carti crestine: Episcopul Longhin (Mihail Jar), SA STAM BINE, SA STAM CU FRICA, SA LUAM AMINTE!!!

Technorati Tags: ecumenism,credinta,ortodoxie,Hristos,episcop,mitropolit,sinod

Episcopul LONGHIN

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Fragmente din scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale unor înflăcăraţi mărturisitori ai dreptei credinţe, culese şi prezentate de Episcopul LONGHIN

Mănăstirea Bănceni

„Har vouă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre,

ca să ne scoată pe noi din acest veac rău

de acum, după voia lui Dumnezeu şi a Tatălui

nostru, Căruia fie slava în vecii vecilor.

Amin!” (Galateni 1, 3-5).

PREFAŢĂ

Am socotit necesară apariţia acestei cărţi datorită

faptului că ne aflăm într-un moment greu,

într-un moment de răscruce al credinţei celei adevărate

şi, de fapt, al mântuirii noastre – a întregii

creştinătăţi ortodoxe de astăzi şi de mâine.

Cel rău vrea să ne distrugă sufletele, luptând

să nimicească orice urmă de credinţă din popor. El

întotdeauna a căutat să ne despartă de Dumnezeul

cel adevărat, dar astăzi urmăreşte să facă acest lucru

prin ecumenism... mişcare în cadrul căreia,

pentru anul 2016, se pregăteşte aşa-zisul al optulea

Sinod Ecumenic (sau Sinod Panortodox). Se doreşte ca acest sinod să se ţină la Constantinopol, în fosta

biserică ortodoxă «Sfânta Irina», care acum este

transformată în moschee musulmană.

Îl rugăm pe Preamilostivul Dumnezeu să facă

El ca acest strigăt al nostru să fie auzit şi înţeles ca

un semnal de alarmă de către sufletul fiecărui

drept-măritor creştin. Căci dorim, prin aceste mesaje

duhovniceşti culese aici din scrierile Sfinţilor

Părinţi, să aducem la cunoştinţă tuturor fiilor Bisericii

noastre gravul pericol al lepădării de credinţă

ce ne ameninţă. Şi totodată vrem să transmitem tuturor

îndemnul să rămânem în învăţătura mântuitoare

pe care am primit-o prin descoperire de la Însuşi

Fiul lui Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos, învăţătură

care a fost dată sfinţilor „o dată şi pentru

totdeauna” (Iuda 3) şi care, prin Sfinţii Săi Apostoli

şi urmaşii lor, a ajuns până la noi. Aceasta este credinţa în care ne-am născut şi în care ne-a educat

Biserica noastră Ortodoxă, prin Sfinţii Părinţi.

Pentru acest har pe care Dumnezeu ni l-a dat nouă nevrednicilor şi netrebnicilor robi ai Săi, suntem

datori să-I aducem zi şi noapte mulţumiri neîncetate

şi laudă nesfârşită marelui Său Nume.

Acum însă, chiar dacă va trebui cu preţul vieţii

noastre să ne apărăm această dreaptă credinţă, dacă

va trebui să ne vărsăm sângele pentru ea sau dacă va

trebui să murim de o mie de ori şi să suferim pentru

iubitul nostru Mântuitor, Îl rugăm pe El să ne umple

de o sfântă putere în această luptă şi de un nebiruit

curaj de mărturisire a adevărului. Să ne dea înţelepciunea

care vine de sus şi discernământul clar în faţa

acestor provocări, pentru a nu deveni părtaşi cu trădătorii.

Să nu schimbăm slava cerească şi fericirea

veşnică pe o nevrednică slavă pământească, trecătoare

şi deşartă. Să rămânem creştini ortodocşi, să

credem şi să apărăm cu tărie ceea ce aparţine doar

unicei corăbii a mântuirii, care este Biserica Ortodoxă,

cea Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

Ne rugăm Domnului Dumnezeului nostru să ne

ajute să înţelegem că pe primul loc în tot ceea ce înseamnă

credinţă şi viaţă a noastră trebuie să fie şi să

rămână El şi nicidecum oamenii. Pentru că de multe

ori oamenii ne poruncesc împotriva poruncilor Sale şi

ajungem astfel în situaţia în care să ne întrebăm de

cine să ascultăm: de El sau de ei? Ferice va fi de noi

atunci dacă ne vom putea da şi nouă, şi lor acelaşi

răspuns hotărât pe care l-au dat Sfinţii Apostoli într-o

stare asemănătoare: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu

mai mult decât pe oameni!” (Fapte 5, 29). Căci oamenii, de cele mai multe ori, ascultă glasul demonic

al lui Lucifer, aşa cum l-au ascultat îngerii care, pentru

această ascultare, au căzut odată cu el din cer.

Dorim din toată inima şi mărturisim cu cutremur

că vrem să ne păstrăm credinţa ortodoxă până

la sfârşit, curată, dreaptă şi netrădată, după cum

am şi primit-o; că nu avem să schimbăm nimic din

sfintele canoane, nici din Sfânta Tradiţie şi nici din

mărturisirea pe care au făcut-o Sfinţii Părinţi, uneori

chiar cu preţul vieţii lor. Ci doar un singur lucru

ne-a mai rămas de împlinit: străduinţa de a ne

schimba viaţa. Să părăsim păcatul şi tot ceea ce

este rău şi murdar în noi, în fiecare, pentru ca, în

pocăinţă şi cu o credinţă statornică, să aşteptăm ziua

mult dorită a întâlnirii noastre cu Dumnezeu.

Am vrea ca, prin această carte, să adresăm o stăruitoare şi fierbinte rugăminte tuturor fiilor Bisericii

noastre şi, mai ales, slujitorilor ei: să stea bine, să

stea cu frică, să ia aminte la învăţătura sănătoasă care

ne-a fost dată de Preabunul Dumnezeu. Noi, păstorii, să ne întoarcem şi să ne ţinem păstoriţii la păşunea

cea adevărată, la izvorul sfintei noastre Ortodoxii.

Şi să ne păzim cu toată teama şi grija de marea primejdie ce se pregăteşte de către cei fără-de-lege, pentru a nu fi atraşi, prin acceptarea învăţăturilor mincinoase, în prăpastia înspăimântătoarei lepădări de credinţă şi în marea înşelăciune a acestui Sinod Panortodox, care mai dinainte de a se ţine este denumit

„Mare şi Sfânt”, când încă nici nu se cunosc toate temele

pe care le va dezbate şi, mai ales, hotărârile pe

care le va lua în privinţa viitorului Bisericii Ortodoxe.

Cerem mila şi binecuvântarea lui Dumnezeu

peste toţi cei ce vor citi această carte şi Îl rugăm pe

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pentru rugăciunile

Preacuratei Sale Maici şi ale tuturor Sfinţilor, să ne

ajute, în aceste clipe grele de încercare, să rămânem

până la sfârşit mărturisitori ai sfintei noastre

credinţe ortodoxe.

Bănceni,

la sărbătoarea Sf. Nicolae, 2015

† Episcopul Longhin

UNITATEA ÎN DUMNEZEU, PRIN IISUS HRISTOS Domnul şi Mântuitorul nostru

Iisus Hristos, Fiul

lui Dumnezeu întrupat, prin preţul Jertfei Sale pe care

l-a plătit pentru noi pe Crucea de pe Golgota, ne-a

răscumpărat de sub robia diavolului, a păcatului şi a

morţii, pentru ca, întorcându-ne astfel de la întuneric

la lumină şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu, să

primim, prin credinţa în El, iertare de păcate şi

moştenirea împreună cu cei sfinţiţi (Fapte 26, 18).

La sfârşitul activităţii Sale învăţătoreşti de pe

pământ, după ce El a împlinit lucrarea pe care o

primise de la Tatăl – aceea de propovăduire a Sfântului

Său Cuvânt şi de chemare a tuturor oamenilor

la mântuire –, după ce a mărturisit lumii tot mesajul

Evangheliei, descoperindu-i acesteia, în toată lumina,

calea spre viaţa veşnică, ştiind că I Se apropie

ceasul răstignirii şi al morţii, în seara Cinei celei de

taină, i-a luat pe ucenicii Săi cu Sine, spre a le face

ultimele tainice împărtăşiri. Şi spre a le da ultimele

sfaturi şi îndemnuri, de care ei, fiecare, vor avea nevoie

în misiunea de mărturisire a Numelui Său şi a

mântuirii prin Jertfa Sa, misiune pentru care au fost

aleşi şi trimişi în lume.

Atunci, în acele momente dramatice din viaţa

Sa, Mântuitorul nostru S-a rugat Tatălui ceresc pentru

ai Săi. Pentru cei care au crezut în dumnezeirea

Sa şi pentru toţi cei ce vor mai crede în ea, până la

sfârşitul veacurilor, în urma mărturisirii făcute de

Sfinţii Săi Apostoli. S-a rugat îndurerat, S-a rugat

profund, S-a rugat stăruitor. Dar, dintre toate cererile

pe care Fiul lui Dumnezeu I le face Părintelui

Său în această rugăciune, una dintre cele mai stăruitoare

este aceea pentru ca toţi ai Lui să fie una. El

S-a rugat astfel pentru că ştia bine că diavolul va căuta

să fărâmiţeze această unitate dintre ei nu numai

pentru ca să le slăbească puterea, dar şi pentru ca

lumea să nu mai creadă că El i-a trimis; şi, în felul

acesta, respingând Vestea cea Bună, să nu primească

mesajul mântuirii, ca singura salvare a sufletelor din

osânda veşnică.

Rugăciunea aceasta a Domnului o găsim în

Evanghelia după Ioan, la capitolul 17. Citind-o, putem

vedea de-acolo foarte clar principiul acestei

unităţi, din întreaga expunere pe care o face acest

capitol, dar mai ales din versetele 11, 21, 22, şi 23:

„... Să fie una, cum suntem şi Noi”. Astfel, modelul, prototipul unităţii dintre cei care cred în Iisus Hristos,

dintre creştinii tuturor veacurilor, este unitatea

dintre El, ca Fiu al lui Dumnezeu, şi Tatăl: „Mă rog

ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în

Tine, ca şi ei să fie una în Noi...”. Acesta este singurul

criteriu valabil al unităţii. Numai pe acest fundament

constituită, unitatea dintre urmaşii lui Hristos

(precum şi dintre toţi oamenii şi dintre toate fiinţele

create de Dumnezeu, în general) poate să dureze

şi să conducă la pace, la armonie, la viaţă şi

nemurire. Altfel nu!

O SCURTĂ PRIVIRE SPRE TRECUT

După întemeierea Bisericii lui Hristos, când S-a pogorât Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli şi peste

toţi cei ce erau adunaţi împreună cu ei în ziua Cincizecimii,

diavolul, vrăjmaşul dintotdeauna al omului, a

căutat într-adevăr, prin slujitorii săi văzuţi şi nevăzuţi,

să rupă unitatea de duh dintre credincioşii Domnului.

A căutat continuu să-i despartă pe cei ce crezuseră

în El şi să-i împrăştie, să sfâşie cămaşa lui Hristos

cea una, luptând astfel să zădărnicească tot planul

lui Dumnezeu de mântuire a lumii. Iar această fărâmiţare

a creştinilor a ştiut diavolul că o poate face cel

mai uşor prin învăţăturile străine pe care le va strecura

în învăţătura curată a Evangheliei lui Hristos, prin

duhul falselor încredinţări pe care le vor primi cei ce,

din cauza păcatului, nu vor asculta de glasul adevărului

şi de duhul adevărului, ci, dimpotrivă, le vor

duce şi le vor propovădui apoi şi altora.

Despre problema acestei unităţi de credinţă a

întregii lumi – şi mai ales a lumii creştine –, a început

să se vorbească tot mai mult şi tot mai aprins,

mai ales în ultimii zece, cincisprezece ani. Tocmai de aceea, la felul cum este înţeleasă această unitate

de către toată populaţia lumii actuale şi la modul în

care urmăresc să o rezolve cei responsabili de ea

vom căuta să ne referim în cele ce urmează.

Am spus mai sus că, încă din primii ei ani, Biserica

creştină s-a confruntat cu tot felul de învăţături

false prin care Satana căuta să-i abată de la calea

mântuirii pe cei ce primeau credinţa în Iisus Hristos.

De multe ori, aceste erezii au fost răspândite în rândurile

credincioşilor în mod intenţionat şi bine calculat

de către cei ce, fiind fii ai diavolului şi luptând

cu toată ura lor împotriva lui Hristos, au reuşit să se

infiltreze printre creştini, dându-se drept fii ai lui

Dumnezeu. Aşa au apărut în sânul Bisericii, chiar

din vremea Sfinţilor Apostoli, curente ale unor erezii

care contestau şi contraziceau învăţătura cea

dreaptă şi mântuitoare, cei antrenaţi de ele luptând

cu toată înverşunarea împotriva acestei învăţături şi

a propovăduitorilor ei. Astfel, în primele secole, pe

lângă împotrivirile şi persecuţiile pe care le-a avut

de suportat Biserica din partea împăraţilor păgâni şi

idolatri (după cum se ştie), mari tulburări şi zguduiri

i-au produs ei aceste lupte din interior.

În anul 313, prin edictul de la Mediolan (Milano)

dat de împăratul Constantin cel Mare, credinţa

creştină a fost recunoscută oficial ca legală, iar Biserica

a putut să se organizeze. După această dată,

luptând să apere adevărurile de credinţă şi să contracareze

efectul devastator al acestor erezii care mereu

apăreau în sânul Bisericii, ce se răspândeau şi săpau

la temelia ei, Sfinţii Părinţi s-au întrunit în sinoade,

pentru a decide asupra tuturor controverselor, pentru a separa adevărul de minciună şi a formula în concepte

clare adevărurile de credinţă care trebuie urmate de către toţi cei ce-şi doresc mântuirea.

Nu ne vom opri acum să vorbim în mod special

despre fiecare dintre ereziile care au frământat Biserica

de-a lungul secolelor, nici despre Părinţii sau

sinoadele care au condamnat aceste rătăciri blasfemiatoare

şi au stabilit dogmele şi canoanele ce

formează structura de bază a dreptei credinţe. Vom spune doar că învăţătura ortodoxă de până în secolul

al IX-lea a fost formulată în cadrul a şapte sinoade

care au fost considerate ulterior ecumenice. După cum defineşte Sfântul Nectarie în cartea sa Despre

Sinoadele Ecumenice, apărută la Pireu în 1993:

„Sinod Ecumenic este şi se numeşte sinodul convocat

prin poruncă împărătească şi constituit din episcopii

Bisericii prezenţi personal sau prin reprezentanţii

lor, care expune public definirea dogmatică a

credinţei, dispune cu evlavie şi dreaptă credinţă, în

virtutea Sfintelor Scripturi sau Sinoadelor Ecumenice

precedente, iar hotărârile sale sunt acceptate de

către toţi patriarhii şi arhiereii Bisericii soborniceşti

fie prin prezenţa lor personală, fie prin reprezentanţii

lor, fie prin scrisorile semnate de ei”.

După toate tulburările, frământările şi luptele pe

care le-au determinat aceste erezii în tot acest timp

şi după toate prigoanele la care au fost adesea supuşi

apărătorii dreptei credinţe – opresiuni ce căpătau nu

de puţine ori un aspect politic – Biserica a ieşit biruitoare

şi, păstrând adevărurile de credinţă, şi-a

păstrat şi unitatea.

Însă la mijlocul secolului al XI-lea s-a produs o

gravă ruptură între partea apuseană şi cea răsăriteană

a creştinătăţii, ruptură care, cu trecerea timpului,

în loc să se refacă, s-a tot adâncit şi nu s-a mai reparat

nici până astăzi. Cauzele acestui dezastru declanşat

în anul 1054 au fost mult mai vechi. Multe erau de ordin politic, fiindcă încă de cu sute de ani înainte,

rivalităţile şi resentimentele dintre partea de răsărit şi cea de apus a vechiului Imperiu Roman începuseră să-i şubrezească acestuia unitatea. Cauzele religioase au fost de două feluri: doctrinare, dar

mai ales canonice. Dintre cele dintâi, cea mai gravă

este introducerea de către latini a adaosului filioque

în Simbolul de credinţă. Ei spun că Duhul Sfânt

„... de la Tatăl şi de la Fiul purcede”. Apoi, de prin secolele VIII-IX, au început să folosească azimă,

pâine nedospită, la săvârşirea Sfintei Liturghii. Au mai adus, de asemenea, şi alte inovaţii în cult, condamnate

de Sinodul VI Ecumenic. Dar, mai presus

de diferenţele dogmatice şi cultice, motivul real al

rupturii dintre Biserica de Răsărit şi cea de Apus a

fost pretenţia papilor la jurisdicţie universală, adică

de a fi stăpânii întregii creştinătăţi. Or, această dorinţă a lor de a le fi recunoscută supremaţia peste

întreaga creştinătate s-a izbit de refuzul neînduplecat

al grecilor. Urmarea a fost că reprezentanţii celor

două Biserici şi-au aruncat reciproc anateme şi astfel

s-a ajuns la această scindare cunoscută în istorie ca

Marea Schismă, care, iată, durează de o mie de ani

între partea de apus şi cea de răsărit a creştinătăţii.

Numai că lucrurile nu s-au oprit aici. Papii Romei, în dorinţa lor obsesivă de acaparare a puterii

religioase şi politice în lume, în secolele ce au urmat,

au pornit acţiuni nimicitoare împotriva ortodocşilor

„nesupuşi”.

Împăraţii bizantini, forţaţi de pericolul continuu

din partea turcilor care ameninţau să subjuge Europa,

au căutat mereu şi mereu să refacă unitatea Bisericii,

în speranţa primirii unui ajutor din partea apusenilor.

Dar s-au lovit la nesfârşit de pretenţiile papilor,

care, mai înainte de anularea oricăror diferenţe

dogmatice sau de cult faţă de răsăriteni, cereau să li

se recunoască primatul papal. Aceasta a zădărnicit

orice încercare de unire. Ba, mai mult, în această ură

faţă de bizantinii ortodocşi, sub pretextul eliberării

Locurilor Sfinte de sub turci, apusenii au organizat

cea de-a patra lor cruciadă şi au cucerit Constantinopolul.

După masacrarea populaţiei, precum şi a multor

călugări din Sfântul Munte şi după alungarea

patriarhului şi a preoţilor ortodocşi, au instaurat acolo

vreme de aproape şaizeci de ani un imperiu latin.

Tot o încercare de unire – făcută de către răsăriteni

de data aceasta de teama războaielor de cucerire

cu care îi ameninţa Apusul creştin – a avut loc în secolul

al XIII-lea, la Lyon. Dar chiar dacă această

unire a fost semnată, ea nu s-a putut realiza, căci

poporul grec a respins-o cu hotărâre.

După alte şi alte încercări de unire, făcute toate

sub presiunea evenimentelor politice, în care ortodocşilor

li se cerea mereu compromisuri, în 1438-1439 a avut loc ultimul sinod în vederea unirii, la

Ferrara-Florenţa. La acest sinod au fost luate în discuţie

următoarele puncte, care s-au numit de atunci

„cele patru puncte florentine”, şi anume:

1. dogma purcederii Sfântului Duh sau „Filioque”;

2. învăţătura despre purgatoriu;

3. săvârşirea Sfintei Euharistii cu azimă;

4. primatul papal.

Chiar dacă, în cele din urmă, majoritatea reprezentanţilor

ortodocşilor a acceptat într-o anumită

formă aceste puncte, totuşi câţiva ortodocşi, în

frunte cu mitropolitul Marcu eugenicul al Efesului,

s-au împotrivit acestei trădări, nu au semnat decretul

de unire şi au părăsit sinodul. Datorită acestui fapt,

unirea n-a putut fi socotită validă, cu toate actele

oficiale care enunţau realizarea ei şi cu toată bucuria

de moment pentru această „biruinţă” a romano-catolicilor.

„După căderea Constantinopolului, asemenea încercări

de unire au devenit imposibile (...). Papalitatea însă n-a încetat să-i atragă pe ortodocşi prin

alte mijloace: propagandă, şcoli, ajutoare, diplomaţie,

constrângere politică, reuşind în secolele următoare

să-i atragă pe unii.” 1 Astfel, prin viclene promisiuni, i-a amăgit să accepte această „uniaţie” întâi

pe ucraineni şi ruteni la 1596, apoi o parte a românilor

din Transilvania la 1700, pe unii vlahi şi sârbi

din Croaţia şi Bosnia, şi o parte dintre membrii Bisericilor

africane, care erau monofiziţi sau nestorieni.

Această înşelătorie nu s-a făcut însă fără protestul

celor ce au căutat să-şi ferească sufletul de vina

trădării dreptei credinţe, lucru care a declanşat

din partea iezuiţilor catolici crunte prigoane împotriva

lor, soldate cu multe ucideri, bătăi crunte, întemniţări,

lipsirea ortodocşilor de episcopi şi preoţi

pe durata a zeci de ani, dărâmări cu tunul a unor sate

întregi şi a sute de biserici şi mănăstiri şi alte chinuri

sufleteşti şi trupeşti... în numele papalităţii şi al

„creştinismului” lor romano-catolic.

1 Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria bisericească universală,

manual pentru Seminariile teologice, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune

al BOR, Bucureşti, 2004, p. 294.

Iată deci că cel de-al doilea mileniu creştin începe

prin ruperea Bisericii creştine în două. Pentru ca apoi, la începutul secolului al XVI-lea, să se producă

o nouă ruptură în Biserica Apuseană, prin Reforma

protestantă făcută de Luther, Zwingli şi Calvin,

sciziune din care s-au născut pe urmă miile de secte

neoprotestante de astăzi.

Dar toate aceste evenimente majore petrecute

în era creştină, dacă sunt privite duhovniceşte, nu

doar strict istoric, uşor putem să ne dăm seama că au

fost rodul unor păcate ale mândriei şi trufiei diavoleşti

cuibărite în sufletele oamenilor. Că acelaşi Lucifer care a făcut dezbinarea între îngeri în cer a făcut-o şi pe pământ, în istorie, în Biserica lui Hristos.

Fiindcă nestăpânita dorinţă de întâietate şi duhul

iubirii de stăpânire care au făcut mereu dezbinări în

lume sunt manifestări ale trufiei celor ce au acceptat

să devină, din slujitorii lui Hristos, slugile diavolului

şi împreună lucrători cu el. Din această perspectivă,

nici ruptura petrecută în anul 1054 şi mai apoi

Reforma şi celelalte desprinderi care au avut loc,

toate, din catolicismul care a determinat această

ruptură, nu au fost întâmplătoare. Prin toate aceste

acţiuni s-a urmărit distrugerea Bisericii lui Hristos,

căci toate aceste evenimente au fost provocate de

organizaţii oculte anticreştine. Pulverizarea ulterioară

a protestantismului în atâtea mii de secte, în aşazisele

„biserici libere”, a fost de asemenea opera

francmasoneriei. „O Biserică puternică era greu de

distrus printr-o luptă făţişă. De aceea, întâi trebuia

scindată Biserica cea una, prin deformarea unei părţi

a ei, urma apoi pulverizarea părţii reformate, iar din

fragmentele rezultate trebuind să se edifice o nouă

unitate, mai tolerantă, mai democratică, mai deschisă,

adică mai ecumenistă.” 2

Dacă la nivelul secolului al XV-lea, între Biserica

Ortodoxă şi cea Romano-catolică au fost diferenţele

doctrinare şi jurisdicţionale de care am pomenit

până acum, diferenţe care au dat naştere la

dispute şi apoi au dus la schismă, de atunci încoace

catolicismul a adus şi mai multe inovaţii în materie

de dogmă şi de cult, făcând ca astăzi să fie şi mai

adâncă prăpastia dintre creştinismul răsăritean şi cel

apusean. Iată câteva puncte ale doctrinei Bisericii

Catolice care o deosebe_te de cea a Bisericii Ortodoxe.

Le redăm aici încă o dată şi pe cele deja

amintite, deoarece ierarhii şi preoţii ortodocşi

ecumenişti le ţin ascunse de masa mare a credincioşilor,

care poate nu toţi au cunoştinţă de ele.

1. Filioque. Catolicii susţin că Duhul Sfânt purcede

şi de la Tatăl, şi de la Fiul. Această greşeală

dogmatică este cea mai grea. Sfântul Evanghelist

2 Ieromonah Agapit Popovici, Ecumenismul încotro?, 2003, p. 21.

Ioan spune limpede că Duhul Sfânt purcede de la

Tatăl şi este trimis în lume prin Fiul.

2. Supremaţia papală. Papa este considerat de

catolici capul suprem al Bisericii creştine, adică

locţiitorul lui Hristos pe pământ, mai mare decât toţi patriarhii. Aşa ceva n-a făcut Biserica universală.

Este o mândrie drăcească. Papa se numeşte urmaşul

Sfântului Petru.

3. Infailibilitatea papală. Ei zic că papa nu poate

greşi în materie de credinţă, când este în exerciţiul

funcţiunii sale.

4. Purgatoriul. Învaţă că între rai şi iad ar fi un

foc mare unde sufletele, după moarte, stau câteva

sute de ani, pentru a se curăţi, apoi trec în rai. În Sfânta Scriptură nu scrie nicăieri aşa ceva.

5. Azimile. Ei nu slujesc cu pâine dospită, ci cu

azime, ca evreii.

6. Imaculata concepţie. Zic despre Maica Domnului

că ar fi fost născută fără de păcatul strămoşesc.

Dar acest lucru nu este adevărat. Ea s-a născut în

chip firesc, din dumnezeieştii părinţi Ioachim şi

Ana, ca rod al rugăciunii.

7. Substanţialitatea. La sfinţirea Sfintelor Daruri,

catolicii nu fac rugăciunea de invocare a Duhului

Sfânt, cum se face în Biserica Ortodoxă la epicleză.

Ei zic că Darurile se sfinţesc singure, când clericul

slujitor pronunţă cuvintele: „Luaţi, mâncaţi...” şi celelalte.

Deci nu au rugăciune de pogorâre a Duhului

Sfânt peste Daruri.

8. Celibatul preoţilor. Preoţilor catolici nu li se

permite să se căsătorească, restricţie adoptată împotriva

Sinoadelor Ecumenice, care au hotărât ca preoţii

de mir să aibă familie.

9. Indulgenţele papale. Această practică a Bisericii

Catolice prevede într-un mod blasfemiator că,

dacă-i plăteşti papei anumite sume de bani, poţi să

săvârşeşti oricâte păcate, că eşti iertat şi dezlegat de

acestea.

10. Meritele prisositoare. Consideră că sfinţii lor

au prea multe fapte bune, care le prisosesc, nu au ce

să facă cu ele. În acest caz, ei le dau papei, care le

păstrează undeva ca într-un depozit, de unde le vinde

pe bani, spre iertarea păcatelor oamenilor care nu

au suficiente fapte bune.

11. Mirungerea. Catolicii nu miruiesc copiii

imediat după Botez. Aceştia sunt miruiţi doar la vârsta

de şapte ani şi numai de către un arhiereu.

În Biserica Ortodoxă se slujeşte Sfânta Liturghie

a Sfântului Ioan Gură de Aur, a Sfântului Vasile cel

Mare şi a Sfântului Grigore Dialogul, iar în Biserica

Catolică, liturghia romană şi cea ambroziană. 3

Datorită unor asemenea erezii pe care le mărturisesc

catolicii, împotriva învăţăturii credinţei ortodoxe,

ei sunt socotiţi eretici.

3 Fragmente preluate din cartea Ne vorbeşte părintele Cleopa, vol.

3, Ed. Episcopiei Romanului, p. 65.

VREMURILE DIN URMĂ

Noua Ordine Mondială 4

La 1 mai 1776, sprijinit de câteva familii de

evrei germani bogaţi din Bavaria (printre care Mayer

Amschel Rothschild), evreul Adam Weishaupt

fondează în secret societatea „Ordinul iluminaţilor”.

Doctrina lui, numită Novus Ordo Seculorum (Noua Ordine Mondială) a supravieţuit în timp şi, pusă în

aplicare, a schimbat lumea în secolul XX. Ea conţine planuri satanice de înrobire a întregii umanităţi,

după planurile „stăpânitorului acestei lumi”, elaborate

de aceşti colaboratori direcţi ai săi. Iată-le:

1. abolirea monarhiei şi a oricărei puteri ordonate

2. abolirea proprietăţii private

3. abolirea moştenitorilor

4. abolirea patriotismului

5. abolirea familiei (a căsniciei şi instruirea în

comun a copiilor)

4 http://acvilaortodoxă.wordpress.com

6. abolirea religiilor teiste.

Noua Ordine Mondială reprezintă faza finală a

unei revoluţii continue ce a început atunci şi care a

cuprins încet, încet toată omenirea. Iar această doctrină

va sta la baza guvernului mondial ce aşteaptă

să se instaureze.

Pentru realizarea acestui plan, a fost nevoie de o

mare revoluţie punctată în cursul istoriei de mai

multe revoluţii mai mici: industrială, bolşevică, sexuală

etc. Aceste revoluţii au atras şi atrag după ele

schimbarea din temelii a vechilor structuri statale

politice, sociale, a tradiţiilor şi a concepţiilor despre

lume şi viaţă.

New-Age 5

New-Age (Era Nouă) este tot mai insistent propovăduită

de noii „prooroci mincinoşi” (Matei 24,

11; Marcu 13, 6) veniţi din SUA şi din Occident.

Pentru că se cheamă „nouă”, presupunem desigur că

trebuie să-i ia locul celei vechi.

„Erele” la care se referă aceşti prooroci de sorginte

ocultă, francmasonică şi teosofică sunt definite

pe baza unor criterii astrologice. Ei spun că soarele, în mişcarea sa prin Univers pe traiectoria pe care se

5 Vezi: Pr. Dan Bădulescu, Împărăţia răului NEW AGE, Ed.

Christiana, Bucureşti, 2001, pp. 54-57.

deplasează, face o rotaţie completă în aproximativ 26000 de ani. Acest cerc este împărţit imaginar în

douăsprezece sectoare numite zodii, iar durata de

timp în care soarele străbate distanţa de la o zodie la alta este în jur de 2160 de ani şi ea se numeşte eră.

Teoria New-Age susţine că acest parcurs al soarelui

are consecinţe majore, ce determină schimbări

în mentalitatea, cultura şi chiar spiritualitatea omenirii.

În vremea de acum, omenirea se află în punctul trecerii de la era Peştilor la cea a Vărsătorului, sub semnul căruia se va instala noua eră. Şi 2000 de ani

de-acum încolo, predică proorocii mincinoşi, omenirea

se va bucura de armonie, de pace şi fericire în

Vărsător.

Ceea ce ne interesează însă în problema noii ere

sunt implicaţiile teologice prezente în aceste concepţii,

efectul lor asupra credinţei şi învăţăturii

creştine. Căci, departe de a fi o simplă aberaţie astronomică

şi măruntă superstiţie, mişcarea New-Age

se conturează ca un periculos adversar al creştinismului

la scară planetară, fiindcă de fapt ea anunţă

mascat nu altceva decât instaurarea Noii Ordini

Mondiale, care promite acel paradis terestru în care

umanitatea va avea o singură religie. Aceasta va fi

una sincretistă, care, căutând să-i împace pe toţi, va

acorda egală cinstire şi închinare şi lui Iisus, şi lui

Buddha, şi lui Allah, dar şi lui Luther şi lui Arie, şi

tuturor zeităţilor.

Adepţii New-Age, identificând era Peştilor cu

era creştină, presupun că sfârşitul acestei ere va determina

şi dispariţia creştinismului pe care îl propovăduieşte

astăzi Biserica cea „una, sfântă, sobornicească

şi apostolească”. Este aşadar uşor de presupus

ce se prevede a apărea în locul erei creştine, în

viziune necreştină: o repăgânizare a omenirii.

Astfel la efectul acestei degradări se ajunge şi

printr-o contaminare consimţită cu răul şi atunci

toată această descreştinare va fi posibilă şi se va petrece,

deoarece, aşa cum prevede Sfântul Ioan Maximovici,

în vremea din urmă „căutarea compromisului

va fi atitudinea caracteristică a oamenilor. Fermitatea

mărturisirii va dispărea. Oamenii vor căuta

cu asiduitate să-şi motiveze căderea, iar răul, ca o

moleşeală malignă, va susţine această stare generală.

Oamenii vor avea obişnuinţa lepădării de dreptate, a

dulceţii compromisului şi a păcatului. (...) Când privim

la viaţa din jur, cei ce pot vedea văd că tot ce a

fost prezis despre sfârşitul lumii se împlineşte”. 6

Mulţi oameni responsabili şi cu conştiinţa trează

semnalează astăzi pericolul unei religii mondiale ce

se urmăreşte a fi instaurată de un viitor guvern mondial,

ambele fiind încununarea acţiunii de secole a

lojilor francmasonice. Aceste loji sunt înfăţişate ca

nişte înaintemergători ai lui Antihrist, lucru ce nu

6 Noi minuni ale Sfântului Ioan Maximovici, Ed. Egumeniţa, Galaţi,

2004, p. 99.

poate fi cu nimic exagerat, dacă avem în vedere

adevăratele proorocii ale Sfintei Scripturi.

Chiar cu câteva sute de ani în urmă, organizaţii oculte care conduceau din umbră Europa Occidentală au început să pună în aplicare idei despre aşazisa renovatio, adică o reformă a gândirii culturale

şi mai ales religioase a întregii lumi creştine. De pildă, Renaşterea (care şi-a propus renaşterea păgânismului)

sau umanismul şi socialismul de mai

târziu au fost rodul acestor desacralizări şi îndepărtări

de Dumnezeu. Astăzi aceste acţiuni, care n-au încetat de-atunci, sunt tot mai aproape de împlinire.

În orice domeniu al vieţii auzim vorbindu-se

tot mai mult de unitate, de globalizare la nivel

mondial. Prin acest lucru, care înseamnă, de fapt,

negarea şi dispariţia tuturor specificităţilor,

„observăm că se urmăreşte:

• pe plan religios – unirea tuturor religiilor întruna

singură;

• pe plan politic – crearea unui guvern mondial;

• pe plan economic – crearea unei economii

unice mondiale şi emiterea unei monede unice, cel

mai probabil una virtuală;

• pe plan social – desfiinţarea graniţelor –

amestecarea neamurilor;

• pe plan ştiinţific – marea unificare a forţelor. 7

7 Ieromonah Agapit Popovici, op. cit., p. 39.

Toate acestea conduc spre anularea identităţii, în

vederea centralizării întregii vieţi şi subordonării întregii

omeniri unui control unic, absolut şi totalitar.

