carti crestine: NE VORBESTE PARINTELE CLEOPA VOL. 1

NE VORBEŞTE PĂRINTELE CLEOPA

NE VORBEŞTE1

Carte tipărită cu binecuvântarea I.P.S. DANIEL Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Ediţie îngrijită de Arhimandrit Ioanichie Bălan

Ediţia a II-a

EDITURA MĂNĂSTIREA SIHĂSTRIA 2004

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CLEOPA ILIE, ARHIMANDRIT

Ne vorbeşte Părintele Cleopa Arhim. Cleopa Ilie. ed. a 2-a. vânători-Neamţ: Mănăstirea Sihăstria, 2001 14 vol.

ISBN 973-86836-2-9

Vol. 1. - 2004. iSBN 973-86895-7-0

281.95(047.53)

CUVÂNT ÎNAINTE

Părintele nostru Cleopa Ilie, duhovnicul Mănăstirii Sihăstria, este binecunoscut, atât în ţară, cât şi peste hotare, ca un mare duhovnic, rugător şi scriitor bisericesc al monahismului românesc din ultimii 50 de ani.

Experienţa sa îndelungată de călugăr ascultător, preot, stareţ, sihastru şi profund cunoscător al Sfintelor Scripturi şi al scrierilor filocalice, dogmatice, morale şi canonice ale Sfinţilor Părinţi, l-au făcut un adevărat părinte şi povăţuitor sufletesc al călugărilor şi al multor credincioşi de la sate şi oraşe, de toate vârstele şi categoriile sociale.

Din anul 1945, când a fost hirotonit preot şi numit stareţ al Mănăstirii Sihăstria, până astăzi timp de o jumătate de secol -, Prea Cuvioşia Sa şi-a împărţit timpul între rugăciune şi misiune, între linişte şi ascultare, între singurătate şi călăuzirea călugărilor şi mirenilor pe calea mântuirii, între nevoinţă pustnicească şi misiune duhovnicească prin predică, scriere de cărţi sfinte, spovedanie, sfătuire şi milostenie. O viaţă întreagă jertfită lui Hristos şi Bisericii Ortodoxe.

Regretăm mult că aproape toate predicile şi învăţăturile Prea Cuvioşiei Sale, rostite fie în biserică, fie la chilie, fie în aer liber la zeci de mii de credincioşi, timp de o jumătate de secol, au rămas nescrise de nimeni şi nu mai pot fi recuperate niciodată. Astăzi ar fi constituit un tezaur viu de învăţături duhovniceşti pentru multe generaţii.

Totuşi, pe lângă cele şapte cărţi scrise şi publicate de Părintele Cleopa în ultimele două decenii, s-au înregistrat ocazional de credincioşi pe casete o bună parte din sfaturile şi învăţăturile sale duhovniceşti, fiind răspândite azi în toată ţara. Cu greu am recuperat o parte din aceste benzi magnetice, unele de peste 15 ani, şi încercăm să le publicăm parţial în mici volume, pe teme, într-o serie specială intitulată Ne vorbeşte Părintele Cleopa.

Primul număr este cel de faţă. El conţine patru teme principale: Despre frica de Dumnezeu, Paza minţii, Treptele rugăciunii şi Despre preoţie, la care se adaugă trei scurte cuvinte.

Desigur, am respectat întru totul limbajul arhaic al Părintelui Cleopa, afară de mici intervenţii ce s-au impus. Sfaturile originale, directe, sincere, pline de iubire duhovnicească ale Prea Cuvioşiei Sale sunt o adevărată binecuvântare pentru toţi cei ce caută mântuirea sufletului şi ajută mult la formarea tinerelor generaţii. Ulterior vor urma şi alte numere din această serie, cu alte teme şi învăţături.

Acum, când Părintele Cleopa se pregăteşte de marea călătorie la cer şi cu greu mai dă câteva sfaturi, publicarea acestor cuvinte de pe casete sunt ca o mană cerească pentru poporul nostru binecredincios. Fie ca aceste învăţături să rodească în inimile şi casele tuturor celor ce iubesc pe Hristos.

Arhimandrit Ioanichie Bălan

Sfânta Mănăstire Sihăstria Botezul Domnului -1995

DESPRE FRICA DE DUMNEZEU

Să vorbim ceva care înţelegem cu toţii, şi cei mai de jos şi cei mai de sus. Vorbim ceva de înţeles, dar totodată şi ce este mai de folos pentru fapta bună. Vom vorbi despre frica lui Dumnezeu.

La Pilde spune aşa: Cu frica lui Dumnezeu se abate tot omul de la rău. Dacă se abate omul de frica lui Dumnezeu de la tot răul, frica lui Dumnezeu este prima piedică a păcatului, care împiedică păcatul să pătrundă în sufletul nostru.

Proorocul David, prin Duhul Sfânt, aţi văzut în Psaltire că ne spune: începerea înţelepciunii este frica Domnului şi înţelegere bună este tuturor celor ce o fac pe dânsa. Şi iarăşi zice Solomon, fiul său, despre înţelepciune mai mult, că frica Domnului este şcoala înţelepciunii. Iar Isus, fiul lui Sirah, în Cartea înţelepciunii lui, spune aşa: Frica Domnului mai presus de toată înţelepciunea a covârşit.

Vedeţi, trei prooroci mari laudă frica lui Dumnezeu, care de care mai înalt filosofând despre dânsa, că într-adevăr, cum spune şi Sfântul Isaac Sirul: Frica lui Dumnezeu este temelia tuturor faptelor bune. El spune că înţelepciunea are două capete: primul capăt este frica lui Dumnezeu şi al doilea capăt este dragostea de Dumnezeu. Dar pentru ce aşa? Pentru că toată fapta bună se începe de la frica lui Dumnezeu şi se termină în dragostea de Dumnezeu, care este legătura desăvârşirii şi treapta cea mai de sus a tuturor faptelor bune, căci mai mare

decât toate este dragostea. Dar ca să ajungă cineva la dragostea de Dumnezeu, negreşit trebuie să aibă mai întâi frica lui Dumnezeu. Că de aici porneşte toată fapta bună: din a se teme omul de Domnul.

Auzi ce zice Duhul Sfânt? Fericit este omul care se teme de Domnul, că întru poruncile Lui va voi foarte. Ai auzit? Cine se teme de Dumnezeu, voieşte foarte mult să facă poruncile lui Dumnezeu, adică faptele bune; după cum şi cela ce nu se teme, îşi dă frâu liber la toată răutatea şi la tot păcatul.

Cine are frica lui Dumnezeu este cel mai înţelept om de pe faţa pământului. Pentru că spune Sfântul Grigorie de Nyssa, marele filosof şi fratele marelui Vasile: „Am văzut pe mulţi oameni care s-au silit să înveţe toată ştiinţa cea din afară, iar în cele teologhiceşti, adică în ştiinţa despre Dumnezeu, nu puţin au sporit. Dar fiindcă le-a lipsit lor adevărata înţelepciune, care este frica lui Dumnezeu, departe s-au făcut de Dumnezeu şi în mocirla tuturor relelor au ajuns”.

Auzi pe unul că are două doctorate, două licenţe. Dar auzi că-i un preacurvar, un ateu, un om necredincios, un om fără judecată, fără milă de săraci, fără dragoste de aproapele lui, care dă cu piciorul în toată fapta bună şi în credinţa cea dreaptă. Ce-i foloseşte lui ştiinţa cea din afară, dacă n-are frica lui Dumnezeu? Mai bine nu se năştea unul ca acesta, care nu cunoaşte pe Ziditorul său şi nu se teme de El în toată vremea, ca să se ferească de rău şi să facă binele.

De aceea vă spun: e bine ca omul să înveţe carte multă, să fie şi inginer, să fie şi doctor, să fie şi profesor, şi profesor universitar, să fie şi militar, să fie şi general, ce-a rânduit Dumnezeu pentru fiecare. Dar în toate treptele lui să nu uite frica de Dumnezeu.

Că, dacă a uitat de Dumnezeu, mai bine nu mai venea în lumea aceasta şi mai bine nu se năştea să vadă atâta bunătate a lui Dumnezeu. Cum ne-a dat El nouă viaţa, mintea, aerul, lumina, căldura, ploile la vreme, hrană, belşug, sănătate, vedere, auz, înţelepciune şi, după atâtea binefaceri ale lui Dumnezeu, să închidă ochii ca păsările cele de noapte, care nu văd decât numai la întuneric, şi să nu vadă pe Dumnezeu, Care este lumina cea neapropiată şi locuieşte în lumina cea neapropiată.

De aceea am început să vă spun: ferice de omul care se teme de Dumnezeu, că acela este adevărat om înţelept şi acela va avea fericire şi în veacul de acum şi în veacul cel viitor.

Cine se teme de Dumnezeu, nu-i place să ia avutul altuia. Cine se teme de Dumnezeu, nu se duce la femeia altuia. Cine se teme de Dumnezeu, şi cu soţia sa trăieşte în curăţie, după rânduiala Bisericii. Cine se teme de Dumnezeu, nu face avorturi, nu-i beţiv, nu-i tutungiu, nu-i bătăuş, nu-i râvnitor de avere străină, nu-i nesupus, ascultă de stăpânirea statului, cinsteşte stăpânirea, după Apostolul Pavel: El dă celui cu cinstea, cinste; celui cu dajdia, dajdie; celui cu frica, frică; şi nimănui cu nimic nu-i rămâne dator, decât să iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele.

Cine se teme de Dumnezeu, nu doarme în timpul Sfintei Liturghii, acasă, Duminica. Cine se teme de Dumnezeu, nu lasă copiii să crească în fărădelegi, ci îi ceartă şi-i îndreaptă, îi învaţă să se închine lui Dumnezeu, să postească, să meargă la biserică şi să ducă viaţă curată în familie. Cine se teme de Dumnezeu, nu pierde vremea îndeşert. Ori lucrează, ori se roagă lui Dumnezeu, ori citeşte Sfintele Scripturi, ori cugetă la judecata viitoare, la moarte, la răsplată, la fericirea raiului şi la iad.

Cine se teme de Dumnezeu, iubeşte pe tot omul şi ajută pe tot omul cu multă dragoste, când este în necazuri. Cine se teme de Dumnezeu, nu cruţă averea sa de a o da la săraci. Cine se teme de Dumnezeu, are mare frică, nu numai să nu greşească cu lucrul sau cu cuvântul, lui Dumnezeu, ci şi cu gândul. Dar de ce? Ştie ce zice Duhul Sfânt: că Dumnezeu pe cele mai înainte gândite ale noastre le-a văzut şi le vede.

Aţi auzit la Iov? Aţi auzit om temător de Dumnezeu? Ce zice dumnezeiasca Scriptură? „Era un om în ţara Asiriei, în ţinutul Uz în Arabia, şi era cel mai bogat om de la răsăritul soarelui”. Dar auzi ce spune: Şi era foarte temător de Dumnezeu. În toată seara aducea un bou jertfă. Pentru ce? El trăieşte înainte de Legea scrisă. Este al cincilea de la Avraam şi a trăit aproape cu o mie de ani înainte de Moise.

Şi el, acest om al lui Dumnezeu, avea şapte feciori şi trei fete şi aducea jertfă de curăţire, cum se aduceau jertfe sângeroase atunci, nu cumva copiii mei, fiind tineri, să fi greşit ceva cu gândul lui Dumnezeu. Aţi auzit? Care din tata şi mama de azi, care părinţi mai au grijă ce gândesc copiii lor? Cine se mai teme azi de păcatele cu gândul ale copiilor lor? „Vai de mine, or fi cugetat ceva rău copiii mei! Poate au cugetat la furt, sau la ură, sau la desfrânare, sau la beţie, sau la răzbunare. Vai de mine, să aduc jertfă lui Dumnezeu, ca să-i ierte Dumnezeu, că au greşit cu gândul!”

Ai auzit părinte de copii? Ai auzit tată de copii? Se teme să nu fi greşit copiii lui cu gândul către Dumnezeu! Ai auzit de ce l-a lăudat Dumnezeu pe Iov? Iată cum spune Scriptura: Fost-a întru una din zile şi au venit îngerii Domnului înaintea Domnului,

că-s miliarde de miliarde de îngeri. Nimeni nu-i poate număra, după cum spune Proorocul Ieremia: Oastea cerului cine o va număra? Că-s mai mulţi ca nisipul mării. Şi ei merg la Dumnezeu, Care-i Minte; Mintea cea dintâi, izvorul tuturor minţilor raţionale, celor din cer şi de pe pământ, şi dau raportul gânditor şi cuvântător, ce fac cu mântuirea sufletelor; ce fac oamenii pe pământ şi cum se luptă ei şi slujesc lui Dumnezeu la mântuirea lumii.

Ce zice Apostolul Pavel? Au nu sunt toţi slugi zice de îngeri care se trimit de Dumnezeu spre slujbă, pentru cei ce vor să moştenească mântuirea? Ai auzit care-i slujba lor? Sunt puşi în slujba mântuirii neamului omenesc. Aşa au venit îngerii; şi veşnic vin ca fulgerul şi dau raportul lui Dumnezeu ce fac oamenii pe pământ, şi fiecare înger păzitor spune de sufletul său ce i s-a încredinţat ce face în acel minut.

Atunci a venit şi satana, şi Dumnezeu îl întreabă: Dar tu de unde vii? Dar ce? Nu ştia Dumnezeu de unde vine diavolul, dacă Dumnezeu este în tot locul de faţă? Cum spune la Ieremia: Eu sunt Care umplu cerul şi pământul. Există loc unde nu-i Dumnezeu, în iad, sau în rai, sau în cer, sau pe pământ? Există vreun cer sau mai presus de toate cerurile unde nu-i Dumnezeu? Şi atunci nu ştia Dumnezeu de unde vine? Dar de ce i-a pus întrebarea? Ca să ne răspundă nouă cum a fost istoria lui Iov.

de unde vii tu? l-a întrebat Dumnezeu pe satana. Iar el a zis:

doamne, cutreierat-am pământul şi toate câte sunt sub cer şi iată sunt de faţă.

Ai auzit cum lucrează el? Că nu-i singur. A treia parte din stelele cerului au căzut, o treime din îngeri

au căzut, cum arată Sfântul Grigorie de Nyssa. Şi la Apocalipsă zice: Am văzut un drac mare roş care a târât cu coada lui a treia parte din stelele cerului şi le-a dărâmat pe pământ.

Unde-i locuinţa demonilor acum? în văzduh. Dar nu numai în văzduhul ăsta care înconjură planeta noastră şi celelalte planete, zeci de miliarde, ci spaţiul interplanetar şi spaţiul interstelar care n-are margine. Că de aici până la Calea Lactee, până la Drumul Robilor, avem paisprezece milioane de ani călătoria luminii, şi lumina merge cu 300000 de km pe secundă, cât ai închide ochii.

Ai auzit cât e de mare spaţiul acesta? Satana îl umple. Că auzi că la ceata care a căzut, i-a dat Dumnezeu loc sub cer. Locul ăsta le-a dat. Cine ne învaţă aceasta? Marele Apostol Pavel, gura lui Hristos, ce zice: Domnii puterii văzduhului, duhurile răutăţii răspândite în aer. Şi marele Prooroc David zice: Mulţi sunt cei ce se luptă cu noi de la înălţime, adică din văzduh.

De aceea a spus cu dreptate satana: Cutreierat-am pământul, Doamne, şi toate cele de sub cer şi iată sunt de faţă. Şi ce-l întreabă Dumnezeu: Fost-ai pe la robul meu Iov? Că nu este nimeni asemenea pe pământ ca Iov, om temător de Dumnezeu şi care foarte vieţuieşte cu dreptate. Apoi, când zice acestea, Cel ce a făcut cerul şi pământul, Cel ce cercetează inimile tuturor, când laudă pe un om, cine poate să zică ceva împotrivă? Că nu este nimeni pe pământ ca Iov, temător de Dumnezeu şi foarte drept înaintea Mea.

Ai auzit? Şi nu pentru că era sărac sau necăjit, ci foarte bogat. Ce spune Scriptura? Era bogat foarte, cel mai bogat om de la răsăritul soarelui. Dar

averea nu l-a biruit, nu l-a despărţit de Dumnezeu.

Fiindcă iubea pe Dumnezeu mult mai tare decât averea. Nimic nu era la dânsul averea. Ca o cârpă lepădată era. Şi aceasta a arătat-o istoria lui Iov, care voi spune-o pe scurt de aici înainte.

Ce s-a întâmplat? A zis satana către Dumnezeu:

da, Doamne, Tu spui că Iov îi drept tare şi se teme de Tine. Dar nu degeaba se teme el de Tine!

dar de ce?

dacă i-ai înmulţit averea lui şi turmele lui acoperă o ţară, cum nu Te va iubi pe Tine? Şi cum nu s-ar teme, dacă i-ai dat atâta avere şi cinste?

Socotea diavolul că de aceea Iov se teme de Dumnezeu, că are avere. Dar n-a fost aşa. Iov era adevărat temător de Dumnezeu.

dar ce vrei tu? zice Dumnezeu.

doamne, dă-l pe mâna mea, să-ţi arăt eu Ţie dacă nu Te va blestema în faţă! a zis satana.

ce vrei, mă? i-a spus El.

dă-l pe mâna mea pe Iov, să-i iau eu averile şi copiii şi toate, să vedem nu Te va blestema în faţă? Că, dacă ai îngrădit acum cu puterea Ta averile lui şi toate averile şi slugile lui sunt îngrădite de Tine, eu nu mă pot apropia de el.

Dar de ce îl îngrădea puterea lui Dumnezeu? Că era foarte drept şi cinstitor de Dumnezeu şi nu se putea apropia de gospodăria lui nimic. Că îngerii Domnului îl păzeau, fiindcă şi el păzea porunca lui Dumnezeu.

ce vrei? l-a întrebat Dumnezeu pe satana.

dă-l pe mâna mea! a răspuns el.

ţi-l dau. Du-te! Dar de el să nu te atingi!

Ai văzut că diavolul nu poate face nimic fără voia lui Dumnezeu şi fără îngăduinţa Lui? Putea el să se

ducă peste Iov şi mai înainte, că avea mare ciudă pe el, că era drept, însă până n-a luat blagoslovenia lui Dumnezeu nu s-a dus. Că şi diavolul îi tot sluga lui Dumnezeu; că tot Dumnezeu l-a făcut şi pe el, şi numai unde îi îngăduie Dumnezeu se duce. Că dacă ar fi aşa să facă ce vrea el, n-ar rămâne un om pe faţa pământului într-o singură zi, câtă ură are el pe oameni. Dar puterea drăcească este îngrădită de puterea Atotţiitorului Dumnezeu şi nu-i îngăduie să facă mai mult decât vrea El.

Ai auzit ce spune Apostolul Petru? Credincios este Dumnezeu şi nu vă va lăsa pe voi să vă ispitiţi mai presus de puterile voastre, ci odată cu ispita va trimite şi ajutorul. Aţi văzut în Evanghelie, când Hristos a scos în Gadara demonii din cei doi îndrăciţi, că i-a întrebat: „Cum vă cheamă?” „Legheon, Doamne, este numele nostru”. Legheon înseamnă 6000 de demoni. Atâţia demoni erau în doi oameni! Că legheon este cuvânt grecesc, legiune de ostaşi. Legheon sau legiune. în doi oameni erau 6000 de demoni.

De aceea se culcau în morminte şi în haine nu umblau, că umblau goi prin pustiu, cum spune Evanghelia. Erau mulţi. Dacă voieşti, Doamne, să ne scoţi pe noi din oamenii aceştia, dă-ne voie să ne ducem În porci. Că era o turmă de porci pe malul Mării Galileea. Am fost acolo unde s-au înecat porcii, că am trecut prin toate locurile, când am fost la Ierusalim. Erau ca 2000 de porci, aproape de cetatea Gadara şi Gherghesa. Sunt două cetăţi alăturea pe podişul Golan.

Şi când le-a dat voie, au intrat demonii în porci şi s-au dus în mare şi s-au înecat toţi. Dar de ce a dat voie Domnul diavolilor să intre în porci? Pentru că

legea lui Moise nu dădea voie să ţină porci. Iar ei, împotriva legii, ţineau şi mâncau carne de porc. Şi atunci i-a dus în mare, pentru cei care-i ţineau, că-i ţineau pentru negustorie, să vândă la alţii.

Ia să revenim la Iov. Şi a venit diavolul la Iov. Şi prima dată, când a ajuns asupra gospodăriei lui Iov, a pogorât foc din cer. Dar ce? Satana-i în cer? Nu l-a dat Arhanghelul Mihail jos din cer? N-a fost lupta cu Arhanghelul Mihail, cum vedem la Apocalipsă? Şi loc nu s-a mai aflat pentru ei în cer. Dar de ce spune Scriptura cer? Aerul se numeşte cer. Tăriile aerului se numesc „cer” în Sfânta Scriptură. Că auzi ce zice Scriptura: Lăudaţi pe Domnul păsările cerului. Nu cumva ele trăiesc în cer, fiindcă le spune păsările cerului? Nu. Trăiesc în aer. Deci să înţelegeţi, după Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin, aerul se numeşte cer.

Deci satana a pogorât foc din văzduh, din aer. Şi avea bietul Iov 7000 de oi, 3000 de cămile, 500 de perechi de boi, 500 de perechi de asini, 3000 de slugi cu brâie de aur încinşi, care slujeau la atâta avere, şapte feciori şi trei fete, palate şi moşii. Şi prima dată turmele oilor au căzut jertfă. A pogorât satana foc din cer, adică din văzduh, şi au ars turmele lui Iov, deodată cu tot cu ciobani, cu tot cu slugi, cu stâni, cu câini; 7000 de oi deodată le-a mistuit focul. Dar, prin iconomie dumnezeiască, a rămas un singur om, ca să ducă vestea. Şi a venit la Iov. Iov era ca un împărat, purta porfiră şi era om foarte cinstit de împăraţii pământului, că făcea neguţătorie cu oamenii din alte ţări, că avea avere mare. Şi a venit sluga şi a zis:

stăpâne, doamne!

ce este, fiule?

iată, slugile tale, ciobanii tăi şi turmele tale păşteau la munte şi la şes. Şi a venit foc din cer adică din văzduh deodată şi a mistuit turmele tale şi păstorii tăi şi slugile tale şi tot ce era acolo. Şi am rămas eu singur şi am venit să-ţi spun ce s-a întâmplat.

Iar Iov a zis:

nu-i nimica, fiule! Domnul a dat, Domnul a luat, precum I s-a părut Domnului, aşa a făcut! Fie numele Domnului binecuvântat de acum şi până în veac!

Şi n-a cârtit. Şi nici n-a terminat cel de la oi şi vine cel de la cămile:

stăpâne, doamne, haldeii au trecut Iordanul, au răpit cămilele tale, 3000 de cămile, şi păstorii şi toate, şi le-au dus în ţara lor şi am scăpat eu singur şi am venit să-ţi spun.

Şi a zis Iov:

nu-i nimica, fiule! Domnul a dat, Domnul a luat, precum I s-a părut Domnului aşa a făcut! Fie numele Domnului binecuvântat de acum şi până în veac!

Şi nici n-au trecut puţine minute, vine al treilea, cel de la boi:

stăpâne, doamne, tâlharii au venit din pustiu, au junghiat pe slugile tale şi cele 500 de perechi de boi le-au luat şi s-au dus cu ele.

Şi a zis Iov acelaşi cuvânt:

domnul a dat, Domnul a luat, precum I s-a părut Domnului, aşa a făcut! Fie numele Domnului binecuvântat de acum şi până în veac!

Şi n-a trecut decât puţin şi a venit cel de la asini:

stăpâne, doamne, din părţile Damascului au venit sirienii şi au prins slugile tale şi cu tot cu asine le-au trecut în ţara lor.

Şi acolo erau 500 de perechi de asine, fiindcă în ţările calde cămila şi asinul sunt cele mai căutate

animale, care pot răbda de sete şi trăiesc cu puţină hrană. Şi a zis Iov acelaşi cuvânt:

nu-i nimica, fiule! Domnul a dat, Domnul a luat, precum I s-a părut Domnului aşa a făcut! Fie numele Domnului binecuvântat de acum şi până în veac!

Şi n-a zis nici un cuvânt, că i-a luat într-un ceas toată averea. La urmă a venit al cincilea. Acesta i-a rupt inima, dar tot n-a îndrăznit să zică cuvânt de rău împotriva lui Dumnezeu. El avea şapte feciori şi trei fete. Şi ei, văzând pe tatăl lor că face milostenie veşnic la atâtea mii de săraci, au început să facă la fel ca tatăl lor. Făceau praznic în fiecare sâmbătă. Şi sâmbăta asta făcea cel mai mic; apoi celălalt, până ajungea la cel mai mare şi apoi fetele. Şi tocmai acum erau la un praznic mare în acea sâmbătă; mulţi oameni erau chemaţi la masă şi ei slujeau la masa celor necăjiţi acolo.

Satana, având îngăduinţa lui Dumnezeu, s-a dus şi a scuturat casa clădirea, palatul unde erau şi i-a omorât pe toţi; şi pe cei de la masă şi pe feciorii lui Iov. N-a rămas decât unul, care a venit la Iov şi a zis:

stăpâne, doamne, iată feciorii tăi şi fetele tale erau la casa celui mai mare, la un praznic, şi s-a cutremurat casa din temelii şi i-a omorât pe toţi, şi am scăpat eu din întâmplare că aşa, prin iconomie dumnezeiască, numai unul scăpa şi am venit să-ţi spun.

Şi Iov, când a văzut că Dumnezeu i-a luat şi feciorii, fiind acolo în faţa casei lui, a apucat veşmintele de sus de la gât că-n Orient hainele-s până jos la pământ, aşa poartă bărbaţii, cum purtăm noi, călugării şi şi-a rupt haina sa până jos. S-a dezbrăcat şi s-a aruncat cu faţa la pământ şi a filosofat pentru moarte, şi a zis:

nu-i nimica, fiule, gol am ieşit din pântecele maicii mele, gol mă voi duce în groapă. Nimic n-am adus în lumea aceasta, arătat este că nimic nu pot scoate. Domnul a dat, Domnul a luat, precum I s-a părut Domnului aşa a făcut! Fie numele Domnului binecuvântat de acum şi până în veac!

Şi întru toate ce i s-au întâmplat lui Iov, n-a zis un cuvânt de rău împotriva Ziditorului său. Atât de tare se temea Iov de Dumnezeu.

Atunci satana, văzând că nu l-a biruit, că i-a luat totul, s-a dus iar la Dumnezeu. Fost-a întru una din zile şi au venit îngerii Domnului şi iată a venit şi satana înaintea Sa. Şi iar îl întreabă:

de unde vii tu?

doamne, cutreierat-am pământul şi toate cele de sub cer şi iată sunt de faţă!

Şi l-a întrebat Dumnezeu a doua oară:

dar ai fost pe la robul meu, Iov?

da, Doamne, am fost şi i-am făcut câte am vrut eu!

ei! A zis ceva împotriva Mea?

nu, Doamne; dar am să-Ţi spun ceva. Cer un război mai mare contra lui Iov.

ce vrei, mă?

piele pentru piele.

ce vrei să spui?

da. I-am luat toată averea şi copiii, dar el este sănătos şi soţia lui a rămas sănătoasă. însă dă-mi voie să mă ating de carnea lui şi de oasele lui şi, să vedem, nu te va blestema în faţă?

Adică a cerut să-i dea boală grea. Ce zice? Omul a rămas sănătos, măcar cu zilele.

du-te, i-a zis Dumnezeu, dar de sufletul lui să nu te atingi!

Ai văzut ce este mai scump la om? Sufletul. „De sufletul lui să nu te atingi”. Că sufletul este mai scump decât tot ce există în lumea asta. El este mai scump decât toate. De aceea îi atâta luptă pentru mântuirea sufletului.

Şi a venit satana, cu voia lui Dumnezeu, cu îngăduinţa Lui, şi l-a lovit pe Iov, din talpa piciorului până-n creştet, cu lepră. Boală care n-aţi văzut, ferească Dumnezeu; crapă carnea omului şi se face albă ca zăpada şi curge sânge şi face viermi; pătrunde până la os şi n-are leac în veacul veacului. Numai Mântuitorul a vindecat leproşi, cum aţi auzit.

Atunci Iov, când s-a văzut lepros din creştet până-n talpă, a căzut la pământ de durere; şi era nişte gunoi înaintea casei lui şi el zăcea în gunoi. Şi, fiindcă rănile îl usturau şi viermii îi provocau mâncărime, a găsit un ciob de oală, un hârb, şi cu hârbul acela scotea viermii din răni.

Şi n-a fost bătaia lui Iov o zi, o lună sau un an. N-aţi citit Hronograful lui Chedrinos şi alte cărţi? Şapte ani şi jumătate l-au mâncat viermii de viu pe Iov! Aşa a răbdat. Şi nu zicea nimic şi răbda; un schelet în gunoi mâncat de toate jivinele.

Iar soţia lui, rămânând sănătoasă, că pe ea n-a lovit-o, că era mai slabă în credinţă, se ducea cu traista prin sat la cerut şi îi aducea câte ceva de hrană. Singurul ajutor îi era soţia lui, singura mângâiere, ca să nu moară de foame.

Văzând diavolul că nu l-a biruit pe Iov, a încercat prin femeie, cum zice dumnezeiescul Ioan Gură de Aur: „Când a văzut că pe stâlpul cel de diamant al credinţei, pe Iov, nu-l biruieşte, la arma cea veche a alergat”. La care? La femeie, cu care biruise în rai pe Adam. Ştia că femeia e mai slabă.

Şi femeia, când l-a văzut că-l mănâncă viermii, un an, doi, trei, şi toată lumea spunea că-i blestemat de Dumnezeu, că l-a uitat Dumnezeu şi a făcut multe rele înaintea Domnului că aşa judecă oamenii, că judecăţile lor nu-s ca ale lui Dumnezeu atunci femeia a început să creadă, şi vine la el şi-i spune:

măi, omule; iată ce ţi-a făcut ţie Dumnezeul tău. Tot ai spus că Dumnezeu ţi-ajută, că Dumnezeu îi drept. Iată acum te mănâncă viermii de viu în gunoi, ţi-a luat toată averea şi copiii de atâţia ani şi tu nu zici nici un cuvânt de hulă împotriva Lui şi nu-ţi pierzi răbdarea!

Atât se temea Iov de Dumnezeu.

ce este, femeie?

zi un cuvânt de hulă împotriva lui Dumnezeu; ocărăşte-L de ce te-a necăjit aşa, şi vei muri!

Ai auzit acest tovarăş de viaţă, cum s-a făcut unealta satanei în vremea necazului bărbatului său? Iar Iov îi spunea cu blândeţe, că vedea că diavolul vorbeşte prin gura ei:

femeie hăi, femeie! Ca o nebună vorbeşti şi ca o fără de minte. Nu sunt eu Iov care eram ca împăraţii de bogat şi cinstit în lume? Nu-ţi aduci aminte ce cinste am avut noi pe pământ şi câtă avere şi câte slugi aveam? Apoi, cum am primit cele bune din mâna Domnului, să nu primim şi cele rele?

Auzi om care se teme de Dumnezeu, când dă de necaz? Da! „Dumnezeu m-a ajutat atâta vreme; trebuie să rabd acum, ca mulţumire lui Dumnezeu că m-a ajutat altă dată”. Şi a văzut diavolul că nu-l poate birui. Atunci au venit la el trei prieteni: Bildad, Ţofar şi Elifaz Ameneul. Aceştia erau ca nişte împăraţi de bogaţi, boieri mari din alte ţări, care cumpărau mii de vite de la Iov, miei şi lână.

Când au venit, au întrebat:

unde-s curţile lui Iov? Unde este Iov?

Iar oamenii le arătau:

uite colo în gunoiul acela un schelet; îl mănâncă viermii.

Barba lui era până la pământ şi părul încâlcit de gunoaie. Ei auziseră de bătaia lui Iov, dar nu credeau că-i chiar aşa. Şi au venit din altă ţară. Când au venit la Iov, cum îl ştiau ce om cinstit era, ce palate şi ce slugi avea, au stat acei trei prieteni lângă Iov şapte zile şi şapte nopţi şi n-a putut vorbi unul. Numai se uitau la el. Şi gândeau ce va fi asta? Ce fel de bătaie a lui Dumnezeu este asta? Şi la şapte zile a deschis cuvântul Elifaz Ameneul şi, în loc să-l mângâie pe Iov în rănile şi în durerea lui, în loc să-l îmbărbăteze, că erau prieteni de altădată, a început să-l rănească cu cuvântul:

iov, mi se pare că te-a retezat Dumnezeu pe tine ca pe un copac tomnatic, care nu face roadă. De ce-ai ajuns tu aşa? Ai oprit plata văduvelor şi simbria lucrătorilor! Ai fost nemilostiv şi aspru! Ai fost mândru! Ai uitat de Dumnezeu! Ai făcut fărădelegi înaintea Lui!

Şi aşa mereu l-a mustrat. La fel şi al doilea prieten şi al treilea. Şi a venit al patrulea, unul Elihu. Acesta a vorbit puţin mai drept, că se temea: „Măi, nu cumva să fie o certare a Domnului pe drept şi mă tem să vorbesc pe omul acesta”. Iar Iov a început a le spune lor cu blândeţe:

dragii mei, prietenii mei, spre dosadă aţi venit aici şi spre rană mie. Mai bine ziceam eu gropii, „mama mea”, şi viermilor, „voi sunteţi fraţii şi surorile mele”, decât să vină prietenii mei şi să mă rănească cu cuvinte; adică mai bine mă mângâiam

cu viermii şi cu gândul la groapă, la mormânt, decât să aud din gura voastră acestea.

Şi le-a spus: „Voi mă învinuiţi că am oprit plata slugilor şi că am făcut nedreptate. Eu nu mă laud, dar adevărul voi vorbi. Eu am fost tatăl sărmanilor şi maica văduvelor, eu am fost ochiul orbilor şi urechea surzilor şi piciorul şchiopilor şi mâna ciungilor. Tunsura mieilor mei a încălzit umerii săracilor; că lâna de pe şapte mii de oi toată o dădeam pentru îmbrăcăminte la săraci. Uşa mea nu s-a închis la tot străinul şi toată averea mea am socotit cu putere s-o împart la cei necăjiţi. Deci nu-i adevărat ce vorbiţi voi. Adevărat că mâna Domnului mă ceartă pentru păcatele mele, dar ceea ce mă învinuiţi voi nu este adevărat”.

