VIATA PARINTELUI GHEORGHE CALCIU DUPA MARTURIILE SALE SI ALE ALTORA

Mănăstirea Diaconeşti.

Editura Bonifaciu pentru prezenta ediţie - 2014

Difuzare:

Editura Bonifaciu

tel.: 0755.276.934

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Viaţa părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale şi ale altora pref.: I. P. S. Bartolomeu Anania. ed. a 2-a. bacău: Bonifaciu, 2014 ISBN 978-606-8439-05-1

I. Bartolomeu, mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului (pref.)

281.95 Calciu-Dumitreasa,G.

929 Calciu-Dumitreasa,G.

VIAŢA PĂRINTELUI GHEORGHE CALCIU după mărturiile sale şi ale altora

Ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti

Cu o predoslovie a înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Bartolomeu ^alecu Anania

Editura Bonifaciu Bucureşti, 2014

Predoslovie

Părintele Gheorghe Calciu e un exemplu atipic de rezistenţă anticomunistă. Unii comentatori l-au enumerat printre „disidenţi", categorie care, desigur, îşi are aura ei. „Disident" însă este insul care are o altă opinie sau poziţie decât a grupului din care face parte. Or, Preotul Calciu nu a făcut parte niciodată din partidul comunist român. Era profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti când s-a făcut cunoscut (mai precis, a devenit imediat celebru) prin Cuvintele către tineri, în care comunismul era denunţat cu evidentă transparenţă, ceea ce, desigur, i-a atras dizgraţia şi represaliile celor vizaţi.

Făcea parte însă din generaţia destinată nu doar temniţei, dar şi sinistrei reeducări de la Piteşti, puse la cale şi dirijate de tot ceea ce comunismul avea mai abject. Una era să petreci ani grei de închisoare laolaltă cu camarazii aceleiaşi suferinţe, şi chiar luni de tăcută recluziune într-o celulă izolată, şi alta să treci prin convulsiile fizice şi morale provocate de propriii tăi camarazi deveniţi diavoli şi, până la urmă, istovit, să te pomeneşti asemenea lor. Sunt traume sufleteşti pe care numai un erou le poate depăşi, dar care îi rămân pe viaţă în cârcă, asemenea unei jivine cu ghiarele înfipte în grumaz. Părintele Calciu ştia că o cădere poate fi depăşită numai prin asumarea ei conştientă şi res­ponsabilă, şi aceasta l-a făcut, până la urmă, victorios.

Se spune că Dante, după ce devenise autorul Divinei Comedii, era şuşotit de trecătorii care-l vedeau pe stradă:

iată-l pe omul care a fost în iad!

Din cerul în care se află acum, Părintele Calciu îi poate spune Dreptului Judecător:

et în inferno ego!

Bartolomeu al Clujului

Lămurire asupra ediţiei

Nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă, nici o fă­clie aprinsă să stea sub obroc. Tot astfel, nu se cuvenea ca viaţa Părinte­lui Gheorghe Calciu să fie tăinuită, ci pusă în sfeşnic, ca să lumineze tu­turor celor din neamul său.

Gândul unei cărţi despre viaţa Părintelui Calciu s-a ivit imediat după mutarea sa la Domnul, când am socotit că toate cele trăite de noi lângă sfinţia sa, în răstimpul ultimelor săptămâni de viaţă petrecute la Spitalul Militar din Bucureşti, trebuie cunoscute.

Dar nu poţi începe o carte cu sfârşitul. Era nevoie să găsim un material mai vast, care să dea cărţii un mesaj şi o coerenţă. Acest mate­rial aveam să-l primim pe negândite, prin osteneala unor oameni şi cu rânduiala lui Dumnezeu.

Mai întâi, Monahul Moise de la Mănăstirea Oaşa, ştiindu-ne apropiaţi de Părintele Calciu, ne-a adus înregistrarea unui interviu pe care sfinţia sa i-l luase cu un an în urmă, pe parcursul a trei zile de îm­preună călătorie prin ţară. Cu mare bucurie am constatat că interviul, cu o durată de şase ore, era de fapt o incursiune amănunţită în viaţa Pă­rintelui, din copilărie până în momentul expulzării din ţară, în august 1985. Am trecut deci la transcrierea materialului, completându-l cu in­formaţii din alte interviuri şi articole.

Cercetând fondul de manuscrise al Arhivelor CNSAS, am găsit şi câteva fragmente de manuscrise ale Părintelui Calciu, confiscate în 1979, înainte de a doua arestare. Ele cuprind relatări ale unor episoade din prima detenţie şi din timpul activităţii de preot-profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti. Le redăm ca atare în partea a doua a cărţii, ca o completare la informaţiile cuprinse în interviu. Tot aici am inclus extra­sele din dosarul de urmărire al Părintelui Calciu de la CNSAS, extrase selectate şi adnotate de Monahul Moise. Precizăm că scopul nostru a fost să întregim, prin aceste informaţii, anumite aspecte din viaţa şi activita­tea Părintelui Gheorghe Calciu, arătând că drumul Părintelui spre împărăţie a urmat calea pe care Domnul însuşi a avut-o: Părintele a fost

7

întâi în iad cu sufletul, dar l-a biruit în Hristos şi s-a făcut părtaş la înviere.

Rămânea să mai acoperim perioada exilului în America. Pentru aceasta ne-am adresat familiei Părintelui, precum şi credincioşilor din parohia „Sfânta Cruce" din Washington DC, unde sfinţia sa a slujit în ultimii aproape douăzeci de ani. „întru aceasta vor cunoaşte toţi că sun­teţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unul faţă de altul". Şi am cu­noscut că aceştia erau cu adevărat ucenicii Părintelui Calciu. în câteva zile, toată comunitatea de la „Sfânta Cruce" s-a mobilizat. Fiecare avea ceva de spus despre Părintele. Două suflete generoase s-au ostenit să adune şi să ne trimită toate aceste mărturii. Cu încuviinţarea lor, ne-am luat libertatea de a selecta şi organiza materialul potrivit cu concepţia de ansamblu a cărţii.

Am adăugat la sfârşit scrisorile dictate de Părintele, înainte de moarte, către familie, enoriaşi, către înalt Prea Sfinţitul Bartolomeu Anania, către Părintele Iustin Pârvu şi Mănăstirea Diaconeşti, ultimele trei netipărite până acum, precum şi câteva însemnări făcute de cei apropiaţi la un an de la adormire.

Intenţia noastră este dacă va binecuvânta Domnul să tipărim şi al doilea volum, care va cuprinde cuvinte de folos duhovnicesc ale Pă­rintelui Calciu. Materialul pentru acest volum primit, în mare parte, tot din America, precum şi de la Institutul Român din Freiburg este deja în lucru.

Dumnezeu să răsplătească dragostea şi osteneala tuturor celor care ne-au ajutat.

Un cuvânt aparte se cuvine înalt Prea Sfinţitului Bartolomeu Anania, care a primit să prefaţeze această carte. Dar ce cuvânt mai cu putere am putea găsi, decât cel pe care Părintele Calciu însuşi i l-a adre­sat înainte de moarte: „Dumnezeu să Vă dea tăria cugetului şi arma cuvântului să evitaţi pe cât este posibil unui om răutăţile care încep să atace tot mai violent adevărurile credinţei noastre ortodoxe şi să Vă lun­gească zilele spre slava Sa. Amin!".

Mănăstirea Diaconeşti 22 septembrie 2007

Odovania Praznicului înălţării Sfintei Cruci

Frate Calciu,

Preamărit să fie Hristos prin miile de sfinţi şi martiri ai acestui veac, în rândul cărora ne-am aflat, şi pe unii dintre ei i-am văzut şi-i mărturisim lumii spre pocăinţă.

Preamărit să fie Hristos pentru milioanele de victime creştine ucise de furia caiafică, pe care-i purtăm în sufletele noastre şi-i mărturi­sim lumii, spre trezire.

Preamărit să fie Hristos prin zecile de milioane de victime ome­neşti, cel mai cumplit genocid al istoriei, pe care lumea nu-l ia în consi­derare.

Dar noi vrem să salvăm lumea de un asemenea destin, deci o chemăm la realitate. Creştinătatea şi omenirea întreagă trebuie să se tre­zească, cât timp nu e prea târziu. Oamenii să se teamă nu de aceia care ucid şi iau viaţa, ci de aceia care ucid sufletele, transformând viaţa în iad veşnic. Trebuie făcuţi să înţeleagă realitatea crudă şi incredibilă a vremu­rilor noastre. Hristos şi Antihrist dispută puterea acestei lumi.

De nu vom fi vrednici de Hristosul ce vine, de Hristosul ce este, de Hristosul înflăcărat în luptă cu Antihrist, vom fi pierduţi şi omenirea va cunoaşte un rău şi mai grav, de o întindere catastrofală.

Creştinătatea are deplina răspundere pentru mântuirea întregii lumi şi trebuie să şi-o asume...

Domnul Iisus, Maica Preacurată, toţi sfinţii dintotdeauna să fie cu tine, spre slujirea lui Hristos şi a oamenilor!

Ioan Ianolide, 8 august 1985

Partea I

„Viaţa este Hristos..?

„După acestea m-am uitat, şi iată mulţime multă stând înaintea tronului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic. Aceştia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului, pentru aceea sunt înaintea tronului lui Dumnezeu şi-i slujesc ziua şi noaptea în templul lui şi cel ce şade pe tron îi va adăposti în cortul său.

Ei nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, căci Mielul îi va paşte pe ei şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.” (Apocalipsa 7, 7, 1 7)

1³

— de vorbă cu părintele Gheorghe Calciu

Sunt un copil de ţărani din Deltă

Părinte Gheorghe Calciu, foarte mulţi români vă cunosc şi vă respectă pentru curajul martiric cu care aţi înfruntat ateismul, într-o vreme când nici o voce nu îndrăznea să se ridice în numele lui Hristos. Prea puţine se ştiu însă despre viaţa sfinţiei voastre, despre felul în care Dumnezeu v-a purtat paşii pe drumul mărturisirii, din copilărie până astăzi. Dacă vreţi, să luăm firul de la capăt...

sunt un copil de ţărani din Deltă. Am fost unsprezece la pă­rinţi, dintre care eu sunt cel mai mic. Acum mai trăim doar doi. Viaţa acolo, în Deltă, la Mahmudia, era foarte frumoasă. Era un paradis! Aveam teren agricol, aveam bălţi, cu toată frumuseţea lor, aveam bărci, unelte de pescuit. Erau şi păsările din Deltă...! Exista o frăţietate extraor­dinară cu animalele, înţelegeam viaţa lor ca pe ceva integrat în viaţa noastră. Delta este foarte sălbatică şi...

era!

da, acum modernismul a mai stricat Delta, dar atunci era foarte sălbatică şi foarte autentică. Mi-aduc aminte că peste Dunăre aveam o rudenie care locuia în pustiu, aşa, cu toată familia. Aveau acolo vaci, oi, toată gospodăria. Şi când voiam să mergem la ei, veneam pe malul Du­nării şi strigam: „dadă Tudora... moş Terente!". Veneau, ne luau cu barca şi ne duceau acolo. Era o altă lume. Era frumos, sălbatic, era viaţă foşnitoare: şerpi, broaşte, gâze, toate erau acolo din plin. Intrai într-un mediu mai puţin organizat din punct de vedere gospodăresc, dar parcă mai plăcut. Şi aşa am crescut, în zona asta. Până când m-am dus la liceu n-am ieşit niciodată din sat. Satul era la numai treizeci de kilometri de oraşul Tulcea, dar n-am ieşit niciodată, nici n-am simţit nevoia să ies.

cum era viaţa satului în acea vreme?

viaţa satului se desfăşura sub umbra bisericii. Pe atunci, preo­tul care era numit în comună rămânea acolo până la sfârşitul vieţii. Aşa că el avea în sat patru-cinci generaţii pe care le botezase, le cununase şi lumea se ruşina de el. Şi noi, copiii, ne sfiam de Părintele. Dacă te întâl­nea pe drum şi făceai vreo năzdrăvănie, te întreba al cui eşti şi te ştia. Şi îţi era ruşine. „Da, îţi zicea atunci păi pe bunică-tu l-am cununat, pe tată-tu l-am botezat, şi tu acum nu te porţi bine?!"... Era un sentiment extraordinar al respectului faţă de biserică.

aţi crescut deci cu acest respect...

în viaţa mea a fost un lucru mai adânc, în sensul că bunicul meu era cântăreţ la biserică, verii mei de asemenea, eu, la fel, cântam la strană, iar preotul ne socotea ca pe nişte susţinători ai bisericii. Şi asta ne crea un fel de obligaţie. Era pe urmă acea ruşine pe care chiar cei răi o aveau în sat din pricină că majoritatea erau foarte buni. Toţi erau credin­cioşi, erau respectuoşi, aveau sentimentul cinstei în ei. Iar când călcai regula aceasta morală a satului, nu deveneai chiar un paria, dar oricum, toată lumea te certa, te mustra şi era o mare ruşine. Exista acest bun-simţ al ruşinii, care menţinea viaţa curată în sat.

oraşul, cu modernismele lui, nu strica rânduiala din sat?

influenţele oraşului nu erau prea multe la noi, pentru că aveam industrie casnică. Tot ceea ce aveam nevoie în gospodărie, covoare şi celelalte, le făceam în casă. Şi cămaşa, şi haina, şi opincile le făceam noi. Nu prea ieşeam la cumpărături în oraş. Iar influenţele nu ajungeau decât aşa, întâmplător, prin cineva. Auzeam despre oraş ca de o poveste care se petrecea în altă lume. Şi pe deasupra, o aveam pe mama, care a fost o femeie foarte credincioasă şi simplă. Ea ne-a impus de mici rugăciunea şi mersul la biserică.

La mama am învăţat mai multă teologie

deci mama v-a învăţat credinţa?

da, mama a trăit o viaţă de adevărată sfântă laică. Eu zic aşa, că dacă pun în balanţă tot ce am învăţat la Teologie şi ce am învăţat de la mama, cred că mai mult am învăţat de la mama. (părintele râde): Cer ier­tare profesorilor de teologie! Cred că de la mama am învăţat mai multă

13

teologie, pentru că după ce veneam de la biserică, ne punea masa şi în timp ce noi, copiii, mâncam, ea ne povestea, cu cuvintele ei ţărăneşti, Cazania şi încerca să ne facă să înţelegem ceea ce înţelesese şi ea. Pe atunci, Cazania se citea obligatoriu şi era foarte importantă pentru ţă­rani. Preotul nici nu vorbea des, doar aşa, la sărbători, însă se citea me­reu Cazania în biserică şi era foarte folositor.

mergeaţi toată familia la biserică?

da, mergeam cu toţii şi îmi aduc aminte că pe noi, fiind mici, ne dureau picioarele la slujbă şi tot încercam să ieşim din biserică, iar mama ne mai trăgeade mânecă, ne mai certa, ca pe copii, în sfârşit... Dar odată ne-a spus că de vreme ce noi nu ştim încă să ne rugăm, faptul că ne dor picioarele e rugăciunea noastră pentru Dumnezeu. îi dăm lui Dumnezeu durerea. Şi am avut această credinţă simplă, care ne-a ajutat să primim toată învăţătura despre Dumnezeu în chip firesc, fără îndoieli. Mi-aduc aminte cum, copil fiind, am auzit citindu-se la slujbă despre un pustnic care, fiind nevoit să treacă peste un râu foarte mare, s-a rugat la Dumne­zeu şi a trecut pe apă ca pe uscat. Şi ce m-am gândit eu? în grădina noastră, tata lăsa mereu un petic de pământ nelucrat. Acolo creşteau în voie urzici usturătoare, pe care le culegeam pentru puii de raţă, de gâscă şi de curcă fiindcă urzicile le întăreau oasele şi-i păzeau de tot felul de boli. Deci m-am rugat fierbinte lui Dumnezeu să mă ajute să trec prin urzici desculţ, fără să mă urzic.

cam câţi ani aveaţi?

aveam, cred, vreo şase-şapte ani... Grădina noastră era lipită de gardul bisericii şi icoana Sfântului Nicolae, patronul ei, pictată pe frontispiciu, privea drept la noi în grădină. Adeseori această icoană mă oprea de la mici răutăţi şi năzdrăvănii copilăreşti. M-am rugat deci şi Sfântului Nicolae să mă ajute. Ştiam de la mama că e făcător de minuni, iar eu voiam o minune. Am simţit un fel de furnicare prin inimă şi o credinţă copilărească în ajutorul Sfântului. O încredere deplină mă în­demna să păşesc. Locul acela cu urzici era în apropierea gardului veci­nului nostru. în clipa în care am păşit în urzici, s-a întâmplat ceva: o lu­mină puternică a cuprins întreaga grădină. Puteam vedea fiecare detaliu al stratului de urzici, cele care erau sub piciorul meu ca şi cele de de­parte. Mugurii copacilor, iarba, zarzavaturile, toate erau lângă mine, de parcă aş fi fost în fiecare loc şi nici un obiect nu arunca vreo umbră pe pământ. Lumina străpungea totul. Nu mă mai gândeam că aş putea fi

14

urzicat şi nici nu eram. Aveam o mare fericire în mine, dar nu-mi dă­deam seama de ea. Parcă fusese dintotdeauna acolo. Mergeam fără să ştiu, poate repede, poate încet, parcă timpul şi distanţele nu mai existau. La un moment dat, am auzit glasul vecinului înjurând urât, probabil vreo vită. M-a cuprins un fel de mânie şi am gândit rău despre el. în clipa aceea s-a stins lumina şi m-am urzicat. Ajunsesem cam pe la ju­mătatea distanţei. Am sărit într-o parte şi mi-am scărpinat pielea urzi­cată. Totul reintrase în ordinea firească: iarba, zarzavaturile, picioarele mele cu mai multe băşici. Am părăsit grădina şi nu am spus nimănui nimic. Mult mai târziu, când eram elev la liceu, într-o seară, am simţit nevoia să-i povestesc mamei experienţa mea. Eram singuri pe prispa ca­sei. Mama nu a spus nimic: nu s-a mirat, nu m-a certat. Dar cred că ştia ceva despre astfel de experienţe. Mi-a luat doar mâna şi mi-a sărutat-o, ceea ce nu mai făcuse niciodată, nici cu mine, nici cu altcineva dintre fraţii şi surorile mele. Târziu, când lectura mea teologică s-a mai îmbo­găţit, am înţeles că Dumnezeu îmi îngăduise o experienţă pe care eu o curmasem prin gândul rău despre aproapele.

experienţele astea şi în general atmosfera din sat v-au ferit de influ­enţa „duhului lumii", ca să zic aşa...

da, duhul acesta al credinţei şi evlaviei m-a protejat de duhul lumesc mai mult, poate, decât pe alţi copii. Şi n-am alunecat în lucruri rele mai târziu, când am ajuns elev şi student. N-am alunecat pentru că totdeauna am avut o frână morală în mine, de la biserică, de la părinţi şi de la bătrânii satului.

Bătrânii erau înţelepţii satului

bătrânii aveau autoritate în sat, exercitau o cenzură morală?

n-aş zice cenzură. Erau înţelepţi şi de aceea toată lumea asculta de sfatul lor. Atunci când interveneau neînţelegeri între familii, bătrânii luau primii cuvântul şi abia după aceea, dacă lucrurile se agravau, mer­geau la preot. Mi-aduc aminte de istorioara aceea în care oamenii dintr-un sat şi-au omorât toţi bătrânii. Un singur tânăr n-a vrut să-şi ucidă tatăl şi l-a ţinut ascuns în casă. Când au venit turcii în sat, au spus că-i taie pe toţi dacă nu li se dă „funia de nisip". Adică le-au cerut ceva imposibil. Oamenii s-au speriat şi nu ştiau ce să facă. Atunci feciorul

15

acela a mers la bătrânul său şi i-a zis: „Tată, auzi ce spun turcii... Cum să facem cu funia de nisip?". Iar bătrânul i-a răspuns: „Spune-le să trimită o bucată de funie, s-o avem ca model!". Şi aşa au scăpat de turci. Cam aşa erau şi la noi bătrânii din sat, înţelepţii.

cum se pregăteau de moarte?

eu n-am văzut un bătrân care să se teamă de moarte, dar nici satul nu-l cruţa. Adică nu se învârtea în jurul lui încercând să-l mintă, cum se face astăzi, că mai are de trăit, că nu ştiu ce... Se ştia că la o anu­mită vârstă omul se îmbolnăveşte şi moare. Nu erau atunci nici medi­camente ori doctori care să-ţi prelungească artificial viaţa. Mai venea din când în când vreun sanitar, dar bătrânii nu voiau să-şi lungească viaţa. Ei ştiau cum să moară. Aşa cum mor oile, vacile, câinii, de bătrâneţe sau de boală, aşa mureau şi ţăranii, fără nici un fel de îngrijire deosebită. Şi când se afla că cineva este bolnav şi o să moară, în răstimp de câteva zile tot satul trecea „să-i ceară iertăciune". Asta era expresia. Mi-aduc aminte că trebuia să mergem, de pildă, la finul Mitrică... Mitrică era un bătrân din sat care fusese finul nostru din generaţie în generaţie şi acum avea vreo şaptezeci-optzeci de ani şi era foarte bolnav. Părinţii ne luau pe noi, copiii şi mergeam să cerem iertăciune. Când veneam aşa, cu toţii, el ştia că este în vederea morţii lui.

Deci moartea o ştia mai întâi satul şi o vestea bătrânului?

nu, ştia şi el. Ţăranul are un simţ natural al morţii. Dar când mergeai să-i ceri iertăciune ştia că ăsta-i sigur sfârşitul lui. Adică era semnul prin care Dumnezeu îi vestea că i-a venit sfârşitul: să dea iertare tuturor. Deci ajungeam la el şi spuneam: „Iartă-mă, moş Dumitre!". Şi el zicea: „Dumnezeu să te ierte!". „Şi de-al doilea!", spuneam noi. Iar el răspundea: „Dumnezeu să te ierte!"; „Şi de-al treilea...!"; „Dumnezeu să te ierte!". De trei ori ceream iertare şi îngenuncheam lângă patul lui şi el ne punea mâna pe cap. Era ca un fel de ceremonie. Se duceau părinţii, se ducea toată lumea acolo...

- Şi sfinţia voastră, copil fiind, mergeaţi acolo, chiar dacă poate nu avuseseţi legătură prea strânsă cu bătrânul?

da, fiindcă mama spunea: „Poate ai furat din grădina lui mere sau pere, poate nu i-ai dat bună-ziua când a trecut pe lângă tine, poate ai râs de el când l-ai văzut neputincios!". Toate acestea erau păcate. Şi a nu spune „bună-ziua" unui bătrân era socotit la noi un păcat. După ce se ierta cu toţi, omul murea în pace.

16

-Aveaţi obiceiuri speciale de înmormântare?

noi, acolo, la Mahmudia, eram aşezaţi între Deltă şi munţii Beştebe, nişte munţi foarte vechi, care, spuneam noi, se uită peste umăr la Carpaţi şi care au fost atât de drastici, încât Carpaţii au făcut curbură înaintea lor şi au cotit spre vest. N-au vrut să se mişte de aici cam aşa eram şi noi... Cimitirul se afla foarte sus şi de multe ori ploua sau drumul era stricat. Oamenii duceau sicriul în braţe, ori, dacă era greu, cu un car cu boi. Stăteam acolo până la sfârşit, până îl acopereau. Erau bocete speciale pentru fiecare mort în parte.

aveaţi bocitoare în sat, sau fiecareîşi bocea morţii?

întotdeauna bocetele trebuiau zise de familie, nu de femei străine. Dacă fetele şi femeile din familie nu boceau, era o mare ruşine. Şi îşi aduceau aminte de tot ce a făcut mortul: „cât de bun ai fost tu cu mine, tată!"sau „mamă", după caz - „cum mi-ai dat tu averea şi m-ai învăţat să fiu bună şi să-mi cresc copiii!" şi celelalte. Toată istoria vieţii era spusă în bocete, care se ziceau de acasă la biserică şi de la biserică la cimitir. La popasuri se citea Evanghelia şi apoi începea iar bocetul. îmi aduc aminte când a murit fratele meu, care avea douăzeci şi unu de ani fusese bolnav de meningită - şi mama îl bocea... Mă rog, spunea tot ce ştia despre el şi îl numea „rojba mamii". Nici până azi nu ştiu ce în­seamnă „rojbă", probabil că o floare... Ei bine, toate acestea erau lucruri care îndurerau sufletul nostru, al tuturor. Acum, te duci la o înmor­mântare, dar parcă e un lucru foarte comod... Mai plânge cineva, dar... Acolo era un ritual! Toată ritmica aceasta a vieţii era extraordinară. Noi ne integram în ea vrând-nevrând. îţi crea şi o ritmicitate a sufletului, şi o ritmicitate a credinţei şi a relaţiei sufleteşti cu toţi ceilalţi.

Mulţiculturalism” la Mahmudia

relaţia aceasta sufletească era numai între români, sau cuprindea şi pe cei de alte etnii?

la noi în sat cam jumătate din populaţie era românească, iar cealaltă jumătate era formată din lipoveni, ruşi, turci, tătari şi evrei. Oa­menii se înţelegeau foarte bine, dar încuscriri nu se făceau. Fiecare era cu legea lui. Cu lipovenii, care erau pescari, făceam troc: noi le dădeam grâu şi făină, iar ei ne aduceau peşte la noi peştele era a doua mâncare, după lapte, cartofi şi mămăligă.

17

la şcoală aveau clase separate?

nu. Şcoala o făceam împreună, dar în afara orelor de clasă, preotul rus îi învăţa pe copiii lor scrierea rusă şi cântarea bisericească, iar hogea îi învăţa pe turci scrierea arabă şi Coranul. Şi preotul, şi hogea erau mai drastici decât învăţătorul nostru şi-i cam atingeau pe copii cu nuiaua. în rest, eram prieteni cu toţii şi ne jucam împreună. Pe copiii de lipoveni îi declaram turci şi noi eram moldovenii lui Ştefan cel Mare că nu vedeam atunci nimic mai eroic decât Ştefan cel Mare. Purtam lupte, dar toate erau în joacă. Am fost foarte buni prieteni între noi.

cum s-ar zice, făceaţi acolo un fel de mulţiculturalism!

da, şi i-aş invita pe oficialii Uniunii Europene să meargă la Mahmudia, în Delta Dunării, să ia lecţii de adevărat mulţiculturalism de la învăţător, popă şi hoge. Deşi cred că multe se vor fi schimbat şi pe acolo în rău, sub influenţa culturii masono-europene...

Venea tot satul la Înviere

în rest, toţi românii de acolo erau ortodocşi?

da. Aveam credinţa ortodoxă simplă, dar adevărată.

legat de viaţa liturgică, mergeau toţi la biserică duminica, sau cum?

mergeam sâmbătă seara la Vecernie şi duminica la slujbă. Sâmbă­tă seara la Vecernie mergeau mai puţini, la Liturghie mai mulţi. în biserică, primii erau bătrânii. îi vedeai totdeauna iarna cu cojoacele pe ei, că nu aveam căldură în biserică stând pe locurile din faţă. Nu erau bănci. Cei mai neputincioşi stăteau în strane. Care puteau, stăteau în picioare - şi am văzut bătrâni şi la şaptezeci, şi la optzeci de ani, care toată slujba stăteau în picioare. Era mare cinste pentru ei să stea în faţă. Tinerii stăteau mai în spate, iar femeile bătrâne mai în faţă, în stânga, pentru că biserica nu era prea mare şi nu avea tindă. Stăteam toţi într-o singură încăpere.

de câte ori pe an se spovedeau oamenii în sat?

în general se spovedeau şi se împărtăşeau cam o dată pe an, de Paşti. Cei care erau mai evlavioşi se mai spovedeau de Crăciun şi îndeo­sebi de Sfinţii Petru şi Pavel, şi mai puţini de Sfântă mărie. în Postul Mare, mersul la spovedanie avea un ritual specific. în zilele când ne ve­nea rândul la mărturisit, toţi, mari şi mici, ne ceream iertăciune de la rude, de la vecini şi, se înţelege, de la vrăjmaşi. Că pe urmă venea rândul

18

vrăjmaşului la spovedit şi ne-ar fi spus că nu am venit să ne luăm iertă­ciune de la el.

când vă împărtăşeaţi, cereaţi iarăşi iertare de la toţi?

în duminica împărtăşirii, înainte de a pleca de acasă la biserică, spălaţi şi curat îmbrăcaţi, mergeam întâi la părinţi şi la bunici, le sărutam mâna şi ziceam cu inima zdrobită de părere de rău: „Iartă-mă, tată (sau mamă, sau bunicule)!". Ei răspundeau: „Domnul să te ierte!". Apoi noi: „Şi de-al doilea!". Ei: „Domnul să te ierte!". Şi iar noi: „Şi de-al treilea!". Ei: „Domnul să te ierte!". Apoi ne sărutau pe creştetul capului, iar noi le sărutam mâna şi plecam la împărtăşit. Pe drum, cu oricine ne întâlneam, îi ceream iertăciune la fel şi-l sărutam de trei ori. Obiceiul ăsta menţinea în sat un duh al iertării şi al împăcării, ceea ce era un lucru foarte im­portant. Şi asta s-a practicat până după al doilea război mondial.

de Paşti venea toată lumea la biserică?

da, tot satul venea la înviere. Mi-aduc aminte că mama, ca să ne sperie somnul înainte de slujbă, aducea lângă pat un lighean şi o cană mare de apă foarte rece, cu două ouă în ea: unul roşu, pentru sănătatea trupului şi altul alb, spre curăţia sufletului. Ne primeneam, ne curăţam de gânduri rele şi alergam învioraţi la biserică. Oamenii aduceau în co­şuri mari cozonaci, ouă roşii şi peşte prăjit. Ascultam cu toţii slujba până dimineaţă şi la sfârşit Părintele venea să binecuvinteze ofrandele: rodul câmpului, al viei şi al animalelor.

exista în sat vreun obicei mai special de Paşti?

da, Paştele Blajinilor. După ce trecea Săptămâna Luminată, în care nimeni nu ieşea la lucru şi fiecare căuta să ducă o viaţă cât mai cu­rată, luni toată lumea mergea la cimitir. Acolo femeile aşterneau lângă mormintele celor adormiţi din familie covoare româneşti frumos colo­rate şi aşezau pe ele ouă roşii, cozonac, peşte şi alte bunătăţi, pe care preotul venea să le sfinţească spre pomenirea „blajinilor". Şi astfel, luni după Duminica Tomei ne mai veseleam încă o dată, împreună cu morţii noştri, de învierea Domnului.

„Sborul”

în afară de biserică, nu se mai mergea şi pe la distracţii, la petreceri?

ba da, ba da... Era chiar un lucru care pe mine mă tulbura mult atunci, anume că bărbaţii, după ce mergeau la biserică, se duceau la

19

crâşmă. Mama ne spunea povestea aceea cu satul în care era o cârciumă plină de bărbaţi ce înjurau, spuneau lucruri urâte, se băteau, iar pe tej­ghea era un singur drac, care n-avea ce face, dormea. Dar la marginea satului era o văduvă cu şapte copii care se ruga şi în jurul ei alerga legi­une de draci. „Aşa că voi, copiii mei, vedeţi ce faceţi! Să nu mergeţi la crâşmă!" încheia mama istorisirea. Tata se mai ducea şi el cu bărbaţii şi mama se supăra: „Tu, omule, acuma ai fost la biserică şi acuma te duci să dai tainul diavolului la crâşmă!" Şi tata zicea: „Ei, lasă, că nu m-am îmbătat, am băut o ţuică...!".

nu era şi ăsta un prilej de... „ comuniune"?

(Părintele se amuză):

ei... Mai era însă alt lucru care lega ţăranii între ei şi satele între ele. Era sărbătoarea hramului bisericii. La noi hramul era Sfântul Nicolae, adică aducerea Moaştelor, la 9 mai. Sărbătoarea hramului bisericii era o sărbătoare a întregului sat. Prin părţile noastre acest hram se nu­mea „sbor", nu ştiu de unde venea denumirea, probabil de la „sobor". Şi slujeau toţi preoţii şi veneau toate satele din jur cu căruţe, cu cai. Fiecare căruţă era plină cu oameni. Slujba se făcea în curtea bisericii, ca să audă toată lumea şi după aceea fiecare venea la cineva. Puteai să ai în curtea casei tale şapte căruţe cu câte şapte oameni fiecare. Asta însemna vreo patruzeci şi ceva de oameni în casă. Alţii primeau mai puţini, după pu­terile lor, după prietenii.

- Şi când urma „sborul" lor, mergeaţi la ei?

da, şi tot acest schimb duhovnicesc care avea loc între sate spo­rea şi frăţietatea satelor. Creşteau încuscririle. Pentru că oamenii veneau şi se uitau la fete, să caute pentru băieţii lor şi aşa se făceau înrudirile. Erau vreo şase-şapte sate în jurul nostru, toate înfrăţite şi încuscrite. în­frăţite prin prietenie, încuscrite prin căsătorii. însăşi comunitatea de cre­dinţă sporea mult duhul creştin-ortodox în populaţie. De aceea până mai târziu, după al doilea război mondial, n-au existat secte în toată zona Dobrogei. Aşa, inconştient, prin această înfrăţire a satelor noi am păstrat duhul credinţei nealterat. Chiar dacă n-o ştiam, chiar dacă era ceva mai mult confuz în noi. Dar am păstrat Ortodoxia.

20

Nunta

fiindcă a venit vorba de încuscriri, spuneţi-ne, cum era nunta în sat?

nunta era un ritual extraordinar. întâi veneau părinţii băiatului la peţit. Se zicea aşa: dacă intri într-o casă şi sticla de la lampă e curată, iar mămăliga fără cocoloşi, înseamnă că fata e gospodină. Aşa că peţito­rii cercetau sticla de la lampă, gustau mămăliga şi apoi spuneau: „Păi, eram în trecere pe aici cu căruţa şi am venit să vedem ce mai faceţi!". Bi­neînţeles, fata nu apărea deloc. Atunci peţitorii ziceau: „Da, parcă aveţi şi voi o fată...?". O cunoşteau foarte bine, dar era un dialog din acesta ascuns, un ritual. La toţi se făcea la fel. Pe urmă o chemau pe fată, iar ea venea ruşinată. O întrebau cum o cheamă, câţi ani are şi când erau aproape de sfârşit, ziceau: „Să ştiţi că ne-am gândit acuma că fata asta a voastră ar fi bună pentru băiatul nostru!". „Da, da nu e de măritat, e aşa de tânără, las-o să mai crească!", răspundeau părinţii fetei. „Nu, nu...! Lasă, că mărita tu devreme şi sculatu de dimineaţă nu strică!" Şi apoi începea discuţia: ce-i dai tu şi ce-i dăm noi...

la nuntă era chemat tot satul?

sigur. Cu o săptămână înainte de nuntă, un vornicel, prieten al mirelui, umbla călare prin sat cu o ploscă cu vin şi pe unde îi întâlnea pe oameni, pe la case, pe drum, le dădea să guste câte puţin, ca să ajungă la toţi. Şi spunea: „sunteţi chemat la nuntă, familia cutare, data cutare...". Tot satul era invitat. Dacă cineva era ocolit, era mare ruşine. însemna sau că acela nu era vrednic, sau că aceştia n-au fost vrednici să cheme pe toată lumea.

nunta se făcea duminica?

da, numai duminica. Şi oricât de aproape de biserică ar fi fost, mirii plecau obligatoriu de acasă cu căruţa, ţinând între ei icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe. Mergeau la biserică şi se întorceau purtând această icoană, care se dădea la toţi tinerii însurăţei. A doua icoană, cu patronul adică sfântul ocrotitor al noii familii o primeau de la părinţi. Celelalte daruri se dădeau a doua zi, la masă.

masa era a doua zi?

da. Aşa se făcea la noi. Luni dimineaţa, după nuntă, socrii mici pregăteau masa, care se chema „uncrop" şi aşteptau vestea. Vestea era dacă fata a fost fecioară. Dacă era aşa, vestitorii veneau de la casa socri­lor mari cu rachiu roşu, dacă nu dar asta se întâmpla rar, poate o dată

21

la zece ani veneau cu rachiu verde. Mi-aduc aminte că o singură dată, la lipoveni, am văzut o fată care nu fusese fecioară şi pe care au pus-o cu toată zestrea pe o grapă trasă de cai. Părinţii băiatului huiduiau şi fata stătea şi plângea ruşinată... Am rămas foarte impresionat. Ţin minte scena şi acum.

e foarte interesant ce spuneţi. Tot ceremonialul ăsta impunea de fapt un tip de mentalitate, adică şi fetele se gândeau să-şi păzească fecioria, pentru că era o mare ruşine, pentru familia fetei mai ales...

sigur că da, era o mare ruşine, plângeau mamele prin colţuri... Şi „vestitorii" aceştia, care veneau de la socrii mari la socrii mici, mai aveau un obicei: trebuiau să fure ceva de la părinţii fetei, ca să aducă sporul în casa mirilor. Furau o găină, un miel... ce puteau. La masa asta de luni, de la socrii mici, se făceau darurile. „Eu dau trei oi!", zicea unul. „Eu dau un viţel!". „Eu un mânz!". Nu era ca acum, cu bani. Ceea ce-i interesa pe ţărani era să-i ajute pe tineri să-şi întocmească o gospodărie.

- Şi unde locuiau, aveau o casă separată de părinţi, sau stăteau cu ei?

dacă rămâneau moştenitori în casă, trebuiau să stea cu părinţii. Dacă nu, stăteau cu ei o vreme, până ce-şi făceau casă. Dar chiar şi aşa, aveau totul pregătit. Fiindcă, de pildă, dacă eu le dădeam la nuntă nişte animale şi ei îmi spuneau că n-au unde să le ţină, că stau la părinţi până îşi fac gospodăria, atunci eu ţineam vitele până când ei se mutau acolo şi atunci le dădeam. Dacă mânzul fusese mic şi îl ţinusem doi ani, le dă­deam un cal. Dacă oile se înmulţiseră, le dădeam şapte sau opt, în loc de trei sau patru. Şi aşa tinerii aveau tot ce le trebuia în noua gospodărie.

Hora

în afară de hramuri şi nunţi, probabil erau în sat şi alte obiceiuri care îi apropiau sufleteşte pe oameni, mă gândesc la hore, şezători... Aduceau şi ele pe undeva o unire tot în duh creştin? Şi cum le vedeţi, în comparaţie cu ce se în­tâmplă azi ca mod de educare a tineretului, cu discoteci şi celelalte?

făceam hore, duminica seara, în centrul satului, dar totul era foarte decent. Fetele veneau întotdeauna cu părinţii. Muzicanţii erau de acolo, de la noi, acordeonişti şi cântăreţi din cimpoi. Se ridica un praf pe uliţă... Iar când era bal doar de două-trei ori pe an, de Paşti sau toamna în sala unde se făcea dansul, se puneau întâi scaune la perete, de

22

jur-împrejur, ca să se aşeze mamele. Şi se uita atent mama cu cine joacă fata. Acolo nu spunea nimic, că îi era ruşine, dar când ajungea acasă, o lua la întrebări: „Da cu ăla ai jucat tu?"...

- Şi astfel fetele nu-şi permiteau cine ştie ce, că intrau în gura satului...

sigur. Şi era foarte multă decenţă. Iar dacă se întâmpla ca o fată „să greşească", cum se spunea la noi, vai, ce ruşine era să aibă un copil!

cât ţinea hora? Până seara?

până se întuneca. începea de obicei pe la şase, fiindcă mai întâi flăcăii şi fetele dădeau de mâncare la cai şi duceau vitele la adăpat. La noi, fiind Dunărea, n-aveam nevoie de fântâni. Duceai animalele la apă şi se termina repede treaba. După aceea mergeau la horă.

la horă participau numai tinerii, sau veneau şi oameni în vârstă?

tot satul era acolo. Şi se uitau cine joacă mai frumos. Pe urmă erau flăcăii ăştia care veneau din armată, liberaţii. Ăştia aveau autoritate absolută la horă. Ei erau şefii. Dacă ei ziceau „astăzi este horă", era horă, dacă ziceau „nu", nu era horă. Şi asta fiindcă se socotea că cine a fost în armată, are maturitate, este bărbat. Şi erau foarte respectaţi. Acela nu era bărbat, care nu a făcut armata!

legat de caracterul acestor manifestări, de îmbrăcăminte, de muzică, de comportament, era mai decent în comparaţie cu ce-i acum?

fără discuţie. Nu exista la noi dezgolire a trupului la fete, sau altceva de acest fel. Dimpotrivă, toate erau foarte decente. Nu existau lu­cruri provocatoare. Dacă ar fi fost aşa ceva, Doamne fereşte, o bătea tata pe fată, de...! Şi asta nu numai la horă, ci tot timpul. Ba chiar, în timpul Postului Mare, fetele aveau anumite restricţii. De pildă, nu mai purtau pantofi, ci nişte cipici făcuţi în casă. Pantofii erau un lux. Nu mai stăteau nici cu capul descoperit, ci se acopereau cu batic. în plus, fetele tinere purtau în faţă un şorţ făcut de ele, „şorţul de post", cum îi spuneau, pe care îl puneau peste rochie ca să acopere puţin formele şi să nu aducă gânduri în mintea flăcăilor. Şi nu mai stăteau de vorbă cu băieţii, seara. Iar în locul horei, tot Postul Mare tinerii se adunau la şezătoare, unde cântau cântece nevinovate, cuminţi.

deci asta făceau atunci adolescenţii înainte de cununie?

da. Iar copiii mai mici jucau mingea, mai bine zis, toba. Toba era un ghemotoc de cârpe pus într-o piele; o băteai cu băţul şi pe urmă cel care o bătea trebuia să fugă până la un punct oarecare. Cam asta era toată distracţia în Post: fetele de măritat şi flăcăii la şezătoare, iar copiii

23

cu mingea. Nu se cânta la instrumente. Nu se juca. Nu era muzică. Nu aveai voie să cânţi nici pentru tine...

dar, în general, lumea cânta înainte? Cineva spunea că în satul lui, prin anii 30, oamenii cântau la muncă.

- Şi la noi. Erau, de pildă, evenimentele care se petreceau în sat, tragediile: să zicem că cineva murea, un tânăr, şi atunci se făcea un cân­tec despre asta. Sau, ştiu eu, tot felul de alte lucruri care erau cântate. Şi toată lumea cânta. Amintirile erau păstrate prin cântec. Dar în timpul Postului Mare se cânta numai Prohodul, adică făceam repetiţii pentru Prohod şi în rest, mai cântam „Sfinte Dumnezeule" sau alte cântece reli­gioase. Nu era voie să cânţi altele lumeşti. Dacă nu le ştiai pe acestea, nu mai cântai deloc. Asta a fost până la al doilea război mondial. Pe urmă a început să se strice rânduiala...

a venit însă şi vremea să plecaţi la oraş, la şcoală...

da, am plecat la Tulcea, la liceul „Spiru Haret".

atunci era ceva obişnuit pentru ţărani să-şi dea copilul la învăţătură?

nu, dar învăţătorii totdeauna insistau pe lângă părinţi pentru co­piii buni. Te ajuta şi statul cu bursă şi te descurcai. Mergeam câte doi-trei copii de ţărani la o gazdă, aduceam de acasă lapte, cartofi, ouă că de la ţară puteai să aduci totdeauna gazda ne gătea, iar noi îi plăteam ceva pentru asta. încă nu era sărăcia aceea mare, cum a fost după război.

- Şi cum a fost trecerea, că eraţi de acum într-o zonă altfel decât satul?

era o zonă mai modernă, e drept, dar să ştiţi că viaţa de la oraş nu era mai deosebită decât poate la protipendadă, pentru că cei de la marginea oraşului trăiau exact ca şi noi. Aveau şi ei oi, vite... Şi în bise­rici era la fel. N-am simţit brutal trecerea aceasta, poate şi pentru că eram mai mulţi băieţi din sat. Am plecat toţi odată, am fost o generaţie. Stăteam în oraş, la gazdă, dar eram la treizeci de kilometri de casă. De multe ori sâmbăta veneau ai noştri, ne luau cu căruţa şi ne aduceau du­minică seara înapoi.

la momentul respectiv, educaţia din liceu avea legătură cu biserica?

ca şi în sat, preotul era totul. Aveam preot la şcoală, care preda religia. Foarte serios se făcea religia. Toţi elevii trebuiau să meargă la biserică.

24

Unii dintre noi, cei cu voci mai bune, cântam duminica la slujbă. Era mare exigenţă. Când veneai din vacanţă, trebuia să aduci de la preot dovada că ai fost la biserică. Altfel era vai de tine...

- Şi ca nivel de pregătire?

am avut profesori foarte buni. Pot să mă mândresc cu liceul din Tulcea. De pildă, profesorul de religie, preotul Iliescu, a avut prin 45 o întâlnire cu Wurmbrandt, un evreu convertit la luteranism, care ţinea conferinţe în toată ţara. Părintele Iliescu era teolog, terminase şi Filozofia şi l-a făcut praf pe Wurmbrandt, n-a mai rămas nimic din el! Spun asta nu ca să-l cobor pe Wurmbrandt, ci ca să vedeţi care era nivelul.

toţi profesorii erau credincioşi, erau legaţi de biserică?

majoritatea erau credincioşi. Mai aveam însă şi unii care făceau pe ateii sau pe oamenii de ştiinţă. Mi-aduc aminte de profesorul de geo­grafie, care ne-a explicat nouă în clasa a patra de liceu că atunci când e secetă şi ieşim cu icoanele pe câmp şi plouă, este din cauza faptului că lumea se adună, transpiră şi astfel se face condens şi plouă!

chiar aşa v-a spus?

da. Iar eu l-am întrebat că eu eram aşa, mai nerod: „Dom profesor, noi, când ieşim la rugăciune, pe câmp, nu mergem toţi din sat, bătrânii stau acasă. Deci la rugăciune suntem mai puţini decât în restul zilei. Şi atunci, de ce nu se condensează vaporii de apă în sat, ca să plouă? Şi de ce plouă numai la rugăciune?!". Şi mi-a dat nota patru. Dar eu n-am avut intenţia să-l contrazic. Eu am zis aşa, că mi s-a părut logic, şi el mi-a dat patru pentru că am fost... neştiinţific. Dar în general profesorii erau credincioşi, mergeau la biserică.

Acum, în perioada liceului, aţi ajuns în contact cu Frăţiile de Cruce?

da, în 1940, când aveam vreo cinsprezece ani. Dar eu ştiam deja despre Mişcarea Legionară, pentru că aveam în sat nişte veri mai mari, elevi la liceu, care erau legionari şi care mai veneau pe la noi. Mai văzu­sem şi câteva tabere legionare în Deltă, organizate de nişte profesori care după aceea au şi fost închişi. Făcuseră taberele ca să construiască un dig, pentru că urmau să vină inundaţii. S-au instalat în tabără, munceau, făceau

25

serbări, stăteau la foc... Toţi ştiau că sunt legionari. Şi în sat erau legionari. Toată lumea îi plăcea, în afară de poliţie şi de încă vreo câţiva.

deci erau oameni în care aveai încredere?

sigur că da. Erau oameni serioşi, creştini, angajaţi bisericeşte. Şi din câte am înţeles, în 39, când a fost cu Armand Călinescu, de la noi din sat nu a fost ucis nimeni.¹ Doar din satul vecin au luat pe preot şi pe încă unul şi i-au împuşcat. Apoi i-au lăsat în şanţ, între satul meu şi satul vecin, ca să-i vadă toată lumea. Preotul nu avea nici o vină, era un om serios, dar probabil că era legionar, altfel nu-mi explic.

- Şi cum aţi ajuns în contact mai direct cu Frăţiile?

când am venit eu la liceu, vărul meu era în Frăţiile de Cruce şi el cu toţi camarazii lui ne ţineau pe noi, ăştia mai mici, sub aripa lor. Ne luau cu ei în excursii şi altele. Şi ştiam de atunci multe lucruri. Aşa i-am cunoscut pe ceilalţi şi am rămas în Frăţiile de Cruce.

ce v-a atras la ei atunci, la vârsta de cinsprezece ani?

onestitatea, corectitudinea, relaţiile dintre ei, care mi s-au părut foarte potrivite pentru educaţia mea, pentru că eu eram aşa, mai neas­tâmpărat... Dar m-a atras şi autoritatea pe care băieţii aceştia o aveau. Erau nişte modele, se distingeau dintre ceilalţi! Erau mai serioşi. Bine, erau şi ei copii, mai cântau şi ei, mai făceau glume...

acum, privind în urmă, ce anume vi s-a întipărit mai mult în suflet?

mi-aduc aminte că ceea ce m-a tulburat cel mai mult în anii aceia de liceu a fost uciderea, moartea Căpitanului. A fost pentru mine cea mai grea lovitură, nu pentru că aş fi citit eu prea multe despre Miş­carea Legionară că nu ştiam aproape nimic dar mi s-a părut că el, Căpitanul, aşa cum ni-l prezentau băieţii că cei mai mari ne vorbeau adesea despre Căpitan era o personalitate legendară. Ori această le­gendă fusese ucisă, iar eu am fost foarte tulburat.

ce trebuia să faceţi ca tânăr frate de cruce, la modul concret?

în primul rând ni se cerea să fim elevi foarte buni, să nu avem abateri, să nu facem lucruri rele, să fim primii în toate. Pe urmă ni se dădeau

¹ Pe 21 septembrie 1939, Ministrul de Interne Armand Călinescu, care ordonase ucide­rea lui Corneliu Codreanu şi prigonirea întregului tineret creştin, este asasinat de o echipă de legi­onari care se predă imediat Poliţiei. Drept represalii, a doua zi sunt împuşcaţi, din ordin guverna­mental, câte trei legionari din fiecare judeţ şi trupurile lor sunt lăsate la răspântii, pentru a fi văzuţi de populaţie. în aceeaşi „noapte a răzbunării” sunt ucişi, tot din ordinul autorităţilor, toţi legionarii închişi în lagărele de la Miercurea-Ciuc, Vaslui, Râmnicu-Sărat şi de la Spitalul Militar Braşov.

26

din când în când anumite misiuni, de exemplu să mergi să anunţi trei sau patru fraţi de cruce pentru un lucru oarecare. De obicei aceste „misiuni" trebuia să le îndeplinim seara, sau pe ploaie, sau pe ninsoare, ca să ne deprindem ca indiferent de timp sau de condiţii să ducem la ca­păt ceea ce ni se cere. Şi asta ne stimula şi în sensul eroic al ieşirii din rândul celor comuni. O altă îndatorire a fraţilor de cruce era „a patruzecea parte".

un fel de cotizaţie?

da, dar mai mult cu rol educativ. Adică trebuia ca din ce cheltuiai în fiecare zi să pui a patruzecea parte separat, ca o cotizaţie. Şi tre­buia s-o pui, că venea şeful Frăţiei şi zicea: „Scoate carneţelul!". Scoteai carneţelul. „Ai scris, ai pus? Trebuia să scrii în fiecare zi...!" Asta implica într-adevăr un exerciţiu de responsabilitate, de corectitudine şi deprin­derea de a nu lăsa un lucru de azi pe mâine. Nu-ţi făcea nimic dacă nu erai în regulă, dar îţi spunea: „Nu ţi-e ruşine?". Şi era de-ajuns.

deci se punea accentul pe educaţie, pe formarea caracterului...

da, activitatea în Frăţiile de Cruce era preponderent educativă, nu aveam nici un fel de implicaţii politice... Şi aş vrea să spun că, deşi eram copii, nu luam aceste probleme în glumă, ci le priveam chiar foarte serios. Ni se părea că toate lucrurile sunt esenţiale pentru noi. Şi erau unele care aveau răsunet adânc în inima noastră. Nu le făceam numai aşa, pentru că am intrat acum într-o grupare. De pildă rugăciunea, care a contribuit la deschiderea noastră spre credinţă, spre Biserică. în general făceam ceea ce ne învăţau şcoala şi Evanghelia: ajutam pe cei bătrâni, pe săraci, cercetam pe bolnavi, altfel spus, încercam să facem fapte bune.

putea să intre oricine în Frăţiile de Cruce?

nu. Era o organizaţie elitistă. Nu era luat aşa, oricine. Eu, de pildă, aveam mulţi prieteni în liceu pe care i-aş fi vrut alături de mine, în Frăţia de Cruce, dar n-au fost primiţi. N-au fost primiţi pentru că nu în­văţau, erau mai obraznici, poate mai fumau... Selecţia o făcea şeful Fră­ţiei. Noi propuneam şi el hotăra. îmi aduc aminte că aveam un coleg pe care-l iubeam foarte mult, un copil tare bun, dar aşa, cam golănaş. Nu învăţa, mai făcea glume în clasă, tulbura profesorul. L-am propus, dar nu a fost primit.

s-au creat în interiorul Frăţiei prietenii, legături sufleteşti de durată?

da, s-a creat între noi o legătură strânsă, care a rămas chiar până azi. Cu toate că ne-am despărţit şi unii am mers într-o parte, alţii în

27

altă parte, unii am intrat într-o închisoare, alţii în altă închisoare, totuşi

frăţia de atunci a rămas între noi.²

la cât timp vă întâlneaţi?

ne întâlneam o dată pe săptămână, la şedinţă. în afară de asta, cam o dată pe lună ne adunam undeva, de obicei în afara oraşului, la ta­bără, unde făceam nişte exerciţii: poziţie de drepţi, să stai nemişcat, să nu te sperii, să-ţi încordezi atenţia. Erau lucruri care ni se păreau fru­moase şi de folos. Dar la şedinţă era cu totul altceva. Acolo fiecare pre­gătea un material şi-l prezenta. Noi vorbeam mai mult despre educaţie, despre credinţă, despre rugăciune, iar chestiunile care priveau, să zic aşa, istoria Mişcării Legionare, le prezenta şeful. Ceea ce a rămas bun din toate acestea e faptul că ne-am educat puţin în înfrânarea instincte­lor, fiindcă ne puneam acolo probleme de acestea, de abstinenţă şi de pregătire pentru viaţă. Ne-am mai educat şi în ce priveşte stăpânirea voinţei şi înfrânarea pornirilor de mânie. Am învăţat să ne stăpânim iuţimea, să fim respectuoşi. Mai făceam noi şi unele care nu erau prea..., da eram copii, ce să faci...

părintele Voicescu spunea că în Frăţiile de Cruce a învăţat el să se spovedească mai nuanţat, la întâlnirile acelea prieteneşti unde mai auzeai şi pe alţii cum pun problema.

bine, la început a fost destul de greu. Trebuia să te deschizi su­fleteşte, să te analizezi... dar era folositor.

- Şi dacă mergeaţi din Tulcea la Bucureşti, sau în Moldova, să zicem, şi participaţi la o şedinţă, era tot la fel?

sigur. Activitatea noastră ca fraţi de cruce era aceeaşi în toată ţara. Şi când ne întâlneam între noi nu simţeam nici o stânjeneală, pentru că ştiam că am primit aceeaşi educaţie şi vedem lucrurile la fel.

n-a existat în Frăţiile de Cruce ispita mândriei, gândul că eraţi o elită şi că sunteţi mai buni decât ceilalţi?

nu, fiindcă trăiam într-o perioadă de persecuţie şi pregătirea noastră era pentru sacrificiu. N-aveam timp să ne preocupăm de

² Legat de educaţia creştină din Frăţiile de Cruce, d-na Lucia Popşor ne-a relatat o întâmplare grăitoare prin profunzimea mesajului ei. Un tânăr din ultima clasă de liceu, de familie bună, inteligent, cuminte, a fost ademenit de o femeie uşoară, căsătorită, cu copii, şi a ajuns să trăiască cu ea. Părinţii îl reneagă, fraţii de sânge se ruşinează şi nu vor să mai ştie de dânsul. Nu­mai frăţiorii de cruce i-au rămas alături. Nu l-au judecat, nu i-au făcut nici un reproş! L-au încon­jurat doar cu nesfârşită dragoste, dăruindu-i sprijinul şi prietenia lor tinerească, până când tânărul şi-a venit în sine şi a scăpat din cursa vrăjmaşului.

28

elitisme. Noi ştiam că vom fi închişi, că Antonescu ne va băga în închi­sori. Tot timpul am fost pregătiţi pentru asta. Deci aveam asumată calea martiriului şi prin urmare n-aveam timp să ne mândrim. Ceea ce ne pre­ocupa pe noi era cum să eliminăm sentimentul de frică. Şi ne întrebam fiecare cât vom rezista...

deci suferinţa nu era numai aşa, o problemă de retorică, ci un lucru pe care chiar vă pregăteaţi să vi-l asumaţi?

sigur, fiindcă eram tineri şi n-aveam instinctul de conservare aşa mare. Eram generoşi, dar nu aveam motive să ne trufim pentru asta.

„Rebeliunea”

eraţi deci în perioada de după 41, când Frăţiile de Cruce activau în clandestinitate şi toată educaţia se desfăşura cumva în secret...

da. De altfel, la scurt timp, în 41- 42, grupul din Tulcea a fost arestat. Au condamnat doi dintre şefi, iar la restul ne-au dat drumul.

legat de momentul ăsta din 1941... Au fost arestaţi atunci mulţi ti­neri care erau abia fraţi de cruce, ca Virgil Maxim, sau îndrumători ai lor, ca Valeriu Gafencu; dar toţi au fost închişi pentru o activitate de educaţie, nu pen­tru altceva. Cum priviţi arestarea lor, pentru că tinerii aceştia nu făcuseră în fond nimic rău?

a fost un lucru foarte urât din partea lui Antonescu. Eu am apreciat meritele Generalului atunci poate mai puţin, acum poate mai mult dar în contextul acela a făcut două lucruri care pe mine m-au tul­burat tare: a condamnat copii de paisprezece ani şi i-a trimis în închiso­rile de la Chişinău şi din alte părţi, iar în 1944, când ştia că războiul se va termina, nu s-a gândit la toţi aceşti tineri pe care-i aruncase în închisoare şi nu a dat un decret de eliberare a lor.

practic aceşti copii nu făcuseră nimic politic, nu reprezentau un peri­col social, prin comploturi sau altceva, nu?

nu, pentru că nu exista nici un complot. Era numai o acţiune educativă. Copiii aceştia de paisprezece-cincisprezece ani au primit pe­depse enorme şi au fost lăsaţi în închisori, să-i prindă şi comuniştii. Acum, sigur că Dumnezeu i-a apărat, pentru că au fost nevinovaţi. Ei au intrat în grupurile acestea de oameni credincioşi, cum au fost Gafencu şi toţi ceilalţi, care i-au crescut într-un spirit de mare credinţă.

29

vă întreb asta pentru că majoritatea românilor educaţi, ca şi mine, în perioada comunistă, ştiu că în 40-41 a fost o guvernare legionară, urmată de aşa-zisa rebeliune, în urma căreia au fost arestaţi legionarii. Dar ceea ce nu ni se spune este faptul că foarte mulţi au fost arestaţi abuziv, mai ales aceşti tineri care, cum aţi spus, nu făcuseră nimic rău.

da, lucrurile astea trebuie cunoscute. Mi-aduc aminte, de pildă, că la noi, la Tulcea, fraţii de cruce mai mari, din clasele terminale, s-au baricadat în liceu şi au stat acolo. Au stat acolo, atâta tot. Erau nişte co­pii. Le mai aruncam noi ceva mâncare, pâine... Pe urmă au ieşit. N-au făcut nimic, n-au tras cu puşca. Nici n-aveau cum, că era pe vremea lui Antonescu, şi cine avea puşcă atunci?! A fost o formă tinerească de pro­test, atât. De altfel, la noi în Tulcea numai un singur legionar a fost îm­puşcat şi câţiva au fost duşi la Prefectură...

aşadar, „rebeliunea” nu a fost practic ceea ce se ştie?

nu, a fost o formă de protest, atâta tot. Şi populaţia din ţară, deci şi de la noi din oraş, i-a simpatizat pe tinerii aceştia. Majoritatea erau copii de acolo, din oraş. Oamenii i-au îndrăgit, au fost foarte bucu­roşi de reacţia lor şi s-a intervenit la armată ca să li se dea drumul. Unii erau chiar nepoţi ai autorităţilor armate din oraş. Apoi au fost eliberaţi şi ei abia aşteptau, săracii, să iasă...

dar înainte de „rebeliune”, în scurta perioadă de guvernare a legiona­rilor, cum i-au receptat oamenii? Fiindcă este şi propaganda asta, acum, după Antonescu, care îi acuză de diverse abuzuri...

la noi nu a fost nici un fel de abuz, poate în alte părţi... Ba chiar începuse să prindă aşa mult Mişcarea Legionară prin satele din jur, în special la tineri, la flăcăi! Se lărgise. Pe urmă au început arestările şi gata, s-a terminat tot.

controverse

de unde credeţi că a pornit duhul acesta care a reuşit să anime Miş­carea Legionară, să-i determine pe toţi să-şi pună sufletul pentru crezul lor?

cred că a fost o chestiune de credinţă şi de dragoste creştină, un reviriment pentru Ortodoxia românească. Aici a stat toată puterea. Nu uitaţi că noi, ca fraţi de cruce, aveam îndatorirea să mergem în fie­care zi la biserică! De altfel, însăşi Mişcarea Legionară s-a pus sub oblăduirea

30

Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. Şi tot acest suflu a fost ca o mică scânteie ce a produs un incendiu spiritual în sufletele noastre. Cre­deam şi făptuiam. Sigur, aveam şi păcatele noastre, că eram copii, eram tineri...

credeţi că a fost o Mişcare inspirată de Dumnezeu?

da. Eu sunt convins că a fost de la Dumnezeu, pentru că a avut la bază principii religioase. în primul rând a pus credinţa mai presus de orice şi apoi sacrificiul de sine pentru neam. în cuvântarea eshatologică a Mântuitorului de la Matei se spune că atunci când Fiul Omului va veni pe norii cerului însoţit de sfinţii săi îngeri, se vor aduna toate neamurile. Deci vom merge la Judecată ca neamuri. Acesta este unul din punctele importante ale ideologiei legionare. Fiecare va fi judecat pentru faptele lui, dar şi pentru ceea ce a făcut spre mântuirea neamului lui. Adică vom fi solidari în pedeapsă sau în răsplată. Iar de aici decurge o întreagă vi­ziune asupra vieţii. Şi din moment ce toată acţiunea aceasta a fost por­nită pe Scriptură... Eu nu spun că toate au fost bune, căci nimeni nu e desăvârşit. Dar au pornit pe Scriptură şi cred că a fost de la Dumnezeu. Ceea ce a fost rău, a fost de la oameni.

părintele Teofil de la Sâmbăta spune despre Corneliu Codreanu că a fost cea mai mare personalitate românească de care a auzit. Unii chiar îl consi­deră sfânt. Cum vedeţi lucrul acesta?

pentru martirajul lui, da, este deja un sfânt!

se ştie că înainte de a fi arestat, i s-a oferit alternativa plecării din ţară, iar după arestare, cea a evadării. El le-a refuzat pe amândouă. Se poate vorbi aici de o conştiinţă a martiriului, se poate spune că şi-a asumat martiriul, din punct de vedere creştin, bineînţeles?

da. Codreanu face parte dintre oamenii care şi-au trăit ideile cu adevărat şi ar fi considerat o trădare faţă de el însuşi, faţă de Dumnezeu şi faţă de neamul românesc dacă ar fi acceptat vreun compromis, de pildă cel al plecării în străinătate. El s-a dăruit total acestui neam. Sensul vieţii lui era aici, în ţară şi nu putea să plece în altă parte.

prin ce credeţi că s-a impus în generaţia lui?

eu nu l-am cunoscut, dar am auzit în închisoare, de la cei care au stat în preajma sa, că avea un magnetism extraordinar. Adică nu se impunea prin faptele sau prin înţelepciunea lui, ci se impunea mistic, să zic aşa, prin harisma lui. Avea o harismă. Păi, dacă i s-au supus cele mai importante personalităţi intelectuale româneşti ale vremii...!? Povestea

31

Costache Oprişan în închisoare că Nae Ionescu a zis: „Dacă m-ar pune Căpitanul să lustruiesc pantofi în Piaţa Universităţii, aş face-o!". Şi nu cred că Nae Ionescu făcea un calambur...

bine, dar dacă magnetismul acesta exercitat asupra celorlalţi este so­cotit harismă, atunci se poate spune că şi Hitler a avut o harismă, şi alţii, nu?

nu. Aici vreau să fac o precizare, pentru că la ora actuală toate forurile acestea intelectuale folosesc termenul de „harismă", pe care l-au împrumutat din limbajul Bisericii, deturnându-i sensul. De aceea ţin să precizez că una este harisma şi alta sunt calităţile. Harisma este harul Duhului Sfânt care se împlineşte într-un om.

dar calităţile nu vin tot de la Dumnezeu?

pot veni de la Dumnezeu, dar depinde ce direcţionare le dai.

- Şi Corneliu Codreanu a avut o harismă?

sigur că da. A fost o harismă de la Duhul Sfânt şi nu de la inte­ligenţa lui.

dacă harisma asta a fost de la Dumnezeu, de ce nu a reuşit în plan is­toric? Se poate motiva nereuşita aceasta a legionarilor printr-o să zicem aşa trădare a misiunii lor, ca urmare a greşelilor pe care le-au făcut?

nu cred că a fost o trădare. Pentru că trădare înseamnă să ai intenţia trădării. Greşelile pe care le-au făcut au fost greşeli, dar nu ştiu dacă Dumnezeu pentru asta i-a pedepsit, sau altceva nu a fost bine în sensul în care s-au petrecut lucrurile. Eu personal nu-L chestionez pe Dumnezeu, nici nu arunc blamă numai pe oameni. Dumnezeu a hotărât aşa şi aşa s-a întâmplat. Important este că la momentul respectiv, în sâ­nul naţiunii române a fost o grupare de oameni care şi-au ales ca ideal credinţa şi sacrificiul şi au împlinit cu fapta lucrul acesta. Celelalte sunt păcate inerente firii omeneşti. Biserica Catolică, de exemplu, a făcut mult mai multe rele...

care consideraţi că ar fi greşelile Mişcării Legionare, în ansamblu?

violenţele pe care le-au folosit, chiar dacă atunci când au făcut o greşeală au venit singuri în faţa justiţiei. Legionarii n-au fugit niciodată de răspundere, ceea ce însă nu îi scuză.

chiar dacă au avut circumstanţe atenuante?

chiar dacă. Nu judec, dar faptul violenţei în sine nu este admis.

dacă ne gândim însă la Ştefan cel Mare, de exemplu, care a purtat atâtea lupte şi a fost canonizat...

32

problema se pune altfel. Iniţial, scopul lui Ştefan cel Mare a fost să apere pământul şi legea strămoşească de necredincioşi. Pe urmă însă şi-a propus preluarea rolului Imperiului Bizantin de poartă pentru opri­rea păgânilor. Deci şi-a luat misiunea de Basileu al Imperiului de Răsă­rit. Şi cred că asta a determinat Patriarhia şi Sinodul să-i acorde calitatea de sfânt. Dar Mişcarea Legionară nu şi-a propus niciodată violenţa. Din contră, Mişcarea Legionară şi-a propus să urmeze calea Duhului Sfânt şi, prin urmare, violenţa aceasta ieşea din cadrul iniţial. Dacă accepţi sufe­rinţa, dacă accepţi închisoarea, dacă accepţi moartea, nu mai vizezi vio­lenţa. Ştefan cel Mare, în schimb, era în vremea vitejiilor şi nu ne mai întrebăm de ce Biserica l-a sfinţit!

violenţele legionarilor au venit în general ca o formă de răzbunare, adică au fost provocaţi. N-au luat ei iniţiativa, dar s-au răzbunat. Cum priviţi lucrul acesta din punct de vedere creştin?

nu există răzbunare la creştini. S-au apărat, nu s-au apărat, din moment ce ai acceptat fondul mistic al Mişcării Legionare, nu-ţi mai este îngăduit să ai astfel de atitudini.

deci consideraţi violenţele o greşeală?

-Da.

atunci cum vedeţi faptul că Nicadorii şi Decemvirii erau priviţi ca nişte eroi?³

Acţiunea lor, controversată apoi, a fost sub presiunea vremilor şi a politicienilor, care i-au obligat să ia o atitudine deschisă. Atunci au început să cultive vitejia asta de tip „capă şi spadă", muşchetarismul. Ei au spus că îşi asumă iadul şi pedeapsa lui Dumnezeu ca să salveze nea­mul românesc. S-au sacrificat pentru neam. Şi au stat în biserică o noapte întreagă, culcaţi la pământ, rugându-se.

- Şi ăsta a fost un lucru corect sau o exaltare?

o exaltare, sigur.

deci legionarii au greşit pentru că au ieşit din sfera non-violenţei...

³ Nicadorii sunt cei trei legionari care l-au asasinat, la 29 decembrie 1933, pe primul ministru I.G.Duca, cel care ordonase închiderea şi maltratarea a 18000 de legionari între care Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr pentru a împiedica succesul lor în alegeri. Imediat după asasinat s-au predat autorităţilor. Decemvirii sunt legionarii care l-au împuşcat, în iulie 36, pe Stelescu, fost legionar, care complotase cu Siguranţa pentru uciderea Căpitanului. Atât Nicadorii cât şi Decemvirii au fost asasinaţi, împreună cu Corneliu Codreanu, la Tâncăbeşti, pe 30 noiem­brie 1938, la ordinul Regelui şi al camarilei sale.

33

da, eu zic că au greşit. Mai ales că am auzit în închisoare, de la cei care l-au cunoscut pe Căpitan, că în perioada cât a stat la Jilava, el a trecut cu totul din sfera aceasta politică, care-i obligase pe legionari la anumite abateri, în sfera exclusiv mistică. S-au găsit nişte note ale Căpi­tanului, de la Jilava, care arată că misticismul lui era foarte profund. Gândea aproape ca un călugăr.

da, îşi punea problema mântuirii, ceea ce spune foarte mult. Nici o mişcare politică nu s-a gândit la mântuirea membrilor ei...

dacă ar fi trăit, probabil Codreanu ar fi schimbat complet anumite lucruri.

credeţi c-arfifost mai bine ca Mişcarea Legionară să nu se fi implicat politic, să fi rămas ceva gen Oastea Domnului? E de avut în vedere că şi în plan politic era nevoie totuşi să se facă ceva...

gândul Căpitanului, din ce am auzit eu în închisoare, a fost să aibă un glas în Parlament. Adică să existe cineva care să spună „nu", pentru că politica lui Carol luase aspecte criminale, nu în sensul că ar fi intenţionat nişte crime, ci criminale din punct de vedere moral pentru naţiune. Şi atunci ei au vrut să aibă un glas. Cum şi eu, peste ani, când am început acţiunea celor şapte Cuvinte, am vrut să am un glas de epis ­cop. Şi m-am dus atunci la Prea Sfinţitul Roman şi i-am zis: „Preasfinţite veniţi cu noi, pentru că glasul episcopului are putere. Eu n-am putere pentru că sunt un simplu preot. Dar cine va îndrăzni să aresteze un episcop? Nu vă temeţi, comuniştii nu vor îndrăzni!". Dar n-a avut cura­jul să vină cu noi. Atunci, pentru că eram supravegheat, n-am avut posi­bilitatea să fac mai mult, însă Mişcarea Legionară a avut. Nu mă compar eu cu ei, că aveau organizaţie de tineret, organizaţie de copii şi aveau putere din punct de vedere spiritual şi social. Mişcarea Legionară a fost o mare putere. De aceea nu se puteau opri la pietismul Oastei Domnu­lui. Ceea ce a fost greşit la ei este numai şi numai această violenţă, care de altfel a fost introdusă marginal. în rest au mai fost poate greşeli personale, că n-ai reuşit să faci cum trebuie un lucru, de exemplu, sau ai pă­cătuit, şi aşa mai departe, dar acestea sunt greşeli umane. Oricum, cred că din punct de vedere religios şi al moralei noi am greşit mai puţin de­cât oricare altă grupare.

34

Am ales Medicina

revenind la viaţa sfinţiei voastre, după liceu aţi mers la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Ce v-a determinat să alegeţi Medicina?

în liceu, eu de fapt am fost printre cei talentaţi la literatură. Eram vicepreşedintele cenaclului literar, organizam serbări, piese de teatru. Profesoara de română ţinea foarte mult la mine. La sfârşit, când am zis că merg la Medicină, a rămas surprinsă: „Cum?! Ce cauţi tu acolo...?!". Eu însă am ales Medicina pentru că idealul nostru în Frăţiile de Cruce era să facem ceva pentru popor şi am socotit că astfel voi putea ajuta mai mult pe oameni. în plus, tot timpul cât am trăit la ţară am sim­ţit că deşi viaţa curgea acolo într-un ritm natural, totuşi ar fi fost bine să fie şi nişte medici în sat...

deci vă gândeaţi să vă faceţi medic şi să mergeţi într-un sat?

da, într-un sat, sau mă rog, undeva ca să ajut lumea.

în ce an aţi intrat la Medicină?

în 45 am dat examen şi în 46 am intrat, pentru că anul acela a început şcoala mai târziu.

cum percepeaţi atunci viaţa duhovnicească? Eraţi interesat de ea, vă preocupa?

eu aveam credinţa aceea simplă cu care ne deprinsese mama. Şi când am venit la Bucureşti, la biserica Radu-Vodă începuse un ciclu de conferinţe. Vorbea părintele Stăniloae, care era atunci profesor la Teolo­gie. „Perlele deşertului", aşa se numea ciclul şi era o prezentare a Sfinţi­lor Părinţi din deşerturile egiptene. Atunci am înţeles eu alte lucruri, ca de pildă faptul că simpla mea prezenţă la biserică şi rugăciunea pe care o făceam ca student nu erau destul, că trebuia să trec dincolo. Asta m-a întărit mult în credinţa mea, iar la facultate am încercat să urmez linia aceasta de rugăciune mai adâncă şi de jertfă pentru aproapele. însă pen­tru scurt timp, doar doi ani, fiindcă după aceea am fost arestat...

care era atunci atmosfera printre studenţi?

era foarte anticomunistă. Toată lumea, tot tineretul eram puşi împotrivă. Şi profesorii erau împotrivă... La serbări, la întruniri, peste tot exprimam opinia asta liber, nu era încă nici o teamă.

ce intriga mai mult, ce îi făcea pe oameni să fie anticomunişti?

în primul rând se vorbea despre situaţia din Rusia. Fuseserăm in­vadaţi de ruşi, şi începusem să cam vedem cine sunt... Dar mai ales era

35

problema credinţei, ăsta era lucrul cel mai important. Or, ruşii dărâmau bi­serici, în timp ce la noi biserica era socotită ceva foarte sfânt, ceva nu din lu­mea aceasta. Plus că mai citeam din cărţi legionare şi din alte cărţi anticomu­niste şi ştiam că tot acest imperiu de Răsărit este un imperiu al distrucţiei.

orientarea asta anticomunistă era generală sau doar a intelectualilor?

era generală. Şi ţăranii aveau aceeaşi concepţie. în satele de prin zona mea a început atunci un fel de luptă între etnii, pentru că lipo­venii ţineau cu Rusia. Unii dintre ei probabil au şi făcut spionaj pentru ruşi. Dar ce mare spionaj puteau să facă...?! Oricum, erau bănuiţi şi s-a rupt armonia în sat.

-Dar în Facultatea de Medicină, care era atmosfera?

era o atitudine de responsabilitate şi de încredere în puterea lui Dumnezeu, pentru că duhul profesorului Paulescu era încă viu şi toată lumea din facultate se străduia să-l păstreze. Ne spuneau foştii lui studenţi că profesorul Paulescu începea totdeauna cursurile universitare cu cinci-şase prelegeri despre Dumnezeu, credinţă şi creaţie. Cu asta înce­pea el materia. Iar când mergea cu studenţii la spitale, să viziteze bolna­vii, mai întâi făcea o rugăciune în hol. Le spunea: „Domnilor studenţi, când mergeţi la bolnavi, să nu-i îngrijiţi ca pe nişte oameni mizerabili, nenorociţi. Să nu-i îngrijiţi nici măcar ca pe nişte bolnavi. Să îi îngrijiţi ca şi cum acolo ar fi Hristos, pentru că într-adevăr în ei suferă Hristos!". Şi a creat o generaţie de medici extraordinari, cu credinţă, cu dragoste de Dumnezeu.

- Şi sfinţia voastră încă aţi mai apucat educaţia asta...

da, pentru că mulţi din asistenţii de atunci erau acum profesori, iar studenţii de atunci, asistenţi. îmi amintesc, de pildă, de profesorul de anatomie, care ne vorbea despre organism ca despre o minune a lui Dumnezeu. Şi ca el erau mulţi. Poate că mai mult veneam noi, stu­denţii proaspăt intraţi, cu un oarecare scepticism în privinţa religiei, de­cât profesorii. Treptat însă au mai băgat şi printre profesori unii noi, au mai băgat evrei, care aduceau un alt duh... Dar în general, până când am plecat eu, profesorii erau foarte buni. Pe urmă lucrurile s-au stricat...

- Şi studenţii? Mă refer ca moralitate...

- Şi între studenţi era o atmosferă morală. Câtă vreme am fost eu în facultate, doi ani de zile, nu am văzut destrăbălări sau lucruri de acestea. Şi eram foarte uniţi, fapt care ne-a ajutat să luăm atitudine în unele situaţii, ca de pildă atunci, când cu arestarea profesorului Popa.

36

ce s-a întâmplat atunci?

grigorie Popa era profesorul nostru de anatomie. Când am aflat că a venit Securitatea să-l aresteze, ne-am strâns toţi studenţii să-l apărăm. Cei din anii mai mari au înconjurat Facultatea. Agenţii erau la profesor în laborator. Profesorului i s-a făcut rău şi ginerele lui, care era înăuntru, a ieşit şi ne-a spus că ne roagă să plecăm, să eliberăm sala... Asta însemna să lăsăm cale liberă agenţilor, fiindcă sala noastră de di­secţie era la mijloc, între laboratorul profesorului şi ieşire. Cineva l-a în­trebat atunci pe ginere: „Dar dumneavoastră plecaţi?". El a răspuns că nu, ci rămâne. „Şi noi rămânem cu dom profesor!", am strigat atunci. Am pus şi gărzi la ferestre, să nu îl scoată pe geam, deşi nu era posibil.

- Şi agenţii ce făceau în timpul ăsta?

ce să facă, aşteptau în laborator... A mai ieşit ginerele profeso­rului încă o dată, să se asigure că nu va fi nici un fel de conflict, că-i vom lăsa pe agenţi să treacă. Şi îmi aduc aminte că a fost o scenă nemaipome­nită când au ieşit de acolo. Erau vreo patru-cinci inşi, în haine de piele, cum se purtau atunci. Şi noi toţi stăteam... Şi ştii cum curgea sudoarea pe obrajii lor!? Pentru că noi toţi aveam în mână bisturie, închipuie-ţi...

eraţi mulţi?

păi, eram cam şaizeci. Asta în laborator. Iar afară, ceilalţi, sute de studenţi. Dar întâi trebuiau să treacă printre noi. Şi era o linişte totală, că şi respiraţia se auzea. La un moment dat, o studentă a scăpat un bisturiu metalic jos. Şi aşa de tare a sunat, încât fetele au izbucnit în plâns. A fost o tensiune nemaipomenită! Ăştia, când au trecut de noi, cred că au respirat uşuraţi că nu s-a atins nimeni de ei! Chiar mă gân­deam atunci: domle, dacă se întâmplă ceva, ce fac, mă arunc şi eu asu­pra lor, sau stau de o parte? Dar n-a fost cazul. Au trecut printre noi şi după aceea băieţii care erau în curte i-au condus, au făcut zid în jurul lor pe aleea care ducea spre ieşire. Când au ajuns în stradă, agenţii poliţiei s-au urcat în maşină, iar studenţii au început să arunce cu pietre în urma lor. De unde or fi scos pietrele, nu ştiu...

- Şi cu profesorul Popa ce s-a mai întâmplat?

nu l-au luat atunci, pentru că ne-am opus noi. Pe urmă însă a dispărut şi s-a zvonit că ar fi plecat în Turcia.

reacţia studenţilor n-a avut urmări? N-aţi fost sancţionaţi?

nu, pentru că nu aveau atâta putere, nu se instalase încă deplin comunismul la noi.

37

credeaţi pe atunci că e posibil să se instaleze, şi încă atât de autoritar?

nu, toată lumea aştepta să se termine cu comunismul. Ne încu­raja şi Occidentul, dar din partea lor totul n-a fost decât o minciună, minciuna americană care ne îndemna la rezistenţă, la luptă... Trimiteau paraşutişti şi aşa mai departe... Europa Liberă vorbea numai de asta, celelalte posturi la fel. Dar totul n-a fost decât o minciună, pentru că ştiau foarte bine că nu vor veni.

atunci de ce îi mai întărâtau pe români, dacă ştiau că...?

nu ştiu care a fost intenţia lor politică, pentru că din afară ne încurajau, dar când cereai ceva de la ambasada lor, nu stăteau de vorbă cu tine. Nu ştiu ce să zic, cred că a fost intenţia de distrugere a poporu­lui, pentru că în fond ei erau prieteni cu ruşii. Făceau conferinţe cu ei şi ne vindeau mai departe...

dar atunci nu ştiaţi lucrurile acestea!

nu, nu ştiam. Ei spuneau şi noi credeam. Şi mereu eram înşe­laţi în aşteptările noastre! Duplicitatea asta a fost foarte urâtă din partea lor. în fond a fost o crimă, că nu vreau să folosesc cuvinte ca genocid ori altele... Dar a fost o crimă în masă pentru noi, fiindcă ne-au aruncat în mâna ruşilor, ne-au părăsit. în plus, organizau echipe de paraşutişti pe care îi trimiteau în România şi pe urmă îi dădeau în mâinile Securităţii. Cei care au venit pe cont propriu n-au fost prinşi, dar cei care au venit trimişi de occidentali au căzut toţi în mâna Securităţii, imediat.

-Dacă la început comuniştii n-au fost decât o minoritate, cum au ajuns să conducă?

la început, într-adevăr, au fost doar o mie de comunişti. în sfârşit, regele s-a purtat aşa cum s-a purtat, le-a dat puterea. A dat apoi un decret de graţiere pentru comuniştii arestaţi şi pentru deţinuţii de drept comun, dar nici un decret pentru legionarii închişi....

cum vă explicaţi această poziţie a regelui şi chiar a lui Antonescu faţă de legionari?

la Antonescu o explic prin ambiţia sa de a ajunge conducătorul ţării şi al Mişcării. Mi-o explic din punct de vedere uman. Nu înseamnă că-l şi scuz... La rege a fost, cred, o simplă problemă de laşitate, nu al­tceva. Veneau ruşii peste noi... El zicea că salvează poporul şi ţara...

38

Procesul — opt ani de temniţă grea

ca student la Medicină, mai făceaţi parte din Frăţiile de Cruce sau eraţi deja legionar?

eram în grupul studenţesc, o unitate intermediară, şi făceam acelaşi lucru ca şi în liceu: ţineam adunări în care vorbeam deschis des­pre educaţie, istorie, credinţă. Vara mergeam prin munţi, în tabere...

-Aveaţi vreo organizare anticomunistă, vreo activitate în acest sens?

Nu. Nu se proiecta aşa ceva, nici măcar într-un viitor mai înde­părtat. Mă refer la vreo acţiune militară sau altceva... Noi ne ocupam în continuare de activitatea educativă.

care e contextul în care aţi fost închis? Când şi de ce v-au arestat?

era în mai 1948. Eu, ca student medicinist, stăteam la cămin, în Bucureşti şi a venit la mine un prieten din liceu, Iorgulescu, şeful Frăţiei de Cruce de la Tulcea. Fusese convocat în capitală şi n-avea unde să stea. Şi l-am ţinut la mine la cămin. Dar s-a întâmplat ca tocmai atunci să vină arestările din 15 mai. Şi sigur că după ce l-au arestat pe Iorgulescu, l-au întrebat unde a stat şi celelalte... Aşa că pe 21 mai am fost arestat şi eu.

câţi au fost arestaţi atunci în mai, câteva mii?

au fost poate zeci de mii arestaţi.

a fost o campanie care i-a vizat numai pe legionari, sau în general pe toţi cei care erau anticomunişti la vremea respectivă?

au fost arestaţi mai mulţi. Pe ţărănişti, de exemplu, i-au luat înaintea noastră, atunci când cu alegerile şi cu Maniu, dar ei erau puţini. Noi însă eram foarte mulţi. Grupul în care am activat eu a fost descope­rit şi arestat aproape în întregime, doar cu câţiva lipsă.

cum a fost descoperit? Prin infiltrare, prin trădare, sau cum?

nu ştiu exact. Ei ne urmăreau tot timpul. Şi printre studenţi aveau agenţi care ne urmăreau. Şi dacă protestai împotriva anumitor lu­cruri, cum a fost la noi când au încercat să introducă marxismul în Fa­cultatea de Medicină...

se punea problema să vă bage cursuri de marxism?

da, au şi băgat până la urmă. Noi am spus atunci că nu avem nevoie de asta, pentru că suntem oameni de ştiinţă. Nu eram un grup gălăgios, eram foarte tăcuţi chiar, dar când s-a pus problema votării, am ridicat mâna toţi împotrivă.

- Şi cam câţi eraţi în grupul acesta, la Medicină?

39

în anul nostru, vreo patruzeci, în ceilalţi ani tot aşa... în total câ­teva sute.

deci agenţii v-au denunţat că sunteţi anticomunişti şi v-au arestat. Ce încadrare v-au dat?

activitate împotriva siguranţei statului. Apoi am stat închişi la Securitate până la proces, în toamnă.

- Şi la proces aţi fost identificaţi ca grup legionar, dar fără să aveţi vreo activitate antistatală la modul concret?

da, fără nici o acuzaţie concretă. Ne-au pus pe toţi în articolul de activitate împotriva siguranţei statului, fără dovezi. Că nu trebuiau să aibă dovezi.

ce condamnare v-au dat?

opt ani de temniţă grea. Imediat după proces, studenţii au fost trimişi, în marea majoritate, la Piteşti.

Piteşti — viaţa noastră a fost foarte curată

deci în 1949 eraţi la Piteşti... Cum vă explicaţi la acea dată suferinţa pe care trebuia să o înduraţi, fiindcă totuşi eraţi nevinovaţi?

asta a fost o problemă căreia nu i-am găsit atunci nici un fel de explicaţie, ci am socotit că aşa era voia lui Dumnezeu cu noi.

adică era voia lui Dumnezeu să suferiţi?

da. Însă nu am socotit că suntem eroi, martiri, că salvăm nea­mul sau că ştiu eu ce...

totuşi, printre legionari mai erau şi idei din acestea...

erau, erau... Dar cu timpul s-au mai stins. Ceea ce trebuia să facem noi era să rămânem pe aceeaşi linie de credinţă faţă de Biserică şi faţă de Mişcarea Legionară.

legat de credinţa asta faţă de Mişcare, din câte am citit, printre legio­narii închişi erau atunci două curente: unii care îl susţineau pe Horia Sima, ca fiind continuatorul liniei Căpitanului şi alţii care îl contestau, acuzându-l de deviere. Sfinţia voastră de care parte eraţi?

eu nu ştiam de lucrurile astea atunci, am auzit mult mai târziu.

deci atunci nu aveaţi nici un fel de reticenţă faţă de Horia Sima şi îl vedeaţi în continuitate cu trecutul?

-Da.

40

Vorbind însă astăzi, consideraţi că Horia Sima a făcut greşeli atunci, cu guvernarea legionară?

cred că greşeala a fost că s-a asociat la guvernare cu Antonescu fără a-l cunoaşte bine pe General. Pentru că Antonescu era foarte orgo­lios şi gata să scape de oricine. El probabil nu s-ar fi asociat cu nimeni, dacă n-ar fi fost nevoie. în al doilea rând, n-a fost bine că s-au deschis porţile Mişcării pentru toţi, ca în cadrul oricărui partid politic, pentru că au intrat oameni nepregătiţi, oameni care au făcut abuzuri, tulburări... Dar asta am spus-o după ce am ieşit din închisoare - şi s-a discutat că am spus lucrul acesta...

am citit la părintele Grebenea că şi el, ca membru al Mişcării, a fost cumva dezamăgit de comportamentul unor legionari în timpul acestei guver­nări. Nu ştiu dacă erau dintre cei vechi, sau intraseră atunci în Mişcare. La fa­bricile de evrei, spune părintele, veneau unii legionari şi puneau pistolul pe masă, mă rog, lucruri de acestea care nu erau compatibile deloc cu principiile şi educaţia legionară... Sfinţia voastră ce ştiţi, au existat asemenea abuzuri?

eu personal nu am văzut şi nu pot să spun. Dar probabil că au fost, eu nu zic că nu au fost, oriunde sunt abuzuri.

revenind la Piteşti, cam care era procentul de legionari în închisoare?

cel puţin optzeci-nouăzeci la sută eram legionari. Ceilalţi erau foarte puţini, câteva celule de câte patru-cinci oameni.

care era atmosfera acolo înainte de reeducare?

viaţa noastră în închisoare a fost foarte curată, poate mai curată decât afară. Şi nu poate, ci sigur, pentru că eram mai departe de ispite şi duhul nostru s-a întărit în credinţă. Şi cum în celulă eram toţi legionari, discutam problemele legionare ca şi afară, în mod deschis. Din punctul ăsta de vedere pot să spun că educaţia şi duhovnicia noastră au sporit foarte mult la Piteşti, în lunile care au precedat reeducarea. Şi trăiam într-o mare frăţietate!

cum era organizată activitatea din celulă? Aveaţi program de rugă­ciune, de discuţii?

aveam program de rugăciune, program de dezbateri, făceam şi cenaclu literar, să zic aşa, în care fiecare povestea câte ceva. Asta în ca­drul celulei, că n-aveam voie să circulăm. Dar comunicam cu ceilalţi prin morse, prin ciocănit în perete; mai ascultam cu cana la ureche...

41

deci nu era chiar o supraveghere strictă?

era, dar noi ne păzeam. Mai făceam câte o gaură în uşă, ne des­curcam... sau când intra gardianul pe hol, celula de la începutul corido­rului ne anunţa printr-o bătaie în perete. Asta îmi aduce aminte de ceva... (părintele râde) Mi-aduc aminte că venea Georgescu, celebrul gar­dian Georgescu, care era un fel de gâgă şi deschidea vizeta şi spunea în­cet: „Să fie ordine. Să fie semplu!". Şi noi întrebam: „Ce înseamnă semplu?". Şi el răspundea: „Adică caloliliferul să fie calolilifer. Să nu pui batiste, să nu pui ciorapi pe el!", şi aşa mai departe... Şi pe urmă, la ce­lulele următoare nu mai dădea nici o explicaţie, doar zicea: „Şi-aici la fel! Şi-aici la fel! Şi-aici la fel!"... Şi noi intram în panică până reuşeam să aflăm ce a spus la prima celulă...

era chiar aşa redus?

ei, avea el nişte lucruri din astea!

era dur?

câteodată, dar nu chiar aşa. Erau alţii mai răi decât el. Georgescu ăsta era un om imprevizibil şi instabil. Până la urmă a fost arestat pentru că a făcut nişte favorizări la etajul de sus, la „invizibili". „Invizibilii" erau politicienii: Lucreţiu Pătrăşcanu, Titel Petrescu şi alţii. Când îi scoteau la curăţenie, le puneau haina în cap, să nu vadă nimeni cine sunt, de aceea le spuneau „invizibilii".

care era programul unei zile la Piteşti, înainte de reeducare?

în general viaţa din închisoare era destul de monotonă. Nu ne scoteau la plimbare decât foarte rar. Gardianul ne supraveghea mai tot timpul la vizete. Alimentaţia era slabă, dar nu imposibilă: o alimentaţie normală pentru vremea comunistă. Pâine primeam puţină şi asta era mai greu. Ne sculam dimineaţa la ora cinci, până la şase scoteam tinetele să le curăţim şi să le spălăm. Ne spălam şi noi, apoi la şase se făcea schimbul, iar la şase şi jumătate venea ceaiul. Pe urmă intram în pro­gramul obişnuit. Făceam rugăciunile de dimineaţă, uneori împreună şi alteori separat. Când aveam câte un teolog sau un preot în celulă, le fă­ceam cu ei. Pe urmă începea activitatea zilei spălat ciorapii, curăţenie în celulă după care venea masa de prânz. După-amiază încercam să dormim puţin şi pe la ora două ne învioram. Dormeam clandestin, bi­neînţeles, nu te culcai aşa, oricum... Unii păzeau, alţii aţipeau. Apoi fă­ceam activităţi intelectuale. Se învăţau limbi străine, cei care erau teologi vorbeau despre teologie, studenţii sau profesorii de la Artă vorbeau

42

despre artă. Făceam şi matematică. Acolo mi-am lămurit unele probleme de matematică pe care nu le-am ştiut nici în şcoală. A fost tot timpul o stare stimulativă pentru activităţi intelectuale, pentru că trebuia să-ţi în­carci cumva timpul. Altfel ajungeam la certuri.

se întâmplau şi din astea?

se mai întâmplau şi din astea, da... Vorba lui Marcel Petrişor: fiecăruia i se părea că stă pe nervii celuilalt, ştii...

-Fiecare ce...?

adică invers, fiecare avea impresia că celălalt îi stă pe nervi... Oricum, tinerii erau mai acomodabili unii cu alţii. Cu bătrânii era mai greu, că erau mai nervoşi, mai... Dar încă aveam o viaţă bună.

Şi toţi erau pentru noi sfinţi

ce influenţă au avut asupra celor închişi în 1948 de către comunişti, deţinuţii mai vechi, arestaţi în 1941 de Antonescu?

de la ei am învăţat noi. Ei intraseră în închisoare cu fragmente din Sfânta Scriptură, pe care le ţineau ascunse şi pe care ni le-au dat şi nouă. Citeam Evanghelia şi o învăţam pe de rost. Când primeam o foaie cu un fragment din Evanghelia lui Matei, să zicem, ne înfrăţeam toţi din celulă şi învăţam textul pe dinafară. Şi tot timpul ne veneau mesaje de la Gafencu şi ceilalţi, să ne rugăm, să ne rugăm, să ne rugăm! îmi amintesc că pe etajul nostru s-a organizat rugăciunea continuă. Adică celula noastră se ruga, să zicem, o oră, noaptea, după culcare. Eram patru în celulă şi fiecare se ruga un sfert de oră, în timp ce ceilalţi dormeau. După o oră băteam în peretele alăturat şi aşa rugăciunea mergea mai departe, până când se întorcea iar la noi. într-o noapte făcea circuitul. Rânduiala asta s-a ţinut luni de zile. Şi după câte ştiu eu, toate etajele făceau la fel.

cam câţi studenţi eraţi atunci în Piteşti?

cred că peste o mie.

iar aceştia puţini, închişi din 41, se bucurau de autoritate...

da. Era atât de mare autoritatea lor şi admiraţia noastră pentru ei, încât îi socoteam aşa, nişte supraoameni. Pentru că noi ne gândeam că dacă o să facem puşcărie cât au făcut ei din 41 până atunci erau şapte ani, îţi închipui! sigur nu vom supravieţui. Ni se păreau cu totul deo­sebiţi... Şi mai ales că vedeai calmul lor. Extraordinar! Nu se supărau, nu

43

se mâniau... Noi ne mai certam între noi. Ei nu se amestecau în nici o ceartă, nu se sfădeau. Pe urmă, mai era şi chestia asta cu foamea: venea pâinea şi trebuia să o împarţi şi era discuţie, că cine împărţea îşi lua partea cea mai mare. Pe ei însă nu-i interesa lucrul ăsta. Şi uneori parcă aveam necaz pe ei că nu sunt afectaţi de nimic din ceea ce pe noi ne distrugea...!

aţi stat în celulă cu vreunul dintre aceştia arestaţi în 41?

am stat cu Şufaru şi cu părintele Adrian Cărăuşu.

era preot?

nu, era student teolog, dar era aşa de credincios şi aşa de dedi­cat, încât toată lumea nu-i spunea decât părintele Cărăuşu. A făcut în­chisoare din 41, cu Gafencu şi cu ceilalţi. El ne-a vorbit prima dată des­pre viaţa celor arestaţi din perioada lui Antonescu, despre cum trăiau ei acolo, despre rugăciuni, despre tot ce făceau şi despre trăirea duhovni­cească la care ajunseseră. Era foarte interesant, pentru noi părea ceva din altă lume. Şi toate aceste lucruri pe care ni le-a povestit el, şi rugăciunile că ne-a învăţat o serie de rugăciuni - şi cântările bisericeşti, ne-au aju­tat foarte mult. A fost prima dată când am avut o legătură cu teologi în închisoare şi pentru mine întâlnirea asta cu părintele Cărăuşu a fost o mare rezervă de putere duhovnicească pentru cele ce au urmat.

dar cu Ianolide, cu Gafencu, aţi stat?

nu. însă îi ştiam, în special pe Valeriu Gafencu.

avea un renume de atunci?

da, absolut. Toată lumea îl socotea un sfânt. Adică cei vechi îl socoteau sfânt şi de la ei am primit şi noi mesajul sfinţeniei lui.

prin ce anume, din câte aţi înţeles atunci, se impusese Gafencu ca sfânt în viaţa lor?

tocmai prin aceea că nu a urmărit să se impună. Oamenii au primit de la el mesajul acesta de dragoste şi de rugăciune fără ca el să te­oretizeze. Valeriu era un om care trăia cuvântul lui Dumnezeu la un ni­vel foarte înalt, aş spune la nivelul sfinţilor, al marilor părinţi şi anahoreţi. El nu vorbea atât cât trăia, că dacă ar fi vorbit atât cât trăia, ar fi în­semnat ca noi să nu fi putut înţelege nimic. Valeriu era deasupra înţele­gerii. Simpla lui prezenţă, simpla lui apariţie spuneau băieţii care au stat cu el în celulă aducea linişte sufletească, pacea inimii şi pacea minţii şi năştea în suflet devotamentul pentru el. Toţi care au stat cu el în celulă i-au fost devotaţi. Adică îţi chema dragostea pentru el prin dra­gostea lui pentru tine. Nu am nici o îndoială că este un sfânt.

care alţi foşti deţinuţi credeţi c-ar trebui să fie canonizaţi?

păi mai era şi Ianolide, şi toţi aceştia vechi, care au intrat în temniţă sub Antonescu şi au avut o viaţă duhovnicească extraordinară. Ei erau „grupul misticilor", trăitori ai rugăciunii, care au trecut prin în­chisoare ca nişte flăcări. Ei toţi erau pentru noi sfinţi.

eu mă gândeam, de pildă, la Constantin Oprişan. Credeţi c-ar trebui să fie canonizat?

sigur că da. Dacă nu l-am numit acum este pentru că nu vreau să mă repet. Pentru mine Constantin Oprişan rămâne printre cei pe care îi socotesc sfinţi fără nici un dubiu.

în afară de aceştia doi, dintre ceilalţi din închisoare, morţi acolo sau pe urmă, pe cine credeţi că ar trebui să mai canonizeze Biserica?

păi, pe toţi aceştia despre care ţi-am spus.

- Şi pe Ianolide?

sigur. Şi pe Ianolide. Neapărat.

gheorghe Jimboiu?

da, iartă-mă, am uitat de Jimboiu. Cum să nu?!...

- Şi pe maica Mihaela?

pentru viaţa pe care a avut-o ea, curată şi devotată, şi pentru curajul ei de a-L mărturisi pe Hristos şi de a se opune ateismului, sigur că şi pe ea...

dar pe profesorul George Mânu?

cu George Mânu am stat pe acelaşi palier la Aiud, dar nu l-am cunoscut personal. în 46 el a refuzat compromisul propus de sovietici şi astfel şi-a semnat practic singur condamnarea la moarte. Acolo, la Zarcă, profesorul Mânu scria tot felul de lucruri pe care ni le transmitea nouă în celule şi care ne-au ajutat mult la creşterea spirituală, dar şi la angajarea minţii, ca să nu înnebunim. Acolo totul era activitate duhovnicească, chiar şi cunoştinţele lui ştiinţifice ne-au ajutat. Scria foarte frumos şi era un om credincios şi foarte demn.

dar deţinuţii de la Târgu-Ocna, bolnavi de tuberculoză, care au refu­zat streptomicina ce le-o oferea Securitatea în schimbul furnizării de informaţii, pot fi socotiţi martiri?

sigur. Despre ei ştiam mai puţin, de curând am aflat cum au re­fuzat medicamentele, ceea ce este un lucru foarte mişcător.

pentru că tot vorbim de martiri, a apărut acum un Acatist al Sfinţilor Români din închisori...

44

l-am primit, l-am primit. Acolo sunt pomeniţi şi martirii legionari de la Miercurea Ciuc şi Vaslui. Voiam să vă întreb, putem să-i considerăm pe aceştia martiri ai Biseri­cii, sau sunt martiri ai neamului? Fiindcă e clar că ei au fost persecutaţi deoa­rece erau legionari. Dacă erau simpli credincioşi, nu se lua nimeni de ei. în acelaşi timp, însă, ei au fost nevinovaţi şi au intrat în Mişcarea Legionară cu gândul la Dumnezeu şi cu dorinţa să facă ceva pe baze creştine pentru ţară. Aşadar, cum ne raportăm noi acum la ei, ca la nişte martiri ai Bisericii?

eu consider că sunt martiri ai neamului, în sensul că având credinţă deplină în Dumnezeu şi dragoste de neam, s-au sacrificat. Dar nu putem să separăm neamul de Biserică...

- Şi în sensul acesta ar fi martiri ai Bisericii?

da, sigur că da.

deci toţi aceştia care au suferit în închisori şi pe care poporul îi consi­deră sfinţi, ar trebui canonizaţi?

incontestabil! Numai că Biserica se teme atunci când se vor­beşte despre cei din închisori. A rămas cu aceeaşi idee, că sunt „duşma­nii poporului", sau ceva de felul ăsta! Cred că ezitarea vine din pricină că au fost legionari. Dar această discriminare, ca să spun aşa, pe motive politice, nu religioase, este un act pentru care ierarhia va răspunde în faţa lui Dumnezeu!

ce ar trebui totuşi să facă atât credincioşii, cât şi anumiţi preoţi mai curajoşi, ca să zic aşa, pentru ca aceşti sfinţi din închisori să fie mai cunoscuţi?

s-a întocmit un dosar, de către foştii deţinuţi politici, pentru canonizarea lui Gafencu, s-au scris articole, dar toate acestea sunt înăbu­şite pentru simplul motiv că a fost legionar. Ca şi cum Moise Arapul, care a fost tâlhar, cum ştiţi, nu trebuia canonizat! Acum, dacă a fost cineva legionar, este incriminat pentru toată viaţa. Adică Biserica se dovedeşte superioară lui Iisus Hristos! Fiindcă Iisus Hristos a stat de vorbă cu toţi, nu? Şi a făcut din pescari apostoli şi din nişte păgâni, mucenici. Totuşi Bi­serica este ezitantă, s-a obişnuit cu o anumită obedienţă faţă de stăpânire în timpul comunismului şi nu iese din aceasta. De ce? Numai ei ştiu!

am putea lua exemplu de la Biserica Rusă? Să ne gândim la Patriar­hul Tihon, care a fost canonizat...

da, sigur că da. Rusia a canonizat pe toţi care au murit în închi­sori, mii de sfinţi a făcut! La noi nu s-a canonizat nici unul din închisoare! Adică Biserica îşi reneagă propria sa comoară.

credeţi că ecumenismul îşi spune şi aici cuvântul?

nu cred că ecumenismul îşi spune cuvântul. Pur şi simplu Bi­serica, de când s-a terminat comunismul, nu s-a gândit niciodată să facă ceva pentru cei care au murit în închisori.⁴

în ce măsură sfinţii din închisori au fost un sprijin pentru ceilalţi de­ţinuţi, mai slabi în credinţă?

păi, aceşti sfinţi au făcut şi convertiri. Poate nu prin discursul lor, să zic aşa, dar prin atitudinea lor, prin bunătatea lor, prin iertarea lor, prin posturile pe care le ţineau. Erau unii care o săptămână întreagă nu mâncau nimic. Vă închipuiţi că în condiţiile de acolo, din închisoare, cu mâncarea aceea, toţi eram flămânziţi, ori ei erau nişte oameni care trăiau parcă numai cu rugăciunea! Şi totdeauna, deşi erau bolnavi, ca Gafencu, îi ajutau pe ceilalţi. După eliberare, Wurmbrand, un evreu convertit care a stat la Târgu-Ocna cu Valeriu, mi-a spus că primea în în­chisoare nişte medicamente şi nu ştia de unde vin. Mai târziu a aflat că i le trimitea Gafencu. Aşa că antisemitismul, exagerările acestea pe care le-au făcut comuniştii, nu sunt decât nişte poveşti.

aţi spus că sfinţii din închisori au schimbat vieţile celorlalţi deţinuţi, că au făcut convertiri...

da, sigur, au fost convertiri. Cel puţin Gafencu, unde mergea, toată celula devenea o rugăciune! Costache Oprişan la fel. Nu numai că ne converteau sau întăreau credinţa noastră, dar pur şi simplu făceau minunea supravieţuirii, pentru că-n închisoare, fără Dumnezeu, fără ru­găciune şi fără iertare nu puteai să supravieţuieşti! Ei făceau această mi­nune în celula în care stăteau, schimbau inima noastră, stingeau vrăjmă­şia noastră faţă de gardieni, faţă de Securitate, adică întorceau inima noastră de la răzbunare, sau chiar ură, către Dumnezeu şi către dragoste şi toate aceste schimbări lucrau în inima noastră şi organismul nostru se schimba şi el, prin rugăciunea lor, sau prin darurile pe care ni le făceau. Şi aşa am supravieţuit.

⁴ între timp, cu binecuvântarea Prea Fericitului Patriarh Teoctist, a apărut la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române un Martirologiu numit „Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist”, Bucureşti 2007, în care este men­ţionată jertfa multora din cei prigoniţi în temniţele comuniste.

Dumnezeu i-a ales să fie martiri

pentru că a venit vorba de canonizarea celor ce au pătimit în închiso­rile comuniste, ce părere aveţi despre Moţa şi Marin⁵? Mitropolitul Nicolae Bă­lan al Ardealului i-a zis odată părintelui Ioan Sabău că „într-o zi o să-i avem în icoană”. Cum vedeţi jertfa lor? îi priviţi ca pe nişte sfinţi?

sigur. Nu încape discuţie. Au fost sfinţi! Au mers, s-au jertfit, au luptat împotriva duşmanilor credinţei, zicând: „Se trăgea cu mitrali­era în obrazul lui Hristos! Puteam noi să stăm nepăsători?" Şi au murit.

totuşi, poziţia martirului în istoria Bisericii Ortodoxe a fost aceea de acceptare a suferinţei. în primele secole aşa au făcut toţi mucenicii. Nu s-au dus ei să stârpească prin violenţă un rău, ci au acceptat să fie supuşi unor violenţe fără să opună nici un fel de violenţă.⁶ Cum priviţi lucrul acesta?

În primele secole Biserica nu era organizată ca instituţie şi nu erau state naţionale, ci un singur imperiu cu oprimaţi şi oprimatori, ceea ce implica o anumită mentalitate şi înţelegere. Dar din momentul în care Biserica s-a instituţionalizat şi a avut o ierarhie şi o structură socială, ea a trebuit să se apere. Şi în aceste condiţii mentalitatea s-a schimbat.

a fost justificată această schimbare de mentalitate?

da. Pentru perioada de care vorbim, în care Biserica era atacată de comunism în esenţa ei, am convingerea că înfrângerea fiarei roşii în Spania ar fi oprit Uniunea Sovietică de la o acţiune mondială. Şi cred că pe Moţa şi Marin, pentru curăţia sufletelor lor, Dumnezeu i-a ales în mod special să fie martiri. Au murit ca să rămână în curăţia lor desăvâr­şită de atunci. N-am nici o îndoială în privinţa asta. Ei au fost luptători biruitori pentru Crucea lui Hristos. Şi Biserica totdeauna a binecuvântat armatele care apărau credinţa. Preoţii mergeau cu ostaşii, îi spovedeau,

⁵ Ion Moţa şi Vasile Marin, Doctori în Drept, personalităţi de marcă ale Mişcării Legionare,au plecat în noiembrie 1936 în Spania, pentru a lupta, alături de trupele lui Franco, împotriva comuniştilor. în scrisoarea-testament lăsată familiei, Ion Moţa scrie: „Nu e o mare binefacere su­fletească pentru viaţa viitoare să fi căzut în apărarea lui Hristos? Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El!”. La 13 ianuarie 1937, la Majadahonda, Moţa şi Marin sunt ucişi în luptă. Trupurile lor sunt aduse în ţară o lună mai târziu, şi în cadrul unei procesiuni impresionante, la care au participat sute de mii de români, sunt depuse într-un mausoleu special pregătit.

⁶ Biserica primelor secole a avut totuşi şi mărturisitori care, plini de râvnă pentru Dumnezeu, s-au dus şi au dărâmat capiştile idoleşti: Sf. Mc. Emilian de la Durostorum (18 iulie), Sf. Mc. Sozont (7 septembrie).

45

îi împărtăşeau înainte de bătălii şi îi încurajau în lupta lor pentru înfrân­gerea păgânilor.

astăzi însă se întâmplă ca Biserica să dea binecuvântare pentru o luptă care nu mai este în favoarea creştinismului mă gândesc la binecuvânta­rea Bisericii noastre pentru armatele din Irak, sau la ceea ce s-a întâmplat în Afganistan. Pe de altă parte, pătrunde printre creştinii ortodocşi un curent ve­nit de la protestanţi, zic eu, care face apel la non-violenţă. Ce ne puteţi spune despre asta?

poate curentul acesta vine de la protestanţii de pe aici, din Ro­mânia. Pentru că în America şi protestanţii şi neoprotestanţii şi-au dat acordul ca Bush să invadeze Irakul şi Afganistanul. Chiar s-au rugat pentru asta. Şi dacă spui unui protestant că lucrul acesta a fost o gre­şeală, el susţine că n-a fost, pentru că e vorba de o luptă împotriva tero­rismului şi aşa mai departe. Ei, acolo au conştiinţa puterii ţării lor, au conştiinţa „misiunii extraordinare" a Americii de a „pacifica" lumea sau de a o conduce în mod absolut.

mi se pare că este aici o acţiune perfidă. Pe de o parte ni se inoculează, nouă ortodocşilor, ideea aceasta a păcii - „Nu vă opuneţi, nu folosiţi violenţa!" - şi concomitent cu asta ne dezarmează, să nu mai avem armată, să nu mai avem nimic. Iar pe de altă parte ei se înarmează şi războaiele se înmulţesc.

aşa este. Absolut.

Sufletul nostru a murit

revenind la Piteşti, când a început reeducarea?

în 49, de Crăciun.

Aţi ştiut ceva dinainte despre ce se pregătea, aţi avut vreun semn?

Da, am ştiut ceva dinainte, pentru că la un moment dat au înce­put să scoată din celulă oameni care nu se mai întorceau. îi luau şi adu­ceau alţii. Şi mai era ceva: din celula în care stăteam, puteam vedea pe fereastră, pe diagonală, camera 4 Spital, unde începuseră reeducările. La început închideau geamurile şi nu se auzea nimic. Pe urmă, când situaţia lor a devenit înfloritoare şi-şi puteau permite orice, îi torturau pe deţi­nuţi cu geamurile deschise. Se auzeau ţipete. Apăreau câte unii la geam şi noi îi întrebam, aşa, prin semne, ce se întâmplă acolo. Credeam că se uită pe geam pe furiş, dar ei erau de fapt oamenii lor.

46

- Şi cum aţi aflat până la urmă?

aşa, puţin câte puţin. La un moment dat ne-au scos la o comi­sie care făcea trierea pentru trimiterea la lucru şi un băiat din celula noastră l-a întâlnit acolo pe prietenul lui cel mai bun, care intrase deja în reeducare. S-a apropiat să-l întrebe ceva, dar acela s-a uitat la el şi i-a zis: „Banditule, dă-te la o parte! Stai mai departe de mine!". Atunci am înţe­les că lucrurile stau foarte grav.

dar nu intuiaţi exact ce s-a petrecut?

încă nu, dar după o bucată de vreme m-a luat Georgescu, gar­dianul, şi m-a dus într-o celulă unde au venit doi băieţi cu care stătusem împreună mai demult. Aceştia m-au întrebat tot felul de lucruri mărunte şi au început să mă bată.

a fost un şoc momentul acesta?

nu, pentru că noi ne aşteptam acolo la orice. Adică ştiam că dacă ajungi pe mâna lor, se poate întâmpla orice cu tine: să mori, să te schimbi... Deci aceia m-au luat cu nişte lucruri banale: că am ascuns o iconiţă, că am zis că pot să mă omoare, dar eu icoana n-o dau...

lucruri pe care le spuseseţi de faţă cu ei?

le spusesem, dar erau nevinovate. Şi m-a scos aşa trei zile la rând. Mă ducea într-o celulă goală şi aceia mă băteau. Seara mă aduceau acasă, în celula în care stăteam, la ai mei, care mă întrebau ce s-a întâm­plat acolo, pentru că toţi erau curioşi să ştie ce se petrece, ce au de gând cu noi. Şi le spuneam ce mi-au făcut şi ei se cruceau, săracii, că nu le ve­nea să creadă. Mai târziu m-am gândit că aceştia doi care m-au bătut nu erau oameni răi, care au făcut asta din plăcere, ci au vrut să mă prevină, să-mi dea un mesaj: că nu este posibilă scăparea pentru nimeni.

bine, dar mesajul acesta vi l-au dat cumva cu ştirea Securităţii, că doar gardianul vă ducea în celula aceea cu încuviinţarea lui Ţurcanu, probabil.

fără îndoială. Totuşi cred că atunci când m-au întrebat lucrurile acelea mărunte, ori au vrut să mă intimideze, să-mi reducă orice rezis­tenţă, ori au vrut să mă prevină să nu mă las bătut degeaba. Oricum, eram umflat în urma bătăii şi în timpul acesta am fost dus în faţa comi­siei de triere pentru muncă, unde era şi Nicolski. Am văzut acolo pe mulţi dintre colegii mei, şi ei bătuţi, care în momentul când erau între­baţi de comisie ce s-a întâmplat, spuneau: „M-am lepădat de Mişcarea Legionară, m-am lepădat de ţărănişti, m-am lepădat de reacţionari, de acum am devenit un om nou". Nu pricepeam nimic. Când am ajuns şi

47

eu în faţa lui Nicolski, m-a întrebat de ce sunt umflat. Se aştepta să spun la fel, că m-am rupt de trecut şi aşa mai departe. I-am spus: „Domnule, nu înţeleg, am fost dus într-o celulă şi bătut de doi deţinuţi. Eu înţeleg să mă bată gardianul, dar de ce să mă bată deţinuţii?" Nicolski a râs şi a zis: „încă ai colţi tari, dar o să ţi-i rupem noi!".

- Şi v-a făcut ceva?

atunci nu. M-am întors în celulă şi la scurt timp au scos altul dintre noi, pe Scutaru, şi l-au bătut. El nu s-a mai întors înapoi. Bineîn­ţeles, acum nu mai aveam alt subiect de discuţie decât ce se petrecea acolo. Ne aşteptam la lucruri grozave, ni se părea că moartea e printre noi. Şi ne rugam la Dumnezeu să ne scape, altceva n-aveam ce să facem, îmi aduc aminte că aveam în celulă un student în anul întâi la Filosofie, la Cluj. îl chema Mircea Şoltuz. Băiatul acesta a avut un duh adânc al priceperii. El ne-a spus nouă, celor care eram cu el în celulă, ceva care ne-a întors pe dos, dar care mai târziu s-a dovedit a fi adevărat. Noi vor­beam între noi că o să fim bătuţi, că n-o să spunem nimic... Şi el a zis: „Pe mine nu mă sperie bătaia, sau că trebuie să dau o declaraţie. Am să dau şi declaraţie... Pe mine mă sperie însă ce va fi după asta! Că nu poate toată acţiunea lor să fie o simplă bătaie. Ei vor cere ceva de la mine. Asta mă sperie pe mine. Ce ne vor cere după ce am spus tot ce ştim, după ce am dat declaraţie?!".

nu vă gândeaţi atunci că se va ajunge la lucruri grave, la apostazie?

nu, deloc! Noi credeam că trebuie să declarăm ce s-a întâmplat în închisoare şi afară, lucruri de acestea. Dar el a avut o intuiţie mai adâncă decât noi. Şi când ne-a spus prima dată lucrul ăsta, îmi aduc aminte că am început să-l evităm. Adică eram în continuare prieteni, dar nu mai discutam în faţa lui, fiindcă eram convinşi în sinea noastră că o să ne toarne. Nici nu ne trecea prin cap că înainte de a se gândi el să spună ceva despre noi, vom spune noi singuri, că fiecare va trebui să spună despre el!

era ceva de neconceput atunci!

sigur. Pe urmă ne-au scos din celulele de temniţă grea şi ne-au băgat în două-trei celule mari, câte patruzeci-cincizeci de inşi în fiecare. Şi ne-au amestecat. Erau tot felul de oameni pe care nu-i cunoşteam. Erau şi câţiva dintre cei trecuţi prin bătăi, dar ei n-aveau voie să ne spună nimic. Cu unii dintre ei stătusem în celulă înainte, discutasem...

acum se purtau distant, sau care era atitudinea lor?

51

nu spuneau nimic, iar noi ştiam că au trecut prin bătaie. Erau foarte speriaţi şi ne priveau aşa, cu un fel de mda. Şi noi ziceam că de acuma ei au devenit informatori. Sunt lucruri de neînţeles astăzi. Şi îmi amintesc că a venit la mine Chirică Balamişcu şi mi-a spus: „Nu vrei să-mi repari galentul?" Şi zic: „Ba da, ba da!". S-a aşezat aşa, pe vine, lângă mine, şi tot îmi dădea instrucţiuni, unde să bat cuiul, unde să vină, nu ştiu ce... Şi-mi zice la un moment dat: „Să ştii că nu este nici o portiţă de scăpare!". El trecuse prin bătaie. A şi fost omorât pe urmă. Eu m-am uitat lung la el şi m-am dus la ceilalţi, cu care fusesem în celulă: „Uite ce mi-a spus Chirică!" Chirică era acolo un fel de şef peste noi, un om foarte respectat, cu vechime în Mişcarea Legionară. Venea de la Suceava, mi se pare. Şi le-am zis: „Uite acesta ce spune! Ne îndeamnă să ne de­nunţăm unul pe altul!"

- Şi el ce-a zis?

el de atunci n-a mai vorbit cu mine. A venit însă Mihai Scutaru, care stătuse cu noi în celulă şi cu care eram bun prieten. Bineînţeles, l-am primit în pat cu mine că dormeam doi pe un pat - şi trei nopţi băiatul ăsta n-a închis un ochi! Trei nopţi! îl vedeam cum se întoarce de pe o parte pe alta şi tot timpul ofta. Şi după trei nopţi, mi-a spus ce s-a în­tâmplat. Mi-a povestit tot ce se putea povesti. Noaptea, pe şoptite, pe sub pătură. Spunea că acolo n-ai nici o posibilitate să rezişti, că e bine să spui tot ceea ce ştii că ştiu şi alţii. „Nici să nu te gândeşti că vei putea să rezişti, că vei putea să..."

el se referea la faza de demascare, sau la ceva mai profund? îl pusese să se lepede?

nu. Deocamdată era faza de investigaţie, dar pentru noi asta era partea cea mai grea, pentru că pe cealaltă nu ne-o puteam imagina. Ei, şi acum trebuia să dai informaţii din celulă, pentru că se făceau dis­cuţii publice. îmi amintesc că era un copilaş acolo, Marin Dumitrescu, student la Geografie, un tânăr foarte subţirel şi slab, care spunea că el moare de gât cu Ţurcanu, dacă vine în celulă...

- Ştia de Ţurcanu?

toată lumea ştia de acum. Nu cunoşteam în detaliu ce face, dar ştiam destul. Şi când a venit Ţurcanu, i-a zis: „Hei, Dumitrescule, te iei de gât cu mine?"... Ăsta a îngheţat: „Nu, nu... eu n-am nimic cu dum­neavoastră". Şi când i-a dat Ţurcanu un pumn în falcă, i-a fracturat ma­xilarul. Dumitrescu a căzut pe podea şi a rămas cu gura strâmbă până

52

când a ieşit din închisoare, pentru că n-a venit nimeni să-i facă nimic. A rămas cu o groapă în loc de maxilar. Acesta a fost un lucru foarte în­spăimântător pentru noi... Pe urmă Ţurcanu a mai bătut pe câţiva acolo, de faţă cu ceilalţi.

cam câţi eraţi?

eram vreo patruzeci.

- Şi n-a protestat nimeni? Că nu erau numai reeducaţii.

nu erau decât patru-cinci reeducaţi, dar teroarea era instalată şi nu mai puteai face nimic. Acum ştiam de bătăi, ştiam de toate.

- Şi gardienii, au fost toţi obligaţi la o atitudine dură?

oarecum parcă simţeai în ei mila, deşi n-o manifestau. Simţeai mila pentru că se uitau aşa, foarte ciudat, la noi, nu ca înainte. în plus, începuseră înfometările şi eram toţi foarte slabi, nişte umbre. Pe urmă au început bătăile, comitetul de demascare... Unii au fost bătuţi foarte crunt, încât nici nu mai erau oameni. Toate acestea creaseră o stare de groază...

în perioada asta, duhovniceşte cum eraţi, aveaţi o stare de frică, vă ru­gaţi, eraţi într-unfel de deznădejde?

era frică şi nici nu ne mai rugam, de-acum... Eu ajunsesem aşa, într-o stare de prostraţie şi a început să mă bântuie gândul sinuciderii.

deci aţi întrerupt cumva legătura cu Dumnezeu, nu vă mai puneaţi nădejdea în El...

da. Şi aveam un coleg din Cluj, cu care dormeam în pat şi cu care mă împrietenisem foarte tare. Primisem de la administraţie săpun, ca să ne scriem demascările şi i-am scris pe săpun: „Hai să ne sinucidem împreună!". Dar n-aveam un plan, nu ştiam cum. Şi i-am scris: „Când ie­şim afară, ne aruncăm cu capul în jos, de pe scări şi ne fracturăm gâtul". Nu era înălţime, erau vreo doi metri. Ei, şi săpunul ăsta l-am pus sub pernă. Se pare însă că în timp ce eram afară au făcut percheziţie, pentru că pe urmă m-au chemat cei de la comitet, m-au bătut,⁷ în sfârşit... Atunci am stat prima dată de vorbă cu Ţurcanu.

cum era acest Ţurcanu, puteţi să-i faceţi o descriere?

n-aş putea să-i fac o descriere fizică, pentru că nu te puteai uita la el... adică noi eram deja speriaţi şi nu ne puteam uita deloc la el. M-au dus acolo sus, în celula lui, unde te chema să dai declaraţii. Şi mi-a spus:

⁷ Despre cum a fost bătut atunci, părintele povesteşte într-un interviu mai vechi: „M-au snopit în bătaie. îmi pierdusem cunoştinţa, nu mai ştiam nici să citesc, nu mai cunoşteam literele, rugăciunea Tatăl nostru am uitat-o complet”.

53

„Tu eşti băiat de ţăran, ai dus o viaţă grea. Ştii, te lua ca şi cum nu te obligau ei. „Tu te dai cu ăştia? Ce, tu eşti ca ăştia?"... Eu nu ziceam ni­mic. Atunci mi-a strigat: „Eşti putred! Nu eşti tu burghez, dar eşti mai putred decât toţi burghezii ăştia! Voi, proştii ăştia care v-aţi lăsat înşelaţi şi aţi ajuns mai răi decât şefii voştri!"...

Nu v-a făcut nimic pentru încercarea de sinucidere?

nu. El m-a chemat să-mi spună că e o prostie. Dar ştia probabil că atunci când ajungi în imposibilitate să te aperi, căderea este aproape.

- Şi specula momentul...

cred că a speculat momentul, da. Mă rog, după aceea a fost o perioadă mult mai grea şi s-a rupt firul meu... Şi n-am mai văzut ni­mic... Pe urmă a fost numai întuneric. O perioadă de întuneric mare!

consideraţi perioada aceasta ca pe una de posedare, de demonizare?

bineînţeles, toată reeducarea a fost o lucrare satanică! Diavolul şi-a ales nişte oameni de acolo, dintre noi, care au fost înzestraţi - şi de administraţie, şi de satana cu puteri demonice şi care au făcut ce li s-a poruncit. Chiar şi Ţurcanu, cât era el de îngrozitor şi spaima lumii, a fost un instrument. Adică, a fost un demonizat. Totuşi, eu nu cred că a murit fără pocăinţă. Acuma, sigur că în jurul lui se crease o aură de îndrăcit şi de criminal, şi asta era o intimidare pentru oricine, chiar şi pentru cola­boratorii lui...

nu era între ei o relaţie normală, ca între colaboratori?

nu! Când se răstea Ţurcanu la cineva, tremurau şi ei. Şi mai era un lucru: mulţi dintre colaboratorii lui au căzut mai târziu în disgraţie. Mi-aduc aminte de Caziuc, Dumnezeu să-l ierte, că a fost pus la un mo­ment dat şef al comitetului de demascare din camera noastră. Şi el s-a comportat ca un adevărat şef de comitet. Peste puţină vreme însă, au descoperit că ascunsese o mare parte din activitatea lui legionară din trecut. Fusese poate în vreo funcţie, ceva şi n-a spus. Şi a venit Ţurcanu, care l-a bătut până l-a lăsat aproape mort.

de faţă cu ceilalţi?

da, în faţa noastră. Acelaşi lucru a fost şi cu Nuţi Pătrăşcanu. El era un băiat foarte bun, toţi care-l cunoscuseră afară spuneau asta şi se mirau când auzeau că e în comitetul de demascare. Nuţi a ascuns faptul că logodnica lui fusese legionară şi a mâncat o bătaie care l-a distrus. Să­racul, chiar se scrântise puţin...

era o intimidare?

54

sigur. Ziceau că aşa o să păţim toţi: „Noi ştim, descoperim tot până la urmă, nu există să ascundeţi ceva de noi! Nu vă ascundeţi nici iubitele, nici părinţii, nici bunicii, nimic, nimic! Aici facem un om nou, care rupe toată legătura cu trecutul! Să fii un om nou...!"

în perioada asta neagră a sfinţiei voastre, au reuşit să vă schimbe ideile încât chiar să credeţi că e bine ce face Ţurcanu?

a fost o spălare de creier, dar nu, nu ajungeam să cred. însă câteodată mai aveai, aşa, impresia că totul e o minciună şi că ce fac ei este adevăr... Oricum, tortura era aşa de mare încât la un moment dat simţeai că tot ce n-ai spus este o piatră pentru tine: nu mai puteai să o duci. A ascunde ceva, orice, despre părinţi, despre prieteni, a nu mărtu­risi până la capăt, toate deveneau aşa de monstruoase în timpul acela de teroare, aşa creşteau în inima şi în mintea noastră, încât îţi plesnea capul şi te duceai singur şi spuneai. Şi astfel inima noastră s-a golit. Sufletul nostru a murit, sau cel puţin a amorţit. Şi asta a fost căderea noastră. De aici încolo nu te mai interesa nimic. Nici măcar instinctul de conservare nu mai lucra. Cea mai mare bucurie pentru noi ar fi fost să murim, decât să trecem prin ceea ce treceam atunci.

- Şi-n tot timpul ăsta nu puteaţi spune nici o rugăciune?

nu, nu puteam.

cât a durat această depărtare de Dumnezeu?

vreo doi ani.

- Şi ce simţeaţi atunci?

tot sufletul meu se răzvrătea împotriva acestei situaţii. Dar peste toate încercările de a te acomoda, de a scăpa de nebunie, era te­roarea. Orice ai fi făcut, de teroare nu scăpai! Şi câtă vreme e teroare, nu poţi fi în linişte, orice ai face, chiar dacă ai lucra în sensul teroarei.

Ultima bătălie a fost câştigată de dumnezeu

care a fost de fapt ţinta acestui regim de teroare de la Piteşti?

ţinta a fost sufletul nostru. începând cu Revoluţia franceză, oprimanţii au lucrat asupra victimelor nu numai prin detenţiune şi crimă, ci şi prin reeducare. Revoluţia franceză s-a făcut prin reeducare. Am citit că prinţul moştenitor al familiei regale, un copil inteligent, de vreo zece ani, a fost dat, după detronarea tatălui şi a mamei sale, să fie

55

reeducat de un cizmar beţiv. Acela îl striga: „Capet, vino încoace!". „Iată-mă!", răspundea copilul. Cizmarul îi dădea un picior în spate şi îi spunea: „Pleacă de aici!", şi tot felul de insulte. Pe urmă i-a dat să bea. Iar el avea numai zece ani. Şi l-a făcut beţiv. Toată reeducarea aceasta a lui era pentru ca la procesul mamei sale să fie acuzator. Şi într-adevăr, şi-a acuzat mama la proces, iar regina a fost decapitată. Cam aşa s-a lu­crat şi la Piteşti. Au încercat să distrugă în noi ceea ce educaţia părin­tească, educaţia socială şi Biserica puseseră. Şi pentru asta au încercat să ne izoleze, să fim singuri. Mi-aduc aminte nişte versuri din închisoare ale lui Constantin Oprişan: „Să vezi că nevăzute adâncuri desfac,Pe demoni cum stau singuri şi îngerii perechi". într-adevăr, iconografia Evului Mediu îi prezintă pe demoni izolaţi, câte unul, în vreme ce sera­fimii, heruvimii, dacă nu-s mai mulţi, sunt măcar doi. Aşa au vrut să facă din noi: fiinţe izolate, fără relaţie cu aproapele, ca o insulă singura­tică într-un ocean de nenorocire.

lucrul acesta l-aţi înţeles însă abia mai târziu, nu?

da. Când am intrat prima dată în închisoare, aveam douăzeci şi doi de ani. Plini de entuziasm, toţi credeam că biruim, spargem zidurile, rupem gratiile... că nimic nu ne poate ţine pe noi acolo, că sacrificiul nostru va fi de scurtă durată şi vom ieşi de acolo biruitori, plini de glo­rie! N-a fost aşa. Treptat-treptat s-a stins în noi entuziasmul şi trebuia să ne îndreptăm spre ceva. Singura noastră salvare a fost rugăciunea. Sau te aruncai cu capul înainte în credinţă şi în rugăciune, sau rămâneai în afară şi ajungeai bolnav sufleteşte, nebun până la urmă, sau mureai. Nă­dejdea în oameni se spulberase, nădejdea în noi se spulberase. Nu mai rămânea decât nădejdea în Dumnezeu.

totuşi, mulţi au pierdut-o şi pe aceasta...

eu cred că fiecare am făcut un compromis, vorbesc aşa, în ge­neral... Eu ştiu că am făcut un compromis, eu ştiu că am căzut. Dar în acelaşi timp mai ştiu şi că Dumnezeu m-a ridicat. Vedeţi, tehnica a mă­surat rezistenţa lemnului, a fierului, a firului de păr şi a firului de aţă. Dar rezistenţa sufletului omenesc cine o poate măsura...?! Pentru că au fost oameni care au căzut în faţa torturii şi alţii care n-au căzut. Iar dintre cei care n-au căzut în faţa torturii, mulţi au căzut în faţa ispitelor, după ce s-au eliberat. Nu se poate măsura. Sufletul omenesc scapă oricărui fel de măsurătoare, el nu este o entitate măsurabilă. Securitatea, când a în­cercat să ne distrugă, a ştiut că la un moment dat sufletul nostru va ceda.

56

De fapt nu sufletul, ci voinţa noastră bună va ceda. Ei au crezut că su­fletul se distruge prin trup, fiindcă erau materialişti. Au crezut că dacă trupul este chinuit până dincolo de limitele rezistenţei umane, sufletul este desfiinţat şi pot face cu el ce vor, aşa cum a făcut Simon cizmarul cu prinţul moştenitor al Franţei. Dar nu este aşa. Dacă un material se rupe, dacă un lemn se rupe, este greu să-l mai refaci. însă sufletul, dacă „se rupe", să ştiţi că se reface. Sufletul înmugureşte. Aşa cum înmugureşte un copăcel sau o ramură pe care ai frânt-o, aşa înmugureşte sufletul. Treptat-treptat ne-am refăcut. Şi fără îndoială, spun eu, că am fost mai buni după ce ne-am refăcut.

acum, privind în urmă, de ce credeţi totuşi că a îngăduit Dumnezeu această cădere?

cred că a îngăduit Dumnezeu căderea pentru că noi ne socoteam tari pe noi înşine, ne socoteam foarte tari. Aveam o educaţie a suferinţei mai mult decât alţii. Noi eram pregătiţi pentru suferinţă, spusesem cuvin­te mari în privinţa asta. Şi Dumnezeu a îngăduit căderea ca să ne arate cât suntem de slabi şi să ieşim mai buni. Şi eu cred că am ieşit mai buni.

ar fi prea îndrăzneţ să ne gândim că Dumnezeu a îngăduit suferinţa de la Piteşti şi din închisori în general, pentru că acolo a fost un material uman foarte bun, oameni care puteau să ducă ispitele pentru ei şi pentru alţii?

păi, noi n-am prea dus ispitele, să ştiţi. Adică ispitele le-am dus, dar n-am dus suferinţa aceea... doar unii au dus-o. însă eu zic că e ca în Scriptură, când Dumnezeu a vrut să se spulbere Sodoma şi Gomora şi Avraam s-a tocmit cu îngerii... Dacă erau zece oameni buni, cetatea era salvată. Sigur, erau mai mult de zece oameni buni în Piteşti, însă eu cred că asta a fost o ispăşire pentru întregul neam. Buni sau răi, cum am fost, noi am fost jertfele. Noi am fost ţapul pe care evreii îşi puneau mâna şi îl alungau în pustie, ca să ducă păcatele lor. S-a pus pe noi mâna ţării acesteia, ca să plătim pentru tot poporul.

cum caracterizaţi acum, după mai bine de o jumătate de veac, expe­rimentul Piteşti?

aşa socotesc, că toată acţiunea aceea de acolo a fost lucrarea di­avolului. A fost un război între bine şi rău. A fost o încercare. A fost un fel de univers în care binele şi răul s-au luptat. Bătălia s-a dat în inima noastră. Dar inima noastră n-a fost un câmp inert, ca un câmp de bătălie geografic. Ci câmpul acesta din inima noastră trebuia să încline de o parte sau de alta, înspre biruinţa iadului, sau înspre biruinţa raiului.

57

Cred că în multe împrejurări, din cauza teroarei şi a spaimei, inima noastră a dat diavolului câştig de cauză. Dar până la urmă Dumnezeu ne-a întors pe fiecare înapoi. Ne-a dat la fiecare şansa de a purta ultima bătălie. Căci ultima bătălie n-a fost la Piteşti. Ultima bătălie a fost în inima noastră, atunci când am scăpat din Piteşti. Şi pentru cei mai mulţi, în inima celor mai mulţi, ultima bătălie a fost câştigată de Dumnezeu.

consideraţi deci că experienţa asta v-a ajutat?

incontestabil.

care ar fi rezultatul ei final?

m-a îmbogăţit duhovniceşte.

Procesul reeducării — pocăinţă şi har

care au fost etapele revenirii, cum aţi reluat legătura cu Dumnezeu?

la mine întoarcerea n-a fost dintr-o dată. Refacerea mea a fost cu mult mai grea decât a altora, pentru că ruptura mea a fost mai mare. Eram un tânăr destul de naiv, un copil de ţăran cu o credinţă puternică, cu o mare încredere în oameni. Eram foarte simpatizat. Chiar după ce am căzut, se spunea despre mine „îngerul căzut cu ochi albaştri", pentru că toată lumea m-a socotit ca pe un înger. Acum eram un înger căzut. Şi suferinţa mea a fost aşa de dură şi ruptura mea a fost aşa de totală, încât eu mi-am revenit mult mai greu.

aţi rămas la Piteşti până la sfârşitul reeducării?

da, şi apoi am fost dus la Gherla, unde am stat un an şi ceva.

atunci aţi reînceput, ca să zic aşa, relaţia cu Dumnezeu?

nu. Schimbarea mea totală a fost când au înscenat procesul reeducării, în 56. Până atunci... atunci a fost aşa, o scăldare. în momentul când ei au spus că acţiunea de reeducare a fost opera legionarilor, am spus: „Nu!". Tot ce au încercat să mai facă apoi a fost zadarnic, eu am rămas pe poziţia mea. Şi la proces tot aşa, am fost pe poziţia mea.

- Şi înainte de proces, când încercau să vă pregătească, să vă convingă să-l acuzaţi pe Oprişan de reeducare, aţi fost tot pe poziţie de respingere?

de la început, din prima clipă am fost împotrivă! Am fost pe poziţie, nu m-au scos din decizia asta a mea.

ei însă v-au băgat în proces sperând că veţi declara ce vor ei, nu?

nu, nici n-au sperat!

58

bine, dar aranjaseră toată povestea cu înscenarea, tot teatrul pe care voiau să-l filmeze ca să arate şi în Occident: „Uite ce au făcut legionarii!...

de la mine ştiau la ce să se aştepte. Pentru că eu tot timpul am fost împotrivă. Ajunsesem chiar că mă punea anchetatorul să fac sem­nătura după fiecare frază. Şi ziceam: „Eu semnez după fiecare frază, dar să nu puneţi acolo minciuni!" Şi când punea altceva decât spuneam eu, scriam: „nu semnez!".

scriaţi „nu semnez"?!

da, scriam. Pentru că în clipa când am zis o dată „nu", mi-am dat seama că dacă zic altădată „da", sau fac o cât de mică concesie, s-a terminat cu mine.

atunci a fost deci momentul de Har, când v-aţi hotărât să spuneţi nu?

da, absolut. Şi am ştiut că dacă îmi pierdeam această hotărâre, picam în străfunduri, pentru că eram deja slăbit.

- Şi din momentul acela aţi început să vă rugaţi? Atunci aţi reluat le­gătura cu Dumnezeu?

nu, începusem mai înainte încă, dar nu era o legătură stabilă, era laxă. Cădeam, iar mă ridicam... Acum însă se vedea că această pu­tere vine de la Dumnezeu şi că trebuie să o menţin.

deci acesta a fost harul care vi s-a dat atunci, să spuneţi „nu" şi prin aceasta, menţinându-vă poziţia, să vă salvaţi. Asta v-a ales Dumnezeu ca şi cale de ridicare...

da. Dacă eu semnam o singură acuzaţie, mă duceam la fund de tot. Şi am înţeles lucrul acesta şi m-am agăţat de el.

unde aţi stat cât a durat ancheta pentru proces?

la Securitate la Bucureşti.

eraţi izolat de ceilalţi?

da. Nici nu ştiam cine mai era în proces cu mine, pentru că ei te întrebau despre toţi, şi te întrebau în aşa fel, încât ai fi zis că sunt im­plicaţi zeci de oameni. Dar de fapt eram numai câţiva. Pe Vică Negulescu nu l-am întâlnit. Pe Costache Oprişan îl văzusem numai la primul meu proces din 48, cu Frăţiile de Cruce.

în perioada asta de pregătire a procesului, anchetele erau dure?

erau foarte dure, dar nu cu bătaie. Ţineau uneori câte douăzeci şi patru de ore. Şi mi-am încrâncenat sufletul să rezist. Şi am rezistat.

această întărire o socoteaţi ca un ajutor de la Dumnezeu, ca un har?

era o putere extraordinară! Nici nu ştiu de unde venea, că îţi închipui că eu eram slab, eram descurajat. Eram din bucăţi, nu eram un perete întreg!

59

aveaţi şi momente de îndoială, de încercare?

nici un moment nu mi-am îngăduit lucrul acesta! Dacă îmi în­găduiam, dacă intram iarăşi în contradicţie cu mine, mă pierdeam.

- Şi ca să vă menţineţi pe poziţia asta trebuia să vă rugaţi, nu?

da, sigur.

aveaţi o rânduială, spuneaţi rugăciunea lui Iisus, sau pur şi simplu ce vă venea prin minte?

mă rugam cu rugăciunile pe care le ştiam. Le repetam, ador­meam, iar le repetam. Nici măcar nu spuneam aşa, la modul personal: „Doamne Dumnezeule; am greşit, scapă-mă, ajută-mă!", nu mă rugam cu cuvintele mele, ci ziceam rugăciunile pe care le ştiam pe de rost, de la „înger, îngeraşul meu" până la Crez. Pe acestea le repetam totdeauna şi rugăciunea mă întărea. Asta a durat vreo şapte-opt luni, cât a ţinut ancheta.

a fost, ca să zic aşa, perioada de pocăinţă şi har de după cădere...

da. Apoi a urmat procesul, unde am rămas pe aceeaşi linie. Când l-au adus ca martor pe Voinea voinea a făcut nişte lucruri gro­zave, săracul de el! am spus: „Domnule preşedinte, întrebaţi-l pe martor care e situaţia lui acum! întrebaţi-l, pentru că oamenii ăştia sunt ţinuţi permanent sub ameninţarea executării sentinţei. De la ei ce se poate obţine!?" Şi preşedintele zice: „Stai jos!".

credeţi că judecătorii ştiau ce a fost la Piteşti?

eu cred că ştiau, şi nu mă aşteptam la dreptate din partea lor.

până la urmă, de ce avea nevoie Securitatea de această mascaradă?

asta nu ştiu exact. Am discutat după aceea şi cu Costache Oprişan. El credea că Securitatea încerca să facă un şir de procese ca să nu ieşim din închisoare, dar procesul nostru i-a dat peste cap.

în ce sens i-a dat peste cap?

adică refuzând noi să acceptăm înscenarea lor, lucrurile s-au aflat. Şi din momentul ăsta, ei au ştiut că ne-a revenit curajul şi că s-a creat o rezistenţă a acestor martori din închisoare care au spus: „Nu, domnule, nu este adevărat. Reeducarea a fost făcută de Securitate!". Asta a fost concluzia noastră, dar poate că au fost alte lucruri...

oricum, sfinţia voastră aţi ieşit din proces cumva refăcut sufleteşte, întărit şi ispăşit prin acest efort de a vă menţine pe poziţia negării, nu?

asta a fost toată puterea mea.

după proces aţi fost condamnaţi şi trimişi direct la Jilava?

60

am mai stat în arestul Securităţii până când au pregătit grota aceea de acolo, Casimca, unde am ajuns prin iulie 58.

Mâna lui Dumnezeu

ce era, de fapt, Casimca?

casimca era o secţie specială a Jilavei. Jilava e o închisoare la şapte metri sub pământ, deasupra căreia pasc vacile şi oile. Aici, în pă­mânt, într-o hrubă în formă de semicilindru, erau cinci celule lipite de perete, fără lumină naturală, fără aer. Toată aerisirea se făcea prin trei găuri care erau jos, la uşă. Asta era Casimca. Acolo am fost băgaţi şais­prezece oameni. în decurs de doi ani, aproape jumătate din noi au murit. A fost o secţie de exterminare, cu regim dur, bătaie, înfometare şi perse­cuţie specială!

cum aţi rezistat?

acolo unde a fost unire, credinţă adâncă şi rugăciune, s-a re­zistat. Securitatea ne-a împărţit în aşa fel încât în fiecare celulă să fie un om destructiv, fie moral, fie fizic. La noi l-au băgat pe Costache Oprişan, care-şi scuipa plămânii nu fac o figură de stil, realmente în fiecare dimi­neaţă scuipa cheaguri de sânge şi bucăţi de plămâni! în a doua celulă erau doi nebuni, în a treia, la fel, unul cu instabilitate psihică. în celula cu cei doi nebuni au murit toţi! Noi am rezistat fiindcă ne-am grupat în jurul lui Constantin Oprişan, care a fost un om deosebit, un adevărat sfânt!

era şi una din cele mai cunoscute figuri legionare la acea vreme, nu?

da, era şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. Era un fel de inteligenţă genială. Omul acesta, tot ce făcea, făcea la perfecţie. Trecuse prin Piteşti. Fusese distrus fiziceşte. Probabil că şi sufleteşte, dar în orice caz, se refăcuse. Avea o credinţă aşa de adâncă şi o seninătate aşa de puternică, în­cât răspândea lumină în jurul lui ca sfinţii! Era desprins de toate cele lumeşti şi trăia într-o rugăciune aproape permanentă, întreruptă numai de convorbirile cu noi. Niciodată nu s-a plâns pentru boala lui, niciodată n-a acuzat pe nimeni pentru ceea ce i s-a făcut. Pe toţi i-a iertat şi mereu ne vorbea de iertare şi dragoste. Mi-aduc aminte că acolo, la Casimcă, în timpul experimentului acestuia pe care îl făcea Securitatea cu noi, cu sufletele şi trupurile noastre, veneau din când în când, de la Securitate sau de la partid, nu ştiu de unde, oameni îmbrăcaţi civil, cu nişte figuri reci,

61

care deschideau uşa şi se uitau la noi timp de zece minute, un sfert de oră, o jumătate de oră! Nu spuneau nici un cuvânt, ne cercetau doar din priviri, cum cercetează un medic bolnavul şi pe urmă plecau. Lăsau în urmă un fel de groază şi simţeam ceva demonic în ei. Şi când noi, tulbu­raţi, începeam să vorbim despre asta, Costache Oprişan ne spunea: „Şi păcătoşii se mântuiesc, şi criminalii se mântuiesc! Lăsaţi-i în pace!". Şi atitudinea lui convertea cu adevărat sufletele noastre fiindcă tot am vorbit mai înainte de convertiri...

cum rezista el, aşa bolnav, în Casimcă?

practic el fusese adus aici ca să moară. Condiţiile erau clar de exterminare. Apa curgea pe pereţi, umezeala era permanentă, saltelele putrezeau sub noi. Iar Costache era în stare gravă. în fiecare dimineaţă îşi făcea, ca să zic aşa, toaleta plămânilor. Trebuia să tuşească, să tu­şească mult. Se ducea să scuipe flegmă, puroi, poate chiar bucăţi de plămân, şi tot ritualul acesta îţi lăsa impresia că i se rupe pieptul. Celula noastră era foarte mică: două paturi în dreapta, două în stânga, butoiul cu apă şi tineta. Şi cum stăteam chiar lângă el, prima dată când am văzut tot puroiul care-i curgea din plămâni am simţit greaţă şi am fost gata să vărs. Atunci Costache s-a oprit puţin, s-a uitat la mine şi mi-a spus din priviri: „Iartă-mă!". M-am simţit foarte vinovat şi pentru că făcusem doi ani de Medicină, am hotărât să mă ocup de îngrijirea lui. Eu l-am spălat, eu l-am hrănit tot timpul, până a murit...

-Eo minune că a supravieţuit atât în condiţiile acelea.

noi făceam totul ca să-i salvăm, sau măcar să-i prelungim vi­aţa. De pildă, cum nu aveam medicamente, mi-am adus aminte că peni­cilina se face din mucegai. Puneam seara bucăţele de pâine sub pat, în umezeală şi până dimineaţa mucegaiul creştea înalt de două degete. Luam acest miceliu, îl dizolvam în apă, îl puneam într-un tifon şi i-l ţi­neam lui Costache la nas, ca să tragă aer, să respire prin el. Şi sunt con­vins că acest tratament cu miceliu de mucegai i-a prelungit viaţa cu câ­teva luni.⁸ Dar noi am fi vrut să rămână mereu cu noi, fiindcă el era

⁸ Mai este şi alt gest, aproape şocant prin lepădarea de sine, pe care medicinistul Gheorghe Calciu l-a făcut atunci spre a prelungi viaţa lui Oprişan şi pe care Părintele, din smerenie, nu îl aminteşte aici. îl găsim însă relatat în cartea lui Marcel Petrişor, “Secretul Fortului 13”, Iaşi 1994, unde aflăm cum Gore Bolovan (Gheorghe Calciu), spre stupefacţia celorlalţi doi camarazi de celulă, şi-a tăiat venele şi a stors o gamelă de sânge pentru ca, după decantarea hematiilor, să-i dea să bea limfa lui Oprişan, care pierduse mult sânge.

62

sfântul nostru. Costache a fost aracul de care ne-am agăţat toţi. Era la pat, orizontal fizic, dar spiritual era foarte drept şi înălţat spre cer. Şi sunt convins că prezenţa lui acolo a fost rânduită de Dumnezeu pentru noi. Nimeni din cei trecuţi prin experienţa demonică de la Piteşti nu a fost abandonat de Dumnezeu. Nici atunci, în suferinţă, probabil că nu ne abandonase, dar noi nu mai simţeam. Noi eram cei care rupsesem legătura, din cauza teroarei. Dar după ce am ieşit din bătăile acelea şi din căderile noastre, Dumnezeu a pus lângă fiecare pe cineva să-l sus­ţină. Au fost unii care au polarizat câte zece oameni, alţii care au strâns doi sau trei în jurul lor. De fapt, ei nu făceau nimic, ci noi eram cei care-i căutam, însetaţi să auzim nişte lucruri, să ştim că există o altă certitu­dine decât aceea a crimei, a păcatului, a disperării în care trăiam. Aveam nevoie de aşa ceva. Dumnezeu a scos înaintea noastră oameni care ne-au salvat. Nouă, la Casimcă, ni l-a trimis pe Constantin Oprişan.

aţi mai avut îndoieli în credinţă acolo, la Jilava?

eram aşa de structurat, încât nu admiteam îndoiala în mine. N-o admiteam nu pentru că aş fi fost întărit, ci ca să nu mă prăbuşesc! Asta era protecţia mea.

cum vedeaţi prăbuşirea aceasta, ca pe o pierdere totală şi ajungere la starea de nebunie, sau numai ca pe o ratare?

pierdere definitivă şi apoi nebunie...

deci trăiaţi la modul foarte acut drama asta că sunteţi pe muchie de cuţit, chiar şi din perspectiva veşniciei?

din toate punctele de vedere, al caracterului, al societăţii, din toate... Inclusiv mântuirea, ştiam că depinde numai de hotărârea mea de a mă menţine pe poziţia asta. Nu aveam încredere în mine că sunt tare şi că-mi pot permite jocuri politice, de pildă să spun o minciună ca să scap, sau altele.

în urma acestei hotărâri venise şi liniştea, vă liniştiseţi?

sigur, acum aveam o linie de la care nu mă mai abăteam şi nu mai eram tulburat. Singura mea nelinişte era să nu clachez cu ceva.

această stare de linişte aţi trăit-o şi ca o bucurie a credinţei? Fiindcă era totuşi un salt uriaş...

după infernul căderii şi al îndoielilor de mai înainte, acum era cu adevărat un paradis. Aveam o linie, un curaj, aveam o tărie. Mă cer­tam regulat cu gardienii pentru Costache Oprişan! mâncam bătaie, dar nu mă mai dureau nici loviturile, nici nimic!

63

mi-a spus domnul Marcel cum v-au bătut fiindcă aţi cântat colinde...

ei... Bătaia acolo era oficială, nu te bătea nimeni după placul lui. îţi dădeau douăzeci şi cinci de lovituri şi pe urmă veneai acasă. Iar acasă te aştepta Costache, te aştepta Marcel, te aştepta Iosif... Acasă era bucurie când veneai! Fiecare nu ştia ce să-ţi mai facă. Şi toate treceau. Noi am rezistat fiindcă am fost uniţi. Unde n-a fost înţelegere şi sprijin reciproc, au murit. în celula de lângă noi, de pildă, era Nuţi Pătrăşcanu.

cel din comitetul de reeducare de la Piteşti?

da. El era scos regulat de la Casimcă şi dus la Securitate să dea informaţii despre noi. Acolo spunea că suntem bandiţi, că ne ajutăm unii pe alţii, că păstrăm pâinea pentru cei mai slabi, lucruri din astea... Pe urmă, când venea în celulă, începea să plângă şi spunea: „Am fost întrebat şi am spus asta şi asta despre voi". Era sincer când zicea lucrul acesta, să ştii... Cred că nesinceritatea lui era dincolo, dar când îl che­mau iar la Securitate, făcea la fel. Era cu voinţa zdrobită, săracul, după ce trecuse prin Piteşti. Până la urmă a murit. La fel, Dan Dumitrescu. Acesta era de-a dreptul nebun. Bătea în uşă să spună gardianului că Vică Negulescu a închis ochii în timpul zilei ca să doarmă, ceea ce era neregulamentar. A murit şi el acolo. Toţi din celula aceea au murit.

din celula sfinţiei voastre n-a trădat nimeni?

nu, şi asta datorită lui Costache. Dacă nu era el, poate ne pier­deam, nu ştiu ce se întâmpla cu noi. Ori poate că Dumnezeu nu ne lăsa. Dar oricum, el a fost îngerul nostru.

aş mai vrea să vă întreb ceva. mulţi deţinuţi cu care am stat de vorbă mi-au spus că în închisoare Dumnezeu i-a avertizat în diferite moduri despre anumite lucruri care urmau să se întâmple. Aţi avut asemenea avertismente?

-Nu, nu...

sau poate în alt mod...

nu. în a doua detenţie am avut aşa, nişte semne, când eram deja preot. însă aici, la Casimcă, am simţit din plin prezenţa lui Dumne­zeu. Am avut şi un vis, pe care nu l-am înţeles decât mai târziu. într-o zi m-am certat cu ofiţerul de serviciu pentru Costache Oprişan, că regimul încalcă propria Constituţie în privinţa lui. Şi atunci ofiţerul m-a pedepsit cu şapte zile de izolare. Cu o săptămână înainte de asta, avusesem un vis: era o pâine mare şi o mână cu un cuţit a tăiat miezul pâinii, aşa, în cerc, ca să separe miezul de coajă. Iar o voce a spus: „Aşa despart pe tată de fiu!". Apoi a fost cearta cu ofiţerul şi m-au dus la izolare, sus. Acolo

64

era exact ca la Aiud, la neagra, adică murdărie, frig... doar că mai pătrundea puţină lumină prin crăpături, pe la turelă. Am stat acolo şapte zile. în a treia zi, aveam aşa, o stare de somnolenţă şi am auzit vocea ta­tei care m-a strigat de trei ori: „Gheorghe, Gheorghe, Gheorghe!". Pe urmă m-am trezit, fiindcă au băgat pe cineva în celula de alături. Era chiar fratele lui Costache...

fratele lui Constantin Oprişan?

da, fusese şi el arestat. I-am transmis că stau în celulă cu Cos­tache şi că nu cred că va mai scăpa cu viaţă. După o lună de zile, Costa­che a şi primit o hârtie de la Securitate, prin care soţia lui solicita veri­gheta şi alte lucruri personale. Voia astfel să ştie dacă a murit sau mai trăieşte... Dar să mă întorc la vis. Când m-am eliberat, m-am dus acasă şi am aflat de tata că a murit. Şi am întrebat-o pe mama când a murit. După datele mele din memorie şi din ce mi-a spus ea, am înţeles că tata a murit chiar în perioada când am avut eu visul cu pâinea. Ziua exactă a morţii a fost aceea în care eram la izolare şi am auzit vocea tatei strigându-mă. Şi mi-a povestit mama că toţi erau atunci lângă patul lui şi plângeau, mă rog... Şi tata numai pe mine mă striga: „Gheorghe, Gheorghe, Gheorghe!" Exact cum am visat eu, cum am auzit atunci. Eram singurul care nu era lângă el...

spuneţi-ne ceva şi despre moartea lui Constantin Oprişan!

pe Costache îl supravegheam încontinuu, ca să nu moară. în ziua aceea l-am auzit pe Marcel că zice: „Ghiţă, Ghiţă, moare Costa­che!". Am simţit că s-a rupt ceva în mine. M-am întors înspre patul lui şi am văzut că moare. Avea un cap aşa de mic şi o faţă aşa de slabă şi osoasă! Iar ochii lui aveau perdeaua morţii. M-am speriat şi am început să strig: „Costache, Costache!". L-am chemat înapoi. Şi el s-a trezit. Şi-a revenit. Când m-a văzut, s-a speriat tare. S-a făcut mic, parcă ar fi vrut să intre în pernă şi a început să geamă şi să plângă ca un copil. M-am întrebat de mai multe ori de ce o fi plâns Costache? Ce a văzut? Marcel şi Iosif, care erau mai optimişti, ziceau că l-am întors dintr-o lume fru­moasă în care plecase, în lumea aceasta de suferinţă şi de păcat şi s-a speriat. îmi plăcea versiunea aceasta. Dar eu cred că s-a speriat de mine. M-a văzut cu toate păcatele mele şi s-a speriat de mine. Pe urmă a venit gardianul şi ne-a pus să-l scoatem afară. L-am pus în pielea goală pe o targă şi l-am dus afară. Eu cu Iosif l-am dus. Marcel stătea acolo şi plân­gea cel mai mult.

65

vă mai amintiţi exact ce dată era?

nu mai ştiu, dar Marcel ştie, el a notat.

l-am întrebat şi pe dânsul şi nu mai ştie. Zice că prin iunie, era început de vară...

da, era început de vară, era foarte frumos! Erau flori, era o ve­getaţie teribilă! Când am ieşit afară şi am văzut ce frumoasă era lumea, ce cer albastru, ce flori, ce iarbă era în curtea aceea, am zis: „Cui îi pasă de noi? Costache a murit, mâine murim şi noi. Nici cerului nu-i pasă de noi, nici oamenilor, nici gardienilor...! Florile sunt tot aşa de frumoase, cerul tot aşa de senin!". Era spre apus şi l-am văzut pe Costache aşa, în acea lumină. Era absolut galben. Eu cred că în momentul morţii, fierea i s-a revărsat în sânge. Era galben ca o floare de şofran. Dar Iosif a avut un gest: s-a aplecat, a rupt o floare şi a pus-o pe pieptul lui Costache. Costache era cu faţa în sus, şi i-a pus-o pe piept. Gardianul a strigat: „Ce, bă! Vă învăţ eu minte pe voi!". însă Iosif i-a răspuns: „Domnule plutonier, pe noi ne puteţi învăţa minte, dar Costache a scăpat!". Ne-am mai uitat o dată înapoi. Soarele apunea şi era o lumină ca de aur. Şi am văzut trupul de aur al lui Costache. Era un trup în întregime aurit şi o floare albastră pe pieptul lui. E ultima imagine pe care am păstrat-o.

cum a fost după moartea lui?

în momentul când Costache Oprişan a murit, parcă s-a frânt ceva în noi şi câteva luni am fost dezorientaţi. Eram eu, Marcel Petrişor şi Iosif Iosif. Am simţit că suntem precum copiii mici părăsiţi de tată. Dar ne dăduse destul Costache Oprişan ca să ne putem rezidi singuri în duh după plecarea lui. Şi am supravieţuit datorită faptului că am fost uniţi, că dincolo de micile neînţelegeri, n-am avut conflicte majore.⁹ De atunci l-am chemat de multe ori pe Costache Oprişan să-mi dea un semn. Nu mi-a dat nici un semn, dar ne-a spus înainte de a muri că dacă Dumnezeu îl va asculta, se va ruga pentru noi şi vom scăpa cu toţii. A spus că vom scăpa cu toţii, noi, cei trei. Şi aşa s-a întâmplat!

⁹ Mărturie a acestui duh de dragoste şi jertfă pentru celălalt care domnea în celula din Casimcă stă un episod relatat tot în „Secretul Fortului 13”, unde autorul povesteşte cum el însuşi, îmbolnăvindu-se grav de dizenterie şi ajungând aproape de moarte, a fost îngrijit de Gore (Gheorghe Calciu), care l-a spălat şi l-a schimbat timp de mai multe zile ca pe un copil mic, în condiţiile în care apa se primea cu porţia iar schimburile erau doar cele de pe ei. în cele din urmă, Gore şi Iosif au declarat greva foamei, cerând venirea doctorului. Ca prin minune, doctorul, fost coleg de facultate cu Gore, îi strecoară acestuia patru tetracicline, cu care bolnavul este pus pe picioare. Se adeverea astfel făgăduinţa lui Costache Oprişan că se va ruga pentru ei şi nici unul nu va muri la Casimcă.

66

simţiţi şi astăzi rugăciunile lui pentru sfinţia voastră?

sigur, şi în duh suntem împreună tot timpul. îi cer mereu să se roage pentru noi.

a mai fost vreun eveniment însemnat până v-au scos din Casimcă?

a mai fost un moment aşa, mai tensionat. M-au scos într-o zi să depun mărturie în procesul unui fost coleg de la Facultatea de Medi­cină. Acesta fusese în grupul nostru, dar probabil că scăpase şi acum voiau să-l condamne. Şi m-au chemat ca martor. Atunci am spus: „Marcele, ce fac acolo? Spun de situaţia noastră de aici?". Zice: „Spune. Nu ştiu dacă o să aibă rezultat pentru noi; dar spune, ca să se ştie!". însă când a venit gardianul să mă cheme, Marcel m-a prins de mână, aşa, pe la spate, şi mi-a spus: „Dacă nu te simţi în stare, nu spune nimic! Fă numai declaraţia şi lasă lucrurile să meargă, să rămânem noi în sufe­rinţa noastră...". Asta m-a încurajat şi am hotărât să spun. Când am ajuns acolo, am făcut declaraţia corectă nici nu făceau presiuni asupra mea să spun minciuni, eram la Casimcă şi nu-i mai interesa situaţia iar la sfârşit am adăugat: „Domnule judecător, vă rog să-mi daţi voie să vă spun ceva. Suntem un grup de oameni ţinuţi în condiţii sălbatice. Este o crimă ce se întâmplă cu noi, este un genocid!". Şi mi-a strigat: „Ieşi afară!". Eu i-am zis: „Nu ies afară, că şi pe oamenii ăştia o să-i trimiteţi tot acolo. îi daţi pe mâna Securităţii şi o să treacă prin ce trecem noi. Iar eu vreau ca ei să nu treacă prin aceeaşi situaţie!". Şi m-a scos afară. Cel puţin am spus... De-acum mă gândeam ce-o să se întâmple cu mine...

era public în sală?

erau câţiva, o familie probabil, că se vedea că nu erau oameni de proces. Toată lumea era îngheţată! Am văzut că era o linişte, aşa... Eram şi foarte slab şi...

o apariţie fantomatică.

absolut fantomatică. Cu zeghea aia pe mine, murdară şi largă de tot, cu nişte bocanci pe care abia-i târam, că erau grei şi nu aveau şi­returi... Cred că a fost o apariţie tulburătoare pentru ei. Şi m-au scos afară. Acum începuse în mine procesul de spaimă, că ce-o să-mi facă la Jilava. Când am ajuns, însoţitorii m-au predat gardienilor, dar nu mi-au făcut nimic, mi-au dat doar câţiva bocanci în spate. Aşa m-au primit. Pe urmă i-am spus lui Marcel ce-am făcut şi acum tremuram toţi de frică pentru ce-o să se întâmple. însă nu m-au întrebat nimic, nici ofiţerul politic, nici gardienii. Nimeni nu a întrebat nimic.

67

cât aţi stat în total în Casimcă?

trei ani.

- Şi cum vă explicaţi faptul că v-au dat totuşi drumul?

eu cred că ei au încercat un experiment biologic şi psihologic asupra noastră, să vadă limita de rezistenţă. Când au murit patru oa­meni într-o celulă, când a murit Nuţi Pătrăşcanu, când a murit şi Caziuc, au văzut că dă rezultate.

- Şi nu au mai ajuns până la capăt?

nu, nu mai era nevoie să ne omoare pe toţi. Şi de atunci am ştiut că e mâna lui Dumnezeu.

religie şi cultură

după Casimcă, unde aţi fost?

la Aiud, unde am stat până la eliberare, în 63.

aţi stat tot timpul numai în Zarcă?

da. De fapt, la început m-au dus pe celular. La scurt timp ne-au scos la clubul acela de autocritică. Mie îmi părea bine că ne-au dus acolo, că mai citeam ziare, cărţi... în rest, nu mă interesa ce spuneau ăia; câteodată, rar, mai căscam gura. Era acolo un individ care conducea demascările şi după vreo două săptămâni, mi se pare, îmi spune: „Să-ţi pregăteşti autoanaliza!".

autoanaliza asta ce viza, ca legionarii să se autoponegrească?

da, sigur. îi zic: „Ce autoanaliză să-mi pregătesc, domnule? Eu mi-am făcut demascarea la Piteşti, şi dumneata mă pui aici la jocul acesta? Ce să-ţi spun dumitale, că voi nu faceţi nimic faţă de ce a fost la Piteşti! Eu nu am nimic de spus şi nu mă interesează nimic!". Drept ur­mare, după o săptămână m-au dus la Zarcă, unde erau trimişi toţi „re­fractarii" şi unde am rămas doi-trei ani, până la eliberare.

- Şi cu cei care acceptau autoanaliza, ce se întâmpla?

rămâneau pe celular şi aveau parte de un tratament mai puţin sever. Apoi erau scoşi la cluburile de reeducare. Nu mai era reeducare prin violenţă, ca la Piteşti, ci una perfidă...

adică?

în sensul că oameni care la Piteşti sau la Gherla au fost bătuţi, au ajuns până la pragul nebuniei şi n-au cedat, când s-a schimbat sistemul­

68

de reeducare, când a venit Securitatea şi le-a promis: „Vă dăm li­bertate. Renunţaţi! Ce-i fanatismul ăsta? Uite, domnule, te duci afară, munceşti, te însori, mănânci, bei!", au cedat la asta. Au rezistat la tor­tură şi n-au rezistat la această ispită. Cântecul sirenei! N-au rezistat. Doar cei care s-au legat cu lanţuri, ca Ulise, chiar dacă sirena i-a ispitit, au rămas mai departe în corabie. Pe când cei care nu s-au legat, au că­zut. Astea sunt marile ispite. Aşa se întâmplă şi acum.

ce ne puteţi spune despre perioada aceasta de la Aiud?

pot să spun că Dumnezeu m-a scutit aici de orice apăsare...

apăsare în ce sens?

păi, nu m-au mai obligat la acte de refuz, nu m-au mai supus la teroare, adică nu m-am mai simţit presat. Pentru că m-au scos din celular exact când au început autoanalizele şi m-au dus la Zarcă. Iar la Zarcă am stat între oameni aşa de buni, ca părintele Beju, părintele Grebenea... Profesorul Mânu, care era la vreo trei celule mai încolo de noi, făcea lecţii de engleză şi de istorie a Americii, pe care ni le transmi­tea şi nouă. Acolo am citit şi articolele lui Mircea Nicolau, transmise tot aşa, prin morse sau pe săpun.

Ce fel de articole erau?

tot felul de articole filosofice.

deci domnul Nicolau era o personalitate cunoscută şi cu atitudine?

sigur, doar fusese luat la Zarcă! Tot acolo, părintele Stăniloae a ţinut odată o conferinţă despre icoană. Ascultătorii notau pe săpun. Unii notau ceva, alţii altceva, ca la urmă să poată reface întregul. Apoi cineva din celula lor a bătut-o prin morse şi aşa am auzit-o toţi. Nicăieri după aceea, citind diferite studii teologice, n-am mai întâlnit o expunere aşa de succintă şi esenţială. Părintele spunea că sfântul din icoană este chipul lui Dumnezeu, dar un chip al lui Dumnezeu nu întunecat, ca al nostru, ci luminos. Deci când noi ne închinăm sfântului, ne închinăm de fapt chipului lui Dumnezeu din el. Şi orice s-ar întâmpla cu icoana dacă arde, de pildă chipul lui Dumnezeu rămâne în ea intact. Nu mai ţin minte exact, însă a fost ceva extraordinar... Părintele nu ţinea numai conferinţe religioase. Odată, vorbind despre doctrine, a afirmat că mai uşor îi poţi converti la credinţă pe comunişti decât pe liber-cugetători, pentru că ei cred cel puţin în existenţa materiei şi deci nu trebuie să facă decât un singur pas. Pe când liber-cugetătorii nu cred nici în materie, nici în duh. Aici n-am fost de acord cu părintele Stăniloae. Nu poţi să-i

69

converteşti pe comunişti, fiindcă sunt îndrăciţi. Şi ceilalţi sunt îndrăciţi, desigur!

pe Radu Gyr l-aţi cunoscut?

nu, nu l-am cunoscut.

spuneţi-ne despre poeziile din închisori, cum le-aţi perceput? în ge­neral se vorbeşte despre ele ca de un lucru de la Dumnezeu...

absolut. Prezenţa unor poeţi în închisoare a fost pentru noi o salvare. Chiar dacă unii nu gustau sensul mistic al poeziilor, însă prin frumuseţea lor, prin estetismul lor, au fost salvatoare pentru noi, ca de altfel orice preocupare intelectuală.

aşadar, Dumnezeu a trimis poeţii acolo... Mă gândeam chiar la vorba aceea, că românul s-a născut poet. Citeam în culegerea de poezii a lui Zahu Pană că poezia a fost un specific al Gulagului românesc. Nu ştiu dacă la ruşi sau prin lagărele naziste a existat o astfel de creaţie.

Nici eu nu ştiu să fi existat ceva de genul acesta. E un dar de la Dumnezeu. Şi important este că acest dar pe care Dumnezeu l-a dat românilor a fost folosit de noi în sens spiritual. Toţi învăţam poezii. Era calea noastră de mângâiere când eram singuri. Spuneam poeziile aces­tea, le repetam, căutam sensul lor şi asta ne consola de foarte multe du­reri ale singurătăţii.

vorbind cu părintele Iustin Pârvu, mi-a spus un lucru la care eu nu m-am gândit. Ştiţi, noi în general facem distincţia netă între profan şi sacru, între cultură şi religie. Iar părintele Iustin mi-a spus că acolo era ca într-o mă­năstire, ca într-un laborator în centrul căruia este Hristos. Fiecare vine cu par­tea lui, unul e prescurar, unul este stupar... Aşa şi în închisoare, fiecare venea cu contribuţia lui, unul vorbea despre stupărit, unul spunea ceva de istorie, dar toate aveau un sens spiritual. Era o formă de rezistenţă.

da. Aceste activităţi ocupau un timp foarte important în viaţa noastră de celulă. Dacă am face un raport, această preocupare spirituală ocupa mai mult timp decât rugăciunea, pentru că unii erau credincioşi, unii nu erau. Dar în ceea ce priveşte estetica aceasta, toţi eram amatori de ea. Şi căutam înţelepciunile ţărăneşti, căutam anumite întâmplări din viaţa ţărănească, pentru că ţăranii aveau lucruri foarte interesante de spus. De exemplu, eram în celulă cu macedonenii şi ei în fiecare dimi­neaţă, după ce făceau cele obişnuite, începeau să scoată oile! Şi până seara povesteau între ei, o zi întreagă, cum au scos oile, cum s-au dus, pe urmă cum le aduceau înapoi, cum le mulgeau, încât aveai în fiecare

70

zi un fel de ritual. Şi povestind asta în fiecare zi, aveai impresia că sunt la stână, au plecat cu oile şi seara s-au întors! Niciodată nu se săturau, săracii de ei!

- Şi spuneau aceleaşi lucruri de fiecare dată?

da, dar întotdeauna apăreau detalii noi: ce s-a întâmplat cu cutare, când l-a arestat pe cutare, când a venit Securitatea la stână...!

activitatea asta spirituală colectivă, să zic aşa, pe lângă faptul că v-a dat o preocupare, v-a şi unit sufleteşte, v-a ajutat să vă menţineţi crezul?

sigur că da.

cum era viaţa duhovnicească la Aiud în această perioadă? Părintele Iustin Pârvu spune despre generaţia care a supravieţuit temniţelor, că: „Noi am fost înfrânţi, de fapt, când am ieşit din închisoare, fiindcă nu ne-am putut menţine la acelaşi nivel duhovnicesc". Sunteţi de acord?

sigur că da. Fără discuţie. Pe urmă ne-am mai împrăştiat. Uite, ca să spun despre asta, la Aiud am stat o vreme cu părintele Tudor Beju. Eram la Zarcă şi a fost adus de la mină părintele Beju, care era foarte bolnav. Fusese operat pentru că avea probleme mari cu intestinele. îi găsiseră nişte pete pe intestin, dar nici un medic n-a putut să-i spună de unde proveneau, nici dacă exista vreo posibilitate de vindecare. Ei, pă­rintele Beju a fost pentru mine un om de mare ajutor spiritual. Era foarte credincios. Fusese la Baia-Sprie şi participase la toate slujbele, la toate acţiunile de acolo.

în ce perioadă l-aţi cunoscut la Aiud?

era prin 1961. Se desfiinţase mina şi el a fost adus în Zarca aiudului. Pentru mine a fost un reviriment spiritual extraordinar. Acum, si­gur, trecusem prin Piteşti, se terminase toată experienţa aceea, fusesem la Casimca, acolo, cu Costache şi Marcel, dar încă mai aveam în mine destule dureri şi destule nedumeriri. Şi părintele Beju a venit imediat, cu un curaj extraordinar şi a început să facă slujbe, să propovăduiască pe Dumnezeu. Era o celulă mică, cu şase oameni. Toţi eram credincioşi. Dar el a adus această revigorare a credinţei şi chiar a început să slujească. Fă­cea Liturghia, sau Vecernia, sau Utrenia, mai avea şi nişte împărtăşanie pusă în cămaşă...

cum făcea Liturghia, cam care erau etapele?

în general făcea rar Liturghia. El stătea pe pat, noi stăteam la locurile noastre sau ne plimbam, ca să pară pentru cel ce ne supraveghea că facem cele obişnuite ale celulei. în acest timp îl ascultam pe părintele,

71

care spunea ce ştia pe de rost din Liturghie. Ascultam, ne plimbam şi răspundeam cu voce joasă „Doamne miluieşte" sau ce trebuia. Apoi fă­cea împărtăşania cu ceea ce avea în cutele cămăşii. Scotea o fărâmă foarte mică, pe care o sfărâma şi mai tare, ca să ne putem împărtăşi toţi. Şi dincolo de încurajarea pe care ne-a adus-o, harul Sfintei împărtăşanii a întărit foarte mult sufletul nostru.

vă şi spovedeaţi, nu?

da, sigur că da. Tot aşa: el stătea pe marginea patului şi noi la fel, ca şi cum am fi stat de vorbă între noi. Pentru că eram supravegheaţi, eram la Zarcă. Totuşi, odată am fost prinşi de gardian. Adică el a intrat brusc în celulă şi şi-a dat seama că era o slujbă şi l-a pedepsit pe părin­tele Beju, care venise deja cu un dosar de la mină. Noi n-am fost pedep­siţi. Iar părintele Beju, după ce şi-a terminat pedeapsa la izolare cred că a stat şapte zile, nu-mi mai amintesc exact s-a întors mai senin şi mai curajos. Pe urmă ne-au lăsat în pace. Ne mai prindeau uneori, dar nu ne mai făceau nimic.

cât aţi stat cu părintele Beju?

cam un an. După eliberare nu ştiu ce i s-a mai întâmplat. I-am pierdut complet urma. Mai târziu am auzit că ar fi murit...

în perioada asta, v-au mai chemat pentru activităţi de reeducare?

nu, pentru că eu am fost eliberat exact înainte de a începe să-i scoată şi pe cei de la Zarcă la filme şi la alte lucruri de astea, la adunări generale în care se vorbea despre „copiii voştri, care vă aşteaptă cu ochii plini de lacrimi să vă eliberaţi!"...

Eliberarea

ce sentiment aţi avut în momentul în care v-aţi eliberat? Vă aştep­taţi să ieşiţi din închisoare?

nu, nu mă aşteptam în nici un caz să ies. Puţin înainte de asta, comandantul închisorii, Crăciun, mă chemase la el să stăm de vorbă. Şi m-a întrebat ce am de gând să fac. Eu i-am zis: „Spuneţi-mi ce veţi face dumneavoastră!". Zice: „Nu... că noi nu..." şi nu ştiu ce...

deci vă ţineaţi pe o atitudine cumva aşa, mai băţoasă?

da, oarecum. Şi avea pe biroul lui o rachetă din asta cosmică, a lui Gagarin. Zice: „Uite ce a adus ştiinţa de astăzi, şi clasa muncitoare, şi

72

poporul sovietic! Au ajuns pe Lună!". Zic: „Am auzit şi eu de asta, dar pe mine nu mă interesează. Eu am altă linie. Eu mi-am recâştigat cre­dinţa în Dumnezeu şi vreau să-mi urmez datoria creştină!". „Nu cumva vrei să te călugăreşti?", m-a întrebat. „Dacă Dumnezeu mă va chema la călugărie, mă duc la călugărie. Aşa că pe mine nu mă interesează as­tea!"... Şi aşa, cu paisprezece zile înainte de eliberare m-au scos din ce­lulă şi m-au băgat la „Neagra", pentru că am fost „nepoliticos" cu di­rectorul. „Neagra" era o celulă întunecoasă, unde nu se afla decât o ti­netă plină, pe care n-o scotea nimeni s-o verse. O foloseam doar aşa, ca să nu facem pe jos, dar toată era numai murdărie şi urină, şi pe jos la fel... Acolo am stat şapte zile. Hrana era o dată la două zile. Numai ceai. Fără lumină, nu ştiai unde calci, nu ştiai nimic... Era o celulă de mărime obişnuită?

... Obişnuită, cred că de doi pe trei. Trebuia să o explorezi şi nu puteai, că era întuneric... Noaptea nu ţi se dădea nimic pe care să stai, ci dormeai aşa, rezemat de perete. Mai dormeam şi pe vine, adică mă li­peam de perete, ca să nu ajung cu fundul de pământ, şi dormeam aşa. Iar când simţeam că-mi scapă genunchii, mă trezeam. Şi rezistai, nu era chiar aşa de greu!

nu era greu să stai aşa şapte zile?!

ei... Pe urmă m-au scos de acolo şi m-au dus la baie.

- Şi cu ce vă ocupaţi timpul în perioada asta, la „Neagra"?

mă rugam lui Dumnezeu, că altceva nu aveam ce să fac, adică nu mai eram în stare să-mi făuresc vise... Şi mă rugam la Dumnezeu.

aveaţi o stare de pace, de linişte?

da, era o stare de pace.

dar ştiaţi că veţi ieşi de acolo, nu?

păi sigur, ştiam că am de stat şapte zile, aveam un termen.

mulţi părinţi pe care i-am întrebat au spus că i-a ajutat perioada de detenţie. Sfinţiei voastre v-afost de folos închisoarea?

sigur, dacă pe părinţi i-a ajutat, vă închipuiţi cât ne-a ajutat pe noi, care nu eram teologi. închisoarea este ca un purgatoriu, ca să folo­sesc expresia asta. E un purgatoriu care te curăţă de păcate, şi mai ales te înalţă spiritual. Niciodată n-am fost, nici măcar acum, mai apropiat de Dumnezeu decât am fost în închisoare! E ceva inexplicabil, dar dacă aveai în celulă un Gafencu sau un Oprişan, sau dacă aveai un preot, se instala o atmosferă sacră, şi vorbeam cu Dumnezeu mai mult, şi sim­ţeam prezenţa lui Dumnezeu mai mult decât acum.

73

În afară de Oprişan, ce personalităţi v-au mai influenţat în închisoare?

prinţul Ghica, de la care am primit lecţii de bună-creştere. L-am cunoscut la Jilava. Prinţul Ghica era un om înalt şi foarte politicos. El te saluta întâi. Deşi noi eram mai tineri, venea el primul şi ne dădea „Bună dimineaţa^,, Te întreba: „îmi dai voie să mătur eu astăzi în celulă în locul dumitale?". Cum să-i dai voie?! Cum să-i zici: „Da, domle, mătură!"!?... Dar el insista: „Te rog, te rog!". Şi-ţi era ruşine să-l refuzi până la urmă. Sau dacă era cineva bolnav ori slăbit, prinţul se scula de dimineaţă şi mătura înainte ca acela să apuce. Şi era de-o eleganţă în expresie, de-o nobleţe, ceva extraordinar! Nu a făcut nici un compromis, a avut o dem­nitate princiară. Şi era şi foarte credincios.

domnul Marcel mi-a spus că prinţul Ghica, atunci când îi venea rândul să-şi aleagă pâinea, lua întotdeauna bucata cea mai mică.

da, da. Apoi am mai stat şi cu Radu Budişteanu, înainte de proces. Era un intelectual foarte înţelept şi un extraordinar de bun vor­bitor. Când ordinul era ca toţi să părăsească linia Antonescu, el intrase în guvern, la Ministerul Culturii şi Cultelor, din care cauză legionarii se cam supăraseră pe el. De la Radu Budişteanu am aflat care era viaţa tineretului în 1938, înainte de război. Tot el mi-a povestit despre Consiliile de Coroa­nă. Spunea că în primul Consiliu de Coroană, din martie, când s-a cedat Basarabia ruşilor, el nu fusese. Acum, în al doilea Consiliu, se punea pro­blema cedării Transilvaniei şi a fost invitat şi el. Spunea că i-au adus cu forţa acolo, la cererea lui Carol, pe Maniu şi pe alţi politicieni, ca să-i implice în cedarea Transilvaniei. Şi s-a făcut un raport despre ce se întâm­plă acolo. Atunci s-a ridicat Iorga şi a spus: „Maiestate, la Consiliul trecut, când s-a făcut cedarea Basarabiei, m-am ridicat şi am spus să nu cedăm Basarabia, pentru că ruşii nu erau pregătiţi şi armata noastră putea să-i alunge în orice clipă, sau chiar să meargă şi mai departe. Şi dovadă că aşa era este faptul că atunci când ostaşii ruşi au intrat în Basarabia, n-aveau carâmbi de piele la bocanci." Şi Budişteanu a întrebat: „Cum adică, asta era o dovadă că ruşii puteau fi înfrânţi?" Iorga însă a continuat: „Dar un­gurii, în trei zile pot ajunge la Bucureşti. Au tunuri, au tancuri, au maşini, au tot ce trebuie, nu există nici o posibilitate de a rezista". Şi l-a întrebat pe Maniu: „Domnule Maniu, dumneavoastră ce părere aveţi?". Şi Maniu, care era ardelean, a spus aşa: „Maiestate, nu este cazul să tragem la răs­pundere pe cei care au dus ţara în starea în care se găseşte!". Aluzia era la Carol şi toţi care erau acolo au înţeles. Dar Carol, care era foarte deştept, a

74

zis: „Domnule Maniu, de când aşteptam vorba aceasta de la dumneavoas­tră!". Şi i-a închis gura lui Maniu. Pe urmă l-au delegat pe Manoilescu să meargă acolo, la Viena, nu pentru a semna cu toate că avea şi putere de semnătură ci pentru a vedea cum se desfăşoară lucrările, dacă nu cumva se întâmplă ceva. Şi el a semnat pentru cedarea Transilvaniei, spunând că a făcut-o în stare de subconştienţă, adică nu chiar inconştient. I s-a pus în faţă harta, care n-a respectat deloc graniţa ce ne separa de unguri, şi spunea că a leşinat şi atunci i s-a pus în mână condeiul şi a semnat fără să fie conştient. Oricum, Manoilescu s-a socotit întotdeauna răspunzător. Asta a fost întâlnirea mea cu Budişteanu. Pe atunci avea vreo şaizeci de ani. A mai trăit încă mult, a asistat şi la Romfesturile noastre...

când aţi fost eliberat din Aiud?

În 15 sau 16 mai 1963, după cincisprezece ani de temniţă.

atât v-afost condamnarea?

da, am primit la primul process opt ani, iar la al doilea proces, după Piteşti, cincisprezece ani şi i-au comasat.

după ce v-aţi eliberat, v-aţi mai întâlnit cu gardieni, cu anchetatori din închisoare?

m-am mai întâlnit doar cu unul din gardienii de la exterminare, din Jilava. Era în autobuz şi mergea spre cartierul meu. Probabil că lo­cuia acolo. Fusese foarte rău, noi îl numeam „purcelul de oţel", pentru că se purta într-adevăr aşa... Am vrut să mă apropii de el, dar a fost o râcă în intenţia mea. Stătea în scaunul acela, rezervat femeilor gravide şi ţinea în braţe un copilaş. Cred că era nepotul lui. Şi atâta dragoste am văzut la el, încât m-am înduioşat şi nu m-am mai apropiat, l-am lăsat în pace. Era o dragoste de bunic, într-adevăr. Şi mi-am zis: acesta este un om, nu un „purcel de oţel"... Cu alţii nu m-am mai întâlnit.

Viişoara — „ bogat” şi „liber”!

să revenim la eliberare, în 64. Spuneaţi că v-au fixat domiciliul obligatoriu în Bărăgan. Unde anume v-au repartizat?

la Viişoara, lângă Mărculeşti.

mai erau şi alţi deţinuţi?

era satul plin. Acolo fusese de fapt un câmp de mazăre, un câmp imens de Bărăgan. Când ţăranii din Banat au fost aduşi cu forţa fără altă vină decât faptul că erau aproape de graniţa cu Iugoslavia şi

76

puteau fi bănuiţi de relaţii cu sârbii titoişti¹⁰ s-au văzut sub cerul liber cu copii, cu bătrâni, cu bolnavi, fără acoperiş, fără nimic altceva decât ce putuseră să ia din casă în momentul când maşinile Securităţii i-au ridi­cat. Ca să se adăpostească cumva, şi-au săpat bordeie în pământ, pe care le-au acoperit cu saci, cearceafuri, cu ce aveau.... Dar au venit ploile mari, s-au umplut gropile cu apă şi unii bătrâni şi chiar copii au murit înecaţi. Atunci li s-a dat voie să meargă în pădure să taie lemne, ca să-şi acopere bordeiele. Anul următor au început să-şi ridice case de lut, aco­perite cu paie de orez. Aşa a apărut satul de exilaţi. în 1963, când eu am fost eliberat, o parte din bănăţeni primiseră deja dreptul de a se întoarce în satele lor. în casele pustii urma să locuim noi, deţinuţii cu domiciliu forţat în Bărăgan.

când aţi ajuns, vi s-a repartizat o casă, sau cum se proceda?

mi s-a repartizat o casă, dar era părăginită, trebuiau făcute re­paraţii, aşa că jandarmul care m-a luat în primire m-a dus la casa unui preot din sat, părintele Constantin Sârbu, care-i primea pe toţi cei nou veniţi. Avea o căsuţă din lut, cu o tindă îngustă şi o cămăruţă cu icoane şi miros de tămâie.

aţi stat mult cu părintele Sârbu?

câteva zile, dar a fost de ajuns pentru ca rănile mele sufleteşti să înceapă să se vindece. Părintele Sârbu nu-mi ţinea predici, nu mă în­demna să mă rog, dar inima mea era în sărbătoare cu el... După câteva zile am mers împreună să vedem casa care îmi fusese repartizată. Era în paragină, cu pereţii porniţi, cu poteca acoperită de iarbă. Părintele a ob­servat tristeţea care m-a cuprins. Mi-a pus mâna pe umăr şi am simţit dintr-o dată că sunt mai tare. Apoi a rostit o rugăciune de binecuvântare, mi-a spus ce îmi trebuie, unde să găsesc mătură şi ceva de învelit, că nu aveam absolut nimic decât ce era pe mine şi o manta ruptă...

v-aţi reparat singur „gospodăria"? “

m-au ajutat oamenii din sat. Unii au lucrat cu mine frământând lutul cu care să lipesc casa, alţii mi-au adus un pat de la cineva plecat de curând, de la alt vecin am luat paiele, peste care am pus un ţol, dăruit şi el, ca să nu dorm pe scândură. într-o zi aveam tot ce-mi trebuia în casă:

¹⁰ încă din 1948, mareşalul Iosip Tito începuse în Iugoslavia o politică de ieşire de sub sfera de influenţă sovietică, ceea ce a impus la noi, la ordinul Moscovei, luarea de măsuri împo­triva tuturor celor care erau suspectaţi de legături cu titoiştii, primii vizaţi fiind ţăranii din satele bănăţene de frontieră.

77

pat, găleata de apă, cană, o farfurie, o lingură, o furculiţă, lampă cu gaz şi o icoană de la părintele Sârbu. De la casele unde erau familii mi-a ve­nit mâncare. De cinsprezece ani nu fusesem aşa de bogat şi de liber!

- Şi cum v-aţi întreţinut în toată perioada asta?

am lucrat la ferma de stat, unde munceau obligatoriu toţi cei cu domiciliu forţat.

care era atmosfera spirituală? Aveaţi biserică, mergeaţi la slujbe?

sigur, mergeam duminica. Biserica era o casă de lut ca oricare alta, dar cu o mică turlă şi un clopot. Interiorul era sărac şi foarte sever, aproape ca într-o biserică de catacombe. Mi-l aduc şi acum aminte pe părintele Sârbu cum slujea încet, cu vocea lui joasă şi domoală, aseme­nea unui sfânt părinte din secolul patristic.

ţinea şi predică la sfârşit?

ţinea. Bine, era o oarecare prudenţă în ceea ce spunea, fiindcă ştiam că orice mişcare a noastră e înregistrată de Miliţie, dar vorbea cu o dragoste şi o convingere interioară atât de puternică, încât plecai din bi­serică de fiecare dată cu o iubire mai mare pentru semeni şi cu un senti­ment de solidaritate pentru aproapele tău.

aţi rămas cu părintele Sârbu până la sfârşitul exilului la Viişoara?

nu, el a plecat înaintea mea. Eu am părăsit Bărăganul cu ulti­mul lot, în august 64.

l-aţi mai revăzut de atunci pe părintele?

da, la vreo doi ani după eliberare ne-am întâlnit întâmplător în Bucureşti, pe Schitu Măgureanu. M-a invitat la biserica Sapienţei, unde slujea. Am fost de câteva ori şi am simţit că plutea acolo în aer o pace şi o preocupare de rugăciune mai puţin obişnuită decât în alte părţi. Şi am înţeles că asta era lucrarea duhovnicească a părintelui Sârbu, pe care o impunea nu prin cuvinte imperioase sau prin mustrări, ci prin felul lui cald de a fi, prin suflul de credinţă şi dragoste care răzbătea din întreaga lui fiinţă. După aceea nu m-am mai dus pe acolo. Am auzit la un mo­ment dat că părintele ar fi bolnav, dar n-am dat importanţă, ca şi cum lui nu i se putea întâmpla nimic. Apoi am aflat că a murit.^{11 11}

¹¹ Despre cum a murit părintele C-tin Sârbu relatează o fiică duhovnicească a sa. La un moment dat, securiştii l-au chemat să-i spună că îi vor trimite nişte persoane la spovedit, ca să le pună anumite întrebări şi să afle răspunsurile. Părintele le-a răspuns că nu poate sluji la doi domni. Atunci Securitatea i-a dat „libertatea” să aleagă cum vrea să moară, sugerându-i chiar sinuciderea. Părintele a refuzat. La scurt timp a fost internat „de urgenţă” şi operat. A doua zi după operaţie, medicul, văzându-l în viaţă, a exclamat: „Cum, n-ai murit încă?”. Părintele n-a murit, ci s-a mutat din moarte la Viaţă, ca preot-mărturisitor, câteva zile mai târziu, (vezi Un mare mărturisitor creş­tin. Preotul Constantin Sârbu, Ed. Bonifaciu, Bucureşti 2004)

78

Dă-i păcătosului ăstuia!”

din Bărăgan aţi plecat direct la Bucureşti?

nu, m-am dus întâi în satul meu, la Mahmudia. Dar nu era nici o posibilitate de trăit acolo. Dobrogea era total colectivizată şi nicăieri nu era loc pentru mine. Atunci am plecat la Bucureşti, spre a încerca să in­tru din nou la Medicină. Dar nu eram admişi să ne continuăm studiile la facultăţile pe care le începusem. Şi atunci am făcut Franceza. Am ajuns profesor la liceu, dar eram foarte nefericit, pentru că eu în închisoare fă­cusem o făgăduinţă Domnului, că dacă scap sănătos la minte şi la trup, mă voi face preot. Dar nu puteam să intru la Teologie pentru că făcusem puşcărie. Atunci m-am dus la Patriarh.

la Iustinian, nu?

da. în ciuda a ceea ce se spune despre Patriarhul Iustinian, eu am o părere foarte bună despre el. Două împrejurări mi-au arătat că omul acesta, dincolo de greşelile pe care le-a făcut, a avut şi o intenţie bună. Prima împrejurare a fost legată de problema mea aceasta, cu Teo­logia. Când m-am dus la el, m-a primit. I-a primit pe toţi care au fost în­chişi. Pe preoţii veniţi din puşcării, dacă n-a putut să-i dea înapoi la pa­rohiile lor, i-a dat la alte parohii, tot aşa de bune. Pe profesori i-a numit la loc. Părintele Dumitru Stăniloae, de pildă, imediat ce a ieşit din închi­soare a fost numit profesor. Deci m-am dus la Patriarh şi i-am spus: „Preafericite, eu am făcut un legământ şi vreau să studiez Teologia. Dar am făcut puşcărie şi nu mă primeşte nimeni!". Zice: „Ia dă-mi dosarul!". I-am dat dosarul. Zice: „Vino mâine!". Am venit a doua zi şi mi-a spus: „Hârtia asta o scoţi de aici!" era vorba de autobiografia mea, cu cei şaisprezece ani de puşcărie. Am scos-o. M-am dus la Teologie şi m-au primit. Probabil că spusese el ceva... A trecut peste foarte multe lucruri şi m-a ajutat. Cred că îngerul Domnului i-a zis:. „Dă-i păcătosului ăstuia, deschide-i calea!"...

- Şi a doua împrejurare?

a doua împrejurare e legată de anul 1959, când a fost decretul de desfiinţare a mănăstirilor şi de alungare a călugărilor. Atunci singura eparhie din care nici un călugăr nu a fost alungat, a fost a Patriarhului Iustinian. Maicile de la Mănăstirea Pasărea îmi spuneau că a venit atunci Patriarhul Iustinian, cu consilierii săi şi cu cei de la Departamentul de Culte şi le-a spus: „Maicilor, este un decret că pe cele tinere trebuie să vă dăm afară, să plecaţi în lume. Eu cred că nimeni nu a venit în mănăstire din decepţie, din disperare, sau ca să caute un trai mai bun. Sunt convins că toate aţi venit pentru Dumnezeu. Dacă vreţi să plecaţi, plecaţi! Dar câtă vreme sunt eu aici, nici o maică nu va fi alungată!". Şi nu le-a dat afară. Am avut o colegă care a fost la mănăstire acolo şi mi-a spus lucrul acesta. Nicăieri n-a dat afară călugării din eparhia lui. Pe când alţii au fă­cut-o. Aşa că, din punctul meu de vedere, socotesc că Patriarhul Iustinian şi-a câştigat un loc în Cer. Dumnezeu are milă de el. O fi dat şi el un fir de ceapă!

rămăsesem la Teologie... Aţi fost admis?

da. Şi am prins o perioadă foarte bună. Preda atunci la Teolo­gie părintele Stăniloae, mai era profesorul Pavel, părintele Ene Branişte, profesorul Elian, Prelipceanu... Erau oameni de o cultură extraordinară! Era într-adevăr o Facultate de Teologie. Nu aveai timp, nici loc să mergi pe alături. Erau aşa de cuceritori, şi aşa de frumos vorbeau, şi atât de trăitori erau, încât nu se putea să nu te influenţeze! De exemplu, domnul profesor Pavel, de Morală. Era de o curăţie extraordinară. Era ca un co­pil, de o puritate rar întâlnită, de o naivitate, încât dacă-i spuneai că ai văzut nu ştiu ce, un măgar zburând, era gata să te creadă! Foarte cult era, format la o şcoală franceză. Şi un băiat eu aveam atunci 38-39 de ani, student bătrân, nu îndrăzneam să mă adresez profesorului i-a zis: „Domnule profesor, tot sunteţi aşa de bun când vine preotul vă găseşte deja la uşa bisericii, de la slujbă n-aţi lipsit niciodată de ce nu v-aţi fă­cut preot?". Şi i-a spus: „Dragul meu, ştii, soţia mea e cam cicălitoare. Cum aş putea să vin eu la biserică cicălit de ea şi supărat, să mai fac şi slujbă şi să mă,împărtăşesc? Şi am zis: lasă să rămân eu un credincios obişnuit!". Erau oameni de puritate, realmente! Şi părintele Branişte, toţi aceştia erau oameni de o mare puritate. Părintele Stăniloae, nu mai vor­besc, era un sfânt. Am învăţat foarte mult de la ei.

aţi absolvit facultatea?

- Şi aici am avut piedici... în luna mai, când trebuia să termin, Securitatea, nu ştiu cum s-a întâmplat, a cercetat dosarele noastre şi am fost exmatriculat din Facultatea de Teologie, sub pretextul că nu eram prezent la cursurile de zi dar eu, în acelaşi timp, eram şi profesor! Prea Fericitul Iustinian era atunci în Belgia. Când s-a întors, ne-a chemat pe cei din ultimul an şi ne-a spus: „Singurul lucru pe care pot să-l fac pen­tru voi este să vă daţi licenţa". Ceilalţi, din anii doi şi trei, trebuiau să

79

meargă la zi, renunţând la serviciu. Mi-am dat deci licenţa în iulie. Apoi am fost preoţit şi am început activitatea de preot-profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti.

Cuvinte către tineri

care era atmosfera în Seminar când aţi venit?

după cum ştiţi, seminariile erau supravegheate. Departamentul Cultelor îşi avea oamenii săi, care ne controlau tot timpul dacă nu cumva ne abatem de la linia pe care partidul o impunea în educaţia ele­vilor, chiar şi pentru teologi. Totuşi, în condiţiile acestea am găsit la Seminar tineri deosebiţi, în sensul că aveau aspiraţii, chiar dacă nu des­tul de limpezi. Şi din ce în ce, apropierea mea de ei s-a accentuat.

cum aţi izbutit, concret, această apropiere?

în primul rând, am încercat să mă interesez de viaţa lor. Nu numai de educaţia lor teologică, ci de viaţa lor particulară, de sufletul lor, de îndoielile lor, de căderile lor, de ridicările lor din nou. Cred că asta a stabilit între mine şi ei o legătură extraordinară. Mă simţeau aproape şi veneau la mine în toate împrejurările. Aşa a fost, de pildă, la cutremurul din 77. în noaptea aceea, elevii mi-au dat telefon şi mi-au spus: „Părinte, s-a întâmplat ceva!". Doi copii din Seminar fuseseră prinşi sub dărâmături, la internat şi nimeni nu avea curajul să meargă să-I scoată. Iar elevii, săracii, la cine să apeleze?! N-aveau pe nimeni la care să se ducă. Ei veneau întotdeauna la mine, în toate împrejurările. Atunci m-am gândit: dacă oamenii aceştia trăiesc?!... Şi am plecat de acasă pe jos. Făceam vreo şapte kilometri până la şcoală şi peste tot erau dărâmături, ţipete, schilodiţi... Mergeam aşa, parcă hipnotizat. Nu mai vedeam nimic. Am ajuns spre ziuă. Toţi elevii erau acolo şi se rugau pentru cei prinşi sub dărâmături.

erau prinşi într-un loc unde nu se putea ajunge, sau cum?

căzuse internatul, dormitorul elevilor, şi deasupra era numai cărămidă, moloz şi scânduri. Pericolul era planşeul de la etajul unu, care atârna aşa şi juca! Cine era să intre acolo, să sară pe grămezi?! Am intrat eu şi au mai venit încă patru copii. Pe ei i-am lăsat deoparte, să văd întâi dacă se dărâmă planşeul. Am mers clătinându-mă, făcându-l să vibreze şi am văzut că rezistă. Am sărit pe grămadă, i-am chemat şi pe ceilalţi patru copii şi am început să aruncăm scândurile cu mâinile goale. Şi am

80

aruncat, am aruncat... Pe urmă au venit nişte pompieri şi ne-au ajutat. Au văzut că nu e nici un pericol. Jumătate de zi am aruncat scânduri şi moloz. Apoi i-am găsit. Peste unul din ei căzuse caloriferul fierbinte. Era ars, săracul, pe corp... Peste celălalt căzuseră scândurile şi probabil mu­rise pe loc. Dar cred că cel cu arsurile a avut suferinţă mare, săracul...

deci erau mor ţi când i-aţi găsit?

îţi închipui, că au stat sub dărâmături aproape o zi întreagă, de la cutremur şi până a doua zi la prânz! în orice caz, suferinţa aceasta ne-a legat şi mai mult sufleteşte şi ne-a întărit.

ce activităţi aţi mai avut cu elevii, aşa, care să vă apropie sufleteşte?

am făcut multe lucruri împreună. Mi-aduc aminte că am mers odată într-o excursie, cred că la Sinaia, şi în tren erau nişte credincioşi de la Oastea Domnului. Noi, vreo douăzeci de seminarişti şi cu mine, am cântat cântecele noastre de la biserică. Şi ostaşii, domnule, au început să cânte şi ei! Au prins curaj, şi atunci ne-am unit cu ei şi am cântat tot drumul. Care erau bisericoşi, veneau din toate vagoanele, când auzeau cântarea noastră. Veneau să fie cu noi. Ne-am unit toţi într-un cor şi a fost foarte frumos!

n-aţi avut probleme cu şeful de tren?

nu, nu s-a luat de noi, că eram în două-trei vagoane. Şi ce să ne spună?! Poate că şi lui i-a plăcut...

care era activitatea sfinţiei voastre cu aceşti copii în cadrul Semina­rului? Cum s-a format nucleul de elevi cu care aţi lucrat apoi?

am început la Seminar cu o grupă mică de băieţi, pe care i-am văzut că erau mai înclinaţi spre rugăciune, spre meditaţie religioasă. Erau destul de mulţi, dar i-am ales pe câţiva şi treptat-treptat, grupul acesta de rugăciune, ca să zic aşa, a început să crească. Noi, profesorii, făceam în fiecare zi de serviciu în Seminar. începeam cu rugăciunea de dimineaţă şi sfârşeam cu vecernia de seara. În zilele când eram de rând, eu am introdus după vecernie un fel de moment biblic. Citeam Biblia, o explicam, la început eu, cântam diferite cântări religioase. Şi grupul a crescut repede. Mai vorbeam eu, mai vorbeau ei... Dacă Dumnezeu nu punea cuvânt în gura noastră, ne despărţeam fără să vorbim.

cam câţi elevi aveaţi la aceste întruniri?

cred că într-un an de zile, din cei patru sute de elevi, cam o sută erau participanţi la grupul de rugăciune. între timp a început per­secuţia din partea lui Ceauşescu şi dărâmarea bisericilor. Acţiunea

81

aceasta de reeducare era tot mai persistentă în şcoală. Şi teama crescuse. Ceauşescu trimisese nişte ingineri, nişte arhitecţi care trebuiau să mute Patriarhia la spitalul Pantelimon. Seminarul trebuia să se mute şi el al­tundeva. Or, această bulversare în viaţa materială a Bisericii a făcut multă tulburare între noi. Şi atunci m-am gândit să pregătesc băieţii ăştia pentru ceva. Dumnezeu mi-a dat un gând şi am zis: „Anunţaţi în toate părţile că în timpul Postului Mare, în fiecare miercuri voi ţine o predică. Şapte săptămâni de post, şapte predici, în fiecare miercuri câte o predică adresată tinerilor!".

nu v-a fost teamă să luaţi această iniţiativă, după ce trecuseţi prin experienţa închisorilor comuniste?

tocmai pentru că trecusem prin reeducare, tocmai pentru că ştiam foarte bine ce înseamnă materialismul, voiam să le dau acestor ti­neri de la Seminar o rezistenţă, un capăt de funie după care ei să se con­ducă şi să iasă la un liman în cazul unor tulburări.

n-aţi avut nici o ezitare?

sigur că în momentul când am hotărât să încep acţiunea cu cele şapte Cuvinte, m-am rugat foarte mult lui Dumnezeu, pentru că in­stinctul meu de conservare mă reţinea. Era ca şi cum m-aş fi aruncat cu capul în prăpastie. Pe de altă parte, era ceva în mine care mă mâna. Vă­zusem viaţa de la Seminar, ştiam că elevii erau supuşi la tot felul de in­fluenţe şi ispite, că Departamentul de Culte îi obliga să facă un fel de curs de educaţie socială, ziceau ei dar în care se făcea elogiul Parti­dului şi al situaţiei din ţară. Asta era obligaţia, n-aveai ce-i face! Şi mă gândeam că toţi copiii aceştia aşteptau ceva nou. Era o rutină la Seminar, a profesoratului mai ales, şi atunci am pornit acţiunea aceasta, încercând să schimb ceva. Nu le ziceam lucruri noi, ceea ce făceam eu era să le spun într-un mod nou lucrurile pe care le cunoşteau deja. Să ajung la inima lor. Să reuşesc să-i scot din această amorţeală, din rutina aceasta a credinţei, pe care o practicasem şi eu într-o vreme, rutină care te osifica, pentru că nu mai era o credinţă vie.

aţi anunţat aceste predici prin seminarişti?

da. Seminariştii au spus mai departe şi toată lumea a ştiut. Au aflat şi tinerii de la facultăţile laice. Cei mai mulţi dintre cei care veneau erau de la facultăţile tehnice, mai mulţi decât de la Litere, Arhitectură ori Filosofie. Fie că tinerii aceştia de la umanistică erau corupţi de aspectul material care se folosea în predarea literaturii şi a filosofiei, fie că aveau

82

deja un domeniu spiritual în care puteau să jongleze, să iasă, cert e că nu prea erau interesaţi de religie. Nu aveau educaţie religioasă, dar aveau o satisfacţie spirituală. Pe când studenţii aceştia de la facultăţile tehnice erau complet-complet scufundaţi în materie. Nu ştiau decât ce rezistenţă are fierul, oţelul, ce forţă trebuie ca să porneşti un electromotor şi tot aşa... Acum au văzut că există un alt domeniu, în care lucrurile nu mai merg aşa cum ştiau ei. Şi veneau.

când aţi anunţat Cuvintele, aveaţi în minte un plan, despre ce anume o să vorbiţi?

am avut în minte un plan, dar unul general, nedetaliat. Dacă aţi citit Cuvintele, ştiţi că fiecare a pornit de la un temei biblic, pe care l-am pus ca moto şi în jurul căruia se dezvolta predica. La fiecare predică am introdus o chemare. Şi m-am rugat lui Dumnezeu să-mi îngăduie Postul acela ca să pot să termin cele şapte Cuvinte.

care a fost prima reacţie?

în momentul în care am început să vorbesc, Departamentul Cultelor, Securitatea, şi chiar colegii mei s-au speriat. Colegii s-au speriat pentru că era vreme de tulburare: Patriarhia urma să fie mutată la mar­ginea oraşului, Seminarul la fel. Şi s-au temut că această acţiune a mea, care venea într-un moment total neprielnic, ar fi putut să grăbească dez­astrul. Eu nu credeam asta. Eu credeam atunci că nu se va întâmpla ni­mic. A venit Departamentul de Stat şi m-a ameninţat. La un moment dat s-a convocat consiliul profesoral şi m-au anchetat acolo, în faţa lor. M-au întrebat dacă ţin să continui, sau renunţ la acţiunea mea, ca să nu mi se taie capul. Am spus că nu pot să renunţ, nu renunţ. Atunci au cerut consiliului profesoral să mă excludă din învăţământul seminarial.

- Şi care a fost atitudinea profesorilor?

m-am bucurat foarte mult când unul dintre ei s-a ridicat şi a zis: „Domnilor, aveţi puterea în mână, sunteţi Departamentul de Culte. Dacă vreţi să ne alungaţi pe toţi, ne alungaţi într-o clipă, dacă vreţi să ne mutaţi, puteţi să ne mutaţi. Cu atât mai uşor puteţi să-l daţi afară pe pă­rintele Calciu. De ce să-l dăm noi? Nu avem căderea să-l dăm afară. Ne întrebaţi numai aşa, ca să ne tulburaţi. Daţi-l afară şi gata! Nu ne opunem,

83

dar nici nu suntem de acord să zicem: „Părinte Calciu, ia-ţi bagajul şi pleacă de la Seminar!". Asta m-a bucurat foarte mult...

- Şi Securitatea n-a luat nici o măsură?

asta e interesant, că de o parte eram eu cu cei câteva sute de studenţi, poate erau patru sute, poate şi cinci sute uneori, care veneau să mă asculte, şi de cealaltă parte era Securitatea cu toată puterea ei, care în orice clipă mă putea desfiinţa. Dacă Securitatea punea mâna pe mine şi mă aresta, cine se lupta pentru mine? Dacă mă omora, cine putea să mă scape, sau dacă mă călca o maşină...?! Dar Dumnezeu m-a apărat. Şi deşi toată forţa era în mâna lor şi puteau să mă zdrobească în fiecare clipă, nu m-au zdrobit, pentru că Dumnezeu nu a îngăduit.

dar au încercat să-i oprească pe tineri să mai vină...

da. în a patra săptămână, la al patrulea Cuvânt, au încuiat uşa bisericii. Atunci tinerii s-au adunat în curte şi am vorbit din pridvor. La al cincilea Cuvânt au închis şi porţile, ca să nu mai vină studenţii din afară. Dar ei au sărit gardul, iar cei din Seminar, din cămin, au ieşit pe ferestre, fiindcă fuseseră încuiaţi în dormitoare. Şi au venit să asculte cu­vântul lui Dumnezeu. Pentru că nu era nimic altceva, nu făceam revolu­ţie în dogmatică sau în învăţătura bisericească, ci spuneam aceleaşi lu­cruri într-un fel nou. Adică acuzam regimul că împiedică libertatea. Dacă obligă copiii, nu numai pe cei din Seminar, să înveţe filosofia mate­rialistă, atunci spuneam să dea voie să se înveţe şi filosofia spiritua­listă. Dacă îi învaţă internaţionalismul, să dea voie să li se vorbească şi despre patriotism, despre virtuţile neamului şi aşa mai departe. Spu­neam că dacă un regim politic socoteşte o crâşmă pentru că pe locul bisericii Enei voiau să facă o crâşmă, un restaurant mai de valoare şi mai folositoare tinerei generaţii decât o biserică, înseamnă că el este sor­tit pieirii. Şi chiar aşa am intitulat cuvântul acela: „Să zidim biserici!". La al şaptelea Cuvânt au deschis porţile, au deschis uşa şi am intrat din nou în biserică.

cam cât dura un Cuvânt?

destul de mult, fiindcă după ce rosteam predica erau discuţii şi terminam abia pe la doisprezece sau chiar unu noaptea. Apoi, băieţii din Seminar mergeau la dormitoare, iar cei de la alte facultăţi mă conduceau până acasă. Stăteam la vreo şapte kilometri de şcoală. Nu mai era nici un mijloc de transport şi, fiind îmbrăcat cu reverenda, deseori veneau beţivi care mă înjurau că sunt „popă" care „înşeală lumea" şi altele... Probabil

84

unii dintre ei erau trimişi anume. Sau poate nu erau, dar ştiţi cum e când te ştii luat în vedere... Aşa că mergeam cu ei până acasă şi mă apărau. Uneori veneau şi băieţii de la Seminar. îi aveam în jurul meu ca pe nişte îngeri păzitori.

Iertaţi-mă că vă pun întrebarea asta, dar nu v-aţi gândit, când v-aţi angajat la acţiunea celor şapte Cuvinte, dacă nu cumva o faceţi din mândrie? Foarte uşor într-un act de curaj se poate ascunde mândria.

nu, nu. Deloc.

deci nu aţi avut această dilemă?

nu, pentru că nu ştiu de ce am avut convingerea profundă că tot ceea ce făceam era pentru Hristos. Însă în momentul când colegii mei profesori au început să mă preseze să încetez, că distrug Seminarul şi lăsăm ţara fără preoţi şi altele, deşi era ceva în sinea mea care îmi spu­nea că nu se va întâmpla nimic, le-am spus totuşi băieţilor: „Colegii mei, părinţii profesori, spun că dacă noi continuăm acţiunea pe care am înce­put-o, Seminarul va fi desfiinţat şi veţi fi trimişi acasă, şi în felul acesta pierdeţi posibilitatea să vă împliniţi visul de a deveni preoţi. Iar oamenii de la sate, şi poate şi cei de la oraş vor suferi din cauza lipsei de preoţi. Ce părere aveţi? Dacă voi ziceţi, eu încetez!". Şi au zis: „Acum e prea târziu, părinte! Dacă vă arestează pe sfinţia voastră, mergem şi noi la în­chisoare!". Sigur, nu-mi închipuiam eu că o să-i aresteze pe ei, ca să meargă trei sau patru sute de tineri la închisoare, dar răspunsul lor a fost o mângâiere pentru inima mea. M-a întărit. Şi am continuat să predic.

aţi ţinut deci toate cele şapte Cuvinte pe care vi le propuseseţi?

da. Apoi a venit vacanţa de Paşti şi m-am despărţit de elevi. Imediat ce a început vacanţa, Securitatea a pus mari presiuni asupra mea. Primeam telefoane că muncitorii de la fabrica de ţevi din Bucureşti vor să vină să-mi distrugă casa, să mă omoare, pe mine şi pe copil, şi aşa mai departe. Nu s-a întâmplat nimic, dar mărturisesc că am fost slab, mă tulburam. Preoteasa se speria. Copilul era mic, se speria şi el. A fost poate perioada cea mai grea pentru mine, pentru că înainte mă încurajau tinerii şi simţeam că fac ceva pentru suflete, dar acum nu făceam nimic. Eram doar eu care mă apăram. încercam să-mi fac un scut de apărare, dar toate acestea ajungeau la urechea mea şi îmi slăbeau sufletul.

aţi amintit de preoteasă şi copil... Atunci când aţi început Cuvintele, în conştiinţa sfinţiei voastre nu s-a dat o luptă? Familia n-a reprezentat o pie­dică? Fiindcă ştiau şi ei ce-i aşteaptă! Aţi vorbit cu soţia despre asta?

85

bineînţeles, nici nu se putea altfel, nu?! Am vorbit cu soţia, iar copilul era mic. Sigur că m-am gândit la toate consecinţele. Dar am zis că asta e datoria mea cea mai mare. Soţia la început s-a opus, dar pe urmă a acceptat. N-a avut ce face. A acceptat situaţia.

ea cu ce se ocupa? Ce lucra?

era cercetător în Biologie, lucra la Institutul de Igienă local. Se ocupa de muşte, purici, gândaci... [părintele râde] Glumesc. Adevărul e că preoteasa a fost foarte vitează. Extraordinar! Cât a durat teroarea asta cu Securitatea, ea s-a îngrijit cel mai mult de măsurile de precauţie, să pui perna peste telefon ca să nu se audă, lucruri de acestea... Bineînţeles, toate erau o iluzie, fiindcă ei aveau sistemele lor. Şi după arestarea mea, ea s-a dus la toţi miniştrii, a bătut la toate uşile, a strigat...

teroarea asta cu ameninţările a durat până v-aţi întors la şcoală?

da. Când m-am întors la Seminar, după vacanţă, băieţii erau foarte veseli: „Părinte, acum ce mai facem?". Zic: „Am să încep un ciclu nou de predici, Cultura românească şi Ortodoxia. O să vedeţi că toată cultura noastră este pusă sub semnul Ortodoxiei, al creştinismului. Cei mai mari scriitori au fost pătrunşi de adevărul credinţei, şi chiar dacă unii n-au fost credincioşi, n-au putut face abstracţie de locul pe care Bi­serica şi credinţa îl au în popor. Personajele lor se vor zbate între cre­dinţă şi necredinţă, vor face lucruri rele şi se vor căi... O să vedem în li­teratură. Dar înainte de a începe acest ciclu nou, mai am un al optulea Cuvânt către tineri".

acest al optulea Cuvânt nu fusese planificat iniţial, nu?

nu, ideea lui mi-a venit atunci. în acest cuvânt voiam să spun ce s-a întâmplat cu mine în timpul vacanţei, ce presiuni urâte s-au făcut asupra mea, cum încercaseră să mă descurajeze, să-mi distrugă sufletul. Deja aveam în minte planul predicii. Dar Dumnezeu a zis: „Nu. Când ai început cele şapte Cuvinte, ai spus: Doamne, ajută-mă să duc până la sfârşit cele şapte Cuvinte! Şi te-am lăsat să le duci până la sfârşit, pen­tru că erau pentru Mine. Dar acum tu vrei să te dezvinovăţeşti în faţa oamenilor. Şi de ce? Ca să-ţi faci o glorie, probabil...!". Şi în ziua în care trebuia să ţin al optulea Cuvânt, am fost alungat din şcoală. Realitatea e că tot timpul în preoţie este şi sacrificiu...

vă aşteptaţi să primiţi vreun sprijin din partea cuiva, vreo protecţie?

atunci nu. Eu încercasem la începutul acţiunii să ajung la epis­cop. Episcopul nostru de la Seminar era Prea Sfinţitul Roman, un călugăr

86

intrat în mănăstire la paisprezece ani. Era un om cu o viaţă călugărească foarte bună. De ce l-a scos Patriarhia din mănăstire ca să-l facă episcop, nu ştiu! L-a scos dintr-un mediu în care era apărat de credinţă, de prestigiul călugărului, de evlavia credincioşilor şi l-a aruncat în societate. Şi omul s-a pierdut. Şi-a pierdut curajul pe care îl avea altădată, şi-a pierdut tăria de caracter. Eu i-am spus atunci: „Preasfinţite, veniţi cu noi, pentru că glasul unui preot simplu n-are putere, dar glasul unui episcop ajunge pe faţa întregului pământ, depăşeşte hotarele ţării! Nimeni nu se va atinge de noi dacă episcopii vor veni în mijlocul nostru!". Dar n-a vrut să vină. Şi am ştiut atunci că sfârşitul meu va fi închisoarea. M-am dus la Departamentul de Stat şi mi-au spus: „Gata, de acum s-a terminat cu tine!". Şi am ştiut că, neavând protecţia ecleziastică, voi fi arestat.

Între Cuvinte şi arestare

spuneţi-ne ceva despre perioada aceasta dintre eliminarea din Semi­nar şi arestare. Ca stare sufletească, ce simţeaţi?

după ce am fost alungat din şcoală şi Biserică de către chiar cei care ar fi trebuit să mă apere, eram puţin descurajat şi speriat. Eu, în cli­pele cele mai grele ale vieţii mele, eu am găsit întotdeauna alinare sufle­tească la mama, o ţărancă simplă, dar cu o adâncime duhovnicească pu­ţin obişnuită. Mama însă murise de câţiva ani. Atunci m-am dus la sora mea, o femeie de şaptezeci de ani, la fel de credincioasă şi profundă ca mama. Ei i-am mărturisit toată amărăciunea sufletului meu. După ce m-a ascultat atent, mi-a zis: „Văd bine că eşti cam speriat. Nu mai ai des­tulă încredere nici în tine, nici în Dumnezeu. O să-ţi spun o istorioară simplă, ţărănească. Tu eşti om cu carte şi ai să-i pricepi înţelepciunea. Când Dumnezeu a făcut lumea, a făcut şi necazul. Altfel viaţa ar fi fost prea uşoară şi oamenii ar fi uitat de Dumnezeu. Ziditorul lumii mai avea însă mult de lucru şi ca să aibă mâinile libere, a pus necazul pe un pie­troi. Dar pietroiul s-a făcut praf într-o clipită. Atunci l-a pus pe un copac, dar copacul îndată s-a uscat. Văzând aşa, Domnul a luat necazul şi l-a pus pe umerii omului. Şi omul l-a dus". Sora mea a încheiat simplu: „Şi tu ai să-ţi duci necazul, nu ai nici o teamă!". Şi l-am dus...

în perioada asta până la arestare, mai primeaţi vizite, sau eraţi strict supravegheat?

87

primeam, primeam. Atunci toţi care se simţeau în conflict cu autoritatea veneau la mine, că se zvoniseră atâtea, încât credeau că eu pot face America să intre în război! Sigur că jos, la scara blocului, era Se­curitatea, care întreba pe fiecare: „Unde te duci?". „Mă duc la domnul cutare, de la etajul cutare". Şi Securitatea îl însoţea pe acela, să vadă dacă acolo se duce. Erau în bloc câteva familii care ne ştiau şi dacă le bătea la uşă un necunoscut cu Securitatea după el, imediat ziceau: „Vai, te rog să intri! Intră! Bine ai venit!". Erau şi vecini care nu ştiau nimic şi atunci zi­ceau: „Domnule, nu te cunoaştem!". Mi-aduc aminte că odată a venit o doamnă de la Ambasada Americană, să-mi spună ceva de încurajare, că ei ştiu ce se întâmplă cu mine, lucruri din astea... Şi Securitatea numai că n-a arestat-o. I-au cerut permisiunea să-i caute în poşetă şi ea le-a zis: „Cum îndrăzniţi? Nu ştiţi că am imunitate diplomatică?". Şi a pus geanta pe genunchi şi mâinile peste geantă, ca să nu i-o smulgă. Până la urmă au lăsat-o să plece, dar a fost mare spaimă atunci pe Securitate!

tot în perioada asta de dinainte de arestare a fost şi povestea cu Sin­dicatul Liber. Aţi avut într-adevăr legătură cu acest Sindicat?

da. Ei au venit la mine să le dau binecuvântare să înfiinţeze Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România, S.L.O.M.R. şi să fiu garant că nu este un joc, o tactică a Securităţii. Şi eu le-am dat această ga­ranţie publică, adică am semnat.

a cui a fost iniţiativa înfiinţării Sindicatului?

a lui Cană şi Braşoveanu. Cană era medic la sindicatul unei fa­brici din Bucureşti şi era revoltat de felul cum erau trataţi muncitorii, că nu aveau nici un fel de protecţie a muncii, nu le asigurau salariu bun, nici pensie corespunzătoare. Braşoveanu era economist. Ei au făcut un proiect de statut al Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii şi mi l-au adus mie. L-am analizat împreună şi am hotărât să-l expediem în străinătate, să-l facem public prin Europa Liberă, ca oamenii să se adreseze la direc­ţia sindicatului cu diverse plângeri. Eu am expediat statutul, prin John Crosley, un american venit în România cu paşaport diplomatic. Acesta este adevărul. Mai târziu, la anchetă, Cană, care voia să mă protejeze, a declarat că el a trimis statutul, printr-un american pe care l-a întâlnit nu ştiu unde. Mie însă mi-ar fi părut rău să ia o pedeapsă aşa de mare pen­tru o faptă pe care nu o săvârşise. Securitatea ne-a confruntat şi fiecare şi-a susţinut punctul de vedere. Dar eu am avut nişte argumente, pu­team să dau şi numele persoanei de contact. Nu l-am dat, dar din descriere

88

au recunoscut imediat cine era. Şi i-au interzis să mai vină în ţară cinci ani, sub acuzaţia că a transmis afară o informaţie legată de înfiinţa­rea unui sindicat liber, ceea ce era foarte grav, era înaltă trădare. Iar lui Cană i-au dat cinci ani. Oricum, statutul a ajuns la Europa Liberă, a fost difuzat şi au început să vină adeziunile. Au fost câteva mii de adeziuni în două-trei zile, pentru că după aceea, imediat, ne-au arestat.

cei care au semnat, n-au avut de suferit?

ba da. După calculele noastre, au fost luaţi în vizor şi arestaţi cam o mie şapte sute din cei care au aderat la sindicat. întâi au fost daţi afară din serviciu, apoi, sub legea aceea a şomajului sau a neîncadrării în muncă, au fost arestaţi. Pe mulţi i-au condamnat pentru „nelucrare", ca „paraziţi sociali", pe alţii i-au eliberat. Oricum, nici unii nu au apărut în justiţie ca pedepsiţi pentru că au intrat în Sindicatul Liber.

credeţi că dacă nu ar fi fost povestea cu Sindicatul, nu v-arfi arestat aşa de repede, sau chiar aţi fi putut scăpa fără închisoare?

nu, fiindcă în timpul acesta eu aveam şi activitatea mea, adică transmiteam prin persoane care veneau în vizită la mine informaţii la Europa Liberă, date despre situaţia mea, articole, şi asta cu mult înainte de a fi arestat. De aceea şi veniseră cei cu Sindicatul Liber la mine, pen­tru că eram deja cunoscut. Povestea cu sindicatul a fost chiar atunci, în februarie, şi în martie am fost arestat.

Ancheta — un har al rugăciunii

după arestare, unde v-au dus?

la Securitate. Acolo m-a luat în primire unul de-al lor şi mi-a zis: „De ce te legi la cap? Eşti popă, eşti profesor, ai preoteasă şi copil, ce mai vrei? Te dai mare fiindcă te-am lăsat să studiezi? Puteam să te în­chidem din nou când voiam, dar n-am făcut-o, crezând că ţi-ai băgat minţile în cap. Acum o să-ţi putrezească oasele în puşcărie, fiindcă milă n-o să mai avem!".

-La ce încadrare v-au băgat?

iniţial m-au încadrat la pedeapsa cu moartea, pentru furnizare de informaţii foarte importante unei puteri străine, împotriva securităţii statului. N-au precizat nici despre ce informaţii era vorba, nici care era puterea străină. Dar nici nu se punea problema să precizeze ceva, să justifice.

89

Era hotărârea puterii, şi puterea putea să spună: „Acesta este un criminal, îl condamnăm la moarte!".

ancheta a fost violentă?

nu, dar a fost foarte dură. Era o anchetă din asta, psihologică. Mă chema acolo, în faţa anchetatorului. Eu stăteam în picioare, el trecea în spatele conului de lumină şi începea să mă întrebe: „Cum te cheamă? Câţi ani ai?"... Şi asta de mii de ori! Ore întregi te întreba cum îl cheamă pe taică-tu, pe maică-ta şi bineînţeles că după o jumătate de oră începeai să dai răspunsuri aiurea. Şi atunci zicea: „Vezi că eşti mincinos?!".

dar de ce dădeaţi răspunsuri aiurea?

păi, îţi pierdeai şirul. Dacă mă întreba de o sută de ori ce zi e astăzi?! Şi acum dacă mă întrebi, nu ştiu! Şi dacă nu ştiam să răspund, zicea: „Aaa! Ascunzi, pentru că ai ceva de ascuns. înseamnă că astăzi trebuia să vină cineva la tine!", tot lucruri din astea. Şi în momentul în care am simţit că-mi pierd controlul, am intrat în muţenie. Nu le-am mai răspuns nimic. Am pus mâna, degetele, pe inimă [părintele arată gestul pe care-l făcea atunci, ducând la piept mâna dreaptă cu degetele împreunate ca pentru închinăciune] şi ziceam „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!". Atât. Cred că nici nu mă gândeam ce zic. Spuneam doar cuvintele acestea şi am simţit cum între mine şi ei s-a făcut parcă un perete de sticlă. Nu mă mai temeam de ei deloc.

spuneaţi rugăciunea lui Iisus pe bătăile inimii, pe puls sau...?

nu, niciodată nu am încercat să spun pe puls, voiam doar să-mi menţin atenţia apăsat pe cuvintele rugăciunii. Ei ştiau că zic rugăciunea. Atât de mult timp am făcut lucrul acesta, încât erau informaţi. Când am început să pun mâna aşa, la piept, au ştiut despre ce este vorba şi făceau gălăgie multă, ca să-mi distragă atenţia.

cât durau anchetele acestea?

n-aveau limite fixe. Puteau să dureze o jumătate de oră, o ju­mătate de zi, douăzeci şi patru de ore sau mai mult. Cea mai lungă a fost de patruzeci şi opt de ore. Dar aşa, în medie, durau cam zece ore pe zi. Şi mă ţineau acolo, în picioare. Ei făceau cu schimbul, se duceau să mă­nânce, veneau iar...

- Şi sfinţiei voastre nu vă dădeau de mâncare, apă, nimic?

nu. Dar nici nu voiam. Nu voiam să mănânc, nu voiam să răs­pund, nimic nu făceam. Cât timp mi-a stat în putinţă, n-am cerut să mă ducă nici la toaletă. Simţeam că nu mai pot, dar n-am cerut să mă ducă.

90

Nu voiam să le arăt semne de slăbiciune, fiindcă ei toţi speculau slăbici­unea. Pe urmă, după douăzeci şi patru de ore, mă duceau ei la closet, îmi dădeau să mănânc, venea un anchetator blând, care discuta cu mine, care îmi aducea citate din Sfânta Scriptură, zicea că nu respect autoritatea statului, că uite ce spune Sfântul Apostol Pavel, lucruri din astea... Deci făceau alternanţe, iar când intram în alternanţa asta blândă, deschideam gura ca să-i contrazic, şi vorbeam... Or, toate acestea mă slăbeau. Erau ca un duş care trăgea toată rezistenţa din mine. Şi pe urmă trebuia să încep rezistenţa de la capăt. Trebuia să duc o mare luptă cu mine însumi.

după cât timp aţi intrat în muţenie?

din prima zi. După douăzeci şi patru de ore de anchetă mi-am dat seama că dacă eu continui să răspund la întrebări de acestea stupide, nu rezist. Am înţeles că era o metodă de distrugere a rezistenţei mele, mai ales a minţii, care ducea la nebunie şi am intrat repede în muţenie.

e interesantă această observaţie, că prin dialogul cu ei, de fapt vă slă­beaţi puterile. Şi asta era în fond tot o lucrare demonică, din moment ce prin rugăciune v-aţi întărit! Ei urmăreau de fapt să vă distrugă.

ei voiau ca atenţia mea să o ţină în legătură cu acţiunea lor, care era demonică. Dacă răspundeam, rămâneam în demonism tot tim­pul. Dar de când am început tăcerea, diavolul n-a mai acţionat asupra mea.

- Şi stăteaţi acolo douăzeci şi patru de ore în picioare, fără mâncare, fără apă, rugându-vă?

da, numai cu rugăciunea. Şi nu simţeam oboseala, nici durerea de picioare, nici măcar foame sau nevoia de a ieşi afară. Probabil că da­torită atenţiei la rugăciune încetau toate funcţiile biologice.

consideraţi că a fost atunci un har deosebit al rugăciunii?

da. Fără îndoială că era harul lui Dumnezeu.

sufleteşte eraţi liniştit, sau vă lupta gândul că v-aţi implicat?

n-am regretat nici o clipă faptul că m-am implicat. Eu dintru început mi-am spus că dacă mă arestează, nu trebuie să-mi pară rău. Şi dintru început mi-am pus în gând că n-o să mai ies din închisoare, fiindcă toată Securitatea era împotriva mea. Numai soţia continua să creadă că o să ies. Ea mai credea...

deci rugăciunea v-afost cel mai mare sprijin în anchetă...

da. Mă rugam întruna. Totuşi nu mă gândeam la rugăciune, numai cu buzele o spuneam. Adică mă gândeam, însă nu puteam să fac

91

abstracţie nici de ei, nici de ce va fi cu mine. Era un amestec din acesta. Dar muţenia în sine şi rugăciunea buzelor m-au ţinut, m-au salvat.

- Şi stăteaţi pur şi simplu douăzeci şi patru de ore cu un anchetator în faţă şi nu-i spuneaţi nimic, iar el vorbea întruna?

nu, la două-trei ore anchetatorii se schimbau. Şi venea altul şi mă pisa cu întrebările, iar eu nu ziceam nimic. Eram mut. Acela mă în­jura, spunea tot felul de porcării, relua ancheta... Dar eu eram mut. Nu ceream apă, nu ceream mâncare, nu ceream nimic. Nu mai ceream nici să semnez. Am cerut să semnez în perioada când răspundeam. Pe urmă n-am mai semnat. Tot ce au scris ei acolo a rămas fără semnătură.

cam care era ritmul anchetelor?

patruzeci şi opt de ore fără nici o pauză, douăzeci şi patru de ore fără nici o pauză, douăsprezece ore sau zece ore fără nici o pauză. După asta mă trimiteau la celulă, unde puteam să am patru-cinci ore de odihnă, dar puteam să nu am nici una, pentru că ei nu mă lăsau să adorm, ci mă sculau pentru diferite pretexte administrative: să-mi ia amprente, să mă întrebe de biografie...

- Şi n-aţi fost ispitit în perioada asta să le răspundeţi, să-i înfruntaţi? Sau asta ar fi însemnat să intraţi, în fond, în jocul lor?

sigur că da. Asta şi voiau, ca eu să mă revolt, să strig, să-i fac criminali sau mai ştiu eu cum. La început am făcut aşa şi am văzut că pierdeam. Adică inima mea nu era liniştită, sufletul meu nu mai avea rezistenţă. Şi atunci am început să mă rog. Era singura modalitate de a mă opune. Nu exista nimic altceva. Şi mi-am dat seama că rugăciunea, chiar cea a buzelor, are eficienţă. Mă gândeam aşa, că diavolul vrea să nu te rogi nici cu buzele, dar Dumnezeu acceptă şi rugăciunea aceasta, pentru că e o formă de legătură.

-Cât timp a durat perioada de muţenie?

până la încheierea dosarului de judecată. Atunci mi-au adus dosarul, să ştiu ce conţine. N-am vrut să-l citesc, n-am vrut să ştiu nu­mele anchetatorului, nimic n-am vrut să ştiu. Le-am zis: „Nu mă intere­sează ce-au declarat alţii. Ştiu cum puteţi voi smulge declaraţii. Nu mă interesează nimic, ca să nu-mi fac o părere greşită despre oamenii care, sub presiunea voastră, au dat informaţii despre mine!". Fiindcă cei care mă vizitaseră făcuseră nişte declaraţii, că le-am spus aşa, că am zis aşa... Şi declaraţiile acestea le-au folosit apoi la proces.

92

Procesul — Calciu poate fi reeducat!

procesul a fost public?

nu, a fost în mare taină. Când m-au judecat, săracii oameni care dăduseră declaraţii erau înspăimântaţi şi probabil au repetat tot ceea ce scriseseră. Judecătorul mi-a dat voie să pun întrebări. Zic: „Mulţumesc, nu. N-am nici o întrebare". N-am vrut să creez nici un fel de dificultate pentru cei care mă acuzau din cauza presiunilor. O singură doamnă a cerut de la secretar să-i dea să citească declaraţia înainte de a semna. Şi zicea: „Aici n-am spus aşa. Aţi falsificat. Corectaţi!". Era o doamnă în vârstă. Foarte curajoasă, foarte curajoasă! Ceilalţi stăteau aşa... întrebau: „Te-au bătut când ţi-au luat declaraţia?". „Nu, nu m-au bătut". Alţii ziceau: „Cred că de spaimă am spus nişte lucruri..." Iar al­ţii: „Da, tot ce am spus aici este adevărat!", şi semnau.

elevii sfinţiei voastre au fost aduşi la proces?

nu, pentru că nici unul din ei nu a acceptat să fie martor.

familiile n-au făcut presiuni asupra lor, să se dezică?

nu ştiu ce era în familiile lor, dar ei aveau încredere în mine. Presiunea asupra lor a fost aceea că erau urmăriţi tot timpul de agenţi. Elevii care au fost mai apropiaţi de mine şi au refuzat să dea declaraţii au fost în permanenţă urmăriţi. Pe unii i-au transferat de la Bucureşti la Sibiu, pe alţii chiar i-au scos din Seminar, dar i-au reprimit după aceea. A fost doar o încercare de intimidare, atât.

ce condamnare aţi primit la proces?

iniţial mă încadraseră la pedeapsa cu moartea. însă între timp multe din predicile mele fuseseră tipărite, s-au dat la Europa Liberă şi a început lumea să vorbească despre ele. Apoi s-au răspândit şi în lumea românească din afară şi s-au tradus în franceză, germană şi engleză. Chiar maica Alexandra principesa Ileana a României, le-a tradus în engleză. Şi oamenii au început să se întrebe: „Cine este omul acesta, ce se întâmplă cu omul acesta? De ce l-au arestat, că nu spune nimic rău în predicile lui!?". Şi au început protestele din Occident, scrisori, delegaţii... Atunci Ceauşescu ar fi spus să mă condamne la zece ani.

zece ani şi câteva luni, ca să nu beneficiaţi de o amnistie pe care o dă­duseră pentru zece ani.

da. însă pe mine nu mă interesa nimic. Nu mă aşteptam la am­nistia lor, la „amnezia" lor...

93

ceauşescu vă considera un duşman personal al lui?

da, dar nu ştiu de ce. Niciodată n-am pomenit numele lui în predicile mele, pentru că nu duceam o luptă împotriva persoanelor. Nu mă interesa nici Gheorghiu-Dej, nici Ceauşescu. Ei nu erau nimic, erau nişte instrumente ale satanei. Pe mine mă interesa satanismul filozofiei materialiste, îndrăcirea pe care doctrina comunistă o aducea în lume. Tot ce se întâmpla era o monstruozitate. Nu era nimic uman în ea. Eu ata­cam regimul în general, nu persoanele, că dacă nu erau ei, erau alţii. Mă interesa principiul pe care trebuia să-l susţin şi principiul împotriva că­ruia trebuia să lupt. Şi atunci nu ştiu de ce mă considera un duşman per­sonal... Oricum, când Ştefan Andrei, care era atunci Ministru de Externe, îi strecura câte o cerere de graţiere venită din Occident pentru mine, Ceauşescu se înnegrea pe loc la faţă. Cel puţin aşa mi-a spus Ştefan An­drei după 89...

după proces, aţi rămas tot la Securitate?

am rămas la Securitate până la judecarea recursului, pentru că am făcut recurs. Şi să vezi ce chestie extraordinară, domnule! Mi-au dat un avocat din oficiu, nu vreau să-i spun numele, care era aşa de speriat în şedinţă, încât spunea nişte prostii mai mari decât el. Unde nu mă acuza procurorul, mă acuza avocatul, care voia să scape de mine cât mai repede. Şi ăsta, în pledoaria lui, a spus aşa: „Domnule preşedinte, este adevărat că acuzatul Calciu a dat informaţii unei puteri străine, este adevărat că aceste informaţii sunt foarte importante şi transmiterea lor dăunează statului, dar vă rog să vă gândiţi că el este încă tânăr şi că poate fi reeducat."12 Şi i-am zis: „Domnule, ia spune, cine ţi-a dat voie să zici chestia asta? Ăştia mă lovesc cu mănuşa de fier peste obraz, că asta-i acţiunea lor. Sunt puşi acolo să facă o crimă. Dar dumneata îmi bagi cu­ţitul pe la spate!? N-ai văzut că procurorul şi-a schimbat rechizitoriul şi n-a mai spus că am dat informaţii unei ţări străine? De ce dumneata in­voci lucrul ăsta?!".

asta spuneaţi public, la proces?

nu, că n-aveam voie. îi spuneam lui, când venea să mă întrebe, să mai stăm de vorbă, la sfârşitul şedinţei.

părinte, mai ţineţi minte numele judecătorilor?

¹² O reeducare a părintelui Calciu s-a şi încercat în timpul celei de a doua detenţii la Aiud, aşa cum se poate vedea din chiar planurile de acţiune ale Securităţii aflate în dosarul părintelui Calciu de la CNSAS (vezi Catastifele roşii, p.228).

94

nu, nu! Astea realmente nici nu le ştiu. Astea nu că am vrut să le uit, dar n-am vrut să le învăţ!

dar la anchetă, erau dintre anchetatorii vechi, din prima detenţie?

numai unul singur a fost vechi.

care?

nu se spune!

La spitalul de nebuni

după judecarea recursului, unde v-au dus?

m-au băgat la spitalul de nebuni de la Jilava. Din câte am auzit, nu pot să spun cu precizie, Ceauşescu voia ca în doi ani să mor. Şi atunci încercau tot felul de metode, de pildă să mă înnebunească...

bine, dar le trebuia o justificare, ceva, ca să vă ducă acolo...

a fost declaraţia doctorului de la Seminar, doctorul... nu mai ţin minte! El a declarat la Securitate că m-am scrântit atunci, la cutremur, când am intrat sub dărâmături să-i scot pe elevi. Între mine şi doctorul acesta a fost întotdeauna un război necruţător, ştii... Adică el nu dădea voie elevilor să postească. Eu îi spuneam: „De ce te amesteci, domnule? Ce eşti aici? Eşti Patriarh? Eşti ajutorul Patriarhului? Dacă noi vrem să postim, avem dreptul să postim!". Că băieţii veneau la mine şi spuneau: „Părinte, ce facem? E Postul Mare şi aici ne dă carne!". Şi am aranjat cu maicile de la bucătărie să pregătească ceva de post pentru cei care voiau să postească. Şi atunci doctorul m-a lovit cu asta!

cât aţi stat la spitalul de nebuni?

vreo trei luni. M-au pus în salon cu doi nebuni, care însă n-au făcut nici un fel de presiuni asupra mea. Poate n-au vrut, sau nu erau în

stare, că erau aşa, mai blegi. Ce auzeai acolo... Erau deţinuţi de drept comun care, ca să scape de regimul din închisoare, făceau pe nebunii.

Când îi întrebai ceva, spuneau toate prostiile. Dar supraveghetorii şi-au dat seama şi voiau să-i facă să vorbească logic. Şi îi puneau la maşina de şoc electric. Mariţa, aşa se chema maşina. Şi îi auzeam cum urlau. Până la urmă toţi cedau la asta. Numai unul a continuat să spună că e nebun,

că e nebun, că e nebun... Ţipa, urla, prostii din astea. Şi îi întrebam pe aceia din cameră cu mine: „E nebun?". „Nu-i nebun, părinte, dar ca să scapi din închisoare, trebuie să faci pe nebunul! Te trimite la spital şi ai viaţă mai bună acolo!".

95

Cât aţi stat acolo, v-au dat ceva tratament?

mi-au dat tratament, dar am refuzat să-l iau şi ei nu m-au for­ţat. Mă ţineau acolo şi din când în când venea o doctoriţă să mă vadă. Cu doctoriţa asta a fost aşa, o întâmplare... într-o zi stăteam în genunchi şi mă rugam. Acum eram singur în salon, nu mai era nimeni cu mine. Şi a intrat gardianul de pe secţie şi a început să mă înjure că de ce mă rog. Eu nu i-am răspuns. Atunci a început să mă bată. Mă lovea cu bastonul de cauciuc peste mâini, că ţineam mâinile aşa, împreunate... Din neferi­cire, gardianul ăsta e singurul care mi-a rămas încă în minte. Pe cei mari i-am uitat, şi pe acesta nu pot să-l uit! M-a bătut peste mâini şi mi s-au umflat mâinile. S-au făcut aşa, mari...

-Aveaţi mâinile legate?

nu, nu... Atunci a venit doctoriţa. A încercat ea să mă facă să iau nişte medicamente, nişte vitamine, probabil, şi-mi spune: „Ai ficatul mărit şi eşti bolnav din cauza alcolismului". Zic: „Cum din cauza alcoo­lismului?". „Uite aşa, pentru că fiind preot, eşti obligat să faci împărtăşania şi bei mult vin!". „Dar eu beau un pahar, şi doar o dată pe săptămână! Ce alcoolism e ăsta?!". Zice: „Eu aşa am constatat!". Atunci îi arăt mâinile şi-i spun: „Dar altceva nu constataţi, doamna doctor? Acesta e tratamentul pentru un om bolnav sau nebun, cum sunt eu socotit aici?!". Zice: „Datoria mea este să te îngrijesc când eşti bolnav. Astea sunt problemele lor!".

se referea la securişti...

da. Mi-a fost aşa necaz pe dânsa şi i-am zis: „Dumneavoastră sunteţi medic, aţi depus un jurământ hipocratic şi încălcaţi jurământul pe care l-aţi făcut. Dumnezeu să vă răsplătească!". Domnule, şi când am ieşit afară am aflat că femeia asta mergea la Institutul de Igienă că pu­tea să intre acolo - şi îi dădea de ştire soţiei mele despre mine, unde sunt, dacă m-au bătut şi tot ce se întâmpla cu mine. Şi eu, aproape că nu am blestemat-o! Fiindcă i-am zis: „Dumnezeu să vă răsplătească!". Şi Dumnezeu i-a răsplătit, cum am cerut eu, însă cu bine...

dar cum reuşea să ajungă la soţie, ea nu era supravegheată?

nimeni din securişti nu-şi închipuia că doctoriţa mergea la In­stitutul de Igienă pentru soţia mea. Când intra, se ducea întâi la etajul doi, la cercetări medicale şi de acolo venea la preoteasă, la cercetările bi­ologice. Preoteasa era supravegheată, dar acolo, în laborator, cine mai intra? Nu stăteau tot timpul în biroul ei!

96

Revenind la Jilava, la spital, care era programul?

programul meu era cel obişnuit, pe care l-am avut în toate în­chisorile. în plus, aveam avantajul că puteam să dorm ziua. Eram bol­nav, eram nebun, nu-i aşa, şi aveam dreptul la odihnă! (părintele râde) Şi alimentaţia era mai bună aici, la spital. Pe lângă asta, bolnavii nu m-au tulburat deloc, nu m-au atacat, nu m-au înjurat, de aceea nici nu a fost aşa de greu pentru mine. Doar că eram supravegheat tot timpul.

sufleteşte cum vă simţeaţi?

eram întărit. Aveam program de rugăciune, de post, aveam tot ce trebuie. Numai Sfânta Scriptură n-o aveam, că nu-mi dădeau voie să citesc nimic. Doar când mă duceau la Securitate îmi dădeau ziare şi cărţi laice, literatură.

- Şi ce program de rugăciune aveaţi?

păi, aveam rugăciunile de dimineaţă şi de seară, pe care le ştiam pe de rost şi în rest, mă rugam cu Rugăciunea inimii. Dimineaţa, la prânz şi seara şi între timp, tot asta făceam. Şi l-am simţit foarte aproape pe Dumnezeu, foarte aproape! Ştii, spunea şi poezia aceea: „Mi-e dor de Aiud!Mi-e dor de rugăciunea din Jilava...

anchetatorii veneau să vă mai tulbure?

nu, în schimb venea şeful Securităţii, care încerca să mă facă să dau o declaraţie că sunt vinovat şi să-i cer lui Ceauşescu graţierea. Ceea ce eu nu făceam, pentru că nu eram vinovat. Le ziceam: „Dacă vrea Ceauşescu să-mi ceară iertare, s-o facă. Eu o să-l iert, pot să-l iert!".

le ziceaţi asta?

da. Spuneam: „Dacă eu cer graţiere, asta înseamnă să recunosc că sunt vinovat. Or, eu nu sunt vinovat!". Şi-mi ziceau: „Bine, atunci nu scrie că eşti vinovat, scrie numai că ceri să fii graţiat!". Insistau aşa pen­tru că veniseră atunci nişte senatori americani, care îmi aduseseră o scri­soare. Era în limba engleză, cu o traducere făcută de cineva. Şi în scri­soare, între altele, se spunea aşa: „Părinte Calciu, am vorbit cu persoane foarte apropiate de domnul Ceauşescu, cu multă influenţă, care ne-au asigurat că dacă cereţi graţiere, veţi fi pus în libertate. Noi vă sfătuim să cereţi graţiere, să ieşiţi din suferinţă".

credeţi că voiau să vă îndemne la compromis?

nu, erau de bună-credinţă. I-am şi întâlnit pe urmă în America, atunci când m-au invitat la Capitoliu. Preoteasa mi-a zis la vorbitor că şi pe ea au îndemnat-o să mă convingă să fac cererea. Dar eu am zis că dacă fac cerere, înseamnă că mă recunosc vinovat şi rămân cu această

97

pată, şi atunci mă pot aresta din nou oricând. Or, să trec iarăşi prin ce am trecut... nu mai vreau! Aşa le-am răspuns. Dar pe copil, care avea atunci vreo doisprezece ani, l-au învăţat să-mi spună că sunt orgolios şi că din cauza asta renunţ la familie şi la tot. Pentru că Securitatea mereu îmi zicea: „Faci asta din orgoliu. Eşti mândru! Ăsta e un păcat. Ce spune Iisus? Fiţi umili!... „. îţi dădeau citate, erau pregătiţi, ştii...!

- Şi l-au învăţat şi pe copil să spună aşa?

da, l-au îndemnat să spună lucrurile astea: „Tată, tu nu ne iu­beşti, nici pe mine, nici pe mama. Eşti numai pentru mândria ta, ca să fii erou aici în închisoare şi în ţară!". M-a durut foarte mult şi i-am zis: „Bine, Andrei... Tu ai să înţelegi mai târziu!". Pe urmă, când am ieşit din închisoare, l-am întrebat: „îţi mai aduci aminte ce ai zis acum patru ani? Ştii ce ai vrut să fac? Ce părere ai fi avut dacă făceam ce-mi cereai?". Şi mi-a zis: „Nu te-aş mai fi recunoscut de tată!".

deci Securitatea s-a folosit de toate ispitele drăceşti ca să vă determine să vă recunoaşteţi vinovat...

da. Bine, de fapt ei alternau mereu metodele, mai schimbau tactica... Uneori erau foarte de treabă cu mine. De pildă, eram la Jilava, la vorbitor, cu preoteasa şi vine şeful Securităţii, pe care-l chema tot Gheorghe, şi-mi spune: „La mulţi ani, părinte!". Şi-mi pune ceva pe masă, adăugând: „Azi e Sfântul Gheorghe. Şi eu am primit un pachet de la subalternii mei, nişte ciocolată. Dacă vrei să guşti...". Am ezitat o clipă şi am zis: „Mulţumesc, nu".

deci securiştii îşi sărbătoreau religios ziua onomastică?

da, ceea ce era foarte ciudat... Şi mereu foloseau alternanţele astea. Acesta care mi-a oferit ciocolată de Sfântul Gheorghe, în ajunul eliberării mi-a strigat că neamurile mele n-o să ştie nici unde-mi vor pu­trezi oasele!... Oricum, după trei luni de zile m-au scos de la Jilava.

v-au scos aşa, pur şi simplu?

da. Nu ştiu de ce. Erau imprevizibili şi inexplicabili. Ei mă bă­gau acolo, ei mă scoteau.

- Şi unde v-au dus?

la Securitate şi apoi la Aiud. De fapt, în anii aceştia până la eli­berare, am stat cam jumătate de perioadă la Securitate şi jumătate la

98

Aiud. Când se interesa cineva de mine, mă ţineau la Securitate, când ni­meni nu întreba de mine, mă duceau înapoi, la puşcărie.

când se interesa cineva la nivel diplomatic, vă referiţi...

da, sigur. Soseau în ţară politicieni din aceştia, din străinătate, cu liste de încălcare a Drepturilor omului, pe care eu eram întotdeauna primul. Atunci mă aduceau la Securitate, fiindcă nu ştiau care va fi ati­tudinea lui Ceauşescu. Şi mă hrăneau, îi dădeau voie preotesei să vină la mine, îmi dădeau ziare, erau politicoşi, făceau glume cu mine şi aşa mai departe, până când plecau aceia... A fost o perioadă când preoteasa ve­nea de două ori pe săptămână la Securitate, să-mi aducă mâncare: era Bush în vizită în România... Alteori însă o luau pe preoteasă înainte de venirea delegaţiilor şi o expediau din Bucureşti, fie la neamurile mele, fie la mare, ca nu cumva să ajungă diplomaţii la ea. Securitatea se temea, fiindcă elevii mei şi ceilalţi tineri mereu întrebau de mine şi întreţineau ideea despre activitatea mea cu cele şapte Cuvinte.

ce regim aveaţi la Aiud?

la Aiud, administraţia închisorii s-a străduit timp de trei luni să mă extermine prin frig, foame şi teroare. Era în perioada când Ceauşescu începuse vizita în Occident, fiind primit cu mare fast de pre­şedinţii ţărilor europene. Probabil gardienii mei au avut atunci revelaţia că şeful Statului e atât de valoros, încât oricine îndrăzneşte să se opună deciziilor sale trebuie desfiinţat fără milă. Şi eu eram unul dintre aceştia!

în ce an se petrecea asta?

în 1980. în cursul acestor trei luni eram izolat pentru zece, une­ori chiar cinsprezece zile într-o celulă fără ferestre şi aer, dezbrăcat de zeghe şi îmbrăcat cu un veston şi o pereche de pantaloni sfâşiaţi, fără nasturi şi centură, pe care eram obligat să-i ţin cu mâna, iar mâncare primeam o dată la trei zile. Seara, o scândură de lemn era coborâtă din perete şi-mi servea drept pat pentru şapte ore. în restul timpului nu pu­team să mă aşez decât jos, pe pardoseala de beton a celulei. Şi asta nu o zi sau două, ci zece! Apoi mă aduceau pentru două zile în celula mea obişnuită şi iarăşi mă băgau la izolator, pentru alte zece zile. Jocul ăsta de-a moartea a durat aproape o sută de zile.

se mai practica bătaia în această a doua perioadă de detenţie?

da, sigur. Pe mine m-au bătut mai puţin, dar de bătut se bătea. Şi nu trebuia neapărat un motiv. Asta era dispoziţia! Era mai ales un gardian, secretarul de partid al închisorii, care avea o limbă foarte ascuţită­

99

şi ştia să găsească insulta cea mai dureroasă. Pentru el nimic nu era sfânt: nici părinţii mei, nici soţia şi fiul meu, nici preoţia mea, nici Dum­nezeu... nimic nu cruţa. Acesta mă lovea cu piciorul, aşa, în spate, când duceam tineta. De multe ori o scăpam şi el mă punea să adun murdăria cu mâinile. Iar la closet mă lăsa un minut, timp în care trebuia să vărs ti­neta, s-o spăl, să mă spăl şi eu... Dar într-un minut nu se puteau face toate şi deseori veneam în celulă cu mâinile nespălate...

regimul de hrană cum era?

dur, foarte dur. Aveam 250 grame de pâine pe zi. Dimineaţa primeam o cafea făcută din pâine prăjită, adică prăjeau coaja de pâine şi făceau cafeaua, fără zahăr, fără nimic. La amiază, de obicei era o ciorbă şi uneori şi felul doi. Ciorba era foarte slabă, iar felul doi era arpacaş sau fasole, dar destul de puţin. Şi seara primeam tot aşa, un ceai. Ce-i drept, niciodată nu ne-au făcut surpriza să ne dea o mâncare pe care să n-o poţi mânca, aşa cum făceau la Jilava, în prima închisoare. Au fost foarte con­stanţi, şi atunci am fost şi eu constant: miercurea şi vinerea nu mâncam deloc, beam numai apă. Şi nu îmi era foame, niciodată n-am fost ispitit miercuri sau vineri să gust din pâine.

- Şi în zilele acestea duceaţi gamela cu mâncare înapoi?

nici nu o primeam. Le-am spus la început că în zilele acestea este post şi cu timpul s-au învăţat şi nu mai deschideau uşa, îmi dădeau numai pâinea, s-o am pentru seara, când mâncam. Asta miercurea, că vineri nu mâncam nimic, păstram pâinea pentru sâmbătă...

aţi spus mai la început că în a doua închisoare aţi avut nişte semne...

da, am avut nişte semne. Semnele veneau atunci când credeam că sunt mai pierdut. Atunci Dumnezeu mă scotea. Şi asta se întâmpla cu regularitate, n-a fost doar o dată sau de două ori. Câteodată, de pildă, gardianul îşi schimba brusc atitudinea faţă de mine, şi asta era mare lu­cru în condiţiile acelea, era o adevărată minune...

puteţi să ne spuneţi câteva împrejurări în care a lucrat Dumnezeu?

da. Am mai povestit şi altădată lucrul acesta... Eram închis la Aiud, singur. N-aveam în celulă decât o scândură lipită de perete, pe care o dădeau jos la culcare. Era ca la izolare, numai că nu stăteam la „Neagra", ci într-o celulă obişnuită. Şi era de Paşti, cred că în 80 sau 81. în noaptea aceea am vrut să nu mă culc. De obicei la ora zece coborau scândura, îmi dădeau pătura şi mă culcam. Şi dormeam buştean. Mi se părea aşa de moale scândura aceea! Ei bine, atunci, noaptea am hotărât să nu dorm şi m-am gândit să-mi fac aşa, o stare sufletească bună. Să-mi amintesc din copilărie, din vremea când slujeam la biserică, obiceiurile de Paşti, ouăle roşii şi toate lucrurile acestea... Era noapte, linişte şi deo­dată s-au auzit clopotele de la biserici. Atunci am început să cânt „Hristos a înviat", însă foarte încet, să nu se audă. Dar probabil că, însufleţit de entuziasm, am cântat mai tare, fiindcă la un moment dat a venit gar­dianul să-mi bată în uşă şi am tăcut. Şi mult timp am stat aşa, între viaţă şi vis. Însă în mintea mea repetam neîncetat cântarea. Poate de mii de ori am zis: „Hristos a înviat din morţi"... A doua zi dimineaţă a venit schimbul. Printre gardienii de pe secţia noastră era unul foarte tânăr, cu o înfăţişare angelică, foarte frumos şi îngrijit. Cred că era copil de ţăran. Când venise prima dată în închisoare era foarte cuminte. Se ruşina parcă de noi când ne scotea la tinetă, sau când ne percheziţiona, că la percheziţie ne dezbrăcau în pielea goală, ceea ce era foarte umilitor. Cu timpul însă se schimbase şi acum era cel mai rău dintre toţi.

se purta rău cu toţi deţinuţii, sau numai cu sfinţia voastră?

nu, cu toţi se purta aşa. Cel puţin pe secţia noastră de izolare, unde stăteai singur în celulă, nu vorbeai nimic, nu auzeai nimic... în di­mineaţa aceea de Paşti mă rugam lui Dumnezeu să nu vină gardianul acesta. El până nu bătea trei-patru inşi, aşa ca să urle, nu era liniştit. Pe secţia noastră eu singur eram deţinut politic, ceilalţi erau puşcăriaşi de drept comun, infractori, şi aceştia, când erau bătuţi, urlau de parcă le tăia gâtul! Iar pentru mine asta era foarte tulburător. Aveam sentimentul că cel bătut e un om care se chinuieşte. Nu ştiu dacă acela chiar era un om chinuit, sau doar ţipa aşa, ca să scape, dar oricum, pe mine mă tul­bura. Deci mă rugam, şi la un moment dat am auzit glasul care anunţa: „Deschiderea! Deschiderea!". Era chiar gardianul acela tânăr. Acuma, procedura era aşa: gardianul trăgea zăvorul şi noi trebuia să ne întoar­cem cu faţa la perete; el intra în celulă probabil se uita dacă-i ordine, dacă nu avem ceva interzis, că în afară de pereţi nu trebuia să mai fie nimic; pe urmă, când trântea uşa, ne puteam întoarce la locul nostru. Dar în dimineaţa aceea de Paşti nu m-am mai întors cu faţa la perete. Gardianul a deschis uşa şi m-a văzut. A avut aşa, un moment de ezitare,

101

s-a tras puţin înapoi. Că ei totdeauna se aşteptau parcă să fie bătuţi, sau să sar de gâtul lor... Eu i-am spus: „Hristos a înviat!". El s-a uitat la mine, s-a uitat la gardienii din spate, apoi s-a întors şi mi-a răspuns: „Adevărat a înviat!".

de ce s-a uitat la ei?

cred că nu a ştiut ce să facă: să-mi răspundă sau să nu-mi răs­pundă? Şi educaţia creştină care pesemne era în sufletul lui a biruit. Cred că era copil de ţărani, cred că îl ducea mama sau bunica la biserică. Şi asta l-a făcut să uite de toate şi să spună: „Adevărat a înviat!"... Răspunsul lui m-a lovit foarte tare în inimă. Tânărul acesta a fost pentru mine ca îngerul de la mormânt, care a vestit femeilor: „A înviat Hristos, veniţi de vedeţi locul unde fusese pus!". Şi dintr-o dată celula s-a umplut de lumina aceea pe care am văzut-o şi în copilărie, când am intrat desculţ în urzici. Zidurile au dispărut, aerul rece al celulei s-a schimbat, scândura pe care dormeam a devenit strălucitoare. Şi eram foarte fericit...

- Şi gardianul a ieşit? N-a luat nici o măsură că nu eraţi în poziţie re­gulamentară, cu faţa la perete?

nici nu m-a mai întrebat. A închis uşa şi a plecat. Eu acum aş­teptam să văd care va fi urmarea, dacă îl va anunţa pe colonelul însărci­nat cu paza mea. Colonelul era un beţiv, dar asta spre norocul meu, să zic aşa, pentru că atunci când era treaz era rău, însă când se îmbăta se muia, mai stătea de vorbă cu tine, spunea tot felul de prostii, amintiri... Asta mă ajuta, fiindcă în mod oficial personalul închisorii nu avea voie să vorbească cu mine, aşa încât totul se rezuma la un scurt salut când mă scoteau la closet să-mi vărs tineta. Deci se făcuse aproape unsprezece şi eu aşteptam să aud paşi îndreptându-se spre celula mea. Acolo, în puş­cărie, auzul era foarte ascuţit. Auzeam paşii gardienilor încă din capătul holului şi chiar dacă ei purtau încălţări de pâslă peste cizme, ca să nu facă zgomot, puteam să spun după mers cine este şi chiar să intuiesc dispoziţia sufletească a celui care venea. La un moment dat am auzit pa­şii colonelului. Era puţin şovăitor, era beat. Mi-am dat seama că venea pentru mine. M-am pregătit să fac şi cu el acelaşi lucru, deşi gestul n-avea cum să mai fie la autenticitatea originalului. Dar voiam să văd cum va reacţiona el. Gardianul a tras zăvorul şi colonelul a intrat. Eu am rămas cu faţa spre uşă şi i-am zis: „Hristos a înviat, domnule colonel!". El n-a avut nici o tresărire: „L-ai văzut tu?". Zic: „Eu nu L-am văzut, dar cred în învierea Mântuitorului pentru autoritatea celor care mărturisesc

102

despre ea: Apostolii. Pentru mine Apostolii sunt foarte mari. Cred pen­tru autoritatea lor şi a Sfintei Scripturi". El zice: „Toate astea sunt minci­uni!". îi zic: „Atunci şi Stalin e o minciună, şi Marx e o minciună! Dum­neavoastră credeţi în ei pentru autoritatea celor care au scris despre ei. Nu l-aţi văzut nici pe Marx, nici pe Engels, nici măcar pe Stalin, care v-a fost contemporan, dar credeţi în ei! Nu aţi văzut nici Polul Nord, dar credeţi că există pentru autoritatea celor ce vorbesc despre el. Că dacă v-ar vorbi un vagabond de pe stradă, aţi zice că nu-i adevărat. Dar cei ce vorbesc sunt oameni cu autoritate ştiinţifică, morală. Tot aşa cred şi eu în ceea ce spun mărturisitorii despre înviere şi vă vestesc şi dumneavoas­tră, pentru că m-aţi întrebat. Şi nu mai puteţi de-acum să ziceţi că n-aţi ştiut. Iar Mântuitorul spune că cei ce n-au ştiut vor fi iertaţi, dar cei care au ştiut şi n-au crezut, aceia se vor osândi!". - Şi care a fost atitudinea lui?

nici una... El băuse şi era dispus la discuţii, la flecăreală. Dar eu am simţit imediat golul unui lucru contrafăcut, ca să spun aşa. Adică nu a mai fost un lucru spontan, ca înainte cu gardianul. A fost acţiunea mea premeditată şi chiar dacă am spus nişte lucruri şi am căutat argumente, nu a mai fost ca atunci. Gardianul nu-mi zisese nimic în afară de răs­puns, dar cuvintele lui au fost pentru mine glasul îngerului. Colonelul însă mi-a spus câteva lucruri, eu am căutat demonstraţii şi asta m-a golit sufleteşte. Oricum, ceea ce voiam să spun este că în ziua aceea de Paşti, în care eu mă temeam că gardianul de care v-am vorbit o să bată oa­meni, poate chiar pe mine dar la mine nu mă gândeam aşa de mult, că e mai uşor să iei câteva cizme în spate, decât să auzi că bate pe cineva, că urlă şi să-ţi închipui că-i face cine ştie ce în ziua aceea deci, el nu a mai bătut pe nimeni!

după ce i-aţi spus „Hristos a înviat!", nu a mai bătut pe nimeni?

da, pe nimeni nu a bătut!

asta era o excepţie, nu? Sau chiar o minune?

absolut! Minunea lui Dumnezeu! Minune a fost şi că mi-a răs­puns: „Adevărat a înviat!". Minune a fost că erau acolo şi ceilalţi gardi­eni, şi el nu s-a temut. Că temnicerii aceştia erau oameni care se răstur­nau unii pe alţii. Trăiau şi ei într-o spaimă permanentă şi de aceea se în­treceau în a se spiona reciproc. Ar fi putut să-l dea afară, ar fi putut să-l treacă pe la administraţie ori să-i întrerupă din salariu ei primeau un salariu mare, cu spor de periculozitate, că doar aveau de-a face cu ban­diţii... A mărturisi, fie şi din automatism, adevărul învierii, era o „crimă"

103

ce trebuia neapărat pedepsită. Nici ofiţerii nu-şi permiteau să răspundă „Adevărat a înviatDe fapt, am observat că ei întotdeauna când vor­beau cu mine erau temători. Probabil că undeva se înregistra sau cineva asculta, fiindcă erau foarte prudenţi în răspunsurile lor.

aţi mai trăit şi alte momente din acestea, în care să simţiţi limpede lucrarea lui Dumnezeu?

da, a mai fost un moment... Eu în închisoare am slujit Sfânta Liturghie. Nu aveam vin, aveam numai pâine şi foloseam apa ca vin, fiindcă Mântuitorul a prefăcut apa în vin la nunta din Cana şi am socotit că şi aici, în suferinţa mea, ea se va sfinţi. Slujeam în fiecare duminică. La început, gardienii mă înjurau, mă insultau: „Popă tâmpit...,„ şi altele, că aşa era tactica lor, ştii... Veneau să mă întrerupă în mijlocul slujbei, băteau în uşă, dar eu nu reacţionam în nici un fel. Nu mi-a păsat nici de in­sulte, nici de ameninţări. Am continuat să slujesc în fiecare duminică. Şi niciodată nu m-au bătut pentru că am făcut Liturghia. Pe urmă chiar au renunţat să mă mai ameninţe. Probabil că cei din Biserică le-au spus: „Nu vă mai puneţi mintea cu el, că ăsta-i un popă nebun!".

ce foloseaţi în loc de Potir?

aveam un pahar, pe care nu-l foloseam la nimic altceva, numai la asta. îl luam totdeauna cu mine, îl ascundeam, şi la percheziţie spu­neam că sunt bolnav şi am nevoie să beau apă mai des. Şi mi l-au lăsat, că la început gardienii nu ştiau despre ce e vorba, abia mai târziu au aflat. Aveam şi o batistă, care servea ca un fel de antimis, ca să nu cadă firimituri pe jos. Şi de acestea nu se atingeau.

cam care era, să zic aşa, structura Liturghiei? Ce făceaţi?

ce ştiam. Spuneam şi partea de la strană, şi partea preotului. Unele rugăciuni de taină le ştiam, altele nu, dar pe cele care erau absolut necesare le învăţasem. Adică învăţasem Liturghia, pentru că ştiam că voi fi arestat. Nu îmi pusesem problema să slujesc în închisoare, dar mă gândeam că duminica voi cugeta măcar la momentele ei.

- Şi Proscomidia cum o făceaţi, că aveaţi doar o bucată de pâine, nu?

da, o bucată de pâine, atât aveam. Dar făceam aşa: desenam cu un beţişor Agneţul, pe Hristos, aşa...

104

- Şi pomeneaţi ierarhia?

da, pe toţi. Nu lăsam pe nimeni. Şi odată s-a făcut percheziţie sâmbătă seara. Era ceva neaşteptat, că de obicei nu făceau sâmbăta per­cheziţii. Făceau vineri, sau marţi, sau de două ori pe săptămână, sau la două săptămâni o dată, încât nu ştiai când să te aştepţi. Dar sâmbăta nu făceau niciodată. Acum însă au făcut. Şi la percheziţie, dacă găseau mâncare, ţi-o confiscau, Eu nu aveam mâncare, că nu primeam pachete, nu primeam nimic. Doar pâinea de vineri că vinerea nu mâncam o păstram pentru sâmbătă şi pe cea de sâmbătă o foloseam duminica, la Liturghie. Şi în sâmbăta aceea mi-au confiscat pâinea. Acum, duminică îmi părea rău că nu pot sluji, că mă obişnuisem să am Sfânta Liturghie.

au făcut percheziţia intenţionat, ca să nu vă lase să slujiţi?

nu, au făcut la toată lumea. Dacă oficialii le spuneau: „Faceţi-i numai lui Calciu!", îmi făceau numai mie, dar de data asta a fost pe toată secţia. Au confiscat totul. Nu a fost un teatru pentru mine, că nu erau ei aşa de deştepţi ca să-mi facă mie teatru! Deci duminică m-am întristat foarte mult, că ştiam că nu mai pot săvârşi Liturghia, fiindcă nu aveam pâinea, Trupul Domnului. Nu aveam pâine, ori acesta era singurul ar­gument concret al Liturghiei. Şi-n mintea mea s-a dat o luptă, cam două-trei ore, între gândul de a-i cere gardianului pâine şi gândul de a renunţa. Şi am văzut că nu aveam linişte. Nu aveam linişte nici dacă ce­ream, nici dacă nu ceream. Dar dacă nu ceream, ştiam sigur că nu voi avea Liturghie. Dacă ceream, aveam o şansă, şansa să fiu bătut sau să primesc pâine. Ura sau pâinea, altceva nu se putea întâmpla. Totuşi ezitam, pentru că era de serviciu gardianul acela, secretarul de partid, care mă lovea cu picioarele ca să scap tineta şi apoi mă batjocorea punându-mă să adun cu mâinile murdăria de pe jos. Şi gardianul ăsta era aşa de spurcat la gură, şi aşa de urât vorbea, şi aşa te întrista, încât mă gândeam că dacă vine şi începe să mă insulte, mi-a stricat şi ziua de duminică! Dar pe urmă mi-am zis: „Hai să încerc! Ce-o să-mi facă? Nu cred că mă bate, dacă ofiţerul de serviciu nu-i permite. O să mă înjure, dar şi aşa mă înjură! O să mă insulte, dar oricum mă insultă tot timpul, încât n-o să fie nimic în plus!".

- Şi aţi bătut?

da. Am bătut şi a deschis uşa. „Ce vrei?", m-a întrebat cu ură. Şi-i spun: „Domnule şef că aşa mă adresam daţi-mi, vă rog, puţină pâine, nu mai mare decât o bucăţică de zahăr cubic, pentru că vreau să

105

fac Liturghia!". Aproape că i-a căzut faţa: „Ăsta-i nebun! Cere pâine de la mine, şi mai ales pentru Liturghie...!?!". Toată lumea cerea pâine, deţinuţii de drept comun se milogeau mereu: „Pâine, pâine!", dar nici unul nu ceruse pentru Liturghie!

- Şi ce-a făcut gardianul, a zis ceva?

n-a zis nimic. A închis uşa şi a plecat. Eu am început să mă ne­liniştesc, dar încercam, printr-un efort de voinţă, să sting neliniştea din mine, să nu mă tulbur. Ştiam că o să-l anunţe pe ofiţerul de serviciu şi acela o să vină să mă ameninţe, să urle că încerc să corup gardienii şi aşa mai departe: Ei, şi după vreo oră se deschide vizeta şi gardianul îmi face semn cu mâna să vin şi îmi dă o felie întreagă de pâine, o porţie întreagă. Apoi închide uşa şi pleacă.

fără să spună nimic?

nici un cuvânt. Şi atunci am zis: „Uite, îngerul meu m-a păzit de două ori, atunci de Paşti, şi acum!". Şi cu pâinea aceea am făcut, cred eu, cea mai frumoasă Liturghie pe care am slujit-o vreodată, cea mai înălţătoare. După ce am terminat slujba a venit gardianul, a deschis uşa şi mi-a spus: „Părinte era prima oară când îmi zicea părinte, până atunci mă numise popă să nu cumva să spui la cineva că ţi-am dat pâine, oriunde te-ai duce, că ăştia mă dau afară!". A spus „ăştia" ca şi cum făcea parte din tabăra mea, nu a lor. Şi i-am răspuns: „Nu, domnule gardian, cum să spun?! Păi dumneavoastră aţi slujit cu mine aici, aţi fost îngerul care mi-aţi adus Trupul lui Iisus! Cum să vorbesc despre asta, cum să vă fac rău?!"...

practic el adusese darul, „prescura", nu?

da. Bine, l-a mânat Dumnezeu, fără îndoială, nu a fost gândul lui bun. Dar de atunci s-a îmblânzit. Nu mă mai insulta, nu mă mai bătea cu picioarele... Gestul acela l-a schimbat. îmi închipui că a fost foarte speriat după aceea, că era şi gardian, şi secretar pe secţie şi favorizase un deţinut, un „bandit mare"! Putea să intre în puşcărie. Dar după ce l-am asigurat că n-o să spun nimănui nimic, s-a mângâiat. Şi s-a purtat foarte frumos cu mine după aceea, niciodată nu m-a mai insultat! Or, eu soco­tesc faptul acesta unul din lucrurile extraordinare care s-au petrecut cu mine în închisoare!

ne-a povestit şi părintele Iustin Pârvu despre nişte Liturghii făcute în închisoare şi tot aşa zicea, că au fost cele mai frumoase din viaţă, cele mai trăite.

acuma, vedeţi, canonic se zice că nu se slujeşte Liturghia de unul singur, că trebuie să ai asistenţă... Chiar părintele Dimitrie Bejan a

106

spus că Liturghia pe care am făcut-o eu în închisoare nu era valabilă, pentru că nu aveam credincioşi, vin şi aşa mai departe... Dar eu am mărturisit asta, cum am ieşit din închisoare am mărturisit public despre slujirea mea acolo...

v-aţi spovedit unui episcop?

nu, fiindcă n-am stat de vorbă, după eliberare, cu nici un epis­cop. Dar am mărturisit public, deci le-a ajuns la urechi, şi niciodată ie­rarhia nu a spus nimic despre asta. Au continuat să mă numească răz­vrătit, m-au caterisit, însă nu m-au acuzat niciodată pentru că am făcut Liturghia în închisoare. Nu au avut curajul. Puteau să mă numească eretic sau profanator, dar n-au făcut-o. Oricum, transformările care s-au produs în sufletul celorlalţi şi aceste minuni care s-au petrecut cu mine atunci - şi nu numai atunci, că au mai fost şi alte împrejurări mă fac să cred că Liturghia a fost valabilă! în orice caz, atunci nu m-am îndoit nici o clipă de ea! Şi simţeam multă linişte şi pace după Sfânta împărtăşanie...

ne povestiţi şi despre acele „alte împrejurări"? Au fost legate tot de Sfânta Liturghie?

da. Am mai avut iarăşi o întâmplare foarte interesantă, care a întărit convingerea mea că harul lui Dumnezeu lucra acolo. Mă băgaseră la Aiud în celulă cu doi deţinuţi de drept comun. Unul avea vreo şaizeci de ani şi îşi petrecuse aproape toată viaţa în închisoare: intra, ieşea, ia­răşi intra... Acum însă primise o pedeapsă foarte urâtă, mi se pare că pe viaţă, pentru că îşi omorâse mama, sub pretextul că nu-i trimisese pa­chete în închisoare. Dar mamă-sa era o femeie săracă, bătrână, care nici ce să mănânce nu avea. Şi nu că a omorât-o aşa, pur şi simplu. Mai întâi a spintecat-o şi pe urmă a cusut-o cu sârmă, pe viu. A fost un om foarte sălbatic. Celălalt deţinut era un băiat tânăr de prin Timişoara, sau de prin Arad, care îl omorâse pe opozantul lui la mâna unei fete de acolo. L-a omorât foarte sălbatic, dar nu cu cruzimea cu care o făcuse nebunul celălalt. Cu aceştia doi m-au pus în celulă.

în ce perioadă se întâmpla asta?

prima dată când m-au dus de la Securitate la Aiud. Mi-au spus atunci: „Te duci la Aiud, munceşti şi ţi se reduce pedeapsa". Şi le-am zis:

107

„Eu să muncesc pentru comunişti?! Să muncesc pentru ca voi să torturaţi oamenii? Eu nu muncesc pentru voi orice ar fi!". Dar ei mi-au răspuns: „Ai să vezi că o să munceşti!". Şi m-au dus la Aiud şi m-au pus cu aceştia în celulă. Ne-a chemat apoi ofiţerul şi le-a spus: „Uite, deţinutul Calciu lucrează cu voi în echipă". Lucrau la lădiţe de fructe, acolo, în celulă. Aveau normă, trebuiau să facă nu ştiu câte lăzi. Băteau cuie cu ciocanul de dimineaţă până seara şi toate astea rămâneau în capul meu. Şi ofiţerul le-a zis: „Lucraţi împreună şi dacă el nu-şi face norma, să-l ajutaţi să şi-o facă. Iar dacă nu vrea să muncească, e treaba voastră, vă priveşte, pentru că dacă nu faceţi norma pentru toţi trei, nu primiţi mâncare, nici pachete!".

deci cumva îi cointeresau ca să vă persecute...

intenţia lor ascunsă era de a mă ucide. Adică, în fond, aceia tre­buiau să mă ucidă! Am stat cu ei o lună de zile, interval în care erau chemaţi aproape zilnic la direcţia Penitenciarului. Probabil că Securitatea cerceta prin ei starea mea sufletească: dacă sunt disperat, dacă sunt amă­rât... Nu erau nişte oameni de înţeles, erau nişte brute. M-au întrebat dacă vreau să muncesc sau nu. Am spus că nu şi ei au început, în special bătrânul, să mă înjure. Le-am zis că sunt preot şi mă întrebau: „A, eşti popă din ăla care înşeală lumea?". Şi am zis că da, am înşelat lumea. După aceea n-am mai discutat nimic. Vorbeam numai când îmi dădeau ei voie, mâncam când îmi dădeau ei voie, nu mă duceam la closet decât când îmi dădeau ei voie, iar de dormit dormeam când dormeau şi ei...

aceştia doi!? Eraţi sub ascultarea lor?

-Da.

dar de ce? Aşa era regimul instalat de autorităţi, să nu vă dea voie?

nu, dar au spus că eu nu muncesc şi din cauza asta ei doi pierd pachetele. Şi m-au avertizat: ori mă apuc de muncă, ori îmi vin de hac. Eu nu le-am răspuns nimic.

- Şi ce-au făcut?

ce să facă? Lucrau. Dacă venea mâncarea, ei mâncau, apoi se apucau iar de lucru şi eu trebuia să stau.

- Şi pe sfinţia voastră vă lăsau să mâncaţi, sau vă persecutau?

la început mă persecutau. Şi cu closetul tot aşa. Câteodată mă ţineau câte o jumătate de oră, sau o oră după ce le ceream voie... Mă ţi­neau aşa până când respiram greu şi ajungeam să le spun: „Nu mai pot să mă ţin mult! Lăsaţi-mă să mă duc la closet!". Şi atunci, în sfârşit, îmi dădeau voie. Nu împingeau lucrurile chiar până la ultima rezistenţă. în orice caz, mă înjurau, mă ameninţau...

108

vă rugaţi de faţă cu ei?

da, dar nu în genunchi. Nu-mi dădeau voie să stau în ge­nunchi.

- Şi vă făceaţi cruce?

da, sigur.

dar nu vă tulbura la rugăciune ciocănitul acela şi prezenţa lor?

ba da, mă tulbura, dar căutam să nu bag în seamă.

- Şi nu v-aţi manifestat niciodată mai aspru cu ei, mai violent?

nu, că i-aş fi întărâtat! Eram foarte blând şi foarte ascultător. Eram ascultător, cum să spun, până la ultima resursă! Când venea ra­portul seara, ei spuneau: „Deţinutul Calciu nu a vrut să lucreze astăzi!". Şi ofiţerul menţiona în procesul verbal. Eu le-am zis celor doi: „Să nu vă supăraţi, eu nu vreau să lucrez pentru că sunt împotriva acestei oprimări comuniste, împotriva transformării ţării într-o puşcărie! Eu am vorbit oamenilor despre Dumnezeu, nu despre altceva!". Dar asta le ziceam când îmi dădeau voie, când mă întrebau, de exemplu. Că dacă nu-mi dădeau voie, nu puteam să vorbesc deloc. Şi ei mi-au spus: „A, sigur, voi popii sunteţi împotriva comunismului! Dar tu ai să lucrezi. Ai să vezi că o să lucrezi! Te învăţăm noi minte!". Şi mă gândeam că dacă îmi dădeau una cu ciocanul la cap, s-a terminat cu mine! Auzisem că Ceauşescu ar fi vrut să mor în închisoare şi mă gândeam, ştii, că vor spune pe urmă că a fost o luptă, o bătaie între deţinuţi, sau cine ştie... Mai ales că era pe atunci un preot în Rusia, Dudko, cred că aţi auzit...

da, Dimitrie Dudko, scrie şi părintele Serafim Rose despre el...

el făcuse tot aşa, o acţiune anticomunistă, dar oarecum diferită de a mea, nu cu proteste. El ţinea predici pentru apărarea Ortodoxiei şi pe urmă partea cea mai importantă credincioşii îi puneau întrebări în scris, fără semnătură, iar el dădea răspunsurile în predica următoare. Şi erau întrebări foarte directe, iar părintele răspundea tot la fel de direct. Bineînţeles că l-au arestat, l-au băgat în închisoare şi acolo el a dat o de­claraţie în care spunea că îi pare rău pentru ceea ce a făcut şi că îşi dă seama că a greşit. Sigur, toată lumea a fost extrem de tulburată!

se ştia şi în România despre acest preot?

sigur, noi îl urmăream de mult timp. Scrisese o carte foarte frumoasă, „Nădejdea care este în noi". Or, în anii aceia cartea lui tocmai fusese publicată în Occident, şi acum toată lumea era foarte uimită. Tot Occidentul se întreba ce s-a întâmplat. Şi veneau tot felul de veşti, că a

109

fost bătut, torturat şi că până la urmă a cedat din cauza torturilor. însă cea mai vehiculată idee a fost aceea că l-au băgat în celulă cu doi deţinuţi de drept comun care l-au violat şi Securitatea a făcut fotografii, cu care apoi l-a şantajat: „Dacă nu faci ce îţi cerem, o să publicăm aceste poze!". Sigur, era cam neverosimilă povestea asta, pentru că nimeni nu ar fi cre­zut că a fost chiar aşa... Aşadar, el a fost arestat înaintea mea, iar eu auzi­sem despre ce i se întâmplase şi eram cam speriat. Bine, ştiam că în ce mă priveşte n-o să fie o problemă, că la o adică, nimeni n-o să creadă despre mine aşa ceva, dar mă gândeam la actul în sine, ştii... Că puteau să-mi facă asta pentru a mă distruge psihic. însă, slavă Domnului, nu au recurs niciodată la metoda aceasta.

deci aveaţi o stare de frică faţă de ei?

da, şi de aceea căutam să fiu cât mai supus, să nu-i supăr, să nu-i mânii deloc. în tot acest timp Securitatea îi chema foarte des la bi­rou, să dea informaţii despre mine. însă de la o vreme au început să nu-mi mai interzică nimic, probabil la ordinul administraţiei, fiindcă nu cred că acţionau de capul lor, mai ales în privinţa mea. Şi am început să stăm de vorbă. Le-am spus despre mine, despre Biserică...

- Ştiau ceva despre credinţă? Aveau vreo educaţie din familie?

cel bătrân avea. Cred că mai întâlnise prin închisoare oameni credincioşi. Cel tânăr nu ştia mare lucru, totuşi mergea la biserică, aşa, din obicei. Dar încolo el bea, se bătea... Şi am stat aproape o săptămână de vorbă, după care le-am spus: „Văd că nu mai aveţi nimic cu mine. Aş vrea să mă lăsaţi să fac Liturghia". M-au întrebat ce e Liturghia. Cel mai bătrân avea impresia că e un fel de oficiere magică, sau aşa ceva. Le-am explicat ce înseamnă, atât cât puteau ei să priceapă. Şi mi-au spus: „Bine, te lăsăm!". Asta se întâmpla în timpul săptămânii, cred că joi. Probabil însă că aveam microfoane în celulă, pentru că imediat după discuţia asta au fost chemaţi la administraţia închisorii. S-au întors foarte tulburaţi şi au fost chiar puţin brutali cu mine. Se cunoştea totuşi că erau timoraţi şi făceau ceva împotriva voinţei lor, împotriva a ceea ce gândeau. Vineri am ieşit la plimbare. Acum, ei erau cum erau, dar i-am simţit eu mai puţin răi şi înduşmăniţi decât la început. Însă când am ajuns în ţarc era o curte foarte mică, în care ne scoteau de obicei la plimbare mi-au spus să stau într-un colţ. Cred că aveau de pus la cale un plan şi nu putuseră s-o facă de faţă cu mine, în celulă.

eraţi supravegheaţi acolo, în ţarc?

1 10

da. Gardianul stătea la uşă, pe dinafară şi o putea deschide ori­când. Probabil că mai pleca din când în când, dar noi nu aveam de unde şti sigur dacă e acolo sau nu. însă atunci nu-mi era mie gândul la supra­veghere... Şi m-am aşezat într-un colţ, cum mi-au spus. Am cam băgat-o pe mânecă atunci... Am crezut că gata, fac planul să mă omoare! Mi-am dat seama că au fost chemaţi de Securitate şi li s-au spus anumite lu­cruri, poate li se făgăduise eliberarea...

- Şi vă rugaţi atunci, sau ce făceaţi?

mă pregăteam de moarte. îmi făceam spovedania.

vă pregăteaţi de moarte...!?

da, pentru orice eventualitate. Nu eram sută la sută sigur, dar o spaimă tot aveam în mine.

vă rugaţi şi pentru ei?

sigur. Mă rugam să-i îmblânzească Dumnezeu. De altfel, pen­tru ei m-am rugat tot timpul cât am stat împreună în celulă. Erau prezenţi în rugăciunile mele mai mult decât cei pe care îi iubeam! După ce au vorbit puţin între ei, cel mai tânăr vine la mine şi zice: „Gata! Acum poţi să ieşi, părinte. Nu-mi spusese niciodată până acum părinte, să ştii că nu îţi mai facem nimic! Nu te mai omorâm. Lasă s-o facă gardienii! Dacă au nevoie să te omoare, să te ucidă ei! Noi nu te mai omorâm". Nu ştiu dacă chiar fuseseră puşi să o facă, sau au spus doar aşa...

de ce v-au spus asta afară? Se temeau că în celulă sunt microfoane?

nu ştiu. Cred că au luat hotărârea asta după ce au stat de vorbă. Adică şi-au pus problema: „Băi, ce facem?". Şi şi-or fi zis: „Domle, nu putem să-l omorâm!". Sigur că eu m-am înmuiat de tot, mi s-au înmuiat picioarele, m-au trecut lacrimile... Mă mir cum de nu am le­şinat. Şi a doua zi, cu permisiunea lor, am slujit Liturghia.

era duminică?

nu, cred că a fost sâmbătă. Le-am zis: „Acum, fiindcă nu mai aveţi nimic împotriva mea, o să slujesc Liturghia". Aveam acolo în celulă nişte lăzi şi pe ele am început să pregătesc pentru slujbă. Ei stăteau şi se uitau la mine. Li se părea că cine ştie ce scot: prosopul, păhăruţul acela din plastic pe care îl aveam... Am început Proscomidia. N-o ştiam toată pe de rost, aşa că spuneam doar unele lucruri. Pe urmă am început Li­turghia. Stăteau în spatele meu, iar eu nu m-am mai uitat deloc la ei, fiindcă nu mă mai temeam. Ştiam că de acum nu mai îmi fac nici un rău. După prefacerea Darurilor şi rugăciunile care urmează m-am întors să

111

spun: „Pace tuturor". M-am gândit că atunci când vor auzi cuvântul „pace", or să fie impresionaţi. Deci m-am întors spre ei şi am zis: „Pace tuturor". Şi atunci am văzut: cel bătrân era îngenuncheat, cel tânăr stătea în picioare dar a îngenuncheat şi el de cum m-am întors - şi amândoi erau plini de lumină. Atunci am realizat că întreaga celulă era inundată de lumină, aceeaşi lumină pe care o văzusem atunci, la Paşti, când gar­dianul îmi răspunsese: „Adevărat a înviat!". Asta a fost. Am terminat Liturghia şi pe urmă ne-au şi mutat de acolo, ne-au despărţit.

- Şi nu i-aţi mai întâlnit după aceea? N-aţi mai aflat nimic de ei?

nu, dar le-am păstrat o mare recunoştinţă, fiindcă ei mi-au adus în celulă, prin convertirea lor fulgerătoare, lumina taborică pe care Apostolii au văzut-o când Iisus S-a schimbat la faţă înaintea lor.

În afară de aceştia doi, aţi mai stat şi cu alţi deţinuţi de drept comun?

da. Am stat şi cu deţinuţi politici, deoarece cei de drept comun erau asimilaţi ca politici, fiindcă făcuseră infracţiuni financiare. Am stat cu un colonel care fusese să vândă arme în Arabia, cu un director de la Uzina de Maşini Grele din Bucureşti, care făcuse multe afaceri ilegale, şi cu alţii. Dar cu ei am stat puţin, ca durată. Cel mai mult am stat singur.

părinte, fiindcă tot a venit vorba, am citit într-un ziar că un deţinut de drept comun, recidivist, care a stat la Aiud în celulă cu sfinţia voastră, a fost atât de impresionat de ce i-aţi spus, încât după ce a ieşit din închisoare nu a mai făcut nici o infracţiune, nimic. Dar în anii 90 a ucis pe cineva. Şi imediat s-a dus şi s-a predat. Atunci a zis că a stat în celulă cu sfinţia voastră şi că după eliberare nu a mai făcut nimic rău. Dar acum căzuse în asta, în crima asta, care nu ştiu cum s-a întâmplat... Au scris toate ziarele atunci despre el...

se poate, dar nu-mi aduc aminte cine a fost...

Ispita martirajului

practic în această a doua perioadă de închisoare aţi dus o vieţuire aproape călugărească, aţi avut un program care vă permitea să vă rugaţi mult...

da, în toată perioada asta n-am avut nici o piedică la rugăciune, nici din interior, nici din afară. Pentru că nu mă interesa nimic. Când fă­ceam rugăciunea nu mai ţineam cont de nimic. Dacă intra gardianul sau ofiţerul, mă ridicam în picioare şi continuam rugăciunea în gând. Nu răspundeam decât dacă îmi punea o întrebare logică, să zic aşa. Şi după

112

ce răspundeam, ziceam: „Domnule ofiţer, nu pot să vorbesc acum cu dumneavoastră pentru că sunt în rugăciune. Fac Liturghia". Ei ştiau asta, adică nu era o fală pentru mine că le spuneam aşa. Ştiau şi plecau. Nu ziceau nimic, plecau.

aţi simţit că înaintaţi în rugăciune, v-aţi rugat mai curat atunci?

nu ştiu, înclin să cred totuşi că m-am rugat mai puternic în an­chetă, când trebuia să tac şi să am tărie, decât în celulă. Pentru că în ce­lulă rugăciunea devenise o obişnuinţă, un tipic. Nu vreau să spun că sentimentul religios era tocit, nu... Dar cu intensitatea cu care mă rugam în anchetă n-am mai putut să mă rogmai târziu, pentru că nu mai eram în pericolul acela, care să-mi solicite fiinţa integral.

ce rugăciuni făceaţi?

rugăciunile care le ştiam pe de rost, Rugăciunea lui Iisus şi mai ales rugăciunea mea personală către Mântuitorul şi Maica Domnului, în care le spuneam de fiecare dată starea mea, le spuneam unde sunt, cum sunt, ce mă tulbură şi ce doresc să mi se dea.

consideraţi că e bună această rugăciune mărturisitoare, în care te pui în faţa lui Dumnezeu?

foarte bună!

la Rugăciunea lui Iisus foloseaţi tehnicile pentru fixarea atenţiei des­pre care învaţă Sfinţii Părinţi?

da, le foloseam ca să-mi ţin mintea în inimă. Rosteam cuvintele pe inspiraţie şi expiraţie.

alternaţi tipurile de rugăciune sau aveaţi un timp pentru fiecare?

rugăciunile învăţate pe de rost le spuneam mai mult în perioa­dele de rugăciune comună. Adică mă gândeam: acum e ora şapte dimi­neaţa, să zic, şi dacă spun „împărate Ceresc", „Sfinte Dumnezeule" şi „Tatăl nostru", poate că în România sunt mii şi zeci de mii de oameni care se roagă odată cu mine şi intru în comuniune de rugăciune cu ei. La fel şi când făceam Liturghia, ştiam că sunt în comuniune liturgică cu ce­ilalţi. Iar în restul timpului spuneam Rugăciunea inimii şi rugăciunile mele personale către Mântuitorul, către Maica Domnului şi către Sfântul Gheorghe, care mi-a fost foarte aproape în închisoare!

asta voiam să vă întreb, dacă aţi avut vreun sfânt care v-a ajutat mai mult şi căruia i-aţi simţit prezenţa acolo.

da. Sfântul Gheorghe a fost. Am simţit prezenţa lui, absolut! Am simţit că e cineva cu mine. De altfel, în această a doua închisoare, de

113

mai multe ori Mântuitorul, mai mulţi sfinţi ai Bisericii noastre şi unii din morţii mei mama îndeosebi mi s-au arătat în duh şi mi-au vorbit, pentru a mă mângâia în suferinţa şi-n singurătatea mea.

vi s-au arătat în rugăciune, sau cum?

da, în rugăciune. Şi simţeam aceste cercetări în duh ca pe o bi­necuvântare de la Dumnezeu.

care au fost roadele rugăciunii acolo, în închisoare?

cel mai mare rod a fost că prin rugăciune mă linişteam sufle­teşte, că nu mă temeam, că rezistam la tot ce se întâmpla cu mine. Fără rugăciune nu aş fi rezistat, aş fi înnebunit cu siguranţă. Am hotărât să nu fac nici un compromis şi pentru asta, nu-i aşa, trebuia să mă gândesc sau că voi rămâne pentru totdeauna în închisoare, sau că mă omoară. în această situaţie, fără rugăciune ar fi trebuit să înnebunesc, nu? Rugăciu­nea a însemnat balsam pentru inima mea.

ispite demonice legate de rugăciune aţi avut? Ştiu eu, să simţiţi, de pildă, nişte prezenţe din acestea rele, care să vă împiedice să vă rugaţi...

nu, în inima mea nu. Ceea ce cred însă că a fost lucrare demo­nică erau aceste insulte ale gardienilor şi încercarea lor de a mă tulbura. Dar aşa, ca să mă atace direct, nu mi s-a întâmplat niciodată. Am avut însă o ispită, şi târziu mi-am dat seama că e o cursă de la cel rău. Am avut ispita martirajului. Şi am început să mă rog ca Dumnezeu să îmi dea moartea. Era un fel de exaltare în mine... Asta a durat ceva timp, până când îngerul mi-a spus: „Nu vezi că faci un păcat?!"...

adică îngerul v-a atenţionat printr-un gând, nu l-aţi văzut...

îngerul, nu un gând, era îngerul. Vorbeam cu el.

prin rugăciune?

-Da.

deci aţi ajuns să înţelegeţi că nu era bine ce faceţi?

da, era un mare păcat, ce venea din mândrie. Nutream gândul acesta de mândrie, dar nu conştient. Adică mă gândeam la martiraj, mă gândeam la moarte, mă gândeam că, în sfârşit, lumea va şti despre mine că am murit ca un martir... Şi mă rugam lui Dumnezeu pentru martiraj, dar martirajul nu venea! Cred că vreo două luni am fost chinuit de gân­dul ăsta. Iar Securitatea, când refuzam să semnez cererile de graţiere, exact asta îmi spunea: „A, vrei să mori în închisoare? Vrei să fii martir? Lasă că n-ai să mori în închisoare!". Sau îmi ziceau în batjocură: „A, vrei să fii martir, să te pomenească în Biserică?!"... Cred că asta m-a şi întors

11d

până la urmă, fiindcă am început să mă gândesc mai adânc. Şi după aceea am primit lumină de la Hristos şi mi-am dat seama că păcătuiam foarte mult.

când aţi avut ispita asta a martirajului, nu v-au ispitit şi gânduri de judecată pentru cei care nu se implicau, pentru ierarhie?

da, gânduri din acestea am avut, dar s-au risipit repede. M-au tulburat mai mult atunci, la Seminar, când am început acţiunea celor şapte Cuvinte. Atunci m-am trezit dintr-o dată aruncat într-o lume ve­che, pe care o trăisem altădată. O lume nu cu aceeaşi suferinţă, dar cu maimultă viclenie decât cealaltă. Şi am avut, într-adevăr, nişte gânduri... Mai ales că, am mai spus, îl iubeam foarte mult pe Prea Sfinţitul Roman şi ştiind că intrase de mic în mănăstire şi avusese o viaţă călugărească bună, am fost sigur că va veni alături de noi. Şi am avut aşa, o pornire împotriva lui, pentru că fiind călugăr şi iubindu-l eu aşa de mult - şi cred că şi el pe mine nu s-a angajat. Nu trebuia să se angajeze prea mult, măcar să ne fi dat un gir, asta era toată problema. Convingerea mea este că dacă el s-ar fi angajat alături de mine, măcar printr-un gir, nu aş fi fost arestat şi dus la închisoare. însă pe urmă am lepădat gândul acesta. Şi am scăpat repede de el, pentru că a început să mă preocupe mai mult starea mea personală, atât în raport cu Securitatea, cât mai ales în ce privea viaţa mea lăuntrică. Şi am lăsat gândul de judecată de-o parte... Adică vreau să spun că la început am fost aşa, mai îndârjit îm­potriva ierarhilor, pe urmă însă nu am mai avut nici un fel de îndârjire...

v-aţi dat seama că nu puteau mai mult?

da, nu puteau mai mult. Mi-am dat seama că slăbiciunile ome­neşti sunt mari, că, aşa cum a spus Prea Sfinţitul Antonie, nu toţi au stofă de martiri, nici chiar ierarhii, nici chiar preoţii... Şi m-am plecat şi eu în faţa neputinţei umane şi am zis: „Merg de unul singur!"...

•

Toată lumea ne susţinea

ce anume aţi suportat cel mai greu în această a doua închisoare?

izolarea. Asta era. Cu foamea mă obişnuisem, cu insultele mă resemnasem. Nu mai reacţionam. La început mă tulburau şi chiar aveam reacţii, în special când mă înjurau de mamă sau de altele. Adică îi mustram:

115

„Domnule, nu îţi este ruşine?! Mama mea e o femeie moartă. Cum mă înjuri dumneata de mamă sau de cele sfinte? Ce ţi-am făcut?!". Pe urmă însă nu mai dădeam nici o atenţie, nu mă mai tulburam. Dar izola­rea a fost foarte grea. Din punctul ăsta de vedere, prima perioadă de în­chisoare a fost mai bună, în sensul că eram împreună toţi deţinuţii, legio­nari, ţărănişti... Ne rugam, ne mai certam, dar nu eram singur. Acum, în majoritatea timpului am stat singur. Eram izolat într-o celulă şi nu vor­bea nimeni cu mine, nu vedeam decât gardianul, care şi acela se purta cum se purta, pentru că eu le fusesem încredinţat acolo cu o destinaţie specială: moartea. De aceea, orice sprijin din partea oamenilor a fost foarte important pentru mine.

cum aţi primit concret acest sprijin?

de pildă, când eram în Zarca aiudului, pe sub fereastra mea treceau deţinuţii de drept comun care ieşeau sau intrau în fabrică. Gar­dienii nu-i păzeau foarte strict, aşa încât din când în când, câte unul dintre ei, ajungând în dreptul meu, zicea tare, ca şi cum ar fi vorbit cu ceilalţi: „Părinte, eu am intrat în închisoare din motivul cutare, dar să ştiţi că vă iubesc. Se vorbeşte de dumneavoastră, se spun nişte lucruri, se protestează...!". Pe urmă, luni de zile nu auzeam nimic şi iar mai venea câte o întâmplare din asta, care mă întărea foarte mult.

vizitele soţiei şi ale copilului vă întăreau sau vă slăbeau?

mă întăreau foarte mult. însă copilului nu-i dădeau voie să vină la Aiud, ci numai la Securitate, iar preotesei îi aprobau să mă vizite­ze foarte rar, o dată sau de două ori pe an, de obicei când primeam vreo scrisoare oficială din străinătate, pe care, ca să nu mi-o dea Securitatea, mi-o dădea ea. Erau şi perioade când mi se interzicea să văd pe cineva.

dar pachete aveaţi voie să primiţi?

nu, nu aveam dreptul la pachet. Şi atunci oamenii îi trimiteau ajutoare preotesei. Primea pachete din Canada, din America şi din alte părţi, iar Securitatea, după ce le controla, era nevoită să i le dea, pentru că expeditorii se interesau dacă au ajuns. Le trimiteau de obicei prin Crucea Roşie. Cu siguranţă însă că au fost şi foarte multe oprite. Aceste grupuri care trimiteau ajutoare preotesei expediau în acelaşi timp în ţară şi scrisori de protest. Şi toate erau îndreptate spre Ceauşescu, cu cererea expresă să fiu eliberat. Veneau scrisorile cu sutele de mii, pentru că nu trimitea grupul în ansamblu, ci fiecare în parte. Au adoptat această tac­tică tocmai ca să-l invadeze pe Ceauşescu cu scrisori. M-au susţinut şi Germania, Franţa, Anglia. S-au trimis la regina Angliei mii de scrisori despre mine. Diplomaţii care susţineau cauza mea îşi câştigau alegătorii prin asta. Şi preoteasa primea sute de scrisori. Venea poştaşul şi zicea: „Doamnă, iar v-au oprit scrisorile". Toată lumea ne susţinea pe noi.

din ţară veneau scrisori?

nu prea. Din ţară veneau oameni. A venit odată la preoteasă un baptist din Ardeal, cu un aparat de detectat microfoane şi a găsit câ­teva, dar ea i-a zis să nu le arunce, că vor pune altele. în general, toţi au apărat-o pe preoteasă. Tot Institutul de Igienă la care lucra a protejat-o, toţi colegii de serviciu îi favorizau întâlniri. Că mai veneau oamenii să-i aducă ceva de mâncare, fiindcă ea era acum complet izolată.¹³

deci a fost ajutată de oameni, a existat o solidaritate!

da, extraordinar! Extraordinar! De pildă, dacă venea cineva la preoteasă acasă şi bătea la altă uşă, vecinul de acolo, dacă vedea că omul e însoţit de un poliţist, zicea: „Poftiţi, domnule, poftiţi!", ca şi cum l-ar fi cunoscut. Şi după ce cobora securistul, îl urca pe om mai sus, la preo­teasă. Foarte mult au ajutat-o oamenii. Riscau şi ei în felul ăsta, dar era aşa, un avânt, o dorinţă de vitejie. Toţi se simţeau importanţi: făceau şi ei ceva împotriva Securităţii!

- Şi copilul?

andrei era la şcoală. Un agent al Securităţii stătea permanent în clasă cu el, ieşea în recreaţie cu copiii, ca şi cum ar fi fost un fel de peda­gog. îl supraveghea ca să nu se ia legături prin el la intrare, la ieşire... Dar copiii şi învăţătorii l-au protejat.

„părinte, eşti liber să pleci!”

când şi cum aţi fost eliberat?

în primul rând eu nici nu am ştiut că voi fi eliberat. Fusesem condamnat la zece ani şi nu mă aşteptam să fiu scos mai devreme. Totuşi mi-au dat drumul după cinci ani şi jumătate, ca urmare a protestelor din Occident şi a presiunilor la nivel diplomatic asupra lui Ceauşescu.

¹³ După procesul părintelui, familiei Calciu i s-a confiscat întreaga „avere”: frigiderul, ara­gazul, maşina de spălat, mobila. în aceste condiţii au trebuit să supravieţuiască doamna preoteasă şi copilul, care era atunci destul de mic. De aceea, orice sprijin şi gest de solidaritate conta. Doamna preoteasă îşi aminteşte şi astăzi cum la ieşirea din metrou, profitând de aglomeraţia care deruta Securitatea, oamenii îi strecurau în mână punguţe cu alimente sau alte cumpărături necesare.

117

Nu v-au anunţat înainte că vi s-a redus condamnarea?

nu, dimpotrivă. La un moment dat a venit preoteasa la vorbi­tor şi mi-a spus că s-a dat un decret de amnistiere pentru cei cu con­damnări de zece ani. N-am crezut că intru în decret oricum nu prea aveam încredere în decretele lor dar totuşi s-a născut o speranţă. Şi-l întreb pe şeful Securităţii: „Domnule, ce-i cu decretul acela, îl ţineţi se­cret?". Iar el mi-a citit decretul, în aşa fel încât reieşea că-i privea pe deţinuţii de drept comun cu condamnări până în zece ani. Şi mi-a zis: „Nu este pentru tine. Ţi-am dat pedeapsa ca să nu intri în decret!". Asta a fost cu câteva zile înainte de eliberare, ceea ce înseamnă că intrasem în de­cret. încercau doar un ultim compromis.

ce viza acest ultim compromis?

securitatea voia să mă convingă cu orice preţ să fac cerere de graţiere. Pentru ei era important ca eu să apar în faţa lumii pătat, că am cerut clemenţa lui Ceauşescu, recunoscând că sunt vinovat, din moment ce solicit graţia. Un om nevinovat nu face aşa, ci îşi caută dreptatea. Dacă aş fi cerut graţierea, ei ar fi anunţat: „Preotul Calciu şi-a recunoscut greşeala, iar tovarăşul Ceauşescu s-a îndurat de el şi i-a dat libertatea". Şi ieşeam cu o pată definitivă.

deci aţi refuzat categoric?

absolut. A venit şeful Securităţii şi m-a întrebat: „Părinte, eşti hotărât să faci cerere?". I-am spus: „Sunt hotărât să nu fac cerere!". Zice: „Să ştii că nici oasele unde-ţi sunt n-o să ştie nimeni! O să fii aruncat să te mănânce câinii!". Lucruri de felul acesta... „Nu-i nimic!", i-am zis.

- Şi cum v-au eliberat până la urmă?

imediat a doua zi vine preoteasa la Securitate şi îmi spune: „Am fost luată cu maşina, nu ştiu de ce m-au adus aici". Credea că e arestată. Şi şeful Securităţii îi zice: „Cum nu ştii, că doar ţi-am spus pe drum...!?". Preoteasa i-a răspuns: „Nu cred în minciunile voastre!". Atunci el mi-a zis: „Părinte, eşti liber să pleci!". „Fugi, domnule, de aici...!", am spus, fiindcă aşa ceva nu puteam crede. Apoi şeful arestului cu doi securişti ne-au luat cu maşina, pe mine şi pe soţia mea, şi mi-au spus: „Părinte, veţi merge acasă". Eu nu credeam. Atunci şeful arestului a zis şoferului: „Ia mai plimbă-l pe părintele pe aici, prin jur, să vadă ce schimbări s-au mai făcut!". Şi m-au plimbat. Eu nu m-am interesat ce edificii înălţau, am văzut doar că schimbaseră foarte mult. Erau în plină construcţie. Până când n-am ajuns şi n-am intrat în casă, eu nu am crezut că m-au eliberat!

118

Nu-mi mai amintesc nimic

după ce aţi ieşit din această a doua închisoare, v-aţi mai întâlnit cu gardienii-sau cu ofiţerii cu care aţi avut de-a face acolo?

cu unul singur, care era mai prostănac aşa, dar nu chiar prost ca cei din prima perioadă. Ăsta era unul din ofiţerii care în anchetă mă ţinuse douăzeci şi patru de ore în picioare. El scria ce voia, iar eu trebuia să semnez. Dar nu semnam. Şi-mi amintesc că în timpul unei anchete a început să-mi povestească despre copiii şi nevasta lui. Atunci i-am zis: „Domnule, spui că te duci acasă, îţi săruţi soţia, copiii, te joci cu ei... Şi mă întreb: cum poţi să dormi liniştit când faci crima asta cu mine?! Cum poţi să dormi liniştit...?!". Şi mi-a răspuns: „Dorm liniştit pentru că ştiu că îmi fac datoria faţă de partidul meu, care m-a învăţat şi m-a ridicat în această societate!". Şi mă gândeam că dacă şi noi, preoţii, am fi aşa de devotaţi lui Dumnezeu cum era el partidului, toţi am fi sfinţi!

bine, se pune întrebarea dacă el pentru partidul lui ar fi putut răbda ceea ce răbdaţi sfinţia voastră atunci pentru Biserică?

nu l-am întrebat asta, fiindcă ştiam că n-ar fi răbdat. De altfel, nici nu era aşa convins de crezul lui. Sunt sigur că după revoluţie a fugit de i-au scăpărat călcâiele... Asta voiam să zic, de fapt: că aceştia cu care am avut de-a face în închisorile comuniste nu erau sinceri în crezul lor, nu erau oneşti. Am mai avut o experienţă care mi-a întărit convingerea asta, atunci când a murit Gheorghiu-Dej.

după prima închisoare, nu?

da. Ieşisem din Aiud şi eram student bătrân. Atunci au obligat pe toată lumea elevi, studenţi, muncitori să vină să-l vadă la sala Pa­latului, unde era pus pe catafalc. Şi toţi băieţii tineri fugeau. Mie îmi spuneau „tată", că eram mai în vârstă. „Tată, dacă vine acela cu plasatul, îi spui că m-am dus la toaletă...!". Erau o mulţime pe care trebuia să-i scuz. Eu m-am hotărât să merg să-l văd pe Gheorghiu-Dej, pentru că el a vrut să mă omoare. Nici nu ştia că sunt pe lume, însă a zis: „Aşa cum nu este, îl omor!". Şi uite că eu n-am murit şi el a murit. Să văd şi eu cum arată omul acesta, cum arată omul care a îngăduit să se întâmple ce s-a întâmplat la Piteşti, în lagărele de muncă, la Canal... Cum stă el acum în faţa lui Dumnezeu...?! Şi am mers. Când am ajuns acolo, catafalcul era ceva mai sus şi eu eram mic, aşa că după cum nici el nu mă văzuse pe mine, nici eu nu l-am văzut pe el. La cele două capete ale sicriului erau

119

patru bărbaţi. Unul dintre ei, un om solid, mare, stătea acolo şi plângea. I se înnodau lacrimile în barbă. Plângea în hohote. Şi mi-am zis: „Doamne, dacă omul acesta plânge fiindcă l-a iubit aşa de mult pe Gheorghiu-Dej, înseamnă că lacrimile astea cad în talerul lui şi talerul o să se echilibreze oarecum şi poate că Gheorghiu-Dej este mântuit". Şi îl întreb pe profesorul nostru de Lingvistică, membru de partid: „Cine e acesta?". îmi zice: „Este Gogu Rădulescu". Pentru ca după câteva luni, la şedinţa care s-a ţinut la Comitetul Central, sau care comitet o fi fost acela, Gogu Rădulescu să fie cel care a propus ca Gheorghiu-Dej să fie declarat criminal, scos din mausoleu şi aruncat afară. Şi mi-am zis: „A, deci lacrimile n-au fost pentru Gheorghiu-Dej, deci nu s-a mântuit!". Să nu mi-o luaţi în nume de rău, nu m-am bucurat că nu s-a mântuit, dar am înţeles că acela n-a fost sincer. Şi atunci m-am gândit şi la ofiţerul de care v-am povestit, că nici el nu era sincer. Sunt convins că s-a ascuns după Revoluţie cine ştie unde. Nu era cinste la ei, pentru că la satana nu este cinste. Cinstea este la Dumnezeu. Diavolii se înşeală unul pe altul, se pârăsc unul pe altul, lucrează unul împotriva altuia şi toţi împotriva noastră. Sunt ca o haită de câini care se bat pe un stârv, dar când vine un lup, sar toţi pe el, coalizându-se împotriva duşmanului. Aşa, când apare îngerul, toţi dracii vin împotriva noastră.

părinte, lucrurile acestea prin care aţi trecut, nu v-aţi gândit să le aşterneţi pe hârtie, ca să le ştie şi generaţiile care vin?

ba da, când m-am eliberat din închisoare am vrut să-mi scriu memoriile şi chiar m-am apucat să o fac. Sigur că ţineam minte gardienii, ţineam minte ofiţerii superiori, pe Gaie, care mă ancheta, pe şeful Secu­rităţii... Ziceam că acestea sunt lucruri care trebuie să se ştie. Şi am înce­put să scriu. Dar cu cât scriam, cu atât în sufletul meu se producea ceva. Era o mişcare în inima mea care îmi crea suferinţă, un fel de dezgust faţă de oamenii aceia. Treptat mi-am dat seama că era un început de ură. Şi atunci am zis: „Nu mai scriu! Nu-mi mai amintesc nimic!". Nu citisem încă ceea ce spune Steinhardt, că iertare fără uitare nu există. Am zis însă că dacă nu uit, înseamnă că ei vor fi mereu în mine şi eu voi fi din nou victima lor. Era ca şi cum duhurile lor ar fi înviat şi veneau să mă chi­nuiască iarăşi, dar în alt fel. Acum pot spune că am uitat foarte mult. Poate şi din ramolisment de bătrân mai uit, dar oricum, am uitat multe nume. îmi mai amintesc doar câteva, ale unor oameni foarte mari şi ale

120

unor oameni foarte mici. Dar nu fiindcă vreau, ci pur şi simplu acestea sunt numele care îmi apar în minte...

Liber tot n-am fost!

ce aţi făcut în perioada de după eliberare, aţi avut vreo activitate?

nu, pentru că eram foarte supravegheat. Liber, ca să zic aşa, tot n-am fost, fiindcă am primit un an de domiciliu obligatoriu cu familia. Adică stăteam acasă, în Bucureşti, dar aveam alocaţi circa patruzeci de agenţi, cu câini şi maşini, aproape cât garda lui Ceauşescu! Mai veneau din când în când oameni să mă vadă, să-şi exprime solidaritatea. Veneau şi occidentali, din Elveţia, din Germania, în majoritate protestanţi care în timpul detenţiei se rugaseră pentru mine.

- Şi reuşeau să intre? Nu erau împiedicaţi?

unii reuşeau, dar sigur că tot ce discutam era ştiut. Uneori însă îi mai păcăleam şi noi pe securişti... Mi-aduc aminte că odată am plecat la Ocişor, în Ardeal, cu Marcel Petrişor, cu Bobiţă, cu toţi, iar Securitatea ne supraveghea casa. S-au instalat la calea ferată, unde făcuseră post fix. în jur circulau patrule din oră în oră. Eram aşa de supravegheaţi, că ziua nu se putea apropia nimeni de noi. într-o noapte, pe la două, bate cineva la uşă. Marcel se duce să deschidă. Vede un om înalt şi zice: „Ce s-a în­tâmplat?". Şi omul îi face semn cu degetul: „Să ştii că n-am trecut pe la Irod, dar am venit să-l văd pe Părintele Calciu. Sunt de pe Arieş". Era din Oastea Domnului. Fraţii îl trimiseseră să vadă ce se întâmplă cu mine, cum mă aflu. Şi i-a zis lui Marcel că n-a trecut pe la Irod, adică pe la calea ferată, unde era Securitatea...

fiindcă aţi adus vorba, aţi avut legături cu Oastea Domnului?

da, i-am susţinut şi i-am apărat. Şi în cele şapte Cuvinte i-am apărat. Primii care s-au ataşat de mine la Seminar au fost copiii din Oastea Domnului. Ştiam că Oastea Domnului are două grupe, două di­recţii: una protestantă şi una care încerca să rămână sub acoperişul Bise­ricii. Eu am avut legătură cu aceştia din urmă şi am spus că Biserica tre­buie să le acorde acoperiş, altfel se vor pierde. Şi ar fi o mare greşeală, fiindcă aceşti credincioşi pot fi puşi sub conducerea preotului şi se pot face cu ei lucruri frumoase.

revenind la perioada de după eliberare, aţi putut merge la biserică?

121

da, când am ieşit din închisoare am primit aprobare să merg la biserică, dar nu mi-au precizat la care. Şi ca să nu creez nici o suspiciune, în fiecare duminică mergeam la alta. De cum intram, credincioşii veneau la mine. Nu se temeau de Securitate. Preoţii, în schimb, aveau două ati­tudini: când ajungeau în dreptul meu, unii făceau stânga-mprejur cu că­delniţa şi plecau, alţii stăteau şi mă cădeau ostentativ. Câţiva m-au che­mat în altar, dar le-am spus că n-am voie să slujesc şi că se pun în peri­col. Aproape când să plec din ţară, am fost la biserică la părintele Mehedinţiu. M-a chemat şi el în altar. Am venit la uşă şi i-am spus: „Pă­rinte, nu pot, ştii care e situaţia!". El m-a luat de mână şi mi-a zis: „Intră aici, părinte! Crezi că mie îmi pasă de ei?! Păi, sfinţia ta pleci la drum şi trebuie să fii împărtăşit, cine ştie ce se poate întâmpla!". Şi m-am îm­părtăşit acolo. Nu a avut probleme din cauza asta.

însă nu vă spovedeaţi în perioada asta, nu?

nu, că l-aş fi pus în pericol pe preot! Nici nu slujeam, pentru că eram caterisit. Şi nici nu mă împărtăşeam...

dar aveaţi dreptul să vă împărtăşiţi!

aveam dreptul, dar cine-mi dădea mie?! Fiindcă îl expuneam şi pe preot! însă atunci părintele Mehedinţiu m-a împărtăşit. La scurt timp Ambasada Franceză m-a anunţat că trebuie să părăsesc ţara. Mi-au dat un paşaport pentru Statele Unite şi peste vreo zece zile am plecat. N-am mai revenit în ţară decât după 1989...

piteşti după piteşti

privind acum, după mai bine de cinsprezece ani de la evenimentele din 89, situaţia din România, ce părere aveţi? Oare cu încetarea regimului co­munist a încetat şi regimul satanic? Să nu uităm că în aceşti patruzeci şi cinci de ani ei au câştigat o anumită experienţă în lucrarea cu sufletul omului. Oare n-o mai aplică în continuare?

da ce crezi, că dacă noi am ieşit de la Piteşti, s-a terminat cu războiul?! Oho! Toată lumea asta este satanică. Toată lumea! în America eşti cercetat şi controlat şi ce gândeşti. Dacă-ţi ia cartea de credit, vede şi ce ai cumpărat. Se poate şti tot ce ai în casă. E ceva imposibil, nu mai ştii unde să te ascunzi!

122

Legat de controlul acesta asupra individului, se vorbeşte din ce în ce mai mult în ţările ortodoxe de problema cipurilor. Sfinţia voastră cum vedeţi asta, ca pe o acţiune demonică?

da. Dar cred că un lucru demonic prinde putere atunci când tu îi dai putere. Adică dacă îmi implantează în organism un cip prin care mă controlează, oare o să îmi las eu controlat şi sufletul? Ei o să ştie pe unde am umblat, ce am vândut, ce am făcut, dacă am comis o crimă sau altceva. Dar îmi poate cipul acela imprima în minte altceva decât ce vreau eu să gândesc, decât credinţa mea?! Mie mi se pare că dracul nu are putere dacă tu nu-i dai. Şi apoi, nu am un înger la dreapta mea? Oare îl am numai pe drac în stânga? Şi atunci, de ce să mă tem de dracul, dacă am şi înger? Că dracul nu câştigă fără mine. Dar nici îngerul nu câştigă fără mine. Eu sunt acolo comandantul suprem. Eu zic către unul sau că­tre celălalt: „Tu câştigi!". Eu nu mă sperii aşa...

recunoaşteţi în societatea de azi metode care s-au aplicat la Piteşti?

da. Ce s-a petrecut în Irak, de pildă. Ce s-a întâmplat la Piteşti nu s-a întâmplat numai la Piteşti, aşa, ca o excepţie de care să nu se fi ştiut. S-a ştiut. Toate au fost gândite de sus. Şi în Irak la fel, n-au fost numai nişte soldaţi care au avut instincte criminale. Nu. De sus s-a por­nit. Acestea sunt procedee satanice care se vor aplica tot timpul, câtă vreme Dumnezeu va îngădui şi nu va pune capăt acestei lumi.

dar ca lucrare demonică asupra sufletului, astăzi faţă de Piteşti...

sunt alte metode. Uită-te la muzica asta satanică, ucigătoare, care vine şi la noi! Uită-te la tinerii aceştia care au luat-o razna dintr-o dată! Cel puţin acolo, în America, aşa e peste tot. Dar mă uit la tinerii de la noi, din România, care au preluat atât de rapid sistemul acesta cu be­ţia, cu desfrânarea, cu „eu răspund pentru mine", „n-am nevoie de Dumnezeu" şi aşa mai departe...

deci acestea sunt rezultatele unor experimente care s-au aplicat?

sigur. Vă dau un exemplu. După ce a fost atacul din America asupra celor două turnuri gemene, la Capitoliu capitoliul e cum ar fi aici Parlamentul s-a făcut o seară de rugăciune. în America este inter­zis să te rogi, să pomeneşti numele lui Dumnezeu sau să pui vreo icoană într-o instituţie publică. Dacă ai spitalul tău, poţi să faci asta. Dar dacă e spital de stat, n-ai voie. La şcoală, la fel: n-ai voie să te rogi, n-ai voie să citeşti Biblia... Totuşi, rugăciunea asta s-a făcut. S-a încălcat Constituţia Americii şi s-a făcut. Şi nu oriunde, ci în incinta celei mai importante instituţii

123

a Statului. însă n-a fost o rugăciune creştină. A fost o rugăciune iudaică. Nu s-a pomenit deloc numele lui Hristos. Nu în mod expres, să se spună „Hristos" sau „Mântuitorul", dar nici măcar prin aluzie. Ca şi cum Mântuitorul nici n-ar fi existat. S-au citit numai psalmi şi profeţii. Nici preotul care a fost acolo nu a pomenit numele lui Hristos. Era un preot catolic, ortodocşii n-au venit. Deci dintr-o dată îţi dai seama că America oficială nu este creştină. America neoficială, ea e creştină şi oa­menii pomenesc des numele lui Dumnezeu. Dar sunt protestanţi, nu al­tceva. însă aşa cum în Constituţia Europeană nu se vorbeşte despre Dumnezeu şi creştinism, aşa în America oficială nu ai voie să foloseşti aceste cuvinte. Aşa nu se va pomeni de ele în România, dacă preoţii şi călugării ar trebui să pun călugării întâi, pentru că ei sunt sacrificaţii, ei sunt „la Piteşti"nu ţin caldă inima pentru Dumnezeu şi aprinsă can­dela credinţei!

Comunitatea europeană

intrarea în Comunitatea Europeană este un pericol pentru Biserică?

da. Iar faptul că Biserica se roagă pentru intrarea în Europa este un păcat al ei, fiindcă încercăm de fapt pe toate căile să intrăm în iad, ceea ce e o mare înşelare. în loc să intrăm în Rai, căutăm porţile ia­dului. Pentru că ştim despre Occident că nu are nici un fel de credinţă, nici un fel de morală, că acolo toate sunt permise, toate sunt îngăduite şi toate le sunt chiar de folos, în sensul lor, nu în sensul nostru...

totuşi mulţi români, în majoritate creştini, doresc intrarea în Europa.

eu asta pot să le spun: nu râvniţi la imperiul satanei! Ştiu că omul zice: „Părintele Calciu trăieşte în America, o duce bine pe când noi, aici, răbdăm de foame - şi mă îndeamnă pe mine să fiu bun şi să mă mulţumesc cu patria mea!". Realitatea însă e asta: capitalismul e foarte crud. Noi ne-am obişnuit cu viziunea comunistă, dar capitalismul nu este mai bun. Sunt, de pildă, întreprinderi care au nevoie de cinci sute de oameni o dată. Angajează cinci sute de oameni cu salarii bune. Nu mai e nevoie de cinci sute? Pe toţi cinci sute îi dă afară a doua zi! Nu există cruţare. Alt aspect e că nu ai cu ce să plăteşti. Toată lumea în America are datorii. îţi cumperi casă, de exemplu, şi achiţi un anumit procent lu­nar. Dacă n-ai plătit şase luni, te dă afară. Pentru cazul acesta sunt ca­

124

mine. Du-te la cămine! Căminele te ţin trei zile şi te dau afară. în Ame­rica se moare de frig pe stradă. Sunt acei homeless, oameni care nu vor să se ducă la cămin sau la azil. Nu le convine. A doua zi îi vezi morţi pe stradă, iarna. Deci sunt nişte aspecte...

pe care majoritatea românilor nu le cunosc, pentru că la noi nu se mediatizează faţa aceasta întunecată a Americii.

dar ea există. Eu cred că aspectul sărăciei de la noi e mai decent decât aspectul sărăciei din America. Acolo îi vezi ca pe nişte nebuni. Au câte un cărucior din acesta de cumpărături, în care îşi pun plapuma, şi unde găsesc loc se culcă şi dorm. îi vezi că stau rupţi, murdari. Ar putea să se îmbrace, că fiecare e dispus să le dea ceva. Dar nu primesc. Preferă să umble zdrenţăroşi. Poate fac din asta un protest împotriva societăţii, nu ştiu. Oricum, sărăcia are acolo un aspect mizerabil. în România, în schimb, am văzut oameni care sunt foarte săraci, dar nu cerşesc. Bine, nu mă refer la ţigani, că ei sunt mai îndrăzneţi. Am văzut oameni care stau îmbrăcaţi cu haine vechi, dar curate şi care nu întind mâna, dar tu ştii că au nevoie. Vedeţi, parcă e mai decent aici. în America, şi în Occident în general, toate lucrurile sunt în extremă. Desfrâul e în extremă. Revolta e în extremă. Cerşetoria e în extremă. Sărăcia este în extremă. Şi oamenii sunt puţin dezechilibraţi.

la noi Occidentul e zugrăvit altfel, se vorbeşte de avantaje, de câştig...

- Ştiu, toată propaganda aceasta care se face acum cu Uniunea Europeană... Dar nu vedeţi ce se întâmplă de fapt? Uniunea Europeană spune: creşteţi valoarea caselor! Până nu ajungeţi cu casele la valoarea cutare, nu vă primim. Cu înzestrarea armatei, la fel. Dar armata noastră poate fi înzestrată la nivel european? Toate acestea necesită cheltuieli enorme! A venit odată un comandant de la Pentagon, pensionar, la noi la biserică şi am vorbit puţin în legătură cu ce se întâmplă în România. Şi ne-a spus: „Nu vă bucuraţi aşa! Dumneavoastră credeţi că noi vă putem înghiţi cu tot ce aveţi, cu blană cu tot? Trebuie să vă curăţăm de blană! Trebuie să vă schimbaţi sistemul!". Or, toate aceste acţiuni se plătesc. Nu zic că România nu va intra în Comunitatea Europeană. Va intra, pentru că Dumnezeu a îngăduit. I-a dat un moment de libertate satanei. Un moment de libertate, ştiţi ce înseamnă la Dumnezeu? Doamne fereşte! Poate să dureze o mie de ani. Dar chiar dacă vom merge acolo, noi tre­buie să încercăm pe altă cale opoziţia noastră.

prin păstrarea identităţii?

125

da. Opoziţia noastră faţă de Uniunea Europeană să fie credinţa, păstrarea valorilor naţionale, a sufletului românesc. Altfel ne înghit eu­ropenii. Dacă noi ne facem datoria faţă de copiii noştri, faţă de tineret, faţă de toţi românii, ca să-şi păstreze credinţa, limba, morala şi toate co­morile spirituale ale neamului nostru, vom rezista. Şi să ştiţi că şi euro­penii, ca şi americanii, sunt foarte naţionalişti, sunt xenofobi. Uite, când a fost atacul acela de la World Trade Center, s-au vândut miliarde de steguleţe. Fiecare avea câte patru steguleţe americane la maşină. Pe când la noi... Cineva din Alba mi-a zis: „Părinte, am vrut să cumpăr un dra­pel, să-l pun la casa unde stau părinţii mei. N-am găsit nici un drapel de cumpărat. Am intrat din magazin în magazin. N-aveau". în America, naţionalismul este foarte mare, dar ei zic despre noi: „A! Naţionaliştii! Românii sunt naţionalişti, rasişti!", şi aşa mai departe...

Naţionalismul

cum vedeţi problema asta a naţionalismului?

eu personal sunt naţionalist şi cred că tradiţia unui neam îşi pune pecetea pe fiecare, fiindcă altfel n-am sta în locul acela. îşi pune o pecete. Dacă eşti român, ai un anumit fel de a judeca lucrurile. Limba ta este dulce şi graiul tău e frumos. Şi rugăciunea e altfel. Şi toate lucrează în aşa fel ca să te mântuiască. Dacă tu le respingi, înseamnă că ai refuzat misiunea neamului tău şi toată această comoară pe care Dumnezeu a pus-o în popor pentru mântuirea ta. Iar dacă o faci intenţionat, cum au făcut comuniştii şi cum fac astăzi masonii, spre distrugerea credinţei şi a sufletelor, să ştii că Dumnezeu nu te va ierta. Şi dacă neamul întreg face acest lucru, se pierde.

deci există, să zic aşa, păcate împotriva neamului?

fără îndoială că există. Toate marile trădări faţă de biserică, faţă de popor, renunţările la valori, toate sunt păcate împotriva neamului.

credeţi că tinerii de astăzi trebuie să-şi recupereze identitatea naţio­nală pentru a propăşi spiritual? Şi cum?

da, trebuie. Uite, părintele Teofil de la Sâmbăta spunea că dacă pe lângă credinţă, ai şi cultură, e şi mai bine. Unii din tinerii noştri, este adevărat, n-au cultură, şi atunci, vorba părintelui, sunt şi neculturali, şi

126

necredincioşi. Dar majoritatea au, şi atunci pot fi salvaţi prin cultură. Adică dacă tânărul iubeşte într-adevăr literatura, istoria, poezia, are o sensibilitate şi aşteaptă altă săgeată, săgeata credinţei. Mulţi oameni culţi s-au convertit. Acestea sunt tainele lui Dumnezeu. Oricum, El a dat talanţi fiecăruia şi ni-i va cere înapoi.

a dat talanţi neamului ca şi colectivitate?

da. Nichifor Crainic spunea la cursul lui că Dumnezeu a făcut mai multe experienţe. Nu i-a ales aşa, dintr-o dată, pe evrei, că ar fi fost ei mai buni sau mai nu ştiu cum. El spunea că Dumnezeu a încercat prin experienţă să aleagă Un neam care să dea pe Mântuitorul. La început a încercat cu cei din Caldeea, dar aceştia au eşuat din orgoliu: au făcut re­pede un turn, să ajungă până la Dumnezeu. Şi atunci Domnul i-a des­părţit şi i-a împrăştiat. A încercat apoi cu egiptenii, dar ei au eşuat în magie. Au început să cunoască forţele telurice, să le stăpânească şi să facă vrăji. Şi Dumnezeu i-a pierdut. S-a dus pe urmă la greci, însă grecii au eşuat în raţionalism. Au făcut tot felul de sisteme filosofice, cărora Europa şi azi le e prizonieră. Dumnezeu i-a lăsat şi pe ei deoparte, căci raţiunea te duce până la un punct, dar nu te mântuieşte. Atunci a mers la evrei. Evreii au eşuat în formalism. Credeau că dacă sună din trâmbiţă la colţul străzii şi împart pomană, se mântuiesc: „Mulţumesc, Doamne, că nu sunt ca vameşul acesta!". Atunci Dumnezeu i-a lăsat şi a chemat neamurile. Şi neamurile au venit cu calităţile şi defectele lor. Dar fiecare, ca neam şi ca persoană, şi-a primit talanţii, şi aceia i se vor cere înapoi. Unde a semănat Dumnezeu, îţi cere şi răsplata!

deci particularităţile acestea naţionale nu numai că trebuie păstrate ca un dar de la Dumnezeu, ci trebuie şi lucrate?

da. Ele sunt ceva firesc şi sufletul le receptează ca atare. Uite, eu sunt în America de douăzeci de ani. Nu spun că ştiu perfect engleza, dar cel puţin Liturghia o ştiu. Ei bine, niciodată Liturghia în limba en­gleză nu vorbeşte sufletului meu. Graiul dulce, asta este! Graiul dulce spune altfel. Parcă toate rugăciunile acestea pe care le rosteşti în limba română, sau cărţile duhovniceşti pe care le citeşti în româneşte, altfel îţi vorbesc. Chiar un evreu convertit la protestantism, Wurmbrand, mi-a spus odată în America: „Părinte, am aflat ce limbă vorbesc îngerii în cer!". Zic: „Ce limbă vorbesc? Ebraica, nu?". „Nu, vorbesc româneşte, îngerii vorbesc româneşte!". Mi-a plăcut lucrul ăsta. Şi sunt convins că îngerii ştiu româneşte. Sau cel puţin înţeleg!

127

Pe sub lege!

ce să facem azi, când generaţiilor tinere li se predă în şcoli o istorie mistificată? Cum să-şi mai formeze ei o conştiinţă naţională corectă?

eu zic că trebuie să ne întoarcem neapărat la adevăr. Cred că profesorii ar trebui să aibă acest curaj. Să nu se lase seduşi de istoria al­ternativă, să nu se lase seduşi de „necesitatea" predării holocaustului, că mai mare holocaust decât am avut noi, nu a avut nimeni! N-au avut evreii mai mare holocaust! Dar ei l-au umflat, l-au aranjat, au luat bani din toate părţile şi au făcut ce au vrut. Şi acum, dacă zici de holocaust sub comunişti, sar în sus că nu-i adevărat. Nu le convine, că dacă mai apare un holocaust, ei pierd. îşi pierd terenul de sub picioare. Noi însă trebuie să spunem adevărul! Şi istoric, şi cultural. Să-i scoatem la iveală pe cei din generaţia veche. Deocamdată încă mai apar o serie de cărţi bune. Sunt tineri care după ce citesc, îmi spun: „Părinte, nici nu auzisem despre asta. Habar n-am avut! Ia uite pe ce comoară stăteam şi nu m-am aplecat să scurm pământul ca s-o scot!".

cum se pot promova aceste adevăruri?

am înţeles întrebarea dumneavoastră, dar eu nu pot să spun: „Du-te şi spune-i Guvernului!". Pentru că Guvernul nu o să te asculte... Era un evreu la Gherla, care avea o vorbă: „Nici cu legea, nici lângă lege. Pe sub lege!". Aşa că faceţi lucrul acesta „pe sub lege"!

dar Biserica nu ar trebui să aibă în privinţa asta un punct de vedere critic mai nuanţat?

bineînţeles!

mă refer, chiar în istoria Bisericii. De exemplu, momentul 1848, Cuza cu secularizarea şi alţii n-ar trebui să fie prezentaţi cu scopurile lor nega­tive, împotriva tradiţiei şi a Bisericii? Pentru că, dacă citeşti manualele de Isto­ria Bisericii Ortodoxe Române, majoritatea sunt prezentaţi la modul pozitiv, sau nu se spune ce au urmărit ei în realitate. în fond, care este atitudinea noas­tră, ca şi creştini, faţă de Bălcescu, de Cuza şi de toţi ceilalţi care au fost ma­soni? Au fost ei conştienţi de demersul satanic al masoneriei, sau să socotim că au făcut bine poporului prin faptul că au fost patrioţi?

nu cred că ei au sesizat bătaia lungă a masoneriei în plan istoric.

Adică au fost câştigaţi de scopul imediat, crearea statului naţional?

-Da.

128

- Şi atunci, care ar fi atitudinea Bisericii faţă de nişte amăgiţi ca ei? Să-i înfiereze, sau să facă distincţie, socotind că Dumnezeu îi va judeca cum ştie, având în vedere şi momentul istoric respectiv?

o distincţie trebuie făcută, pentru că nu poţi condamna cu grămada. Dumnezeu judecă pe fiecare, deci cu atât mai mult trebuie să judecăm şi noi pe fiecare în parte. Nu-i aruncăm pe toţi într-o găleată. Aşa, să zic, poate că dintre cei mai rău intenţionaţi a fost Cuza. Dar cum Regulamentul lui a ajutat comunismul prin subordonarea Bisericii faţă de stat, tot clerul nostru în vremea comunismului a lăudat pe Cuza şi sistemul său de secularizare.

dar Unirea Principatelor, care s-a făcut clar sub influenţa masonilor, cum să o privim din punct de vedere creştin? Să socotim că masonii au urmărit un scop, iar Dumnezeu a întors planurile lor în favoarea noastră?

da, absolut.

un lucru despre care iarăşi nu prea se vorbeşte este că în secolul al XVIII-lea şi apoi vădit în al XIX-lea, Biserica a pierdut foarte mult prin trecerea de la organizarea creştină, rânduită după pravilele bisericeşti, la o organizare laică, după constituţiile moderne de inspiraţie masonică. Mitropolitul a fost obligat atunci să jure pe Constituţie şi alte lucruri din astea, care la momentul respectiv erau nişte devieri grave. Acum însă nu ne mai par aşa. Acum nici nu ştim ce se mai întâmplă cu Mitropoliţii... Atunci practic s-a făcut trecerea de la o orânduire după voia lui Dumnezeu la o orânduire satanică, în fond, care a fost punctul de plecare al satanismului democraţiei de azi. Atunci, în secolul Revo­luţiei franceze, au fost zorii modernităţii. în acest context, putem considera Re­voluţia franceză ca început al Apocalipsei?

probabil că atunci s-a manifestat în chip vădit antihristul, care era de mult în lume. Când Apostolul Pavel le vorbeşte tesalonicenilor despre venirea antihristului, spune: „Şi acum ce îl opreşte ştiţi, ca să se arate el la vremea sa". Atunci a fost deci prima arătare evidentă a lui.

de ce credeţi că Dumnezeu a îngăduit distrugerea lumii tradiţionale creştine şi instalarea orânduirii acesteia antihriste? Putem face o paralelă cu is­toria poporului evreu?

putem face o paralelă cu istoria fiecărei naţiuni. Or, naţiunile au trădat, Biserica a trădat, iar Dumnezeu trebuia să sancţioneze asta.

În ce sens a trădat Biserica?

a acceptat această laicizare a ei. A primit să depună jurământul pe Constituţie. De ce episcopii n-au refuzat să jure pe Constituţie?! Bise­rica a pus atunci interesul naţiunii înaintea adevărurilor creştine. Şi a zis

129

că tragem un profit, dar Biserica nu trebuie să caute profituri. Ea trebuie să-şi păstreze linia ei. De altfel, toate Bisericile de acum sunt sub constituţii. Doar Biserica Catolică face excepţie într-o oarecare măsură şi are poziţia ei. Dar face şi ea un balans destul de compromiţător.

fiindcă a venit vorba de catolici, din câte am înţeles, atitudinea lor faţă de francmasonerie a fost mult mai tranşantă. S-au delimitat de ei, i-au ex­comunicat. Am văzut un îndreptar de-al lor mai vechi, în care scria clar că ma­sonii nu se pot împărtăşi. La noi nu a existat aşa ceva. Doar în 1937 a fost acea acţiune¹⁴, care de altfel a şi rămas destul de necunoscută...

să ştiţi că hotărârea aceea luată în 37 e valabilă şi azi, nu există nici un document care să anuleze anatema aruncată atunci pe masoni!

dar era vorba chiar de o anatemă acolo?

era oricum o chestie de definire faţă de ei. în ce priveşte catoli­cismul, care nici el n-a ridicat anatema de pe masoni, în momentul de faţă e mult mai infiltrat de masonerie decât Ortodoxia. în Ortodoxie acum, de curând, au început să se infiltreze, dar catolicismul este foarte pătruns. Sunt unii despre care se ştie că sunt masoni, şi totuşi sunt pre­oţi, sau chiar mai sus în ierarhie. Nu ştiu în Curia papală câţi or fi ma­soni, probabil că foarte mulţi...

este lucrarea masoneriei un pericol?

da, este un pericol pentru credinţă, fiindcă masoneria e o acţi­une demonică!

Izolare sau implicare?

credeţi că e posibil ca lumea să mai revină la o aşezare creştină?

se pare că nu, pentru că nici Scriptura, nici Sfinţii Părinţi nu vorbesc de o reaşezare a creştinismului în lume, ci numai de separarea

¹⁴ în 1937, la solicitarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, înalt Prea Sfin­ţitul Nicolae, Mitropolitul Ardealului, întocmeşte şi expune membrilor Sinodului un „Studiu asupra Francmasoneriei”, în care arată istoricul, organizarea, precum şi scopul anticreştin al Masone­riei: „întemeierea unei republici mondiale, conduse de francmasoni, adică de evrei. O republică cu desăvârşire laică, cu o omenire îndobitocită de mizerie şi de patimile inferioare dezlănţuite”. în urma acestei expuneri, Sfântul Sinod hotărăşte: „Biserica osândeşte Francmasoneria ca doctrină, ca organizaţie şi ca metodă de lucru ocultă”, precizând şi motivele acestei hotărâri, (vezi Prof. Dr. Nicolae Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria, Tesalonic 2006, pp. 277-308). Este, într-adevăr, o hotărâre puţin cunoscută, dar în vigoare şi astăzi.

130

tot mai pronunţată a Bisericii şi de asumarea de către creştini a suferinţei pe care le-o vor provoca atacurile dinafară.

ce să faci ca şi creştin în aceste vremuri? Să te izolezi? Sau să încerci să te implici totuşi politic, în ideea că vei putea face ceva, deşi sistemul actual e guvernat de legi anticreştine?

alternativa implicării politice în scopul de a menţine o libertate pentru creştinism este una bună. Eu nu o condamn. Dar oamenii aceia, din punct de vedere al mântuirii s-ar putea să fie sacrificaţi. Pentru că ei vor intra în sistem şi vor juca probabil după cum le cântă sistemul, deşi vor proteja, într-un sens, pe creştini.

păi dacă se jertfesc pentru ceilalţi, de ce îşi primejduiesc mântuirea?

pentru că vor face nişte compromisuri. Ei nu pot rămâne acolo fără a face compromis cu satana, chiar dacă îşi păstrează cât de cât şi re­laţia cu Biserica. De multe ori însă nu şi-o mai pot păstra. Şi vor trăda.

atunci care credeţi că ar fi atitudinea creştină faţă de vot?

soluţia ideală ar fi ca Biserica, prin puterea pe care o are asupra societăţii, să-şi impună oamenii politici cei mai buni, adică pe cei care sunt creştini. Dar asta la modul ideal. Pentru că eu, de exemplu, nu vo­tez. N-am votat nici aici, nici în America. Nu mă interesează, fiindcă ştiu că votul meu nici nu îmbunătăţeşte, nici nu distruge organizaţia lor demonică.

aici mai e o problemă, pentru că în momentul în care votezi, să zi­cem, un Preşedinte, tu îţi dai asentimentul pentru măsurile pe care acela le va lua şi te faci părtaş la toate păcatele lui. Dacă Preşedintele trimite, de exemplu, trupe în Irak, tu, care l-ai votat, eşti împreună răspunzător cu el.

dacă Parlamentul e dominat de creştini, Preşedintele nu poate trimite trupe în Irak, şi aici este toată cheia problemei. Dar Biserica nu poate obţine majoritatea în Parlament decât în timp îndelungat şi cu pre­ţul unei perioade de sacrificiu. Mă refer, cum am spus la început, la sacrificiul individului, care sigur va cădea sub ispitele satanice. Bunul trai, şofer, maşină astea toate sunt ispite la care puţini rezistă. Dar după două-trei legislaţii, Biserica va fi majoritară şi lucrurile se pot schimba.

vă întreb acum un caz concret: într-un sat, tu ai încredere într-un anumit primar. Ce faci? îl votezi, ca să iasă el, că face treabă bună? Sau nu te mai duci la vot şi zici: „Ce poate să facă şi ăsta? O să facă ceva, dar nu mare lu­cru, fiindcă e angrenat şi el de sus într-un sistem"?

în privinţa aceasta, Biserica are două alternative şi decizia ei e foarte importantă, pentru că preoţii au încă mare putere asta până se

131

mai schimbă situaţia pe aici. Deci Biserica are două posibilităţi. Sau în­deamnă pe credincioşi să nu voteze, şi atunci orice colaborare cu siste­mul cade. Sau împinge înainte oamenii cei mai buni, întreprinzători, care sunt religioşi, care se spovedesc şi aşa mai departe. în acest al doilea caz, încet-încet Biserica va avea un câştig. Dar deşi afirm lucrul acesta şi sunt convins că s-ar putea face, totuşi chiar eu am o anumită îndoială, având în vedere acţiunea generală a diavolului în lume.

aveţi o îndoială că se mai poate face ceva pe plan politic?

da. Şi din cauza asta eu personal stau în afară...

dar îi îndemnaţi pe alţii să se bage!

(Părintele râde)

de-aş avea încredere deplină că Biserica, în unitatea ei absolută, va acţiona aşa cum am zis, aş intra din toată inima, dar nu am încredere, fiindcă Biserica are în sânul ei un germen al corupţiei şi compromisului.

Ecumenismul — o ispită foarte mare

legat de compromisuri în Biserică, astăzi se vehiculează foarte mult ideea că ecumenismul este o necesitate în spaţiul eclezial. Ce credeţi?

dacă noi ne supunem diavolului, asta înseamnă că este o nece­sitate?! Nu e o necesitate, ci un păcat, o ispită foarte mare, o erezie. Cred că Biserica Ortodoxă ar trebui să-şi vadă de propria ei activitate, să nu se intereseze de ecumenism şi de celelalte. Să trăiască în Hristos, aşa cum a trăit şi până acum.

în ce constă forţa Ortodoxiei?

forţa Ortodoxiei constă în faptul că nu a schimbat nimic din toate canoanele fixate până la despărţirea de catolici, pe când forţa cato­licismului constă în număr şi în organizare. Forţa catolicismului se ma­cină astăzi, forţa Ortodoxiei rămâne. Dacă Ortodoxia cade, cade prin pă­catele oamenilor din interiorul ei, nu prin altceva. Fiindcă Ortodoxia în sine este imbatabilă.

deci ne măcinăm din interior...

da. Problema e că noi ne-am corupt singuri, nu celălalt. Chiar şi acum, în Comunitatea Europeană, fiecare Biserică şi-ar putea păstra pe deplin identitatea, fără compromisuri sau stricarea doctrinei religioase, dacă ar avea conştiinţa că trebuie să păstreze această identitate.

132

aici e de lucrat la mentalitate...

păi, asta este problema. Dacă noi ne pierdem ataşamentul faţă de tradiţia ortodoxă şi ne diluăm în această masă a ecumenismului, ab­surdă şi criminală, sau dacă nu criminală, măcar anticreştină, atunci si­gur că ne pierdem. E o nenorocire! Şi unii fac lucrul acesta... Oare chiar nu înţeleg ei pericolul? Sau sunt cumpăraţi? Nu ştiu, nu pricep...

care este relaţia dintre ierarhie şi mănăstiri?

în general mănăstirile ascultă de ierarh. Dar până la erezie. Din cauza asta ierarhia, în special în unele zone, e foarte supărată pe monahi, îi persecută, spune tot felul de lucruri despre ei, de exemplu că ar fi sub ruşi, tot felul de minciuni care slujesc acţiunilor lor ecumeniste...

dacă l-aţi întâlni pe Patriarhul României, Teoctist, ce i-aţi spune?

l-am întâlnit de multe ori. Şi tot ce am gândit i-am spus. Şi am fost surprins că e aşa deschis să mă asculte, să-mi spună multe lucruri, să nu se supere. Are un echilibru! Eu sunt puţin îngrijorat când Patriar­hul va muri, sunt tulburat

. Pentru că el ţine o balanţă acolo.

cum vedeţi starea actuală din Biserica noastră?

ca în istorioara aceea pe care ne-o spunea mama, cu legiunea de draci adunaţi la casa văduvei cu şapte copii care se ruga. Aşa şi acum, în jurul Bisericii aleargă legiune de draci. Zic de orice Biserică Ortodoxă din lume, nu numai de a noastră: milioane de draci aleargă în jurul ei. Tulburări au fost în toate timpurile, dar acum sunt şi mai multe. Sunt şi destui preoţi neascultători, şi mulţi călugări rătăcitori, care nu ar trebui să plece aşa, oricum. în Occident vin o mulţime de călugări. Ce caută acolo?! Ei trebuie să stea în mănăstire. Dacă nu le place mănăstirea lor, că este ecumenistă sau altceva, să-şi aleagă altă mănăstire, că pot s-o facă. Adică trebuie să ne impunem noi singuri o disciplină prin care să respectăm autoritatea Bisericii, până acolo unde e demn şi de la Hristos să o respecţi. Dar stai în faţa satanei! Stai ca un stâlp neclintit! Să ştie că se ciocneşte de un monah, de un preot, de un ierarh şi va fi înfrânt!

Monahismul ţine lumea asta

cum vedeţi starea actuală a monahismului în România?

eu cred că este o stare foarte bună. Peste tot lumea vine la mă­năstire, preoţii şi călugării vorbesc frumos, propovăduiesc cuvântul lui Dumnezeu, mângâie sufletele. Oamenii au unde se duce. Ei vin la mănăstiri,­

133

e drept, şi pentru că nu prea au încredere în preoţii de mir, fiindcă sunt prea subordonaţi ierarhiei, dar să ştiţi că am găsit preoţi de mir foarte buni, ca nişte îngeri, trăind în sărăcie, cu cinci-şase copii, muncind, zidind biserici, ridicând sufletele. Şi sunt foarte mulţumit că mulţi din ei colaborează în lucrarea de salvare a neamului cu călugării.

se poate spune că este o lipsă de duhovnici la noi?

o, nu, nu! Să ştiţi că în perioada comunistă ţara noastră a fost binecuvântată cu cei mai mari duhovnici. Niciodată în istorie n-am avut aşa duhovnici ca în timpul persecuţiei, pentru că Dumnezeu a vrut să salveze neamul acesta. Eu am trimis în România, în Rusia, şi peste tot în Răsărit călugări şi maici din America, din aceştia convertiţi la Ortodoxie, care la întoarcere mi-au spus: „Părinte, să ştiţi că nu am văzut nicăieri atâţia călugări buni ca în România!". Dumnezeu are grijă de ţara noastră.

părinte, daţi-ne nişte sfaturi pentru noi, monahii!

ia te uită cum mă pune pe mine, un păcătos de laic, să dau sfaturi monahilor, care trăiesc în rugăciune neîncetată, în înfrânare!

dar la Judecată nu vom fi monahi şi nemonahi...

ba să nu credeţi că veţi avea judecata tuturor! Veţi fi judecaţi ca monahi. Acolo este răspunsul cel mai greu: ca monah. Că aşa, ca muritor oarecare... Fii sigur că pentru mine, preot de mir, Dumnezeu va zice: „Nu-l pune lângă călugărul cutare! Părintele Calciu a fost păcătos, dar pedeapsa mai mare tot călugărului i-o dau!", (părintele râde)

-Aşa?!...

părinte, vreau să-ţi spun ceva... Eu totdeauna am avut o mare dragoste pentru monahism. Probabil că dacă nu mă căsătoream că a fost o împrejurare atunci, cu căsătoria mea m-aş fi dus mai repede la monahism. Eu socot că într-adevăr monahismul ţine lumea asta. V-am spus despre rugăciunea neîncetată pe care o făceam la Piteşti. Ei bine, monahismul este acea instituţie care ţine rugăciunea neîntreruptă, chiar dacă aici faci slujba la ora şapte şi în Rusia se face la nouă. Când eram la Aiud, în a doua detenţie, şi auzeam clopotul bătând, mă rugam. Ştiam că atunci sunt cel puţin câteva milioane de oameni care se roagă cu mine, care spun în acelaşi timp „împărate ceresc", „Sfinte Dumnezeule" şi ce­lelalte. Şi simţeam că este o rugăciune comunitară. Asta faceţi sfinţiile voastre: rugăciune comunitară. Rugăciunea comunitară se suie mai uşor la urechile lui Dumnezeu. Iar dacă monahul este incorect, să nu fiu eu în pielea lui! însă eu am foarte mare încredere în monahism. Ştiu că mona­hul, ca şi preotul, este şi el om, cu păcatele lui. Dar monahul şi le răscumpără

134

mai uşor: prin viaţa lui, prin post, prin rugăciunea pe care o face vrând-nevrând. Că vine stareţul şi zice: „Hai, frate, la rugăciune!". Chiar dacă poate se supără pe stareţ că-l cheamă, se duce. Iar stareţul, poate şi el ar vrea să stea să se mai odihnească, dar se gândeşte: „Ce zice obştea?". Şi atunci vă sculaţi toţi şi vă duceţi şi vă rugaţi. Şi rugăciunea se înalţă la Dumnezeu şi fumul de tămâie umple biserica de mireasmă. La mine nu e aşa. Eu dacă mă duc la biserică, bine. Dacă nu mă duc, nu vine nimeni după mine. Duminica, fiindcă mă trage cineva, trebuie să fiu. Dar în cursul săptămânii, când nu am nimic de făcut, nu mă duc la biserică.¹⁵ Nu vine stareţul să mă cheme, nu aprind tămâie... Nu vrei să îmi dai un stareţ acolo la mine, părinte, să mă scoale? Glumesc. Vorbind serios, cred că monahismul este instituţia de bază a Bisericii Ortodoxe. Cred că el e cel care duce rugăciunea până la Dumnezeu. Chiar şi numai pentru faptul că oamenii care sunt mai evlavioşi, mă refer la mireni, aici vin, la mănăstire. înainte chiar de a merge la preotul lor, vin aici. Simt ei că aici, la mănăstire, vine mântuirea, aici vine ajutorul. Şi pentru asta, că menţineţi trează o nădejde în popor, Dumnezeu vă răsplăteşte. Staţi aici! Staţi aici, că Dumnezeu vă va răsplăti!

părinte, dar de multe ori ne rugăm, ne rugăm şi suntem tot goi. Iar oamenii care vin la mănăstire ne văd ca pe nişte sfinţi. Nu apărem ca nişte min­cinoşi înaintea lor? Nu e falsă nădejdea asta pe care o dăm celorlalţi?

nu călugărul îi mântuieşte pe ei! Nu. Credinţa lor îi mântuieşte. Dacă monahul şi-ar expune păcatele public, ca să vadă toată lumea cât e el de păcătos, ar sminti pe toţi. Toţi suntem păcătoşi, dar a face din păcatele noastre exhibiţie înseamnă să fim de-a dreptul demonici. Eşti păcătos? Eşti gol? Roagă-te în singurătatea ta ca Dumnezeu să-ţi umple inima măcar o dată! Dacă nu permanent, măcar din când în când să ţi-o umple. Dar stai în faţa oamenilor ca un monah! Nu e o minciună. Pentru că nu poţi să-i spui omului simplu, credincios, care vine la tine: „De ce vii la mine? Eu sunt gol. Dacă-mi deschizi sufletul, nu găseşti nimic în mine. Du-te şi caută altundeva! Du vaca la adăpat şi calul la păscut!". Nu poţi să-i spui aşa. N-ai dreptul acesta! Ţi-ai ales crucea asta? Atunci du-o! Plin sau gol, aşa să o duci! Iar dacă vrei să te eschivezi în faţa oa­menilor, atunci du-te! Lasă-ţi rasa şi du-te în lume!

ei, nu suntem întotdeauna chiar aşa de goi!

¹⁵ în realitate, Părintele Calciu, aşa cum se va vedea din amintirile fiilor săi duhovni­ceşti, venea în fiecare zi la biserica parohiei şi rar pleca de acolo înainte de miezul nopţii.

135

acum o întorci! (părintele râde) Eu ştiu asta! Am vorbit pentru situaţii extreme. Dar vă repet: rămâneţi aici, pentru că sunteţi cel puţin utili. Foarte utili! într-o lume în care păcatul se lărgeşte ca o molimă, în care desfrânarea devine o virtute, în care fecioria, o comoară aşa mare, a ajuns un lucru de ruşine îmi spunea o mamă că fata ei de optsprezece ani se ruşinează de colege fiindcă e încă fecioară într-o astfel de lume, dacă dispar şi călugării, ce se întâmplă? Voi sunteţi o contrapondere la tot desfrâul. La toată desfrânarea lumii, mănăstirea e o contrapondere.

Cuvânt de folos

ar mai fi câteva întrebări, dar mai bine poate să ne daţi sfinţia voastră un cuvânt de folos...

multe sunt întrebările voastre, dar... Am să vă povestesc doar ceva, şi acesta e cuvântul meu de folos. Am fost la mănăstirea Nechit, în Neamţ, lângă Borleşti. Acolo slujeşte un stareţ de nouăzeci şi doi de ani. Când am ajuns la biserică, l-am găsit la slujbă. Era ca un sfânt, cu o faţă suptă, subţirel, cu vocea stinsă şi se mişca aşa, parcă plutea... După slujbă am stat de vorbă afară, că era timp frumos. Ne-a povestit că în timpul comunismului a fost alungat de acolo şi a stat ascuns în sat. A lă­sat doi călugări în pădure, să vină din când în când să repare ceea ce stricau oile, că mănăstirea era părăsită. însă la scurt timp i-au arestat. Când le-a dat drumul, s-au întors toţi la mănăstire. Şi acum deveniseră ţinta Securităţii. Că stareţul ridica chilii fără să întrebe. Veneau acolo şi le găseau gata făcute şi îl certau. El le dădea să mănânce, să bea, iar ei se potoleau, şi tot aşa... De Paşti au venit iar. Era slujba celei de a doua în­vieri. A venit secretarul de partid, însoţit de colonelul de poliţie, de ma­iorul de circulaţie, mă rog, o serie întreagă de titluri de acestea şi au în­ceput să se prezinte: „Părinte, eu sunt secretarul de partid, dânsul este colonelul cutare, dânsul este maiorul cutare"... Şi părintele a stat aşa şi le-a zis: „Domnilor, multe sunt numirile voastre, dar mai mari sunt îndatoririle noastre!". Şi s-a dus să slujească. Fiindcă îl reţineau de la slujbă, ştii... Şi nimeni nu i-a făcut nimic.

am înţeles, părinte, nu vă mai reţinem...

Partea a II-a

În prigoniri adeseori

Câte prigoniri am răbdat, şi din toate m-a izbăvit Domnul.

Şi toţi care vor voi să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi.

II Timotei 5, 10-15) dar nimic nu iau în seamă şi nu pun nici un preţ pe sufletul meu, numai să împlinesc calea mea şi slujba mea, pe care am luat-o de la Domnul Iisus, de a mărturisi Evanghelia harului lui Dumnezeu. Fapte 20, 2.

Manuscrise confiscate

A fi preotul lui Hristos

în volumul II al manuscriselor părintelui Calciu este un text cu titlul „A fi preotul lui Hristos" şi cu menţiunea: „ridicată de la mine cu ocazia per­cheziţiei din 10. III. 1979”. Textul, cuprins în două manuscrise16, începe cu o se­rie de consideraţii personale, urmate de relatarea arestării din 48 şi a anchetei de la Securitate. Continuarea fie n-a mai fost scrisă, fie nu s-a mai găsit.

Manuscris I

Uneori, o chemare tardivă este un act de har divin care lucrează în noi cu o forţă invincibilă, spre a ne împinge la acte de eroism care pentru omul comun par acte de nebunie; şi chiar sunt, privite sub specia lumii, pentru că înţelepciunea lumii acesteia, cuminţenia ei, se reduc la declararea principiului conservării ca suprem principiu de existenţă. îţi trebuie o anumită doză de nebunie, în sensul sfâşierii acestei logici mate­riale, pentru a scăpa de cântecul de sirenă al instinctelor. Căci mitul sire­nelor lui Ulise are un sens tulburător pentru cel care-şi trăieşte viaţa proiectată într-un timp supratemporal şi într-o existenţă mai presus de existentă.

¹⁶ în fondul de manuscrise al CNSAS am găsit o serie de manuscrise neterminate ale Părintelui Calciu, confiscate de Securitate înainte de a doua arestare. Redăm textele ca atare, cu mici intervenţii în punctuaţie şi cu câteva cuvinte introduse de noi în locurile în care fraza era in­completă sau neclară. Eliminarea unor fragmente este şi ea marcată în text. De asemenea, având în vedere că multe din persoanele vizate încă mai sunt în viaţă, şi pentru că Părintele Calciu i-a iertat pe toţi cei care, într-un fel sau altul, i-au făcut rău, ne-am îngăduit să nu păstrăm decât o ini­ţială a numelui fiecărei persoane.

138

Absolutul acestui mod de viaţă anti-raţional ne referim la acea raţiune inumană a omului de pe stradă, a cărui viaţă se desfăşoară, îngroşând liniile, între sufragerie şi dormitor caracterizează viaţa creşti­nului adevărat. El creşte, în strălucirea lui cea mai orbitoare, din cuvin­tele Sfântului Apostol Pavel: „Cuvântul crucii este pentru cei ce pier, nebunie. Dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor ştiu­tori o voi nimici. Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este întrebătorul veacului acestuia? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? Că de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumne­zeu lumea nu L-a cunoscut, prin înţelepciune, pe Dumnezeu, binevoit-a Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii" (I Cor 1,18-21).

Reciteşte, prietene, aceste versete şi repetă citirea de mai multe ori. Spune-ţi apoi ţie însuţi, privind peste umăr înapoia ta: unde au ră­mas creatorii absurdului epocii noastre? Unde Sartre, Beauvoir, Ionescu? Ce nou au adus ei în poziţia omului faţă de Dumnezeu, lume, semeni...? Câtă substanţă se ascunde dincolo de jocul sclipitor al cuvintelor, din­colo de sugestia de prestidigitatori, de fracturatori ai sintaxei? Esenţa umană ultimă pe care ei o caută se dovedeşte atât de versatilă, încât la sfârşit, gustul tulburat care le rămâne le aduce aminte de scepticism. în numai câteva rânduri, apostolul neamurilor a stabilit cu luciditate ne­cruţătoare absurdul iremediabil al lumii neraportate la Dumnezeu.

Fac acest lung şir de consideraţii nu într-un moment de exaltare determinată de o mare biruinţă asupra mea sau a lumii, nici într-o clipă de suferinţă care, anulând carnea şi spaima, te proiectează în extazul beatic. Sunt un biet om, cu îndoieli şi dureri, legat prin multe fire de lume şi numai printr-un fir de aur de Dumnezeu: credinţa. Şi mă zbat într-o luptă inegală, suspendat de acest unic fir salvator, prin desişul tentaţiilor terifiante ale lumii. Căci o glorie pieritoare sau un bun trai sunt curse pentru suflet. Dar tot curse sunt şi spaima, şi teroarea, când ele ţi s-au cuibărit în suflet şi în carne şi au devenit fibre constituante ale fiinţei tale.

Iar eu fac parte dintre oamenii al căror cer a fost mereu întunecat de această spaimă fizică copleşitoare, paralizantă, dar totodată izvor al virtuţilor mele morale. Cu cât mă scufund mai adânc în mine, cu atât mai greu îmi este să disociez punctul în care teroarea încetează de a mai fi păcat, de cel în care începe să devină virtute. O alchimie fină şi inefabilă

141

se operează în adânc. Ea transformă zgura în aur şi ura în iubire şi creşte ca o lumină nebănuită din străfunduri. Şi interiorul transfigurat se revelează în afară. Şi toate se fac fără tine parcă, aşa cum pruncul se con­cepe în femeia-mamă fără ştirea, ci numai cu bucuria ei difuză. E aici misterul unei întrupări spirituale, ca în poezia lui Nichifor Crainic:

Slavă Ţie, Doamne, pentru această noapte!

Somnul meu în unda lunii s-a scăldat,

Din adâncul vieţii, visului i-ai dat Dezlegări de taine cu năluci de şoapte.

Slavă Ţie, Doamne, pentru această noapte!

Seamănă cu noaptea sfintei Tale naşteri,

Când ai rupt pecetea vechiului blestem,

Pacea Ta-ntronând-o peste Betleem Şi vărsând lumina misticei cunoaşteri.

Seamănă cu noaptea sfintei Tale naşteri!

(Nichifor Crainic -Noapte de Crăciun, Aiud)

Iluminat, poetul acesta al suferinţei, care niciodată nu şi-a trădat linia de creaţie mistică şi patriotică, a intuit grav şi integral taina naşte­rilor şi renaşterilor noastre în duh, experienţa globală a omenirii în sui­şul ei discontinuu şi inegal spre Golgota desăvârşirii sale. Iisus a căzut sub puterea crucii. Ce spaimă copleşitoare pentru noi! A căzut Dumne­zeu! Şi ce consolare! într-o epopee noologică pe care Costache Oprişan a conceput-o în închisoare, Giovani Papini vorbeşte în aceşti termeni des­pre Iisus:

Abia-şi ducea povara pe trupu-nsângerat.

Trăgeam de lemnul crucii, când omul a căzut.

S-a-ntors să mă privească în ochi, îndurerat.

Şi tremurând, Papini şopteşte: L-am văzut!

Şi izbucneşte-n lacrimi: De ce n-am mers cu Dânsul, să-I sprijin eu povara şi muntele să-l sui?

Am plâns - şi El, cu haina-I, mi-a şters pe faţă plânsul şi port de-atunci în lacrimi şi astăzi chipul Lui.

142

„Tu nu poţi şti" îmi spune - „din ce adâncuri plâng, din ce-ntuneric iese o lacrimă de gnom!

Ţi-o dau s-o vezi. Priveşte-o! într-însa îţi răsfrâng o clipă, o durere, un cer întreg: pe om."

Şi noi ştim că am tras de lemnul crucii lui Iisus. Şi pe noi Mântu­itorul S-a întors să ne privească, îndurerat. Şi atunci am exclamat, ca în epopeea lui Costache, cu buzele arse de suferinţă şi spaimă: „O, Doam­ne, eşti aici? în ce întuneric stai!".

Căci Dumnezeu hărăzeşte unor oameni experienţe care însu­mează în ele tot ceea ce omenirea a trăit divizat în decurs de secole. Aceste experienţe abisale creează eroii. Vreau să spun, nu eroul dotat cu calităţi supraumane, ci omul care devine miezul, motorul şi şurubul unor acţiuni pe care el le declanşează. Şi aceste acţiuni îl duc spre o fina­litate mai vag conturată iniţial, şi tot mai clar ulterior. Şi tremură, şi merge. Şi plânge, şi merge. Şi speră, şi merge.

Suntem subiectul unor experienţe atât de extraordinare, încât dacă omenirea nu ar fi obişnuită cu bestialitatea şi cruzimile dintre cele două războaie mondiale şi de după ele, dacă nu ar fi fost martora unor sălbăticii în faţa cărora imaginaţia cea mai profetică amuţeşte, nu ar pu­tea admite că ceea ce am suportat noi, tinerii perioadei dintre 1948 şi 1964, sunt lucruri reale.

Dar atunci mă întreb: De unde acest imens câmp psihic, în care lupta dintre bine şi rău se dă deschis? De unde cunosc această lume in­terioară mie, pe care nu mi-o cunoşteam aşa? Fiindcă am devenit absolut transparent pentru mine. Nu mai am nimic din personajele dostoievskiene care se descoperă pe ele însele în faţa propriilor lor ochi uluiţi, nici din inconştienţa semi-conştientă a personajelor romanului modern. Deoarece îmi cunosc adâncurile, şi patimile, şi distrugerile, şi entuziasmele, cu o luciditate care implică necondiţionat opţiunea. Aşa cum se cunoşteau Sfinţii Părinţi. Numai că fără puritatea şi inocenţa lor.

Detaşarea de mine însumi nu e aceea a unui spectator, ci a unui luptător angajat, care ştie dinainte ce va face adversarul şi nu poate fi ni­ciodată prins într-o capcană. Iar când e prins, înseamnă că el a vrut-o.

Cititorule, cele spuse aici sunt o confesiune. Una din cele mai teribile. Dacă pe parcursul paginilor care urmează nu te voi purta prin tot labirintul sufletului meu, o fac pentru a te cruţa. Fiindcă tu ştii chiar mai puţin ce te sfâşie şi şi

143

mai puţin decât mine unde şi ce fiare te vor prinde în adâncul tău, ca să te sfâşie şi să te disloce, în aşa fel încât la sfârşit să strigi: „Nu mai cred! Nu mai cred în oameni!". Şi să pieri. Fiindcă trebuie să crezi în oameni. Trebuie să crezi în mine, că ce m-aş face fără credinţa ta? De unde mi-aş mai ancora atunci propria mea credinţă şi cum aş putea să mă ridic la Dumnezeu fără tine, prietenul şi prima mea treaptă spre Cer?

Ceea ce vei citi aici este o aventură teribilă şi sfâşietoare, dar o aventură în spirit. Să nu pui mare preţ pe măcelurile cărnii, nici pe ne­bunia noastră temporară sau definitivă, nici pe foame, nici pe bătaie, nici pe moarte. Trupul are memorie scurtă. Carnea doare, dar apoi uită. Dar sufletul, nu. Şi ştiu că am văzut bătăi şi orori, orori suferite de alţii, care m-au durut şi m-au spulberat, m-au spulberat mai mult decât propria mea suferinţă. M-au anihilat şi am căzut de pe podiumul umanităţii ca de pe un eşafodaj înspăimântător, cu vuiet mare, ca un Lucifer. Şi îngerul Domnului „l-a legat pe el în adâncuri pentru o mie de ani" (Apoc. 20,2).

Iar când am ieşit de acolo, când Domnul s-a milostivit să ne scoată iar la lumină, „la învierea cea dintâi" (Apoc. 20,5), eram puri. Căci ne spălaseră apele adâncului şi lacrimile noastre. Ne linseseră jivinele din noi, aşa cum îşi linge căprioara puiul nou născut. Şi nu mai era nici un om pe care să-l putem sminti. Eram toţi ca îngerii de puri, şi ca ei de incoruptibili.

Am ezitat mult înainte de a scrie ceea ce urmează. „Preotule," mi-am spus - „ce spor de umanitate şi iubire aduci lumii prin scrisul tău? Istoria ta dureroasă va reînvia în memoria afectivă a prietenilor tăi anii de degradare, anii de umilinţă şi de suferinţă, mai cruzi şi mai actu­ali decât atunci, căci nu vor mai opera prin carne şi tortura prezentă, ci prin rememorare. Ei vor reveni cu sumbra lor suferinţă de cea mai pură esenţă spirituală, făcând să sângereze din nou cicatricile niciodată com­plet închise. Optica sub care vor fi privite spaimele nu va mai avea strin­genţa materială de atunci, şi nici proiecţia spre un viitor de evadare şi vindecare. Ele se vor prezenta cu statutul lor de lucruri definitiv trecute şi iremediabile, în toată acea conştiinţă neadormită care v-a făcut tuturor viaţa un chin şi care se frământă în jurul cadavrelor de atunci, care nu vor putrezi niciodată în voi, spre fertilizarea sufletului vostru bântuit de secetă. De ce ridici strigoii din firidele lor, unde fuseseră ascunşi sub văluri transparente care le îndulceau conturul şi le escamotau trăsăturile monstruoase? Cine-ţi dă dreptul să faci asta?". „Neliniştea din mine! Ea

144.

nu mă lasă, şi-mi răsuceşte sufletul şi inventariază cu pasiune şi căderile, şi înălţările. Şi-mi spune: Nu aveţi voie să uitaţi! Dacă uitaţi, nu veţi avea odihnă în mormânt!".

De aceea vă scriu aici toate cu spaimă, dar şi cu bucurie adâncă şi ascunsă. Scrisul acesta este un strigăt către posteritate: „Să nu uiţi!". Să nu uite ceea ce n-a trăit niciodată, dar care s-a transmis subteran şi dure­ros. Să nu uite că răspunde pentru noi în faţa istoriei şi a lui Dumnezeu. Să nu uite să ne consoleze.

Suntem nişte disperaţi. Avem nevoie de dragostea lumii. Un om, un singur om să ne spună „vă iubesc!", chiar dacă nu va înţelege. Şi să plângă pentru noi, fiindcă nici noi nu ne mai înţelegem. Nu pricepem ce am fost şi ce suntem, sau ce vom fi, şi cum vom fi, sau de vom fi. Scin­daţi de suferinţă, feţi-frumoşi tăiaţi de un zmeu necruţător, ne închegăm cadavrele, punând cu meticulozitate bucată lângă bucată. Şi trecem prin lume parcă vii şi frumoşi, eroi halucinanţi şi admiraţi de unii. Dar nici o pasăre vrăjită nu ne aduce apa vie de la izvorul păzit de munţii care se bat cap în cap, ca să ne dea viaţă.

Blestemat orgoliu, care ne opreşte de la smerenia totală!

Până când vei mai răbda, Doamne? Până când vei suferi?

(■••)

Arestarea

Arestările au început în ziua de 15 mai 1948. Era o acţiune ma­sivă şi spectaculoasă, desfăşurată pe întreaga ţară şi după un plan mi­nuţios stabilit. Teohari Georgescu, Ministrul de Interne şi Ana Pauker şi-au calculat lovitura cu sânge rece. Securitatea întocmise vreme de peste trei ani dosarele tuturor grupărilor care proliferau în ţară şi al tuturor indivizilor „periculoşi", real sau potenţial. Comuniştii, care fuseseră o simplă facţiune a Internaţionalei comuniste, suplineau lipsa totală de popularitate prin forţă şi violenţă. Nici nu exista altă cale.

Armatele ruseşti staţionau în ţară. Toate bogăţiile ţării mergeau spre Rusia. Nu mai exista lege, nici persoană apărată. Delaţiunea, instabi­litatea, încălcarea tuturor drepturilor se chema „atitudine revoluţionară".

Teohari Georgescu şi consilierii lui s-au servit de vechea Poliţie, care deţinea şi informaţiile despre Mişcarea Legionară, dar şi unele date compromiţătoare despre membrii ai Partidului Comunist, date care pu­teau fi folosite la nevoie împotriva oricui. Mai târziu, vechea Poliţie va deveni o maşină de fabricat dovezi împotriva comuniştilor vechi. în felul

145

acesta fiecare individ se simţea ameninţat, începând cu ultimul propa­gandist şi sfârşind cu Comitetul Central.

Descinderile s-au făcut simultan şi au fost atât de numeroase, în­cât astăzi, privind lucrurile retrospectiv, ele par neverosimile. într-o sin­gură noapte au fost zeci de mii de arestaţi, tot atâtea percheziţii efectu­ate, mii şi mii de posturi fixe lăsate în locuinţele celor arestaţi, cu agenţi care se schimbau de trei ori în douăzeci şi patru de ore, zeci de mii de anchetatori, tot pe atâţia gardieni pentru paza arestaţilor, mii de bătăuşi specializaţi în maltratarea deţinuţilor după metode înspăimântătoare şi de bestialitate savantă, mii de case „conspirative" transformate în închi­sori, un număr infinit de agenţi secreţi delatori. Uluitor! S-ar părea că atunci un sfert din populaţia adultă a ţării făcea parte din Securitate! O armată imensă şi o cheltuială de inteligenţă, de brutalitate şi de sadism cum probabil numai războiul sau revoluţia o poate declanşa.

în noaptea aceea „au căzut" (acesta era termenul cu care se de­numea arestarea) toate persoanele cu importanţă în Mişcarea Legionară, în partidele istorice şi în diverse organizaţii subversive. Atunci, alături de aceştia „au căzut" şi „muştele". Prin „muşte" noi înţelegeam persoa­nele nevinovate, amicii întâmplători, cunoscuţii sau pur şi simplu oame­nii care intrau din greşeală în imobilul în care fusese lăsat „postul fix".

Unul din punctele cele mai celebre a fost casa de pe Olimpului. Este vorba de locuinţa a doi studenţi chiriaşi, dintr-o casă situată pe strada Olimpului. După ridicarea lor, aici au fost arestate un mare nu­măr de persoane implicate sau neimplicate în Mişcarea Legionară. Nu numai cei care pătrundeau în imobil fie că mergeau la locuinţa celor doi studenţi, fie că nu dar chiar şi cei care, trecând pe stradă, se uitau prea insistent la casa cu pricina erau arestaţi de agenţii ascunşi pe după colţurile caselor sau pe alte străzi.

îmi amintesc cu umor de echipa „Poalelungi", un grup de stu­denţi cheflii care fuseseră la ţară, la părinţii lor, de unde aduseseră o damigeană cu vin şi, puţin prizaţi, au hotărât să treacă pe la unul din cei doi studenţi din Olimpului, consătean cu ei. Deci echipa „Poalelungi" trecea pe stradă, acompaniindu-se la chitară:

„Sunt student la Agronomie,

Floare de nu-mă-uita,

Fetele îmi plac şi mie...

Dar cu sapa şi lopata,

Cum să te mai placă fata...?!"

146

Imediat întreaga echipă fete şi băieţi a fost arestată şi dusă la Securitate, unde au fost anchetaţi în legătură cu organizaţia din care fă­ceau parte (neapărat orice arestat făcea parte dintr-o organizaţie) şi cu mesajul subversiv pe care-l transmiteau prin cântecul lor. A fost o luptă îndelungată, cu presiuni, între anchetatorii care trebuiau cu orice preţ să-i încadreze într-o organizaţie subversivă şi tinerii care spuneau simplu ceea ce se petrecuse. în cele din urmă anchetatorii s-au convins că studenţii cu chitara erau nevinovaţi.

Din clipa aceea au ieşit din sfera interesului securist şi uitaţi pur şi simplu, circa o lună de zile, prin celulele din beciul Securităţii, vreme în care nimeni nu i-a mai întrebat nici măcar cum îi cheamă. La început asta era reacţia tuturor arestaţilor această „uitare" le-a făcut o bucurie enormă. Cel mai plăcut lucru pentru un anchetat era să devină anonim printre miile de arestaţi. Dar săptămânile treceau, foamea tot mai chinu­itoare, frigul şi lipsa de aer erau de natură să te ducă la disperare şi treptat, tinerii nevinovaţi au început să se sature de anonimatul acesta şi să ceară să fie duşi la anchetă. Problema lor s-a reactualizat şi au coborât încă o treaptă în dezinteresul organelor anchetatoare.

Drept consecinţă, atunci când s-a făcut primul transport de decongestionare a celulelor MAI (Ministerul Afacerilor Interne), au fost scoşi şi transportaţi la Jilava. O lună mai târziu, când am fost dus şi eu acolo, i-am regăsit intacţi şi la fel de neimportanţi ca şi la Interne. Când ieşeau cu tineta pe mameloanele de pământ care acoperă Jilava, îl ve­deau uneori pe prietenul lor din Olimpului, cu tineta celulei respective şi făceau semne de ameninţare, înjurându-l. El era vinovat pentru aresta­rea lor.

Am întâlnit numeroase reacţii de acest fel. Atât de normale pă­reau abuzurile, arestările ilegale şi detenţiunea la infinit a persoanelor nevinovate, încât „muştele" nici nu se gândeau să acuze Securitatea şi regimul pentru menţinerea lor în închisori. Vinovat era - şi o credeau cu tărie prietenul din cauza căruia „căzuseră" şi care de fapt, în cazul de faţă, fusese arestat cu trei zile înainte ca echipa „Poalelungi" să fi trecut pe la el. Era vinovat fiindcă îl arestaseră. Era vinovat fiindcă era priete­nul şi consăteanul lor. Era vinovat fiindcă locuise pe strada olimpului. în sfârşit, era vinovat fiindcă exista. Dacă n-ar fi existat, ei n-ar fi fost arestaţi. Logica aceasta era zdrobitoare. Ceea ce mi se pare însă şi mai paradoxal, şi mai absurd este că toţi cei din situaţia „prietenului" în cauză

147

încercau un sentiment de vinovăţie faţă de „muşte", ca şi cum vina „căderii" le revenea. Foarte târziu am înţeles distorsiunea logicii care îi punea pe unii în postura de victime ale victimei, iar pe ceilalţi în postura victimei-călău.

Târziu am auzit că echipa „Poalelungi" a fost pusă în libertate.

Arar mi-a fost dat să văd oameni atât de norocoşi în acea perioadă. De obicei, „muştele" erau transportate în lagăre de detenţiune, de muncă, unde rămâneau ani de zile. Orice cetăţean era un duşman posibil al regimului. Din clipa arestării el devenea duşman actual.

Regimul comunist pregătea două mari „acte revoluţionare": naţionalizarea şi colectivizarea. în special cel de-al doilea „act revoluţio­nar" urma să transforme trei sferturi din ţărănime în adversari ai comu­nismului, şi deci era foarte indicat să fie un număr cât mai mare de deţi­nuţi din numărul duşmanilor posibili.

Printre aceşti duşmani posibili mă număram şi eu, student în anul al doilea la Facultatea de Medicină din Bucureşti, ocupant al unui pat de fier cu saltea de paie din mansarda căminului de studenţi din strada Matei Voievod şi consumator de ciorbă de varză la cantina stu­denţească. Adăpostisem un prieten care „căzuse", şi nu în calitate de „muscă", în casa de pe strada Olimpului.

În ziua de 22 mai, pe la ora 15, am intrat în camera mea de la că­min, în care erau aproximativ optsprezece paturi. Odaia era arhiplină. Orice student intrat din întâmplare în cameră sau căutând vreun amic era reţinut de cei trei agenţi care veniseră cu câteva ore mai înainte de mine. Când am pătruns pe uşă am auzit o voce, probabil un coleg de cameră, care a spus: „El este!". Doi agenţi masivi au blocat imediat uşa, apoi m-au apucat de braţe şi m-au dus la patul meu, unde au făcut o percheziţie amănunţită care a durat câteva minute, fiindcă n-aveam aproape nimic în afară de două schimburi de corp şi cărţile de curs. Apoi mi-au poruncit să iau valiza amicului arestat în Olimpului.

Eram extrem de speriat şi simţeam că inima îmi bate nebuneşte. O sudoare rece îmi curgea pe şira spinării şi muşchii respiratorii asanau anarhic. Niciodată nu se puneau de acord, astfel încât sufeream de o criză acută de aer. Mi-am aruncat însă privirea la feţele studenţilor din jurul meu, la ochii lor derutaţi de o teroare paralizantă şi printr-un efort de curaj psihic de care nu m-am crezut capabil, le-am răspuns: „Nu sunt servitor. Dacă aveţi nevoie de valiza lui, n-aveţi decât să o luaţi dumneavoastră!".

148

Le-am auzit literalmente scrâşnitul dinţilor, dar parcă un duh de viaţă a trecut peste feţele studenţilor. Şi asta mi-a dat curaj.

Nu eram un om lipsit de curaj, ba chiar contactele mele frecvente cu membrii Mişcării Legionare sau ai tineretului ţărănist mă făcuseră să mă consider un om curajos. Ca elev fusesem arestat de mai multe ori în micul orăşel în care îmi făceam liceul, la diferite sărbători comuniste - 6 martie, 1 mai, 7 noiembrie, pentru a nu tulbura tihna sărbătorii. Fuse­sem arestat printre ceilalţi tineri, ceea ce mă făcea să mă cred important.

Dar în ultimul timp, în special după 15 mai 1948, se instalase o spaimă atât de generală şi deoprimantă în lumea universitară, încât sângele ne fugea din obraz când apărea un agent al Securităţii. Şi erau foarte mulţi şi făceau imposibilă o acţiune de amploarea şi eroismul celei din 1947, de la Facultatea de Medicină, când au venit să-l aresteze pe profesorul Popa. Vorbesc de imposibilitatea psihică.

Aşadar am ieşit din cameră, condus cu o grijă afectuoasă de cei trei agenţi care veniseră să mă aresteze. Doi mă ţineau de braţ cu o prie­tenie simulată, iar al treilea venea după noi cu valiza amicului meu. Dar grupul nostru era mult prea ciudat pentru a scăpa înţelegerii studenţilor pe care îi întâlneam. Coborând pe scări, de la mansardă, spuneam fiecă­rui student sau studentă pe care îi întâlneam: „Sunt Calciu de la Medi­cină. Am fost arestat". Cuvintele mele stârneau groaza. Studenţii se li­peau de pereţi acoperindu-şi gura cu palmele. O fată a ţipat speriată, alta s-a lăsat jos, cu picioarele tăiate de spaimă. Agenţii mă înjurau prin col­ţul gurii, prorocindu-mi nişte întâmplări viitoare foarte apropiate care mă vor dezvăţa pe veci de asemenea atitudini.

în stradă ne aştepta o maşină, în care eu cu doi agenţi ne-am înghe­suit în spate, iar al treilea a urcat lângă şofer. Mi s-a dat o pereche de oche­lari negri, strânşi cu un elastic după ceafă, prin care nu vedeam absolut nimic şi a început o îndelungă peregrinare prin oraş, timp de peste o oră.

Apoi am fost introdus într-o clădire. Nu ştiam unde mă aflu. Am fost pus cu faţa la perete, fără să mi se scoată ochelarii, dar simţeam în jurul meu atmosfera vibrând de zeci de respiraţii sacadate de aceeaşi spaimă ca cea care mă domina. Auzeam bocănitul cizmelor gardienilor care primeau pe arestaţi, şoapta unor ofiţeri, târşitul unor papuci de cârpă pe cimentul planşeului şi altundeva, dintr-o cameră a cărei uşă era, evident, închisă, întrebările unui ofiţer şi răspunsurile arestatului.

Eram în „împărăţia ochelarilor orbi" aşa cum a numit-o un scriitor român un imperiu al groazei, al terorii, în care colcăiau şerpii

149

nebănuiţi din fiecare, şerpi ce îşi vor cere curând dreptul lor la viaţă, la afirmare, la dominare chiar. Şi niciodată n-au avut aceste jivine o mai prielnică posibilitate de a se face văzute, strălucind în luciul grăsimii lor de fiare săturate, dezmierdate şi temute, ca în aceşti ani nesfârşiţi de lungi şi de umilitori.

Aici am învăţat să lătrăm şi să mieunăm, să ne târâm în patru labe, să cerşim ceva, orice. Dar tot aici am văzut sacrificiul luminos al omului până la Golgota şi lumina taborică strălucind peste noi, şi în noi, şi din noi, căci Dumnezeu nu ne-a părăsit nici o clipă şi îngerul de foc a stat de-a dreapta noastră, sfătuindu-ne şi susţinându-ne; şi nu pleca atunci când îl alungam; şi se întorcea umilit şi zâmbind, credincios ca un câine, sărutându-ne mâinile cu care îl loviserăm şi fericit că se putea în­toarce. Căci noi, păcătoşii şi martirii, care ne transformam mucenicia într-o zdreanţă ticăloasă şi ticăloşia în lumină, noi, nedemnii şi sfinţii, eram raţiunea de existenţă a îngerului păzitor.

Numai că noi nu ştiam asta, dar el o ştia. Din cauza acestei ignoranţe nu ne mai puteam întoarce. Ne simţeam umiliţi, desfiinţaţi şi pră­buşiţi, sfâşiaţi. Nimeni nu mai avea nevoie de noi. Nu eram decât nişte zdrenţe, pe care anchetatorii le sfâşiau după bunul lor plac, pentru a ne creşte şi mai mult inutilitatea în propriii noştri ochi. Cui oare îi mai pu­team noi fi de folos? „Piei şi vină!".

Dar îngerul se întorcea la noi şi nu ştiam. O, dacă am fi avut atunci, cât de cât, conştiinţa cât de superbi şi de frumoşi eram, cum scânteiam ca pietrele nestemate în plan spiritual, cu mii de faţete splen­dide, am fi surâs îngerului nostru şi i-am fi spus: „Nu mai pleca de aici niciodată!". Şi el ar fi rămas. Şi am fi făcut casă bună împreună. Numai dacă am fi întins mâna, am fi dobândit cerul şi ni s-ar fi deschis porţile raiului şi am fi luat împărăţia cerurilor cu năvală.

Şi nu ştiam.

Ancheta

Obişnuit cu violenţa şi cu „scenele", cititorule, sunt sigur că vei căuta aici ceva care să depăşească asasinatele din filmele cu care eşti mutilat zilnic şi în care, savant dozată după formule precis stabilite, ţi se introduce câte o scenă de dragoste pură scurt intermezzo de poezie a unui personaj naiv şi sfânt ca un nebun. Şi-ţi departajezi sufletul, şi la­crima, şi râsul cu aceeaşi savantă dozare inginerească în fiinţa ta, ca toate să încapă în tine.

150

Pentru noi însă, atunci şi încă mulţi ani după aceea, nu s-au mai dozat decât numai teroarea şi spaima, bătaia şi moartea. Nici un inter­mezzo vesel! Ne aflam într-un laborator al groazei cu o suprafaţă imensă, cobai ai unei istorii care se scria cu sânge. Dar sângele strigă, sângele se răzbună peste decenii şi nu iartă niciodată. Şi victima se ridică înspăimântătoare în faţa călăului şi nu ştim care groază este mai mare: a victimei, de atunci, sau a călăului, acum?!

După vreo oră de aşteptare, un gardian m-a prins de braţ şi m-a condus cu atenţie spre camera de serviciu, de unde se auzea indistinct dialogul dintre ofiţeri şi arestaţi.

treaptă! mi-a spus gardianul.

N-am înţeles nimic. Era un limbaj cifrat, un cod pe care nu-l cu­noşteam şi, în consecinţă, n-am reacţionat. Piciorul mi s-a izbit cu violen­ţă de una din cele două trepte pe care trebuia să le urci pentru a ajunge în camera de percheziţie. Izbitura a fost atât de neaşteptată, fără să fi fost dureroasă, încât m-am prăbuşit fulgerat. Gardianul mă ţinea de braţ şi eu mergeam puţin aplecat, astfel că rămânerea în urmă a piciorului m-a făcut să ies cu centrul de greutate în afara bazei de susţinere. Căderea a fost atât de bruscă, încât gardianul nu a mai avut timp să mă susţină.

ce faci, domnule, eşti chior? Nu vezi pe unde calci!?

Fireşte că nu vedeam. Ochelarii aceia, care vor deveni în decursul anilor un element indispensabil în anchete, mă încurcau teribil. Atunci însă vorbele gardianului erau infinit mai dure pentru mine decât gestu­rile lui. M-a ridicat cu grijă de jos, pipăindu-mă cu mâini tremurătoare ca să vadă dacă nu mi-am frânt vreun os.

n-am nimic, i-am spus, dar din cauza ochilor nu văd şi n-am înţeles ce mi-aţi spus.

dar ce, eşti turc? Nu ştii ce înseamnă treaptă?!

N-am mai răspuns nimic. Intrasem în cameră.

faţa la perete! mi-a ordonat însoţitorul, împingându-mă cu na­sul într-un zid dur şi invizibil.

strânge-ţi mai repede boarfele, fiu de burghez puturos! l-am auzit pe ofiţer spunând celui pe care îl percheziţionase înaintea mea.

Toate erau atât de noi pentru mine, că nici nu mă puteam mira, nici revolta. Mă jigneau tonul şi cuvintele, aşa cum mă vor răni de moarte cuvinte mai puţin violente, mai târziu.

scoate ochelarii!

151

Am rămas nemişcat. Eram atât de izolat în întunericul meu de tot restul lumii, încât nici nu-mi trecea prin minte că porunca mi se adresa. Am continuat să rămân cu mâinile la spate, aşa cum îmi poruncise gar­dianul şi cu nasul lipit literalmente de zid. Simţeam mirosul vopselei nu de mult uscate şi răceala de beton a peretelui, pătrunsă în trup prin vâr­ful nasului spre rădăcina lui, unde se risipea în osul frunţii, răcorindu-mi creierul încins.

ăsta-i tâmpit! Scoate-i tu ochelarii, sergent!

Sergentul mi-a scos ochelarii. Eu am rămas mai departe cu ochii închişi, cu vârful nasului atingând peretele. N-o făceam dintr-un refuz de a intra în condiţia realităţii, nici dintr-un sentiment de demnitate jig­nită. Dar din clipa în care mi-au fost daţi jos ochelarii orbi, toate mişcă­rile mele interioare se opriseră. Orice gând străbătea creierul se contura la început ca un punct indistinct, se constituia apoi într-o frază îndepăr­tată şi scrisă mărunt, care se apropia vertiginos de un ochi al minţii, ur­când prin stingeri şi aprinderi repetate, astfel încât citeam o dată, de două ori, de nouă ori, de o sută de ori, până când descreştea iarăşi, pierzându-se ca un punct luminos. Şi simultan apărea un nou punct lu­minos, pe care îl urmăream cu atenţie până când devenea vizibil pentru ochiul acesta spiritual şi astfel îi aflam conţinutul. „Scoate-ţi ochelarii!" ajunsese mare ca o inscripţie pe un ecran uriaş şi acum aşteptam să treacă, pentru ca un gând nou, sau o poruncă, sau altceva să se audă, să se arate la orizont.

ia întoarce-te, mă vită!

Dar „vita" stătea nemişcată, încercând să surprindă creşterea fra­zei. Gardianul m-a luat de umeri şi m-a răsucit fără brutalitate.

întoarce-te spre tovarăşul ofiţer!

M-am întors.

mă, tu ai crescut în coteţ? Uită-te la tine ce mutră ai! Sergent, nu cumva a fost pescuit din canalul de scurgere?

de acolo, tovarăşe locotenent!

eşti nebun! Aruncă-l înapoi, mă, că pute!

Eram atât de lipsit de simţul umorului, încât n-am schiţat nici măcar un zâmbet. Ofiţerul m-a privit cu o scârbă nelimitată. A văzut că toată inteligenţa lui se frânge fără zgomot în prostia mea şi a trecut la lu­cruri practice.

numele şi prenumele!

calciu Gheorghe.

iniţiativa!

Am tăcut. N-am ştiut ce vrea.

n-auzi? Iniţiativa!

Aceeaşi tăcere.

cum îl cheamă pe tac-tu, mă?

- Ştefan.

aşa, boule! Calciu Şt. Gheorghe. Acum ai priceput?

Da. Pricepusem. Iniţiativa, iniţiala, în fond nu era nici o deosebire...

locul şi data naşterii.

- 23 noiembrie 1925, în comuna Mahmudia, judeţul Tulcea.

cine spunea, mă, că limba boului e lungă de nu poate să vorbeas­că? Uite, boul nostru are limbă scurtă şi vorbeşte. Ia zi, boule, mamă ai?

da, Elena.

scoate cureaua, cravata, şireturile şi tot ce ai în buzunar!

M-am conformat, scoţând tot ce aveam în buzunar. Ofiţerul pu­nea mâna pe fiecare obiect în parte şi spunea cu voce tare, ca şi cum la auzul sunetelor, degetele ar fi recunoscut brusc obiectele:

o curea, două şireturi, un stilou. Fraţi ai?

da. încă cinci. Doi fraţi şi trei surori.

tot aşa de tâmpiţi ca tine?

-Nu.

Ofiţerul a izbucnit într-un râs teribil şi sergentul îl seconda cu sârg. Iar eu stăteam în faţa lor stupid şi inutil, neavând decât o singură utilitate, aceea de a constitui obiectul urii de clasă al şirului nesfârşit de securişti printre care voi trece şaisprezece ani, despuiat de demnitate şi de umanitate, bătut cu vergile brutalităţii fizice şi spirituale, până când la celălalt capăt al şirului trebuia să ajung o „vită" perfectă, gata să muşte sau să lingă vreo mână, la comandă.

mă, ăsta-i cel mai idiot dintre toţi. Am râs cu lacrimi, aşa cum n-am mai râs de mult. Ia-l şi du-l la celula lui!

Ofiţerul a rostit în şoaptă un număr. Sergentul mi-a pus ochelarii orbi şi m-a luat de braţ, râzând cu hohote. Şi totuşi, un fel de solidaritate secretă se realiza subteran între noi. Simţeam că nu era aşa de rău cum se arată. în decursul anilor de prizonierat, aveam să cunosc mulţi secu­rişti şi gardieni, forţaţi permanent la această dedublare care îi secţiona şi-i paraliza şi care treptat-treptat ducea la anularea părţii bune şi la

153

hipertrofierea părţii bestiale. Ofiţerul m-a bătut pe spate cu palma şi mi-a spus cu voce întretăiată de râs:

du-te, bouleanule, la ieslea ta! Şi uite... Ca să ai viteză!

Am simţit bombeul cizmei izbindu-mă cu o violenţă neaşteptată în spate, chiar în coccis. Durerea a iradiat fulgerător în toată coloana vertebrală, paralizându-mi orice mişcare. Dacă nu m-ar fi ţinut bine ser­gentul, care părea obişnuit cu asemenea impulsuri date arestaţilor, cred că aş fi căzut ca un buştean. Dar el m-a ţinut strâns de braţ ca să nu cad şi am simţit strânsoarea lui ca pe gestul unui prieten.

îmi târam picioarele care refuzau comanda creierului. Ordinul lucid pornea de la cortexul cerebral, dar în zona lombară suferea o întâr­ziere, o absorbţie parţială care îl trunchia şi picioarele îmi răspundeau greu, moale şi imprecis. După câteva secunde nu mai simţeam nici o du­rere, ci doar acelaşi refuz al picioarelor de a executa mişcările coman­date. Coboram greu, cu picioarele semi-paralizate, treptele nesfârşite, ca într-un iad fără fund, în cea mai deplină beznă. Eram atât de naiv şi de docil, încât nici nu încercam să văd ceva... Credeam orbeşte în puterea celui care mă conducea, mă abandonasem voinţei lui şi credeam că în mâna lui, pusă cu fermitate pe braţul meu şi iradiind căldura biologică în membrele mele brusc şi inexplicabil îngheţate, era o dragoste umană, o comunicare cifrată pe care numai ignoranţa mea o făcea opacă.

încetase să-mi mai dea recomandările cu voce tare. Vorbea şoptit - „Treaptă!... Mergi drept!" - şi aceasta creştea şi mai mult intimitatea noastră afabilă. Coboram ca-ntr-o peşteră din care urcau spre mine nişte zgomote sinistre, care începeau să mă înspăimânte, deoarece nu le ghi­ceam semnificaţia. Simţeam că pătrund într-o lume de taine îngrozi­toare, în care mi se vor dezvălui orori de iad şi credeam că aceste zgo­mote erau sistemul de tortură. Erau ca nişte lovituri metalice, urmate de o bubuitură seacă, cu rezonanţe de oţel. Sunet de chei, şoapte repezi şi târşâielile papucilor de pâslă pe ciment. Dintr-o dată mi-a sunat clar în minte, dar cu o vigoare de sunet material, nu ca un gând: „Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi păcătoşii, acum şi în ceasul morţii noastre! Amin".

Fulgerător am realizat relaţia cu presentimentul morţii iminente: „Deci voi muri!". Nu mai încăpea nici o îndoială. Rugăciunea pentru clipa finală mi-o prevestea cu precizie matematică. Nu mai aveam pe lume decât pe acest frate de lângă mine, paznic şi călăuzitor al meu spre

154

clipa morţii, singurul care va mărturisi în faţa lumii despre mine: „Gheorghe Calciu a murit, nu mai plângeţi!". M-a invadat un val de căldură a dragostei pentru el, ca pentru cel care mă asistă cu milă atunci când îmi dau duhul. Mai târziu aveam să încerc faţă de el o ură infinită, fără mo­tive, ca şi imensa dragoste de acum, căci nu făcea decât oficiul de a mă lua din celulă pentru a mă transporta în birourile de anchetă. Cât de mult trebuie să-l fi urât sufletele celor antici pe Caron!

După mai multe cotituri şi ocolişuri, mâna gardianului m-a forţat să mă opresc. Apoi l-am auzit: „psst, psst!". Am auzit târşâitul unei pe­rechi de papuci, alta decât a fratelui meu care mă coborâse în infern, un zgomot de chei şi uruitul îngrozitor al unei mase metalice, alt clinchet de chei şi am simţit mâna gardianului care m-a împins înainte. Am făcut doi paşi şi m-am izbit cu şoldul într-un obiect foarte dur. Izbitura a fost atât de dureroasă, încât am scos un geamăt şi m-am îndoit de parcă m-ar fi cosit cineva de la mijloc. în spate am auzit chicotitul gardienilor, apoi vocea care mi-a poruncit:

întoarce-te!

Dar eu nu pricepeam. Eram despărţit de ei, de lume, printr-o beznă atât de intensă şi îndelungată, încât nici un cuvânt nu-mi putea fi adresat mie. L-am auzit pe gardianul frate, paznic al suferinţei mele, pe care-l simţisem ca pe un frate, şoptindu-i celuilalt:

e cam tâmpit. îi lipseşte o doagă, a spus şi tovarăşul ofiţer de la biroul de încarcerare. îţi povestesc eu după aia!

A făcut un pas în spatele meu şi mi-a scos ochelarii.

v-am mai adus unul. Aveţi grijă de el, că-i tra-la-la!

în clipa aceea am deschis ochii. Priveam pur şi simplu cu un aer de idiot şi nu-mi venea să cred că de fapt lucrurile erau mult mai dulci, infinit mai dulci decât îmi închipuisem eu. Purtam o haină de lână ţesută în casă de sora mea, o cămaşă albastră, eram foarte slab la faţă şi aveam un păr mare şi creţ, care-mi creştea enorm căpăţâna, deasupra feţei mici şi supte. Categoric aveam un aer cam de idiot, aşa cum mi-au mărturi­sit-o cei din celulă. Gardianul a închis grilajul cu cheia, a urnit uşa me­talică pe role, pocnind un sonor de lamă în care intra zăvorul, şi a plecat zornăindu-şi cheile:

e chiar prost?

da! Să vezi, când l-a întrebat ofiţerul de serviciu dacă mai are fraţi...

155

Glasul şoptit s-a stins după colţul culoarului. Când am luat con­tactul cu celula în care m-a băgat miliţianul şi mi-a scos ochelarii, prima mea reacţie a fost să mă trag înapoi, într-atât mi s-a părut că toate ele­mentele încăperii se prăbuşesc asupra mea. Veneam dintr-un spaţiu ex­trem de depărtat, dintr-un pustiu negru şi absolut nelocuit, fără formă şi fără detalii, în care m-aş fi putut plimba o mie de ani fără să întâlnesc nici un eveniment, ci doar acea sumbră prevestire: „Sfântă Marie, roagă-te acum şi în ceasul morţii!".

Şi acum, ca printr-o vrajă, eram năpădit de o lumină palidă şi bolnavă şi peste mine stăteau să se prăbuşească tavanul, cele două pa­turi de beton suprapuse şi masa din beton, care mi se proptise în şold, iar sub cornee îmi pătrundeau imaginile inconsistente ale celor din ce­lulă. îmi venea să ridic mâinile în dreptul capului, într-un gest instinctiv de apărare, aşa cum aveam să o fac de mii de ori mai târziu, prin anii prizonieratului meu. Şi dacă nu am făcut gestul, este numai pentru că atunci nici nu aveam conştiinţa că am nişte mâini care-mi aparţin, un trup care se poate mişca la voinţa mea, numai a mea, şi nişte corzi vocale care ar fi intrat în vibraţie la simpla schiţare a mişcărilor vorbirii. Mi se părea că am numai ochi şi un şold dureros izbit.

Treptat-treptat obiectele din celulă şi-au luat poziţiile, ochii au realizat distanţele exacte, contururile s-au definit, iar oamenii şi-au recă­pătat consistenţa materială şi poziţia exactă în spaţiu. Am constatat că era o celulă lungă de trei metri, lată de doi, care avea pe peretele opus uşii două paturi de beton suprapuse, peste care era lipită câte o foaie de linoleum, deasupra o saltea şi o pernă de paie la un capăt. Paturile erau bombate pentru cap, ceea ce le făcea extrem de incomode. Lângă şoldul meu stâng era o masă, un paralelipiped tot din beton. Uşa era dublu fe­recată: un grilaj masiv de fier, care luneca pe două şenile şi care se în­cuia, iar pe dinafară o uşă metalică sumbră şi greoaie, care glisa în nişte rotiţe cu un zgomot îngrozitor, pe care ecoul celular de subsol îl făcea şi mai sinistru. Deasupra uşii era o firidă cu geam şi grilaj metalic, în care ardea un bec mat şi o lumină de-a dreptul tuberculoasă. Aşadar, aceasta era lumea mea, supliciul şi bucuria mea!

în celulă erau trei arestaţi: un tânăr medic militar în uniformă, dar fără epoleţi, vioi, cu zâmbet prietenos, un student la drept în anul doi, blond, frumos şi cam speriat, de care destinul mă va lega într-un mod curios şi definitiv (aşa cum moartea este definitivă), un bătrân petrolist,

156

acţionar la societatea americano-română de petrol şi mason şi un mun­citor. Tatonările reci şi feroce au durat doar câteva clipe. Eu şedeam mut şi prostit, urmărindu-i mirat că se puteau mişca în voie, ca şi cum ar fi fost liberi. Tânărul medic, doar cu puţini ani mai mare decât mine, şi-a luat sarcina să pună capăt acestei penibile situaţii. (Mai târziu aveam să constat că situaţia era penibilă doar pentru cel nou, pentru cei vechi arestaţi era o chestiune de rutină).

sunt doctorul Constantinescu. Dumneavoastră cine sunteţi?

Doctor era un cuvânt de solidaritate pentru mine, un coleg, o familie.

sunt Calciu Gheorghe de la Medicină.

ce an?

anul doi.

de ce ai fost arestat?

nu ştiu.

bine. Nu face nimic. Toţi nu ştim pentru ce am fost arestaţi, dar pe urmă ne dăm seama că ştim prea bine. Eşti arestat în legătură cu ţă­răniştii sau cu Mişcarea Legionară?

cu Mişcarea Legionară.

cine a mai fost arestat dintre medicinişti?

Până la arestarea mea auzisem de Turcu, de Climcea, de Tudorel, Dan Grigorescu, după câte ştiu, refugiaţi în străinătate.

bun. Dumneavoastră sunteţi de-o seamă cu Iosif, aşa că veţi dormi împreună în pat. Doi vom dormi o parte din noapte pe scaun, deoarece paturile fiind înguste, numai jos pot dormi doi într-un pat. Sus dormim câte unul, ca nu cumva cel de la margine să se prăbuşească pe beton.

Cu aceasta, problemele materiale au fost rezolvate.

După vreo jumătate de oră mă obişnuisem cu celula şi oamenii din ea, care ştiau foarte multe lucruri. Am aflat de la ei că suntem la al doilea subsol al Ministerului de Interne, că în fiecare celulă se află cam cinci-şase arestaţi, că ancheta se face într-un ritm înnebunitor pentru an­chetatori, care lucrează zi şi noapte şi uneori adorm între două întrebări puse celui interogat şi că metoda de anchetă cea mai comodă şi eficace este bătaia. Pentru aceasta există echipe specializate de bătăuşi, care sunt chemaţi de anchetatori cu toată aparatura necesară, care de altfel nu era prea complicată, şi un cod. Anchetatorul rosteşte un cuvânt, de exemplu

157

„avion" şi bătăuşii ştiu ce stil de bătaie să-ţi aplice. Că totul este extrem de dureros. Că se va ajunge până la crimă, dar că trebuie să rezistăm, să nu declarăm nimic. Să murim mai bine, ca astfel să se pună capăt căde­rilor în lanţ. Se pare că oamenii nu rezistaseră deloc la anchetă. Declara­seră „cu uşurinţă" în loc să moară, începând cu cei din conducerea Miş­cării Legionare sau a celorlalte organizaţii. Şi acum, celor mici le revenea obligaţia de a frânge lanţul slăbiciunilor.

Pe culoar se auzea mereu uruitul uşilor metalice, târşitul papu­cilor de pâslă pe ciment, cheile miliţienilor şi şoaptele lor. Din când în când trecea pe culoar câte un pas greoi şi se auzeau gemete înfundate.

vine unul de la bătaie!

Am simţit un fior prin şira spinării. Omul gemea ca de o durere insuportabilă. Imaginaţia mea începuse să lucreze rapid. îi vedeam tru­pul sfâşiat, sângele curgându-i prin rănile deschise. Văzusem şi auzisem enorm de multe bestialităţi săvârşite împotriva oamenilor de către membri de partid, de echipele de muncitori, de comisiile de deschiabu­rire şi-mi închipuiam că aici, la Securitate, sediul de unde iradiau atro­cităţile şi crima, orice era posibil. Doctorul Constantinescu m-a liniştit:

l-au bătut la tălpi şi-l doare de câte ori calcă.

Am răspuns uşurat:

credeam că l-au tăiat cu cuţitele şi i-au pus sare pe răni.

Am auzit o uşă apropiată deschizându-se şi un plâns înăbuşit de femeie.

- Şi pe ea au bătut-o?

da. Iată, acum ia găleata să i-o dea ăstuia proaspăt bătut.

Mai târziu am trecut şi eu însumi prin toate acestea. După ce erai bătut şi adus în celulă, ţi se dădea o găleată cu apă rece în care se dizol­vau câteva pastile de burovin. Trebuia să stai cu picioarele în apă, spre a evita umflarea lor excesivă şi învineţirea până la bătaia următoare, care putea fi peste câteva ore, peste o zi sau peste o lună. Am văzut arestaţi atât de crunt bătuţi, încât picioarele lor se umflaseră ca nişte pâini, iar culoarea era ca a cojii de pâine arsă. Mă întrebam cum de se mai ţinea carnea aceea puhavă, în care se puteau băga degetele ca într-un aluat şi care părea putrezită.

Când, peste câteva zile, a fost adus în celulă Goe Niţescu, era atât de îngrozitor bătut, faţa lui era atât de umflată, încât carnea de pe un maxilar îi atârna ca două guşi imense şi sângerânde până spre umăr.

158

Ochii nu erau decât două despicături înguste, acoperite de pleoapele umflate şi nasul lung de Cyrano avea acum dimensiunile unui năsturaş.

Goe Niţescu... Student la Politehnică, de o incredibilă largheţe sufletească şi de un umor inepuizabil, care nu jignea niciodată pe ni­meni. Lunile pe care le-am petrecut cu el în diferite celule, cu intermi­tenţe, m-au făcut să-l iubesc temeinic, ca pe cel mai bun om. Râdeam împreună de clipa aceea dramatică a cunoştinţei noastre din celula Secu­rităţii, iar când ne-am reîntâlnit mult mai târziu la Piteşti, cu ocazia unei vizite medicale, am rămas mut. Goe era umflat ca atunci. Pielea lui gal­benă şi pergamentoasă era lucie şi prin porii deschişi curgeau picături mici de apă. Detaliile feţei lui se rotunjiseră, pierzându-şi ascuţişurile, iar piciorul îi era enorm.

ce s-a întâmplat, Goe? l-am întrebat prin colţul buzelor, de teamă să nu ne vadă gardianul că vorbim.

A încercat din nou să glumească:

nu ştiu, Ghiţă. De mâncat nu mănânc mai nimic, dar burta-mi creşte necontenit. Cred că am să nasc!

La scurtă vreme după aceea Goe a murit. Fără să se plângă, fără să protesteze. A murit probabil cu o glumă în gând, pe care n-a mai reu­şit să o articuleze. Oamenii spuneau că loviturile primite la anchetă, date cu cizma sau cu pumnii, i-au distrus ficatul şi a făcut o ciroză care l-a dus cu paşi repezi la moarte. într-o zi am văzut pe fereastra celulei deţi­nuţi de drept comun încărcând un sicriu din scânduri vechi. în căruţa închisorii trasă de doi boi placizi, era ultimul drum al lui Goe Niţescu, un tânăr de douăzeci şi trei de ani, care nu ştiuse ce este răutatea, nu urâse şi nu blestemase.

De pe ferestrele celulelor priveam noi, ceilalţi tineri, studenţi toţi şi ne întrebam când ne va veni rândul. Fiindcă eram tineri şi plini de speranţe şi credeam cu tărie că vom scăpa, îl plângeam pe Goe că mu­rise, că nu a avut norocul să fi trăit până în clipa eliberării.

Şi nici unul din noi, dar absolut nici unul nu avea presentimentul a ceea ce urma să se întâmple: tragica acţiune de la Piteşti, care ne va prinde pe toţi în vârtejul ei blestemat de sânge şi moarte. Şi nici unul dintre noi, dar absolut nici unul nu visam că vor veni zile când moartea lui Goe ni se va părea o favoare pe care Dumnezeu ne-o refuzase, că amintindu-ne de sicriul din scânduri pe jumătate putrezit şi de sunetul lent şi nostalgic al căruţei trase de boi pe caldarâm vom avea, şi nu peste

160

multe luni, sentimentul dureros că divinitatea ne frustrase de fericirea unei morţi paşnice, înainte de a fi fost desfiinţaţi. Şi-l vom invidia pe Goe.

Manuscris II

Pentru cititorul cât de cât avizat este suficient să spun că am stat în închisorile din România vreme de cincisprezece ani, din 1948 până în 1963 şi după aceea încă un an cu domiciliu obligatoriu în satul de ostra­cizaţi Viişoara, din câmpia Bărăganului. Că aceşti cinsprezece ani de în­chisoare propriu-zisă înseamnă nu numai anchetă sălbatică, proces în­scenat şi condamnare dinainte dictată, dată împotriva unui student în anul doi la Medicină umană, cum eram eu atunci, ci înseamnă închiso­rile Piteşti, Gherla, Aiud, cu toate implicaţiile lor, şi în sensul suferinţei inimaginabile prin care am trecut, şi în sensul căderilor, şi în sensul des­fiinţărilor morale, şi în sensul ridicărilor sublime, şi în toate sensurile în care fiinţa umană ar putea fi epuizată.

O existenţă la limită: reeducarea. Piteşti. Gherla. Aiud. Schingi­uiri, crimă, sinucideri, trădări. învieri. îmi vin în minte versurile priete­nului meu, poetul Sergiu Mandinescu, mort la scurtă vreme după ieşirea din închisoare:

De-aş avea o aripă de înger şi cerneală de bezne,

Poate că atunci mi-ar fi lesne Să mă adun din toate risipirile,

Să-mi scriu amintirile

Şi să spun tuturor de ce sânger, de ce sânger....

Era o noapte jefuită de stele,

La fereastra nădejdii, zăbrele;

La uşa salvării, lacăte;

Iar frunţile noastre îngheţaseră toate,

Când deodată în mijlocul nostru a ţâşnit,

Ca o flacără neagră, ura.

Focul ei nimici într-o clipă Gând, suflet, aripă,

Toate din tot. Şi n-a mai rămas decât zgura.

Ciocane cumplite sfărâmară tăcerea în ciucuri de răcnete mari cât durerea.

Ţăndări din sufletele noastre zburau pân la cer.

Martirii ardeau pe ruguri de ger.

O, cum mai holbează ochii istoria!

Nu-i vine să creadă că-n geamătul nostru

Scrâşneau Cloşca şi Horea,

Că-n visul nostru, de nădejde orfan,

Atârnau nojiţele de la opincile

Lui Badea Crişan.

Atât de cumplite au fost suferinţele,

Atât de năprasnică a fost urgia,

Că-n noaptea aceea, unii din noi şi-au pierdut minţile, Iar alţii Veşnicia.

Amintirea aceasta ca pe roată mă frânge,

Pe jos erau risipiţi crăiţarii de sânge,

Plata atâtor şi atâtor păcate...

Ah, Doamne, iată-mă aici, la ceasul comorilor,

Sub lespedea grea de patimi şi chin, îmbrăţişându-mi durerea.

Aştept arhanghelul zorilor,

Aştept învierea.

în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, Amin.

(Notă a părintelui Calciu: poezia este intitulată „Reeducare" şi se referă la începutul acestei incalificabile acţiuni din 1949, de la închisoa­rea Piteşti. O transcriu din amintire. Ea a circulat oral prin închisori şi îmi asum eventualele inexactităţi)

Fac din recitarea poeziei un act de omagiere pentru prietenul meu mort, dar şi o chestiune de utilitate scriitoricească, fiindcă poetul sugerează mult mai mult decât aş putea eu spune prin cuvinte explicite.

Există o întreagă literatură licită şi ilicită, scrisă de „piteşteni", înţelegând prin această vocabulă pe toţi cei care au trecut prin acţiunea de reeducare de la Piteşti şi care constituie o categorie umană absolut specifică în câmpul suferinţelor din închisorile din România. Fiecare „piteştean" a trăit în felul său absolut inedit această experienţă, căci omul este o fiinţă irepetabilă şi viaţa şi sufletul său sunt unice; şi fiecare „piteştean" scrie şi povesteşte ceea ce a fost pentru el această experienţă, căci reeducarea nu este numai una, comună şi localizată istoric şi geo­grafic în una sau mai multe închisori din România acelei perioade, ci o

161

infinitate de reeducări ale fiecărei victime participante. Şi chiar pentru aceeaşi victimă reeducarea înseamnă o infinitate de cameleoniene, care se înlocuiesc unele pe altele, se lăţesc sau se îngustează prin consecinţele psihice şi prin forţa de a acţiona etern în sufletele noastre.

Reeducarea rămâne în noi pentru toată viaţa şi pentru toată moartea noastră. Şi când vom merge la Judecata din urmă, va sta lângă noi şi va răspunde pentru sufletele noastre, ca o fiinţă vie, ca un duh bun sau rău, sau şi bun, şi rău.

Aici, în această reeducare stă începutul începutului meu. Căci am murit de mai multe ori - şi nu folosesc aici tertipuri literare - şi am văzut murind oameni pe care i-am iubit sau i-am urât, sau pe care i-am iubit şi apoi i-am urât şi invers, pentru că toate se amestecau în noi şi hotarul binelui şi al răului ni se părea tot atât de labil ca şi cel dintre viaţa şi moartea noastră.

Iar când am fost aproape îngropaţi de vii în celulele zidite într-o celulă mai mare din Jilava, şi când au început să moară, rând pe rând, oamenii pe care îi socoteam comoara sufletului meu şi universul meu uman căci dincolo de uşa închisă a celulei începea universul inuman al temnicerilor am ştiut că moartea m-a însemnat pentru veşnicie cu stigmatul ei, drept în inimă. Şi-mi sună în suflet numele lor, şi-mi stau mereu în faţă trupurile lor moarte şi îngropate undeva, putrezind, fără cruce, fără lacrimi, fără flori: Costache Oprişan, Valeriu Negulescu, Dan Dumitrescu, Nuţi Pătrăşcanu, Aristotel Popescu, Gheorghe Caziuc... Doamne, o armată pe care i-am văzut murind sau i-am auzit resemnaţi, sau blestemând, sau rugându-se, sau tremurând. Le rostesc numele cu solemnitate, fiindcă am fost martorul morţii lor martirice, lipsite de glo­rie, dar atât de umană, atât de umană, sau, poate, atât de sfântă!

Atunci mi-am făcut juruinţe. Nu m-am gândit la vremuri ex veto ulterior, dar subteran şi haric a lucrat duhul meu şi mai târziu, când printr-o minune nesperată am ajuns liber şi am putut să fac Facultatea de Limba Franceză şi să devin profesor, am simţit că sunt fără rădăcini, fără direcţionare, fără tot ceea ce-mi trebuia pentru a merge drept. Şi m-am înscris la Facultatea de Teologie din Bucureşti, pe care am urmat-o în taină timp de patru ani.

în ultimul an, cu vreo lună înainte de a-mi susţine licenţa, am fost descoperit de organele de stat. Facultatea de Teologie a fost forţată să mă exmatriculeze sub pretextul unor absenţe de la cursuri, deşi pe

162

atunci exista o lege care îngăduia studenţilor unei facultăţi teoretice să meargă să urmeze cursurile altei facultăţi, cu dreptul de frecvenţă re­dusă. în prealabil, Inspectoratul Şcolar al capitalei m-a sfătuit să renunţ la Teologie, dar eu am refuzat.

Exact în acea perioadă a lunii mai a anului 1972, răposatul Patri­arh Iustinian, acest ierarh de o mare personalitate, era în Belgia. La în­toarcere, aflând de cele întâmplate, a dat dispoziţie să-mi susţin licenţa şi astfel am reuşit să termin Teologia şi să fiu numit profesor de Limba franceză şi de Exegeza Noului Testament la Seminarul Teologic din Bu­cureşti.

Ieşisem din închisoare cu sufletul traumatizat, cu o dorinţă de vi­aţă de care fusesem frustrat în tinereţe şi cu o doză de spaimă organică a fiinţei mele, care îmi umbrea viaţa. Organele de securitate îmi făceau din când în când percheziţie, să vadă dacă nu cumva colportez sau scriu lite­ratură de puşcărie (la una din aceste percheziţii mi s-a confiscat tot ceea ce scrisesem) şi ani de zile la rând am fost chemat la birourile lor pentru presiuni, ca să devin informator. La protestele mele, mi-au spus cu non­şalanţă că mă aduc acolo ca să mă vadă cunoscuţii că trec pe la ei şi să mă creadă agent al Securităţii. De atunci am refuzat să mai răspund convocărilor.

În interiorul meu se opera o transformare profundă. Un nimb de curaj începea să prindă contur în tulburata mare a spaimelor, o insulă care a constituit un punct de unde puteam pleca şi unde mă puteam în­toarce atunci când temeri mai obscure sau mai directe mă copleşeau. M-am eliberat de teroare în clipa în care am putut vorbi liber despre închisori şi detenţiune, subiect interzis cu străşnicie de către organele Ministerului Afacerilor Interne. în clipa eliberării semnai o hârtie prin care te obligai să nu spui nimănui nimic în legătură cu perioada prizonieratului politic. în caz contrar, vei suporta consecinţele unor ameninţări, cu atât mai înspăimântătoare cu cât erau mai vag conturate.

Am început deci să gândesc cu spiritul eliberat în mare parte de rezidurile spaimei şi de ataşamentul la viaţa biologică. Şi când îmi re­memoram numele morţilor pe care-i purtam în inimă ca pe nişte taine grele, nemărturisite şi imposibil de mărturisit, am înţeles fulgerător că viaţa mea era un dar. Nu un dar general, dat fiecăruia, nu o simplă existenţă spre Dumnezeu, ci o viaţă care îmi fusese luată de mai multe ori şi tot de atâtea ori redată, fără ca eu să fi înţeles exact sensul acestor

163

luări şi redări repetate. Dacă cei mai buni decât mine muriseră - şi nu­mele pe care le-am rostit sunt doar ale celor care am fost oarecum zidiţi de vii într-o celulă din altă celulă din Jilava - şi eu trăiam, însemna că vi­aţa nu îmi mai aparţinea, ci o datoram lui Iisus.

în 1973 am fost preoţit şi am început o acţiune de respiritualizare a vieţii bisericeşti, operând în primul rând asupra elevilor Seminarului. Mă uluise constatarea că aceşti tineri, intraţi în Seminar, în perioada preadolescenţei lor, cu o mare putere de dăruire, un avânt şi o credinţă simplă, care îi făcea să aspire necondiţionat spre chipul preotului desă­vârşit, ajungeau, după cinci ani de studii seminariale, apatici sau violenţi, frenetici în căutarea plăcerilor vieţii, intriganţi, informatori, lingu­şitori şi dornici de îmbogăţire, nedeosebindu-se cu nimic de ceilalţi tineri orientaţi spre profesii lucrative, ca medicii, inginerii, etc.

Sunt evenimente în evoluţia unui tânăr care îl împing, ca o regulă generală, spre anumite forme şi finalităţi sociale înainte constatate. Sunt perioade de vârstă dominate de entuziasm, apoi de criză religioasă, de senzualitate, după care urmează reechilibrarea psihică, pentru cei care au în ei un material de calitate. Am înţeles însă că fenomenele enumerate mai sus şi pe care le constatasem la elevii mei se datorau unei lipse de comunicare spirituală directă dintre ei şi preoţii care le erau profesori.

Am simţit însă atunci că a şti, a cunoaşte nu înseamnă şi a putea spera. între aceste două verbe nu mi s-a părut coincidenţă, aşa cum nu e între „savoir" şi „pouvoir" din limba franceză. îmi trebuia o forţă de dă­ruire care să depăşească inerţia elevilor, o căldură care să le topească in­diferenţa şi un curaj ilogic care să se bată cu morile de vânt până la frân­gerea lor. Şi nu aveam nimic din toate acestea, sau foarte puţin.

începând cu anul 1975, acţiunea mea prinde contur. Introduc discuţii libere cu elevii la orele de duhovnicie, uneori chiar la orele de curs, pornind de la un citat biblic sau de la un fapt de viaţă. îi chem la mici acţiuni de mortificare a instinctelor, la post, la rugăciune şi la me­ditaţie religioasă, la abstinenţă, la câte o săptămână de exerciţii spiritu­ale, îndeosebi în perioada posturilor mari. Elevii îmi răspund, unii greoi, unii mai viu şi, treptat-treptat, cercul celor care se angajează în această acţiune creşte.

Era un început stângaci. Eu însumi nu cunoşteam prea bine ca­lea, dar trebuia să mă arăt în faţa lor ca având totul foarte bine delimitat în minte. De altfel, în toată această perioadă am simţit asupra mea permanent

164

harul lui Dumnezeu şi o echilibrare treptată care m-a salvat din greşelile mari. Dar mă poticneam uneori, îmi pierdeam curajul, mă cer­tam cu băieţii, iar mă întorceam la ei şi, ajutându-ne reciproc, am ajuns să ne deschidem o cale suficient de precisă pe care înaintam.

în ziua când eram de serviciu pe şcoală, la rugăciunile dinainte de culcare, la ora nouă seara, am început să le ţin elevilor scurte medita­ţii pe marginea unui text biblic ales, în care introduceam afirmaţii tot mai puternice privind necesitatea credinţei pentru sufletul uman.

Aveam datoria, ca teolog, de a adresa tot mai intens şi mai impe­rativ tineretului, pentru a-l chema la Iisus, necesitatea afirmării adevăru­rilor dumnezeieşti absolute în faţa propagandei aşa-numit ateist-ştiinţifice. Mă refeream la acele articole din presa pentru tineret care îşi per­miteau orice afirmaţie antireligioasă, oricât de eronată, numai pentru că noi nu aveam voie să răspundem. întâlneam zilnic în reviste şi ziare afirmaţii că nimic nu dovedeşte existenţa istorică, reală, a lui Iisus Hristos, sau că Botezul s-a introdus la creştini abia prin secolele III şi IV şi alte asemenea nenumărate aberaţii, în care ignoranţa nu avea alte justifi­cări decât reaua-credinţă şi poziţia de forţă pe care autoritatea de stat o acorda presei oficiale. Orice răspuns sau încercare de combatere a aces­tor afirmaţii sfruntate puteau fi luate ca acte de răzvrătire. Se amesteca, mai mult intenţionat, idealitatea cultului cu bănuiala de subminare poli­tică, deoarece cea mai elementară documentaţie la nivelul clasei a opta putea spulbera fără efort fisurile.

Gândeam că era absolut necesar să clarific elevilor mei esenţa acestei documentaţii pseudo-culte la adresa problemelor religioase, atât pentru ei înşişi, în calitatea lor de creştini, cât mai ales în vederea misi­unii preoţeşti de mai târziu. Era inerent ca, odată ajunşi preoţi, să se iz­bească de o rezistenţă ateistă, atât directă, prin cei care îi vor ataca făţiş, cât mai ales indirectă, prin atmosfera anti-religioasă care domnea oficial. Trebuiau deci pregătiţi cu o armătură sufletească, dar mai ales „ideolo­gică", în cazul în care lupta s-ar da pe acest teren. Acesta era primul pas către ceea ce trebuia să ştie un preot român, aceea că mai întâi trebuie să se apere, şi abia apoi, dacă mai are răgazul, să şi câştige nişte suflete pentru Hristos.

(n.n. aici se încheie manuscrisul „A fi preotul lui Hristos)

165

Cutremurul

Tot în volumul II al manuscriselor confiscate de la părintele Calciu se află şi acest material intitulat „Cutremurul", scris imediat după cutremurul din 4 martie 1977.

Nimeni nu poate şti cursul vremurilor, iar încercările de a desci­fra evenimentele viitoare sunt sortite unui lamentabil eşec, atunci când ele nu cad în domeniul vizibilului.

Ne străduiam să facem ceva, încercam să fac ceva, să revivific spiritualiceşte pe elevii mei, care se lăsau duşi pe o pantă de indolenţă în faţa problemelor vieţii lor preoţeşti viitoare sau erau orbiţi de strălucirea viciilor lumii. Un cerc de tineri se formase în jurul meu. Erau copii cu în­clinaţii spre viaţa spirituală, care îşi puneau în alt mod problema vieţii lor şi a responsabilităţii pe care preoţia o implică.

în aceste împrejurări a avut loc cutremurul din 4 martie 1977, în care viaţa şi moartea au încetat să mai fie demarcate printr-o linie pre­cisă, când suferinţa a devenit elementul intrinsec al existenţei şi când a fi sau a nu fi luase abrupt dimensiuni absolute. Erau orele nouă şi douăzeci seara. Cine ar putea spune ce au trăit fiecare în parte şi toţi la un loc în cele câteva zeci de secunde cât a durat cutremurul? Cine ar putea spune? Am strâns în cuvintele mele durerea şi frica nemărginită a tutu­ror şi vorbele mele vă redau nedisimulată clipa aceea de groază. Ea a în­semnat o anticipare în duh a zilelor de Apoi, o Parusie a durerii.

De câteva minute încetase cutremurul şi fiecare dintre noi încer­cam, pipăind ca orbii, cu antenele sufletului, să ieşim din crusta spaimei şi a îngrijorării şi să revărsăm ca un torent nestăvilit, spre cel de lângă noi, iubirea noastră de om.

Atunci a sunat telefonul şi un elev cu vocea strangulată de emo­ţie m-a anunţat:

Aici elevul Lepădatu Paul. Prea Cucernice, vă rugăm să veniţi repede la şcoală! Aripile laterale ale clădirii internatului s-au prăbuşit şi au prins câţiva elevi. Unii încă mai strigă după ajutor!

Mi-am îmbrăţişat copilul şi soţia, care mi-a pregătit în grabă, cu o luciditate şi un curaj neaşteptat, tot ce aveam nevoie ca îmbrăcăminte şi protecţie pentru acţiunea de salvare. Am alergat vreo patru kilometri pe jos, apoi cu diverse maşini ale căror şoferi se îndreptau înnebuniţi, prin

166

praf şi strigătele de ajutor ale celor de sub dărâmături, spre propriile lor case. Aceste maşini erau părăsite în locul în care străzile erau blocate de moloz sau de oameni şi cursa continua nesfârşită, imensă şi cu o finali­tate pe care instinctul nostru de conservare în faţa ororii ar fi dorit-o cât mai amânată. Mă ciocneam de oameni pe stradă şi nici unul nu spunea nimic. într-o ciocnire mai brutală, cel de care m-am lovit a căzut şi s-a ri­dicat fără un cuvânt. Aveam impresia că suntem toţi angajaţi într-o pantomimă universală, cosmică.

La Seminar panica era generală. Elevii s-au adunat în jurul meu de parcă eu le aduceam soluţionarea a tot ceea ce îi chinuia şi îi desfiinţa atunci. Am aflat că cinci elevi fuseseră prinşi de prăbuşirea clădirii. Dintre aceştia, trei fuseseră între timp salvaţi: Rusu Ioan din anul II şi Popescu Petru din acelaşi an. (Acesta din urmă, ciudat joc al destinului, avea să moară înecat într-un accident, patru-cinci luni mai târziu). Cel de al treilea, Gligor Vaier, sucombase în drum spre spital. Doi fuseseră însă acoperiţi de bucăţile de beton sfărâmat, planşee şi cărămizi. Era o impo­sibilitate să-i găseşti. De sus mai cădeau încă sfărâmături de uşi, frag­mente de metal din paturile dormitoarelor sau câte o cărămidă. Nimeni nu îndrăznea să intervină.

M-am urcat cu inima strânsă pe mormanul acela, mormânt disi­mulat al elevilor mei Petre Constantin şi Negulescu Constantin, amân­doi din ultimul an. Era ca şi cum m-aş fi luptat cu un munte, pe care nu aveam de unde să-l apuc în această beznă fizică şi sufletească. Am înlă­turat bucăţile de beton cu mâini însângerate până spre ziuă, când am plecat spre casă. M-a dus cineva cu maşina. Nu ştiu cine. După câteva ceasuri m-am întors şi am reluat această muncă inutilă şi primejdioasă. Planşeul de beton suspendat în câteva nervuri de fier se putea prăbuşi din clipă în clipă. El era cea mai oribilă ameninţare, care de altfel a şi rămas acolo, fără să cadă, săptămâni la rând.

Se spune că voinţa omului face minuni. într-un sens, faptul că am reuşit să-i scot de sub dărâmături pe cei doi elevi constituie o mi­nune. Ştiam că peste o zi, cel mult, părinţii lor de la ţară trebuiau să so­sească şi cine le-ar fi putut da trupurile fiilor lor, pentru lacrimile şi du­rerea lor?!

Lucram cu palmele goale, aruncând cu grijă fiecare bucată de că­rămidă sau beton. în curând mi s-au asociat unul câte unul elevii, numai elevii, nici un profesor sau om matur, ci numai copiii aceştia sensibili, pe

167

care uneori îi brutalizasem cu vorba sau îi socotisem mai puţin buni. Şi acum lucrau alături de mine, sub ameninţarea aceleiaşi primejdii, gâfâ­ind toţi de efort şi de teamă, cu degetele însângerate şi cu un singur gând obsedant, dureros: să-i găsim!

întâi l-am găsit pe Petre Constantin: zăcea pe spate, cu un braţ re­zemat de trup, cu o jumătate din braţ zdrobit şi alb, cu obrazul alb, foarte alb, ireal. L-am scos şi l-am aşezat lângă Gligor Vaier. Doi elevi l-au spălat de moloz şi i-au uns pe amândoi pe faţă şi pe mâini cu untdelemn. Parcă deodată expresia lor s-a schimbat. Erau mai umani, mai ai noştri.

Abia în ziua următoare l-am găsit şi pe Negulescu Constantin. Zăcea sub un bloc enorm de beton, a cărui muchie îi secţionase jumătate din toracele posterior. îşi îngropase faţa într-un prosop ca pentru a se apăra de groaza morţii. Şi aşa cum stătea cu faţa în jos, cu trupul chinuit şi zdrobit, capul era neatins, ca şi cum Dumnezeu ar fi ascultat de ruga lui pietrificată în gestul ultim de apărare. Ne-a fost extrem de greu să-l scoatem. A trebuit să tragem cu grijă de sub el, bucată cu bucată, beto­nul, lemnele, cărămizile, resturile de paturi şi tot aşa. Treptat-treptat am reuşit să-l dezlipim de blocul imens şi apoi să-l tragem afară fără să-l dezmembrăm.

Plângeam cu toţii acum, eu şi elevii care mă ajutaseră, ale căror nume nu le mai pomenesc de teamă să nu nedreptăţesc pe vreunul prin omitere. Cei trei stăteau în faţa noastră, spălaţi şi unşi cu untdelemn pe faţă şi pe mâinile chinuite, uniţi în moarte şi sfidând toate termenele umane de viaţă şi de har. Dumnezeu îi chemase pentru Liturghia ce­rească. Nu mai aveau nevoie de diplome de absolvire sau capacitate, de declaraţii solemne. Trecuseră tăcuţi în Biserica cea cerească şi noi îi pri­veam şi plângeam. Nu ştiu dacă plângeam moartea lor sau truda noas­tră, a celor care sângeraserăm pentru ei şi ne bucuram de a-i fi găsit.

Lunile care au urmat au fost intermitenţe de groază şi speranţă. Noi şi noi zvonuri despre noi şi noi cutremure contribuiau la menţinerea unei stări de precaritate psihică, alimentată cu spaime neînţelese, imagi­native şi striveau speranţele. Memoria noastră se învălmăşea între truda de fiecare zi şi spaimele de noapte. Frica era fondul pe care se desfăşura existenţa noastră atroce. Memoria nu ne cruţa. Ea aducea din straturile profunde ale fiinţei noastre strigoii groazelor ancestrale care dănţuiau fantastic pe retina noastră, de unde erau proiectate în afară, căpătând independenţă şi autenticitate.

168

Vara s-a scurs fără obstacole. Ca de obicei, şi acum am făcut o ex­cursie cu elevii, vizitând în primul rând obiectivele religioase, mănăstiri, schituri, muzee şi făcând din pelerinajul nostru un prilej de răspândire şi de întărire a credinţei. Pe tren, pe autobuz, pe orice mijloc de transport în comun cântam cântări religioase, atrăgeam oamenii, îi ajutam prin co­rurile noastre, care erau foarte bine organizate. îi ajutam să se ridice dea­supra platitudinii de fiecare zi. Oamenii, miraţi de curajul copiilor, de puterea credinţei lor, de dăruirea vieţii lor fragede pentru Hristos, reac­ţionau cu explozii de bucurie. Prin sate liturghiseam împreună cu preo­ţii. Eram adăpostiţi pentru câte o noapte, hrăniţi, şi a doua zi porneam mai departe. Sunt sigur că ani la rând oamenii îşi vor aminti de tinerii cu glasuri de înger şi se vor întări în duhul lor.

În toamnă am fost obligaţi să mergem cu elevii la muncă patriotică, adică la adunatul recoltelor de pe câmp. Am fost repartizaţi la o fermă de stat în comuna Piatra, din judeţul Teleorman. De la început am propus celor aproape o sută de elevi să ne comportăm ca nişte teologi. Nu numai în sensul unei linii morale neabătute, ci şi în sensul ca orice gest şi orice atitudine a noastră să fie o pledoarie pentru Hristos, directă, nedisimulată şi solicitantă.

Aveam de a face cu o lume de muncitori agricoli pestriţă şi de mare instabilitate numerică şi psihică: localnici, ostaşi, venetici, oameni dubioşi. Am reuşit să ne impunem repede prin câteva lucruri iniţiale şi de şoc. La masă, seara şi dimineaţa, ne făceam rugăciunea în comun. Aproape o sută de piepturi făceau să vibreze toată atmosfera toridă a barăcii de rugăciunile cântate. Duminica şi în zilele de sărbătoare am re­fuzat să mergem la câmp pentru lucru şi ne duceam la biserică. Traver­sam, cântând cântări religioase, satul, până ajungeam la biserică. Şi prin acest curaj, prin această afirmare, într-o lume silită să-şi ascundă de zeci de ani sentimentele religioase şi să ajungă până la a le socoti ruşinoase sau aducătoare de primejdii, ceea ce făceam noi echivala cu o revelaţie.

Efectul a fost extraordinar. în prima duminică nu cred că erau la biserică mai mult de treizeci-patruzeci de persoane. Noi însă am cântat şi am predicat ca şi cum biserica ar fi fost plină. La înapoiere, elevii s-au împărţit în mici grupuri şi îndată ce vedeau localnici la porţi, îi atacau:

de ce nu aţi venit astăzi la biserică? Uitaţi-vă la noi! Suntem nişte copii şi am lăsat totul ca să ne rugăm. Am cântat pentru dumnea­voastră şi nu aţi venit să ne ascultaţi. Măicuţă, văd că eşti femeie bătrână,

169

mult mai aproape decât noi de capătul vieţii. Şi astăzi unde ai fost?! N-ai auzit când te-a chemat clopotul la rugăciune? N-ai răspuns chemării lui Hristos maică, şi să ştii că nu e bine...

Important este faptul că aceste intervenţii naive şi nesofisticate ale elevilor aveau un efect neaşteptat. Miercuri, de Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de mir, zi de muncă obligatorie pentru ţărani, biserica era arhi­plină. Elevii au cântat cu însufleţire. Am predicat şi s-a realizat o înfră­ţire generală cu credincioşii, încât ziua aceea a rămas în memoria co­mună a satului ca un eveniment spiritual de o mare intensitate. Şi astăzi mai vorbesc despre noi, deşi s-a scurs aproape un an.

Fără îndoială că şi această situaţie s-a adăugat la voluminosul meu dosar, care creştea ameninţător, tinzând să devină un adevărat can­cer pentru autorităţile laice.

Când am revenit la şcoală, spre începutul lunii noiembrie, elevii aveau un plus de curaj care le îngăduia să nu se mai teamă. între timp a picat ca o lovitură de trăsnet dărâmarea bisericii Enei. Era o biserică din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, cu o frescă de mare valoare, re­cunoscută istoric şi care rămăsese în picioare, neatinsă de cataclismul din 4 martie, dintre toate cârciumile şi magazinele din jurul ei, care se prăbuşiseră ca nişte clădiri de carton. Pentru concepţia ateistă oficială, prezenţa acestei biserici acolo, pe locul dezastrului, era mai mult decât o sfidare. Se crease o stare de spirit similară cu cea relatată de Berdiaev în legătură cu conferinţele ateiste ale lui Lunacearski, de prin 1905-1906. O relatez pentru similitudinea întâmplărilor, deşi pe planuri diferite.

Lunacearski deschisese un ciclu de conferinţe prin care desfiinţa creştinismul, demonstrând imposibilitatea învierii lui Hristos. în zilele Paştelui enunţase un edificiu logic de nezdruncinat. Trei zile, silogismele desfiinţaseră orice gând de protest. Trei zile în care credinţa fusese biru­ită şi zăcea la pământ ca un cadavru inutil. Cel puţin aşa credea Lunacearski. A treia zi a întrebat: „Are cineva ceva de adăugat?" sau ceva similar de spus, care însemna ultima frunză de laur aurit pusă pe capul glorioasei argumentaţii. Era un public amestecat. Oameni credin­cioşi şi necredincioşi, marxişti, atei, nihilişti. Nimeni nu a răspuns nimic. Decât un călugăr bătrân, rătăcitor, cu părul împletit în coadă, care trăgea după el o traistă uriaşă, probabil plină cu cărţi de rugăciune, icoane, mâncare şi pomelnice ale pravoslavnicilor ruşi, s-a ridicat de la locul lui: „Eu". Părintele a urcat pe scară, şi-a sprijinit palmele mari şi nu prea curate

170

de masa de la care răsunase uluitoarea argumentaţie a lui Lunacearski, a privit peste mulţimea mută şi curioasă şi a strigat cu voce de bas: „Oameni buni, Hristos a înviat!". „Adevărat a înviat!", a răspuns mulţi­mea ca un singur om. într-o fracţiune de secundă, cu o singură exclama­ţie antiraţională, acest călugăr răsucise cu o sută optzeci de grade orientarea ascultătorilor. Convingerea e mai tare decât logica.

Cam acesta era şi raportul dintre ateism şi biserica Enei. Ateis­mul se străduia să-L alunge pe Dumnezeu din dicţionare şi din limbă, şi acum această biserică striga peste dezastrul cârciumilor din jurul ei: „Dumnezeu există!". „Cu adevărat există!", răspundeau, prin toată ati­tudinea lor, bucureştenii care treceau făcându-şi cruce.

Apoi a început complotul. Mai întâi un macaragiu „neatent" a scăpat „din greşeală" o grindă de la dărâmăturile de alături peste absida dreaptă a bisericii, făcându-i o stricăciune neînsemnată. De îndată ate­ismul a strigat: „Ajutor!". Biserica Enei devenise un pericol pentru viaţa cetăţenilor. Nu a fost tras la răspundere macaragiul „neatent", ci a înce­put dansul hârtiilor de la Direcţia Monumentelor Istorice la Patriarhie şi invers. Reprezentanţii Monumentelor istorice se pare că n-au admis propunerea de demolare. Se pare că nici reprezentanţii bisericii. Dar to­tuşi, într-un târziu, biserica Enei a fost dărâmată şi au existat şi semnă­turi. Ale cui? Nici un reprezentant al Bisericii nu a protestat, nu şi-a ex­primat nici un regret, nici un comentariu. Parcă nu s-ar fi petrecut nimic.

Un singur om a vorbit. Eu, în biserica Radu Vodă, în faţa elevilor, mi-am exprimat stupoarea în faţa acestui act barbar şi durerea că nici un om al Bisericii nu a zis: „Nu!". Unde vom ajunge, dacă în vreme de sta­bilitate socială şi de legi care protejează cu străşnicie moştenirea trecu­tului, un monument istoric este distrus numai pentru că era biserică? Ce ne mai aşteaptă? Ce noi acte barbare vom mai fi obligaţi să vedem şi să nu spunem nimic, de parcă nici nu s-ar fi petrecut?

Prin afirmaţiile şi întrebarea mea îmi descopeream pieptul lovi­turilor care trebuiau să vină. Şi au şi venit. Mi s-a atras în mod discret atenţia să mă potolesc. Mi s-au înmulţit telefoanele de ameninţare pe care le primeam înainte în mod neregulat. Mi se prezicea de către aceste voci anonime un viitor sumbru, dacă voi continua să mai aduc în discu­ţie problema bisericii Enei, ş.a.m.d.. Şi am continuat.

La 30 ianuarie 1978 mi-a venit rândul să ţin o predică la Cate­drala Patriarhală, unde profesorii vorbeau pe rând cam de două ori pe

171

an. Era ziua Sfinţilor Trei Ierarhi şi am dat predicii o direcţie de mare combativitate împotriva ateismului şi a materialismului. Spuneam:

daţi la o parte aparentul materialism al ştiinţei contemporane şi sub el veţi găsi ascunsă neliniştitoarea întrebare despre absolut şi des­pre Dumnezeu. Dacă ne vom pătrunde de adevărurile dumnezeieşti, dacă vom crede cu toată fiinţa noastră şi ne vom purta faţă de lume ca cineva care crede cu adevărat, vom birui lumea şi vom sfărâma valul ateismului, oricât ar fi el de agresiv. în secolul trecut, un teoretician al materialismului afirma că ştiinţa modernă stă să nască şi că ea zămis­leşte materialismul. Savanţii asistau pe marginea neantului, înspăimân­taţi că dincolo de ultima scindare a materiei, de unde ea încetează, secolul nostru naşte ideea de imaterialitate a lumii.

Efectul predicii asupra credincioşilor a fost extraordinar. Ea s-a terminat cu interdicţia de a mai predica la Catedrală, dar câştigasem un punct.

De atunci a crescut şi mai mult teroarea pe care autorităţile o exercitau asupra mea şi a familiei mele. în şcoală începeam să mă situez pe poziţia leprosului presupus. Colegii mă priveau atenţi şi cu coada ochiului, ca să vadă primul semn al leprei pe corpul meu, spre a mă pu­tea exclude din cetate.

în cursul lunii februarie am hotărât să oficiem parastasul de un an pentru cei trei elevi morţi la cutremur, într-un mod deosebit ca so­lemnitate. Am început pregătirile cu două săptămâni înainte de 4 martie.

Presa oficială nu pomenea nimic despre această dată, care în­semnase îndolierea a jumătate din populaţia Capitalei. Parcă nici nu fu­sese cutremur, deşi blocurile stricate şi talazurile cu moloz pe ele nu ne cruţau memoria. Nu apăreau în presă decât lozincile zilei, aceleaşi de treizeci de ani, succesele incomensurabile din toate domeniile econo­mice, formidabilul salt cultural realizat, ş.a.m.d.. Cutremurul şi urmările lui trebuiau exilate undeva, în sensibilitatea dureroasă a inimilor noas­tre, pentru a nu întuneca în nici un fel sănătosul şi nestăvilitul optimism democratic, udat din belşug cu lozinci şi formule stereotipe.

172

încă de la început am spus elevilor că acest parastas nu are nu­mai caracterul unei rugăciuni creştineşti pentru morţi, nici numai rolul unei rememorări pentru durerea noastră comună, ci că în plus trebuie să-i redăm caracterul unei manifestări religioase plenare, care să readucă în inima credincioşilor ideea de Dumnezeu, de milă şi de sancţiune di­vină, ideea efemerităţii vieţii noastre, care nu înseamnă nimic în afara lui Dumnezeu. în acest sens, după parastasul care trebuia să aibă loc la ora nouă şi douăzeci seara, exact la ceasul cutremurului, toţi elevii şi credin­cioşii participanţi trebuiau să se încoloneze în şiruri de câte doisprezece oameni şi, cântând imnurile funebre legate de parastas, să ducem o cruce cu numele celor trei elevi, pe care să o plantăm în apropierea lo­cului accidentului.

La ora cinci seara, pe ziua de 4 martie, primesc un telefon de la câţiva elevi alarmaţi de faptul că directorul şcolii a hotărât ca parastasul să nu se mai ţină la ora fixată, ci imediat după vecernie. Am alergat în grabă la şcoală şi am întrebat ce s-a întâmplat. Părintele M., directorul, ne-a comunicat că părintele consilier cultural I. dăduse dispoziţia în acest sens. I-am răspuns că părintele consilier nu are nici un drept să se amestece şi totodată l-am prevenit că dacă face parastasul acum, în clipa în care va da binecuvântarea voi spune elevilor să părăsească biserica, deoarece parastasul trebuie făcut la ora nouă şi douăzeci. Ştiam foarte bine amândoi că ascendentul meu asupra elevilor era atât de mare şi ceea ce spusesem era atât de în asentimentul lor, încât toţi cei peste trei sute de elevi m-ar fi ascultat fără ezitare. A renunţat.

La ora nouă seara toţi profesorii erau prezenţi pentru parastas. Dar între timp se transmisese ordinul lui I., la care se adăugase şi dispo­ziţia în acelaşi sens a Prea Sfinţitului R., de care eu nu eram deloc înşti­inţat. Şi profesorii au dispărut. La nouă şi douăzeci eu tot mai credeam că vor veni. Am început singur oficierea şi în timp ce strana rostea rugă­ciunile de început, sunt chemat în altar, unde părintele N., care a şi de­venit motorul acestei abominabile acţiuni de stingere a curajului cre­dinţei în Seminar şi părintele spiritual D. mi-au adus la cunoştinţă inter­dicţia episcopală de a face parastasul şi procesiunea. Le-am răspuns:

acum este mult prea târziu. Ceremonia va continua peste orice interdicţie!

Părintele N. a încercat să-mi blocheze uşile altarului ca să nu mai pot ieşi la slujbă, sub privirile indignate şi uluite ale celor câţiva elevi seminarişti care erau în altar. Am reuşit să scap şi să-mi continui oficierea.

173

Din fericire, vreo doisprezece colegi de clasă ai celor morţi, care erau acum în armată, veniseră la parastas în haine militare, având per­misiune specială pentru această ceremonie. Prezenţa militarilor a dat o notă de solemnitate şi de duioşie deosebită procesiunii. Când ne-am în­colonat să ieşim din biserică, părintele N. şedea în uşă şi prin violenţă şi ameninţări încerca să împiedice ieşirea procesionarilor.

A urmat apoi cel mai impresionant cortegiu care a avut loc în cei treizeci de ani de comunism. Cei doisprezece ostaşi purtau crucea pe care erau înscrise numele lui Gligor Vaier, Petre Constantin şi Negulescu Constantin. După ei veneam eu, slujitorul, apoi elevii şi credincioşii, aşezaţi în rânduri de câte doisprezece, toţi cu făclii aprinse în mâini şi cântând „Sfinte Dumnezeule". Vibra atmosfera rece a înnoptării şi ecoul cântării răzbătea până departe în oraş. întregul cartier a trăit emoţia acestei cântări tinereşti şi pline de durere.

Drumul procesiunii a fost scurt. De la uşa bisericii şi până la lo­cul morţii, cam în dreptul altarului, erau vreo patruzeci de metri. Dar l-am parcurs încet, cântând, încât a durat vreo cinsprezece minute, timp în care semnificaţia procesiunii ca afirmare a credinţei noastre împotriva tuturor interdicţiilor trebuia să se instaleze în fiecare inimă.

Pentru occidentalul liber să se exhibiţioneze în pieţe publice cu orice idee care i-a venit, ceea ce povestesc eu acum îi poate apărea ca o banalitate, dar pentru noi, care ştiam că ne pândesc cele mai grave ame­ninţări din partea oficialităţilor de stat, ca şi a autorităţilor bisericeşti, care fac, din servilism, dublu decât li se cere de către oficialitatea comu­nistă, această procesiune era o situaţie limită, de existenţă sau de moarte, de a înceta să mai fii în şcoală şi chiar în libertate. Ea era un act de curaj creştin extraordinar. De aceea gustam sentimentul unei biruinţe totale, nu asupra unui duşman din afară, ci asupra sentimentului de spaimă şi a instinctului de conservare a masei acesteia de elevi şi credincioşi, care reuşiseră să uite tot ceea ce-i teroriza şi să cânte „Sfinte Dumnezeule" cu elanul unui imn al gloriei. Imnul funebru părea un imn al gloriei. Şi de fapt un imn al gloriei era.

Am plantat crucea, am făcut o slujbă de prohodire şi am ţinut o scurtă predică funebră, în care am pomenit despre biruinţa asupra mor­ţii prin dragostea care stabileşte legătura dintre cei vii şi dintre cei morţi, despre înviere şi despre Biserica cerească, promiţând că în fiecare an, la aceeaşi oră, vom face parastasul, care va trebui să devină elementul de tradiţie al Seminarului, prin care vom realiza sudarea inimilor noastre peste oricâte generaţii. Atunci toate acestea mi se păreau posibile, fiindcă erau în ordinea firească a lucrurilor. Fiindcă era inima noastră în joc. Această inimă caldă, comună şi uriaşă, care nu cerea nimic de la lume, decât dreptul de a se revărsa în iubirea de Hristos şi de oameni.

Dar iubirea creştină, rugăciunea şi mai ales exprimarea publică a credinţei, chiar dacă se manifestă strict în incinta unei şcoli teologice, devin un pericol de moarte pentru ateismul oficial. Şi ce altă cale ar avea acest ateism pentru lupta împotriva asaltului credinţei, împotriva acestei dăruiri care pentru un materialist apare ca o nebunie decât violenţa, ilegalitatea şi slugărnicia? Aşa s-a întâmplat şi în cazul meu.

Duminică dimineaţa, 5 martie 1978, înainte de a începe slujba, părintele director mă anunţă că luni la ora opt va avea loc judecarea mea, din ordinul Prea Sfinţitului Episcop R.. Motivul acestei judecăţi era pe scurt enunţat atunci: manifestarea religioasă a parastasului, „crimă de parastas", cum am numit-o eu în derâdere, deoarece, a adăugat părintele director cu un aer de taină, fără îndoială că Securitatea sau Miliţia a în­registrat pe bandă de magnetofon totul, toată procesiunea, cântările şi panegiricul rostit de mine, toate constituind îngrozitoarea infracţiune de propagandă religioasă în incinta Seminarului Teologic. Grozavă vină!

Ceea ce m-a tulburat a fost însă faptul că în acea seară şi noapte de rugăciune, Prea Sfinţitul, în loc să-şi facă rânduiala sa călugărească pentru ziua sfântă care urma, s-a gândit temeinic la acuzaţiile pe care le poate formula împotriva mea, la sancţiunea cât mai teribilă pe care să mi-o aplice, pentru ca nu cumva autoritatea de stat să fie nemulţumită cu ceva.

A doua zi, luni,, m-am dus la director şi i-am comunicat următoarele:

înainte de a începe judecata, Prea Sfinţitul să mă cheme la dân­sul, pentru că locuieşte în incinta şcolii, şi să mă mustre între patru ochi, fără prezenţa lui I. (cel care crease de fapt tot acest scandal). Dacă pro­punerea mea nu este acceptată, atunci cer să fiu judecat în faţa tuturor elevilor, căci acţiunea mea nu a fost una secretă, nu s-a desfăşurat în în­tuneric, nu a mers subversiv de la om la om, ci s-a dezvoltat la lumina zilei, cu curaj şi fără ascunzişuri. Să mi se răspundă public la întrebările pe care le voi pune (şi care erau necruţătoare, din care cauză nu le con­semnez aici). Apoi voi răspunde la întrebări şi eu. Nici eu, nici acţiunea

175

mea nu suntem elemente care pot fi judecate în ascuns şi condamnate arbitrar. De altfel, o judecată cu uşile închise nici nu este posibilă, pentru că elevii m-au anunţat că în clipa în care conciliabulul de judecată se va aduna în cancelaria profesorilor, ei vor bloca toate culoarele şcolii, eu urmând să deschid uşa cancelariei pentru ca întreaga judecată să fie anunţată cu voce tare întregii şcoli!

în paralel cu aceasta, elevii au făcut un memoriu prin care se de­clarau solidari cu mine şi cereau ca sancţiunea care mi se va aplica mie, să le fie aplicată şi lor. Dacă eu sunt dat afară din şcoală, să fie daţi şi ei. înduioşător document al unei generozităţi şi iubiri juvenile gata la orice sacrificiu! îl contemplu ca pe însăşi sufletul acestor tineri semnatari, aproape trei sute, care n-au ezitat să accepte toate riscurile pe care acţiu­nea mea le implica. Ce scară spirituală imensă este sufletul uman, mai ales în manifestările lui comunitare! Până unde te poate ridica şi până unde te poate coborî!

Aceşti tineri erau la momentul lor decisiv. O intervenţie bună de sus, de la un arhiereu, ar fi făcut atunci din ei nebiruita oaste a lui Hristos şi a duhului neamului românesc. în loc de asta însă, ierarhia şi profe­sorii, în frunte cu directorul, au trecut la măcinarea brutală a entuzias­mului tineresc prin ameninţări şi teroare.

Luni, consilierul cultural I. şi alţi funcţionari ai Arhiepiscopiei se învârteau într-o secretă agitaţie prin şcoală. Elevii făcuseră pichete mo­bile pe culoare, care trebuiau să anunţe începerea judecăţii. Din când în când, fără să se observe, câte unul mă întreba ce e de făcut. Conciliabulul s-a ţinut la locuinţa Prea Sfinţitului, la fel de secret ca neliniştea care îi măcina, ca şi servilismul care îi anima să facă orice, numai ca autoritatea ateistă să nu-i poată acuza pe ei în nici un fel că au îngăduit manifestarea noastră de credinţă creştină faţă de vii şi faţă de morţi.

Între timp a venit P., inspectorul pe capitală al Departamentului Cultelor. Ca şi ceilalţi membri ai Departamentului, era şi el obişnuit cu atitudinea servilă a clerului faţă de ei şi poziţia mea îl deruta. Nu în­drăznea să folosească violenţa de limbaj, nici ameninţarea, dar totuşi trebuia să mă pună la punct într-un fel.

părinte Calciu, mi s-a adresat el, să ştiţi că absolut întâmplător am trecut pe aici, fiindcă eu nu aflasem nimic despre cele întâmplate (sic!). Am dat pe lângă biserică de o cruce. Dar dumneata nu ştii că nu este permis să pui nimic lângă un monument istoric? (Biserica Radu-Vodă

176

este declarată monument istoric). Dispoziţiile sunt atât de stricte, încât până şi specia de flori care se plantează în jurul unor astfel de mo­numente e decisă de o comisie. Cum ai putut planta acolo acea cruce?

domnule inspector, i-am răspuns imitându-i tonul şi raţiona­mentul, prezenţa crucii acolo nu trebuie să vă neliniştească deloc. Ea nu impietează cu nimic asupra monumentului. De altfel, este provizoriu in­stalată şi de îndată ce se vor termina reparaţiile clădirii sub care au murit elevii, vom monta o cruce de marmură pe zidul clădirii, la locul acciden­tului. Pe de altă parte, sunt profund mişcat de sensibilitatea dumnea­voastră jignită de prezenţa crucii lângă monumentul istoric, despre care spuneţi că suferă cumplit de pe urma acestei inadvertenţe. Probabil că aşa este. Vă rog însă să-mi spuneţi cât de mare a fost suferinţa dumnea­voastră în clipa în care biserica Enei, monument istoric de mare valoare istorică, a fost dărâmată numai pentru a se satisface un instinct barbar de distrugere? Dacă biserica Radu-Vodă este atât de lezată de prezenţa crucii, oare cât de lezată a fost biserica Enei când a fost distrusă?

În orice caz, inspectorul nu se aştepta la o astfel de interpelare. Nici un arhiereu, nici un preot, nici un laic nu a zis nimic atunci când bi­serica a fost dărâmată. Dacă eu protestasem în public, era un lucru pe care îl făcusem nu în prezenţa autorităţilor de stat. Aşa socotea el. Or, cine ar fi îndrăznit să protesteze deschis, de faţă fiind chiar inspectorul departamental al capitalei? Afirmaţia mea i-a distrus pur şi simplu bu­sola şi i-a spulberat planul, aşa încât, fără să fi vrut, inspectorul s-a văzut într-o clipă de partea aceasta a Rubiconului.

dar ce-ţi închipui dumneata, părinte Calciu, că-ţi este îngăduit orice în biserică?! Dumneata crezi că dacă Ţon, şeful baptiştilor din Cluj, s-ar apuca să facă o manifestare religioasă pe străzile oraşului şi să bo­teze douăzeci de baptişti în apa Someşului, îl las să facă ce vrea el?!

eu ce să-mi închipui, domnule inspector, am continuat eu jocul imitaţiei, decât că aşa cum şoimii patriei, pionierii, U.T.C.-iştii pot să se adune pentru diverse manifestaţii politice pe stadioane şi în pieţe, să strige lozinci naţionale ateiste sau de orice altă natură, tot aşa şi Ţon, ca şi noi, avem dreptul la manifestarea publică şi regulată a credinţei noas­tre, atâta vreme cât nu sunt lezate interesele naţionale!

eşti inconştient, părinte! Habar n-ai ce înseamnă libertatea. Dumneata ai fi în stare să faci procesiuni religioase de Bobotează, ca să arunci crucea în Dâmboviţa, ca pe vremea burgheziei!

177

Nu sunt inconştient, domnule inspector, şi ştiu ce înseamnă li­bertatea. în orice caz, nu „înţelegerea necesităţii", cum a definit-o Lehamov. Când pleacă domnul Ceauşescu undeva, mii de oameni sunt duşi să manifeste. De ce n-am avea şi noi voie să facem acelaşi lucru pentru Hristos? în privinţa procesiunii de Bobotează, vă mărturisesc deschis că visez la ea cu toată fiinţa mea. Vă mai dezvălui şi un secret al inimii mele: sunt absolut convins că nu voi muri înainte de a ajunge să văd la televiziunea comunistă din ţara mea emisiuni speciale ale Biseri­cii. Poate eu însumi voi ajunge să vorbesc acolo, dacă voi mai avea loc de vitejii de după război. Pentru că, domnule inspector, o chestiune o dată pusă, rămâne; şi problema drepturilor omului, o dată pusă, rămâne.

- Şi ce facem, părinte, cu crucea? Dacă mă duc eu, se va spune că a venit ateul, comunistul şi politrucul sunt exact cuvintele lui ca să distrugă crucea!

exact! Şi fiţi sigur că primul care o va spune voi fi eu! Şi o voi face public.

Am ieşit de îndată din cabinetul directorului, unde avusese loc întrevederea, lăsându-l pe inspector interzis. Ştiam că ostilităţile fuseseră deschise. Ştiam că voi fi dat afară din Seminar, fiindcă nici o autoritate eclezială nu mă va apăra. Dimpotrivă, dacă Departamentul le va spune să mă dea afară, ei mă vor bate şi cu pietre. Dacă le-ar spune „spânzuraţi-l", ei m-ar jupui de viu şi mi-ar pune şi sare, ca să se convingă auto­ritatea de stat de fidelitatea lor şi de faptul că singura lor grijă este de a fi extrem de binevoitori faţă de ei şi de a le preveni toate dorinţele înainte de a fi rostite.

Directorul încercase să-şi arate indignarea faţă de acţiunea mea „mistică" termenul pus între semnele citării fiind pentru el semnul cel mai degradant pentru un om, mentalitate impusă de mentalitatea de stat şi preluată de Biserica oficială fără rezervă. Dar inspectorul Departa­mentului era atât de aprins şi într-atât îşi uitase de prudenţa pe care tre­buia să o arate ca un inocent, încât directorul nu şi-a prea găsit momen­tul să se exprime, aşa că folosea mimica, cât mai dezaprobatoare, pe care căuta să şi-o facă vizibilă în speranţa că inspectorul i-o va observa şi va raporta celor de sus poziţia sa, care trebuia să-i faciliteze ascensiunea către un scaun episcopal.

Bineînţeles că toată această discuţie am făcut-o imediat cunoscută elevilor. Acest lucru era de datoria mea, întrucât ei duceau lupta alături

178

de mine şi trebuiau să ştie totul, fiindcă numai prin ei lupta aceasta pu­tea continua.

După-amiază mi s-a comunicat rezultatul judecăţii ţinute în lipsa mea în apartamentul Prea Sfinţitului Episcop R.: săvârşirea parastasului la ora nouă şi douăzeci seara este o greşeală tipiconală. El nu poate fi oficiat decât dimineaţa, aşa cum se obişnuieşte. Din punct de vedere ca­nonic însă, nu s-a menţionat nimic, deci nu este o greşeală canonică. Dar comunicarea verbală voia să menţioneze că părintele Calciu a greşit. Era o afirmaţie timidă. Ea demonstra că biruisem, fiindcă de la turnura poli­tică şi de propagandă religioasă pe care episcopul voise să o dea paras­tasului pentru a preveni supărarea Departamentului Cultelor, s-a ajuns la această formulă ambiguă şi impersonală, în care numai în ultima parte se amintea o singură dată de numele meu, fără a se specifica nici în ce consta greşeala, nici faţă de ce am greşit.

Tensiunea a continuat însă în şcoală. Directorul şi părintele N. fă­ceau maşinaţii, terorizau elevii să nu asculte de mine, făceau rapoarte către episcop şi către Departament. Părintele N. enunţa în Consiliu unele păreri ale Departamentului, toate vizând persoana mea, precum şi ame­ninţarea lor că „manifestările de misticism" din Seminar urmau să fie sancţionate prin excluderea profesorilor care practicau „misticismul".

eu i-am spus, a adăugat părintele N., că nu ştiu nimic despre aşa ceva. Personal, nu practic nici un fel de misticism şi n-am auzit decât de părintele Calciu că l-ar practica!

Aceste afirmaţii ţinteau lucrurile foarte precis. Departamentul, prin Prea Sfinţitul R., consilierul cultural I. şi vicarul O. intenţiona o ac­ţiune de anvergură împotriva mea. Iar ameninţările aveau ca scop inti­midarea întregului corp profesoral, ca nu cumva vreunul să ia atitudine alături de mine. Nu era îngăduită nici măcar neutralitatea, deci erau obligaţi să participe toţi la condamnarea mea şi a acţiunii mele.

în timp ce eu anunţam public ceea ce intenţionam în legătură cu credinţa şi combaterea ateismului, fiecare hotărâre a mea creştea neli­niştea în rândurile lor, care ajunseseră să mă considere nebun, pentru că nu înţelegeau cum un om poate merge până la sacrificiul personal pen­tru Hristos. Această idee legată de integritatea mea mintală avea un scop precis. Se intenţiona internarea mea la spitalul Bălăceanca, spital de ne­buni, practică foarte curentă în ţările comuniste în legătură cu toţi cei care luptă pentru drepturile civice şi umane.

179

La noi în ţară şi în Biserică, mai mult decât în orice parte, omul nu are absolut nici o siguranţă. Nici a zilei de mâine, nici a slujbei pe care o prestează, nici a salariului pe care îl primeşte, nici măcar dacă mâine nu va ajunge într-un spital de nebuni sau în închisoare, fiindcă aşa vor unul sau doi din superiorii lui.

Cele şapte Cuvinte către tineri

Pe ziua de 6 martie, luni, am anunţat începerea unui nou ciclu de predici, şapte la număr, adresate tinerilor şi în care urma să tratez toate problemele care ar trebui să frământe tineretul ţării noastre. Ideile de bază dezvoltate vor fi cele raportate la libertatea credinţei, la combaterea ateismului şi a materialismului, atât ca ideologie de stat cât şi ca atitu­dine individuală şi protestul împotriva dărâmării bisericilor.

Se vorbea tot mai des de intenţia autorităţilor de stat de a muta Patriarhia în afara capitalei şi de a transforma Catedrala Patriarhală în muzeu. Totodată, o serie de biserici din zona Patriarhiei de azi, în număr de şase, urmau să fie dărâmate pentru a se construi un aşa zis centru ci­vic, adică o zonă ministerială. Bisericile vizate erau toate fie foarte impo­zante, adevărate opere de artă, fie monumente istorice de mare valoare şi care atestau creştinismul nostru, lucru pe care autorităţile de stat nu-l puteau suporta. Acest adevăr trebuia să piară.

Scopul predicilor mele, dezvăluit public, trebuia să trezească un spirit de opoziţie în tot tineretul român al capitalei, fie credincios, fie ne­credincios, făcând să răsune în el coarda credinţei sau a patriotismului, sau şi una şi alta. Dar această opoziţie sau rezistenţă iniţial de ordin ideatic şi moral trebuia să devină o opoziţie practică, curajoasă, deschisă, în cazul în care s-ar fi trecut la punerea în aplicare a acestor hotărâri despre care circulau zvonuri tot mai insistente.

Realitatea este că ideea celor şapte Cuvinte mi-a venit instanta­neu, fără un proces de investigaţie şi ca o inspiraţie bruscă. Aşa a fost şi aşa o socotesc. Şi nu sunt cuvintele mele acolo, ci ale lui Hristos. Nicio­dată nu m-am gândit la aşa ceva. Dumnezeu mi-a trimis gândul pe ziua de 6 martie şi eu l-am făcut public. în ziua de 7 martie, Cuvântul cel dintâi către tineri, cu subtitlul „Chemare", era gata, iar în ziua de 8 seara l-am pronunţat. Cele şapte Cuvinte urmau să fie rostite în fiecare miercuri,

180

la ora nouă şi douăzeci, în cadrul rugăciunii de seară, în biserica Radu-Vodă, paraclis al Seminarului Teologic.

Aceste predici aveau un caracter legal şi regulamentar, în sensul că la rugăciunea de seară, profesorul de serviciu, fie preot, fie laic, tre­buia să rostească o scurtă meditaţie, fie la un text biblic, fie la viaţa elevilor. Dar pentru prima dată se anunţa un ciclu de meditaţii care să tra­teze o temă religioasă şi de problematică spirituală a întregului tineret al ţării. Acesta era un lucru nepermis şi pe care oficialitatea bisericească nici măcar nu-l putea gândi, necum să-l practice sau să-l îngăduie cuiva.

În publicaţiile religioase, articole, studii teologice se interziceau cu străşnicie de către ierarhie şi de către magisteriul profesoral astfel de tendinţe. Orice termen de adresare era temeinic cenzurat, spre a nu jigni cu ceva sensibilitatea organelor politice. Singura ideologie universală şi deci cu drept universal de adresare este comunismul. Numai el se poate adresa lumii. Noi, creştinii, nu avem dreptul să ne adresăm decât cre­dincioşilor. Aşadar, dacă cineva scria într-un articol sau într-o predică: „Mă adresez vouă, tuturor oamenilor şi vă chem la Biserica lui Hristos!", era de îndată socotit eretic, articolul era desfiinţat sau, în cazul cel mai fericit, era şters cu violenţă „spirituală" cuvântul „oamenilor" şi înlocuit cu „credincioşilor". Chiar dacă operaţia se oprea aici, autorul devenea suspect, era pus sub supraveghere, devenea un spin în ochii ierarhiei. Atât era de adânc înrădăcinată această mentalitate prin acţiunea profe­sorilor şi a redactorilor revistelor teologice, încât majoritatea elevilor, a studenţilor şi a preoţilor nici nu mai încercau vreo dificultate sau vreo mustrare de conştiinţă atunci când substituiau termenului „oameni" pe cel de „credincioşi".

în comparaţie cu toate aceste poziţii, atitudinea mea avea carac­terul unui trăsnet, fiind vecină cu nebunia. Cum era posibil ca un preot să afirme că oficialitatea de stat greşeşte în ideologia ei? Cum era posibil ca un preot să afirme: „Te chem, tinere, oricine ai fi, credincios sau ne­credincios, te chem la Biserica lui Hristos!"?! Această îndrăzneală ame­ninţa scaunul tuturor consilierilor episcopali şi ei nu puteau rămâne im­pasibili. Puteau să-şi piardă scaunele, salariile, să-i supere pe protectorii lor din Departament (...)

Primul Cuvânt a avut un efect extraordinar. Elevii au primit de la mine câte un exemplar dactilografiat. L-a copiat fiecare, l-au multiplicat, l-au distribuit. Părintele N., care era şi dirigintele clasei a III-a, le-a interzis

181

să mă audieze, le-a confiscat predica în urma unor controale, i-a ameninţat cu eliminarea, m-a declarat în faţa elevilor nebun, fals, pios, insubordonat faţă de autorităţile de stat, încălcător al capitolului 13 din Epistola către Romani, care porunceşte subordonarea totală faţă de stă­pânirea lumească. Nu făcea nici o distincţie între o subordonare civică şi o libertate de credinţă.

chiar dacă bisericile sunt dărâmate, tăceţi! zicea el. Chiar dacă ni se interzice credinţa, tăceţi! Sfântul Pavel ne cere supunere totală. Cine îndrăzneşte să nu asculte de cele ce vă spun, va fi aspru sancţionat!

S-a creat panică printre elevi, fiindcă, după afirmaţia părintelui N., capitolul 13 Romani prevedea sancţiuni grave, deşi neformulate, dar pe care el, în calitatea sa de interpret autorizat, împreună cu părintele di­rector M., le-au formulat foarte precis: eliminarea elevilor din cinci în cinci, sau din trei în trei, fără vreo alegere, scăderea notei la purtare, repetenţia, etc.. Şi părintele N. nu se juca afirmând acestea. El ştia foarte bine că teroarea nu este numai o chestiune de verb, ci şi de faptă.

în clasa a IV-a, al cărei diriginte eram eu, pentru a creşte starea de teroare, deoarece aici erau elevii cei mai apropiaţi mie, părintele N., cu asentimentul prealabil al directorului, cu care conlucra într-o perfectă unitate, a pus treizeci şi două de note de 2 şi două note de 1 la materia predată de dânsul, Dogmatica ortodoxă, pentru că, după aprecierea sa, aceşti elevi nu se tunseseră corect. Nici eu, nici elevii, nici ceilalţi profe­sori n-am reuşit să stabilim o legătură cauzală între dimensiunile părului unui seminarist din anul IV şi problemele dogmatice ortodoxe. Dar pă­rintele N. şi părintele director M. au găsit că această legătură era atât de strânsă, încât notele sunt şi rămân valabile. O astfel de pedagogie, la care se mai adaugă şi ameninţarea pe toate tonurile, de la insinuarea perfidă până la urlete demenţiale, merită să intre în metodologia practicilor pe­dagogice ale lumii!

în ziua de 9 martie 1978 are loc o nouă judecare a mea. De data asta însă, pe lângă membrii corpului profesoral, episcopul R. şi consilie­rul cultural I., mai participau încă două personalităţi de seamă din De­partament: S., care mi se pare că îndeplinea funcţia de subdirector al Departamentului sau ceva similar, şi P., despre care am mai vorbit. Şe­dinţa este deschisă de către episcop şi i se dă de la început aerul unei şe­dinţe de lucru.

S-a început cu obişnuita formulă de adulare a organelor de stat, care au catadicsit să coboare din Olimpul lor (materialist) la noi, nevrednicii,

182

să ne îndrumeze în munca noastră didactică, fiind vorba mai ales de orele de educaţie cetăţenească introduse la ordinul Departamentului şi al căror scop era educaţia comunistă a tinerilor seminarişti. Dacă vreun cititor se îndoieşte de această afirmaţie, l-aş ruga să ceară pro­grama orelor de Educaţie cetăţenească de la Direcţia Seminarului sau de la Arhiepiscopia Bucureştiului, serviciul cultural. Va vedea acolo sub­iecte şi formulări mai dur politice decât în şedinţele U.T.C. sau de partid. Mai mult, ore similare pentru formarea conştiinţei comuniste a viitorului „preot-cetăţean" au loc şi la Facultatea de Teologie, în aceeaşi atmosferă de osanale, ba chiar mai exagerate, deoarece la Seminar, prin atitudinea mea deschisă, am introdus o linie mai decentă în „formarea conştiinţei comuniste" a tinerei generaţii de teologi.

Dar să revenim la acest consiliu de judecată mascat sub titulatura de „Şedinţă de lucru pentru analiza orelor de Educaţie cetăţenească de pe trimestrul al II-lea şi rezultatele lor în formarea viitorului preot cetăţean".

ţinem să mulţumim pe această cale, a spus episcopul, repre­zentanţilor Cultelor, care ne-au făcut cinstea de a veni în mijlocul nostru pentru a ne ajuta în munca educativă a preoţilor şi profesorilor din Seminarul nostru...

Directorul, la rândul său, a ridicat cu o octavă mai sus declaraţia de supunere şi de bucurie a acestei participări:

vă rugăm, domnilor reprezentanţi ai onor Departamentului Cultelor, să transmiteţi domnului director al Cultelor R., hotărârea noastră de a munci şi mai bine şi mai devotat, ca să formăm această con­ştiinţă la elevii noştri, spre a înţelege datoria pe care o au faţă de orân­duirea de stat şi de dispoziţiile ei. Totodată, vă rugăm să transmiteţi domnului director R. rugămintea de a comunica mai departe conducerii de stat întregul nostru devotament şi dragostea noastră necondiţionată pentru ea. De asemenea şi mulţumirile pentru grija ce ne-o poartă prin domniile voastre.

Pe locul unde fusese biserica Enei, dărâmată cu barbarie, mai sângera încă pământul răscolit de buldozere. Autoritatea de stat publi­case hotărârea sa de a ridica acolo o măreaţă cârciumă, „Dunărea", care să mărturisească posterităţii că vechea cârciumă, o dugheană dubioasă, cu o firmă tot „Dunărea", nu poate muri, ci proliferează ca o tumoare canceroasă, înăbuşind Biserica şi făcând clerul românesc, atât cât l-am cunoscut şi l-am prezentat aici, să strige: „Mulţumim din inimă conducerii

183

de stat pentru părinteasca grijă ce ne-o poartă!". Biserica Dom­nească era dinamitată în Bucureşti. La Ploieşti, Primăria oraşului teroriza un preot să-şi dea semnătura pentru dărâmarea bisericii în care slujea. Nu cunoşteam vreun protest făcut de ierarhi în astfel de ocazii.

Mi-era o ruşine profundă, dar hotărâsem să nu scot nici un cu­vânt. Am stat la masa consiliului cu spatele puţin întors spre reprezen­tanţii Departamentului şi am tăcut. S-au prezentat apoi activităţile fiecă­rui diriginte privind activitatea cetăţenească, strădania fiecăruia, mai mare decât a colegului său, de a forma la elevi „conştiinţa omului nou la aceste vremi" şi ne mai visatele şi formidabilele reuşite. Conform cano­nului şedinţelor de partid, U.T.C., sindicate şi mai ştiu eu cum, s-a recu­noscut că pe ici, pe colo mai sunt şi scăpări („numai cine nu munceşte, nu greşeşte", cum a spus Lenin), că unii elevi mai dovedesc anumite „rămâneri în urmă", că şi profesorii n-au depus chiar tot sufletul în această acţiune de educaţie cetăţenească (nu ştiu de unde ar mai fi luat atunci suflet pentru educaţia religioasă). Dar că acum, cu ajutorul criticii şi autocriticii şi mai ales cu ajutorul onor Departamentului Cultelor, pe care îl roagă să vină mai des în mijlocul nostru, să ne îndrume, să ne arate ce facem bun şi ce nu, vom ajunge desăvârşiţi şi conştiinţa elevilor noştri se va consolida, devenind identică cu cea a tineretului laic al pa­triei noastre iubite.

Nu pretind că am redat cuvânt cu cuvânt discursurile demago­gice ţinute, dar ele se repetă mereu, la toate consiliile, de ani şi ani de zile, încât stereotipia lor îmi îngăduie să le reproduc aici şi să afirm fără a minţi că aşa s-a vorbit la acest consiliu, ca şi la celelalte.

Apoi, într-o stare de emoţie şi de reculegere pe care fiecare mem­bru al consiliului căuta să o evidenţieze cât mai vizibil, a luat cuvântul S., reprezentantul Departamentului. Fiecare ştiam că tot ceea ce se dis­cutase până acum nu era decât un pretext şi că acum se va arăta adevă­rata faţă a lucrurilor. S. a început cu o impertinenţă care izbea cu călcâiul direct în obrazurile studiat-extaziate ale profesorilor. Ca să fiu drept, câ­ţiva dintre noi şi-au păstrat demnitatea, dar nu vreau să-i numesc, spre a-i scuti de urmări.

am ascultat dările de seamă, a spus S. - şi bătaia de joc nu era deloc disimulată în cuvintele lui, el făcând aceasta deliberat, ca să-i for­ţeze apoi pe toţi la atitudinea ulterioară faţă de mine - şi dacă nu aş şti anumite lucruri, aş crede că am de a face cu nişte oameni perfecţi. Dar

184

numai puţin dacă aş zgândări activitatea dumneavoastră, aş scoate la iveală o serie de lucruri care nu v-ar face deloc onoare (se referea la onoarea concepută de el, ateul, materialistul, comunistul).

Inima profesorilor îngheţase. Fiecare se gândea la formule auto­critice de apărare, alcătuite după formulele stereotipe, ca orice discurs din ţara noastră.

bunăoară, a continuat S., câte excursii aţi făcut? Ce obiective aţi vizitat? Nu mă refer la cele religioase, nu mă interesează..., ci la cele cu semnificaţie naţională din trecut şi din vremurile prezente...

Şi a continuat aşa, bătându-şi joc cu obrăznicie revoltătoare de toţi, ştiind foarte bine că nimeni nu va riposta, nimeni nu-i va spune:

ascultă, domnule impertinent, cum îţi permiţi să vorbeşti aşa în faţa unor preoţi? Pe noi ne interesează biserica, şi credinţa, şi neamul, şi patria, nu comunismul, nu naţional-materialismul, nu ateismul! Explică-ne pentru ce dărâmaţi biserici, pentru ce interziceţi credinţa, pen­tru ce împiedicaţi afirmarea tuturor adevărurilor creştine?

Dar cine putea spune aşa ceva? Eu însumi tăceam, nu numai pentru că hotărâsem de la început să tac, ci pentru că, mărturisesc, nu aveam curajul sufletesc, nu de teama propriu-zisă, ci din conştiinţa inu­tilităţii unei astfel de atitudini. Delegaţii Departamentului, episcopul, consilierul I. ar fi obligat pe fiecare profesor să mă condamne, să se de­gradeze prin declaraţii de devotament faţă de Departament, uitând complet de demnitate şi credinţă. Cei mai mulţi ar fi făcut-o cu durere, dar ar fi făcut-o. I-am cruţat pe ei de o înjosire şi pe mine de un eşec.

S. a continuat apoi o jumătate de ceas pe acelaşi ton, vorbind vag şi de unele manifestări religioase nepermise, pentru ca în cele din urmă să ajungă la parastas şi la mine. Mărturisesc că zâmbeam în sinea mea, şi unii dintre profesori zâmbeau şi ei privindu-mă, când vedeam tot acest ocol până să ajungă la scopul principal pe care îl urmărise.

în sfârşit, a spus el, iată, de pildă, parastasul din 4 martie. De ce nu vorbeşte nimeni de el? Nu ne băgăm în canonicitatea sau necanonicitatea lui. Are cine să-l judece pe părintele Calciu pentru asta (în sfârşit, a îndrăznit să-mi spună numele!). Dar ce, numai el a făcut? Unde au fost ceilalţi profesori? Oare numai părintele Calciu i-a iubit pe aceşti elevi? Dar fiindcă dumneavoastră n-aţi participat la parastas, eu trebuie să de­duc că aici a fost ceva ilegal, nepermis. Dar ce anume? De ce nu-l atacaţi

185

direct pe părintele Calciu şi nu arătaţi public în ce a greşit şi ce trebuie să facem ca să nu mai greşească în viitor?

Era o invitaţie mascată la denunţ şi la luare de atitudine împo­triva mea. Mai târziu, Prea Sfinţitul R. va prelua ideea instigării profeso­rilor împotriva mea, dar fără a mai face apel la perfidie, ci direct, făcând uz de autoritatea sa arhierească. în această împrejurare, profesorii au avut o atitudine destul de onorabilă, cu excepţia părintelui N., care a spus că nu este de acord cu ceea ce am făcut eu. Nu s-a făcut nici o alu­zie la predicile mele de miercuri. De fapt, nu rostisem decât o singură predică din cele şapte Cuvinte către tineri şi nimeni nu bănuia amploa­rea reală pe care acest început modest avea să o ia. Nimeni nu bănuia cum vor reacţiona tinerii teologi şi neteologi, ce panică îi va cuprinde pe consilier şi director ca nu cumva aceste predici să determine un curent nou de spiritualitate în Biserica Ortodoxă Română, pe care ei o doreau cuminte, subordonată şi cu dreptul de a se entuziasma numai legat de educaţia cetăţenească a credincioşilor.

în ziua de 15 martie 1978, după rugăciunea de seară, rostesc al doilea Cuvânt către tineri din ciclul predicilor, intitulat: „Să zidim bise­rici!". Atmosfera a fost înălţătoare. Spre surprinderea mea, au participat foarte mulţi studenţi teologi şi de la facultăţile laice, ponderea având-o Politehnica. La sfârşit, studenţii mi-au pus întrebări, m-au chestionat în diverse probleme. Ceea ce îi interesa în mod deosebit era faptul că nici un alt profesor nu mai este alături de mine. De ce? Se tem să afirme cu­vântul lui Hristos? Se tem să sufere pentru Adevăr? Le-am răspuns că profesorii, chiar preoţi fiind, sunt şi ei oameni. Unii sunt tineri şi au copii pe care vor şi ei să şi-i crească. Fiindcă ei sunt convinşi că a apăra cre­dinţa şi Biserica este o acţiune care comportă mari riscuri şi ateismul ofi­cial nu se va da în lături de la nici o ilegalitate, de la nici o silnicie spre a închide gura preotului.

eu cred, mi-a spus un politehnician, că aici este vorba de cu totul altceva. Eu cred că oamenii fac o greşeală de ierarhizare a valorilor. Şi drept consecinţă şi atitudinea lor. Ei pun pacea înaintea adevărului.

vrei să fii mai explicit?

da. Cred că omul trebuie să lupte pentru adevăr, care primează asupra instinctului de conservare a păcii individuale, a bunăstării.

Ideea mi s-a părut valoroasă şi am reluat-o într-o predică ulte­rioară. între timp, lucrurile s-au complicat şi mai mult. Autoritatea de

186

stat nu mai intervine în mod direct ca până acum, ci operează pe două căi: pe de o parte împinge conducerea Seminarului, respectiv pe director să mă preseze moral şi prin persuasiune să renunţ, iar pe de altă parte, consilierul cultural I. mă atacă direct şi indirect ca pe un insubordonat faţă de autoritatea bisericească, fiindcă am chemat tineretul la credinţă şi mai ales la a combate ateismul de stat şi a protesta împotriva dărâmări­lor de biserici (predica a doua insista în mod deosebit pe acest punct), ceea ce contravenea atitudinii servile şi de subordonare absolută pe care consilierii o imprimaseră. Ei erau amici fideli, de jos în sus, faţă de membrii Departamentului Cultelor şi tirani de sus în jos faţă de preoţii şi tinerii care dovedeau prea multă dăruire faţă de Hristos şi Biserica Lui.

A doua cale de atac, tot indirectă, era aceea a telefoanelor ano­nime, care începuseră cu mult înainte, pentru că în prima jumătate a anului 1976 cerusem în scris să nu se mai trimită ca reprezentanţi în străinătate ai Bisericii Ortodoxe Române preoţi inculţi sau agenţi infor­matori ai Securităţii, ci oameni de cultură şi nepătaţi ca linie morală, ceea ce a stârnit o furie generală împotriva mea. Aceste telefoane, care durau de vreo doi ani, au devenit tot mai frecvente şi mai dure. Ele erau mereu adresate mie, soţiei şi chiar fiului meu şi conţineau ameninţări care mer­geau de la bătaie până la distrugerea noastră totală.

Mi s-a spus, bunăoară, că într-o seară, când voi ieşi de la şcoală după predică, o să capăt o bătaie soră cu moartea, ca să-mi piară o dată pentru totdeauna pofta de a predica. Teroristul anonim mi-a amintit de bătaia dată lui Paul Goma. Din această cauză, în fiecare seară, de la pre­dică eram însoţit de douăzeci-treizeci de studenţi şi elevi, care mă urcau în autobuz şi de abia după aceea plecau. Primeam săptămânal cam unul, două, trei telefoane de acest fel. Am continuat însă predicile şi numărul participanţilor creştea, mereu, ca şi entuziasmul lor. Veneau intelectuali, elevi şi eleve de liceu, credincioşi şi credincioase, studenţi teologi şi laici, doctoranzi.

Securitatea a intrat în acţiune mai direct. Un ofiţer de Securitate care se recomanda D., a început să terorizeze elevii. îi chema la Securi­tate, îi închidea în birouri ore întregi, lăsându-i să-şi imagineze ce se va întâmpla, că se va întâmpla cine ştie ce cu ei, făceau pe culoar fel de fel de zgomote înspăimântătoare şi apoi începeau ancheta, care consta în întrebări de acest fel: „Ce vă spune la predici popa Calciu? Cum stinge luminile din biserică? Ce lumini ţine aprinse? Ce poziţie are când se

187

roagă?" şi alte stupidităţi de acest fel, ca să-i facă pe elevi să creadă că toate aceste atitudini, chiar şi modul în care respiri, pe gură sau pe nas, constituie o infracţiune faţă de siguranţa statului.

După această exersare a măiestriei de intimidare, elevii erau obligaţi să semneze un angajament că vor fi informatori viitori ai Secu­rităţii. Domnul D., sau pseudo-D. jubila şi probabil că era citat pe unitate pentru modul în care îşi recrutează informatorii dintre teologi. Unii dintre elevi au venit şi mi-au spus plângând ce li s-a întâmplat. Dar câţi nu vor fi avut curajul să mă prevină?!

Această situaţie m-a făcut să vorbesc public despre secretul spo­vedaniei şi datoria preotului de a păstra taina, nu numai pentru cele spuse de credincioşi sub epitrahil, ci în orice împrejurare. Un preot nu are voie să spună ceea ce a discutat cu alt om, nici sub ameninţarea cea mai grea. Secretul spovedaniei este absolut, secretul discuţiilor de încre­dere ca între prieteni este tot aşa de absolut. Altfel, preotul este un tră­dător al tainei confesiunii sau al iubirii şi încrederii semenului său. Nu am căutat exemple în istorie, ci m-am referit chiar la ceea ce s-a petrecut cu mine în cazul lui Paul Goma.

Lucrurile s-au întâmplat astfel. După ce semnatarii Cartei Drep­turilor Omului deschisă de Goma au fost arestaţi, într-o bună zi am fost invitat printr-un ordin oficial la sediul Securităţii din calea Rahovei. Era miercuri, în Săptămâna Patimilor 1977. Ancheta s-a dus după tot tipicul Securităţii din ţările de Răsărit, cu ameninţări urâte, persuasiune, defilare prin birouri, la anchetă, a diferitelor persoane de dimensiuni fizice impozante, oameni foarte bine hrăniţi şi care erau etichetaţi cu apelativele: „Tovarăşe maior, colonel, general..., înscenări vechi ca şi Securitatea!

Ceea ce mi se cerea era o declaraţie acuzatoare împotriva unui prieten, V. D., semnatar al declaraţiei lui Goma. Trebuia să arăt că acesta a denigrat regimul democrat din ţara noastră, pentru a putea fi condam­nat. Bineînţeles că această josnică înscenare a fost respinsă de mine cu indignare:

sunt preot, şi chiar dacă aş şti ceva, nu aş putea-o declara. Cu atât mai puţin în cazul de faţă, când nu am discutat ceva cu V.!

Surprins şi revoltat, le-am mai spus:

aţi cutezat să mă chemaţi aici pe mine, preot, spre a participa la acest odios act? Cum vă puteţi gândi, cum v-a venit în minte aşa ceva? Şi cum aţi putut să o faceţi?!

188

Nu ne-am închipuit, părinte Calciu, ca în 1977 să mai fie oa­meni care să gândească şi să vorbească aşa ca dumneata!

nici eu nu mi-am închipuit că în anul 1977 Securitatea a rămas tot la metodele staliniste care au creat în urmă atâta suferinţă neamului acesta! Ştiţi foarte bine că eu însumi sunt un supravieţuitor a două acţi­uni de exterminare în masă, întreprinse la Piteşti şi Jilava...

Această afirmaţie a stricat deodată total raporturile noastre. Acum au început defilările de mărimi securiste prin birourile de an­chetă, ca să fiu cunoscut de toţi.

ceea ce faceţi este un lucru stupid! am adăugat. Sunt sigur că în curând îi veţi elibera pe toţi şi le veţi cere şi scuze.

niciodată! La puşcărie cu ei! Punem noi pentru totdeauna ca­păt banditismului lui Goma!

Realitatea este că eu credeam numai pe jumătate afirmaţia că grupul Goma va fi eliberat. Probabil nu credeam deloc în afirmaţiile lor brutale. Realitatea e că n-am avut astfel de discuţii nici cu V., nici cu Goma, pe care, de altfel, îl cunoşteam mai puţin, fiindcă nu mă interesau aspectele politice. Eu nu mă dăruisem decât strict problemelor reli­gioase, care constituiau viaţa şi raţiunea existenţei mele. Ştiam că orice implicaţie politică ar dăuna acestei acţiuni. De aceea, când Goma m-a rugat să mă exprim alături de el în problemele privitoare la ororile din perioada detenţiei mele piteşti, Gherla, Jilava am refuzat. Nu de teamă, nu pentru că aş fi dezavuat acţiunea lui, ci pentru că ea cădea în afara luptei mele pentru credinţă. Bineînţeles că toate aceste lucruri le-am spus elevilor ca o ilustrare a interdicţiei pentru preot de a face pu­blică nu numai spovedania, ci şi încrederea comună a aproapelui său.

în ziua de 22 martie ţin cea de a treia predică, intitulată „Cer şi pământ". Aceeaşi asistenţă numeroasă şi mişcată până în adâncul su­fletului. La sfârşit mi se pun din nou întrebări şi sunt condus la autobuz, începând cu această dată, directorul M. asistă la predicile mele stând în spate şi cerând apoi de la elevi să-i dea copii după predicile mele. Ştiam că reprezenta episcopul şi Departamentul.

La 29 martie ţin slujbă până seara târziu şi în slujbă, directorul anunţă că nu se mai ţine rugăciunea de seară. Mulţi dintre elevi au cre­zut că nici eu nu voi ţine predica. Dar cincizeci de elevi au fost la ora nouă seara în biserică, şi încă vreo şaizeci-şaptezeci de studenţi teologi şi laici. Cel de-al patrulea Cuvânt către tineri a avut ca titlu: „Credinţa şi

189

prietenia". Directorul a asistat din nou şi a discutat cu unii teologi cărora le fusese spiritual, căutând să-i convingă să nu mai vină la predicile mele. Dacă vor continua, vor ajunge la închisoare alături de mine, fiindcă nu este voie să combaţi ateismul, nici să protestezi când bisericile sunt dărâmate. Am înţeles că aceasta era mentalitatea lui, că aşa vedea el lucrurile şi că va acţiona conform vederilor sale, fără scrupul.

în ziua de 5 aprilie rostesc a cincea predică, cu titlul „Preoţia şi suferinţa umană". Tot aşa, sunt prezenţi şi oameni din afara Teologiei.

Toată această perioadă am fost judecat săptămânal. Miercurea predicam, vinerea eram judecat. Motivul era întotdeauna lupta împo­triva ateismului şi protestul împotriva dărâmării bisericilor. Erau lucruri pe care ierarhia bisericească şi autoritatea de stat nu le putea admite.

în ziua de 10 aprilie am fost judecat într-un cadru mai „festiv", de către întregul corp profesoral. Scopul iniţial al acestui consiliu a fost ca să mă declare nedemn de a mai fi diriginte la clasa a IV-a şi să-mi ri­dice dreptul de a mai predica. Profesorii au intrat puţin în panică. Li se părea prea mult şi pe de altă parte ştiau că şi-ar atrage dispreţul tuturor elevilor. Atâta vreme cât eu rămâneam în şcoală, ei nu aveau motiv să se lase terorizaţi total. Numai îndepărtarea mea din şcoală le-ar fi arătat că pot fi şi ei zvârliţi, şi aceasta le-ar fi stârnit o groază atât de mare, încât ar fi acceptat orice joc. Acest lucru îl ştiam eu şi autoritatea de stat, elevii şi profesorii. Toţi nădăjduiam că nu se va merge până la ultima mârşăvie. Eu ştiam însă că se va merge, deşi în toate discuţiile afirmam contrariul.

Voi spune pe scurt ce a rostit fiecare profesor la această şedinţă din 10 aprilie 1978, deoarece directorul i-a obligat pe toţi să ia cuvântul, chiar şi pe cei care iniţial se abţinuseră. Şedinţa este deschisă de părin­tele director M., călugăr arhimandrit:

vom discuta o problemă care interesează întregul corp profesoral. în activitatea noastră didactică şi educativă au intervenit nişte note discordante, care aruncă o umbră defavorabilă asupra întregii şcoli şi asupra întregului corp profesoral. Mă refer la predicile ţinute în fiecare seară de miercuri, la ora nouă. Este drept că meditaţia de seară trebuie ţinută, dar nu în sensul în care o ţine părintele Calciu. Ca dovadă, voi citi cele cinci predici ale frăţiei sale din ciclul celor şapte Cuvinte către tineri.

într-adevăr, părintele director citeşte prima şi a doua predică, încă de la cele dintâi fraze, s-a instalat în cancelarie o atmosferă de re­culegere şi de tensiune sufletească. Eu însumi eram profund mişcat,

190

fiindcă-mi auzeam pentru prima dată predicile rostite de o gură străină şi ele aveau chiar şi pentru mine o forţă fascinantă de atracţie, fiindcă era în ele inima şi suferinţa mea, şi fiindcă teroarea precedentă pe care De­partamentul şi conducerea episcopală o exercitaseră asupra mea şi a ce­lor care erau alături de mine era de natură să mă sensibilizeze la aceste cuvinte.

Directorul a observat atmosfera neobişnuită instalată în consiliu, a început să citească în zeflemea, fără intonaţie, cu greşeli, dar asta nu făcea decât să crească starea de tensiune interioară din noi. Apelul din predici suna şi mai tragic, şi mai adevărat, din spatele caricaturizării pe care directorul încerca să o facă. De aceea, după a doua predică s-a oprit.

- Şi aşa mai departe, a spus el. Pe celelalte nu le mai citesc. Acum, vă rog să luaţi cuvântul şi să vă spuneţi fiecare părerea!

A urmat o tăcere grea. Cinstea din fiecare îl împiedica să inven­teze greşeli de care să se folosească în denigrare. Părintele N. vroia să vorbească ultimul, pentru că toată acţiunea asta îl compromisese, şi până la urmă să pună el punctul pe „i". Cum însă minutele treceau în aceeaşi linişte mormântală, a trebuit să ia el cuvântul şi să vorbească aşa cum primise instrucţiuni:

părintele Calciu ştie ce face, fără îndoială, şi răspunde în faţa autorităţilor de stat şi bisericeşti pentru ceea ce face. Nu mă îndoiesc deloc, nici ceilalţi colegi la fel, că va răspunde. întrebarea mea însă este următoarea: dacă aceste predici sunt adresate tinerilor în general, mai ales celor laici, atunci de ce le rosteşte în biserică, şi mai ales în biserica şcolii noastre? De ce nu se duce pe stradă, pe stadioane sau la adunările de tineret, pionieri şi UTC, ca să vorbească?

Această ultimă frază va deveni sloganul autorităţilor de stat şi bi­sericeşti în toate judecăţile ulterioare în care voi fi târât. „Du-te şi vor­beşte pe stadioane, du-te la UTC şi cheamă-i la credinţă!", spun ei de fie­care dată, reluând textual fraza lui N., deşi nu o auziseră. Ceea ce în­seamnă că ideea le fusese dictată de Departament.

(Răspunde părintele Calciu):

soleea este tribuna noastră, a preoţilor. De aici avem dreptul şi obligaţia de a vorbi. Nimeni nu are dreptul să ne împiedice. De aici ne adresăm lumii, de aici îi chemăm la Hristos. Cine nu îi cheamă pe toţi oamenii la mântuire, îl crucifică încă o dată pe Iisus.

Părintele N. spune:

191

îi interzic părintelui Calciu să mai ţină aceste predici, pentru că acţiunea lui periclitează situaţia mea şi a colegilor! Nu vrem să avem de suferit pentru el. Ştim cu toţii că domnul P. mi-a spus deschis că ne dă afară pe toţi dacă nu se va face ordine! (Ultima frază nu se menţionează în procesul verbal).

Urmează la cuvânt părintele L., deoarece directorul numeşte pe fiecare, cerându-i să-şi spună cuvântul, care va fi consemnat în procesul verbal de şedinţă.

dacă din predicile părintelui Calciu ar lipsi unele fraze cum sunt cele referitoare la combaterea ateismului şi la protestul împotriva dărâmării bisericii Enei, predicile ar fi perfecte. Pline de conţinut teolo­gic şi ziditoare de suflet, mai ales pentru tineri. Toţi am fost impresionaţi de ele. Nu cred că este de folos să se accentueze asemenea probleme. Cred că pentru buna colaborare între Stat şi Biserică ar fi bine ca pe vii­tor să fie evitate fraze de acest fel!

D., spiritualul şcolii, spune:

să lăsăm pe seama celor mari problemele dificile! Problema bi­sericilor dărâmate se discută la nivel mult mai înalt. Noi să rămânem la problemele şcolăreşti. Cuvintele către tineri sunt foarte bune, dar să se scoată din ele ceea ce nu este convenabil, adică frazele despre care a vor­bit şi părintele L.. Propun ca aceste predici să fie citite înainte de consiliul profesoral şi cenzurate!

Răspunde părintele Calciu .

cum a spus părintele N., ştiu ce fac şi răspund de ceea ce fac, deci nu cenzura profesorală îmi va dicta ce să scriu. Realitatea este că eu am cruţat corpul profesoral. Am vrut să-l las să doarmă liniştit noaptea, nu să aibă coşmaruri. De aceea nu am făcut niciodată aluzie la el în pre­dicile mele. Este însă evident că părintele director, în urma unui ordin rostit clar sau sugerat, vrea să vă implice pe toţi, să vă facă să aveţi in­somnii, să vă simţiţi ameninţaţi. Dar băgaţi de seamă, cineva vrea să ia focul cu mâinile sfinţiilor voastre, să vă facă părtaşi şi autori la o acţiune nevrednică împotriva Bisericii lui Hristos, lovind în mine!

Diaconul V.:

eu citisem dinainte cele două cuvinte ale părintelui Calciu şi le-am găsit foarte bune, cu excepţia frazelor despre dărâmarea bisericilor şi despre ateism. Ca şi părintele L., cred că pentru bunele relaţii cu statul să se evite astfel de afirmaţii. Predicile sunt în duhul Bisericii, sunt fru­moase şi foarte frumoase.

192

Profesorul P.:

fiind noi un colectiv, consiliul profesoral este forul nostru deli­berativ. Nu este cazul să se afirme, aşa cum s-a încercat, că aceste predici ar avea caracter anti-guvernamental, dar întreb dacă există o adresă ofi­cială venită de undeva ca să ne pronunţăm în consiliu asupra acestei chestiuni. (Directorul nici nu neagă, nici nu afirmă). în caz contrar, aşa, numai ca să ne dăm o părere, este prea mult cerut de la nişte colegi, îm­potriva unui coleg de breaslă!

Profesorul O.:

am citit şi cuvintele lui Miron Cristea, primul patriarh al Bise­ricii Ortodoxe Române, şi cuvântările altor patriarhi. Toţi fac declaraţii de loialitate faţă de orânduirea de stat, oricare era aceea. Poate unii nu­mai din motive tactice. Este foarte bine că aceste meditaţii se ţin. Nu mă refer numai la cele ale părintelui Calciu, ci la meditaţiile de seară în ge­neral. Dar să renunţe la frazele menţionate de cei care au luat cuvântul înaintea mea. Şi apoi, care ar putea fi rezultatul unor asemenea acţiuni? Rog ca ceea ce spun de acum încolo să nu se consemneze în procesul verbal. Ar putea părintele Calciu să biruie propaganda ateistă de stat, când toate mijloacele de propagandă sunt ale statului? Va putea el împi­edica dărâmarea bisericilor, dacă interesele de stat o cer? Nu! Să ştii, pă­rinte Calciu, că dacă ai reuşi ceva, eu aş fi primul care să te felicit. Dar aşa nu pot să fiu de acord cu ceea ce faci! De ce îţi notezi, părinte, ce spun acum? Fiindcă nu vreau să se menţioneze nimic în procesul verbal!

(Părintele Calciu):

domnule profesor, îmi notam pentru mine numai!

nu, vă rog. Nici măcar pentru dumneavoastră. Aceste cuvinte trebuie uitate imediat de noi toţi.

Am şters din notiţele mele aceste ultime afirmaţii verbale. Pagi­nile în care au fost scrise cele reproduse de mine au fost rupte. Nu m-aş mira ca ele să fi dispărut. Dar ce ruşine! Câtă laşitate şi incorectitudine! Dacă aceştia sunt dascălii viitorilor preoţi, cum vor putea fi elevii lor? De unde să înveţe aceşti copii credinţa, sacrificiul şi devotamentul? De unde cinstea şi curajul?

în ziua de 12 aprilie 1978 am ţinut Cuvântul al şaselea către ti­neri, cu titlul: „Despre moarte şi înviere". Condiţiile predicării au fost cu totul deosebite. La ora opt şi jumătate seara, directorul M. a dat ordin portarului să încuie poarta şi să nu mai îngăduie nici unui elev sau student

193

să pătrundă în incinta şcolii pentru a-mi asculta predica. Biserica a fost încuiată cu lacăt, iar elevii şcolii din sălile de meditaţie, unde-şi pre­găteau lecţiile pentru a doua zi, trimişi la dormitoarele de la etaj să se culce. Elevii au refuzat. S-a creat tulburare.

la dormitor, la culcare! striga directorul.

la biserică, la rugăciune! strigau elevii.

Eu stăteam pe culoar cu predicile în mână. I-am spus părintelui director:

dacă-mi încuiaţi biserica, voi vorbi de pe treptele ei. Nimic nu mă poate opri.

n-ai decât! Dar în biserică nu vei mai vorbi.

Directorul ameninţa elevii, forţându-i să se retragă în dormitoare. A stins luminile de pe culoarul de sus, ca elevii să se retragă.

huo! strigau elevii. Directore, eşti tu călugăr?

Părintele M. a fost cuprins de o furie neputincioasă. Avea în mână un mănunchi de chei, cu care a izbit în faţă un elev din anul doi. Pedagogul V., teolog şi nematurizat mintal la cei douăzeci şi şapte de ani ai săi, a început să lovească elevii care încercau să fugă pe lângă el spre biserică.

stau aici pe culoar şi privesc, părinte director, i-am spus, pen­tru că este un spectacol care trebuie văzut. Vă amintiţi ce aţi afirmat la una din judecările mele, că pe elevi nu-i interesează deloc predicile pe care le ţin, dar stau şi mă ascultă fiindcă le este ruşine să iasă din biserică atunci când încep să vorbesc? Vă mai menţineţi părerea?

în jurul meu şi afară erau o mulţime de studenţi teologi şi de la alte facultăţi, elevi şi eleve de liceu care săriseră gardul înalt al şcolii şi care priveau uluiţi la ceea ce se petrecea. Un student înalt era lângă mine.

cum este posibil să se petreacă aşa ceva, părinte? Vin pentru prima dată la predicile dumneavoastră, pentru că mi-au vorbit colegii de ele. Noi venim însetaţi aici de adevărul credinţei, sătui de falsitatea şi cruzimea vieţii de afară, şi aici văd lucruri îngrozitoare, care la noi nu s-ar putea petrece niciodată. Cum este posibil aşa ceva în Biserică şi la preoţi, părinte?

Nu i-am răspuns nimic. între timp, elevii fuseseră închişi în dor­mitoare ca o turmă de vite. De la ferestre strigau:

părinte, vorbiţi în mijlocul curţii, şi mai tare, să vă auzim şi noi!

Dar în mijlocul curţii nu era lumină, aşa că m-am dus tot pe treptele bisericii, înconjurat de vreo şaizeci de studente şi studenţi, elevi şi eleve. O mare parte rămăseseră afară, neputând sări, şi i-am găsit acolo când am ieşit. între timp, cam o sută de elevi au reuşit să sară de la etajul întâi pe fereastră şi au venit să mă asculte. Când pedagogii au prins de veste, au venit în grabă la locul „crimei", adică unde vorbeam eu. Elevii erau puţin speriaţi. Când au văzut pedagogii, au fugit, ocolind biserica pe partea cealaltă. Scena s-a repetat de câteva ori, şi în noaptea tăcută, fuga lor răsuna ciudat, ca paşii unei turme de bizoni.

La sfârşitul predicii am fost condus de circa o sută de persoane la autobuz, discutând îndelung ceea ce se petrecuse. Era atât de oribil şi de necrezut, încât toţi discutau. Dar puritatea lor sufletească făcea opoziţie secretă. Fiecare îşi spunea în adâncul sufletului: „Poate nu a fost adevă­rat!". Şi cât de adevărat era! Şi cu cât mai oribile vor fi cele ce vor urma!

Ca de obicei, vineri 14 aprilie a urmat judecata mea, în aparta­mentul Prea Sfinţitului Episcop R..

părinţilor profesori, a început Prea Sfinţitul, v-am chemat aici pentru că se petrec nişte lucruri ciudate, neobişnuite în Seminar. Părin­tele Calciu afirmă în predicile sale că frăţiile voastre îi învăţaţi pe elevi marxism, ateism, materialism, că îi intoxicaţi sufleteşte pe aceştia, şi de aceea el caută să-i dezintoxice.

Profesorii au rămas interzişi. Nimeni nu mai ştia ce să zică, pen­tru că vorbind cu asemenea perfidie, ne dezorienta pe toţi. Chiar eu, care îmi pusesem în faţă cele mai sumbre posibilităţi, nu mă aşteptam la o asemenea afirmaţie josnică.

ce ziceţi, părinţilor? Tăceţi?, a continuat episcopul. înseamnă că aşa este! Nu vreţi să luaţi atitudine împotriva părintelui Calciu? N-auziţi că vă acuză că faceţi elevilor seminarişti educaţie ateistă, mar­xistă, materialistă? Luaţi atitudine, fraţilor! (De bisericile dărâmate nu pomenea nimic).

Tăcerea profesorilor uluiţi începuse să devină jenantă.

prea Sfinţite, i-am răspuns eu, vorbesc primul fiindcă sunt cel acuzat. V-aş propune să chemaţi un elev de anul întâi, adică cel mai pu­ţin iniţiat în probleme de teologie, să-l chemăm pe cel mai slab dintre ei acum, pe loc, şi dacă el va spune că aşa a înţeles din predicile mele, că eu am afirmat că în Seminar se face ateism, atunci îmi însuşesc nedreapta acuzaţie pe care mi-o aduceţi şi părăsesc şcoala. Dar nu veţi găsi pe nici

194

unul, Prea Sfinţite, pe nici unul, fiindcă acolo jos este puritate sufletească şi bună-credinţă, pe când aici, sus, reaua intenţie este mai mult decât evidentă.

păi, nu spui frăţia ta: „tinere care eşti îmbâcsit de ateism, mar­xism şi de celelalte"?

da, dar mă adresez tinerilor din afara Teologiei.

ce spui, părinte? Păi eu văd că vorbeşti în biserica şcolii şi că eşti ascultat de seminarişti, nu de alţii de pe stadion sau din adunările de tineret. Du-te pe stadion şi în adunările de tineret şi vorbeşte-le aşa!

este inexact, Prea Sfinţite. Am spus că Sunt ascultat şi de tineri elevi, studenţi din afara Teologiei. Teologii mă ascultă pentru că aud o sumă de adevăruri pe care le cunoaştem toţi, dar pe care nimeni nu a avut curajul să le rostească până la mine. Şi vor să ducă şi ei mai departe acest mesaj adresat tineretului României!

nu-i adevărat! Eu n-am văzut pe nimeni străin.

eu nu numai că i-am văzut, dar am şi vorbit cu ei. M-au între­bat şi le-am răspuns, fiindcă ei caută şi nimeni nu-i ajută. Fiindcă vor să ştie şi nimeni nu le spune. Fiindcă sunt puri şi nimeni nu le pune în va­loare această puritate. Dar dacă nu vin străini de Teologie să mă asculte, de ce aţi dat ordin portarului să încuie poarta şi să-i alunge cu brutalitate pe cei care vin miercuri seara să mă asculte? Sau aceea a fost numai o comedie?

Episcopul a tăcut. Profesorul O. a luat cuvântul:

n-am înţeles niciodată că părintele Calciu s-ar referi la noi când face afirmaţia de care aţi vorbit. Declaraţiile exprese de acum ne arată că lucrul nu pe noi ne-a vizat.

n-auziţi că trebuie să luaţi atitudine, fraţilor şi domnilor profe­sori? repeta mereu episcopul.

Consiliul s-a încheiat fără rezultat. Eu am declarat că voi conti­nua să predic, deşi episcopul a poruncit ca până la sfârşitul anului şco­lar, când trebuia să fiu dat afară din învăţământ (lucru de mult hotărât, dar pe care eu l-am aflat mult mai târziu), nici un profesor nu mai are voie să predice în biserica şcolii.

eu însă voi predica, am replicat. Porunca mi-a dat-o Iisus când am fost preoţit. „Du-te şi predică!", mi-a spus El, cum a spus fiecărui preot. Şi numai când El va porunci: „Nu mai predica!", mă voi socoti dezlegat. Până atunci nimeni nu mă poate scuti de porunca primită.

195

În ziua de 19 aprilie am ţinut cel de-al şaptelea Cuvânt către tineri, intitulat: „Cuvânt de încheiere". Pe 22 aprilie s-a luat vacanţa de Paşti. Elevii şi-au luat cu lacrimi rămas bun de la mine. Toţi ne temeam pentru ceea ce va urma, fiindcă după cel de-al şaselea Cuvânt către tineri, ţinut pe treptele bisericii în ziua de 12 aprilie, s-a dezlănţuit o teroare poliţienească extraordinară, atât la Seminar, cât şi la Facultatea de Teologie. Directorul Seminarului a început să ancheteze elevii, terorizându-i cu tot felul de ameninţări, vrând să obţină declaraţii defavorabile mie:

ascultă, june! Bagă de seamă! De declaraţia ta depinde dacă mai rămâi sau nu în şcoala noastră!

Părintele N. şi pedagogii dezlănţuie şi ei teroarea, în special N., care îşi crease o reţea de informatori printre elevi, care îl ţineau la curent cu tot ceea ce discutau elevii. La Facultatea de Teologie, spiritualul M. ia de la studenţi declaraţii delatoare în cea mai autentică atmosferă de te­roare poliţienească:

care studenţi au mai fost la predicile părintelui Calciu, ce doc­toranzi? Ce se discută despre părintele Calciu în Facultate?

Una dintre declaraţii figurează într-o predică. Toate au fost aşa. De atunci şi până în prezent, spiritualul M., rectorul şi prorectorul tero­rizează studenţii să-şi schimbe declaraţiile. N-au ajuns la nici un rezul­tat. în ultimul timp, de pe la începutul lunii iunie încoace, şi directorul M. a făcut apel la Securitate. Problemele de credinţă şi duhovniceşti din Biserică, cine le poate soluţiona mai bine decât Securitatea? Nu sunt ei duhovnicii ţării, nu au ei metode pentru care anchetatorii noştri teologi îi invidiază?

în timpul vacanţei de Paşti, teroarea exercitată asupra mea şi a familiei mele pe calea telefoanelor anonime a luat dimensiuni paroxis­tice. Mi se descria cu lux de amănunte ce vom păţi, ce hotărâri a luat conducerea Bisericii şi ce hotărâri va mai lua. Eram sigur că toate acestea sunt acţiuni de intimidare întreprinse de Securitate, dar tot ce mi-au spus despre hotărârile prezente şi viitoare ale conducerii Bisericii în le­gătură cu mine s-a dovedit a fi exact, „ştiinţific exact", cum ar spune marxiştii.

La 8 mai am reînceput şcoala. Elevii mi-au relatat ce au făcut în vacanţă, cu ce curaj au vorbit în biserici în faţa credincioşilor, cam în sensul în care le vorbisem eu. Unii citiseră credincioşilor predicile mele. Mi-au adus la cunoştinţă abuzurile organelor de stat, primari, profesori,

196

care au uzat de teroare ca să împiedice tineretul să participe la slujbele din Săptămâna Patimilor şi de Paşti. într-o şcoală din judeţul Dâmboviţa, un inspector şcolar, după ce a vorbit despre lupta clasei munci­toare, făcând aluzie la ziua de 1 mai, i-a întrebat pe elevi:

- Şi acum, dragi elevi, spuneţi-mi, ce mare sărbătoare a poporu­lui aşteptăm noi acum?

paştele! au răspuns elevii într-un glas.

De aici s-a tras toată acţiunea anti-religioasă. Toţi elevii au fost obligaţi să participe la petreceri date în şcoală în Vinerea Patimilor şi de înviere. Erau pur şi simplu închişi în şcoală până după terminarea sluj­belor. Doi tineri de la Şcoala tehnică au mers de înviere la biserică şi s-a aflat de îndată. S-a trecut la măsuri drastice. Au fost ascultaţi la materiile de bază de pe întreg semestrul şi li s-a dat nota 2. Nu mă mir deloc. Măcar fuseseră ascultaţi. Părintele N. a dat nu doi de 2, ci treizeci şi doi de 2 la dogmatică, nu pentru materie, ci pentru modul în care elevii s-au tuns.

Am comunicat elevilor ceea ce s-a petrecut cu mine. Intenţionam să închei acest ciclu de predici. Le-am spus:

cele petrecute mă obligă însă să mai adaug un cuvânt supli­mentar, cel de-al optulea, după care urmează ciclul de predici „Creşti­nismul şi cultura". Datorită faptului că toată presa oficială a deschis o acţiune neoficială de combatere a credinţei şi a creştinismului, făcând cele mai stupide afirmaţii şi mistificări, susţinând că religia creştină nu are nici o contribuţie la cultură, că toţi creştinii suntem nişte aculturali, ignoranţi şi că nimic bun nu a ieşit de la noi, dacă autoritatea biseri­cească nu are curajul să răspundă, vom răspunde noi!

Era pe data de 10 mai. Directorul ia declaraţii seminariştilor cu violenţă. Spiritualul M., la Facultate, la fel. Părintele N. devine de o vio­lenţă insuportabilă faţă de elevi. Intrând în clasă, tremură tot.

dacă părintele N. ar face cu noi materie pe sfert cât face poliţie, am fi nişte dogmatişti formidabili! îmi spun elevii. (...)

Pe 14 mai se face consiliu profesoral ca să mi se interzică să mai predic. Directorul hotărăşte să nu se mai ţină seara şi dimineaţa rugăci­unile în biserică.

elevii pierd circa douăzeci de minute seara şi dimineaţa în ru­găciune şi timpul este foarte preţios. Trebuie să se pregătească pentru încheierea anului şcolar. (înduioşătoare grijă pentru sufletul elevilor!). Pe de altă parte, aceste rugăciuni de seara şi de dimineaţa murdăresc covoarele

197

din biserică. (Şi mai înduioşătoare grijă pentru casa Domnului!), în concluzie, rugăciunea se va ţine pe culoarul mare al şcolii.

Spiritualul, cel care are misiunea specială de a se ocupa de duhovnicia elevilor, supralicitează:

de ce să se mai ţină rugăciunea în comun? Se pierde prea mult timp! (într-adevăr, de ce să ne mai rugăm? Este doar o pierdere de vreme!) Rugăciunea să se facă de elevi pe clase sau în particular.

Consilierul I. a venit să prezideze acest consiliu. Ştiu că totul era aranjat dinainte. El jubilează. După două ore, spiritualul vorbeşte la tele­fon cu I. şi îi aduce la cunoştinţă că eu nu am zis nimic, deci că totul este în ordine. Li se aduce la cunoştinţă elevilor această hotărâre şi ei sunt derutaţi. Vin amărâţi la mine:

nu mai vorbiţi, părinte? Nu ne mai rugăm?

de vorbit, voi vorbi. în privinţa rugăciunii însă, ce să vă spun? Am impresia că în curând rugăciunea în Seminar va fi o chestie atât de gravă pentru siguranţa consilierului şi a directorului, încât va trebui să vă rugaţi pe sub pătură, în ascuns. Cine va fi prins, va răspunde. Rugă­ciunea este o infracţiune mult prea gravă pentru nişte viitori preoţi!

protestez, părinte director! îi spun. Cred că în întreaga istorie a lumii şi pe întreg spaţiul geografic, suntem singura Şcoală de teologie în care rugăciunea este interzisă!

Directorul îmi râde în nas. Este evident că lucrurile se precipită spre un deznodământ grav. Le spun elevilor:

v-am vorbit de atâtea ori despre credinţă şi v-am adus cuvân­tul lui Iisus. V-am spus că atunci când Dumnezeu va avea nevoie de su­ferinţa mea, va spune: „A venit vremea să pecetluieşti vorbele cu sufe­rinţe! Şi sunt suferinţe adânci. Să se vadă că nu eşti omul vorbelor! Să se vadă şi să creadă!". Cred că acum a venit această vreme. S-ar putea ca aceste ore să fie ultimele pe care le mai petrecem împreună. Să nu uitaţi ceea ce am vrut să fac din voi: preoţi ai lui Hristos, secerători ai lanului pentru împărăţia lui Dumnezeu. Şi mai ales, să nu uitaţi că nu vorbele, sau nu numai vorbele, ci şi faptele, şi sângele, şi suferinţa pecetluiesc Adevărul şi-l fac să biruie!

Mulţi elevi îmi declară că nu mă vor uita niciodată şi-mi făgădu­iesc solemn că vor fi preoţi aşa cum le-am arătat eu că trebuie să fie ade­văratul preot.¹⁷

¹⁷ în multe împrejurări ulterioare, elevii părintelui Calciu au arătat că şi-au însuşit lecţia de mărturisire a dascălului lor. înalt Prea Sfinţitul Teofan, Mitropolitul Olteniei, care în anii 80 a făcut serviciul militar împreună cu o generaţie de foşti elevi ai părintelui Calciu, povesteşte cum în noaptea de Paşti, trei dintre aceştia au dat tonul la “Hristos a înviat!”, preluat apoi de toţi cei o sută treizeci de soldaţi din unitate. Drept urmare, până la sfârşitul stagiului militar cei trei foşti elevi ai părintelui n-au mai avut dreptul să poarte gloanţe în armă. (vezi Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Suferinţa ca binecuvântare, Cathisma 2007, pp. 51-52).

199

în ziua de 15 mai, directorul îmi pune în faţă un ordin scris, prin care mi se cere să renunţ la predici în general şi la predica de a doua zi, pe care o anunţasem, în special. Spun că nu voi renunţa niciodată la predică. Suntem în cabinetul directorului, eu, el şi părintele N., singurul poftit dintre toţi profesorii, promotor şi martor al celor mai crunte mo­mente din acest drum al Golgotei spirituale pe care trebuie să-l urc. Ju­bilează. (...) Directorul, în schimb, are faţa întunecată de griji. Se teme pentru ziua predicii de mâine. Orice tulburare poate să-i spulbere visul de a ajunge episcop. Cred că a şi fost ameninţat în acest sens.

în cancelaria profesorilor, văd pe masă un alt ordin scris: „Se pune în vederea tuturor preoţilor şi domnilor profesori, că în ziua de miercuri, 16 mai anul 1978, sunt obligaţi să rămână în şcoală până la orele do­uăzeci şi două", pentru a mă împiedica pe mine să predic. Un ordin ab­solut similar s-a dat şi la Facultatea de Teologie, unde şi studenţii externi au fost convocaţi la şcoală până la ora douăzeci şi două, ca să-i împiedice să participe la predica mea.

Miercuri, 16 mai, în timp ce eu slujesc Sfânta Liturghie în biserică cu o grupă de elevi, directorul convoacă toţi profesorii la o şedinţă se­cretă în cabinetul lui. Spiritualul a fost pus să păzească la uşă, ca nu cumva, terminând slujba, să intru peste ei. Procesul verbal, al cărui con­ţinut îl cunosc, a fost înaintat la Arhiepiscopie.

în ziua anterioară acestei zile de miercuri a avut loc cea mai dramatică discuţie cu soţia mea. Toată ziua fusese bombardată de telefoane, şi acasă şi la serviciu. Toate ameninţările posibile au fost rostite. Cele mai sumbre perspective au fost descrise în culori vii: „Dacă mâine soţul dumitale predică, să ştii că poimâine va fi dat afară. Ordinul este gata scris!"

Discuţia aceasta a fost cea mai cumplită pentru mine. Ea m-a le­zat adânc, încât de fiecare dată când îmi amintesc de ea, simt că ceva în mine mă asupreşte şi mâinile încep să-mi tremure. Şi acum, când retranscriu paginile pe care mi le-am notat atunci sumar, simt golul din piept şi am senzaţia că-n clipa următoare mă voi prăbuşi într-un abis. Am o durere fizică în piept, ca de angină pectorală.

Soţia mea îşi făcea bagajul să plece:

200

Nu mai pot sta în casa aceasta! Pereţii aceştia, uşile acestea în­cuiate nu mă mai pot apăra de nimic! Trebuie să plec oriunde, numai aici să nu mai rămân! Dacă mai primesc un singur telefon, ori ajung la spitalul de nebuni, ori sub roţile unui tramvai!

Sunt cuvintele ei. Am înţeles abia atunci de ce în Rusia s-a sinucis soţia lui Levscenko. Teroarea cea mai neagră era acum în casa mea şi-n sufletul nostru. Unde, la ce punct metalul spiritului poate plesni? Şi acolo începe dezastrul. încerc s-o liniştesc:

voi fi dat afară, nu este nimic, voi munci pe un şantier, ca mun­citor zilier. Nu mai suntem tineri, dar o pot face. Te rog să rămâi acasă, cu copilul. Plec eu. Atunci teroarea va înceta.

nu, nu pot suporta casa! spune ea. Mă simt terorizată. Din ca­uza ta trăiesc într-o tensiune continuă, de ani de zile. Am îmbătrânit înainte de vreme. Ghiţă, Ghiţă, de ce ne distrugi?

Nu-i puteam spune nimic. Am tăcut şi am stat alături de ea. Obi­diţii, obidiţii sorţii! Spre ziuă se mai calmează, dar când reîncepem dis­cuţia este cuprinsă de un tremur înspăimântător şi acuză dureri insu­portabile în abdomen. M-am hotărât să chem salvarea, dar între timp calmantele pe care le-a înghiţit îşi fac efectul. Zace epuizată în pat.

La cinci şi jumătate plec la Seminar şi îi spun:

draga mea, de la şcoală nu mai vin acasă. Voi merge la cineva să dorm, până îmi voi găsi o cameră cu chirie. în felul acesta vei fi şi tu liniştită. Te vor lăsa atunci în pace, aceşti gangsteri morali. Nu vor mai avea motive să te terorizeze.

Era, deci, miercuri dimineaţa, după acea noapte infernală. Epui­zată şi distrusă, ea m-a privit cu disperare şi mi-a spus:

dacă diseară nu te întorci acasă, atunci să vii joi să mă îngropi!

Toate acestea s-au petrecut în faţa fiului meu de doisprezece ani.

Locuinţa noastră este prea mică pentru ca asemenea scene să aibă loc fără ştirea lui. Nici el nu a dormit în noaptea aceea. Frica i se comunicase şi tremura din tot trupul. îi auzeam dinţii clănţănind. La un moment dat, s-a dus şi mi-a rupt predicile fără un cuvânt, apoi s-a aşezat din nou pe pat, tremurând şi privind cu ochi măriţi. Doamne, ce traumatism s-o fi produs în sufletul său mic?! Ce rupturi şi ce sechele vor rămâne în inima aceasta de copil? Scapă-l, Iisuse! Cum veţi da socoteală de sufletul acesta, Prea Sfinţite Episcop R., voi, părinţi consilieri, părinte director şi părinte N.? Ce suflet curăţat prin lacrimile pocăinţei veţi aduce la Jude­cată pentru acest suflet pur, de copil, pe care l-aţi traumatizat?

201

La Seminar, un elev căruia îi dădusem cel de-al doilea Cuvânt îmi spune că i s-a făcut percheziţie în casa părintească (elevul era extern) de către pedagogul V.. I s-au luat predicile şi apoi a fost dus la Arhiepis­copie şi anchetat ore întregi de către consilierul I. şi vicarul O., spre a-l determina să declare că nu este de acord cu predicile mele.

părinte profesor, vă rog din tot sufletul să nu spuneţi nimănui cele ce vă relatez acum! M-au ameninţat că dacă vă spun ceva, voi fi dat afară definitiv din toate Seminariile.

îl întreb pe pedagogul V.:

dumneata ştii că ceea ce ai făcut se numeşte violare de domici­liu şi eşti pasibil de judecată? La vârsta pe care o ai, nu ştii lucrurile ele­mentare!

am avut ordin scris de la părintele director M..

dar cine este M.? Procurorul ţării? Jurisdicţia lui M. se termină la zidurile şcolii!

El mă priveşte cu o mimică ca şi cum nu ar înţelege nimic. Pro­babil că nici nu înţelege. Ierarhia dispreţuieşte într-atât omul, legea, fa­milia, încât îi suge tot, fără să-i pese de nimic. Aşa gândeşte sigur şi V.. Părintele Gavrilă, părintele Maftei¹⁸, care are trei copii, au fost făcuţi şo­meri de către Preasfinţitul R., fără să-i pese cuiva.

Directorul M. ne spune că suntem chemaţi sus, la Arhiepiscopie, amândoi. Permanenţa era întrunită sub preşedinţia Preasfinţitului R.. Am privit într-o străfulgerare chipurile consilierilor şi mi-am amintit că un an înainte, tot aici, tot sub preşedinţia Preasfinţitului R., părintele Maftei Constantin fusese crunt bătut de către fostul vicar A., pentru ne­maipomenita „crimă" de a fi vrut să zidească o biserică în cartierul nou construit Titan, bătaie cu blagoslovenia episcopului şi sub privirile satis­făcute de spectacol ale consilierilor. M-am întrebat dacă nu mă vor bate şi pe mine. N-au făcut-o, deoarece despre cazul Maftei vorbiseră multă vreme posturile de radio străine.

Preasfinţitul îmi înmânează hotărârea de suspendare, numărul 8932 din 17 mai 1978, pentru repetate abateri disciplinare. Eram scos din funcţia de profesor. Semna episcopul vicar R. şi consilierul I.. Abaterile mele disciplinare sunt legate de predicile prin care am combătut ateismul,

¹⁸ Preoţi care au îndrăznit, în aceeaşi perioadă, să susţină drepturile Bisericii şi să-şi îndeplinească cu responsabilitate misiunea preoţească.

202

materialismul şi am protestat împotriva dărâmării bisericilor. Cu replica aceasta că predicile mele sunt... am ieşit, zvârlit în stradă, mu­ritor de foame, eu, soţia şi copilul, din mila arhierească.

A trăi dintr-un singur salariu, cel al soţiei, în ţara românească, este aproape similar cu a urca un munte în mâini. Depun îndată o cerere, prin care solicit postul de măturător pe Dealul Patriarhiei. Sunt licenţiat în Teologie şi în Limba Franceză (am scris în cerere), am articole publi­cate în ţară şi străinătate şi merit acest post. Dar, după cum îmi spune părintele secretar P., acest post nu există. Zic:

îl puteţi înfiinţa. O mie de lei nu înseamnă nimic. îmi ajunge exact pentru pâine şi pentru tramvai. Ori mi se dă postul de profesor, pentru care am pregătire specială, ori nu mai contează nimic decât bunul plac şi mă numiţi măturător!

întors la şcoală, îi rog pe profesori ca, dacă au fost printre ano­nimii care m-au terorizat la telefon, să înceteze:

nu ştiu dacă aţi fost printre ei, dar dacă veţi continua, veţi răs­punde în faţa lui Dumnezeu. Soţia mea este în pragul nebuniei sau al distrugerii totale din cauza acestor telefoane criminale.

Dintre toţi, cel mai impresionat este părintele L.. Plec spre casă. Este ora paisprezece. Peste două ore soţia mea va afla. Dumnezeu să ne ajute!

Vreau să transcriu aici o pagină de jurnal, aşa cum am scris-o atunci. Ea este ca un strigăt al sufletului meu rănit, zdrobit de răutatea acestor oameni, care afirmă că reprezintă Biserica lui Hristos.

„17 mai 1978. E triumful sub-umanităţii. Mi se pare că cele petre­cute se plasează undeva, sub limita umanului, într-o zonă de bestialitate, de junglă. Nu vreau să aglomerez epitetele, dar nu este cuvânt care să fi­xeze exact şi concret evenimentele. Cineva mă înştiinţează că la Faculta­tea de Teologie se fac mereu presiuni ca studenţii să-şi modifice declara­ţiile. Se tem că voi predica în ciuda interdicţiei. Directorul G., profesorul D. şi spiritualul M. i-au sechestrat pe toţi studenţii în şcoală până la ora douăzeci şi doi, ca şi la Seminar. Se făcea apelul din cinsprezece în cinsprezece minute, ca elevii să nu fugă la Seminar, pentru predică. Un elev surprinde următoarea discuţie între spiritualul M. şi directorul in­ternatului:

ce facem dacă vine Calciu şi se apucă să vorbească studenţilor?

chemăm Miliţia, chemăm Securitatea!

203

în casă domneşte o atmosferă de teroare. Şomajul în sine este o calamitate, deoarece în statul socialist lucrurile nu se petrec ca la „mon­ştrii" de burghezi. La ei primeşti ajutor de şomaj. La noi şomajul în­seamnă scoaterea de sub legi. Poţi muri de foame, poţi fi arestat. Nimeni nu te mai poate apăra. Ce lege? Ce principiu comunitar? Vorbe, vorbe, vorbe...

în Seminar domneşte o atmosferă de jale. Sunt unii elevi înspăi­mântaţi, pe care directorul şi N. îi terorizează. Pe ziua de 19 mai, câteva zeci de elevi s-au adunat într-o clasă şi au cântat un cântec dedicat mie. Este un text religios de pietate populară, pe care l-au modificat parţial, adaptându-l la situaţia mea. Cântecul se intitulează „Pasăre măiastră".

Primesc zilnic zeci de telefoane, scrisori de la elevi, studenţi şi credincioşi. Toţi mă asigură de dragostea şi devotamentul lor. Ştiu însă că sub teroare, presiuni, minciună şi calomnie mulţi vor ceda. Vor ră­mâne cei mai buni. Tot aşa ştiu însă că toţi, chiar şi cei care se vor tică­loşi, vor păstra în sufletul lor, ca pe o zonă de puritate, clipa aceasta de strălucită dăruire şi chipul preotului ideal pe care l-am zugrăvit scurtă vreme în faţa ochilor inimilor lor curate de copil. Şi vor plânge aceştia care vor cădea. „La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns", la zi­durile unui ideal preoţesc pe care dascălii noştri ni l-au distrus. Şi nu va mai fi decât zona aceasta de puritate din inimi, păstrată acolo prin mi­nune de apa neudată de lacrimi a Iordanului.

Duminică, 21 mai 1978, Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, ziua mamei mele moarte. Sunt în pragul unei hotărâri, de aceea citesc acatis­tul Sfinţilor împăraţi, cu credinţă şi durere în suflet. M-am decis: asist la Liturghia din biserica Radu Vodă, mă împărtăşesc, iar la sfârşit, spre spaima directorului şi a părintelui N. oamenii aceştia mereu sunt îm­preună vorbesc. Le spun credincioşilor şi elevilor că atâta timp cât ac­tivitatea mea pentru Hristos a fost publică, eu „am vorbit în Templu" şi în faţa lor, de aceea sunt dator să aduc la cunoştinţă cele ce s-au petrecut. Relatez că am fost suspendat printr-o hotărâre a permanenţei semnată de Preasfinţitul R. şi de I.. Acuzaţiile sunt constituite de faptul că am combătut ateismul, materialismul şi am protestat împotriva dărâmării bisericilor. Am încheiat cu cuvintele:

l-am slujit pe Hristos şi am apărat Biserica Lui şi acum trebuie să dovedesc cu suferinţa mea şi a familiei mele, adevărul celor predicate de mine. Hotărârea dată încalcă trei categorii de legi împotriva mea. A

204

umanităţii, pentru că s-a lovit de moarte în trei fiinţe, pe toate căile telefoane terorizante, ameninţări, etc; doi, legile statului, pentru că s-a mai creat un şomer de către conducerea Bisericii, care afirmă oficial că nu are şomeri; şi trei, legile creştinismului, pentru că unde este porunca lui Iisus, „Să vă iubiţi unul pe altul"? Eu sunt profesor prin profesie. Oricine îmi va lua locul va fi un intrus, iar cei ce îl vor numi, o vor face pe sângele meu şi al familiei mele.

S-a creat un tumult în biserică.

prin credinţă, părinte, veţi învinge! strigau credincioşii.

Elevii au trecut rând pe rând şi mi-au sărutat mâna şi obrazul. Apoi, timp de două ore am trecut prin clase, am stat de vorbă, ne-am rugat şi am cântat împreună. Mi-au dat flori şi icoane. Toţi elevii plân­geau, şi eu împreună cu ei. Era ultima noastră întâlnire.

în ziua de 23 mai are loc o nouă Permanenţă, care hotărăşte următoarele:

sunt numit funcţionar la serviciul cultural al Arhiepiscopiei,

pentru nevoile spirituale sunt trimis la biserica militară

mi se interzice cu străşnicie să mai pun piciorul în incinta Seminarului.

Nesupunerea la unul dintre acele puncte atrage după sine jude­carea şi sancţionarea mea foarte gravă. Un curier special ne aduce hotă­rârea. Soţia mea îi spune:

nu pot admite ca soţul meu, care are două licenţe, să fie numit un mărunt funcţionar, pe un post corespunzător unui absolvent a zece clase elementare!

Am respins hârtia. înspăimântaţi, cei de la Arhiepiscopie mi-au trimis imediat textul printr-o telegramă fulger. Se temeau de moarte că voi merge din nou la Seminar şi voi vorbi în faţa elevilor şi a credincio­şilor.

Duminică, 28 mai 1978, atât la Seminar, cât şi la Facultate, toţi elevii sunt concentraţi, de teamă să nu pătrund în biserică şi să vorbesc din nou. Nu aveam intenţia şi nu aş fi făcut-o. Rar primeam câte un tele­fon. încă nu s-a luat o hotărâre definitivă. Vicarul O. îmi telefonează că vrea să vorbească ceva cu mine. Sunt tulburat. Am auzit că m-a atacat în toate adunările preoţeşti. îi închid telefonul, spunându-i că nu putem vorbi decât atunci când voi fi reintegrat. Până atunci sunt şomer şi de pe această poziţie nu putem sta de vorbă.

205

Pe 12 mai, un anonim telefonează soţiei mele că s-a hotărât cate­risirea mea. Să nu încerc să mă plâng peste hotare. Primesc o telegramă să mă prezint la Consiliul profesoral, pe ziua de joi, 15 mai 1978, pentru a fi judecat în legătură cu repetatele mele abateri. Deci, voi fi caterisit. Mi se va lua preoţia lucrătoare. Ultima lovitură pe care Preasfinţitul R. mi-o dă. Cum este posibil aşa ceva? Cât va îngădui Dumnezeu această ne­dreptate? Ea face parte din crucea mea, pe care mi-am asumat-o, după modelul lui Iisus Hristos. Dar eu sunt un biet om, slab şi plin de păcate. Cum voi putea duce crucea până sus, pe Golgota? Cum voi putea striga din inimă: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!"? Să ne rugăm pentru cei ce ne vrăjmăşesc şi ne fac rău... Iartă-i, Doamne, ca nu cumva să li se întâmple ceva rău pentru mine, păcătosul, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie!

Tinerii care au crezut ca mine şi alături de mine, care mai cred şi astăzi că preoţia implică sacrificiu şi suferinţe, care sunt răniţi sufleteşte de nedreptate, dar cred în dragostea lui Dumnezeu şi în bunătatea structurală a omului, ei ştiu că din omul căzut poate răsări oricând un înger. „Mare este puterea Crucii Tale, Doamne, că s-a înfipt în loc şi lu­crează în lume, şi a arvunit din pescari apostoli şi din păgâni mucenici, ca să se roage pentru sufletele noastre!".

(Aici se încheie pagina de jurnal. în document urmează cele şapte Cu­vinte către tineri ale părintelui, pe care nu le redăm aici).

Şi spune tu, frate cititorule, care este păcatul meu? Ce anume din aceste predici justifică sancţionarea ultimă pe care ierarhia mi-o aplică?¹⁹

Şi te roagă, frate, pentru noi şi pentru ei, pentru toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu biserici şi pentru unirea tutu­ror, pentru dragostea dintre oameni, pentru sufletul nostru înecat de amărăciuni, pentru învierea noastră.

Preot Profesor Gheorghe Calciu Dumitreasa, 12 mai 1978.

¹⁹ Problema caterisirii părintelui Calciu s-a pus, într-adevăr, în 1978, după eliminarea din Seminar, dar atunci au fost ierarhi, printre care chiar Prea Sfinţitul R., care s-au opus acestei iniţiative. Hotărârea de caterisire va fi dată în 1984, după eliberarea din a doua detenţie.

206

Anexă

Tot în volumul II al manuscriselor se află textul intitulat „Anexă”, confiscat şi el în martie 1979.

Marţi 6 iunie, la ora de educaţie cetăţenească din Seminar a fost invitat să le vorbească elevilor domnul profesor de Drept de la Facultatea de Teologie, I., pentru formarea conştiinţei comuniste a elevilor. Domnul I. s-a achitat strălucit de această obligaţie, transformând lecţia de educaţie cetăţenească într-o lecţie anti-Calciu. Cu autoritatea sa de profesor, el a căutat să afirme în faţa elevilor faptul că, chiar dacă sub aspect uman, în­depărtarea preotului profesor Gheorghe Calciu din învăţământ (şi trans­formarea lui în şomer, adăugăm noi) a fost o operaţie foarte dureroasă, sub aspectul Dreptului bisericesc ea este pe deplin legală.

Justificarea care urmează este de-a dreptul grotească. Domnul profesor I. demonstrează, fără citate din articole de Drept, că parohul unei biserici este, împreună cu consiliul parohial, stăpân de fapt şi de drept al bisericii respective. în consecinţă, ei îşi pot da semnătura ca bi­serica respectivă să fie dărâmată, în cazul că aşa găsesc de cuviinţă, şi nimeni nu-i poate trage la răspundere. Aşadar, preotul Calciu este pro­fund vinovat că a protestat împotriva dărâmării bisericii Enei, deoarece părintele D., parohul bisericii, şi consilierii săi aveau dreptul să semneze actul de dărâmare a bisericii. în concluzie, pedeapsa aplicată preotului Calciu este absolut justă, au înţeles copiii.

Deci tot ceea ce ştiam noi despre rolul parohului şi al consiliului parohial este absolut fals. Rolul lui nu este de a conserva biserica, chiar dacă este monument istoric, nici de a o administra spre folosul enoriaşi­lor, ci pur şi simplu de a hotărî dacă biserica aceea să mai existe sau nu. Aşadar, este de ajuns să-l numim pe preotul D., în decurs de un an, la zece biserici din Bucureşti, la cele lângă care autoritatea de stat vrea să construiască o cârciumă sau o instituţie oarecare, pentru ca acele biserici să fie demolate fără ca cineva să poată protesta. Raţionamentul domnu­lui profesor este cu adevărat hazliu, dacă nu ar avea aceste consecinţe tragice. (...)

Părintele director M. mi-a solicitat o discuţie particulară. Am acceptat-o, deşi poziţia mea de şomer, ajuns în această situaţie într-o mare măsură şi prin acţiunea lui, ar fi trebuit să mă oprească de la această întrevedere.

207

Deoarece i-a fost teamă că intrarea mea în incinta Seminarului ar face elevii să se adune în jurul meu, am stat de vorbă în curtea biseri­cuţei vecine cu şcoala, biserica Bucur.

După schimbul banal de formule, părintele director a trecut la ceea ce-l interesa: să accept postul de mic funcţionar administrativ, fiind altfel scos din învăţământ şi din Biserică.

trebuie să te cam smereşti puţin, părinte, şi poate mai târziu vei fi primit în învăţământ din nou!

despre ce smerenie vorbeşti, părinte arhimandrit? Smerenia ca simplă virtute creştină, sau smerenia spre trufia altora?

ai greşit, părinte profesor, în momentul când ai început să combaţi public ateismul şi să protestezi împotriva dărâmării bisericilor. Ai căzut în greşeală. Nu ştii că prin lege polemica dintre credincioşi şi ateismul oficial de stat este oprită? O asemenea acţiune se sancţionează juridic.

închipuiţi-vă că nu ştiu. Şi mai mult încă, închipuiţi-vă că o asemenea lege nici nu există. Ea este invenţia celor care, lipsiţi de mo­rală, de principiu, de principialitate, de sentimentul ultim de umanitate faţă de preoţi şi faţă de familia lor, iau hotărâri ca aceea luată împotriva mea şi caută apoi să se justifice prin legi care nu există. Noi ştim bine că în spatele acestei hotărâri luate în Permanenţa Arhiepiscopiei stă oficia­litatea de stat. Dar membrii Permanenţei nu sunt de loc absolviţi de fap­tul că această acţiune este braţul care loveşte al Departamentului Culte­lor sau al altor instituţii, al căror rol este să oprime libertăţile cetăţeneşti.

nu s-au amestecat alte instituţii, părinte!

sigur, sigur. Atunci spuneţi-mi şi mie, părinte arhimandrit, în numele cărei smerenii şi al cărei iubiri de aproapele aţi dat elevii pe mâna Securităţii? Cum aţi putut voi, devotaţii Bisericii şi adevăraţii pă­rinţi duhovniceşti ai elevilor, să-i câştigaţi prin cuvânt şi dragoste, pen­tru a-i atrage spre voi, pretinşii iubitori ai tineretului, spre a-i îndepărta de mine, care, tot după afirmaţiile sfinţiilor voastre, i-am dus pe drumul greşit al combaterii ateismului şi al apărării bisericilor?

eu nu ştiu nimic. Eu nu am dat pe nimeni pe mâna Securităţii. Am vrut să discut doar cu dumneata în legătură cu acceptarea postului de funcţionar. Ştiţi că ei (se referea la I. şi O.) sunt hotărâţi să meargă până oriunde, chiar până la caterisire. De ce să piardă Biserica un preot bun, după ce te-a pierdut şcoala ca profesor?

208

În fond, ştiam foarte bine că părintele M., alături de părintele N. fuseseră cei care se străduiseră îndeajuns ca Seminarul „să piardă un profesor bun ca mine".

părinte director, nu sunt de acord cu tipul de smerenie pe care mi-l propuneţi, din mai multe motive: întâi, că nu am făcut nimic prin care să mă simt vinovat, ci dimpotrivă, alţii s-au făcut vinovaţi prin acte in­umane săvârşite împotriva mea şi a familiei mele; în al doilea rând, această smerenie ar face pe toţi elevii, studenţii şi credincioşii care au crezut în dreptatea acţiunii noastre să considere că eu am trădat, şi ar fi păcat pentru suflet; în al treilea rând, o asemenea smerenie ar satisface orgoliul consilie­rului şi al vicarului, care ar spune peste tot: „L-am biruit pe Calciu, am înăbuşit acţiunea lui. Cine ar mai avea curajul să se ridice împotriva noas­tră?"... Aş putea invoca şi alte puncte. Cert este că o asemenea smerenie nu i-ar folosi nimănui, ba dimpotrivă, ar sminti pe mulţi.

păcat, părinte Calciu, înseamnă că Biserica te va pierde!

- Şi eu sunt hotărât să merg până oriunde, chiar până la cateri­sire. Angajarea mea în această acţiune este totală. Ea nu are caracterul unei aventuri care să-mi înfrumuseţeze biografia. Sensul ei este cel al martirajului. Dacă Hristos are nevoie de suferinţa mea, mi-o va cere. Nu vă spun cuvinte frumoase, ci vă rostesc aici credinţa mea, pe care v-o fac cunoscută. Dar pecetluiesc cele spuse cu sângele meu şi al familiei mele, cu suferinţa noastră comună, căci nu am fost cruţaţi de suferinţă nici până acum, şi ştiu că nici de aici încolo.

- Şi ce-ai câştigat prin asta, părinte? Ce a câştigat Biserica?

sunt sigur că măcar două lucruri. întâi, sunt convins că nu se vor mai dărâma biserici. Se vor teme, pentru că preoţii buni vor şti de acum că se poate protesta. Al doilea lucru câştigat este tocmai ultima parte a frazei anterioare. S-a stabilit definitiv, deşi încă nu absolut, în conştiinţa preoţimii româneşti, a generaţiei tinere, că există datoria de a apăra credinţa şi Biserica şi de a protesta atunci când silnicia încalcă li­bertatea noastră spirituală. S-a implementat în conştiinţa tuturor că un consilier şi chiar un episcop, servil fiind faţă de ateismul oficial, nu mai poate avea drept de viaţă şi de moarte asupra preotului şi a familiei sale, a copiilor lui. Eu mă refer la preoţii demni, care sunt desfiinţaţi de braţul Departamentului. Şi această conştiinţă rămâne, părinte, aşa cum altădată v-am spus că problema drepturilor omului, odată pusă, rămâne, chiar dacă în statele socialiste nu se aplică.

romantism! Uită-te la elevii care erau gata să moară pentru dumneata. Câţi au rămas în jurul preotului Calciu?

209

toţi. Şi nu exagerez. Dacă sub aspect formal, din cauza terorii, se pare că mulţi m-au părăsit, sub aspectul ataşamentului toţi sunt alături de mine. Toţi aşteaptă să fiu reîncadrat. Vă asigur că dacă aş fi reîncadrat, ar avea iar loc în Seminar o manifestare de bucurie atât de mare, încât celor care m-aţi denigrat v-ar fi ruşine să mai apăreţi în faţa elevilor!

nu fii chiar atât de optimist!

nu sunt mai puţin decât ar trebui. însă copiii şi studenţii au fost admirabili, mai mult, cu mult mai mult decât m-am aşteptat. Şi chiar dacă unii dintre ei au trădat sau vor mai trăda, clipa aceea a fost clipa purităţii lor supreme, trăirea lor angelică. Ea va rămâne ca un nimb de certitudine în fiinţa lor interioară. Spre acel nimb vor năzui mereu. Poate nu-l vor mai atinge niciodată, dar el va rămâne şi aspiraţia spre el de asemenea. Şi aceasta este mult, extrem de mult!

După aceasta ne-am despărţit. Concluzia cu care a rămas directo­rul este că misiunea mea este acolo, la şcoală, prin munca utilă pe care o depun spre zidirea sufletească a tinerilor care vor deveni preoţi şi că dreptul şi datoria mea sunt acolo. Orice abandonare a acestei datorii echivalează cu trădare de Hristos şi faţă de om.

Să ne pregătim, aşadar, pentru mai îndelungate suferinţe, pentru necazuri care vor continua. Pentru împlinirea misiunii noastre, să ne înarmăm cu răbdare şi cu dragoste, să ne sprijinim pe credinţă şi nă­dejde, să fim următorii lui Hristos. 22 iunie, 1978.

Corespondenţa din închisoare

Pe lângă fragmentele de manuscrise, în acelaşi volum mai figurează câ­teva scrisori trimise de părintele Calciu din închisoarea Aiud, în timpul celei de a doua detenţii. Redăm aici câteva dintre ele.

La fila 237 din volumul II este o cerere scrisoare adresată preasfinţitului Emilian Birdaş, Episcop de Alba-Iulia:

„Prea Sfinţite Părinte, eu, umilul preot profesor Gheorghe Calciu Dumitreasa, aflător în închisoarea Aiudului, care cade sub jurisdicţia Prea Sfinţiei Voastre, cu smerenie vă rog să delegaţi un preot din oraşul Aiud care să-mi acorde asistenţă spirituală pe durata recluziunii în această închisoare. Doresc ca preotul delegat să mă viziteze din două în

210

două săptămâni în ziua de vineri, când ţin post negru şi mă pregătesc spiritualiceşte, şi să-mi aducă Sfânta Euharistie pentru hrana mea du­hovnicească. Rugaţi-vă pentru mine, căci zilnic ne stă moartea în faţă, după spusa Sfântului Apostol Pavel.

Cu adâncă smerenie,

Preot profesor Gheorghe Calciu Dumitreasa".

La fila 233 din volumul II este o scrisoare adresată familiei. Nu este da­tată, dar din context deducem că a fost scrisă în vara anului 1979:

„Dragă Adriana şi Andrei,

Dumnezeu ne stă în ajutor şi putem să schimbăm o scrisoare în­tre noi mai des decât am fi crezut, dar cu multă prudenţă. (...) Te rog ca în răspunsul pe care mi-l trimiţi să pui şi o fotografie de-a ta şi a lui An­drei, mai mare şi mai clară, mai ales a ta. (...)

Voi plecaţi undeva în concediu în vara aceasta? Cred că ar fi bine să vă duceţi la Mahmudia, unde nu trebuie să cheltuiţi atâţia bani. Nu ştiu dacă Andrei poate merge acum singur acolo. în cazul acesta ai putea să-l trimiţi măcar pe el la Mahmudia, dacă ţie nu-ţi dau voie să pleci din Bucureşti.

Mi-ai spus că eşti hotărâtă să depui cerere de plecare. Te rog să mă ţii la curent cu stadiul în care ai ajuns. Probabil va fi foarte greu. în orice caz, cere un paşaport pe un an sau doi, ca să nu fii obligată să li­chidezi casa, pe care va trebui să o laşi în custodie cuiva. Mă gândesc la Ştefan, dacă nu Nelu sau Deni, ca să am şi eu o locuinţă când voi ieşi. Tot vor trebui să-mi dea drumul. în orice caz, să nu plecaţi din ţară, dacă vi se aprobă, fără să treceţi şi pe la mine, aici, la vorbitor.

Ţi-am spus la vorbitor să-mi mai trimiţi nişte îmbrăcăminte şi bani, fiindcă am dreptul la cumpărături. Dar n-am primit încă nimic. N-ai avut timp, sau nu ţi s-a permis, pentru a ne face mizerie? De asemenea mai am dreptul la un pachet de alimente de 5 kilograme (mai adaugă două-trei ouă, două-trei lămâi, două-trei portocale şi ceva mâncare proaspătă; dacă stărui, ei lasă mai mult de cinci kilograme). Este mai bine să vii tu aici cu pachetul, după-amiaza. Dacă te agiţi puţin, cedează.

La anchetă au încercat să se folosească de o serie de benzi de magnetofon trucate, înregistrate fie la telefon, fie de la Kalmar, sau de la

211

mama lui Dorel, nu ştiu. Am făcut scandal că America a demis un pre­şedinte pentru că a pus un microfon la adversarii săi politici, iar aici toate fabulările Securităţii sunt dovezi juridice. Aşa că fii atentă la microfoane.

Ai scos pantofii de la cizmar? Vezi să nu uiţi de ei! (...)

Andrei să se roage permanent pentru mine. Nu uitaţi ziua de rugăciuni din 26 august!

Vă sărut cu drag".

La fila 234 din volumul II se află o scrisoare a părintelui adresată ru­delor de la Mahmudia:

„Dragii mei,

Dumnezeu îmi oferă această ocazie să vă scriu. Nu pot scrie Adrianei. La ea nu ar ajunge scrisoarea. Unul dintre voi poate însă veni la Bucureşti, la Adriana, să i-o aducă. (...)

Despre mine vă pot spune că sunt sănătos. N-aş vrea să fiţi în­grijoraţi, fiindcă suport cu curaj şi credinţă rigorile închisorii. Dumnezeu mă apără şi mă susţine, şi adeseori îmi descoperă unele lucruri care sur­vin în viaţa mea de aici. Unele din aceste descoperiri s-au şi confirmat, iar altele urmează să se confirme, fiindcă Domnul nu-i părăseşte pe cei ce îl slujesc şi eu am slujit numai lui Iisus Hristos şi oamenilor. Nu am făcut nimic prin care să dăunez ceva semenilor mei sau Bisericii lui Hristos, ci dimpotrivă, eu însumi pe mine m-am sacrificat pentru binele altora şi pentru slava lui Dumnezeu şi am primit în trupul meu orice su­ferinţă pentru acest crez. De altfel, mila Domnului e cu mine mereu. Ştiu că zeci de mii de oameni se roagă pentru mine în toate bisericile lumii şi de aceea scutul divin e mereu lângă mine.

Voi ce mai faceţi? Mata, dragă Ţăţicule, cum mai stai cu sănăta­tea? Eu mă rog mereu pentru toţi cei pe care îi cunosc şi pentru voi, cei care sunteţi ai mei în mod special. Să te rogi şi mata pentru salvarea mea şi a celor împreună cu mine. Am hotărât ca ziua de duminică, 26 august 1979, să fie zi de post şi rugăciune pentru salvarea mea şi a celor dim­preună cu mine. Eu însumi voi posti şi mă voi ruga. Atunci se vor ruga preoţi şi credincioşi din multe biserici din ţară, poate şi din alte părţi, credincioşi şi tineri. Vă rog să mergeţi şi voi în acea zi la biserică, mic şi mare, să vă rugaţi pentru mine, pentru salvarea mea şi a celor împreună

212

cu mine şi să faceţi şi o colivă pentru sănătate. Pentru aceeaşi zi, 26 au­gust, să daţi acatist la câte biserici puteţi în Tulcea, satele vecine şi ori­unde mai puteţi. Să fie o zi de largă rugăciune comună şi Dumnezeu va asculta rugăciunea celor credincioşi.

Tănase ce face? Cum i s-a vindecat ochiul? Sper că este sănătos acum. Mi-a spus Adriana, când a fost la mine la vorbitor, că s-a căsătorit Cristea. îi doresc căsnicie fericită şi Dumnezeu să le binecuvinteze cămi­nul cu toate harurile Lui. Acum rămâne să se însoare şi Gheorghe, şi să nădăjduim că de nunta lui voi fi şi eu afară, fiindcă nu e satana mai tare decât Dumnezeu, şi nici nedreptatea mai tare decât dreptatea. (...)

Mi-e tare dor de toţi. De toţi şi de toate, şi mai ales de slujbele de duminică. Eu, pe cât pot, îmi ţin rânduiala mea preoţească. Miercurea şi vinerea ţin post negru, iar în luna august ţin şi ziua de luni, în cinstea Sfintei Fecioare, care m-a ajutat foarte mult în acest necaz. Şi pentru ziua de 26 august am fixat o rugăciune comună pentru salvarea mea şi a celor dimpreună cu mine.

Mi-e dor de toţi, de slujbe şi de şcoală. Sper însă că Dumnezeu nu va îngădui să fiu oprimat prea multă vreme şi că ne vom revedea mai curând decât nădăjduim. Să ne apere Dumnezeu pe toţi!

Cu drag, Preot Ghiţă".

La fila 235 este o altă scrisoare adresată soţiei şi fiului:

„Dragă Adriana şi Andrei,

Dacă această scrisoare îţi parvine, va fi spre bucuria noastră a tuturor şi nădăjduiesc din inimă că Iisus nu ne va lipsi de această bucu­rie. (...)

Să ştii, Adriana, că am refuzat să fac cererea de graţiere. în nici un caz nu pot cere să fiu graţiat de înscenatori. Să se graţieze ei pe ei, pentru ticăloşia înscenării. Prefer să fac zece ani de închisoare, decât să cer mila oprimatorilor şi încălcătorilor legii. Aşa că să ne încredinţăm grijii lui Dumnezeu, care este mai mare decât toţi! Aceştia nu ar avea nici o putere asupra mea dacă nu ar fi dată lor de la Dumnezeu. Te rog să nu uiţi să scrii episcopului R. scrisoarea, aşa cum ţi-am spus. Scrie-i şi din partea mea o scrisoare similară, bătută la maşină: Ştiu că împreună cu episcopul A. m-aţi vândut la începutul lunii martie. Cum mai puteţi sluji

213

la altarul lui Hristos cu mâinile pătate de sângele trădării? Semnat: Preot martir Profesor Gheorghe Calciu. Şi fă scrisoarea cât mai publică, şi a ta, şi a mea. Să ştie cât mai mulţi preoţi şi credincioşi. Poate se află şi în altă parte.

în legătură cu ziua de rugăciune din 26 august, te rog să dai cât mai multe acatiste pe la biserici. (...)

Dragă Andrei, te rog să te pui serios pe învăţătură şi să asculţi pe mama. Nu uita că în clipa arestării mele, tu ai rămas singurul bărbat în casă. Ai în vedere acest lucru şi comportă-te în consecinţă! Mai uşurează din necazurile mamei şi priveşte viaţa cu seriozitate şi gravitate.

Dragii mei, trebuia să-mi trimiteţi nişte rufe, un pachet cu ali­mente şi nişte bani. Nu am primit nimic. Adriana dragă, totdeauna când vii cu pachet, să pui două-trei kilograme în plus faţă de cele zece kilo­grame la şase luni, fiindcă prin stăruinţă le lasă să treacă. (...)

Ce fac Nelu şi Jana, Deni şi Geta, domnul Mişu? Veronica a reuşit la facultate? Ce a făcut Viorel cu cartea? (...)

Aştept răspunsul vostru. Vă sărut cu drag pe amândoi.

Preot Gheorghe Calciu".

2. (Catastifele roşii²⁰

„Atotputernica" şi „atotştiutoarea" Securitate a fost până mai ieri ochiul ce veghea cu străşnicie la menţinerea „rânduielii" în statul comu­nist. Dacă e să privim duhovniceşte, după scopul alcătuirii, arhivele fostei Securităţi nu sunt altceva decât nişte catastife drăceşti, din care se vede lucrarea satanei de corupere a sufletelor. Dincolo de aceasta, cer­cetarea lor cu discernământ poate oferi date preţioase despre prigoana anticreştină din ţara noastră în a două jumătate a veacului al XX-lea.

în scopul de a da o imagine mai completă a activităţii părintelui Calciu şi de a surprinde din altă perspectivă (cea a regimului) amploarea lucrării lui mărturisitoare, am selectat şi transcris câteva pasaje mai rele­vante din dosarul pe care i l-a întocmit Securitatea. Ca un semn al iertării

²⁰ Extrase din dosarul părintelui Calciu aflat în Arhivele CNSAS, selectate şi adnotate de Monahul Moise de la Mănăstirea Oaşa.

214

dăruite de părintele Calciu celor ce într-un fel sau altul i-au făcut rău, omitem din text sau marcăm doar cu iniţialele numele persoanelor im­plicate în sens negativ în acest dosar.²¹

Era imposibil ca o personalitate de talia părintelui Calciu să nu „se bucure" de atenţia specială a Securităţii. Drept urmare, se află în ar­hivele CNSAS un dosar în 26 de volume fiecare volum având, în me­die, 300 de file cu informaţii adunate de securişti, cele mai multe din perioada 1977 - 1985.²² Numele conspirativ de pe dosarul părintelui este „Cucu-Gelu".

Activitatea la Catedră

Ca toţi cei ce fuseseră închişi în legătură cu Mişcarea Legionară, părintele Calciu a intrat, imediat după eliberarea din 1964, în atenţia Serviciului de Securitate ce se ocupa de „problema legionară". A fost chiar solicitat să devină informator al acestui Serviciu aşa cum s-a pro­cedat cu majoritatea foştilor deţinuţi politici lucru pe care l-a refuzat categoric.

Din 1971, preotului Gheorghe Calciu i s-a deschis dosar personal de urmărire informativă, iar din 1978 i s-au introdus microfoane în casă. Securitatea era deranjată mai ales de activităţile sale cu seminariştii de la Radu-Vodă.

O notă informativă din 1977, semnată de informatorul „Gelu" din cadrul Seminarului²³, face referire la unele din aceste activităţi:

„Preotul Calciu Gheorghe, conştiincios şi sever în program, între­prinde diferite excursii pe la mănăstiri şi prin oraşe cu monumente is­torice. A trecut Retezatul cu copiii, îndemnându-i la o gospodărire proprie. S-au cântat cântece religioase şi de lume. La Alba Iulia le-a vorbit copiilor despre Mihai Viteazul şi importanţa actului Unirii. De asemenea, în satul lui Avram Iancu. Au vizitat peşterile şi locurile deosebite, dând explicaţii elevilor. La mănăstirea Râmeţ, cu elevii împreună

²¹ Lucrul acesta nu este însă posibil atunci când e vorba de persoane aflate în funcţii importante, al căror nume e oricum cunoscut.

²² în afară de acest dosar informativ I 155 109, am mai cercetat dosarul penal al părinte­lui Calciu, P 766, legat de procesul din 1979. Nu am găsit dosarul din 1957 al celui de-al doilea proces al reeducării, în care părintele a fost de asemenea implicat.

²³ Turnătorii nu semnau cu numele real, ci cu unul conspirativ ales de securişti.

215

au ajutat la săparea canalelor pentru introducerea apei în mă­năstire, iar la Tismana a fost cu elevii la fân şi au defrişat un drum spre Schitul Cioclovina. Le vorbeşte frumos elevilor despre frumuse­ţile ţării, oraşe, staţiuni, cetăţi, mănăstiri, în timpul excursiilor permi­ţând elevilor să iasă de sub eticheta rigidă a internatului şcolii. [...] Ca profesor e foarte bine pregătit şi cu o vastă cultură teologică."²⁴

O altă notă informativă, din 19.11.1977, relatează: „Bibliotecara Seminarului, M.E., spune că la începutul anului şcolar, preotul Calciu, însoţit de şapte-opt elevi, a venit la bibliotecă pentru a boteza, a stropi mai multe rafturi cu cărţi. Un elev i-a spus preotului Calciu că mai multe cărţi au rămas nebotezate. I-a răspuns că acestea sunt cărţi cu fi­lozofie marxistă şi nu le botează. A mai adăugat: Jos marxismul!. Bi­bliotecara zicea că nu crede că e sănătos că poate spune aşa ceva. De asemenea se întreba că ce zic elevii aceia când îl aud vorbind aşa".²⁵

Că înrâurirea exercitată de Părintele Calciu asupra seminariştilor nu convenea, se vede şi dintr-o notă informativă din 17.03.1978, când tocmai începuseră cuvântările către tineri. Printre altele, în această notă se spune: „Cucu-Gelu face comentarii duşmănoase la adresa realităţilor din ţara noastră, a comunismului în general, vizând uneori conducerea de partid şi de stat. Desfăşoară activitate de îndoctrinare mistico-duşmănoasă a elevilor din Seminar. Se opune activităţilor social-educative şi combate de pe poziţii duşmănoase acţiunile de natură ateistă în cadrul Seminarului".²⁶

Drept urmare, Securitatea hotărăşte „înlăturarea obiectivului [părintele Calciu] de la Seminarul ortodox, acţionându-se prin măsuri care să nu poată duce la suspiciunea că ar fi iniţiată de organele noastre".²⁷

Este interesant de remarcat că multă vreme Securitatea, cu toţi turnătorii şi cu toate datele pe care le avea, nu s-a putut atinge de pă­rintele Calciu. Paralizată parcă de o mână nevăzută, a asistat neputin­cioasă la derularea activităţii „mistico-duşmănoase" a părintelui, con­statând cu nedumerire că „organele noastre fac eforturi deosebite, consumând

²⁴ Arhivele Consiliului Naţional de Studiu al Arhivelor Securităţii (CNSAS), dosarul I 155 109, volumul IV, fila 64.

²⁵ Ibidem, fila 62

²⁶ Ibidem, fila 95

²⁷ Ibidem

216

un volum mare de muncă pentru a cunoaşte şi a înregistra faptele, fără a lua însă măsuri de lichidare".²⁸

Dincolo de orice argumentaţii raţionale, în această întârziere inexplicabilă a Securităţii, de regulă foarte promptă în reacţii, se vede mâna lui Dumnezeu. Părintele Calciu însuşi era mirat că arestarea sa a venit abia în martie 1979, la un an de la predicile rostite la Radu-Vodă. Această întârziere, după cum se vede dintr-o discuţie cu un informator, părintele o explică duhovniceşte: „Nu m-au luat, pentru că Hristos nu are încă nevoie de suferinţa mea. O să vină clipa când Hristos o să spună: Acum, prin suferinţă, demonstrează-Mi că vorbele tale nu au fost goale!".²⁹

Totuşi, Securitatea nu a stat cu mâinile în sân până în momentul arestării, ci a orchestrat înlăturarea părintelui din postul de profesor la Seminar, a încercat intimidarea familiei prin ameninţări telefonice sau prin scrisori şi, mai ales, a ticluit o amplă campanie de defăimare a pă­rintelui Calciu. Una din direcţiile pe care a acţionat a fost compromiterea lui în faţa occidentului, care se interesa foarte mult de situaţia sa. în mai toate scenariile de compromitere, Securitatea se va lega de trecutul legi­onar al părintelui. într-un plan de măsuri din 1978, se preconiza: „Se vor selecţiona una-două persoane de origine evrei, prin care să putem rea­liza următoarea combinaţie menită să ducă la compromiterea lui Cucu-Gelu în exterior şi să determine postul de radio Europa Liberă să nu-i mai acorde ajutor. Persoanele în cauză trebuie să informeze orga­nizaţiile evreieşti din Occident despre trecutul fascist al obiectivu­lui, cerându-le să intervină la Noel Bernard, evreu şi el, pentru a nu-l mai sprijini".³⁰

Vinovat de mărturisire

Tot o înscenare a Securităţii a fost şi scrisoarea trimisă părintelui Calciu de „un fiu credincios al BOR"³¹, care îi reproşează că „ofensiva ateistă" pornită la vremea aceea de statul comunist se datorează şi unor

²⁸ Idem, volumul VII, fila 254

²⁹ Idem, volumul V, fila 185

³⁰ Ibidem, fila 206

³¹ Idem, volumul VI, filele 124-125

217

oameni ca părintele Calciu, care prin atitudinea lor au dus la un conflict deschis între Biserică şi Stat.³²

Dar deşi scrisoarea era opera Securităţii, din păcate mulţi oameni ai Bisericii gândeau la fel. Aceasta se vede din nota informativă a turnă­torului „Iliescu", care trăgând de limbă, în legătură cu arestarea părin­telui Calciu, pe mai mulţi oameni cu funcţii în cadrul BOR, obţine de la ei nişte afirmaţii de-a dreptul jenante prin zelul cu care încearcă să intre în tonul autorităţilor de stat:

Un consilier patriarhal: „Bine că se pune capăt impertinenţelor acestui ticălos! Trebuiau luate mai de mult măsuri, pentru că am ajuns în situaţia de a avea printre noi oameni care s-au molipsit!".

Prorectorul Institutului Teologic din Bucureşti: „Acest Calciu, pe care noi l-am subestimat la început, considerându-l un alienat, este mult mai viclean decât am crezut şi ne-a făcut mult rău. A devenit aşa cum şi-a dorit: punct de atracţie şi prilej de discuţie pentru străinătate. Acum, când e pe cale să primească ceea ce merită, străinătatea va mai comenta câtva timp, aşa cum se obişnuieşte acolo, apoi îl va uita. E bine că i s-a pus stavilă, căci unii din foştii lui elevi, acum studenţi, tindeau să devină calcişti şi ne-ar fi dat de lucru!".

Un profesor de la Institutul Teologic: „Era normal ca această vedetă să se dezumfle odată. Păcat că nu s-a petrecut mai demult acest lucru. E o slăbiciune de neînţeles să menajezi oameni de teapa lui Calciu. Cu ei trebuie să procedezi de la început de manieră forte şi să nu fi ajuns la situaţia de a fi comentaţi în presa de peste hotare, de a fi spionaţi şi denigraţi din cauza unui dement. Să-şi primească pe­deapsa cu vârf şi îndesat, după cum merită!".

³² în persecuţiile din primele veacuri, Biserica a recomandat credincioşilor o atitudine de prudenţă, sfătuindu-i să nu-i înfrunte pe prigonitori dacă nu erau pregătiţi pentru martiriu. La fel, sub comunişti, mulţi au încercat să se strecoare şi să-I slujească lui Dumnezeu fără a intra în conflict deschis cu regimul. Mari oameni ai Bisericii să ne gândim la părinţii Cleopa, Argatu, Stăniloae şi mulţi alţii au adus la vremea aceea roade duhovniceşti mişcându-se în limitele im­puse de sistem. Fiecare a lucrat după conştiinţa şi talanţii primiţi, şi numai Dumnezeu ştie dacă în timpurile acelea grele ar fi făcut mai mult având altă atitudine. Nu stă în puterea noastră să jude­căm asta. Noi dăm slavă lui Dumnezeu pentru tot ce au reuşit aceştia să facă. Greşit este însă când cei care au mers pe această linie îl judecă după etalonul lor pe părintele Calciu, care, având altă încredinţare de la Dumnezeu, a ales o cale mai înaltă: cea a martiriului. Mărturisirea sa îndrăz­neaţă ieşea însă cu totul din tiparele mentalităţii conformiste de atunci şi mulţi o considerau un pe­ricol pentru Biserică, uitând că atitudinea curajoasă a martirilor a dus întotdeauna nu la primejdui­rea, ci la întărirea Bisericii.

218

Un preot, secretar adjunct la Cabinetul patriarhal: „Sunt cu ade­vărat satisfăcut că acest ticălos îşi plăteşte poliţele tocmai atunci când jubila mai mult şi nici nu bănuia că i se apropie termenul de scadenţă. Aceasta e tactica Securităţii noastre (şi e bună), să lase pe individ să se afunde tot mai mult şi să-l umfle numai atunci când s-au adunat împotriva lui argumente zdrobitoare, pe care nimeni nu le poate con­testa. Cred că amicul [Calciu] are un dosar cât toate zilele care-l va aranja bine. A vrut neapărat să facă pe martirul la figurat. O va face la propriu. Este echitabil să primească răsplată după faptă!". ³³

Un episcop vicar la Patriarhie: „Măsura luată este şi în favoarea Bisericii şi a clerului, pe care încă o dată, dacă era necesar, să-i convingă că nimeni nu se poate juca cu ţara. Va fi o lecţie şi pentru alţi preoţi tineri cărora le flutură prin cap idei pe seama drepturilor omului,, ³⁴

Dintr-o discuţie a Patriarhului Iustin cu un prelat anglican, Michel Bordeaux, venit să întocmească o lucrare despre viaţa religioasă în România, aflăm cu stupoare că părintele Calciu a fost dat afară de la Seminar deoarece „s-au făcut simţite unele relaţii şi tendinţe baptiste în viaţa şi predica lui, ceea ce este incompatibil cu calitatea de profesor la un Seminar care pregăteşte viitori preoţi".³⁵

S^crisoarea către patriarh

Părăsit de slujitorii Bisericii, părintele va fi sprijinit în schimb de oameni elevi seminarişti, studenţi, intelectuali sau credincioşi simpli care au şi constituit, de altfel, un „Comitet pentru ocrotirea părintelui Calciu". La 1 octombrie 1978, acest Comitet adresează Patriarhului Ro­mâniei, prin postul de radio Europa Liberă, o scrisoare deschisă, anexată imediat la dosarul părintelui:

„Prea Fericite Părinte Patriarh,

Dacă după serioasa încercare la care v-a fost pusă sănătatea în această primăvară, vă tulburăm totuşi convalescenţa cu aceste rânduri, este pentru că sperăm că ne veţi înţelege suferinţa. Tocmai întrucât vă aflaţi în suferinţă, veţi întinde o mână părintească. [...]

³³ Arhivele CNSAS, dosarul I 155 109, volumul VII, fila 83.

³⁴ Idem, volumul VII, fila 12

³⁵ Idem, volumul V, fila 53

219

La începutul lunii iunie am făcut cunoscută opiniei publice si­tuaţia părintelui Gheorghe Calciu, într-o scrisoare care a fost difuzată la Europa Liberă. [...] în încheierea acelei scrisori vă rugam ca acum, în amurg de viaţă, să faceţi un gest care să placă lui Dumnezeu, chiar cu riscul că o să displacă celor din această lume.

Ceea ce ne încurajează pentru a ne adresa direct Prea Fericirii voastre este faptul că până spre sfârşitul vacanţei de vară, în ciuda tu­turor zvonurilor, părintelui Calciu nu i s-a adus oficial la cunoştinţă desfacerea contractului de muncă. Vedem în aceasta o dovadă a faptu­lui că începe să se ţină seama şi de părerea noastră, a masei de credin­cioşi. Lucrul după care tânjim şi e normal să-l aşteptăm din partea ie­rarhilor noştri este o asistenţă spirituală competentă, precum şi o ocro­tire paternă în ceasul de restrişte. Pentru ca să putem vedea nişte vene­rabili părinţi în cei ce împart binecuvântări din jilţul episcopal, este absolut obligatoriu ca ei să emane ceva din iubirea, forţa şi lumina hristică. în numele acestui principiu vă rog să ne dovediţi tuturor cu fapte că sunteţi un bun păstor al turmei ce v-a fost încredinţată.

Ar fi pentru noi, ortodocşii, un prilej pentru a vă cunoaşte mai bine, căci nu prea suntem ajutaţi să ştim mare lucru despre Fericirea Voastră. Auzim din când în când că primiţi vizita câte unei delegaţii oficiale, sau că asistaţi la vreunul din evenimentele zilei. Citim apoi în Scânteia câte un cald mesaj pe care îl adresaţi şefului statului ori de câte ori se iveşte prilejul. Ascultăm în biserici cuvântul pe care ni-l adresaţi la marile sărbători prin obişnuitele pastorale, care din păcate de pe la jumătatea lor par a fi redactate de autorii articolelor de fond din presa laică. Foarte arareori vă auzim grăindu-ne faţă către faţă în biserică, iar când o faceţi, aveţi totdeauna un text scris sub ochi. Ori de câte ori asistăm la acest spectacol, ne întrebăm ce ar fi devenit creşti­nismul dacă apostolii sau Mântuitorul şi-ar fi citit expunerile. Noroc că pe vremea lor nu se inventase un Departament al Cultelor care să ceară acest lucru!

Nu se prea găsesc oameni care să se poată lăuda că vă cunosc gândurile, întrucât în public vă exprimaţi cu aceleaşi fraze de acum un deceniu sau două. Treceţi, de aceea, drept o personalitate enigmatică în ochii multora. Nu ştim în ce măsură este de dorit ca un mare păstor să apară plin de enigme în faţa păstoriţilor săi. Oricum, nouă nu ni se pare lipsit de importanţă ca anumite alocuţiuni ale sale să fie clar înfă­ţişate tuturor. Iată, vă oferim prilejul de a face dovada în ce măsură Prea Fericirea Voastră îi ajutaţi pe clerici în restriştea lor.

220

Un preot cu o vrednicie aparte, Gheorghe Calciu, printr-un abuz al Prea Sfinţitului [...] şi al vicarului [...], a fost suspendat în luna mai, anul curent, din postul de profesor al Seminarului Teologic din Bucureşti. Această nedreptate a fost pregătită şi săvârşită tocmai în zilele în care eraţi greu încercat de boală. în acele momente, cei din subordinea Prea Fericirii Voastre, nu tocmai abătuţi de ceea ce vi se în­tâmpla şi cu o dispoziţie sufletească departe de a fi a cuiva aflat în rugă pentru sănătatea Voastră, au iniţiat o severă acţiune de înăbuşire a unei admirabile strădanii pe ogorul Domnului: lichidarea cazului Gheorghe Calciu. Deşi laborios pregătită, această acţiune nu a reuşit şi nu are cum să reuşească, căci cazul său abia începe, el fiind şi cazul nostru, al tuturor credincioşilor ce facem roată în jurul acelor clerici care ne înţeleg nevoile sufleteşti, tratându-le cu deschidere sufletească şi competenţă spirituală.

Apariţia în peisajul ortodox a unei figuri ca aceea a părintelui Calciu se impunea cu stringenţă. Fără propovăduitori înfocaţi, cu aleasă competenţă intelectuală şi spirituală, cu o moralitate desăvârşită şi cu un simţ pedagogic viu, orice Biserică riscă să devină falimentară, să-şi rateze misiunea. Or, dovada că Duhul Sfânt asistă şi ocroteşte Bi­serica noastră este nu faptul că ajung în scaunul episcopal persoane ca fostul episcop al Buzăului, depus în toamna trecută din treapta epis­copală pentru delicte financiare şi morale, ci acela că tocmai unde se aştepta mai puţin, întrucât Duhul suflă încotro voieşte, apar slujitori înfocaţi ai lui Hristos. Unul din aceştia este părintele Calciu, dar ca el mai sunt mulţi alţii. Departamentul Cultelor şi Securitatea îi ştie mai bine decât Patriarhia. Dacă dintre ei, părintele Gheorghe Calciu a ajuns să fie un caz de notorietate, este pentru că sfinţia sa, pe lângă un competent teolog, un talentat propovăduitor şi iscusit duhovnic, este şi un curajos creştin. [...]

Acum, îndemnul făcut dintotdeauna de autorităţi preoţilor de a-şi vedea de treabă este urmat în alt sens: dacă îţi vezi într-adevăr de misiunea sacerdotală, ajungi inevitabil în conflict cu cei ce pretind a deţine monopolul conştiinţelor. Căci poţi să-ţi vezi de treabă, dar nu ai voie să faci cateheză cu tineretul sau cu adulţii. Poţi să predici în bise­rici, dar fără a pomeni de ateism. Statul ateu acordă, aşadar, Bisericii o libertate de compromis. Până unde poate să îşi permită însă Biserica a merge pe calea acestui compromis? Iată întrebarea pe care o ridică si­tuaţia părintelui Calciu.

221

Va merge conducerea Bisericii atât de departe încât să se lase purtată în acţiuni potrivnice înaltelor ei interese? îşi poate permite Bi­serica Ortodoxă „luxul" de a se închide un preot ce constituie o făclie în vidul intelectual şi spiritual? Nu ar fi oare de aşteptat ca atunci când apare o personalitate ca aceasta, în stare să stăvilească procesul de primitivizare şi provincializare intelectuală a învăţământului teologic ortodox, ea să fie încurajată şi sprijinită?

A înţeles oare cineva din conducerea Patriarhiei ce au însemnat cursurile şi predicile părintelui Calciu pentru tinerii teologi dezorien­taţi şi anulaţi sufleteşte de un sistem pedagogic ce-şi propune parcă îndobitocirea omului, iar nu transformarea lui în sacerdoţiu? Doar profesorii şi duhovnicii ce s-au ocupat cu anchetarea seminariştilor şi studenţilor teologi vor fi putut constata extraordinara lui priză la învă­ţăceii săi! Dar desigur că anchetatorii se vor fi grăbit să ascundă această concluzie şi să raporteze mai departe că efectul acestui profe­sor asupra elevilor săi a fost minor. Prin această dezinformare s-a creat o neînţelegere ce poate antrena triste consecinţe.

Căci ce poate gândi un tânăr teolog despre cei ce conduc desti­nele Bisericii, când constată că dascălul lor, de care se ataşaseră cel mai mult şi pe care şi-l aleseseră model de viaţă, este îndepărtat din Semi­nar şi i se aplică un regim de ciumat, orice contact cu el urmând a fi grav pedepsit? Ce fel de preoţi pot deveni aceşti tineri supuşi dezamă­girii? Ei vor ajunge ca nişte blazaţi funcţionari ecleziastici ce vor juca după cum li se va cânta, sau, în cazul în care există o forţă spirituală, vor deveni preoţi jertfelnici, în urma dascălului lor care le-a oferit un exemplar model de consecvenţă. [...]

Aveţi, aşadar, Prea Fericite Patriarh, a alege între a-i ocroti sau a-i dezamăgi pe cei ce aşteaptă din partea Voastră să fiţi nu precum paznicul la oi, de care vorbeşte Hristos, ci aidoma păstorului celui bun ce-şi pune propria-i viaţă pentru oile sale.

Ne-ar bucura să putem crede că Prea Fericirea Voastră socoteşte a fi primit turma ce o păstoriţi nu prin decret prezidenţial, ci prin ha­rul Duhului Sfânt. în acest din urmă caz vă veţi simţi dator a da soco­teală de turma voastră mai cu seamă înaintea Celui Prea înalt. Aceasta ar însemna nu că ne-am aştepta să-i sfidaţi pe mai marii zilei, ci că ze­lul de a-i da Cezarului ce este al său nu vă va face să uitaţi că şi lui Dumnezeu îi datoraţi ceva.

Pentru a vă uşura formarea unei opinii corecte asupra cazului preotului Calciu, îngăduiţi-ne să vă semnalăm un aspect al acţiunii

222

duse împotriva sa. Cei avuţi în vedere de această acţiune au fost în primul rând tinerii teologi. Ei au fost obligaţi să-şi precizeze în scris poziţia faţă de profesorul şi duhovnicul lor. Iar cei care nu şi-au trădat dascălul, au avut, fără excepţie, nota scăzută la purtare. Recordul a fost realizat de clasa căreia preotul profesor Calciu i-a fost diriginte, unde toţi elevii au primit nota 7 la purtare. Aceasta implică automat pierde­rea bursei, care face extrem de dificilă continuarea studiilor, mai ales pentru cei săraci. însă s-a constatat că în ciuda acestor măsuri, unii teo­logi continuă să facă front comun în jurul dascălului lor. [...]

Vă rugăm de aceea să interveniţi grabnic spre a corecta la timp o nedreptate în care suntem implicaţi cu toţii, căci destinul nostru este legat de al părintelui Calciu, iar suferinţele sale vor fi şi ale noastre.

Fie ca Bunul Dumnezeu să vă insufle curajul de a întreprinde cele cuvenite pentru repunerea în drepturi a părintelui Gheorghe Calciu."

Comitetul de credincioşi constituit pentru ocrotirea preotului Gheorghe Calciu.³⁶

Manipularea maselor

în ciuda susţinerii primite din partea credincioşilor din ţară şi de peste hotare, părintele Calciu a fost arestat pe 10 martie 1979. Nici după arestare Securitatea nu a renunţat la scenariile de defăimare. într-un plan de măsuri de neutralizare şi compromitere a părintelui Calciu din aprilie 1979, se spune: „Pentru prevenirea atragerii şi a altor aderenţi la acţiunile şi concepţiile lui Calciu Gheorghe, în special din rândul cle­rului ortodox, prin Departamentul Cultelor şi conducerea Patriarhiei Române, inclusiv prin reţeaua existentă în cadrul ierarhiei bisericeşti, se va continua crearea unei atmosfere de dezaprobare şi respingere, argumentată dogmatic şi canonic, a ideilor susţinute şi difuzate de acesta, fără a face referire la el, urmărindu-se prin aceste măsuri înde­osebi scoaterea de sub influenţa lui a tinerilor teologi şi a altor clerici. Paralel, prin măsuri operativ-informative se va urmări reacţia acestora, iar periodic se va analiza efectul măsurilor luate în rândul tuturor cul­telor şi sectelor din ţară, cu accent pe starea de spirit din Seminarii şi Institutele Teologice din capitală şi provincie".³⁷

³⁶ Idem, volumul V, filele 70- 78

³⁷ Idem, volumul III, fila 26-27

223

Aiud — un deţinut neobişnuit

După proces, prin iunie 1979, părintele a ajuns în închisoarea Aiud. într-un raport al şefului Serviciului de contrainformaţii al închisorii, se spune: „A fost introdus în secţia izolator, unde a stat singur în cameră, aceasta în scopul stabilirii primei reacţii şi a atitudinii faţă de condamnare. [...] A rezultat din supravegherea în această perioadă că în majoritatea timpului făcea rugăciuni, privind ore întregi într-un punct fix, precum şi faptul că acesta nu mănâncă în zilele de miercuri şi vineri. Deşi în camera de detenţie era frig, deţinutul nu a solicitat să i se dea obiectele de îmbrăcăminte primite în pachet, afirmând că el nu cere nimic de la nimeni şi că va rezista „prin voinţa lui Dumnezeu".³⁸

După cum se vede dintr-un raport înaintat Direcţiei Penitencia­relor, cei de la Aiud au căutat tot felul de pretexte pentru a-i face viaţa cât mai grea părintelui Calciu. „De la data aducerii în acest penitenciar (1.06.1979) deţinutul nu a avut o comportare corespunzătoare, fiind pedepsit disciplinar după cum urmează: La 29.10.1979 cu retragerea tu­turor drepturilor. La 20.12.1979 cu zece zile izolare severă. La 23.03.1980 cu zece zile izolare severă. La 18.08.1980 cu zece zile izolare severă. La 30.08.1980 cu zece zile izolare severă. Abaterile au constat în: atitudine obraznică faţă de grade, neexecutarea de ordine, expedierea de scrisori pe căi ilegale, confecţionarea de obiecte interzise, refuz de muncă. [...] Având în vedere abaterile repetate ale deţinutului, propun aplicarea regimului restrictiv pe timp de zece luni."³⁹

într-un raport de pedepsire întocmit de un gardian în ziua prăznuirii Adormirii Maicii Domnului, se spune: „La ora 6.30, condamnatul arătat mai sus [părintele Calciu] a refuzat să vină la muncă conform pla­nificării. La întrebarea mea de ce nu iese la muncă, a zis că el este preot şi că este sărbătoare mare, este 15 august, Sfânta Maria. El trebuie să se roage. I-am atras atenţia că dacă nu iese la muncă îi fac raport de pedepsire, şi a zis că suportă orice o să-i fac. Deţinutul se face vinovat de refuz de muncă pentru care este sancţionat cu zece zile izolare".⁴⁰

Interesantă şi amuzantă în acelaşi timp, prin exprimarea gardia­nului, este şi următoarea notă informativă din septembrie 1979: „De la aducerea acestui deţinut pe secţia izolator ca izolat, deţinutul are o

³⁸ Ibidem, fila 151-155

³⁹ Arhivele CNSAS, dosarul P 766, volumul V, fila 222

⁴⁰ Ibidem, fila 201

224

comportare necuviincioasă prin a nu respecta trecerea [gardienilor] prin salut şi descoperire. [...] Fiind în cameră de unul singur, i-am ordonat să raporteze când cineva intră în cameră. I-am spus şi formula de ra­port, la care mi-a răspuns că el nu este militarizat, că el este preot şi că nu spune nici o formulă de raport, unde personal i-am făcut şi raport disciplinar. Mai informez că miercurea şi vinerea nu primeşte mân­care, decât numai pâine, stă ore întregi în genunchi cu capul pus între mâini, cu fularul pus pe cap, vorbind în şoaptă din gură, din care ca­uză nu pot să aud. La scoaterea la plimbare se uită în toate părţile, iar afară stă uitându-se în sus circa cinci minute, după care se mai plimbă şi după aceea iar se uită în sus".⁴¹

Cineva din administraţia închisorii, probabil tot un gardian, pe 30 octombrie 1979 „a prestat o discuţie" cu părintele Calciu, pe care o re­zumă în manieră proprie: „întrebându-l dar dacă s-ar prezenta soţia sau altă persoană să-l viziteze şi noi i-am comunica că nu are dreptul, deoarece este pedepsit pentru atitudinea pe care o are faţă de cadrele penitenciarului, a răspuns: Puterea administraţiei penitenciarului, a justiţiei comuniste şi a şefului statului mie nu poate să-mi dea nimic. Tot ceea ce mi se dă şi mi se face este de la puterea dumnezeiască, care este stăpâna întregii omeniri [...]„⁴².

Că părintele Calciu a adoptat o poziţie foarte dârză, se vede şi din cele spuse de un informator introdus cu el în celulă: „Din discuţiile purtate a rezultat că deţinutul consideră pedeapsa aplicată un abuz al organelor de stat, însă o va executa fără să se plângă nimănui şi este hotărât să facă puşcărie, dacă este necesar, toată viaţa. Arată că nu va renunţa la ideile sale religioase şi politice pentru care a luptat". ⁴³

Reeducarea

Securitatea a căutat diverse metode prin care să înfrângă această atitudine hotărâtă a părintelui Calciu. Din nota informativă care ur­mează putem înţelege limpede că Securitatea a întreprins o nouă acţiune de reeducare asupra părintelui Gheorghe Calciu. De data aceasta, meto­dele folosite au fost mult mai fine, de natură psihologică, Securitatea

⁴¹ Arhivele CNSAS, dosar I 155-109, volumul III, fila 156

⁴² Idem, volumul VIII, fila 160-161

⁴³ Idem, volumul III, fila 73

225

propunându-şi să înfrângă prin mecanismul îndoielii rezistenţa duhov­nicească a martirului lui Hristos. Aşadar, Securitatea nu a mai folosit vi­olenţa fizică dusă la extrem ori silnicia apostaziilor, ca în anii 50 la Pi­teşti, nici ispita libertăţii şi a afirmării, ca în anii 60 la Aiud, ci a regizat cu măiestrie o realitate demonică. O numim demonică pentru că tatăl minciunii este diavolul, iar metodele Securităţii foloseau pas cu pas în­scenarea, falsul, contrafacerea, după cum se va vedea:

„Având în vedere că deţinutul Cucu şi în detenţie continuă să se menţină pe o poziţie ostilă, fiind refractar la măsurile de reedu­care luate până în prezent, [...] pentru a-l determina să aibă un com­portament corespunzător situaţiei sale [...] se vor lua măsuri de influ­enţare. [...] Astfel: va fi izolat în continuare de restul deţinuţilor pen­tru o perioadă de 45 de zile. [...] După expirarea perioadei de izolare, deţinutul „Cucu" va fi pus într-o cameră cu doi-trei deţinuţi bine se­lecţionaţi, printre care şi informatorul „Alexandru", inginer cu experi­enţă în activitatea informativă. [...] Informatorul va fi instruit să-i câş­tige încrederea printr-o linie de conduită care să nu-l contrazică în faza iniţială, însă pe parcurs să-i demonstreze cu argumente, în mod trep­tat, netemeinicia atitudinii pe care o are în prezent. [...] Discuţiile vor fi controlate prin mijloacele speciale instalate în camera de deţinere, în scopul creării unor condiţii mai eficiente şi active de reeducare, pentru distragerea atenţiei deţinutului de la activităţile mistice şi de propagandă ostilă, va fi scos la muncă, unde va lucra împreună cu o echipă formată din trei-patru deţinuţi bine verificaţi şi cu condamnări mari, executând muncă manuală normată, ceea ce va solicita un efort continuu pentru îndeplinirea normelor stabilite. Ţinând seama că normele de muncă se stabilesc pe întreaga echipă, în situaţia în care Cucu nu prestează muncă, componenţii echipei vor fi determinaţi să acţioneze asupra acestuia, pentru a-l determina să participe la realiza­rea normelor. [...] în cazul în care deţinutul Cucu se menţine pe ace­eaşi poziţie refractar-ostilă, va fi oprit pe secţia restrictivă, unde va fi introdus într-o cameră cu 3-4 deţinuţi cunoscuţi cu comportare dură, care să ia în derâdere comportarea lui mistico-religioasă, să-l combată în legătură cu atitudinea şi poziţia sa de detenţie, exercitând influenţe asupra acestuia pentru a se încadra în program şi a renunţa la manifes­tările duşmănoase. [...] Se va studia posibilitatea dirijării unui infor­mator deţinut, care a făcut deplasări în străinătate după arestarea lui Cucu şi care să-i relateze faptul că numai pentru început situaţia lui a trezit un oarecare ecou în străinătate, dar numai în rândul grupurilor fasciste şi a unor organizaţii religioase. După venirea în Occident a unor evrei şi a altor persoane din ţară, foarte multe organe de presă şi posturi de radio străine l-au prezentat într-o lumină defavorabilă, rela­tând fiecare despre activitatea legionaro-fascistă pe care Cucu a desfăşurat-o în ţară în diferite perioade. [...] Se vor continua măsurile de influenţare a soţiei deţinutului Cucu, pentru ca aceasta să-şi reia ac­tivitatea normală, să renunţe la ideea emigrării, iar cu prilejul vizitei la soţul său [...] să-l determine să-şi schimbe atitudinea, întrucât a fost chemată la Direcţia paşapoarte, unde i s-a comunicat că nu i se va aproba plecarea definitivă din ţară şi situaţia soţului său va fi rezol­vată de autorităţile române şi nu în altă parte. [...] într-o perioadă în care postul de radio Europa Liberă va înceta comentariile în legătură cu acest caz, împreună cu Direcţia I şi Serviciul D se va realiza o com­binaţie prin care se va interpune un ziarist străin soţiei lui Cucu, care îi va confia acesteia că propaganda făcută în jurul soţului său nu a avut efectul scontat, fiind o problemă minoră pentru autorităţile sta­tale şi că despre acest caz se vorbeşte numai în cercurile transfugilor români, însă şi aici contradictoriu, unii luându-i apărarea, alţii acuzându-l de activitate fascisto-legionară".⁴⁴

Informaţiile date de deţinuţi despre comportamentul părintelui Calciu nu sunt deloc mulţumitoare pentru Securitate. Unul dintre in­formatori, intelectual pe cât se pare, raportează: „Nu-mi puteam închi­pui că un om cult poate să mai creadă în poveştile despre învierea lui Iisus Hristos, despre existenţa giulgiului Mântuitorului, pe care a apă­rut chipul Lui şi alte multe poveşti biblice pe care mi le-a povestit mie şi lui P., cu care eram în aceeaşi cameră. Nu cred c-ar mai putea cineva să-l facă să înţeleagă că asemenea lucruri nu s-au putut întâmpla în realitate. Se vede din felul în care vorbeşte că e convins de existenţa lui Dumnezeu şi de restul întâmplărilor relatate în Biblie".⁴⁵

Iar informatorul „Alexandru" spune: „Se remarcă, de asemenea, că a mărit timpul afectat rugăciunilor. Duminică, 16.03.1980, timpul de rugăciune a trecut de şase ore. Se apropie Paştele şi se lărgeşte cadrul rugăciunilor şi al persoanelor pentru care se roagă, justifică Calciu". ⁴⁶

⁴⁴ Ibidem, fila 138-140

⁴⁵ Ibidem, fila 210

⁴⁶ Ibidem, fila 199

227

Câteva luni mai târziu, acelaşi „Alexandru" informa: „Deţinutul Calciu, în discuţiile purtate, a menţionat din nou că nu va munci pen­tru puşcărie niciodată, că pedepsele care i se aplică şi i se vor mai apli­ca îl întăresc şi mai mult în puterea de a îndura martirajul său de preot care-şi iubeşte şi respectă credinţa, că moralul său nu va fi înfrânt niciodată, chiar dacă va fi supus la cazne fizice sau bătaie. [...] Calciu bănuieşte (nu a spus că ştie) că va fi dus din nou la izolator şi s-a pregătit pentru a se feri de răceală şi de influenţa cimentului, pentru că este suferind, dureri reumatice, lombo-sciatice. Nu vrea însă să arate că e suferind, tot în ideea că martirajul trebuie să fie complet. La venirea de la izolator, sursa l-a ajutat cu câteva supozitoare de fenilbutazonă, întrucât îşi târa puţin un picior".⁴⁷

Cererea de graţiere

Securitatea a insistat foarte mult, fie prin informatorii din celulă, fie prin intermediul soţiei, să-l determine pe părintele Calciu să facă ce­rere de graţiere. Aceasta ar fi însemnat, într-un anumit sens, recunoaşte­rea vinovăţiei faţă de regimul comunist. însă părintele Calciu, aşa cum se vede din transcrierea unor discuţii cu ofiţeri superiori aflată la dosar, a refuzat categoric. Redăm fragmentar una din aceste discuţii, care a avut loc în decembrie 1979.

„Ofiţerul: Luaţi loc.

Calciu: Credeţi că mă exterminaţi aici?

Ofiţerul: Aţi făcut o cerere de graţiere...

Calciu: Eu? Eu n-am nevoie de graţierea dumneavoastră.

Ofiţerul: Cererea de graţiere e făcută de soţia dumneavoastră...

Calciu: Nu ştiu.

Ofiţerul: Vă mai întreb încă o dată: aţi făcut o cerere de graţiere dumneavoastră sau a făcut soţia dumneavoastră o cerere de graţiere? Cererile de graţiere sunt nişte acte de clemenţă şi am dori să ştim: dumneavoastră aţi făcut-o, sau soţia?

Calciu: N-am nevoie de clemenţa dumneavoastră şi a altora. N-am nevoie de clemenţă.

Ofiţerul: Consideraţi că cererea soţiei...

47

Ibidem, fila 4

227

Calciu: N-am nevoie. N-avem ce discuta. N-avem absolut nimic. Am terminat de discutat.

(...)

Ofiţerul: Atunci cum se explică faptul că s-a făcut totuşi această cerere? Daţi-mi explicaţia pentru cererea pe care a făcut-o soţia! A fost făcută cu asentimentul dumneavoastră, doreaţi într-adevăr să fiţi graţiat?

Calciu: N-am nevoie de nimic. N-am nevoie de nimic. Am ne­voie de justiţie. Să se pună capăt acestor crime şi înscenări în ţara asta.

Ofiţerul: Pentru că cererea este adresată Consiliului de Stat...

Calciu: Să cereţi graţiere dumneavoastră la înscenatori şi criminali, la ăştia să cereţi!

(...)

Ofiţerul: Noi doream să cunoaştem poziţia dumneavoastră în legătură cu cererea de graţiere.

Calciu: Nu. Asta e poziţia mea. N-am nevoie de nimic, de nimic n-am nevoie. Să vă graţieze pe dumneavoastră!

Ofiţerul: Deci dumneavoastră nu doriţi?

Calciu: Nu doresc nimic. Lăsaţi-mă în pace! Să fiu lăsat să mor aici!

(...)

Ofiţerul:Deci nu mai avem ce discuta?

Calciu:Nu avem nimic de discutat!".⁴⁸

Totuşi, în urma insistenţelor de a face această cerere şi în condiţi­ile în care intrase şi în greva foamei, părintele, într-o discuţie la vorbito­rul închisorii cu soţia, o trimite la diverşi călugări îmbunătăţiţi părin­tele Argatu, părintele Sofian şi alţii de la Cernica şi Ciorogârla cerându-le să se roage pentru el, ca Dumnezeu să-l lumineze în situaţia în care se afla. Cu această ocazie îi spune soţiei: „Cred că prin rugăciunea acestor călugări bătrâni şi prin rugăciunile mele eu mă rog perma­nent, să vă rugaţi şi voi! dumnezeu o să mă lămurească, ca să ştiu ce să fac în cumpăna aceasta. Peste zece zile să vii să-mi dai răspunsul lor. Dacă nu o să te lase să vii cu răspunsul, consider că voia lui Dum­nezeu este să nu fac cererea".⁴⁹

⁴⁸ Ibidem, filele 264-266

⁴⁹ Idem, volumul XXII, fila 100

229

în cele din urmă părintele adresează o cerere Consiliului de Stat. Mai mult ca sigur însă că stilul foarte demn în care o formulează, aproape o somaţie, nu a convenit deloc Securităţii, care dorea o recu­noaştere spăşită a vinovăţiei. Iată cererea:

„Domnilor membri ai Consiliului de Stat,

Subsemnatul preot profesor Gheorghe Calciu Dumitreasa, slu­jitor al Bisericii lui Hristos şi al neamului românesc, vă rog să dispu­neţi punerea mea în libertate, ca un ultim act de justiţie şi de omenie, cunoscută fiind nevinovăţia mea totală. Totodată cer să mi se garan­teze viaţa, libertatea, atât a mea cât şi a soţiei mele, încetarea oricărei terori sau oricărei presiuni. Dumnezeu să păzească neamul acesta şi ţara aceasta.

Preot profesor Gheorghe Calciu Dumitreasa 21.09.1981"

greva foamei

în mai 1981 părintele Calciu a făcut cea mai lungă grevă a foamei din întreaga detenţie, 26 de zile, cerând pentru soţie şi copil dreptul de a emigra în Occident. Datorită informatorului „Titi Muntean", care se afla în aceeaşi celulă cu părintele, avem câteva date despre această dramatică încercare dusă până la ultima limită. Informatorul spune că duminică, 3 mai, cu o zi înainte de a începe greva, părintele Calciu a făcut o slujbă şi din bucăţile mici de anafură mănâncă zilnic câte una. Alimente refuză să mănânce, dar bea câte două kilograme de ceai pe zi. A cerut zeamă de varză fiartă şi puţină glucoză. Deşi „Titi Muntean" insistă să mănânce, părintele refuză. într-un raport din 18 mai, informatorul arată că „astăzi are a cinsprezecea zi numai ceai cu zaharină. [...] Nu se mai antrenează în discuţii, pentru că oboseşte vorbind şi nu mai raţionează normal, preferând să tacă şi să nu mai consume din energie. Zilele trecute mai cânta şi îşi făcea rugăciunile, dar de ieri dimineaţă a terminat cu toate slujbele bisericeşti. Şi-a impus că trebuie să moară".⁵⁰

Pe 21 mai, într-o altă notă informativă se spune: „Sus-numitul este hotărât în această grevă să moară. în ultimele zile se simte mai slăbit şi a rugat sursa ca în momentul când va cădea în comă, să nu bată la uşă, ci să-i aprindă lumânarea sau să-i aprindă întâi lumânarea

50

Idem, volumul X, fila 148

230

şi după aceea să bată la uşă. în altă zi a spus că va ruga pe doamna doc­tor să intervină la Institutul unde i se va face autopsia ca să-l coase mai frumos, pentru că la preoţi este un ritual ca să-i dezbrace corpul şi să-l învelească într-o pânză şi nu este frumos să i se vadă intestinele. în altă ordine de idei, el s-a pronunţat că soţia lui ştie, şi atunci când va afla că a murit îl va lua acasă şi-l va transporta în comuna sa natală, Mahmudia şi acolo îi va face înmormântarea şi ritualul cuvenit".⁵¹

Pe 28 mai, într-o altă notă de informare se spune: „Starea [părin­telui] devine mai rea în fiecare zi. Astăzi, 28 mai, a declarat că nu mai bea nici apă, ca să termine mai repede cu chinul. Ieri, 27 mai, nu a băut nici un fel de lichid, pentru că a fost miercuri şi astăzi în continuare nu a băut deloc lichid, cu toate că i s-a adus ceaiul. Mâine este vineri şi iarăşi nu consumă nici lichide şi în continuare nu va mai bea nici apă".⁵²

Pe această notă informativă, un ofiţer de Securitate a scris: „Sursa a fost instruită să acţioneze pentru prevenire în cazul în care obiectivul intră în comă". Se vede de aici că Securitatea era hotărâtă să-l lase să meargă până la comă.

într-o notă din 1 iunie 1981, sursa „Titi Munteanu" dă informaţii despre starea părintelui după încetarea grevei: „Sursa comunică despre deţinutul Gheorghe Calciu că în urma grevei foamei pe care a făcut-o până acum, se simte bine şi s-a ridicat din pat. Mănâncă orice. A spus că a început să mănânce pentru că i s-a promis că peste zece zile i se va da paşaport familiei, aşa cum a cerut. [...] El nu va lupta decât pentru dreptate şi pentru Dumnezeu, mai ales acum, când mai avea o zi să moară şi Dumnezeu i-a dat viaţa înapoi ca să lupte în continuare. El socoteşte că viaţa lui îi este dată acum de la Dumnezeu. Şi orice s-ar întâmpla, el va lupta în continuare pentru Biserică şi Ortodoxie. Aşa i-a spus şi soţiei lui la ultimul vorbitor, că orice va face, dar de credinţă să nu se lase şi să-i dea cu biserica înainte, că va birui totdeauna".⁵³

Familia

în răstimpul cât părintele s-a aflat în închisoare, soţia şi fiul au fost strict supravegheaţi. Convorbirile telefonice şi discuţiile din casă

⁵¹ Ibidem

⁵² Ibidem, fila 151

⁵³ Ibidem, fila 153

231

erau înregistrate, iar pe stradă erau urmăriţi de echipe de filaj. în această situaţie de izolare şi nesiguranţă, un rol important pentru menţinerea moralului l-au avut, după cum mărturiseşte doamna Calciu într-o dis­cuţie, micile gesturi de încurajare ale oamenilor. Cuvintele doamnei preotese sunt rezumate de informator într-o notă: „Pe drum, în autobuze, în prăvălii este oprită de zeci de oameni pe care nu-i cunoaşte, care o privesc cu ochi luminoşi, o încurajează, o întreabă toţi despre soţul ei, despre puterea lui de a rezista până la o apropiată eliberare. Şi unii din ei îi dau cu adevărat doze noi de optimism, asigurându-o că pentru ei şi pentru alţii, pentru mulţi alţii, soţul ei este un exemplu, un erou, un martir".⁵⁴

Dar foarte multe manifestări de solidaritate din ţară sau din străinătate pachete, scrisori, felicitări prin grija Securităţii nu mai ajungeau la doamna Calciu. într-un proces verbal din mai 1980 se aduce la cunoştinţă: „Am procedat la distrugerea prin tocare a felicitărilor tip primite de soţia părintelui Calciu de sărbătorile Paştelui, în număr de 4320 de felicitări".⁵⁵

Asistenţa religioasă

în noiembrie 1982, la îndemnul părintelui, doamna Calciu trimite o scrisoare Patriarhului, solicitând asistenţă spirituală pentru soţul ei:

„Prea Fericite Părinte Patriarh,

Soţul meu, preot profesor Calciu Dumitreasa Gheorghe, din bezna închisorii vă roagă să-i trimiteţi un preot pentru asistenţă spiri­tuală, adică să-i aducă Sfânta împărtăşanie, dorinţă care a mai fost exprimată la 16.02.1981 şi 10.02.1982 şi care până astăzi, 09.11.1982, nu i-a fost îndeplinită. Prea Fericite Părinte Patriarh, soţul meu întreabă de ce într-un stat cu libertăţi religioase, aşa cum aţi afirmat în repetate rânduri, nu aveţi măcar atâta putere, ca să acordaţi asistenţă spirituală unui preot care stă martir în închisoare. După o detenţie de 1503 zile trei ani şi opt luni soţul meu insistă şi vă roagă să-i trimiteţi un preot în calea Rahovei nr. 39, Bucureşti, unde se află în momentul de faţă.

⁵⁴ Idem, volumul IX, fila 324

⁵⁵ Ibidem, fila 155

232

9.11.1982 Cu respect, Calciu Adriana"⁵⁶

Câteva file mai departe aflăm ce s-a întâmplat cu scrisoarea:

„Coca [numele conspirativ dat de Securitate Adrianei Calciu] a adresat o scrisoare Patriarhului Iustin pe un ton impertinent, preluând ideea şi cererea de a se trimite un preot la penitenciar lui Cucu, pentru asistenţă spirituală. S-a prevenit ca scrisoarea să nu ajungă la destinaţie".⁵⁷

Adică scrisoarea a fost interceptată de Securitate şi n-a mai ajuns la Patriarh.

Caterisirea

Părintele Calciu a fost eliberat pe 20 august 1984. O lună mai târ­ziu s-a întrunit consistoriul bisericesc, spre a judeca procesul de cateri­sire al preotului Gheorghe Calciu. Deşi fusese anunţat, părintele a refu­zat să participe. Procesul după cum arată o notă de măsuri scrisă cu o zi înainte s-a desfăşurat după scenariul pregătit de Securitate: „Pe 20.09.1984 va avea loc procesul de caterisire al lui Cucu. Procesul va fi înregistrat. în legătură cu procesul au fost luate măsurile necesare prin Departamentul Cultelor. Cu sprijinul Serviciului 2, i se vor găsi două posturi de funcţionar la fabrică".⁵⁸

A doua întrunire a consistoriului a avut loc pe 4 octombrie. Se ajunge la concluzia că părintele Calciu este vinovat, dar „pentru diver­genţe de opinii în sânul completului de judecată, se amână pronunţa­rea pentru ziua de 6 octombrie 1984, orele 12".⁵⁹

în realitate n-au existat nici un fel de divergenţe, după cum se vede din nota informativă dată de „Crişan": „Analizându-se materia­lele din dosar, s-a concluzionat că faptele acestuia [părintelui] sunt grave, hotărându-se caterisirea. Pentru a se anula eventuala aparenţă de grabă sau aranjament, s-a stabilit ca pronunţarea să se facă sâmbătă, 6 octombrie a.c.".⁶⁰

⁵⁶ Idem, volumul XI, fila 12

⁵⁷ Ibidem, filele 18-19

⁵⁸ Idem, volumul XII, fila 146

⁵⁹ Ibidem, fila 226

⁶⁰ Ibidem, fila 202

233

Pe 6 octombrie s-a pronunţat hotărârea de caterisire. Printre al­tele, i s-a reproşat părintelui Calciu că „în timpul cât a funcţionat ca profesor la Seminarul Teologic a dat dovadă de indisciplină, iar în ac­tivitatea sa cu elevii nu s-a supus hotărârii Consiliului profesoral, fapt ce a determinat Consiliul să hotărască excluderea din rândul cadrelor didactice [...] Permanent preotul Calciu Gheorghe Dumitreasa a mani­festat desconsiderare, dispreţ, nesupunere şi neascultare faţă de ordi­nele autorităţii superioare bisericeşti şi faţă de actele de bunăvoinţă, înţelegere şi îngăduinţă ale acesteia. [...] Preotul Calciu Gheorghe Dumitreasa, dispreţuind şi nesocotind învăţătura Bisericii, lăsată nouă ca îndreptar de Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli, de „a se supune înalte­lor stăpâniri" (Romani, 13,1-2), prin cuvânt şi prin faptă s-a împotrivit autorităţilor de stat şi s-a angajat în grupuri care subminează autorita­tea statului. [...] Preotul Gheorghe Calciu, stăruind în cererile sale de a i se da postul de măturător în Dealul Patriarhiei, s-a exclus singur din rândul Bisericii noastre".⁶¹

Contestarea sentinţei

Părintele Calciu va contesta în faţa Sfântului Sinod hotărârea de caterisire din 6 octombrie 1984. Redăm contestaţia:

„Către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

Contestaţie:

Subsemnatul preot profesor Gheorghe Calciu Dumitreasa, ca­terisit prin sentinţa numărul 9 din 6 octombrie 1984 a Consistoriului eparhial de pe lângă Sfânta Episcopie a Bucureştilor, declar recurs îm­potriva sentinţei mai sus menţionate şi o contest pentru următoarele motive:

1. Nu am dărâmat biserici, locaşuri sfinte de închinăciune, mo­numente de artă ale geniului creator românesc. Le-am apărat şi am plă­tit cu suferinţă acest curaj.

61 Ibidem, filele 226-227

234

2. N-am socotit Biserica „un teatru de păpuşi", ci un spaţiu sa­cru, singurul loc şi posibilitate de mântuire a omului.

3. N-am pălmuit şi n-am ameninţat preoţi în instanţele parohi­ale pentru vina de a fi voit, împreună cu credincioşii lor, să zidească biserici absolut necesare.

4. N-am cerut preoţilor să-şi trimită credincioşii de la slujba sfântă la munci voluntare. Toate lucrurile îşi au vremea lor, şi muncile pot fi făcute, dacă sunt obligatorii, înainte sau după slujbă.

5. N-am caterisit preoţi, lăsându-i muritori de foame, cu patru sau mai mulţi copii.

6. N-am calomniat pe ierarhi, dimpotrivă, am fost calomniat de unii arhierei la posturi de radio din afara ţării.

7. N-am trimis informaţii denigratoare organelor de Securitate şi Tribunalelor militare împotriva unor preoţi arestaţi sau instituţiilor unde lucrează membrii familiilor lor, pentru a fi concediaţi din servi­ciu, aşa cum mi s-a făcut mie şi soţiei mele. [...]

8. Nu am refuzat asistenţa spirituală preoţilor aflaţi în închi­sori, cum s-a întâmplat cu mine. Am solicitat ani de zile şi de repetate ori această asistenţă care mi s-a refuzat. Iisus a iertat pe tâlharul de pe cruce şi l-a ridicat cu sine în rai (Luca 23,43). Preoţilor în suferinţă li se refuză până şi mângâierea unei vorbe bune.

9. Nu am defăimat pe împăraţi sau dregători. Am cerut numai ca bisericile să fie cruţate de dărâmare. împăratul sau dregătorul au toată forţa materială de stat ca să le oprească. Nu este nevoie să se ri­dice biserica prin ierarhia ei, lovind încă o dată în cel mai mic şi care de-abia mai supravieţuieşte.

10. Nu m-am abătut cu nimic de la învăţătura lui Hristos. Am propovăduit credinţa şi iubirea creştină cu adresă specială la tineri, aşa cum aveam toţi dreptul şi obligaţia să o facem. Că Duhul lui Dumne­zeu a lucrat în mine şi în ei, stau dovadă roadele spirituale din sufle­tele acestor tineri.

11. în ceea ce priveşte „obsedantul deceniu", care de fapt a du­rat 16 ani, nu este cazul ca instanţa bisericească să aibă faţă de abuzu­rile, crimele şi teroarea vremii respective o altă atitudine decât cea a tuturor cetăţenilor ţării, inclusiv şi oficialitatea de stat. S-au publicat şi

235

se publică vagoane de literatură în acest sens pentru a mai ezita în atitudini.

12. Cazul preotului Calciu este de notorietate mondială. Ter­menul nu este exagerat, fără ca eu să fi meritat aceasta. Atât în ceea ce priveşte detenţia mea, cum aş fi putut şi de ce aş fi ascuns faptul că am fost închis? Cine nu ştia? Afirmaţia de la fila 2 a actului emis de Consistoriul eparhial dovedeşte atât reaua-credinţă a acuzării, cât şi ignora­rea termenilor. Nu am fost reţinut şi închis cum afirma acuzarea ci în detenţie, adică deţinut politic pe baza unei sentinţe judecătoreşti, indi­ferent de faptul că aceasta era injustă. Aşa am scris în cererea mea şi aşa este. Sunt în acest sens surprins de graba cu care Consistoriul îşi însu­şeşte afirmaţia sentinţei Tribunalului militar pronunţată împotriva mea. Ce secrete de stat aş fi putut eu trăda? Catalogul cu notele elevilor? Este cazul să ne păstrăm demnitatea de creştini şi slujitori ai Bisericii lui Hristos! încă din clipa arestării m-am constituit în persoană seches­trată. Nu am recunoscut şi nu am semnat nici unul din documentele Tribunalului militar emise împotriva mea. Pentru mine ele nu există şi nu pot nici să le invoc, nici să le reproduc în faţa instanţei.

13. În petiţia depusă la registratura Arhiepiscopiei Bucureştilor, am reiterat cererea de a fi numit înapoi în postul de preot şi de profe­sor la Seminarul Teologic din Bucureşti, unde funcţionasem până la 17 mai 1978 şi din care am fost scos abuziv şi cu încălcarea tuturor legi­lor creştine. în caz că acest post mi se refuză, scriam mai departe, cer să fiu numit măturător pe dealul Patriarhiei, aşa cum scrisesem şi în 1978. Ori atunci, cu ce scop mi se falsifică cererea? Cât despre preoţia mea, nici nu intră în discuţie. Mi-a fost dată de un mare ierarh, odată cu îmbisericirea, la Radu-Vodă şi acest ierarh a murit. în consecinţă, preoţia mea nu mai poate fi luată de nimeni. Cu ea voi merge la Jude­cata sfântă. Deci ce sunt violenţa şi injustiţia prin care mi se interzice slujirea în biserici publice, când demnitatea de preot, cu mila Celui ce este Preot în veac după rânduiala lui Melchisedec (Evrei 6,20), îmi ră­mâne pentru veşnicie? Drept urmare, recurg la aceeaşi cerere prin rei­terare: preot profesor la Seminarul Teologic sau măturător pe dealul Patriarhiei! Adaug aici: sau altă muncă sacră. Şi încă, spre stupoarea mea, am constatat că instanţa consistorială socoteşte munca fizică atât de degradantă, încât afirmă că m-am exclus din preoţie cerând postul de măturător. Probabil că şi Sfinţii Apostoli vor fi chemaţi de Consistoriul care m-a condamnat şi judecat la caterisire, întrucât conform mentalităţii judecătorilor, ei s-au exclus din demnitatea apostoliei fiindcă au practicat pescuitul chiar şi după învierea Domnului. (Ioan 21,1-11). Dacă voi fi lipsit de posibilitatea unei munci fizice, cum am fost lipsit de cea de preot şi profesor, înseamnă că sunt supus unei ex­terminări deliberate. Preoţia mea va rămâne însă în veac, în afara ori­cărei discuţii seculare. [...]

Şi totuşi, din tot actul de judecată se desprind două puncte lu­minoase:

a. Că autoritatea bisericească a fost obligată să mă cheme în ju­decată. Iau afirmaţia ca atare. Mă consolează.

b. Că în sânul completului de judecată au existat divergenţe de opinii care au determinat anularea pronunţării de pe ziua de 4 oc­tombrie pe cea de 6 octombrie. Deci a existat măcar un preot care a gândit şi a acţionat ca un preot. Cinste ţie, frate!

Menţionez că nu m-am prezentat la judecată dintr-o imposibili­tate psihică. După ce am trecut prin tribunalele şi închisorile ateiste, sufletul meu nu mai poate suporta să fie judecat şi de fraţii mei întru Hristos. Rămâne mereu valabilă afirmaţia mea din 17.01.1979, menţio­nată şi la filele 5 şi 6: doresc să slujesc Biserica Ortodoxă Română şi o voi sluji până la moarte!. Am pecetluit această afirmaţie cu suferinţa mea martirică, chiar dacă Iisus nu mi-a cerut acest martiraj până la ul­timele lui consecinţe.

Aştept o sentinţă definitivă în spiritul lui Hristos, un act de iu­bire şi de solidaritate sfântă.

Bucureşti, 16 octombrie 1984

Preot Profesor Gheorghe Calciu-Dumitreasa"⁶²

„Libertatea”

Cu toate loviturile primite, după eliberare, din partea autorităţi­lor bisericeşti şi de stat, părintele Calciu şi-a păstrat ţinuta, atât morală cât şi duhovnicească. O delegaţie de străini din Zurich, veniţi să-l cunoască­

62 Ibidem, filele 278-281

236

în septembrie 1984, au notat într-un articol ulterior, intitulat „în vizită la părintele Calciu" şi semnat „Creştinii în pericol": „Câteva mi­nute mai târziu, preotul Calciu, foarte slăbit, cu părul încărunţit şi cu mâinile tremurânde, a intrat în cameră. îmbrăţişările călduroase şi râ­sul său vesel ne-au arătat imediat că ne aflăm în prezenţa unei perso­nalităţi excepţionale. [...] Se putea citi pe faţa lui slăbită smerenia creş­tină, bucuria şi o imensă sinceritate".⁶³

Despre situaţia părintelui în intervalul de timp dintre eliberare şi exilarea în America, aflăm dintr-o scrisoare a sfinţiei sale, datată ianuarie 1985 şi difuzată în iunie acelaşi an la „Europa Liberă":

„ [...] De luni de zile, în holul blocului în care locuiesc stau zi şi noapte trei miliţieni, alţi trei la un capăt al străzii, iar la celălalt capăt al străzii, alţi trei. Ei legitimează orice persoană care intră în hol, îi în­soţesc până la apartamentul la care merg, iar dacă vin la noi îi trec într-un registru şi le interzic să urce, cu excepţia rudelor sau a unor cunoscuţi foarte apropiaţi. Trei maşini ale Securităţii, cu câte doi sau trei agenţi în ele, stau zi şi noapte în jurul imobilului nostru, iar când ieşim în oraş, fie şi la pâine sau lapte, cel puţin şase agenţi vin după noi, umăr la umăr, să nu schiţăm vreun cuvânt cu cineva. Persoanele neavizate care ne salută sunt legitimate, ameninţate şi li se interzice orice relaţie cu noi.

Cel puţin treizeci-patruzeci de agenţi de miliţie, printre care şi doi colonei, sunt permanent pe urmele noastre. Sustrag corespondenţa, chiar şi pe cea trimisă de fraţi, înregistrează convorbirile telefonice şi le întrerup oricând au chef. Noi protestăm, iar ei aud, tac sau ne ameninţă cu ton ironic. Orice abuz la ei este o virtute.

Ţinând cont de numărul imens de agenţi care ne urmăresc, de camerele de luat vederi îndreptate spre apartamentul nostru, de postu­rile de audiţie plasate în diverse locuri şi apartamente din jur, de pos­turile de centralizare din Policlinica de cartier, de maşinile care con­sumă zi şi noapte combustibil ca să se încălzească agenţii din ele, în­seamnă că uneori se cheltuiesc minim o sută o sută cincizeci de mii de lei pe lună în mod absolut inutil, căci un singur miliţian în hol ar putea

63 Ibidem, filele 182-186

237

face acelaşi lucru. [...] Care este raţiunea şi scopul acestei enorme chel­tuieli de bani şi energie umană fără inteligenţă? [...".⁶⁴

Că discuţiile din casa familiei Calciu erau înregistrate, există do­vezi numeroase la dosar. în general, cei care le transcriau nu prea erau interesaţi după cum se vede de convorbirile cu caracter religios. Acestea erau fie rezumate foarte succint, fie catalogate pur şi simplu drept „discuţii religioase neinteresante", trecându-se cu uşurinţă peste ele. Ne oprim asupra transcrierii unei astfel de discuţii, care a avut loc între părintele Calciu şi fiul său Andrei, în august 1984: „Calciu spune că ceea ce Andrei numeşte convingere, el numeşte har şi că acesta se do­bândeşte cu voinţă şi răbdare. El (Calciu) a dobândit harul (pentru Dumnezeu, probabil) numai după doi ani de rugăciuni intense. Abia atunci a simţit ca o durere desprinderea spirituală de trup şi lupta tru­pului său de a nu pierde spiritul. I s-a detaşat spiritul şi a ajuns la o li­nişte şi o lumină interioară. Calciu afirmă că toţi suntem la început aşa cum a fost el, important este cum reuşeşti să descătuşezi aceste lucruri în noi".⁶⁵

Gânduri înainte de plecare

Prigonit dar nu părăsit, doborât dar nu nimicit, Părintele Gheorghe Calciu se va pregăti de plecarea în America. Despre starea de spi­rit a sfinţiei sale de atunci, aflăm dintr-o altă scrisoare a părintelui transmisă postului de radio Europa Liberă, numită „Despre libertatea mea" în care mijesc virtuţile ce vor deveni, pe parcursul anilor, singurele coordonate de raportare la trecut: iubirea şi iertarea. După spusele Sfin­ţilor Părinţi, recunoaştem în iubirea vrăjmaşilor semnul adevăratei co­muniuni cu Dumnezeu şi autenticei lucrări a harului.

„Sunt profund emoţionat. Este ca şi cum, scriind aceste rânduri, aş vorbi cu sufletul lumii. Acea lume care m-a sprijinit pe toată durata suferinţei mele, cu dragostea, cu rugăciunea şi cu participarea. Până şi în clipele cele mai groaznice, când sentimentul singurătăţii mele mă copleşea, gândul luminos al solidarităţii noastre spirituale îmi aducea

⁶⁴ Idem, volumul XIII, filele239-243

⁶⁵ Idem, vol. XXIV, fila 78

238

consolarea salvatoare. Am înţeles că suferinţa cea mai mare e izolarea, nu fizică, materială, ci izolarea spirituală, pierderea sufletească în nean­tul singurătăţii. Iar unde este iubire este şi comuniune, în ciuda ziduri­lor, a gratiilor şi a terorii. Pentru această dragoste consolatoare, îţi mul­ţumesc, lume a iubirii creştine! Ura, brutalitatea şi cruzimea se pierd în oceanul acestei iubiri. „Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi!".

Am fost eliberat după cinci ani, cinci luni şi douăzeci de zile, la 20 august 1984 de la Securitatea din Bucureşti. [...] Nu am încetat să mă rog şi să slujesc Liturghia în închisoare, în ciuda ameninţărilor, a teroarei şi a bătăii. [...] Nu mi-a fost teamă de cei care pot ucide trupul, dar după aceea nu mai pot face nimic (Luca 12,14-15). Am vestit tutu­ror, de la anchetatori şi până la ultimul condamnat [...], mesajul ade­vărului creştin. Am cerut să mi se adreseze toţi cu „părinte". De multe ori am reuşit. Am făcut rugăciuni şi slujbe sfinte cu hoţii şi cu ucigaşii şi am nădăjduit că voi putea să slujesc şi cu cei ce m-au condamnat. Va veni oare ziua aceea? [...]

Nu ştiu ce a determinat eliberarea mea nesperată. Dacă n-ar fi iubirea cu care oamenii m-au primit, lacrimile celor care m-au îmbrăţi­şat în casă, pe stradă, în biserici, foştii mei credincioşi şi elevi, care au suferit persecuţii şi teroare, percheziţii şi ameninţări şi care, trecând peste toate, m-au căutat ca să putem trăi câteva clipe de comuniune frăţească, dacă n-ar fi această certitudine a proniei divine, chiar dacă necunoscută şi care ne alungă teama, diferenţa dintre detenţiune şi acest simulacru de libertate ar fi extrem de mică. Doar că acum sunt păzit de un număr infinit mai mare de securişti şi miliţieni decât atunci când eram închis. Şi această situaţie a creat o stare de semi-detenţie pentru toate cele patruzeci de familii de pe scara unde locuiesc.

Suferinţa, oricât ar fi de grea, vine şi trece. Există o memorie atroce a propriilor noastre greşeli şi o memorie bună, care atenuează şi îmbunează (îmblânzeşte) durerile trecute. Ceea ce însă mă înspăi­mântă şi mă cutremură este acea neostoită persistenţă în ură şi răutate, pentru anularea căreia a murit Iisus pe cruce. Cred şi eu în ruga muce­nicilor ştiuţi şi neştiuţi. „Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine M-a urât înainte de voi" (Ioan 15,18). E un gând care nu m-a pă­răsit niciodată.

238

Spuneam într-una din predicile mele că atunci când m-am ho­tărât să vorbesc, am ştiut la ce trebuie să mă aştept: la teroare, la calom­nie, la şantaj. Doar că realitatea a depăşit puterea mea de imaginaţie. Nimic nu s-a schimbat. Puterea de imaginaţie a răului este şi imensă şi variată, ea nu se epuizează niciodată. Am ştiut că eliberându-mă voi trece, şi eu şi familia mea, într-o închisoare mai largă, mai subtilă şi poate mai eficientă. Nu pot urmări complicatul raţionament al răului. Mă simt depăşit.

Dar n-am putut nici în cele mai dureroase gânduri ale mele să-mi imaginez că abia scăpat din închisorile comuniste, după ce ierarhii mei m-au calomniat fără motiv şi fără a ţine cont de cel mai elementar adevăr istoric, că după toate acestea, sufletul meu va mai suferi o lovitură inumană, dată chiar de ierarhia Bisericii Ortodoxe Române, de fraţii mei. Ei au socotit că mă despoaie, printr-un decret de caterisire, de harul preoţiei, pe care nu ei mi l-au dat, ci un mare arhie­reu care acum a murit şi care ar fi fost singurul în drept să mă oprească de la funcţiile mele sacerdotale căci harul mi s-a dat în veci - şi ştiu că el (arhiereul) nu ar fi făcut-o.

Are oare răul limite în inventivitate? Nu! Nu cer decât puţină pietate creştină de la arhiereii mei, o picătură de iubire hristică. Nu le-a păsat de mine şi de familia mea, de anii de şomaj şi nici de cei cinci ani şi jumătate de detenţie, ba dimpotrivă, le-a păsat, dar în rău. Cum să oprească această ură ordonată? Să-şi amintească măcar acum că sunt reprezentanţii lui Hristos în această lume a durerii şi a lacrimilor, în toată clipa suntem pândiţi de primejdii, loviţi de concepţii materia­liste, atât comuniste, cât şi capitaliste, ne găsim crucificaţi ca Iisus pe Golgota. Spuneţi, păstorii mei duhovniceşti, tot ca El în clipa morţii: mâine vei fi cu noi în Biserica lui Hristos!.⁶⁶

Am investit iubirea şi duhul meu, şi tot acest imens tezaur de sufe­rinţă, în ţara şi în Biserica noastră. Aici este fiinţa şi sensul existenţei mele. Şi acum mă văd obligat să plec din ţară. Nu aş face-o dacă aş fi singur, dar nu sunt. Nu numai eu mă simt prins în lanţul teroarei, ci şi familia mea. Oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată mi-au spus:

⁶⁶ Părintele se pune cu smerenie în locul tâlharului răstignit, care a primit de la Hristos făgăduinţa: „Azi vei fi cu Mine în Rai!” (Luca: 23, 43). Pentru Părintele însă raiul era Biserica, de ai cărei reprezentanţi era acum caterisit...

241

Să nu te laşi, să nu ne laşi, părinte!. [...] Alţii mi-au spus: Salvează-te, părinte!. Paradoxal este că nu-i pot urma nici pe unii, nici pe alţii. Nesiguranţa mea şi a familiei mele mă obligă la emigrare. Auto­rităţile mă ţin însă într-o totală ignorare în legătură cu ea. Atitudinea cea mai rea este mai puţin rea decât incertitudinea.

Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Dar mai mare decât toate este dragostea. Şi oricum ar fi, ştiu că nu voi fi lipsit de dragostea semenilor mei67.

Preot Profesor Gheorghe Calciu Dumitreasa, Bucureşti"⁶⁷

Ibidem, filele 33 - 33 bis

Partea a III-a

O, fiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi!

(Galateni 4, 19)

Mulţumim lui Dumnezeu neîncetat că luând voi cuvântul ascultării de dumnezeu de la noi nu l-aţi primit ca pe un cuvânt al oamenilor, ci, aşa precum este într-adevăr, ca pe un cuvânt al lui Dumnezeu, care şi lucrează întru voi, cei ce credeţi.

Căci voi sunteţi slava şi bucuria noastră!

(Tesaloniceni 2,1 2; 20

Exilul

— douăzeci de ani în America —

Păstor de suflete pe pământ american

Când Domnul a voit să trimită pe aleşii săi la neamuri, a zis Apostolilor prin Duhul Sfânt: „Osebiţi mie pre Varnava şi pre Saul la lu­crul la care i-am chemat pre ei". (Faptele Apostolilor 13,2). Şi pe părintele Gheorghe Calciu l-a „osebit" Dumnezeu pentru o lucrare a Sa în pă­mântul american, lucrare ce nu i s-a descoperit, aşa cum spunea chiar sfinţia sa, „decât parţial şi puţin câte puţin".

Părintele Calciu a fost expatriat în Statele Unite în 1985, la un an după eliberare. împreună cu soţia şi fiul său Andrei, au ajuns în America la începutul lunii august, fiind întâmpinaţi cu emoţie la aeroport de co­munitatea românească, alături de o delegaţie de preoţi din partea Epis­copiei române din Statele Unite şi de diverse oficialităţi americane.

Pentru început, familia a locuit în Pennsilvania, mai întîi la nişte prieteni din orăşelul Erwinna, apoi la mănăstirea Schimbarea la Faţă. La sfârşitul anului 1985 s-au mutat în Cleveland, în casa parohială pe care le-a închiriat-o comunitatea românească din acest oraş, unde au rămas timp de patru ani.

în toată această perioadă familia a avut de întâmpinat destule greutăţi, mai ales de ordin material. Doamna preoteasă îşi aminteşte că era acolo o comunitate de romi care vorbeau limba română. Aceşti oa­meni l-au iubit enorm pe părintele Calciu şi familia sa şi i-au ajutat foarte mult cu cele necesare, inclusiv alimente.

⁶⁸ Text întocmit pe baza relatării făcute de doamna preoteasă Adriana şi de Andrei Cal­ciu, la care am adăugat şi câteva consideraţii personale.

246

în primul an, părintele Calciu a lucrat ca preot misionar în cadrul Episcopiei „Vatra Românească", slujind şi predicând în numeroase bise­rici din America. Ulterior a călătorit şi în Europa, conferenţiind, acor­dând interviuri şi scriind numeroase articole în presa occidentală.

însă în afara acestei activităţi misionare, părintele, în ciuda a ceea ce eronat s-a crezut despre sfinţia sa, a dus o viaţă în osteneală şi smere­nie, lucrând ca zidar sau tâmplar şi locuind adesea pe unde găsea, pe la cei care îi ofereau de lucru. Uneori venea acasă să-şi vadă familia la două săptămâni şi chiar la o lună. A lucrat din greu în construcţii, cărând cu spatele pe schele zeci de kilograme de ciment. Surâzător după trecerea anilor, fiul Andrei îşi aminteşte cum odată a lucrat împreună cu părin­tele vreo nouă ore la zidirea unui ghiveci mare de cărămidă, lucru care unui zidar obişnuit i-ar fi luat o oră. însă cu siguranţă părintele nu era un zidar obişnuit...

Această situaţie a durat patru ani.

în 1988 întreaga familie s-a mutat la Washington, unde părintele şi-a continuat activitatea misionară, dar şi munca în construcţii. Una din persoanele la care părintele lucra în acea perioadă s-a oferit să-l ajute să preia parohia românească „Sfânta Cruce" din Washington.

La acea vreme, biserica „Sfânta Cruce" era închisă din cauza da­toriilor foarte mari către statul american şi a neînţelegerilor dintre enori­aşi. Din pricina acestor neînţelegeri, preotul paroh părăsise comunitatea, luând cu dânsul o mare parte din credincioşi, aşa încât în parohie nu mai rămăseseră decât vreo opt enoriaşi activi.

Dată fiind această situaţie, episcopul român de atunci a ezitat iniţial să-l trimită pe părintele Calciu la biserica „Sfânta Cruce". însă Dumnezeu hotărâse să lege soarta acestei biserici de viaţa părintelui, în­cât chiar în acest context dificil, sfinţia sa a fost numit paroh acolo.

Mai întâi, cu banii strânşi în parohie părintele s-a îngrijit să plă­tească datoria de câteva mii de dolari a bisericii, pentru a o putea redes­chide, iar apoi marea sa bunătate a întins punţi de dragoste către toată lumea, reuşind să aducă pacea în biserică şi în comunitatea din Virginia, ca un păstor adevărat al cărui glas a fost recunoscut de oi. De altfel, ori­unde auzea că vreo parohie sau comunitate suferă din pricina dezbină­rii, părintele se străduia din răsputeri să aducă pacea şi iertarea.

Greutăţile vieţii nu s-au oprit însă aici. Părintele era plătit cu o sută de dolari pe săptămână, pe care adesea îi dona înapoi bisericii, ca să fie sigur că sunt bani destui pentru plătit cheltuielile curente (apa, gazele,

247

curentul electric). Prin urmare, salariul părintelui spune cu deli­cateţe doamna preoteasă - „a fost de ajutor, însă tot a trebuit ca părintele să mai lucreze o vreme ca zidar"...

E bine să ştim că în afară de cetăţenia de onoare, Statul american nu i-a acordat părintelui şi familiei sale nici un ajutor. De aceea părintele Iustin Pîrvu, cu adevărat insuflat, a asemănat exilul părintelui Calciu cu robia evreilor din Babilon, cei puşi să muncească la egipteni. Desigur, peste timp vedem aici lucrarea lui Dumnezeu cu cei plăcuţi ai Săi, pe care îi acoperă în timpul vieţii cu greutăţi şi încercări aducătoare de sme­renie, ca astfel virtuţile lor să strălucească mai mult la marele cules.

Deci trei-patru zile pe săptămână părintele muncea în construcţii, iar când nu lucra, cerceta pe enoriaşii bolnavi sau bătrâni, ori aduna mâncare şi o împărţea la săraci. Sfârşitul de săptămână era dedicat în totalitate bisericii. în doi-trei ani parohia şi-a lichidat toate datoriile către stat, iar numărul enoriaşilor a crescut la cincizeci de familii.

După aceşti ani de trudă, părintele a reuşit să cumpere o casă în Burke, VA (actuala casă a familiei), la 20-30 de km de biserica „Sfânta Cruce" şi a renunţat să mai lucreze ca zidar, ocupându-se exclusiv de parohie. De acum şi biserica devenise neîncăpătoare, încât de marile sărbători, râuri de credincioşi se revărsau în stradă.

Părintele Calciu a fost iubit de toată lumea, deşi diaspora română includea grupuri diferite de români, mai mult sau mai puţin înţelegători. Pe toţi i-a cucerit cu dragostea şi cu blândeţea sfinţiei sale, străduindu-se să le câştige sufletele pentru împărăţia lui Dumnezeu şi îndrumându-i către izvoarele autentice ale Ortodoxiei.

Unul din aceste izvoare curate ale credinţei a socotit părintele întotdeauna a fi mănăstirile. Chiar şi în spaţiul arid spiritual al Americii, el a căutat şi a găsit surse duhovniceşti de apă vie, fiind un cunoscut pelerin al mănăstirilor ortodoxe de acolo. De multe ori, singur sau însoţit de enoriaşi, poposea în acele sihăstrii, pentru a se ruga împreună cu că­lugării şi a-şi ostoi setea de sfinţenie şi rugăciune.

Doamna preoteasă îşi aminteşte că prima mănăstire vizitată de ei în America a fost „Schimbarea la Faţă" din Ellwood City, PA, unde era stareţă maica Alexandra principesa Ileana a României. „Eu şi părintele am iubit-o foarte mult pe prinţesă. Era trecută de optzeci de ani când am întâlnit-o. O femeie atât de bună şi sfântă, iar din gura ei ieşeau numai cuvinte de aur! Spuneţi-mi maică şi nu prinţesă!, ne ruga mereu".

Tot doamna preoteasă ne-a mărturisit o dorinţă de taină a părin­telui, pe care a purtat-o permanent în suflet: aceea de a se călugări. De multe ori îi spunea soţiei: „Adriana, eu când am fost arestat, m-am rugat lui Dumnezeu să mă scoată din închisoare şi mă voi călugări. Dar nu mă pot călugări fără tine. Dacă vrei, eu pot merge la o mănăstire de călugări, iar tu la o mănăstire de maici. Copilul nostru (care pe atunci avea vreo trei-patru anişori) poate să fie crescut de călugării din mănăstire". Şi spunea doamna preoteasă că părintele chiar a încercat lucrul acesta, pe când era încă în România, dar nu a fost primit nicăieri.

Acelaşi sfat l-a dat şi altor credincioşi, chiar căsătoriţi, care îl mai însoţeau în pelerinaje la mănăstirile ortodoxe din America şi care erau atraşi de viaţa monahală. Unei credincioase căsătorite şi cu un băieţel de cinci ani, i-a spus: „De ce nu mergi tu la o mănăstire de maici şi soţul tău la o mănăstire de călugări? Iar copilul vostru va fi crescut în mănăstire".

Părintele excela în sfinţenie nu numai în relaţiile cu credincioşii dar şi cu colegii săi de breaslă, preoţii, incluzându-i pe toţi aceia ce slu­jeau în aceeaşi credinţă ortodoxă: greci, antiohieni, sârbi, ruşi, etiopieni, americani. A fost foarte supus şi smerit faţă de amândoi episcopii româno-americani de la Vatra Românească. în predicile sfinţiei sale vorbea mereu cu iubire şi smerenie despre rolul episcopului în Biserica Orto­doxă: „Fraţilor, episcopul este de bine, iar prin episcopi curge harul di­vin în Biserica Ortodoxă de 2000 de ani, începând de la primii Apostoli şi până la mine, nevrednicul şi ultimul preot. Iar de la mine către dum­neavoastră!".

Mai spun ucenicii de acolo că biserica „Sfânta Cruce" a devenit, prin dragostea părintelui Calciu, un cămin cald, un locaş foarte drag pentru mulţi creştini ortodocşi, dar şi neortodocşi, convertiţi mai apoi la Ortodoxie. Era un colţişor din raiul ceresc în care multe suflete şi-au gă­sit alinare. Iubirea părintelui faţă de fiecare dintre fiii săi duhovniceşti convertea conştiinţele, răscolind cele mai adânci tainiţe sufleteşti.

Măsura duhovnicească a părintelui s-a vădit, de altfel, din plin prin aceşti ucenici americani convertiţi la Ortodoxie. Astfel, la priveghiul dinaintea înmormântării de la mănăstirea Petru Vodă, s-a făcut remarcat un tânăr ce a stăruit o noapte întreagă, împreună cu călugării, în citirea Psaltirii lângă racla părintelui. Spre ziuă, cineva dintre noi i-a pus, în­tâmplător, o întrebare, şi nu mică ne-a fost mirarea când ne-am dat seama că acest tînăr era un american care nu vorbea româneşte, dar care

248

totuşi „citise" o noapte întreagă dintr-o Psaltire în limba română, dând foaie după foaie. Mai pe urmă, taina s-a dezlegat: tânărul american James (Iacob, după Botez), era atât de familiarizat de la părintele Calciu cu rugăciunile şi cu citirea psalmilor în româneşte (părintele slujea aproape numai în limba română), încât chiar a putut să se roage folosindu-se de acea Psaltire românească.

Se poate spune pe bună dreptate că prin exilarea părintelui, după eliberare, în America, vrăjmaşul a urzit asupra sfinţiei sale încă o ispită, una mult mai fină decât toate celelalte, măiestrie demonică de care vor­bea părintele Serafim Rose când constata că în capitalism „reeducarea" poartă numele civilizaţiei Disneyland, adică libertinaj, materie, distracţii.

Or, rezultatul acestei experienţe a fost zdrobitor. Părintele nu doar că nu s-a pierdut pe sine în această Americă materialistă, ci dim­potrivă, prin simpla sa prezenţă a adus la Hristos mulţime de suflete crescute în acel vid duhovnicesc şi care nici nu ştiau până atunci că există o altă certitudine decât cea imanentă. Imaginea lui James america­nul citind în genunchi, dintr-o Psaltire românească, până în zori de zi, lângă racla celui care îi arătase „Lumina lumii" dovedeşte aceasta.

Aceşti ucenici i-au rămas veşnic recunoscători părintelui pentru că le-a mijlocit în acest veac o naştere din nou, pentru că le-a arătat Calea cea nerătăcitoare, pe Hristos Cel ce trăia în sufletul sfinţiei sale. De aceea, la înmormântare au şi scris, în modul cel mai firesc, pe panglica unei coroane de flori: Dintre Sfinţi, luminează-ne calea mântuirii, bunule Păstor de suflete!

Venea să împartă iubirea

La începutul anilor 80, părintele Serafim Rose deja scria şi pre­dica în America despre părintele Calciu, publicându-i cele şapte Cuvinte către tineri, astfel că părintele Gheorghe era cunoscut lumii ortodoxe americane încă din închisoare.

De aceea, când părintele s-a stabilit în Statele Unite, grupul nos­tru de convertiţi la Ortodoxie ne-am grăbit să-l întâlnim, nerăbdători să-i ascultăm cuvântul. La vremea aceea, noi eram sub tutela unui episcop nerecunoscut de nici o Biserică Ortodoxă din America. Venind să ne cunoască, părintele ne-a vorbit cu dragoste şi cu multă deschidere, dar a

250

fost foarte ferm în a nu călca dreptarul Ortodoxiei printr-o conslujire ne­canonică. El venea mai ales ca să împartă iubirea lui Hristos. Şi ascultându-i cuvintele, noi singuri am început să înţelegem necesitatea comuniunii cu întreaga Biserică Ortodoxă legitimă, comuniune pe care am şi reluat-o în scurt timp. Şi-i mulţumim Domnului pentru că, prin părintele, această unire s-a împlinit.

Ascultându-l vorbind în acele împrejurări pe părintele Calciu, am fost şocat de atitudinea sfinţiei sale faţă de experienţa închisorii, ex­perienţă care i-a consumat un sfert din viaţă şi a distrus atâtea suflete. Atunci mi-a venit în minte contrastul izbitor dintre părintele Calciu şi Elie Wiesel, unul din cei mai cunoscuţi supravieţuitori ai Holocaustului, scriitor şi laureat al premiului Nobel. în acel moment nici nu am realizat că Wiesel se născuse tot în România.

Dacă citeşti „Noaptea" lui Wiesel, observi cum credinţa în Dum­nezeu a autorului a fost profund cutremurată de suferinţa închisorii. Te încearcă sentimente de compătimire şi ţi se face milă de Wiesel şi de toţi cei închişi cu el, care n-au reuşit să găsească vreun sens suferinţei. Dar ascultând cuvintele părintelui Gheorghe despre experienţa hidoasă şi crudă a închisorii experienţă care nu a fost cu nimic mai prejos decât a lui Wiesel erai uimit să vezi cum acest om, părintele Calciu, nu mai purta nimic din traumatismul ei. Sfinţia sa nu vorbea cu resentimentele nerăbdătoare ale unei adânci dureri, cu mânie adică, dar nici într-un fel nesimţitor sau mecanic, ci vorbea simplu, cu o strălucire aparte în ochi şi un zâmbet de o expresie naturală şi firească. Şi nu făcea aceasta în dorinţa de a-şi crea un nume, sau ca să-şi atragă respectul altora, ci pur şi simplu ne împărtăşea un miracol al sufletului uman insuflat de Duhul lui Dumnezeu. în faţa acestui miracol te compătimeai, de astă dată, pe tine însuţi, fiindcă nu aveai nici măcar un crâmpei din credinţa acestui om.

Mai târziu, în 1999, aveam să fac un pelerinaj la biserica la care părintele Gheorghe slujea. Parohia sfinţiei sale era situată nu într-o sub­urbie liniştită şi elegantă ca a unor biserici de alte confesiuni, care se iau la întrecere prin splendoarea artistică a arhitecturii sau a grădinilor lor ci de-a lungul unei autostrăzi aglomerate, fiind cea mai veche clă­dire din acea zonă comercială. O biserică de aproape o sută de ani, albă şi modestă, stătea înconjurată de un complex comercial de „zgârie-nori", hoteluri şi magazine noi. Un adevărat anacronism! Pentru mine, această imagine reprezenta simbolic locul Bisericii lui Hristos într-o societate comercială şi globalizată rapid, chemându-ne a trăi un ritm diferit şi o altfel de viaţă.

Intrând în biserică, această impresie devenea şi mai puternică, pe măsură ce zgomotul maşinilor de pe autostradă dispărea. Dintr-o dată parcă te aflai într-o altă lume, străjuită de hotarul unor pereţi cu fresce minima te, pictate după canoanele ortodoxe şi cu specific românesc. Doi tineri cântau la strană imnuri bizantine. în altar, părintele Calciu slujea Sfânta Liturghie, mişcându-se cu energia unui om aflat la jumătate din vârsta sfinţiei sale. Liturghia parcă se oprea în litania de după Evanghe­lie, când părintele pomenea cu voce tare pomelnice lungi cu numele ce­lor adormiţi. Biserica era plină, iar oamenii stăteau în picioare pe tot timpul slujbei şi cu evlavie încercau să se atingă de veşmintele părintelui atunci când ieşea cu Sfintele Daruri.

Deşi nu înţelegeam româneşte, niciodată n-am să uit acea slujbă. Să creezi o astfel de atmosferă duhovnicească în mijlocul atâtor distracţii ale unei metropole americane, era într-adevăr nemaipomenit!

Fericiţi sunt cei ce locuiesc în casa Ta, Doamne, în vecii vecilor Te vor lăuda!

Mănăstirea Sf. Herman, Platina, S.U.A.

O săptămână cu părintele Calciu

Părintele Calciu a slujit lui Dumnezeu şi oamenilor cu neobosită dăruire, după porunca Apostolului, care zice: „Nu fii nebăgător de seamă de darul ce este întru tine, carele ţi s-a dat prin prorocie cu pune­rea mâinilor preoţiei" (I Timotei 4,14). Drept aceea, cu vreme şi fără vreme s-a ostenit în via Domnului, cu râvnă şi cu multă dragoste pentru fiecare suflet pe care i l-a încredinţat Dumnezeu.

Fiecare zi a săptămânii era pentru părintele prilej de a face bine şi a sluji semenilor săi. în zilele de luni şi marţi mergea să facă sfeştanii la casele credincioşilor sau să citească rugăciuni la căpătâiul celor bolnavi, al mamelor care abia născuseră, ori al celor în vârstă, care nu se mai pu­teau deplasa. Apoi venea la biserică şi îngrijea florile şi iarba din curte. Dacă duminică nu avusese destul timp să aranjeze totul, mai deretica puţin în Sfântul Altar şi făcea aprovizionarea cu cărbuni, fitile şi tămâie de la magazinele din apropiere.

252

Tot luni şi marţi lua alimente pentru săraci şi le ducea la biserică, unde pregătea pachetele. mulţi ucenici şi-l amintesc astfel pe părintele: neobosit, la cei optzeci de ani ai săi, ducând pe străzile Washingtonului plăsuţe şi cutii de alimente şi medicamente săracilor şi bătrânilor bol­navi, pildă tăcută de milă şi jertfire. De cele mai multe ori părintele căra şi descărca aceste alimente singur, deşi avea vârsta pe care o avea, căci Domnul îi dădea puteri peste fire să facă binele spre slava Lui.

Miercuri şi joi era iarăşi la biserică, udând florile şi lucrând la ar­ticolele pentru buletinul parohial. Totodată se mai ocupa de cele ale casei, făcând cumpărăturile şi alte treburi necesare, pentru că doamna pre­oteasă nu se putea deplasa. Seara era din nou la biserică, unde îl ajutam la buletin sau mergeam la sfeştanii în casele unor credincioşi. Tot seara răspundea scrisorilor primite de la ucenici, povăţuindu-i cum să-şi chi­vernisească viaţa după voia lui Dumnezeu.

Vineri era ziua în care mulţi dintre noi mergeam şi îngenuncheam sub epitrahilul părintelui, la spovedanie şi apoi rămâneam la slujba Vecerniei şi a Acatistului. După slujbă părintele ne ţinea un cu­vânt de zidire sufletească, sau lucram împreună la împăturirea buleti­nului parohial. Şi pentru că se făcea destul de târziu, înainte de începe­rea lucrului părintele binecuvânta o masă simplă, pregătită în sala soci­ală de la subsolul bisericii pentru fiii duhovniceşti care rămâneau să-l ajute. Serile acestea petrecute împreună ne-au apropiat foarte mult su­fleteşte. Câteodată părintele rămânea cu noi la masă, dar de cele mai multe ori doar dădea binecuvântarea şi apoi continua să spovedească până noaptea târziu.

Această zi de vineri era o mare binecuvântare pentru noi, fiindcă spre sfârşitul săptămânii toţi aveam sufletul împovărat de păcate şi simţeam nevoia să ne mărturisim, ca să petrecem duminica în pace. Spovedania şi rugăciunile din acea zi îţi dădeau putere să continui viaţa în lumina Bisericii. însă părintele nu spovedea doar vinerea, ci oricând era solicitat, fiind foarte înţelegător cu toţi. Sfinţia sa ştia bine că oamenii aveau nevoie mai întâi de hrană duhovnicească pentru ca apoi şi viaţa cea de toate zilele să poată curge liniştit.

Sâmbăta era ziua în care, cel puţin în ultimii doi ani, părintele avea multe botezuri şi nunţi. Erau oameni care străbăteau aproape în­treg continentul american numai pentru a fi cununaţi de către sfinţia sa. Alţii, pe care părintele îi ajutase duhovniceşte, veneau, tot de la mari

253

distanţe, să-i ceară binecuvântarea sau să facă un dar parohiei. Acest lu­cru se întâmplă de obicei în jurul marilor duhovnici din ţările ortodoxe, pe care oamenii vin să îi caute din toate colţurile lumii. Acum însă acest fenomen se petrecea în mijlocul zgârie-norilor americani, la o bisericuţă ascunsă nu în desişul unei păduri, sau în liniştea unei sihăstrii adânci, ci în forfota civilizaţiei moderne a Washingtonului...

După aceste slujbe, Părintele mergea acasă şi se odihnea puţin. Se întorcea însă repede la biserică şi relua activitatea la buletinul parohial. Veneam şi eu să îl ajut. Stăteam împreună până la unu-două noaptea, uneori chiar mai târziu şi, având bun prilej, îl întrebam despre toate ne­dumeririle mele. După ce terminam lucrul, făceam împreună rugăciu­nile pentru Sfânta împărtăşanie, Canonul şi cele douăsprezece rugăciuni. Mult m-am folosit de acest timp petrecut cu sfinţia sa! Azi îi mulţu­mesc lui Dumnezeu pentru toate aceste clipe care m-au ajutat nespus şi m-au întărit.

Când eram gata cu toate, plecam împreună. Stăteam la cinci mi­nute de părintele, astfel încât sfinţia sa mă ducea cu maşina pînă acasă. Eu, care eram mai tânăr cu vreo şaizeci de ani, mă simţeam obosit, ce să mai fi zis de părintele... De altfel, în nici una din zile nu ajungea acasă înainte de miezul nopţii, iar uneori şi mai târziu.

Duminică dimineaţa părintele săvârşea slujba Utreniei şi Sfânta Liturghie, urmată de un parastas pentru cei adormiţi. Apoi rămânea să stea de vorbă cu cei care aveau nevoie şi să spovedească pe cei care do­reau. Abia când termina cobora în sala socială să mănânce ceva. Aşa se face că duminica nu ajungea acasă decât mult după amiază. Mă între­bam mereu de unde are atâta tărie, pentru că eu unul mă simţeam sfârşit de oboseală până la acea oră. Răspunsul era: „Domnul". Harul lui Dum­nezeu care l-a întărit pe părintele în pătimirile mărturisirii, acelaşi har îl sprijinea şi astăzi în ostenelile slujirii preoţeşti.

Părintele Calciu avea drag de jertfire pentru Dumnezeu şi oa­meni. Slujea cu multă evlavie, luptându-se să simtă şi să trăiască fiecare rugăciune. Altfel nu ar fi avut pace. De fapt, părintele era tot timpul în Domnul. Acest lucru se vedea din pacea care se revărsa în inimile fiilor duhovniceşti. Pacea părintelui ajungea şi la noi, dându-ne aripi duhov­niceşti, făcându-ne să ne simţim mai uşori şi mai vioi, gata să punem ia­răşi început bun vieţii noastre în Hristos.

254

Aşa a fost printre noi părintele Gheorghe Calciu: o icoană vie a preotului dăruit în întregime lui Dumnezeu şi oamenilor.

Veşnică să-ţi fie pomenirea, prea iubite Părinte!

Adrian Ulmer, cântăreţ la biserica „Sfânta Cruce"

Lumină pentru cei din întuneric

într-o seară,după terminarea vecerniei, părintele Calciu mi-a vorbit despre Dumnezeu. Desigur, fiind crescut în România şi botezat ortodox, nu ar fi trebuit să fiu uimit că un preot îmi vorbeşte despre Dumnezeu, pentru că ce putea fi mai firesc decât asta, însă felul în care părintele mi-a vorbit despre Dumnezeu era cu totul altul, atât de perso­nal... Brusc mi-am dat seama că eu nu mă gândisem niciodată serios la Dumnezeu şi totodată am înţeles foarte clar că părintele Calciu îl cunoştea pe Dumnezeu, îl cunoştea într-un mod pe care nu-l voi putea explica, ori­câte cuvinte aş folosi. Certitudinea aceasta m-a determinat să rămân alături de părintele mult timp de atunci înainte.

Ceea ce m-a impresionat cel mai mult la sfinţia sa, la început şi apoi în toţi anii în care i-am stat în preajmă, a fost felul în care vorbea şi se purta cu fiecare om în parte, foarte personal, cu o dragoste unică. Pă­rintele ajuta el însuşi pe fiecare, ducând cu maşina pe cei nou veniţi în America, înlesnindu-le stabilirea, garantând pentru toţi, ca să poată ob­ţine o maşină sau altceva de care aveau nevoie. Şi asta, în timp ce sfinţia sa conducea o maşină veche şi cu multe defecţiuni... Cu această maşină, care abia mai intra în viteză, părintele mergea în fiecare marţi la o bancă de alimente şi încărca singur în portbagaj tot felul de produse, pe care le aducea apoi la biserică. După ce le descărca de cele mai multe ori tot singur, deşi suferea de inimă se ducea şi căuta cutii de carton pentru a face porţii cu alimente pentru cei care aveau nevoie.

Alteori, tot din marea sa dragoste faţă de fiecare suflet, părintele aştepta la biserică ore întregi pentru un navetist care trebuia să vină de la servici să se spovedească şi să-şi spună greutăţile, iar în timpul acesta făcea lumânări, topindu-le pe aragazul din sala socială, ori scotea petele de ceară de pe covorul din altar sau din biserică...

Uneori vedeam în zâmbetul părintelui şi urme ale oboselii pe care noi toţi i-o cauzam. Toţi apelau la părintele aproape douăzeci şi pa­tru de ore pe zi. Toţi îl sunau, toţi îl solicitau. Stăteam de multe ori la bi­serică şi tehnoredactam articole, sau îndoiam buletinele parohiale, iar oamenii veneau să îl caute întruna.

Alt lucru care m-a uimit la părintele era blândeţea cu care se smerea în toate neînţelegerile din parohie, când oameni mai dificili în­cercau să strice pacea bisericii noastre, fără un motiv real. L-am văzut răbdându-i şi pe cei mai înverşunaţi enoriaşi fără să scoată un cuvânt! Suferind aceste atacuri, stingându-le în propriul său suflet, părintele li­niştea toate tulburările. Şi făcea asta nu doar aşa, ca şi când ar imita pe cineva, ci dintr-o conştiinţă a sacrificiului pentru alţii cum eu personal nu am întâlnit la nimeni.

Cu adevărat pentru mine părintele Calciu a fost cel care m-a fă­cut să înţeleg ce înseamnă lumina pentru cei din întuneric!

Daniel Podbereschi, fost cântăreţ la biserica „Sfânta Cruce", repatriat

O iubire venită de la Duhul sfânt

Prin suferinţa pentru Hristos îndurată cu mulţumire curge iubi­rea dumnezeiască pentru ceilalţi. Am primit şi eu această iubire în tim­pul vieţii pământeşti a părintelui Gheorghe Calciu. Această iubire atât de puternică, care-mi copleşea câteodată întreaga fiinţă, mi-a luminat cele mai adânci şi întunecate ascunzişuri ale sufletului, pe care numai dragostea dumnezeiască poate să ne dea curajul să le examinăm.

Unul din aceste momente de har a fost în timpul spovedaniei sub epitrahilul părintelui Gheorghe, în cămăruţa cea mică de lângă altar din iubita lui bisericuţă „Sfânta Cruce". îmi amintesc cum în disperarea multelor mele păcate, am început să tremur cu sudoare, când părintele m-a oprit brusc din spovedanie. înlăcrimat, mi-am îndreptat privirea spre dânsul. Părintele se uita la mine cu o iubire desăvârşită, cu nişte ochi pe care niciodată nu am să-i uit. Mi-a spus cu blândeţe: „Opreşte-te. Nu mai trebuie să-mi mărturiseşti şi alte păcate. Acum te simt. Dumne­zeu mi-a descoperit sufletul tău. Vreau să te ajut. Poţi să vii aici mai des? De două ori pe săptămână, poate...? Te iubesc!".

255

Nu pot spune cât de mult au însemnat aceste cuvinte pentru mine şi cât de mult mi-a marcat sufletul această experienţă... Domnul mă cercetase prin acest smerit slujitor al Său. Chipul părintelui era plin de dragoste şi uitându-mă în ochii lui, acei ochi care văzuseră Lumina ne­creată, un sentiment de ruşine m-a cuprins. M-am simţit în prezenţa unui adevărat Om, adică a unui om plin de harul Duhului Sfânt.

La fel de vie mi-a rămas în minte şi ultima mea spovedanie la pă­rintele, înainte de a mă întoarce să-mi continui studiile anului terminal de colegiu. Mi-am deschis sufletul înaintea părintelui în toată negriciunea lui. îmi era ruşine de păcatele săvârşite şi de neputinţa mea de a face un progres cât de mic, după atâtea sfaturi primite. Cât de nefe­ricit eram că nu izbutisem să înaintez măcar puţin!

Deodată însă părintele, care stătea în genunchi în faţa mea, s-a ridicat şi a intrat în altar, rostind cuvinte pe care niciodată nu le voi uita. Prin ele auzeam glasul lui Dumnezeu: „Te iubesc, şi chiar dacă lumea întreagă te părăseşte, eu nu te voi lăsa!". Pentru prima oară în viaţa mea am simţit că cineva mă iubea deplin, în totalitate, într-un fel pe care mintea mea nu şi-l poate explica.

Auzisem despre suferinţa părintelui din închisoare, ştiam despre chinurile şi torturile îndurate şi că lumea îl părăsise acolo în momentele când poate avea cea mai mare nevoie de sprijin. în schimb, părintele a învăţat să răspundă urii şi dezaprobării lumii cu iubire desăvârşită. O iubire venită de la Duhul Sfânt şi pe care o simţeam şi eu acum.

De fiecare dată veneam la părintele doborât de greutatea păca­telor şi de fiecare dată părintele îmi ridica povara, cu dragostea Dom­nului Hristos ce o purta în el. Şi de multe ori, în prezenţa acestei iubiri şi îmbrăţişări părinteşti eu uitam ce aveam să-l întreb, în timp ce părintele mă ţinea de mână ca pe un copil. Era suficient să-i privesc faţa lumi­noasă, pentru ca cel mai rece colţişor al inimii mele să se topească sub iubirea-i părintească. Era destul să-l aud rostind numai un cuvânt şi toate liniile mele argumentative se prăbuşeau.

Avea obiceiul să spună pe un ton iubitor şi glumeţ: „O, Doamne, ce am făcut aşa de rău să-mi trimiţi astfel de păcătoşi?". într-adevăr sunt un păcătos, iar cuvintele glumeţe ale părintelui îmi reaminteau aceasta, ca să-mi eliberez sufletul de mândrie şi să-l întorc la smerenie. Dar în acelaşi timp cuvintele acestea te făceau să te simţi pe deplin iubit.

257

Când părintele îmi spunea „aceasta nu este bine", sau fie şi un simplu „da" sau „nu", cuvintele lui aveau o greutate care îmi atingea inima. De altfel, cu toţii ştiam şi vedeam câte minuni lucra Dumnezeu prin părintele şi de aceea cuvintele sale înţelepte răspundeau tuturor frământărilor noastre. Adeseori ne umileam văzând cum toate opiniile „grozave", „inteligenţa" şi căutările noastre se topeau treptat sub dra­gostea lui curată şi simplă pentru noi toţi.

îmi lipseşte aşa de mult părintele, că nu pot găsi cuvinte să ex­prim ceea ce este înlăuntrul sufletului meu. Însă ştiu că dacă cineva crede cu adevărat în Dumnezeu, acela chiar dacă va muri, viu va fi în veşnicie! Amin.

Serafim

Să fii curajoasă!

De multe ori l-am găsit pe părintele Calciu îngrijind simplu flo­rile din faţa bisericuţei sfinţiei sale, udându-le liniştit şi zâmbindu-le de parcă ar fi fost copiii lui. într-o zi l-am auzit chiar vorbind florilor, cu o voce caldă şi mângâietoare, în contrast izbitor cu zgomotul asurzitor al maşinilor care treceau în viteză pe autostrada de alături. „Părinte, sun­teţi aşa de prietenos cu florile...", i-am spus. Părintele mi-a răspuns zâmbind: „Da, dar să ştii că şi ele sunt prietenoase cu mine!".

Omul acesta care trăia atât de simplu în mijlocul civilizaţiei americane, purtând încă pe trupul său urmele torturilor din închisoare mi-a salvat viaţa, m-a slobozit din robia din care nimeni nu izbutise să mă elibereze ani de-a rândul. Avea puterea de a schimba sufletele oa­menilor. Câteodată o făcea numai prin simpla-i prezenţă, alteori prin rugăciunile sfinţiei sale, sau numai cu mângâierea, inundându-mi su­fletul mai gol decât o prăpastie cu torentul iubirii sale părinteşti.

Analiza multe aspecte ale vieţii mele şi-mi arăta, fără a face psi­hanaliză, cum acestea mi-au afectat mişcările sufletului şi modul de vi­aţă. Uneori îmi amintea câte o întâmplare din copilăria mea cu o precizie care îmi oprea respiraţia. „Cum de ştiţi toate aceste secrete ale mele?", l-am întrebat odată. „Duhul Sfânt mi le-a descoperit", mi-a răspuns sim­plu... Altădată mi-a spus că îmi vede îngerul păzitor în chip de lumină, acest înger pe care eu îl ţinusem departe cu păcatele mele.

258

Pentru părintele, viaţa era o măsură a curajului. De multe ori când ne despărţeam îmi spunea: „Să fii curajoasă!". îşi petrecuse două­zeci şi doi de ani din viaţă în închisoare, suferind pentru credinţă. Pe lângă suferinţa sfinţiei sale, problemele mele mărunte nu însemnau ni­mic, şi cu toate acestea părintele, în marea sa smerenie şi dragoste, era îngrijorat pentru ele, încurajându-mă mereu.

Astăzi părintele nu mai este printre noi, şi totuşi adesea mă tre­zesc întrebându-l: „Părinte, cum să merg înainte în această lume haotică fără prezenţa sfinţiei voastre, fără înţelepciunea şi iubirea ce mi-o purtaţi?". Şi stareţul care vorbea cu florile şi care i-a iertat pe torţionarii săi îmi şopteşte tainic în minte: „Fii dârză şi foarte, foarte curajoasă!".

O fiică duhovnicească

biserica „sfânta Cruce” casa noastră

Deşi „mică şi modestă", cum o socotesc unii, biserica „Sfânta Cruce" era casa noastră, a tuturor.

Părintele avea un fel anume de a te face să devii parte integrantă a micii familii pe care dânsul, cu ajutorul lui Dumnezeu, o întemeiase acolo. Îi cucerea mai ales pe cei tineri şi tuturor le dădea, dacă voiau, ceva de făcut dintre măruntele sau mai serioasele treburi ale bisericii.

Părintele ne iubea ca pe nişte fii adevăraţi. îmi amintesc cum, atunci când i-am spus că vom avea un copil, s-a bucurat foarte tare şi a început imediat să se roage pentru noi şi pentru pruncul nostru. Ne po­menea la toate slujbele fără să apucăm să-i cerem. Dacă ceva nu era aşa cum trebuie, ne cunoştea imediat şi ne întreba el singur ce se întâmplă. După ce vorbeam cu sfinţia sa, tot răul şi toată incertitudinea dispăreau. Avea timp pentru cele mai mărunte lucruri care se întâmplau în viaţa noastră, voia să ne vadă fericiţi şi aproape de Dumnezeu.

De câte ori eram la o răscruce de drumuri, Părintele nu ne sfătuia imediat ce să facem, ci se ruga ca Duhul Sfânt să ne pună în minte gân­dul cel bun, spre a face ceea ce Dumnezeu voia de la noi.

Părintele ne-a lăsat tuturor fiilor duhovniceşti o experienţă care ne-a făcut mai buni şi mai jertfelnici. Unde mergem acum, nu ştim... Poate calea este să fim uniţi şi să avem grijă în continuare unii de alţii,

259

aşa cum Părintele avea grijă de noi toţi şi are şi acum, de acolo de unde Dumnezeu i-a rânduit loc de odihnă veşnică...

Doi fii duhovniceşti

Cine l-a cunoscut, înţelege de ce...

Nu pot vorbi la trecut despre părintele. îl simt lângă mine şi de câte ori mă gândesc la sfinţia sa, am aceeaşi senzaţie de bine, echilibru şi sens pe care am avut-o de când l-am cunoscut. în mare contrast cu multe persoane şi lucruri de care ne înconjuram, părintele inspira o linişte in­terioară pe care am mai simţit-o numai la câteva mănăstiri vechi din ţară. Şi asta într-o lume despiritualizată şi alienată ca aceea din America.

Nu mai ştiu alt părinte care să stea în genunchi atunci când ve­neam să ne spovedim... Cu câtă seriozitate, seninătate şi înţelegere ne as­culta şi ne ierta... Simţeai că poţi să-i mărturiseşti orice. Cu tot spiritul său pătrunzător şi erudit, părintele ştia să facă să se simtă bine pe oricine venea la sfinţia sa. Primea şi asculta oameni de orice condiţie şi vârstă. Nu ştiu cum, dar îşi găsea mereu timp pentru toţi şi pentru toate.

Părintele nu vorbea despre el însuşi decât tangenţial, fără a-şi aroga vreun merit, şi aceasta după o viaţă întreagă de aspre încercări pentru credinţă. Deşi era un exemplu prin tot ce făcea, avea un duh adânc al smereniei şi al firescului. Cunoscându-l, lecţia smereniei devenea infinit mai uşoară. Nu ştiu, de pildă, câţi dintre noi s-ar urca fără „mofturi" într-un Trabant, cum a făcut-o cu bucurie părintele în 2006 în România, deşi o sumedenie de maşini confortabile i-ar fi fost puse la dispoziţie dacă ar fi spus o singură vorbă...

Cel mai important este însă faptul că truda, suferinţele şi fap­tele părintelui n-au fost în zadar. Nici lecţia pe care ne-a dat-o până la sfârşit, de rugăciune şi grijă permanentă pentru ceilalţi şi nu pentru sine. Cine l-a cunoscut, înţelege de ce. Rămâne un model, o icoană, dar şi un părinte nespus de drag sufletelor noastre!

Cipriana Mihăescu-Pintia

160

Acum eşti fiul meu!

Am fost trimis de Dumnezeu la părintele Calciu când eram în iadul disperării. Am ajuns la bisericuţa sfinţiei sale într-o vineri după-amiază, la vecernie şi-mi amintesc cum, văzându-l prima oară, am gândit: cât de obişnuit pare! în timpul slujbei însă impresia mea s-a schimbat. Faţa părintelui devenea parcă mai luminoasă cu fiecare rugăciune pe care o făcea. Acelaşi chip minunat şi aprins ca un cuptor în flăcări aveam să-l văd de nenumărate ori după aceea, până când părintele a fost chemat la Domnul.

După slujbă am mers la miruit şi l-am întrebat dacă aş putea veni într-o zi să mă spovedesc. Părintele m-a privit cu căldură şi a înce­put să-mi repete cu o bucurie dulce: „Domnul să te binecuvinteze, Domnul să te binecuvinteze, Domnul să te binecuvinteze!". Mi-a dat chiar şi adresa sfinţiei sale de e-mail, ca să-i pot scrie la nevoie. „Sunt la pas cu tehnologia!", a glumit, referindu-se la faptul că ştia să folosească internetul. Am fost aşa de fericit şi mulţumit, că nu mă puteam stăpâni! Am plecat de la biserică slăvindu-L pe Dumnezeu pentru acea zi.

Nu ştiam atunci că acesta era numai începutul uneia dintre cele mai frumoase legături sufleteşti ce am avut-o cu un om, legătură care mi-a împărţit viaţa în două: cu părintele şi fără părintele.

în duminica următoare am venit la Sfânta Liturghie. La sfârşi­tul slujbei, părintele mi-a spus să-l aştept. După ce a terminat de pus totul în rânduială, m-a luat de mână ca pe un copil şi m-a dus în trapeza amenajată la subsolul bisericii, unde în faţa tuturor m-a prezentat cu co­respondentul numelui meu în limba română. Cine eram eu, ca să fiu prezentat astfel...?! Dar aşa era felul părintelui de a fi, îl înălţa întot­deauna pe aproapele său cu dragoste, arătându-i cât de preţios poate să fie un suflet în faţa Domnului, dar şi a celorlalţi oameni.

După aceea m-a luat de o parte şi m-a întrebat dacă vreau să mă spovedesc. Timp de o oră şi jumătate mi-am deschis sufletul înaintea părintelui, în toată urâţenia şi întunecimea lui. Din când în când mă simţeam atât de copleşit de păcatele mele, încât nu-mi puteam stăpâni plânsul şi tremurul trupului. Atunci părintele mi-a luat capul în palmele lui şi m-a îmbrăţişat cu căldură, întrebându-mă: „Eşti bine? Nu mai

261

plânge! Eu te iubesc". A stat aşa până m-am putut opri din plâns şi am fost în stare să-mi continui spovedania.

Când am terminat, m-a luat din nou de mână şi m-a condus până la sfântul altar. A intrat, a luat ceva de acolo şi mi-a spus să înge­nunchez în faţa lui. Mi-a pus epitrahilul pe cap şi a început să se roage pentru mine în limba română. Nu înţelegeam nimic din ce spune. După ce a terminat, m-a luat din nou de mână şi m-a ajutat să mă ridic, spunându-mi cu iubire părintească: „Acum eşti fiul meu!".

Şi într-adevăr sunt, până la a doua venire a Mântuitorului! Nu mă simt vrednic de aceasta, aşa cum nu m-am simţit vrednic nici atunci când l-am întâlnit pentru prima oară. Mă rog Domnului să mă învredni­cească, prin mila Sa, ca părintele Calciu să stea lângă mine în ziua înfri­coşată a Judecăţii, pentru a putea fi şi eu izbăvit.

Pentru rugăciunile părintelui şi pentru dragostea sa către noi, ajută-ne, Doamne,, să ne mântuim sufletele!

Un fiu duhovnicesc

De ce!

Ştiu că părintele Calciu e cunoscut mai ales pentru suferinţa şi lupta dusă împotriva comunismului, însă noi în America am primit ma­rele dar de a-l avea printre noi bun, blând, înţelept, făcându-ne să sim­ţim real, prin persoana sfinţiei sale, prezenţa lui Dumnezeu.

Am multe amintiri despre părintele, ca nişte bucurii pe care aş vrea să le împart cu toată lumea...

într-o zi am mers la spovedanie. Părintele ne mărturisea într-o cămăruţă lângă sfântul altar. Acolo avea veşmintele preoţeşti, frumos aliniate pe o bară şi un scrin vechi cu multe sertare, de care-şi rezema geanta plină cu cărţi de rugăciuni. îmi era nespus de drag să merg acolo la spovedit.

Primul se aşeza în genunchi părintele şi spunea: „Hai, zi ce ai mai făcut de când nu te-ai mai spovedit!". Eu, de data aceea, am început: „Părinte, iar am făcut păcatul acela...", păcat pe care părintele ştia că îl tot repetam. Aşteptam să văd ce-mi spune. M-a privit în ochi şi mi-a zis: „De ce, Claudia!". Nu am pus semnul întrebării pentru că nu m-a întrebat,

262

ci s-a întristat adânc de păcatul meu. Mi-a fost dat atunci mie, pă­cătoasei, să-L simt şi să-L văd în ochii părintelui, ca într-un ocean adânc, pe însuşi Dumnezeu Cel nemărginit, Care se întrista pentru păcatele mele. în timp natural asta a durat o secundă, poate, dar astfel de clipe au ceva din puterea veşniciei, ca un dar venit de Sus.

îmi amintesc cu câtă bunătate se purta părintele cu noi toţi, aşa plini de răutăţi şi păcate cum suntem. Totdeauna avea un zâmbet cald şi o vorbă de folos pentru fiecare. Când îi ceream sfatul în probleme du­hovniceşti ori în situaţiile mărunte ale vieţii de zi cu zi, părintele răs­pundea fără să se lungească în explicaţii. Câteva vorbe erau de ajuns pentru ca liniştea să se coboare din nou peste sufletele noastre tulburate. Apoi ne binecuvânta cu evlavie şi tot răul se risipea.

Mi s-a întipărit în suflet o seară de vineri din ultima vară în care părintele a mai slujit la biserică. Se terminase vecernia şi ne strânsesem, ca de obicei, în trapeza de la subsol, pentru o masă simplă şi un cuvânt de folos. Părintele terminase de mâncat şi s-a ridicat în picioare. Era la câţiva paşi de noi şi îl aud spunând: „Când voi muri, de mesele acestea de vineri seara o să-mi pară rău!". L-am întrebat atunci: „Chiar, Pă­rinte?". Şi mi-a răspuns simplu şi clar, cu ochi zâmbitori: „Da!".

Citind o carte cu mărturii despre Cuviosul Paisie Aghioritul, am găsit acolo o întâmplare care s-a petrecut şi cu mine cu câtva timp în urmă. Treceam atunci printr-un moment mai greu. Eram deznădăjduită şi nimic nu mai avea sens pentru mine, totul mi se părea străin şi de­parte. Am plecat în fugă la biserică, rugându-mă să-l găsesc pe părintele acolo. Am ajuns prea târziu, uşile erau deja încuiate. M-am aşezat pe trepte şi am început să plâng. Şi cu toate că părintele nu mai era acolo, pentru rugăciunile cu care mă acoperea am început încet-încet să mă li­niştesc, de parcă l-aş fi găsit şi era cu mine. De atunci mi s-a umplut su­fletul de ceva bun ca în copilărie, o bucurie de a trăi pe care nu o mai avusesem de când eram mică. Citind experienţa pelerinului de la coliba părintelui Paisie, am înţeles că oamenii plăcuţi lui Dumnezeu primesc darul de a ne face şi pe noi, păcătoşii, prin rugăciunile lor, „să gustăm", cum zice psalmistul, din bunătatea cea negrăită a Domnului.

Mai am încă multe de tămăduit în sufletul meu, iar părintele nu mai este cu noi, şi e tare greu! Caut să-mi aduc aminte cele ce m-a învă­ţat, dar pentru neputinţa noastră omenească, nu mai este la fel.

Să mă ierte Dumnezeu că eu, un muritor de rând, îndrăznesc să spun lucruri aşa mari: cred că părintele a fost un sfânt, dăruit nouă ca să ni-L arate pe Dumnezeu! Care fie să ne miluiască pe toţi, pentru rugăci­unile lui!

Claudia, profesoară, Fairfax

Părintele...

Acum zece ani am primit o bursă de studii în America şi căutând un loc unde să pot merge duminica la slujbă, un prieten m-a îndrumat spre biserica „Sfânta Cruce" din Virginia, al cărei paroh era părintele Gheorghe Calciu. Atunci mi s-a părut o „întâmplare fericită" să găsesc o biserică românească aproape de mine. Acum însă ştiu că Dumnezeu a rânduit să ajung în America tocmai pentru a-l cunoaşte pe părintele Cal­ciu şi a mă întări întru dreapta credinţă.

Când am intrat în bisericuţa înconjurată de zgârie-nori, am avut instantaneu sentimentul de acasă: linişte, pace, miros de mir şi tămâie, tri­colorul nostru într-un colţ şi vitraliile vopsite în culorile naţionale.

Pe părintele Calciu l-am găsit înconjurat de tineri, cei mai mulţi nou veniţi în parohie, asemenea mie. Nu după mult timp aveam însă să constat că sfinţia sa avea cel mai tânăr suflet dintre noi toţi. Ne cucerise spiritul său cald şi sprinten, şugubăţ şi sever în acelaşi timp, credinţa de neclintit în Dumnezeu şi în puterea rugăciunii, profunzimea slujbelor şi dragostea cu care ne înconjura şi ne asculta pe toţi. Pentru toate acestea, pe nesimţite, i-am spus din suflet Părintele, şi atât... Pentru noi era cu si­guranţă unic.

Zilele au trecut şi noi am învăţat două lucruri, care se transmi­teau prin viu grai, asemenea folclorului românesc: primul era că atunci când vrei să ajungi la bisericuţa părintelui Calciu, cu siguranţă Dumne­zeu îţi ajută (mai întotdeauna se ivea „ca din senin" un autobuz în afara orarului, sau un enoriaş din parohie care „întâmplător" mai avea un loc în maşină); al doilea lucru învăţat şi verificat era acela că atunci când pă­rintele se roagă, Dumnezeu îi ascultă rugăciunea. De aceea noi toţi ne învăţasem să mergem la sfinţia sa până şi cu cele mai neînsemnate do­rinţe şi nevoi şi de fiecare dată părintele ne aducea aminte că trebuie să ne rugăm şi noi, pentru ca Dumnezeu să ne împlinească rugăciunea.

263

Cu timpul ne-am obişnuit ca, pe lângă Sfânta Liturghie, să parti­cipăm şi la slujba vecerniei de vineri seara. Era surprinzător de linişte în bisericuţa noastră, deşi bulevardul din faţa ei era foarte circulat. Slujba se făcea doar la lumina lumânărilor. Pe nesimţite, serile de vineri au de­venit nişte seri cu totul deosebite, în care îl aveam pe părintele mai aproape şi numai pentru noi. Sorbeam din fiecare cuvânt de învăţătură şi din fiecare amintire depănată cu glas încet, după ce slujba se termina. Şi n-am mai fi plecat acasă...

De fapt, treabă era destulă. învăţasem să facem lumânări, îl mai ajutam pe părinte la curăţenia în biserică sau la pliatul buletinelor paro­hiale, pentru că, în lipsă de ajutor, părintele era cel care făcea toate aceste treburi. îmi amintesc cum, spunându-i că m-am decis să mă întorc defi­nitiv în ţară, părintele m-a întrebat amărât: „Şi cine-o să mă mai ajute acum să dau cu aspiratorul în biserică?"...

Părintele ducea mai departe o frumoasă tradiţie creştină colin­dele. Era o perioadă foarte dragă nouă. Pe 10 decembrie începeam repe­tiţiile, la care părintele cânta cel mai mult şi mai cu inimă. Nu ne lăsa nici o măsură de capul nostru, iar dacă nu era mulţumit o luam de la ca­păt. Insista mereu să interpretăm melodia în funcţie de mesajul versului, mai vioi sau mai liric, după cum era cazul.

Părintele ruga familiile din parohie să se grupeze pe zone, ca să putem ajunge cu vestea Naşterii la toţi. Porneam la colindat direct după serviciu şi conduceam zeci de kilometri până la prima gazdă. însă nici nu ne gândeam să lipsim, nici să ne plângem, mai ales că părintele era în general primul din coloana de maşini... Era ca şi cum nimic nu îl putea opri să vestească Naşterea Domnului. Răsplata era însă pe măsura oste­nelii, pentru că gazdele ne aşteptau cu mare dragoste şi emoţie, cu bra­dul făcut şi cu masa întinsă. Şi cu toate că, în mod sigur, nu eram cei mai grozavi cântăreţi, părintele reuşea să ne facă pe toţi colindători şi gazde să primim înfioraţi vestea că Domnul Iisus se naşte.

Într-un an ne-a trimis Dumnezeu zăpadă, o adevărată furtună, lucru rar în zona Washington DC, zăpadă care crea mari probleme pe şosele. Drept urmare, în loc de ora 19, am ajuns la prima casă la ora 21 şi mai aveam alte două gazde de colindat. Am fost convinşi că părintele va suna la celelalte gazde să le anunţe că nu mai putem ajunge în seara aceea. însă sfinţia sa i-a sunat şi i-a întrebat dacă ne mai primesc cu co­lindul... Acea noapte plină de nămeţi, când am ajuns la cea din urmă gazdă la ora unu după miezul nopţii, ne-a rămas tuturor una dintre cele mai dragi amintiri. Iar gazdele erau aşa de bucuroase că am ajuns totuşi să le colindăm...

Pentru mulţi, numele părintelui Gheorghe Calciu se leagă de cu­rajul mărturisirii credinţei şi de lupta făţişă împotriva comunismului ateist. Pentru mine, fiică păcătoasă şi nevrednică, părintele va reprezenta mereu omul cu cea mai mare dragoste pentru cei din jurul său, exemplu viu de ascultare a poruncii „să iubeşti pe aproapele tău".

Din locul cel liniştit pe care i l-a rânduit Bunul Dumnezeu, ştiu că părintele se roagă pentru noi şi ne iubeşte. Iar noi, asemeni, îi păstrăm aceeaşi dragoste mare şi rugăm pentru sufletul sfinţiei sale.

Mălina Iancovici, Bucureşti

Dumnezeu a rânduit să mă aflu o vreme în America, lângă pă­rintele Calciu, omul care mi-a marcat definitiv modul de a gândi, de a privi oamenii şi relaţia mea cu Dumnezeu.

Părintele a fost unul dintre cei mai „bogaţi" duhovnici pe care Biserica noastră i-a avut. Un suflet tânăr, cald şi foarte deschis. Un om cu adevărat frumos, cu o minte sclipitoare şi o privire adâncă, cu care te copleşea încă de la început. Smerit, dar şi aspru la nevoie. Orice mustrare era însă o binefacere şi un prilej de imediată şi serioasă cercetare de sine.

Părintele a avut darul de a aduna oamenii în jurul sfinţiei sale. Mai cu seamă tinerii l-am iubit ca pe un duhovnic, dar şi ca pe un frate mai mare. A fost deasupra tuturor. Era sufletul micii noastre comunităţi de la „Sfânta Cruce". Se dăruia cu toată fiinţa pentru tot ceea ce însemna viaţa parohiei: slujea; alina suferinţele sufleteşti şi trupeşti; aduna oamenii în trapeza de la demisolul bisericii, pentru masă şi pentru dis­cuţii de folos sufletesc; avea grijă de săraci; făcea curat în biserică; îngri­jea grădina. Era cu totul şi cu totul ieşit din comun!

După ce m-am întors în ţară, i-am cerut de multe ori sfatul şi ni­ciodată nu a întârziat să îmi răspundă adânc. Redau aici un cuvânt de folos despre viaţa de familie, adresat de părintele mie şi soţiei mele, dar ziditor, cu siguranţă, pentru mulţi care-l vor citi:

„Nu trageţi prea tare la juguri îndepărtate. Bucuraţi-vă mai mult unul de altul, grăbiţi-vă, rugându-L pe Dumnezeu să vă binecuvânteze cu naştere de prunci, daţi vieţii ceea ce este al ei şi lui Dumnezeu ceea ce este al Lui.

încercaţi să fiţi fericiţi împreună, căci viaţa este un strigoi, ceea ce este real ţine numai de Dumnezeu şi de prezenţa Lui în lume. Anii trec repede, veţi îmbătrâni curând şi măcar sufleteşte încercaţi să vă menţineţi tineri.

Vă spun un cuvânt de folos care vi se potriveşte: Viaţa în comun (mă­năstire şi familie) este dură. Trebuie să ştii să te faci iertat. Auziţi, să te faci ier­tat. Nu a ierta este greu, ci a obţine iertarea. şi nu printr-o frază stearpă şi ero­dată de uzura convenţională, ci printr-o adâncă implicare a sufletului şi printr-o umilinţă nejucată, care să izbească în cel pe care l-ai rănit (sau l-ai făcut să te rănească, printr-un joc perfid al inteligenţei tale), cu o dragoste umilă, care să-i întoarcă sufletul spre o iertare adevărată".

Părintele Calciu a fost omul celei mai înalte măsuri duhovniceşti din câţi mi-a fost dat să cunosc. îmi este foarte dor de sfinţia sa, dar ştiu că ne vom întâlni din nou.

Robul lui Dumnezeu Mihail, Bucureşti

Am peste douăzeci de ani de educaţie în şcoli tehnice de cel mai înalt nivel din România şi Statele Unite. Am la activ examene, teste şi evaluări, proiecte, clienţi cu sisteme de date cu acoperire internaţională, nenumărate experienţe unde logica, matematica şi fizica nu au avut pentru mine decât un singur răspuns: determinismul. Aceasta până când tot ce am crezut că este indestructibilul adevăr al logicii, a fost împrăştiat cu o simplitate copleşitoare de un bătrân cu barba albă, udând florile din faţa bisericii, la marginea unui bulevard cu mult trafic... Zece minute de conversaţie cu Părintele Calciu, şi toate clădirile de metal şi sticlă din jur, cu cifre de afaceri de miliarde de dolari, au devenit dintr-o dată mici, dizolvându-se într-o neînsemnătate banală.

De atunci, fiecare experienţă a mea cu Părintele a avut tâlcul şi darul ei. Acum am să mă opresc doar la una din ele: intrarea în altar.

267

După luni de discuţii şi încercări, Părintele a hotărât să-mi ofere privilegiul să-l ajut în altar în timpul Sfintei Liturghii. Socoteala mea, „logică" bineînţeles, a fost simplă: în loc să stau în biserică pe scaun, am să stau patru ore în altar, în picioare; este clar că Părintele vrea să mă pedepsească pentru ceva!

Dar asta e, nimeni nu spune „nu" Părintelui. Aşa că am început pregătirea. Marian, mâna dreaptă a Părintelui din acea vreme, mi-a ex­plicat cu răbdare rânduielile. Era simplu la prima vedere, deşi multe din elemente nu aveau logică. însă deja începusem să înţeleg suficient din ritual pentru a accepta că sunt multe taine peste capacitatea mea de a le cuprinde.

Duminică la ora nouă dimineaţa m-am prezentat la biserică. Pă­rintele mi-a zâmbit larg şi mi-a spus: „Vino aici, păcătosule!". Era atâta căldură în glasul lui când mă striga aşa, încât mă simţeam privilegiat. Părintele m-a îmbrăţişat, m-a binecuvântat şi m-a invitat în altar. Am în­genuncheat şi Părintele mi-a citit binecuvântarea de a sluji în altar. Şi dintr-o dată timpul a început să încetinească, lumina a devenit mai caldă şi totul în jurul meu s-a transformat dintr-un mic ungher al altarului într-un spaţiu larg şi primitor. Părintele m-a sărutat pe obraz şi ferm, dar protector mi-a spus: „Acum treceţi la treabă!".

Marian a recapitulat îndatoririle noastre. Vocile abia ni se au­zeau, şi totuşi mi se părea că strigăm unul la altul. în altarul Părintelui, şi aerul pe care-l respirai te îndemna la smerenie. Încet-încet am intrat într-un ritm tăcut şi aşteptam ca Părintele să înceapă slujba. Un ultim în­demn de la Marian: „Nu-ţi fă un obicei din a te uita la Părintele când pâinea şi vinul se transformă în Trupul şi Sângele lui Hristos! Este mai bine aşa. Poţi să te uiţi o dată, ca să ştii ce se întâmplă, dar în rest pleacă-ţi capul în rugăciune!".

Asta a fost mult peste ceea ce mintea mea îndoctrinată de logică şi ştiinţă putea să accepte. Aveam însă un respect deosebit pentru Ma­rian, aşa că nu am comentat. Dar în mintea mea l-am categorisit pe loc „fanatic religios" şi după un scurt diagnostic al reacţiei chimice care ar fi putut să se producă, cu o mică probabilitate, în timpul procesului, am concluzionat că sunt în siguranţă şi nu am de ce să mă tem. Am aşteptat deci în linişte începutul slujbei.

Părintele, îmbrăcat în veşmintele preoţeşti, a trecut prin faţa Sfin­tei Mese. Târziu am înţeles de ce numai îmbrăcat în veşminte Părintele

268

trecea prin faţa Sfintei Mese, deşi acesta era privilegiul fiecărui preot. Până în ultima clipă a vieţii Părintele nu s-a simţit demn de a fi în faţa Jert­felnicului lui Hristos. Iar această moştenire de smerenie, caracteristică numai sfinţilor, ne-a insuflat-o tuturor prin toate îndemnurile pe care le-am primit.

Şi atunci am avut pentru a doua oară senzaţia că totul se schimbă. Smerenia cu care Părintele s-a înfăţişat în faţa Sfintei Mese ne-a făcut pe toţi să ne simţim atât de mici şi necredincioşi! într-o fracţiune de secundă am ştiut că sunt în faţa unei lumi spre care nu mă pot ridica de greutatea păcatelor mele. Iar Părintele... Nimic nu mai exista în jurul dânsului. Bi­serica goală sau plină de enoriaşi, copiii mici plângând pentru Părintele era totuna. Era acasă, în braţele îngerilor care oficiau slujba în Cer.

în acel moment am realizat ceea ce Marian mă prevenise şi m-am ruşinat de toate gândurile mele. O năvală de sentimente m-a cuprins şi imensa bucurie pe care o simţeam nu era umbrită decât de apăsarea că mă ştiam nevrednic de a mă afla acolo. Din acel moment senzaţiile nu au făcut decât să se înteţească. Pentru următoarele două ore totul s-a întâmplat parcă în absenţa mea, deşi simţeam cu intensitate fiecare eveni­ment. Din fericire, Marian era la fiecare pas în spatele meu şi nu am fă­cut nici o greşeală majoră care să-l stânjenească pe Părintele.

Şi iată că momentul culminant se apropia: Taina Sfintei Liturghii, clipa în care pâinea şi vinul se transformă în Trupul şi Sângele lui Hris­tos. în altarul Părintelui, precum Toma Necredinciosul a vrut să pună degetul său în semnul cuielor din palmele Mântuitorului, aşa şi eu aş­teptam momentul prefacerii cu curiozitate neînţeleasă.

Faţa Părintelui, transfigurată, radia o căldură îmbietoare dar fermă, nici o autoritate lumească nu ar fi putut să se apropie atunci de dânsul. Cu un nod în gât şi capul vâjâind, am urmărit cu nedumerire şi curiozitate copilărească cum timpul s-a oprit, zgomotul din biserică s-a estompat şi totul s-a concentrat spre Sfânta Masă. îmi venea să-l îmbrăţi­şez pe Părintele, dar o forţă peste puterile mele de înţelegere mă ţinea pe loc, ba chiar mă împingea înapoi. Ochii îmi cădeau în pământ, iar eu, cu încăpăţânarea adolescentului care ştie că a greşit însă continuă să-şi sus­ţină nevinovăţia, mă uitam mai îndârjit.

în câteva minute care au durat o clipă şi o veşnicie, acel bătrân cu barba albă, rugându-se cu smerenie pentru îndurarea Sfântului Duh ca noi toţi să ne spălăm păcatele prin Trupul şi Sângele lui Hristos, mi-a

269

schimbat sufletul, mintea şi viaţa mai mult decât toată experienţa mea de zeci de ani de căutări deşarte ale Adevărului. Adevărul pe care l-am avut tot timpul în faţa ochilor sufletului, Adevărul pe care ochii minţii au refu­zat să-l vadă, Adevărul pe care Părintele mi-l spunea fără să vorbească.

Când totul s-a sfârşit, am înţeles în sfârşit ceea ce Marian încer­case să-mi spună. Capul îmi vuia, iar tâmplele îmi cedau sub presiune. Nu-mi amintesc exact cum am terminat slujba. Ştiu că o mare apăsare îmi stătea pe inimă şi multe din păcatele mele îmi treceau prin faţa ochilor. Ajuns acasă, am dormit până a doua zi. Toată săptămâna ur­mătoare am fost rezervat şi abia am vorbit cu oamenii din jurul meu.

De atunci, duminică de duminică am ajutat în altar. Iar la prefa­cerea Darurilor mi-am plecat capul şi m-am rugat pentru iertarea păca­telor, mulţumind lui Dumnezeu că ne-a trimis pe Părintele Calciu să se roage pentru noi.

Andrei S., Profesor universitar

Am aflat pe cel dorit

Când părintele paroh al bisericii noastre greceşti din Virginia a plecat, am început să îmi caut un nou duhovnic. Mergând la bisericuţa „Sfânta Cruce" a comunităţii româneşti, l-am văzut pe părintele Gheorghe Calciu. Două lucruri m-au cucerit de la început la părintele: zâm­betul său minunat şi iubirea curată pentru aproapele. Am fost impresio­nat să văd cum în timpul spovedaniei, părintele, deşi trecut de şaptezeci de ani, obişnuia să îngenuncheze împreună cu credincioşii ore întregi. Atunci am înţeles, ca şi sfântul apostol Filip, că am aflat pe cel dorit. Şi din ziua aceea părintele Calciu mi-a devenit duhovnic până în clipa în care s-a mutat la Domnul.

Părintele era înzestrat cu multe daruri, dar mai presus de toate avea un respect profund pentru ceea ce înseamnă a fi preot. în timpul slujbelor era afierosit pe de-a-ntregul lui Dumnezeu. Imaginea părintelui ieşind pe Uşile împărăteşti, impunător, smerit, nobil, un reprezentant al lui Hristos însuşi, mi s-a întipărit pentru totdeauna în minte.

In predicile sale părintele vorbea deschis, cu blândeţe şi bună­tate, fără vreun semn de tulburare sau emoţie lumească, neocolind pro­blemele importante sau delicate ale mântuirii.

270

Una dintre aceste probleme era Sfânta împărtăşanie. Părintele ne-a atenţionat întotdeauna asupra importanţei unei pregătiri serioase înainte de a primi Sfintele Taine. Sfinţia sa punea un accent deosebit pe spovedanie, lucru care în tradiţia grecilor din America nu prea se prac­tica. Avându-l pe părintele acolo, nouă ne venea uşor să mergem des la mărturisit, însă cât de istovitor trebuie să fi fost pentru sfinţia sa, deşi nu lăsa niciodată să se întrevadă semne de oboseală! Această jertfă era pen­tru părintele o parte esenţială a misiunii sale de preot. Făcea eforturi mari spre a-şi acomoda programul cu al nostru, ceea ce însemna de multe ori spovedanii la ceasuri târzii din noapte. Iar în Postul Mare ză­bovea aproape tot timpul la spovedit până după miezul nopţii...

La acea vreme eu eram preocupat de problema mărturisirii cre­dinţei, de care mă loveam aproape la fiecare pas. îmi aduc aminte cât de mult ezitam să-i salut pe colegii de alte religii de la serviciu cu „Hristos a înviat!". Părintele, cel trecut prin experienţa României comuniste, mi-a zis categoric: „Spune: Hristos a înviat! chiar şi unui musulman! Isla­micii nu se feresc să-şi afirme credinţa lor, atunci noi de ce să ne fe­rim...?!"

O altă nedumerire a mea era legată de problema milosteniei. Ca şi creştin, ştiam că am datoria să-i ajut pe cei în nevoi, dar nu ştiam dacă trebuia sau nu să mă intereseze ce făceau acei oameni cu banii daţi de mine. Părintele mi-a spus că deoarece mulţi din cei de pe străzi au probleme cu alcoolul sau cu drogurile, nu este de folos să le dau bani, fiindcă asta ar putea să le prelungească suferinţa. M-a sfătuit în schimb să port tot timpul la mine câte ceva de mâncare şi să le dau ori de cîte ori îi întâlnesc. în felul acesta aveam şi conştiinţa împăcată şi nici nu dă­deam prilej de păcătuire acestor oameni.

Mai târziu, când copiii mei au crescut şi trebuia să-i dau la şcoală, m-am lovit de o nouă problemă. Cunoşteam lipsa de moralitate din şcolile publice şi private americane şi nu ştiam ce să fac. Când m-am dus la părintele să-i cer sfatul, sfinţia sa mi-a răspuns: „Voi, grecii, aveţi mulţi bani. De ce nu înfiinţaţi o şcoală ortodoxă pentru comunitate?". într-adevăr, era cea mai înţeleaptă soluţie...

O altă întâmplare care vorbeşte de la sine despre părintele este cea legată de moartea bunicului meu. Am primit vestea în cursul săptămânii şi vineri seara, când am ajuns la biserică, l-am rugat pe paracliser să trans­mită părintelui să se roage şi pentru sufletul lui. în loc de asta, la Sfârşitul

271

vecerniei părintele a făcut o adevărată slujbă de pomenire pentru bunicul meu, deşi era târziu, iar eu nu făcusem colivă şi nici nu plătisem pentru un parastas. Aşa era iubirea părintelui pentru fiecare suflet: spontană, firească şi fără vreun interes omenesc... Ţinta finală era să ne adâncească credinţa şi să ne aducă cât mai aproape de împărăţia lui Dumnezeu.

în timpul ispitelor de tot felul, părintele Calciu a fost refugiul meu. Adesea îmi spunea simplu: „Mă voi ruga pentru tine!". Şi asta era destul ca să stingă săgeţile vicleanului pornite asupra mea cu vicleşug.

Fetiţa mea, Antonia, care are zece ani, a vrut să scrie şi ea ceva despre părintele. închei cu aceste rânduri ale ei:

„Părintele Gheorghe a fost părintele meu. Am început să merg la el când aveam şase ani. Acum am zece, iar părintele s-a mutat de pe pă­mânt la cer. Pe părintele parcă îl ştiu dintotdeauna. A fost un om bun şi sunt sigură că va deveni un sfânt. Nu toţi oamenii au norocul să meargă la spovedanie la un sfânt aşa de bun! îmi lipseşte atât de mult, dar ştiu că este în rai cu Dumnezeu şi de acum nu mai suferă. Chiar dacă nu îl mai pot vedea, ştiu că este cu mine la orice pas al vieţii mele. Părintele Gheorghe întotdeauna va fi părintele meu şi niciodată nu îl voi uita. îl port în inimă chiar şi fiind în mormânt".

Iocmnou Iacovos, Virginia, SUA

M^ai mult decât un părinte

L-am întâlnit pe părintele Calciu în Washington DC, la biserica „Sfânta Cruce". Parcă fără să vreau am fost împinsă de o mână nevăzută să merg să vorbesc cu sfinţia sa, să îi spun ce am pe suflet. M-a primit cu o îmbrăţişare părintească şi aflând că ştiu să cânt, m-a rânduit la strană.

Apoi valul vieţii m-a dus de lângă părintele. După ultima noastră spovedanie, părintele ne-a luat deoparte, pe mine şi pe soţul meu, şi ne-a spus să nu ne depărtăm de Dumnezeu şi să venim să-l vedem cât de des se poate. Nu era nevoie să ne-o spună, am fi venit oricum! I s-a luminat privirea când ne-a revăzut prima dată după mutarea noastră la Chicago. Era în timpul slujbei de duminică şi se întorsese cu faţa spre credincioşi. Parcă eram doar noi în biserică şi ne întorsesem acasă la un părinte drag, după un drum lung.

272

Nu pot să scriu despre părintele Calciu la timpul trecut, pentru că mereu vorbesc cu sfinţia sa în gând. Asta îi şi spuneam în ultimul mesaj pe care i l-am trimis. Iar dânsul mi-a răspuns în stilul său caracteristic, cu mustrări de părinte, dar şugubăţ în acelaşi timp. Ştia să te dojenească în aşa fel încât, deşi te simţeai ruşinat de nimicnicia ta, îţi dădea putere să-i urmezi sfatul şi să faci totul mai bine. Iată ultimul mesaj pe care l-am primit de la sfinţia sa, în data de 15 august 2006:

Draga mea,

Ca totdeauna_, mesajele tale rare cum sunt ele mă bucură sufleteşte, ca şi ultimul tău disc (sau poate mai sunt şi altele pe care, din muţenia ta exterioară şi din vorbăria interioară, nu mi le-ai trimis? Dacă da, fă bunătatea şi extroverteşte-te printr-un disc, sau două, sau nouă...). Să ştii că mutarea voastră la Ann Arbor (eu zic, pentru mine şi pentru alţii, că oraşul este fondat de Ana Arbore, după nume, româncă sadea, mai puţin năucă decât tine, un fel de femeie-bărbat care a putut face un oraş... grozavă supoziţie!), zic dar că se face această mutare cu un scop: ca la vară, când avem congresul, în jurul lui 4 Iulie, să ne întâlnim. Dacă nu ne întâlnim, nici congresul nu va avea loc şi voi veţi fi răspunzători!

Până a ne vedea faţă către faţă, vă trimit amândurora dragostea mea şi binecuvântarea de preot nevrednic ca Dumnezeu să vă iubească şi Maica Dom­nului să vă ia sub ocrotirea ei şi, mai ales, să-i dea lui Cristi statornicie în cre­dinţă şi deschiderea inimii spre vederile celor sfinte, care se văd numai cu ochii duhului. Părintele.

Şi iată că acum, un an mai târziu după ultimul mesaj primit de la părintele Calciu, pun pe hârtie nişte gânduri firave despre un om care este pentru mine mai mult decât un părinte, mai mult decât un preot, mai mult decât un duhovnic, mai mult decât un sfânt... este o veşnicie!

Andreea Dersidan, Ann Arbor, Michigan

Clon verbrea

în primăvara din anul mutării părintelui Calciu la Domnul, într-o vineri după-amiază, am venit adus de un prieten la biserica „Sfânta Cruce", la slujba vecerniei.

Chiar în acea seară, copleşit de harul şi trăirea uluitoare a părin­telui, am hotărât să mă spovedesc la sfinţia sa. Părintele m-a ascultat, s-a rugat pentru mine şi m-a privit direct înlăuntrul sufletului. Seara aceea petrecută cu părintele Calciu, care a ascultat în genunchi spovedania mea, mi-a adus o miraculoasă vindecare de toate rănile adânci care îmi măcinau sufletul. Părintele m-a miruit, m-a binecuvântat şi... mi-a schimbat cursul vieţii!

După experienţa acelei seri de vineri pot spune cu tărie că pă­rintele Calciu este omul prin care Dumnezeu m-a chemat la Ortodoxie. Veşnică să-i fie pomenirea!

John

O^ul de Paşti

Cu treisprezece ani în urmă am intrat pentru prima dată în bisericuţa „Sfânta Cruce" a comunităţii româneşti ortodoxe din Washin­gton. Nu înţelegeam ce se cânta la strană, fiindcă nu ştiam limba ro­mână, dar duhul rugăciunii şi căldura cu care am fost primită m-au în­credinţat de dragostea pentru Dumnezeu a oamenilor de acolo.

îmi era totuşi greu să particip la slujbe fără să înţeleg nici un cuvânt, dar sufleteşte m-am legat foarte mult de biserică şi de enoriaşii ei. într-o zi, după Liturghie, m-am rugat lui Dumnezeu zicând: „Te rog, Doamne, trimite-mi pe cineva care să mă înveţe această limbă minunată, ca să înţeleg şi eu slujbele şi să pot vorbi cu oamenii de aici!". Abia ter­minasem rugăciunea când, deşi nu spusesem nimănui pentru ce mă rog, părintele Calciu a venit la mine, m-a atins uşor pe umăr şi mi-a zis bucu­ros: „Domnul Iosif te va învăţa limba română!".

Chipul părintelui mi s-a întipărit pentru totdeauna în amintire anul acela, de Paşti. învăţasem slujba învierii în română şi am cântat îm­preună cu ceilalţi. După slujbă am coborât în trapeza de la subsolul bise­ricii, pentru o mică agapă. Fiecare a primit câte un ou roşu. Avea şi pă­rintele unul, pe care l-a ciocnit, pe rând, cu toţi enoriaşii, fără să se spargă. Cum aş putea exprima în cuvinte privirea de atunci a părintelui, apropiată, caldă, dar şi ghiduşă, ca a unui copil care are cartonaşul câşti­gător? Nu voi uita niciodată ochii aceia calzi, licărind poznaş, cu care ne privea arătându-ne oul victorios.

Minunat e Domnul întru cei ce urmează iubirii Lui de oameni!

Michele

274

Să facem trei colibe

în 1988, eu şi soţia mea ne aflam ca refugiaţi în Grecia. Fără rude sau prieteni, la început fără să vorbim limba, ne era foarte greu să supravieţuim acolo. Eu căram marmură cu spatele la blocurile în con­strucţie, iar soţia mea spăla şi călca rufe câte douăsprezece ore pe zi. Ne rugam lui Dumnezeu să ne ajute să rezistăm.

într-una din zile s-a zvonit printre emigranţi că „un preot din America" a strâns nişte bani pentru refugiaţii români. Am mers şi noi la centrul de distribuire şi am primit, alături de mulţi alţi români necăjiţi, acest ajutor atât de bine venit. Atunci am aflat că „preotul american" era părintele Gheorghe Calciu.

După ani, Dumnezeu a rânduit să ajungem la biserica „Sfânta Cruce". Părintele închegase aici o comunitate unită prin dragoste şi ru­găciune. Ne iubea pe toţi cu nepărtinire. Ne-a ajutat foarte mult duhovniceşte, sfătuindu-ne în toate împrejurările vieţii noastre zilnice.

Cu ani în urmă, mergând într-o delegaţie, pe geamul hotelului unde stăteam s-a arătat chipul Domnului Iisus Hristos. L-am trezit pe vărul meu, care aţipise în patul alăturat şi a fost şi el şocat de ce vedea. Spre dimineaţă chipul a dispărut de pe geam fără nici o urmă. Am stat mult în cumpănă în acea noapte dacă să fac fotografii sau nu. în cele din urmă am hotărât să nu fac din această minune un act comercial.

La întoarcere i-am povestit părintelui despre apariţia atât de reală a chipului Domnului Iisus. L-am întrebat atunci de ce tocmai mie, păcătosul păcătoşilor, mi s-a arătat şi dacă am făcut bine că nu am che­mat şi alţi oameni din hotel ca să vadă. Părintele mi-a spus să nu caut o explicaţie, ci să iau lucrurile aşa cum s-au petrecut, pentru că noi, cu mintea noastră de muritori, nu putem să înţelegem planurile pe care Dumnezeu le are cu noi. Şi i-am urmat sfatul dat cu atâta înţelepciune.

De fapt, cuvintele părintelui erau întotdeauna înţelepte. Erau cuvinte de Duh. Vorbea blând, fără patimă, fără să încerce să domine, însă mesajul pe care îl transmitea era atât de mişcător, încât nu te mai săturai ascultând. Vorbele lui veneau din izvorul curat al credinţei.

Părintele Calciu a adus pe mulţi pe drumul adevăratei cre­dinţe, fără să le impună asta în vreun fel. Era ca un magnet spiritual.

275

Oamenii veneau, se aşezau în jurul sfinţiei sale şi le era bine. Şi parcă ar fi vrut, precum odinioară apostolii, să facă trei colibe...

Adrian Fundeneanu

Puterea rugăciunii

Am venit în America în 1998. Lucram câte şapte zile pe săptă­mână şi deşi simţeam nevoia să merg la biserică, nu aveam când. După şase ani, am ajuns totuşi la biserica „Sfânta Cruce", unde slujea părintele Gheorghe Calciu. M-am spovedit, pentru prima oară în viaţa mea. Aveam cincizeci de ani. Imaginaţi-vă câte păcate nemărturisite! La sfatul părintelui, am luat Sfânta Scriptură şi cărţi de rugăciuni pentru mine şi pentru familia mea, care era în România.

După o vreme am aflat de la soţul meu că fiul nostru cel mic trece prin nişte momente de rătăcire şi că a aruncat la gunoi o icoană. M-am dus cu lacrimi în ochi la părintele. Sfinţia sa m-a liniştit cu blândeţe, spunându-mi că totul se va rezolva prin rugăciune. Apoi a citit molitvele pentru revenirea la dreapta-credinţă în Dumnezeu a fiului meu. După câteva luni timp în care, deşi niciodată nu mi-a spus că o face, ştiu că părintele s-a rugat copilul meu s-a întors din nou la biserică...

Cu harul şi dragostea părintelui Calciu, viaţa mea în America s-a schimbat. Am început să merg la biserică în fiecare duminică, să ţin posturile, să mă spovedesc mai des, să citesc rugăciunile zilnic. îmi aduc aminte că la a doua sau a treia spovedanie m-a întrebat dacă citesc rugă­ciunile. I-am spus că da, afară de cele de seară, pe care uneori nu le mai pot face. Atunci părintele m-a mângâiat pe cap cu blândeţe şi mi-a zis: „Lasă, că eşti obosită seara. E totuşi bine că le citeşti pe celelalte!". în acel moment parcă am simţit mâna tatălui meu atingându-mi capul când eram copil! Cu adevărat l-am iubit pe părintele Calciu ca pe tatăl meu şi cu adevărat îmi este părinte, pentru că sfinţia sa m-a născut în Duhul...

Mihaela Strugaru, SUA

276

Mulţumesc, părinte!

Auzisem de părintele Calciu în timpul anilor de studenţie din Bucureşti, iar după emigrarea în Statele Unite i-am regăsit numele în presa americană. Admiram curajul cu care înfruntase sălbăticia regi­mului comunist. Puţin ştiam însă despre statura duhovnicească a părin­telui, asta şi pentru faptul că religia nu însemna atunci prea mult pentru mine. Ca mulţi tineri de vârsta mea, credeam că Dumnezeu există, dar mă rugam doar înainte de examene. Iar Dumnezeu totdeauna mă ajuta să le trec, fapt care îmi confirma existenţa Lui... Ruşinos de recunoscut, dar adevărat; eram ortodoxă numai prin Botez!

Experienţa trăită în America, departe de familie, m-a făcut să simt nevoia de a-L cunoaşte mai îndeaproape pe Acela care mă scotea totdeauna din cele mai grele impasuri ale vieţii mele de emigrant. Am mers mai întâi la bisericile ortodoxe româno-americane, însă am întâlnit indiferenţă, laşitate şi uneori chiar conflicte în rândul credincioşilor, fapt care m-a îndepărtat de ele. Aşa am început să frecventez bisericile pro­testante şi catolice americane... Dumnezeu mi-a scos în cale mulţi oa­meni practicanţi ai acestor religii, care m-au ajutat uman şi material şi cărora le mulţumesc, însă aceasta nu a reuşit să umple golul din sufletul meu, pe care îl simţeam tot mai apăsător. Am început atunci să mă în­treb cu îndrăzneală care este Biserica adevărată a lui Hristos.

După o vreme, în urma unor împrejurări mai complicate, am ajuns să mă mut la 3200 de mile distanţă de locuinţa mea iniţială, chiar în regiunea unde locuia părintele Calciu. Era de Crăciun. Singurii mei prieteni din oraş erau plecaţi, aşa încât m-am hotărât să merg la biserica românească de acolo. După Sfânta Liturghie, la miruit, părintele Calciu m-a întâmpinat cu multă bucurie şi căldură, aşa cum făcea de altfel cu toţi credincioşii. Am stat puţin de vorbă. încercam să regăsesc în sfinţia sa toţi anii de suferinţă petrecuţi în închisoare şi în „libertatea" terorizantă sub comunişti. Am găsit însă cu totul altceva, ceva ce nu se poate descrie în cuvinte... Doamne, de unde atâta fericire în acest om...?!

Uimirea mea a crescut când, ajunsă acasă, mi-am dat seama că Părintele reuşise să-mi transmită acea stare de fericire lăuntrică nejusti­ficată de nimic exterior pe care o trăiam pentru prima dată în viaţă! Din ziua aceea am încetat să mai merg la vreo biserică protestantă sau

277

catolică. A fost o întoarcere fulgerătoare şi cel mai frumos Crăciun petre­cut pe tărâm american...

Mulţumesc, Părinte!

O fiică duhovnicească

Minunata smerenie

„Cel care s-a unit cu smerenia ca şi cu o mireasă este bun, blând, umilit, milostiv, senin mai mult decât toţi, vesel, supus, nevicios, priveghetor, sârguitor". Aşa era părintele nostru duhovnic, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Dumnezeu să-l odihnească în împărăţia cerurilor, acolo unde îi este pe deplin locul!

Cu fiecare slujbă, părintele nu obosea să ne amintească minunata smerenie ca pierzătoare a patimilor, cheia tuturor virtuţilor. El însuşi ne-a arătat-o din plin prin tot ce ne-a împărtăşit de-a lungul anilor, cu fiecare predică şi binecuvântare, prin tot ce iradia persoana sfinţiei sale. Cât a putut de mult, părintele s-a luptat să facă lucrătoare smerenia în sufletele enoriaşilor de la biserica „Sfânta Cruce" din Alexandria, VA, să-i aducă pe toţi cât mai des la slujbe, să le potolească apucăturile mer­cantile din societatea americană de super-consum, ştiind că ele sunt o ameninţare şi slăbesc credinţa noastră şi că românii noştri creduli, ui­tând că bogăţia materială de pe pământ nu înseamnă nimic pe lângă cea adevărată, care este cea a sufletului, în Ceruri, pot fi uşor înşelaţi şi duşi pe calea pierzaniei.

Ultima dată când l-am văzut pe părintele, ultima îmbrăţişare, ul­timele cuvinte, în ziua de 8 septembrie 2006, la vecernie, nu pot să le uit. Mă întorsesem după vacanţa de vară petrecută în Europa. înaintam spre altar, înainte de începerea slujbei, şi-l văd venindu-mi în întâmpinare, cu surâsul lui cuceritor şi îmbietor, întrebându-mă:

unde mi-ai fost, păcătosule?

Pe băncuţa din faţa altarului am plănuit împreună un program pentru plecarea peste trei zile a părintelui în România. L-am văzut atunci schimbat, mai slăbit, mai palid, cu vocea cam pierdută. Unde mai era vioiciunea cu care mă întâmpinase pentru prima dată cu trei ani în urmă la aeroportul Dalles? Cu o premoniţie ce m-a mişcat prin sinceritate

278

şi dramatism, părintele mi-a spus: „Poate că acesta este ultimul meu drum!".

Şi a fost să fie ultimul drum, aşa cum poate şi l-a dorit, alegându-şi locul de odihnă în binecuvântata Mănăstire Petru-Vodă, la priete­nul de suferinţă, părintele Iustin Pârvu. Părintele mi-a mărturisit dorinţa sa arzătoare de a se reîntoarce acasă definitiv, şi toate călătoriile în ţară au fost, de fapt, o pregătire pentru aceasta...

George Păturcă, Profesor universitar

Dragoste şi evlavie

O viaţă de mărturisitor

Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, şi Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu. (Luca 12,8)

Cine poate să vorbească despre părintele Gheorghe Calciu, des­pre viaţa sa de Mărturisitor al lui Hristos? Doar îngerii în ceruri şi oa­menii cu viaţă sfântă aici, pe pământ. Eu nu sunt vrednic să-i dezleg cu­reaua încălţămintei. (Ioan 1, 27) Deci cum aş putea eu să vorbesc despre suferinţa, despre lucrarea dragostei, despre jertfa continuă întru Hristos a părintelui Gheorghe Calciu? Şi cine dintre noi ar putea să o facă? Pu­ţini, foarte puţini. Doar aceia care, alături de el, au dus cununa muceni­ciei neamului românesc şi au mărturisit prin fapta dragostei şi a credin­ţei pe Domnul Nostru Iisus Hristos.

Dar un lucru este fără de tăgadă. Părintele Gheorghe Calciu L-a mărturisit continuu pe Hristos, cu dragoste, prin întreaga sa viaţă. Iar pe cei care s-ar îndoi de locaşul pregătit părintelui de Bunul Dumnezeu în ceata Mărturisitorilor, îi întreb: Dacă părintele Calciu nu va ajunge în Ceruri, atunci ce speranţă am putea avea noi, ceilalţi, cu păcatele, com­promisurile şi neputinţele noastre? Noi nădăjduim doar în mila şi dra­gostea Domnului, căci la oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă. (Matei 19,26)

Nu putem să cuprindem aici toate cele pe care părintele Gheor­ghe Calciu le-a făcut necontenit pentru Biserică, punând mai presus de orice ascultarea de Domnul nostru Iisus Hristos şi mărturisindu-L în orice clipă prin lucrarea şi cuvântul său, urmând cu prisosinţă sfatul în­văţătorului: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să

279

vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. (Matei 5,16).

Puterea rugăciunii şi a postului

Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice mun­telui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. (Matei 17, 20)

Dacă ar fi să spunem un singur lucru despre părintele Gheorghe Calciu, acesta este că avea o putere deosebită în rugăciune. Câte nu a ru­gat părintele pe Dumnezeu? Câte nu a rugat părintele pe Maica Dom­nului? întrebaţi numai pe cei care au fost la părinte şi i-au cerut ajutor. Şi veţi vedea câte lucruri minunate a făcut: bolnavi care şi-au găsit alinarea, oi rătăcite întoarse la turma lui Hristos, certuri împăcate, familii reunite, situaţii disperate rezolvate, şi multe altele, toate vrednice de sinaxar.

Această putere deosebită se baza pe viaţa de post şi rugăciune a părintelui. Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. (Matei 17, 21) Părintele a avut până în ultima clipă un mare respect pentru viaţa de post şi rugăciune. Recomanda fiilor duhovniceşti postul tradiţional creştin-ortodox, fără ulei şi fără vin, exceptând dezlegările de rigoare. Era permanent încurcat de insistenţa multora care doreau să ţină postul mai uşor, ca mai nou în România, sau ca la grecii din Ame­rica, plin de dezlegări la peşte şi cu dezlegare la ulei şi vin în fiecare zi. îmi spunea: „Ce să facem, ca să nu-i pierdem nu le spunem să nu-l ţină aşa, dar nici să-l ţină aşa, ci noi să recomandăm în continuare, în buleti­nul electronic al parohiei, postul aşa cum trebuie ţinut". Şi postea pă­rintele, la 80 de ani, post negru de dimineaţa până seara. Şi asta nu rare­ori. Şi atunci nu ne mirăm că avea putere asupra celui necurat.

Părintele mi-a relatat două întâmplări legate de stricarea postu­lui. Mai întâi despre un episcop care, fiind invitat la masă la alt episcop (cu mulţi ani în urmă) şi fiind mâncare de dulce în zi de post, a refuzat să mănânce. Atunci gazda a spus: „Lasă, că am dat eu azi dezlegare!". La care cel invitat a răspuns: „Prea Sfinţite, sfinţia voastră aţi dat dezle­gare, dar Dumnezeu a dat dezlegare?". Mi-a plăcut foarte mult acest răspuns cu adevărat episcopal. Oare cine l-ar mai putea da în ziua de astăzi?

A doua întâmplare era legată de părintele Dumitru Stăniloae. Fiind într-o adunare religioasă, pe vremea Partidului Comunist, s-a ridicat

280

problema, de către înalte feţe bisericeşti, că ce rost are să se mai ţină post şi că ar fi mai bine să fie desfiinţat. Şi lucrurile păreau ca şi hotărâte. Atunci părintele Dumitru Stăniloae a avut o idee cu adevărat inspirată de Duhul Sfânt, atacând pe diavol cu propriile arme. A spus că Biserica nu poate face aşa ceva, fiindcă ar fi în detrimentul Partidului, căci cre­dincioşii ar zice că Partidul a obligat Biserica să facă acest lucru şi cre­dincioşii ar putea să fie astfel îndepărtaţi de Partid. La o astfel de argu­mentaţie teologică, nimeni nu a mai îndrăznit să ridice problema îndul­cirii postului. Aceasta până când nu a mai fost nici părintele Dumitru Stăniloae şi nici frica să nu sufere Partidul.

Acesta era părintele, lăsându-l pe fiecare după propriile sale pu­teri să urce pe calea mântuirii şi ajutându-l cu prisosinţă prin rugăciunile şi sfatul său duhovnicesc.

Cine a stat la scaunul de spovedanie al părintelui, ştie cum după lungile spovedanii se ridica parcă din genunchi cu picioarele mai amor­ţite decât părintele, dar cu sufletul uşurat şi plin de pace şi dragoste. Căci părintele avea un mod deosebit de smerit în spovedanie. îngenun­chea în faţa ta şi stătea aşa toată spovedania, rugându-se cu adevărat împreună cu tine pentru iertarea păcatelor şi dăruindu-ţi nu numai ier­tare, dar şi putere de luptă împotriva păcatului.

Rânduiala sfinţeniei

Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte. Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. (Ioan 15,18-20)

Fi-vor unii - şi au fost deja care se vor ridica şi vor zice: cu ce drept şi pe ce baze vorbesc eu şi vorbesc alţii de părintele Gheorghe Cal­ciu ca şi cum ar fi un sfânt? Căci Biserica nu l-a declarat ca fiind sfânt şi deci nu aş avea dreptul să vorbesc astfel, fiindcă aş încălca nu ştiu ce rânduieli. Prin urmare, ar trebui să aştept mai întâi să se pronunţe cei avizaţi, cu putere, şi apoi să îndrăznesc a spune cele ce le-am văzut, cele ce le-am cunoscut, cele ce le-am trăit. Cu părere de rău, nu voi putea face acest lucru, şi asta din motive bine întemeiate, bazate pe Sfânta Tradiţie creştin-ortodoxă.

După cum bine se ştie, fiecare va ajunge la Dreapta Judecată, unde Bunul Dumnezeu va fi Dreptul Judecător. Cum a judecat pe cei adormiţi sau cum va judeca pe fiecare din noi, asta numai Dumnezeu o ştie cu certitudine. Dar noi ştim ce am văzut şi ce am auzit de la părin­tele Gheorghe Calciu. Şi pentru cele ce le-am văzut şi pentru cele ce le-am auzit, facem această mărturisire. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit. (Matei 12, 37) Şi facem această mărturisire cu dragoste şi evlavie.

Mihai Boicu, Profesor universitar

Partea a IV-a

Moartea nu există

Dacă însă a vieţui în trup înseamnă a da roadă lucrului meu, nu ştiu ce voi alege, sunt strâns din două părţi: doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos, şi aceasta este cu mult mai bine!

Căci pentru mine viaţa e Hristos şi moartea câştig, Filipeni 1,21-25

285

La spital cu părintele Calciu

1. L^a Spitalul Militar din bucureşti

Mila cea mare a lui Dumnezeu a rânduit să stăm în preajma Pă­rintelui Gheorghe Calciu în ultima lună a vieţii sale, la Spitalul Militar din Bucureşti.

Eram atunci în trecere prin capitală şi ştiind că Părintele fusese operat, am mers să-l vedem şi să-i cerem binecuvântarea. S-a bucurat mult auzind că venim de la Mănăstirea Diaconeşti. Părintele avea o mare dragoste pentru călugări şi ne iubea şi pe noi cu o măsură pe care nu o meritam. Poate de aceea a şi primit, la rugămintea noastră, să-i rămânem alături în perioada cât avea să stea internat în secţia de Reanimare a Spitalului Militar.

Zi de zi am avut negrăita binecuvântare de a-l vedea, de a-l auzi, de a ne bucura că-i putem fi alături, oferindu-i un mic şi neînsemnat ajutor pe patul de suferinţă. Pentru că adevărul cel mare era altul, şi anume că noi, cei care ne învârteam în jurul Părintelui, căutând chipurile a-i fi de folos, noi eram cei ajutaţi şi ocrotiţi de dragostea Sfinţiei sale.

Am înţeles, atunci „ca-n ghicitură", azi mai limpede şi mai vădit, că Dumnezeu ne-a dăruit această legătură de dragoste duhovnicească pentru a întări sufletele noastre slăbănogite cu puterea cea de viaţă dă­tătoare a Duhului.

286

Acolo unde este mângâierea Duhului

Prin grele pătimiri a îngăduit Domnul a trece Părintele Calciu din tinereţe până în ultima clipă a vieţii. Sfinţia sa spunea că în urma multor dureri şi după multe frământări sufleteşti, a înţeles că Hristos nu a venit pe pământ ca să desfiinţeze suferinţa, sau ca să o piardă. Nu a venit nici măcar să o explice. Ci Hristos a venit ca să umple fiecare sufe­rinţă umană cu prezenţa Sa. Şi noi, cei care i-am fost în preajmă în acele zile de chinuri trupeşti, mărturisim că am simţit Duhul lui Dumnezeu odihnindu-Se în Părintele.

La începutul anului 2006, medicii i-au diagnosticat cancer la pan­creas. Doamna preoteasă ne-a povestit că în ziua în care a aflat despre asta, Părintele a fost foarte abătut. La stăruinţele ei de a afla pricina ace­lei mâhniri cu totul neobişnuite la Părintele, el i-a spus adevărul, adău­gând: „Dar nu sunt mâhnit pentru mine, ci mă gândesc la ce vei face tu...!".

Totuşi, chiar şi în aceste condiţii Părintele a hotărât să vină, ca în fiecare an, în ţară, cu orice risc, cu orice preţ... în pelerinajul pe care l-a făcut, ca de obicei, pe la mănăstirile şi locurile dragi Sfinţiei sale, boala s-a agravat mult, impunându-se o intervenţie chirurgicală de urgenţă. Nu mai putea mânca aproape nimic de câteva luni, vărsa mereu, iar acum făcuse o pseudo-ocluzie din cauza cancerului. Prietenii l-au mustrat frăţeşte: „De ce ai pornit la un astfel de drum, dacă ştiai că eşti aşa bolnav?!". Răspunsul Părintelui i-a dezarmat pe toţi: „Voi chiar nu înţelegeţi că am venit să-mi iau rămas bun şi, poate, să mor în Ţară...?!".

Iar lui Dumnezeu, Celui ce iubeşte pe cei care se jertfesc pentru El şi Biserica Lui, I-a bineplăcut acest gând şi l-a binecuvântat pe Părin­tele cu mult har, întru folosul nostru duhovnicesc.

De altfel, în urma operaţiei medicii au confirmat în termeni dras­tici cuvintele Părintelui, spunând: „încă trei săptămâni. Atât". Dar pentru că Duhul este Cel ce dă viaţă, de la data operaţiei Părintele a mai trăit încă aproape şase săptămâni. în afara cancerului, aflat într-o formă foarte avansată, mai suferea cu inima şi rinichii. Scriem aceste lucruri pentru a se înţelege că trupeşte, Părintele era istovit de boală. Era un efort să se ridice, să ţină o cană în mână... Rămâne o taină nedezlegată lumina chipului său, zâmbetul plin de dragoste, bucuria de a dărui ce­luilalt, de pe patul de suferinţă, ceva din bucuria şi lumina lui Hristos.

287

Omeneşte, aceasta era cu neputinţă. Dar în Filocalie stă scris că acolo unde este mângâierea Duhului, neputinţa şi legile naturale nu mai lucrează.

O lună de zile, cât am stat lângă Sfinţia sa, nu a cerut nici un cal­mant, nu l-am auzit plângându-se că-l doare ceva, mai mult, nu am vă­zut nici o crispare, nici o încruntare a expresiei feţei, ca semn al suferin­ţei trupeşti sau al istovirii sufletului. Cu desăvârşire acestea nu erau la Părintele.

Porunca dragostei, a cercetării celui bolnav, sau a recunoştinţei te aduceau la patul lui de boală, dar odată ajuns acolo realizai că de fapt tu erai cel bolnav, care aveai nevoie de dragostea Sfinţiei sale.

Un mod evanghelic de a fi

îi mulţumim lui Dumnezeu - şi ne dăm seama că nicicând n-o vom putea face îndeajuns că nu a ascuns ochilor noştri a vedea în Pă­rintele, mai înainte de toate, un împlinitor al poruncilor Evangheliei în zilele noastre. în lucrurile mari şi importante, precum şi în lucrurile mici, aparent neînsemnate, l-am văzut pe Părintele împlinind şi dând viaţă cuvântului lui Dumnezeu.

îmi amintesc de o întâmplare prea frumoasă şi dragă nouă, care va vorbi de la sine. într-una din zile, i-am prezentat Părintelui o iconiţă mai deosebită, a Sfântului Mucenic Gheorghe, aurită, într-o cutie şi ea foarte frumoasă. I-am spus că ne-am gândit să i-o dăruim asistentei şefe din partea Sfinţiei sale. Părintele a admirat iconiţa şi după câteva clipe de tăcere ne-a zis:

- Ştiţi ce aş face eu...? Eu i-aş da-o unei infirmiere... este una, mai simplă, care nu are dinţi. Cred că ea s-ar bucura mai mult. Ele fac aici cea mai mare umilinţă.

Am primit atunci o lecţie vie şi de neuitat despre ce înseamnă mila şi milostivirea. Felul nostru omenesc de a rezolva lucrurile, ca „totul să iasă cât mai bine", era biruit de modul evanghelic al Părintelui de a fi, de a se comporta, mod atât de uman şi de firesc în cele din urmă.

Am făcut, desigur, după cum ne-a spus Părintele, iar infirmiera a venit să-i mulţumească cu ochii umezi de lacrimi.

288

Un om al dragostei

Alături de Părintele am înţeles încă o dată că dragostea e pecetea prin care oamenii îi pot recunoaşte pe adevăraţii ucenici ai lui Hristos, pe adevăraţii păstori de suflete. „întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste între voi.".

Nu ştim a spune altceva decât că am văzut un om care în mod real se bucura cu cei ce se bucură şi suferea cu cei îndureraţi. Sute de oameni s-au perindat în acea lună pe la patul Părintelui. îi primea pe toţi, pentru că, spunea, „nu vreau să plece nimeni mâhnit". Era ca o mamă ce se bucură de fii. Veneau zilnic zeci şi zeci de oameni, adeseori aducând cu ei durerea unei vieţi întregi, poveri ori bucurii sufleteşti. Şi fiecare a plecat de acolo cu sufletul uşurat.

Părintele nu ne spunea lucruri ieşite din comun, dar cuvintele sale erau cu putere multă. Vorbea simplu, măsurat, folosind cuvintele rugăciunilor, ale psalmilor. Pentru fiecare în parte, acele cuvinte au ră­mas de neuitat: „Dumnezeu să te ocrotească!", ori „îngerul Domnului să te conducă!", sau „Să te binecuvinteze Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pămân­tul!"... Cu toţii am simţit că Părintele nu participa din exterior la durerea ori bucuria noastră, ci dinăuntru.

Eram lângă sfinţia sa când o maică rasoforă din obştea noastră a venit să-i ceară binecuvântarea şi aplecându-se cu sfială, i-a spus: „Pă­rinte, cu ajutorul lui Dumnezeu, peste câteva zile, de praznicul Intrării Maicii Domnului în Biserică, am să fiu şi eu călugărită!". Părintele nu a răspuns imediat, nici nu i-a făcut o urare convenţională, cum se procedează de obicei. Pur şi simplu chipul i s-a luminat şi faţa i-a strălucit de o bucurie nepământească. Pe urmă i-a zis cu putere: „Maica Domnului să te binecuvinteze!" şi a adăugat cu dărnicie binecuvântări peste binecuvân­tări. Maica nu a mai fost în stare să spună nimic şi a plecat zburând parcă... Peste mai multă vreme mi-a mărturisit că nu a mai văzut şi nu a mai simţit pe nimeni vreodată cu o inimă aşa de mare, încât să se bucure de bucuria celuilalt ca şi cum ar fi fost a sa. Parcă Părintele era cel ce urma să fie călugărit! Seara târziu, după ce maica plecase de mult şi alte zeci de persoane veniseră între timp, fiecare împărtăşindu-i frământările şi durerile, Părintele a stat puţin şi, foarte mulţumit, a exclamat: „Maica se pregăteşte de călugărie!". Când vei simţi bucuria aproapelui ca pe însăşi bucuria ta, atunci ai ajuns la măsura retragerii în zăvorâre, spun Părinţii...

289

Domnul a rânduit ca de praznicul Intrării Maicii Domnului în Bise­rică, în timp ce maica primea tunderea în călugărie, logodindu-se cu Hristos, sufletul Părintelui să treacă la cele veşnice, unindu-se şi el cu Mirele Ceresc.

Iubirea aproapelui

Prin felul său firesc de a se purta, prin smerenie şi iubire, Părin­tele câştigase încetul cu încetul dragostea tuturor celor din Spital, sau cel puţin respectul lor cald. îi primea pe toţi cu aceeaşi măsură a inimii, şi pe infirmiere, şi pe brancardieri, şi pe asistente ori doctori... într-o zi, o asistentă i-a mărturisit: „Părinte, să ştiţi că noi aproape ne certăm între noi, care să vină la salonul dumneavoastră...!". Şi un alt cadru medical i-a spus: „Părinte, eu vin des pe aici, chiar dacă nu am treabă, pentru că mă simt bine în acest salon. Parcă nici nu sunt la spital, parcă sunt la o mănăstire...!".

Pentru toţi Părintele avea un cuvânt bun de spus, o mângâiere, o încurajare, sau chiar o mică glumă, prin care ne readucea pe calea cea adevărată de înţelegere şi trăire...

Aproape seară de seară, în ultimile două săptămâni petrecute la Spitalul Militar, Părintele şi-a luat osteneala de a-i vizita şi cerceta pe bolnavii de pe secţie. Astfel încât, după ce toată lumea se liniştea, Părin­tele se ridica din pat şi susţinut de două persoane, îşi începea nevoinţa. Mergea în toate saloanele, la fiecare bolnav şi-i miruia cu untdelemnul dragostei. Pe toţi Părintele a vrut să-i încredinţeze de dragostea lui Dumnezeu cea mare, cea negrăită, pentru omul care se afla poate atunci în pragul veşniciei. Grija, delicateţea, negraba cu care Părintele vorbea cu aceşti bolnavi, cu care îi binecuvânta, erau zdrobitoare pentru noi ce­ilalţi. Vedeam un om care uitase de sine, un înger în trup.

în ultimele zile Părintele s-a întors la patul său de două ori mai galben decât plecase. L-am văzut chiar clătinându-se de-a binelea pe pi­cioare, în timp ce rostea rugăciunea „împărate ceresc" la patul unei per­soane speriate de operaţia ce urma să o facă. Cu toate acestea, nu a dat o clipă înapoi, ci s-a jertfit până la capăt.

Odată, intrând într-un salon, Părintele a mers direct, aproape grăbindu-se, la căpătâiul unei femei foarte bolnave care abia fusese adu­să acolo. Aceasta cu greu mai putea vorbi, numai privirea şi-o mai mişca.­

290

îmi amintesc foarte clar cum Părintele şi-a pus mâinile pe capul ei şi cu hotărâre şi dragoste a rostit rugăciunea: „Eu, nevrednicul preot, cu puterea ce-mi este dată mie, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”. Era pentru prima dată când o vedea pe acea femeie şi a fost singura căreia am auzit să-i dea dezlega­rea de la spovedanie...

Am gândit atunci că Părintele a „încurcat" rugăciunile şi l-am privit puţin contrariată de ceea ce auzeam. Însă apoi, când acea femeie a mărturisit cu voce stinsă şi gravă: „Părinte, eu L-am trădat pe Dumnezeu", m-am smerit şi am înţeles că aici era o rânduială de Sus. Părintele a mângâiat-o: „Dumnezeu te iubeşte. Iubeşte-L şi tu, aşa cum te iubeşte EU". Au mai schimbat apoi alte cuvinte, pe care noi ceilalţi le-am auzit, dar nu le-am priceput... Nu ştim dacă acea persoană mai trăieşte ori nu, însă acum ştim că gestul Părintelui a avut un tainic şi temeinic rost.

Altădată, mergând la patul unei tinere topite de boală, cu un cancer evoluat, l-am auzit întrebându-o cu nesfârşită, familială dragoste: „Ce mai faci, draga mea?". Şi am văzut cum, în acele clipe, Părintele deve­nise în întregime lumină ce îmbrăţişa acea suferinţă.

Încrederea în om

Tot felul de oameni s-au perindat pe la patul Părintelui: prieteni vechi sau oameni care abia auziseră de sfinţia sa, intelectuali cunoscuţi şi credincioşi anonimi, oameni de afaceri sau foşti politicieni, călugări şi maici... Fiecare cu vorba şi portul său. De multe ori nouă, celor care stă­team lângă Părintele, ne veneau gânduri de felul: „Ce poate să întrebe acesta...? Ce nevoi duhovniceşti are el? Şi tocmai acum, când Părintelui îi este rău... Lasă, că Părintele va termina repede cu el...!".

însă Părintele nu doar că avea aceeaşi dragoste faţă de toţi, dar avea şi încredere în omul care-i stătea în faţă. Iar această încredere era simţită de celălalt şi lucra în sufletul lui. îl făcea să devină mai bun, aşa cum de fapt şi era în adâncul său. în mod tainic, atitudinea Părintelui îţi dădea o nădejde vie că Dumnezeu te primeşte şi pe tine, cel cu chip încă urât, murdărit poate de mulţimea fardurilor văzute sau, în adânc, de alte patimi nevăzute. Dragostea sfinţiei sale îţi vestea că Dumnezeu Cel în care poate tu nu crezi încă, crede El în tine. Pentru că fiind un om al durerilor,

291

Părintele ştia că şi păcătoşii se mântuiesc, se pot mântui. Că po­căinţa a deschis raiul şi tâlharilor, şi vameşilor, şi desfrânatelor...

Cereţi şi vi se va da

Ne este şi mai greu a vorbi despre felul în care se ruga Părintele. Pentru că dincolo de rugăciunile pe care cerea să i le citim, era încă ceva, esenţialul, rugăciunea cea de taină, care nouă ne scăpa...

Ceea ce putem mărturisi este că, deşi epuizat de boală, Părintele căuta să păstreze o rânduială a rugăciunii aproape după tipicul biseri­cesc. Această deprindere şi-o luase din timpul ultimei închisori, la Aiud, când, la fel ca şi acum, încerca să intre în fluviul de rugăciune soborni­cească a Bisericii, rugăciune comunitară pe care o iubea atât de mult. Astfel încât, în afară de rugăciunile pe care i le citeam dimineaţa, după-amiază, cam în timpul vecerniei, cerea să mai citim un Acatist, iar seara, la culcare, iarăşi alte rugăciuni. La aceste trei momente de peste zi mai adăuga rugăciuni din Molitfelnic pentru cei bolnavi, sau pentru alte situaţii. Iubea mult rugăciunile către Maica Domnului, Acatistul Sfântu­lui Nectarie de Eghina şi al Sfântului Gheorghe.

Am mai observat la Părintele încă un lucru pe care l-am întâlnit şi la alţi mari Părinţi: un anume fel de a spune rugăciunile începătoare, cu toată luarea-aminte, cu dulceaţă, smerenie şi putere, încât de la pri­mele cuvinte simţeai că intri într-o altă lume, a Duhului. Dar peste toate, ceea ce este cel mai important e că Dumnezeu asculta rugăciunile Pă­rintelui şi cererea sa o împlinea.

Amintim aici de soţia unui doctor, ortoped la Spitalul Militar, care venea adesea la Părintele, cerându-i să se roage pentru soţul ei, internat în Reanimare în stare de comă, având o tumoare la creier. Fusese un doctor foarte milostiv. Am fost cu Părintele la patul domnului doctor şi am văzut că mare era suferinţa acelui om... Părintele, cel puţin, parcă s-a topit în acel moment. S-a făcut şi mai mic, şi mai firav. Oare de ce... m-am întrebat atunci, ce a văzut Părintele? Răspunsul mi l-am dat în parte mai târziu. Poate că i s-a dat a şti voia lui Dumnezeu cu acel om, sau poate altceva...

Soţia doctorului, farmacistă, îi cerea Părintelui să se roage pentru bolnav mai ales atunci când acesta făcea febră foarte mare, care nu scă­dea cu nici un medicament şi era agitat din cauza durerilor. Părintele se

292

ruga şi, în mod minunat, pentru câteva ore bolnavul se liniştea din con­vulsii, iar febra scădea... Văzându-l cât de tare se chinuie de săptămâni întregi, Părintele i-a propus preotului de la Spital să-i citească rugăciu­nea de ieşire cu pace a sufletului. Acesta însă a amânat, sperând ca bol­navul să se trezească şi să poată fi împărtăşit. Dar chinul era din ce în ce mai mare, starea tot mai gravă, aşa că după alte câteva zile foarte grele şi pentru cel bolnav şi pentru soţia sa, Părintele a mers la căpătâiul bolna­vului şi s-a rugat ca Dumnezeu să-i dea sfârşit durerilor. Peste câteva ore acel suflet s-a înfăţişat înaintea Dreptului Judecător. Aflând că a murit, Părintele şi-a făcut cruce, iar pe chip i s-a aşternut odihna. Cred că se ru­gase mult în taină pentru el.

Cu soţia lui ne-am reîntâlnit, peste mai puţin de două săptămâni, la Radu-Vodă, în faţa sicriului Părintelui. Ne-a îmbrăţişat plângând din toată fiinţa. Abia a putut să spună: „Am venit să-i mulţumesc Părintelui. Aşa de mult m-a ajutat, aşa de mult m-a ajutat!"...

în altă zi, Părintele m-a chemat lângă Sfinţia sa şi mi-a zis:

maică, uită-te pe fereastră! Vezi? Este dincolo o femeie care s-a izbăvit acum de un duh. A venit ieri pe la mine şi mi-a cerut să-i fac o rugăciune. O stăpânea un duh de teamă. Din pieptul ei se auzeau voci. Am spus o rugăciune simplă, improvizată, atât. Dar Dumnezeu a vrut să o vindece. Nu mi s-a întâmplat niciodată asta până acum, deşi citeam Molitfele întregi... A fost mai înainte pe la mine şi mi-a spus.

L-am privit o clipă în tăcere. Ochii Părintelui aveau o luciditate adâncă.

multe minuni a făcut Dumnezeu cu noi zilele acestea... Şi sfin­ţiei voastre vi s-a oprit hemoragia tot în chip minunat! am răspuns, în­cercând să-mi ascund adevăratele sentimente...

da, multe minuni, aşa este, a zis cu smerenie Părintele.

Acum, scriind acestea, ştiu oarecum că Părintelui nu-i va plăcea.

Dar în Psaltire se spune: „Voia celor ce se tem de El, Dumnezeu o va face şi rugăciunea lor o va împlini”. Şi pentru aceea am mărturisit, ca să cunoască lumea că Dumnezeul nostru şi azi lucrează prin preoţii Lui.

Un alt moment, mai puţin grav, de care-mi amintesc nu fără un zâmbet, este cel al „slujbei de sfinţire a unei icoane". Cineva i-a adus Pă­rintelui la spital o iconiţă pentru a o sfinţi. însă Părintele era la pat, abia putând vorbi, iar eu priveam cu neîncredere putinţa realizării acestei slujbe. Însă cu cel mai firesc aer, Părintele, ţinând icoana pe piept, a rostit­

293

cu solemnitate şi căldură rugăciunile începătoare, apoi încă o rugăci­une la Maica Domnului... Iar la sfârşit, mi-a cerut să-i tom nişte aghiazmă într-un capac de la o sticlă şi cu ea a stropit icoana, spunând încă alte binecuvântări. Şi gata, icoana era sfinţită, până să prind eu a mă dezmetici! Aşa că, într-un cadru cât se poate de impropriu, pe un pat din Reanimare, cu Părintele într-o bluză de pijama, cu perfuziile şi alte fire atârnând de sfinţia sa, mi-a fost dat să particip poate la cea mai măreaţă slujbă în simplitate.

Dar fiecare clipă trăită alături de Părintele nu era ca celelalte şi parcă, după cuvântul Evanghelistului, lumea întreagă nu ar putea cu­prinde cărţile ce s-ar putea scrie vorbind despre fiecare...

însă ceea ce va rămâne dincolo de toate, este că această rugăciune a Părintelui îl aducea pe Dumnezeu în mijlocul nostru, aducea pe Maica Domnului şi pe Sfinţi printre noi.

^Ca un osândit înaintea Judecătorului

De obicei duminica, ori în zilele de sărbătoare, pe la ora zece, Pă­rintele spunea cu smerenie: „începe Sfânta Liturghie. Dumnezeu să-mi ierte şi mie păcatele.".

înţelegeam atunci ceea ce ne fusese dat a vedea mai lămurit în urmă cu câteva săptămâni, la un Sfânt Maslu slujit la noi la mănăstire pentru Părintele. Atunci l-am văzut rugându-se în genunchi, în mijlocul bisericii, desculţ şi fără reverendă, ca să poată fi miruit. Stătea ca un osândit la moarte înaintea împăratului, cerând milă. Citisem despre această atitudine a sufletului la rugăciune la Sf. Simeon Noul Teolog, dar acum vedeam asta înaintea ochilor noştri...

Ştiu că smerenia Părintelui a înmuiat atunci inimile noastre şi a aprins şi în noi focul rugăciunii. Ştiu că au curs multe lacrimi. Ştiu că nimeni nu s-a putut mişca din loc, iar a face atunci o fotografie, ne-ar fi părut un sacrilegiu, şi cu siguranţă ar fi fost. Era atâta măreţie în smere­nia Părintelui! Mai târziu, în timpul Sfintei Liturghii, cineva l-a fotogra­fiat pe Părintele în genunchi, în amintirea acelui Sfânt Maslu.

De aceea, ori de câte ori sfinţia sa se ruga ca Dumnezeu să-i ierte păcatele, îmi aminteam de pocăinţa Prorocului David: „fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururi".

294

Am regretat mult că nu l-am întrebat vreodată pe Părintele des­pre rugăciune, despre pocăinţă şi că m-am lipsit astfel de o aşa comoară de învăţătură. Însă sfinţia sa ne-a arătat prin faptă ce este rugăciunea, vorbindu-ne fără cuvinte. Pentru că destul cu adevărat ne-a fost să-l ve­dem în acele clipe.

Cum să ne cerem iertare

în acelaşi salon cu Părintele a stat pentru câteva zile un alt bol­nav, căruia toată lumea i se adresa cu „domnule general". Era de fapt me­dic militar cu gradul de general. Personalul spitalului îi arăta foarte multă atenţie. Avea o stare destul de accentuată de nelinişte din cauza bolii şi suporta cu greu pelerinajul ce avea loc zilnic la patul Părintelui. Poate asta se datora şi faptului că era mai străin de viaţa Bisericii.

Într-o zi, până să ajung în salon, am fost atenţionată că domnul general tocmai avusese o ieşire din fire zgomotoasă faţă de vizitatorii Părintelui... M-am îngrijorat pentru situaţia creată, gândind că astfel de momente nu-i pot face decât rău Părintelui. Noi, cu dragostea noastră, îl puneam în situaţii tare grele... M-am oprit în dreptul uşii şi am privit înăuntru prin geamurile mari. Erau numai ei doi. Părintele m-a văzut şi imediat mi-a făcut semn cu mâna să intru. M-a binecuvântat, i-am săru­tat mâna şi mi-a şoptit cu durere în glas:

maică, să ştii că am rezolvat problema cu domnul general. L-am rugat să mă ierte şi m-a iertat. I-am spus că sunt un om bătrân şi bolnav, pe patul de moarte şi nu vreau să mă duc pe lumea cealaltă lăsând pe cineva cu vreo supărare din cauza mea. Şi l-am rugat să mă ierte pentru cele ce s-au întâmplat!

Smerenia Părintelui m-a copleşit. L-am văzut atunci trăindu-şi cu durere, în mod real, vinovăţia. Aceasta a fost singura suferinţă pe care am citit-o pe chipul Părintelui în decursul şederii la spital.

Mai târziu, domnul general ne-a mărturisit:

- Ştiţi că am avut o discuţie foarte frumoasă cu Părintele. Mi-am dat seama că e un om extraordinar! Rugaţi-vă şi pentru mine, că e greu...

295

Pildă de necăutare la faţă

în dragostea sa cea mare pentru oameni, am remarcat totuşi că Părintele nu se formaliza în faţa nimănui. Rar începea el o conversaţie, lăsând celuilalt primul cuvânt. Erau şi medici puţini, e adevărat care veneau, se uitau în foaia de observaţie, îl priveau şi plecau. Poate din sfiiciune. Acestora nici Părintele nu le spunea nimic, nici un singur cu­vânt protocolar.

L-am auzit în schimb de multe ori intrând în vorbă bucuros cu infirmierele care veneau să spele pe jos şi întrebându-le cu nesfârşită smerenie: „Ce mai faceţi, doamnă?”, sau „Bună ziua doamnă, aveţi o zi grea?". Era în glasul lui atâta dragoste, încât nu puteai să nu te umileşti. Infirmierele se emoţionau şi roşeau de fiecare dată. Părintele preţuia foarte mult munca lor şi a asistentelor. Vedea slujirea bolnavilor ca pe o slujire a lui Hristos. Adesea le spunea: „Voi staţi cel mai mult cu bolnavii. Mai mult decât doctorii, mai mult decât preoţii... ".

Răspunzând la întrebări de tot felul în general, Părintele nu se grăbea să ofere sfaturi sau să-şi dea cu părerea. Vorbea mai mult nevorbind, căci felul său de a fi era cea mai înaltă pledoarie a trăirii Evangheliei. Iar când era întrebat, cuvântul său avea măsura adevărului, a iubirii şi smereniei.

într-o zi, cu îndrăzneala celui căruia i se pare că năzuieşte spre cele duhovniceşti, l-am rugat:

părinte, spuneţi-mi un cuvânt despre naşterea din nou, despre omul nou de care vorbeşte Evanghelia!

Aproape fără a aştepta să termin, Părintele mi-a răspuns:

Tu mă întrebi despre omul cel nou, dar eu altceva voiam să-ţi spun: Să nu ucidem dragostea lui Dumnezeu din noi îmi place foarte mult capitolul 13 de la Corinteni, foarte mult... Să nu ucidem dragostea lui Dumnezeu din sufletul nostru. Şi o ucidem printr-o mânie, printr-o dis­cuţie contradictorie mă refer, bineînţeles, la nivelul gândurilor printr-o afirmare orgolioasă a calităţilor noastre, printr-o trufie, printr-o îndreptăţire, prin atâtea şi atâtea gânduri rele ce pot veni...

296

Ca un cunoscător al inimilor şi ucenic al Celui ce n-a venit să ju­dece lumea, Părintele mi-a vorbit cu multă fineţe despre cele ce erau înlăuntrul sufletului meu. Şi mai ales a ţinut a întări că dragostea este ul­timul ţel al tuturor nevoinţelor noastre. Că orice sistem filozofic, oricât de bine intenţionat s-ar pretinde, şi orice asceză, oricât de omorâtoare de sine ar fi, nimic sunt fără de dragoste.

Altădată cineva l-a întrebat:

părinte, cum să facem ca să dobândim rădăcini duhovniceşti proprii, pentru că pe de o parte facem parte dintr-o generaţie fără de ră­dăcini, iar pe de altă parte mai avem şi patimi personale?

nu se poate fără harul rugăciunii. Şi aici e nevoie de credinţă şi stăruinţă. Pe urmă trebuie pocăinţă, jertfire de sine şi să te vezi pe tine cel mai nevrednic dintre toţi oamenii.

cum să fac, Părinte pentru a nu-mi mai pune nădejdea în oa­meni, ci în Dumnezeu, sau cum să lupt cu această slăbiciune a sufletului de a fi sprijinită omeneşte?

Părintele a tăcut câteva clipe şi apoi, pierzându-şi privirea într-un trecut îndepărtat, a spus:

eram în cea de a doua detenţie, torturat de multă vreme, fizic şi psihic. Nu mai ştiam nimic de familia mea. Mi se repeta mereu însă că soţia mea m-a părăsit şi a divorţat de mine. Că Andrei, copilul meu, mă urăşte şi spune că-i este ruşine cu un astfel de tată. Că elevii de la Semi­nar mă blesteamă că le-am stricat viitorul. „Toţi te-au părăsit, chiar nu în­ţelegi...!” îmi spuneau. Zi de zi îmi repetau asta. Şi veneau cu dovezi, încât părea adevărat... La un moment dat, mintea mea nu a mai putut şi a cedat. Eram aproape de nebunie. Mă simţeam părăsit de toţi. într-o noapte, cu ultimile puteri am chemat-o pe mama mea: „Mamă, mamă, oare şi tu m-ai părăsit...?!"... Mama fusese o femeie foarte credincioasă, un chip de sfântă laică. Iar în noaptea aceea mama mi-a apărut în vis. însă avea chipul întunecat şi trist, cum n-o văzusem niciodată. Ea era mereu luminoasă. Şi m-a certat: „Cum ai putut să crezi că te-am părăsit?!". M-am trezit şi am înţeles că acea descurajare şi îndoială a mea era un pă­cat. A doua zi, aşa a rânduit Dumnezeu, a venit soţia la mine. I se dăduse

297

vorbitor. Şi atunci am aflat că toată lumea mă iubea, era alături de mine, şi ea, şi copilul, şi elevii mei. Răul fusese doar în mintea mea. Aşa şi acum. Gândurile sunt anchetatorii care ne şoptesc cele rele.

Mai târziu am înţeles că nu nădăjduirea în oameni era un păcat, aşa cum gândeam eu, ci îndoiala. Că viaţa în Hristos înseamnă şi că aproapele este alături de noi, cu puţinul ori cu bogăţia sa sufletească, ca un om. Că gândurile de părăsire, de îndoială, erau nişte anchetatori mincinoşi. Şi poate, mai ales, că tăria dragostei este nădejdea.

părinte, cum vom şti să discernem?

să te rogi lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu îţi va da toate descope­ririle. Era într-o lavră un călugăr cu viaţă plăcută lui Dumnezeu. Dar vrăjmaşul mântuirii noastre a urzit o ispită asupra lui. O tânără care-şi stricase fecioria şi era însărcinată l-a acuzat pe acest părinte că el ar fi ne­cinstit-o. Toţi fraţii din mănăstire s-au grăbit să-l judece şi să-l alunge. Femeia aceea a venit chiar la mănăstire, împreună cu alţi oameni, ca să-l bată pe călugăr. Dar mâinile celui ce a încercat să facă aceasta s-au uscat pe loc. După toată tulburarea, fratele a fost izgonit şi s-a retras într-un loc pustiu, neştiut de nimeni. Dar când să nască acea femeie, nu a putut până ce nu a mărturisit pe adevăratul tată al copilului, care era un tânăr oarecare din cetate. Atunci fraţii au alergat la călugărul izgonit, rugându-l să-i ierte şi să se întoarcă la mănăstire. Acesta le-a răspuns: „De iertat vă iert, pentru dragostea lui Hristos. Dar înapoi în mijlocul vostru nu mă mai întorc, pentru că nu aţi ştiut a deosebi lucrurile lui Dumnezeu de lucrurile oamenilor".

părinte, aceea care are în mănăstire ascultarea de a conduce strana, cum să se comporte cu surorile? Sunt uneori momente când e greu să-i aduni pe toţi, unii vor să se roage retraşi într-un colţ, alţii se simt rău... Ce să faci, să mergi să-i aduni, să le faci observaţii... Care atitudine e mai potrivită?

Părintele zâmbeşte vesel şi-şi trece mâna prin părul alb:

toţi dirijorii de strană sunt aşa, mai nervoşi... Pentru că muzica psaltică cere multă disciplină. Trebuie să le spună maicilor că această cântare a lor este ca rugăciunea îngerilor din cer. Este o rugăciune foarte

298

mare. Pe urmă, când se întâmplă mici neînţelegeri, acea maică să meargă prima şi să-şi ceară iertare. Să nu forţeze pe nimeni să stea în strană, dar să spună cântăreţilor că acolo e o rugăciune mare, îngerească. Şi dacă maicile nu vor să vină, să nu vină...

părinte, cum să ajutăm un suflet necăjit?

sufletul omenesc e o taină. Şi dacă celălalt nu-ţi deschide uşa ca să intri, nu poţi intra. Unii se sfiesc dintr-o anumită pudoare... Ceea ce poţi face e să te rogi Maicii Domnului. Rugăciunea la Maica Domnului ajută mult.

părinte, anul viitor, la Sibiu va fi o mare întâlnire ecumenică...

Părintele îşi face cruce şi rosteşte încet, dar grav:

să nu le ajute Dumnezeu!

dar noi ce atitudine trebuie să avem?

nu demonstraţii, zice Părintele liniştit. Dar să ne rugăm pentru asta, să nu le ajute Dumnezeu.

Un tânăr care terminase Medicina l-a întrebat dacă să se însoare sau să rămână celibatar şi să se dedice cu totul îngrijirii bolnavilor. Pă­rintele i-a răspuns:

dacă nu te însori, crezi c-ai să fii un doctor mai bun? însoară-te!

O tânără l-a întrebat dacă să meargă la mănăstire imediat ce ter­mină facultatea, iar Părintele i-a zis:

mai stai doi ani în lume, ia-ţi un servici şi dacă în tot timpul acesta te gândeşti la mănăstire, înseamnă că eşti de mănăstire. Dacă îţi trece dorul de mănăstire, înseamnă că nu eşti de mănăstire.

Vizita părintelui patriarh

Cel care a încununat pelerinajul făcut la patul Părintelui a fost Prea Fericitul Patriarh Teoctist. După mângâierea adusă de ÎPS Bartolomeu

299

şi Părintele Arsenie Papacioc, alţi doi patriarhi ai temniţelor ce l-au vizitat pe Părintele la spital, Prea Fericitul a fost cel care a întregit pacea şi bucuria din sufletul Părintelui.

După plecarea delegaţiei, m-am apropiat cu sfială de Părintele. Zâmbea, mângâind iconiţa de pe piept lăsată de Părintele Patriarh, iar privirea îi plutea undeva, deasupra noastră. Mi-a şoptit:

maică, l-ai văzut pe Patriarh...? Ca un stâlp înălţat la cer este Patriarhul nostru! Ştii, am vrut să-i spun aceste cuvinte ale Cuviosului Efrem către Sfântul Vasile, dar... n-am vrut să-l ispitesc. Ai văzut... era cel mai drept dintre toţi!

N-am să uit niciodată acel zâmbet al Părintelui. Merită să suferi o viaţă întreagă ca să poţi zâmbi aşa. Merită să fii toată viaţa un ocărât şi un lepădat dacă Domnul îţi dă a trăi, fie şi în ultima clipă, încredinţarea că Biserica pentru care ai fost prigonit îţi primeşte jertfa, ca pe a unuia din cei mai vrednici fii ai ei. Pentru că de la Domnul s-a făcut aceasta.

Naturaleţea părintelui

Auzisem multe despre Părintele înainte să-l cunoaştem, dar în mintea noastră îl pusesem în „vitrina" marilor personalităţi oarecum intangibile. Cunoscându-l, ne-am cucerit de căldura sa duhovnicească.

L-am văzut pe Părintele rugându-se, suferind cu cei ce sufereau şi bucurându-se cu cei ce se bucurau, l-am văzut cu chip de lumină la patul unor muribunzi... însă peste toate acestea, Părintele rămânea un om firesc. N-am simţit niciodată că făcea nişte lucruri „pentru că aşa e duhovniceşte", cum procedăm noi, majoritatea celor care ne căznim să trăim creştineşte. Binele era în Părintele în chip întreg, căci binele este Hristos, iar sufletul său stătea neclintit în libertatea la care ne-a chemat Mântuitorul. îmi amintesc de dragostea, profund umană, a sfinţiei sale pentru flori. Cât a stat la spital, Părintele a primit foarte multe flori. Atât de multe încât asistentele nu mai aveau unde să pună medicamentele... Pe măsuţe, pe dulap, pe fereastră erau numai vaze şi ghivece cu flori de toate culorile. Pe multe din ele Părintele le dăruia, la rândul său, altora, pe altele le păstra şi chiar se îngrijea cu privirea de ele. Odată ne-a atras atenţia că s-au uscat câteva flori de pe dulap. Atunci i-am spus şi noi:

părinte, vă cam plac florile!

300

Părintele a zâmbit şi ne-a răspuns:

foarte mult! Acolo, în America, aveam în faţa bisericii o gră­dină mică cu flori. Eu le semănam, eu le udam. Aveam acum unele înal­te, cu multe braţe şi cu flori galbene ca de floarea soarelui, dar mici. Erau foarte frumoase. Acum, nu ştiu dacă cineva le-a mai cules seminţele...

Şi lumina zâmbetului i s-a topit într-o umbră de tristeţe.

Părintelui îi părea rău că nu a mai putut să strângă seminţele! Ne-am ruşinat, pentru că în închipuita noastră viaţă duhovnicească ara­reori mai lăsăm loc pentru aşa de curate gânduri... Atât de umane şi fi­reşti în cele din urmă.

Cu prietenii, în raiul pierdut

De neuitat sunt şi serile în care Părintele depăna poezii şi amin­tiri din închisoare împreună cu prietenii săi dragi, Marcel Petrişor şi Demostene Andronescu. Vedeam cum aceşti oameni făceau ce făceau şi iarăşi se întorceau la Aiud, ori Jilava, în raiul lor pierdut... Desigur, nu lipsea din aceste rememorări celebrul gardian Georgescu, care acum aducea raze de zâmbete pe chipurile lor, la amintirea aforismelor consa­crate: „Caloliliferul să fie calolilifer...!", ori: „Să fie semplu!"... Şi parcă îţi părea rău că tu nu ai fost pe acolo...

Despre întoarcerea la Hristos

Vorbeam într-o zi despre cartea lui Ioan Ianolide, „întoarcerea la Hristos". Şi Părintele mi-a spus:

nu l-am întâlnit niciodată pe Ianolide, sau poate l-am văzut, dar n-am vorbit niciodată cu el. Şi m-am întrebat, cum a putut acest om să mă cunoască mai bine decât toţi!? Securitatea mi-a pus sute şi sute de întrebări, câte zece ore pe zi, sau şi mai mult, încercând să-mi cunoască sufletul şi nu a putut. Iar el, fără să mă vadă vreodată, a înţeles mai mult decât toţi. Numai Duhul Sfânt i-a putut descoperi adâncul sufletului meu. Numai Duhul Sfânt...

301

Doctor al celor dinlăuntru

într-o zi Părintele a aflat că am fost bolnavă şi că aveam unele neputinţe mai vechi. De atunci avea foarte multă grijă să nu mă obosesc, să nu fac lucruri ce i s-ar fi părut grele. Cu delicateţe dar şi cu fermitate, mă oprea ori de câte ori voiam să-l ajut să se ridice din pat şi altele. în aceste condiţii, i-am mărturisit:

părinte, să ştiţi că eu am neputinţe sufleteşti mult mai mari de­cât cele trupeşti şi de asta vă rog să nu vă faceţi griji pentru mine. Eu sunt cea care vă mulţumesc că-mi îngăduiţi să stau lângă sfinţia voastră, pentru că duhovniceşte eu sunt cea ajutată, cea care primesc.

Mă aşteptam ca Părintele să-mi spună ceva de felul: „Ei, cu ce te pot eu ajuta...?! Dumnezeu să te ajute!". Mă aşteptam la o smerită eschi­vare convenţională, aşa cum facem noi în mod obişnuit. însă cu smere­nie şi putere, Părintele mi-a zis:

măcar atât să fac pentru tine, de pe patul acesta al neputinţei...

L-am rugat să-mi repete ce a zis, neştiind dacă ceea ce am auzit era adevărat, iar Părintele a spus din nou:

măcar atât să mai fac pentru ceilalţi, acum, când neputinţa m-a adus pe acest pat al smereniei.

Am avut atunci certitudinea că dincolo de cele văzute, Părintele, cu darul lui Dumnezeu, lucra tainic înlăuntrul sufletului meu, punând rânduială, curăţind şi oblojind rănile ascunse.

Lepădarea de sine

Deşi Părintele a avut la Spitalul Militar o îngrijire medicală deo­sebită, totuşi cancerul avansa rapid. în aceste condiţii, la îndemnul fami­liei, Părintele a acceptat să se întoarcă în America, pentru a încerca acolo un tratament nou, o ultimă descoperire în cancerul de pancreas.

însă dorinţa cea mare a sfinţiei sale era să moară în ţară, în pă­mântul în care sunt îngropaţi toţi mărturisitorii şi sfinţii necunoscuţi ai neamului nostru. Pe lângă aceasta, Părintele îşi dorea de multă vreme să îmbrace veşmântul călugăresc. Dorinţa sfinţiei sale a avut însă nevoie de înţelegerea şi acordul soţiei, al familiei. Dar Dumnezeu a vrut să-l aco­pere pe Părintele cu veşmântul smereniei şi nu i-a împlinit acest dor.

302

însă noi ştim că „sunt călugări care nu-s călugări şi totuşi sunt călugări", cum scria un alt mărturisitor din temniţele comuniste, Virgil Maxim.

Credem că nu greşim când spunem că Părintele şi-a tăiat voia în chip cu adevărat călugăresc. Credem că s-a rugat mult în taină şi că a avut o încredinţare de la Dumnezeu pentru hotărârea aceasta. Semn al încredinţării a fost pacea sufletească pe care şi-a păstrat-o până în ultima clipă. Sigur, logica omenească ar fi văzut aici un semn al cedării, dar în viaţa duhovnicească lepădarea de sine, asumată înaintea lui Dumnezeu, e semnul puterii şi plinătăţii duhovniceşti. Este proba de foc a călugăriei.

Astfel, pe 16 noiembrie 2006, Părintele a plecat în America pentru a da o ultimă mângâiere familiei şi ucenicilor săi de acolo. Pentru că iu­bind pe ai săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit...

Peste cinci zile, pe 21 noiembrie, Maica Domnului, căreia îi în­credinţase tot sufletul său, l-a luat în Biserica cea Cerească, mutându-l din ceata luptătorilor de pe pământ în ceata celor ce au biruit lumea, şi moartea, şi iadul. Era praznicul Intrării Maicii Domnului în Biserică.

O sfântă făgăduinţă

Cunoscându-l pe Părintele Gheorghe Calciu, nu am întâlnit o mare personalitate, ci un părinte cu trup de ghiocel, mic şi firav, ce purta însă în întreaga înfăţişare nobleţea asemănării cu Hristos. Zâmbetul său, bucuria şi lumina ce o emana, şi peste toate, firescul şi cuminţenia cu care era înveşmântat, vorbeau despre un om care putea mărturisi îm­preună cu Apostolul: „nu eu, ci Hristos trăieşte în mine".

Părintele n-a murit. E viu. îi simţim prezenţa, îi simţim ocrotirea. „Voi veţi plânge şi vă veţi tângui, dar întristarea voastră se va preface în bucurie". Pentru că o sfântă făgăduinţă ne-a fost dată şi nouă: „Nu vă voi lăsa singuri, voi veni la voi...! „. Amin.

Monahia Parascheva şi Gabriela

303

2. La Spitalul Fairfax din Virginia America

Părintele Gheorghe Calciu a plecat în România pe 25 septembrie 2006. Numai sfinţia sa şi fiica sa duhovnicească, Maria Rosana, medic, ştiau atunci că Părintele avea cancer la pancreas şi că nu-i mai rămăsese mult de trăit.

Maria Rosana respectase dorinţa Părintelui de a nu spune nimă­nui despre boala sa. Era taina lor şi Maria se străduise să facă tot ce îi era în putinţă ca doctor în Medicină şi medic la Pentagon pentru a-i îm­bunătăţi starea. Mare binecuvântare a fost pentru ea să se poată îngriji de Părintele, dar grea i-a fost povara tainei, căci de fiecare dată când in­tra în bisericuţa „Sfânta Cruce", ştia că va veni curând ziua când nu-l va mai afla acolo pe Părintele...

Câteodată se mâhnea văzând cu ce probleme mărunte îl epuizau ceilalţi, necruţându-i sănătatea. Alteori se minuna de puterea neome­nească a Părintelui, ca de pildă în noaptea de Paşti, când slujise singur timp de şapte ore, în ciuda durerilor sfâşietoare provocate de cancerul pancreatic. Dacă oamenii ar fi ştiut ce ştia ea...

După ce refuzase operaţia chirurgicală, Părintele a acceptat totuşi cu încuviinţarea ierarhiei chimioterapia. Aceasta trebuia începută fără întârziere. Maria Rosana a mers la Părintele să stabilească ultimele amănunte legate de frecvenţa tratamentelor şi efectele secundare. Dar, surpriză! Părintele, slăbit de boală, zăcând la pat, i-a luat mâna, a pus-o pe pieptul sfinţiei sale, a privit-o drept în ochi cu acei frumoşi ochi al­baştri, acum îngălbeniţi de boală - şi cu o voce părintească i-a spus:

maria Rosana, te iubesc foarte mult, ca pe o fiică, dar trebuie să îmi iau la revedere de la românii mei din ţară!

Maria l-a privit contrariată. L-a întrebat dacă ştia câte riscuri îşi asumă luând o asemenea hotărâre. Ştia, dar decizia Părintelui era defi­nitivă. A rugat-o doar să poarte grijă în spital ca trupul sfinţiei sale să fie curat atunci când se va apropia de moarte şi să n-o uite pe doamna pre­oteasă, care va rămâne singură şi bolnavă. I-au dat lacrimile, dar nu pu­tea plânge, fiindcă soţia Părintelui era în preajmă şi ea nu trebuia să afle nimic. Facă-se voia Domnului!

Chiar de a doua zi, Maria Rosana a început să facă demersurile necesare la serviciu pentru a pleca şi ea în România, astfel încât să-i poată administra Părintelui în mod controlat medicaţia pentru suportarea

304

durerilor la drum. Călătoria aceasta avea să aibă pentru ea şi o sem­nificaţie de taină. La sfatul şi cu binecuvântarea Părintelui, Maria Rosana şi Andrei, prietenul ei, s-au logodit la Curtea de Argeş, sub oblăduirea arhierească a Prea Sfinţitului Calinic. O logodnă înconjurată de bucurie şi de tristeţe. Şi o îmbrăţişare prelungă a Părintelui, la sfârşitul ceremo­niei, a spus mai mult decât o mie de cuvinte...

A doua zi, Maria Rosana şi Andrei s-au întors în America, la ser­viciu. Nu aveau să-l mai revadă pe Părintele decât în cărucior, trans­portat în stare gravă din România.

Aceasta s-a întâmplat peste aproape şase săptămâni, timp în care Părintele Calciu, în urma unei crize foarte puternice, fusese operat de urgenţă la Spitalul Militar din Bucureşti, fiind internat sub supraveghere la secţia de Reanimare.

Noi, cei din America, încercam să-l aducem înapoi, socotind că îngrijirile medicale ar fi fost, cel puţin teoretic, mai bune şi voind să-l avem pe Părintele în mijlocul nostru până la sfârşit. Eram egoişti vrând să-l aducem înapoi, pentru că ştiam că dorinţa sfinţiei sale era de a muri şi mai ales de a fi îngropat în România, ţară pe care n-a vrut niciodată să o părăsească. Dar toate au fost cu rânduiala lui Dumnezeu.

Imediat am început la biserică şi acasă rugăciunea neîntreruptă. După douăzeci şi şase de zile de la internarea în România, Maria Rosana a hotărât să plece la Bucureşti, pentru a se ocupa personal de Părintele. Chiar în acea zi biletul de externare a fost semnat şi Părintele, însoţit de un medic român, a pornit cu avionul spre America.

Maria Rosana era în uşa spitalului când o umbră a Părintelui a apărut din maşină piele şi oase, dar cu acei frumoşi ochi albaştri încă vii - şi a întins mâna slabă să o atingă.

fiica mea, m-am întors! a şoptit o voce slabă.

Şi numai credinţa că nimic nu se întâmplă fără ştirea şi voia lui Dumnezeu i-a dat „fiicei" iubite a Părintelui puterea să-şi biruie durerea cu care îl privea.

părinte, i-a spus ea, când ne-am întâlnit prima oară, mi-aţi zis că mă aşteptaţi de mult, cu toate că nu vă văzusem niciodată până atunci. Viaţa mea s-a schimbat aşa de mult în aceşti cinci ani, şi simt atâtea amintiri pe care le-am adunat şi atâtea „coincidenţe" care nu pu­teau fi decât de la Dumnezeu, încât am ştiut, într-un fel sau altul, că vom

305

fi împreună până la sfârşit. Şi apoi, încă n-am aflat de la sfinţia voastră tot ce-mi trebuie pentru a mă mântui!

Părintele a zâmbit şi a adormit.

A început de atunci o călătorie de şase zile şi cinci nopţi ulti­mele pe care le-am împărţit cu iubitul nostru Părinte...

Prima noapte şi a doua zi:

Primul set de rezultate a sosit şi Maria Rosana era la căpătâiul bolnavului cu medicul oncolog. Doctorul Broome a fost direct:

părinte, îmi pare foarte rău, sunteţi foarte, foarte bolnav. Ficatul v-a fost afectat şi nu mai este nimic de făcut în stadiul acesta!

Părintele s-a uitat la Maria Rosana, care plângea, i-a strâns mâna puternic şi i-a zis:

nu plânge, nu-mi place când eşti tristă!

părinte, plâng pentru că sunt egoistă... Ştiu că aveţi pregătit un loc în ceruri, lângă Dumnezeu, un loc în care eu nu voi ajunge niciodată, ca o păcătoasă ce sunt...

Şi Maria a început să spună, printre lacrimi, Psalmul 22 - „Dom­nul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi..."

Cât de limpede îi era acum de ce medicii nu au voie să-şi îngri­jească membrii familiei! Cum adică nu se mai poate face nimic?!... Cu la­crimile şiroind incontrolabil, Maria Rosana a cerut să se facă alt set de scanări, de către alţi medici, pentru o a doua opinie. A doua, a treia, a patra opinie maria încerca orice posibilitate, dar Dumnezeu avea alte planuri pentru Părintele. Şi ea s-a hotărât să-şi pună nădejdea mai mult în El decât în oameni. A scos din geantă o iconiţă a Maicii Domnului şi a aşezat-o pe noptieră, lângă patul Părintelui. Apoi i-a cerut binecuvântare să spună familiei şi fiilor duhovniceşti adevărul despre starea bolii. Părintele a încuviinţat şi i-a cerut iconiţa. A sărutat-o cu blândeţe, ca şi cum i-ar fi spus: „Vin!".

A doua noapte şi a treia zi:

Mariei îi era limpede acum ce avea de făcut: să uşureze, pe cât posibil, durerile înfricoşătoare ale Părintelui şi să se asigure că rugăciu­nea la căpătâiul sfinţiei sale nu va înceta.

306

I-a cerut unei asistente o Biblie şi a început să citească, oprindu-se doar să verifice semnele vitale ale bolnavului, să-i asigure alimentaţia şi din când în când să-i frecţioneze trupul care începea să se obişnuiască cu efectele morfinei.

Andrei, logodnicul ei, s-a ocupat, în paralel, cu demersurile pen­tru formalităţile de înmormântare, o sarcină incredibil de complicată. Amândoi şi-au luat concediu de la Pentagon şi au continuat misiunea. Un singur lucru rămăsese de hotărât: locul de înmormântare al Părinte­lui. Sfinţia sa îşi exprimase de multe ori faţă de noi dorinţa de a fi în­mormântat în România. Maria l-a mai întrebat o dată unde este pentru el „acasă" şi Părintele a răspuns: „România". Şi i-a făgăduit că dorinţa i se va împlini.

Apoi Maria a vorbit cu Părintele despre ultimele sale dorinţe şi despre problemele parohiei. Şi-a amintit cum s-au cunoscut şi cât de mult s-a schimbat de atunci viaţa ei. Cât de diferit s-ar fi petrecut lucru­rile cât de tragic, poate dacă în acel Ajun de Crăciun, când conducea spre casă de la serviciu, nu s-ar fi oprit să-l ajute pe acel om ciudat cu barba albă să ducă un sac greu într-o bisericuţă care nu-şi găsea locul în mijlocul clădirilor înalte de pe bulevard...

Părintele i-a mai vorbit mariei despre câteva lucruri din viaţa sa, despre închisoare şi despre recunoştinţa pe care i-o datorează lui Dum­nezeu fiindcă l-a trecut prin suferinţele ce l-au ajutat să devină omul care era acum.

Principala grijă a Părintelui pe patul morţii era că Adriana (soţia sfinţiei sale şi naşa de botez a mariei Rosana) va rămâne singură. Maria însă i-a spus să nu se mai necăjească pentru asta. Era treaba ei de acum încolo să-şi facă griji...

Situaţia medicală a Părintelui nu era deloc încurajatoare. Mânca foarte puţin, perfuziile funcţionau continuu şi doza de morfină fusese mărită. Dormea acum aproape jumătate din timp.

Eu plănuisem să-l vizitez duminică după-amiază, dar când am sunat la spital, unul din prieteni mi-a spus că Părintele poate muri în orice clipă şi să vin cât pot de repede.

Am plecat imediat. Am ajuns la patru după-amiaza şi am urcat în fugă la etajul nouă, unde era salonul Părintelui. Un sentiment neaş­teptat de bucurie mi-a cuprins inima văzând întregul etaj înţesat cu fiii duhovniceşti ai Părintelui de la parohie şi din zonele înconjurătoare.

307

Părintele Gheorghe mă pregătise pentru moartea sa cu un an înainte, când plecase să facă o operaţie riscantă de inimă. îmi spusese atunci să nu plâng, fiindcă tristeţea la moartea cuiva e de la diavol. Creştinul întotdeauna are nădejde că sufletul celui adormit va fi mântuit. Tot atunci îmi spusese că la înmormântarea sfinţiei sale şi-ar dori trei lu­cruri: să nu fie lăudat de nimeni, să nu i se aducă flori şi toată lumea să se roage pentru sufletul lui, zicând: „Dumnezeu să-l ierte!". Iertaţi-mă, Părinte, că nu fac ascultare şi îndrăznesc acum să scriu aceste rânduri despre sfinţia voastră!

Am intrat deci în salon şi m-am apropiat încet de patul Părinte­lui. Sfinţia sa m-a binecuvântat, spunându-mi ceea ce îmi spunea întot­deauna: „Te iubesc, te iubesc, te iubesc!". După ce am mai stat puţin de vorbă, am ieşit, ca să poată intra şi alţii.

Pe hol era multă lume, plângând sau rugându-se. Am început să citim Paraclisul Maicii Domnului, Canonul către îngerul Păzitor şi Aca­tistul Maicii Domnului. Era acolo cu noi şi un diacon evlavios, care-l iu­bea mult pe Părintele şi care ni s-a alăturat în rugăciune.

A patra zi

Pe măsură ce treceau zilele, numărul celor care veneau să-l vadă pe Părintele creştea. Şi fiecare primea, pe măsura puterii sale de înţele­gere, cea din urmă învăţătură pe care ne-o dădea Părintele. O predică fără cuvinte, în pragul dintre viaţă şi moarte. Cîţiva dintre ucenicii Pă­rintelui îşi amintesc despre această ultimă întâlnire:

„Vladimir, întotdeauna vii târziu!", mi-a spus odată, mustrător, Părintele, după ce întârziasem, ca de obicei, la vecernia de vineri seara. Mi-am amintit de aceste cuvinte parcă profetice duminică după-amiază când, ajungând la spitalul Fairfax, am aflat că Părintele nu mai putea primi pe nimeni la acea oră, fiindcă avea nevoie de odihnă.

L-am putut vedea totuşi mai târziu. Avea în ochi o pace adâncă, dar şi o părere de rău pentru noi. Chiar şi atunci Părintele era preocupat mai mult de suferinţa noastră decât de a sfinţiei sale, aşa cum Domnul, pe cruce fiind, avea grija celor dragi, a Maicii Sale şi a ucenicului iubit.

Ochii mi s-au oprit îndelung la icoana Maicii Domnului de pe măsuţă. Şi am avut atunci încredinţarea că însăşi Prea Curata Fecioară

308

stătea lângă patul Părintelui, îndepărtând orice rău şi umplând întregul salon de pace cerească.

Duminica următoare, un părinte ne-a vorbit la predică despre ne­voia de eroi spirituali. Fără îndoială, eu mi-am găsit eroul în Părintele. O viaţă de curaj, credinţă, suferinţă, iubire şi jertfă... Nu pot enumera tot ce sfinţia sa, prin iubire şi rugăciune, a făcut pentru mine, nevrednicul. El a fost pentru mine omul care l-a urmat pe Hristos în toate, până la Cruce şi, mai ales, omul prin a cărui rană mă vindecam şi eu.

Vladimir

Cu o seară înainte ca Părintele să treacă la Domnul, am reuşit, în mod neaşteptat, să petrec câtva timp cu dânsul în camera de spital. Pă­rintele era într-un somn adânc şi respira încet. Lângă pat, Maica Dom­nului îl veghea din icoana preferată a sfinţiei sale. Atunci am simţit întărindu-se cu putere în mine, ca niciodată înainte, credinţa în înviere. Pace deplină s-a aşternut peste camera Părintelui şi, în mod inexplicabil, se auzeau ecouri de cântări...

Katherine

Când am ajuns la spital, l-am găsit pe Părintele zăcând la pat, bi­necuvântând pe cei care veneau să-l vadă. Lucrurile se derulau cu sim­plitate. Părintele stătea senin, răspunzând tuturor cu mult respect. îţi fă­cea impresia că altcineva este bolnav pe moarte, nu sfinţia sa.

Aşa cum se obişnuieşte, mulţi au dorit să primească un ultim sfat de la un mare duhovnic, un om care a trăit în sfinţenie. însă răspunsurile Părintelui, având acea smerenie autentică, erau mereu simple, precise. Cuiva, de pildă, i-a zis doar să îşi păzească sufletul curat, adică să nu se lase târât în compromisuri pe care să le regrete mai târziu.

Toate răspunsurile Părintelui erau de fapt viaţa sa. Şi abia după ce a plecat dintre noi am înţeles acele pilde şi predici pe care sfinţia sa, de-a lungul anilor, le trăia în mijlocul nostru, în timp ce noi îl întrebam despre tâlcul lor. Abia atunci unii dintre noi am primit răspuns la multe din întrebările noastre.

Daniel Podbereschi

309

A patra noapte

Toată ziua agitaţia din salonul Părintelui nu a încetat.

Pe la şase seara au scos afară din cameră pe toţi, cu excepţia fa­miliei, a mariei Rosana şi a clericilor. Părintele Gheorghe l-a chemat pe diacon să fie cu dânsul şi atunci am crezut că în orice clipă va trece la cele veşnice. Prin mila lui Dumnezeu m-au lăsat şi pe mine în cameră, ca să ajut la citirea Psaltirii împreună cu diaconul şi cu încă un tânăr ro­mân. Sunt ruşinat şi în acelaşi timp recunoscător pentru că am putut rămâne acolo în acele clipe. Nu eram vrednic. Dumnezeu să mă ierte!

La nouă seara diaconul a trebuit să plece, aşa că am luat o scurtă pauză de la citirea Psaltirii. Chiar înainte de a ieşi, ne-a spus că în timp ce citea o catismă a văzut faţa Părintelui strălucind „ca în icoane". Nu mai văzuse aşa ceva decât în fotografia Sfântului Ioan Maximovici, care a apărut pe film înconjurat de o aură de Lumină Necreată. Slavă Bunului Dumnezeu, Cel ce a dăruit păcătoşilor această vedere!

Pe la zece seara, cântăreţii din corul parohiei s-au furişat sus personalul spitalului chemase poliţia şi obligase toată lumea să coboare - şi au intrat în cameră. Unul dintre ei, care are o voce îngerească şi este un maestru al cântărilor bizantine, a început să cânte „Fericit bărbatul" şi toţi ne-am alăturat. Atunci s-a petrecut ceva cu totul şi cu totul uluitor. Când am ajuns la „Aliluia", mâna Părintelui cu toate că sfinţia sa dor­mea, după cum credeam noi a început să facă semnul crucii peste trup! Totuşi, a fost cel mai ciudat semn al crucii pe care l-am văzut vreodată făcut de Părintele. Părea complet necoordonat şi involuntar.

Toţi din cameră au început să se agite. Unii au început să plângă. Nu eram siguri că Părintele se va mai trezi, şi acum iată, trupul său făcea semnul crucii ca răspuns la rugăciunile înălţate lui Dumnezeu! Nu vă pot descrie atmosfera din cameră. Era ca şi cum cerul şi pământul se contopiseră. Nu ştiam ce va mai urma şi nu am îndrăznit să ne oprim din cântat. Pe măsură ce psalmul continua, Părintele Gheorghe a început să facă semnul crucii, din ce în ce mai coordonat, la fiecare „Aliluia". Apoi s-a trezit şi ne-a privit foarte intens, cu nişte ochi din altă lume... Cât de sărace îmi sunt cuvintele să descriu ceea ce trăiam atunci! Acei ochi care de multe ori au văzut Lumina Necreată a lui Hristos, Dumne­zeul nostru şi a căror privire plină de dragoste pătrundea direct în tine, se uitau acum pentru ultima oară la cei pe care i-a iubit desăvârşit!

310

Ne privea chinuit de dureri, dar cu bucurie adâncă şi recunoş­tinţă în timp ce îi interpretam în română cântările lui dragi: „Cine este Dumnezeu", Doxasticonul de Paşti, „Hristos a înviat" şi „Lumină lină". Între cântări începea să vorbească în româneşte. Cuvintele îi erau simple: „Vă mulţumesc mult pentru această frumoasă cântare", „Lăudaţi pe Domnul în veac" sau „Totul vine de la Dumnezeu".

Fusese torturat douăzeci şi doi de ani. Fiecare mădular al trupu­lui său fusese zdrobit măcar o dată. Şi cu toate acestea, diavolul pierduse bătălia cu acest om, pe care Dumnezeu l-a înviat din moartea sufletească. Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nu este nici un cuvânt spre lauda minunilor Tale!

M-am gândit după aceea la semnificaţia momentului când Pă­rintele a făcut semnul crucii deasupra trupului său în timp ce dormea şi am ajuns la concluzia că ajunsese atât de unit cu crucea, încât chiar şi în durerea ultimelor clipe se oglindea în afară ceea ce devenise în interior, adică un om răstignit împreună cu Hristos. De aceea trupul său făcea semnul crucii fără puterea conştiinţei.

După ce am terminat de cântat, am citit Acatistul Sfântului Gheorghe. Părintele a adormit iarăşi asta în jur de unsprezece noaptea - şi am continuat să citim Psaltirea până la miezul nopţii. Apoi am mers jos în hol. Ne-am mai rugat şi am cântat câteva colinde româneşti de Cră­ciun (era 19 noiembrie), după care am adormit.

La patru dimineaţa a sosit la spital Episcopul român. Plecase din Michigan, conducând toată noaptea pentru a fi cu Părintele în ultimele sale clipe. Episcopul fusese stareţ la una dintre mănăstirile cunoscute din România şi trăieşte o viaţă duhovnicească. Am urcat toţi în hol. După ce Prea Sfinţia Sa a avut o discuţie doar cu Părintele, am intrat în cameră toţi şi i-a citit rugăciunile de dezlegare: „De a căzut robul Tău acesta sub blestem, ori în grea afurisanie de la arhiereu, sau a luat de la vreun preot legătură nedezlegată...". Unele dintre aceste lucruri, deşi părea puţin probabil, i se întâmplaseră totuşi Părintelui în timpul vieţii sale. Când Prea Sfinţitul a terminat rugăciunea, Părintele s-a trezit brusc din somn şi a spus cu o voce puternică, în româneşte: „Amin. Doamne miluieşte!".

Mă uitam drept în ochii lui când a spus aceasta. Era ca şi cum în acel moment întâlnea puterile întunericului, care voiau să-i răpească su­fletul curat în ultimele clipe. Am simţit atunci războiul înfricoşător care se dădea înlăuntrul acestui luptător al lui Hristos, pe care Dumnezeu îl

311

ridicase din moartea sufletească, arătând lumii neputinţa diavolului. Această neputinţă Domnul mi-a dat mie, răzvrătitului împotriva Lui, să o cunosc prin rugăciunile Părintelui.

După terminarea rugăciunii, Maria s-a aplecat să-i şteargă frun­tea şi să-i umezească buzele. Uitându-se la noi, ne-a spus: „Veniţi în­coace, faţa Părintelui miroase a tămâie!". N-am ştiut ce să răspund. Nu m-am dus să văd. Mi s-a părut că ar fi fost o lipsă de respect şi nu avea importanţă pentru mine dacă era sau nu o minune, deoarece tot ceea ce vedeam în acele clipe era o minune continuă. Cea mai mare minune dintre toate era dragostea lui Dumnezeu care se revărsa din tot trupul şi sufletul Părintelui şi care umplea întreaga cameră cu prezenţa lui Dum­nezeu cel Viu, întrupat pentru noi, păcătoşii.

A cincea zi

între timp se luminase bine de ziuă şi a trebuit să plec la serviciu. Nu vă pot descrie starea în care mă aflam, era atât de duhovnicească, ca şi cum aş fi fost în mijlocul Sinaxarului! Imediat ce am terminat lucrul m-am întors la spital. în acea luni seara erau mai puţini oameni decât cu o noapte înainte şi am putut intra în camera Părintelui mai uşor.

I-am găsit pe toţi puţin agitaţi. Doamna preoteasă făcuse un şoc glicemic din pricina emoţiilor, dar Maria o ajutase să-şi revină. De altfel, întreg corpul asistentelor era ca o armată de îngeri, răspunzând oricărei cereri şi arătând foarte multă îngăduinţă faţă de mulţimile de necrezut ce soseau zilnic la oncologie. Domnul să binecuvânteze mâinile ce l-au îngrijit pe Părintele în acele zile!

Dar mai era un motiv care provocase la spital agitaţie. Părintele trecuse în cursul zilei printr-o mare încercare. După cum mi s-a spus şi apoi mi s-a confirmat din mai multe surse demne de încredere, aşa vă relatez. în ultimul testament scris la Spitalul Militar din România, Pă­rintele şi-a exprimat dorinţa de a fi înmormântat la Mănăstirea Petru-Vodă din Moldova, unde este stareţ prietenul şi camaradul său de suferinţă, Părintele Iustin Pârvu. Părintele Calciu îl considera pe Părintele Iustin cel mai mare duhovnic din România şi poate cel mai mare duhovnic în viaţă. Iubea mult mănăstirea aceasta şi ne povestea despre ea de fiecare dată când se întorcea din România. Or, în după-amiaza acelei zile de luni, se aflase că Mitropolitul locului nu era de acord cu înmormântarea Părintelui Calciu la Mănăstirea Petru-Vodă.

312

De ce? Ştiu doar că Părintele Gheorghe se opusese făţiş activităţii ecumeniste a acestui Mitropolit, fapt despre care ne vorbea adeseori.

Nu vă pot descrie ce a însemnat acest lucru! Părintele petrecuse douăzeci şi doi de ani în exil, departe de ţara pe care o iubea din toată inima şi pentru care îşi sacrificase viaţa. După cum singur a mărturisit, anii aceştia de stat în exil au fost pentru sfinţia sa mai grei decât anii petrecuţi în torturi prin puşcării. Acum, dorinţa sa pe patul de moarte era să se întoarcă şi să se odihnească în pace în pământul iubit, până la venirea Mântuitorului nostru. Dar nici măcar acest lucru nu-i era îngăduit. Era prigonit, ca un nou Sfânt Nectarie, până în ultima clipă a vieţii sale! Această lovitură era ultima încercare a satanei de a dobândi sufletul Pă­rintelui, care luptase atât de greu şi îndelungat împotriva lui.

Episcopul român din America i-a adus vestea şi a început să-i spună ce opţiuni avea pentru înmormântare. Părintele a înţeles imediat viclenia vrăjmaşului şi i-a stat împotrivă, ca şi cum i-ar fi zis: „Vicleanule, chiar crezi că mă vei tulbura acum?! Da, doresc foarte mult să fiu înmormântat în România, dar mai mult decât toate doresc să dobândesc Raiul cu Hristos!". Drept urmare, singurul comentariu al lui a fost: „Dumnezeu să-i ierte pe toţi!".

Noi însă nu ne-am putut resemna aşa uşor. Ultima dorinţă a Pă­rintelui trebuia îndeplinită. Nu mai pomenesc acum toate obstacolele politice şi de altă natură ce au urmat. Important e că până la urmă, cu ajutorul lui Dumnezeu, lucrurile s-au limpezit. înmormântarea urma să aibă loc la Petru-Vodă. Şi mare a fost mângâierea Părintelui când fiul său, Andrei Calciu, s-a apropiat de pat şi i-a zis:

tată, mergem acasă!

Părintele i-a strâns mâna cu ultimele puteri şi chipul i s-a lumi­nat. Am înţeles atunci toţi, încă o dată, că Dumnezeu ascultă rugăciunea celor ce se tem de El.

A cincea noapte

în seara aceea am avut binecuvântarea să petrec câteva ore în cameră cu Părintele. Sfinţia sa arăta mai degrabă liniştit, deşi Maria spu­nea că ar fi trebuit să aibă dureri groaznice. Tot Maria mi-a zis ceva ce m-a uluit, anume că, începând din noaptea trecută, numărul celulelor din sânge scăzuse sub numărul limită al unei persoane decedate! Ar fi trebuit ca Părintele să fie mort, dar sfinţia sa era foarte în viaţă! Ce imagine

315

plină de învăţăminte! Un om în Hristos mai puternic decât moartea! O torţă vie a lui Dumnezeu celui Viu! Un foc arzând de dragoste şi har!

De câteva ori în noaptea aceea am crezut că Părintele îşi va da su­fletul, dar a continuat să trăiască. Era evident că rezista pentru ceva. Am aţipit, împreună cu alţi fii duhovniceşti rămaşi în cameră şi ne-am trezit pe la şase dimineaţa. Am mai petrecut ceva timp cu Părintele, apoi, sărutându-i ultima dată mâna, am plecat împăcat la serviciu. Simţeam pace, nu tristeţe. Cum aş fi putut fi trist, când simţisem adevărul învierii lângă Părintele aflat în pragul morţii?!...

A şasea zi

Marţi, 21 noiembrie, era Intrarea în Biserică a Maicii Domnului. Maria Rosana ne anunţase deja că, pe baza semnelor vitale ale Părinte­lui, aceasta avea să fie ultima zi a vieţii sale în trup. Episcopul fusese în­ştiinţat şi era aşteptat să sosească.

Maria a pus lumânarea aprinsă în mâna Părintelui, cu grijă, deoarece era împotriva regulamentului spitalului. La ora 12.30, chiar când se încheia Sfânta Liturghie a praznicului Maicii Domnului la bise­rica „Sfânta Cruce", Părintele Gheorghe, înconjurat de familie şi de câ­ţiva fii duhovniceşti, şi-a dat sufletul îngerilor şi a fost dus, în îmbrăţişa­rea dulce a braţelor Maicii Domnului, în Biserica cerească a Mântuitorului. Atunci am înţeles toţi ce aşteptase Părintele toate aceste zile.

Două candele aduse la spital din timp şi ascunse cu grijă de vigilenţa personalului de securitate au fost aprinse cu lumânarea din mâna Părintelui, astfel ca lumina să poată fi transportată la biserică şi să vegheze la căpătâiul Părintelui până la sfârşit.

Maria, care nu mai dormise de câteva zile bune, s-a aşezat pe un scaun la intrare şi a adormit. „Când Părintele se odihneşte, atunci mă voi odihni şi eu", spusese ea în toate aceste zile. Şi a avut un vis: Părintele o ruga să se trezească, deoarece el trebuie să plece. Nu-i vedea trupul, doar faţa, şi totul în jurul său era scăldat într-o lumină strălucitoare. Maria s-a trezit brusc, scuturată uşor de o asistentă care o anunţa că trebuie să pună trupul Părintelui în sacul de transport. Episcopul hotărâse că acest privilegiu se cuvenea mariei Rosana.

Cu binecuvântarea Episcopului, Maria s-a apucat de lucru. A îndepărtat cu grijă toate perfuziile, a curăţat urmele şi i-a cerut iertare Părintelui că nu a putut face mai mult ca să-l ajute. A rămas apoi privind

316

cum trupul era transportat de la pat pe un cărucior rece de oţel inoxida­bil. Fermoarul s-a închis, nu înainte ca ea să apuce să sărute fruntea Părintelui.

Maria Rosana i-a spus Prea Sfinţitului că Părintele îi ceruse să-l înmormânteze în veşmintele pe care ea i le cumpărase din România. A rugat pe cineva din parohie să aducă veşmintele la spital şi le-a călcat cu grijă. A verificat apoi lista lucrurilor cu care Părintele ceruse să fie în­mormântat (iconiţa Maicii Domnului dăruită de Prea Fericitul Patriarh Teoctist, metaniile primite la o mănăstire din România, şi altele) şi le-a pus într-o Servietă, cu instrucţiuni precise pentru Episcop.

Au urmat alte griji şi alte intervenţii pentru rezolvarea formalită­ţilor de deces. Era uimitor cum în fiecare loc prin care ea mergea casa funerară, agenţia de voiaj, magazine întotdeauna întâlnea pe cineva care-l cunoscuse pe Părintele.

Cât despre noi, umilii şi nevrednicii fii duhovniceşti care scriem aceste rânduri, rugaţi-vă să înţelegem bine rostul pentru care Dumnezeu ne-a dăruit binecuvântarea de a fi lângă Părintele până în ultimele clipe.

Cei care nu aţi întâlnit încă un om ca Părintele Calciu, să fiţi încredinţaţi că fiecare dintre voi purtaţi înlăuntru aceeaşi putere. Fie ca pilda vieţii şi morţii Părintelui să devină scânteia care să trezească în voi omul care aţi fost creaţi să fiţi!

Iacob, Părintele Leonid, Maria Rosana

Testament

Pe parcursul celor aproape patru săptămâni petrecute la Spitalul Militar din Bucureşti, părintele Gheorghe Calciu, ştiind că se apropie plecarea sa la Domnul, ne-a dictat cinci scrisori-testament, cu rugămin­tea de a le trimite destinatarilor. Două dintre ele cea adresată familiei, cu îndrumări pentru înmormântare şi cea către enoriaşii din America au caracter deschis şi au fost făcute publice imediat după adormirea părintelui. Celelalte trei către Părintele Iustin Pârvu şi obştea Mănăsti­rii Petru-Vodă, către înalt Prea Sfinţitul Bartolomeu Anania, care l-a spovedit pe patul de moarte şi către obştea Mănăstirii Diaconeşti au caracter personal şi n-au ajuns decât la destinatarii lor direcţi. Nu ne-am fi luat îndrăzneala de a le publica aici, dacă n-am fi primit încredinţare de la părintele Calciu că după mutarea sa la Domnul, „cele ascunse" pot fi descoperite...

317

Prea Cuvioase Părinte Stareţ Iustin,

Prea Cuvioşi Părinţi Ieromonahi, Ierodiaconi, Monahi şi fraţi ai obştii Sfintei Mănăstiri a Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil,

Vine o vreme când oamenii trebuie să se oprească din goana lor şi să se gândească măcar o clipă la drumul pe care l-au făcut şi la ceea ce a mai rămas de împlinit.

După toate aparenţele, Dumnezeu a hotărât să pună capăt zilelor mele pământeşti şi să mă cheme la El, să-mi ceară socoteală pentru toate faptele pe care le-am făcut în viaţa aceasta, bune sau rele.

Sunt speriat, că multe sunt păcatele mele, dar nu sunt deznădăj­duit. înaintea lui Dumnezeu nu se ascunde nici lacrima, nici din lacrimă o fărâmă... Şi El ia în seamă nu numai faptele noastre, ci şi strădaniile noastre. Şi cred cu tărie în cuvintele Mântuitorului „milă voiesc, iar nu jertfă". Fără mila lui Dumnezeu, cine se poate mântui?!...

Mulţumesc lui Dumnezeu că înainte de a muri mi-a dat să vin pe la Mănăstirea Petru-Vodă, să mă mai adăp o dată la duhul creştin orto­dox din care aţi făcut ţelul suprem al lucrării acestei mănăstiri şi al trăi­torilor ei, că am primit mângâierea Sfântului Maslu şi podoaba binecu­vântărilor.

Prea Cuvioase Părinte Stareţ şi Prea Cuvioasă Obşte, introduce­rea aceasta lungă a fost făcută în ideea de a-mi da binecuvântarea ca să fiu înmormântat în cimitirul mănăstirii, printre cei smeriţi şi printre cei nevrednici, deşi smerit n-am fost îndeajuns, iar nevrednic am fost cu prisosinţă.

Curând după moartea mea va veni şi preoteasa Adriana, căci este în vârstă ca şi mine. Mi-a fost tovarăşă de o viaţă în lupta pe care am dus-o, în suferinţa prin care am trecut, în lacrimile pe care le-am vărsat împreună şi niciodată nu m-a părăsit în timpul vieţii. Prea Cuvioase Pă­rinte Stareţ, binecuvântaţi să fie lângă mine şi-n viaţa eternă de dincolo!

Crucea să fie foarte simplă, numai numele şi data naşterii şi a morţii, cu un îndemn scurt către tot creştinul care va trece pe acolo să se roage pentru noi.

Dacă voi muri în România, tot procesul înmormântării va fi mult simplificat. Dacă voi muri în America, lucrurile vor fi mai complicate, dar oricum va fi, doresc, Părinte, să mă primiţi în cimitirul mănăstirii.

Addenda

Ştiu că înmormântarea mea va fi înconjurată de o anumită vâlvă, pe care n-o merit în moarte, precum n-am meritat-o nici în viaţă.

Oamenii vor vorbi, vor crea legende, dar Dumnezeu va deosebi adevărul de legendă şi mă va arăta aşa cum am fost, ca un păcătos şi ne­vrednic.

Dacă la înmormântarea mea va veni vreun episcop sau alt ierarh şi va dori să vorbească, să vorbească, căci Dumnezeu a dat arhiereului duhul învăţării, şi dacă el va tăcea, cine va vorbi pentru noi în faţa lui Dumnezeu?... Dacă însă nu va veni nici un ierarh, nimeni să nu vor­bească, pentru că mai de folos este rugăciunea de iertare pe care cineva o spune pentru cel adormit decât toate laudele pe care o minte omenească le poate constitui în fraze frumoase, dar care valorează mai puţin decât un simplu „Dumnezeu să-l ierte".

Am vorbit mai sus despre acel duh de pietate populară care poate greşi, care poate crea false minuni. De aceea Vă rog, Prea Cuvioase Părinte Stareţ, să găsiţi o cale prin care să împiedicaţi asemenea lucruri: fie că veţi lăsa la mănăstire un document, fie că veţi pune acest docu­ment în sicriul meu. Diavolul s-ar putea folosi de această mitologie po­pulară spre a împiedica putrezirea trupului meu şi atunci ar putea fi ră­tăcirea din urmă mai mare ca cea dintâi.

Dacă peste ani, din anumite nevoi de construcţie sau din alte ca­uze, trupul meu va fi dezgropat şi, spre uimirea multora, va fi neputre­zit, preoţii să citească peste el rugăciuni de desfacere a blestemului, ca trupul să se risipească în cele din care a fost alcătuit, că nu de la Dumne­zeu se va fi făcut minunea aceasta, ci din înşelarea celui rău.

Să fie legaţi preoţii care m-au văzut să nu vorbească niciodată despre această minune falsă şi trupul pus într-o altă groapă spre a fi ui­tat pentru totdeauna.

Prea Cuvioase Părinte Stareţ, pentru viaţa mea aţi fost o mare bi­necuvântare, şi obştea, şi mănăstirea. Pentru toate dau slavă lui Dumnezeu şi-L rog să mă ierte pe mine păcătosul că mi-a dat dulceţi duhovniceşti pentru care eu n-am mişcat un deget şi oameni pe care nu i-am meritat.

Vă sărut dreapta cu smerenie, cu lacrimi şi cu pocăinţă,

28 octombrie 2006 Spitalul Militar Bucureşti

Preot Gheorghe Calciu

320

înalt Prea Sfinţite Mitropolit Bartolomeu,

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl pururi să Vă însoţească, îngerul Domnului să Vă deschidă căile spre înţelepciune sfântă, iar vrăjmaşii ca fumul să se stingă şi ca ceara să se topească de para focului!

Vă sărut dreapta că aţi lăsat totul şi aţi venit să mă mângâiaţi pe mine într-o clipă foarte grea. Mi-aţi dat pace şi împăcare şi asta a contat foarte mult pentru depăşirea unui prag pe care îl cunoaşteţi. De acum înco­lo merg pe un alunecuş lin către sfârşitul acestei vieţi pământeşti. Adormi-voi întru Domnul şi mă voi scula atunci când timpul tuturor va sosi.

Nu vreau să stăruiesc pe cuvinte, pentru că sunt neputincioase să exprime nişte stări spirituale pe care le primim fără a le înţelege. Toate sunt din mila lui Dumnezeu...

(...)

Dumnezeu să Vă dea tăria cugetului şi arma cuvântului să evitaţi pe cât este posibil unui om răutăţile care încep să atace tot mai violent adevărurile credinţei noastre ortodoxe şi să Vă lungească zilele spre slava Sa. Amin!

29 octombrie 2006 Preot Gheorghe Calciu

Spitalul Militar Bucureşti

321

Prea Cuvioase Părinte Amfilohie,

Prea Cuvioasă Maică Stareţă Evloghia şi iubită obşte, ceata cea duhovnicească a maicilor lui Dumnezeu,

Cu plecăciune şi cu smerenie chem dragostea Sfintei Fecioare peste Mănăstirea Diaconeşti.

Puţine au fost întâlnirile noastre, dar prin lucrarea Sfântului Duh am simţit o mare deschidere duhovnicească pentru frăţiile voastre şi o mare deschidere a Duhului Sfânt din partea obştii pentru mine. De aceea, întâlnirile noastre au fost ca nişte popasuri luminoase în drumul către sfârşitul meu. în clipele de slăbiciune din timpul acestei boli m-am întărit din dragostea frăţiilor voastre şi din temeinicia credinţei Prea Cu­viosului Părinte Amfilohie.

Dacă toate vor pieri, cum spune Apostolul neamurilor, şi limbile, şi profeţiile, şi dacă numai dragostea rămâne - şi ştiu că aşa este dra­gostea dintre noi va rămâne neatinsă pe drumul acesta al meu care duce către o aşa-zisă moarte. Gândul acesta mi-a venit în timp ce înalt Prea Sfinţitul Bartolomeu mă spovedea, când l-am auzit spunând cu voce joasă, dar hotărâtă: „Moartea nu există!".

Aţi făcut din Diaconeşti un cuib de pace şi de dragoste, o pre­zenţă neîntreruptă a lucrării Duhului Sfânt şi m-aţi integrat şi pe mine în această lucrare.

După ce voi muri, Prea Cuvioase Maici, şi dacă Părintele Iustin îmi va da binecuvântare să fiu îngropat în cimitirul mănăstirii, să veniţi câteodată la mormântul meu să-mi cântaţi din pricesnele Aiudului. Cred că acolo noi am epuizat fiinţa umană prin spulberarea contradicţiilor de care cântaţi şi sunt convins că „n-am râde azi, de n-am fi plâns aseară...".

Dumnezeu să vă binecuvinteze că din sânul obştii mi-aţi dat-o pe maica Parascheva, care s-a îngrijit de mine cu dragoste şi devotament, şi ştiu că ea mi-a adus dragostea şi tot devotamentul Mănăstirii Diaconeşti.

Rugaţi-vă, maicilor, pentru mine, că mă duc la Judecătorul cel nemitarnic, şi ce răspuns voi da?!... Cred însă în mila lui Dumnezeu şi ştiu că această milă este şi pentru mine. Fără această adâncă certitudine nu m-aş fi întors de la moarte la viaţă, nici de la neiertare la iertare.

Cu adâncă pietate,

30 octombrie 2006 Părintele Gheorghe Calciu

Spitalul Militar Bucureşti

322

Iubiţii mei credincioşi,

„Dumnezeu m-a certat, dar morţii nu m-a dat".

Deşi eram bolnav, nu m-am dus la medic, ci am hotărât să mă duc în ţară să-mi iau rămas-bun pentru totdeauna de la preoţii mei care mi-au fost elevi la seminar, de la neamurile mele, de la monahii şi mo­nahiile pe care i-am cunoscut şi de la locurile acestea în care am îngropat o comoară de şasezeci de ani de suferinţă şi de bucurii spirituale.

Eram convins că nu mă voi mai întoarce în America şi că voi muri aici. M-a bucurat foarte mult valul de simpatie, de dragoste şi de rugăciune din partea a sute şi mii de persoane care m-au vizitat sau tri­mis vorbă prin alţii; şi de faptul că preoţi din Bucureşti şi din alte pro­vincii ale ţării, inclusiv Bucovina au venit să mă vadă şi să slujească Sfântul Maslu aproape zilnic pentru mine.

Poate că Dumnezeu a vrut să înţeleg că ceea ce am făcut eu, cu ajutorul Lui, a fost bine şi dau slavă Domnului că mi-a spulberat îndoie­lile pe care le aveam în privinţa afirmaţiilor din predicile mele şi a to­nului lor. Aveam îndoieli în privinţa metodei pe care am folosit-o şi ştiu acum că nu am ales-o pe cea mai bună, dar Dumnezeu a deschis inimile oamenilor ca să fie mai îndurători cu mine.

în momentul în care vă scriu această scrisoare, doctorii mi-au spus că situaţia mea s-a îmbunătăţit şi că aceasta este tot ce pot face ei pentru mine; ceea ce urmează de acum înainte ţine de Institutul de can­cer, tratament care poate da rezultate sau poate eşua, după cum Dumne­zeu a decis sorocul.

Vreau să vă mărturisesc dragostea pe care o am pentru voi toţi şi vă cer iertare pentru orice greşeală am făcut, că cine poate spune că este fără greşeală?!...

Totuşi vă scriu această scrisoare cu gândul că dacă nu voi ajunge viu în America, prin ea să vă ajungă la urechi mărturisirea aceasta de dragoste şi de iertare. (...)

Dar acum vreau să mulţumesc încă o dată tinerilor din comitetul parohial, care cu sacrificiu şi cu un curaj sfânt au pornit acest proiect al construirii unei noi biserici şi continuă să-l susţină, în ciuda faptului că suntem săraci şi că posibilitatea de a reuşi nu este prea clară. Dar Dum­nezeu va pune mila Sa şi va trimite îngerii, păzitorii bisericii şi pe patronul

323

ei, Sfântul Apostol Andrei cel întâi chemat, creştinătorul românilor, ca să ne scoată din toate impasurile.

Sunt unii dintre dumneavoastră care cred despre ei că sunt mai buni şi judecă, iar acest lucru nu este îngăduit. Umilinţa şi smerenia sunt cheia tuturor virtuţilor. Ce-ţi pasă ţie spune Sfântul Apostol Pavel dacă sluga aproapelui tău stă sau cade? Dacă stă, pentru el stă, iar de cumva cade, pentru el cade. Cine priveşte cu ochi duhovnicesc înlăuntrul lui nu va zice niciodată: „eu sunt drept"; această afirmaţie o face fariseul; ci, cuprins de jalea păcatelor pe care le descoperă întru el, va spune împreună cu Sfântul Simeon Metafrastul: „eu sunt cel mai mare păcătos".

Nimeni în lumea asta nu este fără de păcat. Unul singur este: Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care n-a avut nici pă­cat, nici măcar prăvălirea spre păcat.

Scriu această scrisoare cu o anumită îndoială, în sensul că nu am certitudinea că voi ajunge viu la Washington, nici certitudinea că voi muri înainte de a atinge pământul Americii. O scriu de aceea într-un stil puţin ambiguu, adică şi pentru una şi pentru cealaltă posibilitate.

Ar trebui să pomenesc pe fiecare după nume, cu mulţumire şi dragoste, căci voi aţi fost copiii mei iubiţi şi bucuria zilelor mele. Ar fi însă prea lung şi mă simt obosit...

Binecuvântarea Domnului să fie peste voi toţi cu al Său Har şi cu a Sa iubire de oameni. Amin.

31 octombrie 2006 Spitalul Militar Bucureşti

Preot Gheorghe Calciu

524

Îndrumări pentru familie şi biserică privitoare la moartea mea

Când Dumnezeu mă va chema la El, vor fi nişte trepte de parcurs pentru pregătirea trupului meu spre îngropare.

Mai întâi, să ştiţi că Părintele Stareţ al Mănăstirii Petru-Vodă, Arhimandritul Iustin Pârvu, ne-a acordat în cimitirul mănăstirii două gropi alăturate, pentru ca aşa cum am trăit în viaţă, să fiu şi-n moarte cu soţia mea, Adriana, care m-a ajutat în împrejurările grele cu un curaj pe care înainte de aceste împrejurări nici nu i l-am bănuit.

La căpătâi va fi o singură cruce de piatră, pe care vor fi scrise numele noastre, data naşterii şi a decesului şi un îndemn către cei care ne vor vizita mormântul să se roage pentru noi.

Conform legilor americane, trupul meu va fi depus într-o casă mortuară, care va îndeplini procedurile prevăzute pentru un trup care va fi transportat în România. După spălarea profesională făcută de casa mortuară, rugaţi un preot ortodox să spele trupul cu vin şi untdelemn, rostind rugăciunile de cuviinţă şi miruindu-mă pe tot trupul. Apoi să mă îmbrace cu straiele preoţeşti şi pe piept să-mi pună icoana Maicii Dom­nului sculptată în os şi fixată într-un cadru de lemn, pe care mi-a dăruit-o în spital Prea Fericitul Patriarh Teoctist al României, care mi-a dat şi binecuvântare pentru asta. în mâna dreaptă să-mi pună sfânta cruce şi metaniile primite de la Mănăstirea Diaconeşti, care vor merge cu mine în mormânt.

De la aeroport din Bucureşti până la Petru-Vodă sunt vreo şapte ore de mers cu maşina... Prietenilor mei de o viaţă, ucenicilor mei şi cre­dincioşilor care mă vor însoţi pe ultimul drum, le mulţumesc... Dumne­zeu să le răsplătească însutit dragostea, grija şi ajutorul pe care mi l-au dat! Nu sunt în stare să găsesc cuvinte de recunoştinţă pentru toate, cu­vântul îmi este prea slab şi inima mea prea săracă pentru ca să pot ex­prima toată recunoştinţa mea pentru ei.

Pentru enoriaşii mei las acest cuvânt: Iubiţi-vă unii pe alţii cum şi Iisus ne-a iubit pe noi, ca să se vadă dintru aceasta că suntem fiii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Fiţi jertfelnici! Străduiţi-vă pentru zidirea bisericii! Rugaţi-vă şi milostiviţi-vă de cei în nevoi!

Arhitecţilor care au proiectat biserica fără nici o răsplată materi­ală, să le înmulţească Dumnezeu harul, să le răsplătească dragostea cu

324

care au lucrat la proiect luni de zile pentru a ajunge la cea mai desăvâr­şită formă, prin inspiraţia Duhului Sfânt.

Vă rog să păstraţi curată pictura bizantină, fără nici un fel de amestec cu alte influenţe. Numai pictură, culoare şi lumină... nici o icoană în relief, nici o icoană atinsă de modernismul zilelor noastre!

Mulţumesc Consiliului Parohial care m-a susţinut şi ajutat. Duc cu mine în mormânt o dragoste uriaşă pentru voi, pentru jertfa voastră, pentru susţinerea mea în faţa greutăţilor, a micilor neînţelegeri şi a pro­priilor mele slăbiciuni.

Dacă am uitat pe unii, îi rog să mă ierte... Scriu asta pe patul spi­talului, sunt slăbit şi fără îndoială că mintea mea nu-i poate cuprinde astăzi pe toţi cei care m-au iubit şi i-am iubit, dar Dumnezeu ştie dra­gostea mea pentru toţi şi-mi iartă neputinţa.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi toţi! Amin.

12 noiembrie 2006 Preot Gheorghe Calciu

Spitalul Militar Bucureşti

La un an de la adormire69

Călătoria la Ierusalim

Mă tem pentru că nuştiu dacă voi putea potrivi atât de bine în cuvinte frumuseţea chipului lăuntric, cât şi felul omului, aşa cum bine l-am cunoscut ca profesor, slujitor şi duhovnic pe părintele Gheorghe Calciu, vrednicul de pomenire.

Mă rog lui Dumnezeu să mă lumineze pe mine, cel nu prea obiş­nuit cu condeiul, ci aşa, ca omul de la ţară, mai mult gata de sfătuit, de mustrat, de îndreptat, dar cu cuvântul, Cuvântul care zideşte, Cuvântul care dă viaţă, răsunând din dragostea celui ce doreşte să zidească întru Cuvântul lui Dumnezeu...

Ca ziua de ieri au trecut cei treizeci de ani şi îmi amintesc bine toamna târzie de după cutremurul cel mare: reuşind la examenul de admitere la Seminarul Teologic din Bucureşti, m-am prezentat la şcoală, spre a începe pregătirea pentru preoţia atât de dorită sufletului meu.

La Seminar, părerile elevilor mari erau împărţite. Două direcţii opuse se conturaseră în modul de abordare al părinţilor profesori: una duhovnicească şi cu dragoste pentru învăţătura cea bună, şi cealaltă milităroasă, cu o severă tentă de persecuţie, ceva asemănător condiţiei de reeducare (uniformă, şapcă, număr matricol, dar cel mai rău era tunsul nr. 1 şi lipsa aproape totală de libertate), militărie curată.

în această atmosferă de început, puţin deprimantă, se auzeau două voci blânde, cu glas hristic: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi", toţi cei însetaţi de rugăciune, de cunoaştere, de adevăr! Chemarea hotărâtă, puternică, necondiţionată a părintelui profesor Gheorghe Calciu şi bucu­ria exprimată într-o stare de veselie permanentă, aproape frăţească a preotului profesor Damian Ionescu. Generaţii de-a rândul au rezistat şi

^{69 La} un an de la adormirea Părintelui Calciu, am cerut celor care l-au cunoscut bine duhovnici, foşti elevi, prieteni mai vechi sau mai noi câteva însemnări, frânturi de amintiri cu Părintele...

229

au dus ascultarea la bun sfârşit datorită dragostei şi interesului faţă de seminarişti al celor doi părinţi profesori.

Sigur că mă voi referi în mod special la părintele profesor Calciu, conştient că nu voi putea schiţa decât un portret palid faţă de ceea ce înseamnă în realitate viaţa, suferinţa, dăruirea, slujirea şi toate darurile bi­nemeritate care alcătuiesc icoana sfinţiei sale, a Sfântului de mâine.

Trei sunt elementele esenţiale care alcătuiesc acest portret: chipul slujitorului apărător al Adevărului, al profesorului apărător al cre­dinţei şi al patriotului apărător al neamului, toate încununate de dărui­rea duhovnicului, a părintelui.

Aşa am făcut cunoştinţă: în scaunul de spovedanie. Ieşise vorba printre noi că părintele este sever la mărturisit, dar blând şi înţelept în sfaturi, ca unul ce nu numai că ierta şi dezlega de păcate, dar şi tămăduia. mulţi se tămăduiau sufleteşte, îi vedeai cu ochiul liber făcându-şi canonul şi vindecându-se de neputinţe.

Mi-a luat mâna stângă în dreapta lui, m-a prins serios cu privi­rea, ţintuindu-mă într-un zâmbet plăcut şi părintesc, iar eu am început să depăn copilăria grea, suferinţa pe care venisem s-o vindec, învăţând la rândul meu să ascult, să mângâi şi să tămăduiesc pe alţii. Trebuia să-i spun cine sunt, ca să ne cunoaştem mai bine.

M-am ridicat din faţa părintelui liniştit şi mulţumit. îi încredinţa­sem totul şi primisem răspunsul: sfatul şi canonul. Atunci s-au aşezat toate la locul lor în mintea şi inima mea şi am început canonul, după o rânduială pe care o ţin până azi, neîntrerupt, de treizeci de ani. Atunci am înţeles că Hristos e dragoste desăvârşită, iar părintele încerca să ne înveţe să împărtăşim tuturor aceeaşi dragoste jertfelnică, ziditoare de su­flete. Chiar dacă mustra ori certa, cu mai mare măsură împărtăşea ace­luiaşi iertare şi dragoste. Nimeni nu rămânea trist şi nici supărat.

Eu veneam dintr-o familie cu tradiţie religioasă puternică, din care au plecat mulţi, de-a lungul timpului, pe calea slujirii: maicile Singlitichia şi Ripsimia din Viforâta lui Ţepeş, profesorul de Dogmatică Nicolae Chiţescu, alţi câţiva preoţi. Nu eram la prima mea întâlnire cu şcoala Bisericii, veneam cu lecţiile învăţate pe prispa casei, alături de bunica mea. Dar aveam nevoie ca cineva să mă preia şi să continue cu mine lucrarea deja începută. Aşa l-am ales pe părintele, şi sigur că cei doi ani şi jumătate petrecuţi împreună au pus amprenta sănătoasă pe ca­racterul meu, dându-mi siguranţă şi putere în modul de abordare a cre­dincioşilor ca duhovnic, dar şi dragoste nemăsurată pentru Altar.

Miercurea era ziua de rând a părintelui: era profesor de serviciu. Asta implica mai întâi bucuria sfintelor slujbe şi apoi cele legate de duhovnicie şi disciplină. Aşa am ajuns să nu pot lipsi de la Sfânta Liturghie şi cred că foarte rar de la Vecernie. Amprenta pusă atunci dăinuieşte şi astăzi.

Părintele nu era numai slujire, ci şi dăruire. O, Doamne, de câte ori îl apucau crizele de rinichi şi nu renunţa la slujbă! Dădea liniştit bi­necuvântarea de început, apoi se întindea jos, pe covorul din faţa Sfintei Mese şi continua slujba până la „Amin". Nimeni şi nimic nu-l opreau. Un mare caracter, o mare dăruire, un neobosit slujitor.

La Sfânta Liturghie radia, păstra tot timpul o stare de bucurie şi permanent emana lumină. Cu vocea tremurândă, dar hotărâtă, cu multă dragoste, cu lacrimi de credinţă şi bucurie cerea Duhului Sfânt să se co­boare iarăşi şi iarăşi, ca lumea să se îndumnezeiască, răul să se îndrepte, Biserica să-şi continue lucrarea în pace. Aceeaşi voce şi acelaşi chip de­săvârşit a păstrat şi în ultima miercuri din Săptămâna Tomii, când, după Sfânta Liturghie, l-au săltat caraliii. Era trist, dar demn. Ne părăsea ca să ne apere, suferea ca noi să fim liberi. Dar bătându-ne păstorul, turma cea mică nu s-a risipit. Fiecare, după putere şi pricepere, i-a continuat lucra­rea şi o continuă şi astăzi.

La un an după cutremurul din 77, Părintele ne-a mobilizat să-l ajutăm să facă pomenire elevilor săi iubiţi, care i-au murit pe braţe: dra­gul lui Vaier, cel al nimănui şi ceilalţi doi, pe care eu nu i-am cunoscut. Ne-am înţeles să facem colivă, multă colivă. Au fost cincizeci de plato­uri, zeci de cozonaci copţi noaptea, totul în taină, ca să nu se afle. Eram cu maica Emilia Grozavu (cred că trăieşte), cu Valentin Dărângă şi Au­relian Ionescu. Pregăteam împreună, vegheam cuptorul, dar şi intrările în bucătăria Seminarului, ca să nu fim prinşi. Părintele venea la miezul nopţii să vadă ce am făcut şi săruta cozonacii cu dragoste, ca pe cei pen­tru care îi coceam: „copilaşii tatii..se auzea printre lacrimi.

Pe 4 martie 1978, seara, la ora 21.20, a început slujba Parastasului. Biserica era plină. Eram noi, seminariştii, apoi studenţii de la Teologie, Medicină, Istorie şi alţii, neştiuţi, mulţi credincioşi, dar lipseau profesorii noştri. Le era frică. Cu toate acestea, părintele a dus Parastasul la bun sfârşit. Crizelor de rinichi li s-a adăugat bătaia unui părinte profesor, nu îi spun numele... Ştiu că părintele l-a iertat, i-a iertat pe toţi şi aşa ne-a învăţat şi pe noi: să iertăm. Să iertăm pentru marea dragoste a lui Dumnezeu.

330

Şi mă surprind astăzi, după atâţia ani, după atâta suferinţă şi oprelişti, după o vară de domiciliu forţat la casa părintească, mă sur­prind că povestesc fără să ţin minte răul făcut şi că am iertat, ca şi când răul făcut a fost mult bine, numai bine.

La zece seara procesiunea a ieşit din biserică. Toţi aveam în mâini lumânări aprinse. Deschiderea a făcut-o un coleg al celor pomeniţi, în uniformă de soldat, seria lor fiind atunci în armată. Acesta purta o cruce maiestuoasă, făcută din banii de pensie de urmaş daţi de Valentin Dărângă (astăzi este stareţul Mănăstirii Maglavit, Părintele Vladimir); au urmat coroane şi flori, colive şi lacrimi. Toată lumea a ocolit biserica cântând „Mergi la Cer...", pentru că eram la începutul Postului Mare.

Vă puteţi imagina şi singuri cum a fost, cum au răsunat cântările tinerilor în miez de noapte, în centrul Bucureştilor, într-o perioadă de plin comunism. Acum vorbele rămân sărace. Să fie primit...!

Aceeaşi atmosferă duhovnicească, frăţească, plină de speranţe era şi miercuri seara, miercurea celor şapte Cuvinte către tineri, unul dintre capetele de acuzare la ultima detenţie. Doamne, ce minţi întune­cate! Să te temi de Cuvântul lui Dumnezeu! „Rugul aprins" de la Antim îi ardea, cuvântul celui ce lucra întru apostolat ardea. Iată cum pentru păcătoşi foc este Dumnezeu, foc este Cuvântul şi Adevărul.

Ultima dată înainte de a fi închis l-am văzut pe Părintele la Seminar. A venit la biserică acum era oprit să slujească - şi a stat în rând cu noi. Iar noi l-am cinstit după cuviinţă. Ca la comandă, toţi am început să cântăm „Pasăre măiastră", pe versurile lui Dorz. Eu am căzut la mijloc. Mi s-a reproşat că am compus textul. Am rămas surprins, pentru că cel ce m-a învinuit era teolog şi ar fi trebuit să ştie cine le-a compus. Toate acestea m-au costat nota opt la purtare. Nu am fost sin­gurul. Surprinderea mea a fost şi mai mare să constat că cel în cauză a stat în ziua înmormântării, în ţinută de SS-ist, la căpătâiul părintelui, ca şi când nu se întâmplase nimic. Mult rău a făcut tuturor, şi părintelui şi nouă... Un lucru este sigur: părintele l-a iertat şi l-a primit cu dragoste, chiar dacă el nu şi-a cerut iertare.

Felul în care părintele îşi exprima dragostea faţă de ceilalţi era cu totul special. împărtăşea dragoste de la inimă la inimă, niciodată expri­mată prin cuvinte, ci de multe ori prin gesturi. în condiţiile în care, îm­preună cu familia, avea domiciliu forţat, depuşi fiind din drepturi, tră­ind din milostenii, părintele era mult milostiv: purta de grijă elevilor orfani­

331

ai Seminarului, le achita bursele, le cumpăra haine şi cărţi, şi pe toate le ştie Dumnezeu. Parcă urma rânduiala Sfinţilor neadormiţi, care opreau în mănăstire cât le era de trebuinţă pentru hrana zilnică şi restul împărţeau până seara.

Nu ne-am mai văzut de la arestarea părintelui, în 1979, până în 1990, când ne-am întâlnit în ţară. Deşi trecuseră atâţia ani, părintele m-a recunoscut imediat. Ne-am îmbrăţişat, am plâns, ne-am bucurat nespus. Am slujit împreună câteva Sfinte Liturghii, chiar şi Vecernii. Doream mult să adun credincioşii în preajma sfinţiei sale, să le vorbească, să-i bi­necuvânteze, să le întărească credinţa şi nădejdea de viaţă mai bună şi mântuire. Cine ar fi putut fi un mai bun exemplu? Bucuria comuniunii euharistice se consuma de fiecare dată cu dragoste şi credinţă, pecetluite de atâtea ori de apelativul: „Părinte Adrian, iartă-mă!" Am înţeles mai târziu, stând la căpătâiul părintelui bolnav, că acest „iartă-mă" făcea parte dintr-o lungă rugăciune unită în inimă cu „Doamne Iisuse" şi că dragostea sa jertfelnică nu putea fi despărţită de rugăciunea „iartă-mă", amândouă izvorând din marea şi nesfârşita dragoste dumnezeiască.

Ultima întâlnire a fost la patul de suferinţă al părintelui, la spital, acolo unde rezerva de reanimare a devenit timp de mai bine de o lună de zile biserică. Râuri de rugăciuni şi binecuvântări s-au revărsat atunci reciproc, de la noi către părintele şi de la duhovnic către ucenici. Voiam să-l mângâi, să-i spun cuvinte de alinare. Dar de unde? Eu nu ştiu să vorbesc frumos. L-am îmbărbătat doar prezentându-i pe unii dintre fiii duhovniceşti ai fiului. în schimb mă mângâia sfinţia sa, aşa, cu dragoste, părinteşte, pe fundalul unui neîncetat „Doamne Iisuse" al jertfei şi iertă­rii. Pentru că eu aveam nevoie de mângâiere şi întărire, ca unul ce rămâ­neam aici, în războiul lumii şi al vieţii. Părintele trăia, simţea şi vorbea deja dintr-o altă dimensiune! I-am spus:

părintele meu, plec la Ierusalim, binecuvântaţi-mă de călătorie!

părinte Adrian, iartă-mă şi să te rogi pentru mine! Să mă po­meneşti cu o închinăciune la Sfântul Mormânt. Dumnezeu să te ajute!

I-am pus pe cap, cu evlavie, pânza de in aşternută pe Piatra un­gerii şi a Sfântului Mormânt, atinsă de relicva Sfintei Cămăşi de la Argenteuil (Franţa), după o rânduială veche, scrisă în cronici româneşti de mult uitate, şi... ne-am despărţit. La întoarcere, am înţeles că fiecare a călătorit la Ierusalim: eu la cel văzut şi pipăit, părintele la cel Ceresc şi

332

veşnic. în schimb, amândoi am sărutat piatra Sfântului Mormânt, fiecare păstrându-şi destinaţia.

Să ne vedem în veşnicie! Hristos a înviat, părintele meu!

Preot iconom stavrofor Adrian Beldianu

Gânduri despre părintele

Este ştiut faptul că cele mai profunde trăiri le ai la trecerea dintre vârste. L-am cunoscut pe Părintele Gheorghe Calciu la paisprezece ani, când abia intrasem, proaspăt şi uimit elev, în anul întâi la Seminarul Te­ologic din capitală. Uimit, pentru că veneam dintr-un sătuc prahovean unde puţini aveau curent electric în casă şi unde viaţa oamenilor curgea liniştit, departe de forfota oraşului.

Aproape toţi profesorii de la Seminar erau în vârstă. Aveam să aflăm mai târziu că unii abia ieşiseră din puşcărie, pentru motive mai puţin înţelese atunci de noi, elevii, care priveam cu uimire şi admiraţie cum se străduiau să dea tot ce aveau mai de preţ în mintea şi sufletul lor. între ei era Părintele Gheorghe Calciu, profesor de Franceză, de Logică, de Catehism, de Noul Testament, de Psihologie şi de alte ştiinţe, toate predate cu vioiciune, dragoste, dar şi cu severitate. Părintele Calciu era un profesor aspru. Aproape că nu avea nimic în comun omul cu pro­fesorul. Ca preot şi duhovnic era blând, smerit, liniştit. Ca profesor însă era sever, drept, neiertător, pretenţios, punctual, precis.

Am făcut împreună pelerinaje şi drumeţii, am cunoscut mari personalităţi ale vremii, oameni pe care părintele îi aducea la ore pentru a ne împărtăşi gânduri şi simţăminte. A ţinut legătura cu noi, elevii, şi după absolvire, scriindu-ne cuvinte de încurajare când eram în armată, în timp ce sfinţia sa mai era încă profesor la Seminar, pregătind alţi „lucrători pentru secerişul Domnului". Am primit şi eu atunci o astfel de scrisoare, care conţinea şi un avertisment: „Armata să nu vă mecanizeze sufletele!". Cuvinte care bineînţeles că au deranjat.

Nu mult după aceea am aflat că a ajuns acolo unde ne spunea adesea că ar fi bine să ajungă iar: la închisoare. Acesta a fost un alt lucru greu de înţeles pentru noi, deşi ne vorbise despre valoarea suferinţei şi despre preţul mărturisirii în cele şapte Cuvinte către tineri. Totuşi, se

333

pare că noi nu ajunsesem încă la înţelegerea profunzimii gestului de a da mărturie până la sânge. Ca oarecând Apostolii, am priceput abia mai târziu că trebuie să-L mărturisim pe Hristos cu toată fiinţa, prin toate faptele noastre, cu o credinţă neclintită până la moarte. Şi nu numai nouă, teologilor, ne-a fost încredinţat acest „testament", ci tuturor ace­lora care pot să-l împlinească.

într-una din desele sale reveniri în ţară, Părintele s-a ostenit să vină până în parohia mea, pe Valea Plopului, dorind să vadă dacă ce a semănat a adus rodul aşteptat. A vizitat cu interes toate, a cerut lămuriri, a iscodit ce ar mai fi de făcut... Verdictul l-am aflat mai târziu, când am citit cele povestite de sfinţia sa peste Ocean. Fusese mulţumit, sau poate asprimea lui de altădată se mai domolise...

L-am reîntâlnit la Spitalul Militar, împreună cu un medic tânăr, pe care imediat ce i l-am prezentat, l-a sfătuit: „Doctore, să fii milostiv!". Părintele a răspuns astfel unei discuţii pe care tocmai o avusesem pe cale, anume dacă în ziua de azi mai poţi fi doctor fără de arginţi.

Ultima dată l-am văzut la biserica Radu-Vodă, unde Părintele ne-a crescut duhovniceşte prin slujire şi cuvânt. Acum însă era plecat să slujească în Ceruri şi să asculte el Cuvântul care este învierea şi Viaţa.

Preot Nicolae Tănase, Valea Plopului

Rob şi preot al Domnului

Anvergura unei personalităţi, indiferent de conjunctură, se mă­soară după criterii convenţionale. A unui preot însă, după canoane ecle­ziastice, şi numai la capăt de drum. Gheorghe Calciu a început ca rob al lui Dumnezeu şi L-a slujit ca preot al Său... Şi dacă mare a fost în căderi, tot pe atât de mare a fost şi-n ridicarea din ele.

Când l-am cunoscut, eram legaţi fedeleş în poarta unui fort de tristă, dar fructuoasă amintire şi zvârliţi ca doi saci de cartofi putrezi.

tu eşti?...

eu sunt...

S-au făcut apoi prezentările în mod mai detaliat şi după aceea internarea în spaţiul unei cunoaşteri de sine pe care nici unul dintre noi n-a regretat-o. Robi amândoi, în mijlocul unor semeni mai luminaţi decât

334

noi, iar el şi rob al Domnului Dumnezeu, care-i poruncea în sinea lui să rabde şi să ierte. Să rabde tortura şi să ierte nimicirea; să-i ierte pe cei ce-i călcau în picioare carnea şi să-i rabde pe cei ce-i scormoneau sufle­tul...

Uşor de zis, dar greu de făcut într-un început plin de ispite, care propunea dilematic: saltul în moarte sau în căruţa diavolului. Aceasta din urmă era oferta unei reeducări laice, reeducarea Piteştiului: afirmarea de sine şi lepădarea de Dumnezeu, în perspectiva unui paradis terestru, cir­cumspect însă făgăduit de ispititori.

A te afirma şi nega pe tine, doar tu însuţi, tăvălindu-te în noroiul tuturor amintirilor nefaste, egreu dar nu imposibil. A-l face pe altul însă, tu însuţi, să se afirme şi apoi să se nege, aşa cum te-ai afirmat şi ne­gat tu, călcând pe alţii în picioare şi torturându-i, e o catastrofă din care nu se iese decât sărind în moarte. Iar robul lui Dumnezeu Gheorghe Cal­ciu a făcut-o. A sărit, iar înălţimea saltului i-a fost pe măsura adâncimii căderii.

Şi-a dat mult sânge pentru răscumpărare. Sânge purificator şi salvator pentru viaţa celor din primejdie. Sânge pentru fraţi şi robi, şi pentru cei ce-i doreau pieirea. Şi pâinea cea din toate zilele cu pâine, pentru cei ce nu mai aveau puteri. Suflu respirator şi speranţă pentru cei din agonie. Lacrimi de sânge pentru morţi şi pentru cei din lumea zăgă­zuită cu gratii. Răscumpărări materiale lumeşti, pentru căderi lumeşti. Pentru Dumnezeu însă, căinţă şi îndelungă-răbdare în limpezirea pro­priei conştiinţe. „Sunt atât de apăsat de anumite amintiri, păcatele mele de fapt, îmi spunea de multe ori, supus unui nevăzut teasc încât nu ştiu ce n-aş fi în stare, ca să nu-mi mai aduc aminte de nimic".

Până la urmă însă a aflat. Şi a fost în stare să mărturisească tot adevărul, în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Nu s-a mai temut de ni­mic, în nici un proces şi în faţa nici unui judecător. După cum nici de is­pita măririi de sine sau a slavei deşarte.

Rob a fost când l-am cunoscut şi am stat cu el, şi preot în prag de sfinţenie când, la capăt de drum, ne-am despărţit pentru a ne întâlni Dincolo.

Un prieten de-o viaţă

335

Casa mi se transforma în chilie

Despre părintele Calciu nu se poate mărturisi decât tăcând. „Căci sunt cuvinte care nu cuvântă Şi sunt tăceri ce pot să spună tot". Mai ales în cazul lui. Dar cum nu tot muritorul poate capta muzica sferelor pentru a i se tălmăci pe înţelesul lui rosturile firii şi deci şi ale omului, va trebui totuşi să-l evocăm, acum şi aici, în câteva lumeşti cuvinte, pe care însă le vom rosti în şoaptă, spre a nu-i tulbura odihna întru Domnul.

Curând vom prăznui un an de cînd acest rugător de performanţă şi ziditor de suflete a plecat să se odihnească puţin în Lumina Cea Dintâi şi să depună mărturie în faţa Celui Atotputernic şi a celor ce nu mai sunt aici, ci s-au mutat în veşnicie, despre sine şi despre nevrednicia şi nepu­tinţele noastre. Cu această ocazie, noi, cei ce l-am cunoscut şi i-am fost aproape, ne vom întâlni cu el în duh şi poate, de vom fi în stare de graţie, îl vom însoţi, tot în duh, într-o ultimă „călătorie prin duhul României".

Pentru mine, apropierea acestei prăznuiri are şi o altă încărcă­tură. Una specială. De aproape cincisprezece ani, în fiecare toamnă, la sfârşitul lui septembrie şi începutul lui octombrie, prietenul meu, părin­tele Ghiţă aşa îi spuneam noi în intimitate îmi era oaspete. Venea şi se instala la mine ca la el acasă. Şi ne simţeam bine. Şi eu, şi el. Uneori, când rămâneam singuri, dădeam în mintea copiilor: ne zbenguiam, ne băteam cu perne şi făceam fel de fel de trăsnăi. Asta poate pentru că nici eu, nici el nu am avut tinereţe.

Cu prilejul acestor vizite, casa mi se transforma în chilie de du­hovnic şi în loc de pelerinaj. Venea multă lume să-l vadă şi să-l „pipăie" pe părintele. Unii o făceau doar din snobism, pentru a se putea lăuda în cercurile lor că l-au văzut şi au vorbit „cu popa Calciu", dar cei mai mulţi veneau sfioşi, mânaţi de reale nevoi sufleteşti. Şi părintele avea pentru fiecare un sfat, o vorbă bună, un îndemn duhovnicesc. Unii, mai ales cei în vârstă, dar şi mulţi tineri, veneau pentru spovedanie. Şi pă­rintele nu refuza pe nimeni. Se închidea cu fiecare într-o cameră şi acolo se săvârşea această Sfântă Taină. După spovadă se întreţinea îndelung cu omul, dându-i poveţe şi spunându-i vorbe de încurajare. Unora le dădea dezlegare, altora canoane şi tuturor sfaturi. Pe toţi îi îndemna să-şi găsească un duhovnic la care să meargă mai des.

Părintele acorda o atenţie deosebită tinerilor, pentru care avea o aplecare specială. Considera că ei sunt „sarea pământului", dar că, în

336

acelaşi timp, sunt şi cei mai vulnerabili la capcanele şi smintelile acestui veac. Considera de asemenea, că nouă, celor mai în vârstă, ne revine datoria de a le îndruma paşii şi de a le veghea devenirea, fiindcă spu­nea el - „lumea de mâine va arăta aşa cum vor rodi ei, şi ei vor rodi nu­mai dacă noi îi vom plivi, adică dacă vom stârpi din jurul lor buruienile care-i sufocă".

Această grijă a părintelui pentru tineri nu era una de ultimă oră, ci data încă de la începuturile carierei sale pedagogice. Dovada o fac preoţii care i-au fost elevi la Seminarul din Bucureşti. mulţi dintre ei, de câte ori aflau că „părintele lor" e în ţară, veneau să-l vadă şi să-i sărute cucernic dreapta. Se vedea de departe că poartă amprenta personalităţii profesorului lor şi că toţi sunt adevăraţi preoţi, care pe lângă har au şi vocaţie, iar unii dintre ei şi un strop de „nebunie", nebunie paulinică, bineînţeles. Dau un singur exemplu: părintele Tănase de la Valea Plo­pului, acest adevărat popă Tanda în versiune modernă. Ce a făcut acest preot în parohia lui nu e cazul să relatez aici şi acum. Cine vrea să afle, să se ducă să vadă. Valea Plopului e un sat din regiunea muntoasă a ju­deţului Prahova, câţiva kilometri mai sus de Vălenii de Munte.

Revenind la vocaţia de profesor a părintelui Calciu, trebuie men­ţionat faptul că el nu se mulţumea să transmită elevilor săi doar cunoş­tinţele necesare misiunii lor de mai târziu, ci se străduia să le modeleze armonios şi sufletele. Toţi îşi aduceau aminte cu entuziasm de excursiile pe care le făceau împreună cu el în timpul vacanţelor şcolare şi de splendorile pe care le descopereau uimiţi. Cu ocazia acestor excursii, pe care părintele le organiza cu acceptul şcolii şi al părinţilor, vizitau mă­năstiri, monumente şi localităţi istorice, obiective turistice şi alte locuri minunate. întotdeauna părintele se dovedea un ghid competent şi răb­dător, răspunzând la toate întrebările şi satisfăcând toate curiozităţile învăţăceilor săi. De atunci datează, probabil, pasiunea pentru călătoriile pe care le-a făcut mai târziu prin duhul României.

Acelaşi interes l-a manifestat părintele Calciu şi pentru tinerii români „desţăraţi", pe care i-a întâlnit în exilul său de peste Ocean. în cele câteva vizite pe care i le-am făcut în America, am fost plăcut impre­sionat că biserica ortodoxă românească „Sfânta Cruce" de lângă Was­hington D.C., în care slujea părintele, era în fiecare duminică plină de ti­neri, în special, care veneau aici să se întâlnească cu Ţara. Multora dintre ei părintele le era şi duhovnic, şi protector, şi sfătuitor, şi uneori chiar şi instanţă de judecată, iar ei se considerau, pe drept cuvânt, fiii lui duhovniceşti.

Dar despre toate acestea, poate altădată. Acum să-l lăsăm pe pă­rintele să se odihnească.

Demostene Andronescu

Momente cu părintele

Părintele Calciu a fost pentru mine duhovnicul care prin bună­tatea, harisma şi optimismul său m-a ajutat să depăşesc multe din situa­ţiile grele trăite departe de ţară.

Mi-l amintesc venind în fiecare an la Săptămâna Câmpului, o sărbătoare pe care noi, românii din diaspora, o ţineam la Hamilton-Ca­nada. începeam ziua cu slujba de dimineaţă la capelă şi continuam cu discuţii, conferinţe, întreceri sportive, amintiri...

Părintele Calciu venea întotdeauna jovial şi bucuros să ne vadă şi să asculte de-ale noastre, iar noi abia aşteptam să-l auzim. Şi întotdeauna plecam de la aceste întâlniri cu sufletul uşurat şi plin de lumină.

într-un an, un inginer din Bucureşti a făcut nişte măsurători şi a identificat un „loc magnetic" între capelă şi clopotniţă, despre care spu­nea că e benefic pentru sănătate. Atât a trebuit. Toţi, cu mic cu mare, au început să facă proba. Unii se aşezau pe „loc" şi spuneau că se simt mai bine. Alţii stăteau cu mâinile întinse şi ziceau că au furnicături la vârful degetelor. Un ucenic al părintelui însă a fost de părere că ceea ce se simte acolo e de la diavol. Atunci am început să ne facem probleme.

Când a venit părintele Calciu, toată mulţimea a năvălit pe el, să limpezească situaţia. Părintele a zis: „Duceţi-mă acolo!". L-am dus şi a spus liniştit că nu simte nimic. Iar noi bombăneam: „Bineînţeles, cu pla­toşa lui de credinţă...!". Părintele a rezolvat situaţia rapid: a făcut o ru­găciune, cerând lui Dumnezeu ca dacă puterea ce vine din pământ e de la El, să fie spre binele şi sănătatea oamenilor, iar dacă nu, să se risi­pească. Aşa era sfinţia sa, mereu cu rugăciunea, care şi pe cele rele le preschimba în bune...

De câte ori venea în Bucureşti, părintele era găzduit la Demoste­ne Andronescu, casă care devenea un adevărat loc de pelerinaj, de dimi­neaţă până seara. Eu veneam pe la opt dimineaţa, când părintele era încă în pijama şi ne bucuram amândoi de întâlnire.

536

Ne spunea atunci că ar vrea să se întoarcă în ţară, că şi părintele Iustin de la Petru-Vodă îl tot îndeamnă să vină, fiindcă au multe de făcut împreună, dar că el „aşteaptă un semn". Ne mai zicea că ar vrea să fie înmormântat în cimitirul din satul lui, Mahmudia, ca vacile să vină şi să pască pe mormântul său. Dar doamna preoteasă, care nu prea vrea să se întoarcă în ţară, îi tot spune că vacile nu mai pot intra în cimitir, fiindcă a fost îngrădit...

Când părintele a venit în ţară, bolnav, pentru ultima oară, l-am întrebat sâmbătă dacă va sluji a doua zi Liturghia şi mi-a răspuns că nu mai areputere. Dar duminică l-am văzut că intră sprinten în biserică şi se îndreaptă spre Sfântul Altar. Surpriza cea mare a fost că, deşi se sim­ţea foarte rău, a şi predicat, cu mult har şi cu putere. Fiindcă unde este dragoste de Dumnezeu, se biruiesc cele ale firii.

Când părintele era internat în spital, îl vizitam mereu. într-una din ultimele zile înainte de a fi transportat în America, m-a rugat să merg la mormântul preotului Vasile Pătraşcu, cu care a stat în închisoare şi să-i cer să se roage pentru el. Am fost, i-am adus la spital puţin pă­mânt de pe mormânt şi s-a bucurat. Nu peste multă vreme aveam să iau pământ de pe mormântul părintelui Calciu şi să-l duc la mormântul preotului Vasile, ca un simbol al reîntâlnirii lor în veşnicie.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească cu sfinţii Săi pe Părintele!

Erast Călinescu

Talanţii săi erau de multe feluri

Părintele Gheorghe Calciu spunea că, după eliberarea din 1963, a început să scrie povestea închisorilor sale. A întrerupt însă scrisul, bă­gând de seamă că rememorările îi nutreau tulburări. A hotărât să nu mai scrie, pentru a uita. Cu câţiva ani înainte de moarte spunea că a uitat marea majoritate a numelor chinuitorilor săi. Or, asta este o mare per­formanţă când ai o memorie ca a lui!

Este notoriu că Părintele era foarte inteligent. Era atât de inteli­gent, încât s-ar fi arătat genial în orice domeniu ştiinţific ar fi fost ispitit să studieze (vai, ce-ar mai râde de chestia asta!). Dar spunea odată cu Stăniloae că „raţiunea este ca o cârjă fără care nu poţi merge, dar care, la

337

un moment dat, începe să te împiedice în urcuşul către Dumnezeu". Aşa încât, de vreme ce ştim că era „deştept, frumos şi cu piciorul mic" cum se amuza cu Marcel Petrişor, acesta din urmă, având, de altfel, piciorul niţel cam mare trebuie să avem încredere că, nescriind cele nescrise, a făcut bine şi că, neîntorcându-se la cele tânjite, n-a avut altfel cum.

Talanţii săi erau de multe feluri. L-am văzut spălând, la vârsta de şaizeci de ani, podelele casei prietenului său şi i-am citit comentariile la ultimele teorii despre formarea Universului. Se ospăta bucuros cu buca­tele din ţară, dar se ţinea de rânduiala posturilor, la care adăugase şi ziua de luni: Rugăciunea dinaintea mesei publice era simplă, dând, poate, impresia unei stereotipii, dar ridicarea jertfelnică a mâinilor sale se făcea rug aprins, ori sabie, ori tămăduire.

De altfel, despre puterea rugăciunii părintelui am aflat încă din 1985. Cel mai bun prieten al sfinţiei sale mi-a istorisit că soacra lui se chinuia de mai mult timp, neputând să-şi dea obştescul sfârşit. Părintele Calciu, venit la patul bătrânei doamne, a făcut o rugăciune anume alcă­tuită pentru astfel de povară, iar odată isprăvită rugăciunea, ea şi-a dat duhul, exact în momentul în care părintele însemna crucea în aerul încă­perii. Acelaşi lucru avea să se petreacă mulţi ani mai târziu cu sora pă­rintelui. Dar aici mai era o taină. în cei douăzeci de ani scurşi de la exila­rea părintelui în America, nici una dintre rudeniile sale apropiate nu a trecut din această viaţă fără ca sfinţia sa să fie de faţă. în 2005, ultima soră rămasă în viaţă, mai mare decât părintele şi care de multă vreme se canonea cu neputinţele bătrâneţii, s-a simţit din ce în ce mai istovită. Pă­rintele a venit în România în septembrie, ca de obicei. După două trei zile de la sosire a mers la Mahmudia, la patul surorii sale. în aceeaşi zi în care a rostit rugăciuni de dezlegare, sora lui a murit. A fost o mare mân­gâiere că a stat la căpătâiul muribundei şi a dus-o la groapă.

Părintele vorbea cu aproape aceeaşi deferenţă cu oricine, fiind cu asta câteodată pricină de poticnire. îi era la fel de drag să zică vorba bună ţigăncii din parcarea Mănăstirii Voroneţ, sau politicianului de cel mai înalt rang, sau bogătaşului care nu îşi ţinuse făgăduiala, sau celui ce şi-o ţinuse, sau ierarhului, sau duhovnicului închis de comunişti mai mult ca el, sau intelectualului dezamăgit în sinea lui că dialogului i se re­fuzau posibilele subtilităţi, sau deghizatului securist înmuiat ori neîn­muiat încă de radiaţiile nenumite ale părintelui, sau vameşului, sau desfrânatei, sau lunaticului.

340

Nu am văzut niciodată un om găsind atât de bine calea cea dreaptă, care e totuna cu cea de mijloc, atunci când ea există, în drumul complicat ce duce, mereu în proximitatea iadului, către împărăţia Tată­lui. în 1990 a fost alungat cu violenţă din Seminarul Teologic din Bucureşti de unde în 1978 fusese arestat pentru Cuvântul lui Dumnezeu. În 2006, slujindu-i-se arhiereşte de Prea Fericitul Patriarh Teoctist⁷⁰, a plecat pe ultimul drum din biserica Radu Vodă a aceluiaşi Seminar.

Dar în noaptea priveghiului dinainte, ca pe calea cea de mijloc a mângâierii, între izgoniri şi osanale, un trimis al Domnului a pătruns în biserică spre a însufleţi citirea Psaltirii celei sorocită a se citi neîntrerupt. Venit destul de mult după miezul nopţii, un seminarist de vreo cincis­prezece ani, cu chip cuviincios şi matur, a voit, între două catisme, să i se îngăduie să îl afle pe fiul părintelui Gheorghe Calciu. Căci el însuşi îşi îngropase tatăl cu vreo trei luni înainte şi, cunoscând povara încercării, căuta să îl aline pe celălalt fiu. Şi a mărturisit tainic că îşi iubeşte părin­tele plecat la Domnul din ce în ce mai mult. Tatăl lui, tot preot, fusese elevul părintelui Calciu şi îi povestise mulţime de lucruri despre el. Aşa încât, atâtea ştiind, cu drag se ceruse el singur în miez de noapte la citi­rea Psaltirii şi, iată, venise.

Cuminte, în dragostea tatălui, fiul a privegheat şi s-a rugat, citind Psaltirea la căpătâiul părintelui, întru Fiul.

Dumnezeu să-i odihnească, iar celui viu să-i răsplătească!

Cinstirea se cuvine numai sfinţilor pe care Biserica, prin Sfintele Sinoade, i-a canonizat, iar ascultarea noastră întru acestea bună va fi. Dar nu vom greşi dacă, la porunca inimii, vom îngenunchea rugând du­hul părintelui Gheorghe Calciu să mijlocească primirea de către noi a harului lui Dumnezeu. Căci orice om bineplăcut lui Dumnezeu, petrecut ori nu din lumea aceasta, are acest dar, iar drepţii, cuvioşii şi sfinţii îl au încă şi mai puternic. Să chibzuim numai la aceasta: chiar şi eu, cel mai de pe urmă dintre cei răi, rugându-mă cu puţinătatea mea către Dumnezeu, şi tot am primit de la El. Dar cei bineplăcuţi, oare cu cât mai mult pe

⁷⁰ Părintele Calciu a avut parte, după adormire, de mai multe slujbe arhiereşti: în Ame­rica au slujit Sfânta Liturghie şi Prohodul înalt Prea Sfinţitul Natanael şi Prea Sfinţitul Irineu, iar la biserica Radu-Vodă din Bucureşti, pe lângă Prea Fericitul Patriarh Teoctist, au slujit înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Iosif de la Paris şi Prea Sfinţitul Varsanufie, Episcop vicar.

341

atâta vor primi rugându-se pentru sine ori pentru alţii? Deci să cerem ajutor în rugăciune!

Iar puterea mijlocirii atârnă de mai multe împrejurări. Mai întâi, ea este pe măsura bogăţiei duhovniceşti a mijlocitorului. Apoi, ea lu­crează după potriva rugăciunii celui care o cere. De bună seamă, acestea nu sunt nişte lucruri care să urmeze regulile vreunei aritmetici sau vre­unui alt algoritm raţional. însă cu tot dinadinsul trebuie să ia aminte cei care l-au cunoscut şi au aruncat o punte de iubire către părintele Gheorghe Calciu în timpul vieţii sale pământeşti, că această legătură de iubire va fi de mare folos spre izbânda rugăciunii către el şi a rugăciunii lui că­tre Dumnezeu. Or, dacă noi, cărora ni s-a dat să avem acest talant, nu îl vom înmulţi, oare nu vom avea vină?

Să ne folosim, dar, de această agoniseală de dragoste şi să ne ru­găm părintelui Gheorghe, căci nu doar noi ne vom bucura, ci însuşi pă­rintele, care va sălta cu duhul, înlesnind către Hristos calea strădaniei.

Roagă-te pentru noi, părinte Gheorghe!

Lucian Popescu

Am cunoscut un Sfânt?

încă înainte de intrarea în mănăstire începusem să aflu despre pătimirile Sfinţilor din închisorile comuniste şi citind Vieţile Sfinţilor, în­cercam să fac oarece comparaţii între unele şi altele. Am cugetat atunci la marile încercări ale veacului XX reeducarea de la Piteşti, reeducarea de la Aiud şi comunismul dulceag al regimului Ceauşescu - şi mi-am zis: este oare cineva care să le fi biruit pe toate acestea la un loc? Acela cu adevărat mare şi mai mare chiar decât mulţi din Sfinţii Mărturisitori ai primelor veacuri este!

Acum, lărgind discuţia, sigur că este ceva cu mult mai greu de purtat decât comunismul dulceag ceauşist: încercarea de a rămâne creştin-ortodox în democraţia capitalistă. Ateismul, cel puţin, ţi se înfăţi­şează ca duşman, dar capitalismul democrat poartă aparenţa unei liber­tăţi care îşi strecoară poftele, patimile, nesimţirea şi perfidia în însăşi fi­inţa sufletului şi a trupului tău. Democraţia drepturilor omului, aşa cum o cunoaşte omul european şi cel american, este cel mai viclean duşman al mântuirii sufletului omenesc. Dar nu insistăm aici. Mă întrebam, în consecinţă, dacă este vreun Sfânt care să le fi biruit pe toate acestea la un

342

loc în veacul XX. Şi răspunsul a venit tot sub forma unei întrebări: Oare Părintele Gheorghe Calciu o fi acela?

Despre Părintele Gheorghe Calciu auzisem la începutul anilor 80. După plecarea sa silită în America, l-am ascultat vorbind la postul de radio Europa Liberă, dar nu aveam încă maturitatea să pricep toate cele ce le spunea şi le trăise.

în faţa ispitelor iadului din închisoarea Piteşti, tânărul student medicinist Gheorghe Calciu fusese dintre cei care au căzut. Reeducarea de la Piteşti a fost, cum scria Ioan Ianolide⁷¹, ultima etapă a unui proces de satanizare a omului, început în Renaştere şi continuat cu Revoluţia Franceză şi Comunismul⁷². Acest proces a desfigurat într-atât sufletele căci crimele şi mutilările trupeşti deveniseră deja o obişnuinţă tinerilor din închisoarea Piteşti, încât sinuciderea (interzisă strict în închisoare) devenise pentru ei una din cele mai mari binecuvântări.

Acesta ar fi putut fi sfârşitul unei istorii încrâncenate şi înfrânte. Dar nu e, pentru că mai apoi, prin împrejurări de Dumnezeu rânduite, Gheorghe Calciu a descoperit puterea pocăinţei şi a iertării lui Hristos pentru păcătosul care se pocăieşte. întoarcerea sa la Dumnezeu din iadul apostaziei şi al satanizării a fost desăvârşită şi i-a dat putere să stea drept în faţa ultimei reeducări, cea de la Aiud, atât cât a prins până în 1963.

Ajungând după eliberare preot şi profesor la Seminarul de la Radu-Vodă, din Bucureşti, a înţeles că în faţa comunismului original (naţionalist) de după 1977 al lui Nicolae Ceauşescu, Biserica trebuie să stea dreaptă, în picioare, şi să mărturisească. Şi cine este Biserica? Sfântul Ignatie al Antiohiei, ucenicul Sfântului Apostol Ioan, a răspuns: Unde este episcopul, acolo este Biserica. în chip firesc şi legitim cu toţii căutăm spre Patriarh, spre mitropoliţi şi episcopi ori de câte ori Biserica trece prin încercări. Dar Părintele Gheorghe ştia şi celălalt răspuns: Unde este lucrător Darul lui Dumnezeu, sfinţitor şi curăţitor, acolo este Biserica, după cum zice Sfântul Irineu de Lyon. înţelegând că Dumnezeu îl cheamă să mărturisească mai departe Adevărul, prin doar câteva predici ţinute tinerilor seminarişti a ajuns în scurt timp să fie socotit duşmanul de moarte al dictatorului comunist şi al regimului său.

⁷¹ Ioan Ianolide, „întoarcerea la Hristos”, Ed. Christiana, Bucureşti 2006

⁷² Acest proces nu s-a încheiat, fiind continuat azi cu tragediile din închisorile ameri­cane de la Abu Ghraib şi Guantanamo, unde se desăvârşeşte experienţa acumulată la Piteşti şi Aiud.

343

Biserica a dat, în România secolului XX, în adâncul temniţelor comuniste şi nu numai, zeci de mii de Mucenici şi Mărturisitori, care îşi merită cu prisosinţă prăznuirea în calendarul ortodox. Dar de cele mai multe ori numele lor cu greu se poate găsi prin cărţi cu tiraj redus. Sân­gele Martirilor e sămânţa Bisericii, au spus Părinţii. Iar sângele celor ucişi pentru Hristos în România ultimilor şaptezeci de ani continuă să fie călcat în picioare de cei ce ar trebui să sărute cu evlavie pământul sfinţit pe care îl calcă. Poate singură mărturisirea Părintelui Gheorghe Calciu a scos Biserica Ortodoxă Română din ruşinea colaboraţionismului.

Purtarea de grijă a Domnului pentru el şi pentru noi, cei de as­tăzi, a rânduit apoi pentru Părintele Gheorghe Mărturisitorul anii unui exil pe care numai sfinţia sa ştie cum l-a purtat. Cu siguranţă uşor nu i-a fost, dar nu a încetat să lucreze fapta bună nici acolo, în „comunismul perfect" al democraţiei americane. Decembrie 1989 l-a găsit pe Părintele Gheorghe treaz, veghind. La începutul anului 1990, numele său a fost legat de evenimentele şi frământările din interiorul Patriarhiei Române, când mulţi oameni din Biserică, printre care şi Părintele Calciu, cereau o primenire a Bisericii odată cu prăbuşirea comunismului. Toţi s-au gândit atunci că Părintele Cleopa ar fi, prin darurile sale duhovniceşti, un bun păstor la cârma Bisericii Ortodoxe Române. Era într-adevăr o răsturnare curajoasă de mentalitate, aproape de neconceput astăzi!

în acel context, „unii" s-au speriat de revenirea Părintelui Calciu în ţară, făcându-i parte de o primire ostilă. Urmărit permanent, alungat (din nou!) din biserica Radu-Vodă, ameninţat cu moartea, Părintele a hotărât să stea o vreme departe de ţară. A revenit însă în anii ce au ur­mat, cu o dragoste deplină, punând început de iertare şi împăcare.

Faţă către faţă l-am întâlnit pe Părintele Calciu abia în toamna lui 1998, când l-am însoţit, împreună cu maica Nina Hagopian din Alaska, la Părintele Cleopa. De atunci am păstrat o legătură strânsă. M-am folo­sit mult de articolele şi predicile sfinţiei sale, care ajungeau în ţară prin intermediul internetului sau al fiilor săi duhovniceşti. Între ele a fost şi acea biciuitoare dar cu dragoste întocmită analiză a unui text eretic intitulat „Liturghia ecumenică". Era un semn de gândire sănătoasă din partea cuiva care ştia ce trebuie făcut atunci când unii ierarhi sau clerici alunecă în rătăciri.

Ne-am revăzut apoi în 2001, la Petru-Vodă. Am petrecut atunci multe ore din noapte vorbind despre trecutul şi prezentul Bisericii şi al

344

ţării. Părintele avea dorul mărturisit al întoarcerii în ţară şi dorul cel vechi, tăinuit în suflet, al călugăriei. Dar întemeiat pe datoria înaintea lui Hristos faţă de familie, i-a spus acestuia din urmă „nu".

în 2004 ne-am întâlnit încă o dată în casa prietenului său Marcel Petrişor şi am vorbit iar despre frământările Bisericii Ortodoxe Române. Cu delicateţe m-a mustrat pentru un material pe care îl scrisesem în vremea aceea şi mi-a dat să înţeleg că şi atunci când apărăm adevărul, tot cu dragoste trebuie să o facem, oricâtă dreptate am avea.

A urmat anul 2006 cu încercările sale. Ca de obicei, în toamnă Pă­rintele a venit în ţară. Nu ne-a ascuns că este ultima vizită pe care o face. Poate şi de aceea era mult mai liniştit, răspândind în jur bucurie şi pace duhovnicească. A ajuns atunci şi la Petru-Vodă, unde mai mult decât toate m-am bucurat de bucuria convorbirii sale cu Părintele Iustin, căreia ne-a făcut şi pe noi părtaşi.

După numai câteva zile, boala Părintelui s-a agravat şi a fost dus de urgenţă la Spitalul Militar. S-a întâmplat să fiu atunci în Bucureşti şi l-am vizitat la spital. Dumnezeu singur ştie suferinţele trupeşti prin care a trecut în ultimele sale zile de viaţă. Cu siguranţă însă că ele i-au fost mult uşurate de rugăciunile Bisericii, de mângâierea vizitei Patriarhului Teoctist, de Spovedania şi împărtăşania primite cu evlavie de la Mitro­politul Bartolomeu Anania şi de alte bucurii ce i-au fost rânduite de Sus. I-au stat alături tot timpul şi l-au vegheat câteva suflete alese, şi poate că ele au fost mângîierea cea mai mare ce i s-a dat, pe lângă cea a Sfintelor Masluri făcute de câţiva ieromonahi de la mai multe mănăstiri şi de pre­oţi de mir din Bucureşti.

De cînd am citit un cuvînt al Sfîntului Paisie de la Neamţ, care spune: „Vai celui căruia Dumnezeu nu-i va descoperi clipa ieşirii din această viaţă", am căutat, de cîte ori a fost vorba de cineva care a plecat din lumea aceasta, să aflu dacă şi-a cunoscut sfîrşitul. Şi bucuria mi-e mare că Părintele a ştiut nu numai cînd îi va fi sfîrşitul, dar şi unde, şi cum. A scris chiar acestea în ultimele zile petrecute în spital.

Acum, privind în urmă, răspunsul la întrebarea de la început este: Da, am cunoscut un Sfânt, un mare Sfânt, care a biruit cele mai grele încercări ale celui mai cumplit veac prin care a trecut Biserica lui Hristos de la întemeiere până azi.

Monahul Filotheu

345

O^mul ^cel nou

Părintele Calciu, asemenea părinţilor Marcu Dumitrescu, Arsenie Papacioc şi Iustin Pârvu pe care, prin mila lui Dumnezeu, i-am cunos­cut mai îndeaproape a fost pentru mine exemplul viu al unui om care s-a lepădat de sine, şi-a luat crucea şi a urmat lui Hristos. Ca şi părinţii sus amintiţi, a crescut mai întâi în şcoala Căpitanului - şcoala eroismului şi corectitudinii ca mai apoi să se dedice slujirii lui Hristos în şcoala sfinţeniei, iubirii şi adevărului.

Prin viaţa şi învăţăturile sale, părintele Calciu ne-a lăsat un mesaj cu putere multă, anume că trăirea în Hristos e singura soluţie spirituală pen­tru vremurile noastre. El ne-a demonstrat prin jertfa şi suferinţa proprie că cine rămâne neclintit în credinţa ortodoxă, nici o formă de dictatură sau opresiune, nici Securitatea, nici boala, nici strâmtorarea, nici chiar dracul nu are ce să-i facă.

Trecuţi prin cele mai grele încercări, oameni ca părintele Calciu, părintele Arsenie sau părintele Iustin au rămas nezdruncinaţi în crezul lor, iar Dumnezeu i-a arătat mai tari decât toate ispitele şi necazurile. Nu spun asta ca să-i preamăresc. Nu. Are cine să-i preamărească: măsura jertfei pe care au dat-o pentru Dumnezeu şi neamul lor. Fiindcă ei şi-au riscat viaţa în mod concret. De-adevăratelea. Şi nu o dată, ci de nenumă­rate ori. Iar Biserica tocmai asta învaţă: că mare cu adevărat este nu cel ce crede sau propovăduieşte pe Dumnezeu, ci acela care suferă pentru El.

Ca nimeni alţii, aceşti mari trăitori şi duhovnici ne-au învăţat că avem o datorie sfântă faţă de neamul din care ne tragem. Nici în familie, nici în Şcoala Militară pe care am absolvit-o şi nici în Facultatea de Teo­logie nu mi s-a spus că Dumnezeu a încredinţat fiecărui neam un teritoriu, puteri cereşti care-l apără şi-l călăuzesc, precum şi o anumită misiune istorică şi divină; că toţi vom fi judecaţi pe neamuri, „fiecare în rândul cetei sale"; că un neam dispare dacă nu-şi împlineşte misiunea dată lui de Dumnezeu. Iată adevăruri de importanţă existenţială şi mântuitoare, din care înţelegem rostul individului în cadrul neamului şi al neamului în cadrul Bisericii. Adevăruri pe care aceşti părinţi le-au înţeles şi prin pilda şi cuvântul lor ni le-au transmis şi nouă, generaţiei tinere.

La părintele Calciu m-a impresionat în mod deosebit faptul că nu a fost niciodată nepăsător faţă de harul care era într-însul, pe care l-a primit prin punerea mâinilor de la Duhul Sfânt. Curajul, iniţiativa,

346

bărbăţia, mila, răbdarea, blândeţea, iertarea, iubirea sunt virtuţi pe care le-a lucrat întotdeauna din această înaltă conştiinţă de viaţă, că poartă un har şi are de îndeplinit o misiune: de preot.

Aşa înţelegem şi bătălia cea mare pe care a dus-o nu cu sistemul, nu cu lumea, nici chiar cu diavolii, ci cu sine însuşi. Educat din Frăţiile de Cruce în şcoala credinţei şi a caracterului, părintele Calciu s-a străduit toată viaţa să se modeleze pe sine pentru a deveni un „om nou", un om în care să vieze toate virtuţile sufletului omenesc şi toate calităţile sădite de Dumnezeu în sângele neamului nostru.

De Vom fi lipsiţi de caracter spunea părintele degeaba Vom fi preoţi, degeaba doctori, degeaba ingineri, degeaba profesori. Idee de importanţă capitală pentru vremurile noastre, deoarece criza prin care trece societatea actuală nu este atât de natură materială, nici financiară, nici culturală, ci de natură educaţională. Cea mai mare criză la ora actu­ală este criza de educaţie. Părintele ştia bine acest lucru şi prin urmare, n-a încetat până la sfârşitul vieţii să facă educaţie atât cu sine, cât şi cu cei din jur. Aşa a transformat sufleteşte o mulţime de oameni.

Am avut şi eu binecuvântarea de a-l vedea pe părintele Calciu cu câteva zile înainte de mutarea sa la Domnul. Ultimul cuvânt de folos pe care ni l-a dat de pe patul Spitalului Militar din Bucureşti a fost: „în tot ce faceţi, să ascultaţi de sfatul Bisericii. Credinţa s-o păstraţi neschimbată. Şi luaţi seama: ca şi comunismul, masoneria şi ecumenismul sunt demonice, n-au nimic comun cu creştinismul. Păziţi-vă de antihriştii care vor face teoria coexistenţei şi convieţuirii! Respingeţi orice compromis! Nu vă temeţi! Şi nu mă uitaţi nici pe mine în rugăciunile sfinţiilor voastre!".

Am vorbit de aceşti părinţi mari ai Ortodoxiei noastre. Noi nu-i numim sfinţi. Ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au pri­vegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângâ­iere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi.

Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii pe părintele Calciu şi pentru rugăciunile lui să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi pe toţi. Amin.

Ieromonah Amfilohie Brînză Mănăstirea Diaconeşti

347

Un rugător pentru neam

Eram la mănăstirea Secu, vieţuitor începător după cea de a doua naştere a mea, proaspăt venit din puşcărie. Mă număram printre fraţii intraţi mai demult în monahism, prigoniţi după cum era procedeul bolşevismului roşu din vremea aceea - şi reîntorşi, în sfârşit, la mănăstire. Şi auzeam prin vizitatorii de la noi de numele părintelui Calciu, care fă­cea nişte lucruri extraordinare în Bucureşti, ca profesor la Seminar.

Părintele Calciu a intrat în viaţa puşcăriilor de tânăr, a trecut prin iadul Piteştilor, pe la Gherla, Jilava şi Aiud şi eliberându-se de acolo, a trecut în viaţa aceasta a noastră oarecum ortodoxă, zisă liberă, unde a fă­cut apostolat printre seminarişti şi studenţi, mărturisind pe Hristos şi arzând ca o făclie de credinţă, spre luminarea şi îmbărbătarea multora. Dar nici de data asta nu a avut o izbândă prea mare, întrucât forţele ia­dului, dezlănţuite prin oameni, s-au năpustit iar asupra lui. După încă cinci ani şi jumătate de puşcărie, a trebuit să plece, cu multă durere, în pribegia Americii.

Şi acolo a fost un bărbat vrednic, care a lucrat în tot chipul să facă ceva pentru ţară, umblând peste tot, intervenind în Senatul american cu plângeri în diferite împrejurări. A adunat şi o mulţime de ucenici, pentru care a fost un adevărat părinte.

Aici la noi, la Petru-Vodă, la două trei zile vine câte o familie din America şi întreabă unde este mormântul Părintelui. Duc acolo, cu toată evlavia, o floare, duc o rugăciune, fac metanii ca la un sfânt în toată pu­terea cuvântului, ca la un preot care şi-a făcut datoria până la capăt. Chiar acum câteva zile a venit o familie cu cinci copii, din care doi erau botezaţi de Părintele. Copiii voiau neapărat să-l vadă pe naşul lor. Şi au venit tocmai din America să-şi vadă copiii naşul, să vadă unde este, unde se odihneşte... Şi m-am minunat că au mers acolo, la mormânt, şi copiii s-au pus pe metanii, pe rugăciune, şi au stat vreo jumătate de oră rugându-se. Au înţeles să aducă înaintea lui Dumnezeu ce au avut mai frumos sufleteşte: au adus această jertfă Părintelui, ca răspuns la dragostea pe care a revărsat-o el acolo, în viaţa românilor din pribegie.

Eu îl pun pe Părintele Gheorghe Calciu alături de un alt mare erou al vieţii noastre creştine şi naţionale, Părintele Dimitrie Bejan, care a dus apostolatul până în inima Siberiei. Acolo a făcut el cunoscută Ortodoxia­

348

noastră, menţinând viaţa spirituală a tuturor celor din lagăr, orto­docşi şi catolici. în sărbători liturghisea cu o găleată mare de zece kilo­grame de Sfânta împărtăşanie, iar rusoaicele veneau şi băteau la poarta lagărului să-l cheme pe „batiuşca Bejan" să le facă aghiazmă, Sfântul Maslu şi alte servicii religioase... Acolo, în Rusia, Părintele Bejan fusese condamnat la moarte, dar a găsit, ca şi Apostolul Pavel, o formulă de a fi judecat în ţară. Trimis acasă din lagărul siberian, a intrat în puşcăriile grele din România. A fost un stâlp al vieţii noastre spirituale. Şi după eliberare a căutat să menţină viaţa duhovnicească, însă, ca şi pe Părintele Calciu, chiar fraţii lui l-au trădat. Condamnat şi eliminat de ceilalţi, a fost scos la pensie şi dus ca bolnav în satul lui, la Hârlău.

Pe amândoi aceşti părinţi, Calciu şi Bejan, eu îi pun împreună, pentru gândirea lor frumoasă şi viaţa lor de jertfă. Pentru că toată viaţa Părintelui Calciu a fost o jertfă continuă şi o mărturisire a Adevărului. El a fost un mucenic, un luptător puternic împotriva ateismului care venea dinspre Răsărit, un ostaş în luptă permanentă cu cei mai mari duşmani ai creştinătăţii. Atunci, în Bucureşti, pe vremea lui Ceauşescu, prin mărturisirea lui, el a reprezentat Biserica lui Hristos în toată puterea.

Faţă către faţă l-am cunoscut pe Părintele Gheorghe Calciu mai târziu, când a venit cu nişte grupuri de tineri prin părţile noastre. Atunci s-a legat foarte mult de frumuseţea Carpaţilor răsăriteni şi şi-a exprimat dorinţa de a odihni aici, sub cetina brazilor mereu verzi, să-şi poată duce trupul său frumos în slava Cerescului Părinte, unde azi sunt convins că se bucură în strălucirile Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, care i-au fost tovarăşi apropiaţi toată viaţa.

El este acolo, Sus, un rugător pentru neam.

Protosinghel Iustin Pârvu,

Stareţul Mănăstirii Petru-Vodă

Lauda sfântului Ioan gură de Aur la lanţurile Sfântului Apostol Pavel

„Nimic nu e atât de strălucit ca Pavel legat pentru Hristos, ca acele lanţuri ce înfăşurau acele mâini fericite... A fi legat pentru Hristos e cu mult mai strălucit decât a fi apostol, sau dascăl, sau evanghelist. Cel ce iubeşte pe Hristos, cunoaşte cele spuse. Unul ca acesta ar prefera mai curând să fie legat pentru Hristos, decât să locuiască în ceruri.

A fi legat pentru El e mai strălucit decât a şedea de-a dreapta Lui, e mai însemnat decât a şedea pe cele douăsprezece tronuri. Atunci închisoarea e mai strălucită decât palatele împărăteşti şi chiar decât cerul.

Nimic nu e mai bun ca a pătimi rele pentru Hristos. Nu fericesc atât pe Pavel că a fost răpit în rai, cât îl fericesc că a fost aruncat în închisoare! Nu îl fericesc atât de mult că a auzit vorbe negrăite, cât îl fericesc că a suferit legătu­rile! Nu îl fericesc că a fost răpit până în al treilea cer, cum îl fericesc pentru le­găturile lui!

O, lanţuri fericite! O, mâini fericite pe care acel lanţ le-a împodobit! Nu erau atât de cinstite mâinile lui Pavel când l-a ridicat şi l-a vindecat pe ologul din Listra, pe cât erau de fericite când erau înfăşurate în lanţuri. Te minunezi că vipera s-a încolăcit pe mâna lui Pavel şi nu i-a făcut nimic? Nu te minuna deloc că s-a sfiit acea viperă de lanţurile lui... De mi-ar da cineva puterea de a învia morţii acum, eu n-aş prefera aceasta, ci lanţurile lui Pavel...

Acesta este cel mai mare har dintre toate: mai mare decât harul de a opri cursul soarelui şi al lunii, mai mare decât harul de a mişca pământul, mai mare decât harul de a stăpâni demonii şi a-i alunga... Nu doară de aceea e bine a fi legat pentru Hristos, pentru că faptul acesta ne-ar procura împărăţia cerurilor, ci pentru că suferim pentru Hristos. Nu fericesc pe cei legaţi pentru că se duc în ceruri, ci fiindcă sunt legaţi pentru Stăpânul cerurilor. Câtă înălţare sufletească nu este când cineva ştie că a fost legat pentru Hristos! Câtă mulţumire, câtă onoare, câtă strălucire!

Robii cei legaţi ai lui Hristos au o putere mult mai mare decât cei dezle­gaţi. A intrat lanţul lui Pavel în temniţă şi toate de acolo le-a transformat în Bi­serică şi pe toţi i-a făcut trupul lui Hristos şi masă duhovnicească a întins şi a născut în dureri, lucru de care îngerii se bucură. Oare cumva greşeam când numeam temniţa mai strălucită decât cerul: ".

Acesta este elogiul lanţurilor: El e valabil pentru toate vremile...

Bibliografie

Gheorghe Calciu-Dumitreasa

(scrieri apărute în volume: 1984-2007)

Priester Gh. Calciu, Sieben Worte an die jungen Freunde, Jon Dumitru Verlag, Munchen, 1984.

■ Pr. Gheorghe Calciu, „Prefaţă" la vol. D. Bacu, Piteşti, ed. a II-a, Editura „Cuvântul Românesc", HamiltonCanada, 1989 (prefaţa a fost inclusă şi în noua ediţie scoasă la Editura Atlantida, Bucureşti, 1991, pp. 9-15).

Preot Gheorghe Calciu, Şapte cuvinte către tineri, ediţie îngrijită şi prefaţă de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia (Col. "Omiletica"), Bucureşti, 1996.

■ Father Gh. Calciu, Christ Is Calling You. A Course in Catacomb Pastorship, St. Herman of Alaska Brotherhood, PlatinaCalifornia, 1997.

Preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Rugăciune şi lumină mistică. Eseuri şi meditaţii religioase, cu un cuvînt înainte de Răzvan Codrescu, Editura Dacia (Col. „Homo religiosus"), Cluj-Napoca, 1998.

■ Pr. Gheorghe Calciu, „Biserica în lumea contemporană" [pp. 7-10], în volu­mul Romfest 2000: Despre rostul românilor la 2000 de ani de la Naşterea Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Conferinţe şi comunicări tipărite cu binecuvîntarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, volum editat de Asociaţia Română pentru Cultură şi Ortodoxie, cu sprijinul publicaţiilor Scara (Revistă de oceanografie ortodoxă) şi Puncte cardinale (Periodic independent de orientare naţional-creştină), Bucureşti-Sibiu, 2000.

Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Războiul întru Cuvînt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Răzvan Codrescu, Editura Nemira (Col. „AlfaOmega"), Bucureşti, 2001.

■ Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Homo americanus. O radiografie ortodoxă, ediţie îngrijită şi prefaţă de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2002 (reed. 2007).

Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, „Cuvînt înainte" [pp. 7-10] la volumul Occidentali convertiţi la Ortodoxie. Şase ipostaze mărturisitoare, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Christiana (Col. „Tainele credinţei"), Bucureşti, 2002 (trei dintre texte antologate sînt traduse de Părintele Calciu).

■ Preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa, „Un nevrednic cuvînt înainte la o carte de mare şi sfîntă vrednicie" [pp. 5-14], în volumul Ioan Ianolide, întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Editura Christiana, Bucureşti, 2006.

Testamentul Părintelui Calciu (1925-2006). Ultimele sale cuvinte, cu un portret biografic şi şapte evocări, volum alcătuit de Răzvan Codrescu, Lucian D. Popescu şi Claudiu Târziu, Editura Christiana, Bucureşti, 2007.

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Suferinţa ca binecuvîntare, ediţie îngrijită de Ieromonah Savatie Baştovoi, Editura Cathisma, Bucureşti, 2007.

■ Părintele Gheorghe Calciu, Mărturisitorul prigonit. Predici, eseuri şi meditaţii religioase, Editura Crigarux (Seria „Credo"), Piatra Neamţ, 2007.

Cup rins

Predoslovie 5

Lămurire asupra ediţiei 6

Partea I: „Viaţa este Hristos..." 9

Partea a II-a: în prigoniri adeseori 137

Partea a III-a: Exilul 243

Partea a IV-a: Moartea nu există 283

Addenda 315

Testament 317

La un an de la adormire 327

Bibliografie Gheorghe Calciu-Dumitreasa.............................................350

Gheorghe Calciu, student la Medicină, prima arestare, 1948

După 16 ani de temniţă, la început de viaţă nouă

Elena Calciu, mama părintelui

Adriana şi Gheorghe Calciu la cununia civilă

Profesorul Gheorghe Calciu are un fiu: Andrei

Preotul Gheorghe împreună cu mama şi rudele din Mahmudia - 1972

La Mahmudia

1979 preot profesor la Seminarul Teologic, fotografii făcute în timpul anchetelor dinaintea celei de a doua detenţii

1985 la un an de la eliberare

Familia Calciu înaintea expatrierii în SUA, 1985 (părintele avea interdicţie să poarte reverendă)

împreună cu soţia Adriana

Părintele Calciu la Mahmudia, după 1989

Un Bătrân fericit, alături de Marcel Petrişor şi familia din Mahmudia

Părintele Calciu, primit la Casa Albă de doi preşedinţi americani, Ronald Regan şi George Bush sr.

în mijlocul tinerilor şi copiilor, era sufletul tuturor activităţilor parohiei “Sfânta Cruce”, Virginia, Washington DC

în sala socială a bisericii “Sf. Cruce”, alături de ucenicii iubiţi

La Cluj, La Spitalul Militar din Bucureşti devenit pentru o lună loc de pelerinaj cu Mitropolitul Bartolomeu Anania

Washington DC slujba de înmormântare de la “Sfânta Cruce”, oficiată de P.S. Irineu

“Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu... ”

Cititorule,

Cele spuse aici sunt o confesiune. Dacă pe parcursul pa­ginilor care urmează nu te voi purta prin tot labirintul sufle­tului meu, o fac pentru a te cruţa. Ceea ce vei citi aici este o aventură teribilă şi sfâşietoare, dar o aventură în spirit. Să nu pui mare preţ pe măcelurile cărnii, nici pe nebunia noastră temporară sau definitivă, nici pe foame, nici pe bătaie, nici pe moarte. Trupul are memorie scurtă. Carnea doare, dar apoi uită. Dar sufletul, nu. Şi ştiu că am văzut bătăi şi orori, orori suferite de alţii, care m-au durut şi m-au spulberat, m-au spulberat mai mult decât propria mea suferinţă.

Securitatea, când a încercat să ne distrugă, a ştiut că la un moment dat sufletul nostru va ceda. Au crezut că dacă trupul este chinuit până dincolo de limitele rezistenţei umane, sufletul este desfiinţat şi pot face cu el ce vor. Dar nu este aşa. Dacă un material se rupe, dacă un lemn se rupe, este greu să-l mai refaci. însă sufletul, dacă „se rupe”, să ştiţi că se reface. Aşa cum înmugureşte un copăcel sau o ramură pe care ai frânt-o, aşa înmugureşte sufletul. Treptat-treptat ne-am refăcut.

Iar când am ieşit de acolo, când Domnul s-a milosti­vit să ne scoată iar la lumină, „la învierea cea dintâi” (Apocalipsa 20,5), eram puri. Căci ne spălaseră apele adâncului şi lacrimile noastre.

Preot Gheorghe Calciu

Documentar în cea mai mare parte inedit, cu texte de şi despre Părintele Calciu, cartea de faţă este prisositoarea revelaţie postumă a unei mari figuri morale şi duhovniceşti, pilduitoare deopotrivă prin fapte şi prin cuvinte, icoană îndărătnic vie a Ortodoxiei luptătoare şi a învrednicirii româneşti în care ne-am dezvăţat să credem. într-un fel, Părintele Calciu e mai viu aici decât era până nu demult în carne şi oase, pentru că ni se redescoperă acum în viul veşniciei, ca o conştiinţă a noastră mai bună, veghetoare pe tâmpla Răsăritului de Sus.

Răzvan Codrescu

Technorati Tags: Hristos,viata,inchisoare,prigoana,cruce,cuvant