ARHIM. VASILIOS PAPADAKIS STRAJERII ORTODOXIEI

Arhimandrit Vasilios Papadakis

Străjerii Ortodoxiei

Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei

Arhimandrit Vasilios Papadakis

Străjerii Ortodoxiei

Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei

Traducere din limba greacă de monahia Magdalena Niculescu

Editura Egumeniţa 2015

Traducerea din limba greacă a fost realizată după originalul:

OI AHINEI TON MONAXiîN YFIEP THZ OP0OAOEIAI

IEPA MONH AHAI ANAITAEIAZ THZ PÎÎMAIAZ PE0YMNON 2008

© Editura Egumeniţa pentru prezenta ediţie

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României VASILIOS PAPADAKIS, arhimandrit

Străjerii Ortodoxiei: (luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei) Arhimandrit Vasilios Papadakis. galaţi: Egumeniţa, 2015

ISBN 978-606-550-210-9

281.9

Prezentarea cărţii într-un articol publicat de părintele Gheorghe Metallinos în jurnalul „Orthodoxos Typos” („Presa Ortodoxă”), 4.04.2003

„Cu mare bucurie şi adâncă emoţie am primit ediţia de faţă, o valoroasă sinteză şi o contribuţie însemnată oferită pliromei Bisericii noastre. Monahii scriu despre monahism, unind într-o cuprinzătoare şi documentată mărturie trăirea cu mărturisirea, experienţa nevoinţei duhovniceşti cu o cunoaştere profundă a istoriei şi a teologiei noastre. Desigur, latura ştiinţifică nu este absolutizată, dar nici ignorată. Dincolo de mireasma vieţii de sfinţenie a Părinţilor, pe care o respiră, cartea, fundamentată pe un studiu atent şi stăruitor, poate fi întrebuinţată de asemenea în scopuri ştiinţifice, oferind în acest sens o mărturie argumentată şi solidă [...]

[...] Credem că cititorii prezentei ediţii se vor zidi duhovniceşte şi vor primi întărire în lupta şi în propria mărturisire adusă în epoca noastră năpădită de erezii, între care şi atât de preţuita uneori erezie a teologhisirii noastre academice, aflând scăpare şi mângâiere în mărturisirea luptătoare şi tocmai de aceea mucenicească a adevăraţilor monahi care au vieţuit de-a lungul veacurilor."

Părintele Gheorghe D. Metallinos

Prefaţă la cea de-a doua ediţie

Cu ajutorul lui Dumnezeu, purcedem la cea de-a doua ediţie a studiului de faţă, cu tema „Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei". înainte de toate, doresc să-i mulţumesc călduros înaltpreasfinţitului Antim, Mitropolit de Rethimno şi Avlopotamos, care a binecuvântat reeditarea cărţii.

Aş dori, de asemenea, să dedic acest studiu cuviosului meu Stareţ, Părintele Gheorghe Kapsanis, egumenul Sfintei Mănăstiri Grigoriu din Sfântul Munte Athos, care unind o aleasă duhovnicie cu experienţa şi pregătirea teologică sistematică, ne-a fost nu numai dascălul şi îndrumătorul, dar mai ales cel care ne-a insuflat de fiecare dată în strădaniile noastre literare.

Viaţa sa mărturisitoare şi calea parcursă ca egumen aghiorit constituie imboldul cel mai viu şi prielnic pentru o carte cu un astfel de conţinut. Cu adâncă smerenie şi un mare discernământ izvorât din aceasta, Părintele Gheorghe, fără a se abate nici la dreapta, nici la stânga, nici spre exces, nici spre lipsă, ţine binecuvântata cale de mijloc a Sfinţilor Părinţi şi Mărturisitori ai Bisericii noastre.

Cu totul neîntâmplător este, desigur, şi faptul că aceste puţine rânduri au fost scrise în ziua

8

prăznuirii Sfântului Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, căruia şi Părintele Gheorghe îi poartă o evlavie aparte, şi i-a închinat, de altfel, multe dintre omiliile şi studiile sale scrise.

Aş dori să mulţumesc de asemenea Sfintei Mănăstiri Grigoriu, care mi-a dat binecuvântarea pentru reeditarea studiului de faţă, precum şi tuturor părinţilor mănăstirii, care şi-au adus contribuţia, fiecare în felul său, la apariţia primei ediţii publicate în 2003. în final, doresc să-i mulţumesc în mod deosebit şi să-mi exprim recunoştinţa faţă de cel care îmi este, după Stareţul meu, cel mai preţuit dascăl, ieromonahul Luca Grigoriatul, care împreună cu Stareţul şi-a asumat revizuirea teologică a volumului de faţă.

Consider că prezenta ediţie se va dovedi de folos atât monahilor, cât şi fraţilor noştri din lume, pe care îi va învăţa nu numai atitudinea militantă pentru cauza Ortodoxiei, dar în acelaşi timp le va spori şi râvna în nevoinţa pentru virtute şi pentru mărturisirea credinţei noastre în Dumnezeu.

La prăznuirea celui întru Sfinţi Părintelui nostru Grigorie Palama,

4 martie 2007

Arhimandrit Vasilios Papadakis

Cuvânt înainte

în Răspunsul Enciclic al Sinodului din 1895 de la Constantinopol către papa Leon al XIII-lea, se spune printre altele: „De durere şi mâhnire adâncă este cuprins tot sufletul cel bine-cinstitor şi ortodox, râvnitor în chip nemincinos al slavei lui Dumnezeu, văzând pe urâtorul binelui şi cel dintru început ucigaş de oameni, cum, din pizmă pentru mântuirea neamului omenesc, nu încetează să semene de fiecare dată în ţarina Domnului buruieni de tot felul, amestecându-le cu grâul. De aici au răsărit încă de la început în Biserica lui Dumnezeu neghinele eretice, care au vătămat şi vatămă în multe feluri mântuirea neamului omenesc şi care ca nişte seminţe rele şi mădulare putrede sunt retezate pe bună dreptate de fiii Bisericii Ortodoxe şi Soborniceşti a lui Hristos".

într-adevăr, ereziile sunt buruienile pe care cel viclean le seamănă în ţarina Bisericii spre a zădărnici mântuirea oamenilor. în lupta pe care Biserica a dus-o dintotdeauna împotriva acestora, monahismul a jucat un rol însemnat.

Monahii părăsesc lumea pentru dragostea lui Hristos, pentru a petrece o viaţă creştinească pe cât cu putinţă desăvârşită, pentru a pune în practică Evanghelia fără compromisuri. Cum ar

10

putea îngădui aceştia, prin urmare, ereziile, care hulesc Preasfânta Persoană a Domnului, învăţătura sau Biserica Lui? Sau cum ar putea rămâne nepăsători când este în primejdie credinţa?

îmi amintesc de bătrânii aghioriţi care ne spuneau: „Dacă nu ne împotrivim abaterilor în cele ce ţin de credinţă, pentru ce mai păzim aceste stânci?". îmi amintesc iarăşi că până şi cei mai puţin şcoliţi dintre monahi îşi întemeiau sfaturile lor practice pe dogme. întrebându-l odată pe Stareţul Paisie care ar trebui să fie atitudinea noastră faţă de problema ecumenismului, mi-a răspuns: „Dogmele nu intră în C.E.E.¹".

Această scrupulozitate dogmatică a monahilor nu era pur şi simplu tolerată de Biserică, ci Biserica însăşi, în lupta ei împotriva ereziilor, se slujea de ajutorul monahilor şi le cerea acestora sprijinul.

De o astfel de scrupulozitate au dat dovadă şi monahii aghioriţi, din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre. Părinţii aghioriţi i-au mustrat pe latino-cugetători prin jertfa vieţii lor. Sfântul Grigorie Palama a izbăvit Ortodoxia de viforul învăţăturii apuseanului Varlaam. Sfântul Nicodim Aghioritul a apărat credinţa ortodoxă în perioada turcocraţiei. Sfântul Cosma Etolianul, cel întocmai cu Apostolii, şi el aghiorit, a apărat popoarele ortodoxe de islam şi propovăduia

¹ Comunitatea Economică Europeană. (n. trad.)

11

că în afară de Ortodoxie, toate credinţele sunt false.

Aceeaşi tradiţie şi aceeaşi atitudine o continuă până astăzi monahii aghioriţi, de câte ori credinţa este în pericol.

Unii spun că monahii trebuie să se îndeletnicească doar cu rugăciunea şi cu lucrarea lăuntrică a trezviei. Această concepţie nu se întemeiază însă pe cuvintele Domnului, Care le cere tuturor ucenicilor Săi să-I mărturisească Numele cu îndrăzneală, tot astfel cum nu-şi află temeiul nici în Istoria Bisericii.

Desigur, monahii nu propovăduiesc credinţa. Aceasta este misiunea episcopilor şi a preoţilor, aşa cum o arată şi rugăciunile din slujba hirotoniei. Monahii îşi mărturisesc credinţa şi astfel îi învaţă pe oameni să creadă şi să mărturisească ortodox. Când treburile merg bine în Biserică, monahii sunt datori să se dedice isihiei şi să lupte prin nevoinţe ascetice. în vremuri de abatere de la dreapta credinţă, însă, monahii au datoria să lupte cu discernământ, cu smerenie, cu ethos şi cuget bisericesc, pentru ca să se păzească neatinsă „credinţa dată Sfinţilor, o dată pentru totdeauna" (Iuda, 3). De altfel, aşa cum s-a spus, „vreme este să taci şi vreme să grăieşti" (Ecclesiastul 3, 7).

Deoarece datoria monahilor de a lupta împotriva inovaţiilor în credinţă a fost pusă la îndoială, am dorit să întreprindem un studiu în istoria

12

şi tradiţia Bisericii spre a cunoaşte desluşit care este calea Părinţilor, pe care noi înşine, de altfel, suntem datori să o păzim, „urmând dumnezeieştilor Părinţi" (Sinodul al IV-lea Ecumenic). Această lucrare i-am încredinţat-o părintelui diacon Vasilios, monah în obştea Sfintei Mănăstiri Grigoriu², pe care îl cunoaştem ca un iubitor al studiului şi dizertaţiei pe teme de Istorie a Bisericii.

Studiul care ne stă înainte este alcătuit în genul unui Sinaxar şi face trimitere la pagini ale Sinaxarului, născând străpungere în suflet. Nu are acel caracter rece al dizertaţiei ştiinţifice. Credem că acest duh se potriveşte foarte bine unor lucrări de acest gen.

încredinţăm această lucrare pliromei Sfintei noastre Biserici, rugând pe Domnul ca ediţia de faţă să ne fie spre folos sufletesc atât nouă, monahilor, cât şi fraţilor noştri din lume, pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale Sfinţilor Părinţilor noştri.

Egumenul Sfintei Mănăstiri Grigoriu Sfântul Munte Athos Arhimandritul Gheorghe

Iulie 2002

² în prezent, Părintele Arhimandrit Vasilios Papadakis este stareţul Mănăstirii „Sfânta Anastasia Romana" din Rethimno. (n. trad.)

Introducere

1. Apariţia, scopul şi valoarea vieţii monahale

A zis unul dintre Părinţi: „Nu este neam sub cer precum cel al creştinilor; şi iarăşi: nu este (alt cin) întru dânsul precum rânduiala monahilor"³. Cele de mai sus exprimă viziunea Părinţilor cu privire la vieţuirea cerească a monahilor, următoare celei îngereşti, care înfloreşte şi propăşeşte până în zilele noastre, strălucind precum un far luminos în întunericul materialismului şi al declinului vieţii duhovniceşti.

Monah este „cel ce şi-a desfăcut mintea de lucrurile pământeşti şi prin înfrănare, prin dragoste, prin cântare de psalmi şi prin rugăciune se lipeşte statornic de Dumnezeu"⁴ sau, mai simplu spus, „cel ce petrece în afara lumii şi cere pururea lui Dumnezeu să dobândească bunătăţile viitoare"⁵.

³ Pavel Monahul, Everghetinosul, vol. III, pricina a doua, cap. 8, transliterare, diortosire şi revizuire de Ştefan Voronca, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2006, p. 47.

⁴ Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Capete despre dragoste", suta a doua, capul 54, în Filocalia, vol. II, trad. pr. prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMO, Bucureşti, 2008, p. 95.

⁵ Cuviosul Isaac Sirul, „Cuvinte ascetice", în Filocalia, vol. X, trad. pr. prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 252.

14

încă din perioada precreştină s-au ivit înaintemergători ai vieţii monahale de mai târziu, îi amintim cu deosebire pe Prorocii Ilie, Elisei şi Ioan Botezătorul, care s-au nevoit rătăcind „în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului" (Evrei 11, 38).

În continuare, chiar „Domnul Iisus, Cel mai presus de toată vătămarea, aflând vreme prielnică, Se retrăgea din mulţime şi Se sălăşluia în locuri pustii, arătându-le astfel cu fapta celor ce voiesc să cunoască folosul liniştirii"⁶. în acelaşi fel interpretează şi Sfântul Ioan Gură de Aur obişnuinţa Acestuia de a căuta liniştirea: „Adesea Se retrăgea în munte şişi petrecea acolo toată noaptea în rugăciune, pentru a ne învăţa că cel ce voieşte să se apropie mai cu dinadinsul de Dumnezeu trebuie să se izbăvească de orice risipire şi să caute vreme şi loc fără de tulburare"⁷.

Dar şi în propovăduirea Domnului nostru Iisus Hristos era prezent îndemnul la nevoinţă: Se minuna de Ioan, nevoitorul pustiei, îi fericea pe cei săraci, pe cei ce plâng, pe cei ce flămânzesc (Matei 5,3-6). La întrebarea tânărului bogat, a oferit ca povaţă pe calea liber aleasă a desăvârşirii, vinderea averilor şi lepădarea lumii (Matei 19,21).

⁶ Cuviosul Nil, Ou duxcpepovoLV tcov ev tioAeolv... (Despre aceea că cei ce se liniştesc în pustie se deosebesc de cei ce petrec în oraşe), cap. 12, P.G. 79,1076A.

⁷ Tndpvrjpa elc, tov âyiov Icoâvvrjv... (Comentariu la Evanghelia după Ioan), omilia 42, cap. 1, P.G. 59, 239.

15

în altă parte, îi fericeşte din nou pe cei ce-şi părăsesc casele (Matei 19, 29) şi aleg fecioria pentru a câştiga împărăţia cerurilor (Matei 19,12).

Mai târziu, dumnezeiescul Pavel va aduce laudă fecioriei ca una care cruţă de necazuri -, lipsei de griji şi propăşirii şi desăvârşirii în Hristos (I Corinteni 7, 25-32).

Părinţii apostolici şi apologeţi vorbesc deja despre prezenţa nevoitorilor şi a fecioarelor în Biserică. Mulţi creştini îşi vindeau averea şi o împărţeau săracilor, sau o puneau la dispoziţia comunităţii, pentru ca apoi să petreacă în înfrânare şi curăţie, dedicându-se rugăciunii şi studiului dumnezeieştilor Scripturi⁸. Origen spune că cei mai mulţi creştini trăiau pe atunci într-o neîntreruptă curăţie⁹. Aceştia îşi săvârşeau nevoinţa lor osebită în cetăţi sau sate, fără a-şi părăsi casele lor. Către sfârşitul secolului al II-lea constituiau deja un cin aparte în Biserică. în perioada prigoanelor păgâne, mulţi luau cununa muceniciei, în timp ce alţii se împrăştiau, ca să revină mai apoi la locurile lor după încetarea persecuţiei. Aceste prigoane s-au făcut pentru prima oară după Hristos pricină a locuirii pustiei, chiar dacă într-o formă încă neorganizată.

⁸ Eusebiu de Cezareea, EKKArjOLaoTiKi) IoTopia (Istoria bisericească), cuvântul 2, cap. 17, P.G. 20,177AB.

⁹ Kaxă KeAoov (Contra lui Celsus), vol. 7, cap. 48, P.G. 11,1492.

16

în sens propriu, pustia a „înflorit" în perioada de pace şi de strălucire a Bisericii. Pricina care-i făcea pe Părinţi să-şi îndrepte paşii spre locuri pustii este înfăţişată foarte elocvent de Avva Dorotei: „Au înţeles că fiind în lume nu pot dobândi uşor virtutea, şi de aceea şi-au iscodit şi şi-au ales lor o purtare străină, adică pe cea singuratică, şi au început să fugă din lume şi să locuiască în pustiuri, să petreacă în posturi, în culcări pe jos, în privegheri şi în alte grele pătimiri, în lepădarea de ţară, de rudenii, de bani, de avuţiile proprii; şi, simplu spunând, şi-au răstignit lor lumea¹⁰.

„Nimeni învaţă de altfel şi Cuviosul Isaac Sirul nu poate să se apropie de Dumnezeu decât dacă se depărtează de lume¹¹. Iar Sfântul Isidor Pelusiotul îndeamnă: „Sau văzând, nu iubi, sau iubind, nu vedea"¹², voind să spună, cu alte cuvinte, că atâta vreme cât petrecem în mijlocul celor sensibile, prin care suntem războiţi necontenit, suntem datori să ne înfrânăm pofta cu multă tărie şi luareaminte şi să nu cedăm acesteia. întrucât însă, spune în continuare, biruinţa asupra feluritelor pofte este anevoie sau chiar cu neputinţă de izbândit, în acest caz trebuie să ne nevoim

¹⁰ „Diferite învăţături de suflet folositoare", învăţătura I, în Filocalia, vol. IX, trad. pr. prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 461.

¹¹ Cuviosul Isaac Sirul, ibidem, Cuvântul I, p. 28.

¹² EtuotoAt] poy (Epistola 173), cartea a cincea, P.G. 78, 1428B.

17

spre a „nu vedea " şi îndeobşte spre o îngrădire a tuturor simţurilor.

Cel dintâi locuitor al pustiei şi Părinte al monahilor a fost Marele Antonie, a cărui vieţuire a atras curând mulţime de monahi (anahoreţi)¹³. în continuare, Cuviosul Pahomie a adunat în jurul său mii de monahi şi a pus bazele vieţii chinoviale (de obşte), având sub povăţuirea sa nouă mănăstiri de monahi şi două de fecioare¹⁴. Egiptul a devenit patria monahismului. De aici, mişcarea s-a extins în Siria, Palestina, Capadocia, Mesopotamia şi în general în Răsărit, iar prin Sfântul Atanasie cel Mare a fost sădită şi în Apus¹⁵.

Viaţa monahală avea la temelie fecioria, neagoniseala, ascultarea, îndepărtarea de lume, reaua-pătimire trupească şi rugăciunea, virtuţi considerate a fi condiţiile de trebuinţă pentru tăierea patimilor şi ancorarea la limanul cel liniştit al nepătimirii. Mulţi monahi săvârşeau impresionante nevoinţe în privegheri, posturi şi înfrânare, şi propovăduiau: „Dă sânge şi ia duh!"¹⁶, având

¹³ Sfântul Atanasie cel Mare, „Viaţa şi petrecerea Cuviosului nostru Părinte Antonie", în vol. scrieri (partea a doua), PSB 16, trad. pr. prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 201.

¹⁴ riaxcopiov eiaaycoyLKă (Cuvânt introductiv la Cuviosul Pahomie), B.E.P.E.S. vol. 40, cap. 4, p. 105.

¹⁵ D. Petrakakos, Oi povaxiKoi Oeopoi (Rânduielile monahale), p. 6.

¹⁶ „Pentru Avva Longhin", în Pateric Egyptean, Ed. Sophia, Bucureşti, 2011, p. 155.

18

convingerea că „îngrămădirea sângelui pricinuieşte împrăştierea duhului"¹⁷. Această vieţuire tăcută a monahilor, care păşeau împotriva duhului materialist al vremii, era un glas tunător împotriva secularizării vieţii în Biserică.

Nevoinţele lor cu adevărat uimitoare i-au făcut pe Părinţi să afirme că monahii ţintesc spre cele mai presus de îngeri¹⁸ şi că urmează căii întâiului Mucenic Ştefan¹⁹. Astfel, Cuviosul Pahomie îndeamnă: „Frate, rabdă lupta monahului vitejeşte şi fără prihană, ducându-ţi viaţa în chip bineplăcut lui Dumnezeu, şi vei avea părtăşie în ceruri cu mucenicii"²⁰. Mulţi monahi, de asemenea, au primit mari harisme de la Dumnezeu: deosebirea gândurilor, cunoaşterea pe de rost a Sfintelor Scripturi, străvederea, înainte-vederea, puterea asupra demonilor şi a fiarelor sălbatice, darul facerii de minuni, tămăduirile.

¹⁷ Avva Marcu, „Epistola către Nicolae monahul", în Filocalia, vol. I, trad. pr. prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2008, p. 384.

¹⁸ Cuviosul Macarie Egipteanul, OpiAiai nvevpaTLKai (Omilii duhovniceşti), omilia 6 (63) cap. 3, B.E.P.E.S. vol. 42, p. 50.

¹⁹ Sfântul Teodor Studitul, lan fi ol (iambi), iambul 5, P.G. 99, 1781B; Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul IV, 37, în Filocalia, vol. IX, op. cit., p. 108; Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheza a XI-a, 2, în vol. cateheze (Scrieri II), trad. diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 168.

²⁰ FIepi Flaxcopiov tcai Oeodcbpov napaAeindpeva (Paralipomene despre Pahomie şi Teodor), cap. 5, B.E.P.E.S. vol. 40, p. 199.

19

împodobiţi cu toate aceste daruri uimitoare, era firesc ca monahii să fie cinstiţi cu laude de către Părinţii cei mari ai Bisericii. Astfel, Sfântul Atanasie cel Mare îi deosebeşte pe monahi de cinul mirenesc şi vorbeşte despre „două căi în viaţă [...] una adică, zic, mai măsurată şi lumească, a nunţii; iar cealaltă, îngerească şi necovârşită, a fecioriei", proslăvind-o nemăsurat pe cea din urmă: „Iar dacă cineva pe cea curată şi mai presus de lume o ar fi îmbrăţişat, deşi calea aceasta decât cea dinainte este mai aspră şi cu anevoie isprăvită, însă are dăruiri mai minunate. Că pe rodul cel desăvârşit, pe sutime au odrăslit"²¹.

Dumnezeiescul Gură de Aur²² şi ucenicul său, Cuviosul Isidor Pelusiotul²³, afirmă că fecioria este departe de nuntă precum cerul de pământ şi se deosebeşte de aceasta precum soarele de stele. Sfântul Grigorie Teologul îi laudă pe monahi, ca cei ce sunt „mai înţelepţi decât mulţi, despărţindu-se de lume şi afierosindu-şi viaţa lui Dumnezeu"²⁴ şi „în mijlocul oamenilor fiind, mai presus de cele omeneşti

²¹ Epistola către Amun monahul, în Pidalionul cârma Bisericii Ortodoxe, ediţie diortosită după originalul tipărit la M-rea Neamţ în anul 1844, Ed. Credinţa strămoşească, 2007, p. 589.

²² Despre feciorie..., trad. pr. prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2001, pp. 19, 30.

²³ EtuotoXt] tva (Epistola 351), cartea a treia, P.G. 78, 1008C, 1009BC.

²⁴ Eic, tov peyav BaoLAeiov... ¿mTăcpLOc; (Epitaf la Marele Vasile), cap. 28, P.G. 36, 533C.

20

se află"²⁵. De asemenea, Sfântul Serapion, episcopul de Thmuis, spunea: „O, câtă cinste neasemănată are sfânta voastră schimă! O, ce mireasmă duhovnicească răspândeşte! O, cât de mare este făgăduinţa pe care aţi ales-o! Niciun cuvânt nu este vrednic să o cinstească. O, făgăduinţă ce călăuzeşti spre cer! O, făgăduinţă ce uneşti cu Dumnezeu! O, făgăduinţă care asemeni cu îngerii!"²⁶.

Cinstind de foarte timpuriu virtutea şi vrednicia monahilor, Biserica a început să-i caute, să le ofere demnităţi şi să le ceară sprijinul în lucrarea ei misionară. Poporul îi socotea a fi mai presus decât clericii din lume. Credea că monahilor le revine un loc aparte în împărăţia cerurilor şi se îndrepta spre ei îndeosebi în momentele de cumpănă ale vieţii, cerându-le rugăciunile, poveţele şi ajutorul. Astfel, foarte curând a luat naştere un fenomen paradoxal: cei ce părăsiseră lumea, deveneau dascălii ei! „Săfugim de vieţuirea în oraşe şi sate scria Cuviosul Nil Ascetul -, ca cei din oraşe şi sate să alerge la noi; să căutăm singurătatea, ca să-i atragem pe cei ce fug acum de noi"²⁷.

„Faptul că monahismul nu a fost un fenomen străin de Biserică, ci expresia idealului ascetic al întregului

²⁵ Kară lovAiavov... (împotriva lui Iulian), cuvântul 1, cap. 71, P.G. 35, 593.

²⁶ EtuotoAt] npoc povăCovxac (Epistolă către monahi), P.G. 40, 933.

²⁷ „Cuvânt ascetic", capul 20, în Filocalia, vol. I, op. cit.,

p. 211.

21

trup al credincioşilor, o arată şi cinstirea de care se bucură monahii din partea poporului credincios. Cei mai de seamă dintre Părinţii şi învăţătorii Bisericii provin din cinul monahal"²⁸.

Toate aceste cauze au făcut ca vieţuirea monahală, „meşteşugul meşteşugurilor şi ştiinţa ştiinţelor"²⁹, cum a fost numită, să-şi întindă rădăcinile în lumea întreagă şi mai ales la Athos, în Grecia, Rusia, Serbia şi România, şi să-şi urmeze calea plină de strălucire până în zilele noastre.

2. Lupta împotriva ereziilor latura cea mai necunoscută a monahismului

Scopul lucrării de faţă nu este de a prezenta viaţa ascetică a monahilor. De altfel, izbânzile lor în această privinţă sunt atât de numeroase, încât „dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul [...] lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris" (Ioan 21, 25). Noi ne vom ocupa aici doar de „liniştea cea fără de linişte" a monahilor şi de luptele lor împotriva ereziilor.

²⁸ Arhim. Gheorghe Kapsanis, Qepaza EkkAt)oioAoyiaQ Kai noLpavTiKfjQ (Probleme de eclesiologie şi pastoraţie), p. 76.

²⁹ Sfântul Teodor Studitul, Karrjxfioeu; (Cateheze), p. 422; Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheza 26, ibidem, p. 270; Nichifor Monahul, Aoyoţ nepi vrjipecoc;... (Cuvânt despre trezvie), P.G. 147, 947A.

22

în această privinţă, au fost şi mai sunt unii a căror concepţie este una fundamental greşită. Aceştia susţin că monahii nu trebuie să se implice în lupta pentru apărarea Ortodoxiei împotriva ereziilor, sprijinindu-şi opinia pe caracterul particular al vieţuirii monahale, adică pe acele virtuţi la care ne-am referit mai sus. Consideră, mai concret, că monahii sunt datori să rămână isihaşti desăvârşiţi, fără a-şi întrerupe niciodată isihia, să fie fii ai unei ascultări desăvârşite faţă de păstorii lor aşa cum, de altfel, ei înşişi învaţă şi, în sfârşit, principala, dacă nu chiar singura lor preocupare, să fie rugăciunea.

O asemenea viziune are, desigur, o aparentă îndreptăţire, şi este justificabilă la cei ce nu cunosc pe cât s-ar cuveni adevăratul duh al monahismului, vieţile şi scrierile Părinţilor, precum nici Istoria Bisericii noastre. De altfel, este foarte cu putinţă ca atât de numeroasele izbânzi ascetice ale monahilor să fi umbrit sau minimalizat rolul jucat dintotdeauna de aceştia în lupta împotriva ereziei.

Lucrarea de faţă vine să arate că monahii nu numai că au luptat şi s-au jertfit pentru credinţa ortodoxă şi adevăr, dar foarte adesea au fost principalii, dacă nu chiar singurii lor apărători. Aveau, desigur, cu adevărat, o mare dragoste şi dăruire faţă de viaţa de linişte, îşi dedicau cea mai mare parte din timp rugăciunii, se distingeau prin smerenie, supunere, blândeţe şi ascultare,

23

dar toate acestea nu înseamnă că erau făpturi lipsite de voinţă sau „oi necuvântătoare"! Ascultători ai cuvântului evanghelic, monahii n-ar fi putut urma niciodată unor păstori care „nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sar pe aiurea", căci i-ar fi socotit „furi", „tâlhari" şi „străini" şi „ar fi fugit" de unii ca aceştia (cf. Ioan 10,1-6).

Sfântul Teodor Studitul învăţa în acest sens: „Porunca Domnului grăieşte să nu tăcem în vremuri de primejdie pentru credinţă. Căci, zice, să vorbeşti, şi să nu taci, şi: De se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el (Evrei 10, 38), şi: Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga (Luca 19, 40). Fiindcă atunci când este vorba de credinţă, nu putem spune: Eu cine sunt? Preot? Defel. Căpetenie? Nici asta. Ostaş? De unde? Lucrător? Nici asta. Sărac, agonisindu-şi hrana de pe-o zi pe alta. Nu mă priveşte pe mine treaba asta şi nici nu cade în seama mea. Vai, pietrele vor striga, şi tu vei rămâne mut şi fără grijă? [...] Căci şi acest sărac, dacă acum nu vorbeşte, în ziua judecăţii va fi fără de răspuns şi vrednic de osândă fie şi numai din pricina aceasta"³⁰.

Dacă, prin urmare, chiar simplii mireni purtau şi poartă răspundere pentru apărarea credinţei ortodoxe şi dau seama de aceasta înaintea judecăţii lui Dumnezeu, ce atitudine s-ar cuveni să aibă monahii, care se nevoiesc să păzească virtuţile

³⁰ EtuotoAt] na (Epistola 81), cartea a doua, P.G. 99, 1321A-C.

24

cu toată neştirbirea şi care reprezintă „lauda Bisericii lui Hristos"³¹? Se cuvine să păstrăm o atitudine pasivă, tolerând învăţăturile eretice ale împăraţilor, ale păstorilor sau ale altor eretici, sau să sprijinim adevărul şi acrivia dogmatică?

Din fericire, izvoarele istorice în această privinţă sunt numeroase şi edificatoare. Monahii nu au adoptat niciodată o atitudine pasivă. Din contră, „cei ce veneau atunci la viaţa monahală străluceau la fel ca ceilalţi Părinţi ai Bisericii şi apărau învăţătura de credinţă prin virtuţile lor³². S-au luptat aşadar cu tărie, în perioadele de înflorire a ereziilor pentru instaurarea adevărului şi a credinţei ortodoxe, iar în vremuri de linişte, pentru păzirea şi chezăşuirea lor.

Desigur, lupta lor nu este numai împotriva ereziei. „Este o luptă de a întrupa în ei înşişi şi de a face arătată plinătatea Adevărului şi a Vieţii, pe care o deţine Biserica [...] Ca Evanghelia să nu fie răstălmăcită şi cuvântul Crucii să nu rămână deşert. Ca să nu teologhisim, după cuvântul Sfântului Grigorie Teologul, nu aristotelic (scolastic), ci pescăreşte (apostoleşte). Ca să nu pierdem putinţa îndumnezeirii şi a împărtăşirii de Lumina nezidită, primind Harul ca pe un lucru zidit. Ca să nu reducem Biserica, Trupul

³¹ Sfântul Isaac Sirul, Tă evpcdevja..., cuvântul X, p. 43 (pentru traducerea românească vezi şi: „Cuvinte ascetice", în Filocalia, vol. X, op. cit., p. 67).

³² Hermius Sozomen, EKKÂrioLaoTLKrj Ioropia (Istoria Bisericească), vol. I, cap. 12, P.G. 67, 889C-892A.

25

lui Hristos, la treapta de organizaţie omenească. Ca infailibilul papă să nu se substituie Harului nezidit şi luminător al Mângâietorului, cel negreşelnic cu adevărat şi pururea prezent în Biserică"³³.

Eroismul monahilor, jertfa de sine, chinurile, surghiunurile suferite, desfiinţarea obştilor şi în cele din urmă moartea mucenicească sunt câteva dintre temele pe care studiul de faţă îşi propune să le înfăţişeze cititorului, care pe alocuri va avea impresia că parcurge pagini din sinaxarele mucenicilor din primele veacuri creştine. Aici este însă o mare deosebire. Prigonitorii nu mai sunt atei şi idolatri, ci creştini. împăraţi, militari, clerici, episcopi, ba chiar patriarhi eretici! Lupta se duce de-acum între creştini.

De asemenea, studiul de faţă îşi propune să prezinte participarea monahilor la diferitele Sinoade Ecumenice şi locale, învăţăturile şi scrierile lor, devotamentul faţă de credinţa ortodoxă care reprezintă cea mai necesară condiţie a mântuirii -, precum şi convingerea lor nestrămutată că singură Biserica Ortodoxă este acea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, ce continuă pe pământ lucrarea răscumpărătoare a Domnului, ca unică şi de Dumnezeu întemeiată arcă a mântuirii. Vor fi expuse de asemenea

³³ Arhim. Gheorghe Kapsanis, OpQoboţoc Movaxiopoc Kod Ayiov Opoc; (Monahismul ortodox şi Sfântul Munte Athos), p. 45.

26

opiniile monahilor cu privire la eterodocşii aflaţi în afara Bisericii şi, în consecinţă, în afara Harului şi a mântuirii, învăţătura lor referitoare la comuniunea bisericească, la rugăciunea în comun şi îndeobşte la relaţiile cu aceştia, precum şi la modalitatea reprimirii lor în Biserica Ortodoxă, care este Trupul lui Hristos.

Contribuţia monahilor la lupta împotriva ereziilor va fi încadrată în contextul său istoric de desfăşurare, în care vor fi evidenţiate concomitent şi opiniile şi acţiunile similare ale unor mari ierarhi ai Bisericii.

Din întreaga expunere reiese şi o a doua consecinţă însemnată. Se învederează deplina conglăsuire a Părinţilor cu privire la exclusivitatea eclesiologică şi soteriologică a Bisericii Ortodoxe, fapt ce atestă kakodoxia³⁴ actualelor teorii ale ecumenismului sincretist.

Pentru adunarea datelor istorice am recurs pe cât cu putinţă la cele mai vechi, rare, complete şi precise izvoare şi am tradus textele din greaca veche în neogreacă, multe dintre acestea fiind prezentate acum pentru prima oară într-o limbă simplă³⁵.

³⁴ Kakodoxia (de la kocko - „rău", 6oţa - „părere, opinie; slavă") desemnează credinţa greşită, eretică, prin opoziţie cu Ortodoxia, care semnifică dreapta credinţă sau dreapta slăvire. (n. trad.)

³⁵ Transpunerea textelor din greaca veche în neogreacă, adesea într-o variantă simplificată, este cauza pentru care traducerile anumitor fragmente pot să nu concorde pe alocuri cu alte traduceri realizate direct pe textele originale. Acolo unde am avut la îndemână textul original sau o altă traducere românească a acestuia, am consultat şi varianta respectivă. (n. trad.)

27

Expunerea privind aportul monahilor la lupta împotriva ereziilor a fost împărţită în două părţi. Prima înfăţişează lupta pe care monahismul a dus-o împotriva ereziilor încă de la începuturile sale (care coincid relativ cu apariţia arianismului), până la schisma definitivă dintre Răsărit şi Apus. Cea de-a doua parte descrie luptele monahilor pentru apărarea credinţei ortodoxe de-a lungul mileniului al doilea.

în cea de-a treia şi ultima parte a cărţii, pentru ca lucrarea noastră să fie completă, ne-am referit la abaterile monahilor de la acrivia credinţei ortodoxe, dat fiind faptul că şi aceştia, ca oameni, au fost, desigur, supuşi greşelii. Finalul cuprinde o recapitulare a eclesiologiei ortodoxe. Deoarece unii ar putea aduce obiecţia că cele expuse aici sunt fapte şi concepţii aparţinând exclusiv monahilor (fie aceştia şi Sfinţi), această sinteză finală va cuprinde opiniile unor mari ierarhi ai Bisericii. în acest fel va fi evidenţiată deplina concordanţă dintre învăţăturile monahilor şi cugetul Bisericii Ortodoxe şi totodată al teologiei patristice.

Ne exprimăm nădejdea că, pentru rugăciunile Sfinţilor Mărturisitori ai Bisericii noastre şi

28

„cu purtarea de grijă a Preasfântului Duh³⁶, în secolul XXI, noi, ortodocşii, vom conştientiza şi mai adânc identitatea Bisericii noastre cu Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească a lui Hristos. Iar aceasta trebuie să se întâmple nu numai spre propria noastră mântuire, ci şi pentru ca Sfânta noastră Biserică să devină criteriul sănătos, cumpăna şi dreptarul oricărei alte biserici, şi deopotrivă nădejdea viitoarei întoarceri şi reaşezări a acestora în Unica (Biserică) Sfântă, care nu este o oarecare stare indefinită şi tulbure, ci comunitatea istorică concretă a credincioşilor ortodocşi"³⁷.

³⁶ Subliniem faptul că atât în acest context, cât şi în cea mai mare parte a cazurilor din volumul de faţă, termenul de „ortodox" nu are un înţeles confesional, ci unul etimologic („drept-credincios, drept-slăvitor"). (n. trad.)

³⁷ Arhim. Gheorghe Kapsanis, H éKKÁrjoLoAoyiKr) avTOovveiorioia tcDv OpOobâţcov áno xrQ áAcooecoc; péxpi tcav âpxcâv rov 20^v aicovoc, („Conştiinţa eclesială de sine a ortodocşilor, de la cucerirea Constantinopolului până la începutul secolului XX"), în Dedicaţie Mitropolitului Dionisie de Neapolis şi Stavropolis, la celebrarea a 25 de ani de arhierie, p. 132.

Partea întâi (Din perioada arianismului până la restaurarea cultului sfintelor icoane)

Participarea activă a monahilor LA LUPTA ÎMPOTRIVA EREZIILOR ŞI la Sinoadele Ecumenice şi locale

Capitolul I

Luptele monahilor în perioada arianismului (318-381)

1. Apariţia ereziilor

învăţătura pe care Domnul nostru Iisus Hristos a lăsat-o Bisericii s-a transmis mai întâi prin viu grai şi prin Tradiţie, şi abia mai târziu prin intermediul cuvântului scris, respectiv prin cărţile Noului Testament. La vremea respectivă, oamenii se raportau la învăţătura creştină în trei moduri diferite. Mulţi o primeau curată şi neschimbată; alţii i se împotriveau şi o prigoneau. Exista însă şi o a treia categorie, a celor care o adoptau pe de o parte, dar o amestecau cu credinţele lor iudaice sau păgâne de mai înainte. Dintr-un astfel de amestec au luat naştere şi ereziile ivite încă din perioada apostolică.

Apariţia ereziilor a cunoscut-o mai dinainte dumnezeiescul Pa vel, arătând că „în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor (I Timotei 4, 1), „şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei" (Faptele Apostolilor

32

20, 30). în alt loc spune din nou: „Căci trebuie să fie între voi şi eresuri, ca să se învedereze între voi cei încercaţi" (I Corinteni 11,19). Dar şi Apostolul Petru proroceşte că „între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire" (II Petru 2,1).

Erezia înseamnă „a te abate în vreuna dintre dogmele privitoare la dreapta noastră credinţă"³⁸. învăţătura eretică este „peste tot răstălmăcită [...] mereu şchioapă, saşie, nimic drept având într-însa"³⁹. După cum arată Sfântul Vasile cel Mare, eretici i-au numit Sfinţii Părinţi „pe cei care s-au rupt şi s-au înstrăinat cu totul de credinţă"4⁰. Iar pricinile apariţiei ereziilor purced din faptul că nu iubim, pe cât se cuvine, pe Dumnezeu şi pe aproapele⁴¹.

Prin urmare, „este eretic şi se supune legilor rânduite împotriva ereticilor cel care se abate chiar şi cu puţin de la credinţa ortodoxă"4². Totuşi, spunea

³⁸ Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheza 32, cap. 3, în vol. cateheze (Scrieri II), op. cit., p. 335.

³⁹ Sfântul Epifanie, Llavăpiov (Panarion), erezia 30, cap. 14, P.G. 41, 429B.

⁴⁰ Sfântul Vasile cel Mare, Kavcov a (Canonul 1), P.G. 138, 576A (pentru traducerea românească, vezi şi: Pidalionul cârma Bisericii Ortodoxe, op. cit., p. 598).

⁴¹ Ioan Moshu, Limonariul (Livada duhovnicească), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, cap. 74, p. 93.

⁴² Sfântul Fotie cel Mare, Lvvzaypa Kavdvcov (Sintagma canoanelor), titlul 12, cap. 2, P.G. 104, 869A.

33

Fericitul Augustin, „chiar de mă înşel în ceva, nu pentru asta sunt şi eretic"4³. O trăsătură a ereticului este stăruinţa în kakodoxie: „Eretic este cel ce se ţine cu tărie de slava lui şi întru cunoştinţă grăieşte împotriva adevărului, fără nădejde de îndreptare".44 „Tradiţia Bisericii [...] a înţeles dintotdeauna erezia şi schisma drept mijloace cumplite şi abjecte prin care vrăjmaşul caută să dezbine Trupul lui Hristos, spre a zădărnici mântuirea neamului omenesc"4⁵.

Multe erezii şi-au făcut apariţia în cursul primelor trei secole ale creştinismului, pricinuind primejdii mai cumplite şi rele mai mari decât cele provocate de prigonitorii iudei şi păgâni. Diverşi ereziarhi, precum Simon Magul, Marcion, Montan, Saturnin, Cerint, Valentin sau Mani îşi semănau neghinele „filosofiei" lor nebuneşti şi pătimaşe în ţarina curatei învăţături evanghelice. Biserica i-a osândit de la început pe aceşti întâistătători şi pe adepţii lor în cadrul unor sinoade locale, tăindu-i ca pe nişte mădulare putrede de la trupul ei, pentru a nu transmite şi altora boala lor vătămătoare şi pierzătoare de suflet.

⁴³ Sfântul Nicodim Aghioritul, LwaLapiozrjC, (Sinaxar), vol. 2, p. 256.

⁴⁴ Sfântul Maxim Grecul, apud G. Papamihail, Maţipoc, o rpaiKOQ, o npcoxoc, pcoTioTf]Q tcov Pcoocjv (Maxim Grecul, cel dintâi luminător al ruşilor), p. 223.

⁴⁵ Arhim. Gheorghe Kapsanis, H noipavTixi] Auxkovia xază tove, iepove, xavovac, (Slujirea pastorală din perspectiva sfintelor canoane), p. 155.

34

începând din secolul al IV-lea şi până în secolul al IX-lea, cu toate că se bucura de acum de libertate şi îşi întindea rădăcinile în lumea întreagă, Biserica a fost literalmente zguduită de noi şi mai cumplite erezii, care atingeau dogma Sfintei Treimi şi în special învăţătura hristologică. Pesemne, Dumnezeu a îngăduit ca Biserica să sufere această cruntă încercare tocmai în acea perioadă, deoarece în alte epoci ea s-ar fi putut dovedi cu mult mai primejdioasă şi mai dureroasă.

Diverşii eretici şi rătăcirile lor de tot felul au fost înfruntaţi cel mai adesea de marile personalităţi ale unor Sfinţi Ierarhi ai Bisericii. Desigur, monahii împreună cu clerul inferior şi poporul le-au stat alături acestor Sfinţi Părinţi şi Mărturisitori. Egumeni şi monahi sub ascultare, bătrâni şi tineri, pustnici şi chinoviţi, stâlpnici şi zăvorâţi au rostit un puternic „prezent", care ducea adesea până la mucenicie.

2. Erezia lui Arie, Sinodul I Ecumenic (325) şi prima perioadă a prigoanelor împotriva credincioşilor ortodocşi (338-363)

Cea dintâi erezie care a zguduit literalmente întreaga creştinătate a fost cea a lui Arie. Preot din Alexandria, Arie nu recunoştea dumnezeirea lui Iisus Hristos. învăţa că Fiul şi Cuvântul

35

lui Dumnezeu există mai înainte de tot timpul, dar nu şi din veşnicie; „a fost cândva când nu era"4⁶ sau, altfel spus, cândva nu a existat. Fiul nu S-a născut din Tatăl, ci a fost creat din nimic, potrivit voinţei Tatălui. Dumnezeu nu a fost dintotdeauna Tată. Fiul nu exista înainte de a fi fost creat şi nici n-a fost creat din fiinţa (ousia, esenţa) Tatălui. Prin urmare, Hristos nu este Dumnezeu adevărat, împreună-veşnic şi deofiinţă cu Tatăl singurul Dumnezeu adevărat şi fără de început -, ci este El însuşi o zidire creată în timp de către Tatăl din cele ce nu sunt (din nimic), aşadar străin de fiinţa (ousia) Tatălui, fiind prin fire schimbător şi supus stricăciunii.

Astfel de hule cumplite l-au silit pe binecinstitorul episcop Alexandru al Alexandriei să convoace în anul 321 un sinod care l-a caterisit pe Arie şi pe clericii care-i împărtăşeau învăţătura⁴⁷. Cum Arie n-a încetat nici după aceasta să-şi răspândească în continuare ereziile, trăgându-i pe mulţi după sine, împăratul Constantin cel Mare a hotărât convocarea unui sinod ecumenic, pentru a pune capăt acelei mari tulburări care cuprinsese Biserica.

⁴⁶ F. Vafeidis, EKKAqoiaoTLKrj Ioropia (Istoria Bisericii), vol. 1, 65, 2, p. 210.

⁴⁷ Teodorit, Istoria bisericească, cartea I, cap. 4, în vol. scrieri (partea a doua), trad. pr. prof. Vasile Sibiescu, PSB 44, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1995, pp. 22-35.

36

Astfel, în anul 325 s-au adunat în Niceea Bitiniei trei sute optsprezece episcopi, unii dintre aceştia vestiţi pentru sfinţenia vieţii, alţii prin educaţia lor bisericească şi profană, iar alţii pentru stigmatele muceniciei⁴⁸ pe care le purtau pe trup din timpul prigoanelor păgâne. între ei se remarcau Sfinţii Evstatie al Antiohiei, Macarie al Ierusalimului, Nicolae al Mirelor Lichiei, Spiridon al Trimitundei, Ahile al Larisei, Alexandru al Alexandriei şi arhidiaconul acestuia, Atanasie (cel Mare), precum şi preotul Alexandru, vicar al episcopului de Constantinopol. La Sinod a luat parte şi împăratul Constantin; istoricul Zonaras menţionează de asemenea prezenţa unor preoţi, diaconi şi chiar simpli monahi⁴⁹. Printre susţinătorii lui Arie se numărau unii episcopi, filosofi şi ritori.

După multe dezbateri, Părinţii sinodali au redactat Simbolul de credinţă niceean, care statornicea că Fiul este născut din fiinţa (ousia) Tatălui, fiind născut, nu făcut, şi deofiinţă (omoousios, de o esenţă) cu Tatăl. Arie şi alţi doi episcopi de un cuget cu el, care au rămas statornici în erezie, au fost condamnaţi şi surghiuniţi.

Din nefericire însă, pacea nu s-a instaurat nici după Sinod. După condamnarea sa, Arie s-a

⁴⁸ Ibidem, cap. 7, p. 39.

⁴⁹ XpovLKov (Cronică), cartea a 13-a, cap. 4, P.G. 134,

1113A.

37

declarat cu înşelăciune ortodox⁵⁰, dând o mărturisire de credinţă cu un caracter vag şi general, iar împăratul Constantin a dispus reabilitarea lui. Din acest moment au început şi atacurile la adresa ortodocşilor. Cel dintâi care a fost supus calomniilor şi silit să ia calea exilului a fost Sfântul Evstatie al Antiohiei⁵¹.

Aceeaşi soartă a exilului (335-337) a împărtăşit-o şi Marele Atanasie, care în 328 îi urmase Sfântului Alexandru în scaunul Alexandriei şi care a refuzat să-l primească în comuniune pe Arie⁵². Acest mare stâlp şi apărător al dreptei credinţe, Atanasie, avea să ridice pe umerii săi mai ales în această perioadă povara cea mai grea a luptei şi să sufere mari încercări. în cei patruzeci şi cinci de ani ai episcopatului său, de cinci ori a luat calea exilului, petrecând în surghiun mai mult de cincisprezece ani!

împăratului Constantin cel Mare i-a urmat la tronul de Răsărit fiul său Constanţiu (337-361). Noul împărat s-a dovedit a fi un susţinător fervent al ereziei ariene şi a inaugurat astfel de acum în mod oficial prima perioadă a persecuţiilor împotriva credincioşilor ortodocşi. Adepţii Crezului niceean s-au luptat mulţi ani cu abnegaţie

⁵⁰ Socrate Scolasticul, EkkAt)ouxotiki) Iozopia (Istoria bisericească), vol. 1, cap. 26, P.G. 67,149B.

⁵¹ Teodorit, ibidem, cap. 21, pp. 66-67.

⁵² Socrate Scolasticul, ibidem, cap. 20, P.G. 67,172A.

38

pilduitoare pentru apărarea lui „omoousios (deofiinţă)", atât împotriva arienilor extremişti, cât şi a semiarienilor, care învăţau că Fiul este „omoiousios (asemănător după fiinţă)", şi nu „omoousios (deofiinţă)" cu Tatăl⁵³. Astfel s-a adeverit cuvântul vestit mai înainte de Mântuitorul, care zice: „înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece" (Matei 5,18).

Desigur, Părinţii ar fi putut spune: „Merită oare să ne vărsăm sângele pentru un iota⁵⁴? Să suferim chinuri, surghiun şi moarte pentru o simplă literă? N-ar fi mai bine să o trecem cu vederea şi să se facă pace, sau mai bine zis să-l lase aceia pe omoiousios, iar noi pe omoousios, şi aşa să ne unim?". Dar nu au judecat astfel Părinţii, „ci au ales mai curând prigoanele şi moartea decât să treacă sub tăcere cuvântul destoinic să înfăţişeze Dumnezeirea cea Una şi mai presus de fiinţă: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh"⁵⁵.

În 340, arienii îl caterisesc din nou pe Sfântul Atanasie, care se refugiază la Roma, iar în scaunul Alexandriei urcă ereticul Grigorie Capadocianul⁵⁶.

⁵³ Nichifor Calist, EkkAîiouxotiki) loTopia (Istoria bisericească), vol. 9, cap. 20, P.G. 146, 309A.

⁵⁴ Diferenţa de scriere dintre termenul niceean (ortodox) „omoousios (opoovoLoc,)” şi cel semiarian „omoiousios (opoiovoioc)" este de o singură literă (iota). (n. trad.)

⁵⁵ Sfântul Maxim Mărturisitorul, EţrjyLOLc; Tîjţ Kivqoecoc;..., cap. 4, P.G. 90, 117A.

39

Ortodocşii au trăit atunci clipe deosebit de grele. „Biserica şi sfântul baptisteriu erau trecute prin foc [...] Fecioare sfinte şi neprihănite erau dezbrăcate de haine şi tratate în chip nelegiuit; iar dacă arătau împotrivire, însăşi viaţa şi-o puneau în primejdie. Monahi călcaţi în picioare până mureau; şi unii erau aruncaţi încoace şi încolo, alţii ucişi cu săbii şi ciomege, alţii, iarăşi, răniţi. Câte blestemăţii şi fărădelegi s-au săvârşit deasupra Sfintei Mesei"⁵⁷

Cel de-al doilea exil al Sfântului Atanasie ia sfârşit în anul 346, graţie acţiunilor lui Constans, fratele lui Constanţiu. După moartea lui Constans (350), Constanţiu rămâne singur la cârma imperiului, iar arienii câştigă teren şi prin sinoade succesive reuşesc să-l condamne pentru a treia oară pe Marele Atanasie.

Astfel, „multpătimitorul Iov" este despărţit din nou de turma sa. Izbuteşte totuşi să se sustragă exilului găsind scăpare în pustie, unde rămâne timp de şase ani. Atât turma pe care a păstorit-o, cât şi iubiţii săi asceţi din pustie i-au arătat ierarhului surghiunit cea mai adâncă dragoste şi preţuire⁵⁸. Sfântul Grigorie Teologul istoriseşte

⁵⁶ Socrate Scolasticul, ibidem, vol. 2, cap. 11, P.G. 67, 205B.

⁵⁷ Sfântul Atanasie cel Mare, EruoroAq EyKVKAioţ (Epistola enciclică), cap. 3, B.E.P.E.S. vol. 31, pp. 196-197.

⁵⁸ MeyâAov Adavaoiov eioaycoyiKă (Introducere la Sfântul Atanasie cel Mare), B.E.P.E.S. vol. 30, p. 18.

40

că în timpul şederii sale în pustie, Marele Atanasie „le-a pus pe amândouă în armonie şi le-a adus la unitate: şi fapta cea cu liniştire şi liniştirea făptuitoare"⁵⁹.

Fericitul Teodorit evocă faptele de o cruzime neomenească ale noului succesor în scaunul Alexandriei, arianul Gheorghe. Acesta „a silit pe cele ce-şi duceau viaţa în feciorie, nu numai să se lepede de comuniunea cu Atanasie, ci să dea anatemei şi credinţa Părinţilor. La cruzime a avut părtaş pe un oarecare Sebastian, căpetenie din rândul ostaşilor, care după ce a aprins un foc în mijlocul cetăţii şi le-a pus împrejur pe fecioarele goale, le-a poruncit să se lepede de credinţă. Acestea însă, privelişte înfricoşată şi mişcătoare făcându-se celor necredincioşi şi celor credincioşi, socoteau necinstea ca cea mai mare cinste şi răbdau cu bucurie biciuirile pentru credinţă". Altă dată, după ce „au înălţat un rug şi le-au aşezat pe fecioare în jurul focului, le-au silit să spună că sunt de o credinţă cu Arie. Văzându-le însă biruitoare şi nesinchisindu-se de foc, le-au dezbrăcat de haine şi le-au crestat feţele într-atât, încât mult timp după aceea abia de mai puteau fi recunoscute. Au prins apoi patruzeci de bărbaţi, pe care i-au chinuit în chip nemaivăzut, căci au tăiat în grabă nişte crengi definic, încă având ţepi ascuţiţi pe ele, şi cu acestea i-au bătut pe spate cu putere, încât unii nu mai pridideau scoţându-şi

⁵⁹ EyKcbpiov ele; tov peyav Adavâoiov (Cuvânt de laudă la Marele Atanasie), cap. 20, P.G. 35,1104.

41

cu mâinile spinii care li se înfigeau în carne, iar alţii mureau, nesuferind chinul"⁶⁰.

Altă dată, iarăşi, Sebastian „a ucis cu săgeţi multe fecioare în Biserica Sfântului Teona episcopul"⁶¹.

După moartea lui Constanţiu în 361, noul împărat, Iulian (Paravatul), le-a permis tuturor celor izgoniţi, între care şi Sfântului Atanasie, să revină la locurile lor⁶². în timpul domniei sale, Iulian a încercat o reînviere a idolatriei în imperiu, dar planurile i-au fost zădărnicite de o moarte grabnică.

De-a lungul acestei prime perioade a persecuţiilor ariene împotriva ortodocşilor (337-363), monahii au fost părtaşi luptelor şi suferinţelor îndurate de credincioşi pentru apărarea credinţei celor trei sute optsprezece Sfinţi Părinţi. Mai jos vom trece în revistă câteva date care s-au păstrat şi care pun în lumină aportul monahilor, ca şi opiniile lor cu privire la eretici.

1. Sfântul Antonie cel Mare (251-356)

Un sprijin de preţ al Marelui Atanasie şi apărător al credinţei ortodoxe a fost şi Sfântul Antonie

⁶⁰ Teodorit, EtcKAqcuaoTna) Tozopia (Istoria bisericească), cuvântul 2, cap. 11, P.G. 82, 1025B-1028B (pentru traducerea românească, vezi şi: Istoria bisericească, op. cit., cartea a doua, cap. 14, pp. 98-99).

⁶¹ Cuviosul Ammon, Tlepi noÂLxciac Kai fUov pepikov Tlaxcopiov xai 0eo6copov (Despre viaţa şi petrecerea lui Pahomie şi Teodor), 31, B.E.P.E.S. vol. 40, p. 97.

⁶² Teodorit, Istoria bisericească, op. cit., cartea a treia, cap. 4, p. 134.

42

cel Mare. Viaţa acestui Cuvios a fost consemnată la anul 357 de însuşi ierarhul Alexandriei, care îi purta o mare dragoste şi preţuire, considerându-l părintele său duhovnicesc.

în timpul prigoanei dezlănţuite de Maximin, Marele Antonie le slujea mucenicilor şi mărturisitorilor din mine şi închisori. El însuşi avea dorinţa de a mărturisi pentru dragostea lui Hristos, dar Domnul l-a păzit cu toate acestea, spre folosul multora⁶³.

„Cât despre cele ce priveau credinţa, era minunat şi bine-cinstitor. Fiindcă nici cu schismaticii meletieni64 nu s-a împărtăşit vreodată, cunoscând viclenia şi apostazia lor dintru început; nici cu maniheii sau cu alţi eretici nu vorbea prieteneşte, căci socotea şi spunea că prietenia şi tovărăşia lor aduce vătămare şi pierzare sufletului, ci doar îi îndemna să-şi schimbe cugetele şi să se întoarcă la buna-cinstire⁶⁵.

⁶³ Sfântul Atanasie cel Mare, „Viaţa şi petrecerea Cuviosului nostru Părinte Antonie", op. cit., cap. 46, p. 219.

⁶⁴ Este vorba de adepţii lui Meletie de Lycopolis, episcop rigorist, care a protestat împotriva îngăduinţei cu care Petru al Alexandriei (300-311) îi reprimea în Biserică pe cei care apostaziaseră în vremea persecuţiilor şi a creat în Alexandria o biserică schismatică. Ulterior, aliindu-se cu arienii, meletienii au provocat mari tulburări în Biserica Egiptului, (n. trad.)

⁶⁵ Grecescul evoc [lua, unul dintre termenii-cheie în spiritualitatea ortodoxă, a fost tradus cel mai adesea în limba română prin „dreaptă credinţă" (fiind practic identificat cu „ortodoxia") sau „evlavie". în fapt, evoeţieLa (ev- = bun, (¿pac; = respect, cinstire) este acea atitudine dreaptă, bine-cinstitoare faţă de cele dumnezeieşti, care constituie premisa unei credinţe drepte sub raport dogmatic. Din acest motiv, am optat pentru traducerea lui evoefieia prin „bună-cinstire", respectiv a derivatului său evoefitjc, prin „bine-cinstitor" sau „drept-cinstitor" (în loc de „bine-credincios", „drept-credincios"), chiar dacă aceşti termeni sunt poate mai puţin familiari cititorului. De asemenea, termenii opuşi, aofiia şi aoftj;, redaţi în general prin „necredinţă" (respectiv „necredincios"), iar mai rar, prin „nelegiuire" (respectiv „nelegiuit"), s-au tradus în lucrarea de faţă prin „necucemicie" şi respectiv „necinstitor" (cu unele excepţii, în care am optat şi noi pentru varianta „nelegiuire" - „nelegiuit"), arătând că este vorba în realitate nu de necredinţă, ci de o rea credinţă sau de o credinţă eretică, hulitoare, care decurge din atitudinea necinstitoare (altfel spus, lipsită de o autentică cucernicie) faţă de cele dumnezeieşti. (n. trad.)

43

La fel se scârbea şi de erezia arienilor şi le poruncea tuturor să nu se apropie de ei, nici să primească credinţa lor necinstitoare. Venind odată la el unii care sufereau de boala ariană, cercetându-i şi cunoscând necucernicia lor, i-a alungat din munte, spunând că vorbele lor sunt mai rele ca otrava.

Minţind odată nişte arieni că şi el cugetă aceleaşi ca şi ei, s-a mâniat împotriva lor. Şi fiind rugat de episcopi şi de toţi fraţii, a coborât din munte (328) şi venind în Alexandria, i-a osândit făţiş pe arieni, spunând că erezia lor e cea mai rea şi înaintemergătoare a Antihristului. Şi învăţa poporul că Fiul lui Dumnezeu nu este zidire, nici n-a fost făcut din cele ce nu sunt, ci e Cuvântul veşnic şi înţelepciunea fiinţei Tatălui. Pentru aceea este necuvios lucru a spune: Era cândva când nu era.

44

Căci Cuvântul a fost pururea, şi împreună cu Tatăl a fost. De aceea să nu aveţi nicio comuniune cu prea-necinstitorii arieni. Căci lumina nu are nimic comun cu întunericul (II Corinteni 6, 14). Voi sunteţi creştini drept-cinstitori; iar aceia, spunând că Fiul şi Cuvântul cel din Tatăl este zidire, întru nimic nu se deosebesc de păgâni, închinându-se zidirii în locul Ziditorului (Romani 1,25). Să credeţi că şi zidirea însăşi se scârbeşte de ei, de vreme ce socotesc pe Ziditorul şi Domnul tuturor, prin Care toate s-au făcut, între cele zidite.

Deci tot poporul se bucura auzind dată anatemei erezia vrăjmaşă lui Hristos de un astfel de bărbat. Şi toţi cei din cetate alergau să-l vadă pe Antonie. încă şi păgânii şi cei ce se numeau preoţi ai lor veneau la biserică zicând: Dorim să-l vedem pe omul lui Dumnezeu. Căci aşa îl numeau toţi"⁶⁶.

„Odată şezând şi lucrând, fu răpit ca şi cum şi-ar fi ieşit din sine şi gemea adânc de cele pe care le vedea. Apoi după destulă vreme s-a întors la cei de faţă gemând şi tremurând, şi plecându-şi genunchii, s-a rugat mult timp aşa. Şi ridicându-se bătrânul, plângea. Iar cei ce erau cu el, cuprinşi de cutremur şi temându-se şi ei foarte, cereau să afle de la el ce se petrecuse. Şi au stăruit mult până ce, silit de ei, le spuse gemând: O, fiilor, ar fi fost mai bine să mor decât să se întâmple cele din vedenie. Iar aceia rugându-l iarăşi,

⁶⁶ Bioc Km noAneia iov ooiov narpot; rjpcov Avvcoviov, cap. 68-70, P.G. 26, 940B-941C (pentru traducerea românească, vezi şi: „Viaţa şi petrecerea Cuviosului nostru Părinte Antonie", op. cit., cap. LXVII-LXIX, pp. 231-232).

45

zicea lăcrimând: Mare urgie se va abate peste Biserică. Se va preda unor oameni asemenea dobitoacelor necuvântătoare. Căci am văzut Sfânta Masă din biserica Domnului înconjurată de jur împrejur de catâri care loveau cele dinăuntru ale ei cu copitele, încât se vedeau ca nişte animale sărind în neorânduială. Aţi auzit cum gemeam. Căci auzeam un glas care zicea: Altarul meu se va întina. Acestea le-a văzut bătrânul. Şi după doi ani (Cuviosul trebuie să fi avut această vedenie în jurul anului 354) s-a întâmplat năvala de acum a arienilor [...] Atunci noi toţi am cunoscut că loviturile catârilor prevesteau prin Antonie cele ce le fac acum arienii precum dobitoacele.

După ce a avut această vedenie, bătrânul i-a rugat pe cei ce erau împreună cu el, zicând: Nu vă pierdeţi curajul, fiilor! Căci precum S-a mâniat Domnul, aşa va şi vindeca. Şi Biserica îşi va primi iarăşi degrab podoaba ei, şi slava ei va lumina precum este obişnuit. Şi veţi vedea pe cei alungaţi iarăşi la locurile lor şi necucernicia retrăgându-se în vizuinile ei, iar credinţa adevărată şi bine-cinstitoare propovăduindu-se cu îndrăzneală şi cu toată libertatea pretutindeni.

Luaţi-aminte numai să nu vă întinaţi pe voi înşivă prin împărtăşirea cu arienii. Căci aceasta nu e învăţătura Apostolilor, ci a demonilor şi a tatălui lor, diavolul. Şi e mai degrabă neroditoare şi neraţională şi rodul unei cugetări nebuneşti, cum neraţionali sunt catârii⁶⁷.

⁶⁷ Ibidem, cap. 82, P.G. 26, 957B-960B (pentru traducerea românească, vezi şi ibidem, cap. LXXXI, pp. 238-239).

46

Dar şi în ultimele clipe ale vieţii sale, Cuviosul Antonie le-a poruncit ucenicilor săi: „Să râvniţi a urma Sfinţilor. Să nu vă apropiaţi de meletienii schismatici, a căror voinţă vicleană şi urâtă aţi cunoscut-o. Nici să nu aveţi vreo părtăşie cu arienii, a căror necucernicie e vădită tuturor. Chiar dacă vedeţi pe judecători că îi apără, nu vă tulburaţi. Fiindcă puterea lor este a unor oameni muritori şi e vremelnică, şi curând va înceta. Păziţi-vă deci pe voi curaţi de aceia şi păstraţi predania Părinţilor, şi mai întâi de toate credinţa bine-cinstitoare în Domnul nostru Iisus Hristos, pe care aţi învăţat-o din Scriptură şi pe care v-am adus-o în minte de multe ori [...] Să nu aveţi nicio comuniune cu schismaticii, nici cu ereticii arieni. Că ştiţi cum şi eu i-am făcut de ruşine pentru erezia lor vrăjmaşă lui Hristos şi străină de dreapta credinţă "⁶⁸.

Aceeaşi prigoană la care se face referire mai sus a prevestit-o şi Cuviosul Hariton (t350), care la începutul testamentului pe care l-a lăsat ucenicilor săi cu puţin timp înaintea adormirii sale spunea acestea: „Mai întâi de toate, vă poruncesc să păziţi cu scumpătate credinţa Părinţilor, fără a vă abate nicidecum şi fără a vă clinti de nicio împrejurare a vremii sau de vreo primejdie; căci peste puţin, precum mi-a descoperit Domnul, mare tulburare va

⁶⁸ Ibidem, cap. 89, 91, P.G. 26, 968B, 969C-972A (pentru traducerea românească, vezi şi ibidem, cap. LXXXVIII şi XC, pp. 242 şi 243).

47

să se facă în Sfânta Biserică a lui Hristos de către eretici, care voiesc să-i întoarcă pe mulţi la cugetele lor ereticeşti. Voi însă staţi tari în dogmele drepte ale Bisericii până la sânge, dacă vremurile o vor cere"⁶⁹.

2, Cuvioşii Pahomie (f 347) şi Teodor cel Sfinţit (f 368)

La luptele pentru biruinţa Ortodoxiei au luat parte, de asemenea, mulţi alţi Părinţi, între care monahii din Sketisul Egiptului şi din Nitria, precum şi Cuviosul Pahomie împreună cu ucenicii săi. Marele Atanasie îl preţuia în chip deosebit pe Cuviosul Pahomie, mai ales pentru prigoanele suferite de acesta pentru dreapta credinţă. Cuviosul Ammon, episcopul de Antinoe, istoriseşte despre aceşti Părinţi următoarele:

„Când Cuviosul Teodor (cel Sfinţit) a auzit odată de la unii care veneau din Alexandria cele grăite de Arie despre Unul-Născut Fiul lui Dumnezeu, se ruga lui Dumnezeu să izbăvească neamul omenesc de rătăcire. Deci pe când stătea la rugăciune, a văzut ceva ce semăna cu trei stâlpi de lumină, egali întru totul şi având asemănare între ei. Şi a auzit un glas spunându-i: Să iei aminte numai la asemănarea din pilda pe care o vezi, iar nu la mărime, nici la zugrăvirea ei. Căci nu există în zidire vreo pildă destoinică a înfăţişa pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh.

⁶⁹ Sfântul Nicodim Aghioritul, Neov EKĂoyiov (Noul Ekloghion), p. 17.

48

Auzind Sfântul Pahomie acestea de la Teodor, i-a zis lui: Ţi s-a arătat şi ţi s-a grăit pe cât îţi era cu putinţă să vezi şi să auzi. Tot aşa şi pe mine, când am venit la viaţa monahală, mă chemau şi cei ce erau părtaşi cu Meletie al Lycopolisului, şi marcioniţii, să mă unesc şi să fiu într-un cuget cu ei. Şi aflând că mai sunt şi alte eresuri, fiecare zicând că are de partea sa adevărul, m-am tulburat. Atunci cu multe lacrimi L-am rugat pe Dumnezeu să-mi descopere unde este adevărul, căci mă aflam în adâncă nedumerire. Deci în ceasul când mă rugam, am căzut în răpire şi am văzut ca şi cum s-ar fi lăsat noapte peste tot pământul şi auzeam din diferite părţi un glas spunându-mi: Aici este adevărul. Vedeam deci pe mulţi urmând fiecăruia dintre aceste glasuri şi călăuzindu-se unul pe altul în beznă. Doar înspre partea cea de răsărit a lumii am văzut, la loc înalt, un sfeşnic care strălucea precum o stea luminoasă. Şi venea de acolo un glas zicând: Nu te lăsa amăgit de cei ce te trag în întuneric, ci urmează acestei lumini, căci într-însa este adevărul. Atunci îndată s-a auzit un glas care mi-a spus: Acest sfeşnic pe care-l vezi strălucind ca o stea luminoasă, îţi va străluci cândva mai mult decât soarele. Fiindcă acesta este cuvântul Evangheliei lui Hristos, care se propovăduieşte în Sfânta Sa Biserică, cea în care ai şi fost botezat. Cel ce cheamă este Hristos, prin mijlocirea lui Alexandru, episcopul Bisericii Alexandriei. Iar celelalte glasuri, care se află în întuneric, sunt ale eresurilor. Un demon strigă prin căpetenia fiecăruia dintre ele, ducându-i în rătăcire pe mulţi.

49

Deci văzând mulţime de oameni în haine luminoase alergând spre Hristos, am binecuvântat pe Dumnezeu. Atunci, întorcându-mă de la cei ce căutau să mă tragă în rătăcire, am locuit împreună cu omul lui Dumnezeu Palamon, care era următor al Sfinţilor "⁷⁰.

Altă dată, adresându-se ucenicilor săi, Cuviosul Pahomie le-a istorisit din nou o arătare dumnezeiască pe care o avusese: „Odată am văzut un loc larg plin de stâlpi şi mulţime de oameni în locul acela, care nu ştiau încotro să meargă. Unii umblau dând înconjur acelor stâlpi, socotind că fac cale lungă ca să ajungă la lumină. Un glas se auzea de pretutindeni: Iată, aici este lumina!, iar aceia se întorceau s-o găsească. Apoi glasul s-a auzit din nou, şi ei s-au întors iarăşi. Acesta, negreşit, era un mare chin.

Apoi am văzut un sfeşnic mergând înaintea unei mulţimi de oameni. Patru erau cei ce-l vedeau pe acesta, iar toţi ceilalţi le urmau lor, fiecare ţinându-şi de umăr vecinul, pentru a nu se rătăci în întuneric. Dacă însă vreunul se pierdea de cel dinainte, împreună cu el se pierdeau şi toţi cei ce-l urmau. Văzând pe doi dintre ei care pierduseră legătura cu cei de alături, le-am strigat: Ţineţi-vă bine, să nu vă pierdeţi şi voi, şi ceilalţi împreună cu voi!. Iar cei ce urmau

⁷⁰ Ftepi noAixeiac, xai fUov pepncov Ttaxcopiov KOti Qeobcdpov (Despre viaţa şi petrecerea lui Pahomie şi Teodor), 11-12, B.E.P.E.S. vol. 40, p. 84.

50

sfeşnicului care-i călăuzea au trecut printr-o uşă mică urcând către acea lumină.

La vremea când a avut acea vedenie, Cuviosul le-a istorisit-o unora deosebi. Şi trecând destulă vreme, am auzit-o de la aceia împreună cu tălmăcirea ei: Lumea aceasta zace în întuneric din pricina înşelăciunii eresurilor, care socotesc că ele ţin drumul drept. Sfeşnicul este credinţa în Hristos, care pe cei ce cred drept îi mântuieşte şi îi conduce în împărăţia lui Dumnezeu"⁷¹.

„Cuviosul Pahomie ura şi se scârbea nespus de Origen, ca de un hulitor şi apostat. Acesta fusese caterisit de către episcopul Iraclie al Alexandriei, mai înainte de Arie şi de Meletie [...] Deci Cuviosul dăduse poruncă straşnică monahilor săi ca nu numai să nu-i citească neroziile, dar nici să nu îndrăznească să le asculte, dacă alţii le-ar fi citit.

Se spune că odată, când a găsit o carte a lui Origen, a aruncat-o cu grăbire în râu, zicând: Dacă n-aş fi ştiut că este scris în ea Numele lui Dumnezeu, negreşit aş fi pus pe foc hulele şi flecărelile ei. Era lucrător şi râvnitor peste măsură al faptelor bune, se bucura şi se veselea totdeauna de dreapta credinţă şi de sporirea ortodocşilor, iar de vrăjmaşii adevărului se scârbea"⁷².

⁷¹ 6ioc toi) âytov Ftaxcopiov (Viaţa Sfântului Pahomie), 102, B.E.P.E.S. vol. 40, p. 169.

72 Bloc, iov ev âyiou; nazpâc; t)pâ)v Ilaxcopiov (Viaţa celui întru Sfinţi Părintelui nostru Pahomie), 27, B.E.P.E.S. vol. 40, p. 239.

51

Odată l-au vizitat pe Cuviosul Pahomie nişte pustnici vestiţi, dorind să vorbească cu el. „Iar după ce au şezut într-o chilie liniştită, bătrânul a simţit ieşind din ei multă duhoare. Dar n-a cunoscut pricina unei asemenea duhori, căci vorbind cu ei faţă către faţă, nu putea să se roage lui Dumnezeu să-i descopere. Ascultându-le însă cuvântul şi văzându-le familiaritatea cu Sfintele Scripturi, se mira de duhoarea lor bolnăvicioasă. Deci după ce a vorbit cu ei destule din Scripturi, până la ceasul al nouălea din zi, s-au sculat să se întoarcă la chiliile lor. Iar Sfântul i-a poftit să rămână la masă, dar aceia n-au primit, grăbindu-se să ajungă la locurile lor mai înainte de apusul soarelui. Deci făcând rugăciune, au plecat cu pace.

Atunci Marele Pahomie, voind să afle pricina acelui rău miros, a intrat în chilia sa şi se ruga lui Dumnezeu să-i descopere. Iar un înger al lui Dumnezeu a venit şi i-a zis: Aceştia se ţin de dogmele necinstitoare ale lui Origen, şi ele sunt cele care stârnesc acea putoare. Trimite însă degrabă pe cineva să-i întoarcă şi roagă-i cu stăruinţă să nu mai creadă acelor învăţături hulitoare şi stricătoare de suflet, căci prin ele îşi vor pierde sufletul lor.

Ieşind îndată din chilie, Cuviosul a trimis pe un frate oarecare în urma lor. Şi dacă s-au întors aceia, le-a zis: Voiesc să vă întreb un cuvânt, iar ei i-au răspuns: Spune. Nu cumva citiţi ceva din cele ale lui Origen? Iar pustnicii, auzind, s-au lepădat zicând: Nu.

Atunci le-a zis Sfântul: Iată, înaintea lui Dumnezeu vă dau mărturie că tot cel ce citeşte cărţile lui

52

Origen şi-i primeşte scrierile în fundul iadului va sfârşi (Pilde 14,12) şi va moşteni întunericul cel mai din afară, unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Matei 8, 12). Iată, v-am făcut cunoscute cele arătate mie de Domnul şi sunt înaintea Lui fără vină; drept aceea, voi veţi da seama, de vreme ce aţi cunoscut adevărul. Dacă voiţi să mă credeţi şi să-i fiţi bineplăcuţi lui Dumnezeu cu adevărat, aruncaţi pe apă toate cărţile lui Origen şi de acum înainte să nu mai voiţi să le citiţi, mai cu seamă pe cele ce sunt hulitoare. Acestea zicând, i-a slobozit să se ducă"⁷³.

Altă dată, iarăşi, un călugăr eretic l-a provocat pe Cuviosul Pahomie să meargă pe apă împreună cu el, ca să se vădească care dintre ei doi are mai mare îndrăzneală la Dumnezeu. Cuviosul s-a lepădat, fireşte, şi „atunci ucenicii săi l-au întrebat: Cum, fiind acesta eretic şi străin de Dumnezeu, cutează a te pofti la o faptă ca aceasta?. Şi a răspuns Cuviosul: Pesemne că ar putea îngăduind Dumnezeu să treacă râul păşind ca pe uscat; şi aceasta ar izbuti să o facă fiindcă diavolul îi va veni în ajutor, ca astfel să-şi îndreptăţească rătăcirea sa necinstitoare, să nu dea greş isprava sa şi să le întărească celor pe care i-a amăgit mai dinainte credinţa în el "⁷⁴.

Apropiindu-i-se sfârşitul, cu două zile mai înainte, Cuviosul Pahomie i-a chemat la sine pe

⁷³ Ek tov fiiov tov ăyiov ilaxcopiov (Din viaţa Sfântului Pahomie), cap. 4, B.E.P.E.S. vol. 40, pp. 198,199.

⁷⁴ Ibidem, cap. 14, p. 216.

53

ucenici, poruncindu-le printre altele „să nu aibă nicio părtăşie cu cei ce se ţin de eresurile lui Origen, ale lui Meletie, ale lui Arie şi ale celorlalţi vrăjmaşi ai lui Hristos"⁷⁵.

Ucenicii Cuviosului Pahomie, şi mai cu seamă Cuviosul Teodor cel Sfinţit, s-au arătat adevăraţi fii vrednici ai unui atât de mare Părinte. Pe la anul 352, Cuviosul Teodor, adresându-se ucenicilor săi, a prorocit viitoarele prigoane ce aveau să se abată asupra Bisericii atât din partea păgânului împărat Iulian, cât şi a arienilor Constanţiu şi Valens, şi le-a cerut să se roage lui Dumnezeu să pogoare mila Sa, spre mântuirea neamului omenesc⁷⁶.

într-adevăr, după patru ani (356) s-a dezlănţuit marea prigoană împotriva ortodocşilor din Alexandria din vremea lui Gheorghe Capadocianul. Monahii şi monahiile din Alexandria şi din întregul Egipt au suferit atunci din partea arienilor nenumărate încercări şi mucenicii înfricoşătoare. După fuga Sfântului Atanasie din Alexandria, în timp ce ereticii continuau prigoana împotriva ortodocşilor, Cuviosul Teodor a trimis patru monahi la Avva Pior şi Avva Pamvo şi la

⁷⁵ Bloq tov ev ăyiou; naxpoc; ppeov riaxcopiov (Viaţa celui întru Sfinţi Părintelui nostru Pahomie), 88, B.E.P.E.S. vol. 40, p. 281.

⁷⁶ Cuviosul Ammon, ibidem, 5, B.E.P.E.S. vol. 40, p. 81.

54

ceilalţi asceţi care se nevoiau în număr mare în Muntele Nitriei. Monahii le-au înmânat părinţilor o epistolă din partea Cuviosului Teodor, în care se spunea printre altele:

„Voiesc să cunoaşteţi că semeţia arienilor s-a suit până la Dumnezeu (cf. Psalmii 73, 24). Dar Dumnezeu Şi-a cercetat poporul Său, i-a văzut necazul şi i-a arătat milă, făgăduind că va izbăvi Biserica Sa din aceste năpaste. Va veni, dar, vremea când Biserica se va slobozi de aceste prigoane; căci Dumnezeu a grăit pentru arieni: Şi voi izbândi asupra Vavilonului şi voi scoate din gura lui cele ce a înghiţit (Ieremia 51, 44)⁷⁷. Iar despre Biserică zice: Cine dintre voi a văzut casa aceasta întru mărirea sa cea dintâi? Că mărirea cea de pe urmă a casei acesteia mai mare va fi decât cea dintâi (Agheu 2, 4, 10)⁷⁸. Aceste făgăduinţe avându-le noi, fraţilor, mângâiaţi-i pe toţi cei ce pătimesc în părţile acelea din pricina arienilor, pentru ca nimeni să nu se abată de la dreapta credinţă. Căci încă nu s-au plinit păcatele arienilor⁷⁹.

⁷⁷ Versetul este redat conform ediţiei sinodale din 1914 a Sfintei Scripturi, mai fidelă aici textului grecesc. Traducerea aceluiaşi verset în ediţia biblică din 1988, folosită cu câteva excepţii (semnalate de fiecare dată în notele de subsol) la redarea pasajelor scripturistice în volumul de faţă este: „Voi pedepsi pe Bel în Babilon şi voi smulge din gura lui cele înghiţite de el", (n. trad.)

⁷⁸ Pasajul este redat conform ediţiei sinodale din 1914 a Sfintei Scripturi. (n. trad.)

⁷⁹ Cuviosul Ammon, ibidem, 32, B.E.P.E.S. vol. 40, pp. 97-98.

55

După ce s-a citit epistola, toţi părinţii au dat slavă lui Dumnezeu, şi trecând câţiva ani au trăit şi împlinirea în faptă a acestor cuvinte ale Cuviosului Teodor.

în aceeaşi perioadă, un general cu numele Artemie a primit porunca de a-l căuta pretutindeni pe Sfântul Atanasie, care se ascundea, aşa cum am arătat, în pustie. Şi fiindcă se auzise că Sfântul s-ar fi aflat la monahii tabenisioţi ai Cuviosului Teodor de care îl lega o mare dragoste -, Artemie, însoţit de ostaşi înarmaţi, s-a îndreptat către mănăstirea Cuviosului şi înconjurând aceia mănăstirea, o mare frică i-a cuprins pe monahi.

„Se afla însă printre ei un bărbat sfânt, Pechisie cu numele, care cu darul Domnului îi întărea pe fraţi să nu-şi piardă curajul. Ducele Artemie a întrebat atunci prin tălmaci: Unde este egumenul vostru?. Este plecat pe la celelalte mănăstiri, i-a răspuns Pechisie. Dar unde este locţiitorul lui?, a întrebat din nou acela. Iar ei i l-au arătat pe Avva Psarfin, economul cel mare, pe care luându-l deosebi, i-a zis: Am poruncă de la împărat pentru episcopul Atanasie, care, zice-se, se află la voi, aici. Iar Avva Psarfin i-a răspuns: Negreşit, este Părintele nostru, dar faţa nu i-am văzut-o niciodată. însă de voiţi, cercetaţi mănăstirea.

După ce Artemie a făcut cercetare, neaflându-l pe Sfânt, a zis în adunarea fraţilor: Haideţi să vă rugaţi pentru mine. Iar ei i-au răspuns: Nu putem, fiindcă avem poruncă de la Părintele nostru să nu ne rugăm cu nimeni din cei ce sunt cu arienii fiindcă vedeau

56

un episcop arian împreună cu el⁸⁰. Atunci acela s-a rugat de unul singur şi după o vedenie înfricoşătoare pe care a avut-o, a plecat cutremurat.

Această purtare admirabilă şi plină de eroism a monahilor tabenisioţi era rodul ascultării lor de învăţătura ortodoxă şi mai ales de poruncile episcopului şi părintelui lor duhovnicesc, Atanasie, care într-una dintre epistolele sale îi îndemna: „Să vă feriţi de părtăşia cu cei ce cred făţiş dogmele necinstitoare. Păziţi-vă însă şi de cei ce socotesc că nu se ţin de cele ale lui Arie, dar se împărtăşesc cu arienii. Ni se cuvine, mai ales, să fugim de părtăşia cu cei de a căror cugetare ne scârbim (o respingem).

Şi iarăşi, dacă cineva se face a mărturisi credinţa dreaptă, dar se arată împărtăşindu-se cu ereticii, pe acela să-l îndemnaţi să se îndepărteze de un asemenea obicei; şi dacă se învoieşte, să-l aveţi ca pe un frate. Dacă însă stăruie cu împotrivire, feriţi-vă de el. Atâta vreme cât veţi ţine calea aceasta, vă veţi păzi credinţa voastră curată. Dar şi aceia se vor folosi văzându-vă şi se vor teme ca nu cumva să fie socotiţi necinstitori şi părtaşi ai credinţei ereticilor"⁸¹.

În toate aceste împrejurări de mai sus se remarcă scrupulozitatea, frământarea şi grija monahilor pentru credinţa aflată în primejdie.

⁸⁰ Bloc, xoî ăyiov flaxojpiov (Viaţa Sfântului Pahomie), 138, B.E.P.E.S. vol. 40, p. 185.

⁸¹ Toiq tov povrjprj (Uov ăoKOvai... (Către cei ce se îndeletnicesc cu viaţa singuratică), P.G. 26, 1188BC.

57

preţuirea Sfântului Atanasie faţă de tovarăşii săi de luptă, monahii, se poate vedea şi din epistolele pe care li le adresează. în aceste epistole el le istoriseşte în amănunt faptele nelegiuite ale arienilor şi le insuflă curaj pentru a duce mai departe lupta împotriva ereticilor⁸².

3. Cuviosul Ilarion (f 370)

Prigoane crunte din partea arienilor au suferit, pentru credinţa ortodoxă, şi Cuviosul Ilarion cu ucenicii săi. în Viaţa Sfântului se spune că odată nişte oameni care îl pizmuiau au voit să-i facă rău.

„Au mers deci la eparh şi, după ce l-au pârât pe Sfânt prin cuvinte defăimătoare, îi cereau să poruncească să-l cheme la judecată. Iar eparhul era în înţelegere cu arienii. Aflând deci un astfel de prilej, mai vârtos căuta să-l urgisească, şi dădu poruncă să se înfăţişeze înaintea lui împreună cu obştea. Iar clericii care urmau eresului necinstitor al lui Arie, auzind acestea şi scrâşnind cu dinţii împotriva lui, au trimis pe unii împreună cu o ceată de ostaşi, să-l afle pe drept şi să-l pedepsească.

îndată ce au ajuns la locul unde sălăşluia aproape de obştea lui Vruhie şi n-au dat de dânsul,

⁸² Toic, xov povqpq 13iov âoKOvcn... (Către cei ce se îndeletnicesc cu viaţa singuratică), TIpoc. ănaviaxov povaxovQ- (Către monahii de pretutindeni), B.E.P.E.S. vol. 31, pp. 240-241, 242 şi urm.

58

ziceau: Vedeţi cum prin vrăjile lui a cunoscut mai dinainte cele ce aveau să i se întâmple şi s-a făcut nevăzut?. Iar pentru că turbarea lor împotrivă-i şi mai mult se stârnise, s-au înfăţişat înaintea necredinciosului împărat Iulian şi au luat de la acesta poruncă scrisă, ca mănăstirea Cuviosului să fie distrusă şi dărâmată din temelii, monahii chinuiţi şi alungaţi, iar Cuvioşii Ilarion şi Isihie să fie daţi la moarte prin chinuri, cu sprijinul eparhului, oriunde s-ar afla. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu, fericitul Ilarion a scăpat cu viaţă la Avasan„⁸³.

„Pentru credinţă a mărturisit"⁸⁴ şi Cuviosul Anuv.

3. A doua perioadă a prigoanelor împotriva credincioşilor ortodocşi din timpul împăratului Valens (364-378) şi biruinţa Ortodoxiei

După moartea lui Iulian, în Răsărit a luat împărăţia bine-cinstitorul şi ortodoxul Iovian, dar numai pentru scurtă vreme. Noul împărat, Valens, avea să fie un aprig partizan al arianismului, făcându-se promotorul celei de-a doua perioade a prigoanelor împotriva credincioşilor

⁸³ Ieronim şi Sofronie, AvăAeKra IepoooAvpiTiKfjc LxaxvoAoyiac, (Antologie de selecţii ierusalimitene), vol. 5, cap. 33, 34, pp. 124,125.

⁸⁴ Hermius Sozomen, EKKAqoLaoTiKi] Icnopta (Istoria Bisericească), vol. 3, cap. 14, P.G. 67,1076A.

59

ortodocşi. Printre multele „isprăvi" ale necinstitorului împărat, ne este relatată şi aceasta: „Odată au mers să-l întâlnească optzeci de clerici, trimişi de ortodocşi. Atunci acela a poruncit să-i ardă pe toţi în corabia cu care veniseră"8⁵. Sfântul Grigorie Teologul vorbeşte despre această grozavă întâmplare, numind-o „arderea pe mare a preoţilor"8⁶.

Cu totul nelegiuită era şi purtarea împăratului faţă de monahi, pe care i-a silit să intre în armată şi să ia parte la război⁸⁷. Fericitul Ieronim, care a vizitat Nitria, relatează că Valens a scos din pustie cinci mii nouă sute de monahi şi i-a trimis cu de-a sila la oaste⁸⁸. De asemenea, Valens l-a surghiunit încă o dată pe Marele Atanasie. După numai câteva luni însă din pricina răzmeriţei poporului i-a îngăduit să revină în Alexandria, unde Sfântul avea să rămână până la adormirea sa (373)⁸⁹.

Nici în Antiohia lucrurile nu stăteau mai bine. După exilul Sfântului Evstatie (330), în cetate

⁸⁵ I. Zonaras, XpoviKdv (Cronică), cartea a 13-a, cap. 16, P.G. 134, 1164A.

⁸⁶ Eic, tov peyav BaoiAeiov... emxăcpioc. (Epitaf la Marele Vasile), cap. 46, P.G. 36, 556C.

⁸⁷ Meletie al Atenei, EKKApoLaoxLKi7 Ioxopia (Istoria bisericească), sec. al IV-lea, cap. 15, 9.

⁸⁸ Evloghie Kourilas, Ioxopia xov ăoKîjxiopov (Istoria ascetismului), p. 28.

⁸⁹ Socrate Scolasticul, EKKArjoiaoxiKT] Ioxopia (Istoria bisericească), vol. 4, cap. 13, P.G. 67, 497A.

60

stăpâneau arienii, pentru ca într-un răstimp de treizeci de ani să se perinde în scaun şapte episcopi arieni! în anul 360 arienii îl hirotonesc episcop al Antiohiei pe Sfântul Meletie. Dar acest dumnezeiesc bărbat şi-a mărturisit dintru început credinţa sa ortodoxă şi „a făcut să răsune acel glas vrednic de laudă: Trei sunt cele gândite, dar ca pe Unul le rostim"⁹⁰. Desigur, această mărturisire de credinţă a dus neîntârziat la exilarea sa, iar scaunul episcopal a fost luat de arianul Evzoie. Când circa doi ani mai târziu împăratul Iulian a permis revenirea lui Meletie în Antiohia, situaţia Bisericii era una dramatică. Sfântul Meletie şi ortodocşii aveau o singură biserică şi aceea în afara cetăţii -, în timp ce toate celelalte se aflau în posesia lui Evzoie⁹¹. (Mai era şi o mică bisericuţă ortodoxă a lui Paulin, susţinător însă al Sfântului Evstatie.)

În continuare, Sfântul Meletie a fost exilat în două rânduri de Valens (365-367 şi 371-379)⁹², iar lupta sa avea să fie dusă mai departe de preoţii Flavian şi Diodor (mai târziu episcopi de Antiohia şi respectiv de Tars). Lupta dramatică a celor doi Părinţi, ca şi a monahilor Afraat şi Iulian,

⁹⁰ Teodorit, EKKArjcjiacmKr) Iaxogia, cuvântul 2, cap. 27, P.G. 82, 1081C (pentru traducerea românească, vezi şi: Istoria bisericească, op. cit., cartea a doua, cap. 31, p. 129).

⁹¹ Dositei al Ierusalimului, Axicâf3ipAo; (Dodekavivlos), cartea a doua, cap. 12, 1, p. 434.

⁹² O.H.E. (Enciclopedia religioasă şi etică), vol. 8, col. 928.

61

pentru păstorirea „micii turme" (Luca 12, 32), o aflăm descrisă elocvent la Fericitul Teodorit şi va fi redată într-una din secţiunile ulterioare.

în acest timp, în Alexandria, succesorul Marelui Atanasie, episcopul Petru, este curând alungat, şi în locul său urcă în scaun ereticul Luchie. „Atunci mulţi ortodocşi, bărbaţi şi fecioare, au fost munciţi în chip fără de Dumnezeu şi mulţi s-au săvârşit în chinuri"⁹³. „A coborât Evzoie al Antiohiei în Alexandria şi i-a predat lui Luchie bisericile ortodocşilor. Ce rele şi ce prigoane a săvârşit acesta (Evzoie) în Egipt, în Antiohia şi în Capadocia, poate Eschil şi Sofocle ar fi putut cânta pe măsură, în tragediile lor, asemenea urgii, sau, mai bine zis, ar fi trebuinţă de Ieremia ca să plângă războiul crâncen al necinstitorilor împotriva Mântuitorului Hristos”⁹⁴.

în Capadocia s-a distins în această perioadă, din partea ortodocşilor, personalitatea proeminentă a Sfântului Vasile. Sprijinit de fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa, de Sfântul Grigorie Teologul şi de Sfântul Evsevie al Samosatelor, Marele Vasile, „Arătătorul de cele cereşti", a fost conducătorul întregului Răsărit luptător, într-o epistolă adresată episcopilor ortodocşi din Apus, apărătorul de frunte al Ortodoxiei, Vasile, deplânge în cuvinte mişcătoare marile nenorociri

⁹³ Cuviosul Teofan, Xpovoypoupia (Cronografie), anul 5865, P.G. 108,181C.

⁹⁴ Dositei al Ierusalimului, ibidem, cap. 14, 2, p. 452.

62

ale acelor vremuri: „S-a abătut peste noi o grea prigoană, fraţi preacinstiţi, pesemne cea mai grea din câte au fost. Căci sunt prigoniţi păstorii, ca să se risipească turma (Matei 26, 31). încă mai amarnic este că, deşi cei prigoniţi suferă pătimirile cu încredinţarea lăuntrică a muceniciei, cu toate acestea poporul nu-i cinsteşte pe aceşti atleţi ai credinţei ca pe nişte mucenici, căci şi cei care-i prigonesc pe ei sunt socotiţi a fi creştini. Una este astăzi vina care se pedepseşte fără cruţare: păzirea cu scumpătate a predaniilor părinteşti. Din această singură pricină, cei bine-cinstitori sunt surghiuniţi din patrie şi duşi în locuri pustii [...] [...] Surghiunirea preoţilor, alungarea diaconilor şi prădarea clerului întreg. Căci ori se închină chipului (Daniel 3, 7), ori, de nu, sunt daţi usturimii biciului. E numai vaiet în popor, lacrimi necontenite; în case şi în pieţe, toţi îşi plâng unul altuia nenorocirile. Fiindcă e cu neputinţă să fie cineva cu inima atât de împietrită, încât pierzându-şi tatăl, să rabde cu netulburare viaţa de orfan. Jale în oraş, jale la ţară, jale pe străzi, jale în pustie. Pretutindeni se aude glas de jale, căci toţi vorbesc despre întâmplările întristătoare.

Au pierit bucuria şi veselia duhovnicească. Praznicele noastre s-au preschimbat în doliu (Amos 8, 10), casele de rugăciune s-au închis, jertfelnicele sfinte adastă. Nu se mai adună creştinii, dascălii nu mai propovăduiesc, nu se mai ţin învăţături de suflet ziditoare, nici praznice, nici imne de noapte. Nu mai întâlneşti acea fericită tresăltare care se naşte în sufletele

63

credincioase în timpul slujbelor din biserici şi al împărtăşirii de darurile duhovniceşti [...]

[...] Nu ne luptăm nici pentru bani, nici pentru slavă, nici pentru alte bunuri pieritoare; ne ţinem neclintiţi în luptă doar pentru avuţia noastră cea de obşte, pentru comoara credinţei sănătoase lăsate de Părinţi [...]

[...] Urechile celor simpli au fost amăgite şi obişnuite cu înşelăciunea ereziei. Copiii cei mici din Biserică sunt deprinşi cu învăţăturile stricate dar ce ar putea face? Botezurile sunt săvârşite de eretici, la fel şi prohodirea celor adormiţi, cercetarea suferinzilor, mângâierea celor întristaţi, sprijinirea celor în necazuri şi ajutorările de tot felul, ca şi săvârşirea Sfintelor Taine. Prin toate acestea se naşte o legătură cu ei în popor şi ajung să fie cu toţii într-un cuget, încât, în scurtă vreme, chiar de ni s-ar da o oarecare libertate, nu va mai fi nicio nădejde ca pe cei prinşi în această înşelăciune îndelungată să-i mai putem întoarce din nou la cunoştinţa adevărului"⁹⁵.

Sfântul le purta o dragoste aparte monahilor, pe care îi laudă în epistolele sale pentru răbdarea arătată în încercările aduse asupra lor de către arieni. îi roagă de asemenea să-şi ducă mai departe

⁹⁵ EmoioAt) ojxy (Epistola 243), cap. 2-4, P.G. 32, 904B-909B (pentru traducerea românească, vezi şi: Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, colecţia PSB, serie nouă, nr. 3, trad. Pr. Teodor Bodogae, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2010, pp. 393-396).

64

lupta cu aceeaşi atitudine dârză şi mărturisitoare, fiindcă le este gătită o mare răsplată în împărăţia cerească şi îi aşteaptă cununi mai presus decât ale mucenicilor din vechime!⁹⁶ Adeseori îşi justifică înaintea monahilor ortodoxia convingerilor sale⁹⁷ şi îi învaţă neobosit dogmele drepte.

Monahilor din Veria, dumnezeiescul Vasile le scria: „Am suspinat adânc, auzind că acel sălbatic prigonitor s-a ridicat asupra voastră şi, îndată după Paşti, cei ce spre judecăţi şi sfadă au postit (cf. Isaia 58,4)⁹⁸ s-au năpustit asupra corturilor voastre, aruncându-vă truda în foc"⁹⁹.

Pe monahul Urvichie şi pe tovarăşii săi îi îndeamnă „să se ţină departe de împărtăşirea cu ereticii" întrucât „nepăsarea în această privinţă ne lipseşte de îndrăzneală înaintea lui Hristos"¹⁰⁰. De altfel, potrivit înţeleptului Ierarh, este oprită cu străşnicie orice fel de comuniune bisericească cu eterodocşii, „a căror rea credinţă nu-i lasă să se însănătoşească

⁹⁶ EmoroAr] ovQ (Epistola 257), cap. 1, P.G. 32, 945C (pentru traducerea românească vezi şi ibidem, p. 414).

⁹⁷ EtuotoAt] v5, okot (Epistolele 52 şi 226), P.G. 32, 392B-396C şi 841C-852A (pentru traducerea românească vezi şi ibidem, pp. 125-128 şi 361-365).

⁹⁸ Conform ediţiei sinodale din 1914 a Sfintei Scripturi. (n. trad.)

⁹⁹ EmoToArj ovar ( Epistola 256), P.G. 32, 944A (pentru traducerea românească vezi şi ibidem, p. 412).

¹⁰⁰ EmojoAtj oţ? (Epistola 262), cap. 2, P.G. 32, 976A (pentru traducerea românească vezi şi ibidem, p. 428).

65

nici în celelalte privinţe, odată ce s-au predat prin ea patimilor de necinste"¹⁰¹.

Altor monahi le scrie: „Mai presus de toate vă rog să vă aduceţi aminte de credinţa Părinţilor şi să nu vă lăsaţi clătinaţi de cei care încearcă să vă tulbure liniştea, ducându-vă în rătăcire, bine ştiind că nici asprimea vieţii nu aduce doar prin ea însăşi folos, dacă nu este luminată de o credinţă dreaptă în Dumnezeu, nici mărturisirea ortodoxă nu ne va putea pune înaintea Domnului dacă este lipsită de fapte bune. Din contră, de amândouă este trebuinţă, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi pentru ca viaţa noastră să nu şchiopăteze din pricina vreunei lipse¹⁰².

Mai jos vom trece în revistă luptele monahilor din perioada amintită.

1. Cuviosul Afraat

Când bine-credinciosului Iovian i-a urmat la tron împăratul Valens, acesta l-a exilat, aşa cum am văzut, pe Sfântul Meletie al Antiohiei, iar pe ortodocşii din cetate i-a izgonit nu numai din bisericile lor, ci din toate locurile în care obişnuiau să se adune pentru rugăciune.

^{101 r}Opoi kcit ¿ruTopfjv, întrebarea 20, P.G. 31, 1097A (pentru traducerea românească, vezi şi: Sfântul Vasile cel Mare, „Regulile mici", în vol. scrieri morale şi ascetice, colecţia PSB (serie nouă), nr. 5, trad. Laura Enache, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2013, p. 341).

¹⁰² EnioxoAr] 295 (Epistola 295), P.G. 32,1040A (pentru traducerea românească vezi şi: Epistole, op. cit., p. 464).

66

„Iar poporul lui Dumnezeu, deplângând acea restrişte, cânta cântarea lui David: La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion (Psalmii 136,1) însă cealaltă parte a cântării nu li se potrivea, că n-au îngăduit Afraat şi Flavian şi Diodor să fie atârnate în sălcii organele învăţăturii, nici nu le-au îngăduit a grăi: Cum vom cânta cântarea Domnului în pământ străin? (Psalmii 136, 4), ci în munţi, şi în câmpii, şi în cetate, şi în mahalale, şi în case, şi în pieţe cântau neîncetat cântarea Domnului, ca unii ce învăţaseră de la David că al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc într-însa (Psalmii 23,1). Auziseră şi pe Prorocul zicând: Binecuvântaţi pe Domnul, toate lucrurile Lui, în tot locul stăpânirii Lui (Psalmii 102, 23) [...] întru acestea fiind învăţaţi, atât în casă cât şi în piaţă şi, ca să vorbesc împreună cu Apostolul, înaintea norodului şi prin case (Faptele Apostolilor 20, 20), mărturiseau necontenit şi, ca nişte alese căpetenii de oaste, pe ai lor îi întrarmau, iar pe potrivnici îi hărţuiau [...]

[...] Preaînţeleptul Afraat a purces de voia sa la aceste lupte; că fiind hrănit cu liniştirea, ca unul care alesese viaţa însingurată, şi stând departe până atunci, ca să zic aşa, de săgeţi, nu a iubit neprimejduirea sa când a văzut cât de cumplit este războiul, ci la vreme cuviincioasă şi-a luat rămas bun de la liniştire, trecând în fruntea oastei celor bine-cinstitori şi războindu-i pe vrăjmaşi cu chipul vieţuirii, cuvintele şi minunile sale, fără a fi atins el însuşi de vreo lovitură.

67

împăratul cel de tot nebun l-a văzut odată pe când se ducea la locul de exerciţii ostăşeşti (că acolo se adunau cinstitorii Treimii); fiindcă în timp ce mergea pe malul râului, cineva l-a arătat împăratului, care cobora din palat, şi acesta l-a întrebat încotro merge cu atâta grabă. Răspunzând el că merge să se roage pentru lume şi pentru împărăţie, împăratul a întrebat din nou: Şi de ce, dacă ai făcut făgăduinţele călugăreşti, umbli fără frică prin piaţă, părăsind liniştirea?. La aceasta, Afraat (care asemenea Stăpânului, obişnuia să grăiască în pilde) a zis: Spunemi, împărate: dacă aş fi fost o fecioară ce stă închisă în iatac şi aş fi văzut pe cineva dând foc casei tatălui meu, ce m-ai fi sfătuit să fac, la vederea casei în flăcări? Să stau înăuntru şi să trec cu vederea pârjolul? Dar astfel i-aş fi căzut şi eu pradă. Iar dacă spui că se cuvenea să fug să aduc apă şi să alerg încolo şi încoace să sting flăcările, să nu mă mustri, împărate, că tocmai asta fac; fiindcă după sfatul ce i l-ai fi dat unei fecioare închise în iatac sunt silit să fac şi eu, care am făcut făgăduinţele călugăreşti.

Iar de mă mustri că las liniştirea, mustră-te mai degrabă pe tine, care dai foc casei lui Dumnezeu şi mă sileşti pe mine să îl sting; de vreme ce singur recunoşti că se cuvine a da ajutor casei părinteşti când aceasta e cuprinsă de flăcări. Iar că Dumnezeu ne e Părinte mai adevărat decât părinţii cei de pe pământ cred că e limpede chiar pentru cineva cu totul neştiutor de cele dumnezeieşti. Aşadar, împărate, nu facem niciun lucru necuvenit sau potrivnic alegerii dintru început

68

adunându-ne şi păstorindu-i pe cei bine-cinstitori şi dându-le hrana dumnezeiască. Acestea fiind spuse, împăratul a încuviinţat prin tăcere, covârşit de răspunsul dreptului"¹⁰³.

„Unul dintre eunucii care slujeau împăratului l-a ocărât însă şi l-a ameninţat cu neobrăzare pe Cuviosul Afraat. Mergând deci acela după obicei să pregătească baia pentru împărat, i s-a întunecat mintea şi s-a aruncat în apa clocotită, dându-şi în acest chip sufletul său.”¹⁰⁴

2. Cuviosul Iulian (f 377)

în aceeaşi perioadă se nevoia în eparhia Antiohiei şi un alt mare ascet, Cuviosul Iulian, despre care arienii au răspândit odată vestea că îmbrăţişează dogmele lor. Acest lucru, desigur, i-a mâhnit peste măsură pe drept-cinstitori, care se temeau ca nu cumva un asemenea zvon să-i amăgească pe cei neştiutori şi astfel să-i facă să cadă în mreaja ereticilor. Atunci Flavian, Diodor şi Afraat au trimis doi mari părinţi la acest prealăudat bărbat, ca să-l înduplece să părăsească pustia şi să vină în ajutorul mulţimii, care se primejduia să cadă în rătăcire.

¹⁰³ Teodorit, OiAoOeoq lozopia (Istorie iubitoare de Dumnezeu), P.G. 82, 1372A-1373B (pentru traducerea românească, vezi şi: Vieţile sfinţilor pustnici din Siria, trad. dr. Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2001, pp. 68-70).

¹⁰⁴ Cuviosul Teofan, Xpovoypacpia (Cronografie), anul 5867, P.G. 108,188C.

69

Ajungând la locul unde sălăşluia acest luminător al Bisericii, unul dintre ei, Acachie cu numele, i-a zis: „Spune-mi, Părinte, pentru ce rabzi cu plăcere toată această osteneală?. Bătrânul i-a răspuns: Slujirea lui Dumnezeu îmi este mai de preţ şi decât trupul, şi decât sufletul, şi decât viaţa toată, şi mă silesc pe cât îmi este cu putinţă să-I aduc slujbă curată şi să-I plac totdeauna.

Hai să-ţi arăt, a zis Acachie, cum poţi să Ii slujeşti mai mult decât acum; şi voi vorbi nu doar din minte, ci din învăţătura Lui că întrebându-l oarecând pe Petru dacă-L iubeşte mai mult decât ceilalţi, şi auzind ceea ce ştia mai dinainte de a-I spune Petru: Doamne, Tu ştii că Te iubesc, i-a arătat cum poate să-L slujească mai mult; că zice: Dc Mă iubeşti, păstoreşte oile Mele şi mieluşeii Mei.

Aceasta se cuvine să faci şi tu, Părinte; că oile se primejduiesc a fi sfâşiate de lupi, şi Cel iubit de tine le iubeşte pe ele foarte iar cei ce iubesc cu adevărat fac cele ce-i desfată pe cei iubiţi. De altfel, nu mică e primejdia să pierzi răsplata multelor şi marilor tale osteneli, dacă vei sta nepăsător atunci când se poartă război cumplit împotriva adevărului şi cinstitorii lui sunt vânaţi folosindu-se ca momeală numele tău; fiindcă apărătorii urâciunii lui Arie spun cu obrăznicie că eşti părtaş păgânătăţii lor.

Auzind Bătrânul acestea, îndată şi-a luat rămas bun pentru o vreme de la pustie şi, fără a se nelinişti de faptul că nu era obişnuit cu tulburările cetăţii, a

70

alergat la Antiohia"¹⁰⁵. Aici i-a vindecat pe mulţi care sufereau de diferite boli şi s-a îndreptat apoi spre locul unde se adunau ortodocşii. Acolo se strânsese toată mulţimea din cetate „şi locul de exerciţii ostăşeşti se umpluse de cei adunaţi la privelişte. Iar bârfitorii şi meşterii minciunii s-au umplut atunci de ruşine, şi fiii dreptei credinţe de toată bucuria şi veselia [...]

[...] Şi pe când se întorcea la colibă trecând prin cetatea Cyrului (care se află la două zile de mers de Antiohia), s-a oprit la Biserica Purtătorului de biruinţă Mucenic Dionisie, iar căpeteniile celor dreptcinstitori de acolo, adunându-se, îl rugau să-i apere într-o vădită primejdie pe care o aşteptau; căci precum spuneau, un oarecare Asterie, ce deprinsese ştiinţa de a împleti minciuni a sofiştilor, iar după aceea intrase în biserica ereticilor şi primise episcopie, cumplit apăra minciuna cu vorbele sale şi folosindu-se de măiestria sa cea rea, războia adevărul. Şi ne temem, ziceau, ca nu cumva acesta, acoperindu-şi minciuna cu oarecare momeli ale vorbirii meşteşugite şi întinzând ca pe nişte laţuri împletiturile silogismelor, să-i prindă în cursă pe mulţi dintre cei simpli fiindcă pentru aceasta a fost trimis de vrăjmaşi.

La aceasta Bătrânul a zis: îndrăzniţi şi rugaţi-L pe Dumnezeu împreună cu noi, unindu-vă rugăciunea

¹⁰⁵ Teodorit, ibidem, 1320A-C (fragment reprodus după traducerea românească: Vieţile sfinţilor pustnici din Siria, op. cit., p. 29).

71

cu postul şi reaua pătimire. Deci rugându-se ei lui Dumnezeu în acest chip, acel apărător al minciunii şi vrăjmaş al adevărului a fost lovit de Dumnezeu chiar în ajunul praznicului la care trebuia să cuvânteze. Şi o singură zi bolind, a fost şters din cartea celor vii, auzind, precum se cuvenea, glasul acela: Nebune! în noaptea aceasta vor cere de la tine sufletul tău (Luca 12, 20); iar de cursele cele rele pe care le-ai gătit, tu vei avea parte, şi nu altul”¹⁰⁶.

în vremea aceea, şi alţi Părinţi s-au distins prin virtute şi mărturisire. Unul dintre aceştia era şi „Zevgmatie cel vrednic de laudă, care deşi orb cu ochii cei trupeşti, înconjura oile, întărindu-le şi luptându-se cu lupii. Din această pricină, i-au dat foc colibei lui pustniceşti”¹⁰⁷.

3. Părinţii din Sketisul Egiptului

Dar şi în Egipt monahii au dat o vie mărturie luptătoare. După surghiunul arhiepiscopului ortodox Petru, în scaunul Alexandriei a urcat arianul Luchie. Atunci ereticii, chiar dacă nu erau atât de mulţi la număr, au reuşit să pună stăpânire pe toate bisericile. în plus, un ordin împărătesc poruncea să fie expulzaţi din Alexandria şi

¹⁰⁶ Ibidem, 1321C-1324B (pentru traducerea românească vezi şi ibidem, pp. 31-32).

¹⁰⁷ Teodorit, EKKAroiaoTiKî]Ioropia, cuvântul 4, cap. 25, P.G. 82, 1189AB (pentru traducerea românească, vezi şi: Istoria bisericească, op. cit., cartea a patra, cap. 28, p. 193).

72

din întreaga eparhie a Egiptului toţi apărătorii credinţei niceene.

„Luchie, precum fusese poruncit, trecea pustiind şi prădând, împreună cu căpetenia oştirii egiptene şi cu mare mulţime de păgâni, iudei şi părtaşi ai lui Arie. Deci şi-a aşezat tabăra aproape de monahii care sălăşluiau în pustie, nădăjduind că dacă se va arăta cu atâta mulţime de norod înaintea monahilor celor iubitori de linişte mai presus de toate, îi va pleca în acest chip spre ascultare. Astfel i-ar fi putut supune şi pe creştinii rămaşi în cetate, pentru că mulţi dintre bărbaţii cei de seamă erau pe atunci egumeni ai mănăstirilor din Egipt şi Tebaida, şi toţi aceştia fugeau de erezia lui Arie ca de foc.

Mulţimile care le urmau acestor părinţi socoteau lucru de mare laudă părtăşia lor la credinţa acelora. Fiindcă, nefiind ei înşişi iscusiţi în cunoaşterea dogmelor şi nevoind să flecărească în van despre asemenea lucruri, credeau cu simplitate că adevărul este cel mărturisit de monahi, prin mijlocirea cărora Dumnezeu care lua aminte la rugăciunile lor lucra minuni neobişnuite. Aceste fapte ale virtuţii săvârşite de monahi le adevereau deopotrivă şi cuvintele despre credinţa ortodoxă.

În vremea aceea, deci, i-am cunoscut ca întâi-stătători ai monahilor pe cei doi Macarie, Alexandrinul şi cel din cetate (Egipteanul); la fel pe Pamvo şi pe Iraclid, care străluceau ca ucenici ai mai-marelui în virtute şi întâi-stătătorului tuturor mănăstirilor din Egipt, Marele Antonie, ca şi pe ceilalţi ucenici ai săi.

73

Negreşit, nu era cu putinţă, precum socotea Luchie, ca el să-şi întărească stăpânirea, nici să cârmuiască peste toată Biserica, fără să-i silească mai înainte pe întâi-stătătorii monahilor să vină la un cuget cu el, lucru pe care a şi purces să-l înfăptuiască. Şi nefiind chip să-i înduplece cu vorbele, s-a străduit să izbândească cu de-a sila.

Deci au năvălit înarmaţi asupra monahilor cu mâinile goale, care n-au ridicat niciun deget în apărarea lor; şi i-au prădat atât de amarnic, că n-ar fi cu putinţă a se înfăţişa prin cuvinte câte au pătimit. în cele din urmă, Luchie şi-a văzut năruit cu desăvârşire scopul său, fiindcă toţi monahii erau gata să-şi întindă şi grumajii lor spre tăiere; pentru că de ar fi fost trebuinţă, bucuros ar fi preferat mai vârtos moartea, decât să primească vreo schimbare fie şi a uneia singure dintre dogmele ortodoxe ale Sinodului niceean"¹⁰⁸.

în cele din urmă, năvălind într-o noapte cu oaste asupra monahilor, i-au prins şi i-au surghiunit într-un ostrov locuit de păgâni. Dar monahii i-au întors şi pe aceştia la credinţă şi însăşi capiştea lor au preschimbat-o în biserică! Iar locuitorii Alexandriei, înştiinţându-se de cele petrecute, s-au ridicat împotriva lui Luchie, care temându-se, le-a îngăduit monahilor să se întoarcă la peşterile lor.

După cum istoriseşte episcopul Petru al Alexandriei într-una dintre epistolele sale din

¹⁰⁸ Nichifor Calist, EKKĂrjOLaariKri loropia (Istoria bisericească), vol. 11, cap. 27, P.G. 146, 653B-D.

74

surghiun, mulţi pustnici, apărători ai credinţei ortodoxe, erau prinşi şi aruncaţi în temniţă de arieni, care îi supuneau apoi la felurite chinuri şi îi trimiteau la muncă silnică în mine¹⁰⁹.

Părinţii din pustia egipteană aveau, cu adevărat, o mare râvnă şi o excepţională acrivie în ceea ce privea dreapta credinţă. Se spune despre Avva Agaton că „s-au dus unii la dânsul, auzind că are mare dreaptă socoteală. Şi vrând să-l cerce de se mânie, îi zic lui: Tu eşti Agaton? Am auzit despre tine că eşti curvar şi mândru. Iar el a zis: Da, aşa este. Şi i-au zis lui: Tu eşti Agaton, bârfitorul şi clevetitorul?. Iar el a zis: Eu sunt. Zic iarăşi: Tu eşti Agaton ereticul?. Şi a răspuns: Nu sunt eretic. Şi l-au rugat pe el, zicând: Spune nouă, pentru ce atâtea ţi-am zis ţie şi le-ai primit, iar cuvântul acesta nu l-ai suferit?. Zice lor: Cele dintâi asupra mea le scriu, căci folos este sufletului meu. Iar aceasta eretic este despărţire de Dumnezeu şi nu voiesc să mă despart de Dumnezeu"¹¹⁰.

Se spune iarăşi că „au venit odată nişte arieni la Avva Sisoie, în Muntele lui Avva Antonie, şi au început a-i cleveti pe ortodocşi. Iar bătrânul nu le-a răspuns lor nimic. Şi chemând pe ucenicul său, a zis: Avraame, adu-mi cartea Sfântului Atanasie şi o citeşte. Şi tăcând ei, s-a cunoscut eresul lor. Şi i-a slobozit pe ei cu pace"¹¹¹. Altă dată iarăşi a plecat Avva

¹⁰⁹ Ibidem, cap. 28, P.G. 146, 665C.

¹¹⁰ Pateric Egyptean, op. cit., p. 31.

¹¹¹ Ibidem, p. 249.

75

Sisoie la un munte mai îndepărtat, unde şedeau nişte schismatici meletieni. Atunci mulţi monahi care ar fi dorit să-l vadă s-au ferit să meargă acolo, temându-se ca nu cumva să se întâlnească cu aceia şi să „cadă în ispita ereticilor"¹¹².

Avva Teodor din Fermi învăţa că trebuie să-i ajutăm pe cei căzuţi în erezie să se întoarcă la dreapta credinţă; dar dacă nu izbutim, să tăiem prieteşugul cu ei, ca nu cumva să ne tragă şi pe noi în rătăcire¹¹³. Avva Or obişnuia să le tălmăcească celor ce-l vizitau din Sfintele Scripturi şi să-i înveţe credinţa ortodoxă¹¹⁴. Iar Avva Isaia sfătuia să nu stăm de vorbă cu ereticii, ca nu cumva să ne vatăme otrava lor cea purtătoare de moarte, nici să le citim cărţile, ca să nu dăm morţii sufletul nostru¹¹⁵. în sfârşit, Cuviosul Macarie Alexandrinul spunea că toţi cei ce nu au primit „botezul sfânt"¹¹⁶ al Bisericii Soborniceşti vor fi duşi după moarte de îngeri „în focul cel veşnic, care este gătit diavolilor şi îngerilor lui" (Matei 25, 41).

¹¹² Ibidem, p. 251.

¹¹³ Ibidem, p. 104.

¹¹⁴ Timotei Alexandrinul, Istoria monahilor din Egipt, Ed. România Creştină, Bucureşti, 1998, cap. 2, p. 54.

115 p_avel Monahul, Everghetinosul, op. cit., vol. IV, pricina a 18-a, cap. 1, p. 225.

¹¹⁶ Elepi ¿¿.obov ipvxpc Aoyoc (Cuvânt despre ieşirea sufletului), B.E.P.E.S. vol. 42, p. 279.

76

4. Monahul Moise

în aceeaşi perioadă, căpetenia ismaeliţilor¹¹⁷, o femeie cu numele de Mavia, primind lumina cunoştinţei de Dumnezeu, „a cerut în fruntea neamului său, ca arhiereu, pe un oarecare Moise, care pustnicea la hotarul dintre Egipt şi Palestina. Primind cererea, împăratul Valens a poruncit ca acest minunat bărbat să fie adus îndată la Alexandria spre a primi acolo harul arhieresc, fiindcă acest scaun era mai aproape.

Fiind adus Moise şi văzând că Luchie se pornise să-şi pună mâinile peste el, a zis: Să nu fie ca eu să fiu hirotonit prin mâna ta. Căci nu se pogoară Harul Sfântului Duh când îl chemi tu. Luchie însă a zis: De ce rosteşti cu bănuială acestea?. Iar Moise i-a răspuns: Nu vorbesc din bănuială, ci ştiu bine cele pe care le grăiesc. Fiindcă tu nu numai că lupţi împotriva dogmelor apostoleşti şi înveţi cele contrarii, ci la cuvintele de hulă adaugi încă şi fapte fără de lege. Căci ce rău-credincios nu a pătruns prin tine în adunările bisericeşti? Care dintre bărbaţii vrednici de laudă n-a fost izgonit? Iar faptele îndrăznite de tine în toate zilele n-au lăsat oare în umbră orice cruzime barbară?. Pe când Moise spunea acestea cu îndrăzneală, Luchie, auzindu-l, era gata spre ucidere, dar temându-se ca nu cumva să se ridice din nou asupra lui răzmeriţa norodului, care de-abia se sfârşise,

¹¹⁷ Ismaeliţii sau saracinii constituiau populaţia arabă din Orientul Apropiat, (n. trad.)

77

_a poruncit ca Moise să fie încredinţat spre hirotonie altor episcopi, aşa cum ceruse. După ce monahul a primit harul arhieriei dimpreună cu care avea şi o minunată credinţă -, s-a dus la cei care-l chemaseră şi i-a călăuzit pe calea adevărului, atât prin învăţăturile sale apostoleşti, cât şi prin puterea minunilor pe care le săvârşea".

5. Cuviosul Isaachie (f 425?)

Câţiva ani mai târziu (378), Valens şi-a adunat oştirea ca să pornească război împotriva barbarilor. „Atunci şi acest Cuvios Isaachie, venind din Răsărit la vreme cuviincioasă şi ieşindu-i în cale împăratului, i-a zis: împărate, porunceşte să se deschidă bisericile creştinilor, căci de vei face aşa, cunoaşte că te vei întoarce biruitor asupra vrăjmaşilor. Împăratul însă, învârtoşat fiind, a socotit întru nimic cuvintele Sfântului, aşa încât a doua zi acesta a mers iarăşi şi i-a zis: împărate, deschide bisericile şi să ştii că te vei întoarce biruitor şi cu pace.

împăratul şi-a urmat calea mai departe, defăimându-l pe Sfânt; şi trecând încă o zi, acesta a mers a treia oară la împărat şi apucându-i calul de frâu, căuta să-l înduplece, când cu mustrări, când cu rugăminţi. Şi spunând el acestea, au ajuns la o râpă înfricoşătoare,

¹¹⁸ Teodorit, EKKAijaiaoTiKT] Dropia, cuvântul al patrulea, cap. 20, P.G. 82,1181A-C (pentru traducerea românească, vezi şi: Istoria bisericească, op. cit., cartea a patra, cap. 23, pp. 188-189).

78

plină de mărăcini ascuţiţi. Iar împăratul le-a făcut semn ostaşilor să-l arunce pe Sfânt în prăpastie.

Căzând între spini, Sfântul socotea că se află pe un aşternut moale şi-i mulţumea lui Dumnezeu. Şi iată venind îndată doi bărbaţi în haine albe şi plini de har, care după ce l-au scos pe Sfânt nevătămat din prăpastie şi l-au aşezat în piaţă înaintea împăratului, s-au îndepărtat.

Acestea văzându-le, împăratul s-a minunat şi a zis: Nu este acesta cel ce a fost aruncat în râpa aceea grozavă?. Iar Sfântul iarăşi i-a zis: Deschide, rogu-te, bisericile, şi te vei întoarce de la război cu bucurie; iar de nu vei face aşa, cunoaşte că îndată ce se va porni războiul cu barbarii, tu vei fugi doar cu un singur om şi te vei ascunde într-o şură, iar acolo vei fi ars cu foc de vrăjmaşi.

Dar împăratul, deşi uimit şi înfricoşat de toate câte le văzuse, l-a defăimat cu toate acestea ca pe un lipsit de minte pe Sfânt; şi nu numai atât, ci l-a predat la doi ostaşi, Saturnin şi Victor cu numele, poruncindu-le să-l ţină sub pază până când el se va întoarce de la război; căci atunci, zicea, voieşte să-l dea la moarte prin foc. Şi i-a zis Sfântul: Dacă tu, împărate, te vei întoarce de la război sănătos şi cu pace, este lucru hotărât că mie nu mi-a grăit Dumnezeu¹¹⁹.

împăratul, cu adevărat, nu s-a mai întors şi toţi s-au minunat de prorocia Sfântului. L-au rugat

¹¹⁹ Sfântul Nicodim Aghioritul, LvvaE,apioxt]; (Sinaxar), vol. 2, pp. 174-175.

79

de asemenea să rămână în Constantinopol, unde a şi întemeiat vestita mănăstire numită a Dalmaţilor.

După moartea lui Valens, Ortodoxia avea de-acum calea spre biruinţă deschisă. în Răsărit împărăţea Teodosie cel Mare (379-395), iar în Apus drept-cinstitorul Graţian. Episcopii ortodocşi începeau să se întoarcă din exil la eparhiile lor¹²⁰, iar cetăţile, rând pe rând, îşi declarau acordul cu hotărârile Sinodului niceean. Doar câteva dintre ele mai rămăseseră credincioase arianismului, în frunte cu Constantinopolul, care în ultima perioadă de circa 40 de ani, fusese păstorit fără întrerupere de episcopi eretici!¹²¹

în anul 379, Sfântul Grigorie Teologul este trimis în sprijinul puţinilor ortodocşi din Cetate. El însuşi descrie precum urmează situaţia dezolantă de atunci: „Această turmă, pe când era mică şi sărmană, după cele văzute, şi nici măcar turmă, ci o mică urmă şi rămăşiţa unei turme, era fără rânduială, fără veghetor asupra ei, fără îngrăditură, nici fiind liberă să pască, nici înconjurată de un ţarc, ci rătăcind în munţi, în peşteri şi în crăpăturile pământului (Evrei 11, 38), împrăştiată şi risipită care încotro, fiecare

¹²⁰ Teodorit, Istoria bisericească, op. cit., cartea a cincea, cap. 2, p. 199.

¹²¹ M. Ghedeon, Ttazpiapxmoi nivaKEQ (Tablouri patriarhale), pp. 73-80.

80

după cum îşi putea găsi adăpost sau păşune, şi mulţumit dacă putea apuca să scape singur"¹²².

Sfinţitul Dositei¹²³ adaugă că „întrucât ortodocşii nu mai aveau nicio biserică, acesta (Grigorie) a transformat o casă oarecare în lăcaş de rugăciune, pe care l-a numit Anastasia (înviere) [...] Câte osteneli şi lupte a săvârşit pentru buna-cinstire, cine ar fi în stare a le spune sau scrie? Ajunge afirmaţia binecunoscută, că (la sosirea sa) a aflat o mie de biserici ale arienilor şi nici una măcar ortodoxă, iar după retragerea lui (în 381) erau o mie şi una ale creştinilor şi nici măcar una a arienilor"¹²⁴.

în 380, împăratul Teodosie cel Mare l-a alungat din scaunul Constantinopolului pe episcopul arian Demofil, şi în locul lui a urcat Sfinţitul Grigorie¹²⁵. Alexandria şi Antiohia se izbăviseră de asemenea, în cei doi ani precedenţi, de păstorirea arienilor Luchie şi Evzoie. Astfel, în scaunul Antiohiei a urcat Sfântul Meletie, punând capăt unei perioade de aproape cincizeci de ani de episcopat al arienilor în cetate.

¹²² „Cuvânt de bun rămas, în prezenţa celor 150 de episcopi", în vol. cuvântări, trad. Călin Popescu, Editura de Suflet, Alexandria, 2009, p. 171.

¹²³ Dositei al II-lea Notara, patriarh al Ierusalimului (1669-1707). (n. trad.)

¹²⁴ Dositei al Ierusalimului, AovdcKăfhpAoc, (Dodekavivlos), cartea a doua, cap. 2, 2, p. 15.

¹²⁵ Cuviosul Teofan, Xpovoypoxpia (Cronografie), anul 5874, P.G. 108,197BC.

81

în cele din urmă, Sinodul al II-lea Ecumenic (381) a întregit biruinţa Ortodoxiei. Părinţii sinodali au întărit Simbolul de la Niceea şi l-au completat cu câteva articole, privind în principal deofiinţimea Sfântului Duh cu celelalte Persoane ale Sfintei Treimi¹²⁶.

4. Alţi Părinţi care au mărturisit în aceeaşi perioadă

1. Cuviosul Efrem Sirul (306-373)

în aceeaşi perioadă a strălucit cu vieţuirea şi Cuviosul Efrem Sirul. Sfântul Grigorie al Nyssei relatează că acesta ţinea dreapta credinţă, fără a se abate cu nimic de la dogmele ortodoxe, precum reiese din scrierile sale şi din opinia Bisericii despre el. A condamnat ereziile lui Arie şi Sabelie, „iar dogma cea nebunească a lui Apolinarie într-atât o lepăda, încât şi-a pus întreaga sârguinţă ca să izbăvească de ea tot sufletul creştinesc. Dar şi anomienilor, prin multe cuvinte doveditoare şi mărturii din Scripturi, gurile cele fără de uşi le-a astupat, lăsându-ne cuvintele lui de-la-Dumnezeu-învăţate ca pe un dreptar nerătăcit de mare preţ.

Iar de-ar voi cineva să cunoască înfrângerea semeţului Novat, să privească la sfârşitul luptei sale

¹²⁶ F. Vafeidis, EKKr)oiaoTiKr] loxopia (Istoria Bisericii), vol. 1, 68,1, p. 220.

82

cu Efrem, în care puterea dascălului nostru întru îndrăzneala cuvântului într-atât covârşea, pe câtă putere are un luptător voinic pe lângă un copil neputincios pentru cruzimea vârstei.

Dar nu numai neghinele eresurilor cele sădite în vremea aceea sau mai-nainte de semănătorul răutăţii le-a războit prin cuvântul dreptei credinţe, ci şi pe cele ce mai pe urmă aveau să odrăslească rău, cu ochi prorocesc văzându-le, mai-nainte le-a secerat. Aceasta se vede din toate scrierile sale. Astfel, nu s-a abătut nicicând de la adevăr fiul adevăr ului "¹²⁷.

După ce istoriseşte în continuare luptele ascetice ale Cuviosului Efrem, Sfântul Grigorie adaugă: „Poate că auzind cineva atâta mulţime de izbânzi, i se va părea că acest dumnezeiesc bărbat nu a putut pătrunde şi în adâncul dogmelor teologiei; fiindcă, va zice, când va fi aflat prilej pentru asta cel ce se dăduse pe sine lucrării atâtor virtuţi?

El însă nu avea doar cunoştinţa din afară a dogmelor dumnezeieşti, nici nu s-a îndestulat cu o cunoştinţă în stare a-i povăţui pe alţii, ci se adâncea şi în cunoaşterea dogmelor Bisericii, şi în cea a învăţăturilor eretice, pe unele adică învăţându-le din osârdie, iar pe celelalte spre mustrarea ereticilor, fiindcă

¹²⁷ EyKcbpiov eic; tov doiov nazepa rpoi)v Ecppaip..., P.G. 46,825C-828A (pentru traducerea românească, vezi şi: „Cuvânt de laudă la Cuviosul Efrem, al Sfântului Grigorie de Nyssa", în vol. Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte şi învăţături, diortosire după ediţia din anul 1818 de protosinghel Ioan Filaret, vol. I, Ed. Bunavestire, Bacău, 1997, p. 13).

83

era îmboldit de râvnă dumnezeiască împotriva acestor fiare ale Bisericii. Astfel a ajuns şi la noi din gură în gură o întâmplare ce ne arată râvna sa pentru adevăr, şi care se află aşa:

Apolinarie cel uşor la minte, sau mai bine zis, fără de minte şi fără socoteală, multe scornind şi rostind cu necuviinţă, a născocit nedreaptă învăţătură împotriva dreptei credinţe, pe care scriind-o în două tomuri, le-a dat pe ele unei femei, care, precum este povestirea, îi împlinea poftele cele josnice.

Iar marele Efrem, înştiinţându-se de scrierea aceea şi înţelepţeşte făcându-se a fi părtaş relei învăţături, s-a apropiat de femeia ce păzea cărţile cele spurcate, ca şi cum i-ar fi adus binecuvântare din pustie, ba poate încă şi altele izvodind. Pe urmă o rugă să i se dea lui pentru folos, precum zicea, scrierile dascălului, ca să poată cu lesnire a le sta împotrivă ereticilor, după cum ne numise. Iar aceea nepricepând vicleşugul şi amăgindu-se că este dintre ai lui Apolinarie, îi dădu cărţile, rugându-l numai să le întoarcă cu grăbire. Atunci acest mare Iacov, amăgind pe spurcatul Isav (Facerea 25,33) şi întăile naşteri cele viclene ale cugetelor acestuia luându-le, cu multă înţelepciune le-a folosit. Că unind filă cu filă şi ungându-le cu clei de peşte, n-a lăsat nicio parte să se dezlipească din strânsoarea aceea straşnică. Aşa făcând cu amândouă cărţile, le-a înapoiat iarăşi celei ce i le dăduse. Iar ea, ca o neînţeleaptă şi neştiutoare, faţa lor întreagă văzând-o, n-a mai cercat şi pentru cele dinăuntru.

84

Şi netrecând multe zile, i-a îndemnat dumnezeiescul bărbat pe oarecare dintre ortodocşi să-l cheme la discuţie în adunare pe necinstitorul Apolinarie. Iar el primind chemarea şi pe cărţile lui cele fără de Dumnezeu bizuindu-se, a mers în ziua rânduită. însă s-a lepădat a vorbi, ca unul ce era istovit de bătrâneţe, şi a zis să i se pună înainte cărţile, ca dintr-însele să dea răspuns potrivnicilor săi.

Deci după ce i-au adus cărţile ucenicii săi, foarte mândrindu-se pentru ele, luându-le acel rău-credincios bătrân, căuta a o deschide pe prima dintre ele. Şi neizbutind din pricină că era strânsă cu clei, a încercat de la jumătate, dar nici aşa nu s-a deschis. Deznădăjduindu-se de cea dintâi, a alergat la a doua, dar văzând că nici pe aceea nu o poate deschide, nedumerindu-se, s-a înspăimântat, iar faţa i s-a umplut de ruşine şi s-a despărţit de adunare ca nebun. Şi nesuferind ruşinea, a căzut în boală şi în mâhniciune, încât era aproape să-şi dea sufletul.

Astfel era marele nostru Părinte şi dascăl Efrem în râvna sa pentru Ortodoxie, în unele, adică, arătând blândeţe şi îngăduinţă, acolo unde nu era trebuinţă de război, iar în altele asprime şi neînduplecare, mai ales când se primejduia credinţa de toate cu înţelepciune şi la vreme cuviincioasă folosindu-se. Căci nici această râvnă dumnezeiască nu se arăta mai prejos decât postirile cele multe, decât lacrimile şi rugăciunile neîncetate, ci încă şi mai presus. Fiindcă acelea aduc folos doar celui care le-a lucrat, pe când râvna dreptei credinţe se face pricină folosului de obşte.

85

Vânătorul cel iscusit se arată în lupta cu fiarele, căpitanul destoinic în mijlocul vânturilor potrivnice, doctorul înţelept în bolile cu anevoie de vindecat, ostaşul brav în faţa taberei cumplite a vrăjmaşului, iar râvnitorul Ortodoxiei se arată în toiul primejdiilor şi al greutăţilor, prin silinţa de a se mântui pe sine şi pe ceilalţi de vătămarea adusă de eretici".

Istoricul Sozomen menţionează şi următoarele: „Se spune despre Armonie, fiul ereticului Vardisan, că după ce şi-a însuşit învăţătura elinească, a fost cel dintâi care a pus pe limba părintească măsuri muzicale şi canoane şi le-a dat la coruri. în acest chip psalmodiază deseori şi astăzi cei din Siria, rostind nu stihurile, ci melodiile lui Armonie. Dar nefiind acesta străin de părtăşia la eresul părintelui său şi la cugetele filosofilor elini despre suflet, naştere, stricăciunea trupului şi naşterea din nou, amesteca în stihurile sale şi învăţăturile acestea, punând apoi cele scrise pe sunet de liră.

Văzându-i Cuviosul Efrem pe sirieni fermecaţi de meşteşugul cuvintelor şi de cadenţa melodiei, şi astfel luând obicei să creadă la fel ca şi Armonie, s-a ostenit să priceapă metrii lui Armonie, măcar că nu avusese parte de învăţătură elinească. Pe urmă a pus pe melodiile acelea alte stihuri, potrivite cu dogmele Bisericii, alcătuind imne dumnezeieşti şi cuvinte de laudă închinate bărbaţilor îmbunătăţiţi. De atunci sirienii

¹²⁸ Ibidem, P.G. 46, 840A-841C (pentru traducerea românească, vezi şi ibidem, pp. 21-23).

86

psalmodiază după canoanele cântărilor lui Armonie, dar cu stihurile lui Efrem"¹²⁹. Se spune că ar fi alcătuit, cu totul, în jur de trei milioane de stihuri.

Într-unul dintre cuvintele sale, Cuviosul Efrem sfătuieşte: „Leapădă-te de împreună-şederea cu ereticii şi cu bărbaţii iubitori de dulceţi, care nimic vrednic de crezare nu grăiesc, căci vorbele lor ca nişte săgeţi otrăvite străpung inimile"¹³⁰.

2. Cuviosul Serapion

Un alt monah, Cuviosul Serapion, a auzit odată că în părţile Spartei, „una dintre căpeteniile cetăţii este maniheu, împreună cu toată casa lui, fiind în toate celelalte privinţe un om virtuos. Şi iarăşi se vându acesta (Serapion), potrivit primei fapte (la fel cum mai făcuse altă dată pentru mântuirea a doi actori păgâni), şi în doi ani îi despărţi de erezie şi-i aduse la Biserica Sobornicească. Iar aceia l-au iubit, nemaisocotindu-l rob, ci ca pe un frate adevărat şi părinte cinstindu-l, împreună îl slăveau pe Dumnezeu"¹³¹.

¹²⁹ EKKÂTjouxoTiK!] loTopia (Istoria bisericească), vol. 3, cap. 16, P.G. 67,1089AB.

¹³⁰ Adyop nepi dpCTje, cap. 8, p. 146 (pentru traducerea românească, vezi şi: Sfântul Efrem Sirul, „Cuvinte şi învăţături", op. cit., Pentru fapta bună, capul 8, p. 304).

¹³¹ Cuviosul Paladie, H npoc, Aavoov loxopia, cap. 38, p. 115 (pentru traducerea românească, vezi şi: Istoria lausiacă (Lavsaicon), trad. pr. prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2007, cap. 37, pp. 84-85).

87

Avva Coprie i-a păzit de asemenea pe credincioşi de rătăcirea unui oarecare maniheu¹³², iar Cuvioasa Melania cea Bătrână şi preotul Rufin i-au convins pe ereticii pnevmatomahi din Ierusalim să se întoarcă în Biserică¹³³.

3. Cuviosul Marchian

Fericitul Teodorit istoriseşte despre Cuviosul Marchian următoarele: „Eu mă mai minunez şi de acrivia cu care ţinea la dumnezeieştile dogme că se scârbea de nebunia lui Arie, al cărei pârjol îl dezlănţuise în acea vreme stăpânirea împărătească; ura şi vătămarea de minte a lui Apolinarie; se lupta bărbăteşte şi cu cei ce cugetau cele ale lui Sabelie, amestecând Cele Trei Ipostasuri într-unul singur. Se îngreţoşa cu totul şi de aşa-zişii rugători (evhiţi), care ascunzându-se îndărătul chipului monahicesc, bolesc de păgânătatea maniheilor.

Aşa fierbinte râvnă avea pentru dogmele Bisericii, încât şi împotriva unui bărbat minunat şi dumnezeiesc a pornit o luptă îndreptăţită. Era în pustia aceea un oarecare bătrân Avraam, bărbat cărunt la păr şi mai cărunt încă la minte, strălucind cu toată fapta bună şi pururea izvorând lacrimile străpungerii.

¹³² Timotei Alexandrinul, Istoria monahilor din Egipt, op. cit., pp. 99-100 (cu menţiunea că în această versiune românească, numele monahului konpr(; în limba greacă s-a tradus prin Coprete). (n. trad.)

¹³³ Cuviosul Paladie, Istoria lausiacă (Lavsaicon), op. cit., cap. 46, p. 100.

88

La început, acesta, mânat de oarecare simplitate, făcea Paştile ca mai înainte, căci alesese a sluji obiceiului vechi (neştiind, fireşte, ceea ce legiuiseră Părinţii la Niceea). în vremea aceea erau mulţi care sufereau de aceeaşi neştiinţă.

Marele Marchian, însă, adeseori a încercat, prin sfaturi multe, să îl aducă la rânduiala cea de obşte a Bisericii pe Bătrânul Avraam (fiindcă aşa îl numeau cei din părţile locului); şi văzându-l că nu se pleacă, s-a depărtat în chip vădit de împărtăşirea cu el. Ci după o vreme oarecare, acel bărbat de Dumnezeu insuflat, lepădând de la sine greşeala, în chip nemincinos cânta: Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului (Psalmii 118, 1). Şi aceasta este isprava învăţăturii marelui Marchian"1³⁴.

¹³⁴ Vieţile sfinţilor pustnici din Siria, op. cit., pp. 41-42.

Capitolul II

Luptele monahilor în perioada nestorianismului (428-444)

1. învăţătura lui Nestorie şi ripostele imediate

După Sinodul al II-lea Ecumenic s-a impus Ortodoxia, şi creştinismul se întindea „până la marginile pământului". Cu toate acestea, o nouă vijelie năprasnică avea să răscolească liniştea Bisericii şi să dezbine poporul credincios. în anul 428, în scaunul episcopal al Constantinopolului a urcat Nestorie¹³⁵, predicator cu darul elocinţei şi ascet cu vieţuire aspră. însă acest bărbat vanitos avea credinţe cu totul stricate şi hulitoare, care literalmente răsturnau „taina cea din veci ascunsă" (Coloseni 1, 26) şi mântuirea neamului omenesc.

Mai precis, Nestorie credea că Iisus, Cel născut din Pururea Fecioara Maria, nu a fost Dumnezeu, ci „un simplu om"1³⁶, cu care a venit în „atingere" firea dumnezeiască. Adică, Dumnezeu

¹³⁵ Nichifor Calist, EkkAtiouxotiki) loTopia (Istoria bisericească), vol. 14, cap. 31, P.G. 146,1157B.

¹³⁶ Cuviosul Teofan, Xpovoypacpia (Cronografie), anul 5923, P.G. 108, 236B.

90

Cuvântul a trecut prin Fecioara Maria şi îl are pe omul Hristos drept templu, sau organ, sau sălaş, sau vehicul, sau veşmânt.

Prin urmare, Nestorie respingea întruparea dumnezeiască reală a Logosului şi despărţea cele două firi în Hristos (dumnezeiască şi omenească). în calitate de făptură zidită, Maria nu-L putea naşte pe Dumnezeul nezidit, pe Dumnezeul-Om Iisus, ci numai templul Lui pe omul Iisus ca „organ, mai curând, şi instrument al Dumnezeirii, şi om purtător de Dumnezeu"¹³⁷. în consecinţă, potrivit acestei învăţături, Fecioara nu trebuie numită Născătoare de Dumnezeu, ci Născătoare de Hristos, Născătoare de om şi vas al Dumnezeirii.

Nestorie credea de asemenea că Dumnezeu Cuvântul nu a pătimit şi a înviat în trup, ci doar „a omului a fost patima şi a omului învierea", iar jertfa pe Cruce a suferit-o şi „pentru sine însuşi". Mai mult, în Taina Sfintei Euharistii, „ceea ce este pus înainte este trup de om"¹³⁸. Astfel este compromisă semnificaţia răscumpărării neamului omenesc, de vreme ce aceasta nu a fost săvârşită de un Dumnezeu-Om, ci de un om „purtător

¹³⁷ Sfântul Chiril al Alexandriei, EniazoAr] fi (Epistola 2), P.G. 77, 41A.

¹³⁸ I. Karmiris, Tâ boypaxiKă Kai ovpŞoAiKă pvripeia tt]c; OpOodoţov KadoAiKfjţ EkkAt)oîou; (Monumentele simbolice şi dogmatice ale Bisericii Ortodoxe Universale), vol. 1, p. 136.

91

de Dumnezeu", care este lipsit de putinţa de a transmite oamenilor Har dumnezeiesc, putere şi viaţă, şi prin urmare este incapabil de a mântui.

Aceste blasfemii cumplite n-au întârziat să capete caracter public. Cel dintâi, preotul Anastasie, pe care Nestorie îl adusese cu el din Antiohia, a condamnat în adunarea bisericească, de faţă cu patriarhul, numele de Theotokos (Născătoare de Dumnezeu), spunând: „Cine zice că Maria este Născătoare de Dumnezeu să fie anatema!¹³⁹. Nestorie nu numai că nu l-a admonestat pe Anastasie, ci l-a şi apărat în cuvântările lui.

Această învăţătură neobişnuită, aşa cum era şi firesc, nu a întârziat să provoace tulburare în Constantinopol. Poporul credincios, care luptase atât de mult împotriva rătăcirii ariene, vedea o nouă primejdie a coborârii Persoanei lui Iisus la treapta de creatură de data aceasta pe o altă cale. Nestorie cugeta cele ale lui Arie¹⁴⁰, iar credincioşii „nu au voit să aibă părtăşie cu el, de vreme ce are astfel de cugete. Astfel, chiar şi acum, poporul din Constantinopol nu merge la bisericile lui, afară de câţiva nemintoşi şi adulatori de-ai săi. Mai toate mănăstirile şi arhimandriţii¹⁴¹ nu au comuniune cu

¹³⁹ Sfântul Chiril al Alexandriei, EmoioAr] ia (Epistola 11), P.G. 77, 81B.

¹⁴⁰ Sfântul Chiril al Alexandriei, OpiAia b (Omilia 4), P.G. 77, 996A.

¹⁴¹ La origine, acest titlu îi desemna pe conducătorii mănăstirilor, care puteau fi aleşi chiar dintre simplii monahi pentru a conduce obştile mai mari. Ulterior această treaptă va presupune în mod obligatoriu starea preoţească, dar nu şi funcţia de conducător al mănăstirii, (n. trad.)

92

el, temându-se ca nu cumva să se vatăme din pricina credinţei lui”14².

Cu toate acestea, însă, Nestorie înainta năvalnic. Voind să-şi impună autoritatea asupra adversarilor săi, în 429 a convocat un sinod la Constantinopol şi i-a anatematizat pe cei ce împărtăşeau concepţii potrivnice. între principalii oponenţi ai lui Nestorie s-au distins atunci papii Chiril al Alexandriei şi Celestin al Romei. Sfinţitul Chiril învăţa, potrivit credinţei ortodoxe, că Dumnezeu Cuvântul şi-a asumat o fire omenească desăvârşită şi s-a unit cu aceasta în chip real, dar fără mutare şi fără schimbare prin urmare, Iisus Hristos a fost Dumnezeu-Om. Curând, între Sfântul Chiril şi Nestorie s-a încins o corespondenţă aprinsă. Celor trei epistole ample şi remarcabile ale Sfântului, Nestorie le-a răspuns scurt şi într-o manieră arogantă.

în cea de-a treia epistolă a sa, alesul Păstor al Alexandriei scria: „Mântuitorul nostru Iisus Hristos învaţă lămurit că cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; şi cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine (Matei 10, 37).

¹⁴² Sfântul Chiril al Alexandriei, EtuotoAt] ia (Epistola 11), P.G. 77, 81BC.

93

Ce, dar, vom suferi noi, cei îndatoraţi de evlavia ta1⁴³ să te iubim mai mult decât pe Dânsul? Cine va putea, în ziua judecăţii, să ne mântuiască, sau ce răspuns vom da, când am păstrat o atât de îndelungă tăcere faţă de necuvioasele tale cuvinte împotriva Lui?

Dacă te-ai fi vătămat doar pe tine însuţi nutrind şi învăţând astfel de cugete, şi grija noastră ar fi fost cu mult mai mică. Tu însă ai smintit toată Biserica şi ai adăpat norodul cu drojdia unei străine şi neobişnuite erezii. Cărţile cu tâlcuirile tale s-au răspândit nu numai la poporul din Constantinopol, ci şi în lumea întreagă.

Deci ce cuvânt ne va mai îndreptăţi de-acum tăcerea, ori poate nu este de trebuinţă să ne amintim de Hristos, când zice: Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa (Matei 10, 34-35)? Fiindcă acolo unde se aduce vătămare credinţei în Dumnezeu, cinstirea faţă de părinţi să înceteze, ca una fără de temei şi de statornicie, iar legea dragostei de fii şi fraţi să rămână nelucrătoare. Moartea să le fie atunci celor bine-cinstitori mai de cinste decât viaţa, ca să dobândească mai bună înviere (Evrei 11, 35) "¹⁴⁴.

La rândul său, Sfântul Celestin convoacă un sinod la Roma în anul 430, condamnând învăţătura

¹⁴³ Formulă reverenţioasă de adresare, specifică stilului epocii, (n. trad.)

¹⁴⁴EmoroAf) iQ (Epistola 17), P.G. 77,105C-108A.

94

lui Nestorie şi ameninţându-l că, dacă nu se va pocăi, „în zece zile va fi izgonit din Biserica Sobornicească"¹⁴⁵.

1. Arhimandritul Vasile

în acele vremuri de cumpănă, când Ortodoxia se afla în primejdie, monahii au luptat cu multă lepădare de sine. Situaţia neîmpăcatei turme ortodoxe luptătoare a credincioşilor din Constantinopol este evocată dramatic într-o epistolă trimisă de arhimandritul Vasile diaconul, monahul Tarasie citeţul împreună cu alţi monahi, împăraţilor Teodosie şi Valentinian¹⁴⁶:

„Dumnezeiasca iubire de oameni, care a împărţit şi nu conteneşte să împartă daruri fără de număr neamului omenesc, se întinde peste toate şi mai presus decât toate bunătăţile se află. între aceste daruri dumnezeieşti se numără şi adevărata cunoştinţă şi ura împotriva cunoştinţei mincinoase (I Timotei 6, 20). Acestea ne-au fost date ca să cunoaştem credinţa pe care au predanisit-o din vechime şi dintru început în Biserica Sobornicească Apostolii, Mucenicii, Mărturisitorii, Ierarhii şi Sfinţii, sub pavăza preaevlavioşilor împăraţi [...]

¹⁴⁵ S. Milias, Tcov itpcuv Lvvobcov... avAAoytj (Colecţia Sfintelor Sinoade), vol. 1, p. 448a.

¹⁴⁶ Este vorba de împăraţii Teodosie al II-lea, numit şi „cel Tânăr" sau „cel Mic", suveranul Imperiului Roman de Răsărit (408-450) şi Valentinian al III-lea, împărat în Apus (424-455). (n. trad.)

95

[...] Credem, mărturisim şi propovăduim că Dumnezeu Cuvântul Cel mai înainte de veci, Cel ce este Fiul lui Dumnezeu Unul-Născut, S-a născut din Sfânta Fecioară Maria din marea Sa iubire pentru noi şi pentru mântuirea neamului omenesc. Acesta S-a făcut Om desăvârşit, asemenea nouă în toate, afară de păcat, rămânând în acelaşi timp şi ceea ce era adică Dumnezeu -, precum însuşi ştie.

Din pricina propovăduirii prea cu scumpătate¹⁴⁷ a acestei dogme sănătoase în sânul Preasfintei Biserici şi a dreptei caterisiri a ereticului Pavel de Samosata, s-au petrecut schisme în popor, neorânduieli între preoţi, tulburare între păstori. Dar şi acum unii preacucernici preoţi l-au mustrat de multe ori în faţă pe Nestorie la Sinod, pentru nesupunerea lui faţă de dreapta credinţă. (Acesta a ocupat scaunul episcopiei Constantinopolului dacă se cuvine măcar să se numească episcop.) Fiindcă nu mărturiseşte că Sfânta Fecioară Maria este Născătoare de Dumnezeu şi că Hristos este după fire Dumnezeu adevărat.

Toţi aceşti clerici au încetat, până astăzi, comuniunea cu Nestorie şi tot de aceea şi alţii se feresc, în ascuns, de împărtăşirea cu el. Alţi preoţi preaevlavioşi au fost opriţi să predice, pentru că în Biserica Sfintei Irina cea de lângă mare au osândit dogma eretică, ce s-a arătat acum din nou în chip nelegiuit.

Poporul drept-credincios cerea obişnuita învăţătură ortodoxă şi striga cu putere, zicând: împărat

¹⁴⁷ Cu toată scumpătatea. (n. trad.)

9⁶

avem, episcop n-avem!. Dar a rămas până astăzi nerăsplătită pătimirea norodului, din care o parte au fost prinşi de slujitori şi bătuţi în fel şi chip prin tribunale. Astfel de fapte, săvârşite chiar în cetatea împărătească, nu s-au petrecut nicicând nici la neamurile barbare!

Alţii, iarăşi, care l-au înfruntat făţiş pe Nestorie în sfânta biserică şi înaintea poporului, au pătimit mari necazuri. Un monah oarecare, dintre cei mai simpli aprins de dumnezeiască râvnă s-a pornit să-l împiedice pe ereticul propovăduitor al fărădelegii să intre în biserică la vremea Dumnezeieştii Liturghii. Atunci Nestorie l-a bătut şi l-a dat pe mâna slăviţilor eparhi. La urmă l-a trimis în surghiun, după ce aceştia din nou l-au bătut şi l-au defăimat în văzul tuturor, punând înaintea lui un crainic care să strige. Dar nu s-a petrecut numai atât. După nelegiuita cuvântare a lui Nestorie, cei din ceata lui căutau să facă şi ucidere, ba chiar în mijlocul sfintei biserici, de n-ar fi venit la timp ajutorul lui Dumnezeu.

Cât priveşte cele despre noi, multora dintre cei ce le aud le par de necrezut: în urma provocării lui Nestorie, am mers la episcopie să ne înştiinţăm dacă cele auzite despre el erau drepte sau nu. După ce a amânat de două-trei ori pricina noastră, ne-a poruncit să spunem ce voim şi noi i-am zis că cele grăite de el nu sunt ale credinţei ortodoxe, şi anume acestea: Maria nu a născut decât un om deofiinţă cu ea şi cel născut din trup, trup este. îndată ce a auzit acestea, a poruncit să ne prindă.

97

Ne-a luat deci mulţimea slujbaşilor judecătoreşti, şi ne-au târât cu lovituri la tribunal. Acolo, goi, înlănţuiţi şi ca pe nişte vrednici de osândă, ne-au legat la stâlpi, apoi ne-au întins pe paturi, lovindu-ne cu picioarele. Şi multă vreme am pătimit la tribunal necazuri de tot felul, foame, strajă şi temniţă. Acestea sunt cele pe care le-am pătimit cu nedreptate în Biserică din partea nelegiuitului Nestorie; asemenea lucruri nu păţesc, fireşte, nu clericii, arhimandriţii sau monahii, dar nici mirenii de rând condamnaţi de tribunalele lumeşti!

Dar turbarea lui nu s-a mulţumit doar cu atât, ci mai pe urmă ne-a predat cu vicleşug slăvitului eparh al cetăţii celei cu nume mare a Constantinopolului. Atunci ne-au ferecat în lanţuri şi ne-au aruncat în temniţă, apoi ne-au dus din nou legaţi la pretoriu. Dar fiindcă nu era niciun acuzator, ne-au întors iarăşi sub pază la tribunal. Nestorie ne-a bătut din nou, lovindu-ne peste faţă. Apoi a stat de vorbă cu noi şi precum au arătat-o faptele de mai pe urmă s-a exprimat împotriva credinţei noastre a tuturor că Cel ce este după fire Fiul lui Dumnezeu S-a născut din Născătoarea de Dumnezeu Maria zicând că există un alt fiu. Pe urmă ne-a lăsat să plecăm.

Rugăm deci credinţa voastră cea nemuritoare şi bine-cinstitoare întru toate să nu treacă cu vederea mai mult Biserica Ortodoxă, îngăduind ca ea să fie batjocorită duhovniceşte de eretici în timpul domniei voastre, a drept-credincioşilor şi bine-cinstitorilor împăraţi. Nu vrem să cerem răzbunare pentru ofensele

98

pe care le-am suferit; Dumnezeu ştie. Voim numai să rămână neclintită temelia credinţei în Hristos.

Să poruncească deci stăpânirea voastră să se adune aici îndată un sfânt şi ecumenic Sobor, prin care ne punem nădejdile că Dumnezeu va uni Preasfânta Biserică, va împăciui norodul, iar preoţii vor putea să propovăduiască iarăşi credinţa sănătoasă, mai-nainte ca învăţătura nelegiuită a lui Nestorie să se răspândească mai mult.

Mai cerem şi vă rugăm şi aceasta: Nestorie se sileşte să ne înfricoşeze cu ameninţări, surghiunuri, prigoane, chinuri, intrigi şi tot felul de alte năpaste. Ca să-şi întărească nebunia sa şi necucernicia, săvârşeşte orice, fără frică de Dumnezeu, fără ruşine de oameni, fără a-i cinsti pe episcopi, pe preoţi şi pe ceilalţi clerici, pe sfinţii monahi şi pe mirenii evlavioşi. Nu-i pasă nici de frica osândei gătite celor nedrepţi, nici de legea care-i pedepseşte pe cei ce nu-şi săvârşesc slujirea lor faţă de Dumnezeu aşa cum se cuvine. Ci toate cele zise le făptuieşte cu multă semeţie împotriva tuturor, punându-şi încrederea în banii şi puterea unor indivizi corupţi, dar şi -ca să o spunem fără frică în cea a majestăţii voastre.

Cerem, dar, să nu i se mai îngăduie să săvârşească nimic împotriva nimănui, dacă nu vor fi îndreptate mai întâi cele care privesc dreapta credinţă, ca să nu o piardă pe aceasta prin faptele sale nelegiuite şi să aducă în loc cu vicleşug credinţa lui. Fiindcă ştie şi crede că dacă va reuşi să slăbească, chiar prin înfricoşări, împotrivirea celor mulţi, astfel îi va îndepărta de

99

la credinţa dreaptă. Mai pe urmă, după ce vor fi fiind într-un cuget cu el, le va da îndrăzneală să stârnească prigoană făţişă şi să-i urgisească pe potrivnicii lui.

La toate acestea i-a tocmit nu doar pe aşa-zişii clerici sau singheli¹⁴⁸ ai săi, ci şi pe unii din eparhiile din afară, cărora nici nu le este îngăduit, după canoanele Bisericii, să se afle într-o altă episcopie sau într-o altă biserică, ci sunt datori să vieţuiască în linişte în eparhiile lor sau în cetăţile unde au fost hirotoniţi.

Vă rugăm, de aceea, să duceţi la împlinire cele cerute, ca nu cumva, cu vremea, fărădelegea să se întindă şi mai mult, sub pavăza autorităţii trecătoare a lui Nestorie, şi astfel să vi se pună în seamă evlaviei voastre. Fiindcă de aceea v-a aşezat Dumnezeu slujitori ai Săi [...]

[...] Rugăm ca marele eparh al noii Rome să se îngrijească să fie opriţi cei ce s-au ridicat împotriva ortodocşilor şi caută să-i prigonească sub fel şi chip de pretexte, până când se vor îndrepta cele privind dreapta credinţă. Iar dacă nu ne veţi da ascultare şi nu ne veţi lua în seamă, vă încredinţăm înaintea împăratului veacurilor, Celui nevăzut, nestricăcios, a Unuia Preaînţeleptului Dumnezeu, Care S-a pogorât şi S-a arătat pentru a noastră mântuire şi iarăşi va să vină să judece viii şi morţii, înaintea Căruia tot genunchiul

¹⁴⁸ Singhelul (de la grecescul ovyKEAAoţ, „cel ce locuieşte în aceeaşi chilie") făcea parte din clerul monahal şi era sfetnic şi ajutor al episcopului, locuind împreună cu el. în prezent constituie doar un rang onorific, care poate fi acordat monahilor, clerici sau nu. (n. trad.)

100

se pleacă, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt şi pe Care toată limba îl mărturiseşte (Filipeni 2,10-11), că suntem fără vină.

Căci, iată, noi v-am cerut să adunaţi un Sobor a toată lumea, destoinic să întărească cele frânte şi să adune cele risipite, şi pe care porţile iadului, adică gurile ereticilor, nu-l vor putea birui, cu harul lui Dumnezeu, care împreună-lucrează în cele pe care le săvârşiţi. Deci când vom izbuti această biruinţă, atunci vom înălţa într-o conglăsuire, în chip bineplăcut şi ortodox, rugăciunile noastre obişnuite către Dumnezeu, pentru obşteasca mântuire şi pentru a voastră împărăţie. Amin"14⁹.

Acest act de mărturisire al monahilor din Constantinopol i-a pricinuit o adâncă mulţumire Sfântului Chiril şi Sinodului său. într-o epistolă adresată părinţilor din mănăstirile cetăţii împărăteşti, episcopii Alexandriei scriau: „Am aflat cu de-amănuntul despre râvna voastră de Dumnezeu cinstitoare, pe care aţi arătat-o pentru Hristos, Care este hulit chiar în sânul Bisericii Ortodoxe. V-am lăudat din toată inima şi dragostea pentru Dânsul, şi râvna pe care aţi arătat-o pentru Numele Lui. Cu toate acestea, nu încetăm să ne tânguim şi să înălţăm rugăciuni fierbinţi către Mântuitorul a toată lumea, Hristos, ca să zdrobească degrabă cursa vrăjmaşului, să alunge sminteala din Biserici şi să curme defăimarea ce se aduce Numelui Său [...]

¹⁴⁹ P.G. 91,1472A-1480A.

101

[...] îmbărbătaţi-vă deci ca nişte slujitori ai lui Hristos şi grijiţi-vă de sufletele voastre, săvârşind cele de cuviinţă pentru Numele Său, ca dreaptă şi neprihănită să se propovăduiască la toate marginile lumii credinţa întru El. Fiindcă aceasta vă va izbăvi de primejdiile ce vor să vină şi vă va face vrednici de cunună în ceasul dumnezeieştii Judecăţi a Mântuitorului nostru Hristos, Care vă va primi pe voi toţi, pentru dragostea voastră faţă de Dânsul"¹⁵⁰.

Sfântul Chiril le scria adeseori monahilor, învăţându-i şi tâlcuindu-le dogmele ortodoxe¹⁵¹. îi îndemna totodată să „ţină dintru început cu scumpătate credinţa simplă şi neatinsă de nicio rătăcire, adăugând mai apoi la dreapta credinţă şi virtutea"¹⁵². îi înştiinţa despre cele petrecute în legătură cu disputa cu Nestorie¹⁵³ şi le cerea rugăciunile şi sprijinul împotriva acestuia¹⁵⁴.

2. Cuviosul Ipatie (f 446)

Cuviosul Ipatie era egumen al Mănăstirii Rufinienilor din Calcedon. Mai înainte încă de înscăunarea lui Nestorie, acest Cuvios avusese o vedenie prin care i se descoperea abaterea patriarhului de la dreapta credinţă. Astfel, când comoara

¹⁵⁰ EtuotoAî] 16 (Epistola 19), P.G. 77,125C-128C.

¹⁵¹ EmoToAr] va (Epistola 55), P.G. 77, 289-320.

¹⁵²EtuotoAt] a (Epistola 1), P.G. 77,12B.

¹⁵³ EmoToArj kţ (Epistola 23), P.G. 77,132D-137A. ¹⁵⁴EtuotoAî) kot (Epistola 26), P.G. 77,140C-141B.

102

cea rea a inimii aceluia a început să iasă la iveală, şi Ipatie „a cunoscut cugetele lui Nestorie, că nu erau cele ce se cuveneau să fie, a şters îndată numele lui din dipticele bisericii, ca să nu mai fie pomenit la Proscomidie.

Înştiinţându-se despre aceasta evlaviosul episcop Evlalie, s-a temut de urmările unei asemenea fapte; şi cum lucrul se răspândea şi se făcea cunoscut, Nestorie însuşi i-a cerut să-l mustre pe Ipatie, căci Nestorie era încă episcop în Constantinopol.

Deci i-a zis Evlalie lui Ipatie: De ce ai şters numele lui, mai-nainte de a vedea ce se va petrece?. Iar Ipatie i-a răspuns: De când am auzit că vorbeşte necuviincios despre Domnul meu, am încetat comuniunea cu el şi nici numele nu i-l mai pomenesc; fiindcă nu mai este episcop. Atunci Evlalie i-a spus cu mânie: Mergi şi îndreaptă ceea ce ai făcut, căci pot să te şi pedepsesc. Şi i-a răspuns Ipatie: Fă tot ce voieşti, căci eu mi-am pus în gând să le sufăr pe toate, şi cu un cuget ca acesta am făcut ceea ce am făcut"¹⁵⁵.

Mult timp după exilul lui Nestorie, diverşi demnitari, clerici şi asceţi i se adresau Cuviosului, întrebându-l dacă este cu putinţă ca Nestorie să revină în Constantinopol. Acestora le spunea:

„Dacă este vremea lui Antihrist, atunci trebuie să vină şi Nestorie în Constantinopol; iar dacă nu este vremea lui Antihrist, nu este nici a lui Nestorie să vină în Constantinopol. Fiindcă învăţătura lui

¹⁵⁵ AvOr zrjc epppov (Florile pustiei), vol. 6, pp. 93, 94.

103

este pregătire pentru Antihrist. Cu adevărat, fraţilor, roşesc pentru necucernicia celor ce-i urmează învăţătura şi cugetă asemenea lui în privinţa tainelor de necuprins cu mintea ale lui Dumnezeu.

îndrăzneţi îngâmfaţi (II Petru 2,10), încercând să pătrundă în cele ce n-au văzut (Coloseni 2, 18), Nestorie şi părtaşii lui nu vor scăpa de mânia lui Dumnezeu şi pierzarea lor nu dormitează (II Petru 2, 3), de nu se vor întoarce şi nu se vor pocăi de înşelăciunea lor nelegiuită. Cât despre noi, fie să păşim pe calea adevărului şi a credinţei predanisite de Sfinţii Apostoli, având luminaţi ochii minţii noastre (cf. Efeseni 1,18) "¹⁵⁶.

„Altă dată, adjunctul guvernatorului, Leontie, căuta să reînvie în teatrul din Calcedon jocurile olimpice din vechime, pe care împăraţii de mai-nainte şi vrednicul de pomenire Constantin le desfiinţaseră, înştiinţându-se Ipatie de aceasta, a arătat o asemenea râvnă, încât plângea cu suspinuri, strigând către Dumnezeu şi grăind: Doamne al meu, oare îmi va fi dat să văd cu ochii mei reînviind păgânismul? Nu îngădui aceasta, Stăpâne!. Şi îndată le-a zis fraţilor: Dacă se înfricoşează cineva să moară pentru Hristos, să nu meargă cu mine!. Şi l-au urmat până la douăzeci de fraţi.

Atunci a alergat fără întârziere la episcopul Evlalie, şi cum acesta voia să afle pricina tulburării sale, i-a zis: Am auzit că păgânismul are să reînvie,

¹⁵⁶ Ibidem, p. 106.

104

prin luptele olimpice, aici lângă noi şi lângă sfânta biserică a lui Dumnezeu, şi am socotit să merg mai bine la teatru şi să mor, decât să las să se petreacă una ca aceasta. Dar episcopul i s-a împotrivit şi de această dată, zicându-i: Voieşti, dar, să mori, cât timp nu ne sileşte nimeni să jertfim la zei? Eşti monah; şezi şi linişteşte-te, fiindcă asta este treaba mea.

El însă îi zise: Tocmai fiindcă este treaba ta şi nu-ţi pasă, de aceea eu, văzând pe Domnul batjocorit de cei ce fac acestea, iar poporul creştinesc, în neştiinţa lui, tras spre păgânătate, am venit la sfinţia ta să mă împotrivesc şi să-ţi vestesc că mâine, când adjunctul guvernatorului va veni la serbare, am de gând să intru cu toţi monahii mei în teatru, să-l trag jos de pe tronul său pe guvernator şi astfel să mor pentru Hristos, decât să îngădui să se întâmple acestea cât timp sunt în viaţă.

Episcopul, ca şi în alte rânduri, l-a ocărât şi l-a trecut cu vederea, iar Ipatie, fără a mai pierde vremea, a alergat şi la ceilalţi arhimandriţi şi le-a zis: Siliţi-vă împreună cu mine să-l izgonim pe diavol, ori să murim pentru Hristos!. Atunci cu toţii s-au umplut de bucurie şi i s-au supus ca unui Părinte adevărat. Iar guvernatorul Leontie, prinzând de veste că monahii s-au înţeles să-l împiedice, sub pricină de boală a rămas în faţa cetăţii, în Constantinopol¹⁵⁷, şi n-a făcut nimic din ceea ce pusese la cale să facă.

¹⁵⁷ Calcedonul era situat pe ţărmul asiatic al Bosforului, de cealaltă parte a Constantinopolului. (n. trad.)

105

Cu adevărat, văzându-l pe Ipatie hotărât spre luptă, Domnul a risipit sfaturile celor răi"¹⁵⁸.

În cele din urmă, şi episcopul Evlalie el însuşi, de altfel, bărbat evlavios, cu viaţă încuviinţată şi împodobită cu virtuţi a ajuns să-l preţuiască foarte mult pe Cuviosul Ipatie şi să-i arate o deosebită cinstire.

2. Sinodul al III-lea Ecumenic (431) şi evenimentele ulterioare

Cazul lui Nestorie crease o mare tulburare în Biserică, iar dezaprobarea împotriva lui sporea tot mai mult. Cum, însă, era susţinut de episcopii şi teologii antiohieni, Biserica se vedea dezbinată. Toate aceste controverse l-au silit pe împăratul Teodosie să convoace la Efes un nou Sinod Ecumenic care să pună capăt disputei.

Astfel, în anul 431 s-au adunat în cetatea efeseană în jur de o sută cincizeci de episcopi ca să dezbată cazul lui Nestorie. între aceştia se distingeau Sfântul Chiril al Alexandriei, Sfântul Iuvenalie al Ierusalimului şi Memnon al Efesului. La prima întrunire a Sinodului, îndrăzneţul Nestorie n-a şovăit să afirme: „Eu unul zice -, pe cel ce a fost de două şi trei luni nu pot numi Dumnezeu"1⁵⁹.

¹⁵⁸ Ibidem, pp. 95-97.

¹⁵⁹ Nichifor Calist, EKKĂrioLaoTiKrj loiopia (Istoria bisericească), vol. 14, cap. 34, P.G. 146,1172A.

106

în continuare, fiind convocat în trei rânduri de către Părinţii sinodali şi neprezentându-se ca să se apere, Nestorie a fost caterisit în lipsă.

Câteva zile mai târziu au sosit la Efes, cu întârziere, patriarhul Ioan al Antiohiei şi episcopii săi, între care era şi vestitul Teodorit al Cyrului. Episcopii antiohieni au refuzat să primească hotărârile Sinodului. Aceştia s-au unit cu partizanii lui Nestorie şi întrunind un sinod separat, alcătuit din patruzeci şi trei de episcopi, i-au caterisit pe Sfântul Chiril şi pe Memnon al Efesului¹⁶⁰.

La rândul lor, Sfântul Chiril împreună cu reprezentanţii papei Celestin, cu episcopul Iuvenalie şi cu ceilalţi episcopi prezenţi la Sinod l-au caterisit pe Ioan, care a refuzat să-şi justifice faptele¹⁶¹. Astfel, între sinodalii de la Efes s-a creat o schismă care a zdruncinat serios autoritatea Sinodului şi caracterul său ecumenic.

împăratului Teodosie i s-au adus la cunoştinţă informaţii cu totul contrare realităţii cu privire la evenimentele petrecute la Efes. în acel ceas de cumpănă, Sfântul Chiril şi Părinţii întruniţi la Sinod au reuşit să-l informeze pe împărat graţie intervenţiei energice a monahilor din Constantinopol.

¹⁶⁰ Cuviosul Teofan, Xpovoypacpia (Cronografie), anul 5925, P.G. 108, 240B.

¹⁶¹ Nichifor Calist, ibidem, cap. 35, P.G. 146,1173A-C.

107

1. Cuviosul Dalmat (f 436)

în cel de-al cincilea act al Sinodului Ecumenic de la Efes se află şi o epistolă „a episcopilor aflaţi în Constantinopol", care relatează evenimentele ulterioare Sinodului şi mai ales mărturia pilduitoare a Cuviosului Dalmat şi a monahilor din cetatea împărătească:

„Din porunca prea bine-cinstitorilor şi de Hristos iubitorilor noştri împăraţi s-a adunat Soborul din Efes. Şi văzând Părinţii că vrăjmaşul lui Hristos (Nestorie) stăruie în aceleaşi şi propovăduieşte mai departe dogmele sale necinstitoare, l-au caterisit pentru a pune capăt smintelilor aduse lumii întregi.

îndată ce vestea s-a răspândit în Constantinopol, părtaşii lui au luat în mâinile lor toată cârmuirea Bisericii şi au răstălmăcit adevărul. Păzeau mai ales corăbiile şi drumurile, neîngăduind nici să vină cineva de la Sfântul Sinod în Constantinopol, nici să plece într-acolo. Doar cei ce erau în legătură cu vrăjmaşul lui Hristos călătoreau slobod din şi spre Constantinopol.

Cum însă voii dumnezeieşti nimeni nu-i poate sta împotrivă căci, ce este omul? -, soseşte, din dumnezeiască iconomie, o epistolă către sfinţii episcopi şi monahi, trimisă de la Efes printr-un cerşetor oarecare, care a pus-o într-o trestie şi aşa, umblând şi cerşind cu trestia în mână, o aduse la Constantinopol. Atunci toţi monahii împreună cu arhimandriţii lor s-au ridicat şi au pornit spre palat, psalmodiind în acest timp cântări antifonice.

108

între arhimandriţi era şi Cuviosul Dalmat, care de patruzeci şi opt de ani petrecea în zăvorâre şi nu ieşise din mănăstirea sa niciodată. Preaevlaviosul nostru împărat venea să-l cerceteze, ba chiar de multe ori îl ruga să iasă să facă litanie pentru desele cutremure abătute asupra Constantinopolului, dar Cuviosul nu se lăsa înduplecat niciodată.

Totuşi, pe când se ruga ca să se încredinţeze dacă se cade sau nu să iasă din mănăstire de astă dată, un glas a venit din cer şi i-a grăit: Să ieşi!; căci n-a voit Dumnezeu să piară cu totul turma Sa. Şi mult popor ortodox a mers atunci împreună cu monahii.

Deci când au ajuns la palat, împăratul i-a poftit înăuntru pe arhimandriţi şi au intrat. Iar mulţimea monahilor şi a mirenilor a rămas afară, cântând antifoane. Apoi, primind răspuns cuviincios, arhimandriţii au ieşit din palat; şi toată mulţimea striga că vrea să afle hotărârea împăratului. Şi au zis arhimandriţii: Să mergem la Biserica Sfântului Mochie şi acolo vă vom citi epistola Sinodului, iar apoi vă vom face cunoscut şi cuvântul împăratului.

Au mers aşadar acolo cu toţii, monahi şi norod, cântând ultimul psalm [...] Iar la marginea oraşului li s-au alăturat şi alţi monahi care cântau şi ţineau în mâini lumânări, pe care văzându-i, mulţimea a izbucnit în strigăte împotriva vrăjmaşului. Au ajuns deci la Biserica Sfântului Mochie şi s-a dat citire epistolei. Atunci întreg poporul Constantinopolului a strigat într-un glas: Anatema lui Nestorie!.

109

Iar Sfântul Dalmat, suindu-se la loc înalt, a zis: De voiţi să auziţi, liniştiţi-vă şi veţi afla; nu căutaţi să întrerupeţi cuvântul, ci faceţi răbdare ca să auziţi bine cele ce se vor grăi. Preaevlaviosul împărat a citit epistola Sinodului, pe care tocmai v-am citit-o şi evlaviei voastre, şi s-a încredinţat prin cele scrise într-însa.

Când împăratul a venit să mă vadă, eu îi arătasem ce să scrie către Sinod; totuşi n-a scris precum i-am zis. Apoi a trimis pe unii să-mi citească cele scrise şi ca să nu-l mâhnesc, i-am trimis prin ei cele cuvenite. Trimişii însă nu i-au arătat scrisoarea mea, ci o alta în locul aceleia.

Acum însă i-am spus cele de cuviinţă, pe care nu-mi este îngăduit să le fac cunoscute evlaviei voastre. (Dar să nu mă socotiţi vreun trufaş sau lăudăros; căci Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor (Psalmii 52, 7)). împăratul a ascultat toate câte s-au petrecut şi s-a bucurat, mulţumind lui Dumnezeu. A încuviinţat cele hotărâte de Sfântul Sinod, precum se şi cuvine majestăţii sale, urmând credinţei Părinţilor şi a strămoşilor săi, şi nu, fireşte, vorbelor mele.

Deci, în sfârşit, precum se cuvenea, primi şi citi epistola, se încredinţă şi zise: Dacă aşa stau lucrurile, cheamă să vină aici episcopii de la Sinod. Eu i-am răspuns: Nimeni nu le îngăduie să ajungă până aici. Iar împăratul zise: Nimeni nu-i opreşte. Eu i-am spus iarăşi: I-au prins şi i-au împiedicat să vină, şi am mai zis: Mulţi prieteni de-ai lui Nestorie vin şi pleacă fără nicio împiedicare.

110

Dar nimeni nu îngăduie să ajungă până la evlavia ta actele Sfântului Sinod. Atunci cei ce erau de partea Sfântului Chiril al Alexandriei i-au zis împăratului înaintea tuturor: Cui voieşti să-i dai ascultare? La şase mii de episcopi sau unui om rău-credincios?. Iar el zise: La cei şase mii de episcopi, care sunt sub ascultarea mitropoliţilor, a sfinţilor arhierei.

Deci s-au făcut toate acestea ca să se trimită vorbă şi să vină cei ce vor face cunoscute cele petrecute la Efes, adică preasfinţiţii episcopi care sosesc acum ca trimişi ai Sfântului Sinod. Şi i-am zis împăratului: Drept ai făcut cerând aceasta, iar el iarăşi a adăugat un cuvânt şi a zis: Rugaţi-vă pentru mine. Eu sunt încredinţat că împăratul a ascultat mai vârtos de Dumnezeu şi de Sfântul Sinod, şi nu de oamenii stricaţi. Rugaţi-vă deci pentru împărat şi pentru noi. Atunci tot poporul Constantinopolului a strigat într-un glas: Anatema lui Nestorie!"1⁶².

În continuare, Cuviosul Dalmat împreună cu alţi clerici şi monahi din Constantinopol au trimis o epistolă către Sinodul din Efes, prin care îi înştiinţau pe Părinţi despre toate întâmplările de mai sus. La auzul veştilor îmbucurătoare, Părinţii i-au adresat la rândul lor Cuviosului Dalmat o scrisoare de felicitare, care vădeşte marea preţuire şi nemărginita lor încredere faţă de cinul monahal:

¹⁶² S. Milias, Tcov iepcov Evvodcov... ovAAoyf] (Colecţia Sfintelor Sinoade), vol. 1, pp. 538-539.

111

„Sfântul şi cel a toată lumea Sinod care s-a adunat în marea cetate a Efesului din porunca prea bine-cinstitorilor şi de Hristos iubitorilor împăraţi Teodosie şi Valentinian a primit epistola preasfinţitului arhimandrit şi Părinte al monahilor, Dalmat, şi s-a încredinţat că prea bine a făcut lăsându-şi chilia în care vieţuia retras de patruzeci şi opt de ani şi venind să-l înştiinţeze pe evlaviosul şi de Hristos iubitorul împărat despre toate câte s-au petrecut la Sfântul Sinod şi câte au urmat după aceea în legătură cu caterisirea necinstitorului Nestorie.

Am dat mulţumită lui Hristos, Adevăratului Dumnezeului nostru, Care v-a îndemnat în acest chip să veniţi în ajutorul dogmei drepte a credinţei şi să faceţi arătate ostenelile şi sudorile noastre, nu numai înaintea evlavioşilor împăraţi, ci şi a preasfinţiţilor arhimandriţi şi a întregului cler şi norod iubitor de Hristos.

Căci cine altcineva, decât sfinţia voastră, a venit în ajutorul Sfântului Sobor? Fiindcă de nimeni altul n-a fost arătat adevărul, fără numai de sfinţia voastră, adică de domnul Dalmat. De aceea noi toţi, înălţându-ne mâinile, ne rugăm Bunului şi Iubitorului de oameni Dumnezeu pentru bunăstarea şi mântuirea evlavioşilor împăraţi şi a sfinţiei voastre. încă vă mai rugăm să ne fiţi de şi mai mare sprijin, ţinându-ne locul în orice pricini legate de credinţă care s-ar ivi în părţile voastre.

Fiindcă, precum am aflat, Dumnezeu ţi-a descoperit toate cugetele inimii lui Nestorie, chiar mai-nainte

112

de a sosi acesta în Constantinopol, şi le ziceai tuturor celor ce veneau la chilia ta: Luaţi aminte la voi înşivă, fraţilor, căci o fiară rea a venit să vieţuiască în cetatea aceasta şi pe mulţi îi va vătăma cu învăţătura ei. Ne rugăm Preasfintei şi Celei deofiinţă Treimi să vă păzească întărit cu sufletul şi cu trupul, ca să lăudaţi pe Hristos, Dumnezeul nostru. Preacuvioase frate, roagă-te cu deadinsul pentru noi"¹⁶³.

Cuviosul Dalmat a răspuns: „Am primit epistola trimisă de Sfântul Sinod şi înştiinţându-mă de cele scrise, mult m-am mâhnit pentru încercările şi necazurile care s-au abătut peste voi; fiindcă se scria în epistolă că din pricina neajunsurilor de tot felul, câţiva dintre Părinţii cei sfinţi de acolo au murit.

Voiesc să ştiţi că sunt gata la orice poruncă a voastră şi nu am stat, nici nu voi sta nepăsător, mai ales că lupta este pentru dreapta credinţă şi bineplăcută lui Dumnezeu. Fiindcă nimeni nu poate să se depărteze de Dumnezeul Cel Viu, îndeletnicindu-se şi hotărând lucruri străine.

Toţi cei ce drept învaţă cuvântul adevărului lui Dumnezeu, aceia viaţă vor avea, şi în veacul de acum, şi în cel ce va să fie. Iar câţi se depărtează de dumnezeiescul Har, sunt părtaşi blestemului şi lepădaţi în întunericul cel mai din afară (Matei 8,12), asemenea lui Nestorie şi celor de un cuget cu el. Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos a luminat şi a întărit Sfântul Sinod şi a primit ostenelile şi sudorile voastre.

¹⁶³ Ibidem, pp. 501-502.

113

Mulţumită fie, dar, lui Dumnezeu, Care v-a călăuzit în chipul acesta la liman fericit şi v-a dăruit izbânda în lupta pentru credinţă. Rugaţi-vă pentru mine"¹⁶⁴.

Evenimentele de mai sus au reuşit să atragă bunăvoinţa împăratului Teodosie asupra Sfântului Chiril şi a părtaşilor săi. Totuşi, în pofida exilării lui Nestorie la Oasis, în pustia Egiptului¹⁶⁵, schisma dintre Sfântul Chiril al Alexandriei şi Ioan al Antiohiei a continuat. în acest moment de cumpănă, împăratul l-a chemat în ajutor pe Cuviosul Simeon Stâlpnicul, căruia i-a adresat două scrisori. într-una dintre acestea scria:

„Trebuinţa de acum ne-a îndemnat să-ţi trimitem scrisoarea de faţă, bine ştiind că viaţa sfinţiei tale este pe de-a-ntregul îndreptată către Dumnezeu, ba chiar că ai o astfel de vieţuire, încât îţi este cu putinţă a pleca bunăvoirea Sa către noi, prin îndrăznirea ce o ai către Dânsul. Dorim dar cu grăbire să izbândeşti un lucru pe care negreşit şi Dumnezeu îl are în purtarea Sa de grijă, mai cu seamă în acest timp.

Voim, adică, să se statornicească pacea care a fost aşezată în Biserică pe bune temelii şi să izbuteşti a pune capăt vrajbei stârnite prin urzeala vicleană a diavolului. Ştim bine că se va face şi aceasta, fiindcă ne încredem în rugăciunile sfinţiei tale, ca şi în faptele şi în îndemnurile tale către cei destoinici

¹⁶⁴ Ibidem.

¹⁶⁵ Cuviosul Teofan, Xpovovpaipia (Cronografe), anul 5925, P.G. 108, 241A.

114

să statornicească şi să reaşeze pacea, care a fost destrămată"¹⁶⁶.

În continuare împăratul vorbeşte despre planurile sale în vederea împăcării dintre Sfântul Chiril şi Ioan al Antiohiei. La sfârşit îi cere Cuviosului rugăciunile, asigurându-l că această reuşită îi va fi socotită, desigur, drept o măreaţă izbândă şi o prea puternică biruinţă a sa.

În cele din urmă schisma ia sfârşit în anul 433, când Ioan recunoaşte condamnarea lui Nestorie şi semnează împreună cu Sfântul Chiril o mărturisire de credinţă, alcătuită după toate probabilităţile de Teodorit al Cyrului şi denumită „Formula de împăcare". Aceasta recunoştea numirea de „Născătoare de Dumnezeu", cele două firi unite în chip neamestecat în Hristos şi, desigur, mărturisea un singur Hristos, un singur Fiu, un singur Domn¹⁶⁷. Astfel, Sinodul de la Efes şi-a recuperat caracterul său ecumenic, iar adepţii lui Nestorie au fost alungaţi, erezia restrângându-se în hotarele Persiei.

2. Cuviosul Isidor Pelusiotul (f 437)

Tot în aceeaşi perioadă au vieţuit şi ucenicii Sfântului Ioan Gură de Aur, Cuvioşii Isidor Pelusiotul, Marcu Ascetul, Casian Romanul şi Nil cel înţelept.

¹⁶⁶ S. Milias, ibidem, vol. 1, p. 612b.

¹⁶⁷ Sf. Chiril al Alexandriei, EtuotoAtj A6 (Epistola 39), P.G. 77, 177A.

115

în multe dintre epistolele sale (al căror total, după mărturia lui Nichifor Calist, ajunge la zece mii¹⁶⁸), Sfinţitul Isidor desfăşoară o luptă susţinută împotriva maniheilor, marchianiţilor, montaniştilor, novaţienilor, sabelienilor, arienilor, eunomienilor, pnevmatomahilor şi nestorienilor, dezvoltând cu înţelepciune dogmele ortodoxe.

După Cuviosul Isidor, Biserica lui Hristos se defineşte ca „adunarea sfinţilor, cea potrivit cu dreapta credinţă şi vieţuirea îmbunătăţită alcătuită"¹⁶⁹.

Grupările eterodocşilor, oricât de numeroşi adepţi ar avea, nu sunt adevărate Biserici, nici nu vor putea să intre şi să se veselească împreună cu ortodocşii „în locaşurile cele veşnice"¹⁷⁰, ci din pricina învăţăturilor lor eretice şi denaturate sunt alungaţi din împărăţia cerurilor¹⁷¹ şi moştenesc împreună cu diavolul „marea pierzaniei¹⁷².

Drept aceea, fiecare credincios trebuie să se îngrijească cu toată osârdia nu numai de dobândirea virtuţilor, dar şi de păzirea „dreptei credinţe¹⁷³, fiindcă „pe cât are întâietate sufletul

¹⁶⁸EKKArjaiaouKri Iaropia (Istoria bisericească), vol. 14, cap. 53, P.G. 146,1252A.

¹⁶⁹ EmoioArj opoz (Epistola 246), cartea a doua, P.G. 78, 685A.

¹⁷⁰ EmoxoAf] 06 (Epistola 204), cartea întâi, P.G. 78, 313AB.

¹⁷¹ Ibidem.

¹⁷² EmcnoAr] 90 (Epistola 90), cartea a doua, P.G. 78, 536A.

¹⁷³ Ibidem, 536B.

116

faţă de trup, pe atât şi dogmele bunei-cinstiri sunt mai presus de rânduielile modului de vieţuire lumesc"¹⁷⁴.

Deoarece considera buna-cinstire drept „vârf"¹⁷⁵ al virtuţilor, Sfântul îndemna: „Dacă buna-cinstire este în vreun fel vătămată [...] vezi să nu pui pacea mai presus de adevăr, ci stai cu tărie, împotrivindu-te păcatului până la sânge"¹⁷⁶. Din această pricină era blând şi împăciuitor cu oamenii, dar statornic şi neînduplecat în convingerile sale dogmatice¹⁷⁷. într-una din scrisori spune: „Te răzvrăteşti, aşadar, împotriva noastră, pe care Dumnezeu ne-a rânduit dascăli Bisericii, pentru că luptăm împotriva lui Arie, care nu numai că se împotriveşte turmei bine-cinstitoare, dar deja i-a şi ucis duhovniceşte pe mulţi. Să ştii că eu dispreţuiesc pentru acest război orice primejdie şi mai curând voiesc să las deoparte orice alt lucru, decât să încetez de a-l lovi pe acela din toate puterile mele"¹⁷⁸.

¹⁷⁴EtuozoAj] opb (Epistola 244), cartea întâi, P.G. 78, 332B (pentru traducerea românească vezi şi: Sfântul Isidor Pelusiotul, Epistole, vol. I, trad. pr. Nicuşor Morlova, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2013, p. 181).

¹⁷⁵ EmoroAfi oţrf (Epistola 268), cartea a treia, P.G. 78, 948C.

¹⁷⁶ EmozoAtj onb (Epistola 284), cartea a treia, P.G. 78, 960B.

¹⁷⁷ A. D. Kyriakos, EKKApoiaoziKr) loxopia (Istoria Bisericească), vol. 1, 112, p. 370.

¹⁷⁸EnioxoAr] ttzO (Epistola 389), cartea întâi, P.G. 78, 401C (pentru traducerea românească, vezi şi: Epistole, op. cit., p. 264).

117

Marele Isidor considera de asemenea că creştinii au datoria de a învăţa „împotriva vătămării de minte a ereticilor"¹⁷⁹. Ereziile reprezintă un mare pericol, deoarece „aşa cum pescarii ascund cârligul în momeală şi prind fără de veste peştii, la fel şi viclenii părtaşi ai eresurilor îşi acoperă răutăţile lor prin cuvinte frumoase şi-i prind în undiţă pe cei mai simpli, ducându-i la moarte"¹⁸⁰.

Cuvioşii Marcu Ascetul şi Casian Romanul au scris la rândul lor împotriva nestorienilor¹⁸¹. După Avva Marcu, în afara Bisericii Ortodoxe nu există Har dumnezeiesc mântuitor, deoarece „încă de la botez li se dă Duhul Sfânt celor ce cred cu tărie, iar celor ce nu cred sau cred rău şi nu sunt botezaţi nu li se dă"¹⁸². Este vădit că cei care au primit un botez eretic sunt socotiţi de Sfânt deopotrivă cu cei nebotezaţi! Şi aceasta deoarece numai „cel ce s-a botezat după dreapta credinţă a primit tainic tot harul”¹⁸³.

¹⁷⁹ EmoToArj pid (Epistola 119), cartea a patra, P.G. 78,1393C.

¹⁸⁰ EmozoAr] pfi (Epistola 102), cartea întâi, P.G. 78, 252C (pentru traducerea românească, vezi şi: Epistole, op. cit., pp. 89-90).

¹⁸¹ G. Florovski, Oi BvCavuvoi ăorcpTiKOÎ nai nvevpaziKoi nazepec; (Asceţi şi părinţi duhovniceşti din epoca bizantină), p. 303.

¹⁸² „Despre Botez", în Filocalia, vol. I, op. cit., p. 348.

¹⁸³ „Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptăţesc din fapte", capul 92, în Filocalia, vol. I, op. cit., p. 311.

118

Aceleaşi concepţii le întâlnim întocmai şi la Cuviosul Nil, de la care ni s-au păstrat mai multe epistole împotriva diverşilor eretici. Cuviosul considera că „rău-credincioşii din afara Bisericii aduc roade deşarte"¹⁸⁴, deoarece învăţăturile ereticilor aflaţi în afara Bisericii sunt „nebunii"¹⁸⁵. Învăţa de asemenea că „chipul cinstirii de Dumnezeu din acestea două se alcătuieşte, din dogmele dreptcinstitoare şi din faptele cele bune. Deci nu trebuie să despărţim una de cealaltă"¹⁸⁶.

Într-o istorisire din Limonariu se relatează că preotul Lavrei lui Calamon a văzut odată, în vis, o cinstită femeie însoţită de doi bărbaţi plini de sfinţită cuviinţă stând înaintea chiliei sale. Aceştia semănau la înfăţişare cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu. „[...] Şi i-am rugat să intre înăuntru", istoriseşte preotul. „Femeia însă n-a vrut. Şi m-am rugat mult timp stăruitor de dânsa [...] şi mi-a răspuns cu asprime, zicându-mi: Ai în chilia ta pe duşmanul meu. Cum vrei dar să intru?. După ce a spus aceste cuvinte, a plecat.

¹⁸⁴ EmoToArj Krf (Epistola 28), cartea a treia, P.G. 79, 384D.

¹⁸⁵ EtuotoAi] piC? (Epistola 117), cartea întâi, P.G. 79, 133C.

¹⁸⁶ EtuotoAt] pţe (Epistola 165), cartea a doua, P.G. 79, 280A.

119

Când m-am deşteptat, am început să mă vaiet şi să mă gândesc dacă n-am păcătuit ceva cu mintea împotriva ei, căci nu era nimeni altcineva în chilie decât numai eu. Deşi m-am chinuit multă vreme, totuşi nu m-am găsit vinovat cu nimic faţă de ea. Văzându-mă învăluit de tristeţe, am luat o carte să citesc, ca prin citit să-mi îndepărtez tristeţea. Cartea pe care am luat-o era a lui Isihie, preotul Ierusalimului. Când am deschis cartea, găsesc scrise la sfârşitul ei două cuvântări ale nelegiuitului Nestorie. îndată am cunoscut că acesta era duşmanul Stăpânei noastre. Atunci [...] am dat cartea celui care mi-o împrumutase [...] El, plin de zel, a rupt îndată din carte cele două cuvântări ale lui Nestorie şi le-a pus pe foc, zicând: Să nu rămână în chilia mea vrăjmaşul Stăpânei noastre, al Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria"¹⁸⁷.

¹⁸⁷ Ioan Moshu, Limonariul sau Livada duhovnicească, op. cit., cap. 46, pp. 70-71.

Capitolul III

Luptele monahilor în perioada monofizismului (444-553)

Expunerea istoricului ereziei monofizite este cât se poate de binevenită în zilele noastre, datorită dialogului teologic din ultimii ani cu monofiziţii. Aşa cum au susţinut, din păcate, anumiţi ortodocşi de orientare unionistă, ei singuri, de-a lungul ultimelor cincisprezece veacuri, au înţeles ortodoxia monofiziţilor şi nedreptatea pe care aceştia au suferit-o din partea atâtor Sfinţi Părinţi!

1. Ereziarhii Eutihie şi Dioscor, sinoadele împotriva acestora şi participarea monahilor la aceste sinoade

Din păcate, nici după Sinodul de la Efes pacea şi armonia nu s-au putut statornici în Biserică. O nouă rătăcire şi-a făcut apariţia, având să provoace şi mai mari urgii decât pricinuise furtuna nestoriană. Chiar dacă lucrurile erau în esenţă cât se poate de simple, unii, stârniţi de semănătorul neghinelor, diavolul, nu încetau să provoace confuzie şi tulburare.

121

Hristologia ortodoxă îşi afirma deja din perioada apostolică, în cuvinte simple, învăţătura despre cele două firi dumnezeiască şi omenească unite neamestecat, neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit într-o singură Persoană (Ipostas) a Dumnezeu-Omului Iisus. Nestorie, aşa cum am văzut, învăţa pe de o parte două firi în Hristos, dar recunoştea în consecinţă şi două persoane în Acesta. Asemeni multora dintre contemporanii săi, Nestorie era incapabil să facă distincţia dintre cei doi termeni, „fire" şi „persoană".

Câţiva ani mai târziu, un nou ereziarh, monahul Eutihie, aprig luptător împotriva ereziei nestoriene, a căzut în extrema opusă. în strădania sa de a dovedi că Hristos este unul (o unică Persoană), învăţa, similar lui Nestorie, că Acesta are şi o singură fire! Mai precis, considera că după întrupare, în Hristos nu mai sunt prezente cele două firi, ci una singură, cea dumnezeiască¹⁸⁸. Firea omenească s-a dizolvat în cea dumnezeiască, precum o picătură de oţet într-un ocean de apă.

Aşadar, de vreme ce firea omenească a fost înghiţită, absorbită, dispărând complet prin unirea cu firea dumnezeiască, nici trupul lui Iisus ca trup al lui Dumnezeu nu putea fi consubstanţial (deofiinţă) cu trupurile omeneşti¹⁸⁹. Prin urmare,

¹⁸⁸ S. Milias, Tcbv iepcov Evvodajv... ovAAoyf] (Colecţia Sfintelor Sinoade), vol. 2, p. 79b.

¹⁸⁹ Ibidem, p. 78b.

122

cea care a suferit Patimile este însăşi Dumnezeirea, şi nu firea omenească a Dumnezeu-Omului Iisus. Ca şi Nestorie, Eutihie identifică în mod inadmisibil conceptele de „fire" şi „persoană", învăţând că cele două sunt nedespărţite, astfel încât acolo unde este una, este prezentă şi cealaltă.

Cea dintâi ripostă a venit din partea Fericitului Teodorit al Cyrului, prin tratatul său Epavioxpc, (Cerşetorul), pentru ca în anul 448, episcopul Eusebiu de Dorylaeum să-l denunţe pe rău-credinciosul Eutihie în cadrul Sinodului endemic prezidat de Flavian al Constantinopolului. Deoarece nefericitul arhimandrit a refuzat să se dezică de rătăcirile sale, Sinodul l-a caterisit şi l-a exclus din comuniunea Bisericii.

Ieromonahul Avramie, unul dintre participanţii la Sinod, a întărit acuzele episcopului Eusebiu de Dorylaeum, denunţându-l pe Eutihie că trimitea tomosul cu mărturisirea sa de credinţă şi altor arhimandriţi şi-i stârnea pe monahi la revoltă¹⁹⁰. în cel de-al şaptelea act al Sinodului, alături de Sfântul Flavian şi de douăzeci şi nouă de episcopi adunaţi la Sinodul endemic, au semnat condamnarea lui Eutihie şi alţi douăzeci şi trei de arhimandriţi din mănăstirile aflate sub jurisdicţia arhiepiscopiei¹⁹¹. între aceştia se distingeau Cuviosul Faust, fiul după trup şi succesorul

¹⁹⁰ Ibidem, p. 71b.

¹⁹¹ Ibidem, pp. 80-81.

123

Cuviosului Dalmat la egumenia Mănăstirii Dalmaţilor, şi Cuviosul Martin, arhimandritul Mănăstirii lui Die.

Sfântul Flavian le-a făcut cunoscută condamnarea lui Eutihie întâi-stătătorilor Bisericilor locale şi, desigur, Sfântului Leon al Romei. La 13 iunie 449, papa i-a răspuns Sfinţitului Flavian printr-o renumită epistolă dogmatică, ce a rămas cunoscută sub numele de „Tomosul lui Leon". Se spune că Sfântul Leon şi-a aşezat Tomosul său deasupra mormântului Sfântului Petru, cerându-i cu multe rugăciuni fierbinţi să-i aducă îndreptările de cuviinţă. După patruzeci de zile, Sfântul Apostol i s-a arătat lui Leon, spunându-i că l-a citit şi l-a îndreptat. într-adevăr, Tomosul a fost aflat apoi îndreptat¹⁹².

Din păcate, Eutihie n-a întârziat să afle sprijin şi protecţie în rătăcirea sa. Dioscor, urmaşul Sfântului Chiril în scaunul episcopal al Alexandriei, l-a primit pe acesta în comuniune în mod abuziv şi l-a convins pe împărat să convoace un sinod ecumenic. Astfel, în anul 449 s-a întrunit la Efes un sinod alcătuit din o sută şaizeci de episcopi, care au procedat însă cu silnicie şi în mod necanonic. în timp ce se dădea citire actelor Sinodului lui Flavian, în punctul în care Eusebiu de Dorylaeum îl întreba pe Eutihie dacă recunoaşte două firi în Hristos după întrupare, cei mai

¹⁹² Ioan Moshu, Limonariul, op. cit., p. 170.

124

mulţi episcopi au strigat: „Ia-l, arde-l pe Eusebiu [...] dacă cineva zice două (firi), să fie anatema!"¹⁹³.

în cele din urmă, Sinodul l-a reabilitat pe ereziarhul Eutihie, a respins învăţătura ortodoxă şi a aprobat kakodoxia referitoare la o singură fire. Domnus al Antiohiei, Eusebiu de Dorylaeum, Teodorit al Cyrului şi Ibas al Edessei au fost caterisiţi, în timp ce Sfântul Flavian, supus la brutalităţi şi trimis cu silnicie în exil, a murit după trei zile¹⁹⁴.

Delegaţii Sfântului Leon n-au semnat hotărârile acestui sinod eretic¹⁹⁵, care pe drept cuvânt a fost numit „tâlhăresc", şi a fost condamnat fără întârziere de Sinodul local de la Roma. La rândul său, succesorul Sfinţitului Flavian, Sfântul Anatolie, luând cunoştinţă de abuzurile lui Dioscor, a convocat un Sinod endemic la Constantinopol (450). La Sinod au participat episcopi, arhimandriţi şi clerul cetăţii imperiale, care i-au anatematizat pe Nestorie, pe Eutihie şi pe toţi cei care le împărtăşeau învăţătura¹⁹⁶.

Noul împărat Marchian şi soţia sa Pulheria (sora defunctului împărat Teodosie cel Mic) s-au

¹⁹³ S. Milias, ibidem, p. 78a.

¹⁹⁴ Nichifor Calist, EkkAtjouxotikiî Toxopia (Istoria bisericească), vol. 14, cap. 47, P.G. 146,1225C-1228B.

¹⁹⁵ Cuviosul Teofan, Xpovoypacpia (Cronografie), anul 5941, P.G. 108, 261B.

¹⁹⁶ M. Ghedeon, nazpiapxiKoi nivcnceţ (Tablouri patriarhale), p. 122.

125

grăbit să reinstaureze pacea în sânul Bisericii. în anul 451 au convocat la Calcedon cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic, la care au participat, printre alţii, Sfântul Anatolie al Constantinopolului, Sfântul Iuvenalie al Ierusalimului, Maxim al Antiohiei, Eusebiu de Dorylaeum şi Petru al Corintului.

Acest Sinod măreţ, care s-a bucurat de participarea a şase sute treizeci de Părinţi, a respins Sinodul „tâlhăresc" de la Efes, i-a condamnat pe Dioscor şi pe părtaşii săi şi i-a disculpat pe ortodocşi. Au fost condamnate, de asemenea, atât nestorianismul, cât şi eutihianismul, şi au fost recunoscute ca dreptare ale credinţei epistolele Sfântului Chiril către Nestorie şi Tomosul papei Leon. Mulţi episcopi care fuseseră prezenţi la Sinodul „tâlhăresc", precum Sfântul Iuvenalie al Ierusalimului, Talasie al Cezareei Capadociei şi Vasile al Seleuciei s-au căit, zicând: „Toţi am greşit, cu toţii să ne învrednicim de iertare"¹⁹⁷.

în hotărârea dogmatică (oros) a Sinodului de la Calcedon se spune, printre altele, că Hristos este desăvârşit după dumnezeire şi desăvârşit după omenitate, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, deofiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi deofiinţă cu noi după omenitate, asemenea nouă în toate afară de păcat, născut mai înainte de veci din Tatăl după dumnezeire şi în timp din Fecioara Născătoare de Dumnezeu după omenitate,

¹⁹⁷ S. Milias, ibidem, p. 103a.

126

unul şi acelaşi Hristos, cunoscut în două firi unite în chip neamestecat şi neschimbat (împotriva eutihienilor), neîmpărţit şi nedespărţit (împotriva nestorienilor)¹⁹⁸.

Părinţii au aşezat tomosul cu hotărârea dogmatică (oros) a Sinodului împreună cu tomosul ereticilor deasupra sfintelor moaşte ale Sfintei Muceniţe Eufimia şi au pecetluit racla. După rugăciuni stăruitoare, au deschis racla şi au aflat tomosul eretic la picioarele Sfintei, iar oros-ul sinodal în mâna ei dreaptă!¹⁹⁹

Sinodul l-a condamnat pe Dioscor ca adept al lui Eutihie şi eretic primejdios, întrucât nu recunoştea cele două firi în Hristos²⁰⁰, ci dimpotrivă, amestecul, confuzia, contopirea sau îmbinarea lor²⁰¹.

Părerea anumitor teologi mai noi, că Dioscor n-a fost condamnat pentru erezie, ci pentru nesupunerea la convocarea care i-a fost adresată

¹⁹⁸ S. Milias, ibidem, pp. 155-156.

¹⁹⁹ Nichifor Calist, ibidem, vol. 15, cap. 5, P.G. 147, 21CD.

²⁰⁰ Sfântul Fotie cel Mare, MvpiofhpA.oQ (Myriovivlos), 95, P.G. 103, 340C (lucrarea este cunoscută în spaţiul românesc şi sub numele de Biblioteca). (n. trad.)

²⁰¹ Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (în original, ”Ek6oou; ăKpLfiqc r rjc, OpOoddţov niorecot; expunere exactă a credinţei ortodoxe), trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, cartea a treia, cap. 3, p. 119; Sfântul Sofronie al Ierusalimului, EtuotoAt] ovvoâuctj (Epistola sinodală), P.G. 87, 3, 3169B.

127

de Sinod²⁰² şi pentru anatematizarea Sfântului Leon, este cu totul neîntemeiată. Aceştia se prevalează de spusa Sfântului Anatolie: „Nu pentru credinţă a fost caterisit Dioscor"²⁰³, trecând cu vederea însă ceea ce afirma Dioscor însuşi la Sinodul din Calcedon: „Vădit este că pentru asta a fost caterisit Flavian, că după unire a vorbit de două firi; eu însă am mărturii de la Sfinţii Părinţi că nu trebuie vorbit după unire de două firi"²⁰⁴. Acelaşi mai spunea: „din două firi primesc, dar două firi nu primesc"²⁰⁵ şi „după unire, aşadar, nu sunt două firi"²⁰⁶.

Sfinţitul Dositei al Ierusalimului menţionează şi analizează în amănunt zece „fărădelegi" ale lui Dioscor, adăugând în continuare: „Cu privire la ceea ce a zis Anatolie, că Dioscor nu a fost caterisit pentru credinţă, monofiziţii şi monoteliţii aflând mai apoi acest lucru ca pe un sprijin al lor, spuneau: După cum credea acela, aşa şi noi. Trebuie spus însă că, fiind acuzat şi nevenind (la Sinod), a fost caterisit, dar, fără îndoială, nu era bine-cinstitor. Dacă ar fi venit la Sinod, ar fi fost caterisit pentru credinţă.

202 y Feidas, EkkAtjouxotna) hriopia (Istoria Bisericii), vol. 1, p. 646; I. Karmiris, Tâ ôoypaziKâ xai ovpßoAikâ pvrjpeîa Ti)c, Opdoôôfov KadoAncrjç EmcArjoiap (Monumentele simbolice şi dogmatice ale Bisericii Ortodoxe Universale), p. 168; A. Papadopoulos, O povaxmpôç évccvti tt]ç aipéoecoç... (Monahismul faţă în faţă cu erezia), p. 67.

²⁰³ S. Milias, ibidem, p. 153b.

²⁰⁴ Ibidem, p. 67a.

²⁰⁵ Ibidem, p. 68b.

²⁰⁶ Ibidem, p. 69a.

128

De aceea, degeaba spun monoteliţii: După cum a crezut acela, aşa credem şi noi"²⁰⁷. Faptul că unii teologi ortodocşi din zilele noastre se slujesc de argumentele ereticilor monofiziţi şi monoteliţi pentru a-l îndreptăţi pe ereziarhul Dioscor este cât se poate de regretabil.

La Sinodul din Calcedon au fost prezenţi egumeni şi monahi. La cea de-a patra şedinţă a Sinodului au fost convocaţi optsprezece arhimandriţi, în frunte cu egumenul Mănăstirii Dalmaţilor, Cuviosul Faust, care luase parte şi la Sinodul Sfântului Flavian împotriva lui Eutihie, întrunit cu trei ani mai devreme.

Fiind întrebaţi dacă-i cunosc pe acei arhimandriţi prieteni ai lui Dioscor şi Eutihie care-i scriseseră nişte epistole împăratului, arhimandriţii ortodocşi au răspuns că părtaşii celor doi ereziarhi nu erau, în marea lor parte, arhimandriţi, şi au cerut să fie pedepsiţi şi alungaţi acei monahi care semnaseră fals cu titlul de arhimandriţi²⁰⁸. în continuare s-a dat citire epistolei adresate de arhimandriţii ortodocşi împăratului Marchian împotriva acestor părtaşi ai celor doi ereziarhi. în epistolă se spuneau următoarele:

„Evlavioasa şi de Hristos iubitoarea voastră maiestate, îngrijindu-se de sporirea şi întărirea vestitei

²⁰⁷ AcoÖKäßißA.OQ (Dodekavivlos), cartea a patra, cap. 2, 1 p. 352.

²⁰⁸ S. Milias, ibidem, pp. 144-145.

129

credinţe a ortodocşilor, a izgonit tulburarea din Sfintele Biserici, surghiunind adică pe Eutihie, care a grăit cele necinstitoare şi hulitoare împotriva Mântuitorului a toate, Hristos, şi prin intrigi de felul acesta a semănat multe neghine în ţarina Bisericii lui Dumnezeu.

Dar ucenicii lui Eutihie nu voiesc să mărturisească credinţa ortodoxă şi bine-cinstitoare şi să urmeze dogmelor drept-cinstitoare ale Sfinţilor Părinţi, ci rămânând învârtoşaţi, leapădă şi se împotrivesc mărturisirii sănătoase a Părinţilor. Aşa cum ne-au adeverit şi cei pe care i-am trimis la Preasfinţitul arhiepiscop Anatolie, atât acesta, cât şi de Dumnezeu iubitorii episcopi şi preoţi ai eparhiei sale i-au sfătuit din destul, citindu-le şi dogmele sfinţite ale Ortodoxiei, faţă în faţă cu cele eretice.

Drept aceea, cerem majestăţii voastre să poruncească să fie opriţi să meargă mai departe cu faptele lor nelegiuite, iar nouă, părinţilor duhovniceşti ai monahilor, să ne îngăduie a-i supune la canoane pe cei ce au apostaziat cu atâta neruşinare de la dreapta credinţă. Ca, de se vor îndrepta, lucru dorit şi de noi, să se învrednicească şi aceştia de partea celor mântuiţi, iar de vor stărui mai departe în reaua lor credinţă, să-şi primească cuvenita pedeapsă.

Mai cerem să ne trimită majestatea voastră zapis, prin care să ni se îngăduie să rânduim cu privire la bârlogul unde sălăşluiesc aceste fiare şi în toate zilele aduc hulă împotriva Mântuitorului a toate, Hristos"²⁰⁹.

²⁰⁹ Ibidem, p. 147b.

130

Astfel, după ce le-a dat un scurt răgaz de pocăinţă, Sinodul i-a condamnat pe aceşti adepţi ai lui Eutihie.

Aceloraşi arhimandriţi ortodocşi din Constantinopol le scrie şi Sfântul Leon al Romei, numindu-i „străjeri încercaţi ai sfintei credinţe, nepurtaţi încoace şi încolo de orice vânt al înşelăciunii (Efeseni 4,14), ci rămânând neclintiţi pe temelia Prorocilor şi a Apostolilor, care este Hristos"²¹⁰. Tot el îi laudă ca pe „astfel de nevoitori ai bunei-cinstiri, care nu suferă nici în auz credinţele necinstitoare şi hulitoare, păzind în inima lor predania apostolească: Chiar dacă noi [...] v-am vesti o altă Evanghelie să fie anatema! (Galateni 1, 8)"²¹¹.

În scrisorile sale, Sfântul Leon condamnă pe Eutihie şi Sinodul „tâlhăresc" şi îi roagă pe monahi să aibă răbdare în toate încercările pe care Dumnezeu va mai îngădui să le sufere pentru apărarea adevărului. îi îndeamnă să stea vitejeşte împotriva vrăjmaşilor Evangheliei lui Hristos şi să nu trădeze credinţa Sfintei Biserici Soborniceşti celei Una²¹².

²¹⁰ Tco âyanpzco vid) Oavozco... (Iubitului fiu, Faust), ibidem, p. 21a.

²¹¹ Ayamjzoiç zékvolç Oavazco Kai Mapzivœ... (Iubiţilor fii, Faust şi Martin, ibidem, p. 11a.

²¹² Oavozivcp, Mapzivco... (Lui Faustin, Martin...), ibidem, pp. 16-17.

131

1. Cuviosul Avxentie (f 473)

în vremea aceea se nevoia în părţile cele mai pustii ale Bitiniei un ascet cu viaţă îmbunătăţită, Cuviosul Avxentie. „împăratul Marchian şi arhiereii care se adunaseră la Calcedon au poruncit să ia parte la Sinod şi fericitul Avxentie. Acesta însă nu se lăsa înduplecat, nevoind să vină. Spunea că nu este lucru al monahilor să-i înveţe pe alţii, ci mai curând să fie învăţaţi, şi că a da învăţătură li se potriveşte celor cinstiţi cu vrednicia arhieriei.

Atunci împăratul Marchian a trimis la dânsul câţiva monahi şi preoţi din ţinuturile dimprejur, însoţiţi de ostaşi, cu porunca de a-l aduce la Sinod chiar şi cu sila, dacă de bunăvoie nu va voi să vină. Şi ajungând, s-au nevoit în multe chipuri să-l silească să meargă cu dânşii, dar n-au izbândit nimic"²¹³.

Trimişii împăratului s-au ostenit destulă vreme să dărâme coliba Cuviosului spre a-l sili să iasă afară, dar fără rezultat. în cele din urmă, după ce s-a rugat îndelung lui Dumnezeu, Sfântul le-a împlinit cererea şi a ieşit din chilie. Aşadar, clericii şi alţi câţiva oameni de vază l-au dus la Mănăstirea Cuviosului Ipatie.

„Apoi l-a chemat Marchian pe Cuviosul şi văzându-l cu trupul istovit de nevoinţă, l-a întâmpinat

²¹³ Sfântul Simeon Metafrastul, Stoc k ai no A ne ia xai oktoic, tov âyicoTăTOv xai paKapicoTăxov Avţevziov (Viaţa, petrecerea şi nevoinţa Sfântului şi fericitului Avxentie), 23, P.G. 114,1396D.

132

cu toată cinstea şi i-a zis: Ştiu prea bine, domnule Avxentie, că eşti robul lui Dumnezeu şi ţi se cade a primi cele rânduite de Sfântul şi cel a toată lumea Sinod, ca să nu te faci pricină de sminteală celor ce nu voiesc să-l primească.

Atunci Cuviosul a răspuns: Cine sunt eu câinele hămesit ca să poruncească majestatea ta să fiu numărat cu păstorii, când eu însumi am trebuinţă de învăţătură şi povăţuire?. Iar împăratul, după ce a vorbit cu el destulă vreme, i-a zis: Cugetă cele de folos şi nu-mi pricinui întristare. Fiindcă nici noi n-am adunat acest sinod fără de socoteală, ci pentru trebuinţă, spre unirea Preasfintei Biserici, iar nu spre destrămarea ei. Acestea spunându-le şi cerându-i să se roage pentru el, împăratul l-a slobozit să plece [...]

[...] Mai pe urmă, când împăratul a trimis iarăşi să-l cheme pe Sfânt, l-a întrebat dacă conglăsuieşte cu Sfântul Sinod şi este în comuniune cu Biserica. Iar fericitul i-a răspuns: Cum aş putea fi în comuniune, dacă Sinodul nu mărturiseşte că Pururea Fecioara este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu?. Atunci a zis împăratul: Deci dacă vei cerceta cele cu înţelepciune întărite şi încuviinţate de Sinod spre surparea celorlalte eresuri, te vei îndupleca şi tu?. La care fericitul a răspuns: Dacă Sinodul nu va săvârşi nimic împotriva Simbolului de credinţă al celor trei sute optsprezece Părinţi de la Niceea, ci va învăţa în chip desăvârşit cele despre iconomia Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi nu o va lipsi pe Preasfânta Fecioară Maria de numele de Născătoare de Dumnezeu, atunci

133

mă voi împărtăşi îndată şi voi conglăsui cu Sinodul, mulţumind lui Dumnezeu şi evlaviei tale.

Auzind acestea, împăratul a sărutat cinstitul creştet al Cuviosului şi a poruncit să fie dus cu cinste în sfânta şi marea biserică. Aşijderea, mulţime de popor mergea în urma lui, însoţindu-l. împăratul i-a vestit arhiepiscopului Constantinopolului cele grăite de Sfânt şi a dat poruncă să i se citească toate câte se rânduiseră de Sfântul Sinod, pe care ascultându-le cu multă luareaminte, s-a încredinţat că Sinodul a dat ascultare voii lui Dumnezeu, osândind ca pe nişte hule cele dogmatizate de mintea bârfitoare a lui Nestorie şi de vădita nebunie a lui Eutihie, spre pierzarea multor suflete"²¹⁴.

După recunoaşterea hotărârii Sinodului de la Calcedon, Cuviosul Avxentie s-a retras într-un munte mai înalt şi mai sălbatic decât cel dintâi.

2. Evenimentele ulterioare Sinodului de la Calcedon şi sprijinul acordat acestuia de către monahi (451-482)

„Condamnarea lui Eutihie şi a învăţăturii sale la Sinodul al IV-lea Ecumenic a însemnat nu sfârşitul, ci preambulul elanului ereziei monofizite. Monofizismul s-a dovedit a fi erezia cea mai greu de dezrădăcinat dintre toate câte s-au ivit în primul mileniu al erei creştine. "²¹⁵

²¹⁴ Ibidem, 38-41, P.G. 114,1405D-1409B.

²¹⁵ S. Sakkos, ilcpi Avaozaoicov Livaizcov (Despre persoanele cu numele de „Anastasie Sinaitul"), p. 87.

134

După Sinodul de la Calcedon, adepţii lui Dioscor şi ai lui Eutihie, numiţi ulterior monofiziţi²¹⁶, s-au opus cu îndârjire hotărârilor acestuia. Au provocat revolte aprinse în tot imperiul şi şi-au creat propriile comunităţi schismatice, aducând Biserica într-o stare vrednică de plâns.

Un monah monofizit cu numele de Teodosie, „bărbat al pierzării, venind în grabă după Sinodul din Calcedon la Ierusalim"²¹⁷, a izbutit să o atragă la rătăcire pe soţia defunctului împărat Teodosie, Evdochia, şi pe cei mai mulţi dintre monahii palestinieni. Acesta învinuia Sinodul de la Calcedon că „ar fi urmărit să răstoarne dreapta credinţă şi să întărească dogma lui Nestorie"²¹⁸. Prin acţiuni violente şi criminale, Teodosie a reuşit să răpească scaunul Sfintei Cetăţi a Ierusalimului şi a hirotonit mai mulţi episcopi, în timp ce Sfântul Iuvenalie şi episcopii canonici se aflau încă la Sinodul din Calcedon:

„Teodosie l-a scos în afara cetăţii pe episcopul Severian şi l-a ucis acolo, fiindcă nu voia să se supună

²¹⁶ F. Vafeidis, EKKArjcnaoTiKfi IoTOpia (Istoria Bisericii), vol. 1, 72, 3, p. 243.

²¹⁷ Cuviosul Teofan, Xpovoypacpia (Cronografe), anul 5945, P.G. 108, 273A.

²¹⁸ Chiril de Schitopolis, Bioţ tov ¿v ăyioa; nanpoi; rjpcov Evdvpiov (Viaţa celui întru Sfinţi Părintelui nostru Eftimie), cap. 27 (pentru traducerea românească, vezi şi: Chiril de Schitopolis, Vieţile pustnicilor Palestinei, ediţie bilingvă, trad. Ierom. Agapie Corbu, Ed. Sfântul Nectarie, Arad, 2013, p. 81).

135

credinţei sale nelegiuite. Apoi a ridicat mare prigoană în toată Sfânta Cetate împotriva celor ce nu voiau să se împărtăşească cu el, pe unii dându-i la chinuri, altora răpindu-le averile, altora arzându-le casele, încât cetatea părea ca şi călcată de barbari"²¹⁹.

împăraţii Marchian şi Pulheria au încercat să apere monahismul din acele ţinuturi de influenţa ereticului Teodosie, prin epistole trimise părinţilor din Sinai şi egumenei Vasa. în aceste epistole, cei doi monarhi îşi apără în mod pilduitor şi cu smerită cugetare convingerile lor ortodoxe²²⁰.

în cele din urmă, Teodosie a rămas în scaun doar douăzeci de luni, în Palestina instaurându-se treptat Ortodoxia. Hotărâtoare în acest sens a fost şi contribuţia pe care şi-au adus-o întâi-stătătorii vieţii monahale din acele ţinuturi, Sfântul Eftimie cel Mare şi ucenicii săi, Sfinţii Sava şi Teodosie²²¹, ale căror lupte vor fi descrise ulterior.

Rele cu mult mai mari le-au fost pricinuite

ortodocşilor de monofiziţii din Alexandria. Sinodul din Calcedon îl numise pe Sfântul Proterie ca episcop al cetăţii în locul ereticului Dioscor. Cu toate acestea, sosirea Sfântului în Alexandria

²¹⁹ Nichifor Calist, EKKArioiaonKf] Iozopia (Istoria bisericească), vol. 15, cap. 9, P.G. 147, 32A.

²²⁰ S. Milias, Tcvv iepcov Evvodojv... ovAAoyrj (Colecţia Sfintelor Sinoade), vol. 2, pp. 216, 217, 220, 221.

²²¹ V. Stefanidis, EKKArioiaoTLKrj loTopia (Istoria Bisericii), 14, p. 226.

136

nu a întârziat să provoace dispute sângeroase. După moartea lui Marchian (457), Timotei Elur, unul dintre clericii fanatici ai lui Dioscor, i-a instigat pe monahi şi pe credincioşi împotriva Sfântului Proterie. în timp de noapte, acesta li s-a înfăţişat monahilor dându-se drept înger al lui Dumnezeu şi i-a îndemnat să nu se împărtăşească cu Sfinţitul Proterie, ci să-l aibă ca episcop pe Elur, adică pe el însuşi²²².

în cele din urmă, Sfântul Proterie a fost urmărit şi ucis chiar în colimvitra din baptisteriul bisericii, împreună cu şase însoţitori ai săi. După o istorisire a sfinţitului Dositei, fanaticii monofiziţi, efectiv ca nişte fiare sălbatice, i-au scos măruntaiele mucenicului şi le-au mâncat! Apoi l-au tras, legat cu frânghii, în mijlocul cetăţii, unde i-au aruncat o parte a trupului la câini, iar cealaltă au ars-o²²³.

După moartea mucenicească a Sfântului Proterie, Timotei s-a impus ca nou patriarh şi a purces la hirotoniri nelegiuite ale monofiziţilor concomitent cu depunerea păstorilor ortodocşi. A măsluit cărţile Sfântului Chiril²²⁴ şi a convocat un sinod local, care a anatematizat Sinodul de la

²²² M. Ghedeon, naxpiapxiKoi nivaxet; (Tablouri patriarhale), p. 124.

²²³ AcobeKăLAoc, (Dodekavivlos), cartea a doua, cap. 6, 6, p. 429.

²²⁴ Cuviosul Teofan, ibidem, anul 5950, P.G. 108, 281B.

137

Calcedon şi pe Sfinţii Leon al Romei şi Anatolie al Constantinopolului. Episcopii şi clericii ortodocşi din Egipt i-au scris atunci noului împărat Leon cel Mare (457-474), aducându-i la cunoştinţă faptele nelegiuite ale lui Timotei.

împăratul a decis neîntârziat să-i consulte pe Părinţi în privinţa Sinodului de la Calcedon şi a lui Timotei. în acest scop s-a adresat prin scrisori atât episcopilor din imperiu, cât şi unor monahi vestiţi în epocă, Cuvioşii Simeon Stâlpnicul, Varadat şi Iacob făcătorul de minuni. Atunci „cu toţii, peste o mie de episcopi, deşi la mare depărtare unul de altul, au întărit prin voturile lor Sinodul de la Calcedon"²²⁵ şi l-au osândit pe Timotei. De partea Sinodului s-au situat de asemenea, în scrisorile lor adresate lui Leon, şi Cuviosul Simeon şi monahul Varendat²²⁶ (Varadat).

Astfel, împăratul Leon s-a pronunţat în favoarea Sinodului de la Calcedon şi l-a exilat pe Timotei. Mai târziu l-a alungat şi din Antiohia pe episcopul monofizit al cetăţii, Petru Gnafevs, cel care anterior îl silise pe Sfântul Martirie să se retragă din scaunul său. Mai mult, Petru îi anatematiza pe cei ce nu mărturiseau că Dumnezeirea a fost Cea care a suferit Patimile şi Răstignirea (şi nu firea omenească a Dumnezeu-Omului Iisus),

²²⁵ Nichifor Calist, ibidem, vol. 16, P.G. 147, 52A.

²²⁶ Dositei al Ierusalimului, ibidem, cartea a doua, cap. 7, 1-2, pp. 430-432.

138

şi a introdus în Imnul Trisaghion („Sfinte Dumnezeule") adăugirea blasfematoare „Cel ce Te-ai răstignit pentru noi"²²⁷.

După moartea bine-cinstitorului Leon şi alungarea ginerelui său Zinon, scaunul împărăţiei a fost uzurpat de Vasilisc (476-478). Pentru a-şi întări autoritatea, noul împărat li s-a alăturat monofiziţilor şi a emis o „Enciclică" prin care condamna Sinodul de la Calcedon şi Tomosul papei Leon, instituind monofizismul drept religie oficială de stat. „De îndată s-a pornit împotriva credinţei [...] L-a chemat printr-o scrisoare pe Timotei Elur şi pe Petru Gnafevs, care era ascuns în Mănăstirea Achimiţilor; şi toţi ceilalţi vrăjmaşi ai Sfântului Sinod din Calcedon grăiau cu îndrăzneală împotriva adevărului"²²⁸.

Samavolniciile împăratului Vasilisc au întâmpinat o puternică rezistenţă din partea patriarhului Acachie al Constantinopolului (472-489). Acesta a refuzat să-i primească în comuniune pe cei doi adversari ai Sinodului de la Calcedon şi să semneze decretul împăratului, şi a mobilizat împotriva acestuia poporul credincios. A îmbrăcat odăjdii de doliu şi la fel şi-a înveşmântat şi altarul şi tronul patriarhal²²⁹. în acele momente grele, s-a remarcat prin lupta sa eroică Cuviosul

²²⁷ Ibidem, cap. 9, 1, p. 437.

²²⁸ Cuviosul Teofan, ibidem, anul 5967, P.G. 108, 301B.

²²⁹ Dositei al Ierusalimului, ibidem, 5, p. 441.

139

Daniil Stâlpnicul, care împreună cu Acachie a reuşit să-l convingă pe Vasilisc să revină asupra edictului eretic şi să scrie un altul ortodox, aşanumita „Antienciclică"²³⁰.

Lupta Cuviosului Daniil are o însemnătate aparte, fiind dusă într-o perioadă în care în jur de cinci sute de episcopi răsăriteni²³¹ îşi trădau credinţa, semnând edictul nelegiuit al împăratului. Dar foarte curând Vasilisc avea să-şi piardă tronul, pe care l-a luat din nou împăratul Zinon.

Sub Zinon, în scaunul patriarhal al Alexandriei a urcat monofizitul Petru Mong, care după numai treizeci şi şase de zile a fost izgonit de monahii ortodocşi²³². Totuşi, Petru a revenit în scaun ulterior. Mai jos vom înfăţişa luptele purtate în această perioadă de monahi în apărarea Sinodului din Calcedon şi pentru întărirea credinţei ortodoxe.

1. Cuviosul Eftimie cel Mare (376-473)

Când Petru, episcopul saracinilor (pe care chiar Marele Eftimie îl propusese spre hirotonie patriarhului de Ierusalim), a mers la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes, Cuviosul i-a poruncit să-i urmeze Sfântului Chiril în toate. După Sinod,

²³⁰ Nichifor Calist, ibidem, vol. 16, cap. 7, P.G. 147, 129A-C.

²³¹ Ibidem, cap. 4, P.G. 147,125B.

²³² Dositei al Ierusalimului, ibidem, 6, p. 443.

140

Cuviosul Eftimie s-a întristat din tot sufletul pentru greşeala temporară a lui Ioan al Antiohiei²³³.

„Fericitul Sava şi mulţi alţi Bătrâni se minunau de râvna fierbinte a Marelui Eftimie pentru dogmele bisericeşti, măcar că acesta vieţuia cu multă blândeţe şi cuget măsurat. Mărturiseau, mai ales, că se ferea de orice erezie potrivnică dreptei credinţe, dar mai ales ura cu ură desăvârşită (Psalmii 138, 22) acestea şase: Ura întinăciunea maniheilor şi lupta cu dârzenie împotriva celor ce cugetau cele ale lui Origen [...] Respingea deopotrivă despărţirea lui Arie, ca şi unirea lui Sabelie [...] încă se lepăda şi de despărţirea lui Nestorie şi de amestecul lui Eutihie"²³⁴ cu privire la taina Persoanei lui Hristos.

La Sinodul de la Calcedon au fost prezenţi „şi ucenicii Marelui Eftimie, anume Ştefan, episcopul Iamniei, şi Ioan, episcopul saracinilor. Petru (cel pomenit mai sus) deja se săvârşise, la fel ca şi Avxolaos, urmaşul său, care a murit sub osândă, ca unul ce se învoise cu Dioscor la Efes. Aceştia au luat hotărârea dogmatică ce fusese formulată şi rostită de Sinod şi au venit cu ea în grabă la Cuviosul Eftimie, temându-se a nu-i stârni acestuia mânia, precum îl mâniase Avxolaos când se înapoiase de la Sinodul tâlhăresc.

²³³ Chiril de Schitopolis, Bioc, zov ev ăyioic, nazpdc; lipan Evdvpiov (Viaţa celui întru Sfinţi Părintelui nostru Eftimie), cap. 20 (pentru traducerea românească, vezi şi: Vieţile pustnicilor Palestinei, op. cit., pp. 59-61).

²³⁴ Chiril de Schitopolis, ibidem, cap. 26 (pentru traducerea românească vezi şi ibidem, pp. 75-77).

141

Aşadar, Părintele nostru Eftimie după ce i-a primit pe aceştia şi a citit cu luare-aminte hotărârea, ca un adevărat cercetător al dreptei cugetări, a primit mărturisirea de credinţă cuprinsă în ea. Răspândindu-se vestea că Marele Eftimie a îmbrăţişat hotărârea dogmatică de la Calcedon, ar fi primit-o, desigur, toţi monahii, dacă nu i-ar fi împiedicat un anume Teodosie, călugăr după schimă, dar în realitate înaintemergător al Antihristului"²³⁵.

După ce Teodosie a uzurpat scaunul patriarhal al Ierusalimului, aproape toţi monahii din pustia Palestinei şi locuitorii din cetăţi i-au urmat în apostazia sa. Cu toate acestea, monahii aflaţi sub povăţuirea Cuviosului Eftimie nu aveau nicio părtăşie cu el. Atunci Teodosie a trimis la el doi arhimandriţi, rugându-l să i se alăture. Cuviosul a răspuns însă că, în ceea ce-l priveşte, nu va avea niciodată părtăşie cu faptele nelegiuite ale lui Teodosie, nici nu se va supune rătăcirii lui. Ca un teolog strălucit, el le-a dovedit că Sinodul este în acord deplin atât cu cele trei Sinoade Ecumenice anterioare, cât şi cu

învăţătura ortodoxă îndeobşte.

„Iar Teodosie, ajungând stăpânitor peste întreaga Palestină, se sârguia să stingă prin cuvinte amăgitoare şi această singură scânteie a bunei-cinstiri care mai rămăsese în pustie. Dar nădejdile i-au fost înşelate,

²³⁵ Ibidem, cap. 27 (pentru traducerea românească vezi şi ibidem, pp. 79-81).

142

căci precum o săgeată ce se loveşte de ceva mai tare a fost respins, şi precum un val sălbatic al mării a fost spulberat de propovăduitorul şi apărătorul dreptei credinţe. Dar nu şi-a lăsat momelile la o parte, ci a mai trimis şi pe alţii încercând să-l înduplece.

Văzând Marele Eftimie o asemenea neruşinare din partea lui Teodosie, după ce le-a poruncit părinţilor să nu aibă nicio părtăşie cu apostazia, s-a retras în pustia cea mai adâncă." în acel loc se nevoia şi Cuviosul Gherasim, care „împreună cu alţi pustnici fusese ademenit la reaua credinţă a lui Teodosie. Dar auzind de la mai toţi cei ce pustniceau în acele ţinuturi despre minunatul har al Marelui Eftimie, a venit la el în Ruva. şi rămânând cu el destulă vreme, s-a încredinţat să primească hotărârea Sinodului de la Calcedon şi să se despartă de comuniunea cu Teodosie, şi împreună cu el (s-au încredinţat) şi alţi pustnici: Petru, numit Gurnit, Marcu, Iulon şi Siluan. Iar Marele Eftimie a rămas acolo până la îndepărtarea lui Teodosie"²³⁶.

Amăgirii lui Teodosie i-a căzut victimă şi Evdochia, soţia defunctului împărat Teodosie al II-lea. împărăteasa s-a despărţit de Biserica Sobornicească şi întorcându-se împotriva ortodocşilor, se străduia să-i întărească pe schismaticii monofiziţi. în aceeaşi apostazie fuseseră atraşi toţi monahii din Palestina, în ciuda faptului că

²³⁶ Ibidem (pentru traducerea românească, vezi şi ibidem, pp. 85-87).

143

Teodosie fusese izgonit, iar Sfântul Iuvenalie revenise în scaunul său. Dar fiindcă unii o îndemnau să se unească cu Biserica Sobornicească, Evdochia a hotărât să ceară sfatul bărbaţilor dedumnezeu-purtători din pustie şi să cunoască de la ei dreapta credinţă.

„în acest scop l-a trimis pe preacinstitul horepiscop Anastasie, însoţit de câţiva oameni de-ai ei, în Antiohia, la Sfântul Simeon Stâlpnicul, care strălucea pe atunci ca un luminător al lumii, înfăţişându-i gândurile sale prin scrisoare şi cerând de la dânsul un sfat bineplăcut lui Dumnezeu.

Şi i-a răspuns ei Sfântul Simeon, zicând: Iată, diavolul, văzând bogăţia virtuţilor tale, a cerut să te cearnă ca pe grâu (Luca 22, 31), iar acel pierzător, Teodosie, vas şi unealtă a celui viclean fiind, ţi-a întunecat şi ţi-a tulburat sufletul tău de Dumnezeu iubitor. Dar îndrăzneşte, căci credinţa nu ţi-a pierit! De un lucru însă m-am mirat foarte: că având izvorul aproape, n-ai cunoscut şi te-ai silit să scoţi aceeaşi apă de departe. îl ai acolo pe de-Dumnezeupurtătorul Eftimie; urmează învăţăturilor şi poveţelor lui şi te vei mântui"²³⁷.

Deci fericita Evdochia s-a grăbit să-l întâlnească pe Sfânt, care i-a zis: „Ia aminte, de acum, la tine însăţi, fiică! Relele ce ţi s-au întâmplat în Italia s-au petrecut din pricină că te-ai supus amăgirii lui

²³⁷ Ibidem, cap. 30 (pentru traducerea românească, vezi şi ibidem, p. 93).

144

Teodosie. Depărtează-te de nebuna iubire de ceartă şi pe lângă cele trei Sfinte Sinoade a toată lumea [...] primeşte şi hotărârea ce s-a rostit la Sinodul Ecumenic adunat acum în Calcedon şi depărtează-te de comuniunea cu Dioscor şi intră în comuniune cu Iuvenalie, episcopul Ierusalimului.

Acestea zicându-le, după ce s-a rugat pentru ea şi a sfătuit-o, a plecat. Iar ea, minunându-se foarte de virtutea acelui sfânt bărbat, a împlinit cele zise ca şi cum le-ar fi primit din gura lui Dumnezeu. A intrat degrabă în Sfânta Cetate, şi prin mijlocirea preoţilor Cosma şi Anastasie, s-a împărtăşit cu arhiepiscopul şi s-a unit cu Biserica Sobornicească. Prin pilda ei, mulţime multă de mireni şi de monahi care fuseseră amăgiţi de Teodosie s-au întors la comuniunea cu Biserica Sobornicească"²³⁸.

Mai înainte de întâmplarea aceasta, Marele Eftimie reuşise de asemenea, prin învăţătura sa, să-i aducă la dreapta credinţă pe unii din satul Zif, care căzuseră în erezia maniheilor²³⁹.

2. Cuviosul Ghelasie

Mai înainte încă de a lua scaunul Ierusalimului, Teodosie a încercat să-l atragă de partea sa şi pe Cuviosul Ghelasie. Dar acesta n-a voit să

²³⁸ Ibidem (pentru traducerea românească, vezi şi ibidem, p. 95).

²³⁹ Ibidem, cap. 12 (pentru traducerea românească, vezi şi ibidem, p. 39).

145

urmeze schismei şi apostaziei lui, ci l-a alungat fără a-l lua în seamă, socotindu-l nevrednic de convorbiri dogmatice.

Mai târziu, după ce Teodosie a urcat în scaunul patriarhal, l-a chemat şi pe Avva Ghelasie, şi prin momeli, dar şi ameninţându-l, i-a zis: „Anatematizează pe Iuvenalie!. Iar el, deloc înfricoşându-se, a răspuns: Eu pe alt episcop al Ierusalimului nu ştiu, decât pe Iuvenalie. Şi temându-se Teodosie ca nu cumva şi alţii să-i urmeze în râvna lui cea bine-cinstitoare, a poruncit să-l scoată pe ascuns din biserică. De acolo apucându-l cei de un cuget cu Teodosie şi strângând lemne împrejur, îl îngrozeau a-l arde pe el. Dar văzând că nici aşa nu se pleacă, nici nu se teme defel, ci mai vârtos temându-se aceia de ridicarea împotriva lor a norodului pentru că era vestit pretutindenea fericitul -, l-au slobozit nevătămat pe mucenic. Iar aceasta s-a făcut mai vârtos din purtarea de grijă a lui Dumnezeu"²⁴⁰.

3. Cuviosul Simeon Stâlpnicul (f 459)

Aşa cum am văzut anterior, împăratul Teodosie îi ceruse Cuviosului Simeon să mijlocească împăcarea dintre Sfântul Chiril şi Ioan al Antiohiei. Tot Cuviosul Simeon a fost cel care a ajutat-o pe împărăteasa Evdochia să se întoarcă la Ortodoxie.

²⁴⁰ To repovTLKdv (Patericul), p. 26 (pentru traducerea românească, vezi şi Pateric Egyptean, op. cit., p. 61).

146

Despre Cuviosul Simeon, Fericitul Teodorit istoriseşte că „astfel petrecând şi acestea toate săvârşindu-le, nici a se îngriji de Bisericile sfinţilor nu se leneveşte, ba luptându-se cu păgânătatea elinilor, ba surpând îndrăzneala iudeilor, altă dată împrăştiind taberele ereticilor; şi uneori îi scrie despre acestea împăratului, alteori deşteaptă pe căpetenii spre dumnezeiasca râvnă, alteori pe lângă înşişi păstorii Bisericilor stăruie, îndemnându-i să poarte grijă de turmă"²⁴¹. Redăm în continuare două împrejurări caracteristice:

Odată împăratul Teodosie cel Tânăr le-a îngăduit iudeilor din Antiohia să-şi folosească sinagogile lor. Aflând de aceasta, Simeon, cel „sporit în cele dumnezeieşti şi cu râvnă fierbinte pentru buna-cinstire", l-a mustrat cu multă îndrăzneală. Atunci împăratul şi-a cerut iertare şi nu numai că le-a luat iudeilor sinagogile, dar l-a izgonit şi pe eparhul cetăţii, care îl îndemnase la o asemenea faptă²⁴².

²⁴¹ OiAoQeoq IoTOpia (Istorie iubitoare de Dumnezeu), P.G. 82, 1484A-B (pentru traducerea românească vezi şi: Teodorit al Cyrului, Vieţile sfinţilor pustnici din Siria, op. cit., p. 154).

²⁴² Sfântul Simeon Metafrastul, Aoyot; eh; iov 601ov Lvpccov xov ev tfi) ozvAci) (Cuvânt la Cuviosul Simeon Stâlpnicul), 50, P.G. 114, 381C-384A. De menţionat că în versiunea românească a Vieţii Sfântului Simeon întâlnim o relatare oarecum diferită a întâmplării: „S-a spus oarecând Cuviosului Simeon că împăratul Teodosie cel Tânăr a dat evreilor biserica pe care o luaseră creştinii. Atunci Sfântul a trimis îndată o scrisoare împăratului, învăţându-l şi înfricoşându-l cu mânia lui Dumnezeu [...] Citind-o, împăratul [...] a poruncit creştinilor să-şi ia biserica înapoi, iar pe eparhul acela care l-a sfătuit să dea iudeilor biserica l-a alungat din dregătorie". („Vieţile Sfinţilor pe septembrie", ediţia a III-a, Ed. Mănăstirii Sihăstria, 2012, p. 35). (n. trad.)

147

Cuviosul Simeon este de asemenea autorul a două scrisori în care susţine Sinodul din Calcedon şi îi osândeşte pe eretici. Cea dintâi i-a fost trimisă împăratului Leon, care îi ceruse părerea asupra acestei chestiuni. în cea de-a doua, adresată episcopului Vasile al Antiohiei, scrie, printre altele:

„Am primit scrisoarea sfinţiei tale şi m-am minunat de râvna şi buna-cinstire pe care preaiubitorul de Dumnezeu împăratul nostru a arătat-o şi o arată faţă de Sfinţii Părinţi şi de credinţa lor dreaptă [...] Drept aceea şi eu, smeritul şi nevrednicul, cel fără de vreme născut (cf. I Corinteni 15, 8)²⁴³ între monahi, mi-am scris cugetul meu domniei sale, adică stăruinţa mea în credinţa pe care o am ca temelie şi care a fost arătată de Duhul Sfânt prin cei şase sute treizeci de Sfinţi Părinţi ai Sinodului din Calcedon"²⁴⁴.

²⁴³ Pasajul este redat conform ediţiei sinodale din 1914 a Sfintei Scripturi. Sensul este acela de prunc încă neîmplinit (vezi nota la versetul respectiv în ediţia jubiliară din 2001 a Sfintei Scripturi, revizuită şi comentată de IPS Bartolomeu Anania). (n. trad.)

²⁴⁴ Nichifor Calist, EKKArţmaoziKr] Toropia (Istoria bisericească), vol. 15, cap. 19, P.G. 147, 57CD.

148

4. Cuviosul Daniil Stâlpnicul (409-493)

Un alt stâlpnic care a strălucit în luptele pentru apărarea credinţei ortodoxe a fost şi Cuviosul Daniil. în vremea lui Leon cel Mare, Cuviosul îşi începuse deja nevoinţa vieţuirii pe stâlp. Odată, împăratul a mers să-l întâlnească în muntele unde se nevoia. Dar pe drumul de întoarcere spre palat, calul a căzut deodată, trântindu-l la pământ şi pe slăvitul călăreţ! Acesta n-a păţit nimic grav, dar s-a aprins de mânie împotriva îngrijitorului cailor, Iordan cu numele, care era arian. Temându-se, Iordan a alergat înapoi la Cuviosul Daniil să afle scăpare.

„Cuviosul i-a făgăduit atunci că nu numai de frica împăratului îl va izbăvi, dar şi de vicleana şi reaua credinţă, care este cea mai cumplită primejdie. Auzind acestea, îngrijitorul s-a lepădat de erezia lui Arie şi a crezut în dogmele ortodoxe, prin sfaturile pline de blândeţe care curgeau ca o miere de pe buzele Cuviosului." Sfântul i-a cerut lui Leon să-l ierte pe Iordan, la care împăratul a răspuns: „Mă bucur că această cădere a mea s-a făcut pricină a ridicării lui Iordan din eres la dreapta credinţă!"²⁴⁵.

Buna-cinstire a împăratului s-a făcut cunoscută şi din întâmplarea care urmează: Odată,

²⁴⁵ Sfântul Simeon Metafrastul, Bîoq kcU noAneia iov ooiov ncnpoc ppcov AavnjA tov LtvAîtov (Viaţa şi petrecerea Cuviosului Părintelui nostru Daniil Stâlpnicul), cap. 30, P.G. 116, 1005D-1008A.

149

silit fiind, i-a făgăduit mâna fiicei sale fiului puternicului general arian got Aspar. Atunci, temându-se ca nu cumva după moartea lui Leon împărăţia să fie luată iarăşi de un arian, ortodocşii din Constantinopol, în frunte cu patriarhul Ghenadie şi Cuviosul Marcel (+469), egumenul Mănăstirii Achimiţilor (Neadormiţilor), l-au convins pe împărat să nu săvârşească nunta dacă ginerele nu se va lepăda de erezie. Cuviosul Marcel i-a vorbit lui Leon cu râvnă aprinsă şi cu îndrăzneală. Aşa cum au putut vedea mulţi credincioşi, tot drumul spre palat Cuviosul a avut alături un tânăr preafrumos cu o înfăţişare ca a fulgerului, care strălucea în chip mai presus de fire!²⁴⁶

O deosebită impresie lasă şi rolul jucat de Cuviosul Daniil cu ocazia emiterii de către împăratul Vasilisc a „Enciclicei" sale în favoarea monofiziţilor. Necinstitorul împărat intenţiona totodată să-l ucidă şi pe patriarhul Acachie, care se opunea cu tărie planurilor politicii sale. Aflând aceste veşti întristătoare, monahii din Constantinopol s-au adunat în sfânta şi marea biserică pentru a-l sprijini şi apăra pe Acachie şi au hotărât cu toţii să trimită un sol la Cuviosul Daniil spre a-i face cunoscută gravitatea situaţiei.

²⁴⁶ Sfântul Simeon Metafrastul, Bloc kolî noAncia iov ooiov naTpdc ijpcov MapxeAAov (Viaţa şi petrecerea Cuviosului Părintelui nostru Marcel), cap. 34, P.G. 116, 741B-744B.

150

„Dar în ziua următoare a trimis şi Vasilisc la Cuviosul un curtean cu numele de Daniil, cu porunca de a-i spune acestea: Drepte îţi par, îngere al lui Dumnezeu, cele uneltite de patriarhul Acachie, care prin clevetiri de tot felul a ridicat cetatea împotriva mea şi a tras după sine până şi oastea? Deci roagă-te pentru noi, ca să nu izbândească.

Auzind acestea, Cuviosul i-a zis lui Daniil: Spune-i celui ce te-a trimis: Nu eşti vrednic de dumnezeiasca binecuvântare, căci ai îmbrăţişat credinţa iudeilor, defăimând întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, şi tulburi Biserica Lui cea Sfântă şi-i dispreţuieşti pe preoţii Săi. Căci scris este: Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor (Matei 7, 6). Să ştii, deci, că degrabă va surpa Dumnezeu stăpânirea ta tirănească şi va lua împărăţia din mâinile tale"²⁴⁷.

împăratul s-a mâniat şi s-a tulburat adânc primind răspunsul Sfântului. Dar poporul credincios, la auzul celor petrecute, s-a adunat a doua zi în biserica cea mare şi toţi într-un glas îl rugau cu lacrimi pe Acachie să-l cheme pe Cuviosul Daniil să izbăvească Biserica. Patriarhul a trimis din nou o solie alcătuită din arhimandriţi, cărora le-a poruncit:

²⁴⁷ Viaţa şi petrecerea Cuviosului Părintelui nostru Daniil Stâlpnicul, cap. 71, apud H. Delehaye, Les saints stylites (Sfinţii Stâlpnici), pp. 67-68 (pentru traducerea românească, vezi şi: „Vieţile Sfinţilor Stâlpnici: Simeon, Daniel, Luca, Alipie", coord. Remus Rus, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, pp. 224-225).

151

„De dragul credinţei şi pentru mine, mergeţi la cuviosul bărbat Daniil şi cădeţi înaintea stâlpului şi rugaţi-l fierbinte, zicându-i: Urmează învăţătorului Hristos Cel ce a plecat cerurile şi S-a pogorât (Psalmii 17,11) şi S-a întrupat din Preasfânta Fecioară şi a petrecut împreună cu păcătoşii, vărsându-Şi sângele ca să mântuiască Biserica, mireasa Sa. Nu trece cu vederea cărunteţile noastre, ci primeşte rugăciunea şi vino să mântuieşti Biserica, Maica ta, care se batjocoreşte de necinstitori, în timp ce păstorul e prigonit, iar turma risipită de lupi sălbatici.

Trimişii s-au dus şi au făcut aşa cum li se poruncise şi au căzut la pământ înaintea stâlpului. Văzându-i plecaţi la pământ, Cuviosul s-a tulburat şi le-a strigat din înălţime: Ce faceţi, sfinţi părinţi, aducând o astfel de osândă asupra nevredniciei mele? Care vă este vrerea?

Atunci ei s-au ridicat şi i-au zis: Avem trebuinţă de tine să izbăveşti cu harul lui Dumnezeu credinţa prigonită, Biserica înviforată, turma cea risipită şi pe bătrânul patriarh ameninţat cu moartea. Iar Cuviosul le-a răspuns: Adevărat este Cel ce a zis că Sfânta Biserică porţile iadului nu o vor birui (Matei 16,18). Răbdaţi puţină vreme şi se va face voia lui Dumnezeu. Rugaţi-vă deci să ne arate Domnul cele de folos.

Pe când îşi săvârşea rugăciunea de noapte, în revărsatul zorilor era o zi de miercuri -, Daniil a auzit un glas grăindu-i lămurit: Coboară-te să mergi cu părinţii şi nu şovăi; iar după ce vei săvârşi lucrul,

152

urmează-ţi nevoinţa în pace!. Iar Cuviosul a dat ascultare voii lui Dumnezeu [...]

[...] Atunci (îndată ce Cuviosul Daniil a ajuns la biserică) poporul a început să strige: Alungă tânguirea Bisericii; ţie ţi-l încredinţăm pe arhiereu; sârguieşte-te pentru lucrul cel sfânt pentru care ai venit; acum este ceasul să iei cununa ostenelilor tale.

Cuviosul a făcut semn mulţimii să tacă şi a zis: [...] Credinţa noastră cea desăvârşită în Dumnezeu nu se teme, nici nu e biruită de împotrivirile vrăjmaşilor, nici n-are trebuinţă de vreun ajutor omenesc, fiindcă este întemeiată pe piatra cea tare hristos (I Corinteni 10,4). De aceea, nu slăbiţi în rugăciune, căci şi pentru verhovnicul Apostolilor, Petru, s-au făcut odinioară îndelungi rugăciuni (Faptele Apostolilor 12, 5), nu pentru că l-ar fi părăsit Dumnezeu, ci fiindcă Acesta voieşte ca şi turma să înalţe rugăciuni pentru păstorul ei. Asemenea faceţi şi voi în clipa de faţă, şi Domnul va săvârşi foarte degrabă şi cu noi lucruri minunate, spre slava Numelui Său.

După ce Sfântul a grăit acestea, credincioşii au scos însemnele de doliu din altar şi din toată biserica. Iar Daniil i-a scris împăratului o scrisoare, zicând: îţi este de folos a-L mânia pe Dumnezeu? Nu este oare viaţa ta în mâinile Sale? Ce vrăjmăşie ai cu Sfânta Biserică, de te-ai oştit împotriva slujitorilor ei şi te arăţi ca un alt Diocleţian?. Şi multe altele asemenea i-a scris, când sfătuindu-l, când mustrându-l.

Când împăratul a primit scrisoarea şi s-a înştiinţat că Daniil venise în cetate şi se afla în biserică, s-a

153

înfricoşat foarte tare şi i-a trimis răspuns: Aceasta, dar, îţi este nevoinţa, să vii în cetate şi să ridici norodul împotriva mea? Eu plec şi las în seama ta cetatea. Şi a plecat cu o corabie la Evdomon, care se află la marginea cetăţii"²¹⁸.

Atunci Cuviosul le-a poruncit monahilor să păzească biserica şi pe patriarh, iar el, însoţit de poporul credincios, a pornit către palatul împăratului din Evdomon. Dar nefiind primiţi de împărat, au plecat „scuturând praful de pe picioarele lor" (Matei 10, 14). Iar Vasilisc, aflând de mânia Sfântului şi de toate cele prorocite de acesta împotriva sa, a fost cuprins de o mare frică şi a trimis în multe rânduri oameni care să-l aducă la palat.

„Cuviosul însă nu s-a învoit să meargă, ci a zis: Să vină el în sfânta biserică să dea răspuns înaintea Sfintei Cruci şi a Sfintei Evanghelii pe care le-a defăimat; fiindcă eu nu sunt decât un om păcătos. Trimişii i-au transmis împăratului cele zise, iar acesta s-a grăbit să iasă şi să meargă la biserică. Patriarhul l-a întâmpinat cu Sfânta Evanghelie înaintea Sfântului Altar, iar împăratul s-a închinat cu făţărnicie.

După ce s-a săvârşit rugăciunea rânduită, Vasilisc şi patriarhul au mers împreună la Cuviosul Daniil şi amândoi au îngenuncheat la picioarele sale, în văzul a tot poporul. Sfântul i-a sfătuit să se împace şi să nu mai ţină nicio vrajbă între ei, căci a zis când voi

²⁴⁸ Ibidem, cap. 72-73, pp. 69-71 (pentru traducerea românească, vezi şi ibidem, pp. 225-228).

154

sunteţi în vrajbă, faceţi tulburare Sfintelor Biserici şi stârniţi o mare neorânduială în toată împărăţia.

În timp ce împăratul îşi rostea marele său cuvânt de apărare înaintea Cuviosului Daniil, poporul striga: Păzeşte-i, Doamne, pe Părinte şi pe cei doi fii ai săi! Ţie îţi încredinţăm, Părinte, buna înţelegere dintre ei! Să auzim acum credinţa împăratului! De ce sunt răsturnate canoanele Ortodoxiei? De ce sunt surghiuniţi episcopii ortodocşi? [...]. Iar împăratul şi patriarhul stăteau îngenunchiaţi la picioarele Sfântului, în timp ce poporul striga nenumărate altele asemenea"²⁴⁹.

Apoi Cuviosul l-a îndemnat pe împărat să dea răspuns înaintea poporului şi să-l încredinţeze de ortodoxia cugetelor sale. în acest fel Vasilisc s-a împăcat cu Sfântul Daniil, cu patriarhul, dar şi cu poporul credincios. După ce s-au săvârşit toate acestea, Cuviosul s-a reîntors la obişnuita sa nevoinţă pe stâlp. Le-a prorocit însă monahilor că Dumnezeu îl va pedepsi pe împărat, deoarece purtarea sa nu fusese sinceră. într-adevăr, după prorocia Sfântului, Vasilisc a fost alungat la scurt timp de pe tron, iar Zinon a revenit la cârma împărăţiei.

Cu şapte zile înaintea adormirii sale, Cuviosul le-a poruncit, printre altele, ucenicilor săi „să nu se despartă de Maica lor Sfântă, Biserica, şi să urască

²⁴⁹ Ibidem, cap. 83, p. 78 (pentru traducerea românească, vezi şi ibidem, p. 235).

155

toată sminteala şi neghinele ereticilor, vrăjmaşii lui Hristos"²⁵⁰.

Sfinţitul Dositei al Ierusalimului menţionează că Sfântul Daniil a însemnat într-un libellus²⁵¹ dogmele ortodoxe şi i l-a dat lui Vasilisc să-l semneze. Constrâns, împăratul a scris atunci „Antienciclica", prin care abroga enciclica eretică anterioară şi întărea credinţa ortodoxă. Vasilisc a fost înfruntat de asemenea şi de monahul Olimpie²⁵².

3. „Henotikonul” împăratului Zinon, evenimentele ulterioare şi luptele monahilor (482-518)

Disputele şi ciocnirile dintre ortodocşi şi monofiziţi au continuat, din păcate, şi după alungarea lui Vasilisc. Majoritatea acestora din urmă se despărţiseră deja de eutihienii extremişti, care ajungeau până în punctul de a susţine că trupul lui Hristos nu este deofiinţă (omoousios) cu cel omenesc²⁵³.

în aceste condiţii, împăratul Zinon a considerat necesară trasarea unei politici unioniste şi a emis în anul 482, în înţelegere cu patriarhul

²⁵⁰ Ibidem, cap. 95, p. 89 (pentru traducerea românească, vezi şi ibidem, p. 247).

²⁵¹ Mărturisire de credinţă exprimată în scris. (n. trad.)

²⁵² Dositei al Ierusalimului, AcobcKăfhfiAoc, (Dodekavivlos), cartea a patra, cap. 9, 5, p. 441.

²⁵³ Ibidem, 4, p. 440.

156

Acachie al Constantinopolului, un edict cu numele de „Henotikon"²⁵⁴. Acesta condamna nestorianismul şi eutihianismul, evita formulele controversate „o fire" şi „două firi", ocolea cu diplomaţie hotărârea dogmatică (oros) a Sinodului de la Calcedon, recunoştea Simbolul de credinţă niceoconstantinopolitan²⁵⁵ şi evita includerea Sinodului de la Calcedon între celelalte Sinoade Ecumenice.

Henotikonul a fost semnat de patriarhul Acachie al Constantinopolului şi de patriarhii monofiziţi Petru Mong al Alexandriei şi Petru Gnafevs al Antiohiei. Fără îndoială, edictul i-a nemulţumit atât pe ortodocşi, cât şi pe monofiziţi. Monofiziţii care au respins Henotikonul s-au despărţit de ceilalţi şi s-au numit „akefali" (fără căpetenie). La rândul său, papa Felix al III-lea (483-492) a refuzat să semneze şi l-a caterisit pe Acachie²⁵⁶. Astfel, Henotikonul nu numai că nu a reuşit să înfăptuiască unirea dintre ortodocşi şi monofiziţi, dar a şi dezbinat, pe deasupra, Apusul de Răsărit (484-519).

Disputele dintre patriarhi, cauzate de ambiguitatea deliberată a textului şi de interpretările samavolnice care i-au fost aduse de către aceştia, au continuat şi în perioada următoare. Pe drept

²⁵⁴ Cuviosul Teofan, Xpovoypcxcpicx (Cronografe), anul 5976, P.G. 108, 320B.

²⁵⁵ F. Vafeidis, EKKÂrjcnaouKri laxopux (Istoria Bisericii), vol. 1, 73, 3, p. 244.

²⁵⁶ Cuviosul Teofan, Ibidem, anul 5980, P.G. 108, 324B.

157

cuvânt s-a spus că „fiecare dintre întâi-stătătorii Bisericilor a tratat Sinodul de la Calcedon potrivit propriei sale viziuni"²⁵⁷.

Această confuzie a avut loc cu precădere în timpul împăratului Anastasie Dikoros (491-518). La vremea respectivă Roma încetase comuniunea cu celelalte patriarhii şi urma o linie ortodoxă mai riguroasă. Papii Romei erau în dezacord cu patriarhii capitalei imperiale, deoarece aceştia din urmă înscriseseră în diptice numele lui Acachie, promotorul Henotikonului. Alexandria dădea şi ea Henotikonului o interpretare pur monofizită, în timp ce anatematiza Sinodul de la Calcedon şi-i primea în comuniune pe adepţii lui Dioscor. Singurii între care exista unitate erau patriarhii ortodocşi Macedonie al Constantinopolului, Ilie al Ierusalimului şi Flavian al Antiohiei²⁵⁸.

împăratul a urmat iniţial linia Henotikonului, pentru ca treptat să-i susţină pe monofiziţi şi să favorizeze respingerea Sinodului de la Calcedon. Simpatiile sale monofizite s-au întărit odată cu sosirea în Constantinopol a eruditului monah Sever, adept al monofizismului. Acesta a reuşit chiar să-l convingă pe Anastasie (510) să introducă la sfârşitul Imnului Trisaghion („Sfinte Dumnezeule")

²⁵⁷ Nichifor Calist, EKKApoiaoTLKT] loTopia (Istoria bisericească), vol. 16, cap. 25, P.G. 147, 161D.

²⁵⁸ Chiril de Schitopolis, „Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Sava", cap. 50, în vol. Vieţile pustnicilor Palestinei, op. cit.

158

adăugirea eretică a lui Petru Gnafevs, „Cel ce Te-ai răstignit pentru noi". Cu această adăugire, Trisaghionul s-a cântat pentru prima oară în biserica palatului imperial, iar mai apoi în Biserica „Sfânta Sofia".

Riposta ortodocşilor a fost neîntârziată. Egumeni, monahi şi mulţime de popor au purces la o impresionantă manifestaţie împotriva politicii pro-monofizite a împăratului şi în favoarea patriarhului Macedonie, care se opunea cu tărie, împăratul era numit „maniheu şi nevrednic de domnie", iar mulţimea striga: „Este vremea muceniciei, să nu-l părăsim pe Părintele nostru!"²⁵⁹. înfricoşat de această reacţie neaşteptată, Anastasie a fost nevoit să cedeze fie şi numai temporar şi să se învoiască cu patriarhul.

Cu toate acestea, în anul următor (511) împăratul a reuşit să-l amăgească pe Sfinţitul Macedonie şi să obţină de la acesta un înscris prin care mărturisea că recunoaşte primele două Sinoade Ecumenice, în timp ce le trecea sub tăcere pe celelalte două. Acest gest neaşteptat al patriarhului a provocat sminteală în rândul monahilor şi al clericilor săi, şi „revoltate, mănăstirile din jurul Constantinopolului l-au părăsit pe patriarhul Macedonie”²⁶⁰. Când acesta a mers să slujească în vestita Mănăstire a Dalmaţilor, monahii au refuzat

²⁵⁹ Cuviosul Teofan, ibidem, anul 6003, P.G. 108,364A.

²⁶⁰ Nichifor Calist, ibidem, vol. 28, cap. 25, P.G. 147,173C.

159

să liturghisească împreună cu el. Patriarhul a fost nevoit atunci să se disculpe în biserică, mărturisind că recunoaşte Sinodul al IV-lea Ecumenic şi-i anatematizează pe toţi cei care nu-l primesc²⁶¹. în urma acestei mărturisiri, monahii au acceptat să liturghisească împreună cu el.

În cele din urmă, Anastasie l-a exilat pe Sfinţitul Macedonie în Evhaita, în cursul aceluiaşi an (511). Succesorul său, Timotei (511-518), a încercat să înscrie în diptice numele lui Sever, dar a fost împiedicat de popor. „De părtăşia cu Sever fugeau toţi ortodocşii, şi mai cu seamă monahii, dintre care prin multe pedepse sălbatice pe mulţi i-a ucis"²⁶².

„Curios era că nici nefericitul Timotei nu ştia ce să facă, strâmtorat fiind şi de împărat şi de popor. Săvârşindu-se egumenul Mănăstirii lui Die, Timotei a mers acolo pentru hirotonia şi instalarea unui nou egumen. Dar cum monahii erau de partea Sinodului de la Calcedon, egumenul s-a lepădat a fi hirotonit prin mâinile unui patriarh ce nu recunoştea al IV-lea Sfânt Sinod. Atunci Timotei a rostit: Anatema tot celui ce nu primeşte Sinodul de la Calcedon!, şi candidatul la egumenie a primit hirotonia"²⁶³. Din păcate însă, fiind admonestat de împărat, Timotei a mărturisit ulterior exact cele contrare.

²⁶¹ M. Ghedeon, ricnpiapxiKOÎ mvaK.ec, (Tablouri patriarhale), p. 137.

²⁶² Cuviosul Teofan, ibidem, anul 6005, P.G. 108, 369B.

²⁶³ M. Ghedeon, ibidem, p. 140.

160

De asemenea, „un oarecare monah din Alexandria cu numele de Dorotei a scris o carte cu multe stihuri în apărarea Sinodului din Calcedon şi i-a dat-o soţiei fratelui lui Anastasie, care era drept-credincioasă. Aceasta i-a dat cartea lui Anastasie, nădăjduind că prin ea îşi va schimba părerea. Dar împăratul citind-o şi înţelegând că este împotriva cugetelor sale, l-a surghiunit pe Dorotei la Oasis, iar cartea a rupt-o în bucăţi, căci avea în frunte epigraful: Tragedie, adică o prorocie la vremea de acum. Precum se spune, la fel vorbise şi Marele Vasile împotriva lui Iulian"²⁶⁴.

De asemenea, Anastasie a convocat la Sidon (511) un sinod al episcopilor sirieni şi palestinieni „întru desăvârşita lepădare a Sfântului Sinod din Calcedon "²⁶⁵. Patriarhii Ilie şi Flavian, participanţi la acest sinod, au împiedicat însă anatematizarea hotărârilor de la Calcedon²⁶⁶ şi au dizolvat sinodul²⁶⁷.

înfuriaţi de atitudinea celor doi patriarhi, monofiziţii au decis exilarea lor. Atunci monahii ortodocşi din Valea Siriei au sosit în Antiohia, hotărâţi să-l apere cu orice chip pe Flavian. Totuşi, în ciuda marilor pătimiri suferite²⁶⁸, n-au reuşit să-şi izbăvească păstorul, care a fost surghiunit (512) odată cu „mulţi alţi episcopi în lanţuri, clerici şi monahi"²⁶⁹.

²⁶⁴ Cuviosul Teofan, ibidem, anul 6002, P.G. 108, 360B.

²⁶⁵ Ibidem, anul 6003, P.G. 108, 361A.

²⁶⁶ Chiril de Schitopolis, ibidem, cap. 52, p. 293.

²⁶⁷ Ibidem, cap. 56, p. 303.

²⁶⁸ Nichifor Calist, ibidem, cap. 27, P.G. 147,169D.

²⁶⁹ Cuviosul Teofan, ibidem, anul 6004, P.G. 108, 368B.

161

Atunci, cu mare bucurie, împăratul l-a trimis ca episcop al Antiohiei pe Sever, exarhul²⁷⁰ akefalilor. „Iar Ilie al Ierusalimului, fiind silit de împărat sau să se împărtăşească cu Sever, sau să fie scos din episcopie, sprijinit de monahi, mai vârtos a voit să fie scos din episcopie"²⁷¹.

Succesorul lui Ilie în scaunul Ierusalimului, Ioan (516-524), în ciuda promisiunii sale iniţiale, nu a trecut în diptice numele lui Sever, fiind îndemnat la aceasta de Sfinţii Sava şi Teodosie, întâi-stătătorii monahilor din Palestina. Mai mult, Ioan şi-a declarat soborniceşte devotamentul său faţă de Sinodul calcedonian. După doi ani (518), cei doi patriarhi surghiuniţi în locuri diferite, Ilie şi Flavian, „şi-au făcut cunoscut unul altuia:

Anastasie a murit astăzi. Să mergem şi noi să ne judecăm cu el.

Şi după două zile au plecat către Domnul"²⁷².

În acele vremuri de restrişte, frăţiile monahale au dus o luptă plină de eroism şi jertfă de sine. Monahii din Constantinopol, Antiohia şi Ierusalim se străduiau să-şi păzească cu orice chip credinţa şi să-şi apere păstorii, care, rând pe rând, luau calea exilului. Mai jos vom evoca dramaticele lupte purtate de monahii din Palestina, care au culminat cu instaurarea credinţei ortodoxe şi înlăturarea păstorilor eretici.

²⁷⁰ Căpetenia. (n. trad.)

²⁷¹ Ibidem.

²⁷² Ioan Moshu, Limonariul, op. cit., cap. 35, p. 56.

162

În perioada respectivă, o nouă figură marcantă în tabăra monofiziţilor a fost, aşa cum am anticipat, Sever. Pe lângă monofiziţii care l-au avut şi îl au pe Sever drept căpetenie a lor, sunt din păcate, şi astăzi chiar unii ortodocşi care consideră că acesta nu a avut concepţii kakodoxe! Şi aceasta cu toate că alţi eretici (precum monoteliţii Pavel al Constantinopolului şi Macarie al Antiohiei), l-au aşezat ei înşişi în rândul ereticilor²⁷³. Să vedem însă, pe scurt, opinia Sfinţilor Părinţi cu privire la acest ereziarh.

Chiril al Schitopolisului, cel care a consemnat Vieţile întâi-stătătorilor monahilor din Palestina, spune despre Sever că „a supus Sinodul de la Calcedon la anateme fără de număr. Propovăduia de asemenea o singură fire stricăcioasă a Stăpânului Hristos, Fiul lui Dumnezeu, după întruparea şi înomenirea din Fecioară, luptându-se să statornicească reaua credinţă a lui Eutihie.

Şi iubitor de tulburare fiind, a născocit multe împotriva dogmelor şi rânduielilor drepte ale Bisericii, şi primea nelegiuitul şi tâlhărescul Sinod al doilea de la Efes [...] Mai spunea că ipostasul este fire, şi firea ipostas²⁷⁴; fără să recunoască între ele vreo deosebire, a cutezat a numi Sfânta şi închinata şi cea deofiinţă

²⁷³ S. Milias, Tcov iepcov Lvvobcov... ovAAoyi) (Colecţia Sfintelor Sinoade), vol. 2, pp. 476a, 573a.

²⁷⁴ Vezi şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ttpdc, Mapivov (Către Marin), P.G. 91, 40A.

163

Treime a Dumnezeieştilor Ipostasuri, treime de firi şi de Dumnezeiri şi de Dumnezei"²⁷⁵.

Ereziarhul şi „orbul"²⁷⁶ Sever, „lepădând taina mântuirii celei de obşte"²⁷⁷, credea că Hristos este o fire compusă şi are o singură voinţă²⁷⁸, în timp ce, după Sfinţii Părinţi, El este un Ipostas compus²⁷⁹, adică o Persoană cu două firi şi două voinţe. Recunoscând două firi înainte de întruparea lui Hristos, Sever „nu se ruşina să spună că Hristos se compune din două persoane şi două ipostasuri"²⁸⁰. Prin urmare, „rău-credinciosul Sever s-a lepădat de Sfinţii Părinţi"²⁸¹. După Sfântul Tarasie

²⁷⁵ Bloc, tov doiov naipăt; fjpoov Lăfifia (Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Sava), cap. 56 (pentru traducerea românească, vezi şi: Vieţile pustnicilor Palestinei, op. cit., pp. 305-307).

²⁷⁶ Sfântul Evloghie al Alexandriei, apud Sfântul Fotie cel Mare, MvpLâpLţlAoc; (Myriovivlos), 225, P.G. 103, 944C.

²⁷⁷ Sfântul Ioan Damaschin, Plopi aipooecov... (Despre erezii), 83, P.G. 94, 744A.

²⁷⁸ Sfântul Maxim Mărturisitorul, ibidem, P.G. 91,45C.

²⁷⁹ Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistola 13, în vol. scrieri (partea a doua). Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşti, PSB 81, trad. pr. prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 109.

²⁸⁰ Sfântul Efrem, apud Sfântul Fotie cel Mare, Mvpiâf)Lf)Ao(; (Myriovivlos), 229, P.G. 103, 993C.

²⁸¹ Sfântul Anastasie al Antiohiei, ObpydQ, cap. 7, P.G. 89, 109D (pentru traducerea românească, vezi şi Sfântul Anastasie Sinaitul, patriarhul Antiohiei, Călăuza (îndrumar hristologic), trad. pr. dr. Gabriel Mândrilă şi Laura Mândrilă, Ed. Sophia, Metafraze, Bucureşti, 2014, p. 101).

164

al Constantinopolului, acesta era totodată şi iconomah²⁸².

Aceste atât de multe kakodoxii ale lui Sever l-au făcut pe Sfântul Sofronie al Ierusalimului283 să exclame: „împreună cu aceştia toţi (ereticii), şi mai înainte de toţi, şi după toţi, şi cu fiecare în parte, şi peste toţi, să fie anatema şi Sever, ucenicul prea sârguincios al acestora, cel mai crud tiran dintre toţi ereticii akefali, noi sau vechi, vrăjmaş prea aprig al Sfintei Biserici Soborniceşti şi desfrânat prea nelegiuit şi corupător mârşav al Preasfintei Biserici a Antiohiei"²⁸³.

Se mai spune că Sever i-a trimis pe doi dintre episcopii săi la Alamundar, căpetenia saracinilor, care primise credinţa creştină, cu intenţia de a-l atrage la erezia lui. Voind să-i mustre, Alamundar le-a zis: „Tocmai mi s-a vestit că a murit arhanghelul Mihail". Iar când aceia au spus că asta este cu neputinţă, el le-a răspuns cu multă înţelepciune: „De vreme ce îngerii sunt fără de moarte, cum, după spusele voastre, a pătimit şi a primit moartea pe cruce Dumnezeirea, Care Se amestecase cu trupul, alcătuind o singură fire?²⁸⁴.

În cele ce urmează vom prezenta impresionantele biruinţe ale monahilor, cu referire, în acelaşi timp, şi la faptele nelegiuite ale lui Sever.

²⁸² S. Milias, ibidem, pp. 736a, 820a.

²⁸³ EmojoArj avvobiKTÎ (Epistola sinodală), P.G. 87, 3, 3192BC.

²⁸⁴ I. Zonaras, Xpovucov (Cronică), cartea a 14-a, cap. 4, P.G. 134,1220B.

165

1. Cuviosul Sava cel Sfinţit (438-532)

Cuviosul Sava, ucenicul Marelui Eftimie, era la vremea respectivă întâi-stătătorul şi legiuitorul tuturor pustnicilor din Palestina²⁸⁵, în timp ce Cuviosul Teodosie era începătorul vieţii de obşte (chinoviale). Aceşti doi mari Părinţi au strălucit nu doar prin faptele virtuţii, ci şi prin luptele pentru apărarea dogmelor, şi cu deosebire a hotărârii dogmatice de la Calcedon.

în Viaţa Sfântului Sava se relatează că puţin mai sus de cele trei mănăstiri ale sale vieţuiau doi monahi nestorieni. Cuviosul „se întrista şi se necăjea pentru ei foarte, căci i s-a arătat în zilele acelea o vedenie, precum urmează:

Se vedea pe sine în Biserica „Sfintei învieri", la vremea săvârşirii Dumnezeieştii Liturghii, şi pe aceşti monahi izgoniţi cu mare ameninţare de către purtătorii de vergi, în timp ce el îi ruga pe aceia să-i lase pe monahi să se împărtăşească. Ei însă i-au răspuns cu asprime: Nu le este îngăduit să se împărtăşească, pentru că sunt iudei, de vreme ce nu mărturisesc că Hristos este Dumnezeu adevărat şi că Sfânta Maria este Născătoare de Dumnezeu.

Făcându-i-se milă de ei, Bătrânul se ruga de atunci stăruitor lui Dumnezeu ca şi aceştia să ajungă la cunoaşterea adevărului şi, dumirindu-se, să se întoarcă de la erezia lui Nestorie. Şi îndelungă

²⁸⁵ Chiril de Schitopolis, Vieţile pustnicilor Palestinei, op. cit., cap. 30, p. 235.

166

vreme cercetându-i, îi ruga, îi sfătuia şi-i învăţa cu de-amănuntul dogmele bunei-cinstiri. Şi aşa, mult ostenindu-se în rugăciuni şi poveţe, i-a înduplecat cu darul lui Dumnezeu să dea anatemei învăţăturile lui Nestorie şi să intre în comuniune cu Biserica Sobornicească"²⁸⁶.

Cuviosul a reuşit de asemenea, după îndemnuri stăruitoare, să-l îndepărteze de erezia akefalilor pe un oarecare arhimandrit cu numele de Mamas şi să-l aducă în comuniune cu Biserica Sobornicească. Exemplul lui Mamas a fost urmat de mulţi alţii, fapt ce a atras furia împăratului Anastasie²⁸⁷. Altă dată, auzind pe unii cântând Trisaghionul cu adaosul blasfemator „Cel ce Te-ai răstignit pentru noi", Cuviosul s-a opus şi a poruncit ca imnul să se cânte potrivit vechii predanii a Bisericii²⁸⁸.

În anul 511 când Cuviosul Sa va era în vârstă de şaptezeci şi trei de ani -, împăratul Anastasie s-a pornit cu mare mânie, precum am arătat, împotriva celor trei patriarhi ortodocşi de atunci. După ce l-a alungat pe Sfinţitul Macedonie

²⁸⁶ Chiril de Schitopolis, Bioţ tov doiov naTpÖQ ijpcăv Eaßßa (Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Sava), cap. 38 (pentru traducerea românească, vezi şi: Vieţile pustnicilor Palestinei, op. cit., pp. 261-263).

²⁸⁷ Ibidem, cap. 55 (pentru traducerea românească, vezi şi ibidem, pp. 301-303).

²⁸⁸ Ibidem, cap. 32 (pentru traducerea românească, vezi şi ibidem, p. 241).

167

din Constantinopol, se pregătea să se răfuiască şi cu Ilie al Ierusalimului şi Flavian al Antiohiei, care se opuneau caterisirii lui Macedonie. O mare furtună se prevestea asupra celor două Biserici.

„Din această pricină, fericitul Ilie l-a trimis la Constantinopol pe Părintele nostru Sava şi pe alţi egumeni împreună cu el, scriindu-i împăratului acestea: Alegând slugi bune şi credincioase ale lui Dumnezeu şi căpetenii ale întregii pustii, între care şi pe Sava, cel ce a preschimbat pustia în cetate locuită, ocrotitorul pustiei şi luminătorul întregii Palestine, i-am trimis să se roage stăpânirii tale. Aşadar, arhiepiscopul Ilie a scris acestea, iar Părintele nostru Sava şi-a împlinit cu râvnă ascultarea faţă de arhiereu, nădăjduind să vină în ajutorul credinţei ortodoxe şi soborniceşti, care se clătina şi se primejduia la vremea aceea"²⁸⁹.

Ajungând în Constantinopol, părinţii au intrat cu toţii la împărat. Uşierii însă l-au alungat pe Cuviosul Sava, luându-l drept un cerşetor oarecare. împăratul şi ceilalţi părinţi l-au căutat atunci cu stăruinţă şi în cele din urmă a fost aflat de uşieri rugându-se retras într-un colţ. Anastasie l-a primit cu multă cinste, fiindcă văzuse un înger mergând înaintea lui. Apoi, după ce le-a împlinit egumenilor cererile pentru mănăstirile lor, împăratul „a zis către cel întru Sfinţi Sava:

²⁸⁹ Ibidem, cap. 50 (pentru traducerea românească, vezi şi ibidem, p. 289).

168

Dar tu, călugăre, de vreme ce nu voieşti să ceri nimic, pentru ce te-ai supus la o asemenea osteneală a călătoriei?. Iar Bătrânul, răspunzând, i-a zis: Am venit aici, mai întâi, ca să mă închin la urmele picioarelor evlaviei tale, cât timp mai sunt în acest trup. Apoi, ca să te rog pentru Sfânta Cetate a lui Dumnezeu, Ierusalimul, şi pentru preacuviosul ei arhiepiscop; să dăruieşti Sfintelor noastre Biserici pace şi pe slujitorii lor să-i laşi netulburaţi. Fiindcă prin pacea Bisericilor şi noi petrecem în linişte în care în chip firesc se agonisesc virtuţile -, şi astfel ne vom, ruga zi şi noapte pentru luminăţia ta, aflând odihnă în legile tale bine-cinstitoare"²⁹⁰.

Atunci împăratul i-a dat Cuviosului daruri bogate şi a poruncit ca acesta să rămână să ierneze în Constantinopol şi să poată intra neîmpiedicat la palat ori de câte ori ar voi. Dar trecând câteva zile numai, l-a înştiinţat despre hotărârea sa de a-l izgoni pe patriarhul Ilie din scaunul Ierusalimului. Anastasie îl învinuia pe ierarhul mărturisitor că ar fi fost nestorian, că nu recunoscuse caterisirea patriarhilor Macedonie şi Eufimie ai Constantinopolului şi că îl amăgise, pe deasupra, şi pe Flavian al Antiohiei, şi împreună împiedicaseră lucrările Sinodului adunat la Sidon (511) pentru anatematizarea Sinodului din Calcedon.

²⁹⁰ Ibidem, cap. 51 (pentru traducerea românească, vezi şi ibidem, pp. 291-293).

169

„Cuviosul a răspuns: Săfie înştiinţată luminăţia ta că arhiepiscopul Sfintei noastre Cetăţi a lui Dumnezeu, deprinzând dogmele bunei-cinstiri de la Părinţii cei vechi ai pustiei, luminători şi făcători de minuni, leapădă deopotrivă despărţirea lui Nestorie şi amestecul lui Eutihie, ţinând calea de mijloc a Bisericii Ortodoxe şi neprimind a se abate nici la dreapta, nici la stânga, după cuvântul Scripturii (Deuteronomul 5, 32).

Ştim şi că el este insuflat de dumnezeieştile învăţături ale celui întru Sfinţi Chiril, arhiepiscopul Alexandriei, şi îi anatematizează pe cei ce s-au împotrivit ori se împotrivesc acestora. Te rugăm, dar, ca Sfânta Cetate a Ierusalimului, în care s-a arătat marea taină a bunei-cinstiri (I Timotei 3, 16), să se păzească netulburată, şi ierarhia noastră să rămână neschimbată.

împăratul, pricepând sfinţenia, simplitatea şi înţelepciunea duhovnicească a Bătrânului, i-a zis: Cu adevărat, călugăre, drept a grăit Dumnezeiasca Scriptură că cel ce umblă întru neprihănire umblă pe cale sigură (Pilde 10, 9). Ci roagă-te pentru noi şi fii fără de grijă, că nu hotărâm nimic împotriva arhiepiscopului vostru, de dragul sfinţiei tale, şi mă voi grăbi să te slobozesc de aici cu toată purtarea de grijă"²⁹¹.

Din păcate, însă, atitudinea împăratului n-a întârziat să se schimbe. După eşecul Sinodului de la Sidon, exarhii ereticilor, înfuriaţi, au luat de

²⁹¹ Ibidem, cap. 52 (pentru traducerea românească, vezi şi ibidem, p. 295).

170

la el împuternicire să-l exileze pe Flavian, iar în scaunul Antiohiei a urcat Sever. Acesta i-a trimis scrisoarea sa sinodală patriarhului Ilie, care, desigur, n-a voit s-o primească. Atunci a trimis din nou acea scrisoare sinodală prin nişte clerici însoţiţi de putere împărătească. Aflând despre aceasta, Cuviosul Sava a venit la Ierusalim împreună cu alţi egumeni şi i-au alungat pe cei trimişi strigând: „Anatema lui Sever şi părtaşilor lui!".

Mâniat, împăratul l-a surghiunit pe Ilie (516), şi în locul lui l-a aşezat pe Ioan, care se învoise să-l recunoască pe Sever şi să anatematizeze Sinodul de la Calcedon. Înştiinţându-se de aceasta, Cuviosul Sava şi părinţii din pustie l-au rugat cu stăruinţă pe Ioan să nu-l primească în comuniune pe Sever, ci să apere Sinodul de la Calcedon, încredinţându-l că ei toţi îi vor sta alături în această luptă. Astfel, bizuindu-se pe ajutorul monahilor, arhiepiscopul s-a dezis de cele făgăduite, fapt pentru care a fost închis numaidecât de către oamenii împăratului, dar prefăcându-se a-şi fi schimbat părerea, i-au dat drumul.

Atunci arhiepiscopul „a trimis în toiul nopţii după toată mulţimea de monahi, adunându-i de pretutindeni în Sfânta Cetate, încât se strânseseră, după spusele celor ce au numărat mulţimea, ca la zece mii de monahi. Dar cum biserica întreagă nu încăpea atât popor, s-au sfătuit să meargă cu toţii la Biserica Sfântului întâiului Mucenic Ştefan, care era îndeajuns de încăpătoare. Doreau, de altfel, să-l întâmpine şi pe Ipatie,

171

nepotul împăratului, abia slobozit din prizonieratul lui Vitalian²⁹², care venea să se roage la Ierusalim.

Aşadar, după ce s-au adunat toţi monahii şi locuitorii cetăţii în cinstita biserică sus-pomenită, împreună cu ei au venit şi ducele Anastasie şi consulul Zaharia. Ducele aştepta să se facă voia împăratului (să fie anatematizat Sinodul de la Calcedon). Când Ipatie a ajuns şi a intrat împreună cu mulţimea în Biserica Sfântului Ştefan, arhiepiscopul s-a suit în amvon, avându-i alături pe întâi-stătătorii şi egumenii monahilor, Teodosie şi Sava, iar tot poporul a strigat multă vreme, zicând: Anatematizează-i pe eretici şi recunoaşte Sinodul!.

Atunci, cei trei, neîntârziat, au anatematizat pe Nestorie, pe Eutihie, pe Sever şi pe Sotirie al Cezareei Capadociei, şi pe toţi cei care nu primesc Sinodul de la Calcedon. Iar după ce au rostit acestea şi au coborât din amvon, Avva Teodosie s-a întors către popor şi a strigat: Cel ce nu primeşte cele patru Sinoade ca pe cele patru Evanghelii, să fie anatema! "²⁹³.

„Acestea zicând şi uimind adunarea ce parcă ar fi auzit un înger, Cuviosul Teodosie a trecut în tăcere prin mijlocul lor. Iar mulţimea rămăsese fără grai din pricina unei asemenea minuni şi socotea că nu aievea vede cele petrecute, ci ca în somn şi în vis. Atât de

²⁹² Comandant militar, apărător al Ortodoxiei calcedoniene şi conducător al unei rebeliuni (513-515) împotriva împăratului Anastasie, (n. trad.)

²⁹³ Ibidem, cap. 56 (pentru traducerea românească, vezi şi ibidem, pp. 309-311).

172

mare a fost acest meşteşug dibaci al Cuviosului, încât s-a crezut apoi că Sfintele Sinoade sus-pomenite au fost înscrise în diptice în urma acestei întâmplări"²⁹⁴.

După toate acestea, ducele, temându-se de mulţimea monahilor, a plecat, iar Ipatie i-a umplut de daruri îmbelşugate. împăratul însă a poruncit exilarea patriarhului Ioan şi a Cuvioşilor Sava şi Teodosie. Atunci cei doi Cuvioşi şi toată mulţimea monahilor din pustie i-au trimis împăratului o scrisoare de protest, în care spuneau, printre altele:

„Ne este cunoscut cu încredinţare că aşa-zisa îndreptare adusă acum credinţei noastre celei de mainainte în Hristos nu este a adevăratului Hristos, ci este o învăţătură a lui Antihrist, care se sârguieşte să tulbure pacea şi unirea Bisericilor lui Dumnezeu şi pe toate le-a umplut de tulburare şi nestatornicie [...]

[...] Căci dacă pentru cele ale credinţei ne sunt puse înainte viaţa şi moartea, noi mai vârtos moartea o socotim de dorit. Drept aceea, nu ne vom face niciodată, cu niciun chip şi nicio pricină, părtaşi vrăjmaşilor Bisericii lui Dumnezeu şi anatemelor aduse asupra lor, atâta vreme cât, prin harul lui Dumnezeu, avem credinţa apostolească în care stăm şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu (Romani 5, 2). Noi, toţi locuitorii acestui Pământ Sfânt, primim cu

²⁹⁴ Sfântul Simeon Metafrastul, Bloc ai noĂLTCÎa rov ooiov Tuxjpoc iipcov Qeodooiov tov KoLvofiiăpxov (Viaţa şi petrecerea Cuviosului Părintelui nostru Teodosie Chinoviarhul), 52, P.G. 114, 524A.

173

bucurie într-un cuget şi o credinţă cele patru Sfinte Sinoade, cinstite cu pecetea evanghelică şi care conglăsuiesc desăvârşit într-un duh şi într-o cugetare [...] [...] De aceea, nimeni nu va putea cu niciun chip să ne unească cu cei ce nu cugetă în acest fel şi nu se supun acestor Sfinte Sinoade, chiar dacă ne-ar aştepta nenumărate morţi [...] Rugăm să porunciţi să înceteze relele care se săvârşesc în toate zilele cu îndrăzneală şi tulburările necontenite aduse de vrăjmaşii adevărului împotriva acestei Sfinte Cetăţi a lui Dumnezeu şi a Preacuviosului nostru arhiepiscop Ioan, în numele chipurile evlaviei voastre.

încredinţăm pe înălţimea voastră, înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor celor aleşi, că nu vom primi cu niciun chip unirea cu zişii schismatici, fără o judecată după legi şi canoane, nici nu vom consimţi cu nicio inovaţie în credinţă, sub orice pricină s-ar săvârşi, şi nici nu vom primi nicicând ca legiuită hirotonia samavolnică a vreunuia dintre akefali.

Iar dacă, pentru păcatele noastre, s-ar întâmpla ceva dintre acestea, vă facem cunoscut, înaintea Preasfintei şi Celei deofiinţă Treimi, că noi toţi ne vom vărsa sângele cu bucurie şi toate Sfintele Locuri vor fi mistuite cu foc, mai-nainte de a se petrece un asemenea lucru în Sfânta Cetate a lui Dumnezeu. Căci ce folos de simplul nume de Locuri Sfinte, dacă ele sunt pustiite şi batjocorite în acest fel?"²⁹⁵.

²⁹⁵ Chiril de Schitopolis, Bîoq tov ooiov naTpoQ tpuov Lăfifia (Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Sava), cap. 57 (pentru traducerea românească, vezi şi: Vieţile pustnicilor Palestinei, op. cit., pp. 315-321).

174

Cât de eroice şi vrednice de vieţuirea lor înaltă şi îngerească au fost, cu adevărat, cuvintele acestor monahi şi cetăţeni cereşti! Cuget cu adevărat ortodox, neînduplecat, viteaz, mărturisitor, al unor creştini care s-au făcut „mucenici fără de sânge, dacă, desigur, se cade să privim la intenţia, şi nu la deznodământul lucrurilor"²⁹⁶

2. Cuviosul Teodosie Chinoviarhul (424-529)

Surprins de curajoasa scrisoare a monahilor, împăratul le-a răspuns că nu este el însuşi pricina inovaţiei în credinţă, ci a fost tras la aceasta de oameni dornici de întâietăţi, care poftesc a se îndeletnici cu tainele de nepătruns ale credinţei. Din păcate însă, mai târziu şi-a schimbat din nou părerea. Dacă mai înainte căuta să-i ademenească pe părinţi cu bani şi să-i cumpere cu aur²⁹⁷, acum lupta făţiş împotriva dreptei credinţe.

„După cele petrecute, Cuviosul Teodosie nu mai avea altă grijă, nici nu rămânea vreodată, oricât de puţin, nelucrător. Cutreiera cetăţile dimprejur însoţit de monahi şi de cei ce râvneau a urma faptelor sale din pustie, asemeni unui general cu oastea lui.

²⁹⁶ Sfântul Simeon Metafrastul, ibidem, 51, P.G. 114, 521BC.

²⁹⁷ Ibidem, 47, P.G. 114, 516C.

175

Ca unul mai bătrân cu anii, se arăta cel dintâi şi în râvna de a se face tuturor toate (I Corinteni 9, 22).

Tuturor le era alături, odihnindu-i cu învăţătura sa pe cei şovăielnici în credinţă, întărindu-i şi mai mult pe cei stăruitori, deşteptând râvna celor leneşi, sporind sârguinţa celor viteji, pe fricoşi îmbărbătându-i şi pe luptători întărindu-i. Prin bărbăţia sa nebiruită îi înfricoşa pe potrivnici, şi ca un doctor sprinten le venea în întâmpinare tuturor bolilor ereticeşti, mai-nainte să se întindă"²⁹⁸.

Atitudinea sa luptătoare şi propovăduirea înflăcărată a celor statornicite de Sinodul din Calcedon au stârnit mânia lui Anastasie, care l-a osândit la exil pe viaţă. Curând însă, moartea împăratului a pus capăt exilului său şi al celorlalţi ortodocşi.

„Astfel Cuviosul s-a izbăvit şi s-a făcut pildă de râvnă şi virtute, nu numai celor de faţă, care au privit la luptele sale, ci şi celor aflaţi la mare depărtare de dânsul. Căci auzind de faptele sale, atât Agapit, cel ce s-a suit în scaunul vechii Rome, cât şi Efrem, care a luat scaunul Antiohiei, au propovăduit şi ei prin epistole credinţa ortodoxă, în care epistole s-au scris destule cuvinte de laudă despre fericitul Teodosie. Şi fiindcă aceşti Părinţi şi-au scris laudele lor nu pentru a-l lipsi pe Cuviosul Teodosie de har, ci pentru a arăta desluşit adevărul, s-au slăvit ei înşişi nu mai puţin decât cel lăudat de ei.

²⁹⁸ Ibidem, 53, P.G. 114, 524AB.

176

Ar fi, de bună seamă, cu anevoie să istorisim pe rând, una câte una, toate luptele Cuviosului pentru Ortodoxie. Ne vom mărgini să spunem numai că şi el, asemeni lui David Prorocul, i-a urât cu ură desăvârşită pe vrăjmaşii lui Hristos (Psalmii 138, 22), dar mai cu seamă se scârbea făţiş de învăţăturile lui Origen, care a socotit de cuviinţă să se joace cu cele cu care nu este de joacă şi la dumnezeiasca propovăduire a Apostolilor a adăugat bârfelile filosofilor elini"²⁹⁹.

„Cuviosul era, de asemenea, plin de blândeţe în toate şi voia mai curând să fie biruit şi să cedeze înaintea celorlalţi cu nobleţe, decât să-i câştige într-un chip ruşinos. Când însă se primejduia buna-cinstire, devenea de neclintit şi nu renunţa la luptă de dragul nimănui. Cu suflet bătăios şi neînduplecat, se făcea ca o flacără ce arde, ca securea care taie sau ca o sabie în mâna unui ostaş, adeverind cele grăite de Sfintele Scripturi"³⁰⁰.

3. Cuviosul Ioan Isihastul (454-559)

Un alt mare Părinte din această perioadă a fost şi Cuviosul Ioan, ucenic al Cuviosului Sava şi fost episcop al Coloniei. Acesta a suferit numeroase prigoane pentru lupta pe care a dus-o împotriva învăţăturilor lui Origen, ale lui Teodor de Mopsuestia şi ale adepţilor lor.

²⁹⁹ Ibidem, 57, P.G. 114, 528AB.

³⁰⁰ Ibidem, 45, P.G. 114, 513C.

177

în Viaţa acestui Cuvios se relatează că o femeie oarecare a mers la Ierusalim împreună cu nepotul ei, adept al lui Sever, pe care prin multe strădanii se silise să-l întoarcă de la cugetul său şi să-l unească cu Biserica Sobornicească. Aflând de virtutea minunatului Ioan, femeia l-a rugat pe ucenicul acestuia, Teodor, să-l ducă pe nepotul ei la Bătrân.

„Iar când Bătrânul urma să le deschidă, au pus amândoi metanie, şi ucenicul a zis: Binecuvântează-ne, Părinte!. Bătrânul a deschis uşa şi a zis către ucenic: Pe tine te binecuvântez, dar acesta este lipsit de binecuvântare!. Atunci ucenicul a spus: Nu aşa, Părinte, iar Bătrânul a răspuns: Cu adevărat, nu-l voi binecuvânta pe el până ce nu se va lepăda de cugetarea schismaticilor şi nu va mărturisi că intră în comuniune cu Biserica Sobornicească.

La auzul acestor cuvinte, acela a rămas uimit de harisma străvederii Bătrânului şi schimbându-şi cugetul din pricina minunii, a primit cu încredinţare să se împărtăşească cu Biserica Sobornicească. Atunci Bătrânul l-a binecuvântat şi, ridicându-l, l-a împărtăşit pe el cel dintâi cu Preacuratele Taine, curăţind din inima lui toată îndoiala³⁰¹.

³⁰¹ Chiril de Schitopolis, Bioc, rov ev âyioic, narpâe rpuov Icoâvvov, tov EmoKonov Kai rjovxaoxov (Viaţa celui întru Sfinţi Părintelui nostru Ioan episcopul şi isihastul), cap. 23 (pentru traducerea românească, vezi şi: Vieţile pustnicilor Palestinei, op. cit., p. 445).

178

4. Sinoadele din 518 şi 536 împotriva conducătorilor monofizismului rod al luptelor monahilor

1. Sinoadele din 518 şi scrisorile monahilor din Constantinopol, Antiohia şi Apamia

A sosit însă şi vremea ca Biserica să se izbăvească de relele ce-i fuseseră pricinuite de funesta „triadă" a împăraţilor Zinon, Vasilisc şi Anastasie. Noul împărat Iustin I (518-527) a părăsit politica pro-monofizită, ca şi fundamentul recunoscut de acum ca inacceptabil al Henoticonului, conştientizând că înlăturarea Sinodului de la Calcedon era o sursă necontenită de grave primejdii pentru unitatea Bisericii.

După o perioadă de şase ani de păstorire a patriarhului Timotei, detestat atât de monahi, cât şi de poporul din Constantinopol, deoarece anatematiza Sinodul de la Calcedon, în scaunul cetăţii imperiale a urcat Sfântul Ioan Capadocianul (518-520). în timpul Dumnezeieştii Liturghii din duminica zilei de 15 iulie a anului 518, noul patriarh a fost împresurat în chip impresionant de mulţimea revoltată care striga:

„De ce rămânem neîmpărtăşiţi? De ce nu ne împărtăşim de atâţia ani de zile? Voim să ne împărtăşim din mâinile tale [...] Eşti ortodox, de cine te temi? [...] Iustine Auguste, TU VINKAS (tu să învingi) Proclamă degrabă Sinodul din Calcedon! [...] Anatema lui Sever maniheul! Goneşte-l pe uneltitorul împotriva

179

Sfintei Treimi! [...] Dacă eşti prieten al credinţei, anatematizează-l pe Sever! [...] întru mulţi ani împăratului! Fraţi creştini, este un singur suflet, o singură credinţă. Pur şi simplu nu se poate! Sfânta Maria este Născătoare de Dumnezeu [...] Grăieşte pe faţă: anatema lui Sever! Să nu cobori, dacă nu îl dai anatemei [...] Nu plecăm, dacă nu proclami; până diseară vom fi aici [...] Proclamă mâine Soborul Părinţilor din Calcedon [...]"³⁰².

Silit să răspundă cererilor stăruitoare ale credincioşilor, după ce i-a încredinţat că primeşte toate cele patru Sinoade Ecumenice, sfinţitul patriarh a proclamat Soborul Părinţilor, vestind prin diaconul său Samuil acestea: „Facem cunoscut dragostei voastre că mâine vom săvârşi pomenirea Sfinţilor Părinţi şi episcopi care s-au adunat în metropola Calcedonului [...] Ne vom aduna şi acolo". Dar pentru că mulţimea stăruia, strigând îndelung să fie anatematizat şi Sever, în cele din urmă patriarhul şi episcopii aflaţi de faţă au pronunţat anatema asupra acestuia, iar mulţimea s-a îndepărtat.

În ziua următoare (luni, 16 iulie 518), în timp ce se săvârşea pomenirea Sfinţilor Părinţi în biserică, mulţimea a strigat din nou, adresându-se patriarhului: „Cei surghiuniţi pentru credinţă (să revină) în Biserică [...] Pe Sever, Iuda, scoate-l

³⁰² S. Milias, Tcdv iepcov Evvddcov... avAAoyi7 (Colecţia Sfintelor Sinoade), vol. 2, pp. 303-304.

180

afară [...] Eufimie şi Macedonie în Biserică [...] Actele sinodale să meargă chiar acum la Roma [...] Să se înscrie degrabă (în diptice) numele lui Eufimie şi Macedonie [...] Cele patru Sinoade în diptice [...] Leon, episcopul Romei, în diptice [...] Adu degrabă dipticele [...] Dacă nu iese nimeni chiar acum, îmi eşti martor că închid uşile.

Sfântul Ioan a încercat să liniştească poporul, asigurându-l că nu se mai află în primejdie credinţa, şi le-a făgăduit că cererile lor vor fi supuse hotărârii unui sinod endemic. Cum însă credincioşii au închis uşile şi continuau să strige, patriarhul a fost nevoit să scoată dipticele şi să poruncească să se înscrie în ele cele patru Sinoade şi numele Sfinţilor Eufimie, Macedonie şi Leon al Romei.

Atunci poporul a strigat într-un glas: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israil, că a cercetat şi a făcut răscumpărare poporului său!" (Luca 1, 68). Iar după Sfânta Evanghelie, la vremea citirii dipticelor, mulţimea s-a adunat în linişte desăvârşită în jurul Sfântului Altar şi asculta. La auzul pomenirii Sfintelor Sinoade şi a patriarhilor sus-pomeniţi, cu toţii au strigat cu mare glas: „Slavă lui Dumnezeu!", şi Dumnezeiasca Liturghie a continuat apoi în toată buna rânduială.

Patru zile mai târziu s-a întrunit Sinodul endemic, la care au luat parte patruzeci şi unu de

³⁰³ Ibidem, p. 305.

181

episcopi şi cincizeci de egumeni ai mănăstirilor din Constantinopol³⁰⁴. La acest sinod s-a dat citire şi unei epistole semnate de cincizeci şi şase de arhimandriţi ai cetăţii imperiale.

în scrisoarea lor, monahii le cereau episcopilor să întărească în scris cererile poporului faţă de patriarh şi răspunsul acestuia, adică înscrierea în diptice a Sfintelor Sinoade şi a patriarhilor mai sus pomeniţi; cereau de asemenea anatematiza-

rea lui Sever şi rechemarea la locurile lor a clericilor, monahilor şi mirenilor surghiuniţi pentru apărarea patriarhilor Eufimie şi Macedonie³⁰⁵.

într-adevăr, Sinodul a aprobat toate aceste cereri, hotărând totodată şi mutarea în Constantinopol a sfintelor moaşte ale celor doi patriarhi.

Sfântului Ioan şi Sinodului endemic le-au adresat de asemenea o scrisoare mai mulţi clerici şi doisprezece monahi ai unor mănăstiri din părţile Antiohiei. Antiohienii îl numeau pe patriarh „ecumenic", cu şaptezeci de ani mai înainte ca acest titlu să-i fie atribuit patriarhului de Constantinopol în sinod³⁰⁶. în această epistolă deosebit de mişcătoare, care evocă nelegiuitele fapte ale lui Sever, se scria:

„Acum mai mult decât oricând este vremea, o, preafericiţilor, să strige într-un glas Bisericile lui

³⁰⁴ M. Ghedeon, YlaTpiapxiKoi nivaKeç (Tablouri patriarhale), p. 142.

³⁰⁵ S. Milias, ibidem, pp. 302-303.

³⁰⁶ M. Ghedeon, ibidem.

182

Dumnezeu din lumea întreagă cuvântul prorocesc: Să se veselească cerurile şi să se bucure pământul [...] şi toate cele ce sunt într-însele (Psalmii 95, 11), căci Dumnezeu S-a milostivit de poporul Său. Oare nu după dreptate îndeamnă la aceasta şi faptul că sceptrul împărăţiei romane a fost luat de împăraţi atât de binecinstitori şi de Hristos iubitori şi că s-a dat libertate în faptă şi în cuvânt celor ce cred cu dreaptă credinţă?

În mijlocul acestui praznic de obşte a toată lumea, singură Biserica antiohienilor, sau mai bine zis doar ea şi alte câteva Biserici s-au umplut de tristeţe şi jale. Mai cu seamă este cuprinsă de mare mâhnire din pricină că a primit nu se ştie cum un lup în loc de păstor. Căci ce tragedie n-a fost lăsată în umbră de faptele cumplite îndrăznite de Sever?

Acesta dintru început lăsând la o parte cele ale vieţii sale particulare, ca să nu vă obosim mai mult -, n-a fost în comuniune niciodată, se pare, cu niciuna dintre Bisericile Ortodoxe. Apoi, după ce l-a umplut de clevetiri şi a izbutit să-l dea jos din scaun pe păstorul legiuit, preafericitul Flavian, i-a răpit acestuia tronul cu vicleşug.

Mai departe, ca un păstor năimit (Ioan 10, 12-13)³⁰⁷, nici turma lui Hristos n-a păstorit-o, nici n-a plecat, ceea ce ar fi fost şi cel mai bine, ci însuşi săvârşea sălbaticele fapte ale junghierii şi ale risipirii oilor. Scornea cuvinte nebuneşti şi hule împotriva lui

³⁰⁷ Conform ediţiei sinodale din 1914 a Sfintei Scripturi. (n. trad.)

183

Dumnezeu şi nu i-a scăpat vreunul dintre Sfinţii Părinţii pe care să nu-l judece.

Mai mult, în toate zilele nu conteneşte să afurisească Sinoadele care s-au adunat pentru apărarea dreptei credinţe. Fiindcă de vreme ce a cutezat să anatematizeze şi să războiască Sfântul Sinod din Calcedon, vădit este că leapădă şi urăşte şi cele trei Soboare dintâi a toată lumea, care îi sunt acestuia surori. Căci acest Sinod mai mult decât oricare altul a întărit Simbolul de credinţă al celor trei sute optsprezece Sfinţi Părinţi, i-a primit pe cei o sută cincizeci de Sfinţi Părinţi de la Sinodul al Doilea a toată lumea, cum şi, desigur, pe Cuvioşii Părinţi care s-au adunat la Efes împotriva rău-credinciosului Nestorie.

Câte ucideri ale unor sfinţi monahi n-a poruncit, făptuind junghierea prin mâinile iudeilor, n-a trecut neobservat nici de voi, preacuvioşi Părinţi, nici de alţii. Căci era o jalnică privelişte să vezi, lepădaţi ici şi colo, goi, neîngropaţi, sfâşiaţi de câini şi pradă păsărilor răpitoare, mai mult de trei sute de bărbaţi. Toţi aceşti monahi, care până la bătrâneţile lor se exersaseră în nevoinţă, proveneau din cea de-a doua eparhie a Siriei.

Aceleaşi şi la fel de jalnice le-a săvârşit şi în casele lui pentru străini. Fiindcă acum zideşte temniţe întunecoase şi, după ce-i zăvorăşte în ele şi-i biciuieşte pe mulţi pentru credinţa lor bine-cinstitoare, la urmă îi ucide. Dar şi cele pe care a îndrăznit a le făptui la izvoarele din Dafni³⁰⁸, preacuvioşi Părinţi, folosindu-se

³⁰⁸ O suburbie a Antiohiei. (n. trad.)

184

de farmece şi slujind cu tămâieri scârbavnice demonilor, toată acea cetate le istoriseşte.

N-a cruţat nici sfintele altare, nici vasele sfinţite; pe unele le-a aruncat ca pe nişte necurăţii, iar pe altele le-a spart sau le-a topit cu ajutorul părtaşilor săi. Dar pe lângă toate cele zise, o, preafericiţilor, a cutezat şi una ca aceasta: împreună cu tovarăşii săi a răpit porumbeii de aur şi argint închipuind pe Preasfântul Duh atârnaţi deasupra sfinţitelor colimvitre şi jertfelnice, spunând că nu este drept a-L asemui pe Duhul Sfânt cu un porumbel.

Apoi, după ce şi-a însuşit banii, lăcaşurile şi cele mai bune proprietăţi ale Bisericii, a cheltuit toate şi a împovărat-o cu cele mai grele datorii. Dar cum nu ne stă în putinţă, preafericiţi Părinţi, să istorisim cu de-amănuntul toate cele îndrăznite de Sever, ne mulţumim cu cele puţine pe care le-am pomenit aici, chiar dacă în realitate au fost nenumărate.

Rugăm deci Soborul vostru sfânt să pună capăt măcar acum, în ceasul de pe urmă urgiilor ce au cuprins Biserica noastră şi aproape întreagă Biserica din Răsărit şi să ne izbăviţi de acest bărbat plin de toată viclenia, care pentru toate câte le-a săvârşit se cuvine să-şi primească dreapta osândă potrivit cu sfintele canoane şi cu legile statului. Vă mai rugăm să vă îngrijiţi de bunurile rămase în Biserică de bună seamă, dacă a mai rămas ceva -, şi să mijlociţi la împărat şi pentru fraţii noştri, episcopi, clerici, monahi sau mireni, să fie chemaţi din surghiun şi redaţi cetăţilor şi cinurilor lor.

185

încă vă rugăm de iertare pentru durerea de care suntem cuprinşi şi vă jurăm pe Sfânta şi Cea deofiinţă Treime şi pe dreapta credinţă şi biruinţa şi dăinuirea stăpânilor a toată lumea, Iustin şi Eufimia, eternii auguşti, să duceţi la îndeplinire precum se cuvine şi să nu treceţi cu vederea cererile noastre. Faceţi cunoscute toate acestea evlavioşilor şi de Hristos iubitorilor noştri împăraţi, înduplecându-i să poarte de grijă alături de voi de toate câte privesc Preasfânta noastră Biserică"³⁰⁹.

Deosebit de mişcătoare este şi epistola trimisă scurt timp mai târziu de monahii din Apamia episcopilor lor. La începutul epistolei aceştia dau pe faţă fărădelegile lui Sever, pentru ca în continuare să denunţe grozăviile săvârşite de monofizitul Petru al Apamiei:

„Deseori Petru trimite oameni să le pricinuiască necazuri monahilor din Mănăstirea lui Dorotei. Apoi îi aduce în cetate şi-i închide în temniţă; şi nu încetează cu aceasta, măcar că a făcut-o de multe ori. Dar cine ar putea să se apropie măcar de adevăr, istorisind relele care s-au petrecut la Mănăstirea Matronei? [...] Şi iarăşi, dacă e să ne aducem aminte câţi năvăliseră asupra Mănăstirii Oragon, de câte pagini ar fi trebuinţă, oare, ca să înfăţişăm aşa mulţime de blestemăţii? Fiindcă n-au pregetat cum se întâmplă în asedii să distrugă mănăstirea şi să-i ia prinşi pe monahii care îşi înălţau într-însa psalmodiile lor [...]

³⁰⁹ S. Milias, ibidem, pp. 298-299.

186

[...] De asemenea, niciunuia dintre locuitorii dimprejur nu i-au rămas necunoscute cele petrecute când au năvălit asupra Mănăstirii Nikerton. Şi care om cu judecată cuminte ar putea istorisi fără lacrimi acele lucruri cumplite pe care le-au făptuit cu vrăjmăşie în cinstita Biserică a bunului biruitor Mucenic Antonie? Căci a poruncit părtaşilor săi, pe care nu era destoinic să-i cârmuiască în chip bineplăcut lui Dumnezeu, să-i ucidă pe evlavioşii monahi drept-credincioşi care se adunaseră acolo în cinstea praznicului care se săvârşea. De altfel, era obişnuit deja cu uciderea călugărilor şi socotea mare ispravă această faptă blestemată în ochii tuturor oamenilor"³¹⁰.

în continuare, monahii denunţă blasfemiile lui Petru şi alte fapte infame ale lui şi-i roagă pe episcopii lor să-l caterisească şi, de asemenea, să-şi dea acordul şi pentru anatematizarea lui Sever de către Sinodul endemic din Constantinopol. Epistola a fost semnată de optsprezece arhimandriţi, dar sunt şi foarte multe alte semnături în limba siriacă ale unor simpli monahi.

Cererile monahilor au fost acceptate de episcopii sirieni, care le-au transmis hotărârile lor Sfântului Ioan şi Sinodului endemic constantinopolitan. Astfel, împăratul Iustin i-a exilat pe toţi ereticii şi i-a rechemat în scaunele lor pe păstorii ortodocşi.

³¹⁰ Ibidem, pp. 322-323.

187

Atunci „Marele Sava, călătorind din loc în loc, măcar că era în al optzecilea an al vieţii sale, propovăduia credinţa ortodoxă, vestind porunca bine-cinstitorului Iustin cu privire la dreapta credinţă şi întărind actele Sfintelor Sinoade atât în Cezareea, cât şi în Schitopolis [...] Printre cei surghiuniţi pentru cinstirea de Dumnezeu era şi arhimandritul Teodosie Chinoviarhul, pe care slobozindu-l Sfântul, a mers cu el la Ioan al Ierusalimului, care i-a primit cu multă căldură şi i-a cinstit cu o masă îmbelşugată"³¹¹.

După izgonirea lui Sever din Antiohia, în scaunul cetăţii a urcat bine-cinstitorul Pavel (519-521). Astfel, alături de Constantinopol (518), Antiohia dobândea la rândul ei păstor ortodox, doar Alexandria continuând să rămână sub păstorirea unui patriarh monofizit. Restabilirea comuniunii dintre cele trei scaune patriarhale, Constantinopolul, Antiohia şi Ierusalimul, pe baza hotărârilor Sinodului al IV-lea Ecumenic, a facilitat şi refacerea legăturilor dintre Constantinopol şi Roma, care fuseseră rupte (484-519) din pricina Henotikonului. Abolirea acestuia şi instituirea Sinodului al IV-lea Ecumenic drept unic fundament recunoscut al unităţii bisericeşti au stat la temelia acestei comuniuni dintre

Biserici.

³¹¹ Dositei al Ierusalimului, AcodeKăfiifiAoi; (Dodekavivlos), cartea a cincea, cap. 1, 6, p. 14.

188

2. Sinoadele din anul 536 şi participarea dinamică a monahilor

Disputele dintre ortodocşi şi monofiziţi au continuat şi în perioada lui Iustinian cel Mare (527-565). Noul împărat s-a străduit să întărească Ortodoxia şi să-i unească cu aceasta pe monofiziţii scindaţi deja în numeroase facţiuni: severieni, iulianişti, teodosieni, gaianiţi, themistieni, ktistolatri, aktistiţi, triteişti, tetrateişti³¹². Din păcate însă, soţia lui Iustinian, împărăteasa Teodora, „binevoitoare mai ales faţă de potrivnici, le arăta multă purtare de grijă celor ce cinsteau o singură fire"³¹³.

împărăteasa l-a îndemnat pe Iustinian să impună (533) formula teopashită a lui Gnafevs, „Cel ce Te-ai răstignit pentru noi", dar într-o nouă formă şi cu un nou înţeles³¹⁴. Cu toate că edictul respectiv a fost recunoscut de unii patriarhi şi episcopi, mulţi s-au opus, în special monahii achimiţi³¹⁵.

în continuare Teodora i-a chemat în Constantinopol (534) pe Sever³¹⁶ şi pe alţi monofiziţi, cărora le oferea găzduire şi îi susţinea în acţiu nile

³¹² F. Vafeidis, EKKr)oiaoTiKri loropia (Istoria Bisericii), vol. 1, 73, 5, p. 248.

³¹³ Nichifor Calist, EKKAijcnaoTiKrj loxopia (Istoria bisericească), vol. 17, cap. 7, P.G. 147, 237A.

³¹⁴ V. Stefanidis, EKKr)cnaoTiKr Ioropia (Istoria Bisericii), 14, p. 231.

³¹⁵ F. Vafeidis, ibidem, 73, 4, p. 245.

³¹⁶ Nichifor Calist, ibidem, cap. 8, P.G. 147, 237B.

189

lor prozelitiste. Foarte curând, împărăteasa a repurtat un nou succes. Cu sprijinul ei, în scaunul cetăţii imperiale a urcat în mod ilicit (535) episcopul filo-monofizit Antim al Trapezuntului, care primise învăţătura lui Sever.

Acest transfer împotriva canoanelor, ca şi convingerile kakodoxe ale lui Antim au stârnit neîntârziat opoziţia monahilor din Constantinopol. „Bine ştiind că datoria apărării dumnezeieştilor canoane le revine arhiereilor, pe când a dreptei credinţe, nu doar celor sfinţiţi, ci oricărui creştin ortodox, l-au întrebat pe Antim spre a-i cunoaşte cugetele cu privire la credinţă. Aceasta au făcut-o nu numai o dată sau de două ori, ci în multe rânduri, rugându-l să mărturisească cele dogmatizate de Sfinţii Părinţi împotriva lui Eutihie"³¹⁷.

Întrucât Antim a nesocotit cu toate acestea cererile monahilor, aceştia l-au denunţat în scrisori trimise lui Agapit al Romei, Efrem al Antiohiei şi Petru al Ierusalimului. întâmplându-se tot atunci ca Sfântul Agapit să meargă la Constantinopol dintr-un motiv oarecare, acesta a evitat să se împărtăşească cu Antim şi i-a făcut cunoscută împăratului îngrijorarea sa în privinţa lui. în acelaşi timp, monahii din Constantinopol s-au grăbit să-l informeze din nou pe papă, prin „multe libellus-uri"³¹⁸, despre situaţia creată.

³¹⁷ S. Milias, ibidem, p. 261.

³¹⁸ Nichifor Calist, ibidem, cap. 9, P.G. 147, 240.

190

În „Didaskalikon"-ul pe care i l-au înmânat, îl înştiinţau despre înclinaţiile monofizite ale lui Antim şi despre acţiunile prozelitiste ale lui Sever, Petru, Zooras şi ale altor eretici. îl rugau pe papă să-l înveţe pe împărat că râvna sa pentru cele bisericeşti este zadarnică dacă nu reuşeşte să-i izgonească pe aceştia din Biserică şi din cetate, şi că „se împărtăşeşte de anatema, având înăuntru anatema". Mai cereau să i se dea un termen lui Antim şi celorlalţi clerici care se declarau cu prefăcătorie ortodocşi, pentru a face o mărturisire ortodoxă sau, în caz contrar, să fie depuşi. O ultimă doleanţă a monahilor era aceea de a se dispune arderea scrierilor „nebunului" Sever³¹⁹.

Textul a fost semnat de nouăzeci şi şase de egumeni şi monahi ai unor mănăstiri diverse, nu numai din Constantinopol, ci şi din Siria, Palestina, Sinai, Rait şi Schitopolis (trimişi anume în acest scop de patriarhul Petru al Ierusalimului)³²⁰. Sfinţitul Agapit a primit acuzaţiile monahilor şi i le-a transmis împăratului, care „mâniat, l-a alungat pe el (pe Antim) şi l-a înscăunat pe ortodoxul Mina (536)"³²¹.

în plus, monahii au stăruit ca Antim să fie judecat şi caterisit şi să nu i se mai îngăduie să se întoarcă nici în mitropolia Trapezuntului, dacă

³¹⁹ S. Milias, ibidem, pp. 262-266.

³²⁰ Dositei al Ierusalimului, ibidem, cap. 11, 1, p. 61.

³²¹ F. Vafeidis, ibidem, 73, 4, p. 245.

191

nu depune mai întâi un libellus ortodox. După moartea neaşteptată a Sfinţitului Agapit în Constantinopol (22 aprilie 536), monahii i-au trimis împăratului însuşi o scrisoare, în care cereau recunoaşterea şi ducerea la bun sfârşit a celor întreprinse până la momentul respectiv de papă împotriva lui Antim şi a celorlalţi eretici din cetatea imperială³²².

Conştientizând dimensiunile grave ale problemei, Iustinian a dispus întrunirea unui mare Sinod endemic la Constantinopol în vederea abordării ei. Lucrările Sinodului (536) s-au desfăşurat sub preşedinţia Sfântului Mina al Constantinopolului, cu participarea a cinci episcopi şi a altor clerici din Apus, a reprezentanţilor scaunelor patriarhale ale Antiohiei şi Ierusalimului şi a multor altor episcopi, egumeni şi monahi.

La cele cinci şedinţe ale Sinodului au luat parte în jur de nouăzeci de monahi din diferite mănăstiri ale Constantinopolului, Siriei, Palestinei, Sinaiului, Raitului şi Schitopolisului. Între aceştia se distingeau Marian, egumenul Mănăstirii Dalmaţilor, Isihie, preot al Mănăstirii Sfântului Teodosie, şi Casian, preot din Lavra Sfântului Sava.

în prima şedinţă a Sinodului s-a dat citire epistolelor sus-menţionate adresate de monahi papei Agapit şi împăratului, şi alteia cu un conţinut

³²² S. Milias, ibidem, pp. 259-261.

192

asemănător adresată patriarhului Mina. Antim nu s-a prezentat pentru a se apăra în faţa adunării sinodale, care în cele din urmă (mai precis, în cea de-a patra şedinţă) l-a supus în lipsă pedepsei anatemizării, „în aclamaţiile monahilor".

În cea de-a cincea şedinţă sinodală s-a dat citire unei noi epistole a monahilor către împărat, împotriva lui Sever, Petru şi a altor eretici, iar în continuare unei ample epistole adresate Sfinţitului Mina. în cea din urmă, monahii îşi exprimau mulţumirile lor faţă de împărat şi de Sfântul Sinod pentru condamnarea lui Antim, arătând în continuare că pentru ei ar fi de dorit să se îndeletnicească doar cu lucrarea monahală, neîntreruptă de împrejurări exterioare. Dar fiindcă urâtorul binelui, diavolul, tulbură Bisericile prin Sever, Petru şi ceilalţi eretici, consideră de cuviinţă să dea pe faţă faptele lor nelegiuite, şi anume:

Anatemele împotriva Sfinţilor Părinţi, a Sinodului de la Calcedon şi a Tomosului lui Leon; constrângerile săvârşite asupra unor clerici ortodocşi pentru a le iscăli pe acestea; uciderile unor bărbaţi sfinţi, hirotoniile nelegiuite, atacurile tâlhăreşti asupra mănăstirilor, uciderea monahilor, schismele şi războaiele civile stârnite în ultimul timp în Alexandria şi multe altele.

Monahii istorisesc apoi cele săvârşite de Sever şi de părtaşii săi în Constantinopol în cursul celor doi ani anteriori, cerând să fie reînnoite anatemele pronunţate împotriva lor deoarece

193

au vătămat Biserica mai mult decât oricare alţi eretici din toate timpurile şi, de asemenea, să se dispună arderea scrierilor eretice ale lui Sever. Epistola este semnată de impresionantul număr de o sută treizeci şi nouă de egumeni şi monahi ai mai multor mănăstiri din Constantinopol, Siria, Palestina, Sinai, Rait şi Schitopolis³²³.

într-adevăr, Sinodul a reînnoit anatemele împotriva lui Sever şi a celorlalţi monofiziţi, iar scrierile ereziarhului au fost condamnate la distrugere prin foc³²⁴. Au fost satisfăcute astfel toate cererile monahilor, care luptaseră cu o nemăsurată râvnă şi tărie împotriva acestor eretici şi care au fost efectiv animatorii acestui mare sinod. Sinodul a mai dat citire şi unor scrisori mai vechi ale monahilor din Constantinopol, Antiohia şi Apamia împotriva lui Sever.

Monahii de sub jurisdicţia patriarhiei Ierusalimului care au luat parte la Sinod au mers de aici în Palestina, unde patriarhul Petru şi episcopii săi au întrunit un nou sinod care i-a anatemizat pe Sever şi pe ceilalţi eretici. Monahii mai sus pomeniţi au prezentat scrisori din partea patriarhului Mina şi a împăratului³²⁵.

Câţiva ani mai târziu (553), Sinodul al V-lea Ecumenic i-a condamnat pe Origen, pe Teodor de Mopsuestia şi operele lor, precum şi scrierile

³²³ Ibidem, pp. 287-294.

³²⁴ Nichifor Calist, ibidem, P.G. 147, 241A.

³²⁵ S. Milias, ibidem, pp. 330-333.

194

lui Teodorit al Cyrului împotriva Sfântului Chiril şi scrisoarea lui Ibas al Edessei către Maris. Nici acest sinod n-a fost lipsit de participarea monahilor, prezenţi în calitate de însoţitori sau consilieri ai episcopilor lor. Din păcate, actele acestui mare sinod nu ni s-au păstrat în forma originară a textului grecesc.

5. Alţi Părinţi care au strălucit în secolul al VI-lea şi la începutul secolului al VII-lea

1. Sfinţitul Mucenic Anastasie (550-610)

Unul dintre adversarii cei mai de seamă

ai monofizismului a fost şi Sfântul Anastasie.

Acest mare Părinte a îmbrăţişat viaţa monahală la Muntele Sinai şi a fost hirotonit patriarh al Antiohiei în 599, rămânând în acest scaun în jur de zece ani, până la cumplita sa moarte mucenicească prin mâinile evreilor din Antiohia. Desigur, nu este locul să ne ocupăm aici de minunata lucrare săvârşită de Sfântul Anastasie ca monah.

„în vremea în care severianul Iacov activa nestingherit şi plin de înflăcărare în Siria, organizând biserica iacobită şi coptă, Anastasie, un simplu monah necunoscut, se desfăta în ascuns cu Scripturile şi cu Părinţii (cu scrierile Părinţilor) în mănăstirea din Sfântul Munte Sinai, exersându-se şi instruindu-se în înţelepciune şi cumpătare, ca nu după mult timp să coboare şi să dea o lovitură de nevindecat monofizismului

195

şi să zădărnicească lucrarea lui Iacov. Cu toate acestea, dacă ne gândim că după acest Anastasie, monofizismul nu a mai putut niciodată să-şi recapete forţele, ci a decăzut, apărând după o vreme în forma lui degenerată care este monotelismul, nu putem să nu distingem iconomia lui Dumnezeu lucrătoare în persoana sa (a lui Anastasie) [...]

[...] Anastasie Sinaitul era înţelept şi iscusit în convorbiri, dialectician excelent şi polemic faţă de eretici. Era în stare să-i batjocorească înaintea conducătorilor şi a poporului, atrăgându-i în cursă şi în ridicol prin diferite tertipuri, şi să stârnească împotriva lor strigătele zeflemitoare ale mulţimii, după cum vom vedea în continuare.

Văzând din turnul său înalt şi singuratic avântul monofizismului renăscut la viaţă, prin care Biserica era greu încercată, a preschimbat mănăstirea sa isihastă în bază militară, iar Siria toată şi Egiptul în câmp de bătălie. Deoarece avea ca punct de plecare Sinaiul, numeşte descinderi peregrinările sale în aceste ţări. Lupta sa împotriva ereticilor s-a desfăşurat şi prin epistole dogmatice adresate ortodocşilor"³²⁶.

„Şi-a pus isteţimea şi toate puterile sale în slujba Ortodoxiei, pentru combaterea monofizismului din Siria, dar mai ales din Alexandria. Era firesc prin urmare să aibă legături strânse cu patriarhii Antiohiei şi Alexandriei, îndeosebi cu Evloghie şi Anastasie,

³²⁶ S. Sakkos, rtepi Avaozaoicov Livaizcov (Despre persoanele cu numele de „Anastasie Sinaitul"), pp. 90-94.

196

care îl aveau precum un câine credincios de pază turmei lor"³²⁷. Să urmărim în continuare două împrejurări caracteristice din viaţa sa.

După cum istoriseşte el însuşi, a izbutit odată să-i înşele pe monofiziţii teodosieni din Alexandria într-un chip ca acesta: prefăcându-se a primi, chipurile, doctrina lor privind identitatea dintre fire şi ipostas, a semnat împreună cu ei o înţelegere. Se arăta de acord şi cu faptul că Biserica primeşte dogma celor două firi în Hristos a Cărui Persoană este, după cum mărturisim de obşte, una -, în virtutea unui rău obicei îndătinat. Părea adică, pe moment, că s-a impus dogma monofizită şi Biserica Ortodoxă s-a plecat în faţa ereziei! I-a rugat numai să nu-i ceară să anatematizeze vreun episcop sau vreun sinod, dându-le nădejdi că poate va avea loc şi un act de iconomie, şi Bisericile din nou se vor uni.

„Nepricepând viclenia lucrului, sau mai bine zis, orbiţi de Dumnezeu, au semnat că acolo unde stă scris fire referitor la Hristos, aceasta înseamnă fără doar şi poate şi persoană; căci nu există fire nepersonală sau neipostaziată. Deci înainte de această faptă şi de a iscăli istoriseşte Sfântul Anastasie -, am adunat cărţi de la felurite persoane, cele mai multe aparţinând chiar teodosienilor, din care am cules acele cuvinte ale Părinţilor care numesc trupul lui Hristos fire şi le-am transcris într-un tom aparte pe curat.

³²⁷ Ibidem, p. 100.

197

Şi chiar în ziua următoare, ne-am adunat cu toţii la loc public, în faţa căpeteniilor şi a dregătorilor cetăţii, urmaţi de mulţime de popor şi clerici atât din Biserica Sobornicească, cât şi de orice alte credinţe şi confesiuni, teodosieni, gaianiţi şi semidaliţi.

Apoi s-a dat citire documentului semnat, care spunea că ori de câte ori se spune fire cu privire la Hristos, înseamnă şi persoană. Atunci eu am adus cărţile şi am citit în auzul tuturor cuvintele de mai jos ale Părinţilor, şi mai ales pe cele ale Sfântului Chiril, de care aceştia socotesc că se ţin mai cu deosebire³²⁸.

Sfântul Anastasie a citit atunci mai mult de treizeci de pasaje patristice diferite, pe care le-a şi comentat în anumite cazuri, ironizându-i în acelaşi timp pe ereticii aflaţi de faţă. Adică, întrucât Părinţii vorbesc despre două firi în Hristos, iar monofiziţii identifică firea cu persoana, urmează că Hristos are şi două persoane-ipostasuri, ceea ce este prin excelenţă credinţa nestorienilor! Astfel le-a dovedit că ei înşişi primesc erezia nestoriană, lucrul cel mai de nesuferit şi înjositor în ochii monofiziţilor, care căzuseră tocmai în extrema opusă. După citirea acestor cuvinte, toţi potrivnicii au rămas fără glas, „ca şi cum tot poporul din biserică, bătând din palme, le-ar fi spus: Dacă firea este şi persoană, să luăm şi să ardem cărţile

³²⁸ ObrjyoQ, cap. 10, P.G. 89, 149C-152A (pentru traducerea românească, vezi şi: Călăuza (îndrumar hristologic), op. cit., pp. 146-148).

198

Părinţilor, care au spus că Hristos are două firi. Iar dacă firea nu este persoană, atunci Sinodul de la Calcedon, care a dogmatizat două firi unite într-un singur ipostas al lui Hristos, este fără cusur"³²⁹.

Această întâmplare pune în lumină marea autoritate teologică a Sfântului Anastasie, pe drept cuvânt numit „un nou Moisi"³³⁰. Atât acceptarea de moment a credinţei eretice şi a tratativei de unire a Bisericilor, cât şi prezenţa sa plină de dinamism în faţa conducătorilor politici şi bisericeşti, ortodocşi şi neortodocşi, îi scot în evidenţă propria vrednicie şi nemărginita încredere de care se bucura din partea clerului şi a poporului credincios.

Altă dată, din nou, cu ocazia unei alte „descinderi" a Sfântului în Alexandria, într-una din pieţele oraşului era programată o întâlnire publică cu monofiziţii, în faţa conducătorilor, a clerului şi a poporului de toate confesiunile. De data aceasta, Sfântul avea de înfruntat doi teologi de elită din tabăra monofiziţilor, cu numele de Ioan şi Grigorie. începând dialogul, ereticii incriminau Sinodul de la Calcedon, slujindu-se de argumentele lor tocite privind imposibilitatea existenţei firii impersonale sau neipostaziate.

³²⁹ Ibidem, P.G. 89, 160D-161A (pentru traducerea românească, vezi şi ibidem, pp. 158-159).

³³⁰ F. Vafeidis, EKK.A.rouxoTiKT) Iozopia (Istoria Bisericii), vol. 1, 98, p. 376.

199

Dar Sfântul i-a redus la tăcere şi de data aceasta cu dovezi dintre cele mai puternice şi subtile. în continuare i-a atras din nou în cursă printr-unul dintre isteţele tertipuri de care obişnuia să se folosească: înainte de a începe discuţiile a alcătuit un tom dogmatic cu pasaje împotriva monofizismului de la Sfinţii Părinţi, recunoscute chiar de ereticii înşişi. Aceste pasaje le-a îmbinat cu măiestrie între ele, modificându-le foarte puţin, atât cât nici sensul să nu sufere schimbare, nici să nu dea de înţeles că este vorba de o colecţie de texte. Tomul i-l atribuia lui Flavian al Constantinopolului, pe care îl ucisese Dioscor³³¹, şi despre care ştia că este foarte urât de monofiziţi.

Toate acestea le-am făcut, spune Sfântul, „spre a le arăta tuturor acelora că din vrăjmăşie şi ură, şi nu din dragoste de adevăr se împotrivesc Sinodului de la Calcedon, fericitului Flavian şi Tomosului lui Leon. Ştiam că fără nicio chibzuinţă, doar

³³¹ Cauza reală a morţii Sfântului Flavian este controversată. „Afirmaţia că episcopul Flavian a murit după trei zile datorită maltratărilor la care a fost supus de călugări [la Sinodul „tâlhăresc" de la Efes] şi chiar de Dioscor, nu poate fi verificată, iar Flavian însuşi, adresându-se papei Leon I după ce a părăsit Efesul, afirmă că a fost doar înconjurat de soldaţi, dar că nu a păţit nimic şi s-a ascuns într-un loc din biserică" (Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. II, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 2000, p. 137). (n. trad.)

200

la auzul numelui lui Flavian sau al lui Leon în tom, vor arunca anatema asupra lui orbeşte, fără a judeca dacă învăţătura pe care o cuprinde este dreaptă sau stricată. Le-am zis din nou: De vă e pe plac ca mai mult să nu întindem vorba -, iată credinţa noastră şi a Sinodului din Calcedon. Luaţi şi citiţi, iar apoi ori îi veţi da dreptate, ori, dacă nu, să o anatematizaţi [...]

[...] Şi dacă s-a citit tomul, Ioan şi Grigorie l-au respins cu silă şi au anatematizat cele scrise în el. Iar după ce şi-au aruncat ei blestemele şi anatemele lor, am scos la iveală înaintea poporului cărţile Sfinţilor Părinţi din care luasem toate acele cuvinte din care se alcătuise tomul, fiindcă le aveam chiar acolo, cu semn la fiecare pagină unde se găseau cuvintele.

Deci când le-am dovedit din propriile cărţi că nu pe Flavian îl blestemaseră şi îl dăduseră anatemei, ci pe Sfinţii Părinţi, poporul, simţitor când este vorba de credinţă, s-a ridicat arătându-le cel mai de pe urmă dispreţ şi voind aproape să-i bată cu pietre. Aceasta este biruinţa Ortodoxiei şi umilinţa pe care au suferit-o în văzul tuturor Ioan şi cei de un cuget cu el"³³².

În multe rânduri Sfântul Anastasie i-a lăsat fără grai pe diferiţii eretici, precum pe Atanasie notarul, pe episcopii teodosieni din Egipt şi pe preotul Gheorghe³³³. Ca monah, a fost autorul unor opere dogmatice de excepţie, din care s-au

³³² Sfântul Anastasie al Antiohiei, Obtjyoc;, cap. 10, P.G. 89, 180D-184D (pentru traducerea românească, vezi şi: Călăuza (îndrumar hristologic), op. cit., pp. 183-188).

³³³ Ibidem, 153A, 185C-189C.

201

păstrat Capetele împotriva monofiziţilor şi Călăuza, îndreptată împotriva tuturor ramurilor monofizite şi în special a severienilor, în timp ce alte patru scrieri se crede că s-au pierdut.

După acest preaînţelept Anastasie, virtuţile lucrate de eretici şi eventualele lor fapte bune se dovedesc zadarnice, neputând să-i ajute să moştenească viaţa veşnică, de vreme ce „nici păzirea poruncilor nu va aduce vreun folos omului, dacă este străină de dreapta slăvire"³³⁴.

2. Ioan Moshul (545-619)

Ioan Moshul aparţine tipului de călugăr cărturar din secolul al şaselea. Alături de tovarăşul său de nevoinţă, Sfântul Sofronie, a cutreierat

mănăstirile Răsăritului şi a cunoscut mari chipuri de asceţi, ale căror izbânzi le-a descris apoi sub forma unor biografii succinte.

În remarcabila sa operă Limonariul, pe lângă datele culese din viaţa multor călugări şi mireni, se întâlnesc destule istorisiri care reflectă opinia Părinţilor din epocă cu privire la eretici şi la comuniunea cu ei. Este înfăţişată, de asemenea, sârguinţa Părinţilor de a-i atrage la Ortodoxie pe ereticii aflaţi în rătăcire şi în pierzanie. Strădania sfinţitului autor de a-şi transmite prin intermediul cărţii propriile mesaje, şi mai ales scrupulozitatea

³³⁴ Ibidem, cap. 1, P.G. 89, 48C (pentru traducerea românească, vezi şi ibidem, p. 15).

202

sa atunci când este vorba de credinţă este cât se poate de vădită. Redăm trei episoade ilustrative:

1. Un monah oarecare l-a vizitat pe un mare bătrân pentru a-l întreba despre gândul curviei. „Folosindu-se mult fratele din cuvintele bătrânului, i-a spus: Eu, Avvo, în ţara mea am părtăşie cu nestorienii şi din această pricină nu mai pot rămâne aici; fiindcă altminteri voiam să locuiesc cu tine. Când a auzit bătrânul numele lui Nestorie, s-a întristat de pierzania fratelui şi-l sfătuia şi-l ruga să se depărteze de această erezie vătămătoare şi să vină la Sfânta Sobornicească şi Apostolească Biserică. Şi i-a zis: Nu este altă mântuire fără numai în a cugeta drept şi a crede că Sfânta Fecioară Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu.

Atunci fratele i-a răspuns bătrânului: Cu adevărat, Avvo, toate eresurile spun aşa: dacă nu eşti cu noi, nu te mântuieşti. Deci nu mă pricep ce să fac eu, smeritul. Roagă-te Domnului să mă încredinţeze prin faptă care este credinţa cea adevărată. Bătrânul a primit cuvântul fratelui cu bucurie şi i-a zis: Şezi în chilia mea şi nădăjduiesc în Dumnezeu că bunătatea Lui îţi va arăta adevărul. Şi lăsându-l pe fratele în peşteră, s-a îndreptat spre Marea Moartă, rugându-se pentru el.

în ziua următoare, pe la ceasul al nouălea, a văzut fratele pe cineva înfricoşător la vedere, stând înaintea lui şi spunându-i: Vino şi vezi adevărul!. Şi luându-l, l-a dus într-un loc întunecat, urât mirositor şi arzător; şi în mijlocul flăcărilor i i-a arătat pe

203

Nestorie şi pe Teodor (al Mopsuestiei), pe Eutihie şi pe Apolinarie, pe Evagrie şi pe Didim, pe Dioscor şi pe Sever, pe Arie şi pe Origen şi pe alţi câţiva. Iată, i-a spus cel ce i se arătase, acesta e locul pregătit ereticilor, celor ce o hulesc pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi celor ce urmează învăţăturile lor. Deci dacă-ţi place, rămâi în credinţa ta. Iar dacă nu voieşti să guşti acest chin, vino la Sfânta Biserică Sobornicească, pe care ţi-a arătat-o bătrânul. Căci îţi spun: chiar dacă săvârşeşte omul toată virtutea, dar nu are dreaptă credinţă, va veni în acest loc.

La cuvântul acesta, fratele şi-a venit întru sine. Şi sosind bătrânul, i-a istorisit toate cele petrecute, precum le văzuse, şi s-a întors îndată la Sfânta, Sobornicească şi Apostolească Biserică"³³⁵.

O vedenie asemănătoare a avut şi Avva Iacov³³⁶, prin care s-a încredinţat de adevărul sfaturilor primite de la monahii ortodocşi, care îl îndemnau să nu se lase amăgit de monofiziţi şi să se împărtăşească cu ei.

2. „Era un oarecare bătrân mare şi foarte sârguitor, dar simplu în credinţă, şi care se împărtăşea fără deosebire, oriunde se afla. într-o zi i s-a arătat un înger al lui Dumnezeu şi i-a zis: Spune-mi, bătrâne, când ai să mori cum vrei să fii îngropat: precum monahii egipteni, sau precum cei ierusalimiteni?.

³³⁵ Ioan Moshu, Aeipcov, cap. 26, P.G. 87, 3, 2872B- 2873A (pentru traducerea românească, vezi şi: Limonariul, op. cit., pp. 47-48).

³³⁶ Pateric Egyptean, op. cit., pp. 275-276.

204

(Monahii egipteni erau monofiziţi, iar ierusalimitenii ortodocşi.) Bătrânul i-a răspuns: Nu ştiu. I-a zis atunci îngerul:Gândeşte-te şi peste trei săptămâni voi veni să-mi spui.

Atunci s-a dus acela la un alt bătrân şi i-a istorisit cele auzite de la înger. Şi ascultând bătrânul, a rămas fără glas şi după ce a stat mult timp privindu-l, i-a spus, mişcat fiind de Dumnezeu: Unde te împărtăşeşti cu Sfintele Taine?. Acela i-a răspuns: Oriunde mă aflu, acolo mă împărtăşesc. Atunci i-a spus bătrânul: Să nu mai socoteşti vreodată că poţi să te împărtăşeşti afară de Sfânta Biserică Sobornicească şi Apostolească, care primeşte cele patru Sfinte Sinoade [...] Deci când va veni îngerul, spune-i: Voiesc să fiu îngropat precum ierusalimitenii.

Iar după trei săptămâni a venit îngerul şi i-a spus bătrânului: Ce este, bătrâne? Te-aigândit?. Vreau să fiu îngropat precum se îngroapă ierusalimitenii, a răspuns bătrânul. Şi i-a zis îngerul: Bine, bine. Şi îndată bătrânul şi-a dat sufletul. Acestea s-au petrecut ca să nu-şi piardă bătrânul ostenelile lui şi să fie osândit la un loc cu ereticii"³³⁷.

3. „Un oarecare bătrân curat şi sfânt, în timp ce săvârşea Proscomidia vedea îngeri de-a dreapta şi de-a stânga lui. Acesta luase însă rânduiala Proscomidiei de la eretici şi fiindcă era nepriceput în dogmele dumnezeieşti, în simplitatea şi nerăutatea lui o spunea aşa, neştiind că greşeşte.

³³⁷ Ioan Moshu, ibidem, cap. 178, P.G. 87,3,3048B-3049A (pentru traducerea românească, vezi şi ibidem, pp. 203-204).

205

Odată, prin iconomia lui Dumnezeu, l-a vizitat un frate cercat în dogmele dumnezeieşti şi s-a întâmplat să săvârşească bătrânul Proscomidia de faţă cu el. Iar fratele, fiindcă era şi diacon, i-a zis: Slujba pe care o faci, Părinte, nu este ortodoxă, ci eretică.

Dar bătrânul, pentru că vedea îngeri la Proscomidie, n-a luat aminte la cuvintele lui, ci le-a trecut cu vederea. Diaconul însă stăruia, zicând: Greşeşti, călugăre! Biserica nu le primeşte pe acestea.

Pricepând bătrânul că este învinuit şi mustrat de diacon şi văzându-i după obicei pe îngeri, i-a întrebat: Ce înseamnă cele zise mie de diacon?. Atunci i-au răspuns: Ia aminte! Bine îţi grăieşte. Şi a zis bătrânul: Atunci de ce voi nu mi-aţi spus?. Iar ei i-au răspuns: Fiindcă aşa a rânduit Dumnezeu, ca omul pe om să-l îndrepteze. Deci s-a îndreptat de atunci, mulţumind lui Dumnezeu şi fratelui³³⁸.

3. Cuvioşii Antioh Pandectul şi Teodor, preotul din Rait

Vestitul Antioh s-a nevoit în Lavra Sfântului Sava la începutul secolului al VII-lea. Lucrarea sa de căpetenie, navdexrrig fţ âyiac, rpacppc, (Carte cuprinzând toată învăţătura Sfintei Scripturi) îl arată drept un desăvârşit cunoscător al Scripturii Dumnezeieşti. Cele o sută treizeci de capitole ale lucrării tratează tot atâtea teme duhovniceşti.

³³⁸ ibidem, cap. 199, P.G. 87, 3, 3088A-C (pentru traducerea românească, vezi şi ibidem, pp. 236-237).

206

în ultimul capitol, vorbind despre împărăţia cerurilor, Sfinţitul Antioh oferă anumite poveţe privind dreapta credinţă, pe care le consideră foarte trebuincioase şi folositoare, mai mult chiar decât orice altceva.

„Am auzit", spune el, adresându-i-se lui Evstatie, destinatarul lucrării, „că a venit în Răsărit un înaintemergător al Antihristului, care voieşte să apuce scaunul antiohienilor. Numele lui este Atanasie, mai bine zis moarte fără de moarte³³⁹, şi propovăduieşte dogmele lui Apolinarie, şi Eutihie, şi Sever, şi Iacov. Zvonul acesta i-a tulburat nu puţin pe drept-slăvitorii locuitori ai Cetăţii Sfinte şi mănăstirile din jurul ei.

Deci întrucât, precum mi s-a scris, se perindă, de nevoie, prin multe ţări şi locuri şi ostroave, şi multe eresuri ajung în diferite părţi, ca nu cumva să cădeţi din neştiinţă în vreunul dintre ele, v-am însemnat în scris toate eresurile de la venirea lui Hristos până acum, ca şi tu, şi cei dimpreună cu tine, să vă păziţi de ele ca de şarpe.

Cum cugetă fiecare eres în parte nu este acum vremea să spunem, dar semnul scurt şi neîndoielnic acesta să-ţi fie: toate eresurile care poartă nume de om, cum ar fi: arieni, nestorieni, severieni şi altele asemenea, sunt eresuri diavoleşti, fiindcă Biserica Sobornicească

³³⁹ Joc de cuvinte: numele de Atanasie (AOavâmoc) înseamnă în limba greacă „fără de moarte". Acest Atanasie la care se face referire în text, semănător al ereziilor pricinuitoare de veşnică pierzare, este numit aici „moarte fără de moarte" (OăvaTOC, ădăvaroc;). (n. trad.)

207

nu e chemată cu nume omenesc, ci toţi suntem numiţi creştini, după numele Domnului nostru Iisus Hristos; fiindcă nu este sub cer alt nume dat între oameni în care trebuie să ne mântuim noi (Faptele Apostolilor 4,12)”³⁴⁰.

În continuare Sfântul explică pe scurt dogmele mântuitoare, adăugând că trebuie să-i respingem şi să-i supunem anatemei pe cei ce nu cred potrivit acestora. După ce enumeră toate ereziile mai vechi sau mai noi, încheie spunând: „Acestea ţi le-am scris, cinstite Părinte Evstatie, ca să-ţi arăt că fiecare eres numit cu numele unui om învaţă apostazia de la Hristos³⁴¹.

Sfinţitul Teodor a fost preot la o mănăstire de lângă Rait, la sud-vest de Muntele Sinai. Este autorul unei valoroase scrieri intitulată nponcepaoKevij (Înainte-pregătire), în care dezvoltă în două secţiuni problematica hristologică, tratând-o în prima parte din punct de vedere istoric, iar în cea de-a doua, sistematic şi dialectic.

În prologul lucrării, înainte de a purcede la combaterea propriu-zisă a argumentelor eretice,

³⁴⁰ Cuvântul 130, P.G. 89,1844B-D (pentru traducerea românească, vezi şi: 130 de capete care cuprind pe scurt toată învăţătura Scripturilor de Dumnezeu insuflate, trad. Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucureşti, 2014, pp. 373-374).

³⁴¹ Ibidem, P.G. 89, 1848B (pentru traducerea românească, vezi şi ibidem, p. 376).

208

Sfinţitul Teodor arată că este cu totul necuviincios pentru noi, ortodocşii, să rămânem într-o atitudine pasivă în timp ce ereticii războiesc cu atâta înverşunare „singura Biserică Sobornicească şi Apostolească a lui Dumnezeu"³⁴². Ne învinuieşte că suntem atât de trândavi şi nepăsători, „încât nici măcar nu căutăm să cunoaştem ce-i deosebeşte pe eretici de Biserică, care este pricina războiului pe care l-au stârnit împotriva noastră, nici cine le sunt conducătorii, de la care şi-au primit şi numele.

Drept aceea, să nu socotim îndeletnicirea cu acestea neînsemnată, nici să nu fim ca nişte neîntrarmaţi şi neputincioşi pentru luptă, sub chip că, prin harul şi bunăvoirea lui Dumnezeu, Biserica se bucură de pace şi petrecem în linişte netulburată, de vreme ce toată erezia a fost alungată şi s-a ascuns cu totul în cuiburile ei. Fiindcă războiul poate izbucni fără de veste, iar noi să ne aflăm goi şi nepregătiţi, şi astfel să fim ucişi duhovniceşte de reaua credinţă. Cum spune şi Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul: Teme-te de naufragiu chiar când bate vânt prielnic, şi te vei primejdui cu mult mai puţin de dânsul, având frica drept ajutor.

Deci, după porunca verhovnicului Apostolilor, să fim gata totdeauna să răspundem oricui ne cere socoteală despre credinţa noastră, dar cu blândeţe şi cu frică, având cuget curat (I Petru 3, 15-16). Pentru această strădanie vrednică de laudă, vom dobândi

³⁴² P.G. 91,1484A.

209

negreşit una din două: sau îi vom izbăvi pe cei despărţiţi de Biserică, smulgându-i din amara despărţire, precum îndeamnă cel numit cu numele de frate al Domnului (Iuda, 23) sau, de nu vom izbândi aceasta, măcar le vom pecetlui gurile printr-o mustrare dreaptă, ca să nu mai afle prilej să se semeţească cu neruşinare împotriva adevărului.

Dar pricina cea mai adâncă şi cea mai de seamă a acestei strădanii este ca noi înşine să cunoaştem şi să fim bine încredinţaţi despre credinţa în care stăm întăriţi şi cu care ne lăudăm. Astfel vom putea grăi cu îndrăznire şi slobod, mărturisindu-ne credinţa noastră şi respingându-i pe cei ce i se împotrivesc. Şi socotesc că şi la vremea răsplătirii, mai mare va fi plata şi mai multă lauda celor ce stăruie în Ortodoxie cu suflet osârduitor, cu legătură tare şi dispoziţie neclintită, decât a celor ce se numesc ortodocşi simplu şi la întâmplare, adică în virtutea unui obicei îndătinat"³⁴³.

în aceeaşi perioadă au trăit şi Cuvioşii Ioan Scărarul, Varsanufie, Ioan Prorocul şi Dorotei. în scrierile lor folositoare de suflet pot fi remarcate seriozitatea şi acrivia cu care aceşti Părinţi priveau aspectele legate de credinţă. Astfel, Cuviosul Ioan Scărarul le porunceşte păstorilor ca înainte de toate să le lase moştenire fiilor lor duhovniceşti credinţa neştirbită şi dogmele bine-cinstitoare,

³⁴³ P.G. 91,1484A-1485B.

210

ca să-i călăuzească astfel către Domnul pe calea dreptei slăviri (a Ortodoxiei)³⁴⁴. Monahilor le îngăduie împotrivirea în cuvânt doar dacă este vorba de credinţă³⁴⁵.

Avva Varsanufie îi învaţă pe ucenici să plece de la Bătrânii care sunt eretici³⁴⁶ şi să se ferească de cărţile ereticilor, care „toate sunt minciuni, toate întuneric, toate rătăcire, toate înstrăinare de Dumnezeu³⁴⁷. Cuviosul Ioan Prorocul adaugă că înţelepciunea ereticilor nu vine de Sus, ci este demonică şi îl înstrăinează pe om de calea lui Dumnezeu, ducându-l la chinurile veşnice³⁴⁸.

După Avva Dorotei, erezia este despărţire de Dumnezeu şi pierdere a tuturor ostenelilor omului³⁴⁹. în chip asemănător învaţă şi Avva Isaac³⁵⁰, iar Avva Olimpie sfătuieşte: „Să nu şezi cu ereticii şi înfrânează-ţi limba şi pântecele"³⁵¹

³⁴⁴ Scara dumnezeiescului urcuş, „Către păstor", 96, în Filocalia, vol. IX, op. cit., p. 429.

³⁴⁵ Ibidem, Cuvântul XXV, 9, p. 287.

³⁴⁶ „Scrisori duhovniceşti", răspunsul 537, în Filocalia, vol. XI, trad. pr. prof. Dumitru Stăniloae, ed. a 2-a, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, pp. 451-452.

³⁴⁷ Ibidem, răspunsul 600, pp. 499-500.

³⁴⁸ Ibidem, răspunsul 601, p. 500.

³⁴⁹ „învăţături de suflet folositoare", cap. XII, 13, în Filocalia, vol. IX, op. cit., p. 567.

³⁵⁰ Pavel Monahul, Everghetinosul, op. cit., vol. IV, pricina a 18-a, pp. 229-230.

³⁵¹ Ioan Moshu, Limonariul, op. cit., cap. 12, p. 39.

Capitolul IV

Luptele monahilor în perioada monotelismului (615-692)

1. Politica imperială unionistă şi luptele Sfântului Sofronie (615-638)

în condiţiile dificultăţilor politice crescânde cu care se confrunta Imperiul Bizantin, unirea cu monofiziţii devenea o ţintă dezirabilă, cu atât mai mult cu cât ostilitatea acestora faţă de Ortodoxie începuse să îmbrace şi un aspect politic. La începutul secolului al VII-lea, împăratul Iraclie (611-641) întocmea planuri unioniste, dar eşecul predecesorilor săi îl silea să se reţină de la acţiuni necugetate. De altfel, nici monofiziţii n-ar fi acceptat unirea altfel decât în condiţiile unor importante concesii, nici ortodocşii nu admiteau sub niciun chip să se abată de la hotărârea dogmatică a Sinodului de la Calcedon.

în căutarea unei modalităţi de înfăptuire a unirii, susţinătorii ei au crezut că au găsit-o în formula contradictorie: „două firi în Hristos, dar o singură lucrare şi voinţă". Se postula, cu alte cuvinte, că deoarece în Hristos era o singură Persoană (Logosul Dumnezeiesc), erau, prin

212

urmare, şi o singură lucrare şi o singură voinţă, lucrarea şi voinţa Logosului Dumnezeiesc³⁵².

Un fervent adept al noii kakodoxii a fost patriarhul Serghie al Constantinopolului (610-639). Acesta s-a unit în 629, pe baza acceptării tezei unei singure voinţe şi lucrări, cu episcopul monofizit Atanasie, pe care l-a şi recunoscut ca patriarh al Antiohiei³⁵³.

în anul următor, în scaunul Alexandriei avea să urce Kyr, partizan al lui Sever, care a şi purces neîntârziat la luptă în vederea înfăptuirii unirii cu monofiziţii³⁵⁴. Două glasuri tunătoare s-au făcut auzite atunci împotriva unirii. în Alexandria se aflau doi monahi vestiţi, Sfinţii Sofronie şi Maxim, care nu numai că nu s-au lăsat convinşi de Kyr, ci s-au opus cu tărie oricăror concesii în vederea concilierii cu monofiziţii. Sofronie „cel cu adevărat cuminte³⁵⁵ şi înţelept susţinător al adevărului"³⁵⁶ s-a silit să-l convingă pe Kyr să părăsească strădania unei „uniri vopsite cu apă"³⁵⁷

³⁵² V. Stefanidis, EKKArţoiaoTiKrj Iozopia (Istoria Bisericii), 14, p. 243.

³⁵³ O.H.E. (Enciclopedia religioasă şi etică), vol. 11, col. 103.

³⁵⁴ P. Hristou, EAAtjviKfţ ElaTpoAoyia (Patrologia greacă), vol. 5, p. 260.

³⁵⁵ Joc de cuvinte: grecescul ococppcov (sofron) înseamnă „înţelept, cuminte, chibzuit", (n. trad.)

³⁵⁶ Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistola 13, în vol. scrieri (partea a doua): Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşti, op. cit., p. 114.

³⁵⁷ Elq tov fiiov... tov ooiov... Maţipov (Viaţa Cuviosului Maxim), cap. 9, P.G. 90, 77C.

213

încercării lui Kyr de a întări cu sentinţe patristice teza unei singure lucrări, Sofronie i-a opus la rândul său alte cuvinte limpezi şi neîndoielnice

ale unor Părinţi recunoscuţi de Biserică. El sus-

ţinea că atât lucrarea, cât şi voinţa sunt trăsături ale firii, şi întrucât în Hristos au fost două firi, urmează neîndoielnic că au fost şi două lucrări şi două voinţe.

Neputând să-l convingă pe Sfinţitul Sofronie, Kyr l-a îndemnat în cele din urmă să meargă la Constantinopol şi să discute cu Serghie³⁵⁸. în anul 633, Kyr s-a unit cu severienii din Egipt pe baza formulei: „o singură lucrare dumnezeiesc-omenească (teandrică) în Hristos"³⁵⁹. Şi în Siria s-au reuşit destule afilieri ale monofiziţilor. Serghie, care deja îşi dăduse pe faţă „în multe chipuri boala lui" şi corupsese „cea mai mare parte a Bisericii"³⁶⁰, a recunoscut această unire şi în acelaşi an s-a unit şi cu ereticii armeni pe baza aceleiaşi mărturisiri kakodoxe³⁶¹.

Sfântul Sofronie a mers la Constantinopol şi a încercat să-l convertească pe patriarh, rugându-l

³⁵⁸ Dositei al Ierusalimului, AcobeKăfhfiAoc, (Dodekavivlos), cartea a şasea, cap. 6, 3, pp. 255-256.

³⁵⁹ F. Vafeidis, EKKAi)oi.aoTiKri Iozopia (Istoria Bisericii), vol. 1, 74, 2, p. 251.

³⁶⁰ Sfântul Maxim Mărturisitorul, AiăAoyoQ... ne pi tcov ¿KKApcnaoziKcov boypăzojv (Dialog despre dogmele bisericeşti), P.G. 91, 333A.

³⁶¹ O.H.E. (Enciclopedia religioasă şi etică), ibidem.

214

să nu reînnoiască o erezie ce fusese respinsă cu succes de Părinţii de odinioară³⁶². Dar descumpănit de nepocăinţa lui Serghie, a mers în continuare la Ierusalim, unde i-a adunat pe monahi şi pe ceilalţi oameni ai Bisericii şi le-a făcut cunoscute concepţiile eretice ale patriarhilor şi ale papei³⁶³, învăţându-i totodată, spre întărire, dogma ortodoxă³⁶⁴.

Stingherit de răsunetul acestor glasuri ortodoxe, Serghie a decis să părăsească pentru moment monoenergismul şi să se limiteze la mai temperatul monotelism. Astfel, el le-a interzis partizanilor săi să mai vorbească despre una sau două lucrări. Acest lucru a atras batjocura monofiziţilor, care îi luau în râs pe ortodocşi şi spuneau: „După ce calcedonienii, care cugetau mai înainte cele ale lui Nestorie, s-au dezmeticit, întorcându-se la adevăr şi unindu-se cu noi prin mărturisirea unei singure lucrări în firea lui Hristos cea una, acum, pornindu-se împotriva binelui, le-au lăsat pe amândouă, nemaimărturisind nici una, nici două (lucrări) în Hristos"³⁶⁵.

După adormirea Sfântului Modest al Ierusalimului, Cuviosul Sofronie a fost ridicat în scaunul

³⁶² Sfântul Maxim Mărturisitorul, ibidem, P.G. 91, 333AB.

³⁶³ Papa Honoriu I (625-638). (n. trad.)

³⁶⁴ Dositei al Ierusalimului, ibidem, 4, p. 257.

³⁶⁵ Cuviosul Teofan, Xpovoypacpia (Cronografe), anul 6121, P.G. 108, 680CD.

215

Sfintei Cetăţi (634) şi a convocat un sinod care a condamnat atât monoenergismul, cât şi monotelismul. în acelaşi timp le-a trimis celorlalţi patriarhi vestita sa „Epistolă sinodală", care lovea precum un trăsnet erezia.

Cu toate acestea, după moartea Sfântului Sofronie (638), Iraclie, în colaborare cu Serghie, a emis edictul numit Ekthesis, care instituia ca unică învăţătură dreaptă doctrina despre o singură voinţă. Ekthesis-ul a fost semnat şi de cei cinci patriarhi³⁶⁶, dar i s-au opus pe de o parte succesorii papei Honoriu, iar pe de altă parte Sfântul Maxim.

2. Luptele Sfântului Maxim pentru condamnarea sinodală a monotelismului (638-649)

După publicarea Ekthesis-ului eretic al împăratului Iraclie, pentru Mărturisitorul Maxim au început noi lupte. în anul 645 a susţinut la Cartagina o dispută publică cu patriarhul monotelit Pyr al Constantinopolului (succesorul lui Serghie), aflat în exil. în această dispută, desfăşurată în faţa cârmuitorilor politici şi a mai multor episcopi, clerici şi monahi din nordul continentului african, Sfântul a izbutit să răstoarne convingerile eretice ale lui Pyr. în anul următor,

³⁶⁶ V. Stefanidis, ibidem, p. 244.

216

monotelismul avea să fie condamnat de un sinod ţinut în nordul Africii, „sufletul întregii mişcări"³⁶⁷ fiind Sfântul Maxim. în continuare, însoţit de Pyr, marele Mărturisitor a mers la Roma, şi cu sprijinul papei Teodor cei doi au luptat împreună pentru apărarea Ortodoxiei³⁶⁸.

Antiereticele Sfântului Maxim împotriva monotelismului s-au răspândit cu mare repeziciune în mănăstirile din nordul Africii şi din Roma, care se opuneau cu tărie noii erezii. în aceste mănăstiri şi-au găsit refugiul mulţi dintre monahii ortodocşi din Răsărit, adversari ai monotelismului. Răsunetul acestor riposte a reînsufleţit, în chip firesc, şi cugetul ortodox al monahilor din Constantinopol.

în cele din urmă, împăratul Constans al II-lea a emis în 648 un nou edict, cu numele de Typos, prin care interzicea sub ameninţarea celor mai aspre sancţiuni dezbaterile privind una sau două lucrări, respectiv una sau două voinţe în Hristos. în realitate, Typos-ul constituia „o deplină tăgăduire a tuturor Sfinţilor Părinţi şi a Sfintelor Sinoade, ba chiar a înseşi tainei Persoanei lui Hristos Dumnezeu", înfăţişându-L pe Hristos „cu totul nelucrător şi lipsit de voinţă, adică lipsit de raţiune şi de suflet şi nemişcător"³⁶⁹, asemeni dumnezeilor mincinoşi ai păgânilor.

³⁶⁷ V. Stefanidis, ibidem.

³⁶⁸ F. Vafeidis, ibidem, 74, 2, p. 252.

³⁶⁹ S. Milias, Tœv iepcov Lvvôôcvv... ouAAoyfj (Colecţia Sfintelor Sinoade), vol. 2, p. 443b.

217

La îndemnul Sfântului Maxim³⁷⁰ şi la stăruinţa monahilor apuseni din Italia şi nordul Africii, Sfântul Martin, papă al Romei (649-655), a decis convocarea unui sinod împotriva monotelismului. Sinodul s-a întrunit în 649 la palatul Lateran, cu participarea a o sută cincizeci de episcopi, lucrările fiind dominate de personalitatea şi teologia Sfântului Maxim.

Cuviosul Părinte s-a bucurat, desigur, de sprijinul şi colaborarea monahilor apuseni în pregătirea argumentelor patristice corespunzătoare şi traducerea lor. Actele Sinodului au fost

transpuse neîntârziat în limba greacă. Anatemele împotriva ereziei au fost redactate direct în greacă de Sfântul Maxim şi traduse ulterior în latină. Părinţii sinodali au anatematizat trei patriarhi monoteliţi ai Constantinopolului³⁷¹, unul al Alexandriei³⁷² şi, desigur, edictele eretice Ekthesis şi Typos. Marele Maxim „a fost mentorul acestui sinod"³⁷³, care a adoptat inclusiv limbajul teologiei sale.

La cea de-a doua întrunire a Sinodului au luat parte trei egumeni ai unor mănăstiri din Apus şi unul din Lavra africană, precum şi alţi treizeci şi doi de monahi apuseni care au dat „libellus" împotriva monoteliţilor.

³⁷⁰ Cuviosul Teofan, ibidem, anul 6121, P.G. 108, 681C.

³⁷¹ Serghie, Pyr şi Pavel, (n. trad.)

³⁷² Kyr. (n. trad.)

³⁷³ V. Stefanidis, ibidem, p. 245.

218

Prin acest libellus, părinţii cereau episcopilor lor să nu treacă cu vederea nedreptatea şi războiul pe care credinţa ortodoxă şi Sinodul de la Calcedon le-au suferit din partea patriarhilor Serghie, Kyr, Pyr (care se reîntorsese la erezie)³⁷⁴ şi Pavel. Cereau anatematizarea ereziei monotelite, a patriarhilor eretici şi a părtaşilor lor ca şi, desigur, a edictului blasfemator Typos. Ultima cerinţă a monahilor privea întărirea sinodală a credinţei bine-cinstitoare, precum şi tălmăcirea exactă a actelor şi sentinţelor Sinodului în limba greacă, pentru ca astfel să-şi poată exprima şi ei, la rândul lor, consimţământul³⁷⁵.

Sfântul Martin i-a trimis împăratului, cu multă cutezanţă, actele Sinodului. Mâniat, Constans l-a adus pe papă în lanţuri la Constantinopol, unde Sfântul, acuzat de complot, a fost condamnat de Senat şi depus din treapta clericală în cadrul unei ceremonii la care i-au fost sfâşiate veşmintele arhiereşti. în cele din urmă a fost exilat la Herson³⁷⁶, unde după multe pătimiri şi-a dat sufletul în anul 655.

³⁷⁴ I. Zonaras, XpovLKÔv (Cronică), cartea a 14-a, cap. 19, P.G. 134,1292B.

³⁷⁵ S. Milias, ibidem, pp. 442-444.

³⁷⁶ V. Stefanidis, ibidem, p. 246.

219

3. Impresionantul act de mărturisire al Sfântului Maxim după Sinodul din Lateran (649-662)

După prinderea Sfântului Martin, Marele Maxim a fost dus şi el la Constantinopol împreună cu doi ucenici ai săi, spre a fi judecat pentru complot. După ce i-au fost aduse diverse calomnii, în prezenţa patriarhilor Petru al Constantinopolului şi Macedonie al Antiohiei, a Senatului şi a mulţimii de popor, discuţia s-a îndreptat spre chestiunea monotelismului. Sfântul Maxim a început atunci să istorisească cele zise lui de către kir Grigorie³⁷⁷, atunci când acesta îl vizitase la chilia sa din Roma:

„Bunul şi de Dumnezeu întăritul nostru stăpân (împăratul), purtând grijă de pacea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici, a trimis un hrisov către de Dumnezeu cinstitul papă împreună cu o danie pentru (Biserica) Sfântul Petru, îndemnându-l a se uni cu întâi-stătătorul (Bisericii) Constantinopolului. Evlavioasa sa majestate m-a învrednicit deci pe mine, smeritul (Grigorie), de cinstea de a le trimite prin mine. Eu (Maxim) am zis: Slavă lui Dumnezeu, Care te-a învrednicit de o aşa slujire. Dar în ce chip a poruncit de Dumnezeu încoronata sa majestate să se înfăptuiască unirea?. Iar tu ai spus: Oare nu ştii?. Şi ai zis iarăşi: Pe temeiul Typos-ului.

³⁷⁷ Unul dintre calomniatori, ale cărui cuvinte sunt redate în continuare. (n. trad.)

220

Atunci am spus: Este, pe cât socot, cu neputinţă, căci romanii nu vor suferi ca învăţătura luminată a Părinţilor să piară în mijlocul dogmelor necurate ale ereticilor, nici adevărul în minciună sau lumina în întuneric. Căci dacă ştergem cuvintele de-la-Dumnezeu-învăţate, nu ne va mai rămâne nimic la care să ne închinăm.

Şi ai zis: Typos-ul nu purcede la ştergerea învăţăturii dumnezeieşti, ci doar la tăcerea în privinţa ei, ca prin iconomie să ajungem la pace.

Atunci eu am zis: Oare în Sfânta Scriptură există tăcere şi ştergere? [...] Iar dacă de dragul iconomiei credinţa mântuitoare se pierde în cea rea, atunci o astfel de aşa-zisă iconomie este o desăvârşită despărţire de Dumnezeu şi nu unire făptuită după Dumnezeu. Căci mâine şi iudeii cei cu nume rău vor zice: Să iconomisim pacea între noi şi să ne unim. Noi să lăsăm tăierea împrejur, iar voi botezul, şi nu ne vom mai război întreolaltă. Acest lucru i l-au propus cândva în scris Marelui Constantin şi arienii, zicând: Să lăsăm pe omoousios (deofiinţă) şi pe eteroousios (de altă fiinţă) şi să se unească Bisericile!. Dar de-Dumnezeu-purtătorii noştri Părinţi n-au primit aceasta, ci au ales mai degrabă prigoana şi moartea [...].

[...] Atunci Mina a strigat: Prin cele ce spui, ai dezbinat Biserica!. Cuviosul i-a zis: Dacă cel ce grăieşte cuvintele Sfintelor Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi dezbină Biserica, atunci ce se va arăta pricinuindu-i ei cel ce înlătură dogmele lor, fără de care nici însuşi numele de Biserică nu poate dăinui?.

221

Atunci secretarul, întorcându-se către oamenii eparhului, a zis cu glas mare: Spuneţi-i eparhului: se cade oare să-l laşi cu viaţă pe un astfel de om în ţinutul pe care-l stăpâneşti?.

Şi scoţându-l afară, l-au adus pe ucenicul său şi îl sileau să-şi învinuiască învăţătorul, cum că, chipurile, i-ar fi pricinuit necazuri lui Pyr. Acela le-a spus cu glas domol adevărul, că nimeni nu l-a cinstit pe Pyr mai mult decât dânsul. Atunci i-au poruncit să strige cu putere, dar fiindcă n-a primit să se despartă de vocea domoală cea cuviincioasă monahilor, au poruncit să-l bată. Şi lovindu-l cu pumnii, l-au lăsat abia viu [...]

[...] în aceeaşi zi, către seară, Troilos patriciul şi Serghie Evkratas, mai-marele trapezar la curtea împărătească, au venit la robul lui Dumnezeu şi şezând ei, i-au poruncit şi bătrânului să şadă şi i-au zis: Spune-ne, Avvo, despre discuţia pe care ai avut-o în Africa şi la Roma cu Pyr, şi cum l-ai convins să dea anatemei credinţa lui şi să vină la un gând cu a ta.

Cuviosul le-a istorisit atunci pe rând cele pe care le păstrase în amintire, zicând şi aceasta: Eu n-am o credinţă a mea, ci cred în învăţătura obştească a Bisericii Soborniceşti. Nu mi-am exprimat nicio părere care să fie numită credinţă personală a mea [...]

[...] Atunci i-au zis: Aşadar, tu singur te vei mântui şi toţi ceilalţi vor pieri?. Iar el a răspuns: Cei trei tineri, care nu s-au închinat chipului la care toţi se închinau (Daniel 3, 18), n-au osândit pe nimeni, căci nu luau aminte la cele făcute de alţii, ci

222

cum să nu cadă ei înşişi de la adevărata bună-cinstire. Tot astfel şi Daniil, aruncat fiind în groapa cu lei (Daniel 6,16), n-a osândit pe niciunul dintre cei care nu s-au rugat lui Dumnezeu, ascultând de porunca lui Darius, ci căuta la sine însuşi, socotind mai de dorit moartea decât să supere pe Dumnezeu şi să fie mustrat de conştiinţă pentru călcarea legilor dumnezeieşti. Deci să nu-mi fie nici mie aceasta, să osândesc pe cineva ori să spun că eu singur mă voi mântui, însă prefer moartea decât să-mi fie conştiinţa tulburată din pricină că am greşit în orişice fel faţă de credinţa mea în Dumnezeu.

Atunci i-au spus: Şi ce vei face, dacă romanii se vor uni cu bizantinii? Căci iată că ieri au sosit apocrisiarhii papei de la Roma şi în duminica de mâine se vor împărtăşi cu patriarhul, şi tuturor le va fi vădit că tu eşti cel ce i-ai întors de la credinţă pe romani, fiindcă îndată ce ai plecat de acolo, ei s-au unit cu cei de aici.

El le-a zis: Chiar dacă cei sosiţi se vor împărtăşi, nu vor putea aduce ei înşişi niciun prejudiciu scaunului Romei, de vreme ce n-au cu ei nicio scrisoare către patriarh. Dar eu nu sunt defel convins că romanii se vor uni cu cei de aici, dacă aceştia nu vor mărturisi că Domnul şi Dumnezeul nostru este din fire voitor şi lucrător al mântuirii noastre după cele două firi din care, în care şi care este³⁷⁸.

³⁷⁸ Sfântul Maxim învaţă că Hristos „este în două firi, din două firi sau două firi, lărgind formula de la Calcedon, care spunea numai în două firi. Era formula neocalcedonenilor, care primea şi expresia monofiziţilor din două firi, dar o ferea de sensul că din două firi a rezultat o singură fire, prin afirmarea cu sens contrar că Hristos e două firi, nevătămate, dar unite în aşa fel, încât au dat un ipostas" (Părintele Dumitru Stăniloae, Introducere la vol. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri (partea a doua): Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşti, op. Cit. p. 7). (n. trad.

223

Atunci i-au spus: Dacă romanii se împacă cu cei de aici, ce vei face?. El le-a zis: Duhul Sfânt, prin Apostolul, îi anatematizează şi pe îngerii care ar cuteza să spună altceva decât grăieşte dumnezeiasca propovăduire (Galateni 1, 8)"³⁷⁹.

În continuare, dregătorii i s-au plâns Cuviosului că nefiind el însuşi în comuniune cu Biserica Constantinopolului, acest lucru constituie pentru toţi o pildă puternică pentru a rupe la rândul lor comuniunea cu bizantinii. în sâmbăta următoare a avut loc o nouă audiere la palat.

„I-a zis Troilos bătrânului: Spune-ne, Avvo; ia seama să spui adevărul, şi împăratul se va îndura de tine. Fiindcă dacă te vom cerceta după lege şi se va găsi adevărată fie şi una singură din vinile care au fost aduse împotriva ta, legea te osândeşte la moarte!.

³⁷⁹ Sfântul Maxim Mărturisitorul, Efpyioic; T1]Q KivrjaecoQ..., cap. 4-7, P.G. 90, 116A-121C (pentru traducerea românească, vezi şi: Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662) şi tovarăşii săi întru martiriu: papa Martin, Anastasie Monahul, Anastasie Apocrisiarul. „Vieţi" actele procesului documentele exilului, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2004, pp. 120-127).

224

Cuviosul a zis: Am spus-o mai-nainte şi iarăşi zic, că dacă numai una dintre cele zise împotriva mea este adevărată, atunci şi satana este Dumnezeu. Iar dacă nu e Dumnezeu, ci apostat, atunci şi învinuirile aduse asupra mea sunt mincinoase şi lipsite de temei. Oricum ar fi, dacă voiţi să faceţi ceva împotriva mea, faceţi; eu nu mă voi păgubi, fiindcă mă tem de Dumnezeu.

I-a spus Troilos: N-ai dat anatemei Typos-ul?. El a răspuns: Am spus de multe ori că l-am dat. I-a spus iarăşi: De vreme ce ai dat anatemei Typosul, pe împărat l-ai anatemizat. Răspuns-a robul lui Dumnezeu: Eu nu l-am anatemizat pe împărat, ci un înscris străin de credinţa ortodoxă a Bisericii. Unde a fost anatemizat?, îi zise. Cuviosul a răspuns: În Biserica Mântuitorului şi a Născătoarei de Dumnezeu, de către Sinodul din Roma.

I-a spus atunci eparhul: Eşti în comuniune cu Biserica de aici, sau nu?. El a răspuns şi a zis: Nu. I-a zis acela: De ce?. Şi a răspuns: Fiindcă a respins Sinoadele (Ecumenice). I-a zis: Dacă le-a respins, cum se face că ele sunt trecute în diptice?. Şi a răspuns: Ce folos de nişte nume, dacă dogmele au fost lepădate?. I-a zis: Poţi să dovedeşti asta?. Şi a răspuns: Dacă voiţi şi mi-o îngăduiţi, pot să o fac cu mare uşurinţă"³⁸⁰.

„După aceea au venit şi alţi trimişi ai patriarhului şi mă întrebau: De care Biserică ţii? De a Bizanţului? A Romei? A Antiohiei? A Alexandriei?

³⁸⁰ Ibidem, cap. 13, P.G. 90,128A-C (pentru traducerea românească, vezi şi ibidem, pp. 131-132).

225

A Ierusalimului? Iată că toate s-au unit acum întreolaltă împreună cu eparhiile supuse lor. Deci dacă şi tu ţii de Biserica Sobornicească, vino la unire cu noi, ca nu cumva să păţeşti ceva la care nu te aştepţi, deschizând o cale nouă şi străină vieţii.

Eu le-am răspuns: Dumnezeul a toate, fericind pe Petru pentru cele ce bine le-a mărturisit despre El, a statornicit că Biserica Sobornicească este mărturisirea dreaptă şi mântuitoare a credinţei în El. Dar să aflu mărturisirea pe temeiul căreia s-a făcut unirea Bisericilor şi de s-a făcut bine cu adevărat, nici eu nu mă voi ţine departe de ea³⁸¹.

Atunci aceia i-au spus mărturisirea lor eretică, pe care, desigur, Sfântul a respins-o, drept care a fost exilat de împărat în Vizya Traciei. Acolo a primit vizita episcopului Teodosie al Cezareei însoţit de două căpetenii (656), cărora le-a explicat de ce nu este în comuniune cu Biserica Constantinopolului. Observaţiei lui Teodosie că nu trebuie considerată dogmă ceea ce se săvârşeşte prin iconomie, Sfântul MAXIM i-a răspuns:

„Şi care credincios primeşte o aşa iconomie, prin care sunt trecute sub tăcere cuvintele pe care le-a iconomisit Dumnezeul a toate să fie rostite de către Apostoli, Proroci şi învăţători? Să observăm, mărite domn, la ce rău duce aceasta, de o vom cerceta

³⁸¹ Sfântul Maxim Mărturisitorul, 7poc AvaoTăoiov povăQovza (Către Anastasie monahul), P.G. 90, 132A (pentru traducerea românească, vezi şi ibidem, pp. 169-170).

226

cum se cuvine [...] Dumnezeu a ales şi a aşezat Apostoli, Proroci şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor (Efeseni 4,11-12); diavolul însă a ales şi a ridicat şi el apostoli, proroci şi învăţători mincinoşi ca să războiască atât Legea veche, cât şi pe cea a Evangheliei. Iar prin apostoli, proroci şi învăţători mincinoşi îi înţeleg pe eretici, ale căror cuvinte şi cugete sunt strâmbe.

Deci întocmai cum cel ce primeşte pe adevăraţii Apostoli, Proroci şi învăţători primeşte pe Dumnezeu, tot astfel cel ce primeşte apostoli, proroci şi învăţători mincinoşi primeşte pe diavolul. Aşadar, cel ce-i pune pe Sfinţi laolaltă cu ereticii cei scârbavnici şi necuraţi primiţi cuvântul celui ce vă grăieşte adevărul! este vădit că pune pe picior de egalitate pe Dumnezeu şi pe diavolul.

Deci dacă cercetând inovaţiile care s-au făcut acum, în vremea noastră, găsim că ele duc la acest rău suprem, vedeţi ca nu cumva, sub chipul păcii, să ne aflăm bolind şi propovăduind apostazia, cea despre care dumnezeiescul Apostol a spus că va fi înaintemergătoare venirii lui Antihrist (II Tesaloniceni 2,3). V-am spus acestea fără şovăire, domnii mei, ca să vă cruţaţi pe voi înşivă şi pe noi.

îmi porunciţi ca având toate acestea scrise în cartea inimii mele, să vin să mă împărtăşesc cu Biserica ce propovăduieşte astfel de dogme şi să mă fac părtaş cu cei ce socotesc că-i stau împotrivă diavolului, dar se întorc în realitate împotriva lui Dumnezeu? Să mă ferească Dumnezeu, Cel ce pentru mine S-a făcut Om fără de păcat!.

227

Şi punându-le metanie, a zis: Orice vă este poruncit să faceţi robului vostru, faceţi; eu însă nicicând nu mă voi face părtaş cu cei care primesc aceste

inovaţii.

Acestea auzindu-le, au încremenit şi plecânduşi capetele, au tăcut o bună bucată de vreme. Apoi episcopul Teodosie, ridicându-şi capul şi aţintindu-şi privirea asupra Avvei Maxim, i-a zis: Noi îţi spunem în numele stăpânului nostru împăratul că dacă te vei împărtăşi cu noi, va uşura Typos-ul.

MAXIM: E încă lungă calea care ne desparte. Ce vom face cu dogma unei singure voinţe, care a fost întărită sinodiceşte de Serghie şi Pyr, şi cu tăgăduirea oricărei lucrări?.

TEODOSIE: Actul acela a fost dat jos şi scos din uz.

MAXIM: A fost dat jos de pe zidurile de piatră, nu însă şi din sufletele înţelegătoare. Să se recunoască condamnarea sa, care s-a făcut sinodiceşte la Roma prin dogme şi canoane bine-cinstitoare, şi atunci peretele cel din mijloc se va surpa (Efeseni 2,14), şi nu vom mai avea nevoie de îndemnuri"³⁸².

În continuare, Sfântul i-a răsturnat lui Teodosie toate concepţiile, făcându-l să mărturisească două voinţe şi două lucrări ale Dumnezeu-Omului Iisus.

³⁸² Sfântul Maxim Mărturisitorul, Flepi iwv npaxdevtcov... (Despre întâmplările din timpul primului exil, cel din Vizya), cap. 9-12, P.G. 90, 144B-145C (pentru traducerea românească, vezi şi ibidem, pp. 143-146).

228

Episcopul l-a rugat atunci să se împărtăşească cu ei. Dar Cuviosul Maxim a răspuns că nu va face asta până când împăratul, patriarhul şi episcopii nu vor da mai întâi o mărturisire ortodoxă scrisă şi nu se vor şterge din diptice numele patriarhilor eretici Serghie, Kyr, Pyr şi Pavel. în cele din urmă, Sfântul a fost chemat din nou în Constantinopol, unde Teodosie şi alţi doi patricieni i-au declarat din partea împăratului:

„Fiindcă întreg Apusul şi toţi cei ce au sucit lucrurile în Răsărit privesc la tine şi toţi s-au răsculat din Cauza ta, nevrând să vină la un gând cu noi în credinţă, Domnul să-ţi străpungă inima ca să te împărtăşeşti cu noi, pe temeiul Typos-ului pe care l-am dat. Atunci noi înşine vom ieşi la Poarta de Bronz (Halki)³⁸³, te vom îmbrăţişa şi-ţi vom da mâna noastră şi te vom aduce cu toată cinstea şi slava în biserica cea mare şi vei sta împreună cu noi la locul rânduit împăraţilor. Vom face Liturghie şi ne vom împărtăşi cu Preacuratele şi de viaţă dătătoarele Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos; te vom proclama Părinte al nostru şi se va face mare bucurie, nu numai de Dumnezeu iubitoarei noastre cetăţi împărăteşti, ci şi lumii întregi. Fiindcă ştim prea bine că dacă tu te vei împărtăşi cu sfântul scaun de aici, se vor uni cu noi toţi cei ce s-au rupt din

pricina ta şi a învăţăturii tale de comuniunea cu noi.

³⁸³ Poartă a palatului imperial prin care se făcea ieşirea spre Catedrala „Sfânta Sofia" („biserica cea mare", cum este numită în continuare), (n. trad.)

229

Atunci, întorcându-se către episcop, Avva Maxim i-a spus acestuia cu lacrimi: Noi toţi, mărite domn, suntem în aşteptarea zilei Judecăţii. Cunoşti cele cuprinse în Typos şi cele hotărâte de noi (când ai făgăduit să-l convingi pe împărat să abandoneze Typos-ul), cu mâna pe Sfânta Evanghelie, pe Crucea de viaţă făcătoare şi pe icoana Mântuitorului nostru şi a Preasfintei Maicii Sale, Pururea Fecioarei, care L-a născut. Episcopul, plecându-şi capul, i-a zis cu voce tristă: Şi ce pot face eu, dacă preaevlaviosul împărat a voit altminteri?.

La aceasta Maxim i-a spus: De ce, dar, tu şi cei împreună cu tine v-aţi atins de Sfintele Evanghelii, de vreme ce sfârşitul celor grăite nu stătea în puterea voastră? Cu adevărat, nici toată puterea cerească nu mă va îndupleca să săvârşesc una ca asta. Căci ce cuvânt de apărare aş avea nu zic înaintea lui Dumnezeu, ci chiar a conştiinţei mele -, dacă pentru omeneasca slavă, lipsită prin ea însăşi de fiinţă, mă lepăd cu jurământ de credinţa care-i mântuieşte pe cei ce o îmbrăţişează?.

La auzul acestor cuvinte cu toţii s-au sculat în picioare şi, plini de mânie, l-au împresurat smulgându-i părul, îmbrâncindu-l şi lovindu-l până ce l-au zdrobit. L-au acoperit din cap până în picioare cu o ploaie de scuipări, care n-au încetat până ce i-au acoperit veşmintele cu totul [...] Cu furie şi sălbăticie l-au împroşcat cu ocări fără de număr şi blesteme de neînchipuit. Atunci a zis Epifanie: Spune, bătrânule preaticălos şi lacom, ai zis acestea socotindu-ne eretici pe noi, cetatea

230

noastră şi pe împăratul? Cu adevărat, suntem mult mai creştini şi mult mai ortodocşi ca tine [...].

Răspunzând, Avva Maxim a zis: Dacă credeţi astfel precum cred firile cele înţelegătoare³⁸⁴ şi Biserica lui Dumnezeu, cum de mă siliţi să primesc Typos-ul, care nu este decât tăgăduire a acestora?.

A spus Epifanie: Acest lucru s-a făcut pentru iconomie, ca să nu se vatăme poporul din pricina unor astfel de subtilităţi.

Răspunzând, Avva Maxim a zis: Din contră, orice om se sfinţeşte prin mărturisirea curată a credinţei şi nu prin tăgăduirea ei, aşa cum face Typos-ul.

A zis şi Troilos: Ţi-am spus şi la palat că Typos-ul n-a tăgăduit nimic, ci a poruncit să se treacă sub tăcere cele îndoielnice, ca toţi să aibă pace.

Avva Maxim a răspuns iarăşi şi a zis: Tăcerea asupra cuvintelor este tăgăduirea lor. Pentru că Duhul Sfânt grăieşte prin Prorocul: Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă (Psalmii 18, 3). Deci cuvântul care nu se rosteşte nu mai este cuvânt. Iar Troilos a spus: Crede în inima ta ce vrei, nimeni nu te împiedică.

Avva Maxim a răspuns: Dumnezeu n-a restrâns toată mântuirea la inimă, ci a zis: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisivoi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri (Matei 10, 32). Iar dumnezeiescul Apostol învaţă: Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura

³⁸⁴ Puterile îngereşti, (n. trad.)

231

se mărturiseşte spre mântuire (Romani 10,10). Deci dacă Dumnezeu şi Prorocii şi Apostolii lui Dumnezeu îndeamnă ca taina cea mare, înfricoşată şi mântuitoare a toată lumea să fie mărturisită prin graiurile Sfinţilor, sub niciun chip nu se cade să trecem sub tăcere glasul care o propovăduieşte, ca să nu se primejduiască mântuirea celor ce tac"³⁸⁵.

Această impresionantă opoziţie mărturisitoare s-a soldat cu exilarea Cuviosului Maxim la Perveris (656). Puţin mai târziu, a fost din nou chemat de patriarh şi „după zadarnice rugăminţi, făgăduinţe, ameninţări, temniţă, foame şi sete, la urmă l-au supus la crunte lovituri de bici, apoi i-au tăiat limba şi mâna dreaptă, şi aşa l-au trimis în ţinutul lazilor³⁸⁶, unde şi-a dat sufletul la anul 662, în vârstă fiind de optzeci de ani"³⁸⁷. Aceeaşi soartă au avut-o şi cei doi Anastasie, ucenicii săi. Totuşi, Sfântul şi-a recăpătat graiul în chip minunat şi a putut vorbi limpede până la sfârşitul său³⁸⁸.

Aceasta a fost, în puţine cuvinte, lupta măreaţă a slăvitului Mărturisitor. Un simplu monah, „fără a fifost sfinţit prin vreo hirotonie"³⁸⁹, a ripostat cu vigoare

³⁸⁵ Ibidem, cap. 25-28, P.G. 90, 161D-165C (pentru traducerea românească, vezi şi ibidem, pp. 159-162).

³⁸⁶ Provincia caucaziană Lazika. (n. trad.)

³⁸⁷ F. Vafeidis, EKKApmaoTiKt) loropia (Istoria Bisericii), vol. 1, 74, 3, p. 252.

³⁸⁸ Sfântul Nicodim Aghioritul, LvvaE,apioTi)d (Sinaxar), vol. 1, p. 337.

³⁸⁹ P. Trembelas, Oi AaiKoi ev rrj EkkAt)oî(X (Mirenii în Biserică), p. 148.

232

de neclintit împotriva ereziei şi a iconomiei kakodoxe, într-un moment în care cei mai mulţi episcopi şi patriarhi au trădat credinţa ortodoxă.

Cea mai de seamă contribuţie a Sfântului a fost monumentala sa operă literară şi combaterea teologică sistematică a monotelismului. „Scrierile lui Maxim depăşesc cu mult numărul de cincizeci, cele mai multe fiind scrise în timpul disputelor monotelite"³⁹⁰. Reputat datorită instrucţiei sale temeinice, a erudiţiei, a ascuţimii, profunzimii şi bogăţiei înţelesurilor, „este greu de găsit un alt teolog care să fi înrâurit mai mult decât el mersul teologiei ortodoxe elene³⁹¹. S-a arătat a fi „cel dintâi teolog mistic³⁹² al Bisericii noastre, pe drept cuvânt numit Părinte şi călăuzitor atât al celui de-al VI-lea, cât şi al celui de-al VI-lea Sinod Ecumenic³⁹³.

4. Sinodul al VI-lea Ecumenic (680)

Câţiva ani mai târziu după săvârşirea Sfântului Maxim, noul împărat, Constantin Pogonatul (668-685), a convocat la Constantinopol cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic (680). în cele şaptesprezece

³⁹⁰ A. D. Kyriakos, EKKAriaiaoxiKij Iaxopia (Istoria Bisericească), vol. 1, 119, p. 400.

³⁹¹ P. Hristou, EAApviKi7 riaxpoAoyia (Patrologia greacă), vol. 5, p. 266.

³⁹² F. Vafeidis, ibidem, 98, p. 376.

³⁹³ Meletie al Atenei, EKKArjOLaoxLKr] Iaxopia (Istoria bisericească), sec. al VI-lea, cap. 15, 9.

233

şedinţe ale Sinodului la care au participat în jur de o sută şaizeci de Părinţi, sub preşedinţia patriarhului Gheorghe al Constantinopolului, monotelismul a fost combătut cu succes. Principalii susţinători ai ereziei prezenţi la Sinod au fost Macarie al Antiohiei şi discipolul său Ştefan.

în cea de-a optsprezecea şi ultima şedinţă, Părinţii sinodali au formulat hotărârea dogmatică, prin care îl mărturiseau pe Hristos „ Unul şi acelaşi, cunoscut ca Fiu şi Domn, Unul-Născut, în două firi mărturiseau, de asemenea, „două

voiri, adică două voinţe naturale, şi două lucrări naturale în Acesta [...] Cele două voinţe naturale ale Sale nu sunt opuse între ele, aşa cum pretind în chip necinstitor ereticii, ci voinţa Sa omenească, fără să se opună, se supune voinţei Lui dumnezeieşti atotputernice"³⁹⁴.

Această hotărâre dogmatică a Sinodului a fost rodul teologiei şi al luptelor Sfântului Maxim, sensul strădaniilor sale mărturisitoare şi un elogiu adus memoriei sale de apărător al Ortodoxiei. Macarie al Antiohiei numea, chiar, învăţătura ortodoxă despre cele două voinţe o erezie a „maximienilor"³⁹⁵

Monahii au fost şi ei prezenţi la Sinod. Monahii Petru şi Gheorghe au participat la toate întrunirile sinodale, ca locţiitori ai scaunelor Alexandriei

³⁹⁴ F. Vafeidis, ibidem, 74,4, pp. 253-254.

³⁹⁵ S. Milias, Tcbv iepcov Lvvööcov... avAAoyrj (Colecţia Sfintelor Sinoade), vol. 2, p. 537a.

234

şi respectiv Ierusalimului. Au mai participat, de asemenea, părinţi din mănăstirile Romei, Siciliei, Constantinopolului şi Ierusalimului. în cea de-a şaptea şedinţă sinodală, ieromonahul Ştefan, unul dintre legaţii papali, a dat citire, de la început până la sfârşit, cuvintelor Sfinţilor Părinţi care dovedesc existenţa celor două voinţe şi lucrări naturale ale Dumnezeu-Omului Hristos, şi, de asemenea, pasajelor eretice care vorbesc despre o singură voinţă şi lucrare³⁹⁶.

în şedinţa a opta, Macarie al Antiohiei a susţinut formula „o voinţă ipostatică şi o lucrare dumnezeiesc-omenească (teandrică)" şi a depus o

mărturisire de credinţă în care îşi declara consecvenţa faţă de convingerile monotelite. Macarie şi discipolul său Ştefan au fost înfruntaţi în cadrul unui dialog viu susţinut de Teofan, egumenul Mănăstirii Stâlpărilor din Sicilia. Evlaviosul monah i-a întrebat pe ereziarhi dacă Iisus a avut voinţă omenească şi fără păcat. Aceştia au negat, sprijinindu-se pe un cuvânt al Sfântului Atanasie cel Mare al Alexandriei, care fusese pomenit anterior. Teofan i-a mustrat atunci pentru trunchierea deliberată a citatului şi le-a tâlcuit spusele Sfântului.

în continuare Teofan i-a întrebat dacă Adam a avut voinţă naturală, dar cei doi au evitat multă vreme un răspuns direct. La îndemnul împăratului

³⁹⁶ Ibidem, p. 565b.

235

şi al Sinodului, Teofan a prezentat atunci două cuvinte aparţinând Sfântului Atanasie al Alexandriei şi Fericitului Augustin prin care a arătat că Adam a avut voinţă naturală. Mulţumindu-i lui Teofan, Sinodul a completat cu acestea: Dacă primul Adam a avut voinţă naturală, cum n-ar avea-o în firea Sa omenească şi Cel de-al doilea Adam, Care S-a făcut asemenea aceluia în toate, afară de păcat?³⁹⁷

Câţiva ani mai târziu (691) s-a întrunit în Constantinopol aşa-numitul Sinod Quinisext, care a confirmat hotărârea dogmatică a Sinodului al VI-lea şi a redactat o sută două sfinte canoane, completând astfel opera celor două Sinoade Ecumenice anterioare, care formulaseră doar mărturisirile de credinţă. întrucât scaunele patriarhale ale Orientului erau vacante, acestea au fost reprezentate, ca şi la Sinodul al VI-lea Ecumenic, de monahi.

Monotelismul a reuşit să recâştige teren pentru scurt timp sub Filipic Vardanos (711-713). în 712, necinstitorul împărat a convocat la Constantinopol un sinod la care, din păcate, un mare număr de ierarhi au condamnat Sinodul al VI-lea Ecumenic³⁹⁸, în timp ce toţi cei care au refuzat să

semneze au fost siliţi să ia calea exilului. Grabnica ascensiune pe tron a lui Anastasie al II-lea a restaurat însă Ortodoxia.

³⁹⁷ Ibidem, pp. 575-576.

³⁹⁸ I. Zonaras, Xpovncov (Cronică), cartea a 14-a, cap. 26, P.G. 134,1309C.

Capitolul V

Luptele monahilor în perioada iconoclasmului (726-842)

1. Politica iconoclastă a împăratului Leon Isaurul (726-741)

În anul 717, pe tronul imperial urca un general deosebit de îndrăzneţ, Leon Isaurul. şi cum stăpânitorul întunericului, din păcate, nu are altă grijă afară de aceea de a-şi semăna neghinele în via înţelegătoare, Leon s-a arătat a fi unealta cea mai potrivită în acest scop. „Diavolul ştia că ar fi fost lucru anevoios şi prea îndrăzneţ să-i facă pe creştini să tăgăduiască dumnezeiasca întrupare a lui Hristos, care era de atâta vreme credinţa lor neclintită [...] De aceea, s-a pornit să o defaime într-alt chip, pricinuind aproape aceeaşi vătămare. A ticluit deci lepădarea cinstitelor icoane, prin care să se facă şi tăgăduirea dumnezeieştii iconomii"³⁹⁹. închinarea adusă sfintelor icoane era fără doar şi poate o nevoie duhovnicească adânc înrădăcinată în inimile

³⁹⁹ Sfântul Simeon Metafrastul, Mapxvpiov xov ăyiov ooiopapxvpoQ Avdpeov tov ev xa Kpiosi (Pătimirea Cuviosului Mucenic Andrei Criteanul), cap. 3, P.G. 115,1113A.

237

credincioşilor, care „părăsind închinarea adusă diavolului, s-au închinat acestora, nu prin adorare, ci prin raportare (la prototip)"⁴⁰⁰.

Această nou ivită erezie a iconoclasmului, neobişnuită în sânul Bisericii, nu le era străină altor eretici. Tendinţe iconoclaste au existat şi în cadrul unor erezii mai vechi, în special la nestorieni, monofiziţi şi pavlicieni⁴⁰¹.

Leon avea să constate curând că între cei care-i împărtăşeau vederile eretice erau nu numai unii dintre demnitarii de la curte, dar şi clerici şi chiar episcopi, care l-au susţinut în mod deschis, cu argumente teologice. Prin urmare, a început să atace făţiş cinstirea sfintelor icoane, a sfintelor moaşte, a mijlocirilor Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale Sfinţilor⁴⁰², şi a emis totodată şi un edict în acest sens. Necinstitorul împărat propovăduia că firea dumnezeiască cea nevăzută nu poate fi zugrăvită, că sfintele icoane „ţin loc de idoli, iar cei ce se închină lor sunt idolatri". întreba: „Cine v-a învăţat să cinstiţi lucruri făcute de mână şi să vă închinaţi lor?"⁴⁰³.

⁴⁰⁰ Sfântul Grigorie, papă al Romei, ricpi tcov âyicov EIkovcov... (Despre sfintele icoane), apud S. Milias, Ttov iepcov Evvodcov... ovAAoyri (Colecţia Sfintelor Sinoade), vol. 2, p. 713b.

⁴⁰¹ V. Stefanidis, EKKArioiaoTiKrj loiopia (Istoria Bisericii), 16, p. 255.

⁴⁰² Cuviosul Teofan, Xpovoypacpia (Cronografie), anul 6218, P.G. 108, 820BC.

⁴⁰³ Sfântul Grigorie, papă al Romei, ibidem, p. 712.

238

Patriarhul de atunci al Constantinopolului, Sfântul Gherman (715-730), a declarat cu hotărâre că „fără un Sinod Ecumenic nu se pot face inovaţii în credinţă"⁴⁰⁴. La insistenţa împăratului şi mai ales după cel de-al doilea edict al acestuia (730), prin care poruncea îndepărtarea icoanelor portabile din biserici şi acoperirea cu var a frescelor, a fost însă silit să demisioneze. în continuare, Sfinţitul Mărturisitor a devenit conducătorul monahilor care s-au opus politicii iconoclaste.

în scaunul patriarhal a urcat Anastasie, singhelul Sfinţitului Gherman, care a semnat decretul împărătesc. „Dar cinstitele şi alesele femei din Constantinopol, având-o în frunte pe Sfânta Teodosia (o monahie iconofilă) [...] au pornit spre biserică şi ocărându-l şi numindu-l urâciunea pustiirii, năimit, lup şi Iuda trădătorul, l-au alungat cu pietre şi cu beţe"⁴⁰⁵.

Punerea în aplicare a edictului a început prin coborârea icoanei lui Hristos „Antifonitis" de la Poarta de Bronz a palatului (Halki), act ce a stârnit revolta credincioşilor indignaţi. în clipa în care „spătarul împăratului a aşezat scara şi s-a suit să doboare la pământ sfânta icoană, această fericită Teodosia împreună cu alte femei bine-cinstitoare au apucat scara şi au răsturnat-o cu tot cu spătarul

⁴⁰⁴ EmcnoAri npoc, Icoâvvpv ¿tUokotiov Lvvvăbaw (Epistola către Ioan, episcopul Sinadelor), P.G. 98,156.

⁴⁰⁵ Dositei al Ierusalimului, AcobEKăfiifiAoc; (Dodekavivlos), cartea a şasea, cap. 19, 8, p. 440.

239

acela, care căzând la pământ, şi-a dat sufletul său; apoi venind la patriarhie, aruncau cu pietre asupra necinstitorului şi iconomahului Anastasie.

Atunci de îndată acelor femei le-au tăiat capetele cu sabia, în timp ce un ostaş sălbatic şi fără omenie a tras-o după sine pe Sfânta Teodosia; şi ajungând la locul numit Târgul Boului, acel sălbatic a apucat un corn de berbec, pe care cu multă mânie şi turbare l-a înfipt şi i-a străpuns Sfintei gâtlejul, pricinuindu-i astfel fericitei cununa muceniciei"⁴⁰⁶.

în continuare, iconoclaştii au purces la prefacerea generală şi la distrugerea cultului divin. Icoane de o rarăfrumuseţe, policandre, sfeşnice, sfinte moaşte, vase sfinţite au fost zdrobite şi aruncate în foc. Dumnezeiasca Liturghie a fost scurtată, troparele Sfinţilor, privegherile şi alte slujbe înlăturate, posturile şi sărbătorile desfiinţate. Mănăstirilor li se cerea să-şi simplifice regimul, iar proprietăţile le erau confiscate. A fost fixat numărul preoţilor şi al monahilor. Alegerea episcopilor era supusă aprobării consiliului imperial. Dintre episcopi şi monahi, unii au fost izgoniţi, alţii daţi la chinuri sau ucişi prin pedepse de tot felul.

„Acum oraşe întregi şi mulţime de popor se află în mare tulburare din pricina aceasta"⁴⁰⁷, se plângea

⁴⁰⁶ Nicodim Aghioritul, EvvaţapiOTrjG (Sinaxar), vol. 2, p. 173.

⁴⁰⁷ Sfântul Gherman al Constantinopolului, EmozoAr] npoc, tov KAavbiovnoAECjQ Qcopăv (Epistolă către Toma al Claudiopolisului), Mansi, 13,124.

240

bine-cinstitorul patriarh. Curând s-au declarat împotriva edictului iconoclast atât patriarhiile orientale cât şi papii Romei, care au anatematizat în cadrul a diferite sinoade erezia nou apărută⁴⁰⁸.

Nici Universitatea din Constantinopol n-a scăpat de turbarea lui Leon. împăratul s-a străduit cu asiduitate să-i tragă pe dascălii de aici de partea sa. „Deci după ce a discutat cu ei în multe rânduri şi şi-a pierdut nădejdea de a-i putea întoarce, i-a lăsat să se înapoieze la locul lor de şedere, în edificiul imperial. Atunci a dat poruncă să se adune mult material inflamabil şi să se aşeze împrejurul clădirii, iar spre seară să i se dea foc. Astfel a ars clădirea cu tot cu cărţile (treizeci de mii la număr) şi cu acei bărbaţi înţelepţi"4⁰⁹. Sfinţitul Dositei410 completează spunând că „din acea şcoală au ieşit mulţi patriarhi şi arhiepiscopi, iar când a ars, se aflau acolo şaisprezece dascăli având schima monahală".

1. Cuviosul Ioan Damaschinul

Aşa cum în secolul al VII-lea Marele Maxim s-a arătat a fi apărătorul Ortodoxiei, tot astfel, în noua încercare ce lovea Biserica, din rândul monahilor s-a remarcat o altă personalitate energică, ce a strălucit în lupta împotriva iconoclasmului.

⁴⁰⁸ S. Milias, ibidem, pp. 710-711.

⁴⁰⁹ I. Zonaras, XpovLKÖv (Cronică), cartea întâi, cap. 3, P.G. 134,1324A.

⁴¹⁰ Dositei al Ierusalimului, ibidem, 7, p. 439.

241

în vremea aceea se nevoia în Lavra Sfântului Sava Cuviosul Ioan Damaschinul. Acesta ocupase o dregătorie înaltă în timpul califului al-Walid, dar a ales mai apoi viaţa de linişte, dedicându-se cu râvnă studiului şi scrisului şi devenind autorul mai multor opere dogmatice, antieretice, ermineutice şi imnografice.

Cuviosul Ioan era numit de contemporanii săi „cu revărsare de aur"⁴¹¹, pentru elocinţa, limpezimea şi pitorescul stilului său. Multele şi valoroasele sale opere s-au bucurat de recunoaşterea şi preţuirea unanimă a Bisericii. Desigur, bogata sa activitate literară nu trece cu vederea nici lupta împotriva ereziilor. S-au păstrat până astăzi două dizertaţii împotriva nestorienilor, trei împotriva monofiziţilor, alte câteva împotriva monoteliţilor şi a maniheilor, ca şi diverse alte opere dogmatice.

Dar contribuţia cea mai însemnată pe care Sfântul a oferit-o Bisericii a fost polemica directă pe care a purtat-o împotriva ereziei iconoclaste, în special prin cele trei vestite tratate antieretice ale sale Către cei ce defaimă sfintele icoane⁴¹². Cuviosul Ioan n-a suferit să vadă Biserica vătămându-se de atacurile succesive ale rău-credincioşilor. în această

⁴¹¹ A. D. Kyriakos, EKKArioLaoTLKi) Iozopla (Istoria Bisericească), vol. 1, 120, p. 402.

⁴¹² Traduse în limba română sub titlul „Cele trei tratate contra iconoclaştilor" (vezi nota următoare), (n. trad.)

242

privinţă socotea tăcerea nesăbuită şi primejdioasă, potrivit cuvântului: „De vei vedea sabia venind şi nu-i vei vesti fratelui tău, din mâna ta voi cere sângele lui" (cf. Iezechiel 33, 6, 8).

în aceste scrieri ale sale, marele luminător al pustiei palestiniene a dezvoltat teologia ortodoxă a icoanei, a explicat adevăratul sens al cinstirii ei şi a respins aberanta asociere a icoanelor cu idolii. Cele trei tratate conţin anexate bogate selecţii ale unor pasaje patristice care atestă existenţa dintotdeauna şi valoarea icoanelor. Aceste opere remarcabile au constituit nepreţuitul izvor de inspiraţie al ortodocşilor în combaterea argumentaţiei ereticilor iconoclaşti.

Cuviosul Ioan învăţa printre altele că noi nu cinstim icoanele în sine, aşa cum se întâmplă în cazul idolilor, ci închinarea care li se aduce urcă la prototip. De asemenea, icoana înfăţişează o persoană cu o existenţă reală, iar nu una inexistentă sau imaginară, ca în cazul idolilor. în acest sens, orice lucru văzut sau existent poate fi înfăţişat iconic. Mai explica şi că scopul pentru care au fost create icoanele este folosul duhovnicesc şi ajutorul oferit credincioşilor spre cunoaşterea celor despre care nu pot avea o cunoştinţă directă şi deplină.

Sfântul făcea distincţia dintre închinarea ca adorare şi închinarea ca cinstire (venerare)⁴¹³ şi

⁴¹³ npoţ tove, biaăWovzac; zac; ăyiac; eÎKdvac; (Către cei ce defaimă sfintele icoane), cuvântul 1, cap. 8, P.G. 94,1240B (pentru traducerea românească, vezi şi: Sfântul Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, trad. pr. prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, pp. 43-44).

243

sfătuia: „Să ne închinăm şi să adorăm numai pe Ziditorul şi Făcătorul, ca pe Dumnezeu, vrednic, prin fire, de a fi închinat. Să ne închinăm şi Sfintei Născătoare de Dumnezeu, nu ca lui Dumnezeu, ci ca Maicii Dumnezeului întrupat. Să ne închinăm încă şi Sfinţilor, ca prietenilor aleşi ai lui Dumnezeu şi ca unora ce au îndrăzneală către Dânsul"⁴¹⁴. înţeleptul Ioan mai sublinia că, după Marele Vasile, dogmele Bisericii noastre îşi au obârşia nu numai în Sfânta Scriptură, ci şi în Sfânta Tradiţie, şi toate au aceeaşi valabilitate⁴¹⁵. De aceea, sfătuia deseori: „Nu muta hotarul străvechi pe care l-au însemnat părinţii tăi" (Pilde 22, 28).

în sfârşit, propovăduia cu îndrăzneală acestea: „Pentru ce, dar, n-a încercat să înlăture cultul icoanelor niciunul dintre atâţia preoţi din vechime şi dintre împăraţii dăruiţi de Dumnezeu creştinilor, care au strălucit în înţelepciune, în credincioşie, în cuvânt şi în vieţuire, şi niciunul dintre multele sinoade care s-au ţinut de Sfinţii şi de Dumnezeu insuflaţii Părinţi?

Nu vom îngădui să se înveţe o credinţă nouă! [...] Nu vom îngădui ca una să credem astăzi şi alta mâine, nici să ni se schimbe cugetele după împrejurări şi credinţa

⁴¹⁴ Ibidem, cuvântul 3, cap. 41, P.G. 94,1357A (pentru traducerea românească, vezi şi ibidem, p. 152).

⁴¹⁵ Sfântul Vasile cel Mare, Flepi tou âyiov Flvevpatoc; (Despre Sfântul Duh), 66, P.G. 32,188A.

244

noastră să ajungă de râsul şi batjocura necredincioşilor! Nu vom suferi să dăm ascultare decretului împărătesc, care caută să surpe Predania Părinţilor [...]

[...] Rugăm fierbinte, de aceea, pe poporul lui Dumnezeu, neamul cel sfânt, să ţină cu tărie predaniile Bisericii, căci scoaterea puţin câte puţin din cele predanisite seamănă cu cea a pietrelor dintr-o clădire, care curând se va prăbuşi desăvârşit”⁴¹⁶.

Credincios rânduielilor apostolice şi patristice care privesc relaţiile noastre cu eterodocşii, respingea cu totul comuniunea cu aceştia⁴¹⁷ şi îi sfătuia pe ortodocşi: „Cu toată puterea să ne păzim să nu luăm împărtăşanie de la eretici şi nici să dăm. Căci spune Domnul: Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor (Matei 7,6), ca să nu ne facem părtaşi credinţei lor rele şi osândei lor"⁴¹⁸.

„Nu este, de altfel, cu putinţă ca cineva să devină eretic dacă nu a avut o purtare rea, fie prin cuvintele, fie prin faptele sale. Aceştia se vor osândi după dreptate, nu pentru greşeală, ci fiindcă s-au orbit pe ei înşişi cu beţia, cu nesupunerea şi cu iubirea de arginţi, şi în întuneric umblă (Psalmii 81, 5)"⁴¹⁹. Acest lucru este firesc, de vreme ce mântuirea

⁴¹⁶ Sfântul Ioan Damaschin, ibidem, cuvântul 1, P.G. 94, 1280D-1284A (pentru traducerea românească, vezi şi ibidem, pp. 93-94).

⁴¹⁷ AißeAAoQ nepi öpdov (ppovqpatOQ (Mărturisire despre dreapta cugetare), cap. 8, P.G. 94,1432C.

⁴¹⁸ Dogmatica, op. cit., p. 204.

⁴¹⁹ Eic, ta h:pa iiapâAAqAa (Sfintele paralele), punctul A, titlul 12, P.G. 95, 1169D-1172A.

245

se află numai în „păzirea Predaniei bisericeşti"⁴²⁰. „Deci cel ce nu crede potrivit Predaniei Bisericii Soborniceşti sau cel care are părtăşie cu diavolul prin fapte necuvioase, acela este necredincios"⁴²¹

Sfinţitul Dositei al Ierusalimului relatează următoarea întâmplare: Odată, stareţul Mănăstirii Sfântului Eftimie, Avva Anastasie, a primit erezia lui Petru Gnafevs, adică adăugirea „Cel ce Te-ai răstignit pentru noi" la sfârşitul Trisaghionului. Atunci Cuviosul Ioan i-a trimis spre învăţătură o epistolă în care arăta că Imnul Trisaghion nu se referă numai la Fiul lui Dumnezeu, ci şi la Sfânta Treime în totalitatea Ei. în acest fel, acela „s-a izbăvit de erezie şi s-a mântuit"⁴²².

2. Prigoanele declanşate împotriva ortodocşilor de împăratul Constantin Copronim (741-775) şi Sinodul de la Ieria (754)

în anul 741 împăratul Leon a murit, lăsându-l ca succesor la tron pe fiul său Constantin,

⁴²⁰ Tlpoc, tovc, biafiăAAovTOu;..., cuvântul 1, cap. 2, P.G. 94,1233A (pentru traducerea românească, vezi şi: Cele trei tratate contra iconoclaştilor, op. cit, p. 38).

⁴²¹ Ek6ook; ăicpipfjţ ^Tr)c Vpdo5o.ov tîîotccoq (Expunere exactă a credinţei ortodoxe), cartea a patra, cap. 10 (83), P.G. 94, 1128A (pentru traducerea românească vezi şi: Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, op. cit., p. 191).

⁴²² AcodacăfhpAoc (Dodekavivlos), cartea a şasea, cap. 19, 10, p. 441.

246

supranumit de contemporani Copronim, deoarece la botezul său „a spurcat cu necurăţie sfânta colimvitră"⁴²³. Din păcate, noul împărat s-a dovedit a fi un adversar al sfintelor icoane şi mai înverşunat ca tatăl său. S-a străduit chiar să sistematizeze învăţătura iconoclastă şi să o fundamenteze teologic prin cuvântări bisericeşti şi tratate teologice pe care el însuşi le alcătuia.

Constantin punea în relaţie tema reprezentării iconografice a Dumnezeu-Omului Iisus cu dogma hristologică despre unirea celor două firi în Hristos şi îi califica în consecinţă pe iconoduli drept nestorieni sau monofiziţi, deoarece, chipurile, reprezentarea lui Iisus înfăţişează fie numai firea Sa omenească, despărţită de cea dumnezeiască (nestorianism), fie o înfăţişează şi pe cea dumnezeiască, amestecând cele două firi (monofizism). Astfel, dacă pe vremea tatălui său cinstirea sfintelor icoane era osândită ca idolatrie, acum era calificată deja drept erezie!

În realitate, eretic era, desigur, împăratul însuşi, care susţinea că „Maria L-a născut pe Hristos simplu om” şi a poruncit să fie numită „Născătoare de Hristos"⁴²⁴. De asemenea, îi numea pe Sfinţi „Olimpul mitologic" şi a desfiinţat prin hotărâre sinodală sărbătorile, posturile şi denumirea de

⁴²³ Cuviosul Teofan, Xpovoy potcpia (Cronografie), anul 6211, P.G. 108, 808B.

⁴²⁴ Sfântul Nichifor al Constantinopolului, Axmpprjtlkoc, fi (Antiereticul al doilea), cap. 4, P.G. 100, 340.

247

„Sfânt"⁴²⁵. După sfinţitul Dositei al Ierusalimului, Constantin „îl hulea pe Dumnezeu, dascăl făcându-se calvinilor"4²⁶. Zonaras mai aminteşte că se îndeletnicea şi cu magia, chiromanţia, necromanţia şi felurite altele de nenumit⁴²⁷. în acelaşi timp, a declarat un aprig război monahilor. Papa Ştefan şi ceilalţi patriarhi l-au mustrat cu asprime pe necinstitorul împărat, dar acesta, fără a se sinchisi, s-a grăbit să convoace un sinod ecumenic⁴²⁸ pentru a-şi legifera politica iconoclastă şi a conferi autoritate bisericească doctrinei sale teologice.

Astfel, în 754 s-au reunit în palatul imperial de la Ieria⁴²⁹ trei sute treizeci şi opt de episcopi sub preşedinţia lui Teodosie al Efesului, în absenţa patriarhilor orientali şi a papei⁴³⁰. Sinodul a condamnat cinstirea sfintelor icoane drept contrară Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii şi conducând la idolatrie, a recunoscut drept singură icoană adevărată a Domnului Dumnezeiasca

⁴²⁵ F. Vafeidis, EKKrjoiaoTiKTi Ioxopia (Istoria Bisericii), vol. 2, 107,1, p. 36.

⁴²⁶ Dositei al Ierusalimului, ibidem, 13, p. 444.

⁴²⁷ XpoviKov (Cronică), cartea a 15-a, cap. 5, P.G. 134, 1325C.

⁴²⁸ în realitate, fiind lipsit de acordul patriarhiilor din afara graniţelor imperiului, respectiv ale Romei, Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, sinodul nu a întrunit criteriile ecumenicităţii. (n. trad.)

⁴²⁹ Situat pe ţărmul asiatic al Bosforului, de cealaltă parte a Constantinopolului şi la nord de Calcedon. (n. trad.)

⁴³⁰ Cuviosul Teofan, ibidem, anul 6245, P.G. 108, 861B.

248

Euharistie şi i-a anatematizat ca eretici pe toţi cei ce zugrăvesc sau cinstesc icoanele. îndeosebi a fost condamnată reprezentarea iconografică a lui Hristos, socotită a fi o cădere în nestorianism sau monofizism, deoarece desparte sau, respectiv, amestecă cele două firi ale Sale⁴³¹.

Desigur, fundamentul teologic al hotărârilor Sinodului fusese deja combătut de strălucita argumentaţie a Sfântului Ioan Damaschinul. Dar sinodalii, dând dovadă de cea mai mare slugărnicie şi făţărnicie, îi elogiau pe împăraţi ca pe nişte autorităţi bisericeşti de-Dumnezeu-insuflate şi „luminători ai lumii", care au nimicit „toată păgânătatea"⁴³².

Sinodul i-a supus anatemei pe protagoniştii rezistenţei anti-iconoclaste, Sfântul Gherman al Constantinopolului şi monahii Ioan Damaschinul şi Gheorghe Cipriotul (care a vieţuit mai ales ca pustnic, la începutul secolului al VIII-lea⁴³³). Condamnarea celor doi călugări ca apărători de frunte ai sfintelor icoane, precum şi faptul că cinci dintre cele şase anateme personale proclamate de sinodul eretic erau menite să încununeze creştetul unor monahi constituie pentru cinul monahal o cinste deosebită.

⁴³¹V. Stefanidis, EKK.AijoiaoUK.r] loTopia (Istoria Bisericii), 16, p. 258.

⁴³² S. Milias, Tcov icpcov Lvvobcov... ovAAoyq (Colecţia Sfintelor Sinoade), vol. 2, p. 867.

⁴³³ P. Hristou, EAAqvucq rimpoAoyia (Patrologia greacă), vol. 5, p. 350.

249

Iconomahii de la Ieria au declarat: „Anatema lui Gherman, cel cu două feţe şi închinător la lemne! Anatema lui Gheorghe, de un cuget cu el şi măsluitor al învăţăturilor Părinţilor! Anatema lui Mansur⁴³⁴, cel cu nume rău şi gând saracinesc! Anatema lui Mansur, iconolatrul şi măsluitorul! Anatema lui Mansur, învăţătorul necucerniciei şi răstălmăcitorul Dumnezeieştii Scripturi! Pe cei trei Treimea i-a caterisit". După treizeci şi trei de ani însă, cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic avea să proclame în replică: „Pe cei trei Treimea i-a slăvit"⁴³⁵.

în urma acestui sinod, rău-credincioşii iconoclaşti au trecut la arderea icoanelor şi distrugerea frescelor şi a mozaicurilor, pe care le-au înlocuit cu reprezentări ale unor scene de vânătoare, peisaje, arbori ş.a. Aceştia căutau sfintele icoane chiar şi în casele acelor iconofili care deveniseră deja eretici. „Ba chiar de se întâmpla ca vreun om deznădăjduit şi îndurerat să rostească obişnuitul strigăt al creştinilor: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mi mie!, ori era prins săvârşind vreo slujbă de noapte, sau mergând la biserică, sau vieţuind cu evlavie, sau nevoind a se jura cu un car de jurăminte, era pedepsit ca duşman al împăratului"⁴³⁶.

Deciziile Sinodului de la Ieria au fost recunoscute de toţi episcopii din hotarele imperiului, fie că erau ei înşişi iconoclaşti, fie că fuseseră

⁴³⁴ Numele de familie al Sfântului Ioan Damaschinul.

⁴³⁵ Ibidem, p. 879a.

⁴³⁶ Cuviosul Teofan, ibidem, anul 6259, P.G. 108,892CD.

250

siliţi la supunere. Monahii însă au manifestat o neasemuită şi eroică rezistenţă, condamnând politica imperială şi Sinodul de la Ieria. Au respins hotărârile Sinodului ca eretice, încredinţaţi fiind că respingerea reprezentării iconografice a Dumnezeu-Omului Hristos constituie o expresie a hristologiei monofizite.

„Constantin al V-lea a manifestat o intoleranţă extremă în privinţa mănăstirilor şi a iniţiat o cruciadă împotriva monahilor idolatri şi adepţi ai întunericului. Lupta sa cu monahismul a fost atât de înverşunată, încât unii cercetători consideră că problema definirii mai exacte a reformelor din această perioadă e discutabilă, susţinând că este dificil de determinat dacă a fost o luptă împotriva icoanelor sau un război îndreptat împotriva monahilor"⁴³⁷.

începând din anul 761, şi mai ales după moartea mucenicească a Cuviosului Andrei Calivitul, prigoanele împotriva monahilor au luat o amploare deosebită. împăratul îi considera pe monahi răspunzători pentru slabul ecou al deciziilor sale în popor. Astfel, monahii sau cei ce-i ascundeau pe aceştia erau izgoniţi din Constantinopol, încât puteai vedea pe atunci cetăţile pustiite, iar pustiile asemenea unor cetăţi⁴³⁸.

⁴³⁷ A. A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, vol. 1, Ed. Polirom, Iaşi, 2010, p. 274.

⁴³⁸ Sfântul Simeon Metafrastul, Mapxvpiov tov ăyiov ooiopăpTvpoc, Avbpkov tov kv tcv Kpioei (Pătimirea Cuviosului Mucenic Andrei Criteanul), cap. 5, P.G. 115,1113D.

251

Constantin a interzis să se mai facă cineva monah, iar mănăstirile din eparhiile imperiului sufereau prigoane crunte, în timp ce temniţele se umpleau. împăratul a desfiinţat numeroase mănăstiri, precum cea a Studiţilor, a lui Calistrat, a lui Maximin, a Dalmaţilor şi a lui Die⁴³⁹. Ba chiar, odată, mai mulţi monahi au fost siliţi să defileze în şir, cu câte o femeie de moravuri uşoare la braţ⁴⁴⁰ (sau, după Sfântul Nichifor, cu câte o „călugăriţă"⁴⁴¹), în hulele şi batjocura mulţimii.

De asemenea, împăratul i-a ucis pe acei demnitari de la curte sau din rândul oştirii, apropiaţi de-ai săi, care intraseră în viaţa monahală, temându-se ca nu cumva aceştia să dezvăluie la spovedanie abjecţiile şi destrăbălările sale. Un exemplu caracteristic este uciderea favoritului său Stratighie şi a monahului zăvorât Macarie, la care Stratighie se spovedea⁴⁴². „Constantin îi băga pe monahi în saci cu pietre, iar apoi poruncea să fie aruncaţi în mare; pe alţii, iarăşi, îi orbea, le tăia nasul sau îi sfâşia cu bice, născocind fel şi chip de pedepse împotriva celor bine-cinstitori"⁴⁴³.

⁴³⁹ M. Ghedeon, naTpiapxmoi nivaK.ec, (Tablouri patriarhale), p. 173.

⁴⁴⁰ I. Zonaras, XpoviKdv (Cronică), cartea a 15-a, cap. 7, P.G. 134,1336C.

⁴⁴¹ Sfântul Nichifor al Constantinopolului, loiopia ovvxopoQ (Istoria pe scurt), cap. 83.

⁴⁴² Cuviosul Teofan, ibidem, anul 6259, P.G. 108,893AB.

⁴⁴³ Ibidem, anul 6259, P.G. 108, 892C.

²5²

Unora dintre monahi, iconomahii le tăiau limba sau urechile, „în timp ce altora le smulgeau barba cu silnicie. Altora, iarăşi, le spărgeau capetele, lovindu-i cu scândurile sfinţite pe care zugrăveau icoanele Sfinţilor. încă le scoteau şi ochii sau le tăiau cu cruzime neomenească, ticăloşii, alte mădulare din trup"⁴⁴⁴. „Multor monahi, după ce le ungeau bărbile cu un amestec de ulei şi ceară, le dădeau foc, arzându-le astfel feţele şi capul"⁴⁴⁵.

Unul dintre cei mai temuţi prigonitori a fost guvernatorul Mihail Lahanodrakon. Odată acesta i-a adunat pe toţi monahii şi monahiile din provincia Traciei şi le-a zis: „Oricine voieşte să se supună împăratului şi nouă, să îmbrace veşminte albe şi să-şi ia îndată o soţie. Iar cei ce nu vor împlini porunca, vor fi orbiţi şi surghiuniţi în Cipru. Aceste vorbe s-au preschimbat neîntârziat în faptă, încât în ziua aceea mulţi s-au făcut mucenici"⁴⁴⁶.

În continuare Lahanodrakon a vândut mănăstirile de călugări şi călugăriţe din Tracia, împreună cu vasele sfinţite, cu cărţile şi toate bunurile lor⁴⁴⁷. Sfintele moaşte erau arse, iar deţinătorii lor pedepsiţi ca necinstitori. în cele din urmă, fiindcă reuşise să-i extermine pe toţi monahii din

⁴⁴⁴ Sfântul Nichifor al Constantinopolului, ibidem, cap. 80.

⁴⁴⁵ Sfântul Nectarie Kefalas, Al OiKovneviKai Evvo6ol (Sinoadele Ecumenice), p. 189.

⁴⁴⁶ Cuviosul Teofan, ibidem, anul 6262, P.G. 108,897BC.

⁴⁴⁷ Ibidem, anul 6263, P.G. 108, 900B.

253

provincia sa, împăratul i-a trimis o scrisoare de mulţumire, spunându-i:”Te-am găsit om după inima mea, care împlineşte toate dorinţele mele. Deci pe acesta imitându-l şi ceilalţi, aceleaşi le săvârşeau"⁴⁴⁸.

Prigoane aprige au avut loc şi în Creta, Frigia şi Galatia⁴⁴⁹. „După mucenicia lui Ştefan cel Nou, Vasile, Petru şi Andrei, Copronim a ucis în Efes patruzeci şi doi de monahi, iar altă dată pe alţi trei sute treizeci şi nouă iar după Pavel, încă patruzeci i-a trecut prin sabie, iar mănăstirile le-a preschimbat pe unele în cazarme pentru soldaţi, iar pe altele le-a dărâmat din temelii, ca monahii noştri să nu mai aibă loc de sălăşluire"⁴⁵⁰.

Mulţi monahi din Constantinopol au fost nevoiţi să-şi caute adăpost în Italia, în părţile saracinilor⁴⁵¹ sau în provinciile sudice ale imperiului. Numai în sudul Italiei şi în Sicilia şi-au găsit refugiu cincizeci de mii de monahi şi mireni, care au şi contribuit, de altfel, la răspândirea elenismului.

Cităm, drept epilog, cuvintele Sfântului Teodor Studitul: „în vremea aceea, iarna nelegiuirii era în toi; Constantin cel rău-cinstitor, vasul răutăţii, fiara cu multe capete, căpetenia eresului iconomah,

⁴⁴⁸ Ibidem, P.G. 108, 900BC.

⁴⁴⁹ A. D. Kyriakos, EKKArjoiaoTiKrj lozopia (Istoria Bisericească), vol. 1, 105, p. 338.

⁴⁵⁰ Dositei al Ierusalimului, AcodtKăfhpAoc; (Dodekavivlos), cartea a şasea, cap. 19, 14, p. 446.

⁴⁵¹ Ţările aflate sub ocupaţie arabă. (n. trad.)

254

prigonitorul amarnic al cinului monahicesc. Căci pe cine dintre noi, nazireii (monahii afierosiţi), nu l-a zdrobit? Pe cine dintre cei ce se ascundeau nu l-a pedepsit? Pe cine dintre cei ce i-au stat împotrivă nu l-a tras cu sila la pierzania necucerniciei? încât, dacă mai rămăsese pe undeva vreunul dintre Părinţii cei vestiţi, ca o scânteie la loc tăinuit, ajungea să fie socotit ca un mort de către cei încă trăitori pe pământ"⁴⁵².

1. Cuviosul Mucenic Andrei Criteanul (f 761)

în timpul necinstitorului Constantin Copronim, se nevoia în viaţa monahală în părţile Cretei, patria sa, un ascet vestit, Cuviosul Andrei Calivitul. Dar auzind de faptele împăratului, acest bine-cinstitor monah şi-a părăsit patria şi a venit la Bizanţ.

„Neluând în seamă teama de stăpânitori sau orice alt lucru care i-ar fi putut aduce împiedicare, cu multă îndrăzneală a înfruntat pe faţă ticălosul eres al împăratului şi al părtaşilor lui. învăţa şi sfătuia că trebuie să arătăm cinstea cuvenită Persoanelor Sfinte care sunt zugrăvite în icoane, şi astfel spunea să-L cinstim pe Dumnezeu, astfel să ne închinăm celor închipuite în icoane. Mai zicea că venise în părţile acestea ca să surpe înşelăciunea vătămătoare a diavolului; pe cei ce-şi trădaseră mântuirea să-i înduplece şi să-i

⁴⁵² EniTăcpioc; ele, PlXazcova (Epitaf la [Cuviosul] Platon), 17, P.G. 99, 820B.

255

îmbărbăteze să-şi schimbe cugetul, ca să nu mai războiască sfintele icoane, iar pe cei statornici în credinţă să-i întărească prin cuvenitele îndemnuri şi poveţe [...] [...] Deci s-a înfăţişat înaintea împăratului şi i-a zis: Pentru ce, o, împărate, deşi te numeşti creştin, săvârşeşti asemenea lucruri grozave împotriva icoanelor lui Hristos şi ale robilor Săi?. împăratul, nesuferind o asemenea îndrăzneală a Sfântului şi socotind-o ca pe o mare ocară, i-a curmat îndată vorba viteazului monah şi a poruncit celor de faţă să-l prindă. Atunci aceştia s-au repezit asupra lui cu mâini ucigaşe, unii apucându-l de cap, alţii de mâini sau de umeri, iar alţii, cu multă obrăznicie, de veşmintele sale, şi vrând a-l mulţumi pe împărat, l-au doborât la pământ pe acel cugetător de cele cereşti monah şi nu s-au oprit până ce împăratul însuşi a dat poruncă să-l lase ca să se arate, chipurile, milostiv -, după ce se răzbunase îndeajuns pe îndrăzneala atletului lui Hristos.

Apoi, după ce l-a înfricoşat cu o aşa sălbăticie, l-a chemat la sine, punându-l să-i şadă alături, şi-i vorbea cu blândeţe amăgitoare: De unde ai oare această neobrăzare şi neştiinţă, ca să te împotriveşti încă şi împărăteştilor decrete şi să te înfăţişezi înaintea mea într-un chip ca acesta, la vreme necuviincioasă şi fără nicio pricină anume? Dar precum se pare, ai făcut această călătorie ca să ni te faci cunoscut. Aşadar, voia îţi va fi împlinită, şi scopul tău se va isprăvi cu bine. Vino numai la un gând cu mine şi mărturiseşte că primeşti credinţa mea cea preadreaptă şi atunci vei fi desăvârşit în toate cugetele tale.

²56

Minunatul Andrei nicidecum mişcat de neobrăzare sau neştiinţă i-a răspuns însă: N-am venit aici, împărate, să mă fac cunoscut ţie şi împărăţiei tale; căci ce este între mine şi faptele tale? Tot aşa şi în privinţa lucrurilor acestei lumi, pe care cu mult timp mai-nainte le-am dispreţuit ca pe nişte vise şi am iubit doar liniştea şi împreună-grăirea cu Cel dorit.

Dar fiindcă am auzit de scornelile tale în credinţă şi că nu le îngădui creştinilor să cinstească sfintele icoane, semănând confuzie la cei ce-ţi dau ascultare şi răscolind Biserica, n-am putut să rabd o vătămare ca aceasta, şi de aceea mi-am părăsit patria şi pe casnicii mei şi am făcut o atât de îndelungată călătorie pe mare. Am venit aici cu râvnă fierbinte şi arde întru mine inima mea, ca ori să te izbăvesc din rătăcirea aceasta, ori să-mi dau viaţa pentru dragostea lui Hristos. Pentru că şi Iisus măcar că era Stăpân şi-a dat viaţa Sa pentru mine şi pentru tot omul pe care l-a plăsmuit după chipul Său.

Atunci a răspuns împăratul: Precum se vede, ai venit aici cu o părere nemaipomenită despre sine-ţi şi voieşti să faci pe grozavul. Crezi poate că vei întoarce la ideile tale toată împărăţia, pe căpetenii şi pe bătrânii şi venerabilii episcopi? [...].

La auzul acestor cuvinte, mucenicul, ridicându-şi privirea spre cer, a zis: Nu mă lepăd de Tine, Mântuitorule Hristoase, nu voi tăgădui mărturisirea binecuvântată. Nu voi necinsti icoana Ta, nici nu voi sta nepăsător, pe cât îmi este cu putinţă, câtă vreme pătimeşte aceste rele. Să mi se zdrobească trupul, împărate,

257

să mi se smulgă limba, să mi se taie picioarele ce, zice-se, nu mă poartă pe drum drept. Sunt gata să le sufăr pe toate, mai vârtos decât să tăgăduiesc fie şi umbra Hristosului meu"4⁵³.

În continuare, viteazul atlet l-a mustrat din nou pe Constantin, pe care l-a numit un nou Iulian şi Valens⁴⁵⁴. „Atunci s-a dat pe faţă blândeţea prefăcută a tiranului şi făţărnicia lui s-a făcut arătată, căci şi-a scos la iveală obişnuita sa sălbăticie, iar mucenicul a fost bătut şi mai cumplit cu vine de bou. Iar cei din garda împăratului, voind să-i mai domolească acestuia mânia, îi pricinuiau răni fără de milă, ba chiar cu o aşa sălbăticie, încât sângele curgea râuri din cinstitul trup al mucenicului şi pământul se înroşise de sânge. Alţii, cu săbii în mâini, se năpusteau să-l ucidă pe atletul lui Hristos. Mulţi aruncau în el şi cu pietre şi îl ocărau în tot chipul pe mucenic"4⁵⁵.

împăratul, bine ştiind că dacă ar fi reuşit să-l înduplece pe Sfânt, i-ar fi câştigat de partea sa pe mulţi ortodocşi care îl aveau drept pildă, a încercat din nou prin momeli să-i schimbe părerea. Dar văzând că nu izbândeşte nimic, a poruncit să-i fie

⁴⁵³ Sfântul Simeon Metafrastul, Mapxvpiov xov ăyiov ooiopâpxvpoc, Avdpeov xov ¿v xcv Kpioei (Pătimirea Cuviosului Mucenic Andrei Criteanul), cap. 6-9, P.G. 115, 1116B- 1120A.

⁴⁵⁴ I. Zonaras, XpoviKdv (Cronică), cartea a 15-a, cap. 6, P.G. 134,1332C.

⁴⁵⁵ Sfântul Simeon Metafrastul, ibidem, cap. 15, P.G. 115, 1121CD.

258

zdrobite maxilarele cu pietre şi să fie aruncat în temniţă. Trecând apoi câteva zile, au început din nou bătăile cu biciul şi muncile. Dar fiindcă mucenicul se arăta de neclintit, tiranul a poruncit să i se lege picioarele cu o funie şi aşa să fie târât prin toată cetatea, până ce-şi va da sufletul.

„În timp ce mucenicul străbătea şi acest ultim drum al alergării sale şi era târât pe pământ prin mijlocul cetăţii, în văzul mulţimii care se afla în piaţă, un oarecare vânzător de peşte [...] a apucat o secure şi i-a tăiat un picior din sfinţitul său trup. Astfel a curmat alergarea mucenicului şi a pus capăt îndelungatelor sale lupte pentru Hristos."⁴⁵⁶

2. Cuviosul Mucenic Ştefan cel Nou (f 764)

Cel mai de seamă apărător al sfintelor icoane în timpul lui Constantin Copronim a fost Cuviosul Ştefan, egumen în vestitul munte al Cuviosului Avxentie. Cunoscând faima de care se bucura acest Cuvios Părinte pentru virtuţile sale, împăratul a încercat să-l convingă să semneze hotărârea Sinodului de la Ieria. Acesta s-a lepădat, desigur, fapt pentru care a fost chinuit fără milă. Mănăstirea Cuviosului a fost şi ea trecută prin flăcări, iar ucenicii săi prigoniţi.

În continuare, împăratul i-a trimis pe capii ereziei patriarhul Constantinopolului împreună cu alţi episcopi să-l facă să-şi schimbe părerea.

⁴⁵⁶ Ibidem, cap. 15, P.G. 115,1125B.

259

Dar slăvitul Mărturisitor i-a înfruntat şi pe aceştia cu multă bărbăţie, drept care a fost surghiunit la Prikonisos. Puţin mai târziu, împăratul l-a rechemat pe Cuvios din exil şi a încercat să-l convertească. Dar acesta, „înfăţişându-se înaintea împăratului şi aruncând pe jos o monedă, a călcat-o cu picioarele, zicând: Aşa îl necinstesc pe Hristos cei ce defaimă icoanele Sale! "⁴⁵⁷.

„Necinstitorii l-au acuzat atunci de fărădelege împotriva credinţei, susţinând că pe mulţi i-a dus în rătăcire, învăţându-i să dispreţuiască slava pământească, să treacă cu vederea case şi rudenii, să se împotrivească curţii împărăteşti şi să urmeze viaţa monahală. Pentru toate aceste pricini l-au dat la chinuri fără număr şi l-au osândit la temniţă. La urmă i-au legat picioarele cu funii şi târându-l de la palat până la locul numit Târgul Boului, i-au sfâşiat cărnurile cu toţii. Iar trupul său, ca al unui răufăcător, a fost aruncat în mare de rău-credincioşi.^458.

împreună cu Sfântul Ştefan şi-au săvârşit alergarea şi au primit moartea mucenicească şi alţi mărturisitori, precum Cuvioşii Andrei, Petru şi Ana, ca şi destui alţi monahi care mai înainte făcuseră parte chiar din oastea împăratului Constantin⁴⁵⁹.

⁴⁵⁷ A. D. Kyriakos, EKKAr)oiaoTiKr loxopia (Istoria Bisericească), vol. 1, 105.

⁴⁵⁸ Sfântul Nichifor al Constantinopolului, Ioropia ovvTopoc; (Istoria pe scurt), cap. 81.

⁴⁵⁹ Sfântul Nicodim Aghioritul, LvvaE,apiOTT]c, (Sinaxar), vol. 1, pp. 257-258.

260

3. Cuviosul Teostirict Mărturisitorul

Cuviosul Teostirict a fost egumen al Mănăstirii Pelekitului în timpul domniei lui Constantin. Dezlănţuind acea mare prigoană împotriva iconodulilor, împăratul i-a dat poruncă guvernatorului Asiei, Mihail Lahanodrakon, să-i pedepsească pe aceştia cu orice chip.

Sosind la mănăstire în Joia din Săptămâna Mare, Mihail a oprit Sfânta Liturghie şi a dat foc mănăstirii şi bisericilor ei. I-a chinuit pe părinţi cu munci de tot felul, iar pe treizeci şi opt dintre ei i-a închis într-o baie veche şi a zidit uşa, lăsându-i să moară acolo de foame. Fericitului Teostirict şi altor părinţi le-a tăiat nasul şi le-a uns bărbile cu terebentină şi catran. Apoi l-a dus pe Cuviosul Teostirict la Constantinopol şi l-a închis în temniţa pretoriului împreună cu alţi trei sute patruzeci şi doi de părinţi, între care se afla şi Cuviosul Ştefan, pomenit mai sus⁴⁶⁰.

4. Cuvioasa Antuza

Această minunată Cuvioasă, egumenă a multor monahii în vremea aceea, n-a izbutit nici ea, din păcate, să scape de turbarea tiranului, care „căuta s-o întoarcă pe această Sfântă la rătăcirea lui. Deci a trimis pe un iconomah de un cuget cu dânsul,

⁴⁶⁰ T. Evanghelidis, Oi ftioi tuiv ăyicov (Vieţile Sfinţilor), pp. 254, 255.

261

zicându-i: Mergi la Mănăstirea lui Mantinie, şi găsind-o pe Antuza, înduplec-o să se plece credinţei noastre, adică să se lepede de închinarea la icoane; iar dacă se va pleca, bine îi va fi, iar de nu, pedepseşte-o, până ce o vei îndupleca să se supună şi cu de-a sila poruncilor noastre.

Luând cu sine şi alţi bărbaţi şi strângând mai multe sfinte icoane, trimisul împăratului a adus-o la cercetare pe Sfântă împreună cu nepotul ei, care era egumen al unei mănăstiri de călugări. Şi îndată luându-l pe acesta, l-au bătut multă vreme şi i-au zdrobit trupul, în timp ce Sfânta îl întărea şi-i dădea curaj să rămână statornic în mărturisire şi în cinstirea sfintelor icoane, suferind bărbăteşte chinurile. Şi fiindcă se primejduia a-şi da şi sufletul din pricina acelor munci, l-au lăsat şi nu l-au mai chinuit.

Iar pe Sfânta Antuza au întins-o din patru părţi şi au bătut-o cu sălbăticie cu vine de bou. Apoi acel ticălos, dând foc la sfintele icoane pe care le adunase, le-a pus aşa aprinse pe capul Sfintei, iar la picioare i-a pus cărbuni încinşi. Cum însă, cu darul lui Hristos, aceasta a rămas nevătămată, a trimis-o pe Sfântă în surghiun"⁴⁶¹.

Alţi Părinţi care au mărturisit credinţa ortodoxă în timpul primei perioade a iconoclasmului au fost Cuvioşii Procopie şi Vasile Decapoliţii, Pavel, Teofil şi Lazăr Zugravul.

⁴⁶¹ Sfântul Nicodim Aghioritul, ibidem, vol. 2, pp. 282-283.

262

3. Sinodul al VII-lea Ecumenic (787) şi participarea impozantă a monahilor

La moartea împăratului Constantin (775), totul arăta de acum că strădaniile dinastiei iconoclaste de-a lungul unei perioade de cincizeci de ani fuseseră din plin încununate de succes. Icoanele fuseseră condamnate de un sinod „ecumenic", cea mai mare parte a clerului şi a armatei era formată din iconoclaşti şi adepţi ai reformei bisericeşti, majoritatea mănăstirilor fuseseră închise, noua generaţie fusese deprinsă cu ura împotriva sfintelor icoane, iar proaspătul împărat, Leon Hazarul, îmbrăţişa din tot sufletul concepţiile tatălui său.

Cu toate acestea, soţia lui Leon, împărăteasa Irina Ateniana, avea convingeri ortodoxe şi cinstea sfintele icoane. Astfel, în mod treptat, monahii au început din nou să-şi facă apariţia în Constantinopol şi să exercite asupra populaţiei din capitală aceeaşi influenţă de odinioară⁴⁶². Scaunele episcopale vacante erau de asemenea ocupate, rând pe rând, de ierarhi iconoduli. Leon a murit foarte curând (780), fără a fi apucat să ia măsuri deosebit de aspre împotriva sfintelor icoane. Astfel, Irina a luat în mâinile sale frâiele împărăţiei şi a hotărât să purceadă la restabilirea

⁴⁶² Cuviosul Teofan, Xpovoypaqua (Cronografie), anul 6273. P.G. 108. 917B.

263

cultului icoanelor, dar într-un mod lent şi cu precauţie. în 784 a fost ales în scaunul patriarhal Sfântul Tarasie, care anterior ocupase înalta dregătorie de secretar imperial. Scurt timp mai târziu, împărăteasa şi patriarhul le-au cerut celorlalte patriarhii să trimită delegaţi în vederea întrunirii unui sinod ecumenic⁴⁶³.

Astfel, papa Adrian i-a trimis pe economul său Petru şi pe egumenul Petru de la Mănăstirea „Sfântul Sava" din Roma. Patriarhiile răsăritene au trimis scrisori prin distinşii monahi-singheli Toma (din Alexandria) şi Ioan (din Antiohia), mai târziu arhiepiscopi de Tesalonic şi respectiv Antiohia⁴⁶⁴.

La prima întrunire a Sinodului (786) în Constantinopol, o ceată de soldaţi iconoclaşti, în înţelegere cu episcopii de acelaşi cuget, care constituiau şi majoritatea electorală a Sinodului, au iscat tulburări, ameninţându-i cu moartea pe episcopii şi pe monahii ortodocşi. Sinodul a fost dizolvat şi amânat pentru luna septembrie a anului următor, hotărându-se şi transferarea sa la Niceea, în provincia Bitiniei. La acest sinod au luat parte în jur de trei sute cincizeci de episcopi sau vicari episcopali (între care şi monahi) şi o sută treizeci de egumeni, arhimandriţi şi monahi.

⁴⁶³ Ibidem, anul 6277, P.G. 108, 928AB.

⁴⁶⁴ Dositei al Ierusalimului, AcobeKăŞiŞAoc, (Dodekavivlos), cartea a şasea, cap. 19, 19, p. 452.

264

Alături de Sfântul Tarasie s-au distins episcopii Mihail al Sinadelor şi Eftimie al Sardelor şi monahii Sava, egumenul Mănăstirii Studiţilor, Platon (egumenul Mănăstirii Sakudion şi unchiul Sfântului Teodor Studitul), Nichifor şi Nichita din Mănăstirea Midikiei şi ilustrul cronicar Teofan din Singriana. O atât de strălucită reprezentare a cinului monahal la Sinodul al VII-lea Ecumenic se datorează, fără îndoială, faptului că monahii au fost principalii apărători ai sfintelor icoane şi ai Predaniei ortodoxe de-a lungul dramaticelor evenimente ale secolului al VII-lea, care tocmai se încheia.

La prima şedinţă a Sinodului s-au prezentat ca acuzaţi trei episcopi iconomahi, care şi-au cerut iertare şi au citit o mărturisire de credinţă ortodoxă. Unul dintre aceştia, Teodosie al Amoreei, declara: „Preasfinţiţi şi de Dumnezeu cinstiţi Stăpâni ai mei şi toată adunarea acestui Sfânt Sinod, şi eu, păcătosul, vrednicul de milă şi amăgitul, care multe răutăţi am grăit împotriva cinstitelor icoane, înţelegând adevărul, recunoscându-l şi prihănindu-mă pe mine însumi, am dat şi dau anatemei pe faţă cele ce rău am grăit şi am învăţat în lumea aceasta. Şi cer şi rog fierbinte Sfântul vostru Sinod să mă primească şi pe mine, nevrednicul vostru rob, împreună cu toţi cei ce cred în Numele lui Hristos "⁴⁶⁵.

⁴⁶⁵ S. Milias, Tcov iepcuv Lvvobcov... avAÂoyrj (Colecţia Sfintelor Sinoade), vol. 2, p. 730b.

265

Cât de sinceră, cu adevărat, şi vrednică de laudă mărturisire! Asemenea acesteia aşteptăm şi din partea ereticilor din zilele noastre fie ei şi începători sau capi ai falselor „Biserici" -, şi atunci unirea lor cu Biserica se va înfăptui de la sine, fără dialoguri consumatoare de timp şi întorsături diplomatice.

Sfântul Tarasie a întrebat dacă este drept ca episcopii care se pocăiesc să-şi reia scaunele lor, iar Sinodul a încuviinţat. Monahii au adăugat: „Precum îi primeau Sfintele Sinoade a toată lumea pe cei ce se întorceau de la erezie, aşa îi primim şi noi".

în continuare s-au înfăţişat alţi şapte episcopi iconoclaşti care luaseră parte la tulburările din anul precedent şi şi-au cerut şi aceştia iertare. Aşadar, în Sinod s-a pus problema „cum se cuvine a fi primiţi cei care se întorc de la erezie"⁴⁶⁶. La dialogul dintre patriarh şi episcopi pe această temă au participat activ şi monahii, îndeosebi egumenul Sava al Studionului.

S-a dat citire mai multor canoane şi texte patristice privitoare la situaţia ereticilor care se pocăiesc. Monahii au cerut să se citească epistola canonică a Sfântului Atanasie către Rufinian. în urma lecturii, ei susţineau că, potrivit Sfântului Atanasie, cei ce se întorc dintr-o erezie vor fi primiţi la pocăinţă, dar nu şi în treapta preoţească. Sfântul Tarasie le-a explicat că Marele Părinte

⁴⁶⁶ Ibidem, p. 732b.

266

vorbeşte numai despre capii ereziilor, şi nu despre cei ce au fost târâţi în erezie cu de-a sila. Monahii s-au arătat de acord, întrebându-i însă pe episcopii care se pocăiseră, dacă şi ei „au fost târâţi sau au suferit vreo silă, încât s-au depărtat de adevăr".

în continuare monahii au dorit să afle dacă acei episcopi care, căindu-se, au fost primiţi de sinoadele anterioare, fuseseră hirotoniţi de eretici sau nu. Cererea le-a fost acceptată de Sinod şi spre sfârşitul primei şedinţe monahii au prezentat o scrisoare a Sfântului Vasile cel Mare legată de tema în discuţie. După citirea scrisorii, au adus o mică obiecţie cu privire la recunoaşterea hirotoniei ereticilor, pentru ca în cele din urmă să ajungă la un consens deplin cu Sinodul.

Au întrebat, de asemenea, ce se va întâmpla cu acei monahi care nu s-au prezentat la Sinod. Mirat de absenţa lor, patriarhul a răspuns că îi va convinge prin canoanele care fuseseră citite anterior.

în cea de-a doua şedinţă a Sinodului, toţi episcopii au recunoscut cinstirea sfintelor icoane, în consens cu scrisorile papei Adrian, şi au spus că „drept este ca şi preacuvioşii monahi să-şi spună părerea". Cei o sută treizeci de egumeni şi monahi s-au pronunţat la rândul lor la fel ca şi episcopii. Cităm, spre exemplificare, dintr-o astfel de cuvântare:

„Sava, preaevlaviosul monah şi egumenul Mănăstirii lui Studie, a zis: Noi ţinem credinţa cea

267

neprihănită de la început şi din vechime, cea predanisită nouă de Sfinţii Apostoli, Proroci şi învăţători în Biserica Sobornicească şi Apostolească, iar scrisorii trimise de papa Adrian, cel de trei ori fericit şi apostolic, către bine-cinstitorii şi de Hristos iubitorii noştri împăraţi şi către Tarasie, patriarhul ecumenic, îi dăm ascultare cu credinţă, ca uneia ce luminează şi străluceşte cugetele noastre. Aşa mărturisesc şi cred şi mă închin sfinţitelor icoane. Iar pe cei ce nu cred în acest chip, îi dau anatemei!"⁴⁶⁷.

în cea de-a treia şedinţă, iconoclastul Grigorie al Neocezareei a cerut să fie primit în comuniune de către Sfinţii Părinţi. în discuţia care a urmat, monahii au propus să fie primit doar la pocăinţă, şi nu în treapta preoţească, de vreme ce fusese unul dintre capii ereziei. Sfântul Tarasie i-a lăudat pe monahi, numindu-i „râvnitori ai rânduielilor canonice şi evanghelice". în cele din urmă, Sinodul i-a primit cu multă iubire de oameni pe toţi episcopii care şi-au recunoscut greşeala şi i-a reaşezat în scaunele lor.

în cea de-a patra şedinţă au fost prezentate de către unii episcopi, egumeni sau monahi diverse mărturii din Sfânta Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi, potrivit cărora cinstirea icoanelor era un obicei din vechime. La sfârşitul procesului verbal, după episcopi au semnat şi cei o sută treizeci de monahi prezenţi la şedinţă.

⁴⁶⁷ Ibidem, p. 756b.

268

în cea de-a cincea şedinţă a Sinodului au fost aduse mai multe mărturii adeverind că iconomahii sunt asemenea ereticilor şi necinstitorilor din vechime. La sfârşitul şedinţei, „Sava, preaevlaviosul monah şi egumenul Mănăstirii lui Studie, a zis: Stăpâne, şi noi, nevrednicii robi ai sfinţiei voastre, cerem ca sfintele icoane să fie aşezate la locurile lor, după obiceiul de mai înainte, şi creştinii bine-cinstitori să săvârşească litanii cu ele".

în cea de-a şasea şi a şaptea şedinţă a Sinodului au fost anatematizaţi trei patriarhi ai Constantinopolului şi alţi episcopi iconoclaşti, în timp ce anatemele împotriva mărturisitorilor Gherman al Constantinopolului, Ioan Damaschinul şi Gheorghe Cipriotul au fost ridicate. De asemenea, a fost abolită hotărârea dogmatică a Sinodului de la Ieria şi votată o alta, ortodoxă.

Sinodul a decretat cinstirea icoanei lui Hristos, a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, ale Sfinţilor îngeri şi ale tuturor Sfinţilor, spre aducere-aminte de prototip, ca „sărutare şi cinstire (venerare)", şi nu adorare, care se cuvine numai Firii Dumnezeieşti⁴⁶⁸. Aşadar, denaturează cu bună ştiinţă adevărul acei istorici care afirmă că Sinodul a restaurat iconolatria⁴⁶⁹. Drept fundament al hotărârii dogmatice a Sinodului au fost aşezate scrierile pe această temă ale Sfântului

⁴⁶⁸ Ibidem, p. 874a.

⁴⁶⁹ A. A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, op. cit., vol. 1, p. 293.

269

Ioan Damaschin⁴⁷⁰, la fel cum la temelia Sinodului al VI-lea Ecumenic stătuse teologia Sfântului Maxim. Cea de-a opta întrunire a Sinodului s-a desfăşurat la Constantinopol, unde hotărârea dogmatică (oros-ul) şi canoanele instituite au primit validare împărătească.

4. Cea de-a doua fază a iconoclasmului (813-842) şi luptele Cuviosului Teodor Studitul (f 826)

După moartea lui Constantin Copronim, armata bizantină iconoclastă a suferit înfrângeri succesive, atribuite dizgraţiei lui Dumnezeu. în urma înfrângerii din anul 813 într-o mare confruntare cu bulgarii, aceasta l-a proclamat împărat pe generalul iconoclast Leon Armeanul (813- 820)⁴⁷¹. Noul împărat ştia foarte bine că strădania revigorării iconoclasmului era o întreprindere deosebit de dificilă şi îndrăzneaţă. Mai ales patriarhul de atunci al Constantinopolului, Sfântul Nichifor (806-829), se arăta neclintit, având toată susţinerea în acest sens şi din partea Cuviosului Teodor Studitul.

Într-un răstimp scurt, Sfântul Teodor reuşise să reînnoiască Mănăstirea Studiţilor din Constantinopol,

⁴⁷⁰ V. Stefanidis, Ekkt]oi(xotiki7 IoTopia (Istoria Bisericii), 16, p. 261.

⁴⁷¹ Anonim, Lvyypacpf] Xpovoypacpiov (Scriere cronografică), P.G. 108,1016B.

270

adunând în jurul său până la o mie de monahi care ţineau rânduiala chinovitică a Sfântului Vasile cel Mare şi excelau în multe meşteşuguri şi ştiinţe. în cele ce urmează vom analiza noua perioadă iconoclastă din perspectiva luptelor acestui mare adversar al luptătorilor de cele sfinte. Cuviosul Teodor a fost nelipsit de la toate aproape confruntările şi împreună cu monahii săi a dus o luptă impresionantă şi pilduitoare.

Într-una dintre zile, necinstitorul împărat şi părtaşii săi i-au chemat la o discuţie pe patriarhul Nichifor şi pe alţi părinţi ortodocşi. între aceştia se distingeau Mihail al Sinadelor, Eftimie al Sardelor, Emilian al Cizicului, Eudoxie al Amoreei, Teofilact al Nicomidiei, Iosif al Tesalonicului (fratele Cuviosului Teodor), Teodor Studitul şi Nichita, egumenul Mănăstirii Midikiei. în cuvântul său, Leon a trecut la atac împotriva sfintelor icoane şi a închinătorilor lor, scoţând din nou la iveală vechile şi tocitele argumente ale predecesorilor săi.

Desigur, părinţii l-au înfruntat fără înconjur pe împărat şi învăţătura sa nesocotită cu multe mărturii scripturistice şi patristice, accentuând, mai ales, că opiniile sale iconoclaste constituiau o răsturnare a dreptei învăţături de credinţă şi tăgăduirea întrupării Logosului Dumnezeiesc. Cuviosul Teodor nu s-a mărginit însă la aceste argumente. Voind a-l înfrânge desăvârşit pe vrăjmaş, a luat cuvântul şi i s-a adresat lui Leon:

271

„O, împărate, cum de ţi-a dat în gând acum să tulburi şi să aduci în aşa stare rea Biserica ce petrecea în pace? N-ai luat aminte la cele petrecute cu prigonitorii cei de un nume cu tine şi care au fost mai înaintea ta? [...] N-ai auzit ce spune fericitul Pavel, scriindu-i lui Timotei? Căci socotesc că le-ai cunoscut cândva şi pe-acestea, chiar dacă le-ai alungat acum de la tine:

Cel ce învaţă o altă învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase [...] şi de învăţătura cea după dreapta credinţă, acela e un îngâmfat, care nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor şi a certurilor de cuvinte [...] spre pierzarea celor ce ascultă (I Timotei 6, 3-4 şi II Timotei 2,14). Şi iarăşi zice: Porunceştele să nu înveţe o altă învăţătură, nici să ia aminte la basme şi la nesfârşite înşirări de cuvinte, care aduc mai degrabă certuri, decât lucrarea cea mântuitoare a lui Dumnezeu, cea întru credinţă (cf. I Timotei 1, 3-4). întocmai ai păţit şi tu, de vreme ce, plecându-ţi mintea la cuvinte pierzătoare, ai îndrăznit vai! să numeşti icoanele sfinţite idoli"⁴⁷².

În continuare, Cuviosul i-a explicat împăratului pricina interzicerii idolilor în Vechiul Legământ şi uriaşa diferenţă dintre aceştia şi sfintele icoane, şi mai ales deosebirea lor de icoana lui Hristos. L-a luat în râs pe Leon, care invoca Legea Veche pentru a distruge icoanele, dar cinstea

⁴⁷² Mihail monahul, Bloc; 1cai noAneia iov da iov... Qtobcopov toi) tcvv Eiovbiov rjyovptvov (Viaţa şi petrecerea Cuviosului Teodor, egumenul studiţilor), P.G. 99,173D-176C.

272

în acelaşi timp Crucea Domnului, care potrivit aceleiaşi legi era obiect de blestem. I-a dovedit de asemenea, printre altele, că cinstirea icoanelor este un obicei străvechi, şi a încheiat:

„Mă minunez cum de ne-ai chemat la discuţii, având astfel de socotinţe şi păreri. Cine să judece discordia dintre noi? Cine va da hotărârea, de vreme ce toţi sunt dintru început de partea voastră şi vi s-au supus de frica chinurilor? Fiindcă este ştiut că pe cei ce nu vi se alătură îi aşteaptă înfricoşări şi munci"⁴⁷³.

La auzul acestor cuvinte pline de putere cărora nu putea să le stea împotrivă, împăratul a început să-l ocărască pe viteazul mărturisitor şi să-şi ridice în slăvi nelegiuirea lui. Cuviosul i-a răspuns zicând că „ocârmuirea Bisericii aparţine preoţilor şi învăţătorilor ei, iar a treburilor din afară i-a fost lăsată împăratului. Căci această lege a aşezat-o şi Apostolul, zicând: Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători (Efeseni 4, 11), şi nicăieri nu pomeneşte de împăraţi. Fiindcă aceia sunt datori să legiuiască dogmele şi pricinile ce ţin de credinţă, iar tu să le urmezi şi nu să le iei locul.

Atunci împăratul, chemându-l din nou pe nume pe Cuvios, i-a zis: Vasăzică, astăzi mă alungi din Biserică?. Sfântul i-a răspuns: Nu eu, ci dumnezeiescul Apostol şi cel ce o conduce la Mirele ei. Dar mai vârtos chiar tu i-ai apucat-o înainte, fiindcă prin

⁴⁷³Ibidem, P.G. 99,180D.

273

faptele tale te-ai scos tu însuţi din Biserică. însă de voieşti să intri iarăşi într-însa, vino cu noi, care credem adevărul şi ne închinăm icoanei lui Hristos, urmându-i în toate patriarhului nostru"⁴⁷⁴.

Atunci Leon i-a alungat pe toţi cu mânie, iar patriarhul şi părinţii l-au îmbrăţişat pe Cuviosul Teodor, lăudându-i curajul. Tiranul le-a interzis ortodocşilor să înveţe sau să vorbească despre credinţă, pentru ca foarte curând să impună din nou vechile măsuri: distrugerea sfintelor icoane şi surghiunirea ortodocşilor. Sfântul Nichifor a fost exilat la Thasos şi înlocuit cu iconoclastul Teodot Kassiteras (815). Sfântul Mihail al Sinadelor a fost surghiunit la Evdokiada, iar Sfântul Teofilact în fortăreaţa Strovilon⁴⁷⁵. De asemenea, Leon „l-a dat morţii, din ură"⁴⁷⁶, şi pe Sfântul Eftimie al Sardelor.

Apărătorii sfintelor icoane, în frunte cu Sfântul Teodor, au refuzat să-l recunoască pe noul patriarh. „Din mănăstirea sa, prin epistole enciclice înflăcărate, (Sfântul) i-a ridicat la rezistenţă şi la apărarea sfintelor icoane pe monahii şi episcopii de pretutindeni, a organizat peste tot adunări ale iconofililor, le-a insuflat curaj celor căzuţi din pricina

⁴⁷⁴ Leon Grămăticul, Xpovoypcupia (Cronografe), P.G. 108,1040D-1041A.

⁴⁷⁵ Sfântul Nicodim Aghioritul, LvvaE,apioTT]; (Sinaxar), vol. 2, p. 21.

⁴⁷⁶ Dositei al Ierusalimului, AcobeKăfiifiXoc, (Dodekavivlos), cartea a şaptea, cap. 6, 2, p. 101.

²74

prigoanelor şi-i întărea pe toţi în râvna pentru sfintele icoane"4⁷⁷.

în Duminica Floriilor, Cuviosul Teodor le-a poruncit monahilor săi să facă procesiune în jurul mănăstirii, purtând icoane în mâini spre ciuda împăratului şi cântând troparul „Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule" şi alte cântări⁴⁷⁸. Monahii din Constantinopol îi cereau sfatul şi-l rugau cu toţii să le fie purtător de cuvânt la Sinodul iconoclast care îi chema la dialog.

Ca reprezentant al tuturor egumenilor, Sfântul Teodor a trimis Sinodului o scrisoare prin care refuza invitaţia de a sta la discuţie cu ei şi apăra cinstirea sfintelor icoane şi mai ales a icoanei Dumnezeu-Omului Iisus. îi mustra pe episcopii necinstitori că răstoarnă iconomia mântuitoare a Domnului, fiindcă dacă Iisus nu poate fi circumscris, atunci El nu este nici om, nici mijlocitor al neamului omenesc. îşi încheia scrisoarea cu aceste cuvinte:

„Aceasta este credinţa noastră evanghelică, a păcătoşilor; aceasta este mărturisirea noastră apostolică, a smeriţilor, sau, altfel zis, credinţa moştenită de noi, cei preamici, de la Părinţi. în afara ei nu primim, nu numai ceea ce spune unul sau altul din cei de azi sau de odinioară, dar nici Petru sau Pavel de-ar fi acesta

⁴⁷⁷ A. D. Kyriakos, EKKroiaoTiKT] Ioxopia (Istoria Bisericească), vol. 1, 120, p. 405.

⁴⁷⁸ Mihail monahul, ibidem, P.G. 99,185BC.

275

(dacă este să vorbim despre cele cu neputinţă ca şi cum ar fi cu putinţă).

Dar şi din cer de-ar veni careva să înveţe şi să propovăduiască (Galateni 1, 8-9), nu-l putem primi în comuniune cu Biserica, câtă vreme nu urmează învăţăturii celei sănătoase (Tit 2,1). Noi, smeriţii, suntem gata să răbdăm până la moarte tot ceea ce stăpânirea voastră va porunci, afară de a ne face tăgăduitori ai acestei mărturisiri a noastre adusă întru adevăr4⁷⁹.

în cele din urmă, Sinodul iconoclast din Constantinopol a condamnat hotărârile Sinodului al VI-lea Ecumenic, a recunoscut Sinodul de la Ieria şi i-a afurisit (excomunicat) pe toţi episcopii care îşi manifestau dezacordul⁴⁸⁰.

Această atitudine mărturisitoare a Sfântului Teodor alături de neîntrerupta sa activitate de scriitor şi predicator au dus la exilarea sa la Apolonia (815). Acolo Sfântul a continuat, desigur, să propovăduiască Ortodoxia prin toate mijloacele cu putinţă. Acest lucru ajungând la cunoştinţa împăratului, Leon i-a poruncit unui oarecare Nichita să-l mute într-un loc şi mai îndepărtat, unde să nu i se îngăduie să vorbească cu nimeni, nici să nu mai poată face altceva; mai mult, i-a poruncit să-l biciuiască pe Sfânt fără cruţare.

⁴⁷⁹ EmozoAr] a! (Epistola 1), cartea a doua, P.G. 99, 1120 A.

⁴⁸⁰ V. Stefanidis, EKKAqoiaoTLKi] Ioxopia (Istoria Bisericii), 16, p. 262.

276

La auzul ordinului împărătesc, viteazul Teodor s-a dezbrăcat de veşminte, fiind gata a primi cu bucurie loviturile de bici. Văzându-i însă trupul istovit de nevoinţă şi de chinuri, Nichita a fost cuprins de milă şi punându-i pe spate o piele de oaie, a început să lovească în ea, în loc să-l biciuiască pe Sfânt. Dar pentru că cei ce-l aşteptau afară trebuiau să vadă biciul plin de sânge, Nichita şi-a rănit mâna cu un fier şi a înroşit biciul cu propriul său sânge!⁴⁸¹

Cuviosul Teodor le-a scris papei şi celor trei patriarhi răsăriteni, cărora le-a istorisit urgiile abătute atât asupra sfintelor icoane, cât şi a cinstitorilor lor. în scrisorile sale le cerea ajutorul, pentru ca adevărul şi Ortodoxia să nu ajungă a fi nimicite cu totul de minciună şi rătăcire. Iată ce-i scria acest izvor pururea curgător al harului, patriarhului Teodor al Ierusalimului:

„Ne-a ajuns prigoana, o, Preafericite, cea mai păgână dintre prigoane [...] Leon îl prigoneşte pe Hristos zugrăvit în sfintele icoane, împreună cu Maica şi cu prietenii Lui, şi oriunde le află, le prăpădeşte şi le arde. Din pricina aceasta altarele au fost dărâmate, sfintele biserici nimicite, vasele sfinţite arse şi nu este loc în toate hotarele împărăţiei lui pe care să-l fi cruţat şi să nu-l fi pustiit.

Iar de este aflat vreunul având tăinuită o cinstită icoană sau vreo carte care să scrie ceva despre

⁴⁸¹ Mihail monahul, ibidem, P.G. 99,189D-192B.

277

ea, acela este prins de îndată şi zdrobit cu lovituri de bice şi pătimeşte orice alt rău. Din pricina lor se naşte frică şi cutremur şi îndepărtare de tot omul, până într-atât, încât fratele se fereşte să-i dea bineţe la frate şi prietenul la prieten.

Un sinod întăreşte vechea nelegiuire (a Sinodului de la Ieria) şi aruncă anatema asupra celui ortodox (de la Niceea). Preoţii, conduşi de nesăbuinţă, nu L-au căutat pe Domnul, ci au adunat un sinod spre bună-plăcerea lui Ahab. Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut (Psalmii 52,4), afară de prea puţini. Cine sunt aceştia? Episcopi şi egumeni, monahi şi monahii şi, cu harul lui Dumnezeu, însuşi întâi-stătătorul şi arhiereul nostru. Dintre aceştia, unii au fost biciuiţi, alţii trimişi în surghiun, alţii aruncaţi în temniţă. Unii chiar în ceasul chinurilor au plecat către Domnul şi au luat cununa luptei [...]

[...] Alţii au naufragiat deplin în privinţa credinţei; alţii, măcar că nu s-au scufundat de la cugetele eretice, dar din pricina părtăşiei lor cu ereticii, au pierit şi ei odată cu aceia. Dar şi cei ce au cugetări ortodoxe sunt tulburaţi în ce priveşte adevărul, din pricina înverşunării prigoanei, întocmai cum talazurile îi ameţesc pe cei nedeprinşi a călători pe mare.

Toate la noi sunt vrednice de plâns şi de jale. Sunt desfiinţate vechile psalmodii care fac pomenire de icoane, şi în locul lor se cântă dogme noi, vădit necinstitoare. Tinerii învaţă altele de la dascălii lor şi toate se preschimbă în cea mai deplină păgânătate. Ne-am făcut întocmai ca Sodoma şi Gomora (Isaia 1, 9) din

278

pricina păcatelor noastre. Viforul eresului se înteţeşte cu fiecare zi şi nu este cine să-L deştepte pe Hristos, Dumnezeul nostru, ca să certe această mare învolburată (Matei 8, 25).

Fă-te nouă, drept aceea, Preafericite, unul dintre cei doisprezece Apostoli; deşteaptă ochiul cel neadormit, care doarme din (dumnezeiască) iconomie, căci pierim cu totul. Iar dacă pe altă cale socoteşti să existe vreun leac de ajutor, care să-i poată tămădui pe cei ce bolesc, grăbeşte să-l dai, ca un bun cunoscător. Da, te rugăm fierbinte, Preasfinţite, te implorăm. Suntem mădularele tale, de vreme ce toţi credincioşii suntem trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte (I Corinteni 12, 27). Îndeamnă-i şi pe ceilalţi părinţi ai noştri să înalţe mâini rugătoare, ca mila lui Dumnezeu să se pogoare asupra noastră, prin mijlocirile multora"4⁸².

De asemenea, Cuviosul îi întărea pe monahii săi risipiţi, care fuseseră izgoniţi odată cu el din mănăstire. într-una dintre epistole scria:

„Ce sunt cele de faţă? Prilej de bucurie şi de veselie că ne-am învrednicit să suferim muceniceşte pentru Hristos. Fiindcă pentru cuvântul lui Dumnezeu am fost daţi la temniţă şi necazuri şi am fost loviţi şi ocărâţi de dragul lui Hristos, Care a fost biciuit şi batjocorit şi în urmă răstignit pentru noi. Cine nu-L va lăuda? Cine nu-L va slăvi pe Dumnezeu? Răsăritul

⁴⁸² EruoroAr] le (Epistola 15), cartea a doua, P.G. 99, 1161B-1164C.

279

s-a umplut de bucurie, Apusul se veseleşte, Biserica toată până la cele patru margini ale pământului se bucură.

Şi ce zic de lumea pământească? cerul însuşi este plin de bucurie, căci nu numai căpetenia ierarhilor noştri, şi arhiereii, şi preoţii, şi egumenii, şi monahii, ci încă şi monahiile împreună cu egumenele au ales lupta mărturisitoare. Nu mai pomenesc de cei ce vieţuiesc în pustii şi în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului (Evrei 11, 38), care au fost surghiuniţi şi suferă necazuri, lipsuri şi rele pătimiri, din pricina prigoanei pentru Hristos [...]

[...] Negreşit, nu suntem strâmtoraţi şi îngreuiaţi pe cât caută şi voiesc prigonitorii noştri, căci altfel ar fi de nepurtat încercarea, precum este aceea adusă asupra noastră de răutatea demonilor în chip nevăzut; ci atât numai, cât îngăduie şi Dătătorul de nevoinţă şi împreună-luptătorul nostru Hristos, la măsura puterilor fiecăruia. Domnul îngăduie luptele după o judecată dreaptă, fie spre pedepsirea păcatelor, dacă înclinăm de bunăvoie spre patimi, fie spre răsplătirea cununilor, când propăşim din slavă în slavă.

Dar oare am fost daţi la chinuri ca Petru, sau Pavel, sau cei ce sunt de o vrednicie cu ei? Sau Gheorghe, sau Teodor, sau cei ce s-au făcut la fel de vestiţi ca şi ei? Sau Tecla, sau Fevronia, sau cele de un suflet cu ele? Celor ce mult L-au iubit pe Hristos, le sunt dăruite cu îmbelşugare şi pătimirile pentru dragostea Lui; iar celor ce puţin L-au iubit, şi pătimirile le sunt mai sărace. Deci trebuie să ne întristăm şi să ne mâhnim fiindcă

280

nu suferim multe pedepse. Tot astfel, să nu ne schimbăm dispoziţia sau să ne pierdem curajul când suntem pedepsiţi cu măsură"⁴⁸³.

Dar şi preaiubitelor sale monahii le scria: „Nespus mă bucur şi dau slavă lui Dumnezeu, fiindcă aud că aţi rămas până acum întru toţii curate de părtăşia cu ereticii. Negreşit, cei ce şi-au păzit trupurile curate, datori sunt să se păzească feciorelnici şi în credinţă. Fiindcă adulter este, o, preaînţeleptelor, chiar şi a se împărtăşi cineva cu ereticii. De această părtăşie mă rog ca până în sfârşit să vă păzească neatinse Domnul, Cel ce v-a primit în cămara de nuntă pentru făgăduinţa voastră de a păzi fecioria"⁴⁸⁴. Altă dată, din nou, scria următoarele: „Păziţi-vă încă pe voi înşivă, rogu-vă, de erezia stricătoare de suflet, a cărei împărtăşire este înstrăinare de Hristos"⁴⁸⁵.

în continuare Sfântul Teodor a fost osândit la temniţă şi mai aspră împreună cu ucenicul său credincios Nicolae. Aici abia primeau o bucată de pâine uscată, şi aceasta o dată la două zile⁴⁸⁶. Dar să ascultăm din însăşi gura sa izvorâtoare de miere cum îşi descrie petrecerea în acel loc întunecat:

⁴⁸³ EtuotoXt] 1ca (Epistola 15), cartea a doua, P.G. 99, 1180B-1181A.

⁴⁸⁴ EmoxoAtj l (Epistola 19), cartea a doua, P.G. 99, 1176B.

⁴⁸⁵ EmoxoAtj Ţ (Epistola 60), cartea a doua, P.G. 99, 1276C.

⁴⁸⁶ Mihail monahul, ibidem, P.G. 99,197A.

281

„Bucuraţi-vă, doriţii mei fraţi şi părinţi, căci avem vestire de bucurie. învrednicitu-ne-am din nou noi, nevrednicii, să mărturisim mărturisirea cea bună. Din nou am fost munciţi, pentru Numele Domnului, amândoi, smeriţii, căci şi fratele Nicolae s-a luptat preabine şi în chip preacredincios. Am văzut sângele vărsându-se din trupurile noastre pe pământ, rănile învineţite, puroiul şi toate cele ce urmează acestora. Nu sunt acestea prilej de bucurie şi de veselie sufletească? Dar cine sunt eu, ticălosul, cel mai netrebnic dintre oameni, ca să fiu socotit împreună cu voi, mărturisitorii cei vrednici ai lui Hristos? [...]

[...] Legatul împărătesc una cerea de la noi: să ne supunem voii împăratului. I-am spus precum cerea şi adevărul: Să nu fie! Nu ne lepădăm de Dumnezeul nostru!, şi toate câte se cuvenea să le răspundem celor ce ne ascultau, pentru care ne-a pedepsit bătându-ne tare. Iar după ce am fost degrabă întemniţaţi şi scrişi în catastif, fratele n-a păţit nimic rău, nici n-a avut dureri.

Pe mine însă, smeritul şi ologul, m-au cuprins friguri puternice şi dureri de nesuferit, încât puţin a lipsit să nu-mi pierd şi viaţa. Dar m-a miluit Bunul Dumnezeu, ajutându-mi prin fratele cu cele de trebuinţă, chiar dacă rănile încă rămân şi n-au dobândit vindecare desăvârşită.

Acestea sunt cele petrecute şi pătimirile noastre, pe care vi le-am făcut cunoscute, ştiind că doriţi să le aflaţi ca să pătimiţi împreună cu noi. Deci care e sfârşitul celor petrecute? Ameninţarea e mai cruntă şi straja mai aspră; bătăi şi de la paznici şi de la gardianul

282

care stă lângă noi ca să nu scoatem niciun cuvânt, nici să-i scriem cuiva.

Oare ne vom pierde curajul, vom tăcea şi ne vom supune, de frică, oamenilor, şi nu lui Dumnezeu? Cu niciun chip. Ci nu vom conteni, pe cât ni se va da prilejul, să ne împlinim după putinţă datoria, temândune şi tremurând de osânda ce atârnă asupra noastră pentru tăcere. Dacă se dă cineva de-o parte zice sufletul Meu nu va binevoi întru el. Şi iarăşi zice Apostolul: Noi însă nu suntem din cei ce se dau de-o parte spre pieire, ci din cei ce cred, spre dobândirea sufletului (Evrei 1, 38-39)⁴⁸⁷.

Drept aceea şi această epistolă a mea de faţă se îndreaptă către toţi fraţii cei risipiţi şi îngreuiaţi de prigoană, dar mai cu seamă către voi, mărturisitorii lui Hristos. Să suferim, iubiţii mei fraţi, tot mai mult întărindu-ne, iar nu chircindu-ne de frica pătimirilor! Cărnuri sunt; să nu le cruţăm! Să ne bucurăm, de vreme ce suntem munciţi pentru Hristos!

Cel ce prisoseşte în chinuri, mai mult să se bucure, căci îşi va înmulţi şi răsplata. Cel fricos spre ostenelile bătăilor, să-şi pună în minte chinurile veşnice,

⁴⁸⁷ Pasajul este redat conform Sfintei Scripturi, ediţia jubiliară a Sfântului Sinod din 2001, revizuită, redactată şi comentată de ÎPS Bartolomeu Anania, care oferă aici o traducere fidelă textului grecesc, ilustrând explicit ideea mărturisirii. în alte ediţii scripturistice (1914,1988) traducerea aceluiaşi pasaj este: „Şi de se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el. Noi însă nu suntem (fii) ai îndoielii spre pieire". (n. trad.)

283

şi aşa să scuture de la sine frica. Căci rănile lor sunt vis faţă de acelea şi se aseamănă unor săgeţi de prunci.

Da, vă rog, vă rog fierbinte! Să ne îndulcim în durerile pentru Hristos, chiar dacă sunt usturătoare pentru trup! Să privim la cele viitoare şi statornice, şi nu la cele de faţă şi vremelnice! Să râvnim a ne amesteca sângele nostru cu cel al mucenicilor, şi partea noastră cu cea a mărturisitorilor, ca să dănţuim împreună cu ei în veac! Cine este om cu judecată, cine înţelept, cine neguţător bun, ca să dea sânge şi să ia Duh, să dispreţuiască trupul şi să dobândească împărăţia lui Dumnezeu?⁴⁸⁸.

După trei ani de detenţie în acest fort, Sfântul Teodor a fost mutat în temniţele Smirnei (819). Aici atât Cuviosul, cât şi ucenicul său Nicolae primeau zilnic câte o sută de lovituri de bici!⁴⁸⁹

în ziua de Crăciun a anului 820, împăratul Leon a fost asasinat, şi în locul său a urcat pe tron Mihail Travlos (Bâlbâitul) (820-829). Noul împărat a dispus eliberarea iconodulilor şi a permis cultul icoanelor în casele particulare şi întoarcerea celor exilaţi, între care se aflau şi Cuviosul Teodor cu ucenicii săi, fără ca aceasta să însemne şi revenirea lor la Mănăstirea Studiţilor.

⁴⁸⁸ EtuotoAt] Arf (Epistola 38), cartea a doua, P.G. 99, 1229D-1233A (pentru traducerea românească, vezi şi: Dreapta credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi, vol. I, trad. din limba greacă veche de pr. Marcel Hancheş, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, pp. 106-108).

⁴⁸⁹ Mihail monahul, ibidem, P.G. 99, 204A.

284

Cu toate acestea, după moartea patriarhului eretic Teodot, Mihail l-a aşezat în scaunul Constantinopolului pe Antonie Syleul, şi acesta eretic. De asemenea, a recunoscut numai primele şase Sinoade Ecumenice şi a dispus abrogarea hotărârilor Sinodului de la Ieria (754), ale Sinodului al VI-lea Ecumenic (787), ca şi ale sinodului iconoclast din timpul lui Leon Armeanul (815)⁴⁹⁰.

în anul 822 împăratul a încercat să ducă tratative cu Sfântul Teodor. în unele epistole ale sale anterioare, Cuviosul, ca purtător de cuvânt al episcopilor şi egumenilor, îi mulţumise lui Mihail pentru rechemarea celor exilaţi⁴⁹¹. îl rugase de

asemenea să restaureze Ortodoxia şi să unească Biserica Constantinopolului cu celelalte patriarhii ortodoxe⁴⁹². într-o nouă epistolă a sa adresată împăraţilor Mihail şi Teofil, Marele Teodor expune crezul sănătos şi negreşelnic al credinţei şi spune: „Cu bun temei majestatea voastră ne-a poftit pe noi, neînsemnaţii, să discutăm cu cei potrivnici nouă în credinţă, spre a cunoaşte din această convorbire de care parte se află adevărul, şi astfel să încununeze dreapta credinţă, ca între noi să nu mai fie schisme, ci să avem cu toţii aceleaşi cugete ortodoxe.

⁴⁹⁰ F. Vafeidis, EKKĂqaiaoziK!] Iazopia (Istoria Bisericii), vol. 2, 109,2, p. 45.

⁴⁹¹ EmozoArj tiot (Epistola 86), cartea a doua, P.G. 99, 1329C.

⁴⁹² EmozoArj o5 (Epistola 74), cartea a doua, P.G. 99,

1309C.

285

Drept aceea v-am lăudat râvna de a cunoaşte cele cu privire la credinţă şi am proslăvit gândul vostru iubitor de pace, ce voieşte atât de mult să reaşeze pacea, spre folosul şi mântuirea supuşilor. Fie dar să fiţi răsplătiţi pentru aceasta cu slavă negrăită şi fără de sfârşit, şi veşnică împărăţie peste împărăţie. Dar stăpânii mei preacinstiţi şi de Dumnezeu iubitori, această mare şi dorită izbândă nu este cu putinţă să se înfăptuiască atât de lesne şi fără osteneală. Fiindcă în lucrurile cele mai de seamă se ivesc deopotrivă şi suferinţele cele mai mari.

Ce vrea să însemne asta? Mai întâi, că cei ce ne stau împotrivă s-au întărit în cugetele lor de multă vreme şi chiar prin mijlocirea unui sinod. Iar noi suntem opriţi atât de Apostoli, cât şi de Părinţi, să discutăm cele ce ţin de credinţă cu unii ca aceştia. Apoi, că nici judecata cu privire la credinţă nu este a tuturor, ci numai a celor ce au primit stăpânirea de la Domnul, prin Duhul Sfânt, cu încuviinţarea şi întărirea voastră⁴⁹³.

Refuzul Cuviosului de a accepta întrunirea unui sinod al iconofililor şi iconoclaştilor a dus la izgonirea sa din Constantinopol. La început i-a adunat pe monahii săi la Mănăstirea lui Crescent (în Nicomidia), apoi în Mănăstirea Sfântului Trifon (în Akrita), şi în sfârşit pe insula Prinkipo, aproape de Bizanţ. în cele din urmă, cu nădejdile

⁴⁹³ EmozoArj 199 (Epistola 199), cartea a doua, P.G. 99, 1600B-D.

286

înşelate şi istovit de îndelungatele sale lupte, Marele Teodor şi-a dat sufletul în anul 826.

„Sfântul a fost aşezat dimpreună cu Sfinţii, preotul dimpreună cu preoţii, mucenicul dimpreună cu mucenicii, a cărui vestire a ieşit în tot pământul; s-a săvârşit potrivnicul luptătorilor de cele sfinte, mustrătorul iconoclaştilor, învăţătorul împăraţilor⁴⁹⁴, „vestitorul cel cu mare glas al adevărului, izvorul cel veşnic al învăţăturii [...] credinciosul iconom al tainelor lui Dumnezeu, cetăţeanul Ierusalimului celui ceresc, mintea cea curăţită, fântâna aurită, uşa pocăinţei, izvorul dogmelor, alăuta Duhului cea cu bun glas, sălaşul Fericitei Treimi Celei dintru început [...] îngerul pământesc şi omul cel ceresc, templul preacurat al fecioriei [...] adevăratul slujitor al lui Hristos, ochiul cel frumos al Trupului lui Hristos, atletul răbdării şi biruitorul eresului iconomah, arma dreptăţii, izvorul milostivirii, păzitorul legilor Domnului cu neştirbire, comoara virtuţilor, cel blând în purtări şi apropiat în graiuri. "⁴⁹⁵

Cuviosul Teodor a scris mai multe lucrări împotriva iconoclaştilor, cele mai importante fiind cele trei Antieretice ale sale, prin analogie cu cele trei tratate ale Sfântului Ioan Damaschinul. Sfântul Teodor combate aici argumentul iconoclast

⁴⁹⁴ Dositei al Ierusalimului, AcodEKăfhpAoc; (Dodekavivlos), cartea a şaptea, cap. 7, 8, p. 113.

⁴⁹⁵ Cuviosul Navcratie, Toîc, biă KvpLov bebicoypevoiq... (Către cei prigoniţi pentru Domnul), P.G. 99,1828A-C.

287

conform căruia cinstirea icoanelor ar constitui o erezie hristologică, susţinând, din contră, că de vreme ce iconoclaştii nu admit posibilitatea reprezentării lui Hristos în icoane, aceştia neagă în mod necesar o însuşire a firii Sale omeneşti (aceea de a putea fi înfăţişată iconic) şi cad ei înşişi în erezie. Cerea de asemenea întrunirea grabnică a unui sinod ecumenic, cu participarea scaunului Romei şi a patriarhiilor orientale.

Păzitor riguros al sfintelor canoane şi al Sfintei Predanii, s-a ferit până la moarte de împărtăşirea cu ereticii şi de pomenirea episcopilor eretici. Credea şi propovăduia că până şi simpla pomenire a unui episcop eretic constituie o „întinare şi ştirbeşte ortodoxia celui care îl pomeneşte⁴⁹⁶, în timp ce comuniunea cu ereticii ne desparte cu totul de Hristos⁴⁹⁷; credea, de asemenea, odată cu Sfântul Ioan Gură de Aur, că nu numai ereticii, dar şi cei ce sunt în comuniune cu ei sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi, potrivit lui Atanasie cel Mare⁴⁹⁸, trebuie să ne ferim nu numai de cei dintâi, dar şi de cei de-ai doilea⁴⁹⁹.

⁴⁹⁶ EmozoAf] ord (Epistola 220), cartea a doua, P.G. 99, 1699A.

⁴⁹⁷ EmoToArj pob (Epistola 174), cartea a doua, P.G. 99, 1544C.

⁴⁹⁸ Toic, tov povrjpr] fiiov ăoKovoi... (Către cei ce se îndeletnicesc cu viaţa singuratică), P.G. 26,1188BC.

⁴⁹⁹ EtuotoAt piO (Epistola 119), cartea a doua, P.G. 99, 1393A.

288

împărtăşania bisericii eretice a iconoclaştilor, care „s-a rupt pe sine din trupul cel cu încincite vârfuri⁵⁰⁰ al Bisericii"⁵⁰¹ şi „s-a tăiat" din Trupul lui Hristos, „supunându-se anatemelor veşnice"⁵⁰², nu este numai lipsită de valabilitate şi vrednică de lepădat, ci, mai mult, de-a dreptul vătămătoare. După Marele Mărturisitor Teodor, împărtăşania ereticilor din afara Bisericii nu este „Trupul lui Hristos"⁵⁰³, ci „împărtăşire de vrăjmaşul"⁵⁰⁴, „pâine veninoasă"⁵⁰⁵ şi „otravă nu de trup vătămătoare, ci care înnegreşte şi întunecă sufletul"⁵⁰⁶. „Precum se osebeşte lumina de întuneric, aşa şi împărtăşania ortodocşilor de cea a ereticilor; una luminează, cealaltă întunecă, una uneşte cu Hristos, cealaltă cu diavolul, una dă viaţă sufletului, cealaltă ucide"⁵⁰⁷. „Cel ce se împărtăşeşte cu aceasta (împărtăşania ereticilor)

⁵⁰⁰ Cele cinci vârfuri desemnează pentarhia: Roma, Constantinopolul, Alexandria, Antiohia şi Ierusalimul. (n. trad.)

⁵⁰¹ EmozoAt] E,p (Epistola 62), cartea a doua, P.G. 99, 1280B.

⁵⁰² EmozoAij pxd (Epistola 129), cartea a doua, P.G. 99, 1417D.

⁵⁰³ EmozoArj 197 (Epistola 197), cartea a doua, P.G. 99, 1597A.

⁵⁰⁴ G. Fatouros, Theodori Studitae Epistulae (Epistolele lui Teodor Studitul), Epistola 534, p. 806.

⁵⁰⁵ EruozoAfi pvâ (Epistola 154), cartea a doua, P.G. 99, 1481B.

⁵⁰⁶ EmozoArj x5 (Epistola 24), cartea a doua, P.G. 99, 1189C.

⁵⁰⁷ G. Fatouros, ibidem, Epistola 233, pp. 367-368.

289

este, ca şi Iuda, străin de moştenirea lui Hristos, şi părtaş celor care L-au răstignit pe Domnul"⁵⁰⁸.

„Precum dumnezeiasca Pâine, atunci când se ia de la drept-credincioşi, îi face pe toţi cei ce se împărtăşesc un singur trup, aşa şi pâinea eretică, de vreme ce îi face pe cei ce o primesc în acest chip (ca împărtăşanie) să aibă părtăşie între ei, îi face un trup potrivnic lui Hristos"⁵⁰⁹. De altfel, „biserica ce se pângăreşte de eretici nu mai este biserică sfântă a lui Dumnezeu, ci casă pângărită, cum zice Marele Vasile, de vreme ce îngerul care se afla într-însa, precum în orişice biserică, s-a îndepărtat din pricina necucerniciei ereticilor. De aceea nici jertfa ce se săvârşeşte într-însa nu este bine-primită la Dumnezeu. Ascultă-L pe Cel ce zice: Iar cel fărădelege, care jertfeşte Mie viţel, ca cel ce bate om (Isaia 66, 3)" ⁵¹⁰.

Spunea de asemenea că este mai bine ca cel nebotezat511 să se boteze, la caz de nevoie, de către un monah sau un mirean ortodox, decât să moară nebotezat sau să primească botezul de la eretici⁵¹². Interzicea să facem rugăciune, să aducem

⁵⁰⁸ Ibidem, Epistola 244, p. 376.

⁵⁰⁹ EmozoArj pvb (Epistola 154), cartea a doua, P.G. 99, 1480CD.

⁵¹⁰ Versetul este redat conform ediţiei sinodale din 1914 a Sfintei Scripturi. (n. trad.)

⁵¹¹ EmozoArj tî (Epistola 80), cartea a doua, P.G. 99, 1320B.

⁵¹² EmozoArj xb (Epistola 24), cartea a doua, P.G. 99, 1192AB.

290

prinoase de ulei sau ceară pentru eretici, ori să le facem parastase, „căci nu sunt lucruri de joacă cele dumnezeieşti [...] Nici nu va fi aşezat cu ortodocşii cel ce nu are părtăşie cu Ortodoxia, măcar în cel din urmă ceas. în ceea ce vei fi aflat, în aceea vei fi şi judecat "⁵¹³. De asemenea, nu îngăduia să facem panaghii, panihide sau rugăciune pentru ortodocşii care au murit având împărtăşire cu ereticii⁵¹⁴, nici să-i pomenim la Dumnezeiasca Liturghie, chiar dacă ar fi vorba de tatăl, mama sau fratele nostru⁵¹⁵.

În acord cu învăţătura dumnezeieştilor canoane, interzicea chiar statul la masă cu ereticii⁵¹⁶ sau cu cei ce sunt în comuniune cu aceştia⁵¹⁷.

Astfel, „dacă cineva este în comuniune cu eresul, nu poate să se facă prieten al lui Dumnezeu, ci rămâne vrăjmaş, chiar dacă ar da toţi banii acestei lumi. Dar pentru ce vorbesc despre comuniune? Chiar şi dacă mănâncă împreună, sau bea, sau are o legătură de prietenie cu ereticii, are să dea răspuns"⁵¹⁸.

Cuviosul Teodor credea că „creştinismul constă din credinţă şi fapte; deci dacă una dintre cele

⁵¹³ EtuotoAti 197, cartea a doua, P.G. 99,1597AB.

⁵¹⁴ EmoioArj 016 (Epistola 219), cartea a doua, P.G. 99, 1660C.

⁵¹⁵ Ibidem, P.G. 99,1665D.

⁵¹⁶ Ibidem, P.G. 99,1665C.

⁵¹⁷ EtuotoAt] oie (Epistola 215), cartea a doua, P.G. 99, 1649D-1652A.

⁵¹⁸ EtuotoAi) Aţi (Epistola 32), cartea a doua, P.G. 99, 1205AB.

291

două lipseşte, cealaltă nu-l va folosi pe cel ce o are"⁵¹⁹ De aceea învăţa că „dacă sunt unii, în vremurile de astăzi, monahi, să o arate prin fapte. Iar fapta monahului este de a nu suferi nici cea mai mică înnoire a Evangheliei, ca nu cumva să se facă pentru mireni pildă rea de erezie şi de părtăşie cu ereticii, având să dea seama de pierzarea lor sufletească"⁵²⁰.

În sfârşit, spunea că în vremurile de înflorire a ereziei, „nu numai cel ce este mai înalt în rang şi în cunoştinţă trebuie să lupte, să grăiască şi să înveţe cuvântul Ortodoxiei, ci şi cel din treapta ucenicului este dator să propovăduiască adevărul şi să vorbească cu slobozenie. Cuvintele acestea nu sunt ale mele, ale păcătosului, ci ale dumnezeiescului Gură de Aur şi ale altor Părinţi"⁵²¹.

Acestea sunt, în puţine cuvinte, viaţa şi crezul slăvitului Mărturisitor, care s-a distins prin evlavia sa nefăţarnică, spiritul pătrunzător, tăria de caracter şi educaţia cu care era împodobit. Cu toate acestea, anumite acte ale sale au fost greşit înţelese şi interpretate. Astfel, este considerat de către unii un susţinător fără rezerve al primatului papal, în timp ce alţii îl consideră exponent al cezaropapismului chiar dacă, în realitate,

⁵¹⁹ EmaxoAr] tcf (Epistola 28), cartea întâi, P.G. 99, 1000D.

⁵²⁰ EnioToAt) A6 (Epistola 39), cartea întâi, P.G. 99, 1049CD.

⁵²¹ EuiotoAt] fi (Epistola 2), cartea a doua, P.G. 99,

1120B.

292

i-a fost un mare adversar şi politician⁵²². Alţii, iarăşi, susţin că dezacordul său faţă de ascensiunea Sfântului Nichifor al Constantinopolului în scaunul patriarhal direct din treapta de laic a fost un simplu pretext, în timp ce cauza reală ar fi fost setea sa de putere⁵²³.

În sfârşit, alţii, din rândul iubitorilor de dezbinări şi schisme în Biserică, au dat despărţirilor sale temporare de Sfinţii Tarasie şi Nichifor caracter de lege bisericească şi canon inviolabil, susţinând, în dezacord cu sfintele canoane⁵²⁴ şi cu Sfânta Tradiţie, că avem datoria de a înceta comuniunea cu episcopii noştri nu numai din motive de ordin dogmatic, dar şi pentru încălcarea unor canoane ale Bisericii.

5. Alţi Părinţi din aceeaşi perioadă şi restaurarea Ortodoxiei (842)

1. Cuviosul Teofan din Singriana (759-818)

Cuviosul Teofan este binecunoscut prin remarcabila sa scriere istorică Cronografia. A fost

⁵²² B. Tsiggos, EKKAricnoAoyiKec, Ocociq tov ăyiov Ocobcopov tov Ljovbnov (Tezele eclesiologice ale Sfântului Teodor Studitul), p 24.

⁵²³ I. Zonaras, XpoviKdv (Cronică), cartea a 15-a, cap. 14, P.G. 134,1357AB.

⁵²⁴ Canoanele 13-15 ale Sinodului întâi şi al Doilea, P.G. 137,1061-1068 (pentru traducerea românească, vezi Pidalionul cârma Bisericii Ortodoxe, op. cit., pp. 360-362).

293

egumen al unei mănăstiri din Muntele Singrianei şi a luat parte la Sinodul al VI-lea Ecumenic, unde „spunând în puţine cuvinte cele multe şi mustrându-i cu dovezi din natură, din Scripturi şi din dogme pe iconomahii semeţi şi cu nume rău şi astupându-le gurile, i-a redat Bisericii podoaba ei”⁵²⁵.

Treizeci de ani mai târziu, Leon Armeanul a încercat să-l atragă la rătăcirea sa şi pe Sfinţitul Teofan. într-o scrisoare adresată necinstitorului împărat, Sfântul i-a dovedit acestuia cu multe argumente sfinţenia icoanelor.

„Tiranul însă, nesuferind din partea bărbatului o asemenea împotrivire, a trimis pe o oarecare căpetenie care a ars mănăstirea până la temelii, i-a chinuit şi i-a împrăştiat pe monahi, iar pe fericitul Teofan l-a prins şi l-a adus în lanţuri la Bizanţ. Tiranul a poruncit apoi să-l închidă într-o temniţă întunecoasă, socotind că dacă va slăbi cu sufletul, va fi mai lesne să-l facă să se plece voii sale [...]

[...] Pe urmă împăratul a trimis pe un alt dregător, poruncindu-i să-l bată pe Sfânt pe piept şi pe spate cu trei sute de lovituri de vine de bou, iar apoi să-l închidă din nou în temniţă. Iar a doua zi, fericitul a suferit din nou aceeaşi pedeapsă, fără ca aceasta să-i slăbească nădejdea sa cea tare în Dumnezeu.

⁵²⁵ Sfântul Simeon Metafrastul, Tou ¿v ăyioic, narpoc; fjpcvv Qeocpăvovc, rov tije Liyypiavfic, (Hoţ kcxî noXneia (Viaţa şi petrecerea celui întru Sfinţi Părintelui nostru Teofan din Singriana), cap. 14, P.G. 115, 25A.

294

Dându-se bătut în faţa unei asemenea dârzenii, Leon împărat a dat hotărâre asupra fericitului să fie trimis în surghiun în Samotracia, o insulă din arhipelagul Maroniei, cu totul uscată şi înfricoşătoare la vedere tuturor celor ce se apropiau de ea. Şi puţină vreme vieţuind acolo, Cuviosul s-a mutat din cele de pe pământ la slava cerească, ca unul ce-şi păzise în cinste şi vasul de lut, şi sufletul său"⁵²⁶.

Alţi egumeni care au mărturisit în perioada respectivă şi au suferit felurite chinuri, necazuri şi surghiun au fost Cuvioşii Macarie al Pelekitului, Nichifor şi Nichita ai Midikiei, Ştefan din Triglia, Ioan din Mănăstirea Katarilor, Ilarion din Mănăstirea Dalmaţilor şi, desigur, Platon, stareţul şi unchiul Sfântului Teodor Studitul. Au pătimit, de asemenea, pentru mărturisirea dreptei credinţe, Cuvioşii Părinţi Gheorghe, David şi Simeon din Mitilene, Atanasie din Mănăstirea Pavlopetriei, Grigorie Decapolitul, Nichita Patriciul, Lazăr Zugravul, Ioan Psihaitul şi Mihail Singhelul.

2. Cuvioşii Teodor şi Teofan „Scrişii”

Cuvioşii Teodor şi Teofan, doi monahi vestiţi şi fraţi după trup, se nevoiau la vremea respectivă în Mănăstirea Sfântului Sava cel Sfinţit. Patriarhul de atunci al Ierusalimului i-a trimis pe aceşti doi Părinţi la Constantinopol, considerându-i cei mai destoinici pentru a-l înfrunta pe

⁵²⁶ Ibidem, cap. 16-17, P.G. 115, 28B-29C.

295

împăratul Leon Armeanul. Sosind deci în cetatea împărătească, cei doi i-au înfruntat cu multe cuvinte doveditoare atât pe rău-credinciosul patriarh Teodot, cât şi pe împărat, drept care Leon i-a chinuit fără milă şi i-a exilat în Pont⁵²⁷.

După asasinarea lui Leon, eliberaţi din exil, Sfinţii s-au reîntors în Constantinopol şi propovăduiau cu îndrăzneală dreapta credinţă, reuşind să-i întoarcă pe mulţi la Ortodoxie, Cuviosul Teodor prin cuvintele sale alese, iar Cuviosul Teofan prin canoanele sale cântate⁵²⁸. Pentru activitatea lor mărturisitoare au fost întemniţaţi şi exilaţi din nou de împăratul Mihail Travlos, din îndemnul lui Ioan, viitor patriarh iconoclast al Constantinopolului (833-842).

Mihail a fost urmat la tron de fiul său Teofil (829-842), iconoclast mai aprig şi mai fanatic decât tatăl său. Icoanele trebuiau îndepărtate chiar şi din casele particulare, iar cei ce arătau împotrivire sau pictau icoane erau pedepsiţi cu străşnicie⁵²⁹. Monahii au ieşit din nou la luptă cu vitejie. Foarte curând, mănăstirile din Constantinopol s-au pustiit, monahilor fiindu-le interzisă chiar şi intrarea în cetatea imperială.

⁵²⁷ Sfântul Simeon Metafrastul, Tov ooiov... 0eo6cvpov tov rpamov fiioc, kcú tiout lux (Viaţa şi petrecerea Cuviosului Teodor Scrisul), cap. 15, P.G. 116, 665C.

⁵²⁸ Ibidem, cap. 17, P.G. 116, 668B.

⁵²⁹ F. Vafeidis, EKKroiaoTiKr IoTOpia (Istoria Bisericii), vol. 2, 109,2, p. 46.

296

Monahii din Mănăstirea Avramiţilor care l-au înfruntat pe împărat „după ce au fost bătuţi, au fost surghiuniţi la Pontul Euxin (Marea Neagră), în Mănăstirea Celui înfricoşător, unde s-au şi săvârşit muceniceşte şi au fost aruncaţi în mare. Pe un monah care, stând înaintea împăratului, a strigat: Dacă cineva vă vesteşte vouă altceva decât aţi primit, chiar şi înger din cer de-ar fi, să fie anatema! (Galateni 1, 8), acela (împăratul) l-a trimis la Ioan (patriarhul) ca să-l biruiască pe el prin silogisme. Monahul însă l-a lăsat pe Ioan mai mut decât peştii"⁵³⁰.

Sub rău-credinciosul Teofil, Cuvioşii Teodor şi Teofan au pătimit chinuri cumplite şi un nou exil aspru în insula Afusia⁵³¹. După doi ani însă, împăratul, care dorea foarte mult să-i atragă la reaua sa credinţă, i-a rechemat în Constantinopol. Dar să vedem cum istoriseşte însuşi Cuviosul Teodor chinurile nemaiauzite şi mai presus de om, pe care le-a suferit alături de fratele său Teofan:

„(A întrebat Teofil:) Pentru ce aţi venit aici?. Şi mai-nainte ca noi să-i răspundem, a poruncit să ne bată peste faţă. Iar cei ce ne-au bătut ne-au pălmuit atât de tare, încât puţin a lipsit să nu cădem la pământ. De nu m-aş fi apucat de haina celui ce mă bătea, aş fi căzut chiar la picioarele împăratului.

⁵³⁰ Dositei al Ierusalimului, AcjOEKáfhfiAoc; (Dodekavivlos), cartea a şaptea, cap. 9, 1, p. 114.

⁵³¹ Sfântul Simeon Metafrastul, Ibidem, cap. 19-21, P.G. 116, 668C-669C.

297

în timp ce mă ţineam de haina lui, primeam lovituri neîncetate, până ce împăratul le-a poruncit să se oprească, încetând aceia de a ne mai bate, împăratul ne-a întrebat iarăşi: Pentru care pricină aţi venit aici?, voind să spună: De vreme ce nu îmbrăţişaţi credinţa noastră, pentru ce şedeţi aici împreună cu noi? Noi însă am tăcut, plecând capetele. Iar el adresându-se poruncitor eparhului care-i stătea alături, a zis cu mare mânie şi cu glas aspru: Ia-i de aici şi însemnează-le feţele, scrijelindu-le aceste stihuri iambice [...]

Când toţi voiesc să alerge spre cetatea unde Preacuratele picioare ale lui Dumnezeu Cuvântul au stat, Dând rânduială lumii, Aceştia în cinstitul loc s-au arătat Vase viclene ale unei rătăciri superstiţioase. Acolo, dar, din ignoranţă multe lucruri Ruşinoase, cumplite, păgâneşti făcând, S-au izgonit ca nişte apostaţi.

Şi venind în împărăteasca cetate N-au lepădat nelegiuitele lor nebunii, Drept aceea, cu feţele însemnate, Ca nişte răufăcători au fost iarăşi osândiţi şi izgoniţi.

După ce s-au citit aceste stihuri în auzul tuturor, Teofil a poruncit să ne ducă cu sila la pretoriu. Şi ieşind din palat şi ajungând noi la locul numit Thermastra, a venit oarecine cu porunca de a ne întoarce înapoi şi ne-a dus cu mare grăbire înaintea împăratului, care de cum ne-a văzut, ne-a zis întocmai: Este

298

vădit că ducându-vă de aici în părţile voastre veţi zice: Ne-am râs de împărat. Dar mai întâi îmi voi râde eu de voi şi apoi vă voi lăsa să plecaţi.

Acestea zicând, a poruncit să ne dezbrace pe amândoi. Şi după ce ne-au scos hainele, au început să ne bată. Iar împăratul neîncetat striga şi îi lega cu jurământ pe cei ce ne biciuiau zicând: Aşa mă cinsteşti? Loveşte-i bine!. Deci ne loveau pe piept şi pe spate, fără nicio cruţare şi milă. Iar eu, îndelung fiind biciuit, strigam: N-am greşit cu nimic împărăţiei tale; şi iarăşi ziceam: Doamne, miluieşte! Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, vino în ajutorul nostru!. Apoi l-au bătut acolo alături şi pe fratele meu [...]

[...] După patru zile am fost duşi la judecată înaintea eparhului, care înfricoşându-ne cu multe chinuri, făgăduia că va împlini dorinţa împăratului. Zicea că mai întâi ne va pedepsi, iar apoi ne va cresta frunţile şi ne va da în mâinile saracinilor. Cu el erau şi Hristodul cu tatăl lui. Noi ne-am lepădat cu îndărătnicie de propunerile lui, zicând că suntem gata să suferim nenumărate morţi şi că niciodată nu ne vom pângări împărtăşindu-ne sau chiar şi numai învoindu-ne cu cei ce au călcat credinţa şi mărturisirea creştinilor, măcar de ne-ar scoate ochii, sau ar arde trupurile noastre.

Atunci tatăl lui Hristodul s-a întors către potrivnicii noştri şi voind să ne scape de chinuri, i-a zis eparhului: Aceştia niciodată nu s-au închinat la vreo icoană şi nu ştiu ce li s-a întâmplat de au ajuns aici. Dar eu am zis cu asprime: Du-te de aici! Nu ştii ce spui, nici despre ce dai mărturie.

299

Eparhul, începând din nou să ne ademenească, zicea: O dată numai, o singură dată împărtăşiţi-vă cu noi şi nimic mai mult nu vă cerem. Voi veni şi eu cu voi în biserică, iar apoi mergeţi unde veţi voi. Eu am râs şi am zis: Domnule eparh, cele ce spui sunt ca şi cum i-ar zice cineva altuia: Nu cer nimic de la tine, decât o singură dată să-ţi tai capul şi după aceea vei merge unde vei vrea! Cunoaşte deci că pentru noi e lucru de ruşine chiar să îndrăznească cineva să ne îndemne să venim la o împărtăşire ca aceea la care nu ştiu de ce ne pofteşti tu acum, nefiind mai dinainte încredinţat că mai uşor ar răsturna cu susu-n jos cerul şi pământul, decât să ne întoarcă pe noi de la buna-cinstire.

Atunci a poruncit să ne însemneze pe frunte. Şi cu rănile bătăilor încă proaspete şi pricinuindu-ne dureri de nesuferit, ne-au întins pe scânduri şi ne-au scrijelit feţele cu unelte de fier înroşite în foc. Deci după ce ne-au împuns astfel multă vreme, apunând soarele şi întunecându-se, fără de voie au încetat şi scrisul.

Iar când a venit vremea să plecăm de la eparh, i-am zis lui şi celor ce stăteau de faţă: Să ştiţi că heruvimii se vor da deoparte când vor vedea această scrisoare, iar sabia vâlvâietoare se va trage înapoi şi ne va face slobodă intrarea în Rai. Căci pentru această muncă nouă pe care aţi ticluit-o împotriva noastră şi care n-a fost din veac, vor cinsti feţele noastre, scrijelite cu atâta necinste pentru Stăpânul cel de obşte"⁵³².

⁵³² Ibidem, cap. 24-31, P.G. 116, 673A-677C.

300

Cei doi mărturisitori au fost surghiuniţi apoi în Apamia. Istovit de chinuri şi de reaua pătimire, Cuviosul Teodor a murit în exil, iar fericitul Teofan a fost ales mitropolit al Niceei, după restaurarea cultului sfintelor icoane.

Moartea lui Teofil a deschis calea restaurării Ortodoxiei. Teodora, soţia sa, şi fratele ei Vardas erau apărători ai sfintelor icoane⁵³³ Cumva mai chibzuit decât Teofil, Manuil, fratele acestuia, ajuns în pragul morţii din pricina unei boli grave şi fiind îndemnat de unii monahi să revină la cinstirea icoanelor pentru a-şi recăpăta sănătatea sufletească şi trupească, le-a urmat sfatul şi după ce s-a însănătoşit cu desăvârşire, a îndemnat-o pe Teodora să reaşeze cultul icoanelor.

Cei surghiuniţi pentru dreapta credinţă au revenit în patriile lor, iar cei întemniţaţi au fost eliberaţi. Patriarhul eretic Ioan a fost exilat, iar în locul lui a fost înscăunat Sfântul Metodie, care purta pe faţa sa stigmatele de mărturisitor al Ortodoxiei. Biciuit de iconoclaşti fără milă, aceştia i-au spart maxilarul, i-au smuls dinţii, şi în cele din urmă l-au exilat în insula Panormo, unde timp de şapte ani a fost închis într-un mormânt împreună cu doi tâlhari. Când unul dintre aceştia

⁵³³ F. Vafeidis, ibidem, 109, 3, p. 46.

301

a murit, Sfântul Mărturisitor a răbdat fără murmur duhoarea de nedescris pe care o răspândea trupul celui mort⁵³⁴.

Atunci „marele Ioanichie, ascetul din Muntele Prusei, şi Sfântul Arsachie din Olimp, din dumnezeiască descoperire au venit în turnul Nicomidiei, unde aflându-l pe Isaia ascetul i-au spus că Dumnezeu a rânduit să meargă la împărăteasă şi la patriarhul Metodie ca să statornicească Ortodoxia şi să înalţe sfintele icoane, căci s-au liniştit vrăjmaşii lui Dumnezeu, a încetat lupta împotriva icoanelor, iar de acum domneşte pacea şi buna-cinstire. Astfel s-au înţeles şi (împreună cu egumenul monahilor din Thasos, Cuviosul Daniil) au alergat în cetatea împărătească unde s-au întâlnit cu patriarhul şi cu împărăteasa. Aşadar s-a făcut sinod în Constantinopol împotriva iconomahilor, la care s-au adunat dimpreună arhierei, asceţi şi monahi"⁵³⁵.

Sinodul a întărit hotărârile Sinodului al VI-lea Ecumenic şi a proclamat restaurarea cultului sfintelor icoane. în duminica următoare, cea dintâi din Postul Mare (19 februarie 842), icoanele au revenit în biserici cu mare fast. Întru pomenirea acestei strălucite biruinţe a Bisericii, s-a hotărât ca duminica respectivă să fie prăznuită în fiecare an ca sărbătoare a Ortodoxiei.

⁵³⁴ I. Zonaras, XpoviKOv (Cronică), cartea a 15-a, cap. 28, P.G. 134,1409A-C.

⁵³⁵ Dositei al Ierusalimului, ibidem, cap. 10, 1,2, p. 150.

302

La Sinodul din 842 au luat parte şi unii monahi athoniţi. După cum istoriseşte Iosif Ghenesios, „au coborât din vestitul Munte al Olimpului, din Athos şi Ida, dar chiar şi din ţinutul Kymnei" bărbaţi de-Dumnezeu-purtători, „pe faţă propovăduind Ortodoxia⁵³⁶.

De asemenea, în 1084, un mare număr de monahi au luat parte la judecata sinodală a episcopului Leon din Calcedon, care a scris la rândul său împotriva sfintelor icoane⁵³⁷.

⁵³⁶ Ioropia ne pi tcov fiaoiAecov KnoAecoq (Istoria împăraţilor din Constantinopol), cartea a patra, P.G. 109,1096B.

⁵³⁷ S. Milias, Tcov iepcov Lvvobcov... ovAAoyrj (Colecţia Sfintelor Sinoade), vol. 2, p. 982.

Partea a doua

(De la schisma dintre Răsărit şi Apus până în secolul XX)

Monahii ca apărători ai Ortodoxiei împotriva latinilor, PROTESTANŢILOR ŞI A ALTOR ERETICI

Capitolul I

Luptele monahilor în primele secole după schisma dintre Răsărit şi Apus (1054)

1. Erezia papismului

Una dintre cele mai zguduitoare pagini din Istoria Bisericii a fost fără îndoială tragica schismă dintre Răsărit şi Apus. Se poate spune că acest episod de proporţii a fost evenimentul epocal care a scindat creştinătatea în două mari tabere şi a marcat considerabil evoluţia lor distinctă şi independentă de mai târziu.

Prăpastia dintre cele două Biserici a început să se facă simţită îndeosebi din timpul patriarhului Fotie cel Mare. Sfântul Fotie s-a opus îndeobşte denaturării Simbolului de credinţă şi încălcării vechilor predanii ale Bisericii. De asemenea, a apărat suveranitatea, drepturile şi dogmele Bisericii sale şi a luat atitudine împotriva abaterii papismului de la calea statornicită de canoane şi a ambiţiei acestuia de a-şi întinde supremaţia şi asupra Răsăritului Ortodox.

În continuare, răsăritenii „potrivit obiceiului străvechi al Bisericii [...] aşteptau îndreptarea Bisericii

306

Romei şi din această pricină se arătau îndelungrăbdători"⁵³⁸. „Din iconomie, au tăcut multă vreme, socotind că latinii îşi vor îndrepta în bine inovaţiile lor, dar cum aceia au rămas în propria lor îndărătnicie, i-au despărţit din comuniunea Bisericii"⁵³⁹.

Principalele cauze ale schismei au fost de natură teologică (filioque), eclesiologică (primatul papal, pretenţia papei de a-şi impune autoritatea asupra întregii Biserici) şi politică. După schismă, Biserica Răsăriteană mai bine zis, Sobornicească a continuat să se întemeieze pe hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi pe învăţăturile Sfinţilor Părinţi, păstrând nealterată comoara credinţei pe care o moştenise şi apărând-o de atacurile susţinute ale Apusului.

Din contră, ereticii latini (numiţi printr-un eufemism sau mai curând în duh de ecumenism, „Biserica Romano-Catolică"), supuşii infailibilului şi atotstăpânitorului papă, au pervertit şi au strâmbat cu totul creştinismul. Teologia papală, sprijinindu-se pe raţionalismul scolastic, depune strădanii pentru „dovedirea tuturor aserţiunilor fundamentale ale Revelaţiei în Hristos şi subordonarea lor Raţiunii"⁵⁴⁰. Cu toate acestea, „dacă prin raţionamente schimbăm cele ale credinţei, se pierde

⁵³⁸ Dositei al Ierusalimului, AcabeKăpipAoc; (Dodekavivlos), cartea a opta, cap. 2, 6, p. 304.

⁵³⁹ Ibidem, cartea a şasea, cap. 7, 9, p. 278.

⁵⁴⁰ K. Mouratidis, Lxeaeic, EkkAtioîciq xai noAizeiac (Relaţiile dintre stat şi Biserică), vol. 1, p. 165.

307

credinţa noastră, se pierd cununile pentru credinţă şi nu mai credem în Dumnezeu, ci în oameni"⁵⁴¹.

După schismă, latinii au adâncit în mod treptat prăpastia care-i despărţea de Ortodoxie, prin noi inovaţii, precum stropirea (în locul afundării) la Botez, lipsirea laicilor de împărtăşirea din Sfântul Potir (cu Cinstitul Sânge al lui Hristos), purgatoriul, doctrina indulgenţelor, teologia Harului Dumnezeiesc zidit (creat), infailibilitatea papală, imaculata concepţie şi înălţarea fără de moarte⁵⁴² a Maicii Domnului cu trupul la cer, desfiinţarea sinodalităţii Bisericii şi a multora dintre sfintele canoane, săvârşirea Tainei Sfântului Maslu numai la cei aflaţi pe patul de moarte, cezaropapismul şi multe alte inovaţii-erezii. Altfel spus, papismul s-a transformat deja, după expresia Sfântului Iustin Popovici, în „panerezie"⁵⁴³.

Dar să analizăm în continuare trei dintre ereziile de căpetenie ale latinilor:

1. Filioque: în lumina învăţăturii Dumnezeuomului Iisus, Duhul Adevărului „de la Tatăl purcede" (Ioan 15, 26), de aceea şi Părinţii adunaţi la cel de-al II-lea Sinod Ecumenic mărturiseau în

⁵⁴¹ Iosif Vryennios, Tá evpedévza (Opere), Cuvântul V, vol. 1, p. 94.

⁵⁴² Conform doctrinei romano-catolice, Maica Domnului nu a fost supusă legii morţii trupeşti, ci a acceptat moartea de bunăvoie, sprea-I urma Fiului ei. (n. trad.)

⁵⁴³ Chiril Kostopoulos, O Itamopoc; eivai aipeai] (Papismul este erezie), p. 115.

308

Simbolul de credinţă: „şi întru Duhul Sfânt, Domnul, de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede.

Marele Fotie notează că apusenii „prin cugetări răstălmăcite şi motive plăsmuite, cu îndrăzneală peste măsură, s-au apucat să pervertească" Sfântul Simbol, adăugând pe filioque („şi de la Fiul") înaintea cuvântului „purcede". în consecinţă, Duhul Sfânt ar avea două obârşii, de vreme ce purcede şi de la Tatăl şi de la Fiul. Sfântul Fotie a denunţat această dogmă ca una care instituie două stăpâniri în sânul Sfintei Treimi şi desface stăpânirea cea una într-un diteism.

Dar „cel care introduce două principii (obârşii) predică doi dumnezei"⁵⁴⁴. Din contră, „noi ne închinăm lui Dumnezeu ca o singură stăpânire, nu alcătuit din doi dumnezei, nici din două principii, ci Unul"⁵⁴⁵. Erezia lui filioque a fost introdusă în mod oficial în Apus de către papa Sergiu în anul 1009 ⁵⁴⁶.

2. Primatul papal: Dintotdeauna, Biserica i-a recunoscut papei de la Roma doar o întâietate de onoare faţă de ceilalţi patriarhi, considerându-l primul între egali. începând cu Sinodul al IV-lea Ecumenic, scaunului de Constantinopol i-au fost

⁵⁴⁴ Sfântul Vasile cel Mare, „împotriva sabelienilor, a lui Arie şi a anomeilor", în vol. Omilii şi cuvântări, trad. pr. prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, ediţia a doua, Bucureşti, 2004, p. 400.

⁵⁴⁵ Sfântul Grigorie Palama, EmoToAr) a npd; Akîvdvvov (Epistola întâi către Achindin), 3, E.P.E. vol. 1, p. 402.

⁵⁴⁶ V. Stefanidis, EKKAqoiaoTiKT] loropia (Istoria Bisericii), 22, p. 374.

309

recunoscute prerogative onorifice egale cu ale celui roman⁵⁴⁷.

Latinii au făurit treptat un mit al primatului papal, întărit cu valoare de dogmă la Conciliul I Vatican (1870). Conform acestei doctrine, papa ca succesor, prin drept divin, al Apostolului Petru deţine privilegiul supremaţiei şi autorităţii asupra întregii Biserici, cu alte cuvinte, este capul Bisericii văzute. în consecinţă, Biserica devine, din hristocentrică, antropocentrică, papocentrică, subordonată absolutismului papal.

Latinii îşi sprijină kakodoxia pe cuvintele lui Iisus către Petru: „Tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea [...] şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor" (Matei 16,18-19). După ei, „piatra" o constituie nu mărturisirea drept-cinstitoare a lui Petru, ci Petru însuşi şi succesorii săi.

Alta este însă învăţătura Părinţilor. Sfântul Isidor Pelusiotul arată că Hristos a pus întrebarea „Cine zic oamenii că sunt Eu?" (Matei 16, 13), „pentru că a dorit să-i înveţe pe toţi mărturisirea sigură, pe care Petru, insuflat de Domnul, a rostit-o ca bază şi temelie puternică pe care Mântuitorul a clădit Biserica Sa"⁵⁴⁸. La rândul său, Teodorit al Cyrului afirmă că prin „piatră" se înţelege credinţa bine-cinstitoare,

⁵⁴⁷ Canonul 28, P.G. 137, 484A-C (pentru traducerea românească, vezi Pidalionul cârma Bisericii Ortodoxe, op. cit., p. 222).

⁵⁴⁸ Sfântul Isidor Pelusiotul, Epistola 235, în volumul Epistole, op. cit., p. 177.

310

adică dreapta mărturisire a lui Petru,

„a cărui mărturie a aşezat-o ca pe o bază şi temelie a Bisericii⁵⁴⁹ Stăpânul Hristos.

La fel învaţă şi Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Dumnezeul a toate, fericind pe Petru pentru cele ce bine le-a mărturisit despre El, a statornicit că Biserica Sobornicească este mărturisirea dreaptă şi mântuitoare a credinţei în El"⁵⁵⁰. De asemenea, Sfântul Teodor Studitul spune: „nu chei materiale i-a dat fericitului Petru, ci puterea cuvântului"⁵⁵¹.

3. Infailibilitatea papală: în continuarea primatului papal, ca dezvoltare, completare şi fundamentare a acestei dogme, se află şi doctrina infailibilităţii papei, „locţiitorul" lui Hristos (Vicarius Christi). Aceasta a fost şi ea decretată oficial ca dogmă în 1870 şi se extinde asupra tuturor hotărârilor papei. Părintele Iustin Popovici scrie: „Nicio erezie nu s-a ridicat atât de radical şi atât de complet împotriva Dumnezeului-Om Hristos şi a Bisericii Lui, cum a făcut-o papismul prin dogma despre infailibilitatea papei-om. Nu există nicio îndoială: dogma aceasta este erezia ereziilor"⁵⁵².

⁵⁴⁹ EnioroAf) o6J (Epistola 77), P.G. 83,1249C.

⁵⁵⁰ Elpoc, AvaoTăoiov povâovra (Către Anastasie monahul), P.G. 90, 132A (pentru traducerea românească, vezi şi: Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662) şi tovarăşii săi întru martiriu..., op. cit., p. 170).

⁵⁵¹ Mansi 37,137.

⁵⁵² Omul şi Dumnezeul-Om, trad. pr. prof. Ioan Ică şi diac. Ioan I. Ică jr., ed. a doua, Ed. Sophia, Bucureşti, 2010, p. 213.

311

în pofida invocării infailibilităţii papale, papistaşii nu pot să conteste că papa Zefirin, în secolul al III-lea, a îmbrăţişat erezia montanismului, papa Liberiu, în secolul al IV-lea, a iscălit o mărturisire ariană, papa Vigiliu a fost condamnat de Sinodul al V-lea Ecumenic, papa Honoriu a fost anatematizat de Sinodul al VI-lea Ecumenic, în timp ce papii din epoca de „domnie a depravării" a secolului al X-lea „în multe chipuri au mânjit şi au dezonorat scaunul papal"⁵⁵³. Dositei al Ierusalimului, adversar redutabil al papismului, istoriseşte mai multe astfel de abateri în privinţa moravurilor, a vieţuirii, a canonicităţii hirotoniilor, dar şi a dreptei credinţe a multora dintre ocupanţii scaunului pontifical roman⁵⁵⁴.

„Finalmente, întreaga problemă este una a mântuirii. Cine poate să se mântuiască într-o Biserică al cărei centru nu este Dumnezeul-Om, ci omul infailibil, papa?"⁵⁵⁵

2. Monahi erudiţi în calitate de scriitori bisericeşti şi purtători de cuvânt în dialogurile cu latinii

De-a lungul mileniului al doilea, lupta antieretică a monahilor a constat mai ales în apărarea

⁵⁵³ F. Vafeidis,EkkAijouxozlkt] loxopia (Istoria Bisericii), vol. 2, 136,1, p. 156.

⁵⁵⁴ AoobeKâfhpAoQ (Dodekavivlos), cartea a noua, cap. 14-16, pp. 116-131.

⁵⁵⁵Arhim. Gheorghe Kapsanis, 0ipma EkkAqoloAoyiac; xai rioipavTiKfc, (Probleme de eclesiologie şi pastoraţie), p. 56.

312

credinţei ortodoxe de atacurile unui Apus care se abătea tot mai pregnant spre erezie. Deţinători ai nepreţuitei moşteniri a Sfintelor Sinoade şi a Marilor Părinţi, monahii au păzit cu dârzenie şi jertfă de sine pilduitoare tezaurul mântuitor al credinţei noastre drepte şi nealterate.

„În Bizanţ, baza opoziţiei o constituia nu statul, ci Biserica, iar în cadrul acesteia nu atât episcopii, cât monahii şi poporul de rând, care îi privea pe monahi ca pe nişte asceţi luminaţi şi călăuze duhovniceşti [...] (Monahii) erau apărătorii de frunte ai Ortodoxiei [...] aspri, intransigenţi [...] antilatini aprigi şi fanatici [...] Orice plan de unire, pentru a avea sorţi de izbândă, trebuia să-i atragă mai întâi de partea sa pe călugări împreună cu poporul."⁵⁵⁶

„Neamul grec datorează recunoştinţă acestor bărbaţi (monahii) şi întregului cler grec, ca şi celorlalţi conducători ai Bisericii Ortodoxe Răsăritene [...] Fiindcă nesupunându-se jugului papistaş şi împotrivindu-se pretenţiilor nesocotite ale curţii papale, au păzit credinţa ortodoxă neatinsă de cei ce voiau să o strice şi au păstrat şi au salvat limba elinească, învăţând şi scriind. "⁵⁵⁷

Monahii au fost, de altfel, printre primii care au ripostat împotriva blestematului adaos filioque.

⁵⁵⁶ S. Bilalis, Opdoboţia Kai rtamopdQ (Ortodoxia şi papismul), vol. 2, p. 89.

⁵⁵⁷ Kallistos Vlastos, AoKipiov ioiopLKOv nepi iov LxiopaiOQ... (Eseu istoric despre Marea Schismă), p. 96.

313

„Monahul Ioan de la Mănăstirea Sfântului Sava (din apropiere de Ierusalim) îi declara deja eretici pe călugării franci de pe Muntele Măslinilor pentru învăţătura lui filioque, pe care aceştia se sileau să o răspândească. în paraclisul din Betleem, la Liturghia din praznicul Naşterii Domnului (808), după obiceiul Bisericii spaniole şi france (nu încă şi al celei romane), au cântat Crezul constantinopolitan (adică cel pe care-l folosim) cu adăugirea filioque, dând naştere la înfruntări între ei şi monahii noştri"⁵⁵⁸.

1. Nichita Stithatul

Unul dintre primii monahi care au scris împotriva inovaţiilor latine a fost egumenul Mănăstirii Studiţilor, Nichita Stithatul. Acesta deprinsese acrivia credinţei de la Sfântul Simeon Noul Teolog, Marele Părinte al Bisericii.

După Sfântul Simeon, „lauda şi fericirea Sfinţilor în aceste două lucruri stă: în credinţa ortodoxă şi viaţa vrednică de laudă, pe de o parte, şi în darul Sfântului Duh şi harismele Lui, pe de altă parte"⁵⁵⁹. Sfântul Simeon asemuia erezia cu întunericul, iar pe eretici cu ateii⁵⁶⁰.

⁵⁵⁸ V. Stefanidis, ibidem, p. 354.

⁵⁵⁹ KaxrjxoiQ i (Cateheza a 10-a), 2, p. 177 (pentru traducerea românească, vezi şi: Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze (Scrieri II), op. cit., p. 153).

⁵⁶⁰ KaTijxicnţ k9 (Cateheza a 29-a), 3, p. 297 (pentru traducerea românească, vezi şi ibidem, p. 310).

314

În acelaşi fel, înţeleptul Nichita considera buna-cinstire drept „vârf al virtuţilor"⁵⁶¹ iar pe cei ce primesc învăţături eretice ca osândiţi „la pierzare”⁵⁶². În jurul anului 1054, Sfinţitul Nichita a scris o lucrare cu titlul Către romani, despre azime, postirea în sâmbete şi căsătoria preoţilor. A mai scris de asemenea Prelegerea către franci, Sinteza contra latinilor (despre Sfântul Duh), patru cuvântări împotriva ereziei armenilor, lucrarea Despre cele dospite, contra armenilor şi a latinilor şi o cuvântare împotriva iudeilor⁵⁶³. Operele antieretice ale Sfântului Nichita au avut o mare înrâurire asupra polemicii de mai târziu cu latinii.

în anul 1054, Nichita, „apărătorul Ortodoxiei”⁵⁶⁴, a purtat o discuţie privind inovaţiile Bisericii papale, ajungând la confruntări teologice dintre cele mai tăioase cu trimişii papei Leon al IX-lea la Constantinopol, care în cele din urmă au aruncat anatema asupra patriarhului Mihail Cerularie şi „a întregii Biserici a ortodocşilor”⁵⁶⁵. „Humbert s-a arătat indignat de cutezanţa monahului grec care îi

⁵⁶¹ P. Hristou, Niktjtoc LzrjdâTov Mvorixâ ovyypăpatra (Nichita Stithatul scrieri mistice), p. 112.

⁵⁶² Ibidem, p. 151.

⁵⁶³ Ibidem, p. 15.

⁵⁶⁴ A. Dimitrakopoulos, loTopia coi) ExiopmoQ... (Istoria Schismei), p. 24.

⁵⁶⁵ I. Karmiris, Tă boypaxiKâ Kai ovpßoAixä pvppeia if]c. öpdoöößov KadoAiKfjc; EkkAt]oî(xc, (Monumentele simbolice şi dogmatice ale Bisericii Ortodoxe Universale), vol. 1, p. 334.

315

cerea să declare Biserica Romei rătăcită, i-a scris deci un răspuns", în care, fără a combate argumentaţia monahului studit, a trecut la insulte la adresa acestuia. „Tu, preaticăloase Nichita spune ocărâtorul latin -, până ce îţi vei veni în fire şi te vei pocăi, să fii anatema (despărţit) de toată Biserica lui Hristos, împreună cu toţi cei care sunt părtaşi cu tine la această învăţătură stricată"⁵⁶⁶.

2. Eftimie Zigaben^{566 567 568} (1050-1120)

Monahul Eftimie Zigaben a vieţuit în Mănăstirea Perivleptos din Constantinopol în timpul împăratului Alexie I Comnenul. Mănăstirea „s-a îngrădit cu meterezele dreptei credinţe împotriva a toată erezia, mai cu seamă împotriva răutăţii bogomililor [...] Dar şi greşelile pavlicienilor, ale evhiţilor şi ale armenilor, precum şi reaua credinţă a saracinilor au fost cercetate într-însa şi a fost hotărnicită aici calea ce se cuvine urmată împotriva lor"⁵⁶⁷.

în această mănăstire, înzestratul Eftimie, mintea cea strălucită şi „nepreţuitul între filosofi"568, a avut prilejul de a se dărui studiului şi scrisului şi de a se distinge ca figură de prim rang în lupta împotriva ereticilor. în continuare

⁵⁶⁶ Hristostom Papadopoulos, Tô npcozciov tov èmoKÔnov Pcoprç (Primatul episcopului Romei), p. 223.

⁵⁶⁷ Numele cunoaşte şi varianta Zigaden. (n. trad.)

⁵⁶⁸ A. Papavasileiou, Evdvpioç I. Zvyaôrjvôç (Eftimie Zigaben), p. 30.

316

i s-a alăturat împăratului Alexie şi a devenit cea mai de seamă personalitate bisericească a epocii sale. Numit de Alexie prim secretar la curtea imperială, participa activ, în calitate de consilier al împăratului, la toate problemele religioase şi bisericeşti care se iveau.

Principesa Ana Comnena relatează: „împăratul a trimis după un monah, numit Zigaben [...] care ajunsese la culmea ştiinţei cărturăreşti şi nici în retorică nu era neînvăţat, iar dogma o cunoştea ca nimeni altul, şi i-a poruncit să expună, una câte una, toate ereziile şi să însemneze pentru fiecare dintre ele combaterile Sfinţilor Părinţi [...] Această carte a fost denumită de împărat Panoplia dogmatică"⁵⁶⁹.

În această scriere sintetică, concepută în manieră ştiinţifică şi de o însemnătate istorico-dogmatică excepţională, comparabilă cu Panarionul Sfântului Epifanie, sunt combătute cu multe mărturii patristice toate vechile şi noile erezii (ca cele ale arienilor, monofiziţilor, bogomililor, latinilor). Panoplia dogmatică este singura operă din Răsărit care poate revendica un loc în Istoria Dogmaticii din perioada secolului al IX-lea şi până la Reformă⁵⁷⁰. A avut parte de o largă recunoaştere, intrând în arsenalul teologiei ortodoxe şi înrâurind scrierile cu un conţinut similar de

⁵⁶⁹ AArţiăc, (Alexiada), cuvântul 15, P.G. 131,1176BC.

⁵⁷⁰ P. Trembelas, EyKVKAonaibEia rfjc; QeoAoyiaQ (Enciclopedia teologiei), p. 343.

317

mai târziu, precum cele ale lui Nichita Honiatul, Andronic Kamatiros, Ghenadie Bulgarul.

În cel de-al doisprezecelea capitol al Panopliei dogmatice, intitulat „împotriva latinilor, sau despre purcederea Sfântului Duh", strălucitul teolog analizează erorile pe care le atrage după sine adoptarea de către latini a acestei dogme triadologice greşite. Totodată, dovedeşte că adăugarea lui filioque nu are niciun temei istoricodogmatic, şi prin urmare trebuie exclusă, ca una introdusă samavolnic şi anticanonic de latini.

Sfinţitul Eftimie a luat parte de asemenea şi la tentativele de unire cu latinii. în 1112, la Constantinopol, trimisul papei Pascal al II-lea, Petru Chrisolan al Mediolanului, şi reprezentanţii Bisericii Ortodoxe s-au ocupat de diferenţele dintre latini şi ortodocşi⁵⁷¹. în prezenţa împăratului Alexie s-a dezbătut problema lui filioque şi cea a folosirii azimelor.

Principalii exponenţi ai Ortodoxiei la acest dialog au fost Evstatie al Niceei şi Ioan Furnis⁵⁷², egumenul Mănăstirii Ganos, care îl ajutase pe Zigaben la alcătuirea Panopliei Dogmatice. în încheierea cuvântului său teologic, acesta din urmă i s-a adresat lui Chrisolan:

„Iar tu, de vreme ce ai cercetat cu de-amănuntul şi ai rumegat cu dinţii raţiunii tale, precum

⁵⁷¹ F. Vafeidis, ibidem, 146, 2, pp. 202-203.

⁵⁷² A. D. Kyriakos, EKKAîjoiaoTiKt] lozopia (Istoria Bisericească), vol. 2, 159, pp. 33-34.

318

fac animalele curate, cele pe care ţi le-am zis, dacă ai ceva de spus, spune, sau poţi să iei în mână trestia şi să scrii. Iar de nu ai, încetează de a mai fi rob raţionamentelor omeneşti şi conglăsuieşte cu noi şi cu dreapta credinţă. Deci, după pilda lui Avraam, ieşi din pământul tău adică din cel al părerii tale neschimbate de până acum şi din tradiţia casnicilor tăi şi din casa dogmei tale strămoşeşti, şi vino în pământul (Facerea 12, 1) pe care ţi-l arată Dumnezeu, luminându-ţi simţirile sufletului. Crede-mă că acest lucru va fi cu neasemănare mai mare şi mai de folos pentru tine decât însăşi ajungerea şi închinarea la Ierusalim"⁵⁷³.

Cu toate acestea, argumentele grăitoare ale Părinţilor nu au putut să-l întoarcă pe Chrisolan şi discuţiiile s-au încheiat fără rezultat. împotriva concepţiilor lui Chrisolan s-au pronunţat la fel de răspicat sfinţitul Eftimie şi monahul Ioan Zonaras⁵⁷⁴, renumit tâlcuitor al sfintelor canoane, care alcătuise şi un studiu împotriva adaosuluifilioque.

Zonaras era şi autorul unui canon dogmatic închinat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în care erau combătute mai multe erezii. în ultimul tropar de la Cântarea a IX-a se spunea: „Acoperă, Fecioară, turma ta aceasta şi o fereşte de cumplitul

⁵⁷³ A. Dimitrakopoulos, EKKAqaLaozLKfi BifSAio6rKr] (Biblioteca eclesială), vol. 1, pp. 46-47.

⁵⁷⁴ A. Papavasileiou, EvOvpioc, 7. Zvyabrjvoc; (Eftimie I. Zigaben), pp. 51-52.

319

eres al latinilor, care învaţă două obârşii într-o singură fire, zicând, în chip străin şi neobişnuit, că sunt două purcederi ale Duhului Celui ce toate le plineşte, de a căror rătăcire izbăveşte-ne pe noi"⁵⁷⁵.

Strălucita conlucrare dintre Zigaben şi Alexie s-a arătat de asemenea odată cu apariţia ereziei bogomililor. Aceştia recunoşteau două principii (dumnezei) şi respingeau ierurgiile Bisericii⁵⁷⁶. Cuviosul Eftimie a participat activ la toate etapele planului întocmit de împărat împotriva primejdioasei erezii. A fost de faţă şi a păstrat însemnări din timpul dialogului lui Alexie cu bogomilii, când împăratul a încercat să-i întoarcă pe aceştia la Ortodoxie⁵⁷⁷.

Dar pentru că „neamul bogomililor făţărea virtutea"⁵⁷⁸, iar căpetenia ereziei, Vasile, tăgăduia orice legătură cu aceasta, Alexie i-a pregătit cu iscusinţă o cursă. Astfel, sub chip că ar voi să i se facă ucenic, l-a chemat pe Vasile la palat; atunci acela şi-a dat pe faţă învăţăturile, în timp ce Zigaben, în calitate de „grămătic" ⁵⁷⁹, „consemna de

⁵⁷⁵ A. Dimitrakopoulos, Op6oboE,oc, EAAăc; (Grecia ortodoxă), p. 15.

⁵⁷⁶ V. Stefanidis, EkkAijouxotikt] laxopia (Istoria Bisericii), 28, p. 421.

⁵⁷⁷ Eftimie Zigaben, YlavonAia AoypariKtj (Panoplia dogmatică), Prolog, P.G. 130, 21C.

⁵⁷⁸ Ana Comnena, AAeEiăc, (Alexiada), cuvântul 15, P.G. 131,1168B.

⁵⁷⁹ Secretar, (n. trad.)

320

după perdea cele spuse"⁵⁸⁰. Apoi împăratul a dat la o parte cortina care fusese instalată şi s-au arătat Senatul, conducerea armatei, patriarhul Nicolae I, Sinodul şi „cărturarii nazirei"⁵⁸¹.

Secretarul a dat citire celor consemnate, iar nepocăitul Vasile a fost mustrat şi anatematizat împreună cu toţi cei de un cuget cu el. înţeleptul Eftimie l-a luat la întrebări pe capul ereziei: „Cum de-i respingeţi pe Sfinţii Ierarhi şi pe fericiţii Părinţi ale căror sfinte moaşte săvârşesc minuni?"⁵⁸²; „Cum îndrăciţii se reped la Cruce şi răcnesc?"⁵⁸³.

Prezenţa sa la episodul de mai sus al dezvăluirii învăţăturii bogomililor şi îndeobşte întreaga sa participare la lupta împotriva lor, l-au ajutat pe sfinţitul Eftimie să adune elementele definitorii ale acestei erezii, care au constituit fundamentul celui de-al 28-lea capitol al Panopliei Dogmatice, ca şi al „Actului"-hotărârii Sinodului de la Constantinopol (1110) împotriva bogomililor. Se crede că cel care a redactat „Actul" în cauză este Zigaben însuşi, de altfel singura autoritate şi sursă cunoscută şi demnă de încredere în problema bogomililor.

Sfinţitul Eftimie numea dogmele ereticilor dogme ale Satanei, caracterizându-le drept „false şi

⁵⁸⁰ Ibidem, P.G. 131,1172B.

⁵⁸¹ Ibidem, P.G.131,1177A.

⁵⁸² riavonAia AoypoiTiKrj (Panoplia dogmatică), titlul 26, P.G. 130,1309A.

⁵⁸³ Ibidem, P.G. 130,1312A.

321

profanatoare şi străine Bisericii Soborniceşti"⁵⁸⁴ şi-i îndemna pe ortodocşi să se lipească „din tot sufletul de predaniile Părinţilor, fugind de învăţăturile necurate ale necucerniciei şi ţinându-se departe de credinţa lor pierzătoare"⁵⁸⁵. Zigaben a mai scris de asemenea numeroase opere exegetice şi ermineutice de mare valoare.

3. Cuviosul Neofit Zăvorâtul (1134-1219)

Acest minunat nevoitor, scriitor de talent şi dascăl al celor bine-cinstitori, a fost ascet în insula Cipru. Spirit combativ, a apărat cu o vigoare imbatabilă învăţătura lui Hristos de atacurile ereticilor şi ale evreilor,

Cuviosul Neofit învăţa că cel dintâi dintre bunuri este „o credinţă dreaptă şi buna-cinstire de Dumnezeu"⁵⁸⁶. „Acest bine zavistuindu-l diavolul, l-a întunecat mai cu dinadinsul, şi răspândind neghinele feluritelor eresuri i-a luat în robie pe mulţi [...] Iar credinţa noastră este bună şi dreaptă şi în toate neprihănită, şi nu este alta afară de ea"⁵⁸⁷. „Toţi oamenii ar trebui să fie în armonie şi, ca unii ce sunt de o fire, să se adune cu toţii întru unimea dreptei noastre credinţe”⁵⁸⁸. După

⁵⁸⁴ "EAeyxoc tcai GpiapŞop... (înfruntare şi biruinţă), P.G. 131, 41B.

⁵⁸⁵ Ibidem, P.G. 131, 48AB.

⁵⁸⁶ LvyypăpaTOt (Scrieri), vol. 2, Cateheza 40, 3, pp. 366-367.

⁵⁸⁷ Ibidem, Cateheza 15, 2-3, p. 270.

⁵⁸⁸ Ibidem, Cateheza 16, 3, p. 276.

322

Sfântul Neofit, necredinţa celor care s-au abătut de la Ortodoxie nu este primită de Domnul⁵⁸⁹, şi de aceea sunt excluşi din veşnica împărăţie: „Ereticilor şi necredincioşilor şi celor păcătoşi acea a opta zi le va părea ca o noapte adâncă, neguroasă şi nesfârşită"⁵⁹⁰.

4. Nichifor Vlemmydis (1197-1272)

Ieromonahul Nichifor Vlemmydis a fost unul dintre cei mai străluciţi teologi şi filosofi ai secolului al XIII-lea. A fost un dialectician redutabil şi autor consacrat al unor opere diverse. S-a remarcat ca reprezentant de frunte al ortodocşilor în două împrejurări ale dialogurilor purtate cu latinii privitor la problema unirii. Prima dezbatere a avut loc în 1234, în urma trimiterii unei delegaţii papale. Cel dintâi i-a înfruntat pe latini Dimitrie Karykis, exponentul filosofilor, dar fără succes. După nereuşita lui Karykis, misiunea de a-i combate pe latini i-a fost încredinţată lui Vlemmydis, care în 1250 i-a înfruntat pe legaţii papei Inochentie al IV-lea într-o întrunire la Nymfaion⁵⁹¹. Aceste dialoguri cu latinii i-au prilejuit alcătuirea a trei dintre operele sale cunoscute despre învăţătura răsăriteană şi purcederea Duhului Sfânt⁵⁹². Caracterul particular al opiniilor

⁵⁸⁹ Ibidem, vol. 1, Cuvântul 8, 23-24, p. 136.

⁵⁹⁰ Ibidem, vol. 2, Cateheza 31,1, p. 337.

⁵⁹¹ O.H.E. (Enciclopedia religioasă şi etică), vol. 3, col. 940.

⁵⁹² A. Dimitrakopoulos, Opddboo; EAAâţ (Grecia ortodoxă), p. 47.

323

autorului a făcut însă ca aceste lucrări să fie greşit interpretate de către unii latino-cugetători, chiar dacă Sfântul Grigorie Palama le-a înţeles adevăratul duh şi le-a urmat. „Despre acest Vlemmydis autorii latini (Allatius şi alţii) susţin că spre sfârşitul vieţii se arăta mai conciliant în judecăţi faţă de latini, opinie care a fost combătută de Evghenie Vulgaris [...] Dositei [...] şi Oikonomos. "⁵⁹³ Mereu gata de a se pune în slujba Bisericii, Vlemmydis a refuzat cu toate acestea în repetate rânduri scaunele patriarhale ale Constantinopolului, Efesului şi Tesalonicului, care i-au fost oferite. Independenţa sa de caracter s-a făcut remarcată şi dintr-o împrejurare în care a oprit-o pe concubina împăratului Ioan Ducas⁵⁹⁴ să intre în mănăstirea pe care o conducea.

în anul 1253 au fost trimişi la Roma pentru o discuţie cu papa pe tema unirii doi episcopi împreună cu egumenul mănăstirii din insula Oxia, mai târziu patriarh de Constantinopol, Arsenie Aftorianos. Alţi autori care au combătut în scrierile lor învăţătura latină sunt monahul Mihail Psellos (secolul XI) şi arhimandritul Nil Doxapatris (secolul XII).

⁵⁹³ A. D. Kyriakos, EKKArjoiaaTiKT] Iaiopia (Istoria Bisericească), vol. 2, 172a, p. 114.

⁵⁹⁴ F. Vafeidis, EkkAi]oietaciki) dropia (Istoria Bisericii), vol. 2, 157, p. 255.

324

3. încercările suferite de monahii ortodocşi din partea cruciaţilor şi a catalanilor

Un episod aparte în istoria papismului îl constituie cel al cruciadelor. Aceste războaie religioase s-au desfăşurat sub pretextul eliberării Locurilor Sfinte de stăpânirea musulmană şi al slujirii interesului creştinătăţii. Dar aşa cum realitatea a dovedit-o ulterior, cruciadele au fost inventate de papi în favoarea propriilor interese. în acest fel, papalitatea a reuşit să-şi aservească, chiar dacă doar temporar, numeroase Biserici răsăritene. Dacă papa şi armatele cruciate ar fi fost cu adevărat insuflaţi de râvna pentru Hristos, nu ar fi subjugat Biserica Ortodoxă, nici n-ar fi săvârşit acele crâncene şi bestiale acte de violenţă. „Nu pentru credinţă a fost acea dispută"⁵⁹⁵, spune Mărturisitorul Meletie.

Cruciada a IV-a (1202-1217) avea ca ţintă cucerirea Egiptului, dar şi-a îndreptat atacul asupra statului bizantin, cel mai mare din lume la vremea aceea, căruia i-a pricinuit o asemenea rană mortală, încât după eliberarea sa nu mai rămăsese din el decât umbra celui de odinioară. Cruciaţii au ocupat Constantinopolul şi au întemeiat aşa-numitul Imperiu Latin (1204-1261).

Faptele săvârşite atunci împotriva ortodocşilor au fost cu adevărat cumplite şi barbare: jefuirea

⁵⁹⁵ Dositei al Ierusalimului, Topoţ Xapâţ (Tomul bucuriei), p. 572.

325

sfintelor odoare, profanarea Trupului şi Sângelui Domnului, a Bisericii „Sfânta Sofia", a sfintelor moaşte şi a icoanelor. „După aceea, toate mănăstirile care erau în Strâmtoare, de la Constantinopol până la Kyanea, le-au prădat, răpind tot ce aveau de aur sau argint în ele; au distrus şi frumoasele clădiri, neruşinându-se deloc de sfinţii care locuiau într-însele"⁵⁹⁶.

„înlăturarea forţată a cultului ortodox sub stăpânitorii franci, impunerea obedienţei faţă de papă, prigoanele vandalice împotriva ortodocşilor, în special a monahilor, dintre care mulţi au fost ucişi, au făcut pe drept cuvânt ca ura şi aversiunea grecilor faţă de tot ce era latinesc să crească în cel mai înalt grad"⁵⁹⁷. Ortodocşii nu săvârşeau Dumnezeiasca Euharistie în altarele pângărite de latini pe care de altfel îi rebotezau -, deoarece aveau credinţa că jertfa acelora este jertfă adusă diavolului⁵⁹⁸.

Papa l-a numit ca exarh apostolic al statului de Răsărit pe cel mai dur dintre toţi cardinalii, Pelagius. Potrivit lui Akropolitis⁵⁹⁹, „multe rele au făcut locuitorilor Constantinopolului [...] Monahii de acolo au fost întemniţaţi, preoţii legaţi în lanţuri şi toate bisericile închise. Şi una din două aveau de ales: sau să-l mărturisească pe papa ca cel dintâi arhiereu

⁵⁹⁶ Dositei al Ierusalimului, AcoôeKapiflAoç (Dodekavivlos), cartea a opta, cap. 14, 2, p. 418.

⁵⁹⁷ A. D. Kyriakos, ibidem, 159, p. 36.

⁵⁹⁸ F. Vafeidis, ibidem, 146, 4, p. 208.

⁵⁹⁹ Gheorghe Akropolitis (t 1282), om de stat şi autor al unei Istorii a Imperiului Bizantin, (n. trad.)

326

şi să-l pomenească la sfintele slujbe, sau, de nu, să fie pedepsiţi cu moartea"⁶⁰⁰. Sfinţitul Dositei istoriseşte de asemenea că Pelagius „îi spânzura pe monahi [...] casă mărturisească papismul [...] Mulţi însă, şi clerici, şi monahi, şi căpetenii au fugit la (împăratul) Lascaris, în Niceea"⁶⁰¹.

Patriarhul Gherman cel Nou al Constantinopolului (1224-1240) a scris o lucrare intitulată „Mărturisire a credinţei celei drepte cu adevărat, către monahii din Sfânta Mănăstire a Marelui, Slăvitului Ioan Prorocul şi Botezătorul din binecuvântata Petra, care nu s-au supus învăţăturilor latinilor". în scrierea sa, patriarhul îi laudă cu prisosinţă pe monahi, care rămăseseră statornici în Ortodoxie, în ciuda atâtor rele suferite din partea latinilor. îi numeşte apărători ai bunei-cinstiri şi adversari ai minciunii şi-i povăţuieşte să stăruie în aceleaşi cugete⁶⁰².

1. Mucenicia monahilor ciprioţi

în jurul anului 1221, se nevoiau în viaţa monahală în Muntele Kantarei din Cipru treisprezece monahi îmbunătăţiţi. La fel ca şi în cazul multor altor ortodocşi, latinii le-au cerut acestor Părinţi să-şi lepede credinţa. Monahii însă le-au răspuns cu multă bărbăţie şi au mărturisit Ortodoxia.

⁶⁰⁰ K. N. Sathas, MeoauovLKfj BißAioOtjKi] (Biblioteca medievală), vol. 2, p. 80.

⁶⁰¹ Dositei al Ierusalimului, ibidem, 5, pp. 421-422.

⁶⁰² A. Dimitrakopoulos, ibidem, pp. 39-40.

327

Când latinii sosiţi la mănăstire le-au poruncit acestor minunaţi mărturisitori să se înfăţişeze înaintea arhiereului papistaş din Levkosia, au primit un răspuns ca acesta:

„Vom muri pentru credinţa ortodoxă, chiar de ne-aţi da la morţi fără de număr. Fiindcă avem bune nădejdi că dacă vom lupta pentru numele lui Iisus, sufletele noastre vor via în veci, iar trupurile acestea, care vor pătimi atâtea chinuri prin silnicele munci ale tiranilor latini, se vor îmbrăca în nemurire în viaţa aceea fără de sfârşit. Fiindcă nemincinos este Cel ce a zis: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri (Matei 10, 32) "⁶⁰³.

Astfel, Părinţii au mers la Levkosia, unde au stat înaintea arhiereului latin, a clerului său şi a poporului. „Atunci le-a zis arhiereul: Spuneţi degrabă, călugărilor, adevărate sunt cele zise despre voi de magistrul Andrei? Ziceţi, aşadar, că cei ce aduc azime la Liturghie rătăcesc şi sunt în groapa pierzării, punând rânduieli potrivnice legii creştineşti?.

încuviinţând, aceştia au răspuns cu glas luminat: Noi aşa zicem, că toţi cei ce se împărtăşesc cu azime cad de la adevăr şi cred într-o dogmă mincinoasă, care este potrivnică Sfintei Evanghelii, Dumnezeieştilor Scripturi şi Sfintelor Sinoade. Sunt, aşadar, în rătăcire, nu numai cei vii care săvârşesc aceasta, ci şi cei care au murit. La auzul acestor cuvinte, arhiereul

⁶⁰³ K. N. Sathas, ibidem, pp. 27-28.

328

latin s-a mâniat foarte tare şi a poruncit să-i închidă pe toţi în temniţă, voind prin aceasta a-i întoarce, sau, de-i va afla şi mai întăriţi şi nestrămutaţi în credinţa lor, să-i piardă cu o moarte rea.

Atunci gealaţii i-au apucat cu silnicie, pe unii bătându-i, pe alţii îmbrâncindu-i de-a valma, pe alţii aruncându-i dintr-o parte în alta fără de ruşine, altora smulgându-le bărbile. îi împroşcau cu vorbe de ocară, numindu-i câini şi paterini⁶⁰⁴ şi alte asemenea vorbe nelegiuite, iar la urmă i-au azvârlit în temniţă [...]

[...] Deci împlinindu-se un an, monahii au fost aduşi din nou la cercetare înaintea arhiepiscopului latinilor, care le-a zis: Rămâneţi încă în ignoranţa de mai înainte, sau poate vremea care a trecut v-a învăţat să vă căiţi şi să lepădaţi ca pe nişte gunoaie cele pe care le spuneaţi până acum?.

Vitejii propovăduitori ai adevărului au strigat într-un glas: Să nu dea Domnul să ascundem adevărul şi să mărturisim minciuna!; şi i-au zis arhiereului: Să ştii, stăpâne, că ceea ce am spus, din nou o spunem, şi vă vestim că nu vom înceta să zicem că cei ce se împărtăşesc cu azime sunt părtaşi pierzării. Atunci i-a pus din nou în temniţă şi a dat poruncă să fie păziţi cu străşnicie de gealaţi"⁶⁰⁵

⁶⁰⁴ „Paterini" (probabil de la „Pater noster", rugăciunea lor favorită) erau numiţi ereticii catari, care constituiau la vremea respectivă o sectă destul de răspândită în Apus. (n. trad.)

⁶⁰⁵ Ibidem, pp. 30-33.

329

După trei ani de temniţă, Cuvioşii Părinţi au mărturisit din nou înaintea episcopului latin, fără a se înspăimânta de dureri, de chinuri, de foame, de sete, de frig, de golătate şi de celelalte rele pătimiri pe care le răbdau necurmat. în cele din urmă, văzându-i nestrămutaţi, magistrul Andrei „i-a predat împăratului şi i-a arătat cu ce moarte să-i omoare, zicând:

Fiindcă aceşti monahi greci spun că nu azima a fost lăsată de Hristos spre a fi adusă pentru El la Dumnezeiasca Euharistie, ci cele dospite, să fie ucişi aceşti ticăloşi şi toţi cei ce hulesc asemenea lor cu moarte de ocară. Am hotărât să le legăm mai întâi picioarele de cozile unor cai şi apoi să fie traşi prin mijlocul pieţii, ca să li se zdrobească trupurile de pietrele de pe drum. Pe urmă să fie daţi să ardă în foc!.

După ce s-a dat hotărârea, gealaţii fiind de faţă, aceşti Cuvioşi şi fericiţi Părinţi şi-au ridicat ochii spre cer şi într-un singur glas au mulţumit lui Dumnezeu, zicând: Doamne, Dumnezeul puterilor, îţi mulţumim că ne-ai învrednicit să ne arătăm mai presus de aceşti blestemaţi de latini şi să murim pentru Tine. Precum celor trei tineri care au fost încercaţi în cuptorul cu foc le-ai dăruit har îndoit, ca să se arate mai înalţi decât haldeii şi mai presus decât focul, şi nouă, care ne-am arătat mai puternici decât latinii, dă-ne tărie ca să nu ne înfricoşăm de focul acesta şi ne primeşte pe noi ca jertfă adusă Ţie printr-însul!”606

⁶⁰⁶ Ibidem, p. 38.

330

Aşadar, Părinţii au fost legaţi de cai şi târâţi pe pământ, ca mai apoi să fie arşi de vii. Egumenul lor, Cuviosul Ioan, a fost văzut mult timp rugându-se în mijlocul flăcărilor, până când un latin l-a lovit cu ciomagul şi astfel şi-a dat sufletul său⁶⁰⁷.

„Şi încuviinţând toate acestea, Leon Allatius papolatrul (grec, care mai înainte fusese ortodox) a spus că este nevoie ca cei fără de frâu răzvrătiţi împotriva propriei lor credinţe şi care se împotrivesc adevărului să se întoarcă la dreapta cugetare nu prin surghiun, ci prin foc şi sabie. Ereticii trebuie proscrişi, exilaţi, pedepsiţi, iar cei îndărătnici să fie ucişi şi arşi cu foc; aşa poruncesc legile, aşa a lăsat antichitatea"⁶⁰⁸.

Cât de diferită este însă învăţătura Părinţilor! Sfinţitul Gură de Aur arăta: „Ereticul nu trebuie omorât; o faptă ca aceasta ar aduce război neîmpăcat în lume"⁶⁰⁹. Iar dumnezeiescul Teodor Studitul: „Biserica nu pedepseşte cu sabia [...] Lui Dumnezeu nu i-afost pe plac o astfel de ucidere"⁶¹⁰.

⁶⁰⁷ Ibidem, pp. 83-84.

⁶⁰⁸ F. Vafeidis, EKKApoiaoxiKr) lax o pin (Istoria Bisericii), vol. 2, 146, 3, p. 206.

⁶⁰⁹ Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilii la Matei", în vol. scrieri, partea a treia, trad. pr. D. Fecioru, PSB 23, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 538.

⁶¹⁰ EmoxoAr pve (Epistola 155), cartea a doua, P.G. 99,

1485C.

331

Latinii nu s-au limitat însă la această nelegiuire. „Arhiepiscopul Neofit al Ciprului a fost alungat şi trimis în surghiun, fiind înlocuit cu un latin, iar celorlalţi patru episcopi rămaşi li s-a permis şederea în insulă cu aceste condiţii: să făgăduiască supunere, prin strângere de mână, şi să-i declare pe succesorii lor supuşi arhiepiscopului latin, care să aibă şi dreptul de a sancţiona orice hotărâre episcopală adusă înaintea lui de către vreunul dintre împricinaţi"⁶¹¹.

Ciprioţii au trimis atunci un episcop şi pe egumenul Mănăstirii Apsinthion la patriarhul Gherman al Constantinopolului, care pe atunci îşi avea reşedinţa la Niceea. Cereau aviz sinodal pentru problemele lor, implorându-i pe patriarh şi pe episcopii săi să nu lase fără apărare o ţară cu atâţia locuitori. Sinodul a considerat necesară, pentru moment, practicarea iconomiei şi acceptarea condiţiilor impuse de latini, până la trecerea primejdiei. Dar întrunindu-se episcopii, au sosit, din diferite cetăţi, numeroase victime ale persecuţiei latine, între care şi monahi, care au început să strige:

„Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor (Matei 5, 16), nu numai prin faptele, ci şi prin cuvintele voastre. Să nu existe nimic întunecat ori nelimpede în hotărârile voastre. Uneltirile latinilor le-am cunoscut din cele ce le-am pătimit. Ne-am înfruntat deja destul cu ei şi am răbdat destul necaz. Am suferit în temniţe, am fost surghiuniţi din patrie, ne-au

⁶¹¹ K. N. Sathas, ibidem, p. 85.

33²

batjocorit cinstitele noastre bărbi. Din toate acestea am cunoscut îndeaproape uneltirile lor. Latinii una spun în faţa noastră, şi alta ascund în mintea lor.

Cer să le dăm mâinile (în semn de supunere) şi spun că este un lucru cu desăvârşire curat şi nevinovat. Aceasta însă nu este nimic altceva decât trădare a credinţei primite de la Părinţi şi cale ce duce la supunerea noastră faţă de Biserica lor şi faţă de toate cugetele nebuneşti obişnuite vechii Rome. Latinii se îndeletnicesc mereu cu războaie şi se întâmplă să fie cu toţii laici şi clerici războinici adevăraţi, care cunosc bine datinile războiului. De aceea şi consideră acest lucru a le da mâinile drept semn al înfrângerii şi al deplinei înrobiri, precum obişnuiesc să facă cei ce au fost prinşi în bătălii.

Drept aceea rugăm să se consemneze răspicat în hotărârile Sinodului vostru şi aceasta: ca ciprioţii să nu-şi dea mâinile italienilor, chiar dacă un lucru ca acesta este omis din sfintele canoane. Fiindcă dacă nu se va face aşa, este un vădit pericol să se surpe degrabă zidirea solidă, tare şi fără cusur, pe care au ridicat-o arhiereii dinaintea voastră, cu îndelungi frământări şi dureri şi cu sudori neîncetate"⁶¹².

Această intervenţie neaşteptată şi cuvintele înflăcărate ale victimelor silniciei latine au obligat Sinodul patriarhului Gherman să-şi schimbe

⁶¹² Gherman al Constantinopolului, EmaToAp oraation tv ti] VTjcru) Kunpco... (Epistolă trimisă în insula Cipru), apud K. N. Sathas, ibidem, pp. 10,11.

333

opinia. Sfinţitul Gherman le-a scris prin urmare luptătorilor ciprioţi să rămână statornici până la mucenicie în credinţa moştenită de la Părinţi; să refuze a se lăsa îngenuncheaţi prin gestul simbolic al strângerii de mână şi dacă este nevoie, să cedeze doar în celelalte două cerinţe ale latinilor, cu scop vădit pecuniar.

într-o altă scrisoare de-a sa (1229), Sfinţitul Gherman îi îndeamnă pe ortodocşii din Cipru: „Fugiţi cu grăbire, depărtându-vă de preoţii care s-au plecat stăpânirii latine. Să nu vă adunaţi cu ei în biserică, nici să nu primiţi din mâinile lor vreo binecuvântare. Fiindcă este mai bine să vă rugaţi lui Dumnezeu singuri în casele voastre, decât să vă adunaţi în biserică dimpreună cu slugarnicii latino-cugetători.

Dacă vreunul dintre sus-zişii preoţi este împodobit cu o viaţă cinstită şi primeşte buna-cinstire, dar a greşit doar în aceasta adică a cedat din pricina silniciei, ori s-a lăsat ademenit de despotismul latin care a pătruns în bisericile voastre, şi a mărturisit că-l are ca arhiereu pe papa -, unuia ca acesta să nu i se îngăduie să vină la biserică împreună cu voi, nici să săvârşească cele sfinte, până când nu se va pocăi şi va mărturisi în faţa arhiepiscopului latin şi a episcopilor săi că altfel stau lucrurile [...]

[...] Acei clerici care recunosc Biserica noastră şi voiesc să ţină credinţa predanisită de Părinţi, să nu se plece arhiereilor lor care s-au supus latinilor. Nici să nu le dea câtuşi de puţin ascultare, din pricină că episcopii îi vor afurisi (cu scopul de a-i convinge să se supună Bisericii

334

Latine), fiindcă o asemenea afurisenie n-are nicio putere, ci se abate mai curând asupra celui ce a dat-o. Iar aceasta deoarece s-au făcut pricină de sminteală poporului lui Dumnezeu, ca unii care au călcat acrivia sfintelor canoane şi i-au primit pe episcopii străini şi uzurpatori şi le-au dat mâna, semn al supunerii şi al înrobirii [...]

[...] Cât despre voi, popor ales al lui Dumnezeu, întăriţi-vă în credinţă, îmbărbătaţi-vă, fiţi tari, îndreptaţi-i pe cei fără de rânduială şi mustraţi-i pe cei ce răstălmăcesc buna-cinstire. Să nu trădaţi niciuna dintre dogmele drepte pe care le-aţi primit din vechime. Să socotiţi bucurie şi câştig orice necaz pământesc şi orice pagubă, ca să păstraţi întru voi neatinsă comoara credinţei ortodoxe"⁶¹³.

2. Mucenicia monahilor aghioriţi

Imediat după Cruciada a IV-a şi cucerirea Constantinopolului, latinii au intrat şi în Sfântul Munte şi au început să-i asuprească pe monahi. Jefuiau odoarele de preţ din mănăstiri şi îi chinuiau sau îi ucideau pe călugări pentru a descoperi comori ascunse.

Totodată, au încercat să-i atragă la învăţătura lor blasfematoare „urgisindu-i pe monahii din Mănăstirea Iviron, ivireni de neam, pentru a-i face să se supună scaunului Romei, printr-o simplă promisiune dată prin strângere de mână episcopului latin din Tesalonic. Aceasta spre a crea o distanţă între monahii ivireni şi

⁶¹³ Ibidem, pp. 17-19.

335

greci care vieţuiau împreună în mănăstire, întrucât cei din urmă nu primeau să se supună Bisericii Romane.

Cu nimic mai prejos, monahii greci, ca să nu săvârşească vreun act necanonic, au trimis la mai-marele Homatianos (mare hartofilax⁶¹⁴ al Patriarhiei şi, din 1220, arhiepiscop al Bulgariei), un monah pe nume Oikodomopoulos, să-i sfătuiască dacă pe viitor pot avea comuniune cu ivirii care s-au rupt de Biserica Ortodoxă. Homatianos i-a îndemnat pe greci să înceteze orice comuniune cu aceia şi în acelaşi timp i-a lămurit în legătură cu dogmele şi cu deosebirea dintre cele două Biserici"⁶¹⁵.

Monahii i s-au adresat papei Inochentie al III-lea, care în 1204 îi recomandase episcopului latin al Sevastiei să nu-i trateze cu brutalitate pe aghioriţi. încercările însă au continuat, astfel încât monahii au solicitat intervenţia împăratului latin de Constantinopol, Henric, care a salvat mănăstirile de la distrugere⁶¹⁶. Ulterior i s-au adresat din nou lui Inochentie, care a aşezat Sfântul Munte sub directa protecţie a Sfântului Scaun (1214)⁶¹⁷. Cu toate acestea, presiunile şi chinurile au continuat. Latinii le cereau părinţilor să se supună papei. Dar cum aceştia nu se învoiau, noul

⁶¹⁴ Responsabil peste arhiva şi biblioteca patriarhiei. (n. trad.)

⁶¹⁵ G. Smymakis, Tâ Ayiov Opoc (Sfântul Munte), p. 71.

⁶¹⁶ K. Vlahos, H xepoovrjooe; toi) Ayiov Opovc. Adco (Peninsula Sfântului Munte Athos), p. 51.

⁶¹⁷ M. Dimitsas, Apxcua recaypoupia tjc Marcbovia (Vechea geografie a Macedoniei), fasciculul 2, p. 471.

33⁶

papă, Honoriu, i-a declarat pe monahi nesupuşi faţă de Scaunul apostolic şi răzvrătiţi.

încă înainte de 1259, asupra Ivironului au năvălit tâlhari şi piraţi latini. După o relatare a ieromonahului Teodosie, „au lăsat mănăstirea distrusă şi pustie, încât aproape ai fi zis că nu fusese locuită, şi au prădat toate odoarele sfinţite, prinoasele şi lucrurile de care se slujeau monahii, şi n-au mai lăsat nimic din vestita mănăstire decât un loc pustiu şi sărăcit; iar dintre monahi pe unii i-au ucis, sugrumându-i, iar pe alţii i-au izgonit"⁶¹⁸. Tot astfel şi Lavra Sfântului Atanasie a ajuns într-o mare sărăcie şi într-o stare de plâns din pricina unor asemenea invazii.

Dar Sfântul Munte a cunoscut încercări deosebit de grele în timpul invaziilor catalanilor. Aceştia erau spanioli de origine şi fuseseră primiţi ca mercenari în slujba împăratului Andronic al II-lea Paleologul în 1302. Ulterior însă au intrat în dispută cu acesta şi au prădat Tracia şi Macedonia. în 1307 au ocupat Cassandra de astăzi, pe care transformând-o în bază de atac, au distrus cetăţile din împrejurimi.

în acelaşi timp au năvălit şi asupra Athosului, provocând distrugeri cumplite, urgisind şi ucigând mulţime de monahi. „Monahii erau junghiaţi ca oile, iar mănăstirile, câte nu erau distruse din temelie, erau lăsate pustii; şi atât de mare era prăpădul, încât din 180 de mănăstiri în secolul al XI-lea şi din 300 numărate de papa Inochentie al

⁶¹⁸ M. Ghedeon, O Adcoţ (Athosul), p. 173.

337

III-lea (care punea la socoteală, totuşi, şi chiliile) la începutul secolului al XIII-lea, prea puţine au rămas sau, mai bine zis, s-au ridicat după aceea -, încât la sfârşitul secolului al XIV-lea se mai găseau abia 25 dintre ele, dintre care 13 s-au menţinut până astăzi.

La Athos nu se păstrează nicio tradiţie despre catalani, odată ce toate relele abătute asupra peninsulei sfinţite în perioada medievală i-au fost atribuite laolaltă papei, şi nu fără temei [...] Oare athoniţii nu-i vedeau pe catalanii cei atât de fanatici şi superstiţioşi rugându-se cu regularitate şi în acelaşi timp vărsând gârlă sânge omenesc, şi nu-şi dădeau seama că aceştia erau instrumente ale papei?"⁶¹⁹.

Monahul Teodul Magistrul scrie despre invazia catalanilor: „Bolniţe, biblioteci, biserici, colibe şi sălaşuri mântuitoare pline de har, mai-nainte înflorind îmbelşugat, acum deodată au fost nimicite, căzând o dată pentru totdeauna şi fiind ucişi cu neomenie, ca nişte animale de jertfă, cei ce locuiau într-însele”⁶²⁰.

Şi Mănăstirea Hilandar a opus rezistenţă o lungă perioadă de timp invaziei catalanilor şi altor barbari⁶²¹. în tot acest timp, monahii au pătimit nenumărate încercări, de care s-au uşurat abia când atacul s-a abătut către Tesalonic. Atunci au răsuflat uşuraţi şi ceilalţi athoniţi, care suferiseră aceleaşi încercări ca şi monahii de la Hilandar.

⁶¹⁹ K. Vlahos, ibidem, pp. 58-59.

⁶²⁰ EnioToAr) 6 (Epistola 9), P.G. 145, 444AB.

⁶²¹ K. Lampros, Neoc EAAqvop vijpcov (Noul memorial grec), vol. 6,1909, pp. 320a-321.

Capitolul II

Luptele monahilor împotriva unirii din 1274 cu latinii

1. Eforturile unioniste ale lui Mihail Paleologul şi reacţiile declanşate de acestea

în 1259 generalul Mihail Paleologul l-a înlăturat pe moştenitorul legitim al tronului Imperiului Roman⁶²², Ioan⁶²³, şi a câştigat puterea. Doi ani mai târziu ocupa Constantinopolul, punând capăt unei dinastii latine îndelungate. Totuşi, poziţia sa din multe puncte de vedere dificilă l-a silit ulterior să se îndrepte spre Occident şi să urmărească cu asiduitate unirea dintre ortodocşi şi latini.

Desigur, tronul papal nu era dispus la concesii, nici la o strădanie sinceră de înlăturare a cauzelor schismei. Dar deşi contactele iniţiale ale lui Mihail cu papa Clement al IV-lea s-au soldat cu eşec⁶²⁴,

⁶²² Bizantin. Bizantinii, aşa cum au fost numiţi ulterior, se considerau continuatori ai Imperiului Roman şi se numeau pe ei înşişi romei, iar patria lor, Romania. (n. trad.)

⁶²³ Ioan al IV-lea (1258-1261), ultimul reprezentant al dinastiei Lascarizilor, de vârstă minoră. (n. trad.)

⁶²⁴ F. Vafeidis, EKKArjaiaajiKi) laiopta (Istoria Bisericii), vol. 2, 147,1, pp. 210-211.

339

temerarul împărat nu şi-a abandonat cu toate acestea iniţiativele unioniste. Ascensiunea în scaunul roman a papei Grigorie al X-lea (1271-1276) a deschis perspectiva unor noi strădanii. Astfel, papa a trimis legaţi la Constantinopol (1272)⁶²⁵ şi i-a invitat pe patriarh şi pe împărat la Sinodul episcopilor latini de la Lyon, accentuând posibilitatea unirii.

Cu acest prilej, împăratul a convocat un „sfat" şi a încercat să-l convingă pe Sfântul Iosif, patriarhul de atunci al Constantinopolului, şi pe cei mai de vază dintre clericii săi că pomenirea papei nu contravine sfintelor canoane. Deasemenea, în cuvântul său a minimalizat însemnătatea primatului papal şi a recursului la autoritatea papală, cu atât mai mult cu cât acestea nu erau puse în aplicare datorită marii distanţe care îi separa pe bizantini de Roma⁶²⁶. Sfinţitul Iosif l-a însărcinat să vorbească pe eruditul hartofilax şi totodată conducătorul forţelor bizantine anti-unioniste, Ioan Vekkos. în răspunsul său, acesta a afirmat că „latinii sunt eretici şi vase ale tuturor ereziilor⁶²⁷ şi a asemănat recunoaşterea celor trei

⁶²⁵ Kallistos Vlastos, AoKipiov iozopLKdv ncpi zov Lxiopazot;... (Eseu istoric despre Marea Schismă), p. 87.

⁶²⁶ V. Stefanidis, EKKAroiaoziKT] lozopia (Istoria Bisericii), 23, p. 386.

⁶²⁷ H. Arampatzis, H OpOodoţri EkkAt]oîoî Kai rj Pcoprj Kază zâv iy aicova (Biserica Ortodoxă şi Roma în secolul al XIII-lea), p. 190.

340

puncte în discuţie (pomenirea papei, primatul papal şi recursul la autoritatea papală) cu fapta lui Iuda şi a răstignitorilor lui Hristos!

Iritat de îndrăzneala lui Vekkos, Mihail l-a condamnat neîntârziat la închisoare. în continuare, cu ajutorul clericilor care-i împărtăşeau vederile, a alcătuit „Tomosul credinţei", o apologie a învăţăturii latine, pe care i l-a trimis patriarhului, „încrezător că nimeni nu se va apuca să alcătuiască un contra-tomos" care să i se împotrivească⁶²⁸.

1. Ieromonahul Iov Iasitul

Cu toate acestea, împăratului i-au fost înşelate nădejdile. Patriarhul şi arhiereii săi i-au convocat pe toţi clericii şi monahii învăţaţi, cu care împărtăşeau acelaşi cuget, cu scopul de a alcătui un răspuns la „Tomosul" imperial. Sarcina redactării „Tomosului" ortodox i-a revenit ieromonahului Iov de la Mănăstirea Iasit, ucenic al patriarhului Iosif şi aprig adversar al inovaţiilor latine⁶²⁹. „Acesta a lucrat mult la tomos, care a fost citit din nou în întregime în auzul tuturor, şi refăcut fiind spre înfrumuseţare în cele care îl priveau pe împărat, ca să nu-l mâhnească prea tare pe acesta"⁶³⁰,

⁶²⁸ A. Dimitrakopoulos, Ioropia tov LxiopaxoQ... (Istoria Schismei), p. 60.

⁶²⁹ A. Dimitrakopoulos, Op6oboE,OQ EWăc, (Grecia ortodoxă), pp. 57-58.

⁶³⁰ G. Pahymeris, Mixat]A naAaioAdyoc; (Mihail Paleologul), cartea a cincea, cap. 14, P.G. 143, 833B.

341

i-a fost trimis lui Mihail ca răspuns din partea Sinodului.

„Tomosul" sfinţitului Iov se opunea planurilor unioniste ale lui Mihail, combătea argumentele acestuia şi mai ales considerentul interesului de neam, condamna adaosul filioque şi-i chema pe credincioşi să rămână statornici în Ortodoxie şi să respingă orice tentativă de unire. Condamna de asemenea primatul papal şi recursul la autoritatea papală, şi dovedea cu multe mărturii solide că înscrierea în diptice a ereticului papă este un act inadmisibil. „Concluzia fundamentală în jurul căreia gravitează toate argumentele Tomosului sinodal este aceea că latinii sunt eretici."⁶³¹ Să urmărim însă două pasaje admirabile extrase din acest „Tomos" mărturisitor:

„Dacă îi vom acorda marelui papă privilegiile întâietăţii în rândul ierarhiei noastre afirmă patriarhul Iosif prin intermediul lui Iov -, nu vom pricinui înlăturarea necucerniciei, ci întărirea ei; nu izbăvire de răutate, ci încuviinţare mai puternică a ei; nu lepădare, ci mai deplină înstăpânire a bolii şi a putrejunii, şi stricăciune şi moarte desăvârşită.

Acum, deci, papa e vădit de noi, rugat, învinuit, mustrat, când prin cuvântări cu un conţinut ca acesta, când prin scrisori sau mii de alte căi prin care-i amintim de faptele pe care le-a lucrat cu îndrăzneală

⁶³¹ H. Arampatzis, H Lvvoâoc; xrjc Avcov (Sinodul de la Lyon), nota 4, p. 164.

342

şi-l îndemnăm la pocăinţă. Prin toate acestea este vădit de propria-i conştiinţă pentru chipul şi faptele prin care s-a rupt de legătura nemijlocită a fraţilor şi îi sminteşte, şi pentru care este numit de ei lepădat.

El însă nu se sinchiseşte, în ciuda a toate cele mai sus zise, ci apostaziază şi se împotriveşte şi se odihneşte doar în gândul său. Cu cât mai mult nu va nelegiui, va defăima şi le va săvârşi pe cele şi mai rele când va stăpâni peste noi şi va deveni precum un judecător care şade în scaunul cel dintâi şi ne va manevra ca pe vasalii săi, de vreme ce îi suntem spre mustrare? Cum nu va stinge atunci cu totul, cu revărsarea necucerniciei sale, şi orice scânteie a buneicinstiri care a mai rămas?

Desigur, eu nu voi încuviinţa nicicând, cu voia mea, să intre în turma Bisericii cel care nu intră prin uşa teologiei Hristosului meu, ci se înalţă prin trufia gândului său şi urcă pe aiurea. Căci este vădit de pe acum că acesta va jertfi şi va pierde şi turmele şi păstorii"⁶³².

„Drept aceea, italienii nu au niciun cuvânt îndreptăţit de apărare pentru rătăcirea lor, de vreme ce s-au făcut pentru ei înşişi rătăcire şi pierzare. Nu numai împotriva Duhului Sfânt hulesc, ci se slujesc de toată necucernicia, cei ce au fost via iubită (Isaia 5,7) a Domnului [...] Deci să nu ne însoţim cu ei, potrivindu-ne obiceiurilor lor, nici să fim împreună cu ei într-o bătătură, ca nu cumva odată cu ei, ca nişte batjocoriţi, să fim predaţi şi noi diavolului să ne zdrobească.

⁶³² A. Dimitrakopoulos, ibidem, pp. 58-60.

343

Ce, deci? îi vom urî sau îi vom blestema? Nu, de bună seamă. Dar ne vom sili din toate puterile noastre să nu ne întinăm prin comuniunea cu ei şi să ne facem părtaşi la râia sau boala lor pierzătoare. Ne vom păzi de ei cu orice chip şi ne vom depărta de adunarea lor cu totul.

Dar să nu-i considerăm vrăjmaşi ai noştri ori să-i urâm chiar dacă ei turbează întruna împotriva noastră -, căci au fost cândva fraţii noştri, fraţi renăscuţi prin dumnezeiescul Botez în aceeaşi sfântă colimvitră ca şi noi. Dacă sunt râioşi, bolnavi şi apucaţi, se cade mai curând să-i miluim, şi nu să-i urâm. Să-i compătimim aşadar, să-i iubim şi să nu încetăm niciodată să ne rugăm pentru ei, doar îi va cerceta vreodată Dumnezeu, le va dărui pocăinţă şi tămăduire, va pune capăt putrejunii lor, îi va izbăvi de turbare şi-i va face mădulare neprihănite ale Sfintei şi Soborniceştii Sale Biserici."⁶³³

Cât de pline de învăţăminte şi edificatoare sunt cuvintele de mai sus ale sfinţitului Părinte! Credem că ele singure sunt de ajuns spre a ne jalona comportamentul faţă de eterodocşi, dacă dorim, desigur, să fim cu adevărat fii ai Ortodoxiei şi ai Sfinţilor noştri Părinţi.

Mihail a primit cu surprindere răspunsul la „Tomosul" său „imbatabil". Totodată i-a îndemnat pe clericii de un cuget cu el să adune pasaje

⁶³³ A. Dimitrakopoulos, loTopia tov Lxiopcnoţ... (Istoria Schismei), p. 61.

344

din diferite scrieri bisericeşti, care erau, în aparenţă, în favoarea latinilor şi să i le trimită lui Ioan Vekkos în închisoare⁶³⁴. Acesta, după ce le-a citit, şi-a dat cu părerea în mod neaşteptat că diferenţele dintre noi şi latini nu sunt atât de mari! Astfel, fie din pricina suferinţelor, fie lăsându-se ademenit de făgăduinţa ascensiunii în scaunul patriarhal, Vekkos a trecut în tabăra imperială şi din conducător al antiunioniştilor a devenit căpetenie a latinofronilor. „Cel care stătea mai înainte ca o sabie cu două tăişuri împotriva latinilor, acum, lovind din spate, aduce biruinţă celeilalte părţi."⁶³⁵

Fireşte, patriarhul Iosif a fost decepţionat de această schimbare din partea lui Vekkos. Ieromonahul Iov i-a propus atunci patriarhului semnarea unei enciclice (cu caracter de jurământ), prin care să-i asigure pe credincioşi că niciodată

nu va consimţi cu o unire care contravine învăţăturii Bisericii moştenite de la Părinţi. „Primind istorisirea evenimentelor aşa cum ne este transmisă de Pahymeris, interpretăm întreaga strădanie a lui Iov şi, respectiv, a lui Iosif, drept una ce urmăreşte, mai întâi, susţinerea patriarhului şi învăţătorului său, iar în al doilea rând, întărirea în credinţă a turmei acestuia."⁶³⁶ într-adevăr, jurământul a fost adus

⁶³⁴ G. Pahymeris, ibidem, cap. 15, P.G. 143, 834AB.

⁶³⁵ F. Vafeidis, EKKroiaoTiKâ lojopnx (Istoria Bisericii), vol. 2, 147, 1, p. 212.

⁶³⁶ H. Arampatzis, ibidem, nota 6, p. 210.

345

la cunoştinţa Sinodului şi semnat de majoritatea membrilor săi, iar apoi trimis ortodocşilor de pretutindeni⁶³⁷.

în cele din urmă, ieromonahul mărturisitor

„a fost chinuit cumplit de către împăratul Mihail, care a poruncit ca Iov să fie încărcat cu maţe de oi, care să-i fie înfăşurate pline cu gunoi în jurul gâtului, şi aşa să-l poarte triumfal prin tot oraşul. Apoi a fost exilat în fortăreaţa Kavea”⁶³⁸ până la cuvioasa sa adormire.

2. Părinţi aghioriţi

în acelaşi timp, Mihail a trimis un ordin imperial monahilor din Sfântul Munte (1273), prin care le făcea cunoscută politica sa unionistă şi-i invita să-şi spună opinia cu privire la faimosul său „Tomos"⁶³⁹. Aghioriţii au răspuns printr-o lungă scrisoare, asemănătoare prin conţinutul ei mărturisitor cu cea a lui Iov Iasitul.

în această epistolă a lor, monahii îi mulţumesc mai întâi împăratului pentru că le-a lămurit cele „auzite în multe feluri şi îndoielnice”⁶⁴⁰. Dar întrucât continuă ei toţi credincioşii sunt un

⁶³⁷ G. Pahymeris, ibidem, cap. 16, P.G. 143, 836A.

⁶³⁸ A. Dimitrakopoulos, OpEoboţoc; EAAăc, (Grecia ortodoxă), p. 58.

⁶³⁹ I. Anastasiou, O OpvAovpevoc, 5icoypdc;... (Vestita prigoană...), în „Viaţa athonită", p. 229.

⁶⁴⁰ Kallistos Vlastos, AoKipiov ioxopncdv nepi tov Exiopazoc,... (Eseu istoric despre Marea Schismă), p. 98.

346

trup, şi ei sunt datori, la rândul lor, cu câteva cuvinte, nevoind, de altminteri, să se arate nepăsători faţă de lucruri care deja au devenit primejdioase. Adeseori, afirmă ei, cele ce par a fi mici sunt de mare însemnătate, fiindcă neglijarea îndreptării lor dă loc mai târziu unor mari rele; cel ce surpă oricât de puţin credinţa sănătoasă acela face să se năruie totul.

În continuare, aghioriţii îi condamnă pe latini punând înainte următoarele pricini: postirea din ziua sâmbetei pe care o practică este contrară duhului creştinesc şi Canonului 67 apostolic; folosirea azimelor la Dumnezeiasca Euharistie este o tradiţie pur iudaică, prin urmare latinii sunt şi iudaizanţi. De asemenea, aceştia au adăugat în Simbolul de credinţă dogma nepoftită, nelegiuită şi denaturată a lui filioque. Cel ce adaugă ceva peste cele scrise sau încalcă ceva din acestea nu este creştin. Pe lângă adaos, au purces şi la alte denaturări ale rânduielilor sfinte şi monahii continuă:

„Aceştia, Sfinte Stăpâne, n-au lăsat întreg şi nemăsluit niciunul dintre punctele de căpătâi ale credinţei. De aceea, nu numai că s-au rupt de Trupul cu totul drept, frumos şi bun al lui Hristos, dar s-au predat şi Satanei. Fiindcă Apostolul, pecetluind întreaga învăţătură evanghelică şi apostolească, le spune galatenilor, care aduceau pe atunci o învăţătură osebită doar într-o singură privinţă: Chiar dacă noi sau un înger din cer v-am vesti altă Evanghelie decât aceea pe care

347

v-am vestit-o să fie anatema! (Galateni 1, 8). Cuvintele acestea le spune, negreşit, cu mult mai mult şi italienilor, care în vremea din urmă au introdus mii de învăţături diferite şi au răsturnat mai toată Predania evanghelică, apostolească, patristică şi canonică [...]

[...] Cum, dar, să fie lucru legiuit şi bineplăcut lui Dumnezeu unirea noastră cu aceia de care ne-am despărţit după dreptate şi canoane, câtă vreme rămân neschimbaţi în ereziile lor? Dacă o vom primi pe aceasta, răsturnăm dintr-odată totul şi desfiinţăm Ortodoxia, mai ales în acele puncte în care o răstoarnă şi cei ce sunt primiţi acum cu nevrednicie.

Pentru că sfintele şi dumnezeieştile canoane spun: De s-ar ruga cineva împreună, chiar şi în casă, cu cel scos de la împărtăşire (excomunicat), acela să se afurisească (Canonul al 10-lea apostolic). Şi în altă parte: Cel ce se împărtăşeşte cu cei neîmpărtăşiţi (scoşi de la împărtăşire), şi acesta să fie neîmpărtăşit, ca unul ce tulbură canonul Bisericii (Canonul al 2-lea al Sinodului din Antiohia). Şi iarăşi: Cel care îl primeşte pe eretic se supune aceleiaşi osânde şi cade sub aceeaşi vină ca şi el (erminie la Canonul al 45-lea apostolic). Deci de vom primi unirea, vom cădea şi noi sub judecata dumnezeieştilor canoane rostite în Duhul Sfânt, pentru toate câte li se inculpă şi acestora şi de care se fac vinovaţi. Iar aceasta n-ar fi deloc după adevăr şi dreptate.

Dar nici nu-i vom pomeni. Fiindcă şi aceasta este o urzeală a vrăjmaşului care se preface a fi lumină, deşi este întuneric. Aşa şi acum, propunând unirea cu ei, va

348

pricinui cu vicleşug pierzarea desăvârşită a întregului trup al Bisericii. Dar fiindcă nu poate să convingă cu argumente făţişe, caută, din umbră, să afle vreo fereastră prin care să vâre răul înăuntru pe ascuns.

Aşadar, dacă în adevăr doresc unirea cu noi, atunci mai întâi să se schimbe, şi apoi să se unească. Dar dacă voiesc să o facă păstrându-şi neschimbate şi rătăcirile lor, nu le va reuşi. Ajung să ceară fie şi simpla pomenire a numelor lor. Dar nu este oare o legătură între comuniunea de taină şi pomenirea numelor? Este, cu toată adeverirea, precum vom arăta. O, cât de ticăloasă le va fi dobânda pe care o vor avea din această izbândă de acum! Fiindcă şi îndreptarea le va fi cu neputinţă, odată ce vor fi dobândit ceea ce voiesc! De altfel, pentru ei confruntările şi dialogurile nu par a avea ca ţel buna-cinstire [...]

[...Marele Apostol al Domnului şi Evanghelist Ioan zice: Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit! Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele (II Ioan 10-11). Deci dacă suntem opriţi să-l salutăm pe cale şi dacă într-o casă obişnuită nu ne este îngăduit să-l primim, cum să nu fie oprit să-l aducem nu într-o casă, ci în biserica lui Dumnezeu, ba chiar în înseşi altarele ei? [...]

[...Ce iad va striga pomenirea papei cel cu dreptate despărţit de Duhul Sfânt din pricina semeţiei sale împotriva lui Dumnezeu şi a Dumnezeieştilor Taine -, făcându-se astfel vrăjmaş lui Dumnezeu? Căci dacă numai simpla salutare ne face părtaşi faptelor

349

viclene ale celui pe care-l salutăm, cu cât mai mult pomenirea sa cu glas, şi mai cu seamă în clipa în care întâmpinăm cu frică Dumnezeieştile Taine?

Dacă Cel ce se află înaintea noastră este însuşi Adevărul, cum este cu putinţă să rabde o atât de mare minciună, ca papa să fie aşezat, adică, împreună cu ceilalţi patriarhi? Vom juca oare teatru în ceasul înfricoşatelor Taine? Şi cum va suferi acestea sufletul drept-credincios şi nu se va depărta îndată de părtăşia cu cei ce l-au pomenit şi nu-i va socoti neguţători de cele sfinte?

Biserica Ortodoxă a lui Dumnezeu primea din vechime pomenirea numelui arhiereului înaintea Sfintelor Taine ca pe o deplină comuniune întreolaltă. Fiindcă este scris în tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii că preotul liturghisitor pomeneşte numele arhiereului spre a arăta că se supune mai-marelui său, că este în comuniune cu el şi că prin el a primit credinţa şi harul de a săvârşi Dumnezeieştile Taine [...]

[...] Dumnezeu a mai osândit în trecut un lucru asemenea, prin cuvintele: Preoţii calcă legea Mea şi pângăresc lucrurile sfinte ale Mele (Iezechiel 22, 26). în ce fel au făcut-o? Prin aceea că nu făceau osebire între pângăritori şi sfinţi, ci se arătau la fel faţă de toţi şi de ce pildă mai limpede şi mai de netăgăduit decât aceasta avem trebuinţă?

Sau poate vom săvârşi unirea ca pe un soi de iconomie? Dar cum va fi primită o iconomie care pângăreşte Dumnezeieştile Taine, după dumnezeiescul cuvânt de mai sus, îl depărtează de la acestea pe Duhul

350

Sfânt şi-i lipseşte pe credincioşi de iertarea păcatelor şi de harul înfierii care izvorăşte din aceste Taine? Ce lucru mai vătămător decât aşa iconomie? [...]

[...] Ori poate este drept să i se dea ereticului papă întâietatea asupra întregii Biserici Ortodoxe a lui Hristos? Dar asta este recunoaştere deplină, iar nu iconomie. Acum acela nu e vrednic nici de locul cel mai de pe urmă. Spune despre asta marele nostru Părinte, Grigorie Teologul, slujindu-se de cuvântul lui Dumnezeu pentru cei ce se pocăiesc: Dacă, fireşte, nu s-au pocăit, nici Eu nu-i primesc. Doar atunci îi voi primi, dacă se vor pleca, dacă se vor înfăţişa în chip vrednic, dacă vor îndrepta răul pe care l-au săvârşit. Iar când îi voi primi, le voi da locul ce li se cuvine. Dar unde este la acela şi la ai săi îndreptarea? Unde întoarcerea spre bine? Prin urmare, nu sunt vrednici nici de locul de la urmă, cu atât mai puţin de cel dintâi! [...]

[...] Dar şi marele Pavel, mişcat de Domnul însuşi, Care grăieşte înlăuntrul său, ne încredinţează: De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te (Tit 3,10). Şi iarăşi: Să vă feriţi de orice frate care umblă fără de rânduială şi nu după predania pe care aţi primit-o de la noi (II Tesaloniceni 3, 6). Iar în altă parte ne porunceşte ca împreună cu unul ca acesta nici să nu şedem la masă (I Corinteni 5,11). La fel ne porunceşte şi marele, de-Dumnezeu-Purtătorul Părintele nostru Ignatie, spre a ne păzi de fiarele cu chip de om, de eretici, pe care nu numai că nu trebuie să-i primim, dar nici măcar să ne întâlnim cu ei.

351

Deci este, oare, cu putinţă să le dăm dreptul de a fi cei dintâi şi judecători ai Bisericilor Dreptslăvitoare, şi să trâmbiţăm ca ortodoxă pomenirea lor în biserică, în ceasul slujbei obşteşti şi înaintea înseşi mesei de taină? Şi aceasta cu toate că suntem îndemnaţi să nu stăm nici la masă cu ei, nici să le dăm bineţe ca să nu existe niciunfel de însoţire cu ei şi de este cu putinţă şi de întâlnirea cu ei să fugim"⁶⁴¹.

În final, părinţii aghioriţi îl conjură pe împărat să nu încheie o asemenea unire şi-l sfătuiesc să nu se lase înrâurit de nicio inovaţie nelegiuită.

2. Unirea din 1274 cu latinii şi persecuţiile împotriva antiunioniştilor

Scrierile mărturisitoare ale ieromonahului Iov şi ale monahilor aghioriţi n-au putut însă, din păcate, să-l domolească pe temerarul împărat. Mihail era de nestăvilit, mai ales că izbutise să-şi supună, prin silnicie, douăzeci şi opt de mitropoliţi şi nouă arhiepiscopi împreună cu episcopii aflaţi sub jurisdicţia lor. De partea împăratului se declaraseră de asemenea Bisericile Serbiei şi Bulgariei.

În cele din urmă, fără a ţine cont de opoziţia antiunioniştilor, Mihail a trimis la Roma o delegaţie încărcată cu daruri, în vederea încheierii

⁶⁴¹ Kallistos Vlastos, AoKÎpiov ioxopiKOv ncpi toi) LxiopaxoQ... (Eseu istoric despre Marea Schismă), pp. 105-111-

352

unirii⁶⁴². împăratul fusese de acord cu toate inovaţiile Romei, dar îl ruga pe papă să-i îngăduie Bisericii Răsăritene să rostească Simbolul de credinţă fără adaos şi să-şi păstreze propriile tradiţii, cerere care i-a fost acceptată⁶⁴³. Legaţii i-au înmânat papei şi scrisoarea celor treizeci şi şapte de arhierei menţionaţi mai sus, prin care aceştia îl recunoşteau ca mare şi ilustru ierarh al tronului apostolic.

în continuare, papa şi delegaţii s-au deplasat la Sinodul episcopilor latini de la Lyon, unde a fost proclamată, cu mare pompă, unirea Bisericilor. Ortodocşii au acceptat „cele trei capete" pomenirea, primatul şi recursul şi au rostit (doar cu această ocazie) Simbolul de credinţă cu adăugirea filioque⁶⁴⁴.

Patriarhul Iosif nu a recunoscut unirea, chiar dacă într-una din bisericile din Constantinopol era pomenit şi papa, iar citirea Apostolului şi a Evangheliei se făcea şi în latină⁶⁴⁵. După demisia Sfinţitului Iosif, scaunul său a fost luat de nestatornicul Vekkos. Patriarhul şi împăratul latinofron au purces la punerea în aplicare

⁶⁴² G. Pahymeris, MixarjA YlaAaioAdyoi; (Mihail Paleologul), cartea a cincea, cap. 16, P.G. 143, 838AB.

⁶⁴³ A. D. Kyriakos, EKKAqoiaouKf] loiopia (Istoria Bisericească), vol. 2, 151, p. 40.

⁶⁴⁴ V. Stefanidis, EKKAqoiaoTiKt) Iozopia (Istoria Bisericii), 23, p. 388.

⁶⁴⁵ G. Pahymeris, ibidem, cap. 22, P.G. 143, 853B-854A.

353

a unirii, unul slujindu-se de retorică, iar celălalt de forţă. „împăratul s-a gândit la mijlocul cel mai tiranic, dacă nu se făceau părtaşi cu toţii la învăţătura lui"⁶⁴⁶. Mihail dorea o acceptare unanimă a unirii şi minimaliza cu bună ştiinţă concesiile făcute în vederea ei.

Antiunioniştii însă au respins unirea şi privindu-i ca pe nişte întinaţi pe cei ce o recunoscuseră, s-au despărţit de patriarhul Vekkos şi de partida lui⁶⁴⁷. Îi învinuiau pe aceştia că au căzut din preoţie, iar Tainele pe care le săvârşesc sunt nevalide⁶⁴⁸, potrivit canoanelor 1 şi 2 ale Sinodului al III-lea Ecumenic⁶⁴⁹. De aceea, îi îndemnau pe credincioşi să nu meargă la bisericile unde slujeau patriarhul şi clericii unionişti. Vekkos a validat unirea în cadrul unui sinod⁶⁵⁰, iar în iulie 1277 a lansat o „excomunicare patriarhală" împotriva

⁶⁴⁶ Iosif Kalothetos, Bioc, kcu no Alte ia tov ev ăyioic. naxp6; tţpcov... AOavaaiov (Viaţa şi petrecerea celui întru Sfinţi Părintelui nostru Atanasie), 19, apud D. Tsamis, Icoofjcp KaAoOiTov ovyypâppma (Scrierile lui Iosif Kalothetos), p. 475.

⁶⁴⁷ I. Anastasiou, O dpvAovpevoc; bicoypdţ... (Vestita prigoană...), în „Viaţa athonită", p. 223.

⁶⁴⁸ H. Arampatzis, H O pdodofq EiacArioia Kai i) Pcopp Kaxă xov iy auova (Biserica Ortodoxă şi Roma în secolul al XIII-lea), p. 109.

⁶⁴⁹ Pidalionul cârma Bisericii Ortodoxe, op. cit., pp. 188-190.

⁶⁵⁰ S. Bilalis, Op9o5o.ia Kai tlaniapoc; (Ortodoxia şi papismul), vol. 2, p. 18.

354

„schismaticilor antiunionişti" şi în special împotriva despotului Epirului, Nichifor Ducas, şi a sevastocratorului⁶⁵¹ Noului Patras, Ioan Ducas.

„În replică, aceştia au convocat în decembrie un sinod în Noul Patras, la care au luat parte opt episcopi, mai mulţi egumeni şi o sută de monahi, în cea mai mare parte refugiaţi din provinciile imperiului, care au respins unirea şi i-au anatematizat pe papă, pe împărat şi pe patriarh, ca duşmani ai Ortodoxiei"⁶⁵².

Marile prigoane şi pătimirile antiunioniştilor începuseră deja odată cu verdictul final în favoarea unirii şi plecarea delegaţiei lui Mihail. „Pe toate le-a săvârşit împăratul, spune Grigoras⁶⁵³, confiscarea averilor, surghiunuri, temniţă, scoaterea ochilor, biciuiri, tăierea mâinilor. Tot atunci, sora acestuia, Evloghia (care era monahie⁶⁵⁴), împotrivindu-se unirii, a fost surghiunită, iar patriarhul Iosif trimis la Mănăstirea Perivleptos [...] Insulele Limnos, Skyros, Keos şi cetatea Niceei se umpluseră cu cei exilaţi"⁶⁵⁵.

⁶⁵¹ Titlu bizantin care urma imediat după cel de împărat. (n. trad.)

⁶⁵² L. Anastasiou, ibidem, p. 224.

⁶⁵³ Nichifor Grigoras, savant şi scriitor bizantin din secolul al XIV-lea, autor al unei Istorii romane (bizantine) care acoperă perioada anilor 1204-1359. Şi-a sfârşit viaţa ca oponent al Sfântului Grigorie Palama şi al isihaştilor. (n. trad.)

⁶⁵⁴ H. Arampatzis, H Evvodot; zf]Q Avtbv (Sinodul de la Lyon), p. 172.

⁶⁵⁵ A. Dimitrakopoulos, loropia toi) Exioparoc... (Istoria Schismei), pp. 68-69.

355

„împăratul îi ura pe monahii care se despărţiseră, lepădând unirea, drept care îi urgisea cu surghiuniri, născocind alte pricini decât cele adevărate."⁶⁵⁶ Monahii „au fost cei care au făcut rezultatul celui de-al doilea Sinod de la Lyonfără vigoare"⁶⁵⁷

1. Cuviosul Meletie Galisiotul

Unul dintre marii mărturisitori care au strălucit în perioada respectivă a fost Cuviosul Meletie, „cel slăvit de Dumnezeu prin multe faceri de minuni în viaţă şi după moarte, înfierarea relei credinţe a Apusului şi mărturia învederată şi vie a adevărului dogmelor Bisericii din Răsărit"⁶⁵⁸.

în acele vremuri critice, Cuviosul Meletie împreună cu tovarăşul său de nevoinţă, Cuviosul Galaction, au venit în Constantinopol unde „s-au înfăţişat înaintea împăratului latino-cugetător Mihail şi au mărturisit cu îndrăznire că sunt apărători ai Ortodoxiei şi nu împărtăşesc erezia latină, care mai-nainte încă de a lua fiinţă a fost mustrată de dumnezeieştii Părinţi; pentru că Sinoadele a toată lumea mărturisesc în Simbolul de credinţă că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi-i afurisesc pe cei ce îndrăznesc să aducă la acesta şi cea mai mică adăugire sau scoatere.

⁶⁵⁶ Dositei al Ierusalimului, AcjbeKăfiiŞAoc, (Dodekavivlos), cartea a noua, cap. 1, 15, p. 20.

⁶⁵⁷ S. Bilalis, ibidem, p. 89.

⁶⁵⁸ Sfântul Nicodim Aghioritul, în periodicul „Grigorie Palama", 1921, p. 577.

356

Pentru ce, dar, tu nesocoteşti înseşi cuvintele lui Hristos pe care le rosteşte în Sfânta Evanghelie, şi ale Apostolilor Săi, şi mărturiile dumnezeieştilor Părinţi, şi sfintele canoane ale Bisericii Soborniceşti, supunându-te acestei rătăciri? Şi voieşti, pe lângă toate acestea, ca şi noi să urmăm rătăcirii şi să încălcăm predaniile apostoleşti? Aceasta e cu neputinţă să se întâmple, deci nu încerca să clinteşti cele de neclintit; căci socotim mai de dorit să ne pierdem mintea, decât să pierdem Dreapta Slăvire"⁶⁵⁹.

Potrivit Dialogului consemnat de un oarecare logofăt, Cuviosul Meletie i s-a adresat lui Mihail cu aceste cuvinte: „Nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici începătoriile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncul, nici vreo altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru, adică de credinţa dreaptă în El [...] Negreşit, buna-cinstire are întâietate şi, pe lângă aceasta, cercetează şi cele ale celorlalţi [...] Nu la vreun ajutor trebuie să ne aşteptăm de la ei (de la latini), ci mai degrabă la prăpăd şi deplină pierzare, chiar de ar pune la mijloc mii de adăugiri şi uniri"⁶⁶⁰.

„Socotind ca pe o mare ocară această îndrăzneală a Sfântului, împăratul i-a aruncat în temniţă pe amândoi, dându-i totodată şi la multă rea pătimire,

⁶⁵⁹ Sfântul Nicodim Aghioritul, Niov [EKÂâyiov (Noul Ekloghion), p. 320.

⁶⁶⁰ Dositei al Ierusalimului, Tâpop Xapac, (Tomul bucuriei), 32-35, pp. 571-572.

357

pe care vitejii ostaşi ai lui Hristos au răbdat-o cu suflet bucuros. După câteva zile, a poruncit să fie scoşi din temniţă şi să se înfăţişeze înaintea sa, nădăjduind că chinul temniţei îi va fi înmuiat. Dar Sfinţii, fără a se înmuia, ca ceara, în focul ispitelor, mai mult s-au călit, precum fierul, prin fierbinţeala credinţei, şi s-au făcut şi mai tăioşi împotriva relei credinţe.

Drept aceea, arătând o îndrăzneală şi mai mare decât cea dintâi, au aprins împotriva lor mânia împăratului, care a poruncit să fie exilaţi în Skyros, o insulă aflată sub jurisdicţia mitropoliei Atenei. Din Skyros, dumnezeiescul Meletie a fost trimis la Roma să stea de vorbă despre credinţă cu oameni luminaţi de-ai papei; iar acesta l-a pus în temniţă şi l-a ţinut în lanţuri timp de şapte ani. Apoi, din porunca împăratului, a fost trimis din nou în Skyros şi închis în temniţă împreună cu bunul său tovarăş, Galaction [...] [...] Dar bunii arhierei şi mai ales patriarhul o, judecata şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu! n-au încetat să-i defaime înaintea împăratului pe Sfinţi, căutând în tot chipul ca ori să-i înduplece şi să-i aibă de un cuget cu ei în latinism, ori să nu-i mai vadă cu viaţă. I-au scos deci din temniţă pe luptătorii cei cu suflet răbdător, care s-au înfăţişat din nou înaintea împăratului şi arătând o şi mai mare şi mai vitejească îndrăznire decât cea dintâi, au luat şi o pedeapsă mai grea [...] [...] împăratul, nedumerit fiind şi neştiind ce să facă, fiindcă nu putea să înfrângă socotinţa Sfinţilor, căuta, prin chinuri, să le răpună trupurile. Astfel, Sfinţitului Galaction i-a orbit ochii în mari dureri şi

358

cu cruzime, iar Sfântului Meletie i-a tăiat limba (şi i-a smuls dinţii din rădăcină⁶⁶¹), ca nici Galaction să nu mai poată să slujească, nici Meletie să teologhisească despre Sfânta Treime."⁶⁶²

După moartea lui Mihail, înlăturarea lui Vekkos şi revenirea în scaun a patriarhului Iosif, Cuviosul Galaction, care se bucura de o cinstire deosebită din partea poporului ortodox, a stropit cu agheasmă toată Biserica „Sfânta Sofia" (1283). Astfel, „pe pipăite, a luat agheasmă şi a sfinţit coloanele, icoanele şi curţile bisericii, ca să le sfinţească, adică, pe cele ce fuseseră profanate de latino-cugetători"⁶⁶³.

Noul împărat, Andronic, a preţuit virtutea şi înţelepciunea Cuviosului Meletie. „într-o zi, l-a chemat la palat pe marele Meletie, ca să ia sfat de la dânsul într-o chestiune bisericească pe care îşi pusese în gând să o chivernisească, şi ducându-se Sfântul, împăratul l-a primit cu cea mai mare cinste."⁶⁶⁴

Cuviosul Meletie a scris numeroase opere, între care şi cele despre Sfânta Treime şi împotriva latinilor. Cea mai importantă scriere a sa este Abecedarul, una dintre cele mai valoroase opere ale literaturii ascetice. Acest amplu poem care numără peste treisprezece mii de versuri expune concepţiile teologice, ideile şi simţămintele sale.

⁶⁶¹ Kallistos Vlastos, ibidem.

⁶⁶² Sfântul Nicodim Aghioritul, ibidem, pp. 320-322.

⁶⁶³ AaÖKäßißAoc (Dodekavivlos), cartea a noua, cap. 2, 4, p. 261.

⁶⁶⁴ Sfântul Nicodim Aghioritul, ibidem, p. 323.

359

în scrierile sale Cuviosul Meletie afirmă că latinii sunt eretici, iar cei ce au împărtăşire cu aceştia se osândesc.

„Acum încep pricina a opta, în care, ajutând Dumnezeu, îţi voi arăta Că, deşi unii dintre păstorii de la noi, Necunoscând Scripturile sau din alte pricini, Spun că rătăcirile latinilor sunt neînsemnate,

Că aceia nu sunt eretici, nici despărţiţi De adunarea credincioşilor de către careva dintre Sfinţi

Şi nici împărtăşirea cu ei nu e greşeală şi vătămare de suflet,

Minciună spun aceştia, rău grăiesc, departe sunt de adevăr.

Căci latinii prea mult şi peste măsură au greşit. Toată adunarea Părinţilor îi osândeşte Şi-i aşază dimpreună cu ereticii,

Iar tot cel ce se împărtăşeşte cu latinii Se desparte de Hristos şi de Sfinţi [...]

[...] Ai înţeles din nelegiuirile lor hulitoare,

Din obiceiurile rătăcite pe care pe scurt le-am arătat, Că latinii sunt eretici? Cum, dar, să nu fie vătămătoare

împărtăşirea cu ei pentru cei ce o primesc?

Sau cum să nu-i numim eretici pe latini Care atât au rătăcit, aducând astfel de inovaţii? [—] [...] Ce spui? Oare acestea toate nu arată vădit Şi dau pe faţă că latinii sunt eretici?

Şi, împreună cu ei, călcători ai hotarelor adevărului

360

îi arată pe toţi păstorii de la noi Care au găsit cu cale să se împărtăşească fără frică cu latinii,

Ca şi când nu s-ar fi abătut de la Ortodoxie nicicum. "⁶⁶⁵

Referindu-se la botezul mincinos al latinilor (încă nu apăruse inovaţia botezului prin stropire), Sfântul spunea:

„Printr-o singură afundare botează pruncii, În loc de ulei folosesc în chip nelegiuit grăsime, Şi aduc, împreună cu ea, sare la botez.

De aceea, precum ştii, Sinodul al Doilea Şi împreună cu el şi următorul, cum prea bine ştii, I-a dat anatemei, ca rătăciţi.

Acelaşi mai spune că preoţii latinilor Fac purificări şi stropiri,

Ţinând întru totul obiceiurile iudeilor"⁶⁶⁶.

De asemenea, în pricina a 7-a a scrierii sale contra latinilor spune:

„Străini sunt cu totul de Biserica lui Hristos Cei ce folosesc azime, şi împreună cu cei desfrânaţi Se cuvine a fi socotiţi şi aceştia şi aşezaţi"⁶⁶⁷.

⁶⁶⁵ V. Laurent, J. Darrouzes, Dossier Grec de l’union de Lyon (Dosarul grec al unirii de la Lyon), pp. 554, 558, 559.

⁶⁶⁶ E. Arghentis, Pavxiapov LxpAÎTevoiQ (Condamnarea stropirii), p. 19.

⁶⁶⁷ Th. Simopoulos, MeAexioc. o raAqoicoxpc (Meletie Galisiotul), p. 109.

361

Altundeva scrie din nou:

„Nimic nu-i mai puternic decât buna-cinstire, Nimic mai fericit decât a pătimi pentru ea,

A fi împreună-prigonit şi împreună-înfruntat cu Hristos,

A fi chinuit şi batjocorit împreună cu El [...] [...] Chiar dacă răutatea arată multă nebunie împotriva bunei-cinstiri şi a dogmelor drepte, Totuşi nu poate să-i răpească nimic, cât de mic, Ci mai mult o întăreşte, mai mult o sporeşte, Mai strălucită o arată, când o războieşte neîmpăcat. Deci şi tu, îngrădindu-te cu armele Duhului, Când vremea o cere, luptă vitejeşte, Dumnezeieşte dă război celor ce vin asupra ta. Fii treaz, fii osârdnic, stăruie în luptă Ca să te arăţi asupra potrivnicilor biruitor. Acestea sunt vremile din urmă, aproape e judecata, Aleargă cu grăbire, mori cu sârguinţă Spre slava lui Dumnezeu, şi vei trăi în veci [...] [...] Să nu ne temem, dar, să nu ne spăimântăm, Să nu ne speriem de ameninţări, să nu ne fie frică De braţele crunte ale prigonitorilor ce vin asupra noastră;

Să nu dăm spatele vrăjmaşilor, să nu o luăm la

fugă"⁶⁶⁸.

Iar în altă parte spune despre cel smerit-cugetător:

⁶⁶⁸ AA(pcxprTa(păfir]TO(; (Abecedarul), treapta 153, pp- 499-500.

362

„Nicicum nu ştie să fie nesupus cuiva, nici să contrazică,

Decât de se stârneşte vreun cuvânt despre credinţă"⁶⁶⁹.

2. Părinţi aghioriţi

Între mărturisitorii care au respins unirea s-au numărat şi părinţii din Sfântul Munte Athos. După înlăturarea Sfinţitului Iosif din scaunul patriarhal, aceştia i-au adresat Sinodului arhieresc o scrisoare asemănătoare celei pe care i-o trimiseseră şi împăratului Mihail. în scrisoare sunt combătute în detaliu inovaţiile papistaşe, papa este calificat încă o dată drept „eretic" şi „apostol al satanei"⁶⁷⁰, iar latinii drept „atei". Drept aceea, părinţii întreabă: „Cum, dar, să poată fi primiţi şi uniţi cu trupul neprihănit şi ortodox al Sfintei Biserici Soborniceşti şi Apostoleşti a lui Hristos?”⁶⁷¹.

„La sfârşit, după ce au arătat nesăbuinţa pretenţiei papei de a i se acorda întâietatea şi dreptul la recurs şi pomenire, au subliniat vătămarea pe care avea să o sufere pliroma Bisericii de pe urma comuniunii cu ereticii latini. Trebuie notat că tonul este dezaprobator când este înfierată caterisirea patriarhului Iosif şi devine, treptat, sever, odată cu constatarea că, potrivit canoanelor, episcopii care se împărtăşesc

⁶⁶⁹ Ibidem, treapta 702, p. 322.

⁶⁷⁰ V. Laurent, J. Darrouzes, ibidem, p. 423.

⁶⁷¹ Ibidem, p. 409.

363

cu ereticii şi supun Biserica lui Dumnezeu pierzării catolice se lipsesc de preoţie şi sunt proscrişi, adică sunt vădiţi tuturor ca unii care s-au rupt de trupul ortodox al Bisericii."⁶⁷²

Consecvenţi cu cele scrise în epistole, părinţii au încetat prin urmare orice comuniune cu cei ce acceptaseră unirea cu latinii. Acest act le-a atras dizgraţia şi răzbunarea împăratului, care „s-a arătat neîndurător faţă de monahii din Sfântul Munte"⁶⁷³. După relatarea lui Pahymeris, „câte chinuri, vătămări şi pedepse, şi câte rele morţi au adus asupra părinţilor din Sfântul Munte latino-cugetătorii, unele ca acestea nici prigonitorii păgâni nu le-au săvârşit"⁶⁷⁴.

Din păcate, Marea Lavră şi Mănăstirea Xiropotamu au cedat pe moment în faţa silniciei latinofronilor. Monahii de la Iviron, însă, „au rezistat cu suflet dârz şi cuget neînfrânt. Punându-şi nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu, au rămas neclintiţi precum muntele Sionului (Psalmii 124, 1), apărând apostoleştile şi părinteştile predanii. în acelaşi timp, l-au mustrat cu asprime pe împăratul necinstitor şi pe cei de un cuget cu el, ca pe nişte eretici şi nelegiuiţi. Mihail însă, nesuferind mustrările, i-a despărţit pe monahi în două părţi. Pe cei de obârşie din Iviria

⁶⁷² H. Arampatzis, H Opdoboţr] EKKĂrjcria kcxî 1) Pcoprj Kcnâ tov iy aicova (Biserica Ortodoxă şi Roma în secolul al XIII-lea), p. 107.

⁶⁷³ F. Vafeidis, EKKĂqoiaoTiKi] Iotopta (Istoria Bisericii), vol. 2, 147,2, p. 213.

⁶⁷⁴ G. Smymakis, To Ayiov O poc (Sfântul Munte), p. 75.

364

i-a îmbarcat într-o corabie şi şi-a trimis aghiotanţii să o găurească şi să o scufunde în adâncul mării. Astfel sfinţii mărturisitori şi-au luat fericitul sfârşit. în acelaşi timp, latino-cugetătorii au jefuit toate bunurile mănăstirii, lăsând-o pustie.

împăratul a plecat apoi de acolo şi s-a îndreptat spre Sfânta Mănăstire Vatopedu, unde coborând din corabie, a avut aceleaşi pretenţii ca şi la mănăstirea anterioară. Dar cuvioşii monahi care se nevoiau în mănăstire nu s-au înfricoşat, nici nu s-au plecat, ci s-au împotrivit vitejeşte şi au înfruntat nebunia latinilor cu mărturii din Scripturi. Ofensat de această împotrivire, împăratul a poruncit să fie duşi pe o colină din apropierea mănăstirii, unde acei binecuvântaţi mărturisitori şi-au aflat, prin spânzurare, fericitul sfârşit, dobândind astfel veşnica şi fericita viaţă în locul celei vremelnice.

Iar împăratul, după ce a prădat şi a distrus tot ce se afla în mănăstire, pustiind-o cu desăvârşire, a spânzurat în afara mănăstirii doisprezece ieromonahi învăţaţi, iar pe egumenul Eftimie l-au pus în lanţuri şi l-au lăsat în largul mării în partea de coastă numită Kalamitzion -, pe o stâncă acoperită de ape, unde s-a şi înecat vrednicul de laudă. în acest chip, toţi părinţii au luat împreună cununa muceniciei.

După toate acestea, prădând mai departe, latino-cugetătorii au ajuns la Mănăstirea numită a Zugravului⁶⁷⁵.

⁶⁷⁵ Zografu. După toate probabilităţile, mănăstirea îşi trage numele de la întemeietorul ei, Gheorghe, pictor de meserie, (n. trad.)

365

Cei douăzeci şi şase de monahi care se nevoiau aici se zăvorâseră în turnul mănăstirii, de unde îi mustrau pe latino-cugetători prin cuvintele lor asemeni unor săgeţi şi îi numeau eretici şi nelegiuiţi. Atunci nedreptul împărat a dat poruncă aghiotanţilor săi să adune o grămadă de crengi uscate şi i-a ars de vii împreună cu fortificaţia lor. Astfel au suferit fericiţii moartea prin foc, în ziua a zecea a lunii octombrie.

Plecând de acolo, Mihail a ajuns în Lavra de chilii de la Kareea, unde se află şi reşedinţa protosului Sfântului Munte. Protosul şi cei împreună cu el s-au împotrivit vitejeşte împăratului, mustrându-l la fel ca şi părinţii de mai înainte. împăratul s-a mâniat şi a poruncit să-i taie pe toţi cu săbiile, şi astfel sfinţii mărturisitori şi-au aflat sfârşitul. în continuare, Mihail a ars biserica şi a prădat chiliile monahilor"⁶⁷⁶.

„în biserica de la Protaton se păstrează două cenotafuri⁶⁷⁷, iar un altul la Mănăstirea Zografu, întru pomenirea celor ce au fost ucişi atunci pentru Ortodoxie."⁶⁷⁸ Unii susţineau că istoria aceasta n-ar fi adevărată. Dar părinţii aghioriţi care timp de şapte sute de ani au ţinut aprinsă candela neadormită la mormântul nu la cenotaful sfântului Cosma au avut perfectă dreptate. în anul

⁶⁷⁶ M. Ghedeon, O AOgjq (Athosul), pp. 142-143.

⁶⁷⁷ Cenotaful (în sens etimologic, „mormânt gol") este un monument funerar ridicat în amintirea unei persoane ale cărei oseminte se află în altă parte. (n. trad.)

⁶⁷⁸ K. Vlahos, H xepoovpooc, rov Ayiov Opove Adco (Peninsula Sfântului Munte Athos), p. 54.

366

1982, din iniţiativa Sfintei Chinotite, au fost descoperite „cinstitele, înmiresmatele, de har izvorâtoarele şi muceniceştile moaşte"⁶⁷⁹ ale Sfinţitului Mucenic Cosma (+1282), cel ce a fost protos al Sfântului Munte în timpul invaziei latinofronilor⁶⁸⁰.

3. Cuviosul Nichifor⁶⁸⁰

Sfântul Grigorie Palama vorbeşte de încă un astru al Athonului care a strălucit prin mărturisire, Cuviosul Nichifor, „care a mărturisit mărturisirea cea bună, fiind osândit pentru aceasta la surghiun de către întâiul împărat Paleolog (Mihail), care a îmbrăţişat cugetele latinilor. Acest Nichifor se trăgea din italieni, dar după ce a lepădat reaua credinţă a acelora, s-a alipit Bisericii noastre Ortodoxe"⁶⁸².

între scrierile Sfinţitului Nichifor este menţionată şi una contra latinilor⁶⁸³, cel mai probabil fiind vorba de Discuţia noastră, a lui Clement şi Nichifor, cu legatul, despre credinţa ortodoxă. Discuţia este „o istorisire care s-a bucurat de o largă circulaţie

⁶⁷⁹ Arhim. Gheorghe Kapsanis, Opdodoţia Kai Ovpaviopoc, opBoboţia nai IlanLopdc, (Ortodoxia şi umanismul ortodoxia şi papismul), p. 52.

⁶⁸⁰ Sfânta Chinotită a Sfântului Munte Athos, O ăyioc, lepopapjvQ Koopăc; (Sfântul Sfinţit Mucenic Cosma), p. 14.

⁶⁸¹ Cunoscut şi sub numele de Nichifor din singurătate. (n. trad.)

⁶⁸² Tnep tcov iepcoc; fjovxaCdvrcov (Pentru cei ce vieţuiesc cu sfinţenie în isihie), 2, 2, 2, E.P.E. vol. 2, p. 350.

⁶⁸³ Sfântul Grigorie Palama, EmoxoAr] a npoţ Bapaaâp (Epistola întâi către Varlaam), 17, E.P.E. vol. 1, p. 462.

367

în perioada anilor 1277-1278 şi care, pe lângă conţinutul ei dogmatic, descrie persecuţiile monahilor din Sfântul Munte, care s-au opus restaurării relaţiilor dintre Roma şi Constantinopol în felul în care o urmăreau împăratul şi patriarhul"⁶⁸⁴. Este vorba despre unul dintre cele mai importante izvoare istorice referitoare la aceste persecuţii (1276), care se distinge prin caracterul său nemijlocit şi prin acurateţea amplasării cronologice.

Să vedem, aşadar, cum descrie însuşi Cuviosul Nichifor episodul prinderii sale şi mărturia adusă înaintea împăratului Mihail şi a latinilor:

„Când flacăra necucerniciei s-a aprins cu putere pretutindeni, atunci fumul ei a ajuns până la Sfântul Munte, fiindcă împăratul auzise că părinţii au încetat cu totul să-l mai pomenească. Umplându-se de mânie, a trimis la noi mulţime de gealaţi, cei mai cruzi şi mai cumpliţi dintre aghiotanţii săi, care sosind s-au repezit asupra noastră precum câinii sălbatici asupra oilor. Deci după ce au prins toată acea mulţime, acele cete îngereşti ale monahilor, de parcă ar fi fost nişte tâlhari-o, îndurarea Ta, Hristoase împărate! -, căpetenia gealaţilor i-a scos pe mulţi dintre ei din Sfântul Munte, cu ciomege şi cu multă sălbăticie.

Atunci pe păstorii monahilor i-au trimis legaţi la împărat, iar pe oile cele cuvântătoare ale lui Hristos

⁶⁸⁴ H. Arampatzis, H Op668oE,Tj EiacArioia kocî f) Pcopr] Kară râv iy aicova (Biserica Ortodoxă şi Roma în secolul al XIII-lea), nota 117, p. 132.

368

le-au împrăştiat în surghiunuri, ca pe nişte sclavi, pribegi sau răufăcători, lăsându-le lipsite şi de cele de trebuinţă. Pe noi ne-au suit din nou pe cai şi ajungând la Constantinopol după şaisprezece zile, ne-au dus degrabă la divanul împărătesc.

împăratul, ascunzându-şi până la o vreme mânia, nădăjduia că ne va prinde cu linguşiri şi momeli deşarte. La urmă însă, dacă a priceput că lucrul e cu neputinţă, a aprins împotriva noastră, cu toată puterea de care era în stare, văpaia chinurilor, cerându-ne ca ori să ne împărtăşim cu el, şi prin el cu Biserica latină, ori să ni se ia viaţa cu silnicie. Cum însă cu puterea lui Hristos nu a izbutit să ne înduplece prin mii de munci timp de cinci luni şi jumătate, a dat asupra mea şi a monahului Clement o hotărâre. Deci, după ce a scris două ordine împotriva noastră pentru legatul papei, ne-a dat spre junghiere în mâinile vrăjmaşilor noştri.

Aceştia, scria, sunt vrăjmaşi temuţi şi potrivnici înverşunaţi ai Bisericii noastre, celei a vechii Rome, pentru care vi i-am trimis sanctităţii voastre celei preaputernice ca, de nu vor voi să aibă împărtăşire cu scaunul apostolic al Romei celei vechi, să-i osândiţi ca să se înfricoşeze toţi cei ce cugetă asemenea lor şi să-i învăţaţi să nu se mai împotrivească, înfruntând ordinele noastre împărăteşti şi defăimându-l pe papă, cel ce este de îngeri cinstit şi de oameni temut.

De cum au auzit acestea veneţienii care ne-au luat în corabie, nesuferind ocara împotriva papei, m-au bătut pe mine, păcătosul, până aproape de moarte,

369

şi voiau să mă arunce în adâncul mării. Dar temându-se de mânia legatului, m-au lăsat pe jumătate mort. Ajungând la Ptolemaida, legatul a luat ordinele împărăteşti şi înştiinţându-se de cele mai sus zise, ne-a adus la cercetare înaintea sa. Şi căutând la noi cu o privire sălbatică şi plină de mânie, a zis:

Precum se vede şi cum o mărturisesc scrisorile împărăteşti, împăratul n-a aflat nebuni mai mari ca voi în tot Constantinopolul. Pentru aceea v-a trimis ca pe nişte făcători de rele şi v-a dat la moarte. Deci eu rog acum iubirea voastră cea adevărată, ca oameni învăţaţi şi chibzuiţi ce sunteţi, să nu voiţi să staţi împotriva adevărului ca să ne siliţi să vă pedepsim ca pe nişte vrăjmaşi ai lui -, ci să vă căiţi mai-nainte de chinuri, alegând ce e mai bun şi cuvenit.

Aceasta s-o cunoaşteţi, că de când v-aţi despărţit, spre nefericirea voastră, de scaunul apostolesc al vechii Rome, nu mai aveţi nici preoţie, nici botez, ci sufletele voastre vor merge împreună cu trupurile în iad. Cu toţii sunteţi vrednici veşnicei osânde, de nu-i veţi da anatemei pe înaintaşii voştri. De voiţi însă viaţa, mărturisiţi că papa are aceeaşi putere ca şi Dumnezeu, Care va lega şi va dezlega pe pământ (cf. Matei 16,19); şi aceasta o va spune fiecare în ziua Judecăţii, oricine ar fi el cu viaţa şi cunoştinţa. De veţi mărturisi acestea, bucuros vă voi trimite unde voiţi. Iar dacă nu, să ştiţi că printr-o moarte rea vă voi lipsi de viaţa aceasta şi veţi moşteni după dreptate focul cel veşnic.

După ce legatul ne-a zis acestea, noi am strigat îndată cu glas mai puternic ca al trâmbiţei: Veniţi

370

la teatru, toţi cei ce iubiţi şi păziţi adevărul! întoarceţi-vă cugetele voastre spre cele de sus, ca să vedeţi înfruntarea noastră cu legatul. Şi văzând putrejunea minciunii, osândiţi neputinţa ei şi, dacă vremea o cere, nu vă spăimântaţi de fierberea mâniei ei înverşunate. Iată, acum, cu darul lui Iisus Hristos, noi luăm asupra noastră lupta muceniciei, ca şi când neam fi lipsit de viaţă în vremea aceasta de aici.

Apoi, cu glas liniştit, i-am spus legatului: Dacă ne vei întreba din Scripturi, suntem gata să ne apărăm înaintea voastră, în tot ce voiţi. Dacă, iarăşi, veţi vrea să ne pedepsiţi, slujindu-vă de puterea voastră cea tare, faceţi ceea ce voiţi. Atunci, legatul, nesuferind cererea noastră îndrăzneaţă, s-a întors la locul său. A poruncit însă să fim daţi la temniţă sub straja atentă a unor ostaşi neîndurători, ca să nu primim de nicăieri vreun ajutor omenesc. Deci după ce am răbdat destule chinuri, legatul a trimis în mai multe rânduri pe câte unul, doi sau trei dintre cei mai aprigi şi zeloşi aghiotanţi ai săi să ne cerceteze"⁶⁸⁵.

Sfinţiţii mărturisitori s-au apărat zile de-a rândul, cu mult curaj, în faţa anchetatorilor. Au combătut, cu argumente teologice, nu numai doctrina despre filioque, ci şi purgatoriul şi folosirea azimelor, până când, printr-o nouă hotărâre, au fost mutaţi în insula Cipru, locul de pe urmă al exilului lor.

⁶⁸⁵ V. Laurent, J. Darrouzes, Dossier Grec de l’union de Lyon (Dosarul grec al unirii de la Lyon), pp. 487-493.

371

4. Sfântul Atanasie, patriarhul Constantinopolului

Sfântul Atanasie a strălucit cu vieţuirea în mănăstirile Athonului, Galisiului şi Ganosului. în perioada vieţuirii sale isihaste la Muntele Athos, împăratul Mihail îi prigonea pe monahi spre a-i determina să se supună planurilor sale unioniste. Aceste presiuni l-au silit pe Sfânt, la fel ca pe mulţi alţi monahi, să părăsească Sfântul Munte.

„S-a dus deci iarăşi marele Atanasie la Muntele Galisiului şi s-a sfătuit cu părinţii cei aleşi de acolo ce trebuie făcut, s-a întrarmat împotriva necucerniciei, s-a gătit de război şi s-a rânduit pe sine apărător al celorlalţi. A purces împotriva vrăjmaşilor şi le-a spulberat tabăra; i-a slobozit pe cei robiţi, i-a mântuit din primejdie şi i-a izbăvit de atacul potrivnicilor.⁶⁸⁶

în continuare, Sfântul s-a strămutat la Muntele Ganos. Aici se ruga necurmat lui Dumnezeu pentru înfrângerea necinstitorilor latinofroni şi încetarea tulburării în Biserică. Totodată nu se lenevea să propovăduiască, în pustie sau în pieţe, învăţând plinătatea credinţei noastre şi acrivia dogmelor. îi îndemna pe credincioşi să se păzească de rătăcirea latină, „care îndepărtează de Dumnezeu ", şi a reuşit să atragă numeroşi ucenici.

⁶⁸⁶ Iosif Kalothetos, Bîoq kcu noAnda tov tv ăyioic ruxTpoc; qpcov... AOavaoiov (Viaţa celui întru Sfinţi Părintelui nostru Atanasie), 19, apud D. Tsamis, 7aoqcp KaAoOexov ovyypăppaza (Scrierile lui Iosif Kalothetos), p. 476.

372

înfuriat de toate acestea, episcopul de Ganos, care fusese înscăunat de patriarhul Vekkos, l-a chemat pe Sfânt împreună cu ucenicii săi. „Deci căuta la început să-i înduplece cu binele şi prin linguşiri să-i îndepărteze de buna-cinstire şi de dogma dreaptă a creştinilor. Dar fiindcă hulele i-au fost respinse de vitejii şi nestrămutaţii apărători ai bunei credinţe şi îşi pierduse orice nădejde, şi-a dat atunci pe faţă planul său. A încercat, deci, prin ameninţări să înfricoşeze leul, îngrozindu-l cu o sperietoare mincinoasă.

Le-a cerut să le fie părtaşi, cel puţin, la rugăciunea dinaintea mesei şi să se împărtăşească din mâncarea comună. Când însă nebunul arhiereu a văzut că Sfântul era de neînduplecat şi în aceasta şi aducea în discuţie canonul apostolic (al 10-lea) care zice că dacă s-ar ruga cineva împreună, chiar şi în casă, cu cel scos de la împărtăşire, acela să se afurisească, n-a mai putut să rabde spiritul vitejesc şi neînfrânt de dreptate al marelui Părinte.

Umplându-se de mânie, s-a ridicat de pe tronul său, l-a apucat pe marele Sfânt de cinstita sa barbă şi l-a doborât la pământ cu amândouă mâinile sale. Îl lovea din toate puterile, îl târa şi-i sfâşia carnea de pământ, îl umplea de răni, îl călca în picioare, lovindu-i cele dinlăuntru ale sale fără de ruşine, şi-i zdrobea spinarea cu multe lovituri. Nu se temea tiranul că ar putea să se pogoare un fulger din cer şi să-l ardă [...]

[...] (Ajungând la cunoştinţa împăratului cele despre Sfânt), a dat poruncă să fie pus sub strajă aspră. A doua zi l-au scos din închisoare şi fiind

373

adus la judecată înaintea tronului împărătesc, a început cercetarea. Atunci împăratul a prins a-l întreba şi a primi răspunsurile Sfântului, care, fireşte, îl făceau de ocară, ca unul ce se lepăda de dreapta credinţă şi-i silea la aceasta şi pe alţii. Dar marelui Sfânt acestea îi pricinuiau o slavă şi o cinste negrăită, atât de la Dumnezeu, Cel ce zice: Eu proslăvesc pe cei ce Mă proslăvesc pe Mine, cât şi de la oamenii virtuoşi şi temători de Dumnezeu.

îndrăzneţele vorbe ale înţeleptului monah, intrând în auzul împăratului mai puternice ca un tunet, au făcut vădită înfrângerea tiranului, care nu mai putea suferi înfocarea şi patosul inimii sale. Aşadar, împăratul a poruncit să-i fie sfâşiate veşmintele şi au început să-i zdrobească mădularele cu toiege; iar slujitorii loveau şi biciuiau cu putere, ascultând de mânia tiranului. Când mâinile gealaţilor au obosit, i-au dat drumul, după ce i-au poruncit să nu mai vorbească şi să înveţe precum mai înainte"⁶⁸⁷.

Apoi împăratul a poruncit să-l caute din nou pe Sfânt spre a-i adăuga noi pedepse. Dar trimişii împărăteşti nu-l puteau recunoaşte, deşi îl vedeau şi chiar vorbeau cu el! Din contră, acesta se făcea văzut doar tovarăşilor săi de nevoinţă, care îl slăveau pe Dumnezeu. întors la Muntele Galisiului, Sfântul s-a dat pe sine cu şi mai multă osârdie vechiului său obicei, de vreme ce primise întărire prin proaspăta încercare a mărturisirii sale.

⁶⁸⁷ Ibidem, 22, pp. 478-480.

374

„Drept aceea povăţuia, îndemna, sfătuia şi-i ruga pe fraţi să stăruie cu răbdare în viaţa curată şi în dogmele drepte; să respingă din tot sufletul împărtăşirea cu latinii, orice necaz ar trebui să sufere pentru aceasta, spre slava şi cinstea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh."⁶⁸⁸ După moartea lui Mihail şi încetarea prigoanelor, Sfântul a fost hirotonit patriarh al Constantinopolului (1289).

5. Alţi mărturisitori din aceeaşi perioadă

împotriva mincinoasei uniri cu latinii au purces la luptă în vremea aceea, cu tărie mărturisitoare, şi mulţi alţi părinţi. Cuviosul Nicodim Aghioritul relatează despre mărturisitorul Isaia, monah aghiorit şi tovarăş de nevoinţă al Sfântului Grigorie Sinaitul, următoarele: „Acest Fericit a pătimit multe răutăţi de la împăratul latino-cugetător Mihail Paleologul, fiindcă nu voia să aibă împărtăşire cu patriarhul de atunci, Ioan Vekkos, pentru inovaţia adusă dogmei ortodoxe, ci mişcat de râvnă dumnezeiască, s-a luptat mult pentru Ortodoxie, şi prin învăţătura sa neobosită, şi râvna şi ardoarea sa asemenea, i-a unit pe toţi mai desăvârşit cu Biserica Dreptslăvitoare a lui Hristos"⁶⁸⁹.

Sfântul Nicodim vorbeşte de asemenea şi despre alţi doi ucenici ai Cuviosului Grigorie:

⁶⁸⁸ Ibidem.

⁶⁸⁹ Neov Ek Ady iov (Noul Ekloghion), pp. 337-338.

375

„(Iosif) atâtea osteneli a răbdat cu mărime de suflet pentru Ortodoxie, împotrivindu-se mult latinilor, şi pe atâţia i-a scos din rătăcirea latină şi i-a adus la dreapta slăvire, cu harul lui Hristos, încât niciunul dintre cei vestiţi şi înaintaţi în înţelepciunea din afară n-a fost destoinic să facă atâtea câte a făcut el pentru Ortodoxie. Căci deşi cu totul neiscusit în înţelepciunea cea din afară, o avea însă pe cea dinlăuntru şi adevărată, adică harul Sfântului Duh, prin care şi acei pescari, dumnezeieştii Apostoli, s-au proslăvit şi i-au ruşinat pe înţelepţii din afară; tot astfel s-a proslăvit de Dumnezeu şi minunatul Iosif şi i-a ruşinat pe latini [...]

[...] (Iar Nicolae), cu mărime de suflet, a suferit pentru Ortodoxie din partea împăratului latinocugetător Mihail Paleologul surghiunuri felurite, şi răpirea lucrurilor sale, şi multe temniţe întunecate. Căci pe când dumnezeiescul Nicolae propovăduia în patria sa (Atena) cuvântul lui Dumnezeu şi învăţa poporul să apere Ortodoxia şi să nu primească dogmele cele putrede ale latinilor, împăratul a trimis pe nişte slujitori de-ai săi latino-cugetători, aprigi foarte şi fără de omenie, să-l muncească.

Aceştia, din porunca împăratului, l-au legat strâns cu nişte funii, i-au pus lanţuri la gât şi la mâini şi i-au ras, spre ocară, cinstita lui barbă; şi bătându-lfără cruţare cu toiegele şi lovindu-l cu picioarele, l-au târât cu nemilostivire la drumul mare şi-l împresurau din toate părţile, ca la teatru, neştiind acei deşerţi la minte că mai vârtos se făceau ei înşişi privelişte,

376

pentru răutatea pe care o arătau, iar aceluia îi pricinuiau o slavă negrăită"⁶⁹⁰.

În aceeaşi perioadă a strălucit şi distinsul monah şi ilustru autor al unor opere teologice şi filologice, Maxim Planudis. Sfinţitul Maxim a participat activ la frământările prilejuite de unirea dintre ortodocşi şi latini. Rod al acestei implicări este şi colecţia „Capetelor" sale, referitoare la tema larg dezbătută în epocă a purcederii Sfântului Duh. Polemica tăioasă purtată de partizanii unirii, Metohitis, Kydonis şi Visarion, împotriva acestei opere, este totodată o dovadă a valorii ei deosebite.

Un alt mărturisitor din aceeaşi perioadă a fost şi învăţatul ieromonah Ierotei, care s-a opus cu tărie împăratului latinofron. în jurul anului 1278, Mihail l-a închis pe acest propovăduitor al adevărului, întrucât nu primea unirea mincinoasă de la Lyon. Una dintre scrierile lui Ierotei este îndreptată împotriva împăratului şi a politicii sale unioniste.

De asemenea, înţeleptul Ierotei a scris trei opere antieretice contra latinilor despre purcederea Sfântului Duh. Demnă de menţionat este şi metoda pe care acesta o foloseşte în sprijinul tezei ortodoxe, metodă bazată pe utilizarea corespunzătoare a unor figuri geometrice. în aceste scrieri ale sale, Ierotei răspunde în acelaşi timp acuzaţiilor latinofronilor, îndeosebi celor ale lui

⁶⁹⁰ Ibidem, pp. 332-333.

377

Vekkos⁶⁹¹. într-una dintre ele spune, printre altele, următoarele:

„Le facem cunoscut celor bine-cinstitori şi de un cuget cu noi că n-am încuviinţat nici nelegiuita iscălire, nici împărtăşirea care i-a urmat (cu latinofronii), chiar dacă, pentru a ne da consimţământul, am suferit o violenţă amestecată şi paşnică, şi sălbatică şi am răbdat atacurile calomnioase şi drăceşti urzite împotriva noastră de lupul Arabiei şi vrăjmaşul Bisericii, Vekkos [...]

[...] Cu puterea lui Hristos suntem precum am fost totdeauna. Ţinem Predania Părinţilor şi dogmele latineşti le lepădăm. Cinstim nevoinţa celor ce se luptă pentru credinţă şi râdem de tactica potrivnicilor noştri. încununăm luptele celor ce învaţă drept adevărul şi cele făptuite de inovatori le înfierăm, apărând zi şi noapte dogma cea dreaptă.

Chiar dacă fără voia noastră ne-am şi însoţit cu cei fărădelege, dar n-am nelegiuit precum aceştia, nici nu ne-am abătut de la credinţă, greşind faţă de adevăr. N-am consimţit cu cele propovăduite de potrivnici, nici nu am dat anatemei scrierile noastre. Nu am adus jertfă lui Dumnezeu dimpreună cu ei. N-am dat în mâinile prigonitorilor pe vreun prieten sau vrăjmaş de-al nostru, precum au făcut alţii, din pricina silniciei pătimite. De am săvârşit una ca asta, să nu-mi fie mie a vedea faţa lui Dumnezeu!

⁶⁹¹ O.H.E. (Enciclopedia religioasă şi etică), vol. 6, col. 795-796.

378

Nu ne-am lăsat ademeniţi de linguşiri, nici n-am slăbit din pricina ameninţărilor. N-am plecat urechea la promisiuni de înălţare în demnităţi vremelnice, fără de niciun preţ, aşa cum au făcut unii. N-am dorit să trăim la curţile împărăteşti, chiar de ne-au şi poftit. Aceasta, precum văd, o păţesc cei mai mulţi, care dacă nimic altceva nu izbândesc, doresc să se desfete cel puţin de măreţia lumească. Din pricină că am fugit de toate acestea cu harul Sfântului Duh -, de aceea ne aflăm întemniţaţi, fără a mai pomeni de lanţurile şi muncile de mai-nainte"⁶⁹².

Moartea lui Mihail a avut drept consecinţă şi abandonarea definitivă a falsei uniri. Fiul acestuia, Andronic al II-lea (1282-1328), n-a îndrăznit să-şi înmormânteze tatăl cu onoruri împărăteşti şi l-a readus în scaunul patriarhal pe Sfinţitul Iosif. Cea dintâi acţiune a patriarhului a fost aceea de a le rândui o epitimie (canon) atât arhiereilor, cât şi celorlalţi clerici şi laici care acceptaseră unirea. De asemenea, clericii care luaseră parte la celebrarea liturghiilor latine de la Roma sau Lyon au fost caterisiţi⁶⁹³.

Vekkos a fost exilat la Prusa, dar cu toate acestea a continuat să apere unirea pe diverse

⁶⁹² A. Dimitrakopoulos, Opdoboţoc; EAAăţ (Grecia ortodoxă), pp. 54-55.

⁶⁹³ G. Pahymeris, Avbpdvixoc; rtaAaioAoyoi; (Andronic Paleologul), cartea întâi, cap. 6, P.G. 144, 25B-27A.

379

căi şi a cerut ca pricina sa să fie judecată de un sinod mai mare. într-adevăr, în anul 1285 în capitala imperială a fost convocat un sinod la care au luat parte noul patriarh al Constantinopolului, Grigorie, şi Atanasie al Alexandriei. „S-au strâns toată adunarea arhiereilor, mare mulţime de monahi şi cei mai aleşi dintre mireni."⁶⁹⁴ Sinodul i-a anatematizat pe nepocăitul Vekkos şi pe părtaşii săi, arhidiaconii Constantin Melitiniotis şi Gheorghe Metohitis⁶⁹⁵.

⁶⁹⁴ A. Dimitrakopoulos, Ioxopia xoî) LxiopccTOQ... (Istoria Schismei), p. 87.

⁶⁹⁵ Grigorie al Constantinopolului, EkQeoiQ tov Topov Tjc nioxeax Kaxă xov Bekkov (Expunere a Tomosului credinţei împotriva lui Vekkos), P.G. 142, 233-246.

Capitolul III

Luptele monahilor împotriva ereziilor în secolul al XIV-lea şi la începutul secolului al XV-lea

1. Luptele Sfântului Grigorie Palama împotriva ereziei lui Varlaam (1337-1351)

După moartea împăratului Mihail şi înfrângerea partizanilor unirii, Biserica Ortodoxă avea să fie răscolită încă o dată de o nouă încercare. Aşa-numitele controverse isihaste au adus în actualitate viziunea scolastic-raţionalistă a apusenilor cu privire la identitatea dintre fiinţa (esenţa) şi energiile (lucrările) lui Dumnezeu şi existenţa chipurile energiei-harului zidit (creat) prin care Dumnezeu intră în legătură cu omul.

Istoria apariţiei acestei erezii şi a condamnării ei de către Biserica Ortodoxă o vom expune în strânsă legătură cu viaţa marelui ei oponent, Sfântul Grigorie Palama (1296-1359), în persoana căruia cinul monahal a oferit Bisericii şi de această dată apărătorul de frunte al cugetului ortodox. Sfântul Grigorie, ieromonah aghiorit, a fost cel care şi-a asumat înfruntarea teologică a acestei cumplite rătăciri, precum odinioară Sfântul

381

Maxim monotelismul şi Cuvioşii Ioan Damaschinul şi Teodor Studitul iconoclasmul.

Combaterea acestei erezii este de o însemnătate hotărâtoare. Dacă într-adevăr, potrivit viziunii apusene, Dumnezeu nu intră în legătură cu oamenii doar prin intermediul energiilor Sale nezidite, ci prin intermediul (chipurile) unor energii ale Sale zidite, atunci unirea cu Dumnezeu, Făcătorul şi Părintele, experierea Harului Său şi vederea slavei Sale devin cu neputinţă. Credincioşii sunt condamnaţi prin urmare să nu poată participa la lucrarea de izbăvire, sfinţire, luminare şi îndumnezeire după har, întrucât nu este cu putinţă ca o zidire (energia zidită) să izbăvească şi să îndumnezeiască o altă zidire (omul). „Zidirea nu sfinţeşte zidirea, potrivit sporitului şi Marelui Vasile, fiindcă şi ea are nevoie de altul pentru a se sfinţi. "⁶⁹⁶

Dacă această viziune scolastică apuseană ar corespunde adevărului, atunci „Biserica s-ar reduce de la o comuniune spre îndumnezeire la o organizaţie religioasă cu statut juridic, iar pastoraţiei îndumnezeirii i-ar lua locul o pastoraţie a îmbunătăţirii morale cu ajutorul harului zidit"⁶⁹⁷.

⁶⁹⁶ Iosif Kalothetos, Adyoc, 8 (Cuvântul 8), cap. 10, apud D. Tsamis, Icvorjcp KaAodtTOv ovyypăppava (Scrierile lui Iosif Kalothetos), p. 298.

⁶⁹⁷ Arhim. Gheorghe Kapsanis, O ăyioc. rpriydpioc, o UaAapăc, -AibaoK.aA.oc, vfjC Occvoecvc (Sfântul Grigorie Palama dascălul îndumnezeirii), p. 71.

382

Mai este însă şi un alt aspect de cea mai mare însemnătate. Adversarii Sfântului Grigorie Palama (Varlaam, Achindin) se inspirau tocmai din teologia scolastică apuseană, în timp ce isihaştii apărau teologia ortodoxă, iar lupta lor era „o luptă a duhului Bisericii Răsăritene împotriva intruziunii duhului apusean⁶⁹⁸. în consecinţă, prin condamnarea adversarilor isihasmului, Biserica Ortodoxă a condamnat în acelaşi timp scolasticismul latin şi pe protectorul acestuia, Apusul, care a adoptat şi îşi menţine până astăzi doctrinele anti-isihaste⁶⁹⁹. Biruinţa Sfântului Grigorie Palama şi a monahilor isihaşti a fost, aşadar, biruinţa Ortodoxiei asupra ereziei latine.

În anul 1334, în timpul împăratului Andronic al III-lea, doi teologi latini au sosit la Constantinopol în vederea unor tratative de unire cu ortodocşii⁷⁰⁰. Cei doi legaţi papali au fost înfruntaţi de Varlaam, teolog grec din Calabria Italiei, „înaintat în înţelepciunea cea din afară⁷⁰¹.

⁶⁹⁸ V. Stefanidis, EKKAqoiaoTiKij lozopia (Istoria Bisericii), 28, p. 435.

⁶⁹⁹ I. Karmiris, Tă doypazixă xai ovpfoAiKa pvqpeia zrjc; OpOodâţov xadoAiKfjQ EKKAqoiac; (Monumentele simbolice şi dogmatice ale Bisericii Ortodoxe Universale), vol. 1, p. 353.

700 p Hristou, rptyyopiov zoi) IlaAapă Lvyypapara (Scrierile Sfântului Grigorie Palama), vol. 1, p. 9.

⁷⁰¹ Dositei al Ierusalimului, AcobeKăfifAoc, (Dodekavivlos), cartea a noua, cap. 7, 1, p. 51.

383

Monahul calabrez a combătut argumentele latinilor cu privire la purcederea Sfântului Duh, dar propria sa argumentaţie inacceptabilă i-a surprins pe mulţi, mai cu seamă pe monahii teologi. Varlaam se poziţiona pe o cale de mijloc şi susţinea că nu este nepotrivit să se admită două obârşii, Tatăl şi Fiul, nu însă despărţite sau opuse între ele, ci una provenind din cealaltă.

Cercurile teologice răsăritene cereau, cum era şi firesc, o autentică apărare a învăţăturii ortodoxe. Cel mai în măsură de a răspunde acestui scop a fost socotit Grigorie, „stâlpul teologiei, învăţat şi învăţător tainic al înţelepciunii celei de Sus"⁷⁰². Pe atunci Sfântul se liniştea într-o sihăstrie lavriotă (aparţinând de Marea Lavră), chiar dacă numai cu un an în urmă deţinuse funcţia de egumen al Mănăstirii Esfigmenu.

Astfel, înţeleptul Grigorie a alcătuit două tratate prin care căuta să ofere o expunere desluşită a concepţiilor ortodoxe. întemeiate pe argumentele Sfinţilor Părinţi, aceste opere tratează exhaustiv tema purcederii Sfântului Duh. Sfântul demonstrează în mod riguros că adăugarea

⁷⁰² Sfântul Filotei al Constantinopolului, Aoyoc, eh; tov ev ăyoiou; naTEpa r)pcov Fpriydpiov ăpxieriioKonov BEooaAovLKrjc; (Cuvânt la cel întru Sfinţi Părintele nostru Grigorie, arhiepiscopul Tesalonicului), cap. 41, apud D. Tsamis, OlAoBeov KcovoiavuvovTidAEcoQ iov Kokkîvov âyioAoyikă ăpva (Operele aghiografice ale Sfântului Filotei Kokkinos al Constantinopolului), p. 473.

384

lui filioque în Simbolul de credinţă nu este numai nepermisă, dar nici ca învăţătură teologică nu stă în picioare. Compară, de asemenea, marea Biserică Apuseană cu cel mai mare dintre animale, elefantul: la fel cum acesta, când cade, nu se mai poate ridica din cauza corpolenţei sale, aşa nici latinii nu se mai pot ridica din cădere, din pricina infatuării lor⁷⁰³.

În acelaşi an (1335) Sfântul Grigorie a scris şi Antiepigrafele, în replică la Epigrafele lui Vekkos. Având în vedere repetatele invitaţii la unire venite din partea latinilor, Sfântul şi-a asumat strădania de a restabili învăţătura patristică şi de a dovedi caracterul eretic al scrierii lui Vekkos. Astfel s-a făcut cunoscut ca teolog insuflat al teologiei Treimii, care a combătut şi a înfierat înşelăciunea apuseană. Din această pricină, de altfel, şi catolicismul l-a înscris în rândul celor mai de frunte adversari ai săi⁷⁰⁴.

Sfântul Grigorie a încercat de asemenea, printr-o amplă epistolă, să-l întoarcă pe Varlaam de la vederile sale rătăcite. Dar ofensat de mustrarea dreaptă care-i fusese adusă, monahul latinizant a început atunci să caute diferite moduri de a-i denigra pe monahii isihaşti, între care, la vremea aceea, dumnezeiescul Grigorie era personalitatea cea mai de seamă.

⁷⁰³ Plopi rfQ oKnopovoecoc, iov âyiou PlvevpaToc, (Despre purcederea Duhului Sfânt), 2, 2, E.P.E. vol. 1, pp. 182-184.

704 Xeoclit Dionisiatul, O ăyiOQ rpriydpiot; o PlaAapăc, (Sfântul Grigorie Palama), p. 56.

385

Cei mai duhovniceşti dintre isihaşti, prin nevoinţă şi rugăciune stăruitoare, ajungeau să se împărtăşească de vederea lui Dumnezeu ca Lumină nezidită. Prin urmare, Varlaam s-a apropiat de câţiva nevoitori începători, sub chip că ar voi să li se facă ucenic⁷⁰⁵, iar monahii, nebănuitori, au primit să-i spună tot ceea ce ştiau despre rugăciunea minţii şi trezvie. Vicleanul filosof s-a informat de la asceţii cei simpli nu însă şi în chipul cel mai cuvenit atât cu privire la metoda isihastă, cât şi la roadele ei, adică la vederea Luminii nezidite şi dumnezeieşti.

Auzind că asceţii vedeau dumnezeiasca Lumină cu ochii cei trupeşti, Varlaam a început să-i batjocorească, numindu-i „omfalopsihi (cu sufletul în buric), masalieni şi evhiţi"70⁶. Îi acuza de a fi alunecat în erezie, atât prin inovaţia practicii isihaste, cât şi prin afirmaţia că prin intermediul nevoinţei isihaste ajung la vederea Luminii nezidite. Se pronunţa acuzator chiar la adresa Sfinţilor Părinţi şi învăţători ai dumnezeieştii ştiinţe a sfinţitei rugăciuni şi contemplări, pe care îi considera pricină a înşelării monahilor⁷⁰⁷.

⁷⁰⁵ Sfântul Grigorie Palama, Tnep tcDv iepcDc rţovxa- Qovzcov (Pentru cei ce vieţuiesc cu sfinţenie în isihie), 2, 1, 1, E.P.E. vol. 2, pp. 260-262.

⁷⁰⁶ F. Vafeidis, EKKAqoiaoziKq lazopta (Istoria Bisericii), vol. 2, 155,1, p. 247.

⁷⁰⁷ Sfântul Filotei al Constantinopolului, ibidem, cap. 42, p. 474.

₃86

„Varlaam era incapabil să înţeleagă experienţele duhovniceşti ale monahilor aghioriţi, din pricina propriei lipse de experienţă duhovnicească, dar şi a premiselor sale teologice greşite. Cum ar fi fost cu putinţă să accepte experienţele energiilor nezidite ale lui Dumnezeu şi ale Luminii nezidite, de vreme ce credea, odată cu Apusul, că Harul dumnezeiesc este zidit? Omul putea să-L cunoască prin el însuşi pe Dumnezeu, dar în mod raţional, prin înţelepciunea omenească."⁷⁰⁸ în cele din urmă, Varlaam a mers la Constantinopol (1337) şi i-a denunţat pe isihaşti la Sinodul patriarhului Ioan Calecas (1334-1347)⁷⁰⁹.

Aşa cum era de aşteptat, atacurile lui Varlaam au iscat frământări la Athos. Dar şi călugării din Tesalonic, unde se stabilise intrigantul monah, întâmpinau o serioasă problemă. Varlaam atrăsese prin sofismele sale destui mireni cultivaţi, dar şi pe unii monahi din cetate, nedeprinşi cu dulceaţa dumnezeieştii isihii. Cum însă în Tesalonic nu exista un teolog pe măsură, a fost chemat atunci de la Athos marele Grigorie spre

a combate învăţătura străină a lui Varlaam şi a-i întări pe credincioşi în adevărata tradiţie duhovnicească a Ortodoxiei.

708 Arhim. Gheorghe Kapsanis, OpOodoţoţ Movaxiopoţ Kai Ayiov Opot; (Monahismul ortodox şi Sfântul Munte Athos), p. 128.

⁷⁰⁹ Sfântul Grigorie Palama, EtzlotoAi) fi npoc, Bapaaăp (Epistola a doua către Varlaam), 50, E.P.E. vol. 2, pp. 570-572.

387

Când Sfântul a citit scrisoarea de invitaţie, „a fost înduplecat de cuvintele celor de un obicei şi de un suflet, judecând că este vreme atât pentru liniştire, cât şi pentru război". Sosind la Tesalonic, a încercat prin mesaje, mijlocitori şi prieteni, dar şi prin întâlniri personale, să-l convingă pe Varlaam să înceteze cu calomniile sale, de dragul păcii în Biserică. Miezul disputei era acum următorul: dacă este posibilă legătura dintre Dumnezeu şi om şi dacă omul se împărtăşeşte de bunătăţile duhovniceşti⁷¹⁰.

În continuare, pricepând nepocăinţa lui Varlaam, luminătorul Ortodoxiei a luptat timp de trei ani prin omilii, convorbiri şi scrieri succesive. Lucrarea sa de căpetenie, Pentru cei ce vieţuiesc cu sfinţenie în isihie711, expune concepţiile sale cu privire la desăvârşirea duhovnicească. în cele trei Triade de cărţi din care este alcătuită opera sunt combătute toate acuzele şi hulele monahului calabrez. Sfântul Grigorie susţinea că este cu putinţă ca cineva să vadă cu ochii cei trupeşti Lumina nezidită şi dumnezeiască, aceeaşi pe care, de altfel, s-au învrednicit să o vadă şi ucenicii Domnului pe Tabor, ca şi o mare mulţime de mucenici în perioada persecuţiilor.

⁷¹⁰ Sfântul Filotei al Constantinopolului, Ibidem, cap. 44, p. 476.

⁷¹¹ P. Hristou, rpryopiov tov IlaAapâ Evyypdpara (Scrierile Sfântului Grigorie Palama), vol. 1, p. 321.

388

Auzind că cei din jurul Sfântului Grigorie numeau Lumina taborică nezidită şi dumnezeiască, latino-cugetătorul Varlaam s-a năpustit îndată cu vehemenţă împotriva lor. Varlaam considera Lumina taborică drept o fantasmă, un simplu „simbol al Dumnezeirii"⁷¹² cu caracter zidit, o zidire care se face şi se desface⁷¹³. Credea de asemenea că tot ceea ce este nezidit este şi Dumnezeu sau fiinţă (esenţă, ousia) dumnezeiască.

Pe această bază îi învinuia pe isihaşti că recunoşteau drept nezidit nu doar pe Dumnezeu (esenţa dumnezeiască), dar şi Lumina taborică (energie nezidită a esenţei dumnezeieşti); de asemenea, pentru că socoteau pe de-o parte esenţa dumnezeiască neapropiată (neajunsă, intangibilă) şi neîmpărtăşibilă, iar pe de altă parte, energia nezidită a esenţei dumnezeieşti apropiată (accesibilă, tangibilă) şi împărtăşibilă. în opinia lui Varlaam, o astfel de viziune instituia un diteism⁷¹⁴, de vreme ce pentru isihaşti ar exista doi Dumnezei unul apropiat şi altul neapropiat. Aşadar, Varlaam susţinea că Lumina pe care o vedeau isihaştii nu putea fi considerată nezidită şi dumnezeiască, fiindcă

⁷¹² Sfântul Grigorie Palama, Tnep tgjv ispăx; fjovxotcovtcov (Pentru cei ce vieţuiesc cu sfinţenie în isihie), 3, 1, 11, E.P.E. vol. 2, p. 586.

⁷¹³ Mansi, 15,1448.

⁷¹⁴ Sfântul Grigorie Palama, ibidem, 3, 1, 24, E.P.E. vol. 2, p. 610.

389

în acest caz ar fi fost vorba despre însăşi esenţa lui Dumnezeu.

Marele Grigorie deosebea esenţa (fiinţa) dumnezeiască de energiile (lucrările) lui Dumnezeu. Afirma că esenţa dumnezeiască este nevăzută, neapropiată şi neîmpărtăşibilă, dar nu şi energiile (lucrările) ei. Aşadar, întrucât esenţa dumnezeiască nu este împărtăşibilă, omului i se comunică numai energiile dumnezeieşti. Astfel, când spunem că Duhul li se împărtăşeşte oamenilor, înţelegem prin asta doar energiile, nu şi esenţa Acestuia. Prin urmare, atunci când se învrednicesc de dumnezeiască luminare, Sfinţii văd Lumina nezidită şi dumnezeiască lucrare nezidită a esenţei dumnezeieşti -, dar nu şi esenţa însăşi a lui Dumnezeu.

Nefericitul Varlaam, emisar fidel al învăţăturii apusene şi al abaterilor ei eretice⁷¹⁵, considera drept nezidită doar esenţa neîmpărtăşibilă a lui Dumnezeu. Dimpotrivă, toate cele ce se lasă împărtăşite le considera „zidite, şi nu numai toate lucrările, ci şi toate puterile şi energiile lui Dumnezeu (considera că) au un început şi un sfârşit în timp".716 Prin urmare, Varlaam însuşi era învăţător

⁷¹⁵I. Karmiris, Tâ doypaTixâ xai ovpfioAixă pvqpela trc Opdoddţov xaOoAixijţ ExxArioicu; (Monumentele simbolice şi dogmatice ale Bisericii Ortodoxe Universale), vol. 1, p. 353.

⁷¹⁶ Sfântul Grigorie Palama, ibidem, 3, 2, 11, E.P.E. vol. 2, p. 666.

390

al diteismului, întrucât deosebea Dumnezeirea nezidită şi energiile zidite⁷¹⁷. în acelaşi timp, prin respingerea caracterului împărtăşibil al Harului, Varlaam îl considera eretic⁷¹⁸ şi masalian pe Sfântul Grigorie al Nyssei, care vorbeşte despre aceasta⁷¹⁹. Dar şi Marele Vasile conglăsuieşte cu Sfinţitul Grigorie: „Pentru că lucrările Lui sunt cele care coboară spre noi, dar fiinţa Lui rămâne neapropiată"⁷²⁰.

„Varlaam se situa în esenţă pe linia lui Arie. Dumnezeul lui Varlaam nu este Dumnezeul Evangheliei, ci dumnezeul filosofilor, proiecţie a omului în cer, şi nu descoperire a Dumnezeului Celui Viu către om."⁷²¹

În cei trei ani de şedere în Tesalonic, Sfântul Grigorie a alcătuit⁷²² şi Tomul Aghioritic. în

⁷¹⁷ Sfântul Grigorie Palama, EmoxoAij y npoc, Aklvbvvov (Epistola a treia către Achindin), 6, 7, E.P.E. vol. 1, pp. 596-598.

⁷¹⁸ Sfântul Grigorie Palama, Tntp xcov lepede; rjovxcceovtojv (Pentru cei ce vieţuiesc cu sfinţenie în isihie), 3, 3, 4, E.P.E. vol. 2, p. 700.

⁷¹⁹ Eic, iov ăyiov Exeepavov x6v npanopăpxvpa (Cuvânt la Sfântul Ştefan, întâiul Mucenic), P.G. 46, 717B.

⁷²⁰ EmoxoAfjoAd (Epistola 234), cap. 1, P.G. 32,869AB (pentru traducerea românească, vezi şi: Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, op. cit., p. 375).

⁷²¹ Arhim. Gheorghe Kapsanis, O ăyioe; Eprjydpioc, 6 naAapdţ aibăoKaAoc, xfp; Occoocojc. (Sfântul Grigorie Palama dascălul îndumnezeirii), p. 17.

⁷²² Sfântul Grigorie Palama, EmoxoAr npoc; Apoevlov (Epistola către Arsenie), 1, E.P.E. vol. 4, p. 48.

391

această lucrare de numai câteva pagini, subiectele controversate sunt formulate sub forma unor apoftegme şi este precizată poziţia ortodoxă. Sfântul a mers la Athos (1340) pentru câteva zile şi a prezentat acest text celor mai de frunte dintre aghioriţi. Douăzeci de isihaşti aleşi ai bastionului Ortodoxiei şi-au exprimat consimţământul şi au semnat Tomul cu însufleţire. Între aceştia se aflau protosul Sfântului Munte, Isaac, cinci egumeni ai unor mănăstiri athonite, precum şi viitorii patriarhi ai Constantinopolului, Calist şi Filotei (care la rândul său a scris în 1346, ca ieromonah, două eseuri despre Lumina dumnezeiască).

Tomul a fost aprobat şi de episcopul Iacov al Ierissosului şi al Sfântului Munte, „mărturisind că prin fruntaşii care au iscălit aici a subscris, cugetând la fel, tot Muntele Athos"⁷²³. în încheierea acestei opere se spune: „Acestea le-am învăţat din Scripturi, acestea le-am primit de la Părinţii noştri, acestea le-am cunoscut prin puţina noastră cercare. Acestea ştim că le-a scris şi preacinstitul între ieromonahi Cuviosul Grigorie, pentru cei ce trăiesc cu sfinţenie o viaţă de liniştire, urmând întocmai predaniile Sfinţilor. Acestea le-am semnat spre încredinţarea cititorilor"⁷²⁴.

⁷²³ Sfântul Grigorie Palama, „Tomul Aghioritic", în Filocalia, vol. VII, trad. pr. prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 420.

⁷²⁴ Ibidem, pp. 418-419.

39²

La rândul lor, monahii din Tesalonic „au alcătuit un tom asemănător şi cu propriile lor mâini au consemnat părerea cea de un gând cu Palama cu privire la buna-cinstire, şi i l-au înmânat mai întâi patriarhului⁷²⁵. Astfel, în vederea recursului său la Sinodul constantinopolitan, Marele Grigorie avea de partea sa atât consensul unanim al aghioriţilor, cât şi asentimentul monahilor din Tesalonic.

Răspunsurile succesive prin care Sfântul combătea tezele lui Varlaam, de natură să-l lase pe acesta fără replică, s-au soldat cu noi plângeri ale calabrezului la Sinodul din Constantinopol. Sfântul era acuzat ca apărător al „rugăciunii înşelate şi cu sufletul în buric", dar şi ca propovăduitor „al unei teologii blasfematoare, pentru că introduce afirmaţii noi în teologia mistică a Bisericii şi minte cu neruşinare spunând că are contemplări care sunt, fără îndoială, pline de lăudăroşenie şi îngâmfare"⁷²⁶.

Astfel, în urma convocării primite din partea Sinodului, Sfântul a mers la Constantinopol împreună cu cei mai de frunte dintre colaboratorii săi, monahii Isidor, Marcu şi Dorotei⁷²⁷. Aştepta de asemenea şi sprijinul călugărilor cărturari David Disypatos şi Iosif Kalothetos. Sfântul, care fusese convocat în calitate de pârât, avea să găsească

⁷²⁵ Sfântul Grigorie Palama, Avaipeoic, ypâppazoc Kaaekcx (Combaterea scrisorii lui Calecas), 7, E.P.E. vol. 3, p. 538.

⁷²⁶ Nichifor Grigoras, loTopia ia (Istoria a 11-a), 10.

⁷²⁷ Sfântul Filotei al Constantinopolului, ibidem, cap. 57, p. 489.

393

în capitală atât poporul de rând, cât şi clasa superioară şi pe episcopi influenţaţi de Varlaam.

Cu toate acestea, marele teolog, prin al cărui glas grăia însuşi Mângâietorul, i-a întors pe toţi la buna-cinstire. Patriarhul şi arhiereii au rămas uimiţi de învăţătura sa teologică. Sfântul îşi dezvolta neoprit cugetările teologice înaintea arhiereilor, iar aceştia se încredinţau că erau „cuvintele lui Dumnezeu [...] şi o minte sfinţită, mai vârtos mintea lui Hristos [...] şi gura teologiei şi a sfinţitelor dogme şi cumpăna dreptei slăviri"⁷²⁸. De aceea, patriarhul şi-a mărturisit marea recunoştinţă pe care i-o datora dumnezeiescului Grigorie, care îl izbăvise pe el şi Sinodul său de rătăcirea lui Varlaam. Afluxul călugărilor isihaşti în Constantinopol şi susţinerea călduroasă arătată acestora de monahii din cetatea imperială domoliseră de asemenea nemulţumirea iniţială împotriva Sfântului Grigorie.

Sinodul s-a întrunit în final la 10 iunie 1341. La lucrările sale au luat parte împăratul, patriarhul, numeroşi arhierei, mulţime de monahi din Sfântul Munte şi din Constantinopol, egumeni ai lavrelor, arhimandriţi, pustnici şi clerici. Varlaam şi-a depănat obişnuitele sale acuzaţii la adresa Sfinţitului Grigorie, pe care Sfântul şi monahii de un cuget cu el le-au respins pe baza învăţăturii patristice. Monahii şi-au confirmat ortodoxia prin intermediul Tomului Aghioritic, care a jucat un rol important în cadrul discuţiilor.

⁷²⁸ Ibidem, p. 490.

394

După mari dezbateri şi confruntări teologice, Sinodul a recunoscut drept ortodoxă învăţătura înţeleptului Grigorie cu privire la distincţia dintre fiinţa (esenţa) dumnezeiască şi energiile (lucrările) nezidite (precum Lumina nezidită, cea văzută de isihaşti).

Varlaam şi-a cerut iertare de la Sfânt şi de la isihaşti, iar aceştia s-au grăbit să-l îmbrăţişeze cu bucurie şi cu dragoste, să-l ierte şi să-l laude pentru întoarcerea sa. Spuneau că nici ei nu doreau „să lupte pentru lucruri pământeşti şi stricăcioase, ci pentru ca nu cumva, răspândindu-se răul asupra multora, Biserica să se umple de învăţături stricate". Monahii, ziceau ei, sunt deprinşi să fie blânzi şi smeriţi; „când se primejduieşte însă (învăţătura despre) Dumnezeu, sunt aprigi şi necruţători, şi nici necinstea de la oameni nu-i împiedică, nici laudele omeneşti nu-i moleşesc"⁷²⁹.

În sfârşit, împăratul, rudele acestuia şi căpeteniile l-au numit pe Marele Grigorie „învăţător al bunei-cinstiri, dreptar al dogmelor sfinte, stâlp al dreptei slăviri, apărătorul Bisericii şi lauda împăraţilor bine-cinstitori"⁷³⁰, iar arhiereii îl sileau să primească dregătorie de dascăl şi un tron arhieresc⁷³¹.

⁷²⁹ Ioan Cantacuzino, IoTopia (Istorie), cartea a doua, cap. 40, P.G. 153, 676BC.

⁷³⁰ Sfântul Filotei al Constantinopolului, ibidem, cap. 62, p. 496.

⁷³¹ Sfântul Grigorie Palama, Avaipeoic, ypapparoc, Kaleka (Combaterea scrisorii lui Calecas), 42, E.P.E. vol. 3, p. 594.

395

Totuşi, pocăinţa lui Varlaam fusese, din păcate, doar una făţarnică şi silită de nevoie. De aceea, imediat după Sinod s-a refugiat în Apus, unde a primit ca premiu din partea latinilor de un cuget cu el avansarea în treapta episcopală. De asemenea, şi monahul Grigorie Achindin, „ducând, cu vicleşug, mai departe erezia şi rătăcirea lui Varlaam"⁷³², a considerat necesară repunerea în discuţie a problemei după moartea împăratului Andronic, petrecută la 15 iunie (1341).

în ciuda ezitării patriarhului Ioan, monahii cereau abordarea noilor dezbateri teologice în cadru sinodal. Preaputernicul mare logofăt Ioan Cantacuzino s-a alăturat opiniei monahilor, iar patriarhul a fost silit să convoace un nou sinod în luna august a aceluiaşi an.

Sinodul a validat hotărârea celui precedent şi a condamnat învăţătura lui Varlaam şi a lui Achindin. La stăruinţa monahilor isihaşti a fost publicat un Tom sinodal, alcătuit, după toate probabilităţile, de Sfinţitul Grigorie⁷³³ şi semnat de patriarh şi de „fruntaşii Bisericii"⁷³⁴.

Tomul cuprindea mărturii patristice adunate de Sfântul Grigorie, iar spre sfârşit se spuneau

⁷³² Sfântul Filotei al Constantinopolului, ibidem, cap. 63, p. 496.

⁷³³ P. Hristou, rprjyopiov iov ilaAapâ Lvyypapara (Scrierile Sfântului Grigorie Palama), vol. 2, p. 18.

⁷³⁴ Sfântul Filotei al Constantinopolului, ibidem, cap. 64, p. 498.

396

următoarele: „Dar şi dacă vreun altul ar încuviinţa ceva din cele spuse sau scrise de acela (Varlaam), în chip hulitor şi rău-credincios, împotriva monahilor sau, mai bine zis, împotriva Bisericii înseşi, învinuindu-i pe monahi sau atacându-i prin astfel de mijloace, va fi supus de către smerenia noastră aceleiaşi pedepse, şi va fi la rândul său afurisit şi despărţit de Sfânta, Sobornicească şi Apostolească Biserică a lui Hristos şi de adunarea ortodoxă a creştinilor"⁷³⁵.

Totuşi, frământările politice din interiorul imperiului au determinat, din păcate, repunerea în discuţie a acestor probleme teologice şi ulterior sinoadelor din 1341. Patriarhul Ioan Calecas se amesteca neîncetat în treburile politice şi dorea să câştige puterea. De aceea, accepta cu greutate încredinţarea tutelei fiului nevârstnic al răposatului împărat lui Ioan Cantacuzino. în urma calomniilor lui Calecas şi ale altor căpetenii, Cantacuzino a fost îndepărtat de la curte⁷³⁶ şi numit vrăjmaş al patriei.

În timpul războiului civil care avea să urmeze, dumnezeiescul Grigorie a refuzat să sprijine partida patriarhului, „care a sporit şi mai mult lupta şi dezbinarea"⁷³⁷. Din contră, l-a îndemnat

⁷³⁵ Dositei al Ierusalimului, Topoc, Ayănpc; (Tomul dragostei), cap. 52, 53, p. 50.

⁷³⁶ Teoclit Dionisiatul, O ăyiog Tppyopioc; o IlaÂapăţ (Sfântul Grigorie Palama), p. 199.

⁷³⁷ Sfântul Filotei al Constantinopolului, ibidem, cap. 65, p. 499.

397

spre pace şi bună înţelegere. Această purtare înţeleaptă a Sfântului, alături de calomnia că ar fi dorit pentru sine tronul patriarhal, l-a stârnit împotriva sa pe Calecas, care a început să-l hărţuiască de atunci prin orice mijloace. L-a calomniat aşadar în faţa împărătesei Ana⁷³⁸, denunţându-l drept colaborator al lui Cantacuzino şi, prin urmare, complotist.

În acelaşi timp Calecas ticluia şi o altă acuză la adresa Sfântului. Cele două sinoade din 1341 interziseseră repunerea în discuţie a chestiunilor dogmatice⁷³⁹. Cu toate acestea, Achindin a continuat şi ulterior să se exprime împotriva învăţăturii lui Palama⁷⁴⁰, iar Sfântul, în chip firesc, a continuat să scrie, apărându-şi ortodoxia şi lămurindu-i pe cei aflaţi în rătăcire⁷⁴¹. Prin urmare, Calecas l-a acuzat pe Sfânt şi pe adepţii săi că nu încetează să scrie, în ciuda hotărârii Tomului sinodal⁷⁴². Fireşte, monahii nutreau convingerea că, de vreme ce Sinodul le dăduse dreptate, puteau să scrie fără împiedicare şi să tâlcuiască opiniile Părinţilor.

⁷³⁸ Ana de Savoia, văduva împăratului Andronic al III-lea. (n. trad.)

⁷³⁹ Dositei al Ierusalimului, ibidem, cap. 54, p. 50.

⁷⁴⁰ P. Hristou, Tppyopiov toi) TlaAapă Lvyypapara (Scrierile Sfântului Grigorie Palama), vol. 2, p. 24.

⁷⁴¹ Sfântul Grigorie Palama, AiăAeE,iQ Opdodoţov pură BapAaapixov (Dialog între un ortodox şi un varlaamit), 6, E.P.E. vol. 3, p. 270.

⁷⁴² Tlcpi tou Tâpov (Despre Tom), P.G. 150,901D-902D.

398

După refuzul său de a se alătura orientării politice a lui Calecas, Sfinţitul Grigorie se retrăsese plin de amărăciune la Mănăstirea Sfântului Arhanghel Mihail (în toamna anului 1341). Atitudinea sa a stârnit dorinţa de răzbunare a patriarhului, care s-a îndreptat atunci spre Achindin, cel ce fusese condamnat de Sinod. Pentru început i-a dat ereticului îngăduinţa de a vorbi şi de a stârni agitaţie împotriva lui Palama.

Sfântul şi-a exprimat protestul cu privire la aceasta, dar în zadar. în loc de a lua măsuri împotriva lui Achindin, patriarhul l-a admonestat pe Sfânt pentru plângerile sale⁷⁴³. Acesta din urmă a suferit nu puţine prigoane şi silnicii atât în mănăstirea mai sus pomenită, cât şi în alte mănăstiri din Constantinopol şi Iraclia. în strădania sa „de a-i slobozi pe oameni de hula împotriva Duhului Sfânt", „a îndurat toate ocările, hulele şi calomniile din partea celor potrivnici lui Dumnezeu sau, mai bine zis, politeişti şi fără de Dumnezeu"⁷⁴⁴.

Desigur, în această vreme de prigoană, Sfinţitul Grigorie nu s-a înfricoşat, nici n-a încetat să scrie împotriva ereziei. A alcătuit mai multe lucrări teologice valoroase, în care îşi dezvoltă într-o manieră mai sistematică învăţătura cu

⁷⁴³ Sfântul Grigorie Palama, EtuotoAt) npop OiAâdcov (Epistola către Filotei), 13, E.P.E. vol. 4, p. 518.

⁷⁴⁴ Iosif Kalothetos, Aoyoc; 5 (Cuvântul 5), cap. 9, apud D. Tsamis, Icoorjcp KaAoOtxov ovyypăppaxa (Scrierile lui Iosif Kalothetos), p. 211.

399

privire la distincţia dintre fiinţa (esenţa) dumnezeiască neîmpărtăşibilă şi energiile (lucrările) dumnezeieşti nezidite şi împărtăşibile. Calecas îl soma mereu să dea răspuns pentru scrierile sale, pe care a şi reuşit să le condamne în urma unor întruniri sinodale succesive (1342). Sfântul Grigorie numea aceste sinoade paravane de sinoade, deoarece se făceau în ascuns⁷⁴⁵. în continuare Calecas l-a închis succesiv pe Sfânt în două mănăstiri, unde era ţinut sub pază aspră şi supus la multe persecuţii.

Tot atunci (în toamna lui 1342), patriarhul „se împărtăşeşte şi se uneşte cu Achindin şi cu ceilalţi"⁷⁴⁶. L-a primit, aşadar, în comuniune şi l-a adus în Biserică „în locul ucenicului pe vânzător, în locul Apostolului înţelept pe apostolul mincinos, în locul lui Hristos pe Antihrist, pe apostatul şi vrăjmaşul adevărului, Achindin"⁷⁴⁷. L-a apărat prin vorbe şi fapte pe eretic, în timp ce pe Sfânt şi pe cei împreună cu el i-a acuzat şi i-a osândit. I-a îngăduit lui Achindin să scrie împotriva dumnezeiescului Palama⁷⁴⁸ şi în consecinţă împotriva înseşi hotărârilor sinodale.

⁷⁴⁵ P. Hristou, ibidem, p. 32.

⁷⁴⁶ Sfântul Grigorie Palama, EniojoAi) npôç... yépoviaç (Epistola către Părinţi...), 6, E.P.E. vol. 4, p. 478.

⁷⁴⁷ Sfântul Filotei al Constantinopolului, ibidem, cap. 67, p. 501.

⁷⁴⁸ Sfântul Grigorie Palama, EtuotoAi) npôç (PiAodeov (Epistola către Filotei), 10, E.P.E. vol. 4, p. 510.

400

Cu toate acestea, scrierile lui Achindin nu au găsit ecou, odată ce Sfântul Grigorie îşi câştigase preţuirea opiniei publice şi se bucura de o mare influenţă în Constantinopol, Tesalonic şi Atena. Avându-i alături pe monahii Isidor, David Disypatos şi Iosif Kalothetos, desfăşura o activitate destoinică în vederea dezrădăcinării ereziei. Slujindu-se de dreptul de azil, a izbutit să se refugieze împreună cu alţi şaisprezece monahi isihaşti în Biserica „Sfânta Sofia" (februarie 1343), cerând convocarea unui sinod canonic⁷⁴⁹.

După două luni însă, Calecas i-a prins pe toţi monahii. Pe Sfânt l-a închis „ca pe un făcător de rele”⁷⁵⁰ în temniţa palatului, în care avea să rămână timp de patru ani. în închisoare, Sfântul Grigorie a scris mai multe opere decât în orice altă perioadă a vieţii sale (şapte Antieretice împotriva lui Achindin şi mai multe epistole cu caracter teologic). A reuşit chiar să-şi răspândească scrierile prin oameni de încredere, astfel încât să poată sta împotriva activităţii lui Calecas şi Achindin.

Ceva mai târziu (4 noiembrie 1344), îndrăzneţul Calecas a mers şi mai departe, anatematizându-i pe Marele Grigorie şi pe cei mai de seamă dintre adepţii săi împreună cu învăţătura lor⁷⁵¹.

⁷⁴⁹ Sfântul Grigorie Palama, Avaipeoic, ypăppaxoc; Iyvoaiov (Combaterea scrisorii lui Ignatie), 18, E.P.E. vol. 3,

p. 628.

⁷⁵⁰ Sfântul Filotei al Constantinopolului, ibidem.

⁷⁵¹ P.G. 150. 863C-864A.

401

Actul de anatematizare a fost semnat de mai mulţi episcopi, printre care şi Ignatie al Antiohiei şi Gherman al Ierusalimului, aflaţi atunci în Constantinopol. În acelaşi timp, în diferite scrieri de-ale sale, Calecas proclama excomunicarea şi izgonirea „indisciplinatului şi nesupusului Palama" şi a părtaşilor lui, sfătuia turma să se depărteze de aceştia şi-l apăra pe Achindin.

Sfântul a combătut scrierile patriarhului, în numele tuturor isihaştilor. După propriile sale cuvinte, în Combaterea sa el îl mustră cu dreptate pe „mincinosul preastrălucit şi clevetitorul preavădit"⁷⁵² Calecas, de vreme ce isihaştii sunt încredinţaţi că apără, cu harul lui Dumnezeu, buna-cinstire. Sfântul îl ia în râs pe Calecas fiindcă „mai înainte, prin Tomul sinodal, i-a afurisit şi i-a proscris pe cei care ne învinuiesc sau ne-ar învinui vreodată. Acum, prin această epistolă împotriva noastră, face acelaşi lucru cu cei ce nu ne acuză. Oare a mai lăsat pe cineva să aibă împărtăşire cu Dumnezeu?⁷⁵³.

Sfântul face referire în mod repetat la interdicţia strictă a „Tomului" din 1341 de a fi acuzaţi monahii şi conchide: „Acesta (Calecas) care scrie apoi atâtea împotriva monahilor şi a îngăduit oricui doreşte să stârnească toată învinuirea venită din partea

⁷⁵² Avaipeou; ypăpparoc, KaAcxa (Combaterea scrisorii lui Calecas), 26, E.P.E. vol. 3, p. 570.

⁷⁵³ Ibidem, 47, E.P.E. vol. 3, pp. 600-602.

402

lui (a lui Calecas), nu se supune cu mult mai mult pe sine însuşi acestor afurisenii, despărţindu-se de multe ori de Biserica lui Hristos şi de întreaga adunare a ortodocşilor?"⁷⁵⁴.

Şi încheie cu concluzia: „De vreme ce Calecas e despărţit în acest chip şi de atâtea ori de întreaga pliromă a ortodocşilor, cu neputinţă este, prin urmare, să se numere cu cei bine-cinstitori tot cel ce nu s-a despărţit de el. Din contră, cel ce pentru aceste pricini este despărţit de Calecas, cu adevărat este scris cu cei credincioşi şi e unit cu Dumnezeu prin credinţa cea bine-cinstitoare"⁷⁵⁵.

Foarte curând însă, pentru patriarhul eretic avea să înceapă numărătoarea inversă. La aceasta a contribuit pe de o parte îndrăzneala sa de a-l hirotoni pe Achindin⁷⁵⁶, cel de un cuget cu el, iar pe de altă parte superioritatea hotărâtă a lui Cantacuzino. în acelaşi timp, împărăteasa Ana, cercetând cauzele disputei teologice, a căutat să afle părerea protagoniştilor ei, ca şi a altor personalităţi de seamă. Aghioriţii s-au declarat, în epistola lor, de partea lui Palama. David Disypatos a prezentat o scurtă istorie a ereziei însoţită de o selecţie de pasaje patristice. Grigorie, cel

⁷⁵⁴ Avaipeau; eE,ryr]oecúc; ropov KaÁéxa (Combaterea tomului lui Calecas), 13, E.P.E. vol. 3, p. 670.

⁷⁵⁵ AvaipeoiQ é,ryrjococ; ropov KaAéica (Combaterea tomului lui Calecas), 29, E.P.E. vol. 3, p. 692.

⁷⁵⁶ Sfântul Filotei al Constantinopolului, ibidem, cap. 70, p. 305.

403

„liber între cei închişi⁷⁵⁷ a făcut, de asemenea, o scurtă expunere a opiniilor sale.

în final, Ana a convocat un sinod în februarie 1347, în timp ce Cantacuzino se afla la porţile cetăţii. Sinodul, la care au luat parte arhierei, protosul Sfântului Munte, monahi, dregători şi clerici, a anulat actele pseudo-sinoadelor închise ale lui Calecas, care a fost caterisit ca eretic, şi-a declarat statornicia faţă de „Tomul sinodal" din 1341 şi l-a disculpat pe Sfântul Grigorie. Cantacuzino a intrat în cetate şi a participat în continuare la lucrările Sinodului. în mod concret, a fost întărită condamnarea lui Achindin şi s-a redactat un „Tom sinodal" în completarea celui din 1341.

Marele Grigorie, hirotonit puţin mai târziu arhiepiscop al Tesalonicului, a luptat cu tărie pentru condamnarea sinodală a varlaamiţilor. A fost reprezentantul de frunte al ortodocşilor la Sinodul din 1351, care i-a condamnat pe ultimii adepţi ai ereziei, episcopii de Efes şi Ganos şi istoricul Grigoras⁷⁵⁸. Tot atunci „a fost ridicată la rang de dogmă învăţătura lui Grigorie Palama şi a isihasmului în general⁷⁵⁹.

⁷⁵⁷ Sfântul Grigorie Palama,!EtuotoAi) a! npoc; Makâpiov (Epistola întâi către Macarie), 1, E.P.E. vol. 4, p. 464.

⁷⁵⁸ F. Vafeidis, EKKĂtjoiaoTiKf] Iazopia (Istoria Bisericii), vol. 2, 155, 2, p. 250.

⁷⁵⁹ I. Karmiris, Tâ boypaziKa nai ovpfioAiKă pvrjpeîa trjQ OpOodoţov KadoAiKqc EKKApoiac, (Monumentele simbolice şi dogmatice ale Bisericii Ortodoxe Universale), vol. 1, p. 352.

404

2. Alţi Părinţi care au strălucit în secolul al XIV-lea şi la începutul secolului al XV-lea

1. Cuviosul Isidor Vouheras

Unul dintre tovarăşii de luptă ai Sfântului Grigorie a fost şi ieromonahul Isidor Vouheras. îndată ce acesta a aflat de hulele lui Varlaam, „a îmbrăcat toată armătura duhovnicească [...] Şi-a chemat tovarăşii de nevoinţă şi de luptă de aproape şi de departe; printr-o predică măreaţă şi înaltă, a adunat cetele de pretutindeni, a numărat şi a socotit catastifele armiei duhovniceşti, i-a pus în frunte pe centurioni, pe căpetenii şi pe conducătorii de oaste pe cei care-i covârşeau, adică, pe ceilalţi prin puterea cuvântului şi duhul dumnezeiesc -, învăţând, sfătuind, rugând, îndemnând, în tot chipul înduplecându-i pe mai toţi să arate aceeaşi râvnă ca şi el şi să ducă război în apărarea Duhului"⁷⁶⁰.

După condamnarea lui Varlaam, dumnezeiescul Isidor (care trebuia să fie hirotonit mitropolit al Monemvasiei de Crăciunul anului 1342) a refuzat să se supună poruncii patriarhului Calecas de a-l condamna pe Sfântul Grigorie. Din

⁷⁶⁰ Sfântul Filotei al Constantinopolului, Bloc... toi; ev ăyoioLC naxpoc r)po)v loibcbpov (Viaţa... celui întru Sfinţi Părintelui nostru Isidor), cap. 27, apud D. Tsamis, lăo6eov KiovoxavTLvovndAecoc ăyioAoyucă epya (Operele aghiografice ale Sfântului Filotei al Constantinopolului), pp. 360-361.

405

această pricină, Isidor a rămas în Constantinopol ca „ipopsifiat⁷⁶¹ al Monemvasiei"⁷⁶².

în luna noiembrie a anului 1344, Calecas l-a depus şi din această treaptă, deoarece urma lui Palama. „Acela (Isidor) după ce a mărturisit la arătare nu numai că se leapădă de cele ale lor, dar că şi sufletul şi-l dă împreună cu biserica, mai curând decât să se arate a fi în dezacord cu Palama [...] s-a lepădat şi de arhierie şi de biserică. "⁷⁶³ în cele din urmă, Cuviosul Isidor a fost hirotonit patriarh al Constantinopolului la şase luni după Sinodul din 1347 ⁷⁶⁴.

În aceeaşi perioadă s-a nevoit aşa cum am văzut şi monahul David Disypatos. într-una din scrierile sale împotriva ereziei varlaamite, sfinţitul David afirmă printre altele şi aceasta: „Trebuie să ţinem la buna-cinstire mai mult decât la viaţă, ca singura care este cunoscută a fi viaţă cu adevărat"⁷⁶⁵.

⁷⁶¹ Adică i se săvârşise doar slujba de ipopsifiere (slujbă în cadrul Vecerniei dinaintea hirotonirii unui nou episcop). (n. trad.)

⁷⁶² Sfântul Grigorie Palama, Avaipeoic, ypâppaxoc; KaAexa (Combaterea scrisorii lui Calecas), 42, E.P.E. vol. 3, p. 594.

⁷⁶³ Topoc, lovAiov tov 1347 (Tomul sinodal din iulie 1347), P.G. 150,880AC.

⁷⁶⁴ M. Ghedeon, TIcnpiapxLKoL nivoncec; (Tablouri patriarhale), p. 318.

⁷⁶⁵ D. Tsamis, Aafiid Aiovnâzov Aoyoc xază BapAaăp kcxl Aklv6vvov... (David Disypatos cuvânt împotriva lui Varlaam şi Achindin), p. 94.

406

2. Iosif Kalothetos

Un mare apărător al învăţăturii ortodoxe şi un reazem de nădejde al Sfântului Grigorie a fost şi monahul cărturar Iosif Kalothetos. în jurul anului 1336, „bunul", „de Dumnezeu iubitul" şi „preaiubitul ⁷⁶⁶ Iosif primea cu înflăcărare şi elan şi ducea la Tesalonic cele două tratate ale Sfântului despre purcederea Sfântului Duh. în aceste scrieri, aşa cum am arătat, Sfântul clarifica învăţătura ortodoxă împotriva tezelor latine.

Frământările politice şi bisericeşti l-au silit în continuare pe Iosif să se dedice unei lupte neobosite de partea Sfântului Grigorie. Astfel, în epistola sa către Varlaam, trimisă prin monahul tesalonicean David Disypatos, condamna atacul calabrezului la adresa isihaştilor. în 1341 sfinţitul Iosif a participat activ la disputa Sfântului cu Varlaam în Constantinopol.

Dar partea principală a luptei sale începe după condamnarea lui Varlaam la Sinodul din 10 iulie 1341, odată cu întoarcerea lui Achindin împotriva Sfântului Grigorie. Iosif a luptat cu tărie spre a zădărnici eforturile lui Achindin, care căuta să împiedice semnarea „Tomului sinodal" de către arhierei. în continuare şi în tot răstimpul războiului civil s-a dedicat combaterii acestui adept eretic al lui Varlaam.

⁷⁶⁶ Sfântul Grigorie Palama, EmoToAq a npo_Q Akîvbvvov (Epistola întâi către Achindin), 14, E.P.E. vol. 1, p. 430.

407

înzestrat cu o pregătire teologică aleasă, Iosif a scris în perioada anilor 1342-1355 nouă Cuvinte antieretice şi diverse epistole împotriva tezelor teologice ale lui Achindin şi ale altor varlaamiţi. întrucât datele de care dispunem cu privire la viaţa acestui brav monah sunt, din păcate, doar sumare, vom prezenta în continuare câteva extrase din cuvintele sale mişcătoare şi pline de putere.

Sfinţitul Iosif considera buna-cinstire drept cea mai mare virtute şi cea mai importantă condiţie a mântuirii: „Câte s-au spus dumnezeieşte din vechime de bărbaţii cei sfinţiţi şi au ajuns până la noi transmise prin succesiune, acelea trebuie să le credem şi să le ţinem ca legi şi canoane neschimbate în veac. Să ne întemeiem pe ele cu tot dinadinsul, căci fără ele nu este cu putinţă să dobândim leacurile mântuitoare. Iar când va sosi vremea şi vom fi chemaţi să pătimim pentru ele, se cuvine să păşim cu vitejie împotriva primejdiilor, ca să nu Se întoarcă Dumnezeu de la noi şi să pierdem cununile gătite nouă care se află înlăuntrul poruncilor dumnezeieşti -, din pricină că am iubit viaţa noastră.

Iar câte nu conglăsuiesc, nu se acordă şi nu se potrivesc defel cu dogmele cele mântuitoare, acelea să le aruncăm la corbi (să le dispreţuim), ca să nu ne facem noi înşine hrană corbilor celor văzuţi şi celor nevăzuţi"⁷⁶⁷.

⁷⁶⁷ En lot o Ai] 3 (Epistola a treia), cap. 3, apud D. Tsamis, Icoorjcp KaAodeTov ovyypăppaxa (Scrierile lui Iosif Kalothetos), p. 380.

408

Altă dată spunea iarăşi: „Noi însă, cu ajutorul lui Dumnezeu, să ţinem şi să apărăm din toate puterile noastre buna-cinstire, pe care au statornicit-o şi au întărit-o Părinţii noştri din vechime, pe care am mărturisit-o din pruncie, am primit-o ca pe moştenirea noastră părintească şi cu care vom pleca din viaţa de aici.

Mă rog ca Domnul să ne dea pricepere să fugim de glasurile deşarte, cele spurcate (I Timotei 6,20)⁷⁶⁸ ale acestor dogme mincinoase şi ale dogmatiştilor venetici. Asemenea îţi doresc şi ţie (Achindin) să-ţi vii întru sine, să te cunoşti şi să devii iarăşi mădular al Bisericii şi al credincioşilor, de care te-ai lipsit. Fiindcă dacă vei continua să rămâi în aceleaşi, nu vei avea nicio părtăşie cu ei. Căci ce părtăşie duhovnicească poate să fie între un ortodox şi un rău-credincios? Ce învoire este între Hristos şi Veliar? (II Corinteni 6,15)"⁷⁶⁹.

Sfinţitul Iosif considera că atunci când bunacinstire se primejduieşte, monahii trebuie să lase preaiubita lor isihie şi tăcere şi să lupte din toate puterile lor pentru credinţa ortodoxă: „Căci cine nu se va mâhni, când aude că este batjocorit Dumnezeu, şi n-ar voi mai degrabă să moară pentru El şi să pătimească cele mai mari rele? [...]

[...] Era cu putinţă, pentru numele lui Dumnezeu, să tăcem, şi prin tăcerea noastră să-l trădăm pe Dumnezeu, când ne-au fost înfăţişate scrisorile socotinţei şi limbii celei nebuneşti (ale lui Achindin),

⁷⁶⁸ Conform ediţiei sinodale din 1914 a Sfintei Scripturi. (n. trad.)

⁷⁶⁹ Aoyoc; 3 (Cuvântul al treilea), cap. 20, ibidem, p. 157.

409

care au ridicat întreaga lume împotriva lui Dumnezeu şi a noastră? De bună seamă că nu, chiar dacă ne ameninţă satrapi şi ighemoni. Cu toate acestea, în privinţa celorlalte, noi socotim de dorit, mai mult decât toate, tăcerea, şi să fim şi să ne numim ca nişte fricoşi şi fugari. Când însă cuvântul bunei-cinstiri şi al adevărului suferă clătinare, preferăm lupta neîmpăcată de dragul lor"⁷⁷⁰.

Altă dată zicea: „Nu vom înceta să-l lovim cu mustrări pe Achindin până la sfârşitul vieţii noastre, oricât ar spune sau ar face toate ale tuturor ereticilor, întru ale căror mâini sunt fărădelegi (Psalmii 25,10). Pentru că nu ne înfricoşăm de zgomotele cele mincinoase ale nălucilor"⁷⁷¹.

„Cum nu-l va socoti cineva vrăjmaş al său pe viaţă pe cel ce L-a batjocorit în acest chip pe Dumnezeu (pe eretic)? Sau cum va cădea la pace cu cel ce se arată a fi vrăjmaş lui Dumnezeu? Şi iarăşi, cum nu va păcătui fără iertare, dacă dă iertare celui nepocăit?

Sfânta Evanghelie ne îndeamnă, desigur, să iertăm păcatele celor păcătoşi, dar după ce s-au pocăit de relele pe care le-au făcut. Iar dacă nu se pocăiesc, nu suntem îndatoraţi la aceasta. Căci cel ce dă iertare celui nepocăit, se face el însuşi nevrednic de iertare. Dar şi cel ce i-o dă aceluia cu uşurinţă, fără întoarcere din partea lui şi mai înainte de a se fi lepădat de hula adusă lui Dumnezeu, păcătuieşte, desigur, îndoit. Mai

⁷⁷⁰ Adyoţ 3 (Cuvântul al doilea), cap. 1, ibidem, p. 141.

⁷⁷¹ Aoyoc, 2 (Cuvântul al doilea), cap. 23, ibidem, p. 127.

410

întâi fiindcă îl iartă pe cel lipsit de pocăinţă, care încă nu s-a lepădat de hula şi purtarea lui necuviincioasă faţă de Dumnezeu, iar apoi fiindcă se face pe sine mai iubitor de oameni decât Dumnezeu.

Noi îndemnăm, desigur, să li se ierte celor care cer iertare, nu însă şi celor care nu o cer. De altfel şi acesta, când îşi va veni întru sine şi-şi va aduce aminte să se întoarcă şi să ceară iertare, cu uşurinţă o va primi. Dar dacă e bolnav şi într-o stare rea, să nu-l învrednicească nimeni de iertare. Fiindcă nu ştiu cum va putea să nu se socotească cu făţarnicii (Matei 24, 51) şi cu necredincioşii cel ce nu se depărtează de părtăşia cu cel nepocăit sau, mai curând, nu încetează de a-i sta împotrivă şi nu se găteşte totdeauna spre luptă împotriva lui, câtă vreme se arată a fi vrăjmaş lui Dumnezeu şi veşnicelor Sale lucrări"⁷⁷².

Într-un alt Cuvânt al său, sfinţitul Iosif arată scopul pentru care îl combate pe Achindin (mai înainte ca acesta să adere pe deplin la erezie): „Dorim să-l luăm pe fratele de partea noastră şi să-l unim cu adunarea credincioşilor. Nu ne grăbim să retezăm din restul trupului Bisericii propriul nostru mădular -să nu ne fie nouă a pătimi aceasta! [... ] Aşadar, deşi voiesc să-l miluiesc (pe Achindin) pentru darul său şi pentru vechea noastră prietenie, războiul împotriva Sfinţilor, şi înverşunata turbare, şi clevetirea stârnită de el împotriva noastră nu mă lasă"⁷⁷³.

⁷⁷² Aöyog 2 (Cuvântul al doilea), cap. 36-37, ibidem, p. 138.

⁷⁷³ Adyoe 1 (Cuvântul întâi), cap. 12,15, ibidem, pp. 96,101.

41¹

Când patriarhul i-a „despărţit" de Biserică pe dumnezeiescul Grigorie şi pe părtaşii săi (1344), sfinţitul Iosif scria: „Care este Biserica aceea despre care susţine (Calecas) că ne-a alungat? Cea a Apostolilor? Noi însă o sprijinim şi conglăsuim cu ea în toate. Pentru dânsa am dorit să le pătimim pe toate în vremea de acum şi ne-am pus în gând să suferim vitejeşte tot chinul şi osteneala, cu darul lui Dumnezeu. Din pricina ei dăinuie războiul neîntrerupt cu Thrasymah (Varlaam) şi Glavkofanis (Achindin).

Prin urmare, nu spune că ne-a lepădat Biserica Apostolească căci una ca aceasta cum ar fi fost cu putinţă să se întâmple? -, ci Biserica nou-arătată şi dogmele nebuneşti statornicite de ea prin tinerii din jurul lui Thrasymah şi Glavkofanis. Cei ce mănâncă la masa Izabelei (III Regi 18, 19) au dispreţuit cuvinte, legi, Proroci, Apostoli şi pe atâţia alţii.

Cum de eşti tu Biserica drept-cinstitorilor? Din vorbă? Din purtare? Din fapte? Din dogmele sănătoase? După ce te-ai făcut, deci, fabrică a toată minciuna, a toată clevetirea, a toată mârşăvia, a tot cugetul răzvrătit, a toată nedreptatea, lăcomia, ierosilia, răpirea şi înşelăciunea, mai apoi te şi hirotoneşti o, neruşinare! pe tine însuţi Biserică? Nu ştii, se vede, că şi Nestorie şi Macedonie au spus, pasămite, ceea ce susţii şi tu astăzi, căci şi ei au ocupat acelaşi scaun ca şi tine.

De ce eşti Biserică? Fiindcă mituieşti? Fiindcă cumperi judecăţile? Că nu faci deosebire între pângăritori şi sfinţi? Că le îngădui intrarea în altar la toţi necuraţii şi nelegiuiţii? Că-i faci pe oameni să se

412

sature de sângele celor de-un neam cu ei? Că vinzi Harul Duhului Sfânt? Că ai umplut Biserica de toate ereziile ajung şi la această culme a relelor sau că vinzi (prin simonie) buna-cinstire, a ta şi a episcopilor tăi şi a celor care îţi urmează, despre care te mai şi lauzi că alcătuiesc o Biserică?

De acest soi este Biserica cea după socotinţa ta, pe care ai înfiinţat-o cu puţină vreme în urmă, după ce ai apostaziat de la a noastră. Dar Biserica noastră este din vechime fără prihană, curată, paşnică, osebită de tot lucrul stricat şi viclean, slobodă de orice răutate, curată de orice întinăciune şi pată, şi cinsteşte dogmele sănătoase, curate şi în chip dovedit adevărate ale bărbaţilor de-Dumnezeu-purtători. Cap al Bisericii este Domnul nostru, iar mădulare şi părţi ale ei toată adunarea şi regimentul celor bine-cinstitori"⁷⁷⁴.

Cu altă ocazie caracterizează din nou falsa Biserică a lui Calecas drept „şubredă şi depărtată de Dumnezeu". Prin urmare, patriarhul „trebuie să se supună Bisericii noastre, pe care cu puţin mainainte a părăsit-o, răzvrătindu-se"⁷⁷⁵. Pentru toate acestea, sfinţitul Iosif sfătuia: „Trebuie să ne rupem de părtăşia cu el"⁷⁷⁶.

Mai adăuga că este trebuinţă de izvoare de lacrimi să plângă cineva „surparea" Bisericii, junghierile, nu ale trupurilor, ci ale sufletelor, şi inovaţia adusă credinţei.

⁷⁷⁴ Aôyoç 8 (Cuvântul 8), cap. 8, ibidem, pp. 294-296.

⁷⁷⁵ EmoroAri 2 (Epistola a doua), cap. 7, ibidem, p. 373.

⁷⁷⁶ EmozoAfj 2 (Epistola a doua), cap. 9, ibidem, p. 374.

413

3. Cuviosul Maxim Kavsokalivitul

în Viaţa Cuviosului Maxim Kavsokalivitul, care a strălucit cu vieţuirea în aceeaşi perioadă, se relatează următoarele: „într-una din zile au mers la Cuviosul, pentru folos, nişte monahi oarecare din Lavră, împreună cu care era şi un mirean, pe care văzându-L Cuviosul, l-a alungat departe, zicând că este părtaş al lui Achindin şi necredincios, măcar că nimeni altul nu ştiuse până atunci că este aşa; căci multe aducea Sfântul împotriva lui Achindin şi-l numea Kakochindin⁷⁷⁷, şi diavol, şi părtaş a tot eresul, şi slujitor al Antihristului, drept care pe astfel de eretici îi alunga şi rostea anatema asupra lor cu îndrăznire.

Alţi monahi, iarăşi, au mers la Cuviosul, care văzându-i, a strigat cu glas mare: Alungaţi-l pe masalian (numindu-l pe acela pe nume), şi atunci să veniţi la mine! Iar auzind aceia s-au înfricoşat, şi alungându-l din obştea lor pe acel rău-credincios masalian, au mers la Sfântul"778.

4. Nichifor Calist

Monahul constantinopolitan Nichifor Calist a strălucit cu vieţuirea la sfârşitul secolului

⁷⁷⁷ Joc de cuvinte: Cuviosul îl numeşte pe Achindin, al cărui nume (Akîv6vvoq) înseamnă „lipsit de primejdie, neprimejdios", Kakochindin (KaKOKÎvdvvoc), adică „primejdie rea", (n. trad.)

⁷⁷⁸ Sfântul Nicodim Aghioritul, Neov EicAoyiov (Noul Ekloghion), pp. 349-350.

414

al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea. A scris o celebră Istorie bisericească şi numeroase alte opere, îndeosebi poetice, aghiografice şi exegetice. A alcătuit, de asemenea, şi Sinaxarele la marile praznice ale Triodului, în care combate folosirea azimelor şi purgatoriul. Către sfârşitul secolului al XVI-lea, „papa de la Roma le-a poruncit celor ce aveau căderea să cerceteze cărţile pentru a şterge din ele tot ceea ce se opunea dogmelor latine. Aceştia, luând Triodul şi aflând cele scrise de Calist despre azime şi purgatoriu, au cerut să fie şterse"⁷⁷⁹.

După sfinţitul Nichifor, când „se întâmplă ca disputa să fie legată de credinţă, nu numai părinţii se ridică împotriva copiilor şi invers, ci şi femeia împotriva bărbatului ei şi bărbatul împotriva femeii"⁷⁸⁰.

5. Matei Vlastaris (1280-1350)

înţeleptul şi evlaviosul ieromonah Matei a vieţuit în secolul al XIV-lea la Athos şi în Mănăstirea Perivleptos din Tesalonic. S-a remarcat ca scriitor bisericesc şi canonist. A scris o valoroasă Sintagmă a canoanelor, reprezentând cea mai completă şi amplă scriere canonică din perioada bizantină târzie. Această operă a cunoscut o largă

⁷⁷⁹ A. Dimitrakopoulos, Opdâdoţoc; EAAâţ (Grecia ortodoxă), p. 69.

⁷⁸⁰ EKKArjOLCtoTiKf) loTopia (Istoria Bisericii), cartea a 17-a, cap. 7, P.G. 147, 236D.

415

circulaţie la popoarele aflate la nord de Bizanţ (Serbia, Bulgaria, Rusia)⁷⁸¹.

Vlastaris a scris şi alte lucrări, îndeosebi canonice şi antieretice (împotriva „ucigaşilor de Dumnezeu " iudei, a latinilor, a anti-isihaştilor Varlaam şi Achindin), între care cea mai reprezentativă a fost considerată Combaterea rătăcirii latinilor, operă care s-a bucurat de o largă răspândire, după cum o atestă numărul mare de manuscrise.

După sfinţitul Matei, Biserica Sobornicească îi primeşte „pe ereticii care se pocăiesc, doar dacă se leapădă cu jurământ şi pe nume de obiceiurile şi dogmele eresului lor [...] Deci dacă neamul latinesc cinsteşte atât de mult împăcarea cu noi, atunci, desigur, din partea noastră nu va fi trebuinţă de vorbe mai multe. Fiindcă este de ajuns simpla mărturisire a cuvântului scurt şi preacuprinzător pe care Domnul l-a arătat pe pământ, după zisa Prorocului, prin sinoadele care s-au ţinut înainte de noi. Acest cuvânt l-a numit cu dreptate Simbolul bunei-cinstiri (Crezul) şi l-a pus tuturor înainte ca legiuire de obşte. Va mai fi trebuinţă însă şi de dezicerea de hula împotriva acestui Simbol, ca şi de păzirea sfintelor canoane. De altfel, acelaşi Duh Sfânt, prin aceiaşi Sfinţi Părinţi, a prorocit şi cuvântul acela şi aceste canoane"⁷⁸².

⁷⁸¹ Cunoscută şi sub numele de Sintagma alfabetică, scrierea s-a bucurat de o largă circulaţie şi în Biserica Română. (n. trad.)

⁷⁸² Dositei al Ierusalimului, Topoc, KazaAAayrjC (Tomul împăcării), pp. 448, 449.

416

6. Calist Anghelikoudis

Ieromonahul Calist Anghelikoudis s-a distins ca ascet în Muntele Melenikului în cea de-a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Este autorul unor valoroase scrieri niptice şi al unui tratat antieretic împotriva teologiei scolastice a celui mai prestigios teolog al Apusului, Toma d Aquino. Această scriere este intitulată A lui Calist Melenikiotul, contra aşanumitei cărţi împotriva grecilor⁷⁸³ a lui Toma latinul.

Sfinţitul Calist este unicul autor care şi-a stabilit ca scop exclusiv al amplului său tratat combaterea scolasticismului tomist şi a profesat o critică atât de extinsă, profundă şi ascuţită la adresa concepţiilor tomiste despre Dumnezeu. Această critică marchează o etapă în Istoria Teologiei, dat fiind faptul că opera în cauză pune pentru prima oară faţă în faţă şi face o comparaţie între concepţiile ortodoxe cu privire la simplitatea dumnezeiască şi cunoaşterea lui Dumnezeu, şi cele ale scolasticii apusene.

Marele isihast a studiat opera de temelie a lui Toma, Summa contra Gentiles (Summa contra păgânilor), în care înţelepciunea din afară joacă un rol determinant. „Mă ruşinez de Dumnezeu, Care este martor, înţelegând lepădările acestui filosof orb "⁷⁸⁴,

⁷⁸³ Titlul original al lucrării lui Toma d Aquino este Contra errores graecorum. (n. trad.)

⁷⁸⁴ S. Papadopoulos, KaAALozov AyyeALxovăr] Kara O coy a Atavarov (Scrierea lui Calist Anghelikoudis contra lui Toma d Aquino), p. 170.

417

spune acesta, sesizând profunda influenţă exercitată de ideile filosofiei aristotelice asupra Acvinatului. în lucrarea sa, Calist urmăreşte cu consecvenţă ilustrarea acestei influenţe pe baza unui număr de circa două mii de pasaje tomiste pe care le enumeră şi le abordează. Consideră că această dependenţă a lui Toma de Aristotel este o foarte gravă greşeală. Sfinţitul Părinte delimitează limpede şi cu multă pătrundere filosofia de teologie, cuvântul omenesc de revelaţie, adevărul natural de cel religios.

în opera sa Calist se străduieşte, de asemenea, să combată acele concepţii tomiste aflate în discordanţă cu teologia creştină, slujindu-se în acest scop pe de o parte de propria sa gândire teologică, iar pe de altă parte, ca o încununare a argumentaţiei sale, de Părinţii Bisericii, „un argument limpede împotriva celor scrise în chip eretic şi străin de adunarea Sfintei Biserici de către Toma latinul este nesupunerea lui izvorâtă din mândrie faţă de dumnezeieştile Scripturi. "⁷⁸⁵

Scrierea sa reflectă cu limpezime faptul că acest Calist nu a fost doar un bun sau foarte bun teolog, ci, mai mult decât atât, o personalitate teologică cu o gândire ortodoxă viguroasă, destoinică să combată teologia scolastică înstăpânită pe deplin în Apus⁷⁸⁶.

⁷⁸⁵ Ibidem, p. 27.

⁷⁸⁶ S. Papadopoulos, ^rEAÁrviKai peracppâoeiç dcopioTLKcov epycov (Traduceri greceşti ale operelor tomiste), p. 167.

418

7. Sfinţii Calist şi Ignatie Xanthopoulos

În cea de-a doua jumătate a secolului al XV-lea au trăit şi Părinţii Calist (viitor patriarh al Constantinopolului) şi Ignatie Xanthopoulos, autori ai unei opere de excepţie, întemeiată pe o bogată experienţă duhovnicească, şi intitulată Metodă şi regulă foarte amănunţită, care are mărturiile Sfinţilor şi poate fi întrebuinţată, cu ajutorul lui Dumnezeu, de către cei ce-şi aleg să vieţuiască în linişte şi-n singurătate. în această lucrare este cuprinsă sinoptic întreaga învăţătură a celor mai de seamă isihaşti cu privire la rugăciunea minţii în inimă. Dincolo de bogăţia teoriilor niptice, aflăm menţionate aici şi acestea: „(Cel blând cu inima) nu tulbură sau nu se tulbură cu nimic, decât pentru cuvântul bunei-cinstiri"⁷⁸⁷.

În altă parte se spune din nou: „Cei ce se abat de la această rânduială (a ascultării) şi voiesc să vieţuiască în chip sucit, ca să nu spunem obraznic, am aflat şi credem că s-au rupt de la Dumnezeu şi de la aşezământul luminos al Bisericii cereşti şi a toată lumea şi au fost alungaţi şi trimişi în întunericul şi focul gheenei. Aceasta, după cum spunem, au pătimit-o lucrătorii cei răi din jurul lui Lucifer şi flecarii eretici, rău credincioşi, din diferite timpuri, cum arată cuvintele Scripturii dumnezeieşti. Aceştia au fost aruncaţi,

⁷⁸⁷ Capul 77, P.G. 147, 773A (pentru traducerea românească, vezi şi Filocalia, vol. VIII, trad. pr. prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 165).

419

cum s-a spus, în chip jalnic, din pricina voinţei de a plăcea lor înşişi şi din pricina mândriei, de la slava şi desfătarea dumnezeiască şi din sfinţita adunare⁷⁸⁸.

8. Nil Damylas (f 1418)

Ieromonahul Nil Damylas a vieţuit în Mănăstirea Karkasinon din Creta. Era socotit între bărbaţii duhovniceşti cei mai de frunte ai insulei aflate pe atunci sub stăpânire veneţiană şi apăra în toată vremea şi în tot locul credinţa ortodoxă. A întemeiat o mănăstire de maici, căreia i-a lăsat un „Typikon", ca testament al său (1417). Prin intermediul „Typikon"-ului, acest sfinţit Părinte urmărea în acelaşi timp şi întărirea conştiinţei ortodoxe a monahiilor, aşa cum o arată şi subtitlul: „Poruncă cu privire la păzirea credinţei ortodoxe". A mai scris, de asemenea, şi o importantă lucrare antieretică despre Duhul Sfânt şi diverse alte lucrări contra latinilor⁷⁸⁹.

9. Vasile Studitul

Despre ieromonahul Vasile Studitul (secolul al XV-lea) se menţionează că împreună cu patriarhul Petru al Antiohiei şi cu Nicolae al Methonei a scris nişte epistole adresate papei şi altor

⁷⁸⁸ Capul 15, P.G. 147, 660AB (fragment redat după traducerea românească: ibidem, pp. 39-40).

^{789 O.H.E}. (Enciclopedia religioasă şi etică), vol. 4, col. 938-939.

420

italieni. Sfinţitul Vasile „a fost numit şi mustrător al latinilor, pentru că i-a mustrat cu acrivie, limpede şi pe larg, şi le-a stat împotrivă prin multe pilde şi mărturii; fiindcă aceste obiceiuri pe care le ţin, anume azimele, păzirea sâmbetelor, nepăsarea faţă de animalele sugrumate, purificările şi stropirile, dezlegările de miercurea şi vinerea şi din Sfântul şi Marele Post, şi celelalte, pe care le scriu în continuare în amănunt, pe toate le-a vădit şi le-a stat împotrivă, arătându-le a fi străine de credinţa ortodoxă şi în afara învăţăturii şi a predaniei Sfinţilor Apostoli"⁷⁹⁰.

10. Cuviosul Macarie Makris (f 1431)

Ieromonahul athonit Macarie a fost egumen al Mănăstirii Pantocrator din Constantinopol, mare protosinghel şi duhovnic al împăratului Manuil Paleologul. Era „bărbat strălucit în cuvânt, în virtute şi în înţelepciune"⁷⁹¹ şi a fost trimis în anul 1430 ca ambasador al împăratului Ioan⁷⁹² înaintea papei Martin. în lucrarea sa Pentru latini, cum că nu este de trebuinţă a spune că Duhul Sfânt purcede şi din Fiul, ci este o inovaţie adusă credinţei ortodoxe, înţeleptul Macarie spune printre altele:

„Dumnezeieştile dogme şi credinţa creştinească nu ne-aufost predanisite de oameni, nici prin oameni,

⁷⁹⁰ A. Dimitrakopoulos, Opdodoţog EAAâc; (Grecia ortodoxă), p. 94.

⁷⁹¹ Ibidem, p. 91.

⁷⁹² Ioan al VII-lea Paleologul (1425-1448), fiul lui Manuil al II-lea. (n. trad.)

421

ci prin însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Fiindcă pentru aceasta pe pământ S-a arătat şi cu oamenii împreună a locuit (Baruh 3, 38), ca oamenii să nu mai cugete cu cugetări mincinoase şi amăgitoare despre Dumnezeu, urmând propriilor lor sfaturi, ci să creadă că singura adevărată taină a bunei-cinstiri (I Timotei 3,16) este cea care li s-a arătat prin însuşi Dumnezeu Cuvântul, în Duhul Sfânt, sfinţilor Săi ucenici.

Deci nu trebuie cum spune dumnezeiescul Dionisie să îndrăznim a grăi, nici a cugeta, fireşte, despre Dumnezeirea cea mai presus de fiinţă, nimic osebit faţă de cele dumnezeieşte arătate nouă de sfintele şi dumnezeieştile cuvinte. Ci chiar dacă eu sau un înger din cer cum spune Sfântul Pavel vă binevesteşte vouă ceva potrivnic celor pe care le-aţi primit, să fie anatema (Galateni 1, 8). De aceea nici noi nu primim inovaţia adusă credinţei de latini, de vreme ce mergem pe aceeaşi cale a învăţăturii şi a Predaniei Domnului, ţinem propovăduirea Apostolilor şi urmăm teologiei şi Predaniei bine-cinstitoare a Sfinţilor Părinţi [...]

[...] Drept aceea, să nu fie nimic comun între latini şi cei ce voiesc să vieţuiască cu bună-cinstire, să aibă împărtăşire cu Hristos şi să urmeze Sfinţilor, fără a cădea sub anatema lui Pavel şi sub blestemele Sfintelor Sinoade şi ale tuturor Părinţilor teologi"⁷⁹³.

⁷⁹³ Dositei al Ierusalimului, Topoc, KoLTOtĂ.AayT)c, (Tomul împăcării), pp. 412, 420.

422

11. Iosif Vryennios (1350-1432)

Una dintre personalităţile duhovniceşti de

frunte ale secolului al XV-lea este şi monahul studit Iosif Vryennios. Acesta provenea dintre isihaşti, urma tradiţia autentic ortodoxă a Sfântului Grigorie Palama şi era recunoscut în epocă drept cel mai mare erudit din Constantinopol. Vryennios era numit „dascăl al dascălilor"⁷⁹⁴, fiind, adică, decan al dascălilor Universităţii bisericeşti din Constantinopol, acesta fiind titlul dat pe atunci directorului Universităţii.

în anul 1381 ilustrul teolog Iosif este trimis de patriarh şi de împărat în Creta, cu misiunea de a întări clerul şi poporul ortodox care suferea opresiunea latină şi era lipsit de episcopi ortodocşi. Prin învăţătura sa şi îndeobşte prin întreaga sa vieţuire, Vryennios şi-a câştigat un mare prestigiu printre cretani. Se bucura mai ales de preţuirea a doi monahi renumiţi din Biserica Cretei şi autori ai unor scrieri cu caracter antieretic, Iosif Filarghis şi Nil Damylas.

După 1396, înţeleptul Vryennios l-a combătut într-un dialog public la Iraklio pe ieromonahul dominican Maxim Hrysoverghis, grec de origine. Această dispută a fost publicată mai târziu sub titlul Dialogul întâi cu Maxim latino-cugetătorul, despre purcederea Duhului Sfânt. Cum era de

⁷⁹⁴ Anonim, Icoorj(p Bpvewiov ra napaAemdpeva (Iosif Vryennios paralipomene), vol. 3, p. 24.

423

aşteptat, papistaşii au fost incomodaţi de mustrările lui Vryennios, astfel încât în 1401 veneţienii au obţinut iniţial întemniţarea lui, pentru ca ulterior să fie expulzat din insulă. Vryennios şi-a continuat însă şi pe mai departe critica sa la adresa treburilor bisericeşti din Creta.

Vrednicia şi calităţile unice ale lui Vryennios i-au determinat pe împărat şi patriarh să-l trimită în Cipru, aflat sub stăpânire latină, ca protagonist al unei noi misiuni de încredere. Scopul, de această dată, era acela de a se îngriji de recunoaşterea şi unirea din nou cu Marea Biserică a ierarhilor ciprioţi, care din pricina silniciei se supuseseră latinilor.

Vryennios, care fusese numit vicar al scaunului de Constantinopol pentru Cipru, a primit fără tragere de inimă misiunea, cunoscând că înfăptuirea unei uniri autentice cu Biserica Ciprului era o sarcină deosebit de dificilă. Lipsa sa de zel a sporit încă mai mult când Sinodul patriarhal, înclinat către o reglementare „prin iconomie" a chestiunii, l-a autorizat pe Vryennios să intre fără nicio ezitare în comuniune cu clerul din insulă.

Astfel, Vryennios şi restul delegaţiei (un egumen şi un diacon) au sosit în Cipru şi au înţeles că ciprioţii doreau o unire fictivă cu Biserica, fără să abandoneze nici supunerea lor faţă de latini. în cele din urmă, Vryennios a convocat un Sinod local (28 iulie 1406), la care au participat mai mulţi episcopi ciprioţi, clerici şi monahi.

4²4

Iosif i-a rugat pe ciprioţi să se unească cu singura Biserică a lui Hristos, cea Ortodoxă, întrucât supunerea de până atunci a episcopilor lor, sub jurământ, faţă de Biserica Romei, recunoaşterea sfinţeniei papei şi dependenţa faţă de episcopul latin al Levkosiei îi situa automat în afara Bisericii.

Episcopul de Amohostos susţinea însă că, de vreme ce în forma în care a fost alcătuit, jurământul conţine cuvintele „păstrându-mi credinţa mea", ei nu-şi trădează credinţa. Vryennios a răspuns că acest lucru nu este suficient spre a le îndreptăţi mărturisirea blasfematoare. Episcopul l-a asigurat că supunerea faţă de Biserica Latină şi jurămintele de credinţă făcute papei erau doar aspecte exterioare, în timp ce poporul credincios din insulă continua să vieţuiască în chip ortodox, la care Vryennios a replicat că o astfel de convingere este foarte primejdioasă, fiindcă „cel care se leapădă de Dumnezeu fie şi numai printr-un simplu semn, este supus pierzării"⁷⁹⁵.

În cele din urmă, pricepând că ciprioţii nu sunt sinceri faţă de Ortodoxie, a respins propunerile de unire în aceşti termeni, mustrându-i în acelaşi timp pe episcopii ciprioţi şi pentru viaţa lor depravată⁷⁹⁶. La întoarcerea sa în Constantinopol

⁷⁹⁵ N. Ioannidis, O Icoorjfp Bpvewiot; (Iosif Vryennios),

p. 81.

⁷⁹⁶ O.H.E. (Enciclopedia religioasă şi etică), vol. 3, col. 1050.

425

a afirmat că a preferat să urmeze voii lui Dumnezeu, şi nu prescripţiilor Sinodului. în legătură cu această hotărâre a sa, el însuşi istoriseşte următoarele:

„Ar fi fost cu putinţă şi floare la ureche să mă învoiesc cu arhiereii din Cipru şi să-i primesc în comuniune în trei ore numai, odată ce, de altminteri, întreaga chestiune fusese lăsată în seama mea. Spre aceasta mă şi îmboldeau, strâmtorându-mă, mii de daruri, ameninţări, înfricoşări, bănuieli, făgăduinţe, slavă, linguşire [...] Cu toate acestea, eu m-am lepădat de toate cu multă bărbăţie cu ajutorul lui Dumnezeu şi am arătat la toate o împotrivire vitejească, fără a ceda câtuşi de puţin. Din contră, din toată inima şi sufletul meu am ales sărăcia şi necurata defăimare, numai şi numai spre a-mi păstra curată şi fără prihană credinţa cea întru Hristos"⁷⁹⁷.

în 1412, aflându-se în Constantinopol, Vryennios a scris şi a prezentat în faţa Sfântului Sinod un studiu special, prin care îşi făcea cunoscută din nou poziţia sa negativă faţă de chestiunea în cauză. în cadrul acestui studiu face şi următoarele observaţii notabile:

„Ce fel de părtăşie poate fi între adevăr şi rătăcire? Sau ce avem noi în comun cu ciprioţii? Aceştia, deşi au fost mereu Biserică autonomă, şi-au vândut

⁷⁹⁷ Tă EvpedEvia, MeXeit] nepi tî)c, ^rubv Kvnpicov... (Opere, Studiu privind unirea Bisericii Cipriote cu Biserica Ortodoxă). vol. 2, p. 29.

426

autonomia lor unei Biserici care ni se împotriveşte în punctele dogmatice de căpătâi. De atunci i se supun aceleia întru totul şi-i slujesc până astăzi cu voie sau fără voie. Noi însă, ce folos sau slujire năzuim să avem din partea lor, ca să-i primim în comuniune?

Să ne lase-n pace, sau mai bine zis să piară de-aici. Fiindcă vor să se unească cu Biserica ortodocşilor, dar cu toate acestea să rămână neschimbate şi toate obişnuitele lor îndatoriri faţă de latini. Adică, acelora să le dea ascultare cu fapta, fiindu-le pe vecie supuşi, iar nouă gândind că ni se supun numai cu vorbe subţiri şi cu cerneală.

Vor de asemenea, pe cât cu putinţă, să rămână totdeauna ascunsă şi să nu se dea niciodată pe faţă în chip lămurit chiar şi această supunere formală faţă de noi, ca să nu fie siliţi să se lepede cu jurământ şi la arătare până şi de această mică scânteie a bunei-cinstiri pe care socotesc că o au, din pricină că au intrat în conflict cu stăpânii lor, latinii.

Toate acestea nu vor însemna însă alipirea Bisericii Ciprului la Patriarhia Ecumenică, ci supunerea patriarhului ecumenic şi a celor de sub el faţă de papa de la Roma, fără să prindem de veste. Fiindcă, de altfel, orice erezie cere unirea cu noi, ortodocşii, câtă vreme îşi va păstra neschimbate obiceiurile ei. Dar nici papa nu cere nimic altceva de la noi, decât să-l numim sfânt şi să liturghisim împreună cu supuşii lui.

Mărturisire de credinţă făcută în ascuns sau supunere de bunăvoie a Bisericii neatârnate laolaltă cu Biserica aservită (ereticilor) nu s-a pomenit însă vreodată,

427

nici nu s-a plecat nicicând Biserica cea neîncătuşată a ortodocşilor. Deci nici nu are să se plece nimănui din pricina vreunei oarecare stăpâniri despotice, nici nu se va supune în niciun chip tiraniei dimpreună cu cei ce i s-au supus, ca să nu-şi piardă -fără a o pricepe însăşi libertatea ei şi să fie târâtă cu cei ce au căzut în groapă, deşi avea intenţia bună de a-i trage ea de acolo [...]

[...] S-au scurs deja două sute patruzeci de ani de când ciprioţii s-au plecat în faţa latinilor, şi în tot acest răstimp au fost treizeci şi doi de patriarhi ai împărătesei cetăţilor şi şaptesprezece împăraţi cărora nici prin gând nu le-a trecut să-i primească în comuniune pe ciprioţi.

Pe aceştia, pe care atâţia bărbaţi de seamă i-au trecut cu vederea ca nevrednici de comuniunea cu ortodocşii, noi să-i primim, de parcă am fi chipurile mai sfinţi şi mai înţelepţi decât aceia toţi? Departe de noi o asemenea ignoranţă, ca să nu zic nesimţire! Fiindcă a-i primi pe ei, de care toţi aceia au fugit, pune pe seama acelora vina celei mai mari delăsări, iar din partea noastră vădeşte o deplină nebunie.

Aş socoti mai de dorit să fiu de mii de ori dat morţii decât să văd Biserica Ortodoxă (care este unită, negreşit, doar cu Biserica Cerească a celor întâi-născuţi) unită cu Biserica din Cipru, care ca să spunem adevărul nu este deloc Biserică autonomă, ci aservită în bună parte alteia.

Cel care-L tăgăduieşte pe Dumnezeu fie şi printr-un singur semn, este supus pierzării. Cum, dar, are să fie ortodox cel ce prin vorbe, prin purtări şi

428

scrieri îşi pune în primejdie credinţa? Sau cum se va face unirea între două Biserici, cât timp dăinuie mii de diferenţe între ele? [...]

[...] Mă tem numai ca nu cumva, voind să îi salvăm pe ciprioţi fără de vreme, să nu ne dăm şi pe noi înşine fără a pricepe la pierzare, şi mulţime nenumărată de popor, mai bine zis pe toţi ortodocşii de astăzi şi de mâine.

Dacă aş şti cu încredinţare că prin unirea aceasta, pe care o cercetăm, se va mântui neamul ciprioţilor de acum şi de pe urmă, n-aş pregeta să sufăr chiar de-arfi să-mi taie mâinile, picioarele şi toate mădularele mele.

Dar nici cele spuse nu sunt nimic pe lângă ceea ce voi zice: De-ar trebui să trec, cu adevărat, din tot ceea ce sunt acum în nefiinţă, numai şi numai ca toţi aceştia să se mântuiască neîndoielnic, cu mulţumire aş primi-o. Căci cine sunt eu sau ce este existenţa mea pe lângă mântuirea atâtor suflete? Deci nu din vreo pricină omenească oarecare mă lepăd de unirea aceasta, ci pentru nestrămutarea credinţei [...]

[...] Cei ce-i îndreptăţesc, însă, pe ciprioţi pun înainte ca pe un ajutor neputincios al lor următorul aşa-zis argument şi zic: Dacă Hristos nu Se întoarce de la un păcătos care vine la El, ci îl primeşte cu iubire de oameni şi-l duce în împărăţia Sa, cum să părăsim noi atâtea zeci de mii de creştini care vin la Biserică? Dacă în cer se face bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte (Luca 15, 7), câtă bucurie nu se va face şi nu va fi în cer şi totodată pe pământ, dacă primim unirea cu ciprioţii?.

429

Deci dacă ei pun înainte acestea sau altele de acest fel, dreptatea însăşi le răspunde pe dată: Dumnezeu îl primeşte numai pe cel ce se pocăieşte de păcatele lui şi se întoarce din tot sufletul către virtute. Pentru întoarcerea lui se bucură, neîndoielnic, îngerii. Cât despre sufletele de multă vreme robite patimilor, acestea se mântuiesc doar dacă le alungă de la sine pe acelea care le duc la pierzare.

Câtă vreme însă patimile n-au fost desfiinţate, sufletele vor fi duse iarăşi, nu mai puţin, la pierzare, fără a se folosi nicidecum de scrisorile sau cuvintele pe care fie ele altora, fie alţii lor le-au dăruit fără rost şi în zadar. Prin urmare, nu se va face bucurie îngerilor pentru aceşti păcătoşi, fiindcă nu a existat pocăinţă mai înainte"⁷⁹⁹.

Impresionează în mod deosebit în acest studiu înflăcărata atitudine mărturisitoare a autorului şi cuvintele sale care se revarsă ca mierea:

„Viaţa coruptă pricinuieşte dogme viclene, iar dogmele stricate nasc o viaţă stricată. întocmai cum cel ce scurtează o bucăţică din pecetea monezii împărăteşti face toată moneda calpă, aşa şi cel ce răstoarnă în foarte puţin credinţa sănătoasă, năruie totul şi se depărtează dintru început spre cele mai rele⁷⁹⁹.

Ortodoxia, de vreme ce este un dreptar (canon) precis, nu îngăduie nici adaos, nici scoatere. Cu anevoie

⁷⁹⁸ Ibidem, pp. 11-24.

⁷⁹⁹ Vezi şi Sfântul Ioan Gură de Aur, Tnopvrpia ele; vqv npoc ia Am ac ¿tuotoAtjv (Comentariu la Epistola către Galateni), Omilia I, cap. 6, P.G. 61, 622.

430

este, sau mai curând cu neputinţă, ca cel străin de buna-cinstire să se arate a-Ifi folositor lui Dumnezeu, sau unui om, sau chiar lui însuşi"⁸⁰⁰.

Altă dată spune din nou: „A trece sub tăcere adevărul înseamnă a îngropa aurul [...] Şi tot cel ce poate grăi adevărul şi nu o face atunci când se primejduieşte credinţa şi temelia întregii Biserici a ortodocşilor va fi osândit de Dumnezeu. Căci a sta liniştit în astfel de împrejurări este totuna cu lepădarea, iar a mustra, totuna cu mărturisirea sinceră"⁸⁰¹.

Adaugă şi aceste celebre cuvinte: „Nu ne vom lepăda de tine, iubită Ortodoxie! Nu te vom înşela, cucernicie moştenită de la Părinţi! Nu te vom părăsi nicicând, maică bună-cinstire! în tine ne-am născut, şi în tine trăim, şi în tine vom adormi. Iar dacă vremurile o vor cere, de mii de ori vom şi muri pentru tine"⁸⁰².

În anul 1419, în timp ce aştepta să sosească „vicarul Romei şi emisarul Bisericilor"⁸⁰³, sfinţitul Iosif a ţinut un „Cuvânt sfătuitor despre unirea Bisericilor". Vryennios lupta împotriva aservirii Bisericii faţă de Roma eretică. Declara că unirea „va avea loc, fără îndoială, dacă vor rămâne neschimbate

⁸⁰⁰ Tă evpedevxa, McAerp nepi xrjc rcov Kvnpicov.. (Opere, Studiu privind unirea Bisericii Cipriote cu Biserica Ortodoxă). vol. 2, p. 13.

⁸⁰¹ Ibidem, p. 18.

⁸⁰² Ibidem, p. 28.

⁸⁰³ Ibidem, Aoyoc, ovpfiovAevTiKOQ... (Cuvânt sfătuitor...), vol. 1, p. 401.

431

dogmele noastre"⁸⁰⁴ şi sfătuia: „Să nu ne facă să cădem din scopul nostru lipsa de experienţă a celor ce-l voiesc pe acesta sau experienţa celor ce nu-l voiesc"⁸⁰⁵. De altfel, „nu este nimeni între ortodocşi care să primească împărtăşirea cu cel ce nu primeşte să se împotrivească înşelării"⁸⁰⁶. Să vedem însă unul dintre cele mai semnificative pasaje ale acestui cuvânt:

„Unii au cutezat să trâmbiţeze că îndată după unire va sosi ajutor din partea papei de la Roma şi că unirea se va săvârşi fără să se schimbe niciunul dintre obiceiurile şi dogmele de la curtea noastră. Şi-au dat, chiar, cu părerea că nu este deloc lipsit de cuviinţă să-l pomenim pe papă ca sfânt. După cele multe pe care le-am spus, să le spunem şi acestea:

Aceasta este, aşadar, unirea atâtor Biserici şi neamuri pe care o puneţi la cale de atâţia ani? în acest chip socotiţi să vă uniţi, chipurile, cu noi, câtă vreme adaosul rămâne neîndreptat şi toate câte le-a pricinuit îndelungata schismă blestemată rămân neschimbate? Oameni buni, aceasta nu este îndreptare, nici unire a Bisericilor, ci schismă şi mai rea ca cea dintâi, este dezbinare, tăiere, înşelăciune, vădit pogorământ al nostru înaintea voastră, ştreang la gât, tragere în prăpastie, lipsire de libertate, mărturisire a robiei, osândire a Sfinţilor Părinţi şi nimic sănătos.

⁸⁰⁴ Ibidem, p. 402.

⁸⁰⁵ Ibidem, p. 400.

⁸⁰⁶ Ibidem, MeAerr] napi rjc tcov Kvnpicov.. (Studiu privind unirea Bisericii Cipriote cu Biserica Ortodoxă), vol. 2, p. 12.

432

Căci cum să se facă unire, câtă vreme dăinuie mii de cugete osebite între noi? [...]

[...] Cum, dar, să fie adevărată, şi nu prefăcută, această unire, câtă vreme unii rostesc la toate sfintele lor slujbe Simbolul cu adaos, iar alţii fără el? Aceasta nu este unire a Bisericii Romei cu noi departe de noi asemenea idee! -, ci o nesăbuită supunere faţă de papă a celor patru Biserici Răsăritene, care au fost înşelate cu deşarte nădejdi.

Nu ne ajunge că am fost lipsiţi de Răsărit şi de Apus? De pământ şi de mare? De averile mişcătoare şi nemişcătoare? De mai toate cele frumoase ale vieţii? Oare vrăjmaşul caută să ne dea de veste că ne va lipsi până şi de buna-cinstire?

Fie ca sfatul acesta să nu se împlinească niciodată. Chiar dacă pare că va propăşi, va pieri însă precum o bulă de aer. Căci pentru noi aceasta este viaţa noastră: credinţa noastră, moştenirea cea de la Părinţi. Ea este bogăţia noastră, ea slava, ea neamul, ea cununa, ea lauda un Botez, o credinţă, o Biserică şi un Dumnezeu slăvit în Trei Ipostasuri. Toţi cei ce nu cred în acest chip să piară"⁸⁰⁷.

Când spre sfârşitul anului au sosit delegaţii papali, sfinţitul Iosif a fost ales din nou ca cel mai în măsură să-i înfrunte în cadrul unui dialog public. Tentativa unirii, ca de obicei, a dat greş. Pe durata şederii în Constantinopol a celor „adunaţi

⁸⁰⁷ Ibidem, Aöyoc, ovpßovAevzLKÖ;... (Cuvânt sfătuitor...), vol. 1, pp. 409-410.

433

din Apus⁸⁰⁸, Vryennios a ţinut la palat şi în diferite alte locuri douăzeci şi unu de „Cuvinte" despre Sfânta Treime. Impresionează caracterul metodic şi cuprinzător, rigoarea şi limpezimea dovedite în abordarea temei. Surprinde, totodată, şi mulţimea mărturiilor de la Sfinţii Părinţi cunoscute şi citate de autor în sprijinul credinţei ortodoxe. Opiniile lui Vryennios au constituit baza răspunsului oficial dat în final legaţilor latini de împărat şi patriarh⁸⁰⁹.

În 1422, Vryennios a dialogat pentru a treia oară cu latino-cugetătorii din Constantinopol pe tema purcederii Duhului Sfânt, iar în ultimii zece ani ai vieţii sale s-a ocupat de subiectul aflat pe atunci în dezbatere, al unirii din considerente politice între Răsărit şi Apus.

în 1430, împăratul Ioan al VII-lea Paleologul (1425-1448) a convocat un consiliu „la curtea regală", la care au luat parte patriarhul, arhiereii, Vryennios şi alţi ieromonahi de vază, clerici şi mireni. La această consfătuire, Vryennios şi-a exprimat dezacordul faţă de trimiterea unei noi delegaţii către papă⁸¹⁰. Puţin mai târziu avea să-i istorisească, într-un mod revelator, marelui eclesiarh Silvestru Syropoulos acestea: „Eu unul, de

⁸⁰⁸ Ibidem, Aoyop 5 (Cuvântul al patrulea), vol. 1, p. 75.

⁸⁰⁹ N. Ioannidis, O Icoorjcp BpvevvioQ (Iosif Vryennios),

p. 87.

⁸¹⁰ Tâ evpedevTOi (Opere), vol. 1, p. 15.

434

când am auzit toate câte am auzit la curte (şi spunând acestea, a strigat cu uimire şi şi-a pus mâna la gură), de atunci mi-am dat seama că nimic bun nu se va face acolo. M-am împotrivit a spus atât cât am putut acelei hotărâri⁸¹¹.

„Dascălul dascălilor, Iosif, „mult a luptat pentru credinţă, multe a prezis şi i-a sfătuit mai-nainte de a se petrece acele nenorociri; şi era dascăl al teologiei sfinte a creştinilor, învăţând în salonul palatului în prezenţa împăratului Manuil şi a Senatului, a Bisericii şi a cetăţii, care-l ascultau "⁸¹².

Opera lui Vryennios este în principal teologică. A scris zeci de cuvinte, dialoguri, scrieri, epistole şi alte lucrări, dintre care unele s-au pierdut. în acelaşi timp a avut numeroşi ucenici, atât ca dascăl de teologie, cât şi al altor ştiinţe. I-a lăsat moştenire adevărul ortodox marelui stâlp al Ortodoxiei, Marcu Evghenicul, şi prin acesta, Sfântului Ghenadie Sholarios. Sfântul Marcu l-a numit pe dascălul său Vryennios, „trâmbiţă îndumnezeită [...] apărător al Cuvântului, stâlp prea întărit al adevărului şi sfeşnic prea strălucit cu suflare de foc, prin puterea cuvintelor şi a dogmelor [...] izvor cu dumnezeiască glăsuire al Ortodoxiei⁸¹³.

⁸¹¹ Silvestru Syropoulos, Les Memoires (Memoriile), partea a doua, cap. 18, p. 120.

⁸¹² Anonim, lcoot](p Bpvewiov râ napaAeindpeva (Iosif Vryennios paralipomene), vol. 3, pp. 24-25.

⁸¹³ Ibidem, p. 30.

435

Potrivit lui Vryennios, „Ortodoxia înseamnă a avea cugete drepte despre Dumnezeu"⁸¹⁴. Prin argumente grăitoare, arată că nu există o altă credinţă mai drept-cinstitoare ca a noastră. „Partizanii eresurilor spunea consideră că trebuie să-şi apere erezia lor, de vreme ce o cred mai bună decât celelalte. Noi însă întărim prin multe mărturii prea adevărate că nu este pe pământ o altă credinţă bine-cinstitoare şi adevărată ca a noastră, fără numai aceasta (aşa cum decurge întocmai şi din cuvântul adevăratei teologii, care afirmă că este un singur Dumnezeu şi Domn şi o singură credinţă în Acesta). "⁸¹⁵

Vryennios considera teologia incomparabil mai presus de filosofie, ca una care se întemeiază pe descoperirea dumnezeiască şi îşi are privirea aţintită la Dumnezeu. Considera zadarnică strădania omului de a pătrunde tainele credinţei cu ajutorul propriei raţiuni, aşa cum făceau pe atunci mulţi latini sau latino-cugetători: „Ce înţelegere este între Hristos şi Veliar? Ce parte are credinciosul cu cel necredincios? Sau Aristotel cu dogmele Bisericii lui Hristos?"⁸¹⁶.

Ca fiu adevărat al Bisericii, Vryennios considera că singura cale sigură spre adevăr este învăţătura Sfinţilor: „Dumnezeu a aprins pentru noi

⁸¹⁴ Tă EvpeOtvza, Aoyoc, nepi zfţc; rjpcov niozecoc (Opere, Cuvânt despre credinţa noastră), vol. 2, p. 33.

⁸¹⁵ Ibidem, p. 31.

⁸¹⁶ Ibidem, p. 95.

436

sori neapuşi pe sfinţiţii învăţători, ale căror cugete şi rostiri, fiind glasuri ale Duhului Sfânt, iar nu vorbe ale unor oameni de ieri, de alaltăieri, alungă rătăcirea, călăuzesc către lumină, şi înfăţişează limpede adevărul. De altfel, este cu neputinţă să cunoască adevărul sau să se atingă de teologie cel care nu-i urmează pe Sfinţi"⁸¹⁷.

Propovăduia, în sfârşit, cu îndrăzneală: „Acea Biserică cerească a celor întâi-născuţi nu se poate întregi din nou fără numai din aceasta pământească şi ortodoxă, şi nu din altă parte. Dar dacă şi aceea are membrii întorşi din diferite erezii, schisma nu aduce nicio piedică, nici nu opreşte vreo erezie ca şi ereticii, şi toţi schismaticii să fie împreună-moştenitori cu toţi Sfinţii"⁸¹⁸.

Alţi monahi care au scris împotriva latinilor în secolul al XIV-lea şi la începutul secolului al XV-lea au fost Cuviosul Nicolae Kavasilas (Cabasila), Grigorie Stronghilos, Ioan Sinaitul, Nichita Myrsiniotis, Chiril Petrinos.

⁸¹⁷ Tâ napaAemdpeva, Adyoc; eiq MezapopcpcooLv... (Paralipomene, Cuvânt la Schimbarea la Faţă), vol. 3, p. 54.

⁸¹⁸ Tâ evpedevza, Adyoc ovppovĂevTiicdc;... (Opere, Cuvânt sfătuitor...), vol. 1, p. 411.

Capitolul IV

Luptele monahilor împotriva unirii cu latinii la Sinodul de la Florenţa (1439)

1. Unirea mincinoasă de la Florenţa şi ripostele imediate

După moartea sfinţitului Vryennios, tentativele de unire cu Roma eretică au continuat. Situaţia critică a imperiului îl determina pe împăratul Ioan al VII-lea Paleologul (1425-1448) să facă toate eforturile în vederea adunării unui sinod ecumenic unionist.

în anul 1436 împăratul i-a invitat la consfătuiri pe cei mai de vază clerici şi oameni de stat pentru a stabili poziţia ortodocşilor la sinodul care se pregătea în Italia. La şedinţe a luat parte şi ilustrul ieromonah Marcu Evghenicul⁸¹⁹, care datorită virtuţii, a pregătirii teologice alese şi a elocinţei sale, a fost ales între vicarii patriarhiilor orientale la viitorul sinod. împreună cu eruditul

⁸¹⁹ Silvestru Syropoulos, Les Memoires (Memoriile), partea a treia, cap. 8, p. 168.

438

Gheorghe Sholarios, Sfinţitul Marcu a fost însărcinat cu pregătirea teologică a sinodului, iar în ajunul întrunirii acestuia a fost hirotonit episcop, pentru a lua parte la sinod ca „fruntaş"⁸²⁰.

În ciuda opoziţiei poporului ortodox şi a majorităţii episcopilor⁸²¹, care întrezăreau eşecul acestui sinod, la care refuzau cu îndârjire să ia parte, în cele din urmă împăratul a căzut de acord cu papa Eugeniu al IV-lea (1431-1447) să se convoace un sinod unionist la Ferrara, în Italia. Între cei şovăielnici s-au numărat şi aghioriţii, care s-au eschivat să trimită anumite cărţi necesare, pe baza cărora ar fi trebuit să se desfăşoare dezbaterile cu privire la unire⁸²². Au trimis la sinod „doar doi ieromonahi, pe Moise de la Lavră şi pe Dorotei de la Vatoped, ca aşa-zişi reprezentanţi ai tuturor aghioriţilor"⁸²³. „Iar că au şezut de faţă (la sinod) şi părinţi aghioriţi de vază este prea adeverit, deoarece dată fiind marea însemnătate a Sfântului Munte, adeseori părinţilor de acolo li s-a cerut părerea şi povaţa în treburile bisericeşti, din cele mai îndepărtate vremuri. "⁸²⁴

⁸²⁰ Ibidem, cap. 23, p. 184.

⁸²¹ S. Bilalis, OpOoboEia xai Flama poc (Ortodoxia şi papismul), vol. 2, p. 19.

⁸²² N. Vasileiadis, O Ayioc; Măpxoc, 6 Evyevixot; xai r] evcooLQ tcov ExxArjoicov (Sfântul Marcu Evghenicul şi unirea Bisericilor), p. 61.

⁸²³ Silvestru Syropoulos, ibidem, cap. 10, p. 170.

⁸²⁴ G. Smymakis, T6 Ayiov O poc (Sfântul Munte), p. 108.

439

Astfel, în februarie 1438 în jur de o sută de reprezentanţi ai Bisericii Răsăritene au sosit în pământul italian. Din delegaţia ortodoxă făceau parte împăratul cu fratele său şi patriarhul Constantinopolului, Iosif, împreună cu peste douăzeci de episcopi. între aceştia se distingeau vicarii celor trei patriarhii orientale⁸²⁵, Marcu Evghenicul al Efesului, Antonie al Iracliei şi Dionisie al Sardisului, precum şi Visarion al Niceei. La sinod au mai luat parte şi egumenii Mănăstirilor Pantocrator, Kaleos şi a Sfântului Vasile, precum şi unii ieromonahi şi monahi⁸²⁶.

Deschiderea lucrărilor sinodale a avut loc la 9 aprilie 1438. La primele întruniri au fost aleşi ca purtători de cuvânt ai ortodocşilor Sfântul Marcu şi alţi şase episcopi şi clerici, ieromonahul Moise din Sfântul Munte Athos şi egumenii Mănăstirilor Pantocrator şi Kaleos⁸²⁷. Aceste întruniri, care au durat până în luna octombrie a aceluiaşi an, n-au dus, din păcate, la niciun rezultat concret.

La următoarele şedinţe oficiale latinii doreau să-şi susţină învăţătura lor rău-credincioasă prin diferite sofisme şi pasaje măsluite. Din partea taberei ortodoxe lupta aproape singur

⁸²⁵ A. D. Kyriakos, EKK.AroiaoTLKT] laxopia (Istoria Bisericească), vol. 2, 154, p. 48.

⁸²⁶ Silvestru Syropoulos, ibidem, cap. 24, p. 186.

⁸²⁷ A. Dimitrakopoulos, IoTOpia xov Exiopatoc i^storia Schismei), p. 112.

440

Sfântul Marcu, care cu argumente solide, logice şi de necombătut, a dovedit caracterul ilegitim al adaosului. „Dar precum istoriseşte el însuşi semănam pe pietre"⁸²⁸.

La începutul anului următor (1439), Sinodul s-a mutat la Florenţa, cu scopul de a-i face pe ortodocşi să cedeze din pricina lipsurilor şi a neajunsurilor de tot felul. înverşunarea şi cerbicia latinilor erau uimitoare. La una dintre şedinţe, Sfântul Marcu le propunea „că, dacă se înlătură adăugirea din Sfântul Simbol, este cu putinţă să ne unim, ceea ce n-au primit nici cu vârfurile urechilor"⁸²⁹.

împăratul urmărea cu amărăciune cum noile şedinţe despre filioque nu aduceau niciun rezultat efectiv. Cu sprijinul partizanilor săi, Visarion al Niceei, Isidor al Rusiei, Grigorie Melissinos⁸³⁰, care îi era şi duhovnic, şi al schimbăciosului şi nestatornicului patriarh Iosif, căuta să-i convingă pe ceilalţi ortodocşi să se învoiască cu acceptarea adaosului şi cu o unire prin pogorământ, adică o acceptare prin iconomie a ereziilor latine, fără însă ca aceasta să aibă caracter obligatoriu pentru Ortodoxie. Cu toate acestea, Marcu,

⁸²⁸ Kallistos Vlastos, AoKÎpiov ioiopucov ne pi ov Lxiopazoc;... (Eseu istoric despre Marea Schismă), p. 198.

⁸²⁹ Silvestru Syropoulos, ibidem, partea a opta, cap. 27, p. 414.

⁸³⁰ Cunoscut şi sub numele de Grigorie Mammas. (n. trad.)

441

stâlpul Ortodoxiei, la insistenţele latinofronilor răspundea că „nu este iertat a face pogorământ în cele ce ţin de credinţă"⁸³¹.

în urma ripostelor energice ale Sfinţitului Marcu şi ale tovarăşilor săi de luptă împotriva mincinoasei uniri, împăratul, patriarhul şi episcopii latinofroni s-au văzut nevoiţi să pună în joc promisiuni, daruri, mese fastuoase, ba chiar şi forţa. Mulţi dintre ortodocşi, din păcate, au cedat. Patriarhul a dat cel dintâi citire unei declaraţii scrise în care admitea că purcederea „şi din Fiul" este echivalentă cu cea „prin Fiul". Toţi ceilalţi arhierei, cu excepţia lui Marcu al Efesului şi a episcopilor de Iraclia, Monemvasia, Trapezunt şi Anhiala, au fost de acord cu patriarhul, arătând prin aceasta că nu au nimic în comun cu de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi ai Sinoadelor Ecumenice, afară de rangul arhieriei, pe care îl purtau cu nevrednicie, de vreme ce au sfârşit prin a se face „trădători ai propriei mântuiri şi ai bunei-cinstiri"⁸³².

Un exemplu grăitor al oportunismului revoltător şi al ipocriziei fără margini a latinofronilor este şi acesta: întrucât în cursul şedinţelor de până atunci egumenii participanţi nu se învoiseră

⁸³¹ F. Vafeidis, EKKĂqataoTLKfj Iozopia (Istoria Bisericii), vol. 2, 149, 3, p. 226.

⁸³² Sfântul Marcu al Efesului, EkQeolq.: (Expunere), cap. 6, P. 10-17, 447.

442

cu acceptarea adaosului, patriarhul şi împăratul „i-au lepădat pe ei ca pe nişte nehirotoniţi", altfel spus, ca şi cum n-ar fi fost egumeni legiuiţi şi canonici! „Şi cei ce ieri şi cu trei zile în urmă fuseseră chemaţi în calitate de egumeni, ba chiar de la Constantinopol până la Florenţa călătoriseră ca egumeni, şi, potrivit dreptului egumeniei, au participat la adunări şi au colaborat cu împăratul, cu patriarhul şi cu toată Biserica, atunci dintr-odată s-au vădit a nu fi egumeni şi, ca nişte nehirotoniţi, lipsiţi de dreptul de a-şi exprima opinia. "⁸³³

Astfel, „singurii care au rămas credincioşi în jurul lui Marcu Evghenicul au fost cei doi ieromonahi din Sfântul Munte, Moise de la Marea Lavră şi Dorotei de la Vatoped, ca şi majoritatea grupului de monahi şi clerici ai Patriarhiei Ecumenice"⁸³⁴.

împăratul l-a înştiinţat cu bucurie pe papă că răsăritenii acceptaseră adaosul. Dar în urma presiunii latinilor, atât împăratul cât şi ceilalţi latinofroni au cedat în privinţa tuturor celor „patru articole", adică filioque, folosirea azimelor, purgatoriul şi primatul papal. Bazele pe care se încheia unirea erau aceleaşi cu cele stabilite de Sinodul de la Lyon din 1274 ⁸³⁵.

⁸³³ Silvestru Syropoulos, ibidem, partea a noua, cap. 21, p. 456.

⁸³⁴ S. Bilalis, ibidem, p. 28.

⁸³⁵ V. Stefanidis, EKKÂricnaouKr loxopia (Istoria Bisericii), 23, p. 395.

443

în final, actul de unire a fost semnat de optsprezece arhierei şi unsprezece clerici greci. Au semnat, siliţi fiind, inclusiv episcopii Iracliei, Monemvasiei, Trapezuntului şi Anhialei. Dintre episcopi, singurii care n-au semnat au fost marele Marcu şi episcopii Stavropolei şi Iviriei, care izbutiseră să fugă în ascuns înainte de semnarea hotărârii. Un fapt întristător îl constituie şi semnătura lui Grigorie Mellisinos, a patru egumeni şi ieromonahi, şi chiar a ieromonahului aghiorit Moise⁸³⁶.

Când papa a aflat că Sfântul Marcu nu a iscălit, a spus: „Atunci n-am făcut nimic⁸³⁷.

După întoarcerea delegaţiei ortodoxe în Constantinopol, „ toţi duhovnicii, egumenii şi preoţii se lepădau de ei ca de nişte latinizanţi⁸³⁸ şi au încetat comuniunea cu cei ce semnaseră unirea. Scaunul defunctului patriarh Iosif i-a revenit latinofronului Mitrofan al Cizicului. împăratul şi unioniştii din jurul său se sileau cu orice chip să pună în aplicare unirea, dar în rândul poporului ea a rămas cu toate acestea fără ecou. Chiar şi dintre cei care semnaseră, mulţi s-au căit la scurtă vreme (precum episcopii de Iraclia şi Trapezunt şi marele eclesiarh Silvestru Syropoulos) şi

⁸³⁶ Mansi 31 A, 1033C, 1040BC.

⁸³⁷ A. D. Kyriakos, ibidem, vol. 2, 154, p. 52.

⁸³⁸ Silvestru Syropoulos, ibidem, partea a doisprezecea, cap. 1, p. 546.

444

au respins-o, punând actul lor de cedare pe seama silniciei suferite.

„împăratul, curtenii, înalţii demnitari ai societăţii, intelectualii, patriarhul Constantinopolului şi cei mai mulţi dintre episcopi formau aripa unionistă, în timp ce preoţii, monahii, monahiile şi poporul apărătorul Ortodoxiei s-au aşezat fără şovăire sub stindardul hotărâtului Marcu Evghenicul. Unionişti şi antiunionişti s-au înfruntat într-o îndelungată şi înverşunată luptă, soldată cu înfrângerea şi oprobiul suferit de cei ce deţineau puterea politică şi autoritatea bisericească în stat."⁸³⁹

Cei trei patriarhi ai Răsăritului, de asemenea, au respins unirea prin hotărâre sinodală în 1443, la Ierusalim, şi l-au caterisit pe Mitrofan⁸⁴⁰. Unirea a fost respinsă şi de Bisericile Trapezuntului, Rusiei, Moldovlahiei, Georgiei şi Serbiei, precum şi de două sinoade restrânse ale ortodocşilor din Constantinopol⁸⁴¹. Dar şi aghioriţii s-au declarat împotriva unirii „şi ameninţau cu schisma în cazul în care nu s-ar fi îndreptat ceea ce se săvârşise în Italia"⁸⁴². împotriva mincinoasei uniri învăţau şi monahii Zaharia şi Nifon (viitorul patriarh al Constantinopolului)⁸⁴³.

⁸³⁹ S. Bilalis, ibidem, pp. 86-89.

⁸⁴⁰ M. Ghedeon, Elaxpiapxncoi nivcnceç (Tablouri patriarhale), pp. 349-350.

⁸⁴¹ F. Vafeidis, ibidem, 150,1, p. 231.

⁸⁴² K. Vlahos, H xepoôvrooç xov Ayiov ôpovç Ada) (Peninsula Sfântului Munte Athos), p. 81.

⁸⁴³ Sfântul Nicodim Aghioritul, Néov ExAoyiov (Noul Ekloghion), p. 374.

445

Ieromonahul Teofan din Imvrios, prieten preaiubit al Sfântului Marcu, îi scria împăratului un cuvânt care se încheia astfel: „în numele lui

Dumnezeu, să se îndrepteze ceea ce nu s-a făcut drept, pentru că se vor despărţi de noi şi Sfântul Munte şi patriarhiile care au aflat de acest lucru, care nu s-a săvârşit în chip drept, dar şi tot cel ce voieşte să fie creştin ortodox"⁸⁴⁴. Teofan i-a trimis acest cuvânt al său împreună cu o altă scriere contra latinilor Sfântului Marcu, pentru a i le înmâna împăratului. Sfântul i-a răspuns evlaviosului ieromonah:

„Am primit scrisorile sfinţiei tale, care mi-au întărit sufletul mâhnit şi mi-au pricinuit nespusă mângâiere, prin dispoziţia sinceră, socotinţa curată şi lipsită de vicleşug şi cugetul comun. Lupta însă nu mai stă în vorbe, ci în fapte, nici nu mai este vreme pentru vorbe de duh şi dovezi aşternute în scris (la ce le-ar folosi, de altfel, unor asemenea judecători corupţi?), ci toţi cei ce-L iubesc pe Dumnezeu trebuie să se gătească să se lupte cu ei prin fapte, fiind gata să sufere orice primejdie pentru buna-cinstire şi pentru strădania de-a nu se pângări prin împărtăşirea cu cei necinstitori"⁸⁴⁵.

Într-o altă scrisoare a sa, marele Mărturisitor Marcu îi scria ieromonahului Teofan la Evrip: „ Cei mai mulţi dintre fraţi, luând curaj din exilarea mea, îi mustră cu asprime pe nelegiuiţi (latinofroni) şi pe călcătorii dreptei credinţe şi ai legiuirilor părinteşti.

⁸⁴⁴ A. Dimitrakopoulos, OpQoboţoc, EAAâg (Grecia ortodoxă), pp. 105-106.

⁸⁴⁵ Ibidem, pp. 106-107.

446

Îi alungă de pretutindeni ca pe nişte necuraţi, nesuferind să liturghisească împreună cu ei, nici să-i pomenească vreodată în Tainele Bisericii ca pe nişte creştini [...]

[...] îţi cer să te încingi cu râvna după Dumnezeu ca om al lui Dumnezeu, prieten al adevărului şi ucenic adevărat al Sfântului Isidor. Să-i sfătuieşti pe preoţii lui Dumnezeu să se păzească cu orice chip de împărtăşirea cu mitropolitul lor latino-cugetător şi să nu liturghisească împreună cu el, nici să-l pomenească vreodată, nici să-l socotească arhiereu, ci lup năimit. Tot aşa să nu slujească deloc în bisericile latineşti, ca să nu vină şi asupra noastră mânia lui Dumnezeu, care s-a abătut asupra Constantinopolului, din pricina fărădelegilor petrecute în el [...]

[...] Iar călugărul acestui păstor al vostru, năimit, şi nu adevărat, sus-zisul episcop al Monemvasiei, după ce a luat de la împărat egumenia Mănăstirii înaintemergătorului, nici nu e pomenit de monahii săi şi nici măcar nu-l tămâiază ca pe un creştin [...]

[...] Fugiţi deci şi voi, fraţilor, de împărtăşirea cu cei ce n-au împărtăşire (cu Biserica) şi de pomenirea celor ce nu sunt (vrednici) de pomenit. Iată, eu, păcătosul Marcu, vă spun că tot cel ce îl pomeneşte pe papa ca arhiereu ortodox, este dator să împlinească toată rânduiala latină, până şi raderea bărbii. Un asemenea latino-cugetător va fi judecat dimpreună cu latinii şi va fi socotit călcător al credinţei⁸⁴⁶.

⁸⁴⁶ Ibidem, pp. 103-104.

447

Cu altă ocazie, referindu-se la latino-cugetătorii „pe jumătate fiare", Sfinţitul Părinte spunea: „Trebuie să fugim de ei aşa cum fuge cineva de şarpe, căci sunt precum aceia (precum şerpii) sau poate chiar mai răi ca ei, ca unii care îl neguţătoresc pe Hristos şi îl fac sursă de câştig [...] Deci fugiţi de ei, fraţilor, şi de împărtăşirea cu ei; căci aceştia sunt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni, care îşi iau chip de Apostoli ai lui Hristos"⁸⁴⁷.

În august 1443 împăratul i-a întrebat pe clericii din Constantinopol care este motivul pentru care nu primesc hotărârile Sinodului de la Florenţa. Drept răspuns, cinci arhierei, şapte egumeni şi ieromonahi din mănăstiri diferite şi trei clerici, dintre care unii semnaseră forţat actul de unire, i-au trimis împăratului o scrisoare în care spuneau printre altele: „Ca unii ce cinstim nespus pacea Bisericii noastre, dorim cu atât mai mult să vedem Biserica din nou în pace, cu cât şi suferim mulţime de necazuri pentru pacea ei [...] Chiar dacă părem a fi potrivnici păcii, se întâmplă mai curând contrariul; toată împotrivirea noastră are ca ţel adevărata pace. Nădăjduim în Cel ce este începătorul păcii, că

⁸⁴⁷ Toic, ănavraxov Tije yijţ— (Celor de pe tot cuprinsul pământului), cap. 6, 7, apud I. Karmiris, Tă doypaziKâ kciî avpfioĂ.iK.ă pvppeia zi]Q Opdodoţov kol9o?uktc; EKKÂqoi- (Monumentele simbolice şi dogmatice ale Bisericii Ortodoxe Universale), vol. 1, pp. 427, 428.

448

nu va trece cu vederea Biserica Sa atât de înviforată şi care atât de mult pătimeşte, ci ne va uni pe toţi pe temeiul unui singur crez adevărat. Deci fiindcă ne luptăm pentru o astfel de pace, de aceea fugim de pacea la care ne chemaţi acum"⁸⁴⁸.

În continuare Părinţii precizează că principalul motiv pentru care nu recunosc hotărârea Sinodului de la Florenţa este acceptarea de către acesta a nelegiuitului adaos filioque; şi încheie:

„Nu vom primi nicio unire cu latinii, câtă vreme rămâne în picioare acea hotărâre ce dovedeşte că am iscălit şi ne-am supus cu sila, ne face răspunzători înaintea judecăţii lui Dumnezeu şi înrobeşte Biserica Răsăritului unei învăţături de credinţă străine şi necunoscute. Mai mult, noi nici nu o socotim a fi a Bisericii noastre, nici nu stăm la discuţii vreodată cu vreunul care ar dori să îmbrăţişeze şi să fie părtaş mărturisirii noastre la care am consimţit cu sila fiindcă crede în dogme străine şi neobişnuite. Aceasta o spunem cu toţii, şi cei ce am semnat, şi cei ce n-am semnat (unirea), de vreme ce şi dumnezeiasca ta stăpânire o cere de la noi.

Vom spune acum şi care ar fi adevărata cale ca să vină pacea nemincinoasă şi sigură şi să ne izbăvim de smintelile dinlăuntru, spre slava lui Dumnezeu. Dacă se va aduna aici un alt sinod, dând chezăşie libertăţii de opinie, astfel ar putea fi îndreptate neajunsurile

⁸⁴⁸ Kallistos Vlastos, Aoxipiov ioropLKâv ncpi tov LxiapazoQ... (Eseu istoric despre Marea Schismă), p. 219.

449

celui dintâi. Aceasta, de altfel, s-a petrecut adeseori şi în vechime în Biserică [...]

[...] Dar fiindcă s-a vorbit şi de iconomie, vom spune cu privire la aceasta: Lucrarea iconomiei este în exclusivitate a Bisericii, care trebuie să vegheze totdeauna la pacea şi buna înţelegere dintre mădularele ei şi pururea să-şi păstreze slobozenia ei şi stăpânirea. Lucrul acesta nu ţine de una, două, trei, patru sau câteva persoane oarecare, ci de arhierei [...] Iar problema iconomiei o vom cerceta într-o consfătuire aparte, doar dacă sfântul patriarh (se face referire la patriarhul latinofron, care recunoştea unirea) ne încredinţează că are acelaşi cuget ca şi noi, dându-ne chezăşie despre aceasta precum i-o vom cere şi precum conştiinţa noastră va socoti îndestulător.

Atunci, cercetând potrivit cu voia lui Dumnezeu chestiunea, tot ceea ce vom hotărî cu toţii împreună le vom trimite în scris şi celorlalţi preasfinţiţi patriarhi, iar hotărârea pe care o vom da va fi înfăptuită doar dacă şi aceia o vor încuviinţa. Fiindcă noi nu putem fi cu nimic în dezacord faţă de acei preasfinţiţi patriarhi, nici nu putem săvârşi ceva fără părerea lor"⁸⁴⁹.

Într-o altă epistolă mai amplă şi remarcabilă prin conţinutul său teologic, îi scriau împăratului: „Toate tâlcuirile care s-au făcut la cuvintele Sfinţilor Părinţi şi care se sprijină pe temelia cea bună pe care a aşezat-o Hristos, le ţinem ca pe o piatră (Matei 6, 18) sigură a credinţei, pe care ne zidim şi

⁸⁴⁹ Ibidem, pp. 221-222.

450

noi, după putinţa noastră. Dar nu primim cu niciun chip deşănţatele tălmăciri şi răstălmăciri aduse de unii cuvintelor vieţii, mânaţi de propriile lor cugete şi de nebuna înţelepciune⁸⁵⁰ a filosofilor morţi cu trupul şi cu sufletul.

De altfel, nici Biserica lui Hristos nu le-a primit vreodată, ci i-a dat anatemei, tăindu-i de la trupul ei, pe cei ce le-au scris. La fel şi noi, îi socotim străini de învăţătura sănătoasă şi nu avem împărtăşire cu cei ce se slujesc de ele până astăzi. Nici nu voim să începem iarăşi cu ai noştri mai bine zis, cu cei ce nu mai sunt ai noştri discuţii şi încrucişări de cuvinte, pentru aceste trei pricini de mai jos:

Prima. Nu avem îndoieli sau rezerve în ceea ce priveşte teologia de Dumnezeu insuflată a Sfinţilor Părinţi, nici trebuinţă de vreo oarecare călăuză care să ne arate adevărul şi să îndrepte cugetele noastre, ci ne întemeiem pe temelia dogmelor Părinţilor şi le suntem credincioşi precum Sfintelor Evanghelii.

A doua. Nu ne este îngăduit să purtăm noi singuri dialogul, odată ce lipsesc ceilalţi părtaşi ai noştri, arhiereii şi ieromonahii din eparhie, şi mai ales ierarhul Efesului (Sfântul Marcu), care prin luptele sale din Italia s-a arătat apărător al crezului adevărat şi gură a noastră a tuturor.

A treia. Nu este un judecător care să asculte cuvintele ambelor părţi cu nepărtinire şi să facă dreptate,

⁸⁵⁰ Sfântul Vasile cel Mare, EtuozoAt] ok (Epistola 223), cap. 2, P.G. 32,824A.

451

ci ne aflăm cu toţii într-o poziţie mai de jos. De aceea, fiecare parte se va certa cu înverşunare, luptând pentru crezul său, şi în strădania fiecărora dintre noi de a cerceta judecăţile lui Dumnezeu, ne vom lua la harţă şi nu va ieşi nimic bun din această ispravă, ci toate cele contrarii.

Aceasta este credinţa şi cugetarea noastră. A vieţui într-însa este slava noastră, iar a muri pentru ea un veşnic câştig. Urmăm cu supunere Sfinţilor Dascăli ai Bisericii noastre şi rămânem nestrămutaţi pe temelia cea sigură a credinţei lor dumnezeieşti. De aceea, nu voim să ne convingă nimeni niciodată să ne schimbăm cugetul nostru, să credem cele contrarii şi să mărturisim că Fiul este cauză a Duhului.

Nici nu vom spune, fireşte, niciodată, că în chip drept cred cei ce cugetă astfel, nici nu ne vom împărtăşi împreună cu ei. Acestea nu le zicem din înverşunare, nici dorind a ne impune părerea sau împotrivindu-ne în chip nesăbuit şi nebunesc acestei chestiuni să nu îngădui, Hristoase împărate, să ajungem la o aşa treaptă a nebuniei! Ci fiindcă voim să ne miluim sufletele noastre şi ne temem de osânda lui Dumnezeu, luptăm să nu cădem de la credinţa dreaptă şi să ne lipsim de moştenirea veşnicelor bunătăţi"⁸⁵¹.

în cele din urmă, după moartea lui Ioan Paleologul (1449), s-a întrunit un mare Sinod al ortodocşilor în Catedrala „Sfânta Sofia" (1450),

⁸⁵¹ Dositei al Ierusalimului, Topoc, KaraÂAayfjC (Tomul împăcării), pp. 425-426.

452

la care au luat parte patriarhii Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, şaisprezece arhierei, mai mulţi clerici şi câţiva egumeni⁸⁵². Sinodul l-a caterisit pe Grigorie Melissinos (1445-1450), urmaşul latinofronului Mitrofan în scaunul patriarhal al Constantinopolului, înscăunându-l în locul său pe ortodoxul Atanasie, a condamnat Conciliul mincinos de la Florenţa, pe care l-a denunţat ca fraudulos şi silnic, şi i-a combătut pe latini⁸⁵³.

2. Luptele Sfântului Ghenadie Sholarios împotriva aplicării unirii de la Florenţa

în perioada respectivă, în Mănăstirea Pantocrator din Constantinopol vieţuia învăţatul monah Ghenadie (mai înainte Gheorghe) Sholarios, care după adormirea Sfântului Marcu (1444) i-a urmat acestuia la conducerea partidei antiunioniste. Când husiţii din Praga au trimis o delegaţie în vederea unirii cu ortodocşii (1451), Ghenadie a exercitat o asemenea influenţă şi putere de convingere asupra conducătorului delegaţiei, încât acesta a primit fără nici o împotrivire dogmele ortodoxe.

Din păcate, ascensiunea la putere a sultanului Mahomed al II-lea în cursul aceluiaşi an

⁸⁵² A. Dimitrakopoulos,lozopia tov Zxiopazoc;... (Istoria Schismei), p. 161.

⁸⁵³ F. Vafeidis, EKKArioiaaziKi) loxopia (Istoria Bisericii), vol. 2, 150, 2, p. 231.

453

(1451) l-a silit pe noul împărat Constantin al XI-lea să-şi îndrepte din nou privirile către Apus şi să solicite ajutor. Constantin i-a făgăduit papei materializarea hotărârilor Sinodului florentin, pomenirea sa la slujbe în Marea Biserică⁸⁵⁴ şi reabilitarea patriarhului latinofron Grigorie⁸⁵⁵.

Ghenadie s-a străduit în felurite chipuri să-i oprească pe împărat, Senatul şi pe cârmuitorii Bisericii de la o nouă trădare a credinţei⁸⁵⁶. Cu toate acestea, în timp ce turcii pregăteau asediul cetăţii, din partea papei sosea cardinalul Isidor (fost mitropolit al Rusiei) cu un ajutor de două sute de oameni. împăratul i-a primit cu onoruri şi a deschis discuţiile în vederea unirii.

Atunci (în ziua de 1 noiembrie 1452) Ghenadie a lipit de uşa chiliei sale un manifest prin care îşi mustra concetăţenii pentru unirea pe care o puneau la cale şi le prevestea ca o firească urmare despărţirea lor de Dumnezeu. Desigur, „cea mai mare parte a cinului preoţesc şi monahal, egumenii, arhimandriţii, monahiile⁸⁵⁷ erau împotriva unirii.

La 12 noiembrie 1452, Ghenadie a fost convocat la palat împreună cu mai mulţi oameni ai Bisericii pentru o consfătuire în privinţa unirii.

⁸⁵⁴ Biserica Răsăriteană. (n. trad.)

⁸⁵⁵ A. Dimitrakopoulos, ibidem, p. 163.

⁸⁵⁶ Ghenadie Sholarios, Anavra ră evpioKdpeva (Opere complete), vol. 3, p. 165.

⁸⁵⁷ M. Doukas, BvQavTivoTOVpKLKrj lozopta (Istoria turco-bizantină), cap. 36, 2, p. 482.

454

A refuzat să meargă, declarându-le printr-o scrisoare acestea:

„Dacă această adunare se face pentru ca oamenii Bisericii să-şi dea consimţământul pentru unirea pe care cârmuirea a şi înfăptuit-o deja acest lucru, vai, este despărţire de Dumnezeu! atunci lăsaţi-mă, nu mă mai deranjaţi. Părerea mea în această privinţă o cunoaşte de mii de ori şi stăpânul nostru, împăratul, şi sfetnicii săi, şi voi toţi. Cu câteva zile în urmă v-am trimis, de asemenea, prin preacinstitul ieromonah Ignatie douăsprezece capete (articole-teze) pe tema aceasta, pe care le-aţi văzut. Eu niciodată nu voi spune altceva decât ceea ce spun totdeauna.

Acel sinod de la Florenţa îl socotesc precum şi Dumnezeu îl socoteşte, şi adevărul, şi toţi creştinii care sunt fii adevăraţi ai Bisericii de Răsărit. Consider, ca să fiu mai limpede dând ascultare Sfinţilor Părinţi, ca şi smeritei mele conştiinţe -, că acest sinod a fost numit în chip mincinos ecumenic, la fel ca şi acela de pe vremea lui Constanţiu, care respinsese, precum socotea, pe deofiinţă. Părerea mea aceasta este: Pe tot cel care îl va pomeni pe papa, sau va avea împărtăşire cu cei ce-l pomenesc, sau va sfătui, sau va îndemna pe cineva să-l pomenească, îl voi socoti întocmai precum (statorniceşte) Sfântul şi Marele Sinod de la Constantinopol, care a cercetat dogma latină şi i-a osândit pe cei ce credeau în ea, pe Vekkos şi pe cei asemenea lui.

Apoi, pomenirea papei sau a oricăruia dintre episcopi eu nu o socotesc lucru neînsemnat, de vreme ce

455

părtăşia duhovnicească a celor de un cuget şi supunerea desăvârşită faţă de păstorii cei adevăraţi se arată prin pomenire. Sinoadele, ca şi ceilalţi Părinţi, statornicesc că se cuvine să fugim de părtăşia cu cei de a căror cugetare ne scârbim⁸⁵⁸, şi toate cele privitoare la aceasta, pe care le cunoaşteţi. Dar mai presus de toate, şi Domnul nostru grăieşte că după un străin nu vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor (Ioan 10, 5).

Să nu-mi fie mie să fac eretică Biserica mea, Sfânta Maică a ortodocşilor, primind pomenirea papei, cât timp mărturiseşte şi crede cele pentru care Biserica noastră nu-l primeşte. Fiindcă cel ce va mărturisi că papa învaţă drept cuvântul adevărului mărturiseşte că înaintaşii noştri sunt eretici. Aceasta, deci, mi-a fost şi îmi va fi părerea. Şi, precum Părinţii noştri, niciodată nu mă voi împărtăşi cu papa şi cu cei ce au cu el împărtăşire. Fiindcă se cade a imita bunacinstire a Părinţilor, de vreme ce nu avem sfinţenia şi înţelepciunea lor.

Aud că părinţii latinismului şoptesc în ascuns că unirea se va face în anumite condiţii şi pentru un anumit răstimp, amăgindu-i astfel pe mulţi din popor şi tăinuind latinizarea. Toate acestea le socotesc străine de chipul vieţuirii bisericeşti şi creştineşti şi potrivnice lui Dumnezeu şi raţiunii.

⁸⁵⁸ Sfântul Atanasie cel Mare, Toî; iov juovrjpi] fi iov âoKovai... (Către cei ce se îndeletnicesc cu viaţa singuratică), P.G. 26,1188B.

456

Unde s-a mai auzit de credinţă şi de unire bisericească condiţionată? Dacă această unire e bună, de ce să fie pentru un anumit răstimp şi nu statornică? Iar dacă e rea, de ce să se facă, fie şi numai pentru o singură zi? Şi care alta poate fi condiţia pentru cei ce cred şi cugetă drept, fără numai ca cei ce se unesc să cugete şi să mărturisească la fel?

Cuvenit ar fi să se pună următoarea condiţie şi următorul soroc: ca papa să-l scoată pe şi din Fiul din Crez, aşa cum nici noi nu spunem numai din Tatăl, nu şi din Fiul, chiar dacă este o veche dogmă a Bisericii de Răsărit, lucru adeverit de înşişi dascălii latinilor. Să se discute despre aceste chestiuni, dar Crezul să se zică şi de către noi, şi de către papa, cum a fost la început.

Ce spun aceia, adică să lăsăm deoparte, pentru o vreme, cercetarea acestor chestiuni, nu este o iconomie provizorie. Este o provizorie învoire a noastră cu adaosul (filioque) şi cu unirea rău încheiată la Florenţa. Este o vremelnică latinizare dacă va fi cu adevărat vremelnică şi nu veşnică! -, judecând după cei ce o înfăptuiesc [...]

[...] I-am trimis vorbă şi marelui duce, mai bine zis i-am scris o lungă epistolă, după cum ştiu preacinstitul mare eclesiarh şi preacinstitul dicheofilax. I-am scris să-i spună împăratului că pentru cele pe care le pun la cale vor fi judecaţi şi de Dumnezeu şi de oameni, de ai noştri şi de străini, de duşmani şi de aliaţi. Ba încă nici unire nu va fi aceasta, nici neunire, şi nici Biserica din Constantinopol nu va mai avea

457

cuvânt faţă de ortodocşi de acum înainte, dacă se va face precum plănuiţi.

Vă spun şi vă sfătuiesc însă ceea ce am cerut dintru început, îndată ce a sosit cardinalul, dar n-aţi voit: Să vin la palat, de faţă fiind cele trei clase ale cetăţenilor, Senatul, Biserica şi cârmuirea; să vină şi cardinalul cu atâţia veneţieni şi genovezi câţi pofteşte, şi să le arăt că ceea ce spune cardinalul este nepriincios pentru ambele părţi. Ceea ce este prielnic în vremurile tulburi de acum este ca treburile bisericeşti să rămână aşa cum sunt şi să nu se schimbe nimic, nici de o parte, nici de alta.

De vreme ce aceştia făgăduiesc să ajute Cetatea, atunci când cu sau fără ajutorul lor va fi ca ea să aibă iarăşi pace, neapărat să se facă una din două: Ori să vină delegaţii lor cu împuternicire să facem aici un sinod, ori să meargă acolo măcar şase dintre feţele noastre bisericeşti cele mai de vază şi să discute bisericeşte, duhovniceşte şi slobod cele cu privire la unire. Fiindcă dacă mai întâi se face pace, vom avea şi părerea şi sfatul ortodocşilor apropiaţi nouă, al aghioriţilor adică şi al preasfinţiţilor patriarhi. Şi orice se va face, ori să mergem noi acolo, ori să vină ei aici mai bine -, va fi bineplăcut lui Dumnezeu de vreme ce se va face cu nădejdea în El, slobod şi duhovniceşte iar pentru credincioşi lucru nedefăimat. Până atunci să fim uniţi noi între noi cu toţii, iar împăratul nepărtinitor [...]

[...] Dacă din contră, în chip ruşinos, veţi săvârşi mai întâi latinizarea pe care o voiţi, şi atunci, spre a-i înşela pe cei mai simpli, veţi pune, chipurile, termene

458

şi veţi da nădejdi în cuvinte şi discuţii, urmarea acestui rău va fi cea despre care v-am vorbit adeseori. Atunci, dacă tot Răsăritul va merge în Apus, eu nu voi merge; şi dacă tot Apusul va veni în Răsărit, eu voi tăcea şi tac de pe acum. Fiindcă dacă voi toţi şi aşa-zisa voastră adunare deveniţi latini, cu cine, pentru cine şi ce să mai vorbească smeritul Ghenadie în apărarea dogmei părinteşti?

Acestea i le-am scris foarte pe larg şi marelui duce, după cum ştiu preacinstiţii pomeniţi mai sus. Aici am spicuit doar ceea ce era mai însemnat. Am lângă mine şi copia scrisorii sale, în care marele duce mi-a răspuns într-un chip ce m-a umplut de uimire: Te osteneşti în zadar, Părinte, fiindcă am hotărât să reinstituim pomenirea papei şi este cu neputinţă să se facă altfel. Cu condiţia că nu vei pune nicio piedică, fiindcă nu vei izbuti nimic, vino să ne ajuţi să o înfăptuim. Eu i-am răspuns: Aş zice că vin, cu condiţia să nu vă faceţi latini. Dacă vă hotărâţi să vă faceţi, sau deja v-aţi făcut, totul s-a isprăvit şi eu nu mai port nicio răspundere pentru asta [...]"⁸⁵⁹.

În acelaşi timp, Sholarios le-a trimis concetăţenilor săi o enciclică în care condamna unirea, spunând printre altele şi aceste admirabile cuvinte: „Unii ameninţă, dar noi nu ţinem minte răul; înfricoşează, dar noi căutăm spre Dumnezeu; defaimă, fiecare cum se nimereşte, dar noi îi iubim [...] Mie

⁸⁵⁹ Ghenadie Sholarios, Anavza za evpioKopeva (Opere complete), vol. 3, pp. 167-170.

459

nimic nu-mi este mai dulce, nimic mai dorit decât a muri pentru adevăr"⁸⁶⁰.

Când, la 12 decembrie 1452, latini şi greci au slujit împreună Sfânta Liturghie în Catedrala „Sfânta Sofia", consfinţind în acest fel unirea⁸⁶¹, antiunioniştii au alergat la chilia lui Sholarios, întrebându-l ce să facă. Atunci Ghenadie a lipit de uşa chiliei un nou manifest în care spunea:

„O, romei vrednici de milă, pentru ce aţi rătăcit şi depărtându-vă de la nădejdea în Dumnezeu, nădăjduiţi în puterea francilor, şi împreună cu Cetatea, care curând va pieri, v-aţi pierdut şi buna-cinstire? Milostiv fii mie, Doamne! Mărturisesc înaintea Ta că sunt nevinovat de o asemenea nelegiuire. Ştiţi, oameni sărmani, ce săvârşiţi? Odată cu robia care stă să vină asupra voastră, aţi pierdut şi cucernicia moştenită de la Părinţi şi aţi mărturisit necucernicia; vai vouă când veţi fi judecaţi!"⁸⁶².

Atunci toţi cei ce erau împotriva unirii egumeni, monahi, cler şi popor au anatematizat unirea şi pe unionişti. „Nu vrem ziceau nici ajutor de la latini, nici unire; piară de la noi slujbele azimiţilor!"⁸⁶³. O astfel de antipatie stăpânea în sufletele ortodocşilor, încât priveau Biserica „Sfânta

⁸⁶⁰ Ibidem, pp. 171,173.

⁸⁶¹ S. Bilalis OpdoboE,iot xai TlaniopOQ (Ortodoxia şi papismul), vol. 2, pp. 81-82.

⁸⁶² M. Doukas, BvQavTivoTovpxLxfj Ioropia (Istoria turco-bizantinä), cap. 36, 3, p. 484.

⁸⁶³ Ibidem, cap. 36, 4, p. 486.

460

Sofia" ca pe o sinagogă a iudeilor, un sălaş al demonilor sau un altar idolesc⁸⁶⁴. Nu se duceau acolo ca să nu se întineze, nici nu aduceau tămâie sau alte prinoase. Mai târziu, toţi clericii care au luat parte la Liturghia din 12 decembrie au fost afurisiţi (excomunicaţi), iar biserica târnosită din nou, ca una ce fusese profanată de latini⁸⁶⁵.

Ghenadie n-a încetat să scrie şi să propovăduiască în toate zilele împotriva unioniştilor. De asemenea, în scrierile sale i-a vădit drept eretici atât pe Toma d Aquino, cel mai prestigios teolog latin, cât şi pe latinofronul Dimitrie Kydonis, traducătorul în greacă al operei tomiste⁸⁶⁶. în acelaşi timp, Ghenadie le-a trimis o scrisoare monahilor aghioriţi în care îi sfătuia să stăruie cu tărie în dogmele părinteşti şi în lupta împotriva unirii⁸⁶⁷.

în cele din urmă, la 29 mai 1453, „cetatea a fost luată"⁸⁶⁸, punându-se astfel capăt şi tentativelor de unire între Răsărit şi Apus.

⁸⁶⁴ A. Dimitrakopoulos, Iozopia tov Lxiopcnoc;... (Istoria Schismei), pp. 165-166.

⁸⁶⁸ A. D. Kyriakos, EKKApoiaoTiKTÎ Iozopia (Istoria Bisericească), vol. 2, 155, p. 54.

⁸⁶⁶ M. Doukas, ibidem, cap. 37,10, p. 500.

⁸⁶⁷ G. Smymakis, To Ayiov Opot; (Sfântul Munte), p. 109.

⁸⁶⁸ „Cetatea a fost luată" (eăAco zrjv noAiv) era strigătul mulţimii înspăimântate, care se auzea în acea zi pretutindeni, ca un tragic refren, în cetatea cotropită de cuceritori. (n. trad.)

Capitolul V

Luptele monahilor împotriva ereziilor de la căderea Constantinopolului până în secolul XX

în această perioadă, Marea Biserică s-a aflat în captivitate. Credincioşii Patriarhiei Ecumenice, ca şi ai celorlalte Biserici Ortodoxe (cu excepţia Rusiei), greu încercaţi sub jugul otoman, au fost supuşi la multe presiuni pentru a-şi lepăda credinţa. în acelaşi timp, mai multe regiuni (Albania, Peloponezul, Creta, unele insule din Marea Egee şi Ionică) au fost ocupate de veneţieni şi genovezi, care au înfiinţat aici comunităţi papistaşe, cu propriile episcopii, mănăstiri şi ordine monahale. Chiar dacă episodul căderii Constantinopolului pusese capăt tentativelor de unire între ortodocşi şi latini, dorinţa papilor de a-şi extinde autoritatea asupra ortodocşilor subjugaţi, mai ales datorită grelei situaţii politice a acestora, se menţinea în plină vigoare.

Una dintre direcţiile politicii papale, dar şi a conducătorilor franci în secolele ulterioare căderii Constantinopolului, a fost încercarea

462

unei latinizări prin forţă sau coerciţie a grecilor ortodocşi din regiunile aflate sub ocupaţie latină. „Exemplul cel mai reprezentativ pentru politica papală în Răsăritul aflat sub ocupaţie francă în cea de-a doua jumătate a secolului al XV-lea îl întâlnim incontestabil în Creta [...] O serie de consemnări din 1454 şi mai departe ale Consiliului celor Zece de la Veneţia atestă persecuţia la care era supus orice cleric care ar fi îndrăznit să-şi predice credinţa [...] Autorităţile veneţiene nu ezitau să procedeze la exiluri, amenzi şi închisoare."⁸⁶⁹

Un alt aspect al politicii papale a fost efortul „misionar" organizat, care sub masca interesului faţă de nevoile religioase ale grecilor aflaţi sub jugul turcesc, avea ca scop nemijlocit prozelitismul în rândul acestora. Acest demers a luat proporţii impresionante mai ales după declanşarea Reformei în Europa (1517). Papalitatea se temea în special de o eventuală apropiere şi unire a reformaţilor cu ortodocşii.

Astfel, în 1540 se înfiinţează ordinul iezuiţilor, cu scopul iniţial de a sprijini contrareforma papală. Dar foarte curând, cu sprijinul şi acoperirea puterilor occidentale şi ale reprezentanţelor diplomatice ale acestora în Răsărit, iezuiţii aveau să năpădească efectiv regiunile elenofone

⁸⁶⁹ Z. Tsirpanlis, H OpOodoţia kcxl 6 KctOoXuaopdc; peză Tqv ăXcjorj... (Ortodoxia şi catolicismul după căderea Constantinopolului), vol. 1, pp. 114-115.

463

ale Imperiului Otoman. împreună cu înaintaşii lor în această strădanie, franciscanii, au activat în vederea întoarcerii „ereticilor şi schismaticilor⁸⁷⁰ greci sub autoritatea Romei. Misionarii occidentali n-au cruţat niciun fel de mijloace pentru a-i atrage pe ortodocşi, contribuind astfel la sporirea necazurilor şi a pătimirilor acestora⁸⁷¹.

în 1577 a luat fiinţă la Roma Colegiul Elen al Sfântului Atanasie, cu scopul declarat de a-i oferi tineretului grec aflat sub ocupaţie posibilitatea unei educaţii superioare. Adevăratul obiectiv era însă, desigur, prozelitismul în rândul tinerilor ortodocşi, sau cel puţin captarea bunăvoinţei şi admiraţiei acestora faţă de papism. Asemenea şcoli au fost înfiinţate în Constantinopol, Atena, Tesalonic şi Smirna; chiar şi în Sfântul Munte a fost înfiinţată o şcoală pentru instruirea monahilor ortodocşi!

Prozelitismul în rândul popoarelor ortodoxe s-a intensificat şi datorită Sinodului uniat de la Brest (1596), care a legiferat uniaţia papală⁸⁷². Mica Rusie, Transilvania, Dalmaţia şi Orientul Mijlociu au devenit cele mai importante teatre ale acţiunilor uniate, fără a fi excluse nici regiunile

⁸⁷⁰ L. Anastasiou, EKKArioLaozuai Iozopia (Istoria Bisericii), vol. 2, pp. 404-405.

⁸⁷¹F. Vafeidis, EKK.AroiaoziKr] Iozopia (Istoria Bisericii), vol. 3, 205,2, p. 32

⁸⁷² V. Stefanidis, EKK.Ar)oiaoziKT] Iozopia (Istoria Bisericii), 51, p. 702.

464

Imperiului Otoman. Până şi Rusia, care se bucura de suveranitate politică, se vedea supusă presiunilor în vederea uniaţiei cu Roma.

Activitatea prozelitistă a uniaţilor în ţările ortodoxe a fost pusă sub oblăduirea puternicului for misionar al curţii papale, faimoasa „Propagandă"⁸⁷³, care încă de la înfiinţarea ei (1622) a fost dată pe mâna iezuiţilor şi care a concentrat întreaga activitate misionară internă şi externă⁸⁷⁴. Mijloacele perfide şi odioase, anticreştineşti, urzite şi întrebuinţate de aceasta pentru prozelitismul în rândul ortodocşilor, au fost realmente fără precedent.

Răspunsul Răsăritului Ortodox la insistentele eforturi prozelitiste ale latinilor, dar şi ale protestanţilor, a fost în principiu unul negativ, în pofida unor aderări izolate şi a gravei hemoragii pricinuite trupului Bisericii de vicleana uniaţie şi de intervenţia opresivă a conducătorilor apuseni în favoarea ei. Biserica, aflată în luptă împotriva ereziilor, se găsea într-o stare de veghe şi sensibilitate duhovnicească aparte.

Rezistenţa eroică şi dramatică a poporului de rând, sărac, îngenuncheat, greu încercat, s-a datorat credinţei adânci a ortodocşilor că Biserica lor este acea Una, Sfântă, Sobornicească şi

⁸⁷³ „Congregatio de propaganda fide" („Congregaţia pentru răspândirea credinţei"). (n. trad.)

⁸⁷⁴ S. Bilalis, OpOoboE,ia xai riamopoc, (Ortodoxia şi papismul), vol. 2, p. 272.

465

Apostolească Biserică, arca mântuirii, şi prin urmare aderarea la „bisericile" eterodoxe i-ar scoate în afara Bisericii, şi ca atare în afara mântuirii. Pe aceste temeiuri eclesiologice îşi află justificarea refuzul ortodocşilor de a accepta uniatizarea-latinizarea şi protestantizarea lor.

în toată această cruntă şi îndelungată perioadă, cinul monahal n-a rămas, desigur, indiferent şi nelucrător. Din pricina lipsei de educaţie aproape totale, credinţa grecilor era în pericol să piară. Pe lângă „şcoala ascunsă" şi strădania de a contribui la educaţia precară a tineretului oprimat, sfintele mănăstiri n-au încetat să însufleţească sentimentul religios şi cugetul ortodox luptător în rândul poporului urgisit, dar neîngenuncheat duhovniceşte.

Mulţi monahi, învăţaţi şi neînvăţaţi, bătrâni şi tineri, ştiuţi şi neştiuţi, şi-au asumat propovăduirea credinţei, sprijinul şi mângâierea celor slăbiţi, tipărirea de cărţi teologice şi bisericeşti, dar şi lungi peregrinări pentru a transmite lumina duhovnicească elenismului atât de lipsit. în acelaşi timp, lupta monahilor nu a încetat să se îndrepte energic împotriva propagandei papiste, a iezuiţilor, a uniaţiei eretice şi a prozelitismului protestant, dar şi a oricărei erezii îndeobşte.

Mai jos vom trece în revistă câteva date biografice şi cuvinte de învăţătură ale principalilor şi celor mai vestiţi reprezentanţi ai monahismului din această perioadă. împotriva ereticilor

466

apuseni şi a tendinţelor lor prozelitiste au scris şi au predicat de asemenea şi mulţi alţi părinţi mai puţin cunoscuţi, între care îi menţionăm pe Teofan Notaras, Natanail Hyhas, Matusalem Sinaitul, Ieremia Kakavelas, egumenul Nectarie, Visarion Makris, Anastasie Gordios, ieromonahul Arsenie, Hristofor Emborokomitis, Teoclit Polyeidis, Constantin ieromonahul, Neofit „cel dintre evrei".

1. Cuviosul Maxim Grecul (1470-1556)

Cuviosul Maxim este unul dintre cei mai străluciţi monahi şi teologi ai secolului al XVI-lea. După zece ani de vieţuire în Mănăstirea Vatoped⁸⁷⁵, a fost trimis în Rusia, la invitaţia marelui cneaz Vasile, pentru a traduce Psaltirea în slavonă. încheind această uriaşă lucrare, cneazul rus l-a rugat să rămână la Moscova şi să-şi continue activitatea pe domenii mai largi. Astfel, Sfântul Maxim a desfăşurat o strălucită activitate de traducător, alături de care şi-a asumat şi sarcina îndreptării cărţilor liturgice. în acelaşi timp, prin scrieri şi predici, s-a dedicat misiunii de luminare duhovnicească a poporului rus, făcându-se vestit pentru apostolatul şi lucrarea sa reformatoare.

⁸⁷⁵ Sf. Mănăstire Grigoriu, Ayiog Mâţi poc o rpaucoc; 6 (pcjucnrjQ tcov Pcooojv (Sfântul Maxim Grecul, luminătorul ruşilor), p. 47.

467

Cuviosul Maxim şi-a consacrat o bună parte a activităţii sale din Rusia combaterii celor străini de credinţa creştină şi eterodocşilor. „Se caracteriza nu numai printr-un puternic anti-latinism [...] ci îndeobşte prin opoziţia faţă de orice rătăcire, erezie, credinţă mincinoasă. Multe dintre scrierile sale denunţă abaterile latinilor, în timp ce altele incriminează astrologia, credinţa în predestinaţie, iudaismul, luteranismul, mahomedanismul"⁸⁷⁶, monofizismul. „Sfântul Maxim a profesat o critică aspră la adresa celor ce-i ridicau în slăvi pe anticii greci şi puneau filosofia acestora mai presus de credinţa creştină."⁸⁷⁷

Pricina care îl îndemna la aceasta era, mai întâi, trebuinţa ca poporul încă neluminat al Rusiei să îmbrăţişeze în mod conştient adevărurile

creştine, astfel încât să-şi poată apăra propriile convingeri religioase şi să-i combată pe eterodocşi; apoi, pericolul ca poporul evlavios să fie atras de propaganda de un fel sau altul care încerca să se impună în ţară.

Cuviosul Maxim era deosebit de tăios la adresa latinilor⁸⁷⁸, care născoceau mereu diverse modalităţi propagandistice. în virtutea legăturilor sale strânse cu cneazul, nu neglija să îi facă cunoscută acestuia primejdia care ameninţa Ortodoxia rusă din pricina eforturilor Romei de a-i

⁸⁷⁶ Ibidem, p. 30.

⁸⁷⁷ Ibidem, p. 34.

⁸⁷⁸ F. Vafeidis, EKKXrjOLaoxiKf] Ioxopia (Istoria Bisericii), vol. 2, 222,1, p. 166.

468

atrage pe ruşi la blestemata uniaţie. Dar şi prin intermediul scrierilor sale se dedica edificării societăţii ruse cu privire la inovaţiile, în special de natură dogmatică, ale papistaşilor.

În perioada respectivă, medicul cneazului, Nicolae Nemţin, desfăşura o intensă propagandă în favoarea unirii dintre ortodocşi şi latini. Acesta proclama că în privinţa dogmelor fundamentale, Biserica papistaşă se află în consens cu cea Rusă, iar diferenţele care o despart de Ortodoxie sunt neînsemnate şi nu constituie o piedică în calea unirii. Luând cunoştinţă de aceste rătăciri ale lui Nicolae, Cuviosul Maxim îi scria prietenului său, Teodor Karpov:

„Nu am răgaz nici să respir, fiind prins cu totul de tălmăcirea Psaltirii, din pricina căreia aş fi trecut cu vederea rugămintea ta (de a combate tezele lui Nicolae), de nu m-ar fi îmboldit râvna pentru adevăr, care arde în mine şi nu-mi îngăduie odihnă, ca nu cumva minciuna să fie luată drept adevăr şi întunericul să se fălească împotriva luminii, şi pentru ca şi tu, şi ceilalţi, să cunoaşteţi din vorbă şi faptă că Maxim nu numai că nu şchiopătează în privinţa teologiei de-Dumnezeu-purtătorilor Părinţi, dar mai ales urăşte necucernicia şi detestă tot sofismul eretic şi toate inovaţiile şi flecărelile tardive ale latinilor"⁸⁷⁹.

⁸⁷⁹ G. Papamihail, Măţipoc; 6 ipaiKoc;, o npanoQ (pcotlottjc; tcov Pcoocov (Maxim Grecul, cel dintâi luminător al ruşilor), pp. 214-215.

469

Astfel, Cuviosul Maxim a alcătuit un amplu tratat împotriva lui filioque, iar mai târziu şapte dizertaţii în formă epistolară împotriva acestei kakodoxii şi a celorlalte inovaţii latine.

„Dacă după adevăr şi nu cufăţărie doriţi unirea cu noi spune Maxim în încheierea uneia dintre lucrările sale -, ridicaţi stavilele dintre noi şi voi, adică netrebuincioasa şi hulitoarea adăugire (filioque), lepădaţi azimele ereziei lui Apolinarie de la Jertfa de taină şi depărtaţi-vă de pierzătorul eres origenist, potrivit căruia cică ar exista un foc curăţitor, care, după trecerea a mulţi ani, curăţeşte sufletele pline de tot felul de păcate şi aşa le trimite de acolo în viaţa veşnică.”⁸⁸⁰

Cuviosul Maxim îl numeşte pe Nicolae „înşelător, ca unul ce pretinde că nu este nicio deosebire dogmatică esenţială între Biserica Ortodoxă şi cea romană şi, drept aceea, unirea lor se impune. Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos spune Maxim pe lângă celelalte porunci ale Sale, prin care ne povăţuieşte pe cei ce credem în El, călăuzindu-ne pe calea înţelepciunii, a spus şi aceasta: Feriţi-vă de prorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori (Matei 7,15) [...]

[...] Asemenea îl ştiu şi pe înşelătorul Nicolae Nemţin, care după destul timp de când vieţuieşte în mijlocul poporului rus bine-cinstitor, încearcă în tot chipul să-i rătăcească pe ruşi de la credinţa ortodoxă,

880 Ibidem, pp. 215-216.

470

predanisită lor de Părinţi, şi printre alte fapte viclene de-ale sale, a scris şi un cuvânt despre o aşa-zisă unire între ruşi şi latini, sub chip că, zice-se, şi unii şi alţii slujesc aceleiaşi credinţe. Căci, zice, şi unii şi alţii îl mărturisesc pe Hristos Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat, săvârşesc acelaşi Botez prin trei afundări în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, în apă, nu în altceva, şi primesc aceeaşi mărturisire a credinţei [...]

[...] Cum ziceţi că Biserica Latină ţine cu sârguinţă credinţa ortodoxă? [...] Care Apostol sau Evanghelist a predanisit aşa? [...] Voi, latinii, care nu numai pe acesta (Simbolul de credinţă), ci şi multe alte sfinte predanii ale Bisericii le-aţi strâmbat şi le-aţi stricat, sunteţi vrednici să vă numiţi nu doar schismatici, ci şi eretici într-un fel, ca unii care săvârşiţi fărădelege, potrivit predaniilor şi canoanelor apostoleşti şi părinteşti [...] Deci de vreme ce săvârşiţi fărădelegi atât de multe şi de mari, cum să avem împărtăşire cu voi, care cu osârdie stăruiţi în fărădelegile voastre? [...] Noi, grecii, ruşii, georgienii, bulgarii, sârbii şi valahii, şi alte popoare suntem în dezacord cu voi, latinii, din râvnă pentru Dumnezeu şi nu dintr-o trufie şi vanitate fariseică⁸⁸¹.

Cuviosul Maxim vedea ca pe o piedică în calea unirii şi iubirea de stăpânire a papilor, care se

laudă inclusiv cu măreţia Romei. Măreţia nu stă însă în oraşe, în tronuri şi în avuţii, ci în dogmele

⁸⁸¹ Ibidem, pp. 219-221.

471

dreptei credinţe şi în ascultarea de poruncile lui Dumnezeu şi de învăţăturile Apostolilor şi ale Părinţilor. Cuviosul subliniază, aşadar, corectitudinea dogmelor, Ortodoxia, ca temelie a adevărului religios⁸⁸².

Din scrierile anti-latine ale Sfântului Maxim răzbate credinţa vie că dogmele întemeiate pe Sfânta Scriptură, pe Sinoadele Ecumenice şi pe învăţătura Sfinţilor Părinţi sunt neschimbătoare. Orice abatere de la dogma curată şi nealterată o dată stabilită duce la pierzare, şi cea mai mică modificare sau lepădare a învăţăturii de credinţă este totuna cu lepădarea vieţii celei veşnice. în sfârşit, Cuviosul sfătuieşte să nu ne amestecăm în tainele dumnezeieşti şi în dogmele de necuprins cu mintea, nici să nu cercetăm cele ce sunt mai presus de minte, fiindcă acest lucru arată obrăznicie şi încredere trufaşă în înţelepciunea noastră.

Cuviosul Maxim a scris şi împotriva ereziei armene. Armenii nu se dădeau în lături să facă propagandă, motiv pentru care mulţi apărători fierbinţi ai Ortodoxiei manifestau faţă de ei o atitudine aspră: „în viaţa Cuviosului Agapit, nevoitor în Lavra Peşterilor din Kiev, se spune că îndată ce a auzit că acel medic înşelător era armean, trăgându-şi cu grăbire mâna pe care medicul i-o ţinea ca să-i ia pulsul, a strigat: Cum de ai îndrăznit să vii să-mi

⁸⁸² Ibidem, p. 424.

472

spurci chilia şi să iei în mâinile tale mâna mea? Afară, străinule şi necinstitorule!"⁸⁸³.

Cuviosul Maxim a dus o luptă neîmpăcată şi împotriva scrierilor apocrife, răspândite de ereticii bogomili. „Cu aceeaşi ură se pornea şi asupra luteranilor protestanţi, care atrăgeau prin prozelitismul desfăşurat în mijlocul poporului rus, scriind un cuvânt despre erezia luterană, în care respingând stăpânirea lumească a papilor, blama (şi) inovaţiile în credinţă (ale protestanţilor), dictate de patimi omeneşti.⁸⁸⁴

„Este incontestabil că niciun alt scriitor din vechea Rusie n-a dobândit un asemenea prestigiu şi o asemenea însemnătate, după cum este la fel de incontestabil că niciun altul n-a luptat şi n-a pătimit atâtea pentru propăşirea spirituală a poporului rus."⁸⁸⁵ Dintre cele o sută treizeci de epistole şi Cuvinte editate, treizeci au un conţinut dogmatic şi antieretic. Slăvitul Maxim s-a săvârşit din viaţă în anul 1556, în Lavra Sfântului Serghie, în vârstă fiind de optzeci şi şase de ani.

2. Pahomie Rusanos (1508-1553)

Ieromonahul Pahomie este unul dintre cei mai vestiţi teologi şi scriitori ortodocşi din veacul al XVI-lea. Se distingea prin vieţuirea sa ascetică,

⁸⁸³ Ibidem, pp. 225-226.

⁸⁸⁴ F. Vitalis, O HnLpdjTT)c; Maţipoc; wq npopaxoc rfjţ Op6oboE,iocQ ev Pcooia (Maxim Epirotul, apărător al Ortodoxiei în Rusia), p. 21.

⁸⁸⁵ O.H.E. (Enciclopedia religioasă şi etică), vol. 8, col. 632.

473

spiritul militant, adânca evlavie şi devotamentul său faţă de Biserică. Din Sfântul Munte făcea dese peregrinări în afară, pentru a oferi învăţătură şi a transmite lumina duhovnicească poporului grec, care petrecea pe atunci într-o ignoranţă extremă şi în întuneric.

Pe lângă aceasta, s-a dedicat cu o nesăţioasă dragoste de învăţătură studiului şi unei prestigioase activităţi literare, lucrând în acest timp cu multă sârguinţă şi în calitate de copist şi contribuind astfel la răspândirea scrierilor sfinte ale Părinţilor. în paralel s-a implicat în marile probleme bisericeşti ale epocii sale, în care exercita o influenţă considerabilă, graţie prestigiului deosebit de care se bucura.

Credincios păzitor al predaniilor Bisericii şi totodată un temperament năvalnic, sfinţitul Pahomie a pornit o luptă pe mai multe fronturi împotriva tuturor celor ce unelteau să strice dogmele, datinile şi predaniile Bisericii Ortodoxe. A combătut cu un deosebit succes ereziile acelei epoci, precum cele ale latinilor, luteranilor şi kartaniţilor⁸⁸⁶. A scris de asemenea împotriva arienilor, nestorienilor, monofiziţilor şi saracinilor⁸⁸⁷.

⁸⁸⁶ Susţinători ai lui Ioanichie Kartanos, ieromonah şi autor grec din secolul al XVI-lea, a cărui operă, scrisă în limba vorbită a epocii sale, s-a bucurat de un mare răsunet în popor. Cu toate acestea, scrierile sale conţineau unele abateri de la învăţătura ortodoxă. (n. trad.)

⁸⁸⁷ Ibidem, vol. 10, col. 858-859.

474

Sfinţitul Pahomie s-a străduit şi a reuşit să-l întoarcă de la erezie şi pe monahul Matei, care susţinea că Hristos S-a pogorât cu trupul în iad pentru a propovădui⁸⁸⁸.

3. Meletie Pigas (1550-1601)

înţeleptul şi eruditul monah Meletie se nevoia în vestita Mănăstire Angarathos din insula Cretei. Fiind un om deosebit de cultivat, a preluat foarte curând, la rugămintea concetăţenilor săi, conducerea Şcolii elene din oraşul Handaka. în acelaşi timp, acest „apărător fierbinte al predaniilor părinteşti"⁸⁸⁹ ţinea pretutindeni în insulă predici pentru popor, combătând cu vehemenţă propaganda latină. Animat de un spirit combativ, a reuşit să se afirme în calitate de conducător şi sprijinitor al greu încercaţilor săi compatrioţi, care erau prigoniţi cu înverşunare de latini.

Nici după ce a preluat egumenia mănăstirii sale, Meletie n-a încetat să însufleţească spiritul de rezistenţă al ortodocşilor cretani. Influenţa sa era atât de mare, încât a fost considerat primejdios şi persecutat de clerul şi monahii latini din insulă, care au reuşit în cele din urmă să-l expulzeze din Creta.

⁸⁸⁸ V. Stefanidis, Ekkâtjo 0x01110) Ioiopia (Istoria Bisericii), 53, pp. 714-715.

⁸⁸⁹ F. Vafeidis, ExxApoiaaiLKT) Ioiopia (Istoria Bisericii), vol. 3, 218,2, p. 145.

475

După o scurtă şedere la Muntele Sinai, Meletie a fost chemat de fostul său egumen, Silvestru, devenit între timp patriarh al Alexandriei, să slujească în Egipt (1579). Din acest moment începe şi marea lucrare a lui Meletie, care din pricina vârstei înaintate a lui Silvestru, a preluat în fapt conducerea patriarhiei. A organizat Biserica, a sprijinit învăţământul şi a înfiinţat pentru prima oară în Alexandria o şcoală pentru pregătirea clerului. S-a dedicat fără preget misiunii de a învăţa poporul, întărindu-i pe credincioşi în dreapta credinţă şi străduindu-se totodată să-i atragă la Biserică pe ereticii copţi (monofiziţii din Egipt)⁸⁹⁰.

Concomitent, Sfinţitul Meletie a pornit o luptă titanică, pe mai multe fronturi, împotriva latinilor, pe care-i socotea a fi „în afara Bisericii"⁸⁹¹. în contextul creat în Răsărit de acţiunile şi propaganda latină, Meletie purta discuţii îndelungate atât cu latinii din Egipt, cât şi cu cei din Palestina. Sub pretextul unirii şi prin întreaga activitate desfăşurată de iezuiţi, prin înfiinţarea de şcoli şi prin propunerea reformei calendarului, latinii urmăreau în realitate subjugarea ortodocşilor.

⁸⁹⁰ O.H.E. (Enciclopedia religioasă şi etică), vol. 8, col. 951.

⁸⁹¹ M. Ghedeon, Tov Maicapiov Mc Act iov Ilrppă EtuotoAt) npdQ EiAfieoTpov ncxTpiăpxpv ncpi IlaoxaAiov (Scrisoarea Fericitului Meletie Pigas către patriarhul Silvestru despre pascalie), p. 7.

476

Intransigentul Meletie a trebuit să se opună cu tărie acţiunilor prozelitiste şi să ducă o luptă neîntreruptă pentru a salva credinţa ortodoxă de viforul latin. în această perioadă (1579-1585) a scris mai multe lucrări antieretice, apologetice şi dogmatice, care-i atestă instrucţia teoretică şi inepuizabila îndemânare literară. Totodată şi-a asumat şi misiunea de a contribui la luminarea Bisericii Ruse.

„Glasul său se vede alergând în tot pământul⁸⁹², scria compatriotul său, ieromonahul Maxim Margounios (ulterior episcop al Kythirei). într-adevăr, personalitatea ieromonahului Meletie, care în jurul vârstei de treizeci de ani vorbea şase limbi, şi-a răspândit strălucirea în lumea întreagă, prin intermediul scrierilor şi epistolelor sale.

În 1582 a scris învăţătura ortodoxă, un eseu întemeiat pe principiile Ortodoxiei, pe care i l-a dedicat reginei Margareta de Navara. în 1583 a scris vestitele sale Stromate. Cea dintâi, contra primatului papal, i-a fost trimisă ţarului, ca apărător şi ocrotitor al Ortodoxiei. în cea de-a doua, intitulată „Despre Biserică şi adevăratul ei Cap, şi împotriva autorităţii papei de la Roma", Meletie arată că crezul ortodocşilor potrivit căruia ei singuri alcătuiesc adevărata Biserică a lui Hristos biserica Sobornicească nu este un rod al intoleranţei, ci are adânci temeiuri teologice.

⁸⁹² G. Valetas, MeAetloq Ihjyâc;, Xpvoomiyr] (Meletie Pigas, Izvorul de aur), p. 34.

477

După Sfinţitul Meletie, Biserica lui Hristos este „adunarea cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească a oamenilor mai-nainte de întemeierea lumii cunoscuţi şi rânduiţi şi aleşi întru Hristos şi în multe feluri chemaţi la mântuire, fiecare la vremea lui, spre lauda slavei lui Dumnezeu"⁸⁹³ şi se osebeşte de orice altă „Biserică" alcătuită din oameni vicleni. Criteriile care le deosebesc „sunt, pe de o parte, credinţa şi mărturisirea ei, iar pe de altă parte, necredinţa"⁸⁹⁴ şi „pe de o parte, faptele iubite de Dumnezeu ale aleşilor Bisericii, iar pe de alta, faptele urâte de Dumnezeu ale celor lepădaţi"⁸⁹⁵.

„Spunem că Biserica este una singură; astfel credem şi mărturisim"⁸⁹⁶, arată dumnezeiescul Meletie. Biserica este Sobornicească, deoarece „este alcătuită din toţi oamenii care au locuit sau locuiesc în întreaga lume. Spunem din toţi oamenii pentru că Biserica se împlineşte din tot neamul omenesc, nu pentru că toţi oamenii sunt cuprinşi în aria mântuirii sau sunt Biserica lui Hristos Dumnezeu Mântuitorul"⁸⁹⁷. Prin urmare, cei aflaţi în afara Bisericii (Soborniceşti) a lui Hristos se află în afara mântuirii.

Singură Biserica lui Hristos este ocârmuită de El şi împărăţeşte împreună cu El, iar acest lucru

⁸⁹³ Dositei al Ierusalimului, Tôpoç Xapàç (Tomul bucuriei), p. 464.

⁸⁹⁴ Ibidem, p. 465.

⁸⁹⁵ Ibidem, p. 467.

⁸⁹⁶ Ibidem, p. 470.

⁸⁹⁷ Ibidem, p. 471.

478

o deosebeşte de falsele biserici. Adevărata Biserică Sobornicească îl are drept Cap pe Hristos, singurul ce poate să slujească drept Cap sobornicesc al tuturor celor aleşi, mai înainte de Lege, sub Lege şi după Lege, deoarece S-a întrupat şi a săvârşit negrăita unire cu Sine a Miresei-Biserici. Un simplu om, aşa cum este papa, nu poate fi un astfel de cap destoinic pentru Biserică.

Biserica Răsăriteană păstrează caracteristicile Bisericii Soborniceşti: credinţa sobornicească fără inovaţii, până la ultima silabă, obiceiurile, rânduielile şi Tainele nealterate şi neschimbate. Drept aceea constituie o continuare a ei, este „adevăratul vlăstar al rădăcinii celei bune, în vreme ce toate celelalte sunt ca nişte ramuri veştede; acesta înfloreşte înfrumuseţat de buna-cinstire, drept ţinându-se de cel mai înalt adevăr, iar celelalte biserici se abat în jos⁸⁹⁸.

Biserica este una, chiar dacă ereticii care apar într-un moment sau altul al istoriei se rup de ea. Toţi aceştia precum arienii, monofiziţii, monoteliţii, iconomahii au fost în Biserică, dar nu aparţineau Bisericii. „Dacă ar fi fost dintru ea (cum ar spune Fiul tunetului), ar fi rămas împreună cu ea. Când toţi aceştia s-au rupt, Biserica Apuseană şi cea Răsăriteană erau adunarea celei Soborniceşti"⁸⁹⁹.

În continuare însă, se rupe şi se osebeşte de Biserica Sobornicească şi Apusul, care a purces

⁸⁹⁸ Ibidem, pp. 546-547.

⁸⁹⁹ Ibidem, pp. 547-548.

479

la inovaţii. Aşadar, deoarece Apusul „îşi păstrează propriile păreri, care nu au în ele cugetare sobornicească, şi prin urmare a părăsit plinătatea sobornicească [...], singură Biserica de Răsărit a rămas înlăuntrul celei soborniceşti [...] Noi vom fi trupul sobornicesc sau mădulare adevărate şi sănătoase ale trupului sobornicesc al Bisericii, iar aceia vor fi nişte bucăţi retezate şi mădulare bolnave⁹⁰⁰.

în aceeaşi perioadă înţeleptul Meletie a scris, la cererea lui Silvestru, şi epistola Despre pascalie, care a servit ca fundament pentru respingerea calendarului-pascaliei gregoriene de către Sinodul de la Constantinopol. Acest lucru arată că Meletie era recunoscut ca o autoritate dogmatică în epocă. „Preasfintele Biserici din diferite părţi ale Răsăritului Ortodox îi cereau părerea lui Meletie Pigas în chestiuni privitoare la dogmă, la orânduirea îndeobşte, ca şi la orânduirea Bisericii în particular, iar instrucţia lui variată, buna-cinstire şi sfinţita râvnă care îl înflăcăra, binecunoscute tuturor, făceau părerea sa respectată, ca spusa unui sfinţit Părinte şi învăţător al credinţei."⁹⁰¹

Sfinţitul Meletie a scris şi alte lucrări. Prin epistolele sale l-a îndemnat la o luptă comună şi la îndepărtarea de strădaniile pro-unioniste pe

⁹⁰⁰ Ibidem, pp. 549-550.

⁹⁰¹ M. Ghedeon, Tov Maxapiov Mc Aer iov nrpyă EtuoToArj npdQ EiApeorpov naTpiâpxpv napi FtaoxAiov (Scrisoarea Fericitului Meletie Pigas către patriarhul Silvestru despre pascalie), p. 5.

480

Margounios, care credea că o conciliere cu latinii pe baza tomului sinodal de la Florenţa i-ar fi putut fi de folos Răsăritului înrobit: „ Ca un bun

ostaş, priveghează, mustră ceea ce este deşert, vorbeşte pentru adevăr [...] Ştii cursele preameşteşugite şi vicleniile îndreptate împotriva neamului nostru, al ortodocşilor, aşa încât este nevoie ca ori să ne lipsim de învăţătură şi de înţelepciune, ori cu înţelepciunea să lepădăm cele ale relei credinţe şi să supunem jurământului credinţa acelei adunări şi acelui demon rău de la Florenţa"⁹⁰², vrând să spună că dacă înţelepciunea nu are o menire mai înaltă, atunci este mai bine să lipsească.

Sfinţitul Meletie nu a neglijat nici combaterea şi înfierarea învăţăturilor protestante, în ciuda legăturilor personale şi a corespondenţei pe care a purtat-o cu teologi protestanţi de frunte, în convorbirile teologice cu aceştia, care nu aduceau niciun rezultat concret, Meletie avea mereu de partea sa învăţătura luminată a credinţei ortodoxe. Ca ieromonah, scrisese deja un prim cuvânt împotriva luteranilor şi a calvinilor.

în 1584, la invitaţia ţarului rus, Sfinţitul Meletie a fost trimis de patriarhul Silvestru în Rusia pentru a traduce tomul Sinodului de la Florenţa, expediat de către Roma Moscovei. în timp ce se afla în trecere prin Constantinopol, a fost rugat

⁹⁰² G. Valetas, MeAetioq Ilrjyac, Xpvoonqyrj (Meletie Pigas, Izvorul de aur), p. 29.

481

de credincioşi să rămână pentru a contribui la sprijinirea greu încercatei lor Biserici.

De-a lungul celor trei ani de şedere în Cetate, Meletie a desfăşurat o intensă lucrare militantă şi de propovăduire pentru întărirea creştinătăţii şi a neamului şi păzirea acestora de cursele abile ale iezuiţilor din Constantinopol şi din împrejurimi. Neobosit, făcea peregrinări prin cetăţile Traciei şi ale Asiei, sau scria epistole spre întărirea ortodocşilor care aveau de îndurat mari năpaste din pricina propagandei prozelitiste cu multe feţe a iezuiţilor.

în anul 1590, Sfinţitul Meletie a fost ridicat cu vrednicie în scaunul patriarhal al Alexandriei. Până la moartea sa (1601) n-a încetat nicio clipă să lupte pentru întărirea Bisericii şi apărarea credinţei ortodoxe.

4. Meletie Syrigos (Sirigul) (1586-1663)

„Meletie Sirigul, propovăduitorul cugetului drept al Bisericii Răsăritene şi potrivnicul tuturor eterodocşilor [...] a fost predicator în Mănăstirea Angarathos şi în cetatea Iraklio.”⁹⁰³ Meletie propovăduia cu înflăcărare Ortodoxia, dar libertatea şi îndrăzneala cuvântului său i-au provocat pe veneţienii din insulă, care l-au oprit să mai predice pe această temă.

⁹⁰³ A. Dimitrakopoulos, Opdoboţoc; EAAăc, (Grecia ortodoxă), p. 158.

482

Sfinţitul Dositei menţionează în biografia lui Meletie şi următoarele: „în vremea când învăţa cuvântul lui Dumnezeu în bisericile din Handaka (Iraklio), cu înţelepciune şi în chip ortodox, a fost clevetit de un stăpânitor că, pasămite, nu-şi scotea camilafca când vorbea cu el⁹⁰⁴. Mai târziu, ca egumen al Mănăstirii Apezanon, Meletie a continuat să osândească cu vehemenţă inovaţiile latine, ceea ce l-a făcut să intre din nou în conflict cu veneţienii, al căror guvernator l-a condamnat la închisoare⁹⁰⁵.

Sfinţitul Dositei mai istoriseşte: „Sosind să se închine (la mănăstire), generalul Cretei a îngăduit fraţilor (călugărilor) săi să slujească în biserica mănăstirii, dar, după ce a plecat întâi-stătătorul mănăstirii, Meletie nu i-a lăsat pe ortodocşi să slujească mai înainte de a se face sfinţire în biserică. însă fiind clevetit de sus-pomenitul întâi-stătător, Constantin cu numele, şi dându-se de veste generalului, s-a dat hotărâre de moarte asupra omului lui Dumnezeu; el însă primind înştiinţare a fugit în Alexandria⁹⁰⁶.

În anii următori, sprijinit de compatrioţii săi, patriarhii Gherasim şi Chiril Lukaris, Meletie a continuat să predice în Alexandria (1627-1630) şi

⁹⁰⁴ Tov Maicapiorov Mc Aer iov Lvpiyov... xarâ... KaAfhvnccDv xecpaAaicov (Scrierea Fericitului Meletie Sirigul împotriva Capetelor calvine), p. 5.

⁹⁰⁵ A. Dimitrakopoulos, ibidem.

⁹⁰⁶ Ibidem.

483

respectiv în Constantinopol (1630 şi mai departe). Chiril se slujea de Meletie, adversarul papismului, tocmai în părţile Constantinopolului, unde îşi desfăşurau activitatea lor şi iezuiţii. în paralel cu activitatea de predicator, Meletie a înfiinţat şi o şcoală, în care preda teologia, greaca veche şi latina. în diferite perioade ale vieţii sale, neobositul propovăduitor al cuvântului dumnezeiesc a predicat în calitate de trimis al patriarhului şi în Moldovlahia de dincolo de Dunăre.

„Din luna iunie a anului 1638 devine efectiv cel mai energic apărător al Ortodoxiei. Se întoarce atât împotriva calvinizanţilor, cât şi a latinilor şi a latinofililor. La 27 octombrie 1639 rosteşte o cuvântare în care îl condamnă pe Teofil Korydalleas precum şi capetele calvine ale lui Lukaris. "⁹⁰⁷

în anul 1642, Meletie şi Porfirie, fost mitropolit al Niceei, sunt trimişi la Iaşi ca epitropi patriarhali, aducând cu ei actele Sinodului de la Constantinopol împotriva Mărturisirii calvinizante a lui Lukaris⁹⁰⁸. Acolo i-au întâlnit pe delegaţii

⁹⁰⁷ Synaxis, Evyevioc, 6 AîtcoAoq kocL rj ¿noxă ^T0V (Evghenie Etolianul şi epoca sa), p. 437.

⁹⁰⁸ Adevărata paternitate a acestei Mărturisiri calvinizante, care a produs o mare tulburare în Biserica Ortodoxă, este incertă, cei mai mulţi istorici şi teologi fiind de părere că este vorba de o înscenare a calvinilor înşişi sau chiar a iezuiţilor. La scurt timp după moartea sa mucenicească (27 iunie 1638), patriarhul Chiril Lukaris a fost condamnat pe baza acestei Mărturisiri de Sinodul convocat la Constantinopol (septembrie 1638) de către rivalul său, Chiril Kontaris. Cu toate acestea, noul patriarh Partenie I îi restabileşte memoria la Sinodul de la Constantinopol din 1640, numindu-l „mucenic pentru Ortodoxie", iar Sinodul de la Ierusalim din 1672 hotărăşte că Mărturisirea calvinizantă este în contradicţie cu întreaga activitate şi operă pur ortodoxă a patriarhului. în anul 2009, Biserica Ortodoxă a Alexandriei şi a întregii Africi l-a trecut oficial în rândul Sfinţilor, cu ziua de prăznuire la 27 iunie. (n. trad.)

484

mitropolitului Petru Movilă al Kievului, egumenii Isaia, Ignatie şi Iosif.

Astfel, sub preşedinţia ex-mitropolitului de Niceea şi a „strălucitului teolog ⁹⁰⁹ Meletie şi cu participarea mai multor episcopi şi clerici moldoveni s-a întrunit Sinodul de la Iaşi. Sinodul s-a ocupat în principal de analizarea „Mărturisirii lui Lukaris" şi de combaterea propagandei protestante, şi a semnat actele Sinodului de la Constantinopol. De asemenea, i-a adresat o scurtă epistolă domnitorului Moldovei⁹¹⁰, prin care îl ruga să întărească Biserica împotriva stricăciunii protestante.

Meletie fusese trimis la Iaşi şi cu un alt scop, anume pentru îndreptarea Mărturisirii de credinţă a lui Petru Movilă. Astfel, Meletie, „adversarul necruţător

⁹⁰⁹ I. Karmiris, Tâ boypaTiKă xai ovpftoAiKă ţivrjfieia tfjG VpOoboţov KaOoAiKpc EKKAijoiac- (Monumentele simbolice şi dogmatice ale Bisericii Ortodoxe Universale), vol. 2, p. 576 [656],

⁹¹⁰ Vasile Lupu, domnitor al Moldovei între anii 1634- 1653. (n. trad.)

485

al calvinilor"⁹¹¹, „s-a trudit şi a îndreptat"⁹¹² Mărturisirea, aducându-i destule modificări, adăugiri, ştergeri şi completări. Mărturisirea a fost aprobată de Sinodul de la Iaşi (1642) şi de cei patru patriarhi (1643). în 1667 a fost publicată sub titlul Mărturisire ortodoxă a Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti a lui Hristos, spre a sluji ca o contrapondere la Mărturisirea calvinizantă.

Aşa cum adevereşte patriarhul Dionisie al IV-lea în Prefaţa sa la proiectata ediţie din 1672 a Mărturisirii, „cu multă osârdie s-a ostenit kir Meletie Syrigos, ca un dascăl încercat al Marii Biserici, spre a curăţi şi a diortosi cartea cu pricina, la îndemnul patriarhului şi al Sinodului", în calitate de „reprezentant al patriarhului de atunci, cu deplină autoritate şi asupra întregului sfinţit Sinod"⁹¹³, potrivit lui Nectarie al Ierusalimului.

Sfinţitul Meletie a continuat să predice până la sfârşitul vieţii sale împotriva ereticilor şi a scris, printre altele, mai multe lucrări antieretice. în ampla sa lucrare împotriva Mărturisirii de credinţă a lui Chiril, patriarhul Constantinopolului spune şi aceste celebre cuvinte (traduse „din elineşte în limba vulgară"):

„Această Mărturisire a lui Chiril, nici n-o primim, nici nu voim să o primim vreodată, ci ca pe o

⁹¹¹ Ibidem, p. 584 [664],

⁹¹² F. Vafeidis, EKKA.rouxoTiK.r] Iazopia (Istoria Bisericii), vol. 3, 211, 2, p. 79.

⁹¹³I. Karmiris, ibidem.

486

învăţătură străină, care ne propovăduieşte altele decât cele pe care le-am primit, o dăm anatemei, supunându-ne poruncii lui Pavel care aşa ne porunceşte să facem.

Iar celor ce ne vor întreba ce crez mărturisim (de este cineva care să nu ştie încă credinţa noastră care s-a răspândit la toate marginile lumii), le răspundem că mărturisim şi credem în Simbolul Sfinţilor Părinţi şi în toate câte le-au întărit cele şapte Sfinte Sinoade Ecumenice şi le-au primit Sfinţii Părinţi de-Dumnezeu-purtători din fiecare neam şi neam.

Căci oare credinţa noastră este nouă? Sau calea pe care mergem nebătută? Ori s-au primejduit cei ce-au călătorit pe ea? A căror propăşire văzând-o, cum oare vom sfârşi altminteri decât au nădăjduit aceia, şi nu le vom urma credinţa? Sau erau orbi toţi cei care au fost mai înaintea noastră şi doar acum, în zilele acestea, L-am aflat pe Dumnezeu milostiv, încât ni l-a trimis ca pe o rază luminătoare pe acest scriitor şi catehet să împrăştie întunericul adânc al ignoranţei şi necucerniciei noastre? Vai, deci, de ticăloşia înaintaşilor noştri şi ferice de noi, care ne-am învrednicit să auzim şi să vedem cele după care doreau cei din vechime, dar de care nu s-au învrednicit!

Ci a spune acestea nu este oare nebunie? Sau mai bine zis, necucernicie? Sau să îşi pună cineva în minte aşa ceva, ca o credinţă care se numără cu anii de la Hristos, clădită cu dogmele şi predaniile Apostolilor, propovăduită de atâţia de-Dumnezeu-purtători bărbaţi călăuziţi de Duhul, adeverită cu sângiurile atâtor mucenici şi care a strălucit mai mult decât soarele

487

prin minunile pe care le-a făcut în toată lumea, pe aceasta să încerce să o preschimbe, mutând hotarele cele veşnice pe care le-au pus Părinţii noştri?

Să nu ne fie nouă, Hristoase împărate, să ne întinăm vreodată limbile noastre, sau inimile noastre să se coboare într-atât, încât să mărturisim sau să credem asemenea dogme. Pe care acela aflându-le odrasle ale pântecelui lui Calvin, cu necinste minte spunând că sunt şi ale Bisericii Răsăritene a lui Hristos, când le pune sub numele acesteia şi spune că sunt ale ei, pe care ea nici cu auzul nu suferă să le audă"⁹¹⁴.

5. Cuviosul Evghenie Etolianul (1597-1682)

Un alt apărător al Ortodoxiei a fost şi ucenicul sfinţitului Meletie, ieromonahul Evghenie Etolianul. Acesta se distingea prin „buna-cinstire pilduitoare, credinţa sa neclintită şi stăruinţa strictă în rânduielile Ortodoxiei"⁹¹⁵.

în perioada studiilor sale la Constantinopol, Cuviosul Evghenie n-a ezitat să-l înfrunte pe dascălul său, Teofil Korydalleas, pentru kakodoxia acestuia în privinţa neacceptării prefacerii (transsubstanţierii) în Taina Dumnezeieştii Euharistii. „în acest chip şi-a vădit dreapta judecată şi

⁹¹⁴ Dositei al Ierusalimului, Tov MoncapioTOV MeAetiov Evpiyov... Katoc... KaAfLVLKcov KEcpaAaicvv (Scrierea Fericitului Meletie Sirigul împotriva Capetelor calvine...), p. 3.

⁹¹⁵ N. Drosos, H elq ăyiov ăvaKrjpvEu; tov oaiov Evyeviov tov AItcoAov (Proclamarea ca Sfânt a Cuviosului Evghenie Etolianul), p. 16.

488

îndrăznirea sa, dar mai ales nestrămutata stăruinţă în dreapta credinţă primită de la Părinţi, pe care o ţinea cu osârdie şi o propovăduia cu tărie. Ultima perioadă a şederii lui Evghenie în Constantinopol a fost plină de amărăciune. A cunoscut propaganda romano-catolicilor contra Ortodoxiei, împotriva căreia el însuşi a purces la luptă cu tărie. "⁹¹⁶

Apostol şi învăţător al neamului, întemeietor al vestitelor şcoli din Agrafa, Cuviosul Evghenie se remarca printr-o deosebită grijă şi acrivie în ceea ce priveşte dreapta credinţă, după

cum istoriseşte strălucitul său ucenic, ieromonahul Anastasie Gordios:

„în ceea ce priveşte cinstirea de Dumnezeu şi acrivia faţă de dogme, ştiu bine cei ce discutau cu el şi care-i ascultau mereu învăţătura, că nu era părtaş la niciuna dintre stricăciunile ereziilor, nici ale latinilor, nici ale luteranilor, nici ale calvinilor, ci era vrăjmaş neîmpăcat şi al unora şi al altora, şi îi respingea pe toţi deopotrivă, după cum, atunci când un prieten de-al său i-a scris din Constantinopol că unii din partida lui Chiril din Veria îl numesc calvin, el i-a răspuns: Nu ştiu ce vrea să însemne acest nume. Oare este dintre animalele de uscat, sau dintre cele zburătoare, sau dintre cele din apă? Este bun de mâncat sau nu se mănâncă?"⁹¹⁷.

⁹¹⁶ P. Vlahos, OoioQ EvytvioQ 6 AltcoAoc (Cuviosul Evghenie Etolianul), p. 29.

⁹¹⁷ K. N. Sathas, Meoaicovinf] BiŞAioOqKq (Biblioteca medievală), vol. 3, p. 475.

489

în predica sa, Cuviosul Evghenie accentua trebuinţa dreptei credinţe, condiţie a mântuirii omului: „Numai să se vadă din partea noastră credinţă dreaptă şi fapte vrednice ale credinţei, şi va să se deştepte cândva dumnezeiasca Pronie, pe care a cufundat-o în somn cu mulţi ani în urmă ticăloşia faptelor noastre rele⁹¹⁸.

6. Cuviosul Macarie din Patmos (1688-1737)

învăţatul ierodiacon Macarie, monah în Sfânta Mănăstire a Sfântului Ioan Teologul şi fondator al şcolii din Patmos, este una dintre figurile marcante ale secolului al XVII-lea. Din scrisorile de răspuns, care i-au fost adresate de către diferiţi patriarhi, arhierei şi cărturari ai epocii sale, ne sunt cunoscute elogiile şi marea preţuire de care era înconjurat⁹¹⁹.

Acest înţelept Dascăl al neamului şi excelent predicator şi scriitor a fost un înflăcărat apărător al predaniilor părinteşti, care a vegheat cu tărie la păzirea credinţei ortodoxe şi a învăţăturii Sfinţilor Părinţi împotriva feluritelor erezii. în cuvântările sale alese şi pline de teologie nu omitea niciodată să înfiereze erezia latină. Ţelul său de căpetenie era păzirea mădularelor Bisericii de propaganda papistaşilor, dezlănţuită cu scopul de „a-i amăgi

⁹¹⁸ Synaxis, Evytvioc, 6 AncoAoc; xai 1) ¿noxă ^xov (Evghenie Etolianul şi epoca sa), p. 211.

⁹¹⁹ O.H.E. (Enciclopedia religioasă şi etică), vol. 7, p. 270.

490

prin vicleşugurile lor pe cei simpli"⁹²⁰. Să urmărim însă câteva extrase din admirabilele sale Cuvinte împotriva latinilor, al căror principiu de temelie este: „Nu avem nicio părtăşie cu papolatrii"⁹²¹.

„Nu încape nicio îndoială că buna-cinstire de Dumnezeu cea dreaptă şi neumbrită de greşeală e lucrul cel mai dorit, cel mai de preţ, cel mai presus de toate [...] O, credinţă, o, Ortodoxie, mărgăritarul cel ceresc preascump şi mai presus de toate; o, Ortodoxie, lumina neînserată a sufletului, reazemul şi temelia virtuţilor!"⁹²²

„Aşadar, fiindcă n-a păzit mărturisirea de credinţă pe care vreme de o mie patru sute de ani au păzit-o şi o păzesc până astăzi răsăritenii, Biserica Apuseană nu este ortodoxă, este despărţită, slăbănoagă⁹²³ şi pe de-a-ntregul depărtată şi de Dumnezeu şi de oameni [...] Drept aceea, Biserica Apusului se desparte, ca o hulitoare şi eretică, de Dumnezeu, Obârşia cea una, prin Sine adevărată, a Fiului şi a Duhului, a Cărui milostivire neţărmurită, o, de ar vindeca şi această Biserică slăbănoagă, precum a vindecat atâţia alţi slăbănogi. Noi am deplâns-o şi o deplângem, şi de aceea i-am vădit boala şi

⁹²⁰ Efrem al Ierusalimului, apud Macarie din Patmos, EvayycĂLKf] LâAmyE, (Trâmbiţa Evangheliei), Prolog, p. 13.

⁹²¹ Ibidem, Aoyoc, eic; ttjv B KvpiaKpv tcov Nrjoztiajv (Cuvânt la Duminica a doua din Postul Mare), p. 51.

⁹²² Ibidem, Aoyoc; eic; ti)v A Kvpicnctjv tcov NrjoTeicbv (Cuvânt la Duminica întâi din Postul Mare), p. 29.

⁹²³ Paralitică. Se face trimitere la minunea vindecării slăbănogului din Capernaum, cuprinsă în Evanghelia acestei duminici (a doua din Postul Mare), (n. trad.)

491

pricinile slăbănogirii sale, ca să se vindece dacă voieşte şi să vadă cele pe care le va vedea. "⁹²⁴

Sfinţitul Macarie era mereu polemic la adresa papei şi a aroganţei sale, care se întreabă Sfântul nu se face oare vădită „când voieşte să fie mai presus de Sinoade? Când îşi închipuie că este fără de păcat? Ce altceva (înseamnă), când se propovăduieşte suveran al Bisericilor? Ba, pe lângă asta, că este Dumnezeu? Şi de aceea, printr-o neruşinată şi fără de Dumnezeu socotinţă, vrea ca oamenii să i se închine şi să creadă în el ca în Dumnezeu. Ce este aceasta decât fantezie a necredinţei, orbire a unei minţi idolatre? Dacă este unul şi acelaşi lucru a crede în Hristos şi a crede în papa, una din două trebuie să urmeze neapărat: ori că firea dumnezeiască este creată, ori că papa este necreat"⁹²⁵.

„Dar oare şi papistaşii se învrednicesc de aceste harisme şi daruri mai presus de fire, de care am vorbit mai înainte pe scurt, (când am spus) că această Taină (a Dumnezeieştii împărtăşiri) se dăruieşte celor ce se împărtăşesc cu vrednicie? Nicidecum. Iar pricinile sunt multe, întâi fiindcă sunt eretici, ca unii care au stricat Simbolul credinţei, cel pe care l-au întărit şapte Sinoade a toată lumea; a doua pricină este că

⁹²⁴ Ibidem, Aöyoc ß ele ttjv B KvpLcncr]v rcuv Npozeuov (Cuvântul al doilea la Duminica a doua din Postul Mare), pp. 54-57.

⁹²⁵ Ibidem, Aöyoc ß de trjv E Kvpicnctjv tcjv NpcsTticov (Cuvântul al doilea la Duminica a cincea din Postul Mare), p. 80.

492

aceştia, prin mândria şi semeţia lor, s-au făcut începătorii şi principalii vinovaţi de despărţirea Bisericilor de Răsărit şi de Apus [...]

[...] A treia pricină pentru care latinii n-au parte de acestea este că, în afara predaniei apostolice şi a tuturor Bisericilor, atât a celei Răsăritene, cât şi a celei odinioară ortodoxe din Apus, folosesc azimele, dispreţuind prin această faptă îndrăzneaţă şi nelegiuită însăşi învăţătura Domnului"⁹²⁶.

„Atâtea Sinoade Ecumenice şi locale i-au afurisit şi i-au dat anatemei pe latini, şi încă te mai îndoieşti că sunt anatematizaţi? Şi cine nu ştie că în 1492 ⁹²⁷ s-a făcut Sinod ecumenic la Constantinopol şi a osândit şi a anatematizat adunarea florentină, iar pe latini i-a declarat eretici...

[...] Cunoaşte, deci, tu, ortodoxule amăgit de linguşirile latinilor, care din pricina aceasta îi socoteşti creştini şi-i iei drept ortodocşi, cunoaşte-ţi din cele ce le-ai auzit rătăcirea, înţelege că acest nume vestit de ortodox nu este cu putinţă să-l poarte cel ce strică fie şi numai una singură dintre poruncile lui Dumnezeu.

Cum de îi ţii tu pe latini drept ortodocşi? Ei care au stricat poruncile dumnezeieşti în cea mai mare

⁹²⁶ Ibidem, Aoyoc ele: ttjv KvpiaKi]v zevv Baicxpopccv (Cuvânt la Duminica Stâlpărilor), p. 96.

⁹²⁷ Mai probabil este vorba de sinodul convocat în 1482 de patriarhul Simeon al III-lea al Constantinopolului, prin care se anula oficial şi se respingea ca neavenită unirea florentină. La acest sinod au participat şi ceilalţi patriarhi ortodocşi răsăriteni. (n. trad.)

493

parte aproape, ei care au denaturat Simbolul sfintei credinţe, ei care au încălcat canoanele apostoleşti, ei care au dispreţuit hotărârile Soboarelor Ecumenice, ei care au profanat cu adaosuri şi ştergeri scrierile Dascălilor lumii, ei care au smintit întreaga lume ca să-şi instituie papismul lor, ei care L-au tăgăduit pe Iisus Hristos drept Cap al Bisericii ca să înalţe cultul papei, ei care au născut atâtea erezii în lume din pricina iubirii de arginţi şi a lăcomiei lor, pe unii ca aceştia îi iei drept ortodocşi şi te mărturiseşti la ei?

Şi oare ce iertare de păcate nădăjduieşti să-ţi dea cel lipsit de Harul Preasfântului Duh, cel caterisit, afurisit şi anatematizat de atâtea canoane apostolice, de atâtea Sinoade a toată lumea? Ce Har al Preasfântului Duh nădăjduieşti să-ţi dea un luptător împotriva Duhului Sfânt, un eretic? Ce semn ai văzut la acest frate (călugăr) papistaş că poate să săvârşească vreo taină, de alergi la el să te mărturiseşti şi să-ţi dea iertarea păcatelor? Oare poate să facă sfeştanie? Poate să-l dezlege pe cel blestemat? Nicidecum. Nu numai un frate, dar nici toţi adunaţi laolaltă [...]

[...] De Dumnezeul Cel Preaînalt, Cel Atotputernic, te desparţi în clipa în care te mărturiseşti la frate, precum arată marele luminător al lumii, Vasile, în epistola către Averchie, acolo unde porunceşte să nu avem nicio părtăşie cu ereticii [...]

[...] Deci şi tu, care eşti prieten al latinilor, tu, care te mărturiseşti la fraţi, nu mai eşti prieten al lui Dumnezeu, ci vrăjmaş o, ce mare vătămare, o, pierzanie vrednică de lacrimi, o, osândă înfricoşată!

494

Aşadar, cei ce sunteţi ortodocşi, cei ce sunteţi fii credincioşi ai lui Dumnezeu, feriţi-vă, pentru dragostea Domnului, de câini ca să grăiesc împreună cu Apostolul -, feriţi-vă de lucrătorii cei răi, întoarceţivă de la papolatri, nu vă mai spovediţi la ei, cei ce n-au păzit învăţătura lui Hristos, cei goi de Harul Preasfântului Duh, cei ce nu mai cred în Hristos, ci în papa; cei ce n-au voit să ştie ce au rânduit Apostolii, ce au dogmatizat sinoadele, ce au scris Dascălii lumii, ci ce a hotărât papa? ce au scris scolasticii? De unii ca aceştia feriţi-vă ca de şerpi. "⁹²⁸

În sfârşit, se ruga cu căldură Dumnezeu-Omului Iisus spunând: „Izbăveşte-ne de învăţăturile stricătoare de suflet ale latinilor, care ca să-şi statornicească voia lor şi capul blasfemator al Bisericii lor, au călcat Evanghelia Ta, au nesocotit predaniile apostoleşti şi părinteşti, şi urmează învăţăturii flecarilor lor scolastici"⁹²⁹.

în acelaşi duh faţă de latini se plasează şi un alt monah şi strălucit predicator, şi el de asemenea vieţuitor în Patmos, Efrem, viitor patriarh al Ierusalimului (1766-1771):

„Deci fii ai pierzării sunt toţi ereticii, şi potrivnici învăţăturii evanghelice, ca vrăjmaşi ai adevărului

⁹²⁸ Ibidem, Aoyoc, eig zijv ¿opzrjv ztbv zpLcovlepapxcov (Cuvânt la praznicul Sfinţilor Trei Ierarhi), pp. 326-328.

⁹²⁹ Ibidem, Aoyoc; ele, rtjv A KvpiaKiţv tcuv NpozeLcov (Cuvânt la Duminica a patra din Postul Mare), p. 71.

495

şi hulitori ai Preasfântului Duh [...] Nu sunt răsad al Tatălui ceresc potrivnicii adevărului evanghelic şi sunt, de aceea, vrednici de pierzare, potrivit cu sfatul Domnului, ca cei ce n-au iertare în veac [...] Păziţi-vă de vătămarea şi trufia apuseană ca de foc, respingând inovaţiile lor, care sunt pătimaşe şi străine de cuvintele lui Dumnezeu din Evanghelii. Luaţi aminte la prefăcătoriile fraţilor, care când par a îndulci, otrăvesc, şi când par a aduce folos, de fapt pricinuiesc vătămare⁹³⁰.

7. Hrisant Etolianul (1705-1785)

Ieromonahul Hrisant, fratele Sfinţitului Mucenic Cosma Etolianul, este unul dintre cei mai străluciţi, dar şi mai necunoscuţi Dascăli ai neamului. Între anii 1769-1774 a îndeplinit cu mult succes funcţia de sholar⁹³¹ al Marii Şcoli Patriarhale a Neamului din Constantinopol. în 1774 se mută în Naxos, unde înfiinţează o şcoală şi le oferă învăţătură „copiilor din Naxos, din Paros şi din vecinătate"⁹³² până la moartea sa (1785).

„Sub acest aspect, trebuie să avem în vedere, ca demnă de o atenţie specială, şi prezenţa pe atunci în Naxos a unor călugăriţe latine, care îi educau şi îi atrăgeau pe tinere şi tineri la romano-catolicism,

⁹³⁰ Ibidem, Prolog, pp. 11-14.

⁹³¹ Director al unei şcoli secundare, (n. trad.)

⁹³² Hristostom Tsiter, Tpeiç peyâAoi AibaoicaAoi tov révovç (Trei mari Dascăli ai neamului), p. 28.

496

dată fiind inexistenţa la vremea respectivă a unei şcoli greceşti în insulă [...] Credem că atât gravitatea motivului etnic, cum este numit, cât şi intenţia unei replici la activitatea desfăşurată de ordinul călugăriţelor ursuline i-au impus Patriarhiei de Constantinopol trimiterea la Naxos a unui dascăl competent şi virtuos în toate privinţele, aşa cum era Hrisant, pentru a organiza şi a repune în funcţiune şcoala de acolo."⁹³³

În Naxos, Hrisant preda „raţional şi sistematic cuvântul Evangheliei, prin care punea în bună rânduială obiceiurile; înfăţişa dogmele drepte, apărând cu tărie adevărul şi smulgând neghinele amare prin tot felul de cuvântări"⁹³⁴. Să vedem însă cum prezintă activitatea sfinţitului Hrisant arhiepiscopul latin de Naxos, Giovanni Battista Crispi, scriind la Vatican despre situaţia latinilor din insulă:

„Schismaticii sau, mai bine zis, ereticii greci din partea locului ajung până la opt mii [...] Iar ura lor se aprinde împotriva noastră şi mai mult, din pricină că unii călugări, fugind din Moreea în timpul ultimului război al ruşilor cu turcii, s-au refugiat pe această insulă şi s-au stabilit cu aşezarea aici. Aceşti blestemaţi nu fac nimic altceva decât să răspândească în popor mii de clevetiri şi minciuni contra latinilor. Au format un soi de şcoală, în care învaţă tineretul grec

⁹³³ O.H.E. (Enciclopedia religioasă şi etică), vol. 12, col. 391-392.

⁹³⁴ K. N. Sathas, Meocucovucrj BiŞioQr]Ki (Biblioteca medievală), vol. 3, p. 278.

497

şi-l adapă cu aceste precepte vătămătoare, şi mai întâi de toate cu infama erezie a rebotezării"⁹³⁵.

în „Testamentul" său, sfinţitul Hrisant spune printre altele: „Cât priveşte Ortodoxia, am rămas nestrămutat şi în cuvânt şi în cuget, precum şi rămân în această mărturisire de credinţă a Sfintei şi Soborniceştii noastre Biserici până la suflarea mea cea mai de pe urmă, şi nici dogmei latine, nici stricăciunii luterane şi calvine care se împotriveşte Bisericii Soborniceşti nu m-am plecat vreodată"⁹³⁶.

8. Sfinţitul Mucenic Cosma Etolianul (1714-1779)

Un autentic cuget ortodox a avut şi Dascălul de frunte al neamului înrobit şi înflăcăratul Apostol, Cosma Etolianul. Didahiile de miere izvorâtoare prin care i-a reînsufleţit şi i-a călăuzit pe compatrioţii săi, oameni simpli şi neştiutori de carte, oferă o mărturie netăgăduită privind conglăsuirea sa cu învăţătura Sfintei Biserici Soborniceşti celei Una şi credincioşia sa faţă de aceasta.

Nu considerăm necesar să ne referim aici în amănunt la contribuţia Sfântului, care este binecunoscută. Vom spune numai că pe lângă arhicunoscutul „Pe papă să-l blestemaţi, fiindcă el este cauza", se pot evidenţia şi alte cuvinte care arată

⁹³⁵ I. Malliaros, NiKdbijpoc, povaxoc; o ¿k Naţiac, Ayiopcizqc (Monahul Nicodim Aghioritul din Naxos), p. 132.

⁹³⁶ Hristostom Tsiter, Tpeit; peyâAoi AiăăoKaAoi zoi Bevovc; (Trei mari Dascăli ai neamului), p. 29.

498

că Părintele Cosma propovăduia stăruinţa în credinţa ortodoxă şi îndepărtarea de eretici. „Eu am citit spunea atât despre preoţi, cât şi despre necinstitori, eretici şi atei; toate credinţele sunt mincinoase -acest lucru l-am înţeles drept adevărat, că numai credinţa creştinilor ortodocşi este bună şi sfântă [...] Bucuraţi-vă că sunteţi creştini ortodocşi şi plângeţi pentru necinstitori şi eretici, care merg în întuneric."⁹³⁷

Altă dată spunea iarăşi: „Noi o astfel de poruncă avem, ca pe cel ce adaugă sau scoate câtuşi de puţin din cele legiuite de Părinţii Bisericii noastre, să-l dăm anatemei"⁹³⁸.

Sfântul Cosma „ nu pregeta să-l numească pe papă Antihrist ”⁹³⁹. „Antihristul este unul papa, iar altul cel din mintea noastră, pricepeţi cine, fără să-i mai spun pe nume, dar este vrednic de jale să-i pomenesc, căci aceşti antihrişti se află întru pierzare."⁹⁴⁰

9. Cuviosul Atanasie din Paros (1721-1813)

Vestit pentru râvna şi acrivia sa în privinţa credinţei, predicile înflăcărate şi luptele împotriva ereticilor este şi marele Dascăl al neamului, monahul aghiorit Atanasie din Paros. însufleţit

⁹³⁷ Augustin Kandiotis, Koopăg 6 AhcoAoc; (Cosma Etolianul), pp. 115-116.

⁹³⁸ P. Pashos, Koapăg 6 AroAog (Cosma Etolianul), p. 97.

⁹³⁹ Arhim. Gheorghe Kapsanis, Op6oboE,ia xal Ovpaviapoc; -1OpdoboEia xai n ama poc, (Ortodoxia şi umanismul ortodoxia şi papismul), p. 103.

⁹⁴⁰ Augustin Kandiotis, ibidem, pp. 270-271.

499

de dumnezeiasca dragoste pentru Hristos şi pentru Grecia Ortodoxă, Cuviosul se opunea cu tărie tuturor celor ce căutau să înlocuiască sfintele predanii cu îndoielnice şi deşarte glasuri inovatoare, străine de firea şi credinţa neamului.

Sfinţitul Atanasie se arăta intransigent şi neînduplecat cu cei ce voiau să denatureze sau să răstălmăcească oricât de puţin credinţa noastră neprihănită. Din această pricină era un adversar neobosit al viclenilor uneltitori împotriva Ortodoxiei latini, protestanţi, monofiziţi sau iluminişti.

Numeroasele şi valoroasele sale scrieri antieretice şi apologetice sunt animate de flacăra unui patos sfânt împotriva oricărei rătăciri şi credinţe kakodoxe. Era aprig şi necruţător mai ales faţă de propagandiştii eterodocşi. „Nu este drept spune el -, nici cuvenit, desigur, celor bine-cinstitori să tacă atunci când cei ce caută să statornicească rătăcirea încalcă legile lui Dumnezeu; acolo unde Se primejduieşte Dumnezeu, precum a zis un mare Părinte, ce om bine-cinstitor poate să tacă?"⁹⁴¹

Diavolul, spune Sfinţitul Atanasie „aflând pe unii creştini cu numele vase ale pierzării fiind şi unelte iscusite ale vicleniei sale şi ale puterii sataniceşti, pe aceştia i-a trimis ca pe nişte alţi apostoli, cele potrivnice propovăduind, şi în locul grâului bun şi ceresc, semănând în chip nemeşteşugit neghinele eresurilor,

⁹⁴¹ N. Arkas, Adavăoioc, 6 ilăpioc; (Atanasie din Paros), p. 57.

500

adică dogmele drepte şi mântuitoare ale teologiei şi iconomiei denaturându-le şi strâmbându-le după sofismele lor sataniceşti. Pe aceştia Stăpânul Hristos i-a numit guri ale iadului, deschise împotriva Sfintei Sale Biserici"⁹⁴².

După înţeleptul Atanasie, nu numai promotorii ereziilor sunt vinovaţi şi răspunzători înaintea lui Dumnezeu, dar şi cei ce le urmează acestora, de vreme ce stăruie în aceleaşi kakodoxii⁹⁴³.

În remarcabila sa operă cu titlul Antipapa, acest admirabil teolog şi scriitor spune: „Ruşine mare cu adevărat şi netămăduită se face necuraţilor papistaşi să fie şi să se propovăduiască Sfânt, slăvit de Dumnezeu, vrăjmaşul lor desăvârşit şi potrivnicul neîmpăcat, şi ce altceva mai mult, decât Antipapa. Marcu-Antipapa Sfânt. Ce altă ruşine mai mare ca aceasta? Ce altă săgeată mai înveninată? Antipapa Sfânt. Nu încape îndoială că orice ortodox este un Antipapă, dar acesta nu este un Antipapă, ci Antipapa însuşi. Sfântul Marcu Antipapa"⁹⁴⁴.

În sfârşit, să vedem şi opinia sa cu privire la botezul prin stropire practicat de papistaşi: „Vai de papistaşii iubitori de inovaţii împotriva adevărului! în ce stare de rătăcire au ajuns, încălcând botezul

⁹⁴² Eruropr] LZ avAAoyr] tcov Oeîcov Tije ttîotecoq boypăTcov (Compendiu sau culegere a dogmelor dumnezeieşti ale credinţei), p. 156.

⁹⁴³ O.H.E. (Enciclopedia religioasă şi etică), vol. 1, col. 571.

⁹⁴⁴ O ăyioc; rpTyyopioc o ElaAapăQ... nai o Aviinanac (Sfântul Grigorie Palama şi Antipapa), p. 254.

501

cel dumnezeiesc cu adevărat, sfânt şi apostolic, şi născocind vărsarea puţinei ape doar pe creştet sau stropirea pe frunte cu peri de porc, încât negreşit sunt nebotezaţi, precum se şi mărturiseşte despre ei [...] Deci cine ar putea spune că nu trebuie să se boteze cei nicidecum botezaţi, cei care vin din Biserica Catolică? Fără îndoială, nimeni care nu şi-a pierdut mintea şi judecata.

Iată de ce trebuie să se boteze negreşit, chiar dacă unii, mişcaţi mai curând de patimă decât de neştiinţă, voiesc încă şi acum să se împotrivească, punând înainte rânduiala potrivit căreia cei care se întorc (la Ortodoxie) dintre latini pot fi primiţi doar prin mirungere. Aceştia nu ştiu că astfel se făcea la început, folosind iconomia, din pricina fierberii şi a tiraniei papistaşe, dar acum a trecut vremea iconomiei, fiindcă dumnezeiasca Pronie ne-a pus păzitor, şi nebunia papistaşă nu va mai avea putere asupra noastră"⁹⁴⁵.

10. Cuviosul Nicodim Aghioritul (1749-1809)

Un mare apărător al sfintelor predanii ale

Ortodoxiei şi adversar înflăcărat a toată rătăcirea şi erezia a fost şi Sfântul Nicodim Aghioritul. Acest atât de prolific scriitor bisericesc şi Dascăl al neamului, erudit reputat şi cunoscător al multor limbi străine, a cinstit şi a înălţat nemăsurat

⁹⁴⁵ EniTopr] lt ovAAoyi) ztvv deioov zt)c tiîozeîoq âoypăzcov (Compendiu sau culegere a dumnezeieştilor dogme ale credinţei), pp. 350-352.

502

Muntele cel cu nume sfânt al Athonului şi Ortodoxia prin cele o sută şi mai bine de scrieri pe care le-a lăsat şi îndeobşte prin întreaga sa activitate. Dogmatist, teolog, aghiograf, liturgist, imnograf, editor, canonist, critic, corector, îngrijitor de texte, filolog şi exeget, Sfântul Nicodim a oferit Bisericii şi teologiei ortodoxe o contribuţie cu adevărat inestimabilă.

Sfântul Nicodim este primul mare scriitor bisericesc neoelen a cărui prodigioasă operă literară îl arată drept continuator şi păstrător al Sfintei Predanii a Bisericii celei Una şi totodată un original tâlcuitor şi propovăduitor al ei, care i-a pus în lumină inestimabila însemnătate pentru pliroma Bisericii. De-a lungul a mai bine de un secol şi jumătate, scrierile Sfântului au constituit principala lectură a clerului şi poporului grec.

Crezul Sfinţitului Nicodim era acesta: „Toate cele pe care Sfânta Biserică Sobornicească şi Apostolească a lui Hristos, cea a Răsăritului, Maica noastră de obşte şi duhovnicească, le primeşte şi le mărturiseşte, pe acestea şi noi le primim şi le mărturisim; iar toate cele pe care ea le tăgăduieşte şi le leapădă, pe acestea şi noi asemenea le tăgăduim şi le lepădăm, ca fii ai ei sinceri şi adevăraţi"⁹⁴⁶.

Cuviosul Nicodim nu a trecut cu vederea, desigur, lupta împotriva diferitelor erezii, atât prin intermediul scrierilor sale, cât şi al cuvântului

⁹⁴⁶ OpoAoyia tiîotecoi; (Mărturisire de credinţă), p. 7.

503

rostit. în acelaşi timp se străduia să-i călăuzească la lumina Ortodoxiei pe eterodocşii care zăceau în întunericul ereziilor. Mulţime de eretici şi adepţi ai unor credinţe necreştine veneau să discute cu Sfântul subiecte privitoare la credinţă.

în Viaţa sa se relatează că „a fost chemat odată de Sfânta Chinotită să discute subiecte dogmatice cu nişte papistaşi, sosiţi pentru aceasta în Sfântul Munte. A apărut în zdrenţe şi în opinci, cum îi era întotdeauna obiceiul, stârnind protestul papistaşilor pentru un asemenea afront din partea Sfintei Chinotite. După explicaţiile de rigoare a început discuţia.

Fiecare cuvânt al Dascălului de Dumnezeu luminat era un fulger arzător peste vreascurile papistaşe şi stavilă desăvârşită gurii. Tovarăşii săi de discuţie s-au cutremurat, simţindu-şi înfrângerea, dar au tăcut ruşinaţi. Şi puşi pe fugă, acei corbi au strigat către Sfânta Chinotită, aflată de faţă, întrebând: Mai sunt la Athos şi alţii precum tovarăşul nostru de discuţie?. Dar lepădătura, cum se numea totdeauna pe sine, apucând mai înainte, a răspuns: Sunt mulţime, iar eu sunt cel mai de pe urmă"⁹⁴⁷.

Cuviosul Nicodim a câştigat însă şi numeroase izbânzi. Foarte mulţi treceau de la papism la Ortodoxie datorită puterii cuvântului şi a forţei argumentelor sale. înţelepciunea şi puterea de convingere unite cu simplitatea şi strălucirea

⁹⁴⁷ N. Pavlopoulos, Ayioţ NncobppoQ 6 Ayiopem)C (Sfântul Nicodim Aghioritul), pp. 65, 66.

504

virtuţilor sale morale îi cucereau chiar şi pe cei mai bine instruiţi şi mai îndoctrinaţi eterodocşi.

Aşa cum se poate vedea din scrisoarea sa de mai jos către patriarhul Grigorie al Constantinopolului, Sfântul Nicodim îi izbăvea din rătăcire chiar pe unii monahi latini din ţări îndepărtate: „Preasfinţite [...], purtătorul acestei epistole, cu neamul din Ungaria, botezat fiind, sau mai bine zis nebotezat şi pângărit cu întinăciunea latină, vine cerând fierbinte înaltpreasfinţiei Voastre, prin mijlocirea mea, să fie botezat cu botezul nostru ortodox, al Bisericii lui Hristos, celei Răsăritene"⁹⁴⁸.

Dar nici prin intermediul scrierilor sale Cuviosul Nicodim nu neglija să facă cunoscut mesajul Ortodoxiei îndepărtarea de comuniunea cu eterodocşii cunoscând, de altfel, din propria sa experienţă (cea a convieţuirii, silite de nevoie, în patria sa, Naxos, cu iezuiţii), primejdia prin care treceau ortodocşii din pricina acţiunilor prozelitiste ale acestora. De aceea, îi îndemna pe credincioşi să fugă „de toţi ereticii, ca de ciumă, ca nu cumva să se molipsească şi ei odată cu aceia şi să piară"⁹⁴⁹.

Referindu-se la viaţa Sfinţitului Meletie (Galisiotul), Cuviosul Nicodim spunea: „Acei ortodocşii

⁹⁴⁸ V. Bilalis, Ooloq NiKobTjpoţ 6 Ayiopeixi]c, (Cuviosul Nicodim Aghioritul), p. 31.

⁹⁴⁹ Epprfveia eig xocq IA EmaxoAăc; xov AnooxdAov IlavAov (Tâlcuire la cele paisprezece Epistole ale Apostolului Pavel), vol. 3, p. 189.

505

care se însoţesc cu latinii şi le ascultă minciunile şi vorbele amăgitoare pot afla mult folos pentru credinţă şi bună-cinstire care este capul bunătăţilor din această Viaţă a dumnezeiescului Meletie Mărturisitorul, înţelegând de aici cât de urâtă şi hulitoare este erezia acelora, încât însuşi Dumnezeu a arătat spre mustrarea şi osânda lor minuni mari şi netăgăduite, pe care se cuvine ca evlaviosul cititor să le cunoască cu de-amănuntul, ca să priceapă lumina Ortodoxiei noastre şi întunericul ereziei rău-credincioase a acelora”⁹⁵⁰.

Cuviosul Nicodim a purces, de asemenea, la transcrierea şi îndreptarea în vederea editării a vestitului Abecedar, opera preponderent teologică a Sfinţitului Meletie. Neştiinţa de carte care domnea în rândul clerului şi al poporului în acei ani grei ai robiei, şi mai cu seamă ignoranţa în privinţa aspectelor definitorii şi de căpătâi ale credinţei, îl frământau în mod deosebit pe Sfântul Nicodim. Dorea aşadar să le facă cunoscute fraţilor săi ortodocşi „marea prăpastie"⁹⁵¹ şi deosebirile care ne despart de latini şi să le hrănească cu îmbelşugare mintea şi inima cu adevărurile înalte ale credinţei noastre neprihănite. în acest scop a ales scrierea de mai sus, considerând-o

⁹⁵⁰ Teoclit Dionisiatul, Ayioc NiKdbrjpoQ 6 AyiopEÎtrjQ (Sfântul Nicodim Aghioritul), p. 234.

⁹⁵¹ nridăĂLOV (Pidalion), notă la Canonul 7 al Sinodului al IV-lea Ecumenic, p. 175 (pentru traducerea românească, vezi şi: Pidalionul cârma Bisericii Ortodoxe, op. cit., p. 194).

506

uşor de memorat datorită structurii ei versificate (este alcătuită din aproximativ paisprezece mii de stihuri a câte cincisprezece silabe fiecare).

Prologul, comentariile, notele şi observaţiile înţeleptului Nicodim la Abecedar ne dau prilejul să-i admirăm pe de o parte profunzimea cunoştinţelor teologice, iar pe de alta spiritul său antilatin. Nu pierde niciodată ocazia de a apăra cu tărie predaniile, credinţele şi sfintele canoane ale Ortodoxiei şi de a înfiera cu asprime inovaţiile papale.

Cuviosul Nicodim mustră cu multă asprime inovaţiile papistaşe şi în sfinţitul Pidalion. Consideră că „prea nelegiuită şi supusă anatemei este adăugirea în Simbol cea a apusenilor, nu numai fiindcă este adăugire potrivnică după credinţă", ci şi deoarece contravine în acelaşi timp opreliştilor Sinodului al III-lea şi ale celorlalte Sinoade Ecumenice cu privire la extinderea şi modificarea Simbolului de credinţă. De aceea, adăugirea (filioque) „a fost şi singură de ajuns ca să-i dezbine pe apuseni de răsăriteni" şi „să stârnească între ei război prea sălbatic"⁹⁵².

Cuviosul Nicodim îi consideră pe latini vrednici de osândă pentru inovaţia folosirii azimelor în Taina Dumnezeieştii Euharistii⁹⁵³, şi hulitori şi potrivnici Sinodului I şi al VI-lea Ecumenic în

⁹⁵² Ibidem, pp. 174,175 (pentru traducerea românească, vezi ibidem, pp. 193,194).

⁹⁵³ Ibidem, notă la Canonul 70 Apostolic, p. 96 (pentru traducerea românească, vezi ibidem, p. 123).

507

privinţa obligativităţii celibatului preoţilor⁹⁵⁴. îi învinuieşte de asemenea pentru inovaţia schimbării pascaliei⁹⁵⁵, a postului anticanonic din ziua sâmbetei⁹⁵⁶ şi pentru diferite alte nelegiuiri.

în acord cu Hotărârea (Orosul) din 1755 a patriarhilor Constantinopolului, Alexandriei şi ierusalimului⁹⁵⁷, Cuviosul Nicodim susţinea că latinii trebuie rebotezaţi, şi nu numai mirunşi din nou, când se întorc în Biserica Ortodoxă: „Botezul latinilor este în chip mincinos numit botez. Drept aceea, nu este primit nici după cuvântul scumpătăţii (acriviei), nici după cel al iconomiei.

1. Nu este primit după cuvântul scumpătăţii, fiindcă sunt eretici. Şi cum că latinii sunt eretici nu este nicio trebuinţă să arătăm acum vreo dovadă. Că însăşi aceasta, că avem atâta ură, şi atâta întoarcere, deja de atâtea veacuri, dinspre dânşii, este arătată dovadă că îi urâm ca pe nişte eretici, precum bunăoară şi pe arieni, sau pe sabelieni, sau pe macedonenii luptători împotriva Sfântului Duh [...] Ajungă însă cele zise pe faţă despre dânşii de Sfântul Marcu al Efesului la Florenţa (în cea de-a 25-a adunare): Noi

⁹⁵⁴ Ibidem, nota a doua la Canonul 13 al Sinodului al VI-lea Ecumenic, p. 231 (pentru traducerea românească, vezi ibidem, p. 251).

⁹⁵⁵ Ibidem, notă la Canonul 7 Apostolic, p. 9 (pentru traducerea românească, vezi ibidem, p. 42).

⁹⁵⁶ Ibidem, notă la Canonul 64 Apostolic, p. 84 (pentru traducerea românească, vezi ibidem, p. 115).

⁹⁵⁷ G. Metallinos, OpoAoycv ev BâmLopa (Mărturisesc un Botez), p. 126.

508

pentru nimic altceva nu ne-am dezbinat de latini, decât pentru că sunt, nu doar schismatici, ci şi eretici; pentru aceasta sub niciun chip nu se cuvine a ne uni cu dânşii. încă şi marele eclesiarh Silvestru zicea (cartea a noua, cap. 5): Osebirea latinilor este eres, şi aşa au avut-o cei mai-nainte de noi.

Deci fiind mărturisit că latinii sunt prea vechi eretici, (urmează) îndată din aceasta, mai întâi că sunt nebotezaţi, după cuvântul Marelui Vasile de mai sus şi după Ciprian şi Firmilian Sfinţiţii, cei mai-nainte de el; pentru că mireni făcându-se ei, fiindcă s-au rupt de Biserica Ortodoxă, nu mai au cu sineşi Harul Sfântului Duh, prin care iereii ortodocşi săvârşesc Tainele. Aceasta este o dovadă, pe atât de mare şi netăgăduită, pe cât sunt de mari şi netăgăduite şi Canoanele Marelui Vasile şi ale Sfinţitului Mucenic Ciprian, ca unele care au luat şi au întărire de la Sfântul a toată lumea al Vî-lea Sobor.

2. Latinii sunt nebotezaţi pentru că nu păzesc cele trei afundări la cel ce se botează, precum dintru început a primit Biserica Ortodoxă de la Sfinţii Apostoli. Latinii cei mai dinainte, care au stricat mai întâi apostolescul Botez, întrebuinţau turnare, adică turnau puţină apă pe creştetul copilului, precum prin unele locuri se face şi acum. Iar cei mai mulţi, cu o legătură de peri de porc, aruncă de trei ori puţine picături de apă pe fruntea pruncului.

Iar în alte locuri, precum ne-a vestit întorcându-se de acolo la noi oarecine, puţin bumbac (care fieştecine poate şti câtă apă ţine bumbacul) zice cufundându-l în apă, îl ung cu acela pe copil, şi aşa

509

îl botează. Deci, nebotezaţi sunt latinii, pentru că nu fac cele trei afundări şi scoateri, după apostoleasca predanie. Despre aceste trei afundări, cât sunt de trebuincioase şi neapărate spre săvârşirea Botezului, nu zicem, ci cel ce pofteşte, să citească [...]

[...] Iar dacă vreunul dintre înşişi latinii, sau dintre cei ce cugetă latineşte, ar pune înainte cele trei chemări ale Sfintei Treimi, nu trebuie a se face că a uitat cele auzite mai sus de la Sfinţitul Firmilian şi de la Marele Atanasie: că sunt, adică, nelucrătoare acele Nume dumnezeieşti, din gura ereticilor scoţându-se, pentru că de n-ar fi aşa, negreşit ar trebui să credem că şi babele fac minuni, când descântă cu dumnezeieştile Nume"⁹⁵⁸.

Tâlcuind opiniile Sfinţilor Părinţi, Sfântul concluzionează de asemenea: „Ereticii nu au preoţie, deci nici cele slujite obşteşte de aceştia n-au parte de har şi de sfinţire"⁹⁵⁹. „Căci precum un mădular când se taie din trup, pe dată moare, fiindcă nu i se mai împărtăşeşte putere de viaţă, în acelaşi chip şi cei ce s-au rupt o dată de trupul Bisericii, pe dată au murit şi au pierdut harul şi lucrarea Sfântului Duh, nemaiîmpărtăşindu-se de aceasta prin atingeri şi legături, adică prin unirea în Duh"⁹⁶⁰. „Simplu spus,

⁹⁵⁸ rhjbdAiov, notă la Canonul 46 Apostolic, pp. 55-56 (pentru traducerea românească, vezi şi: Pidalionul cârma Bisericii Ortodoxe, op. cit., pp. 89-90).

⁹⁵⁹ Ibidem, nota a doua la Canonul 68 Apostolic, p. 91 (nu se regăseşte în ediţia românească citată).

⁹⁶⁰ Ibidem, nota întâi la Canonul 1 al Sfântului Vasile cel Mare, p. 589 (nu se regăseşte în ediţia românească citată).

510

Botezul tuturor ereticilor este necinstitor şi hulitor şi nu are nicio părtăşie cu cel al ortodocşilor. "⁹⁶¹

11. Pahomie din Hios

Un alt luptător împotriva comuniunii şi unirii cu ereticii calvini şi luterani a fost şi monahul Pahomie, nevoitor în Hios şi editor al excepţionalei opere a Sfântului Nicodim, Hristoithia. într-o notă specială la epilogul ediţiei face următoarele

observaţii demne de retinut:

„Aceşti eretici se numesc creştini, dar în deşert poartă acest nume şi se laudă că sunt creştini, fiindcă n-au parte cu Hristos. Pe drept cuvânt, mai mult se apropie în credinţa lor otomanii, păgânii şi ceilalţi închinători la cele zidite, de Biserica Ortodoxă Răsăriteană, decât aşa-numita biserică anglicană, adică protestanţii. Turcii şi ceilalţi necreştini o cinstesc şi pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu Maria, şi pe Sfinţi, şi deseori le cer preoţilor noştri agheasmă şi ulei de la candelele Sfinţilor [...]

[...] Departe, deci, de aceştia, fraţi creştini! Căci nimic nu are lumina cu întunericul, Hristos cu Veliar! Dumnezeu, spune Sfântul Gură de Aur, este pretutindeni, dar nu şi în inima necinstitorilor. Unii ca aceştia, precum este scris, s-au sălăşluit în locuri unde nu se află ştiinţă, sau altfel zis, unde nu cercetează

⁹⁶¹ Ibidem, nota a şasea la Canonul 95 al Sinodului al VI-lea Ecumenic, p. 305 (nu se regăseşte în ediţia românească citată).

511

Domnul (cf. Pilde 19, 23)⁹⁶². între ei şi noi este cu neputinţă să se facă vreodată unire; pe cât sunt de departe Dumnezeu şi diavolul, pe atât sunt despărţiţi calvino-luteranii de ortodocşi.

Cei care se dedică luptei pentru unire, ori sunt în înşelare, ori sunt mânaţi de pricini personale lucru de netăgăduit! Cu trecerea timpului, lucrurile tind mai curând spre dezbinare şi orice pledoarie pentru unire îmbracă întotdeauna un pretext politic sau religios. Când vom auzi că diavolul s-a unit cu cetele îngereşti, cuminţit, atunci vom crede că şi protestanţii se vor uni sincer cu noi! [...]

[...] Dacă îşi vor pricepe cândva rătăcirea, sunt datori să se întoarcă, fără nicio obiecţie, la învăţătura de care s-au rupt. în privinţa aceasta nu este trebuinţă de sinoade, de aşa-numita unire şi de discuţii, căci nu este vorba să unim nişte state dezbinate politic, ale căror tradiţii şi obiceiuri sunt în discordie şi este nevoie să se împace între ele şi să se unească.

Au luat dintr-ale noastre şi s-au răzvrătit; voind să se întoarcă la cele părinteşti, tot ceea ce se cere din partea noastră să facem este ca, îndată ce aflăm că se întorc la casa părintească, să le ieşim, fireşte, în întâmpinare, să le cădem pe grumaz şi să-i sărutăm, să le aducem degrabă haina cea mai scumpă şi să-i îmbrăcăm, să le punem inel pe mână şi încălţăminte

⁹⁶² Trimiterea este din Septuaginta şi se regăseşte în ediţia biblică sinodală din 1914 şi în cea jubiliară din 2001, dar nu şi în ediţiile care au la bază versiunea ebraică a Sfintei Scripturi. (n. trad.)

512

în picioare şi să junghiem viţelul cel îngrăşat, ca să mâncăm împreună cu ei şi să ne veselim, pentru că morţi fiind, au înviat, şi pierduţi fiind, s-au aflat; rău mirositori fiind, s-au curăţit, şi leproşi şi vătămaţi fiind, s-au tămăduit.

Este lucru de râs să se ceară pentru asta sinoade în vederea unirii; şi mai de râs să se creadă că protestantul poate să lepede astăzi, ca superstiţii, cele pe care le are deja de o mie de ani: şi Sfintele Sinoade ale Bisericii de Răsărit, şi Părinţii, şi predaniile, şi posturile, şi sărbătorile, şi celibatul arhiereilor şi al monahilor, şi însăşi schima monahală ş.cl.

Nu muta hotarele cele veşnice pe care le-au pus părinţii tăi, calvino-luteranule fără de minte! Căci pe bună dreptate Scriptura îl numeşte blestemat pe cel ce mută hotarele părinţilor. Biserica Răsăriteană are şi lăcaşurile deschise, şi colimvitrele pline cu apă; pe cel ce vine la ea de bună voie, nu-l va scoate afară. Biserica nu poate nicidecum mişca, nici cu o cirtă, hotarele pe care le-au aşezat dumnezeieştii Părinţi [...] De aceea, hulele pe care le rostiţi împotriva Născătoarei de Dumnezeu sunt ele singure de ajuns ca să vă osândiţi, calvino-luterani întunecaţi!"⁹⁶³.

⁹⁶³ XpqojoqOaa tcov Xpioxiavcov (Hristoithia bunul moral al creştinilor), pp. 376-378.

Partea a treia

Abateri ale monahilor. Eclesiologia ortodoxă

Capitolul I

Abateri ale monahilor de la acrivia credinţei

Chiar dacă atitudinea monahilor faţă de erezie a fost prin excelenţă una exemplară, cu toate acestea fiecare epocă cunoaşte, în anumite cazuri izolate, şi atitudini negative ale unor monahi. Au existat cazuri de monahi care au introdus, au susţinut cu înflăcărare sau au fost căpetenii ale unor erezii. Mulţi monahi, de asemenea, au fost atraşi de eretici, despărţindu-se vremelnic sau definitiv de Biserica Sobornicească, în timp ce alţii, deşi mărturiseau convingerile ortodoxe, au cedat diferitelor invitaţii ale ereticilor şi în raporturile lor cu aceştia s-au comportat într-un mod incompatibil cu eclesiologia ortodoxă. Au existat, în sfârşit, monahi care se considerau devotaţi păzirii riguroase a sfintelor predanii şi canoane, dar, din lipsă de discernământ, au creat schisme, care, desigur, au fost condamnate de Biserică.

1. Monahi eretici

Este cunoscut cazul arhimandritului ereziarh Eutihie, promotorul ereziei monofizite, care în strădania sa de a condamna hristologia de orientare

516

nestoriană a lui Diodor din Tars şi a celorlalţi teologi antiohieni, s-a abătut către cunoscutele concepţii monofizite. Eutihie se bucura de faima unei bogate experienţe ascetice, iar după moartea Cuviosului Dalmat a devenit întâi-stătătorul tuturor monahilor din Constantinopol⁹⁶⁴. Cuvintele adresate lui Eutihie de către nebănuitorul Sfânt Anatolie în timpul hirotonirii acestuia întru episcop de către Dioscor al Alexandriei sunt grăitoare: „Pe unde ai umblat ai spurcat!"⁹⁶⁵.

La Sinodul „tâlhăresc" de la Efes (449) s-au făcut presiuni asupra episcopilor ortodocşi din partea unei gloate numeroase de soldaţi, marinari şi monahi fanatici sosiţi din Constantinopol şi Siria⁹⁶⁶. Căpetenia monahilor sirieni era egumenul Barsuma. Ulterior, la Sinodul din Calcedon (451), episcopii ortodocşi l-au denunţat pe Barsuma că „l-a ucis pe fericitul Flavian (patriarhul Constantinopolului). Acesta (Barsuma) s-a ridicat şi a zis: Omoară [...] Barsuma a dus la pierzare întreaga Sirie. A adus împotriva noastră mii de monahi"⁹⁶⁷. La brutalităţi similare i-a tras pe monahi şi pe locuitorii Alexandriei şi monofizitul Timotei Elur, care li s-a înfăţişat monahilor în timpul nopţii ca

⁹⁶⁴ V. Stefanidis, EkkAt]oi(xotikt] Iaxopia (Istoria Bisericii), 14, p. 220.

⁹⁶⁵ S. Milias, Tcov iepcov Lvvobcov... ovAAoyt] (Colecţia Sfintelor Sinoade), vol. 2, p. 738b.

⁹⁶⁶ V. Stefanidis, ibidem, p. 223.

⁹⁶⁷ S. Milias, ibidem, p. 145b.

517

înger trimis de Dumnezeu şi i-a îndemnat să nu aibă împărtăşire cu Sfântul Proterie, ci să-l aibă ca episcop pe Elur (adică pe el însuşi)⁹⁶⁸.

Este cunoscut şi cazul monahului Teodosie, care a izbutit să o atragă la erezia monofizită pe soţia defunctului împărat Teodosie cel Mic, Evdochia, şi pe aproape toţi monahii din părţile Ierusalimului⁹⁶⁹. Iar la Sinodul al VI-lea Ecumenic, Părinţii i-au anatematizat pe cei trei principali susţinători ai ereziei monotelite, episcopul Macarie al Antiohiei, monahul Ştefan, ucenicul său, şi monahul Polihronie, care a eşuat în încercarea sa de a învia un mort punând deasupra lui mărturisirea de credinţă monotelită⁹⁷⁰.

în jurul anului 514 şaizeci de monahi învăţaţi au părăsit marea Lavră a Cuviosului Sava cel Sfinţit şi au întemeiat „Noua Lavră", care a devenit centrul origenismului. Cuviosul Sava a încercat în numeroase rânduri să-i aducă la pocăinţă, dar fără rezultat. După Sinodul al V-lea Ecumenic monahii origenişti din Noua Lavră „s-au despărţit de comuniunea sobornicească"⁹⁷¹, fiind izgoniţi, drept urmare, de Evstohie al Ierusalimului.

⁹⁶⁸ M. Ghedeon, IlarptapXLKOÎ nivoncec; (Tablouri patriarhale), p. 124.

⁹⁶⁹ Cuviosul Teofan, Xpovoypacpia (Cronografie), anul 5945, P.G. 108, 273A.

⁹⁷⁰ F. Vafeidis, EKKroiaoTiKt] Toropia (Istoria Bisericii), vol. 1, 74, 4, p. 253.

⁹⁷¹ Chiril de Schitopolis, Bloc; toi) ooiov narpoc; rpcbv Lăfifia (Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Sava), cap- 90.

518

Un caz de abatere de la acrivia ortodoxă l-au constituit şi monahii din jurul lui Eustatie (Evstatie)⁹⁷², care considerau că nunta şi mâncatul cărnii sunt piedici ale mântuirii şi voiau, de aceea, să le impună tuturor creştinilor o viaţă monahală. Sinodul din Gangra (343?), „sub pricina relelor săvârşite de Eustatie [...] hotărăşte ca cei de un cuget cu acela să fie anatemizaţi"⁹⁷³, scoţându-i din Biserică prin multe anateme pe nepocăiţii şi ereticii eustaţieni.

Desigur, este vrednic de mirare faptul că ereziarhii au provenit inclusiv din rândul monahilor şi al asceţilor cu viaţă aspră. După Sfinţii Varsanufie şi Ioan, monahii care primeau sau învăţau dogme eretice „nu s-au rugat lui Dumnezeu să afle dacă sunt adevărate. Şi Dumnezeu i-a părăsit pe ei întru cunoştinţa lor în privinţa acestora"⁹⁷⁴. Iar Cuviosul Marcu Ascetul, în răspunsul său la întrebarea de ce „cad" monahii şi bărbaţii duhovniceşti, arată: „Cei ce o ţin pe ea (legea) nu cad, ci (cad) cei ce o părăsesc şi nesocotesc cele de căpătâi ale ei, rugăciunea, zic, şi smerita cugetare, fiind furaţi de grijile lumeşti şi de slava deşartă"⁹⁷⁵.

⁹⁷² Episcop al Sevastiei Armeniei. (n. trad.)

⁹⁷³ T. Valsamon, P.G. 137,1236C.

⁹⁷⁴ „Scrisori duhovniceşti", răspunsul 603, în Filocalia, vol. XI, op. cit., p. 501.

⁹⁷⁵ AvzLfioAi] Tipâc; oxoAaoTLKdv (Dispută cu un scolastic), P.G. 65,1076B.

519

2. Monahi cu o conştiinţă bisericească ortodoxă neîntărită

în diferite perioade întâlnim, de asemenea, şi incapacitatea anumitor monahi de a-i înfrunta în mod corespunzător pe eretici. Istoricul Silvestru Syropoulos descrie atitudinea inadmisibilă a ieromonahului Grigorie Melissinos (ulterior patriarh latinofron al Constantinopolului) la Sinodul de la Florenţa (1439) şi încercarea acestuia de a-i constrânge pe clericii ortodocşi să semneze falsa unire cu nepocăiţii latini⁹⁷⁶. Un episod regretabil a fost şi iscălirea decretului de unire al sinodului în cauză de către ieromonahul Moise de la Marea Lavră din Sfântul Munte Athos, Gherontie, egumenul Mănăstirii Pantocrator, Atanasie şi Gherman, foşti egumeni ai Mănăstirilor Perivleptos şi Sfântul Vlasie, şi ieromonahul Pahomie⁹⁷⁷.

Două secole mai târziu se petrec unele lucruri cu totul surprinzătoare, vădind, incontestabil, ignoranţa şi confuzia care domneau în rândul anumitor monahi ortodocşi în privinţa relaţiilor lor cu eterodocşii, pervertirea cugetului lor bisericesc şi pierderea conştiinţei lor ortodoxe: „Cea mai impresionantă reuşită a papistaşilor a fost înfiinţarea unei şcoli în inima împărăţiei monahale

⁹⁷⁶ F. Vafeidis,Ekk Apa loot ikî] Ioiopia (Istoria Bisericii), vol. 2, 149, 3, p. 226.

⁹⁷⁷ Mansi 31 A, 1033C, 1040BC.

520

a Sfântului Munte la Karyes, în 1635 -, unde să studieze monahii ortodocşi. Mai mult, şcoala se înfiinţează la cererea egumenului Mănăstirii Vatoped, Ignatie, care a vizitat Roma în 1628, în special în acest scop. Şcoala papistaşă i-a instruit pe monahii ortodocşi timp de şapte ani. în 1641 a fost nevoită să se mute la Tesalonic, întrucât au reacţionat nu monahii aghioriţi, ci autorităţile turceşti, care priveau cu multă nelinişte infiltrarea occidentală laAthos"⁹⁷⁸.

În aceeaşi perioadă, „mănăstirea de maici a Sfântului Nicolae din Thira îi avea ca părinţi duhovniceşti şi confesori pe nişte misionari iezuiţi [...] Merită amintite şi expresiile folosite de unii episcopi sau egumeni greci în scrisorile lor adresate papei. îl numeau cap şi păzitor credincios al Bisericii Apostolice, întocmai cu îngerii şi cel mai mare între episcopi, păstor al turmei celei adevărate, lauda creştinilor ortodocşi, vicar al Domnului nostru Iisus Hristos"⁹⁷⁹.

Impresionante au fost şi succesele prozelitiste repurtate de misionarii latini în privinţa unei afilieri depline la papism: a Mănăstirii Sfântului Ioan Teologul din Patmos în 1681 şi din nou în 1725, a unor monahii din Santorini în 1710, a egumenului Mănăstirii Iviron din Sfântul Munte Athos în 1726 şi a unui oarecare egumen al unei mănăstiri din Ydra în 1727.

⁹⁷⁸ H. Yannaras, Opdodoţia kcu Avar] (Ortodoxie şi Occident), pp. 95-96.

⁹⁷⁹ Ibidem, pp. 97, 99.

521

Dar şi în perioada iconoclasmului au fost egumeni care din motive de aşa-zisă „iconomie"⁹⁸⁰, sau mai curând din laşitate, au cedat presiunilor iconoclaştilor şi s-au împărtăşit cu ei într-un fel sau altul. Minunatele epistole ale Sfântului Teodor Studitul pe care le redăm în continuare sunt revelatoare în acest sens, dar şi pline de învăţăminte: în perioade de înstăpânire a ereziilor, „nu numai cel ce este mai înalt în rang şi în cunoştinţă trebuie să lupte, să grăiască şi să înveţe cuvântul Ortodoxiei, ci şi cel din treapta ucenicului este dator să propovăduiască adevărul şi să vorbească cu slobozenie. Cuvintele acestea nu sunt ale mele, ale păcătosului, ci ale dumnezeiescului Gură de Aur şi ale altor Părinţi. Dar egumenii care au fost prinşi de împărat n-au făcut cele mai sus zise, măcar că erau mai mari cu vrednicia şi cunoştinţa decât toţi egumenii din această ţară, ci, din contră, mai vârtos au tăcut; şi n-au făcut doar atât, ci, lucru înfricoşător, au iscălit şi o întărire scrisă cum că nu se vor aduna între ei, nici nu vor învăţa. Fapta aceasta a lor este trădare a adevărului, tăgăduire a vredniciei lor şi pierzanie nu numai pentru ucenicii lor, ci şi pentru cei egali în cinste cu ei.

Apostolii, primind de la iudei porunca să nu mai înveţe în numele lui Hristos, au spus: Judecaţi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu (Faptele Apostolilor 4, 19);

⁹⁸⁰ Sfântul Teodor Studitul, EtuotoAt) 9 (Epistola 9), cartea a doua, P.G. 99,1140B.

522

şi iarăşi: Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni (Faptele Apostolilor 5, 29).

Unele ca acestea şi altele asemenea se cuvenea să le spună şi egumenii noştri, ca să Se slăvească Dumnezeu printr-înşii, să-i zidească pe ortodocşi, să fie un sprijin pentru mănăstiri, să-i întărească pe cei ce pătimesc în surghiun. Pentru ce, însă, noi dăm întâietate mănăstirilor mai mult decât lui Dumnezeu, şi preferăm odihna pe care acestea ne-o oferă mai mult decât reaua-pătimire a mărturisirii? Unde este Grăit-am înaintea împăraţilor şi nu m-am ruşinat (Psalmii 118, 46)? Unde este Iată buzele mele nu le voi opri; Doamne, Tu ai cunoscut (Psalmii 39,12)? Unde slava şi vârtutea cinului nostru monahal? Cum fericiţii Sava şi Teodosie, când Anastasie, împăratul de atunci, a voit să-i necinstească, l-au înfruntat cu tărie şi au apărat credinţa împreună cu monahii lor, dându-i anatemei pe rău-credincioşi în biserică şi trimiţându-i împăratului epistola prin care mărturiseau că preferă moartea decât să primească orice denaturare a credinţei ortodoxe?

Dar răspund, zice-se, domnii egumeni: Şi cine suntem noi ca să ne împotrivim? Întâi, sunt creştini, care în ceasul de faţă sunt neapărat datori să vorbească; apoi, sunt monahi, care nu pot fi atât de lesne amăgiţi, slobozi fiind şi neînlănţuiţi de lucrurile lumii; pe urmă, egumeni, care îndreaptă şi slăbiciunile celorlalţi şi sunt datori să nu dea nimănui pricină de sminteală, ca să nu fie defăimată slujirea (II Corinteni 6, 3), cum zice dumnezeiescul Pavel.

523

Mai e nevoie să descriu măsura smintelii şi a defăimării, sau mai curând a încuviinţării (ereziei), pe care au pricinuit-o prin scrisoarea semnată cu mâna lor? Căci dacă tăcerea este o parte a consimţirii, cu cât mai înfricoşătoare încă este această întărire scrisă, înaintea întregii Biserici, a încuviinţării şi a conglăsuirii lor (cu iconoclaştii)?"⁹⁸¹.

într-o altă epistolă a sa, marele Teodor îl condamnă pe egumenul Teofil, care se învoise să se împărtăşească cu iconomahii: „O, nepăsare! O, luptă cu Dumnezeu! Prin defăimarea icoanei Sale s-a săvârşit lepădarea de însuşi Hristos, dar şi de Născătoarea de Dumnezeu, şi de oricare dintre Sfinţi. Pentru icoanele Sfinţilor a fost izgonit arhiepiscopul (Sfântul Nichifor), au fost surghiuniţi episcopi, iar egumenii au suferit aceleaşi rele împreună cu monahii, monahiile, mirenii şi mirencele. Unii sunt bătuţi, alţii închişi, unii pier de foame, alţii sunt munciţi, unii fug pe mare, iar alţii în pustii. Pustietăţile şi peşterile sunt pline; plini sunt munţii şi vâlcelele. Trupurile sunt măcelărite, sângiurile curg, toată ţara noastră este răscolită de prigoană. Tot ce este sub soare, aş zice, plânge şi se jeleşte.

Iar tu, o, de trei ori ticălosule, deşi te-ai supus împărtăşirii pierzătoare cu ereticii şi şezi în lăcaş de pierzare, ca să zic aşa, şi nu mănăstiresc, spui că toate merg bine, batjocorindu-i în chip jidovesc pe purtătorii

⁹⁸¹ EtuotoAt] fi (Epistola 2), cartea a doua, P.G. 99, 1120B-1121A.

524

de Hristos sau mai bine zis, pe Hristos însuşi pentru Care aceia şi pătimesc? Şi ce biserică ai scăpat, tu, care ai pângărit biserica lui Dumnezeu, adică pe tine însuţi? Pe care fraţi i-ai păzit? Pe cei ce s-au pierdut prin părtăşia ta cu ereticii, fie şi la o simplă masă împreună? Te-ai făcut sminteală lumii, pildă de lepădare, îndemn la pierzanie, trup şi nu duh, înnegritor şi nu luminător. Acestea le strigă însuşi adevărul către astfel de necinstitori, pe care, dacă nu se vor pocăi pentru sfaturile lor fără de Dumnezeu, nu trebuie să-i socotim creştini"⁹⁸².

Într-o altă epistolă a sa către egumenul Evstratie, înţeleptul Părinte spune, în chip grăitor, acestea: „Nu pare lucru nevinovat că, deşi ai fost prins de omul împăratului, ai rămas cu toate acestea nevătămat, adică te-au lăsat slobod. Fiindcă asta se leagă de cele ce se zvonesc despre tine. Este, de altfel, lucru prea adeverit că nimeni dintre cei ce au mărturisit cu îndrăzneală credinţa ortodoxă nu rămâne neîntemniţat sau măcar exilat, adică pus pe fugă. Dar cei ce scapă de pedepse, înseamnă că s-au lăsat amăgiţi de eretici, ca să nu vorbesc mai cu asprime şi să te mâhnesc.

Ori poate n-ai desluşit, tu cel atât de străvăzător, cumplita prigoană a lui Leon cel cu nume de fiară, a cărui mână ucigaşă i-a prins până şi pe acei cinstitori ai icoanelor de alte neamuri şi i-a ucis şi i-a pierdut,

⁹⁸² EtuotoAt] n6 (Epistola 89), cartea a doua, P.G. 99, 1120B-1121A.

525

sau în cazul celei mai mari bunăvoinţe i-a pus sub pază după o cruntă biciuire, afară, desigur, de cei ce au arătat supunere. Deci de vreme ce tu n-ai suferit nimic din toate acestea după prinderea ta, iartă-mă, dar ai cedat, preacuvioase. Şi nu pretinde că păstrezi bisericile tale în siguranţă, şi icoanele lor neatinse, şi pomenirea Preasfinţitului nostru patriarh (Nichifor); căci astfel de flecăreli spun şi alţii care au fost ademeniţi şi s-au plecat iconomahilor. Nu era cu putinţă să se păstreze acestea, decât numai dacă s-a săvârşit o trădare a mărturisirii ortodoxe.

Căci care este folosul dacă ne îngrijim de biserici neînsufleţite, odată ce ne-am pierdut noi înşine, care suntem şi ne numim biserică a lui Dumnezeu? Nici icoana lui Hristos, nici a Maicii Sale, nici a vreunui Sfânt nu se primejduieşte să păţească nimic, de vreme ce ei sălăşluiesc într-însele ca prototipuri, ci pier sufleteşte, din contră, cei ce socotesc că le pierd pe ele, dar şi cei ce chipurile, pentru a apăra icoanele-fug de mărturisire şi de reaua-pătimire care îi urmează. Vai! Unii mor, alţii sunt surghiuniţi, alţii biciuiţi, alţii închişi; munţii, pustietăţile, stâncile şi peşterile îi găzduiesc pe fericiţii prigoniţi, iar noi rămânând în mănăstirile noastre să credem că nu vom pătimi niciun rău? Defel!"⁹⁸³.

în sfârşit, într-o epistolă a sa către „preotul care a semnat", Sfântul zice: „Chiar dacă spui că în

⁹⁸³ EmoToXf] por (Epistola 106), cartea a doua, P.G. 99, 1364D-1365B.

526

timp ce semnai, strigai că te închini sfintelor icoane, iartă-mă, frate, dar şi Pilat cu gura se numea pe sine nevinovat de uciderea lui Hristos, dar cu condeiul dădea hotărâre de moarte"⁹⁸⁴.

3. Monahi cu râvnă şi scrupulozitate ortodoxă exagerată şi lipsită de discernământ

De-a lungul istoriei Bisericii, mulţi monahi, din pricina unui zel exagerat şi a unui devotament riguros aşa cum socoteau faţă de sfintele canoane şi predanii, au provocat sau au participat la diferite schisme. Aceste schisme, desigur, au fost condamnate de Biserică, atâta vreme cât nu se datorau unor aspecte ţinând de credinţă, adică unor motive dogmatice. Prin urmare, asemenea schisme create sub pretextul scrupulozităţii n-au exprimat niciodată în mod autentic Biserica, nici cei care n-au participat la ele n-au fost consideraţi, desigur, în afara Bisericii.

Potrivit sfintelor canoane, ca şi învăţăturii unanime a Părinţilor, încetarea pomenirii şi a comuniunii bisericeşti (ruptura) cu întâi-stătătorii Bisericii noastre înaintea unei judecăţi sinodale este îngăduită numai atunci când există motive dogmatice, adică în cazul propovăduirii „cu

⁹⁸⁴ EmoroAr] or (Epistola 6), cartea a doua, P.G. 99,

1128D.

527

capul descoperit⁹⁸⁵ a unei erezii oarecare. Sfinţii Apostoli au îngăduit încetarea comuniunii pentru pricini ţinând de „buna credinţă şi dreptate"⁹⁸⁶. Desigur, cuvântul „dreptate" poate fi cu uşurinţă răstălmăcit, ducând, în consecinţă, la diferite schisme determinate de pricini „cu putinţă de vindecat"⁹⁸⁷ şi nu de motive dogmatice.

în cele din urmă, Sfinţii Părinţi ai Sinodului „întâiul al Doilea" (861) întrunit sub preşedinţia Sfântului Fotie au legiuit trei canoane consecutive (13,14 şi 15) prin care opreau cu străşnicie încetarea comuniunii bisericeşti, mai înainte de judecata sinodală, cu episcopii care ar fi căzut în orice fel de „vinovăţie"⁹⁸⁸, cu excepţia propovăduirii unei erezii. în acest fel Părinţii au oferit o tâlcuire la Canonul 31 apostolic şi au exprimat cugetul ortodox propovăduit de-a lungul timpului, în deplină conglăsuire, de Sfinţii Părinţi.

Cuviosul Daniil Stâlpnicul, de exemplu, îi chema la pocăinţă pe monahii care s-au despărţit de Sfânta Biserică fără temeiuri ţinând de credinţă şi-i învăţa că „nu este lipsită de primejdie

⁹⁸⁵ Canonul 15 al Sinodului întâiul al Doilea, în Pidalionul cârma Bisericii Ortodoxe, op. cit., p. 362.

⁹⁸⁶ Canonul 31 apostolic, ibidem, p. 68.

⁹⁸⁷ Sfântul Vasile cel Mare, Kavcov a (Canonul 1), P.G. 138, 576A (pentru traducerea românească, vezi şi ibidem, p. 598).

⁹⁸⁸ Canonul 15 al Sinodului întâiul al Doilea, în Pidalionul cârma Bisericii Ortodoxe, op. cit., p. 362.

528

despărţirea de Sfânta noastră Maică (Biserica)"⁹⁸⁹. Le mai spunea şi acestea: „Dacă întrebarea pe care o puneţi se referă la Dumnezeu, cercetarea voastră nu este o problemă simplă sau obişnuită, fiindcă Dumnezeirea este de necuprins cu mintea [...] Dar dacă problema ţine de lucruri omeneşti, bunăoară dacă un preot l-a caterisit pe altul, în timp ce altul l-a primit pe vreunul faţă de care ceilalţi au obiecţiuni, toate aceste lucruri trebuie supuse judecăţii lui Dumnezeu şi a conducătorilor înşişi, ca să le judece pe ele după dumnezeieştile canoane; căci noi suntem oile, iar ei păstorii"⁹⁹⁰.

La fel şi Cuviosul Ioanichie a osândit în diferite chipuri schismele din vremea sa şi afirma că Biserica trebuie să fie unită, câtă vreme nu există pricini ţinând de credinţă⁹⁹¹.

Principalele schisme la care au luat parte şi monahi sunt următoarele:

De o mare gravitate au fost schismele monahilor din secolul al VII-lea şi al IX-lea, fără motive dogmatice. Rupturile temporare ale Sfântului Teodor Studitul cauzate de pogorămintele Sfinţilor patriarhi Tarasie şi Nichifor „au fost

⁹⁸⁹ Viaţa şi petrecerea Cuviosului Părintelui nostru Daniil Stâlpnicul, cap. 90, apud H. Delehaye, Les saints stylites (Sfinţii Stâlpnici), p. 85.

⁹⁹⁰ Ibidem, pp. 84, 85.

⁹⁹¹ Sfântul Simeon Metafrastul, Bloq... tov ooiov naipoc; rjptov IcoavvLKiov (Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Ioanichie), cap. 51, 52, P.G. 116, 85A-88B.

529

socotite de Părinţi o cădere nu mică, dar una iarăşi îndreptată"⁹⁹². „Căci dacă a fi în dezacord cu un preot oarecare, unul străin de erezie, adică, presupune o mare primejdie, cu cât mai primejdios era a face aceasta faţă de nişte arhierei (însemnaţi) ca aceia, şi arhierei ai arhiereilor, ba chiar şi apostoli"⁹⁹³.

Mari Sfinţi ai acelei epoci (precum episcopii Mihail al Sinadelor, Teofilact al Nicomidiei, Eftimie de Sardis şi egumenii Teofan al Singrianei, Macarie al Pelekitului, Nichifor şi Nichita ai Midikiei, Ioan din Mănăstirea Katarilor, Ilarion din Mănăstirea lui Dalmat) n-au fost părtaşi acestor schisme. Cuviosul Teofan vorbeşte în Cronografia sa de ruptura Sfântului Teodor de „Sfânta Biserică" şi de „preasfinţitul patriarh"⁹⁹⁴ Nichifor. Printre cei care au condamnat aceste rupturi s-au numărat şi sfinţiţii Metodie⁹⁹⁵ şi Dositei⁹⁹⁶.

Sfântul Teodor este, fără doar şi poate, un mare mărturisitor, care constituie o pildă prin luptele sale eroice împotriva ereziei iconoclaste.

⁹⁹² Tlepi Tapaoiov rcai Nucrj(popov tcvv ev ăyioiQ natpuxpx(îv (Despre cei întru Sfinţi patriarhii Tarasie şi Nichifor), P.G. 99,1853CD.

⁹⁹³ Sfântul Metodie al Constantinopolului, Epistola contra Studitas, P.G. 100,1293B-1298B.

⁹⁹⁴ Anul 6304, P.G. 108, 992B.

⁹⁹⁵ rtepi Tapaoiov xai NiKrjcpdpov tcov ¿v ăyiou; natpiapxcvv (Despre cei întru Sfinţi patriarhii Tarasie şi Nichifor), P.G. 99,1853D.

⁹⁹⁶ Aa)beKdfhfiĂ.oţ (Dodekavivlos), cartea a şaptea, cap. 4, 5, pp. 78-79.

530

Cu toate acestea însă, schismele sale temporare cauzate de pogorămintele în cauză nu pot constitui canon pentru Biserică.

Dar şi după moartea Cuviosului Teodor, ucenicii săi n-au voit să se supună Bisericii şi, găsind diferite pretexte, s-au despărţit de ea. Atunci „Sfântul Meletie (842-846) a aruncat anatema în Sinod asupra monahilor studiţi, care se despărţiseră de Biserică din pricină că ţineau cele spuse şi scrise de Teodor împotriva lui Tarasie şi a lui Nichifor"⁹⁹⁷.

De asemenea, când împăratul Mihail Paleologul l-a izgonit din scaunul patriarhal al Constantinopolului pe Arsenie (1262) şi l-a aşezat în locul său pe Gherman, iar mai târziu pe Iosif⁹⁹⁸, acest lucru a creat schismă în Biserică. „Mulţi, mai ales dintre monahi, umblau din loc în loc şi vorbeau împotriva lui Iosif, învinuindu-l ca pe un afurisit (exclus din comuniunea Bisericii) şi răpitor al scaunului năpăstuitului Arsenie. Monahii Galisiului şi ai Mănăstirii Pantepoptis (a Atotvăzătorului) despărţindu-se de Biserică, nu primeau să aibă nicio părtăşie cu Iosif. Acesta a întreprins o călătorie în părţile Răsăritului şi prin puterea convingerii şi daruri a încercat să înmoaie rezistenţa monahilor"⁹⁹⁹.

⁹⁹⁷ M. Ghedeon, nazpiapxiKoi nivotKCQ (Tablouri patriarhale), p. 185.

⁹⁹⁸ G. Pahymeris, MixarA TlaAaioAoyot; (Mihail Paleologul), cartea a patra, cap. 23, P.G. 143, 752A.

⁹⁹⁹ I. Anastasiou, O dpvAovpevoc; biwypoQ... (Vestita prigoană...), în „Viaţa athonită", pp. 217-218.

531

Schisma arsenioţilor a încetat, după multe strădanii, abia în 1312 ¹⁰⁰⁰.

Un caz asemănător este şi cel al Sfântului Grigorie de Nazianz (tatăl Sfântului Grigorie Teologul), care din simplitate şi nu deoarece ar fi primit erezia ariană a semnat în 361 un simbol de credinţă semiarian. Atunci monahii au încetat comuniunea cu el¹⁰⁰¹, act la care, desigur, Sfântul Grigorie (fiul) şi alţii împreună cu el nu au luat parte. Comuniunea monahilor a fost restabilită după ce Sfântul Grigorie l-a convins pe tatăl său să mărturisească public un Simbol Ortodox (364)¹⁰⁰². în prima sa Cuvântare de împăcare după unirea celor despărţiţi, Marele Teolog i-a mustrat indirect pe monahi pentru răzvrătirea, pripa şi necuviinţa arătată. I-a îndemnat să nu se întoarcă la „vărsătura lor", şi i-a sfătuit că este preferabil, atunci când nu avem deplină încredinţare, să rămânem înlăuntrul trupului obştesc al Bisericii¹⁰⁰³.

1000 p v_afeidis, EKKAroiaoTiKT] Tozopia (Istoria Bisericii), vol. 1, 154, p. 246.

¹⁰⁰¹ Grigorie prezbiterul, Bloc,... Tprjyopiov roi) eoaâyov... (Viaţa lui Grigorie Teologul), P.G. 35, 261C.

¹⁰⁰² Ibidem, P.G. 35, 261D-264A.

¹⁰⁰³ Cap. 19-20, P.G. 35, 745-748.

Capitolul II

Eclesiologia ortodoxă

în cele unsprezece capitole de până acum ale lucrării de faţă am avut prilejul să cunoaştem activitatea antieretică a monahismului de-a lungul veacurilor, cea mai necunoscută probabil, dar în acelaşi timp şi una dintre cele mai importante laturi ale sale. în paralel am prezentat destule acţiuni în acest sens ale unor mari ierarhi, precum şi opiniile acestora referitoare la semnificaţia Bisericii celei Una şi a atitudinii ei faţă de diferitele schisme eterodoxe.

Expunerea a evidenţiat uriaşa contribuţie a monahismului din toate epocile la lupta împotriva ereziilor, ca şi deplina antiteză dintre învăţătura, predania şi practica ortodoxă, şi teoriile ecumenismului sincretist. Surprinde, fără îndoială, deplina identitate de opinie şi consensul desăvârşit al acţiunilor antieretice ale tuturor reprezentanţilor de seamă ai monahismului care au fost de-a lungul veacurilor, cât şi la fel de deplina identitate de păreri dintre aceştia şi ceilalţi mari Ierarhi şi Părinţi ai Bisericii.

Această poziţie comună a ierarhilor şi monahilor dovedeşte în fapt măreţia credinţei noastre

533

ortodoxe şi unicitatea ei în raport cu vechile sau actualele teorii pluraliste, sincretiste şi ecumeniste. De asemenea, defineşte cu limpezime poziţia şi viziunea pe care trebuie să o avem ca ortodocşi cu privire la Biserica cea Una, ca şi atitudinea noastră faţă de eterodocşi.

în capitolul de faţă vom încerca o recapitulare a eclesiologiei ortodoxe pe baza celor menţionate mai sus, adică a învăţăturii şi practicii patristice. „Căci cei care vor să grăiască deschis adevărul nu sunt lipsiţi de mărturia cuvântului Scripturii"¹⁰⁰⁴. Nu vor fi reluate aici opiniile expuse anterior ale marilor reprezentanţi ai monahismului, ci vor fi prezentate în exclusivitate noi mărturii ale unor ierarhi de frunte ai Bisericii noastre, care vin să vădească drept antipatristice atât teoriile ecumenismului sincretist, cât şi strădaniile celor ce doresc să-l introducă pe acesta în spaţiul Bisericii, al Ortodoxiei.

în acelaşi timp, aceste mărturii vor ilustra cu şi mai mare evidenţă consensul adânc dintre dumnezeieştii ierarhi şi monahi, consens de altfel întru totul firesc, de vreme ce „pe Părinţi nu-i aflăm în dezacord cu nimic, ci, ca unii care sunt ai Aceluiaşi Duh, toţi propovăduiesc şi învaţă acelaşi lucru"¹⁰⁰⁵.

¹⁰⁰⁴ Sfântul Epifanie, Ttavăpiov (Panarion), erezia 64, cap. 26, P.G. 41,1109D.

1005 sfântul Tarasie apud S. Milias, Tcov icpcov Evvobcov... avAAoyrf (Colecţia Sfintelor Sinoade), vol. 2, p. 737b.

534

1. însemnătatea dreptei credinţe şi relaţia ei cu Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească

După marele Apostol al neamurilor, există „un Domn, o credinţă, un Botez" (Efeseni 4, 5). Prin aceste cuvinte, dumnezeiescul Pa vel „a vrut să spună că în lume există o singură credinţă nemincinoasă, pe care o ţine singura Biserică Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, şi că există un singur Botez care curăţeşte şi izbăveşte de păcate şi un singur Domn tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Iar cel ce nu cugetă astfel, rătăceşte"¹⁰⁰⁶.

În mod similar, Sfântul Simeon al Tesalonicului arată că cea care „învaţă drept cuvântul adevărului, întăreşte cuvintele cele apostoleşti şi are sfinţenia Duhului"¹⁰⁰⁷, aceea este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Cu alte cuvinte, Biserica Sobornicească sunt „cei ce-L mărturisesc în chip drept (pe Hristos) împreună cu Petru şi cu ceilalţi Apostoli", adică „adunarea celor ce mărturisesc

¹⁰⁰⁶ Sfântul Atanasie cel Mare, TJpdc, Avtîoxov (Către Antioh), întrebarea 112, P.G. 28, 665D-668A.

¹⁰⁰⁷ AiăAoyoc kv XpioTco xarâ naacbv tâv alpkoecov, cap. 25, P.G. 155, 136B (pentru traducerea românească, vezi şi: Sfântul Simeon al Tesalonicului, „Asupra tuturor eresurilor şi asupra singurei credinţe a Domnului nostru Iisus Hristos", în Tratat, vol. 1, ediţie transcrisă, îndreptată şi revizuită după versiunea din 1885 de protosinghel Grighentie Natu, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2002, p. 64).

535

credinţa în chip ortodox, cu toate că pe alocurea unele sunt numite Biserici soborniceşti pentru cinstea dată lor de Părinţi. Dar şi ele au dobândit (numirea) aceasta învăţând în chip drept, iar nu rău crezând”¹⁰⁰⁸.

Această opinie o împărtăşeşte întru totul şi Sfântul Chiril al Alexandriei, care afirmă că credinţa ortodoxă comună uneşte „nenumăratele" Biserici din întreaga lume. Altfel spus, toate aceste Biserici, care nu „se împart spre vrajbă" alcătuiesc în realitate Biserica Ortodoxă cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, „pentru că sunt sub un singur Stăpân şi o singură credinţă este într-însele, şi, tot astfel, un singur Botez spre mântuire"¹⁰⁰⁹.

Prin urmare, aşa cum reiese din paragrafele de mai sus, în conştiinţa Sfinţilor Părinţi credinţa dreptslăvitoare şi Biserica Ortodoxă se află într-o relaţie perihoretică¹⁰¹⁰. De aceea, Părinţii leagă unicitatea Bisericii Soborniceşti de unicitatea credinţei

1008 sfântul Simeon al Tesalonicului, Epprjveia... eiţ to... ZvpfioAov, P.G. 155, 796D (pentru traducerea românească vezi şi: „Scurtă explicare a dumnezeiescului şi sfinţitului Simbol al credinţei noastre dreptslăvitoare...", ibidem, p. 179).

¹⁰⁰⁹ Ele, tovq ipaApovc, (Comentarii la Psalmi), Psalmul 44, P.G. 69,1041BC.

1010 Î_{n sens} teologic, perihoreza desemnează „împreună-locuirea" Persoanelor Sfintei Treimi, adică faptul că fiecare Persoană locuieşte simultan în celelalte două şi este locuită simultan de ele, fără ca totuşi să se confunde. în mod analog, credinţa dreptslăvitoare sălăşluieşte în Biserica Ortodoxă, iar Biserica Ortodoxă se menţine în dreapta credinţă. (n. trad.)

536

şi a Predaniei apostolice nealterate de inovaţii. în lumina învăţăturii acestora, credinţa apostolică nu poate exista fără hotarele canonice ale Bisericii Soborniceşti, nici Biserica Sobornicească fără hotarele Adevărului, adică ale credinţei ortodoxe.

Sfântul Celestin spune că ar fi de dorit ca „după cum fiinţa Dumnezeirii este una, în acelaşi fel toţi oamenii, de orişiunde ar fi, să ţină unicul adevăr al dreptei credinţe"¹⁰¹¹. Credinţa ortodoxă a Bisericii Soborniceşti, „singura curată"¹⁰¹², este, după Sfinţii Părinţi, cea mai necesară condiţie a mântuirii noastre. „Fie ca voi porunceşte dumnezeiescul Chiril -, mai întâi de toate, să ţineţi credinţa dreaptă şi neamestecată, cu totul nepătată"¹⁰¹³. La fel învaţă şi Sfântul Proclu: „Aşadar, precum am zis mai înainte, de vreme ce este cap al tuturor virtuţilor, credinţa trebuie păzită curată, neatinsă de nimic fals, rod al cugetelor omeneşti"¹⁰¹⁴.

Astfel, fiecare creştin este dator „mai întâi şi mai presus de toate, să-şi îngrădească sufletul cu credinţa ortodoxă, potrivit cu dumnezeieştile dogme ale Bisericii Soborniceşti primite de la propovăduitorii de Dumnezeu Apostoli şi de la Sfinţii Părinţi"^1015.

¹⁰¹¹ S. Milias, Tâv iepcov Lvvâbcov... ovAAoyrj (Colecţia Sfintelor Sinoade), vol. 1, p. 451a.

¹⁰¹² O Tipoc, TOVQ Avtioxeiq xopoc; (Tomul către antiohieni), cap. 3, P.G. 26, 800B.

¹⁰¹³EtuotoAt] a (Epistola întâi), P.G. 77,12C.

¹⁰¹⁴ S. Milias, ibidem, p. 647.

¹⁰¹⁵ Sfântul Teodor al Edessei, „O sută de capete", capul 99, în Filocalia, vol. IV, trad. pr. prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 209.

537

„Aşadar, îl numim desăvârşit pe cel care împreună cu credinţa are şi o viaţă dreaptă. "¹⁰¹⁶

La Sfinţii Părinţi constituie un loc comun opinia că, de una singură, prezenţa faptelor bune nu este îndestulătoare pentru mântuirea sufletului nostru nemuritor¹⁰¹⁷. „Aşadar, de niciun folos nu este viaţa curată dacă învăţăturile sunt stricate"¹⁰¹⁸, afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur. Drept aceea conchide Marele Teolog Grigorie - „credinţa fără fapte este moartă, ca şi faptele fără credinţă"¹⁰¹⁹. Chiar şi în veşnicie, „făcându-se înviere, în părtăşia dreptei credinţe vom fi, toţi credincioşii, împreună cu Hristos"¹⁰²⁰.

2. Apariţia ereziilor şi condamnarea lor de către Biserică

Cu timpul, în sânul Bisericii Soborniceşti şi Apostolice, singurul izvor al mântuirii, s-au ivit,

¹⁰¹⁶ Sfântul Atanasie cel Mare, TtepiKonai ôiàcpopoi (Fragmente diverse), P.G. 26,1220C.

¹⁰¹⁷ Sfântul Vasile cel Mare, EmozoM) 295 (Epistola 295), P.G. 32,1040A.

¹⁰¹⁸ Ynopvrjpa eiç zov ăyiov Icoávvrjv... (Tâlcuire la Evanghelia după Ioan), omilia 66, cap. 3, P.G. 59, 369.

¹⁰¹⁹ Eiç to ăyiov ßänriopa (Despre Sfântul Botez), cap. 45, P.G. 36,424CD.

¹⁰²⁰ Sfântul Simeon al Tesalonicului, Tlepi zov téAovç fpcov...(Despre sfârşitul nostru...), cap. 368, P.G. 155, 685B (pentru traducerea românească, vezi şi: Sfântul Simeon al Tesalonicului, Tratat, vol. 2, op. cit., p. 120).

538

din păcate, diverse erezii, care purtau numele lui Hristos, dar nu şi adevărata Lui credinţă. Cauzele apariţiei ereziilor au fost numeroase, aşa cum arată dumnezeiescul Gură de Aur în diferite cuvinte ale sale: slava deşartă, iubirea de slavă, curiozitatea nefolositoare, trândăvia şi, desigur, lipsa dragostei.

Domnul Iisus a prorocit apariţia ereziilor şi le-a atras atenţia credincioşilor, zicând: „Feriţi-vă de prorocii mincinoşi care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori" (Matei 7,15). Despre eretici au vorbit şi Sfinţii Apostoli, care i-au caracterizat drept „învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare" (II Petru 2,1), „antihrişti" (I Ioan 2,18), „amăgitori" (II Ioan 7), „nori fără apă, purtaţi de vânturi" (Iuda, 12), „lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma" (Faptele Apostolilor 20, 29), „apostoli mincinoşi" şi „lucrători vicleni" (II Corinteni 11,13).

Ereziarhii de tot felul s-au străduit să tâlcuiască dogmele şi tainele dumnezeieşti de neajuns cu mintea, amestecându-le îndeobşte cu credinţe populare şi iudaice. N-au pregetat să caute sprijin chiar şi în Sfintele Scripturi. După Sfântul Chiril al Alexandriei, „toţi ereticii adună dovezi pentru rătăcirea lor din Scriptura de Dumnezeu insuflată, strâmbând, prin înţelesurile lor rele, cele grăite drept prin Duhul Sfânt, şi aprinzând asupra capetelor lor văpaia nestinsă"¹⁰²¹.

¹⁰²¹ EhlotoAt] (Epistola 39), P.G. 77,181B.

539

Dumnezeiescul Gură de Aur arată că ereticii „n-aveau pe Hristos, Care să grăiască întru ei [...] ci aveau în ei pe tatăl minciunii, pe ucigaşul de oameni"¹⁰²². Potrivit Părinţilor de la Sinodul I Ecumenic, ereziile „nu sunt învăţături ale Mântuitorului nostru, nici ale Apostolilor, ci ale satanei şi ale tatălui lor (al ereticilor), diavolul"¹⁰²³. „Deci celelalte (credinţele din afara Ortodoxiei) completează Sfântul Anastasie Sinaitul nu sunt credinţe, ci morţi."¹⁰²⁴ „Pe ereticii care stăruie în erezie, Sfinţii Părinţi îi consideră necuraţi, vrăjmaşi ai lui Hristos, furi de cele sfinte şi păcătoşi, vrăjmaşi (lui Hristos), adică potrivnici şi antihrişti"¹⁰²⁵, „duşmani ai Bisericii"¹⁰²⁶, adică „vrăjmaşi Bisericii Soborniceşti"¹⁰²⁷.

Ereziile alcătuiesc pagina cea mai tragică din Istoria Bisericii. Sfinţitul Dositei spune că „multe alte urgii s-au petrecut în lume, în diferite vremuri

¹⁰²² YJepi riapdeviac” cap. 3, P.G. 48, 536 (pentru traducerea românească, vezi şi: Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre feciorie..., op. cit., p. 9).

¹⁰²³ S. Milias, ibidem, p. 186b.

¹⁰²⁴ Sfântul Anastasie Sinaitul, EpcoTrjoeit; xai ănoKpioeic, (întrebări şi răspunsuri), întrebarea 113, P.G. 89, 765B.

¹⁰²⁵ Arhim. Gheorghe Kapsanis, H noipavxiKî] Alockovia Karâ tovq itpovc xavovaQ (Slujirea pastorală din perspectiva sfintelor canoane), p. 155.

¹⁰²⁶ Sfântul Vasile cel Mare, EmoxoAi) pKor (Epistola 126), cap. 3, P.G. 32, 553A.

¹⁰²⁷ Sfântul Atanasie cel Mare, AnoAoyrjTiKOC Aemepoc, (Al doilea cuvânt apologetic), cap. 77, B.E.P.E.S. vol. 31, p. H3-

540

şi ani, care au smerit neamul omenesc peste măsură, dar niciuna nu l-a doborât la pământ şi nu l-a dezbinat precum năpasta ereziilor, care odrăslind de la oamenii înşişi precum rugina din fier, nu numai pe ereziarhii născocitori ai relelor i-a ros, lepădându-i cu totul de la faţa lui Dumnezeu, dar şi pe cei de aproape şi pe cei de departe i-a făcut din fii ai luminii, fii ai întunericului¹⁰²⁸.

Cum ereziarhii câştigau adepţi şi kakodoxia lor se întindea, Părinţii Bisericii s-au văzut nevoiţi să ia măsuri pentru păzirea părţii sănătoase a turmei, chiar dacă uneori, cu discernământ, păstrau pentru o vreme, din iconomie, tăcerea, „nădăjduind că aceia îşi vor schimba în bine învăţăturile lor"¹⁰²⁹. Pentru început, aşadar, Părinţii încercau să-i aducă la pocăinţă pe eretici, care în unele cazuri puteau fi chiar episcopi, îndemnându-i în acelaşi timp să părăsească învăţătura lor stricătoare de suflet.

Stăruinţa rău-credincioşilor în aceleaşi concepţii ducea de regulă la o confruntare sinodală, respectiv la sinoade locale sau mai ales ecumenice, care sunt şi „criteriul ultim al Bisericii în întregul ei¹⁰³⁰. Sinodul Ecumenic, „cu autonomie şi autoritate,

1028 Ţ₀jj MaxapiOTov MeAetîov Evpiyov... xarâ... KctAfiivuccov xecpaAaîcov (Scrierea Fericitului Meletie Sirigul împotriva Capetelor calvine), p. 3.

¹⁰²⁹ Dositei al Ierusalimului, AcoâeicăfiipAoc; (Dodekavivlos), cartea a şasea, cap. 7, 9, p. 278.

¹⁰³⁰ Ibidem, cartea a doua, cap. 5, 10, p. 343.

541

stabileşte, pecetluieşte, formulează, disculpă, ceartă, opreşte, întăreşte, ajustează, instituie, învaţă şi validează”¹⁰³¹.

La unele sinoade (cum au fost cel de-al IV-lea şi al VI-lea Ecumenice), acei eretici care au arătat pocăinţă au fost primiţi cu bunăvoinţă de Părinţii ortodocşi. în cazuri contrarii, Sinoadele Ecumenice sau marile sinoade locale, ca instanţe canonice de judecată, îi condamnau pe ereticii nepocăiţi, supunându-i în acelaşi timp şi pedepsei tăierii mădularelor bolnave din trupul sănătos al Bisericii, pentru a nu-i transmite şi acestuia boala lor ucigătoare de suflet.

Arienii, de exemplu, „au fost dovediţi eretici şi excluşi din Biserică, după judecata întregului Sobor (cel Dintâi) Ecumenic”¹⁰³². „Cine nu ştie spune Sfântul Grigorie al Nyssei că ceea ce desparte erezia de Biserică"¹⁰³³ este cugetul rău-credincios, în care stăruind ereticii, îi scoate afară din „trupul Bisericii”¹⁰³⁴, adică îi înstrăinează „şi de Dumnezeu, şi de Biserica Sobornicească”¹⁰³⁵. „Cum să ţină

¹⁰³¹ Ibidem, cartea a patra, cap. 1, 18, p. 310.

¹⁰³² Sfântul Atanasie cel Mare, Etpoc; tove, emaxonove; Aiyvmov kcu AlŞvî]c,... (Către episcopii din Egipt şi Libia), cap. 22, P.G. 25, 589D.

1033 npoc Evvâpiov AvTipprjTiKoi (Antiereticele contra lui Eunomie), cuvântul 4, P.G. 45, 652A.

¹⁰³⁴ Sfântul Epifanie, Elavăpiov (Panarion), erezia 48, cap. 11, P.G. 41, 872D.

1035 sfântul Grigorie Teologul, EtuotoAt] pft (Epistola 102), P.G. 37,196A.

542

de Biserica Sobornicească cei care s-au depărtat de credinţa apostolească şi s-au făcut născocitori de inovaţii rele?"¹⁰³⁶, se întreabă şi Marele Atanasie.

îndepărtarea din trupul Bisericii a ereticilor osândiţi are drept firească urmare golirea tainelor lor de Harul Preasfântului Duh, acestea devenind în continuare fără valoare, „mincinoase şi deşarte"1⁰³⁷. „Iar cei ce s-au rupt, făcându-se mireni, nu aveau puterea (autoritatea) nici de a boteza, nici de a hirotoni, nici nu puteau să dea altora Harul Sfântului Duh, de la care ei au căzut."¹⁰³⁸ Din acest motiv, spune Sfântul Chiril al Ierusalimului, „ereticii se botează din nou, fiindcă cel dintâi n-a fost botez"¹⁰³⁹.

Cele zise mai sus le-au întărit şi Părinţii Sinodului al III-lea Ecumenic, care au judecat cazul lui Nestorie şi au hotărât condamnarea lui. în primul lor canon, ei proclamă că orice mitropolit care pe viitor va mai urma celor de un cuget cu Nestorie „nu poate lucra nicidecum împotriva episcopului

¹⁰³⁶ Kază Apciavcov (împotriva arienilor), cuvântul 1, cap. 2, P.G. 26, 20A.

¹⁰³⁷ Kavcuv r77c ev KapOayevi7 Lvvobov (Canon al Sinodului din Cartagina), P.G. 137, 1101C (pentru traducerea românească vezi şi tâlcuirea la Canonul 66 al Sinodului din Cartagina, în Pidalionul cârma Bisericii Ortodoxe, op. cit., p. 504).

¹⁰³⁸ Sfântul Vasile cel Mare, Kavcov a (Canonul 1), P.G. 138, 579A (pentru traducerea românească vezi şi Pidalionul cârma Bisericii Ortodoxe, op. cit., p. 599).

¹⁰³⁹ PlpoKaTrixriouz (Cateheză preliminară), cap. 7.

543

eparhiei, fiindcă este scos de acum înainte de către Sinod de la toată bisericeasca împărtăşire şi este nelucrător"¹⁰⁴⁰. Iar episcopii care vor săvârşi unele ca acestea sunt consideraţi „străini de preoţie şi căzuţi din treaptă"¹⁰⁴¹.

Prin urmare, atât aceşti episcopi eretici, care s-au abătut de la dreapta credinţă şi au părăsit Biserica cea Una, cât şi cei hirotoniţi de ei sunt socotiţi de către Părinţii Bisericii simpli mireni, chiar dacă au fost hirotoniţi canonic şi n-au întrerupt continuitatea lanţului hirotoniei canonice, care şi-a luat începutul de la Apostolii înşişi. Cu alte cuvinte, ereticii, în afara Bisericii fiind, nu au succesiune apostolică, de vreme ce, potrivit învăţăturii Părinţilor, succesiunea apostolică nu se întrerupe doar printr-o transmitere nelegitimă sub raport exterior a hirotoniei, ci şi din pricina abaterii de la dreapta credinţă.

Semnificativ este şi faptul că Părinţii Bisericii nu socotesc nicio erezie drept neînsemnată, în general, Sinoadele Ecumenice şi locale au respins şi au condamnat nu numai acea erezie care a constituit prilejul convocării lor, ci în aceeaşi măsură pe oricare alta. Sinodul al IV-lea Ecumenic hotărăşte în cea de-a cincea şedinţă a sa: „Cei ce cutează să alcătuiască o altă credinţă, sau fie

¹⁰⁴⁰ P.G. 137, 349B (pentru traducerea românească vezi şi Pidalionul cârma Bisericii Ortodoxe, op. cit., p. 188).

¹⁰⁴¹ Canonul 2, în Pidalionul cârma Bisericii Ortodoxe, op. cit., p. 190.

544

şi numai să facă public, sau să înveţe, sau să transmită un alt Simbol (de credinţă) [...] aceştia, dacă sunt episcopi sau clerici, sunt înstrăinaţi episcopii de episcopie şi clericii din treapta clericală -, iar dacă sunt monahi sau laici sunt anatematizaţi"¹⁰⁴².

în acelaşi fel, Sinodul întrunit în 1284 la Constantinopol sub patriarhul Grigorie împotriva latino-cugetătorului Vekkos predica: „Ci rămâneţi astfel, cei ce sunteţi cu adevărat ai lui Dumnezeu, respingând şi îngreţoşându-vă şi de celelalte dogme potrivnice adevărului, ca şi de aceste născociri ale lui Vekkos"¹⁰⁴³.

3. Interdicţia comuniunii bisericeşti, a rugăciunii în comun şi a legăturilor cu ereticii

După condamnarea definitivă a ereticilor, care se exprima prin formule precum „anatema", „excomunicare", „îndepărtare", „cădere din treapta preoţească şi din comuniune", Părinţii recomandau turmei ortodoxe îndepărtarea de comuniunea bisericească¹⁰⁴⁴ cu aceştia.

¹⁰⁴² S. Milias, Tojv iepcov Lvvâdcov... ovAAoyrj (Colecţia Sfintelor Sinoade), vol. 2, p. 156a.

¹⁰⁴³ EkOeou; tov râpov ttc; tilotecoc; xazâ tov Bekkov (Expunere a tomului credinţei contra lui Vekkos), P.G. 142, 245A.

¹⁰⁴⁴ Sfântul Grigorie Teologul, EmoxoAr) pfi (Epistola 102), P.G. 37,196A.

545. Eclesiologia ortodoxă

Atât strădania Sfinţilor Părinţi de a-i întoarce la cugetul ortodox pe cei ce doreau să introducă credinţe eretice, cât şi îndepărtarea lor din sânul Bisericii Soborniceşti erau roade ale dragostei şi milostivirii, după chipul doctorilor trupeşti, care vindecă, dar şi îndepărtează la nevoie mădularele bolnave şi putrede.

Dar şi opreliştile de mai sus cu privire la comuniunea de un fel sau altul cu ereticii izvorau în esenţă din aceeaşi iubire de oameni a Bisericii, care încerca pe de o parte să-şi apere mădularele sănătoase de boala ucigătoare de suflet a rău-credincioşilor, iar pe de altă parte să-i problematizeze pe aceştia din urmă cu privire la atitudinea ei şi să-i facă să înţeleagă că se găsesc pe un drum greşit. îndepărtarea de comuniunea cu ei avea în acelaşi timp şi un caracter pedagogic.

Sfinţii Părinţi îi îndeamnă pe credincioşi să fie cu multă „luare-aminte să nu-ifacă părtaşi (Sfintei Jertfe) pe cei ce n-au părtăşie, şi mai vârtos (să ia aminte) preoţii"¹⁰⁴⁵, deoarece, consideră ei, ereticii nu mai sunt vrednici să se numească creştini. Marele Vasile îl socotea pe Iuda „preferabil¹⁰⁴⁶"

¹⁰⁴⁵ Sfântul Simeon al Tesalonicului, Eppqveia nepi te tov Oeiov vaov..., cap. 73, P.G. 155, 725B (pentru traducerea românească vezi şi: Explicare pentru sfânta biserică..., cap. „Ce însemnează a-i scoate afară pe cei chemaţi" în Tratat, vol. 2, op. cit., p. 142).

¹⁰⁴⁶ Joc de cuvinte între aipeTOQ (în greaca veche, „preferabil, dezirabil”) şi aipETiicog („eretic"), (n. trad.)

546

ereticilor şi spunea că astfel de oameni „mai degrabă îl negustoresc pe Hristos; ei nu mai sunt creştini, căci preferă numai ceea ce le este folositor în această lume, în locul vieţii trăite după adevăr"¹⁰⁴⁷. îndemna la îndepărtarea „de comuniunea cu ereticii, căci este ştiut că nepăsarea în această privinţă ne lipseşte de îndrăzneala înaintea lui Hristos"¹⁰⁴⁸.

Tot astfel, Marele Atanasie îşi arăta indignarea împotriva celor ce „mult şi grav rătăcesc, ca unii care nici Scripturile nu le-au citit, nici creştinismul nu-l cunosc deplin"¹⁰⁴⁹ şi, fie din ignoranţă, fie din făţărnicie, „pe cei ce cugetă astfel (în chip eretic), îi numesc creştini". în acelaşi timp, îi îndemna pe credincioşi să fugă „ca de la faţa şarpelui"¹⁰⁵⁰ nu numai de erezie, dar şi de acei ortodocşi care se împărtăşesc cu ereticii¹⁰⁵¹. îndepărtarea de comuniunea cu ortodocşii care se împărtăşesc cu ereticii latini o recomanda la rândul său şi Sfântul Gherman cel Nou al Constantinopolului¹⁰⁵².

¹⁰⁴⁷ Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, op. cit., Epistola 240, p. 390.

¹⁰⁴⁸ EtuotoAt] oE,p (Epistola 262), cap. 2, P.G. 32, 976A (pentru traducerea românească vezi şi ibidem, p. 428).

¹⁰⁴⁹ Kară Apeiavcov (împotriva arienilor), cuvântul 1, cap. 1, P.G. 26,13C.

¹⁰⁵⁰ Ibidem, cap. 7, P.G. 26, 25BC.

¹⁰⁵¹ Toic, tov povrjprj fiiov ăcncovoi... (Către cei ce se îndeletnicesc cu viaţa singuratică), P.G. 26, 1188B.

¹⁰⁵² K. N. Sathas, MeooacoviKr] Bi()Aio8tjki] (Biblioteca medievală), vol. 2, pp. 17-18.

547

Sfântul Anastasie Sinaitul aseamănă cu „desfrânarea"¹⁰⁵³ comuniunea cu ereticii, privită de Părinţi ca o trădare a credinţei şi despărţire de Biserică. Sfinţitul Epifanie sfătuieşte de asemenea să respingem „toate ereziile, ca pe nişte fiare cu venin de moarte¹⁰⁵⁴. Asemenea şi de-Dumnezeu-purtătorul Ignatie învaţă să fugim de erezii, „care nasc rod purtător de moarte, din care, dacă gustă cineva, piere. Fiindcă aceştia (ereticii) nu sunt sădire a Tatălui¹⁰⁵⁵.

Când Sfântul Evstatie al Antiohiei era dus în surghiun de eretici, „chemându-i pe toţi, le-a cerut să nu cedeze, nici să nu dea pe mâna lupilor turma, nici să nu o trădeze vânzându-o lor, ci să rămână înăuntru (în sânul Bisericii), punându-le stavilă gurii şi mustrându-i¹⁰⁵⁶.

Deosebit de grăitoare sunt şi cuvintele Sfântului Chiril al Ierusalimului, care socoteşte „adunările ereticilor", „biserică (adunare) a celor ce viclenesc" (Psalmii 25, 5): „Fugi de adunările lor necurate

¹⁰⁵³ Ep(0TT]0LQ Kod ănoKpioeiq, (întrebări şi răspunsuri), întrebarea 113, P.G. 89, 765B.

¹⁰⁵⁴ Bloq tov âyiov Enupaviov (Viaţa Sfântului Epifanie), cap. 64, P.G. 41,108C.

¹⁰⁵⁵ TpaAAiavoîc, (Către tralieni), cap. 11, P.G. 5, 684A (pentru traducerea românească, vezi şi: Scrierile Părinţilor apostolici, trad. pr. dr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 207).

1056 sfântul Ioan Gură de Aur, EyKcopiov eiţ tov ev ocyioiQ narepa f]pcov Evozădiov... (Cuvânt de laudă la cel întru Sfinţi Părintele nostru Evstatie), cap. 4, P.G. 50, 604.

548

şi rămâi totdeauna în Sfânta Biserică Sobornicească, în care ai primit şi naşterea din nou. De te vei afla vreodată în cetate străină, nu cerceta numai unde este biserica din mijlocul ei (fiindcă şi celelalte eresuri ale celor necinstitori voiesc să-şi numească bârlogurile lor biserici), nici nu întreba simplu unde este biserica, ci unde este Biserica Sobornicească; fiindcă acesta este numele osebit al acestei Sfinte Maici a noastre, a tuturor"¹⁰⁵⁷.

Astfel, după cum istoriseşte Arătătorul de cele cereşti Vasile, pentru a nu avea împărtăşire cu ereticii, credincioşii, „cu femeile, copiii şi bătrânii, ies înaintea zidurilor (cetăţii) şi îşi săvârşesc rugăciunile sub cerul liber, suferind cu îndelungă răbdare toate intemperiile vremii"¹⁰⁵⁸. Dar şi însuşi strălucitul Ierarh mărturisea că nu ar fi răbdat „nici pentru un singur ceas"¹⁰⁵⁹ comuniunea cu cei rău-credincioşi.

Opreliştile Părinţilor se extind şi asupra rugăciunilor în comun cu ereticii. Deşi Părinţii îi îndemnau pe ortodocşi să facă rugăciuni pentru eretici, nu le îngăduiau cu toate acestea să se roage

¹⁰⁵⁷ KaTriXpau; Oamopevcov irf (Cateheza a 18-a pentru cei chemaţi spre luminare), cap. 26.

¹⁰⁵⁸ EtuotoAt] 92 (Epistola 92), cap. 2, P.G. 32, 481A (pentru traducerea românească vezi şi: Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, op. cit., p. 174).

¹⁰⁵⁹ EmoxoAf] oE,ot (Epistola 266), cap. 2, P.G. 32,993C (pentru traducerea românească vezi şi ibidem, p. 438).

549

împreună cu ei. în tâlcuirea sa la unul dintre numeroasele canoane care interzice rugăciunea în comun cu ereticii, sfinţitul Valsamon arată că de eretici „trebuie să ne scârbim ca de nişte întinăciuni şi să nu avem legături cu ei". Iar într-o altă erminie la un canon similar spune că „dreptslăvitorii creştini se cuvine a se feri de eretici şi slujirile lor a le urî"¹⁰⁶⁰. Sfântul Chiril al Ierusalimului sfătuieşte: „Mai ales, urăşte toate adunările nelegiuiţilor eretici"¹⁰⁶¹.

Cum ar fi cu putinţă, de altfel, să se roage împreună ortodocşi cu arieni sau nestorieni, câtă vreme cei dintâi îl socotesc pe Iisus Dumnezeuom, iar ceilalţi, o simplă creatură sau un om purtător de Dumnezeu? Cum să fie cu putinţă rugăciunea în comun cu ereticii, care „născocind un Dumnezeu care nu există", au apostaziat de la credinţă, ascultă de draci, cinstesc minciuna¹⁰⁶² şi îl mânie „în tot ceasul"¹⁰⁶³ pe Adevăratul Dumnezeu? Cum să fie cu putinţă ca ortodocşii să ia parte la rugăciunea ereticilor, care e socotită

1060 pvta ele, tov pe kcU por ânooTOĂiKovc (Tâlcuire la Canoanele apostolice 45 şi 46), P.G. 137, 129BC (pentru traducerea românească vezi şi: Pidalionul — Cârma Bisericii Ortodoxe, op. cit., p. 85).

¹⁰⁶¹ KcnrjxrioLţ OcoxiC.opevcov 6 (Cateheza a 4-a pentru cei chemaţi spre luminare), cap. 37.

¹⁰⁶² Sfântul Ioan Gură de Aur, rtepi TI a p6 ev iac (Despre feciorie), cap. 1, 5, P.G. 48, 533, 537.

¹⁰⁶³ Sfântul Petru Damaschinul, Tiv ev parodic yvcooecoc ovvotttlkoc Âoyoc (Cuvânt pe scurt despre cunoştinţa duhovnicească), cuvântul 800, E.P.E., vol. 17, p. 420.

550

drept păcat, deoarece se roagă unui Dumnezeu inexistent?¹⁰⁶⁴

Diavolul însuşi, spune Sfântul Simeon al Tesalonicului, „îi îndeamnă pe eretici la spurcatele lor rugăciuni, spre a se osândi, ca cei ce mai vârtos hulesc cu rugăciunile lor, căci se oştesc asupra lui Dumnezeu, iar nu se roagă”¹⁰⁶⁵. în plus, Sfântul Simeon învaţă că în biserică se cuvine să stea „numai cei bine-cinstitori, care stând pe pământul lui Dumnezeu, cu bună-cinstire laudă pe Stăpânul cerului şi al pământului; iar cei necinstitori sau cei de altă credinţă nicidecum, căci nu are împărtăşire Hristos cu Veliar"¹⁰⁶⁶.

Părinţii consideră păcat chiar statul la masă¹⁰⁶⁷ cu ereticii, de vreme ce tot atunci se face şi rugăciune în comun, şi fac o deosebire hotărâtă între rugăciunea bineplăcută lui Dumnezeu a ortodocşilor şi cea urâtă de Dumnezeu a ereticilor. Sfântul Grigorie Dialogul completează că nu trebuie să ne rugăm nici pentru cei care au adormit în necredinţă şi necucernicie şi care, drept aceea,

1064 sfântul Atanasie cel Mare, ele, tovq ipaA-

pove, (Tâlcuire la Psalmi), Psalmul 108, P.G. 27, 456D-457A.

1065 AnoKploeu; npoc, tiv ac; epcorrjoeu;..., întrebarea 79, P.G. 155, 941C (pentru traducerea românească, vezi şi: „Răspunsurile Prea Fericitului Simeon la întrebările făcute de un arhiereu Proimon", în Tratat, vol. 2, op. cit., p. 256).

¹⁰⁶⁶ Flepi toi) ăylov vaov..., cap. 152, P.G. 155, 357A (pentru traducerea românească, vezi şi: „Pentru Sfânta Biserică şi pentru târnosirea ei", în Tratat, vol. 1, op. cit., p. 185).

¹⁰⁶⁷ Sfântul Vasile cel Mare, „Regulile mici", întrebarea 124, în vol. scrieri morale şi ascetice, op. cit., pp. 391-392.

55¹

se află neîndoielnic în iad, „ca nu cumva vrednicia rugăciunii cea dinaintea Dreptului Judecător să ajungă de ocară"¹⁰⁶⁸ (cu alte cuvinte, pentru ca rugăciunea să nu-şi piardă vrednicia şi cinstea ei înaintea lui Dumnezeu).

La modul şi mai general, Părinţii îi îndemnau pe credincioşii ortodocşi şi mai ales pe cei slabi în credinţă şi lipsiţi de o cunoaştere îndestulătoare a Sfintelor Scripturi¹⁰⁶⁹ să urască şi să respingă nu doar erezia, comuniunea bisericească cu ereticii şi faptele lor, dar chiar şi tovărăşia acestora. Este ştiut, de altfel, că omul este lesne influenţabil şi schimbător şi tinde în mod obişnuit spre rău. Tovărăşia cu oamenii stricaţi duce adeseori şi chiar pe nesimţite la imitarea şi la asemănarea cu ei, fără a fi existat, fireşte, o astfel de intenţie la început.

Astfel, Sfântul Ignatie Teoforul porunceşte că „de aceştia (de eretici) trebuie să fugiţi ca de fiare [...] trebuie să vă feriţi de ei, fiindcă muşcăturile lor sunt greu de vindecat"¹⁰⁷⁰. Sfântul Irineu istoriseşte

¹⁰⁶⁸ Everghetinosul, vol. IV, op. cit., pricina a 31-a, cap. 1, p. 373.

¹⁰⁶⁹ Sfântul Ioan Gură de Aur, Tnopvripa eIq trv npoc, TipdOeov EmoToXtjv A, omilia 17, cap. 1, P.G. 62, 592 (pentru traducerea românească, vezi Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei..., Ed. Nemira, Bucureşti, 2005).

¹⁰⁷⁰ „Către efeseni", cap. 7, în vol. scrierile Părinţilor apostolici, op. cit., p. 191.

552

că Sfântul Ioan Teologul a mers odată la o baie, dar auzind că se afla acolo şi ereticul Cerint, a plecat îndată din baie, fără să apuce măcar să se spele. „Atâta grijă au avut Apostolii şi ucenicii lor, ca nici măcar în cuvânt să nu aibă părtăşie cu vreunul dintre cei ce strâmbau adevărul¹⁰⁷¹, conchide Sfântul Irineu în urma acestei istorisiri.

În acelaşi fel şi Marele Vasile afirmă că „trebuie să evităm orice părtăşie cu ei (cu ereticii) şi să le respingem cuvintele, ca unele ce sunt otravă pentru suflete"¹⁰⁷², iar Sfântul Chiril al Ierusalimului întregeşte: „Fugi, dar, de necucernicie şi nici măcar să nu-l saluţi pe unul ca acesta, ca să nu fii părtaş la faptele cele neroditoare ale întunericului (Efeseni 5, 11); şi nici să nu te amesteci (cu ereticii), nici să nu voieşti să intri în discuţie cu ei"¹⁰⁷³.

Altundeva spune iarăşi: „Să urăşti aşadar şi să fugi de cei ce hulesc pe Duhul Sfânt, care nu vor lua iertare pentru păcatele lor [...] Să-i urâm pe cei ce sunt vrednici de ură. Să ne scârbim de cei de care Se scârbeşte Dumnezeu. Să-I spunem şi noi lui Dumnezeu, cu deplină îndrăznire, despre toţi ereticii: Oare

1071 EAeyxoţ _Kai avar pont] zfQ tpevdcovopov yvtooccoQ (Vădirea şi combaterea cunoştinţei mincinoase), cartea a treia, P.G. 7, 854A.

¹⁰⁷² EmozoArj pe (Epistola 105), P.G. 32, 513B (pentru traducerea românească vezi şi: Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, op. cit., p. 191).

¹⁰⁷³ Kazijxnmc, OcoziCopevcov oz (Cateheza a 6-a pentru cei chemaţi spre luminare), cap. 19.

553

nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urât şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am mâhnit? (Psalmii 138, 21). Fiindcă este şi o vrăjmăşie bună¹⁰⁷⁴. „Mai bună este despărţirea de dragul bunei-cinstiri după Sfântul Grigorie Teologul decât buna-înţelegere păcătoasă. "¹⁰⁷⁵ Altfel spus, ortodocşii sunt datori să prefere pacea mai mult decât orice, dar „cu condiţia ca credinţa să fie sănătoasă"¹⁰⁷⁶.

Aceeaşi opinie o împărtăşeşte şi Sfinţitul Gură de Aur: „Este şi o ruptură bună şi este şi o înţelegere rea [...] Căci înţelegerea nu este pretutindeni bună, după cum nici dezbinarea nu este pretutindeni rea"¹⁰⁷⁷. „Drept aceea să-l urăşti pe el (ereticul), pentru că se arată a fi plăcut şi blând faţă de tine, care eşti rob împreună cu el, dar faţă de Stăpânul nostru cel de obşte este mai sălbatic decât câinii turbaţi [...] Fugi de veninul vicleniei, urăşte leacurile otrăvitoare"¹⁰⁷⁸.

Se înţelege, desigur, că Sfinţii Părinţi nu voiesc să spună prin aceasta să-i urâm pe eretici ca persoane, plăsmuite, de altfel, „după chipul lui Dumnezeu" (Facerea 1, 27), ci că trebuie să fugim

¹⁰⁷⁴ KazpxO⁰¹ OcjziQopevcov loz (Cateheza a 16-a pentru cei chemaţi spre luminare), cap. 6,10.

¹⁰⁷⁵ Eipr]VLKO; a(întâia cuvântare de împăcare), cap. 11, P.G. 35, 736A.

¹⁰⁷⁶ Sfântul Atanasie cel Mare, O npd; zovc, Avzioxeic zâpot; (Tomul către antiohieni), cap. 8, P.G. 26, 805C.

¹⁰⁷⁷ Yndpvripa eic; zov ăyLOV Icoăwiţv... (Tâlcuire la Evanghelia după Ioan), omilia 57, cap. 2, P.G. 59, 314.

¹⁰⁷⁸ AoyoL twea eic, zrjv feveoiv (Nouă Cuvinte la Facere), Cuvântul I, cap. 3, P.G. 54,585.

554

de ei şi să-i respingem nu pentru altă pricină decât că sunt eretici şi Biserica trebuie apărată de kakodoxia lor.

Felurimea capacităţilor, cunoştinţelor şi darurilor de care se bucură credincioşii ortodocşi face cu putinţă şi felurimea comportamentelor noastre faţă de eterodocşi. în alte cuvântări ale sale, Sfântul Ioan Gură de Aur rânduieşte în mod categoric conduita noastră în relaţiile cu ei: „Să nu fim aprigi şi mânioşi în purtarea noastră faţă de ei, ci să le vorbim cu blândeţe; fiindcă nu este nimic mai bun decât netulburarea şi blândeţea [...] însă dacă ne vatămă prietenia lor şi ne îmbie să ne unim cu necucernicia, leapădă-i, chiar părinţi de ţi-ar fi; aruncă-l de la tine, chiar dacă este ochiul tău (Matei 5,29) [...]

[...] Să fugim de ei şi să-i părăsim. Dacă nu ne vatămă în buna noastră credinţă, atunci să-i îmbiem, fireşte, şi să-i tragem noi înşine de partea noastră. Dar dacă nu-l foloseşti, ci mai curând tu îi primeşti vătămarea, rămâi nevătămat măcar întorcându-te de la el şi rupând prietenia. Fugi de el, numai; nu te sfădi şi nici nu-l război pe el"¹⁰⁷⁹.

Sfântul mai spune că se cuvine să plângem pentru marea boală şi nebunie a rău-credincioşilor, iar dacă este cineva destoinic, să caute cu multă sârguinţă să-i tămăduiască. Şi încheie: „Aşadar, ca să nu ne vătămăm pe noi înşine în lucrurile

¹⁰⁷⁹ rtepi ĂKaxaAqmov (Despre Cel necuprins cu mintea), Cuvântul 1, cap. 7, P.G. 48, 708.

555

cele mai de seamă, să fugim de legăturile cu ei, rugându-ne numai şi cerând Iubitorului de oameni Dumnezeu, Cel ce voieşte ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2,4), să-i izbăvească din rătăcire şi din cursa diavolului şi să-i întoarcă la lumina cunoştinţei"¹⁰⁸⁰.

4. Strădania de a-i întoarce pe eretici şi de a-i uni din nou cu Biserica Sobornicească

Sfatul de mai sus al Sfântului Ioan Gură de Aur exprimă învederat buna dorire a Bisericii privind întoarcerea eterodocşilor la dreapta credinţă, în ciuda numeroaselor oprelişti referitoare la comuniunea, rugăciunea sau masa în comun şi tovărăşia cu ei. Asemenea oprelişti, aşa cum am arătat, izvorăsc în esenţă din dragostea Bisericii, care se îndurerează pentru abaterea eterodocşilor de la calea adevărului.

Sfinţii Părinţi cunosc foarte bine că adoptarea unor convingeri hulitoare sau rău-credincioase îl duce neîndoielnic pe om nu numai în afara Bisericii, dar şi în afara mântuirii. Niciunul dintre Sfinţii Părinţi n-a susţinut vreodată contrariul. Potrivit învăţăturii lor, numai „în această Sfântă Biserică Sobornicească primind învăţătură şi

1080 piept AKaTaÂijmov (Despre Cel necuprins cu mintea), Cuvântul 2, cap. 7, P.G. 48, 718.

556

bine petrecând, vom dobândi împărăţia cerurilor şi vom moşteni viaţa veşnică"¹⁰⁸¹.

Sfântul Ignatie Teoforul arată că „dacă cei care strică trupeşte casa cuiva sunt daţi morţii, cu cât mai mult cel care strică, printr-o rea învăţătură, credinţa lui Dumnezeu, pentru care Iisus Hristos a fost răstignit? Unul ca acesta, întinat făcându-se, va merge în focul nestins, la fel ca şi cel care îl ascultă"¹⁰⁸². Iar în altă parte: „Nu vă înşelaţi, fraţii mei, dacă cineva se duce după cel ce dezbină, nu va moşteni împărăţia lui Dumnezeu (Galateni 5, 21) "¹⁰⁸³.

Sfântul Epifanie învaţă că cei ce „se îndepărtează de Biserică [...] sunt cu adevărat singuri de sine osândiţi"¹⁰⁸⁴ şi, după Sfântul Proclu, „de cununile biruinţei nu se învrednicesc"¹⁰⁸⁵. Marele Atanasie, la rândul său, întăreşte că în veacul viitor ereticilor „nu le este îngăduit să îl binecuvânteze pe Dumnezeu"¹⁰⁸⁶.

¹⁰⁸¹ KaTTjxpm-ţ OcjTLCopevcuv nţ (Cateheza a 18-a pentru cei chemaţi spre luminare), cap. 28.

¹⁰⁸² Ytpdq Ecpeaiovc; (Către efeseni), cap. 16, P.G. 5, 657AB (pentru traducerea românească, vezi şi: Scrierile Părinţilor apostolici, op. cit., p. 195).

¹⁰⁸³ „Către filadelfieni", cap. 3, în vol. scrierile Părinţilor apostolici, op. cit., p. 215.

¹⁰⁸⁴ Sfântul Epifanie, ilavăpiov (Panarion), erezia 34, cap. 13, P.G. 41, 609A.

¹⁰⁸⁵ S. Milias, Tcov iepcov Lvvobcov... ovAAoyrj (Colecţia Sfintelor Sinoade), vol. 1, p. 647a.

¹⁰⁸⁶ Sfântul Atanasie cel Mare, EE.rjy^rl^OLS eic; tovq paApovQ (Tălcuire la Psalmi), Psalmul 40, P.G. 27, 200CD.

557

Sfântul Ioan Gură de Aur face o deosebire hotărâtă între valoarea nevoinţelor ortodocşilor şi ale eterodocşilor şi adresându-se celor din urmă, exclamă cu durere: „Până când nu încetaţi de a mai alerga în van, şi a vă osteni degeaba, şi a lovi şi a bate cu pumnii în aer în zadar? [...] Şi noi, şi ereticii ne dăm tot atâta osteneală pentru a trăi în feciorie, ba poate aceia se ostenesc chiar mai mult decât noi, dar roada ostenelilor nu este aceeaşi. Ereticilor le sunt gătite lanţuri, lacrimi şi suspine şi osândă fără de sfârşit, iar nouă, soarta îngerilor, făclii strălucitoare şi, ceea ce este culmea tuturor bunătăţilor, petrecerea necontenită cu Mirele [...] (Ereziarhii) i-au dus la pierzare pe toţi cei ce au dat ascultare cuvintelor lor"¹⁰⁸⁷.

Zădărnicia ostenelilor ereticilor aflaţi în afara Bisericii îi impulsiona pe Sfinţii Părinţi să-şi asume strădania de a-i întoarce pe aceştia la calea adevărului. în tâlcuirea la Canonul 46 apostolic se spune că se cuvine să ne ferim de eretici şi de slujbele lor, „ iar mai vârtos înşişi ereticii se cuvine a se mustra şi a se înţelepţi de către episcopi şi prezbiteri, doar cumva vor înţelege şi se vor întoarce din rătăcirea lor ¹⁰⁸⁸.

Scopul nostru, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, nu este „să-i doborâm pe cei ce stau în picioare,

¹⁰⁸⁷ rtepi rtapdeviac, cap. 1, 2, 3, P.G. 48, 535, 536 (pentru traducerea românească, vezi şi: Despre feciorie..., op. cit., pp. 7, 8, 9).

¹⁰⁸⁸ Pidalionul cârma Bisericii Ortodoxe, op. cit., p. 85.

558

ci să-i ridicăm pe cei ce zac la pământ"1⁰⁸⁹. Puterea cuvintelor noastre face cu putinţă ca „prin multă purtare de grijă, pe cei ce ascultă să-i vindecăm. Aceasta nu pricinuieşte răni, ci tămăduieşte răni"1⁰⁹⁰.

Sfinţii Părinţi învaţă că întoarcerea eterodocşilor în sânul Bisericii se face prin pocăinţă¹⁰⁹¹, şi mai ales printr-o pocăinţă pusă la încercare suficientă vreme¹⁰⁹², anatematizarea ereziei şi recunoaşterea dogmelor ortodoxe şi a Sinoadelor Ecumenice¹⁰⁹³.

Această cale o urma şi Sfântul Vasile cel Mare, care era de părere că nu trebuie să ne înstrăinăm cu totul de eretici, ci „este nevoie să le purtăm de grijă întrucâtva acestor oameni, potrivit străvechilor rânduieli ale dragostei; să le scriem, adică, cu toţii, oferindu-le, cu milostivire, toată mângâierea şi îmbărbătarea cu putinţă, şi să-i poftim să se unească cu noi, primind credinţa Părinţilor” ¹⁰⁹⁴.

¹⁰⁸⁹ EIq tov ăyiov iepopăpTvpa Oconăv (Cuvântare la Sfinţitul Mucenic Foca), cap. 2, P.G. 50, 700-701.

¹⁰⁹⁰ Sfântul Ioan Gură de Aur, FlEpi AKcnaAf]^nT0V (Despre Cel necuprins cu mintea), Cuvântul 1, cap. 6, P.G. 48, 707, 708.

¹⁰⁹¹ Sfântul Atanasie cel Mare, Kază Apeuxvajv (împotriva arienilor), Cuvântul 1, cap. 1, P.G. 26,13B.

¹⁰⁹² Sfântul Chiril al Ierusalimului, Kcmjxrioi-ţ Ocvtl- Qoptvcov ot (Cateheza a 6-a pentru cei chemaţi spre luminare), cap. 36.

¹⁰⁹³ Sfântul Atanasie cel Mare, O npoc; tovq AvtloxcIq Topog (Tomul către antiohieni), cap. 3, P.G. 26, 797C-800A.

¹⁰⁹⁴ EmaroAr] pxq (Epistola 128), cap. 3, P.G. 32, 557A (pentru traducerea românească, vezi şi: Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, op. cit., p. 213).

559

Sfântul nu vedea atât de simplă, nici secundară, problema unirii cu eterodocşii. Pentru început îi îndemna pe episcopi să le prezinte ereticilor cu toată acrivia dogmele ortodoxe şi să încerce să-i întoarcă la buna rânduială a Bisericii, convingându-i în acelaşi timp să părăsească flecăreala scrierilor lor¹⁰⁹⁵.

Spunea, de asemenea, că întrucât ereticii au „ieşit din Biserică"1⁰⁹⁶ din pricina acceptării dogmelor necinstitoare, de aceea unirea lor din nou şi primirea în sânul Bisericii trebuie să se facă după o pocăinţă şi îndreptare învederată, anatematizarea pe faţă a ereziei şi recunoaşterea deplină a dogmelor ortodoxe. în acest fel, spunea, eterodocşii vor redeveni mădulare ale „trupului Bisericii lui Hristos"1⁰⁹⁷ şi se vor izbăvi de osânda care le-a fost gătită pentru erezie. Fără păzirea acestor condiţii, Sfântul Vasile este categoric: vom fi învinuiţi noi, ortodocşii, că am trecut la erezie¹⁰⁹⁸.

Marele Vasile mai afirma că hotărârea privind unirea cu eterodocşii nu aparţine unei instanţe restrânse sau unui grup de episcopi, ci

¹⁰⁹⁵ EtuotoAt] oE,e (Epistola 265), cap. 2, P.G. 32, 988C (pentru traducerea românească, vezi ibidem, p. 435).

¹⁰⁹⁶ Ibidem, cap. 3, P.G. 32, 989A (pentru traducerea românească, vezi şi ibidem).

¹⁰⁹⁷ EtuotoAtj oE,ot (Epistola 266), cap. 1, P.G. 32, 993A (pentru traducerea românească, vezi ibidem, p. 437).

¹⁰⁹⁸ Ibidem, P.G. 32, 993B (pentru traducerea românească, vezi ibidem).

560

opiniei unanime a Bisericii. Unirile forţate cu ereticii sunt condamnabile şi nasc dezbinare chiar între ortodocşi. Aceste opinii se reflectă într-o epistolă a sa adresată unor episcopi care se uniseră în pripă şi într-un mod iresponsabil cu eterodocşii, fără acordul unanim al Bisericii: „Nu mică a fost supărarea multora când au auzit că, venind la sfinţiile voastre eterodocşii, i-aţi primit de îndată, făcându-i părtaşi la comuniunea Bisericii. Voi însă se cade să ştiţi că, prin harul lui Dumnezeu, nu sunteţi singuri în Răsărit, ba chiar aveţi pe mulţi de partea voastră, care apără Ortodoxia Părinţilor care au statornicit la Niceea dogma credinţei bine-cinstitoare. La fel şi toţi cei din Apus conglăsuiesc cu voi şi cu noi [...] [...] Se cuvenea deci ca cei ce sunt în comuniune cu voi să fie bine încunoştinţaţi, pentru ca, prin consimţământul celor mulţi, şi ceea ce se face să aibă mai multă temeinicie, dar nici pacea să nu se destrame, aşa cum unii s-au despărţit de noi din pricina primirii unor eretici în comuniune. De aceea se cădea să cugetaţi cu linişte şi seriozitate în treburi care privesc toate Bisericile lumii. Fiindcă nu este vrednic de laudă cel ce ia grabnic o hotărâre, ci cel ce rânduieşte tot lucrul în chip temeinic şi nestrămutat¹⁰⁹⁹.

După Sfântul Simeon al Tesalonicului, „nu este trebuinţă a le da cuvânt tuturor [...] ci numai celor ce vor cere să înveţe, a le vorbi cu pace; iar de

¹⁰⁹⁹ EmoToAi) aţe (Epistola 265), cap. 3, P.G. 32,989AB (pentru traducerea românească, vezi şi Ibidem, p. 436).

561

cei porniţi spre ceartă, depărtează-te"¹¹⁰⁰. Această poziţie o recomandă toţi Sfinţii Părinţi, sfătuind să nu ne lăsăm antrenaţi în disputa cu eterodocşii¹¹⁰¹, mai ales când este vădit că nu intenţionează să se pocăiască. Cu alte cuvinte, dacă ereticii nu se supun adevărului şi persistă în dogmele lor, ortodocşii trebuie să abandoneze dialogurile şi strădania de a-i lămuri şi a-i readuce în Biserică. încetarea dialogului trebuie să se facă cu promptitudine, după porunca Apostolului: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit (Tit 3,10,11).

încetarea dialogului cu eterodocşii care „nu se îndreaptă şi „bolesc fără vindecare, cu alte cuvinte despre care suntem deplin încredinţaţi „că nu se vor schimba, orice ar fi"¹¹⁰², este sfatul neobosit al dumnezeiescului Gură de Aur întemeiat pe porunca mai sus pomenită, ca şi pe alte porunci apostolice: „Apostolul zice să ne depărtăm de ei. N-a spus: ia-te la ceartă cu ei, ci depărtează-te. Căci zice: De omul

¹¹⁰⁰ AiâAoyoQ ev Xpiaza) xazâ naoajv tcov aipeaecov, cap. 10, P.G. 155, 64C (pentru traducerea românească vezi şi: Sfântul Simeon al Tesalonicului, „Asupra tuturor eresurilor şi asupra singurei credinţe a Domnului nostru Iisus Hristos", în Tratat, vol. 1, op. cit., p. 26).

¹¹⁰¹ Sfântul Iuliu al Romei, P.G. 96, 509A.

¹¹⁰² Yndpvppa ele ttv npoţ Tipodeov emozoAr]v B, omilia 6, cap. 2, P.G. 62, 632 (pentru traducerea românească, vezi şi: Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei..., Ed. Nemira, Bucureşti, 2005, pp. 67-68).

562

eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te. Arată, cu alte cuvinte, că neştiinţa lor nu vine atât din lipsa de învăţătură, cât din nepăsare [...] Deci trebuie să fugim de ei, câtă vreme rămân neîndreptaţi"110³.

Altundeva spune iarăşi: „Apostolul zice să nu intrăm în dispute fără rost cu ereticii, dacă nu este niciun câştig; căci la nimic nu vor duce. Când cineva s-a abătut şi, orice ar fi, nu are de gând să-şi schimbe părerea, de ce să te mai osteneşti în zadar, aruncând sămânţa pe piatră? [...]

[...] Când este ştiut şi învederat tuturor, la ce te mai munceşti în deşert? De ce mai baţi văzduhul în zadar? Ce însemnează: fiind singur de sine osândit? Că nu poate spune că nimeni nu i-a zis, nimeni nu l-a sfătuit. Deci dacă şi după sfătuire rămâne acelaşi, devine osândit de sine însuşi”1104.

Aceeaşi opinie o susţin şi Sfinţii Teofilact al Bulgariei¹¹⁰⁵ şi Grigorie de-Dumnezeu-cuvântătorul: „Pe cei ce cugetă cele potrivnice, ca nişte stricători ai adevărului, pe cât este cu putinţă, să-i primim şi să-i îndreptăm. Dar dacă bolesc fără vindecare, să

¹¹⁰³ Tndpvripa eu; ttjv npoc; TipdOeov kmoxoAfv A, omilia 17, cap. 1, P.G. 62,592 (pentru traducerea românească, vezi şi: Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei..., op. cit., pp. 187-188).

¹¹⁰⁴ Tnâpvppa ele rrjv npoc; Tirov emoToApv, omilia 6, cap. 1, P.G. 62, 696 (pentru traducerea românească, vezi şi: Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei..., op. cit., p. 184).

¹¹⁰⁵ Tf]Q tov ăyiov TlavAov npoc; Tizov enioToArje ¿¿.fiyrjOL; (Tâlcuire la Epistola către Tit a Sfântului Pavel), P.G. 125,169A.

563

fugim de ei, ca să nu ni se transmită şi nouă boala lor, mai-nainte de a le transmite noi sănătatea noastră"^1106.

Marele Atanasie mai adaugă că atunci când ereticii nu se lasă convinşi, în ciuda mărinimoaselor poveţe ale ortodocşilor, negreşit se întâmplă aceasta: „Fiindcă au cugetarea stricată, nu întreabă ca să audă şi să se convingă, nici ca să înveţe şi să se pocăiască, ci întreabă din pricina celor amăgiţi de ei ca nu cumva tăcând să fie osândiţi de aceia „¹¹⁰⁷.

În sfârşit, Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă: „Dacă-i vom convinge (pe eretici) să primească credinţa Părinţilor, atunci să ne unim cu ei cu toţii; dar dacă nu vom izbuti, să ne vedem de noi înşine şi să alungăm din purtarea noastră nestatornicia şi clătinarea [...] Deci dacă nu se lasă înduplecaţi, atunci rogu-vă să pricepeţi cine sunt cei ce provoacă războiul şi încetaţi de a-mi mai scrie despre uniri şi dialoguri"¹¹⁰⁸. De altfel, aşa cum arată el însuşi, „după cum nici etiopianul nu poate să-şi schimbe pielea sa, nici leopardul petele sale (Ieremia 13,23), la fel nu va putea să scuture răul ereziei cel crescut în învăţături stricate"¹¹⁰⁹.

¹¹⁰⁶ Eipi]viKdc. a (întâia cuvântare de împăcare), cap. 22, P.G. 35, 752A.

¹¹⁰⁷ rtpoc; Eepanlcova QpovecoQ enioKonov (Către episcopul Serapion de Thmuis), epistola 4, cap. 1, P.G. 26, 637B (pentru traducerea românească, vezi şi: Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri (partea a doua), op. cit., p. 87).

1108 oToAt] pKif (Epistola 128), cap. 3, P.G. 32,557AB (pentru traducerea românească, vezi şi: Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, op. cit., p. 213).

¹¹⁰⁹ EniozoAfj pA (Epistola 130), cap. 1, P.G. 32, 564AB (pentru traducerea românească, vezi şi ibidem, p. 216).

564

La fel învaţă şi Sfântul Chiril al Alexandriei: „întocmai cum bolile îndelungate sunt întrucâtva mai anevoie sau chiar cu desăvârşire cu neputinţă de tămăduit, aşa şi sufletul atins de putrejune din pricina unor înţelesuri şi dogme stricate, foarte cu anevoie se va izbăvi de boala sa"¹¹¹⁰. Iar sfinţitul Dositei al Ierusalimului spune cu referire la ereticii latini: „Latinii sunt iubitori de ceartă şi nu se îndreaptă nicicând, aşa cum despre ei, pesemne, a spus Marele Vasile¹¹¹¹ că adevărul nu-l cunosc, dar nici nu primesc să înveţe"¹¹¹².

Din acest motiv, Părinţii de odinioară, care se distingeau prin chibzuinţă şi înţelepciune, nu stăteau niciodată la discuţii îndelungate cu eterodocşii. Este caracteristic cazul tentativei de conciliere a vrednicului de pomenire Ieremia al II-lea Tranos (1572-1579), patriarhul Constantinopolului, cu teologii protestanţi din Tübingen. Preaînţeleptul Ieremia le-a trimis două scrisori în care combătea kakodoxiile lor şi în acelaşi timp le expunea dogmele drepte, chemându-i să se unească cu Biserica Ortodoxă. Cu toate acestea, din păcate, în răspunsul lor către patriarh teologii protestanţi au stăruit în părerile lor rătăcite. Atunci Ieremia le-a trimis o a treia scrisoare în care încă o dată a combătut argumentele lor „şi într-un sfârşit, cu demnitate şi dreaptă mânie, a adăugat: De acum în

¹¹¹⁰ EtuotoAi] oß (Epistola 72), P.G. 77, 344C.

¹¹¹¹ EniozoAfi 0A6 (Epistola 239), cap. 2, P.G. 32, 893B.

¹¹¹² AcoÖEKäßißAoc, (Dodekavivlos), cartea a noua, cap. 10, 1, p. 68.

565

colo se cuvine să nu ne mai faceţi osteneală, nici să mai scrieţi trimiţând aceleaşi lucruri. Chiar dacă vă slujiţi de teologi şi de luminători şi îi cinstiţi prin cuvinte, cu faptele vă lepădaţi de ei şi armele noastre le arătaţi nefolositoare adică cuvintele lor sfinte şi dumnezeieşti prin care noi vă scriem şi vă stăm împotrivă -, încât, în ceea ce ne priveşte, ne-aţi slobozit de griji. Aşadar, câtă vreme mergeţi pe calea voastră, scrieţi dacă voiţi, dar numai pentru prietenie, şi nu despre dogme"¹¹¹³.

5. încetarea comuniunii bisericeşti

Au existat, din păcate, şi situaţii când în tentativele de conciliere cu eterodocşii n-au fost respectate condiţiile anterior menţionate, de neapărată trebuinţă pentru reprimirea acestora în sânul Bisericii. S-a încercat, cu alte cuvinte, ignorarea sau respingerea hotărârilor şi autorităţii Sinoadelor Ecumenice şi abaterea de la acrivia dogmatică. în unele cazuri, s-a procedat chiar la unirea cu eterodocşii în absenţa unui acord dogmatic prealabil, în toate aceste situaţii, ortodocşii au încetat comuniunea cu cei răspunzători de asemenea acte. De asemenea, ortodocşii au încetat comuniunea cu cei care au trecut de partea unor eretici condamnaţi de Biserică, ca şi cu cei care au încercat să le impună recunoaşterea unor dogme eretice:

1113 P. v_afeidis, EkkAtjolacuna) Ioropia (Istoria Bisericii), vol. 3, 208, 2, p. 51.

566

La începutul secolului al VI-lea, împăratul Anastasie Dikoros milita pentru condamnarea şi anatemizarea Sinodului al IV-lea Ecumenic, în favoarea monofiziţilor. Părinţii ortodocşi i-au declarat lui Anastasie că preferă moartea decât să primească unirea cu monofiziţii „fără o judecată legiuită şi canonică" asupra acestora sau să se învoiască cu „vreo oarecare inovaţie într-ale credinţei"¹¹¹⁴.

Într-adevăr, ortodocşii au întrerupt comuniunea cu Sfântul Macedonie al Constantinopolului atunci când acesta a consimţit la abandonarea Sinodului al IV-lea Ecumenic. Restabilirea comuniunii a avut loc numai după ce patriarhul a mărturisit public că recunoaşte Sinodul¹¹¹⁵.

La încetarea comuniunii s-a procedat şi în cazul succesorului Sfântului Macedonie, Timotei, care îi anatematiza pe cei care primeau Sinodul al IV-lea Ecumenic¹¹¹⁶. Locuitorii Constantinopolului preferau să rămână neîmpărtăşiţi cu anii¹¹¹⁷, decât să se împărtăşească cu patriarhul eretic Timotei.

¹¹¹⁴ Chiril de Schitopolis, Bloc; tov 00 iov nai poc; ijpav Eăpfîa (Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Sava), cap. 57 (pentru traducerea românească, vezi şi: Vieţile pustnicilor Palestinei, op. cit., pp. 319-321).

¹¹¹⁵ Cuviosul Teofan, Xpovoypacpux (Cronografe), anul 6004, P.G. 108, 364BC.

¹¹¹⁶ M. Ghedeon, TIcnpLapxiKoi nivctK.Ec, (Tablouri patriarhale), p. 140.

¹¹¹⁷ S. Milias, Tcov iepcov Lvvobcov... ovAAoyrj (Colecţia Sfintelor Sinoade), vol. 2, p. 303b.

567

în secolul următor, ortodocşii au încetat de asemenea comuniunea cu cei care, de dragul unirii cu monofiziţii, au procedat la o indirectă încălcare a hotărârilor Sinodului al IV-lea Ecumenic, exprimată prin formula „douăfiri în Hristos, dar o singură lucrare şi voinţă"¹¹¹⁸.

Condamnarea Sinodului al VI-lea Ecumenic de către patriarhul Ioan al Constantinopolului şi de un mare număr de arhierei sub împăratul Filipic n-a fost recunoscută de episcopii ortodocşi, care au preferat să fie alungaţi din eparhiile lor¹¹¹⁹.

La începutul secolului al IX-lea, ortodocşii, cinstitori ai sfintelor icoane, au încetat comuniunea cu cei care, în asentimentul iconoclaştilor aflaţi în afara Bisericii, au consimţit la încălcarea hotărârilor Sinodului al VI-lea Ecumenic¹¹²⁰.

Ortodocşii au încetat de asemenea comuniunea cu patriarhul Constantinopolului Ioan Calecas şi cu adepţii săi¹¹²¹, care au încălcat hotărârile celor două sinoade din 1341 împotriva ereziei lui Varlaam.

în aceeaşi manieră au fost tratate şi unirile din anii 1274 şi 1439 cu nepocăiţii latini. Părinţii au întrerupt comuniunea cu cei care au primit unirea de la Lyon (1274) şi au ales mai degrabă

¹¹¹⁸ F. Vafeidis, ibidem, vol. 1, 74,1, p. 250.

¹¹¹⁹ M. Ghedeon, ibidem, p. 167.

¹¹²⁰ F. Vafeidis, ibidem, vol. 2, 109,1, p. 44.

¹¹²¹ P.G. 150, 863C-864A.

₅68

chinurile şi moartea¹¹²². Sfântul Marcu Evghenicul îi îndemna pe ortodocşi să nu se împărtăşească cu cei care au primit unirea mincinoasă de la Florenţa (1439), zicând: „Se cuvine ca aceia să fie cu totul despărţiţi de noi"¹¹²³.

„Drept aceea noi, ortodocşii, nu vom admite niciodată coexistenţa noastră cu papistaşii sau protestanţii, câtă vreme persistă în antropocentrism. Orice unire cu eterodocşii, mai înainte de a reveni la tradiţia teantropocentrică a Ortodoxiei, constituie o trădare a lui Hristos [...] în momentul de faţă, singură Biserica noastră Ortodoxă deţine adevărata Bună-Vestire a lui Hristos şi reprezintă, de aceea, singura nădejde a lumii. Din această perspectivă, cea mai mare ofrandă a noastră pentru eterodocşi şi pentru întreaga lume este aceea de a păstra nealterată şi vie sfânta noastră credinţă apostolică şi patristică. "¹¹²⁴

¹¹²² A. Dimitrakopoulos, loxopia xov LxiopaxoQ... (Istoria Schismei), pp. 70-74.

¹¹²³ AnoAoyia... (Apologie), P.G. 160, 537A.

¹¹²⁴ Arhim. Gheorghe Kapsanis, Qepaxa EkkAtjoloAoyiac, Ktxi YloipocvTiKfjQ (Probleme de eclesiologie şi pastoraţie), pp. 56, 60.

Bibliografie

Ammon episcopul, Opere, B.E.P.E.S., vol. 40.

Ana Comnena, Opere, P.G., vol. 131.

Anastasie Sinaitul, Opere, P.G., vol. 89.

Anastasiou I., EKKAroiaoxiKf] loxopia... (Istoria Bisericii...), vol. 1-2, Tesalonic, 1969.

Androutsos H., AeţLKOV xrjţ QiAooocpiac, (Dicţionar de filosofie), Atena, 1929.

Antioh monahul, Opere, P.G., vol. 89.

Arampatzis H., H Opdâ6oE,r] EKKArjoia Kai f Pcopp Kaxă xov iy aicova (Biserica Ortodoxă şi Roma în secolul al XIII-lea), Tesalonic, 2001.

Arghentis E., PavxLopov LxpAixevoic, (Condamnarea stropirii), Constantinopol, 1756.

Arkas N., AOavăoiog o flâpioc; (Atanasie din Paros), Atena, 1960.

Atanasie cel Mare, Opere, P.G., vol. 25-28, Opere, B.E.P.E.S., vol. 30-37.

Atanasie din Paros, Emxopr) eîxe ovAAoyrj xcov deicov xrjc ti loxeojc, boypâxcov (Compendiu sau culegere a dogmelor dumnezeieşti ale credinţei), Leipzig, Saxonia, 1806. Atanasie din Paros, O ăyioc, Eppyopioc. 6 TlaAapac;... Kai 6 Avxinanag (Sfântul Grigorie Palama... şi Antipapa), Ed. „Orthodoxos Kypseli", Tesalonic, 1981.

Balanos D., Ioibcopoc; o TlrjAovoubxpQ (Isidor Pelusiotul), Atena, 1922.

Benedict Aghioritul, ieromonah, XpvoooxopLKdv Tapeiov (Tezaurul operei Sfântului Ioan Gură de Aur), Tesalonic, 1994.

570

Benedict Aghioritul, ieromonah, BaoLAeiavov Tapeiov (Tezaurul vasilian), Nea Skiti, 1998. O

Bilalis S_v ^rH aîpEOLC, tov filioque (Erezia lui filioque), Atena, 1972.

Bilalis S., ^rH OiKovpeviKT] ănoowArj rrjq OpOoboEiac, (Misiunea ecumenică a Ortodoxiei), Atena, 1970.

Bilalis S., Dpdodoţia xai Tlamopoc, (Ortodoxia şi papismul), vol. 1-2, Atena, 1969.

Bilalis V., Ooloc, NiKobrjpoc, 6 AyiopÎTtc, (Cuviosul Nicodim Aghioritul), Atena, 1969.

Calist Catafighiotul, Opere, E.P.E., Filocalia, vol. 21. o Calist Tilikoudis patriarhul, Opere, E.P.E., Filocalia, vol. 21A.

Calist şi Ignatie Xanthopoulos, Opere, P.G., vol. 147.

Chiril al Alexandriei, Opere, P.G., vol. 68-77.

Chiril al Ierusalimului, Opere, P.G., vol. 33.

Chiril de Schitopolis, Opere, E.P.E., Filocalia, vol. 5.

Delehaye H., Les saints stylites (Sfinţii Stâlpnici), Bruxelles, 1923.

Delimbasis A., H alpcoic, tov OiKovpeviopov (Erezia ecumenismului), Atena, 1972.

Delimbasis A., Llăoxa Kvpiov (Paştile Domnului), Atena, 1985.

Diadoh al Foticeii, Opere, E.P.E., Filocalia, vol. 9.

Dimitrakopoulos A., Tozopia tov Exiopazoc, trjţ AattviKrjc EkkApaiaţ and ttq OpGdoţov TAArjviKfig (Istoria Schismei dintre Biserica Latină şi cea Greco-Ortodoxă), Leipzig, 1867.

Dimitrakopoulos A., Op6oboE,OQ EAAăc, (Grecia ortodoxă), Leipzig, 1872.

Dimitrakopoulos A., ExKAqoLaoTLKrj BifiAiodr]Kri (Biblioteca eclesială), vol. 1, Leipzig, 1866.

571

□ Dimitsas M., Apxcna Tecoypacpia rrjg Mcnceooviac; (Vechea geografie a Macedoniei), fasciculele 1-2, Tesalonic, 1988.

Dionisie de Trikala şi Stagon, AmwAiKOc; Opdoooţoc, MovaxLopoc; (Monahismul ortodox răsăritean), Atena, 1969.

Dorotei Avva, Opere, P.G., vol. 88.

Dositei al Ierusalimului, AcodexáifAoc, (Douăsprezece cărţi), vol. 1-6, Ed. V. Rigopoulos, Tesalonic, 1982-1983.

Dositei al Ierusalimului, Topo; KcnaAAayTjţ (Tomul împăcării), Iaşi, 1694.

□ Dositei al Ierusalimului, Topo; Xapá; (Tomul bucuriei), Ed. V. Rigopoulos, Tesalonic, 1985.

Dositei al Ierusalimului, Topoc; Ayámp; xaxá Acxtlvcov... (Tomul dragostei, contra latinilor...), 1698.

Dositei al Ierusalimului, Tov ManapiOTOv McAetîov Evpiyov... kcxtcx... KaAfhvLKCov KecpcxAaicov (Scrierea Fericitului Meletie Sirigul... împotriva Capetelor calvine...), Bucureşti, 1960.

Doukas M., BvCavTLvoTovpKiia) lozopia (Istoria turco-bizantină), Atena, 1997.

□ Drosos N., H ei; ayiov ávaxi)pvE,u; tov ooiov Evyeviov tov AhcoAov (Proclamarea ca Sfânt a Cuviosului Evghenie Etolianul), Atena, 1983.

Efrem Sirul, Tá tov ooiov naTpo; 1jpcov Ecppaip tov Evpov AoKtjTîkcx (Cuvintele ascetice ale Cuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul), Ed. V. Rigopoulos, Tesalonic, 1979.

Eftimie Zigaben, Opere, P.G., vol. 128-131.

Epifanie al Ciprului, Opere, P.G., vol. 41-43.

Eusebiu al Cezareei, Opere, P.G., vol. 19-24.

Evanghelidis T., Oi fiioi tojv ayicov (Vieţile Sfinţilor), Atena, 1895.

57²

Fatouros G., Theodori Studitae Epistulae (Epistolele lui Teodor Studitul), Berlin, 1992.

Feidas V., ExxArioLaozixr lozopia (Istoria Bisericii), vol. 1-2, Atena, 1994.

Filotei Kokkinos, Bloc; Tpryopiov TlaAapă (Viaţa lui Grigorie Palama), E.P.E., Tesalonic, 1984.

Florovski G., Oi Bvţavzivoi ăoxrjzLKoi xai nvevpatlkoî PlazepEC, (Asceţi şi Părinţi duhovniceşti din epoca bizantină), Ed. Poumaras, Tesalonic, 1992.

□ Florovski G., Oi BvCavzivoi nazEpet; zov 5^ov aicova (Părinţi bizantini din secolul al V-lea), Ed. Poumaras, Tesalonic, 1992.

Florovski G., Oi BvQavzivoi PlaztpEC, tov exzov, ¿fbâpov xai dybdov aicova (Părinţi bizantini din secolele VI, VII şi VIII), Ed. Poumaras, Tesalonic, 1993.

Florovski G., Avazopia npoflAripâzcov zt)c, tUozecoî; (O anatomie a problemelor credinţei), Ed. V. Rigopoulos, Tesalonic, 1977.

□ Florovski G., To ocopa zov Zcovzoq Xpiozov (Trupul lui Hristos Celui Viu), Tesalonic, 1972.

Florovski G., Qepaza Opdoboţov BeoAoyiac; (Probleme ale teologiei ortodoxe), Ed. „Artos Zois", Atena, 1973.

Florovski G., Ayia Tpacpr], EtcxArjoia, Ylapăboou; (Sfânta Scriptură, Biserica şi Tradiţia), Ed. Poumaras, Tesalonic, 1976.

Fotie al Constantinopolului, Opere, P.G., vol. 101-104.

Fytrakis A., Oi povaxoi coc, kolvcovlkoî AibaoKaAoi xai epyăzai (Monahii ca dascăli şi lucrători în societate), Atena, 1950.

Ghedeon M., PlazptapxixoL nivaxec, (Tablouri patriarhale), Atena, 1996.

Ghedeon M., O AQcoc; (Athosul), Constantinopol, 1885.

573

Ghedeon M., Tov Maxapiov MeAeziov nrţyă EniozoArj npog LiAfeozpov nazpiăpxqv nepi FlaoxctAiov (Scrisoarea Fericitului Meletie Pigas către patriarhul Silvestru despre pascalie), Atena, 1924.

Gheorghe Kapsanis, Arhimandrit, H ¿KKAqotoAoyiktj avzoovveLdqoia zcov OpOoddţcov and zrjc ăAcooeooc, ptxpi tcvv âpxcov zov 2O⁰¹ aicovog („Conştiinţa eclesială de sine a ortodocşilor, de la cucerirea Constantinopolului până la începutul secolului XX"), în Dedicaţie Mitropolitului Dionisie de Neapolis şi Stavropolis, la celebrarea a 25 de ani de arhierie, Tesalonic, 1999.

Gheorghe Kapsanis, Arhimandrit, ^rH Kpicnc, OeoAoyiaţ xai OiKovpeviopov ev Apepucrj (Criza teologiei şi a ecumenismului în America), Atena, 1968.

Gheorghe Kapsanis, Arhimandrit, H noLpavzncrj AiaKovia Kază zovc, iepovc; xavdvac, (Slujirea pastorală din perspectiva sfintelor canoane), Pireu, 1976.

□ Gheorghe Kapsanis, Arhimandrit, Qepaza EkkAtjoioAoyiat; Kai FloipavziKpQ (Probleme de eclesiologie şi pastoraţie), Sfântul Munte, 1999.Gheorghe Kapsanis, Arhimandrit, OpOodoţia Kai Ovpaviopoc -OpOoboţia Kai Flamopoc, (Ortodoxia şi umanismul ortodoxia şi papismul), Sfântul Munte, 1996.

Gheorghe Kapsanis, Arhimandrit, Opdodoţoc Movaxiopoc, Kai Ayiov Opoc, (Monahismul ortodox şi Sfântul Munte Athos), Sfântul Munte, 1998.

Gherman al Constantinopolului, Opere, P.G., vol. 98.

Gonis D., To ovyypacpcpiKdv epyov zov OÎKOvpeviKOv nazpiăpxov KaAAiozov A (Opera literară a patriarhului Calist I al Constantinopolului), Atena, 1980.

Greenfield William, Tapeiov rjzoi evpezqpiov zaw Aeţccov zqc, Kcuvfjc, AiaOqKqc (Index al termenilor din Noul Testament), Atena, 1947.

574

Grigorie cel Mare, Biol ăyvcoorcov ăoKqrcov (Vieţile unor asceţi necunoscuţi), Sfântul Munte, 1988.

Grigorie Cipriotul, Opere, P.G., vol. 142.

Grigorie de Nyssa, Opere, P.G., vol. 44-46.

Grigorie Palama, Opere, P.G., vol. 150-151, Opere, E.P.E., vol. 1-11.

□ Grigorie Teologul, Opere, P.G., vol. 35-38.

Hermius Sozomen, Opere, P.G., vol. 67.

Hristostomou G., H ăvayvcopioq tov Maţipov tov rpaLKOv coc; ayiov (Recunoaşterea lui Maxim Grecul ca Sfânt), Arta, 1989.

Hristou P., Adcoviiaj PloAireia eni rq XiAiErqpibi tov Ayiov Opovc; (Sfântul Munte Athos la prăznuirea unui mileniu de existenţă), Tesalonic, 1963.

Hristou P., rpqyopiov tov TlaAapă avyypapara (Scrierile Sfântului Grigorie Palama), vol. 1-3, Tesalonic, 1962-1970.

Hristou P., EAAqviKq ilaTpoAoyia (Patrologia greacă), vol. 1-6,Tesalonic, 1976-1992.

Hristou P., NiKqza ErpOarov MvoTiicâ ovyypapara (Nichita Stithatul scrieri mistice), Tesalonic, 1957.

Ignatie Teoforul, Opere, P.G., vol. 5.

Ioan Cantacuzino, Opere, P.G., vol. 153-154.

Ioan Damaschinul, Opere, P.G., vol. 94-96.

Ioan Gură de Aur, Opere, P.G., vol. 47-64.

Ioan Sinaitul, Opere, P.G., vol. 88.

Ioannidis N., O Icoofjcp Bpvewioc, (Iosif Vryennios), Atena, 1985.

Irineu de Lugdunum, Opere, P.G., vol. 7.

Isaac Sirul, Tă evpedevra âoKqriKă (Cuvinte ascetice), Ed. Nichifor Theotokis, Leipzig, 1870.

Isaia Avva, Tov ooiov narpoc; rjpcov ăffa Haaiov Aoyoi K0 (Cele 29 de Cuvinte ale Cuviosului Părintelui

575

nostru Avva Isaia), editată de monahul Augustin Iordanitul, Ierusalim, 1911.

Isidor Pelusiotul, Opere, P.G., vol. 78.

Istorici bizantini după Teofan, Opere, P.G., vol. 109.

Iustin Filosoful, Opere, P.G., vol. 6.

Kalyvas E., H Kazadixq zov namopov (Condamnarea papismului), Atena, 1999.

Kandiotis A., Koopcu; 6 AlTcoA.dc, (Cosma Etolianul), Atena, 1971.

Karanikolas P., KAdc t(iov iepcov xavovcov trjt; AvazoAixqc, Opdoddţov ExxAqoiac, (Cheie ermineutică a sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe Răsăritene), Atena, 1970.

Karmiris I., OpOoboţoc; ExxArjoioAoyia (Eclesiologia ortodoxă), Atena, 1973.

Karmiris I., Tă boypazixă xai ovpfoAixâ pvqpeia zqg OpOobdţov xadoALxfjg ExxAqoiac, (Monumentele simbolice şi dogmatice ale Bisericii Ortodoxe Universale), vol. 1, Atena, 1960, vol. 2, GRAZ, 1968.

Komninos I., flpooxvvqzâpLOV zov Ayiov Opovc, Adco (Ghidul Sfântului Munte Athos), Sf. Munte, 1984.

Kostopoulos Chiril, O TlaniopoQ dvai alpcoq (Papismul este erezie), Patra, 1996.

Kotsonis Ieronim, H ano xavovixfjc, ândipecoc ăţia zqc pvozipiaxqc, ¿nucoivcoviaţ AvazoAixcov xai Avzlkcov ini Aazivoxpaziac, xai Evezoxpaziac, (Valoarea din perspectivă canonică a legăturii sacramentale cu eterodocşii în perioada stăpânirii latine şi veneţiene), Tesalonic, 1957.

Kotsonis Ieronim, H xavovixi) ănoxjnc; nepi zqc, emxoivcoviac, peză zcov ezepoboţcov (Viziunea canonică asupra legăturii cu eterodocşii), Atena, 1957.

Kotsonis Ieronim, Elepi zov xvpovg zt)q iepcoovvqc; zcov AyyAixavcov ano ir)c ănoifecoc, zov xavovixov

576

Aixaiov zrjg Opdodoţov ExxApoiag (Validitatea preoţiei anglicanilor în viziunea Dreptului canonic al Bisericii Ortodoxe), Atena, 1958.

Kotsonis Ieronim, npo(iArjpaza zpc, eKxAîjaiaozixpc, oîxovopiac, (Probleme ale „iconomiei bisericeşti"), Atena, 1957.

Kourilas Evloghie, Tozopia zov ăoxqziopov (Istoria ascetismului), Tesalonic, 1929.

Kyriakos A. D., ExxArjoiaazixr Tozopia (Istoria Bisericească), vol. 1-2, Atena, 1897-1898.

Lampe, G.W.H., A Patristic Greek Lexicon (Dicţionar grec de termeni patristici), Oxford, 1972.

Laurent V., Darrouzes ]., Dossier Grec de l’union de Lyon (Dosarul grec al unirii de la Lyon), Paris, 1976.

Liantas G., O Aipepiţc; OeoAoyixdc, 6lâAoyog Opdoddecov Kca TlaAaioxaOoAixcov (Dialogul teologic bilateral dintre ortodocşi şi vechii catolici), Tesalonic, 2000.

Macarie Alexandrinul, Opere, B.E.P.E.S., vol. 42.

Macarie Egipteanul, Opere, B.E.P.E.S., vol. 42.

Macarie din Patmos, EvayyeAixr] EtxAmyE (Trâmbiţa Evangheliei), Atena, 1867.

Malliaros Iacov, Nixodppog povaxoc, 6 ex Naţiac; Ayiopdzrţc; (Monahul Nicodim Aghioritul din Naxos), Atena, 1963.

Mantoudis A., Oi BoyoţuAoi... (Bogomilii...), Atena, 1936.

Mantzouneas Evanghelos, Tâ abixppaza aipioecoc, xai oxiopazoQ xază zovq oxzco npcozovg aicovap (Abaterile eretice şi schismatice în primele opt secole ale creştinismului), Atena, 1977.

Marcu Avva, Opere, E.P.E., Filocalia, vol. 13.

Marcu al Efesului, Opere, P.G., vol. 159-161, Opere, P.O., vol. 15-17.

577

□ Matthaiakis T., H pexă tcov exepobofcov emicoivcbvia (Legătura cu eterodocşii), Atena, 1976.

Maxim Mărturisitorul, Opere, P.G., vol. 90-91.

Meletie al Atenei, EKKArioiaoxLKtj Iozopia (Istoria bisericească), vol. 1-3, Viena, 1893-1895. Meletie Mărturisitorul, AA(pafrxaA(păfrxo; (Abecedarul), Sfântul Munte, 1928.

Meraklis A., O fhoc, xai xă epya toi) ăyiov Neocpvxov (Viaţa şi operele Sfântului Neofit), Levkosia, 1976.

□ Metallinos G., OpoAoyco ev Bânziopa (Mărturisesc un Botez), Atena, 1996.

Metodie al Constantinopolului, Opere, P.G., vol. 100.

□ Milias S., Tcov iepcvv Ewoâcov... ovAAoyri (Colecţia Sfintelor Sinoade), vol. 1-2, Paris, 1761.

Moshu Ioan, Opere, P.G., vol. 87 III.

Moulakakis N., AeEiKO xfc, ăpxaiaţ yAcoooaţ (Dicţionar de greacă veche), Atena, 1990.

Mouratidis K., OiKovpeviKrj KivpoLt;, O ovyxpovog peyac, neipaopoQ xrj; OpOodof iag (Mişcarea ecumenică marea ispită contemporană a Ortodoxiei), vol. 1, Atena, 1973.

□ Mouratidis K., Excoeic, EKKAqoiaQ icai noAixeiac, (Relaţiile dintre stat şi Biserică), vol. 1, Atena, 1965.

Nectarie Kefalas, Ai OiKOvpevucai Evvodoi (Sinoadele Ecumenice), Tesalonic, 1972.

Nil Avva, Opere, P.G., vol. 79.

Nichifor Calist, Opere, P.G., vol. 145-147.

Nichifor al Constantinopolului, Opere, P.G., vol. 100.

Nichifor Grigoras, Opere, P.G., vol. 148-149.

Nichifor monahul, Opere, P.G., vol. 147.

Nicodim Aghioritul, AnoAoyia nioxecot; (Apologia credinţei), Veneţia, 1819.

578

Nicodim Aghioritul, rvpvâopaza ÎIvcvpaTiKâ (Exerciţii duhovniceşti), Atena, 1895.

Nicodim Aghioritul, Eppijvda dç zàç IA Emcnoaâç tov AtlootôAov ElavAov (Tălcuire la cele paisprezece Epistole ale Apostolului Pavel), vol. 1-3, Atena, 1971.

Nicodim Aghioritul, Néov EkAovlov (Noul Ekloghion), Veneţia, 1813.

Nicodim Aghioritul, ilepi rrjç ovvexovç MeTaAfppeœç (Despre deasa împărtăşire), Ed. S. N. Shoinas, Voios, 1961.

Nicodim Aghioritul, tArfiaAiov (Pidalion), Ed. „Astir", Atena, 1970.

Nicodim Aghioritul, LvvaţapioTiţQ (Sinaxar), vol. 1-2, Atena, 1868.

Nicodim Aghioritul, Macarie Notaras, LAoKaAia T(î)v iepcov NiniTjKcbv (Filocalia Părinţilor niptici), Ed. „Astir", vol. 1-5, Atena, 1957-1963.

Nicodim Aghioritul, XpijozopOna tojv XpioTiavcov (Hristoithia bunul moral al creştinilor), Hios, 1887.

Origen, Opere, P.G., vol. 11-17.

Pahomie Avva, Opere, B.E.P.E.S., vol. 40-41.

□ Pahymeris Gheorghe, Opere, P.G., vol. 143-144.

Paladie, episcop de Elenopolis, H npôç Aavoov Iotopia (Istoria lausiacă), editată de monahul Augustin Iordanitul, Ierusalim, 1914.

Papadopoulos A., O povaxiopôç èvavTi ttç aipéoecoç dç Trv àpxaiav EKxApoiav (Monahismul faţă în faţă cu erezia în Biserica veche), Tesalonic, 1980.

Papadopoulos Hristostom, Tô npondov tov ètuokônov Pcvpijç (Primatul episcopului Romei), Atena, 1964.

Papadopoulos K., AvâAexTa lEpoooAvpiTiK.fç EtolxvoAoyiaç (Antologie de selecţii ierusalimitene), vol. 1-5, Bruxelles, 1963.

579

Papadopoulos S., Lvvâvzrjoiç OpOoôôÇov küî oxoAaoziKÎjç OeoAoyiaç (întâlnirea dintre teologia ortodoxă şi cea scolastică), Tesalonic, 1970.

Papadopoulos S., KaAAiozov AyyeAiKOvôrj Kazâ Ocupă ĂKivâzov (Scrierea lui Calist Anghelikoudis contra lui Toma de Aquino), Atena, 1970.

Papadopoulos S., EAAijviKai pezacppàoeiç Ocupiozikcov ëpycuv (Traduceri greceşti ale operelor tomiste), Atena, 1967.

Papamihail G., H npoocuniKÔzrjç Maţipov zov Tpaikov (Personalitatea lui Maxim Grecul), Atena, 1948.

Papamihail G., MaÇipoç ô TpcuKÔç, ô npcùzoç cpcuziozrjç zcov Pcuocuv (Maxim Grecul, cel dintâi luminător al ruşilor), Atena, 1950.

Papavasileiou A., Evdvpioç 7. Zvyaôrjvôç (Eftimie I. Zigaben), Levkosia, 1979.

Paraskevaidis Hristodul, Ayioç Koopàç ô AizcuAôç, ô OAoyepôç Aiôaxôç (Sfântul Cosma Etolianul, Dascălul înflăcărat), Atena.

Pashos P. B., Koopàç ô AizcuAôç (Cosma Etolianul), Atena, 1985.

Pavel, mitropolit de Kyrenia, OpdôôoÇij EKKArjoia Kod AvzixaAKî)ôôvLOi (Biserica Ortodoxă şi anticalcedonienii), Levkosia, 1998.

Pavel Monahul, Evepyezivôç (Everghetinosul), vol. 1-4, Ed. V. Matthaios, Atena, 1957-1960.

Pavel Monahul, Tô EepovziKÔv (Patericul), Ed. „Astir", Atena, 1960.

Pavlopoulos Nicodim, Ayioç NiKÔôrjpoç ô Ayiopeizpç (Sfântul Nicodim Aghioritul), Atena, 1971.

Petrakakos D., Oi povaxiKoi deopoi ev zfi àvazoAiKTj üpdôôofcu EiaAr)oia (Rânduielile monahale în Biserica Ortodoxă Răsăriteană), Leipzig, 1907.

580

Petru Damaschinul, Opere, E.P.E., vol. Filocalia, vol. 17.

Planoudis Maxim, Opere, P.G., vol. 147.

Popovici Iustin, AvQpwnoc, xai OsăvOpamoc, (Omul şi Dumnezeul-Om), Ed. „Astir", Atena, 1969. Popovici Iustin, Opdddoţoi; ExTcAroia kcxî Oixovpeviopoc, (Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul), Ed. „Orthodoxos Kypseli", Tesalonic, 1974.

Psaltakis G., Oixovpeviopdi; (Ecumenismul), Atena, 1986.

Sakkos S., Piept Avaoraoicov Livahcov (Despre persoanele cu numele de „Anastasie Sinaitul"), Tesalonic, 1964.

Sardelis K., Maţipoc oPpaixoc; (Maxim Grecul), Atena, a Sathas K. N., Meoaicovixrj BiŞAio6i]kt] (Biblioteca medievală), vol. 1-3, Atena, 1972.

Serapion de Thmuis, Opere, P.G., vol. 40.

Sfânta Chinotită a Sfântului Munte Athos, Taparrjppoeic, ne pi tov deoAoyixov AiaAoyov OpOobdţcov xai AvTixaĂKTjdovicov (Observaţii cu privire la Dialogul teologic dintre ortodocşi şi anticalcedonieni), Sfântul Munte, 1996.

Sfânta Chinotită a Sfântului Munte Athos, O âyioc, lepopapzvt; Koapac, (Sfântul Sfinţit Mucenic Cosma), Sfântul Munte, 1982.

Sfânta Mănăstire Grigoriu, Ayioi; Maţi poc, 6 Ppaixdc, 6 (pcozLOTrjQ tcPv Pcoocov (Sfântul Maxim Grecul, luminătorul ruşilor), Ed. „Armos", Atena, 1991.

Sholarios Dorotei, Tapeiov vrc, IlaipoAoyiac; (Tezaurul Patrologiei) Atena, 1883.

Sholarios Dorotei, KAeîc, ilarpoAoyiac; xai BvQavzivcov ovyypacpecov (Cheia ermineutică a Patrologiei şi autorilor bizantini), Atena, 1879.

Sholarios Ghenadie, Opere, P.G., vol. 160, Opera completă, vol. 3, Paris, 1930.

581

Simeon Metafrastul, Opere, P.G., vol. 114-116.

Simeon Metafrastul, Neoc, rÎLXpăbeiaoQ (Noul Rai), Veneţia, 1840.

Simeon Noul Teolog, Opere, vol. 1-5, Ed. „Ofelimo Vivlio", Atena, 1973-1979.

Simeon al Tesalonicului, Opere, P.G., vol. 155.

Simopoulos Th., Koopăc; o AhcoAbc, (Cosma Etolianul), Atena, 1979.

□ Simopoulos Th., MeAetioc, o raAroi(i)Tr; (Meletie Galisiotul), Atena, 1978.

Smymakis G., To Ayiov O poc, (Sfântul Munte), Ed.

„Panselinos", Karyes, Sfântul Munte Athos, 1988.

Socrate Scolasticul, Opere, P.G., vol. 67.

Sofronie al Ierusalimului, Opere, P.G., vol. 87 III.

Stamatakos I., Aeţiicov zfjc ăpxodac, ¿AAvik yAcooorc; (Dicţionar de greacă veche), Atena, 1999.

Stavridis V., lozopia ziţc, OiKOvpEviKîţQ Klviîoecoq (Istoria Mişcării ecumenice), Atena, 1964.

Stăniloae D., Piă eva Opdoboţo OiKOvpEviopo (Pentru un ecumenism ortodox), „Athos", Pireu, 1976.

Stefanidis V., EKKApoLaoTLKi) Iazopia (Istoria Bisericii), Ed. „Astir", Atena, 1970.

Syropoulos S., Les Memoires (Memoriile), Roma, 1971

Teoclit Dionisiatul, O ayioc, PprybpLOc, 6 naAapăţ (Sfântul Grigorie Palama), Tesalonic, 1976. Teoclit Dionisiatul, Ayiog NixbbppoQ b AyiopEÎTpc, (Sfântul Nicodim Aghioritul), Atena, 1959.

Teodor monahul, Opere, B.E.P.E.S., vol. 41.

Teodor preotul din Rait, Opere, P.G., vol. 91.

Teodor Studitul, Kazrfx¹)^a (Cateheze), Ed. S. N. Shoinas, Voios, 1961.

Teodor Studitul, Opere, P.G., vol. 99.

582

Teodor Valsamon, Opere, P.G., vol. 137-138.

Teodorit al Cyrului, Opere, P.G., vol. 80-84.

Teodorit monahul, H evxttpioziaxq avppezoxp ev ăyiqj "Opei (Participarea euharistică la Sfântul Munte Athos), Sfântul Munte, 1972.

Teodorit monahul, Movaxiopoc, Kai alpeoic, (Monahismul şi erezia), Atena, 1977.

Teodorit monahul, Opdoboţia xai aipeoic, (Ortodoxie şi erezie), Atena, 1982.

Teodul monahul, Opere, P.G., vol. 145.

Teofan Cronograful, Opere, P.G., vol. 108.

Teofilact al Bulgariei, Opere, P.G., vol. 123-126.

Theodoropoulos Epifanie, MovaxixoQ xai ăyapop xKfipoc; (Clerul monahal şi celib), Atena, 1963. Theodorou A., H Intercommunio enoipeojc, Opdoboţov EvpfoAixijc; (Intercomuniunea din perspectiva Simbolicii ortodoxe), Atena, 1971.

Trembelas P., Aoypazixf] (Dogmatică), vol. 1-3, Atena, 1959-1961.

Trembelas P.,EyxvxAonaibeia tpc, ©eoAoyiac, (Enciclopedia teologiei), Atena, 1964. o Trembelas P., Eni trjţ Oixovpevixpc, Kivrjoeax;...

(Despre Mişcarea ecumenică...), Atena, 1972.

Trembelas P., Oi Aaixoi ev zrj ExxApoia (Mirenii în Biserică), Atena, 1972.

□ Tsamis D., Aafib Aiavnâzov Aoyoc, xazâ BapAaăp xai Axivbvvov npdg NixdAaov KajiăoiAav (David Disypatos cuvânt împotriva lui Varlaam şi Achindin către Nicolae Cabasila), Tesalonic, 1973. Tsamis D., Iwapcp KaAodezov ovyypăppaza (Scrierile lui Iosif Kalothetos), Tesalonic, 1980.

Tsamis D., OiAodeov KcovoTavzivovnoAecoc; tov Koxxivov ăyioAoyixâ epya (Operele aghiografice ale Sfântului Filotei Kokkinos al Constantinopolului), Tesalonic, 1985.

583

Tsiggos V., EKKĂTjoLoAoyLKec; Oeoeu; tov ayiov Oeobcupov tov Lxovbnov (Tezele eclesiologice ale Sfântului Teodor Studitul), Tesalonic, 1999.

Tsirpanlis A., H ne pi EKKÂroiac; Kai MvoTrjpicvv 5i6aoxaAia Icoawov tov AapaoKtjvov („învăţătura Sfântului Ioan Damaschin despre Biserică şi Tainele ei"), în Teologia, fasciculele 1-2, Atena, 1966.

□ Tsirpanlis Z., H OpOodoţia Kai 6 KadoAiKiopog peră trjv ăAcoorj... (Ortodoxia şi catolicismul după căderea Constantinopolului...), Atena, 1974.

Tsiter H., Tpeîg peyăAoi AibâoKaAoL tov Tevovg (Trei mari Dascăli ai neamului), Atena, 1934.

Vafeidis F., EiacArioiaoTiKi) Tovopia (Istoria Bisericii), vol. 1-3, Constantinopol, 1884-1912.

Valetas G., MeAeTiog npyăg, Xpvoonijyrj (Meletie Pigas, Izvorul de aur), Atena, 1958.

□ Varsanufie şi Ioan, BifAoc; vxcocpvAeoTăTr... Anokpioeig... Bapoavovcpiov Kai Icoawov... (Carte foarte folositoare de suflet... Răspunsurile lui Varsanufie şi Ioan...), Ed. S. N. Shoinas, Voios, 1960.

Vasile cel Mare, Opere, P.G., vol. 29-32.

Vasileiadis N., O Aycoc, Măpxoe 6 EvyeviKâg Kai ij evcooig tcov EkkAî]cucov (Sfântul Marcu Evghenicul şi unirea Bisericilor), Atena, 1983.

Vasiliev A. A., loTopia tfg fivţavTivpg ai)TOKpawpiag 324-1453 (Istoria imperiului Bizantin 324-1453), Atena,

Vasilopoulos H., O OiKOvpeviapoc; xpic, păoKa (Ecumenismul fără mască), Atena, 1972.

Vitalis F., O HneipcoTrp.; Mâţipoc, coc; npopaxog Trjg Opdobofia c ev Pcooia (Maxim Epirotul, apărător al Ortodoxiei în Rusia), Atena, 1965.

Vlahos Kosmas, H xepoovrjoog tov Ayiov Opovg Adco (Peninsula Sfântului Munte Athos), Voios, 1903.

584

Vlastaris Matei, Opere, P.G., vol. 144.

Vlastos Kallistos, Bioypacpia... Mâpxov ăpxienioKonov Ecpeoov toi) EvyeviKov (Viaţa arhiepiscopului Marcu Evghenicul al Efesului), Atena, 1897.

Vlastos Kallistos, Aoxipiov iozopiKov nepi iov Lxiopaioc... (Eseu istoric despre Marea Schismă...), Atena, 1896.

Vlemmidis Nichifor, Opere, P.G., vol. 142.

Voulgaris Evghenie, FIpocpqxiKT] EmoxoAq npog iove; OpOoboţovc; Xpioxiavovc, (Epistolă profetică adresată creştinilor ortodocşi), Atena, 1969.

Vryennios Iosif, Ta evpeOevxa (Opere), vol. 1-3, Ed. V. Rigopoulos, Tesalonic, 1990-1991.

Yannaras H., OpOobofia Kai Avorj (Ortodoxie şi Occident), Atena, 1992.

Zizioulas I., H evoxqg xqc EKKAqoiac, ev xrj Oda Eixapioxia xai xco enioxânco (Unitatea Bisericii în Dumnezeiasca Euharistie şi în persoana episcopului), Atena, 1965.

Zonaras I., Opere, P.G., vol. 134. o Ayiov Neocpvxov xov EyxAeioxov ovypăppaxa (Scrierile Sfântului Neofit Zăvorâtul), Ed. Sfintei Mănăstiri a Sfântului Neofit, vol. 1-3, Pafos, 1996-1999.

AvOr xrje eprjpov (Florile pustiei), vol. 1-20,1970-1986.

Aiăxaypa nepi Oixovpeviopov (Decret privind ecumenismul), Ed. „TYPIS POLYGLOTTIS VATICANIS", Vatican, 1965.

Elvai oi AvxLxaAKqbdvLoi OpOobofoi; (Sunt anticalcedonienii ortodocşi?), Ed. Sfintei Mănăstiri Grigoriu, Sfântul Munte, 1995.

H aîpeoiQ xojv Movocpvoixcbv AvxixaAKqbovicov (Erezia monofiziţilor anticalcedonieni), Ed. „Orthodoxos Kypseli", Tesalonic, 1997.

H Kax Alyvnxov xcov povaxcov loxopia (Istoria monahilor din Egipt), editată de monahul Augustin Iordanitul, Ierusalim, 1914.

585

O.icyag Lvvaţapioztjc, xf]c, OpOodoţov EtacApoiag (Marele Sinaxar al Bisericii Ortodoxe), Ed. M. Langhis, vol. 1-14.

Opdodoţux Kcii IoAdp (Ortodoxia şi islamul), Ed. Sfintei Mănăstiri Grigoriu, Sfântul Munte, 1997.

Ocnoc Evyeviog 6 AhcoAog (Cuviosul Evghenie Etolianul), Ed. Asociaţiei „Evghenie Etolianul", Atena, 1983.

npooKvvripa dc, ztjv OcooaAovixpv o veopăpzvg ăyioc Mixat)A o dc rpavhopig o doioc; Evytvioc, 6 AhcoAoc,... (Pelerinaj la Tesalonic noul Mucenic Mihail din Granitsa cuviosul Evghenie Etolianul...), Ed. I. M. Karpenisios, Atena, 1996.

Ewaţig, Evyeviog 6 AhcoAoc, kai t) enoxt) zov(Synaxis, Evghenie Etolianul şi epoca sa), Ed. Asociaţiei „Evghenie Etolianul", Atena, 1986.

Tâ Kvpoc, tcov ăyyAiKaviKcov xctpozovicov (Validitatea hirotoniilor în Biserica Anglicană), Atena, 1939.

Ynopvrjpa nepi OiKOvpeviopov (Memorandum privind ecumenismul), Editura periodicului „Parakatathiki", 1999.

Abrevieri

B.E.P.E.S.: BifiAio6rKr TAApvcov IlaTcpcov xai EkkAT]oiaaiLK(I)v ovyypacpccov (Biblioteca Părinţilor şi scriitorilor bisericeşti greci), Ed. Apostoliki Diakonia a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, Atena, 1955 şi urm.

E.P.E.: ^rEAAî]V; naxepec, Trjq EkkAî)oîou; (Părinţi greci ai Bisericii), Ed. „Grigorie Palama", Tesalonic, 1972 şi urm.

O.H.E.: 0prjOKVTLKfj xai fjQiKf] yKVKAonaidÎa (Enciclopedia religioasă şi etică), vol. 1-12, Ed. A. Martinos, Atena, 1962-1968.

P. G.: J. P. Migne, Patrologiae cursus completus, series graeca 1-161, Paris, 1857-1912.

Mansi: J. Mansi Sacrorum Conciliorum nova et amplissima Collectio, Paris, 1899-1927.

P.O.: R. Graffin f. Nau, Patrologia Orientalis, Paris, 1903 şi urm.

Cuprins

Prefaţă la cea de-a doua ediţie 7

Cuvânt înainte 9

Introducere 13

1. Apariţia, scopul şi valoarea vieţii monahale 13

2. Lupta împotriva ereziilor latura cea mai necunoscută a monahismului 21

Partea întâi (Din perioada arianismului până la restaurarea cultului sfintelor icoane)

Participarea activă a monahilor la lupta împotriva EREZIILOR ŞI LA SINOADELE ECUMENICE ŞI LOCALE

Capitolul I. Luptele monahilor în perioada arianismului (318-381) 31

1. Apariţia ereziilor 31

2. Erezia lui Arie, Sinodul I Ecumenic (325) şi prima perioadă a prigoanelor împotriva credincioşilor ortodocşi (338-363) 34

1. Sfântul Antonie cel Mare (251-356) 41

2. Cuvioşii Pahomie (t 347) şi Teodor cel Sfinţit (t 368) 47

3. Cuviosul Ilarion (t 370) 57

3. A doua perioadă a prigoanelor împotriva credincioşilor ortodocşi din timpul împăratului Valens (364-378) şi biruinţa Ortodoxiei 58

1. Cuviosul Afraat 65

2. Cuviosul Iulian (t 377) 68

3. Părinţii din Sketisul Egiptului 71

4. Monahul Moise 76

5. Cuviosul Isaachie (t 425?) 77

4. Alţi Părinţi care au mărturisit în aceeaşi perioadă 81

₅88

1. Cuviosul Efrem Sirul (306-373) 81

2. Cuviosul Serapion 86

3. Cuviosul Marchian 87

Capitolul II. Luptele monahilor în perioada nestorianismului (428-444) 89

1. învăţătura lui Nestorie şi ripostele imediate 89

1. Arhimandritul Vasile 94

2. Cuviosul Ipatie (t 446) 101

2. Sinodul al III-lea Ecumenic (431) şi evenimentele ulterioare.... 105

1. Cuviosul Dalmat (t 436) 107

2. Cuviosul Isidor Pelusiotul (t 437?) 114

Capitolul III. Luptele monahilor în perioada monofizismului (444-553) 120

1. Ereziarhii Eutihie şi Dioscor, sinoadele împotriva acestora şi participarea monahilor la aceste sinoade 120

1. Cuviosul Avxentie (t 473) 131

2. Evenimentele ulterioare Sinodului de la Calcedon şi sprijinul acordat acestuia de către monahi (451-482) 133

1. Cuviosul Eftimie cel Mare (376-473) 139

2. Cuviosul Ghelasie 144

3. Cuviosul Simeon Stâlpnicul (t 459) 145

4. Cuviosul Daniil Stâlpnicul (409-493) 148

3. „Henotikonul" împăratului Zinon, evenimentele ulterioare şi luptele monahilor (482-518) 155

1. Cuviosul Sava cel Sfinţit (438-532) 165

2. Cuviosul Teodosie Chinoviarhul (424-529) 174

3. Cuviosul Ioan Isihastul (454-559) 176

4. Sinoadele din 518 şi 536 împotriva conducătorilor monofizismului rod al luptelor monahilor 178

1. Sinoadele din 518 şi scrisorile monahilor din Constantinopol, Antiohia şiApamia 178

2. Sinoadele din anul 536 şi participarea dinamică a monahilor 188

5. Alţi Părinţi care au strălucit în secolul al VI-lea şi la începutul secolului al VII-lea 194

1. Sfinţitul Mucenic Anastasie (550-610) 194

2. Ioan Moshul (545-619) 201

3. Cuvioşii Antioh Pandectul şi Teodor, preotul din Rait 205

589

Capitolul IV. Luptele monahilor în perioada monotelismului (615-692) 211

1. Politica imperială unionistă şi luptele Sfântului Sofronie (615-638) 211

2. Luptele Sfântului Maxim pentru condamnarea sinodală a monotelismului (638-649) 215

3. Impresionantul act de mărturisire al Sfântului Maxim după Sinodul din Lateran (649-662) 219

4. Sinodul al VI-lea Ecumenic (680) 232

Capitolul V. Luptele monahilor în perioada iconoclasmului (726-842) 236

1. Politica iconoclastă a împăratului Leon Isaurul (726-741) 236

1. Cuviosul Ioan Damaschinul 240

2. Prigoanele declanşate împotriva ortodocşilor de împăratul Constantin Copronim (741-775) şi Sinodul de la Ieria (754).... 245

1. Cuviosul Mucenic Andrei Criteanul (+761) 254

2. Cuviosul Mucenic Ştefan cel Nou (+ 764) 258

3. Cuviosul Teostirict Mărturisitorul 260

4. Cuvioasa Antuza 260

3. Sinodul al VII-lea Ecumenic (787) şi participarea impozantă a monahilor 262

4. Cea de-a doua fază a iconoclasmului (813-842) şi luptele Cuviosului Teodor Studitul (t 826) 269

5. Alţi Părinţi din aceeaşi perioadă şi restaurarea Ortodoxiei (842)... 292

1. Cuviosul Teofan din Singriana (759-818) 292

2. Cuvioşii Teodor şi Teofan „Scrişii" 294

Partea a doua

(De la schisma dintre Răsărit şi Apus până în secolul XX) Monahii ca apărători ai Ortodoxiei împotriva LATINILOR, PROTESTANŢILOR ŞI A ALTOR ERETICI

Capitolul I. Luptele monahilor în primele secole după schisma dintre Răsărit şi Apus (1054) 305

1. Erezia papismului 305

2. Monahi erudiţi în calitate de scriitori bisericeşti şi purtători de cuvânt în dialogurile cu latinii 311

590

1. Nichita Stithatul 313

2. Eftimie Zigaben (1050-1120) 315

3. Cuviosul Neofit Zăvorâtul (1134-1219) 321

4. Nichifor Vlemmydis (1197-1272) 322

3. încercările suferite de monahii ortodocşi din partea cruciaţilor şi a catalanilor 324

1. Mucenicia monahilor ciprioţi 326

2. Mucenicia monahilor aghioriţi 334

Capitolul II. Luptele monahilor împotriva unirii din 1274 cu latinii 338

1. Eforturile unioniste ale lui Mihail Paleologul şi reacţiile declanşate de acestea 338

1. Ieromonahul Iov Iasitul 340

2. Părinţi aghioriţi 345

2. Unirea din 1274 cu latinii şi persecuţiile împotriva antiunioniştilor 351

1. Cuviosul Meletie Galisiotul 355

2. Părinţi aghioriţi 362

3. Cuviosul Nichifor 366

4. Sfântul Atanasie, patriarhul Constantinopolului 371

5. Alţi mărturisitori din aceeaşi perioadă 374

Capitolul III. Luptele monahilor împotriva ereziilor în secolul al XIV-lea şi la începutul secolului al XV-lea 380

1. Luptele Sfântului Grigorie Palama împotriva ereziei lui Varlaam (1337-1351) 380

2. Alţi Părinţi care au strălucit în secolul al XIV-lea şi la începutul secolului al XV-lea 404

1. Cuviosul Isidor Vouheras 404

2. Iosif Kalothetos 406

3. Cuviosul Maxim Kavsokalivitul 413

4. Nichifor Calist 413

5. Matei Vlastaris (1280-1350) 414

6. Calist Anghelikoudis 416

7. Sfinţii Calist şi Ignatie Xanthopoulos 418

8. Nil Damylas (t 1418) 419

9. Vasile Studitul 419

10. Cuviosul Macarie Makris (t 1431) 420

11. Iosif Vryennios (1350-1432?) 422

591

Capitolul IV. Luptele monahilor împotriva unirii cu latinii la Sinodul de la Florenţa (1439) 437

1. Unirea mincinoasă de la Florenţa şi ripostele imediate 437

2. Luptele Sfântului Ghenadie Sholarios împotriva aplicării unirii de la Florenţa 452

Capitolul V. Luptele monahilor împotriva ereziilor de la căderea Constantinopolului până în secolul XX 461

1. Cuviosul Maxim Grecul (1470-1556) 466

2. Pahomie Rusanos (1508-1553) 472

3. Meletie Pigas (1550-1601) 474

4. Meletie Syrigos (Sirigul) (1586-1663) 481

5. Cuviosul Evghenie Etolianul (1597-1682) 487

6. Cuviosul Macarie din Patmos (1688-1737) 489

7. Hrisant Etolianul (1705-1785) 495

8. Sfinţitul Mucenic Cosma Etolianul (1714-1779) 497

9. Cuviosul Atanasie din Paros (1721-1813) 498

10. Cuviosul Nicodim Aghioritul (1749-1809) 501

11. Pahomie din Hios 510

Partea a treia

ABATERI ALE MONAHILOR. ECLESIOLOGIA ORTODOXĂ

Capitolul I. Abateri ale monahilor de la acrivia credinţei... 515

1. Monahi eretici 515

2. Monahi cu o conştiinţă bisericească ortodoxă neîntărită 519

3. Monahi cu râvnă şi scrupulozitate ortodoxă exagerată şi lipsită de discernământ 526

Capitolul II. Eclesiologia ortodoxă 532

1. însemnătatea dreptei credinţe şi relaţia ei cu Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească 534

2. Apariţia ereziilor şi condamnarea lor de către Biserică 537

3. Interdicţia comuniunii bisericeşti, a rugăciunii în comun şi a legăturilor cu ereticii 544

4. Strădania de a-i întoarce pe eretici şi de a-i uni din nou cu Biserica Sobornicească 555

5. încetarea comuniunii bisericeşti 565

Bibliografie 569

Abrevieri 586

Distribuţie:

S.C. Egumeniţa S.R.L. O.P. 1 C.P. 150 800720 Galaţi tel.fax: 0236-326.730 e-mail: editura@egumenita.ro www.egumenita.ro

Technorati Tags: ortodoxie,credinta,dogma,erezie,luptatori,marturie,parinti,canoane,iconoclasm,icoane