Văzând Dumnezeu răbdarea lui Iov, după ce-au plecat cei trei prieteni şi Elihu s-a dat puţin în lături, a apărut Dumnezeu în nori şi în vifor deasupra lui. Iov zăcea acolo de şapte ani jumătate, numai oasele şi inima rămăseseră căci carnea lui era mâncată de viermi. Şi când a venit Ziditorul cerului şi al pământului, Iov era acum rănit şi de prietenii lui ocărât şi defăimat şi de soţia lui şi de toţi. Deodată aude glasul lui Dumnezeu din nori:

iov, scoală-te ca un bărbat, ia veşmântul tău că i-a trimis un veşmânt din cel mai alb ca zăpada -, încinge-te şi să stăm de vorbă amândoi!

Cine a zis scoală-te? Acel ce va scula toţi morţii la judecată într-o clipeală de vreme! S-a sculat ca fulgerul Iov, sănătos ca la 30 de ani şi frumos şi vesel, s-a îmbrăcat cu veşmântul dat de Dumnezeu. Şi a spus Dumnezeu către el:

iov, unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune-mi Mie care-i lăţimea cea de sub cer? în ce loc locuieşte întunericul şi ce loc are lumina? Unde

erai tu când am măsurat Eu munţii cu aşezământul cunoştinţei, văile cu cumpăna şi dealurile; când am pus mării hotar nisipul şi am îngrădit marea cu nisip şi I-am spus: până aici să stai şi întru tine să se sfărâme valurile tale?

Eu am întins crivăţul pe uscat. Eu am făcut cuvântători pe pământ. Eu am măsurat greutatea vânturilor. Eu am însemnat calea fulgerelor sub cer. Eu am rânduit naşterile fiarelor din codri, naşterea dobitoacelor pământului şi a oamenilor. Eu am făcut orionul şi rariţa cea de miazănoapte şi am împodobit cerul cu stele, cu soare şi lună şi lumină am dăruit zidirii Mele. Spune-Mi: unde erai tu atunci?

Eu pe tine, Iov, te-am turnat ca laptele în pântecele maicii tale, te-am închegat ca brânza, te-am ţesut ca pânza, ţi-am făcut inimă şi oase şi te-am făcut făptura Mea în pântecele maicii tale şi Eu am zidit inima ta şi am ştiut că nu-ţi vei pierde răbdarea. Eu am întemeiat inima ta întru tine şi credinţa şi răbdarea ta.

Şi acum, Iov, fiindcă ai aşteptat cu răbdare venirea Mea şi n-ai zis vreun cuvânt rău în atâtea scârbe şi necazuri şi boli, iată, Eu îţi dăruiesc ţie de acum înainte 140 de ani de viaţă; şi vor fi averile tale îndoite. În loc de şapte mii de oi, paisprezece mii de oi; în loc de trei mii de cămile, şase mii de cămile, şi celelalte la fel. Şi vei ajunge să trăieşti până la al cincilea şi al şaselea strănepot şi vei adormi plin de zile şi vei veni la Mine să te veseleşti cu Mine în veci.

Atunci s-a făcut nevăzut Dumnezeu. Şi soţia lui, când a venit de unde era dusă, l-a găsit sănătos şi vesel foarte. Şi a plouat Dumnezeu în curtea lui Iov trei zile şi trei nopţi cu galbeni de aur, cum spune în tradiţie. A luat Iov moşii şi vite.

Soţia lui a stat cu faţa la pământ trei zile şi trei nopţi, cerând iertare de la el. Şi i-a zis Dumnezeu lui Iov: „Iartă pe soţia ta, că nu-i vinovată ea, ci diavolul care a ispitit-o!” Şi a iertat-o el şi a luat-o, şi a născut iar şapte feciori şi trei fete şi nu era frumuseţe sub cer asemenea feciorilor şi fetelor lui Iov. Nu se găseau mai frumoşi copii ca aceia pe pământ.

Şi au fost zilele lui Iov după bătaia aceea, cum s-a spus, o sută patruzeci de ani, şi a adormit plin de zile şi s-a dus la Ziditorul său, la veselia cea veşnică.

Aţi auzit ce a făcut la Iov frica lui Dumnezeu? Dacă a avut frica lui Dumnezeu, nici când era bogat nu s-a mândrit, n-a fost aspru şi nemilostiv; nici când i-a luat Dumnezeu averea, n-a zis un cuvânt împotriva lui Dumnezeu.

Iată om cu frica lui Dumnezeu, care aducea jertfă un bou în fiecare seară, ca nici copiii lui să nu fi greşit lui Dumnezeu cu gândul. Aţi auzit om cu frică de Dumnezeu, cum l-a încununat Dumnezeu? Prin câte l-a trecut în veacul de acum şi s-a dus să se odihnească în sânul lui Avraam, al cărui strănepot era. Iată, deci, cum l-a binecuvântat Dumnezeu!

Fraţii mei, omul care are frica de Dumnezeu nu trebuie să-l păzească nimeni să nu fure, sau să nu fie curvar, sau beţiv, sau hoţ, sau să nu facă rău. Cel ce are frica lui Dumnezeu şi ziua şi noaptea pururea veghează asupra lui: să nu gândesc ceva rău asupra omului, să nu vorbesc ceva rău că-i păcat, să nu fac ceva rău că-i păcat! Cine are frica lui Dumnezeu, acela se face santinelă întregii înţelepciuni, îşi păzeşte sufletul şi mintea sa de gânduri rele, limba sa de cuvinte rele şi toată aşezarea sa de a lucra împotriva lui Dumnezeu.

O ISTORIOARĂ CU FRICA DE DUMNEZEU

îmi aduc aminte de un filosof, care a venit la Socrate, alt filosof. Şi acela avea o femeie foarte talentată. Şi a început să spună: „Domnule, am o femeie aşa de frumoasă!” Celălalt era la o masă cu un creion în mână şi hârtie şi a tras un zero. „Femeia mea-i de neam mare; taică-său a fost ministru”. Celălalt a mai tras un zero.

„Femeia mea îi sănătoasă ca oul, n-a fost bolnavă şi nu-i bolnavă”. Acela a mai tras un zero. „Femeia mea îi foarte învăţată”. Acela a mai tras un zero. „Femeia mea ştie să lucreze lucruri de menaj, să facă prăjituri de tot neamul, bucate la mese mari”. Acela a mai tras un zero. „Femeia mea ştie să coase broderii artistice, coase flori, împleteşte, face flanele cu maşina sau cu mâna. Uite câte talente are femeia mea!” Acela a mai tras un zero.

La urmă a adăugat: „Femeia mea are frica lui Dumnezeu şi este credincioasă!” Acela a pus un unu înainte, pusese şase zerouri. Unu urmat de şase zerouri face un milion. Şi a spus: „Ia, acum i-am dat valoare femeii tale. Nu când ai spus că-i frumoasă şi învăţată şi sănătoasă şi ştie multe să facă, pentru că dacă îi lipsea frica lui Dumnezeu, toate erau la dânsa egal cu zero, nule, nimic!”

Aşa se întâmplă şi cu bărbatul, ca şi cu femeia aceea şi cu orice om. Poate să aibă toate talentele, poate să ştie toate meseriile din lume, poate să cunoască toate ştiinţele lumii, dacă îi lipseşte frica lui Dumnezeu, îi lipseşte şcoala înţelepciunii şi omul acesta nu-i bun de nimic.

ALTĂ ISTORIOARĂ DESPRE FRICA DE DUMNEZEU

Era un om deprins să fure, măcar de-ar fi fost sărac. Da de unde! Era om gospodar, avea femeie bună, credincioasă şi copii, avea boi, avea oi, cai, porci, vite, păsări, pământ, livezi, vii, dar a fost crescut rău la părinţii lui, că nu era sătul până nu mânca ceva de furat. Omul acesta de multe ori avea discuţii cu soţia lui. Soţia lui bună îi spunea:

măi, omule, ulciorul nu merge de multe ori la apă. Căci îi ruşine în sat, dacă te-o prinde pe tine că furi; toţi or să te judece pe tine de ce ai furat, că ai tot ce-ţi trebuie. De ce furi, mă?

femeie, eu nu pot. Până n-oi mai lua eu de la cutare boier, de la cutare om, de la cutare proprietar!

Odată era în luna lui iulie, luna era plină pe cer şi era senin ca ziua. El venise din ţarină şi a văzut lanurile pline de clăi de grâu, jumătăţi de grâu, cum se cheamă în alte părţi. Ce s-a gândit el? „Ce bine ar fi să aduc eu o căruţă de grâu din acesta la mine”, că era grâu frumos. A venit acasă, a pregătit căruţa şi caii, drugul de legat snopii; a pus nişte fân pentru cai şi iarbă verde în căruţă şi-n puterea nopţii, când doarme şi pasărea cum zice ţăranul -, a luat o copiliţă numai de trei-patru ani cu el. Copilei îi plăcea să meargă cu tată-său cu căruţa totdeauna.

tătăică, mă iei cu căruţa?

te iau!

Dar mă-sa a zis:

stăi acasă!

nu! şi a început a plânge copila.

dă-i drumul! Copila vrea să audă cum merg caii, s-o plimbe tată-său cu căruţa.

Dar a fost o pronie dumnezeiască aceasta şi purtare de grijă a lui Dumnezeu. A venit omul acela la furat snopi în ţarină. Un lan de grâu era lângă o pădure mare şi un drum de ţarină pe marginea pădurii. El a tras caii cu oiştea pe unde trebuia să iasă de pe lan, a luat din gură la cai zăbala şi le-a dat să mănânce.

Copiliţa a rămas la căruţă. Era lună, senin şi se vedea bine la mare distanţă. Şi s-a dus pe lan omul ăsta, de meserie hoţ din copilărie, şi a început să se uite în toate părţile: şi la stânga şi la dreapta şi înainte şi înapoi. Se uita aşa. De ce se uita? Ca nu cumva să fie vreun paznic pe lan. Dar tot el îşi zicea: „Chiar dacă ar fi_, acum doarme într-o claie, că acu-i puterea nopţii”. În acest timp copiliţa se uita de la căruţă cum taică-său se uită în toate părţile, şi încolo şi încolo şi se minuna ea în mintea ei copii naivi de ce se uită taică-său aşa?

După ce s-a încredinţat el că nu este nimeni şi nu-l vede nimeni, a luat câţiva snopi de grâu şi a venit la căruţă. Copiliţa, prin care a vorbit Duhul Sfânt, întreabă pe taică-său:

tătăică, mata ai uitat ceva!

dragul tatei, dar ce-am uitat?

mata ai uitat ceva! Te-ai uitat în toate părţile, dar ai uitat să te uiţi şi în sus!

cum ai zis?

mata în sus de ce nu te-ai uitat?

Dar copila n-a zis ca să-l mustre pe tatăl ei. Ea a crezut că poate aşa-i bine, dacă se uită în toate părţile, să se uite şi în sus. Dar l-a costat pe om foarte mult.

cum, cum ai zis?

tătăică, eu am crezut că trebuie să te uiţi şi în sus!

Şi atâta l-a certat frica lui Dumnezeu pe om, că a luat snopii, i-a dus înapoi şi a făcut claia; a venit, a întors caii, a pus zăbală la cai, a pus copiliţa în căruţă şi cu căruţa goală s-a întors acasă. Când vine acasă, femeia ştia că nu vine niciodată cu golul. Ori fura bostani, ori popuşoi, ori grâu, ori altceva, el venea încărcat. îl vede, de data asta mai erau douătrei ceasuri pân-la ziuă, că vine cu golul:

măi, omule, dar ce ai păţit? Ce-ai păţit?

femeie, câte zile voi avea nu mai fur!

ce-ai păţit? Bine ţi-a făcut! Te-a prins! ea credea că l-a prins. Ţi-am spus eu ţie. Aşa gospodar la furat!

măi femeie, nu m-a prins nimeni.

nu cred. Te-a prins! De ce-ai venit cu golul?

nu mai fur câte zile oi avea!

dar ce-ai păţit?

El arată copiliţa şi zice:

din cauza copilei.

dar ce ţi-a făcut copila?

din cauza ei nu mai fur în veacul veacului. Căci a vorbit Duhul Sfânt prin gura ei.

dar ce-a zis copila?

eu m-am dus pe lan cum îi obiceiul meu -, şi-nainte de a începe a căra snopii mă uitam: în stânga, în dreapta, încoace-ncolo. Copiliţa mă vedea de la căruţă şi când am venit m-a întrebat: „Tătăică, mata ai uitat ceva; ai uitat să te uiţi şi în sus”.

Atunci m-am gândit cât sunt eu de nebun. Dumnezeu îmi vorbeşte prin gura copilei, că trebuia să mă uit mai întâi în sus; că dacă mă uitam în sus, nu mai era nevoie să mă uit la dreapta, la stânga, sau înainte, că de ochiul cel de sus nimeni nu se poate păzi. Ochii lui Dumnezeu cum spune Solomon -

sunt de milioane de ori mai luminoşi decât soarele şi nu este loc unde nu cercetează atotştiinţa lui Dumnezeu. Cum zice şi Apostolul: Ştiinţa lui Dumnezeu străbate până la despărţirea duhului de a sufletului, nu numai până la despărţirea trupului de a sufletului”.

Omul este icoana Preasfintei Treimi. El are minte, cuvânt şi duh. Duhul cel în chip de raze de lumină, care-i în inimă, cu acesta omul îi mai mare decât îngerii; că îngerii nu s-au făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ci numai omul. Omul este icoană vie a Sfintei Treimi pe pământ, are minte, cuvânt şi duh. Mintea este chipul Tatălui, cuvântul este chipul lui Hristos, iar duhul cel de viaţă făcător este chip al Duhului Sfânt.

Acest duh de viaţă nu-i duhul cu care vorbim, acesta este sluga minţii şi are altfel de cuvânt. Iar acela este un dor gânditor, stă între minte şi între cuvânt şi circumscrie/are în sine şi pe minte şi cuvânt, după Sfântul Grigorie Palama, preaîndumnezeitul la minte. Deci până acolo străbate ştiinţa lui Dumnezeu, până la despărţirea duhului de a sufletului şi nimeni nu poate să se ascundă cu vreun gând de la atotştiinţa Ziditorului.

Acest Duh Sfânt l-a cercetat pe acest om cu frica lui Dumnezeu şi s-a gândit: „De acum înainte nu voi mai fura în veci, cât voi trăi. Ba, am să mă duc să mă mărturisesc şi să-mi fac canonul pentru câte am făcut în viaţă, că dacă mă mai duc la furat trebuie mai întâi să mă uit în sus. Şi dacă mă uit în sus mi-e destul atât, ca să nu mai pot fura în vecii vecilor, că de ochiul cel de sus nimeni nu se poate păzi”.

Iarăşi vă spun: începutul înţelepciunii este frica Domnului. Ea este temelia tuturor faptelor

bune. înţelepciunea are două capete: primul este frica de Dumnezeu şi cel mai de sus este dragostea de Dumnezeu, că toată fapta bună se începe din frica lui Dumnezeu şi se termină în dragostea lui Dumnezeu, care este legătura desăvârşirii şi cea mai înaltă faptă bună.

Dumnezeu cel închinat în Treime, Părintele, Cuvântul şi Duhul Sfânt, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită şi Preacurata Lui Maică şi toţi sfinţii să ne fie în ajutor, să nu uităm frica lui Dumnezeu şi să păzim poruncile Lui. Amin.

SFATURI DESPRE FRICA DE DUMNEZEU

Frica de Dumnezeu nu te lasă să mănânci mult. Frica de Dumnezeu nu te lasă să mănânci de frupt în zilele oprite. Frica de Dumnezeu nu te lasă să faci vreun păcat în posturi sau la zile mari, sau să nu păzeşti curăţia, care este rânduită şi pentru cei căsătoriţi.

Frica de Dumnezeu nu te lasă să înjuri. Frica de Dumnezeu nu te lasă să te răzbuni pe cineva. Frica de Dumnezeu nu te lasă când ai văzut omul sărac, să-l laşi, să nu-l ajuţi. Frica de Dumnezeu îţi aduce aminte de moarte, de judecată, de gheenă, de iad, de rai, de împărăţia cerului, de slava drepţilor. Frica de Dumnezeu nu te lasă să vorbeşti de rău, nu te lasă să cleveteşti, nu te lasă să spui minciuni. Frica de Dumnezeu nu te lasă să te mândreşti, să te trufeşti.

Frica de Dumnezeu nu te lasă să ai zavistie. Frica de Dumnezeu nu te lasă să ai ură pe cineva, sau pizmă, sau invidie, sau râvnă rea. Frica de

Dumnezeu nu te lasă să te răzbuni pe altul, să-i faci rău. Frica de Dumnezeu nu te lasă să vorbeşti de rău, să cleveteşti, să spui minciuni, să glumeşti, să râzi sau să osândeşti pe altul.

Frica de Dumnezeu nu te lasă să fii iubitor de arătare, să ai dorinţă de a plăcea oamenilor, să ai slavă deşartă, să ai făţărnicie, să ai viclenie în tine. Frica de Dumnezeu nu te lasă să fii iubitor de sine, să trăieşti în nesimţire. Frica de Dumnezeu nu te lasă să păcătuieşti nici cu vederea, nici cu auzul, nici cu mirosul, nici cu gustul, nici cu pipăirea, nici cu închipuirea. Frica de Dumnezeu te păzeşte de uitare, de neştiinţă, de trândăvie, n-am când vă spune tot alaiul întunericului.

Frica de Dumnezeu este aceea care te păzeşte să fii sfânt cu trupul şi cu sufletul. Şi aceasta nu-i numai la călugări, frica de Dumnezeu deopotrivă lucrează şi la creştinii din lume şi la cei afierosiţi lui Dumnezeu în slujba călugăriei.

Frica de Dumnezeu pe preot în Sfântul Altar îl face serafim. Slujeşte cu frică de Dumnezeu, bagă de seamă să nu greşească o ectenie, cu Sfintele Taine, cu mâinile, la Sfânta Proscomidie, să nu cumva să aibă vreun gând în timpul Liturghiei.

Frica de Dumnezeu, când ai văzut omul necăjit, te duci şi-l ajuţi, te duci şi-l mângâi, te duci şi-l sfătui eşti. întotdeauna frica de Dumnezeu îţi este povăţuitorul cel mai bun. Şi de aceea toţi Sfinţii Părinţi laudă frica de Dumnezeu.

Deci cel mai înţelept om din lume este acela care se teme de Dumnezeu. Ai auzit ce spune Psalmistul: Fericit bărbatul, care se teme de Domnul, că întru poruncile Lui va voi foarte.

DESPRE PAZA MINŢII (sfaturi date unor studenţi teologi)

Fiindcă a fost vorba, să vorbim ceva despre paza minţii. Eu, păcătosul, când încep să vorbesc de rugăciunea minţii sau de paza minţii, mi-i ruşine şi mi-i greu să vorbesc, că vorbesc despre ceea ce nu am. Că zic Sfinţii Părinţi că nimic nu-i mai sărac decât mintea aceea care filosofează pentru fapta bună, neavând lucrare. Eu sunt acela cu musca pe căciulă, că vreau să vorbesc cele ce nu fac şi niciodată nu am făcut.

Dar eu cred că vă vor fi de folos acestea în drumul pe care veţi merge. Fiindcă viaţa aceasta este o luptă, cum spune la Iov: O luptă şi o ispită este viaţa omului pe pământ şi în această luptă şi ispită, în fiecare clipă este nevoie de iscusinţă. Cum a spus şi marele Apostol Pavel: în lupta aceasta grea şi mare, aveţi nevoie de răbdare şi celelalte.

Şi este prea de nevoie, pentru că vă duceţi între străini, acolo unde vă duceţi, întâlnindu-vă cu oameni de altă credinţă: protestanţi şi catolici şi cutare... Şi ca ortodox, pentru ca să-ţi păzeşti sufletul curat, o lucrare mai prezentă şi mai puternică decât paza minţii nu va fi.

Paza minţii are atâta legătură cu rugăciunea minţii, ca şi trupul cu sufletul. De la paza minţii putem trece imediat la rugăciunea minţii. Şi totodată, în paza minţii intră multe lucrări duhovniceşti.

Sfântul Isihie Sinaitul spune aşa: Nimeni nu va scăpa de căpeteniile tartarului mi-aduc aminte

din Filocalie fără de paza minţii, măcar de ar fi cât de mare filosof şi cât de mare înţelept în lume.

Ce este paza minţii, după învăţătura Sfinţilor Părinţi? Este o lucrare prezentă, foarte uşoară şi n-are nevoie de mare osteneală, decât numai de frica lui Dumnezeu. Ea se naşte chiar din frica lui Dumnezeu! Iar frica de Dumnezeu se naşte din credinţa în Dumnezeu. Că dumnezeiescul Părinte Maxim spune: Cel ce crede, se teme. Eu nu am nici o pricină să mă tem de cineva, dacă nu cred că-i de faţă. Iar când cred că Dumnezeu este de faţă, mă tem!

Deci, iată cum din credinţa în Dumnezeu se naşte frica de Dumnezeu. Iar din frica de Dumnezeu se naşte trezvia atenţiei, sau paza minţii, sau ferirea minţii de la păcat, sau privegherea minţii. Când auzim la Sfinţii Părinţi: paza minţii, trezvia atenţiei, liniştea minţii, ferirea minţii, privegherea minţii sau toate acelea, este acelaşi lucru. Este aşa cum am zice: pâine, bucată de pâine, felie de pâine; dar tot de pâine este vorba, numai sub alte cuvinte.

Paza minţii, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, constă în aceasta: în a ne trezi cu mintea, în a ne împotrivi păcatului cu mintea şi în a chema pe „Doamne Iisuse...”, prin rugăciunea minţii.

Vezi câtă legătură are rugăciunea minţii cu paza minţii? Că nu-i de-ajuns să mă trezesc eu: „Ce fac eu acum este bun? Ce gândesc eu acum este bun? Ce intenţionez eu acum este bun? Ce cuget eu acum este bun?” Sau: „Ce alegere fac eu asupra acestui cuget este bună?” N-ajunge atât! Ci îndată mi-a dat putere Preasfântul Dumnezeu să-mi stăpânesc pornirile prin volnicia de sine sau de sine stăpânirea. Nu vezi ce spune în Psaltire? Doamne, căci cu arma buneivoiri ne-ai încununat pe noi.

îndată ce ne-am trezit, simţim cu mintea dacă se apropie un păcat de minte sau un gând rău; că orice gând rău este un şarpe gânditor, adică un diavol. Şi îndată ce l-am simţit că se apropie, să ne împotrivim; cu arma buneivoiri (cu voinţa) ne împotrivim să nu-l primim, căci avem această putere.

Dar puterea noastră este slabă şi tăria noastră neputincioasă, cum spune la hirotonie. Şi atunci ce-i de făcut? Ne trezim, după puterea noastră; să vadă Dumnezeu că voinţa noastră se mişcă spre bine şi ne împotrivim păcatului. Şi negreşit să ţinem legătura cu Domnul, chemându-L prin rugăciunea „Doamne Iisuse...”.

Dar nimeni să nu se bazeze pe trezvia sa sau pe voinţa sa, că-i tare împotriva păcatului, că rămâne foarte, foarte înşelat! Pentru că, negreşit, voinţa noastră şi trezvia noastră trebuie să fie întărite de Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea ne trezim, ne împotrivim cu voia de sine stăpânitoare şi chemăm pe „Doamne Iisuse...”.

Acestea trei stau nedezlipite una de alta. Pentru că dacă nu chemăm pe „Doamne Iisuse...”, nu reuşim să ne despătimim în nici un fel cu mintea. Că El ne-a spus în Evanghelie: Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi, că fără de Mine nu puteţi face nimic. Clar! Cheamă pe Domnul în ziua necazului şi te va izbăvi, cum spune Psalmistul. Sau: Auză-te Domnul în ziua necazului şi celelalte. Dacă-L chemăm pe Dumnezeu, El ne ajută.

Aşa şi tu. Şi trezvia noastră-i bună şi voinţa noastră care se împotriveşte răului, dacă este ajutată de darul şi puterea lui Dumnezeu. Chemarea numelui Domnului să nu înceteze, că zice apostolul:

Tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui.

Acum mai este şi a patra lucrare: Ne trebuie smerenie! Să ne trezim cu mintea, să ne împotrivim păcatului cu mintea, să chemăm pe „Doamne Iisuse...” şi să avem mare smerenie a inimii şi cunoştinţă de sine, fiindcă ne luptăm cu demonii cei mândri. Da! Că îndată ce se ridică în noi părerea de sine, sau îngâmfarea, sau cinstea de sine, îndată ne părăseşte Domnul şi ne lasă în propriile noastre puteri: „Ia să vedem ce ai să faci tu fără Mine?” Că i-a spus oarecând lui Israel: Să nu ieşi la război fără Mine! Ştii ce-a păţit când a ieşit la război cu amoreii, fără să cheme ajutorul lui Dumnezeu!

Această îndrăzneală să zicem aşa -, sau semeţie de cuget, sau cutezanţă de sine a omului de a se bizui pe trezvia lui şi pe puterea lui de voinţă, este izvorâtă din iubirea de sine. Egoismul! Adică, după cum arată dumnezeieştii Părinţi, din mama tuturor păcatelor, care este iubirea de sine. Că din iubirea de sine se naşte şi mândria şi trufia şi semeţia şi celelalte.

Din iubirea de sine se naşte mai întâi: mila de sine, cruţarea de sine, îndreptăţirea de sine, mulţumirea de sine, trâmbiţarea de sine, lauda de sine, plăcerea de sine, părerea de sine. Apoi: închipuirea de sine, simţirea de sine „că sunt ceva!”, îngâmfarea de sine, cinstea de sine, încrederea în sine, rezemarea pe sine, bizuirea pe sine şi, dacă vreţi să vă tâlcuiesc, acestea au o mulţime de ramificaţii.

Apoi vine moartea minţii şi omorârea sufletului, mai înainte de moartea trupului adică nesimţirea inimii -, după care a plâns Sfântul Simeon Noul Teolog toată viaţa, precum am găsit-o la „Scară”. Nesimţirea nu numai că omoară sufletul, ci omoară mai întâi partea privitoare, adică pe minte;

nesimţirea este moartea minţii şi omorârea sufletului mai înainte de moartea trupului.

Dacă i-ai omorât ochiul, ai întunecat trupul. Aşa şi sufletul, prin minte moare; şi de aici înainte diavolul a pus stăpânire peste toate puterile sufletului. Aceasta se întâmplă când omul are încredere în sine şi în puterea lui de trezvie şi când zice: „A! eu sunt om înţelept. Ce să mă mai rog, ce să mai stau în genunchi, ce să mai chem pe Iisus, doar eu ştiu să mă păzesc de păcat! Păi eu nu ştiu că-i păcat?”

Când vede Dumnezeu în sufletul nostru această încredere şi rezemare pe sine şi cutezanţă de sine, ne lasă în mâna diavolilor. Atunci ispita ne arată cât putem, fără darul lui Dumnezeu şi fără mila Lui. De aceea, sufletul nostru în toată clipa greşeşte lui Dumnezeu. Să aveţi convingerea aceasta că nu există clipă când nu mâniem pe Dumnezeu. Şi pentru că nu este clipă când nu mâniem pe Dumnezeu, nu este clipă când nu avem nevoie de ajutorul Lui.

Sufletul, negreşit, îndată ce greşeşte cu mintea şi cu orice pornire spre păcat, trebuie să alerge cu umilinţă la ajutorul lui Dumnezeu, să ceară milă, iertare şi ajutor împotriva ispitei. Că, dacă cutează pe deşteptăciunea lui, zicând: „A! eu ştiu multe, eu pot multe!”, auzi ce spune Scriptura, la Solomon: Cel ce se încrede în sine, va cădea cădere jalnică. Pentru ce? Te-ai încrezut în sine; nu mai ai nevoie de Dumnezeu! „Pot şi eu ceva!” Şi atunci Dumnezeu îţi arată ce poţi! Că fără de El nu putem nimic. Şi la trezvia atenţiei este mare nevoie să simţim în jurul nostru ajutorul lui Dumnezeu, de care avem nevoie în fiecare clipă.

în Sfânta Scriptură se spune aşa: Fata Babilonului, ticăloasa şi spune mai departe, cum

cântăm „La râul Babilonului” fericit este care va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră (Psalm 136, 8-9). Iată pe cine fericeşte Duhul Sfânt! Pe cel ce ia fiii fetei Babilonului şi-i trânteşte de piatră.

Tâlcuirea Sfinţilor Părinţi din Filocalie este aşa: Fata Babilonului este mintea noastră. Cuvântul Babilon înseamnă „amestecare”. Fiindcă mintea noastră pururea este amestecată cu gânduri bune şi rele, o numeşte „fata Babilonului”, născută din amestecare, combinată cu amestecarea. Iar fiii fetei Babilonului sunt gândurile minţii, care le naşte ea.

Şi cine-i fericit? Acela care-i treaz cu mintea şi, cum vede că s-a născut din minte un copil un gând rău -, îl ia de picioare şi-l dă de piatra Hristos. Cum ţi-a venit un gând rău în minte înţelegi? -, dă-l de piatra Hristos: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Vine un gând de curvie: „Doamne Iisuse...”, dă-l de piatră! Vine un gând de mânie, dă-l de piatră! Vine un gând de trufie: „Doamne Iisuse...”; un gând de viclenie: „Doamne Iisuse...”; un gând de zavistie: „Doamne Iisuse...”. Trânteşte-i de piatră pe pruncii aceştia ai „fetei Babilonului” adică cugetele rele ale minţii de când sunt prunci. Adică ucide patimile din tine cât sunt mici, că pe urmă este mult mai greu!

Pe aceşti prunci ai fetei Babilonului îi omoară darul şi puterea lui Hristos! Hristos S-a numit în Sfânta Scriptură de trei ori piatră: Piatra cea din capul unghiului, pe Care n-au băgat-o în seamă ziditorii; Piatra cea nefăcută de mână, Care se taie din munte, despre care se spune la Daniil; şi Piatra, stânca din care a ieşit apă, când a fost lovită de Moise, simbolizând coasta lui Hristos din care a ieşit sânge şi apă.

în Hronograful evreiesc am citit viaţa lui Moise, tradusă de Isaia Răcăciune, un mare rabin care a trăit în secolul trecut. A murit demult! Şi la dânşii se scrie, măcar că ar trebui să treacă şi în tradiţia ortodoxă, ca o teologumenă ştiţi, nu ca o dogmă -, că Moise, când a lovit stânca la Rafidim am fost acolo la Sinai şi am băut apă -, întâi a ieşit sânge, fiindcă a lovit-o cu îndoială.

Pentru îndoiala pe care a avut-o Moise atunci, l-a mustrat Dumnezeu şi nu a murit în pământul făgăduinţei. El nu a zis: „Ascultă, Israele, din piatra aceasta ai să bei apă!”, ci a zis astfel: Au doar din piatra aceasta am să vă scot apă? Dumnezeu i-a spus imediat: „Moise, de ce nu M-ai preaslăvit înaintea fiilor lui Dumnezeu? Au doar din piatra asta...?" „De ce n-ai zis: din piatra asta Dumnezeu vă va adăpa pe voi?” Apoi Moise, fiind certat de Domnul, a lovit a doua oară, zicând: “ascultă Israele! Din piatra asta...!” A lovit şi a ieşit apă.

Dar este şi-o taină mare aceasta, că întâi a ieşit sânge şi apoi apă. Căci şi din coasta lui Hristos a ieşit întâi sânge şi apoi apă. Iată cum a închipuit stânca Rafidim, coasta lui Hristos.

Acum să revenim la trezvie, ca să nu ne pierdem în discuţie, că cuvântul nostru trebuie să tragă către mijloc. Noi, dacă ne încredem în sine şi în puterea noastră de virtute, de înţelegere şi de filosofie, mai întâi mireasma Duhului Sfânt nu mai este cu noi.

îndată ce Duhul Sfânt simte o mică licărire a mândriei, se fereşte şi-l lasă pe om în propriile sale puteri. Şi atunci vedem că am ajuns la cădere. Ori cu mintea, ori cu cuvântul, ori cu lucrul, ori doamne fereşte cădere care ne desparte prea tare de Dumnezeu. Iar cine are lucrarea trezviei, trebuie să

fie treaz şi în privinţa asta. Nu-mi încape mie în putere să mă trezesc, ca să mă lupt cu păcatul. Mă trezesc, dar îl chem pe „Doamne Iisuse...!”

Legea sobornicească a Bisericii aceasta este: să mă trezesc, să mă împotrivesc, să chem pe „Doamne Iisuse...”. Asta este lucrarea trezviei atenţiei. Că „fiica Babilonului” adică mintea noastră, de care am amintit mai înainte naşte mereu prunci. Şi naşte prunci răi gândurile rele! Noi să-i luăm, să-i trântim de piatra Hristos şi să-i sfărâmăm!

Duhul Sfânt atunci ne fericeşte: Fericit este care va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră. În momentul când un gând rău l-am lovit de piatra Hristos, am ucis un prunc al fetei Babilonului. Ne fericeşte pentru aceasta Duhul Sfânt, că nu am nădăjduit să-l ucidem noi, ci l-am dat de piatra Hristos.

Ai auzit că spune în Scriptură aşa: în dimineţi am ucis pe toţi păcătoşii pământului, ca să pierd din faţa Domnului pe toţi cei ce lucrează fărădelegea! Ai auzit când trebuie ucişi păcătoşii adică gândurile rele? în dimineţi! Gândurile păcătoase răsar din minte, ca mai înainte pruncii fetei Babilonului care se nasc dintr-însa. Şi nu arată Scriptura să-i ucidem când ar fi pe la amiază sau seara. Ci, când au răsărit, în dimineţi ucide pe păcătoşii pământului!

Gândurile păcătoase, cum au răsărit în minte şi imaginaţie, trebuie ucise prin rugăciunea lui Iisus, ca să pierzi din cetatea Domnului cetatea este sufletul -pe toţi cei ce lucrează fărădelegea.

Dacă am ucis pe păcătoşii pământului, adică gândurile păcătoase, când răsar din minte, am pierdut din cetatea Domnului pe toţi cei ce lucrează fărădelegea. Că doar prin gândurile pătimaşe vin

faptele pătimaşe. Că zice dumnezeiescul Părinte Maxim: Stăpâneşte-ţi gândurile, o, monahule! Că dacă nu-ţi vei stăpâni gândurile, îndată vei ajunge să nu poţi stăpâni lucrurile!

Tot păcatul de la gânduri vine. Şi atunci, dacă ucidem pe păcătoşii din cetatea Domnului în dimineţi, am curăţit cetatea, care este sufletul nostru.

Sfântul Diadoh al Foticeii zice aşa: „Mintea cea iubitoare de Hristos, primele răsăriri ale păcatului nu le primeşte”. Cine iubeşte pe Dumnezeu, cum se atinge de mintea lui un gând pătimaş, zice: „Doamne Iisuse...”. Cheamă pe Mântuitorul! Pentru că, dacă nu L-ar chema, stă de vorbă cu gândul cel pătimaş, se îndulceşte cu el şi, după ce s-a săturat de îndulcire, îşi aduce aminte: „Măi, dar gândurile acestea sunt păcătoase, trebuie să zic „Doamne Iisuse...”, că uite, m-au scos din aşezarea cea bună şi m-au aruncat în gânduri spurcate”.

Dumnezeiescul Părinte Efrem Sirul zice aşa: Când stai la rugăciune şi primeşti gânduri spurcate, eşti asemenea unei mirese care curveşte de faţă cu mirele său. S-a logodit cu mirele, şi pe urmă, poftim! Stă şi se împreună cu altul de faţă cu mirele.

Cât de urâtă este mireasa aceasta mirelui său, când vede că ea îl trădează chiar în faţa lui.

Iar Dumnezeu, Care vede toate, vede că noi, în vremea rugăciunii, primim gânduri spurcate, şi sufletul nostru, în loc să se împreune prin rugăciune cu Hristos, se împreună cu diavolii şi curveşte în faţa Lui. Şi atunci Apostolul Pavel ne spune: V-am logodit pe voi mireasă unui Mire fără de moarte; şi tare mi-e frică de voi să nu se poticnească inimile voastre, precum a Evei de satana în rai. Clar! Dacă ne-am împreunat cu păcatul în faţa lui Dumnezeu, cu

diavolii ne-am împreunat, nu cu Hristos! Şi atunci, Mirele Hristos zice: „Iată, mireasa Mea sufletul nostru s-a împreunat cu diavolii şi i se pare că se roagă Mie! Stă la rugăciune şi curveşte cu diavolii!” Că tot gândul pătimaş dacă-l primim, suntem amestecaţi cu diavolul acelei patimi şi ne duce în gheena.

Zice şi Sfântul Isihie: în vremea rugăciunii minţii, se încaieră la luptă trei minţi: mintea Sfintelor Puteri, mintea drăcească şi mintea omului. Mintea omului stă în mijloc şi el are atâta putere de stăpânire de sine, încât, toate puterile întunericului dacă ar veni, nu pot să-l clatine.

De aceea a zis Scriptura: Dumnezeu l-a zidit pe om şi l-a lăsat în mâna sfatului său. Iar în ziua judecăţii ne va cere socoteală. Noi vom zice: „N-am putut, Doamne!” „N-ai vrut! Eu te-am înzestrat cu putere”. Că nici îngerii nu-l silesc pe om la fapta bună şi nici diavolii nu-l pot sili la cele rele. Atâta putere a luat satana în rai, când a înşelat pe Eva, să clatine puţin puterea cugetătoare a omului, adică să-l îmboldească prin gând să facă răul, dar nu să-l silească.

Poate vom zice în ziua judecăţii: „Doamne, diavolul m-a dus la femeia cutare!” Diavolul poate Să zică atunci: „Doamne, să-mi aducă martori! Cine m-a văzut că-l duceam de mână pe om?” „M-a dus diavolul la crâşmă”, zice altul. Atunci diavolul răspunde: „Doamne, să-mi arate martori! A văzut cineva vreun diavol ducând pe om la crâşmă?” „Doamne, m-a dus diavolul în cutare loc”. Iar diavolul îi poate zice: „Doamne, el a fost prost şi a fost iubitor de sine, iubindu-şi fiinţa lui şi s-a lăsat biruit de patimi. Eu i-am dat în gând şi el s-a dus. Şi Sfintele Puteri i-au dat în gând să facă bine şi nu a ascultat”.

Deci mintea omului stă între Sfintele Puteri şi cetele diavoleşti. Şi îndată ce el simte că-l ispitesc diavolii din stânga, aleargă la Iisus prin rugăciune şi atunci se bucură Sfintele Puteri şi biruinţa-i de partea noastră. Iar dacă vom sta de vorbă cu gândurile şi ne îndulcim de ele, tot timpul stăm de vorbă cu diavolul. De aceea, în Pateric nici nu se mai spune patimă, ci: „Cutare s-a luptat cu diavolul curviei, sau cu diavolul mâniei, sau cu diavolul leneviei”, că tot păcatul este un diavol.

Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Mare poftă, mare diavol este păcatul”. Şi Sfântul Efrem spune: „Câte păcate are omul în minte şi în inimă, atâţia diavoli are într-însul”. Iar Sfântul Marcu Ascetul: „Foarte se silesc diavolii să ne înveţe să nu credem că avem diavoli în noi”, dar zice: „Câte patimi avem, atâţia diavoli avem!”

Fiecare patimă este un diavol. Adică: mândria, semeţia, slava deşartă, făţărnicia, trufia, viclenia, zavistia, pizma, invidia, râvna cea rea, mânia, iuţimea, nerăbdarea, nerecunoştinţa, cârtirea, răpirea, nemulţumirea faţă de binefacerile lui Dumnezeu sau ale aproapelui, ţinerea de minte a răului, vorbirea de rău, clevetirea, minciuna, gluma, râsul.

Sau mai departe: iubirea de arătare, dorinţa de răzbunare, slava deşartă, lăudăroşenia, iubirea de sine cu tot alaiul ei, şi pot să spun ceasuri întregi şi nu termin nici ceea ce mai ţin minte din mulţimea păcatelor întunericului.

Şi iată, atâţia diavoli avem în noi! Cineva poate zice: „A! Dar nu sunt aşa păcătos! Sunt de atâţia ani în mănăstire, cu muieri n-am trăit, nici n-am ştiut ce-i femeia”. Şi noi suntem preacurvari în toată clipa, căci cu gândul şi imaginaţia greşim ziua şi noaptea!

Pentru ce zice dumnezeiescul părinte Efrem Sirul: Nu mă aruncaţi în negrijă, fraţii mei, pentru păcatele cu gândul, că ar fi mici? Nu-s mici! Hristos, înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu, ne-a arătat şi a socotit preacurvie întru poftă de femeie şi ucidere întru ură de frate. Şi acelea se fac cu gândul. Iată, mă fac ucigaş şi preacurvar în toată ziua. Şi apoi, câtă pocăinţă îmi trebuie?

Legea Darului, sau a Harului, când a venit, a scos păcatul din rădăcină, nu a venit să cosească păcatul pe deasupra, cum dăm cu coasa şi rădăcina rămâne.

Aşa a fost Legea Veche: să nu furi, să nu desfrânezi, să nu ucizi, să nu fii mărturie mincinoasă... Legea Veche oprea păcatul din lucrare.

Legea Harului, când vine, scoate păcatul din rădăcină, că pofta-i rădăcina păcatului. Să nu pofteşti femeia aproapelui..., cum spune porunca a zecea, că eşti preacurvar. Şi atunci smulgi păcatul din rădăcină! Că de la poftă vine păcatul. Scoate buruiana de unde porneşte ea! Şi cu cât Legea harului este mai desăvârşită, cu atât trezvia atenţiei trebuie să dea seamă omului să-şi păzească mintea. Că omului i se pare că este curat, dacă n-a făcut păcatul cu lucrul. Cea mai mare înşelare este asta! Că tocmai atunci suntem în cel mai greu păcat, adică În nesimţire, după Sfântul Maxim.

Când nu avem simţirea păcatului, suntem în cel mai greu păcat; că atunci mintea noastră-i moartă, iar nesimţirea este moartea minţii. Mintea nu simte păcatul şi omorârea sufletului, mai înainte de moartea trupului. Şi nesimţirea se naşte şi ea tot din iubirea de sine. N-am avut timp să vă spun şi toate fiicele ei, aşa cât le mai ţin minte.

Nu este clipă şi nu este vreme în care nu mă aflu mâniind pe Dumnezeu; să avem încrederea aceasta şi să ştim, şi chiar de n-am simţit şi n-am ajuns la convingere, să ajungem de-acum. Aşa trebuie mărturisit. Pentru că am ajuns la convingerea asta cu zeci de ani în urmă, că nu există clipă şi mai puţin decât aceasta, când nu ne aflăm mâniind pe Dumnezeu.

Aceasta ştii când o simţi? Când ajunge omul în treptele cele mai înalte ale rugăciunii inimii şi când vine Duhul Sfânt în inima omului, cu darul lui Hristos, atunci abia vede el milioanele de neputinţe, care-l robesc simţitor şi gânditor.

Vezi în camera asta ce curat este? Nu-i praf, nu-s gunoaie. Dacă o rază a soarelui ar intra aici şi noi am sta deoparte, am vedea milioane de microbi ce se învârt şi cât praf este. „Ia uită-te ce era în camera asta!” Dar până ce n-a intrat raza soarelui, nu vedeam. Dar dacă am avea nişte aparate speciale care măresc, ele ar face şi mai mari corpurile acelea care le vedem cu ochiul liber. Aşa este şi cu sufletul nostru.

Deci, în timpul rugăciunii celei curate, când se scaldă inima noastră în lacrimi şi fierbe în clocotul plânsului, după ce au trecut momentele acelea, atunci o să vezi câte milioane de neputinţe zac în mintea şi inima noastră. Şi acestea nu le simţim. Petrecem în nesimţire, în somn, în răspândire, în învârtoşare, în împietrire. Ni se pare că noi, „slavă Domnului, n-am făcut cutare păcat!” Dar noi le avem pe toate şi suntem izvorul a tot păcatul şi fabrica a toată fărădelegea, în toată clipa.

De aceea, pentru că în fiecare clipă greşim, în fiecare clipă este nevoie de trezvie, de paza minţii, de rugăciune şi de umilinţă în faţa lui Dumnezeu. Asta este ce spunea marele prooroc David: că fărădelegea

mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea.

Uite un alt caz. Ţi se întâmplă uneori că ştii că eşti păcătos şi vrei să te rogi, dar nu ai stare de umilinţă, adică simţi o învârtoşare a inimii. Ce trebuie să facem atunci?

Această învârtoşare a inimii în timpul rugăciunii se cheamă răceală, secetă sau uscăciune. Şi asta este obişnuită la sfinţii Părinţi. Eu deja, când mă mărturisesc, zic: „Părinte, rugăciunea am făcut-o cu mintea îmbrobodită, plină de uitare, plină de răspândire, cu secetă, cu uscăciune, cu răceală, cu părăsirea darului...”. Răceala vine mai totdeauna din uitare. Pricina răcelii sufletului că eu, păcătosul, sufăr în toată clipa de ea este uitarea. Dar uitarea ce este, după Sfinţii Părinţi? Este primul păcat din partea raţională a sufletului.

Sufletul se împarte în trei părţi: partea raţională, cea mânioasă şi cea poftitoare, după Sfântul Grigorie de Nyssa. Aşa le rânduieşte în Pidalion. El canoniseşte exact păcatul după cele trei părţi ale sufletului. Vezi în canoanele lui din Pidalion.

Din partea raţională primul păcat este uitarea. Apoi neştiinţa, nedreapta socoteală, nechibzuinţa, nemulţumirea pentru binefacerile lui Dumnezeu şi ale aproapelui, nediscernământul, credinţa strâmbă, hula, nebunia, eresul şi celelalte. Dar primul pas spre răceală, ţine minte, este uitarea.

Când uităm binefacerile lui Dumnezeu, când uităm că Dumnezeu este de faţă, când uităm prezenţa lui Dumnezeu, cădem în aşa numita „acedie”. Acedia este moleşeala sufletului şi a minţii. Marele Vasile şi alţi Sfinţi Părinţi numesc acedia caracatiţa sufletului. Când s-a lâncezit omul

şi când zace în acedie, în moleşeală, atunci vin toate patimile şi răutăţile în sufletul lui.

Aşa o numeşte şi pe imaginaţie. Aristotel o numea simţire de obşte în filosofia lui. Pentru că imaginaţia nu prinde numai un păcat şi nu dă război sufletului numai cu unul. Ai citit Paza celor cinci simţiri scrisă de Sfântul Nicodim Aghioritul?

Ei, câte sunt de vorbit! Vezi cum se leagă una de alta, vorbind? De cinci ori am citit-o în viaţă, la linişte. Straşnică şi sfătuitoare carte. Şi când o termini, autorul ei zice: Această puturoasă carte ce am scris. Ai văzut câtă smerenie? „Tu te-ai făcut ca un amnar şi eu ca o cremene. Ai lovit o dată şi de două ori într-o inimă a mea ca de cremene şi au izvorât aceste puţine scântei”. Cartea aceea toată are mare înţelepciune!

Ai văzut ce spune acolo? Ne arată cum să mergem pe drumul acesta. Din cauză că mintea a căzut în răceală, datorită uitării, după ce-am uitat noi frica lui Dumnezeu, începe omul să-şi permită orice. Şi prima dată, când omul a uitat de frica lui Dumnezeu, începe să-i aducă diavolul tot felul de gânduri prin imaginaţie.

Imaginaţia, după Sfântul Vasile cel Mare, este pod al diavolilor, prin care intră în sufletul omului. De aceea trebuie o mare atenţie la rugăciune să nu ne închipuim nimic, căci prima vamă pe care o întâlneşte mintea înspre inimă este imaginaţia. Nici o faptă rea, nici un diavol, nici o patimă nu trece de la minte la simţire decât prin imaginaţie. Că nu poţi să faci păcatul până nu ţi-l închipui. N-ai văzut când te lupţi cu mintea? Ori apare chipul aceluia care te-a supărat şi asupra căruia ai fost pornit. Parcă ţi-l aduce aminte şi parcă te-ai răzbuna. „Ei, dacă ar fi aici! Ce

i-aş drege, ce i-aş face!” Şi aceia sunt diavoli. Dar prin imaginaţie îţi dau război. „Măi, dar mi-a zis, şi-am să-i zic!”

Diavolii iau faţa aceluia care te-a supărat şi o aduc în suflet prin imaginaţie şi ţi-o arată: „Uite, acesta ţi-a zis şi acesta te urăşte!” Apoi vin şi minciunile minţii, cu presupuneri că acela te urăşte, şi acela zice aşa şi acela, cutare.

Un duhovnic mare spunea: „Nu le crede, părinte, că-s minciunile minţii şi ai să vezi mai târziu că niciuna din câte ţi-a spus mintea nu-i adevărată”. Astea-s minciunile minţii, pe care le bagă diavolii în suflet în vremea ispitei, prin imaginaţie, să-l dărâme. Sunt prepusuri, păreri greşite. Prepusuri că cutare îţi zice, că cutare are ciudă şi cutare altceva. Şi niciuna nu-i aşa.

Demonii, când văd că tulbură pe om bănuielile acelea, bat război şi cu acestea. Că zice în Psaltire: Mulţi sunt acei care bat război cu noi de la înălţime. Şi Sfântul Apostol Pavel zice: Lupta noastră nu-i împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva duhurilor răutăţii, domnii puterii văzduhului, a duhurilor răutăţii răspândite în aer. Iată, cu căpeteniile văzduhului se luptă biata minte!

Ce se întâmplă? Un păcat întâi l-ai gândit. Dacă s-a învoit mintea la gândire, trece la cugetare. Trece la alegere. Imediat îl bagă diavolul în imaginaţie. Ţi-aduce aminte... N-am vorbit noi despre ispitirea din opt părţi? Ca să vezi şi acolo câtă filosofie este la Sfinţii Părinţi! După ce te-a băgat în imaginaţie, ţi-a băgat idolul şi te-a lovit în minte. Gata! Auzi ce spune: Când vei vedea urâciunea pustiirii stând în locul cel sfânt, cel ce aude să înţeleagă!

Sfântul Maxim spune: Urâciunea pustiirii în locul cel sfânt este păcatul închipuit în imaginaţie.

Că locul cel sfânt este inima, pentru că noi suntem Biserica Dumnezeului Celui viu, şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în inima noastră. Diavolul, dacă a reuşit să bage idolul prin imaginaţie în minte, de aici îl bagă în inimă! Apoi, în inima şi în mintea ta, numai faţa aceea o ai, ori care te-a supărat, ori care o iubeşti cu patimă! După ce ţi-a băgat idolul, îţi dai seama: „Da! Eram treaz mai înainte de prima momeală” că aicea trebuie să vorbim de cele douăsprezece trepte ale păcatului. Dacă eram treaz la prima momeală, imediat ziceam: „Doamne Iisuse...” şi cu trezvia atenţiei idolul nu intra.

Dacă n-am fost atent, a intrat idolul: cutare fată, cutare femeie cu care ne-am întâlnit, sau bani sau slavă, ori de ce nuanţă ar veni. L-a băgat în inimă prin închipuire. Acesta-i idolul, asta-i „urâciunea pustiirii în locul cel sfânt”. Şi dacă era trezvia atenţiei, nu intra. îl dădea jos de la început. A venit? „Doamne Iisuse...!” îl izbeşti de piatra Hristos. Şi ştii ce se obişnuieşte mintea cu acest nevăzut război? Precum scrie în „Războiul nevăzut”.

Ai văzut că mintea acelui ce este treaz, care are trezvia atenţiei, nu numai că nu se teme de năvălirile astea. Ştii ce face? Anume le cheamă. Le dă drumul oleacă, apoi cu rugăciunea îl cheamă pe „Doamne Iisuse...” în ajutor. Precum face pisica cu şoarecul. îl prinde şi apoi îi dă drumul, şi aşa se joacă cu el. Dar această lucrare este pentru cei sporiţi.

Aşa face mintea trezvitorului cu păcatul. îi dă drumul să intre oleacă înăuntru; şi numai ce-l vede că trece în imaginaţie şi începe a-i tulbura firea. „A! Mi-ai venit? Doamne Iisuse...”. Şi-l mai cheamă o dată la luptă: „Mai vină, măi, şi mai intră!” Şi el mai vine. Şi iar îl izbeşte de piatră cu „Doamne Iisuse...”.

Ştii ce zice apoi diavolul? „Aista nu-i prost! Mă cheamă întâi şi-mi dă drumul şi apoi mă arde cu Hristos. Stăi, că acum îi treaz cu mintea. Vin mai târziu, când îl stăpâneşte uitarea”. Şi când îl mai cheamă, nu mai vine. Nu uită el să ne ispitească. „Acum nu vin, că-i treaz cu mintea şi mă arde cu Doamne Iisuse.... Dă-i pace. Când va dormita el cu mintea şi n-o să fie stăpân pe simţuri, atunci vin! Când este răspândit cu mintea, atunci îi dau război. Acum, când este treaz, n-am nevoie să mă lupt cu el. Că ştii ce face acum? Cheamă numele Domnului şi mă arde!”

Aşa face trezvitorul, precum face mâţa cu şoarecele. îi dă drumul şi iar îl prinde. Ferice de cel ce are trezvia minţii! De aceea a zis dumnezeiescul Pimen cel Mare în Pateric: Nu avem nevoie pentru a ne mântui decât de minte trează. Clar! Atât. Cu mintea trează şi cu lucrarea asta a trezviei atenţiei ne putem mântui cel mai uşor.

Pe aceasta o numeşte Sfântul Isihie din Sinai „lucrare preacuprinzătoare de toată fapta bună şi de toată virtutea” citiţi în Filocalie, că de acolo vorbim, şi în Pateric. Primul păcat care se naşte din partea raţională a sufletului este uitarea. Din uitare se naşte răceala sufletului. Zice Marcu Ascetul că trei sunt uriaşii care ucid sufletul: uitarea, neştiinţa şi trândăvia.

Vezi? S-ar putea ca unul să fie treaz cu mintea, dar să fie orbit de neştiinţă. Şi iarăşi n-are trezvia atenţiei nici acesta. Auzi, că neştiinţa este orbirea Sufletului. Sfântul Maxim zice: Viaţa minţii este lumina cunoştinţei, iar neştiinţa este orbirea sufletului. Şi atunci se poate orbi unul nu numai de uitare, ci şi din neştiinţă. Şi dacă a spus şi de

trândăvie, dar ai auzit pe cine a pus întâi? Tot pe uitare. Că şi neştiinţa şi trândăvia vin după uitare.

Sfântul Grigorie de Nyssa clasifică în Pidalion toate păcatele după cele trei părţi ale sufletului, şi primul păcat care vine din partea raţională este uitarea. Şi cauza răcelii noastre în cele duhovniceşti, chiar în vremea rugăciunii, tot de la uitare porneşte.

Iar cine are trezvia atenţiei, înainte de a veni uitarea, o simte. Pentru ce? Trezvia se naşte din frica de Dumnezeu. Şi frica lui Dumnezeu din credinţa în Dumnezeu.

Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: Cine crede, se teme şi cine se teme, se trezeşte! Uite, a venit un gând! De-acum trebuie să discern: ori îi rău, ori îi bun! Ce-i de făcut? Şi cine se trezeşte, imediat trebuie să cheme pe „Doamne Iisuse...”, căci trezvia atenţiei stă în trei lucruri: în a ne trezi cu mintea, a ne împotrivi păcatului de când este în minte, şi a chema pe „Doamne Iisuse...”. Trezvia noastră nu are nici o putere fără Iisus.

Dar uitarea este primul pas spre răceală, cum arată dumnezeieştii Părinţi. Iar dacă noi luptăm împotriva uitării, mintea totdeauna îi trează şi scapă de celelalte lupte în celelalte trepte ale păcatului. Ai văzut cum a fost numit satana la Iov în Sfânta Scriptură? Furnico-leu. Frumos comentariu face la aceasta Nil Ascetul, iar mai târziu Nicodim Aghioritul îl pune în Paza celor cinci simţiri.

De ce s-a numit satana şi păcatul furnico-leu? Iov zicea: „Furnico-leul a murit de foame că n-avea de mâncare!” Dar la cine? La Iov n-avea de mâncare, nu la mine păcătosul! Eu îl hrănesc în toată ziua şi-l fac leu. Că de ce Iov nu-l hrănea pe furnico-leu? Auzi ce spune Scriptura? Acest om aducea în fiecare seară

câte un bou jertfă pentru copiii săi: „Doamne, nu cumva copiii mei, fiind tineri, să fi greşit cu gândul lui Dumnezeu!” Care din tata şi din mama de azi mai au grijă ce greşesc copiii lor cu gândul lui Dumnezeu?

Nu l-a numit degeaba Dumnezeu pe Iov, drept şi temător! Aducea un bou jertfă în fiecare seară, nu pentru păcatele lui, ci pentru ale copiilor lui. Că el a spus că furnico-leul a murit de foame că n-avea de mâncare, adică el nici în gând nu hrănea păcatul. Şi zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „N-ar fi pierit copiii lui aşa, dacă nu i-ar fi găsit la masă şi la beţii. Că ei erau la praznic la fratele cel mai mare şi petreceau. De aceea a putut satana să dărâme casa. Dacă îi găsea în rugăciune nu se putea întâmpla aşa”. Dar aceasta a lăsat-o ca pildă Dumnezeu.

Dar acest Iov, care era atât de tare treaz cu mintea înaintea lui Dumnezeu, zice că furnico-leul a murit de foame că n-avea de mâncare; şi Sfinţii Părinţi fac comentariu mai ales la lucrul acesta. Păcatul, când vine în mintea noastră, este mic ca o furnică. Că prima treaptă a păcatului este a face fapta bună cu scop rău. Pentru că fapta bună făcută cu scop rău n-are plată, ci ea trece de partea scopului şi se pierde. Sufletul şi viaţa faptei bune este scopul. De aceea a zis dumnezeiescul părinte Maxim: Este feciorie şi milostenie şi priveghere şi post şi osteneală, care sunt urâciune înaintea lui Dumnezeu, că nu cu scop adevărat se fac acestea!

Dacă fapta bună este făcută cu scop rău, ea trece de partea scopului şi se face una cu el. Scopul este sufletul şi mireasa faptei bune.

Noi, dacă ne-am trezi cu mintea, atunci când facem o faptă bună, trebuie să vedem dacă-i cu scopul de a plăcea lui Dumnezeu, de a mă mântui

sau dacă nu cumva mintea mea priveşte în altă parte. Dumnezeiescul părinte Efrem zice: Când mintea va părăsi scopul blagocestiei, adică al evlaviei, toate faptele bune nu mai folosesc.

Că scopul este ori al iubirii de slavă, ori al iubirii de treaptă, ori al iubirii de câştig, cum zice Sfântul Ioan Scărarul. Auzi ce zice el, arătând aici cât este de rea chiar şi lepădarea de lume cu scop rău: „Cel ce pentru iubirea de câştig a făcut lepădarea de lume, este ca piatra de moară, care întru aceleaşi se învârteşte”, vorbind despre cele trei feluri de lepădări de lume.

Al doilea scop. „Cel ce pentru iubirea de treaptă pe lepădarea de lume o a făcut, ca tămâia este, care la început miroase şi pe urmă scoate fum”. Eheei! Dai de Sfântul Ioan Scărarul! Acolo la Sinai îi zice Sfântul Ioan Sinaitul. Noi îi zicem „Scărarul”, după cartea lui numită Scara. Ce zice? „Cel ce pentru iubirea de Dumnezeu lepădarea de lume o a făcut adică din dragostea lui Dumnezeu -, adaugă dor peste dor şi foc peste foc, aprinzându-se de dragostea lui Dumnezeu, slujind cu frică Lui şi cu cutremur”. Acela iubeşte pe Dumnezeu până în sfârşit! Şi iată mintea noastră la trezvia atenţiei nu trebuie să privească numai asupra gândurilor care vin, ci şi asupra scopurilor cu care ne nevoim şi urmăm lui Dumnezeu.

S-ar putea să ne nevoim şi să rămânem cu mâinile goale la urmă, dacă scopul este altul. Deci, scopul faptelor bune totdeauna să fie spre slava lui Dumnezeu. De aceea ne învaţă şi marele Apostol: Sau de mâncaţi, sau de beţi, sau altceva de faceţi, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu. Deci, dacă omul este treaz cu mintea, ucide păcatul de când îl furnică!

V-am vorbit mai înainte de fata Babilonului şi de păcătoşii pământului şi acum vă aduc aminte. Dacă ne-ar ajuta Preasfântul Dumnezeu să fim treji cu mintea şi să ucidem păcatul de când e furnică; că apoi, pe treptele celelalte, se face leu şi nu-l mai putem birui!

Deci, prima treaptă a păcatului este să faci fapta bună cu scop rău. A doua, să nu faci fapta bună desăvârşit, întreagă. Un exemplu: faci milostenie, dar o faci din furat! Şi zice Sfântul Ioan Gură de Aur: Cel ce aduce jertfă din osteneală străină lui Dumnezeu, aşa-i ca şi cel ce aduce câine împuţit Deci, iată că nu-i cum trebuie!

A treia treaptă a păcatului este momeala. Se apropie de minte un gând, dar nu cu patimă. Femeie, să zicem, slavă, bani. Să luăm de pildă numai aceste trei. Dar nu-i nimica rău; că Dumnezeu le-a făcut la început bune toate; şi femeie şi bani şi slavă.

Precum iedera şi hameiul se agaţă de orice plantă care-i mai aproape, aşa şi lângă gândul simplu al lucrului se agaţă patima. Şi tocmai asta este lupta omului trezvitor că despre trezvia atenţiei vorbim aici! Aceasta este cea mai străvezie (pătrunzătoare) luptă a minţii creştinului şi a monahului.

Toţi ne luptăm pentru mântuire. Dar trebuie să despărţim gândurile simple ale lucrurilor, de cele complicate cu fapta! Nu-i păcat să gândesc la femeie, că şi Evanghelia a spus că Cel ce priveşte la femeie, nu spre a o vedea, ci spre a o pofti, preacurveşte cu dânsa în inima sa. îndată ce lângă femeie a apărut pofta, gata! Este preacurvie! Eu, dacă am privit-o, dar fără să cuget cu patimă, nu-s preacurvar. Pot să văd un milion de femei! Dar dacă am poftit una în inima mea, atunci imediat eu sunt preacurvar.

De aceea zice dumnezeiescul Efrem: Nu mă aruncaţi în negrijă, fraţii mei, pentru păcatele cu gândul că n-ar fi mari! Dacă nu erau mari, nu era nevoie ca dreptul acela, Iov, cu 1850 de ani înainte de Hristos, să aducă jertfă pentru păcatele cu gândul ale feciorilor săi, şi înţelepciunea lui Dumnezeu nu socotea preacurvie întru poftă de muiere, şi ucidere întru ură de frate. Cu gândul, omul este ucigaş şi preacurvar în toată vremea. De aceea zicea Sfântul Efrem Sirul: „Nu vă aruncaţi în negrijă!” Un gând venit în minte şi omul trece la imaginaţie; de la gând începe tot păcatul.

Toată lupta noastră şi a fiecăruia dintre noi, care vrea să se mântuiască, este să despartă gândurile simple ale păcatului de cele complicate cu fapta. Că nu ne răneşte pe noi gândul simplu, ci cel ce ne complică cu patima. Şi atunci diavolii, văzând că am primit gândul pătimaş, care este momeala gândului simplu, ne duc mai departe pe treapta următoare a păcatului.

Treapta a patra a păcatului este consimţirea. A consimţit sufletul nostru să stea de vorbă cu gândul cel simplu! Să stea de vorbă cu gândul olecuţă. „Măi, cam cum e cu asta?” Şi gata! Suntem pe treapta a patra a păcatului! Starea de vorbă a sufletului cu păcatul.

în treapta a cincea începe lupta. „Nu-i bun gândul ăsta; vine cu patimă la mine!” Şi lupta se dă pe toate treptele păcatului până la deznădejde şi moarte. Mintea începe să lupte. „Nu-i bun gândul ăsta! Mi-a băgat patimă în suflet! Uite, poftesc femeie sau ban sau treaptă sau urăsc pe fratele”. Sau cine ştie de ce nuanţă ar fi păcatul, din cele trei părţi ale sufletului. Şi atunci eu trebuie să fiu atent, că

vorbim de trezvie. „Ei, diavole, până aici! M-ai adus până aici!” De-acum, lupta!

Şi în lupta asta, v-am spus, trebuie să chemăm pe „Doamne Iisuse...”. Că auzi ce zice Scriptura? Să nu ieşi, Israele, fără de Mine la război, că vei fi înfrânt! Cum ai văzut că au păţit cu amoreii. Şi ziceau evreii: Doamne, am căzut! „Păi, nu v-am spus Eu să nu ieşiţi la război fără Mine?” Aşa şi noi în lupta cu păcatul, să chemăm în ajutor numele Domnului.

Cât de treaz ai fi cu mintea şi cât de mare filosof îi fi, te prăpădesc diavolii, dacă nu chemi pe Hristos cu „Doamne Iisuse...”. Trezvia atenţiei şi rugăciunea minţii au legătură, cum are sufletul cu trupul. A ne trezi, a ne împotrivi păcatului şi a chema pe „Doamne Iisuse...”. Asta-i filosofia duhovnicească! Atâta legătură are paza minţii sau trezvia atenţiei cu rugăciunea minţii.

în lupta asta cu păcatul, mintea noastră începe războiul. La acest război se încaieră trei feluri de minţi: mintea diavolească, mintea îngerească şi mintea omului. Omul îi dator să se trezească şi să cheme pe „Doamne Iisuse...”. Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi, că fără de Mine nu puteţi face nimic! Şi dacă în lupta asta creştinul cheamă pe Iisus, iese biruitor! Dacă se bizuie pe sine şi se leneveşte şi uită să cheme numele Domnului, iese păcatul biruitor.

în treapta a şasea vine învoiala. „Ei! Şi dacă m-aş învoi oleacă cu gândurile răutăţii, ale păcatului?” Dacă eşti tare şi ai căpătat trezvia atenţiei, poţi să te învoieşti oleacă, ca să chemi păcatul la luptă, cum spune în Războiul nevăzut. Faci ca mâţa cu şoarecele. îi dai drumul şi iar îl prinzi. Şi-l chemi o dată şi zici „Doamne Iisuse...” şi l-ai bătut. îl chemi a doua oară, aşa cum spune în Războiul nevăzut:

„Care-i treaz cu mintea, cheamă păcatul”. îl cheamă de câteva ori şi îl ucide. Că diavolii se tem: „Mintea asta-i trează; mă cheamă, dar mă omoară cu Doamne Iisuse...”. Şi nu mai vine o vreme. Dar mai încolo zice: „Lasă-l, că acum nu este biruit de uitare; acum dă-i pace! Când va dormita cu mintea, atunci vom veni; nu când ne cheamă el. Acum ne cheamă la luptă că-i cu Iisus şi nu se teme. Dar când va dormi, venim noi!” Că el nu se osteneşte, nu asudă.

Aşa spune şi în Pateric; după cum tâlharii, când pândesc casa, dacă aud vorbindu-se înăuntru, zic: „Măi, sunt treji. Nu putem intra, că acum nu putem prăda”; aşa este şi cu tâlharii diavoli. Dacă văd diavolii că sufletul este în vorbă cu Hristos adică are rugăciunea lăuntrică nu pot intra, că Hristos este acolo şi îi arde! Iar dacă nu se mai aude nici un murmur în inimă, nici o vorbire cu Hristos, atunci intră!

Deci, în lupta asta, când sufletul a cedat puţin, cade în treapta a şasea a păcatului, învoiala. „Mă învoiesc. Ei! Şi ce dacă voi sta de vorbă cu gândurile curviei, sau ale mâniei, sau ale urii, sau ale slavei deşarte?” Şi această învoială vine, după cum arată Sfântul Ioan Pustnicul, din iubirea de sine. Ea este maica şi rădăcina învoielii şi a tuturor răutăţilor! Ca tot să-l îndulcească pe hoit, măcar cu gândul.

Din iubirea de sine se naşte mai întâi mila de sine, şi apoi cruţarea de sine, pentru care l-a numit Mântuitorul pe Petru, satană. Cruţă-te pe Tine, Doamne! a zis Petru. Mergi înapoia mea, satano! Să mă cruţ? Pentru asta am venit Eu, să mă jertfesc, nu să mă cruţ!

Din cruţarea de sine începe îndreptăţirea de sine. „Ei, ce! Dar nu pot; dar sunt neputincios, că sunt şi eu om! Trebuie să mă mai las şi eu la cele omeneşti!

îndreptăţeşte-te, omule!”

Din îndreptăţirea de sine, vine mulţumirea de sine. „îi mulţumesc lui Dumnezeu că eu numai la păcatul cu mintea mă învoiesc, dar nu fac chiar păcatul cu lucrul”.

Din îndreptăţirea de sine vine mulţumirea de sine şi apoi nemulţumirea. Ce scop are? Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: Să facă sufletul sătul de fapta bună! Fariseul cel dinlăuntru al nostru ce zice? Ca cel din biserică: Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, că nu sunt ca toţi oamenii şi nici ca acest vameş... Mulţumirea de sine zice: „Mulţumesc lui Dumnezeu că eu mă învoiesc numai cu gândul, dar alţii fac păcatul cu lucrul!”

Şi ce-i cu asta?

Ai văzut diavolul cât este de filosof? Cât este de teolog? Ca să te capete pe tine cu mulţumirea asta, să zici că păcatul tău, dacă a fost până la învoială sau la consimţire, nu-i nimica! Şi la această mulţumire, dacă sufletul e mulţumit cu starea lui, iată Evanghelia ce spune: Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate... Mereu această sete şi foame după fapta bună! Iar mulţumirea de sine este un păcat, o ramură a iubirii de sine, că-l face pe om sătul de fapta bună. Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne... Fariseul din sine îi spune: „Tot ai tu ceva! Nu eşti chiar cel mai rău om!”

Din mulţumirea de sine se naşte îndată trâmbiţarea de sine. Că îi scoate diavolul virtuţile la iveală: „Tu ai făcut aşa şi aşa!” Şi pe urmă lauda de sine şi pe urmă plăcerea de sine. Se complace cu aşezarea lui. Şi din plăcerea de sine se naşte părerea de sine. „Măi, eu sunt ceva!” Şi din părerea de sine, închipuirea de sine. îşi închipuieşte că el este cineva!

Din închipuirea de sine se naşte simţirea de sine. Se simte. „Eu! Ce? Nu te atinge, că mă sparg! Te atingi de mine?” Din simţirea de sine se naşte îngâmfarea de sine. Din îngâmfarea de sine vine cinstea de sine. „Mi se cade, că eu sunt cineva!” Din cinstea de sine se naşte încrederea în sine, apoi rezemarea pe sine, apoi bizuirea pe sine şi apoi vine nesimţirea şi împietrirea inimii care este moartea sufletului şi n-am când a vi le mai spune pe toate.

Iată cum acţionează iubirea de sine asupra noastră. Şi acestea se întâmplă tocmai când mintea doarme şi nu are trezvia atenţiei. Că atunci când este trează, totdeauna zice „Doamne Iisuse...”, sau cugetă la alte lucruri duhovniceşti. Şi atunci se smereşte, că îşi cunoaşte neputinţa sa. Dar ce se întâmplă?

La învoire, mintea noastră s-a învoit cu gândul primit de la diavol, care este acolo. El vede că mintea acum ori curveşte, ori se răzbună cu ură pe cineva, ori năluceşte slavă deşartă, ori năluceşte bani, ori altă faptă bună. Sufletul, dacă s-a învoit, stă de vorbă cu orice păcat.

Încheind aceste puţine cuvinte, să rugăm pe Preabunul Dumnezeu şi Preaînduratul nostru Mântuitor să ne trimită a Sa milă şi îndurare tuturor celor ce vieţuim aici şi tuturor dreptcredincioşilor care îşi petrec cu grijă viaţa. Să nu uităm dumnezeieştile Sale cuvinte, care totdeauna trebuie să ne îndemne la trezvie şi veghere, după cum scrie în Sfânta Evanghelie: Ca nu cumva, venind fără veste, să vă afle pe voi dormind. Iar ceea ce vă zic vouă, zic tuturor: Privegheaţi! (Marcu 13,36-37).

DESPRE RUGĂCIUNE TREPTELE RUGĂCIUNII

Rugăciunea este maică şi împărăteasă peste toate faptele bune. Dar cum este ea maica tuturor faptelor bune? Că doar marele Apostol Pavel spune: Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; iar mai mare decât toate este dragostea. Nu spune aşa?

Deci iată că cea mai mare faptă bună nu-i rugăciunea, după Sfinţii Părinţi, ci este dragostea. Dar de ce totuşi Sfinţii Părinţi au spus că rugăciunea este maică a tuturor faptelor bune? Pentru că ea aduce în sufletul nostru şi pe dragoste. Dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele nu vin pe altă cale în sufletul nostru, decât pe calea rugăciunii!

Bunăoară să spun: dacă ai supărat pe cineva sau te-a supărat cineva şi începi să-l pomeneşti la rugăciune, numai vezi că, de la o vreme, se ridică ura din mijloc. Prin rugăciune se taie vrajba şi îndată îl câştigi pe acela şi îl aduci la înţelegere, la unire. de aceea spune Sfântul Maxim: Când vei vedea pe cineva că te urăşte sau te nedreptăţeşte, fie cu dreptate, fie cu nedreptate, începe să-l pomeneşti la rugăciune. Dar să nu-l pomeneşti să-i fie lui vreun rău, că atunci cade pe tine. Să zici aşa: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, şi pe fratele meu (cutare), că pentru păcatele mele s-a supărat pe mine. Pentru că fratele meu este oglinda mea şi el vede răutăţile mele”.

Aşa spune şi Sfântul Ioan Scărarul: „Să nu învinuieşti cumva pe fratele când te rogi pentru el, sau să-i ceri pedeapsă”, cum îi pun unii în pomelnice la vrăjmaşi. Nu-i voie! Chiar dacă îi puneţi pe unii la vrăjmaşi, Biserica ştiţi cum se roagă? Biserica se roagă pentru vrăjmaşi să-i înţelepţească, să le ierte păcatele, să-i aducă la cunoştinţa adevărului, să-i facă blânzi şi să-i întoarcă cu bine.

Aşa se roagă Biserica. Niciodată Biserica nu vrea să facă rău la nimeni. Că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască... Iar noi, când avem o supărare, ni se pare că cutare ne urăşte. Dar Biserica nu! Ea nu face deosebire. Ea se roagă deopotrivă pentru toţi, ca să fie buni.

De aceea, vorbind despre sfânta rugăciune, v-am spus că ea se numeşte maica tuturor faptelor bune, pentru că ea aduce în sufletul nostru pe cea mai mare faptă bună: dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele.

Auzi ce spune dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul care a fost „vârful teologiei” şi „bilanţul teologiei ortodoxe” în secolul VI în Filocalie şi în cartea numită „Ambigua”, o carte a lui cu care îl întrece uneori în gândire şi pe Sfântul Dionisie Areopagitul, numit şi „Pasărea cerului”: Toate faptele bune ajută pe om să câştige dragostea de Dumnezeu, dar nici una ca rugăciunea. Că rugăciunea de aceea se cheamă „maica faptelor bune”, că ea pe cea mai mare faptă bună o ajunge, pe dragoste.

Toate faptele bune apropie pe om de Dumnezeu, dar rugăciunea le uneşte. Este ca şi când ai face o uşă din tăblii, sau un dulap, şi vezi că se potrivesc lucrurile trase la gealău, dar nu se lipesc până nu pui

clei. Iar când ai pus clei le-ai făcut dintr-o bucată toate. Aşa este şi rugăciunea.

Rugăciunea nu numai că îl apropie pe om de Dumnezeu, ci îl lipeşte de Dumnezeu şi îl face un duh cu El. Este ceea ce spune marele Apostol Pa vel: Cel ce se lipeşte de desfrânată, un trup este cu ea... şi cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este cu El. Sudura aceasta duhovnicească de a se uni omul cu Dumnezeu, se face pe calea rugăciunii.

Dar când auzim noi de rugăciune, să nu credem că toată rugăciunea noastră este rugăciune. Dacă eu zic cu limba rugăciunea, sau cu gura, iar mintea este pe dealuri, eu mă înşel pe mine când mă rog. Că Dumnezeu, în vremea rugăciunii, nu caută numai buzele şi limba, ci caută mintea şi inima.

Şi rugăciunea care o facem noi cu gura şi cu buzele este bună într-o măsură, căci şi ea are temei în Sfânta Scriptură. Când auzi pe Apostolul Pavel că spune aşa: Aduceţi Domnului roada buzelor voastre, arată rugăciunea gurii pe care o zicem; sau când auzi În Psaltire că zice: Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat, se referă la rugăciunea limbii şi a glasului. Când auzi pe proorocul că zice: Şi L-am înălţat pe El cu limba mea, tot de rugăciunea gurii vorbeşte; sau: Doamne, auzi rugăciunea mea şi strigarea mea la Tine să Vină, tot de rugăciunea buzelor vorbeşte. Sau: Auzi, Dumnezeule, rugăciunea mea şi nu trece cu vederea ruga mea, iarăşi de rugăciunea gurii vorbeşte şi aici Sfânta Scriptură.

Dar să ştiţi că rugăciunea gurii, după învăţătura dumnezeiescului părinte Grigorie de Nyssa, marele filosof şi fratele marelui Vasile, este graniţa cea mai depărtată a rugăciunii, sau, mai bine-zis, ca să

înţelegeţi mai bine, ea este cuiul (treapta) cel mai de jos din scara rugăciunii. Ştii că atunci când te urci pe scară, pui piciorul pe cel dintâi cui. Dar cât ai de suit!

Or, scara rugăciunii în urcuşul ei nu are sfârşit. Rugăciunea, în creşterea ei, nu are margine, pentru că ea se uneşte cu Dumnezeu. Şi precum Dumnezeu, fiind nemărginit în sfinţenie prin înălţimea însuşirilor Sale, nu are sfârşit în bunătate şi în sfinţenie, aşa şi rugăciunea, în creşterea ei duhovnicească, se înalţă şi margine nu are!

Şi nu numai rugăciunea este nemărginită, ci şi toate virtuţile care se nasc din Dumnezeu sunt nemărginite; tocmai de aceea, că se nasc din Dumnezeul nemărginit. Ori credinţa, ori nădejdea, ori dragostea, ori mila, toate sunt nemărginite, pentru că ele se nasc dintr-un Dumnezeu care nu are margine în bunătate.

Aşadar, când ne rugăm cu gura, să ştiţi că facem bine, căci cu aceasta începe a se învăţa omul a se ruga. Cu gura începem să învăţăm întâi rugăciunile începătoare: „împărate ceresc”, „Sfinte Dumnezeule”, „Preasfântă Treime”, „Tatăl nostru”, „Crezul”, „Psalmul 50”...; şi-i bine să le învăţăm pe de rost din cărţi de rugăciune, din Ceaslov şi Psaltire.

Noi citim rugăciuni cu gura, şi aşa se învaţă rugăciunile ca şi cum am fi în clasa întâi. Omul o ia de la această rugăciune cu gura şi se ridică în rugăciune, până când nu mai este rugăciune, până intră în vedere dumnezeiască. Acum, vorbind de rugăciune, vom vorbi despre treptele rugăciunii, aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi.

Când ne rugăm cu limba, cu gura şi cu buzele, suntem în treapta cea mai de jos a rugăciunii. Trebuie să trecem cu rugăciunea noastră de la limbă

şi de la gură, la minte, pentru că sufletul nostru are două părţi domnitoare, cum arată Sfântul Ioan Damaschin în „Dogmatică”: mintea şi inima.

Mintea izvorăşte permanent gânduri. Creierul este unealta raţiunii, iar inima este unealta sentimentelor, a simţirilor celor duhovniceşti. Că unde simţi întâi bucuria, scârba, frica? Nu în inimă? Vezi că simţirea sufletului se află în inimă?

Deci, vreau să vă spun un lucru. Când ne rugăm cu gura, ne aflăm la începutul rugăciunii. Iar dacă eu zic o rugăciune cu gura: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, sau „Tatăl nostru”, sau „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară...!” sau oricare şi, dacă o înţeleg şi cu mintea, ea atunci nu se mai cheamă rugăciunea gurii, ci trece în altă treaptă, şi anume la rugăciunea minţii.

Iar dacă această rugăciune, care o zic cu gura şi o înţeleg cu mintea, o duc până la simţirea inimii să o simt şi cu inima -, ea a devenit atunci rugăciunea inimii, altă treaptă mai înaltă. Deci, auzi ce spune Sfântul Apostol Pavel: Vreau mai bine să zic cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba. Aţi auzit cu cât este mai înaltă rugăciunea minţii decât a limbii? Că preferă apostolul mai degrabă să zică cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba; fiindcă, a te ruga cu mintea este rugăciune mult mai înaltă decât a limbii.

Dar rugăciunea minţii este desăvârşită? Nu! Nici a minţii nu-i desăvârşită. Rugăciunea minţii de-abia o numesc dumnezeieştii Părinţi jumătate de rugăciune, sau pasăre cu o aripă, sau rugăciune cu un picior, că nici rugăciunea minţii nu-i desăvârşită. îi mai

trebuie ceva. Trebuie să ducem această rugăciune de la înţelegerea minţii la simţirea inimii.

Când noi zicem o rugăciune cu limba şi o înţelegem cu mintea şi o simţim cu inima, ea devine sferică, rotundă, în mişcarea sufletului nostru. Această rugăciune este mult mai desăvârşită şi se numeşte rugăciunea inimii.

Dar o să mă întrebaţi: Rugăciunea inimii este cea mai înaltă? Nu! Sunt rugăciuni şi mai înalte decât a inimii. Dar la rugăciunea inimii, zice Sfântul Isaac Sirianul, de-abia ajunge unul din zece mii. Iar la rugăciunea care-i mai sus decât a inimii, deabia ajunge unul din neam în neam; aşa de înaltă este rugăciunea care trece peste cea a inimii. Şi care sunt treptele mai sus de rugăciunea inimii?

Prima este rugăciunea de sine mişcătoare. De ce se cheamă aşa? Când s-a întărit rugăciunea în inimă, adică „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, de la o vreme inima se roagă fără să zică limba cuvinte. Este ceea ce spune la „Cântarea Cântărilor”, în Biblie: Eu dorm şi inima mea veghează. Ştii cum este atunci rugăciunea noastră? Aşa cum ai întoarce un ceas şi apoi el merge singur.

în această treaptă ajungi la ceea ce spune marele Apostol Pavel: Neîncetat vă rugaţi (I Tes. 5, 17). Ni s-ar părea că Apostolul Pavel zice aici ceva mai presus de puterea noastră. „Cum să mă rog neîncetat? Dar eu dorm. Mă pot ruga când dorm? Dar eu mănânc. Mă pot ruga când mănânc? Dar eu vorbesc cu oamenii. Mă pot ruga?” Te poţi, dacă vrei!

Omul care a ajuns la rugăciunea de sine mişcătoare, oriunde ar fi, inima lui se roagă permanent. Dacă-i în avion, dacă-i în tren, dacă-i în

fabrică, dacă-i la gară, dacă-i pe drum, dacă doarme, inima lui se roagă neîncetat. Această rugăciune, când ajunge să fie „de sine mişcătoare”, toată viaţa omului este o rugăciune. Orice lucrează pe pământ, el tot timpul se roagă.

Apostolii nimic n-au învăţat mai presus de puterea noastră. Când a zis Sfântul Apostol Pavel: Neîncetat vă rugaţi, cel ce ajunge la „rugăciunea de sine mişcătoare” împlineşte cuvântul lui. El dacă mănâncă, inima lui se roagă, când vorbeşte cu oamenii, are în taină altă gură: gura cea de foc a Duhului Sfânt din inima lui. Cu aceea vorbeşte cu Dumnezeu, este „gura Duhului”, cum o numeşte Vasile cel Mare. Un asemenea om, care a câştigat „rugăciunea de sine mişcătoare”, orice-ar face el, inima lui se roagă. Aceasta este a patra treaptă a rugăciunii.

Este şi o altă treaptă mai înaltă decât aceasta: rugăciunea cea văzătoare. Care este aceasta? Ai văzut pe Sfântul Antonie cel Mare? De-acolo, din muntele Tebaidei, unde era el în Egipt, se ducea cu mintea la Sfântul Amonie, alt sihastru mare. Acela ieşise din viaţă şi sufletul lui era dus de îngeri la cer. Şi el a început a se închina. Şi l-au întrebat călugării: „Părinte, de ce te închini?” Şi el a răspuns: „Fratele nostru Amonie, marele stâlp al cerului şi al pământului, se duce la cer şi m-am închinat sufletului lui”.

Şi era mare distanţa de la Sfântul Antonie până la muntele lui Amonie, însă Antonie vedea sufletul lui Amonie cum este ridicat de îngeri la ceruri când a ieşit din trup. Asta înseamnă oameni înaintevăzători sau cu minte înainte-văzătoare de Dumnezeu!

Când ajunge omul să fie înainte-văzător de Dumnezeu, el are această rugăciune numită

„văzătoare”. Deci se suie cu mintea aşa de tare, că el vede aici unde suntem noi câţi demoni sunt că sunt mulţi şi câţi îngeri sunt. Pe toţi îi vede. Şi vede pe cel ce şi-a curăţit inima, vede şi gândurile; gândurile ce le gândeşte fiecare. Atât de curată devine mintea lui, că îţi spune ce gândeşti tu, ce gândeşte celălalt. La fiecare le ştie gândurile. Ai văzut la Mântuitorul: Ştiind gândurile cărturarilor şi ale fariseilor, a zis: Ce gândiţi rele în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice? Ridică-te şi ia-ţi patul tău şi umblă? Sau a zice: iartă-ţi-se păcatele? Se uita şi vedea gândurile lor.

Deci la măsura aceasta ajunge omul care are rugăciunea de sine văzătoare. Ştie gândurile la toţi care sunt de faţă. Vede duhurile rele, vede îngerii şi pe toţi care se îngrijesc de mântuirea noastră aici.

Dar este şi altă treaptă de rugăciune mai înaltă, a şasea: Rugăciunea în extaz sau în uimire. Prin aceasta, în vremea rugăciunii, omul se răpeşte cu mintea la cer, faţa lui se face ca focul şi mâinile şi degetele lui ca făcliile de foc şi nu mai este pe pământ cu mintea, ci numai în cer.

Ultima rugăciune, mai înaltă decât cea în extaz, este Rugăciunea cea duhovnicească. Aceasta este a şaptea. Rugăciunea duhovnicească nici nu se mai cheamă rugăciune. Ea, după toţi dumnezeieştii Părinţi, se cheamă vedere duhovnicească şi împărăţie a cerului. La fel zice şi Sfântul Isaac Sirul.

Deci, rugăciunea duhovnicească este mai presus de hotarele rugăciunii. Ea este o fire cu Dumnezeu. Asta este ceea ce a văzut marele Apostol Pavel: Ştiu pe un om oarecare, care acum paisprezece ani s-a răpit până la al treilea cer şi a auzit acolo cuvinte, care nu este cu putinţă omului a le grăi. în trup sau afară din trup, nu ştiu. Dumnezeu ştie!

El nu ştia cum a fost. Că în rugăciunea aceasta duhovnicească mintea omului nu mai lucrează după a sa putere. Ci este luată de puterea Duhului Sfânt şi-i dusă în slăvile cereşti şi nu mai poate cugeta ce vrea ea. Mintea omului este dusă la descoperiri mari în iad, în cer, unde vrea să-l ducă Duhul Sfânt. Şi omul acesta este în mari descoperiri şi când vine iar în aşezarea lui, nu ştie dacă a fost în trup sau afară de trup, ca Apostolul Pavel. Aceasta este cea mai înaltă rugăciune, de care spune dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul că „de-abia se învredniceşte unul din neam în neam de o descoperire ca aceasta”. într-o generaţie abia dacă se găseşte unul.

Pentru ce v-am spus despre aceste trepte ale rugăciunii? Ea are de toate trei trepte generale: Rugăciunea gurii, a minţii şi a inimii. Iar celelalte trepte intermediare sunt legate între ele ca nişte trepte la scară când te sui. Un rugător desăvârşit trece prin toate aceste trepte de rugăciune cu darul lui Dumnezeu. Dar a se sui omul pe aceste trepte, nu este în puterea lui. A omului este numai voinţa. Să voiască să se roage lui Dumnezeu cum poate, iar a se învrednici de rugăciuni înalte ca acestea, este numai o lucrare care depinde de darul lui Dumnezeu.

Deci, în aceste rugăciuni trebuie să se unească mintea cu inima. Este o rugăciune a minţii în inimă şi este o rugăciune a inimii curate. Dar să ştiţi că mintea, pogorându-se în inimă, trece două vămi sau obstacole, ca să se unească cu inima. Care sunt acele vămi? întâi este vama închipuirii, a imaginaţiei, şi a doua este vama raţiunii de la poarta inimii.

Pogorând mintea spre inimă, ea întâlneşte prima vamă, imaginaţia. Ai văzut că stai uneori la rugăciune şi apare în mintea ta te miri ce. O închipuire,

ori cel ce te-a supărat, ori cel ce te-a smintit cu o patimă. Şi atunci, la vama imaginaţiei sau a închipuirii se opreşte mintea noastră în vremea rugăciunii, mergând spre inimă.

Asta este prima staţie. Sfântul Nil Ascetul zice în Filocalie: Fericită este mintea aceea care a ajuns să se roage fără imaginaţie lui Hristos, fără formă! Mintea Mântuitorului n-a avut imaginaţie, spun toţi sfinţii teologi. Pentru că El era Noul Adam şi a venit să restaureze pe vechiul Adam, exact cum a fost în rai.

Că şi Adam, când a fost creat de Dumnezeu în rai, nu avea imaginaţie, n-avea închipuire. Satana a căzut din închipuire, că voia să se facă asemenea cu Dumnezeu, cum zice la Isaia: Tu ai spus în gândul tău: Mă voi sui deasupra norilor, peste munţii cei de miazănoapte care sunt în ceruri, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu şi voi fi asemenea cu Cel Preaînalt. Şi numai cât şi-a închipuit, l-a dat Dumnezeu pe Lucifer jos din cer, pentru că şi-a închipuit să fie asemenea cu El, necunoscând că este zidire. Că Dumnezeu l-a făcut numai cu gândirea şi poate să-l surpe într-o clipeală.

Aşa şi Adam, când a căzut, prin gândire a căzut. Ce i-a zis satana? Nu vei muri, ci vei fi ca un Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Şi cum şi-a închipuit că va fi ca un Dumnezeu, a căzut prin imaginaţie din darurile date şi apoi a fost izgonit din rai. De aceea dumnezeieştii părinţi numesc imaginaţia pod al demonilor. Nici un păcat nu trece de la minte la simţire (la inimă) dacă nu şi-l închipuie întâi omul cu mintea.

Deci, în vremea rugăciunii n-ai voie să-ţi închipui nimic. Nici imaginaţii sfinte, nici pe Hristos

pe Sfânta Cruce, nici pe scaunul Judecăţii. Nimic. Că toate imaginaţiile sunt afară de inimă şi dacă rămâi să te închini la acestea, nu te închini lui Hristos.

Mintea trebuie să se pogoare în inimă, că inima este cămara minţii. Aceasta-i cămara de care spune Hristos: Tu, când te rogi, intră în cămara ta şi încuie uşa ta şi roagă-te Tatălui tău întru ascuns şi Tatăl tău, Care vede cele întru ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare. Voi credeţi că acea cămară este cea de lemn, casa? Dacă o luaţi aşa, o luaţi după literă.

Ori aici dumnezeieştii Părinţi înţeleg cu totul altfel: Trei uşi ai de încuiat când te rogi: uşa cea de lemn, pentru oameni; uşa buzelor, pentru cuvinte, ca să nu grăieşti cu nimeni decât cu Dumnezeu; şi uşa inimii, pentru duhuri, ca să te pogori cu mintea în cămara inimii. Că inima este cămara minţii.

Auzi ce zice dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul: Omule, pogoară-te cu mintea în cămara inimii tale şi atunci ai ajuns în cer. Că şi aceea este cămara cerului, a împărăţiei cerului. Dar cine ne-a spus nouă că împărăţia cerului este în inima noastră? Hristos. N-a spus El: împărăţia cerului înlăuntrul vostru este? Deci iată că noi avem împărăţia cerului în inima noastră. Şi când ajungem cu mintea în inimă, am ajuns la împărăţia cerurilor.

Deci, pogorându-se mintea spre inimă în vremea rugăciunii, întâlneşte aceste două vămi: întâi vama imaginaţiei şi pe urmă vama raţiunii, la poarta inimii. Un om înţelept într-o clipeală de vreme le trece.

Legea cea mai scurtă a rugăciunii este să nu-ţi închipui nimic când te rogi. Că imaginaţiile sunt de trei feluri: rele, bune şi sfinte. Să nu primeşti nici un fel de imaginaţie. Că dacă te opreşti la imaginaţie, nu poţi intra cu mintea în inimă în

vremea rugăciunii. Iar aici, la vama raţiunii, care-i la poarta inimii, întâmpină alte duhuri rele. Să vă dau aici o pildă ca să înţelegeţi.

La vama raţiunii o întâmpină pe mintea noastră teologii întunericului şi filosofii iadului şi-i dau minţii raţiuni duhovniceşti. Mintea noastră, după mărturia Sfântului Vasile, are însuşirea să izvorască veşnic gânduri, bune sau rele. Şi nu-i de vină ce izvorăşte. Că ce turnăm într-însa, moara macină. Noi suntem cei care hotărâm dacă dăm drumul la gânduri.

Stai uneori la rugăciune, în genunchi sau în picioare sau stai pe-un scaun sau pe-o laiţă, că te poţi ruga şi culcat când eşti bolnav sau bătrân, cum zice Sfântul Grigorie Sinaitul: „Cel bătrân şi bolnav poate sta culcat cu capul pe-o pernă, dacă nu poate sta în picioare, numai să se roage”. Dumnezeu nu cere omului poziţia trupului, ci a minţii şi a inimii. În clipa rugăciunii, numai ce vezi că apar nu cuvinte rele, ci din Scriptură, cum a ispitit pe Mântuitorul în muntele Carantaniei. Nu L-a ispitit din Scriptură? Aruncă-Te jos, că scris este: îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să loveşti de piatră piciorul Tău.

Ai văzut că rolul lor este să te ispitească din Scriptură? Aşa face şi cu mintea noastră, când vrea să se coboare în inimă la rugăciune. Şi la vama raţiunii, care-i la poarta inimii, de exemplu îţi vin în minte aceste cuvinte: Ridicat-ai de la mare caii Tăi, tulburând ape multe. Sau: Lipsit-au de la mâncare oile, când nu vor fi boii lângă iesle.

Ce este asta, că-i din Scriptură, nu? Cine sunt boii? Care sunt oile? Ce înţeles au astea? Şi îndată te duce cu mintea la tâlcuirea Sfântului Maxim: Boii raţionali că-s mai mari boii decât oile sunt apostolii,

episcopii şi preoţii, Biserica povăţuitoare, ierarhia. Ce sunt oile? Biserica ascultătoare, poporul de jos. De câte ori nu a numit Hristos poporul de jos oi? Oi cuvântătoare!

Ce este ieslea din care se hrănesc şi boii şi oile? Biserica lui Hristos. Că şi Biserica povăţuitoare şi cea ascultătoare se hrănesc cu Preacuratele Taine, cu învăţătura Sfinţilor Părinţi, a Sfintelor Scripturi celor vechi şi noi şi cu toate dogmele, cu toate tâlcuirile Evangheliei. De unde toate astea? Din această iesle care este Biserica.

Dar ce zice Duhul Sfânt aici? Lipsit-au de la mâncare oile, când nu vor fi boii lângă iesle. Adică o să lipsească poporul lui Hristos din Biserică, când n-or să fie păstorii lângă Biserică. Că boii, în chip raţional, sunt păstorii Bisericii. Şi iată ce raţiuni adevărate şi înalte ne vin în vremea rugăciunii! Dar vrăjmaşul nu se supără de asta, când vede că tu raţionezi. El se bucură. Bine că teologhiseşti când te rogi!

Fraţilor, n-au ce căuta astea în vremea rugăciunii! Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Tu, când te rogi, nu teologhisi, că eşti batjocorit de demoni!” Când te rogi trebuie să ai inima înfrântă şi smerită, durerea inimii pentru păcate şi smerenie. Taina asta este a lui Dumnezeu, Izvorul minţilor raţionale din cer şi de pe pământ.

Deci nu este voie în vremea rugăciunii să teologhiseşti. Pentru că a sta de vorbă cu nişte raţiuni duhovniceşti în vremea rugăciunii, chiar de-ar fi din Sfânta Scriptură, nu ne rugăm, ci teologhisim. Adică înseamnă să cugetăm ceva la cuvintele Scripturii. Fiindcă această vamă a raţiunii este la poarta inimii, n-ai voie să vorbeşti în vremea rugăciunii nici un cuvânt din Scriptură. Ci, te

coboară în inimă cu rugăciunea de-un singur gând, adică gândind numai la numele Domnului nostru Iisus Hristos.

Deci cu această raţiune ne coborâm în inimă, zicând aşa: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul (sau păcătoasa)”. Cu altă raţiune n-ai ce căuta. După cum v-am spus mai sus, la vama imaginaţiei, nici o imaginaţie, cât de sfântă ar fi, nu este în inimă, ci afară de inimă şi trage mintea noastră din inimă afară. Aşa şi raţiunile acestea.

Că diavolul, numit teologul întunericului şi filosoful iadului, are scop să-i dea minţii noastre de teologhisit. Şi el îţi aduce la rugăciune toată Scriptura, dacă vrei că el este teolog vechi şi o ştie pe de rost. Numai să nu te rogi! El ştie că rugăciunea îl arde.

De aceea îţi aduce texte şi de la Apostol şi din Evanghelie, din predicile pe care le-ai auzit în biserică, din cazanie. Tu stai la rugăciune, iar diavolul îţi aduce lucruri mari şi raţiuni duhovniceşti foarte înalte. Atunci tu capeţi o trufie duhovnicească: „De aceea îmi vin mie acum cuvintele astea aşa de înalte, că eu mă rog lui Dumnezeu!” Şi el râde cu gura până la urechi! Tu nu te rogi atunci, teologhiseşti. Mântuitorul îţi spune să te rogi: Voi nu vorbiţi multe ca făţarnicii, cărora li se pare că întru multe vorbe îi aude Dumnezeu!

Hristos cere de la noi rugăciunea „monologhie”, adică de-un singur cuvânt, de-un singur gând. Ai văzut cananeeanca? Mergea după Hristos şi striga cu câteva cuvinte: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! şi Fiul lui David, miluieşte-mă! Dar striga din inimă. Ea nu s-a rugat mult, s-a rugat cu un singur cuvânt,

dar îl zicea din inimă, până a biruit bunătatea lui Dumnezeu să zică: O, femeie, mare este credinţa ta!

Aşa şi noi, în vremea rugăciunii, mai ales a rugăciunii inimii, când vrem să pogorâm mintea în inimă, aşa să ne rugăm, cu un singur gând. Că dacă părăseşti teologia asta în vremea rugăciunii, cu ajutorul lui Dumnezeu, îndată mintea intră în inimă.

Cămara minţii este inima. Când auzi în Evanghelie Tu, când te rogi, intră în cămara ta, să ştii că-i vorba de intrarea minţii în inimă. Pentru că acolo este Hristos de la Botez; acolo stă mireasa cu Mirele şi se uneşte, adică sufletul nostru se uneşte cu Hristos în inimă.

Deci, îndată ce mintea a intrat în inimă, ai un semn firesc. începe ca un cui de foc şi se încălzeşte inima de la centru. Apoi se încălzeşte toată, pe urmă pieptul, umerii, coloana vertebrală, tot corpul şi încep a curge sudori cu mare putere, iar ochii încep a vărsa lacrimi calde de pocăinţă cu mare foc. Asta-i rugăciune de foc.

Ce s-a întâmplat acolo? S-a întâlnit Mirele cu mireasa. Hristos cu sufletul nostru. Această unire duhovnicească îl face pe om un duh cu Dumnezeu. Este ceea ce spune Apostolul: Cel ce se lipeşte de desfrânată, un trup este cu ea... şi cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este cu El. Această unire şi lipire de Dumnezeu în inimă, prin Iisus Hristos, aduce mare dulceaţă duhovnicească şi mare căldură.

Dar încă nu-i temelia lucrării, nici dulceaţa, nici căldura cea din inimă. Temelia lucrării este zdrobirea inimii, căinţa, durerea inimii pentru păcate şi lacrimile de pocăinţă care se varsă atunci. În starea aceasta sufletul nostru are atâta fericire, atâta uşurare, atâta căldură şi dulceaţă

duhovnicească, încât, după ce se trezeşte din starea aceasta de unire cu Iisus Hristos în inimă, el nu poate spune trei cuvinte.

Ce minute fericite, ce dulceaţă, ce bucurie a avut în inima sa! Şi dacă în starea aceasta ar sta un lucrător al rugăciunii un ceas sau două cu mintea pogorâtă în inimă, adică să se unească mintea cu inima -, când s-ar trezi, o săptămână sau două în inima lui nu mai poate intra nici un gând din lumea aceasta! Cerul inimii lui atât se curăţă, încât rămâne văzduhul inimii plin de lucrarea Duhului Sfânt. O inimă fericită care s-a adăpat cu lacrimi de pocăinţă şi cu mare dragoste din unirea cu Iisus Hristos. Dragoste duhovnicească care nu se poate descrie cu limba!

Deci, aceasta-i rugăciunea inimii, de care v-am spus mai sus, la care de-abia se învredniceşte unul la zece mii! Aşa-i de înaltă. Iar de rugăciunea cea duhovnicească, de care v-am amintit în primul cuvânt, de-abia unul din neam în neam.

Dar o să mă întrebaţi: „Dar noi, părinte, ce facem, majoritatea lumii, care nu ştim această tehnică şi această filosofie de rugăciune înaltă? Noi ne pierdem?” Nu! Dar fiindcă a venit cuvântul despre rugăciune, v-am arătat care este rugăciunea cea adevărată. Nu înseamnă că, dacă eu nu mă rog, nici să nu spun la altul. Nici eu nu m-am rugat aşa de când sunt! Dar nu înseamnă să nu ştim. Că neştiinţa este orbirea sufletului.

Dar ştii ce zice dracul mândriei şi al nesimţirii, dacă avem o lacrimă la rugăciune? „Amu te-ai rugat straşnic!” Ehei! Şi cât îi de-acolo până la rugăciunea cea curată! Cât îi de departe cerul de pământ! V-am

spus că rugăciunea în creşterea ei n-are limită. Pentru că se uneşte cu Dumnezeu. N-are margine.

Aceea înseamnă rugăciune, cum zicea unul în Pateric: „Am poruncit minţii mele să se ridice trei zile în ceruri! Să nu se pogoare de acolo trei zile”. Aceea-i rugăciune! Sau cum s-a rugat un bătrân din pustia schetică. Acesta, venind un frate la dânsul, l-a întrebat:

fiule, ce este pe la Alexandria? Ce face lumea?

părinte, îi mare secetă, a răspuns fratele.

da de ce nu vă rugaţi? a zis bătrânul.

ba ne rugăm, părinte! Au scos şi sfintele moaşte şi icoanele, au venit preoţi, au făcut Sfântul Maslu cu arhiereii pe câmp, cu procesiune mare. Se roagă şi tot nu plouă!

Dar bătrânul a zis:

arătat este că nu vă rugaţi!

Bătrânul ştia adevărata rugăciune.

ba ne rugăm, părinte! stăruia fratele.

fiule, dacă-i aşa, hai să ne rugăm oleacă! ca să-i arate care-i adevărata rugăciune.

A ridicat bătrânul mâinile în sus şi s-au făcut degetele lui ca zece făclii de foc şi faţa lui ca soarele. Şi nu le-a lăsat în jos timp de un ceas. Şi în timpul ăsta, cum era senin şi secetă, au venit nori, s-au îngroşat norii, au început tunete şi fulgere şi a plouat aşa de tare în jurul lor şi-n tot Egiptul, încât a strigat fratele:

părinte, părinte, coboară mâinile în jos că mă îneacă apa!

Şi atunci părintele, când a coborât mâinile, i s-a făcut faţa lui iarăşi ca mai înainte.

Ai auzit care-i adevărata rugăciune? Aşa să ne rugăm şi noi! S-au rugat mii şi mii; şi preoţi şi arhierei şi popor şi n-a plouat. Şi s-a rugat unul, dar s-a rugat cum trebuie. într-un ceas a coborât şi ploaia şi norii şi toate. Cu această rugăciune Ilie a descuiat cerul, care era încuiat de trei ani şi şase luni. Asta-i rugăciune în extaz sau în uimire.

Şi aşa, când ne rugăm, să ştim că suntem departe de rugăciune atâta vreme cât mintea noastră este la cele de jos şi-i necurată. Dar nu trebuie să deznădăjduim, pentru că Dumnezeu ştie neputinţa noastră. Şi de multe ori unul se roagă, săracul, amărât de vreun necaz şi nu are nici când zice în ceasul acela rugăciune din Ceaslov sau din Psaltire. Zice şi el ceva: „Doamne, miluieşte-mă! Doamne, iartă-mă!” Dar zice din toată inima.

Când mintea lui pătrunde în inimă, nici nu se poate ruga cu rugăciune lungă. Numai atât zice: „Miluieşte-mă, Doamne!”, sau „Mila mea!”, sau „îndurarea mea!”, sau „Dumnezeul meu!” Deci, când s-a pogorât mintea în inimă sau a intrat în cămara inimii, atâta zice: „Iisuse al meu! Iisuse al meu!” Pentru că inima atunci se închide şi se deschide repede. Inima înghite pe Iisus şi Iisus, inima!

Atunci nu mai este timp de vorbă, că el stă în faţa Mântuitorului şi se teme să zică cuvinte lungi, pentru că pierde atenţia. Că atenţia este puterea rugăciunii din faţa Mântuitorului. Şi atunci zice numai câte un cuvânt: „Iisuse al meu!” Dar în acele cuvinte atâtea lacrimi se varsă şi atâta dragoste dumnezeiască, încât omul se face tot ca focul în vremea rugăciunii.

De aceea, când ne rugăm să zicem cum putem. Sfântul Macarie ştia că nu ştim să ne rugăm, dar ne

dă un sfat: „Omule, eu ştiu că tu nu ştii să te rogi! el ştia ce înseamnă rugăciunea, că era mare stâlp al Ortodoxiei -, dar îţi dau un sfat: Roagă-te cum poţi tu, dar roagă-te adeseori!” Că din deasa rugăciune, omul începe a se învăţa rugăciunea cea adevărată.

Iar Sfântul Ioan Scărarul zice: „Oare vom părăsi rugăciunea de cantitate?” Că rugăciunea de cantitate este cea pe care o facem multă, dar fără să fim cu mintea în inimă şi fără să fim cu privirea minţii la Dumnezeu. „N-o părăsim!” Că rugăciunea dintâi este pricina celei de a doua. Cantitatea naşte calitatea.

Este un proverb: „Exerciţiul face premianţi!” Roagă-te mereu! Apostolul Pavel spune: Rugaţi-vă neîncetat! Noi rugându-ne aşa, neputincioşi şi răspândiţi, cum putem noi, Dumnezeu, văzând sufletul nostru că vrea să se roage cât de cât, îi dă câteva minute de rugăciune curată.

Şi atunci el îndată începe să se roage cu lacrimi, cu foc mare. însă rugăciunea aceea, chiar dacă durează câteva minute, acele câteva minute de rugăciune cu mintea în inimă sunt mai puternice decât dacă ai sta o lună de zile în rugăciune, citind la Psaltire sau din Ceaslov. Aşa de mare putere are. Şi atunci, creştinul, gustând din dulceaţa rugăciunii celei curate, zice: „Ehei! asta-i rugăciune!” Dar această gustare din rugăciunea curată, din rugăciunea harică, nu vine la cheremul nostru, când vrem noi. Vine când vrea Dumnezeu să miluiască sufletul nostru.

Auzi ce spune Sfântul Isaac Sirianul? Semn al milei lui Dumnezeu sunt lacrimile la rugăciune.

Când vedem că ne cercetează Dumnezeu cu lacrimi multe la rugăciune este semn că mila lui Dumnezeu s-a atins de ochii tăi şi vrea, prin aceste lacrimi de

pocăinţă şi de dragoste mare, să te cureţe pe tine, să te lumineze, să te spele de păcate şi să-ţi arate ţie care-i adevărata rugăciune.

Deci, noi suntem datori să ne rugăm cum ştim noi, cum putem, începând cu rugăciunile începătoare: „împărate ceresc”, „Sfinte Dumnezeule”, „Preasfântă Treime”, „Tatăl nostru”, „Crezul” şi celelalte. Ne rugăm cum putem, dar să ne rugăm adeseori.

Că auzi ce spun Sfinţii Părinţi? Sfântul Teofan Zăvorâtul este o mărturie preaîndreptăţită să vă spună: Cel ce se roagă des, însăşi rugăciunea i se face lui cel mai mare dascăl al rugăciunii. însăşi rugăciunea îl poate învăţa să se suie de la treptele cele mai de jos ale rugăciunii, până la treptele cele mai înalte şi până la extaz şi până la rugăciunea duhovnicească”. Deci rugăciunea îi învăţa pe sfinţi să se roage, pentru că ei totdeauna se rugau.

De aceea spune: Neîncetat vă rugaţi! Adică oricând. Eşti acasă, eşti pe drum, eşti în chilia ta, eşti la lucru, oriunde, tu înalţă mintea către Dumnezeu. Şi zi cum poţi, dar zi mereu! Orice rugăciune-i bună, dacă o zici cu frica lui Dumnezeu şi cu atenţie.

Să nu căutăm noi trepte de rugăciune înaltă, că aceasta-i mândrie! Noi ne rugăm cum putem, iar Dumnezeu, văzând că sufletul se chinuie să se înveţe a se ruga, când ştie darul Lui, îl învredniceşte de momente de rugăciune curată.

Şi atunci, acela caută însingurare, să fie numai cu Dumnezeu. Cum spune dumnezeiescul Ioan Scărarul: Cel ce pe dulceaţa rugăciunii o a aflat, pururea voieşte să fie singur. Şi Sfântul Isaac Sirianul zice: Cel ce pe dulceaţa rugăciunii o a aflat, va fugi de gloate ca un asin sălbatic! El vrea să rămână în dulceaţa aceea şi în vorbirea cu

Dumnezeu oricând. Şi vorbăria şi treburi şi altele îl sustrag de la rugăciune, dar lui îi pare rău.

Este foarte greu să ajungă omul să se roage în aşa fel, ca să nu-l tragă înapoi zgomotul şi vederea multora şi auzirea despre atâtea lucruri. Rugăciunea desăvârşită puţini oameni o dobândesc.

Este o însingurare în sine, în inimă, şi o însingurare dinafară. însingurarea dinafară: Eu mă duc în pădure şi stau într-un bordei, într-o colibă, undeva, într-o peşteră, şi mă rog. Şi aceasta ajută mult rugăciunii. Dar, dacă nu vei avea însingurarea în sine, nu-ţi ajută. Poţi să fii acolo şi să năluceşti cu mintea toate oraşele şi tot Bucureştiul şi toate târgurile. Degeaba ai fugit cu trupul în pustie, căci cu mintea n-ai fugit în pustie. Ori, călugăr ce înseamnă? Spune Sfântul Ioan Scărarul: Cel ce stă cu mintea sa afară de lume şi de-a pururea se roagă lui Dumnezeu, acela este călugăr!

Dumnezeu nu cere să ieşim noi numai cu trupul din lume şi să fugim în pădure; ci cu mintea să ieşim din lume. Aş putea să stau în zgomotul lumii, cum făcea Sfântul Teodosie, începătorul vieţii de obşte, dar îl vedeau rugându-se ca un stâlp de foc în mijlocul lumii. El avea la trapeză câte trei mii de săraci pe zi şi el le slujea la masă. Şi-l vedeai în mijlocul lumii ca în cea mai mare pustie, că era desăvârşit. El nu mai auzea şi nu mai privea la cele din lumea asta, ci numai la cele de sus. Dar a celor desăvârşiţi este aceasta.

Iar noi, care avem nevoie să ne învăţăm rugăciunea, avem nevoie de o însingurare în noi mai întâi. Te închizi între patru pereţi ai casei tale şi te poţi însingura. Ai închis uşa şi intri în cămara inimii.

De abia acolo te poţi ascunde să te rogi lui Dumnezeu în ascuns.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune: Mintea nu se poate ascunde nicăieri între zidiri! Poţi să te duci tu şi-n pustie, poţi să te duci şi între stânci, poţi să te duci oriunde, nu o poţi ascunde în zidiri. Cel mai adânc loc unde poţi ascunde mintea de lume este cămara ei inima! Numai în inimă o poţi ascunde, că acolo stă de vorbă cu Iisus, cu Mirele Cuvântul, pe care îl ai de la Botez.

Acolo dacă o ascunzi, mintea trebuie să intre în inimă, mută, surdă şi oarbă. Să nu mai vorbească, să nu mai audă nimic şi să nu mai vadă nimic din lumea asta. Ci numai pe Iisus să-L vadă şi de El să se lipească şi cu El să se unească în Duhul Sfânt. Acolo în inimă, Mirele cu mireasa! Sufletele noastre sunt miresele lui Hristos cum spune Sfântul Apostol Pavel: V-am logodit pe voi mireasă unui Mire fără de moarte şi tare mi-e frică de voi să nu se poticnească inimile voastre, precum a Evei de satana. N-a spus mintea, ci inimile, că a ştiut că adevărata unire a sufletului nostru cu Hristos se face în inimă, nu în altă parte.

Iar dacă noi ne rugăm cum putem, să ne rugăm adesea, că harul este maică de obşte la fiecare. Ai văzut o mamă bună cu copilul cel mic al ei? Dacă vede că nu ştie să meargă pe picioruşe, îl lasă oleacă să meargă şi el îndată cade şi începe a plânge, că el îi cu picioarele plăpânde şi nu poate merge. Şi îndată mama îl ridică: „Stai, hai să te învăţ”. Şi-l ia de mână, îl mai duce oleacă, iar îl lasă. Ca să se înveţe a merge. Aşa face harul cu noi în vremea rugăciunii, când nu ştim să ne rugăm.

Când vine harul la tine, simţi o rugăciune curată; simţi o rugăciune a minţii, a inimii. Şi pe urmă, când te lasă Duhul Sfânt, din cauza mândriei şi a leneviei, iar cazi, iar mintea se duce la lume, la tulburare. Apoi iar te ridică, până ce te înveţi să mergi pe acest drum şi să te ţii pe picioarele tale. Şi aşa, văzând Dumnezeu că vrea sufletul să se roage, îl introduce încet-încet pe treptele rugăciunii. Şi când a învăţat el să se roage, nu-i mai trebuie să-l ducă nimeni de mână. El ştie că adevărata rugăciune o găseşte în inima sa, unindu-se cu Iisus Hristos.

Deci se cade să ne rugăm cum putem. Uneori cu gura, alteori cu mintea, alteori cu inima, alteori mai presus de rugăciunea inimii. Cine se va învrednici de celelalte trepte ale rugăciunii, cum v-am spus de sine mişcătoare, văzătoare, rugăciunea în extaz, în uimire, până la rugăciunea cea duhovnicească -, are mare dar de la Dumnezeu; dar nu ştiu dacă din neamul nostru de azi ajunge cineva. Numai Dumnezeu ştie pe unul ca acela. Poate se găseşte undeva în vreo peşteră ascunsă, prin munţi pe undeva sau cine ştie, că numai Domnul ştie. Acela-i stâlp de foc! Acela, când se roagă, se face ca bătrânul din Pateric, stâlp de foc!

Dar noi să ne rugăm cum putem, că am văzut că Mântuitorul n-a trecut cu vederea rugăciunea cananeencei. Ea, săraca, nici nu era evreică. Era feniciană, din părţile Tirului şi ale Sidonului. Ori, fenicienii erau păgâni. Dar a auzit şi ea de Mântuitorul că face minuni şi a venit. Văzând atâta lume în jurul Lui, a început să strige: Miluieşte-mă pe mine, Fiul lui David; fiica mea rău se îndrăceşte!

Ca femeie păgână, a învăţat şi ea de la evrei cum să strige. Ea nici nu ştia cum îl cheamă. „Strigă aşa,

femeie!” Dar ea, săraca, striga ca mamă necăjită. Pe fata ei o chinuiau diavolii de atâţia ani, că era îndrăcită. Şi a luat asupra sa faţa fiicei sale, că auzi ce strigă: Miluieşte-mă, Doamne, pe mine, că fiica mea rău se îndrăceşte! Nu striga: „Miluieşte, Doamne, pe fiica mea!” Adică, dacă ai să faci milă cu fiica mea, pe mine mă miluieşti.

Deci s-a băgat în fiinţa fiicei sale şi cu toată inima se ruga pentru fiica sa. Iar Mântuitorul, ca să arate la toţi statornicia credinţei ei, se făcea că nu o aude. Ai văzut ce-a spus întâi: Nu sunt trimis fără numai la oile cele pierdute ale casei lui Israel. Cum ar zice: „Tu eşti feniciană, eşti păgână; nu pentru tine am venit în lume!” Ea atunci mai tare striga. Şi la Apostoli le era milă: Doamne, slobozeşte-o pe ea, că strigă în urma noastră! O vedeau că strigă cu lacrimi din adâncul inimii. Iar Mântuitorul o mai înfruntă o dată: Nu este bine să iei pâinea fiilor şi s-o dai câinilor.

Câine o făcut-o! înţelegi? Dar ea nu s-a supărat că o face câine. Ea, în fierbinţeala rugăciunii ei, a trecut peste toate. De aceea a zis: „Doamne, câine sunt eu adică nu sunt din neamul lui Israel, eu sunt păgână -, dar şi câinii, Doamne, mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa domnilor lor.

Adică, „chiar dacă sunt câine, dar măcar dă-mi şi mie o fărâmitură, că eu nu întind mâna la masă cu stăpânii”. Şi atunci a spus Mântuitorul către dânsa: O, femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie precum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei din acel ceas. Aţi văzut rugăciune? Ai văzut credinţă? Nu cu multe cuvinte, dar din inimă!

Dar tâlharul pe Cruce? Ai văzut ce spune Sfântul Efrem în Cuvânt la tâlhar din Vinerea

Mare? Mai întâi el şi celălalt tâlhar huleau pe Iisus pe Cruce, şi-I ziceau: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe Cruce şi ne izbăveşte şi pe noi. Pe urmă au văzut că Mântuitorul, când îi băteau cuie în mâini şi-n picioare şi-L batjocoreau, se ruga pentru dânşii fără răutate: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!

Atunci tâlharul din dreapta s-a străpuns de blândeţea Lui şi zicea: „Ia uită-te! Noi cât îi blestemăm şi-i înjurăm pe aceştia care ne-au răstignit aici, iar El zice: Părinte, iartă-i pe ei, că nu ştiu ce fac! ”

Atunci a crezut în inima lui că Acela Care este răstignit lângă dânşii nu este un prooroc, ci este Dumnezeu.

Tâlharul care a început să creadă că Mântuitorul este Dumnezeu, văzând că rabdă cu atâta blândeţe, a început să se uite la El în sus, căci Crucea Mântuitorului era mai înaltă decât a lor, şi se gândea: „Ce rău a făcut Omul acesta? Morţi a înviat, bolnavi a vindecat, oameni a săturat, a învăţat cu cuvântul blândeţii, n-a fost păcătos, nu s-a atins de El nimic... Cu adevărat Acesta-I Dumnezeu!”

Aceasta zice şi Apostolul: Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire. Că nu-i de ajuns să crezi în inima ta în Dumnezeu, ci trebuie să-L mărturiseşti şi cu gura, că avem două părţi. Cu sufletul cred că este Dumnezeu, dar trebuie să-L mărturisesc şi cu buzele. De aceea a zis Mântuitorul: Cine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu. Cu toată fiinţa ta trebuie să-L mărturiseşti; şi prin cuvânt şi cu inima, prin credinţă.

Atunci tâlharul, care credea în inima lui că Mântuitorul este Dumnezeu, ce-a gândit el? „Oare o să mă ierte Dumnezeu şi pe mine, că eu mai înainte am hulit, ca şi cel din stânga?” Se gândea el: „Acest Iisus, Care se roagă pentru cei ce-L răstignesc, dacă pe cei care L-au răstignit nu ţine mânie, cu cât mai mult o să mă ierte şi pe mine, măcar că eu am făcut atâtea desfrâuri şi ucideri şi jafuri şi înjurături şi beţii!”

îşi aducea aminte de viaţa lui de tâlhar şi-şi zicea: „Oare ce pocăinţă să mai fac eu acum? Dacă aş avea picioarele libere, aş face metanii, dar ele sunt legate. Dacă aş avea mâinile libere, aş da două palme la cel din stânga care huleşte şi aş zice: De ce huleşti pe Acest blând Iisus! Dar şi mâinile sunt răstignite”. Se gândea el: „Ce pocăinţă să mai fac eu acum pe cruce?” Duhul Sfânt i-a dat în gând: „Ştii ce mai am eu slobod? Am limba! Limba nu-i răstignită. Şi eu am să strig din toată inima cu limba mea: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!”

Vezi? întâi cu limba L-a apărat de tâlharul din stânga, care-L ocăra pe Mântuitorul, zicându-i: Nu te temi tu de Dumnezeu, că noi suntem în aceeaşi osândă, că am făcut atâtea păcate? Dar Acest Iisus ce-a făcut? întâi cu limba îl ocăra pe celălalt „Eu cred că Acesta-I Iisus! Nu mă mai iau după tine!” După ce l-a ocărât pe tâlharul din stânga cu limba, a făcut pocăinţă; roade de pocăinţă, că numai limba şi căinţa inimii îi mai rămăsese. „Am să strig cu această limbă, pe Acest Iisus Care nu ţine minte răul, să mă ierte”. Şi a strigat din adâncul inimii: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta! Şi aude pe Mântuitorul de sus de pe

Cruce: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai!

Sfântul Efrem face artă mare în cuvânt: „Văzut-ai rugăciune tâlhărească? Văzut-ai tâlhar înţelept? A ştiut să fure mult în viaţa lui! Dar, având credinţa în inimă, a ştiut să fure cu limba raiul”. Adică: „Tâlharule! Ai furat, ai spart, ai făcut ucideri, răutăţi; dar acum cu credinţa ta din inimă ai ştiut să furi cu limba raiul”. Şi zice la urmă acest cuvânt, aşa: „O, tâlharule, şi al raiului tâlhar! Ai furat toate, dar ai furat şi raiul cu limba. O, tâlharule şi al raiului tâlhar! O, floare timpurie a lui Hristos, Căruia I se cuvine slavă!”

Adică cea mai întâi floare răsărită din Crucea lui Hristos a fost sufletul tâlharului.

De aceea el a mers întâi în rai cu Mântuitorul, că L-a mărturisit pe Cruce înainte de a-L mărturisi pe Dumnezeu Longhin Sutaşul, când L-a străpuns în coastă şi alţi mulţi pe urmă. Cel dintâi, tâlharul L-a mărturisit pe Dumnezeu şi L-a rugat să-l ducă în rai.

Iată ce înseamnă rugăciune în vreme de nevoie! Când suntem necăjiţi, să strigăm cu toată inima, că Dumnezeu caută la inima noastră. Amin.

DESPRE VREDNICIA PREOŢIEI SFATURI CĂTRE UN GRUP DE STUDENŢI TEOLOGI în vara anului 1978

Ca să ajungeţi în împărăţia cerurilor, să ştiţi un lucru: să vă luaţi de pildă, totdeauna în viaţa voastră, doi sfinţi mari, la care să priviţi pururea şi cât veţi putea să-i imitaţi, prin credinţa cea lucrătoare, care se lucrează prin dragoste, adică prin fapte şi credinţă dreaptă.

Să aveţi ochiul minţii, totdeauna, la Sfântul Apostol Pavel, „gura lui Hristos” şi „marele vas al alegerii”, şi la Sfântul Ioan Gură de Aur. Pentru că Sfântul Apostol Pavel a fost cea mai înaltă persoană duhovnicească din toată istoria Bisericii Creştine, după Domnul nostru Iisus Hristos. Aşa spune Sfântul Vasile cel Mare. El a fost chip desăvârşit întru toate. Şi ca apostol şi ca arhiereu şi ca preot şi ca ostaş al lui Iisus Hristos nebiruit. Şi pe el l-a imitat din toate puterile Sfântul Ioan Gură de Aur. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur, mai în toate omiliile şi predicile sale pomeneşte de Sfântul Apostol Pavel.

Eu am vorbit cândva la Neamţ, când a fost o conferinţă a preoţilor, acum doi ani când m-a trimis Prea Fericitul. Era la încheierea şedinţei. Am vorbit despre cele 20 de datorii ale preotului. Sigur că mai sunt undeva, prin carte pe la mine, acelea, scrise la maşină. Eu le-am vorbit din memorie. Dar nu-s adunate acolo toate. Eu am primit un ordin să vorbesc ceva acolo în legătură cu preoţia.

Dacă am lua-o după vrednicia care se cere preotului, n-ar mai fi nimeni preot pe pământ, ca să vorbim aşa, la nivelul care se cere. Că Sfântul Efrem Sirul zice: De-ai fi curat ca îngerii şi sfânt ca Ioan Botezătorul, preot nu poţi să fii. atâta-i de mare preoţia. Mare lucru! O! nesfârşit şi negrăit dar, pe care l-a dat Dumnezeu fiilor lui Adam, Preoţia, zice el. Mare lucru! Ceea ce face preotul, nici îngerii nu pot face.

Preotul are putere să lege nu numai pe oameni, ci şi pe îngeri. Ceea ce face preotul să jertfească pe Iisus Hristos nu pot face cei mai mari din îngeri. Dar, pentru că Dumnezeu a binevoit să se pogoare până la neputinţa noastră, pentru sfinţirea lumii acesteia de jos, pe care a răscumpărat-o cu prea scumpul Său Sânge, a lăsat preoţia în neamul omenesc.

Fraţii mei, să vă aduceţi aminte ce spune marele Apostol Pavel: Toate îmi sunt slobode, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt slobode, dar eu nu vreau să fiu de nimic biruit.

Ca preoţi, cel dintâi lucru ce vi se cere de către Dumnezeu şi de oameni este viaţa morală, viaţa cinstită. Poţi să ai o sută de licenţe, de doctorate, dacă nu ai viaţă morală, preot nu poţi să fii. Ca preot trebuie să fii cum te-a făcut mama ta, până la preoţie; şi de la căsătorie să ştii o preoteasă şi un Dumnezeu până la moarte. Asta este întâi partea morală şi partea curată a preotului: să fie foarte curat cu viaţa.

Căci dacă va păzi curăţia în viaţă şi viaţa cinstită toate darurile Duhului Sfânt se ţin de acestea. CI Dumnezeu în vasele cele curate trimite harul Său, în vasele cele alese. Nu, Doamne fereşte, să crezi că se poate să fii şi preot, dar în acelaşi timp şi curvar, sau

beţiv, sau fumător, sau înjurător, sau iubitor de argint, sau cine ştie câte drăcii şi câte patimi poate să aibă neamul omenesc.

Ca preot, mai întâi tu trebuie să fii despătimit, adică să ajungi la o nepătimire, încât, cu viaţa ta, să dai pildă şi să vorbeşti poporului.

Am vorbit la Seminarul din Creta vara asta. A venit părintele arhimandrit Nectarios, cu vreo 50-60 de studenţi, nu ştiu în ce an erau, şi au cerut să le vorbesc ceva despre preoţia contemporană. Le-am vorbit în trapeză, când erau la masă. Şi am arătat acolo ceva, care vreau să arăt şi aici.

Preotul trebuie să predice în trei feluri, după învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur. Adică, întâi cu gura şi cu limba să vorbească cuvântul lui Dumnezeu. Al doilea, să predice cu mâna; să scrie învăţături duhovniceşti.

Ai văzut pe Sfântul Ioan Gură de Aur? Toată ziua predica şi noaptea scria. Jumătate de noapte scria şi jumătate de noapte se ruga. Şi atât dormea: se agăţa cu mâinile de nişte funii, care erau legate de tavanul casei; şi când le scăpa din mână, termina cu somnul. Şi mânca puţină zeamă de orz, o dată pe zi, la apusul soarelui. Aşa preoţie! Atâta înfrânare!

Ei, nu putem noi păcătoşii ca el! Dar vreau să vă spun, că de aceea a avut atâta dar, că a tâlcuit toată dumnezeiasca Scriptură. Deci preotul trebuie să predice cu limba, cu mâna, adică să scrie predici şi învăţături creştineşti, şi al treilea şi cea mai înaltă predică, trebuie să predice cu viaţa, cu trăirea lui şi a familiei lui.

Preotul trebuie să se facă santinela întregii înţelepciuni, o făclie în faţa poporului, după cum a spus Mântuitorul: Voi sunteţi lumina lumii... Apoi să

radieze din viaţa şi din faptele lui, în toate părţile, lumină. Când vor vorbi oamenii în sat, să zică aşa: „Ai văzut ce înfrânare are preotul nostru? Ai văzut că preotul nostru nu-i iubitor de argint, că nu-i trebuie bani? Cât îi dai, atâta primeşte şi mulţumeşte şi pentru atât! Ai văzut că preotul nostru în crâşmă n-a intrat? Preotul nostru cu ţigara în gură nu l-am văzut.

Preotul nostru de înjurat nu s-a pomenit. Preotul nostru nu la bal sau la nunţi cu lăutari, Doamne fereşte, la nici un fel de distracţii nu l-am văzut. Preotul nostru-i blând; preotul nostru-i milostiv; preotul nostru-i răbdător; preotul nostru-i înţelept; preotul nostru-i curat; preotul nostru-i harnic; preotul nostru-i milos, săritor la toate nevoile poporului”. Şi aşa mai departe.

Aşa să vorbească poporul de voi îndată ce veţi ajunge în mijlocul lor! Dacă vreţi să vă iubească, să le daţi oleacă de pildă cu viaţa!

Au venit la mine studenţi teologi şi de la Sibiu şi din altă parte şi m-au întrebat: „Părinte, uite, acum ne face îndată preoţi. Oare cum să începem noi?”

să începeţi cu blândeţe şi cu dragoste, că Sfântul Efrem Sirul zice: Chipul de a-i aduce pe toţi la Hristos este numai al blândeţii. Apoi să aveţi răbdare. Oamenii sunt fel de fel de temperamente. Sunt şi oameni iuţi şi ambiţioşi şi răi şi beţivi; sunt şi oameni neascultători şi împietriţi la inimă şi indiferenţi, care nu cred sau, dacă cred, numai cu numele. Trebuie să pândim caracterul fiecăruia şi să fim cu blândeţe.

Când ai intrat în parohie, toţi ochii poporului sunt la tine, să vadă ce preot le-a venit în parohie. Când te-a chemat la slujbă, să te duci ca sluga lui Hristos. într-o clipă să fii acolo, cu epitrahilul, cu Crucea şi

Molitfelnicul. La botez, la cununie, la înmormântare, la lehuză, unde te cheamă. Şi să nu le pui preţ pe nimic. Dacă te întreabă: „Părinte, cât costă?”

cât vreţi, fraţilor. Cât daţi!

Că ştie Dumnezeu că altul are şi nu dă, iar altul, săracul, Dumnezeu ştie cum poate da un ban. Vezi cât de greu se câştigă un ban la cel necăjit. Şi dacă vede că nu-i pui preţ, tu îi câştigi inima lui. Ştiţi ce spune Mântuitorul: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă.

Marele prooroc Ilie, când a fost seceta aceea de trei ani şi şase luni, a fost trimis la pârâul Horat, în peştera aceea (III Regi 17, 1). Apoi a fost trimis de Dumnezeu la o femeie văduvă ştiţi din Biblie -, la Sarepta Sidonului. Şi a găsit-o în marginea satului. Sidonul este în Libanul de azi, pe malul Mării Mediterane. Şi l-a trimis Dumnezeu la acea văduvă, să vadă cât de necăjită-i lumea. Căci lui Ilie cel tare în credinţă nu-i păsa că moare lumea. Trei ani şi jumătate, nici ploaie, nici rouă pe pământ.

Vedeţi voi că n-a plouat de o lună şi zicem: „Vai de noi, este secetă!” Dar, ia gândiţi-vă, trei ani şi şase luni să nu cadă nici rouă pe pământ, nici ploaie; se usucă copacii şi pădurile din rădăcină şi toate. Şi este un cuvânt al Sfântului Efrem, la Ilie Proorocul, unde zice: „Niciodată n-a ascultat Dumnezeu mai tare de om, ca în timpul Sfântului Ilie”.

Dar de ce a ascultat Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul, de o fiinţă aşa de mică cum este omul? Pentru că şi omul se topea de dragostea Lui şi de râvna Lui.

Când a văzut Ilie că poporul lui Israel a părăsit de tot pe Dumnezeu şi se închină lui Baal, s-a dus şi

a stat înaintea lui Ahab şi i-a spus: Viu este Domnul Dumnezeu Căruia îi stau azi înainte, că nu va fi ploaie, nici rouă pe pământ, fără numai prin cuvântul gurii mele. Şi nu vă spun istoria lui că-i lungă, numai vă spun o pildă. După trei ani şi jumătate, văzând Dumnezeu că Ilie nu se înmoaie la inimă, de multe ori îi spunea:

ilie, descuie cerul! Eu fără tine nu-l descui! atât de mult îl asculta Dumnezeu, că era mare râvnitor.

doamne, nu-l descui!

dar mor toţi!

las să moară!

dar mor de foame şi de sete femei, văduve şi copii!

lasă să moară toţi! De ce te-au părăsit pe Tine?

Dar de ce era Ilie aşa tare? Pentru că la pârâul Horat corbii îi aduceau mâncare, pâine şi carne, o dată pe zi, şi de două ori; iar pe vale, jos, era pârâul Horat. Avea şi apă şi mâncare. Şi nu simţea durerea poporului. Şi râvnă mare avea pentru Dumnezeu. Mai bine să moară toţi, decât să se închine la idoli.

Iar Dumnezeu, vrând să-l plece pe Ilie Tesviteanul, zicea: „Lasă că-ţi fac eu ţie, dacă eşti aşa de tare în credinţă! Te mai înmoi oleacă!” Deci i-a secat întâi izvorul şi a oprit corbii să mai aducă de mâncare. A stat Ilie, a postit 40 de zile, că era foarte puternic în post. Când a văzut că moare firea asta are nevoie şi de mâncare Dumnezeu atunci i-a spus: „Ilie, ridică-te de aici şi mergi la Sarepta Sidonului”.

S-a dus Ilie şi, când a ajuns, a văzut văduva aceea adunând câteva lemnişoare, câteva vreascuri, cum vorbim noi. Şi l-a cunoscut pe Ilie că este omul lui Dumnezeu, după înfăţişare.

ce faci aici? a întrebat Ilie.

iată, omule al lui Dumnezeu, zice, adun aceste lemnişoare. Mai am un pumn de făină într-o vadră şi puţin untdelemn într-un ulcior; am să fac o turtă în spuză, singura mea hrană, şi voi mânca eu şi fiul meu şi vom muri. Că după aceea nu mai avem nimic, absolut nimic că atunci era mare greutate să găseşti un pumn de făină undeva.

Iar Ilie nu mâncase de 40 de zile şi auzi ce-i spune:

femeie, adu-mi mie întâi! Fă pentru mine o turtă, că mor de foame, şi ad-o încoace!

Ai văzut? Şi femeia, săraca, ai auzit cât iubeşte pe sluga lui Hristos, pe sluga lui Dumnezeu? Vă dau o pildă pentru cei care se tem că-i parohia mică şi că n-ar avea cu ce trăi. Femeia, ştiind că va muri, că nu mai are altă hrană, a făcut întâi o turtă pentru Proorocul Ilie. Căci a zis: „Acesta-i omul lui Dumnezeu. Mai bine mor eu şi să nu moară el, că acesta-i om scump. Pe acesta îl ascultă Dumnezeu!” Şi i-a adus lui Ilie mâncare, şi Ilie, după ce-a mâncat, i-a spus: Viu este Domnul Dumnezeu, Căruia îi stau înainte, că vadra de Făină nu se va mai împuţina şi ulciorul cu untdelemn nu va mai seca până va da Dumnezeu ploaie pe pământ.

Ai văzut? Sfântul Ioan Gură de Aur face un comentariu şi zice: „O, preote, care te temi că vei muri în popor, că n-ai ce mânca şi că parohia-i mică şi săracă. Nu zice că mor de foame şi n-am cu ce trăi. Numai de n-ai avea credinţă!”

Eu aş vrea să mă dea la o parohie mică, numai cu 20 de familii şi eu mai ţin zece preoţi pe lângă mine. Dar ştii ce să faci întâi? întâi să te cunoască enoriaşii că eşti om al lui Dumnezeu, precum a cunoscut văduva pe Ilie. Şi pe urmă te hrănesc cu toată casa ta. Odată ce te-a cunoscut poporul cu adevărat

părinte duhovnicesc, zice: „Mai bine să mor eu, decât să moară părintele!”

Atât o să te iubească poporul, dacă o să vadă că ai virtuţi, că eşti om cuminte şi nu eşti lacom după averi şi după bani. Ai auzit ce zice Sfântul Pavel către Galateni? Ştiu bine că, dacă era cu putere, ochii voştri, scoţându-i, mi i-aţi fi dat mie. Dar de ce voiau să-i dea ochii lui Pavel? Pentru că până acolo era inima lor. Erau gata să-i dea ochii că le câştigase inima.

Aşa şi voi, când mergeţi la parohie. Dacă veţi câştiga inima poporului, să nu vă temeţi că nu veţi avea ce vă trebuie, că vrednic este lucrătorul de plata sa. O să aveţi şi haine, o să aveţi şi hrană, o să aveţi şi bani, o să aveţi şi cinste, şi de la Dumnezeu şi de la oameni. Dar să vă vadă oameni cinstiţi. Doamne fereşte, ca preot, să te vadă în crâşmă, să te vadă la joc, să te vadă la petreceri, să te vadă cu ţigara în gură, să te audă înjurând, să te vadă că eşti mândru, hrăpăreţ după bani, că-ţi plac glumele sau râsul sau altceva prin care să-i sminteşti.

Voi, mâine, cu darul lui Hristos, sunteţi oamenii Bisericii. De aceea aţi învăţat atâţia ani şi profesorii s-au ostenit cu voi, şi le va plăti Dumnezeu, ca să vă vadă făclii ale poporului şi lumină lumii.

în afară de asta, gândeşte-te că toate sunt pentru om: şi a mânca şi a bea şi a te odihni şi a te folosi de toate; dar cu măsură. Că toate îmi sunt slobode, cum am zis, dar nu toate îmi sunt de folos! Auzi pe Apostolul Pavel ce spune? Mulţumesc lui Dumnezeu că ştiu şi să mă satur, ştiu şi să flămânzesc... Mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate!

Afară de asta, de purtarea în familie, în poporul în care o să te trimită Dumnezeu, să fii atent. Eu am fost în Serbia la un mare duhovnic, Părintele

arhimandrit Iustin Popovici, cel mai mare părinte din Ortodoxia noastră de azi. Are două doctorate, 84 de ani şi slujeşte Liturghia de 30 de ani singur la o mănăstire de maici celie. Este cunoscut peste tot, şi-i călugăr din Sfântul Munte. Şi eu am vrut să plec imediat în Sfântul Munte, după ce-am venit de acolo, căci cu mare dragoste m-au primit părinţii şi toţi. Şi i-am cerut un sfat.

Iar el mi-a spus: „Părinte Cleopa, şi eu sunt călugăr din Sfântul Munte. Sfântul Munte este un sac plin de bunătăţi, de bijuterii, că acolo se găsesc oameni cu viaţă înaltă. Sfinţia ta te duci la Athos să mai pui un migdal deasupra în sacul cel plin. Stai aici şi cât îţi ajută mila lui Dumnezeu, stai în slujba poporului, la toate necazurile, la toate scârbele; să-i mângâi, să-i ajuţi; că Ortodoxia noastră este foarte încolţită acum din toate părţile; şi preoţii, ca niciodată, au de luptat. Şi protestantismul şi catolicismul şi ateismul voi nu vedeţi? şi indiferentismul şi toate. Şi atunci se cere ca preoţii de azi, ca niciodată, să fie mai învăţaţi în Sfânta Scriptură şi cu viaţă cât mai curată.

M-am trezit zilele acestea, într-o seară că eu tocmai luasem cojocul în cap să mă pun oleacă jos -, şi aud hodoronc-tronc. Cine a venit? Directorul de la Consiliul Ecumenic de la Geneva. Şi eram şi de săptămână şi a trebuit să stau două ore jumătate de vorbă cu el, până la Utrenie. Câte întrebări a pus omul acela!

Şi eu, dacă nu sunt un om cărturar, am spus cât mi-a ajutat Dumnezeu, că am citit mergând cu oile pe munte, că eu am fost cioban aici la oile mănăstirii, până ce m-au pus stareţ. Dar mi-a pus întrebări de geniu. Şi dacă n-ai fi cunoscut deosebirea Bisericii noastre de cea protestantă, se făcea o

confuzie absolută. Au venit cu părinţi de la Bucureşti şi de la Sibiu.

Mi-au pus întrebări despre unitatea Bisericilor; că ei vor să unească Bisericile şi să facă, precum a zis Mântuitorul, o turmă şi un păstor.

domnule director, i-am zis, biserica dumneavoastră, protestantismul, este suspendată în aer. N-are temelie!

dar de ce, părinte?

unde vi-i Sfânta Tradiţie? Unde-s Sfintele Canoane? Unde-i practica Bisericii de 2000 de ani? Aţi desfiinţat totul şi acum vreţi să vă apropiaţi de noi? Este imposibil!

Noi avem puncte comune mult mai multe cu catolicii decât cu protestanţii, dacă ar fi să se ajungă odată la o unire. Protestanţii sunt la foarte mare distanţă de noi. Ei au numai două Taine, şi acelea nu ca taine, ci numai ca simboluri: Botezul şi Cina Domnului. La Cina Domnului fac o masă comemorativă cu pâine şi cu vin (unii, cu must) în cinstea lui Hristos, dar nu mai cred că se preface pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Domnului. N-am când să spun discuţia de acolo că-i mult de spus.

Dar m-am gândit: de acum le dau canon la călugării mei şi la fraţi, să înveţe câte cinci-şase citate din Sfânta Scriptură, despre Sfânta Cruce, despre Maica Domnului, despre cultul Sfintelor Moaşte şi cultul Sfintelor Icoane, despre cinstirea Duminicii în locul sâmbetei, despre Sfânta Tradiţie... Ştiţi de ce? Că suntem întrebaţi.

Ei sunt Biserici mari cu numărul. Sunt vreo 400 de milioane. Catolicii sunt şi ei vreo 750 milioane. Iar noi ortodocşii suntem puţini, dar suntem Biserică întreagă. Nouă nu ne lipseşte nimic. Noi

n-avem ce împrumuta de la protestanţi, dar nici de la catolici. Nimic, absolut nimic!

Biserica noastră o credem şi o înţelegem întreagă. Are toate dogmele drepte, toată tradiţia veche apostolică şi sobornicească a Sfinţilor Părinţi. Şi are toate canoanele, are toată tradiţia liturgică, canonică, dogmatică şi istorică. Tot ce ne trebuie avem în Biserica Ortodoxă! Este Biserica care a mers pas cu pas după tradiţia evanghelică, apostolică şi sobornicească, până în ziua de azi. Şi ei ştiu asta. De aceea vor să se apropie de noi.

dar iniţiativa noastră-i bună? m-a întrebat el.

îi bună în principiu. Că vreţi să fie o turmă şi un păstor. Dar, ehei! Câţi munţi sunt de trecut între noi şi dumneavoastră până atunci!

Să ne apropiem de dumneavoastră? Dar unde vi-i Sfânta Tradiţie? Unde vi-i cultul Sfintelor Moaşte? Unde vi-i cultul Sfintelor Icoane? Unde-i cultul sfinţilor şi al îngerilor? Unde-i venerarea Sfintei cruci? Unde-i supravenerarea Maicii Domnului? Unde-s cele şapte Sfinte Taine, mijloace sfinţitoare? Unde-i ierarhia bisericească? Unde sunt faptele? Că la voi este „Sola fide” mântuirea numai prin credinţă. Se poate una ca asta? Căci credinţa fără fapte-i moartă. Şi „Sola graţia”, la calvini, mântuirea numai prin har.

Cum poate fi mântuirea numai prin har, dacă acelaşi Apostol spune că toţi vom sta înaintea divanului lui Iisus Hristos, ca fiecare să dea seamă de faptele cele bune şi cele rele ale sale, să ia fiecare răsplată după cum a lucrat? Şi-n Sfânta Evanghelie ţi se cer faptele şi poruncile. Ai auzit şi în Evanghelia de azi: Ştii poruncile? Ai păzit poruncile, ca să intri în viaţă?

Nu există credinţă fără fapte, aşa cum o cred ei: „Faptele nu-s nimica, nu-i nimica postul!” Unde vi-s

posturile? Dumneavoastră puteţi închide ochii şi să treceţi peste istoria de 2000 de ani a Bisericii, care-i necontestată?

Eu am fost anul trecut în catacombele Romei şi am văzut mama picturii bizantine. Sunt picturi şi icoane din secolele I, II şi III în catacombe; că de acolo a pornit pictura bizantină. Catedralele din Ravena şi din Veneţia, din Constantinopol şi din atâtea alte locuri făcute de Sfântul Constantin cel Mare, de Justinian şi de toţi împăraţii bizantini, sunt o mărturie peste veacuri.

Puteţi să ziceţi că nu le-aţi avut şi dumneavoastră 1517 ani, până când v-aţi despărţit de catolici? Păi atunci cum, dacă v-aţi uitat rădăcina, s-o uităm şi noi? Cine-şi uită rădăcina, se usucă şi piere, moare. Dumneavoastră trebuie să veniţi înapoi la rădăcină. Va să zică, 1517 ani icoanele au fost bune în Biserică. Puteţi să închideţi ochii şi să ziceţi că Biserica n-a avut icoane de la început, de când era în faşă?

Uite, catedrale imense numai în mozaicuri şi aur stau strajă şi arată la toată lumea că Biserica a fost împodobită cu icoane din primele secole. Şi ce-aţi venit la mine, la un cioban? Că mă întrebau ce studii am.

, n-am venit să vedem un om învăţat aici. Am venit să vedem un om sfânt.

Sfânt este Domnul Dumnezeul nostru! N-auzi ce spune în biserică? Acela-i sfânt. Noi suntem praf şi cenuşă!

noi credem că aveţi o inspiraţie de sus să vedeţi în problema ecumenică, dacă noi cheltuim degeaba sau umblăm degeaba.

iniţiativa este bună în fond, i-am spus. Dar, ia gândiţi-vă! Ca să vă apropiaţi de noi, mai cu seamă de o Biserică tradiţională, ca Ortodoxia, câte vă trebuie?

Discuţie ca asta cu Sfinţia Voastră, n-am mai avut niciodată, nicăieri, aşa de adâncă!

— Noi avem izvoare de la Sfinţii Părinţi. Cu noi nu mai găteşti dacă începi! Avem de unde vă spune. Că voi credeţi că numai atât este teologia, cât este în capul vostru raţional, cât o ştiţi voi aici. Dar izvoarele cele curate, grâul cel fără neghină şi vinul cel fără apă, la Sfinţii Părinţi le găsiţi. Citeşte. Teologia noastră cea mai puternică a început din secolul I până în secolul V. Acolo sunt izvoarele cele mai curate, din care se adapă toate cunoştinţele teologice.

Dar să revenim la cuvântul nostru. Fraţii mei studenţi, eu sunt destul de ocupat aici şi nu mă simt sănătos. Sufăr şi cu inima şi cu hernia. Să ştiţi un lucru: tot ce-aţi învăţat cinci ani de zile, cu darul lui Dumnezeu, şi ce v-a rămas din şcoală, că s-au ostenit atâţia profesori, să puneţi în practică. Şi părinţii voştri cât vă aşteaptă cu bucurie să vă vadă preoţi! Doar vin părinţii voştri la mine: „Părinte, am un băiat la seminar, am un băiat la Teologie”.

Şi se roagă săracii, să le ajute Dumnezeu, să-i lumineze, să reuşească la examene şi să fie cuminţi. Ştiţi câtă grijă au ei să vă vadă preoţi! Că de ce v-au trimis la şcoală? Ca să aibă mare cinste, să vadă un copil din familia lor preot. Este mare cinste şi dar de la Dumnezeu ca să fii preot, să conduci atâtea suflete şi să ai autoritate morală peste atâtea suflete.

Dar să ştiţi un lucru. V-am spus că Biserica Ortodoxă este încolţită din toate părţile, mai ales astăzi. Şi de aceea trebuie să cunoaşteţi foarte bine Sfânta Scriptură. Dacă te-ai dus la parohie, de-acum să nu te ocupi numai de treburi. Sigur că acolo ai treabă multă: şi slujbă şi Liturghie şi botez şi cununie şi spovedanie şi înmormântare şi lehuză şi

sfinţiri de case şi predică şi comunicări bisericeşti şi sfaturi sufleteşti. Ca acolo.

Viaţa practică a preotului şi legătura lui cu poporul, acesta-i cel mai mare lucru pentru popor. Să-i înţelegi durerea şi necazul fiecăruia şi să stai la îndemâna tuturor. Apoi să fii smerit, să fii popular, să fii săritor şi cu toată dragostea.

Când se prezintă la uşa bisericii nişte oameni necăjiţi, bolnavi, săraci, cu copii mulţi, le-a murit cineva sau le-a ars casa, preotul trebuie să le dea ajutor cel dintâi, în faţa poporului. „Uite, dau şi eu un mic ajutor!” Să vezi ce face poporul pe urmă! Să vezi cât dau ei pe urmă! „Să dăm, că a dat şi părintele!”

Iar când intri în post şi oamenii o s-o vadă pe preoteasă că fierbe fasole şi cartofi şi mănâncă de post, ai să vezi cum posteşte şi poporul! „Părintele nostru nu mănâncă, Doamne fereşte, de frupt în post!” Auzi ce spune Sfântul Atanasie cel Mare: Din mâna preotului care nu posteşte cele patru posturi şi miercurile şi vinerile, să nu te împărtăşeşti. Preotul trebuie să ţină Tradiţia! El păstrează legătura cu trecutul şi ţine aşa cum a ţinut Biserica noastră dintotdeauna.

Dacă o să vadă că faci milostenie, şi poporul o să facă. Dacă o să vadă că posteşti, posteşte şi poporul. Dacă o să vadă că eşti săritor la fapta bună, sare şi poporul. Dacă o să te vadă că eşti sârguitor la biserică, îţi plac sfintele slujbe şi slujeşti cu evlavie, şi poporul te urmează. Şi, în sfârşit, dacă o să te vadă că nu eşti mândru, că nu-ţi plac mesele, beţia, luxul şi aurul, poporul te stimează foarte mult. Măcar cât ar fi el de înclinat spre distracţii şi robit de materie, va cinsti preotul. „Măi, trece părintele! Nu-i permis să ne vadă beţi sau sfădindu-ne, sau înjurând!” Şi aşa, cu viaţa ta, poţi să predici mai mult decât cu cuvântul.

100

S-ar putea ca altul să aibă dar mai mult la cuvânt şi altul mai puţin. Cum i-a dat Dumnezeu. Dar, dacă are viaţă bună, este mai puternică predica lui. Trei cuvinte dac-ar spune, sunt mai tari acelea decât trei mii de cuvinte la cel care vorbeşte şi nu face!

Apoi, vă spun, să cunoaşteţi bine Sfânta Scriptură şi Sfintele Canoane. Măi băieţi, auziţi ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: Mare prăpastie este zice el şi mare primejdie stăpâneşte acolo unde preotul nu cunoaşte canoanele. Ştii cum eşti dacă te duci la parohie şi nu cunoşti canoanele? Cum ar fi un soldat, căruia îi dai arma în spate şi baioneta şi el o poartă, dar nu ştie să se lupte cu dânsa. Vine inamicul şi face praf din el.

De aceea eu, oricâţi preoţi am făcut în viaţă că eu am fost stareţ în mai multe părţi şi am recomandat pe mulţi la preoţie -, când a venit de la hirotonie, i-am pus în mână învăţătura către duhovnic. Se cheamă Carte foarte folositoare de suflet. Este de mare folos. Vă trebuie aceea prima dată, acum când intraţi în parohie. Şi a doua carte: Pravila Părintelui Nicodim Sachelarie, tipărită în 1940 la Cernica. Foarte bună! Ştiţi ce faceţi? Bateţi-o la maşină, care n-o aveţi, şi fiecare s-o aibă. O pui în geantă şi alături, epitrahilul şi Molitfelnicul, care are rânduiala aghiasmei şi a Spovedaniei. Ceea ce-ţi trebuie mai mult în popor!

Ţi-ai pus-o în geantă şi te duci. Mătuşa cutare-i bolnavă; altul vrea să-i faci o sfeştanie, o aghiasmă; altul este greu bolnav şi vrea o molitfă de dezlegare. Că omul, măcar pe patul morţii, spune toate. Tu îndată cauţi în pravilă şi nu numai c-ai găsit păcatul după alfabet, dar alături de el este şi canonisirea; ce canon să-i dai. Tu de acum eşti doctor! Tu eşti părinte! Tu eşti judecător! Asta este preotul în scaunul spovedaniei: este părinte, doctor şi judecător!

101

Ca părinte, să-ţi fie milă de om, cum îi este milă lui Dumnezeu de noi, când greşim şi nu ne leapădă. Ca doctor, trebuie să cauţi doctoria potrivită din Sfintele Canoane; să nu fii nici prea aspru, nici prea pogorâtor; să faci o echivalenţă între scumpătatea şi iconomia Sfintelor Canoane.

Unde-i nevoie de pus praf, cum zice Sfântul Ioan Scărarul, să pui praf usturător şi brici şi bisturiu. Dar unde-i nevoie de plasture cu untdelemn, acela să-l pui; adică cuvinte moi şi blânde. Că altul este împietrit, şi la acela trebuie să fii oleacă mai aspru. Altul, săracul, îi necăjit şi nu trebuie să-l necăjim mai tare. Aceluia să-i vorbeşti cu cuvinte blânde: „Uite aşa, soro; uite aşa, frate; aşa să faci!”

Dar tu, având cartea asta în mână, eşti părinte, eşti doctor, ştii cum să operezi un suflet. Ai văzut doctorii cum se strâng în comisii, la spital, când au să facă o operaţie grea? La o comisie vin cei mai mari doctori, când este o operaţie grea de inimă sau de prostată sau de ficat. Şi îşi dau părerea fiecare, ca nu cumva să-l omoare pe om.

Şi dacă la trup este atâta chibzuinţă pentru doctori, ca nu cumva să moară omul trupeşte, dar pentru suflet, câtă grijă duhovnicească trebuie şi câtă sfătuire? Cum să fac să nu piară un suflet, care-i mai scump decât toată lumea?

Deci tu, având pravila în mână, cerceteaz-o şi vezi ce canon este pentru cutare păcat, ce canon este pentru cutare. Şi ia-ţi o notiţă, dacă nu ai cartea cu tine, ca să ştii cum să procedezi.

Apoi să fixezi zile şi ore de spovedanie credincioşilor, mai ales în sărbători, când oamenii sunt acasă şi sunt liberi. Nu să laşi poporul să se spovedească la Florii cu toţii şi în Săptămâna Mare,

102

că atunci te omoară. Atunci ai şi „stâlpii Evangheliilor” de citit, ai şi cele 12 Evanghelii, ai şi prohod, ai slujba atât de grea, şi post, şi dacă mai vine poporul, te face praf. Dacă o iei din timp, în Săptămâna Mare poţi sluji liniştit.

Apoi să le citeşti molitfa de spovedanie şi să-i spovedeşti câte unul pe rând, iar nu în bloc, cum îndrăznesc să facă unii preoţi, din comoditate, desfiinţând Taina Mărturisirii.

Aceşti preoţi, care spovedesc în comun, care nu fac dezlegare pe capul fiecăruia prin punerea mâinilor, care nu dau canon la spovedanie, care nu cercetează bine pe cei care se mărturisesc şi le dau Sfânta împărtăşanie fără rânduială şi canon, trebuie să fie opriţi de la lucrarea celor sfinte, că necinstesc Trupul şi Sângele Domnului şi mare osândă îi aşteaptă, cum zice Sfântul Apostol Pavel şi cum zic toţi Sfinţii Părinţi.

Pe copii, pe cei cu viaţă curată, pe bătrâni şi pe văduve, care postesc toate posturile şi duc viaţă curată, să-i spovedeşti şi să-i împărtăşeşti de două ori în posturile mari, la început şi la sfârşit, după cum se pot şi ei pregăti şi-şi fac canonul rânduit. Iar pe cei ce nu vor să postească, care nu vin la biserică regulat, care înjură, fură, se îmbată, fumează, nu se împacă cu aproapele, care trăiesc în grele păcate trupeşti şi sufleteşti, care se spovedesc foarte rar, care nu ţin curăţia tot postul, care avortează şi se păzesc să nu aibă copii, precum şi celor ce nu ascultă de părinţi şi nu fac milostenie, li se dă canon după pravilă, se opresc de Sfânta împărtăşanie şi li se dă numai aghiasmă mare la sfârşitul postului.

Băgaţi de seamă! Dacă vezi om bolnav, om bătrân, nu-l îngreuia cu post mult. Postul este pentru

103

omul sănătos. Apoi să fii şi tu doctor. Acela este pentru trup, tu fii pentru suflet! „Ei, uite aşa, moşule, în loc de post fă milostenie, fă rugăciune mai multă”.

Da! Aşa să fiţi, între scumpătate şi iconomie, adică între asprime şi blândeţe. Dacă vreţi să fiţi preoţi buni, folosiţi Canonul 102 al Sinodului VI Ecumenic din anul 680, care dă putere episcopului şi preotului să rânduiască canonul la spovedanie, cum îl va lumina Dumnezeu, după caz, după putere şi cu dreaptă socoteală; trebuie să călătorească preotul între scumpătate şi iconomie. Calea de mijloc, calea împărătească. Iar unde nu ştie sau întâlneşte cazuri grele, să întrebe pe duhovnicul lui, sau preoţii bătrâni sau mai bine, episcopul locului.

Precum atunci când avem un proces, mergem la cel mai bun avocat, iar când suntem bolnavi, mergem la cei mai buni doctori, tot aşa să facem şi în viaţa duhovnicească, să căutăm cei mai buni preoţi şi duhovnici. Noi, preoţii, suntem avocaţii lui Hristos! Noi avem codul Duhului Sfânt. Canoanele Bisericii sunt cod al Duhului Sfânt. Noi nu lucrăm cu legi omeneşti, ci cu legile lui Dumnezeu umblăm. Ţinem cont de legile omeneşti; să ne supunem lor, să plătim dajdie, să cinstim autorităţile, să ne rugăm pentru ei. Aceasta-i datoria fiecărui creştin. Dar când este vorba de suflet, când vine la mărturisit sau îţi cere un sfat, trebuie să lucrezi cu codul Duhului Sfânt, cu legile lui Dumnezeu din Pidalion şi din toate pravilele bisericeşti.

Atunci, ia seama! Cât de mare primejdie ar fi pentru un avocat să nu cunoască articolele legilor! Că în loc să-l scoată pe un om, poate să-l condamne cine ştie cât de greu. Aşa şi preotul, dacă nu cunoaşte canoanele. De aceea a spus Sfântul Ioan Gură de Aur că: Mare prăpastie şi mare primejdie este pentru preot să nu cunoască canoanele.

104

Iată, să-ţi dau o pildă. Uite, mâine eşti preot Ţi-a dat parohia cutare. Vine o femeie la tine şi îşi mărturiseşte păcatele: „Părinte, eu am zece avorturi; am trăit şi cu alt bărbat; înainte de căsătorie am căzut cu cineva...”. îţi spune omul. Unde să le spună? Lui Dumnezeu le spune, că ştie că preotul este martorul lui Dumnezeu.

Aceste păcate grele sunt opritoare 20, 15, 10 sau 7 ani de Sfânta împărtăşanie, cum scrie în Pravila Bisericii. Ce-ai să faci tu, un preot tânăr, căruia îţi dă Hristos pe mână atâtea suflete? Şi un suflet este mai scump decât toată lumea! Cum ai să procedezi cu dânsa, ca nu cumva să-i dai împărtăşania peste păcatul de moarte şi să te faci vrednic de osândă, dând Trupul şi Sângele lui Hristos?

Sau nu cumva, nebăgând în seamă scumpătatea şi iconomia canoanelor, credinţa omului şi de când a părăsit păcatul, să-i dai canon prea mare. Ştii ce trebuie să întrebi atunci? Iată ce trebuie să întrebi: „De când ai început să faci păcatul? Câţi ani l-ai făcut? De când l-ai părăsit? Dacă l-ai mai spovedit la preot? Ce canon ai făcut pentru el? Apoi, dacă a părăsit păcatul, îi dai canon după pravilă; nu de când s-a spovedit, ci de când a părăsit păcatul. Să nu uitaţi aceasta!

Dacă cineva spune: „Părinte, eu aş vrea să mă apropii de Sfintele Taine. Am evlavie, părinte! De atâţia ani n-am primit Sfintele...”. Tu ce faci atunci? Adu-ţi aminte că totdeauna trebuie să faci o echivalenţă între canoanele Sfântului Ioan Pustnicul, care sunt cele mai pogorâtoare, şi ale Marelui Vasile, care sunt cele mai aspre. Deci, aşa cum caută doctorul diagnosticul la bolnavi, aşa caută să faci media între aceste canoane. Şi îl întrebi după spovedanie, cu epitrahilul pe cap:

105

vrei să posteşti, ca orice creştin, cele patru posturi de peste an, precum şi zilele de miercuri şi vineri?

da, părinte! mai scazi un an sau doi din canon.

vrei să nu mănânci carne şi să nu bei vin un an de zile?

da, părinte! îi mai scazi un an.

vrei să posteşti lunea până seara un an de zile?

vreau! îi mai scazi un an.

vrei să faci atâtea metanii un an de zile şi să zici de cinci ori pe zi psalmul 50?

vreau! îi mai scazi un an.

vrei să îmbraci un om sărac, sau să ajuţi o văduvă, sau să botezi un copil?

vreau! îi mai scazi un an sau doi. Şi uite, de la zece-douăzeci de ani, îl aduci la doi-trei ani. Şi aşa câştigi sufletele oamenilor!

Ei, dar dacă se întâmplă ca femeia aceasta, care a luat hotărâre să facă canonul, între timp rămâne gravidă? Ce faci cu dânsa? O împărtăşeşti sau nu?

Dacă ai în parohie o femeie gravidă şi ea mai are de făcut 5-6 ani canon până la împărtăşanie, îi dai Sfintele Taine. în faţa naşterii, Biserica pregăteşte de moarte pe femei. Că unele mor la naştere. Ai auzit ce spune în Psaltire? „Acolo sunt dureri în iad ca ale celeia ce naşte”. Au cele mai mari dureri, şi mai ales când nasc prima dată. Foarte grele.

Unele mor, săracele! Şi de aceea Biserica, prin Duhul Sfânt Care o conduce şi prin Sinoadele Părinţilor, a hotărât: „Femeia poate să fie oprită 20 de ani de Sfintele Taine, dar dacă-i gravidă, i se dă voie să se împărtăşească înainte de naştere”. Iar dacă a născut, cu darul lui Dumnezeu, şi a botezat copilul şi ea este sănătoasă, să ţină înainte canonul, atâţia ani cât i-au mai rămas. Dacă după un an, doi, are alt copil, iar o împărtăşeşti.

106

Că le-am pus întrebarea la teologii de la Sibiu. Iar părinţii profesori îmi spuneau: „Părinte Cleopa, cateheza asta le foloseşte lor mai mult decât cei cinci ani de teologie, cât am făcut noi! Că acestea sunt lucruri practice, cu care vor da mâine faţă în faţă. Noi nu i-am învăţat la catedră astea, să le pună-n practică. Şi uite, Dumnezeu ne-a adus aici!”

Au venit la mine, mai târziu, un cârd şi mi-au spus: „Părinte, ne-am adus aminte din cele ce ne-aţi învăţat atunci”. Apoi, măi băieţi, dacă asta vi-i misiunea până la moarte! Lucrezi cu sufletele oamenilor! Şi eşti doctor şi părinte, judecător şi avocat. De acum eşti stăpân şi domn peste toate, dar ia seama ce faci cu sufletele oamenilor! Vezi cât de mare-i naşterea? Că în faţa naşterii cedează toate canoanele. De ce?

Am vorbit despre aceasta la întrunirea ecumenică de la Văratec, care avea tema: „Rolul femeii în societate şi familie”, şi le-am spus: Femeia, dacă moare născând, moare pe altarul jertfei. Ea se jertfeşte pentru naşterea copilului, pentru sănătatea şi viaţa lui; este ca o martiră şi i se iartă toate păcatele. Dar cine ne spune nouă asta? Apostolul Pavel. Ce spune? Iar femeia se va mântui prin naştere de copii. Nu spune aşa? Doar aţi citit.

Vine altul la spovedanie. Un bătrân de 87 de ani. De-abia l-am ridicat de sub epitrahil. Simion îl chema. „Părinte, dă-mi mâna să mă ridic!” Nu se putea scula din genunchi.

moşule, îi zic, nu sta în genunchi. Stăi pe un scaun! Că pe un bătrân îl poţi mărturisi stând pe scaun, pe pat, cum poate el să stea, numai să spună tot. Tu îi pui epitrahilul şi-i faci dezlegare în ce poziţie stă el.

moşule Simioane, zic, mata cu slăbiciunea asta poţi ţine postul? Era în Postul Mare, anul trecut.

107

părinte, de când m-o făcut mama, eu n-am stricat posturile! ai auzit ţăran credincios? Săracii creştini; 87 de ani şi bolnav, dar ţine sfintele posturi!

uite aici, scrie şi doctorul să mănânci brânză şi lapte, i-am zis eu.

da n-am mâncat destul? Să stric eu postul Sfintelor Paşti? Doar nu-s păgân!

ai să poţi posti până la Paşti?

da, părinte. Vreau să iau Sfintele Taine!

îţi dau voie să te împărtăşeşti şi pe urmă mai ia puţin lapte până la Florii.

părinte, să ştiu că mor şi nu stric postul!... Aşa m-am folosit de credinţa lor sinceră!

ai avut băieţi? l-am întrebat.

am avut nouă! Şapte trăiesc.

şi cu cine stai acum?

cu cel mai mic. Restul sunt la casele lor, gospodari, credincioşi. Ţin şi ei posturile. Toţi mă ascultă.

Ai văzut preot în casă cu tine, dacă ai tată bun? Aşa s-a ţinut credinţa noastră strămoşească, din tată-n fiu. Tata şi mama au fost stăpâni pe copii. Şi ei cum au apucat de la mama şi de la bunica, aşa ţin până la moarte. Aşa s-a ţinut credinţa. Dar acum multe s-au stricat! Vrednic a fost poporul nostru! Cu credinţă puternică în Dumnezeu, în Maica Domnului, în post, în rugăciune. Şi cu acestea am biruit pe toţi vrăjmaşii, şi pe cei dinafară şi pe cei dinăuntru. Că Dumnezeu, pe cel cu credinţă curată, nu-l lasă.

Dar să vă spun ceva. Un bătrân ca acesta, dacă vine la mărturisire şi vrei să-l iei după scumpătatea canoanelor, nu-l poţi opri să nu mănânce de frupt în post. Canonul 69 apostolic spune clar: „Clericii episcopul, preotul, diaconul, ipodiaconul dacă nu postesc Sfântul şi Marele Post şi miercurea şi vinerea

108

de peste an, sunt caterisiţi de sfintele canoane, iar citeţul, cântăreţul şi mireanul să fie afurisiţi". Afurisenie înseamnă oprire de la împărtăşanie. Dar mai spune ceva canonul: afară de caz de boală.

Ai văzut că Biserica nu-i omorâtoare de trupuri? îi omorâtoare de patimi! Doar de ce postim şi ne înfrânăm şi priveghem? Ca să slăbim trupul şi să nu ne vie a zburda. Dar trupul, dacă este slăbit de vreo boală, nu-i mai dă preotul canon şi post aspru, ci pe măsura puterii lui.

Omului greu bolnav şi bătrân, preotul trebuie să-i dea voie să mănânce ce poate în posturi. Pentru că Biserica lui Hristos nu-i omorâtoare de trupuri, ci îi omorâtoare de patimi, adică să ţină calea de mijloc. Iar dacă îl luptă patimile, mai adaugă post şi metanii.

Trupul este tovarăşul nostru de viaţă. De aceea trebuie să-l păstrăm cât se poate cu sănătate şi cu măsură. Că spune Marele Vasile: „Sufletul este călăreţul şi trupul este calul”. Călăreţul care-i om deştept îl ţesală, îl îngrijeşte, dar are bici, şi are şi zăbală în gura calului, când merge cu dânsul. Şi aşa de frumos îi stă, şi călăreţului şi calului când amândoi sunt frumoşi. Dar dacă călăreţul o fi prost şi lasă calul de capul lui, şi-i dă tot mereu ovăz şi mâncare, iar bici şi frâu nu are, îl duce în prăpastie şi s-a terminat cu dânsul.

Să nu fie aşa! Trupul trebuie strunit de puterea sufletului raţional din trup, ca să-l conducă sufletul pe trup prin post, rugăciune şi metanii. Nu, Doamne fereşte, să-l conducă trupul pe suflet; că atunci partea necuvântătoare, cea dobitocească a omului, dacă se ridică să conducă pe suflet, îl duce în gheena.

Despre post, auzi ce zice Sfântul Vasile: Iar măsura înfrânării să se ia după măsura puterii

109

trupului la fiecare. Auzi ce spune Sfântul Marcu Ascetul: „Câtă deosebire are arama de fier şi fierul de vreascuri, atâta deosebire este între construcţia unui trup şi a altuia”. Unul poate posti o săptămână şi altul, cu greu, posteşte o zi. Deci n-ai voie să pui aceeaşi măsură de înfrânare la toţi, că nu toţi au aceeaşi construcţie.

Ascultă ce zice şi Sfântul Maxim Mărturisitorul: Dă-i trupului tău, după putere, şi mâncare şi odihnă şi băutură, dar toată grija ta pune-o pentru minte; ca mintea ta să fie cu Dumnezeu; totdeauna în rugăciuni, în cugetări, în contemplaţii duhovniceşti; iar trupul să-l ţii sănătos şi uşor. Nici să-l îngreuiezi, să-i pui mâncare multă, să-l îngraşi ca pe un dobitoc, să nu te mai poţi mişca de dânsul; dar nici să-l slăbeşti peste măsură. Calea de mijloc întru toate-i bună. Aşa, măi băieţi.

Şi afară de asta, ce se întâmplă? Sfântul Isaac Sirianul spune aşa: „Pe trupul cel neputincios, dacă-l vei îngreuna peste putere cu post, cu metanii şi priveghere, întunecare peste întunecare bagi în sufletul tău şi tulburare peste tulburare îţi adaugi ţie”. Căci omul, dacă vede că-l chinuieşti prea mult cu post şi cu celelalte, se tulbură, că nu poate săracul.

Deci, să pui măsură înfrânării şi postului, potrivit cu starea firească a omului şi după puterea lui. Calea de mijloc, măi băieţi, calea împărătească este bună întru toate. Asta au ales-o Sfinţii Părinţi, pe asta au mers Hristos şi toţi sfinţii, pe asta să mergem şi noi.

Acestea fiind zise pentru post, iată ce spun pentru milostenie: ca preot, să nu îngreunezi omul, să facă milostenie de silă, că pe dătătorul de bunăvoie îl iubeşte Dumnezeu. Dacă o să vadă credincioşii că preotul face el mai întâi milostenie, vor face şi ei.

110

Măcar c-o faci de făţărnicie acea milostenie, nu te teme, că te va ierta Dumnezeu, că vrei să dai pildă bună tuturor, decât să dai pildă rea cu altă faptă rea. Mai bine să faci după cum spune Sfântul Ioan Scărarul de făţărnicie o faptă bună, decât să n-o faci deloc. Că pe urmă vine şi smerenie în inimă! „Măi, ia s-o fac eu pentru slava lui Dumnezeu fapta bună, nu pentru oameni!” Dar fă-o!

Ca preot, trebuie să dai pildă poporului şi cu vorba şi cu purtarea şi cu postul şi cu milostenia şi cu biserica şi cu neagoniseala. Cu toate, cu toate. Să fii precum zice Sfântul Talasie Libianul: Taci tu, să vorbească faptele tale. Sau ceea ce spune Diadoh al Foticeii: Mustră şi ceartă, omule, cu puterea lucrării; nu cu multa vorbire, ci prin trăire.

Că Sfântul Ioan Gură de Aur zice: Cuvântul şi strigând supără, iar viaţa şi tăcând foloseşte pe toţi. Iar Sfântul Isidor Pelusiotul zice: Când omul, care vorbeşte despre adevăr şi despre fapta bună, face şi el după putere din ceea ce vorbeşte, atunci omul acela se face icoană a toată filosofia. Că el vorbeşte şi prin trăire şi prin cuvânt.

Iar dacă omul numai vorbeşte şi nu face deloc, apoi ajunge făţarnic. Chiar dacă-i foloseşte pe alţii, trebuie să facă şi el! Ce spune Mântuitorul la legiuitori? Vai, vouă, legiuitori şi farisei făţarnici, puneţi sarcini grele pe umerii poporului şi voi nici cu vârful degetului nu vă atingeţi de ele!

Ştiţi ce înseamnă vârful degetului? Adică eşti dator, dacă nu faci chiar tot ce înveţi, măcar oleacă să faci şi tu, să te atingi şi tu cu vârful degetului. Eu îi spun poporului să postească, dar postesc şi eu! îi spun să facă milostenie, dar să fac şi eu! îi spun să nu adune bani, la fel nici eu să nu adun. îi spun să nu

111

se ducă la rele, să nu facă cutare, dar nici eu să nu fac. Să mă vadă şi pe mine ca preot că din toate faptele bune mă împărtăşesc câte oleacă şi fac cât pot din fapta bună.

Măcar cu vârful degetului să ne atingem de toate. Pentru că zice Sfântul Isaac Sirianul în Cuvântul unu: Alta este cuvântul cel frumos şi alta cuvântul cel din lucrare. Cuvântul cel frumos zice este amanet al ruşinii, iar cuvântul cel din lucrare este cămara nădejdii. Cum?

Este preot care predică de uimeşte pe toţi şi învaţă, dar el nu face. Acesta-i cuvânt frumos. Dar se face amanet al ruşinii. Cum? Când omul rămâne singur, îi este ruşine lui de ceea ce a vorbit; căci conştiinţa îl mustră şi îi ruşinează ştiinţa: „Ce-ai vorbit şi ce faci tu?” „Ce-ai spus şi ce faci tu?” Ai văzut că-i ruşinează ştiinţa. Ai văzut că rămâne amanet al ruşinii predica lui? Că el a învăţat una, iar conştiinţa îi spune: Dar tu de ce nu faci?

Nu-i tot aşa cuvântul din lucrare. Cuvântul din lucrare este cămara nădejdii. Cum? Omul vorbeşte, dar în adâncul fiinţei lui îi şopteşte, dacă ştie că, cu darul lui Dumnezeu, a făcut şi el ceva din cele ce vorbeşte: „Am vorbit. Dar cred că, cu mila lui Dumnezeu şi cu ajutorul Lui, cândva m-am atins şi eu cu vârful degetului şi am făcut şi eu din acestea, cât de puţin”. Că zice: „Când înveţi ceea ce nu faci, eşti făţarnic”. Şi nu-l mustră conştiinţa pentru făţărnicie, că el ştie că a lucrat şi el. Şi atunci se face „cămara nădejdii de mântuire” cuvântul pe care l-a vorbit. Şi iată cum scriu Sfinţii Părinţi şi cât de mare adevăr este în practică, ceea ce se vorbeşte în acestea.

Acum, când vă duceţi la parohii şi vă faceţi preoţi, dacă ajută Domnul, fraţilor, să vă mărturisiţi

112

din mica copilărie, când intraţi la preoţie. Nu, Doamne fereşte, să aveţi vreun păcat de moarte şi să intraţi cu el la hirotonie! Că nu vă mai merge bine toată viaţa. La căsătorie, la hirotonie în diacon, la preoţie şi la călugărie se face spovedania generală din mica copilărie. Să ai scris tot, ca să intri curat.

Dacă, Doamne fereşte, este vreun păcat greu şi opritor, până la urma urmei, cum spune Sfântul Simeon al Tesalonicului, te duci la episcopul locului. Şi uitaţi-vă voi, ce păcate vă opresc de la preoţie:

dacă părinţii tăi s-au luat rude în căsătorie, nu ai voie să te faci preot;

dacă părinţii tăi au trăit necununaţi;

dacă cel ce vrea să se facă preot, a avut două soţii, două cununii, în veac nu poate fi preot;

dacă copilul a căzut în păcate trupeşti de mic, Doamne fereşte, în sodomie, cineva l-a stricat de mic, în veac nu poate fi preot;

dacă a căzut el în păcat cu altul, sau a căzut cu o femeie în păcat, nu poate fi preot;

dacă s-a întâmplat, fără voie, copilul să fi făcut ucidere;

dacă cumva o fi fost eretic de mic, sau de alte confesiuni;

dacă mama lui, sau sora lui, când a fost copilul mic, l-a dus pe la vrăji. Avem dreptul canonic al lui Nicodim Milaş, în care se arată toate impedimentele candidatului de hirotonie în cler. Sunt multe, dar cele mai grele sunt acestea pe care le-am amintit.

Dacă-i sfântă rădăcina, cum spune Sfântul Apostol Pavel, sfinte sunt şi ramurile. Nunta este rădăcina firii omeneşti. Iar dacă-i sfântă rădăcina şi copiii s-au născut din părinţi curaţi care au trăit în curăţie şi nu s-au luat neamuri -, atunci sfinte sunt şi

113

ramurile. Da! Nu vei culege struguri din spini şi smochine din ciulini. Că dacă rădăcina a fost stricată, atunci sălbatice sunt şi ramurile!

Vă spun acestea că le am pe toate. Este Dreptarul cel mare, numit şi Trebnicul, tipărit de eparhia Chişinăului, în 1910. Foarte bună carte. Este şi Pravila Mare îndreptarea legii, tipărită la Târgovişte (1652), unde arată toate impedimentele celor ce intră în cler.

Dacă băiatul a dus viaţă curată şi cinstită şi s-a mărturisit şi s-a împărtăşit şi s-a păzit, dar a rămas o pată ca aceasta pe sufletul lui, să se ducă la episcopul locului şi cum îl va lumina Dumnezeu pe episcop. Am trimis şi eu câţiva tineri teologi la episcop: „Băiete, eu nu te pot dezlega; ia uită-te aici! Du-te la episcopul tău!” Şi episcopul i-a dezlegat şi le-a spus ca toată viaţa să le pară rău şi să se căiască, căci intră cu nevrednicie într-o tagmă aşa de mare!

Cât priveşte slujbele, măi băieţi, să nu le scurtaţi când veţi fi preoţi la biserică. Să cunoaşteţi bine tipicul, să aveţi dascăli buni, care cunosc slujbele bisericii. Este foarte bine, sâmbătă seara, totdeauna să faceţi Vecernia. La fel şi Duminică seara. înainte vreme strămoşii noştri, când era soarele la toacă, sâmbătă seara, fugeau cu sapa de pe ogor şi cu secera: „Gata! A tocat preotul de Vecernie!” Până luni la răsăritul soarelui nu mai lucrau. Preotul şi biserica erau în ochii lor şi ţineau rânduiala Bisericii. Ştiau: „De acum a intrat preotul în slujbă pentru Duminică!”

Afară de asta, să băgaţi de seamă cum vă apropiaţi de Sfânta Masă, ca preoţi. Cele mai grele slujbe pe care le face preotul ştiţi voi care sunt? Două sunt: Spovedania şi Sfânta Liturghie. Ţineţi minte, că vă vorbeşte un moşneag aici, un cioban!

114

Voi o să vă loviţi de ele, că eu de acuma-s un putregai, dar voi... A dat Dumnezeu băieţi tineri. O să mergeţi, cu darul lui Dumnezeu, să vă faceţi preoţi. Cele mai grele ale preotului sunt două: Spovedania (Mărturisirea) şi Sfânta Liturghie.

La Spovedanie, ori pierzi un suflet dacă nu ştii bine cum să-l câştigi ori îl mântuieşti. Or, preotul duhovnic este vânător de suflete! înţelegi? Dacă nu ştie să chibzuiască la mărturisire un suflet, între scumpătate şi iconomia canonului, ori îl îngreunează, ori îl deznădăjduieşte, ori îl face îndrăzneţ! Ştii cum face fierarul? Ai văzut colo la fierărie, când faci cu foiul şi încălzeşti toporul, când vrei să-l căleşti; sau un cleşte sau o altă unealtă. Ai văzut câtă băgare de seamă este la călit? „Vai de mine, s-a călit prea tare!” Ce se-ntâmplă? Se rupe ca oţelul. Sau îi prea moale şi se îndoaie prea repede.

Aşa şi tu, te sileşti acolo, ca duhovnic, să căleşti sufletul acela, să fie potrivit pentru Hristos. Nici prea moale, adică leneş, dar nici prea tare, adică iute şi împietrit la inimă. Aşa de bine trebuie să potrivim la mărturisire cu sufletul! Să bagi de seamă, să nu-l îngreunezi, ca să nu-l descurajezi. Dar nici să-l laşi fără oleacă de canon şi fără sfătuire, ca să nu-l încurajezi la păcat, să se ducă nepăsător şi să nu simtă că a fost la mărturisire.

De aceea, la spovedanie este foarte bine, v-am spus, să aveţi aceste două cărţi: Carte foarte folositoare de suflet şi Pravila părintelui Nicodim Sachelarie; că în Molitfelnic sunt puse foarte puţine instrucţiuni, pe care le vedeţi înainte de spovedanie. Pentru cutare păcat, opreşte atât; pentru cutare, atât. Foarte puţin. Dacă găsiţi Pravila lui Sachelarie, aceea din 1940, vă sfătuiesc, dac-o găsiţi, s-o copiaţi,

115

ca s-o aibă fiecare în geantă la el, precum şi învăţătura către duhovnic. Aceasta ţi-arată tot Te duce de mână şi îţi arată cum să procedezi.

A doua slujbă, care-i cea mai grea, este Sfânta Liturghie! Pentru a săvârşi Sfânta Liturghie trebuie să ai viaţă sfântă. Altfel nu te poţi apropia! Acolo este foc dumnezeiesc!

La Sfânta Liturghie, măi băieţi, să învăţaţi foarte bine instrucţiunile din Liturghier. Sunt foarte bine aşezate acolo. Să ştii că la Sfânta Liturghie orice mişcare, orice greşeală cât de mică, este păcat de moarte. Fii cu frică de Dumnezeu, să nu greşeşti de moarte, o, preotule!

Dacă te-ai împărtăşit cu Sfintele prea reci, de moarte ai greşit. Trebuie să fie cum este sângele cu apa călduţ. Sfânta căldură trebuie să fie a opta parte din vinul care se pune în Sfântul Potir. Sfânta căldură închipuieşte două lucruri: dogmatic, este sângele şi apa care au curs din coasta Mântuitorului; iar simbolic, este fierbinţeala credinţei sfinţilor martiri, care l-au mărturisit pe Hristos. De aceea, când o pui în Sfântul Potir, zici: „Căldura credinţei, plină de Duhul Sfânt. Amin”.

Să vedeţi, în timpul iernii, Sfântul Potir îi rece; Sfintele sunt reci, aproape îngheaţă, unde biserica n-are foc mult. Ai pus puţină căldură şi, dacă vezi că nu-i călduţ vinul, mai pune puţin. Mult tare nu poţi; că dacă, Doamne fereşte, pui căldură mai multă, se preface firea vinului în apă şi de moarte ai greşit. Sau invers. Dacă pui prea mult vin şi nu pui sfânta căldură, de moarte greşeşti. Vezi acolo cât scrie! Este de mare valoare.

La strângerea Sfintelor de pe Sfântul Antimis trebuie multă atenţie. Ai văzut frăţia ta? O fărmăturică,

116

ca un fir de nisip, dacă a căzut de pe Sfântul Antimis pe leton, sau, Doamne fereşte, pe jos, preotul trebuie să postească două zile şi să facă 400 de metanii. Te joci cu focul dumnezeirii? Ai auzit ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur? „Mai curată decât razele soarelui să fie mâna ta, o, preotule, când începi Sfânta Proscomidie, pentru că junghii pe Fiul lui Dumnezeu şi îngerii doresc să vadă ce face preotul acolo”.

Ai văzut frăţia ta ce este Sfânta Liturghie? Este toată drama Crucii şi toată taina mântuirii neamului omenesc! Sfânta Liturghie, cum aţi învăţat la şcoală, se împarte în trei părţi: „Sfânta Proscomidie”, „Liturghia catehumenilor” şi „Liturghia credincioşilor”. Ai văzut cu ce se începe Sfânta Proscomidie? Ca o oaie spre junghiere S-a adus şi ca un miel nevinovat, împotriva celor ce-L tund, aşa nu-Şi deschide gura Sa, profeţia marelui Prooroc Isaia, care a proorocit despre jertfa Mântuitorului. Şi cu ce se termină Sfânta Liturghie? Ai văzut când dă cu cădelniţa la urmă, ce zice preotul? Înalţă-Te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul slava Ta. Adică începe de la Naşterea Mântuitorului, de la peşteră, şi termină la înălţarea Lui. Toată drama Crucii şi toată taina mântuirii se petrece în timpul Sfintei Liturghii.

Apoi, de când se dă binecuvântarea de Sfânta Liturghie, Doamne fereşte, n-are nimeni voie să dea liturghii la uşa Sfântului Altar, că preotul atunci vorbeşte cu Hristos şi se roagă pentru lume. Să-i învăţaţi acest lucru! Pomelnicele se dau dimineaţa, la Sfântul Altar, înainte de binecuvântare. învaţă-i o dată şi de două ori! Lasă-i să ştie! Vor să dea jertfă la altar lumânare, prescură, vin, pomelnice? Să vină,

117

că au timp şi sunt datori să vină la Utrenie şi la acatist, care se fac dimineaţa. Nu să vină în timpul Liturghiei, că este păcat. Sfântul Simeon Tesaloniceanul zice: „Vai de preotul acela care citeşte rugăciunile acestea mai înainte sau mai pe urmă”.

îmi spunea un preot: „Eu le citesc dimineaţa acasă, părinte, că nu le mai citesc atunci în Sfântul Altar!” Şi i-am zis: „Dar ce facem, părinte? Ne jucăm cu sfintele slujbe? Unde-ai găsit scrisă inovaţia asta? Câte bordeie, atâtea obiceie? Unul face aşa, unul aşa? Nu este o uniformizare a slujbelor liturgice în toată Ortodoxia?” Nu-i voie! Pentru că fiecare rugăciune dintre ecfonise reprezintă un moment liturgic. Şi n-ai voie, nici mai devreme, nici mai târziu să le pui.

Şi astea să le ţineţi minte! Eu v-am spus! Voi veţi face cum veţi vrea. Dar fiindcă aţi venit până aici şi mai ales că sunteţi în pragul hirotoniei, v-am spus să ţineţi minte.

Afară de asta, măi băieţi, să ţineţi minte! Iată greşeli de la preoţii de mir: se apucă şi dau părticele poporului, acasă. Să nu faceţi asta! Vin sute de oameni şi zic: „Ne-a dat părintele părticică acasă!” Să nu faceţi, că nu-i lucru canonic. Cel puţin vă spun. De vă veţi aduce aminte, ferice de voi; dacă nu, să nu ziceţi că n-aţi auzit Şi Mântuitorul a spus: De n-aş fi venit şi nu le-aş fi spus, păcat n-ar avea...

Uite cum este, măi băieţi, cu părticelele. Fiecare părticică pe care o scoţi omului de pe pomelnicul lui, la vii sau la morţi, reprezintă faţa acelui suflet pentru care o scoţi. Şi, odată scoasă şi pusă pe Sfântul Disc, nu mai ai voie s-o dai omului acasă, că-l lipseşti pe el de Liturghie. Nu mai are nici o Liturghie, nici o împărtăşire euharistică cu Hristos în Liturghia aceea, dacă i-ai dat părticica acasă.

118

Pe urmă, aceste părticele degeaba le dai, că ele nu sunt sfinţite, ci numai blagoslovite, dimineaţa, la Sfânta Proscomidie. Aceste părticele, care s-au scos acum şi s-au pus pe Disc, când auzi că zice preotul: Ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate, atunci începe Sfânta Epicleză, prin invocarea Sfântului Duh de trei ori pentru sfinţirea Preacuratelor Daruri.

Şi când vine Duhul Sfânt şi zice preotul: „Şi fă adică pâinea aceasta cinstit Trupul Hristosului Tău. Amin. Iar ce este în Potirul acesta, cinstit Sângele Hristosului Tău. Amin. Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt. Amin. Amin. Amin!”, atunci se sfinţesc şi părticelele. Ele nu se prefac în Trupul lui Hristos, că sunt scoase în numele zidirii lui Dumnezeu. Dar iau o mare sfinţire prin analogie cu sfinţirea Trupului şi Sângelui Domnului. Atunci părticelele au mare putere de sfinţire.

Aceste părticele care s-au sfinţit acum, la urmă se pun în Sfântul Potir, în dumnezeiescul Sânge. Şi când ele s-au adăpat cu dumnezeiescul Sânge şi au ajuns în Sfântul Potir, în numele cărora sunt scoase, acele suflete, fie că sunt în rai, fie că sunt în iad, fie că sunt în cer sau pe faţa pământului, în clipa aceea au împărtăşire euharistică gânditoare cu Hristos, că Dumnezeu în tot locul este de faţă. Şi dacă tu i-ai dat părticica acasă, de unde să mai aibă împărtăşire cu Hristos, că ea nu mai este acolo?

De aceea v-am spus, să-i învăţaţi pe oameni: „Părticelele rămân aici în Sfântul Potir, că vă reprezintă familia şi sufletele voastre”.

Altceva. Preoţii de mir săvârşesc Botezul tuturor copiilor nou-născuţi. Noi nu facem botez la mănăstire, nici înmormântări de mireni, nici cununii.

119

Voi faceţi botezuri la atâtea mii de suflete. Preoţii de la ţară se numesc armata de front a Bisericii. Aşa-i numea Patriarhul Nicodim. Două armate are Biserica: Armata de geniu a Bisericii, adică monahii, care ţin nestinsă sfânta rugăciune; apoi Sfintele Scripturi le-au tâlcuit sfinţii călugări şi ne-au lăsat cele mai înalte scrieri teologice. A doua este armata de front a Bisericii, adică preoţii de mir. Ei sunt permanent cu poporul şi stau toată viaţa în mijlocul lor.

Băgaţi de seamă cum săvârşiţi Botezul. Vin femeile aici cu copii bolnavi de epilepsie. Copilu-i mic şi-l ia diavolul în primire şi-l munceşte. Ştiţi de ce? Am găsit în „Pravila Mare”. Pentru că la Botez preotul nu le citeşte cu atenţie şi evlavie toate lepădările de satana.

O femeie, deunăzi, avea copilul numai de-un an jumătate şi-l muncea vrăjmaşul; îşi dădea ochii peste cap în braţele ei. Ei, cum să nu plângă biata mamă, când vede copilul că-l chinuie satana aşa de mic? Ce păcate are acela? Este vina preotului! Nu i-a citit la Botez dezlegările de satana, acelea care sunt puse acolo, şi diavolul are putere şi după Botez asupra lui.

Voi ştiţi că, până la Botez, cerul este închis pentru sufletele nebotezate? Până nu-i botezat, n-are intrare în împărăţia cerurilor. Că Mântuitorul ne-a spus: Mergând, propovăduiţi Evanghelia la toată lumea, botezându-i pe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Să vină protestantul să audă, că Dumnezeu a zis toate poruncile Lui să le păzim, nu „Sola fide”, mântuirea fără fapte. Şi apoi zice: Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui; iar cine nu va crede, se va osândi. Clar.

120

Vezi, dacă n-are Botezul şi dacă Botezul este stâlcit şi nu s-au citit dezlegările de satana, măcar că s-au făcut afundările copilului şi miruirea, vrăjmaşul mai găseşte o poartă ca să intre, căci copilul nu s-a lepădat de satana şi de toate lucrurile lui. Deci, după firea cea veche, până la Botez, diavolul stă în inima copilului. Ne spun toţi Sfinţii Părinţi: După Botez, harul Duhului Sfânt vine în inimă şi-l scoate afară pe diavol. Dar îi dă voie să tulbure inima creştinului dinafară mustul trupului -, să-l ispitească pe om, dar înăuntru nu poate intra, că scânteia harului odată intrată de la Botez este până la moarte acolo.

însă, dacă preotul n-a făcut bine lepădările de satana mă lepăd de satana şi de toate lucrurile lui... sau poate nici Botezul, vrăjmaşul găseşte portiţă şi intră înapoi în inima copilului.

Doamne fereşte! Poate preotul a venit obosit, sau grăbit, că a avut mai multe botezuri şi cununii şi nu le citeşte toate dezlegările. Am găsit scris în pravilă: „Copiii care se îmbolnăvesc şi, uneori, nu se îmbolnăvesc când sunt mici, ci când sunt mai mari -, îi ia vrăjmaşul în primire, că preotul n-a băgat de seamă şi n-a citit toate dezlegările de satana”. Şi-l tulbură pe bietul suflet mult mai târziu.

De aceea să ţineţi minte, când faceţi un Botez, să nu vă grăbiţi. Sau, dacă ai două şi trei botezuri în aceeaşi apă poate să fie şi unul -, dacă-s mai mulţi copii, să fie de acelaşi sex şi cât trăiesc ei nu se pot înrudi prin căsătorie, căci au devenit rudenii spirituale, adică „fraţi de cruce”. Când sunt mai mulţi copii, se pot citi lepădările la toţi odată, dar îi pomeneşti pe fiecare pe numele său, cum îi cheamă.

Botezul se mai numeşte şi uşa Tainelor, pentru că prin Botez noi intrăm în Biserica lui Hristos. Prin

121

Botez avem darul punerii de fii, al înfierii după dar. Biserica, în baia naşterii de a doua, ne face fiii lui Dumnezeu după har. Deci, Botezul este cea dintâi taină, cea mai mare şi mai dogmatică.

însă şi Botezul, ca orice taină, se face cu scumpătate şi cu iconomie, adică, cu pogorământ, de nevoie. Botezul cu scumpătate se face numai de episcop şi de preot şi numai în biserică şi numai prin trei afundări. Aşa este Botezul desăvârşit.

Botezul prin stropire sau prin turnare este aprobat de Biserică numai cu iconomie, adică de nevoie. Că ce-ai face cu Bucovina şi Ardealul, unde se botează prin stropire şi prin turnare? Mai rar reuşesc preoţii noştri undeva să facă Botez prin afundare în Ardeal. Este o tradiţie rămasă de la catolici.

Dar Biserica noastră l-a primit cu pogorământ, cu iconomie. Ştiţi cum l-a primit? Cum un gospodar care are şapte copii, s-a întâmplat că unul din ei s-a născut chior de-un ochi, sau ciung de-o mână, sau olog de-un picior, sau are o meteahnă ceva: n-aude bine sau nu vede bine. Dar pentru că-i al lui, nu-l creşte şi pe acela? De la Dumnezeu sunt toate.

Aşa şi Biserica noastră. Cu toate că Botezul prin stropire şi turnare nu-i desăvârşit, este cu lipsă, dar Biserica îl primeşte cu iconomie, că este făcut în numele Preasfintei Treimi.

Apoi, la mare nevoie, când pruncul după naştere este ameninţat să moară, Biserica îngăduie să-l boteze nu numai preotul, ci şi un diacon, un călugăr, un mirean, o femeie şi chiar moaşa care ajută la naştere, numai să zică cuvintele acestea: „Se botează robul lui Dumnezeu cutare, în numele Tatălui. Amin. Şi al Fiului. Amin. Şi al Duhului Sfânt. Amin”.

122

A venit la mine o moaşă dintr-un oraş de undeva şi mi-a zis:

părinte, am 12 avorturi. Am venit să-mi spui ce canon să fac.

dar când le-ai părăsit? am întrebat-o.

le-am părăsit de vreo 15 ani.

Mă gândeam acum ce canon să-i dau, că ea de acum ieşise de sub canonisire. Trebuia să-i mai dau ceva. Pentru avort se dă aşa: câte avorturi are, atâţia copii să boteze, atâţia copii să îmbrace şi celelalte cum spune duhovnicul. Dar această moaşă s-a dus la un dascăl creştin şi a învăţat formula Botezului.

părinte, mi-a zis ea, eu sunt la maternitate şi am botezat 480 de copii până acum!

bravo! Ai pierdut 12 şi ai câştigat 480! Dar ce zici la botez?

uite cum fac, părinte. Am aghiasmă mare şi dacă văd la maternitate că copilul este slab şi-i gata să moară, eu îndată aprind trei lumânări, îl stropesc cu aghiasmă şi zic: „Se botează robul (roaba) lui Dumnezeu (...), în numele Tatălui. Amin. Şi al Fiului. Amin. Şi al Duhului Sfânt. Amin”.

Ai văzut o moaşă înţeleaptă? A pierdut 12, dar a câştigat 480 de copii şi i-a adus la credinţă!

Atunci i-am zis: „Pentru canonul matale nu-ţi mai dau nimic, dacă ai făcut atâta bine şi atâtea suflete le-ai adus la lumina credinţei!”

Ce se întâmplă? Aceşti copii botezaţi de femei sau de călugări, sau chiar de diacon, sau de moaşă, ca să nu moară nebotezaţi, dacă li s-au zis cuvintele acestea şi au rămas în viaţă, preotul nu le mai poate repeta în veac. El face lepădările şi cealaltă slujbă şi-i miruieşte cu Sfântul şi Marele Mir. Apoi îi împărtăşeşte cu Sfintele Taine. Cuvintele dogmatice

123

referitoare la ipostasurile Sfintei Treimi nu se mai repetă. Că preotul, dacă le mai repetă, a doua oară răstigneşte pe Iisus Hristos şi nu mai poate fi preot. De aceea stiliştii, care ţin stilul vechi şi botează a doua oară, sunt eretici. Cine botează a doua oară, a doua oară răstigneşte pe Iisus Hristos. Citiţi în Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin şi la Apostolul Pavel, că Botezul este îngropare şi înviere cu Iisus Hristos.

Deci, măi băieţi, acestea să fie pentru voi: să aveţi viaţă curată, să ţineţi cu tărie la Sfintele Posturi şi la sfintele canoane şi să nu vă placă a vă îmbogăţi. Ce bogăţie mai mare este decât să te duci la Hristos cu cât mai multe suflete mântuite? Că toate nu le putem noi face! Dacă Apostolul Pavel spune: Tuturor m-am făcut toate, ca măcar pe unii să-i mântuiesc, apoi noi ce să mai zicem? Dar dacă ai să te duci la Hristos cu o mulţime de suflete curate, mântuite, câtă cinste şi slavă şi bucurie o să ai în vecii vecilor?

Altă datorie, acum când vă faceţi preoţi. Nu cumva să vă fie ruşine de haina lui Hristos! Acum să te văd cu reverendă, iar mai încolo şofer civil! Ţi-i ruşine de Hristos? Ferească Dumnezeu! Eu nici nu primesc preoţi civili la spovedanie. Mi-au venit cinci preoţi de mir cu preotesele la mărturisire. Unul avea oleacă de barbă şi era îmbrăcat cu haine preoţeşti. Ceilalţi, nişte şoferi, îmbrăcaţi cu pardesie.

am venit, Prea Cuvioase, să ne mărturisim!

măi, voi sunteţi preoţi? Unde vă este uniforma? Unde vă sunt bărbile? Unde aţi văzut voi în icoane sfinţi, cuvioşi, mucenici, arhierei şi preoţi bărbieriţi, cu iţari şi cu mânecă scurtă? Sau pe Maica Domnului aţi văzut-o cu capul descoperit, machiată şi cu cercei?

124

Preotesele în parohie sunt jumătate de preot. Ele trebuie să fie pildă şi lumină femeilor din sat prin viaţa şi comportamentul lor.

Du-te în Grecia şi vezi că, de la cel mai mare, de la patriarh şi până la ultimul diacon de mir, toţi poartă barbă, toţi sunt cu uniformă şi poartă culioane şi potcape. Du-te la Roman, pe timpul episcopului Gherasim Safirin în 1904, să vedeţi cum erau preoţii! Toţi purtau haine lungi şi potcap. Bine, fraţilor, unde ne ducem noi de la Tradiţie? Cum ne mai luptăm cu catolicii şi cu sectele, dacă le dăm apă la moară? Numai cu numele zicem că suntem ortodocşi!

Nu aşa, măi băieţi! Cât de frumos îi stă preotului să-şi poarte uniforma!

În ceea ce priveşte tâlcuirea Apocalipsei, omul e ispitit să tâlcuiască după capul său. Să nu vă băgaţi mai adânc decât au tâlcuit Sfinţii Părinţi. Pentru că atunci când a spus îngerul lui Ioan Evanghelistul: „Fiul omului, pecetluieşte cuvintele acestea!” Ştii ce înseamnă „pecetluite”? Nimeni să nu le ştie! Are mari taine Apocalipsa! Care s-au băgat cu capu-n traistă în Apocalipsă, s-au făcut mari sectari, că au luat-o după capul lor. N-auzi ce spune Sfântul Grigorie de Nyssa? „Să nu ispiteşti Scripturile mai presus de vârsta ta duhovnicească, că te prăpădeşti”.

Aşa, măi băieţi! Dacă veţi face toate câte aţi auzit şi învăţat şi veţi ţine cu sfinţenie la învăţăturile Sfinţilor Părinţi, veţi avea multe bucurii şi plată de la Dumnezeu în cer, în veacul veacului. Iar dacă nu, focul gheenei şi talpa iadului! Pentru că voi, în loc să fiţi „lumina lumii” şi „sarea pământului”, v-aţi făcut de ocara tuturor şi ruşinea îngerilor. Să nu fie!

Să ne vedem cu toţii la Rai! Amin!

TREI CUVINTE DUHOVNICEŞTI ADRESATE OBŞTII SFINTEI MĂNĂSTIRI SIHĂSTRIA

CUVÂNT LA SFÂNTUL APOSTOL CLEOPA 30 Octombrie 1994

Prea Cuvioase Părinte Stareţ, prea cuvioşi părinţi şi fraţi, când vă văd aici mă bucur foarte mult. Aşa aş dori să ne vedem înaintea Preaveşnicului nostru Mântuitor, la bucuria cea fără margini.

Copiii mamei, care sunteţi călugări şi fraţii cei mai mici, uitaţi ce se spune la dreptul Iov, capitolul şapte: O luptă şi o ispită este viaţa omului pe pământ. Fiţi atenţi, mamă, ca, crescând cu anii, să creştem şi cu vârsta duhovnicească. Să vă ajute mila Domnului! Eu aşa mă rog cu lacrimi la Mântuitorul: să vă păzească Dumnezeu de ispite şi de primejdii pe toţi. Să fiţi călugări buni, mamă! Cum ne-am bucurat aici şi ne-am cunoscut, aşa să ne vedem şi acolo în bucuria cea veşnică.

Copiii mei, eu mă simt bolnav, nu mai am putere. Anii lor, 70, iar de vor fi în putere, 80 de ani şi ce este mai mult, osteneală şi durere (Psalm 89). La un putregai de moşneag, care trebuie să meargă mâine în groapă, să-i mai cânte „Mulţi ani trăiască?”

Faceţi ascultare cu dragoste şi să fiţi cu „Doamne Iisuse...” în minte. Trupul este Marta, şi Mântuitorul i-a spus Martei: Marto, Marto, te grijeşti şi spre

126

multe te sileşti, ci un lucru îţi trebuieşte. Iar Maria stătea lângă picioarele Domnului şi asculta cuvintele Lui. Marta este trupul, iar sufletul este Maria, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Măi copii, mă bucur când vă văd aici. Să vă păzească mila Preasfintei Treimi şi Maica Domnului de ispite, pentru că tinereţea are nevoie de multă păzire. Faceţi ascultare cu dragoste, păziţi-vă mintea, pentru că Dumnezeu nu se uită la faţa voastră, ci la inima voastră totdeauna, să vadă dacă îl iubim pe El şi dacă ne păzim de păcat.

Măi copii, dragii mamei, trupul este Marta; puneţi-l la treabă. Iar sufletul este Maria; puneţi-l la rugăciune: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! Ascultarea, tăierea voii şi paza minţii. Vezi că rugăciunea nu este condiţionată de vreme sau de loc: „Acum pot, iar acum nu!” în psalmul 102 spune: în tot locul stăpânirii Lui, binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul. Iar în psalmul 33 zice: Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea. Şi Apostolul Pavel zice: Neîncetat vă rugaţi!

Vezi că în toată vremea şi în tot locul trebuie să-L avem pe Mântuitorul în inimă? Oriunde veţi fi. Pentru că Mântuitorul se uită în inimile voastre totdeauna. Păziţi-vă mintea! Vrăjmaşul bate război ca să ne ia sufletul. Şi preţul sufletului nu ni l-a spus, mamă, un sfânt, un prooroc sau un apostol, ci însuşi Mântuitorul: Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?

Eu vă mulţumesc din toată inima că aţi venit la mine. Dacă întreabă cineva de mine cum mă cheamă, să-i spuneţi: „Moşu putregai! Moşu putregai”. Să nu mai ziceţi Cleopa! Eu sunt putred! Eu când vă văd,

127

v-aş lua într-o traistă pe toţi şi v-aş duce pe toţi la rai. De toţi mi-i drag. Fiecare face ascultare unde este pus.

Noi cei bătrâni avem treabă cu mii de suflete. Voi să aveţi grijă de sufletele voastre. Auzi ce zice Sfântul Ioan Gură de Aur în cartea numită Puţul: De este cu putinţă, o, creştine, şi-n fiecare ceas să te spovedeşti. Dar de ce? Pentru că în fiecare minut greşim lui Dumnezeu, ori cu gândul, ori cu cuvântul, ori cu voie, ori fără de voie, ori cu ştiinţă, ori cu neştiinţă. Fiecare să fie paznic pentru el şi să-şi aducă aminte că îngerul Domnului este permanent lângă dânsul.

Nu vedeţi că nu putem răbda o împunsătură de ac, o scânteie, un cărbune? Dar focul din gheena cum îl vom răbda? spune Sfântul Vasile. El spune că focul gheenei este negru ca păcura şi este de miliarde şi miliarde de ori mai fierbinte decât acesta. Focul acesta pământesc este răcoare, umbră faţă de acela. Iar acela este ocean de flăcări negru şi nu are fund în veacul veacului. Miliarde de miliarde de diavoli şi miliarde de miliarde de păcătoşi se vor arde! în focul acesta măcar vezi cum arde mama, cum arde sora, cum se arde ginerele, dar acolo nu vezi. Acolo se aud numai vaiete, scrâşniri din dinţi, răcnete, dar pe nimeni nu vezi.

Stareţul nostru Ioanichie, când a slăbit şi a vrut să mă pună în locul lui, a zis: „Aduceţi băiatul ăla de la stână!” Eu, dacă m-au chemat, m-am dus la părintele Paisie şi l-am întrebat ce să fac. Bătrânul mi-a zis: „Să fii ca şi cum n-ai da şi ca şi cum n-ai lua; nu te bucura când te-or pune nu te supăra când te-or scoate!”

128

Şi cu sfatul lui am primit egumenia Sihăstriei în vara anului 1942. Când a ars biserica în mai 1941 s-a întâmplat o minune atunci. Sfintele moaşte, ce se aflau în altarul paraclisului, au ieşit singure din foc prin minune dumnezeiască, ca şi cum le-ar fi aruncat cineva în ograda mănăstirii...

Dragu mamei, cum vă văd aici, să vă văd pe toţi la rai, împreună cu părintele stareţ. Păziţi-vă viaţa curată, aveţi frica lui Dumnezeu, spovediţi-vă curat, faceţi ascultare cu dragoste. Feriţi-vă, mamă, de prietenia cu cei răi, că mâine plecăm şi Mântuitorul spune în Evanghelie aşa: Privegheaţi şi vă rugaţi că nu ştiţi ziua nici ceasul... Nu ştim când plecăm, dar plecăm pentru că nimeni nu rămâne aici.

Părinte stareţ, vă mulţumesc din toată inima. Vă rog să vă rugaţi pentru mine. Dumnezeu să vă răsplătească osteneala şi dragostea.

CUVÂNT LA LĂSATUL SECULUI DE POSTUL CRĂCIUNULUI - 1994

în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Binecuvintează, Prea Cuvioase Părinte Stareţ să vorbesc. „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi! Amin”.

Prea Cuvioase Părinte Stareţ, cuvioşi părinţi şi fraţi.

Mai înainte de toate sunt dator să mulţumesc din toată inima Preasfintei Treimi, Atotputernicului şi Preaveşnicului nostru Dumnezeu şi Maicii Domnului şi la toţi sfinţii care se roagă pentru noi, că am mai ajuns şi eu păcătosul până în ziua de azi.

129

Mă simt slăbit, foarte obosit cu atâta lume, săraca, care vine din toate părţile. Mi-e drag de credinţa lor, mi-e milă de ei, dar nu mai pot, mamă, nu mai pot! Doctorul mi-a zis să vorbesc jumătate de ceas, că sufăr cu inima, am patru operaţii, mâna asta mi-i ruptă; eu mai am de vorbit zeci de ore, că vin săracii şi spun toate necazurile, toate scârbele.

Am fost chemat de prea cuviosul părinte stareţ să vin în seara aceasta aici şi mulţumesc lui Dumnezeu că mai văd trapeza asta frumoasă şi soborul sfintei mănăstiri. V-a înmulţit Preabunul Dumnezeu aici!

Eu, când am venit aici în 1929, am găsit 14 părinţi bătrâni, cu bărbile albe, şi am venit noi doi fraţi şi s-au făcut 16.

îmi aduc aminte de stareţul Ioanichie Moroi, săracul! A slujit aproape 20 de ani singur Liturghia, zi de zi. Singur! Şi numai cu împărtăşania trăia! Eram la bucătărie. Sâmbăta şi Duminica venea şi el la masă. Celelalte zile trăia numai cu împărtăşania. Mă întreba: „Mă, băiatule, ai zamă de varză noi moldovenii îi zicem moare şi oleacă de grâu fiert?” Şi ştiam că asta mănâncă. Lua grâu fiert şi oleacă de moare, dar nu înainte de a ne citi cuvânt la masă.

Foarte mă bucur că părintele stareţ a ţinut obiceiul ăsta sfânt de a se citi cuvânt la masă. Mai ales părintele nostru stareţ Ioanichie, veşnic ne citea din Sfântul Teodor Studitul şi din regulile Marelui Vasile, apoi ne întreba pe noi: „Ia zi tu, măi dragă, ce-am citit eu aici?” Ei! Dacă eram cu gândul la fasole, la cartofi, la cutare, ne zicea: „Apoi când citesc să fiţi şi voi atenţi; mai ţineţi minte!” Şi apoi l-a făcut preot pe bietul părinte Ioil. Părintele Ioil, săracul, când l-a făcut preot şi el a slujit mult.

130

Când m-a făcut pe mine preot la Mănăstirea Neamţ, în 45, bietul părinte Ioil slujise 136 de zile singur. Şi când m-a văzut că vin de la Neamţ că m-a ţinut de-am făcut acolo 40 de zile, că aşa era obiceiul -, a început a plânge: „Bogdaproste, că mai am un preot!” Şi apoi am intrat eu şi am făcut 40 de zile, că eram numai eu cu dânsul. Murise bătrânul şi făceam cu rândul câte 40 de zile.

Dragii mei părinţi şi fraţi! Preasfânta Treime şi Maica Domnului v-a înmulţit, mamă; sunteţi mulţişori, şi tineri şi mai în vârstă. Eu de acolo de la deal nu pot veni, că mă dor picioarele. Dacă nu-mi trimitea maşina, nici acum nu puteam veni. Nu pot merge! Dar, când puneţi difuzorul, eu aud slujba acolo sus. Eu plâng uneori; ies pe-un scaun în faţa chiliei, când vă aud cântând aşa de frumos la biserică. Uite săracii, dacă-s tineri şi mulţişori, ce frumos cântă! Văd că aici e puterea cea negrăită a lui Dumnezeu, Care v-a adus şi Care întreţine şi slujbele bisericii şi ascultările şi toate.

Vă rog, mamă, să aveţi grijă de spovedanie. Sunt vreo câţiva care m-au rărit, dar eu am mulţi la spovedanie. Dar sunt vreo câţiva care nu au mai venit, nu mai ştiu de ei! Eu nu am nevoie să vină la mine! Să se ducă la alţii, că eu nu pot dovedi. Dar sunt o seamă care nu vin, nu ştiu dacă s-au dus la alţii. Dacă s-au dus, ferice de ei, că eu nu mai pot. La mine-s prea mulţi; sunt bătrân şi nu mai pot.

Dar vă rog să vă spovediţi curat şi adesea. Auzi ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur, în cartea numită „Puţul”, carte cu slovă veche tipărită la Buzău în 1830: O, frate creştine, dacă este cu putinţă, şi în fiecare ceas să te spovedeşti! Dar de ce asta? Pentru că în fiecare minut greşim lui Dumnezeu, ori

131

cu cuvântul, ori cu gândul, ori cu voie, ori fără voie, ori cu ştiinţă, ori cu neştiinţă.

De aceea vă spun, deasa spovedanie îl ţine pe om pe linia cea bună şi sincer la spovedanie. Eu văd că vin unii, săracii, cu spovedania scrisă, trebuie să am răbdare; altă dată vin oameni, nu mai pot! Dar când îi văd că vin, îmi fac răbdare: lasă-i să vină, săracii, ca să-şi descarce conştiinţa şi să se uşureze!

De-acum vă spun, mamă, nopţile au crescut mari, de acum pe câmp nu o să mai alergaţi atâta. Să fiţi la Utrenie cu toţii. Tare-i frumos noaptea când aud; că eu ies pe cerdac acolo şi vă aud cântând la miezul nopţii. Aşa de frumos răsună codrii aceştia noaptea! Şi aşa cum vă văd aici, dragul mamei, aşa să vă văd în rai pe toţi! Pe toţi, pe toţi! Tare mi-e milă de voi, că v-a adus mila Preasfintei Treimi aici, şi aici este viaţă de obşte şi-mi pare bine că se ţine regula şi se citeşte cuvânt la masă şi la biserică.

Marele Vasile a fost întrebat de filosoful Eubul, cu care învăţase el la Atena: „O, Vasile, care este cea mai mare înţelepciune, care păzeşte pe om de tot păcatul şi-l duce la rai?” „O, filosofule, cea mai mare înţelepciune, care păzeşte pe om de tot păcatul şi îl duce la fericirea veşnică este aceasta: pururea să vezi moartea înaintea ta! Şi să ai în minte şi în inimă pe „Doamne Iisuse...”.

O, Doamne! Dacă ne-am învrednici să nu uităm asta niciodată! Prima şcoală, lecţie, pe care a dat-o Dumnezeu omului în rai asta a fost: Să nu mănânci din cutare pom, că ai să mori! Când a uitat moartea, a dus la moarte tot neamul omenesc. De aceea să nu uităm că azi suntem, mâine nu mai suntem. Mântuitorul spune în Evanghelie: Privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul în care Fiul Omului va veni.

132

Era aici un părinte l-aţi cunoscut nebăgat în seamă, de la Bucium, Veniamin Iorga. îl ştiţi! Ce om sporit a fost acela! Eu îi eram duhovnic. El a venit de la Bucium. Mitropolitul Iustin, Dumnezeu să-l ierte, îi arăta acolo: „Ia uită-te, părinte Veniamin, ce palat v-am făcut! Palatul lui Roznoveanu” când am fost la Iaşi, m-a ţinut mitropolitul zece zile să predic şi să spovedesc acolo -, dar bătrânul zice: „înalt Prea Sfinţite, acesta-i pentru generaţiile viitoare, mie să-mi dai drumul să mor într-un bordei la Sihăstria”.

Da, aşa a murit! M-a chemat, cum e azi, să-l spovedesc şi l-am împărtăşit. Eram cu Cristofor Radu îl ştiţi şi cu Iulian Lazăr, care-i în Muntele Athos. Dar el zice: „Vă mulţumesc că aţi venit că au venit şi ei să-l vadă -, dar nu mor astăzi. Mâine, la ora zece. Să veniţi atunci, că mâine la ora zece mor!” Dar Cristofor Radu, când a păşit pragul, a zis: „Am să trăiesc s-o văd şi pe asta!”

Ne-am dus a doua zi, pe la ora nouă. L-am găsit când se lupta cu moartea. Se vedea limba în gură! Zicea rugăciune. Când ne-a văzut a zis: „Părinţilor, rugaţi-vă împreună cu mine, că vremea despărţirii a sosit!” Numai s-a uitat într-o parte şi a zis: „Iertaţi-mă, iubiţilor!” Când ne-am uitat la ceas, exact ora zece! Cum a spus el.

Tot aşa a murit părintele Veniamin Barbacaru. Vai, săracul, mare om a fost între noi! A avut 72 de ani în mănăstire, că a intrat în 1918 la Vorona. A fost duhovnic la maici 40 de ani! - 26 de ani la Agafton şi 14 la Văratec. Şi i-am fost duhovnic cam vreo 20 de ani, că venea tocmai de la Văratec şi se mărturisea.

M-am dus vineri la el şi l-am împărtăşit şi zicea aşa: „De azi într-o săptămână, în ceasul acesta era ora trei să vii, că ne despărţim. Merg la veşnicie”.

133

Eu am ajuns pe la două. Când m-a văzut, mi-a spus cu bucurie: „Bine ai venit, părinte! Rugaţi-vă împreună cu mine!” Vai, m-a luat un plâns! El numai aşa, s-a uitat la icoane şi a început a plânge; ştii cum curgeau lacrimile? Şi când s-a uitat la mine, a zis: „Iartă-mă!” Şi şi-a dat sufletul.

Când m-am uitat, era ora trei. Mi-am amintit cuvântul lui: „De azi într-o săptămână, în ceasul acesta voi pleca”. Şi s-a dus în mormânt, cum l-a făcut mama lui, neatins de nici un păcat trupesc. Şi săracu Cosma, fratele lui, parcă-l văd în trapeza asta, cu culionul acela negru, cu barbă albă! Ultima dată aici l-am văzut. El a trăit aşa, la biserică, la chilie; el a trăit 84 de ani fără o lună. Şi părintele Veniamin, 90 de ani şi o lună.

O, Doamne! Săracii părinţii noştri! Când mi-aduc aminte de părinţii aceştia! Au murit sub epitrahilul meu. întâi Ioan, cel ce a stat în pădure, părintele Ioan Roşu. I-a citit rugăciunea de darea sufletului părintele Paisie. Şi când i-am citit eu, a murit sub epitrahilul meu. Vasile Miron, care a stat la oi, tot aici a murit sub epitrahilul meu. Pelaghia, săraca, pe care-o ştiţi, soţia pictorului Irineu Protcencu, tot sub epitrahilul meu. Visarion, stareţul de la Sihla, tot sub epitrahilul meu. Mi-a zis: „Mă rog, citeşte-mi dezlegarea de ieşire!”

Care au mai murit? Că mai am care au mai murit. Eram stareţ la Slatina, m-am dus la Văratec cu Antonie, care-i mitropolit acum, şi cu mai mulţi, cu Gherontie, cu mai mulţi, şi o maică trăgea de moarte. Şi a venit stareţa Pelaghia; alta, nu asta care-i acum: „Hai, că o maică tare doreşte să-i faci o dezlegare! Să-i citiţi rugăciunea de ieşirea sufletului”. I-am citit şi a murit sub epitrahil.

134

Şi încă mai am vreo câţiva care au murit săracii. S-au dus dragii noştri! Vai de mine!...

Am fost acum, pe ziua de nouă noiembrie, la cimitir. Şi când am ajuns în dreptul crucii părintelui stareţ Ioanichie, când i-am văzut fotografia, m-a luat un plâns groaznic! Când mi-am adus aminte cât de nevoitor a fost şi cum ne învăţa de frumos, săracul! Venea la masă numai ca să ne înveţe cuvânt şi se ducea. Că el cu împărtăşania de la biserică trăia. M-a luat un plâns, c-am fost şi anul ăsta! M-a dus băiatul încet.

Am fost! Mulţumesc preaînduratului Dumnezeu că, după un an, am mai fost. Auzi ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: Mergi adesea la morminte, o, frate, şi la cimitire! Că dacă adesea vei merge acolo, atâta înţelepciune ai a te învăţa, încât toate şcolile filosofice din lume mai mult nu te pot învăţa!

Ei tac, dar vorbesc cu noi din toată inima. Eu, când mă duc acolo..., am rămas singur! Nu mai am pe nimeni înaintea mea! Pe nimeni, pe nimeni! Şi când mi-aduc aminte că am trăit cu ei, nu săptămâni, nu luni, nu ani, ci zeci de ani! Şi toţi sunt acolo. La fiecare cruce mă apucă un plâns... A venit băiatul (ucenicul de chilie) şi am stat pe-un scaun şi l-am pus să citească la fiecare cruce. Şi el citea, cutare şi cutare...

Mi-aduceam aminte de ei, săracii! S-au dus iubiţii noştri! Mi-aduc aminte de viaţa lor. Când a citit pe părintele Vasile Mitoşeru, pe părintele Visarion Palade, pe Gherasim, fratele meu, pe Constandie Uricaru... Aiştea dormeau noaptea în sicrie şi mâncau o dată-n zi, la apusul soarelui, şi ştiau Psaltirea toată pe de rost. Toată, toată!

135

Eu eram cu ascultarea la vaci. Şi fiind la vaci, m-a dat cu părintele Gherasim, fratele meu, în chilie. El ştia Psaltirea, cu tot cu „Cântările lui Moise”, pe de rost; toată, toată. El zicea trei catisme la Psaltire pe de rost, cu tot cu molitfe, şi făcea 33 de metanii; şi iar trei catisme, şi iar 33 de metanii. Eu mă culcam. Veneam de la vaci obosit; nu erau aşa vaci multe atunci; aveam 5-6 vaci, vreo doi boi, vreo doi cai. Atâta era pe atunci.

Eu, cum eram culcat, numai ce auzeam: trosc! trosc! îşi dădea palme: „Nu dormi, calule! Uite sicriul!” Toată noaptea aşa se nevoia. Avea sicriul în chilie. Parcă-l aud pe Nectarie Pintilie când îi spunea: „Părinte Gherasim, câte sicrie din astea or să putrezească până vei muri sfinţia ta!” „Cred lui Hristos, a zis el, că acesta-mi va fi casă de veci”. Şi aşa a fost. în 1933, la ziua Crucii a murit. S-a dus la Domnul!

La dânşii s-a împlinit cuvântul acela care zice la Paremii: Răpitu-s-au, ca să nu schimbe răutatea mintea lor, sau înşelăciunea să înşele sufletul lor. Puţin ostenindu-se, au împlinit ani îndelungaţi. Pentru aceea s-a grăbit Dumnezeu a-i scoate. Ce nevoinţă aveau ei! Mergeam la coasă. Atâta ziceau: „Iertaţi-mă!” şi băteau coasa. Toată ziua coseau. Noi mâncam de trei ori pe zi, iar ei seara veneau şi luau anaforă şi ziceau toată Psaltirea pe de rost! Dumnezeu să-i ierte!

Ştiţi de ce vă aduc aminte, dragul mamei? Eu nu cred că voi mai fi vreodată cu voi! Poate oi mai ajunge la Postul Mare! Numai Măicuţa Domnului ştie! Eu mă simt slăbit! Dar vă spun ce călugări am găsit aici. Nu era un pat în chilie la nimeni! Eram patru fraţi ucenici în chilie la părintele Petru Ganea,

136

de loc din Ardeal. Erau chiliile cele vechi, rămase de ^la Cerneschi. Şi el, bătrânul, avea şi el nişte scânduri puse aşa, în loc de pat.

Când suna de Utrenie ne scula: „Măi coconi, dragul tatei, auzit-aţi voi glasul arhanghelului? Măi copii, haidaţi la sfânta rugăciune!” Când auzeam clopotul la Utrenie, ne sculam, şi cum era zăpadă, iarna, eu nu mă mai încălţam încălţările erau ude P^e sobă -, şi fugeam în paraclis; la paraclisul cela care a ars. Când mă vedea bătrânul că fugeam prin zăpadă: „No. Te-i îmbolnăvi, măi băiete!” Eu când ^să mă încalţ? Desculţ, fuga la biserică.

Stăteam acolo unde era veşmântăria, că acolo erau cărţi multe, când a ars biblioteca. Acolo a ars şi Istoricul mănăstirii, scris de tahigraful Dometie, din Mănăstirea Neamţului, pe la 1713. în acest istoric arăta cum acei şapte pustnici care au întemeiat Sihăstria, au pus blestem: „Când se va spurca locul ^acesta cu păcate trupeşti, sau când va fi pungă deosebită, sau dacă vor mânca carne, cu pustiire şi ^cu foc să pedepsească Dumnezeu locul acesta!”

Vă spun, măi copii, că n-are cine vă mai spune. Că eu acestea le-am citit şi le-am păţit, dar, mâine-poimâine sunt în groapă. Mă simt slăbit tare şi nu ^mai pot. Am intrat pe 83 de ani, am patru operaţii, sufăr şi cu inima, lumea nu mă lasă, zi şi noapte.

Ei! Am apucat călugări mari! Costandie Uricaru din comuna Ciumaşi, judeţul Bacău. Avea sicriul lângă sobă; zicea Psaltirea toată pe de rost în fiecare zi, Zicea: „Of, Doamne, of! Dacă ar fi mila lui Dumnezeu să fiu cel de pe urmă mântuit!” Săracul! Când s-a îmbolnăvit, a paralizat şi zicea: „Uite ce! Cred că mai sunt câteva zile, dar vă rog din toată inima, nu mă uitaţi la sfintele rugăciuni!” Săracul!

137

Venise din armată. El a fost dinainte de armată aici. Eram cu oile în Poiana Cireşului şi el zice: „Frate, ia vezi că am uitat un psalm şi greşesc la aista”. Acel psalm era: Zis-a călcătorul de lege, ca să greşească întru sine; nu este frica de Dumnezeu înaintea ochilor lui, a învăţat apoi Psaltirea toată.

Părinţilor şi fraţilor, ştiţi de ce vă spun? Pentru că acestea le-am trăit şi le-am auzit şi le-am văzut şi le mai ţin minte. Şi când văd că v-a înmulţit mila Preasfintei Treimi; sunteţi mulţişori şi tineri şi cuminţi, săracii. Să nu uitaţi frica morţii, că mâine plecăm! Vezi, Mântuitorul spune în Evanghelie: Privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul! Să ne gândim că n-avem de trăit mult! Dacă punem moartea înaintea ochilor, ne păzim de tot păcatul. Dacă vom uita de moarte, murim! Cum a păţit Adam în rai. Cum a uitat porunca lui Dumnezeu de moarte, a dus pe toţi la moarte.

Fraţilor şi părinţilor! Să mă iertaţi că vă ţin prea mult. Da eu am venit oleacă, mai mult să-mi iau rămas bun, că mă simt slăbit tare. Vă rog din toată inima să vă spovediţi curat şi adesea; să vă fie dragă pravila Bisericii.

Părinţi şi fraţi! Aşa să vă ducă Preasfânta Treime la rai, aşa cum vă văd în trapeza asta. Părintele arhimandrit Vartolomeu, să ştiţi, rămâne mare ctitor în mănăstirea noastră. Vedeţi voi ce rai este trapeza asta? N-am văzut trapeză de asta nicăieri, cu picturi aşa de frumoase. Mila Preasfintei Treimi să fie cu el şi în veacul de acum şi în cel viitor. Şi să vezi, îmi place pictura din biserica veche. Sfinţii aceia din altar, când îi văd, parcă-s vii; pictură adevărat bizantină, ortodoxă.

138

Când mi-aduc aminte, când am făcut trapeza veche cu caii, ia aicea am făcut o târlă, şi am frământat nişte glod cu paie şi l-am lipit eu cu fraţii. Şi am făcut trapeza, după ce au ars chiliile cele vechi. Trapeza care a fost, a fost lipită de mine şi de vreo patru-cinci fraţi; că nu aveam unde sta la masă. Şi uite acum, ce rai, ce frumuseţe de trapeză aici! Să ne păzească Preasfânta Treime şi Maica Domnului să nu greşim lui Dumnezeu, ca nu cumva să ne pedepsească şi să dea mila Domnului să ne vedem la rai cu toţii.

Dragii mamei, copiii mamei! Mi-e milă, mi-e drag de voi şi ştiu că îngerul Domnului se îngrijeşte de voi. Să nu mă uitaţi şi pe mine păcătosul la sfintele rugăciuni!

Au venit doi călugări tocmai de la Lainici să-i mărturisesc. Şi acolo, când am fost eu odată, împreună cu părintele Petroniu, era un stareţ, care a fost exarh, Caliopie Georgescu. A murit. A venit apoi un mare duhovnic de-al lor, Calinic Caravan, care era pe toată Oltenia. Ne-a citit spovedania de la cinci ani până acum.

Era duhovnic şi al mitropolitului şi la Tismana şi la Lainici şi la mai multe mănăstiri. Mi-a spus cum a murit. Zicea: „Tare aş fi dorit să fi venit părintele Cleopa aici!” Aşa a spus şi Părintele Stăniloae, căci i-am fost duhovnic atâta vreme. Dar numai ce-am auzit c-o murit. Ne ducem cu toţii, mamă! Nu stăm aici!

Copiii mamei, uite ce este! Să mă iertaţi pe mine păcătosul şi să vă rugaţi. Şi dacă mă duc dincolo, să nu mă uitaţi la sfintele rugăciuni.

Mila Preasfintei Treimi să fie cu noi toţi, cu toată mănăstirea noastră, cu părintele stareţ care are

139

atâta grijă şi răspundere pe cap, numai el ştie. Cu mila Preasfintei Treimi, toate se pot face! Să fie dragoste, să fie smerenie, să fie blândeţe, să fie mărturisire curată, că mâine plecăm, mamă! Mâine plecăm!

Vai! Vai! Când m-am dus în cimitir, când am ajuns pe la mormintele lor. Părintele Hariton Ionică, care a fost econom; părintele Chiriac. Când mi-aduc aminte... Nu existau maşini pe aici. Venea, săracul! Toată ziua cosea, seara venea cu un lemn în spate. „Să-mi aduc vreo două lemne”. Dacă era o pereche de boi la atâta mănăstire! Toţi îşi cărau lemne cu spatele. Parcă-l văd! Şi după ce-a murit, a rămas un cârd de lemne de la el, aduse cu spatele.

La cimitir m-a prins un plâns chiar la crucea stareţului, că mi-am adus aminte când zicea: „Mă, băiete, mă, ai grijă! Ia seama, mă băiete, să ai rugăciunea minţii totdeauna, să nu uiţi de moarte”. Săracul, tare a mai răbdat multe! L-a bătut tâlharul Baltă cu bocancii peste cap şi a doua zi i s-a scurs ochiul drept.

Când îmi aduc aminte prin câte am trecut, Doamne! De atâtea ori tâlhari şi foc şi războaie! Au trecut cu îndurarea Domnului. Şi când văd trapeza asta aşa de frumoasă, plină de vieţuitori, nu ştiu ce să spun înaintea Domnului şi cum să mulţumesc!

Să vă păzească îndurarea şi mila Domnului, să vă înmulţiţi, mamă, şi să vă întăriţi duhovniceşte şi să fiţi pildă de urmat pentru cei ce vin după voi aici.

Mă iertaţi pe mine păcătosul, că v-am ţinut prea mult...

CUVÂNT ROSTIT LA TRAPEZĂ 27 Decembrie 1994

Prea Cuvioase Părinte Stareţ, prea cuvioşi părinţi şi fraţi.

Mai înainte de toate să mulţumim din inimă Preasfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria şi tuturor sfinţilor care se roagă pentru noi, că am ajuns şi-n anul acesta la prealuminatul praznic al Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, bucuria şi mântuirea întregii lumi.

Părinţilor şi fraţilor, n-am să spun multe, că-s obosit. Atâta vă spun că, stând aici câteva zile, m-a chemat părintele stareţ şi mi-a dat chiliuţa aceea lângă biserică. Foarte bine, aproape, ca să stau zilele astea aici. Eu am petrecut între sfinţiile voastre ca-n rai. Am ascultat cu nevrednicie slujbele şi cântările bisericii, v-am văzut pe toţi îmbrăcaţi, diaconi, preoţi, slujitori, cântăreţi la strană. Mi s-a părut că sunt în rai. Vezi Preasfânta Treime ce-a făcut cu sfânta noastră mănăstire?

Când am venit eu aici am găsit 14 bătrâni şi cu noi doi fraţi s-au făcut 16. Iar acum văd atâţia părinţi şi fraţi în trapeza asta atât de frumoasă care nu are pereche în ţară.

Fraţii mei şi părinţi, când vă văd cu toţii la ascultare şi la biserică, mă simt ca în rai, mamă! Văd fiecare săracul cu ascultărica lui, fuga la treaba lui, la ascultarea lui... îngerii Domnului pururea sunt cu voi, vă ajută, vă sprijinesc şi vă învaţă să vă feriţi de păcate, de răutăţi.

141

Dar vă spun un lucru: Sfântul Vasile cel Mare, numit de Sfinţii Părinţi „ochiul Bisericii”, „gura cea de foc a Duhului Sfânt” şi „împăratul cuvintelor”, ne dă un sfat: a fost întrebat de-un filosof, anume Eubul, din Alexandria, cu care învăţase el la şcoală în Atena, înainte de a fi episcop în Cezareea Capadociei. A venit la el şi l-a întrebat: „O, Vasile! Care-i cea mai mare înţelepciune, care îl păzeşte pe om de tot păcatul şi-l duce la fericirea veşnică?” Iar Sfântul Vasile a răspuns: „Cea mai mare înţelepciune care păzeşte pe om de tot păcatul şi-l duce la rai, la bucuria cea fără margini, este pururea să vadă moartea înaintea ochilor săi şi să aibă în minte şi în inimă pe Doamne Iisuse...”.

Dragii mamei, părinţi şi fraţi, unde mergeţi la ascultărica voastră, fie că sunteţi la biserică, sunteţi la grajd, sunteţi la vite, sunteţi la oi, sunteţi la câmp, unde vă trimite părintele stareţ, să fiţi cu „Doamne Iisuse...” în minte şi gândul la moarte, că moartea te păzeşte de toate păcatele.

Această lecţie i-a dat-o Dumnezeu lui Adam în rai: „Adame, vezi raiul ăsta? N-are margini! Vezi frumuseţile astea, care nu le poate judeca nimeni? Le-am făcut pentru tine!” Şi i-a dat Dumnezeu lui Adam în rai un miros spune Sfântul Vasile -, miros de împărat al tuturor celor făcute de Dumnezeu în rai.

Când venea balaurul la el şi-l mirosea, gata! îi lingea picioarele, leii, leopardul, tigrii, panterele şi ziceau: „împăratul! împăratul!” Acest miros l-a avut până a greşit. Toate se supuneau ca unui împărat pus de Dumnezeu peste ele. Dar i-a spus: Adame, vezi, toate-s ale tale, dar de colo, din pomul acela, să nu mâncaţi, că o să muriţi. Şi când a uitat de moarte, a

142

ajuns la moarte vremelnică, după nouă sute treizeci de ani, şi la moarte veşnică a dus tot neamul omenesc.

Dragii mei părinţi şi fraţi! Eu nu mai pot vorbi, că sunt bătrân, sunt obosit. Dar atâta vă rog: oriunde vă duceţi să aveţi moartea înaintea ochilor şi „Doamne Iisuse...” în minte şi în inimă. Şi veţi fi păziţi de toate păcatele şi de toate ispitele. Că îndată se trezeşte mintea: „Măi, mâine mor! Şi cum mor? Doamne fereşte, să nu mă duc în focul veşnic! Doamne fereşte de iad!”

Muncile de acolo şi chinurile nimeni nu le poate povesti cu limbă de ţărână. Şi nu-i pe o mie de ani sau un miliard, ci în veacul veacului. Ferească Dumnezeu, mamă; să vă păzească mila Preasfintei Treimi, şi nu numai pe voi, ci şi pe toţi binecredincioşii creştini din toate Bisericile Ortodoxe. Doamne fereşte! Nimeni să nu ajungă la iad!

Şi vă rog din toată inima, că-s bătrân şi slab, de abia mă ţin pe picioare, să mă pomeniţi la rugăciunile voastre şi-n chiliuţă şi la biserică, căci cât va fi scris nu ştiu. Mântuitorul a spus în Evanghelie aşa: Privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul. Ştim că plecăm, dar nu ştim când. De aceea vă rog, pomeniţi-mă la sfintele voastre rugăciuni! Pe toţi vă rog! Şi pe călugări şi pe părinţi şi pe preoţi şi pe fraţi şi pe toţi, toţi. Că mă văd slăbit tare.

De abia mă mai ţin pe picioare, după cum vedeţi. Am trecut de 80 de ani. Aţi văzut că venise la aniversarea mea mitropolitul, nişte episcopi, când am împlinit 82 de ani, la zece aprilie. Şi au adus daruri. Mitropolitul mi-a adus o icoană cu foiţă de aur şi scrie pe dos: „Povăţuitorul meu, duhovnicul, naşul meu, cutare...”. Acum mi-a trimis altă icoană

143

cu Sfânta Parascheva, îmbrăcată frumos, când a fost 30 octombrie, la Sfântul Cleopa. Episcopul de la Rădăuţi, Gherasim, mi-a adus şi el o carte.

Dar ei au vrut să cânte la masă ceva:

dă-ne voie să cântăm o cântare!

-Care?

mulţi ani trăiască!

n-aveţi voie. Dacă nu mă întrebaţi, gata era cântarea, dar aşa, nu. Ce spune Scriptura? Anii lor, şaptezeci şi dacă vor fi în putere, optzeci... Şi după optzeci, ce zice? osteneală şi durere. Dar nu citiţi în Psaltire?

dar ce să cântăm?

să vă învăţ eu ce să cântaţi. Aşa să cântaţi: „Veşnica pomenire! Veşnica pomenire! Veşnica lui pomenire!”

I-a prins râsul pe toţi. Da! Eu asta aştept: sicriul şi veşnica pomenire, mamă. Nu ştiu! Mâine, poimâine, când o voi Domnul. Aşa vă rog pe toţi, mamă: cât oi trăi să mă pomeniţi la rugăciune şi dacă oi muri, iar să mă pomeniţi. Pentru că eu vă doresc la toţi raiul şi bucuria cea veşnică şi cea vremelnică. Să vă rugaţi pentru mine, păcătosul! Amin.

CUPRINS

Cuvânt înainte, de Arhimandrit Ioanichie Bălan 5

Despre frica de Dumnezeu 7

O istorioară cu frica de Dumnezeu 25

Altă istorioară despre frica de Dumnezeu 25

Sfaturi despre frica de Dumnezeu 30

Despre paza minţii 32

Despre rugăciune — Treptele rugăciunii 50

Despre preoţie 85

Trei cuvinte duhovniceşti

Cuvânt la Sfântul Apostol Cleopa 124

Cuvânt la Lăsatul secului de Postul Crăciunului 127

Cuvânt rostit la trapeză 130

Tehnoredactare computerizată la Sfânta Mănăstire Sihăstria

Tipărită la Tipografia Mitropolitană Trinitas în colaborare cu MULTIPRINT

Technorati Tags: rugaciune,minte,sfintenie,pacat,sfant,spovedanie

carti crestine

luni, 16 ianuarie 2017

NE VORBESTE PARINTELE CLEOPA VOL. 1

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu