SF. IOAN GURA DE AUR, CATEHEZE BAPTISMALE

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

CATEHEZE BAPTISMALE

Traducere din limba greacă veche

PR. MARCEL HANCHES

Apare cu binecuvântarea P.S. Sale,

P.S. Lucian Lugojanul

Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei

Editura Oastea Domnului - Sibiu

Ediţie electronică

APOLOGETICUM

Sfântul Ioan Gură de Aur

Volumul poate fi distribuit liber pentru uz personal.

Această lucrare este destinată tuturor iubitorilor de spiritualitate creştină ortodoxă şi de istoria

neamului românesc. Ea poate fi utilizată, copiată şi distribuită LIBER cu menţionarea sursei.

Scanare : Simona

Corectura I : Simona

Corectura II : Apologeticum

Digitalizare pdf : Apologeticum

© 2006 APOLOGETICUM

http://apologeticum.net

http://www.angelfire.com/space2/carti/

apologeticum2003@yahoo.com

Cateheze baptismale

Prima cateheză către cei ce urmează a fi luminaţi

1. Clipa de faţă este a bucuriei şi veseliei duhovniceşti. Căci iată, ne stau înainte

doritele zile ale nunţilor duhovniceşti. Fiindcă nu greşeşte cineva dacă numeşte „nuntă” ceea

ce se întâmplă acum, şi nu numai nuntă, ci şi înrolare minunată şi preaslăvită. Şi să nu socotească cineva că sunt nepotrivite cele spuse, ci să-l audă pe fericitul Pavel, dascălul lumii,

care, folosindu-se de aceste amândouă modele 1 , zice: „V-am logodit pe voi unui singur

bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită” (II Cor. 11, 2); iar în altă parte, după

ce descrie armele ca pentru nişte soldaţi ce se avântă la război, zice: „îmbrăcaţi toate armele

lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului” (Efeseni 6, 11).

2. Astăzi se face bucurie în cer şi pe pământ. Căci dacă pentru un singur păcătos care

se pocăieşte se face atâta desfătare, cu cât mai multă bucurie nu se face îngerilor şi

arhanghelilor şi tuturor puterilor de sus şi tuturor celor de pe pământ, pentru atâta mulţime

care, într-un suflet, dispreţuieşte cursele diavolului şi râvneşte să se înscrie în turma lui

Hristos?

3. Haideţi să vorbim despre mireasa care urmează să fie condusă în sfânta cămară a

nunţii şi să vă arătăm bogăţia covârşitoare a Mirelui şi negrăita iubire de oameni ce o arată

faţă de ea şi de ce fel de lucruri se desparte ea şi care sunt cele pe care le va dobândi. Şi dacă

îngăduiţi, să cercetăm mai întâi cele referitoare la mireasă şi să vedem în ce stare este ea când

Mirele o primeşte. Fiindcă mai ales în acest mod se vădeşte nesfârşita iubire de oameni a

Stăpânului tuturor. Căci nefiind El îndrăgostit de chipul ei, nici de frumuseţea, nici de

prospeţimea trupului, totuşi se apropie de ea. Ba mai mult, fiind urâtă şi respingătoare, plină de ruşine şi întinăciune şi, într-un cuvânt spus, cuprinsă de bubele păcatelor, aşa o duce în

cămara de nuntă.

4. Dar nimeni auzind acestea de la noi să nu se coboare [cu gândul] la grosimea

trupului. Căci noi vorbim despre suflet şi despre mântuirea lui. Fiindcă nici acel suflet ceresc,

fericitul Pavel, când a spus „v-am logodit pe voi unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui

Hristos fecioară neprihănită” (II Cor. 11,2), nu ne-a spus în chip ascuns altceva decât că a

logodit cu Hristos, ca pe o fecioară neprihănită, acele suflete care s-au apropiat de dreapta

credinţă 2 .

5. Cunoscând acestea în amănunt, să cercetăm cu claritate urâţenia ei anterioară, ca să

ne minunăm de iubirea de oameni a Stăpânului. Căci ce ar fi mai dezgustător pentru suflet 3 ca,

lepădând cinstea proprie şi uitând de bunul său neam de sus 4 , să slujească pietrelor şi lemnelor

1 Înscrierea în oaste şi căsătoria.

2 „Dreapta credinţă”. Termenul grec este mult mai cuprinzător şi nu are doar înţelesul de corectă formulare

dogmatică. El indică doar cuvenita şi buna raportare faţă de Dumnezeu, faţă de sine, faţă de semeni, faţă de

întreaga creaţie şi dreapta poziţionare a tuturor acestora în plan axiologic. De bună seamă, că o corectă formulare

dogmatică a credinţei este un lucru important pentru a se putea vorbi de ea, deşi se cuvine mai mult cercetat

modul în care este înţeleasă, asimilată şi trăită dogma Bisericii.

3 Textual „pentru aceasta” (adică „pentru mireasă”). Sufletul este de genul feminin în greceşte.

4 Poate fi tradus şi prin „bunul neam pe care l-a avut la început”. Cinstea şi bunul neam sunt folosite de Sfântul

Ioan în legătură cu starea originară a sufletului. Această stare era caracterizată de bună relaţie între trup şi suflet:

supunerea celui dintâi faţă de suflet. Dăm mai jos câteva texte semnificative:

Fiinţa netrupească a sufletului i-a conferit omului mare cinste din partea iubirii de oameni a lui

Dumnezeu (P. G. 53, 103).

Cei învredniciţi cu raţiune şi care au primit atâta cinste de la Făcător, [fiind ei] mai de preţ decât toată

şi celor necuvântătoare şi celor mai lipsite de preţ decât acestea, sporindu-şi urâţenia prin

grăsimea jertfelor, prin spălări sângeroase şi prin fumigaţii [aduse idolilor]. Căci de aici

pleacă roiul feluritelor plăceri: chefurile, beţiile, desfrâurile şi toate îndeletnicirile ruşinoase,

de care se bucură diavolii slujiţi prin ele 5 .

6. Pe aceasta 6 văzând-o într-o astfel de stare, ţinută în adâncul răutăţii, goală şi

diformă, neluând în seamă urâţenia ei, nici neagra-i sărăcie, nici mulţimea [şi mărimea]

relelor, a primit-o [la Sine], arătându-i covârşitoarea Sa iubire de oameni. Şi o asemenea

dispoziţie [iubitoare] o dezvăluie prin profetul [David], zicând: „Ascultă, fiică, şi vezi şi

pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău şi va pofti împăratul frumuseţea ta”

(Ps. 44, 12-13).

7. Vezi, cum chiar de la început îi arată bunătatea Lui, învrednicind-o pe cea atât de

nărăvaşă şi care se dăduse pe sine cu totul necuraţilor diavoli, să fie numită fiică? Şi nu numai

aceasta, dar nici măcar nu-i cere vreo socoteală pentru greşeli, nici preţ de răscumpărare 7 , ci

doar o îndeamnă şi o cheamă să-şi plece auzul şi să primească îndemnul şi sfatul şi să uite cu

desăvârşire ceea ce a făcut [până atunci].

8. Ai văzut negrăita iubire de oameni? Ai văzut covârşitoarea grijă? Căci acestea,

fericitul David le-a grăit atunci către întreaga lume care zăcea în rău. Iar acum noi, [găsind]

bun prilej, le strigăm acestea către cei care doresc cu ardoare jugul lui Hristos şi aleargă spre

această înrolare duhovnicească şi le adresăm fiecăruia dintre cei de faţă, schimbând puţin

cuvântul profetic:

Uitaţi de toate cele dinainte, voi, noi ostaşi ai lui Hristos! Uitaţi îndeletnicirile cele

rele! Ascultaţi şi plecaţi urechea voastră şi primiţi sfatul acesta preabun, [căci] zice: „Ascultă,

fiică, şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău”.

9. Vezi că aceleaşi îndemnuri pe care profetul le-a adresat lumii întregi le-am adresat

şi noi astăzi dragostei voastre? Căci prin faptul că zice „uită poporul tău” vorbeşte în chip

ascuns despre idolatrie şi despre înşelare şi despre slujirea demonilor. [Apoi] zice „şi casa

părintelui tău”, care înseamnă să uiţi de vieţuirea ta de mai înainte, care te-a adus la această

hidoşenie. Uită de toate acelea şi alungă toate acele prejudecăţi ale minţii 8 tale. Căci numai

zidirea văzută, înşişi au fost cuprinşi de atâta nebunie încât s-au închinat câinilor, maimuţelor, crocodililor şi

altora mai josnice decât acestea (P. G. 53, 68).

Cel zidit din ţărână a primit ca insuflare suflul vieţii. „Şi a devenit - zice -suflet viu”. Ce înseamnă

„suflet viu”? [Înseamnă] „lucrător”, având mădularele trupului supuse lucrărilor sale şi urmând voinţei sale. Însă

nu ştiu cum, noi am întors pe dos ordinea şi atât de mare a devenit forţa răutăţii, încât ne sileşte să urmăm

poftelor cărnii. Şi coborând de pe tron pe cel mai dinainte orânduit să-l ocupe şi căruia i se cuvenea prin

rânduiala [stabilită] locul de stăpân, [adică sufletul], ne-am supus cu sila plăcerilor cărnii, necunoscând bunul lui

neam şi de câtă cinste are parte ( P. G. 53, 103-104).

5 Orice patimă este un mod de slujire a demonului şi o aducere de sine, ca jertfă, aceluia.

6 Pe suflet, mireasa lui Hristos.

7 Nici nu se discută gravitatea greşelilor, circumstanţele lor etc., nici nu se cere vreo despăgubire pentru ele.

8 Minte redă aici grecescul care accentuează mai degrabă capacitatea analitică, discursivă, matematică a minţii,

decât pe cea intuitivă. Se ştie din scrierile ascetice că omul de multe ori îşi justifică raţional şi coerent patimile,

crezându-se îndreptăţit să se supună lor în urma unui raţionament pe care îl consideră legitim. Sfinţii Părinţi ne

îndeamnă să nu primim gândurile, chiar dacă par logice, decât numai după ce sunt probate prin rugăciune sau

prin experienţa altora mai duhovniceşti. Aceasta este de fapt şi pocăinţa adevărată: renunţarea la vechile inerţii

şi prejudecăţi (uneori chiar perfect «raţionale») ale minţii şi reconfigurarea modului de a gândi după «mintea lui

Hristos». Exemple de prejudecăţi sunt credinţa comună - tocmai pentru că nu este luată în serios şi analizată

coerent - că fericirea este dată de realizarea social-politică, de o anumită înfăţişare fizică, că singurul sens şi

răspuns al omenirii este crearea unei culturi şi civilizaţii, moartea - considerată nobilă - pentru fel şi fel de

idealuri morale, artistice etc. Prin pocăinţă şi botez realizăm, de fapt, incoerenţa unor astfel de justificări ale

acţiunilor şi scopurilor noastre. Hristos a fost şi rămâne cea mai mare provocare, pus spre căderea ori spre

ridicarea multora.

dacă faci acest lucru şi te desparţi de poporul tău şi de casa părintelui tău, adică de vechiul

aluat şi de răutatea în care ţi-ai cheltuit şi ţi-ai distrus toată prospeţimea 9 sufletului dimpreună

cu cea a trupului, [numai atunci] va pofti împăratul frumuseţea ta.

10. Vezi, iubitule, că despre suflet este vorba? Căci dacă un trup este urât prin fire nu

poate să devină cândva frumos, fiindcă Stăpânul a rânduit ca toate cele ale firii să nu se poată

mişca, nici schimba 10 , însă pentru suflet acest fapt este foarte uşor. De ce? Fiindcă totul ţine

de liberul arbitru 11 şi nu de fire. De aceea şi este posibil, ca [un suflet] foarte urât şi inform să

se schimbe dintr-o dată, dacă doreşte, şi să se urce la culmea frumuseţii şi să devină iar

strălucit, după cum iarăşi, dacă este delăsător 12 , să fie cuprins de cea mai cruntă hidoşenie.

Aşadar, „va pofti împăratul frumuseţea ta”, dacă uiţi de toate acelea, adică de poporul tău şi

de casa tatălui tău.

11. Ai văzut bunătatea Stăpânului? Prin urmare, nu în zadar şi pe degeaba, când am

început acest cuvânt, am numit cele ce se întâmplă [acum] nuntă duhovnicească. Căci şi în

cazul nunţii sensibile, nu se poate în alt mod ca o tânără să se unească cu bărbatul, dacă nu

uită de părinţi şi de doică şi nu-şi mută cu totul voia 13 ei spre mirele cu care urmează să se

însoţească. De aceea şi fericitul Pavel, aplecându-se cu stăruinţă asupra acestui cuvânt, a

numit faptul taină. Căci zice: „pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va

lipi de femeia lui şi vor fi cei doi un singur trup” (Efeseni 5, 31); şi după ce a primit în minte

puterea acestui fapt 14 , uimindu-se, a strigat zicând: „taina aceasta mare este” (Efeseni 5, 32) 15 .

12. Şi, într-adevăr, este mare! Căci ce cuget omenesc poate să priceapă firea acestui

lucru? Şi cum nu s-ar uimi cineva, dacă ia aminte la faptul că o copilă hrănită [până atunci] cu

lapte şi crescută în iatac, care a avut parte de atâta grijă din partea părinţilor până a crescut,

când vine ceasul nunţii, deodată, într-o singură clipită, uită şi de durerile mamei şi de orice

altă grijă, uită de obiceiurile [familiei] şi de legătura dragostei, şi simplu spus [uită] de toate,

9 Cuvântul grecesc mai înseamnă şi frumuseţe, tinereţe, bucurie. Buna dispoziţie a trupului, frumuseţea lui este

legată în abisurile inconştiente ale sufletului nostru de lipsa păcatului. Acesta este şi faptul pentru care ne plac

foarte mult trupurile mlădioase, fără cusur, ele fiind asociate cu starea paradisiacă, şi de aceea vrednice de dorit.

Dar raportarea doar exterioară la ele reiterează pentru noi, cei de azi, experienţa Evei - vai! atât de amară prin

consecinţele ce le-a adus - faţă de fructul «frumos la vedere şi vrednic de dorit pentru că dă ştiinţă». O raportare

doar exterioară confundă persoana privită şi dorită cu manifestarea ei corporală, ca una ce este singura vizibilă.

O raportare totală vizează întregul persoanei, nefăcând abstracţie de manifestarea trupului, dar menţinând corecta

ierarhie între trup şi suflet (a se vedea şi nota 6).

10 Aici nu se referă la orice mişcare. Căci orice trup se dezvoltă, creşte, deci se mişcă; dar o face după nişte legi

ale firii care nu se pot schimba (spre exemplu, forma unui trup este dată în mare măsură de informaţia sa

genetică). Ideea este că legile firii nu pot fi schimbate decât prin intervenţia excepţională şi după raţiuni numai

de Dumnezeu ştiute, în principiu, accidentele firii nu ne pot periclita mântuirea, de vreme ce aceasta depinde de

alegerea noastră.

11 Raportul dintre liberul arbitru şi fire este o problemă controversată în gândirea omenirii. Pentru aceea şi Părinţii Bisericii i-au dat o deosebită atenţie. Acest fapt necesită un studiu mult mai aprofundat. Spunem doar că

voinţa personală este cea importantă în orice fel de relaţii. Prin ea o persoană alege conştient între mai multe

posibilităţi. Această voinţă are puterea - şi aceasta doar în conlucrare cu harul - de a duce firea la o

metamorfozare completă.

12 A lua cu uşurinţă problemele mântuirii.

13 Înseamnă voinţa care a făcut o alegere integrală. Nu şi-a asumat doar o parte, ci totul, fără a lăsa cel mai mic

rest.

14 Deşi se poate traduce „înţelegând semnificaţia actului” (sau, în varianta editorului francez, „luând în

considerare măreţia a ceea ce s-a săvârşit”) am preferat varianta mai sus oferită.

15 Ultima parte a paragrafului 11 arată modul de abordare al cuvântului lui Dumnezeu şi procesul ce are loc când

căutăm cu ardoare şi sinceritate să înţelegem Scriptura:

a) fixarea cu stăruinţă asupra pasajului citit;

b) primirea în minte a puterii ce se găseşte în el;

c) uimirea = o lovitură ce te face să ieşi din tine, provocată de adevărata lui înţelegere;

d) exprimarea acestei uimiri în folosul altora.

iar toată voinţa ei o întoarce către acela pe care nu l-a mai văzut 16 niciodată până în acea seară? Şi atât de mare este întorsătura lucrurilor, încât acela se face pentru ea toate, şi îl

socoate tată şi mamă şi mire şi oricâte ar mai spune cineva. [Ba mai mult], nici nu-şi mai

aminteşte de cei care au crescut-o atâţia ani. Şi atât [de puternică] devine legătura lor, încât nu

mai sunt doi, ci un [singur trup].

13. Acest lucru văzându-l mai dinainte cu ochi profetici întâiul zidit 17 a spus: „aceasta

se va numi femeie fiindcă din bărbatul ei a fost luată. Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi

pe mama sa şi se va lipi de femeia lui şi vor fi cei doi un singur trup” (Fac. 2, 23-24). Acelaşi

lucru l-ar putea spune cineva şi despre bărbat, fiindcă şi acela, uitând de cei ce l-au născut şi

de casa părintească, se uneşte şi se lipeşte pe sine de cea care s-a legat de el. Şi ca să ne arate

nouă dumnezeiasca Scriptură tăria şi intimitatea 18 legăturii, nu a zis „se va uni cu femeia”, ci

„se va lipi de femeia lui”. Ba nici aceasta nu a fost suficient, ci a adăugat „şi vor fi cei doi un

singur trup”. De aceea şi Hristos, aducând această mărturie, a zis: „încât nu mai sunt doi, ci un

singur trup” (Matei 19, 6). Atât de mare este unirea şi legătura, zice [Hristos], încât cei doi

sunt un singur trup. Spune-mi, ce gând omenesc poate să cerceteze acest lucru, ce minte

[dianoia] poate să-l tâlcuiască? Nu bine a zis acest fericit dascăl al lumii că este taină? Şi nu a zis pur şi simplu că este „taină”, ci „taina aceasta mare este”.

14. Dacă între lucrurile sensibile, [nunta] este taină şi încă mare taină”, ce ar putea

spune cineva despre vrednicia acestei nunţi duhovniceşti 19 ? Dar să vedem mai departe, în

amănunţime, cum cele ce se întâmplă aici - dat fiind că ele sunt duhovniceşti - se săvârşesc în

chip contrar celor sensibile. Pentru că în cazul nunţii sensibile, nimeni nu ar primi ca să-i fie

adusă de soţie o oarecare, dacă nu s-ar interesa mai întâi de frumuseţea ei, de gingăşia trupului

şi nu numai de acestea, ci mai întâi de bogăţia averii.

15. Aici însă nu este nimic de felul acesta. De ce? Fiindcă duhovniceşti sunt cele ce se

săvârşesc, şi Mirele nostru, mişcat de iubirea de oameni, aleargă după mântuirea sufletelor

noastre. Căci şi dacă n-ar fi cineva chipeş, şi dacă ar arăta respingător, şi dacă s-ar chinui în

cea mai neagră sărăcie, dacă ar fi de origine umilă, sau sclav, sau urgisit, şi dacă ar avea o

infirmitate a trupului şi ar duce povară de păcate, [Mirele] nimic nu-i cercetează cu deamănuntul,

nici nu-L interesează ceva, nici nu-i cere socoteală [pentru ceva dintre ele].

Deoarece în dar sunt şi cinstea şi harul Stăpânului şi numai una cere de la noi: să uităm ceea

ce a trecut şi să arătăm o bună dispoziţie a voinţei 20 după aceea.

16. Ai văzut harul covârşitor? Ai văzut cu ce Mire se însoţesc cei ce se încred în

chemare? Dar să privim, dacă vrei, şi celelalte legate de această nuntă duhovnicească. Căci

după cum la nunţile sensibile se încheie contracte [referitoare la zestre] şi se dau daruri -

acestea din partea bărbatului, iar din partea celei cu care se va căsători, zestrea - în acelaşi

chip şi aici, se obişnuieşte să se facă ceva de acest fel. Căci trebuie ca de la cele trupeşti

mintea să fie condusă spre cele dumnezeieşti şi duhovniceşti. Care sunt aici contractele

referitoare la zestre? Ce altceva decât supunerea şi legămintele care urmează a fi împlinite

16 Are şi înţelesul de a contempla, a privi cu uimire şi atenţie, a observa. Mireasa îl va fi putut vedea ocazional pe

mire, fără însă a avea posibilitatea unei cunoaşteri mai profunde, mai intime.

17 Adam. Sfântul Ioan consideră şi în alt loc (în Omiliile la Facere) că acest fapt Adam l-a rostit profetic, pentru

timpurile viitoare, de vreme ce, în acel moment, nu exista tată sau mamă.

18 Arată şi minuţiozitatea unui lucru, fineţea lui, tăria lui. Acrivia unei acţiuni se arată în executarea etapelor sau

subacţiunilor sale fără nici o abatere de la scop sau metoda folosită. Este maxima adâncime.

19 Botezul este văzut ca nuntă. Euharistia este văzută ca nuntă (a se vedea nota 5 din cateheza a II-a sau

paragraful 24 din cateheza a VI-a). Iar nunta este de fapt o legătură tainică şi de neînţeles (după cum se spune în

paragraful anterior) între două persoane, care are la bază jertfelnicia şi dăruirea reciprocă. Legătura lui Hristos cu

Biserica este nupţială.

20 „Buna dispoziţie a voinţei”.

faţă de Mire?! Şi care sunt darurile pe care le aduce Mirele înaintea nunţii? Ascultă pe

fericitul Pavel, care ne arată aceasta şi ne spune astfel: „bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre,

după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru Ea, ca să o sfinţească, curăţind-o

prin baia apei în cuvânt, ca să şi-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, neavând pată ori zbârcitură

sau altceva de acest fel” (Efeseni 5, 25-27).

17. Ai văzut măreţia darurilor? Ai văzut covârşitoarea şi negrăita iubire? „După cum şi

Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru Ea”. Acest lucru n-ar accepta nimeni să-l

facă: să-şi verse sângele pentru cea cu care urmează să se căsătorească. Dar Stăpânul Cel

iubitor de oameni, urmând fireştii Lui bunătăţi 21 , a acceptat acest lucru mare şi uimitor, din

pricina grijii [iubitoare] faţă de Ea: ca prin propriul sânge să o sfinţească, încât, după ce a

curăţit-o prin baia botezului, să Şi-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită. De aceea Şi-a vărsat

sângele şi a răbdat crucea, ca şi nouă prin ea, să ne dăruiască sfinţirea şi să ne curăţească pe

noi prin baia naşterii din nou, şi pe cei care mai înainte erau lipsiţi de cinste şi nu puteau să

aibă nici o îndrăzneală 22 şi i-a înfăţişat Sieşi slăviţi, neavând pată ori zbârcitură sau altceva de

acest fel.

18. Vezi cum prin faptul că a zis „O curăţă şi Şi-o înfăţişează Sieşi Biserică slăvită, neavând pată ori zbârcitură” ne arată necurăţia în care se afla mai înainte? Luând [bine]

aminte la toate acestea, voi, noi recruţi ai lui Hristos, să nu priviţi la mărimea relelor voastre,

nici să nu vă gândiţi la nenumăratele [voastre] păcate de dinainte. Ba chiar mai mult:

socotindu-le pe acestea în amănunt, nici aşa să nu vă îndoiţi, ci cunoscând mărinimia

Stăpânului, covârşirea harului, mărimea darului, [toţi] câţi aţi fost învredniciţi aici să fiţi

înscrişi în cetatea Lui, apropiaţi-vă cu întreaga bună dispoziţie a voinţei şi, renunţând 23 la

toate cele făcute înainte, arătaţi noua voastră stare printr-o întoarcere totală a minţii 24 .

19. Şi fiindcă ştiţi bine în ce fel de stare eraţi şi cum S-a apropiat Stăpânul, necerându-vă

vreun preţ de răscumpărare pentru greşeli, nici cercetându-vă păcatele, aduceţi şi voi cele

ale voastre 25 şi confirmaţi nu numai cu limba mărturisirea Lui, ci şi cu mintea 26 , „căci cu

inima” - zice - „se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Romani 10,

10). Fiindcă trebuie ca şi mintea să fie întărită cu statornicie în dreapta credinţă, iar limba să

vestească prin mărturisire [credinţa] neclintită a minţii.

21 Textual: „imitând fireasca Lui bunătate”. Nota editorului francez aduce o foarte bună precizare: aici nu este

vorba de nestorianism, în sensul că omul din Hristos imită bunătatea divinităţii Sale, ci Dumnezeu în orice

lucrare a Proniei Sale (bunătatea ca lucrare) imită bunătatea Sa fiinţială.

22 Desemnează îndrăzneala pe care o avea omul faţă de Dumnezeu înainte de cădere (şi cea redobândită după

botez): „[Adam] a căzut din îndrăzneala [pe care o avea], din pricina neascultării şi au fost ştirbite [drepturile

sale] de stăpân ce le-a avut dintru început. Căci [atunci] toate îi erau supuse omului” (Omilii la Facere, P. G. 53,

79).

23 Este participiul plural al unui verb din care s-a format substantivul apostasia (în româneşte a dat «apostazie»).

Unirea cu Hristos presupune apostazia de diavol, iar apostazia de la Hristos implică legătura cu demonul,

întreaga luptă se dă la nivelul minţii (legată de voinţa personală ) şi rezultatul final este captarea întregii minţi

(deci a persoanei) în favoarea uneia sau alteia dintre părţi. Lupta demonului de a abate mintea mucenicilor de la

Hristos este descrisă în cateheza a VII-a. Aici însă Sfântul Ioan ne atrage atenţia că nu putem fi ai lui Hristos,

decât dacă ne-am luat mintea de la orice ar avea legătură şi părtăşie cu demonul. Acesta este şi sensul adevărat al

lepădărilor din a doua cateheză.

24 Alegerea făcută se repercutează asupra întregii fiinţe umane prin consecinţele pe care le aduce şi care nu mai

pot fi evitate, o dată alegerea făcută. Mintea este pusă acum în slujba lui Hristos.

25 Editorul francez observă că expresia (a aduce cele ale sale) desemnează la Sfântul Ioan partea ce o aduce omul

în colaborarea lui cu Dumnezeu, la iniţiativa divină.

26 Credinţa necesită şi o exprimare adecvată prin concepte dogmatice, şi contează foarte mult exprimarea clară şi

neechivocă, atât cât este posibil limbajului omenesc, a revelaţiei divine. Dar folos real pentru mântuire aduce

doar dacă prin ea, ne schimbăm mintea şi aceste dogme se „întrupează” în modul nostru de vieţuire.

20. Şi fiindcă temelia bunei cinstiri de Dumnezeu 27 este credinţa, hai să vorbim puţin

despre aceasta, ca să punem o temelie de neclintit, şi aşa, mai departe, să facem întreaga

construcţie în siguranţă. Se cuvine, aşadar, ca acei care s-au înscris în această oaste

duhovnicească să creadă în Dumnezeul tuturor, Tată al Domnului nostru Iisus Hristos, cauza a

toate, negrăit şi de necuprins cu mintea, Care nu poate fi tâlcuit nici cu cuvântul, nici cu

mintea, şi a alcătuit 28 toate cu iubire de oameni şi bunătate.

21. Şi în Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Lui Cel Unul-Născut, Care întru toate este

asemănător şi egal cu Tatăl şi având neschimbată asemănare cu El, de o fiinţă [cu Tatăl] şi

cunoscut în propriu-I ipostas, Care se naşte din El în chip negrăit şi este înaintea timpului,

Făcătorul tuturor veacurilor, Care în vremurile din urmă, pentru mântuirea noastră, a luat chip

de rob şi S-a făcut om şi a trăit împreună cu firea omenească 29 şi a fost răstignit şi a treia zi a

înviat.

22. Căci voi trebuie să aveţi fixate în minte cu maximă acurateţe acestea, ca să nu fiţi

pradă uşoară înşelăciunilor diavoleşti, ci, dacă adepţii lui Arie vor să vă pună piedici, să ştiţi

cu exactitate că trebuie să vă protejaţi auzul de vorbele lor şi să le răspundeţi cu îndrăzneală,

arătându-le că Fiul este asemenea 30 după fiinţă cu Tatăl. Căci El Însuşi este Cel Care a zis:

„după cum Tatăl scoală morţii şi-i face vii, tot aşa şi Fiul îi face vii pe cei care vrea” (Ioan 5,

21); şi prin toate arată că are o putere egală cu Tatăl. Dacă din alt flanc Sabelie vrea să strice

dogmele cele sănătoase, confundând ipostasurile, închide-ţi auzul şi faţă de acela, iubite,

învăţându-l că una este fiinţa Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, trei însă ipostasurile. Căci nici Tatăl nu poate fi numit Fiu, nici Fiul Tată, nici Duhul Sfânt cu alt [nume] decât acesta, ci fiecare, rămânând în propriul ipostas, are o putere egală.

23. [Încă] şi aceasta trebuie să se fixeze în mintea voastră, că Duhul Sfânt este de

aceeaşi vrednicie [cu Tatăl şi cu Fiul], după cum chiar Hristos a zis ucenicilor: „Mergând,

învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt”

(Matei 29, 19) 31 .

24. Ai văzut mărturisire desăvârşită? Ai văzut învăţătură neavând nici un echivoc? De

acum încolo să nu te tulbure cineva introducând pe deasupra, în dogmele Bisericii, invenţiile

propriilor gânduri şi vrând [astfel] să tulbure dogmele cele drepte şi sănătoase, ci fugi de

însoţirea cu unii ca aceştia ca de otrăvurile vătămătoare. Căci aceştia sunt mai cumpliţi decât

acelea. Fiindcă acelea provoacă doar vătămarea trupului, pe când aceştia ruinează însăşi

mântuirea sufletului. De aceea se cuvine ca de la început să fugiţi de asemenea convorbiri cu

27 „Buna cinstire de Dumnezeu” (dreapta credinţă, la nota 4) pentru a nu se repeta de două ori cuvântul credinţă.

28 Verbul grec şi conţine deopotrivă ideea instituirii (creaţiei) şi a menţinerii în interdependenţă, într-o strânsă

unire.

29 Sintagma grecească poate avea două sensuri: 1). a parcurs toate etapele creşterii fireşti omului 2). a convieţuit împreună cu oamenii, întruparea le presupune pe amândouă.

30 Deşi o conştiinţă dogmatică rigidă (nu riguroasă! cum e cea despre care se vorbeşte în paragraful 25) ar putea

fi scandalizată de o astfel de formulare semi-ariană (prezentă şi în paragraful 21), totuşi Sfântul Ioan nu este

deloc semi-arian, căci imediat, mai jos, spune: „una este fiinţa Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”. Acest fapt ne arată că Părinţii - fiind oameni duhovniceşti - nu se legau de formule, ci de modul în care erau înţelese. Asupra exactităţii înţelegerii nu se permitea însă nici un compromis (după cum se va vedea în paragraful 24). Iar

posibilitatea de a interpreta eronat o afirmaţie scripturistică, dogmatică etc. se diminuează pe măsură ce creştem

în adevărata viaţă duhovnicească în Hristos, ale cărei semne sunt smerenia şi dragostea duhovnicească.

31 Faptul că azi mult prea mulţi oameni nu cunosc pe adevăratul Hristos este în primul rând vina noastră, a

creştinilor, care, bătându-ne cu pumnul în piept că avem dreapta credinţă, nu o trăim la „standardul” pe care ni-l

cere. Şi prin neglijenţa noastră se pierd mulţi. Dacă am trăi la măsura apostolică - şi acest lucru se prea poate în

orice veac şi loc după cum ameninţător ne strigă Sfântul Simeon Noul Teolog - rezultatele ar fi altele. Cartea

Bisericii de azi ar trebui să fie măcar primele opt-nouă capitole din Faptele Apostolilor. Credem că o cugetare

adâncă a fiecărui cuvânt scris acolo şi apoi osteneala de a le plini ne-ar putea urni din letargia în care zăcem.

ei şi mai ales, pe cât puteţi, dacă timpul îngăduie, fiind întăriţi cu mărturiile Scripturii ca şi cu

nişte arme duhovniceşti, închideţi gura lor cea neruşinată.

25. Noi vrem ca voi să arătaţi o foarte mare rigoare 32 faţă de dogmele Bisericii şi să le

aveţi bine fixate în mintea voastră. Dar, fiindcă cei ce arată o asemenea credinţă se cuvine să

strălucească şi prin fapte, este necesar ca şi despre acest lucru să-i învăţăm pe cei ce se vor

învrednici de împărătescul dar 33 , ca ei să aibă cunoştinţă că nu există un astfel de păcat, care

să poată birui generozitatea Stăpânului. Ci şi dacă ar fi cineva desfrânat sau adulter sau

muieratic, homosexual, prostituat, răpitor, lacom, beţiv, şi dacă ar fi idolatru, atât de mare este

puterea darului şi iubirea de oameni a Stăpânului, încât El face să dispară toate acestea şi-l

dezvăluie mai strălucit decât înseşi razele soarelui pe cel care arată doar o bună dispoziţie a

voinţei.

26. Înţelegând covârşitorul dar al iubitorului de oameni Dumnezeu, să ne

predispunem 34 deja şi spre lepădarea relelor şi spre lucrarea faptelor bune. Căci aceasta ne

îndeamnă şi profetul [David], zicând: „fereşte-te de rău şi fă binele” (Ps. 36, 27). Însuşi

Hristos, vorbind către tot omul, a zis: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă

voi odihni. Luaţi jugul Meu şi învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla

odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 28-29).

27. Ai văzut bunătate prisositoare? Ai văzut mărinimia chemării? „Veniţi - zice - la

Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi”. Iubitoare de oameni este chemarea, negrăită bunătatea!

„Veniţi la Mine toţi”, nu doar conducătorii, ci şi supuşii, nu numai bogaţii, ci şi săracii, nu

doar cei liberi, ci şi sclavii, nu numai bărbaţii, ci şi femeile; şi bătrânii, nu doar tinerii, şi cei

schilodiţi şi cu mădularele vătămate, nu numai cei sănătoşi la trup, toţi veniţi. Căci aşa sunt

darurile Stăpânului, încât nu face vreo diferenţă între sclav şi liber, nici între bogat şi sărac, ci

leapădă toată această deosebire. „Veniţi toţi - zice - cei osteniţi şi împovăraţi”. Şi pentru ce îi cheamă? În nici un caz ca să le ceară socoteală şi să-i ducă în faţa instanţei judecătoreşti. Dar

pentru ce? Ca să-i odihnească de chinul lor şi să le ia povara cea apăsătoare. Căci ce poate fi

cândva mai apăsător decât păcatul? Fiindcă acesta, şi dacă am fi de mii de ori nesimţitori şi

am vrea să ne ascundem de oameni, ridică împotriva noastră conştiinţa ca pe un judecător

nemitarnic; şi aceea, fără încetare, se răscoală [împotriva noastră], provocându-ne continuu

dureri, torturându-ne precum un călău şi ştrangulându-ne cugetul prin arătarea mărimii

păcatului. Aşadar, zice că „pe cei îngreuiaţi de acesta [de păcat] şi chinuiţi ca de o povară, pe

aceştia îi voi odihni, dăruindu-le iertarea păcatelor, numai să vină la Mine”. Cine este atât de

împietrit, cine este aşa de tare [la cerbice], încât să nu asculte de o asemenea chemare [plină]

de iubire de oameni?

28. Vezi cum îi cheamă pe aceia care şi-au cheltuit [viaţa] în fărădelegi, pe cei ce sunt

împovăraţi de păcate, pe cei care nici nu mai pot să ridice capul, pe cei plini de ruşine 35 şi fără

de îndrăzneală?

29. Apoi, ca să ne înveţe felul odihnei, adaugă: „luaţi jugul Meu asupra voastră”.

Veniţi sub jugul Meu! însă nu vă speriaţi când auziţi de jug. Căci nici nu vă răneşte gâtul, nici

nu vă face să vă plecaţi capul, ci ne învaţă să cugetăm la cele de sus şi ne arată 36 adevărata filosofie. „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi”, „învăţaţi” înseamnă: plecaţi-vă auzul

32 Până în cele mai mici amănunte.

33 De darul botezului.

34 Înseamnă a ne îndemna mai întâi cu o bună dispoziţie spre ceva şi a sta cu faţa spre acel lucru, a tinde către el.

35 Pleacă de la o rădăcină care la început avea sensul de urâţenie, hidoşenie. Astfel, socotim că ruşinea aceasta are şi o tentă ontologică, de deformare a firii prin păcat, şi nu doar morală, juridică. Până aici textul, atunci când

vorbeşte de ruşine, utilizează cuvinte derivate de la aceeaşi rădăcină.

36 Originalul grecesc este mai complet: ne educă pe măsură ce creştem.

ca să puteţi învăţa de la Mine 37 . Căci nu voi cere de la voi ceva greu. Voi, robii, imitaţi-Mă pe

Mine, Stăpânul; voi, care sunteţi pământ şi cenuşă, râvniţi [să fiţi] ca şi Plăsmuitorul vostru şi

Făcătorul cerului şi al pământului, „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima”.

30. Ai văzut pogorământul Stăpânului? Ai văzut iubirea [Lui] de oameni cea sinceră?

Nu a cerut de la noi ceva greu sau de nesuportat. Fiindcă nu a zis: învăţaţi-vă de la Mine că

am făcut semne, că am înviat morţii, că am arătat minuni, [căci toate] acestea [atârnă] numai

de puterea Lui. Dar ce? „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi

odihnă sufletelor voastre”. Ai văzut cât este câştigul acestui jug, cât folos [aduce]? Cel ce a fost învrednicit să vină sub acest jug şi a putut să înveţe de la Stăpânul să fie blând şi smerit

cu inima, va dobândi deplina odihnă a sufletului său. Acest lucru este începutul 38 mântuirii

noastre. Cel ce a câştigat 39 această virtute poate, fiind încă în trup, să se ia la întrecere cu

puterile netrupeşti şi nu [mai] are nici o părtăşie cu cele din viaţa aceasta.

31. Cel ce imită blândeţea Stăpânului nu se mânie, nu se ridică împotriva aproapelui.

Chiar dacă cineva îl va lovi, îi va spune: „dacă am vorbit rău, dă mărturie pentru [acest] rău,

dar dacă [am grăit] bine, de ce mă baţi?” (Ioan 18, 23). Chiar de-l va numi demonizat, îi va

răspunde: „eu demon nu am”; şi nimic din cele ce vin asupra-i nu-l va putea vătăma. Unul ca

acesta dispreţuieşte toată slava acestei vieţi 40 şi nimic din cele ce se văd nu-l va atrage.

Fiindcă el va dobândi alţi ochi. Cel ce este smerit cu inima niciodată nu va putea privi cu ochi

rău bunurile aproapelui. Unul ca acesta nu va fi răpitor, nici lacom, nici nu va pofti vreun

lucru, ci va risipi chiar şi cele ale sale, arătând multă compătimire faţă de semenul de aceeaşi

fire. Unul ca acesta nu sapă căsnicia altuia, căci venind sub jugul lui Hristos şi învăţând să fie

blând şi smerit cu inima, va avea întreaga virtute 41 şi va păşi pe urmele Stăpânului.

32. Să venim sub jugul cel bun şi să ridicăm povara cea uşoară, ca să putem găsi şi

odihna. Cel ce vine sub jug e dator să uite orice veche obişnuinţă şi să aibă o atenţie fină a

ochilor 42 . „Căci cel ce se uită la femeie ca s-o poftească, deja a făcut adulter cu ea în inima

lui”; încât este nevoie de asigurare sporită pentru simţul văzului, ca nu cumva prin el să se

urce moartea. Şi nu numai pentru ochi, ci şi pentru limbă, de mare atenţie este trebuinţă.

„Mulţi au căzut - zice - sub ascuţişul săbiei, dar nu atâţi câţi au căzut datorită limbii” (Înţ. Sir.

28, 19). [ Şi aşa], punem frâu şi celorlalte patimi care se nasc de aici, aşezăm mintea în linişte,

îngrădim partea irascibilă, mânia, pomenirea răului, duşmănia, invidia, pofta nesăţioasă, toată

desfrânarea, toate faptele cărnii, care sunt: adulterul, curvia, necurăţia, desfrânarea, idolatria,

fermecătoria, duşmănia, cearta, pizma, beţia, chefurile.

33. Se cuvine să lepădăm toate acestea şi să ne sârguim să avem roadă Duhului:

dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, blândeţea, înfrânarea. Şi dacă astfel

ne curăţim minţile noastre, repetând ca pe o incantaţie învăţăturile adevărate 43 , vom putea deja

37 Orice iniţiativă divină necesită un răspuns din partea omului. „A fi ucenic” (căci acesta este aici sensul

verbului grecesc tradus prin „a învăţa”) este un har al lui Dumnezeu şi este dat celor ce se smeresc (fac un prim

pas către smerenie) şi îşi pleacă urechea spre a dobândi puterea de a învăţa. Iar ucenic nu poate deveni decât cel

care ştie că nu ştie, care simte nevoia de învăţătură.

38 Literal: capul. Prin urmare, înţelesul poate fi şi: „acest lucru este elementul principal al mântuirii noastre”.

39 Folosirea, în limba greacă, a participiului pasiv perfect arată, în general, efectul prezent al unei acţiuni săvârşite

în trecut. Ideea este că un astfel de om a dobândit odihna şi acum o păstrează fără a o altera. Această odihnă

este rezultatul unei crâncene lupte cu propriul egoism. Taina veacului viitor se trăieşte încă de aici. Sfinţii trăiesc

acum şi aici «pacea lui Hristos, care covârşeşte toată mintea».

40 Este viaţa biologică, materială (deşi nu tot timpul are acest înţeles).

41 Ceea ce noi numim virtuţi sunt doar aspecte ale unei stări de totală virtute.

42 A se cugeta asupra televizorului şi reclamelor, cât de mult reuşesc să ne tocească trezvia.

43 Acest procedeu nu are nimic cu magia. Este vorba de obiceiul anticilor de a citi cu voce tare şi de puterea pe

care o are cuvântul Sfintei Scripturi. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul rugăciunii isihaste, când ea este rostită

cu gura. Amintim şi cuvintele Mântuitorului: „Acum voi sunteţi curaţi pentru cuvântul pe care vi l-am spus”

de aici să ne [formăm] o bună predispoziţie 44 şi să fim vrednici de primirea darului măreţ şi de

paza bunurilor primite [la botez] .

34. Să nu mai am grija înfrumuseţărilor exterioare, nici a hainelor scumpe, ci toată

râvna să o întorc spre împodobirea sufletului, încât frumuseţea lui să fie [din ce în ce] mai

strălucitoare. Să nu mai port haine de mătase - fire ale viermilor -, nici coliere de aur. Căci şi

dascălul lumii, cunoscând mai ales moliciunea firii femeieşti şi grabnica alunecare a voinţei,

nu a ezitat să orânduiască şi în legătură cu acestea. Dar de ce spun că nu s-a dat în lături să

înveţe despre acestea? Fiindcă îndemnând în privinţa coafurilor, strigă şi zice: „nu cu coafuri

sau cu aur sau cu perle sau cu haine scumpe” [să fie împodobită] (I Timotei 2, 9). [Crezi] că

învăţându-te acestea, femeie, vrea oare să te înfrumuseţezi şi să fii lăudată de cei ce te

privesc? [Chiar dacă ei te laudă], îţi [spun] că aceia sunt oameni asemenea [ţie], dar eu întreb

şi pe Stăpânul tuturor. Să vedem pentru ce te va lăuda şi te va vorbi de bine?

35. De vreme ce El a lepădat acea frumuseţe care se iţeşte din coafuri, din bijuterii, din

perle şi din haine scumpe, să vedem ce fel de frumuseţe îi hărăzeşte femeii? Căci această

frumuseţe [produsă] de bijuterii şi haine, şi dacă pentru puţin o încântă pe cea care le poartă,

cu timpul se ofileşte. Dar ce spun că se ofileşte? Înainte de a se ofili datorită trecerii vremii,

aţâţă ochii invidioşilor şi-i îndeamnă pe răufăcători la furt. Iar frumuseţea pe care Însuşi o

hărăzeşte nu se poate pierde, nici ofili; este veşnică - şi aici [în viaţa aceasta] rămânând

împreună cu noi, dar însoţindu-ne şi dincolo - şi [pe deasupra] ne aduce multă îndrăzneală.

36. Dar trebuie să ascultăm chiar cuvintele apostolului. Aşadar, ce zice? „Această

[frumuseţe] se cuvine femeilor care au făgăduit să fie temătoare de Dumnezeu, cea prin fapte

bune” (I Timotei 2, 9). Femeia vrednică - zice - de făgăduinţa [dată lui Hristos] - [făgăduinţa]

de a lucra [poruncile Lui] - se împodobeşte pe sine cu fapte bune. Făptuirea binelui să urmeze

făgăduinţei [date]. Ai făgăduit să-L cinsteşti pe Dumnezeu? Lucrează cele plăcute Lui! Adică faptele bune. Dar ce înseamnă [împodobirea] „prin fapte bune”? Toată strânsura virtuţii

constă în dispreţuirea 45 celor din veacul acesta, dorinţa pentru cele din veacul viitor,

nesocotirea bunurilor [de aici], deschiderea faţă de cei săraci, îngăduinţa, blândeţea,

înţelepciunea 46 , pacea şi liniştea sufletului, a nu fi pornit spre slava vieţii de acum, ci a avea

privirea aţintită la cele de sus şi a te îngriji necontenit pentru cele de acolo şi a te avânta către

acea slavă.

37. Dar fiindcă acum vorbesc în special pentru femei, vreau să le fac îndeaproape

cunoscute şi alte lucruri, încât, o dată cu celelalte [neajunsuri de care am vorbit], să lepede şi

obişnuinţa vătămătoare de a-şi farda faţa, ca să nu adauge [ceva chipului], ca şi cum opera [lui

Dumnezeu] ar suferi vreo lipsă, şi [astfel] păcatul să fie atribuit Creatorului. [Oare ştii tu] ce

faci, femeie? [Nu ştii] că nu poţi să-ţi sporeşti frumuseţea naturală prin pudre şi rimeluri, [dar] nici să-ţi schimbi urâţenia firească. Nu vei adăuga câtuşi de puţin frumuseţii fireşti şi-o vei

strica şi pe cea a sufletului. Preocuparea aceasta [pentru împodobire] este semnul unei

moliciuni lăuntrice. De altfel, multă osândă 47 îţi aduni prin aceasta, întraripând ochii celor

tineri, captând privirile desfrânaţilor, provocând adultere necuvenite, şi [astfel] atragi asupra

capului tău [responsabilitatea] alunecării acelora.

(Ioan 15, 3). Citirea Scripturii, pentru cel ce se pregăteşte, are efect purificator. Rostirea ritmată, cu atenţie, a

psalmilor, rugăciunilor, lecturilor duhovniceşti, are efect asupra voinţei şi ne întăreşte prin obişnuinţă (nu în sens

de rutină, ci de mod de a fi, dobândit prin asceza minţii şi a inimii) deschiderea faţă de harul lui Dumnezeu.

44 Verbul folosit este acelaşi ca şi cel discutat la nota 37.

45 Cuvântul (a privi pe deasupra) nu trebuie luat în sensul unui dispreţ, ca şi cum cele din lume ar fi rele. Acestea

sunt „dispreţuite” nu în sine, ci prin raportare la cele veşnice, cele din urmă fiind mai vrednice de dorit decât cele

dintâi.

46 Textual: „filosofia”. Dar la Părinţi aceasta desemnează modul de viaţă creştin (cu fapta, nu cu vorba).

47 Literal: „foc”.

38. Un lucru cuvenit şi de folos este să renunţi la [împodobire]! Iar dacă cele ce sunt

robite 48 de acest rău obicei nu vor, măcar când vin la Biserică să nu facă aceasta. Spune-mi

pentru ce să stai în Biserică într-un asemenea hal? Oare această frumuseţe o caută Cel Căruia

tu vii să I te închini şi [înaintea Căruia] îţi mărturiseşti păcatele? El caută frumuseţea

lăuntrică, lucrarea faptelor bune, milostenia, cumpătarea, străpungerea inimii, credinţa

profundă. Iar tu, renunţând la acestea 49 , degrabă provoci poticnire în Biserică celor mai

slabi 50 . De câte fulgere nu eşti vrednică? Eşti în port şi naufragiezi. Vii la doctor să-ţi vindeci

rănile şi pleci cu ele mai mari. Ce iertare vei mai avea după acestea? Însă chiar dacă mai

înainte unele erau cuprinse de delăsare faţă de propria mântuire, de azi să fie încredinţate că

[trebuie] să renunţe la acest viciu. Căci dacă [Dumnezeu] nu a fost de acord să folosim hainele

scumpe, cu mult mai mult [nu admite] fardurile şi rimelurile.

39. Pe lângă [toate] acestea, mă rog ca şi bărbaţii şi femeile să fugă deplin de divinaţie

şi practicile [superstiţioase]. Căci aceste fleacuri sunt ale păgânilor şi ale celor încă robiţi de

înşelare: preocuparea pentru croncănitul corbilor, pentru chiţăiturile şoarecilor, pentru

trosniturile grinzilor, a primi cu plăcere întâlnirile cu oameni ce trăiesc ruşinos, dar a fugi de

cei ce trăiesc întru evlavie şi sfinţenie, [considerându-i] pricini a mii de rele. Vezi câte sunt meşteşugirile diavolului? Căci vrea nu numai să fim pustii de virtute şi să ne aplecăm spre

răutate, ci şi să sădească în noi ura, ca să ne întoarcem de către cei ce urmează virtuţii. Sau altfel: vrea nu numai să urmăm cele rele, ci ne zoreşte şi ne împinge să ni le şi însuşim, făcând

tot posibilul să le primim cu plăcere 51 .

40. Să nu socotiţi că sunt lucruri mici, nici fără importanţă, ci sunt suficiente ca să

scufunde sufletul şi să-l coboare în însuşi adâncul răutăţii. Căci aceasta, aceasta este

perversitatea vicleanului demon: să ne împiedece prin lucruri mărunte (s. n.). Dar voi, noi

ostaşi ai lui Hristos, şi bărbaţi şi femei - căci în această armată a lui Hristos nu se face

deosebire de sex - îndepărtând de acum orice asemenea obiceiuri, ca unii ce veţi primi pe

împăratul tuturor, aşa să vă curăţiţi mintea, încât nici o pată să nu vă întunece gândurile.

41. Chiar dacă cineva are vreun duşman, să se împace cu el, punând în mintea sa de ce

fel [de daruri] va avea parte de la Stăpân el, cel cufundat în atâtea păcate, şi să-i ierte

aproapelui pornirile contra sa. Căci zice: „fiecare dintre voi să nu gândească rău faţă de

aproapele în inima sa” (Zaharia 8, 17). Dacă cineva are vreun contract şi multe dobânzi [de

primit], să le rupă. Căci zice: „rupeţi contractele nedrepte” (Isaia 58, 6). Într-un cuvânt,

fiecare să aducă mai întâi cele din partea sa, ca să primească cu multă largheţe cele din partea

Stăpânului.

42. Şi mai întâi de toate instruiţi-vă limba să se cureţe de jurăminte. Nu vorbesc [doar]

de jurămintele false, ci şi de cele formale şi uşuratice care sunt spre paguba celor ce le fac.

Căci zice: „S-a spus să nu juri strâmb. Eu însă vă spun să nu vă juraţi deloc” (Matei 5, 33-34).

Ai auzit: „să nu juri deloc”? De acum abţine-te să mai iscodeşti legile Stăpânului, încrede-te

în Cel Ce a poruncit şi curăţeşte-ţi în întregime 52 mintea.

48 Ar însemna „a fi cuprins de ceva mai înainte [de a putea reacţiona în vreun fel]”, îndelunga obişnuinţă devine

o a doua natură şi noi devenim robii ei fără a ne mai putea împotrivi aproape deloc. Totul ţine de voinţă în acest

caz care trebuie să conlucreze cu harul.

49 Virtuţile anterior înşiruite.

50 Literal: „cu sufletul uşuratic”, care nu şi-au luat în serios credinţa.

51 Plăcerea pătimaşă (şi sufletească şi carnală) este cea care reduce distanţa dintre om şi păcat. Ea îl face pe

primul să-şi improprieze pe cel de-al doilea. Este cleiul ce leagă patima de om şi-l face pe acesta să nu dorească

despărţirea de ea. Tot plăcerea îl convinge că acesta este binele adevărat. Treaba de căpătâi a demonului este să

ne inducă plăcerea atunci când facem răul. Apoi de bună voie îl vom face în continuare.

52 Poate fi redat şi temporal, prin „tot timpul”, „continuu”, în concluzie: să ne curăţim mintea prin instrumentele oferite de toate situaţiile în care suntem puşi.

43. Să nu-ţi mai fie gândul la hipodrom şi la spectacolele nelegiuite din teatre - căci şi

acelea aprind pe nesimţite desfrânarea, nici la cruda desfătare provocată de luptele cu animale.

Spune-mi, ce desfătare este să vezi pe cel de un neam cu tine şi părtaş aceleiaşi firi, sfâşiat de

fiarele sălbatice? Nu te înspăimânţi, nici nu te temi că se va coborî un fulger de sus şi-ţi va

zdrobi capul? Fiindcă se poate spune că tu întărâţi dinţii fiarelor. Tu însuţi îţi dai aportul la

ucidere prin strigătul tău, chiar dacă nu [lucrezi] cu mâna, însă [omori] cu limba 53 .

44. Nu, vă rog, nu luaţi cu atâta uşurătate mântuirea voastră! Pune în minte vrednicia

ta şi ruşinează-te. Căci dacă cineva care cugetă ceva măreţ despre vreo vrednicie omenească,

adesea refuză să facă vreun lucru necuvenit care ar leza acea demnitate, tu, urmând să

primeşti o atât de mare vrednicie, nu eşti dator să te sfieşti de pe acum? Fiindcă o asemenea

vrednicie ai, încât ea te însoţeşte şi în veacul acesta şi va merge cu tine şi în viaţa viitoare.

Care este aceasta? Creştin vei fi numit din pricina dragostei de oameni a lui Dumnezeu; şi

credincios. Iată, nu o singură vrednicie, ci două. Îl vei îmbrăca pe Hristos nu peste multă

vreme şi ţi se cuvine să hotărăşti şi să faci toate [ţinând cont de faptul] că Acela este totdeauna

împreună cu tine.

45. [Oare] nu vezi pe cei ce cârmuiesc treburile cetăţii - deoarece poartă haine ce au

însemnele împărăteşti - cât de înalt cugetă [despre ei înşişi] şi din această cauză doresc să li se

dea mai multă cinste şi să beneficieze de gardă de corp? Dacă aceia, care au pe îmbrăcăminte

însemnul împărătesc, pentru aceasta vor să fie respectaţi, cu cât mai mult tu, care Îl vei

îmbrăca pe Însuşi Hristos? Căci zice: „voi locui întru voi şi voi umbla împrejurul vostru şi voi

fi Dumnezeul vostru” (Leviticul 26, 12).

46. Feriţi-vă de toate aceste rele momeli ale diavolului şi nimic să nu fie mai de cinste

pentru voi decât a intra în Biserică. Şi odată cu renunţarea la bucate şi la rele să vă fie mare şi

râvna pentru virtute. Şi tot timpul zilei să-l împărţim astfel: o parte pentru rugăciuni şi

mărturisiri 54 , iar alta pentru citire şi străpungerea sufletului; şi toată râvna noastră să fie

îndreptată spre convorbiri despre cele duhovniceşti. Mare atenţie trebuie să avem ca să nu fim

prinşi în cursele celui rău. Căci dacă dăm seama pentru fiecare cuvânt nelucrător cu cât mai

mult pentru palavrele inoportune şi discuţiile lumeşti.

47. Dacă veţi gândi astfel şi vă veţi îngriji de sănătatea sufletului vostru, veţi atrage şi

din partea lui Dumnezeu mai multă bunăvoinţă, vă veţi bucura de şi mai multă îndrăzneală, iar

noi cu şi mai mare zel vom continua învăţătura, ştiind că aruncăm seminţele acestea

duhovniceşti în urechi cu o bună dispoziţie şi în pământ 55 îngrăşat şi afânat. Fie ca voi să vă învredniciţi de dar îmbelşugat de la Dumnezeu, iar noi să avem parte de iubirea Lui de

oameni, cu harul şi cu îndurările Unuia-Născut Fiului Său, împreună cu Care, Tatălui şi

Duhului Sfânt slavă, putere şi cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

53 Orice participare la un spectacol sportiv, artistic, nu este neutru. El ne cere acordul lăuntric prin care avem

părtăşie cu cele ce se săvârşesc acolo. Spre exemplu, în fotbal se vântură sloganul (care nu este deloc lipsit de

întemeiere) că publicul este al 12-lea jucător.

54 Poate fi vorba de mărturisirea inimii în rugăciune, de mărturisirea în faţa unui martor sau de a da mărturie prin

fapte şi comportament. Rezolvarea problemei ar necesita un studiu asupra utilizării cuvântului la Sfântul Ioan

Gură de Aur. Spre exemplu, în comentariul la psalmi, referindu-se la mărturisirea inimii în rugăciune, pentru

păcate, spune: «Aşadar, acestei mărturisiri să-i urmăm şi noi. Căci dacă nu vrem să plângem aici, neapărat ne

vom îndurera şi vom plânge dincolo» (P. G. 55, 76). Sau, în altă parte a aceloraşi comentarii, spune: «îndoit este

chipul mărturisirii: fie este osândirea păcatelor proprii, fie mulţumirea adusă lui Dumnezeu» (P. G. 55, 121).

55 Termenul grec conţine ideea de sol pregătit (prin lucrări agricole) şi nu un simplu pământ. Contează mult şi

pregătirea noastră temeinică.

Omilia aceluiaşi către cei ce urmează a fi luminaţi

şi lămurire clară a celor săvârşite în chip simbolic

şi închipuite în dumnezeiescul Botez

1. Haide iarăşi să vorbim puţin cu cei înscrişi în oastea lui Hristos, arătându-le lor şi

puterea armelor pe care le vor primi şi negrăita bunătate a iubitorului de oameni, Dumnezeu,

pe care a arătat-o neamului omenesc, încât aceştia, apropiindu-se cu multă şi deplină credinţă,

să se bucure de o mai bogată cinstire. Gândeşte-te, iubite, la covârşitoarea bunătate [arătată de

El] chiar de la început. Căci dacă pe cei care nu s-au ostenit deloc, pe cei care nu au arătat

nimic de cinste, i-a învrednicit de un asemenea dar şi le-a iertat greşelile cele din toată

vremea, [atunci], dacă după atâta mărinimie [arătată], aţi dori, dintr-o bună dispoziţie, să

aduceţi şi voi ceva de la voi înşivă, de câtă răsplată nu vă veţi învrednici din partea

iubitorului de oameni Dumnezeu!

2. În treburile omeneşti nu se vede aşa ceva niciodată, ci mulţi, adesea, după multe

osteneli şi chinuri pe care le fac în nădejdea răsplătirii, se întorc acasă cu mâinile goale: fie

pentru că cei de la care aşteptau răsplată sunt răuvoitori faţă de cei ce mult se ostenesc, fie că

sunt răpiţi mai devreme din viaţă şi nu mai pot să-şi împlinească scopul. Dar în cazul

Stăpânului nostru, nu numai că nu se întâmplă aşa ceva vreodată, ci chiar mai înainte de a

începe noi ostenelile şi de a-I arăta cele ale noastre, luându-ne-o înainte, îşi arată mărinimia,

ca prin multe faceri de bine să ne atragă spre ceea ce a gândit mai dinainte pentru mântuirea

noastră.

3. Şi astfel, dintru început bine lucrând, nu a încetat să dea binefaceri neamului

omenesc. Căci după ce l-a plăsmuit pe cel întâi zidit, de îndată, chiar dintru început, l-a

sălăşluit în rai şi l-a dăruit cu acea viaţă 56 fără de chinuri, lăsându-l să se înfrupte din toate

cele din rai în afară de un singur pom. Dar acela, [uitând] stăpânirea de sine şi fiind înşelat de

femeie, a călcat porunca dată lui şi a batjocorit 57 o astfel de cinste.

4. Dar vezi şi aici mărimea iubirii de oameni! Căci trebuia ca pe un astfel de

nerecunoscător faţă de facerile de bine primite mai înainte să nu-l mai învrednicească de vreo

iertare, ci să-l scoată de sub purtarea Sa de grijă. Dar nu numai că nu a făcut aceasta, ci

precum un tată preaiubitor care are un copil neastâmpărat, fiind mişcat de iubirea firească, nu-l pedepseşte pentru greşeală, dar iarăşi nici nu-l iartă cu totul, ci cumpăneşte cu măsură, ca nu

cumva să se abată spre o răutate mai mare, tot aşa şi bunul Dumnezeu, fiindcă [acela] a arătat

multă neascultare 58 , pe de-o parte scoţându-l din acea vieţuire, iar pe de alta domolind gândul

lui ca să nu păcătuiască după aceea şi mai mult, l-a pedepsit cu osteneli şi nenorociri ca şi cum

i-ar fi zis:

5. Multa delăsare şi netemerea 59 te-a adus spre o atât de mare neascultare şi te-a făcut

să uiţi de poruncile Mele; iar faptul că nu aveai nimic de lucrat te-a făcut să te socoteşti mai

56 Viaţa biologică a lui Adam era şi ea lipsită de efort şi chinuri.

57 Desemnează acţiunea de a-şi depăşi în mod nepermis, din mândrie, limitele fireşti.

58 Nu înseamnă neapărat împotrivire, ci o neluare în serios şi pe deplin a poruncii, a fi distrat şi a lăsa să treacă pe

lângă urechi ceea ce s-a spus, considerându-l ca ceva nu atât de important. Poate sensul este mai degrabă de

neluare aminte, de neacordare a întregii atenţii.

presus de propria fire – căci nelucrarea se face dascăl a toată răutatea. De aceea te pedepsesc

cu osteneli şi nenorociri ca, lucrând pământul, să-ţi aduci necontenit aminte şi de neascultare

şi de nimicnicia firii tale. Iar fiindcă ţi-ai închipuit lucruri măreţe şi nu ai vrut să rămâi în

hotarele-ţi fireşti, îţi poruncesc ca din pământul din care ai fost luat, acolo iarăşi să te întorci.

„Căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Fac. 3, 19).

6. Şi ca să-i sporească durerea şi să-l facă să simtă propria cădere, nu l-a alungat

departe, ci l-a pus în apropierea raiului, astupându-i intrarea înăuntru, ca în fiecare ceas,

văzându-se lipsit de acele bunătăţi din pricina neluării aminte, să dobândească o atenţie

neîncetată şi să fie mai temeinic faţă de poruncile ce urmau să-i fie date spre pază. Căci,

bucurându-ne noi de cele bune, nu simţim că trebuie să lucrăm vreun fel de faptă bună; dar

când suntem lipsiţi de ele, dobândind o sensibilitate mai adâncă din pricina lipsei, suferim şi o

durere mai mare. Aceasta s-a întâmplat - atunci şi cu întâiul zidit.

7. Însă ca să cunoşti şi sfatul potrivnic al vicleanului diavol, dar şi înţelepciunea şi

bunul meşteşug al Stăpânului nostru, ia vezi, spre ce l-a împins, prin înşelăciune, diavolul pe

om să facă şi ce iubire de oameni i-a arătat Stăpânul Cel purtător de grijă. Căci acel viclean

diavol, pizmuindu-l pentru vieţuirea din rai, prin nădejdea unei mai mari făgăduieli, i-a răpit

ceea ce avea în mână. Căci făcându-l să-şi închipuie că [poate fi] egal cu Dumnezeu, i-a atras

osânda morţii. De acest fel sunt [şi acum] momelile lui: nu numai că ne depărtează de

bunătăţile pe care le avem în mână, ci caută să ne azvârle şi în prăpastie. Însă chiar şi aşa,

Dumnezeul iubirii de oameni nu a trecut cu vederea neamul omenesc, ci, demonstrându-i

diavolului că toate câte le-a făcut sunt fără folos, iar omului arătându-i câtă purtare de grijă

are pentru el, i-a dăruit prin moarte nemurirea. Poftim!? Diavolul l-a scos din rai, iar Stăpânul

l-a dus în cer!? Mai mare este câştigul decât paguba!

8. Dar să revenim la ceea ce am spus la început, căci de aceea am şi spus cele de mai

sus: dacă pe cel ce a fost nerecunoscător faţă de atâtea binefaceri l-a învrednicit iarăşi de atâta

iubire de oameni, voi, ostaşii lui Hristos, dacă veţi fi râvnitori, arătând bunăvoinţă faţă de

negrăitele daruri oferite vouă şi întru trezvie veţi păzi cele încredinţate vouă, spuneţi-mi, câtă

cinste nu veţi primi de la El după ce aţi împlinit straja? Căci El Însuşi a zis: „celui care are i se

va da şi-i va prisosi” (Matei 25, 29). Căci cel ce [prin efort] se face pe sine vrednic de cele

deja primite, pe drept se şi bucură de mai mult.

9. Toţi câţi aţi fost învredniciţi să fiţi înscrişi în această carte cerească aduceţi o

credinţă fierbinte şi un cuget statornic. Căci cele ce se petrec aici au nevoie de credinţă şi de

ochii sufletului, ca să nu luaţi aminte doar la cele văzute, ci, pornind de la acestea, să vă

închipuiţi 60 cele nevăzute. Ochii credinţei realizează aceasta. Căci după cum ochii trupului pot să vadă doar cele ce cad sub simţuri, aşa şi cei ai credinţei doar pe cele contrare [celor

sensibile]. Fiindcă ei nu văd nimic din cele sensibile, ci privesc cele ce nu se văd ca şi cum ar

sta în faţa ochilor. Acest fapt este credinţa: a lua aminte la cele văzute. Căci zice:

„credinţa este fiinţa celor nădăjduite, dovedirea celor ce nu se văd” (Evrei 11, 1).

60 Închipuirea aceasta nu are consecinţele celei sugerate de demon (vezi paragraful 7), deşi mecanismul este

acelaşi: se cere credinţă faţă de ceva nevăzut, pornind de la realitatea văzută. Criteriul de deosebire este persoana

căreia îi acordăm încredere şi a cărei intenţie - bună sau rea - se dezvăluie în rezultatul faptelor sale, rezultat

observat prin experienţă: realitatea morţii ca alternativă oferită de diavol şi realitatea învierii în cazul lui Hristos

(paragraful 7). Dăm aici un text al fericitului Teodoret - şi el aparţinând formal aceleiaşi şcoli antiohiene, ca şi

Sfântul Ioan - din comentariul la Cântarea Cântărilor, în care închipuirea are un înţeles apropiat de cel folosit aici

de Sfântul Ioan: „să se observe că şi în vremea Liturghiei, când primim trupul Mirelui, îl sărutăm şi îl luăm de

mână şi ne lipim cu ochii şi cu inima, şi ne închipuim o oarecare îmbrăţişare nupţială şi socotim că suntem

împreună cu El, iar El ne ţine de mână şi ne sărută, dragostea alungând frica, după dumnezeiasca Scriptură” (P.

G. 81, 53). A se vedea şi analizele făcute de Sfântul Ioan în cateheza a VII-a în legătură cu chinurile mucenicilor,

în nici un caz nu este vorba de un act de imaginaţie, în înţelesul modern al cuvântului.

10. Ce înseamnă ceea ce spun? Şi pentru ce spun să nu iei aminte la cele ce se văd, ci

să ai ochi duhovniceşti? Ca atunci când vezi scăldătoarea 61 apelor şi mâna arhiereului

atingând capul tău, să nu socoteşti că aceea este doar simplă apă, nici că singură mâna

arhiereului este pusă pe capul tău. Fiindcă nu om este cel ce lucrează cele ce se săvârşesc, ci

harul Duhului este cel ce sfinţeşte firea apelor şi se atinge împreună cu mâna arhiereului de

capul tău. Nu bine am zis că avem nevoie de ochii credinţei spre încredinţarea celor ce nu se văd, ca nu cumva să ne oprim doar la cele sensibile?

11. Botezul este şi mormânt şi înviere. Căci „se îngroapă omul vechi dimpreună cu

păcatul şi învie cel nou, înnoit după chipul Celui Ce l-a zidit” (Coloseni 3, 10). Ne dezbrăcăm

şi ne îmbrăcăm. Dezbrăcăm vechea haină, cea întinată de mulţimea păcatelor, îmbrăcăm pe

cea nouă, curăţită de orice pată. Ce spun?! Îl îmbrăcăm pe Însuşi Hristos! Căci zice: „câţi în

Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Galateni 3, 37).

12. Dar fiindcă momentul în care vă veţi bucura de atâtea daruri este la uşă, hai să vă

explic felul şi pricinile fiecărui lucru ce este săvârşit, ca să le cunoaşteţi şi să plecaţi de aici cu

mai multă încredinţare 62 . Trebuie să ştiţi pentru ce - după învăţătura [primită] în fiecare zi - vă

conducem la cei ce exorcizează prin viu grai 63 . Nu în zadar, nici pe degeaba se face acest

lucru; ci fiindcă urmează să-L primiţi locuind în voi pe Împăratul ceresc, tocmai de aceea,

după dăscălirea din partea noastră, vă iau cei rânduiţi pentru acest lucru şi, după cum o casă în

care împăratul urmează să vină este bine aranjată, aşa şi ei vă curăţă mintea prin acele

înfricoşate cuvinte, alungând toată meşteşugirea celui rău şi o fac vrednică de prezenţa

Împăratului. Căci nu e cu putinţă, chiar dacă vreun demon ar fi sălbatic şi crud, ca, după acele

glăsuiri înfricoşătoare şi după invocarea Stăpânului tuturor, să nu se depărteze de voi cu multă

grăbire. Pe lângă aceasta, [exorcismul] vă aduce în suflet o mare evlavie şi vă porneşte spre

multa străpungere a inimii 64 .

13. Iar ceea ce este minunat şi de necrezut, este că aici orice inegalitate şi diferenţă în

demnităţi se destramă. Căci şi dacă ar avea vreunul funcţie socială sau strălucitoare bogăţie

ori de ar fi dintr-un neam vestit, ori ar avea multă slavă în viaţa aceasta, aici este egal cu

cerşetorul şi cu cel zdrenţăros, adesea şi cu cel orb ori şchiop, şi nu se poticneşte de acest fapt.

Căci ştie că în cele duhovniceşti toate acestea dispar şi nu se caută decât buna dispoziţie

a sufletului.

14. Mare câştig aduc cuvintele şi invocaţiile acelea înfricoşătoare şi minunate. Iar

atitudinea cu picioarele goale şi mâinile ridicate ne arată altceva. După cum cei ce suferă o

robie trupească arată şi prin înfăţişare ruşinea stării în care se află, aşa şi aceştia, fiind

prizonieri ai diavolului - fiindcă urmează să fie sloboziţi de sub tirania aceluia şi să intre sub

jugul cel bun - mai întâi, prin înfăţişare, îşi amintesc de starea lor de mai înainte, ca să ştie de

unde au scăpat şi la cine aleargă şi ca acest fapt să le fie prilej pentru o mai mare mulţumire şi dispoziţie binevoitoare.

61 Termenul e acelaşi cu cel folosit pentru «scăldătoare» în cazul bolnavului de la Vitezda.

62 Rolul catehezei este de a întări credinţa şi nu atât unul strict intelectual, de a dobândi noi informaţii.

63 A se remarca importanţa glasului în actele de exorcizare. Literal traducerea ar fi: „vă conducem la / vă lăsăm

în seama, glasurilor exorciştilor”.

64 Care a dat în româneşte „evlavie”, nu conţine ideea unei pietăţi sentimentale, ci din contră ea este starea

străjerului ce stă pe meterezele cetăţii şi a pândarului ce îşi aşteaptă prada. Este deci o stare de maximă trezvie,

stare duhovnicească asupra căreia sfântul Ioan insistă aproape obsesiv în toate cele opt cateheze. Rolul

exorcismelor era şi acela de a-i face pe viitorii creştini perfect conştienţi de realitatea şi duritatea luptei

duhovniceşti. În al doilea rând, starea de străpungere a inimii este esenţială pentru o reală pocăinţă (în sensul

adânc de „schimbare a minţii”) şi această stare nu ne-o putem provoca singuri (doar dorinţa de schimbare a

minţii este a noastră), ci este nevoie de o putere exterioară care să ne „atace” inima. Exact aşa s-a întâmplat şi cu

convertirea celor 3000 de oameni la Cincizecime. Sfântul Petru le-a atins prin puterea Duhului inima şi doar apoi

le-a spus „pocăiţi-vă”.

15. Vreţi să vorbim şi naşilor voştri 65 ca şi aceia să ştie de ce răsplată se învrednicesc

dacă arată multă preocupare faţă de voi, dar şi ce osândă îşi agonisesc dacă vor fi delăsători?

Ia gândeşte-mi-te, iubite, oare garanţii unora în treburi băneşti nu au mai mult chin decât

datornicul care împrumută bani şi [pentru care ei se pun drept garanţi]? Căci dacă cel ce este

împrumutat se arată binevoitor, uşurează povara garantului său; dar dacă este răuvoitor, îi

provoacă aceluia o belea şi mai mare. De aceea îndeamnă şi zice acel înţelept: „dacă garantezi

[pentru cineva], socoteşte-te ca achitator al [sumei]” (Înţ. Sir 8, 13). Dacă garanţii unora

pentru sume de bani se pun pe ei înşişi în situaţia de a achita tot bănetul, cu mult mai mult

garanţii în cele duhovniceşti, deoarece [garantează] că-i învaţă pe alţii virtutea, datori sunt să

arate multă trezvie, îndemnând şi sfătuind, îndreptând şi având dragoste părintească.

16. Şi să nu socotească a fi neimportant ceea ce se petrece [aici], ci să ştie foarte clar

că, dacă prin propria lor atenţionare îi vor conduce pe drumul virtuţii 66 pe cei [încredinţaţi

lor], se vor împărtăşi de un nume bun, iar dacă se moleşesc, multă osândă vor avea. Tocmai

de aceea obişnuim să-i numim pe unii ca aceştia părinţi duhovniceşti, ca ei să afle din însăşi

realitatea faptelor 67 de câtă dragoste [părintească] trebuie să dea dovadă în învăţătura

duhovnicească ce o dau [fiilor duhovniceşti]. Căci dacă este bine să îndrumăm spre râvnirea

virtuţii pe cei care nu ne-au fost încredinţaţi, cu atât mai mult datori suntem să ne împlinim

sarcina faţă de cel pe care l-am primit 68 ca fiu duhovnicesc. Învăţaţi şi voi, naşilor, că, dacă

veţi fi delăsători, nu mică va fi primejdia!

17. Hai mai departe să vă vorbim despre însele Sfintele Taine şi despre legămintele 69

ce se vor face între voi şi Stăpân. Căci după cum în problemele vieţii când cineva vrea să-i

încredinţeze altcuiva lucrurile proprii este necesar să se facă contracte între cel ce

încredinţează şi cel căruia îi sunt încredinţate, la fel şi acum când urmează să vi se

încredinţeze din partea Stăpânului tuturor lucruri nu muritoare, stricăcioase şi pieritoare, ci

duhovniceşti şi cereşti. Pentru aceasta se şi vorbeşte de credinţă, fiindcă nu este nimic văzut,

ci toate se pot privi cu ochii Duhului. Sunt necesare contracte nu cu cerneală şi hârtie, ci întru

Dumnezeu [scrise] cu Duhul 70 . Căci cuvintele pe care le rostiţi aici sunt scrise în cer şi

legămintele pe care le faceţi cu gura rămân neşterse în faţa Stăpânului.

18. Priveşte iarăşi aici atitudinea de robie 71 ! Preoţii care vă aduc, mai întâi vă

poruncesc să plecaţi genunchii, să întindeţi mâinile spre cer şi aşa să vă rugaţi, ca prin

[această] înfăţişare să vă aduceţi aminte de unde aţi fost eliberaţi şi cui urmează să vă dăruiţi.

65 Acest fapt arată că naşii erau prezenţi împreună cu catehumenii la catehizarea acestora. Prin acest fapt, cei doi

auzeau aceleaşi învăţături, încât fiecare ştia exact care-i sunt datoriile şi drepturile. Greaca nu avea termenul

propriu-zis de „naş”, ci folosea un termen juridic ce desemna garantul ce-l lua un debitor în faţa creditorului său.

66 Imaginea oferită de textul original este foarte concretă şi personală: călăuza îl ţine de mână pe noul drumeţ şi

pe măsura parcurgerii împreună a drumului - cunoscut în detaliu de îndrumător - îl atenţionează, îl mustră sau îl

îndeamnă asupra pericolelor sau întâmplărilor favorabile ce pot apărea de-a lungul călătoriei.

67 La începutul paragrafului se spunea că lucrurile din Biserică sunt extrem de serioase. Naşii sunt datori să ţină

cont de această realitate adâncă (şi nu convenţie religioasă, cum uneori se crede), luând aminte la cele petrecute

în timpul ritualului. Pentru gândirea patristică, numirea realităţilor duhovniceşti nu este ceva convenţional ori

„simbolic” (în sensul denaturat în care îl înţelege societatea modernă), ci acest nume (de “părinte duhovnicesc”)

este cuvânt lucrător ce angajează pe cel căruia i se adresează şi îl face răspunzător de neîmplinirea lui. Numele

de „părinte duhovnicesc” presupune nişte realităţi cutremurătoare, la care vechii creştini se raportau cu maximă

gravitate şi luare-aminte.

68 Verbul folosit nu este al simplei primiri, ci: primesc pe cineva, făcându-mă garantul lui.

69 Ceea ce se pune în comun din partea ambilor parteneri, învoiala comună.

70 Formularea greacă permite analogia unu la unu a celor patru elemente: scrise „întru hârtie”, „cu /prin

cerneală”, respectiv „întru Dumnezeu”, „cu / prin Duhul”.

71 Atitudinea cu picioarele desculţe şi mâinile ridicate despre care s-a vorbit mai sus.

Apoi, venind preotul la fiecare, cere legământul şi mărturisirea şi-l pregăteşte să spună acele

înfricoşate cuvinte, pline de cutremur: „Mă lepăd de tine, Satano!”

19. Plâng acum şi greu mă tângui! Căci mi-am adus aminte de acea zi în care şi eu m-am învrednicit să rostesc aceste cuvinte, dar cugetând la povara păcatelor pe care am adunat-o

de atunci până azi, mi se tulbură mintea şi mă muşcă gândul văzând câtă ocară mi-am agonisit

prin delăsare 72 . De aceea vă şi rog pe voi toţi, să aveţi oarece mărinimie faţă de mine şi pentru

că urmează să vă întâlniţi cu Împăratul - căci vă va primi cu multă dorire şi vă va îmbrăca cu

acea haină împărătească şi vă va da, oricâte daruri şi pe care le vreţi, numai să căutăm din cele

duhovniceşti - cereţi har şi pentru noi, ca să nu ne ceară socoteală pentru păcate, ci să ne

învrednicească din partea Sa de iertare pentru cele făcute [după botez]. Şi nu mă îndoiesc că

iubitori fiind, veţi face aceasta pentru dascălii voştri.

20. Hai să ne ţinem iar de firul cuvântului nostru! În acel moment, preotul vă

pregăteşte să ziceţi: „Mă lepăd de tine, Satano, şi de trufia 73 ta, şi de slujirea ta, şi de lucrurile

tale”. Puţine cuvinte, dar mare e puterea lor! Căci şi îngerii care stau de faţă şi puterile cereşti

ce se bucură de întoarcerea voastră primesc din gurile voastre cuvintele şi le duc Stăpânului

tuturor, şi acestea sunt scrise în cărţile cele cereşti.

21. Vedeţi prin ce înscrisuri se fac legămintele? Căci după lepădarea de cel rău şi de

toate lucrurile ce se referă la el, iarăşi [preotul] vă pregăteşte să ziceţi: „Şi mă unesc cu Tine,

Hristoase”. Ai văzut covârşitoarea bunătate? Doar cuvintele primindu-le de la tine îţi şi

încredinţează atâta bogăţie, uitând toată reaua ta voinţă de mai înainte şi ne mai aducându-ţi

aminte de nimic din cele de dinainte, ci Se mulţumeşte cu aceste scurte cuvinte.

22. Apoi, după aceste legăminte şi lepădări şi uniri - fiindcă ai mărturisit stăpânia [Lui

asupra ta] şi te-ai unit cu Hristos prin cuvintele rostite - [preotul] te unge pe frunte cu mirul

cel duhovnicesc 74 , ca pe un ostaş ales pentru arena duhovnicească şi, punându-ţi pecetea,

spune: „Se unge cutare în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.

23. Căci ştie 75 că vrăjmaşul este scos din minţi, şi îşi arată colţii, şi dă târcoale ca un

leu, răcnind şi priveşte pe cei ce erau mai înainte sub tirania lui cum deodată au scăpat de el şi

s-au lepădat şi au trecut de partea lui Hristos, unindu-se cu El 76 . De aceea, vă şi unge pe frunte

şi vă pune pecetea 77 , ca diavolul să-şi întoarcă ochii [de la voi]. Căci nu îndrăzneşte să vă

privească în faţă când vede fulgerul ce porneşte de acolo şi îi orbeşte ochii. Fiindcă din acea

72 Uşurătatea cu care a trăit după botez.

73 Am tradus cu trufie, respectând formularea din cărţile de cult. Totuşi termenul grec presupune mult mai mult

decât trufia. El desemna cortegiile ce se alcătuiau la sărbătorile păgâne, latura exterioară ce marca acea

sărbătoare. Aceste manifestări conţineau, printre altele, spectacole, cântece, reprezentări teatrale de orice natură,

alaiul şi îmbulzeala feluritelor categorii sociale, manifestări sportive etc. Contextul social actual nu este diferit

faţă de cel păgân antic. Trebuie doar identificate cu smerenie şi sinceritate formele sub care se camuflează astăzi

vechile rituri necreştine. Lepădarea pe care o facem la botez ne-ar cere în acest caz renunţarea la multe distracţii

considerate nevinovate de către majoritatea creştinilor de azi.

74 Este vorba despre o ungere prebaptismală, nu de Taina Mirungerii.

75 Cel ce oficiază botezul trebuie să fie extrem de conştient de ce implicaţii ontologice au actele săvârşite în

această taină a iniţierii creştine. Credem că nu este vorba de o cunoaştere dobândită intelectual (verbul folosit a

cărui înţeles etimologic este de fapt „a văzut”), ci de o experienţă pe care însuşi a avut-o în prealabil.

76 Textul grec marchează limpede cele patru faze: a) ridicarea de sub tirania demonului; b) lepădarea de el; c)

trecerea de partea lui Hristos; d) unirea cu El. Conştientizarea maximă a întregului parcurs se face în fazele 2 şi 4. Azi nu mai facem atâta caz de aceste lepădări şi uniri tocmai din cauza moleşelii în care ne trăim credinţa şi a

desconsiderării realităţii duhovniceşti: prezenţa şi acţiunea reală atât a lui Hristos, cât şi a diavolului. Aceste

lepădări şi uniri de fapt se actualizează în fiecare clipă a vieţii, căci permanent suntem puşi să alegem.

77 Editorul francez dă şi alte locuri paralele unde se comentează acest ritual: „ungerea aceasta este făcută şi cu

mir şi cu ulei. Mir pentru a-l unge (sufletul neofitului) ca mireasă, iar ulei ca luptător”. Într-o altă cateheză se

spune: „Hristos îţi pune pe frunte crucea”. Deci această pecete avea forma crucii.

clipă luptaţi şi vă împotriviţi lui şi de aceea [preotul], prin ungere, vă introduce ca pe nişte

luptători ai lui Hristos în arena duhovnicească.

24. După aceasta, la vremea nopţii, vă dezbracă toate hainele şi - ca pe unii ce urmează

să intraţi în cer prin isprăvile [pe care le veţi săvârşi] - vă ung 78 întreg trupul cu acel ulei

duhovnicesc încât toate mădularele să fie întărite prin ungere şi de nevătămat de către armele

de atac 79 trimise de cel potrivnic.

25. După această ungere, vă coboară în apele sfinte şi în acelaşi timp îngroapă omul

vechi şi înviază pe cel nou înnoit după chipul Celui Ce l-a zidit. Atunci, prin cuvintele şi mâna

preotului, Se coboară Duhul Sfânt şi alt [om] se naşte în locul celuilalt, curăţind şi dezbrăcând

haina veche a păcatului şi îmbrăcând veşmântul împărătesc.

26. Şi ca să înveţi şi de aici că una este fiinţa Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh,

astfel este şi predania botezului. Căci preotul zice: „Se botează cutare în numele Tatălui şi al

Fiului şi al Sfântului Duh”, de trei ori cufundând şi ridicând capul, arătând prin acest tainic

ritual coborârea Duhului. Fiindcă nu preotul singur atinge capul [botezatului], ci şi dreapta lui

Hristos. Şi acest fapt se vădeşte din înseşi cuvintele celui ce botează. Căci nu zice: „eu botez

pe cutare”, ci “se botează cutare”, arătând că el este doar slujitor al harului şi oferă doar mâna

sa, fiindcă, pentru aceasta a fost orânduit de către Duhul. Căci Cel Ce plineşte toate este Tatăl

şi Fiul şi Duhul Sfânt, Treimea Cea nedespărţită. Credinţa în Ea ne dăruieşte iertarea păcatelor

şi mărturisirea ei ne aduce înfierea.

27. Iar cele ce se întâmplă după acestea sunt suficiente să ne înveţe de către cine au

fost eliberaţi şi de ce au parte cei învredniciţi de acest ritual tainic 80 . Căci îndată scoţându-i pe

ei din acele ape sfinte, toţi cei prezenţi îi înconjoară, îi îmbrăţişează, îi sărută, se veselesc şi se

bucură împreună cu ei, căci robii şi prizonierii de mai înainte, dintr-o dată devin fii liberi şi

sunt chemaţi la masa împărătească. Pentru că după ce ies de acolo 81 sunt aduşi la înfricoşata

masă cea plină de nenumărate bunătăţi şi gustă din trupul şi sângele Stăpânului şi devin sălaş

al Duhului şi, ca unii ce L-au îmbrăcat pe Însuşi Hristos, aruncă sclipiri de jur împrejur, ca

nişte îngeri pământeşti, strălucitori fiind din toate părţile şi luminând mai tare decât razele

soarelui.

28. Toate acestea nu în deşert şi degeaba vi le-am spus mai devreme dragostei voastre,

ci ca mai înainte de acea bucurie să rodiţi multă dorire 82 , întraripându-vă deja prin nădejde şi

să aveţi un cuget vrednic de cele ce se vor săvârşi, după cum a îndemnat şi fericitul Pavel:

„cugetaţi cele de sus şi mutaţi-vă gândul vostru de la pământ la cer, de la cele văzute la cele

nevăzute 83 ”. Pe acestea le vedem mai clar cu ochii duhovniceşti decât cu cei sensibili.

78 Nici aici nu este vorba de Taina Mirungerii, ci doar de o ungere „întăritoare” pentru lupta duhovnicească ce va

urma.

79 Acestea erau arme cu care se lovea la distanţă: săgeţi, lance, suliţă etc.

80 Acest ritual este botezul.

81 De la baptisteriu, care în perioada primelor secole cel mai adesea se afla într-o clădire anexă a bisericii.

82 Literal: „plăcere”. Sfântul Ioan spune că un om poate avea oarecum acces la experienţele pe care nu le-a trăit

din analogia cu cele trăite. Această analogie nu poate crea realitatea experienţei neîmpărtăşite până atunci, dar

poate produce în suflet o plăcere ce aproximează acea bucurie şi tocmai această plăcere poate fi mobilul căutării

adevăratei bucurii. Dar experimentarea bucuriei autentice este un dar al lui Dumnezeu, iar diferenţa reală între ea

(bucuria ca dar al lui Dumnezeu) şi plăcerea amintită mai înainte o poate stabili doar cel care le-a trăit pe

amândouă.

83 Se observă că exegeza textului paulin „cugetaţi cele de sus” este diferită înainte de botezul catehumenilor faţă

de cea de după (cea din urmă este făcută în cateheza a VII-a). Cele două cateheze au loc doar la câteva zile

distanţă; prin urmare, singura concluzie logică a faptului că aceiaşi oameni receptează diferit acelaşi text, înainte

şi după botez, este impactul real, ontologic al botezului asupra minţii şi resurselor neofitului. Dar pentru ca acest

impact real să se producă (şi acest lucru este valabil pentru primirea de către credincios a oricărei lucrări sfinţitoare a Bisericii) este nevoie de „un cuget vrednic de cele ce se vor săvârşi”, susţinut de credinţa şi nădejdea

absolut trebuincioasă în milostivirea divină.

29. Însă fiindcă sunteţi deja înaintea uşilor împărăteşti 84 şi urmează să vă apropiaţi de

însuşi tronul în care şade Împăratul împărţind darurile, arătaţi multă nobleţe în cererile

voastre: nimic lumesc, nimic omenesc; ci faceţi o rugăminte vrednică de Cel de faţă.

După ce ieşiţi din acele ape dumnezeieşti şi arătaţi prin aceasta ridicare 85 chipul învierii, cereţi

ocrotirea 86 Lui în luptă, ca să puteţi păzi cu multă [trezvie] cele dăruite vouă şi ca să puteţi a

nu fi prinşi în meşteşugirile celui rău. Rugaţi-vă pentru pacea Bisericilor, imploraţi-L pentru

cei ce încă rătăcesc, plecaţi genunchii pentru cei care sunt în păcate, iar pentru noi cereţi să

fim învredniciţi de împuţinarea lor 87 . Căci Cel Ce v-a dat atâta îndrăzneală şi v-a înscris

între cei dintâi prieteni ai Săi şi v-a adus înfierea, vouă, celor ce aţi fost mai înainte

întemniţaţi şi robi şi lipsiţi de îndrăzneală, nu vă va refuza cererile voastre ci pe toate vi

le va împlini, arătând şi în aceasta bunătatea Sa.

30. Şi prin aceasta Îl veţi atrage spre o şi mai mare bunăvoinţă. Fiindcă dacă va vedea

atâta grijă din parte-vă faţă de mădularele 88 voastre şi preocupaţi de mântuirea celorlalţi, vă va

învrednici pentru aceasta de o mare îndrăzneală [înaintea Lui]. Căci nimic nu-L bucură aşa

de mult ca noi să fim împreună-pătimitori faţă de mădularele noastre şi să arătăm multă

dragoste faţă de fraţi şi să ne îngrijim cu ardoare de mântuirea aproapelui.

31. Aşadar, ştiind acestea, iubiţilor, cu bucurie şi veselie duhovnicească să vă pregătiţi

pentru primirea harului ca şi voi să vă împărtăşiţi de preabogatul dar şi toţi împreună, arătând

o vieţuire vrednică de har, să dobândim 89 bunătăţile veşnice şi negrăite, cu harul şi cu iubirea

de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care împreună Tatălui şi Duhului Sfânt, slavă,

putere şi cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

84 Nu este vorba despre ceea ce azi numim „uşi împărăteşti”, ci este un limbaj simbolic, accesul în sala

împărătească fiind chiar botezul. Pe acea vreme nu exista altarul despărţit de naos prin iconostas, ci el era aşezat

undeva mai spre centrul Bisericii (a se vedea şi cateheza a III-a, paragraful penultim), iar credincioşii stăteau de

jur împrejur.

85 Textul original oferă o imagine: drumul spre îndumnezeire este o scară a cărei prima treaptă este botezul.

86 Termenul grec arată de fapt „împreună luptarea” omului şi a lui Hristos împotriva diavolului. Nu este vorba

doar de o ocrotire de la distanţă şi intermitentă, ci o participare continuă şi reală a lui Hristos la efortul

creştinului.

87 Împuţinarea păcatelor, rătăciţilor, eresurilor etc.

88 Ceilalţi creştini, văzuţi ca mădulare ale Bisericii lui Hristos.

89 Textul are o nuanţă pasivă. Noi vom fi învredniciţi de acele bunuri veşnice ca dar al lui Dumnezeu, nu ca

merite proprii, deşi vieţuirea trebuie să fie în acord cu acel dar. Accentul cade pe bunătatea dumnezeiască, dar

care este „neputincioasă” dacă noi, la rându-ne, nu vrem să conlucrăm printr-o dispoziţie binevoitoare.

Omilia a III-a a aceluiaşi rostită către neofiţi

1. Binecuvântat este Dumnezeu. Iată, şi pe pământ strălucesc stele, mai strălucitoare

decât cele din cer. Pe pământ sunt stele din pricina Celui Ce S-a arătat 90 din cer pe pământ.

Nu numai că pe pământ sunt stele, ci sunt chiar în timpul zilei. Aceasta este cea de a doua

minune. Iar stelele din zi sunt mai strălucitoare decât cele din noapte. Căci acelea, când

luminează soarele, se ascund; acestea însă, strălucind Soarele dreptăţii, mai mult luminează.

Ai văzut vreodată stele strălucind deodată cu soarele?

2. Acelea dispar când va fi sfârşitul lumii acesteia; acestea vor lumina mai mult.

Despre acelea şi zice Evanghelia că „stelele cerului vor cădea precum cad frunzele viei”

(Matei 24, 29; Is 34, 4); despre acestea: „drepţii vor străluci precum soarele în împărăţia lui

Dumnezeu” (Matei 13, 43).

3. Ce înseamnă: „precum cad frunzele din vie aşa vor cădea şi stelele cerului”? După cum via până hrăneşte strugurii are nevoie şi de acoperământul frunzelor, iar după ce dă rod

leapădă şi podoaba frunzelor, aşa şi întreaga lume: până ce are în sine firea omenească, şi

cerul menţine stelele, precum via frunzele. Iar când nu va mai fi noapte, nu va mai fi nevoie

nici de stele.

4. Natura acelor stele este focul; foc este şi fiinţa acestora. Dar acolo este foc sensibil,

aici foc înţelegător: „El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Matei 3, 11). Vrei să afli şi numele fiecărora? Printre numele acelor stele sunt: Orion, Arcturus 91 , Luceafărul de seară,

Luceafărul de zi. Printre acestea însă nu este nici una Luceafăr de seară, ci toţi sunt Luceferi

de Zi.

5. Să zicem iarăşi: „Binecuvântat este Dumnezeu, singurul Care face minuni” (Ps. 72,

18), Cel Ce face toate şi le preschimbă pe toate. Căci cei ce până ieri erau robiţi, acum sunt

liberi şi cetăţeni ai Bisericii. Cei ce erau mai înainte întru ruşinea păcatelor, acum sunt întru

îndrăzneală şi dreptate. Şi nu numai liberi, ci şi sfinţi; nu numai sfinţi, ci şi drepţi; nu numai

drepţi, ci şi fii; nu numai fii, ci şi moştenitori; nu numai moştenitori, ci şi fraţi ai lui Hristos;

nu numai fraţi ai lui Hristos, ci şi împreună moştenitori; nu numai împreună moştenitori, ci şi

mădulare [ale lui Hristos]; nu numai mădulare, ci şi biserică; nu numai biserică, ci şi

instrumente ale Duhului.

6. „Binecuvântat este Dumnezeu, singurul Care face minuni.” Ai văzut câte sunt

darurile botezului? Mulţi cred că singurul dar este iertarea păcatelor, noi însă am numărat zece

vrednicii. De aceea şi botezăm copiii, deşi nu au păcate: ca să li se adauge sfinţenia,

dreptatea, înfierea, moştenirea, înfrăţirea, să fie mădulare ale lui Hristos, să devină sălaş al

Duhului.

7. Dar o, preadoriţii mei fraţi - de aş putea să vă numesc pe voi fraţi! Căci am avut parte aceleiaşi dureri ale naşterii ca şi voi, dar prin delăsarea de după aceea am pierdut

înrudirea 92 cea adevărată şi nobilă. Dar lăsaţi-mă să vă numesc fraţi din pricina marii dragoste

90 Prin întrupare.

91 Stea apropiată de Carul Mare.

92 Singurul lucru care ne desparte pe noi creştinii unii de alţii este păcatul, în cazul înrudirii omeneşti, legătura

este menţinută de conştiinţa că suntem dintr-un singur sânge. Actele grave provoacă renegarea, excluderea din

familie. Asemănătoare este şi rudenia duhovnicească. Legătura este cu atât mai strânsă cu cât avem conştiinţa

(pentru care trebuie să ne ostenim ca să o experimentăm cu adevărat în Liturghie şi să o transpunem şi în afara ei) că suntem cu toţii din sângele lui Hristos. Păcatul este cel care ne desparte de împărtăşirea cu simţire din

sângele lui Hristos (chiar dacă formal ne împărtăşim cu Sfintele Taine, poate adesea din convenienţă). De aceea

spunea Sfântul că a pierdut înrudirea cea adevărată ( literal „înrudirea profundă”, simţită în cele mai lăuntrice

cute ale inimii), fiindcă păcatul nepocăit a reuşit să pervertească acea legătură tainică între mădularele Bisericii,

transformând-o într-una adesea formală.

şi să vă rog ca pe cât vă bucuraţi de un dar mai mare din partea lui Dumnezeu, pe atât să

arătaţi o râvnă pe măsură.

8. Căci cel ce stătea până acum în sala de antrenament avea iertare pentru căderile

sale. Dar de azi s-a deschis arena, lupta a început, tribunele vă privesc de sus; nu numai

oamenii privesc luptele, ci şi îngerii. Iar Pavel strigă corintenilor, scriindu-le: „Privelişte 93 ne-am făcut lumii, nu numai oamenilor, ci şi îngerilor” (I Cor. 4, 9). Îngerii privesc, iar Stăpânul

îngerilor este protectorul luptelor 94 . Acest fapt nu este doar o cinste, ci şi o asigurare. Căci dacă Cel Ce şi-a pus sufletul Lui pentru noi, El şi judecă lupta, oare nu este aceasta o mare

cinste, nu este o deplină siguranţă?

9. La luptele olimpice arbitrul stă în mijlocul celor ce luptă, neînclinând nici spre unul,

nici spre altul, ci aşteaptă sfârşitul. De aceea şi stă în mijloc, căci neutră îi este şi judecata, în

cazul nostru şi al diavolului, Hristos nu este neutru ci cu totul de partea noastră. Iar că nu este neutru, ci pe deplin cu noi vezi din cele ce-ţi spun. Înainte de a intra noi în luptă ne-a uns 95 ; pe

diavol l-a legat. Pe noi ne-a uns cu untdelemnul veseliei; pe acela l-a legat cu lanţuri de

nedesfăcut, ca să-l împiedece în vremea întrecerii. Mie chiar dacă îmi este pusă piedică, îmi

întinde mâna; dacă mă prăbuşesc mă scoală şi iarăşi face să-l calc în picioare [pe potrivnic].

„Căci veţi călca - zice - peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului” (Luca

10, 19).

10. Aceluia, chiar dacă învinge, i-a pregătit deja gheena. Eu, dacă voi învinge, voi fi

încununat. Acela, dacă va învinge, este osândit. Şi, ca să ştii că atunci mai cu seamă este

pedepsit, când biruieşte, hai să-ţi arăt chiar din fapte. L-a biruit pe Adam şi l-a trântit? Care a fost premiul victoriei? „Pe piept şi pe pântece vei merge şi pământ vei mânca în toate zilele

vieţii tale.” (Fac. 3, 14) Dacă pe şarpele văzut aşa l-a pedepsit, de câtă osândă nu are parte

şarpele cel înţelegător? Dacă asemenea pedeapsă [a dat] uneltelor, e clar că mult mai cumplită

osândă stă asupra meşterului. Căci precum un tată iubitor care aflând pe cel ce i-a omorât fiul

nu numai că îl pedepseşte pe ucigaş, ci îi sfarmă şi sabia, aşa şi Hristos, găsindu-l pe diavolul

cel ucigaş de oameni, nu doar pe diavol l-a osândit, ci şi sabia i-a frânt.

11. Aşadar, luând îndrăzneală, să ne dezbrăcăm 96 în vederea întrecerii. Căci ne-a încins cu arme mai lucitoare decât orice aur, mai tari decât orice diamant, mai fierbinţi ca

orice foc, mai uşoare decât orice aer. Felul acestor arme nu ne îngreuiază, ci întraripează

mădularele şi ne saltă; chiar dacă ai vrea să zbori la cer cu acestea, nimic nu te împiedică.

Acesta este un nou fel de arme, căci nou este şi felul luptei. Om fiind, trebuie să mă bat cu

demonii! Trup având, mă lupt cu puterile netrupeşti! De aceea mi-a şi făcut Dumnezeu o

platoşă nu de fier, ci din dreptate. De aceea mi-a gătit un scut nu de aramă, ci al credinţei. Am şi sabie ascuţită: cuvântul Duhului. Aruncă acela săgeţi împotriva mea? Eu am sabie. Acela e

arcaş? Eu sunt hoplit 97 . Învaţă şi de aici modul de gândire al aceluia, căci arcaşul nu

îndrăzneşte să vină aproape, ci trage de departe.

93 Imaginea este aceea că lumea toată şedea ca într-un teatru antic în tribune şi privea spectacolul oferit de

apostoli.

94 În sensul că El stabileşte condiţiile luptei, oferă premiile.

95 Cele două ungeri de care se vorbeşte în cateheza a II-a.

96 Luptătorii intrau dezbrăcaţi în arenă.

97 Hopliţii erau luptătorii cu arme pentru distanţe scurte (sabie, scut, cuţit etc.).

12. Dar ce? Oare numai arme ţi-a dat? Nu! Ci şi masă ţi-a pregătit, mai puternică decât

orice armă, ca să lupţi cu vlagă şi fiind bine hrănit să-l birui pe cel rău. Căci numai ce te vede

revenind de la Cina Stăpânului fuge mai aprig decât vântul, asemeni unui om ce vede un leu

scoţând foc din gură. Şi dacă îi arăţi limba însângerată de scumpul sânge nu poate să rabde.

De-i arăţi gura înroşită, ca un animal speriat, aşa fuge înapoi.

13. Vrei să vezi tăria acestui sânge? Să ne întoarcem la preînchipuirea lui, la vechile

întâmplări din Egipt. Dumnezeu se pregătea să aducă peste egipteni a zecea plagă. Căci vroia să-i piardă pe cei întâi-născuţi ai lor, fiindcă nu dădeau drumul poporului Său întâi-născut.

Aşadar, ce a făcut ca să nu-i amestece pe iudei cu egiptenii, căci erau în acelaşi loc? Ia aminte la puterea preînchipuirii, ca să cunoşti şi tăria adevărului! Bătaie trimisă de Dumnezeu urma

să vină de sus şi îngerul nimicitor târcolea în jurul caselor.

14. Ce a făcut Moise? “Jertfiţi un miel neprihănit şi ungeţi cu sângele lui uşile!” Ce zici!? Ai văzut tu sânge de necuvântător să mântuie oameni cuvântători? Da! - zice; nu fiindcă

este sânge, ci fiindcă este preînchipuirea sângelui Stăpânului 98 . Căci precum statuile împăraţilor fiind neînsufleţite şi nesimţitoare, îi scapă pe oamenii simţitori şi însufleţiţi ce fug

sub protecţia lor, nu fiindcă sunt de aramă, ci fiindcă sunt chipuri ale împăratului, aşa şi acel

sânge, nesimţitor şi neînsufleţit, a mântuit pe oamenii ce aveau suflet, nu fiindcă era sânge, ci

fiindcă era preînchipuirea acestui sânge. 99

15. Atunci îngerul nimicitor a văzut sângele cu care s-au uns uşile şi nu a îndrăznit să

intre. Acum diavolul vede nu sângele preînchipuirii întins pe uşi, ci gura credincioşilor unsă

cu sângele Adevărului - uşă a bisericii 100 purtătorului de Hristos. Oare nu cu mult mai mult îl

va opri [acest sânge]? Căci dacă îngerul, văzând preînchipuirea, s-a înfricoşat, nu cu mult mai

mult diavolul, văzând adevărul, va fugi?

16. Vrei să afli şi din altă parte tăria acestui sânge? Uită-te de unde curge dintru

început şi de unde îşi are izvorul? De sus, de pe cruce, din coasta Stăpânului. Căci murind Hristos şi fiind încă pe cruce, soldatul s-a apropiat şi a împuns coasta cu suliţa şi a ieşit apă şi

sânge 101 (Ioan 19, 33-34). Acest fapt era şi simbol al botezului şi al [Sfintelor] Taine 102 . De

aceea nu a zis: a ieşit sânge şi apă, ci a ieşit mai întâi apă şi apoi sânge, fiindcă mai întâi este

botezul şi după aceea împărtăşania. Prin urmare, acel soldat a împuns coasta, a surpat zidul

sfântului templu 103 ; iar eu am găsit comoara şi am primit bogăţia. Aşa a fost şi cu mielul:

iudeii au ucis animalul, iar eu am luat din acea jertfă rodul mântuirii 104 .

17. „A ieşit din coastă apă şi sânge.” Nu trece cu uşurinţă peste taină, iubite! Căci am să-ţi spun şi un înţeles tainic. Am zis că simbol al botezului şi al împărtăşaniei este sângele

acela şi apa. Din amândouă acestea s-a născut Biserica: „prin baia naşterii din nou şi prin

reînnoirea Duhului Sfânt” (Tit 3, 5), adică prin botez şi prin împărtăşanie. Iar simbolurile

botezului şi euharistiei sunt [ieşite] din coastă. Aşadar, din coasta Sa a plămădit Hristos

98 Puterea simbolului vine din puterea celui pe care îl reprezintă. El vehiculează puterea acestuia din urmă.

99 Puterea vechilor preînchipuiri vine din realitatea întrupării lui Hristos.

100 Trupul nostru este biserica lui Hristos, iar gura, uşa ei.

101 În manuscrisul utilizat de Sfântul Ioan ordinea e probabil cea spusă de el. Ediţia greacă-latină a lui Nestle-Aland, dimpotrivă, nu oferă nici o variantă de manuscris care să respecte această ordine, ci sângele mai întâi şi

apoi apa. Prin aceasta se arată că în Biserică criteriul principal de interpretare al Scripturii nu este probitatea

lingvistică, ştiinţifică, istorico-arheologică etc. (deşi acestea folosite duhovniceşte pot fi extrem de utile), ci ceea

ce poate să-l înalţe pe om spre îndumnezeire.

102 Termenul desemnează Euharistia.

103 În şcoala antiohiană această denumire se referă la omenitatea lui Hristos. Spune Sfântul Ioan în a patra omilie

la Matei: „spune-mi, cum a plăsmuit Duhul acel templu” (P. G. 57, 43). (n. ed. fr.)

104 Fiind doar preînchipuire, acea jertfă - deşi nu lipsită de putere, căci i-a mântuit în context istoric pe evrei -

reprezintă oarecum sămânţa. Rodul însă - în toată realitatea şi dulceaţa lui - este cules doar prin jertfa lui Hristos.

Biserica, după cum din coasta lui Adam a făcut-o pe Eva 105 .

18. De aceea şi Moise, povestindu-ne despre întâiul om zice: „Os din oasele mele şi

carne din carnea mea” (Fac. 2, 23), referindu-se în chip tainic la coasta Stăpânului. Căci după cum atunci Dumnezeu a luat din coasta [lui Adam] şi a făcut pe femeie, tot aşa [acum]

ne-a dat din coasta Lui sângele şi apa şi a plăsmuit Biserica. Şi după cum atunci a luat

coasta în vremea extazului 106 [lui Adam], aşa şi acum a dat sângele şi apa după moartea Sa,

mai întâi apa şi apoi sângele. Ceea ce era atunci extazul este acum moartea, ca să ştii că de

acum moartea este un somn.

19. Vedeţi cum S-a unit Hristos cu mireasa Sa? Vedeţi cu ce fel de hrană ne creşte pe

toţi? Din aceeaşi plămadă din care am fost făcuţi ne şi hrănim. Căci precum femeia îşi

hrăneşte pruncul cu sângele şi laptele ei, aşa şi Hristos, pe care i-a născut, Însuşi îi hrăneşte

necontenit cu sângele Său.

20. Fiindcă ne bucurăm de atâta dar, să arătăm multă râvnă şi să ne amintim 107 [tot

timpul] de legămintele ce le-am făcut cu El. Vouă vă spun aceasta: şi noilor iniţiaţi şi celor

botezaţi de mai mulţi ani. Cuvântul este pentru noi toţi, fiindcă toţi am făcut legăminte, pe

care le-am scris nu cu cerneală, ci cu Duhul, nu cu peniţă, 108 ci cu limba. Căci cu această

peniţă sunt scrise legămintele faţă de Dumnezeu. De aceea şi David zice: „limba mea este

trestie de scriitor ce scrie iscusit” (Ps. 44, 2). Am mărturisit stăpânia Lui asupra noastră, ne-am lepădat de tirania diavolească. Acestea sunt semnăturile 109 , acestea legămintele, acestea

înscrisurile!

21. Vedeţi să nu facem de ocară acest înscris! O dată a venit Hristos şi a găsit zapisul

părintesc, cel iscălit de Adam. Acela a pus început datoriei, noi am sporit-o cu păcatele de

după. 110 Blestem era acolo 111 , şi păcat, şi moarte, şi osândire din partea legii. Pe toate le-a

distrus Hristos şi ne-a iertat 112 . Şi Pavel strigă, zicând: „Zapisul păcatelor noastre, ce ne era

potrivnic, l-a luat din mijloc şi l-a pironit pe cruce” (Col. 2, 14). Nu a zis „l-a şters” sau „l-a

ştampilat” 113 , ci „l-a pironit pe cruce”, ca să nu mai rămână nici o urmă a lui. De aceea nu l-a şters, ci l-a rupt. Căci cuiele crucii l-au rupt şi l-au distrus, ca să nu mai aibă nici un folos mai

departe.

22. Şi nu într-un colţ ascuns, ci în mijlocul lumii l-a rupt, stând la etajul cel mai înalt:

să privească îngerii, să privească arhanghelii, să privească puterile de sus, să privească şi

105 Hristos - adică Logosul - este Creatorul omului, ca şi al Bisericii.

106 Am tradus prin „extaz” şi nu prin „somn”. Literal, ekstasis înseamnă ieşire din sine. Deşi la sfârşitul paragrafului se spune că a fost vorba de somn (dar al cărui echivalent este moartea lui Hristos), totuşi Hristos şi-a continuat mai profund prin moarte golirea de Sine, a făcut pe toţi cei din iad care au crezut în El, conştienţi de

dumnezeirea Sa. Moartea - după învierea lui Hristos - este, după Sfântul Ioan, un somn, dar Biserica ne învaţă că după moarte conştientizăm vrând-nevrând adevărata noastră realitate. (Vezi şi Omiliile la Facere).

107 Nuanţa textului grec sugerează, credem, următorul înţeles: să fim în starea de anamnesis, stare ce presupune

nu doar o evocare a acelui eveniment, ci o aducere a lui în prezent, o retrăire reală a conţinutului său: să

actualizăm clipă de clipă lepădările şi unirile de la botez.

108 Literal, „trestie”, în antichitate se scria cu instrumente făurite din trestie, pene de păsări etc.

109 În paragraful următor l-am tradus cu „zapis”, din considerente de obişnuinţă a cititorilor cu textul românesc al

Scripturii.

110 Responsabilitatea morţii şi stricăciunii o avem cu toţii, prin păcatele săvârşite. O aplicare concretă a acestui

principiu ce perpetuează - amplificând sau reducând - de-a lungul generaţiilor păcatele strămoşilor este

moştenirea de către copii ale unor predispoziţii ale înaintaşilor.

111 În acea datorie.

112 Imaginea este aceea a unui loc plin de gunoaie (păcat, moarte, blestem etc.). Hristos le ia de acolo şi oferă

spaţiu pentru a vieţui.

113 Ştampilă ce ar fi anulat vechea semnătură, care totuşi ar fi rămas pe hârtie ca mărturie a stării de fapt care a

trecut.

demonii cei răi şi însuşi diavolul, care ne-au supus datoriilor. Rupe zapisul, ca ei să nu ne mai

împiedice după aceasta.

23. O dată ce a fost rupt primul, să ne îngrijim să nu se facă iarăşi alt zapis. Căci o a doua cruce nu există, nu mai este a doua iertare prin baia naşterii din nou. Iertare este! Dar a doua iertare prin baie nu mai este. Dar vă rog, să nu fim delăsători! Ai ieşit din Egipt, omule!

Nu mai căuta iar Egiptul şi răutăţile lui! Nu-ţi mai aminti de lut şi de facerea cărămizilor! Căci lut şi facere de cărămidă sunt lucrurile acestei vieţi. Chiar şi aurul, înainte să fie aur 114 , nu este

nimic altceva decât pământ.

24. Iudeii au văzut minuni. Şi tu vei vedea acum! Mai mari şi mult mai luminate decât

atunci evreii, când au ieşit din Egipt. Nu l-ai văzut pe faraon înecat cu toată oastea, ci l-ai

văzut pe diavol scufundat cu toată armata lui. Aceia au trecut prin mare, tu ai trecut prin

moarte. Aceia au scăpat de egipteni, tu ai fost eliberat de demoni. Ei au lepădat robia barbară,

tu pe cea cu mult mai cumplită a păcatului.

25. Dar vrei să afli că te-ai învrednicit de lucruri şi mai mari? Iudeii atunci nu au putut

să privească slăvita faţă a lui Moise şi aceasta [s-a întâmplat] fiind acela împreună rob cu ei şi

de aceeaşi fire. Dar tu ai văzut faţa lui Hristos în slava Lui 115 . Iar Pavel strigă zicând: „Noi, cu

faţa descoperită, privim ca într-o oglindă slava Domnului” (II Cor. 3, 18). Aceia Îl aveau

atunci pe Hristos în urma lor; dar cu cât mai mult nu este El în urma noastră acum? Căci

atunci Domnul îi însoţea din pricina harului lui Moise, însă pe noi nu doar din pricina harului noului Moise, ci şi pentru ascultarea voastră 116 . Pe aceia, după [ieşirea] din Egipt i-a

[aşteptat] pustiul, pe tine, cerul. Aceia au avut conducător şi general iscusit pe Moise, noi

avem un alt Moise - pe Dumnezeu, mergând înaintea noastră şi conducându-ne.

26. Care era însemnul acelui Moise? „Moise - zice - era cel mai blând dintre toţi

oamenii de pe pământ” (...). Aceasta zicând şi despre acest Moise, nu ar greşi. Căci şi împreună cu Acesta este Duhul preablând, ca Unul Ce este de aceeaşi fiinţă. Moise atunci a întins mâinile la cer şi a coborât pâine îngerească: mana. Acest Moise 117 , întinzându-şi

mâinile la cer, aduce hrana veşnică. Acela a lovit piatra şi a scos râuri de apă. Acesta atinge

masa, loveşte masa înţelegătoare şi face să ţâşnească izvoarele Duhului. De aceea stă masa în

mijloc, precum un izvor, ca din toate părţile să curgă turmele spre izvor ca să se bucure de

apele mântuitoare.

27. Şi fiindcă aici este un asemenea izvor, atâta viaţă [duhovnicească], iar masa este

plină de mii de bunătăţi şi de pretutindeni ni se revarsă daruri duhovniceşti, să ne apropiem cu

inima curată, cu conştiinţa curată, ca să primim har şi milă spre ajutor la bună vreme, cu harul

şi cu iubirea de oameni a Fiului Cel Unul-Născut, a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus

Hristos, prin Care şi împreună cu El, Tatălui şi Duhului de viaţă Făcător slavă, cinste şi putere

acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

114 Orice realizare a omului, de orice natură ar fi, fără Hristos tot zadarnică rămâne.

115 Nu vrem să proiectăm în fantastic şi neverosimil viaţa primilor creştini, dar texte de genul acestuia trimit la o

experienţă a slavei necreate în botez şi împărtăşanie. Se cunoaşte accentul pus de Sfântul Simeon Noul Teolog şi

de sfinţii isihaşti pe experienţa simţită a energiilor necreate. Este singura noastră şansă pentru a rezista

experienţei „strălucitoare” şi „luminoase” - dar de o lumină şi strălucire deşartă - ce ne-o propune lumea actuală.

Punctăm faptul că omilia este adresată celor din cetatea antiohiană şi nu oarecăror pustnici.

116 Adevărată smerenie a Sfântului Ioan. Pentru marele ierarh, pe atunci doar preot, prezenţa harului deplin al lui

Hristos este dat de laolaltă adunarea episcopului, preoţilor şi credincioşilor în jurul Euharistiei, nu doar a unora

dintre ei. Elementul pe care azi îl numim mirean trebuie ajutat să-şi regăsească conştiinţa eclesială. Ideea

este clar redată de Sfântul Ignatie al Antiohiei în epistolele sale.

117 Acest Moise este Hristos, Cel Ce slujeşte de fapt Jertfa euharistică. A se vedea şi comentariul Sfântului Ioan

din paragraful despre adevăratul oficiant al botezului din cateheza a II-a. Puterea de a face Sfânta Liturghie nu

este a preotului ca individ, ci prin el Hristos lucrează spre folosul comunităţii şi doar împreună cu ea.

Cateheza aceluiaşi către neofiţi şi tâlcuire

la cuvântul Apostolului că

„dacă cineva e în Hristos este zidire nouă.

Cele vechi au trecut, iată, toate sunt noi”

(II Cor. 5, 17)

1. Mai strălucitoare văd azi adunarea noastră decât de obicei. Şi Biserica se veseleşte

de propriii Săi copii. Căci precum o mamă iubitoare, văzându-şi copiii roată în jurul ei, se

bucură, şi saltă, şi se înalţă întru desfătare, în acelaşi fel şi Maica aceasta duhovnicească,

privind copiii ei, îşi surâde şi Se veseleşte văzându-Se pe Sine ogor mănos, vălurit cu aceste

spice duhovniceşti. Uită-mi-te, iubite, la covârşirea harului! Căci iată, într-o singură noapte,

câţi prunci a născut această Maică duhovnicească! 118 Şi să nu te minunezi! Căci astfel de naşteri duhovniceşti nu au nevoie de vremi şi soroace.

2. Hai dar şi noi să ne veselim şi să fim părtaşi bucuriei Sale! Căci dacă pentru un

păcătos ce se pocăieşte bucurie se face în cer, cu cât mai mult nu se cuvine la atâta mulţime să

săltăm, şi să ne bucurăm, şi să slăvim pe iubitorul de oameni Dumnezeu pentru netâlcuitul Lui

dar? Căci cu adevărat covârşeşte tot cuvântul mărimea darurilor dumnezeieşti. Ce minte, ce înţelegere, ce gând poate să cuprindă covârşitoarea iubire de oameni a lui Dumnezeu şi

măreţiile negrăitelor daruri ce le-a dat firii omeneşti?!

3. Căci cei ce erau ieri şi alaltăieri robi ai păcatului şi lipsiţi de toată îndrăzneala,

supuşi tiraniei diavolului, adunaţi şi încarceruiţi ca nişte prizonieri, iată, azi au fost primiţi în

rânduiala fiilor. Lepădând povara păcatelor şi îmbrăcând haina împărătească, se iau la

întrecere cu însăşi strălucirea cerului şi, împrăştiind lumină mai strălucitoare decât a acelor

stele, orbesc privirile celor ce se uită la ei. Căci acelea apar doar în noapte, dar ziua nu se mai

arată. Acestea însă şi noaptea şi ziua strălucesc la fel, căci sunt stele duhovniceşti, şi cu însăşi

lumina soarelui se întrec; ba mai mult, îl depăşesc cu totul. Chiar dacă Stăpânul Hristos S-a

folosit de această icoană ca să arate strălucirea drepţilor în veacul ce va să fie, zicând: „Atunci

drepţii vor străluci precum soarele” (Matei 13, 43), totuşi a spus-o nu fiindcă vor străluci

numai atât, ci fiindcă nu a găsit altă pildă sensibilă mai grăitoare decât aceasta. Şi de aceea a

asemănat cu această icoană moştenirea drepţilor 119 .

4. Aşadar şi noi să-i îmbrăţişăm pe aceştia ce au putere să lumineze mai mult decât

stelele, pe cei ce se întrec în strălucire cu razele soarelui. Şi nu doar cu mâinile acestea

trupeşti să-i îmbrăţişăm, ci să ne arătăm dragostea pentru ei prin îndemnuri duhovniceşti, să-i

rugăm să ia aminte la covârşitoarea mărinimie a Stăpânului şi să fie vrednici de sclipirea

hainei pe care au îmbrăcat-o. „Câţi - zice apostolul - în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi

îmbrăcat” (Gal. 3, 27). Aşa să le făptuiţi şi să le tocmiţi de acum încolo toate, ca unii care Îl

aveţi locuind în voi pe Hristos, Făcătorul tuturor şi Stăpânul firii noastre. Iar când vorbesc de

Hristos, înţeleg şi pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt. Căci însuşi ne-a făgăduit, zicând: „dacă Mă

iubeşte cineva şi va păzi poruncile Mele, Eu şi Tatăl vom veni şi ne vom face sălaş la el” (In

14, 23).

118 O aproximaţie a numărului putem avea din informaţia lui Paladie (P. G. 47, 33-34), care spune că la

Constantinopol, pe la 404, se botezau în noaptea de Paşti circa 3000 de catehumeni (n. ed. fr).

119 Textul pune o problemă mult mai generală şi delicată, aceea a transmiterii conţinutului experienţei dumnezeieşti prin intermediul categoriilor limbajului. În cele din urmă aceasta este tot problema simbolului, pe

larg accentuată de Sfântul Ioan în aceste cateheze.

5. Un astfel de om, chiar dacă va păşi pe pământ, va fi precum cel ce viază în cer:

cugetă cele de sus, vede cele de sus, nu se mai înfricoşează de uneltirile potrivnice ale

vicleanului diavol. Când vede diavolul asemenea schimbare, că cei ce erau mai înainte sub

stăpânirea lui au fost ridicaţi la atâta înălţime şi au fost învredniciţi de atâta iubire de oameni

din partea Stăpânului, vădindu-şi, spre propria-i ocară, neputinţa, nici nu îndrăzneşte să-i

privească în faţă. Căci nu suferă valurile de lumină ce se revarsă cu strălucire de pe faţa lor, ci

este orbit de lucire şi se întoarce îndărăt.

6. Dar voi, proaspeţi oşteni ai lui Hristos, care azi aţi fost înscrişi în ceruri, care aţi fost

chemaţi la acest praznic duhovnicesc şi urmează să vă bucuraţi de masa împărătească, voi

arătaţi zel pe măsura măreţiei darurilor, ca şi mai mare har să atrageţi de sus. Căci iubitor de oameni fiind Stăpânul nostru, văzând că pentru cele încredinţate vouă aţi avut o dispoziţie

binevoitoare şi bine aţi păzit mulţimea darurilor, vă va revărsa cu prisosinţă har şi, chiar dacă

Îi oferim ceva neînsemnat, El ne va cinsti cu mari daruri.

7. Pavel, dascălul lumii, care mai înainte prigonise Biserica şi care pretutindeni hăituia

şi târa bărbaţii şi femeile, care învălmăşea şi tulbura toate prin multa-i nebunie, chiar el, s-a

bucurat de iubirea de oameni a Stăpânului. Şi, luminat fiind de lumina cea înţelegătoare, a

lepădat întunericul înşelăciunii şi a fost condus către adevăr şi a spălat prin botez toate

păcatele dinainte. Şi neavând nimic favorabil sieşi 120 , cel ce înainte râvnea întru toate pentru

cele ale iudeilor şi răvăşea Biserica, deîndată i-a pus în încurcătură pe iudeii din Damasc,

vestind că Răstignitul este Însuşi Fiul lui Dumnezeu.

8. Ai văzut dispoziţie binevoitoare?! Ai văzut, din chiar faptele sale, cum ne arată că şi

pe cele de mai înainte le-a făcut din neştiinţă? Ai văzut cum prin însăşi proba faptelor ne-a învăţat că pe drept a fost învrednicit de iubirea de oameni cea de sus şi a fost condus pe calea

adevărului? Căci bunul Dumnezeu văzând sufletul cu bună dispoziţie, dar aflat în

rătăcire din pricina neştiinţei, nu-l trece cu vederea, nici nu-l lasă îndelung fără

purtarea Sa de grijă, ci face din partea Sa totul şi nu lasă la o parte nimic din cele ce au

legătură 121 cu mântuirea noastră. Numai noi să ne pregătim în chip vrednic spre a atrage

prisositorul har de sus, după cum a făcut şi fericitul apostol.

9. Fiindcă cele pe care le-a făptuit mai înainte, pe toate le-a lucrat din neştiinţă,

socotind că astfel răzbună cu râvnă Legea şi fiind pentru toţi pricină de agitaţie şi tulburare.

Dar aflând de la Însuşi Dătătorul Legii că merge pe un drum potrivnic şi nu simte 122 că se abate spre locuri accidentate, nu s-a trufit, nici s-a înălţat, ci pe dată - pentru că i-a strălucit lumina cea înţelegătoare - lepădând toată rătăcirea, s-a făcut crainic al Adevărului. Iar pe cei pentru care a primit scrisori din partea arhiereilor, pe aceia a vrut cei dintâi să-i ducă pe calea

dreptei credinţe, după cum însuşi a şi spus mulţimii iudeilor: „Şi arhiereul mărturiseşte în

favoarea mea, şi tot sfatul bătrânilor, că primind scrisori de la ei am mers la preoţii din

Damasc, ca şi pe cei ce erau acolo să-i duc legaţi la Ierusalim” (Fapte 22, 5).

10. L-ai văzut pe apostol, asemenea unui leu turbat, alergând pretutindeni 123 ? Priveşte-l iarăşi schimbându-se cu totul într-un miel blând: cel ce mai înainte îi lega şi îi arunca în

120 Situaţia în care se găsea nu era dintre cele mai fericite: ştia că nu aveau încredere în el creştinii, iar evreii îl

vor persecuta.

121 Cele ce sunt conexe sau tind cumva spre viaţa în Hristos. Unele dintre ele, chiar dacă aparent nu au legătură

cu Hristos, ba îi pot fi chiar potrivnice, conform judecăţilor noastre limitate, pot, prin iubitoarea Sa purtare de

grijă, să ducă în cele din urmă la întâlnirea cu Sine.

122 Aşa este tot omul fără Hristos, nu simte că este mort fără El. De aceea, pentru cei care nu-L cunosc, este

nevoie de rugăciune şi jertfelnicie, nu de osândire şi renegare.

123 Când prigonea Biserica.

temniţă, îi hăituia şi prigonea pe toţi cei ce credeau în Hristos, dintr-o dată, pentru Hristos,

este coborât într-un coş peste ziduri ca să scape de uneltirile iudeilor (Fapte 9, 25); altă dată

este trimis noaptea la Cezareea şi de acolo la Tars ca să nu fie sfârtecat de furia iudeilor

(Fapte 9, 30). Ai văzut, iubite, câtă schimbare? Ai văzut ce transformare? Ai văzut cum, împărtăşindu-se de mărinimia de sus, cu generozitate a adus partea sa 124 : râvna, căldura

[inimii], credinţa, bărbăţia, răbdarea, cugetarea la cele de sus, voinţa neabătută. De aceea a şi

fost învrednicit de mai mult ajutor 125 de sus şi scrie zicând: „Am ostenit mai mult decât ei toţi,

dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este împreună cu mine” (I Cor. 15, 10).

11. Pe acesta dar, vă rog, să-l imităm şi noi cei ce am fost învredniciţi să venim acum

sub jugul lui Hristos şi să ne bucurăm de înfiere. Arătaţi chiar de la început multă căldură şi

credinţă în Hristos, ca să atrageţi cu putere mai mult har de sus, ca să faceţi mai strălucitoare

haina încredinţată vouă şi să vă bucuraţi de generoasa bunăvoinţă a Stăpânului. Căci dacă pe cei care nu au lucrat nimic bun, ba au mai avut şi atâta povară de păcate, i-a învrednicit de

atâtea daruri, urmându-şi iubirea de oameni - căci nu i-a eliberat doar de păcate şi le-a dăruit

dreptatea, ci şi sfinţi i-a făcut şi fii - dacă, prin urmare, mai dinainte le-a dat atâtea, voi, dacă -

după atâtea daruri - doriţi cu râvnă să aduceţi ceva din parte-vă şi împreună cu paza celor deja

încredinţate vouă arătaţi şi o vieţuire foarte atentă, cum oare nu veţi fi învredniciţi iarăşi de o

şi mai mare cinste [din partea Lui]?

12. L-aţi ascultat astăzi pe fericitul Pavel, cel ce a condus Biserica spre Mirele Ei,

scriind şi grăind: „încât dacă cineva este în Hristos, este zidire nouă” (II Cor. 5, 17) 126 . Dar ca să nu credem că despre această zidire sensibilă s-a vorbit, a adăugat „dacă cineva este în

Hristos”, învăţându-ne că, dacă cineva îşi schimbă viaţa conform credinţei în Hristos, devine

„zidire nouă”. Căci, spune-mi, ce mare folos este a vedea un cer nou şi celelalte părţi ale

zidirii [tot noi], faţă de mărimea câştigului de a vedea un om ce s-a schimbat de la răutate la virtute şi a trecut din rătăcire la adevăr? Acest fapt l-a numit fericitul „zidire nouă” şi de aceea

a şi continuat îndată: „cele vechi au trecut, iată, toate sunt noi”, arătând nu numai că au

dezbrăcat prin credinţa în Hristos, precum o haină veche, povara păcatelor, ci şi că au

îmbrăcat veşmântul cel nou, strălucitor şi împărătesc, ei care au fost eliberaţi de rătăcire şi

strălucesc în lumina dreptăţii. Pentru aceea a zis: „dacă cineva este în Hristos, este zidire

nouă. Cele vechi au trecut, iată toate sunt noi”.

13. Cel ce alaltăieri petrecea în desfătări şi lăcomie, îmbrăţişează cu totul înfrânarea şi

simplitatea modului de vieţuire? Cum nu sunt noi şi minunate toate, când neînfrânatul de mai

înainte, ce-şi cheltuia viaţa aceasta în plăceri, dintr-o dată se ridică mai presus de patimi şi

precum unul ce nu mai are trup aşa aleargă după întreaga-înţelepciune şi curăţie?

14. Ai văzut cum zidire nouă cu adevărat este ceea ce s-a întâmplat? Căci pătrunzând

harul lui Dumnezeu, a replăsmuit şi a schimbat sufletele: altele le face din cum au fost nu

preschimbându-le fiinţa, ci primenind voinţa liberă şi nelăsând mai departe ca ochii minţii să

aibă, ca şi criteriu, o prejudecată” contradictorie faţă de lucruri 127 , ci, curăţind albeaţa ochilor,

le-a dat să vadă cu claritate 128 atât urâţenia şi diformitatea răutăţii, cât şi marea frumuseţe şi strălucire a virtuţii.

124 Dumnezeu dăruieşte dragostea Sa nemăsurată, iar noi facem din parte-ne, după putinţă, ceva incomparabil

mai puţin. Şi totuşi aceasta este bucuria dăruirii reciproce între Dumnezeu şi om, cea care nu ţine seama de

„cantitatea” darului, ci de calitatea lui (Sfântul Ioan pune mare accent pe buna dispoziţie a voinţei noastre de a-I

sluji lui Dumnezeu).

125 roph - acest termen desemnează înclinarea acului balanţei înspre talerul mai greu. La Sfântul Ioan Gură de

Aur, el denumeşte înclinarea binevoitoare a lui Dumnezeu faţă de noi, când vede că ne luptăm sincer să-I păzim

poruncile.

126 Pericopa din Apostol care se citise în acea zi.

127 Aceasta înseamnă că după botez vedem realitatea aşa cum este ea, nu cum ne închipuim că este.

128 Cu limpezime, dar şi în cele mai mici detalii.

15. Ai văzut cum Stăpânul face zi de zi o nouă creaţie? Cine, spune-mi, a crezut

[vreodată] că cel ce-şi pierdea adeseori întreaga existenţă în plăcerile vieţii 129 , închinându-se

pietrelor şi lemnelor şi socotindu-le pe acestea dumnezei, s-a suit cu totul la atâta înălţime a

virtuţii şi a dispreţuit şi batjocorit pe toate acelea: pietrele le-a văzut ca pietre, lemnele, ca

lemne, iar Făcătorului tuturor I s-a închinat şi L-a cinstit prin credinţă mai mult decât pe toate

cele din viaţa aceasta.

16. Ai văzut cum credinţa în Hristos şi urcuşul spre virtute sunt numite „zidire nouă”?

Să luăm aminte, vă rog, şi noi, cei ce am fost iniţiaţi mai demult şi voi, care v-aţi bucurat

acum de cinstea Stăpânului 130 , la îndemnul apostolic care zice: „cele vechi au trecut, iată toate

sunt noi”. Uitând deci de toate cele de mai înainte, să ducem o viaţă nouă, schimbându-ne

obiceiurile trupeşti 131 şi, cugetând la vrednicia Celui Ce locuieşte întru noi, să grăim şi să

facem toate conform Lui.

17. Oamenii care au primit funcţii lumeşti poartă pe haină întipărirea însemnelor

împărăteşti şi de aceea sunt cinstiţi înaintea tuturor. Ei s-ar ruşina să facă ceva ce ar fi

nevrednic de acea haină cu însemne împărăteşti. Iar dacă unii îi atacă, au mulţi [în jurul lor] care să intervină; dacă alţii ar vrea să le facă rău, au deplină asigurare din partea hainei că nu

păţesc ceva neplăcut. Aşadar, cu mult mai mult, cei care nu pe haină, ci în suflet au locuind pe

Însuşi Hristos şi pe Tatăl Lui şi pe Duhul Sfânt, ar avea multă siguranţă dacă ar fi drepţi,

arătând în toate, prin stricteţea 132 şi grija modului de vieţuire, că poartă chipul Împăratului! 133

18. Căci precum aceia, când prezintă însemnele împărăteşti, sunt recunoscuţi de toţi

[ca slujbaşi ai împăratului], tot aşa şi noi, cei ce L-am îmbrăcat o dată pe Hristos şi am

fost învredniciţi de a-L avea înlăuntru, dacă am vrea, am putea printr-un mod de

vieţuire atent, chiar tăcând, să scoatem la iveală puterea 134 Celui Ce locuieşte în noi. Şi după cum hainele voastre de acum şi strălucirea veşmintelor iau ochii tuturor 135 , tot aşa, dacă

aţi vrea, aţi putea în toată vremea, prin vieţuirea după Dumnezeu, să sporiţi mai mult decât

acum strălucirea hainei împărăteşti şi, prin multa râvnă, să-i atrageţi pe toţi care vă privesc

spre un zel asemănător şi spre a-L slăvi pe Stăpân.

19. Căci de aceea şi Hristos zicea: „Să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca

ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Ai văzut cum îndeamnă să lumineze lumina din noi nu prin haine, ci prin fapte? Spunând „să lumineze lumina voastră”, a adăugat „ca să vadă faptele voastre bune”. Această lumină nu se

referă la simţurile trupeşti 136 , ci luminează şi sufletele şi mintea celor ce privesc şi risipeşte

129 Traducerea exactă ar fi: „şi-a cheltuit întreaga viaţă duhovnicească în plăcerile vieţii biologice”.

130 Cele două categorii de oameni prezenţi la cateheză: cei botezaţi cu ani în urmă şi noii botezaţi.

131 Sensul foarte precis al textului este: „ca unii ce ducem o viaţă duhovnicească nouă să ne schimbăm şi

deprinderile vieţii biologice conform noilor cerinţe ale celei dintâi”.

132 Nu în sens de rigiditate ori conformism gratuit şi desuet, ci de a duce un mod de viaţă care sesizează cele mai

fine aspecte şi nuanţe ale păcatelor şi virtuţilor, aceasta presupunând desigur neabaterea nici chiar cu gândul de

la poruncile Mântuitorului.

133 Având în vedere cele spuse de Sfântul Ioan, oare mai pot creştinii de azi să-şi facă asigurări pentru viaţă,

maşină, casă etc.

134 Problema adevăratului ecumenism este una ascetică: doar vădindu-se în noi puterea lui Hristos, îi putem cu

adevărat converti pe ceilalţi.

135 În perioada pe care o numim acum „săptămâna luminată” cei nou botezaţi erau îmbrăcaţi în straie albe şi erau

în centrul atenţiei comunităţii. Dar această strălucire a vestimentaţiei trebuie să constituie o meditaţie asupra

vieţii duhovniceşti. În acest mod este valorificată de Sfântul Ioan primenirea veşmintelor.

136 Strălucirea şi fastul cu care, spre exemplu, sărbătorim acum Paştile, nu are nici un sens în lipsa unor corespondenţe lăuntrice.

întunericul răutăţii, atrăgându-i către propria lor iluminare şi spre imitarea virtuţii pe cei care

au parte de ea.

20. „Să lumineze - zice - lumina voastră înaintea oamenilor.” Bine a zis „înaintea

oamenilor”. Atât de puternică să fie lumina voastră încât nu numai pe voi să vă lumineze, ci

să strălucească şi înaintea oamenilor, care au nevoie de călăuzirea ei. După cum lumina

aceasta sensibilă alungă întunericul şi îi ajută să umble drept pe cei ce călătoresc, aşa şi

lumina înţelegătoare ce vine, dintr-o vieţuire înaltă, celor ce au ochii minţii înceţoşaţi de

întunericul înşelăciunii şi nu pot să vadă cu limpezime, le arată drumul virtuţii şi le curăţă

albeaţa ochilor minţii, apoi îi conduce pe drumul drept şi îi ajută să umble pe calea virtuţii.

21. „Ca să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din

ceruri.” Adică: virtutea voastră, şi stricteţea vieţuirii, şi dreapta săvârşire a faptelor bune să

stârnească pe cei ce privesc spre slăvirea Stăpânului tuturor. Prin urmare, vă rog, fiecare dintre voi să se preocupe a trăi cu atâta seriozitate, încât toţi care vă văd să-L vorbească de bine

pe Stăpân.

22. De aceea şi fericitul acesta, următorul lui Hristos, dascălul înaltei vieţuiri, care se

avântă peste tot şi face orice spre mântuirea oamenilor, a scris spunând: „Dacă cineva este în

Hristos, este zidire nouă. Cele vechi au trecut, iată toate sunt noi”. Şi aceasta ca şi cum ne-ar

îndemna: Leapădă haina cea veche! Ia-o pe cea nouă care are atâta strălucire că întrece

înseşi razele soarelui. Ia aminte să păstrezi frumuseţea hainei întru aceeaşi strălucire. Căci atâta vreme cât acel rău demon şi duşman al mântuirii noastre vede haina cea duhovnicească

asemeni unui fulger, nu îndrăzneşte nici măcar să stea aproape, atât se înspăimântă de

strălucirea ei. Căci îi orbeşte ochii fulgerul ce ţâşneşte din ea.

23. De aceea, vă rog, chiar de la început să arătăm căldură în luptă şi strălucire

orbitoare, pururea făcând mai strălucitoare şi mai luminoasă frumuseţea acestei haine. Şi nici un cuvânt să nu iasă în zadar, ci mai întâi să veghem dacă aduce ceva folositor şi dacă

poate zidi pe cei ce ascultă. Dar chiar şi atunci cu multă frică să grăim - ca şi cum cineva

ar sta de faţă şi le-ar scrie - aducându-ne aminte de spusa Domnului: „Zic vouă că pentru tot

cuvântul nelucrător pe care îl vor grăi, oamenii vor da seama de raţiunea 137 lui în ziua

judecăţii” (Mt 12, 36).

24. Să nu fie din parte-vă nici o discuţie lumească, nefolositoare şi fără nici un câştig

[duhovnicesc]. Căci noi am ales o vieţuire nouă şi se cuvine să urmăm acestei vieţuiri cu

fapta, ca să nu devenim nevrednici de ea 138 . Nu vedeţi cum în cazul funcţiilor lumeşti, cei ce se preocupă să ajungă în Senat sunt opriţi de legile omeneşti ca să făptuiască unele din cele

care sunt cu totul îngăduite celorlalţi oameni? În acelaşi fel şi noi, cei acum iniţiaţi, cât şi cei

ce ne-am învrednicit mai demult de acest har, ar trebui să fim drepţi. Căci suntem membri ai

senatului duhovnicesc şi nu ne sunt îngăduite aceleaşi [comportări] ca şi celorlalţi. Ci să arătăm şi scumpătatea vorbei şi curăţia minţii; să ne educăm fiecare mădular 139 al nostru ca să

nu facă nici o faptă care nu ar aduce mult câştig sufletului.

25. Oare ce vreau să zic? Să ne ostenim limba numai spre cântări de laudă, spre slavoslovire, spre citirea dumnezeieştilor cuvinte şi spre convorbiri duhovniceşti! 140 Căci zice:

137 Motivul, scopul pentru care au spus acel cuvânt.

138 Orice alegere are sens şi dă rod în măsura continuităţii practicării a ceea ce ea cere.

139 Parte a trupului, dar şi facultate a sufletului, după cum se şi face generic referire la limbă (exponent al

membrelor trupului) şi minte (reprezentantă a puterilor sufleteşti). Cele din urmă se manifestă prin cele dintâi şi

deci nu poate exista o disciplinare a trupului fără o bună aşezare a sufletului.

140 Creştinii de atunci citeau cu voce tare. Este un obicei antic cu multiple implicaţii educaţionale şi

mnemotehnice. Vorbind la un nivel psihologic, nu se exersează doar memoria vizuală, ci şi cea auditivă şi „cea vocală” . Este foarte folositor a rosti sonor bucăţile lecturate, dovadă fiind psalmodierea şi rugăciunea făcute cu

buzele de părinţii pustiei.

„[Grăiţi] dacă aveţi cuvânt bun spre zidire, ca să dea har celor ce ascultă. Şi nu întristaţi Duhul

lui Dumnezeu întru Care aţi fost pecetluiţi” (Efeseni 4, 29). Vedeţi că a nu respecta acestea

duce la întristarea Sfântului Duh? De aceea, vă rog, să râvnim să nu facem ceva ce întristează Sfântul Duh, ci dacă trebuie să mergem în oraş să nu ne ducem la adunările vătămătoare ori la

întâlnirile nefolositoare şi pline de flecăreli. Să nu avem nimic mai de cinste decât Biserica şi

casele de rugăciune 141 şi întâlnirile cu discuţii duhovniceşti.

26. Şi fiecare lucru făcut de noi să fie cu multă bună cuviinţă. Căci zice:

„îmbrăcămintea 142 bărbatului şi râsul dinţilor şi umbletul piciorului arată cine este” (Is. Sir.

19, 27). Căci icoana stării sufleteşti este privirea senină a ochilor 143 şi mişcarea mădularelor

arată în special frumuseţea ei. Iar dacă ne plimbăm prin centru, mersul nostru să fie atât de

liniştit şi aşezat încât să-i uimească pe cei cu care ne întâlnim. Dar nici ochii să nu fie curioşi,

nici picioarele să nu păşească cu neorânduială, iar limba să grăiască cu pace şi blândeţe. Într-un cuvânt, toate cele din afară să exprime frumuseţea lăuntrică a sufletului. Să trăim de acum schimbat şi neobişnuit, fiindcă noi şi neobişnuite sunt cele ce s-au întâmplat cu noi, după cum

şi fericitul Pavel arată, zicând: „Dacă cineva este în Hristos, este zidire nouă”.

27. Şi ca să vezi că noi şi minunate sunt cele dăruite nouă, iată: cei ce mai înainte eram mai lipsiţi de preţ decât lutul şi ţărâna, curăţiţi fiind, am devenit mai strălucitori decât aurul şi

am câştigat cerul în locul pământului. De aceea şi toate cele dăruite nouă sunt duhovniceşti.

Căci şi haina noastră este duhovnicească, şi hrana, şi băutura. Ar mai trebui ca şi faptele şi

orice îndeletnicire să fie duhovniceşti. Căci acestea sunt roada Duhului, după cum şi Pavel zice: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, facerea de bine,

bunătatea, credinţa, blândeţea, înfrânarea. Împotriva unora ca acestea nu este lege” (Gal. 5,

22-23). Şi bine a zis ceea ce a zis. Căci mai presus de lege sunt cei ce practică virtutea şi ei

nu se supun legii: „nu pentru cel drept s-a pus legea” (I Timotei 1, 9).

28. Şi după ce a vorbit despre roada Duhului, a continuat: „Iar cei ai lui Hristos şi-au

răstignit trupul dimpreună cu patimile şi cu poftele” (Gal. 5, 23). Ca şi cum ar zice: nu au mai

lăsat să se facă în el lucrarea răutăţii şi l-au statornicit să fie nelucrător [faţă de rău]. Şi atât l-au războit, încât l-au ridicat mai presus de patimi şi de pofte. Acesta este înţelesul lui „şi-au

răstignit” 144 . Căci după cum cel pironit pe cruce şi străpuns de acele cuie, fiind sfâşiat de

dureri şi îmboldit din toate părţile, nu mai poate fi supărat de poftele trupeşti şi sunt alungate

de la el toate patimile şi orice poftă rea - durerea fiind mai aprinsă decât acele patimi - în

acelaşi mod şi cei ce s-au oferit pe sine lui Hristos s-au pironit asemenea Lui şi au dispreţuit

sila trupului, încât s-au răstignit pe ei înşişi împreună cu patimile şi cu poftele.

29. Iar noi, fiind ai lui Hristos, şi îmbrăcându-L, şi fiind învredniciţi de hrana şi

băutura Lui cea duhovnicească, aşa să trăim, încât să nu avem nimic comun cu lucrurile lumii

acesteia. Căci ne-am înscris în altă cetate, în Ierusalimul cel de sus. De aceea, vă rog, să

arătăm fapte vrednice de acea cetate, ca şi prin cele care ne fac virtuoşi şi prin cele prin care îi

stârnim pe alţii să-L slăvească, pe Stăpân, să atragem multă bunăvoinţă de sus. Fiindcă atunci

141 Poate se referă la casele de asceţi din care şi Sfântul Ioan făcuse parte în tinereţe.

142 Nu se referă doar la hainele în sine, ci şi la modul cum le aşezi şi care este intenţia folosirii lor. Echivalentul

de azi e o paradă a modei, ilustrare perfectă a lipsei de bună-cuviinţă, chiar dacă uneori veşmintele par

sărăcăcioase sau sumare.

143 Pasajul mai poate fi tradus: „Icoana clară a stării sufleteşti este înfăţişarea exterioară” (poate fi şi privirea, dar

şi întregul aspect exterior al trupului).

144 Trupul nu se distruge prin asceză, ci se personalizează, devine un instrument prin care se manifestă deplin

harul.

când Stăpânul nostru este slăvit 145 , ne revarsă cu multă generozitate darurile. Căci primind El

dispoziţia noastră binevoitoare, ştie că nu dă binefacerile Sale unor nerecunoscători şi

răuvoitori.

30. Ştiu că am lungit cuvântul. Dar iertaţi-mă! Căci multa noastră dragoste 146

părintească pentru voi ne-a tras să întindem învăţătura. Căci văzând bogăţia voastră

duhovnicească şi ştiind turbarea răului diavol şi că acum mai ales aveţi nevoie de multă

siguranţă şi pază, de aceea v-am dat aceste îndemnuri: ca în fiecare zi să fiţi treji şi deşteptaţi,

priveghind şi păzind neîncetat comoara voastră duhovnicească, aşa ca vrăjmaşul mântuirii

noastre să nu poată găsi nici o intrare [pe unde să se strecoare].

31. Legămintele pe care le-aţi făcut cu Stăpânul, scriindu-le nu cu cerneală şi hârtie, ci

prin credinţă şi mărturisire, să le păziţi statornice şi necălcate, silindu-vă să rămâneţi tot

timpul vieţii în aceeaşi strălucire. Căci este cu putinţă - doar dacă vrem să aducem şi noi

neîncetat din partea noastră ceva - nu numai să rămânem întru aceeaşi strălucire, ci şi mai

strălucitoare să facem aceste haine duhovniceşti. Fiindcă şi Pavel, după botez, o dată cu

trecerea timpului, mult mai luminos şi strălucitor devenea, harul înflorind şi mai mult în el.

32. Aşadar, şi noi să ne silim să veghem zi de zi, ca nu cumva strălucirea hainei

noastre să primească vreo pată sau murdărie, ci să fim foarte atenţi până şi în lucrurile

socotite mărunte, ca să putem fugi de păcatele mari. Căci dacă începem să le dispreţuim pe

unele, socotind că nu au importanţă, puţin câte puţin, mergând pe acest drum, vom ajunge în

căderi mari. De aceea, vă rog, să aveţi pururea în minte pomenirea legămintelor şi toate de

care v-aţi lepădat: adică cortegiile drăceşti şi celelalte meşteşugiri 147 ale vicleanului. De lepra

acestora să fugiţi pururea şi să păziţi nestricate legămintele cu Hristos ca, neîncetat

împărtăşindu-vă cu Sfintele Taine şi întăriţi fiind de această Hrană, să fiţi neatinşi de

vicleniile diavolului.

33. Şi printr-o vieţuire înaltă să atrageţi atâta har, încât şi voi să fiţi neînvinşi şi

Biserica lui Dumnezeu să salte şi să se veselească pentru sporirea voastră, şi Stăpânul tuturor

să fie slăvit şi noi toţi să fim învredniciţi de împărăţia cerurilor 148 cu harul şi cu îndurările şi

cu iubirea de oameni a Fiului Unuia Născut şi Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu

Care Tatălui şi Duhului Sfânt slavă, putere şi cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

145 De către cei pe care i-am incitat noi prin vieţuirea noastră.

146 Orice predică, cât de savantă, nu este nimic fără dragostea pentru cei cărora se adresează.

147 Literal : „metodele” prin care îşi face în mod subtil -adesea nebăgată în seamă – prezenţa.

148 Vieţuirea virtuoasă a unui creştin se răsfrânge asupra destinului întregii firi create şi, mai cu seamă, asupra

celor din Biserică.

Îndemnul aceluiaşi ca să ne depărtăm de desfătări,

de lux şi de beţie şi să preţuim, mai mult decât orice,

buna măsură.

Cuvânt către neofiţi

1. Chiar dacă postul s-a sfârşit, iubiţilor, să rămână însă evlavia. Şi chiar dacă vremea

sfintei păresimi a trecut, să nu pierdem amintirea ei. Nimeni să nu se supere, vă rog, pentru

acest îndemn. Nu ca să vă silesc să postiţi iarăşi spun acestea, ci vrând să vă ridicaţi [la o altă

înţelegere a postului] şi de acum să dovediţi mai multă atenţie faţă de postul cel adevărat.

Căci şi cel ce nu posteşte poate posti. Cum? Vă spun eu: când ne împărtăşim de mâncare,

dar lepădăm păcatul. Acesta este de fapt postul cel mai spornic şi pentru el se renunţă la

mâncăruri, ca să alergăm mai sprinteni pe drumul virtuţii. Şi dacă vrem, ne putem convinge că

se poate şi să dăm trupului grija ce i se cuvine şi să ne păzim sufletul curat de păcate.

2. Iar acest fel de post ne este şi mai uşor. Fiindcă în acel post se renunţă şi la hrană şi

am auzit pe mulţi zicând că este mare chinul nemâncării şi că provoacă slăbiciune trupului; se

mai plâng şi de multe altele şi spun că sunt vătămaţi dacă nu fac baie şi dacă beau doar apă.

Dar acestui post nu i se poate reproşa nimic asemănător. Căci este posibil şi să ne bucurăm de

toate acestea, şi să-i dăm trupului slujirea lui, şi de suflet să ne îngrijim cum se cuvine. Căci n-am să vă îndemn acum să renunţaţi la nimic din toate acestea. Numai de păcat să stai departe

şi să te lepezi necontenit de el. Şi aşa vei putea în toată vremea vieţii tale să săvârşeşti postul

cel adevărat. Toate cele pe care le-am enumerat [mai înainte], dacă sunt folosite cu măsură,

nu sunt oprite. Dar orice păcat este interzis. Şi acesta nu din altceva se naşte decât din

desfătare şi din îmbuibare, şi din moleşeală. De aceea, vă rog, cunoscând acestea în amănunt,

să nu aducem false pretexte pentru uşurătatea noastră.

3. Ceea ce am spus adeseori spun şi acum. După cum folosirea cu măsură a hranei aduce multă sporire şi sănătăţii trupului şi bunei aşezări a sufletului, tot aşa abuzul îl vatămă

pe om din ambele părţi. Căci îmbuibarea şi beţia moleşesc vigoarea trupului şi vatămă sănătatea sufletului. De aceea să fugim de lipsa de măsură şi să nu fim uşuratici faţă de

mântuirea noastră. Dar ştiind că rădăcină a tuturor relelor este [lipsa de măsură], s-o

ucidem fără înduplecare. Ca dintr-un izvor, aşa ţâşnesc din desfătare şi din beţie toate

chipurile păcatului; şi ceea ce este pentru foc materia inflamabilă, sunt desfătarea şi beţia

pentru alunecarea în păcat. Şi după cum abundenţa lemnelor aprinde mai tare focul şi ridică

mai sus flacăra, tot aşa îmbrăţişarea desfătării şi beţiei duce la sporirea focului păcatelor.

4. Dar ştiu că înţelepţi fiind, nu veţi îngădui, după îndemnul nostru, ca măsura să

depăşească hotarul. Şi este acum vremea să vă îndemn să vă întoarceţi nu numai de la

obişnuita beţie, ci şi de la cea fără vin, căci aceasta este mult mai cumplită. Şi să nu vă mire ceea ce spun! Căci există şi beţie fără vin. Iar că există o astfel de beţie, ascultă-l pe

proorocul, care zice: „Vai de cei ce se îmbată, însă nu cu vin” (Is 29, 6). Ce fel de beţie este

aceasta fără vin? Multă şi felurită! Căci şi mânia provoacă beţie, şi slava deşartă, şi ieşirea din

minţi, şi fiecare din pierzătoarele patimi ce se nasc în noi, fiindcă produc în noi o oarecare

beţie şi suficienţă şi ne întunecă gândul. Căci nimic altceva nu este beţia decât împrăştierea

puterilor fireşti şi rătăcirea gândurilor, şi pierderea înţelepciunii 149 .

149 Orice ieşire din matca firii - gânduri, închipuiri, sentimente, dorinţe, necazuri etc - este beţie. Aceste ieşiri din fire sunt cele ce se abat în mod eronat, căci există o ieşire din fire atunci când omul Îl cunoaşte pe Dumnezeu

faţă către faţă. Dar în acest ultim caz, extazul este unul conform firii, căci firea noastră a fost creată ca să se

poată împărtăşi de Dumnezeu mai presus de puterile ei, prin har.

5. Cu ce sunt mai puţin beţi, decât cei ce se ameţesc cu vin, mânioşii şi cei ce se aprind

şi cei ce arată atâta lipsă de măsură, încât se umflă împotriva tuturor la fel, necumpănindu-şi

vorbele şi nici făcând vreo deosebire între inşi. Căci după cum nebunii, azvârlindu-se în pietre

nu simt, tot aşa şi cei plini de mânie şi asediaţi de furie [nu simt că sunt cuprinşi de patimă].

De aceea şi înţeleptul, vrând să arate pierzarea unei asemenea beţii, zice: „Plecarea spre mânie

i se face cădere” (Înţ. Sol. 1, 21). Ai văzut cum printr-un scurt cuvânt ne-a arătat mărimea

acestei patimi pierzătoare?

6. Iar slava deşartă şi ieşirea din minţi este altă beţie, mult mai cumplită decât

beţia obişnuită. Căci cel robit de aceste patimi îşi pierde puterea de judecată asupra realităţii

şi nu este mai întreg la minte decât nebunii. Căci cel ce în fiecare zi este zgâlţâit de aceste

patimi nu simte câtă vreme se găseşte în adâncul răutăţii, şi se îmbracă cu aceste rele de

nevindecat. Să fugim, vă rog, şi de beţia provocată de vin şi de cea iscată din patimile fără de

rânduială ce ne întunecă gândurile; să ascultăm de dascălul întregii lumi: „Nu vă îmbătaţi cu

vin, întru care este pierzanie” (Efeseni 5, 18).

7. Ai văzut cum ne-a limpezit prin acest cuvânt că este şi alt mod de a ne îmbăta? Căci dacă nu exista şi altă beţie, pentru ce, după ce a zis „nu vă îmbătaţi”, a adăugat „cu vin”?

Acum ia aminte la covârşitoarea lui înţelepciune şi la exactitatea învăţăturii atunci când

adaugă ceva 150 . Căci zicând „să nu vă îmbătaţi cu vin”, a adăugat „întru care este pierzanie”,

arătându-ne că lipsa lui de măsură ni se face pricină a toate relele. „Întru care este pierzanie”

înseamnă „prin care pierdem bogăţia virtuţii”.

8. Şi ca să înveţi că aceasta a vrut să spună, voi încerca să vă limpezesc din înseşi

cuvintele folosite. Căci „pierduţi” obişnuim să-i numim pe acei tineri pe care-i vedem că

risipesc pe nimic averea părintească şi fără nici o trebuinţă. Căci ei nu cunosc nici când, nici

cât să cheltuiască, ci în scurt timp pierd toată averea şi ajung în cea mai neagră sărăcie.

Asemenea acestora sunt şi cei robiţi de beţia vinului. Căci nici ei nu ştiu să-şi drămuiască

după trebuinţă bogăţia minţii, ci, ca şi acei tineri pierduţi, aşa şi aceştia sunt scufundaţi de

beţie. Dacă trebuie să grăiască ceva spun necuviinţe şi vorbe aducătoare de multă pierzare.

Căci ei spun şi fac toate fără ruşine; şi mai rău decât pierduţii aceia care-şi cheltuie avuţia, se

aruncă pe sine în cea mai neagră sărăcie a virtuţii. Adesea dând la iveală tainiţele minţii 151 lor,

nu-şi dau seama, şi astfel pierd toată strânsura minţii lor, devenind deodată pustii şi goi de

toată evlavia şi priceperea.

9. Căci cel ce se îmbată nu ştie să-şi rânduiască cu judecată cuvintele, ci, precum o

casă cu toate intrările deschise este uşor călcată de toţi vrăjmaşii, aşa şi mintea unuia ca acesta

este răvăşită şi spulberată de patimile pierzătoare. Căci beţia nu este nimic altceva decât

trădare a gândurilor şi situaţie de ocară şi boală de batjocură. Beţia este libertate dată unui

drac, întunecare a gândurilor, pustiire a priceperii, aprindere a patimilor trupeşti. Căci de unul

îndrăcit adesea ni se face milă. Dar asupra beţivului ne oţărâm şi ne mâniem. De ce? Fiindcă

acolo este blestemul diavolului, aici însă este vădită delăsarea şi multa neînfrânare; acolo este

potrivnicia diavolului, aici potrivnicia propriei minţi.

150 Nici un cuvânt al Scripturii nu este folosit fără oarecare noimă.

151 Desemnează la Sfântul Ioan taina minţii şi a inimii fiecăruia, cunoscută doar lui şi lui Dumnezeu (n. ed. fr).

Cuvântul grec redat prin „strânsura” are, pe lângă sensul de avere, şi pe cel de fiinţare, în context, sensul imediat este cel de avere (lucruri care îţi susţin existenţa), dar credem că Sfântul Ioan nu l-a utilizat gratuit, în momentul în care cineva îşi dezvăluie pe degeaba taina ştiută doar de sine şi Dumnezeu, îşi pierde oarecum fiinţa sa, rămâne cumva sărac şi gol de Dumnezeu.

10. Şi ca să vezi că aşa este, ia uită-mi-te la beţiv cum rabdă aceleaşi chinuri ca un

îndrăcit, dacă nu chiar mai cumplite. După cum cel îndrăcit scoate spume din gură şi cade pe

jos şi rămâne adesea nemişcat la pământ, nemaifiind conştient de cele din jur, ci privind

cruciş, tot aşa şi cel beat - fiindcă o dată cu lipsa de măsură a vinului şi-a vătămat şi puterea

de judecată a minţii - este asemenea cu acela: nu numai că scoate spume din gură şi zace mai

rău ca un mort, ci adeseori varsă putreziciunea din gura sa. Şi pentru aceasta se face şi

neplăcut prietenilor, şi nesuferit femeii, şi de batjocură copiilor, şi uşor de dispreţuit slugilor;

într-un cuvânt, se face tuturor celor ce-l văd pildă de necuviinţă şi prilej de chicoteală.

11. Ai văzut că şi decât demonizaţii sunt mai de plâns unii ca aceştia? Vrei să afli după toate acestea şi capul răutăţilor? Chiar dacă am spus atâtea, încă nu am adăugat grozăvia cea

mare: beţivul este străin şi de împărăţia cerurilor! Ascultă-l pe fericitul Pavel, care zice: „Nu vă înşelaţi! Nici desfrânaţii, nici idolatrii, nici adulterii, nici homosexualii, nici beţivii nu vor

moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 9-10). Dar ar putea spune cineva: Cum, şi

idolatrul şi adulterul şi beţivul vor fi la fel scoşi din împărăţie? Nu aştepta, iubite, să înveţi de

la mine! Căci eu doar am citit legea dumnezeiască unde aşa [scrie]. Nu te agita să afli dacă

aceeaşi pedeapsă va primi beţivul cu a celorlalţi, ci aceasta vezi-o: că va suferi ca şi aceia

alungarea din împărăţie. Iar cel ce este în afara acesteia, ce mângâiere mai poate avea?

12. Acestea vi le spun acum, nu osândindu-vă pe voi, cei de faţă. Să nu fie! Căci sunt încredinţat că sunteţi curaţi de această patimă prin harul lui Dumnezeu. Şi văd cea mai mare

dovadă a acestui fapt în elanul cu care veniţi la Biserică şi în râvna pentru ascultarea acestei

învăţături duhovniceşti 152 . Căci cel care nu are trezvie şi nu este neadormit nu pofteşte

cuvintele dumnezeieşti 153 . Dar acestea le spun vrând ca prin voi să fie instruiţi şi toţi ceilalţi,

iar voi să fiţi mai întăriţi, ca să nu fiţi robiţi vreodată de această patimă.

13. Căci beţivii sunt mai lipsiţi de minte decât necuvântătoarele. Cum? Îţi spun eu.

Dobitoacele când însetează îşi împlinesc pofta doar cât este nevoie şi s-ar ruşina să

depăşească trebuinţa. Dar oamenii cei cuvântători nu ţin seama cum să-şi potolească setea, ci

cum să se bălăcească mai tare în vin şi aşa se aruncă într-o cumplită pierzanie. Căci după cum o corabie foarte încărcată se cufundă degrab, tot aşa şi omul care trece peste hotarul trebuinţei

şi adaugă stomacului o povară mai mare îşi îneacă mintea şi desfigurează gingăşia sufletului.

14. De aceea, cuvine-se să aveţi mare grijă, iubiţilor, ca să îndreptaţi şi să răpiţi din

furtuna aceasta pe aproapele vostru, încât nu numai pentru mântuirea voastră, ci şi pentru a

celorlalţi să dobândiţi multă plată. Tot aşa şi Pavel a zis: „Nimeni să nu caute ale sale, ci

folosul aproapelui” (I Corinteni 10, 24). Şi iarăşi: „Zidiţi-vă unul pe altul” (I Tesaloniceni 5,

11). Nu privi doar la aceasta, ca tu să fii sănătos şi să scapi de boală, ci îngrijeşte-te şi te

preocupă cu ardoare ca şi mădularul tău să fie eliberat de aceeaşi vătămare şi să scape de

boală. Căci „mădulare suntem unii altora şi dacă pătimeşte un mădular toate mădularele

trebuie să pătimească, împreună cu el, iar dacă este slăvit un mădular trebuie să se bucure

împreună cu el toate mădularele” (I Corinteni 12, 25-26).

15. Nu aveaţi nevoie de atâta îndemn şi sfat în vremea sfântului post cât aveţi acum.

Căci atunci postirea vă înţelepţea fără să vreţi. Acum însă mă tem şi mă înfricoşez de lipsa

de atenţie 154 şi de uşurătatea ce se nasc din ea. Căci spre nimic nu este atât de uşor firea

152 Starea ascultătorilor este barometrul eficienţei unei predici.

153 Iată un mod de a ne testa acuitatea trezviei noastre.

154 Tensiunea postirii aduce o vigilenţă şi temere accentuată de a nu păcătui. Atmosfera generală a Bisericii ne

ajută mult să progresăm duhovniceşte, mai ales dacă nu suntem destul de întăriţi în harul dumnezeiesc. Acesta

este unul din aspectele perioadelor de post în Biserică.

omenească aplecată ca spre delăsare 155 . De aceea şi iubitorul de oameni Stăpân, chiar dintru

început punând frâu asupra neamului omenesc, l-a pedepsit cu osteneală şi cu chin, arătând

astfel mai dinainte multă grijă pentru mântuirea noastră 156 .

16. Avem nevoie tot timpul de frâu ca să umblăm cu bună rânduială, căci şi iudeii tot

din această pricină şi-au atras mânia de sus. Fiindcă după ce au fost scoşi din crunta robie a

Egiptului, s-au bucurat în delăsarea lor şi au trăit fără frică, pe când ar fi trebuit să fie mai

recunoscători şi să aducă mai cu osârdie slavă Stăpânului şi să arate o bună dispoziţie pentru

atâtea binefaceri ce au fost asupra lor. Dar ei, dimpotrivă, s-au lăsat robiţi de multa delăsare.

De aceea îi şi judecă dumnezeiasca Scriptură, când zice: „Mâncat-a Iacob şi s-a săturat,

îngrăşatu-s-a, îngrăşatu-s-a şi s-a îndărătnicit cel iubit” (Deuteronomul 32, 15).

17. Căci după multele minuni şi semne uimitoare, după trecerea prin Marea Roşie şi

pieirea egiptenilor, după noua şi străina hrană a manei, având încă proaspătă amintirea

binefacerilor, au căzut în mare delăsare. Şi, uitând de toate acelea, au făurit un viţel şi s-au închinat lui, zicând: „Aceştia sunt dumnezeii tăi, Israile, cei ce te-au scos din pământul

Egiptului” (Ieşirea 32, 4). O, câtă nerecunoştinţă! O, câtă nesimţire! Acesta era pururea

obiceiul lor: când se lasă în delăsare, se abat şi uită de Binefăcător; iar când sunt strâmtoraţi

cât de puţin atunci se pleacă şi se smeresc. Pentru aceea şi fericitul David, arătând aceasta, a

zis: „Când îi ucidea pe ei, atunci îl căutau” (Ps. 77, 34).

18. Dar aşa este doar purtarea slugilor nerecunoscătoare şi a nesimţitorilor iudei. Noi însă, vă rog, necontenit răsucind 157 în minte darurile cele dumnezeieşti şi pomenind mărimea

şi mulţimea binefacerilor Lui, să arătăm o bună dispoziţie şi în toată vremea să ştim care este

pricina bunătăţilor noastre. Să arătăm o vieţuire vrednică de [aceste] binefaceri şi în fiecare zi

să ne preocupăm de sănătatea sufletelor noastre, mai ales voi, cei ce acum aţi fost învredniciţi

de dumnezeiasca şi tainica iniţiere şi aţi lepădat povara păcatelor şi aţi îmbrăcat luminatul

veşmânt. Dar ce zic „luminatul veşmânt”, când L-aţi îmbrăcat pe Însuşi Hristos şi L-aţi primit

pe Stăpânul tuturor înlăuntrul vostru! Arătaţi, aşadar, o vieţuire vrednică de Cel Ce locuieşte în voi ca să atrageţi şi mai mult har de sus şi să râvniţi a imita pe cel ce a fost mai întâi prigonitor şi apoi apostol.

19. Acesta, după ce a fost botezat şi luminat cu lumina adevărului, de îndată s-a şi

făcut mare, iar cu trecerea timpului a devenit cu mult mai mare. Şi aceasta pentru că a adus din partea sa râvnă, căldură, cugetare nobilă, voinţă arzătoare, dispreţuirea celor trecătoare; iar

harul dumnezeiesc l-a inundat cu multă prisosinţă. Şi cel ce mai înainte arăta nebunie

nestăvilită, alergând în toate părţile şi războind cuvântul adevărului, când a cunoscut calea

adevărului, îndată i-a şi nedumerit pe iudeii cei tari de cerbice şi a fost coborât printr-o

fereastră într-un coş, ca să poată fugi de cruzimea înnebuniţilor iudei. Aţi văzut schimbare

deplină? Aţi văzut cum harul Duhului i-a preschimbat sufletul, cum i-a transformat voinţa,

cum - asemeni focului ce cade pe spini - intrând harul înlăuntrul său i-a ars spinii păcatelor şi

l-a făcut mai tare decât diamantul 158 .

20. Pe acesta, vă rog, urmaţi-l şi voi! Şi veţi putea nu numai două sau trei sau zece sau

155 Permanenta dorinţă de relaxare şi confortul sunt elemente esenţiale ale civilizaţiei actuale şi acestea, adesea,

mai ales pentru cei mai slabi duhovniceşte, ne împiedică inconştient în viaţa duhovnicească.

156 Condiţiile de după căderea omului în păcat sunt văzute de Părinţi nu ca expresie a unei dreptăţi juridice a lui

Dumnezeu pentru călcarea lui Adam, ci ca singura cale prin care mila dumnezeiască mai putea lucra ceva pentru

salvarea finală a omului şi a creaţiei.

157 Cugetând la ele sub toate aspectele şi în cele mai mici detalii, căci nici un dar al lui Dumnezeu nu este finit şi

fără scop întru veşnicie.

158 Pentru un creştin este esenţială experienţa lăuntrică a harului, ca încredinţare a dispariţiei păcatului şi a

urmărilor sale.

douăzeci de zile să fiţi numiţi neofiţi, ci şi zece şi douăzeci şi treizeci de ani, ba chiar toată

viaţa voastră vă veţi învrednici de această cinste 159 . Căci dacă vom râvni ca lumina din noi,

adică harul Sfântului Duh, să o facem mai strălucitoare prin lucrarea faptelor bune, încât

niciodată să nu se stingă, ne vom bucura în toată vremea vieţii de acest nume de cinste. Dar după cum cel cu trezvie şi neadormit şi care arată o vieţuire vrednică este neîncetat un neofit,

tot aşa cel uşuratic, chiar şi după o singură zi se face nevrednic de această cinste.

21. Fiindcă şi fericitul Pavel, prin virtutea de după botez atrăgându-şi mai multă

bunăvoinţă de sus, a rămas continuu în această strălucire, sporind în sine, prin virtute,

strălucirea luminii. Iar Simon Magul pocăindu-se, a alergat la darul botezului şi s-a împărtăşit

de harul şi cinstea Stăpânului, dar nu a adus o voinţă 160 pe măsură, ci a arătat uşurătate. Şi pe dată a rămas pustiu de atâta dar, încât a primit de la cel dintâi dintre apostoli sfat ca să vindece

prin pocăinţă mărimea greşelii. Căci i-a spus: „Pocăieşte-te de această răutate a ta, că doar ţi

se va ierta cugetul inimii tale” (Fapte 8, 22).

22. Dar să nu fie ca vreunul din cei adunaţi aici să zacă vreodată într-o stare ca aceea,

ci - după fericitul Pavel - toţi să ne dăm pe sine unei atât de mari virtuţi încât să fim

învredniciţi de o mai generoasă cinste din partea Stăpânului. Căci nu fără importanţă sunt,

iubite, cele de care am fost învredniciţi. Mărimea darurilor întrece orice minte omenească şi

biruie orice cuget de-al nostru. Ia gândeşte-mi-te ce stăpânie 161 ţi s-a încredinţat şi ce fel de

vrednicie ai primit de la Împăratul tuturor. Cel mai înainte rob, prizonier şi răzvrătit a fost

ridicat la treapta de fiu. Prin urmare, nu fi uşuratic, nici nu îngădui să ţi se răpească această

vrednicie, nici nu te lăsa golit de această bogăţie duhovnicească. Căci dacă tu nu vrei, nimeni

nu poate vreodată să îţi ia cele ce ţi-a dăruit Dumnezeu 162 !

23. Acest lucru nu este cu putinţă în treburile omeneşti. Căci atunci când cineva are

vreo vrednicie din partea împăratului lumesc, pierderea ei nu stă în voia proprie, ci cel care i-a

dat-o, acela i-o şi ia; şi oricând vrea, îl văduveşte de acea vrednicie şi îl face dintr-o dată om

simplu şi îl dezleagă din funcţie. Dar cu Împăratul nostru toate sunt pe dos. Căci vrednicia o

dată dăruită din iubire de oameni - adică înfierea, sfinţenia, harul Duhului - nimeni nu ne-o

mai poate răpi vreodată, afară doar de suntem delăsători. Dar ce vorbesc eu de răpire! Căci dacă vede că avem o dispoziţie binevoitoare faţă de cele deja încredinţate ne mai adaugă [şi pe deasupra], şi cu multă nobleţe sporeşte darurile din partea Lui.

24. Ştiind, aşadar, că după ce [am primit] harul lui Dumnezeu totul depinde de noi şi

de râvna noastră, să arătăm o bună dispoziţie faţă de cele dăruite nouă ca să ne facem vrednici

de daruri şi mai mari. De aceea, vă rog, voi, care aţi fost învredniciţi acum de dumnezeiescul

dar, arătaţi multă veghere şi păziţi curată şi nepătată îmbrăcămintea cea duhovnicească dată

vouă. Iar noi, care am dobândit acest dar mai demult, să arătăm multă schimbare în vieţuire.

Căci este! Este ridicare, dacă vrem! Şi se poate să ne întoarcem la frumuseţea şi strălucirea de

la început, numai să facem şi noi ceva din partea noastră.

159 Sunt esenţiale pentru progresul duhovnicesc nu atât puterea şi capacităţile omului, cât atitudinea personală

binevoitoare şi dornică de a lucra pentru Dumnezeu.

160 După botez, stă în puterea noastră să nu mai păcătuim dacă ne vom ţine aproape de harul lui Dumnezeu.

Această afirmaţie a Sfântului pare incredibilă pentru noi, cei de azi, dar este perfect coerentă cu toate implicaţiile

botezului şi mai ales este adevărată. Pentru noi problema este dacă vrem să primim acest adevăr.

161 Analogie cu funcţiile puterii publice.

162 Redutabilă afirmaţie a Sfântului Ioan. Prin urmare, dacă vrem, chiar şi această viaţă poate deveni un rai în

comparaţie cu necazurile inerente ei. După botez - dar conştientizat pe deplin – întreaga responsabilitate a

păcatului cade asupra omului, nu asupra diavolului. Dacă ceva ni se pare că nu se derulează bine, ar trebui să ne

scrutăm mai întâi lăuntrul şi conştiinţa şi apoi să încercăm remedii externe. Toţi, prin starea de nepocăinţă şi

delăsare în care ne aflăm, suntem vinovaţi pentru faţa şi mersul actualei lumi.

25. În cazul frumuseţii trupeşti, înfăţişarea o dată schimonosită şi frumuseţea o dată

pierdută, fie din pricina bătrâneţii sau a bolii sau a altei dereglări, nu mai poate reveni prin

nici un meşteşug la strălucirea [avută]. Căci acest lucru ţine de afectele firii şi de aceea nu se

mai poate să revină la strălucirea frumuseţii dintâi. Dar în cazul sufletului, dacă vrem, chiar şi acest fapt este posibil, din pricina negrăitei iubiri de oameni a lui Dumnezeu: frumuseţea, o dată pătată şi urâţită şi ruşinată prin mulţimea păcatelor, degrab poate reveni la buna alcătuire dintâi. Numai să arătăm pocăinţă sinceră şi deplină!

26. Însă acestea le spun pentru mine şi pentru cei botezaţi mai demult. Dar voi, noi ostaşi ai lui Hristos, daţi-mi crezare şi râvniţi în tot chipul să păstraţi curată haina voastră.

Mult mai bine este să aveţi de acum grijă şi frământare pentru strălucirea ei, ca necurmat să

rămână în curăţie şi să nu primească vreo pată, decât - fiindcă aţi fost delăsători - să lăcrimaţi

şi să plângeţi ca să spălaţi noroiul de pe ea. Să nu păţiţi la fel ca şi noi, vă rog, ci delăsarea

celor dinaintea voastră să vi se facă pricină de întărire.

27. Şi ca nişte ostaşi duhovniceşti, de bună calitate şi neadormiţi, lustruiţi-vă în fiecare zi armele cele duhovniceşti, ca privind potrivnicul lucirea lor, să stea departe şi să nu

socotească că se poate apropia. Căci dacă vede nu numai armele fulgerând, ci şi pe voi

îngrădiţi din toate părţile şi avuţia minţii voastre păzită cu multă trezvie, precum un palat, se

ruşinează şi pleacă, ştiind că nu va putea nimic mai mult, chiar de ar încerca de mii de ori.

Căci şi dacă este temerar, şi dacă [pare] înfricoşător, şi dacă este mai sălbatic decât orice fiară,

văzând armura voastră duhovnicească şi tăria dată de Duhul, îşi dă seama mai limpede de

propria slăbiciune şi se depărtează cu multă ruşine, ocărându-se foarte şi ştiind că unelteşte în

zadar 163 .

28. Să fim, vă rog, cu toţii treji: şi noi, cei botezaţi mai demult, ca să ne putem

reîntoarce la frumuseţea cea dintâi şi să curăţim noroiul adunat; şi voi, cei ce v-aţi bucurat de

cinstea împărătească de curând, ca să arătaţi multă priveghere şi tărie, încât să rămâneţi

neîncetat în curăţie şi să nu primiţi nici o pată sau murdărie din viclenia diavolului. Iar când

acesta este de faţă şi stă pe aproape ca să azvârle săgeţile răutăţii, noi să ne îngrădim din toate părţile şi cu mult zel să stăm împotriva lui, având multă prevedere pentru mântuirea noastră, ca să putem şi să fugim de vicleniile aceluia, dar şi, rămânând nevătămaţi, să atragem ajutorul

de sus, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care

Tatălui şi Duhului Sfânt slavă, putere şi cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

163 Demonul se poate apropia de noi doar dacă suntem în nelucrare. Mântuitorul spune în Ghetsimani: „Pentru ce

dormiţi? Sculaţi-vă şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Luca 22, 46). Încercarea vine doar când noi suntem într-o stare ce ne permite alegerea, adică într-una de neangajare în ceva.

A aceluiaşi certare către cei ce pleacă de la slujbă

şi se duc la hipodrom şi la spectacole.

Asemenea şi câtă grijă se cuvine să

avem faţă de fraţii delăsători.

Cuvânt către neofiţi

1. Iarăşi hipodrom şi spectacole drăceşti! Şi iar adunarea noastră este împuţinată azi.

De aceea şi eu, temându-mă de uşurătatea ce se iscă din delăsare şi lipsă de atenţie, mai

dinainte am îndemnat şi am rugat iubirea voastră ca să nu piardă bogăţia strânsă în post, nici

să nu se atingă de lepra spectacolelor drăceşti. Şi, cum era de aşteptat, nu am avut nici un

câştig din acel îndemn. Căci iată, unii dintre cei care au ascultat 164 învăţătura noastră, azi au

fost traşi afară şi au părăsit această dăscălire duhovnicească 165 , alergând acolo şi aruncând

dintr-o dată toate din mintea lor: amintirea sfintei păresimi, mântuitorul praznic al zilei

învierii, împărtăşirea tainică şi înfricoşată cu Sfintele Taine şi neîncetata 166 noastră învăţătură.

2. Ce râvnă voi mai avea pentru obişnuita învăţătură văzând că nu se trage nici un

câştig din cele spuse de noi, ci pe cât învăţăm mai mult, pe atât creşte şi delăsarea 167 ? Iar nouă, aceasta ne produce mai multă durere, iar pe aceia îi aruncă într-o mai mare osândă.

Dar nu numai durere ne aduce, ci ne aruncă într-o şi mai mare deznădejde. Căci după cum un ţăran - dacă vede că, după multe osteneli şi greutăţi, pământul nu dă nimic pe măsura

ostenelii, ci este asemenea pietrei sterpe - devine mai plictisit pentru a-l lucra, văzând că se

osteneşte în deşert, tot aşa şi dascălul - când observă, după multă preocupare şi învăţătură

susţinută, că ucenicii rămân în aceeaşi delăsare - nu mai poate cu aceeaşi ardoare să le

grăiască învăţătura duhovnicească. Numai că în acest caz el nu-şi pierde plata ostenelilor dacă

ascultătorii arată lipsă de interes.

3. Căci în cazul învăţăturii duhovniceşti nu se întâmplă ce se vede în cazul pământului.

Acolo, dacă pământul este înşelător, ţăranul se întoarce acasă cu mâna goală, neputând să afle

nici o mângâiere de pe urma ostenelilor. Aici, însă, nu este aşa, ci chiar dacă ucenicii se

îndărătnicesc în aceeaşi lipsă de interes, chiar dacă nici unul nu se foloseşte de cele spuse,

dascălul nu se păgubeşte cu nimic din cele ce i se cuvin şi astfel îşi ia cu prisosinţă plata

ostenelilor, fiindcă iubitorul de oameni, Dumnezeu, nu-i taie câştigul din pricina delăsării

acelora, ci şi dacă ascultă şi dacă nu ascultă, El tot îl răsplăteşte înmiit.

4. Dar, fiindcă nu urmărim doar să rămânem cu răsplătirile, ci ne îngrijim mult şi de

câştigul şi folosul vostru, socotim delăsarea voastră ca o pagubă a noastră. De aceea şi cugetăm că ne-am ciopârţit bucuria; dar [se rupe bucuria] mai ales când ne gândim că acest

lucru se face pricină de şi mai mare osândă pentru cei care, după atâta îndemn, stăruie în

164 În timpul postului.

165 Oare echivalentul acelor spectacole nu sunt unele emisiuni TV cu mult mai fastuoase în zilele marilor

sărbători creştine şi care ne ţintuiesc în fotolii, furându-ne amintirea prăznuirii duhovniceşti?

166 Cuvântul grec presupune şi continuitatea, dar şi densitatea învăţăturii prezentate catehumenilor, lucru uşor

vizibil din lecturarea prezentelor cateheze.

167 Dacă Sfântul Ioan se plângea de nestatornicia creştinilor de atunci, oare ce viaţă trebuie să ducem noi, ce

putere a cuvântului trebuie să avem, pentru a putea domoli puţin nestatornicia oamenilor contemporani?

aceeaşi delăsare şi nu vor să câştige nimic din neîntrerupta învăţătură.

5. Aceasta şi Hristos a spus-o despre iudei: „Dacă nu veneam şi nu le grăiam, păcat nu

aveau. Acum, însă, nu au pretext pentru păcatul lor” (In 15, 22). Dar ea se potriveşte a fi

grăită şi acum despre cei care au preferat adunării de aici recitările de afară, petrecerile

vătămătoare, hipodromul şi spectacolele diavolului. Dacă nu i-am fi îndemnat atât de mult mai înainte, dacă nu am fi repetat tot timpul, rugându-i ca pe nişte copii mici, şi nu i-am fi

chemat în fiecare zi prin multa învăţătură pe drumul virtuţii, arătându-le deopotrivă ciuma

răutăţii şi ridicându-i spre îndreptarea greşelilor, dacă nu le-am fi spus toate acestea mai

înainte, degrabă s-ar învrednici de iertare.

6. Acum, însă, ce apărare mai au? Cine le va da iertare, când nu numai că primesc

vătămarea ieşită din multa uşurătate, ci şi pentru alţii sunt pricină de poticneală? Căci nici măcar cel bătrân nu se gândeşte la vârsta sa, nici la ieşirea sufletului, nici la mărimea poverii

păcatelor pe care le-a făcut, ci în fiecare zi sporeşte greşelile şi se face celor tineri dascăl al

uşurătăţii. Spune-mi şi mie, când va putea un astfel de om să îndrepte uşurătatea unui copil şi

să înţelepţească un tânăr necuviincios, el însuşi fiind neînţelepţit la vârsta pe care o are? Iar

când [i se spune] că va da socoteală nu numai pentru cele ale sale, ci şi pentru că s-a făcut

altora dascăl al uşurătăţii, nici aşa nu renunţă la această obişnuinţă rea.

7. Căci, după cum cel ce lucrează virtutea capătă răsplată nu numai pentru osteneala

lui, ci şi pentru folosul adus celorlalţi, aducându-i pe mulţi la râvna şi imitarea virtuţii sale, în

acelaşi mod şi cei ce lucrează răutatea primesc pedepse mai mari prin aceea că dau prilej de uşurătate pentru alţii 168 . Ce să îi mai mustrăm pe tineri dacă bătrânii se pleacă spre atâta

uşurătate şi nu ascultă de îndemnul apostolului, care zice: “nu fiţi piatră de poticnire nici

iudeilor, nici elinilor, nici Bisericii lui Dumnezeu” (I Cor. 10, 32).

8. Ai văzut milostivirea apostolului, ce sfătuire a dat, temându-se foarte şi tremurând,

din pricina celor vătămaţi de uşurătatea noastră, ştiind că nu mică va fi primejdia pentru cei ce

au molipsit şi pe alţii cu uşurătatea? De aceea îndemnându-i, le spunea să se îngrijească

pururea de virtute: „fie de mâncaţi, fie de beţi, fie altceva de faceţi, toate spre slava lui

Dumnezeu să le faceţi” (I Cor. 10, 31 ). Ia aminte la exactitatea îndemnului! Toate - zice - pe

care pui mâna şi le faci, să aibă rădăcina şi temelia aceasta: să fie spre slava lui Dumnezeu şi

nimic să nu fie din partea ta care să nu aibă această temelie. Aşadar, „fie de mâncaţi, fie de

beţi, fie altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi”.

9. Şi cum este aceasta: a mânca şi a bea spre slava lui Dumnezeu? Este atunci când

şezând la masă mulţumeşti Celui Ce ţi-a dat-o, când Îl recunoşti ca Dătător, când nu porţi

discuţii lumeşti, ci - cu multă cumpătare plinind trebuinţa trupului şi refuzând orice lipsă de

măsură şi îmbuibare - când te scoli, mulţumeşti Celui Ce a dat hrana spre întremarea noastră.

Aşa faci toate spre slava lui Dumnezeu. Căci zice: „fie de mâncaţi, fie de beţi, fie altceva de

faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi”.

10. Ia uită-mi-te cum prin aceste puţine vorbe a cuprins tot modul nostru de trai! Căci zicând „fie altceva de faceţi”, s-a referit într-un singur cuvânt la toată viaţa noastră, vrând ca

noi să lucrăm faptele virtuţii fără să privim deloc la slava oamenilor. Dar nu numai aceasta a

vrut să ne spună prin „fie altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi”, ci ne

mai dă de înţeles ceva: să ne depărtăm de orice faptă a răutăţii şi nimic să nu facem care nu

aduce slavă Stăpânului tuturor. Dacă urmăm virtutea, să fim atenţi, mai întâi de toate, dacă ne

168 Orice lucrare a omului se răsfrânge asupra întregii umanităţi şi, în cele din urmă, asupra întregului univers.

Responsabilitatea noastră în faţa lui Dumnezeu pentru mersul lumii este imensă, şi puţini oameni - poate doar

sfinţii - au putut să sesizeze implicaţiile fine ale faptelor şi gândurilor noastre.

aduce laudă din partea singurului Dumnezeu; să nu avem sub nici o formă ca motiv faima din

partea oamenilor. Iar dacă suntem delăsători, numai acel lucru să ne înfricoşeze şi să ne

strunească cugetul nostru: acea judecată nemitarnică şi venirea acelei zile înfricoşate şi că cele

ale noastre sunt spre ocara lui Dumnezeu. Şi, precum despre cei ce se nevoiesc în virtute

spune: „pe cei ce Mă slăvesc îi voi slăvi” (I Regi 2, 30), aşa auzi-l iar şi pe proorocul, care

zice: „Vai vouă, că din pricina voastră numele Meu este batjocorit între neamuri” (Romani 2,

24; Isaia 52, 5; Iezechiel 36, 20).

11. Vezi câtă înverşunare are cuvântul? Dar cum să-L slăvim pe Dumnezeu? Printr-o

trăire spre slava lui Dumnezeu şi prin luminarea ce iese din viaţa noastră, după cum zice

altundeva: „să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune

şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Căci nimic nu face să fie atât de

mult slăvit Stăpânul nostru ca vieţuirea înaltă. După cum lumina soarelui luminează ochii

celor ce o privesc, tot aşa şi virtutea îi atrage spre contemplarea ei pe toţi care o privesc şi îi

mişcă spre slăvirea Stăpânului pe cei cu mintea sinceră. Deci pe toate câte le facem, aşa să le

facem, ca să mişte spre slavoslovie pe fiecare din cei ce ne privesc. Căci zice: „fie altceva de

faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi”.

12. Oare ce spun? Dacă vrei să bucuri pe cineva vreodată, nu pofti să slujeşti celor

care petrec în bunăstarea şi luxul acestei lumi, ci celor în necazuri, celor în împrejurări grele,

celor în temniţe, celor cu totul goi şi care nu au parte de nici o mângâiere. Adu-le acelora

fericire, şi multe [vei primi]. Căci dobândeşti mare câştig de la aceia şi devii mai înţelept şi

lucrezi totul spre slava lui Dumnezeu. Iar dacă trebuie să ai grijă de cineva, alege-i mai bine

pe orfani şi pe văduve şi pe cei aflaţi în multă sărăcie, decât pe cei ce trăiesc în slavă şi

strălucire. Căci El Însuşi a zis: „Eu sunt tatăl orfanilor şi judecătorul văduvelor” (Ps. 67, 6). Şi iarăşi: „Judecaţi pe orfan şi faceţi dreptate văduvei şi veniţi apoi să vorbim, zice Domnul”

(Isaia 1, 17).

13. Dacă vrei pur şi simplu să te duci în piaţă 169 , adu-ţi aminte de îndemnul

apostolului, care zice: „fie altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi”. Nu risipi timpul 170 în adunări nefolositoare şi vătămătoare, ci abate-ţi drumul către casa lui Dumnezeu, ca şi trupul şi sufletul să primească mult folos. Dacă discutăm cu cineva, s-o facem cu multă îngăduinţă şi blândeţe şi să nu lăsăm să ne întindem în convorbiri lumeşti, care nu au nici un folos, ci să discutăm acele lucruri care şi ascultătorilor le sunt de mare folos şi pe noi ne feresc de orice acuză 171 .

14. Acestea nu le-am adus în faţa dragostei voastre pe degeaba, ci ca să ştiţi de câtă prevedere este nevoie dacă vrem să ne îngrijim de mântuirea noastră şi de câtă osândă sunt vrednici cei care au preferat acestei adunări şi învăţăturii duhovniceşti scenele de afară şi

adunările nefolositoare şi vătămătoare şi hipodromul şi spectacolele drăceşti şi pierzătoare. Ei nu l-au ascultat pe fericitul Pavel, care zice: „nu fiţi piatră de poticneală nici iudeilor, nici

elinilor, nici Bisericii lui Dumnezeu” (I Cor. 10, 32).

15. Ce iertare le rămâne unora ca aceştia, ce apărare vor avea, când creştinul, având

parte de această învăţătură şi împărtăşindu-se cu înfricoşatele Taine, petrece împreună cu

iudeul şi elinul şi se bucură de acele lucruri care le plac şi acelora? Când vom mai putea,

169 Echivalentul centrului de azi: locul unde se petrec noutăţile, distracţiile, tranzacţiile, în genere viaţa publică

cea mai animată a cetăţii.

170 Timpul dat ca prilej de mântuire. Orice clipă de după botez, după cuvântul apostolului Pavel, trebuie

chivernisită cu multă atenţie, în favoarea desăvârşirii noastre şi a celorlalţi. „Răscumpăraţi vremea, căci zilele

rele sunt” (Efeseni 5, 16).

171 Reproşul ar putea veni atât din partea celor care ne aud şi apoi gândesc rău despre noi, cât şi din partea

conştiinţei noastre.

spune-mi, să-l aducem pe cel rătăcit la adevăr şi să-l atragem la dreapta credinţă pe cel

stăpânit de atâta uşurătate? Oare nu se potriveşte şi nouă să zicem unora ca aceştia ceea ce a

spus fericitul Pavel corintenilor care intrau în templele idoleşti după ce au primit cuvântul

dreptei credinţe? „Dacă cineva - zice - te vede pe tine, cel ce ai cunoştinţa, şezând în templu”

(I Cor. 8, 10).

16. Dar noi, schimbând puţin cuvintele, vom zice: „Dacă cineva te vede pe tine, cel ce ai cunoştinţa dreptei credinţe, trecându-ţi vremea în acele adunări nefolositoare şi vătămătoare, oare conştiinţa lui, slabă fiind, nu se va întări ca mai mult să urmeze asemenea distracţii?”

Căci ceea ce fericitul acela a spus cu privire la cei ce merg în templele idoleşti, fără a ţine seama de nimic, după ce au primit cunoştinţa dreptei credinţe şi se fac pricină de sminteală

celorlalţi, aceasta o spunem şi noi acum - fiind bun prilejul - către cei ce aleargă la acele

nelegiuite adunături şi cinstesc mai mult spectacolele păgâne, decât întrunirea de aici 172 .

17. Dar care e câştigul atâtor acuzaţii când cei vinovaţi nu aud, nici nu sunt de faţă

când se spun aceste lucruri? Totuşi, chiar şi aşa, nu este fără de folos îndemnul nostru. Căci se poate ca prin înţelegerea [dobândită] de voi, ei să afle toate acestea în amănunţime şi să fugă

de momeala diavolului, întorcându-se la hrana cea duhovnicească 173 . Aşa fac şi medicii. Căci doctorii, când îi cercetează pe cei neputincioşi, le vorbesc despre tămăduire nu numai acelora,

ci şi celor care stau de faţă şi sunt sănătoşi. Ei rânduiesc şi tot ceea ce [trebuie să facă] cei din

preajma suferindului. Lor le încredinţează grija acestor lucruri şi nu pleacă până nu pun totul

la punct. Aşadar şi noi, chiar dacă nu sunt de faţă cei suferinzi, vă încredinţăm vouă, celor

sănătoşi, instrucţiunile pentru vindecarea acelora şi vă dezvăluim durerea sufletului nostru ca

voi să vă îngrijiţi mai departe de mântuirea mădularelor voastre şi să pliniţi cu fapta îndemnul

apostolului: „fie de mâncaţi, fie de beţi, fie altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să

le faceţi”.

18. Şi când pleci de aici, fă ceva pentru mântuirea fratelui! Nu-l acuza doar, nici nu-l

certa, ci sfătuieşte-l, mângâie-l, arată-i vătămarea ce vine din priveliştile păgâne, dar şi folosul

şi câştigul învăţăturii de aici. Lucrează spre slava lui Dumnezeu şi îţi vei agonisi de două ori

mai multă plată: pentru cele care le faci spre folosul mântuirii tale şi pentru cele prin care te

zbaţi să vindeci mădularul tău. Căci aceasta este fala Bisericii, aceasta porunca Stăpânului: să

nu te preocupi numai de cele ale tale, ci şi de cele ale aproapelui!

19. Ia aminte la câtă vrednicie se ridică pe sine cel ce se osteneşte mult pentru

mântuirea aproapelui! Unul ca acesta, pe cât e cu putinţă omului, Îl imită pe Dumnezeu.

Ascultă-l pe profetul, care zice: „cel ce scoate dintr-un nevrednic un drept va fi precum gura Mea” (Ieremia 15,19). Cel ce râvneşte să-l mântuiască pe fratele fără de grijă - zice - şi să-l

răpească din gâtlejul diavolului, Mă imită pe Mine, pe cât e omeneşte cu putinţă. Ce poate fi la fel cu această vrednicie? Aceasta este mai mare decât toate faptele bune, acesta este vârful

tuturor virtuţilor.

20. Şi este mai mult decât firesc. Căci dacă Hristos Şi-a vărsat sângele pentru

mântuirea noastră, iar Pavel strigă către cei care aduc sminteală şi lovesc conştiinţa celor ce-i

privesc: piere fratele tău cel slab prin cunoştinţa ta; el, pentru care a murit Hristos! (I

Corinteni 8, 11]; deci, dacă Stăpânul tău şi-a vărsat sângele din cauza lui, cum nu este nedrept

fiecare dintre noi, dacă nu îndeamnă prin cuvânt şi nu dă mâna celor căzuţi din uşurătate în

172 Semnalăm doar echivalenţa observată de Sfântul Ioan între manifestările pline de fervoare ale spectacolelor şi

vechiul cult idolatru.

173 Sfântul Ioan vede în credincioşii prezenţi puntea de legătură între el şi cei absenţi, punte prin care cuvântul

său poate ajunge la aceia. „V-am spus acestea ca acei care nu sunt de faţă să audă prin voi” (P. G. 51, 70) sau

„Dragostea voastră să fie pentru noi punte către aceia” (P. G. 51, 71). (n. ed. fr.)

cursa diavolului? Iar că veţi face aceasta, plini de dragoste fiind pentru mădularele voastre, şi

veţi aduce pe fraţii voştri la Maica tuturor 174 , sunt pe deplin convins, ştiind eu că, înţelepţiţi

fiind de harul Lui Dumnezeu, puteţi şi pe alţii să-i faceţi să priceapă.

21. Vreau mai departe să-mi întorc cuvântul către neofiţi. Neofiţi îi numesc nu numai pe cei învredniciţi de curând de duhovnicescul dar, ci şi pe cei [botezaţi] acum un an sau mai

de mult. Căci dacă ar vrea, ar putea şi aceştia să se bucure neîncetat de acest nume de cinste.

Această tinereţe nu cunoaşte bătrâneţe, nu este supusă bolii, nu se pierde prin lipsa de

vlagă 175 , nu slăbeşte odată cu timpul, nu poate fi cucerită prin nimic, nu este împuţinată de

nimic, decât numai de păcat. Căci bătrâneţea ei [vine] prin istovirea din păcat.

22. Şi, ca să ştii că păcatul este mai istovitor decât toate, ascultă-l pe proorocul, care

zice: „Ca o sarcină grea apăsat-au asupra mea” (Ps. 37, 5-6). Dar nu numai că este greu, ci şi

urât mirositor. Căci adaugă: „împuţitu-s-au şi au putrezit rănile mele”. Ai văzut că păcatul nu

este numai greu, ci şi urât mirositor? Învaţă acum din cele ce urmează şi de unde se naşte el,

căci zice: „de la faţa nebuniei mele”. Prin urmare, nebunia 176 ni se face pricină a toate relele.

Se poate deci ca unul bătrân, prin vârsta trupului, să fie tânăr şi neofit, prin prospeţimea

harului, iar unul tânăr după trup să fie îmbătrânit prin mulţimea păcatelor. Când păcatul află

intrare produce multe cusururi şi zbârcituri.

23. De aceea, vă rog, şi pe cei ce aţi fost de curând învredniciţi de botez şi pe cei ce aţi

luat darul mai înainte, pe unii să curăţiţi prin mărturisire şi lacrimi şi pocăinţă sinceră

murdăria primită până acum, pe alţii să păstraţi strălucirea neveştejită şi să vegheaţi la

frumuseţea sufletului, ca să nu primiţi nici măcar o pată care ar putea provoca vreo

întinăciune. Nu vedeţi pe cei ce poartă haine arătoase câtă grijă au când umblă prin piaţă ca nu

cumva sărind vreo picătură de noroi să le strice frumuseţea hainei 177 , deşi din aceasta nu

rezultă vreo vătămare a sufletului? Căci haina este distrusă de molii şi în timp se uzează. De

altfel, se poate uşor spăla de orice murdărie, prin apă. Dar sufletul, dacă va primi vreo pată -

să nu se întâmple asta vreodată! - fie prin limbă, fie prin gândurile ce se nasc în minte, îndată

intră în el multă pagubă, multă îngreuiere şi multă putoare.

24. De aceea, temându-mă şi eu de vicleniile vrăjmaşului, vă îndemn neîncetat să

păstraţi îmbrăcămintea de nuntă neîntinată şi, cu ea, aşa cum este acum, să intraţi totdeauna la

această nuntă duhovnicească 178 . Şi fiindcă nuntă duhovnicească este ceea ce se săvârşeşte

aici - şi după cum la nunta omenească ospăţul ţine şapte zile - aşa şi noi ţinem acest ospăţ tot

atâtea zile, punându-vă înainte masa cea tainică şi plină de mii de bunătăţi. Dar ce zic eu şapte

174 Biserica.

175 Este acea stare în care nu mai ai nici o resursă pentru a înainta. Analiza acestei stări face obiectul

folositoarelor scrisori ale aceluiaşi mare ierarh către diaconiţa Olimpiada. Aceste scrisori se găsesc traduse şi în

româneşte: Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvioasa Olimpiada diaconiţa. O viaţă, o prietenie, o corespondenţă,

Editura Deisis, Sibiu, 1997, 208 pagini şi Sf. Ioan Gură de Aur, Scrisori din exil. Către Olimpiada şi cei rămaşi

credincioşi. Despre deprimare, suferinţă şi Providenţă, Editura Deisis, Sibiu, 2003, 362 pagini. (Nota Apologeticum).

176 „Nebunie” este în antonimie cu „întreaga înţelepciune”. Cel din urmă desemnează starea de integritate a

puterilor firii (suflet şi trup). Primul termen poate desemna orice abatere de la hotarele firii. Ceea ce numim noi,

printr-un termen medical, „nebunie” este doar manifestarea cea mai bătătoare la ochi a omului ieşit din fire

(„scos din minţi”). De altfel, Sfântul Ioan face într-o cateheză anterioară (a V-a) o analiză similară asupra beţiei.

177 Paralelismul pus în evidenţă de Sfântul Ioan marchează un comportament fundamental al omului: dorinţa de a

fi cât mai curat, stare necesară pentru a se bucura de intimitatea lui Dumnezeu. Pierzând prin păcat dimensiunea lăuntrică a acestei curăţii, singura veritabilă şi necesară, îi rămâne alternativa celeilalte „purităţi”, pe care o urmăreşte în chip obsesiv. Pe măsură ce conştientizează necesitatea celei dintâi, va renunţa treptat la preocuparea

excesivă pentru cea de-a doua. Acesta poate fi unul - dar nu şi singurul - din aspectele „nespălării” practicate de

pustnicii retraşi în afara comunităţilor umane.

178 Împărtăşirea cu Sfintele Taine este văzută ca nuntă duhovnicească. A se vedea şi nota 5 din cateheza a II-a.

zile? Dacă vreţi să fiţi treji şi neadormiţi, acest ospăţ se va ţine pentru voi tot timpul, numai să

păstraţi haina voastră de nuntă întreagă şi strălucitoare.

25. Căci astfel Îl veţi atrage şi pe Mire spre o dragoste şi mai mare, iar voi veţi fi mai

strălucitori odată cu scurgerea vremii şi vă veţi arăta mai luminoşi, harul fiind sporit mai mult

prin lucrarea faptelor bune. Fie ca noi toţi să arătăm trezvie vrednică de cele ce ne-au fost deja

încredinţate şi să fim învredniciţi de iubirea de oameni cea de sus, cu harul şi cu îndurările

Unuia Născut Fiului Său, a Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care Tatălui şi

Duhului Sfânt slavă, putere şi cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cateheza aceluiaşi despre faptul că moaştele sfinţilor mucenici

sunt prilej de mare folos pentru noi.

Că trebuie să dispreţuim toate ale vieţii de acum

şi să ne alipim de cele duhovniceşti;

că mare bine este rugăciunea şi milostenia.

Către neofiţi

1. Arătând iubitorul de oameni, Dumnezeu, întru tot deosebită purtare de grijă 179 faţă

de neamul omenesc, nu a plăsmuit numai toată zidirea, nici n-a întins doar cerul şi marea, ori

a aprins soarele şi a făcut să strălucească luna, nici doar a dăruit pământul spre locuire şi ne-a

pus la îndemână toate ale pământului spre hrănirea şi vierea trupurilor noastre, ci ne-a dăruit

şi moaştele sfinţilor mucenici. Iar El, primindu-le sufletele - căci zice [Scriptura]: „sufletele

drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu” (Înţ. Sol. 3, 1) - ne-a lăsat nouă până acum, ca

mângâiere şi încurajare, trupurile lor, încât noi, venind la mormintele acestor sfinţi, să ne

ridicăm spre râvna şi imitarea [lor] şi văzându-le 180 , să ne aducem aminte de faptele lor şi de

răsplătirile puse deoparte pentru aceste fapte.

2. Mare folos avem de aici pentru sufletele noastre, dacă suntem treji 181 . Căci nici un

cuvânt nu poate să ne înveţe, nici să ne ducă spre înţelepciune şi spre dispreţuirea celor din

viaţa aceasta, cum pot pătimirile mucenicilor, vestind cu glas mai strălucitor decât al trâmbiţei

şi arătând tuturor prin fapte mărimea răsplătirii pentru ostenelile de aici şi covârşirea darurilor

primite 182 . Pe cât păleşte cuvântul înaintea faptei, pe atât şi cele spuse de noi pălesc în faţa

învăţăturii acestor sfinţi.

3. Când vii aici, iubite, şi cugeţi cu mintea că tot poporul acesta se avântă să alerge cu

atâta râvnă ca să sărute pulberea [de pe mormânt] şi să primească binecuvântarea 183 de aici,

cum nu-ţi vei înălţa mintea şi nu vei râvni să arăţi acelaşi zel cu al mucenicului, încât şi tu

însuţi să fii învrednicit de aceleaşi răsplătiri? Ia gândeşte-te, dacă se bucură aici de atâta cinste

din partea noastră, a celor împreună robi cu ei, de câtă îndrăzneală se vor bucura din partea

Stăpânului în Ziua cea înfricoşată, când vor lumina mai strălucitor decât razele soarelui?!

179 Termenul teologic, derivat din cel grec, este pronie.

180 Experienţa lucrurilor duhovniceşti, primite prin simţuri, ne poate transforma lăuntric. Dar condiţia esenţială a

acestei transformări este dată de dispoziţia interioară cu care ne raportăm la cele duhovniceşti. Întreaga cateheză

accentuează necesitatea şi importanţa dispoziţiei lăuntrice cu care ne raportăm la cele sfinte. De atenţia cu care

stăm la slujbe şi ne facem rugăciunile în particular, şi, simplu spus, de orice faptă şi cugetare, depinde creşterea

noastră duhovnicească.

181 Eficacitatea harului dumnezeiesc depinde de trezvia noastră, altfel ne putem împărtăşi şi frecventa Biserica de

mii de ori, putem merge de zeci de ori în pelerinaje la moaştele sfinţilor, fără să realizăm nici un progres.

182 În sfintele moaşte se vădesc realitatea şi adevărul cuvintelor lui Hristos.

183 Dăm un text paralel din Omilia despre mucenici, oferit de editorul francez, în legătură cu practicile de la

mormintele martirilor. Acelaşi editor crede că această binecuvântare se referă la uleiul binemirositor ce ieşea din

trupurile sfinte: „nu numai osemintele mucenicilor, ci şi mormintele lor şi raclele revarsă multă binecuvântare. Ia

ulei sfânt şi unge-ţi tot trupul, limba, buzele, gâtul, ochii, şi niciodată nu vei cădea în pierzarea beţiei. Căci

uleiul, prin buna lui mireasmă, îţi aminteşte de luptele mucenicilor... şi este bine venit pentru bolile sufletului”

(P. G. 50, 664). Observăm că materia se poate personaliza, făcându-se mijlocitoare între credincios şi persoana sfântului.

„Căci atunci - zice - vor lumina drepţii ca soarele” (Matei 13, 43).

4. Ştiind marea lor îndrăzneală, către ei să alergăm pururea şi să le primim ajutorul.

Căci dacă oamenii care au îndrăzneală la împăratul pământesc pot să-i folosească cu multe pe cei ce aleargă la ei, cu mult mai mult sfinţii aceştia care au dobândit îndrăzneală înaintea

Împăratului ceresc, prin pătimirile lor, ne ajută nespus, numai să aducem şi noi ceva din

partea noastră. Şi atunci poate să ne fie de folos mai cu seamă ajutorul lor, când nu suntem

delăsători, ci ne preocupăm şi noi cu căldură, prin perseverenţă şi prin grija faţă de modul de

viaţă, să atragem asupra-ne iubirea de oameni a Stăpânului.

5. Ca la nişte doctori duhovniceşti să alergăm fără încetare la aceştia. Căci pentru aceasta ne-a lăsat bunul Stăpân trupurile lor: ca, venind aici cu o bună dispoziţie a sufletului şi

sărutându-le, să primim vindecarea deplină şi a neputinţelor sufleteşti şi a celor trupeşti. Căci dacă venim cu credinţă, fie de avem vreo patimă sufletească, fie trupească, ne întoarcem

înapoi, după ce-am primit o vindecare pe măsură 184 .

6. În cazul pătimirilor trupeşti, adesea, poate că ne ducem departe ca să dăm de vreun

medic şi cheltuim bani şi născocim multe altele care ar putea să-l convingă să-şi pună în joc

toată ştiinţa şi să ne găsească alinare suferinţei. Aici, însă, nu avem nevoie de nimic din toate

acestea: nu tu călătorii lungi, nu tu osteneală, nici consultaţii repetate, nici cheltuială a banilor,

ci ajunge să aducem o credinţă sinceră, să vărsăm lacrimi fierbinţi împreunate cu trezvia

sufletului 185 şi pe dată găsim vindecare sufletului şi dobândim tămăduire trupului.

7. Ai văzut putere a doctorilor? Ai văzut nobleţe? Ai văzut meşteşug neînvins de boli?

Căci, adeseori, în cazul pătimirilor trupeşti, îndărătnicia bolii a biruit meşteşugul doctorului.

Aici, însă, nu se poate vedea vreodată aşa ceva, ci, dacă ne apropiem cu credinţă, îndată şi

culegem folosul. Şi nu te minuna, iubite! Căci iubitorul de oameni Stăpân - fiindcă au răbdat

toate pentru El şi pentru mărturisirea Lui, şi goi fiind, s-au împotrivit păcatului până la sânge -

vrând şi prin aceasta să-i arate mai strălucitori şi să sporească mai mult cinstea lor, chiar în

viaţa aceasta stricăcioasă, spre a lor cinstire împarte daruri cu prisosinţă celor ce se apropie cu

credinţă.

8. Şi că nu sunt doar vorbe cele spuse de noi, stă mărturie cercarea faptelor. Şi ştiu că

înşivă le veţi spune şi le veţi mărturisi. Căci ce femeie, fiindu-i soţul plecat şi necăjind-o

suferinţa despărţirii, dacă a venit aici şi a adus prin sfinţii mucenici implorare Stăpânului

tuturor, nu l-a întors mai repede din îndelungata călătorie? Iar alta, văzându-şi copilul în

ghearele unei cumplite boli şi rupându-i-se inima, dacă a venit rugătoare aici şi, vărsând

lacrimi fierbinţi, i-a îmboldit pe sfinţii aceştia, pe încununaţii lui Hristos, să mijlocească

pentru ea, cum nu a încetat pe dată boala şi nu s-a însănătoşit cel aflat în neputinţă 186 ?

9. Şi mulţi, încurcându-se în situaţii fără ieşire şi văzând primejdii grele atârnând

asupra lor, au venit aici rugători, şi printr-o rugăciune încordată 187 au scăpat de ispita tuturor

acelor grozăvii. Dar ce vorbesc eu de boli trupeşti şi de situaţii fără ieşire? Mulţi posedaţi de

diavol şi stăpâniţi de patimi sufleteşti, venind la aceşti doctori duhovniceşti, aducându-şi

aminte de greşelile proprii şi dezvăluindu-şi prin cuvânt rănile lor, au primit de aici atâta

mângâiere, că îndată şi-au venit în simţiri şi şi-au uşurat conştiinţa şi s-au întors acasă plini de

184 Gradul de tămăduire depinde de credinţă şi dispoziţia sufletească cu care venim.

185 Condiţie esenţială a oricărui act creştinesc.

Sfântul Ioan transformă cazuri concrete, binecunoscute credincioşilor de atunci, în paradigme

comportamentale (n. ed. fr).

186 Importante nu sunt persoanele care au avut parte de binecuvântarea mucenicilor, ci

cum ne raportăm noi la sfinţi, având modelele acelor persoane.

187 Nu crispată, ci tensionată; o rugăciune în care toate puterile sufletului şi toată atenţia era îndreptată spre

mucenic, fără a da loc vreunei alte preocupări.

totala încredinţare [a iertării lor].

10. Ca pe nişte izvoare duhovniceşti ce pot revărsa bogăţie de ape, aşa ne-a dăruit

Dumnezeu mormintele sfinţilor mucenici. Şi precum izvoarele naturale dau din belşug apă

tuturor celor care vor să scoată, şi cât este de mare găleata celui ce vrea [s-o umple], atâta şi

scoate, la fel se întâmplă şi cu aceste izvoare duhovniceşti. Căci şi aceste izvoare sunt

deschise tuturor şi nu fac nici o deosebire între persoane, ci fie de este bogat, fie sărac, fie rob,

fie liber, fie bărbat, fie femeie atât primeşte din aceste ape dumnezeieşti, câtă ardoare se

preocupă să aducă 188 .

11. Ceea ce este acolo găleata pentru a scoate apă sunt aici mintea şi ardoarea aprinsă

şi ruga cu trezvie. Cel ce se apropie astfel, îndată dobândeşte mii de bunătăţi: harul lui Dumnezeu în chip nevăzut îi uşurează conştiinţa, îi dă multă încredinţare 189 şi îl pregăteşte să

se desprindă de pământ şi să se avânte spre cer. Căci se poate, ca şi în trup fiind, să nu aibă

nimic comun cu pământul, ci să-şi îndrepte dorinţa spre 190 toate cele din cer şi să scruteze

neîncetat cele de acolo.

12. De aceea şi Pavel a zis oamenilor legaţi de trup şi care-şi duceau viaţa în mijlocul

lumii, îngrijindu-se de femei şi copii: „cele de sus cugetaţi-le” (Coloseni 3, 1). Apoi, ca să învăţăm ce vrea să spună acest îndemn şi ce înseamnă „a cugeta la cele de sus”, a adăugat:

„unde Hristos şade de-a dreapta Tatălui” (Coloseni 3, 2). Acelea - zice - vreau să le cugetaţi,

care pot să vă mute gândul acolo, care vă înalţă din lucrurile pământeşti. „Căci şi cetatea

voastră este în ceruri” (Fil. 3, 20). Acolo v-aţi înscris - zice - acolo sârguiţi-vă să vă mutaţi

toată mintea, şi acelea sfătuiţi-vă 191 să le faceţi, care vor putea să vă facă vrednici de acea

cetăţenie.

13. Şi ca să nu socotim că el a rânduit ceva cu neputinţă şi care să depăşească firea

noastră, repetă îndemnul şi zice: „Cele de sus cugetaţi-le, nu cele de pe pământ” (Coloseni 3,

2). Ce vrea să ne înveţe? Nu pe acestea le cugetaţi - zice - care sunt vrednice de pământ! Dar care sunt cele vrednice de pământ? Cele care nu au nimic statornic, cele care mai înainte de a se arăta se risipesc, cele care nu au nici o temelie, nici ceva nemişcat, cele care se sfârşesc o dată cu viaţa aceasta, cele care mai înainte de a înflori se ofilesc, cele supuse stricăciunii. De acest fel sunt toate cele omeneşti, că-i spui bogăţie, putere, slavă, frumuseţe a trupului sau

orice bunăstare în viaţa aceasta.

14. De aceea se şi folosesc de astfel de cuvinte, când zice „nu cele de pe pământ”, prin

substantivul „pământ” vrând să ne arate nimicnicia lor. Aşadar, nu cugetaţi acestea - zice -, ci

cele de sus. În locul celor de pe pământ, în locul celor ieftine şi trecătoare, cugetaţi cele de

sus, cele din ceruri, cele nemişcate, cele care dăinuie în veac, cele ce se văd cu ochii credinţei,

cele ce nu au sfârşit, cele care nu cunosc succesiunea 192 , cele care nu au hotar. Către acelea

vreau să vă întoarceţi gândul pururea. Căci meditarea la acestea vă desprinde de pământ şi vă

mută la cer.

15. De aceea şi Hristos a zis: „Unde este comoara omului, acolo este şi inima lui”

188 Câtă credinţă, nădejde şi dragoste este dispus să investească în relaţia cu Dumnezeu.

189 O stare de încredere, de certitudine, de siguranţă, stare simţită de un astfel de om, nu înţeleasă intelectual.

190 Literal: să-şi imagineze toate cele din cer. Toate dorinţele noastre pământeşti ne sunt induse prin simţuri.

Apoi, având o oarecare experienţă a lucrurilor dorite, ne aprindem şi mai tare pofta către ele, preocupându-ne

neîncetat mintea cu întipăririle lor ce s-au impregnat în imaginaţia noastră. Un proces analog (nu identic!) este şi

în acest caz. Că acesta este înţelesul lui „a imagina” (şi nu cel peiorativ, analizat în Filocalie), dau mărturie

următoarele paragrafe.

191 Fiecare se poate sfătui cu Dumnezeu fie prin rugăciune, în conştiinţa sa, fie prin discuţii cu alţii.

192 Perpetuarea existenţei prin forme derivate din ele şi care le poartă bagajul informaţional mai departe.

(Matei 6, 21). Căci sufletul, când primeşte să cugete înlăuntrul minţii sale la acele negrăite

bunătăţi, ca de nişte lanţuri se dezleagă de trup şi se înalţă, în fiecare zi zugrăvindu-şi 193

bucuria acelora. Şi nu mai poate primi în gândul lui cele de pe pământ, ci pe toate ca pe vis şi

umbră le trece cu vederea şi tot gândul lui tinde neîncetat într-acolo, numai pe acelea socotind

să le vadă prin ochii credinţei şi în fiecare clipă arzând de nerăbdare să se împărtăşească de

ele.

16. Să ascultăm de îndemnul acestui fericit şi minunat dascăl al lumii, de educatorul

cel bun, de grădinarul sufletelor noastre, şi să cugetăm cele ce ne-a sfătuit. Căci astfel vom putea să ne bucurăm şi de cele de aici şi de cele din viaţa viitoare 194 . Dacă le căutăm pe acelea

mai întâi, şi acestea ni se vor adăuga. Căci zice: „Căutaţi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea

Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33). Dumnezeu ne-a făgăduit că ne dă cu spor

cele de aici. Aşadar, să nu le căutăm pe acestea mai întâi, ca nu cumva făcând împotriva

îndemnului Stăpânului, să ne lipsim de amândouă. Căci Stăpânul nu aşteaptă undeva sus, ca

noi să-I aducem aminte şi doar atunci să ne dea darurile din partea Lui. Ştie El de ce avem

nevoie, mai înainte să-I cerem noi. Deci, dacă vede că ne sârguim pentru acelea, ne dăruieşte

şi bucuria acelora şi ne oferă cu multă prisosinţă şi pe acestea [de aici], pe care a făgăduit să

ni le reverse cu adaos. Să căutăm dar, vă rog, mai întâi cele duhovniceşti şi să cugetăm cele de

sus, iar nu cele de pe pământ, ca să avem parte şi de acelea şi să ne bucurăm şi de acestea.

17. Fiindcă şi aceşti sfinţi mucenici - deoarece au cugetat cele de sus şi au dispreţuit

cele de pe pământ şi le-au căutat pe acelea - au avut parte şi de acelea şi se bucură în fiecare zi

şi de cinstea de aici, chiar dacă nu au nevoie de aceasta 195 , o dată ce au dispreţuit-o. Dar

pentru folosul nostru primesc ei cinstea din partea noastră, chiar neavând nevoie de ea, pentru

ca noi să putem primi rodul binecuvântării lor.

18. Şi ca să vezi cât au dispreţuit toate cele din viaţa aceasta ca să poată avea parte de

acele bunătăţi nemuritoare, ia gândeşte-mi-te, iubite, că priveau cu ochii trupeşti pe tiran

aprinzând focul şi ascuţindu-şi colţii mai cumplit decât un leu furios, încingând flacăra şi

tigăile de prăjit şi căldările de fiert şi făcând orice ca să învăluie şi să biruie gândul lor. Dar

aceştia, lepădând toate cele pământeşti, priveau cu ochii credinţei împărăţia cerurilor şi pe

îngerii ce stăteau de faţă şi îşi aduceau în minte 196 acele negrăite bunătăţi.

19. Şi, mutându-şi cugetul acolo, nu s-au mai întors către nimic din cele văzute. Şi privind la mâinile călăilor sfâşiindu-le trupurile, şi la focul acesta material, şi la cărbunii

fremătând aprinşi, ei îşi zugrăveau focul gheenei, şi aşa întărindu-şi gândul, se avântau spre

acele grozăvii, neluând în seamă durerea de aici ce se cuibăreşte în trup, ci râvnind doar

veşnica odihnă. Şi cugetând cele de sus, după îndemnul fericitului acestuia, au străbătut până

unde Hristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu. Şi nu s-au încurcat cu nimic din cele văzute, ci pe toate le-au trecut cu vederea, socotindu-le ca pe un vis şi umbră, din pricină că gândul lor era întraripat de dorirea celor ce vor veni.

20. De aceea şi fericitul acesta, ştiind tăria unui asemenea sfat, a zis: „Cele de sus

cugetaţi-le, unde Hristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu” (Coloseni 3, 1). Ai văzut priceperea dascălului, unde i-a înălţat deodată pe cei care se încred în el? Căci pătrunzând dincolo de Îngeri, Arhangheli, Scaune, Domnii, Începătorii, Stăpânii, de toate acele Puteri

nevăzute, de Heruvimi şi Serafimi 197 , a dus chiar lângă tronul Împăratului cugetele celor

193 Literal, „închipuindu-şi”.

194 Lumea de aici nu este rea, dar de ea ne putem împărtăşi cu folos doar prin harul lui Dumnezeu.

195 De cinstirea din lumea aceasta.

196 Literal, „îşi închipuiau”.

197 Demnă de remarcat este nota editorului francez, care observă că cele nouă cete îngereşti nu sunt o invenţie a Sfântului Dionisie Areopagitul, ci sunt un loc comun în Biserica veche.

credincioşi. Şi pe cei ce umblă pe pământ i-a înduplecat, prin învăţătura sa, să se desprindă de

lanţurile trupului şi să zboare până îşi vor opri mintea lângă Însuşi Stăpânul tuturor.

21. Şi ca să nu socotească iarăşi cei ce aud acestea, că sfatul îi depăşeşte şi că nu pot fi

cu putinţă cele poruncite şi că este peste puterea omenească să dobândeşti un asemenea cuget,

după ce zice „cele de sus cugetaţi-le, nu cele de pe pământ”, a adăugat: „căci aţi murit”. O, ce suflet înflăcărat? Ce dor către Dumnezeu? Când zice „căci aţi murit” este ca şi cum ar spune:

Ce mai aveţi de acum în comun cu viaţa aceasta? Pentru ce căscaţi gura la lucrurile

pământeşti? Aţi murit, adică sunteţi morţi faţă de păcat, v-aţi lepădat o dată de viaţa aceasta!

22. Apoi, ca să nu fie tulburaţi cei ce aud „aţi murit”, a adăugat îndată: „şi viaţa voastră este ascunsă împreună cu Hristos în Dumnezeu”. Viaţa voastră -zice- acum nu se

arată, căci este ascunsă. Aşadar, în treburile vieţii de acum să nu lucraţi ca nişte vii, ci fiţi ca

nişte morţi. Ia spune-mi, unul care s-a dus din viaţa aceasta mai lucrează el ceva în cele de

aici? Nicidecum! Tot astfel - zice - şi voi morţi să fiţi, ca unii ce prin botez aţi murit o dată

păcatului. Şi de aici urmează că nu mai aveţi nimic comun cu patimile trupului şi cu lucrurile

pământeşti! Căci „omul nostru cel vechi a fost răstignit şi îngropat prin botez” (Romani 6, 6).

Nimic din cele de pe pământ să nu mai faceţi, nici să nu vă purtaţi ca nişte vii în lucrurile de

acum. Fiindcă viaţa voastră acum este ascunsă şi nearătată [ochilor] necredincioşilor, dar va fi

o vreme când se va arăta. Acum nu este vremea voastră! Deci, o dată ce sunteţi morţi, să nu

mai vreţi să cugetaţi cele de pe pământ. Căci mărimea virtuţii voastre se va arăta mai ales

atunci când, biruind cugetul trupului, vă faceţi morţi faţă de lume 198 şi rămâneţi aşa faţă de

toate cele lumeşti 199 .

23. Să audă acestea şi cei ce au fost învredniciţi de curând de darul botezului şi noi

toţi, care ne-am împărtăşit de acest har mai demult, şi să primim sfatul dascălului lumii şi să

luăm aminte, cum vrea el să fie cei ce s-au împărtăşit o dată de Sfintele Taine, cât de

înstrăinaţi să fie de viaţa aceasta! Aceasta nu înseamnă că trebuie să locuiască undeva în

afară şi departe de lumea aceasta 200 , ci, vieţuind în mijlocul ei, să nu se deosebească cu nimic

de cei ce sunt departe, ci să lumineze precum stelele şi să arate, prin fapte, necredincioşilor

că ei s-au mutat în altă cetate şi nu au nimic comun cu pământul şi cu lucrurile pământeşti. 201

24. Şi după cum prin hainele strălucitoare atrageţi acum privirile tuturor spre voi, şi

covârşitoarea curăţie a sufletelor voastre este exprimată şi prin strălucirea veşmintelor, aşa şi

de acum încolo - şi voi, care aţi fost învredniciţi acum de dar, şi noi, toţi care ne-am împărtăşit

deja de aceeaşi cinste ca şi voi - drept este ca să ne arătăm înaintea tuturor prin cea mai înaltă

vieţuire şi să luminăm ca o lumină pe toţi care ne privesc. Căci haina aceasta duhovnicească,

dacă am vrea să-i păstrăm strălucirea, pe măsură ce trece timpul, mai strălucitoare îşi trimite

lumina şi devine mai orbitoare, ceea ce nu se poate întâmpla niciodată cu hainele materiale.

Căci şi dacă ne îngrijim în fel şi chip de ele, se uzează în timp şi se învechesc, ori sunt

mâncate de molii şi multe altele strică hainele acestea materiale. Dar haina virtuţii, dacă ne

sârguim şi noi să facem cele din partea noastră, nici pată nu primeşte vreodată, nici nu se

învecheşte, ci pe cât trece vremea, pe atât frumuseţea mai mult îi sporeşte şi se face mai

strălucitoare şi împrăştie mai multă lumină.

198 Sensul este deci: morţi pentru toate obiceiurile şi exigenţele vieţii biologice, pătimaşe, lumeşti.

199 Important nu este că am murit o dată faţă de lume prin botez, ci să rămânem neîncetat morţi faţă de păcat.

200 Între pustnici şi cei din lume n-ar trebui să existe nici o diferenţă.

201 A se vedea şi Epistola către Diognet, Scrierile Părinţilor Apostolici, col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, vol.

1, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, volum reeditat cu titlul Scrierile Părinţilor Apostolici, EIBMBOR, Bucureşti,

1995, pp. 409 - 420. Colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti (30 volume) este disponibilă în format digital pe

CD-ul Bibliotheca Patrum editat de grupul Apologeticum. Pentru amănunte vezi la http://apologeticum.net (Nota Apologeticum).

25. Ai văzut calitatea hainei? Ai văzut strălucirea veşmântului, cum rezistă timpului

fără să fie întunecată de învechire? Ai văzut frumuseţe ce se păstrează fără meşteşuguri 202 ? Să ne sârguim deci, vă rog, să păzim această frumuseţe neveştejită şi să învăţăm cu amănunţime

care sunt cele ce pot păzi strălucirea acestei frumuseţi. Care sunt acestea? Mai întâi de toate,

rugăciunea încordată şi mulţumirea 203 pentru cele deja primite şi implorarea ca să fie păzite în

siguranţă cele dăruite. Aceasta este mântuirea noastră, acesta, leacul sufletelor noastre,

aceasta, tămăduirea patimilor ce se nasc în suflet. Rugăciunea este zidul credincioşilor,

rugăciunea e arma noastră cea nebiruită, rugăciunea e curăţirea sufletelor noastre, rugăciunea

e răscumpărarea păcatelor noastre, rugăciunea este pricina a mii de bunătăţi. Căci rugăciunea nu este nimic altceva decât convorbire cu Dumnezeu şi intimitate cu Stăpânul tuturor. Cine ar putea deci să fie mai fericit decât cel ce se învredniceşte neîncetat de vorbirea [tainică] cu

Stăpânul?

26. Şi ca să înveţi cât de mare bunătate este rugăciunea, ia gândeşte-mi-te la cei ce se

agită pentru lucrurile vieţii de acum şi care nu se deosebesc cu nimic de nişte umbre. Aceştia, când văd pe cineva că este foarte apropiat împăratului pământesc, oare nu-l socotesc un om de seamă şi-l preafericesc şi îl măgulesc, admirându-l ca pe unul ce s-a învrednicit de cea mai înaltă cinste? Iar dacă unul ca acesta, când discută cu împăratul - care este şi el om - deşi se întreţine în chestiuni lumeşti şi în lucruri trecătoare, este socotit atât de important, ce s-ar putea spune despre cel ce este învrednicit să discute cu Dumnezeu nu despre lucruri pământeşti, ci despre lăsarea păcatelor, despre iertarea greşelilor, despre paza celor deja încredinţate 204 , despre cele ce vor fi primite [în veacul viitor], despre bunătăţile veşnice? Unul ca acesta este mai fericit decât cel ce poartă coroană, dacă prin rugăciunea sa atrage

bunăvoinţa de sus.

27. Rugăciunea poate, mai mult decât orice altceva, să ne păstreze neîncetat strălucirea

acestei haine duhovniceşti. Şi, împreună cu ea, şi milostenia prisositoare - capul bunătăţilor

noastre şi mântuirea sufletelor noastre. Căci această înjugare a rugăciunii şi milosteniei ne

poate aduce de sus mii de bunătăţi, ne poate stinge focul păcatelor şi ne poate da multă

îndrăzneală. Prin acestea două, şi cererile lui Corneliu au ajuns la cer. De aceea a şi auzit de la

înger: „Rugăciunile şi milosteniile tale s-au urcat spre pomenire înaintea lui Dumnezeu”

(Fapte 10, 4).

28. Ai văzut pe cel ce şi-a petrecut toată viaţa în oaste câtă îndrăzneală a dobândit din

acestea? Să audă şi soldaţii şi să înveţe că nu există nici o piedică spre virtute pentru cel ce

vrea să fie treaz, ci se poate ca purtând şi hlamidă şi femeie şi îngrijindu-te de copii, având şi

bătaie de cap pentru slugi şi având şi funcţii publice, să te sârguieşti spre virtute. Căci şi minunatul acesta, purtând hlamidă şi centură şi fiind mai mare peste ostaşi - fiindcă era sutaş -

deoarece a vrut [cu tot dinadinsul] şi a fost treaz şi neadormit, iată de câtă purtare de grijă de

sus s-a învrednicit. Şi ca să-ţi fie foarte limpede că harul cel de sus atunci se coboară asupra

noastră, când aducem mai întâi cele din partea noastră, ia aminte la situaţia acestuia. Căci după ce a făcut el multe şi prisositoare milostenii şi s-a nevoit în rugăciuni încordate,

rugându-se pe la ceasul al nouălea, i-a stat îngerul înainte şi i-a zis: „Cornelie, rugăciunile tale

şi milosteniile s-au suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu”.

202 Învăţătura şi harul lui Hristos nu necesită înnoiri şi adaptări, ci trăire. Dorinţa schimbării vădeşte şubrezenia unei învăţături. Faptul că astăzi încercăm să actualizăm credinţa şi nu să o trăim ne face şi mai vinovaţi în ochii

contemporanilor. Doar faptul că nu o trăim cu adevărat ne determină să o recosmetizăm, şi aceasta pentru că nu

i-am văzut adevărata frumuseţe.

203 Euharistia. Credem că această mulţumire nu are doar un aspect personal, ci ea se referă şi la Sfânta Liturghie.

204 Încredinţate omului de Dumnezeu, prin botez şi prin virtuţile făptuite după botez.

29. Să nu trecem cu uşurinţă peste ceea ce s-a spus, ci să cugetăm cu multă luareaminte

la virtutea bărbatului şi apoi la iubirea de oameni a lui Dumnezeu, cum Acesta nu trece

cu vederea pe nimeni, ci, unde vede suflet treaz, acolo şi împarte cu prisosinţă harul Lui.

Soldat era acest om, fără nici o învăţătură, având treburi lumeşti, fiind în fiecare zi tras

încoace şi-n colo de mii de probleme. Dar nu-şi cheltuia viaţa în banchete, beţii şi mese

încărcate, ci în rugăciuni şi milostenii. Şi arăta de la sine atâta râvnă şi aşa 205 stăruia în

rugăciuni şi făcea cu mărinimie milostenii încât s-a aflat vrednic de o asemenea vedenie.

30. Unde sunt acum cei ce stau la mese îmbelşugate şi varsă mult vin şi se desfată în

petreceri, care adesea nu voiesc să se roage nici înainte de masă, nici să mulţumească după, ci

cred că le este îngăduit să facă toate fără primejduire fiindcă sunt în funcţii înalte şi în oaste şi

poartă hlamidă şi centură? Să se uite la acest Corneliu care stăruia în rugăciuni, care făcea

milostenii cu prisosinţă, şi să se ruşineze!

31. Dar, de bună seamă, că acesta nu este doar acelora dascăl, ci şi nouă tuturor: şi

celor care au ales viaţa călugărească şi celor care sunt prinşi în misiunea publică a Bisericii.

Căci cine dintre noi se poate lăuda vreodată, fie că a avut atâta stăruinţă la rugăciune, fie că a fost aşa de generos în milostenii, încât să fie vrednic de o asemenea vedenie? De aceea, vă rog, chiar dacă înainte nu [am făcut-o], însă măcar acum să-l urmăm toţi cu sârguinţă: şi

ostaşii, şi cetăţenii simpli, şi cei ce s-au învrednicit de atâtea daruri. Şi să nu fim mai prejos

decât cel cu hlamidă şi centură, care a arătat atâta virtute. Fiindcă doar atunci vom putea şi noi

să păstrăm neveştejită frumuseţea acestei haine duhovniceşti, când vom face cu multă luareaminte

şi sârguinţă aceste două virtuţi 206 .

32. Şi, dacă vreţi, putem adăuga acestora şi altele care pot să desăvârşească paza şi

nestricăciunea acestei haine: întreaga înţelepciune şi curăţie. „Urmăriţi pacea - zice apostolul -

şi curăţia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12, 14). Şi pe aceasta s-o

urmăm fără abatere, în fiecare clipă cercetându-ne gândurile şi neîngăduind ca sufletul să

primească vreo pată sau întinăciune din simţămintele 207 rele.

33. Fiindcă, dacă astfel ne vom curăţi mintea noastră şi întreaga sârguinţă o vom îndrepta către acest lucru, ne vom depărta mai uşor şi de alte patimi şi aşa, puţin câte puţin,

vom ajunge la însăşi culmea virtuţii. Şi, punându-ne deoparte încă de aici îndestulătoare

merinde duhovniceşti, ne vom putea învrednici şi de acele negrăite daruri, gătite deja celor ce-L iubesc pe El. De care, fie ca noi toţi să avem parte cu harul şi cu iubirea de oameni a

Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care Tatălui şi Duhului Sfânt slavă, putere şi

cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

205 Textul permite interpretarea lui „aşa” nu neapărat cantitativ, ca perioadă de timp - căci spune Sfântul Ioan că

sutaşul avea nenumărate îndatoriri de îndeplinit - ci, mai degrabă, calitativ. Corneliu avea un mod special de a se

rupe de cele din jur şi a-şi aţinti mintea la Dumnezeu.

206 Rugăciunea şi milostenia.

207 Gânduri, sentimente, pofte, etc.

Urările de bun venit ale aceluiaşi şi lauda celor care

au venit din împrejurimile Antiohiei.

Că toţi drepţii, primind făgăduinţe materiale,

au cugetat cele înţelegătoare în locul celor materiale,

iar noi, dimpotrivă, primind făgăduinţa celor înţelegătoare, stăm gură-cască la

cele materiale.

Şi că se cuvine ca şi dis-de-dimineaţă şi seara să ne sârguim să facem în Biserică

rugăciune şi mărturisire.

Către neofiţi

1. Îndeajuns v-au hrănit cu bunătăţi bunii voştri dascăli în zilele care s-au scurs şi v-aţi

bucurat neîncetat de îndemnul lor duhovnicesc şi v-aţi împărtăşit de bogată binecuvântare de

la moaştele sfinţilor mucenici. Haideţi dar, astăzi - fiindcă mai strălucită au făcut serbarea cei

ce s-au strâns de prin împrejurimi - ca şi noi să le punem înainte o masă duhovnicească mai

bogată, încărcată de multă dragoste, după cum şi ei au arătat faţă de noi. Aşadar, dăruindu-le

această răsplată, după ce am primit din parte-le iubitoarea dispoziţie faţă de noi, să ne sârguim

la rându-ne să arătăm omenie faţă de ei. Căci dacă ei nu s-au dat în lături să bată atâta cale, ca

prin prezenţa lor să ne aducă multă bucurie, cu mult mai mult este drept ca noi să le punem

înainte astăzi mai bogată hrană duhovnicească, încât, luând merinde îndestulătoare, aşa să se

întoarcă de aici la casele lor.

2. Căci sunt fraţii noştri şi mădulare ale trupului Bisericii. Îmbrăţişându-i ca pe nişte

mădulare ale noastre, să arătăm dragoste sinceră faţă de ei şi să nu ne uităm că au un alt fel de

a grăi, ci să scrutăm cu băgare de seamă filosofia sufletului lor. Să nu privim la faptul că

vorbesc mai simplu, ci să pricepem adâncimea gândului lor. Să cugetăm că cele pe care noi ne

sârguim să le învăţăm, filosofând prin cuvinte, ei le arată prin fapte, plinind prin lucrare legea

apostolică, care porunceşte să ne dobândim hrana de fiecare zi prin munca braţelor.

3. Căci l-au ascultat pe fericitul Pavel, care zice: „Să ne ostenim, lucrând cu braţele

proprii” (I Cor. 4, 12). Şi iarăşi: „Căci pentru nevoile mele şi ale celor ce sunt cu mine aceste

mâini au robit” (Fapte 20, 34). Şi sârguindu-se ei să plinească acestea cu însăşi fapta, vorbesc

[astfel] o limbă mai clară decât cea din cuvinte, arătându-se prin lucrare vrednici şi de

fericirea din partea lui Hristos. Căci El zice: „Fericit cel ce face şi învaţă” (Matei 5, 19).

Fiindcă atunci când învăţătura călăuzeşte prin fapte, nu mai este nevoie de educarea prin

cuvinte. Ai putea vedea în fiecare din cei care stau lângă Sfântul Altar şi citesc legea

dumnezeiască şi îi învaţă pe ascultători un ostenitor asemenea celui ce se îngrijeşte de pământ.

Şi ceea ce face ţăranul când trage cu plugul şi despică brazdele pământului, şi aruncă

seminţele, şi le sădeşte în sânurile acestuia, aceasta face şi cel ce mânuie plugul învăţăturii,

sădind în sufletul ucenicilor sămânţa dumnezeieştilor învăţături.

4. Aşadar, nu cumva cătând doar la înfăţişarea şi graiul lor, să le trecem cu vederea

virtutea, ci să scrutăm cu luare aminte viaţa lor îngerească, petrecerea lor cea înţeleaptă. Căci toată desfătarea şi îmbuibarea a fost alungată de către aceştia. Şi nu numai acestea, ci şi orice

altă moliciune care bântuie prin cetăţi. Iar ei doar atât se hrănesc cât să le fie de-ajuns spre întreţinerea vieţii 208 , iar tot restul timpului îşi îndeletnicesc mintea cu cântări de laudă şi

rugăciuni neîntrerupte, imitând prin aceasta petrecerea îngerească.

5. Şi precum acele puteri netrupeşti au o singură lucrare: să laude pururea prin cântări

pe Făcătorul tuturor, la fel şi aceşti minunaţi bărbaţi, dând trupului trebuinţa sa - căci trăiesc

în trup - petrec restul timpului în cântări de laudă şi în rugăciuni. Renunţând la închipuirile

lumeşti, se sârguiesc, printr-o vieţuire înaltă, să-i aducă la propria lor trăire pe cei ce iau

aminte la ei. Deci cine ar putea să-i fericească în chip vrednic pe aceştia, căci neavând nici o

educaţie din afară 209 , sunt şcoliţi în adevărata înţelepciune, arătând că plinesc prin faptă acel

cuvânt apostolic: „cel nebun pentru Dumnezeu este mai înţelept decât oamenii” (I Cor. 1, 25).

6. Fiindcă dacă priveşti la acest ţăran simplu, care nu ştie altceva decât lucrul şi

îngrijirea pământului, nu-ţi poate spune nici o vorbă despre cele ale vieţii de aici, dar

întraripându-şi mintea spre bunurile păstrate în ceruri, ştie să filosofeze despre acele bunuri

negrăite. Şi ştie 210 în amănunţime cele pe care filosofii - care fiindcă poartă barbă şi toiag

cugetă lucruri măreţe - nici măcar nu şi le-au putut închipui vreodată. Oare nu este aceasta o

strălucită dovadă a puterii lui Dumnezeu? Spune-mi, de unde altundeva au aceştia o asemenea

filosofie despre virtute, că iau aminte nu la cele văzute, ci pun mai presus de cele arătate şi

pipăibile pe cele nevăzute şi nearătate şi care sunt nădăjduite? Căci aceasta este credinţa, când

cineva pe cele făgăduite de Dumnezeu - chiar dacă nu sunt văzute cu aceşti ochi trupeşti - le

socoate mai vrednice de crezare decât cele văzute, ce zac sub ochii noştri materiali.

7. Aşa s-au pregătit toţi drepţii, şi au fost învredniciţi de acele bunătăţi negrăite. Aşa patriarhul Avraam, când a fost vestit de Stăpân, a trecut cu vederea neputinţa firii omeneşti şi

şi-a aţintit toată mintea spre puterea Celui Ce i-a dat făgăduinţa. De aceea se şi spune în

Sfânta Scriptură „a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit spre dreptate” (Romani 4, 3).

De aceea, auzind de la început „ieşi din pământul tău şi din neamul tău şi din casa tatălui tău

şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta” (Facerea 12, 1), cu multă căldură 211 s-a supus şi ceea

ce a fost poruncit a adus în faptă: a părăsit pământul unde îşi avea cortul şi a plecat, neştiind

unde se va statornici. Şi a cinstit mai mult decât cele văzute şi sigure porunca Stăpânului şi nu

numai că nu a iscodit-o şi nu şi-a tulburat cugetul, ci, privind la vrednicia Celui Ce a poruncit,

a trecut cu vederea toate piedicile omeneşti şi tot gândul lui era unul singur: să nu lase nimic

deoparte din cele poruncite.

8. Acestea s-au întâmplat nu numai pentru cel drept, ca să-i fie arătată mărimea

credinţei, ci ca să râvnim şi noi patriarhului. Deoarece a văzut buna lui dispoziţie sufletească,

pentru aceea - ca pe un luminător ascuns ce era - a vrut să-l mute în Canaan, încât pe rătăciţii

de acolo, care aveau mintea vătămată încă de întunericul neştiinţei, să-i aducă la înţelesul

dreptei credinţe. Lucru ce s-a şi întâmplat, căci prin acela nu numai palestinienii 212 , ci şi

egiptenii au învăţat despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de el şi despre virtutea

dreptului. Ia uită-te la măreţia sufletului său, cum întraripat fiind de dorul lui Dumnezeu, nu s-a oprit la cele văzute, nici nu a luat aminte doar la cele făgăduite, ci s-a dus cu mintea 213 la

cele viitoare. Dumnezeu i-a făgăduit alt pământ în locul pământului său, atunci când a zis:

„ieşi din pământul tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta”. Iar el, lepădând cele simţite,

s-a avântat spre cele înţelegătoare.

208 Prin urmare, se folosesc de hrană cât să nu-i deranjeze - fie prin exces, fie prin prea mare lipsă - în

preocupările duhovniceşti. Se ştie, din literatura ascetică, faptul că şi prea multa nevoinţă se repercutează negativ

asupra progresului duhovnicesc.

209 Această educaţie era cea dobândită în şcolile păgâne.

210 Le cunoaşte din vedere, nu din deducţii logice.

211 Cu toată hotărârea şi puterea.

212 Filistenii.

213 Literal: „şi-a închipuit”.

9. Vi se par de neînţeles cele spuse? Nu vă tulburaţi! Vă voi arăta cum dreptul,

primind făgăduinţa celor simţite, şi-a îndreptat dorirea către cele înţelegătoare. De unde ştim sigur aceasta? Să-l ascultăm chiar pe Avraam ce spune, sau mai bine pe fericitul Pavel,

dascălul lumii, cel care cunoaşte toate acestea cu amănunţime. Ceea ce spune despre Avraam

nu numai despre el zice, ci despre toţi drepţii. Căci vrând el să-i pomenească pe drepţi - cum

sunt Avraam, Isaac, Iacob - zice: „în credinţă au murit aceştia toţi, fără să aibă parte de

făgăduinţe, ci de departe privindu-le, le-au salutat şi au mărturisit că străini şi călători sunt pe

pământ” (Evrei 11, 13).

10. Ce zici, fericite Pavele? Că nu au primit făgăduinţele? Nu au dobândit oare toată

Palestina? Nu au fost stăpâni ai pământului? Ba da - zice - au căpătat Palestina şi stăpânirea

pământului, dar prin ochii credinţei îşi aţinteau dorirea către altceva. Şi continuă: „căci cei ce

zic acestea arată că îşi caută patrie, şi dacă şi-ar fi amintit de aceea din care au plecat, dacă

aveau vreun prilej, s-ar fi întors în ea. Acum, însă, doresc una mai bună, cea cerească” (Evrei

11, 14-16). Ai văzut dorul lor? Ai văzut ce pofteau? Ai văzut cum ori de câte ori Dumnezeu le

făgăduia cele simţite şi le vorbea de pământuri, ei căutau acea patrie şi o doreau pe cea

cerească? De aceea a şi adăugat: „al cărei Meşter şi Făcător este Dumnezeu” (Evrei 11, 10).

Ai văzut cum doreau cele înţelegătoare şi cum mergeau cu mintea 214 spre acelea care nu se

arată ochilor trupeşti, ci sunt înţelese prin credinţă?

11. Dar aici mi se tulbură mintea şi se amestecă gândurile când văd că noi mergem

contrar tuturor acestora. Căci, după cum aceşti drepţi primind făgăduinţa celor simţite îşi

duceau dorirea către cele înţelegătoare, dimpotrivă, noi primind făgăduinţa celor înţelegătoare

ne zbatem pentru cele simţite şi nu ascultăm de fericitul Pavel, care zice: „cele văzute sunt

trecătoare, cele nevăzute veşnice” (II Cor. 4, 18). Şi iarăşi, arătând altundeva că astfel 215 sunt

cele pregătite de Dumnezeu celor ce-L iubesc, zice: „Cele pe care ochiul nu le-a văzut şi

urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit” (I Cor. 2, 9). Noi însă, chiar după toate

acestea, căscăm gura la cele trecătoare, adică la bogăţie şi la slava —acestei vieţi, la desfătare,

la cinstiri din partea oamenilor. Căci acestea ni se par că sunt luminile acestei vieţi. Am zis „par”, fiindcă nu sunt nimic altceva decât umbră şi vis.

12. Căci această bogăţie adesea nu le rămâne nici până seara celor care cred că o deţin,

ci este precum un fugar răuvoitor care trece de la unul la altul, şi îi lasă goi şi pustii pe cei

care o urmăresc cu multă ardoare. Iar că adesea îi aruncă şi în primejdii de nesuferit pe cei ce

au poftă nesăturată pentru ea ne învaţă însăşi experienţa vieţii. Asemenea este şi slava

omenească. Căci cel ce astăzi e arătat ca strălucit şi însemnat înaintea tuturor, deodată ajunge

lipsit de cinste şi dispreţuit de toţi.

13. Ce ar putea fi mai nimicnic decât acestea care, mai înainte de a se arăta, pier, care

niciodată nu sunt statornice, ci trec atât de repede pe lângă cei ce se agită pentru ele? Căci, după cum niciodată roata carului nu rămâne nemişcată în jurul axului, ci în continuu se

învârte şi se mişcă, acelaşi punct fiind când sus, când jos, aşa este şi cu lucrurile. Uşor de schimbat 216 sunt lucrurile omeneşti şi grabnică le este căderea şi nu au nimic statornic şi

nemişcat, ci toate sunt lesne de abătut şi au multă tragere spre cele potrivnice [firii]. Aşadar

cine sunt mai de râs decât aceia care cască gura şi se pironesc de cele trecătoare şi le socotesc

pe acestea mai de cinste decât cele ce fiinţează neîncetat şi rămân pururea?

14. De aceea şi proorocul, osândindu-i foarte pe cei ce se agită pentru ele, zice: „Le-au

214 Literal: „îşi închipuiau”.

215 Nevăzute şi veşnice.

216 Extrem de sensibile la orice influenţă din afară.

socotit ca statornice şi nu ca pe unele ce fug” (Amos 6, 5). Vezi cum printr-un singur cuvânt a

vrut să le înfăţişeze nimicnicia lor? Nu a zis „ca pe unele ce se duc”, nici „ca pe unele ce se

schimbă”, nici „ca pe unele ce trec”. Dar cum? „Ca pe unele ce fug”, vrând să arate

repeziciunea lor şi multa şi grabnica lor schimbare şi să ne înveţe pe noi ca niciodată să nu

tindem către cele văzute, ci numai către cele pe care Dumnezeu le făgăduieşte să dorim şi să

îndrăznim.

15. Căci chiar dacă ar fi mii de piedici, nu se poate ca în vreun fel să nu mai stea

vreodată în picioare cele făgăduite de Dumnezeu. Fiindcă, după cum El Însuşi este neabătut şi

neschimbat, rămânând neîncetat şi pururea Acelaşi, tot aşa şi făgăduinţele Lui nu pot cădea şi

sunt nemişcate, în afară de cazul când sunt oprite să vină de faptele noastre. Dar în lucrurile omeneşti se întâmplă contrariul. Căci după cum stricăcioasă şi muritoare este firea

omenească, aşa şi darurile din partea oamenilor sunt stricăcioase şi veştejite. Şi-i firesc. Căci stricăcioşi suntem noi, toţi oamenii, iar firea darurilor omeneşti urmează firea noastră. Dar cu făgăduinţele dumnezeieşti nimic de acest fel nu se întâmplă vreodată, ci doar acelea singure

au statornicie, şi nemişcare, şi fixitate, şi tărie.

16. De aceea, vă rog, să le căutăm pe acelea care rămân pururea şi nu primesc

schimbare. Căci aceasta fiind grija 217 mea, v-am pus înainte cuvântarea aceasta, ca să fac un îndemn comun tuturor, şi celor iniţiaţi mai demult şi celor învredniciţi de curând de darul

botezului. Dar acum, după ce zilele trecute am fost neîncetat lângă mormintele sfinţilor

mucenici şi am dobândit de acolo multă binecuvântare şi ne-am bucurat de învăţătură din

belşug, urmează să se termine slujbele neîncetate şi este necesar să amintesc dragostei voastre

că [trebuie] să aveţi înlăuntrul vostru pomenirea unei atât de bogate învăţături şi să le cinstiţi

pe cele duhovniceşti mai presus decât toate cele ale vieţii acesteia.

17. Cu multă râvnă să fiţi aici, în fiecare dimineaţă, ca să aduceţi Dumnezeului tuturor

rugăciunile şi mărturisirile [voastre] şi să-I mulţumiţi pentru cele deja încredinţate, şi să-L

imploraţi ca să fiţi învredniciţi de mult ajutor spre a le păzi mai departe. Şi astfel, plecând de

aici, fiecare să-şi facă, cu toată evlavia, treburile sale. Unul să se ocupe cu meşteşugurile, altul

să alerge la ostăşie şi altul la îndatoririle cetăţeneşti. Dar fiecare să se apropie de treaba sa cu

frică şi trezvie 218 şi întreg timpul zilei să-l petreacă aşa, ca unul ce este dator la ceas de seară

să vină iarăşi aici şi să dea socoteală de întreaga zi Stăpânului, şi să-I ceară iertare pentru

imboldurile 219 potrivnice [voii Lui]. Căci şi dacă ne-am face mii de asigurări, nu se poate să

nu ne facem vinovaţi de multe şi felurite alunecări: fie că am grăit ceva nepotrivit, fie am

auzit şi am acceptat vreo vorbă deşartă, fie ne-am pornit mintea către vreun gând

necuviincios, fie am avut priviri repezite 220 , fie am pierdut vremea în zadar făcând lucruri care

nu sunt de neapărată trebuinţă 221 .

18. De aceea se şi cuvine în fiecare seară să cerem iertare Stăpânului pentru toate

acestea şi să alergăm şi să implorăm iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Iar în vremea nopţii

217 Singura grijă a unui preot este cum să-i facă pe ascultători să se lipească numai de Hristos şi de cele

netrecătoare.

218 Literal „stare de luptă”.

219 Aceste imbolduri potrivnice se pot referi la cele concrete, prin faptă sau cuvânt, sau la cele ascunse (gânduri,

impulsuri lăuntrice), martor pentru ambele fiind conştiinţa sinceră a fiecăruia.

220 Privirile care se supun atracţiei imediate şi care se reped într-acolo, fără să mai fie controlate de minte.

Exemplificarea concretă a acestui fenomen se poate uşor surprinde astăzi, când privim vitrinele magazinelor,

reclamele, emisiunile vizualizate, lăsându-ne atraşi doar de stimulenţii care violentează cel mai puternic retina

ochiului (culori aprinse, flash-uri, apariţii de tip „deus ex machina”). Oare mai conştientizăm că asemenea

impresii senzoriale „nevinovate”, amuzante şi distractive (etimologic „care ne trag în toate părţile”) au nevoie de

spovedanie, cel puţin lăuntrică, şi apoi, puţin câte puţin, să încercăm să renunţăm la ele?

221 Lucruri care nu ne ajută la sporire duhovnicească.

să petrecem cu trezvie, şi aşa să întâmpinăm mărturisirea de dimineaţă 222 încât, în acest fel,

fiecare dintre noi, bine chivernisindu-şi modul de trai, să poată trece fără primejdie marea

acestei vieţi şi să fie învrednicit de iubirea de oameni a Stăpânului. Iar când ne cheamă

vremea Liturghiei, mai mult decât toate să cinstim cele duhovniceşti şi adunarea de aici, ca şi

cele pe care le avem în mână 223 , să fie chivernisite în siguranţă.

19. Căci dacă ne preocupăm mai întâi de acestea duhovniceşti, în celelalte nu vom

avea nici o greutate, iubitorul de oameni, Dumnezeu, dăruindu-ne multă îmbelşugare în

acelea 224 . Iar dacă suntem negrijulii faţă de cele duhovniceşti şi ne sârguim doar pentru

celelalte şi, nedându-i nici o atenţie sufletului, ne întoarcem necontenit către cele lumeşti,

vom rămâne în pagubă şi cu cele duhovniceşti şi nici în celelalte nu vom avea cu nimic mai

mult. Acum dar, vă rog, să nu întoarcem pe dos buna rânduială, ci, ştiind bunătatea Stăpânului

nostru să-I încredinţăm Lui toate şi să nu ne coborâm 225 spre grijile lumeşti. Căci, Cel Ce ne-a adus dintru nefiinţă întru fiinţă, din pricina iubirii Lui de oameni, cu mult mai mult ne va

face parte, după aceea, de toată purtarea Sa de grijă 226 . „Căci ştie - zice - Tatăl vostru Cel din

cer că aveţi nevoie de toate acestea, mai înainte ca voi să I le cereţi” (Matei 6, 32).

20. De aceea, doreşte ca noi să ne desprindem de orice grijă de acest fel şi toată

tihna 227 să o avem în cele duhovniceşti. Căci El zice: tu caută cele duhovniceşti, iar Eu îţi voi

da cu mărinimie toate cele trupeşti. Aşa au fost bine plăcuţi toţi drepţii [înaintea Lui]. Căci pornind de la virtuţile lor am adus vorba despre ceea ce grăim acum. Fiindcă spuneam că

aceia, primind făgăduinţa celor simţite, au căutat pe cele înţelegătoare, iar noi facem contrar

acelora: având făgăduinţa celor înţelegătoare, căscăm gura la cele simţite.

21. De aceea, vă rog, chiar dacă suntem sub har 228 , să-i urmăm pe aceia care de la sine

şi încă înainte de Lege, din învăţătura pusă în firea lor, au putut să se ridice la atâta înălţime

de virtute, şi să ne punem toată sârguinţa în grija faţă de suflet şi să alungăm alte preocupări şi

să împărţim cu bună rânduială sarcinile: noi înşine să ne îngrijim de suflet, căci acest lucru

este cel mai de seamă pentru noi, iar Stăpânului tuturor să-I încredinţăm toată preocuparea şi

grija pentru trup.

22. Iar aceasta este cea mai mare dovadă a înţelepciunii Lui şi a negrăitei Sale iubiri de

222 A se vedea începutul paragrafului 17.

223 Tot ceea ce posedăm. „Cele pe care le avem în mână” se pot referi atât la cele lumeşti (îndatoriri, funcţii,

averi), cât şi la cele primite, prin mila lui Dumnezeu, în tainele Bisericii: rugăciune, asceză etc.

224 Termenul redat prin îmbelşugare nu are neapărat sensul de adunătură cantitativă, ci, mai degrabă, de facilitate

în a aduna. Cu mai puţin efort dobândim mai multe (acesta este şi mecanismul mult râvnitului profit din orice

activitate economică). Ocupându-ne sincer de cele duhovniceşti, Dumnezeu ne va da din cele materiale (atât cât ne este necesar şi nu după trebuinţele exagerate pe care le calculăm uneori), cu foarte puţin efort. Aceasta nu este un îndemn la lenevire, ci doar o altă distribuire a puterilor noastre fireşti, mai mult orientate spre cele

duhovniceşti, decât spre celelalte.

225 Nuanţa termenului original sugerează o tensionare, o încordare în efortul de a rezolva grijile lumeşti, stare cu

totul străină de pacea lui Hristos, care covârşeşte toată mintea.

226 Text remarcabil ce vădeşte că orice fiinţă umană este adusă întru fiinţare din dragoste dumnezeiască şi pentru a se dărui pe sine lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu pune la temelia existenţei oricărei fiinţe dragostea Sa, de câtă

osândă nu ne facem vrednici prin faptul că stricăm, prin lipsa noastră de dragoste (care este un factor necesar

care să conlucreze cu iubirea dumnezeiască), direct sau indirect (căci orice păcat al nostru are consecinţe asupra

întregului univers, nu doar asupra persoanei sau lucrului spre care este concret îndreptat), taina la care a fost

chemat orice om. Ne gândim la orice relaţie egoistă: de la avort, până la satisfacerea poftelor sexuale, ucidere,

inducere în eroare, manipulare etc.

227 Tihnă nu în sens pasiv, ci în sens de preocupare constantă, fără grabă, cu toate puterile sufleteşti orientate

spre aprofundarea celor duhovniceşti.

228 Am putea oare înţelege legitimitatea altor tradiţii neiudaice şi faptul că ele ar putea constitui surse de sporire

duhovnicească chiar pentru creştini?

oameni, că a dat pe mâna noastră grija faţă de ceea ce e mai măreţ în noi 229 - adică faţă de

suflet - învăţându-ne, prin însăşi realitatea lucrurilor, că ne-a făcut liberi 230 şi a lăsat pe seama

noastră şi a voinţei noastre libere şi să aleagă virtutea, şi să alerge de bunăvoie spre răutate.

Iar El a făgăduit că se îngrijeşte de toate cele trupeşti, vrând să ruşineze şi prin acest fapt firea

omenească, pentru a nu se încrede în puterea proprie, nici să socotească ea că poate să aducă

ceva pentru susţinerea vieţii de aici 231 .

23. De aceea pe noi, cinstiţi fiind cu raţiune şi fiind învredniciţi de atâta preţuire, ne

îmboldeşte spre imitarea celor iraţionale şi zice: „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă,

nici nu seceră, nici nu adună în hambare şi Tatăl vostru Cel din cer le hrăneşte” (Matei 6, 26).

Este ca şi cum ar fi zis: dacă am atâta grijă de păsările cele necuvântătoare, căci fără să

semene şi fără să lucreze le dau de toate, cu mult mai mult voi avea mai mare grijă de voi, cei

cuvântători, dacă aţi vrea să preţuiţi mai mult cele duhovniceşti decât cele trupeşti. Căci

dacă şi păsările, şi chiar toată zidirea, pentru voi le-am adus [întru fiinţă] şi Mă îngrijesc

atât de mult de acestea, de câtă [gingaşă] purtare de grijă nu vă voi învrednici pe voi, pentru

care le-am făcut toate acestea?

24. Să avem îndrăzneală, vă rog, dar [temeluită] pe făgăduinţa lui Dumnezeu 232 şi toată

mintea noastră să o întindem către dorirea celor duhovniceşti şi toate celelalte să le socotim

mai prejos faţă de bucuria celor viitoare, ca să avem parte, cu prisosinţă, şi de cele de aici şi să

putem fi învredniciţi şi de bunătăţile făgăduite şi să fim sloboziţi şi de chinul gheenei. Să nu-mi fie mie iarăşi ca să-mi omor toată vremea 233 în delăsare şi spectacole nefolositoare, în

adunări stricate, în banchete şi beţii zilnice, nici să nu risipim prin negrijă, după ce [plecăm],

cele bine adunate [aici], ci să ţinem cu tărie toate cele dăruite nouă de iubirea de oameni a lui

Dumnezeu.

25. Şi mai ales voi, cei nou îmbrăcaţi în Hristos, care aţi primit coborârea Duhului, vă rog, în fiecare zi cercetaţi cu atenţie strălucirea hainei voastre, ca să nu primească nicidecum vreo pată sau zbârcitură: nici prin vorbe nepotrivite, nici prin auzirea celor deşarte 234 , nici prin gânduri rele, nici prin ochii ce se împiedică pur şi simplu de orice le cade prima dată sub privire. Să ne străjuim pe noi înşine din toate părţile, prin pomenirea neîncetată a acelei

înfricoşate zile 235 încât, rămânând în lumina [de acum] şi păzind haina nestricăciunii nepătată

şi curată, să fim învredniciţi de acele negrăite daruri. De care fie ca noi, toţi, să avem parte cu

harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care Tatălui şi

Duhului Sfânt slavă, putere şi cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

229 Motivaţie absolut surprinzătoare şi care nu face decât să confirme, încă o dată, diferenţa dintre judecata

omului duhovnicesc în raport cu cel psihic.

230 Exact: având deplină putere asupra noastră, în continuare Sfântul vorbeşte şi de deplina noastră

responsabilitate.

231 Am putea cugeta la clonare, având în minte sugestia dată de Sfântul Ioan în această frază.

232 Singura şi adevărata temeritate şi cutezanţă este dată de credinţa deplină în biruinţa lui Hristos asupra lumii.

Chiar El ne spune că temelia îndrăznelii noastre nu suntem noi înşine, ci învierea Lui: „îndrăzniţi, căci Eu am

biruit lumea” (Ioan 16, 33).

233 Înţeleasă de către creştin ca prilej şi şansă oferite în dar de Dumnezeu spre mântuirea noastră.

234 Azi se poate remarca o permanentă dorinţă a omului de a auzi tot ce este nou, extravagant, senzaţional, chiar

dacă acestea nu au nici o importanţă pentru viaţa lui.

235 Ziua Judecăţii de Apoi.

Sfântul Ioan Gură de Aur

Cateheze baptismale

CUPRINS

Prefaţă ......................................................................................................................... 3

Prima cateheză către cei ce urmează a fi luminaţi ...................................................... 3

Omilia aceluiaşi către cei ce urmează a fi luminaţi şi lămurire clară

a celor săvârşite în chip simbolic şi închipuite în dumnezeiescul botez ................... 14

Omilia a III-a a aceluiaşi rostită către neofiţi .............................................................. 21

Cateheza aceluiaşi către neofiţi şi tâlcuire la cuvântul Apostolului

că „dacă cineva e în Hristos este zidire nouă. Cele vechi au trecut,

iată, toate sunt noi” [II Cor. 5, 17] ............................................................................. 26

Îndemnul aceluiaşi ca să ne depărtăm de desfătări, de lux şi de beţie

şi să preţuim, mai mult decât orice, buna măsură ....................................................... 33

A aceluiaşi certare către cei ce pleacă de la slujbă

şi se duc la hipodrom şi la spectacole ......................................................................... 39

Cateheza aceluiaşi despre faptul că moaştele sfinţilor mucenici

sunt prilej de mare folos pentru noi ............................................................................ 45

Urările de bun venit ale aceluiaşi şi lauda

celor care au venit din împrejurimile Antiohiei .......................................................... 52