se va întoarce la casa sa uşurat şi vesel că şi-a descărcat conştiinţa de greutatea păcatului.

Fiecare păcat ce auzi, duhovnice, să-l încerci cu cele şapte întrebări. Adică, cine este cel ce a făcut păcatul, ce fel de păcat a făcut, pentru ce l-a făcut, cu ce chip l-a făcut, în care vreme, în care loc şi de câte ori şi la care din cele zece porunci a greşit. La aceasta să urmezi şi tu dreptului Iov, care cerceta cu stăruinţă fiecare judecată ce nu ştia: „Eram tatăl celor neputincioşi şi cercetam cu sârguinţă pricinile care îmi erau necunoscute" (Iov 29, 16).

Iar dacă auzi că cel ce se pocăieşte motivează cum că cutare şi cutare a fost pricina răului pe care l-a făcut – aşa cum obişnuiesc mai ales femeile – spune-i aşa: fiule, tu ai venit aici ca să spui păcatele tale, ca să iei iertare, iar nu păcatele altora ca să păcătuieşti mai mult, căzând în osândire.

Pe care şi cum trebuie să-i întrebe duhovnicul

Iar dacă cineva din neştiinţă sau de ruşine nu va spune singur păcatele sale, atunci eşti silit să-l întrebi tu, duhovnice, şi acela să răspundă, cum zice şi Fer. Augustin: „Duhovnicul cel râvnitor, cu înţelepciune şi iscusinţă întreabă pe cel ce se pocăieşte ceea ce poate nu ştia sau de ruşine voia să ascundă".

Să-l întrebi de a făcut vreunul din cele şapte păcate de moarte, sau din mlădiţele lor, sau din cele vrednice de iertare. De asemenea, să-l întrebi de a greşit faţă de cele zece porunci, enumerându-le pe rând.

Însă să iei aminte, duhovnice, să nu întrebi cum se numesc persoanele acelea cu care a greşit cel ce se mărturiseşte. Căci pe lângă faptul că este de prisos, mai faci şi pe cel ce se pocăieşte să te bănuiască că eşti iscoditor, precum zice Mitrofan Critopol. Unii socotesc că este de folos ca întrebările pe care le pui să fie aşa: „Fiule, nu cumva ai ucis? Nu cumva ai furat? Nu cumva ai curvit?". Şi celelalte. Şi aceasta pentru ca cel ce se pocăieşte să nu aibă ce răspunde altceva decât „aşa părinte", sau „nu părinte". Cu acest fel de cuvinte, cu uşurinţă şi fără de ruşine, credinciosul care se spovedeşte poate să-şi arate păcatele sale.

Cum trebuie să se poarte duhovnicul cu cei ruşinoşi

De mare meşteşug şi înţelepciune trebuie să dai dovadă, duhovnice, la aceia care de ruşine nu mărturisesc păcatele, sau le mărturisesc pe jumătate şi nu deplin. Uneori din păcatul cel mic pe care ei ţi-l mărturisesc, trebuie tu puţin câte puţin cu cercetare, să afli pe cel mai mare. De pildă, dacă cineva s-ar mărturisi că a văzut o persoană şi a vorbit cu ea cu poftă, tu trebuie, în mod iscusit, să-i spui şi gândurile cele rele care urmează, din gânduri învoiala şi din învoială lucrarea. Aşa a făcut Dumnezeu cu Iezechiel, că de la o gaură ce se vedea în zid l-a făcut să sape şi să afle o uşă şi prin acea uşă să intre şi să vadă acolo mulţi idoli ascunşi. „Apoi m-a dus pe poartă în curte şi privind, am văzut o spărtură în perete. Şi mi-a zis Domnul: «Fiul omului, sapă în perete!» Şi am săpat în perete şi iată am dat de un fel de uşă. Şi mi-a zis Domnul: «Intră şi vezi urâciunile cele desgustătoare pe care le fac aceştia aici.» Şi am intrat şi am privit şi iată erau acolo tot felul de chipuri de târâtoare, de animale necurate şi de tot felul de idoli de ai casei lui Israel, zugrăviţi pe pereţi de jur împrejur" (Iezechiel 8, 7-10). Însă trebuie să ai grijă, duhovnice, ca nu cumva să înveţi pe cei curaţi, păcatul pe care nu-l ştiau.

Pe care trebuie să-i mustre duhovnicul, când şi cum

Nu este bun lucru, o duhovnice, nici a nu mustra pe nimeni, nici să mustri pe toţi deopotrivă, pentru că cei înţelepţi se folosesc de la mustrări: „Mustră pe cel drept şi el va pricepe ştiinţa" (Pilde 19, 25). Încă şi cei ce se mărturisesc cu obrăznicie şi cu împietrirea inimii au trebuinţă de mustrări, după cuvântul ce zice: „Mustră-i pe ei cu asprime" (Tit 1, 13). Iar cei neînvăţaţi nu sunt primitori de mustrări: „Nu va îndrăgi cel neînvăţat pe cei ce îl mustră pe el" (Pilde 15, 12). Nu mustra pe cei fricoşi ca să nu cadă în deznădăjduire de frică, nici pe cei ce se mărturisesc cu umilinţă, pentru că aceştia nu au trebuinţă de mustrări, ci mai degrabă de mângâiere. Nu mustra nici pe cei cu funcţii înalte, după cuvântul ce zice: „Pe cel bătrân să nu-l înfrunţi, ci să-l îndemni ca pe un părinte" (I Timotei 5, 1). Şi chiar dacă vreodată au trebuinţă de mustrare şi cei cu funcţii înalte, să-i mustri cu măsură şi să le aminteşti şi meritele pentru faptele bune, precum face Dumnezeu în Apocalipsa cu episcopii celor şapte Biserici ale Asiei (Apocalipsa 2, 3).

Însă trebuie să mustri puţin câte puţin, precum mustră şi Dumnezeu, după cum este scris: „Pentru aceea pedepseşti cu măsură pe cei ce cad şi, când păcătuiesc, le deschizi ochii şi-i dojeneşti, ca să se lase de răutatea lor" (Înţelepciunea lui Solomon 12, 2). Şi în scurt să zic, mustrările tale trebuie să fie totdeauna amestecate cu blândeţe, precum porunceşte Pavel: „Certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă, ca doar le va da Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului" (II Timotei 2, 25).

Vremea cea mai potrivită pentru mustrare este după ce credinciosul s-a mărturisit şi după ce se va lepăda puţin întunericul şi se va descărca de păcat. Într-o carte ce se numeşte Îndreptarea păcătoşilor scrie că un boier care căzuse în păcat cu o slujnică a sa multă vreme, mulţi duhovnici s-au străduit să-l îndrepte, dar n-au putut. Mai pe urmă s-a aflat un duhovnic iscusit, care cu înţelepciune şi pricepere, l-a îndreptat. Întâi i-a zis: ştiu că duhovnicii tăi cei dintâi au fost aspri şi nu voiau să te ierte, dar eu voi face dimpotrivă, numai de te vei făgădui să te depărtezi de femeie numai cincisprezece zile. Cu multă silă s-a făgăduit boierul. Şi îi zice duhovnicul: mergi şi şezi tu la ţară cincisprezece zile, iar femeia să rămână acasă. După aceste zile văzând duhovnicul că vine la el cu atâta bucurie, ca şi cum ar fi luat cununa fecioriei, îi zice: de vreme ce te văd, fiule, că poţi să dai război împotriva patimii tale, ţi-aş fi dat iertare, dar ca să iau mai multă încredinţare şi cercare a pocăinţei tale, să aşteptăm încă alte cincisprezece zile şi slujnica aceasta să meargă la ţară, iar tu să stai la casa ta. Apoi după treizeci de zile, văzându-l duhovnicul că a venit la ei, atunci a început să-l mustre, arătându-i cu cuvinte vii sminteala ce a pricinuit în lume, mânia cea înfricoşată la care a pornit pe Dumnezeu împotriva sa, munca cea veşnică şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, Care l-a suferit atâta vreme. Cu acestea şi altele asemenea acestora l-a făcut de s-a lăsat de păcat şi s-a însurat cu o femeie de bun neam asemenea lui.

Vezi, o duhovnice, cât au putut mustrările făcute la vremea potrivită? Deci acest fel de îndreptare să fie ţie pildă, atât pentru vremea cea cuviincioasă a mustrărilor, cât şi pentru vremea iertării.

Cum trebuie să iconomisească duhovnicul pe cei ce au gânduri de hulă şi îndoieli

Dacă se va întâmpla să spovedeşti creştini ce au gânduri de hulă, sau au mereu îndoieli şi frică în gândurile lor, sau pentru mântuirea sufletelor lor, celor dintâi să le spui să defăimeze hulele acelea şi să nu le socotească nicidecum ca păcat, fiindcă nu ei le-au născut, ci urâtorul de bine diavolul, sau să se împotrivească acestor gânduri hulitoare cu aceste cuvinte: Mergi înapoia mea, satano, că eu Domnului Dumnezeului meu mă închin şi Lui unuia voi sluji, iar pe capul tău se va întoarce durerea şi hula ta în veacul de acum şi în cel ce va să fie, precum cu înţelepciune sfătuieşte Sf. Ioan Scărarul în cuvântul 23 împotriva hulei46.

Iar celor ce au îndoieli totdeauna, născute dintr-o scârbă sau ipohondrie, sau de la diavolul, pentru ispitire, sau din îngăduinţa lui Dumnezeu, acestora să le zici: 1) să se roage neîncetat lui Dumnezeu; 2) să nu creadă gândurilor lui, ci să asculte şi să se supună sfatului ce-l primeşte de la tine. Şi 3) de îţi este cu putinţă, să le dai în scris canonul pe care îl vei rândui pentru ei. Fiindcă ei se află mereu în nedumerire abia pot să creadă ceea ce văd scris. Despre aceasta vezi şi în cartea Duhovnicul care se povăţuieşte.

Cui trebuie să i se amâne spovedania

De se va întâmpla vreunul din cei ce se spovedesc la tine, să nu fie pregătit pentru spovedanie şi care nici nu şi-a făcut o cercetare a păcatelor sale, sau vreunul care să spună răutăţile lui cele multe şi mari fără de nici o mâhnire şi umilinţă, ci cu obrăznicie, ca şi cum ar povesti cineva faptele cele bune ale sale, ori vreunul care nu a păzit făgăduinţele pe care le-a făcut mai înainte, ci s-a arătat mincinos, odată şi de două ori, sau vreunul a cărui pricină şi păcatul este încurcat şi cu anevoie de îndreptat şi nici în canoane explicit nu se cuprinde, acestora şi altora asemenea, o duhovnice, nu se cuvine să le citeşti rugăciunea de iertăciune, dar nici să-i depărtezi cu totul, ci să amâni un pic vremea iertării lor, zicând fiecăruia dintre ei: „mergi acum, fiule, şi iarăşi să vii în cutare zi ca să socotesc mai bine şi eu". Şi să-i dai să facă în acest timp un canon: post sau metanii sau milostenie, că aşa poate şi credinciosul să-şi vină mai bine în sine, mustrându-se de conştiinţă.

Iar tu în timpul acesta poţi să alergi:

1) la Dumnezeu prin rugăciune, zicând împreună cu împăratul Solomon: „Dă-mi mie înţelepciunea care stă aproape de scaunul Tău şi nu mă lepăda dintre slujitorii Tăi" (Înţelepciunea lui Solomon 9, 4). Zicând şi împreună cu împăratul Iosafat: „Nu ştim ce să facem; dar ochii noştri ne sunt la tine" (II Paralipomena 20, 12).

2) Să alergi la ierarhul tău, cum spune Simeon al Tesalonicului (cap. 249)47 şi Hrisant (în cartea sa), şi Nichifor Hartofilax către Teodosie Zăvorâtul şi spre alţii pricepuţi în asemenea lucruri, dacă sunt de faţă, în apropiere, sau prin scrisori, dacă sunt lipsă, fiind departe (fără să dezvălui numele persoanei) ca să afli de la ei ce trebuie să faci.

Fiindcă, să ştii prea bine, duhovnice, că nimic nu este atât de însemnat şi rodnic în slujirea ta, cât să amâni şi să întârzii vremea iertăciunii, după cum toţi duhovnicii, îndeobşte, o mărturisesc cu încercările lor de fiecare zi.

Cum că duhovnicul nu trebuie să spovedească pe cei împreună cu el vinovaţi de acelaşi păcat

Dacă (ferească Dumnezeu) ai făcut cu cineva vreun păcat vrednic de iertare, pe acesta nu trebuie să-l spovedeşti tu, duhovnice, ci să-l trimiţi la alt duhovnic. Deoarece, odată ce sunteţi amândoi împreună făptaşi la acelaşi păcat, nici acela nu are să se ruşineze la mărturisire şi să se îndrepte, nici tu nu poţi să dai canon şi să-l îndrepţi pe unul ca acesta, după cum se cuvine. Şi am zis: păcat ce se poate ierta şi nu păcat de moarte, căci dacă vei face un asemenea păcat, eşti caterisit îndată şi de darul preoţiei şi de slujirea duhovniciei, cum am spus mai sus.

Cum trebuie să cerceteze duhovnicul pe cei ce vor să se preoţească

Când vine cineva la tine, cerând carte de mărturie, ca să se preoţească, deschide-ţi bine ochii sufletului tău şi cercetează toate adâncimile sufletului său, cu sporită luare-aminte, faţă de cea folosită cu ceilalţi, „căci aici este înţelepciunea" (Apocalipsa 13, 10) şi aici stă tot meşteşugul şi toată priceperea ta.

Şi, după ce l-ai cercetat şi n-ai aflat la el nici o piedică pentru preoţire, după canoane, iarăşi ia aminte să nu-i dai numaidecât carte de mărturie, ci amână, până ce vei cerceta bine şi pe alţii, cu care stă în legătură şi-i cunosc purtarea, şi vei căpăta încredinţarea de la dânşii: „Căci trebuie ca el să aibă şi mărturie bună de la cei dinafară", precum grăieşte dumnezeiescul Pavel (I Timotei 3, 7).

Opririle canoniceşti ale preoţiei se cuprind în multe canoane. Mai cu seamă canoanele 25, 61 şi 82 ale Apostolilor, canonul 17 al sinodului întâi şi al doilea, canonul 3 al sinodului din Laodiceea, 12 al sinodului din Neocesareea, 10 al celui din Sardica, 50 al celui din Cartagina, şi 4 al Sfântului Chiril. Sf. Ioan Gură de Aur (Cuvântul II la Iov) hotărăşte ca cei ce vor să se preoţească trebuie să fie nu numai neînvinuiţi (adică nesupuşi la păcate grele), ci şi fără de prihană, adică lipsiţi şi de cele mai mărunte păcate. Şi canoanele 9 şi 19 ale sinodului întâi, hotărăsc ca ei să fie fără prihană şi fără cusur (iar cum că se cuvine să aibă mărturie de la cei din afară), vezi şi canonul 7 al lui Timotei care spune că, fiind de faţă poporul şi dând laolaltă mărturie, aşa trebuie să se hirotonească preoţii. Şi canonul 3 al celui de al şaptelea sinod spune că şi presbiterii şi diaconii se aleg prin vot. Ioan Gură de Aur (Omilia XVIII la II Corinteni)48 spune că toată puterea votului nu trebuie să se dea clericilor, ci acei ce primesc dregătorie duhovnicească trebuie să fie aleşi laolaltă de Biserică şi de popor. Iar Chiril al Alexandriei spune că popoarele aleg pe clerici.

Aceasta se vede şi din obiceiul, care se ţine până astăzi, ca arhiereul să rostească, la fiecare hirotonie de preot şi diacon, cuvintele: „Votul şi cercetarea, peste capetele celor ce împreună au mărturisit". Pentru aceasta se cheamă împreună-mărturie, fiindcă cuprinde nu numai mărturia duhovnicului (deoarece aceasta singură nu are crezare, potrivit cu canonul 141 al sinodului din Cartagina), ci şi a altor bărbaţi de încredere.

Pentru aceasta şi în lucrarea lui Hrisant stă scris cum că duhovnicul trebuie să-i desluşească pe cei care cer să fie sfinţiţi, nu numai după mărturisirea lor, ci şi din viaţa pe care o duc şi din prieteşugurile lor, pe care, adică, le ştiu cei care îi cunosc. Şi aceasta să o faci ca să nu ajungi părtaş la păcate străine, precum scrie cartea ta de duhovnicie. Pentru că ceea ce spune Pavel pentru arhiereul care va hirotoni pe unul ca acesta: „Nu-ţi pune mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora" (I Timotei 5, 22), aceasta întocmai ţi se potriveşte şi ţie, duhovnice, care va să dai mărturie ca să fie hirotesit. Ca să nu zic că încă şi mai mult ţi se potriveşte ţie, şi tu porţi o povară şi mai mare, fiindcă, astăzi, mulţumindu-se cu singură mărturia ta (lucru care nu se cuvine), arhiereii hirotonesc pe câţi vin la aceasta.

Cum trebuie să se poarte duhovnicul cu cei afurisiţi

Dacă cineva, afurisit fiind de arhiereul său, vine la tine, află că tu nu poţi să-l ierţi pe unul ca acesta, cum spune Hrisant, în cartea sa despre spovedanie, ci să-l trimiţi la cel ce l-a afurisit, dacă trăieşte, sau la urmaşul său, dacă acela a murit, ca să-l ierte, după cum şi în dumnezeieştile canoane şi în felurite cărţi de duhovnicie aşa se rânduieşte (vezi canoanele 12, 13 şi 32 ale Sfinţilor Apostoli, canonul 5 al primului sinod, canonul 6 al sinodului din Antiohia, canonul 14 al sinodului din Sardica, canoanele 37 şi 141 ale sinodului din Cartagina şi Cartea de legi a lui Fotie49, cap. IX, şi tâlcuitorul acestuia). Iar dacă îţi stă în putinţă, trebuie ca şi tu să mijloceşti pe lângă arhiereu ca să-l ierte.

Cum se cuvine să-i iconomisească pe cei ce au făcut făgăduinţe

Dacă vor veni la tine să se mărturisească cei ce au făgăduit lui Dumnezeu să se facă monahi, sau să meargă să se închine la Dătătorul de viaţă Mormânt, sau la alte sfinţite mânăstiri şi moaşte, sau să facă milostenii, sau să ridice şcoli sau mânăstiri, sau să ţină cutare post, sau vreo altă facere de bine şi virtute, pe aceştia trebuie să-i sfătuieşti, duhovnice, nu numai să împlinească asemenea făgăduinţe ale lor, ci şi să le împlinească cu un ceas mai devreme, fără să amâne sorocul, pentru că păcătuiesc.

Că acest lucru este adevărat, o spune însuşi Dumnezeu, prin gura proorocului Moise: „De vei da făgăduinţă Domnului Dumnezeului tău să nu întârzii a o împlini, căci Domnul Dumnezeul tău o va cere de la tine şi păcat vei avea asupra ta" (Deuteronom 23, 21), prin gura înţeleptului Sirah: „Nu te împiedica a împlini făgăduinţa în vreme bună, şi nu aştepta până la moarte ca să faci ce ai făgăduit" (Înţelepciunea lui Isus Sirah 18, 22). Pentru aceasta şi Grigorie Dialogul50 mustră pe Rusticiana, patriciană romană, fiindcă făgăduise să meargă să se închine la Ierusalim, apoi ducându-se la Constantinopol, ca (mai pe urmă) să plece de acolo, îşi pierdea vremea şi nu şi-a împlinit mai repede făgăduinţa sa. Fiindcă, înainte ca cineva să făgăduiască, trebuie să chibzuiască întru sine, dacă poate să-şi împlinească făgăduinţa. Dar, odată ce a făgăduit, nu mai poate să o încalce, fiindcă (astfel) ispiteşte şi îşi râde de Dumnezeu, cum spune Sirah: „Mai înainte de a făgădui, pregăteşte-te şi nu fi ca omul care ispiteşte pe Domnul" (Înţelepciunea lui Isus Sirah 18, 23). Şi nu numai când va făgădui cineva, din interesul său, dar şi când părinţii îi vor făgădui pe copiii lor (nevârstnici fiind) lui Dumnezeu, la vreme de boală sau în vreo primejdie, să-i călugărească, şi atunci – zic – sunt datori copiii, împreună cu părinţii, să ţină şi să împlinească o atare făgăduinţă, aducându-i pe aceştia înaintea lui Dumnezeu, cum a făcut Ana cu Samuil, precum porunceşte Dumnezeu la cap. 30 al Numerilor.

Dacă însă unii ca aceştia sunt împiedicaţi de vreo mare nevoie să săvârşească, fie închinăciunea la Sfântul Mormânt, fie ridicarea de şcoli sau mânăstiri pe care le-au făgăduit, trebuie să socoteşti bine, duhovnice, cu mare chibzuinţă, câte cheltuieli şi nevoinţe puteau ei să folosească pentru împlinirea unor atari făgăduinţe ale lor, şi astfel să le ceri să dea sumele acestea la săraci sau pentru alte fapte bune asemănătoare, dacă au mijloace. Iar dacă nu au, să le ceri să săvârşească alte lucruri care să le înlocuiască, precum posturi, rugăciuni, metanii şi altele.

Iar celor care s-au făgăduit să păzească fecioria şi apoi s-au însurat, trebuie să le spui, duhovnice, că şi-au călcat făgăduinţa şi trebuie să se pocăiască faţă de Dumnezeu. Şi că trebuie, şi căsătoriţi fiind, să se nevoiască cu posturi şi rugăciuni, şi cu asupriri ale trupului, şi să se înfrâneze, în ce-i priveşte. Dar şi pe soţiile lor, dacă este cu putinţă, să le înduplece cu multe rugăminţi, să se înţelepţească întru aceasta. Iar dacă se întâmplă să le şi moară nevestele, atunci trebuie să-şi împlinească făgăduinţele şi să se facă monahi. Şi după aceasta, să-i sfătuieşti mereu să nu mai facă asemenea juruinţe şi făgăduieli înaintea lui Dumnezeu la orice nevoie care li se întâmplă. Deoarece, nefiind în stare să le împlinească, păcătuiesc greu. Vezi canonul 19 al sinodului din Ancira şi canonul 18 al Marelui Vasile, care canonisesc pe cei care făgăduiesc să-şi păzească fecioria şi apoi încalcă făgăduinţa.

Cum să sfătuiască duhovnicul pe desfrânaţi, preacurvari, sodomiţi, pe cei ce se împreunează cu dobitoacele şi pe cei ce fac malahia

Dacă spovedeşti desfrânaţi, sau preacurvari, sau sodomiţi, sau pe unii care se împreunează cu dobitoacele, sau săvârşesc malahie, pe aceştia toţi, duhovnice, trebuie nu numai să-i mustri, îndeobşte, arătându-le că, prin patimile trupeşti, pierd firea înaltă a judecăţii şi se aseamănă cu dobitoacele cele necuvântătoare, ci mai vârtos să-i faci pe fiecare dintr-înşii să-şi urască păcatul lor. Trebuie să le arăţi cât de vătămătoare de suflet sunt desfrâul, preacurvia, sodomia, împreunarea cu dobitoace şi malahia.

Cât de stricăcioasă răutate este desfrâul, se arată din pricinile care urmează: 1. Că cine curveşte îşi vatămă şi îşi strică trupul, pentru că îl supune la boli numeroase şi fără leac. Pentru aceasta Apostolul a zis: „Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său" (I Corinteni 6, 18). Aşadar, dacă cel ce săvârşeşte alt păcat este vrăjmaş sufletului său, potrivit cu cuvântul: „Iar cel ce iubeşte nedreptatea îşi urăşte sufletul său" (Psalm 10, 5), cel ce curveşte este vrăjmaş încă şi al trupului său. 2. Fiindcă cine curveşte îşi pierde fecioria, care este o comoară ce nu are preţ cu care să fie preţuită şi care – după ce a fost odată pierdută – nu mai este chip să se redobândească vreodată. „Căzut-a ca să nu se mai scoale fecioara lui Israel, trântită stă la pământ şi nimeni nu o ridică!" (Amos 5, 2) 3. Fiindcă desfrâul atât de mult întunecă mintea şi atât de mult slăbeşte voinţa încât, mai mult decât oricare alt păcat, nu-l lasă pe nefericitul făptaş al lui să se întoarcă la Dumnezeu şi să se pocăiască: „Faptele lor nu le dau răgaz să se întoarcă la credinţa în Domnul Dumnezeul lor, că un duh de ticăloşie sălăşluieşte în mijlocul lor" (Osea 5, 4). Pentru aceasta, pe drept a zis dumnezeiescul Isidor51, acest înfricoşat cuvânt: „Neamul omenesc mai mult este supus diavolului prin desfrâul trupului, decât prin vreun alt păcat". 4. Fiindcă desfrâul este atât de mult urât lui Dumnezeu, încât numai datorită lui a adus în lume acel potop, de n-au mai scăpat alţii, fără numai opt oameni şi L-a silit să spună că S-a căit că l-a făcut pe om: „Şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om" (Facerea 6, 7).

Preacurvarilor spune-le, duhovnice: 1. Că preacurvia este un rău atât de mare, încât însuşi Dumnezeu porunceşte să se omoare bărbatul şi femeia care l-a săvârşit. „De se va desfrâna cineva cu femeie măritată, adică de se va desfrâna cu femeia aproapelui său, să se omoare desfrânatul şi desfrânata" (Levitic 20, 10). 2. Dacă în Legea veche preacurvia era o fărădelege atât de mare, cu atât mai mult este azi, sub harul Evangheliei, când nunta a fost înălţată la cinstea unei Taine. Pentru aceasta, după cum atunci, Dumnezeu, mâniindu-se, i-a spus lui David că nenorocirile nu vor lipsi din casa lui, pentru preacurvia pe care o făcuse: „Nu se va depărta sabia de deasupra casei tale în veac, pentru că tu M-ai nesocotit pe Mine şi ai luat femeia lui Urie" (II Regi 12, 10), aşa şi acum cu mai multă asprime spune aceasta, fiecărui preacurvar. 3. Că fiecare preacurvar se numeşte fiu al morţii, precum singur David i-a spus lui Natan: „Precum este adevărat că Domnul este viu, tot aşa este de adevărat că omul care a făcut aceasta este vrednic de moarte" (II Regi 12, 5 şi 7) că fiecare răpire şi furtişag, asemănate cu preacurvia, sunt ca marea de mijloc (Mediterană) faţă de întreg oceanul, sau ca un om înalt de un cot, faţă de un uriaş. De aceea şi Solomon a spus: „Nu este lucru de moarte dacă este prins cineva furând…, iar preacurvarul, din lipsă de minte, îşi aduce pierzanie sufletului său, suferă chinuri şi necinste, şi ruşinea lui nu se va şterge în veac" (Pildele lui Solomon 6, 30-33).

Sodomiţilor spune-le, duhovnice: 1. Că Dumnezeu porunceşte, în Levitic, să fie ucişi unii ca aceştia: „Că de se va culca cineva cu bărbat ca şi cu femeie, amândoi au făcut nelegiuire şi să se omoare" (Levitic 20, 13). 2. Că Sf. Ieronim52 spune că, numai pentru acest păcat al sodomiei, a întârziat să se facă întruparea lui Hristos. Şi alt Dascăl spune că datorită acestuia, a doua venire se va petrece mai curând şi că în noaptea când s-a născut, Hristos a trimis un înger şi a ucis pe toţi sodomiţii care se aflau în lume, şi apoi s-a născut, ca să nu se găsească atunci pe pământ asemenea păcat nelegiuit. Caută şi în cartea numită Trâmbiţa şi vei afla cât de aspru erau pedepsiţi sodomiţii de împăraţi.

Celor ce se împreună cu dobitoace spune-le că Dumnezeu porunceşte, în Levitic, să se ucidă aceştia, fie că sunt bărbaţi, fie că sunt femei (20, 15-16); şi legile împărăteşti porunceau odinioară să se taie mădularul unora ca aceştia. Vrednic de luare-aminte este şi mijlocul pe care l-a întrebuinţat un duhovnic iscusit ca să îndrepte pe un păcătos neştiutor care a căzut în păcat cu o junincă. Mai întâi i-a grăit aşa: „Tu, păcătosule, ai dobândit acum o înrudire nouă şi nemaiauzită cu juninca, şi te-ai făcut tu asemenea cu ea, necuvântător şi dobitocesc. Deci, o lună întreagă să mergi în fieacare seară să te închizi în staulul tău şi acolo să cazi la pământ pe brânci, ca vitele, şi să-ţi pui pe spinare samarul asinului tău şi cu asemenea înfăţişare să ceri, cu lacrimi, iertare de la Dumnezeu, pentru înfricoşatul tău păcat". Aşadar, făcând aceasta acel nefericit şi ajungând să-şi simtă marea lui ticăloşie, s-a îndreptat, de unde duhovnicii de mai înainte n-au putut, cu felurite mijloace, să-l îndrepte. Cu câţi ani se pedepsesc cei ce se împreună cu dobitoacele, vezi mai departe, la canoanele Postitorului, unde sunt epitimiile acestuia.

Iar pentru malahie, cât de mare nenorocire este, caută în însemnarea ce urmează celui de al optulea canon al Sf. Grigorie de Nyssa.

Cum să spovedească pe călugări

Dacă se spovedeşte la tine vreun călugăr fără ştiinţă de carte, să-l întrebi, duhovnice, dacă ascultă slujba cea rânduită pentru el. Şi dacă nu are putinţa să meargă să o asculte, trebuie să-i porunceşti să şi-o săvârşească el, cu mătăniile lui. Adică, în locul utreniei, să petreacă – stând în picioare – treizeci de şiruri de mătănii, grăind la fiecare bob, rugăciunea aceasta: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". În loc de ceasuri, să petreacă zece şiruri de mătănii; pentru vecernie – zece şi pentru pavecerniţă, alte zece, după cum rânduiesc pravilele aflătoare la Sfântul Munte.

Să cercetezi, în chip obişnuit, pe toţi monahii dacă îşi fac canonul lor obişnuit. Să ştii că monahilor cu schima cea mare şi monahii deplini, este rânduit să facă într-o zi şi o noapte trei sute de plecări ale genunchilor, adică mătănii mari, potrivit cu Sfântul Calist şi cu de Dumnezeu purtătorii Părinţi. Iar, după cei mai îngăduitori de la Sfântul Munte, să facă odată douăzeci de plecări ale genunchilor, iar metanii de închinăciune cât ţin douăsprezece şiruri de metanii. Iar stavroforii să facă o sută zece plecări ale genunchilor, şi metanii de închinăciune – şase şiruri de mătănii. Cei ce sunt la cercare şi rasoforii este rânduit să facă o sută de plecări ale genunchilor şi metanii de închinăciune – trei şiruri de mătănii, spunând la fiecare, cum am mai arătat – rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" şi plecându-se până la pământ.

După aşezământul şi rânduiala ce se obişnuieşte în părţile Rusiei şi în părţile acestea, urmăm în acest fel: pentru Vecernie, 100 de rugăciuni „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul" şi metanii 25; pentru Pavecerniţă, rugăciuni 50, metanii 12, pentru Paraclis, rugăciunea „Prea Sfântă Stăpâna mea, Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine păcătosul" şi metanii 12; pentru Acatist, rugăciuni 200, metanii 12; pentru Canonul de pocăinţă, rugăciuni 30, metanii 5; pentru Miezonoptică, rugăciuni 100, metanii 25; pentru Utrenie, rugăciuni 300, metanii 50; pentru Ceasul 1, rugăciuni 50, metanii 7, asemenea şi pentru celelalte Ceasuri: 3, 6, 9; pentru Obedniţă, rugăciuni 100, metanii 1053.

Iar canonul plecărilor de genunchi să ştii că nu se face duminica, potrivit cu al douăzecilea canon al sinodului întâi şi al nouăzecilea al sinodului al şaselea şi al nouăzeci şi unulea al Marelui Vasile, şi nici în cele cincizeci de zile dintre Înviere şi ziua Cincizecimii, potrivit cu aceleaşi canoane şi cu Sfinţii Epifanie şi Irineu şi Augustin (în Epistola către Ianuarie), şi cu Ieronim şi cu Ambrozie, şi cu Avva Isaia, şi Sfântul Calist. Iar după tipice, plecările genunchilor încetează sâmbăta. Totuşi nu greşeşte şi cine face metanie mare sâmbăta, întrucât acest lucru nu este oprit de canoane (potrivit cu canonul al doilea al lui Nicolae). Metaniile cu închinăciune însă nu sunt oprite în nici o vreme.

Cum să-i spovedească pe clericii care au păcătuit

Dacă spovedeşti vreo faţă sfinţită care a săvârşit desfrâu sau preacurvie, sau vreun alt păcat ascuns care duce la caterisirea din preoţie, pe acesta trebuie să-l opreşti, duhovnice, nu numai de a mai sluji Liturghia, ci şi de a mai boteza, cununa, a duhovnici, de a face aghiasmă şi de orice altă lucrare preoţească. După cum şi cei mai îngăduitori duhovnici din Sfântul Munte îi opresc pe unii ca aceştia de la toată lucrarea preoţească, urmând într-aceasta canoanele. Fiindcă, odată ce canonul 26 al celui de al şaselea sinod şi 27 al Marelui Vasile hotărăsc, într-un glas, ca preotul acela care, din neştiinţă, va cădea într-o căsătorie în afara legii, să înceteze a săvârşi toate lucrările preoţiei şi nici să binecuvinteze, nici să sfinţească, cu cât mai vârtos se cade să fie oprit de la acestea cel ce, cu bunăştiinţă, a curvit sau a preacurvit, sau a săvârşit vreun alt păcat care aduce caterisire. De aceea şi canonul 8 al patriarhului Nicolae hotărăşte că cel ce s-a lepădat de preoţie şi este osândit de cugetul său, să nu rostească nici „Binecuvântat este Dumnezeu" sau „Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru". Şi Simeon al Tesalonicului spune (Răspunsul 13)54 că, datorită hirotoniei, harul lucrează prin preoţii şi arhiereii vrednici, şi câte Taine săvârşesc ei, sunt Taine adevărate. Vai, dar, şi amar de unii ca aceia care, fie înainte de hirotonie, fie după hirotonie, au păcătuit, că nevrednici sunt de preoţie. Şi dacă vor să se pocăiască şi să se mântuiască, trebuie să se îndepărteze cu desăvârşire de preasfintele lucrări (vezi că vorbeşte de mai multe lucrări şi nu numai de Liturghie) ale preoţilor. Vezi şi în Mântuirea păcătoşilor55, unde se arată că Macarie din Alexandria nu l-a tămăduit pe acel preot nevrednic, până ce n-a jurat că nu se va mai îndeletnici cu vreo lucrare a preoţiei. Şi canonul 10 al Sf. Ioan Postitorul, coboară la treapta de citeţ pe preotul care, după ce a cunoscut fapta cea rea, mai face de două sau trei ori malahie, ceea ce vrea să zică, îl opreşte de la toate lucrările preoţiei.

Iar cum că şi cei ce într-ascuns păcătuiesc şi se mărturisesc se leapădă din preoţie sau se şi pedepsesc, martori sunt canonul 9 al celui dintâi sinod, canoanele 9, 10 ale sinodului din Neocezareea şi canonul 70 al lui Vasile. Şi Gură de Aur spune că „cei ce prin păcat au săvârşit lucru aducător de caterisire din preoţie, se leapădă singuri din preoţie. Trebuie – socotesc – să aibă atâta respect faţă de aceasta (adică de preoţie), încât, de la început, să fugă de (această) sarcină şi – după ce au ajuns într-însa – să nu aştepte judecăţile altora, ci mai dinainte să se îndepărteze de slujire, dacă vreodată cade într-un păcat îndestulător pentru a aduce caterisire" (Cuvântul III. Despre preoţie)56. Dacă însă şi Agapie în a sa Mântuirea păcătoşilor spune că preotul care a căzut în păcat săvârşeşte sfeştanie, maslu, spovedanie şi celelalte ce ţin de preoţie, el spune acestea potrivit cu obiceiul de acum şi nu după asprimea sfinţitelor canoane.

Iar dacă cineva aduce înainte canonul 9 de la Neocezareea, care spune că preotul care şi-a mărturisit păcatul trupesc, săvârşit înainte de a fi preoţit, să nu liturghisească, ci să rămână la celelalte, acestuia îi spun – ca să priceapă – că, prin liturghisire, canonul înţelege şi toate celelalte sfinţite lucrări ale preoţiei. Şi, prin „celelalte", înţelegem nu sfinţite lucrări, ci şederea şi starea împreună cu preoţii, şi într-un cuvânt cinstea faţă de cei dinafară, potrivit cu Balsamon (Tălmăcirea canonului 25 al sinodului al şaselea). Să i se îngăduie şi să se cuminece în altar, după acelaşi Balsamon şi după Zonaras (cu toate că şi această cuminecare în altar este oprită ritos de amintitul canon 8 al lui Nicolae, şi de Simeon al Tesalonicului57 [Întrebarea 40] şi de canonul 70 al Marelui Vasile, care opreşte de la aceasta pe diaconi şi preoţi care săvârşesc păcat mai mare decât sărutarea pătimaşe). Şi acest lucru trebuie să-ţi arătăm încă, duhovnice: să iei bine seama să nu îngădui clericilor care cad în desfrâu sau în preacurvie să se cuminece de îndată, după cum unii, care nu au înţeles bine canonul 3 al lui Vasile, s-au înşelat întru aceasta. Ci, pe lângă că-i vei opri de la preoţie, trebuie şi să le dai canon, potrivit cu păcatul lor. Şi, după ce şi-au împlinit canonul, atunci să le îngădui să se cuminece. Vezi şi canonul 32 al Postitorului. Dacă, însă, ei nu vor să se lase de toate lucrările preoţiei, cel puţin trebuie să-i opreşti măcar de la dumnezeiasca Liturghie. Şi, dacă nici aceasta nu primesc, tu nu poţi să-i sileşti, nici să-i dai în vileag, ci să-i laşi în seama cugetului lor, şi ei înşişi să-şi înţeleagă nevrednicia. Vezi şi canonul 141 al sinodului din Cartagina.

Cum să se poarte duhovnicul cu cei bolnavi

Dacă este cineva bolnav, trebuie, duhovnice, să alergi îndată să-l cercetezi, chiar de-ar fi la miezul nopţii, sau ar ploua, sau ar ninge. Şi după ce îl vei mângâia în boala lui, zicându-i că prin ea are să se curăţească de murdăria păcatului, după cum aurul se curăţeşte în foc, îl îndemni – înainte de orice alt leac trupesc – să facă o spovedanie generală a tuturor păcatelor din viaţa lui. Iar dacă bolnavul şi-a pierdut deodată graiul, trebuie să-l strângi de mână sau să strigi tare, până când – cu vreo mişcare sau cu vreun alt semn – îţi va da de înţeles că doreşte să se mărturisească. Şi astfel să-i citeşti rugăciunile de iertăciune şi să-l împărtăşeşti cu dumnezeieştile Taine, ca să nu se întâmple să moară neiertat şi necuminecat.

Să nu lipseşti de a merge la dânsul ca să-l mângâi şi să-l întăreşti, ca să aibă nădejde în mila lui Dumnezeu până la suflarea lui cea din urmă şi să nu se deznădăjduiască. Fiindcă, în ceasul acela, diavolul luptă peste măsură ca să-l arunce în deznădejde. De aceea şi are mare nevoie de sfatul şi mijlocirea ta, pe care – dacă le va avea – poate să dobândească un câştig veşnic şi dacă nu le va avea, poate să sufere o pagubă veşnică.

Cum că duhovnicul trebuie să spovedească fără grabă

Mai presus de toate, îţi spunem, duhovnice, că, dacă vrei ca spovedania ta să se facă precum se cuvine iar îndreptarea păcatelor să se facă după canoane şi să fie izbăvitoare, trebuie să zăboveşti mult la mărturisire şi nicidecum să te grăbeşti, chiar de ar fi mulţi care te aşteaptă afară. Iar, mai cu seamă, trebuie să le spui celor ce se pocăiesc să vină cu mai multe zile înainte (de Praznic) să se mărturisească, precum şi noi îi vom sfătui. Fiindcă zăbovind capeţi timp să socoteşti bine lucrările potrivite pentru îndreptarea de care are nevoie fiecare păcătos. Deoarece mulţi duhovnici grăbindu-se adesea şi neavând vreme să chibzuiască bine, i-au pierdut pe mulţi în loc să-i îndrepte şi s-au pierdut şi pe ei înşişi împreună cu aceia, şi – de acest lucru – s-au căit cu amar, până la moartea lor.

43 Sf. Simeon al Tesalonicului, op. cit., vol. II, p. 11.

44 Atunci când din cauza bolii sau a bătrâneţii nu poate sta în genunchi.

45 Cf. Matei 25, 31-46.

46 Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXIII, 7, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 288. Vezi şi în Filocalia românească, vol. 9, EIBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 288.

47 Sf. Simeon al Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, după principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos şi urmaşii Săi, vol. I, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 2002, p. 240.

48 Sf. Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola a doua către Corinteni, Editura Sophia & Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2007, p. 168.

49 Sf. Fotie cel Mare (820-891), patriarh al Constantinopolului. Pentru amănunte privind viaţa şi nevoinţele sale a se vedea la Asterios Gerostergios, Sfântul Fotie cel Mare, Editura Sophia, Bucureşti, 2005 şi Viaţa şi nevoinţele celui între sfinţi Părintelui nostru Fotie cel Mare, patriarhul Constantinopolului, Editura Cartea Ortodoxă & Egumeniţa, Galaţi, f.a. Ambele lucrări sunt disponibile şi în format electronic în colecţia Biblioteca Teologică Digitală la url: http://apologeticum.co.nr/.

50 Sf. Grigorie Dialogul (540-604), papă al Romei.

51 Isidor Pelusiotul, s-a născut aproximativ pe la 360 în Alexandria Egiptului. A fost catehet şi dascăl la renumita Şcoală alexandrină. A murit probabil între 435 şi 440. Este prăznuit de Biserica Ortodoxă la 4 februarie.

52 Fericitul Ieronim, s-a născut probabil în 347.

53 Acest paragraf lipseşte din ediţia din 1995 şi din cea scoasă de Mitropolia Banatului în 1997. El se regăseşte, însă, în ediţia din 1928.

54 Sf. Simeon al Tesalonicului, op. cit., vol. 2, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 2003 p. 212.

55 Prima ediţie, în româneşte, apare în 1893, ediţia a doua în anul 1911 şi apoi este retipărită în a treia ediţie în 1939. Va fi tipărită după 1989, folosindu-se ediţia din 1939.

56 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, EIBMBOR, Bucureşti, 1987; Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, Editura Sophia & Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004.

57 Sf. Simeon al Tesalonicului, op. cit., vol. 2, p. 227.

 

CAPITOLUL IX

 

CUM TREBUIE SĂ DEA CANON DUHOVNICUL

 

Iar după ce ai sfârşit, duhovnice, cu mărturisirea faptelor şi cuvintelor şi gândurilor rele ale celui ce se pocăieşte, atunci să-i spui: „Află, fiule, că dumnezeieştile canoane hotărăsc că dacă omul nu se lasă mai întâi de păcat, să nu fie primit la pocăinţă. Deci şi tu, dacă făgăduieşti să te ţii departe de rău, cu ajutorul harului dumnezeiesc, vei căpăta de la mine canonul tău şi iertarea păcatelor tale". Fiindcă, îndeobşte, toţi învăţătorii Bisericii spun că toată pocăinţa întru aceasta stă: cel ce se pocăieşte să ia hotărârea temeinică de a nu mai păcătui cu voia sa şi că, fără o asemenea hotărâre, puţin îi va folosi zdrobirea inimii, mărturisirea, împlinirea canonului şi, pe scurt, pocăinţa sa.

Cum că duhovnicul se cuvine să dea canon după rânduiala Sf. Ioan Postitorul

Şi, astfel, după ce va da făgăduinţă, să-l canoniseşti, potrivit cu canoanele Sfântului Ioan Postitorul, adică atâţia ani să nu se cuminece, să ţină atâta post, să facă atâtea metanii şi atâta milostenie.

Cum se iconomiseşte cel ce se pocăieşte, când are multe păcate

Şi dacă cel ce se pocăieşte are multe păcate, îi dai canon pentru cel mai mare dintr-însele, adică acela care are drept epitimie cei mai mulţi ani. Iar câtă vreme săvârşeşte păcatul, deşi nu se cuminecă, totuşi timpul acesta nu se socoteşte la anii de împlinire a canonului. Iar dacă se va îndepărta de la păcatul pe care l-a mărturisit oarecare vreme şi apoi cade iarăşi într-însul, iarăşi ia de la început anii de canon. Iar de cade într-alt păcat, trebuie să chibzuieşti care cere mai mulţi ani: canonul care i-a rămas neîmplinit sau canonul pentru păcatul din urmă, şi pe acei ani să rânduieşti să-i ţină.

Iar dacă, înainte să ţi se fi mărturisit, cel ce se spovedeşte s-a îndepărtat de la păcat şi, deopotrivă, şi de la dumnezeiasca împărtăşanie, fie din îndemnul său, fie după al altui duhovnic, să ştii că se numără la canon şi anii aceia care încep o dată cu îndepărtarea de la păcat. Să se numere la canon vremea aceea în care s-a îndepărtat de la păcat şi de la împărtăşanie cel ce se pocăieşte, după hotărârea sa, adică fără să fi mărturisit păcatul de moarte pe care l-a săvârşit. Aceasta să faci prin pogorământ şi milostivire şi nu după asprime, şi după dreptate. Fiindcă, după ce omul îşi va mărturisi păcatul de moarte, de atunci încolo se socoteşte canon şi îndepărtarea de la păcat şi de la împărtăşanie, precum şi toate faptele bune pe care le face şi-i aduc viaţă veşnică şi-l slobozesc de osândă veşnică. Iar câtă vreme are nemărturisite păcatul cel de moarte şi îndepărtarea de la păcat şi de la împărtăşanie, precum şi toate faptele bune pe care le-a săvârşit, (acestea) nu-i aduc nici viaţă veşnică, nici nu-l izbăvesc de la osânda cea veşnică. Şi acesta este lucru învederat, fiindcă dacă el moare astfel, cu acest păcat de moarte al său nemărturisit, se osândeşte.

Când se împărtăşeşte cel ce are canon

Iar dacă cel ce se pocăieşte are încă de împlinit canon şi stă în primejdie de moarte, se împărtăşeşte cu dumnezeieştile Taine, potrivit nevoii, şi dacă se însănătoşeşte, îşi continuă iarăşi canonul, de unde l-a lăsat înainte să se cuminece. Aşa orânduiesc să se facă, canonul 13 al sinodului întâi, canonul 6 al sinodului din Ancira şi al 6-lea al Sf. Grigorie de Nyssa. Iar Ilie al Cretei spune: „dacă cineva încă îşi trage puţin sufletul şi n-a murit pe deplin, dar se află în nesimţire şi nu poate mânca nimic, sau, în vreun alt chip, scuipă ce i-au pus în gură, preotul trebuie cu luare-aminte, să pecetluiască doar gura şi limba lui, prin atingerea cu preacuratele Taine".

Cum că este de două feluri canonul

Şi să ştii, duhovnice, cum că şi canonul şi împlinirea lui se împart, îndeobşte, în două: în ce este trupesc şi ce este duhovnicesc. Canonul trupesc este: postul, mâncarea de hrană uscată, metaniile şi cele şapte lucrări care ţin de trup, ale milosteniei, precum: să-i hrănească cineva pe cei flămânzi, să-i adape pe cei însetaţi, să-i îngrijească şi să-i adune pe străini, să-i îmbrace pe cei goi, să-i cerceteze pe cei bolnavi, să poarte de grijă celor întemniţaţi şi să-i înmormânteze pe cei morţi.

Iar canon duhovnicesc înseamnă: rugăciunea cea întru umilinţă, citirea dumnezeieştilor Scripturi şi cele şapte lucrări duhovniceşti ale milosteniei, adică: să îndemne cineva pe păcătos să se lepede de păcat şi să se pocăiască, să înveţe pe cel neînvăţat ceea ce ştie despre Dumnezeu şi despre credinţă; să sfătuiască cum este drept pe cel ce are nevoie de sfat; să se roage lui Dumnezeu pentru fratele său; să mângâie pe cel întristat ca să rabde, fără să cârtească, nefericirile şi necazurile care îl vor urmări, şi să ierte greşalele pe care le fac ceilalţi.

Cum trebuie să se dea canonul potrivit

Iar împlinirea canonului să se dea prin lucrări potrivnice celor ce le stau împotrivă (fiindcă cele potrivnice sunt leacuri pentru cele ce li se împotrivesc), după cum rânduieşte şi cel dintâi canon al Sf. Grigorie de Nyssa, adică să se dea ţinând seama de împrejurările potrivnice ale păcatului şi de împrejurările potrivnice în care s-au aflat cei ce au păcătuit, după cum grăiesc oamenii cu judecată.

Ţinând seama de împrejurările potrivnice ale păcatului, adică celui ce se îndoieşte de credinţă, să-i dai canon, duhovnice, să citească şi să asculte, cu evlavie, sfinţita Evanghelie şi Crezul. Să nu cerceteze ce stă peste puterile lui şi să recunoască, drept maică a sa, Biserica sobornicească, aceea care i-a sădit credinţa.

Cum se canonisesc hulitorii şi cei ce jură strâmb

Celui ce a hulit cu cuvântul să-i dai canon să mărească pe Dumnezeul pe care L-a necinstit; şi tot aşa să-i dai şi celui ce a jurat strâmb, pe lângă celălalt canon pe care îl rânduieşte pentru aceasta Ioan Postitorul (canonul 31), şi la amândoi să li se dea canon să citească sau să asculte cărţi de suflet folositoare, mai cu seamă Psaltirea, care cuprinde multe cântări de mărire lui Dumnezeu.

Unii oameni pricepuţi şi cu judecată spun despre hulitori să li se dea canon să-şi târască de multe ori limba pe pământ şi să se îndepărteze câtăva vreme de la dumnezeiasca cuminecare, să ţină post cât se va socoti că se cade. Iar eu am găsit la unii că (trebuie) să se canonisească, aceştia, şapte ani. În nişte canoane care purtau numele Postitorului, cel ce a hulit să bată o sută de metanii mari şi să postească o săptămână, de la carne şi până la vin.

Hulitorilor spune-le, duhovnice, că, dacă Dumnezeu porunceşte să fie omorât cine numeşte doar numele cel negrăit al Său, adică Iahve, potrivit cu prea înţeleptul Fotie (Epistola 163 către Amfilohie al Cizicului): „Cel ce numeşte numele Domnului, cu moarte să se omoare" (Levitic 24, 16), cu cât mai mult sunt vrednici de moarte cei care îl hulesc? Spune-le că hula este un lucru atât de înfricoşat, încât nici diavolul nu îndrăzneşte, nu să-l săvârşească, dar nici să-l numească. În loc de a zice: va huli, spune: va binecuvânta, după spusa lui Iov: „De nu în faţă Te va binecuvânta" (Iov 1, 11) adică Te va huli, cum tâlcuiesc Olimpidor, Gură de Aur şi Didim58. Dar nici Mihail Arhanghelul nu a hulit pe diavolul când s-a sfădit cu el pentru trupul lui Moise, ci numai l-a certat, potrivit cu Apostolul Iuda (Iuda 1, 9).

Şi dumnezeiescul Gură de Aur povăţuieşte ca hulitorii să se înţelepţească cu bătăi, grăind astfel: „Dacă auzi pe careva că huleşte pe Dumnezeu, în mijlocul târgului, apropie-te de el şi-l dojeneşte, şi dacă este nevoie, loveşte-l, pălmuieşte-i faţa, sfărâmă-i gura, sfinţeşte-ţi mâna ta cu o asemenea lovitură" (Omilia I la Statui)59. Spune-le încă şi acele pilde înfricoşate pe care le cuprinde Mântuirea păcătoşilor împotriva hulitorilor şi mai ales cum diavolii au răpit cu totul pe copilul acela care învăţase să hulească. Cum s-a îndrăcit şi rău şi-a dat sufletul cel ce hulise fiindcă pierduse la jocul de cărţi. Şi înainte de toate, spune-le să se ţină departe de pricinile hulei, care sunt: jocurile, cărţile de joc, jurămintele şi mânia necugetată.

Chip al hulei este şi când cineva îşi drăcuieşte fratele şi-l blesteamă; şi acesta se canoniseşte la fel cu cel ce huleşte pe Dumnezeu.

Cum se canoniseşte cel ce jură strâmb

Asemenea şi celor ce jură strâmb pe lângă cele rânduite în canonul 31 al Sf. Ioan Postitorul, să le dai să laude pe Dumnezeu pe care l-au necinstit, şi să citească sau să asculte cărţi folositoare de suflet, şi mai ales Psaltirea, care cuprinde multe doxologii ale lui Dumnezeu.

Ţine seama că dumnezeiescul Isidor Pelusiotul, scriindu-i lui Zosima şi mustrându-l că a iertat jurământul strâmb al unuia care i-a dat câţiva peşti, îi spune şi aceasta: că, dacă cel nedreptăţit nu va lua câţi bani a pierdut din pricina unui asemenea jurământ strâmb, cel ce a jurat astfel nu poate să fie iertat, „căci nu fiindcă ai fost tu îmblânzit cu daruri, scapă acela de vină, ci dacă cel nedreptăţit de pe urma jurământului strâmb, îşi va lua înapoi ce era al lui" (Epistola 1060).

Cum se canonisesc hoţii şi cei ce săvârşesc nedreptăţi

Hoţilor şi celor ce săvârşesc nedreptăţi (înainte de alt canon – al douăzeci şi şaptelea al Sf. Ioan Postitorul) să le dai canon, duhovnice, să înapoieze lucrul străin pe care l-au luat, dacă îl mai au, fie la înşişi stăpânii lucrului, dacă trăiesc, fie la rudele lor, dacă aceia au murit şi anume – fie prin mâna duhovnicului, fie al unui alt ins de încredere. Iar dacă nu-l mai au, să se întoarcă la cel păgubit şi să-i ceară iertare. Iar dacă şi neamurile lor au murit, să-i spui să-l dea săracilor.

De aceea şi Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu (Cuvânt la Botez) arată că nici însuşi Sfântul Botez nu poate să ierte nedreptatea aceea, când poate să se dea înapoi (un lucru) şi nu se dă. Fiindcă cine răpeşte lucru străin şi apoi se botează, nu trebuie să creadă că această răpire a fost iertată, dacă lucrul se află încă în mâinile lui şi poate să fie înapoiat; în acest chip, se înşeală cât priveşte curăţirea (de păcat) socotind că, prin botez se curăţeşte de nedreptate, fără să fie curăţit. Pentru aceea se înşeală şi cei ce spun că, dacă se face cineva călugăr, acesta poate face să i se ierte acea nedreptate, având în mâinile sale (un lucru răpit), după ce s-a călugărit şi nu-l mai înapoiază. Şi Sfinţitul Augustin spune: „Căci dacă lucrul străin, pe care l-a luat cineva, poate să-l dea înapoi şi nu-l dă, acesta nu se pocăieşte cu adevărat, ci minte şi se preface". Vezi canonul 3 al Sf. Grigorie Făcătorul de minuni şi canonul 14 al lui Teofil, care afurisesc pe cei nedrepţi şi pe răpitori.

Cum se canonisesc desfrânaţii, preacurvarii şi sodomiţii

Desfrânaţilor şi sodomiţilor să le dai canon: post, mâncare uscată, metanii şi, mai presus de toate, să fugă de cei cu care au păcătuit sau să-i alunge, dacă îi ţin în casele lor. Să iei aminte bine, duhovnice, să nu citeşti rugăciune de iertăciune nici celor vinovaţi, dacă nu vor înapoia lucrul străin, nici desfrânaţilor şi sodomiţilor, dacă nu-şi vor alunga mai întâi curva sau bărbatul din casa lor. Ci chiar dacă îţi vor făgădui să facă aceasta, tu să nu-i crezi cu uşurinţă, fiindcă cei mai mulţi dintr-înşii îşi leapădă făgăduinţa lor şi râd de tine, până ce îşi capătă iertăciunea, precum ne-am şi învăţat.

Şi să ştii şi aceasta, duhovnice că, de multe ori, vei afla multe asprimi şi greutăţi din partea celor ce ţin o desfrânată sau un băietan în casa lor, căci aceia te vor ruga, odată, cu lacrimi în ochi să le îngădui să-şi aibă fiinţele acelea în casă la ei, dar tu să nu te înduioşezi, aducându-ţi aminte de cuvântul pe care îl rosteşte Dumnezeu: „Nici săracului să nu-i fii părtinitor la judecată!" (Ieşirea 23, 3).

Alteori te vor ameninţa că-ţi vor face rău, dar tu să nu te temi, aducându-ţi aminte de cuvântul pe care-l grăieşte Dumnezeu: „Caută dreptate şi iar dreptate" (Deuteronom 16, 20), precum şi: „Nu te teme de ocara oamenilor şi de batjocura lor să nu te înfricoşezi" (Isaia 60, 7).

Cum se canonisesc clevetitorii şi pomenitorii de rău

Celor ce învinuiesc pe nedrept şi defăimătorilor să le dai canon, duhovnice, să meargă ei înşişi la locul unde au clevetit şi să spună ce minciuni au grăit împotriva fratelui lor. Iar de nu vor merge singuri, măcar printr-un al treilea ins să mărturisească cum că au minţit sau să trimită scrisoare de tăgadă a defăimării lor, în chip făţiş sau în taină. Celor răutăcioşi şi care poartă duşmănie, să le dai canon să se împace între dânşii. Ia aminte bine, duhovnice, să nu citeşti rugăciune de iertăciune nici celor răutăcioşi până ce nu fac pace. Şi spune-le cele ce urmează ca să se împace, cum, adică, Duhul Sfânt le spune: „Buzele cele grăitoare de minciună sunt urâciune înaintea Domnului" (Pilde 12, 18). Şi, iarăşi: „Cel ce ţine minte răul este fără de lege" (Pilde 21, 24). Şi Ioan Bogoslovu160 zice: „Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni" (I Ioan 3, 15). Că, de nu-l vor ierta pe duşmanul lor, nu pot să rostească Tatăl nostru, fiindcă nu iartă greşiţilor greşelile lor, cum stă scris în Tatăl nostru. Că Dumnezeu, cu suferinţe va să ceară datoria şi acelora cărora le-au fost iertate de El păcatele, după pilda slugii care era dator cu zece mii de talanţi61. Fiindcă îndatorirea poruncii cea pentru dragoste, îi sileşte, nu numai să nu se răzbune, dar nici să urască, întru nimic, pe aproapele lor, nici cu cugetul, după cuvântul: „Să nu duşmăneşti pe fratele tău în inima ta" (Levitic 19, 17). Şi că, atunci când se vor împăca cu duşmanul lor, se va uşura şi se va bucura inima lor.

Povesteşte-le lor, duhovnice, pilda Domnului, Care se ruga pe cruce pentru cei ce l-au răstignit62, pilda Sfântului Ştefan, întâiul mucenic, care se ruga pentru cei ce l-au lovit cu pietre63. Şi acea cutremurătoare pildă a celor doi pomenitori de rău care, fiindcă nu s-au iertat din inimă, ci au păstrat duşmănie şi după moarte, a venit din iad cel ce murise şi l-a răpit pe duşmanul său, în viaţă fiind, din mijlocul bisericii, fiind de faţă poporul, şi aşa s-a despicat pământul şi au coborât amândoi în iad, precum spune Procopie Ierochirix în didahiile sale. Povesteşte-le acestora cum Sf. Ambrozie dădea simbrie neîncetat unui tâlhar care pornise să-l ucidă. Cum o femeie îmbunătăţită a supt puroiul din sânul unei femei rănite, care o defăimase. Spune-le cum păgânii înşişi nu ţineau minte răul, cum Licurg care fusese orbit de Alexandru, nu numai că nu s-a răzbunat pe el, ci încă l-a avut şi oaspete la masa sa. Dimonax, care fusese lovit de unul în obraz cu o piatră, şi toţi strigau – din dragoste pentru dânsul – „la judecător, la judecător", iar el, dimpotrivă, a grăit: „Nu, bărbaţilor, ci la doctor!". Precum Pericle, pe care unul l-a ocărât o zi întreagă şi, seara, l-a condus pe cel ce-l ocărâse la casa lui, cu felinarul. În sfârşit, se cade, duhovnice, să-l sfătuieşti pe cel care făcuse începătură duşmăniei, să meargă şi să cadă de mai multe ori înaintea celui pe care l-a stârnit, până ce el va face să-l ierte, cum grăieşte dumnezeiescul Gură de Aur: „Să nu-mi spună cineva că «l-am rugat o dată şi de două ori şi nu m-a primit». Dacă facem aceasta cu inima deschisă, să nu încetăm, până ce, biruindu-l cu multa (noastră) stăruinţă, îl vom trage de partea noastră şi-l vom îndepărta de ura care ne-o poartă" (Cuvântul 27 la Facere)64.

Să iei însă aminte duhovnice, să nu trezeşti bănuiala că, în loc de judecător, te-ai făcut ajutor potrivnicului. Mai departe arată că te simţi alături de cel ce a fost ocărât şi lasă-l să spună el toate nemulţumirile lui. Şi spune-le lor că, odată ce se împacă, trebuie să-şi dea bineţe ca şi mai înainte. Şi, dacă unul din ei nu încuviinţează, spune-i să facă milostenii şi să se roage lui Dumnezeu pentru mântuirea duşmanului său. Poate că Dumnezeu va înmuia, în acest chip, inima lui, ca să se împace din toată inima şi să se vorbească de bine.

Cum se canonisesc ucigaşii

Ucigaşului să-i dai, pe lângă canonul 20 al Sf. Ioan Postitorul, să răscumpere şi un rob, dacă are posibilitatea (după Simeon al Tesalonicului, Întrebarea 72)65, ca să fie un suflet în locul unui suflet. Iar dacă o femeie a lepădat pruncul, să-i dai canon să crească un prunc sărman, dacă are mijloace, potrivit cu acelaşi Simeon (tot acolo), despre care vezi şi canonul 22 al Sf. Ioan Postitorul.

Spune-i, duhovnice, ucigaşului că, precum, întru tot Prea Sfinţitul Patriarh Atanasie şi împăratul Andronic hotărăsc (Vlastaris, lit. F, cap. VIII), trebuie ca acesta să-şi împartă averea la fiecare din copiii pe care-i are, şi o parte să se dea la cel mort, adică nevestei lui şi orfanilor, dacă-i are. Iar dacă nu-i are, trebuie să dea pomeni şi milostenii pentru sufletul celui ucis. Şi să roage pe Dumnezeu, din tot sufletul să-l ierte şi, astfel, prin acestea, să facă să tacă strigătul pe care îl face sângele celui ucis şi care cere răzbunare împotriva lui, şi să împiedice înfricoşatele pedepse care sunt pregătite pentru el, atât pe cele veşnice, cât şi pe cele vremelnice. Căci zice: „De va vărsa cineva sânge omenesc, sângele aceluia de mână de om se va vărsa" (Facere 9, 6).

Iar ca să arăţi şi ucigaşului, pe scurt, cât de mare este păcatul său, spune-i: 1. că dintre toate răutăţile care se fac aproapelui, cea mai mare şi mai de frunte este omorul; 2. că cel ce ucide răpeşte puterea de la Dumnezeu, care este Domnul vieţii şi al morţii şi 3. că cel ce ucide un om, săvârşeşte mai mare păcat decât dacă ar fi pârjolit şi stricat toate câmpiile cele întinse, toate roadele pământului, toate dobitoacele, toţi copacii lumii, toate casele oraşelor şi satelor. Fiindcă ucigând un om, el a ucis pe împăratul a toată făptura, cel înscăunat de Dumnezeu.

Am spus ca să se dea canon şi după împrejurările care stau împotrivă celor ce au păcătuit. Spre pildă: celui bogat să i se rânduiască să postească, să mănânce hrană uscată şi să bată metanii. Iar săracul să facă milostenie din sărăcia lui. Căci aceasta se socoteşte la dânşii canon şi pedeapsă şi, mai ales, dacă bogatul a săvârşit păcat trupesc, iar săracul a făcut un furtişag sau a răpit. Căci, dacă se va canonisi bogatul doar să facă milostenie, iar săracul numai să postească, aceasta nu se socoteşte la ei pedeapsă, ci doar un spor în obiceiurile lor. Numai că şi aceasta se cade să chibzuiască duhovnicul, în chipul cel mai potrivit cu putinţă şi cu toată socoteala.

Mai presus de toate, îţi spunem, duhovnice, că trebuie să dai păcătoşilor, ca un canon şi îndepărtarea pe un număr de ani de Sfânta Împărtăşanie, cum hotărăşte Sf. Ioan Postitorul. Iar de se va afla cineva care să primească cealaltă ispăşire: prin post, hrană uscată, metanii mari şi milostenie, însă îndepărtarea de la Împărtăşanie nu va primi, în aceasta stă toată ştiinţa şi iscusinţa ta, să-l îndupleci pe acesta, în felurite chipuri, ca să-l încredinţezi să le primească pe amândouă, învăţându-l cele de mai jos.

Sfaturi către cel ce se pocăieşte, ca să primească îndepărtarea de la Cuminecare

„Fiule, să ştii:

1) că dacă vei vrea să te împărtăşeşti, aşa nevrednic cum eşti, te vei face vinovat de Trupul şi Sângele Domnului – precum grăieşte dumnezeiescul Pavel – şi te vei face părtaş la osândă şi la pedeapsă, ajungând un al doilea Iuda şi asemenea cu evreii. Căci precum atunci evreii au împuns trupul Domnului, nu ca să-i bea sângele, ci ca să-l verse, cum tălmăceşte Gură de Aur (Cuvântul 27 la I Corinteni)66, aşa şi tu te vei socoti, pentru nevrednicia ta, că verşi sângele cel fără de prihană al Domnului şi nu că îl bei.

2) Să ştii apoi că dumnezeiescul Ioan Postitorul care, cu socotinţa Duhului Sfânt, a rânduit canoanele sale, aproape în fiecare canon spune, cu mare luare-aminte şi în chip desluşit, cum că „cine nu poate să ţină acestea două, canonul pe care îl rânduieşte şi îndepărtarea de la împărtăşanie – rânduită de el pentru puţini ani –, acela să ţină anii cei mulţi pe care au rânduit ceilalţi dumnezeieşti Părinţi". Deci, cu vorbele acestea pe care le spune, nu îngăduie în nici un chip să se facă mai mare pogorământ.

3) Să mai ştii că ţi-am făcut mare pogorământ şi nu te-am canonisit potrivit cu ceilalţi Părinţi, care rânduiesc atâţia ani pentru păcatul tău (şi aici trebuie să-i numeri anii pe care îi hotărăsc canoanele sinoadelor şi ale Părinţilor), că te-am canonisit după Ioan Postitorul cel ce dă pogorăminte. Ţi-am făcut cu de la mine putere şi un alt mare pogorământ, şi nu am canonisit după celelalte păcate ale tale, din care, pentru cutare, este canon atâta, şi pentru cutare atâta, şi cele ce urmează (numărând anii şi canonisirile pentru fiecare din păcatele lui), ci ţi-am dat canon pentru unul din păcatele tale, mâhnindu-mă şi fiindu-mi milă de slăbiciunea ta. Deci şi tu, fiule, nu trebuie să fii atât de împietrit la inimă şi nemulţumitor, ci să primeşti cu bucurie acest mic canon şi îndepărtarea de la dumnezeiasca Împărtăşanie.

4) Să ştii în fine că, prin această îndepărtare de la Împărtăşanie, pocăinţa ta se va face mai temeinică, te vei încredinţa mai mult de harul lui Dumnezeu şi vei înţelege mai bine nenorocirea pe care ţi-a pricinuit-o păcatul, mai ales când vezi pe alţii cum se cuminecă şi tu eşti lipsit de aceasta, spunându-ţi în sinea ta, cuvântul acela al fiului risipitor: „Iată câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame" (Luca 15, 17). Şi de pe urma tuturor acestora, să urăşti păcatul şi să păstrezi bine, pe viitor, harul pe care l-ai pierdut, ca pătimirile tale să-ţi fie de învăţătură. Căci „tot ceea ce va dobândi cineva cu multă trudă, se străduie să păstreze" spune Marele Vasile.

Acestea şi altele asemenea, câte te va lumina darul Sfântului Duh, să i le spui, duhovnice. Poţi, iarăşi, să-i ascunzi şi vremea, şi să-i spui: „Mergi fiule, şi eu ştiu când este vremea să te împărtăşeşti". Şi aşa, amânând poţi să socoteşti (când va veni vremea).

Caută şi la sfătuirea celui ce se pocăieşte cele ce-i spunem acolo, în chip deosebit, ca să primească atât canonisirea cât şi îndepărtarea de la împărtăşirea cu Sfintele Taine.

Cum se canonisesc bolnavii foarte bătrâni

Dacă, din întâmplare, se va afla cineva bolnav şi foarte bătrân, că nu poate împlini canonul trupesc pe care îl rânduieşte dumnezeiescul Ioan Postitorul, acestuia poţi să-i dai, duhovnice, alt canon duhovnicesc: al rugăciunii, al citirii de cărţi folositoare sufletului şi al milosteniei, trupeşti sau sufleteşti (vezi la începutul acestui capitol), dar să nu-i dai pogorământ la anii de îndepărtare de la împărtăşanie, cei rânduiţi de Ioan Postitorul.

Cum că toţi câţi nu primesc canonul şi îndepărtarea de la Împărtăşanie sunt izgoniţi

Iar dacă se va găsi cineva, cu inima atât de învârtoşată şi nepocăit, care, sănătos fiind să nu primească nici canonisirea rânduită de Ioan Postitorul, nici să se îndepărteze de la Împărtăşanie, unuia ca acestuia, duhovnice, după cea dintâi, cea de-a doua şi cea de-a treia povăţuire, trebuie, întru sfârşit, să-i spui: „Fiule, Marele Vasile îmi porunceşte, în canonul 84 şi 85 al său, să spun poporului celui neascultător şi împotrivitor: „Mântuieşte-ţi sufletul tău" (Facerea 19, 17), ca să nu-mi pierd şi eu sufletul, odată ce ţi-l pierzi tu". Spune-i încă, cum Luca, patriarhul Constantinopolului, la întrebările pe care le lămureşte, împreună cu sinodul său, spune că nu trebuie să primească preotul darul celor care nu se supun şi nu voiesc să primească, pentru păcatele lor, canonul.

Cum se spovedesc femeile măritate şi cele ce au rudenii

Dacă spovedeşti pe o femeie măritată care a preacurvit într-ascuns, ia seama bine, duhovnice, ca nici să n-o laşi să se cuminece, nici să trezeşti bănuială la soţul ei, ca să priceapă una ca aceasta, fiindcă amândouă sunt lucru cumplit. Acelaşi lucru să se facă şi cu celelalte femei care au părinţi şi fraţi. Şi caută şi la canonul 33 al Postitorului.

Iar câte păcate se vor afla care nu se canonisesc în chip lămurit, pentru acestea să-l întrebi pe ierarhul tău şi, de la el, să înveţi care este canonul potrivit lor, care se află fie prin asemănare cu cele care se cuprind desluşit în canoane, fie din locurile respective care se găsesc în scrierile Părinţilor, fie din pătrunderea dreptei socotinţe. Fiindcă Balsamon spune (tălmăcirea canonului 45 al celui de al şaptelea sinod): câte canoane nu cuprind desluşit epitimia pentru cei ce le încalcă, îngăduie – tacit – ierarhului locului să le hotărască epitimia pe care ar socoti-o potrivită.

58 Didim cel Orb (cca. 313-315-398). A fost pus de Sf. Atanasie conducător al Şcolii catehetice de la Alexandria, situaţie pe care a deţinut-o până la sfârşitul vieţii sale, fiind şi ultimul ei catehet.

59 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii despre statui, vol. I, Editura Sfintei Episcopii a Râmnicului-Noului Severin, Râmnicu Vâlcii, 1937. Aceste omilii sunt disponibile şi în format electronic pe site-ul dedicat Sf. Ioan Gură de Aur la url: http://www.ioanguradeaur.ro/.

60 Adică Sfântul Apostol Ioan Teologul.

61 Matei 18, 23-35.

62 Luca 23, 34.

63 Fapte 7, 60.

64 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 27, VIII, în col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti", vol. 21, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 348.

65 Sf. Simeon al Tesalonicului, op. cit., vol. II, ed. cit., pp. 248-251.

66 Sf. Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola întâi către Corinteni, Editura Sophia & Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2005, p. 288.

 

CAPITOLUL X

 

DESPRE RUGĂCIUNEA DE IERTĂCIUNE

 

După ce vei săvârşi de rânduit şi canonisirea, atunci citeşte celui ce se pocăieşte rugăciunea de iertăciune sau pe aceea obişnuită: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Păstorule şi Mielule, Cel ce ridici păcatele lumii. Care ai iertat datoria celor doi datornici şi păcătoasei i-ai dăruit iertarea păcatelor ei, însuţi Stăpâne, slăbeşte, lasă, iartă păcatele, fărădelegile, greşealele cele de voie şi cele fără de voie, cele cu ştiinţă şi cu neştiinţă, cele prin călcare de poruncă şi prin neascultare, care s-au făcut de robul Tău acesta (cutare). Şi în orice chip, ca un om purtând trup şi vieţuind în lume, a fost înşelat de diavolul: sau în cuvânt, sau în faptă, sau cu ştiinţă, sau cu neştiinţă; sau cuvântul preotului a călcat, sau sub blestemul preoţesc este, sau sub blestemul său a căzut, sau jurământului s-a supus, însuţi, ca un bun Stăpân care nu ţii minte răul, binevoieşte să se dezlege robul Tău acesta prin cuvânt, iertându-i lui blestemul şi jurământul, după mare mila Ta. Aşa, Stăpâne, iubitorule de oameni, Doamne, auzi-mă pe mine care mă rog bunătăţii Tale, pentru robul Tău acesta, şi treci cu vederea, ca un milostiv, toate păcatele lui. Izbăveşte-l pe el de chinurile cele veşnice. Că Tu ai zis, Stăpâne: «oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer». Că Tu Singur eşti fără de păcat şi Ţie mărire înălţăm, împreună şi Părintelui Tău Celui fără de început şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin"67.

Sau pe aceasta, mai scurtă, punând şi mâna pe capul celui ce se pocăieşte: „Stăpâne Doamne, Dumnezeule, Cel ce eşti mântuirea robilor Tăi, Milostive, Îndurate şi Îndelung-Răbdătorule, Căruia Îţi pare rău de răutăţile noastre şi nu voieşti moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu, Însuţi şi acum milostiveşte-Te asupra robului Tău (N) şi-i dă lui chip de pocăinţă, iertare păcatelor şi dezlegare, iertându-i lui toată greşeala cea de voie şi cea fără de voie. Împacă şi-l uneşte pe dânsul cu sfânta Ta Biserică în Iisus Hristos, Domnul nostru, cu Care împreună Ţi se cuvine stăpânire şi mare cuviinţă în veci. Amin"68.

Şi astfel faci cerere69 pentru mila şi iertarea păcatelor celui ce se pocăieşte.

Apoi, întorcându-te către cel ce se pocăieşte, pui mâna pe capul său şi grăieşti acest cuvânt hotărâtor, pe care cei mai mulţi şi mai ales Gavriil al Filadelfiei, în cartea sa despre Taine şi Hrisant al Ierusalimului, în cartea cea despre Spovedanie, îl socotesc a fi chipul Tainei pocăinţei: „Darul Preasfântului Duh, prin mine nevrednicul, te dezleagă şi te iartă".

Cum că duhovnicul trebuie să-şi pună mâna pe cei ce se pocăiesc

Şi ia bine aminte, duhovnice, să pui totdeauna mâna ta pe capul celui ce se pocăieşte, fiindcă dumnezeieştile canoane socotesc că această punere a mâinii ţine de alcătuirea Tainei, precum canonul 8 al celui dintâi sinod, prin punerea mâinilor a primit pe novaţienii care se întorceau (la dreapta credinţă), canonul 66 al sinodului din Cartagina, prin punerea mâinilor a primit pe donatiştii reveniţi şi, îndeosebi, canonul 49 al aceluiaşi sinod, prin punerea mâinilor voieşte să se primească păcătoşii care se pocăiesc. Fiindcă, prin punerea mâinilor, se dă Duhul Sfânt, măcar că acum cei mai mulţi duhovnici nu o fac70, din neştiinţă sau din lipsă de învăţătură.

Sfătuirea cea de pe urmă a duhovnicului către cel ce se pocăieşte

Iar, după ce s-au săvârşit toate (acestea), îl sfătuieşti pe cel ce se pocăieşte în acest chip: „Află, fiul meu, că astăzi ai primit cel de al doilea botez, prin Taina Mărturisirii şi a Pocăinţei, după cum socoteşte sfânta Biserică a lui Hristos. Drept aceea, ia aminte să nu-L întristezi iarăşi cu alte păcate. Fiindcă, după cum cela ce va apuca să se spurce cu ceva şi se va spăla, apoi iarăşi se spurcă, nu foloseşte cu nimic de faptul că s-a spălat, în acelaşi chip nu foloseşte nici acela care s-a spălat în baia pocăinţei şi a mărturisirii, apoi iarăşi cade în aceleaşi păcate. Sabie, aşadar, fiul meu, trebuie să foloseşti, adică să iei hotărâre statornică în inima ta, că te vei mulţumi mai degrabă să mori, de mii de ori, decât să mai păcătuieşti iarăşi şi să superi pe Dumnezeu. Şi, de acum înainte, începe să te porţi ca un creştin şi ucenic al lui Hristos. Deoarece adevărata pocăinţă este nu numai să părăseşti faptele rele, ci şi să săvârşeşti pe cele bune, după cuvântul ce spune: „Abate-te de la rău şi fă binele". Te-ai dezbrăcat de veşmântul necurat al păcatului şi te-ai îmbrăcat cu cel curat al darului dumnezeiesc. Pentru aceasta, fereşte-te să nu te mai dezbraci de acesta şi să-l îmbraci iarăşi pe acela. Ci grăieşte, împreună cu Cântarea Cântărilor: „Haina eu mi-am dezbrăcat, cum s-o îmbrac eu iar? Picioarele mi le-am spălat, cum să le murdăresc eu iar?" (Cântarea Cântărilor 5, 3), temându-te ca nu cumva, păcătuind, să ajungi în ziua Judecăţii, mândria diavolului, iar lui Hristos ocară şi necinste; ceea ce este mai împovărător pentru tine decât oricare altă pedeapsă, cum spune Marele Vasile. Mergi dar pe drumul păcii. „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău" (Ioan 5, 14).

67 Rugăciune ce face parte din rânduiala Sfintei Taine a Spovedaniei.

68 Şi această rugăciune face parte din rânduiala Sfintei Taine a Spovedaniei.

69 Ectenie.

70 Acum credem că toţi duhovnicii cunosc bine că la rostirea dezlegării trebuie puse mâinile pe capul celui ce s-a mărturisit.

 

CAPITOLUL XI

 

CUM CĂ NU SE CUVINE CA DUHOVNICUL SĂ DEA ÎN VILEAG PĂCATELE

 

După mărturisire, nu rămâne alta, duhovnice, decât să păstrezi în taină păcatele şi să nu le dai în vileag nicicând, nici cu vorba, nici cu scrisul, nici cu vreo mişcare sau cu un semn oarecare, chiar de ai fi în primejdie de moarte. Fiindcă ţie ţi se potriveşte ceea ce spune înţeleptul Sirah: „Ai auzit cuvântul? Să moară la tine" (Isus Sirah 19, 10) şi iarăşi: „Către prieten şi către vrăjmaş nu povesti" (18, 8). Adică: auzit-ai un cuvânt de taină, să moară şi cuvântul o dată cu tine şi să nu-l spui nici prietenului tău, nici duşmanului tău, câtă vreme trăieşti. Şi, încă, ceea ce spune proorocul Miheia: „Nu vă încredeţi în prieteni, şi în cel de aproape nu vă puneţi nădejdea, şi de acela care se sprijină pe pieptul tău păzeşte cuvintele gurii tale" (7, 5).

Că de le vei da în vileag, mai întâi nu ţi se mai îngăduie să slujeşti sau, mai bine zis, te cateriseşti pe deplin, potrivit cu canoanele bisericeşti, iar potrivit cu legile lumeşti eşti aruncat în temniţă pentru toată viaţa ta şi ţi se taie limba, în al doilea rând, te faci pricină să nu se mai spovedească creştinii (la tine), temându-se să nu le dai pe faţă păcatele, precum s-a întâmplat pe vremea lui Nectarie patriarhul Constantinopolului şi nu au voit să se mai spovedească creştinii, deoarece un duhovnic a dat în vileag păcatul unei femei (Socrat, Istoria bisericească, cartea V, cap. 19) şi a văzut, şi a pătimit după aceasta dumnezeiescul Gură de Aur, până ce să-i înduplece să se mărturisească. Iar câtă pedeapsă îţi aduce acest lucru ţie, care eşti pricinuitor, este cu neputinţă să-ţi înfăţişez prin cuvinte.

Cuvânt de pe urmă

Aceste puţine (cuvinte) care ţi le-am însemnat aici, duhovnice, sunt cele mai de temei şi mai trebuincioase pentru îndeletnicirea ta duhovnicească. Şi să nu încetezi să cugeţi pururi asupra lor, fiindcă îţi vor fi de mare folos. Să nu încetezi, iarăşi, să citeşti şi Îndreptarea păcătoşilor, canonul 12 al sinodului întâi, canonul 102 al sinodului al şaselea, canonul 2, 5 şi 7 ale celui din Ancira, canoanele 1 şi 2 ale celui din Laodiceia, canoanele 4, 5, 7 şi 8 ale Sf. Grigorie de Nyssa, canoanele 2, 3, 74, 84 şi 85 ale Marelui Vasile, fiindcă aceste canoane slujesc cu deosebire îndeletnicirii tale. Deopotrivă, să citeşti neîncetat şi sfătuirea pe care o facem celui ce se pocăieşte, fiindcă trebuie să o cunoşti tu cel dintâi ca să o poţi da învăţătură celui ce se pocăieşte şi, mai cu seamă, celor care nu ştiu carte ca să o citească.

Pe lângă aceasta îţi spunem că, dacă eşti interesat şi cercetezi bine feluritele pricini care au să te întâmpine, acest duh de râvnă şi această lucrare te vor face, cu timpul, să înveţi mai multe şi multe încă ce nu sunt scrise în cărţi. Fiindcă, potrivit cu Sirah, cel mult încercat ştie multe şi cel neîncercat ştie puţine. „Omul învăţat multe a cunoscut şi cel care ştie multe înţelepţeşte va grăi. Cel care nu a învăţat ştie puţine" (34, 9-10).

Şi, iarăşi, ştiind că purtarea de grijă şi iconomia sufletelor întru care ai fost deprins, este meşteşugul meşteşugurilor şi ştiinţa ştiinţelor, potrivit cu Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, să nu te leneveşti: „Căci blestemat să fie tot cel ce face lucrurile Domnului cu nebăgare de seamă" (Ieremia 48, 10). Ci urmează pe păstorul acela care se străduie să scoată din gura leului nu numai oaia întreagă, ci chiar de se întâmplă să fie şi numai două picioare sau o bucată din urechea ei, cum grăieşte Amos: „Precum ciobanul scapă din gura leului două şolduri de carne sau un vârf de ureche, aşa vor scăpa fiii lui Israel!" (3, 12). Aşa şi tu, duhovnice, pe cât stă în puterea ta, nevoieşte-te, cu mii şi mii de mijloace, să scoţi din gura leului, celui numai cu mintea cuprins, pe nefericiţii păcătoşi, chiar dacă sunt cu totul putrezi şi deznădăjduiţi din pricina păcatelor.

După cum te învaţă şi Ioan Scărarul când spune: „Ia seama dar, iubitule, să-ţi arăţi întreaga ta silinţă şi dragoste şi căldură şi purtare de grijă şi rugăminte către Dumnezeu, pentru cei foarte rătăciţi şi zdrobiţi, căci celor cu boli şi vătămări însemnate, fără îndoială că şi răsplată foarte mare li se dă" (Cuvânt către păstor)71.

Într-un cuvânt îţi spunem, duhovnice, că raiul şi iadul, viaţa şi moartea, mântuirea şi pierzania sufletelor, în mâinile tale stau. Şi dacă prin buna ta îndreptare, aceştia se vor mântui, vei auzi cuvântul: „Dacă vei scoate lucru de preţ din cel fără de preţ, vei fi ca gura Mea" (Ieremia 15, 19). Iar dacă, dimpotrivă, din pricina îndrumării tale celei greşite şi a nepăsării tale se va pedepsi unul dintr-înşii, vei auzi cuvântul: „Cel rău va pieri în nelegiuirea sa şi Eu voi cere sângele lui din mâna ta" (Iezechiel 3, 18).

Iar dacă pofteşti, duhovnice, să arăţi o dragoste adevărată şi părintească faţă de fiii tăi duhovniceşti, străduieşte-te să te faci pe tine însuţi grabnic la umilinţă şi la lacrimi, aşa încât nu numai să te mâhneşti pentru cei păcătoşi, ci şi să verşi lacrimi, suferind împreună cu ei de nenorocirea lor, fiindcă aceste lacrimi ale tale au mare putere, deoarece nu numai că sunt semn al mişcătoarei tale iubiri pentru cel păcătos, dar îl îmblânzesc şi pe Dumnezeu faţă de păcatele acestuia şi-l îndeamnă şi pe cel mai învârtoşat păcătos şi mai lipsit de smerenie să se smerească pentru păcatele sale, văzându-te pe tine, cel ce nu le-ai săvârşit, cum plângi pentru ele. Încredinţează-l de dragostea pe care i-o porţi şi-l fă să primească cu uşurinţă, îndreptarea pe care vrei să i-o faci.

Ia aminte, însă, să nu arăţi vreun semn de mâhnire sau de tristeţe sau de lacrimi, în vreme ce ţi se mărturiseşte, după cum ţi-am spus şi mai înainte, ci să te mâhneşti şi să lăcrimezi după ce s-a sfârşit mărturisirea, când trebuie să-l sfătuieşti şi să-i dai canonul.

71 Sf. Ioan Scărarul, „Cuvânt către pastor", în Filocalia, vol. 9, ed. cit.

 

PARTEA A DOUA

 

CANOANELE SFÂNTULUI IOAN POSTITORUL

 

DESPRE SFÂNTUL IOAN POSTITORUL

 

Cel întru sfinţi Părintele nostru Ioan, pe drept cuvânt numit Postitorul, a fost în puterea vârstei în anul cinci sute optzeci după Hristos, vieţuind sub trei împăraţi: Iustin, Tiberiu şi Mauriciu. Iar la îndemnul lui Eutihie, patriarhul Constantinopolului, cel ce fusese dascăl, intră în cler şi se hirotoneşte diacon. Dar, după ce Eutihie s-a săvârşit din viaţă, ţinut fiind să se hirotonească, nu s-a lăsat înduplecat. Dar de vreme ce însă a văzut înfricoşată vedenie şi a auzit îngeri zicându-i să tacă şi să nu se împotrivească la aceasta, a suit şi fără de voie în scaunul patriarhicesc al Constantinopolului.

Şi atâta nevoinţă şi post a săvârşit pururea pomenitul încât, vreme de şase luni nu a băut apă, iar în cei treisprezece ani şi jumătate cât a stat patriarh, altceva nu a mâncat fără numai cotor de lăptucă sau puţin pepene, sau struguri, sau smochine, şi somn şi-a îngăduit foarte puţin şi cu măsură. Pentru care lucruri s-a învrednicit de la Dumnezeu, prea fericitul şi de darul săvârşirii de minuni şi în viaţa aceasta şi după moarte. Şi, după ce a păstorit în cuvioşie turma sa, s-a strămutat la Domnul în anul cinci sute nouăzeci şi cinci, lăsându-ne canoanele de faţă ce se numesc îndeobşte Culegere de canoane ale Postitorului.

Canoanele Sf. Ioan Postitorul au fost întărite, în chip hotărât, de Balsamon, Vlastaris, Armenopoulos, Nichifor Hartofilax şi de patriarhul Nicolae; iar în chip nehotărât de vechea predanie a Bisericii şi, mai ales, de împrejurările în care se foloseau canoanele Postitorului, fiindcă mulţi s-au spovedit şi s-au îndreptat potrivit cu acestea, nu numai din vremea lui Balsamon (cum spune el însuşi, în tălmăcirea celui din urmă canon al patriarhului Nicolae), dar încă din vremurile lui Nicolae, cum se vede din canonul său care s-a pomenit.

Iar dacă însuşi Nicolae, într-acelaşi canon, spune despre Culegerea de canoane ale Postitorului că, folosind multe pogorământe, pe mulţi i-a pierdut, aceasta nu trebuie să se înţeleagă în chip uşuratic, ci făcându-se deosebire: că (unii) deşi fac pogorâre, după anii epitimiei, dar nu dau şi canonul rânduit de ele. Fiindcă, dacă vom cerceta cu dreaptă socotinţă adevărul, Culegerea de canoane ale Postitorului, prin canonisirea pe care o dă, nu numai că nu este îngăduitoare, ci (îndrăznesc să spun) este şi ceva mai aspră. când este vorba de cei iubitori de trup. Deoarece un iubitor de trup mai degrabă alege să se îndepărteze de Preacuratele Taine şapte, sau zece, sau cincisprezece ani – cum hotărăsc canoanele celorlalţi Părinţi – decât să stea departe de Sfânta Împărtăşanie numai trei ani, dar să mănânce hrană uscată după ceasul al nouălea şi să facă două sute sau trei sute de metanii în fiecare zi, şi să se supună şi altor asprimi, aşa cum hotărăşte această Culegere de canoane ale Postitorului.

Într-adevăr, atunci acestea sunt îngăduitoare şi pot să-i piardă pe mulţi, când duhovnicii care le folosesc, fac pogorământ păcătoşilor când este vorba de anii epitimiilor, potrivit cu Postitorul, dar nu le dau şi canonisirea pe care o hotărăşte, adică hrana uscată după ceasul al nouălea, precum şi atâtea metanii mari, şi celelalte. Ci, pentru bani sau pentru hatâruri, sau pentru alte pricini, fac pogorământ şi la acestea o dată cu anii (de pocăinţă). Lucru pe care îl fac călcând legea şi canoanele şi au să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru pierzania pe care o pricinuiesc sufletelor celor ce se spovedesc, cu calea largă pe care le-o deschid.

Drept aceea, să îndrepteze, pentru dragostea lui Dumnezeu, răul acesta, vătămător de suflet pe care îl săvârşesc; fiindcă acest Sfânt, aproape în fiecare canon al său, spune că cine nu va îndeplini canonisirea pe care o hotărăşte, acesta să nu se folosească nici de anii puţini de îndepărtarea de la dumnezeiasca Împărtăşanie, aşa cum o rânduise el, ci să (împlinească) anii cei mulţi, rânduiţi de Părinţi. Şi pentru asemenea pogorământ, el însuşi dă binecuvântată îndreptăţire în cel dintâi canon al său. Iar, mai vârtos, dă îndreptăţire pentru el potrivirea cu celelalte canoane ale părinţilor, care se află scrise pe margine (şi caută bine la aceste canoane).

Dăm de veste cititorilor că se află multe cărţi scrise de mână care cuprind unele canoane, arătate ca fiind ale Postitorului, dar care cuprind multe lucruri fără noimă şi cu totul fără de lege şi în afara canoanelor, atât în ce priveşte dezlegările la posturi, cât şi în alte pricini. De aceea, se arată a fi născociri târzii şi roade ale vreunui eretic şi cu gânduri ticăloase, şi nu ale acestui sfânt, care pentru posturile lui nemăsurate s-a şi chemat Postitor. Şi, pentru aceasta, noi am urmat doi martori vrednici de crezare: pe Matei Vlastaris şi pe Constantin Armenopoulos, care au dat la lumină, pe scurt, adevăratele canoane ale Postitorului. Şi, mai cu deosebire, pe Vlastaris, a cărui adunare pe scurt, pe care o are pentru aceste canoane, am folosit-o cuvânt cu cuvânt, ca fiind însăşi alcătuirea Postitorului. Şi, deci, sprijiniţi pe aceşti doi bărbaţi înţelepţi, vrednici de crezare, am întărit şi am încredinţat că ele sunt adevăratele canoane ale Sf. Ioan Postitorul. Pe unele, mincinoase, le-am aruncat, şi îi încunoştiinţăm şi pe ceilalţi fraţi să nu le primească, ci să le lepede, ca unele ce cuprind lucruri de neîngăduit.

CANOANELE SF. IOAN POSTITORUL

Canonul 1

Că scurtăm noi anii de pocăinţă nu va părea, după cum cred, lucru nesănătos celor cu dreaptă socotinţă, deoarece, nici la marele părinte Vasile, nici la cei mai vechi dintre Părinţii noştri, nu stă hotărât, pentru cei ce păcătuiesc, vreun post, sau priveghere, sau număr de metanii mari, ci numai îndepărtarea de la sfinţita Cuminecare. Noi am socotit că trebuie – pentru cei ce se pocăiesc cu adevărat şi sunt gata să-şi chinuie trupul cu o vieţuire aspră şi să ducă, cu recunoştinţă, un trai potrivnic răutăţii de mai înainte – să le măsurăm şi noi, în schimb, împuţinarea timpului de pocăinţă, pe măsura înfrânării lor. Astfel, dacă cineva se învoieşte să nu bea vin la atâtea zile orânduite, am hotărât şi noi să-i scădem un an din timpul de canonisire hotărât de Părinţi pentru păcatul lui. Tot astfel, dacă făgăduieşte să se înfrâneze de la carne pentru o vreme, precum şi de la brânză şi ouă, sau peşte, sau untdelemn, noi am socotit să-i mai scădem un an. Şi, astfel, pentru fiecare înfrânare de la una din acestea, să-i mai tăiem câte un an. Şi nu numai atât, dar dacă se hotărăşte să îmblânzească pe Dumnezeu cu dese plecări ale genunchilor, la fel îi vom face şi, mai ales, dacă arată o aplecare spre milostenie şi nu mai prejos decât îi stă în putere. Iar dacă, după greşeală, a intrat în viaţa iubitoare de Dumnezeu şi călugărească, am socotit că este bine să-i înlesnim şi mai repede iertarea, fiindcă va avea să-şi petreacă întreaga viaţă în nevoinţe care se cuvin unei asemenea trăiri.

Însemnare

Vezi canonul 12 al celui dintâi sinod, canonul 102 al sinodului al şaselea, canonul 2, 5, şi 7 al sinodului din Ancira, canoanele 2, 3, 74, 84 ale Marelui Vasile şi canoanele 4, 5, 7 şi 8 ale Sf. Grigorie de Nyssa, care chezăşuiesc împuţinarea anilor (de canonisire), făcută de Postitor, deoarece şi ele spun că potrivit cu înfrânarea şi pocăinţa penitenţilor, aşa trebuie să li se împuţineze şi anii de canonisire.

Pricina pentru care Părinţii au rânduit păcătoşilor ca epitimie îndepărtarea doar de la Împărtăşanie este – cum cred eu – faptul că, pe atunci, creştinii aveau atâta dragoste să se împărtăşească, încât socoteau drept cea mai mare pagubă să fie lipsiţi de Cuminecare. Pentru aceasta şi Părinţii din acele vremuri nu găseau altceva ca să-i oprească de la păcat, fără numai îndepărtarea de Cuminecare.

Canonul 2

Săgetarea aducătoare de plăcere a inimii, prin mijlocirea gândurilor, încă nu este considerată ca un păcat, şi este cu desăvârşire necanonisită.

Însemnare

Săgetarea este – după Iosif Vriennios (în Cuvântul XV despre Treime) – amintirea sau aducerea din nou în minte, făptuită de vrăjmaşul, îndemnând parcă: fă cutare sau cutare lucru. Aceasta este din cele fără de voie, fiindcă nu voinţa noastră este pricină că ne săgetează gândurile, ci diavolul. Pentru aceea este şi necanonisită.

Canonul 3

Unirea se curăţeşte cu douăsprezece metanii.

Însemnare

Unirea este – după Vriennios – îngăduire a gândului strecurat de vrăjmaşul şi chibzuirea şi vorbirea cu el, făcută cu bunăvoia noastră.

Canonul 4

Lupta – vrednică fie de cununi, fie de pedeapsă.

Însemnare

Lupta, potrivit cu însuşi Ioan Scărarul, este o putere a sufletului, la fel de puternică precum gândul (strecurat) cu care se războieşte şi, dacă sufletul voieşte, biruie asupra gândului, iar de nu voieşte, este biruit de acesta. De aceea, atât Scărarul, cât şi Postitorul, spun că această luptă ajunge pricină, fie ca sufletul să capete cununi, adică dacă biruie pe gândul cel ticălos, fie ca să capete osândă şi pedeapsă, dacă este biruit de acesta.

Canonul 5

Încuviinţarea este pricină şi început al canonisirilor.

Însemnare

Încuviinţarea, precum spune Ioan Scărarul, este o îngăduinţă a sufletului, pătrunsă de plăcere, pe care o face gândului împătimit cu care se luptă; pentru care, spune acest dumnezeiesc Postitor, ea se face început şi pricină a canonisirilor. De aceea şi Ioan Zonaras, la sfârşitul cuvântului rostit împotriva celor ce cred că sămânţa după fire este necurată, spune: „Cei care au primit gândul împătimit şi s-au vorbit cu el în chip plăcut, cu «unire» şi încuviinţare, aceştia nu vor scăpa de canonisire, chiar dacă nu au suferit de vreo scurgere în timpul somnului şi nici nălucire nu au văzut. Şi, încă, şi la aceasta să iei seama că săgetarea, unirea, lupta şi încuviinţarea sunt la toate păcatele acestea trupeşti, ca să le cunoşti mai bine de la cele mai grose"72.

Canonul 6

Cel ce s-a spurcat în somn de pe urma patimei scurgerii se îndepărtează o zi de la Împărtăşanie, rostind psalmul 50 şi făcând patruzeci şi nouă de metanii. Astfel se crede că s-a curăţit de întinăciune.

Însemnare

Ţine seama că al patrulea canon al Sf. Dionisie spune că toţi cei ce pătimesc de scurgerea cea fără de voie a seminţei, aceştia să-şi cerceteze cugetul şi dacă el îi învinovăţeşte că au păţit aceasta de pe urma gândului împătimit şi a unei năluciri ruşinoase sau din vreo altă patimă, aceştia să nu se împărtăşească; iar de nu, să se împărtăşească. Iar canonul 12 al lui Timotei spune că dacă cel ce a avut scurgere a suferit-o din poftă de femeie, nu trebuie să se împărtăşească; iar cel ce a avut-o numai din ispita diavolului, să se împărtăşească. Iar Părinţii, şi mai cu seamă Anastasie Sinaitul (Răspunsul VIII) şi Grigorie Sinaitul (în Filocalie) zic că scurgerea în vremea somnului vine din multă mâncare şi băutură, din somn îndelungat, din odihna şi moliciunea trupului, din trufie, din judecarea (aproapelui), din clevetire, din slăbiciunea trupului, din multă oboseală, din poftă, din băutură rece, din rea obişnuinţă la desfrâu, din pizma demonilor şi din prisosinţa firii. Deci, de vreme ce, cu greu, poate cineva să facă deosebire, când se întâmplă (scurgerea) din vina lui sau când din altă pricină şi din pizmă diavolească, pentru aceasta este lucru mai sigur să nu se împărtăşească în ziua aceea, cum grăieşte şi canonul de faţă, fără ocol şi fără deosebire. La fel şi Marele Vasile (Regulile pe scurt, 309 şi întrebarea 3 din Cuvântul II despre Botez) şi Simeon al Tesalonicului (Răspunsul 14 şi 15)73 şi Ioan al Chitrului (Răspunsul 28) şi Balsamon (Răspunsul X), toţi într-o unire spun că preoţii şi mirenii care vor avea scurgere în somn să se oprească în acea zi de la Taine.

Afară numai dacă n-ar fi vreo primejdie de nu s-ar cumineca mireanul sau n-ar face liturghie preotul. Sau dacă ar fi zi însemnată, în care este neapărată nevoie să se săvârşească liturghia, fiindcă atunci trebuie să se sfărâme cursa diavolului şi să se înalţe puterea preoţiei.

Canonul 7

Iar cel care – treaz fiind cu trupul – s-a întinat, şapte zile se opreşte de la Împărtăşanie, rostind în fiecare zi psalmul 50 şi făcând patruzeci şi nouă de metanii.

Însemnare

Ţine seama că, sub numele lui Anastasie Sinaitul, se găseşte o minunată deosebire între felurile scurgerii pe care o suferă cineva în vreme ce este treaz. „Un om săvârşeşte – treaz fiind – scurgerea, fie asupra sa, fie asupra altuia. Şi, iarăşi, scurgerea care îl priveşte, se petrece fie cu atingerea mâinii, şi se canoniseşte cu patruzeci de zile (fiindcă este însăşi malahie), fie fără atingerea mâinii. Aceasta – iarăşi – se săvârşeşte fie doar de pe urma săgetării şi se canoniseşte cu o zi, sau se face prin unirea cu gândul, fără încuviinţare şi gâdilare, şi se canoniseşte cu trei zile, sau se petrece prin unirea cu gândul şi prin gâdilare, dar fără încuviinţare, şi se canoniseşte cu şapte zile. Sau se face şi cu încuviinţare, dar fără gâdilare, şi se canoniseşte cu treizeci de zile.

Iar scurgerea ce se face asupra altui ins (se poate petrece), fie că ei se tăvălesc împreună, fie că nu. Dacă se petrece fără să se tăvălească laolaltă, dar cu pipăieli şi sărutări, însă fără gâdilare, se canoniseşte cu douăzeci de zile. Sau se face şi cu gâdilare, şi se canoniseşte cu treizeci de zile. Iar dacă se face cu tăvălire împreună, dar cu un om, se canoniseşte cu optzeci de zile. Dacă se săvârşeşte cu dobitoc, canonul este de şapte ani.

Iar cei cu scurgerea de sămânţă, pe care o suferă din slăbiciune, trupească, treji fiind, şi cei care dau afară sămânţa amestecată cu udul nu sunt supuşi la canon, fiindcă ei suferă aceasta fără de săgetare, sau de unire, sau cu încuviinţarea gândurilor. De aceea, Anastasie nu pomeneşte nimic de aceştia.

Canonul 8

Cel ce a făcut malahie se canoniseşte cu patruzeci de zile, hrănindu-se cu mâncare uscată şi făcând o sută de metanii.

Însemnare

Malahia este atât de urâtă de Dumnezeu, încât pentru aceasta l-a omorât pe Onan, fiul lui Iuda (care era fiu al lui Iacov), pentru că el, cel dintâi, a vădit această nenorocire pe pământ. Şi de la el s-a chemat onanie şi malahie. „Ceea ce făcea el era rău înaintea lui Dumnezeu şi l-a omorât şi pe acesta" (Facerea 38, 10). Şi este părerea unor învăţaţi că Dumnezeu, fiindcă i-a urât atât de mult pe acei trufaşi filosofi ai elinilor, i-a lăsat să fie stăpâniţi de acest păcat, drept pedeapsă a închinării lor la idoli. Deoarece, deşi îl cunoşteau pe Dumnezeu, nu L-au mărit ca pe un Dumnezeu. Şi aceasta se bănuieşte din ceea ce grăieşte despre ei dumnezeiescul Pavel: „De aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi pângărească trupurile întru ei" (Romani 1, 24). Unde prin cuvântul „întru ei" – a arătat malahia, potrivit căreia un acelaşi trup lucrează şi pătimeşte asupra sa însuşi. Malahia, spune Sf. Ioan Scărarul (Cuvântul XV), este curvia săvârşită fără alt trup. În aceasta a căzut acel mare sihastru, despre care dumnezeiescul Antonie a spus că „un mare stâlp a căzut". Acelaşi numeşte malahia: moarte şi pierzanie (Cuvântul XV), care pururi se află cu noi şi ne însoţeşte, şi mai cu seamă la vremea tinereţii. Pentru aceasta, îi este şi greu celui ce a fost odată prins de ea să o lepede şi să se pocăiască. De aceea şi un dascăl o aseamănă cu o mreajă mare a diavolului şi a iadului, cu care a tras lumea spre pierzare, şi mulţi sunt prinşi într-însa, dar puţini se descurcă. Şi inima lui se bucură pentru vânatul îmbelşugat pe care îl face cu această mreajă şi o tămâiază, pentru că i-a adus multă hrană şi multe suflete, cum spune Avacum: „El îi scoate pe toţi cu undiţa, îi trage în mreaja sa şi îi adună pe toţi în năvodul său. Pentru aceasta se bucură şi se veseleşte. Drept aceea el aduce jertfă mrejei sale şi tămâieri năvodului său căci, cu ajutorul lor, partea lui este grasă şi mâncările lui mai săţioase" (Avacum 1, 15-16).

Mai mult ce să spun? Malahia pricinuieşte nu numai pagubă veşnică sufletului, ci dăunează şi sănătăţii trupului. Pagubă pentru suflet, pentru că îl lipseşte de împărăţia cerurilor şi îl osândeşte la pedeapsa cea veşnică, după cum spune Pavel (I Corinteni 6, 9-10): „Nu vă amăgiţi: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii… nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu". Şi cu toate că, aici, Gură de Aur, îi tălmăceşte pe „malahieni" ca fiind sodomiţi, iar Teofilact – ca având patimi ruşinoase, totuşi mulţi dascăli dau acestui cuvânt înţelesul de malahieni, fiindcă face sufletul să-şi piardă fecioria, care este cel mai preţios lucru de pe lume şi care – odată pierdut – nu se mai redobândeşte şi fiindcă îl face să aducă jertfă diavolului, cu sămânţa trupului său, cum spune Sf. Meletie Mărturisitorul.

Aduce şi pagubă trupului, deoarece, după cum spun doctorii, cei ce fac malahie: 1. se îngălbenesc; 2. stomacul li se slăbeşte; 3. le slăbeşte vederea ochilor; 4. îşi pierd glasul; 5. îşi pierd subţirimea şi agerimea minţii; 6. pierd ţinerea de minte; 7. îşi pierd somnul, datorită unor vise tulburătoare; 8. trupul le tremură; 9. îşi pierd întreaga bărbăţie a trupului şi a sufletului; 10. urmează pentru ei apoplexia, adică damblaua; 11. urinează scurgerea din timpul somnului, deseori şi când sunt treji; 12. îmbătrânesc degrabă şi mor în chip ticălos şi jalnic.

Aşadar, acest păcat este ca o ciumă şi nimicire a neamului omenesc, şi-i face pe malahieni să ducă şi aici o viaţă nefericită şi în cealaltă viaţă să se chinuiască pe veci în focul iadului. Iar leacuri pentru cei ce săvârşesc malahia sunt două: 1. să ia o hotărâre puternică în inima lor că nu vor mai săvârşi păcatul; 2. să nu-şi apropie mâna şi să nu-şi privească mădularele lor ascunse, afară numai la mare nevoie. (Şi se face malahie, sau cu mâna sa, sau cu mâna altuia, sau cu lovirea peste coapse. Trebuie să ştie duhovnicii şi aceasta, că şi femeile săvârşesc acest păcat.)

Canonul 9

Iar amestecul între unul şi altul care aduce o îndoită malahie primeşte canonisirea arătată mai sus, mergând până la optzeci de zile.

Însemnare

Amestec, spune canonul, nu înseamnă păcatul deplin al sodomiei, ci când doi îşi fac malahie unul altuia.

Canonul 10

Iar dacă cineva din cler, înainte să fie hirotonit, a căzut în patima malahiei, necrezând, poate, că numai pentru aceasta va fi îndepărtat de la preoţie, să capete mai întâi o canonisire îndestulătoare şi apoi să vină să se preoţească. Iar dacă a fost prins de acest (păcat) după preoţie, să fie îndepărtat pe un an de la slujire şi – înţelepţindu-se prin obişnuitele epitimii – să se întoarcă în preoţie. Iar dacă, după recunoaşterea păcatului, l-a mai săvârşit de două sau trei ori, să se scoată din preoţie şi să se coboare la treapta de citeţ.

Însemnare

Vezi că singură malahia împiedică de la preoţie!

Canonul 11

Dar şi, dintre femei, cea care a mers până la îmbrăţişarea ei cu bărbatul şi până la pipăiri, dar care nu şi-a pierdut fecioria, primeşte canonisirea cea pentru malahie.

Canonul 12

Îl sfătuim pe tot cel ce a curvit, călugăr sau mirean, să nu se împărtăşească vreme de doi ani, dacă este însă gata ca – după ceasul al nouălea – să mănânce mâncare uscată şi să facă două sute cincizeci de metanii. Iar dacă se va arăta nepăsător, să împlinească vremea hotărâtă de Părinţi.

Însemnare

Canonul 3 al Sf. Grigorie de Nyssa opreşte nouă ani pe curvar de la dumnezeiasca Cuminecare; canonul 59 al Marelui Vasile – şapte ani, după canonisirea sa. Pe aceia care îşi necinstesc femeile, înainte de a primi binecuvântarea, canonul 22 îi opreşte vreme de patru ani (adică aşa cum au canonisit Părinţii cei dinainte de Vasile; şi vezi şi canonul 20 al sinodului de la Ancira), deoarece această necinstire a femeilor se numeşte curvie, potrivit cu canoanele 25, 26 ale lui Vasile. Iar canonul 21 al acestuia mai mult canoniseşte pe cel care are femeie şi curveşte, decât pe cel ce nu are. Iar pe călugării şi călugăriţele care curvesc sau se căsătoresc, canonul 7 al lui Vasile îi canoniseşte ca preacurvari, adică vreme de cincisprezece ani. Canonul 44 al sinodului al şaselea îi canoniseşte însă mai cu milostenie, ca pe mireni.

Canonul 13

Pe preacurvar, după trei ani, îl socotim potrivit să se împărtăşească, dacă nu se împotriveşte să ia hrană uscată după ceasul al nouălea şi de va bate două sute cincizeci de metanii în fiecare zi. Iar dacă se leneveşte, să aştepte până la sfârşitul vremii pe care au hotărât-o Părinţii.

Însemnare

Canonul 20 al sinodului de la Ancira opreşte şapte ani de la Împărtăşanie pe preacurvar, canonul 58 al lui Vasile – cincisprezece ani şi canonul 4 al lui Grigorie de Nyssa – optsprezece. Iar canonul 98 al sinodului al şaselea canoniseşte ca pe un preacurvar pe cel ce ia soţie pe femeia logodită cu altul, dacă acesta este în viaţă. Şi canonul 8 al sinodului de la Neocezareea spune că, dacă nevasta cuiva a preacurvit, acesta nu se face preot (dacă, adică, după preacurvie s-a mai aflat cu dânsa). Iar dacă nevasta preotului a preacurvit, acesta sau părăseşte preoţia, dacă vrea să-şi ţină nevasta, sau o lasă (înainte ca dânsa să se fi împreunat cu el, după preacurvie) şi atunci îşi păstrează preoţia.

Canonul 14

Cel ce a tăbărât asupra însăşi surorii sale, poruncim să se învrednicească, după trei ani, de Împărtăşanie, dacă se învoieşte să postească până seara şi să mănânce mâncare uscată şi să facă în fiecare zi cinci sute de metanii.

Însemnare

Canoanele 68 şi 75 ale Marelui Vasile canonisesc pe cel ce se împreună cu sora sa la douăzeci de ani, ca pe un ucigaş, iar pe cel ce se va împreuna cu sora sa după tată (având mame deosebite) sau după mamă (cu taţi deosebiţi), canonul 75 al aceluiaşi îl canoniseşte la unsprezece ani.

Canonul 15

Pe cel ce a tăbărât asupra nurorii sale îl alungăm, pe timp de doi ani, de la Împărtăşanie, dacă ia hrană uscată după ceasul al nouălea şi face, zilnic, trei sute de metanii. Iar dacă se leneveşte, să împlinească anii hotărâţi de Părinţi.

Însemnare

Iar canonul 76 al Marelui Vasile pe unul ca acesta îl canoniseşte cu unsprezece ani.

Canonul 16

Sub aceste canonisiri stă şi cel ce a tăbărât asupra soacrei sale, dar de nevastă să nu se despartă, potrivit cu legea care grăieşte: „Cele ce dintru început au fost întărite, nu-şi pierd tăria de pe urma celor ce se întâmplă mai apoi". Dar acum sfântul şi dumnezeiescul sobor, pe cei ce au făcut acest spurcat păcat, hotărăşte şase ani să rămână neîmpărtăşiţi.

Însemnare

Să ştii că Matei Vlastaris mai spune şi cum trebuie să se canonisească ei în aceşti şase ani. Adică şase luni să nu mănânce deloc carne şi să şadă în afara bisericii, tânguindu-se şi cerând iertare de la Domnul, şi nici anafură să nu ia, nici aghiasmă să nu bea, afară numai în Ajunul Bobotezei, când se slujeşte Aghiasma cea mare, şi din bucata de pâine sfinţită – panaghia – să mănânce, spre încredinţarea iubirii de oameni a lui Dumnezeu (care se revarsă şi) asupra lor. Şi, în toţi aceşti şase ani, să facă în fiecare zi o sută de metanii cu plecarea genunchilor, în afară de sâmbătă şi duminică, şi să mănânce hrană uscată miercurea şi vinerea.

Iar doi ani să stea înlăuntrul bisericii, în spatele cântăreţilor, şi să asculte cântările duhovniceşti. Şi în cei trei ani care le-au mai rămas, să stea împreună cu credincioşii. Iar după ce s-au împlinit cei şase ani, să se cuminece, să facă însă şi milostenii după puterile lor; în fiecare săptămână să trimită câte o prescură la biserică; să nu spună minciuni sau să facă jurăminte şi, cu umilinţă şi lacrimi, să-şi cureţe, pe cât pot, întinăciunea sufletului lor.

Vlastaris adaugă încă şi că această canonisire este potrivită să se dea şi vrăjitorilor şi preacurvarilor şi ucigaşilor şi tuturor celor ce cad în păcate grele, dar, după râvna celor ce se pocăiesc, uneori se scade, dacă pocăinţa lor este osârduitoare şi fierbinte; alteori creşte dacă pocăinţa le este fără tragere de inimă.

Canonul 17

Canonul 2 al Sf. Dionisie, dar şi canonul 7 al lui Timotei, poruncesc ca femeile care se află la soroc să nu se atingă de nimic din cele sfinte, până la şapte zile. Aceasta porunceşte şi Legea cea veche. Dar nici cu bărbaţii lor nu le îngăduie să se împreune. Căci, din această pricină, se întâmplă de ies prunci slăbănogi şi betegi. De aceea şi dumnezeiescul Moise a poruncit să fie ucis cu pietre tatăl copilului celui beteag, fiindcă – din nestăpânire de sine – nu a aşteptat să se cureţe femeia sa. Iar femeia care, în vremea necurăţiei sale, a fost nesocotită şi s-a atins de dumnezeieştile Taine, poruncesc să rămână neîmpărtăşită vreme de patruzeci de zile.

Canonul 18

Cel ce a tăbărât asupra unui bărbat, s-a socotit de cuviinţă să fie oprit trei ani de la Împărtăşanie, să se tânguie şi să postească şi să ia hrană uscată către seară şi să facă două sute de metanii. Iar dacă preţuieşte mai mult nepăsarea, să împlinească cei cincisprezece ani (de canonisire).

Însemnare

Află că, în canoanele Postitorului, într-un codice scris de mână, s-a găsit o înfăţişare a felurilor de sodomie, după cum urmează: sodomia este de două feluri: cea cu femei, când bărbaţii păcătuiesc cu ele împotriva firii, şi cea către bărbaţi. Şi, iarăşi, la bărbaţi, când unul o săvârşeşte şi celălalt o suferă. Apoi, când unul o face şi o şi suferă. Şi păcat mai greu este dacă cineva o şi face şi o şi suferă. Şi dacă o face cu femei străine este mai greu păcat decât dacă o face cu bărbaţi. Iar dacă o face cu însăşi nevasta sa este mai greu păcatul decât dacă ar face-o cu o străină. Prin urmare, din acestea tragem încheierea că perechea soţilor care păcătuieşte împotriva firii se canoniseşte mai greu decât cel ce face sodomie cu bărbaţi sau cu femei străine. Iar canonul trebuie să-l dea Părintele duhovnic, aşa cum va socoti potrivit. S-a aflat (într-un loc) că asemenea păcat se canoniseşte cu opt ani.

Iar canonul 62 al Sf. Vasile îndepărtează 15 ani de la Cuminecare pe sodomiţi şi canonul 4 al lui Grigorie de Nyssa – 18 ani. Iar patriarhul Luca, răspunzând împreună cu sinodul său la unele întrebări (care se află în unele cărţi scrise cu mâna), spune că cei ce cad în sodomie nu pot să ia de nevastă unul pe sora celuilalt.

Canonul 19

Iar de a fost necinstit careva de către altul pe când era copil, nu intră în preoţie, chiar dacă acela, nevârstnic fiind, nu a păcătuit, dar vasul lui s-a sfărâmat şi s-a făcut nefolositor pentru sfinţita slujire. Iar dacă numai între coapse a primit scurgerea, după ce a fost canonisit după cuviinţă, nu va fi oprit să păşească spre preoţie.

Însemnare

Ia seama că, odată ce canonul 70 al Marelui Vasile cateriseşte pe acel diacon sau preot care făptuieşte ceva mai mult decât sărutul, adică se tăvăleşte împreună (cu altul), cel ce săvârşeşte aceasta este prin urmare oprit de canon de la preoţie. Pentru aceasta, noi aflând o carte veche scrisă de mână, cuprinzând canoanele Postitorului, şi care glăsuieşte împreună cu Marele Vasile, am primit şi rânduiala mai amănunţită pe care aceia o adaugă canonului de faţă. Fiindcă spune că cel ce a primit scurgerea între coapsele lui poate să ajungă preot dacă totuşi: 1. a suferit aşa ceva o dată sau cel mult de două ori; 2. este zelos şi îmbunătăţit; 3. dacă îşi va deplânge fapta aceasta toată viaţa sa şi 4. dacă era copil nevârstnic când a suferit-o. Iar câţi au păţit o asemenea tăvălire sau au săvârşit-o fiind la orice vârstă, adică peste paisprezece ani, să nu se facă preoţi, potrivit cu Marele Vasile.

Canonul 20

Pe ucigaş, cel cu voia sa, îl îndepărtăm pentru cinci ani de la Cuminecare, iar pe cel fără de voie, la trei ani, dacă – după ce ţine post până seara, folosind hrană cu desăvârşire uscată – se învoieşte să facă şi trei sute de metanii zilnic. Dacă însă se leneveşte, să împlinească ce-au hotărât Părinţii.

Însemnare

Iar canonul 5 al Sf. Grigorie de Nyssa canoniseşte omorul săvârşit cu voie la douăzeci şi şapte de ani. Canonul 22 de la Ancira îl canoniseşte pe toată viaţa, iar pe cel ce a ucis fără de voie, la şapte sau cinci, potrivit cu canonul 22 al acestui sinod. Canonul 57 al Marelui Vasile – la zece ani; şi canonul 5 al lui Grigorie de Nyssa – la cinci. Iar care sunt omorurile de voie şi care fără de voie, vezi canonul 8 al lui Vasile şi canonul 5 al lui Grigorie de Nyssa şi, vorbind îndeobşte, după două împrejurări se cunoaşte deosebirea între omorurile de voie şi cele fără de voie: 1. după starea sufletească, scopul şi pornirea celui ce a lovit; 2. după unealta pe care a folosit-o ca să lovească.

Iar câţi clerici şi oameni ai Bisericii ucid, fie şi fără de voie, sau pun pe alţii să o facă, se caterisesc, potrivit cu canonul 66 al Apostolilor, cu canonul 5 al lui Grigorie de Nyssa şi cu judecata sinodală a Patriarhului Constantin Hliarinos (1154-1157), şi cu canonul 55 al Marelui Vasile. Vezi şi epistola Sf. Atanasie către Ammun şi canoanele 13 şi 43 ale Marelui Vasile.

Canonul 14 al lui Timotei spune că acela care, nefiind îndrăcit şi nici ieşit din minţi din pricină de boală, ci fiind slab de înger sau din vreo altă împuţinare pe care o suferise, îşi pune capăt zilelor, avându-şi mintea sănătoasă, acesta să nu fie pus la pomenire, ca fiind ucigaş de sine.

Canonul 21

Femeile care îşi ucid fătul cu meşteşuguri, ca şi cele care dau sau primesc leacuri ca să lepede şi să nască prunci înainte de vreme, pe acestea noi hotărâm să se osândească până la cinci – sau şi până la trei ani. Pentru ce ar fi mai mult, să se facă iconomie.

Însemnare

Canonul 91 al sinodului al şaselea şi canonul 21 al celui de la Ancira şi canoanele 2 şi 8 ale Marelui Vasile le socotesc pe femeile care săvârşesc aceste fapte în rândul celor ce ucid cu voie. Totuşi, din iubirea de oameni, nu le canonisesc pe acestea până la sfârşitul vieţii, ci să nu se cuminece zece ani. Vezi şi canoanele 21 de la Ancira şi 2 al Marelui Vasile.

Ţine seama că, într-un manuscris care cuprinde canoanele Postitorului, aflăm şi acestea în legătură cu acest canon: că femeile folosesc în multe chipuri asemenea buruieni. Unele le mănâncă sau le beau, ca să nu rămână însărcinate vreodată şi să nască prunci. Altele îşi ucid fătul când zămislesc sau când sunt gata să nască, ceea ce este un păcat mai mare decât cel dintâi. Şi altele, iarăşi, în fiece lună săvârşesc omor cu asemenea buruieni74, ceea ce este şi mai rău decât celelalte. Pentru aceasta cele ce săvârşesc atare lucru să se împiedice trei ani de la dumnezeiasca Cuminecare şi, în fiecare zi, să mănânce hrană uscată şi să facă o sută de metanii mari.

Canonul 22

Femeia ce a lepădat fără de voie fătul primeşte un an canonisire.

Însemnare

Pentru aceasta se cuvine să aibă mare luare-aminte, atât femeile însărcinate să nu ridice vreo greutate (şi, mai ales, când sunt în luna a şaptea sau a opta) şi să se ferească de orice le pricinuieşte supărare; cât şi bărbaţii care, îndată ce femeile lor au rămas însărcinate, trebuie să nu se culce într-un pat împreună, nici să se mai împreuneze cu ele, nici să le lovească sau să le facă vreo altă supărare şi mâhnire. Pentru că, de pe urma acestora, leapădă femeile lor pruncii şi se fac ucigaşi nenorociţi ai copiilor lor. Pentru care faptă şi câţi sunt preoţi căsătoriţi şi câţi vor să se facă preoţi şi fac ceva potrivnic, de leapădă femeile lor pruncii – cei care sunt preoţi se caterisesc, iar cei ce urmează să se preoţească se opresc de la preoţie, pentru omorul pe care l-au făcut.

Canonul 23

Iar femeia care s-a culcat peste prunc şi l-a înăbuşit, după trei ani se socoteşte vrednică de Împărtăşanie, dacă se lipseşte de la cărnuri şi brânză, în zile anume rânduite, şi săvârşeşte, cu suferinţă, celelalte (învăţături). Şi, dacă acest lucru s-a petrecut din nepăsarea sau neînfrânarea părinţilor, atunci este asemuit cu un omor voit. Iar dacă s-a întâmplat prin uneltirea vrăjmaşului – este lucru vrednic de iertare. Numai că şi aceasta are nevoie de canonisiri, date cu măsură, fiindcă, de pe urma altor greşeli s-a întâmplat această părăsire (din partea lui Dumnezeu).

Canonul 24

Dacă un copil moare nebotezat, din pricina lipsei de grijă a părinţilor, părinţii sunt îndepărtaţi vreme de trei ani de la Împărtăşanie, mâncând hrană uscată în aceşti ani şi împăcând pe Dumnezeu prin plecarea genunchilor, prin plânset şi prin milostenie, după putinţa lor, şi făcând şi patruzeci de metanii în fiecare zi.

Însemnare

Ţine seama că, dacă pruncul este sănătos, trebuie să-l botezi după patruzeci de zile, potrivit cu Armenopoulos (Partea III, titlul I, al Canoanelor pe scurt). Iar dacă este bolnav şi în primejdie de moarte, dacă îl va boteza preotul cu numai trei scufundări şi ridicări (din cristelniţă) şi cu chemările Sf. Treimi, nu este nevoie de mai mult. Dacă, după aceasta, el va trăi, să-i citească rugăciunile care se rostesc înainte de botez, sau afuriseniile, potrivit cu Armenopoulos şi cu Ilie, Mitropolitul Cretei. Iar dacă nu se află preot într-acel loc, şi copilul este în primejdie, trebuie să-l boteze cine se va afla acolo de faţă, fie preot, fie monah, potrivit cu Sf. Nichifor, sau mirean, însă creştin. Sau chiar însuşi tatăl copilului, care – dacă acesta va muri – trebuie să-l socotim drept botezat, lăsând totul în seama iubirii de oameni a preabunului Dumnezeu, după Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, care spune că, în lucrurile supuse îndoielii, biruie iubirea de oameni (Cuvânt la Bobotează). Dacă însă trăieşte după acestea, preotul trebuie să-l boteze de la început. Fiindcă, deşi Sf. Nichifor spune că pruncul care se află în primejdie de moarte trebuie să-l boteze fie şi un mirean creştin, ca să nu moară în chip cu totul fără de nădejde, lăsând fapta – cum am spus – în seama iubirii de oameni a lui Dumnezeu, totuşi, dacă după acestea pruncul trăieşte, el nu spune să nu se boteze de preot, nici Sfântul acesta, nici alt Părinte priceput în canoane, nici vreun canon dat de un sinod. Mai cu seamă Fericitul Dionisie al Alexandriei, care a botezat dintru început pe un iudeu, care s-a botezat de un mirean, la vreme de boală, când se afla în primejdie de moarte, şi apoi a trăit. Zicând că nu este îngăduit mireanului să îndeplinească nici o slujire preoţească, precum se povesteşte în cartea numită Vizantis. Şi Marele Vasile arată în canonul său dintâi că botezul săvârşit de mireni nu este primit, şi cei botezaţi de aceştia trebuie să se boteze (din nou).

Ia seama încă şi la aceasta că, în multe cărţi scrise de mână, găsim şi această (lămurire) la canonul de faţă al Postitorului, că dacă pruncul va fi de şapte zile şi va muri nebotezat, părinţii lui să nu se cuminece patruzeci de zile şi, într-acestea, să mănânce hrană uscată, făcând şi câte patruzeci de metanii mari, în fiecare zi. Şi socotesc că acest pogorământ s-a făcut de dânşii, fiindcă era obicei – după cum se pare – să nu se boteze copilul înainte de a opta zi, urmând socoteala tăierii împrejur în cea de-a opta zi, în locul căreia se face acum botezul. De aceea, ca să nu se întâmple unele ca acestea, trebuie neapărat să se boteze pruncul în ziua în care s-a îmbolnăvit, potrivit cu Răspunsul I al lui Petru Hartofilax.

Canonul 25

Călugăriţa care va şti că alte călugăriţe preacurvesc sau va şti de o stricare a fecioriei şi nu dezvăluie (aceasta) stareţei, se canoniseşte la fel cu făptaşa, potrivit cu canonul I al Marelui Vasile.

Însemnare

Vezi că acest canon pedepseşte desfrânarea călugăriţelor, deopotrivă cu canoanele 18 şi 7 ale Marelui Vasile.

Canonul 26

Pe femeile care îşi aruncă pruncii lor pe la uşile bisericilor legea le canoniseşte ca pe nişte ucigaşe, chiar dacă vreunii, luând aceşti prunci, îi vor creşte.

Însemnare

Şi canoanele 33 şi 52 ale Marelui Vasile socotesc ca ucigaşă pe femeia care nu va purta de grijă de copilul ei şi (acesta) va muri. Acest (lucru) se hotărăşte şi de legea ţării.

Canonul 27

Pe furul care se pocăieşte de bunăvoie îl oprim patruzeci de zile de la Cuminecare. Pe cel dovedit (de alţii) de hoţie – până la şase luni, cu hrană uscată, după ceasul al nouălea, şi făcând, în fiecare zi, câte o sută de metanii.

Însemnare

Iar canonul 61 al Marelui Vasile canoniseşte pe un an pe hoţul care, cu voia lui şi de la sine, îşi mărturiseşte hoţia. Iar pe cel care este dat în vileag de alţii sau prins asupra faptului – la doi ani. Şi canonul 6 al Sf. Grigorie de Nyssa canoniseşte pe hoţii dovediţi ca pe ucigaşi (după cum şi canonul 8 al Marelui Vasile îi canoniseşte pe aceştia deopotrivă cu cei, din voia lor, ucigaşi), iar pe cei într-ascuns, hotărăşte ca – după ce s-au spovedit – să-şi împartă bunurile lor, câte au, săracilor; iar, dacă nu au, să intre slugi şi, din ceea ce dobândesc slujind, să dea la săraci.

Canonul 28

Cel prins că fură bunuri obşteşti – furturi dintre cele care se pedepsesc cu moartea – în preoţie nu intră, dar dacă şi după ce s-a preoţit cade într-această patimă, se alungă din preoţie, potrivit cu canonul 25 al Sf. Apostoli.

Canonul 29

Pe cel ce pângăreşte mormintele (pentru jaf), hotărâm să nu primească Împărtăşanie vreme de un an, să mănânce hrană uscată după al nouălea ceas şi să bată două sute de metanii, în fiecare zi.

Însemnare

Canonul 76 al Sf. Vasile îl împiedică să se împărtăşească zece ani pe cel ce pângăreşte morminte. Iar canonul 7 al Sf. Grigorie de Nyssa împarte pângăririle de morminte în: cele care se iartă şi cele care nu se iartă. Şi spune că se iartă când cineva nu vatămă trupul mortului, ci ia de la mormânt pietrele care, întâmplător, se află acolo, ca să le pună la zidirea unui lucru de mai mare folos obştesc. Iar de neiertat, când ia veşmintele morţilor sau alte careva podoabe. Şi acesta se canoniseşte ca un desfrânat, adică cu nouă ani.

Canonul 30

Furtul de cele sfinte se pedepseşte cu mai puţini ani decât preacurvia după Sf. Grigorie de Nyssa. Pogorământul merge până la trei ani.

Însemnare

Canonul 8 al Sf. Grigorie de Nyssa canoniseşte pe cel ce fură lucruri sfinte mai puţin decât pe preacurvar. Iar canonul 10 al sinodului întâi şi al doilea cateriseşte cu totul pe acei clerici care răpesc sau folosesc la treburi ce nu sunt sfinte vasele şi veşmintele sfinţite care se găsesc în altar. Şi pe cei ce folosesc la vreo treabă ce nu este sfântă vasele şi veşmintele sfinţite din afara altarului îi afuriseşte, precum şi canonul 73 al Apostolilor îi afuriseşte.

Canonul 31

Cei care, de nevoie sau fără de nevoie, au jurat strâmb am socotit că trebuie să-i amânăm cu Împărtăşania timp de un an, şi să mănânce hrană uscată după ceasul al nouălea şi să bată zilnic două sute cincizeci de metanii.

Însemnare

Cu toate că trebuie să fie deosebită canonisirea celui ce jură strâmb de nevoie de a celui ce o face fără de nevoie, noi însă, văzând că Vlastaris înfăţişează canonul Postitorului fără vreo deosebire, după ce i-a pomenit pe cei ce jură strâmb de nevoie sau fără de nevoie, aşa am scris şi noi (canonul); iar arhiereii şi părinţii duhovnici să le dea lor canonisire după cum socotesc. Iar canonul 74 al Marelui Vasile fără ocol şi fără nici o deosebire canoniseşte cu zece ani pe cel ce jură strâmb, însă canonul 82 al său face deosebirea: pe cel ce a jurat strâmb silit de nevoie, îl canoniseşte cu şase ani, iar pe cel ce a jurat fără silă şi fără nevoie, îl canoniseşte cu şapte ani. Iar canonul 94 al sinodului al şaselea îi afuriseşte pe acei creştini care fac jurăminte după obiceiul păgânilor, zicând, adică (mă jur) pe soare, pe cer şi altele de acest fel. Şi câţi slujitori ai Bisericii fac jurământ mincinos se caterisesc, potrivit cu canonul 25 apostolic.

Însă să ştii şi aceasta, că zice în alt loc Sf. Ioan Postitorul, că de va lua cineva ceva al cuiva şi-l va asupri, apoi va jura strâmb, acela de va lua canon nu are nici o vindecare a se ierta, până nu va da înapoi acea asupreală de unde a făcut jurământ şi a luat-o. Dacă va da înapoi, atunci să se canonisească cu postul şi cu metaniile cele orânduite, făcând şi milostenie, pentru ca să se milostivească spre el Hristos Dumnezeu şi să-l ierte de jurământul cel strâmb ce a făcut şi s-a lepădat de el. Căci zice şi dumnezeiescul Grigorie Teologul că cel ce va jura strâmb, acela de Dumnezeu se leapădă.

Canonul 32

Celor ce mărturisesc că au făcut vrăjitorii şi farmece le scurtăm la trei ani vremea de pocăinţă de vor fi gata ca, în fiecare zi, să postească şi după ceasul al nouălea să folosească hrană sărăcăcioasă şi uscată, încât abia să-şi ducă zilele. Dar să facă şi două sute cincizeci de închinăciuni, atingându-şi cu evlavie fruntea de pământ. La acestea le îndatorăm şi pe femeile care fac baiere şi se îndeletnicesc cu ghicitul.

Însemnare

Iar canonul 65 al Sf. Vasile îi canoniseşte pe cei ce-şi mărturisesc vrăjitoria şi farmecele pe care le-au făcut cu epitimia dată celui ce ucide cu voia lui. La fel şi canonul 72 orânduieşte la aceeaşi canonisire şi pe cei care se dedau la ghicitorie. Iar canonul 61 al sinodului al şaselea îi canoniseşte pe aceştia cu şase ani, şi canonul 24 de la Ancira, cu cinci ani. Iar canonul 3 al Sf. Grigorie de Nyssa îi canoniseşte pe cei ce merg la ghicitori pentru defăimarea şi încălcarea credinţei în Hristos, la fel ca şi pe cei ce tăgăduiesc, de bună voie, pe Hristos, adică să nu se cuminece toată viaţa lor. Iar pe cei care, din vreo nevoie şi siliţi, şi-au pierdut cumpătul şi au mers la vrăjitori, îi canoniseşte, ca şi pe cei care l-au tăgăduit pe Hristos, în suferinţe şi chinuri, adică cu nouă ani. Iar canonul 36 al sinodului de la Laodiceea spune că preoţii şi clericii nu se cade să fie vrăjitori, sau făcători de farmece, sau matematici, sau cititori în stele, sau să facă baiere. Iar câţi preoţi se folosesc de acestea sau de unele ca acestea se caterisesc şi se alungă din Biserică, potrivit cu Balsamon şi Zonaras.

Canonul 33

Nici femeia mireancă, nici călugăriţa, pentru orice greşeală a lor nu se desparte de Biserică, fără numai de Cuminecare. Căci canonul 34 al Marelui Vasile spune că aceasta facem, fiindcă multe şi-au făcut seama, de ruşine, după cum nici preotul, nici diaconul dacă se caterisesc, nu se opresc şi de la Cuminecare, pentru cuvântul care spune: „fiindcă urgia nu vine de două ori" (Naum 1, 9) (vezi şi canonul 25 al Sfinţilor Apostoli şi 34 al Marelui Vasile).

Canonul 34

Dacă ceva necurat a căzut în puţ, sau în untdelemn, sau în vin, cel ce gustă din acestea să nu se atingă trei zile de carne sau brânză, iar şapte zile să nu se cuminece.

Însemnare

Poate pentru aceasta se canoniseşte cel ce a gustat dintr-însele, fiindcă, înainte de a sfinţi cu aghiasmă băutura aceea, a gustat-o, îndoindu-se în cugetul său, „iar cel ce se îndoieşte – potrivit cu Apostolul – dacă va mânca se osândeşte, fiindcă n-a fost din credinţă. Şi tot ce nu este din credinţă este păcat" (Romani 14, 23), sau fiindcă a gustat, după ce a putrezit înăuntru lucrul necurat care căzuse, şi s-a părut că gustă din ceva sugrumat sau dintr-o mortăciune, şi din sânge de dobitoc, care lucruri sunt oprite. Şi vezi canonul 63 apostolic, 67 al sinodului al şaselea şi 2 al celui din Gangra.

Canonul 35

Cel ce, după dumnezeiasca Cuminecare, a vărsat se depărtează patruzeci de zile de la dumnezeiasca Împărtăşanie, rostind psalmul 50 în fiecare zi şi făcând cincizeci de metanii oricum s-ar fi petrecut aceasta. Căci, chiar dacă el socoteşte că nu a dat până atunci prilej, dar pentru alte oarecare greşeli ale sale, ea a fost, oricum, îngăduită.

Însemnare

Iar Balsamon, în al doilea Răspuns al său, spune: dacă a vărsat cineva din multă mâncare sau multă băutură, să primească un canon mai greu. Dacă însă a pătimit de pe urma unei tulburări şi slăbiciuni întâmplătoare a stomacului, se canoniseşte mai uşor, fiindcă aceasta se datoreşte unei părăsiri din partea lui Dumnezeu. De aceea, şi cei care suferă de rău de mare nu trebuie să se îmbarce spre a călători în acea zi în care s-au împărtăşit, deoarece din această pricină mulţi au vărsat şi au căzut sub canon.

Ţine seama că, în unele cărţi scrise de mână, aflăm şi cele trei canoane care urmează şi care poartă pe drept numele Sf. Ioan Postitorul:

Dacă doi oameni fiind învrăjbiţi între ei, unul dintr-înşii moare, trebuie ca cel în viaţă să meargă la mormântul celui mort, să plângă şi să ceară iertare de la el, ca şi cum ar fi trăind. Să mănânce mâncare uscată miercurea şi vinerea (când se fac, adică, dezlegări de la acestea, la sărbători), să facă în fiecare dimineaţă şi seară douăzeci de metanii şi să se roage lui Dumnezeu pentru duşmanul său care murise. Şi să dea liturghii şi prescuri, ca să-l pomenească.

Care preot nu posteşte miercurea şi vinerea, fără peşte şi untdelemn, nimeni să nu mai ia Împărtăşanie de la acesta, chiar dacă ar fi dreptcredincios.

Oricine – bărbat sau femeie – bârfeşte, să facă patruzeci de plecări ale genunchilor şi la fiecare plecare a genunchilor să zică: Doamne, miluieşte-mă.

Cu acestea laolaltă numără şi canonul împotriva celor ce hulesc, pe care să-l vezi în capitolul învăţăturii către duhovnic.

72 Adică mai evidente.

73 Sf. Simeon al Tesalonicului, op. cit., vol. II, pp. 214-215.

74 Astăzi este valabil pentru orice substanţă sau practică care ar împiedica zămislirea sau ar provoca avortul.

Câteva pricini în afară de canoanele postitorului

Despre cei ce s-au lepădat de Hristos

Canonul 73 al Marelui Vasile îi canoniseşte pe cei ce s-au lepădat, din voia lor, de Hristos să nu se cuminece întreaga lor viaţă, afară doar la moartea lor. Iar canonul 2 al Sf. Grigorie de Nyssa îi opreşte, deopotrivă, de la Taine, pe întreaga lor viaţă, pe cei ce s-au lepădat cu voia lor. Iar pe cei care de nevoie şi cu suferinţă s-au lepădat fără de voie, îi canoniseşte ca pe desfrânaţi, adică cu nouă ani. Vezi şi canonul 71 al lui Vasile şi 11 al celui dintâi sinod, canonul 6 al sinodului din Ancira, şi 3 al lui Petru al Alexandriei.

Iar obiceiul de acum al Bisericii canoniseşte în cea mai mare măsură pe cei ce au tăgăduit pe Hristos, potrivit cu hotărârea lui Metodie al Constantinopolului. Adică, dacă cineva, copil fiind, a căzut în robie, şi de teamă şi din neştiinţă s-a lepădat de credinţă, acesta, după ce se va întoarce la credinţă, ascultă vreme de şapte zile rugăciunile obişnuite de ispăşire şi într-a opta zi se scaldă şi se unge cu Sfântul Mir, şi astfel se cuminecă, rămânând după acestea opt zile în biserică şi ascultând în fiecare zi sfintele slujbe şi dumnezeiasca Liturghie. Dacă însă a fost careva deplin în vârstă şi s-a lepădat, acesta, postind mai întâi optzeci de zile şi lipsindu-se de carne, brânză şi ouă, iar în cele trei zile ale săptămânii: a doua, a patra şi a şasea, lipsindu-se şi de untdelemn şi vin – ascultă vreme de şapte zile aceleaşi rugăciuni, şi astfel, scăldat şi el şi uns cu Sfântul Mir, se cuminecă.

Dacă însă cineva s-a dus de bunăvoie şi s-a lepădat, să postească doi ani, cu acelaşi post despre care am vorbit şi să facă metanii mari, după puterile lui – o sută sau două sute, şi apoi să asculte rugăciunile de curăţire, şi să se scalde după cele şapte zile şi – uns cu Sfântul Mir – să se cuminece, ca şi cei de mai sus (Vlastaris, în sinopsa Canoanelor Postitorului şi Armenopoulos, partea V, titlul IV al prescurtării Canoanelor. Vezi şi în Molitfelnic această rânduială, şi rugăciunile75).

Despre cei ce se împreună cu dobitoacele

Canonul 16 al sinodului din Ancira îi împarte pe cei ce păcătuiesc cu dobitoacele, în trei.

Fiindcă, dacă aceştia sunt în vârstă de douăzeci de ani şi au păcătuit cu dobitoacele de mai multe ori, să fie canonisiţi cu douăzeci de ani îndepărtare de la Împărtăşanie. Iar dacă au păcătuit de foarte multe ori, să se canonisească cu douăzeci şi cinci de ani. Dacă însă au peste douăzeci de ani şi au şi neveste, să se cuminece după treizeci de ani. Iar dacă au peste cincizeci de ani şi au neveste, să se cuminece doar la moartea lor.

Iar canonul 4 al Sf. Grigorie de Nyssa canoniseşte cu nouăsprezece ani pe cei ce au păcătuit cu dobitoace. Şi Marele Vasile, în canonul 7 al său, îi canoniseşte pe aceştia ca şi pe sodomiţi şi pe ucigaşi, adică la douăzeci de ani, iar canonul 63 îi canoniseşte ca pe preacurvari, adică la cincisprezece ani.

Laolaltă cu împreunarea cu dobitoace se numără şi împreunarea cu păsări, fie de parte bărbătească, fie de parte femeiască. Vezi şi la epitimiile Postitorului despre acest păcat.

Despre cei ce se căsătoresc de două ori şi de trei ori

Cel ce se căsătoreşte a doua oară, potrivit canonului 4 al Marelui Vasile, se opreşte pe un an sau doi de la dumnezeieştile Taine. După canonul 2 al Sf. Nichifor şi după primul Răspuns al lui Nichita al Heracleii, nici nu se cunună. Iar, potrivit cu canonul 5 al sinodului de la Neocezareea şi cu însuşi Nichita, nici preotul care i-a binecuvântat nu mănâncă la masa lui. Pe cea de-a treia căsătorie Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu o numeşte încălcare de lege. Iar canonul 4 al Marelui Vasile, poligamie, şi canonul 80 al aceluiaşi, mai rea decât desfrâul, iar canonul 1 al acestuia o numeşte întinăciune şi spurcare a Bisericii. De aceea, şi canonul 4 al aceluiaşi îi înlătură pe timp de cinci ani de la Împărtăşanie pe cei căsătoriţi a treia oară.

Ţine seama că în anul 922, sub Constantin Porfirogenetul, s-a dat la lumină un Tom al sinodului, zis al Unirii, care a rânduit ca celor căsătoriţi a doua oară, dacă au împlinit patruzeci de ani şi nu au copii, li se îngăduie să-şi ia şi o a treia nevastă pentru că le lipsesc copiii. Să se canonisească, totuşi, să nu se cuminece cinci ani, fără să li se scadă nimic din aceştia, şi, după cei cinci ani, să se cuminece numai o dată pe an, la Sf. Înviere. Iar dacă au copii, nu li se îngăduie să se mai căsătorească vreodată şi pentru a treia oară. Cei care au împlinit treizeci de ani, dacă nu au copii, sunt îngăduiţi şi ei să se căsătorească a treia oară, pentru vârsta lor tinerească şi supusă lesne greşelii, însă patru ani să nu se cuminece şi, după aceşti ani, să se cuminece numai de trei ori în fiecare an, la Înviere, la Naşterea Domnului şi la Adormirea Maicii Domnului. Iar dacă au copii, să se canonisească cu cinci ani. Iar celor ce au trecut de patruzeci şi cinci de ani nu li se îngăduie nicicând să se căsătorească a treia oară, chiar dacă nu au copii.

Pentru căsătoria săvârşită între un dreptcredincios şi un eretic

Canonul 14 al sinodului al patrulea şi canoanele 10 şi 31 ale celui de la Laodiceea, precum şi canonul 29 al sinodului din Cartagina îi opresc pe credincioşi să se însoare cu eretice. Iar canonul 72 al sinodului al şaselea desface şi socoteşte fără tărie căsătoria pe care, întâmplător, o face un creştin sau o creştină dreptcredincioşi cu eretici. Iar răspunsul 29 al lui Balsamon spune că „unui dreptcredincios care a luat în căsătorie un ins de altă credinţă sau eretic nu-i este îngăduit să se cuminece cu dumnezeieştile Taine, dacă nu se va fi despărţit şi canonisit mai înainte".

Acelaşi lucru îl spune şi Simeon al Tesalonicului (Răspunsul 47)76, adăugând că acesta să se împărtăşească doar la sfârşitul vieţii sale, după ce i s-a făcut maslu (şi dacă s-a pocăit), dar nici preotul să nu scoată vreo părticică pentru un atare ins, şi nici prescurile lui şi nici liturghiile să nu le primească, fără numai lumânare şi tămâie şi uneori (adică nu totdeauna) să-i dea aghiasmă şi anaforă. Şi aceasta, ca să nu cadă în deznădejde; şi să-i poruncească să facă milostenii. Iar cartea întâia a Codului (lui Iustinian), titlul V, aşezământul XII, zice că de se vor sfădi atare părinţi (care au ajuns, într-un chip oarecare, să se căsătorească), să biruiască cel care vrea să-şi facă copiii dreptcredincioşi. Acelaşi lucru îl spune şi aşezământul 18 al aceluiaşi titlu (la Fotie, titlul XII, cap. XIII).

Ale cui prescuri nu se primesc

Aşezămintele Apostolilor, cartea IV, cap. VI, VII, IX, spun să nu primească clericii şi oamenii sfinţiţi ai Bisericii prescurile şi darurile celor care stau sub învinuiri, ale celor care nu se pocăiesc pentru păcatele lor, ci stăruiesc într-însele; ale celor care nu aduc daruri lui Dumnezeu de pe urma ostenelilor şi agonisitei lor drepte, ci din nedreptăţi, şi ale acelora care iau dobânzi pentru banii lor.

Canonul 31 al Sf. Nichifor şi Răspunsul V al lui Petru Hartofilax şi diacon al Marii Biserici hotărăsc ca preoţii să nu primească prescurile şi nici tămâia acelora care au femeie ţiitoare, fără binecuvântarea (Bisericii) şi care nu vor nici să primească binecuvântarea, nici să-şi lase (ţiitoarea). Iar Ilie al Cretei spune să nu se primească prescurile acelui părinte cu ştirea căruia curvesc copiii de sub ascultarea lui. Deoarece, deşi poate să-i împiedice de la păcat, nu-i căsătoresc legiuit, ci îi lasă să păcătuiască. Iar Petru, cel mai sus pomenit, spune că nu sunt primite nici prescurile femeilor desfrânate, nici tămâia, fiindcă ele sunt sub canon. Şi Simeon al Tesalonicului (Răspunsul 47) zice că nu se primesc prescurile nici de la acei oameni care păcătuiesc pe faţă şi nu se lasă de păcat.

Pentru postul de miercuri şi vineri

Canonul 69 al Sf. Apostoli hotărăşte ca orice arhiereu, sau preot, sau diacon, sau ipodiacon, sau citeţ, sau cântăreţ care nu posteşte postul mare, precum şi miercurea şi vinerea să se caterisească. Iar dacă este mirean, să se afurisească, afară numai dacă nu este împiedicat de la postire de vreo neputinţă trupească. Vezi cum Apostolii, împreună cu sfântul post al celor patruzeci de zile, numără şi postul de miercurea şi vinerea. De aceea, după cum postul celor patruzeci de zile se face cu mâncare uscată, adică cineva să mănânce o dată pe zi, în ceasul al nouălea, fără să mănânce untdelemn şi să bea vin, în acelaşi chip (să fie şi postul de miercuri şi vineri). Pentru aceasta şi Sf. Epifanie spune: „Postul de miercuri şi preziua sâmbetei (adică vineri) să ţină până la al nouălea ceas". Deopotrivă şi Filostorghie (cartea X din Istoria bisericească) grăieşte: „Postul de miercuri şi vineri nu se mărgineşte la lipsirea de carne, ci se canoniseşte să nu guste cineva hrană, întru acesta, până seara", încă şi Sf. Benedict (canonul 41) rânduieşte postul de miercuri şi vineri până la al nouălea ceas. Şi Balsamon opreşte să se mănânce scoici miercurea şi vinerea precum şi în postul mare. Aşadar să nu rătăcească cineva cu mintea zicând că postul de miercuri şi vineri nu este rânduială legiuită a Apostolilor. Căci, iată, Apostolii, în canoanele lor, numără laolaltă acest post cu postul Marii Patruzecimi, iar în Aşezămintele lor îl numără împreună cu postul din săptămâna mare, fiindcă: „Trebuie să postim în săptămâna mare, precum şi miercurea şi vinerea". Dar cine spune că această rânduială este numai a Apostolilor? Ea este rânduială a lui Însuşi Hristos, fiindcă aşa spun Apostolii, în cartea V, cap. XIV, a Aşezămintelor lor: „Ne-a poruncit El (adică Hristos) să postim miercurea şi vinerea".

Şi postim în aceste zile, potrivit cu Sf. Sfinţit Mucenic Petru (canonul 15): „miercurea, fiindcă în această zi s-a ţinut sfatul evreilor pentru vânzarea Domnului nostru; iar vinerea, fiindcă, în această zi, a suferit moartea pentru mântuirea noastră". Aceasta, întocmai, spune şi dumnezeiescul Ieronim.

Deci, odată ce postul din Marea Patruzecime este deopotrivă cu postul de miercuri şi vineri trebuie, prin urmare, să fie la fel şi dezlegarea acestor două posturi pentru cei bolnavi. Pentru aceasta, potrivit cu canoanele 8 şi 10 ale lui Timotei, femeii care naşte în postul mare i se îngăduie să bea vin şi să mănânce hrană care să-i fie îndeajuns ca să o ţină (în putere). Şi celui care este tare istovit de o slăbiciune peste măsură i se îngăduie să mănânce cu untdelemn, în acelaşi chip se îngăduie celui cu totul uscat de o boală grea să mănânce cu untdelemn şi să bea vin. De aceea, şi dumnezeiescul Ieronim zice: „Miercurea şi vinerea nu trebuie să fie dezlegare de post, decât la mare nevoie". La fel grăieşte şi Fer. Augustin.

Deoarece, însă, cei ce-şi iubesc trupul dorind să aibă dezlegare în postul mare, ca şi miercurea şi vinerea, fie că se prefac că sunt bolnavi fără să fie, fie că – într-adevăr bolnavi – spun că untdelemnul şi vinul nu le sunt deajuns ca să le întărească slăbiciunea lor; faţă de aceste spuse trebuie ca duhovnicul sau arhiereul să nu se încreadă doar în vorbele bolnavilor, ci să întrebe un doctor iscusit şi cu frică de Dumnezeu, şi după hotărârea acestuia să îngăduie bolnavului să fie dezlegat de post.

Trebuie însă să ţinem seama şi de aceasta: că după cum se cade să se postească miercurea şi vinerea, precum şi în postul mare, de la mâncăruri, tot aşa trebuie să se ţină post şi de la plăcerile trupului. Pentru aceasta nu se cuvine să se facă nunţi în aceste zile, fiindcă dumnezeiescul Pavel porunceşte să nu se împreune bărbatul cu femeia la vreme de rugăciune şi de post: „Să nu vă lipiţi unul de altul, decât cu bună învoială, pentru un timp; ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea" (I Corinteni 7, 5). Şi dumnezeiescul Gură de Aur, aducând mărturie cele spuse de proorocul Ioil, care grăieşte: „Gătiţi posturi sfinte… să iasă mirele din cămara lui şi mireasa din iatacul ei" (2, 15-16), spune că cei căsătoriţi de curând, care au dorinţă puternică şi tinereţe înfloritoare şi poftă neînfrânată, nu trebuie să se împreuneze la vreme de post şi rugăciune. Şi cu atât mai mult celelalte perechi, care nu sunt atât de silite din partea trupului, nu se cuvine să se împreuneze (Cuvânt pentru feciorie)77. Astfel, precum spune Balsamon (Răspunsul 50) perechile care nu se înfrânează în vremea postului mare, nu numai că nu se cuvine să se cuminece de Paşti, ci se şi canonisesc cu epitimii. În acest chip şi perechile care se împreunează miercurea şi vinerea trebuie îndreptate cu epitimii.

Iar postul de luni, cu toate că este rânduit, în tipice, să fie ţinut de călugări, îl ţin însă şi mulţi mireni, mai ales femei. Vrednică de luare-aminte şi de încredinţare este şi judecata pe care ne-o înfăţişează unii înţelepţi cu privire la postul de luni. Şi anume: „Domnul ne porunceşte că, dacă dreptatea noastră nu va întrece pe cea a cărturarilor şi fariseilor, nu putem intra în împărăţia cerurilor. Odată ce fariseii posteau două zile pe săptămână, cum spunea Fariseul: «Postesc de două ori pe săptămână», aşa şi noi, creştinii, avem datoria să postim trei zile pe săptămână, ca să prisosească dreptatea noastră peste dreptatea fariseilor". Că fariseii posteau miercurea şi vinerea o spune desluşit dumnezeiescul Gură de Aur, tălmăcind cuvântul: „de două ori pe săptămână" (Cuvânt la pilda Vameşului şi Fariseului).

Cum că nu se cuvine să ia cineva dobânzi

Canonul 44 al Sfinţilor Apostoli spune că: oricare arhiereu, sau preot, sau diacon, dând cu împrumut banii săi, cere dobândă de la datornic, ori să înceteze de la asemenea lăcomie murdară, ori să se caterisească. Acelaşi lucru îl poruncesc şi canoanele: 10 al sinodului al şaselea şi 4 al celui de la Laodiceea, care îi opresc pe slujitorii Bisericii să nu ia dobândă nicidecum. Iar canonul 17 al celui dintâi sinod îi opreşte să ia dobânzi nu numai pe slujitori, dar şi pe toţi clericii, adică: citeţi, cântăreţi şi ceilalţi. Şi canonul 5 al sinodului din Cartagina, mergând şi mai departe, spune că clericii nu numai să nu ia dobândă de la bani, dar nici de la orice fel de lucru pe care îl dau. Iar canonul 20 al aceluiaşi sinod spune despre cleric: câţi bani va da, atâţia să primească, ca şi orice alt lucru ar da, numai pe acela să-l ia (înapoi). Şi canonul 14 al Sf. Vasile spune că cel ce ia dobânzi, dacă vrea să se facă preot, mai întâi să împartă la săraci banii pe care i-a luat drept dobânzi, şi atunci să se preoţească.

Dar şi mirenii, încă nu se cuvine să ia dobânzi. Dumnezeiescul Gură de Aur zice: „Evreii nu luau dobânzi de la ceilalţi evrei, după cuvântul: «Să nu dai cu camătă fratelui tău nici argint, nici pâine, nici nimic din câte se pot da cu camătă» (Deuteronom 23, 19), ce îndreptăţire avem noi, dacă dăm, noi, care am ajuns mai cruzi decât înşişi evreii, după ce (am cunoscut) harul Evangheliei şi iconomia întrupării lui Hristos" (Cuvântul 41 la Facere)78. Şi Marele Vasile, tălmăcind cuvântul psalmului 15, care grăieşte: „Argintul său nu l-a dat cu camătă", spune: „într-adevăr, lipsit de omenie este ca săracul să se împrumute de la bogat, ca să-şi îndulcească nefericirea sa, iar bogatul să nu se mulţumească cu capetele, ci să caute să strângă câştiguri şi dobânzi, din nefericirea săracului". „Tokos", adică „naştere" se numeşte în elineşte dobânda, pentru multa împuiere şi sporire a răului. Pentru că banii cămătarilor, în acelaşi timp cât sunt toţi cu împrumut, ei se şi înmulţesc, şi sunt acum gata să se „nască" şi alţii. Sau – chipurile – pentru această camătă s-a numit „naştere", deoarece pricinuieşte, în chip firesc, supărări şi „dureri ale facerii" datornicilor. Şi, după cum, pentru femeia însărcinată, sunt lucru trist durerile facerii, tot aşa şi pentru datornic este treabă dureroasă când vine sorocul să plătească dobânda.

Pentru aceasta şi legiuirea împăratului Leon hotărăşte că: „Deşi împăraţii dinaintea noastră au îngăduit camătă, pentru inima învârtoşată a celor ce dau cu împrumut, noi însă am socotit cu dreptate ca un asemenea lucru să piară cu desăvârşire din viaţa creştinilor, ca fiind ceva nepotrivit pentru traiul lor şi oprit de legile dumnezeieşti. Pentru aceasta, Luminăţia noastră porunceşte, ca nimeni să nu aibă întru nimic îngăduinţă, în vreo pricină, să ia camătă, ca nu cumva – voind să păzim legea omenească – să călcăm legea lui Dumnezeu. Şi oricât va lua împrumut cineva, aceasta să i se socotească datoria" (Armenopoulos, cartea 3, titlul 7).

Întărirea celor spuse să fie canonul 39 al Sf. Nichifor Mărturisitorul, care rânduieşte ca preoţii să nu-i cuminece pe acei clerici şi mireni care nu încetează să ia dobânzi, şi nici să mănânce cumva împreună cu ei. Şi dumnezeieştii Apostoli, în Aşezămintele lor (cartea 4, cap. 6), poruncesc să nu se primească prescurile celor care iau dobânzi. Fiindcă, dacă creştinii nu trebuie să dea cu împrumut, cu nădejdea că vor lua înapoi măcar capetele, precum grăieşte Domnul: „Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea?" Şi, iarăşi, „daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb" (Luca 6, 34-35). Dacă creştinii au îndatorirea să nu ia nici măcar ce au împrumutat, cu cât mai mult au datoria să nu ia, în nici un chip, dobândă?

Iar dacă mirenii nu se cuvine nicicum să ia dobânzi, cu cât mai vârtos călugării care făgăduiesc să trăiască în sărăcie şi trebuie să ducă o viaţă mai înaltă şi mai sfântă, şi să fie pildă mirenilor a toată virtutea şi fapta cea bună? Călugării, deci, care iau dobânzi şi nu pun capăt acestei urâte lăcomii, trebuie să fie canonisiţi de către duhovnic cu îndepărtarea de la dumnezeieştile Taine, ca fiind nevrednici, până ce se vor îndrepta.

75 În ediţiile mai noi ale Molitfelnicului, rânduiala de revenire la ortodoxie a ereticilor sau necreştinilor a fost scoasă datorită influenţei nefaste pe care o are rătăcirea ecumenistă asupra unor teologi ortodocşi.

76 Sf. Simeon al Tesalonicului, op. cit., vol. II, p. 230.

77 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie, Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor, EIBMBOR, Bucureşti, 2001. Aceste scrieri sunt disponibile şi în format electronic pe site-ul dedicat Sf. Ioan Gură de Aur la url: http://www.ioanguradeaur.ro/.

78 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere 41, II, în col. PSB, vol. 22, EIBMBOR, Bucureşti, 1989, p. 281.

 

PARTEA A TREIA

 

SFĂTUIRE GINGAŞĂ ŞI PE SCURT CĂTRE CEL CE SE POCĂIEŞTE CUM TREBUIE SĂ SE MĂRTURISEASCĂ DE LA OSEBIŢI DASCĂLI ADUNATĂ SPRE OBŞTESCUL FOLOS AL CELOR CE VOR CITI

 

STIHURI SCRISE DEASUPRA, LA ACEASTĂ SFĂTUIRE

S-a scăldat mai înainte Neeman în apele Iordanului

De şapte ori, şi s-a curăţat de cumplita lepră.

Se scaldă, acum, orice ticălos în adâncul pocăinţei,

Şi, acolo, îşi spală murdăriile josniciei.

Iordanul, aşadar, a fost chip al pocăinţei,

În care Ioan a spălat mulţimea cea păcătoasă.

„Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele" (Iacob 5, 16)

CĂTRE FRAŢII CEI ÎNTRU HRISTOS

Dumnezeu, după cum, în ordinea firii, nu a purtat numai de grijă să ajungem în viaţă sănătoşi, ci s-a îngrijit încă să ne recăpătăm şi sănătatea, când ne vom îmbolnăvi trupeşte, cu băi şi felurite leacuri; tot astfel, în ordinea harului, nu s-a îngrijit numai să ne naştem duhovniceşte, prin Sf. Botez, ci a avut grijă şi să ne recăpătăm sănătatea duhovnicească, când ne vom îmbolnăvi sufleteşte, cu o baie curăţitoare şi cu un leac minunat, şi acesta nu este altceva decât Taina Sfintei Mărturisiri.

Fiindcă Mărturisirea este, pe de o parte, într-adevăr o baie în care câte suflete se scaldă, ies uşurate îndată de povara păcatului pe care o poartă. Pe aceste suflete le înfăţişează, în chip ascuns, Solomon, în Cântarea Cântărilor (4, 2): „O turmă de oi tunse ce ies din scăldătoare". Pentru aceasta şi Teodorit, când tălmăceşte aceste cuvinte, spune: „Trebuie cercetat dacă nu cumva numeşte turme de capre pe cei care de la păcate se apropie de pocăinţă"; iar Psellos: „Pe cei curăţiţi prin baia cugetului (lor)". Este o baie în care se spală şi pier toate pângăririle greşelilor, după cum zice dumnezeiescul Gură de Aur: „Mărturisirea celor ce au greşit, se face ştergere a greşelilor" (Cuvântul XX la Facere)79. Şi o baie pe care o fac cei ce se pocăiesc este un al doilea botez, mai trudnic decât cel dintâi, dar trebuincios pentru mântuire, ca şi celălalt, potrivit cu Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu: „Ştiu încă şi un al cincilea (botez), cel prin lacrămi, dar mai ostenitor" (Cuvânt la Botezul Domnului).

Iar pe de altă parte, Mărturisirea este un leac atât de puternic, încât, pe dată, nimiceşte orice otravă a păcatului celui lesne de iertat şi a celui de moarte, care este o răutate fără margini şi nimiceşte orice boală nevăzută, aducând iarăşi în suflet sănătatea cea dinainte şi harul. Este un leac atât de minunat, încât schimbă într-o clipă pe păcătos într-un înger frumos la chip, din ceea ce fusese mai înainte, schimbat de păcat: fie într-un bou, precum Nabucodonosor (Daniel, cap. 4), fie într-un porc, ca Tividate (la Sinaxar, 30 septembrie), fie într-un diavol, ca Iuda: „şi unul dintre voi este diavol" (Ioan 6, 70). Pe scurt, este o doctorie care schimbă pe păcătos dintr-un osândit într-un om slobod, dintr-un om robit trupului în unul duhovnicesc, dintr-un rob al diavolului într-un fiu al lui Dumnezeu, şi dintr-un vinovat de pedeapsă veşnică într-un moştenitor al împărăţiei cereşti.

Şi este un leac care, prin urmările mai presus de fire pe care le aduce, întrece toate lucrurile firii, fiindcă îndreptăţirea pe care o hărăzeşte sufletului păcătosului este, ori de câte ori o dă, un lucru neasemuit mai mare decât dacă Dumnezeu ar fi zidit o altă lume, nouă. Căci la aceasta se gândeşte şi Sirah când spune: „nici o comoară nu preţuieşte cât un suflet înfrânat" (26, 17).

Dar, vai, ce nefericire! Baia aceasta curăţitoare şi leacul acesta minunat, adică Mărturisirea cea mult folositoare sufletului, a ajuns astăzi o Taină prea puţin de folos pentru suflet la creştinii care, socotind că se curăţesc într-această baie, n-au ajuns nici măcar să se spele, după cuvântul lui Solomon: „Un neam i se pare că e fără prihană în ochii lui, şi care nu este curăţit de necurăţia lui" (Pilde 30, 12). Deoarece unii dintr-înşii, fie că nu se mărturisesc deloc, fie că se mărturisesc foarte rar, socotind, nenorociţii, că este mai bine să se tăvălească, precum dobitoacele, în noroiul păcatelor lor, decât să alerge spre această baie şi să se curăţească. Iar alţii, iarăşi, se mărturisesc, dar nu cum se cuvine; fiindcă nu se mărturisesc nici după cercetarea cuvenită a cugetului şi a păcatelor lor, nici cu gândul hotărât să nu mai păcătuiască, nici împlinind canonul cuvenit, toate fiind părţi alcătuitoare ale Mărturisirii bine plăcute lui Dumnezeu. Ci se spovedesc fără o cercetare, fără smerenie, fără luarea unei hotărâri, fără împlinirea canonului, ci doar numai din obişnuinţă, fiindcă se întâmplă să vină Paştile sau Naşterea Domnului, sau Bobotează. Şi în acest chip, rău spovediţi, sărmanii, şi socotind că s-au spovedit bine, de fapt, se înşală şi mult păgubesc.

De aceea noi, întristaţi de această mare pagubă şi înşelare a fraţilor noştri creştini, ne-am străduit mult ca să strângem, de la osebiţi Dascăli, această scurtă Sfătuire către cel ce se pocăieşte, şi, prin aceasta, să îndemnăm pe păcătoşii nespovediţi să se mărturisească adesea. Iar celor ce se spovedesc greşit, să le tălmăcim cum trebuie să se mărturisească, pentru ca spovedirea lor să fie bineplăcută lui Dumnezeu şi mult folositoare, şi – prin urmare – iertarea păcatelor lor de către Dumnezeu, prin duhovnic, să fie adeverită şi neîndoioasă.

De aceea, fraţii mei păcătoşi, vă rog să primiţi cu bucurie această Sfătuire şi câţi, ca şi mine, v-aţi întinat sufletele cu tot soiul de necurăţii ale păcatului, să alergaţi la această baie curăţitoare a Sfintei Mărturisiri, ca să vă curăţaţi. „Spălaţi-vă, curăţiţi-vă! Nu mai faceţi rău înaintea ochilor Mei", vă vesteşte Dumnezeu, prin proorocul Isaia (1, 15-16).

Iar câţi aveţi răni nevăzute în suflet, şi rănile voastre s-au împuţit şi au putrezit din pricina nesocotinţei voastre, cum spune David, alergaţi către acest leac minunat şi vă veţi tămădui. Şi cei ce v-aţi spovedit în chip greşit până acum, nevoiţi-vă, pentru dragostea lui Dumnezeu şi a sufletului vostru, să vă spovediţi de acum înainte, fără greş şi precum se cuvine.

79 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere 20, III, în col. PSB, vol. 21, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 238.

 

CAPITOLUL I

 

CUM TREBUIE SĂ SE PREGĂTEASCĂ FIECARE CÂND VA SĂ SE MĂRTURISEASCĂ

 

Fratele meu cel păcătos, în aşa chip trebuie să te pregăteşti când vei avea să te pocăieşti şi să te mărturiseşti: Află, mai întâi, că pocăinţa, potrivit cu dumnezeiescul Ioan Damaschin (cartea 2, cap. 47), este o întoarcere de la starea cea împotriva firii, la cea potrivit cu firea şi de la diavol la Dumnezeu, şi care se săvârşeşte cu durere şi nevoinţă. Deci, şi tu, iubitul meu, dacă vrei să te pocăieşti precum se cuvine, trebuie să părăseşti pe diavol şi faptele cele diavoleşti şi să te întorci către Dumnezeu şi către o trăire potrivită cu (voia lui) Dumnezeu, să laşi păcatul, care este (lucru) împotriva firii şi să te întorci spre fapta cea bună, care este ceva potrivit cu firea; să urăşti într-atât de mult răutatea, încât să zici şi tu, împreună cu David: „Nedreptatea am urât şi am dispreţuit" (Psalmul 118, 163) şi, dimpotrivă, să iubeşti atât de mult binele, încât să zici, cu acelaşi: „Legea Ta am iubit-o" şi, iarăşi: „Pentru aceasta am iubit poruncile Tale mai mult decât aurul şi topazul" (Psalmul 127). Pe scurt, Duhul Sfânt, prin înţeleptul Sirah, te învaţă care este adevărata pocăinţă grăind astfel: „Întoarce-te la Domnul şi părăseşte păcatele… Sârguieşte către Cel Preaînalt şi te întoarce de la nedreptate şi te scârbeşte foarte de lucrul urât" (17, 20, 21). Iar care este adevărata pocăinţă şi roadele ei, caută să vezi în Cuvântul cel de la sfârşit.

Câte sunt părţile pocăinţei

În al doilea rând, să ştii că părţile pocăinţei sunt trei: zdrobirea inimii, mărturisirea şi împlinirea canonului. Iar Gheorghe Koressios, în cartea lui despre Taine, mai adaugă şi o parte a pocăinţei: dezlegarea de păcat, care se face de către Darul Sfântului Duh, prin mijlocirea duhovnicului, care se numeşte cheie şi aceasta, mai ales, ţine într-însa Taina pocăinţei.

Ce este zdrobirea inimii

Iar zdrobirea este o mâhnire şi o durere desăvârşită a inimii, care se petrece fiindcă omul a supărat, cu păcatele sale, pe Dumnezeu şi a încălcat legea dumnezeiască a Lui.

Această durere nu stă numai întru simţire, adică în suspinuri şi lacrimi, ci stă, mai ales, în aceea ca voinţa dinlăuntrul omului să urască păcatul şi să hotărască a nu-l mai săvârşi.

Ţine seama şi la aceasta, că durerea şi zdrobirea inimii sunt, potrivit cu Koressios, alcătuitoare ale pocăinţei şi, în măsura în care se găsesc în inimă, se află şi omul întru pocăinţă, îndată însă de cum va lipsi durerea din inimă, lipseşte şi omul de la pocăinţă. Ceea ce vrea să spună că durerea şi zdrobirea trebuie să se afle pururi în inima celui ce se pocăieşte şi, în acest chip, pocăinţa lui este adevărată. Însă această înfrângere a inimii este a celor desăvârşiţi şi (asemenea unor) fii, fiindcă izvorăşte numai din dragostea către Dumnezeu, pentru că se pricinuieşte din dragostea cea către Dumnezeu, adică se pocăieşte un fiu pentru că a mâhnit pe tatăl său, iar nu pentru că se va lipsi de moştenirea părintească sau pentru că se va izgoni din casa tatălui său.

Ce este părerea de rău

Pe lângă zdrobire, se mai află şi părerea de rău, care şi ea este o durere nedesăvârşită a inimii, care se petrece nu pentru că omul a întristat pe Dumnezeu cu păcatele sale, ci pentru că a fost lipsit de harul dumnezeiesc, a pierdut Raiul şi a dobândit osânda veşnică. Şi aceasta îi deosebeşte pe cei ce nu sunt desăvârşiţi, adică pe simbriaşi şi pe robi. Pentru că se trage nu din dragostea cea către Dumnezeu, ci din teamă şi din iubire de sine, după cum se căieşte un simbriaş fiindcă şi-a pierdut simbria şi un rob fiindcă se teme de pedepsele stăpânului său. Deci, şi tu, frate al meu, păcătos, dacă vrei să dobândeşti în inima ta această zdrobire şi îngrijorare şi, prin mijlocirea acestora să se facă şi mărturisirea ta bineplăcută lui Dumnezeu, acestea se cuvine să le faci:

Mărturisirea trebuie să se facă la cei mai iscusiţi duhovnici

Întâi cercetează şi află care este cel mai iscusit duhovnic între ceilalţi. Pentru că Marele Vasile spune (în Regulile pe scurt 229): „După cum oamenii nu-şi arată unul altuia suferinţele şi rănile trupului, ci (le dezvăluie) doctorilor încercaţi care ştiu să le lecuiască, aşa şi păcatele se cade să fie înfăţişate nu oricui, ci acelora care pot să le tămăduiască"80.

Cum să-şi cerceteze cineva cugetul său

În al doilea rând, după cum stai şi socoteşti, după mai multe zile, cu câţi bani eşti păgubit în neguţătoria pe care o faci, tot astfel, adună-te şi tu, frate al meu, deoparte şi, înainte să mergi la un asemenea duhovnic, vreme de două sau trei săptămâni, mai cu seamă la începutul celor patru posturi ale anului, şezi în mare linişte şi, plecându-ţi capul, fă cercetarea conştiinţei, pe care Filon iudeul o numeşte judecata cugetului, şi fă-te nu apărător, ci judecător al păcatelor tale. Socoteşte şi tu, precum Iezechia, tot răstimpul vieţii tale, cu mâhnire şi amărăciune în sufletul tău: „Sfârşi-voi firul vieţii mele, aducându-mi aminte de amărăciunea sufletului meu" (Isaia 38, 15). Sau măcar socoteşte, după ce te-ai mărturisit, câte păcate ai săvârşit cu fapta, cu vorba şi încuviinţarea gândurilor. Numără lunile, de la luni treci la săptămâni şi de la săptămâni, la zile. Adu-ţi aminte de oamenii cu care ai păcătuit şi gândeşte cu grijă, ca să afli fiecare păcat al tău.81

Deoarece şi oamenii se lasă greu, astăzi, când este vorba să-şi facă o asemenea cercetare amănunţită a cugetului lor sau uită şi nu pot să-şi amintească păcatele, iată, frate, că ţi-am aşternut pe hârtie în învăţătura către duhovnic păcatele de moarte, pe cele ce se iartă şi pe cele ale trecerii cu vederea. Ţie ţi-am înfăţişat acolo şi cele zece porunci, şi care sunt cei ce greşesc la fiecare dintr-acestea, ca să te despovărăm de această greutate şi să te facem să-ţi aminteşti cu uşurinţă păcatele tale. Deci, caută acolo şi, cercetând, adu-ţi aminte ce păcate, din cele ce se află acolo, ai săvârşit, ca să le mărturiseşti.

Şi precum vânătorii nu se mulţumesc doar să afle fiara în pădure, ci se străduiesc în tot chipul să o şi ucidă, tot astfel şi tu, frate al meu păcătos, nu te mulţumi doar să-ţi cercetezi şi să-ţi afli păcatele. Pentru că singur acest lucru puţin îţi va folosi, ci luptă-te, în tot chipul, să-ţi ucizi păcatele cu suferinţa inimii tale, adică cu zdrobirea inimii şi cu părere de rău. Şi ca să dobândeşti zdrobirea, socoteşte marea vătămare pe care ţi-au adus-o păcatele tale înaintea lui Dumnezeu. Iar ca să dobândeşti părerea de rău, gândeşte la marea vătămare pe care păcatele tale ţi-au pricinuit-o ţie însuţi82.

Cum că trei vătămări pricinuieşte păcatul înaintea lui Dumnezeu

Aşadar, începând cu ceea ce stă pe locul dintâi, caută la vătămarea pe care ţi-au pricinuit-o păcatele tale, înaintea lui Dumnezeu:

1. Fiindcă tu, cu păcatele tale, ai ocărât şi ai necinstit pe Dumnezeul acela, Prea Înalt şi Mare; tu, viermele, pe Atotputernicul; tu, lutul, pe Atoateziditorul; tu, un nimic, pe Fiinţa nemărginită. Fiindcă ai încălcat legea Lui, „îl necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea legii" (Rom. 2, 23).

2. Pentru că tu, cu păcatele tale, te-ai arătat rob şi fiu nerecunoscător faţă de un asemenea prea bun Stăpân şi prea iubitor Părinte al tău, care te-a iubit din veac, nu pentru vreo vrednicie a ta, ci numai din bunătatea Lui şi a hotărât, în socotinţa Sa dumnezeiască, să te zidească pe tine, când putea zidi pe alţii în locul tău. De ce te-ai arătat nerecunoscător faţă de un asemenea Dumnezeu care ţi-a hărăzit fiinţa, te-a plăsmuit după chipul şi asemănarea Sa, ţi-a dăruit un trup cu toate simţirile şi un suflet cu toate puterile, te-a făcut împărat peste toate făpturile de pe pământ, ţi-a purtat grijă până acum de hrană, de îmbrăcăminte, de locuinţă; a poruncit tuturor făpturilor simţitoare să-ţi slujească ţie, te-a scăpat din atâtea primejdii, din atâtea boli, din atâta sărăcie, de care suferă alţii; ţi-a dat un înger care să stea pururi în preajma ta, ca să te păzească. De ce te-ai arătat nerecunoscător faţă de un asemenea binefăcător al tău, care a chibzuit să te naşti din părinţi creştini, te-a primit în atâtea rânduri la Tainele Sale, te-a făcut fiu al Său prin Sfântul Botez, te-a izbăvit din mâinile diavolului, S-a făcut om pentru tine, şi Şi-a vărsat sângele Său până la cea din urmă picătură ca să te facă moştenitor al împărăţiei Sale, te-a aşteptat de atâtea ori să te pocăieşti după ce ai păcătuit osândind pe mulţi alţii pentru păcate mai mici decât ale tale, te urmează acolo unde tu fugi de El, bate (la uşa) inimii tale atunci când tu nu-L doreşti; îţi grăieşte, te iubeşte, te roagă, fiindcă îţi vrea mântuirea.

Pe scurt, de ce te-ai arătat nemulţumitor faţă de un asemenea Stăpân, care ţi-a dăruit atâtea binefaceri: ale firii, ale harului, îndeobşte sau în parte, pe ascuns sau făţiş şi, ceea ce este mai înspăimântător decât toate, faptul că, în vreme ce primeai toate aceste daruri, tu, făptură nerecunoscătoare, înaintea ochilor Lui, ai avut îndrăzneala să-I dai în schimb răutăţile tale.

Ah, frate al meu păcătos! Şi dacă vreun semen, ţi-ar fi făcut doar un singur dar din toate acestea, n-ai fi ştiut ce să faci ca să-I mulţumeşti; iar acum fiindcă nu un semen, ci un Dumnezeu Preaînalt, făcătorul nostru al tuturor şi al îngerilor ţi-a făcut atâtea şi atâtea bunătăţi tu, dimpotrivă, să te arăţi atât de nerecunoscător faţă de El? Minunează-te, frate, minunează-te, cum de te-a răbdat pământul şi nu s-a despicat ca să te înghită de viu. Minunează-te, cum de nu ţi-a zvârlit trăznete cerul, ca să te mistuie. Cum aerul, pe care l-ai spurcat cu păcatele tale, nu a suflat (asupră-ţi) suflări otrăvitoare ca să te otrăvească? Şi cum, toate stihiile nu s-au năpustit asupra ta, ca nişte fiare, să te înghită de viu, nemairăbdând să vadă în tine pe tăgăduitorul şi vicleanul. Cum răspunzi, prin păcatele tale, cu atâta nerecunoştinţă Ziditorului şi unui asemenea binefăcător, fără de margini, al tău. „Oare astfel răsplăteşti tu Domnului, popor nebun şi fără minte?" (Deuteronom 32, 6)

3. Ai vătămat pe Dumnezeu, deoarece, cu păcatele tale, ai săvârşit o neauzită nedreptate şi un dispreţ faţă de izbăvirea pe care ai căpătat-o de la Fiul lui Dumnezeu, fiindcă L-ai pus pe cruce pentru a doua oară, ai călcat în picioare dragostea Lui, ai întinat Preasfânt Sângele Său, ai defăimat harul Duhului Său, I-ai deschis rănile, I-ai reînnoit scuipările, pălmuirile, cununa de spini, biciuirile, piroanele, lancea şi toate patimile şi ocările, pentru că ai săvârşit păcatul care a fost pricina răstignirii Lui. „Fiindcă ei răstignesc loruşi a doua oară pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură" spune dumnezeiescul Pavel (Evrei 6, 6).

Ah, fratele meu, dacă ai fi socotit cum se cuvine aceste trei suliţe cu care L-ai rănit pe Dumnezeu păcătuind, sunt încredinţat că ai fi strigat şi ai fi răcnit ca un leu cu suspinuri: „Răcnit-am din suspinarea inimii mele" (Psalmul 37, 8); sunt încredinţat că ai fi urât şi te-ai fi scârbit de păcat şi că ai fi zdrobit în mii de bucăţi inima ta, chiar de ar fi fost cea mai înverşunată şi mai împietrită, şi ai fi făcut-o să verse lacrimi de sânge. De aceea, pe cât este cu putinţă, stăruie gândind la acestea trei, ca să dobândeşti sfânta zdrobire (a inimii), care este partea cea mai aleasă şi mai preţioasă a pocăinţei, mâhnindu-te nu atât pentru altceva, cât pentru că ai păcătuit înaintea lui Dumnezeu şi ai întristat Duhul cel Sfânt al Lui, după spusa Apostolului: „Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu" (Efeseni 4, 30).

Precum şi David se întrista, nu atât pentru celelalte pagube pe care le adusese păcatul, cât pentru că l-a făcut numai să vatăme pe Dumnezeu, cu toate că s-a vătămat şi pe sine şi pe alţii. Pentru aceea şi zicea: „Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut". De asemenea, şi Manase pentru aceasta se întrista şi inima lui n-a găsit nicicând odihnă. De aceea şi spunea: „Nu am alinare, pentru că am întărâtat mânia Ta şi ce este rău am săvârşit înaintea Ta, nefăcând voia Ta şi nepăzind poruncile Tale". Rugăciunea lui Manase o adevereşte şi Sf. Efrem aducând şi mărturii din ea.

Citeşte-o şi tu, frate, fiindcă este foarte plină de umilinţe, şi mai ales când te pregăteşti să te spovedeşti.

Cum că trei vătămări pricinuieşte păcatul la păcătos

Pentru ca să câştigi părerea de rău, socoteşte frate şi câte rele ţi-au adus păcatele ţie.

1. Cum acestea te-au făcut să pierzi darurile cele mai presus de fire pe care ţi le-a hărăzit Dumnezeu în viaţa aceasta: darul îndreptării, darul punerii de fii, darul îndelung petrecerii şi celelalte, dintre care şi una singură este mai de preţ decât toate bunătăţile, decât toate înţelepciunile, decât toate frumuseţile şi decât toate puterile, pe scurt, să zic, decât toate darurile firii şi decât cele mai de preţ bunuri lumeşti, după cum zice Solomon: „Fiindcă tot aurul din lume, pe lângă ea nu e decât nisip" (Înţelepciunea lui Solomon 7, 9).

2. Gândeşte-te că acestea te-au făcut să pierzi toată fericirea veşnică a Raiului, unirea cea cu Dumnezeu, vederea prea dulcei Născătoare de Dumnezeu, a Maicii Domnului şi a Maicii tuturor creştinilor, petrecerea cu sfinţii îngeri, petrecerea împreună cu sfinţii, bucuria cea negrăită, împărăţia cerească, odihna cea de-a pururi, lumina cea veşnică şi, pe scurt, toate acele bunătăţi pe care nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici mintea omului nu poate să le înţeleagă. Şi te-au făcut să le schimbi pe toate acestea cu o singură plăcere puţină, amară şi întinată şi să le dispreţuieşti pe toate (celelalte) ca pe un nimic. După cum şi îndărătnicii iudei au dispreţuit Ierusalimul, care este chipul Raiului, şi „au dispreţuit pământul cel dorit" (Psalmul 105, 24).

3. Socoteşte că aceste păcate ţi-au pricinuit pedeapsa cea veşnică, focul acela nestins, scrâşnirea dinţilor, viermele cel neadormit, chinuirea tuturor simţirilor trupului şi a tuturor puterilor sufletului tău. Care suflet va avea de-a pururi ceea ce urăşte şi nu va avea niciodată ceea ce doreşte. Acolo nu vei gusta niciodată din vreo plăcere, nu-ţi vei mai vedea nicicând vreun prieten, nu vei mai sta de vorbă cu nici o rudenie a ta, nu vei mai avea niciodată somn, nu vei mai afla vreo odihnă, nici măcar o singură clipă, de la acei diavoli călăi care au să te chinuiască. Şi, pe scurt, gândeşte că păcatele te-au făcut să dobândeşti un veac fără de sfârşit al acelor chinuri fără de sfârşit ale iadului, în care un minut este ca mii de ani, cât este nisipul mării şi câte sunt stelele cerului, câte sunt picăturile ploii, câte sunt frunzele copacilor şi va părea că nu trece nicidecum: „Şi se vor chinui în foc şi pucioasă… şi fumul chinului lor se suie în vecii vecilor" (Apocalipsa 14, 10-11).

Chibzuind la acestea, iubitule, după a doua cercetare, cu adevărat se va umili inima ta şi vei dobândi părerea de rău de care s-a vorbit, întristându-te, dacă nu pentru alta, dar măcar pentru că, din cauza păcatelor tale, tu însuţi eşti cel ce a păţit o pagubă nemărginită, pagubă faţă de care lumea întreagă, cu toate împărăţiile sale, nu este vrednică să plătească nici cea mai mică părticică.

Ah! şi puţină este paguba? Puţină durere să pierzi, biet păcătos, pe Dumnezeu, care este, în întregime, dulceaţă, veselie, dorire, lumină şi început al luminii, viaţă şi început al vieţii, înţelepciune şi început al înţelepciunii? Puţină durere este să pierzi pe Domnul a Cărui frumuseţe întrece orice frumuseţe, înţelepciunea Sa întrece orice înţelepciune, dulceaţa Lui întrece orice dulceaţă? De la Care, dacă o singură rază a măririi Sale ar străluci în iad, îndată iadul s-ar face Rai?

Puţină este durerea să pierzi pe Tatăl Cel fără de început; pe Fiul Cel fără de început şi pe Preasfântul Duh, pe unul Dumnezeu, Cel în trei ipostasuri, de la Care orice lucru frumos capătă frumuseţe, orice lucru strălucitor capătă strălucirea, orice vieţuitor capătă viaţa, orice este înţelegător capătă înţelesul şi orice fiinţă capătă ceea ce o face să fie fiinţă?

Într-un cuvânt, puţină durere este să pierzi, nenorocitule, pe Dumnezeul tău, Care este bunul cel mai înalt, începutul, mijlocul şi sfârşitul fiinţării tale? „Înţelege şi vezi", îţi strigă însuşi Dumnezeu, „înţelege şi vezi că amar îţi este să mă părăseşti pe Mine, zice Domnul Dumnezeul tău" (Ieremia 23, 19). Şi dacă Isav şi-a pierdut dreptul de întâi născut şi binecuvântarea tatălui său, Isaac, s-a mâhnit într-atâta, că a scos un strigăt tare amar şi foarte înfricoşat „Şi a fost când a auzit Isav… a strigat cu glas mare şi amar foarte" (Facerea 27, 34), – cum de tu, preanefericitule, să nu strigi până la cer? Cum să nu suspini, tu, sărmane, din adâncul inimii, fiindcă ai pierdut atâtea binecuvântări şi daruri de la cerescul tău Părinte? Pentru că ai moştenit o sumedenie de răutăţi şi chinuri. Pe scurt, cum să nu te jeluieşti, păcătosule, că, pierzând pe Dumnezeul tău, o dată cu El ai pierdut toate, toate laolaltă? O, pierdere nemărginită! O, pierdere nemăsurată!

Sunt încredinţat, frate, că dacă ai fi văzut odată această mare pierdere pe care ai suferit-o prin păcatele tale, ai fi strigat ca împăratul acela care, la vremea morţii sale spunea că a pierdut tot, fiindcă, pierzându-L pe Dumnezeu, şi-a pierdut şi trupul şi sufletul şi pământul şi cerul şi pe cele trecătoare şi pe cele veşnice şi pe toate, toate. „Pierdut-am toate, lipsitu-ne-am de totul". Sunt încredinţat că, dacă ai fi văzut, îngrămădite laolaltă toate câte ai pierdut, de mii de ori te-ai fi hotărât să nu mai păcătuieşti, ci să te îndrepţi şi să duci o viaţă sfântă.

Cum că durerea pentru bunătăţile vremelnice este fără de folos

Să mai ştii şi aceasta, frate, că nu trebuie să te mâhneşti, dacă pentru păcatele tale pierzi vreun bun firesc şi vremelnic, sau pe copiii tăi, sau pe nevasta ta, fie şi însăşi toată împărăţia lumii, fie şi însăşi viaţa ta. Fiindcă de durerea aceasta nu se ţine socoteală la pocăinţă, ci este zadarnică şi fără de folos, şi nu este primită de Dumnezeu.

S-a mâhnit şi Saul când a auzit de la Samuel că îşi va pierde împărăţia şi însăşi viaţa, şi atât de mult, încât de frică a căzut la pământ: „Atunci Saul a căzut deodată cu tot trupul său la pământ" (I Regi 28, 20), dar în zadar. Şi Antioh a ajuns să-şi cunoască ticăloşiile pe care le făcuse când a văzut că-şi pierde, deodată, şi viaţa şi împărăţia, cu moartea aceea dureroasă: „Şi se ruga nelegiuitul acesta către stăpânul care nu voia a-l mai milui" (II Macabei 9, 13).

Nu mai spun că durerea care vine de pe urma bunătăţilor lumeşti şi trecătoare, nu numai că este fără de folos pentru păcătos, dar îi pricinuieşte şi moarte, cum spune Pavel: „Iar întristarea lumii aduce moarte" (II Corinteni 7, 10).

80 Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mici, 229, în col. PSB, vol. 18, EIBMBOR, Bucureşti, 1989, p. 415.

81 Despre cum să se facă cercetarea cugetului vezi şi la Pr. Petre Vintilescu, Spovedanie şi duhovnicie, Alba Iulia, 1995, pp. 83-93.

82 La zdrobirea inimii, la pocăinţă şi părere de rău pentru păcatele săvârşite nu poate ajunge acela ce nu crede în cuvintele Domnului, cu privire la răsplata veşnică în rai şi la osânda veşnică din iad. De aceea, până nu vezi înaintea ochilor minţii tale raiul cu răsplătirile sale şi iadul cu muncile pregătite păcătoşilor nepocăiţi, nu vei înţelege cât rău înseamnă pentru tine păcatul şi nesocotirea poruncilor dumnezeieşti.

 

CAPITOLUL II

 

CUM TREBUIE SĂ SE MĂRTURISEASCĂ PĂCĂTOSUL

 

După ce vei fi gândit în acest chip la păcatele tale, fratele meu păcătos, şi te vei fi pregătit cu această zdrobire a inimii şi îngrijorare, mergi atunci la acel iscusit duhovnic de care am vorbit.

Dacă ştii carte, însemnează-ţi, frate, păcatele şi pe hârtie, ca să nu le uiţi. Şi de va fi departe locuinţa duhovnicului, să nu pregeţi, după cum nu pregeţi să mergi şi la un doctor iscusit care se află departe, pentru boala ta cea trupească. Ci zi tu ca fiul acela risipitor: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu" (Luca 15, 18).

Şi mergând la dânsul, când acela îţi va spune să-ţi mărturiseşti păcatul tău înaintea Stăpânului Hristos, atunci tu, îngenunchind înaintea sfinţitei Lui icoane, să zici: „Părinte, greşit-am la cer şi înaintea Ta şi nu sunt vrednic să mă numesc fiul Tău, dar iată că astăzi, prin acest Părinte al meu duhovnicesc, mă voi mărturisi Ţie, întru dreptatea inimii" (Psalmul 118, 7). Şi aşa, începi să te mărturiseşti.

Se cuvine să ştii şi aceasta, că de nu vei face cuviincioasa cercetare a păcatelor tale înainte de a te mărturisi, câte păcate vei uita şi nu le vei mărturisi sunt neiertate. Pentru că uitarea s-a făcut de voie, de vreme ce puteai să-ţi aduci aminte de ele prin cercetare şi nu ai făcut. Dar de vei face cercetarea cea cuviincioasă şi se va întâmpla să uiţi vreun păcat, ca om cu slăbiciuni, acest păcat se iartă împreună cu celelalte păcate pe care le-ai mărturisit, pentru că uitarea aceasta nu este de voie, ci fără de voie. Dacă după mărturisire îţi vei aduce aminte, trebuie să mergi la duhovnic şi să mărturiseşti şi acel păcat de care ţi-ai adus aminte.

Ce este mărturisirea

Şi înainte să începi, află că mărturisirea este o înfăţişare, de bunăvoie, prin grai, a faptelor rele, ca şi a vorbelor şi a gândurilor. Ea este smerită, dreaptă, fără ruşine, hotărâtă, şi se face către un duhovnic legiuit.

Cum că mărturisirea trebuie făcută de bunăvoie

Deci şi tu, frate, se cuvine să mărturiseşti cu însăşi gura ta, toate faptele rele ale tale, toate vorbele rele ale tale şi toate gândurile tale rele. Cu însăşi gura ta să-ţi spui păcatele deoarece, chiar dacă le ai scrise ca să nu le uiţi, totuşi ai datoria să le citeşti tu însuţi duhovnicului tău.

Pentru aceasta cei care îşi scriu păcatele şi, după ce au dat duhovnicului ceea ce scriseseră, pleacă, fac rău şi greşesc, şi mărturisirea lor nu este desăvârşită. Şi, pe viitor, să înceteze cu acest lucru nepotrivit şi să-şi citească ei singuri înscrisul cu păcatele lor.

Mărturisirea să se facă nu din silă sau nevoie, ci de bunăvoie şi de la sine, grăind împreună cu David: „Şi din voia mea mă voi mărturisi Lui". Să nu te asemeni şi tu, întru aceasta, împăratului Nabucodonosor, care nu a spus magilor visul pe care l-a avut, ca, pe urmă, magii să-l tălmăcească, ci a cerut ca aceia să-i spună şi visul şi tălmăcirea lui. „Deci, descoperiţi-mi visul precum şi tâlcuirea lui" (Daniil 2, 6). Dar tu, spune mai întâi visul – adică păcatele tale – şi atunci să le audă duhovnicul şi să le îndrepte.

Cum că mărturisirea trebuie să fie smerită

Se cuvine să te mărturiseşti întru smerenie, cu multă umilinţă şi cu inima zdrobită, precum şi-a mărturisit femeia desfrânată păcatele ei, precum cananeanca şi precum se ruga vameşul, pentru ca Dumnezeu să primească mărturisirea ta şi să-ţi dea iertarea păcatelor. Căci „inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi" (Psalmul 50, 18).

Această smerenie şi umilinţă trebuie să le arăţi încă şi atunci când te mustră duhovnicul pentru vreun păcat al tău, păstrând tăcerea şi fără să te mânii şi nici tăindu-i vorba, ci primind dojana cu bucurie, ca şi când ţi-ar face-o însuşi Dumnezeu. Ce zic, să o primeşti cu bucurie? Dacă s-ar putea, ar trebui să cazi la pământ ca un vinovat şi să-i scalzi picioarele cu lacrimile tale, cum te sfătuieşte Sf. Ioan Scărarul: ,,Fii, şi în purtare şi în cuget, ca un păcătos, la mărturisirea ta, căutând spre pământ şi, de este cu putinţă, să scalzi în lacrimi picioarele celui ce te lecuieşte, ca pe ale lui Hristos" (Cuvântul 4).

Cum că mărturisirea trebuie să fie întru învinovăţirea ta

Se cuvine să nu învinovăţeşti pe unul şi pe altul când te mărturiseşti, aducând cuvânt cum că ei au fost pricină de ai păcătuit. După cum şi Adam a dat vina pe Eva, şi Eva pe şarpe. Nu! Ci să te învinovăţeşti numai şi numai pe tine şi voinţa ta cea ticăloasă. „Dacă vrei să învinovăţeşti, învinovăţeşte-te pe tine", zice dumnezeiescul Gură de Aur (Omilia 51 la Matei)83. Şi alcătuitorul Pildelor: „Drept este cel ce se învinovăţeşte pe sine" (Pilde 18, 17) – „pe sine" zice, şi nu „pe alţii". Pentru ca nu cumva, căutând să împuţinezi cu mărturisirea păcatele sale, să ajungi să le înmulţeşti, adăugând şi osândirea. Şi, ce să spui duhovnicului, te sfătuieşte Ioan Scărarul: (Cuvântul 4): „Grăieşte şi nu te ruşina: a mea este umflătura, Părinte, a mea este rana, pricinuită de însăşi lipsa mea de grijă şi nu de altul. Nimeni nu este vinovat de aceasta: nici om, nici trup, nici altceva, ci numai lipsa mea de grijă".

Cum că mărturisirea trebuie să fie dreaptă

Se cuvine să te mărturiseşti întru adevărul şi dreptatea inimii tale, arătându-ţi toate păcatele, aşa cum le-ai săvârşit, cu toate împrejurările: locul, timpul, persoana, pricina, numărul şi felul (păcatului) (vezi cap. V al învăţăturii către duhovnic: „Despre împrejurări". Numai că numele acelor inşi cu care ai păcătuit nu trebuie să le arăţi). Mărturiseşte-le fără să adaugi sau să scazi; fără să spui jumătate din păcatele tale unui duhovnic şi jumătate – altuia, cum fac unii vicleni; fără să le spui cu cine ştie ce cuvinte meşteşugite cu care, în acelaşi timp, să-ţi şi ascunzi şi să-ţi arăţi păcatele, cu scopul să-ţi micşorezi ruşinea, ci să le mărturiseşti simplu şi drept, cu inimă fără vicleşug, ci adevărată. Fiindcă, dacă te mărturiseşti cu vicleşug şi doar pe deasupra, nu numai că mărturisirea ta va fi urâtă înaintea lui Dumnezeu, care iubeşte pururi adevărul: „Că iată adevărul ai iubit" (Psalmul 50, 7), ci încă şi păcatele tale pe care le-ai mărturisit vor încolţi din nou în tine, după puţină vreme, după cum încolţesc din nou şi perii albi la acei bătrâni care nu-i rad, decât doar pe deasupra. Cu aceasta te asemeni şi tu, într-această privinţă, cum spune David: „Ca un brici ascuţit ai făcut vicleşug" (Psalmul 51, 1).

Cum că mărturisirea trebuie făcută fără să te ruşinezi

Trebuie să te mărturiseşti fără să te ruşinezi, fiindcă ruşinea pe care o capeţi când te mărturiseşti, îţi aduce mărire şi har de la Dumnezeu, potrivit cu Sirah: „Este ruşine care aduce păcat şi este ruşine care aduce mărire şi har" (Isus Sirah 4, 23). Ruşinea aceasta te face să scapi de ruşinea ce va să fie în ziua înfricoşată a Judecăţii, potrivit cu Ioan Scărarul (Cuvântul 4): „Fără ruşine nu poţi să scapi de ruşine" şi, după cum zice Sf. Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu (Cuvânt la Botez): „Nu nesocoti mărturisirea păcatului tău, pentru ca, prin ruşinea de aici, să scapi de ruşinea de dincolo".

De ce te ruşinezi, păcătosule? Când săvârşeşti păcatul nu te ruşinezi, şi acum, când cauţi să te scapi de el, te ruşinezi? Ah, nebune! Şi nu ştii că ruşinea aceasta este de la diavol care, când faci păcatul îţi dă îndrăzneală şi neruşinare, iar când îl mărturiseşti, îţi dă frică şi ruşine? Aşa dă mărturie Sf. Ioan Gură de Aur: „Două sunt acestea: păcatul şi pocăinţa; în păcat – ruşine şi batjocură, în pocăinţă – laudă şi îndrăzneală. Dar Satana răstoarnă rânduiala şi dă, la păcat – îndrăzneală, şi la pocăinţă – ruşine. Tu, însă, să nu i te încrezi" (Cuvânt pentru mărturisire).

Pentru aceasta citim la Pateric că un părinte îmbunătăţit l-a văzut cu ochii lui pe diavol cum merge adesea la spovedaniile duhovnicilor, ca să insufle ruşine păcătoşilor care se mărturisesc acolo. Dumnezeu nu ţi-a dat drept duhovnic vreun înger sau vreun arhanghel ca să te ruşinezi, ci un om, supus patimilor ca şi tine, ca să nu te ruşinezi. Şi pentru ce să te ruşinezi? Iar dacă, să zicem, ai afla de la alţii sau ai bănui tu că duhovnicul tău dă pe faţă altora păcatele, acest fapt să nu te împiedice de la mărturisire, fiindcă este înşelăciune a diavolului, cu care caută să-ţi piardă sufletul. Ci mergi fără teamă şi mărturiseşte-ţi păcatele. Iar dacă acela ţi le dă pe faţă (ceea ce este foarte cu anevoie, ca să nu zic cu neputinţă să o facă), el are să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru răul acesta pe care îl face. Iar tu, odată spovedit, eşti pe deplin nevinovat şi iertat de păcatele tale. Aşa te încunoştiinţează Sf. Meletie Mărturisitorul (Treapta 171): „Dacă îţi dă în vileag şi-ţi defaimă mărturisirea, acesta va da socoteală lui Dumnezeu, la Judecată. Iar cel ce s-a spovedit (rămâne) întru totul nevinovat şi izbăvit pe deplin de greşelile lui".

Cei ce păcătuiau, în vechime, stăteau la poarta bisericii şi-şi mărturiseau păcatele la toată mulţimea care intra în biserică, după cum spune Sozomen: „Dintru început aşa au socotit preoţii să se arate, ca într-un teatru, mulţimii din biserică, păcatele, de către cel ce se mărturiseşte" (cartea 7, cap. 16). Canoanele 56 şi 75 ale Marelui Vasile spun acelaşi lucru.

Dreptul Iov nu se ruşina să se mărturisească în faţa mulţimii, după cum ne vesteşte el însuşi: „Căci nu am dat înapoi, faţă cu mulţimea gloatei, ca să mă mărturisesc înaintea lor" (Iov 31, 34). Şi tu, frate al meu, păcătos fiind, de ce să te ruşinezi, când te mărturiseşti unui singur om?

Cum că păcatele trebuie să fie arătate, fie aici, fie acolo

Una din două: sau aici, jos, trebuie să-ţi arăţi păcatele tale, frate, către duhovnicul, sau acolo, înfricoşatului Judecător. Dacă le ascunzi aici, află că acolo, înfricoşatul Judecător le va da, oricum, în vileag, înaintea tuturor îngerilor şi oamenilor, cu mare mustrare pentru tine. „Mustra-te-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale" (Psalmul 49, 22). Ce zic, Judecător? Însăşi păcatele tale nemărturisite te vor mustra atunci şi te vor da în vileag, la acel Scaun de judecată a toată lumea. „Lepădarea ta de credinţă te va pedepsi şi răutatea ta te va mustra" (Ieremia 2, 19). Vezi şi pe dumnezeiescul Gură de Aur care zice: „Acolo le vom vedea (greşelile noastre), în faţa ochilor, goale şi descoperite, şi vom plânge acolo şi (va fi) în zadar". Vezi şi mărturia Marelui Vasile, că vom vedea atunci păcatele noastre, pe fiecare cum s-a săvârşit („Învăţătură către duhovnic", cap. VIII).

Dacă vreun singur păcat va rămâne cumva nemărturisit, rămân neiertate şi celelalte

Dar, şi dacă vei mărturisi toate păcatele tale, şi vei ascunde, de ruşine, numai unul singur, află că nu numai şi păcatele pe care le-ai mărturisit rămân neiertate, dar îţi mai adaugi ţie, pe deasupra, şi un alt păcat, al furtişagului de cele sfinte, pentru această tăinuire, precum spune, în Cartea cea pentru mărturisire, Hrisant al Ierusalimului.

Vezi şi în Mântuirea Păcătoşilor, unde se arată că o femeie, deşi şi-a mărturisit toate celelalte păcate la un cucernic duhovnic, nu şi-a mărturisit un mare păcat al ei, iar un frate slujitor al duhovnicului a văzut cum ieşea din gura ei câte un şarpe pentru fiecare păcat mărturisit şi, la urmă de tot, a văzut un şarpe mare, cum şi-a scos de trei ori capul afară din gura femeii, apoi iarăşi l-a tras înăuntru şi nu l-a mai scos. Pentru aceasta, şi toţi ceilalţi şerpi care ieşiseră mai înainte s-au întors iarăşi şi au intrat în gura ei. Şi că, după moartea sa, acea nenorocită s-a arătat şezând pe un înfricoşat balaur, şi i-a spus duhovnicului ei şi fratelui că a fost pedepsită fiindcă nu şi-a mărturisit acel păcat. De aceea şi un dascăl te sfătuieşte cu înţelepciune că, dacă vrei să biruieşti pe diavol care îţi aduce ruşinarea, spune, mai înainte de toate celelalte, acel păcat de care te ruşinezi mai mult.

Mărturisirea se cuvine să fie plină de hotărâre

Trebuie să te mărturiseşti cu hotărâre, adică să arăţi, înaintea duhovnicului, o hotărâre temeinică şi statornică cum că vrei mai bine să mori de mii de ori decât să mai păcătuieşti cu voia ta, având ajutorul harului dumnezeiesc. Fiindcă, dacă nu iei o asemenea hotărâre în inima ta, puţin îţi va folosi zdrobirea inimii şi îngrijorarea, şi pocăinţa, cum spun, îndeobşte, toţi dascălii.

Pentru aceasta, câţi nu iau o atare hotărâre, au un picior la duhovnic şi altul în păcat. Se mărturisesc cu gura, iar cu inima gândesc iarăşi să săvârşească păcatul. Asemuindu-se, într-aceasta, cu câinele care, după ce a vărsat, se întoarce iarăşi la vărsătura lui, şi cu porcul care, după ce s-a spălat, se tăvăleşte iarăşi în noroiul de la început. Aceştia, după cum spune Fer. Augustin, nu retează păcatul şi amână aceasta pentru altă dată, şi se mărturisesc doar din obişnuinţă, pentru că vine – să zicem – Paştile sau Naşterea Domnului, sau pentru că sunt în primejdie de moarte, şi nu cu adevărat.

Citim la Pateric că un Părinte a văzut sufletele coborând în iad, cum cade zăpada pe pământ în mijlocul iernii. Şi oare de ce aceasta? Nu pentru că nu se mărturisesc creştinii (fiindcă rareori se întâmplă să moară cineva nespovedit), ci fiindcă nu se mărturisesc bine, cu hotărârea de a nu mai păcătui; fiindcă nu-şi sfâşie inima cu o durere adevărată, pentru o îndreptare hotărâtă, ci îşi sfâşie numai veşmintele, după cuvântul Proorocului, cu o durere mincinoasă şi prefăcută: „Sfâşiaţi inimile şi nu hainele voastre" (Ioil 2, 13).

Şi ce-ţi va fi ţie de folos, frate al meu, dacă spui doar: am păcătuit, mă pocăiesc. Un asemenea: „Am păcătuit" a spus şi Saul (I Regi 15, 24), a spus şi Iuda (Matei 27, 4), dar nu le-a folosit. De aceea şi Marele Vasile spune că nu se foloseşte de pe urma Mărturisirii, şi nu se mărturiseşte nicidecum acela care spune numai: „am păcătuit", dar stăruie iarăşi în păcat şi nu-l urăşte. Şi spune că nu trage nici un folos, de pe urma nedreptăţilor pe care i le-a iertat duhovnicul, dacă el iarăşi săvârşeşte nedreptăţi fiindcă nu cel ce zice: am păcătuit, şi pe urmă stăruie în păcat, se mărturiseşte (cu adevărat), ci acela care, după cuvântul Psalmului, şi-a aflat păcatul său şi l-a urât. „Căci ce folos înseamnă pentru bolnav îngrijirea doctorului, când el face mereu lucruri primejdioase pentru viaţă? Tot astfel cel ce săvârşeşte încă nedreptăţi, nici un folos nu capătă de pe urma nedreptăţilor care i s-au iertat" (Tâlcuire la Psalmul 35).

Întreaga ta pocăinţă înseamnă să te hotărăşti să-ţi schimbi viaţa. Să nu spui: „Dacă am să pot, am să mă îndrept" sau „Aş fi vrut să nu păcătuiesc". Nu aşa, ci să spui: „Hotărăsc să mă îndrept; vreau să nu mai păcătuiesc, cu o asemenea voinţă puternică, neschimbată şi hotărâtă după cum nu voiesc să beau vreodată un pahar plin cu otravă, după cum nu voiesc să mă prăbuşesc vreodată într-o prăpastie, şi după cum nu vreau să mă omor vreodată".

Deoarece însă voinţa omului nu poate să rămână tare fără ajutor dumnezeiesc, noi ţi-am alcătuit o rugăciune cum să ceri de la Dumnezeu acest ajutor. Pe aceasta să o vezi mai departe, la sfârşitul învăţăturii a şasea, pentru păzirea de sine.

Se cuvine să însemnăm aici că se face şi o a doua mărturisire a propriilor păcate, pentru trei pricini: 1) dacă cineva nu-şi mărturiseşte păcatele cu împrejurările lor şi cu pregătirea cuviincioasă, cu întristarea şi hotărârea (de a nu mai greşi) şi cu împlinirea canonului; 2) dacă nu s-a îndreptat şi nu s-a canonisit cum trebuie de duhovnic, după cum spun unii şi 3) după Simeon al Tesalonicului (Întrebarea 24)84, dacă odată ce a căzut din nou în aceleaşi păcate sau într-altele, care sunt urmare a celor dintâi, spune o dată cu păcatele din urmă şi pe cele dintâi, socotite ca nişte rădăcini şi pricini ale celor din urmă, sau pentru o mai mare zdrobire a inimii şi smerenie.

Şi stă scris în cartea ce se cheamă Învăţătură pentru cel ce se pocăieşte, că este un lucru foarte folositor dacă îşi face cineva şi o mărturisire cuprinzătoare şi deobşte a tuturor păcatelor pe care le-a săvârşit în întreaga viaţă (după cum fac cei ce vor să se preoţească şi cei ce sunt în primejdie de moarte), măcar o dată pe an şi, mai ales, dacă se întâmplă să meargă la un nou duhovnic. Deoarece, prin mijlocirea acestei cuprinzătoare mărturisiri, se strâng laolaltă toate păcatele ca nişte râuri şi alcătuiesc o mare întinsă sau sunt ca nişte munţi deasupra altor munţi, încât par că ajung până la cer, cum spune Ezdra: „Şi greşelile noastre s-au ridicat până la cer" (Ezdra 9, 6). Iar cel ce se mărturiseşte văzându-le pe acestea, dintr-o singură privire, îngrămădite laolaltă, capătă o mai mare ruşinare, o suferinţă mai mare, o mai mare smerire şi, drept urmare, se teme mai mult de dreptatea dumnezeiască pe care a mâniat-o atât de mult. Şi, pe lângă acestea, capătă o linişte mai deplină în cugetul său, şi i se vesteşte că păcatele îi vor fi iertate. Şi, din toate acestea, capătă o mare înfrânare şi piedică, spre a nu mai cădea din nou.

83 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, 51, VI, în col. PSB, vol. 23, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 597.

84 Sf. Simeon al Tesalonicului, op. cit., vol. II, p. 220.

 

CAPITOLUL III

 

CUM CĂ SE CUVINE CA PĂCĂTOSUL SĂ PRIMEASCĂ CU BUCURIE CANONUL SĂU. CE ESTE ÎMPLINIREA CANONULUI?

 

După mărturisire urmează a treia parte a pocăinţei, adică săvârşirea canonului, care este o împlinire prin fapte a canonisirii, precum o statorniceşte Gavriil al Filadelfiei în cartea lui Despre Taine. Aşadar şi tu, fratele meu păcătos, eşti dator să primeşti cu mare bucurie canonul care ţi-l va da duhovnicul, fie că e vorba de post, de plecări ale genunchilor, de milostenie sau de altceva. Şi, înainte de toate, să primeşti din tot sufletul îndepărtarea de la împărtăşire pe care ţi-o va hotărî. Fiindcă, cu această mică pedeapsă, îmblânzeşti marea urgie pe care o are Dumnezeu împotriva ta. Cu acest canon trecător scapi de canonul cel veşnic al iadului.

Pilde de cei care s-au canonisit pentru păcatele lor

Dacă sora lui Moise n-ar fi fost izgonită şapte zile din tabără, nu s-ar fi curăţit de lepră (Numeri 12). Dacă desfrânatul din Corint nu ar fi fost dat satanei, el nu şi-ar fi mântuit sufletul (I Corinteni 5).

Aşa şi tu, frate, dacă nu primeşti această mică pedeapsă a canonului, nici de lepra păcatului nu te vei curăţi pe deplin, nici sufletul tău nu se va mântui.

Neguţătorie este aceasta, iubitule, aducătoare de mult câştig şi însemnată, pentru cei înţelepţi: una dai şi scapi de milioane; primeşti (pedepse) trecătoare şi scapi de cele veşnice. Împăratul David, pentru ispăşirea păcatelor sale, a fost alungat din împărăţia sa de însuşi fiul său, Abesalom. Cutreiera munţii şi văile, desculţ, era ocărât şi lovit cu pietre de Şimei, dispreţuit de toţi. Şi tu cauţi să-l îmblânzeşti pe Dumnezeu fără nici un canon, om fără minte ce eşti!

Marele Teodosie85 împăratul a împlinit o vestită canonisire la Milan, aşa cum i-a fost hotărâtă de Sf. Ambrozie86. Împăratul Romanos87 cel bătrân, Lecapenul, din pricina jurămintelor pe care le călcase, pocăindu-se, s-a călugărit şi când era să mănânce pâine, avea (lângă el) un băieţaş care îl lovea cu un bici peste picioare, pentru canonisire, şi-i spunea: „Mergi, călugăr nevrednic, la trapeză". Şi alt împărat, pentru un omor pe care îl săvârşise, a fost canonisit să suie un munte înalt cu picioarele goale şi, acolo sus aflându-se, dezbrăcat de veşmântul împărătesc, a ţinut un post întreg de patruzeci de zile, numai cu pâine şi apă, în necurmată rugăciune şi tăcere, dormind pe pământul tare. Şi alţi mulţi împăraţi au îndurat cele mai aspre canonisiri pentru păcatele lor. Şi tu, păcătosule, eşti mai mare decât ei? Sau ai un trup mai de soi şi mai gingaş şi nu primeşti un canon atât de uşor, de la duhovnicul tău, pentru păcatele tale?

Să nu te înşele cugetul zicând că dai bani să-ţi răscumperi canonul. Împăraţii aceştia aveau bani mai mulţi decât tine şi puteau să dea milioane de galbeni ca să nu capete aceste canoane. Dar aceasta nu este cu putinţă să se întâmple, chiar dacă cineva ar da o întreagă împărăţie, fiindcă dreptatea nepărtinitoare a lui Dumnezeu în alt chip nu poate fi mulţumită, fără numai dacă trupul care a păcătuit, acela însuşi să se şi pedepsească.

Iar de se va afla vreun duhovnic iubitor de câştig şi-ţi va spune să-i dai bani şi el te iartă, ia aminte să nu-i dai crezare, fiindcă nu poate în asemenea chip să te ierte, şi-ţi pierzi doar banii tăi şi rămâi neiertat. Deoarece Sf. Isidor Pelusiotul88 scrie unui asemenea duhovnic că duhovnicii nu pot ierta pe bogaţi cu darea de bani, şi că ei nu sunt stăpâni şi domni ai iertării, sau moştenitori ai jertfelnicului dumnezeiesc, ca acei necredincioşi care ziceau: „Veniţi să moştenim altarul lui Dumnezeu". Căci, după cum a spus Apostolul, acei care aduc jertfa pentru înseşi păcatele lor nu pot, cu de la sine putere, să ierte păcatele celor nepocăiţi, chiar dacă ar fi bogaţi" (Epistola 1060 către Zosim). Caută şi la începutul capitolului IX din „Învăţătura către duhovnic".

Cel ce împlineşte canonul său este fiu adevărat al Bisericii

Dacă îţi împlineşti canonul duhovnicului tău, arăţi că într-adevăr te pocăieşti şi eşti fiu cu adevărat al lui Dumnezeu şi al sfintei Biserici care a hotărât această pedeapsă. Iar dacă, dimpotrivă, încalci canonul duhovnicului tău, acesta este un semn că pocăinţa ta nu este adevărată, ci mincinoasă, un semn că nu eşti fiu adevărat al lui Dumnezeu şi al Bisericii, cum grăieşte Pavel: „Răbdaţi spre înţelepţire. Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? Iar dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi" (Evrei 12, 7-8).

Cel ce se pocăieşte se cuvine să ceară de la sine un canon mai greu

Sfârşesc spunând că dacă din întâmplare duhovnicul doreşte să-ţi dea canon uşor, trebuie ca tu, de la tine, să-l rogi să-ţi dea mai multe, cum fac şi alţii mulţi, care se pocăiesc cu osârdie, ca să îmblânzească, mai vârtos, prin acest canon vremelnic, dumnezeiasca dreptate şi să te încunoştiinţezi mai bine că Dumnezeu te-a iertat de pedeapsa cea veşnică, pe care ai fi căpătat-o pentru păcat.

Păcătosul trebuie să-şi capete canonul său, fie aici în chip vremelnic, fie acolo pe veci

Pe scurt, îţi spunem, frate, că trebuie să alegi una din două: ori aici să primeşti, în chip vremelnic, canonul păcatelor tale, ori acolo, pentru vecie. Dacă-l primeşti aici, scapi de cel de acolo; dacă aici nu-l primeşti, va trebui să-l capeţi, fără greş, acolo, şi pe vecie. Precum şi Gavriil al Filadelfiei scrie în cartea sa Despre Taine: „Cel ce nu s-a supus (canoanelor) trebuie să fie trimis la scaunele de judecată de dincolo, şi va da socoteală de nelegiuirile pe care le-a săvârşit, ca unul ce a încălcat aşezămintele sfintei Biserici".

Cel ce se pocăieşte trebuie să urmeze îndepărtarea de la împărtăşire

Mai presus de toate îţi spunem, frate, că trebuie să stai departe de împărtăşire câţi ani îţi va fi hotărât duhovnicul, pentru că această îndepărtare este o canonisire a canonisirilor, trebuincioasă şi alcătuind adevărata ta pocăinţă. Fiindcă, dacă vei cuteza să te împărtăşeşti în aceşti ani, vei ajunge un al doilea Iuda şi, dacă vei sili pe duhovnic să te ierte, tu nu vei mai fi un om care se pocăieşte, ci un asupritor şi un tiran care silniceşte legile dumnezeieşti şi canoanele sfintelor sinoade şi ale Părinţilor. Pentru aceasta, dumnezeiasca Cuminecare îţi va fi ţie nu pentru iertare, ci pentru o mai mare osândă şi pedeapsă. Şi, ca să înţelegi mai bine acest lucru, caută la pilda aceasta.

După cum, dacă un om care are răni pe trup merge şi le arată doctorului şi capătă de la el poruncă cum să ia cutare plasture pentru răni şi, pe deasupra, să nu bea vin şi să nu mănânce cutare mâncare, pentru că altminteri rănile nu i se vindecă, tot aşa şi tu, frate al meu, porţi răni nevăzute în sufletul tău, anume păcatele. Ai mers şi le-ai arătat duhovnicului, adică le-ai mărturisit. Duhovnicul a hotărât să pui un plasture peste ele, adică canonul postirii, al hranei uscate, al plecării genunchilor, al milosteniei şi al rugăciunii. Pe lângă acestea, ţi-a prescris să nu bei şi să nu mănânci cutare mâncare, adică să nu te împărtăşeşti cu dumnezeieştile Taine. Aşadar, dacă nu-i vei da ascultare şi vei mânca, ce se întâmplă? Rănile şi păcatele tale nu se vindecă, ci ajung mai cumplite şi mai întinse. Ce zic că nu se vindecă? Ţi se trage încă şi moartea, sufletească şi trupească, cum spune dumnezeiescul Pavel: „De aceea mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit" (I Corinteni 11, 30). Adică, deoarece unii se împărtăşesc, nevrednici fiind, ajung neputincioşi şi bolnavi, şi mulţi dintre ei chiar au şi murit.

Dacă cineva, nedumerit, ar spune că deoarece prin rugăciunea cea de iertare a duhovnicului se iartă păcatul celui ce se pocăieşte, de ce acestuia să nu i se îngăduie să se împărtăşească, odată ce a fost iertat şi îndreptăţit? La aceasta răspundem în trei chipuri:

1) Adevărat se iartă păcătosului păcatul, însă nu de-a dreptul, ci socotind că el va împlini canonul şi va sta departe de Cuminecare (fiindcă de aceea duhovnicul, înainte de iertare, îi hotărăşte canonul şi lipsirea de Taine);

2) Adevărat se iartă păcatul, nu însă şi pedeapsa şi certarea pentru păcat, cu alte cuvinte canonul, în care se cuprinde şi îndepărtarea de la Cuminecare. Fiindcă păcatul lui David s-a iertat şi de Dumnezeu când Natan i-a spus: „Domnul a ridicat păcatul tău", dar nu s-a iertat şi pedeapsa pentru păcatul lui, fiindcă după această iertare el a fost izgonit din împărăţia sa de către fiul său, Abesalon, şi sabia nu s-a îndepărtat de casa lui şi a pătimit alte nenumărate răutăţi, după cum însuşi Natan i le proorocise; şi

3) Adevărat se iartă greşeala păcătosului, dar este nevoie ca acesta să fie pus la încercare şi, cu timpul, să fie întărit în harul lui Dumnezeu.

În sfârşit, îţi spunem, frate, că acel canon pe care ţi-l va da duhovnicul trebuie să-l împlineşti, pe cât este cu putinţă, mai repede, câtă vreme te afli în harul lui Dumnezeu, şi să nu amâni, fiindcă nu ştii ce ţi se va întâmpla în ziua viitoare: „Căci nu ştii la ce poate da naştere ziua de mâine" (Pildele lui Solomon 27, 1).

85 Teodosie cel Mare, împărat între 379 şi 395.

86 Sf. Ambrozie al Milanului (339-397).

87 Romanos I Lecapenos (cca. 870-948), împărat între 919 şi 945.

88 Sf. Isidor Pelusiotul s-a născut aproximativ pe la 360 în Alexandria Egiptului. Data morţii sale este situată între anii 435 şi 440. Biserica noastră îl prăznuieşte la 4 februarie.

 

CAPITOLUL IV

 

CUM SĂ SE PĂZEASCĂ PĂCĂTOSUL DUPĂ MĂRTURISIRE

 

Iar după ce te-ai mărturisit şi ţi-ai primit canonul de la duhovnicul tău, pentru ca să te păzeşti să nu cazi din nou în acelaşi păcat sau într-altele, foloseşte-te de aceste cinci (povăţuiri) ca de nişte leacuri care să te păzească:

Întâia păzire: aducerea aminte a păcatelor

Să nu uiţi, ci să-ţi aminteşti pururea de păcatele pe care le-ai săvârşit. Aşa îţi porunceşte Dumnezeu, prin mijlocirea lui Isaia: „Eu sunt Acela Care şterge păcatele tale şi nu îşi mai aduce aminte de fărădelegile tale" (Isaia 43, 25-26). Aceasta să faci – adică să-ţi aminteşti păcatele tale – nu ca să-ţi chinuieşti cugetul, îţi spune dumnezeiescul Gură de Aur (Omilia IV, la Statui), ci să-ţi pedepseşti sufletul, ca să nu zburde în patimi şi să nu mai cadă iarăşi într-aceleaşi. Ca să cunoşti, prin aducerea aminte, marele dar ce l-ai primit de la Dumnezeu, ca să-ţi ierte atât de multe păcate, precum şi Pavel şi-a adus pururea aminte cum a prigonit Biserica, pentru ca să arate cât de mare este harul lui Dumnezeu, spune Gură de Aur (Cuvântul 36 la I Corinteni).89

Unul care a scăpat dintr-o mare primejdie, când şi-o aminteşte tremură şi se înfricoşează, şi frica aceasta îl face să nu mai cadă iarăşi în aceeaşi primejdie. Astfel David, şi după ce i-au fost iertate păcatele, şi le amintea întotdeauna şi le avea înaintea ochilor lui. De aceea şi zicea: „Şi păcatul meu înaintea mea este pururea" (Psalmul 50, 14).

Dacă voieşti – îţi spune Fer. Augustin – să-şi întoarcă Dumnezeu faţa Sa de la păcatele tale, trebuie ca tu să le ai pururea înaintea ta, să le priveşti şi să plângi pentru ele. Dacă tu vei scrie şi-ţi vei aminti păcatele tale, dumnezeiescul Gură de Aur te încredinţează că Dumnezeu le va şterge şi le va ierta. Iar dacă tu le vei şterge de unde le-ai scris şi le vei uita, Dumnezeu le va scrie şi-Şi va aminti de ele. Şi iarăşi, spune acelaşi: „Căci nu este nici un alt asemenea leac, pentru iertarea păcatelor, precum neîncetata lor aducere aminte şi necurmata lor osândire" (Cuvântul 2, cum că spre folos este că proorocirile nu sunt limpezi).

Te sfătuieşte însă Sf. Marcu Pustnicul90, ca atunci când îţi mărturiseşti lui Dumnezeu păcatele tale, să-ţi aminteşti de ele nu după felul lor, aducându-ţi în închipuire împrejurările şi oamenii cu care ai păcătuit, fie din pricină că, fiind tu încă împătimit şi iubitor de plăceri, pofteşti iarăşi la ele şi te tulburi; fie că aducându-ţi aminte de ele, după chipul lor şi cu durere, să nu cazi în deznădejde.91 Asemenea şi Sf. Ioan Scărarul zice ca mai cu seamă să te fereşti când este vorba de păcatele trupeşti pe care le-ai săvârşit: să nu-ţi aduci în minte împrejurările şi oamenii cu care ai păcătuit, fiindcă îţi întinezi mintea. Să-ţi aminteşti doar că eşti păcătos şi că ai săvârşit multe păcate, cu care ai mâniat pe Dumnezeu.

A doua păzire: să fugi de ceea ce este pricină a păcatului

A doua păzire foloseşte-o ca să fugi de pricinile păcatului fiindcă, potrivit cu legile filosofilor, aceleaşi pricini aduc întotdeauna şi aceleaşi urmări. Fugi, dar, frate, de priveliştile cele rele, de vorbirea şi întovărăşirea cu cei fără rânduială şi, mai cu seamă, fugi de vorba şi prietenia cu oamenii cu care ai păcătuit trupeşte; fiindcă una din două: sau tu trebuie să fugi de ei, sau ei trebuie să se îndepărteze de tine şi să-i alungi, dacă-i ai în casă la tine, fie că este slujnică, fie că este argat şi, pe scurt, fie că este unul dintr-ai tăi, şi prieten. Căci despre aceştia a vorbit Domnul: „Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă" (Matei 5, 29).

Şi să nu te încrezi niciodată, zicând: eu pot să mă întovărăşesc cu oameni vătămători şi să nu mă vatăm. Înşelător este gândul acesta, fiindcă stă scris: „Nu te încrede în duşmanul tău niciodată" (Isus Sirah 12, 10).

Şi unii dascăli sunt de părere că acel prea înţelept Iosif, dacă n-ar fi fugit din iatacul stăpânei sale, de bună seamă ar fi căzut în păcat. Cine se teme de primejdie nu va cădea într-însa, dar cine o îndrăgeşte, acela va cădea: „Cel ce iubeşte primejdia, în primejdie va pieri" (Isus Sirah 3, 24). De aceea şi dumnezeiescul Gură de Aur spune: „Cel ce nu fuge departe de păcate, ci merge aproape de ele, cu frică va trăi şi de multe ori va cădea într-însele" (Cuvântul 15 la Statui).

A treia păzire: mărturisirea cea deasă aduce cinci lucruri bune

De a treia păzire foloseşte-te, spovedindu-te des, aşa încât, dacă este cu putinţă, să alergi îndată la duhovnic, nu doar când vei săvârşi un păcat mare şi de moarte, ci şi când vei săvârşi unul mic şi care se iartă.

Fiindcă, după cum rănile care sunt arătate doctorului nu se măresc, tot aşa şi păcatele, când sunt mărturisite, nu sporesc, după cuvântul Scărarului: „Vânătăile care sunt date la iveală nu se vor înrăutăţi, ci se vor tămădui" (Cuvântul 4, pentru ascultare)92.

Berzele au un obicei: când li se strică cuibul, nu se mai duc acolo; aşa şi demonii fug de cel ce se spovedeşte des, fiindcă, prin mărturisirea deasă, îşi pierd cuiburile şi mrejele lor, după cum i-au spus demonii înşişi unui bărbat îmbunătăţit, că nu au înlesnire şi nici putere împotriva cui se spovedeşte des. Şi pe lângă acestea au mai spus că, în vreme ce omul se află nespovedit, toate mădularele lui sunt ca şi legate de păcat şi nu se pot mişca spre a săvârşi binele. Şi, când se va fi spovedit, numaidecât ele sunt dezlegate.

Şi pentru ce altceva Neeman Sirianul nu s-a scăldat doar o singură dată în Iordan, ci de şapte ori?93 Pentru a ne învăţa pe toţi, mici şi mari, patriarhi şi arhierei, duhovnici şi preoţi, să ne spovedim de şapte ori, adică des şi de multe ori (pentru că numărul şapte se foloseşte pentru: „de multe ori", în dumnezeiasca Scriptură) şi să ne scăldăm în apele pocăinţei, al cărei chip fusese Iordanul, pentru că într-însul boteza înaintemergătorul „Botezul pocăinţei, întru iertarea păcatelor" (Marcu 1, 4).

Am spus să se mărturisească des şi prea cinstiţii patriarhi şi arhierei şi duhovnici şi preoţi, ca să răstorn obiceiul prea rău care domneşte în multe locuri, ca asemenea sfinţite feţe să nu se spovedească. Mă minunez din ce pricină se îndeamnă să facă aceasta.

Dacă, pe de o parte, socotesc că ei nu fac păcate, să mă ierte, dar socoteala aceasta a lor este greşită, fiindcă Evanghelistul Ioan strigă: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine" (I Ioan 1, 8). Numai Papa, ca un mincinos, şi-a luat îndrăzneală să se laude a fi fără de păcat, dar niciodată vreunul din patriarhii sau arhiereii răsăriteni.

Iar, pe de altă parte, dacă socotesc că, fiind feţe sfinţite, nu au datoria să se spovedească des, ca şi mirenii, nici această socoteală a lor nu este îndreptăţită, fiindcă dumnezeiescul Iacov, când a spus: „Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele" (Iacob 5, 16), nu a deosebit pe cei sfinţiţi de mireni, ci, de-a dreptul şi fără deosebire, a spus să se spovedească şi cei sfinţiţi, şi mirenii.

Fiindcă şi doctorii când se îmbolnăvesc au nevoie de alţi doctori, şi proorocii de alţi prooroci, când păcătuiesc, după dumnezeiescul Gură de Aur, care spune: „Atunci Natan a mers către David, prooroc către prooroc merge. Dar cum David, prooroc fiind, nu se tămăduieşte pe sine? Ci, precum doctorii, când se îmbolnăvesc, au nevoie de alţi doctori, pentru că boala le vatămă meşteşugul, la fel şi aici" (Tălmăcire la Psalmul 50).

Iar dacă se şi ruşinează, să ia pildă de la arhiereul Potamon, care s-a mărturisit nu înaintea unui duhovnic, ci a unui întreg sinod. Dacă un Ioan Evanghelistul a dat mărturie: „Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele" (I Ioan 1, 9), aceste sfinţite mărimi de ce să nu se mărturisească? Pentru aceasta, prea sfinţi Părinţi, mă închin vouă şi vă rog, pentru dragostea lui Dumnezeu, să vă spovediţi şi să nu daţi o rea pildă mirenilor, să nu se spovedească nici ei. Ci precum vă faceţi chip al tuturor bunătăţilor şi pildă pentru ei, aşa să vă faceţi şi o bună pildă pentru deasa mărturisire. Că şi Simeon al Tesalonicului spune că arhiereii şi preoţii trebuie să slujească şi să se cuminece cu luare-aminte şi cu umilinţă şi cu mărturisire.

Pentru că deasa mărturisire, pe lângă că slăbeşte puterea demonilor, precum am spus, mai aduce încă şi alte cinci lucruri bune celui ce se mărturiseşte des.

Întâiul folos al mărturisirii dese

După cum copacii care se răsădesc des nu pot să prindă rădăcini adânci în pământ, tot aşa şi deasa mărturisire nu lasă obiceiurile şi deprinderile rele ale păcatului să capete rădăcini adânci în inima celui ce se spovedeşte des. Sau, mai bine zis, după cum un copac bătrân şi mare nu poate fi doborât dintr-o singură lovitură, tot aşa un obicei şi o deprindere, vechi şi rele, nu le poate desrădăcina şi nimici cu totul doar o singură suferinţă a inimii – şi aceea, poate, nedesăvârşită – pe care a arătat-o cel ce se pocăieşte, la spovedanie. Cu toate că păcatul lui a fost iertat prin rugăciunea de iertăciune a duhovnicului.

Al doilea folos al mărturisirii dese

Cine se spovedeşte des are mare uşurinţă întru a-şi cerceta cu amănunţime cugetul şi a-şi afla numărul păcatelor sale. Deoarece uşurându-se neîncetat de mulţimea păcatelor sale, prin deasa mărturisire, acestea rămân tot mai puţine. Pentru aceasta, poate şi el să le găsească mai bine şi să şi le amintească.

Iar cel care nu se mărturiseşte des, datorită numărului mare de păcate care se îngrămădesc asupra lui, nu poate nici să le afle ca amănunţime şi nici să şi le amintească, ci, de multe ori, uită multe şi grele păcate de ale sale care, dacă rămân nemărturisite, rămân, prin urmare, şi neiertate. Pentru aceea, diavolul are să i le amintească în ceasul morţii sale, şi atât de mult îl va stânjeni, încât îl vor trece sudorile morţii şi va plânge, sărmanul, dar fără nici un folos, fiindcă atunci nu mai poate să le mărturisească.

Al treilea folos al mărturisirii dese

Cel ce se mărturiseşte des chiar de va săvârşi vreodată un păcat de moarte, îndată, însă, după ce s-a mărturisit, intră în harul lui Dumnezeu, şi câte fapte bune va face, îl vor învrednici de viaţa cea veşnică.

Iar cel ce nu se mărturiseşte des, dacă, să zicem, săvârşeşte şi el acelaşi păcat de moarte şi nu aleargă neîntârziat să se spovedească, câtă vreme rămâne nespovedit, nu numai că este lipsit de harul lui Dumnezeu, dar şi lucrurile bune pe care le face de la sine: posturi, privegheri, metanii mari şi altele asemenea nu sunt vrednice pentru a-i câştiga plată şi viaţă veşnică. Pentru că sunt lipsite de harul lui Dumnezeu, care este începutul şi temelia tuturor faptelor care duc la mântuire. Vezi şi cap. X al „Învăţăturii către duhovnic".

Al patrulea folos al mărturisirii dese

Cel ce se mărturiseşte des este mai încredinţat că moartea îl va afla în harul lui Dumnezeu şi că astfel va fi mântuit. Şi diavolul, care este pururi obişnuit să meargă la morţi, nu numai la moartea păcătoşilor, dar şi la cea a sfinţilor, cum spune Marele Vasile (în tâlcuirea Psalmului 7)94 şi încă şi la aceea a Domnului, potrivit cu cuvântul: „Vine şi stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine" (Ioan 14, 30), şi diavolul, zice, care merge la morţile oamenilor, să vadă dacă va găsi ceva, va merge şi la acesta, dar nu va afla nimic, fiindcă acesta i-a luat-o înainte, şi socotelile lui sunt limpezi, iar catastifele lui sunt bine cumpănite, datorită desei mărturisiri. Iar cel ce nu se spovedeşte des este foarte cu putinţă să moară nespovedit şi astfel să fie pierdut pe vecie, deoarece cade iarăşi cu uşurinţă în păcat şi nu se spovedeşte, iar moartea vine pe neaşteptate.

Al cincilea folos al mărturisirii dese

Al cincilea şi cel din urmă folos pe care îl pricinuieşte deasa mărturisire este că îi împiedică şi-i înfrânează pe oameni de la păcat. Fiindcă cel ce se spovedeşte des, când îşi aminteşte că peste puţine zile are să se spovedească, chiar dacă îşi are gândul la păcat, este împiedicat, socotind ruşinea pe care o va simţi când se va mărturisi şi dojana pe care o va auzi de la duhovnic. Pentru aceasta şi Sf. Ioan Scărarul a scris: „Nimic nu da diavolilor şi gândurilor (vinovate) atâta putere asupra noastră, cât faptul de a le lăsa pe acestea nemărturisite să fie hrănite în inimă". Şi, iarăşi, „Un suflet care înţelege mărturisirea este oprit, ca de un frâu, să mai păcătuiască, fiindcă pe cele nemărturisite le săvârşim fără sfială, cum ar fi în întuneric" (Cuvântul 4). De aceea, acelaşi Sfânt grăieşte pentru fraţii acelei minunate chinovii pe care o descrie, că ei aveau câte o tăbliţă atârnată de cingătoarea lor pe care îşi scriau gândurile în fiecare zi şi le spuneau, spovedindu-se, acelui mare stareţ.

Aşadar, frate al meu păcătos, aflând de acestea, mergi mai des la sfinţita Mărturisire, căci cu cât mai des mergi la această baie, cu atât te vei curăţa. Nu amâna timpul potrivit zicând: să fac acest lucru şi pe urmă merg să mă spovedesc. Fiindcă Dumnezeu, deşi de multe ori se arată îndelung răbdător, dar totdeauna soseşte la timp. „Să nu zici: Am păcătuit şi ce mi s-a făcut mie? Că Domnul este îndelung-răbdător. Că mila şi mânia de la El sunt şi peste cei păcătoşi se va odihni mânia Lui" (Isus Sirah 5, 4 şi 7).

Adu-ţi aminte mereu de Samson care, deşi de trei ori a izbutit să-şi rupă legăturile cu care îl legaseră cei de alt neam cu el, a patra oară, n-a mai izbutit să le rupă şi să scape. „Voi face ca mai înainte şi mă voi scăpa de ei. Dar nu ştia că Domnul se depărtase de el" (Judecători 16, 20). Aşa şi tu, frate, cu toate că o dată şi de două ori şi de trei ori, păcătuind şi zăbovind să te îndrepţi şi să te spovedeşti, mai târziu te-ai învrednicit să te spovedeşti şi să te îndrepţi. Dar dacă a patra oară păcătuind amâni vremea potrivită pentru mărturisire, poate că nu te vei mai învrednici de ea, ci vei muri nespovedit. Care lucru să dea Domnul să nu se întâmple niciodată vreunui creştin.

A patra păzire: aducerea aminte a lucrurilor celor de apoi

Foloseşte cea de-a patra păzire, frate, ca să-ţi aminteşti de cele de apoi ale tale, adică să cugeţi necontenit la moartea ta, la înfricoşata Judecată a lui Dumnezeu, la pedeapsa cea veşnică şi la veşnica desfătare a Raiului. Fiindcă aducerea aminte şi teama de acestea patru se fac întru tine ca un frâu puternic, care nu te lasă să păcătuieşti. După cum grăieşte Duhul Sfânt prin Sirah: „În tot ce faci, adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată" (7, 38).

Aşadar atunci când gândul cel viclean şi diavolul, ca şi patimile tale se luptă cu tine şi te îndeamnă să păcătuieşti, întâi pune în faţa ta moartea şi cugetă că însuşi acest trup al tău, care acum pofteşte să curvească, sau să ucidă, sau să fure, sau să săvârşească vreun păcat, acesta va să moară şi să-şi piardă frumuseţea, sănătatea, grăsimea şi toate puterile lui şi să ajungă un hoit slut, fără de chip, fără frumuseţe, fără suflet. Gândeşte că acesta are să fie înmormântat într-un mormânt prea întunecat şi acolo are să se risipească şi să ajungă hrană viermilor, împuţiciune, putreziciune şi pulbere.

Adu-ţi aminte câtă spaimă, câtă durere, câtă groază vei încerca atunci când sufletul ţi se desparte de trup, când îţi stau în preajmă diavolii ca să te răpească şi nu se află nimeni ca să te ajute.

Să iei aminte că acelaşi lucru are să se întâmple şi acelei persoane cu care doreşti să săvârşeşti păcatul. Fiindcă acest trup pe care acum tu îl iubeşti şi-l pofteşti atât de mult peste puţin are să se facă după moarte deopotrivă: un hoit nefericit, putreziciune, hrană viermilor şi împuţiciune.

Şi, mai presus de toate acestea, aminteşte-ţi că însăşi moartea este ca un fur atât de neaşteptat, încât nu ştii niciodată când vine la tine. Se poate să vină în această zi, în acest ceas, în această clipă şi tu, care te simţeai bine ziua, să nu apuci să mai vezi seara, şi tu, care ai ajuns până seara, să nu mai apuci a doua zi, după cum a grăit Domnul: „Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului" (Matei 25, 13).

Trage învăţătură din acestea, frate al meu, şi spune aşa în sinea ta: dacă eu am să mor şi poate de o moarte năpraznică, ce am să ajung, nefericitul de mine? Ce-mi va folosi atunci dacă mă voi bucura de toate plăcerile lumii? Ce voi câştiga dacă săvârşesc acest păcat? Ce-mi va rămâne, dacă voi făptui această ticăloşie? Mergi înapoia mea, satano, şi tu, gând viclean; nu vreau să te ascult şi să cad în păcat!

În al doilea rând, dacă vrei să nu păcătuieşti, pune-ţi în faţă ziua înfricoşată a Judecăţii şi adu-ţi aminte de toate cele ce se vor întâmpla atunci, cum adică cerul se va înfăşura ca o hârtie, cum stelele vor cădea din cer; cum soarele şi luna se vor întuneca; munţii şi colinele se vor topi ca ceara; marea se va spăimânta şi va scădea; stihiile vor arde; pământul se va cutremura; mormintele se vor deschide şi vor învia toţi oamenii, de la Adam până la sfârşitul lumii, ca să se înfăţişeze înaintea înfricoşatului Judecător; cum de frică se vor cutremura până şi îngerii din cer; cum au să se deschidă catastifele şi cum are să fie judecat fiecare, urmând să dea socoteală în amănunt pentru faptele lui rele pe care le-a săvârşit şi pentru gândurile rele pe care le-a gândit.

Aşadar, păcătosule, aşa să grăieşti gândului tău: dacă eu am să păcătuiesc acum, ce am să fac atunci, în ziua şi în ceasul acela înfricoşat? Cum mă voi apăra pentru acest păcat, faţă de acel Judecător nemitarnic şi nepărtinitor? Ah! câtă teamă şi cutremur voi încerca, nenorocitul de mine. Vai! vai! cum voi putea să mă ţin pe picioare, când voi auzi hotărârea aceea cutremurătoare: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, cel pregătit pentru diavol şi pentru îngerii lui". Vai! vai! câtă ruşine voi încerca atunci, când voi sta gol, dat în vileag, înaintea a toată acea adunare a întregii lumi: a îngerilor, a sfinţilor, a drepţilor, a păcătoşilor şi a toată omenirea. Desigur, neputând să îndur acea necinstire şi ruşine, necuprinsă cu mintea, am să grăiesc munţilor şi măgurilor să se prăbuşească şi să mă zdrobească, ca să nu mă mai arăt în ochii oamenilor şi ca să scap de urgia unui asemenea înfricoşat Judecător: „Strigând munţilor şi stâncilor: Cădeţi peste noi şi ne ascundeţi pe noi de faţa Celui ce şade pe tron şi de mânia Mielului" (Apoc. 6, 16).

De voieşti să nu păcătuieşti, frate al meu, pune înaintea ta toate felurile înfricoşate de pedeapsă pe care le-a aflat dreptatea lui Dumnezeu ca să pedepsească păcatul, adică necurmata lipsire de Dumnezeu, întunericul cel mai din afară, focul cel nestins, viermele cel neadormit, străfundul cel prea rece, plânsetul cel nemângâiat, scrâşnirea dinţilor şi celelalte cazne nenumărate şi felurite. Şi, mai presus de toate, că te vei găsi pururea întovărăşit cu înşişi acei demoni, duşmanii tăi, pe care îi urăşti atât de mult, pentru că ţi-au pricinuit atâtea suferinţe. Lucru care este mai cumplit decât celelalte feluri de pedeapsă, potrivit cu Sf. Maxim. Căci, spune acesta, în cuvântul de sfătuire către Gheorghe eparhul Africii, următoarele: „Şi, ceea ce este mai josnic între toate şi mai greu de spus cu adevărat, lucru pe care nu pot măcar să-l grăiesc, cu atât mai mult să-l îndur (izbăveşte-ne, Hristoase, şi scapă-ne de această durere): despărţirea de Dumnezeu şi de Sfintele Sale Puteri, şi vieţuirea laolaltă cu diavolul şi demonii săi vicleni, care va fi veşnică… Şi cea mai grea şi mai cumplită dintre pedepse este să stea de-a pururi împreună cei ce urăsc cu cei ce sunt urâţi". Apoi, ţine minte că toate aceste suferinţe vor fi pedeapsă păcătoşilor, nu pentru o sută de mii de ani, nu pentru o mie de milioane, ci în vecii vecilor, fără nădejdea că li se va pune capăt vreodată.

Aşadar aşa să-ţi vorbeşti în tine însuţi: dacă eu nu pot să rabd durerea pricinuită de un os al meu, când iese din locul lui, cum voi răbda, nefericitul de mine, îndepărtarea veşnică de Dumnezeu, care este tot ce e mai lăuntric în fiinţa mea? Dacă eu nu pot îndura să fiu aruncat doar pentru un ceas într-un cuptor, chiar dacă mai înainte m-aş fi bucurat de toate plăcerile lumii, cum voi suferi să mă aflu pe vecie în cuptorul acela al focului nestins? Blestemat să fii, păcătosule, care mă stânjeneşti!

Nu, nu te voi săvârşi, şi pentru o singură măruntă plăcere să dobândesc o veşnicie de suferinţe şi să plâng, nemângâiat, ca un smintit, precum acel Ionatan: „Doar am gustat puţină miere cu vârful toiagului pe care îl aveam în mână, şi iată trebuie să mor" (I Regi 14, 43).

A cincea păzire: cunoaşterea păcatului

A cincea păzire foloseşte-o, frate, cunoscând bine ce lucru rău este păcatul şi, mai ales, cel de moarte. Fiindcă toţi oamenii pentru aceasta săvârşesc păcatul, fiindcă nu ştiu cât de mare rău este. De aceea şi în multe părţi ale dumnezeieştii Scripturi, păcătoşii se numeau nesocotiţi şi neştiutori. Astfel, noi aici îţi vom da (putinţa) să cunoşti răutatea păcatului, nu în deplinătatea lui, fiindcă nici o minte nu poate să-l înţeleagă pe deplin: „Greşelile cine le va pricepe?" (Psalmul 18, 13), ci numai cât este cu putinţă: 1) din însuşi păcatul, 2) din împrejurările lui, 3) după pedeapsa pe care a primit-o de la Dumnezeu.

Cunoaşterea păcatului din el însuşi

Păcatul este un rău nemărginit, fiindcă este o ocară faţă de Dumnezeu cel nemărginit şi o defăimare a nemărginitei Sale măreţii.

Deoarece atunci când, să zicem, tu ai să săvârşeşti un omor, sau curvie, sau furtişag, sau vreun alt păcat, gândeşte-te că Dumnezeu stă de o parte a ta şi diavolul de cealaltă parte. Dumnezeu îţi spune: omule, să nu faci acest păcat, fiindcă este ceva împotriva legii Mele, fiindcă dacă nu-l vei face vei câştiga un Rai veşnic, iar dacă îl vei face vei dobândi o pedeapsă veşnică. Diavolul, iarăşi, îţi spune: săvârşeşte acest păcat şi nu mai ţine seama nici de ocara pe care acesta i-o aduce lui Dumnezeu, nici de pedeapsa pe care o vei căpăta mai pe urmă.

Tu, aşadar, dacă vei asculta de diavol şi vei săvârşi acest păcat, ce faci? Aduci ocară lui Dumnezeu, dispreţuieşti Legea Sa, înjoseşti măreţia Sa, şi dacă nu cu vorba, însă cu fapta se vede că-I spui cuvintele lui Iov: „Îi spun Domnului: în lături de la mine, nu vreau să cunosc căile Tale" (21, 14). Mie nu-mi pasă de Tine, eu nu doresc Raiul Tău, nu pun preţ pe pedeapsa Ta, nu mă tem de urgia Ta, nu Te cunosc drept stăpân al meu. Pentru aceasta nu vreau să ascult glasul şi porunca Ta. Asemănându-te şi tu cu încăpăţânatul Faraon, care spune: „Cine este acela Domnul ca să-I ascult glasul… Nu cunosc pe Domnul" (Ieşirea 5, 2).

În acest chip, deci, ocărând şi dispreţuind pe Dumnezeu, greşeşti întru toate, precum stă scris în Lauda celor trei tineri: „greşit-am întru toate". Îl dispreţuieşti ca şi cum nu ar fi pe Dătătorul legii, nevoind să păzeşti legea Lui. Îl dispreţuieşti pe Stăpân, nesupunându-te stăpânirii Lui. Îl dispreţuieşti pe Atoatefăcătorul, întorcând împotriva Lui fiinţa ta, mintea ta, voinţa ta şi toate câte le-ai primit de la El. Greşeşti întru toate, fiindcă îl dispreţuieşti pe El, ca şi cum n-ar fi ţelul (nostru) cel mai de pe urmă, neîngrijindu-te de fericirea pe care ţi-a făgăduit-o. Îl dispreţuieşti, ca şi cum n-ar fi Răscumpărătorul, nesocotind sângele pe care l-a vărsat şi moartea dureroasă pe care a suferit-o pentru tine. Îl dispreţuieşti ca şi cum n-ar fi Judecătorul, netemându-te de înfricoşata Lui hotărâre, nici de mânia Lui, nici de pedepsele Lui. Îl dispreţuieşti, ca şi cum n-ar fi un prieten, nedorind prietenia Lui, nici darurile Lui. Îl dispreţuieşti ca şi cum nu ar fi Tatăl, lepădându-te de moştenirea Lui şi de vrednicia de a fi între cei înfiaţi de El.

Greşeşti întru toate, fiindcă dispreţuieşti milostivirea Lui, folosindu-te de ea ca de o unealtă, ca să păcătuieşti fără nici o înfrânare. Îi dispreţuieşti bunătatea Lui făcând-o să te rabde pe tine, cel ce te-ai lepădat de El, şi să-ţi slujească la acele fapte pe care ea le împiedică. Îi dispreţuieşti dreptatea Lui, nesocotind pedepsele la care aceasta îi supune, în toată lumea, pe atâţia şi atâţia nelegiuiţi cum eşti şi tu. Dispreţuieşti veşnicia Lui, făptuind păcatul care, dacă ar fi vreun mijloc să strice fiinţele lui Dumnezeu şi toată măreţia Lui, precum şi mărirea şi viaţa şi împărăţia Lui, păcatul tău le-ar strica pe toate acestea.

Şi, ca să vorbesc pe scurt, tu în toate păcătuieşti, fiindcă dispreţuieşti toate însuşirile, întru totul desăvârşite, prea frumoase şi nemărginite ale lui Dumnezeu, şi foloseşti toate bunătăţile firii şi toate bunătăţile dumnezeiescului Său har, ca şi cum ar fi tot atâtea arme, cu care să te lupţi cu însuşi Acela care ţi le-a dăruit. O, trufie nesăbuită! O, dispreţ fără de margini!

Deci, pe cât de nemărginite sunt desăvârşirile şi bunătăţile lui Dumnezeu, pe cât de multe sunt harismele, cele fireşti şi cele mai presus de fire, cele de obşte şi cele împărţite, cele ascunse şi cele vădite, pe care Dumnezeu ţi le-a hărăzit ţie ca om, pe atât de nemărginită este răutatea păcatului tău, omule, răutate care dispreţuieşte şi defaimă pe toate acestea.

Că acestea nu sunt nişte gânduri oarecare, ci adevăruri fără tăgadă, însuşi Dumnezeu dă mărturie, uneori plângându-Se şi spunând despre păcătoşi că au încălcat Legea Sa şi că l-au nesocotit: „Ei sunt ca un om care a călcat aşezământul Meu; acolo M-au nesocotit" (Osea 6, 7). Alteori (spunând) că i-a născut şi i-a crescut pe cei care îl ocărăsc: „Născut-am feciori şi i-am crescut, iar ei s-au răzvrătit împotriva Mea" (Isaia 1, 2). Şi altădată, (zicând) că El îi iubeşte ca un iubitor şi ei îl dispreţuiesc şi-L urăsc: „Întocmai cum femeia necredincioasă înşeală pe iubitul său, aşa şi voi, casa lui Israel, v-aţi purtat cu înşelăciune faţă de Mine" (Ieremia 3, 20). Iar alte ori, că mânia şi trufia lor I se împotrivesc Lui: „Întărâtarea ta împotriva Mea, trufia ta ajuns-au până la urechile Mele" (Isaia 37, 29).

Acestea le mărturiseşte şi dumnezeiescul Pavel, când strigă că păcătoşii dispreţuiesc bunătatea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu: „Sau dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi a întregii Lui răbdări?" (Romani 2, 4); că aceştia calcă în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, că pângăresc sângele Lui şi că defaimă harul Lui: „cel ce a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, şi a nesocotit sângele testamentului cu care s-a sfinţit, şi a batjocorit duhul harului" (Evrei 10, 29).

Toate acestea, fratele meu, sunt cuvintele vii, prin care se arată cât de mult este vătămat şi ocărât Dumnezeu de către păcat, şi mai ales de cel de moarte. Vrei să pricepi, păcătosule, nemărginita ocară pe care păcatul o pricinuieşte lui Dumnezeu? Pricepe-o din plata pe care a plătit-o pentru păcat Fiul lui Dumnezeu, prin atâtea patimi şi printr-o moarte de ocară. Fiindcă, dacă ai pune, să zicem, într-un talger al balanţei păcatul de moarte şi în celălalt toată iubirea îngerilor, toate darurile de preţ ale împărătesei îngerilor şi Maicii lui Dumnezeu, tot sângele mucenicilor, toate lacrimile şi nevoinţele şi posturile schimnicilor şi, într-un cuvânt, toate faptele bune ale sfinţilor, toate acestea adunate laolaltă nu trag atât de greu cât un singur păcat de moarte.

Ce spun? Dacă Dumnezeu ar zidi atâtea alte lumi câte sunt stelele cerului şi le-ar umple pe toate cu oameni sfinţi, care în miile de ani ale vieţii lor alta n-ar face decât să plângă şi să se roage, toate aceste bunătăţi ale lor n-ar putea trage în cumpănă cu un singur păcat de moarte, din cele mici, ci s-ar înfăţişa ca şi cum ai pune într-un talger al balanţei un grăunte de nisip şi în celălalt un munte foarte mare. Fiindcă şi toate vistieriile făpturilor nu sunt de ajuns nu numai să plătească o asemenea plată, dar nici să răscumpere o singură picătură din apa aceea pe care o dorea bogatul, în iad.

Aşadar, singura plată pentru această nemărginită datorie a păcatului a fost sângele nepreţuit al unui Dumnezeu, şi singură crucea şi piroanele, şi patimile Lui au fost în stare să stea în cumpănă cu povara păcatului.

Te minunezi, frate, auzind acestea? Eu mă mir mai mult de tine, cum îndrăzneşti să păcătuieşti, tu creştin, care crezi în aceste adevăruri, care trebuie să duci o viaţă creştinească sau să nu te mai numeşti creştin.

Cunoaşterea păcatului după împrejurările care îl însoţesc

Am arătat, în culori întunecate, cât de mare este răutatea păcatului, privind în el însuşi. Acum îţi vom arăta răutatea lui şi după împrejurările care îl însoţesc.

Cea dintâi împrejurare a păcatului

Aşadar, cea dintâi împrejurare a păcatului eşti tu însuţi, care îl săvârşeşti, fiindcă tu, cel care te împotriveşti măreţiei atât de nemărginite a Ziditorului tău, tu cine eşti? Un vierme nevrednic al pământului, puţintel lut, precum spune Isaia: „Tu eşti Tatăl nostru, noi suntem lutul" (64, 7). Un om care, nu numai că ai începătura ta din pământ şi în pământ ai să te risipeşti, dar şi un om dăruit de Dumnezeu cu nespus de multe binefaceri, zidit de puterea şi înţelepciunea Lui nemărginite, ocrotit de nemărginita Lui pronie, răscumpărat cu nenumăratele Lui suferinţe şi dureri, înfiat prin botezul Lui, părtaş al Tainelor Sale, alăptat cu sângele Lui, hrănit cu trupul Său. Şi un asemenea om să păcătuiască! O, înfricoşată privelişte!

Să păcătuiască un barbar, un agarean, un închinător la idoli, răbdare. „De m-ar fi ocărât vrăjmaşul, aş fi răbdat" (Psalmul 54, 12). Dar să păcătuiască un creştin, care s-a împărtăşit din Duhul lui Dumnezeu, care luptă sub steagul şi în oastea lui Iisus Hristos, care este casnic al Lui, care s-a bucurat de atâtea ori de darurile Lui, care îi datorează întreaga sa fiinţă, aceasta nu se mai poate răbda. „Iar tu omule, asemenea mie, căpetenia mea şi cunoscutul meu. Care împreună cu mine te-ai îndulcit de mâncări" (Psalmul 54, 14-15).

Pentru aceasta, avea dreptate Fer. Augustin să spună că atunci când un necredincios păcătuieşte este vrednic de pedeapsă. Dar când păcătuieşte un creştin, este vrednic nu numai de pedeapsa iadului, ci trebuie să se facă într-adins pentru el un al doilea iad. Şi cuptorul acela mare al focului, care îl va primi, trebuie să aibă, precum cuptorul din Babilon, flăcări înşeptite şi diavoli de şapte ori mai cumpliţi şi alte unelte diavoleşti de chinuri de şapte ori mai înfricoşate şi mai sporite decât cele pentru necredincioşi.

A doua împrejurare a păcatului

A doua împrejurare a păcatului este pricina pentru care tu, păcătosule, păcătuieşti. Şi oare te încumeţi tu să săvârşeşti păcatul pentru vreo mare nevoie a ta? Ca să-ţi păstrezi viaţa? Ca să dobândeşti mărire, sau bogăţie, sau o împărăţie? Nu. Ci îl săvârşeşti pentru puţină linte, ca Isav, ca să mănânci puţină miere ca Ionatan, sau ca să dobândeşti puţin orz sau o bucată de pâine; „Voi Mă necinstiţi înaintea poporului Meu, pentru o mână de orz şi pentru o bucată de pâine". Aşa se plânge Dumnezeu prin Iezechiel (13, 19).

Tu te lepezi de multe ori de harul Lui, încalci legea Lui, dispreţuieşti binefacerile Lui. Pentru ce? Pentru o plăcere greţoasă, pentru un câştig de nimic, doar pentru o deşartă nălucire a ta, pentru un nimic. Iată până la ce grozăvie ajunge răutatea inimii tale, omule! Pentru care, cu jale strigă Iisus: „M-au urât pe nedrept" (Ioan 15, 25). Ah! Şi pentru o singură asemenea defăimare a ta, nu trebuie cerul să verse din nou, peste tine, focul şi pucioasa sodomitenilor, ca să te mistuie? Nu trebuie să se deschidă deodată pământul sub picioarele tale şi să te înghită de viu, ca pe Datan şi Aviron?

A treia împrejurare a păcatului

A treia împrejurare a păcatului este locul în care îl săvârşeşti, frate.

Ah! Şi de ai fi ocărât pe Dumnezeu într-un loc în care El să nu vadă ocara, treacă-meargă! Dar dacă Dumnezeu cuprinde toate locurile, ca unul ce se află pretutindeni şi deasupra a toate, cum se poate găsi vreodată un asemenea loc? În faţa Lui, deci, înaintea feţei Lui păcătuieşti, păcătosule, în faţa chiar a ochilor Lui şi te arăţi ca şi cum I-ai spune: „Cu toate că eşti de faţă, cu toate că vezi şi auzi fiecare gând şi cuvânt şi faptă a mea, cu toate că ochii Tăi cei luminoşi privesc cu ură la răutate, eu totuşi o voi săvârşi. Dacă o vezi şi dacă nu-ţi place, puţin îmi pasă de asta. Îmi este de ajuns dacă nu mă văd ochii oamenilor şi, dacă mă văd ochii Tăi, nu mă sinchisesc". O, îndrăzneală nemaiauzită; o, obrăznicie de nespus!

Şi care vinovat îndrăzneşte vreodată să greşească înaintea a însuşi judecătorul său? Care răzvrătit unelteşte împotriva stăpânului său înaintea a înşişi ochii acestuia? Tu, numai tu, păcătos nenorocit, cutezi să săvârşeşti aceasta. Numai tu, care, pe lângă nemărginirea lui Dumnezeu eşti neasemuit mai mic decât cel mai mărunt vierme al pământului, ai neruşinarea să-ţi ridici grumazul înaintea unei prea înalte măreţii şi să cauţi să-i iei cununa de pe cap şi să o strici. Lucru care este mai îndrăzneţ decât dacă o furnică s-ar ridica împotriva soarelui şi ar căuta să-l stingă: „Căci şi-a întors mâna împotriva lui Dumnezeu şi s-a semeţit înaintea Celui Atotputernic. A năvălit împotriva Lui cu gâtul înainte" (Iov 15, 25-26).

A patra împrejurare a păcatului

A patra împrejurare este vremea în care săvârşeşti păcatul; din această împrejurare se vede, mai ales, cât de mare este răutatea lui. Fiindcă nu-l săvârşeşti doar atunci când Dumnezeu te ceartă şi te pedepseşte, ci întotdeauna. „Oamenii care întărâtau fără încetare faţa Mea" (Isaia 65, 3). Fără încetare: şi când îţi dă ceea ce îţi este de folos, şi când îţi păzeşte fiinţa ta, şi când îţi dăruieşte hrană şi îmbrăcăminte. Fără încetare, şi atunci când te apără de mii de primejdii înfricoşate, şi când îţi dă putere, sănătate, frumuseţe, prieteni, avuţii şi toate celelalte bunătăţi câte le ai. Şi ceea ce este mai însemnat, este că, în acelaşi timp în care le primeşti pe acestea de la Dumnezeu, tu le foloseşti ca arme ca să porţi război fără încetare împotriva Aceluia însuşi care ţi le-a dăruit. Lucru care, dacă l-ai fi făcut faţă de un împărat de pe pământ, ar fi fost o culme a nelegiuirii şi nerecunoştinţei. Despre o asemenea lipsă de recunoştinţă a ta ar fi vorbit toate istoriile lumii şi toţi oamenii s-ar fi ruşinat că sunt de o fire cu tine.

A cincea împrejurare a păcatului

A cincea împrejurare a păcatului celui de moarte o alcătuiesc înspăimântătoarele răutăţi şi urmări pe care ţi le pricinuieşte ţie şi care sunt şapte, ca cele şapte capete ale balaurului celui otrăvitor.

Întâia răutate a păcatului

Întâia răutate a păcatului este lipsirea de harul lui Dumnezeu, care este un mărgăritar de un atât de mare preţ, încât Domnul şi-a cheltuit tot sângele Său ca să-l răscumpere pentru tine. Dar tu, ticălosule, îl schimbi cu un nimic, şi faci ceva mai nechibzuit decât un prunc, care schimbă un diamant pe o singură nucă.

Fără acest har, sufletul tău, frate, rămâne atât de urât, încât este cu neputinţă să-l privească cineva aşa cum este şi să nu moară. Şi de unde se vede aceasta? Ascultă. Se arată în istoriile bisericeşti că o fecioară a văzut un demon care era atât de urât încât ea s-a juruit să aleagă mai bine să meargă pe un drum plin de cărbuni aprinşi şi de fier roşit în foc, şi să meargă pe el cu picioarele goale până la capătul lumii, decât să mai vadă vreodată o asemenea privelişte nesuferită. Şi cu toate acestea, Dumnezeu i-a spus că ea n-a văzut toată urâciunea demonului, aşa cum este ea, ci numai o arătare a ei.

Ah! şi dacă numai un singur păcat de moarte i-a adus demonului o sluţenie atât de groaznică şi dintr-un astru luminos al cerului l-a făcut un tăciune al iadului, oare cât de mare urâciune şi-a dobândit, frate, sufletul tău, după atâtea păcate? Cine poate pricepe cât de greţos este el în ochii lui Dumnezeu şi câtă putoare iese din rănile lui? Şi dacă fecioara aceasta a simţit putoarea păcatelor şi n-a putut să o îndure, cât de puturos eşti tu cel putred cu totul, de pe urma păcatelor, înaintea lui Dumnezeu?

Fără nici o îndoială, nu este vietate târâtoare, nu este căpcăun, nu este fiară care să-ţi fie atât de urâtă ţie, păcătosule, pe cât de urât eşti tu, înaintea lui Dumnezeu, pentru păcat. Şi, cu toate acestea, nenorocitul de tine, nu-ţi vezi sufletul tău împuţit ca să te întristezi. Şi, ca păunul, te bucuri, fie de hainele tale frumoase pe care le porţi, fie de chipul tău frumos, fie de celelalte lucruri arătoase ale tale. Pentru aceasta şi Domnul, cu bună dreptate, te-a numit pe tine şi pe semenii tăi morminte văruite care, pe dinafară, au marmoră frumoasă sau cuvinte frumoase scrise pe ele, iar înăuntru sunt pline de oase împuţite. „Vai vouă… că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia" (Matei 23, 27).

A doua răutate a păcatului

A doua răutate a păcatului de moarte este că-ţi lipseşte sufletul tău, păcătosule, de dumnezeiasca înfiere, care este un dar anume şi însemnat, şi o harismă atât de înaltă, încât face ca Duhul Sfânt să locuiască în tine cu o fiinţare şi o lucrare aparte şi deosebită, alta decât în toate celelalte locuri. Ea te face fiu al lui Dumnezeu şi moştenitor al împărăţiei Lui, aşa încât cea mai măruntă faptă a ta este de un preţ atât de mare cât este şi întreg Raiul.

Însă îndată ce pierzi un asemenea dar, ce ajungi? Vai, fiu al diavolului, asemenea cu el din pricina păcatului, după cum şi fiul se aseamănă cu tatăl său, potrivit cu firea. „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul" (Ioan 8, 44).

A treia răutate a păcatului

A treia răutate a păcatului este că te lipseşte, frate, de moştenirea veşnică a Raiului, cum am mai spus, pe care Tatăl tău cel ceresc era gata să ţi-o dea.

Şi cine poate spune cât se cinsteşte de către toţi un fiu întâi-născut şi moştenitor al unui împărat? Cât este pizmuit de toţi, cât îl fericesc toţi? Nimeni, desigur. Tot aşa nimeni nu poate spune cât este de nebun, cât este batjocorit de toţi unul care şi-ar vinde acest drept al său de întâi născut şi moştenirea sa, pentru ceva neînsemnat, cum Isav şi-a vândut-o pentru puţină linte. Aseamănă acum, tu, păcătosule cerul şi pământul, moştenirea împărăţiei celei nepieritoare, pe care ai pierdut-o, cu dreptul de întâi născut al lui Isav şi cu moştenirea pământească a unei împărăţii pieritoare, şi vei înţelege cât de vrednic de batjocură şi cât de smintit eşti. Pentru aceasta a scris Apostolul: „Şi să nu fie vreunul desfrânat sau întinat ca Isav, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi născut. Ştiţi că mai pe urmă, când a dorit să moştenească binecuvântarea, nu a fost luat în seamă, căci, deşi cu lacrimi a căutat, n-a mai avut cum să schimbe hotărârea" (Evrei 12, 16-17).

A patra răutate a păcatului

A patra răutate, pe care o face păcatul este, iubitule, că te lipseşte de toate plăţile tuturor faptelor bune pe care le-ai săvârşit. De pildă: de ai fi dus o viaţă aspră vreme de şaizeci de ani împliniţi, rămânând despuiat şi vara ars de arşiţa soarelui, şi iarna îngheţat de frig, precum Onufrie şi Petru de la Sfântul Munte; dacă ai fi purtat pe grumazul tău un lanţ de fier, vreme de douăzeci de ani, ca Sf. Eusebiu, dacă ai fi locuit într-un mormânt paisprezece ani precum Cuviosul Iacov; dacă ai fi fost patruzeci de ani deasupra unui stâlp, ca Sf. Simeon Stâlpnicul; dacă ai fi adus la credinţă mai multe neamuri decât Apostolii; de ai fi primit mai multe descoperiri decât proorocii; dacă ai fi vărsat mai mult sânge decât toţi mucenicii şi pe urmă ai fi săvârşit un singur păcat de moarte, din pricina acestuia pier îndată toate acele fapte bune ale tale de mai înainte şi răsplata lor şi, murind în păcat, nu te vei folosi cu nimic de pe urma lor.

Aşa hotărăşte însuşi Dumnezeu pentru dreptul care păcătuieşte, că nu se vor aminti faptele lui cele drepte: „Atunci nu se va mai pomeni toată dreptatea lui" (Iezechiel 33, 13). Şi se poate afla pe lume vreo pagubă mai mare decât aceasta? Fără nici o îndoială, frate, faţă de o pierdere atât de mare, cineva rămâne nedumerit şi nu ştie ce să spună, ca şi prietenii aceia ai lui Iov, care văzând paguba atât de mare şi nenorocirea pe care o suferea, şapte zile întregi stând în faţa lui, au tăcut şi n-au putut să scoată măcar o singură vorbă: „Apoi au şezut pe pământ, lângă el, şapte zile şi şapte nopţi, fără să-i spună nici un cuvânt, căci vedeau cât este de mare durerea lui" (Iov 2, 13).

A cincea răutate a păcatului

A cincea răutate pe care o pricinuieşte păcatul este că te lipseşte, frate, de ajutoarele cele mai alese ale lui Dumnezeu, fiindcă după cum o mamă iubitoare îndrăgeşte şi poartă, din inimă, grija de copilul ei, pururea, aşa şi Dumnezeu poartă de grijă sufletului tău, când eşti fără păcat de moarte: „După cum mama îşi mângâie pe fiul ei, şi Eu vă voi mângâia pe voi" (Isaia 65, 13). El îl ajută, îl chiverniseşte, îl ţine în braţele Sale, îi îndulceşte inima, îi luminează mintea, îi încălzeşte voinţa şi-i dă putere lucrătoare ca să-şi făurească mântuirea cu uşurinţă.

Însă, după ce tu păcătuieşti de moarte, cu toate că Dumnezeu nu te părăseşte cu totul, nu mai răspândeşte, totuşi, în sufletul tău, înrâuririle şi ajutoarele cele mai dinainte ale harului Său. Aşa că, lipsindu-te de asemenea ajutoare, şi mântuirea ta ţi se face mai anevoioasă. Fiindcă partea mai înaltă a sufletului tău se face neputincioasă, iar partea cea mai de jos, supusă patimilor, se întăreşte şi biruie. Şi astfel, dintr-un păcat într-altul, nimereşti la sfârşit într-o prăpastie de nenorociri.

A şasea răutate a păcatului

A şasea răutate pe care ţi-o pricinuieşte păcatul, frate, este că te face vinovat de pedeapsa cea veşnică, fiindcă îndată ce păcătuieşti de moarte, numele tău se şterge din cartea vieţii şi te faci supus la acele cumplite chinuri ale iadului, ca să fii pedepsit pe vecie.

A şaptea răutate a păcatului

A şaptea răutate a păcatului este cea de pe urmă, care urmează morţii. Fiindcă dacă nu nimiceşti păcatul înaintea morţii tale, printr-o pocăinţă adevărată şi desăvârşită, şi printr-o îndreptare, sufletul tău cade de fapt în acele temniţe ale iadului, într-un loc de durere, într-un loc întunecos, aşteptând până ce va veni învierea cea de obşte, ca să învie şi trupul tău, ca să capeţi şi împlinirea pedepsei.

La toate aceste nesfârşite nenorociri şi pagube, pe care ţi le pricinuieşte păcatul, cugetă şi te socoteşte pururea, frate al meu păcătos, ca să duşmăneşti din fundul inimii păcatul, ca pe un lucru aducător de moarte şi pe cel mai mare duşman al tău, şi altă dată să nu-l mai săvârşeşti.

Cunoaşterea păcatului după cele trei pedepse pe care le-a căpătat

A rămas acum, frate, să-ţi arătăm răutatea păcatului şi după pedeapsa cea aspră cu care Dumnezeu a pedepsit: 1. pe îngeri; 2. pe oameni; 3. în faţa lui Iisus Hristos.

Pedeapsa păcatului la îngeri

Dumnezeu a pedepsit păcatul la îngeri, fiindcă numai pentru un gând trufaş şi hotărâtor al lor a prăbuşit în iad o mulţime nenumărată a lor şi n-a ţinut seama că erau duhuri nemateriale în firea lor, nemuritoare după fiinţa lor, mai înţelepte decât toţi oamenii, mai puternice decât toate făpturile cele mai de jos, nu a ţinut seama nici de stirpea lor aleasă, nici de mintea lor prea subţire, nici de cunoaşterea nematerială pe care o aveau, ci i-a osândit cu o pedeapsă veşnică, cu cele mai crâncene cazne ale iadului, ca să ne facă să înţelegem cât de mult urăşte şi, în acelaşi timp, pedepseşte păcatul.

Pedeapsa păcatului la oameni

A pedepsit păcatul la oameni, fiindcă pe cel dintâi om, pe Adam, îndată după ce a călcat porunca Lui, l-a izgonit din rai şi l-a osândit, pe el şi pe noi toţi, urmaşii săi, să trăim pe acest pământ blestemat, cu sărăcie, cu boli, cu suferinţe, cu suspine, cu nefericiri şi, în sfârşit, să înfruntăm o moarte dureroasă şi în afara firii. A pedepsit păcatul, fiindcă pe oamenii păcătoşi din vremea lui Noe i-a înecat într-un potop de apă care s-a întins peste toată lumea; fiindcă a pârjolit Sodoma şi Gomora cu un alt şi nou potop, de pucioasă şi de foc şi, în sfârşit, fiindcă i-a osândit pe păcătoşii nepocăiţi să ardă de-a pururi în focul iadului. Diavolii nu vor osteni niciodată să-i chinuie şi Dumnezeu nu se va milostivi niciodată de nenorocirea lor, nu va asculta niciodată plânsetele lor, ci mai degrabă îi va lovi şi-i va urî în veci. Fiindcă aceştia sunt acel nefericit popor de care vorbeşte Maleahi: „Poporul împotriva căruia Domnul S-a mâniat pentru totdeauna" (1, 4).

Aceste pedepse pentru păcat ţi se par mari, frate al meu, dar să ştii că nici un păcat nu se pedepseşte de Dumnezeu după cum ar merita, ci cu milostivire. Şi un păcătos, chiar dacă se pedepseşte pe vecie, totuşi se pedepseşte mai puţin decât s-ar cuveni. Şi ar putea şi el să spună cuvântul acela al lui Iov: „Câte am săvârşit! Şi (Domnul) nu m-a încercat după cât am păcătuit" (33, 27).

Pedeapsa păcatului în faţa lui Iisus Hristos

A pedepsit Dumnezeu păcatul şi în faţa lui Iisus Hristos, dar cu o atât de aspră pedeapsă, încât toate pedepsele pomenite mai sus, puse alături de aceasta, par doar o umbră. Fiindcă o singură rană uşoară pe faţa Mântuitorului Hristos, un ghimpe din spinii (cununii) Lui, o singură biciuire a Lui, înseamnă o pedeapsă mai mare decât dacă Dumnezeu ar fi prăpădit întreaga lume şi ar fi părăsit în focul iadului pe oameni, pe îngeri, pe arhangheli şi orice altă făptură. Fiindcă, ce are de a face pedeapsa tuturor făpturilor cu cea mai mică suferinţă a Ziditorului, a Fiului Celui Preacurat, Preasfânt, Unul Născut?

Însă cerescul Său Tată nu s-a mulţumit să sufere Fiul Său o suferinţă uşoară ca să nimicească păcatul, ci una nespus de mare. Vrei să înţelegi, păcătosule? Întoarce-te şi vezi-L pe Iisus cum pătimeşte pentru păcatul tău! Este vândut, pus să jure, batjocorit, târât la judecăţi ca un osândit. Priveşte cum ochii Lui sunt acoperiţi de răni de pe urma loviturilor cu pumnul! Cum faţa Lui este plină de scuipaţi, cum obrajii Lui sunt vineţi de pălmuiri, cum gâtlejul Lui este uscat de sete! Priveşte cum buzele Lui sunt amare din pricina fierei! Cum capul îi este ciuruit de spinii cei prea cumpliţi. Cum braţele şi încheieturile mâinii îi sunt strâns legate de funii tari! Cum umerii îi sunt doborâţi de greutatea copleşitoare a crucii! Cum mâinile şi picioarele îi sunt străpunse de cuie prea ascuţite! Priveşte păcătosule, cum vinele Lui toate îi sunt golite de sânge. Cum coasta Lui îi este străpunsă cu suliţa! Cum încheieturile Lui toate îi sunt sfârtecate de năpraznica întindere pe cruce! Şi cum, spânzurat de piroanele cele cumplite, şi-a dat duhul! Priveşte cum întregul Său trup a ajuns o singură rană! Fără chip, fără frumuseţe omenească: „Nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la el" (Isaia 53, 2).

Treci, acum, frate, cu mintea ta, la partea cea dinlăuntru a sufletului lui Iisus, ca să vezi acolo cât de neasemuit mai mult a suferit cu sufletul, decât cu trupul, întristându-se cumplit din pricina atâtor păcate, atâtor ocări şi a unei atât de mari defăimări pe care aveau să i le aducă măreţiei Sale şi patimilor Sale înşişi acei păcătoşi pentru care a suferit atâtea şi atâtea, ca să-i mântuiască. Şi ca să vorbesc pe scurt, atât de nemăsurat de mare a fost suferinţa lăuntrică pe care Iisus a suferit-o pentru oameni, încât este cu neputinţă să o înţeleagă cineva în viaţa aceasta. Numai în ziua Judecăţii, după unii dascăli, o va cunoaşte fiecare în chip desăvârşit, fiindcă şi atunci are să o înfăţişeze Domnul, ca să o vadă toţi oamenii, spre ruşinea păcătoşilor celor osândiţi.

Ce spui acum despre păcat, iubitule? Înţelegi cât de nemărginită este răutatea lui, după această suferinţă de necuprins cu mintea pe care a îndurat-o preadulcele Iisus, pentru ca să-l nimicească? Aşadar, acum, când ai înţeles răutatea păcatului, şi după ce este el în sine însuşi, şi după împrejurările lui, şi după pedeapsa cu care Dumnezeu l-a pedepsit, întristează-te în sufletul tău, zdrobeşte-ţi inima ta, întoarce-te în tine însuţi şi hotărăşte cu tărie ca mai degrabă să mori de mii de ori, decât să săvârşeşti vreodată un păcat de moarte.

A şasea păzire: rugăciunea

Fer. Augustin spune că omul trebuie să facă ceea ce poate, şi să ceară de la Dumnezeu ceea ce nu poate: „Să faci ce poţi şi să ceri ceea ce nu poţi". Pentru aceasta şi noi, după ce ţi-am dat, frate, cele cinci mijloace de păzire, mai sus arătate, pentru a nu mai cădea în păcat, mijloace pe care le poţi folosi de la tine, cu propria ta putinţă şi alegere, în sfârşit îţi dăm şi un al şaselea mijloc de păzire care este sfinţita rugăciune. Să nu încetezi, aşadar, să te hărăzeşti pe tine lui Dumnezeu şi să-L rogi, prea fierbinte, să dea putere slăbiciunii tale şi să-ţi întărească voinţa întru această hotărâre pe care ai luat-o, cu harul şi ajutorul cel de sus, nădăjduind că El te va auzi, în marea Sa milostivire, cum făgăduieşte El însuşi: „De va striga către Mine îl voi auzi, pentru că sunt milostiv" (Ieşirea 22, 27).

Nu ai putere de la tine însuţi? Nu ai încredere în voinţa ta? Pricina este că nu le ceri de la Dumnezeu: „Nu aveţi, pentru că nu cereţi" spune dumnezeiescul Iacov (4, 2). Te temi de primejdie? Te înspăimânţi de ispita păcatului? Priveghează şi te roagă, ca să nu cazi într-însul. „Priveghiaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită" (Matei 26, 41). Şi, pentru mai multă uşurinţă, iată că-ţi însemnăm aici rugăciunea de faţă.

Rugăciune

Mult milostive Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, îţi mulţumesc că, prin mărturisirea de taină către duhovnicul meu Părinte, m-ai învrednicit pe mine păcătosul, să primesc de la Tine iertarea păcatelor mele. Urmând, deci, lui David care spunea: „Juratu-m-am şi m-am hotărât să păzesc judecăţile dreptăţii Tale" (Psalmul 118, 106), îţi făgăduiesc, cu o voinţă hotărâtoare a sufletului meu, că sunt gata să primesc mai bine mii de morţi, decât să mai săvârşesc vreun păcat de moarte şi să amărăsc sfinţita Ta bunătate. Fiindcă, însă, voinţa mea este slabă, în sinea ei, fără de ajutorul Tău, te rog fierbinte să mă împuterniceşti cu harul Tău şi să mă întăreşti cu ajutorul Tău cel puternic, ca să rămân până la sfârşit neabătut în această sfântă hotărâre a mea. Da, Iisuse al meu, cel prea iubitor de suflet, dă-mi putere să petrec în pocăinţă ce-mi rămâne din viaţa mea, ca să mă bucur aici jos, de harul Tău, iar acolo, în cer, de fericita Ta mărire, prin soliile Preabinecuvântatei Tale Maici şi ale tuturor sfinţilor Tăi. Amin.

89 Sf. Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola întâi către Corinteni, Omilia XXXVI, Editura Sophia & Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2005, p. 412.

90 Marcu Ascetul a trăit în apropiere de Nil Ascetul. Şi el a fost, se pare, mulţi ani egumen al unei mănăstiri de lângă Ancyra din Galatia. De acolo s-a retras mai târziu într-o pustie, unde a murit în prima jumătate a veacului al V-lea. În care pustie s-a retras, nu se ştie. Ca şi Nil, tot aşa şi Marcu Ascetul este un învăţăcel, sau cel puţin un admirator al Sf. Ioan Gură de Aur.

91 Sf. Marcu Ascetul, Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptează prin fapte, în 226 de capete, 152 şi 153, în Filocalia românească, vol. 1, Sibiu, 1947, p. 264.

92 Sf. Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul IV Despre ascultare, în col. Filocalia românească, vol. 9, EIBMBOR, Bucureşti, 1980 şi ca volum separat în 1992. Volumul 9 din Filocalia a fost reeditat de Editura Humanitas în anul 2002. Colecţia este disponibilă şi în format electronic pe internet în mai multe locaţii.

93 Cf. IV Regi 5, 10.

94 Vezi în Sf. Vasile cel Mare, Scrieri I, în col. PSB, vol. 17, EIBMBOR, Bucureşti, 1986.

 

Cuvânt de pe urmă

 

Pun capăt şi pecetluiesc această sfătuire cu aceste cuvinte:

Tatăl care a trimis pe Înaintemergătorul Ioan, ca să boteze, a propovăduit prin gura lui păcătoşilor: „Pocăiţi-vă" (Matei 3, 2).

Fiul, când S-a arătat în lume, a grăit acest cuvânt, începătură şi temelie a propovăduirii Sale: „Pocăiţi-vă" (Matei 4, 17).

Duhul Sfânt, când S-a pogorât în chip de limbi de foc, cuvântul acesta l-a rostit, prin Apostolul Petru: „Pocăiţi-vă" (Fapte 2, 38). Trei sunt cei ce mărturisesc, şi mărturia celor trei este adevărată, mai mult, este însuşi Adevărul.

Deci, fraţi ai mei păcătoşi: „Pocăiţi-vă, pocăiţi-vă, pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor".

SFÂRŞIT ŞI LUI DUMNEZEU LAUDĂ

 

Indice de nume*95

 

A

Agapie Criteanul, p. 18

Alexandru cel Mare (împărat), p. 29

Alexandru, p. 92

Ambrozie al Milanului, Sf., pp. 79, 92, 177

Ambrozie de la Optina, Sf., p. 6

Amfilohie al Cizicului, p. 88

Anastasie Sinaitul, Sf., pp. 32, 116-117

Andronic (împărat), p. 94

Antim Vardis (mitropolit), p. 7

Antioh Epifanes (rege), p. 164

Armenopoulos, Constantin, pp. 109, 111, 130, 140, 148

Arsenie (monah de la Athos), pp. 7-8

Atanasie cel Mare, Sf., pp. 88, 94, 127

Augustin, Fer., pp. 50, 64, 79, 90, 144, 172, 183, 199, 209

B

Balsamon (canonist), pp. 59, 82, 98, 109-110, 116, 136, 138, 142, 144-145

Benedict, Sf., p. 144

Bilalis, Nicodim, p. 9

Brianceaninov, Ignatie, Sf., p. 6

C

Calinic de la Cernica, Sf., p. 5

Calist, Sf., pp. 78-79

Chesarie al Buzăului (episcop), p. 5

Chiril al Alexandriei, Sf., p. 71

Citterio, Elia, pp. 6, 10

Clement Romanul, Sf., p. 19

Constantin Hliarinos (patriarh), p. 127

Constantin Porfirogenetul (împărat), p. 141

Cosma al Etoliei, Sf., pp. 5-6

Costachi, Veniamin (mitropolit), pp. 5, 10

D

Didim, p. 88

Dimonax, p. 92

Dionisie al Alexandriei, pp. 115, 124, 131

Dionisie Areopagitul, Sf., p. 26

E

Efrem Sirul, Sf., p. 161

Eftimie (duhovnicul şi biograful Sf. Nicodim), p. 8

Elisei (proorocul), p. 26

Epifanie, Sf., pp. 79, 143

Eusebiu, Sf., p. 204

Eutihie (patriarh al Constantinopolului), p. 109

F

Filon din Alexandria, p. 157

Filostorghie, p. 144

Fotie cel Mare, Sf., pp. 72, 88, 142

G

Gavriil al Filadelfiei, pp. 100, 176, 179

Ghenadie Scolarios, p. 31

Gheorghe (eparhul Africii), p. 193

Grigorie Dascălul (mitropolit), p. 5

Grigorie de Nyssa, Sf., pp. 41, 78, 86-87, 104, 113, 121-122, 126-127, 133-134, 136, 139-140

Grigorie Dialogul, Sf., p. 73

Grigorie Palama, Sf., p. 11

Grigorie Sinaitul, Sf., pp. 25, 116

Grigorie Teologul, Sf., pp. 26, 90, 105, 131, 135, 141, 152, 169

Grigorie (monah de la Athos), p. 7

H

Hrisant al Ierusalimului (patriarh), pp. 31-32, 69, 71-72, 100, 171

I

Iacob Stamatii (mitropolit), p. 5

Iacov (cuvios), p. 204

Ieronim, Fer., pp. 77, 79, 144

Iezechia (rege al Israelului), p. 157

Ilie al Cretei, pp. 86, 130, 143

Ilie (proorocul), p. 26

Ioan al Chitrului, pp. 57-58, 116

Ioan Damaschin, Sf., p. 154

Ioan Gură de Aur, Sf., pp. 13, 48, 52, 71, 81, 88, 93, 95, 145, 147, 151, 168-169, 182-183

Ioan Postitorul, Sf., pp. 14, 21, 34, 81, 84, 87, 89, 93-97, 107, 109, 111-112, 135, 138

Ioan Scărarul, Sf., pp. 68, 105, 114-115, 118, 167-169, 183, 185, 189

Irineu, Sf., p. 79

Isaia, avva, p. 79

Isidor Pelusiotul, Sf., pp. 48, 54, 76, 89, 178

Iustin (împărat), p. 109

Iustinian (împărat), p. 142

K

Kalivourtsis, Anastasia (mama Sf. Nicodim), p. 6

Kalivourtsis, Antonie (tatăl Sf. Nicodim), p. 6

Kolitsaras, Ioan, p. 9

Koressios, Gheorghe, pp. 31-32, 47, 155

L

Leon (împărat,) p. 147

Licurg, p. 92

Luca (patriarh al Constantinopolului), pp. 98, 126

M

Macarie al Corintului, Sf., pp. 5, 7-8

Macarie Alexandrinul, Sf., p. 81

Marcu Pustnicul, Sf., p. 183

Mauriciu (împărat), p. 109

Maxim Mărturisitorul, Sf., pp. 34, 50, 193

Meletie Mărturisitorul, Sf., pp. 27, 119, 170

Metodie al Constantinopolului, p. 139

Mihail (patriarh al Constantinopolului), p. 59

Mitrofan al Smirnei, p. 32

Mitrofan Critopol, p. 65

N

Nabucodonosor, pp. 152, 166

Naniescu, Iosif (mitropolit), p. 6

Nectarie de Eghina, Sf., p. 6

Nectarie (patriarh al Constantinopolului), p. 103

Nichifor Hartofilax, pp. 28, 69, 109

Nichifor Mărturisitorul, Sf., pp. 130-131, 141, 143, 148

Nichita al Heracleii, p. 141

Nicolae (patriarh), pp. 58, 79-80, 82, 110

Nifon (monah de la Athos), p. 7

O

Olimpidor, p. 88

P

Papoulidis, c., p. 9

Pericle, p. 93

Petru al Alexandriei, p. 139

Petru Hartofilax, pp. 131, 143

Potamon (arhiereu), p. 186

Procopie Ierochirix, p. 92

Psellos, Mihail, p. 151

S

Serafim de Sarov, Sf., p. 5

Silvestru (sihastru), p. 7

Simeon al Tesalonicului, Sf., pp. 57, 60, 69, 80, 82, 93-94, 116, 142-143, 174, 187

Simeon Noul Teolog, Sf., pp. 8, 11

Simeon Stâlpnicul, Sf., p. 204

Socrat, p. 104

Sozomen (istoric), p. 170

T

Tarasie, Sf. (patriarh), p. 59

Teoclitos Dionisiatul (monah), p. 9

Teodorit, p. 151

Teodosie cel Mare (împărat), p. 177

Teodosie Zăvorâtul, pp. 28, 69

Teofan Zăvorâtul, Sf., p. 6

Teofilact al Bulgariei, Sf., pp. 55-56, 119

Tiberiu (împărat), p. 109

Tihon de Zadonsk, Sf., p. 5

Timotei Alexandrinul, pp. 116, 124, 128, 144

Tividate, p. 152

V

Varsanufie şi Ioan, p. 11

Vasile cel Mare, Sf., pp. 25, 33-34, 51, 54, 74, 79-82, 96-97, 102, 104, 112-113, 116, 121-123, 126-128, 131-133, 135-137, 139-141, 146-147, 156, 170-171, 173, 188

Velicikovski, Paisie, Sf., pp. 5, 8

Vlastaris, Matei, pp. 94, 109, 111, 124, 135, 140

Vriennios, Iosif, pp. 113-114

Z

Zonaras, Ioan, pp. 82, 115, 136

95* Numărul paginilor se referă la ediţia tipărită a cărţii şi la ediţia digitală în format PDF.