„De aceea, tinzând să unească statele, [oculta mondială] visează să unească pe creştini cu toate celelalte

religii. Tocmai în acest scop ei au creat organizaţia

laică «Uniunea creştină a tineretului» (Y.M.C.A.)

pe care încearcă s-o implanteze şi în ţările ortodoxe,

pentru a converti tineretul ortodox la credinţa interconfesională,

rupându-l de la Ortodoxie. Într-adevăr, asimilând concepţiile inter-confesionale, tineretul devine indiferent faţă de dogmele veşnice ale credinţei şi faţă de mărturisirea neschimbată a credinţei pe care avem

poruncă s-o ţinem cu tărie (Ef. 4, 14), şi îşi pierde interesul

pentru sfintele tradiţii ale Ortodoxiei, care sunt

tratate zeflemitor, drept «fanatism» mărginit.” 8

Ecumenismul

Pentru împlinirea acestui plan, vrăjmaşul dintotdeauna

al omenirii, în ura sa de moarte faţă de

Hristos şi faţă de cei ce cred în cuvântul Evangheliei

Sale, la începutul secolului XX, a pus în acţiune o

nouă strategie a luptei lui de nimicire a sufletelor:

ecumenismul.

8 Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev, Esenţa anticreştină a

ecumenismului, www.angelfire.com

Iată „un pasaj din revista masonică franceză

«Temple» (nr. 3 / 1946), în care înşişi francmasonii

recunosc că mişcarea ecumenică se află în sfera influenţei

lor: «Uneori suntem întrebaţi, de ce ne implicăm

în dispute de ordin religios; în ce măsură problemele

unirii Bisericilor, congresele ecumenice etc.

pot să prezinte interes pentru francmasonerie? Chestiunea abordată în proiectul unirii Bisericilor ce mărturisesc

pe Hristos interesează îndeaproape francmasoneria,

deoarece cuprinde ca atare ideea universalismului.

Să ne fie îngăduit să adăugăm că, în cazul

în care această unire este pe calea cea dreaptă, să se

ştie că e şi datorită Ordinului nostru. Nu se poate nega că, la organizarea primelor congrese ecumenice,

amestecul fraţilor noştri anglo-saxoni şi scandinavi a fost determinant şi activitatea lor a fost canalizată continuu

în sensul organizării unităţii creştine».” 9

Vorbind despre ecumenism, pentru a risipi o confuzie care se face adesea, trebuie să spunem că înţelesul acestui termen nu este acelaşi cu al cuvântului

ecumenic. În timp ce ecumenic înseamnă totalitate

şi se referă la toate Bisericile Ortodoxe Locale

cuprinse în marea Biserică Ortodoxă Universală, al

cărei reprezentant este un patriarh numit, în acest

sens, ecumenic, noţiunea ecumenist (sau ecumenism) face trimitere la totalitatea confesiunilor, cultelor,

9 ibidem

denominaţiunilor şi religiilor, chiar şi a celor

necreştine.

Înainte de a face o descriere sau o definire a ecumenismului, trebuie să arătăm că începutul său este legat de Adunarea de la Edimburg (Scoţia) din anul 1910, unde, în cadrul Conferinţei Misionare Mondiale, s-au pus bazele unei mişcări ce dorea la

început unirea tuturor sectelor protestante într-o singură

confederaţie. Organizatorul cheie al acestei

manifestări şi ulterior lider marcant a fost metodistul

american John Mott (1865-1955), marxist şi mason

notoriu. În acest context, trebuie menţionat faptul că

tot acest John Mott, după ce a înfiinţat şi alte consilii

şi alianţe, în anul 1948 a iniţiat o organizaţie cu

precădere protestantă, numită Consiliul Mondial al

Bisericilor (CMB), cu sediul la Geneva.” 10

Una dintre personalităţile care s-a preocupat de

problema ecumenismului şi a tratat-o din perspectiva

slujirii adevărate a lui Hristos şi a mântuirii celor

ce cred în El a fost Arhimandritul Iustin Popovici,

un sfânt pe care l-a dat Biserica Ortodoxă Sârbă. În definirea pe care o face acestei mişcări, el arată cu

toată tăria că: „Ecumenismul e numele de obşte pentru

creştinismele mincinoase, pentru bisericile mincinoase

ale Europei Apusene. În el se află cu inima

lor toate umanismele europene, cu papismul în frunte;

10 Ierom. Nil Arcaşu şi Ierom. Varvar Moroianu, Ecumenismul în

întrebări şi răspunsuri pe înţelesul tuturor, 2008, p. 13-14.

iar toate aceste creştinisme mincinoase, toate

aceste biserici mincinoase, nu sînt nimic altceva decât

erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de

obşte este acela de „a-tot-erezie” (panerezie). De ce?

Fiindcă, de-a lungul istoriei, feluritele erezii tăgăduiau

sau sluţeau anume însuşiri ale Dumnezeu-Omului Domnului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în

întregime şi pun în locul Lui pe omul european. În

această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între

papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte,

al căror nume este „legiune”. 11

Iată un exemplu pentru a dovedi că aceste afirmaţii

sunt adevărate şi că intenţia distrugerii creştinismului

prin amestecarea învăţăturii Evangheliei cu

cea a religiilor păgâne nu este întâmplătoare, ci urmează

un plan de mult pus la cale. Reproducem mai

jos un fragment din cuvântarea gurului hinduist

Vivekananda de la Prima Consfătuire a Religiilor

Lumii, care a avut loc la Chicago încă în 1893, şi care

a fost locul unor manifestări programatice pentru

ceea ce avea să urmeze în anii următori. Referitor la unitatea religiilor, el a spus:

„Dacă cineva din auditoriu speră că această

unitate va veni prin triumful unei religii, indiferent

11 Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Mănăstirea

Sfinţii Arhangheli, Petru Vodă, 2002, p. 111.

care ar fi ea, şi prin dispariţia celorlalte,

acestuia nu am decât să-i spun: «Fratele meu, speranţele

tale vor fi dezminţite. Oare doresc eu ca creştinii să devină hinduşi? Doamne fereşte! Oare doresc eu ca hinduşii sau budiştii să devină

creştini? Doamne fereşte!... Creştinii nu trebuie

să devină hinduşi, nici budişti; nici ca aceştia

din urmă să devină creştini. Ci fiecare religie va

trebui să-şi asimileze spiritul celorlalte religii,

păstrând însuşirile lor, pentru a se dezvolta conform

propriilor lor legi...»”. 12 Iată aşadar conceptul

de tip new-age, acela al „unităţii în diversitate”

pe care îl propagă spiritul religiei

mondiale sincretiste.

Astăzi papalitatea ar spune acelaşi lucru ca

gurul hinduist, doar cu alte cuvinte: „Nu trebuie

să schimbaţi nimic din dogme sau din cult, ci să mă

recunoaşteţi pe mine ca supremul conducător spiritual

al vostru”.

În secolul XX, primele implicaţii ale Ortodoxiei

în ecumenism au avut loc la îndemnul Patriarhiei

Ecumenice, începând din 1923, şi s-au concretizat printr-o serie de congrese şi conferinţe panortodoxe

care s-au ţinut la Constantinopol, Moscova, Atena şi

mai ales la Rhodos.

12 Arsenios Vliangoftis, Ecumenism, Neoidolatrie şi New-Age, ed.

Parakatathiki, Tesalonic, 2006, p. 14, în www.cuvântul-ortodox din 06.

05. 2009.

Activitatea Consiliului Mondial al Bisericilor

se desfăşoară în cadrul adunărilor sale generale pe

care le organizează în toate cele şase continente.

Dar în cadrul mişcării ecumenice, pe lângă

Consiliul Mondial al Bisericilor, mai sunt şi alte instituţii,

tot de factură masonică şi care urmăresc

acelaşi scop, cum ar fi: Consiliul Ecumenic al Tineretului,

Comisia Ecumenică Europeană pentru Biserică

şi Societate, Federaţia Internaţională a Studenţilor

Creştini, Conferinţa Bisericilor Europene şi

altele.

Biserica Ortodoxă Română face parte din Consiliul

Mondial al Bisericilor din anul 1961.

Biserica Ortodoxă a Georgiei însă s-a retras din consiliul Mondial al Bisericilor în 1997 şi din orice

organizaţie cu caracter ecumenist; tot la fel şi Biserica

Ortodoxă Bulgară, în 1998.

În ce-i priveşte pe ortodocşii care acceptă sau

chiar militează pentru ecumenism, ei aduc ca motivaţie

faptul că prin mişcarea ecumenică îi pot face

cunoscuţi lumii întregi pe Sfinţii Părinţi şi, în general,

Ortodoxia. Şi că, în urma acestei cunoaşteri, eterodocşii

vor îmbrăţişa valorile Bisericii noastre şi se

vor converti la dreapta credinţă. Dar în urma zecilor

de ani de dialoguri, de conferinţe, de congrese şi de

manifestări comune intercreştine şi interreligioase,

orice conştiinţă cinstită trebuie să recunoască deschis

că Ortodoxia n-a câştigat, ci a pierdut şi pierde

mereu. Fiindcă, după cum arată şi arhimandriţii Serafim

Alexiev şi Serghie Jazadjiev, „principalul scop

secret [al ecumenismului] e să nimicească credinţa

lui Hristos, punând în locul acesteia religia masonică

anticreştină, precum şi să lichideze statele şi să-şi

instaureze propria putere absolută asupra omenirii

«unificate».

Mulţi factori, în lumea contemporană, contribuie

la realizarea obiectivelor finale ale francmasoneriei,

în special a unirii tuturor popoarelor în frunte

cu un guvern mondial unic. E vorba în primul rând

de mijloacele tehnice moderne cu grandioasele lor

performanţe. Redactorul revistei americane «Saturday Review» scrie: «Astăzi întreaga lume reprezintă

un potenţial indivizibil: pe globul pământesc nu

există loc la care nu ar putea ajunge vocea omenească.

De aici rezultă că, în definitiv, îmbinarea cuvântului cu electronica va face posibilă trecerea la un guvern mondial».

Un astfel de guvern presupune un cap mondial

unic. Cine va fi acesta, dacă nu antihristul, prevestit

de Cuvântul lui Dumnezeu ca «omul nelegiuirii, fiul

pierzării» (II Tesaloniceni 2, 3), care îşi va face apariţia

la sfârşitul lumii ca unificator şi «binefăcător»

al întregii omeniri?

Francmasoneria pregăteşte treptat omenirea

pentru a ridica, pe ruinele actualelor religii, care îi

divizează pe oameni, o religie nouă, în stare să-i

unească pe toţi, despre care se scrie deschis în zilele

noastre”. 13

Conştientizând această realitate, înţelegem că

„ideologia ecumenistă este un fel de sectă extinsă la

nivel global, ce caută să atragă cât mai mulţi catolici

şi ortodocşi în lupta pentru uniformizarea creştinismului.

Ecumenismul este o manifestare religioasă a

unor ideologii politice, un unionism socialist cu faţă

creştină, un centru de comandă şi control al tuturor

religiilor, teologiilor şi grupărilor ce vorbesc despre

Hristos şi creştinism astăzi.” 14

Dar la originea extinderii acestui rău în lume

stă, în primul rând, tot păcatul. El este acela care a făcut posibile trădările şi lepădările de credinţă de-a lungul veacurilor şi el este şi astăzi cauza care duce la orbirea minţii atâtor oameni care sunt puşi, de fapt să vegheze la păstrarea nealterată a credinţei. Şi ne referim aici, mai ales, la ţările ortodoxe ale lumii.

Căci s-a ajuns astăzi la situaţia că „panerezia ecumenismului,

care a chinuit şi a stricat din interior Biserica

de-a lungul întregului secol XX şi a cărei putere

distrugătoare a atins punctul culminant în zilele

noastre – de vreme ce a reuşit să convertească un

mare număr de clerici şi teologi – propovăduieşte

prin legăturile sale intercreştine şi interreligioase că

13 Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev, op. cit.

14 Ierom. Nil Arcaşu şi Ierom. Varvar Moroianu, op. cit., p. 13-14.

nici Hristos, nici Biserica nu sunt singurele căi de

mântuire. Susţine (...) că oamenii se mântuiesc şi în alte religii: în iudaism, islam, budism, chiar şi prin

idolatrie, dar şi în ereziile creştine ale papismului,

protestantismului şi monofizitismului.” 15

Dacă e să vorbim despre unitatea creştinilor

nu din perspectiva intenţiilor distructive ale ocultei

mondiale, ci efectiv de unirea lor într-o singură

turmă al cărui Păstor să fie Hristos, nu Antihristul,

atunci trebuie să spunem că, atâta timp cât „ecumenismul

este asimilat unei forme de unitate, atunci el

este cea mai cruntă rătăcire de la adevăr, cea mai

mare erezie. Vom fi una atunci când vom mărturisi

acelaşi Adevăr. (...) Nu forme de unitate trebuie, de

fapt, căutate, ci căi de a-L redescoperi pe Hristos

cel adevărat. Nu unitatea trebuie căutată, ci Hristos.”

16 Aşadar, privind acţiunile ecumeniste doar de la

un nivel în jos, de la acela al purei dorinţe de împăcare

dintre diferitele ramuri ale creştinismului – fără

a ţine cont că mai sus, în spatele acestor demersuri,

sunt interesele ascunse ale politicii antihristice –,

deci chiar privindu-le aşa, observăm că în cadrul

Mitropolitul Serafim de Pireu, Predici cu ocazia vizitei în România,

septembrie 2014, Editura Semne, p. 11

16 Pr. Constantin Coman, Biblia în Biserică – eseuri pe teme biblice,

Ed. Bizantină, Bucureşti, 1997, p. 70.

acestor acţiuni se creează adeseori un entuziasm conciliant, în virtutea căruia se propune să fie trecute

cu vederea unele adevăruri de credinţă. De asemenea, se creează şi o mentalitate diplomatică conciliantă care crede că poate împăca, prin concesii reciproce, poziţii dogmatice sau stări de fapt mai generale care ţin Bisericile despărţite. Acestea arată o relativizare a valorilor unor articole de credinţă.

Iar relativizarea aceasta oglindeşte însemnătatea

foarte mică pe care unele grupări creştine o dau respectivelor

articole. Legat de aceasta, ei propun, din

entuziasm sau dintr-o mentalitate diplomatică, anumite

schimbări, tocmai pentru că nu au nimic de

pierdut din asta. Însă aceste compromisuri constituie

o mare primejdie pentru Bisericile Ortodoxe, care

dau o importanţă vitală articolelor de credinţă în cauză.

Pentru aceste Biserici, propunerile unor astfel

de târguri şi compromisuri sunt echivalente cu atacul

pe faţă. 17

Acesta însă este un punct de vedere doar al

dreptei-credinţe. Fiindcă între catolicism, protestantism

şi ortodoxie înţelegerea unităţii şi direcţiile în

care se acţionează pentru înfăptuirea ei sunt diferite.

Şi iată cum.

17 Pr. Dumitru Stăniloae, Pentru un ecumenism ortodox, în limba

greacă, Ed. Athos, Pireu, 1976, pp. 19-20, la Arhim. Gheorghe Kapsanis,

Ortodoxia: nădejdea popoarelor Europei, Ed. Evanghelismos, Bucureşti,

2006, pp. 12-13.

Biserica Catolică vede împlinirea unităţii

creştine doar când toată creştinătatea va recunoaşte

ca autoritate supremă a ei pe papa, chiar dacă

această recunoaştere se va face doar la modul formal,

exterior.

Pe de altă parte, Bisericile şi confesiunile protestante susţin ideea de „unitate în diversitate”, fiecare

păstrându-şi convingerile doctrinare şi realizând

astfel „unitatea” doar printr-un fel de alăturare

a lor pe baza unor minime elemente comune.

Aceasta este şi politica pe care o promovează Consiliul

Mondial al Bisericilor.

Însă Biserica Ortodoxă nu concepe unitatea decât

centrată în Hristos. În opoziţie cu gândirea catolică,

ea refuză unitatea bazată pe un centru unic ce ţine de această lume, deci pe o persoană umană,

deoarece un astfel de model de unitate ignoră natura

însăşi a Bisericii, care depăşeşte limitele istoriei, ale

lumii acesteia, fiindcă Îl are drept cap pe Însuşi Fiul

lui Dumnezeu, Care este veşnic. 18

Cât despre protestanţi şi neoprotestanţi, aceştia

propovăduiesc o unitate pentru realizarea căreia, în

ce-i priveşte pe închinători, e suficientă doar coincidenţa

spaţio-temporală a manifestării actului religios

al acestora. Or, o astfel de prezentare a unităţii ascunde

în ea un fals care creează confuzie şi derută,

18 ibidem

în sensul că, prefăcându-se că se referă la una, vorbeşte

de fapt de alta. Prefăcându-se că se referă la

cele de Sus, la suflet şi la lucrurile duhului, reduce

totul la cele ce ţin doar de trup, de cele de jos. Căci

actul religios, închinarea şi slăvirea lui Dumnezeu

face trimitere în primul rând la conştiinţa unei persoane,

presupune o stare a duhului, nu în primul

rând una a trupului. E o lucrare ce are în vedere mai

întâi sufletul omului, implică mai întâi duhul lui, şi

numai în plan secundar trupul. Pentru că Dumnezeu

cere de la noi inima ca să locuiască în ea (Proverbe

23, 26) şi abia apoi trupurile noastre devin temple

ale Duhului Sfânt (I Corinteni 6, 19). Însă percepţia

ecumenistă despre unitate are în vedere doar planul

fizic, nu cel duhovnicesc. Ca şi cum Dumnezeu nu

ar fi Duh! O astfel de prezentare a unităţii aruncă

întreaga înţelegere a slujirii şi laudei aduse lui

Dumnezeu în urmă cu două mii de ani, la mentalitatea

samaritenilor care, prin glasul femeii de la

fântâna lui Iacov, întrebau: „Unde să ne închinăm,

Doamne?... Aici ori acolo?”. Dacă „cel ce se alipeşte

de Domnul este un duh cu El” (I Corinteni 6, 17) şi

dacă „Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie

să I se închine în duh şi în adevăr (Ioan 4, 24),

ecumeniştii spun că nu duhul şi adevărul trebuie să

fie urmărite ca şi criterii ale închinării, ci prezenţa

tuturor trupurilor în acelaşi spaţiu, în momentul

destinat săvârşirii acestei slujiri. Dacă Hristos spune

că „astfel de închinători doreşte Tatăl”, adică în duh

şi în adevăr, ecumeniştii spun că nu astfel de închinători

doreşte.

În acest caz, nu mai rămâne decât fiecare să se

hotărască pe cine vrea să asculte!

Biserica Ortodoxă doreşte şi se roagă pentru

unirea creştinilor într-o singură Biserică. Însă înţelege că această Biserică trebuie să fie în mod obligatoriu

una care „drept învaţă cuvântul adevărului”,

una drept-slăvitoare a lui Dumnezeu. Ea doreşte şi se roagă pentru întoarcerea la învăţăturile Sfinţilor

Părinţi a tuturor celor care le-au părăsit. Atunci când şi catolicii, şi protestanţii, şi toţi eterodocşii se vor

lepăda de toate crezurile eretice şi se vor întoarce la

singura credinţă mântuitoare, Dumnezeu va binecuvânta

această unitate, pentru că ea se va realiza în

El, nu în afara Sa şi prin ignorarea sau negarea Sa,

căci doar pentru o astfel de unitate S-a rugat Domnul

Iisus Hristos Tatălui când a zis: „...ca şi ei să fie

una în Noi”.

Poate şi alţii pretind că deţin adevărul... dar adevărul învăţăturii mântuitoare păstrat în credinţa

ortodoxă e dovedit prin faptul că ea n-a impus cu

forţa această credinţă nimănui şi n-a persecutat pe

nimeni pentru primirea ei, împotriva Evangheliei,

aşa cum au făcut alţii; ba dimpotrivă, pentru acest

adevăr au fost în stare nenumăraţi mucenici să-şi

dea viaţa. Poate vor zice unii că şi pentru credinţa pe

care o urmează ei au fost oameni care, în cursul istoriei,

au fost gata să moară şi care sunt recunoscuţi ca

martiri. Dar multe din sfintele moaşte ale mucenicilor

şi mărturisitorilor credinţei celei mântuitoare se

păstrează şi astăzi şi ele izvorăsc bună mireasmă,

arătând că lucrarea săvârşită de aceştia a fost primită,

binecuvântată şi sfinţită de Însuşi Dumnezeu, pe

când rămăşiţele celorlalţi, dacă mai există... nu pot să facă această dovadă.

„În această viziune, Biserica-mamă înţelege

să-i primească pe toţi fraţii creştini care s-au îndepărtat

de Biserica Ortodoxă, ca şi pe toţi necreştinii

care ar voi să se mântuiască şi să primească dreapta

credinţă.

Dar din păcate, mişcarea ecumenică este contrară

acestei viziuni de revenire la dreapta credinţă

mărturisită de cele şapte Sinoade Ecumenice. Ea doreşte

o unitate adogmatică, o unitate într-un crez

nou, potrivit pentru o nouă ordine mondială, o religie

sincretistă tolerantă, care să ajute la instituirea

adorării lui Lucifer, ca religie a noii ere.” 19

Ecumenismul, la suprafaţă, propovăduieşte

ideea de toleranţă, făcându-şi din această toleranţă

un zeu. Dar asta se întâmplă numai când e vorba de

aspecte care-i convin! Cere toleranţă numai pentru

cei ce s-au îndepărtat ori s-au lepădat de adevărul de

19 Ieromonah Agapit Popovici, op. cit., p. 33-34.

credinţă, nu şi pentru cei ce se luptă să-l păstreze. În acest caz, se ridică întrebarea: noi, ortodocşii, vom fi

oare fără vină dacă manifestăm „toleranţă” când nu

trebuie, neavând astfel demnitatea de a pretinde să

ni se respecte credinţa?

„Ce moment greu trăim, dacă am ajuns, în aceste

momente, să ne cerem iertare, în timpul şedinţelor

ecumenice, pentru trecutul nostru aspru şi conservator?

Aşadar, Părinţii şi naţiunea noastră au fost,

datorită iubirii de Ortodoxie şi de Neam, lupii cei

răi, iar străinii au fost oile blânde, care mereu au

plecat capul şi au suferit nenorociri şi obidiri. (...)

Iată cum ne uităm demnitatea datorită păcatelor.

Sinteza religiilor nu o face omul, ci Dumnezeu, prin

lucrarea Sfântului Duh. (...) Să nu ne mai acuze

aceşti oameni, când vrem să ne vedem de credinţa

noastră, că nu suntem toleranţi, căci noi nu am ridicat

nici un deget asupra vreunui om; în acelaşi timp,

hărţuiala lor prin ameninţări politice şi financiare

este de o intoleranţă crasă.” 20

Se poate observa din toate cele expuse până

acum că „ecumenismul face parte din planul pentru

o nouă ordine mondială. Ecumenismul este dictat de

interesele politice pentru crearea unui guvern mondial.”

21 Atunci se înţelege de ce sunt implicate forţe

Ieromonah Maxim Petrariu, Povara ecumenismului,

http://acvilaortodoxă.wordpress.com

21 Ieromonah Agapit Popovici, op. cit., p. 34.

politice pentru atingerea acestui scop. Şi atunci este de aşteptat ca acei credincioşi care caută să apere

adevărul de credinţă pentru ca să-şi mântuiască sufletul

să se trezească în opoziţie cu acest sistem care

îi socoteşte pe ei cei mai mari adversari, primii care

trebuie să fie înlăturaţi şi reduşi la tăcere.

„Reacţiile şi acţiunile publice şi deschis „antiecumeniste”,

după cum se vede, sunt resimţite din

plin de autorităţi care iau măsuri. Dacă astăzi nu mai

are loc „junghierea” fizică a „ecumeniştilor” şi ereticilor,

„anti-ecumeniştii” sunt totuşi ameninţaţi cu o

„junghiere” social-politică: ei sunt declaraţi „talibani”,

„extremişti”, „fanatici”, „fundamentalişti”, „bizantini

medievali”, „incorect politici” şi „duşmanii

intereselor naţionale”, pentru a fi compromişi în

ochii opiniei publice. (...)

Dacă acest lucru nu este de ajuns, se poate trece

la sancţiuni mai concrete: mustrare, suspendare,

concediere, caterisire, persecuţie, defăimare, acuzaţie

în consistoriu, internare în mănăstire, la ospiciu;

şi dacă nici asta nu e de ajuns, atunci... mai sunt cunoscute

din istorie şi alte posibilităţi” 22

Aflându-se în mijlocul frământărilor care au

loc în ultimii ani în lumea credinţei, mitropolitul

grec Theoclit al Florinei şi Eordeei a afirmat public

Pr. Dan Bădulescu, Articole 2003-2008, pp. 161-162, pe

ftp://ftp.logos.md

că: „Trei erezii molipsesc Dreapta-slăvire:

Papismul, Protestantismul şi pan-erezia ecumenismului”.

Cu părere de rău trebuie să spunem că în lupta

pe care o duce astăzi ecumenismul pentru atingerea

scopurilor sale au consimţit să se angajeze foarte

mulţi dintre slujitorii Bisericii Ortodoxe, ierarhi,

preoţi şi teologi. Ei fac o propagandă intensă ecumenismului,

învăţându-i pe credincioşi nu să apere

credinţa – apărându-şi în felul acesta sufletul –, ci să

o negocieze. Când lucrurile au ajuns aici, în mod firesc

apare întrebarea: Care este datoria noastră, a

tuturor, în această situaţie? Cum să reacţionăm în

vremea de şi mai mare criză care se întrevede?

În tot zbuciumul acesta, ceea ce-L poate îmblânzi

pe Dumnezeu este, întâi de toate, pocăinţa

noastră. Poporul să se lase de păcate. Fiindcă în starea

în care se trăieşte astăzi, în acest întuneric, Duhul

Sfânt nu poate să ne lumineze, să cunoaştem

voia lui Dumnezeu. Dacă poporul va înţelege necesitatea grabnică a acestei întoarceri la Dumnezeu, atunci Duhul Sfânt va lucra cu putere, spre luminare şi izbăvire.

Totodată, slujitorii sfintelor altare care nu-şi

vor călca pe conştiinţă şi nu-şi vor da consimţământul

la această lepădare de credinţă va trebui să

23 www.cuvântul-ortodox.ro, din 17 oct. 2008.

înmulţească rugăciunea şi toată lucrarea liturgică. Şi la fel să-i înveţe şi pe credincioşi să intensifice fiecare

legătura lor cu Dumnezeu. Păstorii să stea de

vorbă cu poporul, să-i explice toate aceste lucruri

grave ce se pregătesc şi să-l încunoştinţeze asupra

pericolului lepădării de credinţă ce se apropie. Să nu fugim, laşi, din faţa lui, ci să înţelegem că, dacă nu

vom avea suficientă grijă de turma lui Hristos, vom

pierde acum în această luptă care va veni.

Totuşi Dumnezeu niciodată nu ne va lăsa singuri.

Să nu avem spaima că, în vremurile grele ce se

anunţă, se va distruge total credinţa ortodoxă. Niciodată

Dumnezeu nu va lăsa Biserica lipsită de oameni

cuvioşi, cum n-a lăsat-o nici în trecut. Chiar în

vremea Sfântului Ilie, când acest prooroc, plângând,

zicea că a rămas singur, Dumnezeu i-a răspuns că

mai are încă şapte mii de bărbaţi care I-au rămas Lui

credincioşi. E adevărat, Sfinţii Părinţi spun că în

acele vremuri va trebui să alergăm kilometri întregi

să găsim un duhovnic la care să ne mărturisim păcatele.

Fiindcă dacă vor fi acceptate de către slujitorii

Bisericii aceste compromisuri grave – fie în mod

liber consimţit, fie prin impunere –, desigur, creştinii

nu vor mai putea merge la bisericile lor. Unde va fi un astfel de preot ecumenist, nu va mai fi harul

Duhului Sfânt. Aceştia vor face acolo numai un teatru.

Dacă nu vom păstra învăţătura Bisericii, atunci

vom pierde totul, căci Îl pierdem pe Hristos. Acum

Dumnezeu lucrează prin harul Duhului Sfânt. Dar dacă noi ne vom lepăda de adevăr, să ştim şi să fim

ferm convinşi că nu se vor mai sfinţi nici Tainele, ci

vor fi făcute toate ca într-un joc de copii.

Pentru ca atunci să fie foarte treji, credincioşii

acum trebuie să înveţe credinţa cea adevărată; să

înveţe cum să ducă o viaţă de adevăraţi creştini şi

cum să-L iubească pe Dumnezeu. Iar atunci vor şti

să-i caute şi să-i găsească pe acei preoţi şi duhovnici

care îi vor îndruma şi mai departe în lupta păzirii

credinţei până la capăt. Să nu deznădăjduim, căci,

dacă noi nu-L vom părăsi pe Dumnezeu, nici El nu

ne va părăsi pe noi, după cum ne-a promis!

Cât despre ortodocşii ecumenişti care, conştienţi

sau nu, au făcut până acum jocurile acestor organizaţii

politico-religioase ecumeniste, activând în

cadrul lor, sprijinindu-le în vreun fel sau dându-şi

doar binecuvântarea ori consimţământul la acţiunile

lor, „se pot smeri într-un singur fel: lepădându-se

hotărât şi curajos de ecumenism şi arătând tuturor că

ecumenismul este erezie şi totodată cea mai subtilă

şi duşmănoasă adunare a oamenilor (şi nu numai a

lor) din câte au fost vreodată împotriva adevărului şi

a Domnului Iisus Hristos.” 24

* * *

24 Conon Monahul, Ecumenismul în întrebări şi răspunsuri, p. 40-

41, pe www.mirem.ro.

Tot în sensul celor expuse până acum, redăm

mai jos câteva mărturii ale unor Sfinţi Părinţi, duhovnici

şi teologi remarcabili despre ecumenism.

1. Canonul 10 al Sfinţilor Apostoli: „Dacă cineva

s-ar ruga, chiar şi în casă cu cel afurisit (scos

din comuniune) acela să se afurisească.”

2. Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli: „Episcopul,

presbiterul sau diaconul, dacă numai s-ar ruga

împreună cu ereticii, să se afurisească, iar dacă

le-a permis acestora să săvârşească ceva ca şi clerici

(să săvârşească cele sfinte), să se caterisească.”

3. Canonul 46 al Sfinţilor Apostoli: „Episcopul

sau presbiterul care primesc botezul sau jertfa

ereticilor, poruncim să se caterisească. Căci ce înţelegere

poate să fie între Hristos şi Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?”

4. Canonul 64 al Sfinţilor Apostoli: „Dacă

vreun cleric sau laic intră în sinagoga iudeilor sau a

ereticilor ca să se roage, să se caterisească şi să se

afurisească.”

5. Canonul 6 al Sinodului V local de la Laodiceea (343): „Nu este îngăduit ereticilor a intra

în casa lui Dumnezeu dacă stăruie în eres.”

6. Canonul 32 al Sinodului V local de la

Laodiceea: „Nu se cuvine a primi binecuvântările

ereticilor, care sunt mai mult absurdităţi decât binecuvântări.”

7. Canonul 15 al Sinodului al Nouălea din

Constantinopol (861): „Cei ce propovăduiesc public

eresul sau îl învaţă în Biserici, să fie îndepărtaţi

de comuniunea cu credincioşii şi afurisiţi, ca unii ce

fac schismă şi sfărâmă unitatea Bisericii.”

8. Din cuvântul Sinodului al VII-lea Ecumenic

(Niceea, 787): „Să nu faceţi nici inovaţie, nici

omitere în Predania pe care am păzit-o cu evlavie

până acum. Deoarece toţi câţi s-au păstrat înlăuntrul

Sfintei Biserici Universale nu au primit nici adaosuri,

nici omiteri. Şi cu mare pedeapsă va fi condamnat

cel ce va face fie adăugiri, fie omiteri.”

9. Sinodul de la Constantinopol din anul 1724:

„Cei care vor dezerta de la Ortodoxie şi vor părăsi părinteştile

şi dreptele dogme ale credinţei şi Predaniile

obşteşti ale Bisericii şi vor decădea şi se vor îndepărta

cu inovaţii şi cu credinţe absurde şi cu obiceiuri eterodoxe

şi vor falsifica şi vor măslui adevărul Ortodoxiei,

aceştia nici nu mai sunt, nici nu se mai numesc creştini

cu adevărat, ci se taie şi se despart de totalitatea mădularelor

Bisericii şi a creştinilor, ca nişte eterodocşi şi

inovatori şi se izgonesc afară din sfântul staul ca nişte

oi râioase şi mădulare putrede.”

10. Anatema împotriva ecumenismului a Sfântului

Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara

Rusiei:

„Anatema celor ce atacă Biserica lui Hristos învăţând că Biserica Sa este împărţită în aşa-zise

„ramificaţii” ce se deosebesc în doctrină şi în felul

de viaţă, sau că Biserica nu există vizibil, ci va fi

formată în viitor când toate „ramificaţiile” – sectele,

denominaţiunile şi chiar religiile – vor fi unite într-un singur trup, şi care nu deosebesc Preoţia şi Tainele

Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul

şi euharistia ereticilor sunt eficace pentru mântuire,

prin urmare, celor ce cu bună-ştiinţă sunt în

comuniune cu aceşti eretici înainte-menţionaţi sau

celor ce susţin, răspândesc sau păzesc erezia lor

ecumenistă sub pretextul dragostei frăţeşti sau al presupusei

uniri a creştinilor despărţiţi, să fie Anatema!”

Dată de Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe

Ruse din diaspora, Vancouver – Canada, august

1983, iscălită de toţi episcopii, spre a fi adăugată la

sfârşitul anatemelor din Credinţa Ortodoxiei, şi pomenită

mereu în prima Duminică a Postului Mare,

Duminica Ortodoxiei.

11. Avva Pamvo, sec. V: „Că iată, îţi zic ţie,

fiule, vor veni zile când vor strica creştinii cărţile

Sfintelor Evanghelii şi ale Sfinţilor Apostoli şi ale

dumnezeieştilor Prooroci, ştergând Sfintele Scripturi

şi scriind tropare şi cuvinte elineşti. Şi se va revărsa mintea la acestea, iar de la acelea se va depărta.

Pentru aceasta Părinţii noştri au zis: „Cei ce sunt în

pustia aceasta să nu scrie vieţile şi cuvintele părinţilor

pe pergament, ci pe hârtii, că va să şteargă

neamul cel de pe urmă vieţile părinţilor şi să scrie

după voia lor, fiindcă mare este necazul ce va să vină.”

Şi i-a zis lui fratele: „Aşadar se vor schimba

obiceiurile şi aşezămintele creştinilor şi nu vor fi

preoţi în biserică să facă acestea?” Şi a zis bătrânul:

„În astfel de vremuri se va răci dragostea multora şi

va fi necaz mult. Năpădirile păgânilor şi pornirile

noroadelor, neastâmpărul împăraţilor, desfătarea

preoţilor, lenevirea călugărilor. Vor fi egumeni nebăgând

seama de mântuirea lor şi a turmei, osârdnici

toţi şi silitori la mese şi gâlcevitori, leneşi la rugăciuni

şi la clevetiri grabnici, gata spre a osândi vieţile

bătrânilor şi cuvintele lor, nici urmându-le, nici

auzindu-le, ci mai vârtos ocărându-le şi zicând: Deam

fi fost şi noi în zilele lor ne-am fi nevoit şi noi.

Iar episcopii în zilele acelea se vor sfii de feţele celor puternici, judecând judecăţi cu daruri, nepărtinind pe cel sărac la judecată, necăjind pe văduve şi pe sărmani chinuindu-i. Va intra încă şi în norod

necredinţă, curvie, urâciune, vrajbă, zavistie,

întărâtări, furtişaguri şi beţie.” Şi a zis fratele: „Ce

va face cineva în vremile şi anii aceia?” Şi a zis bătrânul:

„Fiule, în acele zile cel ce îşi mântuieşte sufletul

său mare se va chema în împărăţia cerurilor.”

(Patericul Egiptean, pg. 209 cuv. 15)

12. Sfântul Preacuvios Isidor Pelusiotul (n.

360): „Acei care cutează să scoată sau să adauge ceva

la, cuvintele inspirate de Dumnezeu, suferă de o

boală sau alta: ori nu cred că Dumnezeiasca Scriptură

a fost dictată de Duhul Sfânt, ceea ce îi arată necredincioşi,

ori se cred mai înţelepţi decât Sfântul

Duh, şi asta înseamnă că sunt smintiţi”. (Migne 78 A)

13. Sfântul Efrem Sirul (†379): „Vai acelora

care se întinează cu blasfemiatorii eretici! Vai acelora care batjocoresc Dumnezeieştile Scripturi! Vai de cei câţi murdăresc sfânta credinţă cu eresuri sau încheie

vreo înţelegere cu ereticii!

Atunci, la a doua venire a Domnului, se va cere

de la fiecare din noi mărturisirea credinţei şi unirea

Botezului. Şi dacă am păstrat credinţa curată de orice

eres şi pecetea neştearsă şi haina neîntinată... se cuvine ca toţi cei ce se apropie de Dumnezeu şi vor

să se învrednicească vieţii celei veşnice, să păzească

mai înainte de toate Credinţa Ortodoxă neîntinată.

Dar nu trebuie să fie trădată nepreţuita comoară a

credinţei nici în schimbul dobândirii vreunei vrednicii,

nici pentru linguşirile ocârmuitorilor, nici pentru

a evita frica de ei.”

„Cuvine-se deci, să dispreţuim orice osteneală

pentru dreapta mărturisire a Domnului nostru Iisus

Hristos... Să fugi de purtarea familiară faţă de schismatici

şi eretici! Mai mult, să te fereşti de erezia

acelora care Îl despart în două pe unicul nostru

Domn Iisus Hristos! Aceştia cred în chip contrar

celor 318 Sfinţi Părinţi care s-au întrunit la Niceea”

„Pe eretici, ca pe nişte blasfemiatori şi vrăjmaşi

ai lui Dumnezeu, Scriptura nu i-a numit oameni, ci

câini şi lupi şi porci şi antihrişti, după cum zice

Domnul: Nu daţi cele sfinte câinilor! (Matei 7, 6). Şi Ioan zice că mulţi antihrişti s-au arătat (I Ioan 2, 18).

Pe aceştia deci, nu se cuvine să-i iubim, nici să ne

întreţinem cu ei, nici să ne rugăm împreună cu ei,

nici să mâncăm împreună, nici să-i primim în casă,

nici să-i salutăm, ca să nu ne facem părtaşi faptelor

lor celor viclene.”

„Păcatul fără iertare e fapta care se îndreaptă

împotriva Duhului Sfânt şi păcatele tuturor ereticilor,

pentru că au blasfemiat şi blasfemiază pe Duhul

Sfânt. Acestora nu li se va ierta păcatul nici în viaţa

aceasta, nici în viaţa ce va să fie, pentru că s-au opus

lui Dumnezeu Însuşi, de la Care se dă izbăvirea.”

14. Sfântul Vasile cel Mare (†380): „Vădita

necredinţă a ereticilor ne vatămă puţin. Cu toate acestea, cei ce poartă piele de oaie şi se prezintă pe

dinafară cu chip paşnic, sfâşie dinăuntru oile cele

înţelegătoare ale lui Hristos şi vatămă mult,

înşelându-i pe cei mai simpli. Aceştia sunt mai periculoşi şi greu se apără cineva de ei. Ce lucru îndrăzneţ

nu au făcut aceşti înnoitori? Din această pricină,

i-a despărţit Biserica şi s-au rupt de ortodocşi şi au

făcut mincinoasa adunare... Totuşi, trebuie să cunoaşteţi

că, prin harul lui Dumnezeu, nu sunteţi singuri,

ci aveţi pe mulţi împreună cu voi care apără

Ortodoxia Sfinţilor Părinţi, care au alcătuit la Niceea

evlavioasele dogme ale Credinţei.”

„Una este crima care se pedepseşte acum cu

asprime: nepăzirea Predaniilor Părinţilor. Să ne luptăm până la sfârşit... nu pentru bani, nu pentru slavă,

ci pentru a dobândi de obşte comoara credinţei sănătoase

şi să rămânem luptându-ne...”

15. Sfântul Grigorie Teologul (†389): „Unde

este evidentă necredinţa, trebuie să preferăm mai bine

focul şi sabia şi situaţiile critice şi mâinile tiranilor

– şi toate cu dăruire – decât să luăm parte la

aluatul păcatului şi să ne unim cu cei care bolesc în

credinţă. De mii de ori este mai bună dezbinarea care

se face pentru cuvintele bunei credinţe ortodoxe

decât pacea, când aceasta este unită cu patimile.”

16. Sfântul Ioan Gură de Aur († 407): „Dacă

cineva contraface măcar o mică parte a chipului regelui

pe moneda regală, în felul acesta o falsifică; la

fel şi în credinţa cea adevărată, acel care va schimba

chiar cât de puţin în ea, o vatămă pe toată. Căci dacă, pe de o parte, dogma este răstălmăcită, şi înger

de ar fi, să nu-l credeţi. Nimic nu foloseşte viaţa

virtuoasă, dacă credinţa nu este sănătoasă.”

„Dacă episcopul sau clericul este viclean în

chestiunile credinţei, atunci fugi şi leapădă-te de el,

nu numai ca de un om, ci chiar şi înger din cer dear fi. Cel care doreşte mântuire personală, cel care

vrea să fie un adevărat fiu al Bisericii Ortodoxe,

acela caută la corabia lui Noe scăpare de potop. Cel care are teamă de trăsnetul straşnic al anatemei, care

omoară sufletul şi trupul, acela să ia asupra-i

dulcele jug al dogmelor Bisericii lui Hristos, să-şi

îmblânzească îndărătnicia cugetului său, cu ajutorul

legilor bisericeşti şi să se supună în toate maicii

sale – Biserica... După mine, pacea nu este aceea

care se ţine pe saluturile şi mesele comune fără

rost, ci pacea întru Dumnezeu este cea care vine de

la unirea duhovnicească. Mulţi distrug astăzi tocmai

această unire, când, dintr-o râvnă nechibzuită,

neluând în seamă hotărârile noastre şi dând mai

multă importanţă celor iudaice, socotesc pe iudei

drept învăţători care merită o încredere mai mare

decât Părinţii noştri.”

17. Sfântul Chiril al Alexandriei (†444):

„Dacă cineva schimbă ceva în sfintele şi dumnezeieştile

dogme patristice, acest lucru nu trebuie să-l

luăm drept clarviziune, ci drept crimă şi abatere de

la dogmă şi păcătuire împotriva lui Dumnezeu.”

„Atunci se măreşte numele păcii, când nu ne

vom împotrivi părerilor Sfinţilor, nici nu vom făptui

împotriva hotarelor acelora.” (Migne, PG 68-77)

18. Sfântul Maxim Mărturisitorul (†662): „A

tăinui cuvântul adevărului înseamnă a te lepăda de

el. Bine este să trăim în pace cu toţi, dar numai cu

aceia care cugetă aceleaşi despre buna credinţă ortodoxă.

Şi este mai bine să ne războim, atunci când

pacea lucrează conglăsuirea către rău.” (Vieţile

Sfinţilor din greacă, 21 ianuarie)

19. Sfântul Ioan Damaschin (†749): „Să ne

păzim cu toate puterile noastre să nu primim împărtăşire

de la eretici, nici să le-o dăm acestora... ca să nu ne facem părtaşi relelor lor credinţe şi pentru a

nu fi condamnaţi împreună cu ei.”

„Auziţi popoare, seminţii, limbi, bărbaţi, femei

şi copii, cei mai mari, cei mai tineri şi pruncii, sfântul

neam al creştinilor! Dacă cineva va învăţa, în

afara acestora pe care le-a primit Sfânta Biserică

Sobornicească, de la Sfinţii Apostoli, de la Părinţi şi

de la Sinoade, să nu-l ascultaţi, nici să primiţi sfatul

şarpelui, după cum l-a primit Eva şi a cules moarte.

Şi chiar dacă v-ar învăţa un înger sau un împărat în

afara acestora pe care le-aţi primit, astupaţi-vă urechile.”

(Stupul Ortodox, 1999)

20. Sfântul Tarasie, patriarhul Constantinopolului

(†806): „Să aducem aici în mijloc cărţile

distinşilor Sfinţi Părinţi, ca să le ascultăm. Şi din

acestea să extragem şi să adăpăm fiecare dintre noi

turma noastră., deoarece hotarele pe care le-au aşezat

Părinţii noştri nu se mută; ci, după ce am învăţat

Predania apostolică, să păzim Predaniile pe care le-am primit.”

21. Sfântul Teodor Studitul (†826): „Atunci

când Credinţa e primejduită, porunca Domnului este

de a nu păstra tăcere. Dacă e vorba de Credinţă, nimeni

nu are dreptul să zică: „Dar cine sunt eu? Preot, oare? N-am nimic de-a face cu acestea. Sau un

cârmuitor? Nici acesta nu doreşte să aibă vreun

amestec. Sau un sărac care de-abia îşi câştigă existenţa?

Nu am nici cădere, nici vreun interes în chestiunea

asta. Dacă voi veţi tăcea şi veţi rămâne nepăsători,

atunci pietrele vor striga, iar tu rămâi tăcut şi

dezinteresat?”

„Sinodul nu este aceasta: să se întrunească simplu ierarhi şi preoţi, chiar dacă ar fi mulţi; ci să

se întrunească în numele Domnului, spre pace şi

spre păzirea canoanelor. Şi nici unuia dintre ierarhi

nu i s-a dat stăpânirea de a încălca canoanele, fără

numai să le aplice şi să se alăture celor predanisite,

şi să urmeze pe Sfinţii Părinţi cei dinaintea noastră.

Sf. Ioan Gură de Aur a spus deschis că duşmani ai

lui Hristos sunt nu numai ereticii, ci şi cei aflaţi în

comuniune cu ei.”

„Avem poruncă de la însuşi Apostolul Pavel că,

atunci când cineva învaţă ori ne sileşte să facem orice

alt lucru decât am primit şi decât este scris de canoanele

Sinoadelor ecumenice şi locale, acela urmează a

fi osândit, ca nefăcând parte din clerul sfinţit. Nici un sfânt nu a încălcat legea lui Dumnezeu; dar nici nu s-ar fi putut numi sfânt, dacă ar fi călcat-o.”

„Şi chiar dacă am fi păcătoşi în multe, totuşi

suntem ortodocşi şi mădulare ale Bisericii Universale,

îndepărtându-ne de orice erezie şi urmând oricărui

Sinod recunoscut ca ecumenic sau local. Şi nu numai acestora, ci şi hotărârilor pe care le-au luat şi

le-au propovăduit Sinoadele. Nici nu este ortodox

desăvârşit, ci pe jumătate, cel care crede că are

dreapta credinţă, dar nu se alătură dumnezeieştilor

Canoane.” (Migne, PG Epistola II, 81)

22. Sfântul Nichifor Mărturisitorul, patriarhul

Constantinopolului (†828): „Şi chiar dacă

foarte puţini rămân înlăuntrul Ortodoxiei şi a bunei

credinţe, aceştia sunt Biserica şi în mâinile lor se găseşte

autoritatea şi apărarea aşezămintelor Bisericii.

Şi dacă aceştia ar trebui să sufere pentru buna credinţă,

aceasta va fi veşnică laudă pentru ei şi li se va

dărui mântuirea sufletului.” (Stupul Ortodox, 2000)

23. Sfântul fostie cel Mare, Patriarh al Constantinopolului

(sec. X): „Cea mai bună comuniune

este comuniunea în credinţă şi în dragostea cea adevărată.

Nu există nimic mai minunat decât Adevărul!

Există doar o singură Biserică a lui Hristos,

apostolească şi sobornicească. Nu mai multe, nici măcar două. Iar celelalte sunt sinagogi ale celor ce

viclenesc şi sinod al răzvrătiţilor. Noi, dreptcredincioşii

creştini, acestea gândim, aşa credem, pe acestea

le vestim. Este nevoie să păzeşti toate fără nici o

excepţie şi, mai presus de toate, cele ale credinţei.

Pentru că dacă ai devia cât de puţin, păcătuieşti păcat

de moarte. Şi acestea care au fost hotărâte la Sinoadele

Ecumenice şi de obşte, trebuie ca toţi să le

păzească. Şi toţi câţi păzesc cele pe care fie unul

dintre Părinţi le-a scris în chip particular, fie un sinod

local le-a statornicit, au dreapta judecată. Dar pentru cei care nu le primesc este înfiorătoare neglijenţa.”

(Epistola I către papa Nicolae)

24. Sfântul Cuvios Teodosie de la Pecerska

(†1073): „Păzeşte-te, fiule, de cei cu credinţă strâmbă

şi de toate discuţiile lor, căci şi pământul nostru

s-a umplut de ei! Numai cel ce trăieşte în Credinţa

Ortodoxă îşi va mântui sufletul. Fiindcă nu există o

altă credinţă mai bună, decât curata şi sfânta noastră

Credinţă Ortodoxă... De asemenea, fiule, nu se cade

să lauzi o credinţă străină. Cine laudă o credinţă

străină face la fel ca şi cel care-şi huleşte propria

credinţă. Cine laudă credinţa sa şi pe cea străină e

un făţarnic şi apropiat de erezie... Dacă cineva îţi spune: «Credinţa noastră şi a voastră este de la

Dumnezeu», atunci, fiule, răspunde-i aşa: Făţarnicule!

Cum pot fi amândouă de la Dumnezeu? Nu ştii

ce spune Scriptura: «Este un singur Domn, o singură

Credinţă, un singur Botez» (Efeseni 4, 5).

Aşadar, fiule, fereşte-te de aceştia şi întotdeauna

apără-ţi credinţa ta! Nu te înfrăţi cu ei, ci fugi de

ei şi întăreşte-te în credinţa ta prin fapte bune! ... Fiule,

chiar dacă va trebui să mori pentru credinţa ta

sfântă, du-te cu îndrăzneală la moarte! Aşa au murit şi sfinţii pentru Credinţă, iar acum vieţuiesc întru

Hristos.” (Patericul peşterilor de la Kiev, 1806)

25. Sfântul Grigorie Palama (†1340): „Cei ce

sunt în Biserica lui Hristos aparţin adevărului, iar

câţi nu aparţin adevărului, nu sunt nici în Biserica

lui Hristos.”

26. Sfântul Marcu Eugenicul, Mitropolitul

Efesului (†1444): „Credinţa noastră este dreapta

mărturisire a Părinţilor noştri. Cu ea, noi nădăjduim

să ne înfăţişăm înaintea Domnului şi să primim iertarea

păcatelor; iar fără de ea, nu ştiu ce fel de cuvioşie

ne-ar putea izbăvi de chinul cel veşnic. Toţi Dascălii, toate Sinoadele şi toate dumnezeieştile Scripturi ne

îndeamnă să fugim de cei ce cugetă în mod diferit şi

să ne îndepărtăm de împărtăşirea cu ei.”

„Învăţăturile dascălilor apuseni nici nu le cunosc,

nici nu le primesc, încredinţat fiind că sunt înşelătoare.

În materie de credinţă ortodoxă nu există

concesie. Distrugerea credinţei obşteşti este pierzarea

de obşte a tuturor. Chestiunile credinţei ortodoxe

nu admit iconomia. Niciodată nu s-au îndreptat cele

bisericeşti prin soluţii de mijloc. Între lumină şi întuneric

poate cineva să spună că există ceva de mijloc,

numit înserare sau amurg; dar intermediere între

adevăr şi minciună nu poate nimeni să gândească,

oricât s-ar strădui. Mijloc de împăcare între adevăr

şi minciună nu există! În problemele de credinţă nu

încape pogorământul şi iconomia, deoarece pogorământul

provoacă împuţinarea credinţei. Asta ar fi egal cu a spune: Taie-ţi capul şi du-te unde vrei.”

„Noi pentru nimic altceva nu ne-am despărţit

de latini, decât pentru că sunt nu numai schismatici,

dar şi eretici. Pentru aceasta nu trebuie nicidecum să

ne unim cu ei!”

„Acela care îl pomeneşte pe papă ca arhiereu

ortodox este vinovat şi latino-cugetătorul trebuie

considerat ca un trădător al credinţei. Prin urmare,

fugiţi de ei, fraţilor, ca şi de împărtăşirea cu ei, pentru

că unii ca aceştia sunt apostoli mincinoşi, lucrători

vicleni. Nu este altceva de mirare dacă şi ispititorii

lui Satana se preschimbă în îngeri ai dreptăţii,

al căror sfârşit va fi după faptele lor.”

„Îi rugam, şi ce nu le spuneam, care să poată să

atragă chiar şi inimile de piatră: să revină la acea

bună conglăsuire pe care o aveam mai înainte şi între

noi şi cu Părinţii noştri, când toţi spuneam aceleaşi

şi nu exista în mijlocul nostru schisma. Căci altfel părem „a cânta în gol” sau „a coace pietre” sau

„a semăna pe pământ pietros” sau „a scrie deasupra

apei” sau câte altele spun proverbele despre cele

imposibil de realizat.” (Scurta scrisoare)

27. „Nu voi face aceasta niciodată, orice s-ar

întâmpla! Nu voi semna niciodată unirea, chiar dacă

ar trebui să-mi primejduiesc însăşi viaţa mea!” – a răspuns Sfântul Marcu împăratului Bizanţului care

căuta să-l înduplece a semna mincinoasa şi trădătoarea

unire cu ereticii catolici la sinodul tâlhăresc de la

Ferrara-Florenţa, 1438-1439.

28. Declaraţiile papistaşe ale vremii, despre

misiunea sfântului Visarion Sarai (†1701) în Ardeal:

„La îndemnul lui, în multe locuri poporul nu

mai merge la biserică, nu se serveşte de preoţii uniţi,

morţii şi-i îngroapă fără prohod şi fără mângâieri

duhovniceşti, copiii şi-i botează prin femei bătrâne

şi se întâmplă şi alte pagube duhovniceşti de felul

acesta.” (din Proloage, vol. I, ediţia din anul 1991,

după care citatul a fost scos.)

29. Text din „Memoriul” din anul 1757 al

credincioşilor ortodocşi transilvăneni: „A venit

vremea că ne-am dus la mormintele morţilor şi am

zis: Ieşiţi morţi din gropi, să intrăm noi de vii, că nu

mai putem răbda pedepsele ce ne vin de la popii uniţi

şi de la domnii ţării. Pe nime nu-i doare de noi, nici

pe domnii cei săseşti, nici pe domnii cei nemţeşti,

nici pe cei ungureşti. Că toate temniţele le-au umplut

de noi pentru legea cea grecească (ortodoxă, n.n.) şi

atâta ne-au prădat, venind cu cătane pe capul nostru,

cât nu ştim cu ce o să plătim porţia împăratului.”

30. Sfântul Cuvios Mucenic Cosma Etolianul

(†1779): „Eu, creştinii mei, mi-am cheltuit viaţa

studiind timp de cincizeci de ani, am citit şi despre

preoţi şi despre necredincioşi, şi despre atei, şi despre

eretici, am cercetat adâncurile înţelepciunii.

Toate credinţele sunt mincinoase, calpe, toate sunt

ale diavolului. Am înţeles şi acest lucru adevărat,

dumnezeiesc, ceresc, desăvârşit şi pentru mine şi

pentru voi: numai credinţa creştinilor ortodocşi

binecredincioşi e bună şi sfântă, ca să credem şi să

ne botezăm în numele Tatălui şi al Fiului şi al

Sfântului Duh. Aceasta v-o spun acum, la sfârşit, ca

să vă bucuraţi şi să vă veseliţi de mii de ori, că v-aţi

învrednicit să fiţi creştini ortodocşi, şi să plângeţi şi

să vă tânguiţi pentru cei necinstitori de Dumnezeu,

necredincioşi şi eretici, care umblă în întuneric, în

mâinile diavolului.”

„Evreul îmi spune că Hristosul meu e un copil

din flori şi Preasfânta Fecioara a mea e o desfrânată,

iar Sfânta Evanghelie îmi spune că acest lucru e de

la diavolul. Mai am acum ochi să mă uit la evreu?

Dacă un om mă ocărăşte, îmi omoară mama, fraţii,

copiii, după care îmi scoate ochii, ca şi creştin am

datoria să-l iert. Dar să-L ocărască ei pe Hristosul

meu şi pe Preacurata Fecioara a mea! Eu nu vreau să-i mai văd, dar domniile voastre cum vă rabdă

inima şi mai faceţi afaceri şi tocmeli cu evreii?

De ce v-am spus acestea, creştinii mei? Nu ca să-i omorâţi pe evrei şi să-i prigoniţi, nu, ci ca să-i

plângeţi că L-au lăsat pe Dumnezeu şi s-au dus cu

diavolul. V-am spus ca să ne căim acum până mai

avem vreme, ca să nu se întâmple să se mânie Dumnezeu

pe voi şi să ne lase din mâna Lui şi să păţim şi

noi ca evreii şi chiar mai rău.”

„Noi avem o poruncă ce spune să anatematizăm

pe oricine adaugă sau nu crede în ceva mic din cele

pe care le-au legiuit Părinţii Bisericii noastre.”

(Stupul Ortodox, 1999)

31. Sfântul Paisie de la Neamţ (†1794): „Oare

eretici sunt râmlenii (romano-catolicii) cu al lor papa?

Bine ştiu că vei zice că sunt eretici. Şi de vreme ce sunt eretici, precum şi cu adevărat sunt, atunci

Sfânta noastră Biserică îi afuriseşte pe dânşii. Şi pe care Sfânta Biserică îi afuriseşte şi eu, împreună cu

Biserica, fiul ei fiind, îi afurisesc.”

„Iară preacuviosul, asupra tuturor celor ce veneau

de sub stăpânirea papei, săvârşea această mare

taină a Botezului, fără de nici o împiedicare sau îndoire,

ca pe o prea mare nevoie la mântuirea omului”;

iar despre uniaţi: „Ca pentru alte rătăciri şi erezii

râmleneşti, ce nu se cuvine de acum să-ţi mai

vorbim ca şi cu toate ereziile cele râmleneşti s-au amestecat şi cu ele se unesc şi uniaţii, precum sufletul

de trup. Şi cum le va fi lor nădejde de mântuire?

Nicidecum. Numai pentru Botez îţi voi vorbi ţie

din Scripturi, fără de care nu poate avea nimeni nădejde

de mântuire.”

„Unia este o aşchie desprinsă de la Sfânta Biserică

a Răsăritului şi unire cu necredincioasa, ca să

nu-i zic biserică râmlenească. Unia este înşelăciunea

diavolului, ce-i vânează pe cei nesocotiţi întru pierzanie.

Unia este un lup răpitor de suflete în piele de

oaie. Unia este veninul aducător de moarte, în chip

de miere, ce pierde sufletele. Unia este mlădiţa înainte-mergătoare

a antihristului, ce ademeneşte cu

măgulire pe cei mai neştiutori, întru pierzanie. Unia

este prăpastia iadului pentru cei ce nu au parte de

cuget. Unia este Iuda, ce cu linguşitorul sărut a vândut

Credinţa Pravoslavnică... Unia este ca şi râmlenii

eretici. Cum, dar, uniaţii nu sunt râmleni, când

toate dogmele Credinţei Ortodoxe le-au călcat în picioare

şi pe cele râmleneşti le-au adoptat, zicând cu

neruşinare, precum că Duhul Sfânt purcede şi de la

Fiul? Şi papei de la Roma, adevăratului eretic ...

aceluia i se închină şi, în loc de Hristos, pe el de căpetenia

bisericii îl au.” „Un asemenea jurământ, adică

anatema, asupra celor ce se împotrivesc şi nu se

supun Soborniceştii Biserici, este pusă de patriarhii

Răsăritului soborniceşte, nu doar pentru o oarecare

vreme, ci până la sfârşitul lumii va rămâne tare şi

neclătită şi nedezlegată, cu darul lui Hristos.”

(Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, vol. II, Chişinău,

1999, p. 49)

32. Sfântul Nicodim Aghioritul (†1809): „Se

cuvine să ne îngrădim pe noi înşine şi să ne separăm

de episcopii care, în chip vădit, stăruie în greşeală

privitor la cele ce ţin de credinţă şi de adevăr, aşadar

se vădesc a fi eretici sau nedrepţi.”

33. „Zice încă şi dumnezeiescul Hrisostom (în

voroava cea de La început era Cuvântul) „Nu te

amăgească pe tine, o, ascultătorule, adunările ereticilor,

că au Botez, dar nu luminare, ci se botează cu

trupul, iar cu sufletul nu se luminează.” Ci şi sfântul

Leon în Epistolia cea către Nichita zice: „Nici un

eretic nu dă sfinţenie prin taine”. Iar Ambrosie, în Cuvântul cel pentru cei ce se catehisesc, zice: „Botezul

celor rău cinstitori de Dumnezeu nu sfinţeşte”.

(Tâlcuirea Canonului 46 Apostolic, Pidalionul de la

Neamţ de la 1844)

34. Sfântul Ioan de Kronstadt (†1908): „Care

dintre ortodocşi nu ar dori unirea cu toţi catolicii sau

luteranii şi să fie una cu ei în Hristos, o singură Biserică,

o singură obşte a celor credincioşi! Care însă, dintre aceste-zise biserici, mai ales dintre întâistătătorii

numiţi papi, patriarhi, mitropoliţi, arhiepiscopi

şi episcopi, xiondzi (numele polonez pentru

preot n.n.) sau pateri se va învoi să se lepede de rătăcirile

sale? Nici unul. Iar noi nu putem să ne învoim

la învăţătura lor eretică fără să aducem vătămare

mântuirii sufletului nostru. Oare se pot uni cele

de neunit – minciuna cu adevărul?

Iezuiţii catolici, în folosul papei şi al propriei

lor vederi şi scopuri egoiste şi meschine, au pervertit

legea conştiinţei şi legea Evangheliei, afirmând că

pentru atingerea scopurilor proprii sau a scopurilor

religioase, catolicii pot întrebuinţa toate mijloacele

nelegiuite: adică şi ca să omoare şi ca să viclenească

în tot felul şi să prigonească credinţa ortodoxă, să o

numească schismatică şi o credinţă de câini, şi să-i

ardă pe ruguri pe ortodocşi, ca pe Hus şi pe alţii.

Neîndoielnice sunt cuvintele Mântuitorului

nostru Iisus Hristos: «Cel ce nu este cu Mine, este

împotriva Mea» (Matei 12, 30). Catolicii, luteranii şi

reformaţii au apostaziat de la Biserica lui Hristos –

ei nu sunt de un cuget cu noi, nutresc vrăjmăşie împotriva

noastră, caută din răsputeri să ne omoare, ne

strâmtorează în tot chipul pentru credinţa noastră, ne

batjocoresc şi ne fac toate felurile de neplăceri mai

ales în aşezările lor cele mai însemnate, ei merg în

chip vădit împotriva lui Hristos şi a Bisericii Sale,

nu cinstesc de viaţă făcătoarea Cruce, sfintele icoane,

sfintele moaşte, nu respectă posturile, strâmbă

dogmele credinţei celei mântuitoare. Ei nu sunt cu noi, ci împotriva noastră şi împotriva lui Hristos.

Întoarce-i, Doamne, la adevărata Ta Biserică şi

mântuieşte-i! De greşita înţelegere de către catolici a

cuvintelor Mântuitorului: «Tu eşti Petru şi pe

această piatră (pe Hristos, pe Care Petru L-a mărturisit

Fiu al lui Dumnezeu) voi zidi Biserica Mea şi

porţile iadului nu o vor birui» (Matei 16, 18), depind

toate rătăcirile catolicilor şi papilor şi mai ales părelnicul

primat papal în Biserică şi părelnicul rang al

papilor de locţiitori ai lui Hristos. Ci uitaţi-vă câte

rătăciri sunt îngăduite în credinţa papei (iar nu a lui

Hristos), rătăciri ciudate, hulitoare de Dumnezeu –

şi le veţi întoarce spatele cu nemulţumire şi groază!

O, trufie omenească! O, trufie satanicească! Auzi,

papa infailibil! O, iezuitism!”

„Catolicii recunoscându-l drept cap al bisericii

pe papa, pe adevăratul Cap al Bisericii – Hristos –

L-au pierdut şi au rămas lipsiţi de Cap. Întreaga istorie

a papismului dă mărturie că la catolici nu este

Cap, fiindcă ei fac lucruri necuvioase, luptă împotriva

Bisericii Ortodoxe. Iar în învăţătura lor dogmatică

– vai, câte erezii, inovaţii, abateri de la adevăr!

O, pierzător sistem papist! Singurul Cap al Bisericii

cereşti, pământeşti şi din cele mai dedesubt

este Hristos Dumnezeu!” (Spicul Viu, Ed. Sophia,

Bucureşti, 2002)

35. Sfântul Lavrentie al Cernigovului (sec.

XIX): „Vor veni aşa vremuri când vor umbla din casă-n

casă ca lumea să semneze pentru acel singur

împărat şi se va face un recensământ al populaţiei

foarte drastic. Vine timpul, şi nu e departe, când

foarte multe biserici şi mănăstiri se vor deschide şi

se vor repara, le vor reface nu numai pe dinăuntru,

ci şi pe dinafară. Vor auri acoperişurile atât ale bisericilor,

cât şi ale clopotniţelor, dar preoţimea nu va

lucra la sufletul credinciosului, ci numai la cărămizile

lui Faraon. Preotul nu va mai face şi misiune.

Când vor termina lucrările, va veni vremea împărăţiei

lui Antihrist şi el va fi pus împărat. Toate bisericile

vor fi într-o bunăstare imensă, pline de bogăţii

ca niciodată, dar să nu mergeţi în ele. Antihrist va fi încununat ca împărat în marea biserică din Ierusalim,

cu participarea clerului şi a patriarhilor. Intrarea şi ieşirea în Ierusalim vor fi libere pentru orice om,

dar atunci să vă străduiţi să nu vă duceţi, căci totul

va fi spre a vă linguşi pe voi, ca să vă atragă în ispită.

Bisericile vor fi deschise, dar creştinul ortodox

trăitor nu va putea intra în ele ca să se roage, căci în

ele nu se va mai aduce jertfa fără de sânge a lui Iisus

Hristos. În ele va fi toată adunarea satanică.” (Talanţii

împărăţiei, Arhim. Arsenie Boca, p. 186)

36. Sfântul Nectarie de la Eghina (†1920):

„Despărţirea Bisericilor a avut loc sub fostie, după

ce Biserica Constantinopolului depăşise pericolul de

a fi exclusă din Unica Biserică Sobornicească şi

Apostolească, iar Biserica Romană, sau mai bine zis

papală, nu mai propovăduia dogmele Sfinţilor Apostoli,

ci ale papilor. Cei care nu s-au renăscut prin lucrarea

dumnezeiescului har în singura Una, Sfântă,

Sobornicească şi Apostolească Biserică, în nici o altă biserică, nici văzută, nici nevăzută, nu o vor face.

Atât timp cât cauzele principale ale despărţirii

rămân aceleaşi... unirea este imposibilă.” (Stupul

Ortodox, 1999)

37. Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ (†1960):

„Iar câţiva dintre slujitorii Sfântului Altar din ziua de

azi defaimă aceste Sfinte Canoane, numindu-le bariere

ruginite. Canoanele sunt insuflate de Duhul Sfânt

prin Sf. Apostoli şi prin Sf. Părinţi ai celor şapte

Sfinte Soboare ecumenice şi ei zic: «Canoanele, de

multa vechime pe care o au, au ruginit». Nu zic că lor, de multă grăsime şi nefrică de Dumnezeu, li s-a întunecat mintea şi au năpârlit, căzându-le şi părul, şi

barba, şi mustaţa, făcându-se ca femeile. Cum e chipul Domnului şi al Sfinţilor şi cum e chipul lor? De aceea, Sfintele Canoane ale Sfinţilor ei le calcă în picioare,

dar predică sus şi tare că sunt ortodocşi.”

(Hrană duhovnicească, Buc., 2000)

38. Sfântul Justin Popovici (†1979): „Conform

gândirii unitare a Părinţilor şi a Sinoadelor, Biserica

este nu numai una, ci şi unica. Biserica este

una şi unica, pentru că ea este trupul Unuia şi Unicului

Hristos. Unde nu este Dumnezeul-Om, acolo

nu există Biserică, iar unde nu există Biserică, acolo

nici Euharistia nu există. În afara acestei identităţi,

adică a Bisericii şi a Euharistiei, se află erezia, falsa

biserică şi antibiserica. Biserica, prin dumnezeiasca

Euharistie, este unitate sobornicească şi unirea lui

Hristos cu credincioşii şi a credincioşilor cu Hristos.

Şi în Euharistie şi în Biserică, Dumnezeul-Om

Hristos este Unul şi, de asemenea, este toate şi întru

toţi (Coloseni 3, 11). Din unica şi nedespărţita Biserică

a lui Hristos, în diferite timpuri, s-au desprins şi

s-au tăiat ereticii şi schismaticii, care au şi încetat să

fie mădulare ale Bisericii. Unii ca aceştia au fost:

romano-catolicii şi protestanţii şi uniţii şi toată cealaltă

legiune eretică şi schismatică. Ecumenismul e

numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele,

pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se află cu inima lor toate umanismele europene cu papismul

în frunte, iar toate aceste pseudo-creştinisme,

toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva

decât erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de

obşte este acela de pan-erezie (erezie universală).

De ce? Fiindcă în cursul istoriei, felurite erezii tăgăduiau

sau denaturau anumite însuşiri ale Dumnezeului-Om

Hristos, în timp ce ereziile acestea europene

îndepărtează pe Dumnezeul-Om în întregime şi

pun în locul Lui pe omul european. În această privinţă

nu e nici o deosebire esenţială între papism,

protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror

nume este legiune.

Prin dogma despre infailibilitatea papei, papa a

fost de fapt declarat drept Biserică şi el, un om, a luat

locul Dumnezeului-Om. Acesta e triumful final al

umanismului, dar este în acelaşi timp şi moartea a

doua a papismului iar prin el şi cu el, a oricărui

umanism. Totuşi, înaintea Adevăratei Biserici a lui

Hristos care de la arătarea Dumnezeului-Om Hristos

există în lumea noastră pământească ca Trup divino-uman,

dogma despre infailibilitatea papei este nu

numai erezie, ci o panerezie, fiindcă nici o erezie nu s-a ridicat atât de radical şi atât de integral împotriva Dumnezeului-Om Hristos şi a Bisericii Lui, aşa cum a făcut papismul prin dogma despre infailibilitatea papei – om. Nu există nici o îndoială că dogma

aceasta este erezia ereziilor, chinul chinurilor, o răzvrătire

nemaivăzută împotriva Dumnezeului-Om

Hristos! Dogma aceasta este, vai, cea mai îngrozitoare

surghiunire a Domnului nostru Iisus Hristos de

pe pământ, o nouă trădare a lui Hristos, o nouă răstignire

a Domnului – numai că nu pe crucea cea de

lemn, ci pe crucea de aur a umanismului papist. Şi toate acestea sunt iad, iad, iad pentru sărmana fiinţă

pământească ce se numeşte om. Acolo unde Îl înlocuiesc

pe Dumnezeul-Om Hristos cu omul, fie şi cu

cel numit infailibil, acolo se desparte trupul de Cap.

Şi după cum din această pricină Biserica dispare de

acolo, tot aşa se pierde şi ierarhia apostolească divino-umană

şi succesiunea apostolică sacramentală.”

(Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, 2002)

39. Cucernicul Părinte Dumitru Stăniloae

(†1993): „Eu nu prea sunt pentru ecumenism; socotesc

că ecumenismul este produsul masoneriei; iarăşi

vor să relativizeze credinţa adevărată. A avut dreptate Biserica zicând că nu prea suntem uniţi.

Ecumenismul este pan-erezia timpului nostru. Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă nu sunt

două surori. Nu există decât un singur Cap al Bisericii,

Iisus Hristos. Nu poate exista decât un singur

trup, adică o singură Biserică. Deci noţiunea de Biserici

surori este improprie.”

„Au venit odată şi aici, la un congres al ecumeniştilor.

Şi unul dintre reprezentanţii lor a susţinut

ideile socialiste. Eu i-am combătut şi vorbeam

mereu de Hristos. Iar mă întrebau: «De ce tot vorbiţi

de Hristos? Aici este vorba de altceva, nu de Hristos».

S-au supărat teribil şi, după ce am plecat, m-au

criticat foarte tare pentru că vorbeam de Hristos şi

nu de probleme de-astea sociale. De ce să mai stau de vorbă cu ei care au făcut femeile preoţi, sunt de

acord cu homosexualii, nu se mai căsătoresc...”

(interviu preluat din Ortodoxia şi internaţionalismul

religios, Ed. Scara, 1999)

„Lupta catolicismului n-a avut o bază spirituală,

creştină, aşa cum a fost cea din Rusia sau cea de

la noi. Ne acuză Todea [cardinal greco-catolic n.n.]

că suntem Biserica trădătoare. Două mii de preoţi

ortodocşi au stat în închisoare. Eu am fost în închisoare

şi n-am văzut nici un preot unit. Toţi s-au făcut

ortodocşi sau au intrat în diferite întreprinderi în

care făceau pe turnătorii.” (Omagii părintelui Dumitru

Stăniloae, Ed. MMB, 1994)

40. Părintele Cleopa Ilie de la M-rea Sihăstria

(†1998): „Mi-au pus întrebări despre unitatea Bisericilor,

că ei vor să unească Bisericile şi să facă, precum

a zis Mântuitorul, o turmă şi un păstor.

«Domnule director, i-am zis, biserica dumneavoastră,

protestantismul, este suspendat în aer. N-are temelie!»

«Dar de ce, părinte?» «Unde vi-i Sfânta

Tradiţie? Unde-s Sfintele Canoane? Unde-i practica

Bisericii de 2000 de ani? Aţi desfiinţat totul şi acum

vreţi să vă apropiaţi de noi? Este imposibil!» (...)

Protestanţii sunt la foarte mare distanţă de noi, au

numai două Taine, şi acelea nu ca taine, ci numai ca

simboluri: Botezul şi Cina Domnului. La Cina Domnului fac o masă comemorativă cu pâine şi cu vin în

cinstea lui Hristos, dar nu mai cred că se preface

pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Domnului.”

„Aţi văzut la primii voievozi creştini ai românilor,

de când sunt cele trei ţări române, Moldova,

Muntenia şi Ardealul, toţi au fost ortodocşi... Ştefan cel Mare nu a fost baptist! Mircea cel Bătrân nu a

fost evanghelist sau adventist! Alexandru cel Bun

nu a fost martorul lui Iehova; nebunii ăştia au venit

acum. Nici o sectă nu exista în ţara noastră pe

atunci. Aceştia vin din străinătate, plătiţi de masoni,

să ne strice dreapta credinţă şi originea noastră de

popor ortodox (...). Să ţineţi credinţa care aţi supt-o

de la piepturile maicilor voastre! Să ţineţi credinţa

pe care o avem de două mii de ani! Nu vă luaţi după slugile satanei care vin din Apus cu milioane de

dolari. Ei cumpără pe proşti şi pe nelămuriţi în credinţă,

să rupă unitatea în sufletul poporului român şi

vor să facă cele mai mari erezii şi nebunii în ţara

aceasta. Păziţi-vă de aceştia! Au case de rugăciuni,

dar acolo e casa satanei.” (Ortodoxia şi internaţionalismul

religios, Ed. Scara, 1999)

41. Părintele arhimandrit Arsenie Boca

(†1989): „Ecumenismul? Erezia tuturor ereziilor.

Căderea Bisericii prin slujitorii ei. Cozile de topor ale apusului. Numai putregaiul cade din Biserica

Ortodoxă, fie ei: arhierei, preoţi de mir, călugări sau

mireni. Înapoi la Sfânta Tradiţie, la Dogmele şi Canoanele

Sfinţilor Părinţi ale celor şapte Soboare Ecumenice, altfel la iad cu arhierei cu tot. Ferească Dumnezeu!” (Talanţii împărăţiei, p. 197)

42. Arhimandrit Gheorghios Kapsanis, egumenul

M-rii Grigoriu, Athos: „Ce este ecumenicitatea?

Bisericile Ortodoxe din întreaga lume sunt

organizate, din punct de vedere administrativ, în Biserici

locale sub conducerea unor sinoade locale,

respectiv patriarhii. Toate bisericile locale sunt organizate,

la rândul lor, sub forma unui sinod ecumenic

din care fac parte reprezentanţi ai tuturor Bisericilor

Ortodoxe locale. Ce este ecumenismul?

Ecumenismul, în schimb, este o formă instituţională

prin care, sub numele păcii şi al unităţii, sunt adunate

la un loc toate religiile lumii, precum: evrei,

musulmani, budişti, care nu cred în Iisus Hristos ca

Fiu al lui Dumnezeu, şi unde se dezbat probleme

economice, politice, sociale, culturale etc. Ecumenismul caută prin toate acestea să se impună ca noua

religie a viitorului. Cu certitudine, Biserica Ortodoxă

este ecumenică adică sobornicească.

Una este însă ecumenicitatea şi alta este ecumenismul.

Biserica Ortodoxă este ecumenică, dar nu

ecumenistă. Ea rămâne ecumenică atâta vreme cât nu

cade în ispita ecumenismului. Ecumenicitatea constituie

expresia deplinătăţii Bisericii şi se propune şi celorlalţi,

fără să se împartă sau să se ajusteze după concepţiile

omeneşti. Aşadar Biserica noastră Ortodoxă

este ecumenică şi deoarece întreaga lume are nevoie

cu adevărat de ecumenicitatea ei, este necesar ca ea să

se menţină ecumenică şi să nu cadă în ecumenism. Iar

aceasta nu numai pentru a-şi păstra ecumenicitatea ei,

ci şi pentru a ajuta cu adevărat lumea.

Un rol important în mişcarea ecumenică îl are

teoria ramificaţiilor care este o erezie eclesiologică

promovată în cercurile teologice aşa-zis moderniste, a

cărei esenţă este că toate confesiunile creştine existente

în momentul actual sunt văzute ca ramuri egale

ale unei singure Biserici a lui Hristos şi care deţin în

mod egal harul Sfântului Duh şi Adevărul Divin. La baza acestei învăţături eretice stă interpretarea incorectă

a procedurilor canonice privind primirea în Biserică

a ereticilor şi schismaticilor.” (Ortodoxia şi

internaţionalismul religios, ed. Scara, 1999)

43. Cucernicul Părinte Gheorghe Calciu:

„Înţelegerea ecumenică de unire şi armonie a lumii

este de fapt o formă a mişcărilor internaţionaliste pe

plan religios, în care se încearcă desfiinţarea naţiunilor,

instituirea unor guverne mondiale, pe care nimeni

nu le-a uns şi care urmăresc doar gloria lor,

buna lor viaţă şi satisfacerea dorinţei de a conduce

popoarele. Ecumenismul acesta este, în sine, o acţiune

diabolică şi sunt de acord cu unii teologi greci

care spun că ecumenismul este cea mai mare erezie

a secolului nostru... Am sperat că România va fi următoarea

ţară care va ieşi din ecumenism.” («Ziua»

de Bucureşti, 5 dec. 1998, p. 8)

44. Mitropolitul Ierotei de Nafpaktos: „Poate fi spus că de este o mare erezie astăzi, este aşa-numita

erezie eclesiologică, care se confruntă mai ales

cu păstorii Bisericii. Este o mare confuzie astăzi

despre ceea ce este Biserica şi care sunt adevăraţii ei

membri. Se confundă identitatea Bisericii cu alte

tradiţii umaniste şi se gândeşte că Biserica este

fragmentată şi despărţită, dar mai mult se ignoră

singura cale de mântuire a Bisericii.” „Papistaşii nu

au preoţie, nici taine. Vaticanul nu este biserică, ci

un sistem politico-economic situat în afara Bisericii,

iar papa cu toţi clericii Vaticanului nu sunt urmaşi ai

Apostolilor, nu au predania şi succesiunea apostolică.

Papistaşii sunt franco-latini, iar pe deasupra şi eretici. Papismul se află în afara Bisericii. Şi, pentru că în afara Bisericii nu există Taine, pentru aceasta

clericii papistaşilor şi însuşi papa, pentru noi ortodocşii,

nu au preoţie, adică au fost tăiaţi de la succesiunea

apostolică. Dacă se va pierde Credinţa Ortodoxă,

atunci nu va mai exista nici Biserică, nici Dumnezeiasca

Euharistie. Părinţii Bisericii din veacul al VIII-lea observaseră că papismul, sub influenţa francilor, a

schimbat teologia ortodoxă şi astfel nu mai făcea

parte din Biserica Ortodoxă care păzea în întregime

adevărul revelat. De aceea, papa nu mai era pomenit

în Diptice.” (Cugetul Bisericii Ortodoxe, cap. I)

45. Cuviosul Ghenadie Sholarios, Patriarhul

Constantinopolului (sec. XV): „O, grecilor vrednici

de milă, de ce încă rătăciţi şi, lepădând orice nădejde

în Dumnezeu, căutaţi ajutorul francilor (Europei,

n.n)? Cum de împreună cu întreaga Cetate, care curând

va cădea, pierdeţi Ortodoxia voastră? Milostiv

fii mie, Dumnezeule! Aduc mărturie înaintea Ta că

sunt nevinovat de această nelegiuire. O, bieţii de voi

care vedeţi ce se-ntâmplă în jurul vostru şi, în vreme

ce robia vă este tot mai aproape, vă lepădaţi de credinţa

părinţilor voştri şi primiţi fărădelegea! Nu mă voi lepăda nicicând de tine, iubită Ortodoxie, şi n-am să te ascund, Sfântă Predanie, câtă vreme duhul meu

mai sălăşluieşte în trupul acesta.” (Sinodul de la

Ferrara-Florenţa, Ed. Scara, 2002, p. 161)

„Înainte de a face orice judecată în cele ale credinţei,

se cuvine a nu trece cu vederea peste cuvintele

celor care mai înainte de noi au ştiut să poarte

lupta cea bună şi să birui până la capăt. Sfinţii Prooroci,

Evanghelişti, Apostoli, Mărturisitori şi Cuvioşi

din toate timpurile şi toate locurile sunt într-un cuget

când grăiesc despre Ortodoxie şi despre apărarea

ei. Este cugetul Bisericii Strămoşeşti celei peste

veacuri vie şi nemuritoare, luminoasă şi înfloritoare,

este hrana din care s-au alăptat toţi cei ce-au vieţuit

într-însa, sunt cuvintele aceluiaşi izvor.

Popor ortodox, păstraţi credinţa străbună în care

aţi fost crescuţi, păstraţi predaniile părinţilor şi

strămoşilor noştri, păstraţi neatinsă comoara ce aţi

primit-o de la sfinţii cei din veac. Nu vă depărtaţi de

la izvorul de viaţă al Bisericii, căci ea vă va ajuta să

luptaţi împotriva viclenilor, să vă păstraţi şi să înmulţiţi

darurile Duhului Sfânt primite la Botez şi să

vă mântuiţi sufletul şi neamul.

Părinţilor şi fraţilor ortodocşi, cele citite sunt

doar o picătură din mulţimea cuvintelor pe care

Sfinţii Părinţi le-au mărturisit până la noi, împotriva

celor ce voiau a strica Credinţa Ortodoxă lăsată de

Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli. Înţelegeţi şi vedeţi

că doar Biserica Ortodoxă se ocârmuieşte după cele

şapte Soboare, doar Biserica Ortodoxă păstrează

neschimbate scrierile Sfinţilor Părinţi, doar în Biserica

Ortodoxă se ţin slujbele primelor veacuri, şi

pentru aceea doar Biserica Ortodoxă e mereu nouă

şi înnoită de harul Duhului Sfânt.

Fiţi încredinţaţi că doar cei ce se luptă pentru

Biserică vor rămâne în Ortodoxie, doar cei ce vor

mărturisi învăţătura Bisericii vor aduce dreaptaslăvire

lui Dumnezeu, doar acei ce vor lucra toate

din dragoste de Biserică, Însuşi Hristos îi va dărui

Ortodoxiei Sale drept temple vii ale Duhului Sfânt şi

se vor bucura de vederea luminii line a sfintei slave,

pregustând încă de aici împărăţia cerurilor.”

Extras realizat de Monahul Conon Românul

(www.mirem.8k.com)

46. Pr. Iosif Trifa: „...Însuşi papa e o mare trufie.

Cea mai mare trufie care a fost cândva în această

lume e scrisă pe coroana ce şi-o pune papa pe cap.

Pe această coroană se află scrise vorbele: «Vicarius

Filii Dei», ceea ce pe româneşte înseamnă: vicarul,

adică înlocuitorul (cel ce ţine locul) lui Iisus Hristos

pe pământ. Te ia o scârbă faţă de această trufie de a

se numi un pământean vicarul lui Hristos.” («Lumina

Satelor» nr. 3, din 11 ianuarie 1925, p. 2)

47. Pr. Arsenie Papacioc: „Sunt împotrivă! Pe viaţă şi pe moarte împotrivă! Ce ecumenism?”

48. Pr. Adrian Făgeţeanu: „Ecumenismul este

erezie, erezia secolului XX.”

49. Cuv. Paisie Aghioritul: „Cu durere în suflet

mărturisesc că, dintre toţi filounioniştii pe care i-am cunoscut, nu am văzut pe nici unul să aibă nu miez,

dar nici măcar coajă duhovnicească. Cu toate acestea,

ştiu să vorbească despre dragoste şi unire, deşi

ei înşişi nu sunt uniţi cu Dumnezeu, fiindcă nu L-au iubit”.

50. Pr. Iustin Pârvu: „Ideea de unire a credinţei

e binevenită, dar aceasta să se facă aşa cum trebuie.

Nu poţi uni două sau mai multe Biserici aşa, cu una,

cu două, atâta timp cât doctrinele lor sunt diferite şi

chiar contradictorii. E ca şi cum ai uni o lămâie cu o

portocală. Aşa ceva se poate întâmpla doar în politică,

dar nu şi în Biserică. Unirea asta nu se face aşa,

prin emisiuni sau prin ziare, unde fiecare îşi dă cu

părerea personală. Un episcop sau un patriarh nu

poate lua o decizie în numele Bisericii. Aici e o chestiune de sinoade. Să vedem ce spun şi grecii, şi

ruşii, şi sârbii, şi bulgarii, şi toată ortodoxia. Şi noi vrem o unire a Bisericii, dar aceasta să se facă după

legile lui Dumnezeu şi nu după interese politice”.

51. Mitropolitul Serafim de Pireu: „Iubite frate,

papismul este erezie. Şi, de vreme ce este erezie

şi amputare din Trupul Bisericii, nu se cuvine să

avem cu această erezie vreo împărtăşire, vreo comuniune,

nici pe motiv de – chipurile – apropiere sau

abordare teologică. Se dovedeşte şi din aşa-zisul Dialog

Teologic în desfăşurare împreună cu ei că toate

acestea nu au nici o substanţă, nici un miez, că sunt

un teatru absurd şi ilogic, pentru că aceşti oameni,

din nefericire, rămân nepocăiţi. Până în momentul în

care se vor pocăi şi se vor întoarce în Biserică, legăturile

cu ei trebuie să fie strict formale, foarte formale şi nu legături esenţiale, pentru că [altfel] trădăm Neprihănita noastră Credinţă Ortodoxă şi-L întristăm pe veşnicul nostru Dumnezeu. Şi, fireşte, pe Sfinţii noştri Mucenici, care prin foc şi sânge, şi fier, şi apă ne-au predat nefalsificat Adevărul Neprihănitei

noastre Credinţe.” 25

25 Mitropolitul Serafim de Pireu, Drept învăţând Cuvântul Adevărului,

Bucureşti, 2011, p. 91.

Vom prezenta, de asemenea, un grupaj de citate

26 ce exprimă poziţia şi atitudinile altor sfinţi şi

mărturisitori ai dreptei credinţe îndeosebi faţă de

schisma şi erezia papală. Încă din secolul IX, de-a lungul sutelor de ani, până în zilele noastre, aceste

mărturii strigă la fel de puternic împotriva acestui

rău, deoarece cauza lui nu a fost îndepărtată nici până

acum.

1. Sfântul fostie cel Mare Patriarhul Constantinopolului

(866): „Cine nu-şi va astupa urechile la

auzul acestei prea mari blasfemii (filio-que) care se

împotriveşte Evangheliilor, se opune sfintelor Sinoade,

îi neagă pe fericiţii şi sfinţii Părinţi... Această blasfemie şi acest glas împotrivitor lui Dumnezeu se

războieşte împotriva tuturor profeţilor, apostolilor,

ierarhilor, mucenicilor laolaltă şi chiar împotriva

cuvintelor Domnului, ... pe aceşti escroci şi luptători

împotriva lui Dumnezeu i-am condamnat prin vot

sinodal şi dumnezeiesc. Şi nu ne-am pronunţat

întemeindu-ne pe propriile noastre judecăţi. Am adus la lumină şi am prezentat din nou în faţa tuturor

respectiva condamnare de către Sinoadele de până

acum şi de către aşezămintele apostolice...” (vezi

Ispita Romei, editura Sfintei mănăstiri „Cutlumuş”,

Sfântul Munte Athos, pp. 25-39)

26 Textele sunt preluate din lucrarea Sfântul Munte Athos, mărturie

de veacuri a luptei pentru apărarea dreptei credinţe, apărută la Editura

„Părinţii Aghioriţi”, Sfântul Munte Athos, 2014, pp. 86-95.

2. Sfântul Grigorie Palama (sec. al XIV-lea):

„Pe latini nici îngerii nu îi pot schimba, oferindu-le

medicamentul pentru pseudo-slăvirea lor (opusul

Ortodoxiei)” (vezi Sfântul Grigorie Palamas, Despre

purcederea Sfântului Duh, Omilia Iisus, EPE

1, p. 184)

3. Sfântul Marcu Eugenicul (al Efesului, 1440):

„Prin urmare, ca pe nişte eretici i-am părăsit pe

aceştia şi de aceea ne-am separat de ei. (...) Eretici

sunt, deci ca pe nişte eretici i-am tăiat de la noi. (...)

De unde atunci ni s-a pus în faţă dintr-o dată ca fiind

ortodocşi cei care de atâţia ani şi de către atâţia Părinţi

şi învăţători au fost judecaţi ca eretici? (...) Să

fugim de ei precum fuge cineva de un şarpe... de vânzătorii şi negustorii de Hristos”. „Noi ne-am separat

de latini nu din alt motiv, ci pentru că sunt nu

doar schismatici, ci şi eretici” (vezi Ioan Karmiris,

Monumente dogmatice şi simbolice, p. 353-362).

4. Sfântul Atanasie din Paros: „Pentru că această

erezie nespus de rea [papismul] (...) trăieşte alături

de noi, nu va înceta să ne supere şi să ne tulbure Biserica.

(...) După cum se vede, cu aceasta vom fi nevoiţi să ne ocupăm şi despre aceasta vom vorbi şi în continuare, cu speranţa de a-i convinge pe latini, după o

mie de ani, să accepte adevărul. Dacă însă nu vom reuşi acest lucru, cel puţin să ne asigurăm că nu ne

vom lăsa atraşi de sofismele şi falsele lor explicaţii,

pentru a nu fi duşi la pierzanie.”

5. Sfântul Nectarie, Episcop de Pentapole

(1920): „Afirmând că este cap al Bisericii, papa L-a exilat pe Hristos din Biserica Apuseană. (...) Acest

ifos exagerat al papei, această manie monarhică a sa

a dus la naşterea atâtor erezii.” (vezi Sfântul Nectarie,

Studiu istoric despre cauzele schismei, vol. 1,

Atena, 2002, p. 84)

6. Sfântul Iustin Popovici: „În istoria speciei

umane există trei căderi principale: a lui Adam, a lui

Iuda şi a papei... Datorită eticii sale, papismul înseamnă,

în mare măsură, arianism... Dogma referitoare

la infailibilitatea papei constituie nu doar erezie,

ci panerezie... Pentru că nici o altă erezie nu s-a ridicat atât de radical şi de mult împotriva lui Hristos

Dumnezeu-Omul şi a Bisericii Sale cum a făcut-o papismul prin infailibilitatea papei-om. Nu există nici o îndoială. Dogma aceasta este erezia ereziilor,

o rebeliune fără precedent împotriva Teantropului

Hristos.” (vezi Sfântul Iustin Popovici, Omul şi Teantropul, traducere de Ath. Jeflic, editura „Astir”,

Atena, 1975, p. 162)

7. Iosif, Patriarhul Constantinopolului (1430):

„Nu au, deci, latinii cuvânt de apărare întemeiat pe

raţiune, în privinţa înşelăciunii în care se află. Ei îşi devin loruşi înşelare şi pierzanie. Şi nu doar pe Duhul Sfânt Îl blasfemiază, ci lucrează şi toată impietatea.

(...) Să nu avem legături cu aceştia (...), ca

nu cumva şi noi să ne alăturăm diavolului (...).

Cum deci va fi posibilă unirea, date fiind zecile de

mii de dogme care ne despart?” (vezi A. Dimitrakopulos,

Istoria schismei, editura „Tinos”, 1996, p.

89, 161)

8. Ghenadie Scolariul, Patriarhul Constantinopolului

(sec. al XV-lea): „Astfel vă veţi uni cu

latinii şi de Dumnezeu vă veţi despărţi, şi faimă

proastă veţi câştiga pe vecie.” (A. Dimitrakopulos,

Istoria schismei, editura „Tinos”, 1996, p. 196)

9. Avva Gavriil Dionisiatul: „Şi se impune ca

noi, ortodocşii, să ne dezicem de orice fel de dialog

cu ereticii, aşa cum, pe bună dreptate, ne sfătuieşte

şi Sfântul Apostol Pavel: «De omul eretic, după întâia

şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul

ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur

de sine osândit». Pentru ce aşadar atâta bunăvoinţă

din partea acelora în a ne invita la Roma, pentru ce

chemarea insistentă la dialog? Pentru ce atâta dragoste

prefăcută, în numele lui Dumnezeu? Nu ne învăţăm

oare minte din câte am pătimit la Ferrara şi la

Florenţa? Oare nu avem de-acum experienţă în ceea

ce priveşte şicanele şi mândria latinilor? Oare nu

mai distingem linia de delimitare dintre adevăr şi

ipocrizie în ceea ce priveşte credinţa?” («Presa Ortodoxă»

nr. 76 din iunie 1967)

10. Avva Filothei Zervakos (1980): „Dacă papa

doreşte refacerea unităţii, să recunoască şi să

mărturisească toate rătăcirile, ereziile şi invenţiile pe

care le-au făcut încă de la început diferiţii papi care s-au rupt de Biserica Ortodoxă, să se căiască, să plângă

cu amărăciune, să se umilească, iar atunci îi vom accepta.”

(http://impantokratoros.gr/CI40A962.el.aspx)

11. Avva Paisie Aghioritul: „Ceva ştiau Sfinţii

Părinţi de interziceau legăturile cu ereticii. Astăzi

ni se spune: «Nu doar cu ereticii, ci şi cu budiştii, şi

cu închinătorii la foc şi la demoni să ne rugăm laolaltă.

La rugăciunile comune şi la conferinţe trebuie

să fie prezenţi şi ortodocşii, este doar o prezenţă».

Despre ce prezenţă e vorba? Toate sunt explicate cu

ajutorul logicii, justificându-se în acest mod ceea ce

e imposibil de justificat. Duhul europenizării crede

că toate chestiunile duhovniceşti pot fi tranzacţionate

pe piaţa comună. Unii dintre ortodocşi, cei mai

luminaţi dintre aceştia şi care vor să se facă observaţi,

cu alte cuvinte, cei care vor să facă «misiune»,

convoacă conferinţe comune cu eterodocşii, în care,

agitându-se, consideră că promovează Ortodoxia,

dar tot ceea ce reuşesc este să devină aceeaşi mâncare

de peşte cu ereticii.” (Cu durere şi dragoste pentru

omul modern, Cuvântarea I, pp. 347-349, editura

Sfintei Sihăstrii „Sfântul Evanghelist Ioan Teologul”,

Souroti, Salonic)

12. Avva Epifanie Teodoropulos, într-o scrisoare

adresată Patriarhului Ecumenic Atenagora:

„Cum de este posibil ca ereticul papă să fie primul

între episcopii creştinătăţii, iar noi să fim pe locul

doi? De când Biserica noastră a inclus în rândurile

sale, după episcopii ortodocşi, şi pe cei ai ereticilor?

Vorbiţi adevărata limbă dogmatică şi canonică sau

pe cea flexibilă a ipocriziei diplomatice? Sunteţi

episcop sau diplomat? Cum de este posibil să fie ridicate

pedepsele canonice ale Bisericii, din moment

ce obiectul acestora (ereziile) nu doar continuă să

existe, ci chiar se adâncesc, extinzându-se şi dând

naştere altora?”

(http://www.impantokratoros.gr/0E59A0BF.el.aspx)

13. Avva Gheorghe Kapsanis: „Atitudinea aceasta a afişat-o Biserica dintotdeauna şi faţă de

papalitate. A simţit, aşadar, Biserica că devierea papistaşă

nu constă doar în adoptarea unui alt sistem

de conducere sau a diferitelor tradiţii bisericeşti, ci

şi în pervertirea în profunzime a spiritului evanghelic.

Teologii bizantini nu erau naivi, nici fanatici sau

extremişti atunci când elaborau tratate prin care făceau

dovada ereziei lui Filioque. Purcederea Sfântului

Duh şi «de la Fiul» înseamnă, în ceea ce priveşte

Sfânta Treime, dualitate, adică semi-sabelianism,

subestimând Sfântul Duh şi falsificând întreaga

triadologie, după cum, pe bună dreptate remarcă

Vladimir Losky...” (vezi Ortodoxie şi umanism,

Ortodoxie şi papalitate, arhim. Gheorghe Kapsanis,

Sfânta Mănăstire „Grigoriu”, Sfântul Munte Athos,

1998, pp. 87-89)

14. Avva Efrem Filoteitul: „Papistaşi, protestanţi,

hiliaşti, masoni, uniţi, ecumenişti şi tot felul de

«motive de amărăciune», toţi «au un singur cuget şi

puterea şi stăpânirea lor o dau fiarei. Ei vor porni

război împotriva Mielului, dar Mielul îi va birui,

pentru că este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor

şi vor birui şi cei împreună cu El – chemaţi şi aleşi, şi credincioşi» (Apoc. 17, 13).

Suntem de părere că Ortodoxia nu are ce căuta

în acest conglomerat de rătăciri şi erezii. După cum remarcă pr. Haralamb Vasilopoulos, această găselniţă

ecumenistă frauduloasă nu are ca scop căutarea

adevărului, ci «este o amestecătură întru anihilarea

Adevărului, o încercare ca cei rătăciţi să nu afle

adevărul, ci să îl piardă şi cei care îl deţin, adică

aceia care cred într-Una, Sfântă, Sobornicească şi

Apostolicească Biserică”

(http://www.Impantokratoros.gr/C9FEDA67.el.aspx)

15. Î.P.S. Augustin Kantiotis, Mitropolit de Florina: „...În afară de Biserica Ortodoxă cea Una,

toate celelalte – care în mod abuziv sunt numite biserici

– nu sunt nimic altceva, decât erezii şi schisme.

Ne referim aici în special la papalitate... care nu e doar schismă, aşa cum anticanonic a afirmat Patriarhul Ecumenic Atenagora, ci, aşa cum am mai arătat,

este totodată şi erezie, adică o sumă de credinţe

greşite, dintre care cea mai importantă este primatul

papal şi infailibilitatea papei, prin intermediul cărora

pontificul, asemeni unui alt lucifer, se pune pe sine

mai presus decât orice autoritate sau putere, mai

presus chiar decât Sinoadele Ecumenice şi locale,

fiind mărit, în mod conştient sau inconştient, asemeni unui dumnezeu.” («Presa Ortodoxă» nr. 706,

din 15 august 1986)

16. Î.P.S. Serafim, Mitropolit de Pireu:

„Referitor la teoriile ecumeniste false a «Bisericilor

surori» şi a celor «doi plămâni», şi la uniatism,

este binecunoscut faptul că acestea au fost inserate

în mod inacceptabil, ruşinos şi eronat în textul

elaborat la Balamand, Liban, în anul 1993.

Acolo a fost recunoscută parasinagoga eretică a papismului nu doar drept «Biserică», ci ca «Biserică

soră» a Bisericii Ortodoxe. Cu alte cuvinte, cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolicească

Biserică Ortodoxă a fost asimilată, din punct de

vedere eclesiologic, cu erezia papistaşă... Recunoaşteţi, Preafericite Stăpâne, papalitatea drept

«Biserică»? Este oare aceasta «Biserică» sau erezie?

O mulţime de sinoade ortodoxe au condamnat

papalitatea ca fiind erezie.” (vezi scrisoarea Î.P. S.

Serafim, Mitropolit al Pireului, adresată Preafericitului

Patriarh Ecumenic Bartolomeu şi datată 27

iunie 2013)

17. Pr. Gheorghe Metalinos: „...Am purces în

grabă la Dialogul teologic, fără însă a îndeplini condiţia

de bază a Ortodoxiei, respectiv abrogarea primatului

papal şi a infailibilităţii, mai ales că instituţia

papală constituie cea mai tragică deformare a

Sfintei Evanghelii a lui Hristos şi obstacolul cel mai

important pentru apropierea «întru adevăr» a catolicismului

de Ortodoxie.” (vezi pr. Georgios Metallinos,

Dialoguri fără mască, revista «Conştiinţa», decembrie

2006)

18. fostis Kontoglou: „...Ierarhii pe care, cum

am spus, i-a prins aşa dintr-o dată dorul pentru latini,

susţin că fac aceasta din «iubire». Însă aceasta este o scuză grosolană şi foarte bine vor face să ne

lase în pace cu aceste rosolii ale «iubirii», pe care au

făcut-o de râs. Diavolul, atunci când vrea să-şi facă

jocul plin de şiretenie, vorbeşte, derbedeul, despre

iubire. Toate câte a spus Hristos le spune şi acela,

prefăcut, pentru a ne păcăli. Acum, aşa dintr-o dată,

pe purtătorii noştri de rasă de la Constantinopol i-a

cuprins paroxismul iubirii faţă de italieni, care rămân,

ca întotdeauna, reci şi mândri şi nu-şi întorc

faţa să-i vadă pe aceşti «fraţi întru Hristos», cărora,

câte le-au făcut încă de pe vremea cruciaţilor şi până

acum nu le-au făcut nici măcar turcii sau tătarii, sau

mahomedanii.” (vezi fostis Kontoglu, Flori mistice,

editura „Papadimitriou”, pp. 51-53)

Am dat până acum atâtea exemple pozitive, de

mărturii ale unor bărbaţi care au luptat pentru Hristos

cel adevărat, împotriva lepădării de credinţă.

Prezentăm şi un singur exemplu de gândire şi declaraţie ecumenistă. Este cel al Î.P. S. Nifon, Mitropolit

al Târgoviştei, membru în Consiliul de Conducere

al Comisiei Centrale a Consiliului Mondial

al Bisericilor, care, la cea de-a X-a Adunare Generală

a acestui Consiliu, ce s-a ţinut în 2013 la Busan

(Coreea de Sud), a afirmat, printre altele, că:

1) Unitatea Bisericii s-a pierdut şi, în forma sa

actuală, din moment ce este divizată, Biserica este

deficitară, din punct de vedere al Sfintelor Taine.

2) Nu mai putem cunoaşte care dintre Bisericile

creştine este succesoarea Bisericii Primare a Ierusalimului.

3) Toţi oamenii sunt fraţi întru Hristos, Sfântul

Botez creştin constituind doar o etapă superioară,

mistică în cadrul rudeniei spirituale existente între

aceştia.

Din toate cele prezentate până acum, putem

înţelege clar un lucru: ecumenismul este o farsă.

A fost creat cu scopul viclean şi precis de a distruge

credinţa şi Biserica cea adevărată, dar

folosindu-se de masca dorinţei de unitate. Dar e de remarcat un lucru: ecumeniştii nu vorbesc de

unitatea de credinţă! Pentru că unitatea de credinţă

presupune ca toţi credincioşii să aibă şi să

mărturisească aceleaşi convingeri doctrinare; să

aibă aceeaşi învăţătură şi acelaşi Crez. Iar în baza

mărturisirii de credinţă comune, să aibă şi comuniune

sacramentală, adică să se împărtăşească cu

Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos din acelaşi

Potir. Aceasta ar conduce la mântuirea lor într-o

singură Biserică.

Da, ecumenismul luptă pentru unitate, însă nu

pentru o unire a tuturor în Hristos, ci pentru o unire

a tuturor în lepădarea de El. Nu o unitate înfăptuită

după principiul: „...cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu

în Tine, ca şi ei să fie una în Noi”, aşa cum am arătat

la începutul acestei lucrări că S-a rugat Fiul lui

Dumnezeu pentru unitatea celor ce vor crede în El,

ci o unitate realizată împotriva acestui model şi criteriu, prin amestecarea binelui cu răul. A învăţăturii sănătoase şi mântuitoare cu cele stricate şi pierzătoare.

Or, tocmai în aceasta constă perfidia acestei

mişcări, că se foloseşte de numele lui Hristos pentru

ca să realizeze, de fapt, o unitate în anti-Hristos, împotriva

Lui.

Ecumenismul de aceea este atât de periculos,

pentru că, în scopul şi acţiunile sale, nu se raportează

la Dumnezeu. Ecumeniştii vorbesc doar în aparenţă

de Dumnezeu şi în Numele Său, dar în realitate

nu numai că Îl ignoră şi nu-L recunosc, dar lucrează

împotriva Lui. Lucrează împotriva mântuirii prin El

şi, de fapt, împotriva creaţiei Sale.

Redăm mai jos două documente – dovezi ale

unor luări de poziţie în faţa ecumenismului.

Mărturisirea de credinţă împotriva

ecumenismului, făcută de Sinaxa Clericilor şi

Monahilor Ortodocşi din Grecia, în anul 2009

Toţi cei care prin harul lui Dumnezeu am crescut

în dogmele cele binecinstitoare şi urmăm în

toate Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi

Apostolească credem că:

Singura cale mântuitoare pentru oameni este

credinţa în Sfânta Treime, în opera şi învăţătura

Domnului nostru Iisus Hristos, care sunt continue în

trupul Lui, Sfânta Biserică. Hristos este singura lumină

adevărată; nu există alte lumini care să ne

lumineze, nici alte nume care pot să ne mântuiască:

„Şi nu este întru alt întru nimic mântuire, pentru că

nici nume este altul sub cer dat întru oameni, întru

care trebuie să ne mântuim noi”. Toate celelalte credinţe, toate religiile care ignoră şi nu-L mărturisesc

pe Hristos „venit în trup”, sunt făcături omeneşti

şi lucrurile diavolului, nu conduc la adevărata

cunoaştere a lui Dumnezeu şi la naşterea din nou

prin dumnezeiescul Botez, ci îi rătăcesc pe oameni

şi îi conduc la pierzare. Noi, creştinii care credem

în Sfânta Treime, nu avem acelaşi Dumnezeu cu nici

o altă religie: nici cu aşa-numitele religii monoteiste

(iudaismul şi islamul), care nu cred în Sfânta

Treime.

De două mii de ani, Biserica întemeiată de

Hristos şi călăuzită de Sfântul Duh a rămas statornică

şi neclintită în Adevărul mântuitor învăţat de Hristos,

predat de Sfinţii Apostoli şi păzit de Sfinţii Părinţi. Nu a fost îngenuncheată de cumplitele prigoane ale iudeilor,

iniţial, şi ale închinătorilor la idoli, mai apoi, în

primele trei secole; a arătat o mulţime de martiri şi a

ieşit biruitoare, dovedind originea ei dumnezeiască.

După cum minunat spune Sfântul Ioan Gură de Aur:

„Nimic nu este mai puternic decât Biserica... Dacă porţi război împotriva vreunui om, fie ai învins, fie ai

fost învins; dar dacă porţi război împotriva Bisericii,

vei fi învins fără să te dumireşti, căci Dumnezeu este

mai tare decât toate”.

După încetarea prigoanelor şi triumful Bisericii

asupra vrăjmaşilor din afară, adică a iudeilor şi

a închinătorilor la idoli, s-au înmulţit şi s-au împuternicit

vrăjmaşii dinăuntru ai Bisericii. Au apărut diferite erezii, care au încercat să perimeze

(răstoarne) şi să falsifice credinţa predanisită, aşa

încât credincioşii să fie zăpăciţi şi să slăbească încrederea

lor în adevărul evanghelic şi în cele încredinţate.

Marele Vasilie schiţând situaţia bisericească,

creată de erezia lui Arie, care a dominat timp de

patruzeci de ani şi administrativ, zice: „Dogmele

Părinţilor sunt dispreţuite, predaniile apostolice

sunt socotite de nimic, invenţiile oamenilor mai noi

înlumesc Bisericile; aşadar, oamenii nu mai teologhisesc,

ci tehnologhisesc; înţelepciunea lumii are

întâietate îndepărtând lauda Crucii. Păstorii sunt izgoniţi, iar în locul lor sunt introduşi lupi grei care

sfârtecă turma lui Hristos”.

Ce s-a întâmplat cu vrăjmaşii din afară, religiile,

s-a întâmplat şi cu cei din interior, ereziile. Biserica – prin marii şi luminaţii Sfinţi Părinţi, a definit

şi a îngrădit credinţa Ortodoxă prin hotărârile

Sinoadelor Ecumenice şi Locale referitoare la anumite

învăţături îndoielnice, dar şi prin conglăsuirea

Părinţilor (consensus Patrum) asupra întregului de

teme al credinţei. Suntem mai siguri când îi urmăm pe Sfinţii Părinţi şi nu mutăm hotarele pe care ei le-au aşezat. Cuvintele „Următori Sfinţilor Părinţi” şi

„Nu muta hotarele pe care le-au aşezat Părinţii

noştri” constituie o linie sigură de drum şi supapa

de siguranţă a credinţei şi vieţuirii noastre ortodoxe.

Prin urmare punctele de bază ale mărturisirii

noastre sunt următoarele:

1. Păzim neclintite şi nefalsificate toate cele

legiuite de Sinoade şi de Părinţi. Primim toate câte

ei le-au primit şi condamnăm toate câte ei le-au

condamnat, ferindu-ne de contactul cu toţi cei care

inovează în chestiunile credinţei. Noi nici nu adăugăm,

nici nu desfiinţăm vreo învăţătură, nici nu o

schimbăm. Sfântul Ignatie al Antiohiei, purtătorul

de Dumnezeu, scria deja în Epistola sa către Sfântul

Policarp al Smirnei: „Tot cel ce se pronunţă împotriva

celor hotărâte, chiar dacă ar fi vrednic de crezare,

chiar dacă ar posti, chiar dacă ar trăi în feciorie,

chiar dacă ar face minuni, să-ţi fie lup în piele

de oaie, care lucrează stricarea oilor”. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind cuvântul Apostolului Pavel:

„Dacă cineva va binevesti vouă, altceva decât aţi

primit, să fie anatema”, observă că Apostolul „nu a

zis că dacă propovăduiesc împotrivă sau leapădă

totul, ci chiar şi ceva foarte mic dacă v-ar binevesti

în afara celor primite, chiar dacă de întâmplare vor

fi mişcaţi, anatema să fie”. Sinodul al VII-lea Ecumenic,

proclamând hotărârile lui împotriva iconomahilor

către clericii din Constantinopol, scrie: „Am

urmat Predaniei Bisericii Universale şi nu am făcut

nici destindere (scoatere), nici prisosinţă (adaos), ci

învăţându-ne apostoliceşte, ţinem Predaniile pe care

le-am primit, primind şi îmbrăţişând întotdeauna

câte Sfânta Biserică Universală de la începutul

vremurilor a primit oral şi prin scris… Căci adevărata

şi prea dreapta judecată a Bisericii nu acceptă

nimic a înnoi în ea, nici a face vreo scoatere. Drept aceea, noi, urmând legilor părinteşti şi primind harul

de la unicul Duh, am păzit toate cele ale Bisericii

fără a tăia sau a împuţina cu ceva”.

Împreună cu Sfinţii Părinţi şi cu Sfintele Sinoade

lepădăm şi anatematizăm toate ereziile care

s-au ivit în cursul istoric al Bisericii. Dintre ereziile

vechi, care supravieţuiesc până azi, condamnăm

arianismul (supravieţuieşte la minciuno-martorii lui

Iehova) şi monofizitismul, cel radical al lui Eutihie

şi cel moderat al lui Sever şi Dioscor, conform hotărârilor

Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon şi

învăţăturii hristologice a marilor Sfinţi Părinţi şi

Dascăli, precum a Sfântului Maxim Mărturisitorul,

a Sfântului Ioan Damaschinul, a Marelui fostie şi a

imnelor din cult.

2. Proclamăm că papismul (romano-catolicismul

– n.tr.) este pântecele ereziilor şi al rătăcirilor.

Învăţătura despre „Filioque”, adică a purcederii

Sfântului Duh şi de la Fiul, este contrară celor pe

care Însuşi Hristos le-a învăţat despre Sfântul Duh.

Întreaga ceată a Părinţilor – şi în sinoade şi în

parte – consideră papismul ca erezie, pentru că în

afară de „Filioque”, a introdus o mulţime de alte

rătăciri, precum primatul şi infailibilitatea papei,

azima, focul curăţitor, imaculata concepţie a Născătoarei de Dumnezeu, graţia creată, răscumpărarea iertărilor (indulgentiae); a schimbat aproape toată învăţătura şi practica în legătură cu Botezul, Mirungerea, Dumnezeiasca Euharistie şi celelalte

taine şi a transformat Biserica într-un stat lumesc.

Papismul actual s-a abătut mult mai mult decât

papismul medieval de la învăţătura Bisericii, aşa

încât el nu mai constituie continuarea vechii Biserici

Apusene. A introdus o mulţime de noi exagerări

în „mariologie”, precum învăţătura despre Născătoarea

de Dumnezeu ca „împreună-mântuitoare”

(corredemptrix) a neamului omenesc. A încurajat „Mişcarea Harismatică” a grupărilor protestante,

chipurile pnevmato-centrice. A înfiat metode orientale

de rugăciune şi meditaţie. A introdus noi inovaţii

în dumnezeiescul cult, precum orgile muzicale.

A prescurtat şi distrus cu totul Dumnezeiasca Liturghie.

În spaţiul Ecumenismului a pus bazele religiei

mondiale (pan-religia), recunoscând prin Conciliu

II Vatican „viaţa duhovnicească” a celor de alte

religii. Minimalismul dogmatic a condus şi la o împuţinare

a cerinţelor morale, dată fiind legătura

dintre dogmă şi morală, având ca urmare căderile

morale ale înalţilor prelaţi şi dezvoltarea între clerici

a deviaţiilor morale ale homosexualităţii şi ale

pedofiliei. Continuând să susţină „Uniaţia”, această caricatură a Ortodoxiei, prin care ca printr-un

cal troian îi înşeală şi îi atrage pe credincioşi, torpilează

dialogul şi demistifică aşa-numitele sincere

dispoziţii pentru unire.

În general, există o schimbare radicală a papismului

şi o întoarcere spre protestantism după

Conciliul II Vatican, precum şi o înfiere a unor diferite

mişcări „spirituale” ale „Noii Ere”.

Conform Sfântului Simeon al Tesalonicului – Mistagogul, papismul a provocat Bisericii cea mai

mare stricăciune din câte au provocat toate ereziile

şi schismele împreună. Noi ortodocşii avem comuniune

cu papii dinainte de schismă şi pe mulţi papi

îi sărbătorim ca sfinţi. Papii după schismă sunt

eretici; au încetat să mai fie succesori în tronul Romei,

nu au succesiune apostolică, pentru că nu au

credinţa Apostolilor şi a Părinţilor. Din acest motiv, pe orice papă „nu doar că nu-l avem în comuniune,

dar îl numim şi eretic”. Din cauza blasfemiei împotriva

Sfântului Duh prin învăţătura despre Filioque,

L-au pierdut pe Sfântul Duh, iar toate la ei sunt lipsite

de har. Nici o taină a lor nu este validă după

Sfântul Simeon. „Deci blasfemiază inovatorii şi departe

de Duhul sunt, blasfemiind împotriva Duhului

Sfânt, şi cu desăvârşire nu este întru ei Duhul Sfânt;

pentru care şi cele ale lor sunt fără har, după cum

harul Duhului l-au nesocotit şi l-au subminat…

pentru care şi Duhul Sfânt nu se află întru ei, şi nimic

duhovnicesc întru ei şi toate cele de la ei sunt

goale şi noi şi contrarii Predaniei dumnezeieşti”.

3. Aceleaşi sunt valabile, într-un mai mare

grad, pentru Protestantism, care ca un copil al papismului

a moştenit multe erezii, iar pe de altă parte

a adăugat mult mai multe; respinge Predania, acceptând

doar Sfânta Scriptură (sola Scriptura), pe

care o răstălmăceşte; desfiinţează Preoţia ca Har

tainic special, cinstirea Sfinţilor şi a icoanelor;

subestimează persoana Născătoarei de Dumnezeu;

respinge monahismul; din Sfintele Taine acceptă

doar Botezul şi Dumnezeiasca Euharistie, denaturând

şi în acestea învăţătura şi practica Bisericii;

învaţă predestinaţia absolută (calvinism) şi îndreptarea

(mântuirea) doar prin credinţă, iar, în cele

din urmă, partea lui „progresistă” a introdus preoţia

femeilor şi căsătoria homosexualilor, pe care îi

primeşte şi în Preoţie. Însă, în principal, este absentă

eclesiologia, pentru că nu există sensul de Biserică,

aşa cum îl deţine Predania Ortodoxă.

4. Unica modalitate de restabilire a comuniunii

noastre cu ereticii este proclamarea rătăcirii în ceea

ce-i priveşte şi pocăinţa, aşa încât să fie o adevărată

unire şi pace; unire cu adevărul şi nu cu rătăcirea

şi cu erezia. Pentru încorporarea ereticilor în

Biserică, acrivia canonică pretinde primirea lor

prin Botez. „Botezul” lor anterior, săvârşit în afara

Bisericii, fără întreita afundare şi ridicare a celui

ce se botează în apa sfinţită printr-o rugăciune specială

şi de către un preot neortodox, nu este botez.

Sunt lipsiţi de Harul Sfântului Duh, care nu există în cadrul schismelor şi ereziilor, şi, prin urmare, nu avem nimic comun care să ne unească, precum zice Marele Vasile: „Cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit

comunicarea prin întreruperea succesiunii…cei

ce s-au rupt, devenind mireni, n-au avut nici putere

de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da

altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au căzut”.

100

Pentru aceasta este netemeinică şi nesigură noua

încercare a ecumeniştilor de a impune concepţia

că avem botez comun cu ereticii, şi pe inexistenta

unitate baptismală să susţină unitatea Bisericii, care

există – chipurile – acolo unde există botezul. Însă cineva intră în Biserică şi devine membru al ei, nu

prin orice botez, ci prin singurul şi unicul Botez săvârşit

de preoţii care au Preoţia Bisericii.

5. Atâta vreme cât ereticii continuă să rămână

în rătăcire, respingem comuniunea cu ei, şi în mod

deosebit rugăciunile în comun. Sfintele Canoane, în

întregul lor, interzic nu doar coliturghisirile şi rugăciunile

în comun în biserici, ci şi simplele rugăciuni

în comun în spaţii private. Poziţia severă a Bisericii

vizavi de eretici provine dintr-o adevărată

iubire şi dintr-un sincer interes pentru mântuirea

lor şi dintr-o grijă pastorală ca nu cumva credincioşii

să fie atraşi în vreo erezie. Cine iubeşte, arată

adevărul, nu-l lasă pe celălalt în minciună; altfel,

iubirea, concordia şi pacea cu el sunt prefăcute şi

false. Există un război bun şi o pace rea. „Căci mai vrednic de laudă este un război decât o pace care

desparte de Dumnezeu” – spune Sfântul Grigorie

Teologul. Şi Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă:

„Dacă vezi că se vatămă buna-cinstire, nu da întâietate împăcării în detrimentul adevărului, ci împotriveşte-te

cu vitejie până la moarte... netrădând nicidecum

adevărul”. Iar în altă parte recomandă accentuând:

101

„Să nu acceptaţi nici o dogmă nouă sub

pretextul iubirii”. Această poziţie a Părinţilor şi-a însuşit-o şi marele luptător şi mărturisitor al Credinţei

Ortodoxe înaintea latinilor, Sfântul Marcu al

Efesului Evghenicul, care îşi încheie propria Mărturisire

de Credinţă la Florenţa prin următoarele cuvinte:

„Toţi Dascălii Bisericii, toate Sinoadele şi

toate Dumnezeieştile Scripturi ne sfătuiesc să fugim de cei ce cugetă diferit (cu alte credinţe) şi a sta departe

de împărtăşirea cu ei. Deci, să dispreţuiesc eu

toate acestea, şi să urmez celor care sub pretenţiozitatea

unei păci fabricate poruncesc unirea? Celor care au violat sfântul şi dumnezeiescul Simbol şi Îl introduc pe Fiul ca a doua cauză a Sfântului Duh?

Căci celelalte ale dezaxaţiilor lor le las, avându-le pe

cele de acum, dintre care şi un singur lucru era suficient,

ca noi să ne fi despărţit de ei. Să nu pătimim aceasta niciodată, Mângâietorule Bune, şi fă să nu

mă depărtez niciodată de credinţa faţă de care sunt

dator, ci, ţinând învăţătura Ta şi a fericiţilor bărbaţi

insuflaţi de Tine, să mă adaug părinţilor mei, ducând

de aici, dacă nu altceva, măcar buna-cinstire”.

6. Până la începuturile secolului XX, Biserica a

avut în mod ferm şi constant o poziţie de respingere şi

de osândire în faţa tuturor ereziilor, precum este clar

formulată în Sinodiconul Ortodoxiei, care se citeşte în

Duminica Ortodoxiei. Se anatemizează ereziile şi ereticii,

fiecare în mod particular; iar ca să nu rămână

102

nici una în afara anatemei, la sfârşit există o anatematismă

generală: „Tuturor ereticilor anatema”.

Din păcate, această poziţie unică, fermă şi

neoscilantă a Bisericii de până la începutul secolului

XX a început treptat să fie abandonată, după

Enciclica emisă de Patriarhia Ecumenică în 1920

„Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”, care,

pentru prima oară, caracterizează în mod oficial

ereziile ca biserici, care nu sunt înstrăinate de Biserică,

ci sunt casnice (intime) şi rude. Recomanda „să se reaprindă şi să se întărească înainte de toate

iubirea între Biserici, neconsiderându-ne unele pe

altele ca străine şi ale celorlalţi, ci rudenii şi apropiate

(casnice) în Hristos şi împreună-moştenitoare şi

in corpore ale făgăduinţei lui Dumnezeu în Hristos”.

Se deschise deja drumul pentru înfierea, constituirea

şi dezvoltarea în spaţiul Bisericii Ortodoxe a ereziei Ecumenismului, această panerezie, iniţial

o invenţie protestantă, iar acum avizată şi de catolici,

erezie care înfiază şi legiferează toate ereziile

ca biserici şi atacă dogma despre Biserica cea Una,

Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică.

Mai mult, a fost dezvoltată, se învaţă şi se impune

de către Patriarhi şi episcopi o nouă dogmă despre Biserică, o nouă eclesiologie. Conform acesteia,

nici o Biserică nu este îndreptăţită să-şi revendice

exclusiv pentru ea caracterul de Biserică universală

şi adevărată. Fiecare este un fragment, o parte, dar

103

nu Biserica întreagă. Toate împreună constituie Biserica.

Toate hotarele (definiţiile) pe care le-au pus

Părinţii au căzut; nu mai există nici o linie de definire

şi de demarcaţie între erezie şi Biserică, între

adevăr şi rătăcire. Şi ereziile sunt biserici, şi desigur

multe, precum cea papală (catolică), se consideră

acum ca biserici surori, cărora împreună cu

noi Dumnezeu le-a încredinţat grija pentru mântuirea

oamenilor. Există şi în cadrul ereziilor harul Atotsfântului Duh, drept pentru care şi botezul lor,

precum şi toate celelalte taine sunt valide. Toţi câţi s-au botezat, oricărei erezii ar aparţine, sunt mădulare

ale trupului lui Hristos, ale Bisericii. Blestemele şi anatemele sinoadelor nu mai sunt valabile şi

trebuie radiate din cărţile liturgice. Ne-am adăpostit

în „Consiliul Mondial al Bisericilor” şi ne-am

vândut substanţial – şi aceasta doar prin aderarea

noastră – propria conştiinţă de sine eclesiologică.

Am desfiinţat dogma despre Biserica cea Una,

Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică,

dogma despre „un (singur) Domn, o (singură) credinţă,

un (singur) Botez”.

7. Acest sincretism intercreştin, a fost dezvoltat

acum şi într-un sincretism interreligios, care pune

semnul egal între toate religiile şi theosevia, cinstirea

de Dumnezeu cea una, de-Dumnezeu-descoperită

în Hristos, cunoştinţa dumnezeiască şi viaţa în

104

Hristos. Este atacată, în consecinţă, nu doar dogma

despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi

Apostolească în relaţie cu ereziile, ci şi dogma de

căpetenie despre unica Revelaţie în lume şi unica

mântuire a oamenilor prin Iisus Hristos în relaţie cu

religiile lumii. Este cea mai mare rătăcire, cea mai

mare erezie din toate veacurile.

8. Noi credem şi mărturisim că doar în Hristos

există posibilitatea mântuirii. Religiile lumii şi ereziile

duc la pierzare. Biserica Ortodoxă nu este doar

Biserica adevărată; este Biserica cea Una. Doar ea a rămas fidelă Evangheliei, Sinoadelor şi Părinţilor,

şi, prin urmare, doar ea reprezintă adevărata

Biserică Universală a lui Hristos. După Cuviosul Stareţ Iustin Popovici, Ecumenismul este numele comun pentru falsele biserici ale Europei Apusene.

Numele lor comun este panerezia.

Această panerezie a fost primită de mulţi patriarhi, arhiepiscopi, episcopi, clerici, monahi

şi laici dintre ortodocşi. O învaţă „cu capul descoperit”, o aplică şi o impun în practică, împărtăşindu-se

în felurite chipuri cu ereticii, prin rugăciuni

în comun, schimb de vizite, colaborări pastorale,

aşezându-se radical pe ei înşişi în afara

Bisericii. Poziţia noastră inspirată de hotărârile

canonice sinodale şi de exemplul Sfinţilor este

evidentă. Fiecare trebuie să-şi ia în serios responsabilităţile

sale.

105

9. Desigur că există şi responsabilităţi colective,

iar în principal cele ale Ierarhilor şi teologilor

noştri cu mentalitate ecumenistă în faţa pleromei

ortodoxe şi a turmei lor. Acestora le declarăm întru

frica lui Dumnezeu şi cu iubire că această poziţie a

lor şi deschiderile lor în activităţile ecumeniste sunt

condamnabile din orice parte am privi, pentru că:

• pun la îndoială realmente Credinţa şi Predania

noastră ortodox-patristică;

• seamănă îndoială în inimile turmei şi îi clatină

pe mulţi, conducându-i spre divizare şi schismă şi

• atrag o parte a turmei în rătăcire şi prin

aceasta într-un dezastru duhovnicesc.

Proclamăm, aşadar, că din aceste motive, cei

care se mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă,

oricare ar fi poziţia pe care o ocupă în Organismul

Ecleziastic, se opun Predaniei Sfinţilor noştri

şi, în consecinţă, sunt în opoziţie cu ei.

De aceea, poziţia lor trebuie osândită şi respinsă

de către întregul Ierarhilor şi al poporului

credincios.

Toate încercările de reacţie şi de împotrivire ce au avut loc şi până acum, prin scrierea de articole şi

studii, de memorii şi atenţionări, prin texte apologetice semnate de clerici, monahi sau mireni prea puţin au

fost luate în seamă de mediile ecumeniste. Persoanele pilot ale acestor misiuni de amestecare a tuturor crezurilor

106

religioase au neutralizat în faţa mulţimii credincioşilor

orice iniţiativă, servindu-le acestora argumentul

mincinos că toate luările de poziţie provin din partea

unor mici grupări „zelotiste” sau a unor neascultători

mânaţi de interesele slavei deşarte. Iar pe aceştia au încercat

să-i intimideze, numindu-i în batjocură „mari

apărători ai ortodoxiei”, fundamentalişti, xenofobi, talibani,

retrograzi şi încoronându-i cu tot felul de astfel

de epitete, în numele slujirii lui Hristos şi a slăvirii

Numelui Său pe care spun că I-o aduc astfel.

Cele descrise mai sus sunt experienţe trăite de

noi. Dar privind în jurul nostru, vedem că fraţii noştri,

în lume, trec prin aceleaşi suferinţe ca noi (I Petru 5,

9). Iată, de pildă, lupta fraţilor noştri din Grecia, pe

care o poartă împotriva aceleiaşi fiare ecumeniste care

se ridică din adânc spre hulirea şi batjocorirea

Numelui lui Hristos. Părintele Thedoros Zisis, profesor al Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii Aristoteliene din Salonic, înştiinţându-i pe credincioşi despre orientarea şi demersurile filocatolice ale Patriarhului Ecumenic Bartolomeu I şi de respingerea de către acesta a Mărturisirii de credinţă împotriva ecumenismului pe care am prezentat-o mai sus, încă

din 2010 declara: „Desigur, ar fi dorit, precum s-a văzut

din textul patriarhal, să purcedem la dizidenţă şi

întreruperea pomenirii, ca din momentul acela să ne

pedepsească oficial şi să ne diminueze influenţa,

catalogându-ne drept neascultători şi schismatici. Fără

107

ca lucrul acesta să fie exclus pe viitor, de vreme ce,

conform Sfintelor Canoane, schisma o provoacă cei

ce propovăduiesc erezia şi nu cei ce o stigmatizează

(s.n.) (...), în prezent am ales să informăm clerul şi

poporul, pentru a-i ajuta şi pe alţii să înţeleagă ce se

întâmplă, să se neliniştească, să se trezească. Nu se cuvine să ne interesăm şi de ceilalţi, mai ales atunci

când este primejduită mântuirea lor prin impunerea

ereziei şi a rătăcirii?”

(...) Ne bucurăm pentru că Domnul ne învredniceşte să fim huliţi şi să fim clevetiţi pentru Adevăr şi

Ortodoxie. Am purces doar la aducerea la cunoştinţă a acestor ameninţări şi calomnii, în primul rând pentru a-i încuraja pe nevoitorii luptători să nu se teamă de aceşti episcopi nevrednici care nici de Dumnezeu nu se tem, nici de oameni nu se ruşinează, pentru a ne păzi anticipativ de toţi aceia care întâmplător (poate)

vor crede clevetirile şi smintelile. Încă şi pentru a informa

pe abuzatorii demnităţii arhiereşti, care tiranizează

despotic şi lumesc pe clerici şi turma, că şi ei

sunt oi ai arhipăstorului Hristos, Care va proteja Biserica

Lui de lupii papismului şi ai ecumenismului şi de

păstorii năimiţi, care îşi părăsesc oile şi nu se jertfesc

pentru ele, pentru că se interesează doar de traiul bun,

doar de laptele şi lâna lor (Ioan 10, 1-15).” 27

27 Apărut în «Orthodoxos Typos» din 19. 02. 2010 şi preluat de

www.cuvântul-ortodox, din 24. 02. 2010.

108

Mărturisire de credinţă împotriva ecumenismului, întocmită şi publicată de Schitul românesc Prodromu din Sfântul Munte 28

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Toţi cei care am fost botezaţi în Biserica Ortodoxă

şi am crezut în mod ortodox suntem membri

deplini ai Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi

Apostoleşti, care este doar Biserica Ortodoxă, adică

mădulare ale Trupului lui Hristos, care are drept

Cap pe Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu

şi Omul. Prin Taina Sfântului Mir am primit Pecetea

Darului Duhului Sfânt şi prin Sfânta Împărtăşanie

cu Trupul şi Sângele lui Hristos ne unim cu

El, devenind mădulare ale Trupului lui Hristos. În această calitate de mădulare ale Bisericii lui Hristos,

care este în mod exclusiv Biserica Ortodoxă,

singura în care ne unim cu Adevăratul Dumnezeu,

singura în care omul se poate mântui, tăgăduim şi

respingem în mod public feluritele erezii care au

întinat destule mădulare ale Bisericii. Erezia nu vatămă doar pe cel care crede în ea, ci şi pe membrii

Bisericii, atâta timp cât cei ce au cuget eretic în

Biserică propovăduiesc erezia şi celorlalţi membri,

prin cuvânt şi prin fapte, răspândind astfel microbul

ereziei în tot trupul Bisericii. Erezia predicată de

28 În româneşte, în revista Atitudini, nr. 39 / 2015, pp. 68-77.

109

episcop sau preot îi vatămă şi pe credincioşi. Totodată, episcopul sau preotul trebuie să aibă grijă ca

membrii turmei lui să nu înveţe erezia. Dacă păcatele morale îl despart pe om de Dumnezeu, cu atât

mai mult erezia. Datoria episcopului este să înveţe

drept Cuvântul Adevărului, dat fiind că sfinţenia este

legată organic de Adevăr [1]. Hristos este Calea,

Adevărul şi Viaţa. Erezia este minciună şi blasfemie împotriva Cuvântului Întrupat, Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Ea se naşte ca înşelare duhovnicească şi se

configurează ca ideologie contrară Adevărului, anihilând

posibilitatea sfinţeniei şi a mântuirii.

La fel cum o boală nu vatămă doar organul

bolnav, ci întregul organism, tot aşa şi erezia, otrăvind

pe unii membri ai Bisericii, provoacă durere în

întreg trupul ei, vătămându-l. De aceea, de fiecare

dată când apărea o erezie care ameninţă Trupul Bisericii,

s-au întrunit Sinoade Ecumenice şi Locale

care anatemizau erezia şi pe ereticii care o susţineau,

tăiau din Trupul Bisericii învăţătura eretică şi

pe cei ce o promovau.

Sfântul Apostol Pavel, în Epistola sa către Romani, spune: „Ci precum într-un singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi

lucrare, aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în

Hristos, şi fiecare suntem mădulare unii altora, dar

avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat” [2].

Şi în Întâia sa Epistolă către Corinteni: „Şi nu

110

poate ochiul să zică mâinii: N-am trebuinţă de tine;

sau, iarăşi, capul să zică picioarelor: N-am trebuinţă

de voi. Ci cu mult mai mult mădularele trupului

care par a fi mai slabe sunt mai trebuincioase” [3],

semnalând în continuare că, „dacă un mădular suferă,

toate mădularele suferă împreună; şi dacă un

mădular este cinstit, toate mădularele se bucură

împreună” [4].

Având în vedere că până în prezent nu s-au întrunit

Sinoade Locale care să condamne pe cei care

încalcă de aproape un secol atât Canoanele Apostolice,

cât şi hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi

Locale, noi, ca mădulare vii ale trupului lui Hristos,

respingem şi ne disociem de toate practicile pe care

Biserica le condamnă, anume:

• rugăciunile în comun cu ereticii, precum aşanumita

„săptămână de rugăciune pentru unitatea

creştinilor”, „vecerniile pentru unitatea

creştinilor” şi alte asemenea acţiuni care au loc

în biserici ortodoxe pe durata „săptămânii de

rugăciune pentru unitatea creştinilor”, la care

sunt invitaţi eretici să predice din faţa Sfântului

şi înfricoşătorului Altar Ortodox, unde Se jertfeşte

Hristos Dumnezeu;

• participarea la întâlniri sincretiste interreligioase

şi intercreştine, la care participanţii fac

gesturi simbolice sincretiste şi au loc rugăciuni

în comun cu ereticii.

111

Dezaprobăm ca panerezie şi respingem în

mod public ecumenismul sub toate formele sale:

1. Prezenţa Bisericii Ortodoxe Române şi a

celorlalte Biserici Ortodoxe Locale în «Consiliul

Mondial al Bisericilor»;

2. Erezia conform căreia Ortodoxia ar fi doar

o parte a Bisericii;

3. Erezia conform căreia toate confesiunile

creştine ar fi ramuri ale Bisericii celei Una;

4. Erezia conform căreia Biserica Ortodoxă ar

fi o Biserică între multe alte „familii de Biserici”

care împreună ar alcătui Biserica cea Una;

5. Erezia conform căreia unitatea Bisericii s-ar fi pierdut, întrucât Capul Ei este Unul Domn Iisus

Hristos. Unitatea Bisericii se exprimă prin unitatea

de credinţă, de cult şi de administrare şi prin supunerea

credincioşilor faţă de ierarhia ei, atâta timp

cât ierarhia păstrează unitatea de credinţă;

6. Erezia conform căreia Biserica ar fi „divizată

în confesiuni creştine” şi că noi, acum, ca

nişte „noi Părinţi”, chipurile, va trebui „să regăsim

unitatea ei” prin „minimalismul dogmatic”, adică

acceptând ca bază a unirii ortodocşilor cu ereziile o

credinţă minimală, adică doar credinţa în Sfânta

Treime şi în Iisus Hristos ca Dumnezeu întrupat şi

Mântuitor, trecând cu vederea toate celelalte dogme

ale Bisericii, inclusiv preoţia sacramentală, sfintele

icoane, Harul necreat, cinstirea sfinţilor etc.;

112

7. Erezia conform căreia există o „unitate nevăzută”

a Bisericii prin credinţa comună în Sfânta

Treime şi în Iisus Hristos ca Domn şi Mântuitor şi

că aceasta („unitatea nevăzută”) va fi urmată de o

„unitate văzută”, care se va împlini prin unirea

„confesiunilor” (unitate în diversitate a dogmelor şi

a tradiţiilor);

8. Erezia conform căreia este suficient să crezi

în Sfânta Treime şi în Domnul Iisus ca Dumnezeu şi

Mântuitor ca să faci parte din Biserică. Cu alte cuvinte, Biserica este considerată o adunare a tuturor

„confesiunilor” creştine;

9. Erezia conform căreia Biserica Ortodoxă şi

erezia Papismului ar fi „biserici surori” sau „cei

doi plămâni” prin care respiră Biserica cea Una;

10. Erezia conform căreia între Biserica Ortodoxă

şi erezia Papismului nu există nici o diferenţă

dogmatică, afirmând că singura diferenţă ar fi primatul

mondial al puterii „papei” Romei asupra Bisericii

Universale;

11. Acordurile neortodoxe semnate de reprezentanţii

Bisericilor Ortodoxe în cadrul dialogului

intercreştin. În acest punct dorim să subliniem că nu

suntem împotriva dialogului, cu condiţia ca acesta să

se desfăşoare pe baze ortodoxe şi să aibă drept scop

întoarcerea ereticilor în Biserica Ortodoxă, prin catehizare,

lepădarea de erezia lor şi prin Taina Botezului,

a Mirungerii şi a Dumnezeieştii Euharistii;

113

12. Acceptarea de către Biserica Ortodoxă Română

a dialogului de la Chambesy, potrivit căruia

ereticii anticalcedonieni monofiziţi, aşa-zişii miafiziţi,

urmaşi ai ereziei lui Sever de Antiohia, sunt recunoscuţi

ca ortodocşi. Monofiziţii/Miafiziţii învaţă că Hristos, după unirea firilor, are o singură fire

compusă şi resping faptul că cele două firi în Hristos

s-au unit în chip neamestecat şi neschimbat,

neîmpărţit şi nedespărţit într-o Persoană a lui Dumnezeu Cuvântul, fiecare fire păstrându-şi voinţa şi energia ei. Respectivii eretici nu acceptă învăţătura

Sfintelor Sinoade IV, V, VI şi VII Ecumenice

şi rămân în rătăcire şi în afara Bisericii. De asemenea, textul de la Chambesy susţine că anatematizarea lor ar fi fost cauzată de o simplă neînţelegere terminologică şi că, prin urmare, nu ar exista

nici o diferenţă dogmatică între Biserica Ortodoxă

şi grupările eretice monofizite (copţi, armeni, siro-iacobiţi,

malabarieni, etiopieni), lucru absolut inadmisibil;

13. Acordul de la Balamand, pe baza căruia

reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe Locale au acceptat

un nou tip de Uniaţie şi au recunoscut pseudo-tainele

ereticilor papistaşi. Acordul respectiv a

fost respins de către reprezentanţi ai Bisericilor Ortodoxe

Locale întruniţi la Baltimore în anul 2000.

14. Erezia conform căreia Filioque (purcederea

Duhului Sfânt „şi de la Fiul”) ar fi doar o simplă

114

neînţelegere terminologică, iar nu o alterare a dogmei

Sfintei Treimi, pe care ne-a descoperit-o Însuşi

Dumnezeu prin Fiul Său Întrupat, Iisus Hristos [5];

15. Aşa-zisa „ridicare a anatemelor” dintre

ortodocşi şi papistaşi, dar şi dintre ortodocşi şi monofiziţi,

monoteliţi şi monoenergişti, anateme pronunţate

de Sfintele Sinoade Ecumenice. Conform învăţăturii

ortodoxe, o anatemă dogmatică nu poate fi

anulată în chip magic, dacă nu sunt înlăturate mai

întâi cauzele anatematizării.

16. Erezia conform căreia ar exista Har mântuitor

şi în afara Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti

şi Apostoleşti şi că ar exista botez valid şi

Har lucrător al preoţiei şi în afara Bisericii Ortodoxe.

Însă, după cum se ştie, simpla prezenţă istorică

a unei succesiuni de la Apostoli până azi şi simpla

rostire a formulei Sfintei Treimi nu validează

„tainele” ereticilor.

17. Opinia conform căreia Sfinţii şi de Dumnezeu

purtătorii Părinţi nu mai pot fi actuali în zilele

noastre, erezie care neagă în esenţă prezenţa Duhului

Sfânt în Sfinţii şi de Dumnezeu purtătorii Părinţi

ai Sfintelor Sinoade Ecumenice şi, prin urmare,

însăşi continuitatea existenţei Bisericii ca instituţie

divino-umană;

18. Opinia care afirmă că nu cunoaştem care

sunt graniţele dintre Biserica Ortodoxă şi erezie,

conform căreia toată omenirea este încorporată

115

într-o „Biserică nevăzută”. Potrivit învăţăturii ortodoxe,

Biserica este Biserica Istorică, văzută, care

deţine succesiune apostolică şi păstrează Dreapta

Credinţă, adică dogmele formulate la Sinoadele

Ecumenice şi anatemele care delimitează Adevărul

dogmatic de minciuna eretică, şi îl transmite mai

departe până la sfârşitul veacurilor. Această Biserică

este Biserica Ortodoxă;

19. Erezia potrivit căreia, într-un anume fel,

şi ereticii sunt încorporaţi în Biserică;

20. Concepţia conform căreia numărul de credincioşi

constituie criteriul Adevăratei Biserici. Conform învăţăturii ortodoxe, criteriul Adevăratei Biserici

este păstrarea nealterată a Adevărului revelat;

21. Transformarea pogorământului, a iconomiei,

în dogmă şi canon. Conform învăţăturii ortodoxe,

pogorământul este o derogare temporară de la

acrivia, de la canonul credinţei, pentru neputinţe

omeneşti, în circumstanţe excepţionale, având ca

scop aducerea oamenilor la dreapta credinţă, în ciuda

piedicilor obiective. Pogorământul se aplică

doar în cazuri excepţionale, pentru atingerea unui

scop bun în circumstanţe adverse. Dacă însă lipsesc

aceste situaţii excepţionale, continuarea aplicării

pogorământului perturbă şi eludează rânduiala canonică

şi astfel nu constituie o înţeleaptă adaptare,

ci o nesocotire a sfintelor aşezăminte şi, prin urmare,

conduce la nesocotirea Ortodoxiei.

116

22. Aşa-numitele „căsătorii mixte” între ortodocşi şi neortodocşi, pentru că nu se pot uni cele

contrare, dat fiind că premisa fundamentală a Tainei

Nunţii este credinţa ortodoxă comună a mirilor,

care trebuie să fie botezaţi etc. Taina Căsătoriei

este taina dragostei şi a unirii pe baza dreptei credinţe.

Nu se poate acorda această Taină numai unui

singur membru, celui ortodox. De aceea, căsătoria

mixtă este nulă şi, în acelaşi timp, constituie rugăciune

în comun cu eterodocşii.

23. Negarea egalităţii Persoanelor Sfintei Treimi.

Conform învăţăturii ortodoxe, însuşirile ipostatice,

adică faptul că Tatăl este nenăscut, Fiul este

născut şi Duhul Sfânt purces, arată modul de existenţă

al fiecărei Persoane. În acelaşi timp, Persoanele

sunt egale în slavă şi adorare, având aceeaşi

esenţă.

24. Opinia conform căreia Patriarhul Ecumenic

ar fi primul fără-de-egal. Această opinie are

la bază erezia care neagă egalitatea Persoanelor

Sfintei Treimi.

Biserica Ortodoxă este Ecumenică, nu

ecumenistă, şi de aceea aşteptăm de la membrii ei

să aplice şi să predice ortodoxia la toată făptura,

aducând mulţi oameni în Corabia Mântuirii care

este Biserica Ortodoxă, Biserica cea Una, Sfântă,

Sobornicească şi Apostolească, aşa cum mărturisim

în Simbolul de Credinţă Niceo-Constantinopolitan.

117

De aceea, ne disociem de poziţia tuturor celor care

învaţă sau practică ereziile menţionate, fie că sunt

formulate în sinoade panortodoxe şi locale, fie propovăduite

de patriarhi, ierarhi, preoţi, diaconi,

ipodiaconi, citeţi, monahi, monahii sau credincioşi.

Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă la mustrarea

fraţilor spre îndreptare şi arată că este o îndatorire

a adunării de credincioşi să continue mustrările,

atunci când acest lucru este necesar: „De-ţi

va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între

tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe

fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă

unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să

se statornicească tot cuvântul” [6]. Canonul 75 apostolic nu face nici o deosebire între mireni şi clerici, ca martori ai abaterilor episcopului: „La mărturia cea împotriva episcopului, eretic să nu se

primească, dar nici credincios numai unul, că pe

gura a doi sau a trei martori va sta tot graiul” [7].

Sfântul Ioan Gură de Aur accentuează că este chiar

o îndatorire a membrilor Bisericii de a mustra clerul

care învaţă neortodox: „Trebuie a asculta de învăţători

şi de preoţi şi a nu-i judeca, chiar de ar avea

o viaţă urâtă; dacă însă credinţa le e greşită, atunci

nu trebuie doar să nu-i ascultăm, ci şi să fugim de ei

şi să-i judecăm” [8]. De aceea, ne disociem de poziţiile

celor care învaţă neortodox şi, rugându-ne cu

durere şi cu nădejdea îndreptării lor, îi mustrăm:

118

• pe reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe Locale

care fac compromisuri dogmatice şi afirmă

erezii eclesiologice la dialogul intercreştin şi

interreligios,

• pe Patriarhul Ecumenic care s-a rugat împreună

cu ereziarhul „papă” Francisc I la Sfântul

Mormânt, la Roma şi la Fanar, călcând în picioare

Canoanele Sfinţilor Apostoli care interzic sub pedeapsa

caterisirii rugăciunea în comun cu eterodocşii,

• pe ierarhii diferitelor sinoade locale, printre

care şi pe ierarhii ce au fost trimişi ca reprezentanţi

ai Bisericii Ortodoxe Române ca să-l felicite pe

ereziarhul „papă” Francisc I la întronizarea sa ca

lider al statului Vatican şi ereziei papistaşe.

Criticăm, de asemenea:

• sinoadele bisericeşti care au trimis reprezentanţi

la o asemenea manifestare ruşinoasă,

• pe ierarhii, preoţii, diaconii, ipodiaconii, citeţii,

monahii, monahiile şi credincioşii Bisericii

Ortodoxe ce au participat la întâlniri sincretiste

interreligioase şi intercreştine şi care au făcut gesturi

simbolice sincretiste şi rugăciuni în comun cu ereticii sau s-au împărtăşit cu aceştia,

• pe cei care afirmă că în Biserica Ortodoxă

Română nu mai este Harul Duhului Sfânt, datorită

faptului că unele mădulare ale ei sunt căzute în rătăcirea

ecumenistă, ca şi cum Harul s-ar retrage în

mod automat din Biserica lui Hristos. Nu noi suntem

119

salvatori ai Bisericii, ci Biserica este cea care

ne salvează pe noi.

Ne disociem de ruşinoasa acţiune a Patriarhiei

Ecumenice de a invita la Fanar pe pseudo-episcopul

Romei Benedict al XVI-lea, în 2006, dar şi pe

pseudo-episcopul Francisc I, în 2014. Ne disociem, de asemenea, de pomenirea „papei” Benedict al XVI-lea la cererea „Pentru arhiepiscopul nostru...”,

de la ectenia păcii.

Ne disociem şi de pseudo-binecuvântările pe

care „papa” Benedict al XVI-lea le-a dat în Biserica

Sfântului Mare Mucenic Gheorghe de la Fanar şi

de rostirea Rugăciunii Domneşti de către acesta.

Ne disociem în acelaşi timp şi de acţiunea

Preafericitului Patriarh Ecumenic Bartolomeu I de

a-l invita la Ierusalim pe pseudo-episcopul Romei

Francisc I pentru a sărbători împreună mincinoasa

ridicare a anatemelor care au fost pronunţate în

1054, precum şi de toate acţiunile de pseudo-unire

cu papalitatea eretică. Declarăm public faptul că

aşa-zişii reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe care

fac compromisuri dogmatice şi acte liturgice care

au fost condamnate de Canoanele Bisericii se reprezintă

doar pe ei înşişi, nu ne reprezintă pe noi,

credincioşii Bisericii Ortodoxe şi nici Biserica în

plinătatea ei.

Declarăm, de asemenea, că ne disociem de

toate acţiunile lor ecumeniste şi sincretiste şi aşteptăm

120

să dea semne de pocăinţă publică, la fel cum

manifestarea lor eterodoxă eretică a fost publică.

Într-o Biserică vie, atunci când un episcop învaţă

o învăţătură străină Bisericii Ortodoxe, preoţii

acelei eparhii pot întrerupe pomenirea episcopului

ce învaţă erezia în public până la judecata Sinodului,

conform canonului 15 de la Sinodul I-II

Constantinopol [9].

De aceea, noi, cler şi popor, prin mărturisirea

de faţă, îi mustrăm pe preoţii, episcopii, patriarhii

şi credincioşii ce învaţă erezia, cu durere şi cu nădejdea

îndreptării lor, pentru care ne rugăm Bunului

Dumnezeu. De asemenea, îi mustrăm şi pe cei

care nu caută să-şi îndrepte fraţii căzuţi în înşelarea

ecumenistă, adoptând o atitudine pasivă, pe care

Sfântul Grigorie Palama o vede ca pe al treilea

tip de ateism, după ateism şi erezie.

Ne rugăm pentru ajutorul de la Dumnezeu, Cel în Treime Slăvit şi Închinat!

În numele Sinaxei Clericilor şi Monahilor,

semnează:

Arhimandritul Athanasios Anastasiou, Proegumenul

Sfintei Mănăstiri a Marelui Meteor

Arhimandritul Sarantis Sarantos, paroh al

Sfintei Biserici a Adormirii Maicii Domnului, Amaroúsion

Attica

121

Arhimandritul Grigorios Hatzinikolaou, Egumenul

Sfintei Mănăstiri a Sfintei Treimi, Ano

Gatzéas, Volos

Gheronda Evstratios Ieromonahul, Sfânta

Mare Mănăstire a Marii Lavre, Sfântul Munte

Protopresviterul Gheorghios Metallinos Protopresviterul Theodoros Zisis, Profesor

Emerit al Facultăţii de Teologie a Universităţii din

Tesalonic

Dimitrios Tselenghidis, Profesor Emerit al

Facultăţii de Teologie a Universităţii din Tesalonic

(consilier)

[1] In 17, 17 „Sfinţeşte-i pe ei întru Adevărul Tău, iar

Cuvântul Tău este Adevărul”.

[2] Romani 12, 4-6

[3] I Cor 12, 21-22

[4] I Cor 12,26-27

[5] In 15, 26

[6] Mt 18,15-17

[7] Monahul Agapie – Sfântul Nicodim Aghioritul,

Pidalion, ed. A. ST. Georgiou, Atena 1886, p. 91.

[8] Omilia a II-a la Epistola a II-a către Timotei a Sfântului Apostol Pavel

[9] „Cele rânduite pentru preoţi, episcopi şi mitropoliţi

se potrivesc cu mult mai vârtos pentru patriarhi. Drept aceia,

dacă vreun preot, episcop sau mitropolit ar îndrăzni să se îndepărteze

de împărtăşirea cu patriarhul său şi nu ar pomeni

numele lui, aşa cum este hotărât şi rânduit la Dumnezeieştile

Taine, mai înainte de înfăţişarea Sinodului şi condamnarea

122

lui definitivă (a patriarhului ce ar greşi în ceva - nota noastră)

face schisma. Sfântul Sinod a hotărât ca acesta să fie străin de toată preoţia, în caz că se va vădi de acest nelegiuit

lucru. Acestea s-au pecetluit pentru cei care învinuiesc şi se

îndepărtează de întâistătătorii lor, fac schisma şi rup unitatea

Bisericii. în schimb, cei care se despart de împărtăşirea

cu întâistătătorul lor, pentru oarecare erezie condamnată de

Sfintele Sinoade sau de Sfinţii Părinţi, aceia care predică

eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în biserică,

unii ca aceştia nu numai că nu sunt supuşi certării canonice,

îngrădindu-se pe sine de împărtăşirea cu numitul episcop,

înainte de cercetarea Sinodului, ci şi de cinstea cuvenită

dreptslăvitorilor se vor învrednici, că nu au osândit episcopi,

ci episcopi mincinoşi şi învăţători mincinoşi şi nu au rupt

unitatea Bisericii prin schismă, ci s-au silit a izbăvi Biserica

de schisme şi de dezbinări”.

123

„ÎMPĂRĂŢIA MEA NU ESTE DE AICI...” 29

„«Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta»,

a răspuns Iisus. «Dacă ar fi Împărăţia Mea din lumea

aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu

dat în mâinile iudeilor; dar acum împărăţia Mea nu

este de aici».”

Una dintre cele mai nedrepte şi mai răuvoitoare

învinuiri ce s-a adus împotriva lui Iisus a fost învinuirea

politică.

Spre a avea toată siguranţa că Hristos va fi

osândit, învinuitorii Săi au căutat să-L încadreze ca

pe un infractor politic.

Ca pe un vrăjmaş al orânduirii de Stat.

Ca pe unul care se ridică împotriva ordinii sociale

şi politice.

Ca şi cum Hristos ar avea scopuri lumeşti, ambiţii

politice, dorinţe de dominaţie şi de slavă pământească.

29 Capitol reprodus integral din: Traian Dorz, Hristos – Răscumpărătorul

nostru, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1999, pp. 195-198.

124

Nimic nu era mai neadevărat şi mai criminal

decât această acuză şi decât această încadrare.

De nimic nu este mai departe caracterul lui

Hristos decât de aceasta.

Împotriva nici unui păcat şi a nici unei nebunii

nu s-a ridicat toată Evanghelia lui Hristos cu mai

multă hotărâre, ca împotriva mândriei şi a setei de a

domina lumea; acestea sunt trăsăturile oricărui împărat

lumesc, ale oricărui împărat tiran.

Învinuitorii lui Iisus, pentru a fi siguri de uciderea

Lui, Îl înfăţişează pe El înaintea oricărui împărat

lumesc ca şi cum ar fi un rival al acestuia.

Ca şi cum scopul lui Hristos ar fi să-i ia locul

acestui împărat.

Ca şi cum Lucrarea lui Hristos i-ar primejdui

tronul său şi împărăţia sa, legile şi interesele sale,

autoritatea şi stăpânirea sa.

O, cât de departe erau şi sunt acestea de gândul

şi scopul lui Hristos şi de ale alor Lui!

O, cât de uşor I-ar fi fost să le aibă dacă le-ar fi

vrut!

Şi, o, cât de departe şi de deşarte erau acestea

pentru Hristos!

Ce erau toate împărăţiile lumeşti faţă de Împărăţia

nemărginită la care renunţase Iisus pentru a

veni să Se dea pe Sine ca Jertfă, spre mântuirea lumii,

ca un rob, fără nici o proprietate aici?

125

Ce slavă pământească s-ar fi putut asemăna cu

Slava Sa cerească, pe care o avea de la Tatăl mai dinainte

de a fi lumea (Ioan 17, 24)?

Ce bogăţii s-ar mai fi putut asemăna cu ale Lui

(Coloseni 1, 13-19)?

Atunci cum să le vrea El pe aceste amărâte şi

nevrednice bogăţii pământeşti, aceste nevrednice

tronuri ale împăraţilor lumii de aici?!

Iată deci, toată lucrarea Domnului Iisus,

toate cuvintele Învăţăturii Sale

şi tot adevărul credinţei Lui

sunt nişte dovezi strigătoare împotriva acestor

nedrepte scorniri, învinuiri şi acuze.

Totuşi, până astăzi, ele sunt crezute de fiecare nou împărat lumesc.

Şi fiecare nou împărat lumesc vede în Hristos

un uzurpator de care tremură, temându-se că-i va lua

împărăţia lui.

Altfel de ce s-ar ridica chiar atât de necruţător

împotriva Lui ca să-L răstignească îndată ce Îl văd?

Fiecare şi toţi?

Domnul nostru Iisus Hristos a spus: Împărăţia

mea nu este din lumea aceasta...

Voi, care vă temeţi de ea şi care vă ridicaţi s-o nimiciţi, fiţi siguri că nu o veţi putea nimici! Ea nu este din lumea aceasta, ca s-o puteţi nimici!

126

Ostaşii Mei nu vor avea niciodată arme, dar voi

vă veţi teme totdeauna de ei.

Supuşii Mei vor fi nenumăraţi şi voi nu-i veţi

putea şti niciodată pe toţi!

Cuvântul Meu va răsuna pretutindeni şi voi

nu-l veţi putea niciodată opri de peste tot.

Prezenţa Mea va străluci veşnic şi voi nu veţi

putea să scăpaţi de ea nicăieri.

Şi, deşi voi ştiţi că Eu dispreţuiesc împărăţia voastră, că urăsc slava voastră şi că lepăd bunurile voastre, pentru nebunia voastră ambiţioasă, veţi fi osândiţi

să vi le temeţi de Mine zi şi noapte. Pentru ca să nu aveţi nici o clipă deplina satisfacţie că vă aparţin.

Şi nici bucuria că ele vă sunt în siguranţă.

Acesta va fi blestemul pentru temerea voastră nebunească

şi zadarnică.

Hristos, Mântuitorul şi Împăratul nostru a spus:

Împărăţia Mea nu este de aici.

Credincioşii Săi, supuşii Săi, ostaşii Săi au spus

şi vor spune şi ei la fel: Nici împărăţia noastră nu

este de aici, ci din ceruri.

Dar – pentru că Tu, Iisuse, Domnul nostru, ne-ai învăţat să fim supuşi şi acestor împărăţii în care

trăim ca nişte străini – noi, pentru Tine, le iubim. Şi pentru Tine, le suntem sincer supuşi.

127

Cetăţenia noastră este în ceruri (Filip. 3, 20).

Dar tocmai din cauza aceasta noi respectăm

toate datoriile ce ne revin şi din cetăţenia pământească

pe care o avem, oriunde ne-am fi născut sau

ne-ar fi fost dat să trăim.

Împăratul nostru eşti Tu, Iisuse (Isaia 9, 6;

Apocalipsa 19, 16).

Dar tocmai pentru aceasta noi ne vom supune

tuturor mai-marilor noştri, fiindcă Tu ne-ai poruncit

aceasta (I Petru 2, 13-14).

Vom căuta să fim totdeauna cei dintâi în fapte

bune, căci aşa ne înveţi Tu prin Cuvântul Tău (Tit

3, 14).

Dar, cu toate acestea, noi ştim că tot vom fi mereu

urâţi, mereu prigoniţi, mereu închişi, mereu răstigniţi,

fiindcă mereu Satana îi va face pe împăraţii

pământului şi pe oamenii lumii să se teamă de noi,

că le luăm împărăţiile lor. Deşartele, netrebnicele,

zadarnicele lor împărăţii. Faţă de acestea, Împărăţia

Ta, pe care noi neîncetat o dorim şi pentru care neîncetat

ne rugăm şi o aşteptăm să vină, este nebănuit

mai mult, este totul pentru noi!

Slavă îndelung-răbdării Tale, Doamne Iisuse,

slavă Ţie!

Te rugăm, dăruieşte-ne o dragoste atât de mare

de Împărăţia Ta, încât nici o slavă omenească să

nu mai preţuiască nimic pentru noi în faţa ei.

128

Te rugăm, umple-ne de o râvnă atât de aprinsă

pentru Împărăţia Ta, încât nici o avuţie pământească,

şi nici o slavă de pe pământ, şi nici o stare de pe

pământ să nu aibă pentru noi vreun preţ în faţa ei.

Te rugăm, ajută-ne să fim atât de hotărâţi

pentru Tine, încât nici o putere lumească să nu ne

poată abate inima de la Tine niciodată, dulce şi

scump Iisus, Împăratul nostru iubit!

Amin.

„Prin urmare, slujirea în Biserică nu înseamnă

putere, ci asumarea smerită a lucrării lui Hristos,

singurul Mesia adevărat, «Care n-a venit ca să I se

slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul

Său răscumpărare pentru mulţi». Tocmai din acest

motiv, orice cuvânt ar rosti slujitorii Trupului Euharistic,

va trebui să fie un cuvânt al adevărului, care

nu va urmări să aibă o dimensiune politică, ci adevăratul

discernământ al evenimentelor, pentru că

„Împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta”.

30 30 Mitropolitul Serafim de Pireu, Drept învăţând Cuvântul Adevărului,

Bucureşti, 2011, p. 55.

129

SINODUL PANORTODOX

Privind astăzi desfăşurarea evenimentelor pe

plan mondial în lumina înţelegerii pe care o oferă

capitolul anterior, vedem de ce Hristos şi ai Săi nu

pot fi suferiţi de stăpânitorii lumii în care trăim. Şi ne dăm seama de ce aceste puteri ale veacului deacum

depun toate eforturile să-L scoată pe Răscumpărătorul

şi Mântuitorul omenirii din sufletele celor

pentru care a murit El.

„Publicaţia grecească «Orthodoxos Thypos» nr.

776, din 12 noiembrie 1988 reproduce un text al

unei reviste masonice, în care se spuneau următoarele:

«Papa dirijează, cu ajutorul nostru (adică al

masonilor), pregătirea unei pan-religii, care va fi zidită

pe ruinele marilor religii monoteiste».

Acum e clar de ce francmasoneria încearcă astăzi

o apropiere de papa; acesta trebuie să joace un rol important

în procesul adaptării creştinismului la celelalte

religii şi supunerii antihristului. Adevărata Ortodoxie,

însă, continuă să fie pentru francmasonerie o «piatră

de poticnire» (Romani 9, 32-33), întrucât este strâns

130

legată de dogmele şi canoanele care o păzesc de orice

amestec. Iată de ce francmasoneria caută să submineze

şi să distrugă mai întâi Biserica Ortodoxă ca păstrătoare

a adevăratei credinţe a lui Hristos şi a Tradiţiei.” 31

Pentru ca tăvălugul nivelator al tuturor diferenţelor

religioase din lume să poată ajunge la împlinirea

acestei lucrări a forţelor răului, slujbaşii ocultei ştiu

că unul dintre primii paşi care trebuie făcuţi este înlăturarea

„pietrei de poticnire” din cale. Această lucrare a început de zeci de ani şi continuă să se facă şi

în prezent. Sunt selectate astfel, formate şi pregătite persoane care să fie învestite cu putere de decizie în numele tuturor, apoi acestea sunt plasate în posturi cheie, pentru ca să contribuie din interiorul Bisericii

la zdrobirea şi anularea acestui obstacol.

În vederea acestui scop se caută mai întâi organizarea

unui sinod la care să ia parte reprezentanţii tuturor

Bisericilor Ortodoxe (Sinod Panortodox). Acest sinod va trebui să discute şi să hotărască în numele întregii

Ortodoxii asupra unor probleme care ar împiedica

în viitor deschiderea Bisericii Ortodoxe spre colaborarea

cu alte confesiuni creştine, în vederea unirii cu

acestea, şi, în final, cu toate celelalte religii necreştine.

Despre iniţiativa organizării unui Sinod Panortodox

şi acţiunile care au fost făcute de-a lungul

timpului în vederea acestui scop, prezentăm în continuare

31 Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev, op. cit.

131

câteva informaţii pe care ni le oferă Părintele

Protoprezviter Theodoros Zizis. 32

Printre primele demersuri presinodale a fost

Congresul Panortodox ce a avut loc la Constantinopol

încă în 1923. Acest congres a fost convocat la

iniţiativa Patriarhului mason Meletios Metaxakis, care,

din nefericire, a ocupat Tronul Ecumenic vreme

de doi ani şi care a pus pe ordinea de zi subiecte

antitradiţionale şi moderniste, dintre care multe au

vătămat unitatea Bisericii. De atunci până astăzi,

aceste puncte propuse pentru a fi luate în discuţie însoţesc

ca o moştenire blestemată tematica propusă

pentru dezbatere din cadrul lucrărilor viitorului sinod.

Apoi s-a constituit o Comisie Pregătitoare a

Sfintelor Biserici Ortodoxe, care în 1932 organizează

un Presinod la Constantinopol.

Însă în pregătirea pentru „Marele Sinod”, un rol

deosebit l-a avut Patriarhul de mai târziu al Constantinopolului,

Atenagoras, care a convocat toate Bisericile

Ortodoxe locale la o serie de conferinţe panortodoxe

ce s-au ţinut în anii ’60 ai secolului trecut, în insula

Rhodos. În anii următori au avut loc alte conferinţe

şi întruniri la Belgrad şi mai ales la Centrul Patriarhiei

Ecumenice de la Chambésy (Geneva), în cadrul

cărora lista subiectelor propuse pentru dezbateri

a suferit mereu modificări.

32 Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe modificat şi pervertit,

pe https://graiulortodox.wordpress.com, din 16 apr. 2015.

132

Lucrurile aveau să avanseze şi în spaţiul relaţiilor

dintre ortodocşi şi catolici. În 1965, Patriarhul

Atenagoras al Constantinopolului şi Papa Paul al

VI-lea ridicau concomitent anatemele aruncate reciproc

în 1054, pentru ca în 1980 să debuteze dialogul

teologic oficial între cele două Biserici. 33

Cu privire la acest aşa-zis Sinod Ecumenic, mitropolitul

Meletion al Calcedonului, unul dintre colaboratorii

apropiaţi ai Patriarhului Atenagora şi unul

dintre propagandiştii pregătirii sinodului, în periodicul

«Synodica» (organ al „Secretariatului pentru Pregătirea

Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe”),

declara, printre altele: „... Sinodul Ecumenic

al Bisericii este un fapt care face parte din lucrarea

mântuitoare continuă realizată de întemeietorul şi

Domnul Bisericii, a lui Hristos. Prin urmare, este o

lucrare dumnezeiesc-omenească”. 34 Prin aceste afirmaţii,

mitropolitul încerca să acrediteze ideea obligativităţii

acceptării hotărârilor sinodului. Se temea oare de reacţii de respingere a acestor hotărâri, ceea ce va

conduce la nerecunoaşterea sinodului şi, implicit, la

zădărnicia tuturor eforturilor de convocare a lui?

Poate că avea motive... De fapt, însăşi denumirea de

„Ecumenic” ce, în mod anticipat, i se dă uneori acestui

33 Pr. Constantin Coman, Biblia în Biserică – eseuri pe teme biblice,

Ed. Bizantină, Bucureşti, 1997, p. 65.

34 Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe modificat şi pervertit,

pe https://graiulortodox.wordpress.com, din 16 apr. 2015.

133

sinod lasă să fie perceput de către conştiinţele credincioşilor

ca fiind infailibil, aşa cum se ştie că au

fost toate Sinoadele Ecumenice, prin hotărârile care

s-au luat în cadrul lor. În această privinţă însă, trebuie

să se ştie următorul lucru: unui sinod nu i s-a dat niciodată

denumirea de „Ecumenic” mai înainte de a se

ţine, nici în timpul lucrărilor sale, ci acest titlu i-a fost

recunoscut doar ulterior, de către un alt sinod, pe baza

primirii şi recunoaşterii de către întreaga Ortodoxie

a hotărârilor sale, hotărâri care trebuiau să fie în

absolută concordanţă cu cele ale altor Sinoade ecumenice

anterioare şi cu învăţătura Sfinţilor Părinţi.

Deci numai pe baza corectitudinii dogmelor sale, care

nu le contrazice pe cele de până la el şi care sunt recunoscute

apoi de întreaga pleromă a Bisericii, un sinod

poate fi numit „Ecumenic”.

Ceva mai târziu, în 1976, a avut loc o şedinţă

presinodală la Chambésy. În urma acestei şedinţe,

arhimandritul sârb Iustin Popovici a trimis o scrisoare

ierarhilor Bisericii sale, pe care o consideră un

„strigăt al unei conştiinţe ortodoxe”. În cele şase puncte ale scrisorii, părintele Iustin îşi exprimă părerea

negativă în legătură cu „Marele Sinod” ce se

pregătea. Din această scrisoare 35 redăm următoarele

aprecieri, însoţite de câteva comentarii.

35 Arhimandrit Iustin Popovici, Despre convocarea marelui Sinod

al Bisericii Ortodoxe, la Ieromonah Agapit Popovici, op. cit., p. 149-152.

134

Conferinţa a hotărât convocarea sinodului

„cât mai repede cu putinţă. Căci, potrivit Mitropolitului

Meliton, preşedintele conferinţei, Patriarhul

Constantinopolului şi alţii «grăbesc convocarea» şi

întrunirea viitorului sinod: sinodul trebuie să aibă

«o durată scurtă» şi să se ocupe de «un număr limitat

de subiecte», el «trebuie să dezbată subiectele

arzătoare care împiedică funcţionarea normală a

sistemului de unire a Bisericilor locale într-una singură

Biserică Ortodoxă...». Toate acestea ne determină

să punem întrebarea: ce înseamnă asta? De ce atâta grabă pentru pregătire? Unde ne vor duce lucrurile

astea?

În general Constantinopolul şi-a asumat monopolul „panortodoxiei” pentru toate congresele, conferinţele

şi presinoadele ce s-au organizat în vederea

Sinodului Panortodox, acestea desfăşurându-se exclusiv

pe teritoriul Patriarhiei Constantinopolului.

Toate problematicile contemporane cu privire

la subiectele viitorului sinod, nesiguranţa şi schimbarea

intenţiei lor, cât şi toate noile schimbări şi

«revizuiri» demonstrează un singur lucru fiecărei conştiinţe ortodoxe adevărate: că în prezent nu sunt probleme serioase sau presante care să justifice convocarea şi desfăşurarea unui nou sinod ecumenic al Bisericii Ortodoxe. Totuşi din insistenţa ce se

observă în privinţa înfăptuirii lui, se poate înţelege

faptul că el este impus Bisericii Ortodoxe. Şi că se

135

caută să se inventeze anumite subiecte, care să fie

prezentate drept problematici ce aşteaptă o grabnică

rezolvare. Iar printre acestea, în cadrul şedinţelor

sale, să fie strecurate subiectele adevăratelor

probleme care îi deranjează pe cei ce-l impun. Însă sfintele Sinoade ale Sfinţilor Părinţi insuflaţi de Dumnezeu întotdeauna au pus înaintea lor una, două sau cel mult trei probleme care au determinat grave erezii sau schisme, au denaturat credinţa ortodoxă, au fărâmiţat Biserica şi au primejduit grav

mântuirea sufletelor oamenilor, a poporului lui

Dumnezeu şi a întregii Sale creaţii. De aceea subiectul

central al Sinoadelor Ecumenice a fost

Dumnezeul-Om Iisus Hristos şi mântuirea noastră

în El, îndumnezeirea noastră în El, Care este Fiul

lui Dumnezeu Cel unul născut şi consubstanţial, întrupat.

El, Capul veşnic al Trupului Bisericii, El, în

întregime în Biserică, prin harul Duhului Sfânt, prin

credinţa adevărată în El, credinţa ortodoxă. Aceasta

este cu adevărat tema ortodoxă, apostolică şi

patristică, tema nemuritoare a Bisericii Dumnezeului-Om

pentru toate vremurile: trecut, prezent şi

viitor. Numai acesta poate fi subiectul oricărui posibil

viitor sinod ecumenic al Bisericii Ortodoxe, iar

nu vreun catalog de subiecte scolastic-protestante,

care nu au nici o legătură cu viaţa duhovnicească şi

experienţa ortodoxiei apostolice de-a lungul veacurilor.

Persoana atotcuprinzătoare a Dumnezeului-Om

136

Domnul Hristos este realitatea centrală şi universală,

tema sinoadelor ortodoxe. Pe această temelie

noi trebuie să construim şi astăzi, în priveliştea

cerului şi a pământului, iar nu pe subiecte scolasticprotestante

şi umaniste folosite de delegaţiile din

Constantinopol şi Moscova, care în acest moment

amar şi critic al istoriei se prezintă a fi „conducători

şi reprezentanţi” ai Bisericii Ortodoxe în lume.

Delegaţiile Constantinopolului şi ale Moscovei

participante atât la Conferinţa de la Chambésy, cât

şi la celelalte de până acum, au aceleaşi subiecte,

aproape acelaşi limbaj, aceeaşi mentalitate, aceleaşi

ambiţii. Însă lucrul acesta nu mai surprinde.

Dar totuşi, pe cine reprezintă aceste delegaţii cu

adevărat, ce Biserică şi care popor al lui Dumnezeu?

Căci ierarhia de la Constantinopol este alcătuită din mitropoliţi şi episcopi care sunt păstori fără

turmă şi fără o responsabilitate pastorală concretă

înaintea lui Dumnezeu şi a turmei vii existente

în alte spaţii ortodoxe. Cum pot ei vorbi sau lua

hotărâri, de pildă, în numele Bisericilor Ortodoxe

din alte ţări ale Europei, Americii, Africii sau din

Japonia, care au turme ortodoxe mari şi teologi

foarte buni? Şi, cu toate acestea, ierarhii respectivi

vor să controleze destinele întregii Biserici.

Pe de altă parte, delegaţiile Moscovei reprezintă

ele oare marea Biserică de sfinţi, de milioane

de mucenici şi mărturisitori ai Rusiei? Căci, socotind

137

după ceea ce declară şi apără aceste delegaţii,

se vede că ele nu exprimă spiritul şi atitudinea turmei

credincioase a Bisericii Ortodoxe Ruse, ci pun lucrurile

Cezarului înaintea lucrurilor lui Dumnezeu.

De curând, Patriarhia din Constantinopol a

dat o mulţime de episcopi şi mitropoliţi, aproape

toţi titulari şi fictivi. Poate că aceasta este o măsură

pregătitoare pentru a garanta, la viitorul „Sinod

Ecumenic”, majoritatea voturilor în favoarea ambiţiilor

neopapale ale acestei Patriarhii. Iar Bisericilor cu râvnă apostolică în lucrarea misionară (din

America, din diaspora Rusă, din Japonia şi din alte

părţi) nu le este îngăduit nici un singur reprezentant.

Unde se află, în toate acestea, principiul universal

al Ortodoxiei? Ce fel de sinod ecumenic al

Bisericii Ortodoxe a lui Hristos va fi cel care se

pregăteşte astfel?

Cu privire la toate acestea, o conştiinţă cu

simţire evanghelică nu poate decât să pună următoarea

întrebare: care sunt concluziile reale ale

unui sinod convocat într-o asemenea grabă şi într-o

manieră atât de arbitrară? Am fermă impresie şi convingere că toate acestea arată dorinţa ascunsă a anumitor persoane din Patriarhia Constantinopolului... care impun propriile idei şi procedee asupra tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale – şi, în general, asupra lumii ortodoxe – şi care aprobă un

„sinod ecumenic” neopapist. Pentru acest motiv,

138

printre subiectele alese pentru sinod s-au introdus,

de bună seamă ca prioritare, cele privitoare la intenţia

Constantinopolului de a supune întreaga lume

ortodoxă. Aceasta şi pentru faptul că Patriarhia

din Constantinopol urmăreşte să obţină în mod exclusiv

pentru sine dreptul de a recunoaşte autocefalia

şi autonomia tuturor celorlalte Biserici Ortodoxe

din lume, atât în prezent, cât şi în viitor. Iar acest

lucru caută să-l obţină făcând caz de rangul canonic

pe care îl deţine acum doar în mod onorific,

acela de a fi socotită prima între celelalte Patriarhii.

La acest aspect se referă subiectul dipticurilor

şi de aceea se face caz de el, pentru că se referă nu

doar la „rânduielile slujirii liturgice”, ci prevede şi

un regulament al priorităţii la sinoade.

Cu astfel de gânduri, Patriarhia Constantinopolului

ar putea să ducă întreaga Ortodoxie pe

marginea prăpastiei, aşa cum s-a întâmplat la pseudosinodul

de la Ferrara-Florenţa. Ca să fiu cinstit,

conducerea reprezentanţilor Constantinopolului din

ultimele decenii a fost caracterizată prin aceeaşi

agitaţie nesănătoasă, prin aceeaşi stare bolnavă

duhovniceşte, ca aceea care a adus Biserica la înşelarea

şi ocara Florenţei în secolul XV. Astăzi nu trebuie, nu poate fi o nouă Florenţa! Astăzi nu mai ameninţă nimeni Constantinopolul (cum o făcea

Imperiul Otoman la acea vreme), ca el să mai poată

invoca acest motiv pentru unirea cu catolicii, cum s-a

139

întâmplat atunci. Şi aceeaşi judecată se aplică

tuturor Patriarhiilor. De pildă, Patriarhiei Moscovei

sau a altei Biserici Ortodoxe ce este nevoită să

trăiască sub comunismul fără de Dumnezeu, trebuie

să i se permită să hotărască viitorul întregii Ortodoxii,

aducând ca motiv salvarea ei de la nimicire?

Soarta Bisericii lui Hristos nu este şi nici nu poate fi

în mâinile unui stăpânitor lumesc sau patriarh, sau

a oricăreia dintre puterile acestei lumi. Astăzi sunt multe Biserici locale cu milioane de credincioşi,

dintre care atât de mulţi au adeverit cu sângele lor

credinţa apostolică în Miel. Or, libertatea în Domnul

a acestor Biserici nu trebuie înlocuită cu nici o

„super-Biserică” de tip papal, căci aceasta ar însemna

un atac chiar asupra esenţei Bisericii. Lupta de veacuri a Ortodoxiei împotriva absolutismului

Romei s-a dat tocmai pentru această libertate a Bisericii

locale, pentru a fi recunoscută ca universală

şi sinodală, completă şi întreagă în sine. Oare trebuie să credem că Constantinopolul, care s-a opus

cu îndrăzneală, veacuri la rând, protecţionismului

şi absolutismului Apusului se pregăteşte astăzi să

devină o a doua sau a treia Romă?

O altă problemă care ar putea, după părerea

noastră, şi ar trebui să fie discutată la un sinod

ecumenic autentic al Bisericii Ortodoxe este problema

ecumenismului. Pe bună dreptate, aceasta

este o problemă ecleziastică: înţelegerea Bisericii

140

ca unitate şi organism teandric, unitate şi organism

care sunt stabilite nesigur de către sincretismul

ecumenic contemporan.

La un viitor Sinod Ecumenic ce s-ar desfăşura

în condiţiile noastre de astăzi, este posibilă o reprezentare

liberă şi adevărată a tuturor Bisericilor

Ortodoxe, fără să fie tulburată de influenţe exterioare?

Poate o Biserică ce îşi neagă propriii ei

mucenici să fie mărturisitoare autentică a Crucii de

pe Golgota sau purtătoare a duhului şi conştiinţei

sinodale a Bisericii lui Hristos? Înainte de a avea

loc un sinod, să ne întrebăm dacă conştiinţele milioanelor

de mucenici noi, curăţiţi de sângele Mielului,

vor accepta să vorbească în el. Episcopii de la Primul Sinod Ecumenic au fost înainte încercaţi în

focul suferinţelor pentru Hristos. Va fi duhul lor

prezent şi la sinodul care se pregăteşte acum, astfel

ca acest sinod să vorbească şi să hotărască după

cum vrea Hristos şi să nu se audă în el mai întâi cei

care nu sunt liberi faţă de influenţa puterilor lumii

acesteia? După ceea ce se vede, se caută ca, la sinod,

conştiinţa Bisericii martirizate şi conştiinţa pleromei

ecleziastice să tacă. Cât de moral sau de normal este

ca, în vreme ce Domnul Iisus Hristos şi credinţa în El

este răstignită, pe urmaşii Lui să-i preocupe să hotărască

cine va fi cel mai mare dintre ei?

Ţinând cont de aceste lucruri, conştiinţa mea

mă obligă încă o dată să mă îndrept cu insistenţă şi

141

cu rugăciune fierbinte către Sfântul Sinod al Bisericii

Sârbe martirizate: Biserica noastră Sârbă să se

reţină să participe la pregătirile pentru „sinodul

ecumenic” şi, de bună seamă, să se abţină să participe

la sinod. Dumnezeu să nu îngăduie ca acest sinod

să vină şi să treacă, şi să se vadă în urma sa un

singur rezultat: schisme, erezii şi pierderea multor

suflete. Căci, ţinând seamă de experienţa Bisericii,

un asemenea sinod, în loc de vindecare, va deschide

răni noi în trupul Bisericii şi va ridica în faţa ei

probleme noi şi nenorociri noi.

În anul 2009, Patriarhia Ecumenică i-a invitat

din nou pe reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe să

participe la o întâlnire la Rhodos, în vederea pregătirii

Sinodului Panortodox a cărui desfăşurare se organiza

pentru sfârşitul acelui an. În legătură cu demersurile acestei acţiuni, revista «Presa Ortodoxă» nr. 4 / 2009, într-un material semnat de Ioan Bucur,

ne oferă următoarele date:

„Temele întâlnirii pregătitoare sunt grăitoare

prin sine însele:

1. Diaspora ortodoxă – definirea jurisdicţiei

asupra populaţiei creştine ortodoxe din afara graniţelor

naţionale (Patriarhia Ecumenică pretinde că,

potrivit canoanelor în vigoare, înainte de creşterea

fenomenului migraţiei, credincioşii din afara graniţelor

ţării natale îi aparţin).

142

2. Modul de recunoaştere a statutului de biserică

autocefală.

3. Modul de recunoaştere a stării de biserică

autonomă.

4. Dipticele, adică regulile recunoaşterii canonice

mutuale între bisericile ortodoxe.

5. Stabilirea unui calendar comun al sărbătorilor.

(La ora actuală, sărbătorile cu dată schimbătoare

[calculate după Paşti] se ţin de către toţi ortodocşii

în aceeaşi zi, iar cele cu dată fixă [de exemplu,

Naşterea Domnului] se sărbătoresc la o distanţă

de 13 zile, unii după calendarul nou, alţii după calendarul

vechi).

6. Impedimentele şi canonicitatea sfinţeniei

căsniciei.

7. Problema postului în lumea contemporană.

8. Relaţiile cu alte confesiuni creştine.

9. Mişcarea ecumenică.

10. Contribuţia Ortodoxiei în afirmarea idealurilor

creştine de pace, fraternitate şi libertate.

Am subliniat cele mai izbitoare teme pentru

conţinutul lor inovator: încercările de extindere a

noului calendar la toate bisericile (5); de permisivitate

a Bisericii faţă de metodele contraceptive (6);

de «relaxare» a postului tradiţional ortodox, după model catolic (7); de întărire a orientării ecumeniste

(8, 9) şi de sprijinire a noilor forme de guvernământ

mondial (10).

143

Istoria tentativelor de întrunire a unui sinod

«pan-ortodox» din ultima sută de ani stă, de altfel,

fără excepţie, sub semnul modernizării şi reformării

Bisericii Ortodoxe. Elementele comune ce se

desprind din această istorie: sunt convocate de patriarhii

ecumenici (Patriarhul Meletie, Patriarhul

Athenagora, ambii acuzaţi că au avut legături cu

anumite cercuri oculte), au o tematică vădit inovatoare

faţă de tradiţie şi întăresc implicarea Bisericilor

Ortodoxe în mişcarea ecumenică.

Astfel, în 1923 a avut loc prima întrunire cu titlul

de «pan-ortodoxă» (deşi lipseau reprezentanţi ai mai

multor Biserici Ortodoxe surori), sub oblăduirea Patriarhului

Meletie (Metaxakis) (...). Printre punctele adoptate la acel congres (şi care nu au fost ratificate

oficial de nici o Biserică Ortodoxă) se numărau şi:

• posibilitatea căsătoriei preoţilor şi diaconilor

după hirotonie, inclusiv a celor rămaşi văduvi;

• a mutării praznicelor care cad în timpul

săptămânii în ziua de duminică, «pentru a nu intra

în conflict cu orarul de lucru săptămânal»;

• şi, nu în ultimul rând, preoţii şi monahii

erau încurajaţi să-şi taie barba şi părul şi să-şi

poarte veşmintele doar în biserică.

A rămas în seama unui „mare sinod panortodox”

ulterior întărirea acestor decizii, precum şi

144

discutarea altora, ca: «problema posturilor», a

«lungimii slujbelor», a «căsătoriei episcopilor» etc. (...) Patriarhul Athenagoras anunţa într-o pastorală din 1968 «apropiata bucurie a unui Mare Sinod ce va avea ca scop reînnoirea Bisericii, precum şi stabilirea unităţii tuturor bisericilor creştine».

Prima întrunire «pre-sinodală» de importanţă

mai mare a avut loc la Chambessy, în anul 1976.

Este relevant faptul că lista de teme stabilită la

această întâlnire este aproape identică cu cea citată

mai sus. Aceleaşi probleme legate de jurisdicţia asupra diasporei ortodoxe, diptice şi recunoaşteri canonice, precum şi reformele ce se vor a fi aduse caracterului ortodox al nunţii, tradiţiei postului, calendarului liturgic şi datelor marilor praznice ale creştinătăţii. Până şi apelul la «pace, fraternitate

şi libertate» este afirmat în aceleaşi fraze. Şi, evident, nu lipseşte apelul la angajarea statornică în

«dialogurile» ecumenice din Consiliul Mondial al

Bisericilor, precum şi cu anglicanii, romano-catolicii

şi alte confesiuni, inclusiv cu religiile necreştine

(istoric realizat cu ajutorul informaţiilor din revista

«The Orthodox Word», nov.-dec. 1976).

Vedem, aşadar, că tentativele inovatoare şi

ecumeniste în sens sincretist, alături de cele ce

vor să politizeze profund Biserica, au deja o istorie

în spate. Planurile de slăbire a Bisericii prin

instituţionalizarea adaptării la duhul lumesc, prin

145

dezrădăcinarea marilor izvoare de viaţă ale tradiţiei

(posturile, marile praznice, căsătoria), precum

şi promovarea „dialogurilor ecumenice” vădit păgubitoare

pentru ortodocşi arată că toate acestea fac

parte dintr-o serie de acţiuni concertate cu acelaşi

scop – înrobirea Bisericii de către puternicii

acestei lumi.” 36

Deşi a fost propus pentru sfârşitul anului 2009,

totuşi sinodul nu s-a ţinut, ci a fost din nou amânat.

„În perioada 6-9 martie 2014, la iniţiativa Patriarhului

Bartolomeu al Constantinopolului, în Catedrala

Sf. Gheorghe din Istanbul (cartierul Fanar), a

avut loc Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe

Autocefale. Întrunirea a avut drept scop discutarea

problemelor organizatorice legate de convocarea

marelui Sinod Panortodox despre a cărui necesitate

se vorbeşte de mai bine de jumătate de secol. (...)

La Sinaxă au fost adoptate următoarele hotărâri:

1. Convocarea unei comisii panortodoxe din care

să facă parte câte doi reprezentanţi (un ierarh şi un

teolog asistent) din fiecare Biserică Ortodoxă Autocefală.

Lucrările comisiei vor avea loc în perioada

septembrie 2014 – aprilie 2015, după care, la jumătatea

anului 2015, se vor face totalurile şi se va propune

varianta finală pre-sinodală a documentelor.

36 Vezi: www.cuvantul-ortodox.ro, din 19 mai 2009.

146

2. Pe ordinea de zi a Marelui Sinod Panortodox

rămân subiectele stabilite încă în anii ’80 (ai secolului

XX), cu o uşoară reformulare şi completare a

lor (care încă nu e una definitivă):

– organizarea canonică a diasporei;

– modul de proclamare şi recunoaştere a autocefaliei

şi autonomiei;

– dipticele (ordinea onorifică a Bisericilor Ortodoxe

Autocefale);

– problema calendarului liturgic;

– probleme canonice legate de căsătorie;

– postul în lumea contemporană;

– relaţiile cu celelalte confesiuni creştine;

– mişcarea ecumenică

– poziţia ortodoxă faţă de persecuţiile creştine,

familie, bioetică, ecologie etc. (...)

3. La toate etapele pregătitoare, precum şi la

sinodul propriu-zis, deciziile vor fi luate prin consens

(nu prin majoritate simplă de voturi). Fiecare

Biserică Ortodoxă Autocefală va avea câte un singur

vot. Din partea fiecărei Biserici Ortodoxe Autocefale

vor participa câte 24 de ierarhi, iar Bisericile cu

un număr mai mic de ierarhi vor fi reprezentate de

toţi ierarhii. (Deci la sinodul din 2016 vor participa

aproape 300 de ierarhi din cei peste 900 câţi au Bisericile

Ortodoxe Autocefale.)

4. Dacă nu vor apărea anumite circumstanţe imprevizibile,

Marele Sinod Panortodox se va convoca în

147

luna iunie 2016, la Praznicul Cincizecimii, în Biserica

Sfânta Irina din Constantinopol (acolo unde a avut loc

şi Sinodul II Ecumenic, în anul 381). Sinodul va fi prezidat de Patriarhul Constantinopolului, iar ceilalţi

întâistătători vor sta de-a dreapta şi de-a stânga (în ordinea

dipticelor), având rolul de co-preşedinţi. 37

Aşadar, iată că astăzi ne aflăm în pragul convocării acestui sinod, pe care cei ce l-au pus la cale l-au numit mai dinainte „sfânt şi mare”, pentru a pregăti

psihologic creştinătatea ortodoxă care va trebui

să creadă că şi hotărârile lui vor fi pe măsură şi, în

consecinţă, vor trebui acceptate.

Referitor la ştirea de mai sus însă, ne vedem

siliţi să facem următoarea precizare: la punctul al

treilea, deşi ea ne asigură că deciziile privitoare la

pregătirile sinodului „vor fi luate prin consens”,

poate se referă doar la comisiile însărcinate cu

aceste pregătiri, nu la toţi ierarhii din sinoadele Bisericilor

Locale, care, în virtutea treptei lor ierarhice,

au dreptul să-şi exprime părerea. Fiindcă în componenţa acestor comisii au fost selectate numai persoane care, de la început şi până la sfârşit, s-au angajat să susţină realizarea acestui Sinod Panortodox,

precum şi hotărârile pe care le va lua el, adică

scopul lui final. Însă opoziţia altor ierarhi şi dezacordul

37 Ieromonah Petru Pruteanu, www.teologie.net, din 15 martie 2014.

148

acestora cu privire la organizarea şi, mai ales,

la tematica propusă pentru dezbatere la sinod nu au

fost şi nu sunt luate în considerare.

În continuare vom reda câteva texte ce reflectă

atitudinile critice ale unor preoţi şi ierarhi ortodocşi

referitoare la acest eveniment, luări de poziţie pe care

le considerăm mărturii ale unor oameni cinstiţi faţă

de adevăr, faţă de conştiinţa lor şi faţă de Dumnezeu.

Schiegumenul Kuksa al Odesei (1875-1964) a

fost canonizat în 1994. El a făcut următoarea profeţie:

„Nu peste mult timp va avea loc Sinodul Ecumenic

numit «sfânt». Însă acest sinod nu va fi cel

de-al optulea, fiind o adunătură de necredincioşi. În cadrul lui, toate credinţele se vor uni în una. Posturile vor fi anulate, călugăria anulată, călugărilor şi

episcopilor li se va permite să se căsătorească, iar

preoţilor, să se recăsătorească. Noi însă nu trebuie

să acceptăm aceste schimbări. Stilul nou va fi introdus

în toată Biserica Universală.

Fiţi vigilenţi! Străduiţi-vă să mergeţi la bisericile

lui Dumnezeu acum, cât ele sunt încă ale noastre.

Va veni timpul când nu le vom mai putea frecventa.

Numai cei aleşi vor înţelege ce se întâmplă.

Pe oameni îi vor obliga să se ducă la biserica apostată,

însă nu trebuie să mergem acolo în nici un caz.

Vă rog, staţi în credinţa ortodoxă până la ultima

suflare şi vă veţi mântui”. 38

38 Vezi: www.acvilaortodoxa.wordpress.com

149

Părintele Iustin Popovici, fost profesor de Dogmatică la Facultatea de Teologie din Belgrad, recunoscut ca sfânt al Bisericii Ortodoxe Sârbe, în broşura sa intitulată Periculoasa convocarea unui Sinod Ecumenic, apărută în limba greacă, exprimă

mari reţineri în ce priveşte necesitatea unui Sinod

Ecumenic: „Eu, personal, nu consider că în condiţiile

actuale există o necesitate cu adevărat imperioasă

de convocare a Sinodului Ecumenic”. 39

Ca şi Sfântul Iustin Popovici, cuviosul grec

Gheronda Filothei Zervakos, a cărui canonizare este

aşteptată de întreaga Biserică, scrie într-un articol al

său ce poartă titlul „Despre Sinodul Ecumenic”:

„Aşa încât considerăm că este întru totul de prisos

convocarea Sinodului Ecumenic care să dezbată

chestiuni asupra cărora au luat decizii, formulate în

sfintele canoane, dumnezeieştii Apostoli şi Părinţi

de Dumnezeu purtători şi învăţători ai Bisericii”. 40

Informându-i pe credincioşi despre această

problemă, părintele Mihai Valica, paroh al Bisericii

«Sfânta Treime» din Vatra Dornei, spunea: „În momentul

39 Arhimandrit Iustin Popovici, Periculoasa convocarea unui Sinod

Ecumenic, Atena, 1971, p. 9, pe www.graiulortodox.wordpress.com

40 Bătrânul Filothei Zervakos, Călătorul pe drumul către cer, vol.

2, Ed. Orthodoxos Kypsélis, Tesalonic, 1988, p. 43, pe

www.graiulortodox.wordpress.com

150

în care mărturisim adevărul de credinţă, nu

avem cum să cădem la înţelegere şi nu negociem

adevărul de dragul păcii sau de a nu supăra pe cineva,

cum din păcate se întâmplă la ora actuală. În faţa credinţei, noi nu avem voie să cedăm, poate să

fie şi patriarhul şi preşedintele şi toate puterile lumeşti

sau bisericeşti. Când ştii că mărturiseşti în

contextul Sf. Părinţi, atunci nu ai voie să cedezi.

Poate aţi auzit că în 2016 se pregăteşte un mare sinod pe care l-au şi numit deja „sfântul şi marele sinod”. Cum să fie sfânt şi mare sinod când nu

ştii ce a hotărât? S-ar putea să hotărască prostii şi

să nu mai fie sfânt, ci marele sinod tâlhăresc. Că dacă ne uităm la Sinodul I ecumenic, nu este numit

sfântul şi mare sinod, decât abia la al II-lea Sinod

ecumenic, unde se spune: „aşa cum s-a hotărât la

sfântul şi marele Sinod I ecumenic”. Pentru că un sinod devine sfânt, mare şi ecumenic în momentul în

care s-au receptat toate învăţăturile creştineşti cu o

uşurinţă a Duhului Sfânt. (...)

Dar [cei de azi], sărăcuţii, se gândesc că prea

tare s-a modernizat lumea asta şi s-au adunat toţi

treisprezece patriarhi şi se vor mai aduna, ca să hotărască

un viitor sinod în care să ne vorbească despre

mâncare, despre căsătorie, adică să le relativizeze,

după părerea mea. Nouă ne ajung cele şapte sinoade care sunt, ne ajunge învăţătura Sf. Grigorie Palama, ne ajung învăţăturile lăsate de Sf. Părinţi, la

151

ce ne mai trebuie să ni se spună ce să mâncăm şi cum

să mâncăm? Aceasta pentru că ei vor să regleze

toate, să aducă totul la o disciplină. (...)

În clipa în care nu ai curajul de a mărturisi, să

ştii că va fi greu cu mântuirea ta, pentru că vor veni

vremuri în care creştinii vor fi presaţi din toate

părţile să cedeze: astăzi la post, mâine la mai puţină

rugăciune, hai să închidem ochii şi la căsătoria

între homosexuali, hai să-i lăsăm şi pe ei, săracii,

că doar suntem creştini şi trebuie să-i iubim şi pe

ei... şi aşa se va relativiza credinţa, încât îţi va fi

groază să vezi în ce hal s-a ajuns. Azi taci, mâine taci, poimâine te faci că nu vezi şi îţi spui că nu e

treaba ta, nu te interesează!... (...) Noi putem să ne

împărtăşim de har atunci când suntem atenţi ca, la

nivelul nostru personal, comunitar, apoi naţional şi

mondial, să ne unim în aşa fel încât să corectăm

anumite derapaje morale, sociale sau de altă natură

şi să avem convingerea că acea intervenţie a noastră

ne aduce harul lui Dumnezeu cel mai uşor şi în

acelaşi timp ne aduce lumina lui Hristos.

Vom deveni luminaţi de harul lui Dumnezeu

când vom lupta pentru Biserică, pentru societate şi

neam şi nu vom aştepta doar să primim totul de-a

gata. Vai de cei care nu se implică....” 41

41 Pr. Mihai Valica, Marele sinod panortodox din 2016: sfânt sau

tâlhăresc?, în Rev. «Atitudini», nr. 33 /aprilie 2014, pp. 68-69.

152

Din declaraţiile făcute de Mitropolitul grec

Ierotheos Vlachos despre sinodul panortodox la care

şi Î.P.S. Sa este invitat să participe, răzbate teama unei conştiinţe treze şi responsabile a păstorului pentru

turma sa:

„Textele ce se vor a fi discutate la viitorul Sinod

Panortodox, deşi au fost elaborate în urmă cu decenii,

în cadrul Conferinţelor Panortodoxe Presinodale,

ele au rămas totuşi necunoscute celor mai mulţi

dintre arhierei, fiind accesibile doar la nivelul anumitor

comisii şi birouri, restul arhiereilor necunoscând

care este conţinutul lor. Este de la sine înţeles

că e absolut obligatoriu ca textele acestea să fie făcute

cunoscute cel puţin episcopilor care au răspunderea

adoptării lor. Şi se impune să fim atenţi mai ales la perspectiva şi abordarea lor teologică.” 42

Părintele Ioannis Romanidis, fost profesor de dogmatică la Facultatea de Teologie din Tesalonic,

vorbind despre viitorul Sinod Ecumenic, arată care

este factorul ce determină ca hotărârile unui sinod să

fie fără de greşeală: „Avem astăzi învăţătura despre

infailibilitatea Sinoadelor Ecumenice. Această învăţătură,

aşa cum se descrie ea astăzi, presupune că

ar exista o instituţie a Sinodului Ecumenic care să

deţină infailibilitatea Bisericii... Nu există la Părinţi

42 www.poruncaiubirii.agaton.ro

153

o asemenea concepţie despre Sinodul Ecumenic.

Desigur, Sinodul Ecumenic este infailibil, dar nu

este o instituţie infailibilă...

Părerea că Părinţii unui Sinod Ecumenic sunt inspiraţi de Dumnezeu doar pentru că s-au întrunit

în Sinod Ecumenic, eu, cel puţin, n-am găsit-o nicăieri...

Dacă am avea 150 de episcopi care înainte de

a merge la Sinod nu erau inspiraţi de Dumnezeu,

aceştia, care nu erau inspiraţi de Dumnezeu înainte

de Sinod, vor deveni inspiraţi de Dumnezeu după

rugăciunea de deschidere a Sinodului? Şi vor înceta să mai fie inspiraţi de Dumnezeu după încheierea

Sinodului?

...Aflăm de la ortodocşii contemporani că Sinodul

ecumenic este marea autoritate a Bisericii,

dar în acelaşi timp unii pun la îndoială faptul că

autoritatea sunt Părinţii Bisericii. Adică au pus Sinodul

mai presus de Părinţii Bisericii. Şi când cineva citeşte actele Sinoadelor observă că Sinodul

ecumenic îi invocă pe Sfinţii Părinţi. De aceea spunem:

«cei 318 Părinţi au spus...». Adică atunci când ne gândim la un Sinod Ecumenic, pentru noi este un

Sinod al Sfinţilor Bisericii”.

Pornind de la aceste afirmaţii, Mitropolitul

Ieroteos al Nafpaktei, care l-a avut ca mentor pe părintele Romanidis, duce mai departe ideea, spunând:

„Este deci important să răspundem la întrebarea:

154

Câţi dintre episcopii care vor participa la un posibil

Mare Sinod au ajuns la vederea lui Dumnezeu?

Sunt ei «teologi trăitori» sau «îndumnezeiţi»? Bineînţeles că există şi azi episcopi, clerici, monahi şi

laici îndumnezeiţi. Dar în ce măsură sunt ascultate

vocile lor pline de discernământ de către ceilalţi

episcopi care sunt doar «urmaşii tronurilor», nu şi

«părtaşi obiceiurilor» Sfinţilor Părinţi? Câţi monahi îndumnezeiţi sau văzători de Dumnezeu au fost

aleşi în ultimii ani pentru a deveni episcopi? Nu cumva înainte de pregătirea Marelui Sinod suntem

datori să mergem pe calea ascetică a curăţirii, ca

să dobândim dumnezeiasca luminare şi să participăm

(...) la îndumnezeire, asemenea Sfinţilor Părinţi

care au întrunit Sinoadele Ecumenice?” 43

Credincios Sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu,

care ne învaţă că „trebuie să ascultăm pe Dumnezeu

mai mult decât pe oameni” (Fapte 5, 29), hotărât,

demn, dar dovedind şi o frumoasă smerenie, Părintele

Profesor Theodoros Zisis mărturiseşte:

„Din Tradiţia Apostolică şi Patristică nu reiese

datoria de a ne supune faţă de hotărârile sinoadelor

eretice, faţă de adunările stăpânitorilor celor

43 Mitropolitul Vlasie Ierotheos, Dogmatica empirică a Bisericii

Soborniceşti Ortodoxe, vol. 1, Ed. Sfintei Mănăstiri a Naşterii Maicii

Domnului (Pelaghia), pp. 250-254, în https://graiulortodox.wordpress.com,

din 1 martie 2011.

155

fărădelege. Dacă ar fi fost valabil acest lucru, ar fi

trebuit ca Sfinţii Apostoli să conglăsuiască şi să accepte

condamnarea Dumnezeului-Om, Hristos, de

către sinedriul nelegiuit al iudeilor, iar Sfinţii Părinţi

să primească hotărârile sinoadelor ariene şi

iconomahe între secolele IV şi VIII-IX. Biserica ar fi fost uzurpată de eretici, dacă nu ar fi existat Sfinţii

Părinţi care să se împotrivească şi să lupte. Şi astăzi ar fi uzurpată de panerezia ecumenismului, dacă

am urma sfatul (...) referitor la ascultarea faţă de

aşa-numitele hotărâri panortodoxe pentru participarea

ortodocşilor la Mişcarea Ecumenică, mai bine

zis la Mişcarea intercreştină şi interreligioasă

sincretistă. Titlul de «noi împotrivitori» pe care ni-l

rezervă [ecumeniştii] nu constituie o injurie, o jignire,

ci o laudă, deoarece nu impunem nimic al

nostru, nici nu urmăm învăţăturile inovatoare ale

ecumeniştilor, ci păşim pe calea Sfinţilor Părinţi

care s-au luptat împotriva eresurilor, şi pe care corifeii

ecumenişti îi subapreciază, îi dispreţuiesc şi îi

jignesc ca pe nişte unelte ale şarpelui – începătorul

răutăţii.

Siguranţa pentru adevărul pe care îl susţinem

nu este întemeiată pe identitatea noastră academic-universitară

(...), ci pe urmarea neabătută a Apostolilor

şi a Părinţilor.” 44

44 Pr. Theodoros Zisis, www.cuvantul-ortodox.ro, din 25 aug. 2009.

156

Protoiereul Gheorghios Metallinos, Profesor

emerit al Facultăţii de Teologie a Universităţii din

Atena, făcând o expunere pe scurt a Sinoadelor Ecumenice,

menţionează între acestea şi sinodul din

879-880, precum şi pe cel din 1341, ca fiind al VIII-lea,

respectiv al IX-lea Ecumenic. Ambele s-au ţinut

în Constantinopol. Astfel, Sinodul al VIII-lea Ecumenic,

pe lângă unele hotărâri ce le-a luat în chestiuni

ecleziale fundamentale, a condamnat Filioque

(deşi acest adaos nu era atunci introdus oficial în

Crez, ci mai târziu) şi a stabilit autocefalia fiecărei

Biserici şi neamestecul papei în celelalte jurisdicţii

bisericeşti. Deci, în esenţă, a negat primatul papal.

Sinodul al IX-lea Ecumenic, care l-a avut ca

protagonist pe Sfântul Grigorie Palama, a dogmatizat

despre esenţa necreată şi energia necreată a lui

Dumnezeu, despre lumina taborică, precum şi despre

isihasm.

Aceste două sinoade au toate datele unui sinod

ecumenic, deciziile lor fiind acceptate în unanimitate

de întreaga Biserică Ortodoxă. Ele diferenţiază

categoric Biserica Ortodoxă, în continuitatea ei patristică,

de creştinismul Apusului.

Acum, în condiţiile în care reprezentanţii Bisericii

Ortodoxe şi-au dat acordul pentru organizarea în

2016 a unui sinod panortodox la Constantinopol, părintele

Gheorghios Metallinos trage un semnal de

alarmă: „Ce va realiza Sinodul Panortodox care urmează

157

să se întrunească? Acest sinod se pregăteşte

pentru a ne conduce, aşa cum citim şi cum vedem, la

primirea papismului şi protestantismului drept

creştinisme autentice. Este tragic! Mă rog ca acest lucru să nu se întâmple niciodată. Dar într-acolo

sunt duse lucrurile. Dacă, aşadar, se întruneşte Sinodul

Panortodox – care va avea pentru noi caracter de

Sinod Ecumenic –, şi nu va accepta ca făcând parte

dintre sinoadele ecumenice şi Sinodul VIII şi IX,

atunci va fi un sinod tâlhăresc, aşa cum a fost şi sinodul

de la Ferrara-Florenţa, la care a fost suficientă

reacţia de împotrivire în Duhul Sfânt a unor corifei

ai Tradiţiei noastre precum Sfântul Marcu Eugenicul,

pentru ca, în cele din urmă, acest sinod să fie

recunoscut ca mincinos, eretic şi considerat ca un

eşec. 45

Acelaşi lucru îl exprimă şi periodicul grecesc

«Orthodoxos Tipos», 46 vorbind despre profilul care

se doreşte să i se dea sinodului din 2016. Pe de o parte, se doreşte ca hotărârile lui să fie recunoscute

de întreaga Biserică Ortodoxă – sau mai degrabă

45 Traducere de Mihail Ilie din «Orthodoxos Tipos» nr. 1866 din

11 febr. 2011, pp. 1, 6, pe https://graiulortodox.wordpress.com, din 1 martie 2011.

46 Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, modificat şi

pervertit, în «Orthodoxos Tipos» nr. 2060 din 6 martie 2015, pp. 1, 7,

trad de Tatiana Petrache, pe

https://graiulortodox.wordpress.com, din 24 martie 2015.

158

impuse! Acest lucru ar putea fi favorizat de numirea sa ulterioară (sau chiar anticipată!) de Sinod Ecumenic.

Pe de altă parte însă, pentru a putea „aspira”

la titlul de Sinod Ecumenic, ar trebui să recunoască

sinoadele VIII şi IX (pe cel din 880, respectiv din

1341) ca fiind ecumenice, sinoade care contrazic şi

condamnă tocmai poziţiile papismului. Or, acest lucru ar fi în dezavantajul scopului sinodului, care,

după cum se pare, „este să fie continuate inovaţiile

lui Meletios Metaxakis şi să ofere o justificare

[canonică] dialogurilor interreligioase şi intercreştine

şi celorlalte abateri dogmatice şi canonice care

au loc în demersurile atotereticului ecumenism”. În consecinţă, se evită posibilitatea ca, în viitor, sinodul din 2016 să poată fi numit ecumenic şi atunci s-a recurs la denumirea de panortodox. În felul acesta, fiind considerat al întregii Ortodoxii, probabil se

speră ca deciziile sale să poată fi impuse tuturor ortodocşilor

şi în acelaşi timp să fie lăsată şi uşa deschisă

concesiilor şi... trădării.

Ne exprimăm în acest fel pentru că iată cum „se

dau la iveală chestiuni ascunse şi secrete, discutate

şi hotărâte de «Comisia Specială Interortodoxă»”,

care nu mai recunoaşte hotărârile luate până acum în

spiritul Tradiţiei Bisericii, ci le interpretează în funcţie

de cerinţele modernismului şi ale ecumenismului.

În partea a doua a prezentării pregătirilor care

se fac acum în vederea Sinodului din 2016, ziarul

159

«Orthodoxos Tipos», publică articolul părintelui

Teodoros Zisis intitulat Homosexualitatea – torpila duhovnicească în demersurile de pregătire a

Sfântului şi Marelui Sinod, în care se spune: „Este

o ruşine şi o batjocură pentru ortodocşi propunerea

care a avut loc în întrunirea de la Chambésy, anume

de a fi cuprins în textul Sinodului un adaos în favoarea

drepturilor homosexualilor. Deşi propunerea a fost respinsă de majoritatea participanţilor,

grozăvia şi impertinenţa neruşinării acesteia impun

înlocuirea imediată a celor care au propus-o şi au

susţinut acest adaos blasfemiator, antibiblic şi antipatristic.

În felul acesta, Comisia Sinodală s-a lipsit

deja de binecuvântarea lui Dumnezeu, iar Sinodul

din start este destinat eşecului.

Concret, la dezbaterea cu tema: „Contribuţia Bisericii

Ortodoxe la promovarea Păcii, Dreptăţii, Libertăţii,

Frăţietăţii şi Dragostei între popoare şi la

eliminarea discriminărilor etnofiletiste şi de orice altă

natură”, preşedintele Comisiei, Mitropolitul Pergamului,

kir Ioannis (Zizioulas), a propus ca textul să fie

modificat pentru a se insera şi un paragraf privitor la

minorităţile sexuale, adică la homosexuali.

Propunerea, pe bună dreptate, a provocat o adevărată

furtună de reacţii din partea celor mai mulţi

reprezentanţi şi, în cele din urmă, nu a mai fost cuprinsă

în text. Ridică însă arzătoare semne de întrebare

cu privire la structura teologică şi morală a

160

celor care au propus şi au susţinut adaosul blasfemiator

şi care calcă în picioare toate câte învaţă

Sfânta Scriptură şi Tradiţia Patristică despre sodomie.

Ce să mai aştepţi de la un sinod care „cu capul

descoperit” răstoarnă temeliile credinţei, Sfânta

Scriptură şi Sfânta Tradiţie? Pe ce îşi va putea susţine

hotărârile? Oare pe cecurile acestei lumi păcătoase

şi pe indicaţiile masoneriei satanice?

Nu există decât o singură ieşire şi o singură

soluţie acceptată duhovniceşte, ca să se poată linişti

cei ce au mari nelinişti văzând evoluţia pregătirilor

pentru Marele Sinod. După ce se vor fi adeverit

toate câte au fost date publicităţii, se impune să fie

înlocuiţi imediat de alţi reprezentanţi aceia care au

făcut propunerile şi au susţinut ruşinosul şi nemaiauzitul

adaos. Altfel, dacă lucrurile nu se vor îndrepta,

stigmatul acesta va însoţi până la sfârşit Sinodul

şi îl va lipsi de harul şi binecuvântarea lui

Dumnezeu, fără de care roadele hotărârilor vor fi

foarte amare, de aceea ne şi rugăm să nu se mai întrunească

niciodată acest Sinod, dacă porneşte de

la asemenea premise.”

161

UN CUVÂNT DE ÎNCHEIERE

Într-una din confruntările pe care le-a avut

Domnul Iisus Hristos cu iudeii, descrisă în Evanghelia

după Ioan la capitolul 8, El le spune potrivnicilor

Săi de atunci şi până la sfârşitul veacurilor:

„Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi

poftele tatălui vostru. El de la început a fost

ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru

că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna,

grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl

minciunii”.

Iată că diavolul de la început a fost ucigător de

oameni. Şi vrăjmăşia sa, la modul cel mai real, n-a încetat şi nu va înceta până la venirea Domnului a

doua oară. Mereu va căuta să scornească noi şi noi

metode de nimicire, mereu va arunca în această

luptă alţi şi alţi slujitori ai lui, în fiecare veac. Despre această crâncenă luptă dintre fiii diavolului şi fiii lui Dumnezeu ne spune încă o dată acelaşi dumnezeiesc Apostol, la încheierea Sfintei Scripturi: „Şi

balaurul s-a aprins de mânie asupra femeii şi a pornit

162

să facă război cu ceilalţi din seminţia ei, care păzesc

poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui

Iisus” (Apocalipsa 12, 17).

Tot conţinutul cărţii de faţă se referă la acest

război. La bătălii care s-au dat şi în trecut şi care urmează

să se dea şi în viitor. La strategiile de luptă, la

soarta biruitorilor, precum şi a celor ce vor fi înfrânţi

pe veşnicie. Pentru că biruinţa s-a ştiut de la început

că va fi a Hristosului-Dumnezeu, Mielul înjunghiat,

şi a celor ce şi-au spălat hainele în sângele Său.

Asupra acestui război şi asupra acestui ucigaş

de suflete am dorit să atragem atenţia tuturor celor

care vor să mai ia aminte la aceste înştiinţări. Căci vor veni peste creştinii ortodocşi vremuri de grea încercare,

şi atunci va trebui să fim pregătiţi, pentru ca

acestea să nu ne ia prin surprindere. Fiindcă pentru fiecare suflet în parte, confruntarea va fi inevitabilă.

Ea nu va putea fi ocolită de nimeni. Iar în această încleştare pe viaţă şi pe moarte, fiecare să ştie că

trebuie să se decidă personal de partea cui va vrea să

lupte. Neutralitate nu există.

Acest lucru ne-a determinat să alcătuim lucrarea

de faţă. Fiindcă ne-am simţit datori să aducem

aminte poporului câteva dintre mărturisirile Sfinţilor

Părinţi, dar în acelaşi timp să ne facem clar auzită şi

mărturisirea noastră, după pilda lor, şi anume: că

vrem şi noi să păstrăm, cu frică, toate legile sfinte

ale lui Dumnezeu.

163

Dorim să fie cunoscut de către toţi cât mai lămurit

şi cât mai pe larg pericolul care se apropie.

Suntem la o răscruce, după care ne aşteaptă ori pierzarea,

ori mântuirea. Aşa cum am spus, nu mai

există o a treia cale, una de compromis, între cele

două. Această confruntare n-o mai putem ocoli nici

spre dreapta, nici spre stânga. Nu există nici un purgatoriu.

Există doar Iisus cel Răstignit, Care azi încă

mai poate fi salvatorul nostru. Noi credem în El! Şi vă rugăm, veniţi să ne dăruim cu totul Lui şi, cu o

conştiinţă trează, să ţinem credinţa cea dreaptă, dar

să şi mărturisim adevărul acestei drepte credinţe. Îl rugăm pe El să ne ajute, căci fără El noi nu putem

face nimic. Şi chiar dacă va trebui să suferim sau să

murim pentru Dumnezeu, să fim gata pentru orice.

Cele şapte Soboare Ecumenice le credem sfinte, pentru că prin respectarea hotărârilor lor s-au

mântuit mii de sfinţi pe care i-a dat astfel Biserica;

şi milioane de suflete, păzind adevărurile de credinţă

formulate în cadrul acestor sinoade, au fost gata să

treacă prin ani grei de prigoane, de temniţe, de torturi

şi schingiuiri şi au ajuns astfel în Împărăţia lui

Dumnezeu.

Dar forţele întunericului vor să impună ca, la

acest sinod ce se pregăteşte pentru anul 2016, să fie

ridicate anatemele care au fost date la toate adevăratele

Sinoade Ecumenice asupra tuturor ereticilor şi

să arate că acele hotărâri n-au fost drepte. Vor să

164

strecoare în inimile tuturor creştinilor perfidul neadevăr

că acele anateme au fost o greşeală a Sfinţilor

Părinţi. Se lucrează în ascuns la aceasta, cu multă

viclenie, pentru ca mulţimea credincioşilor să nu ştie

nimic. Iar când se va întâmpla acest lucru, atunci

toată creştinătatea va fi „una”, „unitatea” omenirii

va fi realizată în cel rău. Însă atâta timp cât nu vor fi anulate aceste anateme – care înseamnă, practic,

anularea a tot ceea ce a mărturisit Biserica lui Hristos

de 1700 de ani încoace – ei nu vor putea face nivelarea

tuturor crezurilor (creştine şi necreştine) şi

amestecarea lor într-unul singur, fenomen sau acţiune

pe care să o numească „unitate” religioasă.

Noi declarăm că nu vom recunoaşte niciodată

ceea ce n-a fost şi nu este sfânt. Acest sinod este denumit

„Mare şi Sfânt”, dar acolo va fi descoperită

taina fărădelegii. Peste aceşti oameni ce s-au pus în

slujba răului şi a distrugerii vieţii, Antihristul are o

putere satanică; ei vorbesc ceea ce le dictează diavolul,

în loc să spună cuvintele pe care ni le-a lăsat

Domnul Iisus Hristos prin sfinţii Săi ucenici şi

apostoli. Lucifer este conducătorul lor şi sub influenţa

lui şi în vederea pregătirii dominaţiei sale mondiale

pregătesc ei aceste lucruri. Iată, de pildă, organizatorii

sinodului pun accent pe probleme de ecologie

şi găsesc că acestea constituie un subiect imperios

necesar, pe care se cuvine să-l rezolve acum teologii...

Dar nu consideră că este cu mult mai mare

165

pericolul poluării sufletului cu miasmele păcatelor,

decât poluarea mediului înconjurător. Dacă ar căuta rezolvare pentru cea dintâi problemă, a doua s-ar rezolva

de la sine. Să căutăm mai întâi, fiecare,

ecologizarea interioară!...

Însă tot aşa mărturisim că niciodată nu vom lepăda

nimic din ceea ce a fost lăsat sfânt pentru noi.

După cum s-a putut observa din cele prezentate până

acum, pe listele comisiilor care, de-a lungul zecilor

de ani, au pregătit acest Sinod Panortodox, unul

dintre subiectele propuse pentru discuţie sună aşa:

mutarea praznicelor care cad în timpul săptămânii

în ziua de duminică, pentru a nu intra în conflict

cu orarul de lucru săptămânal. De fapt, printr-o astfel

de procedură se caută anularea sărbătorilor. Va

urma apoi o altă directivă, prin care ziua duminicii

să nu mai fie sărbătorită ca zi a Domnului, ci ca

simplă zi de odihnă, deci fără nici o legătură cu sufletul

şi cu cele sufleteşti. Şi astfel Dumnezeu va fi

scos din viaţa omului prin lege, în mod oficial, cu

consimţământul conducerii bisericeşti.

Se poate vedea din filmările imprimate pe

CD-ul ataşat acestei cărţi la ce fel de ritualuri au luat

parte şi ce fel de „slujbe” au „binecuvântat” cu prezenţa

lor, în numele Bisericii Ortodoxe, unii înalţi

ierarhi ai acestei Biserici. Dacă motivaţia prezenţei

lor la aceste manifestări este „dragostea”, ne întrebăm:

pentru ce îi iubesc ei pe aceşti şamani, vrăjitori,

166

închinători la foc şi la tot felul de zeităţi? Pentru că le vor mântuirea? Pentru că vor să-i atragă la

Hristos? Dar oare a fost prezent Hristos acolo, i-a însoţit El pe aceşti „misionari” în timpul incantaţiilor şi a invocărilor a tot soiul de duhuri ale iadului, pe care le făceau în faţa lor cei ce intrau în legătură

cu ele? Oare aşa se poate păstra curăţia dreptei credinţe?

Sau motivează că s-au dus ca să le arate acelora

valorile Ortodoxiei? Valoarea Ortodoxiei – dacă

în faţa lor Ortodoxia mai are vreo valoare – constă în

lepădarea de sine până la jertfă pentru Hristos şi pentru

Evanghelia Sa. Oare să fi mers ai noştri la acele

întruniri cu o asemenea dispoziţie?... Dar, oricum, Biserica

Ortodoxă are mii de exemple de vieţi ale unor

astfel de credincioşi, de mucenici şi sfinţi cunoscuţi,

precum şi ale milioanelor dintre cei neştiuţi decât de

Dumnezeu. A fost oare prezentat în faţa acelor păgâni

vreun astfel de exemplu... pentru „atragerea” lor la

Ortodoxie? Permiteţi-mi să mă îndoiesc...

Toate acestea şi multe asemenea lor sunt dovezi

mai mult decât suficiente că, prin încercările de

apropiere de toţi eterodocşii, nu aceştia, ci doar Biserica

Ortodoxă a pierdut şi pierde în continuare,

atâta timp cât nu se retrage din aceste înşelătorii

blasfemiatoare de Dumnezeu, în care reprezentanţi

ai ei, slujitori ai sfântului altar, au ajuns să participe

la ritualuri păgâne, împreună cu cei ce se închină la

idolii pierzării sufleteşti.

167

Prin această carte n-am vrut doar să facem cunoscute

câteva citate şi declaraţii ale unor oameni

vrednici de luat în seamă. Şi nu căutăm nicidecum

să ne ascundem convingerile şi crezul nostru în dosul

mărturisirii lor, punându-ne astfel numele sau

vieţile noastre la adăpost. Ci, la mărturiile Sfinţilor

Părinţi, dorim să adăugăm şi mărturia noastră clară

şi hotărâtă, pe care o aducem în acelaşi duh şi în

acelaşi glas cu ei: Nu vom trăda, nici nu vom părăsi

adevărurile credinţei celei sfinte care duce la viaţă

veşnică! Şi de acum înainte vom mărturisi credinţa

noastră în Dumnezeu, orice ar fi să vină peste noi

datorită acestei mărturisiri. Însă în lupta pe care o

presupune această mărturisire, nu ne bizuim pe noi

înşine, nici pe vreo putere sau pe vreo poziţie a

noastră omenească, atunci când facem aceste declaraţii;

ci numai şi numai pe puterea şi pe Numele cel

sfânt al Marelui nostru Domn şi Dumnezeu pe Care

s-au bizuit şi în Care s-au încrezut de-a lungul veacurilor

toţi vrednicii Săi luptători ce au biruit alături

de El şi pentru cauza Sa. Fiindcă numai de la El au

primit toţi ajutorul şi biruinţa, fiecare la rândul vremii

şi al generaţiei sale.

Îi rugăm pe toţi credincioşii, pentru salvarea

sufletelor lor din acest veac al apostaziei, să nu iasă

din corabia mântuirii, ci să ne angajăm cu toţii să

luptăm pentru a rămâne până la sfârşit pe calea pe

care au mers şi au ajuns la această mântuire toţi

168

sfinţii dinaintea noastră. Credem şi urmăm doar hotărârile

Sinoadelor Ecumenice care au fixat învăţătura

cea adevărată şi de neschimbat până la sfârşit.

Dar în acest Sinod Panortodox, ce numai ortodox

nu se arată a fi, ci paneretic, mincinos şi

antihristic, nu vom crede niciodată, deoarece prin el

se caută să fie contrazise şi negate dogmele credinţei

în Dumnezeu, se caută să se strice tainele Sale sfinte.

De aceea Sinodul Panortodox din 2016 – sau de

când va fi să fie, în cazul în care iarăşi se va amâna!

– dacă este organizat în aceste scopuri, nu poate fi

sfânt, ci ucigător de suflete şi aducător de moarte

veşnică. Acolo va intra o unică Biserică Ortodoxă şi

vor ieşi din ea doar zdrenţe. Şi, dacă această lepădare de credinţă se va face în mod oficial şi de către

toţi ierarhii rânduiţi de Dumnezeu păstori şi conducători

ai Bisericii, s-ar putea ca acest lucru să atragă

după sine luarea harului de la noi... Şi deja se poate observa, se simte această părăsire a harului lui

Dumnezeu de peste creştinătate; căci vedem cum

familia nu mai este familie, Biserica nu mai este Biserică,

societatea nu mai este societate. Oricum, lepădarea

de credinţă este un semn al vremii de pe

urmă; ea prevesteşte sfârşitul.

Iar dacă se va ajunge la situaţia ca Biserica, în

întregimea ei sobornicească, să fie dezbinată – sau

chiar dacă dezbinarea se va produce în interiorul Bisericilor

Locale –, unitatea nu se va mai putea reface,

169

cum nu s-a mai refăcut nici după toate dezbinările

ce s-au produs de-a lungul timpului în sânul ei.

Noi suntem încredinţaţi că nu avem ce căuta la

acest sinod!

Ştiind că aceste lucruri se pregătesc, putem înţelege

că va veni peste întreaga lume aşa o beznă a

unei dezorientări duhovniceşti şi aşa o greutate apăsătoare

în suflete, că mulţi nu vor mai şti încotro s-o apuce şi ce să creadă. Fiindcă rătăcirea, pustiul şi

haosul sufletesc se vor înstăpâni pretutindeni.

De aceea, „...cu inima strânsă de durere, v-am

scris cu multe lacrimi, nu ca să vă întristaţi, ci ca să

cunoaşteţi dragostea pe care o am cu prisosinţă către

voi” (II Corinteni 2, 4). Însă, văzând şi simţind stările

de lucruri din lume, slăbirea credinţei, dezinteresul

creştinilor faţă de mântuirea sufletului lor sau

înţelegerea greşită pe care mulţi o au asupra datoriei

lor faţă de această mântuire, mă frământ zi şi noapte,

cu sufletul chinuit, şi, odată cu Apostolul Pavel, vă

spun că „mă tem ca nu cumva, precum şarpele a

amăgit pe Eva în viclenia lui, tot aşa să se abată şi

gândurile voastre de la curăţia şi nevinovăţia cea în

Hristos. Căci dacă cel ce vine vă propovăduieşte un

alt Iisus, pe care nu l-am propovăduit noi, sau luaţi

un alt duh, pe care nu l-aţi luat, sau altă evanghelie,

pe care nu aţi primit-o, – voi l-aţi îngădui foarte bine”

(II Corinteni 11, 3-4).

170

Ştiu că preoţii sau ierarhii ecumenişti, prin cuvântul

sau prin atitudinea lor, uşor îi pot induce în

eroare pe păstoriţii lor şi uşor îi pot determina spre

dezechilibru şi compromis. Dar chiar în această situaţie,

cred totuşi că, pentru cei sinceri şi curaţi în

inima lor, care mai întâi de orice altceva îşi doresc

mântuirea, un cuvânt limpede de îndrumare, spus cu

toată dragostea, dar şi cu toată hotărârea, va putea să

le aducă în suflet o lumină salvatoare. „Fără adevăr

– spune părintele Theodoros Zisis – iubirea este

mincinoasă. Această perioadă este cea mai grea dintre

toate. Nu ştiu dacă poate fi ceva mai grav decât

ceea ce trăim acum”. Or, în aceste condiţii, este neapărată nevoie de multă trezvie duhovnicească.

Iar aceasta, la modul concret, înseamnă intensificarea

vieţii de rugăciune şi de pocăinţă, de „căutare a

lucrurilor de sus, nu a celor de pe pământ” (Coloseni

3, 1-2), dar şi de mărturisire a adevărului. Căci mărturisirea adevărului nu numai că ne va feri pe

noi să nu ajungem lipsiţi de lumina clară a Duhului

Sfânt – lumină de care avem cea mai mare nevoie în

„noaptea înspăimântată” ce se lasă şi „în care nimeni

nu va mai vedea cărarea cea curată” –, dar îi va ajuta

şi pe alţii să-şi salveze sufletul de la pieire.

Vor fi destui şi dintre aceia care vor contrazice,

se vor împotrivi şi îşi vor ridica glasul împotriva

adevărurilor mărturisite în cartea aceasta, acuzând

că ea „face dezbinare” în popor; sau alţii se

171

vor ridica ameninţător împotriva noastră, acuzându-ne

că luptăm împotriva „unităţii”. Dar când Lucifer

a căzut şi a început să-i tragă şi pe alţi îngeri

în nebunia despărţirii lor de Dumnezeu, oare se

poate numi dezbinare faptul că atunci Sfinţii Arhangheli

şi celelalte cete cereşti nu i-au urmat în

această cădere, ci au vrut să rămână în ascultare de

Creatorul lor? Oare pot fi acuzaţi sfinţii îngeri că

atunci „s-au dezbinat” şi n-au rămas în „unitate” cu

toţi cei care I se împotriveau lui Dumnezeu? Probabil că Satana, cel care i-ar fi vrut pe toţi de partea lui, aşa i-a şi acuzat... Şi atunci nu va fi de mirare

că, într-o situaţie asemănătoare, el şi ai lui la fel ne

vor acuza şi pe noi.

Chiar Însuşi Domnul Iisus Hristos, cu sfânta

Sa gură, a spus că El a venit nu să aducă pacea (cu

păcatul) pe pământ, ci dezbinarea de acesta. Şi toţi cei ce vor vrea să-L urmeze pe El vor trebui, până

la urmă, să se dezbine chiar şi de cei mai apropiaţi

ai lor, în cazul în care aceştia aleg să meargă spre

lepădarea de Dumnezeu şi spre moarte (Luca 12, 51-53).

Iată aşadar că unitatea în Dumnezeu cere neapărat

dezbinare de păcat; iar unitatea cu diavolul şi

cu slugile sale face dezbinarea de Dumnezeu. Vă rugăm, iubiţii noştri fii sufleteşti, înţelegeţi bine

aceste lucruri şi decideţi-vă pentru viaţa cu Hristos.

Stă în puterea voastră să alegeţi chiar astăzi!

172

Dacă Dumnezeu a rânduit să trăim acum pe

pământ, în aceste vremuri de pe urmă, şi dacă ne-a

trimis să-L mărturisim acum pe El, înaintea acestei

lumi, îndemnul nostru părintesc şi strigătul nostru de

durere, în acest ceas când ne găsim atât de aproape

de declanşarea unor succesiuni de evenimente globale

de neimaginat, este să ne îndreptăm cu toţii privirile

şi să ne deschidem inimile spre singura izbăvire

sigură, care este Iisus Hristos. Doar El este soluţia

salvatoare! Poruncile Lui să le păzim şi mărturia

Lui s-o ţinem. Numai aceasta înseamnă lumină şi viaţă!

Altcineva sau altceva nu!

La încheierea acestei cărţi, îi rugăm pe toţi slujitorii şi credincioşii sfintei noastre Biserici să ascultăm de glasul Sfântului Arhanghel Mihail, care şi astăzi ne îndeamnă: „Să stăm bine, să stăm cu

frică, să luăm aminte!”. Să păstrăm credinţa ortodoxă

curată, dreaptă şi nepătată şi adevărul ei sfânt

până la sfârşit. Căci, după mărturisirea Sfinţilor Părinţi,

doar cei care vor răbda până la sfârşit, aceia

se vor mântui.

Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu! Amin!

173

ANEXĂ

174

175

Scrisoare adresată Patriarhului Kiril de către vieţuitorii Mănăstirii „Înălţarea Domnului”, Bănceni, Ucraina

Prea Fericirii Sale, Prea Fericitului Kiril,

Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii

Prea Fericirea Voastră, Prea Fericite Stăpâne,

cu smerenie, cerem binecuvântarea Domnului şi

sfintele Voastre rugăciuni pentru turma ce V-a încredinţat-o

Dumnezeu.

Cu multă bucurie şi căldură sufletească, ne

aducem aminte de vizita Prea Fericirii Voastre pe

pământul nostru natal bucovinean, fapt pentru care

Vă mulţumim mult şi Vă rămânem recunoscători.

Cu durere în suflet ne adresăm Prea Fericirii

Voastre, în dorinţa de a ne păzi să nu ajungem trădători

ai sfintei credinţe ortodoxe.

176

În momentul de faţă, poporul creştin ortodox

este adânc tulburat datorită faptului că Biserica

Ortodoxă Rusă participă la Soborul înşelător care

este hotărât pentru anul 2016 şi care are ca scop să

ne îndepărteze de la calea cea adevărată.

Biserica lui Hristos ne-a educat în duhul iubirii,

blândeţii, smereniei, ascultării şi cinstirii îndrumărilor

duhovniceşti lăsate de înaintaşii noştri.

Biserica Ortodoxă, prin glasul Sfinţilor Părinţi,

mărturiseşte că mântuirea poate fi dobândită numai

în această Biserică întemeiată de Hristos. Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică în care nepătat s-a păstrat Sfânta Tradiţie şi deplinătatea dumnezeiescului

har mântuitor. Ea a păstrat întreagă şi curată

învăţătura Apostolilor şi Sfinţilor Părinţi. Dorim să rămânem credincioşi şi ascultători mărturisirii

lor, urmându-le în credinţă neclintită şi în dragoste

înflăcărată pentru Dumnezeu.

CREDINŢA ORTODOXĂ ESTE SINGURA CREDINŢĂ MÂNTUITOARE!

Nu ne vom lepăda de tine, iubită Ortodoxie,

nu te vom tăgădui pe tine, credinţă moştenită de

la Sfinţii Părinţi. În tine ne-am născut, în tine

trăim şi în tine vom muri. Şi, dacă vremea ne-o va cere, de mii de ori vom muri pentru tine, urmând învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, care ne-au arătat calea spre Împărăţia lui Dumnezeu chiar cu preţul

vieţii lor.

177

Noi suntem chemaţi să păstrăm în toată curăţia

sfânta Ortodoxie lăsată nouă ca moştenire de Sfinţii

Părinţi. Cu orice preţ vom apăra credinţa ortodoxă,

urmând învăţăturilor dogmatice, Sfintei Tradiţii şi

sfintelor canoane care au fost date la cele şapte Soboare

Ecumenice şi Locale ale Bisericii Ortodoxe.

Rămânem fermi în hotărârea noastră de a apăra

sfânta Ortodoxie, credinţa Sfinţilor Părinţi, şi ne

rugăm Bunului Dumnezeu să dăruiască poporului

ortodox putere, înţelepciune, evlavie şi statornicie

în credinţă.

Prin cele spuse mai sus, suntem categoric împotriva

oricăror întruniri cu cei de alte crezuri:

catolici, protestanţi şi toţi ereticii, care s-au rătăcit

de la adevăr, întrucât ecumenismul este calea ce

duce la pierzare, despărţindu-i pe creştinii ortodocşi

de Sfânta Sobornicească şi Apostolească Biserică.

Suntem gata să-i îmbrăţişăm cu toată dragostea

întru Hristos pe toţi cei ce s-au rătăcit de la

Adevăr, dar care doresc să se întoarcă în sânul Bisericii

Ortodoxe prin Taina Pocăinţei, cerându-şi

iertare, plângându-şi păcatul rătăcirii şi primind

deplin dogmele şi Tradiţia sfintei noastre credinţe

Ortodoxe care „a fost dată sfinţilor o dată pentru

totdeauna” (Iuda 3).

Pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de

Dumnezeu, Îl rugăm pe Domnul cel Preamilostiv să

178

ne dăruiască atotputernicul Său ajutor tuturor

creştinilor ortodocşi, pentru a rămâne în trezvie duhovnicească

şi în duhul smereniei, să fim hotărâţi şi

devotaţi fii ai Bisericii noastre Ortodoxe.

Prea Fericirea Voastră, noi, vieţuitorii Sfintei

Mănăstiri „Înălţarea Domnului” din Bănceni, nu

recunoaştem acest sobor al fărădelegii, care va

aduce dezbinare în Biserică, protestăm categoric

împotriva lui şi vrem să rămânem fii devotaţi ai

sfintei noastre credinţe ortodoxe, slujind pe Adevăratul

Dumnezeu, slăvit în Treime: Tatăl, Fiul şi

Sfântul Duh. Amin.

Cerem cu umilinţă ale Prea Fericirii Voastre

sfinte rugăciuni, dorindu-Vă din toată inima putere

sufletească şi trupească, sănătate, pace, înţelepciune

şi ani mulţi întru buna slujire ce V-a încredinţat-o

Dumnezeu.

179

Poezii de Traian Dorz, din volumele: Cântarea

Viitoare, Cântări de Drum, Cântarea Biruinţei şi Eternele

Poeme.

CE VREMI

Ce vremi cumplite vor veni, ce oameni se vor naşte,

că pe Hristos Îl vor urî, nevrând a-L mai cunoaşte.

Când li se va vorbi de El, vor spumega de ură

şi vor striga, şi vor huli cu-nverşunată gură.

Chiar fraţi pe fraţi îi vor preda la chinuri şi la moarte

şi toţi ca nişte ucigaşi cu alţii-or să se poarte.

Pentru iubirea lui Hristos şi pentru-al Lui Sfânt Nume,

ai Săi vor fi batjocoriţi şi omorâţi în lume.

Dar cel ce va răbda tăcut pân’ la sfârşit durerea,

acesta fi-va mântuit şi va vedea-Nvierea.

Căci mântuirea nu se dă la început Credinţei,

ci se dă numai la sfârşit, în clipa Biruinţei.

Voi, care veţi fi-atunci trimişi să duceţi Vestea Bună,

la multe chinuri şi dureri cei răi au să vă pună;

dar nu uitaţi că şi Iisus a fost întins pe Cruce.

Privind la El, veţi fi-ntăriţi, şi voi să v-o ştiţi duce.

Iisus cel Scump ne-a spus că El cu noi e-n încercare

şi-o să ne scape neapărat pe toţi – şi pe oricare;

iar când necazul cel cumplit va fi să fie-aproape,

El mai ’nainte va veni, pe toţi ai Lui să-i scape.

180

Voi, toţi ai lui Iisus, luptaţi şi-ncredeţi-vă tare,

cu-al Lui Cuvânt vă-mbărbătaţi şi daţi-i ascultare.

Să nu vă îndoiţi deloc, în nici o suferinţă,

a Marelui Biruitor e Marea Biruinţă!

ÎNCĂ PUŢIN!

Încă puţin – şi ce s-a spus curând o să se-arate,

se va vedea că ce s-a scris sunt toate-adevărate,

se va vedea că este-un iad şi este-o Judecată,

se va vedea cât de-nşelaţi sunt cei ce-au râs odată!

Încă puţin – şi tot ce-i azi neghină şi ocară

trimişi cereşti vor arunca în focul mai de-afară

şi seceriş nemaivăzut va trece peste lume,

că ziua groazei a sosit tot răul să-l sugrume.

Încă puţin – şi semne mari, puteri ne-nchipuite

se vor ivi, cutremurând privirile-ngrozite

şi toţi cei care n-au primit credinţa mântuirii

primi-vor crezul blestemat al hulei şi-al pieirii.

Încă puţin – şi Dumnezeu, Cel Viu în veci, deodată

ivi-Se-va, zdrobind pe veci minciuna apostată;

încă puţin, dar pân’ atunci dureri cum n-au fost încă

vor încerca nimicitor credinţa cea adâncă.

181

Fiţi treji şi vă rugaţi voi, toţi câţi mergeţi către-aceste

nemaivăzute vremi şi stări căzute fără veste,

orice-aţi vedea şi-aţi auzi, pe voi să nu vă-nşele,

căci vai de cei ajunşi atunci nepregătiţi în ele!

O, CÂTE BINECUVÂNTĂRI

O, câte binecuvântări eu am avut în viaţă,

dar ce puţin le-am înţeles când le-am avut în faţă!

Am fost cu oameni minunaţi, cum n-a mai fost altcine’,

dar parc-am fost un orb şi-un mut când ei au fost cu mine.

Prilejuri am avut s-aud aşa cereşti cuvinte,

dar parc-am fost un surd atunci – şi n-am luat aminte.

Şi zile ca din cer mi-au fost atâtea-n viaţă date,

dar eu, ca un nesocotit, mi le-am pierdut pe toate.

O, dac-aş fi ştiut ce rari sunt sufletele sfinte,

când le-am avut, cum aş fi strâns în mine-a lor cuvinte!

De-aş fi ştiut cum nu mai vin frumoasele clipite,

cum m-aş fi-apropiat de-adânc de vieţile sfinţite.

Şi de ştiam ce aur sunt prilejurile rare,

cum mi-aş fi dat tot ce-am avut să-l prind pe fiecare.

182

... dar oamenii cereşti s-au dus – şi parcă pe vecie,

cu cât întrebi mai mult de ei, tot mai puţin se ştie!

Prilejurile s-au rărit ca aurul în lume,

aşa puţini ştiu spre Hristos cu-adevărat să-ndrume.

Se va lăsa-ncurând aşa o noapte-nspăimântată,

că nimeni nu va mai afla cărarea cea curată

Şi mulţi vor plânge cum n-au plâns în nici o nebunie

când vor vedea că ce-au pierdut va fi pe veşnicie!

LA CAPĂT DE MILENII SUNTEM

La capăt de milenii suntem şi parcă la sfârşit de lumi;

gândind la aste adevăruri, simţi cum te-neci şi te sugrumi

şi parcă-un semn apocaliptic apare pe un negru nor,

cumplit şi crâncen, şi haotic, şi rece, şi-nspăimântător.

Talazuri şi talazuri, – urlet şi râset vin şi trec căzând,

tirani, tiranizaţi – grămadă –, aplaudând şi blestemând,

minţiţi şi mincinoşi, de-a valma, ucişi şi ucigaşi se-adun’

şi se împing către Infernul cel mai cumplit şi mai nebun.

Oh, iată-nfăţişarea gloatei ce, lepădând pe Dumnezeu

şi sugrumându-şi conştiinţa, se-nchină-acestui Astarteu

cu semnul celui-fără-unu şi numele cel fioros,

mergând spre blestemul şi-osânda, şi Judecata lui Hristos.

183

...Mai este poate o scânteie, dar cea din urmă, să mai speri

spre-o îndoielnică salvare, în clipa ultimei căderi;

agaţă-te de firu-acesta, rupându-te de-al lor şuvoi,

nainte de-a cădea-n gheena îngrozitorului Apoi.

E încă Har, – se poate încă,

– dar se prea poate şi să nu;

acum chiar parcă arde puntea pe care te mai legeni tu

şi-i gata să se rupă firul şi cel din urmă ce-l mai ai,

şi, vai, – nu mai rămâne după decât un vai,

– un veşnic vai!...

184

Cuprins

Prefaţă ............................................................ 5

Unitatea în Dumnezeu, prin Iisus Hristos ...... 9

O scurtă privire spre trecut ........................... 12

Vremurile din urmă ...................................... 23

Noua Ordine Mondială ........................ 23

New-Age .............................................. 24

Ecumenismul ........................................ 28

„Împărăţia Mea nu este de aici...” .............. 123

Sinodul Panortodox .................................... 129

Un cuvânt de încheiere .............................. 161

Anexă ......................................................... 173

carti crestine

marți, 10 mai 2016

Episcopul Longhin (Mihail Jar), SA STAM BINE, SA STAM CU FRICA, SA LUAM AMINTE!!!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu