Egumen Augustin Zaborosciuc, CA PE SMOCHINUL NERODITOR SA NU MA TAI, MANTUITORULE

Egumen Augustin Zaboroşciuc

Ca pe smochinul cel neroditor

să nu mă tai, Mântuitorule!

Editura „Cu drag”, 2011

Editura Ethica, 2012

Ca pe smochinul cel neroditor să nu mă tai, Mântuitorule!

Egumen Augustin Zaboroşciuc

Sfânta Mănăstire Curchi

Lucrare tipărită cu binecuvântarea IPS VLADIMIR,

Mitropolitul Chişinăului şi al Întregii Moldovei

Editura „Cu Drag”

ISBN 978-9975-4194-5-1

Editura Ethica

ISBN 978-606-93201-0-5

 

Prolog

 

În noaptea trădării, mergând spre patimă, Hristos le spune ucenicilor: privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi în ispită (Matei 26. 41), dând de înţeles că rugăciunea este un act important în viaţa noastră. Iar Apostolul Pavel le spune tesalonicenilor: Neîncetat să vă rugaţi, daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu întru Hristos Iisus pentru voi. (1 Tesaloniceni 5. 17, 18.)

La rândul lor, şi Părinţii Bisericii ne spun că rugăciunea este asemenea unui stâlp pe care se ţine lumea. Rugăciunea este cea care potoleşte foamea şi setea sufletelor însetate după Dumnezeu şi mântuire. Însă fără pocăinţă şi recunoaşterea propriei nimicnicii rugăciunea este seacă şi fără de rod. Începutul pocăinţei este începutul mântuirii.

Rugăciunea, ca să fim mai succinţi, este un act tainic. Şi aici nu ne referim la citirea în ascuns, ci la o trăire a rugăciunii care, de cele mai multe ori, a fost şi este ascunsă de ochiul viclean al lumii. Căpătând asemenea dar, oamenii au stăruit din răsputeri să-l păstreze în inima lor asemenea unei comori, căci ştiau că odată vădit – era greu de păstrat. Aceasta, de fapt, a fost pricina pribegiei multora din ei prin pustietăţi şi crăpături ale pământului.

Şi tradiţia ortodoxă răsăriteană îi preîntâmpină pe nevoitorii neiscusiţi să nu înveţe sau, şi mai mult, să nu tâlcuiască înainte de vreme despre rugăciune, căci asta neapărat va duce la pierderea ei şi la o eventuală înşelare duhovnicească. Părintele Sofronie Saharov, de exemplu, spunea că în perioada când se nevoia în Sfântul Munte, părinţii bătrâni priveau ca la un nebun la cel care, având mai puţin de zece ani în mănăstire, îşi permitea să „vorbească” despre lucruri duhovniceşti.

Cele ce sunt expuse aici, încă din început am dorit să rămână sub obroc, dar la insistenţa cuiva am hotărât să le tipărim nu ca pe o învăţătură sau exemplu, ci să le lăsăm la judecata lui Dumnezeu şi a cititorilor, nădăjduind în rugăciunile voastre pentru noi.

Autorul

 

Confessiones

 

Cine dintre muritori ar putea în deplinătate să redea Slava Ta, Doamne?

Oare, Doamne, când veşnicia este a Ta, nu cunoşti cele ce-Ţi spun, sau ceea ce se petrece în timp vezi numai în timp? Aşadar, de ce Îţi mai spun istoriile atâtor lucruri? Desigur, nu ca prin ele să le cunoşti, ci eu îndemn simţirile mele faţă de Tine şi faţă de cei care citesc cele ce scriu, pentru ca toţi să zicem: „Mare este Domnul şi lăudat foarte.” Am zis şi voi zice: Din dragoste pentru dragostea Ta fac acest lucru. Căci ne rugăm şi Adevărul zice: „Ştie Tatăl vostru de ce aveţi nevoie mai înainte ca să cereţi voi de la El.” Aşadar, Îţi deschidem starea inimii noastre şi-Ţi mărturisim necazurile noastre şi cerem milele Tale pentru noi, ca să ne eliberezi cu totul, aşa cum ai început, ca să încetăm de a mai fi nefericiţi în noi şi să Te fericim, pentru că ne-ai chemat, ca să fim săraci cu duhul şi blânzi şi ca cei ce plâng, şi înfometaţi şi însetaţi de dreptate şi milostivi şi cu inimă curată şi făcători de pace.

Fer. Augustin, Mărturisiri.

Atunci când Hristos îşi ia Crucea şi urcă în sus spre Golgota, unii dintre oameni Îl urăsc, aruncând cuvinte deşarte. Alţii Îl compătimesc, tăcând cu o tăcere sfântă, de parcă n-ar vrea să-L împiedice de a săvârşi misiunea încredinţată de Tatăl. Alţii doresc să-şi verse tânguirea în lacrimi, şi ştim că Hristos s-ar adresa fiecărui din noi: „Fiii Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci vă plângeţi pe voi şi pe copiii voştri”.

În aceste sfinte zile, când Dragostea Dumnezeiască urcă pe Cruce (Şi când Dumnezeu nu urcă pe Cruce, dacă noi necontenit greşim?), „cineva” se apropie de El cu lacrimi lăuntrice şi suspinări negrăite, pe care Duhul lui Dumnezeu le trezeşte în om şi-l ridică la viaţă, la adevărata viaţă din care a căzut, şi-n deznădejdea lui strigă către Hristos cu glasul vameşului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului.”

De unde şi cum voi începe micul meu suspin către Tine, Doamne al tuturor? Nu îndrăznesc să-Ţi aduc laudă, nu cutez să spun mărirea Ta, pentru că inima plină de cugetări viclene şi sufletul pătruns de mireasma păcatului nu poate în întregime să le facă, precum şi cu unealta meşterului ştirbită de pietre şi cioturi şi acoperită de rugină nu poţi să săvârşeşti ceea ce vrea să facă mâna. Şi cine dintre muritori ar putea în deplinătate să redea sau să spună slava Ta, Doamne? „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui le vesteşte tăria” – spune psalmistul. Pe Tine Te cântă toată făptura, în cer, îngerii Îţi cântă şi Te slăvesc puterile cereşti, cuvioşii neîncetat Te roagă şi mucenicii îşi aruncă cununile la picioarele Tale. Toţi sfinţii slavoslovesc puterea Ta şi încă şi Tatăl Te-a primit în slava care ai avut-o mai înainte de facerea lumii. Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale. Şi ce aş îndrăzni să mai spun eu, cel ce m-am făcut cu totul sălaş diavolului şi rob păcatului, decât să strig: „Braţele părinteşti grăbeşte a mi le deschide mie, că curveşte am cheltuit viaţa mea...” Această viaţă, Doamne, care mi-ai dat-o ca timp de răscumpărare şi de pregătire pentru veşnicie, am cheltuit-o şi o petrec în desfătări şi griji lumeşti şi mă arăt pururea un nemulţumitor faţă de darurile Tale, pe care din belşug le-ai vărsat asupra mea.

Din pricina păcatului, mintea s-a întunecat, vrăjmaşul mântuirii a pus stăpânire asupra mea şi ca pe un rob mă duce spre voia lui, când cu linguşirea, când cu minciuna, când cu patimile pe care fără ruşine le aprinde în sufletul meu. Dar, venindu-mi în fire şi din adânc cunoscând urmările lui, strig către Tine: „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă...”

Slobod este bunătăţii Tale să mă piardă de pe faţa pământului ca pe smochinul cel neroditor, dar adu-Ţi aminte, Doamne, că Tu, din mila Ta cea nemăsurată, ai venit pe pământul acesta blestemat, ca să mântuieşti pe cei ce i-ai zidit cu mâna Ta şi pe mine, ultimul dintre muritori. Arată-mi, Milostive, poarta cea strâmtă care duce în Împărăţia Cerurilor şi-mi dă putere ca să port greutatea şi zăduful zilei. Sunt oaia cea pierdută care, neascultând glasul Păstorului, a ieşit din turma cea aleasă şi rătăceşte prin munţi cu prăpăstii şi locuri primejdioase. Caută-mă, Mântuitorule, şi mă du la turma Ta cea duhovnicească. „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta” – a strigat din tot sufletul David, fiind rănit de păcat, udându-şi în toată noaptea patul cu lacrimi de pocăinţă. Acestor lacrimi mă învredniceşte şi pe mine, Stăpâne, ca să-mi spăl necurăţia care este în mine şi, asemenea unui balsam bine mirositor, să-mi ung rănile pe care vrăjmaşul cu înverşunare le-a pricinuit sufletului meu.

Străin sunt pe pământ, să nu ascunzi de la mine poruncile Tale. Străin sunt, căci pentru neascultare l-ai scos pe om din Raiul desfătării şi l-ai alungat în pământul acesta cu scârbe şi necazuri. Nu-l învinovăţesc pe Adam, Doamne, pentru că eu mai mult ca el am făcut. Şi chiar de a şi greşit, dar cu lacrimi şi cu suspine a plâns şi prin pocăinţă s-a îndreptat. Eu, însă, n-am ajuns la măsura pocăinţei lui, n-am ajuns să strig ca şi dânsul cu lacrimi toată ziua către Tine: „Unde eşti, Lumina sufletului meu? Pentru ce Te-ai ascuns? Eu nu pot vieţui fără Tine!”

Străin sunt pe pământ... Străin sunt pentru că m-am asemănat fiului risipitor care, luându-şi partea averii de la Tatăl, s-a dus în ţară îndepărtată şi şi-a cheltuit-o în desfătări, dar pe urmă, fiind foame mare, dorea să se sature de roşcovele pe care le mâncau porcii. Aşa şi eu, fiind lipsit, din pricina lepădării, de ocrotirea părintească a Ta şi simţind foame de cuvântul Tău, am dorit să mă satur de păcate, care, ca şi roşcovele, la început sunt dulci, dar pe urmă umplu sufletul de amărăciune. Aducându-mi, însă, aminte de mulţimea bogăţiei şi a bunătăţilor pe care le ai şi că mulţi slujitori şi slujnice ai care se satură de pâine, adică de Harul Tău, strig şi eu către Tine: „Părinte, greşit-am la Cer şi înaintea Ta, şi nu sunt vrednic să mă numesc fiu al Tău, ci fă-mă ca pe unul din argaţii Tăi.”

Cu adevărat, Doamne, nu este nimic mai înfricoşător decât atunci când se depărtează sufletul de Tine, Făcătorul lui, şi el se chinuieşte în focul iadului pe care l-a aprins singur prin depărtarea de la poruncile Tale. Însă, fiind însetat de mântuire, îndrăznesc şi eu să strig împreună cu psalmistul: „Precum doreşte cerbul spre izvoarele apelor, aşa doreşte sufletul meu către Tine, Dumnezeule !” Doreşte sufletul meu către tine, Doamne, căci ştie că numai Tu poţi să odihneşti pe cei osteniţi şi împovăraţi. Dar păcatul care a intrat ca un vierme până în măduva oaselor şi prin el diavolul, îl înfricoşează prin nălucirile morţii, făcându-l să cadă în deznădejde. Ci Tu, Doamne, măcar de n-am făcut nici un lucru bun înaintea Ta, scoate arma şi stai împotrivă celor ce se oştesc asupra mea, ca să nu se bucure vrăjmaşii de pieirea mea. Ca să nu zică ei: „Unde este Dumnezeul lui ?” Sufletul meu, Părinte, care se hrăneşte cu roşcovele porcilor, dulci la gustare, simte lipsă de Apa cea vie care curge în viaţa veşnică. Doreşte să guste din izvorul Tău care niciodată nu seacă şi care are putere numai cu o picătură de apă să stingă toată văpaia iadului care fără milă înghite pe cei depărtaţi de Tine.

Iată iarăşi stau înaintea Ta ca un osândit spre moarte, gol şi lipsit de fapte bune şi fără haină de nuntă, aşteptând dreapta Ta răsplătire pentru faptele mele, şi simt în trup şi în suflet amărăciunea gheenei spăimântându-mă de cele ce au să urmeze. Mă cutremur şi mă nedumeresc de răspunsul ce-l voi da înaintea Ta, Drepte Judecătorule. Înfricoşătoare sunt cuvintele pe care le voi auzi: „Luaţi de la el talantul şi-l daţi celui ce are zece talanţi!”

Prin marea Ta milostivire m-ai învrednicit de marele şi înfricoşatul Har al preoţiei pe mine, cel ce în toate zilele mă încurc în păcate şi mă tăvălesc în patimile dezmierdărilor, ca intrând în Sfânta Sfintelor, să aduc daruri şi să săvârşesc jertfe pentru păcatele noastre şi pentru cele din neştiinţă ale poporului, de care se cutremură toate puterile cereşti, care doresc, numai cu ochii privind, să se îndulcească de Sfânta Liturghie. Însă, încurcându-mă cu cele lumeşti, trecătoare, am necinstit Darul Tău, Doamne. Şi de câte ori am datoria să săvârşesc cele sfinte, le săvârşesc cu mare nevrednicie, pentru că nimeni din cei legaţi cu poftele şi desfătările trupeşti nu este vrednic să vină, să stea înaintea Ta sau să-Ţi slujească Ţie, Împărate al Slavei!

Ochii mei n-au lacrimi, Doamne, din pricina împietririi inimii şi chiar dacă ar izvorî – nu ar fi în stare să stingă focul cel mistuitor care arde în mine. Sufletul meu, însă, plânge cu lacrimi pe care numai Tu singur le vezi şi se mâhneşte, tânguindu-se, şi strigă către Tine, Făcătorul lui, aşteptând slobozire.

Şi acum, Stăpâne, alăturându-mă cu dânsul, îndrăznesc a striga către Tine: încetează, stinge, potoleşte, iartă, Îndelung răbdătorule şi Multmilostive Doamne, pentru că Tu ai zis: „Dacă doi sau trei, unindu-se, vor cere ceva de la Tatăl – se va da lor. Pentru că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu între dânşii.”

Înţeleg că ar fi mai bine să tac şi să nu scot nici un cuvânt, pentru că cele vrednice le primesc, dar spre marea mea ruşine nici acestea nu le pot răbda şi iarăşi mă rog: Milostiveşte-Te, Doamne, spre păcătoşenia mea şi mă izbăveşte, că au intrat ape până la sufletul meu. Pentru păcătoşi ai venit, Doamne, deci – mântuieşte-mă. Nu aştept mai mult de la nimeni ajutor, Părinte, pentru că cei mai de aproape de mine departe au stătut şi cei ce nădăjduiesc în oameni se lipsesc de ajutorul Tău. Aş vrea ca din toată inima să strig ca şi cananianca: „Miluieşte-mă, Doamne, fiica mea rău se îndrăceşte”; eu, însă, n-am fiică, ci trup care, îndrăcindu-se, se porneşte asupra sufletului.

Cugetând, mă gândesc şi zic: Doamne, dacă acum, fiind pe pământ şi mai având vreme de pocăinţă şi îndreptare, simt singurătate şi părăsire de Tine şi de oameni şi trăiesc clipe de tristeţe pe care nu le pot reda în cuvinte (iartă-mă, Doamne, că spun aşa, poate că asta încă-i puţin), atunci dar cum va fi în iad? Cum va fi atunci, când pe vecie voi fi nevoit să beau din cupa deznădejdii care nu va avea sfârşit? Cum voi răbda tristeţea care va fi de mii de ori mai mare – şi ce e mai groaznic – şi nesfârşită? Să am îndurare, Doamne, că spun aşa, pentru că ştiu că creştinii se păzesc de a săvârşi fapte rele nu de frica iadului şi a muncilor, ci din dragostea şi recunoştinţa care o au pentru patimile cele înfricoşate pe care de bunăvoie le-ai răbdat şi de frică să nu mâhnească pe un Dumnezeu, pe un Părinte atât de bun, atât de iubitor şi atât de blând...

Cât e de mărginită şi săracă vorba mea, Doamne, încât nu pot să exprim măreţia Ta, deşi ştiu că nimeni din muritori n-o poate face.

Sufletul meu se bucură când stă de vorbă cu Tine, Stăpânul meu, pentru că în chip nespus şi necunoscut de mine primeşte mângâiere şi se înarmează cu nădejde de mântuire. Şi aş vrea să fiu întotdeauna cu Tine. Nu pentru uşurarea mea, ci n-aş vrea să Te mai rănesc cu comportările mele. Dar nu numai putinţa, ci chiar şi dorinţa mea nu-i întotdeauna fierbinte, şi mă clatin ca şi corabia pe valuri. Ca valurile mării se ridică asupra mea fărădelegile mele, Doamne, şi iarăşi mă afund în noianul ispitelor. Sunt plin de viclenie şi făţărnicie şi nu numai plin, dar sufletul şi trupul s-au înrudit şi nu vor să se despartă cu hotărâre. Din faţă se cutremură de urmările păcatelor şi se pocăiesc, iar dinlăuntru se alipesc din nou de ele şi cu stânga risipesc ceea ce zidesc cu dreapta.

Mă tem să mai făgăduiesc că nu mă voi mai întoarce la ele. Dar, Doamne, primeşte măcar această mică suspinare a inimii mele ca cei doi bani ai văduvei, că mai mult nu am ce să-Ţi dau, spre marea mea ruşine. Greşesc necontenit, pururea Te mânii şi nu izbândesc nimic în lupta cu păcatul, nu pentru că Tu nu vrei, dar scris este că celor mândri le stai împotrivă.

Pe Tine te rog, Bunătate Veşnică, răneşte inima mea cu dragostea Ta, ca să-Ţi urmez cu credincioşie, ca privind la Tine, Cel Blând şi smerit cu inima, să aflu odihna cea mult dorită, precum o află copilul la maica sa. Ajută-mă să cânt cu inima şi cu gura şi cu toată virtutea: „Iubi-te-voi, Doamne, virtutea mea. Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi Izbăvitorul meu.”

Pentru mine, Doamne, Te-ai smerit de la iesle până la Cruce, ai lăsat sânurile Tatălui şi ai locuit împreună cu muritorii şi nu Te-ai îngreţoşat de necurăţia noastră, dar eu stau ca un stâlp de piatră şi ca unul fără de glas, zăcând în nepăsare. Cer milă eu, cel ce nu fac milă cu sufletul meu, cer îndurare eu, cel ce nu mă îndur de viaţa mea, cer iertare eu, cel ce nu iert pe fratele meu, cer viaţă veşnică eu, cel ce port în mine boldul morţii — păcatul.

„Aşa să lumineze lumina voastră, ca oamenii, văzând faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri” – ai zis ucenicilor Tăi. Eu, însă, Doamne, am împrăştiat pururea sminteli, ducând la pierzare pe cei mai mici ai Tăi. Ci Te rog, Stăpâne Sfinte, adu-ţi aminte de sângele pe care l-ai vărsat pe Cruce pentru noi, păcătoşii, şi-i pomeneşte pe toţi cei pe care eu, cu nebunia mea, i-am smintit şi i-am depărtat de la Tine şi nu-i lăsa să piară. Ştiu, Doamne, că la judecată mă vor arăta cu degetul şi mă vor învinui pentru smintelile pe care le-am pricinuit lor şi-mi vor spune că am fost o piatră de poticnire în loc să le fiu ajutor şi îndreptător către Tine. Acum nu iau o piatră de moară ca să mă arunc în mare, ci păcatele acestea care le-am făcut şi care ca o piatră apasă conştiinţa mea, le iau şi mă arunc în marea Ta iubire de oameni pe care să o arăţi şi către mine, păcătosul, ca să Te măresc în vecii vecilor.

Doamne, Doamne, cât de mare este dorinţa Ta de a ne mântui şi cât de îndărătnic este omul, căci nu vrea să Te cunoască pe Tine — Lumina lumii. Lumină ai venit în lume, Doamne, ca să luminezi calea fiecărui suflet spre veşnica viaţă, însă omul a iubit mai mult întunericul, pentru că faptele lui sunt rele şi nu vrea să iasă din el, ca să nu se vădească.

Nu vreau să spun despre nimeni, Doamne, pentru că eu sunt primul care m-am arătat şi mă arăt pururea mincinos în faţa Ta. În fiecare dimineaţă cu răsăritul soarelui îmi arăţi slava şi dragostea Ta, noaptea mă acoperi cu mila Ta cea mare ca să nu mor nepocăit, şi în toate zilele aştepţi întoarcerea mea. Eu, însă, zac în nesimţire şi mă arăt pe dinafară ca un mormânt văruit, fiind înlăuntru plin de necurăţie. Şi ce e mai rău, că orbit fiind, mă mândresc de starea mea.

Orbit fiind, orbesc pe alţii şi întunecat fiind, întunec pe alţii. Împrăştii şi semăn în toate zilele sminteală ca pe o neghină în câmpia Ta cea duhovnicească şi cu ea îmi adun mai multă ruşine, ca lemnele pentru foc, ca în ziua cea înfricoşată mai mare osândă să iau pentru nebunia mea.

Şi voi auzi atunci: „Luaţi şi-l legaţi, şi-l aruncaţi în focul cel veşnic. Acolo este plângerea şi scrâşnirea dinţilor.” Multe lucruri, care le fac, la arătare mi se par bune, de multe ori cugetul îmi spune că am dobândit ceva, eu însă simt pustietate în suflet, pentru că sunt sărac. Sufletul meu este sărac, Doamne, pentru că este lipsit de smerenie. Unde este ea, acolo eşti Tu, Cel Blând şi Smerit cu inima, şi sufletul se bucură mult, însă eu departe sunt de Tine, Doamne.

Mă mândresc, Părinte, cu toate, nimic fiind al meu. Uneori încă nu săvârşesc fapta, că de acum trâmbiţez înaintea tuturor şi mă îmbăt de slava cea deşartă şi de mândrie, uitând că sunt pământ şi cenuşă care se mişcă din mila Făcătorului său. Şi ce să spun despre smerenie eu, cel mândru întru toate? Chiar dacă aş vrea şi m-aş strădui din toate puterile, n-aş izbuti să o fac, pentru că cel ce n-a gustat din rodul ei nu ştie gustul şi nu poate să-l spună nici altora.

Acum alerg către Tine, Începutul şi Sfârşitul tuturor, aprinde în inima mea focul dragostei către Tine, smereşte-mi inima şi cugetul, învaţă-mă să mă las în voia Ta ca aluatul în mâinile brutarului, ca să ajung pâine în Împărăţia Ta.

Târziu te-am iubit. Frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu Te-am iubit. Şi iată Tu erai înlăuntrul meu, şi eu eram în afară, şi acolo Te căutam şi dădeam năvală, eu, cel urât, în aceste lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut. Tu erai în mine, şi eu nu eram cu Tine. Mă ţineau departe de Tine acele lucruri care, dacă nu ar fi în Tine nu ar exista. M-ai chemat şi m-ai strigat şi ai rupt surzenia mea, ai strălucit şi ai alungat orbirea mea, Tu ai răspândit mireasma şi am respirat şi suspin după Tine, Te-am gustat şi mi-e foame şi sete, m-ai atins şi ard de dorinţa după pacea Ta.

Când mă voi lipi de Tine cu toată fiinţa mea, nu va mai fi pentru mine durere nici muncă şi vie va fi viaţa mea plină de Tine. Acum însă, pentru că Tu uşurezi pe acela pe care-l umpli, pentru că eu nu sunt plin de Tine, sunt o povară pentru mine însumi. Bucuriile mele de plâns se luptă cu tristeţile mele vesele şi nu ştiu de care parte va fi victoria.

Fer. Augustin, Mărturisiri.

Până când, Doamne, până când mă vei lăsa până în sfârşit? Mai bine voi zice: Până când, Doamne, până când Te voi lăsa până în sfârşit?

Sfinte sunt căile Tale, însă vicleană este viaţa mea, Doamne Milostive. De câte ori făgăduiesc să pun început bun şi mă arăt mincinos în faţa Ta. Văzduhul l-am umplut de făgăduinţe, încât nu mai este loc, dar sufletul de păcate şi fărădelegi, care ca nişte tirani cruzi îmi chinuiesc omul lăuntric. Peste tot sunt întinse laţurile şi plasele vrăjmaşului şi eu cad, nenorocitul, în ele, de voie şi fără de voie, ca o muscă şi nu pot ieşi sau dacă ies atunci sunt înţepat de diavol ca de un păianjen veninos. M-a rănit, mă răneşte şi întruna caută ca un leu gata de pradă şi mă pândeşte ca să mă doboare cu desăvârşire.

La luptă m-ai chemat, Doamne, ca să stau la straja mântuirii mele, dar din neglijenţă şi nepăsare armele mele au prins rugină. Sufletul e îngreuiat de mâncare şi băutură, si griji lumeşti, iar vrăjmaşul mai cu neruşinare se ridică asupra mea. Tu, însă, Sprijinitor sufletului meu fii, Dumnezeule, că umblu prin mijlocul a multe curse. Izbăveşte-mă de dânsele, Bunule, şi mă mântuieşte ca un Iubitor de oameni.

În mijlocul acestor necurăţii stând şi afundându-mă cu totul în păcate, mintea mea se înalţă către Tine şi îşi aduce aminte de ziua cea înfricoşată a Judecăţii şi sufletul mi-l aduce întru frică şi nelinişte faţă de cele ce au să urmeze. Înfricoşată cale şi înspăimântătoare locuri am a trece şi alt însoţitor nu voi avea decât numai faptele mele cele viclene pe care cu înverşunare le-am făcut şi diavolii care la tot pasul mi le vor pune înainte ca nişte martori nemincinoşi, bucurându-se de veşnica mea osândă. Cum de mă rabzi, Drepte Judecătorule? Cum, Părinte, mă mai ţine pământul? Cum de mă miluieşti Tu, Cel ce verşi ploaie şi ridici soarele peste cei drepţi şi peste cei păcătoşi, peste cei răi şi peste cei buni?

Mare este îndelungă răbdarea Ta şi mila Ta asupra mea, a celui ce făgăduiesc mult şi nu împlinesc nimic, care pe dinafară mă arăt slujitorul Tău, iar pe dinlăuntru – depărtat de Tine de parcă nici n-ai exista.

În toate zilele mă lepăd de Tine, Părintele meu. Şi ce altceva să spun, Doamne, că nu-i drept? Cel credincios în puţine şi întru multe-i credincios. N-am încă în mine râvna şi dorinţa de a mă lupta cu păcatul până la sânge, nu-i în mine voinţa de a muri mai bine decât să Te mânii pe Tine, Cel ce eşti Sfânt şi întru sfinţi Te odihneşti.

Iubesc să vorbesc despre sfinţii cuvioşi de mai demult, mă mândresc şi-mi place să povestesc faptele lor vrednice de laudă, ca din sudoarea şi ostenelile lor să mănânc eu pâine caldă acum, mândrindu-mă că „sunt şi eu din ceata călugărească.” Inima mea, însă, departe este şi faptele mele spun cu totul altceva. Pentru aceasta voi auzi de la Tine: „Cu gura ta te voi judeca, slugă rea şi vicleană”.

Şi la judecată toţi acei sfinţi cuvioşi pe care-i amintesc şi toată ceata călugărească se vor scula să mă judece pe mine, cel ce le-am slăvit viaţa şi minunile, dar cu faptele departe am fost de ei...

Cine dintre oameni, Stăpâne Sfinte, poate să spună lucrurile Tale cele preaslăvite? Gândindu-mă la acestea îmi aduc aminte de cuvintele cântării şi mă alipesc cu inima şi strig împreună cu biserica: „Să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică şi cu cutremur şi nimic pământesc întru sine să nu gândească. Că Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor merge să se junghie şi să se dea spre mâncare credincioşilor...”

Cuvinte înfricoşătoare care aduc sufletul la viaţă, care trezesc simţurile şi aduc în om frica Ta – începutul înţelepciunii. Tu, Făcătorule a toate, ai luat ţărână şi l-ai plăsmuit pe om după chipul şi asemănarea Ta. Dar, neascultându-Te, a fost alungat din Rai şi lipsit de binecuvântarea Ta. Şi alungându-l, i-ai zis: „Prin sudoarea frunţii îţi vei dobândi pâinea ta,” şi pentru dânsul şi pământului i-ai poruncit să crească spini şi pălămidă în loc de plante bine roditoare.

Şi eu, Doamne, sunt zidit după chipul şi asemănarea Ta, urmaş fiind al lui Adam care a fost făcut din pământ. Şi acest pământ, din care sunt făcut, adică trupul, face „ascultare” de Tine. Rodeşte spini şi pălămidă, adică gânduri şi lucruri de ruşine şi păcătoase care se ostenesc să alunge Duhul Tău dătător de viaţă ce a mai rămas în mine.

Şi nu Te-ai mâniat până în sfârşit, ci ai trimis Mântuitor şi Răscumpărător pe Unul-Născut Fiul Tău ca să ne împace cu Tine şi să ne scoată din robia morţii. Însă oamenii s-au îndărătnicit şi nu L-au primit, ci s-au sculat asupra unsului Tău.

Însetat de mântuirea oamenilor şi astăzi umblă şi bate la uşa inimii fiecărui om ca să-I deschidă şi să cineze împreună cu El, adică să se împărtăşească de darurile duhovniceşti. Lumea, însă, nu-L primeşte şi El se întoarce mâhnit şi plângând, şi iarăşi, precum a strigat cândva pe Cruce, zice: „Mi-e sete!”

Astăzi e Duminica Samarinencii. Hristos, care a venit pentru mântuirea tuturor, se opreşte în Samaria ca să semene sămânţa Cuvântului Său şi să propovăduiască vestea cea bună. Citind, îmi închipui, Doamne, că Te-ai întâlnit cu mine, samarinean după fapte fiind, şi-mi zici: „Dă-mi să beau.”

Tu în toate zilele îmi zici prin cugetul tainic al inimii: „Mi-e sete de mântuirea ta. Dă-mi să beau!” Şi eu, îndărătnic fiind, mă întorc şi Te mâhnesc, şi resping dorinţa Ta de a mă mântui. Ieri am zis: „Boi mi-am cumpărat şi mă duc să-i încerc...” Astăzi zic: „Pământ mi-am luat şi mă duc să-l văd şi te rog să mă ierţi...”

Nu te mâhni şi nu te mânia până în sfârşit, Doamne, că întunecat şi îndărătnic cu inima sunt. Şi de aş cunoaşte darul Tău şi Cine este Cel care zice: dă-mi să beau..., aş cere de la El Apa cea vie. Însă cum aş putea să-Ţi potolesc setea, dacă izvorul meu, nu că-i adânc, ci a secat cu totul pentru neîngrijire şi astupat cu păcate şi griji lumeşti este şi părăsit de parcă n-aş mai avea nevoie de el.

Şi necăutând la acestea, Părintele meu, un lucru cer de la Tine: Doamne, Tu ai hrănit pe poporul Tău în pustie cu mană, apă din piatră ai izvorât şi încă şi mai mari, şi mai minunate lucruri ai făcut. Adapă-mi sufletul meu cel însetat de mântuire, dă-mi să gust şi eu din Apa cea vie care curge în viaţă veşnică şi, gustând, să nu mai însetez niciodată. Sparge-mi inima împietrită, ca să izvorască lacrimi mântuitoare. Ştiu că şi pe mine mă vei mustra, Doamne, pentru cele cinci simţuri ale mele cu care m-am desfrânat, ca cu nişte bărbaţi nelegitimi, în loc să mă lipesc de Tine, Mirele sufletului meu. Te-am părăsit, Doamne, dar nu mă părăsi, varsă peste mine îndurarea Ta părintească, căci mărturisesc cu adevărat că Tu eşti Hristos, Mântuitorul lumii.

Tu ştii, Doamne, sărăcia sufletului meu, ştii neputinţa şi îndărătnicia mea, Ţie îţi sunt cunoscute toate adâncurile şi tainele inimii mele. Tu, Răscumpărătorul meu, pentru răscumpărarea şi îndreptarea mea ai venit şi nu Te-ai îngreţoşat de haina mea. Şi iată, cunoscând starea în care mă aflu, vreau din tot sufletul să mă curăţ ca să pot fi pururea cu Tine. (Iartă-mă, Doamne milostive, iertaţi-mă şi voi cei ce veţi auzi sau veţi citi aceste gânduri ale mele. Iarăşi zic: iertaţi-mă, că ştiu că nu arăt roadele cuvenite pocăinţei. Voi ştiţi că trupul merge contra sufletului şi-l robeşte ca pe un sclav, acestea însă, sunt suspinările sufletului meu care simte durere...)

De aceea am hotărât să scriu iarăşi pe hârtie aceste tânguiri. Înţeleg că ele şi fără să le scriu sunt cunoscute de Tine, Doamne, dar le mărturisesc înaintea Ta ca înaintea Tatălui meu. Aşa, Doamne, anume Tatălui meu. Tu, Părintele meu cel bun, ne-ai zidit pe toţi şi ne-ai înzestrat cu cele mai frumoase şi mai bogate daruri, până şi fii ai Tăi a ne numi ne-ai învrednicit. De aceea şi eu, măcar că sunt de mii de ori nevrednic de iubirea Ta, alerg la Tine. Să nu Te mânii, Lumina sufletului meu, să am îndurare, Doamne, pentru îndrăzneala ce o am, dar eu din toată inima vin la Tine ca la Tatăl meu pe care de multă vreme nu L-am văzut, pe care foarte mult L-am mâhnit şi vreau chiar şi-n adresare să-L numesc nu Domn, ci anume Tată. Tu singur ai zis, Părinte: „Iată că nu vă mai numesc pe voi slugi, căci sluga nu ştie ce face Domnul său” şi prin rugăciune ne-ai învăţat să Te numim Tatăl nostru carele eşti în ceruri. Nu acel tată, care este undeva departe şi copilul îi trimite scrisoare, rugându-l să-i cumpere sau să-i aducă ceva, şi care nu ştie dorinţa copilului în absenţa sa sau cu ce se ocupă copilul când lipseşte el de acasă, ci Acela care poate să atragă inima copilului prin dragostea Sa. Acel Tată al cărui copil simte legătura dragostei măcar de ar fi la marginea pământului, pentru că dragostea nu are hotare.

Frică şi cutremur simt (dar totodată şi bucurie nespusă pe care n-o pot reda în cuvinte) şi mă tem să nu mă înşel când gândesc şi spun aşa ceva.

Sfinţii părinţi ne amintesc de un ucenic care se lăuda în faţa altora că este ucenicul a cutare bătrân renumit. Şi unul din cei ai locului i-a spus: „Ce pom bun a dat un rod aşa de rău ca tine?” Deci să nu-mi spui nici mie: cum nestricăciunea să nască stricăciune şi ce este comun între lumină şi întuneric?

Da, Părinte, de mii de ori ai dreptate şi vrednic sunt să mă laşi. Şi chiar dacă mă vei lăsa şi mă vei da la muncă veşnică n-aş spune nimic, fie voia Ta (asta e voia Domnului meu pe care spun că-L iubesc şi dacă El doreşte, înseamnă că pentru mine e poruncă), dar totuşi vreau să fiu copilul Tău.

Tu mă iubeşti mai tare decât eu însumi mă iubesc şi ai grijă de mine mai tare decât eu mă îngrijesc. Şi dacă părinţii trupeşti îşi iubesc odrasla, necăutând la comportările ei, apoi Tu, Iubirea cea Negrăită, de multe ori mai mult mă iubeşti şi ai grijă de mine.

Neascultător de poruncile Tale sunt, murdar de păcate şi plin de bube şi de puroi, flămând de Pâinea Ta cea cerească, gol şi dezbrăcat de haina nunţii, străin şi pribeag pe pământ sunt pentru că am fugit de Tine.

Comorile cele de mult preţ: curăţia sufletului şi făclia credinţei mi le-au furat neprietenii Tăi – diavolii – amăgindu-mă cu nimicurile strălucitoare ale vieţii. Iată aşa sunt eu, copilul Tău, Părinte, spre marea mea ruşine şi osândă.

Şi toată ziua vieţii petrecând-o în halul acesta, tăvălindu-mă în noroi şi numai un lucru mai păstrându-l (căci pe toate celelalte le-am pierdut): dorul de Tine – spre seara vieţii, în al unsprezecelea ceas, îmi aduc aminte, Iubire de oameni negrăită, şi alergând la Tine cu lacrimi de durere strig: Tată! Tată!

Cu lacrimi în ochi mă primeşti, părându-Ţi rău de căderea mea, şi-mi zici: „Ai căzut, dar singur eşti vinovat, pentru că te-ai depărtat de mine, Făcătorul tău.” Da, Doamne, am căzut şi vinovat sunt, şi vrednic de pedeapsă, dar al Tău sunt. Cercetează neputinţa mea şi ajută-mă şi-n viitor să fiu copil, nu cu mintea, ci cu nerăutatea. Mai mult nu îndrăznesc să spun nimic, pentru că părinţii ştiu de ce au nevoie copiii lor. Ei au grijă să-i nască, să-i crească, n-au nevoie să le spună copilul că n-are de îmbrăcat sau de mâncare, ei ştiu şi văd totul. Cu atât mai mult Tu, Care ai zis că mai degrabă mama îşi va uita copilul decât Eu pe voi.

Şi dacă cuiva din noi fiul îi va cere pâine – au piatră-i va da lui? Sau dacă-i va cere peşte – au şarpe-i va da lui? Şi dacă noi, răi fiind, ştim să dăm daruri bune fiilor noştri, cu atât mai mult Tu, Părinte, Începutul a tot binele.

Primeşte jertfa mărturisirilor mele din mâna glasului inimii mele, pe care ai format-o şi ai îndemnat-o ca să se mărturisească numelui Tău, şi oasele mele sănătoase să zică: „Doamne, cine este asemenea Ţie? Căci acela care se mărturiseşte Ţie, nu-Ţi arată ce se petrece în sine, pentru că ochiul Tău nu poate fi ţinut departe de o inimă închisă, iar asprimea oamenilor nu respinge mâna Ta, ci o dezlegi când vrei, fie milostivindu-Te, fie pedepsind, şi nu este nimeni care să se poată ascunde de la căldura Ta.”

Dar, să Te laude sufletul meu, ca să Te iubească şi să-Ţi mărturisească milele Tale, ca să Te laude. Nu încetează şi nu trece sub tăcere laudele Tale toată făptura Ta, nici orice spirit, prin gura îndreptată spre Tine, nici animalele, nici cele corporale, prin gura acelora care le iau în considerare, ca să ridice în Tine sufletul nostru de la lâncezeală, sprijinindu-se pe cele ce ai făcut şi trecând la Tine, Care le-ai făcut în mod minunat, acolo unde este tăria şi adevăratul curaj.

Şi să se ducă şi să fugă de Tine cei neliniştiţi şi cei nedrepţi. Tu îi vezi şi deosebeşti umbrele şi iată sunt frumoase cu ele toate, iar ei sunt urâţi. Şi ce pagubă Ţi-au provocat ei? Sau în ce au necinstit împărăţia Ta, care este dreaptă şi întreagă, din ceruri şi până la cele mai apropiate de noi? Căci unde au fugit, când fugeau de la faţa Ta? Sau în ce loc nu-i găseşti Tu? Dar ei au fugit ca să nu Te vadă pe Tine, Care-i vedeai, şi orbiţi, au dat de Tine — fiindcă nu părăseşti ceva din acelea pe care le-ai făcut — pentru ca să se izbăvească de Tine şi pe drept să fie zbuciumaţi, căzând sub asprimea Ta. Desigur, ei nu ştiu că eşti peste tot, Tu, pe care nu Te mărgineşte nici un loc şi eşti singur prezent, chiar în aceia care se depărtează de Tine. Să se întoarcă, deci, şi să Te caute, căci Tu nu ai părăsit creatura Ta cum ei au părăsit pe Creatorul lor. Ei să se întoarcă şi să Te caute, şi iată acolo eşti, în inima lor, în inima celor care se mărturisesc Ţie, care se aruncă la picioarele Tale şi care plâng la sânul Tău, după căile lor grele, iar Tu uşor vei şterge lacrimile lor, iar ei şi mai mult plâng şi se bucură în lacrimi, fiindcă Tu, Doamne, Care nu eşti carne şi sânge, nu eşti un om oarecare, Tu, Doamne, Care i-ai făcut, îi refaci şi-i mângâi. Şi unde eram eu când Te căutam? Şi Tu erai înaintea mea, eu însă şi de la mine mă depărtasem, şi nu mă găseam, cu atât mai puţin pe Tine.

Fer. Augustin, Mărturisiri.

Unde voi fugi de faţa Ta, Doamne? Unde mă voi ascunde de Tine? Al Tău este pământul, lumea şi toate cele ce locuiesc în el. Adam, când a greşit, n-a vrut să-şi recunoască greşeala, ci s-a îndreptăţit, învinuindu-Te pe Tine. Cain, de asemenea, a săvârşit ucidere şi n-a voit să se pocăiască, ci s-a depărtat de Tine, umblând pribeag prin pustietăţi.

Şi iată eu nu întrec măsura strămoşilor mei, căci m-am asemănat lor, nevrând să mă întorc din toată inima către Dumnezeu, îndreptăţindu-mă la orice pas. Strămoşii, numai pentru o singură poruncă încălcată, au gustat din moartea duhovnicească, adică au fost depărtaţi de Tine, au ieşit din starea Harului, li s-a împietrit inima şi împreună cu ei s-a schimbat şi natura.

Dar ce mă aşteaptă pe mine, Doamne, cel care pururea greşesc şi mă lepăd de poruncile Tale? Ce pedeapsă mă aşteaptă pe mine, cel ce deseori mă leg cu diavolul şi mă asemăn cu Isav, căci schimb vrednicia de a mă numi fiu al Tău pe ciorba de linte?

Avraam, cândva, n-a cruţat pentru Tine nici pe unicul său fiu, căci n-a vrut să greşească înaintea Ta. Magii, închinându-se, Te-au recunoscut pe Tine Mântuitor al lumii şi Ţi-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă. Femeia cea păcătoasă cu lacrimi Ţi-a spălat picioarele, le-a uns cu mir şi le-a şters cu părul capului, căci a văzut mântuirea. Avgar, nevăzându-Te, ci numai auzind de Tine, Te-a iubit cu toată inima şi Te chema să locuieşti în cetatea sa; mucenicii şi cuvioşii au răbdat pentru Tine munci cumplite şi nevoinţe aspre, căci au fost aprinşi de dragostea Ta. Dar eu cu ce mă apropii acum de Tine, Doamne? Ce semn de recunoştinţă Îţi voi arăta Ţie, Binefăcătorului meu? Ştiu că de nimic nu ai nevoie şi nimic nu-Ţi lipseşte, şi nimic nu aştepţi de la mine, când toate ale Tale sunt, decât sufletul meu pe care l-ai zidit şi l-ai iubit.

Eu fac un pas către Tine, Doamne, dar Tu o mie către mine. Eu mă străduiesc, duc luptă ca să Te iubesc din toată inima, dar Tu m-ai iubit cu dragoste desăvârşită.

Poţi oare să ţii apă într-un vas spart sau să iei cărbuni aprinşi cu mâna goală? Poate oare să intre vrăjmaşul în casă atunci când uşa e încuiată? Iată ce prezint eu înaintea Ta, Doamne. M-am asemănat cu un vas spart şi poţi să verşi peste mine Harul Tău întruna şi el se va depărta de mine, căci sunt găurit de nelegiuire.

Tu eşti foc mistuitor, care arzi pe cei nevrednici, deci, cum să mă apropii de Tine şi să nu fiu ars, fiind dezbrăcat de haina botezului şi acoperit cu zdrenţe rupte şi doritor de desfătări, căci am uitat cuvintele psalmistului: „Ce folos îmi este în sângele meu, când mă pogor întru stricăciune.”

Am deschis toate simţurile ca pe nişte ferestre şi au intrat diavolii în casa sufletului meu şi m-au robit cu voia mea, şi rob fiind, sunt silit să mă supun celui ce mă stăpâneşte. Vai mie, Doamne, milostiveşte-Te spre mine, nu mă lăsa să pier până în sfârşit, ci dă-mi mână de scăpare ca şi lui Petru, pune pe piatră picioarele mele, ca să nu mă poticnesc, mâinile mi le ridică la rugăciune, inima fereşte-o de înălţare, sufletul meu să Te caute şi găsindu-Te să Te laude întru toţi vecii.

Cât de frumos l-ai făcut pe om, Doamne, cât de frumos! Nu în zădar a spus unul din slujitorii Tăi: „Omul este atât de adânc, încât însuşi Dumnezeu a putut să se coboare în acea adâncime!” Omul poate să se ridice şi să fie părtaş slavei lui Dumnezeu şi să împărăţească împreună cu El. (Vorbesc despre asta, Doamne, dar poate că încă nu-mi dau seama de înălţimea gândului şi dacă-i aşa, dacă nu-i de competenţa mea să vorbesc – iartă-mă.)

Am înţeles un lucru. Unul din învăţătorii Bisericii (Tertulian, dacă nu mă înşel) a spus că sufletul, după natura lui, este creştin. A ieşit de la Dumnezeu şi numai în Dumnezeu poate să-şi găsească linişte şi mângâiere.

Alt iubitor de înţelepciune a spus că scopul vieţii omului este o căutare, o tindere spre fericire. Şi într-adevăr, ce este viaţa omului, dacă nu un zbucium, o căutare, o sete. Şi eu, nedându-mi seama, o caut, însă acolo unde nici urmă de ea nu este. Dar nici nu pot să spun că în căutarea mea este o sete de Tine. Deseori sunt pur şi simplu nişte emoţii care agită simţurile pentru un moment foarte scurt şi stăruie să mă păcălească că am ajuns la ceea ce căutam. Mi-aduc aminte de cineva care a spus: „Noi nici nu ne dăm seama cât de tare trăim în închipuiri.”

Ai implantat în mine setea şi dorinţa de a citi, de a afla, de a cunoaşte, şi am început să citesc ceea ce scriau „copiii Tăi” şi părinţii mei, dar cu câtă naivitate am început să urmez sau să împlinesc ceea ce afirmau ei. Nu-mi dădeam seama şi nici nu-mi venea în minte să înţeleg că nu pot să mă asemăn cu ei. Din miliarde de fulgi nici unul nu-i asemănător cu celălalt, cu atât mai mult oamenii nu pot să se asemene unul cu altul sau să stea pe aceeaşi scară a virtuţilor. Şi atunci am început să mă mint singur pe mine. Ce nebunie, Doamne!

Atunci când pentru părinţii pustiei lucrarea rugăciunii era o parte din viaţa lor sau poate chiar întreaga viaţă, eu am început să mă atârn faţă de ea ca un parodist. Văd mulţi oameni (şi în ei mă văd pe mine) care caută rugăciune, caută linişte, doresc să fie permanent cu Tine, să simtă prezenţa Ta, dar văd şi mâna Ta cea atotputernică care pe multe le opreşte şi le zdrobeşte ca pe vasele olarului. Şi le faci toate acestea tot pentru binele nostru, căci le stai împotrivă celor mândri. Şi dacă ar fi să ne vorbeşti în faţă, ne-ai spune iarăşi: „Cereţi, dar nu ştiţi ce cereţi”.

Sfântul Siluan Athonitul, cel ce cu lacrimi Te căuta zi şi noapte, ne spune că nu-i uşor să fii întotdeauna cu Tine. În întunericul acestui veac virtuţile şi faptele bune sunt lumină, şi omului care încă nu a căpătat smerenia cea adevărată îi este uşor să vieţuiască, pentru că vede un oarecare rezultat care-i hrăneşte iubirea de sine, de mărire, de slavă deşartă; dar toate acestea înaintea strălucirii Dumnezeirii Tale nu sunt altceva decât un întuneric, o umbră. Apropiindu-se omul de Tine, pier toate iluziile, toate „virtuţile” care-l acopereau asemenea unor frunze de smochin şi sărmanul nevoitor se vede gol înaintea Ta, Doamne. Toate acelea care-l linişteau şi-i insuflau o mulţumire de sine, dispar atunci când omul se vede ca un fir de nisip înaintea unui munte şi atunci bietul om, în plină deznădejde, încearcă să fugă.

Şi când nu fug eu de Tine, Doamne, punând înainte mii de pricini? Fug atunci când săvârşesc păcatul, fug atunci când nu-mi văd faptele bune, fug atunci când Te văd mai mare şi mai strălucit decât mine. Pe lângă toate acestea spun alta: că vreau să sar în mare neştiind a înota. Nu vreau să pun accentul pe ispitele pe care trebuie să le întâmpin când trec marea acestei vieţi, pentru că pe cel pe care l-a rănit dragostea Ta şi-l atrage la Tine, nu trebuie să-l smintească sau să-l oprească încercările de pe cale, deşi ele au un rol important. De fapt nu ele, ci, mai bine zis, felul cum iese omul din încercare.

Şi vreau să spun alta. Atunci când omul capătă şi simte lucrarea Harului Tău, când Harul produce o metamorfoză în fiinţa lui, viaţa se schimbă şi devine, ca să zic aşa, insuportabilă. (Iartă-mă, Doamne, poate că nu mă exprim corect, ştiu că Duhul Sfânt este mângâietor, e Duh de pace, dar vreau să spun altceva.) Pentru om atunci absolut totul e sfânt, e curat. În fiecare om el vede chipul lui Dumnezeu, o strălucire a Slavei Tale, el se teme să nu-l mâhnească, să nu-l vatăme cu nimic, pentru cei căzuţi el plânge şi se roagă, îi rabdă, nu-i dispreţuieşte, pentru cei buni se bucură. Începe să retrăiască starea şi rugăciunea lui Hristos din Ghetsimani – plânsul, tânguirea şi rugăciunea pentru întreaga lume. Orice fir de iarbă, orice creangă, apa şi, în sfârşit – pământul, absolut totul e sfânt pentru el şi, dacă-i sfânt, se teme să calce pe el. Sufletul, în tânguirea sa, începe să participe la toate evenimentele tragice ale lumii nu din curiozitate, ci cu o compătimire totală. Şi ce să spun de cele ale lumii? El participă cu toată fiinţa sa la toate cele ce ai răbdat Tu, Milostive Doamne. De la părăsirea de fraţi, scârbe şi prigoane, până la părăsirea de Dumnezeu. Nici o întâmplare nu o întâmpină cu indiferenţă, ci cu durere şi compătimire absolută. Viaţa lui e o întreagă durere pentru sine şi pentru lume (clar şi mângâietoare, dar totuşi durere).

Deci, în aşa caz, întreabă-mă: „Poţi să bei paharul pe care Eu îl voi bea şi să te botezi cu botezul cu care Eu mă voi boteza?” Cine dintre noi e gata să trăiască viaţa ca unul fără de minte? Cine dintre noi e gata să-Ţi urmeze până la Golgota? De aceea-Ţi spun: cu câtă naivitate, cu câtă mândrie mă pornesc spre Tine, Doamne, şi ce-Ţi rămâne altceva, Doamne, decât să mă opreşti? Să mă opreşti până ce mă vei educa şi mă vei creşte ca să pot lua Crucea şi jugul pe umeri şi să pornesc spre Tine. Ce să fac altceva decât să-Ţi mulţumesc pentru bunătatea care mi-o arăţi? Nu-mi rămâne decât să mă las în mâinile Tale ca să lucrezi Tu cu mine, să mă hrăneşti cu hrana cu care Tu ştii, şi să mă încingi, şi să mă duci acolo unde nu-mi este voia.

Ce altceva mai plăcut este decât atunci când omul se lasă cu totul în mâinile Tale, ca Tu singur să lucrezi, să-l modelezi după cum îţi este voia, căci de n-ar zidi Domnul casa – în zădar s-ar osteni cel ce o zideşte. De câte ori, însă, îţi stau împotrivă şi mă împietresc la inimă şi vreau, în nebunia mea, să risipesc cu stânga ceea ce Tu zideşti cu dreapta...

Deseori mă întreb: trebuie să mă tem de Tine, Doamne, sau nu? Frica de fiu naşte dragoste faţă de Părintele său. El nu greşeşte, nu din pricina chinurilor pe care are a le urma, ci nu vrea să dispreţuiască bunătatea Părintelui. Dar de şi greşeşte – frica lui odrăsleşte umilinţă şi lacrimi de pocăinţă, şi el duce „canonul” atât timp, cât rânduieşte bunătatea lui Dumnezeu pentru înţelepţirea lui, cu răbdare şi smerenie.

Frica de rob, însă, este frica lui Cain care odată ce a greşit n-a vrut să se întoarcă cu pocăinţă la Dumnezeu, deşi El i-a dat prilej. Cain a ales mai bine să fugă de la faţa lui Dumnezeu, decât să se pocăiască, pentru că L-a socotit pe Dumnezeu nemilostiv.

Tot frică de rob văd în pilda cu talanţii: „Şi temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul Tău în pământ; iată ce este al Tău.” Aici s-a împlinit cuvântul Tău: „Robul nu petrece cu el veşnic, iar fiul petrece veşnic.” Dragostea de fiu dă naştere libertăţii în Domnul şi el „umblă liber” în casa şi înaintea Domnului său, desfătându-se de bunătăţile cele duhovniceşti şi chiar de cele pământeşti, simţind dragostea Lui reciprocă, pentru că Tu ai zis: „Fiule, tu întotdeauna ai fost cu mine şi toate ale Mele ale tale sunt.”

Şi chiar dacă m-aş teme de Tine ca fiu – nu-i desăvârşire. Plinirea legii este dragostea şi trebuie să Te iubesc, nu să mă tem. Pentru fii lege nu este. „Legea nu este dată pentru cel drept (adică pentru fii), ci pentru cei fărădelege şi răzvrătiţi”, – ne spune Apostolul Pavel. În Evanghelia de la Matei îmi aminteşti încă una: „S-au apropiat de Petru cei ce strâng darea (pentru Templu) şi i-au zis: Învăţătorul vostru nu plăteşte darea? – Ba da! – a zis el. Dar intrând el în casă, Iisus i-a zis: Ce ţi se pare, Simone? Regii pământului de la cine iau dări sau bir? De la fii sau de la străini? El I-a zis: De la străini. Iisus i-a zis: Aşa dar, fiii sunt scutiţi...”

Rămâne numai o singură întrebare: Pot eu oare să mă numesc cu adevărat fiu al lui Dumnezeu, când săvârşesc încă păcatul? Pentru că cel ce săvârşeşte păcatul, rob este păcatului...

Ai venit pe pământ ca să ridici pe om la cinstea cea dintâi, ca să-l slobozi din robia şarpelui, ca să propovăduieşti cerul, nu ca să dai nişte legi pământeşti, ci să ne scoţi din valea plângerii şi să ne duci la pământul făgăduinţei.

Ne-ai propovăduit Evanghelia Împărăţiei Tale, care nu-i din lumea aceasta. Aceasta este dragostea Ta faţă de noi. Cu ce, însă, răsplătesc eu, Doamne? Ce semn de recunoştinţă arăt pentru bunătăţile primite de la Tine? Nimic nu fac, ci uneori merg împotrivă pentru că vreau, în îngâmfarea mea, să zidesc o altă „împărăţie” aici pe pământ, folosindu-L ca armă pe Dumnezeu.

Mi-ai spus: „De mă iubeşte cineva pe mine, poruncile mele le face” şi „Cel ce vine după Mine, să se lepede de sine şi, luând Crucea, să-Mi urmeze Mie.” Am în faţă vieţile sfinţilor apostoli, ierarhi, mucenici, cuvioşi şi drepţi pe care-i ştiu după nume şi alţii pe care numai Tu îi ştii şi ce pot să spun despre aceşti oameni? Ei au fost nebunii şi gunoiul lumii. Ei au fost acei care strigau împreună cu Pavel: „Pentru mine a trăi este Hristos şi moartea e dobândă şi vreau mai repede să mă despart (de lume) ca să fiu cu Hristos.”

Eu, însă, mă împietresc mai tare la inimă, aşteptând semn din cer. Da, într-o măsură am trecut prin focul lepădării de lume ca să Te găsesc, dar totuşi nu găsesc liniştea dorită. De ce?

Am uitat, Doamne, în nebunia mea, că pentru ca să înviez împreună cu Tine, împreună cu Tine trebuie să mor, ca să fiu părtaş slavei Tale, trebuie să trec prin focul defăimărilor împreună cu Tine. Sfântul Pavel spune: „Cei ce sunt ai lui Hristos, trupul şi-au răstignit împreună cu patimile şi cu poftele”, ei în fiecare zi mor lumii ca să învie în Hristos. Da, am spus că omul trece prin focul lepădării de lume şi fiecare după măsura şi puterea sa urcă pe Cruce pentru Tine. Şi poate că cineva şi-a „ţintuit” năravurile şi mofturile, cineva – mâinile şi picioarele, cineva poate atârnă numai de o mână sau de un picior, dar cineva poate numai hainele şi-a pironit (pentru că fiecare aduce lui Dumnezeu cât poate el şi ştim că Dumnezeu nu cere mai mult decât poate omul), dar totuşi ne-am suit pe Cruce... Şi dacă Tu ai fost ispitit de diavol şi de oamenii care ziceau: „De eşti Hristos, coboară de pe Cruce şi atunci vom crede”, apoi şi pe mine astăzi diavolul mă ispiteşte şi porneşte asupra mea lumea şi trupul cu toate răutăţile şi patimile şi strigă: „Coboară de pe Cruce.”

Şi n-ai coborât, Doamne. Iar eu uit permanent că de pe Cruce n-ai coborât, de pe Cruce te-au scos...

„Vreau să-mi amintesc urâciunile mele trecute şi deşertăciunile sufletului meu, nu pentru că le-aş iubi, ci ca să Te iubesc pe Tine, Dumnezeul meu. Din dragoste pentru dragostea Ta fac acest lucru, revenind pe căile mele pline de netrebnicie, în amărăciunea recugetării mele, pentru ca Tu să mă îndulceşti, Tu, Dulceaţă neînşelătoare, Dulceaţă fericită şi sigură, Care mă reculege de la împrăştierea în care cu înşelăciune am fost sfâşiat, în timp ce, depărtându-mă de la Tine Unul, m-am împrăştiat în multe deşertăciuni. Căci odinioară, în tinereţe, am ars de dorinţa de a mă sătura de plăceri infernale şi am îndrăznit a mă cufunda, ca într-o pădure, în felurite şi umbroase amoruri, iar înfăţişarea mea s-a urâţit şi am putrezit în faţa ochilor Tăi, dorind să-mi plac mie şi să plac oamenilor.”

 

***

 

„Speranţa din tinereţea mea, unde-mi erai şi unde Te retrăseseşi? Oare nu Tu mă făcuseşi şi mă deosebiseşi de cele cu patru picioare şi mă făcuseşi mai înţelept decât păsările cerului? Şi umblam prin întuneric şi pe alunecuş, şi Te căutam în afara mea, şi nu aflam pe Dumnezeul inimii mele. Ajunsesem în adâncul mării, şi nu credeam, pierzându-mi speranţa de a mai afla adevărul.”

Fer. Augustin, Mărturisiri.

Iarăşi a venit vremea să vin mai aproape şi să mă unesc cu Tine, eu, cel necurat cu inima. Iarăşi a venit vremea ca vasul cel spurcat să primească Mărgăritarul cel de mult preţ, care sfinţeşte pe cei ce-L sfinţesc şi binecuvântează pe cei ce-L slăvesc.

Frică şi ruşine mă cuprinde, Doamne, căci n-am haină de nuntă şi mă tem să nu fiu scos afară. Frică – pentru că ştiu că eşti Foc mistuitor care arzi pe cei nevrednici şi pentru că ştiu că pedepseşti pe cei leneşi şi vicleni, care nu vor să se trudească şi să înmulţească talantul Tău şi mă tem să nu chem asupra mea pedeapsa şi mânia Ta.

Ştiu, Doamne, că Tu nu pedepseşti întocmai cum noi pedepsim şi Te mânii nu cum noi ne mâniem, ci ai căi nemărturisite de noi, căci de Te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi, că la Tine este milostivirea.

Mai ştiu că n-ai venit să pedepseşti sau să judeci lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin Tine. Pedeapsa Ta constă în împietrirea de inimă pe care o slobozi pentru lepădarea de cele cereşti şi tinderea spre cele pământeşti, deşarte şi trecătoare, şi îndrăcirea de patimi pe care le caută şi le doreşte sufletul nostru. Şi aş mai spune că este ceva mai mult decât aceasta.

David, când fiul său Avesalom a început să se răzvrătească împotriva tatălui său, nu l-a lipsit de cinstea de fiu de împărat. Nu l-a pedepsit cu bătaia, nu l-a lipsit de slugile care-i slujeau şi de desfătările în care petrecea, dar i-a hotărât una şi cea mai importantă pedeapsă – să nu vadă faţa împăratului trei ani – ceea ce era mai grozavă decât toate.

Aşa şi acum Tu, Doamne, nu ne pedepseşti cu toate acestea, ci cu lipsa de ajutorul Tău când ne îneacă marea vieţii, cu lipsa de mângâiere când amărăciunea păcatului şi urmările lui umple sufletul nostru.

Eu nu mă rog şi nu cer să mă ocolească pedeapsa Ta, pentru că ştiu că merit de mii de ori mânia Ta, ci mă rog să nu mă lipseşti de ajutorul Tău, până când vor trece aceşti „trei ani” ai mei...

Deseori Te văd întins pe Cruce pentru păcatele mele, îţi văd mâinile şi picioarele pironite pentru mâinile şi picioarele mele, care fac fărădelegi şi care duc calea păcatului. Îţi văd coasta, de unde a izvorât mântuirea sufletului meu, împunsă pentru împietrirea inimii ce o am, capul plecat şi încununat cu spini pentru semeţia cugetului şi mulţimea necurăţiilor ce le săvârşesc în minte şi cu fapta, şi văzându-le sufletul meu, porneşte spre Tine, nu ca să Te plângă pe Tine, ci mai degrab pe sine şi faptele săvârşite.

Dar mai grozav şi mai înfricoşător este, Doamne, că văzându-Te pe Cruce în chinuri mari, în loc să se cutremure, mintea mea se întoarce înapoi, ca să nu Te vadă, pentru ca mai uşor, adică fără mustrare, să săvârşească nelegiuire şi să plătească dajdie diavolului. Şi uit de setea care ai avut-o pentru mântuirea mea.

Cândva ai amintit apostolilor Tăi despre împlinirea cuvintelor scrise despre Tine: „Bate-voi păstorul şi se va risipi turma”, spunându-le că toţi se vor lepăda de Tine în noaptea aceasta. Petru, însă, a zis: „Chiar de se vor lepăda toţi, eu însă nu. Cu Tine sunt gata şi la moarte. – Amin, Amin zic ţie: Mai înainte de a cânta cocoşul de două ori, de trei ori te vei lepăda de mine.”

O, dacă ar fi ca la fiecare faptă omul să ceară ajutorul Tău, dacă ar ţine sfânta Ta smerenie, dacă ar lepăda încrederea în puterile sale, care este ca o umbră, de câte căderi şi poticniri ar fi slobod, a câtor daruri ar fi moştenitor, a câtor învieri ar fi părtaş?

Dar ce să spun despre Petru, Doamne, căci el numai de trei ori s-a lepădat şi ieşind afară a plâns cu amar; eu, însă, în toată ziua mă lepăd de Tine şi nici zare de pocăinţă şi înfrângere nu-i în mine. Mi-aduc aminte de acele zile, când am pus făgăduinţele mele înaintea Ta. Cu câtă râvnă şi dragoste am pus hotărârile mele şi numai acum înţeleg că râvna şi dragostea mea erau ca ale lui Petru, lipsite de smerenie, cu încredere în sine şi în puterile proprii.

Cât dispreţ faţă de cei ce mă înconjurau, câte iluzii aveam despre viaţa ce mă aştepta, care mă amăgea şi-mi promitea „multe şi mărunte”. Câtă înălţare aveam, care mereu îmi zicea, asemănându-se cu cei ce au mers împotriva Ta: „Noi vom merge pe altă cale.” De aceea şi s-a ruinat casa mea, pentru că am pus temelia pe nisipul cugetării lumeşti.

De câte ori mă ruşinez să Te mărturisesc prin faptele mele, de câte ori mă ruşinez să opresc pe cei ce iau numele Tău în deşert şi-L hulesc, de câte ori spun cu gândul şi cu fapta: „Nu ştiu ce zici...”

De câte ori eu, cel ce credeam că mă răstignesc lumii din dragoste pentru Tine, strig în gura mare prin faptele mele: „Nu cunosc pe omul acesta! Jur, nu-L cunosc!..”

Şi după strigăt aud glasul conştiinţei care mă trezeşte din somnul ce m-a cuprins şi din nălucirile de care este plină viaţa mea. Fiul Omului, însă, merge după cum este scris... Şi nu-mi rămâne nimic altceva decât să plâng şi să plâng cu amar...

Oare de ce, Doamne, mă răneşte dragostea Ta atunci când săvârşesc păcatul sau după săvârşire şi eu suspin după Tine? (Să nu se mânie Dreptatea cea veşnică când voi cugeta acestea pentru că ştiu că neurmate sunt căile Domnului meu.) Oare numai pentru ca să mă înveţi pocăinţa?

Aş zice mai bine că nu dragostea, ci dorul de Tine mă copleşeşte. Dorul care apare după depărtarea de Tine, mă sileşte să-Ţi vorbesc, să strig, să Te caut şi găsindu-Te să Te laud.

Să Te laude, Doamne, sufletul meu, să Te laude în taină, în adâncul inimii, să mărească lucrurile Tale cele slăvite, care le lucrezi întru mine. Dă-mi, Doamne, să-Ţi înalţ rugăciune şi mulţumire şi slavoslovie pururea Ţie, Celui ce smereşti sufletul meu, Celui ce nu m-ai uitat din pântecele maicii mele, Celui ce ştii adâncurile sufletului meu şi-mi împlineşti dorinţele înainte de a le cere eu, Celui ce, Dumnezeu fiind, Te smereşti ca să mă înalţi la cele de care m-am lepădat...

Şi, spunând acestea, aud mustrarea pe care ai rostit-o prin gura lui David care zice: „Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: pentru ce tu povesteşti dreptăţile mele, şi iei aşezământul de lege prin gura ta; iar tu ai urât învăţătura şi ai lepădat cuvintele mele înapoi?”

Acestea mă fac să roşesc şi să tac. Cândva, atingându-Te de sufletul meu, am crezut că am găsit o comoară pe care nimeni nu mi-o poate lua. Săltam de bucurie şi cu încredere mare în sine că am căpătat Ceva. Acum, însă, văd că singur mă lepăd de dânsa şi mă duc în ţara îndepărtată, ţara întunecată a păcatului...

Mă lepăd de Tine, Dumnezeule, Mântuitorul meu, schimb dulceaţa Duhului Tău cu amărăciunea înşelătoare a păcatului. Nu mă lăsa în mâinile vrăjmaşilor mei, Dumnezeul meu, nu lua aminte la gândurile mele păcătoase, nu mă lăsa în voia minţii mele nestatornice.

Oare pentru ce, Doamne, sufletul meu se leapădă atât de repede de Tine? Pentru ce deseori caut mângâiere în altă parte şi nu în Tine? Pentru ce mă alipesc atât de repede de cele trecătoare? Oare n-ai venit să mă cauţi pe mine, cel pierdut? Au nu la Tine sunt toate darurile Duhului Sfânt? Au nu Tu eşti Liniştea, Pacea, Mângâierea, Smerenia, Curăţia, Bogăţia, Viaţa Veşnică?

Pentru ce dar mă îndărătnicesc aşa de tare? Desigur, pun aceste întrebări nu ca să-mi răspunzi, căci eu ştiu răspunsul, ci vreau să-mi arăt mai deplin răutăţile mele, vreau să-Ţi arăt Ţie şi tuturor că păcatul trăieşte în mine. Oare ce nebunie poate fi mai mare ca aceasta?

Te voi cunoaşte pe tine, Cunoscătorul meu. „Te voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut eu.” Tăria sufletului meu, intră în el, pentru ca să-l ai şi să-l stăpâneşti „fără pată sau zbârcitură.” Aceasta este speranţa mea, de aceea vorbesc şi în această speranţă mă bucur, când mă bucur în mod sănătos. Iar celelalte lucruri ale lumii acesteia cu atât sunt mai puţin de plâns, cu cât mai mult se plânge, şi cu atât mai mult de plâns, cu cât mai puţin se plânge în ele. „Căci, iată, adevărul ai iubit”, căci, cine l-a făcut, „l-a adus la lumină.” Vreau să spun adevărul în inima mea, în faţa Ta, la mărturisire, iar prin scrisul meu – în faţa mai multor martori.

... Acum, pentru că geamătul meu este martor că eu îmi displac mie însumi, Tu străluceşti şi placi şi eşti iubit, ca să-mi fie mie ruşine de mine însumi şi să Te aleg pe Tine şi să nu fiu plăcut Ţie, nici mie, decât prin Tine.

Înspăimântat de păcatele mele şi de mărimea nenorocirii mele, frământasem în inima mea şi plănuisem să fug în singurătate, dar m-ai oprit şi m-ai întărit, zicând: „De aceea Hristos a murit pentru toţi, pentru ca aceia care înviază să nu mai vieze loruşi, ci Aceluia Care a murit pentru ei.” Iată, Doamne, eu arunc la Tine grija mea, ca să trăiesc şi voi „considera cele minunate ale legii Tale”. Tu cunoşti nepriceperea şi slăbiciunea mea. Învaţă-mă şi vindecă-mă. Acel „Unic Fiu al Tău, în care sunt ascunse toate vistieriile înţelepciunii şi cunoştinţei” m-a răscumpărat cu sângele Său. Să nu mă ocărască cei mândri pentru că meditez la preţul răscumpărării mele şi mănânc şi beau şi-l împart şi, sărac, doresc să mă satur din El între aceia care mănâncă şi se satură şi „Vor lăuda pe Domnul cei ce-L caută.”

Iată Ţi-am expus multe lucruri, ceea ce am putut şi ceea ce am voit, fiindcă Tu ai voit mai înainte ca să-Ţi mărturisesc Ţie, „Domnul Dumnezeul meu, caci eşti bun şi mila Ta este în veci.”

Fer. Augustin, Mărturisiri.

 

Metanoia

 

Când scriam aceste rânduri, cuvintele, cu mila lui Dumnezeu, veneau liber ca din izvor, însă nu aveau sare şi mâna mea era ca trestia scriitorului ce scrie degrab. Cu timpul, însă, Dumnezeu m-a miluit şi mi-a dat să simt şi cu inima toate acestea. Deci, rog pe cei ce se vor ruga împreună cu mine, să nu se smintească de cele ce am scris, văzând viaţa mea cea neruşinată.

 

Canon de pocăinţă către Domnul nostru Iisus Hristos

al sufletului celui necăjit

 

Cântarea 1, Irmos.

Ajutor şi acoperitor s-a făcut mie spre mântuire; Acesta este Dumnezeul meu şi-L voi slăvi pe El, Dumnezeul părintelui meu, şi-L voi înălţa pe El, căci cu slavă s-a preaslăvit.

Pripeală:

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Primeşte, Stăpâne, sufletul cel îngreuiat de păcate, care caută izbăvire, miluieşte pe cel ce mult a greşit, căci mă întorc la Tine ca fiul cel desfrânat şi strig în deznădejdea mea: Părinte, greşit-am la cer şi înaintea Ta.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Suflete iubitor de păcat, până când îţi vei zădărnici munca? Până când vei sta în fărădelegi ca porcul în tină? Ia aminte că nu poţi sluji la doi domni, căci sau pe unul îl vei urî şi pe Celălalt Îl vei iubi, sau de unul te vei lipi şi pe Celălalt vei dispreţui.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Iubire de oameni negrăită, Hristoase, Mântuitorule, pe cei ce vin la Tine cu pocăinţă îi primeşti şi cinezi împreună cu dânşii. Ştiu că nu-i bine să iei pâinea fiilor şi s-o arunci câinilor, dar învredniceşte-mă să mă satur de fărâmiturile ce cad de la masa Domnului meu.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Ninivitenii s-au pocăit la cuvintele proorocului Iona şi îmbrăcându-se în sac şi cenuşă au oprit mânia Ta cea dreaptă ce era asupra lor. Şi iată aici mai mare ca Iona fiind, stai de faţă, aşteptând pocăinţa mea. Eu, însă, m-am prefăcut în stâlp de sare ca şi femeia lui Lot, pentru că m-am uitat înapoi, nelepădând cu desăvârşire păcatul.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Sarea, unindu-se cu apa, se topeşte, deci varsă apa Ta cea mântuitoare peste rănile mele ca pe un balsam mirositor, ca să mă curăţ de lepra păcatului, stinge văpaia care arde în mine, căci viaţa mea de iad s-a apropiat.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Dă-mi putere, Hristoase, să port Crucea Ta, să iau cu dragoste jugul Tău pe umeri, să port în suflet şi-n trup, şi-n inimă amintirea de patimile şi de moartea Ta, să mor lumii cu desăvârşire şi asupra păcatului să mă arăt biruitor, ca părtaş cu Tine să fiu la Învierea Ta.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Poruncitu-mi-ai să lucrez în via Ta cea duhovnicească ca să aducă roade bune şi venind Tu să iei totul cu dobândă, dar eu, viclean şi rău fiind, Doamne, am ocărât pe slujitorii Tăi şi i-am smintit cu faptele mele cele rele, greşind cu înverşunare.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Pentru aceasta voi auzi: „Luaţi de la el via şi o daţi altuia, care va îngriji şi va aduce roade, iar pe el legaţi-l şi-l aruncaţi în foc, unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor.” Ci dă-mi, Hristoase, vreme de îndreptare şi lacrimi de pocăinţă.

A Născătoarei:

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,

mântuieşte-ne pre noi.

Preasfântă Stăpână, care ai născut Lumina lumii fără ispită bărbătească, Palat al Sfântului Duh, Scară ce ne ridici de la pământ la Cer, roagă-L pe Fiul tău şi Dumnezeul nostru pentru ticălosul meu suflet, ca să aflu milă în ceasul judecăţii.

Cântarea 3, Irmos

Întăreşte, Doamne, pe piatra poruncilor Tale inima mea cea clătinată; că Tu eşti singur Sfânt şi Domn.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

De câte ori am făgăduit pocăinţă şi lepădare de păcat, Doamne, de câte ori am început să pun hotar fărădelegilor mele şi iarăşi mă întorc la ele ca câinele la borâtura sa şi ca porcul mă scald în noroi. Dă-mi, Stăpâne, vreme de pocăinţă ca să-mi curăţ sufletul de necurăţia ce l-a stăpânit.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Viaţă curată şi ascultare desăvârşită de poruncile Tale am făgăduit, înscriindu-mă în oastea Împăratului Ceresc, dar pentru lenevire mă întorc iarăşi înapoi la starea cea dintâi, la prelucrarea pământului, adică la faptele deşarte lumeşti. Şi, vai mie, că voi fi judecat ca un nemulţumitor şi nevrednic de cinstea cea cerească.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Cu ce măsură am măsurat, cu aceea mi se va măsura, căci am furat judecata Ta, Doamne, şi, vai mie, că mă arăt ca un fur de cele sfinte şi ca un călcător de lege mă voi judeca.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Păcatul şi minciuna sunt tovarăşii mei şi de făţărnicie mă îmbăt în toată viaţa mea şi, vai mie, căci cine şi cui slujeşte, aceluia şi rob este.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Mila Ta mă urmează în toate zilele şi-n toată clipa şi Tu trimiţi pe îngerul păzitor să mă acopere şi să mă apere de alunecări, dar eu mă arunc ca şi turma de porci în marea păcatelor, căci pe acelea le-am iubit.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

În ţinutul Gadara, îndrăcitul umbla şi locuia în morminte şi pricinuia rele călătorilor. Asemănatu-m-am lui, Doamne, căci, în lumea aceasta păgână, m-am închis în inima mea, care este plină de necurăţie şi fărădelege şi mă îndrăcesc, pricinuind rău şi sminteală călătorilor spre Împărăţia Ta.

A Născătoarei:

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,

mântuieşte-ne pre noi.

Cu rugăciunile tale, Curată, să mă aperi de năvălirea celui rău, căci pe tine tare ajutor în scârbe şi necazuri te-am câştigat.

Cântarea 4, Irmos

Auzit-a proorocul de venirea Ta, Doamne, şi s-a cutremurat că vrei să Te naşti din Fecioară şi să Te arăţi oamenilor, şi a zis: Auzit-am auzul Tău şi m-am temut. Slavă puterii Tale, Doamne.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Pomul care nu aduce roade se taie şi-n foc se aruncă. Şi eu simt asupra mea securea morţii ca să mă lipsească de viaţă ca pe unul ce nu aduc roade bune, dar Tu mă curăţă de relele mele, undelemn şi vin, Hristoase, toarnă-mi peste sufletul meu ca să mă fac sănătos şi să slăvesc bunătatea Ta.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Omul meu lăuntric a murit şi vrăjmaşii mei, diavolii, se silesc mai repede să-l îngroape ca să nu se mai ridice, căci în iad nu-i pocăinţă. Ci vino, Doamne, şi-mi dă mână de ridicare ca şi fiului văduvei şi zi-mi: „ţie-ţi zic, scoală-te”, şi mă dă maicii mele, Bisericii, ca toţi să Te laude pe Tine: Bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Cuprins sunt de patimi şi de draci care mă tirănesc cumplit şi mă rănesc şi preotul văzându-mă a plecat mai departe, levitul a trecut pe alături, dar Tu, care ai binevoit să Te naşti din Fecioară, Arhiereu al veacurilor fiind, du-mă la sălaşul Tău, tămăduieşte-mi sufletul meu cel bolnav de spurcăciunea patimilor.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Amare sunt ierburile şi dureroase sunt doctoriile, Doamne, dar mai amară este viaţa depărtată de Tine şi mai cumplit e focul iadului care munceşte nemilos pe păcătoşii nepocăiţi. Mântuieşte-mă de dânsul, Tu, cel ce ai sfărâmat porţile lui şi i-ai scos pe cei ce credeau în Tine şi-mi dăruieşte mult doritul sfârşit creştinesc.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Amară va fi judecata pentru păcătoşi, Doamne, căci atunci nimeni nu-i va putea ajuta şi voi fi lepădat pe veci de la faţa Ta, sortit focului veşnic împreună cu îngerii cei întunecaţi care se vor bucura de veşnica mea osândă.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Când va veni timpul să mi se despartă sufletul de trup, să nu-l laşi în mâinile vrăjmaşilor mei, Hristoase Dumnezeule, măcar de n-am fost credincios Ţie toată viaţa mea, ci pentru rugăciunile Celeia ce Te-a născut, îndură-Te şi mă miluieşte.

A Născătoarei:

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,

mântuieşte-ne pre noi.

Mântuieşte-mă cu rugăciunile tale, Fecioară, care ai născut pe Cel ce a stricat puterea morţii căci pe tine mijlocitoare grabnică te avem noi, cei împovăraţi cu păcate, şi-mi fii ocrotitoare în ceasul morţii.

Cântarea 5, Irmos

De noapte mânecând, Iubitorule de oameni, mă rog luminează-mă şi mă îndreaptă la poruncile Tale şi mă învaţă, Mântuitorule, să fac voia Ta.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Cazi la mila Stăpânului, suflete al meu, că a făgăduit iertare tuturor celor ce o cer, căci n-a trecut cu vederea lacrimile femeii păcătoase, rugăciunea tâlharului a primit-o, suspinul vameşului şi întoarcerea lui Petru.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Plângeţi cu mine, plângeţi-mă pe mine voi care aţi moştenit viaţa cea fericită căci de bunăvoie m-am dat în mâinile vrăjmaşului eu, cel ce am fost fiu al Împărăţiei Cereşti, şi acum aştept ziua cea înfricoşată ca să iau cele vrednice de faptele pe care le-am făcut.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Vrednic de plâns sunt, Doamne, căci am ajuns la culmea răutăţii, deseori greşind nu din neputinţă, ci de bunăvoie, dorind ca şi Adam să aflu binele şi răul şi m-am aflat depărtat de Tine. Miluieşte-mă, Hristoase, şi mă mântuieşte că al Tău sunt, măcar de am şi greşit mult.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Deşartă este viaţa mea şi zilele mele ca umbra trec, dar eu zac în nepăsare, desfătându-mă în dulceţe, ca bogatul în mâncări şi beţii, şi mă gândesc cum să-mi măresc jitniţele, cum să-mi înmulţesc dulceţile. Aud, însă, glasul Tău care zice: „Nebune, în noaptea aceasta ţi se va lua sufletul şi cui vor rămâne acestea pe care le-ai agonisit?”

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

În casa mea zac aprins de friguri ca şi soacra lui Petru. Atinge-Te de mine, Doamne, şi-mi dă tămăduire ca să mă scol şi să-Ţi slujesc Ţie fără prihană, ca mulţumind să strig Ţie: Bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Frigurile sunt gândurile necurate şi păcătoase, care chinuiesc trupul ca văpaia focului, iar sufletul cu răceală către Dumnezeu. Dă-mi mână de ajutor, Doamne, şi mă scoate din focul cumplit ca să slăvesc bunătatea Ta în veci.

A Născătoarei:

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,

mântuieşte-ne pre noi.

Stăpână, Stăpână, primeşte micul meu suspin din adâncul inimii făcut, că te-ai făgăduit să ne împlineşti rugăciunile, nu mă lăsa străin de ajutorul tău, ceea ce eşti adâncul smereniei şi al curăţiei, Fecioară Prealăudată.

Cântarea 6, Irmos

Strigat-am cu toată inima mea către înduratul Dumnezeu şi m-a auzit din iadul cel mai de jos şi a scos din stricăciune viaţa mea.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

În casa Ta aflându-mă, în Sfânta Sfintelor, gura mea rosteşte cuvinte dumnezeieşti, iar mintea împleteşte gard din cugetări spurcate şi-l vinde dracilor cu preţ mizerabil, iar aceia îl pun între mine şi Tine, Doamne, ca să facă zădarnică rugăciunea mea.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Mintea mea, vicleană fiind şi iubitoare de plăceri, nu vrea cu desăvârşire să se lepede de cele lumeşti, preferând să slujească la doi domni şi se linguşeşte pe lângă Tine, Doamne, cu cuvinte frumoase iar pe de altă parte face legământ cu diavolii, înnebunindu-se fără de ruşine.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Întinat fiind, din creştet până la picioare şi pătruns de răutate până în măduva oaselor, nu pot să-Ţi fiu Ţie casă, pentru că negreşit eşti întru cuvintele Tale care le-ai zis: „Casa mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi aţi prefăcut-o în peşteră de tâlhari.”

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Până întru atâta m-am înrudit cu păcatul, că a devenit ca un mădular al meu, pe care tăindu-l îmi produce durere nesuferită şi, voind să scap de ea, îl alipesc mai tare de mine, rob făcându-mă de bunăvoie.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Până întru atâta l-am iubit, încât îl socot ca pe o mâncare de toate zilele şi ies la răspântiile drumurilor ca să adun fărâmitură cu fărâmitură, ca să-mi potolesc foamea nesăţiosului meu suflet.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Biserica, Casa Ta, ne-ai arătat-o liman de mântuire, locaş unde scăpăm de ispitele vieţii, iar pentru mine se preface în loc de pierzare pentru că intru cu nepăsare în Ea, nevrând cu desăvârşire să lepăd cele lumeşti.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Pâine din cer ai venit, Doamne, ca să mănânce săracii şi, săturându-se, să Te laude pe Tine. Eu, însă, am dorit să mă satur mai mult de apa cea sărată a mării acestei vieţi care-mi produce mai mare sete. Şi beau cu lăcomie, negândindu-mă la cele ce au să urmeze.

A Născătoarei:

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,

mântuieşte-ne pre noi.

Palat neîntinat, Biserică Dumnezeului celui viu te-ai arătat, Maica lui Dumnezeu, şi mijlocitoare pentru noi la Domnul te ştim. Roagă-L pe cel ce L-ai născut să izbăvească de moarte sufletele noastre.

Condac

Braţele părinteşti grăbeşte a mi le deschide mie, căci curveşte am cheltuit viaţa mea. Spre bogăţia cea necheltuită a îndurărilor Tale căutând acum, Mântuitorule, nu trece cu vederea inima mea cea sărăcită, pentru că Ţie, Doamne, cu umilinţă strig: Greşit-am, Părinte, la Cer şi înaintea Ta.

Cântarea 7, Irmos

Greşit-am, fărădelege am făcut, nu ne-am îndreptat înaintea Ta, nu am păzit şi nici n-am făcut precum ne-ai poruncit nouă. Dar nu ne părăsi pe noi până în sfârşit, Dumnezeul părinţilor noştri.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Simt aproape răul meu sfârşit pentru că văd pe altarul inimii mele urâciunea pustiirii zisă de proorocul, stând la locul cel sfânt unde trebuie să locuiască Dumnezeu, şi Te rog, Milostive Doamne, dă-mi zile de îndreptare ca să nu mor în nepocăire, pradă fiind focului veşnic şi viermelui neadormit.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Vai mie, Doamne, că m-am asemănat lui Cain cheltuind cele mai bune momente ale vieţii în destrăbălare şi Ţie îţi aduc din cele de pe urmă şi mai rele şi acestea cu mânie şi cârtire, socotind în îngâmfarea mea că am împlinit datoria faţă de Tine. Şi de trei ori vai mie căci m-am făcut ucigaş de suflete.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Mincinos sunt în faţa Ta, Doamne, căci stând la rugăciune mintea mea rosteşte cuvinte sfinte, ieşind, însă, afară tot ea răspândeşte deşertăciuni lumeşti şi vorbe netrebnice. Dar Tu, Bunule, pune pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Groaznice şi înfricoşate locuri ai a trece, suflete al meu, deci ieşi din trândăvia ce te-a cuprins şi strigă către Binevoitorul tău: Scoate din stricăciune viaţa mea, Multmilostive Dumnezeule!

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Cu adevărat, Doamne, ce este viaţa omului, decât pofta trupului, pofta ochilor şi mândrie deşartă. Şi cine este sluga cea bună şi credincioasă care va înţelege şi va fugi de acestea? Am greşit, Stăpâne, şi plină de spurcăciune este viaţa mea.

A Născătoarei:

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,

mântuieşte-ne pre noi.

Cele pământeşti departe au fost de tine, Doamna noastră, căci ai voit cu totul să te afieroseşti lui Dumnezeu. Învaţă-ne şi pe noi să urâm cele deşarte ca să te mărim pe tine întru toţi vecii.

Cântarea 8, Irmos

Pe Cel pe Care oştile cereşti Îl slăvesc şi de Care se cutremură heruvimii şi serafimii, pe Acela toată suflarea şi făptura lăudaţi-L, şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Când mă gândeam că viaţa îmi este curată, deşarte erau şi pline de nebunie gândurile mele, Doamne, şi eu mă înălţam ca cedrii Libanului, dar Tu, Doamne, m-ai miluit şi ai smerit semeţia cugetului meu. Acum strig către mila Ta: Până când, Doamne, până când mă vei lăsa până în sfârşit?

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Trupul meu are de toate din destul şi se desfătează până la îndrăcire cu darurile Tale pământeşti, sufletul, însă, strigă ca orbul cel din naştere: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă”.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Pocăinţei tâlharului râvneşte, suflete al meu, că acela în ultimele clipe, prin câteva cuvinte a ajuns la măsura bărbatului desăvârşit, făcându-se cetăţean al împărăţiei Cereşti prin pocăinţă, când a auzit de la Hristos: „Astăzi vei fi cu mine în Rai.”

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Iosif cândva, fiind ispitit de desfrânare, a fugit de dânsa ca de foc, alegând mai degrabă clevetirea şi temniţa întunecată decât să greşească înaintea Domnului. Urmează bărbăţiei lui, suflete, ca să scapi de temniţele iadului cu mult mai întunecate şi de ruşinea cea veşnică.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

În fiecare zi vin la Biserica Ta, ca slăbănogul la scăldătoarea Vitezda, aşteptând vindecare de neputinţele mele şi Tu întotdeauna mă întrebi prin cugetul tainic al inimii: „Voieşti să fii sănătos?”, cercetând credinţa mea, fiindcă ştii că neputincios sunt de multă vreme.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Iară eu, însă, uitând de atotputernicia Ta şi iubirea de oameni care o ai, alerg mai degrab la ajutorul omenesc şi-Ţi răspund: „Doamne, om nu am ca să mă arunce în scăldătoare”, şi fac fără rod stăruinţa mea, neştiind Cine-mi vorbeşte.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Iisuse, Mântuitorule, treci cu vederea orbirea sufletului meu, dă uitării nemernicia mea şi zi-mi cuvânt cu putere multă: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă”, ridică-te din păcat şi umblă în căile Mele ca să nu se poticnească picioarele tale.

A Născătoarei:

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,

mântuieşte-ne pre noi.

Smerenia te-a ridicat, Curată, căci te-ai îmbrăcat cu ea ca şi cu o haină şi fără prihană ţi-ai petrecut viaţa, căci Hristos celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă Har.

Cântarea 9, Irmos

Neînţeles lucru este rodul zămislirii mai presus de fire şi fără stricăciune naşterea Maicii fără de bărbat, căci naşterea lui Dumnezeu înnoieşte firile. Pentru aceasta toate neamurile pe tine ca pe o Maică, mireasă dumnezeiască, cu dreaptă credinţă te mărim.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

În valea plângerii, unde ai să judeci viii şi morţii mă duc cu mintea şi mă îngrozesc de cele ce au să fie, căci se va alege grâul de neghină şi oile de capre. Şi mă rog: Dă-mi, Doamne, lacrimi de pocăinţă ca să nu mă numeri cu cei depărtaţi de Tine.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

În ziua cea înfricoşată a judecăţii să nu vădeşti cele ascunse ale mele, ci să le ştergi cu mila Ta căci mă căiesc şi mă înfricoşez de cele ce le-am săvârşit fără ruşine, ci să arăţi mila Ta şi bunătatea Ta, căci ai zis că bucurie mare este în cer pentru un păcătos care se pocăieşte.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Mare este furtuna acestei vieţi şi corabia mea se poartă de vânturi şi se îneacă de valuri şi strig către Tine: Mântuitorule, dă-mi mână de mântuire şi mă mântuieşte.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Ca vameşul mă apropii de Tine şi nu îndrăznesc să ridic ochii mei la cer şi strig numai şi grăiesc din adâncul inimii: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Femeia păcătoasă apropiindu-se cu lacrimi îţi spăla picioarele şi cu miruri le-a uns şi a primit iertare, dar eu, Doamne, ca fariseii mă împietresc la inimă şi caut semn din cer.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Sămânţa cuvântului Tău a căzut în pământul inimii mele. Şi fiindcă n-am scos din ea grijile lumeşti, spinii păcatelor şi dulceţile, neavând rădăcină, s-a uscat şi n-a adus rod. Ci deschide-mi urechile şi ochii sufletului meu ca să aud şi să văd şi să urmez poruncile Tale.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Să nu mă numeri cu fecioarele cele nebune, care nu şi-au luat undelemn în candelele lor, ca să nu aud glasul cel înfricoşat: „Nu te ştiu pe tine”, ci umple de fapte bune viaţa mea ca să intru cu Tine la nuntă şi să Te laud întru toţi vecii.

A Născătoarei:

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,

mântuieşte-ne pre noi.

O, tu, care ai născut pe Dumnezeu mai presus de fire, miluieşte-mă pe mine, cel ce mult am greşit şi cu rugăciunile tale, de focul cel veşnic să mă arăţi străin.

 

Canon înainte de împărtăşirea

cu sfintele şi de viaţă dătătoarele taine

ale lui Hristos

 

Cântarea 1, Irmos

Veniţi, popoarelor, să cântăm cântare lui Hristos Dumnezeu, Cel ce a călăuzit pe poporul pe care L-a scos din robia egiptenilor că s-a proslăvit.

Pripeală:

Iisuse preadulce, Fiul lui Dumnezeu,

pomeneşte-mă când vei veni întru Împărăţia Ta.

Pe mine, cel robit de plăcerile acestei lumi, care-mi cheltuiesc zilele în robia păcatului şi în noroiul patimilor, care mă apropii acum de coasta Ta izvorâtoare de viaţă, primeşte-mă, Iubitorule de oameni Hristoase, ca pe tâlharul cel pocăit ca să strig împreună cu el: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta.

Iisuse preadulce, Fiul lui Dumnezeu,

pomeneşte-mă când vei veni întru Împărăţia Ta.

Fiu al lui Dumnezeu fiind, Fiu al Fecioarei Te-ai făcut ca pe mine fiu al Împărăţiei Tale să mă faci şi mi-ai dat în dar Înfricoşătoarele Tale Taine ca nişte mărgăritare de mult preţ şi ca arvună a vieţii veşnice, de care să nu mă lipseşti, Hristoase, când cu răcială-n suflet mă voi împărtăşi.

Iisuse preadulce, Fiul lui Dumnezeu,

pomeneşte-mă când vei veni întru Împărăţia Ta.

Când Te vei atinge de mine, Doamne, să nu te îngreţoşezi, căci necurat sunt cu inima şi cu trupul, ci dă-mi îndegrab Harul Tău care pe cele neputincioase le vindecă şi cele cu lipsă le împlineşte.

Iisuse preadulce, Fiul lui Dumnezeu,

pomeneşte-mă când vei veni întru Împărăţia Ta.

Pe mine, cel ce ca fiul risipitor alerg, care am cheltuit averea Ta cu beţivii şi desfrânatele, flămând fiind de Pâinea Ta cea Cerească, primeşte-mă, Hristoase al meu, şi-mi zi cu glas ca o adiere de vânt subţire: Fiul meu pierdut a fost şi s-a aflat, mort a fost şi a înviat.

A Născătoarei:

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,

mântuieşte-ne pre noi.

Stăpână Preacurată, Palat al Împăratului Ceresc, prin bunăvestirea Arhanghelului s-a sălăşluit Domnul Slavei întru tine şi prin tine cu noi s-a unit. Fă-mă şi pe mine cu rugăciunile tale sălaş vrednic al Sfintelor Taine, ca să nu mă număr cu cei depărtaţi pe veci de Dumnezeu.

Cântarea 3, Irmos

Întruneşte-ne pe noi întru Tine, Doamne, cel ce prin lemn ai omorât păcatul, şi frica Ta o sădeşte în inimile noastre, ale celor ce Te lăudăm pe Tine.

Iisuse preadulce, Fiul lui Dumnezeu,

pomeneşte-mă când vei veni întru Împărăţia Ta.

Deşi am murdărit haina Botezului, deşi am încălcat făgăduinţele date în faţa altarului, iarăşi mă apropii cu frică şi cu sfială de coasta Ta izvorâtoare de Viaţă şi strig: Scoate din stricăciune viaţa mea, Multmilostive Dumnezeule.

Iisuse preadulce, Fiul lui Dumnezeu,

pomeneşte-mă când vei veni întru Împărăţia Ta.

Cu tină ungând ochii orbului din naştere şi spălându-se în scăldătoarea Siloam, l-ai făcut sănătos. Atinge-Te şi acum prin Preacuratele Taine şi de sufletul meu care a orbit spre cele duhovniceşti, căci nu fiu al lui David, ci Împărat al veacurilor Te numesc şi Mântuitorul sufletului meu.

Iisuse preadulce, Fiul lui Dumnezeu,

pomeneşte-mă când vei veni întru Împărăţia Ta.

Mielule al lui Dumnezeu, cel ce în fiecare zi Te junghii pentru viaţa şi mântuirea lumii, înmoaie inima mea cea slăbănogită de păcat ca să izvorască lacrimi de pocăinţă şi umilinţă ca să-mi plâng cu ele viaţa cea depărtată de Tine.

Iisuse preadulce, Fiul lui Dumnezeu,

pomeneşte-mă când vei veni întru Împărăţia Ta.

Cearcă-mă, Doamne, şi vezi şi ispiteşte inima mea, şi de este întru dânsa necurăţie – curăţeşte-o, ca să răspund şi eu împreună cu Petru: „Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că Te iubesc”.

A Născătoarei:

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,

mântuieşte-ne pre noi.

Pe mine, cel ce voiesc a mă împărtăşi cu Preacuratele lui Hristos Taine, să mă faci locaş vrednic. Tu, ceea ce ai fost adusă în Templul lui Dumnezeu spre slujbă şi acolo vorbeai cu îngerii şi de dânşii erai hrănită, ca să mă fac părtaş cu sfinţii şi cu cei ce au plăcut lui Dumnezeu din veac.

Cântarea 4, Irmos

Te laud că glas am auzit, Doamne, şi m-am spăimântat că ai venit până la mine, căutându-mă pe mine, cel rătăcit. Pentru aceasta preaslăvesc pogorârea Ta cea multă către mine, Multmilostive.

Iisuse preadulce, Fiul lui Dumnezeu,

pomeneşte-mă când vei veni întru Împărăţia Ta.

Pâine cerească Te-ai pogorât, Doamne, ca să mănânce săracii şi săturându-se să Te laude. Satură-mă si pe mine cel flămând şi lipsit de Harul Tău ca să viez întru Tine în veacul veacului.

Iisuse preadulce, Fiul lui Dumnezeu,

pomeneşte-mă când vei veni întru Împărăţia Ta.

Tu eşti Cel ce ai hrănit pe poporul tău în pustie cu mană şi apă din piatră ai izvorât. Hrăneşte-mă şi pe mine din dulceaţa Dumnezeiescului Tău Trup şi a scumpului Tău Sânge şi spală amărăciunea păcatului cu care protivnicul m-a adăpat.

Iisuse preadulce, Fiul lui Dumnezeu,

pomeneşte-mă când vei veni întru Împărăţia Ta.

Să nu mă înşele vicleanul diavol cu falsă smerenie şi cu nedreaptă judecată faţă de sfintele Tale Taine, Doamne, şi să mă depărteze cu totul de Tine, ci surpă măiestririle lui degrab căci Tu ai zis: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, întru Mine rămâne şi Eu întru el.”

Iisuse preadulce, Fiul lui Dumnezeu,

pomeneşte-mă când vei veni întru Împărăţia Ta.

Vino spre mine, coboară-Te spre mine, Focule mistuitor, precum oarecând Te-ai pogorât la rugăciunea lui Ilie proorocul şi arde cu focul Dumnezeirii Tale patimile sufletului meu pe care le aduc jertfă lui veliar cel ucigaş de suflet, iar pe mine să mă răcoreşti cu prezenţa Ta.

A Născătoarei:

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,

mântuieşte-ne pre noi.

Curată mireasă, care pe Roman cel defăimat de oameni prin înghiţirea hârtiei date de tine, l-ai făcut organ dulce cântător şi pe mine prin împărtăşirea Sfintelor Taine ale lui Hristos, să mă faci să slăvesc pururea minunile tale şi în ceasul morţii din mâinile balaurului cel stricător de suflete să mă scoţi.

Cântarea 5, Irmos

Dătătorule de lumină şi Făcătorule al veacurilor, Doamne, întru lumina poruncilor Tale îndreptează-ne pe noi; că afară de Tine pe alt Dumnezeu nu ştim.

Iisuse preadulce, Fiul lui Dumnezeu,

pomeneşte-mă când vei veni întru Împărăţia Ta.

Împărtăşindu-mă cu nevrednicie, Iscarioteanului să nu mă faci părtaş, Milostive Dumnezeule, ca să nu fiu depărtat pe veci de Tine. Şi deşi n-am făcut nici un lucru vrednic, varsă îndurarea Ta peste mine ca să mă numeri cu cei din veac aleşi sfinţi ai Tăi.

Iisuse preadulce, Fiul lui Dumnezeu,

pomeneşte-mă când vei veni întru Împărăţia Ta.

O picătură din Harul Tău să lumineze întunericul inimii mele, Doamne, şi să mă facă locaş al Tău. Şi întrând în mine să mă faci părtaş Cinei Tale celei de Taină în veşnica Ta Împărăţie, pentru rugăciunile celor din veac aleşi sfinţi ai Tăi, Iubitorule de oameni.

Iisuse preadulce, Fiul lui Dumnezeu,

pomeneşte-mă când vei veni întru Împărăţia Ta.

Au nu arde în mine inima mea, Stăpâne al meu, Înţelepciune veşnică, când mergi alături de mine pe calea vieţii şi-mi tâlcuieşti scripturile şi-mi arăţi tainele Tale. O, cum nu se deschid ochii mei ca să Te cunoască pe Tine la împărtăşirea cu Sfintele Taine şi cunoscându-Te să Te caute pe Tine, cel ce dezlegi orbirea sufletului meu.

Iisuse preadulce, Fiul lui Dumnezeu,

pomeneşte-mă când vei veni întru Împărăţia Ta.

Dragostea de Tine l-a făcut pe unul din apostolii Tăi să se rezeme de pieptul Tău la Cina cea de Taină, iar pe mine să mă înveţe a-Ţi urma cu credincioşie şi pururea să cad la picioarele Mântuitorului meu, plângându-mi viaţa cea depărtată de Tine.

A Născătoarei:

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,

mântuieşte-ne pre noi.

Ceea ce ai purtat în pântece pe Dumnezeu cel fără de ani, Cer însufleţit, Scară prin care Dumnezeu s-a pogorât şi cu noi s-a unit, Harul pe care l-ai primit de la Fiul tău şi Dumnezeu să încălzească inima mea cea răcită şi moştean Împărăţiei Cerurilor să mă arăţi.

Cântarea 6, Irmos

Întru adâncul greşelilor fiind învăluit, chem adâncul cel neistovit al milostivirii Tale; scoate-mă din stricăciune, Dumnezeule.

Iisuse preadulce, Fiul lui Dumnezeu,

pomeneşte-mă când vei veni întru Împărăţia Ta.

O, mare şi înfricoşată minune, căci Domnul Slavei pe care nu-L încap cerurile iarăşi se coboară spre neputinţa mea şi pe inima mea cea pângărită de păcat sălaş al Său o face şi la cinstea cea dintâi mă ridică. Strigă ticăloase suflete al meu: de unde mie cinstea aceasta ca să vie Domnul meu la mine!

Iisuse preadulce, Fiul lui Dumnezeu,

pomeneşte-mă când vei veni întru Împărăţia Ta.

Cel ce Dumnezeu desăvârşit fiind, pe toate bune şi desăvârşite le faci, zi cuvânt cu putere multă, şi precum la facerea lumii, aşa şi acum să se lumineze sufletul meu cel cuprins de întuneric. Împacă-Te cu mine, Doamne, împacă-Te, căci iată strig ca fiul cel desfrânat: „Părinte, greşit-am la cer şi înaintea Ta, şi nu sunt vrednic să mă numesc fiu al Tău, ci fă-mă ca pe unul din argaţii Tăi.”

Iisuse preadulce, Fiul lui Dumnezeu,

pomeneşte-mă când vei veni întru Împărăţia Ta.

Cel ce Dumnezeu fiind, ai primit din dragoste pentru noi firea omenească, pribeag şi străin ai fost ca pe mine la casa Tatălui să mă aduci, şi pe Cruce însetat fiind, adăpat ai fost cu oţet amestecat cu fiere, iar mie în dar îmi dai înfricoşătoarele Tainele Tale şi mă îndulceşti cu ele ca iarăşi fiu al Tău să mă faci. De aceea strig: mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda smereniei Tale.

Iisuse preadulce, Fiul lui Dumnezeu,

pomeneşte-mă când vei veni întru Împărăţia Ta.

Săltaţi neamuri împreună cu mine, smereşte-te şi te umileşte, suflete al meu, căci Domnul Cel ce-n peşteră s-a născut şi cu căldura animalelor s-a încălzit, Cel ce-n peşteră a fost îngropat şi de ostaşi a fost păzit, Cel ce la iad s-a pogorât şi iadul a prădat, astăzi iarăşi se naşte şi se îngroapă în peştera cea săracă a sufletului meu şi aud glasul Lui ca de tunet: „Ieşiţi credincioşilor la Înviere !”

A Născătoarei:

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,

mântuieşte-ne pre noi.

Bucură-te, vie bine rodită, care ai născut Strugurul cel copt ce izvorăşte mântuire la toată lumea, bucură-te, mai curată decât toţi sfinţii, bucură-te, adâncul smereniei. Învată-mă, Fecioară, ca întotdeauna să răspund: „Iată robul Domnului, fie mie după cuvântul Tău.”

Condac

Lăsat-am demnitatea de a mă numi cetăţean al Împărăţiei Tale şi m-am făcut fiu al întunericului acestui veac pentru ciorba de linte pe care mi-o pune pururea înainte balaurul cel ispititor.

Icos

Lumina Învierii Tale, Hristoase, să strălucească şi să-mi lumineze calea, ca umblând în Lumină, fiu Luminii să mă fac, ca în Lumină să mă odihnesc.

Cântarea 7, Irmos

Chipul cel de aur în câmpul Deira cinstindu-se, cei trei tineri au defăimat porunca cea fără de Dumnezeu; şi fiind aruncaţi în mijlocul focului răcorindu-se au strigat: „Bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri”.

Iisuse preadulce, Fiul lui Dumnezeu,

pomeneşte-mă când vei veni întru Împărăţia Ta.

Pe Ilie, râvnitorul Tău, care a mustrat nelegiuirea Izabelei şi a fugit în pustie pentru că căutau să-l omoare, prin corb l-ai hrănit, şi pe Ioan, alesul Tău, mustrătorul lui Irod, în pustie cu miere sălbatecă şi cu lăcuste l-ai hrănit, iar pe mine cel ce mă aflu în pustiul patimilor hrăneşte-mă cu Trupul Tău, dătător de viaţă, şi mă scoate din robia tiranului, în care de bunăvoie am căzut.

Iisuse preadulce, Fiul lui Dumnezeu,

pomeneşte-mă când vei veni întru Împărăţia Ta.

La venirea Ta în Egipt, idolii au căzut şi s-au surpat iar la pogorârea Ta la iad dracii s-au cutremurat şi s-au mâhnit căci Te-ai pogorât ca să plineşti cu Tine toate şi pe cei ce aşteptau izbăvire să-i slobozeşti. Şi acum când vei întra în ticălosul meu suflet şi trup să surpi şi ai mei idoli – patimile care m-au cuprins –, şi să mă plineşti cu prezenţa Ta ca împreună cu Tine să împărăţesc în veci.

Iisuse preadulce, Fiul lui Dumnezeu,

pomeneşte-mă când vei veni întru Împărăţia Ta.

Aceasta o facem spre pomenirea Ta, că ori de câte ori mâncăm pâinea aceasta şi bem paharul acesta, moartea Ta vestim şi Învierea mărturisim. Deci, aducându-Ţi aminte de îndurările Tale, învredniceşte-ne până la sfârşitul vieţii de această milă a Ta, ca morţii şi Învierii Tale să fim părtaşi.

Iisuse preadulce, Fiul lui Dumnezeu,

pomeneşte-mă când vei veni întru Împărăţia Ta.

Cină împărătească faci în fiecare zi şi mă chemi la dânsa, dar eu fug de Tine, Doamne, şi mă fac pribeag şi fugar ca şi Cain şi chiar dacă vin, sunt fără haină de nuntă. Însă, să nu mă scoţi afară ca pe un nemulţumitor, ci spală-mă şi-mi luminează haina, izbăveşte-mă de gheenă şi de scrâşnirea dinţilor.

A Născătoarei:

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,

mântuieşte-ne pre noi.

Patimile se ridică ca valurile mării asupra mea şi mă înec, conştiinţa mă mustră ca un vierme neadormit, sufletul se chinuieşte în cumplită deznădejde şi gust încă de acum chinurile iadului şi lepădare de Dumnezeu. Cu solirile tale scoate-mă din acestea, Maica lui Dumnezeu, şi nu mă lăsa să fiu de râs diavolului şi lumii, căci te-ai făgăduit să asculţi pe cei ce cer ajutorul tău.

Cântarea 8, Irmos

Pe Dumnezeu, Cel ce s-a pogorât în cuptorul cel cu foc la tinerii evreieşti şi a prefăcut văpaia în răcoreală, lăudaţi-L lucruri ca pe Domnul şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Iisuse preadulce, Fiul lui Dumnezeu,

pomeneşte-mă când vei veni întru Împărăţia Ta.

Apropiindu-mă de masa Ta cea duhovnicească, mă rog cu umilinţă, inima mea să mi-o curăţeşti de nălucirile patimilor şi precum leprosului care se chinuia i-ai răspuns să-mi zici şi mie: „Voiesc, curăţeşte-te.”

Iisuse preadulce, Fiul lui Dumnezeu,

pomeneşte-mă când vei veni întru Împărăţia Ta.

Poporul Tău oarecând în pustie privind la şarpele de pe lemn care numai închipuia patima Ta, erau izbăviţi de moarte, iar acum creştinii din belşug se îndulcesc de Harul Tău la împărtăşirea cu Sfintele Taine şi nu din moarte-i izbăveşti, ci ca nişte fii ai Tăi îi faci şi le făgăduieşti Împărăţie cu Tine în veci.

Iisuse preadulce, Fiul lui Dumnezeu,

pomeneşte-mă când vei veni întru Împărăţia Ta.

Ca cananianca mă apropii cu îndrăzneală şi frică de masa milei Tale şi cer vindecare trupului şi sufletului îndrăcit de patimi. Ştiu, Doamne, că nu-i bine să iei pâinea fiilor şi s-o arunci câinilor, dar învredniceşte-mă să mă satur de fărâmiturile ce cad de la masa Stăpânului meu.

Iisuse preadulce, Fiul lui Dumnezeu,

pomeneşte-mă când vei veni întru Împărăţia Ta.

Adu-ţi aminte, ticăloase omule, de femeia care era în boală cumplită de doisprezece ani şi te gândeşte că n-ai ajuns la măsura credinţei ei ca să zici: „dacă mă voi atinge de marginea hainei Lui mă voi tămădui”şi lasă îngâmfarea şi îndrăznirea cea fără ruşine, căci Hristos celor mândri le stă împotrivă iar celor smeriţi le dă Har.

A Născătoarei:

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,

mântuieşte-ne pre noi.

Minunată adormire şi negrăită mutare la cele cereşti ai suferit, Fecioară, căci te-ai dus să fii de-a pururea cu Fiul tău şi Dumnezeu iar pe mine mă învredniceşte să strig împreună cu apostolii şi toţi creştinii: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne nouă.

Cântarea 9, Irmos

Pe Dumnezeu-Cuvântul cel din Dumnezeu, care cu negrăită înţelepciune a venit să înnoiască pe Adam cel căzut rău întru stricăciune prin mâncare, din Sfânta Fecioară negrăit întrupându-se pentru noi, credincioşii, cu un gând în cântări să-L slăvim.

Iisuse preadulce, Fiul lui Dumnezeu,

pomeneşte-mă când vei veni întru Împărăţia Ta.

De Tine, Cel ce dai nemurire oamenilor, mă apropii eu, desfrânatul, cu răceală şi simt urâciunea pustiitoare pe care o am, dar mă căiesc şi nădăjduiesc la mila Ta. O picătură din sângele Tău ce a spălat păcatele întregii lumi să spele şi a mea necurăţie căci strig împreună cu tâlharul ce s-a pocăit: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta”.

Iisuse preadulce, Fiul lui Dumnezeu,

pomeneşte-mă când vei veni întru Împărăţia Ta.

Ucenicului celui viclean mă asemăn, Doamne, căci îndrăznesc să gust din Cina Ta cu obrăznicie, iubind cele lumeşti şi nevrând să lepăd cu desăvârşire păcatul, de parcă aş zice: „Oare nu sunt eu, Doamne, cel ce Te vând”, şi aud răspunsul Tău: „Ierusalime, Ierusalime, cel ce omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine, de câte ori am vrut să adun pe fiii tăi precum îşi adună găina puii săi sub aripi şi n-aţi vrut, iată se lasă casa voastră pustie.”

Iisuse preadulce, Fiul lui Dumnezeu,

pomeneşte-mă când vei veni întru Împărăţia Ta.

Adame, Adame, părintele nostru, caută din înălţimea Cerului spre noi, fiii şi urmaşii tăi, şi ne învaţă cele de pocăinţă, să-L căutăm pe Dumnezeu precum tu l-ai căutat, să strigăm precum şi tu ai strigat: „Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită dar haină nu am ca să intru întru Dânsa !”

Iisuse preadulce, Fiul lui Dumnezeu,

pomeneşte-mă când vei veni întru Împărăţia Ta.

Toată suflarea şi făptura în loc să se oprească, căci Hristos vine să se junghie şi să se dea spre mâncare credincioşilor. Adâncurile iadului se cutremură, puterile cereşti se înfricoşează, Heruvimii ochii îşi astupă, Serafimii cântări întreit sfinte înalţă şi doresc numai cu ochii să se îndulcească de Sfânta Liturghie, iar omul se împărtăşeşte şi fiu al lui Dumnezeu după Har se face. O, Taină minunată, o, milă a lui Hristos negrăită! Slavă iubirii Tale de oameni, Doamne!

A Născătoarei:

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,

mântuieşte-ne pre noi.

Născătoare de Dumnezeu Fecioară, lauda îngerilor şi a arhanghelilor, cântarea proorocilor şi a apostolilor, bucuria mucenicilor şi a tuturor pământenilor rugătoare către Dumnezeu, pe mine cel ce voiesc cu Tainele cele înfricoşătoare ale lui Hristos să mă împărtăşesc, să mă fereşti de valurile vieţii, de nălucirile păcatului să mă aperi, şi curat prin pocăinţă la Hristos, Fiul tău, să mă duci.