carti crestine: SF. EFREM SIRUL LACRIMAND NEINCETAT: DESPRE PLANGERE SI LACRIMI

Sfântul Efrem Sirul

LĂCRIMÂND NEÎNCETAT

Despre plângere şi lacrimi

Sfântul Efrem Sirul

LĂCRIMÂND NEÎNCETAT Despre plângere şi lacrimi

Traducere din limba greacă Cristian Spătărelu

2014

Traducerea s-a făcut după originalul în limba greacă

AEI AAKPPYEPOEIN riEPI nEN0OYZ KAI AAKPYON OEIOY EDPAIM TOY EYPOY

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României EPHREM SYRUS, sfânt

Lăcrimând neîncetat: despre plângere şi lacrimi

Sfântul Efrem Sirul; trad. dc Cristian Spătărelu. galaţi: Egumeniţa, 2014

ISBN 978-606-550-165-2

1. Spătărelu, Cristian (trad.)

„Unde este Efrem cel înţelept, mângâierea celor necăjiţi, dascălul celor tineri, călăuzitorul celor pocăiţi, sabia împotriva celor eretici, harpa Duhului?”

Sfântul Ioan Gură de Aur

Fiicelor mele duhovniceşti, care au deosebita binecuvântare de a se nevoi la Sfânta Sihăstrie „a omului după trup şi îngerului după duh", a Cuviosului nostru părinte purtător de Dumnezeu Efrem Sirul, „Sfântul lacrimilor şi pocăinţei".

Prolog

Această modestă carte constituie o parte a unei omilii rostită întru ascultare, care a avut ca unic scop să facă cunoscute ascultătorilor de atunci şi cuvioşilor cititori de acum minunata viaţă, lucrare şi învăţătură ale „Marelui între asceţi", „Sfântului lacrimilor", Cuviosului şi purtătorului de Dumnezeu părinte al nostru, Efrem Sirul.

Şi îndeosebi, să-i introducă şi să-i adâncească în harisma lacrimilor şi a plângerii după Dumnezeu, ca pildă de nevoinţă duhovnicească, care se va întregi prin pocăinţă, ca taină şi trăire a lacrimilor, ca atitudine de viaţă, ca o

cale permanentă şi statornică către cele de sus.

Să-l urmăm! Să devină marele nostru Călăuzitor, în calea spre omorârea patimilor; spre izbăvirea de duhurile necurate şi de lucrările demonice; spre curăţie şi spre dobândirea virtuţilor; spre îndumnezeire. însă prin conştientizarea trudei, a ostenelii, a luptei crâncene, care ne cere „să vărsăm sânge pentru a primi duh", dar şi cu nădejdea de a-L cunoaşte pe Hristos, Mirele Izbăvitor al sufletelor noastre, de a-i arăta iubirea noastră totală, prin

cuvânt şi faptă, şi de a ne uni cu El în veac".

Prin mijlocirile Sfântului Efrem, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi! Amin.

Egumena Monahia Ecaterina

Introducere

Sfinţii Purtători de Dumnezeu sunt, de-a lungul secolelor, lumina lumii. Sunt purtătorii luminii lui Hristos.

Lumina dumnezeiască şi sfinţenia Lor deschid ochii sufletului nostru spre realitatea veşnică. Iar în „Vieţile Sfinţilor" întâlnim persoane purtătoare de Hristos, sfinte, prin care se transmite mesajul că, prin viaţa întru Hristos, prin harul lui Dumnezeu şi prin nevoinţe duhovniceşti, adevărurile evanghelice se pot realiza de către orice creştin care caută mântuirea sa.

Şi, întrucât fiecare Sfânt L-a urmat pe Hristos, aşa şi fiecare creştin trebuie să-L urmeze pe Hristos cu

ajutorul şi călăuzirea Sfinţilor, trăind viaţa şi faptele acelora, precum şi ei au trăit viaţa şi faptele lui Hristos, păşind „pe urmele Lui...".

Aceşti Sfinţi Purtători de Dumnezeu ne arată căi de mântuire, luminare, sfinţenie, îndumnezeire. Ne „administrează" leacuri pentru a ne vindeca de orice boală sufletească. Ne dau hrană nemuritoare, ne întăresc în slăbiciunile pe care le avem în luptele duhovniceşti, cu scopul dobândirii virtuţii şi a preschimbării noastre în „dumnezei după har".

Un asemenea Sfânt este Părintele Purtător de Dumnezeu Efrem Sirul, care a împlinit toată porunca evanghelică şi a trăit ca un înger netrupesc, aici pe pământ, urmându-L pe preaiubitul său Domn. Prin viaţa lui sfântă, prin faptele lui săvârşite în Hristos, prin scrierile şi învăţăturile lui insuflate de Dumnezeu, şi

mai ales prin predicile lui înflăcărate şi deşteptătoare, ne călăuzeşte „la poarta cea neamăgitoare şi sigură care ni se deschide spre cucernicie, lacrimi şi pocăinţă, care ne conduce spre unirea cu Dumnezeu şi spre desfătarea în bunătăţile veşnice", după cum se arată în scurta prezentare a vieţii şi învăţăturii Lui, în această mică lucrare.

Frica de Dumnezeu, aducerea-aminte de moarte, mustrarea de sine cu adâncă smerenie stăpânesc în cuvioasa lui viaţă. Devine „monahul plângerii" prin excelenţă. Are plângere şi lacrimi şi purtare duhovnicească într-un acord armonios cu toate virtuţile Sfântului Duh.

Este „Sfântul lacrimilor".

Trăirea pilduitoare a zdrobirii inimii şi a pocăinţei „Sfântului lacrimilor", care „pe cei trândavi îi mişcă spre pocăinţă", ne-a întărit în credinţă, după cum vom menţiona

atunci când o să vorbim despre valoarea, discernământul şi necesitatea lacrimilor pentru mântuirea sufletului nostru.

Fie ca mijlocirile lui făcătoare de minuni să devină „făclie luminoasă care să lumineze ochii minţii noastre", să ne trezească din moartea sufletească şi duhovnicească, să ne dăruiască „cucernicie în inimă şi lacrimi în ochi, pentru a plânge zi şi noapte în vremea vieţii noastre, cu smerenie, iubire şi inimă curată, pentru a plânge cu durere păcatele noastre, înainte de a merge acolo unde nu este pocăinţă şi unde lacrimile nu mai sunt de niciun folos pentru a afla milă la cumplita Judecată, unde toate sufletele tremură de prezenţa înfricoşătoare a Domnului".

Viaţa şi învăţăturile Sfântului Efrem Sirul

(Prezentare pe scurt)

Între puţinele diamante duhovniceşti pe care le-a avut Biserica, asemenea în învăţătură cu Sfântul Vasile cel Mare, în dulceaţa cuvântului cu Sfântul Ioan Gură de Aur, contemporan cu ambii, este Sfântul şi Purtătorul de Dumnezeu Părinte al nostru, Efrem Sirul.

S-a născut la Nisibe, în Mesopotamia Siriei, în oraşul de astăzi Nusaybin, capitala vechiului Migdol, „la 306 ani după preaiubitul lui Domn, şi a plecat din lume aproape de anul 373 d.Hr.".

Biserica cinsteşte pomenirea lui la 28 ianuarie.

Sfântul Efrem este înfăţişat înalt şi subţire la trup, cu barbă puţină.

S-a născut din părinţi săraci dar creştini, care în perioada prigoanelor lui Diocleţian L-au mărturisit pe Hristos şi s-au învrednicit de moarte mucenicească. De aceea, Sfântul Efrem, când se referea la străbunii săi, spunea: „Sunt rudă a mucenicilor".

Părinţii i-au lăsat prin testament iubirea de Hristos, „l-au crescut cu frică de Dumnezeu", iar dascălul său, Sfântul Iacov, om cu înaltă educaţie şi mare ierarh al Nisibei, l-a învăţat „despre Hristos".

De foarte tânăr, începe cu râvnă şi devotament deosebit să studieze Sfintele Scripturi, să se îndeletnicească cu nevoinţele duhovniceşti, să lupte pentru credinţa adevărată, să sporească în virtute, în curăţie şi sfinţenie.

A urcat pe scara virtuţii şi înţelepciunii.

Îl iubeşte pe Dumnezeu şi devine dascăl al evlaviei, dar şi iubirea lui pentru aproapele este mare.

Atunci când în vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363), au început incursiunile perşilor în Mesopotamia, şi patria Sfântului este asediată de împăratul Sapor cel Mare al II-lea (309-379), Sfântul părăseşte locul său de nevoinţă, şi din dragoste pentru poporul lui Dumnezeu se mută în patria lui, şi acolo întăreşte şi sprijină poporul.

Mai târziu, când după moartea dascălului său, arhiepiscopul Iacov (363 d.Hr.), Nisibe este cucerită de perşi, şi mulţi creştini părăsesc cetatea şi pleacă la Edessa, împreună cu ei pleacă şi Sfântul Efrem.

De acolo, la sfatul renumitului părinte Iulian, merge într-un loc pustiu din afara Edessei, pentru a se nevoi.

Acolo se îndeletniceşte cu tâlcuirea Vechiului Testament în limba siriană. Această lucrare a lui a devenit pricină prin care a atras lângă el mulţi locuitori ai cetăţii Edessa, încât a fost silit să părăsească ţinuturile acelea, plecând într-un alt loc de asceză îndepărtat. însă atunci a avut o vedenie, în care lui Efrem i s-a arătat îngerul Domnului, care i-a spus: „Efrem, unde te duci?". Iar el i-a răspuns: „Vreau să trăiesc în isihie, departe de gălăgia şi de viclenia oamenilor", iar atunci îngerul i-a spus: „Ai grijă să nu se împlinească cu tine cuvântul Scripturii, care zice: „Efrem seamănă cu viţelul acela care vrea să scoată gâtul din jug".

După această viziune şi după o alta pe care a avut-o părintele Iulian, că Efrem este singurul care are harisma de a-i învăţa pe compatrioţii săi, Efrem s-a întors la Edessa, vrând să se facă plăcut lui Dumnezeu şi să fie de folos poporului Său.

Acolo la Edessa, cetate mare din nord-vestul Mesopotamiei, care a fost vreme de multe secole important centru cultural, Sfântul a întemeiat o Şcoală Teologică, unde au studiat mulţi locuitori ai cetăţii.

îi învăţa cu cuvinte înflăcărate despre iubirea dumnezeiască şi despre smerenia măreaţă. Multe vlăstare ale evlaviei au fost sădite de această şcoală binecuvântată, care s-au dovedit dascăli importanţi ai Bisericii Siriei, pe care au curăţit-o de mizeria idolatriei.

în timpul vieţii lui, Sfântul Efrem a vizitat Egiptul, muntele

Nitriei, pentru a întâlni, a cunoaşte şi a se folosi de la marii anahoreţi şi asceţi ai pustiei. Acolo este numit, după cum scrie Sfântul Paisie cel Mare, „marele ascet între părinţii asceţi sirieni", sau „omul lui Dumnezeu, marele părinte, cel luminat şi la minte şi la inimă", după cum spune avva Ioan Colov.

După Egipt, a vizitat în jurul anului 370 d.Hr. Cezareea şi Capadocia, cu scopul de a-l întâlni pe Sfântul Vasile cel Mare. Şi este foarte emoţionantă şi folositoare această întâlnire dintre cei doi mari luminători ai Bisericii noastre, după cum scrie chiar Sfântul Efrem într-o laudă adusă lui Vasile cel Mare, în care se arată înaltele trepte duhovniceşti pe care au ajuns aceşti doi Părinţi Purtători de Dumnezeu.

Sfântul Efrem a fost hirotonit diacon de părintele lui duhovnicesc,

arhiepiscopul Iacov. Informaţia potrivit căreia Sfântul Vasile cel Mare voia ca după întâlnirea lor să-l hirotonească preot nu poate fi verificată.

Sozomen ne spune că Sfântul n-a acceptat treapta în care voia să-l aşeze episcopul, prefăcându-se nebun, datorită adâncii lui smerenii.

Sfântul Paladie mărturiseşte că în anul 372 d.Hr, ş Sfântul Efrem părăseşte locul lui de asceză, când izbucnise o mare foamete în cetatea Edessei, şi de aceea s-a dus să-i slujească pe semenii lui. Aici îi mustră pe cei bogaţi, care nu se milostivesc de cei săraci, şi în felul acesta îşi împovărează sufletele... Dar reuşeşte să le câştige încrederea, îi oferă din ceea ce aveau, şi Sfântul întemeiază aziluri de săraci şi spitale şi în general slujeşte şi ajută poporul greu încercat.

După ce a trecut această vreme grea a foametei, Sfântul s-a retras la chilia lui, şi un an mai târziu, în 373 d.Hr., pe 9 iunie, a plecat la preaiubitul său Domn, după ce mai devreme îi chemase la el pe ucenicii săi şi pe mulţi locuitori ai Edessei, pentru a le vesti ultimele lui porunci, despre care putem afla din testamentul său.

Sfântul Efrem ne-a lăsat „imaginea bărbatului luminat de Sfântul Duh". De aceea, să-l lăsăm chiar pe el să ne spună despre o vedenie pe care a avut-o, pe când era copil în vârstă de şapte ani, după cum a povestit-o virtuosului său duhovnic, părintele Iosif.

„Am văzut, zice, o viţă de vie încărcată cu mulţi struguri, care a fost sădită sub limba mea. Mlădiţele îmi ieşeau afară din gură, se întindeau la mare înălţime şi au

acoperit tot pământul. Deasupra lor stăteau păsările cerului şi mâncau din struguri. Iar viţa, cu cât mai mult se mâncau strugurii şi cu cât mai bine sătura păsările, cu atât dădea roadă mai mare şi îşi înmulţea strugurii".

Din ziua aceea, Dumnezeu l-a înzestrat pe Sfântul Efrem cu vorbire iscusită şi profundă. Atât de repede şi de abundent veneau înţelesurile cuvântului şi atât de tare era cuprins de înşiruirea ideilor şi de comoara gândurilor înalte, încât nici limba nu mai apuca să exprime mulţimea înţelesurilor lui, deşi avea atâta fluiditate în vorbire. Doar rugăciunea şi lacrimile erau în măsură să-i întrerupă cuvântul bogat şi mai dulce decât mierea.

Se spune că odată s-a rugat la Dumnezeu zicând: „Slăbeşte, Doamne, valurile harului Tău!".

Dar şi alţi părinţi duhovniceşti aveau vise revelatoare despre părintele Efrem. Unul dintre aceştia „a văzut odată o mulţime de îngeri care zburau din înălţimile cerului spre pământ. Aceştia ţineau o carte care era scrisă pe ambele părţi, pe interior şi exterior. îngerii discutau între ei cui să încredinţeze această carte scrisă în ceruri, dintre cei care se distingeau prin virtute şi evlavie în viaţa lor. Atunci toată această mulţime de îngeri a încuviinţat să-i încredinţeze cartea Sfântului Efrem".

Când s-a trezit cel ce avusese această revelaţie, a alergat cu frică la biserică, şi acolo l-a văzut pe Efrem învăţându-i pe oameni, cu cuvinte insuflate de Dumnezeu, înţelepte şi mântuitoare, bogate în conţinut şi mai dulci decât mierea. în felul acesta a fost explicat şi visul aceluia.

Sfântul Grigorie de Nyssa, în Lauda sa adusă Sfântului Efrem, îl numeşte „Eufratul duhovnicesc al Bisericii noastre". Sfântul Vasile cel Mare mărturiseşte că în persoana Sfântului Efrem se face simţită lucrarea harismelor Sfântului Duh, şi, în ciuda absenţei unei educaţii importante, Duhul Sfânt l-a făcut vas potrivit pentru a Se odihni în inima sa, dăruindu-i din belşug şi harisma didactică, astfel încât să devină deţinător al înţelesurilor teologice înalte şi să fie mai presus decât toţi bărbaţii vremii sale.

Şi lucrarea lui scriitoricească este imensă cuvintensitate şi importanţă. Bogată şi minunată. Sfântul Grigorie de Nyssa în „Laudă către Sfântul Părinte Efrem" scrie: „Marele nostru părinte şi dascăl ecumenic, Efrem...".

Scrierile sale au început să fie studiate după Sfânta Scriptură. Creştinii rostesc numele lui cu admiraţie, fiindcă după părerea Sfântului Grigorie de Nyssa „lumina trăirii şi a contemplării acestuia a strălucit pe tot pământul".

Din secolul al IV-lea şi până astăzi, sirieni, greci, latini şi alţi Sfinţi, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Fotie cel Mare, Ortodoxia Universală, se exprimă cu mare respect şi cinstire atât în legătură cu sfinţenia şi autenticitatea învăţăturii lui, cât şi recunoscând faptul că Sfântul Efrem n-a fost doar un simplu „astru duhovnicesc strălucitor pe bolta Bisericii Siriene şi a monahismului", ci şi un mare părinte al Bisericii Ortodoxe Universale.

Sfântul Efrem a scris lucrări multe şi variate, în limbile siriană, latină şi greacă.

Acestea se împart, după conţinutul lor, în comentarii la Sfânta Scriptură, omilii, vieţi ale bărbaţilor şi femeilor sfinţi din Vechiul şi Noul Testament, îndemnuri şi lucrări ascetice, diferite probleme de credinţă şi viaţă creştină.

Multe şi variate sunt manifestările râvnei Sfântului pentru Dumnezeu şi a ostenelilor lui pentru Ortodoxie. îi războia în toate felurile pe ereticii din vremea lui şi rătăcirile lor, precum pe Varsanufie, Apolinar şi alţii.

A scris multe lucrări dogmatice, multe „cuvinte împotriva ereziilor", împotriva ereticilor, cu puterea şi agerimea duhului său, precum şi cu iscusinţa lui scriitoricească.

Nu este doar un luptător pentru adevăr, este dascălul vieţii creştine, propovăduitorul pocăinţei şi trezviei.

Lucrările Sfântului Efrem au început să fie traduse din limba siriană în cea greacă, încă din secolul al IV-lea d.Hr. Limba greacă a devenit izvor pentru traducerile în latină, coptă, slavonă şi arabă. Multe lucrări ale Părinţilor eleni fac referiri la textele Sfântului Efrem, încă din secolul al VI-lea d.Hr.

în plus, Sfântul Efrem era un poet remarcabil, cu talent poetic bogat. A scris o mulţime de imnuri şi omilii în versuri. Trei sute de mii de versuri a lăsat scrise în limba siriană. Şi a scris mult, chiar şi despre dogmele religiei noastre, chiar şi pe acestea redându-le în versuri.

Dar fiecare cuvânt al său era un imn, căci îl împodobea cu limba lui simplă, curată, îngerească, care-l scotea pe orice păcătos din păcat, pe orice amărât din tristeţe, care

ajuta pe orice om neliniştit ce căuta să afle Adevărul.

însă Sfântul nu era doar poet, ci era împodobit şi cu harisma muzicii. Era „privighetoarea cu dulce tril a răcoroasei Edessa", „lira gnostică, ce intona învăţături dumnezeieşti". Orice cântare compunea, o şi psalmodia.

Istoria psalmodiei menţionează că cel ce a introdus „antifoanele" în Biserica elenofonă este Sfântul Efrem. A instituit sistemul antifonal, împărţind poporul în două coruri, de bărbaţi şi de femei.

De aceea, a alcătuit corul fecioarelor, pe care chiar el îl conducea, învăţându-l psalmodii şi cântări.

Pentru a-l cinsti pe Sfânt mulţi imnografi au compus icoase, condace şi canoane, având ca izvor frumuseţea minunată a Laudei către Fericitul Efrem, alcătuită de Sfântul

Grigorie de Nyssa. Dintre aceştia îi amintim pe Teodor Studitul, Teofan Graptul, Roman Melodul, Ciprian Monahul.

Sfântul Grigorie de Nyssa în „Laudă către Sfântul Efrem Sirul", se întreabă cu cucernicie: „Ce să alegem din viaţa Sfântului pentru a împleti lauda sa? Vom arăta fapta şi contemplarea urmate de mulţime de alte virtuţi de credinţă, nădejde, iubire, evlavie, studierea Sfintelor Scripturi, curăţia sufletului şi a trupului, darul lacrimilor, viaţa pustnicească, fuga de anturajele vătămătoare pentru suflet, învăţătura continuă, rugăciunea neîncetată, postul şi privegherea aspră, lepădarea de cele lumeşti şi smerenia ajunse pe treptele cele mai de sus, milostenia care l-a făcut să depăşească firea omenească, râvna dumnezeiască împotriva celor care

războiau cu turbare Ortodoxia. Şi în general, toate însuşirile ce caracterizează un om al lui Dumnezeu". Unica lui nădejde era Dumnezeu şi obişnuia să rostească versetul 9 din psalmul 27: „în El a nădăjduit inima mea, şi mi-a ajutat", şi versetul 26 din psalmul 30: „Să se întărească inima voastră, toţi cei ce nădăjduiţi în Domnul".

Cu atâta sârguinţă a cultivat iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, încât el însuşi, înainte de a pleca de la cele pământeşti spre cele cereşti, a zis: „În toată viaţa mea nicicând nu L-am mâniat pe Domnul. Cuvânt nechibzuit n-a ieşit din gura mea. N-am vorbit de rău niciodată pe nimeni, nici nu m-am certat, nici n-am blestemat pe cineva".

A fost pildă de iubire curată şi nepătată. De asemenea, a izbutit să dobândească atâta curăţie în

suflet şi în trup, încât a depăşit şi hotarele firii omeneşti, devenind vas al Sfântului Duh, iar gura lui izvor nesecat de înţelepciune. Şi-a omorât trupul prin înfrânare, priveghere, asceză şi toată osteneala trupească.

A fost model de lepădare de bunătăţile lumeşti. Chiar el, cu puţin înainte de a pleca spre ceruri, ne-a lăsat, cu preadulcele său glas, ca îndrumător de lepădare de cele lumeşti, cuvintele: „Efrem n-a avut niciodată pungă pentru bani, nici toiag, nici traistă. Nici argint, nici aur, nici nimic altceva n-am dobândit pe pământ. Căci am auzit glasul Preabunului împărat, spunându-le ucenicilor Săi, Apostolii, în Sfânta Evanghelie, să nu dobândim nimic pe pământ. De aceea şi eu, nicicând n-am avut patima de a aduna bunătăţi materiale".

A fost milostiv, blând, iubitor de oameni. Prietenul săracilor şi bolnavilor. Prin înţelepciunea limbii sale şi prin cuminţenia sa, prin chipul lui care emoţiona, prin dulceaţa expresiei sale, care schimba dispoziţiile interioare ale celor ce-l ascultau, şi prin cumpătarea lui, le-a deschis mâinile multor bogaţi şi pungile şi visteriile lor, şi cu acestea avea grijă de cei aflaţi în nevoi. Pe fiecare om îl iubea ca pe fratele lui şi mereu inima sa ardea să-l slujească. Lângă el, cel bolnav se vindeca, cel înfuriat se îmblânzea, cel întristat se mângâia, şi, cu alte cuvinte, nu mai era în lume un asemenea om.

Atât de mult se sădise şi rodise în sufletul lui orice virtute, încât am putea să-l numim izvor care izvorăşte toate felurile de ape, sau livada împodobită cu tot felul de flori

şi trandafiri. Sau cer deasupra pământului, presărat de pretutindeni cu mulţime de stele.

Sufletul Sfântului Efrem se asemăna Raiului, mereu împodobit cu flori şi mereu în bucurie, fără să se ofilească vreodată. însă în acest rai al sufletului Sfântului Efrem lipsea şi nu putea să pătrundă deloc invidiosul şarpe, care nu rabdă şi zavistuieşte mântuirea noastră.

Sfântul Efrem Sirul, după cum am spus şi în alt loc, a fost dascăl ecumenic, luminat şi insuflat de Dumnezeu.

Sfântul Grigorie de Nyssa, în afară de deosebita iscusinţă scriitoricească a Sfântului, laudă şi mărturiseşte influenţa binefăcătoare pe care o au cuvintele sale pentru cei care le cercetează.

Sfântul Efrem Sirul este dascălul experimentat al trăirii creştine şi

al desăvârşirii morale. Este dascălul şi propovăduitorul prin excelenţă al zdrobirii inimii şi al pocăinţei.

Fiecare cuvânt al său conduce la mustrare de sine, la zdrobire a inimii, la cucernicie, la pocăinţă. Temele obişnuite ale omiliilor lui sunt şi pomenirea lui Dumnezeu şi aducerea-aminte de moarte, smerenia, rugăciunea, iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, Judecata de Apoi, a Doua Venire şi venirea Antihristului. Este al doilea Sfânt după Sfântul Ipolit, care vrea să ne pregătească pentru pecetea fiarei, şi astfel se dovedeşte a fi prorocul vremii noastre de pe urmă, prorocul Apocalipsei.

Mesajele Sfântului Efrem Sirul, întrucât izvorăsc din râvna cea sfântă a lui pentru desăvârşirea duhovnicească a omului şi pentru misiunea sa, sunt deosebit de actuale

pentru această epocă în care trăim, epoca eudemonismului¹, a libertăţii moravurilor, a alienării omului şi a depărtării lui de Dumnezeu.

Sfântul Efrem, pe scurt, ne sfătuieşte şi ne povăţuieşte. Mai întâi, să studiem în fiecare zi Sfânta Scriptură, fiindcă aceasta este izvorul cunoaşterii dumnezeieşti. Să avem ca arme duhovniceşti iubirea desăvârşită de Dumnezeu şi de aproapele. Şi desigur, să avem credinţă deplină în Dumnezeu, fără să cercetăm un lucru sau altul. Căci în funcţie de credinţa pe care o are fiecare, există şi harul în sufletul lui.

Toate faptele noastre, gândurile noastre, cugetele noastre să se îmbrace în haina duhovnicească a smereniei, care este armă puternică

¹ Eudemonism = concepţie, teorie morală fundată pe principiul că fericirea este binele suprem (nota trad.).

împotriva puterilor întunecate şi poarta spre dobândirea tuturor virtuţilor, îndeosebi a păcii şi blândeţii inimii, care lipseşte atât de mult din inimile oamenilor de astăzi, înrobiţi de cele pământeşti, de dobândirea bunătăţilor materiale, de confort şi desfătări.

Şi aici Sfântul spune: „Iubiţii mei, să nu vă înăbuşe mintea multele griji ale vieţii. Să alergăm pentru nevoile noastre şi nu pentru desfătări. Dacă în viaţa voastră vă veţi mulţumi cu cele puţine, veţi avea odihnă. însă dacă veţi căuta desfătarea şi lăcomia, înrâuriţi de grijile lumeşti, de bogăţia şi plăcerile vieţii, atunci truda va fi mare, drumul nesigur, tristeţea nesfârşită şi viaţa neliniştită. Dă-i sufletului hrana sufletului şi trupului hrana trupului. Nu-ţi hrăni doar trupul, iar sufletul să-l laşi pustiu şi

înfometat. Hrana şi viaţa sufletului sunt cuvintele dumnezeieşti, care răcoresc sufletul, psalmii, imnele şi cântările duhovniceşti, posturile, privegherile, rugăciunile neîncetate, cu nădejde, lacrimi şi pocăinţă.

Sfântul Efrem Sirul este înfăţişat pretutindeni cu chipul în lacrimi şi suspinând. Lacrimile lui năşteau suspine, iar suspinele lui aduceau lacrimi, timpul nu le despărţea. împreună cu suspinele sufletului său făcea să curgă şuvoaie de lacrimi din ochii lui. Sau mai bine-zis, prin curgerea lacrimilor ochilor săi provoca suspinele.

Dacă ne adâncim în scrierile lui, vom observa că cuvântul său inspirat de Dumnezeu este udat cu lacrimi.

Sfântul Grigorie de Nyssa, care, după cum am spus, a alcătuit o Laudă

a Sfântului Efrem, spune în ea că „după cum toţi oamenii au în ei în chip firesc continua lucrare a respiraţiei, aşa şi Sfântul Efrem are lacrimile. Şi niciodată, nici zi, nici noapte, nici la miezul nopţii, nici în alt moment, ochii lui neadormiţi nu erau uscaţi.

Şi Sfântul Teodor Studitul, în acelaşi duh cu Sfântul Grigorie, scrie: „Sfântul Efrem a fost mai plângător decât toţi Sfinţii, având în el frica de iad...". Iar în unul dintre codexurile¹ din Patmos se scrie: „Râuri sfinte izvorâte din sufletul tău, părinte, din ochii tăi lacrimile să nu înceteze (cartea 9); „Dă-ne nouă lacrimi ochilor" (cartea 12); „Şi tu mereu să ai plângere pentru viaţa pe care ai trăit-o" (cartea 10). în toată viaţa lui, Sfântul Efrem plânge neîncetat cu lacrimi de pocăinţă, de zdrobire, de iubire şi milă dumnezeiască.

îl auzim rugându-se şi implorându-L pe Domnul: „Ia de la mine râsul, Preasfinte Doamne, şi dăruieşte-mi lacrimi, plângere, tristeţe. Dă-mi cucernicie şi lacrimi în ochi ca să plâng zi şi noapte, toate zilele vieţii mele..". Iar în altă parte zice: „...Voi plânge cât este vreme, până ce vei primi lacrimile mele...".

„Fie să mă plâng pe mine zi şi noapte, cât există vreme să primeşti, Doamne, lacrimile mele! Dăruieşte-mi, Doamne, lacrimi de cucernicie, ca să te rog prin ele să-mi curăţesc mizeria inimii mele! Vai mie, ce mă voi face în gheena focului şi în întunericul cel dinafară, unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor? Vai mie, ce mă voi face în iad şi în chinurile nesfârşite... Cine-mi va da în ochi izvor de lacrimi, ca să stau să plâng, noapte şi zi, ca să-L rog pe Dumnezeu, pe care L-am mâniat?

Ai păcătuit, suflete al meu? Pocăieşte-te! Nu amâna de la o zi la alta să te întorci la Domnul...".

Sfântul Efrem ne cheamă şi pe noi să simţim plângerea după Dumnezeu, căci prin nepăsarea noastră L-am întristat pe preaîndurătorul Dumnezeu, şi ne îndeamnă asta spunând: „Veniţi, fiii mei, veniţi! Să ne grăbim! Să ne întristăm şi să plângem, zi şi noapte, înaintea lui Dumnezeu. Să cădem la mila lui. Să simţim cucernicie în inimile noastre. Veniţi să ne aducem aminte de judecata cumplită şi înfricoşătoare şi de ruşinea care ne va cuprinde în ceasul răspunsului pentru faptele noastre! Veniţi să ne plângem pe noi..".

Spunea că „chipul care este udat de lacrimi are pe el o frumuseţe neofilită. Lacrimile spală, răcoresc,

îmblânzesc, alungă sălbăticia şi aduc sfinţenia...". Astfel, şi chipul Sfântului era vioi şi strălucea de bucurie, deşi şuvoaie de lacrimi îi curgeau din belşug din ochi. „Căci ochii lui nu vărsau lacrimi de deznădejde, ci de iubire şi recunoştinţă fierbinte pentru Domnul".

Să ne ocupăm, deci, în continuare, cu această minunată şi preţioasă virtute a Sfântului, lacrimile, despre care chiar el menţionează în cele mai multe învăţături ale sale, că acestea sunt necesare pentru mântuirea noastră, şi astfel, pe bună dreptate, se cuvine să-l numim „Sfântul lacrimilor".

Plângerea

Sfinţii Părinţi menţionează valoarea şi necesitatea lacrimilor, ca mijloc pentru mântuirea sufletului nostru. Se referă, desigur, la acele lacrimi care izvorăsc din sângele sufletului, din trudă, din durere a inimii, din zdrobire, din smerenie, şi care n-au nicio legătură cu afecţiunile psihice omeneşti.

Dar, pentru a avea lacrimi, trebuie să avem plângere.

începutul plângerii este cunoaşterea de sine, spune Sfântul Efrem. Iar plângerea zideşte sufletul şi-l ocroteşte. Plângerea spală sufletul cu lacrimi şi-l curăţeşte cu desăvârşire. Plângerea naşte cuminţenia, îndepărtează plăcerile şi

duce la dobândirea virtuţilor. Plângerea este plăcută lui Dumnezeu şi este lipsită îngerilor.

Mintea, după părerea Sfântului Ioan Scărarul, nu se poate curăţi fără fericita plângere, fiindcă prin aceasta se uneşte cu Dumnezeu. Cel ce este nepăsător faţă de plângerea după Dumnezeu, va fi lipsit de preţioasele lacrimi. Lacrimi de pocăinţă şi plângere la început, până ce se vor înălţa la lacrimi de iubire şi bucurie.

Atunci când cugetul alungă frica de Dumnezeu, şi plângerea se micşorează, va fi părăsit de dumnezeiescul har şi lipsit de lacrimi.

Cel ce doreşte să sporească duhovniceşte trebuie ca, prin trudă şi durere a inimii, să dobândească plângere neîncetată şi să-şi plângă păcatele, zi şi noapte, chemând neîntrerupt preadulcele şi mântuitorul

nume al lui Iisus Hristos, după cu vântul psalmic: „Ostenit-am întru suspinul meu, spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda" (Psalmii 6, 6).

Pentru a o dobândi astfel pe buna conlocuitoare, smerenia, Pent ru a aduce liniştea şi pacea cugetelor şi a scăpa în cele din urmă de cursele mizerabile ale mândriei şi slavei deşarte. Plângerea îl scapă pe om de duhul murdăriei şi stricăciunii.

Aşadar, dacă cineva simte că a păcătuit în faţa lui Dumnezeu, spune Sfântul Efrem Sirul, atât cât mai este vreme, să lăcrimeze, să plângă, să se pocăiască...

După Sfinţii Părinţi, „plângerea este ţepuşa de aur a harului dumnezeiesc, care provoacă zi de zi mai multă durere în suflet, făcându-l

pe acesta să se curăţească de mizeriile lui".

„Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia", spune Domnul despre cei care trăiesc cu adevărat păcătoşenia lor şi se căiesc fiindcă au devenit robi ai păcatului şi prin viaţa lor nesârguincioasă L-au întristat şi L-au mâniat pe Dumnezeu.

Plângerea vine înaintea lacrimilor ce duc la pocăinţă, după cum ne spune avva Varsanufie: „Nu vine plângerea din lacrimi, ci lacrimile din plângere". Dar şi Sfântul Simeon Noul Teolog notează: „Să nu ne amăgim pe noi, spunând că ne aflăm în pocăinţă adevărată sau că avem frică de Dumnezeu în inimile noastre, dacă mai înainte n-am dobândit întristarea după Dumnezeu, adică plângerea şi lacrimile.

Deci pocăinţa autentică presupune cunoaştere de sine prin smerenie şi simţământul profund al păcătoşeniei, care va aduce plângerea după Dumnezeu şi va provoca şuvoaie de lacrimi, suspine şi zdrobiri a inimii, pentru a ajunge în cele din urmă la luminarea sufletului şi vindecarea firească a patimilor noastre.

Felurile plângerii

Distingem două feluri de plângere. Una însoţită de lacrimi, iar alta fără lacrimi.

Plângerea fără lacrimi este întristarea sufletului, care după Apostolul Pavel, „lucrează pocăinţa spre mântuire".

Plângerea fără lacrimi este „venirea în sine" a fiului risipitor.

Pe când plângerea cu lacrimi este când Tatăl ceresc îl îmbrăţişează pe cel ce se întoarce la El prin pocăinţă.

Plângerea se naşte din clipa în care omul începe să simtă povara păcatelor lui, tristeţea exilului său din Rai, dezastrul pe care l-a provocat în viaţa lui, adică simţământul

păcătoşeniei şi cunoaşterea bolii sale, sentimentul personal al absenţei lui Dumnezeu, conştientizarea a ceea ce a pierdut, trăind această pierdere ca pe o lipsă şi sete provizorie.

În această stare, aversiunea minţii noastre pentru păcatele săvârşite şi suspinele inimii noastre nasc primul fel de plângere, din care provine al doilea fel, însoţit de multe lacrimi, zdrobire a inimii şi durere. Cum au fost lacrimile amare vărsate de ochii Apostolului Petru când s-a lepădat de Domnul. Aceste lacrimi sunt lacrimi de pocăinţă.

„După cum mai întâi cerul senin se înnorează, şi abia după aceea plouă, după ce norii grei s-au adunat, aşa şi sufletul, mai întâi se întristează şi suspină din adâncul lui pentru păcatele ce le-a săvârşit, iar

5²

după aceea vin lacrimile multe şi curăţitoare, ca o ploaie".

După cum ne spune şi Sfântul Efrem Sirul, „pentru ca sufletul să fie udat cu harul lui Dumnezeu şi inima să scape de patimile şi slăbiciunile ei, iar în locul lor să răsară şi să rodească stări şi virtuţi dumnezeieşti, e nevoie de suspine pline de lacrimi".

Dacă bunătăţile materiale pământeşti sunt dobândite cu atâta trudă şi sudoare, să ne gândim cum trebuie să dobândim bunătăţile duhovniceşti.

Iar dobândirea tuturor bunătăţilor provine, desigur, de la bogata şi nemăsurata milă a Preadarnicului Dumnezeu, pe care din belşug, cu blândeţe părintească, o oferă fiilor Săi, voind „ca toţi să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului.

Trebuie să ne luptăm şi să ne rugăm cu smerenie să primim de la Dumnezeul iubirii şi mângâierii darul lacrimilor.

Căci prin acesta ne curăţim de patimile şi de murdăriile trupului şi ale duhului. Lacrimile sunt baia sufletului. Ele mângâie şi odihnesc. Este apa cu care se spală orice mizerie şi murdărie a sufletului nostru pângărit.

Sfântul ioan Sinaitul numeşte lacrimile al doilea botez; acestea spală şi curăţesc şi fac iarăşi curat veşmântul sufletului nostru, al primului botez, reînnoiesc înfierea, aduc harul dumnezeiesc, pe care l-am pierdut din pricina nesârguinţei,

nepăsării şi fiecărei căderi a noastre.

Şi iarăşi spune: „După cum focul arde paiele, la fel şi lacrimile curate şterg orice murdărie trupească şi sufletească". Iar un alt Sfânt Părinte ne spune: „Cel ce vrea să scape de răutăţi, scapă de ele prin lacrimi, iar cel ce vrea să dobândească virtuţi, iarăşi prin lacrimi le va dobândi".

Lacrimile îl îmblânzesc pe preaînduratul nostru Domn, făcându-L să ne ierte pentru greşelile şi păcatele noastre, şi au mare putere purificatoare, încât să curăţească petele şi murdăriile pe care le-au făcut în sufletul nostru patimile cele vătămătoare şi slăbiciunile noastre. Lacrimile înaripează dorirea cerească, ducându-ne de la cele sensibile spre cele închipuite, de la cele pământeşti spre cele cereşti.

„Căci cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera", după cuvântul psalmului (Psalmii 125, 5).

Dacă n-ai dobândit lacrimi trebuie să ştii că ai mândrie şi slavă deşartă. Atunci învaţă să-ţi îndoi genunchii, ori de câte ori poţi, iar apoi începe să te rogi cu frică de Dumnezeu, care-ţi va aduce pace, lacrimi neîncetate, până când vei ajunge la lacrimile iubirii dumnezeieşti, care dau bucurie sufletului.

Sfântul Isaac scrie: „Lacrimile în rugăciune sunt semnul milei dumnezeieşti, pe care sufletul s-a învrednicit s-o primească prin pocăinţă, şi, după ce pocăinţa lui a fost primită, sufletul a început să umble prin lacrimile sale în tărâmul curăţirii...".

Există, desigur, un capitol minimal despre cucernicie, care se referă la teologia lacrimilor.

Într-un fragment din acest capitol, Sfântul Isaac Sirul spune: „Nimeni nu cunoaşte aju torul provenit din lacrimi, fără numai cei care s-au încredinţat acestei lucrări... fiindcă prin lacrimi se deschide poarta înaintea lor, ca să intre în patria mângâierii, unde sunt înfăţişate prin descoperiri, sfintele şi mântuitoarele taine ale lui Dumnezeu".

Şuvoaiele lacrimilor pocăinţei şi suspinele adânci ale inimii exprimă înţelegerea profundă a tainei căderii şi a învierii, mărturisesc despre fapta finală a ieşirii sufletului din sine şi despre începutul comuniunii lui cu Dumnezeu.

Lacrimile de pocăinţă sunt respingerea încrederii în noi înşine şi deschiderea şi nădejdea în îndurarea, iertarea, iubirea şi mila lui Dumnezeu, în chemarea mângâierii dumnezeieşti.

Lacrimile ce izvorăsc din pocăinţă sunt ca „un râu năvalnic care cuprinde sufletul şi dărâmă, târând în vâltoarea lui toate zidurile păcatelor lui. Pe când lacrimile ce izvorăsc din cucernicie sunt ca ploaia uşoară şi ca prelingerile răcorii dimineţii peste iarba verde".

Atunci când sufletul va simţi povara şi adâncimea rănilor lui şi poticnirea picioarelor lui păcătoase, fără să cadă în deznădejde sau akedie, vrând să-şi revină, va chema şi lacrimile pocăinţei şi pe cele ale cucerniciei, prin intermediul rugăciunii, care este calea sigură a prieteniei, părtăşiei şi unirii dintre Dumnezeu şi om.

Cel ce nu cunoaşte smerenia, care este plin de mânie şi se înfurie des, are inimă întărită, rosteşte cuvinte necuviincioase şi hulitoare, e plin de slavă deşartă, se laudă

pentru faptele lui bune, pe când judecă viaţa şi faptele celorlalţi şi trăieşte fără frică de Dumnezeu, acela este departe de fericita plângere şi binecuvântatele lacrimi, departe de semnele şi de roadele Sfântului Duh. Căci atunci când harul Sfântului Duh îl adumbreşte pe om, acesta îi adună mintea, îl face să-şi vină în sine, îi arată păcatele, îi aduce aminte de moarte, de Judecata de Apoi, de răsplătirea după faptele lui, de iadul veşnic, şi provoacă uşor în sufletul lui cucernicia, încât să plângă şi să se întristeze, înotând pe marea nesfârşită şi adâncă a iubirii de oameni a lui Dumnezeu.

îşi ridică mintea la înţelesuri înalte şi contemplări dumnezeieşti. Se aprinde, arde şi se topeşte de focul dumnezeiesc şi devine el însuşi cu totul o flacără, afară din sine,

deci intră într-o preschimbare suprafirească.

„O, putere a lacrimilor", cânta Sfântul Efrem, „până unde vei ajunge? Pătrunzi în ceruri cu multă îndrăzneală. O, putere a lacrimilor, cetele îngerilor şi toate puterile cereşti se bucură de îndrăzneala ta!

O, putere a lacrimilor, cum izbuteşti, dacă vrei, să te înfăţişezi cu bucurie înaintea sfântului şi înaltului tron al Stăpânului nostru Hristos?

O, putere a lacrimilor, cum te înalţi într-o clipă, zburând, la ceruri, şi primeşti de la Dumnezeu, ceea ce ai cerut? Căci Dumnezeu te întâlneşte cu bucurie, dându-ţi iertare (de păcate).

Dăruieşte-mi Doamne, mie, păcătosului, lacrimi în fiecare zi, şi putere, încât în vreme ce ochii mei vor izvorî şuvoaie de lacrimi,

povara păcatelor să dispară prin aceste lacrimi, şi să se stingă cu totul în viaţa de dincolo focul cel arzător»! Fiindcă, dacă plâng aici, mă voi izbăvi de focul veşnic în viaţa de dincolo.

Roagă-te la Dumnezeu, suflete al meu, roagă-te cu lacrimi! Ai grijă să nu te afli în întristare, lacrimi şi suspine în ceasul acela al despărţirii tale de trup... Să nu ne pocăim în veacurile nesfârşite, unde nu ne vor fi de folos nici lacrimile, nici suspinele!"

Lacrimile sunt o revărsare a lumii lăuntrice, o exteriorizare, o expresie intensă a simţămintelor sufletului. Acestea variază, şi, dacă ne străduim să le distingem, vom observa că există multe feluri de lacrimi, din care unele sunt folositoare pentru mântuirea noastră.

Există lacrimi de iubire şi dorire dumnezeiască, care curg din belşug din aducerea-aminte de Dumnezeu şi bucură chipul omului, îndulcindu-i inima. Un astfel de om, care păstrează în minte aducerea aminte de Dumnezeu şi simte iubirea Lui desăvârşită, are mereu lacrimi, fiindcă nu-i lipseşte pricina pentru care le varsă.

Din această stare de plăcere duhovnicească provine şi tainica şi inexprimabila stare de tristeţe îmbucurătoare, în care credinciosul se mişcă între lacrimile dulci şi cele amare, după părerea Sfântului Petru Damaschinul, şi care exprimă prevestirea bucuriei veşnice pe care o vor gusta aleşii lui Dumnezeu, acolo unde nici lacrimi, nici suspine, nici durere, nici întristare, nici tristeţe îmbucurătoare nu există, ci desfătarea în bucurie şi pace nesfârşită în cămara de nuntă a Domnului, în grădinile Raiului, în împărăţia cerurilor.

Există lacrimi curăţitoare, care provin din frica de Dumnezeu. Aceste lacrimi îl smeresc şi-l curăţesc pe om, întăresc credinţa, uşurează inima şi duc la mântuire. Ele alungă păcatul. Devin pricina multelor

bunătăţi, căci cel ce se teme de Dumnezeu este mereu interesat să le făptuiască doar pe cele plăcute Domnului nostru. „Fericit este cel ce se teme de Domnul" (Psalmii 14,1). Frica de Dumnezeu, după Sfinţii Părinţi, vine după credinţă.

Acolo unde este credinţă, se naşte frica de Dumnezeu. Şi unde este frică de Dumnezeu, este şi împlinirea poruncilor. Şi înaintând pe calea păzirii poruncilor, dobândim dorirea virtuţilor. Astfel, îndemnăm să lucreze mila preaînduratului şi bunului Dumnezeu, care ne va călăuzi cu siguranţă la poarta împărăţiei cerurilor.

Lacrimile care provin din frica de Dumnezeu îl fac pe om să se teamă de orice, ca nu cumva să cadă în păcat. Sufletul său cercetează cu lacrimi orice lucru, deoarece ştie bine că odată îl va întâlni pe Dumnezeu

pentru a da răspuns, în ziua înfricoşătoarei a Doua Veniri a Domnului, când se va face dreptate, după cuvintele şi faptele fiecărui om, pe care le-a săvârşit aici, în această scurtă viaţă pământească.

Avva Iacov spune: „După cum felinarul luminează un loc întunecos, la fel şi frica de Dumnezeu, când sălăşluieşte în inima omului, îl luminează şi-l învaţă toate virtuţile şi poruncile lui Dumnezeu. De aceea el urăşte păcatul şi iubeşte binele şi se luptă pentru virtute. începutul adevăratei vieţi a omului este frica de Dumnezeu. „Fericiţi toţi cei ce se tem de Domnul, care umblă în căile Lui" (Psalmii 127,1). „Că n-au lipsă cei ce se tem de El" (Psalmii 33, 9).

Şi Sfântul Efrem afirmă că nu este posibil să existe înţelepciune şi cuminţenie şi credinţă adevărată,

acolo unde nu există frica de Dumnezeu. Căci înţelepciunea nu se află în multe cunoştinţe şi în multa ştiinţă de carte. Ci credinţa în Dumnezeu naşte cugetul bun care provine din frica de Dumnezeu, iar cugetul bun devine râu „de apă vie", şi cel care îl va dobândi se va umple de lacrimile lui binefăcătoare şi dătătoare de viaţă.

Lacrimi care provin din aducerea-aminte de păcatele noastre.

Păcatul destramă unirea dintre om şi Dumnezeu. Omul care trăieşte în păcat se izolează şi de semenii lui.

Păcatul îl omoară pe om, fiindcă îl depărtează de izvorul vieţii, al nemuririi, de Dumnezeu. Boldul morţii este păcatul.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că în lume nu există niciun bine în afară de voia lui Dumnezeu şi de

conştiinţa Omului. După unii nu există rău mai mare decât păcatul.

Dacă legea lui Dumnezeu este voia lui Dumnezeu, atunci păcatul calcă voia lui Dumnezeu, se defineşte ca nelegiuire. După Apostolul Ioan, „Oricine făptuieşte păcatul săvârşeşte şi nelegiuirea, şi păcatul este nelegiuirea" (I Ioan 3, 4).

De asemenea, Sfântul Apostol Iacov ne spune că dorinţa duce la păcat, iar păcatul duce la moarte. Prin urmare, păcatul este moarte, şi desigur veşnică.

Iar atunci când conştientizezi roadele păcatului, simţi chinuri intense şi insuportabile în suflet, care te ard cu flacără puternică, simţi durere mare şi cumplită. Această durere este cea care va provoca lacrimile, precum cea a Apostolului Petru, când s-a lepădat de Hristos şi, „ieşind afară, a plâns cu amar" (Matei 26, 75).

Atenţie, ne spune Sfântul Efrem, să nu fim amăgiţi şi amorţiţi de păcat şi de înclinarea sufletului spre plăceri lumeşti şi patimi. Să făptuim cu toată puterea sufletului nostru cele necesare pentru a ne împăca cu Tatăl, să alergăm la preamilostivul Dumnezeu şi să ne rugăm Lui, cu rugăciune stăruitoare, cu suspine şi lacrimi fierbinţi, să ne izbăvească de moartea sufletului.

„Pentru păcate să plângi, ne îndeamnă Sfântul Vasile cel Mare. „Acestea sunt boala sufletului, sunt moartea sufletului nemuritor. Pentru acestea merită să plângem şi să ne întristăm neîncetat. Pentru păcate trebuie să curgă şuvoaie de lacrimi, şi să nu lipsească nicidecum suspinele ieşite din adâncul inimii".

Lacrimi care provin din mâhnirea şi durerea inimii, fiindcă omul

L-a întristat pe Dumnezeu prin viaţa lui nesârguincioasă şi păcătoasă.

Astfel de lacrimi trebuie să curgă neîncetat în sufletul nostru, căci fiecare om fie cu voia lui, fie fără de voie, din cunoaştere sau din necunoaştere, cu cuvântul sau cu lucrul, zi şi noapte, L-a întristat pe Dumnezeu. „Mulţimea fărădelegilor mele mă tulbură", după cum spune psalmistul.

Şi în vreme ce Hristos S-a întrupat şi S-a făcut om, a primit „trup", şi trupul Lui S-a făcut Biserică, în care continuă neîncetat să lucreze iconomia mântuirii lumii de păcat, de moarte, de diavol. Noi, de multe ori nu înţelegem sau nu vrem să conştientizăm din pricina deznădejdii în care ne aruncă diavolul, taina tainelor, care lucrează mântuirea noastră, preschimbarea noastră, îndumnezeirea şi sfinţirea

noastră. Şi astfel, voinţa ni se înmoaie, demonii cei invidioşi ne tulbură mintea, o amestecă cu cugete urâte, schimbă hotărârile drepte, slăbesc sufletul, îl fac puţin credincios şi şovăielnic, vas stricăcios. Demonii, ca nişte lupi răpitori, caută să sară asupra sufletului nostru şi să-l sfâşie.

Şi dacă sufletul se predă, atunci a biruit moartea, izvorul chinurilor şi necazurilor, tragedia, suferinţa, durerea. Conştiinţa omenească se învinovăţeşte pe sine pentru că a trăit în delirul păcatului, în beţia plăcerii.

Şi se gândeşte şi cugetă că L-a întristat pe Dătătorul vieţii sale, şi că, cu câtă plăcere s-a desfătat în păcat, cu atâta durere trebuie să-l răscumpere.

Şi inima amărâtă se preschimbă imediat într-un izvor de lacrimi. Plânge şi jeleşte pentru că L-a întristat pe Dumnezeu, s-a depărtat de adevăr ca

izvor de iubire şi viaţă, L-a mâniat pe Hristos cel întrupat, a trădat jertfa pe cruce a lui Iisus Cel fără de păcat şi iubirea Lui izbăvitoare. Se îndurerează şi plânge pentru răzvrătirea nerecunoscătoare a sufletului său faţă de preaiubitul Domn. Şi se întreabă cum se face că, deşi Acela îl iubeşte, el îl întristează.

Potrivit Sfântului Simeon Noul Teolog, credinciosul ar trebui să verse şuvoaie de lacrimi atunci când se apropie de Sfintele Taine: „Fără lacrimi nicicând să nu te împărtăşeşti". Dar şi liturghisitorul Celui Preaînalt trebuie să-şi spele cu lacrimi de pocăinţă păcatele lui, înainte de a atinge Sfânta Sfintelor, spune Sfântul Teognost.

Lacrimi care provin din aducerea-aminte de moarte şi de chinurile veşnice ale iadului.

Omul, adâncit în întunericul păcatului, „nu ştie unde merge" (Ioan 12, 35). însă pentru a afla unde merge şi ce drum duce din lumea aceasta în cea de dincolo, trebuie să prindă curaj, să privească realitatea amară a vieţii pământeşti şi să cugete la veşnicie, hotărând că în viaţa lui nu rămâne nimic altceva decât jalea şi plângerea pentru Hristos.

în această scurtă viaţă studiem ca nişte ucenici, noi toţi creştinii, cum să ne asigurăm viaţa veşnică. Cum să biruim moartea – păcatul - pentru a câştiga nemurirea, pe care ne-a dăruit-o Biruitorul morţii, teantropicul² Iisus cel înviat, Care ne-a învăţat şi ne-a descoperit taina mântuirii noastre, pentru a ne feri de chinurile veşnice ale iadului.

2 Teantropic = referitor la caracterul uman şi divin al lui Iisus Hristos (nota trad.).

Astfel, părinţii pustnici ne povăţuiesc şi ne îndeamnă să ne preocupăm cu acea lucrare duhovnicească a aducerii-aminte de moarte şi de Judecata de Apoi şi cu frica de chinurile iadului, care provoacă lacrimi şi plângere.

Aducerea-aminte de moarte şi frica de chinurile iadului ne îndeamnă la rugăciune neîncetată şi alte virtuţi, care pregătesc sufletul pentru viaţa de dincolo.

Sfântul Efrem Sirul ne îndeamnă: „Veniţi cu toţii, fraţilor, ascultaţi sfatul meu! S-a apropiat deja cumplita şi înfricoşătoarea zi, iar noi, iubiţilor, trândăvim, şi nu vrem să vedem cât de aproape este vremea. Da! Zilele, lunile şi anii trec... Să ne îngrijim ca atât cât mai avem vreme să trăim cu curăţie şi cu vrednicie în faţa lui Dumnezeu... Să nu ne înrobim sufletul cu lucruri pământeşti

şi arginţi! Să ni-l împodobim cu rugăciuni, cu lacrimi, pentru ca acesta să afle puţină mângâiere în faţa tronului înfricoşătorului judecător! Să scape de chinurile cumplite şi să afle odihnă şi bucurie".

Iarăşi, întâlnim lacrimi de pocăinţă, lacrimi de cucernicie, lacrimi de recunoştinţă şi doxologie şi altele câte îl conduc pe om la aflarea mângâierii lui Dumnezeu şi la curăţirea de patimi, după cuvântul Domnului nostru, care ne spune la Fericiri: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia".

Există lacrimi care nici nu vatămă, nici nu-i sunt de folos omului, şi acestea sunt din temperament, lacrimi fireşti prin care părinţii plâng pentru copiii lor sau copiii pentru părinţi, sau pentru o persoană dragă etc.

Există însă şi lacrimi viclene, care rănesc şi nu folosesc sufletului, lacrimile neroditoare şi păcătoase. Precum lacrimile provenite din furie, din mândrie, stări de răzbunare, gelozie, ură şi invidie faţă de aproapele, atunci când, de pildă, cineva plânge de necaz şi supărare, pentru că n-a reuşit să se răzbune pe cei ce l-au nedreptăţit, l-au osândit sau l-au calomniat, sau i-au făcut alt fel de răutate. Ori fiindcă ceilalţi îl întrec în cinstire, bogăţie, ranguri.

Lacrimi care se nasc din faptul că ceilalţi ne nesocotesc, sau din încercările vieţii, fiindcă n-am reuşit să ne păstrăm credinţa în Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele, răbdând în necazurile sau încercările ce lucrează la mântuirea noastră.

Există lacrimi care izvorăsc din duhul slavei deşarte, mândriei, egoismului şi nevoii de recunoaştere, pentru cei stăpâniţi de sentimente de inferioritate.

Lacrimile care se nasc datorită sensibilităţii exagerate, egoismului am spune, datorită ideii înalte pe care o avem despre noi înşine, şi care pot să provoace moarte trupească sau sufletească.

întâlnim încă şi lacrimi de ambiţie, provenite din setea multor oameni pentru slavă, manifestări lumeşti sau proiectarea sinelui.

Pierderea sau strângerea obsedantă de bani conduce la lacrimile iubirii de arginţi, care provin din înclinarea spre poftele lumeşti şi dobândirea bunătăţilor de aici.

De asemenea, lacrimile egoiste care se exprimă prin judecarea aproapelui sau cârteli faţă de purtarea celorlalţi. Aceste lacrimi se întâlnesc la oamenii care n-au cultivat mustrarea de sine, judecarea de sine şi pocăinţa.

Lacrimile care se varsă neostoite la adormirea întru Domnul a vreunei rude sau persoane dragi nouă. Durerea şi lacrimile despărţirii sunt îndreptăţite, din slăbiciune omenească. Şi Domnul a lăcrimat pentru prietenul Său, Lazăr, când a aflat c-a adormit. Dar strigătele, bocetele, deznădejdea, nu sunt îndreptăţite pentru creştin, şi în plus împovărează sufletul celui adormit.

Există şi lacrimile care provin din duhul plăcerii şi desfrânării.

Precum şi lacrimile provocate de

diavol, care vin din îmbuibarea pântecelui cu mâncăruri şi băuturi îmbelşugate.

În fine, păcătoase şi neroditoare sunt lacrimile mâhnirii şi deznădejdii diavoleşti, pe care diavolul le exploatează până la nimicirea omului, reuşind să-l arunce în melancolie, depresie, izolare şi autodistrugere.

Să nu neglijăm însă a menţiona şi un alt fel de lacrimi, „lacrimile preschimbate".

Adică putem să începem cu lacrimi rele şi să terminăm cu lacrimi duhovniceşti.

Exemplu: Cineva plânge de supărare, pentru că n-a putut să se răzbune pe cel ce i-a făcut rău Dar, gândindu-se la Hristos, când s-a rugat la Dumnezeu, ca să-i ierte pe cei care l-au răstignit,

simte îndulcire şi regret pentru cugetele de răzbunare pe care le-a avut şi preschimbă lacrimile de răzbunare în lacrimi de pocăinţă, iertare, neţinere de minte a răului şi iubire.

Iar în legătură cu lacrimile viclene şi păcătoase ale desfrânării, care molipsesc veşmântul sufletului şi alungă cuminţenia, adu-ţi aminte de trăirea şi viaţa Sfintei Maria Egipteanca, care, prin iubirea dumnezeiască a biruit-o pe cea trupească, şi prin cugetarea la frumuseţea cerească, a biruit priveliştea înflăcărării trupeşti. Ia ca exemplu şi „femeia care umbla în multe păcate", care cu lacrimi de pocăinţă a uns cu mir picioarele Domnului şi a spălat patima desfrânării, auzind încredinţarea multmilostivului Domn:

„Iertate îţi sunt păcatele... credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace!".

Lacrimile după Dumnezeu

Este remarcabil cum, de multe ori, în milostenie, post, rugăciune şi alte nevoinţe duhovniceşti, se amestecă slava deşartă, făţărnicia, iubirea lumească. Aşa şi în lucrarea bună şi folositoare a lacrimilor pătrund lacrimile rele şi viclene ale mâniei, slavei deşarte, cârtelii şi a celor despre care am vorbit.

De aceea e nevoie de mare atenţie pentru a face deosebirea dintre plângerea adevărată şi cea diavolească. Dintre lacrimile autentice după Dumnezeu şi cele păcătoase, demonice, care ne otrăvesc sufletul, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, care spun că „binele

nu este bine, dacă nu se face în chip bun".

Este cu mult mai valoroasă şi mai bună o lacrimă sau un suspin pe ascuns, decât şuvoaie de lacrimi pline de făţărnicie şi viclenie.

Lacrimile autentice şi după Dumnezeu sunt lacrimile sfinte ale inimii profund zdrobite şi smerite.

Sunt lacrimile sfinte şi curate care provin din durerea şi zdrobirea inimii şi din pocăinţă sinceră. O picătură de astfel de lacrimă preţuieşte mai mult decât mulţime de nevoinţe, posturi şi încercări.

Pocăinţa sinceră, smerenia şi lacrimile neîncetate ni-L apropie pe Domnul nostru, Care trimite cu blândeţe părintească şi iubire prisositoare mila şi mângâierea Lui.

Este cu neputinţă ca inima să devină cucernică fără virtutea smereniei. Căci smerenia se naşte

din cucernicie, şi cucernicia din smerenie.

Smerenia însoţită de pocăinţă sinceră deschide izvorul lacrimilor, aduce cucernicie, provoacă mila lui Dumnezeu, dăruieşte pace şi linişte, zdrobeşte inima şi eliberează sufletul de patimile lui, îl luminează şi-l face să strălucească şi-l uneşte prin rugăciune cu Dumnezeu pentru a aduce la urmă roadele vieţii veşnice.

Rugăciunea care este însoţită de pocăinţă sinceră şi zdrobire a inimii, sigur va izvorî lacrimi de cucernicie, care sunt darurile Sfântului Duh, ca manifestare de luminare a minţii şi de sfinţire a sufletului, pentru a se strămuta din valea morţii în pacea nemuririi.

Şi Sfântul Efrem arată cât de mare este puterea lacrimilor vărsa te după voia lui Dumnezeu. Aceste

lacrimi după Dumnezeu pot duce la multe izbânzi.

Ana, prin rugăciune l-a dobândit pe prorocul Samuel, mândria inimii ei. Iar femeia păcătoasă din casa lui Simon a primit iertarea păcatelor, după ce a plâns şi a udat picioarele Domnului.

Cucernicia, fraţilor, spunea Sfântul Efrem Sirul, este vindecarea sufletului şi duce la iertarea păcatelor. Lacrimile după Dumnezeu atrag în suflet Sfântul Duh. Cucernicia îl face chiriaş în noi pe Fiul lui Dumnezeu.

Şi continuă spunând că nu există pe pământ nimic mai dulce ca bucuria provocată de cucernicie.

Aşadar, fraţilor, ne întreabă, aveţi experienţa lacrimilor? A fost luminat careva dintre voi cu acea bucurie a lacrimilor după Dumnezeu? Dacă unul dintre voi în vreme ce se roagă şi varsă lacrimi cu

căinţă încearcă această bucurie şi simte dulceaţa ei, se înalţă de pe pământ. Acesta, în ceasul acela, a ieşit cu totul din trup. A ieşit din viaţa aceasta. A plecat de pe pământ. Un astfel de om discută cu Dumnezeu, este luminat de Hristos. Aceasta este o mare minune! Omul de lut discută în rugăciunea lui cu Dumnezeu! Lacrimile sfinte şi curate adică lacrimile după Dumnezeu spală sufletul de păcate şi-l curăţesc de fărădelegi. Lacrimile după Dumnezeu dau mereu îndrăzneală către Dumnezeu. De sufletul care are mereu cucernicie după Dumnezeu nu se pot apropia niciodată cugetele murdare şi pângăritoare.

Cucernicia este comoară nepreţuită. Sufletul simte încontinuu bucurie negrăită, zi şi noapte, toată viaţa lui.

Lacrimile după Dumnezeu, cucernicia sunt izvorul ce udă plantele roditoare ale sufletului. Şi prin fapte roditoare, Sfântul Efrem se referă la virtuţile şi izbânzile care sunt udate încontinuu de lacrimi şi rugăciuni. Plantele care sunt udate cu lacrimi şi rugăciuni rodesc din belşug şi sunt folositoare pentru suflet.

Aşadar, Sfântul Efrem Sirul ne îndeamnă spunând că „plantele tale vor fi frumoase, frate, dacă te vei ruga cu lacrimi, încât udându-le să crească, să rodească zi de zi".

Şi, după cum spune Nichita Stithatul, „sămânţa lacrimilor de cucernicie se va preschimba în rodul vieţii, în bucurie negrăită".

Aşadar, de vreme ce sufletul sângerează neîncetat fără să moară, într-o agonie continuă pentru

păcatele şi patimile lui mizerabile, este nevoie grabnică să găsească o ieşire prin care să scape de păcate şi patimi. De aceea trebuie să construiască un atelier care să-i asigure nemurirea şi viaţa veşnică.

Astfel, prin virtutea rugăciunii neîncetate care asigură unirea şi familiaritatea cu Dumnezeu, şi care va fi împodobită cu plângere, lacrimi, smerenie, suspinele inimii zdrobite trupul, sufletul şi simţurile înrobite păcatului se vor elibera atunci prin lucrările Sfântului Duh, şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu nu va avea hotare şi sfârşit.

Şi, dacă plângerea şi lacrimile, suspinele inimii şi jeluirea, nevoinţele stăruitoare şi rugăciunea neîncetată constituiau conştiinţă şi atitudine de viaţă pentru Sfinţii Purtători de Dumnezeu, după cum am menţionat şi despre „Sfântul lacrimilor",

Efrem Sirul, atunci, noi păcătoşii, care în fiecare zi îl mâniem pe Dumnezeu şi nesocotim mântuirea noastră, trebuie să alergăm ca să alegem ceea ce este mai folositor pentru sufletul nostru.

„Ce te împiedică", ne întreabă Sfântul Efrem, „să plângi în viaţa aceasta pentru păcatele tale, cât este încă vreme, decât să plângi acolo, în mijlocul focului, fără niciun folos?". „Fii cu luare-aminte, suflete al meu, la ceasul războiului!,Roagă-te la Dumnezeu cu lacrimi! Strigă la Dumnezeu cu durere în suflet".

„Să nu trândăvim în viaţa aceasta, iubiţii mei, pentru a nu ne căi în veacurile nesfârşite, unde nu ne vor mai fi de folos nici lacrimile, nici suspinele, căci acolo nu există pocăinţă!".

Sfântul Efrem ne cheamă cu iubire negrăită: „Veniţi, prieteni,

veniţi să alergăm! Veniţi să cădem cu pocăinţă în faţa lui Dumnezeu! Să plângem şi să suspinăm înaintea Lui zi şi noapte fără ruşine şi şovăială, cerând în rugăciunea şi în cântarea noastră să ne dăruiască luminare sufletului, încât să cunoaştem uneltirile şi cursele vrăjmaşului nostru diavolul!".

Rugăciune foarte cucernică către Domnul a Sfântului Efrem Sirul

(fragment)

Preabunule şi iubitorule de oameni, Iisuse Hristoase, Primeşte rugăciune din gura mea necurată şi de pe limba mea murdară şi din sufletul şi inima mea pângărite, nu mă pedepsi pe mine, nevrednicul, nici sufletul meu nu-l da iadului..., căci conştiinţa mea mă mustră, spunându-mi: De ce nu veghezi, ticălosule? Nu vezi că moartea se apropie, şi ziua aceea a înfricoşătoarei Judecăţi a sosit?... Suspin, plâng şi mă îndurerez. Mare frică îmi cuprinde inima, de mulţimea păcatelor pe care le-am săvârşit.

Vai mie, păcătosului! Dă-mi izvor de lacrimi ochilor mei, ca să plâng neîncetat către Dumnezeul meu cel multmilostiv!

Dăruieşte-mi, Doamne, plângere, suspine, lacrimi, priveghere, defăimare în viaţa aceasta, nevoinţe duhovniceşti, sărăcie, cucernicia inimii, omorârea trupului, vieţuire plăcută lui Dumnezeu.

Amin!

Cerere pentru DARUL LACRIMILOR

Preadulcele meu Hristos, preabunule Iisuse, îţi cer din tot sufletul meu, dăruieşte-mi iubirea Ta cea sfântă şi preacurată şi dă-mi lacrimi neîncetate! Pentru ca şi prin aceste lacrimi să-mi arăt iubirea pentru Tine. Dă-mi lacrimi, mă rog din toată inima mea, şi dezleagă mulţimea păcatelor mele, şi dăruieşte bucurie cerească sufletului meu! Dă-mi acest dar, Doamne, ca despre Tine să vorbesc, despre Tine să scriu, înaintea Ta să mă rog stăruitor, dă-mi izvor de lacrimi! încât ziua şi noaptea lacrimile să mi se facă pâine. Căci Tu, împăratul slavei, ne-ai învăţat pe noi toată virtutea

prin cuvânt şi prin faptă, şi ai spus: Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia!

Mă rog Ţie, Preabunule Iisuse, pentru îndurarea Ta şi pentru mulţimea milelor Tale, dă-mi mie darul acesta al lacrimilor, pe care atât de mult îl râvneşte sufletul meu!

Dă-mi darul lacrimilor, Binecuvântate şi Preabunule Dumnezeu! Auzi-mă, Dumnezeul meu! Auzi-mă,

luminătorul meu! Auzi cele ce-ţi cer Ţie astăzi, Preamilostive şi Preaîndurate Doamne!

Nu mă nimici pentru multele mele păcate, ci dăruieşte-mi mângâierea ta cerească, prin lăcrimarea neîncetată! Amin.

Cuprins

Prolog

Introducere

Viaţa şi învăţăturile Sfântului Efrem Sirul (Prezentare pe scurt)

Plângerea

Felurile plângerii

Lacrimile

Felurile lacrimilor

Lacrimile după Dumnezeu ₈₁

Rugăciune foarte cucernică către Domnul a Sfântului Efrem Sirul (fragment)....

Cerere pentru darul lacrimilor ₉₃

Distribuţie:

S.C. Egumeniţa S.R.L.

O.P.3 C.P. 301 800730 Galaţi tel.fax: 0236-326.730 e-mail: editura@egumenita.ro www.egumenita.ro

Tipărit la S.C. DON-STAR S.R.L. Galaţi Str. 1 Decembrie 1918, Nr. 23 Tel/Fax: 0236420100 e-mail: donstargalati@yahoo.com

Sfântul Efrem Sirul, ca unul dintre asceţii prin excelenţă ai Bisericii noastre, prin cuvintele Lui insuflate de Dumnezeu, prin rugăciunea cucernică, prin lacrimi, ne îndeamnă şi ne îmboldeşte, ne provoacă şi ne cheamă la lupta duhovnicească. Să-l urmăm! Să devină marele nostru Călăuzitor, în calea spre omorârea patimilor; spre izbăvirea de duhurile necurate şi de lucrările demonice; spre curăţie şi spre dobândirea virtuţilor; spre îndumnezeire. însă prin conştientizarea trudei, a ostenelii, a luptei crâncene, care ne cere „să vărsăm sânge pentru a primi duh", dar şi cu nădejdea de a-L cunoaşte pe Hristos, Mirele Izbăvitor al sufletelor noastre, de a-I arăta iubirea noastră totală, prin cuvânt şi faptă, şi de a ne uni cu El în veac.

422636 003462

Technorati Tags: plangere,pocainta,lacrimi,pacat,suflet,viata,vesnicie

carti crestine

sâmbătă, 29 octombrie 2016

SF. EFREM SIRUL LACRIMAND NEINCETAT: DESPRE PLANGERE SI LACRIMI

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu