ASPAZIA OTEL-PETRESCU STRIGAT-AM DOAMNE CATRE TINE

I

ANUL 1948!

Anul 1948! Parcurgând istoria, din cele mai vechi timpuri, se poate remarca existenţa unor date fatidice, ani care definesc generaţii nefericite, ani, borne de hotar între "înainte de.." şi "după ce...". Anul 1948 a fost un astfel de hotar. A fost o generaţie 1948 între o lume care se prăbuşea şi o alta care începea să se construiască din ruine. A fost o generaţie 1948 care a suprasaturat temniţele comuniste, o generaţie care prin suferinţe inimaginabile a încercat să pună stavilă celor mai crude şi celor mai sângeroase hoarde din cele care s-au tot năpustit peste biata noastră ţară. Mult încercata generaţie 1948 a trebuit să îndure cel mai perfid experiment ce s-a exercitat pe biata fiinţă umană, cu atât mai perfid cu cât călăii neamului românesc veneau ca prieteni ca eliberatori.

Îmi amintesc că pe Valea Frumoasei (defileul râului Sebeş) oierii, obişnuiţi din vremuri străvechi să citească în natură semnele unui nou an, primiseră începutul lui 1948 clătinând din cap cu mare îngrijorare. Semnele nu erau bune. Nu erau deloc bune. Într-adevăr pe măsură ce se desfăşurau lunile anului, se adevereau profeţiile făcute de natură. Mi-a fost dat să văd cu ochii mei două din aceste semne, cu totul neobişnuite.

Părinţii mei, învăţători refugiaţi din Cernăuţi, se stabiliseră în cătunul Şugag bârsana, unul din multele cătune care alcătuiau comuna Şugag. Cătunele comunei Şugag se răspândeau pe coastele munţilor Sebeş: Şugag -Arţ, Şugag tău, Şugag mărtinie, Şugag bârsana, la distanţe apreciabile unele de altele. Pe defileu, într-o vale mai lărgită se afla Şugag centru unde erau administraţia comunei, biserica, o şcoală cu mai multe posturi, o piaţă, câteva prăvălii, casele funcţionarilor, casele oierilor mai înstăriţi, dispensarul, farmacia. Luată în ansamblul ei comuna era mare şi pitorească.

Cătunul Şugag bârsana era situat cam la 1400 metri altitudine şi avea un aspect deosebit. Urcând coasta muntelui te pomeneai pe un podiş întins ca o câmpie, străbătut pe mijloc de un drum de care. Casele însă se aflau situate pe coaste, la mare distanţă unele de altele, împrejmuite cu garduri înalte, apărătoare în calea lupilor şi a nămeţilor de zăpadă. Cătunul avea o şcoală situată la terminarea podişului către munţii cei înalţi. Avea o singură sală de clasă în care învăţau concomitent cele patru clase primare circa 30 de copii. Pentru director şcoala avea o cancelarie şi o cameră -bucătărie pentru locuit.

Părinţii mei locuiau în această cameră mobilată foarte sumar şi rudimentar. Tata era şi director şi învăţător, mama fiind în concediu de boală (era cardiacă). Fratele meu era student la Politehnică în Timişoara, eu la Litere şi Filosofie în Cluj.

Cătunul era una din acele aşezări ce nu păreau să sufere schimbări sub jocul vremii, era una din acele aşezări pe care Lucian Blaga le aşeza în anistorie, model al satului din Arca lui Noe. Ca să ajungi de pe podiş în Şugag centru nu aveai altă posibilitate decât să "te slobozi" pe una din cărările ce străbăteau pădurea formată din copaci cu frunze căzătoare. Pentru poveri aveai samarul măgăruşilor care, de altfel, erau folosiţi să transporte tarhatul turmei de oi când urcau la munte primăvara sau "tunau" de vale toamna.

Vacanţa Crăciunului 1947 - 1948 o petrecusem cu familia şi acum, la început de an, trebuia să revin la Cluj. Coboram repejor poteca pentru a ajunge la timp în Centru, de unde, cu o cursă locală ajungeam la Sebeş, orăşel situat la circa 27 km, chiar la confluenţa Sebeşului cu râul Mureş. La un moment dat poteca trecea prin marginea unei păduri de mesteacăn. Căzuse polei şi crenguţele fine ale copacilor erau învelite în gheaţă. Cum bătea un vânt iute dinspre culmi, poleiul suflat peste crenguţe se aşezase sub formă de prisme triunghiulare, transparente, ca de cristal. Răsărise soarele şi razele lui se dispersau în miile de prisme în curcubee scânteietoare, era o feerie de nedescris. Dar aşa, ireal de frumoasă cum era această pădure de curcubee, pentru oamenii locului era un semn înfricoşător. Ei nu-l mai văzuseră încă, dar ştiau de la bătrânii bătrânilor lor că fenomenul era extrem de rar şi "nu era a bine".

Cel de-al doilea fenomen, la fel de bizar, l-am văzut în vacanţa Sfintelor Paşti. S-a întâmplat în Săptămâna Mare. Toată regiunea era împodobită cu flori pentru că în anul 1948 Sfintele Paşti cădeau chiar la începutul lunii mai. Livezile de pe defileu şi de pe coastele ferite de curenţi erau în floare. Pădurile erau înverzite, acel verde crud şi strălucitor al reînvierii naturii. Briza de munte aducea parfum de cetină întinerită iar peste lunci păsări de tot felul se întreceau în triluri şi fluierături. În acel an Floriile îşi meritau numele, primăvara coborâse raiul pe pământ. Numai că imediat după Florii a căzut o zăpadă ca de mijloc de iarnă, cu îngheţ puternic şi toată splendoarea primăverii se prefăcu în toamnă. Pădurile ruginiseră subit ca în noiembrie, florile se înecaseră în zăpadă, crengi mari atârnau ca nişte braţe frânte de greul zăpezii. Era o jale, un prăpăd apocaliptic. Cu timpul frunzele arse au căzut, pomii au dat muguri noi şi apoi frunze noi, dar flori n-au mai fost. Doar salcâmii şi teii, arbori care înfloresc după luna mai, au avut belşug de floare.

Gândindu-mă doar la aceste două profeţii ale naturii, mie cel puţin îmi este clar că ele s-au împlinit întocmai. Ce zăpezi şi ce îngheţuri cumplite au trecut peste ţara noastră superbă ca o primăvară şi câte fapte eroice erau sortite să rămână simple flori de cireş în plină iarnă! Şi în acelaşi timp ce scântei de curcubee aveau să ţâşnească din oasele zdrobite, din trupurile sfârtecate şi din hecatombele care au înghiţit rând pe rând toată gloria armatei române, toată elita politică a ţării, toată floarea intelectualităţii interbelice, tineretul lucid, generos şi dârz şi ţărănimea, fruntea satului românesc! Toate aceste categorii erau sortite să fie trimise pe apa lui Nefârtate de tăvălugul răului pustiitor. Preţ de o jumătate de veac lanţul încercărilor nu se va întrerupe pentru că revoluţia se derulează permanent: mereu se vor găsi "duşmani de clasă", rătăciţi de la linia partidului, deviaţi de dreapta, "cei ce nu sunt cu noi", nebunii care nu sunt capabili să înţeleagă "cea mai bună şi cea mai dreaptă dintre lumi", milostivii din fire care erau osândiţi pentru "ajutor legionar", clerul şi monahii care erau "otrăvitorii cu opium ai popoarelor", dizidenţi vânduţi imperialismului şi aşa mai departe.

Toţi trebuiau "zdrobiţi fără cruţare" şi exterminaţi în fiinţa lor fizică, dar nu oricum, ci după ce au fost desfiinţaţi în demnitatea lor morală. Şi aceasta era cea mai nobilă sarcină de partid.

Cruzimile clocite de minţi satanice au coborât mult sub animalitate condiţia de om. Toate valorile morale au fost inversate. Şi pentru a fi realizată această răsturnare nimic n-a fost trecut cu vederea. Tot ce se poate imagina mai sălbatic şi mai reprobabil a fost depăşit. Nicăieri stahanovismul n-a fost mai eficient ca în materie de tortură şi teroare. Cei care au căzut în "moara dracilor" au fost victimele unor experimente care au depăşit tot ce se cunoaşte în materie de oroare. Se gândeşte oare cineva cu câtă ruşine stă împovărat neamul nostru românesc?

Generaţia tânără 1948 a fost supusă unui sistem de exterminare caracteristic bolşevismului dar amplificat de "originalităţi" mioritice. Nu au fost cruţate sufletele acestor tineri din care ponderea o deţineau legionarii. Au fost centrele studenţeşti "organizaţii teroriste de tip paramilitar fascist"? Au organizat crime împotriva ordinii sociale? Erau duşmanii propriului popor? Meritau să fie martirizaţi?

Legionarismul acestor centre era o şcoală de format caractere şi competenţe. Era un crez, o trăire, o stare de spirit. Poziţia constant anticomunistă era "marea lor vină". Erau lucizi, în această privinţă. Pentru ei "internaţionala bolşevică" însemna înrobirea popoarelor care nu se putea realiza decât cu râuri de sânge şi munţi de cadavre. Din toate ororile prin care s-a încercat subjugarea diferitelor neamuri singurele victime care nu pot fi numărate sunt cele ale comunismului triumfător. Dacă o astfel de estimare ar fi posibilă ea ar depăşi cu mult nivelul oricărui genocid cunoscut în istorie.

Pentru vina de a se opune ororii comuniste, tinerilor conştienţi de pericol li s-au schilodit trupurile, li s-au torturat sufletele, s-a intrat cu bocancii în conştiinţele lor, toate de o manieră pe care n-a încercat-o nici diavolul cu bietul Iov. Amploarea calvarului a fost terifiantă, supliciile fizice au spart toate barierele suportabilului, umilirile pentru demolarea demnităţii au fost supersatanice, sfâşierile sufleteşti de neimaginat, distrugerea personalităţii şi desfigurarea eului interior s-au realizat prin torturi diabolic diversificate. Starea de moarte civilă trebuia să spulbere orice ideal, orice speranţă de fericire trebuia să fie înăbuşită, nu-ţi era permisă decât o singură ipostază, cea de rob. Omul nou, omul reeducat, homo sovieticus era un robot supus unei caste privilegiate: activul de partid, nomenclatura. În teroarea dezlănţuită cei împuşcaţi deveneau eroi, cei omorâţi în bătaie sau exterminaţi prin înfometare şi incurie deveneau martiri; trebuia găsit însă un mijloc prin care mucenicii să nu devină nici eroi, nici martiri. Pentru acest scop exterminarea lentă combinată cu degradarea personalităţii era unica metodă.

Numai că în vârful suferinţei cei mai mulţi au fost aşteptaţi de Cel Răstignit şi înviat. E cumplit să înveţi pe propria piele că nu există înviere fără Răstignire. Dar este divin când ai deplină această cunoaştere. Mântuitorul, Dragostea nesfârşită, n-a putut să ne izbăvească decât printr-o jertfă nesfârşită. El ne-a ajutat să coborâm din Thabor şi să mergem în calea Crucii. El ne-a învăţat să murim şi a dat un sens sublim supliciilor. E minunat când, ajuns la convingerea că orice fericire îţi este închisă ai luciditatea să vezi că îţi rămâne totuşi una:

"Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră minţind din pricina Mea."

El ne-a izbăvit de viforul roşu ca şi de puţinătatea dăruirii noastre. El, singur, Marele Jertfit!

Nu ne-a stat nouă în putere să alegem între eroism şi martiraj, dar ne-a fost limpede că trebuie să trecem prin atâta suferinţă încât niciodată să nu mai fim capabili să adunăm în suflet sentimente negative. Dacă ai avut orgoliul să te oferi jertfă pentru învierea Neamului tău, trebuie să ai capacitatea să iubeşti nelimitat, căci jertfa se face din iubire şi nu orice fel de iubire ci una purificată prin suferinţă. La capătul Calvarului mucenicii au primit o sublimă binecuvântare: aceea care le dădea putere să iubească şi să IERTE. Experimentul cu totul ieşit din tiparele umanităţii a dus la un rezultat la fel de excepţional: a şlefuit o generaţie capabilă să IERTE.

Pe crucea de foc a răstignirii lui Mircea Vulcănescu scrie: "să nu ne răzbunaţi".

Cea mai zguduitoare rugăciune a lui Petre Ţuţea a fost: "îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai oferit onoarea să sufăr pentru Neamul meu."

Prigonitori şi călăi, vă ascultăm fără să vă urâm cum ne acoperiţi cu invective şi insulte după ce ne-aţi trecut prin flăcările iadului. Vă ascultăm minciunile, calomniile, dispreţul, dezonoarea "emanate" de răutatea voastră, fără să osteniţi. Vă iertăm şi uneori, în clipe de graţie, ne rugăm pentru voi. Eu nu vă pot contempla ca pe oricare dintre fraţii mei deoarece voi înjosiţi în mine condiţia de om şi-mi ofensaţi iubirea. Mi-e milă de voi pentru că nu vă gândiţi că este un timp pentru orice. Este un timp pentru viaţă şi este un timp pentru moarte. Este un timp pentru faptă şi este un timp pentru răsplată. Mi-a trebuit mult timp să vă pot ierta. M-am rugat şi am postit ca să nu vă urăsc. Vă iert din toată inima pentru ce ne-aţi făcut şi mă rog să nu vă ardă adevărurile ce le-aţi ascuns şi nu le-aţi recunoscut şi lacrimile ce nu le-aţi plâns, dar trebuia să le plângeţi.

Fiecare dintre noi am învăţat să suportăm cu răbdare greşelile celor ce nu se mai pot îndrepta, ale celor ce nu sunt capabili să spună: "am greşit în faţa oamenilor şi a cerului". Voi n-aţi învăţat expresia "iartă-mă". E cumplită drama voastră. Această incapacitate a voastră este o piatră ce astupă izvoarele iubirii. Nu veţi cunoaşte niciodată acea dragoste plină de speranţă care mântuieşte, vindecă şi înalţă. " M-am hotărât să notez câte ceva din amintirile cu care am părăsit închisoarea. Va trebui să pomenesc câte ceva din câte ne-aţi făcut. Îmi pare rău. Mi-ar fi mult mai uşor să tac. Dar, deşi oamenii nu prea învaţă din experienţa altora poate vor fi câţiva care vor reţine că pentru a nu fi hidos nu e nevoie decât de o mică scânteie de omenie. Ferice de cei care o ţin nestinsă, mai ales în vremuri de restrişte.

Poate vor fi câţiva care vor citi printre rânduri ce mare lucru este să întinzi sau să primeşti mâna fratelui căzut în nenorocire. Poate voi reuşi să sugerez măcar că miracolul supravieţuirii noastre vine din Credinţă, din Speranţă şi din Iubire, din Iubire pentru nefericitul de lângă tine, iubire pentru toţi nefericiţii lumii, iubire pentru scânteiuţa de dumnezeire din tine însuţi, iubire pentru suferinţa şi milostivirea Celui ce a luat asupra Sa păcatul lumii nerecunoscătoare. Miracolul supravieţuirii noastre a constat în regăsirea noastră pe urcuşul Calvarului Său care trecea prin suferinţă şi iubire.

Poate veţi reuşi să înţelegeţi, voi cei care veţi citi aceste rânduri, pentru ce ne-au osândit la asemenea cumplite cazne. Orice om, până la dovedirea vinovăţiei se bucură de prezumţia de nevinovăţie. Pe noi ne-au condamnat nevinovaţi pentru prezumţia de vinovăţie, pentru că într-o lume demonizată toate sunt pe dos. Pe noi ne-au condamnat pentru ceea ce, eventual, am fi putut face, ne-au condamnat pentru o opinie care era a noastră, românească şi nu a lor, comunistă, ne-au condamnat pentru că am crezut cu tărie că în afară de Dumnezeu nu aflăm decât mişelie fără sfârşit.

Mi-am petrecut anii de studenţie între 1944 - 1948. Primul an de studiu l-am făcut la Sibiu unde se retrăsese Universitatea Regele Ferdinand I de la Cluj, în urma dictatului de la Viena (mai târziu se va numi Victor Babeş). La Sibiu n-am găsit un grup organizat de legionare, poate că era şi noi nu l-am putut contacta. Majoritatea legionarelor din Cernăuţi erau la Iaşi, câteva la Bucureşti, la Sibiu ne-am regăsit doar patru: Silvia G. la Medicină, Lili O. la Filosofie (nu s-au raliat nouă la Cluj) şi Maricica L. şi cu mine la Litere. Nu ne-a fost uşor să ne încadrăm în viaţa universitară. Fiind refugiate din teritoriul ocupat de sovietici eram mereu căutate de Comisia Aliată de Control pentru aplicarea art. 5 din armistiţiu. Cu o singură trăsătură de condei, numai pentru faptul că te-ai născut acolo te puteai trezi în Siberia. Au fost naivi care au crezut că vor ajunge la casele lor şi s-au anunţat de bună voie pentru repatriere. Chiar de la frontieră au luat drumul spre gheţurile eterne.

Tata obţinuse adeverinţă de la Comisia Aliată de Control că nu aparţinem repatrierii, dar nu era nici o certitudine că la un alt control comisia ar fi fost de aceeaşi părere. Faptul că te-ai născut acolo şi ai venit în ţară era o dovadă că erai duşmănos faţă de regimul comunist şi deci, vinovat.

La Sibiu am regăsit-o pe directoarea liceului meu de la Cernăuţi. Făcea parte din reputata familie Sbiera şi era soţia profesorului universitar Erast Diti Tarangul, decan al Facultăţii de Drept. Mă bucuram de aprecierea acestei adevărate Doamne, pe care o admiram şi o preţuiam. Profesorul l-a rugat pe secretar să mă treacă pe lista care era supusă controlului sovietic că sunt născută la Rădăuţi, nu la Cernăuţi, ca să îndeplinească dorinţa soţiei sale. Datorită acestei distinse protecţii, într-adevăr, nu am fost chemată niciodată la Comisia Aliată de Control.

Am avut şansa să mă pun la adăpost şi de o eventuală razie de noapte. Tot printr-o cernăuţeancă am fost recomandată doamnei Schuster, săsoaică, ce căuta o studentă în gazdă. Casa doamnei Schuster era rechiziţionată pentru consulatul francez, ea însăşi locuind într-o cameră cu bucătărie la etaj într-o aripă modestă a casei sale, foarte mare şi frumoasă de altfel. Mi-a oferit o cămăruţă de mansardă în care abia încăpea un pătuţ pentru o persoană şi o măsuţă pe care abia dacă puteam scrie. Nu era încălzită dar avea două mari calităţi: chiria era modică iar casa se afla sub drapel francez. Nici o comisie nu putea intra fără aviz diplomatic. Afară de aceasta scara de incendiu se afla chiar sub geamul mansardei. Lucram croitorie şi broderie la o familie din Cernăuţi şi mă puteam întreţine. Era anul cumplit în care saşii erau vânaţi pentru "reconstrucţie". Cum Sibiul avea un mare procent de locuitori saşi teroarea era de nedescris. În vecini un tânăr farmacist s-a hotărât să se sinucidă împreună cu soţia, prin tăierea venelor. Soţia a sucombat, bărbatul însă a fost ridicat, fie că n-a mai avut putere să-şi taie venele, fie că a fost recuperat. Doamna Schuster, datorită conjuncturii, a scăpat de deportare.

Cursurile de la Universitate erau extrem de interesante. Profesori de înaltă competenţă făceau ca sălile să fie pline nu numai de studenţi, ci şi de profesori secundari şi alţi intelectuali din afara Universităţii. Nu puteai să te rezumi numai la cursurile obligatorii, erau atâtea catedre care te ispiteau. Maricica urma şi cursuri la Conservator, secţia artă dramatică. Ne împrietenisem cu Tamara L. studentă la teologie. Ea ne introducea la cursurile ţinute de iluştrii profesori D. Stăniloae şi N. Mladin. Era o încântare să-i asculţi, tot ce spuneau se încadra perfect în ceea ce înţelegeam noi prin legionarism.

Anul următor a însemnat revenirea Universităţii la Cluj. Studenţimea voluntară, cot la cot cu armata română, au reuşit să transfere Universitatea. Populaţia maghiară, funcţionărimea, intrase masiv în P.C.R. pentru a păstra administraţia oraşului. Pentru ei radierea dictatului de la Viena era traumatizantă şi atitudinea lor era aceea a unor frustraţi. Ar fi făcut orice ca să împiedice revenirea studenţilor la Alma Mater.

Problema cea mare pentru studenţi era cazarea. Exista un singur cămin pentru fete şi locurile erau rezervate pentru facultăţile cu cursuri obligatorii. Cum la Litere şi Filosofie se puteau da examene fără prezenţă obligatorie, cazarea devenea o problemă personală. Pe de altă parte era foarte bine ca Universitatea să fie populată la întreaga ei capacitate. Aceeaşi problemă se punea şi la băieţi deşi pentru ei existau două cămine, unul din ele exclusiv pentru medicinişti. Preoţii români din cele două biserici, ortodoxă şi unită, au făcut apel la populaţia românească să-şi restrângă pe cât posibil spaţiul şi să primească studenţii români rămaşi fără locuinţă.

Vagabondând pe străzile Clujului, absolut debusolată, m-am pomenit faţă în faţă cu inginerul Mircea Gavrilă, cu cei doi copii mai mărişori de mână; veneau de la biserica lor unită. Tocmai comentau apelul şi copiii ar fi dorit să mă aducă pe mine în casa lor. Ne cunoşteam de la Şugag, unde ei erau veniţi în bejenie de la Cluj, noi de la Cernăuţi. Au considerat întâlnirea noastră providenţială şi m-au luat în casa lor. În primul an a fost şi Maricica cu mine. Apoi Maricica a locuit cu Dina şi am rămas singură. M-am bucurat de un tratament excepţional. M-am ataşat enorm de copii, erau minunaţi. Mircea Mircea (îi plăcea să se prezinte "Mircea la pătrat") era cel mai mare, un copil inteligent, sobru, cuminte, era în prima clasă. Camelia Mircea era o fetiţă blondă, cu un păr creţ, bogat, cu totul ieşit din comun. Încerca să înveţe pianul. Nu era încă la şcoală. Fetiţa cea mică, Mihaela era un mărgăritar de copil. Se auto botezase mă şi-mi găsise un nume complicat şi bizar care în gura ei suna mai mult a tril: Chichi -Bichi lir lir lir. Dina îmi mai spune şi azi uneori Chichi bichi, fapt ce mă face nostalgică. Nu ştiau anchetatorii povestea aceasta, căci mi-ar fi găsit un nume subversiv exotic. Aveau mania subversivităţii. Am zărit la o anchetă scris pe dosarul meu: "nume subversiv păzi", ceea ce mi s-a părut cu totul ridicol. Păzi era diminutivul numelui meu de botez.

Inginerul Mircea Gavrilă lucra la drumuri şi şosele, soţia sa, Margareta, nu lucra, avea grijă de familie.

Anul universitar s-a deschis la 16 ianuarie 1946 (dacă memoria nu mă înşeală). Se dăduse "indicaţia" ca deschiderea cursurilor să nu se facă în mod festiv sau cu lecţii speciale. În general profesorii s-au conformat, totuşi unii au ţinut lecţii în afara programului trecut în prospecte. Unul dintre aceştia a fost decanul Facultăţii de Litere şi Filosofie, Constantin Daicoviciu, puternic afirmat "de stânga". Cursul său de deschidere a fost "Dovezi arheologice pentru continuitatea populaţiei daco-romane în Transilvania traiană". Sălile de curs erau neîncălzite, cu toate acestea studenţii s-au prezentat masiv la cursuri. Studenţii erau obişnuiţi cu privaţiunile şi profesorii nu mai puţin.

Refugiul, războiul cu bombardamentele şi privaţiunile inerente, "eliberarea" ţării cu toate ravagiile cunoscute (abuzuri, jafuri, violuri şi chiar asasinate), evenimentele care se succedau cu violenţă (6 martie, 8 noiembrie), toate frământările acelor ani n-au putut stăvili elanul studenţilor de a urma cursurile, de a-şi lua examenele, de a se pregăti temeinic pentru o carieră.

Îmi amintesc că într-una din zile am văzut zăpada din faţa bisericii universităţii pătată de sânge. Se şoptea că ar fi aparţinut unui ofiţer român împuşcat într-o altercaţie cu un ofiţer rus.

Viaţa nu era uşoară din cauza lipsurilor de tot felul. La cantina universităţii budinca din mămăligă cu ceapă prăjită era un deliciu, cartoful fiert în apă ţinea loc de pâine. O studentă putea să„cumpere "pe puncte" de la "economat" 2 m de finet sau pânză "americană". Îmi amintesc ca de un coşmar de condiţiile în care s-a călătorit în această vreme: camioane militare, trenuri de marfă (bou vagon), aglomerări sufocante. Mi-a rămas puternic întipărită în minte o călătorie cu "trenul foamei". Veneam în vacanţa de Crăciun cu un tren înţesat de bieţii moldoveni care veneau în Transilvania să cumpere pe covoare şi alte obiecte de valoare măcar "un kil¹ de mălai". Era anul de foamete, urmare a unei veri excesiv de secetoase. Aglomeraţia era atât de mare încât nu aveam cum coborî la Alba Iulia.

Eram disperată, mă şi vedeam blocată până la un capăt de linie. Înduioşaţi de disperarea mea, bieţii oameni m-au trecut din braţe în braţe peste genunchii lor şi m-au coborât pe peron prin geamul vagonului.

Nu aveam cursuri, învăţam în biblioteci sau după stenograme. Dar universitarii se simţeau acasă şi treptat, treptat s-au reînodat toate tradiţiile. Era operă, era teatru, era cinematograf. Era Feleacul, era Hoia, era grădina botanică şi chiar cimitirul, în care se învăţa, în linişte, pentru examene.

Se refăceau şi legăturile legionare. Tinerii legionari participau la toate acţiunile care vegheau la păstrarea valorilor morale şi naţionale şi descurajau infiltrarea marxism leninismului în viaţa universitară.

Dina reuşise să formeze un grup activ de studente, împărţit în trei grupe, ne cunoşteam totuşi între noi. Nu ştiam mare lucru despre activitatea Dinei, nu-i cunoşteam legăturile şi în general, dacă pe grupe ne întâlneam cu destulă regularitate, întâlnirile cu întreaga unitate erau evitate. Îmi amintesc doar trei: una la Dina acasă, când ne-am întâlnit cu Coculeana N., trimisa lui Titi G. de la Bucureşti, alta în aer liber la o discuţie cu Zizi M. şi o a treia la catedrala ortodoxă unde Dina a organizat un parastas pentru Titi G., omorâtă în anchetă înainte de arestările din 15 mai.

Grupul nostru era format din elemente cu activitate mai veche, dar erau şi elemente noi, cele mai multe din teritoriile ocupate:

Alexandrina (Dina) T. ardeleancă, orfană de ambii părinţi, o mare putere de dăruire, înclinaţie deosebită pentru "Litere"; Iulia C. basarabeancă, frumuseţe energică, inteligenţă remarcabilă, spirit critic, realist;

Teodora (Dori) L. ardeleancă, înclinaţie pentru ştiinţele exacte, sensibilitate deosebită, interiorizare şi timiditate;

Aspazia (Păzi) O. -subsemnata;

Maria (Maricica) L. bucovineancă, frumuseţe remarcabilă, ochi deosebit de expresivi, talent dramatic, un fel aparte, confuz, îm exprimare;

Veronica O. micuţă, cu un ascuns complex datorită taliei foarte scunde, o remarcabilă voce de alto, înclinaţie pentru filosofie;

Ana (Anişoara) H. bănăţeană, frumoasă tare, afectuoasă, sociabilă, multă putere de dăruire;

Serafima (Sima) R. basarabeancă, frumoasă, blondă cu ochi verzi, inteligenţă înclinată spre pozitivism, caracter ferm;

Anastasia (Sica) M. basarabeancă, frumoasă, brunetă cu ochi verzi, migdalaţi, sensibilă, eleganţă plină de distincţie;

Nina M. cea mai frumoasă din grup, o perfecţiune fizică; fire tăcută, retrasă, nevoie de afecţiune;

Angela elena T. moldoveancă, blondă, un păr bogat, cu totul ieşit din comun, o adevărată splendoare, ochi albaştri, o remarcabilă soprană;

Lucia (Lucica) T. frumuseţe moldovenească, spirit practic, va nega cu vehemenţă, mai târziu, implicarea ei în acest grup;

Ecaterina (Tuta) C. ardeleancă, singura care ne-a lăsat un puternic semn de întrebare.

În întâlnirile noastre ne străduiam să ne formăm caracterele după Cărticică şi ne ajutam să realizăm performanţe la studii. Cu puţinele noastre mijloace materiale mai încropeam câte un pachet de alimente şi medicamente pentru deţinuţii noştri de la Aiud. Aveam cunoştinţe printre studenţii legionari, adevăraţi fraţi pentru noi. Cu toţii alcătuiam o familie de spirit, căutând să ne formăm oameni bine instruiţi, cu caractere ferme, capabili să ne slujim cu hotărâre neamul şi să nu ne fie frică, dacă va fi nevoie, să murim "pentru ţară. Participam activ la tot felul de asociaţii cunoscute oficial şi care aveau acelaşi ţel: desăvârşirea pregătirii profesionale, morale şi patriotice. în fervoarea ei, studenţimea era susţinută de profesori eminenţi, somităţi de înaltă clasă.

Viaţa universitară a tineretului studenţesc era coordonată de comitetul Petru Maior ajutat de delegaţi aleşi pe facultăţi şi pe ani de studiu. Printre colegii aleşi se aflau şi legionari. Astfel, activităţile studenţeşti erau foarte bine organizate.

La mare cinste se aflau festivităţile prin care anul VI de la Medicină îşi lua rămas bun de la viaţa studenţească. În aula Universităţii se depunea jurământul lui Hipocrat, se înmânau diplomele de doctori de către profesori în ţinută academică. Avea loc parada în care tinerii doctori purtau pantalon negru şi cămaşă albă, tinerele doctoriţe fuste negre şi bluze albe, iar pe cap purtau faimoasele şepci roşii. Se ţineau discursuri, se cânta străvechiul imn "Gaudeamus...". La fel de aşteptat era balul din luna mai (maialul) ţinut în splendidul parc al Agronomiei, cu lampioane în frunzişul crud al pomilor, în parfumul florilor cultivate pe solele experimentale ale facultăţii.

De o mare audienţă se bucura "Universitatea liberă", începând cu Duminica Ortodoxiei în toate duminicile postului mare după Sfânta Liturghie aveau loc conferinţe susţinute de profesori universitari nu numai de la Cluj dar şi din Bucureşti, Iaşi şi Timişoara.

Cele mai ample manifestări ale studenţimii din Cluj au fost serbările din 9 şi 10 mai 1946 şi greva studenţească, produsă ca urmare a agresiunii muncitorilor de la fabrica Dermata asupra căminului studenţesc Avram Iancu din seara de 28 spre 29 mai 1946.

În ziua de 9 mai s-a sărbătorit bucuria terminării războiului cu revenirea Transilvaniei în hotarele ei fireşti şi a Universităţii transilvane la Cluj. S-au recitat poezii patriotice, s-au cântat cântece eroice, s-au cinstit eroii căzuţi pe câmpurile de luptă. După amiază studenţimea a fost convocată în sala festivă a Colegiului Academic spre a se pune la punct parada pentru ziua de 10 mai. A fost invitat comandantul garnizoanei militare Cluj (îmi scapă numele) care a răspuns invitaţiei. A fost primit cu îndelungi ovaţii. Comitetul a cerut permisiunea organizării paradei pentru 10 mai, promiţând ordine şi disciplină. Generalul a permis manifestaţia.

Studenţimea a venit în număr foarte mare în ţinuta obişnuită pentru festivităţi: pantalonii şi fustele negre, cămăşile şi bluzele albe. Încolonaţi pe facultăţi, pe şase rânduri, ca să fie ocupată toată strada, studenţii au pornit în pas cadenţat cu drapelul tricolor în faţă. Garda drapelului a fost încredinţată bucovinenilor. Dacă îmi aduc bine aminte drapelul a fost purtat de D. V., îmbrăcat în costumul naţional pe care îl purta de altfel în mod obişnuit, flancat de Maricica şi de mine, care purtam ii bucovinene. Cureaua cu care se fixa drapelul în diagonală peste pieptul purtătorului era de culoare neagră. Din acest motiv unii au interpretat faptul ca un semn de doliu după provinciile moldave, Bucovina de Nord, ţinutul Herţei şi Basarabia, osândite la înstrăinare. În pas de defilare studenţii scandau: "Re ge le!". Silabele cădeau exact pe cadenţa paşilor, dând manifestaţiei un efect extraordinar, emoţionant.

Doi colegi s-au urcat pe Opera Română cu un portret mare al regelui Mihai I, considerat atunci simbol al rezistenţei României la infiltrarea bolşevică în treburile ţării. Fără lozinci supărătoare, manifestaţia sublinia faptul că Transilvania era a României şi România era a românilor. La sfârşitul defilării generalul a fost aclamat, purtat pe umeri de studenţi. Se afirma în felul acesta admiraţia pentru vitejii şi jertfele armatei române ca şi mulţumirea pentru ajutorul nepreţuit pe care l-a dat armata la instalarea universităţii la Cluj (Alma Mater).

La scurt timp a mai avut loc un marş de protest de mai mică amploare, organizat de tineretul ţărănist la arestarea liderului Ilie Lazăr.

Cele două manifestaţii din 9 şi 10 mai au prilejuit pretexte pentru a se organiza o "pedepsire" a "cuibului de reacţionari" de la căminul studenţesc Avram Iancu.

Astfel, în seara zilei de 28 mai, odată cu lăsarea întunericului, s-a stins brusc lumina în tot oraşul, chiar şi în cartierul clinicilor, unde se operau zi şi noapte bolnavi. Locuinţa familiei Mircea era pe strada Bisericii Ortodoxe, foarte aproape de cămin. Am auzit uruit mare de'camioane şi urlete înspăimântătoare în direcţia căminului. Noi stăteam pe terasă, seara fiind foarte plăcută. Întâmplător se aflau la mine Maricica şi Veronica. În timp ce Margareta a rămas să-i liniştească pe copii, noi am coborât în stradă să vedem ce se întâmplă. Aspectul străzii era înfricoşător. Mircea se căznea mereu să ne ţină lângă el ca să nu ne piardă în tălăzuirea mulţimii, în întunericul de iad, cutremurat de urlete sălbatice.

În scurtă vreme agresorii, care au coborât din camioane într-un număr impresionant, au început să arunce mingi din cârpe înmuiate în substanţe inflamabile şi aprinse, pe elementele din lemn ale clădirii cu intenţia de a le incendia. La lumina lor am văzut că uşa de la intrare era doborâtă şi tot parterul mişuna de muncitori înarmaţi cu bâte şi răngi, cu care îmi imaginam ce prăpăd puteau să facă în jur.

Studenţii şi lumea adunată din exterior nu puteau interveni deoarece un cordon compact de poliţişti în uniforme şi înarmaţi păzeau, vezi Doamne, să nu se producă o încăierare, de fapt îi ocroteau pe agresori să-şi poată vedea liniştiţi de ciomăgeală.

Se putea deduce, după furia care îi tălăzuia, că agresorii nu puteau ajunge la studenţii retraşi la etaje unde şi-au organizat apărarea. În căminul Avram Iancu erau foarte mulţi studenţi care făcuseră frontul, erau bărbaţi încercaţi. Ei au încropit o baricadă inatacabilă din paturi de fier. Începuturile de incendiu erau imediat stinse. Se arunca prin geamuri cu apă, cu ţigle şi chiar cu noptiere. La un moment dat o voce foarte puternică a strigat din interior: "Colegi, nu răspundeţi la agresiune, mâine vor minţi că noi ne-am distrus căminul. Stingeţi numai flăcările şi umblaţi plecaţi sub nivelul geamurilor, ca să nu vă atingă, eventual, gloanţele."

Înfuriaţi că nu pot ajunge la studenţi, agresorii au început să tragă cu pistoalele. Şi-au mai potolit urletele şi au început să se desluşească lozincile. În româneşte se striga: "Să pedepsim reacţiunea studenţească!", iar în ungureşte: "Să curgă sânge de valah!".

A început un dialog între cei asediaţi şi cei de dincolo de cordonul poliţiei:

"de ce nu ne ajutaţi? Unde este Agronomia?"

"unde este Mănăşturul?" (Mănăşturul era suburbia de lângă Agronomie care scrisese pe zid «până aici -democraţia, de aici mănăşturul")

"unde este armata română?"

"de ce nu anunţaţi poliţia?"

Au venit şi răspunsurile lămuritoare:

"armata e la Agronomie. Are grijă să nu intre în oraş studenţii de la Agronomie şi cetăţenii din Mănăştur."

Poliţia păzeşte ca noi să nu-i împiedicăm pe vandali."

Sunteţi singuri! Ruşine!"

Asediul dura poate de două ore şi agresorii turbau de furie că nu pot avansa.

Lângă căminul Avram Iancu se afla Poşta Militară Sovietică. Militarii ruşi stăteau în balcon şi priveau spectacolul, atât cât se vedea în jocul bulgărilor de foc, care nu încetau să cadă pe uşi şi pe geamuri. Dar, la un moment dat, ceva a spart glasvandul din spatele lor şi atunci s-au înfuriat. Unul dintre ei, cu o voce de bas, foarte puternică a cerut linişte şi a întrebat dacă ştie cineva limba rusă care să traducă ce au ei de spus. Un student basarabean a răspuns afirmativ şi a tradus somaţia ruşilor:

"agresorii să părăsească imediat căminul şi să plece de unde au venit. Aceasta este unica somaţie. în caz de nesupunere se va trage în plin cu mitraliera."

S-a făcut linişte deplină. Se părea că agresorii se vor retrage. Dar nu s-a auzit uruitul camioanelor. Acoperiţi de întuneric, agresorii, în linişte deplină, în şir, unul câte unul, au reînceput atacul. Numai că ruşii au aprins an petro max puternic şi i-au prins, din plin în fascicolul de lumină: Imediat s-a auzit rafala de mitralieră. Ruşii au tras însă în aer.

Agresorii au înţeles că nu e glumă, s-au urcat în camioane şi duşi au fost. Poliţia nu s-a retras însă, nimeni nu avea voie să intre în cămin.

Ne-am dus la un poliţist care mi s-a părut mai blând şi l-am rugat să ne lase să vorbim cu fratele meu, care e în cămin (era o minciună). Am fost convingătoare, căci m-a lăsat să intru împreună cu Veronica. S-a aprins şi lumina. Tabloul era înfricoşător. Uşa era doborâtă. Jos era un grup de studenţi, care, ajutaţi de întuneric, s-au strecurat printre agresori şi au stins mereu focurile puse în diferite locuri mai uşor de incendiat. Pe unul din ei îl cunoştea Veronica. I se spunea "Buniţu" pentru că purta barbă, un lucru mai puţin obişnuit în acea vreme. Ei ne-au spus că portarul, care s-a opus năvălitorilor era stâlcit îngrozitor şi e la clinică acum. Şi Buniţu avea un cucui în frunte de toată frumuseţea. Băieţii controlau acum să nu fi rămas pe undeva vreo scânteie.

Biblioteca avea rafturi arse, câteva paturi care fuseseră introduse acolo din cauza aglomeraţiei din cămin aveau păturile şi saltelele pârlite. În bucătărie toate alimentele erau răsturnate în mijloc unele peste altele şi năclăite cu apă. Nimic nu se mai putea salva. Vesela şi chiuvetele erau făcute ţăndări cu răngile.

Sus, pe odihna scării, băieţii încercau să desfacă baricada. L-am zărit pe Vasile Havrilescu şi l-am chemat lângă baricadă ca să-mi spună dacă e nevoie să aducem bandaje şi dezinfectante. În iadul care fusese jos timp de mai multe ore, toţi credeam că cei din interior sunt făcuţi praf. Nimeni nu păţise nimic. Toţi erau teferi. Cei din afară erau lămuriţi prin ferestre că totul e în regulă şi erau convocaţi pentru ziua care urma, în faţa căminului. În sfârşit am plecat şi noi, au plecat şi poliţiştii, după câte ştiu, fără să întocmească un raport despre cele întâmplate.

De dimineaţă căminiştii au format echipe la toate intersecţiile şi i-au îndrumat pe colegi în faţa căminului, care arăta groaznic fiind afumat de la încercările de incendiere. A fost chemat preşedintele Comitetului Petru Maior, dar cum s-a spus că acesta era operat a venit vicepreşedintele care era părintele Valeriu Anania. Erau prezenţi şi rectorul universităţii secondat de decanul Facultăţii de Litere şi Filosofie, Constantin Daicoviciu. Părintele Anania a vorbit în numele studenţilor, cerând reparaţii morale pentru studenţi şi materiale pentru căminul Avram Iancu; în caz contrar se va declanşa grevă. Era urcat pe unul din geamurile faţadei. Era impresionantă figura lui de călugăr luminată de soarele care răsărea glorios, ca şi statura sa subliniată de cadrul ferestrei. Rolul său părea predestinat.

A răspuns Constantin Daicoviciu, sfidător, spunând că studenţii sunt vinovaţi pentru că au provocat atât supărarea muncitorilor cât şi a ungurilor. Aşa că studenţii să-şi vadă de treburile lor şi să nu se aştepte la nici un fel de satisfacţie. A fost fluierat copios.

S-a hotărât programul zilei. Studenţii nu vor merge la cursuri şi vor aştepta în sala festivă a Colegiului Studenţilor (mai târziu Casa Studenţilor) răspunsul Senatului Universitar, rugat să se pronunţe. Un grup de studenţi va pleca la comandamentul sovietic să mulţumească pentru intervenţia salutară. Comandantul sovietic, din balcon, a răspuns politicos studenţilor. Spunea că a fost informat de cele întâmplate şi consideră că intervenţia muncitorilor a fost o agresiune inadmisibilă şi o încercare nefericită de a destabiliza ordinea publică. "Autorităţile române să-şi facă datoria!", a spus comandantul sovietic care nu va retracta această afirmaţie. A fost salutat cu "Stalin! Stalin!"

În timpul acela rula la Cluj un film cu subiect din India, în care se vorbea mult de zeiţa Kali. Câţiva studenţi au strigat, pe lângă "Stalin!" şi "Kali!". De aici chestorul poliţiei -care nu era altul decât activistul de tristă faimă Crăciun a alcătuit un dosar al organizaţiei subversive studenţeşti "Kali", dosar pe care avea să-l pună mai târziu sub nasul lui Lucreţiu Pătrăşcanu.

Un alt grup de studenţi a mers la Poliţie pentru a cere eliberarea studenţilor arestaţi cu ocazia manifestărilor pentru Mic Lazăr. Grupul de studenţi protestatari va fi mereu schimbat în aşa fel încât Chestura să fie pichetată zi şi noapte până ce se va obţine eliberarea arestaţilor.

S-au trimis delegaţii la celelalte centre universitare pentru informare şi pentru solidarizare cu cauza studenţilor de la căminul Avram Iancu. Sala festivă a Colegiului nu va fi părăsită decât în timpul nopţii.

În după amiaza aceleiaşi zile, 29 mai, au fost aduse pe scenă pupitrele pentru Senatorii Universităţii.

într-o linişte deplină, în timp ce studenţimea a stat în picioare, senatorii şi-au ocupat locurile. În stânga şi în dreapta, cei doi studenţi delegaţi la şedinţele Senatului, unde aveau drept de veto, dacă interesele studenţilor erau lezate, au rămas în picioare. Înaintând până la marginea scenei, profesorul Traian Pop a dat citire actului încheiat în şedinţa extraordinară a Senatului. Documentul era un protest vehement la adresa agresiunii, înfierată ca un act de vandalism, de neconceput într-o ţară civilizată. Se cerea satisfacţie morală publică şi imediată pentru ofensa adusă unei instituţii de cultură şi repararea daunelor materiale aduse căminului Avram Iancu.

Actul era încheiat în mai multe exemplare şi urma să fie trimis prin curieri speciali guvernului şi tuturor forurilor superioare care au tangenţă în rezolvarea problemei, precum şi la ziarele de mare tiraj. Senatul Universitar a fost ovaţionat îndelung; cum era de aşteptat, profesorii nu au dezamăgit.

Au început să sosească veştile. Întâi o simbolică grevă de solidaritate de două ore la Oxford însoţită de o revistă în care erau fotografii cu chiuvetele sparte, bucătăria devastată şi biblioteca afumată. În seara atacului, în hotelul limitrof căminului Avram Iancu se aflau studenţi britanici, veniţi să discute probleme legate de viitorul Congres studenţesc. A doua zi, prima lor grijă a fost să fotografieze aspecte ale vandalismului săvârşit de muncitorii "progresişti".

Au sosit declaraţiile de solidarizare totală la grevă a Universităţii de la Timişoara şi a Academiei de Studii Economice de la Braşov. De la Bucureşti adeziunile au venit pe facultăţi, nu-mi amintesc care s-au eschivat. Universitatea de la Iaşi, fiind penetrată de mulţi studenţi comunişti, a trimis totuşi liste cu mii de semnături de adeziune. Noi am considerat gestul sublim; era un mare curaj să nu te prezinţi la curs sub semnătură.

Greva şi-a urmat cursul. Era o poveste cu pătrunderea în fiecare zi în colegiu. Clădirea era înconjurată de armată cu baionetele trase pe arme. Studenţii înaintau compact, cu piepturile goale, către zidul de baionete. Când ajungeau aproape ostaşii lăsau armele în jos şi se lăsau înlăturaţi de studenţi. Frica nu înmuiase încă coloana vertebrală a românului. Ostaşii, tineri şi ei, fraternizau cu studenţii. Grosul studenţimii stătea în colegiu. Grupuri mici de studenţi voluntari se aşezau pe scările care duceau la sălile de curs. Spărgătorii de grevă trebuia să treacă printre ei. Mulţi se ruşinau şi nu mai intrau la curs. Profesorii ţineau cursurile pentru foarte puţini studenţi spărgători de grevă şi abordau subiecte care erau de fapt blamări. De exemplu, profesorul de sociologie le vorbea despre solidaritate ca fenomen social, cei de la limbi analizau baladele eroice, cei de la istorie rememorau cazurile de trădare şi aşa mai departe.

Odată extinsă greva în toată ţara, au început să sosească autorităţi bucureştene. Întâi a venit Gheorghe Gheorghiu Dej care n-a luat contact cu greviştii. A vorbit cu părintele Anania, cu profesorii şi cu autorităţile oraşului. Se spunea că a fost primit la Universitate cu multă răceală, că a vorbit profesorul Silviu Dragomir care i-a spus cu hotărâre tot ce trebuia spus şi ce nu vroia să audă Gheorghe Gheorghiu Dej. Se spunea că a fost sfătuit să nu ia contact direct cu studenţimea înflăcărată.

A venit apoi Lucreţiu Pătrăşcanu. El era sigur că va dezamorsa greva şi a venit la colegiu. Odată cu venirea lui au fost aduşi pe scenă, eliberaţi, şi studenţii arestaţi. Erau tunşi şi palizi. Cel care a mulţumit în numele tuturor pentru solidaritate a spus că vin de la Turda. Probabil Crăciun s-a temut că studenţii îi vor elibera cu forţa şi i-a expediat în afara Clujului.

Lucreţiu Pătrăşcanu a venit însoţit de Crăciun şi de dosarul "Kali" întocmit de acesta. Era cu adevărat gros. Ce o fi povestit acolo?

Colegiul era arhiplin. Arhitectul colegiului chiar avertizase că lojile şi balcoanele sunt încărcate peste limita de rezistenţă dar nimeni nu s-a clintit. Studenţii i-au strigat că au încredere în rezistenţa construcţiei sale.

Pătrăşcanu a început un rechizitoriu foarte sever în care acuza studenţimea reacţionară şi provocatoare. Era firesc să primească o lecţie drastică de la proletariatul devotat cauzei poporului sărac. Lecţia ar fi putut fi usturătoare dacă n-ar fi intervenit generozitatea sovietică. A fost fluierat prelung, sălbatec. Eram cu Maricica la balcon, însoţite de un camarad care excela în eleganţa ţinutei. Şi-a cerut iertare de la noi pentru lipsa de politeţe şi I-a fluierat ca la stână.

Potolindu-se vacarmul, un student de la drept I-a rugat să asculte, conform unui principiu de drept, şi partea cealaltă. I s-a acordat cuvântul şi, uşor ironică cu privire la organizaţia "Kali", pledoaria viitorului avocat a fost emoţionantă şi convingătoare. Se pare însă că ceea ce l-a convins pe ministrul de justiţie a fost faptul că i s-au tradus toate lozincile şovine ce s-au strigat în limba maghiară pe parcursul agresiunii. Chiar şi pentru noi, care le cunoşteam, şocul a fost puternic, pentru că erau pronunţate calm, fără ură, dar cu patos, într-o linişte de mormânt.

Atunci Lucreţiu Pătrăşcanu s-a ridicat în picioare şi a rostit fatalele cuvinte:

"Dacă aşa stau lucrurile, ridicaţi greva. Veţi primi satisfacţie pentru că înainte de a fi comunist sunt român."

După plecarea lui Pătrăşcanu s-a pus problema continuării grevei. Părintele Anania era vânat. Studenţii făceau pază în jurul lui. Îmi amintesc de unul dintre ei, Gheorghe Rednic, condamnat în procesul Centrului Studenţesc Cluj. Am aflat foarte târziu că a murit în închisoare la scurtă vreme după condamnare. Erau destui care spuneau că nu mai are nici un viitor continuarea grevei. S-a supus la vot. Părintele Anania a reuşit să păcălească poliţia şi a fost prezent la votare. S-a votat continuarea grevei. S-a cântat "Preoţi cu crucea-n frunte, căci oastea ni-e creştină".

În scurtă vreme s-a anunţat că părintele Anania a ridicat greva în faţa autorităţilor. Nimeni n-a prea crezut povestea şi atunci s-a recurs la închiderea sesiunii de examene. Puteai să te prezinţi la examen dacă te desolidarizai de grevă. Strategia s-a încercat la căminele studenţeşti, inclusiva al fetelor, dar n-a ţinut. Atunci s-a hotărât evacuarea forţată a studenţimii din oraş prin razii repetate. Toţi cei care se legitimau cu legitimaţii de student erau îmbarcaţi în "bou vagon" şi trimişi "la vatră". Veronica a dormit o noapte la poliţie fiindcă, prinsă într-o razie ea refuzat să se legitimeze. A trebuit să plece, nu avea cum să se eschiveze.

Am mai avut răgaz totuşi să mergem într-o zi de duminică la Floreşti, un sat din apropierea Clujului. Corul nostru a dat răspunsurile la Sfânta Liturghie ca mulţumire pentru gestul sătenilor de aici care a impresionat toată românimea Clujului. Când au auzit că studenţii au rămas fără mâncare floreştenii au intrat cu carele în Cluj şi au adus pită, slană şi merinde. După Sfânta Liturghie sătenii ne-au luat câte doi pe la casele lor şi ne-au omenit. Eu am nimerit cu un coleg la o pereche de bătrânei care ne-au ospătat cu caş proaspăt, cu bulz umplut cu brânză de burduf şi cu balmoş făcut pe jântiţă.

Când am revenit în toamnă ne aştepta noua organizare a universităţilor. Din toate promisiunile ne-am ales cu căminul Avram Iancu reparat şi reutilat. Dar comitetul Petru Maior şi orice altă societate studenţească au fost desfiinţate. Bradul de Crăciun (Moş Gerilă acum) a fost organizat la căminul Avram Iancu de F.D.U., singura organizaţie studenţească permisă. Au fost de faţă atât rectorul cât şi profesorul Constantin Daicoviciu. Erau vizibil cuprinşi de euforie. Am asistat la această festivitate tovărăşească alături de Vasile Havrilescu şi Volodia Călinici. Am plecat deprimaţi, copleşiţi de tristeţe. Erau prea mulţi studenţii care se pliau pe noile "priorităţi".

Noi, fetele legionare, am fost atrase mai mult de F.O.R.S (Frăţia Ortodoxă' Română Studenţească). Participam, desigur, la toate manifestaţiile şi activităţile la care participau şi băieţii. Aveam fete şi în corul religios al universităţii care cânta la biserica ortodoxă a părintelui Florea Mureşan şi în ansamblul de dansuri naţionale, dar mai regulat veneam la şedinţele F.O.R.S.-ului. Se ţineau în fiecare sâmbătă după masă, pe parcursul întregului an universitar. Se prezentau creaţii literare originale, nuvele, schiţe, eseuri, poezii, exegeze, se ridicau şi se dezbăteau probleme de teologie, de filosofie, de etică. Profesori de teologie ne veneau în ajutor, uneori venea şi Preasfinţitul Episcop Nicolae Colan, un prelat de înaltă cultură. Venirea Arhieriei Sale era o adevărată sărbătoare. Uneori corul de la biserica ortodoxă a părintelui Florea Mureşan executa bucăţi corale, adevărate bijuterii. Era o atmosferă apropiată, de comuniune spirituală, se legau prietenii solide, care au rezistat peste ani. Îmi amintesc de respectul pe care îl aveam pentru comitet: mediciniştii Cărpinişan şi Răileanu şi părintele Anania. Răileanu cu deosebire era de o bunătate şi de o gingăşie rar întâlnite. Într-un moment grav mi-a scris o scrisoare care mi-a dat curaj şi putere; ce sensibilitate generoasă avea!

În deschiderea anului 1947 am prezentat şi eu o lucrare din specialitatea mea: "Iisus Hristos în poezia lirică românească". A trebuit s-o ţin în două şedinţe. Fără să fie atotcuprinzătoare, lucrarea era destul de vastă. La a doua şedinţă a venit foarte multă lume. M-a bucurat mult interesul pentru tema tratată. Am fost flatată de invitaţia Preasfinţitului Nicolae Colan la reşedinţa episcopală, dar cel mai ales dar, au fost cele două prietenii pe care mi le-a dăruit bunul Iisus: părintele Ioan (pe atunci Silviu Iovan) şi maica Teodosia (pe atunci Zorica Laţcu) care tocmai publicase volumul de poezii "Osana Luminii" cu care încheiasem lucrarea mea.

Paralel cu F.O.R.S.-ul funcţiona A.S.T.R.U. (Asociaţia Studenţească a Tineretului Român Unit). Avea acelaşi caracter de polarizare a spiritualităţii creştine la viaţa studenţească. Între cele două societăţi era o sinceră şi caldă camaraderie. Ne invitam unii la alţii când erau programe mai deosebite, ţineam pe rând liturghiile la Biserica Universităţii, nu pierdeam nici o ocazie să ascultăm predicile monseniorului Ion Suciu, un prelat de o aleasă şi vastă cultură, cu un desăvârşit har al oratoriei, cu impact deosebit asupra tineretului. Acest venerat prelat, adoratul studenţimii clujene, va fi una din jertfele supreme, victimă a comunismului ateist. A plătit cu viaţa intransigenţa sa misionară.

Unele din societăţile studenţeşti erau conduse chiar de legionari. Aşa s-a întâmplat cu reînfiinţarea societăţii studenţimii bucovinene "Junimea". Profesorul bucovinean Erast Diti Tarangul de la catedra de drept administrativ ne-a pus în mână statutul vechii societăţi de la Cernăuţi. Secretarul său, Vasile Havrilescu, a pornit la lucru. El era un legionar cu părinţii deportaţi sub ocupaţia din 1940. Era doctorand în drept şi secretarul seminarului de drept administrativ. Vasile s-a zbătut să obţină toate aprobările. L-am însoţit pe la toate uşile care au trebuit deschise începând cu rectoratul şi i-am admirat abilitatea cu care a obţinut păstrarea vechiului statut al Junimii care era, de fapt, statutul Arboroasei lui Ciprian Porumbescu. La şedinţa de constituire Vasile a constatat ce mulţi legionari erau printre bucovineni, şi mai ales, în comitetul ales şi, onest, l-a informat pe profesor. Răspunsul a fost uluitor: "Cu atât mai bine."

Odată înfiinţată Junimea, am pornit în căutarea foştilor preşedinţi ai societăţii care, automat, deveneau preşedinţi de onoare. Tot pe cunoştinţele profesorului Tarangul ne­am bazat mai mult. Astfel, la Dreptul Roman era profesorul Coroamă, la Limba Română era profesorul Alecu Procopovici, iar la Istorie Universală era profesorul Romulus Cândea. Deşi transilvănean i se acordase acest titlu pentru merite deosebite în viaţa Bucovinei (fusese chiar şi primar al Cernăuţilor). Ne-a impresionat profesorul Romulus Cândea. L-am abordat la intrarea în sala de curs şi l-am rugat să accepte în continuare titlul de preşedinte de onoare al Junimii reînfiinţate. A acceptat cu vădită emoţie şi ne-a invitat să asistăm la curs. Profesorul tocmai se întorsese dintr-o lungă convalescenţă (se murmura că fusese rănit într-o încercare de asasinat) şi asistentul tocmai avertizase pe studenţi să nu-i facă o primire prea ostentativă ca să nu-i facă mai rău. Studenţii l-au primit în picioare într-o tăcere solemnă. I s-au oferit flori, fără cuvinte. Gestul a fost înţeles şi profesorul l-a marcat cu o glumă:

"domnilor, căldura dumneavoastră mă dispensează de palton."

Era iarnă şi sălile de curs erau neîncălzite. A anunţatun curs special, închinat Bucovinei. A vorbit magistral, cu verva sa inegalabilă, punând în centrul discursului său figura lui Dimifrie Onciul (reputat istoric bucovinean).

Singura manifestare de răsunet a Junimii a fost înhumarea profesorului Alecu Procopovici. Venise la cursuri din lagărul de la Târgu Jiu unde fusese internat sub acuzaţia că a fost rectorul Universităţii în timpul regimului legionar. Acolo s-a îmbolnăvit grav şi şi-a terminat cursul "Filosofia frazei", la care ţinea foarte mult, sub transfuzii. A murit exact la câteva zile după terminarea cursului şi a cerut prin testament să fie înmormântat după tradiţia Junimii. Ne-am constituit în comitetul cu funeraliile: Vasile Havrilescu, vicepreşedinte al societăţii, Vladimir Călinici, casierul ei şi eu, secretara Junimii.

Deşi foarte "de stânga", Constantin Daicoviciu ne-a dat aprobarea şi drapelul Facultăţii de Litere şi Filosofie. Am găsit un florar care a reuşit să ne facă coroana tradiţională: într-un cerc din frunze de stejar cu flori tricolore era aranjată emblema societăţii formată din cele patru iniţiale: V. C. F. J. (Vivat, Crescat, Floreat Junimea). Garda la catafalc au făcut-o doi dintre studenţii săi şi doi junimişti. Ultima gardă am făcut-o eu împreună cu Vasile. N-am să uit chipul frumos al doamnei Procopovici (care mi-a fost profesoară de română la Cernăuţi), încremenit de durere, acea durere fără lacrimi, care se consumă sfâşietor în inimă. M-a rugat să-i aşez eu garoafa albă la butoniera fracului. Am avut o emoţie cumplită când l-am atins; era ca o electrocutare. Profesorul avea chipul nespus de senin; părea că zâmbeşte. Paloarea sa, coală albă de hârtie, vorbea despre leucemie.

S-a vorbit din partea studenţilor şi din partea Academiei Române. Am avut o mare surpriză când am văzut că vorbitorul din partea Academiei Române, profesorul Silviu Dragomir, era îmbrăcat în ţinuta de gală a Junimii: frac, peste care strălucea diagonala tricoloră de preşedinte, o panglică tricoloră specială ţesută cu fir de aur la Viena. Cât de nobil a fost gestul său că şi-a onorat colegul în ultima sa dorinţă, fără să ţină cont de gafa noastră că nu l-am descoperit la timp!

La ieşirea din holul Universităţii două grupuri militare au tras salvele de onoare, căci profesorul era cavaler al ordinului Mihai Viteazu.

Convoiul funebru a fost încadrat de junimişti. Pe perinuţa cu decoraţii se afla panglica de preşedinte a defunctului. La cavou, tinerii junimişti au încadrat grupul de preoţi. După efectuarea ecteniei a vorbit preşedintele activ al Junimii, Ion Gherman. Apoi, în timp ce aşezam peste sicriu panglica junimeană, în poziţie de drepţi, junimiştii au cântat, după tradiţie, ultima strofă din "Tricolorul" lui Ciprian Porumbescu. Cântecul solemn şi puternic aducea pe pământul Transilvaniei întregite salutul Bucovinei îndoliate, sfârtecată în două de o soartă vitregă.

Apoi, pe rând, junimiştii au aruncat peste sicriu pumnul de ţărână, care nu era al pământului natal, cum ar fi trebuit, dar era totuşi pământul ţării pe care o slujise şi o iubise cu ardoare profesorul Alecu Procopovici. Ne-a înduioşat faptul că profesorii Transilvaniei ne-au urmat gestul. Mi-a căzut privirea pe chipul profesorului de estetică, Liviu Rusu, când a aruncat bulgăraşul de pământ. Era răvăşit de emoţie.

Spre jalea noastră, la scurt timp după greva studenţească, rectorul ne-a chemat să ne anunţe că orice societate studenţească se desfiinţează. Singura care va exista de acum înainte va fi F.D.U. (Frontul Democratic Universitar).

Mărturisesc că din acel moment orice asociere care începe cu "front" îmi strecoară fiori reci pe şira spinării.

Sesiunea din vara anului 1948 se desfăşura într-o atmosferă de panică şi incertitudine: pensionări, comprimări, arestări. Zilnic auzeam de noi dispariţii. Arestările masive din 15 mai continuau. Studenţii erau ridicaţi de unde se nimerea, de pe stradă, de la cămin sau de la examene. Zvonurile despre atrocităţile petrecute în anchete treceau în cetate. Dincolo de zidurile aresturilor, veştile circulau, teroarea în masă şi abrutizarea prin frică nu se generalizaseră încă. Oamenii, chiar şi cei mai simpli, nu uitaseră încă sentimentele nobile, compasiunea şi solidaritatea. Pentru mulţi, veştile legate de arestări şi anchete treceau ca un fapt divers, pentru familiile atinse însemnau spaimă şi jale.

Pentru studenţimea legionară era clar că începuse o nouă prigoană, amplă şi feroce. Dumnezeu ne cerea o aprigă ascultare. La început nu m-am gândit la lucrul acesta, dar mai târziu, în anii de închisoare, mi-am dat seama că eram chemaţi la o cruntă încercare şi eram conduşi treptat, treptat către un adevărat Calvar. Era oare necesar neamului nostru să trecem astfel prin furcile caudine? Domnul Cel Prea înalt ştie, dar cred că prea ar fi stupid ca atâta durere şi atâta suferinţă să nu însemne nimic. Ori în lumea lui Dumnezeu nimic nu este întâmplător. Eu încă mai aştept ca seminţele martirajului să dea roade.

Cred că fiecare din noi îşi poate descoperi etapele prin care a trecut. Eu cred că mi le-am desluşit şi cred că am fost ajutată să mă desprind încetul cu încetul de lumea "de afară" ca să pot parcurge "drumul spre centru" prin jale şi deznădejde dar şi prin sublim şi iubire. Prima etapă a fost despărţirea definitivă de Cernăuţi, oraşul unei adolescenţe pline de farmec şi romantism. Am fost promoţia 1944, deci părăseam cei mai frumoşi ani, anii liceali, odată cu părăsirea acelui frumos colţ de ţară, încărcat de istorie, greu încercat de-a lungul vremurilor, Bucovina.

Încă de la începutul lui martie 1944 veştile dramatice despre mersul frontului duceau către un deznodământ nefericit. Mărţişorul pe care l-am trimis lui bădia Moisoi primise un răspuns neliniştitor. Bădia Moisoi era învăţătorul legionar căruia îi datoram în mare parte cunoştinţele despre Mişcarea Legionară şi ataşamentul de ea.

Ca orice învăţător tânăr, făcea frontul ca locotenent încă de la începutul campaniei. Îşi dăduse definitivatul în singurul concediu acordat în acest scop. Acum îmi spusese că se află la Jmerinka, localitate în Polonia pe care o considera ca o poartă de apărare a Cernăuţilor. Luptele erau crâncene, jertfele erau nenumărate, speranţele de a stăvili înaintarea reduse. Ne sfătuia să ne luăm măsuri de evacuare. Ce păcat că tata nu i-a ascultat sfatul! Cu adevărat, nu l-am mai văzut niciodată. Am citit în ziar că unităţile de la Jmerinka au fost decimate, nici nu se mai dădeau numele celor căzuţi. Erau menţionaţi doar supravieţuitorii citaţi cu ordin special. Murise oare eroic la Jmerinka? Tot în acea perioadă am aflat şi de dispariţia unchiului Emanoil, fratele cel mai mic al tatei. Căzuse prizonier, încă un chinuit prin lagărele comuniste.

La acel 1 Martie, clasa noastră, a VIII-a A, de la Liceul Ortodox Elena Doamna, ne-am hotărât să oferim directoarei noastre, doamna Eugenia Tarangul, şi dirigintei noastre, domnişoara Motoc, un mărţişor cu totul inedit. Le-am invitat în clasă în timpul pauzei mari şi, trecând rând pe rând, am desenat pe tabla de rezervă, cu crete colorate, harta fizică a României Mari. Fiecare îşi exersase perfect segmentul, aşa că într-un sfert de oră harta a ieşit impecabilă. Mie îmi revenise să desenez cursul Nistrului, râul pe care strămoşii tatălui meu, ca răzeşi, au făcut strajă ţării. Momentul a fost copleşitor. Toate, începând cu doamna directoare, aveam lacrimi în ochi deoarece se contura limpede că vom fi frontiera cea pierdută. Am hotărât să păstrăm harta până la sfârşitul anului şcolar. Acest sfârşit a sosit neaşteptat de repede, la 18 martie. Căzuse Soroca; se auzeau tot mai aproape tunurile. Consiliul profesoral hotărâse să ne încheie mediile în stadiul în care ne aflam pentru a ne prezenta la bacalaureat în ţară. Ultimul trimestru urma să ni-l pregătim singure, plecam ca absolvente. "Banchetul de absolvire" a fost cu totul ieşit din comun şi de neuitat. La ultima oră de curs ne-am dat jos guleraşele albe de la uniforma şcolară în semn de doliu. Ca şefă de promoţie mi s-a oferit onoarea de a spune ultima rugăciune la ieşirea din clasă. Abia am reuşit s-o rostesc din cauza lacrimilor. Colegele, îmbrăţişate două câte două, hohoteau de plâns. A fost jalea pământului!Cineva a ridicat şi a fixat sus tabla cu harta noastră şi a scris sub ea:

"Cei care veţi cotropi şi liceul nostru să ştiţi că pentru noi aceasta este harta ţării noastre. O luăm astfel în sufletele noastre; de acolo nimeni nu o va putea smulge."

După masă ne-am adunat la una din colegele noastre. Tot în uniforme, fără guleraşe. Printre bagaje şi mobilă împachetată ne-am jurat că nu vom uita niciodată că suntem ultima promoţie românească a liceului nostru. Ca şefă de promoţie am primit de la fiecare colegă un bucheţel de brânduşe, îndoliate flori de primăvară.

Colegele din cetăţuia liceului ne-am întâlnit în ultima şedinţă la părinţii lui Cocoloş (Eugenia R.), în casa lor aproape goală, fapt ce mărea senzaţia de cuib părăsit ce o aveam cu toate. Se destrăma cuibul nostru, se încheia o perioadă frumoasă, care deja începea să fie amintire. De acum înainte vom fi în acelaşi front doar când ne va fi dor de adolescenţa noastră legionară. Despărţirea noastră a fost fără lacrimi, cu sfâşierea mută în care se consumă marile dureri. O scurtă rugăciune, un ultim salut al inimii spre cer şi uşa grea a destinului s-a închis lugubru în urma noastră.

Mă întorceam acasă, la o "acasă" care de mâine nu va mai fi a noastră. Păşeam automat pe străzile oraşului adolescenţei mele, fără să-l mai recunosc. O baghetă blestemată îi schimbase farmecul. Înecat în stridenţa evacuării, oraşul era de nerecunoscut. Strada care ducea la gară era blocată până în centrul oraşului cu munţi de bagaje care nu vor mai ajunge niciodată la destinaţie. Tramvaiele şi troleibuzele nu mai conteneau să ducă spre trenurile supraaglomerate populaţia care se retrăgea în ţară din faţa puhoiului cumplit care bubuia din guri de tun destul de apropiate. Fluierele stridente ale locomotivelor dominau vacarmul apocaliptic. Oraşul devenise brusc străin; se situa de pe acum dincolo de ţară. Ca nişte strigăte de disperare locomotivele anunţau din ce în ce mai des plecări fără de întoarcere. Se încheia atât de dramatic cea mai frumoasă etapă a vieţii mele, preludiu funest la ceea ce avea să urmeze.

A doua etapă a început cu refugiul cu un tren atât de aglomerat încât era o problemă să poţi sta pe ambele picioare. Am plecat cu mama şi fratele, tata a rămas să conducă trupe de premilitari, care se retrăgeau undeva, în Moldova. O goană nebună printre mişcări de trupe şi bombardamente, o odisee de şapte zile prin infern. Ciclul de acomodare cu situaţia de refugiat, slalomul printre spaime şi capcane avea să se termine cu întâlnirea cu tata, în frumoasa, încă, zi de 10 mai a anului 1944 când dânsul fusese numit director la şcoala din Şugag. Reuşisem, în vara lui 1944, să reiau unele legături cu oameni dragi. O descoperisem pe Iolanda în Banat, pe Maricica la Sibiu, pe Coca la Vatra Dornei, familia Senic la Lugoj. Eram foarte legată de Tania Senic, prietenă cu suflet nobil, cu alese calităţi şi de fratele ei Anatolie, un tânăr sobru, inteligent, un caracter ferm faţă de care aveam o tandră şi puternică afecţiune. Părinţii lor erau tot învăţători, oameni devotaţi profesiunii lor. Mama lor era nemângâiată pentru că din prima ocupaţie sovietică îi rămăseseră la Odessa două fiice. Odată cu prăbuşirea frontului de răsărit şi punerea în aplicare a articolului 5 din armistiţiu biata mamă se cantonase într-o idee fixă. Vroia să se întoarcă în Basarabia cu speranţa că îşi va regăsi fiicele. Tania era disperată. Nu vroia sub nici un motiv să se întoarcă în "raiul" bolşevic pe care îl cunoscuse şi era sigură că nu vor găsi fetele şi vor ajunge în Siberia. Tania şi Anatolie ar fi acceptat să rămână singuri în ţară, dar mama nu vroia nici în ruptul capului să se despartă de ei. Ţinea morţiş să se "repatrieze" cu toţii.

Tania mi-a scris o scrisoare plină de patos în care mă implora să vin la ei, fiind sigură că numai eu pot să o conving că şi-ar fi sacrificat copiii pe care îi avea cert lângă ea pentru himera că îi va câştiga şi pe ceilalţi doi. Numai că în Transilvania erau încă lupte, erau mişcări de trupe peste tot. Mama mi-a interzis categoric să mă aventurez la un drum destul de lung în astfel de condiţii, l-am explicat că puteam ocoli zona mai riscantă plecând prin Oltenia, am implorat-o fierbinte să mă lase să încerc, dar mama, foarte generoasă de felul ei, a rămas de data aceasta neînduplecată. Ruşii erau peste tot, apucăturile lor trecuseră în legendă, mama ştia ce poate risca o fată tânără umblând singură printre trenuri cu circulaţie neregulată. Nu puteam pleca împotriva voinţei ei pentru ca să n-o supăr, dar şi pentru că fără bani nu puteam face nimic. Ori banii erau la mama.

I-am scris Taniei să vină cu Anatolie la mine, fără să spună părinţilor unde pleacă. În munţi vor putea sta în siguranţă. Practic o îndemnam să se rupă de părinţi. N-am «primit nici un răspuns: fie că scrisoarea mea a ajuns prea târziu, fie că a căzut în mâna părinţilor care au distrus-o. Am aflat că Anatolie ar fi fugit chiar din trenul care-i ducea spre nefericire. Din păcate nu a venit la noi, ci la o familie din Bucureşti, din acelaşi sat cu ei dar stabiliţi de multă vreme în ţară. Se pare că chiar mama a indicat comisarului sovietic unde poate fi găsit fiul.

Au plecat şi niciodată n-am mai avut ştiri ferme despre ei. Mi-a ajuns la ureche un zvon că, în disperare, Anatolie ar fi plecat voluntar pe front. O dimineaţă l-a găsit în nefiinţă între liniile frontului. Ar fi fost găsit împuşcat. Cine poate şti adevărul? Am trăit intens această tragedie, am suferit cât nu se poate spune. Mă mustra arzător conştiinţa că n-am făcut ce trebuia, că n-am întins o mână de salvare fratelui căzut în nenorocire. Poate că nu aş fi reuşit să o conving pe doamna Senic, dar cât de cumplit mi-e gândul că nici n-am încercat! Tot în această etapă am participat pentru ultima oară la o tabără de tineret. Era o tabără de tinere refugiate din toate zonele ocupate, Ardeal, Bucovina, Basarabia, organizată în şcoala din comuna Daneş, pe Târnave, aproape de Sighişoara. Tabăra era organizată pe grupe, după clase, botezate cu nume sugestive: Muguraşi, Luminiţe, etc. Taberele erau organizate de Comisariatul refugiaţilor care făcea parte din Ministerul Afacerilor Interne.

A.F.C.-ul (Asociaţia Femeilor Creştine) a colaborat cu Comisariatul Refugiaţilor în organizarea acestei tabere. Sufletul şi susţinerea taberelor organizate pentru tineretul refugiat de pe teritoriile cotropite au fost domnişoara Slivici şi Vasi Paraschivescu, încadrate de multă vreme în A.C.F.

Conducătoarea taberei organizată în şcoala comunei Daneş era Marga B., o medicinistă plină de energie, dotată cu un excelent spirit de organizare, ajutată de Venera I., Jeni B., Cornelia M. şi altele.

Atât conducerea cât şi îndrumătoarele fiecărui grup erau studente legionare. În consecinţă viaţa din tabără se desfăşura pe coordonate legionare: educaţie, muncă, ordine, disciplină, curăţenie. Grupele făceau pe rând de serviciu pe tabără. Era o emulaţie ca tabăra să fie oglindă, împodobită cât mai original cu flori de câmp, ca masa să fie aranjată frumos, cu bucate gustoase. Legumele erau culese proaspăt din grădina cultivată de fetele taberei pe lotul şcolar.

Ziua se deschidea cu rugăciune şi se încheia la fel. Mi-au rămas vii în amintire mai ales careurile de seara. Razele apusului îmbrăcau într-o lumină specială chipurile tinerelor adunate în careu. Ochii plecaţi în reculegere, glasurile înălţate evlavios către cerul de seară, rugăciunea simplă, dar de o rară frumuseţe: "La Domnul vino, vino smerit!", toate coborau peste tabără o sfântă înserare. Natura părea un templu imens în care suflete tinere, curate, înălţau odă Creatorului. Tinerele taberei erau foarte credincioase. Îmi amintesc că părintele din Daneş, având încredere în evlavia noastră, ne-a lăsat cheia bisericii ca, pe parcursul săptămânii, să ne închinăm în biserică. Grupul Luminiţe (bucovinencele) intram în bis'erică după masă, în ora de odihnă şi citeam câte şapte psalmi din Psaltire, rugăciune închinată nefericitei noastre provincii.

Şefa noastră se numea Anişoara S. Era o fiinţă micuţă şi subţirică, dar de o energie uluitoare. Mereu avea de alergat după tot felul de treburi; ni se părea o floare de volbură deoarece purta fuste foarte creţe şi totdeauna învolburate de fugă. Nu-mi amintesc să o fi văzut mergând domol.

Se cânta foarte mult în tabără. Fiecare grup cânta arii frumoase, armonizate pe două voci. Tabăra avea şi un imn în care se povestea despre nedreptatea făcută Ardealului, despre suspinul Bucovinei în dangătul de clopot al mănăstirilor sale şi despre plânsul Basarabiei voevodale:

"Ardealul geme, sfâşiat de fiara Ce-a cutezat să calce sfânt pământ,

Iar Basarabia voevodală Şopteşte-n plâns un aspru jurământ.

Şi Bucovina, tânăra fecioară,

Suspină-n dangătul de mănăstiri Căci codrii ei sunt plini de freamăt iară Şi arşi sub cnutul cruntei stăpâniri."

Refrenul era o profeţie ce nu s-a împlinit decât în parte:

"Vom fi ce-am fost, o Românie Mare,

Aşa cum am ştiut-o din trecut,

O ţară mândră ca o primăvară,

Un vis frumos din vremuri de demult."

Ne-a rămas doar visul frumos, neîmplinit, proiectat în trecut. Se ţineau comunicări pe teme literare, se făceau marşuri, focuri de tabără, se organizau serbări patriotice în satele din jur sau şezători comune cu tabăra de băieţi (organizată în acelaşi mod la Seleuş, la o distanţă de 3 km de Daneş). Se făcea sport, se juca de predilecţie volei. Se mergea la Sighişoara când se prezenta ceva interesant la teatru. Păstrez o amintire de neşters: prezentarea piesei lui Schiller, Hoţii. Piesa a fost frumos jucată dar mai impresionantă a fost revenirea la tabără. Ne-am întors la Daneş într-un marş de noapte, cu o lună plină ca în basme, cu un cer acoperit de stele mari, strălucitoare, un cer ce părea coborât mai jos, anume ca să ne lumineze drumul şerpuitor printre colinele podişului transilvan. Licuricii luminau în ierburile din livezi, briza dinspre Târnăveni aducea o răcoare plăcută, freamătul pomilor uşor înfioraţi de suflul nopţii, miresmele verii şi tinereţea noastră, totul era sublim şi ne purta într-o lume edenică, fără războaie, fără refugii, fără nedreptăţi, o lume guvernată de iubire, de camaraderie.

Tabăra ar fi trebuit "să se închidă odată cu începerea anului şcolar, dar a venit 23 August. A căzut ca un trăznet peste armonia din tabără. Nu era greu de imaginat ce-ar fi făcut sovieticii cu tineretul fugit din calea lor, gata adunat în cele două tabere. Trebuiau dispersate cât mai urgent. S-a hotărât să plecăm imediat pe la casele noastre luând cu noi pe acelea dintre fete care, pentru moment, nu ştiau unde să meargă. Am luat cu mine o frumoasă bucovineancă, Flavia T. şi am pornit spre Şugag printre trenuri militare; unele mergeau spre est cu germani dezarmaţi de armata română, altele spre vest cu militarii români pe noile poziţii de luptă.

Se închidea o tabără?

Nu, se prăbuşea o lume.

Din fetele taberei aveam să o întâlnesc pe Veronica O., studentă la Cluj şi, în secţia de reţinute, pe una din studentele care condusese un grup. Îmi scapă numele. Mult mai târziu, la paraclisul nostru de la Mislea, m-am revăzut cu Anişoara S. Împreună cu ea mi-am împrospătat amintirile despre Daneş.

Ultima etapă, care-mi desfăcea legăturile cu lumea, a fost anul 1948.

Chiar în primele zile ale lunii ianuarie a plecat Bob Danciul la mănăstirea din Bixad. Bob era un prieten şi un îndrumător foarte preţuit de cetăţuia noastră de la Cernăuţi. Era pentru noi prototipul ideal al camaradului, aveam amintiri de neuitat legate de viaţa noastră ca legionare: vacanţele de vară (Bob studia la Bucureşti drept şi filosofie) cu mici excursii la cetatea Ţeţina (ruinele unei cetăţi de apărare a Cernăuţilor din vremuri voevodale), pelerinajele la schitul de pe Rarău (considerat cel mai venerat munte al legionarilor bucovineni), întâlnirile plăcute la aniversările unora dintre noi, toate îl aveau în centru pe Bob. Prezenţa lui însemna bucurie. Mă despărţisem de el la Daneş (a fost în conducerea taberei de la Seleuş) şi n-am mai ştiut de el. L-a regăsit la Bucureşti Vasile Havrilescu, plecat să soluţioneze probleme în legătură cu noul statut al funcţionarilor universitari. Prin Vasile am reluat legătura cu Bob. Am corespondat cu regularitate, primeam scrisori lungi, pline de gândurile lui, totdeauna frumoase, îmbrăcând sentimente totdeauna alese. M-a vizitat în câteva rânduri la Cluj, prilej de bucurie şi încântare. Familia Mircea l-a îndrăgit, nici nu se putea altfel. Ultima scrisoare de la el am primit-o la Crăciunul 1947. În ea mă anunţa că s-a hotărât să intre în monahism: "Plec la Bixad, Aspazia." spunea laconic în scrisoare. Deci Bob deschidea şirul despărţirilor din 1948.

La 5 ianuarie era la Cluj ca să-şi ia rămas bun de la toţi cei din oraş care eram legaţi sufleteşte de el. Margareta s-a arătat a fi cea mai impresionată de această neaşteptată plecare, m-a rugat stăruitor să-mi adun toată puterea de convingere ca să-l opresc de la un astfel de drum.

Sigur că nu puteam interveni într-o hotărâre atât de personală şi atât de importantă. Am acceptat tot ce hotărâse Bob fără nici un cuvânt de împotrivire deşi simţeam cum creşte în mine golul, imens, sfâşietor, neînduplecat.

Bob nu regreta trecutul său legionar şi nu fugea de noua prigoană care se prefigura odată cu abdicarea regelui Mihai. Cunoştea gustul închisorii din timpul regimului carlist. Bob pleca la Bixad într-un moment de exaltare, din recunoştinţă vie faţă deIisus. Trecuse printr-o puternică depresiune psihică, agravată mult de moartea mamei sale în bombardamentul din 4 aprilie 1944. Făcuse o criză acută de ateism din care a fost scos de monseniorul Vladimir Ghica, acest mare prelat, care l-a readus la credinţă într-un chip miraculos şi într-un timp record. Acum nu vedea bucurie mai mare decât a sluji lui Iisus. Trecuse la catolicism, dar monseniorul i-a indicat Bixadul, care era o mănăstire unită, îmi sunt vii în memorie cuvintele cu care încheia ultima lui scrisoare. M-au însoţit în închisoare şi în necazurile vieţii:

"Aduc laudă Tatălui că nu a dispreţuit tristeţea mea şi că mă întâmpină cu MÂNGÂIEREA şi mă primeşte cu IUBIREA, când eu aşteptam doar ÎNŢELEGEREA. Cânt bucuria că tristeţea mea a devenit prilej de iubire."

Margareta avea lacrimi în ochi şi mă privea mustrător cum de puteam să-l ascult cu atâta calm când îmi spunea că nu ne vom mai vedea niciodată şi nu ne vom mai scrie nici un rând, pentru că intră în viaţa contemplativă. Mă ţinea de codiţe (purtam părul împletit în cozi) şi-mi spunea că s-a gândit mult cum să lase un mijlocitor între noi. S-a gândit la un prieten comun (poate Fănică) ce ar fi putut să-l viziteze din când în când, dar în cele din urmă s-a oprit la Sfânta Tereza de Lissieux. I-am spus că pentru mine, care sunt ortodoxă şi nu ştiu nimic despre ea, nu înseamnă prieten mijlocitor şi aş putea să o consider orice, chiar şi vrăjitoare.

"chiar este o dulce şi mult binevoitoare vrăjitoare de suflete. Eu o voi ruga să mijlocească relaţia noastră spirituală şi ea va veni singură să se prezinte ori de câte ori va fi nevoie să-ţi vină în ajutor."

N-am dat prea mare importanţă cuvintelor sale dar pe parcursul lungului meu drum prin aproape toate închisorile comuniste rezervate femeilor am avut ocazia să-i simt prezenţa cât se poate de concret.

Nu m-a lăsat să-l conduc până la poartă. Ne-am strâns mâinile camaradereşte şi a plecat fără a-şi întoarce capul. Îl priveam din capul scărilor cum dispare, smulgându-se din lumea noastră pentru a deveni părintele Agenor. Îmi simţeam inima ţăndări. Pe părintele Agenor l-am reîntâlnit după anul 1989, anul revoluţiei, i-am mulţumit pentru medierea Sfintei Tereza. M-a rugat să scriu despre bunăvoinţa ei. A plecat şi el spre Ierusalimul cel veşnic.

A urmat comprimarea postului meu de la Centrul de Studii şi Cercetări Transilvane, institut condus de profesorul Silviu Dragomir. Primisem aici un post de dactilografă datorită asistentului losif Pervain de la catedra mea principală de studiu, deţinută de profesorul Dimitrie Popovici, o somitate a Facultăţii de Litere şi Filosofie. Era mult de lucru, se dactilografiau comunicările cu privire la cercetările Centrului.

Lucram la volumul "Avram Iancu" al profesorului Silviu Dragomir. Lucram cu plăcere, avea un scris citeţ, scria foarte frumos, iar subiectul era pe potrivă. Comprimarea postului meu îl punea în încurcătură, mai ales că şi dânsul fusese "pensionat". Era hotărât să-şi termine cât mai repede cartea şi să-şi pună opera la adăpost. Nu ştiu cât era premoniţie şi cât previziunea istoricului, dar avea dreptate să se grăbească. M-am angajat să continui dactilografierea. Lucrul s-a făcut în semi clandestinitate. Am luat acasă maşina de scris. Veneam din când în când la profesor şi luam fascicolele scrise aducând pe cele bătute la maşina de scris. Când paginile erau atât de multe încât nu le puteam bate până la termenul fixat mă ajuta inginerul Mircea prin secretara de la serviciul său. A fost emoţionantă clipa când i-am adus profesorului ultimul capitol. Mi-a mulţumit cu căldură şi mi-a spus că îmi oferă doar în mod spiritual un volum semnat de Silviu Dragomir, cu cele mai vii mulţumiri." Am rămas cu impresia că profesorul se pregăteşte pentru ceva implacabil şi că vroia să lase ordine în urma sa. Mi s-a strâns inima. Într-adevăr, îl vedeam pentru ultima oară, la scurt timp a dispărut din oraş, încă un profesor ilustru care a demonstrat cu prisosinţă, virtute şi competenţă. Mult mai târziu, după eliberarea mea, cartea a apărut, dar profesorul nu mai era. Mi-am cumpărat-o şi mwam imaginat pe foaia de titlu dedicaţia promisă de profesor la despărţirea noastră.

Atitudinea profesorului mi-a dat de gândit. Oare nu era timpul să mă străduiesc să-mi rezolv problemele, să las ordine în urma mea? Primul gând a fost să pun la adăpost familia Mircea. Am abuzat prea mult de bunăvoinţa lor şi nu voiam să-i expun la neajunsuri şi persecuţii. Mai încercasem odată să plec dar n-am fost convingătoare. Acum trebuia să o fac cu orice preţ, deşi îmi venea foarte greu să mă desprind, în special de copii. Am aşteptat o clipă potrivită şi ea s-a ivit. Margareta a plecat la Timişoara cu mă în vizită la fratele ei. Mama ei venise să aibă grijă de familie până la întoarcere. Ştiam că mă va înţelege, I-am spus că trebuie să plec cât mai discret, că este absolut necesar să o fac pentru siguranţa familiei. Inteligentă, doamna a înţeles fără prea multe vorbe situaţia şi m-a aprobat întru totul. Dimineaţa, când erau toţi plecaţi, mi-am făcut bagajul şi, cu ajutorul lui Vasile, l-am scos discret prin geamul de la pivniţă, fără ca vecinii să observe plecarea mea. Când au revenit toţi acasă nu m-au mai văzut. M-am stabilit pe strada Horia, în schimbul unei meditaţii, cu ajutorul camaradei Xenia, care mi-a fost prezentată de Dina.

Una din măsurile pentru care m-am felicitat a fost arderea tuturor scrisorilor primite. Ce s­ar fi întâmplat dacă mi le-ar fi confiscat Siguranţa Statului?

În acest interval de timp mi-am rezolvat şi problemele legate de îngrijirea sufletului. Prin intermediul Zoricăi am ajuns la Sâmbăta, la părintele Arsenie. Bunul părinte m-a luat în duhovnicie şi m-a absolvit de poverile păcatelor. Avea grijă Domnul să intru în gheena comunistă cu sufletul îngrijit şi împăcat cu cerul. Am petrecut la Sâmbăta Floriile, toată Săptămâna Patimilor şi prima zi a Sfintelor Paşti. A fost ultimul Paşte petrecut în libertate, înainte de arestare şi a fost divin. Prin grija părintelui Arsenie, aici totul era dominat de sacru.

Într-o seară, cu puţin înainte de arestare, m-am pomenit cu Silviu, acum părintele Ioan. Eu fusesem curierul care-l înştiinţase că părin tele Arsenie îl aşteaptă pentru călugărire. Era înveşmântat călugăr; îl vedeam pentru prima oară în această postură. Avea barbă, mai să nu-l recunosc dacă nu i-aş fi văzut ochii inconfundabili. Trebuia să-l conduc la profesorurştefan Pasca pentru a prezenta demisia Zoricăi. A fost o seară de neuitat. Mi-a povestit cum a fost trimis duhovnic la Vladimireşti după ce părintele Arsenie l-a călugărit alegându-i numele prin care îl însărcina să fie un apostol al iubirii. De la el am aflat că Zorica este deja la Vladimireşti şi mă aşteaptă ca să ne apucăm de lucru. Zorica lucrase la Muzeul Limbii Române, la dicţionar. Postul lui Sextil Puşcariu era acum ţinut de profesorul Ştefan Pasca, I-am spus părintelui Ioan că mă Îndoiesc că profesorul va accepta uşor demisia întrucât Zorica, cu studii temeinice de limbă greacă, era foarte utilă pentru etimologiile greceşti. Părintele Ioan mi-a explicat că tot ce ţine de Vladimireşti nu cunoaşte obstacol şi ca atare e sigur că nu va fi nici o problemă cu demisia Zoricăi.

Ne-am prezentat la Muzeu şi am aflat că profesorul era acolo. Ne-a primit imediat. Părea mirat că mă vede însoţită de un călugăr. L-am prezentat pe părintele Ioan ca venind din partea Zoricăi. Fără cuvinte, părintele i-a întins cererea de demisie scrisă de Zorica, cu caracterele inconfundabile ale scrisului său. Profesorul a citit-o, s-a ridicat brusc în picioare, apoi a mai parcurs odată cererea. După ce a terminat-o, a desfăcut gânditor stiloul, a aşternut pe cerere "se aprobă" şi a semnat fără nici un comentariu. Părintele Ioan avusese dreptate.

Am mers apoi la gazda Zoricăi, i-am împachetat lucrurile şi le-am adus la mine, unde părintele a hotărât să rămână. M-am mirat că nu le lua cu sine la Vladimireşti. Mi-a spus că Zorica nu are nevoie de ele.

Arestarea mea a urmat curând după plecarea părintelui Ioan. Mă fac vinovată de risipirea garderobei Zoricăi. Am aflat că, după desfiinţarea mănăstirii de la Vladimireşti şi după executarea condamnării sale, Zorica a căutat lucrurile pe care, evident, nu le-a mai găsit. Mă simt ca o hoaţă şi deşi părintele Ioan mi-a acordat absolvirea, nu pot să-mi iert pierderea bunurilor Zoricăi.

Pe Zorica n-am întâlnit-o în închisoare. Am aflat că a fost osândită patru ani pe care i-a făcut mai mult prin Văcăreşti. După cei patru ani a mai avut şi domiciliu obligatoriu. Zorica suferea de un handicap fizic, nici o justiţie din lume n-ar fi avut cruzimea să o închidă. Cea comunistă, însă, a făcut-o. Mi s-a spus că acuzaţia care i s-a adus a fost faptul că ar fi complotat împotriva statului printr-un imn al Vladimireştilor. Nu-mi amintesc cine ne-a adus cântecul în temniţă. Îmi amintesc însă foarte bine aria cântecului şi cuvintele lui:

"Vreau să vă cântăm azi, mamă,

Cântecul cu o năframă,

Cum pe ea s-a-ntipărit Chipul Celui Răstignit.

Neamul nostru-n sfâşiere Şi lipsit de mângâiere,

Iată-l trist şi chinuit,

Chipul Celui Răstignit.

Cu mânuţa ta de mamă Tinde-I dragostea năframă Ca pe fruntea Lui s-alini Focul rănilor de spini."

Pe Zorica n-am cunoscut-o ca maica Teodosia decât din convorbirile lungi pe care le-am avut despre ea cu maica Mihaela într-un timp când am avut un perete comun şi ne-am putut folosi de sistemul nostru de a vorbi în Morse. Maica Mihaela cunoştea bine sufletul avântat al Zoricăi, flacăra credinţei ei generând versuri de o rară frumuseţe. Câteva din versurile sale din volumul "Osana Luminii" au circulat prin închisoare, în special poezia "Pentru Tine, Doamne", cu predilecţie ultimile două strofe ale acestui minunat legământ al Zoricăi cu suferinţa:

"Pentru Tine, Doamne, numai pentru Tine,

Vreau să-mi frângă, albe, oasele sub roţi,

Vreau să-mi curgă, rumen, sângele din vine,

Trupul meu cel fraged să mi-l rupă toţi.

Îmbrăcată-n haina marilor dureri,

Suflet prins de vraja lumilor divine,

Să păşesc pe calea grelelor tăceri Către Tine, Doamne, numai către Tine."

Dintre toţi închişii care într-un fel sau altul s-au bucurat de binecuvântarea părintelui Arsenie, cea mai mare condamnare a avut-o părintele Ioan, 25 de ani. Cred că nici un preot român n-a fost mai calomniat şi mai insultat decât acest preot, exemplu de trăire creştină. Acuzaţiile cele mai aberante, minciunile cele mai josnice i-au însoţit calvarul. Dacă am în vedere o aserţiune rostită de Mama Sica, pe părintele Ioan l-a iubit mult Dumnezeu pentru că l-a găsit capabil să poarte o cruce atât de grea.

L-am cunoscut pe părintele Ioan mai mult în ipostaza de Silviu Iovan. A venit spre mine în ziua în care îmi terminasem lucrarea susţinută lâ F.O.R.S. Mi-a dăruit atunci "Urmarea lui Hristos", această sublimă "osana" adusă dumnezeirii, acest imn de iubire neegalat încă. Numele părintelui Ioan mi-a rămas legat de această carte. Silviu avea un suflet cu limpezime de copil, o puritate ce nu putea fi coruptă de nici un demon flămând de pervertirea sufletelor mari. Uneori, în temniţă, când mi se oferea spectacolul trist al omului ne om, mă gândeam la Silviu ca la o reabilitare a OMULUI.

Mi-l amintesc într-un amurg de primăvară timpurie, într-un Cluj în care nu bântuiau încă strigoii arestărilor. Ne întorceam de la Zorica unde clujenii legaţi de Sâmbăta şi de părintele Arsenie ne-am adunat să sărbătorim ziua de aniversare a poetei, despre care profesorul nostru, Dimitrie Popovici, spusese că ea a reuşit să atingă cerul poeziei pure.

Fusese o zi minunată, în spiritul Sâmbetei, încheiată cu acel sublim "lumină lină", cântat atât de frecvent la vecerniile de la mănăstire. La plecare Silviu mi-a propus să ne plimbăm puţin prin primăvară. Era momentul în care ziua se scufundă în noapte şi cerul capătă un albastru intens. Ningea rar, cu fulgi mari, care, pe fondul albastru, păreau fluturaşi albi sau petale de floare. Silviu era într-o vervă de zile mari. Îmi povestea despre poezia lui Ducici, despre poeme albastre, despre flori albastre, despre ceruri şi ape albastre, era o revărsare de azur în cuvintele sale ce dădea o anume feerie clipei. Am numit această clipă "ora albastră" şi am identificat-o cu personalitatea părintelui Ioan. În anii lungi de temniţă, acolo unde obloanele sau varul de pe geamuri îmi permiteau să văd cerul, contemplam acest moment al zilei în declin, după care se instalează "ora albastră". Reuşisem cu timpul să deosebesc, după nuanţele de albastru ale acestei ore, cum va fi ziua următoare: geroasă sau caldă, ploioasă sau senină, calmă sau bântuită de vânturi. Pe-părintele Ioan aveam să-l reîntâlnesc în libertate, după 1989. Doamne, ce emoţie, ce regăsire!

Au început şi arestări printre studente. S-a aflat că a fost ridicată Tuta C, în urma unor arestări printre studenţii cu care a fost în legătură în timpul liceului. Apoi a fost ridicată de la cămin Veronica O. A urmat Maricica L. Însoţită de un bărbat necunoscut în cercul nostru, Maricica a fost văzută prin sălile în care se susţineau examene. Era clar că a fost adusă ca să indice pe cineva. Cum Maricica era considerată ca o soră a mea eram văzute tot timpul împreună -, era clar că următoarea vizată eram eu. Pentru moment adresa mea cunoscută la Universitate era cea de la familia Mircea, aşa încât eram oarecum în siguranţă aici, pe strada Horia, dar era foarte imprudent să apar la examene. Am încercat să mă prezint la examene orale, în sălile de seminar, dar n-am reuşit să mă prezint decât la profesorul Ion Breazu. Am rămas cu examene nedate, nu mi-am luat niciodată licenţa. La eliberare nu mi s-au recunoscut examene luate, trebuia să refac toată facultatea.

Într-una din zile, când am venit să-mi iau subiectul pentru licenţă, m-a oprit pe scările Universităţii Nena B. Mă aşteptase ca să-mi dea două cărţi: una era un dar, se intitula "Acela pe Care voi nu-L ştiţi". Era vorba de Iisus Hristos în ipostază euharistică. A doua mi-o împrumuta numai şi chiar m-a rugat să nu o rătăcesc pentru că ţinea foarte mult la ea. Era "Istoria unui suflet", o carte autobiografică a Sfintei Tereza de Lissieux. Nici un argument nu m-ar putea convinge că era vorba de o simplă coincidenţă. Venise vremea să-mi cunosc prietena mijlocitoare şi se prezenta singură, aşa cum mi-a promis Bob. Venise să mă pregătească pentru lupta de supravieţuire în temniţele comuniste, venise să mă înveţe "calea cea mică", eroismul de fiecare zi, izvorât din iubire şi din smerenie, venise să-mi arate cum se poate ajunge la cea mai preţioasă prietenie, prietenia Pruncului Sfânt.

Am reuşit să citesc cartea până la arestare, dar n-am reuşit să o restitui. Mi se făcea inima mică la gândul că Nena regreta rătăcirea cărţii şi mă judeca pentru lipsa de promptitudine. Dar Sfânta Tereza a vrut să rămână în casa mamei mele până la eliberarea mea. Printre puţinele lucruri pe care le-a recuperat mama de la Cluj când a fost la proces, a fost şi "Istoria unui suflet". La destui ani după eliberare am reuşit să o găsesc pe Nena şi să-i restitui cartea. M-a impresionat sora Nenei care a mângâiat cartea, spunând:

"bine ai venit acasă, Sfântă Tereza!"

Dina a hotărât că e bine să părăsesc Clujul, să merg la Şugag, să încerc să aflu dacă în munţii Sebeşului s-a organizat rezistenţa şi ce perspective ar fi pentru noi veniţi. Dacă între timp lucrurile se mai liniştesc voi primi o telegramă cu textul: "Nunta va avea loc". Va trebui să fac un efort mare să-mi iau examenele şi, dacă se poate, şi licenţa ca să fiu cel puţin terminată din acest punct de vedere. Dacă telegrama va spune că "Nunta nu va avea loc" înseamnă că sunt în urmărire şi să caut un loc sigur pentru o vreme mai îndelungată.

În dumineca dinaintea plecării din Cluj am mers la biserica Universităţii. La ieşirea din biserică, în colţul străzii, mă aştepta inginerul Mircea cu cei trei copii. Le-am spus copiilor că plec într-o vacanţă mai lungă, că, pentru moment Îmi iau rămas bun de la ei şi că îi rog să fie ca şi până acum, cuminţi şi frumoşi. Băiatul m-a privit foarte serios drept în ochi, era clar că nu credea că ne vom mai vedea. Fără cuvinte, mi-a strâns bărbăteşte mâna, stăpânindu-şi eroic lacrimile. Liuţa nu părea atât de lămurită ca fratele ei şi, duioasă, cu zâmbetul ei plin de candoare, m-a îmbrăţişat şi m-a rugat să-i caut când voi reveni în Cluj. Ma, din braţele tatălui ei ca să poată ajunge până la mine, m-a cuprins duios cu mânuţele după gât ca atunci când o duceam la culcare şi mi-a spus cu ciripitul ei de copilă alintată:

"chichi bichi, nu te uită Ma!"

Am făcut un efort de care nici eu nu mă credeam capabilă ca să rămân senină, să nu mă copleşească emoţia. Ne-am strâns mâinile cu efuziune şi ne-am despărţit cu sentimente de jale, era pentru totdeauna.

Am sperat intens că familia Mircea nu va avea de suferit în faţa tăvălugului care mătura tot ce s-a atins de legiune sau de legionari. Eram atât de bucuroasă când am realizat că familia a scăpat cu bine din anchetele noastre! Dar inginerul Mircea n-a vrut să stea liniştit, vroia să ajute pe cei loviţi. A trimis mamei un pachet pentru mine şi s-a aflat, a primit de la Dina o "legătură" care l-a predat securităţii. Pentru aceasta a intrat într-un proces de ajutor legionar şi a luat patru ani. Cum s-o fi descurcat Margareta cu trei copii, fără serviciu?

Şi acum, după atâţia ani, mi se strânge inima de jale când mă gândesc că poate au blestemat ziua în care le-am trecut pragul casei. Mi-e cumplit gândul că pentru tot binele ce mi l-au oferit cu atâta generozitate s-au ales cu prigoană şi suferinţă.

După eliberare i-am căutat în câteva rânduri prin Cluj. Reuşisem să prind un fir, adresa unei întreprinderi la care se angajase inginerul după eliberare. Mi-au spus că este transferat de' acolo şi nu cunosc unde. Era o precauţie? Cine poate şti! Târziu, la unul din congresele A.F.D.P.R., camaradul Gherasim mi-a anunţat moartea lui Mircea, urmată, la câteva luni, şi de a Margaretei. Gherasim nu ştia nimic despre existenţa unui fiu. Ştia numai de fiice. Una era în ţară, cealaltă peste hotare, dar nu ştia adresa lor. Nu-i voi putea uita niciodată, au fost a doua mea familie.

II aRESTAREA ANCHETA

Am ajuns la Şugag bârsana, spre uimirea părinţilor mei. Ce căutam acasă în plină sesiune de examene? Le-am spus că sunt nişte tulburări la Cluj, dar că aştept o telegramă care sămi permită revenirea la examene. Între timp a avut loc o rupere de nori. Era pentru prima oară când vedeam un astfel de fenomen. Se făcuse întuneric, un fel de întuneric cenuşiu, apa nu cădea în picături ci şiroia cu o putere de neimaginat. Am coborât cu tata după ce s-a limpezit puţin ca să vedem ce s-a întâmplat pe defileu. Valea Frumoasei era devastată. Valuri mari se prăvăleau încă peste ţinutul complet calamitat. Am văzut şuviţe de pădure cu copacii doborâţi cu rădăcinile în sus, jupuiţi de grohotişul cărat de torente. Casele pe malurile râului nu mai existau. În piaţă era un păr sălbatic cât o catedrală. Era smuls cu totul, nu era nici o deosebire între coroană şi rădăcini, erau la fel de jupuite de pietriş. Toate instalaţiile de pe râu au fost duse la vale, mori de apă, vâltori şi pive în care se făcea abaua şi păturile miţoase, poduri, punţi, furia râului curăţase tot. Şoseaua era impracticabilă în unele locuri era smulsă de ape până la piciorul muntelui, la văi mai largi era blocată cu nisip şi grohotiş.

Cam la o săptămână a sosit şi telegrama cu textul pozitiv. M-am bucurat mult şi m-am şi pregătit pentru plecare. Tata însă avea dubii. Mi-a spus că ne-am ales un cod foarte naiv şi că textul pozitiv s-ar putea să fie o capcană. Nu era plauzibil ca numai într-o săptămână să se fi liniştit lucrurile. Nu am ţinut cont de remarca lui şi am plecat, din nou, spre Cluj. A trebuit să parcurg cu piciorul cei 27 de km până la Sebeş. Toate satele de pe defileu erau afectate: Şugag -Mârtinie, Căpâlna (satul în care s-a zămislit "Arca lui Noe" a lui Lucian Blaga), Laz, Sebeşel, Petreşti, toate arătau ca după potop. Pe alocuri a trebuit să mă lipesc de stâncă, atât era de cariată şoseaua.

Am ajuns cu întârziere, a trebuit să iau un tren de noapte. Am ajuns la gazda mea de pe strada Horia dimineaţa. Familia era acasă şi s-au bucurat să mă vadă. Plecarea mea precipitată o pusesem pe seama unor probleme de familie şi erau bucuroşi că s-au rezolvat.

M-am spălat şi am plecat la Universitate să văd pe afişier ce examene se ţin ca să dau peste una din fete. Aşa am aflat că asistentul profesorului Silviu Dragomir, Mihail P. Dan, mă chema la biroul său de la Centrul de Studii şi Cercetări Transilvane. Am plecat imediat, tocmai sosise la birou. Era bucuros că am venit şi că l-am găsit singur. Mi-a spus că profesorul nostru nu a mai apărut la Cluj, dar că are pentru mine o veste bună. Mi-a povestit cum a reuşit să obţină revenirea la comprimarea postului meu şi că pot trece pe la casierie să-mi ridic banii pentru lunile cât am stat fără serviciu. Victoria sa era cu atât mai importantă cu cât mi-a asigurat posibilitatea să fiu transferată, cu ajutorul profesorului jurisconsult, la un seminar al Facultăţii de Drept deoarece Centrul urma să se comprime cu Institutul de Istorie Nicolae Iorga. Am fost foarte impresionată de omenia profesorului Mihail P. Dan şi din cauza emoţiei abia am bâlbâit o mulţumire. Profesorul mi-a strâns puternic mâna şi m-a întrebat cu vocea scăzută dacă nu cumva sunt "de verde". Era deci la curent cu arestările. Am avut lipsa de bun simţ să nu-i răspund afirmativ, deoarece, având telegrama cu text pozitiv, credeam, în mod cu totul stupid, că pericolul a trecut.

Am ridicat banii şi am pornit spre sălile de examene. Pe scări dau peste Iulia, care a încremenit când m-a văzut. Telegrama trimisă de ele era cu textul negativ. Eliminarea lui "nu" o fi fost o greşală a telegrafistei sau tata a avut dreptate?

Iulia mi-a spus că Maria R. a fost arestată de pe stradă, chiar din faţa securităţii, numai pentru că arătase cu mâna spre vila în cauză. Viorica P. a fost reţinută pentru că a dus de mâncare pentru unul din băieţii arestaţi. Dina a fost căutată acasă şi a trebuit să dispară. Urma deci să plec cât mai urgent din Cluj. Iulia a fost de părere că nu e bine să mai trec pe la gazdă, ci să merg direct la gară. Nu-mi amintesc dacă Iulia sau alta din fete m-a condus la gară ca să vadă dacă voi reuşi să plec. Mi-am luat bilet, l-am pus în portmoneul cu bani şi pe acesta l-am pus în buzunarul pardesiului. La urcarea în tren un pungaş de buzunare mi­a sustras portmoneul. Îmi făcusem un obicei, care devenise reflex, de a controla biletul înainte de a mă aşeza pe bancă. Am constatat cu stupoare lipsa portmoneului. Am coborât precipitat din tren, când acesta se punea deja în mişcare. Atât îmi lipsea, să mi se facă o predare pentru călătorie ilicită! Pe peron m-a luat imediat în primire un poliţist întrebându-mă de ce am coborât. I-am spus că mi s-au furat banii şi biletul. M-a invitat într-o cameră, la parter, m-a aşezat la o masă şi, după ce m-a legitimat, mi-a dat hârtie şi toc ca să scriu o declaraţie. M-a lăsat să-mi fac plângerea şi a trecut în camera alăturată. Am auzit apelul telefonului şi numele meu şi am realizat că verifică dacă sunt pe lista celor urmăriţi. Fără să stau mult pe gânduri, m-am furişat afară. Însoţitoarea mea nu plecase, vroia să vadă ce vor face cu mine. M-a luat de mână şi ne-am aruncat în primul autobuz, fără să mai ţinem cont de direcţie. Am socotit că nu e bine să mai plec cu trenul, dar autobuz aveam abia a doua zi. Am fost condusă la Căminul nevăzătorilor, la colegul nostru Naia, care, în tot timpul cât oraşul a fost bântuit de arestări, a tot găzduit pe câte cineva. Naia era un miracol. Fusese rănit în stepa Rusească şi şi-a pierdut ochii. După ce a trecut printro criză de disperare, după o aprigă luptă cu sine însuşi, a reuşit să se echilibreze miraculos. Era coleg cu noi, studia cu râvnă şi cu mult succes. Noi îi citeam pe rând cursurile şi el reţinea totul, ascultând. Ne cunoştea pe fiecare după glas. Se orienta singur până la facultate, îşi bătea examenele la maşina de scris. Îmi amintesc că atunci când i-am fost prezentată m-a rugat să-i dau voie să-mi "vadă" chipul. Mi-a pipăit uşor conturul feţei şi m-a descris exact. M-a luat de braţ şi, după câţiva paşi, mi-a spus cu o aproximaţie uluitoare ce înălţime şi ce greutate aveam. Era un prieten care ştia să se devoteze, era de o generozitate cu totul ieşită din comun. Iulia şi Angela au rămas în aceleaşi relaţii prieteneşti cu el până la moartea sa năpraznică. Întorcându-se din China unde fusese ca expert în aşezămintele pentru nevăzători, avionul cu care zbura s-a prăbuşit deasupra U.R.S.S.-ului, ţara în care moartea îl mai căutase odată.

Am rămas peste noapte cu Iulia, dar n-am închis ochii. Am stat de vorbă despre moartea lui Titi, despre arestări şi despre ce ne poate aştepta şi pe noi. Ambele fiind din teritoriile răpite, ştiam mai multe despre cruzimea bolşevicilor şi optimismul nostru cu privire la ajutorul celor din Vest era mult mai temperat.

A doua zi Iulia mi-a luat bilet căci eu eram "curăţată" şi m-a condus la autobuz, respirând, desigur, uşurată când m-a văzut urcată fără incidente. Intrasem deja în pielea urmăritului. Tot timpul cât autobuzul a urcat Feleacul, un motociclist l-a urmat foarte aproape. Eram sigură că e pentru mine şi că vrea să vadă unde voi coborî. Abia când s-a desprins şi a plecat pe altă rută, am răsuflat uşurată. În autobuz un domn în vârstă, cu o ţinută impecabilă, povestea cu mult farmec despre timpurile tinereţii sale: partide de vânătoare, curse de cai, baluri cu domni eleganţi şi femei superbe în crinoline somptuoase, şampanie spumoasă în cupele belşugului, etc. Îl ascultam şi-mi dădeam seama că e cu totul în afara dramatismului prin care trecea neamul românesc. Îmi imaginam bătăile şi torturile la care sunt osândiţi cei arestaţi şi-mi venea să-i strig: "opreşte!" Bietul om, poate că nu era capabil "să vadă" sau poate că se autoapăra de tragedie prin inconştienţă. De la Sebeş am pornit din nou pe jos cei 27 de km pe defileul măcinat de ape. Se lucra intens la reabilitarea şoselei. Am rămas la nişte prieteni ai părinţilor ca să înoptez. Cu o inexplicabilă imprudenţă le-am povestit tot ce se întâmpla în centrele universitare. Poate simţeam nevoia să mă descarc. Această nevoie a fost mult speculată în anchete şi a fost nefastă pentru mulţi.

Am urcat Bârsana cu sufletul împovărat. De data aceasta trebuia să le spun părinţilor cam ce mă aşteaptă. Era pentru prima oară când Valea Frumoasei şi plaiul mioritic al Bârsanei nu mă mai încântau. Părinţii mei au primit cu stoicism veştile. Nu m-au certat, nu mi-au făcut reproşuri, nu mi-au spus că altceva visau pentru mine. Ceva le spunea şi lor că trebuie să plătesc un tribut şi asta simţeau şi ei, poate ca şi mine. Un destin implacabil mă apăsa aproape concret pe creştet, auzeam cum se apropie cu vuiet mare vâltoarea care mă va absorbi.

Era timpul când Cineva mă chema la asumarea jertfei. Nici nu trecuseră bine două zile de la sosirea mea că momentul a şi sosit. Ştiind şoseaua deteriorată mi-am zis că mai am răgaz o zi, două să stau cu părinţii. Tata concepuse o ascunzătoare sofisticată în podul şcolii în care să intru la nevoie.

În ziua de 9 iulie, pe la prânz, tata, care robotea prin curte, a intrat alarmat:

"vin doi civili spre şcoală."

De notat că oamenii din partea locului umblau în port naţional.

"ei sunt şi nu mai am timp să intru în ascunzătoare."

"atunci hai la pădure!"

Când am ieşit din casă ei tocmai deschideau portiţa. Am trecut chiar pe sub nasul lor; stupefiaţi, şi-au dat seama că sunt eu după ce am început să fug. Tata a pornit pe vale, am luat panta în piept deoarece aşa ajungeam mai repede la pădure. Ei, probabil, m-au somat

dar eu nu i-am auzit şi nu am realizat faptul că eram cu spatele complet descoperit. Pocnetul de pistol a făcut să răsune valea. Glonţul a trecut însă pe lângă mine şi a sfâşiat frunzişul arinului care se afla chiar în faţa mea. Tata a văzut că cei doi sunt după mine şi a strigat cu disperare:

"pe vale, Aspazia!"

A fost o greşeală. Eram aproape de pădure şi nu cred că m-ar fi nimerit chiar dacă ar mai fi tras un glonte. Coborând spre vale, ei au câştigat distanţă. Valea nu era uscată încă, iarba înaltă, plină de rouă, mi-a udat rochia care se lipea de picioare şi mă împiedica. Sandalele uşoare pe care le aveam în picioare se năclăiseră cu noroi şi alunecau peste pietrele ude. Tata întorcea din când în când capul şi mă încuraja arătându-mi pădurea. I-am făcut semn să plece şi, în clipa când a dispărut în pădure, m-am oprit. Îmi amintisem că, în alte cazuri similare, agenţii au ridicat pe cine au mai găsit în casă. M-am gândit că, dacă le scap, o vor ridica pe mama, care era atât de bolnavă cu inima. Mă hotărâsem să-i aştept, sămi urmez destinul.

Unul din ei auzisem că s-ar fi numit Dreve, era foarte aproape de mine. M-a ajuns repede şi m-a luat în primire lovindu-mă cu pistolul într-un acces de furie, cu un potop de înjurături. Printre sudalme am înţeles că mă luasem la întrecere cu campionul antrenamentelor de fugă din poliţie.

Al doilea a ajuns mai târziu şi avea un rotogol mare de noroi pe fundul pantalonilor; lunecase şi el. M-a anunţat că, drept pedeapsă, nu mă vor duce pe acasă să-mi iau ceva îmbrăcăminte. Şi să nu-mi închipui' că tata va veni cu partizanii lui să mă scape din mâinile lor. Soarta mea e pecetluită. În închisoare îmi vor putrezi ciolanele.

Bietul tata nu avea nici o legătură cu partizanii din munte şi asta s-a văzut mult mai târziu, când şi aceştia au căzut. Cum ar fi putut să mă scoată din ghiarele lor? Zarurile erau aruncate, eram prizoniera lor, fără mandat de arestare.

Am pornit între cei doi peste plaiul pustiu. Soarele începuse să scapete. Se auzeau de departe tălăngile oilor care se întorceau la stână, clinchetul lor părea o litanie monotonă, o rugăciune veche din vremea când munţii şi pădurile mai erau cetăţi de apărare pentru oamenii fugiţi din calea prădătorilor.

Pe tot parcursul drumului au încercat să mă ancheteze. Mi-am dat seama că fuseseră pe la colega mamei unde li s-a povestit tot ce spusesem acolo. Am dedus că erau fără maşină, deoarece li se stricase pe şoseaua răvăşită de ape. Jandarmul din comună le-a propus să aştepte cursa de seară, poate va reuşi să vină.

Am coborât aproape în pas alergător, se temeau să-i prindă noaptea în munţi. Când am ajuns jos mi-au dat voie să-mi spăl în apa cristalină a Şugagelor sandalele şi picioarele înoroiate şi mi-au cerut să-mi împletesc părul care se desfăcuse în fugă.

Am ajuns în Şugag mărtinie unde tocmai sosise cursa de la Sebeş. Călătorii au fost somaţi cu pistolul să coboare şi să parcurgă pe jos cei 3 km care îi mai aveau până în centru. Oamenii s-au supus dar mă priveau cu groază, ştiau că sunt fiica directorului din Bârsana. L-au somat pe şofer să întoarcă autobuzul spre Sebeş. A încercat să protesteze explicând că e foarte periculos pe o şosea atât de deteriorată, că există riscul ca, pe întuneric, să ne răstoarne pe toţi în apa Sebeşului. Nu i-a mers. M-au aşezat în faţă, lângă şofer, probabil nu aveau încredere în el, iar ei s-au postat în spatele nostru. Dreve, dacă aşa l-o fi chemat, ţinea pistolul în mână. După ce am trecut de Căpâlna, şoferul mă tot atingea peste genunchi cu frâna de mână. Înoptase bine şi, sub poala pădurii, întunericul era de nepătruns. Amicii mei nu aveau lanternă, şoferul îi întrebase pentru cazul că s-ar avaria maşina. La un cot unde torentele depozitaseră un banc gros de nisip, şoferul a intrat în nisip, făcând impracticabilă maşina. S-a creat un moment de confuzie, şoferul a sărit din maşină şi a şters-o lăsând portiera deschisă. Aş fi putut să fug, pădurea era atât de aproape încât copacii atingeau capota maşinii. Niciodată n-am să ştiu dacă şoferul a provocat intenţionat avaria. Oricum eu mă resemnasem. Am rămas cu ei.

M-au înşfăcat fiecare de câte un braţ şi am pornit orbecăind prin întuneric spre Laz. Iam asigurat că satul nu e departe şi, într-adevăr, am ajuns repede la prima casă. Oamenii se culcaseră. Au fost treziţi cu izbituri puternice în porţile înalte, caracteristice satelor din Mărginime, cum se numea toată zona vechii frontiere. Ne-au primit bieţii oameni speriaţi de tămbălăul făcut pentru o biată "fătuţă". Dreve a plecat la jandarmerie ca să ceară o maşină de la Sebeş. Probabil că de acolo i s-o fi spus că e o nebunie să plece cineva noaptea, cu maşina, pe o şosea care nu prezintă nici o siguranţă. Să aştepte zorile. Fapt e că au cerut sătenilor să ne pună la dispoziţie o cameră. Oamenii s-au restrâns în bucătărie şi ne-au lăsat odaia cu două paturi. Mi-au oferit un pat şi s-au hotărât să mă păzească cu rândul.

Arătam jalnic. Mă durea capul din cauza loviturilor de pistol iar picioarele îmi erau zdrelite de mersul prin întuneric, pe o şosea plină de pietre şi nisip. Mi-a fost totuşi cu neputinţă să dorm. Spre ziuă ambii paznici au adormit profund. Lampa'care arsese toată noaptea se stinsese din lipsă de gaz. Era lună însă şi puteam distinge bine uşa nezăvorâtă şi fundul curţii din care se ridica, drept, muntele. Dacă m-aş fi mişcat cu grijă puteam să le fug uşor de sub nas. Mi-am învins ispita. Eram prea aproape de casă, i-ar fi chinuit pe părinţi, şi aşa îmi promiseseră că se vor întoarce şi după tata ca să vadă ce hram poartă de a fugit în pădure. Avea el o muscă pe căciulă! Nu puteau să înţeleagă că tata plecase cu mine pentru că nu putea să mă lase să mă rătăcesc în pădurea pe care nu o cunoşteam.

Arestarea mea a intrat repede în legendă. Organizaţia de partid locală a avut partea ei de contribuţie. Am fost "mediatizată" prin "gazeta de perete" sub titlul "o pedeapsă binemeritată". Dina, care venea să mă caute pentru a vedea ce se putea face în munţi, a citit articolul şi a plecat repede din zonă. A folosit şi gazeta lor la o "justă informare".

Odată cu ivirea zorilor s-au trezit şi paznicii mei şi, în scurt timp a venit şi şoferul Siguranţei din Sebeş cu un jeep. La Sebeş m-au închis într-o celulă de unde ar fi trebuit să mă expedieze la Cluj. Spre nenorocul meu, cei de la Alba Iulia vroiau să ştie ei mai întâi ce activitate am avut în judeţ. La Alba Iulia mau introdus într-o pivniţă mare, compartimentată ad hoc cu scânduri. Se afla acolo o doamnă distinsă, era diriginta unei clase de la liceul de fete, arestată cu un grup de liceene care, în pauză, au cântat "Pe-al nostru steag e scris unire". Doamna a încercat să mă încurajeze cu duioşie. Mi-a spus că femeile nu sunt bătute, deşi anchetatorii sunt foarte duri, în special şeful Siguranţei care anchetează personal. M-a rugat ca atunci când voi fi chemată la anchetă să observ ce fac fetele ei. Credea că voi reveni în pivniţă. Printre scândurile unei despărţituri m-a chemat Cornel, un student din Cluj, proaspăt arestat, care mi-a spus că suntem abuziv ţinuţi la Alba Iulia. Cei care trebuiau să ne ancheteze erau cei de la Cluj care au cerut acestora doar să ne aresteze.

În sfârşit m-au dus sus la anchetă. Le-am zărit pe eleve curăţind cartofi în curte, probabil pentru mâncarea celor arestaţi. M-au luat în primire din primul moment. Vroiau să ştie ce activitate şi ce legături aveam în judeţul Alba. Când i-am spus că n-am absolut nimic de recunoscut în legătură cu judeţul şi că toate problemele mele sunt legate de Cluj, şi cer să fiu transferată pentru anchetă, a început snopeala. M-au aşezat în unghi drept chiar pe birou şi, în timp ce şeful urla la mine, un altul a început să mă croiască unde şi cum se nimerea, cu bastonul de cauciuc. Aş fi dat orice ca să leşin sau măcar să pot urla. Faptul că nu ţipam părea să-i incite mai rău, dacă se putea spune mai rău decât era.

După o vreme şi-au spus că bătaia corporală nu duce la nici un rezultat. Eu aveam ţesuturile friabile, făceam vînătăi foarte uşor, cred că spatele meu arăta groaznic. Îl simţeam numai jar şi numai durere. Şeful a ordonat să se facă ceea ce el a numit "calul". Erau două scaune puse faţă -n faţă, cu spătarele în exterior. În unul din spătare erau tăiate rotunduri. M-au aşezat pe banca formată din cele două scaune şi mi-au trecut picioarele prin cele două găuri în aşa fel că tălpile goale erau complet expuse la lovituri. M-au legat de celălalt spătar iar şeful a încălecat peste picioarele mele, cu faţa spre mine. Ajutorul său mă lovea peste tălpi, nu ştiu cu ce pentru că nu puteam să văd din cauza şefului destul de masiv. Loviturile erau cumplite. Le simţeam ascuţit în tot corpul, în inimă, în rinichi, în ficat, în creier.

Mai târziu am aflat că între organe şi terminaţiile nervoase din talpa piciorului există o relaţie. Fiecare parte a corpului are o zonă reflexă specifică ce corespunde terminaţiei nervului. Acţionând asupra zonelor reflexe din laba piciorului, se acţionează, de fapt, asupra organelor corespunzătoare. Cea mai gravă lovitură am primit-o în bolta piciorului stâng. Am rămas cu o durere pentru toată viaţa, durere care, la frig, devine de nesuportat. În tot acest timp şeful mă plesnea din când în când peste faţă şi îmi cerea legăturile din Alba. Se întrerupea când îl încuraja pe călău: "dă-i, dă-i, dă-i!" Eram năucită. Mă rugam cu disperare să mor, să înceteze supliciul. Mă rugam să pot măcar urla. Dar nu puteam scoate nici un sunet.

Mi-am încălţat sandalele pe nişte tălpi care erau o flacără dureroasă. M-au dus într-o încăpere, un birou gol, fără nici un mobilier. Aici se afla un domn între 30 şi 40 de ani care s-a ridicat de pe duşumea cu o spaimă vizibilă. Nu-l cunoşteam şi n-am avut nici o reacţie. M-au întrebat dacă îl cunosc deşi era clar că nu ne cunoşteam. M-au pedepsit să nu primesc mâncare şi m-au lăsat acolo. Nu puteam să stau normal din cauza loviturilor primite iar tălpile îmi zvâcneau şi mă dureau acerb. Din cauza izbiturilor de tăblia scaunului unghiile aveau o culoare aproape neagră.

Domnul necunoscut a încercat să-mi fie sprijin, dar şi dânsul se mişca foarte greu. M-a sfătuit să nu-mi scot sandalele pentru că pe urmă nu le voi mai putea încălţa din cauza umflăturilor. M-a învăţat să mă întind pe jos pe burtă şi să încerc să dorm, singurul mijloc de revenire din şoc. Am văzut într-un colţ un braţ de lemne. "Le vezi?", mi-a zis, "După ce m­au bătut la tălpi m-au pus să umblu peste aceste lemne aşezate cu despicătura în sus."

M-am cutremurat şi l-am întrebat dacă există o posibilitate de a scăpa de un astfel de tratament.

"să recunoşti tot ce vor ei. Pe ei nu-i interesează adevărul. Ei îşi fac un scenariu şi tu trebuie să te încadrezi în acest scenariu. Altfel te snopesc până te conduc unde vor ei? Te sfătuiesc să-ţi formulezi o declaraţie în care să spui un minimum cât mai inofensiv cu putinţă. Cu timpul (pentru că nu te vor lăsa cu atât) vei deduce din anchete ce şi cât se ştie şi vei putea să recunoşti fără mustrări de conştiinţă tot ce se va afla de la ceilalţi. Te avertizez însă că metoda te va costa multe suplicii. Ca regulă generală pot să-ţi spun că lucruri cunoscute de două persoane mai au şanse să rămână necunoscute, ce se ştie însă de mai mulţi nu are nici o şansă de scăpare."

Mi-au adus hârtie, toc, o masă şi un scaun ca să-mi scriu declaraţia. Ştiam cine au fost deja arestate, m-am gândit cam care ar fi acel minimum pe care ele puteau să-l declare, considerând că era absurd să continui cu "nu ştiu nimic, nu ştiu despre ce vorbiţi", am încropit o declaraţie sumară.

Şeful Siguranţei s-a mulţumit cu declaraţia mea şi, văzând că sunt din Cernăuţi, m-a întrebat dacă îl cunosc pe Victor T. Îl cunoşteam şi n-am negat, dându-mi seama căeste arestat.

" ei, vezi că te-ai cuminţit? Dacă nu recunoşteai că-l cunoşti îţi mai aplicam o corecţie. Pe banditul ăsta l-am snopit pe săturate şi n-am putut scoate nimic de la el. Chiar mi-am zis că bat un nevinovat. Dar când au venit de la Iaşi după el şi am aflat cine este mi-am zis: «Nu voi mai crede nici un bandit; maică-mea să fie căzută în capcana noastră şi nu o voi crede." Eu ştiu că declaraţia ta este praf în ochii orbului. Dar sunt convins că n-ai nici o legătură cu Alba Iulia. Vor veni după tine cei de la Cluj care au cerut arestarea ta. Cu ei îţi va fi mai greu, dar nu mă priveşte. Ţi-ai făcut-o cu mâna ta."

Apoi a început să-mi vorbească despre copiii lui. Cum veghea să nu li se urce gărgăunii la cap şi cum se va lupta prin vigilenţă proletară să urce cât mai sus ca să le asigure fericirea. Înebunită de durere cum eram şi tot clocoteam de revoltă. Visa un viitor de aur pentru odraslele sale snopind la sânge copiii altora. Aşa arăta făuritorul unei lumi mai drepte şi mai bune.

În sfârşit a plecat. Flămândă şi însetată am încercat să mă odihnesc. Culcată pe burtă, direct pe scândura tare a duşumelei, cu toate spaimele şi neliniştile din suflet, somnul nu mi se lipea de gene. Bietul meu vecin gemea prin somn. Scăpată de autocontrol suferinţa se mărturisea prin lungi suspine.

Pe la mijlocul nopţii m-am trezit cu o lanternă în ochi. Sosise Dreve din misiune şi dorea să se convingă dacă picioarele mele au fost "aranjate" ca să-mi piară cheful de a o lua la sănătoasa din faţa Siguranţei vigilente. Nu putea merge să se culce de grija că nu mi-am încasat porţia. Aspectul jalnic al picioarelor mele se pare că l-a satisfăcut.

M-am gândit atunci că nu necazurile îl fac pe om slab. Ele arată numai cât este el de slab în faţa teroarei şi a tiraniei. Şi m-am mai gândit de câtă tărie are nevoie bietul om când este chemat să pătimească din slăbiciunea altuia, când cruzimea şi barbarie incită fiara din om. În sfârşit a sosit şi ziua când a venit după mine agentul de la Cluj. Trebuia să mergem cu trenul, dar era o problemă cu picioarele mele. Erau atât de dureroase că nu eram capabilă să calc pe ele. Era o cruzime să mă transporte în halul acesta, dar cui îi păsa!

Cei de la Alba Iulia m-au trimis cu jeep ul până la gară dar urcatul în tren a fost un coşmar. Trenul nu avea dubă şi ne-am urcat într-un vagon cu călători. Agentul însoţitor părea mai omenos, nu m-a pus în cătuşe. Mi-am găsit cu greu o poziţie cât de cât convenabilă feselor mele zdrobite. Era noapte. N-am putut să-mi iau rămas bun de la plaiurile transilvane, atât de frumoase în timp de vară. La Teiuş, alt supliciu: schimbarea trenului pentru Cluj. Primii paşi erau cumpliţi, următorii parcă se mai alinau puţin.

Am ajuns la Cluj în zorii zilei. Agentul m-a introdus în camera pe care o cunoşteam, era biroul din care am plecat pe furiş fără să fac plângerea pentru furtul din tren. L-am auzit cum cerea la telefon un jeep. Probabil primise bani numai pentru tren, urmând să mă ducă pe jos până la arest. Dar strada Regală era la o distanţă apreciabilă faţă de gară.

Însoţitorul meu se uita cu vădită milă la paşii mei chinuiţi, fapt pentru care nici nu m-a sâcâit cu întrebări pe tot parcursul drumului. N-a primit maşină şi m-a transportat cu troleibuzul până la sediul Siguranţei.

Siguranţa Statului (nu se numea încă Securitate) era instalată într-o frumoasă vilă pe strada care se mai numea încă Regală. De la staţia de autobuz distanţa era mică, dar scara pe care a trebuit să urc mi s-a părut interminabilă. Am fost introdusă într-un birou unde mă aştepta un personaj despre care nici azi nu ştiu cum se-numea şi ce funcţie avea.

M-a luat în primire cu un dispreţ subliniat:

"ce-i, cucoană? Nu te poţi deplasa decât cu maşina? Lasă că-ţi scoatem noi fumurile." I-am răspuns că propriile mele mijloace de deplasare au fost anulate prin bătaia la tălpi primită la Siguranţa din Alba Iulia. A privit pe după colţul biroului la picioarele mele tumefiate şi înegrite şi a murmurat ca pentru sine: "Ciobanii!"

Avea în faţa lui mai multe hârtii pe care le răsfoia în aşa fel încât să pot vedea scrisul. L­am recunoscut pe cel neglijent, aproape indescifrabil, al Maricicăi şi pe cel cochet şi ordonat al Veronicăi. După o pauză mi-a spus:

"ai aici hârtie şi condei. Apucă-te şi scrie tot ce ştii în legătură cu organizaţia feminină din Centrul Studenţesc legionar şi tot ce ai mai făcut în acest context. Scrie sub formă de autobiografie, fără să omiţi legăturile. Ai la dispoziţie timp şi linişte. Sper că îţi dai seama că noi ştim tot şi că ai fost indicată de cele arestate înaintea ta că eşti foarte bine informată. Uite ce spune aici (cita din declaraţia Veronicăi): «Nu cunosc alte detalii. În afară de Alexandrina T., care ne conducea, aceleaşi informaţii vi le poate da şefa mea, Oţel Aspazia, domiciliată în strada Bisericii nr. 9."

Mi s-a spus că nu eşti tare de cap, aşa că dă-i drumul."

Deci se ştia? Dar cât? Până unde eram obligată să recunosc?

Nu eram supărată pe Veronica. O mânuţă de om nu avea cum să reziste la ciomăgeală. A dat totul în spinarea mea pentru că ştia că sunt în munţi şi că am posibilitatea să mă sustrag arestării multă vreme. Nu m-a mirat nici faptul că a dat adresa de la familia Mircea. Era şi cea cunoscută la Universitate. Evitase deci adresa de acasă. Au obţinut-o însă de la Margareta când m-au căutat acolo. Margareta a dat-o cu seninătate (nici nu avea altă soluţie) pentru că îşi închipuia că am atâta minte să nu mă găsească la părinţi.

Stăteam pe gânduri, nu prea ştiam cum să mă descurc. Socoteam că era stupid să încasez bătăi pe ce se cunoştea deja; dar ce se cunoştea de fapt? N-aş fi vrut cu nici un chip să bag la apă fete care nu erau încă cunoscute. Stăteam în faţa hârtiei albe şi mă gândeam cât sunt de răi şi de vicleni. Dacă mi-ar fi pus întrebări, poate mi-aş fi dat seama până unde au ajuns; aşa, nu aveam nici un indiciu.

Între timp a intrat întâi Ion Stănescu, care mi-a spus: "Ce, n-ai inspiraţie? Vezi că te-am visat cernită şi cu un copil mic în braţe. Păcat că ai părul creţ că ţi-l făceam noi permanent." Avea un zâmbet strâmb care dezvelea un dinte de aur. Mi s-a părut un om plin de răutate şi venin.

Apoi a intrat un alt agent. Acesta, mut, mi-a făcut semn să nu vorbesc. S-a apropiat foarte mult de birou şi a scos din fiecare buzunar al hainei, atât cât să le pot zări, două fotografii luate de pe indexul universitar. Erau Sica şi Nina. A plecat tot aşa cum a venit, fără să scoată un cuvânt. Am înţeles că biroul avea microfoane şi am dedus că întreaga unitate era cunoscută de vreme ce mergeau să le aresteze pe cele mai nou încadrate. Miam dat seama că agentul îmi oferea acest indiciu cu precauţie, mizând pe discreţia mea şi pe capacitatea mea de deducţie. Era oare gestul lui un gest de omenie, vroia să mă scutească de bătăi inutile, sau era o manevră de anchetă? Mai târziu am aflat că acesta a ajutat în multe feluri pe fetele legionare, riscând şi mai mult decât a riscat cu mine, mergând până la a avertiza asupra arestărilor ce urmau să se facă. Deci am respectat cu sfinţenie tăcerea.

Mi-am dat deci seama că toate fetele erau cunoscute la arestarea mea. A durat mult arestarea noastră pentru că s-au spus mai mult numele mici şi numărul. Au insistat foarte mult pe număr în anchete şi s-au potolit când acesta s-a împlinit. De unde ştiau numărul exact? Abia la proces mi-am dat seama cum au stat, probabil, lucrurile şi că, într-adevăr, au avut de la început informaţii precise.

Mi-am scris declaraţia, a venit Stănescu şi mi-a luat-o şi am rămas în aşteptare. Cam peste o oră am fost condusă, tot de Stănescu, în alt birou unde mă aştepta Mărdărescu. Mi-a luat datele personale şi a ordonat să fie întocmit mandatul de arestare; abia acum şi doar pe baza declaraţiilor, fără alte dovezi. Apoi a început să discute declaraţia, confruntând spusele mele cu nişte note pe care le avea în faţă, probabil, sinteza a ceea ce se ştia până la declaraţia mea. Părea foarte bine iniţiat în probleme de educaţie legionară şi în schemele de organizare. Vorbea firesc, politicos, făcea impresia unui poliţist de profesie. La un moment dat m-a întrebat prin cine am luat legătura cu Dina. Era un lucru la care nu mă gândisem. Am remarcat o schemă faţa lui pe care în dreptul Maricicăi era numele meu. În dreptul meu nu era nimeni. Am fost tentată să spun că prin Maricica dar mi-am dat seama că ea mi-o luase înainte indicându-mă pe mine ca legătură. Ştiam că băiatul prin caream ajuns odată cu Maricica la Dina nu era arestat când am stat ultima oară la Cluj şi atunci l-am indicat pe Vasile Havrilescu despre care ştiam sigur că este arestat. La pronunţarea numelui său Stănescu (asistase la anchetă) a lovit cu pumnul în masă, scrâşnind cu ură: "ticălosul!" Mărdărescu, cu o expresie complet schimbată, a murmurat: "Ne-a dus cu preşul!" Mi s-a făcut inima cât un purice. Mi-am dat seama că bietul Vasile a fost chinuit să spună ceva despre noi şi n-au reuşit să scoată nimic de la el. Şi pentru că am realizat că cei doi din faţa mea nu se deosebeau cu nimic de "ciobanii" de la Alba Iulia, mi-am imaginat ce-l aşteaptă.

Atunci mi-a venit un gând nebunesc. I-am cerut lui Mărdărescu să nu schingiuiască fetele (care ştiam că urmează, văzusem doar fotografiile). Dacă una din ele neagă ceva din ce am spus eu, să mă confrunte, dar să nu le bată. Mărdărescu s-a uitat lung la mine, dar s­a stăpânit. A dat dispoziţie să fiu dusă la subsol şi să fie adus Havrilescu.

Bietul Vasile!

Pe scări, l-am întâlnit pe unul din legionarii bucovineni, Aurel T. Eram ambii fără ochelari şi ne-am permis să ne salutăm doar cu un surâs fugar.

Noua mea "locuinţă" se afla chiar pe primul culoar de la intrarea în subsol şi avea numărul 2. Era o încăpere îngustă, lungă de aproximativ doi metri şi Iată de un metru. Era din beton, acesta fiind încă ud. Avea drept pat două scânduri aşezate pe două capre. Fără saltea, fără pătură, fără pernă. Nici un vas, nici pentru apă, nici pentru nevoi. Deasupra uşii cu două zăvoare se afla un pătrat de circa 15/15 cm, fără sticlă având încastrate în formă de cruce; două zăbrele. Lumina venea indirect de pe culoarul care avea la capăt un geam zăbrelit. Mai toată ziua era întuneric. Numai după masă, când soarele ajungea cât de cât în dreptul ferestrei, se făcea lumină şi în celulă. O lumină slabă care proiecta pe peretele din fund un pătrat de lumină împărţit în alte patru pătrăţele mai mici de o cruce întunecată, proiecţia zăbrelelor.

M-am aşezat pe banca de scânduri şi m-am uitat în jurul meu. Totul mi se părea foarte cunoscut. Dar de unde? Unde am mai văzut sau unde am mai citit despre acest "mormânt cu cruce de lumină"? Într-un târziu mi-am adus aminte şi am scăpat de obsesie: ţigăncile de la Laz.

Mi-am rememorat întâmplarea. Veneam de la Sâmbăta, unde petrecusem săptămâna Patimilor şi prima zi de Paşti. Mă grăbeam să ajung acasă, să petrec măcar o zi din marea sărbătoare cu ai mei. Pierdusem cursa pentru Şugag şi, ca în multe alte rânduri, am pornit din Sebeş pe jos. În comuna Laz mi s-a făcut sete şi m-am apropiat de fântâna din mijlocul satului să beau apă. Acolo erau două ţigănci, una mai în vârstă, alta mai tânără, îmbrăcate în portul mărginencelor (foarte apropiat de cel de Sălişte). Tocmai scoseseră ciutura cu apă şi m-au poftit să beau. Le-am mulţumit, dar ele nu m-au lăsat să plec. M-au invitat să ne aşezăm pe o băncuţă ce se afla sub troiţa de lângă fântână ca să-mi comunice ceva foarte important. Am avut o senzaţie bizară, ceva îmi spunea că trebuie să plec, ceva mă oprea s-o fac, anulându-mi cumva voinţa. Ne-am aşezat pe bancă şi bătrâna a scos din traistă un crucifix. N-am văzut un altul mai frumos. Era din arama bătută cu ciocanul, o tehnică veche, folosită de ţiganii aurari. Răstignitul avea o expresivitate remarcabilă. Ţiganca mi-a spus că-mi va dezvălui viitorul de pe crucifix, dar că trebuie să plătesc pentru că altfel ele pierd darul ghicitului. De fapt numai cea vârstnică vorbea, cea tânără tăcea, cu ochii pironiţi pe mine. Îmi dădeam seama că mi se întâmplă ceva absurd dar nu aveam putere să mă opun. Le-am explicat că nu am bani dar ele nici nu vroiau bani, vroiau să aleagă ceva din rucsacul meu. Le-am spus să ia ce vor. Uitasem că părintele Iustin îmi dăduse pentru mama o prescură. Tocmai pe aceea a luat-o. Am avut un sentiment penibil, ca o remuşcare, dar nu m-am opus. Apoi cea mai în vârstă a început să vorbească. Mi­a spus câteva lucruri mai tainice din viaţa mea ca să mă uluiască prin exactitatea lor. Apoi a început să-mi prezică:

"te aşteaptă necazuri mari. Te văd închisă într-un mormânt. Pe păreţi curge apă. Te doare rău spatele şi mai tare te dor picioarele. Pe păretele din fund, la asfinţitul Soarelui, sî face o cruce într-un pătrat de lumină. Ţî-i foame şi ţî-i frig şi ţî-i inima zbuciumată. Ai să stăi aici 40 de zile. Ai să ieşi la loc mai larg dar tot închisă ai să hii. Toată viaţa ta va hi un zbucium şi o durere. S-or linişti treburile când ai să hii tu singură şi bătrână. N-ai să hii fericită decât în vis. Eu te pot scăpa de aleanul ista mare numai să asculţi leit ce te învăţ să faci. Uite aici un cap de cuc (a scos din traistă un cap de pasăre ce părea smuls). Te duci înainte de răsăritul soarelui la fântână, scoţi apă neîncepută, pui ciutura pe colacul fântânii şi slobozi în apă capul de cuc. Încongiuri fântâna de trei ori şi spui vorbele estea pe care trebuie să le înveţi (erau blasfemii la adresa Sfintei Fecioare). Apoi bei apă din ciutură, azvârli ce ţi-o rămâne în patru vânturi şi scapi de soarta cea ră." Acest exerciţiu de magie neagră ce mi se propunea m-a scos din toropeală. Am sărit ca arsă şi am început să urc grăbită colina din faţa mea. Urcasem foarte greu panta uşoară, parcă aveam pietre de moară la picioare. Mi-a trecut prin gând că vrăjitoarele aveau puteri hipnotice şi mi-am propus să nu întorc capul. Ajunsă în vârful dealului m-am întors totuşi. Vrăjitoarele erau tot lângă fântână, cu mâinile streaşină la ochi. Vârstnica m-a ameninţat cu degetul, aşteptase să întorc capul, era sigură că o voi face.

Mi-am făcut semnul crucii şi mi-am văzut de drum cu un sentiment de culpabilitate care ameninţa să-mi suprime bucuria cu care veneam de la Sâmbăta. Eram tentată să cred că întâmplarea nu era deloc "întâmplătoare". Un duh rău mi se ivise în cale, nu vroia să rup cu totul pactul cu diavolul. Mi-am propus să nu mă tulbur şi să nu fac speculaţii pe această temă. Luată de vârtejul evenimentelor am uitat cu desăvârşire de ţigănci. Şi acum mi-am propus să nu mă gândesc la semnificaţia acestei ciudăţenii şi m-am mustrat încă o dată că m-am oprit atunci să le ascult.

M-a întrerupt din îngândurare vecinul de la celula 3. Vorbea cu ton scăzut la crăpătura uşii, îl auzeam foarte clar. S-a prezentat, era căpitanul Capotă şi s-a interesat de mine. L-am pus la curent în câteva cuvinte şi ne-am simţit prieteni de când lumea:

"Îmi pare rău să-ţi spun că te-au adus pe un culoar cu stagiu îndelungat. Eu sunt de câteva luni aici. Va trebui să ne facem un program ca să ne treacă mai uşor zilele", m-a avertizat vecinul.

"nu voi sta aici decât 40 de zile."

"de ce 40?"

I-am povestit întâmplarea cu ţigăncile pe care n-a comentat-o în nici un fel pentru că i-am povestit-o ca pe o farsă.

În ziua următoare am intrat în "program". Dimineaţa se făcea deschiderea, schimbul de noapte preda schimbului de zi paza arestului. Apoi, rând pe rând, celulele erau scoase la spălător. Subsolul avea un culoar lung pe care cădeau perpendicular un şir de culoare scurte cu celule individuale cum era şi la "noi". La capătul opus intrării se afla o cameră cu chiuvete, cu W.C.-uri, cu suport numerotat pentru prosoape. În mare grabă trebuia să-ţi aranjezi problemele biologice şi să te speli. Cum eram doar cu rochia pe mine, m-am spălat fără să mă şterg şi m-am pieptănat cu degetele.

La prânz se servea "masa" care consta dintr-o zeamă chioară, infamă, sărată şi piperată, în care pluteau câteva frunze de varză tocate ca pentru raţe. Nimic altceva şi asta doar o singură dată în zi. În scurtă vreme foamea a devenit chinuitoare, dominantă, noaptea se transforma într-o sarabandă de vise cu tot felul de platouri apetisant aranjate, cu mâncăruri suculente şi cu pâine caldă, aburindă, binecuvântata pâine de care nu aveam să mă mai satur lungi ani de zile. Eram atât de slăbită că atunci când mă ridicam de pe scânduri mă clătinam şi vedeam negru în faţa ochilor bare late, negre, insuportabile. Când eram scoasă la anchetă căutam să merg pe linia mozaicului ca să nu mă balansez. Dar bieţii băieţi! Seara se făcea din nou "program" dar numai pentru cei care aveau nevoie şi apoi închiderea, schimbul invers al gardienilor.

Timpul se târa lent, secundele păreau zile, ziua părea veşnicie, iar noaptea un calvar; pe scândura tare, numai în rochiţa de vară, simţeam cum cimentul îmi absoarbe bruma de căldură ce se mai ţinea printre oasele înşirate pe sub piele. Căpitanul Capotă m-a învăţat să folosesc betonul ud drept cataplasmă pentru usturimea tălpilor care se vindecau greu. Întro seară, copleşită de tristeţe, am început să fredonez uşor cântecul de leagăn al lui Brahms. Căpitanul Capotă m-a chemat, mi-a mulţumit şi mi-a spus că pot să cânt şi ziua deşi pentru cântec şi conversaţie se aplică bătaie. Dar el ştia când se poate cânta şi când se poate vorbi şi care sunt gardienii toleranţi, care nu fac caz dacă se calcă în acest fel regulamentul. Astfel, sub coordonarea căpitanului Capotă, aveam ore de conversaţie şi ore de cântat. Căpitanul îmi cerea destul de des să-i cânt "Mi-a venit aseară mama" şi "M-am născut într-un bordei". Duioşia cuvintelor lui Vasile Militaru ne umplea inima de lacrimi, acele lacrimi care picură jale în suflet, sfâşiindu-l fără zgomot. Dar mamele noastre? Într-una din zile m-am pomenit cu Vasile la împărţit mîncarea. Cu o mişcare rapidă abia am perceput-o mi-a aruncat un bilet care a aterizat chiar în fundul celulei. L-am descoperit pipăind palmă cu palmă podeaua de beton şi l-am citit cocoţată pe bancă chiar sub ferestruica din zid. Vasile încasase o bătaie cumplită pentru că nu ne denunţase în alte cumplite bătăi, dar, generos din fire şi bun camarad, nu era supărat pentru cea care îi venise din cauza mea. Era optimist şi credea într-un conflict între cele două puteri şi, deci, în salvarea noastră.

La un moment dat am primit şi eu un pachet cu schimburi. Cei din oraş le primeau săptămânal. Ce bucurie pe capul meu! Aveam lucruri de acasă şi aveam şi lucruri de la Margareta. Fratele meu venise de la Şugag cu gândul să încerce să-mi aducă el pachetul la Securitate, dar cei care mai erau pe afară şi familia Mircea l-au oprit. Era riscant pentru el. Margareta a trimis-o pe Auruţa, care nu era încă arestată, cu pachetul.

Când l-am primit, gardianul mi-a strecurat şi două prăjiturele. Mi-a spus că erau mai multe dar n-a putut şterpeli decât două. Era foarte omenos, cred că a fost înlocuit pentru că în scurt timp nu l-am mai văzut.

Pe culoarul nostru, noaptea se auzeau de sus urletele celor schingiuiţi. Într-o noapte mi s-a părut că recunosc vocea tatălui meu. Îngrozită, am îngenunchiat pe betonul rece şi l-am rugat fierbinte pe Iisus să-mi mărească mie surghiunul dar să-l scutească pe tata. După ce m-am liniştit m-am gândit că, totuşi, nu poate să fie tata, nu avea nici un rost să-l aducă la Cluj. Şi poate că rugăciunea mea era trufaşă cerând să ispăşesc eu pentru el, poate că n­am făcut bine. Am adormit şi l-am visat pe părintele Arsenie. A fost singura dată când l-am visat, în toată viaţa mea. Era în biserică, în odăjdii albe, în faţa altarului. Avea chipul luminat de o lumină blândă care venea din cupolă, ca o cernere. Eram singură, la distanţă mare de altar şi eram înspăimântată. Părintele mi-a zâmbit încurajator şi mi-a spus:

"ai făcut bine! Aceasta mai trebuia să faci!"

M-am trezit liniştită, împăcată în sine. Voi primi liniştită tot ce avea să fie. Aveam binecuvântarea părintelui meu duhovnic.

Anchetatorii noştri au început să-şi diversifice metodele. Într-o noapte s-au năpustit vreo trei în celula mea, în frunte cu Stănescu. Mi-au pus o lanternă în ochi şi m-au întrebat: "care este adresa lui...?"

Buimacă de somn am răspuns automat: "strada Andrei Mureşanu nr. 30." Satisfăcuţi, au plecat probabil metoda mai dăduse rezultate şi în alte cazuri. A doua zi am fost chemată la anchetă şi Stănescu m-a luat în primire, furios:

"vezi, că tot am să-ţi fac părul permanent. Îţi baţi joc de noi?"

Eram nedunerită, chiar nu ştiam ce l-a apucat. "ne-ai dat adresa Poliţiei; se poate?!", mă lămurit mai conciliant Mărdărescu. De fapt adresa căutată de ei era la nr. 31. Eu reţinusem când am fost acolo cu Dina, ca punct reper, Poliţia. Buimacă de somn, am indicat adresa Poliţiei, punctul de reper imprimat în subconştient. Mărdărescu a înţeles cum trebuia problema şi nu m-au sancţionat. El ştia din anchete felul meu de a-mi fixa date şi locuri legându-le de câte ceva. Mă întreba, de pildă: "La ce oră te-ai întâlnit cu Cutare?" Răspunsul meu era de felul acesta: "Era pe când înfloreau salcâmii."

Mărdărescu a avut faţă de fete o atitudine mai blândă. A recurs la confruntări şi nu le-a snopit în bătaie.

Un alt eveniment important a fost aducerea Maricicăi în celula mea. Se populase atât de mult subsolul că au fost nevoiţi să ne pună câte două. De acum timpul trecea mai uşor, aveam cu cine să stau de vorbă. Se iviseră, însă, alte probleme. Deşi eram slabe ca nişte nuiele, nu puteam încăpea pe bancă decât una cu capul la picioarele celeilalte. Dar şi aşa, când trebuia să ne întoarcem, eram nevoite să coborâm ca să putem face operaţiunea. Astfel somnul nostru era mai mult o gimnastică, pentru că, din cauza scândurilor tari, trebuia să ne schimbăm mereu poziţia. În afară de asta Maricica, bolnavă de tuberculoză, făcea febră mare din cauza condiţiilor inumane în care eram ţinute aici. A fost o zi cu totul excepţională ziua în care gardianul de serviciu ne-a adus o bucată de pâine de casă şi puţin zahăr. La Mislea am aflat că erau din bagajul cu care fusese adusă Lucica T. Odată cu acest "eveniment" la celula nr. 1 a fost adusă Nina cu care, din păcate, nu prea puteam vorbi: era prea aproape de uşă şi putea fi prinsă şi pedepsită. A mai venit odată cineva cu lenjerie de schimb. A trebuit să dau acasă prosopul meu care era îmbibat cu sânge. Bieţii băieţi se ştergeau după bătăi cu ce nimereau. Mi-era teamă să nu se îngrozească pentru mine cei de afară, crezând că eu am fost snopită până la sânge. Ceea ce la Cluj nu mi s-a mai întâmplat.

Convorbirile cu căpitanul Capotă continuau. Seara ne făceam programul de cântece, încheiat cu rugăciunile obişnuite: "Lumină lină", "Ridica-voi ochii mei la ceruri", "Cu noi este Dumnezeu".

La începutul lunii septembrie, la închidere a venit cel care m-a primit primul la anchetă, însoţit de Mărdărescu. Am profitat de ocazie şi i-am cerut cu insistenţă pentru Maricica, fie internare, fie tratament. Personajul m-a privit cu o milă dispreţuitoare şi a zis:

"de fapt ar trebui să plângeţi una de mila celeilalte. Nu ne vom mai ocupa noi de soarta voastră, căci a venit sfârşitul începutului şi începutul sfârşitului."

Mărdărescu a adăugat:

"ce mult ai albit, Aspazia! îmi pare rău de tine. Mai bine furai."

Am crezut că s-a referit la faptul că pierdusem bronzul verii şi că tenul meu era acum alb din cauza lipsei de soare şi palid din cauza subalimentării. De fapt părul meu albise mult şi Maricica n-a avut inima să mi-o spună.

După ce am plecat, căpitanul Capotă, care în ziua aceea mâncase o bătaie, mi-a spus că mă aflu în a 40 a zi de la venirea mea acolo şi iată că nu părăsesc celula. Nici prin gând nu-mi trecuse să număr zilele, o făcuse căpitanul, intrigat de povestea cu ţigăncile de la Laz. Nu după multă vreme, uşa s-a deschis din nou şi gardianul ne-a spus să ieşim afară.-Am fost duse la mijlocul culoarului mare, unde se afla un birou pentru gardianul de planton. Erau acolo toate fetele pe care reuşiseră să le aresteze: Iulia, Dori, Veronica, Lucica, Angela, Sica, Nina şi, spre marea mea părere de rău, Auruţa care n-ar fi trebuit să fie printre noi, dar intrase pentru omitere de denunţ, printr-o scăpare nefericită a uneia dintre noi. Am remarcat că dintre cele arestate lipsea Tuta. Eram zece fete, erau cinci agenţi, printre care Dădârlat şi Stănescu. Ne-au informat că vom merge la penitenciar pe jos, fiecare dintre agenţi având la Stânga şi la dreapta câte o fată. Vom trece şi prin centru puţin, era firesc, penitenciarul şi tribunalul se aflau lângă Catedrala ortodoxă şi opera de stat, pe strada principală. Vom merge la pas de plimbare (nici nu aveam putere pentru un alt ritm) fără să vorbim cu cineva pe stradă şi fără să facem semne. Abaterile vor fi sancţionate foarte sever, implicit cu reveenirea în beciurile Securităţii. Să ne pieptănăm, deci, şi să ne aranjăm ca să arătăm cât mai bine. Nu puteam pleca fără să-l salut pe căpitanul Capotă. L-am rugat pe Stănescu să mă lase să mă întorc în celulă unde am lăsat pieptenele. M-a lăsat şi nu m-a însoţit nimeni. Căpitanul Capotă auzise mişcarea şi era la post. I-am şoptit că-l las cu Dumnezeu şi că noi, fetele, suntem depuse la penitenciar. "extraordinar, este chiar în ziua a 40 a! Nu ţi-au spus ţigăncile cât va dura închisoarea?" Căpitanul uitase că, după profeţia lor, durata acesteia urma să fie, cel puţin pentru mine, foarte lungă. Şi căpitanul făcea parte din ceata optimiştilor care sperau că o ţară ca a noastră nu putea fi lăsată în ghiarele bolşevismului. În ciuda evidenţei, ei sperau într-un conflict est vest. Nu i-am spus, deci, că va fi lungă detenţia noastră. Pentru mine era limpede Că diavolul ştia ce ne pregăteşte. L-am revăzut pe căpitanul Capotă la proces. Fusese condamnat la 15 ani.

"Plimbarea" noastră a fost de neuitat. Era o noapte superbă, cu cer înstelat, cu arome de toamnă timpurie. Studenţii nu se întorseseră încă la cursuri, clujenii ieşiţi la "promenadă" se bucurau din plin de frumuseţea verii în declin şi de romanţa începutului de toamnă. Grupul nostru arăta bine, nu atrăgea prea mult atenţia. Aproape toate fetele erau frumoase, faptul că erau atât de slabe nu le ofilise frumuseţea, dimpotrivă, le dădea o aură de nobleţe.

Eram în frunte cu Stănescu. Din partea cealaltă Iulia căuta să afle cam ce condamnări ne aşteaptă. Stănescu era, ca niciodată, vorbăreţ. După părerea lui, Iulia, Dori şi cu mine vom lua câte cinci ani, cele mai vechi din grup câte trei ani, restul câte doi ani. Cele care vor fi condamnate în contumacie vor lua sigur mai mult pentru că, între timp, vor mai acumula infracţiuni. Era vorba de Dina, de Anişoara şi de Sima. Prevedea că eu aş fi putut lua şi mai mult decât cinci ani, datorită faptului că, în lipsa Dinei, voi figura ca şefă de lot.

Cuvintele lui ajungeau la mine vătuite, ca de la foarte mare distanţă. Aveam o senzaţie stranie, un fel de detaşare de mine însămi. Mi se părea că mă despart de mine ca de o străină, că tot ce am fost până acum se îndepărta, se transforma în cineva necunoscut. Din noaptea aceasta venea spre mine un alt "ego" necunoscut, nebănuit, nelămurit. Mă dezbrăcăm de fapt de haina unei vieţi normale şi mă îmbrăcam în haina jertfei. Nu ştiam chiar limpede ce se întâmplă cu mine. Era ca o taină: lăsam la picioarele lui Iisus întreaga mea tinereţe. Mă simţeam mică, nevrednică, nepregătită.

Mai târziu am încercat să prind în cuvinte starea mea de spirit. Versurile, dacă pot să le numesc aşa, nu aveau nici o valoare literară. Ele încercau să exprime doar acceptarea propriului Calvar:

În casa mea intrase Cineva,

Dar nu L-am cunoscut Cine era.

Şi-a luat din casa mea ceva

Şi n-am ştiut anume ce era,

Dar am simţit C-avea un preţ nemărginit,

Că-n urma Lui, în casa mea, lumina a pălit

Şi L-am urât şi L-am certat.

Şi în ocări pe Cineva L-am alungat

Dar n-a plecat

Şi n-a lăsat

Odorul cel nepreţuit ce l-a luat.

Umil, la uşa mea plângea

Şi-n casa mea s-au prăvălit milenii de-aşteptare grea

Şi-un hău de întuneric ce mereu creştea.

Într-un târziu, cu gând trudit,

M-am ridicat şi am şoptit:

"— Să fie, Doamne Prea Slăvit, aşa cum ai voit."

Iisus s-a ridicat de lângă uşa mea.

Zâmbind, pleca...

Înmâna Lui, ce viu ardea

Întreagă, tinereţea mea.

În sfârşit am ajuns la destinaţie. Slăbite cum eram, răcoarea plăcută a nopţii ne dădea un frison uşor, aerul curat ne ameţise, ne clătinam într-o dulce beţie. Am fost bucuroase când, după mai multe scări şi culoare întortocheate, ne-au oprit în faţa unei uşi. "Cavalerii" noştri ne-au predat gardianului care făcea serviciul de noapte. Zăvoarele au fost trase şi ne-am pomenit într-o cameră complet goală, unde ne aşteptau bocceluţele noastre aduse aici de la Siguranţă. Într-un colţ, culcată direct pe duşumea, cu o compresă pe frunte, se afla o fiinţă. Stănescu ne-a urmărit atent să vadă care dintre noi dă semne că o cunoaşte. Cum nimeni nu schiţase nici un gest, ne-a prezentat-o el:

"se numeşte Mica. Este mică şi a dracului."

Eu ştiam cine era, noroc că n-am recunoscut-o din primul moment. Părea îmbătrânită din cauza slăbiciunii extreme. Îi făcusem odată o vizită cu Dina care mi-a prezentat-o: "Mica de la Arad". Mica şi-a dat seama că mi-am amintit de ea şi mi-a luat-o înainte:

"cred că nu mă cunoaşte nici una dintre voi, dar dacă, din întâmplare, ştiţi ceva despre mine din auzite vă rog să vă purtaţi ca şi cum nu ştiţi absolut nimic. De asemenea vă rog să nu faceţi caz de faptul că nu voi mânca nimic. Vreau să ţin un post negru de şapte zile şi vă rog să mă ajutaţi în a nu se afla. Va trebui să vă culcaţi pe jos cum veţi putea mai bine, nu se dau paturi şi nici pături sau perne."

Camera era mică pentru noi. Ne-am aşezat una după alta ca sardelele, sperând că vom dormi, în sfârşit, un somn descătuşat de teroarea anchetelor. Nu a fost să fie aşa. Un roi de ploşniţe flămânde s-a abătut peste trupurile noastre numai piele şi os. Cât am stat în această încăpere am omorât cu nemiluita scârboasele insecte dar fără nici un folos. "Paraşutiştii" plonjau în fiecare noapte peste noi. Aveau predilecţie pentru Iulia şi pentru mine, ne desfigurau până şi feţele. Ne perpeleam ca pe jar.

Eram la etaj pe un culoar de pe care se deschideau cinci încăperi. Prima, chiar lângă uşă, era un spălător cu chiuvete şi W.C.-uri turceşti, înşirate unul lângă altul fără să fie compartimentate. A fost un chin până am reuşit să învingem simţul pudoarei şi să reuşim să folosim concomitent cele trei W.C.-uri ca să ne putem încadra în timpul acordat programului. Ne aşezam cu spatele în faţa celor care erau la rând ca să asigurăm cât de cât o intimitate. A fost cumplit.

După spălător venea celula noastră şi apoi una după alta încă trei încăperi. Toate celulele aveau uşa spre culoar şi câte un geam pe peretele opus, situat foarte sus. La acest singur geam se putea ajunge numai dacă una dintre noi făcea "capra" şi o alta se urca pe umerii ei. În colţul de lângă uşă era faimoasa "tinetă", un vas cu capac pentru nevoile biologice. Pentru a se păstra un aer cât de cât respirabil am convenit să nu folosim tineta decât pentru problemele mici, cele mari urmând să fie rezolvate la W.C. Un alt chin pentru a disciplina organismul pentru acele ore. Când se mai înregistra câte un eşec era mare tulburare în cameră, faptul fiind considerat o crimă. Cu timpul am capitulat când organisme bolnave ne-'au obligat să acceptăm promiscuitatea ca pe o fatalitate. La tinetă ne asiguram intimitatea ţinând în faţă o fustă.

Uşile nu se închideau perfect. Lăsau crăpături la balamale prin care se puteau strecura bileţele. Astfel am aflat că în camerele următoare se află băieţii, foarte înghesuiţi, dar bucuroşi că au scăpat de bătăi şi de zeama chioară de la Siguranţă.

Mâncarea de penitenciar, deşi avea un gust fad, era suficientă ca să ne dea senzaţia de sătul. Sfertul de pâine, ciorba de fasole, de cartofi sau de arpacaş au început să ne restabilească puţin câte puţin. Deşi trebuia să "alergi cu bicicleta" după boabele de fasole sau după bucăţelele de cartof, faţă de zeama chioară de la Siguranţă era totuşi ceva. Mâncarea de arpacaş fiert în apă era chiar consistentă. Cel mai apreciat lucru era că primeam mâncare şi la prânz şi seara. Mâncam cu lingura din gamele militare. Vesela era adusă odată cu ciuberele cu mâncare.

Ne-am hotărât ca în fiecare vineri să renunţăm la porţiile noastre de pâine şi să le trimitem în camerele bărbaţilor, pentru cei mai bolnavi. Băieţii credeau că noi primim suplimente de la gardienii de serviciu pentru că eram femei şi eram mult mai puţine decât ei. Nu puteau concepe că renunţam la raţia de pâine, singurul aliment mai bun şi mai hrănitor. Cele din oraş primeau săptămânal rufărie de schimb de acasă. O singură dată a venit cineva din partea Margaretei, care mi-a adus îmbrăcăminte de acasă şi am putut să i-o înapoiez pe a ei.

A fost scoasă dintre noi Mica şi adusă în schimb Ica P. Ea coresponda cu cei de acasă prin tivurile, gulerele sau manşetele de la rufăria de schimb. A cerut andrele (care au şi fost aduse) şi, din fulare şi pulovere destrămate am lucrat căciuliţe pentru băieţi. Ştiam că vor fi tunşi şi le va fi frig. Cu mare părere de rău am aflat ulterior că aceste căciuliţe au stat mai mult în magaziile închisorilor, "bandiţii" nu au avut voie să le poarte.

Ne împrieteniserăm cu paznicii noştri care ne scoteau la plimbare în lungul culuarului. Fredonam romanţe la care băieţii răspundeau mai ales cu "Trubadurul":

"De-aş fi vântul cu miresme parfumate..."

Bileţelele circulau regulat cu frânturi de gânduri, nostalgice, romantice, frumoase vise sortite uitării.

Într-o zi am primit pe adresa mea un bilet de la un tânăr care-şi mărturisea dorul pentru fata iubită. Era atâta gingăşie şi atâta afecţiune în cuvintele lui şi, mai presus de toate, atâta jale că nu m-am simţit în stare să-i răspund. Sunt dureri care nu pot fi consolate decât de "ochii îndrăgiţi". Când a venit Ica, băiatul i-a mărturisit că mi-a scris mie din dor şi din alean şi aşa am aflat cine era fata atât de mult iubită.

Povestea lor m-a făcut să mă fericesc în taină că pe mine viaţa m-a scutit din timp de astfel de sfâşieri.

Către sfârşitul lunii a fost adusă în celulă Lucia B., soţia doctorului Boeru, cel care fugise din casă chiar pe sub nasul poliţiştilor. Acum două dintre noi nu mai încăpeau în şir ci la picioarele celorlalte.

Lucia purta şi ea corespondenţă prin rufărie şi. astfel am aflat că vom fi trimise la Mislea. Părinţii ei indicau precis ziua şi trenul cu care vom pleca şi o anunţau că vor fi pe peronul gării din Braşov.

Se încheia astfel un alt capitol din tragica noastră epopee; un intermezzo de care ne vom aminti cu o ciudată nostalgie. Înghesuiţi pe duşumele ca animalele în grajduri, revolta şi umilinţa noastră s-au convertit într-un frumos sentiment de camaraderie.

Plecam cu tristeţe, ne încercau păreri de rău, ne despărţeam de fraţi şi de un crâmpei de frumoasă solidaritate. Se statornicise între noi şi „băieţi" o relaţie de adevărată camaraderie. Ea alimenta în noi, prin crez şi suferinţă, o lumină care ne îndulcea restriştea asemenea unei candele.

III mISLEA rEŢINUTE

Primul drum la Mislea a fost şi primul nostru drum cu duba. Ataşată la anumite trenuri, duba nu semăna deloc cu obişnuitele vagoane pentru călători. Vagonul dubă era împărţit în încăperi mai mari sau mai mici, adevărate celule de închisoare puse pe roţi. Celula în care am fost înghesuite împreună cu deţinute de drept comun era lungă şi îngustă. Avea o singură banchetă de lemn aşezată pe latura lungă şi deasupra ei o plasă pentru bagaje. La capătul opus uşii avea un capac care se ridica pentru nevoile biologice. Geamul era mic prevăzut cu zăbrele. Mai târziu zăbrelele au fost Suite cu şipci metalice aşezate în solzi (jaluzele metalice fixe), astfel că nici o privire nu putea pătrunde nici din afară, nici din interior. Uşa era prevăzută cu zăvoare şi cu o vizetă zăbrelită dar nu ştiu care era funcţionalitatea ei (probabil pentru supraveghere), pentru că odată aruncate în dubă nimeni nu se mai sinchisea de noi. Ni se dădea aşa-zisa hrană rece: o bucăţică de pâine, o aşchie de slănină sărată, un cubuleţ de marmeladă şi dacă nu aveai şanse să-ţi poţi lua o sticlă cu apă puteai să plesneşti de sete că nimeni nu răspundea la bătăile din uşă decât cel mult cu un "ai răbdare!".

Din păcate am ajuns la Braşov noaptea. Ne-am dat seama că, chiar dacă părinţii Luciei se aflau pe peron, le era cu neputinţă să-şi vadă fiica. Ne-am gândit s-o facem vizibilă şi tot timpul cât a staţionat trenul în gară am aprins chibrituri lângă chipul ei. În nimbul de lumină format de flăcăruile chibriturilor aprinse, chipul Luciei părea ireal de frumos. Nu ştiu dacă demersul nostru a reuşit şi, dacă a reuşit, nu ştiu cât de bine putea să le facă bieţilor părinţi să vadă chipul tânăr şi frumos al copilei iubite, profilat pe zăbrele.

Deţinutele de drept comun aveau asupra lor cărţi poştale (aveau dreptul să trimită acasă câte una pe lună). Aflând că noi suntem "politice" s-au oferit să ne cedeze cărţile lor poştale ca să comunicăm acasă ce se întâmplă cu noi. Ele ne-au învăţat să aruncăm scrisorile prin gaura din banchetă dar nu chiar în gară. Sigur, în gară aveau şanse mai mari să fie găsite de călători binevoitori, dar şi de agenţi ai Siguranţei Statului. Locul cel mai indicat era la macazuri, ceferiştii fiind oameni curajoşi şi obişnuiţi cu astfel de lucruri. Cartea poştală era înfăşurată în hârtia oferită tot de vecinele noastre şi pe care scrisesem: "omule bun, te rog, trimite scrisoarea la adresă." Am aruncat astfel câteva cărţi poştale rugând pe mamele noastre să înştiinţeze pe toată lumea interesată de soarta noastră. Când am ieşit din temniţă am aflat că unele din ele au ajuns la destinaţie.

La început solidaritatea omenească era mult mai mare. În scurtă vreme însă oamenii au învăţat cât îi costă această solidaritate, numită în limbajul justiţiei comuniste "ajutor legionar" şi "favorizarea infractorului" şi câte grade şi favoruri se puteau obţine prin denunţarea unor astfel de "infracţiuni".

Deţinutele de drept comun au fost lăsate prin diferite gări, erau transportate pentru procese în diferite oraşe (Braşov, Ploieşti). Ele ne-au povestit că "Mislea-i închisoare grea curge apă pe sub ea" şi că este închisoare centrală pentru delicte de tot felul (atât de drept comun cât şi politic).

Am ajuns la Câmpina, gara de unde urma să fim preluate de gardienii Mislei. Era dimineaţă. Am coborât din dubă într-un nor de vapori, ameţite de lipsa de aer. Aerul curat, înmiresmat cu acele arome specifice toamnei, ni s-a părut un dar divin. Era o zi superbă de început de octombrie.

Ne aşteptau doi gardieni, cu baionetele trase pe armele trecute neglijent peste umăr. Nu păreau de loc fioroşi, nu aveau aroganţa celor de la securitate. Convoiul nostru era evident că-i uluise. Poate că nu se aşteptau să fim atât de multe, poate că nu se aşteptau să fim atât de tinere şi atât de "intelectuale". Curând aveam să aflăm că eram primul grup de studente care eram trimise la Mislea fără proces, cu statutul de "reţinute la dispoziţia Siguranţei Statului". Iaşul, Bucureştii au trimis la Mislea numai condamnate.

Închisoarea trimisese o căruţă în care s-au încărcat puţinele noastre bagaje. Noi, încolonate, trebuia să parcurgem cu piciorul cei 10 - 12 km care ne despărţeau de închisoare. Ne-am încolonat, dar nici vorbă de marş, de cadenţă. Regimul acerb de înfometare de la securitate şi perioada scurtă de "refacere" la penitenciarul Cluj nu reabilitaseră în nici un fel siluetele noastre filiforme. Sub soarele de toamnă, acel soare care dă dureri de cap pe la nămiezi, paşii noştri deveneau din ce în ce mai şovăitori. Oamenii care ne întâlneau pe cale se opreau şi ne urmăreau cu uitătură lungă. Subţiri ca nişte nuiele, cu feţele palide, lipsite de obişnuitul bronz al verii, tinere şi, unele dintre noi de o frumuseţe remarcabilă, nu arătam de loc a delincvente. Apariţia noastră între cei doi gardieni era stranie chiar şi pentru cineva lipsit cu totul de spirit de observaţie. Norocul nostru a fost că însoţitorii noştri erau destul de îngăduitori cu noi. Nu ne-au forţat în nici un fel. Ne-au lăsat să ne prelingem printre coline şi livezi "la pas de voie".

Priveam cu nesaţ colinele somptuos împodobite de aurul toamnei ce însoţeau lunga depresiune a mislei. Şoseaua şerpuitoare îmi apărea ca o netă şi brutală linie de demarcaţie între două planuri de existenţă, complet diferite. Rămâneau în urmă copilăria şi adolescenţa cu umbrele şi luminile lor şi se deschidea în faţă hăul închisorilor comuniste, care avea să ne surpe tinereţea (sau chiar viaţa) pentru cine ştie cât timp şi cu ce consecinţe. Căutam să-mi înăbuş senzaţia dureroasă de ruptură şi mă căzneam să mă las cuprinsă de frumuseţea zilei pe care Dumnezeu ne-o oferea ca o binecuvântare.

La un moment dat Sica a părăsit locul ei din şir şi s-a apropiat de mine. De altfel de mult nu mai respectam stricta înşiruirea două câte două cum ni s-a ordonat. Sica m-a prins de mână. Minunaţii ei ochi verzi erau aburiţi de spaimă, buzele livide, obrajii coloraţi nefiresc. "Ce trebuie să fac ca să nu leşin?" Am prins-o în braţe, era gata să se prăbuşească. Gardienii au înţeles imediat că i s-a făcut rău şi au ordonat un popas. Inima lor nu era încă asurzită de învăţătura marxist -leninistă, cumsecădenia ţăranului român, blajin şi îngăduitor, nu sucombase încă sub vigilenţa proletară. Ne aflam într-o poieniţă cu otavă mătăsoasă, Doamne, ce fericire să-ţi poţi prăbuşi truda pe iarba încălzită de soare şi să te odihneşti răstimp de o veşnicie!

Sica şi-a revenit aplicându-i noi metoda care avea să devină de-a lungul anilor singurul nostru mijloc de tratament; un masaj persistent la încheietura mâinilor, o uşoară presiune a tâmplelor, un masaj puternic pe umeri.

La promisiunea că nu vom "evada de sub escortă" gardienii ne-au permis să coborâm printre tufanii din vale pentru a ne rezolva unele stringenţe. N-am să uit o săteancă ce s-a apropiat de noi cu o sită de nuci proaspăt căzute din coaja verde gardienii s-au prefăcut că nu observă. Pe valea mislei încă nu se înstăpânise ura pentru "bandiţi". Văzându-mă cu părul alb mătuşa a crezut că sunt mai bătrână ca celelalte şi ca atare un fel de cap al lor şi să apropiat de mine.

"Ce făcurăţi, maică, de vă puseră la popreală, că tare mai sunteţi tinere şi frumoase?!"

Ce-aş fi putut să-i spun? "Suntem studente, maică şi noi credem că n-am făcut nici un rău. Noi vrem doar să ne putem ruga Bunului Iisus şi Maicii Domnului, în limba noastră românească, noi spunem că este bun tot ce am moştenit şi nu vrem să fie aruncate la gunoi obiceiurile noastre strămoşeşti."

"Of, că friptă o mai fi inima mumelor voastre" a oftat bătrâna şi a plecat clătinându-şi a jale capul.

Cu puteri refăcute am pornit din nou la drum. Într-unul din sate ni s-a permis să intrăm întro băcănie ca să ne cumpărăm ceva de mâncare. Singurul aliment ce l-am găsit au fost nişte covrigi. Nu toate aveam bani. Dar cum la securitate banii nu ne-au folosit, crezând că şi la închisoare va fi la fel, fetele care aveau bani au cumpărat covrigi pentru toată lumea. Am mâncat noi ceva din ei dar ce ne-a prisosit i-am luat cu noi, aşa cum erau, înşiraţi pe sfoară. Fiecare avea un şirag de covrigi, părea că ne întoarcem de la colindat.

Într-un târziu, când soarele se îndrepta spre asfinţit, am coborât panta abruptă care cobora la închisoare! Coborârea sugera într-adevăr povârnişul spre iad. Mislea, aşadar! Prima impresie a fost o uluire. Închisoarea domina coama lină, aproape plată, a unei coline, în mijlocul unei grădini cu pomi fructiferi. Iadul ni se prezenta în înveliş de rai. Pere aurii, mere roşii, lăcuite de lumina apusului, străluceau festiv în frunzişul încă viu al copacilor.

Am intrat pe o alee lungă, străjuită de plopi fremătători şi de tufe de liliac pe care toamna începuse să-şi etaleze paleta de culori. Flori încă viu colorate păreau că nu se grăbesc să se ofilească sub sărutul brumelor, care mai întârziau să apară.

La capătul aleii se deschidea o poartă masivă peste care se arcuia dominatoare turla clopotniţei. Închisoarea apărea ca un masiv patrulater înconjurat de ziduri străvechi de mănăstire, înalte, sprijinite pe contraforturi puternice. În afara incintei propriu zise sprijinite de zidurile masive, în dreapta porţii se aflau clădirile administraţiei. Spre stânga, o clădire cu etaj, discret străjuită de arbori, era destinată direcţiunii. Pe partea dreaptă a patrulaterului, tot în afara incintei, se afla carantina. Aici erau ţinute timp de două săptămâni loturile de deţinute care veneau de pe tot cuprinsul ţării. De aici se repartizau deţinutele la expirarea carantinei fie în secţiile de producţie, fie în secţiile închise. În faţa carantinei se afla magazia cu materiale pentru secţiile de producţie. Din faţa clădirilor de administraţie, perpendicular pe aleea cu plopi, se deschidea o altă alee care ducea la clădirile corpului de gardă.

Gardienii ne-au aliniat pe două rânduri în faţa birourilor administrative. Din prima încăpere, pe care scria ''Contabilitate", a ieşit directoarea închisorii. După ce a primit raportul gardienilor a ţinut să ne facă o primire de pomină. Cu timpul, ne-am obişnuit cu faimoasele "careuri" şi cu "discursurile" urlate peste ziduri cu voce tunătoare. Destul de repede le-am descifrat ambiguitatea, dar atunci, la primul contact, directoarea ni s-a înfăţişat ca prototip al teroristei bolşevice şi ne-a înfiorat. Aveam în faţa noastră o femeie căpitan, luptătoare din ilegalitate, care ne vorbea cu voce dură, aproape bărbătească. Cuvintele biciuitoare erau impregnate de zeflemeaua, copios stimulată de şiragurile de covrigi din mâinile noastre.

Era bondoacă, îndesată, lipsită de orice farmec feminin, la prima vedere părea chiar urâtă. Purta părul prins pe ceafă într-un coc din care cădeau şuviţe rebele. În special bucla căzută pe frunte îi dădea un aer de permanentă răzvrătire. Avea ochi negri foarte expresivi, o privire directă, sfredelitoare, plină de cinism şi sarcasm dar scăpărând de inteligenţă. Îi plăcea să poarte în păr sau la reverul hainei o floare imensă, roşie, care varia după sezon. Preferate erau daliile.

Elena Tudor, fiică de sculptor, licenţiată în filosofie, era pe lângă director de închisoare, căpitan în mă I. şi deputat în Marea Adunare Naţională. Era cultivată, fără îndoială, avea predilecţie pentru lucruri frumoase, rafinate dar nu ştiu din ce spirit de frondă folosea cu voluptate expresii vulgare şi se purta în cea mai autentică manieră proletară. Atunci când nu purta uniforma se îmbrăca într-un fel care-i menţinea alura cazonă. Iarna purta un cojoc lung care te făcea să te gândeşti cu groază la Siberia şi să mulţumeşti lui Dumnezeu că cel puţin te aflai în ţară şi nu acolo.

Avea o voce joasă şi puternică pe care o folosea teatral atunci când avea chef să ne beştelească cum îi venea la gură: "neam de traistă", "a doua coajă de la mămăligă", "protoplasme ce întindeţi pseudopode după mămăligă" şi multe alte epitete pitoreşti erau greu înghiţite de persoane cu educaţie aleasă. Afişa un dispreţ făţiş pentru informatoare, îi plăceau curajul şi spontaneitatea, dar uneori o ţinută perpendiculară i se părea impertinenţă şi atunci pocnea cu sete cu mâna ei lipsită de fineţe, care exprima patimă şi violenţă. Cu toată duritatea ei afişată, cu tot cinismul usturător, cu toate urletele ce treceau dincolo de garduri, cu toate palmele împărţite din când în când, în scurt timp Diri nu mai reuşea să ne păcălească. Deţinutele de drept comun o botezaseră Diri neni. Noi n-am înţeles de ce această poreclă maghiarizată şi i-am spus simplu, Diri.

Într-un târziu aproape toată temniţa a înţeles că toate demonstraţiile lui Diri nu porneau din nevoia vulgară de a se îmbăta cu puterea ce o avea asupra destinelor noastre şi nici din impulsul meschin de a se amuza cu un joc al terorii pentru care nu avea de dat socoteală nimănui, ci pentru a-şi masca decepţia cruntă şi amară faţă de felul în care se realiza un ideal în care crezuse şi pentru care luptase cu entuziasm şi bună credinţă. Pe acest fond de decepţie profundă Diri a venit în contact cu caractere puternice, cu valori morale de înaltă spiritualitate, victime care îşi surclasau schingiuitorii cu o nobilă generozitate. Cu inteligenţa ei pătrunzătoare nu i-a fost greu să facă paralele, să tragă concluzii. Diri a fost fără ăndoială un caz unic în peisajul nomenclaturii comuniste.

Nu-mi mai amintesc exact ce ne-a spus. Îmi amintesc întrebarea rostită retoric: "ce caută tineretul universitar într-o cauză definitiv pierdută? În lumea cea nouă, cea mai bună şi cea mai dreaptă, tinerii trebuie să se alinieze marşului triumfal spre gloria societăţii comuniste şi nicidecum agenturilor retrograde care nu mai au nici o şansă." Şi aşa mai departe...

În sfârşit şi-a dat seama că suntem atât de ostenite încât cuvintele ei nu mai ajungeau la înţelegerea noastră şi s-a potolit. Ne-a scutit de carantină, l-a chemat pe primul gardian şi i­a dat dispoziţie să ne introducă în secţia "reţinutelor". Primul gardian Agapie şi soţia sa Aurica ne-au luat deci în primire. Trecând pe sub clopotniţă, prin poarta masivă, am intrat în prima curte a închisorii. Aici se aflau magazia de alimente, bucătăria, baia cu duşuri, spălătoria cu troci din beton, dispensarul medical şi faimosul izolator, pe care, cu adevărat, aveam să mă conving mai târziu, curgea apă.

Izolatorul putea cu adevărat să-ţi trezească coşmaruri numai la vederea lui. Era format din patru celule de un metru lăţime şi doi metri lungime, cu nişte uşi metalice închise cu zăvoare imense la partea superioară. Păreau nişte cavouri. Toate se deschideau într-un culoar strâmt, atât celulele cât şi culoarul aveau geamuri înguste sus de tot, zăbrelite cu zăbrele dese. La capătul culoarului se afla carcera, un fel de dulap metalic atât de strâmt încât erai obligat să stai în picioare. În faţa izolatorului se legănau doi pini, în care, mai ales iarna, vrăbiile ţineau de urât pedepsitelor. Din izolator, dacă aveai noroc să-ţi introducă pat (ceea ce mie nu mi s-a întâmplat niciodată) şi te urcai pe spătar, puteai să vezi o frântură de cer, o creangă de pin şi eventual o vrăbiuţă, exact ca în poezia lui Verlaine, "Prison". Dispensarul avea un cerdac închis cu sticlă şi amintea cel mai mult de vechea mănăstire. Avea un salon mai mare şi două mai mici şi dispensarul propriu zis cu un birou pentru sanitar sau medic. Pe o latură era lipit salonul pentru bolnavele de tuberculoză.

În faţa dispensarului se aflau răzoare cu tufe de merişor şi flori de ţară, se simţea mirosul de regina nopţii. Sub zidul înalt tufe mari de "mărită-mă mamă" legănau bulgări de lumină în înserarea ce începuse să umbrească curtea. Mirosea a pâine coaptă, proaspăt scoasă din cuptor. Era pâinea pentru a doua zi, cinstitul sfert de pâine gospodăreşte dospită în albie şi coaptă pe vatră, rămăşiţă a "barbariei burgheze" care sub "fericirea proletară" avea să se schimbe în cărămida ("chirpicul") de mămăligă încruzită sau în turtoiul de mălai, amare şi cu gust de mucegai, uneori şi cu câte un şoricel imprudent căzut în plămădeală.

Între bucătărie şi dispensar se afla o altă poartă. Trecând prin ea ne-am pomenit în altă curte pătrată. Drept în mijloc se afla o minune de bisericuţă, cu pridvor, în stil brâncovenesc, înconjurată de o horă de castani mai înalţi decât biserica. Poleiţi cum erau în lumina apusului păreau torţe imense veghetoare în jurul bisericii. Uşa bisericii era întredeschisă şi printre stâlpii pridvorului se zărea catapeteasma altarului, o minune de dantelărie în lemn, slab luminată de pâlpâirea a două trei lumânări ce ardeau într-un sfeşnic. Mi se părea că Domnul binecuvânta în felul acesta tinereţea noastră eroică ce se încumeta să urce golgota închisorilor comuniste ce-şi prefigura piscurile de suferinţă. Un fior de emoţie ne-a încălzit inimile.

Cu timpul vom afla că biserica avea valoare patrimonială. Pe o veche sihăstrie de lemn, voevodul Radu Paisie a zidit o biserică de piatră terminată în 1537 şi închinată Sfintei Treimi. Ea avea să înfrunte vicisitudinile vremurilor agitate de care s-a "bucurat" şi Ţara Românească pustiită când de năvălitori când de rivalităţile la domnie. Astfel, pe lângă turci, mănăstirea Mislea fu pustiită de Mircea Ciobanu. Luminatul domn Petru Cercel o va reface şi o va înzestra. Printre cei care i-au purtat de grijă se numără şi marele voevod Mihai Viteazu precum şi Matei Basarab care în 1639 eliberează mănăstirea de sub jurisdicţie grecească şi o dă spre cârmuire călugărilor români. Se cunoaşte şi un hrisov al lui Mihnea Turcitul, din 1616 cu privire la mănăstire.

Mănăstirea Mislea funcţionează până în anul 1869 când este transformată în închisoare pentru minorii delincvenţi. În 1924 este transformată în penitenciar central pentru femei. Biserica a fost puternic afectată de cutremurul din 1940. Ea a fost refăcută, iar la pictură au contribuit şi elevele legionare închise sub regimul antonescian. Se afla atunci la Mislea o secţie de deţinute politic, legionară şi comuniste deopotrivă. Trei din fostele pictoriţe amatoare de atunci aveam să le întâlnim chiar în secţia unde eram

conduse fiind reţinute de data aceasta de comunişti. De la ele am aflat că una dintre cele care au ajutat la refacerea picturii a devenit chiar pictoriţă de biserici. Bisericuţa avea să ne fie inimă de lumină în iadul de jale ce ne aştepta. Izvor de credinţă şi speranţă ea ne-a strâns în jurul ei cu o îmbrăţişare inefabilă. Duhul celor patru secole de rugăciuni ce s-au rostit la ceasurile de laudă ne-a dat tărie şi alinare. Avea să fie transformată sub ochii noştri în magazie de confecţii acesta era preţul ca să nu fie demolată dar şi aşa aura ei ocrotitoare nu ne-a părăsit. Orice suflet, oricât de slab, venea la zidurile ei ca la un alt zid al plângerii şi din duhovnicia ei creştea dăruirea şi iubirea, da, iubirea într-un loc unde ura şi barbaria îşi făceau din ce în ce mai mult loc. A intra în biserică cu un braţ de cămăşi era un fel de premiu, era o bucurie imensă să te poţi închina în faţa sfântului altar, unde un Domn înlănţuit ca şi noi ne învăţa virtutea răbdării. Aici a intrat prin anii '50 soeur Marghita cu voia lui Diri şi a pus mâna pe biblia care se afla în interior. A deschis geamul de la proscomidiar şi a lăsat pe el biblia. Geamul închis fără foraibere permitea de acum ca biblia să poată fi ridicată de soeur Marghita ca să circule în temniţă şi să fie repusă ori de câte ori intervenea câte o percheziţie. Astfel biblia a circulat lungă vreme prin dormitoare. A fost repusă pentru totdeauna în fereastră atunci când Diri a fost înlocuită cu teroarea Vişinescu, Georgescu, Dorobanţu şi alţii.

Pe latura din faţa bisericii se aflau dormitoarele. O parte erau vechile chilii mănăstireşti, o parte erau clădiri noi refăcute după cutremur, toate pe două nivele, sprijinite pe vechile pivniţe mănăstireşti, solide încă, minunat boltite, bine întreţinute.

Pe latura stângă se afla o sală de mese folosită ca atare de deţinutele care lucrau la atelier. Erau mese mari de lemn cu bănci lungi şi un fel de cutii suprapuse în care deţinutele care primeau pachete îşi ţineau alimentele. Este vorba la acest moment numai de deţinutele de drept comun, singurele care aveau dreptul să lucreze. N-am ştiut dacă această sală era vechea trapeză a mănăstirii sau era o construcţie mai nouă. Tot pe această latură se aflau şi WC-urile turceşti, construite sub Diri, un obiectiv foarte salutar pentru întemniţate.

Pe latura din dreapta se afla o clădire cu un singur nivel format din două încăperi, unde stăteau deţinutele inapte de muncă. În spatele bisericii se afla un alt zid înalt şi gros care despărţea această curte de curtea atelierelor. Între biserică şi sala de mese se afla poarta prin care se intra la ateliere. Am trecut şi prin această poartă şi am traversat curtea atelierelor, unde deţinutele de drept comun torceau şi vopseau lână, torceau cânepă şi în şi ţeseau pânză ţărănească şi covoare persane şi olteneşti.

Un gard din scânduri despărţea curtea atelierelor de secţiile destinate "politicelor". Erau trei secţii despărţite între ele prin garduri înalte şi groase. În secţia I a se aflau deţinutele politice condamnate drept criminale de război, secţia a II a era destinată deţinutelor ce urmau să vină nou condamnate şi secţiile a III a şi a IV a, care acum formau o singură secţie, cea a deţinutelor la dispoziţia securităţii. Aici se aflau loturi de femei cu ancheta terminată şi aduse în aşteptarea proceselor ce urmau să se ţină, sau arestate, dar cu situaţia neclarificată încă. Mai târziu am aflat că în secţia I-a deţinutele stăteau numai în cursul zilei, iar noaptea dormeau în corpul vechi al clădirii. Tot în corpul vechi, pe colţ, se afla şi o secţie secretă unde era şi Maria mareşal Antonescu şi Sanda Pop, tânără studentă condamnată la moarte într-un proces cu rezistenţa din munţi (lotul Dabija, ţin bine minte). Fiind micuţă şi slăbuţă, Sanda se îmbrăca asemeni unui băieţel de 10 - 12 ani şi în felul acesta a trecut de nenumărate ori, fără probleme, peste cordoanele securiştilor, făcând legătura între rezistenţă şi familii.

Corpul nostru se sprijinea pe zidul exterior, puternic fortificat şi se compunea din patru încăperi. În mijloc era un mic hol din care se intra în trei încăperi. În fund era o încăpere foarte mică, fără nici un geam, posibil să fi fost camera neagră de pedeapsă, dar acum nu avea nici o întrebuinţare, în dreapta era o cameră destul de mare, era şi sufragerie şi camera în care se stătea ziua. Avea mese şi laviţe de lemn şi un hârdău pentru apa de băut. Avea duşumele din scândură, toate străluceau de curăţenie deoarece săptămânal erau frecate cu leşie din paie.

Se formau echipe de serviciu care, pe lângă curăţenie aveau grijă şi de împărţirea hranei. Cu timpul serviciul acesta a revenit şefei de cameră care trebuia să fie o expertă în împărţirea ciorbei în aşa fel încât să revină fiecăreia câteva boabe de fasole, câteva bucăţele de cartof sau câteva zdrenţe de varză murată, acră de fulgera afară (după sPuşa bunicii). Era nevoie de o anumită mişcare a polonicului prin zeama chioară, cu timpul deveneai expert în această îndeletnicire. Numai la terciul de dimineaţă şi la arpacaşul de seară nu erau probleme. Cu arpacaşul era altă poveste. Trebuia să devii expert în a scoate rapid gărgăriţele ca să ai timp să mănânci mâncarea până la scoaterea gamelelor. Hrana ni se dădea în gamele militare sau străchini de metal şi orice ar fi fost se mânca cu linguri coclite, de foarte proastă calitate.

Mâncarea era adusă de la bucătărie de deţinute de încredere de la dreptul comun şi era lăsată la poartă (poarta iadului, cum spuneau ele sau poarta neagră). Aveam voie la o cană şi un lighean, lucruri extrem de rare şi de preţioase deoarece, neavând dreptul la pachete, nu aveam de unde să le luăm. Fericitele care aveau un lighean aveau şi angajate permanente la folosirea lui, mereu în aceeaşi ordine ca să nu fie supărare.

În afară de faptul că mâncarea era foarte proastă, slabă şi insipidă se mai adăuga un supliciu. Iarna era foarte rece şi vara foarte fierbinte, invers de cum ar fi trebuit să fie.

Pe peretele din fund al sufrageriei se lăfăia cu litere mari, roşii, o lozincă (amabilitate comunistă): "Să zdrobim fără cruţare ultimele rămăşiţe (de parcă rămăşiţele ar putea să nu fie şi ultimele) reacţionare şi fasciste, vândute imperialismului străin."

Îmi amintesc de o distinsă doamnă, soţia unui fost prefect într-un mare oraş transilvan, care mi-a spus într-o zi: "Tu, fătucă, eu când dau cu ochii de lozinca asta simt cum ceva mă şi pocneşte în moalele capului."

Mie personal nu-mi făcea nici o impresie. Mă gândeam numai că ei, comuniştii, erau rămăşiţe umane şi reacţionare vândute unei puteri străine de tot ce înseamnă ţara mea şi neamul meu. Dar inversarea valorilor le era specifică şi nu era de mirare.

Mi-am amintit de o întâmplare din copilăria mea. Bunicul meu dinspre tată (încă i se mai spunea "căpitan") era urmaş al răzeşilor aşezaţi de voevozii Moldovei pe dealurile Sorocii. Din curtea bunicului coboram direct în Nistru. Din grădina lui se vedea pe malul celălalt Mihailovca ucraineană şi tot pe grădina bunicului se afla şi biserica satului. Aveam cinci ani şi fratele meu trei când, la un Paşti (1928), fiind la bunicul în vizită, ne ducea de mânuţe la biserică. În Mihailovca, satul ucrainean de peste Nistru, vuiau tractoare, lumea era scoasă la lucru pe câmpuri şi ostaşi cu cartuşiere încrucişate pe piept foiau printre ei. Căciulile lor cu clapele ridicate, în mintea mea de copil, îi transformau în încornoraţi şi toată atmosfera mi se părea apocaliptică. Bunicul ne-a spus îngândurat: "Să nu uitaţi, copii, niciodată pe duşmanii lui Iisus. Ei nu vor aduce decât nefericire."

În dreapta se afla dormitorul mobilat cu paturi din metal aşezate pe trei etaje. Era destul de complicat pentru fetele de talie mică sau pentru persoanele în vârstă să urce până sus, păşind pe capetele paturilor ca pe o scară. Pe parcurs n-au lipsit nici accidentele. Mica (se numea de fapt Silvia, dar era micuţă) şi-a rupt coastele căzând la coborâre, iar pe Veronica am găsit-o într-o noapte agăţată între două paturi, imobilizată de o cumplită criză renală. Noroc că, fiind micuţă şi slabă, deci uşoară, am putut să o cobor în braţe ca pe un copil. În ce mă priveşte preferam să stau la ultimul etaj deoarece nu aveam tavan format din patul de deasupra. Dezavantajul urcatului şi coborâtului era dublat de faptul că sus se aduna un aer greu, încărcat de vapori, mai ales vara, iar lumina becului permanent aprins era atât de aproape şi de puternică încât o percepeam chiar dacă puneam peste ochi o basma sau un prosop.

Paturile cazone aveau un fel de plasă foarte rară formată din benzi de tablă, care, prin multă întrebuinţare, se lăsau sub greutatea corpului. Aveam, de rău de bine, saltelele umplute cu paie mai mult sau mai mult tocate, după cum ne era norocul şi o perinuţă umplută şi ea cu paie sau cu tărâţe de paie. La început, când încă mai persistau urmele închisorii burgheze, fiecare pat avea un cearceaf din pânză populară, o faţă de perină şi o pătură cazonă, reformată de la armată, unele puternic impregnate cu miros de grajd. Pătura, de cele mai multe ori uzată, cu aspect de strecurătoare, era total insuficientă pe timp rece. Cu timpul ne-am învăţat să scoatem cearceaful de pe pat şi să aşternem sub noi un prosop. Aşezam între cearceaf şi pătură toate zdrenţele cu care ne îmbrăcam formând astfel un înveliş mai consistent. La frigul care ne pătrundea în oase fiecare "foiţă de ceapă" conta. De fapt ne număram anii de detenţie în ierni deşi şi verile aveau cortegiul lor de suplicii, mai ales când erau toride. Dar odată ce iarna trecea, anul se considera depăşit, atât de cumplită era teroarea frigului.

Intrarea şi ieşirea din dormitor se făcea cu un ceremonial, în prezenţa primului gardian. Cu timpul s-a transformat într-un adevărat ritual. Dimineaţa, la ora cinci, toată lumea trebuia să coboare imediat din pat şi să aranjeze paturile. Gardianul de serviciu intra în celulă când tot efectivul era aşezat pe două rânduri. Şefa de cameră dădea raportul (pentru aceasta

trebuia să cunoască bine gradele. "Domnule (gradul), camera nr cu un efectiv de...

prezentă pentru deschidere" sau, după caz, "pentru închidere" care se efectua la ora zece seara. La închidere veneau şi gardieni cu nişte ciocane de lemn cu care ciocăneau în zăbrele, vezi Doamne, ca să nu fie tăiate. Acum însă eram scutite de controlul zăbrelelor; primul gardian inspecta cum erau făcute paturile. Cearceafurile trebuiau să fie perfect întinse în aşa fel încât, oricât de fleşcăite ar fi fost saltelele, muchiile să apară perfecte. Pentru aceasta colţurile cearceafului se înfăşurau pe picioarele patului din exterior spre interior. Cearceaful devenea atât de întins încât sub el putea să fie şi gol că tot bine arăta. Cu timpul reuşeai performanţa din primul foc, la început însă era destul de greu. Rigoarea aceasta n-a mai fost respectată când secţiile închise s-au aglomerat atât de mult încât zi şi noapte eram ţinute în aceeaşi încăpere. Ani la rând am visat că nu-mi reuşeşte facerea patului. Pătura se aşeza în lungime pe mijlocul patului cu o cută dublă, iar perinuţa se aşeza la capătul dinspre perete. În felul acesta dormitorul căpăta un aspect plăcut de dormitor de internat. În dormitor nu rămâneau decât fetele foarte grav bolnave, cu aprobare de la Diri. La acel moment Maricica L. cu o tuberculoză activă şi Maria M. cu o tuberculoză (sau poate cancer) ganglionară.

Culmea confortului de la Mislea o forma WC-ul. Acesta se afla într-un colţ al camerei, separat printr-un zid de rest, nu era turcesc şi avea şi apă curentă. În felul acesta eram scutite de tineta infamă. Modul de a-l folosi intim şi civilizat, caracteristic oamenilor, ni se părea un miracol.

În spaţiul din mijloc rămas gol, paturile fiind înşiruite pe lângă pereţi, se afla o sobă din tablă pe suprafaţa căreia se afla nisip. Iarna, seara, la închidere, se făcea un pic de foc cu câteva lemne şi câţiva cărbuni, care nu erau în stare să dea cât de cât căldură. Se făceau însă ceaiuri în ceşcuţele de metal personale şi se încălzea apă în sticle pentru dureri reumatice sau crize de ficat care se tratau cu căldură. Îmi amintesc cu recunoştinţă de F. F. care, cu o perseverenţă de soră caritabilă, îmi îngrijea un genunchi la care făcusem lichid şi un cot care îmi anchilozase flexibilitatea braţului. O botezasem "Soruca", pentru grija ce-mi purta.

Dar să mă întorc la punctul de la care am deviat. "Coana Aurica" ne-a făcut în cămăruţa goală o percheziţie corporală foarte decentă (rămăşiţă burgheză) şi am intrat în Sufragerie unde primul gardian ne-a oferit papul din arpacaş mai cleios decât la Cluj şi mai plin de gărgăriţe. Diri ne-a onorat din nou cu prezenţa ei. Vroia să afle personal, de la fiecare în parte, care era motivarea existenţei noastre într-o organizaţie subversivă, "de tip fascist, paramilitar". Clujul a fost mai eficient decât alte centre universitare, eram primul lot de studente oprit la Mislea şi cred că a impresionat-o mult prezenţa noastră în postura de delincvente. În sinea ei se revolta că nişte tineri puteau fi condamnaţi pentru că gândeau altfel decât şabloanele bolşevice. Noi eram epuizate, oboseala îşi spunea cuvântul, nimeni nu avea chef de polemică şi cu atât mai puţin să se acuze. A început cu Maricica, care a răspuns monosilabic, câteva cuvinte fără noimă, avea darul ei de a descuraja orice dispută. Mi-a venit rândul, i-am spus că tatăl meu era din Soroca iar mama din Cernăuţi, suficient motiv ca să nu-i iubesc pe cotropitorii locurilor în care m-am născut şi am crescut. Educaţia mi-am făcut-o la Liceul Ortodox (accentul l-am pus cât mai greu pe ultimul cuvânt) şi totodată cel mai românesc liceu din acest oraş cosmopolit, motive suficiente ca să resping o doctrină atee şi antinaţională.

"Dumneata sau eşti naivă (vroia să spună proastă) sau eşti de rea credinţă." Se uita la mine dintr-o parte, iscoditoare, voind să înţeleagă ce gândeam dincolo de cuvinte. Am simţit cămi ies din sărite şi căutam să formulez o replică prin care să-i descurajez cheful de dispute, ceva de genul că n-are nici un rost să-mi discut opţiunile cu un adept al bolşevismului, doctrină în care libertatea de conştiinţă şi dreptul omului la opinie sunt crime de stat. N-am apucat să deschid gura când cineva m-a prins de mână. Era Ica. Am crezut că mi-a intuit mânia şi vroia să mă oprească de la o izbucnire inutilă, dar când i-am prins privirea ceţoasă şi străină, mi-am dat seama că i se făcuse rău. Ica avea ochi superbi, albaştri, cu gene lungi şi negre care-i subliniau privirea caldă şi inteligentă. Ziua aceasta fusese mult prea obositoare pentru sensibilitatea ei. Diri, pusă pe harţă şi-a revenit brusc şi a întrebat cu vocea schimbată: "Ce se întâmplă?" "Se întâmplă că oboseala a depăşit de mult puterea noastră de suportabilitate", i-am răspuns. "Mergeţi imediat la culcare" ne-a spus. Am plecat cu Ica susţinută de mine şi de Iulia dacă îmi amintesc bine.

În sfârşit în paturi! Paturi cazone, cu aşternut grosolan, dar paturi. Era pentru prima oară de la arestare când ne puteam întinde în paturi adevărate. Somnul nostru a fost adânc ca moartea.

Prima zi la Mislea în poziţia de "reţinute" începea cu a ne cunoaşte viitoarele colege. Am găsit aici vechi cunoştinţe de la Cluj, Zizi M. şi Maria R., fapt ce facilita integrarea noastră. Nu-mi amintesc numele tuturor reţinutelor din secţie, erau destul de multe. Îmi amintesc de Delia de la Timişoara, Mioara, Paula, Vetuţa şi Maria de la Braşov, fetele de la Constanţa, doamnele din procesul mare George Manu şi multe alte persoane care aşteptau clarificarea situaţiei lor.

Zizi era ceva mai mare decât noi. Ne-am întâlnit cu ea datorită Dinei, cu toate, sub cerul liber, într-o primăvară de vis, în Clujul adolescenţei noastre. Se caracteriza printr-un pragmatism puternic afirmat. Era curajoasă şi lucidă. Soţul ei, Ion Maruşca, paraşutat în 1946, a fost arestat şi ridicat de sovietici de pe stradă, fără să-şi poată anunţa familia ce i s-a întâmplat. Totuşi, printr-un miracol, lui Zizi i-a parvenit un colţ de hârtie pe care Ion scrisese câteva cuvinte prin care anunţa că este deportat în U.R.S.S. Zizi nu şi-a pierdut cumpătul, a primit cumplita lovitură fără să se lamenteze, cu hotărâre şi-a văzut de creşterea copilului, era o vitează. Din grupul nostru Veronica s-a ataşat foarte mult de ea.

Pe mine m-a atras în mod deosebit Paula A. Elanul, dinamismul ei erau molipsitoare. De statură mijlocie, slăbuţă, cu o înfăţişare plăcută, Paula era mişcare şi dăruire. Iată cum îşi aminteşte despre ea Ioana B:

"Am cunoscut-o pe Paula Hoaje Agapie în anii 1943 -1944 la Mislea. Paula era bolnavă, contractase un T.B.C. pulmonar datorită regimului aspru prin care a trecut la Siguranţa Statului din Braşov.

Paula studiase ştiinţele economice la Braşov fiind colegă cu Bebe L. Era şefa fetelor legionare de la Academia Comercială din Braşov, Academie care ţinea de Universitatea clujeană. Foarte bună româncă, Paula avea o fire veselă şi întreprinzătoare. În perioada 1946 - 1947 s-a căsătorit cu Jean Agapie, condamnat la mulţi ani de închisoare sub dictatura antonesciană, condamnare pe care avea s-o ispăşească în continuare şi sub dictatura comunistă. Soţia afară, soţul în închisoare, situaţie cu totul neobişnuită, posibilă totuşi în acele vremuri. Tot în anul 1947 a avut loc şi căsătoria mea cu Georgică. Viitorul meu soţ era tot din Iaşi şi era bun prieten cu Ionică (Jean), de altfel, colegi de liceu şi de clasă. Paula a luat parte la căsătoria noastră împreună cu Mioara M., Maria S. şi Maria P. A fost o nuntă frumoasă, intimă, plină de evlavie. Paula ne-a însufleţit pe toţi cu veselia ei şi cu frumoasele ei iniţiative.

Am revăzut-o în 29 iunie, tot în 1947. Casa ei era plină de studentele de la Academie. Paula era "în centru", numai suflet, optimism şi bucurie. Pentru noi toate era o româncă rar întâlnită."

Paula a fost arestată în mai 1948, aşa se face că am cunoscut-o şi eu la Mislea, în calitate de reţinută. Nu m-am mai încrucişat cu ea prin închisorile pe care le-am colindat. Atât ea cât şi Ionică vor ajunge în libertate în 1964. De altfel şi Ioana şi Georgică n-au fost scutiţi de temniţă. Arestaţi în 1953 în procesul paraşutiştilor, au primit fiecare câte 15 ani. Şi ei s-au eliberat în 1964.

Am reîntâlnit-o pe Paula în libertate, într-o împrejurare deosebită. Nepotul meu după frate (fiul Angelei) se căsătorea la Braşov cu fiica Auruţei. Paula, vecină bună cu Auruţa, m-a găzduit în casa ei frumoasă. Împreună cu Iulia, invitată şi ea la nuntă, am dormit, sau mai bine zis am vegheat, întâlnirea noastră fiind un prilej emoţionant de a depăna amintiri care, distanţate atât de mult în timp, nu mi se mai păreau atât de sumbre. Casa Paulei era o vilă superbă, ridicată cu trudă şi sacrificii împreună cu soţul ei, care avea aceeaşi fire dinamică şi optimistă. Ambii făceau parte din acei oameni care sfinţesc locul. Paula a murit în toamna anului 1992 în urma unei comoţii cerebrale. A fost înmormântată după dorinţa ei, în frumosul şi nobilul costum de Sălişte. Acum, când ambii s-au întâlnit pe celălalt plan al existenţei, îmi stăruie în minte mireasma florilor de ceară din casa lor. Avea o terasă acoperită cu sticlă şi împodobită cu o imensă floare de ceară care, în volute largi, acoperea întreaga suprafaţă. Când am fost la ei era înflorită. Zeci de umbreluţe înmiresmau întreaga locuinţă cu parfumul lor duhovnicesc, care se potrivea atât de bine cu sufletele nobile ale stăpânilor casei.

Mioara, din primul moment în care am văzut-o, mi-a sugerat un spic de grâu frânt dintr-un lan dat în pârgă sub soarele verii. Era frumoasă, fără îndoială, dar era ceva mai mult decât atât. Ochii ei foarte albaştri, părul ei foarte blond, sufletul ei foarte cald, bunătatea ei plină de naturaleţe, toate calităţile ei confereau numelui "Mioara" ceva emblematic, ceva ce ţinea de mioritic. Nu ştiu cum a scăpat din primul val. Ştiu însă cum a revenit printre noi. Am reîntâlnit-o la Miercurea Ciuc, patul meu era alături de al ei. Condamnată la 20 de ani de muncă silnică în procesul paraşutiştilor, ca soţie a lui Ion Mircea Samuilă, Mioara revenise în închisoare cu o cruce atât de copleşitoare, încât inima mi se făcea mică, mică de tot, când încercam să-i cuprind greul. Ce umeri îi trebuiau ca să o poată purta?! Ca soţie trebuia să-şi plângă soţul executat în blestemata Vale a Piersicilor, ca mamă se mistuia de dor şi de îngrijorare pentru micuţa Mihaela, sortită să rămână fără dragostea părinţilor de la frageda vârstă de cinci luni.

Într-o seară, după ora 22, când sosea mult aşteptata clipă şi ne puteam întinde în paturi pentru somnul înfrigurat, străbătut de visuri, Mioara m-a luat de ureche, imaginându-şi o pâlnie de telefon şi a început să vorbească, duios şi sunător, cu Mihaela. În imaginaţia ei copila era bolnavă, coşmarul părea că nu se mai sfârşeşte. Cu toată părerea de rău, am trezit-o. Era năucită, nu prea ştia exact ce se petrecea cu ea.

Iartă-mă, Păzi. Ştii, noi toate cele care am trecut prin drogare avem comportamente ciudate. Somnul nostru este de multe ori un chin. Coşmaruri cumplite ne torturează nopţile. Uneori bariera dintre real şi coşmar e atât de subţire încât nu realizăm din primul moment pe care din cele două coordonate ne aflăm. Uneori coşmarul e mai real ca orice alt fapt concret."

Am mângâiat-o fără prea multe cuvinte. Nu era pentru prima dată când sărmanele cuvinte mi se păreau necuprinzătoare.

Când m-am apropiat de expirarea pedepsei de 10 ani şi în mod normal trebuia să plec acasă, Mioara m-a rugat să trec pe la familia ei să le duc veşti despre dânsa. M-a încărcat cu tot felul de lucruşoare pentru Mihaela. O plătcuţă de rochiţă lucrată în broderie albă cu foarte multă migală,guleraşe şi jabouri, cordonaşe şi funduliţe, toate încărcate de broderii. Din pulovere vechi a scos fire de lână şi a tricotat două rochiţe: una albastră, alta roşie. Rochiţa roşie avea o bandă albă la poale pe care erau brodate în "artistic" scene dintr-un basm. Toate au fost lucrate pe ascuns, cu mare risc. Confiscarea lor ar fi fost un dezastru mai mare decât cele şapte zile de regim sever. Am reuşit să le plasez în bagajul meu de la magazie combinând din lucrurile brodate un fel de prosop. Numai că toate aveau să mai aştepte patru ani în bagaj pentru că "eliberarea" mea a fost o sinistră farsă. După expirarea celor patru ani primiţi ca "supliment" am reuşit să scot lucruşoarele, mai puţin cele două rochiţe, care au fost transformate într-un pulover. A fost singura îmbrăcăminte mai caldă care mi-a ocrotit în cei patru ani plămânii ciupiţi de T.B.C. Crezând că plec acasă ataşasem toate lucrurile mele de un bagaj al deţinutelor care rămâneau încă mulţi ani în închisoare. În lunile cât am stat singură, fără nici un ajutor, rochiţele Mihaelei au fost singura mea salvare. Am ajuns foarte târziu la Braşov, când şi Mioara era liberă, l-am dus lucrurile brodate, care oricum nu mai puteau fi folosite. Erau doar amintiri în care lacrimile se mai strecurau încă printre clipele disperării, înecate în negura trecutului. Mihaela era domnişoară acum, se pregătea pentru licenţă, ar fi dorit să-şi aleagă ca subiect literatura memorialistică în legătură cu lupta anticomunistă.

Mioara a trebuit să mai treacă printr-o cumpănă. A trecut şi ea printr-un accident cerebro vascular. N-am să uit niciodată nedumerirea din frumoşii ei ochi albaştri:

"de ce, Păzi? De ce a trebuit să trec şi peste acest prag?

nu ştiu ce să-ţi spun, Mioara. Poate era nevoie pentru desăvârşirea ta, sau poate vocaţia ta, ca a multor altora, este suferinţa."

Cea mai tânără deţinută era micuţa Sanda, în vârstă de câteva luni, născută în închisoare fără asistenţă medicală, botezată în sat de coana Aurica, cea care a avut curajul s-o încreştineze într-un moment când prunca se îmbolnăvise. Geta, mămica ei, ne lăsa să o asistăm când îi făcea băiţa, era jucăria şi bucuria noastră. Peste zeci de ani am întâlnit-o la hramul paraclisului ridicat de noi la Mislea, doamnă matură, nu-mi venea să cred că o ţinusem în braţe cândva. Păstra ca zestre de la mama ei povestea naşterii ei la Mislea, în condiţii groaznice, fără cel mai elementar ajutor.

Ritualul încarcerării noastre însă nu se terminase. Am fost duse la dispensarul medical unde un sanitar agramat ne-a controlat ginecologic. Am numit acest control "stupido", l-am găsit jignitor, şocant şi nejustificat. Apoi am fost duse la magazie ca să ne depunem efectele considerate în plus era lăsat asupra noastră strictul necesar.

Magazia era în clădirea veche, la parter, în partea dreaptă a scărilor de la intrare. Era impresionantă intrarea în clădire. Scările largi erau din scândură, întreţinute foarte curat. Leşia de paie îşi spunea şi aici cuvântul. Pe margine scările aveau o dungă neagră pe care era interzis cu desăvârşire să calci deoarece încălţămintea făcea ceţoasă strălucirea negrului. În magazie erau rafturi pentru bagaje şi mirosea puternic a mucegai.

Seara, pe întuneric, ca să nu fim văzute de deţinutele de drept comun, am fost duse la duşuri. Era pentru prima dată când ne îmbăiam toate împreună dezbrăcate. Pudoarea noastră a suferit o nouă umilinţă. Duşurile nu funcţionau corect, erau când prea reci, când prea fierbinţi, nu ştiam încă cum poţi să te speli cu un cubuleţ de săpun ordinar de rufe de cel mult 2 cm, cum poţi în câteva minute să te speli şi pe cap şi pe corp în mod onorabil.

Mai târziu, cele care am primit ani mulţi, am renunţat la cozi şi la părul lung. Părul tăiat scurt era mai uşor de întreţinut. Stupiditatea temnicerilor a mers atât de departe încât tunderea părului era considerată un semn de revoltă, de reacţiune, de legionarism.

La ieşirea de la duşuri am îndrăznit să intrăm în biserica deschisă. La îndemână erau câteva lumânări am aflat mai târziu că le aducea coana Aurica pentru doamnele din procesul Manu pe care le-am aprins. Dacă ziua ne impresionase arhanghelul de pe frontispiciul pridvorului ce ridica paloşul de lumină ca să oprească prăbuşirea îngerilor, acum în interior am admirat de aproape minunea de catapeteasmă şi ne-a impresionat icoana Sfintei Ecaterina, în mărime naturală, pictată alături de instrumentele cu care a fost torturată. Am privit roata din mâna ei dreaptă şi m-am cutremurat la gândul că o frumuseţe şi o strălucire ca a ei n-a putut să fie stavilă cumplitei barbarii de a o trage pe roată. Şi m-am gândit câtă cruzime poate ascunde bestia dezlănţuită în om şi mi-a fost frică, instinctiv, de ceea ce puteau pregăti în continuare cruzii noştri schingiuitori. Dar opţiunea a fost luată, riscurile au fost asumate, nu-mi rămânea decât să implor ajutor şi întărire de la cei tari ce au putut să se ridice peste neputinţa de a îndura.

Încet, încet am intrat în monotonia zilelor cenuşii care se desfăşurau una după alta, una ca şi cealaltă. Dimineaţa ne sculam cu noaptea în cap conform programului din închisoare, ne spălam cum puteam în ligheanele existente şi, după deschidere, treceam în sufragerie pentru terciul cel de toate zilele. Spuneam odată cu rugăciunea pentru masă şi o scurtă rugăciune de dimineaţă. Am remarcat că gardianul prim nu făcea alergie când ne găsea rugându-ne, dimpotrivă, îşi scotea chipiul şi aştepta cuviincios să terminăm. Aveam în secţie cărticele de rugăciuni şi chiar un Nou Testament, nimeni nu se formaliza de existenţa lor, nu eram deranjate sau percheziţionate. Printr-o premoniţie salutară am început să învăţ pe dinafară rugăciunea pentru mântuirea sufletului, rugăciunea lui Isaac şi a lui Efrem Sirul şi chiar întregul paraclis ce se spune la mâhnirea sufletului şi la strâmtorare, în scurtă vreme nici un fel de carte nu va mai lumina existenţa noastră.

Era cu noi o călugăriţă în vârstă, maica Natalia, care m-a învăţat că este suficient să spun zilnic "tatăl nostru" de 15 ori, să spun la necaz "o, prealuminate nor" şi în caz de moarte "lumină lină" care ţine loc de spovedanie, împărtăşanie şi lumânare pentru situaţii năpraznice. Mă impresiona câte mătănii putea să bată maica. Victoriţa a învăţat de la ea să împletească boabe de mătănii, mi-a făcut şi mie un şirag pe care am reuşit să-l scot din închisoare. Îl păstrez şi acum, îmi sugerează anii mei de temniţă înşiruiţi pe mătăniile sacrificiului. Într-o zi, nu mai ţin minte care dintre fete a rugat-o pe maica Natalia să mă îmbrace în veşmintele ei monahale. Se ştia că intenţionam ca, la sfârşitul facultăţii, după licenţă, să mă călugăresc sub numele de Anatolia. Acum erau curioase să vadă cum aş fi arătat ca maică. Pe atunci habar nu aveam că nu este voie să îmbraci haine monahale fără binecuvântare, iar maica Natalia, deşi sunt sigură că ştia lucrul acesta, nu s-a opus. Îmbrăcată în hainele de maică m-am simţit cumplit de vinovată că am acceptat să fac pe plac fetelor, dar nu din cauza canonului, ci din cauză că eu ştiam că niciodată, sub nici un motiv nu puteam să fiu maică.

Povestea s-a desfăşurat odată cu începutul anului 1948. Mă aflam într-o mare strâmtoare spirituală şi-mi intrase în cap că numai prin monahism puteam să-mi rezolv criza sufletească. Nu mă spovedisem de vreo patru ani, traumatizată şi de un şir de despărţiri, mi-am dat totuşi seama că nu pot face un pas atât de decisiv fără să mă încredinţez unui duhovnic. Într-o zi am intrat în biserica universităţii să mă închin la o statuie, care reprezenta pogorârea de pe cruce. Maica Domnului ţinea pe braţe trupul Fiului Sfânt martirizat şi-L oferea lumii de necăjiţi care veneau să implore alinare şi ajutor. Picioarele Mântuitorului erau roase de prea multele sărutări aşternute cu evlavie pe parcursul unui lung şir de ani.

Am găsit la picioarele statuii o femeie care plângea şi mângâia în neştire chipul lui Iisus crucificat. Am simţit valul fierbinte al compasiunii covârşindu-mi inima şi m-am rugat cu toată fiinţa atât pentru ajutorarea acestei nefericite cât şi pentru ca să primesc şi eu un duhovnic. Şi s-a întâmplat (deşi eu cred că n-a fost o întâmplare) ca la ieşirea din biserică să mă întâlnesc cu Zorica (maica Teodosia de mai târziu) pe care o cunoşteam de la F.O.R.S. (Frăţia Ortodoxă Română Studenţească) şi de la Muzeul Limbii Române unde lucra la dicţionarul recent lăsat de Sextil Puşcariu în seama lui Ştefan Paşca. Mi-a spus să mă pregătesc repede de drum căci voia să mă ducă la mănăstirea Sâmbăta, la părintele Arsenie. Mi s-au muiat picioarele. Oare fusese ascultată ruga mea? Oare mi se făgăduia ca duhovnic cel mai mare duhovnic al Transilvaniei de la acea dată?

La Sâmbăta nu se ajungea uşor de la Cluj. Legături proaste la trenuri, o bună distanţă de parcurs cu piciorul; Zorica fremăta de bucurie şi, deşi avea dificultăţi la mers, abia mă puteam ţine de ea. Cunoscută, iubită şi stimată la Sâmbăta, bucuria de a fi acolo îi dădea aripi. Mergeam în urma ei copleşită şi mă gândeam că tare bine ar fi fost să-l pot cunoaşte pe părintele direct, fără să-i fiu prezentată. M-am rugat să fie aşa. Doream ca părintele să mă înfieze fără să-i fiu prezentată.

Am ajuns la Sâmbăta pe la nămiezi. Zorica m-a lăsat în grija maicii de la bucătărie şi a alergat să-l întâlnească pe părintele Arsenie şi pe ceilalţi fraţi, părintele Serafim, părintele Justin şi alţii. În bucătărie am început brusc şi fără motiv să plâng; domol, cuminţi, lacrimile îmi şiroiau pe obraji. Maica îşi avea explicaţiile ei:

"aţi stat de vorbă cu părintele!

nu, nici nu-l cunosc.

nu? Atunci părintele v-a văzut şi v-a binecuvântat."

a venit un frate şi m-a poftit la chilie. Făcuse foc şi ieşise fum. Am deschis fereastra şi, cu paltonul pe umeri, am privit în decor. Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta era aşezată între munţii Făgăraşului într-un cadru de basm. La intrarea în mănăstire o cruce sculptată de părintele Arsenie, cu braţe egale, dădea impresia că stă în genunchi şi se roagă. Între altarul pentru slujbele ce se făceau afară, fântâna Izvorul Tămăduirii şi biserica mănăstirii se afla un tămâiar construit dintr-un trunchi de copac în care ardeau permanent răşini, smirnă şi tămâie. Fumul albăstrui urca spre cer liniştit, o linişte desăvârşită stăpânea toată zarea până sub poalele pădurii. Sus munţii Făgăraş păreau că se bat în capete şi ocrotesc apa vie din poveşti. Albul zăpezii mărea impresia de unic şi de puritate. Eu îmi vedeam mai departe, liniştit, de plâns. La un moment dat un glas nespus de blând mi-a întrerupt duetul acesta tăcut cu natura şi cu plânsul: "ce s-a întâmplat? Am venit aşa cum ai dorit, eu sunt acela pe care îl cauţi. Sunt pregătit să te ajut."

M-am întors atât de brusc încât m-am descumpănit. O mână m-a şi ajutat să mă redresez. În faţa mea stătea un călugăr îmbrăcat în alb şi mă privea atent. Nici azi nu ştiu dacă părintele Arsenie avea cu adevărat ochi albaştri. Mie mi s-a părut că un cer infinit mă priveşte şi că vede tot, până în cele mai ascunse cute ale fiinţei mele. Dintr-o dată am ştiut cu claritate ce anume era grav în viaţa mea şi pentru ce anume am plâns. Mi s-a făcut frică şi m-a cuprins un fel de laşitate."mai trebuie şi ceva curaj, chiar dacă pe undeva mai sunt păcate. Cursa pentru mântuire este o cursă cu multe obstacole. Noi ne rugăm ca voi să le biruiţi. Vei veni în Săptămâna mare şi te vei spovedi şi te voi împărtăşi şi te voi ajuta să rupi zapisul cu cel rău."

Aşa am făcut. Am revenit în ajunul Floriilor. În anul 1948 Sfintele Paşti au căzut la 2 mai. Sărbătorirea Floriilor s-a făcut la altarul de afară într-un cadru paradisiac. Erau înfloriţi merii, pădurea era înverzită, genţianele colorau în violet apele celor două lacuri în care se oglindeau, păsărelele se luau la întrecere cu studenţii şi studentele de la teologie de la Bucureşti şi de la Sibiu care dădeau răspunsurile la Sfânta Liturghie.

Venise la Sâmbăta şi Maricica. Zorica era acolo şi m-a luat cu ea în chilia în care era găzduită de obicei. Atunci l-am cunoscut pe Leonida Plămădeală, mai târziu înalt Prea Sfinţitul Antonie, mitropolit al Ardealului. Atunci am vorbit cu părintele Stăniloae despre Lucian Blaga, atunci l-am ascultat pe părintele Arsenie cum predica în hohotele de plâns ale credincioşilor. Am fost consemnată la chilie ca să mă pregătesc pentru spovedanie. Bucuria nu mi-a fost mică deoarece mi s-a îngăduit să citesc Cărarea Împărăţiei, manuscris al unei cărţi pe care, spre nenorocul nostru, părintele Arsenie n-a mai avut răgaz s-o termine şi s-o publice. M-am spovedit în Miercurea Sfântă şi m-am împărtăşit în Joia Mare. Mă născusem a doua oară. La spovedanie i-am mărturisit părintelui că vreau să mă călugăresc. Părintele m-a întrebat:

"câtă certitudine ai că faci bine intrând în monahism?

- 99, părinte.

şi acel 1 procent de îndoială cum se traduce?

mi-e teamă că n-am nici o chemare pentru monahism şi că nu aceasta este voia Lui Dumnezeu.

dar, fată dragă, nu realizezi că acest procent de îndoială atârnă tot atât cât cele 99 de procente de certitudine? Uite ce vom face. Tu mi-ai spus că Maica Domnului este marele tău arbitru. S-o rugăm deci pe Maica Domnului să ne descopere care este voia Lui Dumnezeu. Eu

mă voi ruga pentru aceasta şi pe 15 august, care este una din marile zile închinate Sfintei Fecioare, vei veni să afli răspunsul. Eu te asigur că el va veni şi va veni atât de clar încât nu vei avea nici un dubiu cu privire la ceea ce vei avea de făcut."

Joi, la denie, am putut să cânt în strană împreună cu fetele de la teologie. La sfârşitul serviciului divin părintele m-a invitat, alături de Zorica, să iau masa care se dădea la trapeză, la miezul nopţii. Din acel moment nu se mai mânca nimic până în dimineaţa Sfintei învieri. Era o noapte bântuită de furtună, sălciile plângătoare măturau aleea care lega biserica de arhondaric. Era atât de întuneric că nu-ţi vedeai degetele în faţa ochilor. Părintele a luat o lumânare dintr-un sfeşnic şi ne-a luminat cărarea. Mergea în frunte şi o ţinea înclinată lateral ca să se vadă mai bine pentru toţi. Lumina se învârtejea în rotogoale mari dar nu se stingea. Mergeam alături de Zorica, uluită la culme, nu-mi venea a crede ochilor şi nu înţelegeam cum nu se stinge lumânarea sub rafalele puternice ale vântului. "Este ca în poezia mea, «Răpire«, mi-a şoptit Zorica". Într-adevăr aşa era. Când am ajuns în pragul uşii părintele a aşteptat să intre toată lumea, luminând intrarea. Noi eram ultimele. Când am ajuns în dreptul părintelui, l-am auzit spunând:

Ţine tu lumânarea şi nu te mai mira atât." M-am chinuit să ocrotesc flacăra cu mâinile, inutil, s-a stins pe loc.

"vezi că trebuie să înveţi cum să duci lumina", mi-a zis părintele.

"n-am să fiu niciodată în stare să fiu o bună ducătoare de lumină, părinte", am zis şi i-am dat lumânarea stinsă înapoi.

"aha!", a spus Zorica. "A început şi ea să vorbească aşa ca la Sâmbăta!"

Părintele i-a dat lumânarea Zoricăi şi i-a spus:

"păstreaz-o că tu ştii să preţuieşti ciurucurile de lumină."

Mi-am luat binecuvântarea de plecare în Lunea Sfintelor Paşti. Căzuse zăpada şi îngheţul, pădurea era arsă, merii opăriţi îşi scuturau floarea îngheţată, totul era atât de nefiresc şi de trist! Leonida m-a însoţit şi mi-a făcut şi o prezicere în legătură cu binecuvântarea pe care am primit-o. Părintele mi-a spus de câteva ori: "Dumnezeu să-ţi ajute, copilă!" şi mi-a dat cuvânt de învăţătură: "Cine caută să scadă la crucea sa, mai mult îşi adaugă!". "Te aşteaptă ceva greu, părintele era trist.", mi-a spus Leonida. Mă aştepta ceva foarte greu, cu adevărat. Ceva ce părintele văzuse deja.

A sosit 15 mai cu primul val de arestări. Au plecat în serie la mănăstire Zorica (maica Teodosia), Silviu (părintele Ioan), Bob (părintele Agenor). Despărţiri dureroase, mă părăsea familia de spirit. Şi, deodată, o mare bucurie: o scrisoare de la părintele Justin îmi comunica, în numele părintelui Arsenie, să-mi pregătesc plecarea la Vladimireşti pe ziua de 20 iulie. Părintele Justin urma să-mi fie călăuză. Aici voi aştepta răspunsul Maicii Domnului până la 15 august. Trebuia să-mi dau cât mai multe examene, să-mi pregătesc examenul de licenţă, să-mi aranjez problemele familiale, binecuvântarea mamei fiind obligatorie. Părintele Justin îmi lăsa şi un cuvânt de învăţătură: "Ferice de cei ce ascultă de glasul conştiinţei care este o chemare lină a Lui Dumnezeu. Pentru ceilalţi vor veni necazurile care vor fi asemenea grosimii lor de urechi." Bucuria mea era fără margini. Numai că în ziua de 9 iulie am fost arestată. În 20 iulie eram în plină anchetă, 15 august m-a găsit încă în beciurile securităţii. Răspunsul Maicii Domnului era clar: nu mănăstire, ci închisoare.

Când eram scoase în curticica din faţa secţiei făceam exerciţii de respiraţie şi de înviorare, cele mai tinere făceau chiar exerciţii de gimnastică mai dificile. Cântam foarte mult, învăţam unele de la altele tot ce aveam la îndemână: rugăciuni, colinde, romanţe, arii celebre din opere, canţonete, cântece patriotice, şlagăre, arii populare. Tot ce se ştia de către una sau alta era învăţat şi armonizat, cântecul era bucuria noastră. Nu se cunoştea încă regula că în celulă nu se cântă, nu se vorbeşte tare, etc. Grupul nostru venise cu o melodie originală pentru colindul lui Gyr. Era compusă de profesoara mea de muzică Vali Corban de la liceul meu din Cernăuţi şi era atât de frumoasă încât în timp a devenit colindul preferat al tuturor închisorilor de femei. Grupul nostru avea şi un canon considerat emblematic pentru tinereţea noastră:

"Puii mamei pe câmpie

Şi uliul o să vie,

Puii mamei, pui, pui, pui!"

Cum toate eram tinere, pentru cele care erau mai în vârstă şi aveau copii acasă, piuitul nostru suna răscolitor, nostalgic, plin de o resemnată tristeţe. Solistele noastre erau Angela şi Veronica. Angela cânta un foarte frumos Tatăl Nostru, Veronica aducea în temniţă rugăciunea noastră din tabăra de la Daneş.

Am învăţat unele de la altele şi tot ce se ştia în limbi străine. Malila ne cânta în macedo română, cântecele ei erau pitoreşti, le ascultam cu multă plăcere. Nu învăţam numai cântece ci şi poezii, proverbe, sentinţe, rugăciuni, chiar frânturi de proză. Îmi amintesc de o frază din Ionel Teodoreanu, care a cunoscut o largă circulaţie prin închisori: "Anii mei tineri au sunat a cântec şi am trecut cu dragostea pe ei..."

Aveam câteva ace de cusut, câteva andrele, câteva de sculptat în os confecţionate din clame pentru păr, şi un briceag, o unealtă foarte utilă, care ţinea loc mai mult de foarfece. Nici prin gând nu ne trecea că toate acestea vor deveni în scurtă vreme C.D. uri (corpuri delicte) pentru care plăteai cu şapte zile de izolator, dacă erai descoperit la percheziţiile ce se repetau la intervale foarte scurte. Acum nimeni nu ne avea grija. Angela avea o fustă maro dintr-o stofă ce permitea cusutul la fir. A fost transformată în zeci de bucăţele pentru a se executa miniaturi migăloase, numai acolo, unde timpul se târa greoi ca o râmă, puteau fi executate; semne de carte, coperţi de album, goblenuri cu chipul Maicii Domnului şi al lui Christ încununat cu spini, sau mici tablouri cu reproduceri după Nicolae Grigorescu sau cu peisaje exotice care aminteau de reclamele pentru smochine şi curmale. Rochia în care am fost arestată avea în ţesătura ei fire mătăsoase în verde, roşu, galben şi alb. Toate firele au fost folosite la broderii, în scurtă vreme rochia mea arăta ca un ciur. Ciorapii din mătase vegetală (relonul nu era cunoscut încă) au fost transformaţi în fir de brodat sau în ciorapi tricotaţi într-o complicată reţea păianjen. Puloverele au fost desfăcute şi refăcute cu modele şi combinaţii complicate în stil norvegian sau gen dantelă.

Aveam chiar şi hârtie (în general ambalaje aruncate peste gard de deţinutele de drept comun) şi căpeţele de creion, lucruri despre care mai târziu nici nu mai putea fi vorba. Un timp s-a folosit săpunul pe care se imprimau cuvinte sau plăcuţele formate din tuburile de pastă de dinţi pe care se aşternea un strat -subţire de humă dacă se putea "şterpeli" din găleţile din care se spoiau celulele. Cât de preţios era un bulgăraş de humă şi câtă grijă de a­l trece cu bine prin percheziţii! Pe tăbliţe, cu ajutorul unui beţişor foarte subţire se puteau scrie cuvinte. Dar hârtia cea mai utilizată în închisori a fost memoria pe care s-a scris cu gândul.

Diri venea foarte des printre noi. Îi plăcea să stea de vorbă cu doamnele din procesul Manu. Îşi pusese în gând să ne reeduce pe noi? Dominatoare şi imprevizibilă, Diri avea, în felul ei, grijă de noi. Ne aducea cărţi, literatură rusă, e adevărat, dar avea grijă să fie din clasici. Aducea ziarul Scânteia ca să "prelucreze" cu noi articolul de fond, dar îl uita de fiecare dată, aşa că puteam urmări procesele politice care se ţineau lanţ. Din toate înţelegeam cu îngrijorare că justiţia comunistă nu era de loc preocupată să judece delicte, în fond, în spiritul adevărului. Securitatea elabora scenarii, "eroii" acestor scenarii erau snopiţi în bătaie până acceptau aceste scenarii, care pentru a fi "credibile" mai conţineau şi nişte fapte reale, iar justiţia nu avea altă treabă decât să confirme şi, eventual, chiar să mărească porţia de ani cu care eroii scenariului erau căpătuiţi. Poate că Diri urmărea să ne informeze, dar, cu cele citite, îngrijorarea pentru soarta noastră se adâncea, devenea chinuitoare. Uneori ţi se părea mai uşor de suportat certitudinea unei condamnări decât aşteptarea aceasta otrăvită de gânduri sumbre.

Uneori, Diri aducea cu ea o fetiţă (nepoata secretarei) ca să ne înveţe "Internaţionala" şi alte cântece "revoluţionare". Cuvintele stupide ne transformau brusc în afone. Cele "de sacrificiu" se chinuiau să le înveţe ca să nu fie dezamăgită copila, foarte entuziastă în candoarea ei.

Într-una din zile secretara (Dori) a venit cu cărţi poştale, spunându-ne că avem voie să scriem acasă o frază, două, convenţionale, că suntem sănătoase, că ne merge bine, că avem voie să primim un pachet de 3 kg de "alimente populare" şi ceva îmbrăcăminte pentru iarnă. Am scris cu multă emoţie cartea poştală. Chiar m-am bucurat că pot să-mi liniştesc mama. Ultima frază a fost scrisă de Angela (nora mamei după eliberare), nădăjduind că fratele meu va recunoaşte scrisul şi mesajul. Cenzorii nu s-au sesizat şi scrisoarea, cu un colţ rupt, a sosit la destinaţie. Mama a păstrat-o, este singura scrisoare oficială, scrisă de mâna mea, în cei 14 ani de detenţie pe care i-am executat. În apropierea Crăciunului pachetele au început să sosească, prilej de lacrimi şi de bucurie. Spre cinstea ei, Diri a dat dispoziţie să nu fie confiscat nimic aşa că au ajuns la noi şi alimentele "nepopulare" (cozonac, turtă dulce, halva şi altele). Am rămas impresionată cât de repede a învăţat mama cum se pot comunica veşti printr-un simplu pachet şi cum trebuie făcut un pachet ca să fie mai folositor. Ca să-mi dea veşti despre cei de acasă, mama s-a folosit de obiectele trimise. Astfel, pe un borcan cu alifie era scrisul Margaretei (duioasa mea binefăcătoare de la Cluj): "alifie pentru genunchiul lui Păzi". Peste lucrurile din pachet era o crenguţă de brad de care erau prinse două bomboane fondante îmbrăcate în staniol alb şi galben, culorile papale, culorile preferate ale Cameliei, micuţa şi iubita mea prietenă, fiica cea mare a Margaretei. Am înţeles că crenguţa a fost desprinsă din bradul împodobit de binefăcătorii mei (Margareta şi Gavrilă) pentru copiii lor, Camelia, Mircea şi Mihaela.

Ma mihaela era preferata mea. Ascultam acum cum mă chema din amintire cu râsul ei cristalin, gâlgâitor. În felul acesta am ştiut că familia este încă împreună şi că n-a avut de suferit în urma arestării mele. În pachet nu era nici un semn de la tata şi de la fratele meu, dovadă că nu erau împreună cu mama. Erau oare arestaţi? Mama făcuse cozonacul cu făină integrală ca să aibă aspect de pâine şi-l transformase în pesmet ca să tragă mai uşor la cântar. Pusese o bucată de halva în marmeladă, dovadă că halvaua nu era considerată aliment popular.

Alimentele ne-au prins bine un timp. Nevoia ne-a învăţat cum să ameliorăm cât de cât gustul insipid al mâncării de la cazan. Astfel, arpacaşul devenea mai comestibil cu "urmă de brânză" sau cu "aromă de cârnaţi". Nu mai spun cât de bine ne-au prins hainele călduroase pentru iarna care bătea la uşă. Ani de zile mi-am încălzit pe rând oasele îngheţate în pieptăraşul ardelenesc trimis mamei pentru mine de părintele Agenor. Am aflat că era de la el abia după eliberare.

Bucuria noastră n-a mai cunoscut margini când secretara Dori a început să ne aducă scrisori de la părinţi. Deşi trebuia să le retragă imediat după ce le citeam, Dori ni le lăsa până la sfârşitul programului ei de lucru. Când mi-a adus şi mie cartea poştală mi-a şoptit să fiu atentă că e "suprapusă" şi să i-o redau în acelaşi fel. Într-adevăr două cărţi poştale perfect suprapuse îmi aduceau veşti din două părţi. Una era de la mama; cu câtă emoţie le-a scris şi cu câtă emoţie le-am citit, cele câteva rânduri convenţionale! Nici cele mai desăvârşite imnuri nu puteau echivala bucuria şi lumina cu care mi-au încălzit sufletul cele câteva sărmane cuvinte. Scrisoarea mamei purta amprenta cenzurii. Numele celui despre care mama îmi spunea că mi-a trimis cojocelul era şters cu tuş negru.

A doua scrisoare era de la tata. I-am recunoscut scrisul caligrafic, ordonat. Îmi scria dintr-o localitate străină, semnase cu un nume aiurit. Stilul scrisorii era cel al unei scrisori de dragoste. Dori, tânără şi poate îndrăgostită, a riscat să încalce regulamentul care îmi dădea dreptul doar la o singură scrisoare, fiind bucuroasă în sinea ei că favorizează doi îndrăgostiţi. Gesturi tandre, gesturi emoţionante, pe care, încet, dar sigur, comunismul avea să le înăbuşe.

Astfel, zilele au trecut şi ne-am pomenit foarte aproape de Crăciun, departe de familii, fără brad, fără colind, fără daruri, fără clinchet de bucurii la fereastra inimii. Ca să trecem mai uşor peste acest prag ne-am hotărât să pregătim un program artistic pentru cinstirea primului Crăciun petrecut în închisoare. S-a stabilit un program şi s-au împărţit atribuţiile. Mie mi-a revenit sarcina să scriu o piesă de teatru şi s-o regizez. Pentru aceasta mi s-a dat un teanc de hârtie de ambalaj şi un creion şi am fost declarată bolnavă ca să pot rămâne în dormitor pentru liniştea de care aveam nevoie. În dormitor se aflau atunci Maricica L. şi Maria M. Mi-am propus să nu scriu ceva prea trist sau prea răscolitor. Doream să fie ceva care să ne scoată din realitatea crudă şi să ne ducă undeva, în uitare. Mijloacele de reprezentare, ca decor şi costumaţie, erau foarte reduse. Suplinite prin cuvinte făceau încercarea mea dramatică prea statică, prea descriptivă.

Maricica încerca să mă ajute cu sugestii. Dintre fetele clujene Maricica îmi era cea mai apropiată. Am fost vecine la Cernăuţi, am învăţat la acelaşi liceu, ne-am petrecut împreună vacanţele. La Cluj frecventam aceleaşi cursuri, stăteam în aceeaşi bancă, pregăteam împreună examenele. Purtam la fel părul, în cozi ridicate coroniţă în jurul capului, purtam aceleaşi fuste şi aceleaşi bluze lucrate în stil ie. Ni se spunea "bucovinencele", profesorii şi colegii ne considerau surori. Maricica era "sora cea frumoasă" şi aşa şi era. Avea ochi atât de luminoşi şi de expresivi încât compararea lor cu două stele nu era deloc o banalitate. Eram nervoasă, nu-mi ieşea nimic ca lumea, organizatoarele mă presau, Crăciunul se apropia. În sfârşit am încropit un poem dramatic, o baladă medievală cu puţine personaje, în care cuvintele frumoase se străduiau să suplinească sărăcia celorlalte mijloace de expresie. Domniţa Mică, sechestrată în turnul cetăţii medievale, aşteaptă în anturajul doicii Gertruda şi a diacului Vitold pe Cavalerul -cruciat, care întârzie să revină din luptă. Într-un târziu soseşte la castel un Pelerin, care ar trebui să-i anunţe moartea soţului, dar nu o face. Cu multă răbdare el reuşeşte să o transporte pe domniţa Mică de pe treapta iubirii eros pe treapta iubirii agape urcând treaptă cu treaptă cele 12 praguri ce se desprind din epistola întâia către corinteni a Sfântului Apostol Pavel, în binecunoscutul capitol 13. Domniţa Mică află astfel adevărul trist în momentul când era pregătită să-l suporte. Pelerinul pleacă după ce o înzestrează cu trei nemuritoare flori albastre: Credinţa, Speranţa şi Iubirea.

Cum s-a format decorul? O rochie albastră, drapată peste nenorocita de lozincă a format cerul. Cu două lanterne militare obţinute de la primul gardian s-au realizat două stele, suficiente să pună în lumină personajele. O bancă ridicată în picioare, drapată cu un cearceaf, a format turnul. Cu pap din arpacaş şi cu hârtie de ambalaj s-a putut desena pe cearceaf o fereastră şi un aspect de zid. La piciorul turnului, o bancă învelită în foaie de cort militară a sugerat o stâncă. Cu o pătură cenuşie şi cu altă foaie de cort s-au realizat o cărare şi o pajişte. Restul, cufundat în beznă, putea sugera munţii şi pădurile care înconjurau cetatea.

I-am citit Maricicăi textul; după ce m-a ascultat cu atenţie, mi-a spus că-i place şi m-a întrebat cine va fi Domniţa Mică. I-am spus că m-am gândit la Angela. Avea o minune de păr blond numai bun să-l transformăm în coroană.

"te rog să mi-l dai mie. Îţi promit că voi scoate din el tot ce se poate, îmi place foarte mult personajul, îl înţeleg în profunzime, hai, te rog!"

Am rămas uluită. Cum să scol din pat un bolnav debilitat de febră ca să-l pun să rostească replici lungi, chiar dacă rolul îmi permitea s-o ţin aşezată într-un scaun!

"tu eşti nebună, îţi dai seama la ce te expui? Cum crezi că aş putea să accept un astfel de risc?

mai rău îmi va fi dacă mă laşi să zac aici sau pe o bancă în sufragerie (unde trebuia să se desfăşoare spectacolul). Chiar nu înţelegi? Dacă nu mă asculţi nu te voi ierta niciodată." Maricica studiase la Conservatorul de artă dramatică din Cernăuţi şi din Cluj. Avea talent şi cunoştinţe în materie. Era subţirică, avea o siluetă delicată, sugera fragilitate şi gingăşie, avea o minunăţie de păr negru care putea forma o coroniţă, era şi ea foarte potrivită pentru rolul pe care şi-l dorea. M-am sfătuit cu fetele şi am ajuns la concluzia că nu avem dreptul să-i luăm Maricicăi bucuria de a participa la sărbătoarea noastră.

Pelerinul a fost atribuit Deliei, o fată înaltă, cu statură majestoasă, cu un chip frumos şi o voce foarte plăcută. Mărturisesc că mi-a plăcut enorm să o pun să recite întreg capitolul referitor la dragoste din scrisoarea Sfântului Apostol Pavel.

Cineva s-a gândit s-o invităm şi pe Diri, tot era singură în locuinţa ei de director. Invitaţia a fost primită. După închidere sufrageria a fost transformată în sală de spectacol. S-au aranjat două expoziţii. Pe un capăt de masă o expoziţie culinară prezenta pagode şi poduri exotice, flori suave pe torturi sofisticate, toate realizate din mămăligă, arpacaş şi legume scoase din ciorbă. Ieslea sfântă a fost realizată din paie împletite şi păpuşi din miez de pâine cu ochi de neghină scoasă din arpacaş şi cu coroane din tuburile de pastă de dinţi. Pe alt capăt de masă se aflau diferite lucruşoare brodate de noi şi miniaturi sculptate în os, adevărate obiecte de artă.

Diri a fost punctuală. Avea obişnuitul ei cojoc, dar pe sub el purta o elegantă fustă neagră, o frumoasă bluză albă brodată cu rafinament, având la corsaj obişnuita floare roşie. Era însoţită de secretara Dori, de coana Aurica, prima gardiancă şi de soţul acesteia, primul gardian Agapie.

Fetele tinere, cu voci cultivate şi frumoase au cântat strămoşeştile noastre colinde. Diri auzea pentru prima dată colindul nostru "Cerul şi-a deschis soborul", admirând frumuseţea cuvintelor şi armonia melodiei; avea să confirme la sfârşit această apreciere. Noi ascultam "O, brad frumos!" al lui Radu Gyr pentru prima dată în închisoare. Dacă în libertate ascultarea lui ne emoţiona, acum, când "şi-mi pare temniţa mormânt al tinereţii mele" devenise ceva foarte concret, lacrimile ni se adunau pe gene.

A venit şi rândul baladei mele. Cortina din cearceafuri ornate cu crenguţe de pin, furate din curtea dispensarului, s-a deschis şi a apărut decorul care a făcut impresia scontată. Diri a avut o mişcare de uimire când, la fereastra turnului, a apărut Maricica. Nu arăta deloc bolnavă. Era superbă cu obrajii aprinşi de febră şi emoţie, cu ochii strălucind de bucuria că era cu noi, împreună, cu coroniţa ei de păr negru împodobit cu flori de dumitriţe, şterpelite mai de mult din curtea dispensarului şi menţinute cu grijă în căniţa cu apă.

Chiar de la primele replici ne-a uluit. Punea atâta suflet în pronunţarea cuvintelor, încât aveai impresia că vorbele se transformă în fulgi de emoţie şi de frumuseţe şi că zboară printre noi. Timpul părea că se dilată, zidurile temniţei s-au lărgit şi s-au îndepărtat, eram cu toţii în evul mediu şi sufletele noastre se scăldau în dragostea agape.

Cortina a căzut şi ne-a readus în temniţă, în seara de Crăciun care, totuşi, ne-a adunat, temniceri şi întemniţate, la picioarele Pruncului Sfânt.

Diri ne-a mulţumit şi a început să ne spună că se aştepta la un program impregnat de misticism. A încercat să ne spună că abordarea mistică a unor probleme crude de viaţă este o soluţie sortită eşecului, dar şi-a dat seama că rupe vraja şi s-a oprit. Atât Maricica cât şi eu am fost răsplătite din plin de surorile noastre, căci aşa ne-am simţit în seara sfântă, surori. M-au bucurat mult aprecierile Paulei şi a lui F. F. Erau spontane, pline de căldură. Le-am iubit mult că mă înţelegeau.

A doua zi, Diri a sosit în secţie odată cu terciul de dimineaţă. Mi s-a adresat cu o voce aspră şi mi-a spus să o urmez. Fetele s-au temut pentru mine. Diri m-a privit pătrunzător, dar eu, deşi mă aşteptam la represalii, nu eram de loc timorată. În hol, rămase singure, Diri mi-a spus:

"m-aţi impresionat aseară. Mai ales Maricica m-a impresionat. Cred că voi nici nu realizaţi că în seara aceasta talentul vostru a triumfat pentru o singură şi ultimă dată. A fost unicul vostru succes. Tu nu vei putea scrie niciodată, iar Maricica nu va putea interpreta nimic. În lumea ce se clădeşte acum afară nu va fi loc pentru voi. Îmi pare rău, v-aţi născut prea târziu sau poate, cine ştie, prea devreme. Păcat! Ia vitaminele astea şi le administrează Maricicăi, cu grijă, fără să te vadă nimeni, cred că înţelegi riscul, am încredere în tine. Este foarte puţin, ştiu, dar e tot ce pot face."

Am rămas înmărmurită, riscul era enorm pentru un director de închisoare şi mă gândeam să refuz ajutorul, deşi pentru Maricica nu era deloc nesemnificativ. Dar înainte de a mă pronunţa, Diri, perspicace cum era, mi-a tăiat gândul:

Nu fi idioată! Ia-le şi spune-le celorlalte că ţi-am frecat ridichea."

Cine a cunoscut-o pe Diri cred că o recunoaşte perfect în această exprimare şi în acest gest. Un timp ecoul serbării noastre ne-a mai încălzit dârdâiala căci iarna ne învăţa acum ce înseamnă să stai ore întregi încremenit pe bancă, într-o încăpere încălzită doar de respiraţia noastră. Eram fericite că micuţa Sanda a fost predată în poarta închisorii rudelor anunţate să vină; în fond era singura fiinţă care locuia în temniţă fără nici un statut de "reţinut" sau "încarcerat". Auzeam, uneori, suspinul mamei Geta, a fost, cred, pentru prima oară când am perceput dureros de concret că noi, toţi "puii" înhăţaţi de "uliu", eram pentru mamele noastre călăi fără voie.

Într-o seară mi-a fost dat să asist la ceva tare ciudat. Fetele din Constanţa erau de serviciu la spălat sufrageria şi m-au rugat să rămân cu ele să le ajut. Am terminat foarte repede treaba, mai aveam timp până ce venea gardianul să ne introducă în dormitor (curăţenia se făcea după închidere). Fetele mi-au mărturisit pentru ce mă rugaseră să rămân cu ele. Una din ele stătea de vorbă prin spiritism cu fratele ei mort. Pentru ca el să vină trebuia spusă o rugăciune, cu credinţă, şi ele credeau că eu pot să spun o astfel de rugăciune. Am avut o strângere de inimă, dar n-am avut curajul să le refuz. Au aşternut pe masă o hârtie pe care aveau notate pe linia unui cerc literele alfabetului. În mijloc au aşezat o farfurioară pe care noi am pus două degete (arătătorul şi mijlociul) de la mâna dreaptă. Eu am spus rugăciunea pe care celelalte au ascultat-o cu atenţie concentrată. La scurt timp după ce am terminat am simţit o mişcare a farfurioarei. Atunci am ridicat mâinile şi la întrebarea "eşti aici?" farfurioara s-a mişcat pe rând la literele d şi a. Odată confirmarea primită, sora defunctului punea întrebări şi farfurioara se plimba în dreptul literelor formând cuvinte de răspuns. Îmi amintesc că ne-a spus că unele ne vom elibera la termenele stabilite de judecată, altele buluc (probabil prin amnistie), că eu, de pildă, voi primi opt ani (N-ar fi exclus ca securitatea să-mi fi fixat atât, dar completul de judecată să fi fost mai generos şi mi-a dat zece. Ceea ce n-a fost destul pentru că, datorită informatorilor şi rapoartelor temnicerilor, cei zece s-au făcut paisprezece.)

În toiul discuţiilor cu "spiritul" din dormitor a izbucnit rugăciunea ce se cânta seara, după rugăciunile spuse: "Ridica-voi ochii mei la ceruri." Cântecul răsuna "cristalin în noaptea friguroasă şi, brusc, farfurioara a înebunit. După ce o vreme s-a rotit bezmetic în câteva cercuri din ce în ce mai largi s-a oprit şi n-a mai vrut să meargă. Pentru mine a fost clar că spiritismul este ceva necurat, ceva ce ţinea de magie, că rugăciunea comună, mult mai puternică decât a unui singur om, gonea spiritul rău care se prezentase. M-a cuprins o mustrare de cuget copleşitoare (aveam senzaţia că am comis o blasfemie) şi m-am legat că niciodată nu voi mai participa la asemenea şedinţe. Am cerut iertare Bunului Iisus şi îngăduinţa să ajung cândva în faţa unui duhovnic ca să mărturisesc această participare.

Ceea ce am şi făcut dar cu oîntârziere de 14 ani.

Şi aşa, mai cu foame, mai cu frig, mai cu mistuitoarele doruri pentru tot ce rămăsese "afară", a trecut iarna şi au început să se simtă şi în secţia noastră răscolitoare zvonuri de primăvară. Începusem să ne gândim cum vom face ca şi primele Sfinte Paşti să treacă peste noi cu blândeţe şi cu sfinţenie când, într-o zi de pe la mijlocul lui aprilie, primul gardian ne-a strigat de pe o listă pe toate cele care formam grupul de studente de la Cluj, adăugându-ne şi pe Victoriţa, o elevă pusă în legătură cu frăţiile judecate la Cluj. Am ieşit cu bocceluţele în mână din secţie, petrecute de fluturările de mâini ale celor ce rămâneau în urma noastră. Am strigat: "Adio, Soruca, adio, secţie a reţinutelor de la Mislea!"

IV PROCESUL

După percheziţiile de rigoare, am urcat cu bagajul personal într-un camion cu prelată care ne-a dus la gara Băicoi unde ne aştepta vagonul dubă. Cu timpul am reuşit să cunoaştem alcătuirea unor astfel de vagoane. Erau compartimentate având celule mici, înguste, cu o singură bancă în lungul încăperii, pe care puteau sta 4 - 5 persoane şi o celulă mare, cu bănci în jurul pereţilor şi încă alte două rânduri de bănci pe mijloc.

Pe noi ne-au introdus într-una din celulele mici în care ne-am înghesuit cum am putut pe singura bancă îngustă. Cu toată bunăvoinţa nu puteam încăpea toate. Eram 12 pentru că, pe lângă cele 10 care formam lotul studentelor de la Cluj, au fost ataşate Ica P. şi Vichi N., o fetiţă de liceu, fermecătoare. Pe Maricica am instalat-o în plasa de bagaje. Marcată de febră din cauza T.B.C.-ului de care suferea, ne-am gândit că acolo va fi mai ocrotită. Şi pentru că trupurile noastre erau impenetrabile, am făcut cu rândul statul în picioare şi statul pe bancă. Pentru a ajunge la W.C.-ul din capătul băncii era o întreagă odisee, plus sfiala care te domina într-o astfel de înghesuială. Te lăsai păgubaş. Din acest motiv unele din noi am ajuns la destinaţie cu picioarele umflate la dubla lor dimensiune.

Chinul acestei călătorii, care ne sugera aglomeraţia din infern, a durat o săptămână. Duba noastră a tot rătăcit ataşată la diferite trenuri, prin diferite gări, de unde am cules tot tineretul care urma să fie judecat la Cluj în cele două mari loturi: Centrul Studenţesc Legionar cu toate "anexele" şi frăţiile de Cruce. Ni se dădea zilnic hrană rece, formată din 250 g pâine, un pătrăţel de slănină sărată şi un pătrăţel de marmeladă. Slănina provoca o sete care se adăuga chinului generat de lipsa de aer şi de cel mai elementar confort, statul pe bancă. Prin gemuleţul de circa 20-30 cm, zăbrelit, nu pătrundea nici aer, nici lumină. Ca să ne lase vizeta deschisă singurul mod de aerisire am promis gardienilor o linişte desăvârşită. Eram un mormânt care alerga pe şine de fier către un destin tragic.

La Cluj am coborât primele din dubă, într-un hal de epuizare fizică greu de imaginat. Ca să poată merge, Maricica a trebuit susţinută de două dintre noi.

M-am pomenit transportată din nou la "vila" de pe strada Regală. Singură, într-o celulă de pe ultimul culoar al arestului, mă gândeam cu resemnare că aici cel puţin am banca la dispoziţie ca să pot dormi o mie de ani. La scurt timp unul din vecini s-a interesat de noul venit, I-am spus cine sunt şi imediat mi-a comunicat că inginerul Mircea este în arest, acuzat printre altele că m-a găzduit şi că mi-a trimis prin mama un pachet cu hrană şi îmbrăcăminte.

I-am mulţumit vecinului că m-a avertizat şi am început să mă gândesc cu disperare la ce putea să urmeze. Aşadar a fost zadarnică bucuria mea că scăpase cu bine din anchetările noastre. Eram atât de mulţumită că în declaraţiile mele numele lui nu fusese pomenit! Eram sigură că Dumnezeu l-a acoperit pentru marea bunătate a sufletului său. Mă gândeam cu groază la Margareta, rămasă singură. Cum se va descurca cu cei trei copilaşi? Ce puteam să fac acum? Faptele erau evidente. Nu puteam nega că am stat la ei peste doi ani de zile şi nici că am primit pachetul. Mi-am amintit cât m-am bucurat când am descoperit scrisul Margaretei pe un borcan cu "alifie pentru genunchiul lui Păzi" şi crenguţa de brad cu două fondante în care am recunoscut reţeta casei Mircea. Nu m-am gândit atunci, în duioasa mea bucurie, că întreaga familie va plăti pentru un gest umanitar. "Bunătatea proletară" nu lovea numai în noi ci şi în familiile noastre şi în prietenii noştri. Eram transformaţi în călăii celor pe care îi stimam şi îi iubeam şi care, pe lângă suferinţa pe care le-o pricinuia detenţia noastră, trebuiau să plătească cu spaime şi lacrimi, cu umilinţe şi lipsuri de tot felul, cu frustrări şi marginalizări, vina că ne erau rude, ca şi cum cineva ar putea să-şi aleagă singur părinţii sau copiii.

Când ne-au eliberat şi am aflat prin câte le-a fost dat să treacă mi-am zis că mii de ani de iubire nu vor putea-compensa şi vindeca rănile provocate de o ură bezmetică, lipsită de orice strop de omenie. Sabia pe care a văzut-o dreptul Simeon străpungând inima Sfintei Fecioare Maria a străbătut (de câte ori?) inimile sfintelor noastre mame. Câte lacrimi arzătoare, câte rugăciuni fierbinţi, câte spaime şi îndoieli; îşi poate cineva imagina câţi munţi de suferinţă ar forma toată restriştea lor adunată la un loc?! Dar copiii rămaşi fără părinţi, umiliţi, prigoniţi şi zdrobiţi, ca şi cum ei ar fi putut decide opţiunile luate de părinţii lor?!

Mă cuprinse o disperare neagră. Îmi era clar că am fost adusă aici ca martoră a acuzării şi mi se părea cumplit că voi fi nevoită să confirm "crima" că a fost bun cu mine şi m-a ajutat. M-am aşezat în genunchi pe betonul rece şi m-am rugat fierbinte, din adâncul fiinţei mele: "doamne, Te implor, scuteşte-mă de umilinţa de a fi martor al acuzării în procesul lui Mircea, de care, sigur, nu-l vei scuti. Dacă ai hotărât ca şi el să intre în cohortele care trebuie să mărturisească prin suferinţă pentru Tine şi dacă şi el trebuie să fie jertfă de răscumpărare pentru neamul românesc, ajută-l, ocroteşte-l, ai milă şi îndurare de familia lui iar pe mine apără-mă de ruşinea de a lovi mâna care m-a ajutat. La Tine toate sunt cu putinţă, Doamne! Ai milă!"

Mi-am amintit de Sfânta Tereza şi a fost pentru prima dată când am apelat la ajutorul ei:

"sfântă Tereza, dacă ai fost rugată să-mi fii mijlocitoare pe lângă Bunul Dumnezeu, te rog fierbinte, fii mijlocitoare! Roagă-L să-mi acorde darul de a nu depune mărturie în defavoarea binefăcătorului meu. Roagă-L să nu permită diavolului să apese conştiinţa mea cu o astfel de infamie."

Niciodată nu am să fiu capabilă să exprim în ce fel Domnul, în toată măreţia Sa, ne acordă favorurile pe care I le cerem aproape cu impertinenţă. Singurul grai în care pot exprima uluita mea recunoştinţă este graiul lacrimii, acea lacrimă limpede, rotundă şi mare cât toată întinderea sufletului meu.

N-am fost chemată la anchetă, n-am dat nici o declaraţie la dosarul inginerului, n-am fost chemată martoră a acuzării în procesul său, am plecat din arest fără să mă întrebe nimeni, un cuvânt.

Am fost depuse la penitenciar în vederea procesului. Celula noastră era plasată cu un etaj mai sus decât rândul trecut, într-o secţie de femei unde erau arestate de drept comun. Condiţiile de cazare şi hrană erau la fel ca rândul trecut.

Ne-am gândit să investigăm unde sunt fraţii noştri. Am scris un bileţel, am depănat pe el nişte lână şi am lansat prin fereastră ghemul, socotind că cei de sub noi sunt fraţii noştri şi îl vor recupera. Numai că cei de sub noi nu s-au grăbit să ia ghemul, nu erau studenţii. Un gardian din curte l-a observat şi a ne-a strigat să-l retragem imediat căci altfel "moartea-i pe voi cât capra". Ne-am sfătuit să spunem că ne-am jucat aruncând cu gheme una în cealaltă şi astfel unul a scăpat pe geamul deschis pentru aerisire. Nu a venit nimeni să cerceteze problema, dar mijlocul nu mai putea fi folosit.

Am imaginat un mod prin care să ne facem cunoscută prezenţa şi am hotărât să facem o grevă cu totul originală. Astfel, ne-am aşezat cu faţa la perete şi fiecare din noi a început să urle câte ceva: un cântec, o poezie, orice ne venea în gând. Era un vacarm îngrozitor. Un gradat însoţit de gardieni s-au năpustit în celula noastră şi ne-au întrebat dacă am înebunit. Le-am spus că nu vom tăcea până ce nu vom fi duse în secţia de deţinuţi politic, acolo unde se află întreg lotul din care facem şi noi parte. Spre uimirea noastră demersul a reuşit.

Am fost coborâte la etajul nostru, pe aripa noastră, în camera noastră din care am plecat la Mislea. Aici, singură, se afla Tuta. Foarte volubilă ne-a pus la curent cu ce ne interesa. În celula din fund se aflau mulţi preoţi şi teologi uniţi care se opuseseră la desfiinţarea bisericii unite şi au refuzat să treacă forţat la ortodoxie. Urmau apoi studenţii aduşi de la Piteşti în vederea procesului. Elevii aduşi odată cu noi de la Târgşor erau pe altă aripă deoarece vor avea un proces separat de al nostru.

Tuta vorbea cu vecinii noştri prin alfabetul Morse, pe care l-am învăţat imediat. Ea folosea sistemul bărbaţilor care băteau pentru linie două puncte apropiate. Noi îl vom folosi trasând pe perete chiar o liniuţă, care se auzea perfect şi era foarte distinctă. Cu timpul vom ajunge la asemenea performanţe de viteză că vom folosi doar începutul cuvintelor. Confirmarea de "înţeles", care se făcea printr-un punct, survenea tot mai des la jumătatea cuvintelor.

Foarte curând Tuta a fost scoasă din cameră şi, de atunci, nu ne-am mai văzut cu ea niciodată. Nu a apărut nici la proces şi, deşi prin analogie cu cazuri similare ar fi trebuit să ia trei ani, a rămas cu pedeapsa doar la timpul cât a fost reţinută. Ciudat e că singura care şi-a dat seama de curiozitatea faptului a fost Iulia. Să mă ierte Dumnezeu dacă greşesc, dar cred că de la Tuta şi-au tras anchetatorii "cunoştinţele" despre grupul nostru. Ne văzuse pe toate şi ne cunoscuse la parastasul pe care îl făcuse Dina pentru Titi Gâţă. Chiar şi eu am realizat târziu şi cu teama de a nu greşi, situaţia "aparte" a Tutei. Deci gestul agentului care mi-a arătat fotografiile a fost sincer prevenitor şi trebuia închis în cea mai deplină tăcere. I-am povestit Angelei (devenită cumnata mea) această întâmplare abia după revoluţia din 1989. Angela a fost supărată, s-a simţit chiar jignită şi m-a întrebat cum de am lăsat să treacă sub tăcere un fapt atât de important, mai ales că arunca altă lumină asupra faptului că am cerut confruntări în anchetă, I-am spus că nu puteam risca să ajungă la o ureche de informator un gest atât de uman.

Gardienii de pe secţie ne-au primit ca pe vechi cunoştinţe. Ne făceau mici favoruri: ne umpleau gamelele cu mâncare, ne ţineau mai multă vreme la spălător. Unul dintre gardieni avea o simpatie deosebită pentru Vichi. Îl impresiona copila, cu cosiţe blonde, vioaie şi prietenoasă cu toată lumea. Avea o plăcere deosebită să-i umple gamela cu arpacaş şi să-i spună: "no, mâncă, Victorie!"

În intervalul de timp care s-a scurs până la proces, am reuşit să refacem legăturile. Băieţii, care ştiau mai multe din felul cum s-a desfăşurat procesul frăţiorilor, ne-au spus că totul este o punere în scenă ridicolă, un adevărat circ. Nu va fi un proces clasic ci unul comunist. Pedepsele vor fi exagerate, dreptul la apărare va fi nul. Va trebui deci să abordăm o ţinută demnă, fiind conştienţi că soarta noastră este deja pecetluită şi că nici o dezbatere corectă nu va avea loc.

Într-una din zile am fost anunţată să stau prezentă la "crăpătură" deoarece în faţa uşii noastre va fi cineva care doreşte să fie văzut de mine. Era inginerul Mircea. Nu părea prea schimbat. Ochii lui albaştri erau senini şi nu exprimau reproş sau regret. Am pronunţat tare: "Doamne-ajută, frere!" Deoarece nu suporta să-i vorbesc cu "dumneavoastră" îi spuneam "frere". A zâmbit uşor, m-a salutat cu mâna dreaptă şi a plecat împins de un gardian care a prins de veste că staţionează. Nu l-am mai văzut niciodată.

Auruţa, cea mai înaltă dintre noi, o ridica pe Vichi la fereastră pe umerii săi. Dându-şi un nume schimbat, "Laura", Vichi vorbea cu un grup de evrei aflaţi pe acelaşi etaj cu noi, dar pe latura care făcea unghi drept cu aripa noastră. Erau, poate, sionişti care aşteptau şi ei procesul. Nu vorbeau corect româneşte probabil pentru că erau vorbitori de limbă maghiară. Într-una din zile am primit, prin spălător, un bileţel de la ei. Doreau să facem rugăciuni pentru ei ca să aibă un proces uşor. Credeau foarte tare în rugăciunile noastre. Spuneau că ortodocşii sunt ascultaţi de Dumnezeu. Promiteau că şi ei se vor ruga pentru noi. Erau credincioşi deoarece în fiecare seară îi auzeam rugându-se. Rugăciunile lor ebraice, cântate monoton, nouă ne sunau ca o tristă lamentaţie. În bilet au pus pentru Vichi şi două bomboane. Nu ştiau că noi nu primeam pachete, aşa cum primeau ei. Ne-a amuzat mult urarea lor: "laura, fie ţie viaţa dulce, fim noi liberi!" Cât de nepătrunse sunt căile Domnului! Legionari şi evrei, ne-am rugat unii pentru alţii, cu căldura compasiunii, cerând îndurarea Creatorului Milostiv şi Iubitor de oameni, fie că se numea Dumnezeu, fie că se numea Adonai.

Procesul a început în Lunea Mare, prima zi din Săptămâna Patimilor. Era un proces cu public, ţinut în sala mare a tribunalului. Pe podium, în faţă, era Tribunalul Militar care urma să judece, format din colonelul Vlasu, patru asesori populari, procurorul şi grefierul. În spate, aşezate în amfiteatru, erau băncile pentru public. Jos, pe bănci lungi de lemn, eram noi, acuzaţii. Ne separa de restul sălii un zid de militari, care aveau misiunea să evite orice contact între noi şi public. Noi nu aveam voie să facem nici o mişcare, nu puteam întoarce capul, nu puteam strecura nici o privire peste "vigilenţa poporului".

În prima zi am ascultat actul de acuzare, un rechizitoriu global, violent, care înfiera organizaţia noastră cu epitete surprinzătoare şi cu acuzaţii incorecte. Cu o voce tunătoare şi sacadată, eram acuzaţi în bloc ca cei mai aprigi duşmani ai poporului, în general şi ai proletariatului, în mod special.

Fiind o organizaţie "subversivă şi teroristă de tip paramilitar fascist" ne pregăteam în vederea unui complot criminal împotriva orânduirii sociale care promitea "cea mai bună şi cea mai dreaptă dintre lumi". Exponenţi ai burghezo -moşierimii exploatatoare, eram vânduţi imperialismului străin. Făceam spionaj în favoarea agenturilor imperialiste, eram organizaţia cea mai abilă în asasinate politice, mai ales împotriva evreilor.

Rechizitoriul a durat ore. Ascultam cu stupoare cum bubuia ura în fiecare cuvânt, mă simţeam la mii de leghe depărtare de "crimele" care ni se puneau în spinare, realizam acut de dureros că nu numai o mişcare declarată net anticomunistă era pusă la zid, ci tot ce însemna România. Va fi oare scris să se înece neamul românesc în mlaştina aceasta de ură atee? Până unde îi va îngădui Dumnezeu diavolului roşu să demoleze vechile aşezăminte? Când se va reîntoarce şi peste ţara noastră aripa de înger izgonită acum cu atâta înverşunare? Au urmat zilele de audiere a acuzaţilor şi martorilor. Practic, acuzaţii erau şi martori ai acuzării. Toată dezbaterea se reducea la reconfirmarea propriilor declaraţii, baza de acuzare a inculpatului. Dacă spuneai că declaraţiile nu sunt valabile pentru că au fost smulse prin tortură fizică şi constrângere morală ţi se lua dreptul de a mai vorbi.

"ce înseamnă constrângerea morală?", a ricanat unul din asesori.

Când Angela a spus dintr-o singură răsuflare că şi-a scris declaraţia cerută de anchetator numai după ce m-a văzut la confruntare, în ce hal fără de hal arătam eu, bătută crunt, a fost apostrofată dispreţuitor şi i s-a luat cuvântul.

Circul audierilor nu era numai grobian, ci lua uneori aspecte rafinate. Astfel au făcut caz de umanitarism în legătură cu Maricica. Au invitat-o pe un scaun, foarte aproape de completul de judecată vezi, Doamne, ca să fie scutită de efort fizic. Pentru aceasta i-au citit din declaraţie exact acele fraze care o puneau într-o lumină penibilă faţă de noi. Au întrebat-o apoi, cu o politeţe perfidă, dacă îşi menţine afirmaţiile. Peste mine au trecut foarte repede spunând că rezultatul anchetelor mele este mai mult decât edificator. Afirmaţia urmărea, de asemenea, discreditarea mea în faţa grupului. M-a caracterizat ca fiind o persoană abilă şi periculoasă, cu apucături mistice, retrograde. Un moment foarte penibil a fost aducerea în instanţă a unui martor mai special. Vasile Havrilescu, deznodat în bătăi, a fost internat la una din policlinici. Aici Vasile reuşeşte să-l convingă pe unul din tinerii medici să ducă un bilet unuia dintre intimii săi prieteni. Acesta a considerat că biletul este o capcană pe care i-o întinde securitatea şi, în consecinţă, l-a predat, sacrificându-l pe bietul medic. Nesiguranţa şi lipsa de încredere începea să funcţioneze. N-aş fi vrut, pentru nimic în lume, să fiu în pielea acestui prieten adus ca martor al acuzării. Simţeam, densă, dezaprobarea întregii săli. Un gest de laşitate arunca în temniţă un suflet caritabil. Un tânăr medic era acuzat de omenie. Vinerea Mare a fost rezervată apărării ce urma să fie susţinută de avocaţi numiţi din oficiu. Totodată era programată şi acordarea ultimului cuvânt.

Când ne conduceau spre sala de judecată am zărit la una din uşi, unde se făcea legitimarea publicului, pe Rodica Ş., o bucovineancă tânără, frumoasă şi curajoasă. Ne-am întâlnit privirile şi am înţeles că Rodica mima cu buzele un cuvânt: "Ma ma".-Am făcut semn spre mine, adică "a mea?" Rodica a repetat semnul spre mine, adică "a ta". Deci mama era în sală. M-a copleşit o emoţie sufocantă. Mama a coborât din munţii Sebeşului ca să mă vadă! Cum să-i dau un semn cât de mic, cum să fac s-o zăresc măcar?!

Introduşi în sală, preşedintele ne-a acordat un sfert de oră să vorbim cu apărătorii noştri. Alt circ. La mine a venit un tânăr care mi-a spus că l-a avut pe "unchiul meu" profesor la facultatea de drept şi că pentru aceasta ar dori să pledeze eficient pentru mine. Mi-am amintit că profesorul E. D. Tarangul avea obiceiul să mă prezinte ca nepoată a sa. Tânărul avocat îmi spuse că a încercat să-mi studieze dosarul dar i s-a refuzat categoric. Mă ruga, deci, să-i ofer, pe scurt, câteva capete de apărare, i-am mulţumit pentru buna sa intenţie şi l-am sfătuit să spună la pledoarie: "întrucât nu cunosc dosarul cauzei, nu mi s-a permis să-l studiez, las justiţia să-şi urmeze cursul." Dar dacă vrea, cu adevărat, să-mi facă un serviciu, să mă ajute să mă întorc cu faţa spre public (consemnul era ca apărătorii să ne ţină cu spatele spre sală). Avocatul meu a acceptat riscul şi, mimând o discuţie înfocată, m-a rotit cu faţa spre public. Ostaşul de lângă mine s-a făcut că nu vede manevra aşa că am început să cercetez cu înfrigurare, rând cu rând, publicul. Am remarcat doi colegi de studiu, l-am văzut pe bunul nostru prieten, Naia, am văzuto pe Lili care mi-a făcut un gest de dezaprobare n-am înţeles pentru ce anume şi, în sfârşit, chiar în ultimul rând, se afla mama. Şi-a dat seama că o caut şi s-a ridicat de pe bancă pentru ca să o observ mai uşor. Când ne-am întâlnit privirile a început să plângă liniştit; lacrimi mari îi brăzdau chipul frumos, i-am făcut semn că nu trebuie să plângă, să-şi şteargă ochii, i-am arătat inima, locul în care ne vom întâlni mereu, oricâte ziduri se vor ridica să ne despartă. Mama a înţeles, şi-a şters grăbită lacrimile şi a rămas cuminte să mă privească. Mi-a făcut un alt semn discret: mi-a arătat degetul mare, degetul mic şi a făcut un semn de negaţie. Am înţeles că tata şi fratele nu erau arestaţi. Sfertul de oră a trecut ca un fulger. Mi-am sărutat mama, ducând arătătorul la buze. Timp de 14 ani nu o voi mai vedea decât, uneori, în vis şi, permanent, în amintire. Sărmana mea măicuţă, câte a îndurat din cauza mea! Pledoariile au început. Cei mai mulţi încercau să ne scoată nişte iresponsabili, victime ale unei educaţii viciate de misticism şi naţionalism. Bizară apărare! Eram vinovaţi, dar eram vinovaţi pentru că ne-am născut şi ne-am format într-o societate burghezo moşierească, eram vlăstarele unei societăţi tarate. O pledoarie pe care am reţinut-o ca interesantă a fost a apărătorului Angelei. În timpul arestului Angelica a făcut hepatită şi a fost internată în spital. Un preot, impresionat de tinereţea ei, la externarea lui din spital, i-a căutat părinţii şi i-a adus un pacheţel, din partea lor. Pentru aceasta a fost arestat şi acuzat de favorizarea infractorului. Avocatul pleda pentru amândoi. El a arătat că cei care au crescut în sufletul românului conştiinţa de patrie creştină au fost preotul şi învăţătorul. Toate tradiţiile satului, printre care cele caritabile aveau loc de frunte, erau creaţia acestor doi factori importanţi. Părinţii Angelei erau învăţători. Era normal ca fiica lor să nu abdice atât de uşor de la tot ce învăţase în casa părintească, iar preotul nu putea acţiona decât pe linia tradiţiilor caritabile. Faptele lor nu puteau fi judecate în alt context. Ei nu cunoşteau comandamentele societăţii proletare şi, ca atare, nu puteau leza cu nimic societatea nouă, care promova alte "valori". Prin urmare cerea achitarea lor şi şansa de a se integra în noul tip de stat, de societate.

În sfârşit, ni s-a acordat şi ultimul cuvânt. Tribunalul Militar care ne judeca aştepta de la noi autocritici plângăcioase, apeluri la clemenţă, desistări spectaculoase, dar s-a înşelat. În afară de câteva cazuri (care se puteau număra pe degetele de la o singură mână) acuzaţii au formulat asumări responsabile, în fraze scurte dar hotărâte şi clare pentru că, de fapt nu erau lăsaţi să-şi legitimeze pe larg poziţia perpendiculară. Cred că Ion Munteanu a fost primul care a sintetizat în puţine cuvinte ceea ce trebuia exprimat. Pe scurt, cei mai mulţi spuneau: "îmi asum vina de a crede în Dumnezeu, de a-mi iubi patria şi de a mă jertfi pentru binele neamului meu. Voi primi cu stoicism osânda şi voi fi bucuros să o ispăşesc."

Îmi amintesc de impresia profundă pe care a lăsat-o ultimul cuvânt al studentului Maniu, grav bolnav de T.B.C.:

"orice condamnare îmi veţi da va fi pentru mine o condamnare la moarte. Voi muri cu conştiinţa împăcată că n-am făcut nici un rău alăturându-mă celor ce luptă pentru salvarea neamului românesc."

Ultimul meu cuvânt a fost, în esenţă, următorul: "nu-mi recunosc nici o vină. Nu consider că este o vină că iubesc crucea, neamul şi ţara. Consider că este o vrednicie să sufăr pentru ele. Primesc cu seninătate pedeapsa, nu cer nimic pentru mine. Cer clemenţă pentru tinerele care se află pe banca acuzării alături de mine. Cer să luaţi în considerare că sunt aici pentru că s-au lăsat convinse de mine şi mă consider răspunzătoare de acest fapt."

Ultimul căruia i s-a acordat cuvântul a fost Ion Bohotici, şeful Centrului Studenţesc. Preşedintele completului, colonelul Vlasu, i-a atras atenţia că poate vorbi numai în numele său. Cu o voce fermă, calmă şi convingătoare, Ion I-a rugat să-i permită totuşi să spună câteva cuvinte, nu atât pentru sutele de studenţi care îl vor urma în închisoare, ci mai ales pentru părinţii noştri, care merită să ştie direct de la noi pentru ce le-am adus o durere atât de mare. Cred că Ion i-a făcut o bună impresie preşedintelui pentru că acesta i-a acordat cuvântul.

Înalt, drept, cu figura senină şi vocea blândă dar hotărâtă, Ion Bohotici a spus, după cât a reţinut memoria mea, următoarele: "ne-aţi acuzat că suntem nişte duşmani înrăiţi ai poporului, că urâm clasa muncitoare, că suntem nişte produse nefericite ale burghezo moşierimii în declin. Nu suntem duşmani ai propriului nostru popor, nu suntem nici pe departe fii de moşieri, nu avem nici o relaţie cu pătura burgheziei exploatatoare şi nu urâm pe muncitori. Sunt fiu al Maramureşului şi cunosc foarte bine cât a suferit şi cât a sângerat întregul neam sărac. Noi, generaţia aceasta pe care o aveţi în faţă, pe băncile acuzării, suntem foarte conştienţi de toate nedreptăţile care ne-au umplut de revoltă şi durere. De aceea ne-am făurit un crez, un vis şi ne-am angajat în realizarea lui. Noi am vrut să ne formăm şi să ne pregătim pentru a fi apţi să schimbăm acea ordine socială care se exprimă prin homo homini, lupus prin o alta care să se exprime prin homo homini, res sacra. Părinţi, fraţi, surori, prieteni, aceasta este vina noastră. Şi nu este deloc întâmplător că suntem judecaţi în Săptămâna Patimilor. Cu aproape 2000 de ani în urmă, însuşi Fiul Lui Dumnezeu, Iisus, urca din greu Golgota, osândit la suplicii şi moarte prin crucificare tocmai pentru că vroia să reabiliteze omul, să-i restabilească demnitatea divină pierdută, să-l readucă la starea de Eden.

Ştim că ne veţi osândi. Ştim că vom primi ani grei de închisoare. Vom urca senini calvarul închisorilor pentru că Marele Jertfit va urca în pas cu noi. Am iubit crucea, neamul, patria şi a venit vremea să o şi dovedim.

Mă mir, însă domnule colonel, că dumneavoastră, care aţi fost un luptător ilegalist, nu ştiţi că la capătul acestui calvar vor ajunge eroi şi martiri care vor acoperi cu glorie şi pe cei ce vor cădea înfrânţi pe cale."

"îţi retrag cuvântul!", a strigat colonelul Vlasu. "Îi vedeţi cât sunt de fanatici? Vom avea noi grijă să-i învăţăm minte, să-i aducem la ordine!"

Zadarnic, însă, furia colonelului n-a putut şterge impresia pe care au lăsat-o cuvintele lui Ion Bohotici. Vorbele colonelului Vlasu s-au pierdut în zgomotul paşilor; publicul părăsea sala înainte de a se declara şedinţa închisă, înainte ca tribunalul constituit să părăsească sala. Pe noi gestul ne-a mângâiat. Era un protest tăcut dar mai elocvent decât cuvintele.

A doua zi, Sâmbăta Sfintelor Patimi, urma să primim sentinţa. Era ultima zi a procesului. Dimineaţa zilei ne-a adus o bucurie cu totul nesperată. O bătaie uşoară în uşă ne-a adus la crăpătură.

Vă vorbeşte un preot. Am asupra mea Sfintele Taine şi vrem să vă împărtăşim. Îngenunchiaţi cu faţa spre uşă şi vă spuneţi în gând, pe scurt, păcatele mai mari ce vă împovărează conştiinţa. Eu vă voi da absolvirea."

Am îngenunchiat cu sufletele copleşite de emoţie. Apoi ne-am făcut fiecare examenul de conştiinţă şi după câteva minute am ascultat cu înfiorare cuvintele care veneau de dincolo de uşă, clare şi solemne:

"-... cu harul ce mi s-a dat, vă iert şi vă dezleg..."

Prin crăpătura de la balamalele uşii am primit, învelite cu grijă în foiţă, câte o minusculă părticică pentru fiecare din noi, după care, cu binecuvântarea părintelui am băut apă.

Ion Bohotici a avut dreptate, Iisus venise în celula noastră şi ne făcea onoarea să ne ia cu Sine pe Golgota. Inimile noastre erau inundate de lumina cea lină.

Împreună cu sfânta împărtăşanie am primit şi un cuvânt de folos, în versuri. Îl ţin minte, cum aş fi putut să-l uit?!

"De vrei să cunoşti Adevărul,

De vrei să-ntâlneşti fericirea,

În inimă poartă-nflorite Credinţa,

Speranţa, Iubirea.

Credinţă-n puterea divină,

Speranţa în zile mai bune,

Iubire curată, senină,

Frumoşii tăi ani să-ncunune.

Şi-atuncea când toate-mpreună

În tânărul tău piept vor creşte

Din ele făcând o cunună,

Lui Crist dumnezeu mulţumeşte."

Printre cântecele religioase pe care le cunoşteam am găsit unul care se potrivea cuvintelor. Astfel am cântat în cinstea Lui Iisus laudă pentru darul primit. Refrenul cântecului se referea la Sfânta Fecioară, dar l-am cântat pentru că se potrivea cu situaţia în care se găsea patria noastră:

"Îndură-te a păcii Regină, Durerile lumii le-alină."

Pentru citirea sentinţelor nu ne-am mai deplasat la tribunal. Au deschis uşile de la celule şi le-au citit în ordinea în care am fost audiaţi. Când mi s-a citit sentinţa: 10 ani temniţă grea, patru ani degradare civică şi nu mai ştiu ce cheltuieli de judecată, băieţii au strigat:

"să-i porţi sănătoasă, Păzi! Să le mai laşi şi lor ceva!"

Numai că i-am executat pe toţi şi încă patru ani pe deasupra, aşa, ca să fie sătulă fiara. Sentinţele au fost citite în acelaşi timp şi în sala tribunalului, în faţa publicului care asistase, zi de zi, la proces pe parcursul întregii săptămâni.

M-am gândit cu jale la măicuţa mea. Ce-o fi fost în sufletul ei? Ce visase pentru mine şi ce realitate crudă i-a spulberat visele! Peste 14 ani, când am ajuns totuşi în braţele ei nu mi-a reproşat absolut nimic din câte i-a fost dat să îndure din pricina mea. Se sufoca de emoţie, inima bătea cu atâta putere, că răsuna ca un ciocănel în urechile mele, dar nici un cuvânt de mustrare nu s-a desprins, niciodată, de pe buzele sale.

Celelalte condamnări au fost corecţionale şi dacă nu mă înşeală memoria au fost următoarele: Dori - 6 ani, Iulia -6 ani, Ica - 4 ani, Maricica - 3 ani, Veronica - 3 ani, Angelica - 2 ani, Sica - 2 ani, Nina - 2 ani, Lucica - 2 ani, Auruţa - 1 an, Tuta - 6 luni.

Au fost condamnate în contumacie: Dina - 15 ani muncă silnică, Sima - 4 ani corecţional, Anişoara - 7 ani corecţional. Însumând anii pe care i-am primit noi, fetele, se făceau 68 de ani. Depăşeau o jumătate de secol. Cât vor fi primit băieţii în total? Sigur depăşeau un mileniu.

Năucitoare mi s-a părut motivarea sentinţei pentru Ica: pentru ajutor şi activitate legionară nedovedită. Făcea parte din performanţele justiţiei comuniste.

În cameră se purtau discuţii aprinse pe marginea procesului şi a sentinţelor pronunţate. Fetele erau bucuroase că Ion Bohotici a reuşit să consoleze părinţii, arătând că nu suntem căzăturile despre care a vorbit atât de înveninat procurorul militar. Fetele, cele cu pedepse mai mici ne încurajau pe cele cu pedepse mai mari. Toată lumea era de acord că nu vor fi executaţi în întregime anii care s-au dat cu ghiotura, că apusenii şi americanii vor veni curând să scoată de sub jugul comunist toate ţările europene căzute sub influenţă bolşevică. Optimismul acesta era susţinut cu vigoare, părea să nu aibă nici o fisură.

Eu stăteam într-un colţ retrasă, căzută pe gânduri. Auruţa m-a observat şi a venit lângă mine:

"eşti mâhnită, nu-i aşa că tu nu crezi în salvarea americană?"

"nu, Auruţa, nu cred, dar nu-i nevoie să stingem optimismul fetelor. Cred că mileniile acordate pot fi executate în întregime şi nu ştiu ce se va întâmpla cu întreaga ţară". Ca un răspuns la tristeţea şi îngrijorarea mea au început să bată clopotele la Catedrala ortodoxă care se afla peste drum de tribunal. După primul dangăt puternic şi vibrant, a izbucnit un frumos "Hristos a înviat!". Cântau preoţii cu vocile lor frumoase. Din repetare în repetare "Hristos a înviat" a cuprins toată închisoarea. Amplificat cutremurător, imnul urca din temniţă spre cerul înstelat făcând să vibreze sfânta noapte a învierii în primăvara anului 1949 (27 aprilie, mi se pare).

Mama, care a rămas după citirea sentinţei să "sărbătorească" cu lacrimi amare primul paşte fără mine, mi-a povestit peste un arc de 14 ani că a trăit o înviere cutremurătoare. În liniştea primăvăratecă cântecul nostru părea că se revarsă din adâncuri insondabile pentru a se înfrăţi cu dangătul puternic al clopotelor. Oameni, cu lacrimi în ochi, au îngenunchiat pe trotuare. Cei care erau conştienţi ştiau că se celebrează răstignirea României. Totuşi lacrimile care înfloreau unele din altele făgăduiau că Cel înviat este Izbăvitorul.

Pentru noi era ca o promisiune că Iisus nu ne va părăsi. Dar noi, vom avea oare puterea să nu-L părăsim? Primii paşi erau hotărâţi. Dar următorii?...

V mISLEA dEŢINUTE

Din nou cu duba spre locul de ispăşire a condamnării, Mislea.

De data aceasta am fost izolată de restul grupului, mi se aplica regimul pedepselor mari. În celula mică a dubei în care am fost introdusă se aflau doi copii între 10 - 12 ani care erau transferaţi la o închisoare corecţională pentru minori, Mărgineni, mi se pare, undeva tot în zona Prahovei. Copiii vorbeau limba maghiară. Unul dintre ei, Erno, vorbea destul de bine şi româneşte, aşa că m-am putut înţelege cu el.

M-a impresionat mult povestea acestui copil şi felul lui de a povesti. Vorbea domol, ca un om matur, despre copilăria sa, un coşmar. Viaţa lui de vagabond şi de hoţ de buzunare era lumea lui firească, dură, necruţătoare dar el o percepea ca pe ceva de la sine înţeles. Copilul acesta habar nu avea ce înseamnă afecţiune, emoţie, nici prin gând nu-i trecea că viaţa lui ar fi putut arăta şi altfel. Inocenţa lui pervertită de mediul în care îşi trăise copilăria se ghicea totuşi în ochii luminoşi de copil. Am vrut să-l mângâi pe creştet şi s-a ferit. El nu cunoştea decât limbajul gesturilor brutale, agresive, a crezut că vreau să-l lovesc.

Celălalt copil avea o privire piezişă, vicleană, era în mod cert iniţiatorul pungăşiilor, avea o influenţă proastă asupra lui Erno. Îmi era milă de amândoi, dar dacă mi-ar fi stat în putere aş fi încercat o recuperare a lui Erno, care avea în el ceva ce putea fi o promisiune de îndreptare.

La Băicoi am coborât pentru Mislea, lotul nostru şi mai multe deţinute de drept comun. De data aceasta ne aştepta un camion cu prelată, în care ne-am aşezat jos, pe bocceluţele noastre cu îmbrăcăminte. La Mislea nu ne-a mai întâmpinat Diri; primul gardian care ne-a luat în primire ne-a condus la carantină pentru cele două săptămâni cerute de regulament. Carantina era o singură încăpere mare, cu obişnuitele paturi metalice, etajate pe trei nivele, cu intrarea direct de afară. Iarna cred că era cumplit de frig dacă şi acum, la sfârşit de primăvară, era destul de rece.

Pentru noi cele două săptămâni au fost ca un fel de vacanţă. Stăteam aproape toată ziua afară, în faţa celulei noastre. "Colegele" noastre de drept comun ne lăsau în pace. Era un sfârşit de primăvară sublim. Un şir de plopi, cu rămurişul fraged încă, sclipitor în soare, ne încânta cu freamătul său prietenos. La apusul soarelui plopii încremeneau poleiţi de ultimele raze. Păreau imense lumânări, întreaga natură devenea solemnă. Din livada din jurul închisorii, zefirul ne aducea parfumul merilor înfloriţi; din depărtare se auzea din când în când un cuc şi fluierat de mierlă. Sub ochii noştri se jucau porumbei, tandri şi blânzi. În faţa carantinei se afla magazia de materiale sub streaşină căreia, lăstuni harnici veneau şi plecau săgetând văzduhul, înregistram în amănunt splendorile ce ne înconjurau pentru că unele din noi vom fi lipsite de ele ani lungi şi grei.

Seara, după cină, ascultam poveştile condamnatelor de drept comun. Hoţii, crime terifiante, ne introduceau într-o lume a delincvenţilor pe care noi o cunoşteam doar din literatură. Dar romanele nu reuşeau să redea într-un limbaj argotic şi nud întâmplările care ne îngrozeau. Una dintre hoaţe, Manţi, făcea din când în când nişte crize ciudate. Se urca, cu o dexteritate de pisică într-un copac ce se afla în faţa magaziei de materiale de unde nu cobora decât când avea ea chef. Gardienii o lăsau în pace pentru că, provocată, insultele ce ieşeau din gura ei erau înfiorătoare pentru orice fel de urechi.

În acest interval am părăsit carantina o dată când am fost duse la dispensarul închisorii pentru controlul ginecologic pe care-l uram pentru că ne umilea mai rău decât o ploaie de insulte şi altă dată, în cursul nopţii, când am fost duse la duşuri împreună cu colegele de drept comun, problemă grea pentru pudoarea noastră.

Cele două săptămâni s-au scurs prea repede şi a venit ziua când primul gardian ne-a dus la magazia de efecte, unde ne-am depus plusul de îmbrăcăminte inventariat şi etichetat şi apoi în secţia I la politice.

Secţia I a era separată de restul închisorii prin ziduri groase. Pe latura stângă se afla un W.C. turcesc lipit de zidul care despărţea secţia I a de secţia a II a. Secţia a II a "politice" purta numele de "secţia copii" pentru că aici se aflau şi eleve de liceu, unele din ele sub vârsta de majorat.

Secţia I a avea în faţă o curte ceva mai mare decât celelalte secţii politice. Lipită de zidul din fund, secţia avea două încăperi. În prima se intra direct din curte şi era mobilată cu mese şi bănci. Ţinea loc de sufragerie. Din această cameră se intra în a doua unde se afla o singură masă cu două bănci, un gherghef pentru ţesut covoare şi rogojini întinse pe jos, pe care stătea "proletariatul" ce nu încăpea pe bănci. Aici se afla şi faimoasa lozincă: "Să zdrobim ultimile rămăşiţe fasciste şi reacţionare, vândute imperialismului străin". Ea va dispărea la scurt timp după sosirea noastră, în urma unei inspecţii. "Au ele lozincile lor" a murmurat inspectorul, care părea să fie procuror.

În secţie se aflau deţinutele mai vechi, condamnate înainte de 1948, dar marea majoritate o formau cele arestate şi condamnate începând cu anul 1948. Printre cele vechi se aflau aşa zisele criminale de război, un grup de moaşe maghiare din Transilvania care au fost obligate să percheziţioneze vaginal evreicile deportate din teritoriul cedat Ungariei prin dictatul de la Viena. Îmi mai amintesc de Magda, condamnată în procesul I. T. Arad ca instigatoare la greva muncitorească în cursul căreia un bărbat din conducere a fost linşat, doamna Penescu, din procesul ţărăniştilor, Mărioara (Manana), o altă tânără despre care nu-mi amintesc în ce era implicată şi multe altele.

Cea mai veche deţinută în secţia I a era Lenuţa Ilie. Era menţinută încă din timpul guvernării antonesciene, condamnată la 25 de ani muncă silnică pentru că, elevă fiind, a cântat în clasă un cântec legionar. Lenuţa a fost descoperită la Văcăreşti de Nana Sofica şi de Ţăndărel plină de râie şi de păduchi. Cu puterea de dăruire şi cu duioşia care o caracterizau, Nana Sofica reuşeşte să pună pe picioare copila, redându-i demnitatea interioară şi tăria morală de care avea atâta nevoie ca să poată suporta anii mulţi şi grei care o apăsau. De la Văcăreşti, în cătuşe, alături de Nana Sofica, Lenuţa ajunge la Mislea. Aici, sub Antonescu, existau două grupuri de condamnate politic: comunistele şi legionarele. Lenuţa se va încadra cu totul în grupul legionar, unde a găsit o familie spirituală, înţelegere şi afecţiune.

Odată cu evenimentele din 23 august 1944 fetele legionare sunt eliberate, dar Lenuţa va rămâne în închisoare. Se spunea că Diri, impresionată de soarta acestei copile atât de aspru pedepsită, a încercat să-i obţină graţierea. Dar se pare că demersul s-a lovit de intoleranţa Liubei Chişinevschi, care ţinuse bine minte ataşamentul Lenuţei faţă de legionare, într-un târziu s-a obţinut, totuşi, reducerea la jumătate a pedepsei astfel că după doisprezece ani şi jumătate Lenuţa va cunoaşte libertatea. Tristă libertate, zguduitoare dramă! Zgâriată de o pisică, Lenuţa va contracta morbul turbării şi va sucomba în condiţiile tragice ale unui astfel de sfârşit. Se povesteşte că, înainte de a muri, Lenuţa a cerut să fie cununată cu tânărul pe care-l iubea. La înmormântare au venit din toate colţurile ţării persoane care au cunoscut-o direct sau din povestiri, copleşite de tragismul acestui nefericit destin.

La masa din camera a doua stăteau persoane mai importante, ce erau implicate în procese răsunătoare, instrumentate la Bucureşti: doamna Radian, soţia fostului ministru, domnişoara Bălteanu, o foarte simpatică profesoară de limba franceză, Laura Săulescu, fiică de general, etc.

Doamna Radian era de origine franceză din cantonul elveţian de limbă franceză. Avea o ţinută foarte aristocrată şi era gazda ironiilor lui Diri, dar niciodată n-a reuşit să o scoată din sărite. Odată s-a legat de ferma de porci a familiei Radian. Replica a venit sec: "vă asigur că porcii mei erau trataţi mult mai bine decât suntem noi. Erau zilnic spălaţi sub duşuri şi primeau o hrană foarte corect calculată în calorii."

Domnişoara Bălteanu, înaltă şi scheletică, era prietenoasă, cultă, călătorise mult şi povestea viu şi colorat despre diferitele ţări vizitate.

Laura Săulescu era condamnată în procesul tineretului liberal, o fată frumoasă, tip atletic, dinamică şi lipsită de morgă, era vădit simpatizată de Diri. Cânta frumos şansonete la modă pe atunci. Avea o voce joasă, plăcută, cânta cu mult temperament, l-am arătat prietenie, dar se pare că a uitat cu desăvârşire codul cavalerismului de îndată ce a părăsit ţara. Dacă e adevărat, mă simt chiar îndurerată.

La această masă venea zilnic Diri ca să ne citească articolul de fond din Scânteia şi să discute cu Laura şi cu domnişoara Bălteanu sau s-o tachineze pe doamna Radian.

Grupul de care ne-am ataşat imediat era al legionarelor din Brăila: Geta, Bibi, Lica şi Frida. Am avut întotdeauna un sentiment de admiraţie pentru Geta. Era ceea ce se numeşte un om de nădejde. Era plină de energie, găsea soluţii imediate şi pertinente la orice problemă, nu exista pentru ea piedică în a realiza ceea ce şi-a propus sau a promis. Foarte activă, reuşea să mobilizeze oamenii în direcţia dorită, se făcea cu uşurinţă iubită şi ascultată.

Bibi era o fată deosebit de dârză. Obişnuită să se ajute singură, îşi construise un fel de a fi intransigent. Îmi amintesc de felul în care îşi câştiga banii necesari pentru a-şi urma cursurile la facultate. Prindea şerpi din bălţile Brăilei pe care îi jupuia ca să le ia pielea. Pielea de şarpe se vindea foarte scump. Ştia o mulţime de poveşti care ne aminteau de Panait Istrati. Avea nişte ochi verzi deosebit de expresivi. Odată şi-a permis s-o înfrunte pe Diri şi s-a pomenit cu o pereche de palme, pe care le-a primit fără să clipească, dreaptă, imperturbabilă, fără să-şi plece ochii în faţa furiei oarbe. Am fost atât de revoltată, nu-mi puteam imagina o femeie pălmuind o altă femeie şi mi-am promis în sinea mea că o voi înfrunta pe Diri în aşa fel încât să nu mă poată plesni.

Lica avea o înfăţişare deosebită, exotică şi avea un talent deosebit în lucrul de mână. Broderiile ei aveau ceva din propria personalitate. Avea chipul luminat permanent de un zâmbet discret care o făcea plăcută şi apropiată.

Frida semăna cu mine în ceea ce priveşte părul alb. Deşi tânără avea mult păr alb, ceea ce îidădea o anumită distincţie. Lucra foarte frumos cu briceagul cruciuliţe din os şi din cozi de periuţe de' dinţi. Avea un ciudat simţ de premoniţie. Când se apropiau zile negre Frida începea să cânte. Avea o voce frumoasă cu tonalitate minoră. A suferit mult, avea mari dureri de cap. Ştia să aprecieze prietenia şi sentimentul de recunoştinţă avea la ea o intensitate deosebită. Pentru că mă consideram mai rezistentă şi mai sănătoasă îi dădeam ei medicamentele pe care reuşea mama să mi^-le trimită folosindu-se de anumite trucuri. N­a uitat gestul acesta şi, când a reuşit să afle adresa mamei, după ce s-a eliberat, a venit şi i-a mulţumit. Mama a fost impresionată cu atât mai mult cu cât Fredina a fost unul din puţinele cazuri în care familia nu numai că nu i-a împărtăşit opţiunile, dar i-au reproşat brutal închisoarea.

Ne-a impresionat mult o fiinţă pe cât de frumoasă pe atât de tristă. N-am văzut niciodată un zâmbet cât de vag pe acest chip tânăr cu trăsături alese. Era Ileana Cengher, soţia celui împuşcat atât de tragic de securitate. Sufletele noastre pline de compasiune se înfiorau la gândul că sărmana soţie trebuia să poarte doliul inimii în închisoare.

Persoana care ne aduna zilnic în jurul ei era doamna Verona Chira. Era o fiinţă energică, un caracter puternic, hotărât, cu o gândire rectilinie, fără menajamente în judecăţile sale. Avea stagii vechi în mişcare şi, deci, şi în prigoane. Făcuse lagărul de la Buchenwald, avea ce să ne povestească. Avea o voce joasă, un alto profund, îi reuşeau foarte frumos "tărăgănatele" ardeleneşti şi romanţele. Îi plăcea mult să cânte o romanţă care îi amintea de "Moşul", soţul ei, Aurel Chira, un legionar talentat în pictură. De câte ori aud:

"Când ţie m-am destăinuit

Era caisul înflorit..."

Îmi apare chipul ei cu trăsături aspre, încadrat de un păr natural ondulat şi vocea ei vibrantă şi pasionată îmi răsună în urechi.

Nana Chira, cum îi plăcea să-i spunem, ne povestea cu multă putere de evocare întâmplările unei vieţi dăruită cu totul idealurilor legionare. Mi-a rămas cu deosebire în amintire povestea anchetei din timpul lui Carol al II lea când, din cauza bătăilor, îşi muşcase limba. Mult pitoresc aveau poveştile ei despre Iară, despre Câmpia Turzii, despre socrii de la Iară şi despre tablourile "Moşului". Îmi amintesc că, într-una din zile, ne-a povestit cum, înainte de desfiinţarea lagărului de la Buchenwald, s-a îmbunătăţit atât de mult alimentaţia încât au primit unt la micul dejun. De atunci ori de câte ori primeam o mâncare mai bună ne întrebam: "Să fie acesta untul de la Buchenwald?"

Ori de câte ori zburau zvonuri de eliberare O. M., o fiinţă foarte înţeleaptă, spunea: "Nu cred până nu apare untul."

În ce mă priveşte am o amintire deosebită legată de Nana Chira. Influienţată de altele, a făcut, la un moment dat, nişte afirmaţii nedrepte şi insultătoare la adresa mea. Întrucât încercam să mă conduc după principiile Sfintei Tereza n-am răspuns în nici un fel, nu m-am apărat deşi aveam argumente. Eram hotărâtă să nu cedez provocărilor şi să nu determin discuţii penibile menite să ducă la ruptură convinsă fiind că, până la urmă, oamenii de bună credinţă se lămuresc. Au trecut ani, poate doi, poate trei. Nana Chira m-a oprit într-o dimineaţă şi mi-a spus:

"te-am judecat greşit, te rog mult să mă ierţi!"

Am fost impresionată de corectitudinea Nanei Chira. Nu a fost singura care m-a înfierat pe nedrept, dar foarte puţine au venit să-şi corecteze greşeala. Nana Chira, mai în vârstă decât mine, a făcut-o. Cât de frumos vorbea gestul ei despre spiritul ei de justiţie şi cât de legionăreşte responsabilă era faţă de judecăţile nedrepte pe care se mai întâmpla să le facă datorită intransigenţei sale!

Printre tinerele fete din Transilvania se afla şi un mic grup ţărănist. Îmi amintesc de Laura, o tânără atât de slabă că putea să treacă printre gratiile geamurilor şi de prietena ei Geanina, legată de familia Goga. Tatăl şi bunicul Laurei erau preoţi în Şugag. L-am ascultat de multe ori la Sfânta Liturghie, dar pe mama mea n-au ajutat-o la nevoie.

Pe poarta secţiei I ieşeam în fiecare seară, încolonate, conduse de gardieni spre dormitoare. Veneam pe aleea dintre dispensar şi izolator şi intram în curtea cu dormitoare după ce dreptul comun era închis în pavilionul nou, rezervat lor. Noi eram închise în pavilionul vechi, care păstra ceva din atmosfera mănăstirii. Urcam scările largi având grijă să nu călcăm pe dungile negre de pe margini care erau un fel de emblemă a pavilionului, cântând "Noapte bună, Mărioară!". La etaj ne despărţeam intrând fiecare în camerele în care eram repartizate. Era un dormitor foarte mare cu vedere spre curtea interioară şi altele mai mici cu vederea spre grădină. Tot spre curtea interioară era şi secţia secretă situată chiar pe colţ. Majoritatea celor din grupul de la Cluj am fost repartizate în camera 14 situată şi ea pe colţul clădirii, având vedere spre grădină pe două din laturile sale. Eram exact în faţa "secretului", separate de el de un mic culoar. "Secretul" avea un regim sever, deţinutele nu părăseau aproape niciodată celula, erau scoase noaptea la duşuri, sau la ora de plimbare numai când curtea din faţa secţiei era complet goală, numai când deţinutele de drept comun erau în curtea atelierelor, iar noi în curtea secţiei I.

Geta reuşise să afle câte ceva din această secţie. Se afla aici Maria mareşal Antonescu şi Vidosa Nedici, faimoasa anchetatoare. Situaţia cea mai tristă o avea Sanda Pop, care aştepta executarea sentinţei de condamnare la moarte. Am primit şi un bileţel din partea ei în care ne implora să ne rugăm pentru sufletul ei. Ne indica drept dată de începere a rugăciunilor ziua când va fi ridicată de la Mislea. Acea zi a sosit, n-am mai auzit de atunci nimic de Sanda şi ne-am rugat pentru sufletul ei.

În cameră se afla şi un copil sau era pe cale să vină, nu-mi mai amintesc decât că, dintr-un cearceaf al Angelicăi, am lucrat scutece şi pelinci pe care Geta a reuşit să le strecoare prin vizeta prin care se introducea hrana.

Prin bunăvoinţa lui Diri eram lăsate libere în curticica secţiei unde eram aduse tot încolonate după ce dreptul comun intra în ateliere. Cântam de obicei "trece regimentul zece" şi nimeni nu se sinchisea că, în felul acesta, toată temniţa ştia că politicele trec spre arestul lor. De fapt eram ţinute sub lacăt numai când se anunţa o inspecţie din exterior. Paza nu se sesiza că noi aveam ace şi andrele şi o mulţime de mici instrumente de lucrat în os. Se obţineau din orice: spiralele scoase din sârma ghimpată îndreptate şi ascuţite pe pietricele, clame de păr, sârme culese de pe unde se nimerea, lăţite şi ascuţite, ingeniozitatea în acest domeniu era nelimitată. Oasele de vită erau sparte şi transformate în plăcuţe prin frecare cu apă pe piatră. Plăcuţele erau transformate apoi în tot felul de cruciuliţe, iconiţe, miniaturi de o frumuseţe remarcabilă. Îmi amintesc de două obiecte pe care le-am primit la o aniversare: o pană cu nervura principală sculptată cu splendide crenguţe de acantă executată de F. F. şi o spadă miniaturală executată de Cocoloş, o adevărată maestră în sculptura în os. Reuşisem să le depun în magazie dar n-am avut şansa să le pot lua cu mine. La eliberare mi-au fost confiscate, împreună cu lucruri de mână care probabil au ispitit prea mult pe cei ce-mi făceau percheziţia.

Cele care nu sculptau, lucrau cu acul tot felul de miniaturi care de care mai migălite şi mai ingenioase. Orice era valorificat, orice se putea destrăma forma fire de broderie.

Ca să uităm de foame, cântam foarte mult. Cântam în cor sau ascultam solistele cu voci deosebite, învăţând unele de la altele; repertoriul devenise inepuizabil.

Se făceau "torturi" din alimentele pe care le primeam, ornate cum se putea ca să sărbătorim o onomastică sau o aniversare. Se cânta "La mulţi ani cu sănătate!" schimbând ad hoc unul din cuvintele cântecului: în loc de "zile senine şi fericire" se cânta "zile senine şi libertate". Se organizau adevărate şezători cu ocazia unor astfel de sărbători.

Diri continua să ne viziteze. Se citea articolul de fond din Scânteia, care se comenta şi apoi rămânea să discute cu persoanele simandicoase de la masă. În acest interval câteva dintre noi torceam câlţi de cânepă pentru atelierele de drept comun, iar patru din moaşele "criminale de război" ţeseau la gherghef un covor cu motive olteneşti din câlţi vopsiţi cu culori, trebuie să recunosc, foarte reuşite.

Într-o zi mi s-a oferit ocazia să o înfrunt pe Diri aşa cum mi-am propus. Venise cu un articol de fond care elogia sfaturile populare. Diri era foarte entuziasmată de această formă de putere populară şi a avut ideea nefastă să le compare cu sfatul Ţărilor Române din timpul voievozilor. I-a propus Laurei să comenteze articolul dar Laura, ştiindu-se simpatizată, s-a eschivat de la o aşa onoare. Atunci m-a numit pe mine. Întâi am rezumat cele citite de ea şi apoi am început s-o combat punct cu punct, bineînţeles cu argumente. Am arătat că sfatul popular bolşevic, import din U.R.S.S., nu are absolut nimic comun cu sfatul ţării de care, cum afirma ea, se ajutau voievozii noştri. Că, departe de a fi o formă democratică, conform sloganului leninist, "puterea sovietelor" este mecanismul perfect prin care se realizează dictatura proletară, cea mai crasă formă de totalitarism, care nu are absolut nimic comun cu opţiunea populară. Am asigurat-o că se va convinge singură ce fel de democraţie se realizează prin soviete şi că va fi foarte greu ca o altă putere să reuşească să spargă acest centru de putere, bazat pe "sfat" şi asigurat şi de alte segmente la fel de importate: securitatea, copie a N.K.V.D.-ului, armata populară, copie a Armatei Roşii şi sindicatul unic, foarte departe-de sindicatul democratic.

Fetele au încremenit. Aşteptau dezlănţuirea lui Diri, dar eu ştiam că nu se va produce. Era totuşi o femeie inteligentă. Tonul meu era firesc, liniştit, nu avea nimic provocator. Diri mă privea pieziş, jumătate furioasă, jumătate amuzată şi a terminat cu un calambur:

"păzulică, prăzulică, nu de voi se va împiedica puterea sovietelor!".

Dar i-a pierit cheful să mai comenteze cu noi în ziua aceea "isprăvile" P.C.R.-ului. De altfel în scurtă vreme am fost scutite de citirea şi de comentarea articolului de fond din Scânteia. Îmi plăcea clipa când ne retrăgeam în dormitor. Avea numai două rânduri de paturi, aşa că aveam destul spaţiu. Aveam W.C.-ul în cabină separată, punctul de civilizaţie al mislei. Apusul soarelui pătrundea prin geamurile nevopsite încă cu var şi neoblonite, scăldând în lumina lui tandră tinereţea noastră întemniţată. Aveam patul la etaj, lângă fereastră, prin care admiram colţul de grădină înfrumuseţat de splendorile verii. Aveam o prietenă sub fereastra mea: un fir de floarea soarelui. Îi urmăream evoluţia zilnic; a fost o adevărată bucurie când şi-a împodobit pălăria cu petalele galbene, strălucitoare în lumina soarelui. Lângă mine se afla doamna Radian. Uneori îmi povestea despre Elveţia natală. Nostalgic şi încântător, Elveţia îşi desfăşura în faţa mea minunile, o lume feerică, cu totul necunoscută mie.

Nopţile noastre erau tulburate însă de un fenomen bizar care, pe cele mai multe, le umplea de spaimă. Era un fel de urlet, ceva apropiat de sirenă, ceva ce răsuna foarte lugubru; fetele au botezat acest "ceva", "MĂGĂOAIA". Eu aveam un somn profund şi nu prea o auzeam; mă trezeam datorită rumorii din cameră, după ce urletul se consumase. Sub patul meu se afla Lucica T. Într-o noapte m-a trezit strângându-mă tare de mână. Era în picioare şi tremura uşor.

"lasă-mă să te ţin de mână. Mi-e frică; auzi?"

Da, auzeam şi era cu adevărat sinistru ceea ce auzeam. Războiul se terminase de câţiva ani, dar urletul sirenelor, şuieratul bombelor, sunetul ascuţit şi sinistru în care avioanele germane veneau în picaj îmi erau încă vii şi distincte în memorie. Măgăoaia noastră nu era nici una din acestea, aş fi zis că are câte ceva din fiecare. Era într-adevăr în măsură să dea coşmaruri.

Fetele s-au plâns lui Diri care a luat totul în zeflemea, până când au început să se plângă şi ostaşii care făceau de planton noaptea, în turnurile de pază de pe colţurile închisorii. Atunci Diri a început să ne interogheze despre fenomen. Mi-a venit şi mie rândul. M-a întrebat ironic dacă şi eu am halucinaţii auditive şi am dezamăgit-o susţinând că nu sunt deloc halucinaţii. Mi-a cerut să-i explic pe larg ce percepţie am despre fenomen, I-am spus că ar putea fi un gen mai special de sirenă. Sunetul vine dintr-un singur punct din nordul grădinii şi are un efect lugubru. Nu ştiu dacă Diri, împreună cu paza au luat măsuri. După un timp măgăoaia a dispărut, iar Diri n-a catadixit să dea vreo explicaţie în legătură cu această bizarerie. Cine sau ce era Măgăoaia şi pe cine vroia să sperie a rămas pentru noi un mister.

În camera 14 s-a mai întâmplat ceva cu totul neobişnuit. Într-o seară, nu-mi mai amintesc în ce context Laura a adus vorba despre generalii pe care i-a cunoscut în casa părintească, militari de mare valoare, cu aură de eroi. Mulţi dintre ei au fost închişi drept criminali de război. Toată lumea din cameră s-a antrenat în discuţie. S-au evocat fapte de eroism, fiecare a ştiut să spună câte ceva. Eu am povestit despre generalul Dragalina, care, la un moment dat, a fost numit guvernator al Bucovinei. Am evocat figura frumoasă pe care a făcut-o la Cernăuţi şi de câtă nedezminţită admiraţie se bucura la bucovineni. Laura era mulţumită că se vorbea aşa de frumos despre el şi la extremitatea nordică a României. Discuţia a avut, firesc, puternice accente politice. S-a tras concluzia că, de fapt, elita armatei române a fost lichidată şi că noua formă ce a luat-o armata este cu totul altceva decât a fost în vremurile glorioase ale Ţării.

În seara următoare primul gardian ne-a condus până în cameră şi ne-a avertizat că uşa de la W.C. este încuiată întrucât acesta este defect şi nu poate fi utilizat. Şi a plecat. Am rămas stupefiate. Cum vom petrece o noapte fără W.C? Glumele au început să curgă. Se găseau cele mai năstruşnice soluţii. În plus, în ziua aceea saltelele au fost umplute cu paie noi şi, netasate încă, arătau ca nişte monştri. Laura a început să danseze rumba pe salteaua ei, alte glume, alte ironii au început să curgă. De la un timp însă problema a luat o întorsătură serioasă. Era nevoie stringentă de W.C. Cineva a spus că soluţia este să batem step. De ce step? Pentru că stepul a fost inventat de copiii lui Stepan Stepanovici. Fiind foarte mulţi, făceau cu rândul la W.C. şi băteau din picioare ca să evite ceva neplăcut până le venea rândul. Lenuţa Ilie, care era în dificultate, a tras un step pe cinste, dar problema nu s-a rezolvat; dimpotrivă, a devenit mai acută. Lenuţa s-a înfuriat şi, grăsuţă cum era, s-a hotărât să se împingă în uşă până va ceda. Numai că uşa opunea o straşnică rezistenţă. Atunci ne­am hotărât să ne adresăm prin geam plantonului să-i cerem să vină primul gardian ca să ne rezolve problema. Dar înainte de a pune în aplicare hotărârea noastră uşa de la W.C. s-a deschis brusc şi, cu un singur pas mare, drept în mijlocul camerei a apărut Diri. Era îmbrăcată frumos, probabil avea să-şi petreacă seara undeva în comună şi purta la rever o enormă dalie roşie. Stupoare generală! Cine şi-ar fi putut imagina aşa ceva?

"— Bună seara! Halal tineret intelectual! Toată seara aţi făcut glume proaste pe un subiect căruia mă voi feri să-i spun pe nume româneşte; îi voi spune deci excrementul. Voi da dispoziţie să vă schimbe salteaua pe măsura sensibilităţii dumneavoastră burgheze (se adresa Laurei) iar dumneata, dacă vrei să baţi step să mănânci mai puţin arpacaş (se adresa Lenuţei)."

Prima care şi-a revenit din uluire a fost Lenuţa care a ripostat că în ciuda siluetei mai plinuţe execută stepul fără cusur.

"să văd." a spus Diri, şi Lenuţa a tras un step, o perfecţiune.

"da, e destul de bine, dar în uşă te-ai izbit ca un buldozer." Biata Diri, forţă i-a trebuit ca să se opună Lenuţei!

După plecarea lui Diri au început presupunerile. Cele mai multe erau de părere că Diri a făcut figura din simpatie pentru Laura şi din curiozitatea de a afla cam ce discutăm în cameră până la stingere. Cele însă care eram mai la curent cu metodele sovietice, ştiam care putea fi adevăratul motiv: cineva din cameră "ciripea". Acuzaţia informatoarei putea să fie gravă: discuţie politică, duşmănoasă, încercare de a organiza în închisoare o atitudine anticomunistă. Diri nu vroia să aibă în temniţă anchete ale securităţii şi a hotărât să rezolve informaţia în maniera ei. Inteligentă cum era, ştia că scoţând din funcţie W.C.-ul toate discuţiile vor curge pe această temă. L-a luat pe primul gardian să asculte la uşă, ca să se convingă că nimic de ordin politic nu se discută în cameră. În felul acesta problema era închisă.

În legătură cu această întâmplare Diri ne-a semnalat a doua zi că sunt informatoare printre noi. A făcut o cinică referire la cunoscuta sentinţă "iubesc trădarea dar urăsc pe trădător", numind cu numele întreg pe cele care trebuia să-i afirme aserţiunea. În felul acesta ni se arăta care sunt delatoarele. Tot acum am aflat că Diri era la curent cu un fenomen care, din păcate, se afirma din plin şi anume invidia. Laura era urâtă nu pentru că se bucura de aprecierea unei comuniste ci pentru că se bucura de aprecierea direcţiunii. Un exemplu tipic de invidie îl constituia şi cazul Sandei, o splendidă femeie în jur de 30 de ani care-şi petrecea tot timpul în infirmeria penitenciarului. Într-o zi Diri a izbucnit auzind cu urechile ei clevetirile unor invidioase:

"vă pare rău că o ţinem pe Sanda la infirmerie? Vă doresc să fiţi în situaţia ei." Sanda avea un cancer uterin şi, după cum am aflat mai târziu, s-a stins din acest motiv.

Diri avea mult respect pentru cele care nu invidiau şi nu cârteau. Slavă Domnului, numărul acestora era mai mare decât al clevetitoarelor.

Pe la sfârşitul verii a izbucnit în închisoare o epidemie de enterocolită. Mâncarea era slabă, fără gust şi, mai ales, fără valoare nutritivă. Apa de băut era o problemă, chiar dacă în hârdăul în care era ţinută se punea din când în când o pastilă de cloramină. Nu aveam acces la spălător, acolo ajungea numai dreptul comun. Baia săptămânală sub duşurile care nu funcţionau corect era insuficientă. Am învăţat să ne spălăm cu o gamelă de apă, făcând o programare foarte riguroasă la cele câteva lighene personale care se aflau în secţie. Problemă era şi spălarea lenjeriei intime şi spălarea părului, mai ales pentru acelea dintre noi care aveau părul lung. Când ploua adunam în lighene apa de ploaie pe care o dezmorţeam puţin cu mâinile: ţineam mâinile în apă; cu cât mai multe mâini, cu atât ni se părea că apa se încălzeşte.

Prima din grup care s-a îmbolnăvit a fost Nina. Boala începea cu o febră foarte mare, fapt pentru care bolnava era internată în salonul dispensarului. Aici paturile nu erau etajate, iar mâncarea era uşor îmbunătăţită. Mi-a venit şi mie rândul. Febra mare îmi dădea o senzaţie de imaterialitate, care chiar mi-ar fi plăcut dacă n-ar fi fost durerile mari de cap.

Abia am ieşit de la infirmerie în secţie şi Diri a venit cu o veste care m-a aruncat într-o panică cumplită. A fost anunţată să pregătească pentru Comisia Aliată de Control dosarele tuturor celor născute pe teritoriile ocupate de U.R.S.S. Aşadar soarta noastră era legată de soarta provinciilor în care ne-am născut şi realizam cu amărăciune că faptul că făceam închisoare în România şi nu în Siberia putea să însemne, culmea ironiei, bucurie! O disperare neagră îmi anula orice speranţă, realizam că o deportare în U.R.S.S. era mai rea decât moartea. Mi-am amintit de poveştile de groază din timpul ocupaţiei bolşevice din anii 1940 - 1941. Dubele care circulau noaptea pe uliţale satelor, oamenii care dispăreau fără urme, spectacolul terifiant al Siberiei, execuţiile, toate mi se derulau în minte şi mă îngrozeau. Mi-am amintit de întâmplarea din Lunca Prutului, unde au fost decimaţi şi deportaţi toţi tinerii comunei mele natale, care porniseră în convoi spre frontiera cu Patria, ca să nu fie înrolaţi în Armata Roşie. Acolo a fost omorât şi vărul meu Ionel, pe care, la deshumare, l-a recunoscut bunica după un fragment neputrezit din costumul naţional pe care ea îl cususe. Îmi aminteam plânsul neostoit al bunicii mele, care a fost ultima care l-a mai văzut, „fir de busuioc" de numai 17 ani, cum îl numea ea. Îmbrăcat frumos, i-a sărutat mâna şi-a cerut iertare şi dus a fost în veşnicie. Un camarad deportat i-a spus bunicii că ultima lui bucurie a fost faptul că moare cu ochii spre cerul României.

M-am pitit în spatele covorului ţesut pe jumătate cu gândul să mă rog dar îmi era cu neputinţă să mă pot concentra. M-am aşternut pe un plâns negru, deznădăjduit. La un moment dat cineva îmi luase capul şi-l strângea la piept cu gingăşie. Am ridicat ochii să văd cine e şi am rămas siderată. Era Diri! Am prins curaj şi, în şoaptă, am implorat-o să ceară de la părinţii noştri adeverinţele că am trecut prin verificare şi că nu aparţinem repatrierii. Diri n-a spus nici un cuvânt şi a ieşit de după covor cu o ironie amară pe buze:

"coana Aspazia plânge!"

Nu m-am simţit umilită, era prea greu impasul în care ne aflam şi asta se vedea foarte bine pe chipul nostru, al tuturor celor ce ne născusem pe pământ nefericit. Cine se mai împiedica de orgolii? Cu timpul am aflat că Diri reacţiona la emoţii cu ironii şi sarcasme.

Plecând spre dormitoare, F.F. s-a apropiat de mine şi mi-a spus:

"am să-ţi strecor în mână ceva ce vreau să-ţi dăruiesc. Mie mi-a ajutat în clipe grele, sunt sigură că-ţi va fi de folos. Să ai grijă cum o păstrezi."

Mi-a strecurat în mână ceva rotund ca un nasture. Când am ajuns în pat m-am uitat cu fereală să văd ce era. Pe un medalion de lemn de mărimea unei monede era pictat în ulei, cu mare fineţe, chipul Sfintei Tereza de Lissieux. Pe spatele medalionului, scrisă cu tuş, se afla cea mai scurtă rugăciune cu care mă puteam adresa mijlocitoarei mele, care, iată, venea din nou la ceas de mare cumpănă: "Sfântă maică Tereza, floare a Sfintei Fecioare Maria, roagă-te pentru noi!". Doamne, cum speram să-mi ofere trandafirul binecuvântat al izbăvirii de Siberia!

M-am mai liniştit. Aveam lângă mine puternica protectoare făgăduită de părintele Agenor, poposită în mâna mea prin intermediul lui F.F. care nu înceta să-mi fie "Sorucă". La destul de scurtă vreme Diri, trecând pe lângă mine, mi-a spus:

"v-au sosit hârtiile, numai Manana a rămas descoperită. Cum poate face rost de o astfel de hârtie?"

"există un amendament la articolul 5 din armistiţiu, care stipulează că cei care pot dovedi că în 1940 - 1941 au fost în ţară nu aparţin repatrierii. Deci trebuie procurate 2-3 hârtii din care să rezulte acest lucru: legitimaţie, stat de plată, catalog, orice este luat în considerare dacă este ştampilat şi are număr de înregistrare."

În sinea mea simţeam că Diri va şti să o salveze şi pe Manana dacă se va pune problema. N­am aflat niciodată dacă s-a făcut această verificare. Şi totuşi nu numai Manana era în pericol. Era cineva care chiar că nu avea nici o scăpare. Nu-mi amintesc deloc numele ei şimi pare rău că l-am uitat. Deşi relaţia noastră s-a rezumat la o oră, n-am putut uita drama acestui biet suflet. M-a luat lângă ea pe rogojină într-un ungher al camerei şi mi-a spus pe nerăsuflate cât este de nenorocită. Povestea ei mi-a făcut rău, mă durea sufletul până la sufocare. Era rusoaică. Trăise mizeria revoluţiei bolşevice. Ca să scape de oroare a acceptat să lucreze ca spioană. Era tânără, era frumoasă, era inteligentă. După învăţarea limbii române şi instrucţia de rigoare a fost trimisă în România. La început a lucrat sârguincios, adunând şi transmiţând prin agenţii de legătură informaţiile cerute de la centru. Curând a cunoscut un ofiţer de marină de care s-a îndrăgostit. S-a căsătorit fără ca soţul ei să ştie cine era, au avut copii, şi-a adorat familia şi s-a devotat cu totul ei. A încetat să mai "lucreze" şi, treptat, treptat, şi-a uitat trecutul. A avut şansa să nu fie "eliminată" pentru neascultare. Dar a venit 23 august care a trezit-o din bucuria unei familii frumos împlinită şi a readus-o în coşmarul spaimelor. Ştia că a sosit ceasul când va trebui să plătească anii buni din viaţa sa cu un preţ pe care se îngrozea să-l estimeze. Cum se aştepta, a fost descoperită, a fost arestată şi acum aştepta să fie trimisă acolo, unde va da socoteală pentru neexecutarea misiunii.

Îi înţelegeam drama şi eram îngrozită când mă gândeam la consecinţele acestei întorsături din viaţa bietei fiinţe. Nici nu ştiu ce era mai sfâşietor: faptul că era smulsă cu cruzime şi pentru totdeauna de lângă soţul iubit şi de lângă copiii adoraţi sau faptul că urma să treacă prin inchiziţia bolşevică. Ce aş fi putut să-i spun; cum aş fi putut consola acest suflet sfâşiat între spaimă şi durere? Compasiunea, solidaritatea, în general, fac mult bine. E ca un balsam răcoritor peste jarul durerilor. Compasiunea care îmi inunda acum sufletul mi se părea însă absolut nefolositoare. În faţa implacabilului orice cuvânt era inutil.

Nu cred că se poate face o ierarhizare a suferinţelor, nu se poate măsura în termeni comparabili intensitatea durerilor. Şi totuşi! Pe parcursul celor 14 ani de închisoare am ascultat poveştile multor drame sfâşietoare, dar nici una nu mi s-a părut atât de tragică. Prietena mea de un ceas era copleşită de o sfâşiere căreia nu-i mai putea face faţă. Simţise nevoia să se reverse în cuvinte. În timpul povestirii îmi ţinea mâna şi astfel îi simţeam zvâcnirile dureroase de parcă s-ar fi aflat sub bice. În delirul spaimei era şi un gând sublim. Era decisă să nu-şi ia zilele. Era un eroism tragic în decizia ei de a suferi tot ce îi va fi dat să îndure. Oare ce mai spera?

Chiar a doua zi a fost scoasă din secţie şi n-am mai întâlnit-o în închisorile prin care am colindat.

Şi viaţa noastră se desfăşura greoi, ca un tanc imens ce uruia prin visele noastre iluzorii. Evenimentul cel mai important era sosirea de noi condamnate.

Am aflat că ar fi sosit la carantină un lot mare de la Jilava în care era inclus Centrul Studenţesc Legionar de la Bucureşti. Secţia reţinute a fost scindată în două: din dormitor s-a format Secţia a IV a, o secţie închisă, rezervată noilor venite. Din sufragerie, care s-a mobilat cu paturi, s-a format Secţia a III a, la fel de închisă, destinată în continuare "reţinutelor". Secţia a II — a, "copii", ca şi noi rămâneam în continuare cum am fost numai că ne aglomeram din ce în ce cu noi deţinute sosite din diferite colţuri ale ţării.

Astfel, la un moment dat am aflat că a sosit în carantină un nou lot cu studente de la Cluj.

Era o zi de toamnă când Diri, însoţită de primul gardian, ne-a aşezat în front. Ni s-a strâns inima: urmau, sigur, schimbări. Aşa a şi fost. Primul gardian a scos o listă şi a ordonat celor strigate să-şi adune "boarfele" şi să-l urmeze.

Grupul nostru clujean a fost scindat: Iulia, Dori, Veronica şi cu mine eram transferate în Secţia a IV a. Era pentru prima oară când eram smulse dintr-un mediu cu care ne obişnuisem şi duse în alt colectiv necunoscut. Genul acesta de ruptură avea să mă încerce de multe ori pe parcursul lungii mele detenţii. Acum era clar că făceam loc noilor venite. Pe parcursul celor 14 ani nu se mai puteau desluşi raţiunile schimbărilor: poate noi aranjamente de informatoare, poate spargerea prieteniilor.

În Secţia a IV a era aglomeraţie mare. Tot spaţiul era acoperit cu paturi suprapuse pe trei nivele. În faţa uşii era lăsat un pătrat în jurul sobei de tablă. În colţul stâng al pătratului se afla, spre norocul nostru, W.C.-ul compartimentat separat. În dreptul geamului care lumina pătratul se afla hârdăul cu apă.

Pe lângă grupul de studente bucureştene, care aveau, în general, pedepse mici (între 1-2 ani) se aflau şi persoane ceva mai în vârstă cu nume binecunoscute în mişcarea Legionară şi câteva chiar bine înaintate în vârstă. Şefă de cameră era Maria I., înaltă, cu un chip frumos, mi s-a părut că nu dezminte cu nimic imaginea de consânzeană ce ne-am făcut-o despre ea când ni s-a povestit despre nunta ei, asistată de Căpitan: nuntă legionară ca în poveşti. M­am simţit din primul moment foarte ataşată de ea. A fost persoana la care am aflat totdeauna acea camaraderie caldă şi sinceră care te încuraja să mergi mai departe, cu fruntea sus, fără să-ţi împleticeşti paşii în îndoieli. Era foarte vitează. Soţul ei se afla în exil, despărţirea era fără îndoială traumatizantă. Apăruse o carte: "Ţara mea şi mândra mea", care, chiar din titlu, vorbea despre nostalgia omului plecat în pribegie. Doi copii, o fetiţă şi un băieţel, rămăseseră fără părinţi, fără ajutor şi fără dragoste, într-o lume care nu le va oferi decât umilinţă şi ură.

Maria suferea cumplit din cauza ficatului bolnav, dar n-am văzut-o niciodată descurajată, cu lacrimi în ochi sau copleşită de atâta vitregie. Era de stâncă, dar o stâncă duioasă şi altruistă. Intuia caracterul omului de la prima vedere şi, din câte am ştiut eu, niciodată n-a dat greş. Avea o inimă atât de largă, încăpea în ea atâta afecţiune, încât Dumnezeu i-a dat posibilitatea să o reverse peste o închisoare întreagă. Atunci când Mislea a devenit închisoare exclusiv pentru deţinute politic, Maria I. a fost bucătăreasa şefă şi ne-a răsfăţat atât cât i-a stat în puteri, muncind zi şi noapte ca să realizeze o mâncare gustoasă pentru câteva sute bune de deţinute.

Am fost primite cu prietenie imediat ce ne-am prezentat şi am spus de unde venim. Aici am legat prietenii cu persoane care aveau pedepse mari şi cu care ne-am întâlnit prin diferite închisori şi celule şi cu persoane cu pedepse mai mici, care, din fericire, ne-au părăsit şi cu care nu ne-am mai întâlnit.

Prima persoană care ne-a primit cu braţele deschise a fost Nana Sofica. Nana era istorie vie a Mişcării. Din povestirile ei i-am cunoscut pe toţi luptătorii de mare elită ai Mişcării. Chipurile Căpitanului şi al camaradei Nicoleta luminau din povestirile ei şi tenebrele închisorii se estompau şi deveneau suportabile. Puterea ei de dăruire, avântul şi entuziasmul ei ne-au fost toiag în urcuşul greu al calvarului. Felul ei de a povesti era luminos, plin de naturaleţe, era o sărbătoare să te laşi purtată de cuvintele ei pe culmi de aleasă trăire spirituală. Cântecul ei era inconfundabil. Avea un firicel de voce limpede, cristalin, cu o tonalitate aparte. Mie mi se părea tonul iubirii smerite. Încadrat de codiţe chipul ei avea frumuseţea interioară, modestă şi înduhovnicită. Am privit de multe ori felul în care înjgheba cu o clamă şi un firicel de vată, o candelă. Mâinile ei exprimau atâta evlavie încât mi se părea că oficiază o taină sacră.

Tot o istorie vie a unui trecut plin de avânturi sublime era şi Lucica. Înăltuţă, foarte dreaptă, ţinută ce exprima o reală verticalitate spirituală ce n-a cunoscut niciodată compromisul. Avea trăsături frumoase, fine, un zâmbet abia perceptibil îi lumina chipul care oglindea un perfect echilibru sufletesc. Vorbea repejor, cuvintele ei nu exprimau niciodată banalităţi. Avea o memorie excepţională, selectivă, în albumul ei de oameni şi fapte totul era riguros înregistrat şi clasificat. Consideraţiile sale erau totdeauna cumpănite cu dreaptă judecată. Mie însă mi se părea că este prea severă, prea intransigentă. Mi se părea prea interiorizată şi puţin dispusă să se plece asupra slăbiciunilor omeneşti. Mi se părea că este prea severă cu sine însăşi. Am văzut-o suportând dureri acerbe de lumbago fără să scoată un oftat. Dar mă înşelam. Mă înşelam mai ales cu privire la căldura discretei sale dăruiri. Lucica era atentă la tot ce ni se întâmpla intervenind cu gestul şi cu cuvântul cel mai potrivit exact la ceasul potrivit.

Patul meu era la parter şi aveam deasupra mea pe una din cele mai tinere studente din Centrul Bucureşti. Îmi pare nespus de rău că i-am uitat numele. Cred că faptul acesta se datorează şi festelor ce-mi joacă memoria dar şi pentru că niciodată nu i-am spus pe nume. În gândul meu şi în inima mea o numeam Beniamin. Avea obiceiul ca, înainte de a adormi, să se plece peste marginea patului ca să-mi comunice un gând, o mică meditaţie, un vers, ceva tandru şi drăguţ, ceva ce semăna cu o floare rară şi înmiresmată la fereastra sufletului meu foarte întristat la acea vreme. Gândea frumos, delicat, găsea expresii deosebite, poate uneori prea căutate, dar cred că aşa se manifesta nevoia ei de frumos. Totdeauna încheia cu acelaşi salut:

Şi acum pe mâine!"

Odată cu sfârşitul primăverii se împlinise sorocul de plecare şi dulcele meu Beniamin zbura acum spre libertate. Era o zi superbă, cu cer senin, cu lumânările castanilor înflorite. Ne-am urcat pe paturile de la etajul trei ca să urmărim cu privirea cum trec prin porţile temniţei fetele noastre. Mă bucuram pentru plecarea suavei mele prietene, dar bucuria mea era numai din cap. În inimă purtam o tristeţe nedefinită, nu prea înţelegeam care era cauza ei; e greu de definit cauzele sentimentelor difuze. Era poate regretul că se scutura creanga mea înflorită, nu mai aveam să aud: "şi-acum, pe mâine", era poate conştientizarea că multe, multe primăveri vor trece până va sosi şi cea a eliberării mele. Trăiam, fără îndoială, un moment de cădere.

Am simţit pe umărul meu o mână uşoară. M-am întors să văd cine era. Am întâlnit privirea Lucicăi atât de caldă, atât de plină de înţelegere! Mi-a şoptit:

"partir c'est mourir un peu; nu-i aşa?"

I-am zâmbit şi am aprobat doar cu coborârea pleoapelor. Aşa era Lucica. Părea că nu prea o interesează ce se petrece în jur. Dar era atentă la orice mişcare a sufletelor noastre. Ne lăsa să ne descurcăm singure, dar când era nevoie de un sprijin, cu câtă discretă gingăşie intervenea ca să ne pună din nou pe linia de plutire!

Enciclopedia Secţiei a IV a era, fără îndoială, doamna Liliana. Era o doamnă distinsă, care, în tinereţe, sigur a fost o frumoasă femeie blondă. Era foarte slabă, dar se cunoştea că în viaţa normală a fost plinuţă. Purta peste părul complet albit un frumos şal din lână mov;

nimic n-ar fi putut să-i stea mai bine. Deşi era greu de urcat la ultimul etaj, doamna Liliana a preferat patul de sus, primul din şirul de sub ferestre. Când trebuia să ne vorbească se apropia de spătarul patului de care se rezema ca de un amvon. Răspundea competent şi în amănunt la toate întrebările ce i se puneau, indiferent de domeniu. Nu-mi amintesc să fi rămas vreo întrebare fără răspuns, sau să dea răspunsuri în doi peri. Vorbea cu un uşor accent moldovenesc. Frazele sale erau ample, vocabularul bogat şi subtil caracteristic omului de vastă cultură, avea mult har în închegarea metaforelor. Avea o pasiune cu totul specială pentru botanică. La Cluj, Iulia mi-a adus o revistă pe care o căpătase probabil de la Ionică. Dorea să citesc un articol: "Genţiana şi zimbrul", o splendidă alegorie care se folosea de caracteristicile acestor două plante: o floare gingaşă şi un copac semeţ. Într-o zi, doamna Liliana a recurs din nou la această poveste. Am recunoscut-o şi nu se poate descrie exclamaţia de bucurie a iuliei că a întâlnit,, nesperat, pe autoarea frumosului articol.

Viaţa în Secţia a IV a era cu totul diferită de cea din Secţia I a. Eram obligate să trăim exclusiv în cameră, într-o aglomeraţie sufocantă. Orice era o problemă grea. Aerul pe care-l respiram, apa care era total insuficientă, mâncarea slabă, puţină şi fadă.

Mâncarea era adusă de deţinutele de drept comun în ciubere de lemn şi lăsate la "poarta neagră" (cum era supranumită intrarea în secţie) unde zăcea până când gardianca îşi amintea că trebuie s-o luăm înăuntru. Sergenta Maringos era cea mai incorectă în ceea ce priveşte respectarea programului. Dimineaţa ceşcuţa de terci era total insuficientă. Până la prânz senzaţia de foame era chinuitoare. Eram duse la duşuri aproximativ săptămânal, totdeauna în toiul nopţii. Fiind multe, ne revenea un duş la şase persoane, un adevărat chin. Tot în plină noapte eram scoase la spălat rufe. Se adunau rufele de la întreaga cameră şi se spălau de către o echipă formată din 3 - 4 deţinute mai rezistente, conduse de şefa de cameră. Deţinutele de drept comun ne lăsau în spălătorie cazanul plin cu apă caldă şi, în una din albiile de beton, leşie din cenuşă care suplinea săpunul. "Suratele" de drept comun ascundeau pentru noi în găleţi gamele cu mâncare ca să putem rezista la efort şi, uneori, câte un pic de untdelemn pentru candelă.

Ar fi trebuit să fim scoase la plimbare zilnic în curticica din faţa secţiei, dar, cum curticica era comună cu Secţia a III-a reţinute, nu eram scoase cu regularitate, nici unele, nici altele. Totul depindea de toanele gardiencelor. În timp ce eram scoase la aer, secţia care rămânea închisă era cocoţată la ferestre. Când se întâmpla să fim lăsate fără pază comunicam în voia cea bună cu Secţia a III-a şi, la zid, cu Secţia a II-a şi chiar cu Secţia I-a prin intermediul Secţiei a II-a. De Crăciun le-am colindat şi sorcovit pe cele de la Secţia a III-a care, din nenorocitul de pachet de 3 kg la care aveau dreptul lunar, ne-au făcut şi nouă un pachet pe care l-au aruncat printre gratiile geamului în mai multe reprize.

Diri ne ignora cu totul. Secţiile pe care le vizita des erau Secţiile a II-a şi I-a. A venit odată ca să ne explice că alimentaţia mizerabilă ce ni se dădea era conformă cu normele Ministerului de'Interne, ceea ce, în limbaj comunist, însemna atâtea calorii cât să-ţi duci zilele de azi pe mâine. Pâinea a fost înlocuită cu chirpicul de mămăligă cleioasă, amară şi plină de impurităţi. Într-o astfel de vizită a descoperit o gamelă cu cartofi pe care noi i-am colectat din zeama chioară pentru şefa noastră care era într-o cumplită criză de ficat şi nu putea mânca fasole, varză sau papul din arpacaş. Diri a insultat-o pe Maria, acuzând-o că-şi reţine, ca şefă de cameră, tot ce-i mai bun din hrana noastră, a tuturor, înţeleaptă, Maria nu i-a dat nici o atenţie dar Sofica n-a putut suporta insultele şi a explicat cum stau lucrurile, drept care a primit o pereche de palme. Sofica a ripostat cu blândeţe:

Veţi ajunge să ne cunoaşteţi corectitudinea într-o zi şi veţi regreta gestul care nu vă onorează."

A mai fost o dată, de Sfântul Nicolae, când a împărţit cu mâna ei superbe pere din grădina închisorii. Cu această ocazie a mai administrat o pereche de palme uneia dintre noi, nu ştiu pentru ce remarcă ce i s-a năzărit a fi o impertinenţă. Nu suferea nimeni din cauza lipsei ei, dimpotrivă, ne simţeam cât se poate de bine fără morga ei acră şi mereu pusă pe harţă. Oare de ce pocnea numai legionare? Am aflat motivul mai târziu. Începuseră deja să funcţioneze atelierele pentru politice. Venise de la Jilava un lot de deţinute, printre care se afla şi Dochiţa. Mergea în baston deoarece se întâmplase ceva cu piciorul ei în urma bătăilor crunte din timpul anchetelor. Diri a remarcat-o imediat şi a apostrofat-o cu sarcasmul ei de zile mari:

"aha! Te-au cotonogit! Bine ţi-au făcut!"

Dochiţa, cu dârzenia ei proverbială, a privit-o drept în ochi şi i-a răspuns calm:

"vedeţi, aceasta este deosebirea dintre noi. Atunci eu n-am spus aşa ceva şi, după câte ştiu, am procedat foarte omeneşte, îngrijindu-vă."

A fost un moment în care cu toate am crezut că Dochiţa va primi porţia de palme, era exact genul de verticalitate pe care Diri nu-l putea suporta. Dar de data aceasta ne-am înşelat. S-a uitat peste fişa Dochiţei şi a văzut că este bolnavă T.B.C. A ordonat să fie dusă la secţia bolnavelor T.B.C. care se bucurau de o îngrijire bună. Primeau mai multă pâine, aveau lapte zilnic şi nu erau obligate să muncească. Li se aplica aşa-zisul "regim T.B.C."

Ce se întâmplase de fapt? Diri primise în lupta ei clandestină, ca sarcină specială, să se infiltreze în organizaţia fetelor legionare din Bucureşti pentru a compromite din interior Mişcarea. A fost depistată de un grup de tineri legionari într-o astfel de acţiune şi, ca represalii, i-au administrat o bătaie zdravănă. Diri pretindea că a avut o coastă ruptă în urma acestei întâmplări. Dochiţa, care a înţeles revolta şi nervozitatea tinerilor, învăţaţi să nu folosească metode mişeleşti, dar care n-a fost de acord cu violenţa pedepsirii, a dat lui Diri cele mai atente îngrijiri. Acum soarta le-a pus din nou faţă în faţă. Diri era prea inteligentă şi s-a ferit să se pună din nou în situaţie de inferioritate faţă de o legionară. Cu toată ura pe care o nutrea în suflet, a ales soluţia Dochiţei: "Ajută-ţi fratele căzut în nenorocire. Nu-l lăsa!"

Deci repulsia lui Diri faţă de Mişcare era mai mult personala decât doctrinară. Ce este mai ciudat (cu adevărat necunoscute sunt căile Domnului!) este că mai târziu Diri a fost acuzată că a favorizat legionarele şi, chiar mai mult, că a fost manipulată de ele.

Aceasta era cu adevărat o culme a ironiei şi o nemaipomenită festă pe care i-o juca soarta. Diri n-a favorizat legionare şi nici vorbă să se lase manipulată de ele. Diri a ajutat oameni căzuţi în nevoi şi în care avea încredere că nu sunt turnători. Diri îşi făcea album personal din caractere frumoase, indiferent de categoria socială sau opţiunea politică a acestora.

În timp, repulsia ei pentru lingăi şi pentru impostori a luat proporţii de natură s-o aducă pe banca acuzării, iar ironia şi sarcasmul pentru incultura şi intoleranţă trecea dincolo de barierele prudenţei. Îmi amintesc că se distra teribil să asculte "perle" rostite de tovarăşii din jurul ei.

Cu timpul, când lucram la birou, îi făceam mici fişe cu perlele culese pe parcursul unei zile. Unele erau cu adevărat demne de o enciclopedie a "perlelor".

Secţia noastră şi-a organizat viaţa în aşa fel încât să putem parcurge cenuşiul zilelor de închisoare cât se putea de onorabil. Cum majoritatea eram studente, viaţa noastră lua aspect de academie. Se ţineau tot felul de prelegeri: literare, filosofice, istorice, medicale, etc. Nu prinsesem încă gustul limbilor străine. Se încingeau discuţii interesante, se puneau la punct programe distractive. Ne plăcea să mimăm proverbe sau să jucăm "Ce-ar fi dacă ar fi?". Era un joc care ne amuza. Cineva trebuia să ghicească o persoană la care se ajungea prin întrebări indirecte: "Ce-ar fi dacă ar fi floare? Ce-ar fi dacă ar fi animal?", etc. Răspunsurile care se dădeau de către întreg grupul care participa la joc erau amuzante şi uneori stârneau valuri de râs. Îmi amintesc că odată am fost propusă eu pentru ghicit şi răspunsurile au fost pline de haz:

"ce-ar fi dacă ar fi fiinţă?

o mistică fără chef.

ce-ar fi dacă ar fi statuie?

un basorelief pe un monument funebru.

ce-ar fi dacă ar fi animal?

un iepure angora, pufos şi alb.

ce-ar fi dacă ar fi floare?

liliac alb.

ce-ar fi dacă ar fi pom?

cireş alb."

Se poate observa că elementul frecvent era albul, aluzie la părul meu alb, fapt ce a dus la descoperirea mea destul de repede.

Un subiect predilect îl formau reţetele culinare. S-au rostit mii de reţete, ce carte de bucate ar fi putut să iasă dacă cineva le-ar fi adunat şi le-ar fi sistematizat. Cred că pasiunea noastră pentru reţete era rezultatul foamei pe care o înduram. Era o formă de refulare. Cântam şi aici foarte mult. Cântam în primul rând rugăciuni dimineaţa şi seara, cântam romanţe, cântece tinereşti, ocazionale, etc. În curând ştiam ce romanţă este preferată de fiecare din noi. Unele din ele le-am asociat atât de mult cu persoana încât şi azi când aud o astfel de romanţă îmi apare chipul celei care o prefera.

Noi, clujencele, am adus şi aici colindul lui Vali Corban pe cuvintele lui Radu Gyr "Cerul şi-a deschis soborul". Aici am auzit pentru prima oară "As'noapte Iisus..."

Tinereţea noastră alegea în mod spontan arii dinamice şi optimiste. Devenise emblematică "Frumoase zile de tinereţe". Fără să ne impună cineva nu cântam cântecele noastre. Din când în când Nana ne cânta Rugăciunea pe care o ascultam cu multă evlavie. De Crăciun cântam colindele "Va veni şi-aici Crăciunul", "O, brad frumos!" pe cuvintele lui Radu Gyr şi tot pe cuvintele lui, "Tot mai arde cerul, sus".

Cu totul aparte ca atmosferă a fost perioada postului mare. S-a povestit mult din vieţile sfinţilor. S-au cântat rugăciunile specifice postului. Nana le ştia pe toate. Pentru săptămâna Patimilor s-au făcut pregătiri speciale. În peretele comun cu cămăruţa fără geamuri dintre secţia noastră şi secţia a III a se afla o firidă. Probabil fusese gemuleţul de la camera neagră, care acum era zidit. Aici, cu crenguţele furate de prin curţile prin care treceam în timp ce eram duse la duşuri, Nana Sofica a făcut un mic altar. Pentru el s-au lucrat icoane. Nuţi, o foarte talentată studentă de la Artele frumoase, a desenat pe pânză trei icoane: Calvarul, chipul Lui Christ încununat cu spini şi învierea. Calvarul a fost executat în goblen de Tanti "cea mică", reprezentând pe Iisus răstignit şi pe cele două personaje care L-au însoţit cu devotament până la picioarele Crucii: Sfântul Ioan, Apostolul iubirii şi Maica Sfântă. Capul încoronat cu spini l-am executat eu tot în goblen de pe un cartonaş pe care Nuţi pictase cu acuarele obţinute clandestin de la atelierul de covoare, un chip păstrat în memoria ei harică de pe nu ştiu ce pânză celebră. Cartonaşul a fost rupt în două la o percheziţie ulterioară. Recuperat de Angela şi lipit se află în casa nepoatei mele. Icoana lucrată, încadrată ulterior în năframă se află pe catapeteasma paraclisului înălţat la Mislea după revoluţie, învierea am executat-o tot eu în punct la un singur fir sub dirijarea lui Nuţi. Mi-a reuşit ceva deosebit. Preotul care a sfinţit ulterior iconiţa a spus că n-a văzut ceva mai frumos.

Iconiţele au fost scoase din închisoare cu mult curaj şi abilitate de Maria R. Ea le-a dat mamei mele care, din recunoştinţă, a lucrat în file o faţă de masă pentru altarul bisericii din satul Mariei, sat aflat în munţii Sebeşului.

Ce eveniment extraordinar era pentru bietele noastre mame o veste venită din adâncul temniţei despre copiii lor! Cine poate preţui arderea inimilor lor? Dar curajul celor care, abia ieşite, veneau să le mângâie! Cu ce risc! Îmi amintesc cum a reuşit Maria să dea peste mine. A observat că în una din cutiile dulap din sufragerie se afla o traistă cu ţesătură specifică "Mărginimii". Era sigură că e cineva din partea locului şi a pândit să vadă cine vine la "săcăteu". A venit Goţi care împărţea cu mine cutia. "Interogată", Goţi i-a povestit că săcăteul e din Şugag şi astfel a ajuns Maria la mine. Mă cunoştea din poveştile lui Vasile H. Seara, când "Mana aprindea candela şi se recitau rugăciunile, se creia acel spaţiu duhovnicesc, sacru, în care sufletele noastre se scufundau în baia de mister specifică acestor zile. Lumina tremurândă a candelei dădea icoanei o aură deosebită şi plimba pe pereţi lumini fugare şi plăpânde. Crenguţele din jurul iconiţei proiectau pe tavan o boltă dantelată sub care Duhul Sfânt aducea har, pace şi iubire. Era, cu adevărat, un spaţiu divin. Micul nostru altar nu putea fi descoperit. Nu se făceau încă percheziţiile din 10 în 10 zile şi ceremonialul cu ''deschiderea" şi "închiderea", cu ciocanele bătute în gratii nu era încă instituit. Diri ne ignora iar gardianca abia dacă ne trecea pragul.

În una din aceste zile am auzit paşi şi mişcare în camera neagră. Am rămas înmărmurite când am aflat că a fost adus aici "secretul". În hruba fără geamuri, fără lumina zilei, tot timpul cu un bec chior căci Mislea primea electricitate de la sonde viaţa bietelor fiinţe ni se părea, în aceste condiţii, o blasfemie. Ne-am rugat să fie scoase din acest iad, ceea ce s-a şi întâmplat. Au fost duse din nou în vechea celulă.

Tot în acest timp am primit din mâna lui Michi un mic drapel tricolor pentru Centrul Cluj, pe care trebuia să-l port fără să cadă niciodată în mâinile celor ce ne percheziţionau. Am fost foarte emoţionată. Mi-a fost încredinţat mie pentru că Dina, care trebuia să-l poarte, era la ora aceea în munţi.

Michi mi-a povestit din amintirile ei povestea frumos, avea un real talent evocator. Avea lângă ea pe sora ei mai mică, Mimi. Ambele surori erau foarte frumoase dar Mimi era mai eclatantă. Într-o zi am îmbrăcat-o în mireasă. Cu mijloacele noastre ţinuta de mireasă arăta ciudat dar mireasa era fermecătoare. Avea o fire comunicativă, veselă, se implica în toate jocurile noastre. De câte ori aud romanţa "E toamnă iar, o zi era la fel când ai plecat" îmi apare chipul lui Mimi. Cum o fi fost plecarea ei în libertate, lăsându-şi sora -cu o sănătate destul de şubredă să tremure de frig, să sufere de foame, să îndure tot ce mai avea de îndurat încă destui ani! Mai târziu am văzut-o pe Michi într-o criză de spasmofilie şi m-am bucurat că Mimi nu o poate vedea.

A sosit şi vremea plecării celor cu pedepse de 2 ani. Bucurie pentru cele care plecau, îmbrăţişări, lacrimi, emoţie. Cele care rămâneau cântau marşul eliberării păstrat încă de pe vremea lui Antonescu:

"Iată că a sosit şi a noastră plecare

Din închisoare, cu zarvă mare..."

Au plecat şi fetele noastre din secţia I a. Angela a reuşit să-mi trimită vorbă că va încerca să facă să-mi parvină un pachet cu îmbrăcăminte. Urma să caut veşti în haina care va avea un ac de siguranţă. Mi-am tăiat cozile şi le-am trimis prin ea mamei. A reuşit să i le ducă; era logodnica fratelui meu şi i-a devenit soţie.

Plecările nu micşorau numărul deţinutelor. Dimpotrivă, loturile care soseau mereu erau cu mult mai mari decât plecările şi aglomerau secţiile. Noroc că Diri nu s-a gândit să ne oblige să dormim câte două în pat. Se mai ivise o categorie de infractoare pentru care se cerea înfiinţarea unei noi secţii, "trecerea frauduloasă a frontierei". Astfel că Diri a rezervat frontieristelor secţia a IV a, iar pe noi ne-a readus la secţia I a, făcând să dispară zidul despărţitor dintre secţiile I şi II şi în acest fel s-a format o singură secţie mare de deţinute politic.

Ziua stăteam în clădirile acestor secţii iar noaptea mergeam în dormitoarele din pavilionul vechi. De data aceasta am nimerit în dormitorul mare unde, pe trei nivele am fost înghesuite peste 100 de persoane. În secţia I-a am făcut cunoştinţă cu un al doilea grup de studente ardelence de care m-am ataşat foarte mult: surorile Gigi şi Loliţa şi Adela şi Virus. În secţia a II-a aveam să regăsesc pe Cocoloş pe care o cunoşteam încă de la Cernăuţi şi pe Viorica, cunoştinţă din pelerinajul făcut la schitul Rarău cu Iolanda, cu Taţi, cu Bob şi cu alţii. Ce binecuvântată vară a fost! Acum mi se părea că s-a petrecut în altă viaţă, foarte îndepărtată, că atât locurile cât şi oamenii ţineau de legendă, că poate nici n-au existat cu adevărat. Şi totuşi cât de vii îmi stăruiau în minte răsăritul de soare văzut de pe piscul Rarăului, vecernia de la schit, odihna din cabana Căpitanului pe maldărele de cetină, Pietrele Doamnei, Popii Rarăului, urcuşul şi coborâşul pe mirifice cărări de munte. Oare chiar le-am văzut? Aveam senzaţia dureroasă că niciodată nu-mi va mai fi dat să-mi scald sufletul în asemenea splendori. Vremuri ca acelea au apus pentru totdeauna.

Ca şi la noi şi în secţia a II-a au fost persoane mai în vârstă, cu prestanţă şi calităţi deosebite, călăuze preţioase în restrişte pentru sufletele tinere: doamna Cornelia A., sora unuia dintre decemviri, Naşa (doamna Meri C), doamna Ica. Secţia a II-a nu era atât de monocoloră politic; exista un grup de surori greco catolice (soeur Marghita, soeur Pelagia şi soeur Pelagia mică), precum şi persoane laice legate de problema bisericii greco catolice, crunt lovită de comunişti. Se afla aici şi Florica N. începuseră persecuţiile şi asupra credincioşilor neoprotestanţi. Majoritatea era însă formată din studentele Centrului Iaşi precum şi din eleve. Tinereţea şi frumuseţea remarcabilă a elevelor impresionau în mod deosebit. Ţi se strângea inima când le vedeai în plină formare, chinuite de foame, de frig şi toată mizeria în care le aruncase o justiţie criminală. Te gândeai la mamele lor, frânte de durere, în genunchi pe lespezi reci de biserici, implorând cu lacrimi de foc mila lui Dumnezeu.

Dintre studente cred că personalitatea cea mai deosebită era O. Studentă la Iaşi în ultimul an la Medicină, O. părea expresia echilibrului perfect. La ea totul era ordonat: ţinuta, cuvintele, atitudinea. Avea un foarte fin spirit de observaţie, clasifica sever oameni şi fapte şi foarte rar s-a înşelat. Nu-i plăcea nimic din ce era prea afişat sau prea superficial. Avea o mare putere de dăruire, un devotament total în prietenie. Făcea gesturi impresionante care vorbeau despre o mare putere de sacrificiu, dar toate erau îmbrăcate într-o discreţie desăvârşită.

Bucuria zidurilor căzute a marcat pozitiv viaţa noastră de deţinute supuse unui regim atât de inuman. Cele din secţia a II a veniseră cu lucruri noi. Sub conducerea doamnei Cornelia găsiseră un sistem de fabricat păpuşi. Din câlţi înfăşuraţi într-un anume fel şi îmbrăcaţi în pânză se obţineau siluetele. Capetele se modelau dintr-o pastă făcută din hârtie, apă şi săpun şi se îmbrăcau în ciorap bej de mătase. Se pictau ochii, gura, etc. Erau fete care scoteau capete expresive, drăgălaşe. Îmbrăcate în rochiţe sau costume naţionale, păpuşile erau chiar frumoase. Îmi plăceau capetele modelate de Gigi, aveau un surâs care îmi amintea de păpuşile de porţelan admirate în oraşul copilăriei mele. Povestea asta cu păpuşile a inspirat şi creaţii literare. Îmi amintesc de o feerie compusă de Gigi, cu un cântecel inspirat de acest aspect:

"Cioc! Cioc! Cioc!

Facem păpuşi

Pentru copiii jucăuşi.

Cioc! Cioc! Cioc!

Să stea-n picioare Păpuşa noastră zâmbitoare."

Învăţam puncte noi de broderie de la maistra neîntrecută în materie, doamna Simionescu şi o variaţie apreciabilă de puncte româneşti. Uneori cusături inedite veneau de la persoane de la care nici nu te aşteptai. De exemplu, un foarte vechi punct bucovinean, bazat pe lănţişor, l-am învăţat de la Nataliţa, doctoriţa cu ochii mari şi calzi, de la care am aflat multe lucruri despre homeopatie.

Nuţi nu mai prididea să deseneze din memorie tot felul de reproduceri care imediat erau trecute în goblen. Circulau ţărăncuţe şi ciobănaşi după Grigorescu precum şi iconiţe cu Sfânta Fecioară, cu Domnul Iisus cap încununat cu spini sau rugându-se în grădina Ghetsimani. F. F. a adus ceva inedit, pictură pe coji de ouă. Furnizoarea de coji era chiar Diri şi, bineînţeles, coana Mărguţa. Se continuau intens sculptura în os şi în codiţele de la periuţele de dinţi.

În timpul percheziţiilor care începuseră deja era o problemă să ascunzi lucrurile brodate, uneltele şi mai ales iconiţele şi cruciuliţele care erau cele mai vânate. Cele mai multe aterizau în buzunarele de la uniforma coanei Mărguţa, cea mai omenoasă şi mai duioasă gardiancă pe care am întâlnit-o în cei 14 ani de închisoare. După ce trecea percheziţia coana Mărguţa răsturna recolta pe masă şi fiecare îşi alegea obiectele.

Toate fetele care aveau voci frumoase, au alcătuit un cor. Nana ne-a învăţat răspunsurile la Sfânta Liturghie, iar Marga şi-a asumat rolul de dirijor. Corul nostru putea să cânte pe două voci, absolut în ordine canonică, toate răspunsurile la Sfânta Liturghie. Erau fete înzestrate cu voci excepţionale care ne încântau cu cântecele lor. De neuitat pentru multe din noi a rămas acel "Ave Maria" cântat de Loliţa şi tot de neuitat Balada lui Ciprian Porumbescu fluierată de Gica F.

Aveam la noi o cărticică de rugăciuni din care am învăţat pe dinafară, în continuare, rugăciunile pe care le consideram necesare. Surorile greco catolice conduceau tot felul de rozarii la care participam cu aceeaşi evlavie cu care ele participau la rugăciunile ortodoxe. Pe tot parcursul închisorii ne-am rugat împreună în cel mai adevărat ecumenism. Singurele care făceau opinie separată erau iehovistele, ajunse mai târziu în atenţia securităţii şi în închisoare.

Continuam să ne sărbătorim la aniversări şi onomastice, nu numai pe noi, cele prezente, ci şi pe copiii rămaşi singuri, pentru că mămicile, sfâşiate de dor, trebuiau să facă ani de închisoare. "Torturile" făcute din pesmet, marmeladă şi medicament sub formă de sirop continuau să dea un iz festiv sărbătorilor de acest fel.

În ajunul Sfântului Andrei una dintre noi a avut ideea să tragem la sorţi sfinţii care să ne fie protectori. Nu m-am putut mira îndeajuns când pe bileţelul tras de mine am văzut scris "Sfânta Tereza". Coincidenţă? Nu, sfânta continua să mă protejeze. Nuţi mi-a pictat o iconiţă a micuţei sfinte pe care am trecut-o în goblen. Purta în braţe buchetul de trandafiri mistici pe care nu înceta să-i reverse peste cei care-i cereau ajutorul.

Diri venea des printre noi. Am început să-i sugerăm ideea unui atelier cu deţinute politic, arătându-i ba un lucru, ba altul cu care s-ar fi putut face producţie.

La un început de toamnă Marieta, maistra de la atelierele deţinutelor de drept comun, însoţită de Diri, ne-a întrebat dacă ştie cineva să croiască ii. Cum nu se anunţa nimeni şi cum bănuiam că se întrezăreşte posibilitatea de a lucra, m-am oferit eu. Mama, ca învăţătoare, avea grijă să înzestreze şcolile pe la care a trecut cu un set de costume naţionale. Am văzut cum le croia şi eram convinsă că pot să fac faţă. De altfel tiparul clasic de ie era foarte simplu. Marieta ne-a spus că a primit de la Româno export o comandă de ii pe care nu putea să o execute cu dreptul comun, nepriceput în materie. Nici ea nu ştia mare lucru, fiind specializată în covoare. Noi nu aveam dreptul la lucru, dar dacă obţine aprobare suntem dispusş să le executăm noi?

Toată lumea tânără a fost de acord şi am pornit la lucru. Se lucra pe marchizet, un material foarte fin, cu fire foarte subţiri, abia vizibile. Era nevoie de ochi foarte buni şi de o lumină foarte bună. Noi primeam lumina electrică de la sondele de petrol, o lumină slabă şi tremurătoare care obosea mai mult ochiul decât firele de păianjen ale marchizetului. Totuşi s-a lucrat cu râvnă şi chiar cu entuziasm. Iile erau autentice, nu erau chiciuri; aveam modele foarte frumoase, se lucrau cu arnici roşu, negru şi albastru. Mai greu de executat erau "încreţul" de la mâneci în mătase albă şi încreţitura de la gât, în stil muscelean. Am recurs la soluţia ca cele mai iscusite să execute aceste lucrări.

Îmi amintesc de scene care arătau cât de mult doreau tinerele să aibă o preocupare, să nu lâncezească, să facă ceva ca timpul să-şi reia ritmul normal, când minutul e minut şi ora e oră, nu o veşnicie.

Seara fetele se aşezau în genunchi pe masă sub lumina becului ca să poată vedea mai bine firele ce trebuiau luate pe ac patru câte patru. Îmi amintesc de Ani O., o fetiţă de pe la Beiuş cred, de o frumuseţe angelică; cum stătea cu capul plecat pe spuma albă a lucrului părea o Cosânzeană coborâtă din basm, încarcerată în casa zmeului, osândită să brodeze la cămaşa românească. O altă fată frumoasă, Felicia M., avea o graţie nespusă în felul cum trecea cu acul prin pânză, părea că trasează prin aer o spirală fermecată, menită să facă să sară zăvoarele blestemate.

Într-una din zile s-a întâmplat un necaz. Goţi, o fată subţirică, înaltă, cu un păr inelat, negru, cu o privire luminoasă, sinceră şi duioasă, şi-a pătat lucrul cu cremă de ghete. Petele erau peste tot, nu se putea recupera mai nimic, totul era iremediabil pierdut. Nu ştiu cum de i se întâmplase tocmai lui Goţi aşa ceva. De o seriozitate aproape monahală şi de o pedanterie riguroasă, Goţi era ordinea personificată. Era nefericită, nu ştia cum să-mi spună ce i s-a întâmplat, gândindu-se în ce situaţie m-a pus faţă de Marieta. Mie nu-mi era frică de Marieta. Era de vârsta mea, dacă nu mă înşel; după ce a absolvit institutul Robescu primul ei post a fost aici la Mislea. Avea un director de producţie de care nu prea ţinea cont, acesta fiind cu totul în afara problemelor de producţie. Era foarte ataşată de Diri care o luase sub protecţia sa şi o ajuta în toate privinţele.

Am liniştit-o pe Goţi dându-i material pentru o cămaşă nouă şi ajutând-o să recupereze timpul lucrând eu încreţurile şi râurile cu mătase albă ca şi creţul "în codri" de la gât. Marieta îmi adusese materialul în val şi tipare pentru croit, concepute cu mare risipă. Eu miam făcut tipare proprii şi am realizat o economie frumuşică. Aşa că am avut de unde să recuperez paguba.

La sfatul celorlalte studente am hotărât să lucrăm pentru Diri şi pentru Marieta câte o ie aşa cum văzusem eu la Cernăuţi la muzeul Societăţii Doamnelor Române. Ideea mi-a venit în ziua în care Diri ne-a adus mişte fragmente de cămăşi vechi din zonele Muscel şi Rucăr, de o frumuseţe imperială. Goţi a făcut parte din echipa care a lucrat cele trei ii speciale: pentru Diri, pentru Marieta şi pentru coana Aurica, prima gardiancă.

Din acel moment Goţi mi-a arătat o prietenie cum numai ea ştia să dăruiască. Avea o putere de a se devota cu totul ieşită din comun. Era afectuoasă, atentă, ataşamentele ei erau profunde şi definitive. Avea un suflet foarte sensibil ceea ce o făcea vulnerabilă. Nici nu ştiu cum a îndurat toate grosolăniile de care nu duceam lipsă. Întâmplarea cu Goţi ne-a arătat că printre noi funcţiona din plin "serviciul de informaţii". Marieta a venit şi a numărat bucăţile personal şi nu şi-a ascuns mirarea că erau exact atâtea câte trebuiau să fie. M-a întrebat direct cum am reuşit să înlocuiesc cămaşa compromisă.

"mi-am luat nişte măsuri de prevedere.

de unde ştiai că vei avea nevoie de astfel de măsuri?

şi natura este prevăzătoare deşi se spune că nu are inteligenţă

şi ce alte "mişcoraţii" ai mai făcut?

nu ştiu ce înseamnă acest cuvânt în argoul închisorii.

nici eu nu ştiu dar am fost informată că «domnişoara Păzi face mişcoraţii.^"

La sfârşitul lucrului am primit de la fete o frumoasă păpuşă îmbrăcată ca bucovineancă, cu ie şi catrinţă, absolut corect executate.

La gestul nostru cu iile care au ieşit cu adevărat regale diri a răspuns cu un gest absolut nebunesc: ne-a adus o jumătate de sac de bomboane, dropsuri de bună calitate, care au fost împărţite frăţeşte la toată închisoarea, fără nici o explicaţie; a crezut fiecare ce a vrut. Cele mai multe au considerat că a fost un premiu pentru lucrul nostru efectuat la timp şi la perfecţiune. Dar premiul gândit de mine a fost de fapt altul. Am legat iile executate de noi câte zece cu funde scoase din marginea materialului. Am rugat-o pe Marieta să nu aducă deţinute de drept comun să le ia ci să permită fetelor tinere care au lucrat să le ducă la magazie. Speram că în felul acesta vor vedea grădina ca răsplată pentru elanul lor. Dar Diri le-a îndrumat spre biroul directorului de producţie care se afla la unul din capetele atelierului de covoare, o hală de producţie foarte mare. Frumoasele noastre fete purtau pachetele albe ca nişte mari fluturi şi erau mândre de isprava lor. Diri privea cortegiul furioasă:

"nu pot să înţeleg. Pentru ca să-l scoateţi pe imbecilul ăsta de director din încurcătură aţi stat să vă scoateţi ochii?

nu pentru el am lucrat au răspuns fetele. Ne-a făcut plăcere să lucrăm cămăşi româneşti şi ne bucurăm că vor duce peste hotare arta noastră naţională."

Sigur că Diri nu ne înţelegea. Brodând ancestralele noastre motive noi am reîntâlnit gestul creativ al bunelor şi străbunelor noastre. Am fost bucuroase că vor pleca peste hotare cămăşile noastre româneşti impecabil executate de românce adevărate. Nu a fost o întâmplare că a ajuns pe mâinile noastre.

Munca aceasta ne-a ordonat gândurile şi ne-a ajutat să facem abstracţie de condiţia noastră de deţinute. Aşa hămesite de foame, în condiţii de mizerie nespusă noi ne-am făcut, cu cusutul cămăşilor româneşti, un atelier spiritual. Munca noastră neplătită dar asumată de bună voie a fost un intermezzo în simfonia satanică ce va urla încă multă vreme în viaţa noastră. Începuse să se vorbească din ce în ce mai insistent că se vor face ateliere pentru deţinutele politic. Unele dintre noi, cele mai multe, erau "pentru", altele, mult mai puţine, erau "contra". Este adevărat că nimeni nu putea bănui până unde vor împinge asupritorii noştri exploatarea muncii penale. După cum se putea întrezări vor face şi din aceasta un mijloc de exterminare, dar în ce mă privea, opţiunea mea era clară: între a muri istovită de lâncezeala imbecilă din celula închisă şi a muri istovită de o muncă peste puteri, preferam pe ultima. Ne-am reîntors la viaţa noastră cea de toate zilele. Nimic bun nu intervenea în viaţa noastră dar continuam să ne-o împodobim noi cu fantezia şi cu puterea ce ne-o da tinereţea. Mai împingeam zilele cu câte o serbare cu cântece, recitări, mici piese de teatru compuse de noi. Gigi, Coculeana, Cocoloş gândeau în versuri, altele concepeau drame în proză. Eram când autori, când actori; important era să uităm de mizeria zilelor de temniţă. Aleutina compusese o piesă de teatru în care eu trebuia să interpretez rolul unui tânăr care nu era chiar pe placul meu, dar n-am mai apucat să o punem în scenă. Aleutina a fost trecută la secret. Ce zi de groază a mai fost şi aceea! Nu vroiam să fim despărţite, ne era bine numai împreună. Diri a venit cu chipul ei de zile rele şi ne-a anunţat acru: "molohul cere jertfe! Trebuie să izolez vârfurile."

A remarcat apoi privirea îngrozită a lui Goţi şi a murmurat în barbă:

"n-am ce să vă fac!"

Jertfa aruncată "molohului" a fost Nana Sofica. Din clipa în care au smuls-o dintre noi am şi început rugăciuni comune pentru revenirea Nanei.

Toamna a venit cu o avalanşă de ciorbe făcute din morcovi care miroseau puternic a petrol. Oare leguma crescută în teren petrolier asimilase ţiţei sau cine ştie ce întâmplare compromisese un stoc apreciabil de morcovi, numai buni pentru deţinute? Noi începuserăm să ne pigmentăm în portocaliu, sufeream de "morcovită".

Cântecele noastre au început să ia un aspect trist, nostalgic. Cântam mult o romanţă compusă de Gigi din care îmi mai amintesc câteva versuri şi melodia care era foarte frumoasă:

"Aş vrea să cânt pe strune ruginite

Când amintirea scutură petale.

De ce ai ochi atât de verzi, iubite,

Ca un adânc de ape tropicale?

De ce ţii taina codrilor ascunsă

În verdele atât de crud şi-amar?

Când frunze cad îngălbenite-n vânt

Îţi murmur melodii calde, senine.

E dureros de dulce al meu cânt

Ca şi-amintirea clipelor cu tine

Din amintiri ce dor

Culeg veninul lor

Şi-ntre dureri şirag

Îmi eşti la fel de drag."

La fel de mult se cânta o poezie a lui Cocoloş, căreia i se potrivise aria unei vechi romanţe:

Aş vrea să-ţi scriu despre iubire,

Despre noroc sau despre moarte,

Dar colţul meu de cer subţire E prea înalt, e prea departe.

Aş vrea ca mâna prin zăbrele Să poată apuca o stea,

Dar stelele-s la fel de grele Ca sufletul, ca viaţa mea.

Aş vrea să-ţi scriu lângă fereastră

Povestea ca o-nchipuire

Ce seamănă cu viaţa noastră,

Aş vrea să-ţi scriu despre iubire.

Aş vrea ca palmele întinse

Să-ţi netezească fruntea tristă,

Dar palmele sunt reci de vise

Şi strâng doar lacrimi în batistă.

Îmi amintesc de o feerie compusă în versuri de Coculeana: Cavalerul Rozelor. Eroina era o tânără elevă de o frumuseţe care-ţi tăia respiraţia. Numai că un capot al lui Tanti nu prea arăta a haină princiară. Fata era dezolată de felul cum arăta o prinţesă în închisoare.

Iarna a trecut greu; părea că nu se mai termină, încercarea cea mai grea era spălatul scândurilor din dormitoare şi al scărilor largi de la intrare. O făceam cu rândul şi era cumplit chiar numai gândul la ce te aşteaptă. Cârpele îngheţau în mâinile noastre, durerile din oase erau greu de suportat. Pentru a mai îndulci supliciul ne-am înţeles ca în ziua de curăţenie să renunţăm la căldura care se realiza seara cu câteva lemne. Urma să le folosim la încălzitul apei de spălat, pe sobe. În dormitorul nostru mare erau două sobe cu aspect civilizat; nu leam întâlnit în nici o altă închisoare. Erau din teracotă prinsă în corniere de metal pe picioare metalice, transportabile şi ataşabile la coşuri de fum cu burlane. Erau şamotate şi menţineau căldura ceva mai mult timp de cât godinul metalic. Pe suprafaţa acestor sobe care avea cam un metru pătrat se puteau încălzi cât de cât lighene cu apă şi viaţa devenea mai suportabilă.

Într-o zi era să iau foc. Eram de serviciu şi am luat din pivniţă o măsură de petrol ca să aprind mai uşor lemnele şi cărbunii. Le-am aşezat frumos, am turnat petrol şi am apropiat chibritul aprins ca să dau foc. O bufnitură puternică şi flacăra ieşită în afară m-a cuprins în întregime. Instinctiv am ridicat poala zeghei ca să-mi apăr faţa. Colega, cu prezenţă de spirit a înşfăcat pătura de pe patul apropiat şi a înăbuşit flacăra. Am scăpat cu uşoare arsuri pe mâini şi cu sprâncenele pârlite. Probabil petrolul avea un procent mare de gazolină. Arătam caraghios deoarece o sprânceană era mai pârlită ca cealaltă. Doamna Radian nu m-a putut suporta aşa pocită şi m-a pensat. Ca să le facă egale, sprâncenele mele stufoase au devenit un firicel subţire. Când a venit Diri în secţie m-a observat imediat şi m-a luat în primire:

"ce, ai început şi tu să te izmeneşti?"

A început să mă certe zdravăn. Ca să mă scape cineva i-a povestit că am luat foc în timpul curăţeniei la dormitoare. Furia i-a crescut:

"nenorocite de ce nu gândeşti şi nu caşti bine ochii? Pe structura de lemn putea izbucni un incendiu. Dacă scăpai de foc nu scăpai de o nouă condamnare. S-ar fi spus că ai dat foc intenţionat dormitoarelor."

Diri ştia cum judecă "tovarăşii" întâmplările cele mai banale.

Primăvara a debutat cu moartea Silviei Hoffman, o muncitoare din Transilvania. Ne rugase pe Soeur Marghita şi pe mine să facem împreună cu ea o novenă. Precaută Soeur Marghita a întrebat-o cu ce intenţie. Silvia ne-a asigurat că nu este nimic rău, este ceva foarte personal. Seara, cum ajungeam în dormitor, mergeam toate trei în faţa ferestrei care se afla în dreptul bisericuţei şi ne rugam. Soeur Marghita conducea rozariul, Silvia şi cu mine îl completam. Silvia spunea cu foarte multă convingere: "roagă-te pentru noi păcătoşii acum şi în ora morţii noastre". Eram în ultima zi a novenei şi toate trei urcam împreună ca să începem imediat rugăciunea. Pe scări Silvia a strigat: "Vin umbrele!" şi a căzut. Făcuse o congestie cerebrală care i-a fost fatală. Soeur Marghita şi cu mine am încheiat novenă rugându-ne pentru ea dar eram tare tulburată. Soeur Marghita se temea că Silvia a dorit să ne rugăm ca să moară ceea ce era un mare păcat. Ne-am liniştit făgăduind că vom mărturisi întâmplarea duhovnicilor noştri când ne vom elibera.

Primăvara ne-a adus şi o nouă comandă. Trebuia să brodăm ecusoanele pentru formaţia sportivă "Dinamo". Cuvântul DINAMO, scris cu majuscule pe diagonală, era încadrat într-o semicoroniţă cu frunze de laur. A fost o problemă hazlie cu ultimele ecusoane. Tot imprimând cu indigo desenul pe pânză, s-a deformat litera N. În loc de DINAMO a ieşit DIHAMO. Diri, care a făcut recepţionarea sutelor de ecusoane a remarcat imediat deformarea şi litera buclucaşă a fost rectificată. Diri şi-a dat seama că cele care au brodat ecusoanele în cauză n-au realizat deformarea literei şi au executat întocmai desenul. Cum avea simţul umorului, a cerut rectificarea fără probleme, dar ce ar fi putut ieşi dacă ecusoanele cu pricina ar fi ajuns la destinaţie?

Tot primăvara ne-a adus plecarea deţinutelor de drept comun. Mislea devenea închisoare centrală exclusiv pentru deţinutele politice care la ora aceea erau câteva sute bune. Se ştia că vom avea ateliere deoarece au fost păstrate câteva dintre cele mai bune lucrătoare dintre deţinutele de drept comun. Ele urmau să ne instruiască în legătură cu ţesutul covoarelor persane şi olteneşti. Printre ele era chiar şefa atelierului de covoare, pe nume Ani. Era de la secţia "Criminale"; se spunea că omorâse într-o revoltă condusă de ea pe patroana proxenetă. Era frumoasă, avea prestanţă dar era lipsită de simpatia colegelor. Ochii ei erau reci, de un albastru metalic; avea o ţinută plină de aroganţă.

Dormitorul mare din pavilionul vechi a fost mutat în dormitorul mare din pavilionul nou. Era la parter şi am fost încântate de el. Avea geamurile spre curtea cu bisericuţă, erau mari şi luminoase, aveau gratii dar nu erau vopsite cu var. Vederea spre bisericuţa străjuită de castani părea mai apropiată de suflet, privită de la parter. Dormitorul avea WC-ul compartimentat, specific mislei. La mijlocul încăperii zidul făcea un pinten, probabil cu funcţia de a consolida clădirea afectată în 1940 de cutremur. După acest pinten făceam rugăciuni mai speciale deoarece nu puteam fi văzute nici prin geamuri şi nici prin vizetă. Eram bucuroase că eram împreună în dormitorul mare cât o hală, eram bucuroase că prin noua organizare a închisorii Diri a scos-o pe Nana de la "secret" şi a adus-o printre noi, eram bucuroase că e primăvară, bucuroase de ziua aceea care era o zi de 10 mai. Spontan s-a înfiripat o şezătoare care, treptat, treptat, s-a amplificat. S-a cântat, s-au recitat poezii, cineva a recitat cu mult patos poezia lui Vasile Militaru, cea cu "otrepe roşii"; eu am povestit despre greva studenţească din 1946, legată tot de o zi de 10 mai. S-au dansat hore, sârbe cu strigături. Madi ne-a învăţat un pas de horă cu totul aparte, sincopat.

Cineva m-a anunţat că Ani a asistat de la fereastra noastră la această "manifestaţie" dar nimeni nu s-a alertat pentru atâta lucru.

A doua zi primul gardian m-a scos din cameră. Fetele, speriate, l-au întrebat unde sunt dusă. "Primul" le-a spus că sunt chemată de directoare la "birouri". Nu ştiu de ce eram calmă şi habar nu aveam pentru ce sunt chemată. Nu aveam nici un fel de premoniţie. În grădina din faţa birourilor coborâse raiul. Livada era înflorită, grupul de deţinute cu pedepse foarte uşoare care era selectat pentru munca în grădină era la lucru. Soare, cer senin, parfum. De când nu-mi mai umplusem sufletul cu splendorile naturii în plină primăvară!

Diri era singură în primul birou, cel în care se făceau anchetele. Era îmbufnată, ceea ce nu prevestea nimic bun.

"ce v-aţi apucat să-mi faceţi? V-am lăsat să vă faceţi de cap şi acum îmi daţi mie dureri de cap. Chiar atât de idioate sunteţi că v-aţi apucat să vă faceţi şedinţele legionare în gura mare, ca să vă audă toţi neciopliţii?"

"nu ştiu despre ce vorbiţi. N-a făcut nimeni nici o şedinţă de acest fel, vă rog să fiţi sigură de aceasta."

"cum n-a fost festivitate legionară când v-aţi apucat să cântaţi cântece de-ale voastre, aţi recitat poezii manifest anticomuniste, aţi povestit istorii anticomuniste când ştiaţi bine ce dandana poate ieşi din aşa ceva."?!

"vă referiţi la ce s-a întâmplat aseară în dormitor? A fost ceva cu totul spontan, nu s-a organizat nimic. Cineva a spus că este 10 mai, altcineva şi-a amintit de sărbătorile de altă dată la o astfel de zi şi aşa s-a închegat ceea ce dumneavoastră numiţi "manifestaţie". N-am cântat cântece legionare."

"cum îndrăzneşti să mă contrazici? Uite, scrie aici negru pe alb, denunţ semnat în regulă. Cu cine crezi că te joci?"

"nu s-au cântat cântece legionare; vă pot spune exact ce s-a cântat şi ce s-a vorbit."

"spune."

S-a cântat "Frumoase zile de tinereţe", "Mama lui Ştefan cel Mare"

"destul! Un anchetator ahtiat după nişte grade pe umăr va scoate din toate acestea o drăguţă de manifestaţie legionară, anticomunistă şi fascistă, organizată în închisoare. Va admite că aţi cântat "Frumoase zile de tinereţe", dar de fapt asta însemna "Sfânta tinereţe legionară". Va consemna că aţi cântat "Mama lui Ştefan cel Mare", dar aceasta însemna "Ştefan Vodă al Moldovei" şi aşa mai departe. Tu vei fi organizatoarea pentru că te-ai aşternut la taifas despre nişte evenimente pe care trebuia să le laşi la poarta închisorii, îţi dai seama ce condamnare vei primi? Nu ţi-a fost destul? Am crezut despre tine că eşti o puştoaică cam năucă, dar care, totuşi, are minte şi gândeşte. Cum de nu ţi-ai dat seama că nu ca instructori au fost lăsate căpoasele de la drept comun? Am aici denunţul scris, sunt obligată să-i dau curs pentru că nu sunt sigură că nu este şi un alt canal prin care informaţia poate ajunge la ei. Mi-aţi făcut-o Iată. Nici n-aţi terminat bine sindrofia şi denunţul a şi fost pe biroul meu."

"domnişoară Directoare, îmi dau seama că povestea poate lua o întorsătură foarte neplăcută. Nu ştiu ce s-ar mai putea face. Vă mulţumim mult că ne-aţi avertizat. Vom încerca să minimalizăm totul la o anchetă; în cazul în care nu vom reuşi, ne vom asuma nişte responsabilităţi cât mai limitate..."

"veţi face pe dracul ghem! Dacă vă luaţi "nişte responsabilităţi" (aici m-a imitat cu o strâmbătură) uite ce vei face: fă-mi o listă cu 4 - 5 persoane care sunt de maximă încredere, care acceptă pedepsirea pe care o voi aplica şi beşteleala pe care trebuie să o administrez. Vreau lista."

"domnişoară, eu vă pot spune că prima de pe listă sunt eu, pentru rest trebuie să am acceptul."

"fugi şi rezolvă problema. Să te ceri la raport cu lista."

Întoarsă în secţie, toate au tăbărât pe mine. Le-am spus că cineva ne-a turnat la directoare şi că joaca noastră poate lua o întorsătură urâtă cu urmări grave. Fetele s-au neliniştit la început dar apoi au început să bagatelizeze situaţia; de fapt joaca noastră de-a zece mai nu trebuia să fie mai mult decât a fost, dar erau anchetatorii comunişti oameni în toată firea? Am profitat de discuţiile ce s-au încins şi le-am convocat discret pe Nana şi pe Viorica la un sfat, spunându-le soluţia lui Diri. Ambele s-au declarat voluntare. Viorica a cooptat-o şi pe O. M-am cerut la raport la Diri, primul gardian m-a dus imediat la ea. Diri a parcurs lista şi m-a expediat cu un "bine". Avea încredere în persoanele de pe listă, l-am atras atenţia că s­ar putea ca unele din protagoniste să se declare solidare cu noi, acuzându-se. "Le tai eu pofta.", a spus Diri. După revenirea mea în secţie unele fete mă priveau chiorâş. Cu ce treabă am fost la Diri? începeau suspiciunile.

Imediat întreaga temniţă a fost adunată în sala de mese. A apărut Diri care a început un discurs de zile mari. Ascultând-o, m-am întrebat de ce nu s-o fi făcut actriţă. Furia ei nu mai cunoştea margini, batjocura, ironia, violenţa de limbaj ne-au amuţit pe toate.

Când a citit lista şi a dispus izolarea noastră în secţia închisă nimeni nu şi-a pus nici o întrebare, nimeni n-a ripostat în nici un fel. Ordinul a fost executat pe loc. În timp ce Diri îşi continua discursul noi am fost duse în dormitor ca să ne luăm bagajul şi am ajuns apoi în Secţia a IV a. Din nou în Secţia a IV a care acum era rezervată celor cu trecere frauduloasă de frontieră.

Aici ne-am simţit cu adevărat izolate. Frontieristele ni se prezentau ca un amalgam străin şi diferit de noi. Deşi fugeau de regimul instaurat de comunişti, aveau în vocabularul lor noţiuni noi, care nouă ne sunau barbar, straniu. Ne-am dat seama că "afară" viaţa îşi urma cursul şi că oamenii se plecau cu supunere comunismului biruitor. Ne petreceam tot timpul la crăpăturile gardului pentru că pe parcursul zilei eram lăsate libere în curticica din faţă.

În curtea atelierelor era mare forfotă, se organizau secţiile de producţie. Diri a venit o singură dată în secţie şi ne-a tratat cu totală indiferenţă. Nici noi n-am ridicat nici o pretenţie, deşi ardeam de dorinţa de a fi împreună cu celelalte. "Pedeapsa" noastră se transforma într-o adevărată şi dură pedeapsă.

După două săptămâni Diri a venit din nou în Secţia a IV a. A întrebat cine vrea să iasă la lucru. Am fost primele care ne-am anunţat şi astfel am ajuns din nou împreună; o bucurie de nedescris.

Pentru moment atelierul mare de covoare şi-a păstrat destinaţia. În fosta Secţie a II se preconiza organizarea unui atelier de cusături româneşti iar în fosta Secţie I un atelier de artă decorativă. Pentru moment atelierul de cusături româneşti nu avea comenzi iar la atelierul de artă decorativă se executau prototipuri: cutii placate cu ornamente de os sau îmbrăcate în coji de ouă şi apoi pictate după o tehnică propusă de F. F. Au fost alese cam 30 de persoane, toate foarte talentate atât la lucrul în os cât şi la pictură. Atelierul urma să fie condus de F. F. Maneta a fost numită şefa producţiei şi a primit în ajutor un birou tehnic compus din Mioara B. şi eu. Mioara executa toată scriptologia de producţie, eu făceam pe maşina de scris copiind documentele întocmite şi ţinând la zi carnetele de norme şi "munca de teren". În scurt timp Mioara a fost înlocuită cu Viorica, spre marea mea bucurie.

Prima comandă adusă de Maneta a fost pentru covoare. Era o comandă a Ministerului de Interne. Se cereau covoare persane pentru birouri şi traverse roşii pentru scări şi culoare. Toată suprafaţa atelierului a fost acoperită, secţia a absorbit un mare număr de deţinute. Atelierul a fost condus de Mica M., o persoană dominatoare şi acră, probabil suporta foarte greu detenţia. Era foarte pricepută, atelierul funcţiona perfect. Avea o ură viscerală împotriva legionarelor renegând cu furie orice aluzie că ar fi avut cândva tangenţă cu Mişcarea, iar pe mine nu mă putea suferi. Nu i-am înţeles ura, n-am discutat cu ea şi nu iam făcut nici un rău.

Atelierul de artă decorativă a primit o comandă de piese de şah din os şi un număr mare de plachete cu porumbei cu ramură de măslin în cioc pentru un festival al tineretului care avea loc în ţara noastră. Tot în secţia aceasta se executau diferite comenzi de lozinci; aşa am aflat cu ce lozinci se defila afară în zilele de sărbătoare comunistă.

În sfârşit a venit o comandă şi pentru atelierul de cusături româneşti. Într-o zi Maneta m-a condus în biroul lui Diri unde se afla un căpitan MAN. Venise cu o comandă de 300 costume româneşti, 150 pentru femei şi 150 pentrll bărbaţi, repartizate pe câteva zone folclorice. Venise cu prototipuri, comanda trebuia executată întocmai. În afară de aceasta trebuia să executăm o mulţime de benzi de broderie albă a câte zece metri fiecare. Unele erau mai înguste, altele mai late, unele erau cu broderie românească cu punct în trăsuri, altele cu broderie spartă românească. Şi pentru acestea avea prototipuri cu broderie autentică, foarte bogat lucrată. Comanda trebuia să fie terminată până la 14 decembrie. Diri voia să ştie dacă suntem în stare să executăm o astfel de comandă şi dacă îmi asum responsabilitatea ei. Timpul era scurt, comanda era mare, dar şi noi eram destule. M-am gândit că e frumos să facem costumele pentru ansamblul armatei, era ceva românesc şi fără să stau mult pe gânduri am răspuns afirmativ.

Costumele aveau diferite tehnici de lucru, după zonă, nu le cunoşteam foarte bine pe toate de pildă cusutul pe pliuri pentru cămăşile de Maramureş dar m-am gândit că voi găsi ajutoare, mai ales printre femeile de la ţară. A rămas să stabilesc cu căpitanul materialele care trebuiau aduse cât mai repede ca să ne apucăm de lucru. Tot timpul cât am stat de vorbă cu el m-am tot uitat pe fereastră. Nu mă mai săturam să admir gădina şi faimoasa alee cu plopi. La un moment dat căpitanul s-a enervat:

"unde te tot uiţi, fată? Ascultă aici la mine."

Mi-am cerut scuze şi i-am spus că sunt închisă de câţiva ani şi că frumuseţea grădinii mă fascinează. Căpitanul s-a uitat lung la mine, probabil a realizat ce înseamnă să nu vezi ani de zile cerul înalt, liliacul înflorit, plopii foşnitori şi câte alte frumuseţi sublime pe lângă care, afară, trecem fără să le luăm în seamă, fără să le cunoaştem valoarea. A ţinut minte şi ori de câte ori a venit la Mislea m-a chemat la birouri, fie că avea, fie că nu avea treabă cu mine. Mă lăsa să privesc îndelung în grădină, prefăcându-se că nu observă. M-a impresionat sensibilitatea lui. Precis că avea responsabilităţi artistice.

Atelierul de cusături româneşti a luat fiinţă şi a fost cel mai mare atelier. Am organizat echipe de câte 12 persoane: zece lucrau punctele pe fir, iar două persoane mai în vârstă erau în subzistenţa celor zece. Ele făceau şnururi, ciucuri, surfilaje şi alte treburi mărunte.

Nu m-am înşelat deloc în ceea ce priveşte femeile de la ţară. Un grup din aceste harnice românce i l-am încredinţat lui Goţi. La început Goţi a plâns, a crezut că am nedreptăţit-o şi era invidioasă pe Geta care avea în grupa ei numai studente. Ascultătoare, însă, a mers să le împartă lucrul.

Avea în grup o vâlceancă, mama Constanţa, o femeie cu mult umor, care o distra pe Diri. Iată un exemplu de dialog:

"cât mai ai de făcut, babo?"

"să trăiţi, domn' căpitan! De-amu într-un an mai am un an."

I se părea că execută mai puţin pronunţând câte un an în loc de doi.

Când Goţi i-a arătat modelul pe care trebuia să-l treacă în altiţă mama Constanţa i-a spus că nu are treabă cu el. Goţi s-a speriat, i-a dat pace, dar peste foarte puţin timp a revenit cu modelul. A rămas crucită: mama Constanţa lucrase deja un sfert de altiţă, ştiuse modelul pe din afară. Lucra impecabil, fără nici o greşeală. Când s-a trecut la benzi, fetele i-au căutat măcar un singur punct uitat. Într-un târziu au găsit la capătul unei benzi două puncte uitate. "te-am prins, mamă Constanţa. Îţi lipsesc două puncte."

"adă că le pun din oficiu. Le-am lăsat ca să aveţi ce găsi."

Într-adevăr, mama Constanţa a ştiut exact unde le lăsase lipsă.

Era foarte plăcut lucrul la costumele naţionale. Era în plină vară, se lucra zi lumină. Era voie să lucrezi unde vroiai, pe buştenii din curtea cu castani, pe lădiţe, pe treptele atelierului. Se povestea, se cânta în neştire, se făceau lecţii de limbi străine, atât în orele de atelier, cât şi în afară. Mâncarea se îmbunătăţise mult. În afară de faptul că alocaţia pentru muncitoare era mai bună, era şi foarte bine gătită. Mana I., bucătăreasă acum, se căznea să gătească cât mai variat şi cât mai "ca acasă"; de exemplu mărarul pus în fasole era o minune. Ne-a făcut să ne promitem că şi afară, la Paşte, vom mânca fasole cu mărar. Când nu mai biruia cu lucrul, la un efectiv atât de mare, fetele tinere veneau voluntar să o ajute. În perioada aceea se aduceau măruntaie pe care Maria nu le fierbea la cazan ci făcea friptură la cuptor, sau umplea ardei, sau le frigea în cocă de clătite chiar dacă în făină nu avea de unde pune ouă. Se pregătea bulion din roşiile cultivate de fetele de la grădină, dar butoaiele cu roşii rupte pentru a fi transformate în bulion stăteau peste tot, aşa că oricine voia putea să mănânce din ele chiar dacă nu erau prevăzute în raţie. În orice caz regimul alimentar nu se compara cu cel din secţiile închise.

Pentru munca prestată se făceau state de plată în funcţie de manopera calculată în devize sau din STAS uri. Din sumele calculate în funcţie de realizarea normei, 85 trecea în casieria penitenciarului care se deconta cu mă I., iar 15 se trecea în casieria deţinutelor. De aici, pentru o sumă fixă de fiecare persoană, se eliberau nişte bonuri (bon pentru 1 leu, pentru 2 lei, pentru 5 lei) pe baza cărora se puteau face cumpărături la cooperativa penitenciarului: biscuiţi, bomboane, marmeladă, ţigări, săpun, pastă şi periuţă de dinţi. Aceste bonuri se lipeau pe fişe nominale şi se decontau între casieria deţinutelor şi cooperativă. În timp ce lucrările la biroul tehnic erau efectuate de deţinute, cooperativa era susţinută de gardieni: sergentul Grămadă făcea aprovizionarea, un bărbat foarte cumsecade, iar plutoniera Limban răspundea de vânzări. Cred că nici o deţinută nu a uitat un gest al sergentului Grămadă. Era aproape de Paşte şi deţinutele sperau că se vor aduce la cooperativă alimentele care le îndulceau puţin viaţa. Dar sergentului tocmai îi murise un copil. Şi totuşi a amânat înmormântarea copilului şi a făcut aprovizionarea ca să nu producă decepţie unor biete întemniţate. Se poate uita gestul? Sigur că nu, având în vedere jungla comunistă.

Tot la acel Paşte Diri a făcut un drum special ca să-i aducă Mariei drojdie pentru a face o prăjitură pentru ziua mare a învierii. Cu acordul deţinutelor a oprit uleiul pentru prăjeala pentru faţa ciorbelor pe timpul Săptămânii Mari şi a reuşit să dea un gust bun plăcintei care, prin neobişnuitul ei, a dat culoare de sărbătoare învierii când dorul de cei dragi era mai intens ca în alte zile. În dormitorul mare, Săptămâna Mare şi învierea au fost celebrate cu evlavie şi cu emoţie. Nana şi-a amintit o bună parte din versetele Prohodului şi corul condus de Marga a putut să intoneze câte ceva din fiecare stare. Cred că niciodată, afară, în libertate, "Mergi la cer şi te aşează." nu mi-a ridicat lacrimile în ochi ca aici, în faţa candelei improvizate, alături de surorile întru suferinţă.

Soeur Marghita împreună cu Nana reuşiseră să refacă toate evangheliile care se citesc pentru comemorarea prinderii şi anchetării Mântuitorului. Le trecusem pe hârtie şterpelită de la birou şi erau ţinute de Soeur Marghita. Cum răul stă totdeauna la pândă ne-am pomenit cu o percheziţie exact Miercuri seara. Am introdus-o pe Soeur Marghita în W.C. cu sulul îm mână ca atunci când cei ce făceau percheziţie se vor gândi să intre şi acolo, să-l arunce şi să tragă apa. Ne-am concentrat cu toate rugându-L în gând pe Iisus să-i oprească să intre în W.C. Şi n-au intrat. Soeur ne-a spus că niciodată nu s-a rugat mai liniştită. Simţea aproape ca pe o căldură fizică rugăciunea noastră. A avut certitudinea că Iisus era printre noi şi-i plăcea să se lase adorat de noi în felul acesta.

Încurajate de o astfel de încredere în ziua învierii ne-am adunat toată temniţa "liberă" în sala de mese unde corul condus de Marga a făcut o liturghie originală, alcătuită numai din răspunsurile la Sfânta Liturghie, orânduite după canon de Nana. Paza a fost probabil anunţată de ce se petrece. Sergentul de serviciu Grămadă a intrat în sufrageria în care, aşezate ordonat pe bănci, deţinutele ascultau liturghia. În pas cadenţat a trecut în sus şi în jos în lungul sălii dar noi ne-am văzut mai departe de rugăciune. Sergentul a plecat cum a venit şi i-a raportat lui Diri că în secţie este linişte. N-a fost nici o urmare neplăcută.

Lucrul nostru la costumele naţionale mergea din plin. La un moment dat am greşit croiala la iile de Maramureş, pe care nu le cunoşteam şi nu mi-am dat seama cât de mult se scurtau mânecile prin sistemul de încreţire. Amavut noroc cu spiritul meu de prevedere. Înainte de a pune în lucru tot lotul, am lucrat o cămaşă ca să văd cum iese. Numai că am croit tot numărul care trebuia executat. N-am dormit o noapte până când mi-a venit ideea salvatoare. Cămăşile de Muscel aveau decolteul larg, deci mânecile coborau mult. Aşa am pus în lucru cămăşile de Muscel din cele croite pentru Maramureş şi am croit un nou lot maramureşean. Dar F.F. Împreună cu atelierul ei au făcut din faptul acesta un motiv de haz. Seara, înainte de stingere, atelierul de artă decorativa a început o cronică: "Noi suntem arta decorativă" în care ironizau modelul nou de cămaşă românească inventat de noi "troacar" (trois -quarts). Fetele mele au primit provocarea răspunzând în seara următoare cu un cântecel din care îmi mai amintesc câteva strofe:

"Voi sunteţi arta decorativă

Dar cu evoluţie tardivă.

La ducipali aveţi bunăvoinţă

Dar rozinante ies cu prisosinţă."

(aluzie la căiuţii din os executaţi pentru piesele de şah)

"Aptitudini pacifiste-ar trebui s-aveţi

Fiindcă tot faceţi

Mii de porumbei ai păcii

însă sângele lui Marte clocoteşte-n voi

Deşi scrieţi la lozinci de soi."

(aluzie la plachetele cu porumbei şi la lozincile scrise)

"Dar noi suntem un stimulent

Şi-apreciem al vost talent

Şi ca dovadă v-am şi dat

Ilicele la surfilat."

(aluzie la faptul că, într-un gol de producţie, le-am oferit lucrarea respectivă)

Cântecelul avea şi un refren:

"Dar Michelangelo de s-ar trezi, o! o!

Şi-ar şti

Că talentate v-aţi numit,

Ar muri subit."

(Versurile aparţin lui Gigi.)

Imediat au apărut afişate pe ateliere caricaturi. "Oasele", denumirea prescurtată a atelierului de artă decorativă, a primit două oase încrucişate sub un cap de mort pe care scria "otravă" iar "Iile", denumirea prescurtată a noastră, a primit un cap de măgar îmbrăcat cu ie şi din gura căruia ieşea:' "l-a! l-a!"

Şi astfel a început "războiul iilor cu oasele". Diri a devenit ocrotitoarea "oaselor", Marieta ne reprezenta pe noi. În fiecare seară Dunia, o fată foarte talentată, exprima cronica zilei. Îmi amintesc cât ne-a amuzat numele pe care l-a primit Diri în această tachinare între cele două ateliere:

"Oasele s-au plâns cu jale Supremei forţe locale." (Diri)

Antrenate din ce în ce mai mult în această glumă fetele au hotărât să pregătească o întrecere pentru:

cea mai bună piesă de teatru originală;

cea mai bună poezie originală;

cea mai frumoasă recitare;

cel mai frumos şi mai autentic joc românesc;

cea mai frumoasă arie (ca interpretare);

cea mai frumoasă romanţă originală;

cea mai frumoasă operă de artă,-indiferent de domeniu: sculptură, pictură, lucru de mână.

Juriul urma să fie format din Diri şi Marieta. Fetele s-au aşternut pe lucru.

Pentru cea mai bună piesă de teatru Gigi pregătea o feerie în care aveam şi eu un rol, "Elanul". Mi se pregătea o pelerină cu ciucuri din mătasea economisită, care avea să rămână apoi la casa de cultură a comunei.

Îmi amintesc de un fapt hazliu petrecut la o repetiţie. Mărioara B. avea articole de machiaj la magazie. Le-a scos şi a reuşit să creeze din chipul meu un "elan" convingător, dar era foarte nemulţumită de părul meu alb. "Ce fel de elan, cu părul alb?", spunea indignată. Vroia să mă convingă să-mi vopsească părul cu cremă de ghete. Am protestat vehement şi atunci au ajuns la concluzia să mă dea pe păr cu permanganat. Noroc că piesa nu s-a mai reprezentat şi am scăpat de a-mi arde părul cu substanţa oxidantă.

Pentru cel mai frumos joc aveam o pereche de maramureşence care executau o tropotită fără cusur. Una din ele, Florica N., a vorbit după 1989 din Statele Unite amintindu-şi de Mislea, cu toate mizeriile îndurate, dar de "Războiul oaselor cu iile" uitase. Pentru cea mai frumoasă poezie Gigi a scris "Balada lui Grui Sânger". Aş putea să o reproduc dar sper că într-o zi poeziile lui Gigi vor apare într-un volum şi de aceea voi cita doar strofa de care se leagă o poveste:

"Cu un geamăt lung, bătrânul s-a încovoiat în seară,

Prăbuşit pe-o buturugă. Fruntea lui e-nsângerată...

Luna-a coborât întreagă, ca un nimb pe faţa-i clară...

Grui, privindu-i chipul palid, izbucni în strigăt:

TATĂ!"

Ileana A., studentă la Conservatorul de Artă Dramatică, s-a însărcinat să recite balada. Vroia să scoată un efect extraordinar din exclamaţia banditului înmărmurit care tocmai realiza că şi-a ucis tatăl. Vroia să încerce o tonalitate potrivită dar nu vroia să fie auzită la repetiţii ca efectul să fie surprinzător. Într-o duminică am păstrat cheia de la atelier şi de la birou, eu să pregătesc lista cu realizarea normelor pentru state, Ileana ca să exerseze strigătul.

Noi nu aveam dreptul la pachete aşa că nu puteam fi sancţionate prin neprimirea lor în caz de nerealizare a normelor. O sancţiune totuşi era: scoaterea din atelier la inapte unde mâncarea nu era cea din atelier, ci ce a secţiilor închise, nenorocitele zemuri pe care nu le puteai considera mâncare. Mai exista şi scoaterea de pe statele de plată şi deci a dreptului la cumpărături. Cele care fumau erau cele mai afectate de această măsură.

Erau persoane care nu izbuteau să facă norma, mai ales la covoare. La cusături româneşti rezolvasem problema, la covoare era mai greu şi munca era foarte grea. În special în condiţii de frig, aşa cum erau aşezate pe băncuţe joase înţepenite de şale şi cu mâinile îngheţate pe tupiţele metalice, pe foarfece şi pe bricege, executarea normei devenea pentru multe un calvar. Trebuia găsită o soluţie. Era o echipă de lucrătoare foarte bune care s-au oferit voluntar să dea din rândurile lor depăşite ceea ce nu ajungea celorlalte. Eu ridicam normele, asistată de ofiţerul politic sau de ofiţerul de serviciu din paza temniţei şi le treceam în faţa lui în carnete, îmi trebuia timp să verific unde rândurile executate erau sub normă ca să le completez cu cele oferite de voluntare. Cu timpul am ajuns să fac foarte repede acest transfer. Nivelând normele nu apăreau depăşiri spectaculoase decât la cel care nu prezentau încredere şi la care depăşirile rămâneau înregistrate ca atare. Necazul mare era că depăşirile deveneau norme. Istovirea prin supraefort făcea parte din planul de exterminare. Cele care erau lăsate să apară cu depăşiri erau puţine, iar normele curente satisfăceau planul de producţie. Aşa că totul era perfect.

Când lucram mai concentrat la „aranjarea" normelor m-am pomenit cu Geta gâfâind:

Hai repede s-o scoatem pe Ileana! Vine inspecţie mare şi ar fi jale s-o găsească răcnind după taică-său!" Geta avea haz.

Am sărit ca arsă. Nu era bine să mă găsească nici pe mine, fără pază, în birou. Am încuiat repede, am scos-o pe Ileana din atelier, am încuiat, ne-am repezit toate trei pe nişte mături şi am început să măturăm prin curte. Abia am reuşit toate acestea când convoiul a şi intrat. În suita impresionantă era şi un general mă I. Vizitau clădirile atelierelor. După ce au plecat nu ne mai puteam opri din râs. Era de fapt un râs nervos. Dacă Geta nu s-ar fi sesizat că vine o inspecţie importantă nu ne-ar fi fost deloc moale, mie şi Ilenei. Dar nici ofiţerului de serviciu. Ne imaginam ce figură ar fi făcut generalul dacă ar fi fost primit de Ileana cu un răcnet formidabil: „Tată!" Sau şi mai grozav ar fi fost să o găsească recitând „Balada Zmeului" a lui Radu Gyr, când trebuia să execute, cu părul vâlvoi, saltul de după paturile suprapuse.

De altfel în focul pregătirilor fetele făceau tot felul de boroboaţe pe care trebuia să le rezolv ca să nu se lase cu izolator. Eu le-am numit „pui de pupăză". Era un obicei mai vechi al meu să dau denumiri sugestive oamenilor, faptelor.

Un astfel de „pui de pupăză" mi-a făcut şi F. F. Marieta, crezând că ne ajută în războiul cu „oasele", i-a furat lui F. F. „ţoaşca" cu lucrurile personale. Era sigură că are acolo materiale de concurs. Fiind chemată la birourile de afară a încuiat în biroul ei punga şi a plecat, urmând s-o deschidă la întoarcere. F. F. a venit cu sufletul la gură. M-a implorat să-i scot cum ştiu punga. Avea acolo un pamflet al Petronelei referitor la Marieta; nu-l citise, dar presupunea că era ceva urât. I-am cerut să-mi descrie cum arăta hârtia şi i-am promis că voi încerca să o fur. F. F. a avut un noroc fantastic. Am ieşit pe poartă, am intrat în biroul lui Diri unde Marieta vorbea la telefon, i-am făcut semn Marietei să-mi dea cheile de la birou, ceea ce în mod spontan a şi făcut. Am alergat din răsputeri, am deschis biroul, am furat din săculeţ hârtia şi am închis totul la loc. Abia am terminat că a sosit şi Marieta în graba mare. Îşi dăduse seama că, probabil, vreau să scot săculeţul lui F. F. S-a liniştit când a văzut că totul părea neatins, iar eu lucram concentrat la registrul de comenzi pe care l-am scos din biroul ei. A deschis săculeţul şi ne-a arătat o poezie la care lucra F. F. Era foarte frumoasă dar nu-mi amintesc decât sfârşitul:

„Strigam: dragoste... dragoste...

Şi glas de om mi-a adus vântul!"

Viorica a rămas înlemnită când i-am spus ce imprudenţă a făcut F.F.

Când i-am dus lui F. F. hârtia mi-a spus:

„hai să vedem din ce m-ai scos."

Ne-am furişat într-un dormitor gol şi, sub un pat lăturalnic, am citit creaţia în cauză. Satira se referea la Marieta şi la Diri în termeni cumpliţi. Am rămas înmărmurită că o persoană cultă putea gândi în felul acesta. Nu numai că ceea ce spunea era nedrept, dar termenii în care se spuneau blestemăţiile erau de cel mai suburban nivel.

Acesta da! Era un foarte gras „pui de pupăză"! Cu această ocazie am aflat că erau deţinute care o considerau pe Diri o bestie cu chip de femeie şi pe Marieta un slugoi abject. Oare cum se poate stabili adevărul despre oameni?

În toiul pregătirilor noastre pentru confruntarea finală dintre „Ii" şi „Oase" ne-am pomenit cu schimbări esenţiale în administraţia penitenciarului. Au sosit trei „grade": un sublocotenent pe care noi l-am numit „Costea" („cu o stea"), o locotenentă înaltă, masivă

pe care am numit-o „Dostea" („două stele") şi un locotenent major pe care nu l-am numit cum era firesc, „Tristea" („trei stele"), ci i-am zis „Prostea". Această poreclă nu se referea la inteligenţa lui care reacţiona cu mare întârziere, ci la felul în care înţelegea „dictatura proletariatului" prin' respectarea tuturor restricţiilor. Omul acesta părea regulamentul personificat, un robot programat să execute întocmai regimul inuman la care erau supuşi „bandiţii politici. Cu câteva clase de alfabetizare, înarmat cu câteva lozinci proletare, de o intransigenţă absurdă, omul nostru era o parodie jalnică a gradului pe care îl purta.

Cei trei au sosit şi cu gardieni şi gardience cu ajutorul cărora „au coborât milităria" peste noi.

Şi totuşi într-o dimineaţă de iarnă cenuşie şi geroasă, pe când mă însoţea la culegerea normelor de la echipa de noapte, „Prostea" a găsit la un covor pe toate cele patru lucrătoare dormind cu capul sprijinit în firele de urzeală. Le-am trezit cu inima strânsă ghem, le şi vedeam la izolator, în frigul hain de acolo. Le-am numărat rândurile: erau în normă. Traversând curtea spre cel de-al doilea atelier de covoare l-am auzit spunând:

„şe să le faşi, bre Ispasia? Le-o fi şî lor foame, le-o fi şî lor frig. Vai di capu' lor! Da' vezi că şi-au făcut norma."

Şi nu le-a făcut raport.

Altă dată traversam curtea dormitoarelor pentru a duce nişte hârtii ia birourile temniţei. L­am văzut pe pragul scărilor de la dormitoare cu nişte cărămizi în mână. Făcuse percheziţia obişnuită în timp ce deţinutele lucrau în ateliere şi descoperise cărămizile. Aceste cărămizi erau remediul nostru pentru multe necazuri: criză de ficat, de lumbago, de reumatism, toate se tratau cu o cărămidă încălzită pe sobă, seara, când se făcea un pic de foc.

„nu m-ajungi capu', bre Ispasia! Şe fac fimeile estea cu bolohanii în dormitor?

sunt pentru leac, domnule locotenent major, leîncălzim pe sobă şi le punem pe locul care doare.

ai, mă? Vezi că eu nu li pot lăsa în cameră. Sunt «corpuri delicte«, adică contondente cum s-ar zâşi. Uite, li pun lângă prispa biserişii. Sâ nu li mai găsesc în cameră la percheziţie." Am înţeles gândul lui. Puteam să ne strecurăm cu cărămizile, numai aparenţele de respectare a regulamentului să fie salvate. Omul nostru era încurcat între conştiinţa luptei de clasă şi propria lui conştiinţă. Prima, prin îndoctrinare, îl transforma în fiară; a doua, moştenită de la părinţii săi moldoveni, îl trăgea spre proverbiala omenie a săteanului muncitor cu sapa pe ogorul său. Prima îl învăţa că "duşmanii poporului" trebuie urâţi până la distrugere, a doua îl făcea să aibă tresăriri de compasiune pentru suferinţele unui om. Când Diri şi-a luat concediu de odihnă, locotenentul nostru majora fost obligat să-i ţină locul. În consecinţă trebuia să semneze hârtii. Când i-am prezentat rapoartele de bilanţ mi-a ţinut un mic discurs înainte de a semna:

"bre, Ispasia, ca să-ţi spun drept eu semnez aişi, ştii tu, ca primarul şela. Eu ştiu că voi sunteţi nişte criminali fascişti, duşmani înrăiţi ai clasei muncitoare, dar să nu vă răzbunaţi pi mini. Să nu-mi dai să semnez seva rău, ca sabotaj sau mai ştiu eu şi comedie."

L-am asigurat că totul este în regulă şi s-a convins personal că este aşa. Cu ce îndoială s-o fi dus la Direcţia de producţie şi cât de uşurat o fi fost când maiorul i-a luat hârtiile şi i-a spus secretarei:

"dă-le la centralizat. Vin de la Mislea, sunt corect întocmite, le ştiu pe fetele de acolo." Maiorul ne cunoştea, într-adevăr. Venise la Mislea într-un control financiar de rutină. L-am ajutat împreună cu Viorica la întocmirea inventarierii şi a altor lucrări de control, în acest context mi-a dat să întocmesc o lucrare mai specială. Casieria penitenciarului avea două rânduri de decontări: una privea activitatea penitenciarului în toată cuprinderea ei, alta se referea la casa deţinuţi. Documentele fuseseră înregistrate în jurnalul de casă de-a valma. Maiorul dorea să le departajeze pe două liste diferite, dar aşa cum fuseseră înregistrate. Aşadar trebuia să prezint pe două coloane, debit şi credit, separat înregistrările privind casa penitenciar şi separat înregistrările privind casa deţinuţi. Maiorul mi-a precizat că doreşte listele fără să le adun. Am luat jurnalul şi am făcut listele cerute. Trebuia să le prezint în ziua următoare. Spre seară am fost chemată la contabilitate. Contabila, o doamnă de o cochetărie desuetă (era totdeauna parfumată cu parfum de violete) m-a rugat să adun coloanele şi să stabilesc soldul scriptic, care, sigur, trebuia să corespundă cu soldul faptic al casieriei. Mi-a dat pe o hârtiuţă suma şi m-am întors la birou să fac adunările. Soldul scriptic era foarte departe de cel faptic. Am rugat-o pe Viorica să facă şi ea calculele. Socoteala era bine făcută dar rezultatul era dezastruos. M-am dus la birou să comunic rezultatul. Contabila s-a speriat foarte tare şi m-a rugat mult să verific încă o dată listele cu jurnalul de casă.

Cum se făcuse între timp închiderea, Diri, implorată de contabilă, i-a cerut sublocotenentului să stea cu mine la birou ca să fac încă o dată verificarea. Singură, cu „Costea" în noaptea superbă de sfârşit de vară, am început să adun din nou. Era ceva atât de excepţional încât mi-a rămas vie în memorie acea noapte. Cerul înstelat, cum numai la sfârşit de vară se poate vedea, se arcuia înalt, sub clarul lunii pline peste grădina care foşnea uşor sub alintul zefirului. Prin geamul deschis ajungeau până la mine aromele verii, puternic subliniate de parfumul florilor de regina nopţii. Peste ziduri, din sat, câte un lătrat de câine supărat de fantasmele nopţii ajungea înăbuşit până la mine. Totul semăna atât de bine cu ceva foarte cunoscut şi ascuns undeva în cutele tainice ale sufletului. M-am pomenit proiectată în trecut în Fântânele, satul copilăriei mele, unde părinţii mei învăţători aveau o căsuţă tare îngrijită, înconjurată de pomi fructiferi şi de multe, multe flori. Într-o noapte de vis, care semăna cu aceasta, priveam din ceardac, împreună cu părinţii mei şi cu fratele meu ploaia de stele căzătoare. Părinţii noştri urzeau planuri pentru viitorul nostru. Vremile păreau statornice, puteai să-ţi făureşti în linişte visuri pe termen lung. La un moment dat ei au început să cânte o romanţă a timpurilor lor: „Luna ştie, dar nu spune". Aveau voci joase, mama altistă, tata bas, era atât de frumoasă cântarea lor că mie îmi venea să plâng. Fermecătoare copilărie! A existat, oare, cu adevărat? Unde au plecat toate? Când s-au petrecut? în ce veac şi pe ce planetă?

Acelaşi cer, aceeaşi mireasmă de fruct şi floare. Dar atunci se însoţeau bucuria şi speranţa iar acum doar durerea şi restriştea. Simţeam cum se întinde în sufletul meu dezolarea. O vedeam pe mama urcând în pas cu mine coasta calvarului, pe genunchi, cu sufletul sfâşiat, implorând mila lui Dumnezeu la popasuri de jale. Vedeam convoiul strâns al tuturor mamelor strângând lacrimă după lacrimă în sufletele obidite. Ascultam şoapta rugăciunilor fierbinţi; înşiruirea lor pe mătănii ce cădeau în sufletul meu ca picături fierbinţi de iubire. N-am descoperit sistemul nepotrivirii între cele două solduri. Am cerut sublocotenentului să mă ducă în cameră. Doream să-mi culc îndurerarea lângă cea a suratelor era mai puţin intensă când o trăiam împreună. Goţi mă aştepta, era trează. Ce bine era că între pământul negru de jos şi cerul prea înalt de sus, Dumnezeu a aşezat ca scară, prietenia!

A doua zi am prezentat lucrarea şi am încasat de la maior o ceartă indulgentă că n-am ascultat de sfatul lui şi am calculat un sold scriptic care nu era corect determinat. Se făcuseră înregistrări duble pe care maiorul le-a depistat, cu experienţa pe care o avea, chiar pe loc, stând de vorbă cu mine. Mi-a rămas de la el ceva ce m-a ferit şi „în libertate" de erorile provenite din inversiuni. Astfel am aflat că atunci când necorespondenţa dintre două numere este divizibilă cu 9, sigur este vorba de o inversiune între două cifre.

Dar să mă întorc o clipă la locotenentul nostru major, într-o seară, când Geta era de planton, gardianca a zărit prin geam candela care ardea. A alertat paza şi cu toţii s-au năpustit în celulă. Geta abia a avut timp să aşeze candela la piciorul patului din apropiere. Au răscolit cu înverşunare camera, dar îngerul păzitor al Getei pusese aripa sa peste candelă. Deşi gardianca susţinea cu aprindere: „Este aici, undeva, am văzut-o cu ochii mei, am văzut-o bine, deţinuta era lângă ea." (şi o arăta pe Geta), deşi au trecut de mai multe ori pe lângă ea, candela n-a fost descoperită.

A doua zi locotenentul majora făcut un careu. El ştia sigur că gardianca nu minţea, nu avusese halucinaţii, dar fără „corpul delict" afirmaţiile ei nu aveau acoperire. În discursul său locotenentul major a spus că doreşte ca lucrul să nu se mai întâmple că altfel şi a făcut cu mâna gestul decapitării. Spiritul de dreptate mă face să afirm că un altul, locotenentul politic de mai târziu, Georgescu, de exemplu, nu s-ar fi lăsat împiedicat să caute obiectul infracţiunii. Ar fi pedepsit-o drastic pe Geta numai pe baza afirmaţiei gardiencei.

Într-una din zile a venit după mine ofiţerul de serviciu şi m-a dus în biroul lui Diri. Pe masă se afla un pachet cu îmbrăcăminte, desfăcut, în dezordine. Imediat ce am rămas singure Diri mi-a zis:

„este al tău. Am avut dispoziţii de la securitate să nu-l returnez, să-l păstrez şi să-i anunţ când va sosi. Aveau informaţii precise că vor găsi în el, ascuns, un bilet de la Angela. N-au găsit nimic la-l, dar fii atentă!"

Mi-am dat seama că primeam pachetul ca să găsesc eu biletul, de care nu se îndoiau că există şi că printr-o informatoare vor putea afla dacă l-am găsit. Pe urmă ştiau ei ce au de făcut.

Am luat pachetul cu mine şi dintr-o ochire am văzut că într-o fustă groasă era înfipt acul de siguranţă. Mi-am depus la magazie lucrurile reţinând lenjeria de corp şi fusta. Am binecuvântat W.C.-urile compartimentate. Am intrat cu fusta pe mine şi am găsit biletul Angelei. Era scris cu chimic pe o panglică foarte subţire care a fost introdusă în tivul îndoit de două ori aşa fel că la pipăit nu se simţea nici o diferenţă, iar dacă îl desfăceai puţin, cum a şi fost desfăcut, nu puteai să vezi panglica ascunsă în dubla îndoitură.

Angela îmi spunea veşti de acasă şi mă informa despre războiul care se ducea în Coreea. N­am suflat nici un cuvânt că aş fi găsit ceva şi aşa m-am ales cu haine foarte bune căci Angela ştia exact ce trebuie trimis. N-am ştiut niciodată dacă turnătoria a venit din interior căci Angela a mai povestit de intenţia ei şi a vorbit şi afară. Dacă de acolo venea informaţia însemna că noul cămin al fratelui meu alături de Angela era foarte bine supravegheat.

În acest interval de timp fetele care s-au eliberat i-au învăţat pe părinţii noştri să încerce mereu cu pachete. Au început să sosească pachete mici cu medicamente care erau acceptate. Cu timpul au luat aspecte ciudate. Găseai siropuri tonice care de fapt erau dulceaţă sau gem, tuburi cu diferite alifii care erau tuburi cu pastă de peşte sau de ficat, unguente pentru reumatism care erau de fapt unt şi aşa mai departe. Totul a ţinut până în ziua în care s-a ciripit despre aceste lucruri mult mai sus decât Diri, care se prefăcea că nu ştie nimic, deşi probabil informatoarele o ţineau la curent şi pe ea. Mai mult, s-a folosit de situaţie ca să ceară pentru Ica F. medicamente pentru T.B.C. fapt care practic a salvat-o dintr-o stare foarte gravă. Cum a reacţionat Diri la noua problemă? A făcut un careu, a cerut să fie adusă o tablă din cele care se foloseau la construcţii, gardienii au adus pachetele sosite în acel moment şi a spart cu mâna ei sticlă după sticlă pe tabla de la picioarele ei, distrugând medicamentele. Urletele ei treceau peste ziduri, cred că sătenii învecinaţi erau îngroziţi şi se întrebau ce ne face. La scurt timp a făcut un alt careu pe sub castanii din curtea dormitoarelor în care a spus că Jilava trimite râuri, râuri de informatoare dar e bine să se ştie că nu-i pasă şi că nu-i este frică. Am avut impresia la acel careu de pomină că Diri a intrat într-un fel de lehamite. Aveam să aflu foarte curând că era vorba de mult mai mult decât atât.

Într-o seară Marieta a venit la dormitor însoţită de gardiancă şi mi-a spus că trebuie să plec la birou să întocmesc necesarul de materiale deoarece pleacă foarte dimineaţă la Bucureşti pentru aprovizionare. Am fost scoasă din secţie dar gardiancă mi-a spus să plec singură la birou. M-am mirat că nu mă însoţea. Am intrat şi, când am vrut să aprind lumina, vocea lui Diri mi-a spus: „Nu aprinde."

M-am înfricoşat. La lumina slabă care venea de la becul din curte am observat că Diri stătea la biroul Marietei cu mâinile adunate în poală şi părea că plânge. Orice mi-aş fi putut imagina despre fiinţa aceasta plină de contradicţii, dar lacrimi pe chipul ei în nici un caz. Am întrebat cu un sentiment ciudat dar copleşitor:

„de ce sunteţi amărâtă?

tu ce crezi că este mai greu de suportat în materie de suferinţă?

ştiu eu? Poate o iubire mare trădată.

Da, sigur, e o mare sfâşiere. Dar altceva?

poate un prieten care te vinde.

sigur, e cumplită o prietenie trădătoare. Şi ce-ar mai fi?

-??

cel mai crunt este să te înşele propriul tău ideal. Idealul pe care ţi l-ai făurit cu migală, cu multă bună credinţă şi chiar cu ardoare. Când eram foarte tânără şi m-am uitat cu atenţie la mine în oglindă am constatat că sunt urâtă şi că având un astfel de chip nu voi putea întemeia un cămin la nivelul inteligenţei mele. Am hotărât atunci să mă consacru unui ideal pe care să-l slujesc cu tot ce am pozitiv în mine. Şi pentru că am un suflet bun deşi am gura mare m-am gândit la cei oropsiţi de soartă. Am gâsit că singura doctrină care se ocupă în mod total şi absolut de oropsiţii soartei este cea comunistă. M-am avântat în lupta proletară cu tot ce am avut mai bun în mine, am făcut tot ce mi s-a cerut, am călcat chiar şi peste unele rigori morale pentru că ţelul pentru care luptam mi se părea atât de nobil încât scuza orice. Priveam spre Lenin ca spre un simbol al justiţiei sociale, am exultat de bucurie când s-au înălţat drapelele roşii în România. Am primit fără şovăire acest post "de mare răspundere". Mi se părea just că toţi opozanţii comunismului trebuie reduşi la tăcere, că, altfel nu se va putea înfăptui cea mai dreaptă dintre lumi. Dar, din nefericire pentru mine, părinţii nu m-au conceput idioată. Încetul cu încetul m-am trezit la realitatea crudă şi amară. Am căutat cu disperare ceva care să mă ferească de dezamăgire. Am căutat cu înfrigurare ceva de care să mă pot agăţa, ceva nobil, ceva care să-mi justifice opţiunea, ceva care să nu fie minciună şi oroare. Cum sunt incapabilă să neg cu neruşinare realitatea m-am pomenit goală şi în cap, goală şi în inimă. Mi s-a prăbuşit idealul şi toată raţiunea luptei îndârjite pe care am dus-o."

Ce aş fi putut să-i spun? Noi aveam un punct de sprijin infailibil pe care doctrina ei l-a negat. Pe lângă dragostea pentru aproapele (pe care noi îl vedeam diferit de ea, aproapele nostru fiind integrat într-un neam, într-o patrie şi nu într-o internaţională în care nu te puteai simţi decât frunză în vânt), noi îl aveam pe Iisus. Bucuria de a fi cu El chiar în mijlocul celei mai meschine mizerii ne cufunda într-un ocean de frumuseţe, de echilibru. Lângă El totul era nesfârşit de frumos, de bun, de adevărat. Iubirea Lui Iisus îi era necunoscută, i-a fost răpită, limbajul nostru spiritual era atât de diferit încât chiar nu găseam cuvântul consolator. Căutând o trăsătură de unire, am găsit-o în limbajul propriu ei: solidaritatea.

„dar solidaritatea cu oropsiţii soartei nu vă ajută să vă regăsiţi? Din câte cunosc numai eu, sunteţi curajoasă în a face bine şi a stăvili cât de cât răul şi reuşiţi. Nu este suficient?

nu, nu este. Dacă ai şti sub ce mascaradă (pe care nu trebuie să uiţi că o joci în orice clipă) se ascunde fărâma de bine pe care vrei să o faci. Ce ştii tu în cât rahat (i-a zis direct) trebuie să mă năclăiesc, habar n-ai că nici noi nu suntem liberi, suntem altfel întemniţaţi, o frică imbecilă ne transformă în monştri. Ai să ai imediat un exemplu. În carantină se află fosta mea directoare de la Liceul Central. Un om atât de integru, cu merite atât de remarcabile în formarea intelectuală a rânduri şi rânduri de foste tinere. Şi n-am curajul să strig că un om din elita corpului profesoral românesc nu poate avea o bătrâneţe liniştită din cauza unor concepţii imbecile. Cum au îndrăznit să-i judece activitatea? Cu ce competenţă au osândito? Şi uite, nu pot face nimic pentru ea. Te rog (ţi se pare ciudat că te rog, nu?) s-o iei în atelierul tău, s-o ocroteşti, să o ţii cât vei putea pe lângă tine şi cât timp va putea fi cu tine ai grijă să nu-i fie rău măcar în ce priveşte munca. Voi aduce carantina mâine şi te voi chema să-ţi alegi lucrătoare. Se numeşte Moscuna."

Şi a încheiat cu un oftat:

„ţine minte, ne aşteaptă vremuri grele!"

A doua zi mi-a fost uşor s-o identific după descrierea lui Diri şi s-o aleg pentru atelierul de cusături româneşti. Am încurajat-o din privire că va putea face faţă. A schiţat că vrea să fie împreună cu fata tânără pe care o ţinea de mână şi am încuviinţat. Cristina era o fiinţă sensibilă, profund credincioasă, cu o voce angelică. Cânta la nivelul Loliţei un alt „Ave Maria", de Schubert.

Domnişoara Moscuna a fost primită cu respectul cuvenit, cât a fost cu noi a fost iubită şi onorată. Şi-a amintit de Diri. Avea o inteligenţă ieşită din comun şi se mira şi domnişoara Moscuna că o astfel de inteligenţă n-a fost suficientă ca s-o ferească de comunism.

La una din aceste „carantine" am aflat că a sosit şi Anişoara. Venea cu o condamnare sporită din cauză că fusese şi în munţi; făcea parte din lotul Blănaru cu care sora ei era căsătorită. O revedere duioasă. Aveam pentru Anişoara un sentiment protector, o iubeam ca pe o soră mai mică. Se poate numi o astfel de revedere, bucurie?

Pentru atelierul de covoare, ca să poată fi folosite persoane mai în etate, Marieta a adus deşeuri de tricotaje. Stăteau bătrânele pe ce nimereau şi făceau gheme colorate din destrămături. Îmi amintesc că Viorica şi cu mine am insistat mult să fie aduse din camera inaptelor două surori farmaciste, bătrânele tare, dar simpatice şi active. Marieta se obişnuise de acum cu noi, totdeauna aveam câte o rugăminte la care ea la început opunea rezistenţă dar în cele din urmă ceda. Uneori bombănea:

„tu, Viorica şi tu, Păzi, o să mă băgaţi într-o zi într-o mare belea!"

Folosindu-se deşeurile în persane s-au realizat economii la lână. Lui Diri i-a trecut prin minte că din lâna aceasta s-ar putea face mânuşi, ciorapi şi căciuliţe pentru cele ce aveau nevoie de aşa ceva. „Toată lumea are nevoie" am spus în cor şi eu şi Viorica. Diri ne-a spus: „Bine, faceţi cum ştiţi, cât mai discret şi cât mai repede." Am vorbit cu Geta şi, cu grupul ei, a transformat sculele de lână în gheme pentru toată lumea. Fiecare şi-a primit partea fără explicaţii; ghemuţul nu făcea mare impresie, doar cele care au lucrat la distribuţie au putut vedea întreaga cantitate. Noroc că toate erau fete de încredere şi noroc că nimeni din cele ciripitoare n-au ştiut cum s-a procedat. Pentru că într-o lume pestriţă gestul care va cădea în capul lui Diri s-a dovedit a fi curată nebunie.

Am fost foarte impresionată când cele două surori au venit de înălţare cu doi stânjenei furaţi din curtea spitalului şi mi-au urat „La mulţi ani!" Erau moldovence pentru că în Moldova Aspazia se sărbătoreşte de înălţare (probabil de la Ispas). Abia acum am înţeles de ce locotenentul major îmi spunea Ispasia.

Lucrul în atelierul de cusături româneşti avansa. Loturi, loturi, costumele erau ridicate de căpitanul nostru care era cât se poate de mulţumit. Totul era executat exemplar şi cu multă economie de materiale faţă de ceea ce prevăzuse căpitanul. Economia realizată în special în mătase avea să rămână în magazia închisorii, pe căpitan nu-l interesa.

La un moment dat, din cauza indigoului cu care lucram mult, am făcut o serioasă infecţie la ochi, motiv pentru care am fost internată în infirmeria penitenciarului. A fost un moment foarte plăcut de relaxare: salonul curat, cu aspect de spital, grădiniţa din faţă plină cu flori, pinii din faţa izolatorului, tufele înflorite galben pe sub zidurile groase, totul era „altfel" şi mă făcea să mă simt ca într-o vacanţă.

Era o perioadă când sanitarul care conducea infirmeria era ajutat de doctoriţa din comună. Venea în anumite zile şi indica tratamentele care constau mai mult în odihnă şi o alimentaţie ceva mai bună pentru că medicamente nu prea erau. Doctoriţa era tare drăguţă şi omenoasă dar nu m-am putut apropia prea mult de ea. Avea ceva ce mie îmi era străin, o concepţie de viaţă croită după calapodul ateist al marxism leninismului. Educaţia tinerelor cadre se vedea că nu era deloc lăsată la voia întâmplării şi dădea roade.

Ajutor, cu sfatul, mai primea sanitarul şi de la doctoriţele deţinute, care erau destule. Doamna P., soţia primului procuror, o evreică ce fusese condamnată în legătură cu deportările evreilor din Transilvania, hortystă, mi-a făcut chiar un mare bine. Mi-a extras pe viu nişte dinţi care mă chinuiau cumplit. Am suportat o durere acerbă dar scurtă şi am scăpat de cele lungi şi chinuitoare. Am scăpat şi de dinţi, dar oricum aveam să-i pierd în anii mulţi pe care îi aveam de executat.

O altă doctoriţă care se bucura de multă consideraţie în faţa lui Diri, doamna S., m-a revoltat adânc. Diri venise să vadă bolnavele şi asculta cu o totală aprobare teza doamnei S. cu privire la copiii care se nasc handicapaţi: ambele aveau admiraţie pentru spartani, care sacrificau de la naştere copii taraţi. Mă gândeam în sinea mea că în Sparta un Leopardi n-ar fi putut exista.

În acest moment se afla la infirmerie Olimpia P. care aştepta să plece la Văcăreşti pentru a naşte. La un consult doctoriţa dispensarului din comună m-a chemat şi mi-a dat stetoscopul să ascult bătăile inimii copilului ce stătea să intre curând pe poarta vieţii. M-au emoţionat până la lacrimi bătăile regulate ale inimioarei care-şi făcea de pe acum datoria. Ascultam misterul vieţii şi-mi spuneam că mie nu-mi va fi dată o asemenea bucurie.

Olimpia era sănătoasă şi la trup şi la suflet, aştepta cu speranţă naşterea copilului chiar în asemenea draconice condiţii. După naştere a revenit la Mislea.

Până la un an Zoe a trăit printre noi, fiind, după Sanda, a doua deţinută fără condamnare. Era jucăria noastră vie, trecea din braţe în braţe, era o dulceaţă de fetiţă. La un moment dat a început să slăbească, să nu aibă poftă de mâncare; ne-am speriat şi am hotărât să o botezăm. În taină soeur Marghita a botezat-o, ascunzându-ne după paturi. Eu am ţinut-o în braţe, i-am fost naşă, am spus Crezul pentru ea, m-am lepădat de satana şi m-am unit cu Hristos în numele ei. M-am gândit adesea că sunt o naşă ingrată pentru că nu puteam să-i urmăresc evoluţia decât în gând. Am întâlnit-o la Mislea, târziu, la sfinţirea paraclisului nostru. "Fina" mea era o doamnă în toată puterea cuvântului. Când am îmbrăţişat-o am simţit emoţia pe care am avut-o când i-am ascultat inimioara bătând la porţile vieţii.

Se lucra de zor la benzile de broderie dar aici lucrul mergea mult mai greu decât calculasem. Venise toamna, nu se mai putea lucra afară din cauza ploilor, ziua se micşorase, la lumina electrică se lucra mai încet. Eu pusesem în lucru întâi benzile pe fir socotind că este mai greu să lucrezi pe fir la o lumină proastă. Dar m-am înşelat. Broderia spartă, cu foarte multe picouri, se dovedi foarte migăloasă. Se pierdea mult timp şi cu trecutul modelului cu indigo pe pânză. Hârtia se sfârşea repede, indigoul nu era prea clar după un număr de întrebuinţări; era din ce în ce mai clar că nu vom putea termina la 14 decembrie. L-am rugat pe căpitan să ne acorde o amânare. N-a fost posibil.

"ascultă la mine, Oţel. Să nu ţi se pară glumă. Noi ieşim cu ansamblul la sărbătorile de iarnă şi avem nevoie de benzi pentru decor. Vezi să nu intri la sabotaj."

Nu prea înţelegeam cum aveau să le folosească benzile pentru decor dar m-am gândit că dacă vor fi câteva benzi mai puţine decât s-au prevăzut nu va fi o mare nenorocire. Aşa că n-am spus nimic fetelor. Se pare însă că Marieta le-a spus că nu-mi va fi uşor dacă nu vor fi terminate la timp pentru că au făcut o ispravă care m-a şi îndurerat, m-a şi umplut de admiraţie pentru grija ce au avut-o ca să fie respectat un angajament. Luau cu ele benzile în dormitoare şi în loc să se odihnească, lucrau adunate toate la etajul trei unde nu puteau fi observate de la vizetă. Eu nu puteam să văd ce fac pentru că până la ore mici din noapte stăteam la spălătorie unde spălam benzile de indigo şi le uscam cu fierul de călcat. Eram uluită de ritmul în care ieşeau benzile, abia pridideam să lespăl, să le usuc şi să le aşez în cutii de carton, dar nu-mi trecea prin minte că se lucrează peste program. Goţi a încercat într-o noapte să mă ajute dar n-a rezistat. A leşinat. Era foarte nesănătos ce făceam. Nu mă vedeam de aburi iar fierul încălzit cu mangal făcea atmosfera de-a dreptul toxică.

Dumnezeu mi-a dat tărie. Ne rugam mult în timpul acela. Asistam şi eu la rugăciunile de seară, nu ştiam pentru cine se roagă suratele, spuneam şi eu în cor cu celelalte: "Ajut-o şi o eliberează!" În ziua de 9 decembrie am aflat despre ce era vorba. Era ziua mea de naştere. Fetele m-au rugat ca în seara aceea să nu rămân la spălător. După închidere a apărut imediat un taburet frumos împodobit cu frunze de merişor şi castane pe care am găsit nelipsitul tort, o cărticică lucrată cu icoana Maicii Domnului pe copertă şi un sul legat cu un şnur care în loc de canafi avea două mici radiere. Cărticica era un buchet spiritual, adică ce şi câte rugăciuni s-au făcut pentru mine. Mi s-au adunat lacrimi în ochi, erau cu nemiluita: pentru mine s-au rugat multe seri la rând ca să fiu ajutată să duc la bun sfârşit o comandă atât de importantă la care mă angajasem cu un curaj nebun, dată fiind lipsa mea de experienţă. Sulul era o pagină de carte care avea un chenar lucrat cu mătase albă, cu modelul de la benzile mai înguste şi un text scris tot cu acul:

"Ai fost cu noi cu spada-n mână

Prin greutăţi de ne-nţeles

Şi-n fiecare săptămână

Mulţi pui de pupăză-ai cules.

Dar tu n-ai spus nimic, ştim bine,

Erai hotărâtă să-nduri

De dragul nostru şi de-aceea

Ajuns-ai maistră-n ştersături.

Şi noi de dragul tău, azi, toate

Te vom aniversa ciudat

Lucrând la broderie albă

În sul, sistem planificat.

Şi azi dorim să-ţi înflorească

în suflet mii de bucurii

Cum, albi, ţi-au înflorit la tâmple

Şi ghioceii timpurii."

Am recunoscut imediat că versurile aparţineau lui Gigi.

De câte ori mă gândesc la Gigi, o emoţie ce poartă în ea numai binecuvântări pentru acest suflet ales îmi inundă inima şi gândul. Nimeni ca ea n-a ştiut să arunce vălurile albe ale frumuseţii peste realităţile hâde ale închisorii. A înălţat atâta frumuseţe şi atâta bucurie peste atât de multe inimi îndurerate cu glasul ei minunat, cu cuvântul ei măiestrit, cu mâinile ei făuritoare de nespuse gingăşii; Gigi a fost aurora boreală a închisorilor pe orizonturile îngheţate ale temniţelor.

Inutil să spun că a fost cea mai frumoasă şi mai emoţionantă aniversare a mea. Îşi poate oare imagina cineva din cei care n-au trăit asemenea momente ce înseamnă bolta sacră ce se zideşte deasupra sufletelor oprimate dar atât de unite în iubire: iubire faţă de aproapele pe orizontală, iubire faţă de Iisus şi Sfânta Sa Maică, pe verticală? Am spus în seara aceea rugăciunea pentru mântuirea sufletului, aşa cum n-am mai spus-o niciodată. Geta mai spune şi azi: "Aveai un fel aparte de a o rosti." Era, cred, rugăciunea care răspundea profund nevoilor noastre: "Îţi închin, o, Dumnezeule, gândurile mele, faptele mele, suferinţele mele, ca în viitor să gândesc la Tine, să grăiesc de Tine, să lucrez după voia Ta şi să sufăr pentru Tine."

Astfel comanda a fost predată la timp, căpitanul a venit exact în ziua de 14 decembrie. Diri s-a mai crucit odată de felul în care întemniţatele s-au achitat de sarcini. Va fi ultima comandă executată prin constrângere voluntară, dacă pot exprima în felul acesta paradoxul. De acum înainte tot ce se va lucra va fi constrângere prin creştere nemiloasă de normă.

La câteva zile toată lumea a trecut din nou în secţii închise. Nu ştiam ce se întâmplă. Eram triste. Era greu la lucru dar cel puţin zilele se scurgeau mai repede. Acum timpul se tîra din nou între foame şi frig, între o rugăciune şi o povestire, între lecţii de limbi străine şi reţete de bucătărie.

Îmi vine în minte acum Madi care avea felul ei aparte de a antrena într-un joc ce vorbea despre calitatea ei de pedagog. De exemplu, făcea sondaje imprevizibile care antrenau apoi discuţii aprinse. "Ce este mai greu de suportat: întreba ea foamea, frigul, teroarea, murdăria, aglomeraţia sau singurătatea?" Uluitor, cel mai greu de suportat în temniţă era singurătatea şi faptul acesta vorbea de la sine despre importanţa pe care o avea pentru noi comunitatea. Şi ea avea poezii în care totul se exprima la plural.

"Şi noi am vrut spre culmile-azurate

Să tot urcăm şi să ajungem sus;

Şi noi am vrut, de-acest vis fermecate,

Să mergem încet în urma lui Iisus

Dar un vânt năpraznic cu urlete de fiare

Cărăruia strâmtă ne-a întunecat.

Ne-a pus cătuşe, lanţuri la picioare,

Dar ne-a rămas în suflet visul fermecat.

Luptat-am în furtună cu trupurile frânte,

Cu mâinile-ncleştate pe speranţe prigonite,

Dar cu nostalgia cărăruiei strâmte

Am urcat mereu spre zări însorite.

În noaptea de beznă, în noaptea de plâns,

Aţintită-i privirea spre piscuri de soare,

Lumina apare, întunericul e-nvins

Şi vrerile noastre-s biruitoare."

(Ianuarie 1954)

O mică echipă, din care am făcut şi eu parte, eram scoase zilnic în sufragerie unde am executat păpuşi pentru copiii personalului. Eu nu aveam nici o pricepere în modelaj. Rolul meu era să fac îmbrăcămintea păpuşilor.

Ne lipsea atmosfera de cameră. Sentimentul de însingurare era compensat de faptul că lucram pentru bucuria unor copii, chiar dacă erau fiii şi fiicele pândarilor noştri. Ne cântam şi noi în surdină colindul sfânt şi bun, singurul care ne ţinea de cald în gheţăria din sufragerie.

Era uluitor cum ştiau să se bucure unii dintre gardieni, oamenii aceia îndoctrinaţi şi duri. Îmi amintesc de unul care avea o fetiţă pentru care noi am executat o păpuşă blondă, îmbrăcată în aşa fel încât sugera o floarea soarelui. Omul nostru n-a vrut în ruptul capului să-i împachetăm păpuşa. O ţinea de picioare cu mare grijă să nu-i şifoneze rochiţa: "Uite, aşa am s-o duc până acasă, ca pe o floare."

Imediat ce au trecut sărbătorile Crăciunului am fost scoase din nou la lucru. Se făcuseră transformări la ateliere. Secţiile de frontieriste şi de reţinute nu mai existau. Ambele camere au fost unite şi transformate într-un atelier mare mobilat cu circa 50 de maşini de cusut. Era noul atelier de confecţii la care o echipă de deţinuţi mai lucra încă pentru amenajare. Se preconiza să se ridice un etaj peste această clădire. Fostul atelier de cusături româneşti era transformat în atelier de covoare româneşti. Clădirea, care pe timpul dreptului comun a fost atelier de ţesut pânză apropiat de atelierul de confecţii a devenit sală de croit. Biroul din capătul atelierului de covoare a dispărut. După un proiect al lui Agir, care era arhitectă, s-a construit o subpantă tot în atelierul de covoare care era acum birou. "Surpanta", cum am botezat-o noi, era asemenea unui cuib cocoţat sub streaşină. Se vedea de sus tot atelierul de covoare şi rămurişul unui pom crescut chiar sub fereastra noastră. Mai târziu pomul a fost tăiat "ca să nu evadeze cu ajutorul lui deţinutele". Nici că se putea o absurditate mai mare.

Lucrul trebuia să se desfăşoare în trei schimburi, organizate după pedepse. Munca în atelier trebuia să fie continuă, fără zi de odihnă, deci se punea problema lucrului şi Duminica şi în zilele de sărbători. Michi a fost de părere să nu acceptăm lucrul Duminica, chiar cu preţul de a fi scoase de la ateliere. Nana înclina spre această părere, la fel lotul greco -catolic. Cum era de aşteptat, Diri a aflat că se pregăteşte o opoziţie la lucrul de Duminică; a venit la noi în birou şi ne-a spus:

"eu nu vă impun nimic. Faceţi cum vă taie capul. Dar vă spun că am ordin să iau măsuri drastice faţă de oponente şi n-aş vrea să fiu pusă în astfel de situaţie."

Am întrebat-o până unde se pot întinde aceste măsuri.

"trimiterea în lanţuri sau în cătuşe la canal."

Noi ştiam de la fetele care au venit mai târziu la Mislea că băieţii veniţi la anchete de la canal povesteau lucruri înfiorătoare despre acest şantier al morţii.

Am întrebat-o pe Viorica ce părere are. Viorica mi-a spus foarte logic:

"dacă şi la canal voi fi forţată să lucrez Duminica, pentru ce să mă opun aici, aşa, numai de florile mărului?"

Aveam foarte mare încredere în judecata Vioricăi. Matematiciană de valoare (asistentă la catedra de matematică de la Universitatea Iaşi), Viorica ştia să judece orice situaţie fără exaltare, cu foarte mult bun simţ. Micuţă de statură, era foarte mare la suflet. Avea trăsături frumoase dar ceea ce îi dădea un farmec deosebit erau ochii, atât pentru culoarea lor cât şi pentru privirea lor sinceră, directă, plină de căldură şi îngăduinţă. Suferind încă de afară de necruţătoarele boli respiratorii, Viorica ţinea foarte mult la aerisirea celulei, chiar şi în plină iarnă. Era singura ei intransigenţă care era, de fapt, luciditate. Toate o iubeam mult şi îi admiram modestia şi puterea ei de sacrificiu.

Am plecat deci să vorbesc cu Nana care a încercat să mă convingă de justeţea hotărârii de a nu lucra Duminica. Eu i-am spus că îşi ia o mare răspundere şi am rugat-o să se gândească bine. S-ar fi putut să nu fie urmată de toată lumea şi în felul acesta se provoca o mare ruptură. Tinerele, în marea lor majoritate, sunt de acord să lucreze chiar în aceste condiţii. Se gândeau să-şi realizeze rezerve în aşa fel ca Duminica să stea la lucru, dar să nu lucreze (de fapt aceasta era o naivitate, controlul avea să devină din ce în ce mai riguros).

M-a întrebat care este poziţia mea. I-am răspuns cu sinceritate că eu gândesc că problema asta cu lucrul continuu nu trebuie să fie o trambulină de confruntare ilogică cu tiranii noştri. „Suntem la discreţia satanei care vrea să ne distrugă şi o va face, fie că vom lucra sau nu vom lucra Duminica, dar nu va reuşi să facă mai mult decât îi va permite Dumnezeu. Cred că rezistenţa noastră trebuie să însemne o permanentă legătură afectivă cu Dumnezeu, independentă de circumstanţe şi conjuncturi. Nu înţeleg de ce trebuie să-i stârnesc eu răutatea tiranului. Dacă Dumnezeu m-a lăsat sub biciul lui, aşa să fie, dar nu voi da eu cu biciul în drac. Cred că lucrarea mâinilor mele împilate în lucrare constrânsă poate fi o rugăciune tot atât de fierbinte ca şi împreunarea aceloraşi mâini în stare de repaos. Treaba asta poate fi o înţelegere tainică şi intimă între mine şi Dumnezeu. Mă gândesc la supunerea lui Iov la suferinţă. Mă gândesc că trebuie să ne ducem jugul aşa cum ni s-a dat şi să ne rugăm Domnului să ni-l uşureze, dar să nu ispitim puterea Lui, nici puterea noastră. Ai să spui că sunt năucă dar eu cred că Duminica îngerul păzitor va veni să bată cu tupiţa în covorul meu şi mă va învăţa să spun: «Te slăvesc, Doamne, cu aceste lovituri de tupiţa pentru că atât mi-ai îngăduit. "

Argumentele Nanei erau la fel de valabile:

"dumnezeu permite să fim ispitiţi în fel şi chip, depinde de liberul nostru arbitru de ce parte ne situăm. Din cedare în cedare ajungem la fărădelege. Suntem aici pentru că n-am vrut să ne călcăm în picioare principiile şi a respecta ziua Domnului este unul din aceste principii.

da, Nana, este adevărat. Dar într-o astfel de prigoană eu cred că nu ne rămâne decât biserica din inima noastră şi pe aceasta nu avem voie să o părăsim. Putem rămâne în ea cu toată evlavia, orice ar cere de la noi împilatorii. Cine ne opreşte să facem din fiecare nod la covor, din fiecare punct însăilat cu atâta trudă şi migală, un şirag de mătănii prin care Dumnezeu să fie proslăvit?

A rămas ca Nana să cumpănească bine lucrurile. A venit la lucru şi exemplul ei a fost urmat şi de celelalte oponente. Odată cu închiderea atelierului de cusături româneşti a plecat şi atmosfera de relaxare care nu va mai reveni niciodată.

Îmi amintesc de o elevă care se ataşase mult de mine, Mieluţa. S-a eliberat în acel moment şi îi părea rău că nu va vedea finalul războiului dintre "ii" şi "oase". Ca împăratul din poveste, cu un ochi râdea pleca acasă cu celălalt plângea părăsea o astfel de familie în care cunoscuse o astfel de afecţiune pe care nu o va mai întâlni niciodată.

Nici noi nu am mai cunoscut finalul războiului. Paza era din ce în ce mai riguroasă, au început să se repete des percheziţiile, izolatorul a început să funcţioneze. Regulamentul penitenciarului pentru politici a început să se aplice din ce în ce mai riguros şi la Mislea. Treptat, treptat am pierdut micile privilegii pe care ni le asigura un regim ceva mai indulgent. Întrecerile preconizate au căzut rând pe rând. Nu mai ieşeau fetele în grădină la cules de mere, nu se mai cânta în neştire de răsunau atelierele, au încetat serbările improvizate ca şi rugăciunile în comun de Duminică sau din importantele sărbători creştine. Am rămas doar cu amintirea repetiţiilor făcute pe furiş, cu risc, în vederea faptului că războiul va fi posibil cândva, totuşi.

Au început să circule mai insistent veşti terifiante despre Piteşti, despre canal. O.B.S. urile ("O babă spune"), adică gogoriţele umflate, că vom pleca salvaţi de americani sau de cine ştie ce alte conjuncturi politice nu-şi mai făceau efectul. Se înmulţeau informatoarele, se organiza prin ele o manipulare a deţinutelor. Se spărgea solidaritatea noastră. Suspiciunea îşi arăta faţa ei hâdă. Se pornise un curent antilegionar printre deţinute; era uluitor cum prindeau contur zvonurile lansate de oameni care cunoşteau foarte bine experienţa bolşevică, tehnica de spălare a creierelor. Ca totdeauna, se năpusteau asupra legionarelor. Erau elemente mai greu de manipulat, aveau coloană vertebrală.

Lucrul în trei schimburi a devenit foarte greu, mai ales pentru schimbul de noapte. Ziua odihna era foarte precară, obişnuinţa de a dormi toate cele opt ore se forma greu. Era foarte greu la covorul persan unde fie că dictai punctele, fie că ascultai comanda, starea de somnolenţă te făcea să greşeşti. Puterea de concentrare era mult mai slabă în acest schimb, norma se atingea mai greu, efectul era demolator.

Nici la confecţii nu era mai uşor. Goana pânzei albe sub piciorul maşinii sporea starea de somnolenţă. Au fost cazuri când fetele şi-au prins degetul în ac într-un moment de aţipeală. Am păţit-o şi eu. Fiecare maşină avea repartizate câte două deţinute care pregăteau lucrul pentru maşiniste. Nu se însăila ci se forma îmbinarea pieselor prin îndoituri presate cu unghia. De aceea, acestor ajutoare li se spunea "muchelniţe". Erau şi lucrări care nu se bucurau de ajutorul muchelniţelor, de exemplu tivitul batistelor, al prosoapelor şi alte lucrări considerate simple, cum erau diferite steguleţe, fanioane, etc. Dar să tiveşti cu tiv îngust zeci şi zeci de batiste care formau o normă, cu un tighel cu cel mai mărunt pas, la maşini care erau de mult depăşite, scoase din uz, de pe la cine ştie ce cooperativă, nu era deloc simplu. Erau pe fiecare schimb bărbaţi depanatori care încercau să repare cât de cât rablele; unii dintre ei depuneau foarte multă străduinţă, cu multă omenie, impresionaţi probabil de chipurile palide, aplecate peste maşinile care le gârboveau tinereţea, un lucru organizat anume pentru distrugerea lentă a oricărui tip de rezistenţă.

De obicei, fetele mai tinere şi mai rezistente lucrau pe maşini, persoanele mai în vârstă erau "michelniţe". Unele din ele aveau şi în somn obsesia lucrului. Îmi amintesc că într-o dimineaţă Nadia R., o reputată aviatoare (erau atât de puţine pe atunci femeile care au făcut războiul pe avioane sanitare!)( ne-a povestit amuzată că a visat cum făcea muchii la oceanul Atlantic şi la oceanul Pacific ca să fie unite prin refec. O alta -nu-mi mai amintesc cine era a visat că se căznea să tragă la maşină o clătită imensă şi nu reuşea pentru că se rupeau mereu marginile ce trebuiau unite. De altfel la trezirea din somn câteva momente erau dedicate povestirii viselor, pentru ca unele, care erau considerate bune interprete, să le tălmăcească. Mă aflam şi eu printre ele şi trebuie să mărturisesc că interpretările mele erau de multe ori simple fantezii; mă căzneam să le dau înţelesuri optimiste, cu gândul că e şi acesta un mijloc prin care se poate cultiva speranţa. Uimitor era faptul că unele din ele chiar se împlineau!

Îmi amintesc că odată Gica P., o foarte frumoasă tânără ardeleancă, a visat că privea peste un zid înalt o splendidă livadă de meri cu fructe ispititoare, dar că nu putea nicicum să atingă nici măcar un măr. I-am spus că o aşteaptă o mare bucurie, dar că, pentru moment nu se va putea atinge de ea. Am aflat într-un târziu că tatăl acestei eminente studente a venit la Mislea ca să-şi vadă fiica pe care o adora la o intensitate neobişnuită. I s-a spus lui Diri că fetiţa lui făcuse o meningită T.B.C., că a scăpat cu viaţă într-un mod miraculos, că este îngrozit de faptul că era supusă unui regim atât de crud, având astfel de sechele. Cine ştie cum şi-a pledat bietul părinte cauza că a înduioşat-o pe Diri. L-a făcut să înţeleagă că este absolut peste puterile ei să-i acorde un vorbitor, dar că îl va lăsa în faţa porţii deschise prin care va privi traversând curtea pe fetiţa lui ca să fie convins că trăieşte şi că este bine în acelaşi mod miraculos prin care a mai fost salvată. Lucru care s-a întâmplat.

Într-o dimineaţă însă, Coculica D., studentă de la Iaşi, caracterizată printr-un acid spirit satiric, m-a întâmpinat cu o parodie pe tema tălmăcirii de vise. Butada ei m-a surprins neplăcut şi mi-a tăiat cheful de a mai face pe interpreta.

M-am gândit atunci că Dumnezeu ne vorbeşte pe trei căi: prin propria conştiinţă, prin gura aproapelui nostru şi, uneori, prin unele vise. Biblia este plină de astfel de exemple. Am considerat că Dumnezeu mă avertiza prin gura lui Coculica despre ce trebuia să fie de fapt speranţa ca virtute creştină. Ea se bazează pe încredere nelimitată în iubirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu care a iubit omul cu o iubire preferenţială pentru că şi-a sacrificat Fiul pentru izbăvirea lui şi pentru că nu-i pare rău de făgăduinţele făcute. Dacă omul crede în ele le şi primeşte.

Cu material economisit de la comanda de costume naţionale am mai executat pentru mă I două comenzi: nişte draperii brodate cu motive de cojoc românesc şi o garnitură pentru un serviciu de ceai. Draperiile le-a executat Ţăndărel care avea un punct de broderie plină impecabil, iar garnitura de protocol pentru ceai am executat-o eu.

Cu draperiile am avut o surpriză neplăcută. Mătasea verde şi albastră din broderie nu era lavabilă. Ieşise la spălat şi faptul dădea impresie de învechit draperiilor superbe ca execuţie. Am remediat cât de cât dezastrul albăstrind puternic pânza cu albastru de metil.

Garnitura pentru ceai pentru două persoane a ieşit superbă, delegatul care a ridicat-o a fost mai mult decât încântat. Avea chenare cu broderie românească "în trăsuri" executată cu mătase albă. Încadrate în ajururi pe colţuri, am executat în punct de pictură cu acul pe partea domnului, ţăranca pe buturugă sunând din tulnic, iar pe partea doamnei, ciobănaşul cu fluier rezemat de un brad. Imaginile erau reluate în miniatură pe cele două şerveţele.

Am executat cu multă plăcere această comandă pentru frumuseţea ei dar şi pentru faptul că puteam să merg cu lucrul în orice colţ al temniţei voiam. În felul acesta am mai putut sta de vorbă cu fetele din secţie deoarece lucrul la biroul tehnic mă însingurase de ele. În acest interval de timp Viorica a fost suprasolicitată. La revenirea mea a fost rândul ei să intre la infirmerie pentru a se putea reface pe cât se putea. Ca să fiu corectă trebuie să recunosc că fetele se străduiau să nu ne lase prea însingurate în "surpanta" lui Agir. Totuşi, lucram singure. Îmi amintesc de primăvara aceea când Geta a organizat, împreună cu Nana, într-un dormitor mai retras, comemorarea Sfintei Vineri a Patimilor. "Afară" în toată perioada liceului am cântat cu corul Prohodul. Totdeauna "Primăvară dulce" îmi aducea în suflet un val de emoţie înlăcrimată dar de două ori a răsunat în sufletul meu cu o intensitate greu de exprimat în cuvinte: prima dată la Sâmbăta şi a doua oară acum când Geta m-a chemat şi pe mine să mă bucur de "primăvara dulce" ce ne-o dăruia Bunul Iisus. I-am închinat câteva cuvinte, pe care, încă, mi le amintesc:

Acea primăvară părea că vine din toate direcţiile.

Venea dinspre cer în reverberaţii de lumină pură; pură ca o inimă plecată adânc în rugăciune, pe altarul iubirii fără de "sine".

Venea dinspre pământ, clocotind în ape multe; clocotind ca o inimă eliberată de frânele râului, gonind nestăvilit spre limanul unei iubiri fără de "sine".

Venea dinspre trecut, din catacombele amintirii, în imnuri arzătoare; arzătoare ca o inimă cuprinsă de flăcările de adorare ale iubirii fără de "sine".

Venea dinspre viitor în valuri de arome, înmiresmată ca o inimă ce cade şi se mistuie total în abisul infinit al iubirii fără de "sine".

Da, primăvara noastră venea din toate direcţiile şi de foarte de sus.

Venea de pe Cruce, unde Însăşi Iubirea Se jertfea pe Sine.

Printre comenzile care au pus probleme a fost o nouă comandă militară. Articolul care s-a executat şi care a istovit deţinutele se numea "plasă de mascare". Din sfoară groasă, cu ochiuri foarte largi, se înodau plase enorme. La început, când plasa era mică, mai mergea cum mergea; dar când se aducea la mărimea indicată era foarte greu de manevrat.

La un moment dat s-a pornit o epidemie galopantă printre deţinutele din acest atelier, care era condus cu multă competenţă de Simina G. Boala, necunoscută, debuta cu febră mare şi cu frisoane, ţinea câteva zile lăsând o stare de epuizare fizică greu de recuperat în condiţiile detenţiei. S-a presupus că microbul sau virusul ce o fi fost, că nimeni nu şi-a bătut capul să aprofundeze problema provenea din sfoara cu care se lucra. Sfoara era făcută din cânepă; ori, se ştie că topitoriile de cânepă se făceau de predilecţie în apele stătătoare, unde se puteau dezvolta tot felul de microbi. Cu privire la acest capitol s-a întâmplat ceva care ne-a dat de gândit. La un moment dat s-a zvonit că se va mări mult norma la legatul plaselor întrucât nu ştiu ce unitate de producţie nu o poate realiza şi se va mări la noi comanda cu cantitatea neexecutată acolo. Într-adevăr, ne-am pomenit cu un tânăr îmbrăcat civil care ne-a anunţat mărirea comenzii şi deci şi a normelor pentru ca produsul să poată fi realizat în termenul pe care-l angajase Direcţia penitenciarelor cu MAN. Simina, curajoasă cum era, a spus din capul locului că normele sunt maxime şi că în nici un caz nu mai pot fi mărite. S-a procedat la cronometrare pe cele mai destoinice executante şi s-a constatat că Simina avea dreptate. Imediat ce s-a terminat cronometrarea am fost chemată la direcţiune. De data aceasta nu în birourile administraţiei, ci chiar în biroul lui Diri, din locuinţa rezervată direcţiunii. Tânărul era singur la biroul lui Diri şi a intrat direct în subiect, de o manieră cel puţin ciudată. Mi-a spus că se află într-o situaţie foarte proastă dacă plasele nu vor fi livrate la timp în întreaga lor cantitate şi că face apel la noi să înţelegem situaţia şi să-l ajutăm. Să ne gândim că este tânăr şi că va fi o faptă bună să-l ajutăm să se afirme şi să nu fie sancţionat.

I-am replicat că deţinutele nu sunt supraoameni, că au limite peste care nu se poate trece şi că faptul a fost pus în evidenţă de cronometrarea care s-a făcut pe cele mai bune lucrătoare.

Mi-a mărturisit (ce ton prietenos şi confidenţial avea!) că el este informat că ⁿormele sunt strict supravegheate de biroul tehnic, că se urmăreşte strangularea depăşirilor de normă, că eu personal am o foarte mare influenţă asupra deţinutelor, că apelul meu va fi ascultat şi aşa mai departe. Vorbea cu căldură, foarte apropiat, dar eu am sesizat capcana şi i-am arătat că se înşeală foarte tare dacă îşi închipuie că doar cuvântul meu poate suplini energia de care au nevoie fetele ca să se autodepăşească. Dar ca să nu creadă că n-am înţeles problema, voi spune acest cuvânt şi se va convinge că nu va avea nici o valoare pentru că ceea ce nu se poate, nu se poate obţine doar cu un îndemn.

Am plecat cu un sentiment foarte neplăcut; deşi mă consideram o persoană echilibrată, am simţit cum stă să mă cuprindă panica. Mi-am amintit de o discuţie pe care o avusesem cu o spărgătoare de normă. Pentru promisiunea că va primi drept la scrisoare, pachete şi chiar vorbitoare, câteva s-au pretat să participe la aceste întreceri socialiste. Pentru moment s-au afirmat câteva "stahanoviste" şi uneia din acestea, care sărise mult peste media acceptabilă, am încercat să-i prezint un alt punct de vedere. Îi spuneam că şi aşa viaţa noastră este împovărată de normele oricum foarte mari faţă de cele ce se practicau "afară". Că este inuman pentru cele mai slabe sau mai în vârstă să le supunem la ritmul acesta diabolic pentru că orice depăşire devenea normă.

Simona, căci despre ea este vorba, a ripostat spunând că pentru a putea să comunice cu mama ei nu va precupeţi nici un efort. Mama ei n-ar fi iertat-o niciodată dacă ar fi aflat că a ratat o ocazie de a-i da veşti despre ea. Deci pentru a-şi atinge acest ţel nici un scrupul nu-i va putea sta în cale. Atunci mi-am dat seama că n-am argumente în faţa unui astfel de om dar nu m-am putut împiedica să-i spun că mama mea este complet diferită de a ei. Ea nu m­ar fi iertat niciodată dacă ar fi aflat că pentru a-i trimite un rând scris am contribuit la dezlănţuirea bezmetică a depăşirilor de normă şi am lipsit prin aceasta fiinţe bolnave sau vârstnice de nenorocita raţie de muncitoare la ateliere, sau mai rău, am atras pedepse grave pentru vina de a nu putea executa o normă inumană.

S-au făcut tot felul de încercări de declanşare a întrecerilor dar normele aveau deja un nivel foarte înalt şi depăşirile obţinute de la un număr nesemnificativ de deţinute n-a fost de natură să ducă la respectarea promisiunilor făcute: pachete, scrisori, condiţii mai bune de trai, ca dormitoare special amenajate, cu cărţi, şah, table şi alte poveşti. A fost adus chiar şi un grup de "stahanoviste" de drept comun. Dar trecerea lor prin ateliere a fost efemeră. Dacă au reuşit să depăşească cantitativ normele executate de noi, calitativ erau departe de ceea ce se putea numi corespunzător. Au fost retrase în cea mai mare grabă.

Cu toate acestea modificările negative din viaţa noastră nu conteneau. În acest domeniu orice normă era depăşită; inventivitatea conducerii de partid în a reprima orice umbră de rezistenţă la măsurile luate nu avea limită. Astfel ne-am pomenit cu o percheziţie generală, făcută la sânge, aşa cum nu s-a mai pomenit la Mislea. Au fost ridicate toate obiectele interzise de regulament: ace, andrele, dăltiţe, briceguţe, foarfeci, tot ce putea să însemne în limbaj penitenciar CD. (Corp delict). Ca şi cum aceasta n-ar fi fost suficient, s-au făcut noi repartizări pe schimburi, respectând cu stricteţe nivelul şi felul pedepselor. S-a urmărit despărţirea surorilor şi a prieteniilor consolidate şi cunoscute pentru frumuseţea lor, invocându-se ca motiv respectarea nivelului pedepselor. Mi s-a frânt inima când a venit Loliţa cu lacrimi şiroaie pe chipul ei dulce să-mi spună că a fost despărţită de Gigi (una avea pedeapsă de 5 ani, cealaltă de 10 ani). Nici noi nu vom mai asculta "Ave Maria" de Gounod, cântat atât de îngereşte de dragul meu Piticuţ (acesta era rolul Loliţei în poveştile mele: piticul dăruit cu harul cântării măiastre).

Diri era întoarsă cu totul pe dos, venea tot mai rar în temniţă şi era inabordabilă. Eram lăsate pe mâna noilor veniţi care aplicau cu rigurozitate regulamentul. Soţii Agapie fuseseră înlocuiţi de mult ca necorespunzători, veniseră miliţience noi, din cele vechi rămăsese doar buna coana Mărguţa, care era mai timorată decât unele dintre noi.

M-am hotărât să vorbesc cu Marieta, ştiind că voi fi susţinută în demersul meu de Viorica, I-am explicat că măsura luată a produs mare tulburare în temniţă şi că nu folosea cu nimic bunului mers în ateliere, ci dimpotrivă; că este în interesul producţiei să susţină pe lângă Diri revenirea la vechea împărţire cu care deţinutele s-au obişnuit. Marieta ne-a răspuns că nu se va face nici o revenire. Să nu insistăm pentru că şi aşa Diri este în pericol. Că însăşi Marietei i s-a cerut să dea declaraţii compromiţătoare care să ducă la demiterea lui Diri, ceea ce Marieta refuzase. Lucrurile nu s-au liniştit, ci, dimpotrivă, aşa că nici una din pretenţiile noastre nu poate fi şi nu va fi respectată.

Reacţiile au început să apară. Un val de ură s-a năpustit asupra mea. Eram acuzată, de către un anumit segment, de colaborare cu teroarea comunistă, mi se promiteau judecăţi aspre şi spânzurătoarea când „vor veni americanii". Eram, trebuie să mărturisesc, uluită de o schimbare atât de radicală, dar nu mă plângeam pentru că toată lumea pe care o stimam era lămurită şi ştia că acuzaţiile cu adevărat grave sunt de cu totul altă natură şi că pot plăti foarte scump vinovăţii inventate de puterea pe care eram, cu adevărat, foarte departe de a o sluji.

Printre titoiste, de exemplu, era o bătrână cu care mă împăcasem foarte bine. Învăţasem, din simpatie pentru lupta lor care părea fermă şi aproape de voinţa poporului -câteva cântece cu cuvinte sârbeşti, pe care le cântam cu plăcere pentru că erau frumoase. Am auzit-o spunând după schimbările făcute că va răsuci cuţitul în mine. Credea că eu sunt vinovată că a fost despărţită de titoistele ei. O învăţătoare bucovineancă, care s-a sinucis mai târziu prin spânzurare la Miercurea Ciuc, spunea cu dispreţ: „Urăsc şi faptul că este o bucovineancă de-a mea. Slujeşte comunismul!"

Era năucitor să le auzi. Nu eram tristă pentru că mi-am dat seama că opinia acestui segment era subtil dirijată de informatoare, sosite în număr tot mai mare cu noile loturi. Dar eram foarte neliniştită pentru că prevedeam anchete grele şi nu aş fi vrut pentru nimic în lume ca Diri sau Marieta să fie lovite de ai lor, folosindu-mă pe mine ca instrument. Eram atât de preocupată de acest aspect încât nu m-am gândit la ce mă aştepta pe mine. Îmi era aproape indiferent faptul că puteam fi târâtă într-un proces urât, cu o condamnare mult mai mare. Important era să nu fiu eu pricina condamnării lor.

Au început să apară avertizările. Mioara m-a luat la o şuetă să-mi povestească un vis (ştiam că-mi nutreşte o profundă antipatie). Visase că o mulţime de deţinute s-au hotărât să mă răstignească. Mi-au fixat crucea şi se pregăteau să mă bată în cuie. Erau pline de ură şi mă insultau şi mă umileau într-un fel plin de cruzime. Mi-am dat seama că ştia ceva şi că, întrun fel alegoric care nu o angaja cu nimic, vroia să mă avertizeze. Sau poate vroia să mă şi înspăimânte? Cine poate cunoaşte inima omului?

Printre nou venite se afla şi o profesoară de limba română care mă cunoştea de la Cernăuţi, de la liceu. Într-o dimineaţă, când curtea bisericuţei era aproape goală, mi-a ieşit înainte şi, prefăcându-se că îşi leagă şireturile de la pantofi, mi-a spus dintr-o răsuflare:

"un grup de deţinute neromânce a făcut un denunţ foarte grav în care eşti acuzată că ai capacitat-o pe directoare să favorizeze pe deţinutele legionare şi mai ales că ai organizat sabotarea întrecerii socialiste. Ca probă concretă au adus povestea cu lâna." Ştiu ceva de ea? Profesoara mea venise după ce lâna se împărţise, dar era bine informată; m-a durut că făcea parte din tabăra adversă. Nu m-am mirat pentru că ştiam că este foarte apropiată de Ştefan Voitec. Dacă nu mă înşel, era în închisoare în legătură cu Vasilichi. I-am admirat curajul de a mă atenţiona. Riscase mult pentru că nu putea şti ce mă aşteaptă şi care va fi puterea mea de rezistenţă.

Diri aproape nu intra în temniţă. Făcuse un careu. În pauza dintre schimbul doi şi trei. Era toamnă şi era întuneric. La lumina becurilor de la dormitoare şi din curtea bisericuţei careul avea ceva spectral. Era pentru a doua oară când scena mi se părea vrednică de un film suprarealist. Deţinutele încolonate, miliţiencele în faţa lor; şi, în golul careului, Diri, strigând din răsputeri, cu vocea ei tunătoare, tot dispreţul pe care-l avea pentru turnătoare. Le-ar fi admirat dacă activitatea lor ar fi fost pusă în slujirea unui ideal. Lupta lor poate le-ar fi justificat mijloacele. Dar ele nu sunt decât râme pe care natura le-a greşit cu chip de om. Se târăsc pe lângă mâna care loveşte cu biciul pentru a fi cruţate de lovituri. Ştie că au venit în număr mare, ştie că au indicaţii precise, dar nu se teme pentru că s-a născut sub o zodie fără noroc la duşmani.

Era incredibil pentru inteligenţa ei! Ce o determina să înfrunte lumea aceasta care, fiind laşă, era capabilă şi de foarte multă ură?!

O ascultam şi starea ei de spirit mi se părea de un tragism înfricoşător. Tovarăşi de luptă se pregăteau să o demoleze, să o înfiereze ca trădătoare; ce putea fi mai cumplit?

Îmi imaginam cum m-aş simţi dacă toată lumea pe care o iubeam şi cu care mă simţeam atât de înfrăţită prin aceleaşi iubiri şi prin aceleaşi dureri s-ar întoarce împotriva mea şi m-ar considera trădătoare. Ar fi cumplit, ar fi de o mie de ori mai rău decât moartea. Dar ce-ar fi dacă, ajunsă în culmea jertfirii de sine, aş constata că altarul pe care m-am jertfit este un mare gol? Nici nu puteam să-mi imaginez o asemenea ruină. Mi se tăia răsuflarea numai la gândul că cineva care a militat cu bună credinţă şi cu nestăvilit elan pentru un ideal se vede nevoit să afle că totul a fost o eroare.

Am realizat cu luciditate că salvarea lui Diri depindea în mare măsură de cele pe care "molohul" le alegea să fie unealta fatală. Eram sigur una din acestea. Eram pusă în situaţia să apăr din răsputeri o ilegalistă comunistă! Onoarea îmi cerea acest lucru.

I-am spus Manetei să transmită lui Diri că ar fi bine să ne schimbe cu cineva de caracter dar fără o coloratură politică anume. Răspunsul a venit prompt: în nici un caz. Ar însemna să recunoască greşeala de a ne fi numit pe noi. Ne menţine pentru că nu a greşit. A ales persoane competente, capabile să se achite de sarcini, ceea ce se poate dovedi. Atât şi nimic mai mult.

Am aşteptat. Toamna târziu, pe înserat, s-au năpustit în birou doi securişti tineri care ne-au luat în primire pe Viorica şi pe mine cu întrebări care nu aşteptau răspuns dar prefigurau acuzaţii grave din punctul lor de vedere. Au dispus schimbarea noastră din biroul tehnic şi au afirmat cu fală că sunt experţi în a închide directori de penitenciare. În locul nostru au fost aduse, evident, persoane cunoscute pentru deschiderea lor de a "colabora" cu regimul comunist ele trebuiau să-i înveţe pe recalcitranţi ce înseamnă dictatura proletariatului. Scoasă de la birou, am fost însărcinată să realizez împreună cu Gigi, cu Cornelia, cu Cocoloş şi cu alte fete o mică echipă de "experte" un număr de păpuşi îmbrăcate în costume naţionale reprezentând zonele mai importante ale patriei noastre pentru o expoziţie a mă I.-ului.

Şi aşa a sosit şi ziua de 1 februarie. Am fost scoase din atelier Viorica şi cu mine şi, fără nici o explicaţie, am fost închise în izolator: Viorica în prima celulă, eu în a doua. Un vânt de teroare bântuia prin temniţă. Diri nu mai avea voie să pătrundă în interior. Sosise şi anchetatorul, un nume care făcea să îngheţe inimile: Vişinescu.

Conducându-mă spre izolator locotenentul major mi-a strecurat câteva cuvinte:

"să nu ti temi, Ispasia. Când a fost prelucrată în şedinţă directoarea în legătură cu tine, maistora şi sublocotenentul au arătat cât de mult ai munşit şi ce rezultate bune ai adus. Eu zîc că s-o găsi cini sâ-ţi poarti di grijă."

Chiar m-a înduioşat.

Cam după o oră a venit şi Vişinescu să vadă cum am fost instalate. Ne-a privit cu dispreţ fără să ne adreseze nici un cuvânt. După plecarea lui mie mi s-a scos cojocelul lui Bob pe care-l purtam şi la amândouă ne-au fost scoase pătrăţelele de rogojină roasă, care urmau să fie introduse numai între zece seara şi cinci dimineaţa. Mâncarea o primeam în regim sever, dar în zilele de mâncare numai o jumătate de porţie. Eram scoase la program seara, înainte de închidere, dar numai pentru W.C. Fără să ne sfătuim, din instinct, Viorica şi cu mine ne­am hotărât să nu vorbim decât salutul de dimineaţa şi de seara. Ştiam că discuţiile noastre vor fi ascultate, aveam experienţa anchetelor şi a psihologiei speciale legate de ele. Nici nu era nevoie să ne punem de acord. Fiecare ştia ce are de făcut.

La două zile după noi au fost aduse la celula 3, Michi şi la celula 4, Nana. Michi a încercat să vorbească cu noi, Nana, însă, a rămas tăcută sunt sigură că se ruga intens.

După trei zile Michi a fost scoasă, iar Nana a rămas în mucenicie cu noi.

Nu ştiu cum a reuşit Anişoara să se interneze la infirmerie şi să apară la geamul care închidea cerdacul dispensarului. Când am trecut pe alee spre W.C, am văzut chipul frumos, palid la lumina slabă a becului. Încerca să-mi zâmbească dar pe obrajii ei copilăros de tineri

două lacrimi mari se rostogoleau cuminţi, se opreau drept în inima mea de unde n-au mai plecat niciodată. Suflet drag, poate acum, acolo unde ai plecat, ai facilitatea să afli cât de mult au însemnat pentru mine lacrimile tale în zbuciumul pe care îl trăiam atunci.

În prima seară când a intrat Milica de serviciu mi-a şoptit că fetele erau îngrijorate pentru că Anişoara le-a spus că trăgeam greoi piciorul drept. Era piciorul la care iarna făceam lichid. Tot Milica mi-a spus, tot foarte încet, că Vişinescu anchetează unele persoane din ateliere, că vrea să facă un dosar răsunător şi că fetele "cele bune" din secţie se roagă pentru Diri şi pentru noi. Târziu de tot, când am revenit printre ele, am aflat că s-a ţinut trei zile post neîntrerupt, numai cu fărâma de pâine şi cu apă, iar sora Tereza, care purta numele ocrotitoarei mele, a rămas în dormitor, bolnavă fiind de ficat şi acolo se ruga fierbinte ori de câte ori trecea cineva pe sub geamul ei spre biroul de anchetă.

Pe noi nu ne întreba nimeni nimic. Vişinescu dăduse dispoziţie să fim ţinute până la limita îngheţului. Se spune că moartea prin îngheţ este frumoasă. Dar nu-i adevărat. Este frumoasă în ultima fază dar până atunci e cumplit să suporţi frigul fără să ai nici o posibilitate să te opui cât de cât. Rogojina mea era atât de mică încât nu-mi puteam ocroti nici spatele. Practic era cât o pernă, dar nu-mi simţeam nici capul mai ocrotit decât restul corpului. Era atât de frig încât într-o noapte m-am pomenit cu un şoricel chiar lângă gura mea. Venise să se încălzească la respiraţia mea. În curând m-a prins un frison care nu s-a mai oprit. Îmi clănţăneau dinţii şi mă dureau toate oasele. Din când în când picioarele mi se încălzeau brusc pentru o vreme dar dârdâiala nu mai contenea. Un timp, ziua, mă plimbam prin celulă doi paşi spre uşă, doi paşi înapoi şi-mi băteam braţele ca să le încălzesc dar în cele din urmă am renunţat. Mă cuprindea o toropeală şi, fără să-mi mai pese de cimentul nemilos de rece, m-am întins pe el fără rogojină. Nu mă puteam vedea cum arăt, dar mâinile mele începuseră să ia culoarea prunei. Cred că arătam jalnic, miliţienii care făceau închiderea şi deschiderea se uitau ciudat la mine. Le simţeam mila neputincioasă. Sau poate nu era milă?

A venit şi ziua când nu m-am putut ridica de jos decât cu foarte mare efort. Când mi-am dus rogojina afară am observat că sub ea era ud. Transpiram, fără să simt, căldura febrei. Era în ziua de 8 februarie când era Milica de serviciu, noaptea. S-a plecat asupra mea; abia am recunoscut-o. M-a trezit din toropeala care acum începuse să fie plăcută. Aveam o senzaţie de imponderabilitate şi mi se părea că-mi este cald. Aveam tot felul de vise (oare vise erau?) colorate; îmi amintesc de o floare care îmi apărea mereu dar pe care nu o văzusem niciodată în realitate. Era ca un fel de stea şi plutea pe o apă cristalină ca un nufăr. Îmi aminteam de Sânii, apa din comuna mea natală, pe care pluteau superbi nuferi albi. Îmi aminteam de Victor, vărul meu, care mi-i culegea cu ajutorul unui cârlig, când mergeam să-i admirăm pe clar de lună. Oare Victor prin ce temniţă zace? Ştiam că şi el este condamnat la mulţi ani.

Milica mi-a dat un cub de zahăr cu câtă frică l-o fi ascuns în buzunarul mantalei! şi mi-a spus să nu mai fac pe vitează şi să nu mă ridic de jos mâine dimineaţa la deschidere pentru că Vioricăi îi este foarte rău. Aşa am făcut, deşi mi se părea umilitor faptul că nu mă ridic în picioare (cred că foarte greu aş fi reuşit s-o fac). Probabil că Milica i-a raportat lui Vişinescu despre incapacitatea noastră de a ne ţine pe picioare pentru că au scos-o întâi pe Viorica şi, la o distanţă apreciabilă, am fost dusă şi eu spre birouri. Sora Tereza era într-adevăr la geam şi mi-a făcut semn că se roagă pentru mine. Simona mi-a întretăiat calea. Mi-a spus că acum voi avea nevoie de ajutorul ei. Mi-a întins mâna. Am trecut pe lângă ea fără să observ mâna întinsă.

Vişinescu nu m-a luat imediat la anchetă. M-a lăsat să aştept afară, în faţa biroului cu planton lângă mine. Era sergentul Butoi de care mă lega o amintire hazlie. Făceam inventarul stocului de materiale la magazie pentru sfârşitul anului şi Butoi a fost adus să mă păzească împreună cu un alt coleg al său. În timp ce lucram, cei doi au început să-şi pregătească lecţia pentru şcoala lor de partid. Era vorba despre empirism şi criticism. Nu mai spun ce problemă cu pronunţarea numelor de filosofi incriminaţi de Lenin, tot hazul era că bieţii oameni uitaseră ce anume însemna termenul pe care ei îl reţinuseră ca "empiriocraticism". Deviau empirismul de la imperiu dar "craticismul" nu-l puteau lega de nimic. Până la urmă Butoi a avut o idee:

"hai s-o întrebăm pe fata asta. A fost studentă, poate ştie ceva."

Ce uluiţi au fost când au aflat că empirismul şi criticismul erau două concepţii filosofice criticate de Lenin.

Acum Butoi mă compătimea şi-mi dădea tot felul de sfaturi pentru că afară era un viscol nebun. Zăpada îngheţată îmi biciuia faţa. Mă dezgheţam în bătaia vântului, mii de ace îmi străpungeau trupul, era o tortură de neimaginat. În cruzimea lui, Vişinescu mi-a făcut totuşi bine. La căldură am aflat de la doctoriţe dezgheţul ar fi fost şi mai dureros. Aveam probleme cu picioarele. Nu mi le mai simţeam şi mersul îmi era foarte nesigur.

În sfârşit am fost introdusă la anchetă. În spatele lui Vişinescu se afla o oglindă. M-am speriat când m-am văzut cum arătam. Pur şi simplu nu m-am recunoscut. Faţa îmi era atât de umflată încât ochii mei, care, de felul lor, erau uşor migdalaţi, acum arătau ca două linii. Culoarea feţei era de un roşu negricios, iar buzele îmi erau plesnite până la sânge.

Vişinescu a început ancheta de la facerea lumii. Numele, ocupaţia, condamnarea, acuzaţiile, concepţia politică, etc. Făceam efort să nu mă toropească somnul ca să fiu atentă când va începe ancheta propriu zisă. Mi-a trebuit timp ca să-i explic ce înseamnă monarhie constituţională, nu ştiu de ce era aşa de important faptul că eu o consideram cea mai bună formă de guvernare.

În sfârşit a ajuns şi la ceea ce vroia de la mine. Din tot noianul de acuzaţii a reţinut povestea cu lâna probabil că avea multe declaraţii pe care se baza. N-am recunoscut nimic: nici că Diri le proteja (culmea ironiei!) pe legionare, nici că, sub presiunea noastră a comis infracţiunea de ajutorare a infractorului foarte gravă acuzaţie, dată fiind poziţia ei. Cu multă viclenie Vişinescu se minuna că încercam să apăr o vajnică luptătoare comunistă verificată prin activitatea ei clandestină. Am spus că eu nu apăr pe nimeni şi că nu aveam habar care sunt meritele ei pe linie comunistă. Că ar fi cu adevărat ridicol să apăr cu un asemenea preţ o comunistă. Eu îmi apăr principiile şi punctul meu de vedere şi pentru aceasta plătesc deja cu privarea de libertate pentru mulţi ani. Este firesc să nu fie de acord cu adevărul meu, dar eu pe acesta îl voi declara şi îl voi apăra. Cred că a considerat riposta mea ca o impertinenţă pentru că s-a ridicat furios de pe scaun şi s-a apropiat de mine cu pumnul strâns, ridicat, ca să mă pocnească. Mă uitam la el şi-mi spuneam: "Dacă mă pocneşte, mă mătură de pe scaun. Dar nu va putea s-o facă pentru că sora Tereza, în acest moment, o roagă pe sfânta Tereza să mă apere."

Într-adevăr, ajuns în faţa mea, Vişinescu s-a răzgândit. L-o fi derutat imobilismul meu? S-a apropiat de uşă şi i-a spus ceva lui Butoi care rămăsese afară în aşteptare. Apoi s-a aşezat la loc răsfoind hârtiile de pe biroul său.

A intrat Mica. Nici nu s-a uitat la mine. S-a apropiat de biroul lui Vişinescu, aşteptând. Ţinea în mâna dreaptă căciuliţă împletită din lâna primită şi-i palpitau nările de satisfacţie. Mă credea umilită şi înfrântă.

"poţi să repeţi de unde ai avut lâna cu care ţi-ai lucrat căciula din mâinile tale?"

"am primit lâna din magazia penitenciarului dintr-o cantitate mare împărţită de Oţel din ordinul directoarei."

"ce ai de spus, Oţel, recunoşti lâna şi faptele legate de această problemă?"

"nu recunosc nimic. Vă rog să întrebaţi deţinuta dacă a primit lâna din mâna mea şi dacă a auzit cu urechile ei ordinul directoarei."

Au rămas amândoi o clipă uluiţi.

"mda..." a spus Vişinescu, expediind-o pe Mica cu un gest al mâinii. Răspunsul ei nu putea fi decât "nu".

Vişinescu a ieşit din nou afară şi de data aceasta a introdus-o pe doamna Lucia. M-a privit lung, duios. Doamne, câtă căldură răspândea în jurul ei această fiinţă atât de tandră şi atât de înţelegătoare! Mi-a zâmbit şi apoi s-a întors spre Vişinescu.

"ei, ce ai de spus cu privire la lâna pe care v-a împărţit-o Oţel?"

"nu am nimic de spus. Oţel nu mi-a dat nici un fir de lână."

"cum nu? Ţi-a dat lâna pregătită de directoare pentru a încălzi duşmanii poporului."

"povestea asta este o enormitate. Cum puteţi crede că directoarea putea să facă aşa ceva, dânsa neavând nici o legătură cu producţia şi cu atât mai puţin cu materialele de producţie?"

"atunci din ce lână ţi-ai lucrat şosetele din picioare?"

"asta, întâmplător, am primit-o de acasă, dar mărturisesc că am mai luat câte un ghemuleţ mic din atelier ca să-mi repar una, alta. N-am făcut-o numai eu. O făceau toate câte aveau ceva de cârpit. Cantităţile luate cu de la sine putere erau atât de mici că nu se observa."

"lasă, că vom vedea noi cum stau de fapt lucrurile!" Şi a plecat şi Lucica.

"scrie-ţi declaraţia. Vezi să fie scurtă, la obiect şi mai ales în spiritul adevărului", a mormăit Vişinescu.

Pe moment nu-mi venea să-mi cred urechilor. Repede, însă, mi-am dat seama că ceva miraculos s-a întâmplat. Probabil că nu va fi pornit proces. Probabil că Diri va fi demisă, dar nimic mai mult. Să fi fost atât de puternică rugăciunea şi postul fetelor că s-a îndurat Domnul să creeze o astfel de conjunctură încât toată povestea să rămână fără urmări?

Nu-mi păsa ce se va întâmpla cu mine. Eram scutită de a fi chemată ca martor al acuzării împotriva unei fiinţe despre care ştiam destule fapte ca să o nenorocesc pe viaţă. Rugăciunea oamenilor de caracter şi iubirea dintre noi făcuse acest miracol. M-am cutremurat în sinea mea, m-am prosternat în faţa acestei minuni. Pentru mine era limpede că Dumnezeu a făcut schimbări în minister ca să salveze un om. Plecaseră duşmanii lui Diri. Am scris o declaraţie de o pagină în care am reluat ceva mai amplu declaraţia Luciei, încheind cu descrierea percheziţiei în urma căreia ni s-au confiscat toate ustensilele de lucru şi, în felul acesta, micile sustrageri au încetat.

Vişinescu a citit declaraţia în picioare în faţa mea; apoi, fără obiecţii, a trecut-o în dosar. Probabil că servea bine felul în care se hotărâse închiderea anchetei. Ce ocazie pierdută pentru el de a fi detonatorul unei răsunătoare demascări a unei ilegaliste trădătoare! A deschis uşa spunându-i lui Butoi să mă ducă la "marele secret", urmând să mi se aducă bagajul. Îmi era cu desăvârşire interzisă orice legătură cu persoanele din secţie. Vişinescu mă lovise din plin. Scoaterea mea dintre surate echivala cu o nouă condamnare. Nici pe Diri n-am mai văzut-o. Ba da, am ascultat din camera "secret" cum îşi lua rămas bun "în careu" de la cariera sa de directoare. N-am auzit diatribă mai violentă la adresa informatoarelor! Şi nici elogii mai elocvente pentru cei care îşi ţineau dreaptă coloana vertebrală! Diri şi-a încheiat discursul cu: "V-am spus că nu am noroc de duşmani!"

M-am gândit adesea că Diri avea dreptate să dispreţuiască această adevărată instituţie: „informarea" subterană, organizată şi pusă în funcţiune în mod impecabil. Era cea mai deşteaptă treabă a diavolului. Prin funcţionarea informatorilor puterea căpăta dimensiuni incomensurabile. Prin ei s-a creat un climat de spaimă care paraliza orice rezistenţă, prin ei se puneau în circulaţie zvonurile prin care se discreditau indezirabilii şi se manipula opinia publică în sensul dorit. Nimeni nu mişca pentru că datorită sistemului ochiul vigilent al partidului unic putea să observe orice sau aproape orice şi să lovească drastic, fără milă.

Nu ştiu exact ce s-a întâmplat cu Diri. Ni s-a spus că a fost transferată directoare la o închisoare şcoală de minori. Gigi a lucrat o mică alegorie de păpuşi: pe o câmpie un ciobănel rezemat în bâtă, cu câinele ciobănesc tolănit la picioare, scruta melancolic zările. Plutoniera Limban s-a angajat să-i ducă lui Diri gândul nostru concretizat astfel. Va fi avut curajul să-l ducă, aşa cum am convenit, la început de martie, ziua ei de aniversare? Nouă ni s-a spus că a primit cu emoţie mesajul şi că a exclamat:

„ştiam sigur că fetele nu vor fi uituce. Vezi, că s-au gândit la mine."

Prin informatoare s-a vehiculat ideea că Diri a fost victima legionarelor, care, prin mine şi Viorica, au... „manipulat-o" în sensul dorit de noi. Nimic mai fals. Apropierea dintre noi şi Diri s-a făcut strict pe coordonatele omeniei. Noi am respectat durerea imensă pricinuită de prăbuşirea concepţiei pentru care luptase, iar ea a trebuit să recunoască faptul că adevăratele caractere le-a găsit printre noi, cele care luptam împotriva crezului ei din tinereţe. În rest, dispreţul reciproc pentru crezurile noastre politice a rămas în picioare. Dar ce minunat era faptul că, dincolo de aceste bariere, o caldă frăţie umană ne-a ajutat să ne strângem, cu respect, mâinile.

După ce m-am eliberat, Angela mi-a spus o poveste duioasă despre Diri. Era pe străzile Bucureştiului împreună cu mama mea, care acum îi era soacră. La un moment dat a văzut-o pe celălalt trotuar pe Diri. l-a spus mamei s-o aştepte puţin deoarece vrea să o salute. Mama a acceptat imediat, nu dorea deloc să o cunoască, copleşită de durere fiind, pentru că tocmai aflase că peste cei zece ani de care ştia, mai primisem o pedeapsă fără proces, fără sentinţă judecătorească (în baza celei mai autentice Justiţii" comuniste).

Diri a recunoscut-o pe Angela, şi-a amintit pe loc că făcea parte din „lotul Păzi" şi a întrebato ce ştie despre mine şi despre familia mea. Angela a pus-o la curent cu noile date despre noi şi i-a arătat-o pe mama. Diri a vrut să o cunoască şi a traversat cu Angela strada. I-a spus mamei câteva cuvinte frumoase despre mine şi, în felul acesta, a topit adversitatea cu care mama acceptase să-i fie strânsă, cu putere, mâna.

Abia după revoluţie, m-am întâlnit cu Mia care mi-a povestit că s-a întâlnit cu Diri în Bucureşti şi a aflat direct că avea un post la canalizare în întreprinderile comunale („sunt şefă peste căcănari", a fost expresia tipică ei). Era în căutarea unui telefon public. Mia a invitat-o la telefonul ei. Diri a pornit la început, dar apoi s-a răzgândit.

„e mai bine pentru amândouă.", s-a scuzat ea. Era vigilenţa proletară? Nu, Diri ştia că atât ea cât şi Mia sunt puse la „microscop" şi că era mai bine să nu fie verificată prin telefon întâlnirea lor. Deci Diri n-a fost închisă, aşa cum s-a vehiculat în temniţă, zvon lansat, probabil, tot prin informatoare.

Când am reuşit să o găsesc pe „coana" Mărguţa, tot după revoluţie, am aflat că Diri s-a stins din viaţă singură, întristată foarte, ajutată de o familie de învăţători din Mislea care au cunoscut-o în intimitatea ei şi au respectat-o. Ei au şi înmormântat-o. Acum, când mă gândesc la ea, o văd cu alţi ochi. Nu m-am simţit ataşată de dânsa, o vedeam plină de suficienţă de sine. Acum îmi dau seama că era un suflet tandru şi îşi ascundea nevoia de afectivitate sub o duritate violentă şi chiar vulgară. Îmi amintesc de o mică întâmplare. Tocmai răspundeam arhitectului mă I. care se ocupa de amenajarea atelierului. Vroia să ştie cum de sunt atât de senină cu o condamnare atât de mare în spatele meu. Îi spuneam că seninătatea îmi vine din recunoştinţa imensă faţă de Bunul Dumnezeu că m-a scos din nefiinţă pe o asemenea treaptă că pot să mă ridic, în mod lucid şi conştient, spre El. Diri a prins fraza mea şi mi-a reproşat:

"stai şi filozofezi şi nu te gândeşti la mine, ce munte de rahat a trebuit să înalţ eu!"

Am rămas amândoi stupefiaţi. Am înţeles că Diri era atât de dezgustată că a trebuit să tămâieze, la o şedinţă de partid, oameni pe care nu-i stima, încât aproape că invidia libertatea de gândire şi exprimare a unei deţinute.

Odată mi-a spus pe un ton meditativ:

"măi, Oţelică, nu-i aşa că aserţiunea că suferinţa înobilează pe om este o mare minciună? Eu cred că-i înobilează pe cei ce sunt deja nobili şi-l face fiară pe cel rău."

"domnişoară, eu cred că suferinţa înobilează numai atunci când este acceptată ca o cale de înobilare şi, mai ales, când este o jertfă de iubire."

"şi cu suferinţa ce-ţi vine din dezgust, ce faci?"

"o! E simplu! Acumulezi mai multă iubire! Să ştiţi că se învaţă asta."

"mda! Am să mă gândesc la ce mi-ai spus."

Oare, s-o fi gândit?!

VI-MARELE SECRET

Când Vişinescu a dispus să fiu dusă în camera "secretului mare" nu aveam certitudinea că intuiţia mea este corectă şi că anchetarea noastră s-a încheiat. Cert era însă faptul că statutul meu de reacţionară înrăită se agravase şi că stigmatului de criminală faţă de noua ordine socială i se dădea o mai mare dimensiune. Prin scoaterea mea brutală din mijlocul familiei mele spirituale şi prin ridicarea dreptului de a munci în ateliere, eram "avansată" la treapta de " vârf". Condamnatele de la secret aveau pedepse mari pentru infracţiuni considerate foarte grave, ca: înaltă trădare, spionaj în favoarea puterilor străine, activităţi subversive de luptă anticomunistă, rezistenţă armată în munţi, titoism, iredentism maghiar, etc.

Nu mi s-a permis să-mi iau efectele din secţia ateliere; se temeau oare de manifestări de simpatie, cu toate că informatoarele se străduiau să împuieze capul deţinutelor cu personalitate mai puţin conturată cu tot felul de insulte şi inexactităţi? Goţi, prietena nepreţuită, mi-a adunat boarfele şi mi le-a adus la uşa celulei. Nu ştiu cum a reuşit să obţină această "favoare". Ne-am luat rămas bun doar din privire şi ne-am îmbrăţişat doar cu sufletele, prin crăpătura uşii, pe sub braţul miliţiencei. Mi-e cu neputinţă să exprim în cuvinte ce însemna un gest de prietenie în astfel de împrejurări. Cândva am scris pe un semn de carte lucrat pentru Goţi la o zi închinată Sfinţilor Constantin şi Elena, pentru că numele ei era de fapt Constanţa:

"Cerul e atât de sus încât orice zbor e aproape o imposibilitate, pământul e atât de aproape încât orice cădere este imediată, dar între cer şi pământ, Bunul Dumnezeu mi-a dăruit lumina prieteniei tale şi astfel zborul mi-a devenit mai înalt şi căderea mai înceată." Am intrat în camera "secretului" cu paşi împleticiţi şi cu suflet inundat de emoţii contradictorii. Mă bucuram că, pentru moment, am ieşit cu obraz curat din izolare şi din anchetă şi îmi plângea sufletul că mă despărţeam de "fete". Părăseam temniţa mare, pe care mă obişnuisem să o îndur ca pe casa cea de toate zilele şi intram într-o izolare şi mai mare, dacă o astfel de exprimare poate cuprinde în ea realitatea crudă: era ca şi cum iadul s-ar fi adâncit ca să fie şi mai iad. Nu regretam faptul că mâncarea de atelier era mai consistentă şi mai variată decât mâncarea de la "comun". Mă întorceam la zeama subţiată de fasole, cartofi sau varză şi nelipsitul terci, turtoi şi arpacaş sau "chirpiciul" de mămăligă, dar nu aceasta era durerea. Regretam echilibrul pe care mi-l dădea munca. Deşi efortul era de multe ori supraomenesc preferam de mii de ori istovirea prin muncă celei prin lâncezirea imundă, de cavou, din secţiile închise. Regretam avantajul de a circula liber prin curţile închisorii absorbind cu toţi porii sufletului micile, tăinuitele bucurii: o frunză, o floare, o boare de parfum, un colţ de cer, o castană ascunsă în pumnul strâns, un întreg univers de amintiri scăldate în lacrima cea de toate zilele. Ceea ce îmi sfâşia inima şi-mi crea o stare de rău fizic, vecin cu leşinul, era faptul că nu voi mai fi împreună cu sufletele dragi de care mă simţeam legată cu toate fibrele fiinţei mele.

Îmi stăruia în minte un moment care îmi ilustra în mod elocvent ceea ce pierdeam. Era primul Paşte pe care-l petreceam muncind în ateliere. Ne reuşise stratagema de a nu lucra în noaptea de înviere, asigurându-ne din timp normele. Nu-mi amintesc ce miliţiancă sufletistă era de serviciu că ne-a permis ca cele două schimburi, cel care intra în tura de noapte şi cel care ieşea, să ne salutăm în curtea bisericuţei, sub castanii gata să dea în floare. A fost o bucurie de nedescris. Ne îmbrăţişam şi ne salutam cu "Hristos a înviat!". Era o frenezie clocotitoare.

Moto, una din unguroaicele din lotul criminalelor de război, o frumoasă şi robustă blondă, ne privea, rezemată de trunchiul unui castan. Când euforia s-a mai potolit ne-a întrebat:

"ce vă leagă pe voi, blestem sau jurământ, că împărţiţi totul între voi, de la pâine şi lighean, până la râs şi plâns?"

A primit răspunsuri din toate părţile: idealul nostru comun, lupta noastră dreaptă pentru ţară, neam şi Dumnezeu, crezul şi speranţa în biruinţa binelui, iubirea pentru valorile în care credem, iubirea care ne leagă şi face din noi o generaţie, etc.

Acum, mai clar ca oricând, îmi era limpede că ceea ce ne lega era iubirea. O iubire uşor tristă, pentru că era o iubire jertfelnică. Erau îngropaţi în această iubire toţi anii noştri tineri, toate fericirile posibile dar pierdute pentru totdeauna, tot felul de dureri şi de amărăciuni izvorâte din slujirea la care am fost chemate. Era frumoasă şi profundă această iubire pentru că era transfigurată de speranţa că este folositoare patriei, că va reuşi să străpungă norii grei ai împilării ateiste la care era supusă ţara. Era frumoasă şi profundă pentru că era binecuvântată de Iisus şi de Sfânta Sa Maică. Ce fermecătoare erau convorbirile noastre cu Ei prin rugăciune, ce dulce şi tandră era prietenia Lor divină!

Oricât de mare ar fi fost restriştea, "împreună" devenea nu numai suportabilă ci chiar uşoară. Ce balsam peste arsura ranelor era glasul Celui Răstignit:

"şi Eu am suportat sfâşierile şi umilinţele prin care treci şi tu. Cine ar putea să te înţeleagă mai bine? îndrăzneşte, Eu am biruit lumea!"

Totul era mai uşor când eram împreună. Când te împleticeai în neputinţe şi abisul negru al deznădejdii căuta să te înghită, găseai, imediat, alături, mâna care să te ridice:

"Azi te-ai poticnit, nu-i nimic. Mâine va fi mai bine. Încrederea mea să-ţi dea tărie, iubirea mea să-ţi fie toiag. Deschide porţile sufletului tău şi lasă să intre lumina vindecătoare a prezenţei lui Iisus şi a Maicii Celei atotmângâietoare." Înţelegeam cu o acuitate dureroasă ce uşor este să treci peste greutăţi atunci când simţi în jurul tău-iubire. Voi fi oare osândită la singurătate? Acea singurătate înfricoşătoare când nu poţi nicicum să faci priză cu cei din jur, când trebuie să parcurgi însingurată nesfârşitul deşert al zilelor ce se târăsc cu greu spre un mâine golit de orice speranţă?

"v-am adus o nouă locatară.", a anunţat miliţianca cu un ton neutru intrarea mea la marele secret. A urmat o clipă de tăcere uluită. M-a cuprins o sfârşeală fizică, mă dureau cumplit picioarele îngheţate. Contrariată de tăcerea din cameră (nimeni n-a răspuns salutului meu şovăitor) am întrebat:

"aveţi un pat şi pentru mine?" Abia atunci s-a produs o dezmeticire. O mulţime de mâini s-au precipitat să mă mângâie şi să mă îmbrăţişeze. Doamna Liliana (slavă Domnului că era aici!) mi-a oferit un pat liber chiar lângă al ei. M-au dezbrăcat şi m-au spălat în stilul spartan cunoscut ca peste tot şi, deci, şi în această celulă. Cu o gamelă de apă rece ca gheaţa, cu un prosop ud au reuşit să mă cureţe, să mă frecţioneze ca să-mi pună sângele în mişcare. Ani sora mare Samuelli mi-a aplicat un masaj binefăcător, ajutată de Ioana soră medicală dar mâinile lor pricepute n-au reuşit să-mi rezolve problema cu picioarele. Dezgustător de vinete şi de tumefiate, rămâneau reci, adevărate sloiuri de gheaţă.

Cea «care a reuşit să le readucă la normal a fost Domnişoara Mărioara Golescu. Când îmi perind în amintire personalităţile cu nume răsunătoare pe care le-am întâlnit prin închisorile comuniste, gândul mi se opreşte la două fiinţe, într-adevăr nobile, legate printr-o frumoasă şi exemplară prietenie: doamna Mad Cancicov şi domnişoara Mărioara Golescu.

Au sosit la Mislea într-o perioadă când atelierele lucrau din plin. Domnişoara Mărioara Golescu avea o înfăţişare cu adevărat princiară. Înaltă, cu o statură impunătoare, părea distantă, fără însă a fi rigidă. Înfăţişarea ei plăcută impunea respect şi admiraţie, emana acea demnitate care caracterizează fiinţele deosebite. Dacă ar fi fost îmbrăcată cu ie şi catrinţă ţi-ar fi părut că este coborâtă dintr-un tablou de româncă, de Nicolae Grigorescu. Era fascinantă, nu numai pentru faptul că era foarte erudită poliglotă şi plină de înţelepciune, ci mai ales că prin orice ar fi spus şi făcut sugera verticalitatea; o verticalitate lipsită de emfază, simplă, directă, o verticalitate care izvora din caracterul dârz format în respectul valorilor morale şi ale tradiţiilor strămoşeşti, deşi studiase mult în străinătate. Când era întrebată despre studii spunea că are patru clase primare deoarece numai pentru acestea avea atestat în limba română. Avea o putere de stăpânire cu totul remarcabilă şi un umor fin când lua în considerare "perlele" pândarilor noştri.

Cum avea o condamnare mare (20 de ani muncă silnică pentru înaltă trădare) şi cum purta numele pe care-l purta, a fost repartizată spre umilire la spălătorie, unde a spălat tot felul de rufe, inclusiv ale pazei militare. Munca nu era numai grea şi umilitoare; deoarece avea alergie la leşiile foarte dure, durerile pe care le avea pe pielea mâinilor se activau chinuitor.

Îmi amintesc de un moment în care am stat alături de dânsa. Era în timpul unui careu, unul din acele celebre careuri ale lui Diri, care din când în când ne aduna ca să ne beştelească cum îi venea la gură. Noi, care o cunoşteam bine, nu eram de loc impresionate de vocea ei joasă, urlată peste ziduri până departe şi nici epitetele ei foarte colorate nu ne umileau pentru că ştiam că iar a primit atenţionare la toleranţa ei neproletară. Domnişoara Golescu era în spatele meu, iar în faţa mea era Ileana A.

Aspectul careului era impresionant. Fantezia lui Diri îl proiectase noaptea înainte de ora închiderii, ora zece. Era o noapte superbă de vară. În spatele nostru era biserica ocrotită de castani. Sub lumina becurilor verdele frunzişului foşnitor părea de smarald, nefiresc de strălucitor. Feţele noastre luminate pieziş păreau de ceară. Zidurile închisorii, prin contrast, păreau şi mai negre. Ileana s-a întors spre mine şi mi-a spus: "Ce tablou fantastic pentru un film! Ţine bine minte. Poate odată îţi va fi dat să scrii un scenariu pe această temă." Domnişoara Golescu a completat din spate: "Până atunci mai interesant ar fi să ghiceşti în coc ce ne aşteaptă."

Într-adevăr, urmată de ofiţerul de serviciu, Diri îşi făcuse apariţia. Avea, ca de obicei, părul prins în coc pe ceafă, în care se lăfăia o imensă dalie de un roşu aprins.

Bineînţeles că, deşi o cunoşteam bine pe Diri (sau mi se părea că o cunosc), n-am putut citi în coc discursul care a urmat. Dar Ileana avea dreptate. Tabloul era fantastic. Circa 500 de deţinute aşezate pe trei rânduri, într-un careu perfect, miliţiencele în poziţie de "drepţi" în faţa noastră, cerul foarte înalt cu stele pălite din cauza becurilor, castanii, bisericuţa, zidurile şi peste toate, uluitoarea Diri, răcnindu-şi insultele cu floarea roşie prinsă în păr, toate păreau ireale, fantasme desprinse dintr-o poveste de groază.

Acum domnişoara Mărioara Golescu se afla în această celulă, unde fuseseră adunate persoane cu pedepse mari. Văzând că picioarele mele refuză să-şi revină, m-a chemat pe patul dânsei, mi-a desfăşurat picioarele din tot felul de şosete cu care au fost îmbrăcate, doar, doar se vor încălzi şi aşa, goale, le-a aplicat direct pe epigastrul său, locul cel mai cald al corpului omenesc. Nu puteam să le retrag deoarece domnişoara le ţinea strâns înlănţuite şi ca să nu mă întind la o polemică pe linia sacrificiului ce-l făcea, a început să-mi povestească un episod din viaţa sa, cu adevărat extrem de interesant. Vocea ei plăcută, cu un timbru grav, ne-a dus în însorita Italie, la braţ cu Charles Diehl, reputatul bizantinolog, într-o polemică privitoare la primele mănăstiri creştine din -acea ţară, polemică pe care dânsa avea să o câştige.

Mă întrebam cum putea să suporte sloiurile de gheaţă ale picioarelor mele când într-o cameră neîncălzită şi o iarnă haină păstrarea căldurii propriului corp era o problemă. Simţeam cum, în schimbul căldurii ce mi-o ceda primea fiori de gheaţă, care îi dădeau un frison uşor. Cu mâna ei bolnavă, în timp ce povestea, îmi masa uşor picioarele pentru ca trecerea la starea normală să fie mai puţin dureroasă. Şi astfel, încet, încet a reuşit să-mi dezmorţească sloiurile de gheaţă şi să-mi aducă picioarele la o stare normală.

Eu eram foarte mândră că eram nepoata bunicilor mei, unul fost căpitan de răzeşi sub Soroca Nistrului, celălalt fost plăieş vornic în Cotenii de sub Cernăuţi şi aş fi dorit ca în tot ce fac să fiu vrednică de ei. Cât de mândră trebuia să fie domnişoara Mărioara Golescu de strămoşii ei; această voevodală prinţesă valahă (căci Goleştii una sunt cu Basarabii) şi cât de vrednică era de ei, căci pe un câmp de luptă diferit de acela pe care luptaseră ei nu a pregetat să încălzească la sânul ei plebeele mele picioare.

N-am avut cum să-i mulţumesc, cum să o răsplătesc, am încredinţat Blândului Iisus răsplata, dar totdeauna voi vărsa în amintirea ei, lacrima gratitudinii mele.

În sfârşit, de îndată ce am fost readusă la normal, au început să curgă întrebările. Am constatat că la secret se cunoşteau foarte multe lucruri din ateliere, dovadă că veştile pătrundeau aici deşi comunicarea cu "exteriorul" era foarte sever pedepsită. Se ştia care este scenariul în baza căruia se dorea capul directoarei. Se ştia că Diri este acuzată că a favorizat deţinutele influenţată de legionare. Acestea au reuşit să se infiltreze în biroul tehnic de unde, în mod subtil şi sistematic, sabotau realizarea planurilor de producţie.

Informatoarele fabricaseră o serie de probe; cea mai gravă era povestea cu lâna distribuită prin legionare. Se ştia că denunţul a fost făcut de un grup de informatoare deţinute neromânce şi că administraţia şi paza, în cea mai mare parte, erau indignate de un astfel de „proiect" şi că, în mod curajos pentru acele timpuri, au luat apărarea lui Diri şi a biroului tehnic în care, la acea vreme, lucram doar două legionare,Viorica şi cu mine. Ambele am fost caracterizate de pază ca disciplinate, corecte şi muncitoare. Se ştia că cel care conducea ancheta era Vişinescu şi că paza era înfricoşată de venirea lui la Mislea. Fuseseră chemate foarte multe deţinute la anchetă multe din cele chemate erau "sfătuite" să denigreze legionarele din ateliere şi să afirme cu tărie premisele „scenariului" pus la punct.

intrasem în celulă cu hotărârea de a refuza orice discuţie pe această temă, dar văzând că se ştia totul, am povestit cum a decurs ancheta. La opinia mea că dosarul va fi închis, majoritatea a fost de părere că mă înşel. După ele ancheta mea era doar un preambul şi, după sistemul anchetelor comuniste, voi fi chemată în repetate rânduri şi voi fi atât de hărţuită încât vor scoate de la mine tot ce le trebuie pentru un proces răsunător în care Viorica şi cu mine vom fi martore ale acuzării. Va urma apoi un alt proces în care noi două vom fi acuzatele. Ni se va înscena un proces de sabotaj în care adevăratele martore ale acuzării vor fi informatoarele, răsplătite cu un pachet sau cu o scrisoare pentru cei de acasă.

Cele mai multe din noile mele surate credeau că izolarea mea nu este o pedeapsă ci o precauţie. Mă opreau să iau legătură cu cele din secţie, se temeau că vom pune la punct o apărare eficientă.

Singura care înclina să creadă că închiderea cazului ar fi posibilă era Bobsi, sora cea mică Samuelli. Ea se întorsese recent de la Bucureşti unde fusese supusă unor noi anchete şi aflase că se făcuseră mari schimbări în MAI. Era posibil ca cei care ordonaseră decapitarea lui Diri să fie înlăturaţi şi astfel totul să se termine fără proces, fără urmări dramatice.

Doamna Liliana mi-a spus în taină că şi ea crede că totul s-a terminat dar din cu totul alte motive. Şi dânsa a participat la postul de trei zile care s-a ţinut cu pâine şi cu apă şi era convinsă că Dumnezeu a ascultat rugăciunea aceasta salvând în mod miraculos o cauză ce părea pierdută fără speranţă.

"dacă Dumnezeu ne-a ascultat rugăciunea şi tu vei pleca de aici, ai să vezi."

Până atunci Doamna Liliana mi-a făcut onoarea să se bucure de prezenţa mea. M-am simţit ocrotită, apropierea ei îmi dădea un sentiment de siguranţă maternă.

În timp ce fiecare încerca să mă încurajeze şi să mă sfătuiască pentru anchetele următoare, o pietricică a lovit în geam. Celula avea geamuri mari, zăbrelite, vopsite pe dinafară cu un strat gros de var. Numai oberlichtul era nevopsit. Bobsi s-a urcat repede pe geam, a privit prin oberlicht şi a coborât imediat.

"este pentru tine. Urcă-te repede, noi te păzim!" Cineva a trecut la uşă în care se afla o găurică astupată cu o scamă că să nu fie descoperită şi prin care se putea observa culoarul.

Am urcat deci pe marginea ferestrei şi am privit prin oberlicht. Sub castanul din dreptul ferestrei se afla Bibi. Curtea era pustie, dar probabil că Bibi era acoperită de cineva din camera inaptelor ca să nu fie surprinsă de pază. Cu ajutorul unui alfabet construit de noi ca pentru surdo muţi Bibi mi-a comunicat veştile. Viorica a fost scoasă şi ea de la ateliere şi trecută în camera inaptelor. Era cu Gica şi cu Frida, îşi revenise din îngheţul de la izolator. Vişinescu era la Bucureşti paza spera că nu va mai reveni la Mislea. Nu va fi proces. Diri va fi transferată, posibil, la închisoarea de minori de la Mărgineni. La conducerea închisorii rămăsese Dobra, locţiitoarea politică de acum. Maneta rămânea la ateliere, ca maistră; la conducere va veni o ingineră. În biroul tehnic lucrează acum Marga V. S-a făcut un rozar de mulţumire pentru rezolvarea bună a situaţiei atât de grave, atât pentru Diri cât şi pentru noi. După cum am mai spus, Diri îşi va încheia cariera de directoare la Mislea cu un careu, care sigur va fi de pomină în amintirea multora dintre noi, eroi ai unui scenariu ce putea fi o mare tragedie din multele petrecute în anii de dictatură bolşevică.

Şi aşa am început să mă liniştesc şi să mă integrez în viaţa celulei. Toate "locatarele", cum le numise miliţianca, aveau pedepse mari, de la 15 ani în sus. Lia şi Paula erau condamnate pe viaţă. Ele fuseseră condamnate la moarte dar, pentru că erau mame, li se acordase această "clemenţă" de a muri lent în închisoare. Erau hotărâte să supravieţuiască cât mai mult astfel că şi-au organizat viaţa în limitele regulamentului foarte dur. Ziua începea la ora cinci când se făceau paturile şi se aştepta deschiderea. La deschidere deţinutele se încolonau câte două şi şefa de cameră dădea raportul: "domnule (gradul), camera numărul cu un efectiv de deţinute, gata pentru deschidere."

Ofiţerul care prelua serviciul făcea numărătoarea însoţit de miliţianca ce intra în tură. Doi miliţieni cu ciocane de lemn băteau în gratiile de la geamuri ca să nu fie cumva tăiate. Ceremonialul se repeta la închidere care avea loc la 10 seara. Spălarea se făcea în cameră cu o gamelă de apă în două, trei lighene, care aparţineau unor deţinute care reuşiseră să le obţină de acasă în timpul anchetelor. Apa era ţinută într-un ciubăr de lemn şi era puternic cloraminată. Din fericire, la Mislea W.C.-ul se afla în cameră, compartimentat, într-un colţ, aşa că nu era nevoie să se scoată tineta spre golire. Deţinutele erau scoase zilnic la plimbare (dar asta ţinea de toanele miliţiencei de serviciu) între 15-30 minute când curtea era goală. Dacă se întâmpla să fie vreo deţinută "liberă", la fluierul miliţiencei trebuia să se lipească cu faţa la primul perete care era în apropiere ca să nu poată vedea cine trece.

Baia se făcea aproape săptămânal, numai noaptea, toate odată, revenind câte patru sau chiar mai multe la un duş. Era o performanţă să te poţi săpuni şi spăla inclusiv pe păr în timpul acordat. Ca la orice închisoare comunistă care se respectă, apa nu era reglabilă, fiind când clocotită, când rece. Rufele se spălau la spălătoria închisorii. Batistele şi alte lucruri intime se spălau în cameră, cu apa drămuită căci rareori se putea obţine ca ciubărul să fie umplut de două ori într-o zi.

Deşi componenţa camerei era eterogenă românce, evreice, sârboaice, franţuzoaice, maghiare, germane -dimineaţa se spunea o rugăciune ortodoxă. La venirea mea s-a adăugat rugăciunea de eliberare din temniţă pe care o ştiam. De fiecare dată, Frau Priorin adăuga foarte apăsat:

"şi ne dă libertatea pentru care ne-ai creat", ceea ce mie îmi suna ca o somaţie. Mâncarea se aducea la uşă, iar gamelele se scoteau pentru spălat la bucătărie. Din când în când ni se făcea favoarea de a ni se aduce de lucru, când era nevoie urgentă de cusut butoniere, nasturi, broderie. Nu toată lumea era bucuroasă să lucreze, o bună parte însă primeau cu multă plăcere munca aceasta, deşi lumina era estompată de varul de pe geamuri.

Pentru multe din noi era clar că orânduirea comunistă, care se lăuda cu demnitatea muncii, o degrada, de fapt, în închisori în două feluri. Pe unii îi lipsea de ea, osândindu-i la trândăvie lâncedă, pe alţii îi istovea făcând din virtutea muncii un instrument de tortură. Pentru multe dintre noi, însă, munca rămânea o stare de echilibru şi meditaţie: "ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara."

Pe tot parcursul zilei se povestea foarte mult şi se discuta mult, mai ales pe marginea celor povestite. Erau câteva persoane de foarte mare cultură şi bune povestitoare. Domnişoara Golescu povestea cu predilecţie fapte inedite din trecutul mai îndepărtat al ţării noastre. Era foarte documentată în bizantinologie, ştia să evoce atmosfera unor vremuri revolute cu un farmec cu totul deosebit. Ştia să evoce ţările pe care le cunoştea din călătorii şi din studii, datorită ei puteai să te odihneşti pe Acropole sau sub Capela sixtină sau să pluteşti pe Sena într-o zi de 14 iulie. Doamna Liliana ne plimba în lumea mirifică a plantelor, dar şi prin urzelile istoriei din anii interbelici. Bobsi ne povestea romane fluvii, avea o memorie fantastică, aveai impresia că întorci pagină după pagină, cu toate amănuntele, filele unei cărţi.

Se învăţau limbi străine, profesoare de înaltă clasă care cunoşteau bine limbile de mare circulaţie, aveau răbdare să le predea celor care le cunoşteau în mai mică măsură. Erau şi persoane care nu cunoşteau limba română. Cea care se străduia mult să şi-o însuşească era Frau Priorin. Numai că avea mari nedumeriri la tot pasul. O auzeam spunând, de exemplu:

"nu-mi găsesc cutare lucru, sper, că nimeni nu hoţuieşte aici"!

"frau Priorin, se spune: «nimeni nu fură."

"dar substantivul nu este «hoţ?"

"ba da, dar se spune: «a fura”, nu «a hoţui."

Altădată spunea, de exemplu:

"tare aş vrea să mă «călduresc."

Nu se făcea căldură decât seara, când două, trei bucăţele de lemn şi un pumn de brichete nu reuşeau să încălzească nici pentru un ceas camera mare.

"frau Priorin, se spune: «aş vrea să mă încălzesc."

"dar substantivul nu este «căldură?"

"aşa este, dar verbul este «a încălzi."

Frau Priorin clătina capul a nedumerire şi de fiecare dată spunea:

"limba voastră este prea «colorată pentru mine."

Frau Priorin, călugăriţă benedictină a cărei cultură vastă trecuse în legendă, ne povestea într-o limbă română cu adevărat colorată. Când nu găsea cuvântul românesc îl înlocuia la repezeală cu echivalentul latin, dat fiind faptul că limba noastră avea la origine limba latină. Cu această ciudăţenie poveştile lui Frau priorin erau, totuşi, inteligibile şi captivante. lnteresante erau experienţele sale de misionară benedictină, fascinante erau miturile germane pe care le cunoştea în amănunţime. De neuitat a fost prezentarea legendelor legate de Sfântul Graal, întreaga lor atmosferă de mister, pur şi simplu ne-a fermecat. De la Frau priorin am învăţat: "O, Mana, Hilfe!", un cântecel plin de armonie, care ne-a însoţit anii tot mai grei, risipiţi prin diferitele temniţe ale ţării.

Nu ştia deloc româneşte Schwester Eva, o călugăriţă maghiară, motiv pentru care era mereu repezită de gardieni. Odată a determinat o scenă hazlie. Era la o verificare când fiecare era obligată să-şi spună numele, condamnarea şi motivul ei. Ca să evite o bruftuluială, Schwester Eva a ascultat atent ce spun predecesoarele şi, când i-a venit rândul, şi-a spus numele şi, drept sentinţă, "altă trara". Aşa percepuse urechea ei "înaltă trădare". S-ar fi lăsat cu izolare dacă n-ar fi intervenit Doamna Liliana care a explicat că, din necunoaşterea limbii române, n-a pronunţat corect "înaltă trădare". Biata Schwester a scăpat de izolator dar nu şi de ocară!

Mai erau din lotul francez două doamne în vârstă. Una din ele era româncă, născută la Mizil, căsătorită cu un militar francez din faimoasa Legiune străină. Cealaltă nu ştia deloc româneşte şi era cumplit de speriată de sălbăticia cu care erau trataţi oamenii în anchete şi în detenţie. Se întreba mereu unde a zburat omenia românească.

Odată, un locotenent major li s-a adresat în franceză (semn de mare "politeţe"!) dorind să ştie unde s-au născut. Dar franceza lui era de aşa manieră că nici noi n-am înţeles ce vrea să spună. Răspunsul venit prompt de la româncă a sunat nespus de caraghios:

"a Mizil, Roumanie."

Ea reuşise să înţeleagă misterioasa formulare.

Celeilalte, însă, a trebuit să-i fie tradusă întrebarea într-o franceză inteligibilă ca să poată da un răspuns.

Cele mai optimiste păreau a fi surorile evreice Samuelli. Ele lucraseră la ambasadele engleză şi americană şi credeau în voinţa acestor state de a stăvili expansiunea comunistă. Erau atât de sigure că vom părăsi în curând închisoarea încât mi-au promis că vor înfiinţa pentru mine un mare atelier de cusături româneşti în care îmi voi putea desfăşura talentul în această sferă. Domnişoara Golescu, Doamna Liliana, Frau priorin erau mai circumspecte. Se pregăteau mai degrabă să parcurgă cu demnitate o bună parte din anii grei cu care au fost blagoslovite.

Viaţa în celula noastră se scurgea monoton, fără incidente dramatice, până la venirea Auricăi. Era o tnără moldoveancă de prin zona Neamţului, pe care locţiitorul politic o numea în batjocură "mama Moldovei". Se lăsa foarte uşor provocată şi când era scoasă din fire, acuzaţiile la adresa comunismului curgeau tumultos, totul era trecut în pomelnicul activităţilor roşiilor despre care Aurica ştia foarte multe. După ce termina tot ce avea de spus era dusă la izolator, totdeauna pentru un maximum de pedeapsă prevăzut de regulamentele lor. Tot timpul cât dura izolarea, camera era traumatizată sufeream cu toatele pentru chinul prin care ştiam că trece dar Aurica nu-şi dădea seama că provoacă suferinţă. Firea ei belicoasă nu înţelegea "cuminţenia" cu care deţinutele de la secret, vârfuri ale luptei anticomuniste, suportau în linişte un regim inuman. Odată cu venirea primăverii Aurica n-a mai fost provocată nu avea nici un haz să pedepseşti cu izolare în timpul verii, când pedeapsa era mai uşor de suportat fără frigul chinuitor.

Timpul pe care nu-l consumam în activităţile comune, mi-l petreceam stând de vorbă cu Doamna Liliana. Povesteam mai mult eu despre viaţa noastră de când dânsa a fost luată dintre noi şi adusă aici, la secret, precum şi veştile care ne-au parvenit pe diferite căi din exterior şi din închisorile pentru bărbaţi. S-a cutremurat când i-am spus despre Piteşti. Primele veşti în legătură cu această zguduitoare dramă ne-au fost aduse de Lucica. Povestite cu multă grijă de la om la om, mie mi-au ajuns prin Geta.

În sinea mea credeam (probabil din nevoia de a crede altfel) că nu voi rămâne lungă vreme în această celulă şi din acest motiv nu am căutat să-mi cimentez legături de suflet mai profunde. Au venit spre mine, însă, Paula şi France.

Paula se apropia de mine în timpul orei de plimbare căci miliţiencele care ne păzeau acceptau să ne învârtim în cerc câte două. A început să-mi povestească aspecte din viaţa ei era ca un serial desfăşurat pe mai multe episoade. Paula era nespus de frumoasă, o adevărată perfecţiune. Frumuseţea ei lumina în jur, era miracolul de culoare care satisfăcea nevoia de frumos atât de acută în urâciunea care ne înconjura. Avea un suflet şi un caracter pe măsură: delicată, sensibilă, capabilă de sentimente nobile şi profunde. Viaţa ei era străbătută de atâtea momente tragice că de multe ori îmi făcea rău s-o ascult. Povestea simplu, fără lamentări, dar câte lacrimi ascundeau cuvintele!

La început am crezut că Lia, care făcea parte din acelaşi proces, acoperea în mare măsură nevoia ei de căldură, de afecţiune, dar în scurtă vreme m-am convins că erau mult prea diferite ca prietenia lor să-i fie suficientă. Îmi pare nespus de rău şi acum, că n­am făcut decât s-o ascult aşa cum se ascultă sub epitrahil o mare suferinţă. De altfel a fost bine că nu ne-am împrietenit, în plinătatea acestui sentiment, pentru că despărţirea noastră ar fi însemnat încă o ruptură dureroasă.

Şi France a venit spre mine într-o seară când vara începuse să-şi reverse podoabele şi peste închisoarea Mislea.

Era printre miliţience o tânără cu o fire capricioasă dar capabilă de multă duioşie. Când venea de serviciu în tura de noapte, ne dădea voie să deschidem un geam care nu era bătut în cuie şi care se afla în faţa castanului din colţul stâng al bisericuţei. De cele mai multe ori se rezema cu coatele de pervaz şi ne cânta o romanţă, cu un glas plăcut, sentimental, dar lipsit de vulgaritate. Prefera să ne cânte "Greu e, Doamne, doi de­odată să iubeşti". Va fi fost într-o astfel de dilemă? Când era în toane foarte bune Milica se plimba în faţa porţii ca să ne poată anunţa din timp când apare cineva să închidem imediat fereastra. Şi ne lăsa cu ea deschisă pe săturate. Milica se făcea că nu mă cunoaşte, înţelegeam foarte bine atitudinea ei.

Într-o astfel de seară stăteam în picioare în faţa geamului deschis şi admiram lacomă frumuseţea nopţii. Cerul superb de vară, luminat de luna plină şi de miliardele de stele, cernea argint peste castanii seculari şi peste biserica ce răsărea luminos de sub umbra lor mătăsoasă. O briză uşoară susura în frunzişul bogat şi aducea dinspre grădină miresme. Predomina parfumul de regina nopţii. Era uluitor, de necrezut, că o temniţă comunistă putea să ofere un astfel de miracol datorită unui suflet romantic cum era Milica ce nu se prea simţea la locul ei sub o uniformă cazonă.

France s-a apropiat de mine şi a început să-mi vorbească. O cunoşteam de când făcuse şi ea parte din atelierul de confecţii. Nu prea îi dădusem atenţie. Făcea parte din marea aristocraţie era fiica generalului Marcovici şi se afla aici împreună cu sora sa Ariette, soţia liderului ţărănist Coposu crescuse răsfăţată într-un mediu familial lipsit de griji, având la îndemână tot ce-i trebuia pentru o viaţă dusă în porfiră şi vizon. Avea un fel de a vorbi ce părea foarte preţios din cauza numeroaselor neologisme, de multe ori forţate, pe care le împrumuta din limba franceză. Se căznea să nu supere pe nimeni, îi plăcea să se amestece în discuţii pe diferite teme dar concepţiile ei prea liberale şi prea „aristocratice" nu prea aveau ecou, erau primite chiar cu ironie uneori.

France vorbea, eu ascultam. Spre uluirea mea mi se dezvăluia o fiinţă duioasă şi delicată, cu o gândire echilibrată, cizelată de o cultură de înaltă clasă. M-a frapat la ea un remarcabil spirit de toleranţă şi m-a impresionat în mod deosebit povestea despre mama sa. De origine franceză (probabil de dorul patriei şi-a botezat fiica France) îşi urmase soţul în ţara noastră. S-a îmbolnăvit de cancer iar France a fost cea care a îngrijit-o până în clipa cea grea a despărţirii. Dumnezeu a fost bun cu dânsa, a chemat-o pe celălalt plan al existenţei înainte de a-şi vedea fiicele întemniţate. Şi France şi-a încheiat povestea cu un presentiment:

"ştiu că ceea ce îţi voi spune ţi se va părea cel puţin ciudat, dar simt că şi eu voi muri de cancer. Boala nu este molipsitoare, nici ereditară cel puţin aşa se spune -, dar gândul acesta nu mă părăseşte. Nu prea am curaj să înfrunt boala aceasta; cancerul este necruţător ca sentinţa unui tribunal comunist.

Uluitoare presimţire! Nu după mult timp France a fost transferată la Văcăreşti, închisoarea spital, pentru a fi operată de un ulcer gastric. Avea, de fapt, cancer! Persoane revenite la Mislea de la Văcăreşti mi-au spus că, înainte de a fi operată, France l-a rugat pe medicul chirurg să nu-i spună dacă va descoperi că are un cancer.

Uneori, vara, când simt parfumul de regina nopţii -floare care nu lipseşte din grădiniţa mea, Mislea îmi revine în amintire. Uneori, printre amintiri, o descopăr şi pe France. Mă gândesc că Dumnezeu, pe care ea îl vedea nespus de înţelegător faţă de om, o va fi primit şi pe ea printre martire, ca pe o mireasmă de floare. Trecuse doar prin purgatoriul comunist.

Sosise şi toamna şi nu se arătau semne că pedeapsa mea va fi ridicată. Am început să mă resemnez, deşi mă simţeam surghiunită şi nu prea înţelegeam de ce mă pedepsea Dumnezeu mai mult decât pe suratele mele din secţie. Nu eram revoltată, dar îmi venea greu să mă simt exceptată, îmi lipsea "familia" mea de spirit. Ca să-mi sting dorul, făuream mental tot felul de basme în care persoanele pe care le iubeam luau diferite întruchipări.

Primeam veşti din secţie, prin Goţi mai ales şi prin Lenuţa, care era un fel de copil răsfăţat al temniţei şi nu-i prea păsa de pedepse. Lenuţa mi-a spus că ofiţerul politic care a venit recent pe acest post se numeşte Darie şi că este cumsecade. Cheamă mereu deţinute la biroul său probabil informatoare dar printre ele şi fete mai slăbite pe care le tratează cu un măr sau o pară din grădina închisorii. Că unora li s-au pus întrebări referitoare la mine şi că fete de bună credinţă au spus că tot ce se spune rău despre mine sunt minciuni răspândite de informatoare.

Pe la sfârşitul lunii septembrie Lenuţa m-a chemat la fereastră cu semnalul nostru obişnuit o pietricică aruncată în geam. Mi-a spus că a fost chemată la Darie care i-a dat de înţeles că ar încerca să mă scoată de la secret dar că se teme de "naiul" pe care-i vor face prin ateliere cele care mă doreau printre ele. Lenuţa I-a asigurat că aşa ceva nu se va întâmpla, dacă motivul acesta stă în calea "eliberării" mele.

Abia a plecat Lenuţa şi s-a deschis uşa. Noi ne-am şi încolonat pentru plimbare. Dar miliţianca ne-a temperat:

"staţi liniştite! Oţel, fă-ţi bagajul!"

N-am aşteptat să-mi spună a doua oară. Mi-am luat trăistuţa cu lucruri, am salutat cu un sărut trimis tuturor şi, mulţumindu-le pentru căldura cu care m-au primit într-un moment greu, am ieşit în curtea cu castani. Mi-a rămas viu în amintire chipul frumos al Paulei care se urcase să mă salute din spatele oberlichtului. Miliţianca mergea înaintea mea şi nu a observat fluturarea mea de mână. Despărţirea noastră a fost definitivă. Pe Doamna Liliana aveam să o mai întâlnesc.

VII DIN NOU LA ATELIERE

Miliţianca m-a condus spre atelierul de croit. În prag mă aştepta Marga V. Mi-a spus că voi lucra la o masă de croit şi că îşi închipuie că sunt destul de perspicace ca să mă comport în aşa fel încât să nu-mi fac un rău mai mare. Îmi atrăgea atenţia mai ales pentru îndeplinirea normelor. Am înţeles cam care era poziţia Margăi şi am conchis că era inteligentă şi cu spirit cavaleresc, totuşi, i-am zâmbit şi, încurajată de lipsa mea de "rezervă", mi-a şoptit:

"gândeşte-te la o muscă prinsă în patru ace, pusă sub microscop."

La masa de croit mă aştepta Mia. Nu o cunoşteam dar mi se părea că o cunosc din totdeauna. Era prietenoasă, inteligentă, cultă, echilibrată, cu un cuvânt ceea ce numeam eu "un spirit solar". Am primit-o imediat în lumea basmelor mele, printre personajele foarte pozitive, sub apelativul de "meştere".

În ateliere se credea că munca la sala de croit este mai uşoară decât la covoare, de pildă şi că deţinutele care lucrau aici erau favorizate. Dar nu era deloc aşa. Trebuia să se asigure, după normă, tot materialul de lucru pentru atelierele de confecţii, ceea ce nu era deloc uşor. Se lucra în regim de serie. Se aşezau pe masa de lucru 50-100 foi la dimensiunea stabilită. Se aşezau tiparele şi era o adevărată artă să le aşezi în aşa fel încât să se încadreze toate în spaţiul acordat cu multă zgârcenie, având grijă să păstrezi şi firul drept indicat pe tipare. Cu un cuţit mare se tăiau piesele cu foarte mare grijă să nu lunece foile prinse în "raci" (nişte clame speciale) pentru că o lunecare cât de mică ducea la deformarea lor. Îţi trebuia forţă ca să tai corect, cu unealta tocită, stratul gros de material. În sala de croit nu erau scaune, se lucra în picioare cele opt ore. Până intrai în rutină te dureau picioarele, în special călcâiele.

Am fost repartizată la dormitorul mare. Aveam din nou un pat la "etajul" trei, exact în faţa geamului prin care vedeam bisericuţa. O aveam ca vecină pe sora Maria Iudit, o prezenţă angelică, frumoasă şi la chip şi la suflet. Starea ei de rugăciune a fost pentru mine o adevărată binecuvântare, care mi se transmitea pe firele nevăzute ale credinţei sale.

Ştiam despre sora Maria Iudith că era de origine evreică şi că se consacrase ca soră socială într-un ordin catolic după ce supravieţuise ca prin miracol lagărului nazist. Dacă nu mă înşel avea de executat o condamnare de opt ani, nu ştiu însă ce i se pusese în sarcină. Era tânără şi foarte frumoasă, o făptură luminoasă pe care nu se putea să n-o remarci cu uimire deşi trecea printre oameni şi printre lucruri într-o tăcută alunecare, ca o dulce adiere de zefir. Frumuseţea ei, cu totul remarcabilă, stimula grosolănia unui sergent care nu pierdea niciodată ocazia să i se adreseze cu "Nostres Dames", pronunţat aşa cum se scrie. Aflase, pe semne, că sora studiase la această renumită şcoală şi se împăuna cu aceste, la plural, "înalte cunoştinţe" de limbă franceză.

Întâmplarea făcuse să avem paturile apropiate. Dormitorul era foarte mare, în jur de 100 de paturi aşezate două câte două pe trei etaje. Paturile în care dormeam noi alipite se aflau sus la al treilea rând, chiar în faţa geamurilor. Geamurile dormitorului dădeau spre curtea interioară, unde, ascunsă printre castani, se înălţa bisericuţa seculară, farul nostru de lumină, deşi la ora aceea era transformată în magazie de confecţii. Imediat ce ne era permis ne urcam în paturi şi contemplam, înainte de a adormi, biserica scăldată în lumina amurgului (gratiile ne permiteau totuşi să admirăm biserica poleită de soarele în declin, crucea strălucitoare în înserarea sfântă, profilată pe cerul senin, castanii cu rămurişul foşnitor). Mie mi se părea că secularii castani ar fi nişte prelaţi uriaşi, iar foşnetul rămurişului bogat, rugăciunile ce s-au înălţat din bisericuţă spre cer, secole de-a rândul.

Nu vorbeam cu Maria Iudith. Ne respectam reciproc tăcerea. Clipa aceasta începu să-mi trezească în toată fiinţa o stare de bucurie tainică, dătătoare de pace, de plenitudine. Seară de seară mă scufundam în această stare de exaltare şi de la o vreme am început să mă îngrijorez. Am început să-mi analizez starea mea de deţinută în cele mai sumbre culori, ca să văd dacă pot suprima bucuria aceasta sublimă care mă copleşea cu o intensitate nefirească. Îmi spuneam, de pildă, că la acest ceas de reculegere mama mea suferă din cauza mea, că eu nu sunt altceva decât călăul ei, că fratele meu sigur este marginalizat din cauza mea, că tatăl meu cine ştie ce necazuri o mai fi având când în biografia lui de refugiat mai exista şi o deţinută politic, dar gândurile acestea nu reuşeau să mă întristeze. Îmi spuneam că sunt un caz încheiat, că pe existenţa mea s-a tras o linie sub care s-a scris "ratată", că niciodată nu voi putea recupera un statut social onorabil chiar dacă voi reuşi să execut anii mulţi ce mi-au fost acordaţi cu bolşevică generozitate. Inutil, starea mea de beatitudine continuă mă făcea să mă simt integrată într-o lume fermecătoare, mi se părea că doar un văl foarte subţire de realitate mă desparte de lumea celestă a îngerilor.

Am început să intru la gânduri. Ştiam că sunt foarte departe de acea stare de conştiinţă pură care să-mi permită împăcarea sublimă pe care o trăiam zi de zi, la ceas de sfântă înserare, până ce somnul mă scufunda în uitare.

M-am hotărât să cer ajutorul domnişoarei Moscuna considerând că ea ar fi cel mai indicat sfătuitor în această problemă. Era o personalitate, fosta directoare a Liceului Central din Bucureşti, de aceea o stima atât de mult Diri. Avea o solidă cultură clasică (era profesoară de limba latină dacă îmi amintesc bine) şi nu numai. Era profund creştină, avea un echilibru spiritual vrednic de un înţelept desăvârşit, avea o experienţă de pedagog care te făcea să i te încredinţezi cu toată încrederea.

Am rugat-o deci să mă ia în observaţie spunându-i că mă suspectez de o demenţă euforică explicându-i ce mi se întâmplă seară de seară. M-a ascultat cu obişnuita sa condescendenţă, m-a privit atent cu mirare, m-a asigurat că nu vede că aş avea motiv de îngrijorare şi că se va gândi cu multă grijă la ceea ce i-am mărturisit.

Peste o zi, două a venit la mine şi m-a întrebat lângă cine dorm. I-am spus că vecina mea de pat este sora Maria Iudith cu care nu vorbesc, sunt seri când nici nu ne spunem "noapte bună" prin cuvinte ci doar printr-o privire însoţită de zâmbet. Domnişoara Moscuna a surâs şi mi-a spus să fiu liniştită că nu e vorba de nici o alterare psihică. Mi-a recomandat să observ dacă starea mea de bucurie tainică coincide cu momentele în care ea îşi face canonul de călugăriţă.

Aşa era! După ce contempla o secundă crucea bisericuţei scăldată în lumina amurgului, strălucitoare pe azurul cerului, îşi cobora pleoapele peste ochii ei cu adevărat luminoşi ca două stele, îşi împreuna mâinile şi chipul ei arăta o puternică concentrare. Sora Maria Iudith, în tăcere, îşi recita rugăciunile în gând. Cât de profundă era contopirea ei prin rugăciune cu eternitatea divină dacă reuşea să mă prindă şi pe mine în raiul de lumină al contemplării sale!

În curând minunata mea scufundare în bucuria isihastă s-a terminat. Eu, singură, fără o soră Maria Iudith n-am reuşit să o ating.

Schimbările ne-au despărţit. Pe sora Maria Iudith n-am mai revăzut-o niciodată. Am rămas cu regretul că nu i-am mulţumit pentru darul ce mi l-a oferit poate fără să ştie. Cât am fost lângă ea i-am respectat tăcerea. Mi-a fost teamă să o tulbur cu vorbe, care oricum n-ar fi fost capabile să exprime ceea ce era mai presus de cuvinte. Am respectat cu recunoştinţă acest gen de prietenie; relaţia noastră tăcută, lipsită de cuvinte era totuşi atât de elocventă.

N-am să uit niciodată lecţia ce mi-a oferit-o că fericirea nu depinde decât de noi, de capacitatea noastră de a trece dincolo de circumstanţe. În acele cumplite locuri, prin simpla alăturare de minunatul său suflet am putut să cunosc împăcarea, am putut să realizez ce bucurie imensă poate aduce unui suflet omenesc aripa de lumină a rugăciunii rostite cu inima.

Venirea mea în dormitorul mare a fost aproape neobservată, cu adevărat nu s-a făcut nici un "nai". Fetele tinere m-au salutat discret, cu bucurie manifestată doar în lumina ochilor. Înţelegeam de ce; dar eram, totuşi, tristă.

Nimic nu mai semăna cu ceea ce lăsasem cu opt luni în urmă. Nu se mai cânta în grup, nu se mai povestea; nici vorbă de serbări improvizate. Izolatorul funcţiona din plin, apăruseră "spărgătoare de normă", creşterile de normă atinseseră niveluri incredibile. Se lucra şi dumineca, nici vorbă să se mai practice trucul cu rezervările unei norme pentru această zi. Fetele se întâlneau şi vorbeau în grupuri mici, tot în grupuri mici se făceau rugăciunile şi lecţiile de limbi străine. Doamna Elena Ghica era solicitată în continuare pentru lecţiile de limbă engleză dar tot în grupuri mici. Directoarea intra destul de rar prin ateliere. Marieta trecea printre noi ca o furtună, se înstrăinase cu totul, îşi ocrotea astfel postul şi nimeni nu-i purta pică pentru aceasta. Cele mai multe dintre noi ştiam că aproape întregul său salariu era oferit nepoţilor ei. Tatăl copiilor (fratele Marietei) căzuse pe front şi sora înţelegea să-şi ajute cumnata.

Conducerea temniţei se folosea din plin de serviciile turnătoarelor; nici nu ştiai de cine să te fereşti. Unele, însă, deveniseră notorii.

Mi-am dat seama că ceva nu era în regulă cu moralul meu într-o zi când Genia P. m-a surprins privind cu multă tristeţe prin geamul dormitorului (care nu era încă oblonit), bisericuţa, scăldată în lumina apusului de toamnă.

"e trist împăratul pentru că în împărăţia basmelor au început să se stingă luminile, nu-i aşa?"

I-am mulţumit Geniei fără cuvinte, doar cu un zâmbet. Modul delicat în care îmi atrăgea atenţia m-a determinat să-mi făgăduiesc că nu mă voi lăsa copleşită şi nu voi permite ca în forul meu interior să se stingă luminile.

La puţin timp de la venirea mea la atelierul de croit am fost chemată la biroul ofiţerului politic. Miliţianca m-a introdus într-un birou în care nu fusesem niciodată. În spatele unui birou mic se afla un personaj scund, slab, cu o înfăţişare prietenoasă, calmă. Deci acesta era Darie. Mi-a făcut semn să iau loc pe scaunul din faţa biroului. M-a privit pieziş, lungă vreme, într-o tăcere stânjenitoare. A desfăcut apoi o fiţuică şi a început s-o citească:

"deţinuta Oţel are un comportament neduşmănos. Vorbeşte puţin, nu participă la lecţii de limbi străine, nu răspândeşte opinii politice, realizează normele."

A rupt apoi fiţuica şi a aruncat fluturaşii de hârtie la coş.

"deci deţinuta Oţel îşi vede de treabă şi nu vom regreta că am scos-o de la secret. Dar ne va spune ce se mai discută şi ce se mai întâmplă în atelierul în care lucrează."

I-am spus că nu se întâmplă nimic în afară de muncă şi că nu mă interesează ce se discută, aşa că n-am ce să-i spun.

Cred că a înţeles că nu e rost de o informatoare nouă şi m-a concediat. Ceea ce nu citise de pe fiţuică a fost relatarea despre ataşamentul meu faţă de Mia. Am înţeles că nu era pe placul "politicului". În anii ce-au urmat m-am convins că repetatele schimbări în celule urmăreau atât introducerea de informatoare mai active cât şi spargerea prieteniilor care se realizau.

În loc să fiu introdusă în sala de croit am fost dusă în faţa inginerei care m-a întrebat ce ştiu să fac în cadrul secţiei de confecţii unde am fost "deplasată" din ordinul conducerii.

I-am spus că nu ştiu să fac nimic în mod special şi să mă repartizeze unde crede de cuviinţă. Avusesem pentru o clipă ispita să mă cer muchelniţă la Goţi dar am fost inspirată şi n-am făcut-o. Când i-am povestit că puteam să vin la maşina ei, mi-a spus că locul era ocupat de Gica. Am fost repartizată la făcut butoniere. Norma era infernală şi executantele lucrau "orb" butonierele în mare viteză şi le despărţeau la sfârşit cu o dăltiţă. Eu aveam însă un antrenament bun de la secret, când mă luam la întrecere cu Doamna Liliana, în glumă ironică, fireşte, faţă de "întrecerile socialiste". Aşa că le tăiam gospodăreşte cu forfecelul şi le festonam apoi cu grijă, astfel că scoteam cele mai frumoase butoniere şi aveam timp să mai ajut şi pe altele. La două trei zile de la intrarea în noua mea "carieră de butonieristă" am fost chemată cu lucrul la ingineră. Spera să găsească nişte erori? Nu ştiu, dar mi-a spus acru:

"de ce mi-ai spus că nu ştii să lucrezi?"

Cum eram hotărâtă să nu mă las antrenată în discuţii contradictorii (a se citi "duşmănoase") am tăcut şi mi-am văzut de treabă.

A sosit şi 20 octombrie, ziua lui Gigi, altă dată prilej de sărbătoare cu cântece, poezii, joc şi voie bună. Evident, în atmosfera de acum nimeni nu s-a gândit să dea fast acestei zile. Gigi a fost îmbrăţişată discret şi a primit bileţele ascunse de la celelalte ture. Tura noastră, a pedepselor mari era la acea dată în schimbul doi. Când am coborât în sufragerie pentru masă am văzut că la gamela lui Gigi şi la gamela mea se aflau aşezate frumos o frunză de castan şi o castană proaspăt căzută din pom. Se mai găsea câte una, nu căzuseră încă toate. F.F. a avut această idee să puncteze într-un fel ziua lui Gigi.

Nici n-am apucat să terminăm masa că ofiţerul de serviciu, însoţit de miliţiancă, ne-a scos afară şi ne-a ordonat să-l urmăm. A luat direcţia izolatorului. Ne-am uitat una la alta, nu pricepeam nimic, iar ofiţerul nu era dispus să ne lămurească. Gigi a fost introdusă în celula nr. 1 unde fusese Viorica, iar pe mine m-a dus la celula nr. 2, pe care o cunoşteam atât de bine. Numai că, de astă dată, în celule erau înghesuite etajat, câte două paturi. După ce au căzut zăvoarele ne-am urcat pe marginea îngustă de pe căpătâiul patului de fier şi am zărit prin gemuleţele zăbrelite, care erau plasate sub tavanul culoarului, o creangă de pin, un colţ de cer albastru, profund, cum e cerul senin de toamnă şi o vrăbiuţă care ciripea pe creanga pinului.

"e ca în poezia lui Verlaine, "Prison", mi-a spus Gigi şi m-a întrebat dacă ştiu melodia, i-am spus că nu o cunosc. Gigi mi-a spus cum a învăţat-o de la Doamna Mad, care avea o voce foarte frumoasă, cultivată şi care cânta în stil "operă". M-a invitat să-l învăţ ceea ce am acceptat imediat. Eram emoţionată, ne regăseam în cuvinte şi în în melodie, deşi nu ne întrebam ce-am făcut din tinereţea noastră. Aşa cum se întreba Verlaine. Ştiam prea bine ce am făcut.

Dar abia am terminat de învăţat cântecul şi am primit de la Gigi nota 10 când l-am executat în întregime, că zăvoarele de la celula mea au sunat greu şi ofiţerul de serviciu mi-a făcut semn să ies afară. M-a condus în fundul culoarului strâmt din faţa celulelor de pedeapsă unde se afla un fel de dulap metalic. L-a deschis şi tot pe muteşte mi-a făcut semn să intru. Am intrat şi uşa s-a închis în urma mea, zăvorul, cu un clic discret, m-a pecetluit înăuntru.

După un scurt răstimp, Gigi, cu vocea îngrijorată, m-a întrebat:

"unde eşti, Păzi, ce ţi-au făcut?"

Ştia că nu m-au scos afară pentru că n-a auzit tusea mea, semnalul ce l-am convenit pentru cea care va pleca prima.

"sunt în carceră!"

Dar n-am apucat să-i explic cum era carcera că am auzit o lovitură puternică în uşa de afară, urmată de un strigăt:

"să nu aud nici un cuvânt, nici o şoaptă, că va fi vai de voi!"

Ne-a pierit cheful şi hazul cu care am început această ciudată aniversare, s-a topit într-o tăcere morocănoasă.

Dulapul meu era întunecos, avea sus un şirag de găurele prin care intra ceva aer, dar lumină nu prea. Nici nu avea de unde veni, fundul culoarului era întunecos şi fără dulap. M-am gândit că cineva atins de claustrofobie şi-ar pierde cu totul firea într-o astfel de împrejurare, când mie, care mă consideram o fire calmă, îmi venea atât de greu.

Deşi aveam antrenament la statul în picioare începuseră să mă doară. M-am lăsat să lunec uşor în jos şi am văzut că merge. Puteam să stau cu genunchii strânşi la gură, oricum, aveam la îndemână şi o a doua poziţie. Dulapul era croit, probabil, pe o măsură bărbătească; statura mea mai mică şi mai slabă, cum eram pe atunci, îmi permitea o oarecare mobilitate. Curând aveam să constat că nici ghemuită pe jos nu era o poziţie confortabilă. Peste toate au început să mă chinuie şi gândurile. Acum ce mai voiau? Nu aveam nici o vină, nici Gigi nici eu, că F. F. ne împodobise gamelele cu frunze şi castane. Oare se reia după zece luni ancheta cu Diri? Dar atunci ce caută Gigi alături de mine?

Nu ştiu cât o fi durat penitenţa mea în carceră, începusem să pierd noţiunea timpului şi să mă scufund în acel hău în care se prăbuşesc minutele, orele, zilele, unele ca altele, fără nici o diferenţă, un timp mort, înfricoşător, în care ritmurile sunt punctate doar de suferinţă. Începuse să mă cuprindă frigul, acel frig care nu ştii de unde vine, din exterior sau din lăuntrul tău. Începusem o frântură de rugăciune. Eram sigură că şi Gigi se roagă. Era greu să vorbim. Distanţa era mare şi trebuia să strigăm. În plus nu puteam controla dacă Darie a lăsat pe cineva să asculte. Era mai cuminte să tăcem.

Mă rog în tăcere:

"... Sfântă marie, Maica Lui Dumnezeu, roagă-Te pentru noi, păcătoşii, acum şi în ora morţii noastre!..."

Paşi pe culoar. Se îndreaptă spre mine. Zăvorul lunecă uşor; în spatele miliţiencei care a deschis se află Darie.

"urmează-mă!", mi-a spus scurt şi a pornit înaintea mea. Ies fără nici o emoţie dar nu uit să tuşesc uşor. Darie nu se formalizează, arătam destul de zgribulită. Afară e atât de multă lumină că toate lucrurile mi se par incandescente. Salut tufa de "mărită-mă, mamă" care în acest miez de toamnă îşi mai etalează bulgării galbeni. Cochetă şi generoasă îmi răspunde uşor înfiorată de un vânt abia perceptibil. Trecem de poarta mare şi aleea cu plopi îmi umple sufletul de încântare. Trufaşi, înalţă stindarde aurite peste grădina golită de roade dar mândru împodobită cu frunze roşii, galbene, arămii.

Am intrat în biroul ofiţerului politic. Darie se aşează în spatele biroului, eu rămân în picioare lângă uşă.

"cum este problema cu onomastica?"

"nu e vorba de onomastică ci de aniversară."

"şi care e deosebirea?"

"onomastica e ziua numelui, aniversarea se referă la anii împliniţi."

Şi este o ocazie de a vă manifesta legionarismul?"

"nu înţeleg."

"sau te faci că nu înţelegi! Ce căutau frunzele verzi pe masa voastră?"

Am rămas stupefiată. Să faci din nişte biete frunze o manifestare legionară mi se părea jalnic de comic. Oare chiar nu realiza ridicolul? M-am căznit să-l fac să înţeleagă exact situaţia.

Nu-mi cere declaraţie în scris, se pare că e foarte lămurit. Îmi spune simplu să plec singură la atelier. Trebuie să recunosc că Darie are o scânteie de bun simţ, o capacitate de a înţelege mai corect situaţiile pe care le cercetează, are o lipsă de morgă proletară care-l face foarte deosebit de predecesorul său, Georgescu, cu care era imposibil să găseşti un limbaj comun. Plecând spre atelier mă întrebam de ce ne-o fi pedepsit dacă ştia exact cum stau lucrurile. Am rămas cu impresia că şi ofiţerul politic se temea de informatori. Teama aceasta l-a făcut să procedeze ca şi cum frunza şi castana lui F. F. ar fi atentat grav la ordinea socialistă în curs de afirmare impetuoasă. Din punctul acesta de vedere se asemăna cu Georgescu. Deosebirea era de nuanţă. Darie pedepsea uşor, mai mult regiza o pedeapsă, pe când celălalt pedepsea cu sălbăticie orice nălucire.

Cele câteva ore de carceră m-au făcut să percep ca pe o fericire reîntoarcerea printre butonierese, cu care povesteam domol, ca să ne treacă vremea şi să uităm de frig şi de osteneală.

N-a trecut multă vreme eram în tura de zi când coana Mărguţa a venit după mine. Am întrebat-o cine mă cheamă ştiind că buna femeie avea să-mi răspundă:

"-Sunt tot ăia doi care au venit să vă schimbe de la birou, ăia de se lăudau că sunt spaima directorilor de închisoare."

Trebuie să recunosc că mi s-au cam muiat picioarele şi trecând pe lângă Goţi am şoptit că plec la o anchetă cu cineva venit de la Bucureşti.

Era o zi frumoasă, eram destul de uşor îmbrăcată şi mă gândeam că nu-mi va fi de loc bine dacă mă mai aşteaptă o gherlă (aşa îi spuneam noi izolatorului).

Cu adevărat, în biroul direcţiunii se aflau cei doi; aşezaţi pe scaune, mă aşteptau. Practicau metoda anchetei încrucişate, genul de anchetă care avea darul să te scoată din sărite: unul era politicos, te întreba cu eleganţă câte ceva, al doilea îţi lua în răspăr răspunsurile.

Nu prea am înţeles ce vroiau de la mine. M-au întrebat vrute şi nevrute şi mi-a trebuit ceva efort ca să rămân calmă. Mai târziu am aflat că astfel de anchete se numeau "anchete de verificare".

M-au trimis în secţie după un timp destul de lung, cele din secţie erau din nou îngrijorate pentru soarta mea. Trecând prin curtea spitalului, pe treptele secţiei T.B.C. mă aştepta Nana Sofica cu zeghea mea pe braţe. Cât o fi stat pe piatra rece să-mi pândească trecerea spre izolator sperând că Mărguţa o va lăsa să-mi dea zeghea!

Am sărutat-o pe duioasa noastră Nana şi am asigurat-o că nu voi fi pedepsită, i-am relatat pe scurt cum a decurs ancheta şi am ajuns împreună la concluzia că ne aşteptau schimbări. Şi pentru că anchetatorii mă compătimeau că nu „mi-am văzut de treabă" şi am intrat în încurcături politice, ne-am imaginat că aceste schimbări nu vor fi bune.

Din nou la ingineră. Oare găsiseră de cuviinţă că prea mă simt bine printre butonieriste? mă repartizat la o maşină de cusut fără drept la "muchelniţă". Lucram de una singură la o maşină atât de rablă că mecanicul îmi plângea de milă. Eram maşinista cu cele mai dese chemări. Uneori mecanicul punea cuvânt bun pentru schimbarea maşinii, dar intenţia lui rămânea fără rezultat. Şi la maşina aceasta trebuia să tivesc 50 de batiste cu tiv de 2 mm şi cu cel mai mărunt tighel; era un adevărat supliciu. Dacă nu reuşeam să fac norma din cauza defecţiunilor, diferenţa trebuia recuperată în tura următoare. Mi-a sărit acul şi mi-a sfâşiat degetul mare de la mâna dreaptă; am fost pansată dar n-am fost scutită de normă. Era un chin să conduc lucrul cu degetul îndurerat.

Se apropia Crăciunul. A fost un Crăciun fără colind şi fără pom cu daruri ca în anii din urmă. Reuşisem noi să obţinem din timp o creangă de brad dar n-am reuşit să o păstrăm. O percheziţie drastică ne-a determinat să renunţăm; dacă ne prindeau era greu de explicat cum am ajuns la ea şi ce vroiam să "organizăm" folosindu-ne de ea. Ne-am înţeles ca la ora 12 Genia D., şefa secţiei de confecţii, să anunţe: "e ora 12" şi atunci fiecare să spunem în gând troparul naşterii.

Cu ocazia acestei percheziţii am văzut-o pe cea mai liniştită şi mai cuminte dintre noi scoasă din sărite. Este vorba despre Ţăndărel, fiinţa ale cărei mâini erau pentru mine o uluire. Deşi avea foarte multe dioptrii, broderia care ieşea din mâna ei era o perfecţiune, părea executată de mână de zână măiastră. Un reprezentant de la centru asista la percheziţionarea noastră corporală, făcută la piele. Revoltate, deţinutele au cerut să iasă imediat din cameră, dar el nu s-a sinchisit de protestele pline de indignare. Ţăndărel a făcut doi paşi în afara frontului şi a strigat către cea care era mai indignată arătându-l cu degetul pe nesimţit:

"dacă lui nu-i este ruşine, ţie de ce să-ţi fie?"

Efectul a fost uluitor. Vacarmul a încetat pe loc iar ofiţerul a părăsit camera lăsându-ne pe mâna miliţiencelor.

VIII DIN NOU în SECŢIE "ÎNCHISĂ"

Anul Nou a venit într-adevăr cu schimbări. Legionarele au fost scoase din ateliere şi trecute din nou în secţii închise. Mie mi-a revenit din nou camera 14 împreună cu o mulţime din cele care am fost odinioară în secţia a IV a şi cu altele din secţiile I a şi a II a. Bucurie mare pentru cele care ne regăseam, tristeţe pentru cele de care eram din nou despărţite. Camera 14 era complet izolată, deci nu aveam nici un perete comun cu alte încăperi ca să putem discuta în morse.

Ne-am organizat viaţa în aşa fel încât să putem umple timpul unei zile care începea la ora cinci şi se termina la zece seara. Nu aveam informatoare printre noi, aşa că ne-am dedat

la toate "infracţiunile" care ne puteau face viaţa mai plăcută. După deschidere spuneam în comun rugăciunile dimineţii, după închidere spuneam întregul Paraclis al Maicii Domnului; toate se spuneau pe dinafară, textul integral fiind cunoscut de multe dintre noi. De fapt mie mi-a revenit onoarea să rostesc seară de seară Paraclisul ascultat de celelalte în profundă reculegere.

Învăţam tot felul de poezii una de la alta, făceam tot felul de lecţii, tricotam şi lucram, având grijă să nu fim surprinse de percheziţii sau prin vizeta care funcţiona din plin. Ne marcam cu mici surprize sărbătorile. La Bobotează ne-am făcut plăcintă cu răvaşe din mămăliga frumos rumenită pe soba de teracotă, seara, după închidere, când, de fapt, nu aveam voie să păstrăm mâncarea în cameră. Cum eram însă "versate" în a încălca regulamentele, nu prea ne păsa de restricţiile impuse. Nu-i mai puţin adevărat că izolarea camerei noastre ne ferea de pericolul ca mirosul de mălai prăjit să ne trădeze.

O foarte iscusită epigramistă s-a arătat a fi, din nou, Nataliţa. Cu cântatul nu prea stăteam bine. Exact la colţul camerei noastre se afla ghereta de pază a sentinelei ridicată înalt, până la nivelul geamului, aşa că ostaşul de pază putea auzi tot ce se petrece în cameră, mai ales în anotimpul cald când geamul era deschis. Cel care ne apostrofa mereu când venea în tură era sergentul Butoi. Mereu îl auzeam strigând:

"linişte, paisprezece!"

Odată, sătule de atâtea observaţii, am rugat-o pe Viorica să-i explice că nu facem larmă dar, fiind la nivelul geamurilor, e normal să ne audă. Noi ştiam că sergentul are o stimă deosebită pentru Viorica şi speram să-l convingă să ne lase în pace. Viorica l-a strigat şi, la răspunsul lui, i-a explicat cum se propagă undele sonore şi de ce i se pare că noi suntem zgomotoase. Flatat de faptul că Viorica i s-a adresat atât de academic, a conchis:

"da, măi Viorica, înţeleg ce spui tu, dar n-ai idee ce mult mă plictisesc când vă aud pe voi discutând."

Bietul sergent suporta greu tăcerea şi singurătatea orelor de pază. S-ar fi angajat bucuros într-o discuţie cu noi dar încălca disciplina proletară. Nu te aşterni la taifas cu duşmanii poporului despre care cântai la instrucţie că "până la unul au să piară"

S-a nimerit odată că, în orele lui de serviciu, Viorica a început să cânte o doină de pe la ea, de prin Putna, copleşită de cine ştie ce nostalgii. Sergentul Butoi a reacţionat prompt:

"paisprezece, care cânţi acolo, că-ţi fac un raport ca să te înveţi să respecţi regulamentul!" Raport însemna pedeapsă la izolator. Una din noi i-a explicat:

"nu cântă nimeni, domnule sergent. Viorica are o criză de ficat şi plânge."

"ce fel de criză? Bat alarma şi cer să vină sanitarul s-o ia la spital."

"nu-i nevoie, a fost la dispensar şi i-a făcut tratament."

"când e vorba de Viorica să-i mai facă un tratament.", a hotărât categoric sergentul. Îmi amintesc şi alte împrejurări comice, plătite uneori cu suferinţă.

Una dintre noi ştia o poezie de Blaga pe care imediat am învăţat-o şi celelalte:

"Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm..."

Tocmai în acest moment a venit un nou comandant de garnizoană şi a ţinut să ştie personal ce deţinute se află în secţiile închise. Vrând, probabil, să impresioneze, la închidere, când s-a format frontul pentru raport, el s-a oprit în faţa fiecăreia indicând doar cu degetul pe cea care trebuia să spună formula de prezentare. Eu aveam în spatele meu pe Ileana şi lângă mine pe Nana Sofica. Imediat ce a trecut de mine, după ce m-a privit în ochi foarte de aproape, Ileana mi-a şoptit:

"ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm..."

Ofiţerul s-a întors brusc şi a întrebat cu severitate:

"cine a şopocăit?"

Pe Nana o pufnise râsul la ghiduşia Ilenei şi, din nefericire, ofiţerul a remarcat-o. Biata Nana! Pentru un zâmbet a primit şapte zile de izolator pe un frig pe care noi, înfofolite în zeghe, abia îl suportam.

Altă dată se învăţa "Duhovniceasca" lui Arghezi. Plimbându-se prin cameră, una din noi s-a oprit în faţa uşii, recitând:

"cine eşti, răspunde?"

Cineva, care tocmai ne supraveghea prin vizetă, s-a speriat, surprins de această interpelare, făcând să clănţăne vizeta. Ne-a fost greu să-l convingem pe ofiţerul politic că nimeni nu putea să vadă prin uşă şi că întrebarea era de fapt începutul unei poezii recitate întâmplător în faţa uşii.

Atunci ne-am dat seama că nu era printre noi nici o "ciripitoare" şi că eram atent supravegheate prin vizetă. Aceasta era un rotogol de mărimea unei monede practicat în uşă, cu geam şi căpăcel în exterior. Dacă ridicai căpăcelul şi te uitai prin vizetă vedeai interiorul camerei ca printr-un telescop. Nu chiar întreaga cameră. Ceea ce se afla în acelaşi plan cu vizeta nu putea fi văzut.

Probabil ca remediu la inconvenientul că nu aveam turnătoare în cameră, pe la jumătatea iernii ne-am pomenit cu miliţianca de serviciu aducându-ne pe doamna Covaci. Era o persoană cu statut privilegiat, lucrase la brutărie şi apoi, când nu s-a mai făcut pâine, la magazia de alimente. Căzuse în dizgraţie? Sau din prea mare încredere primise o sarcină nouă? Fapt e că persoana în cauză n-a acceptat situaţia spre marea noastră bucurie.

În sâmbăta imediat următoare venirii ei, când noi am fost scoase pentru baie, ea a pretextat că este bolnavă şi a rămas în cameră. Când ne-am întors, ne aştepta în cadrul ferestrei atârnată de zăbrele cu un cordon. O., Viorica şi cu mine ne-am repezit să o "salvăm". O. mi-a atras atenţia că piciorul ei era uşor rezemat de patul etajat şi mi-a şoptit: "Ce punere în scenă!" într-adevăr, susţinerea aceasta a fost salutară pentru că, deşi cordonul era numai trecut pe sub bărbie, dacă s-ar fi lăsat să atârne cu toată greutatea corpului, fatalitatea s-ar fi putut împlini. Impresia asupra miliţiencei a fost colosală. A plecat în goană pe scări şi s-a întors în graba mare cu ofiţerul de serviciu. Noi am făcut tot

ce ţinea de noi ca încercarea de sinucidere să pară cât mai sinceră şi cât mai disperată ca să fim sigure că o vor scoate dintre noi. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Şi viaţa noastră s-a desfăşurat în continuare urmărită doar de la vizetă. Mâncarea era sub orice critică (în special supa de varză acră cu gutui era imposibilă!); ne amăgea doar foamea care devenise, aşa cum spunea Radu Gyr, "de la începutul lumii". Noaptea, în special, frigul ne chinuia somnul cu coşmaruri provocate şi de şoarecii care circulau prin saltele în goană după câte un grăunte rătăcit printre paie. Ca să le mai stăvilim plimbările, care pe multe dintre noi ne înfiorau, ziua angajam adevărate vânători. Una, mai tare de înger, ţinea piciorul pe gaură şi nefericitul şoricel era ameţit cu mătura şi aruncat prin geam afară. N-am să uit o seară în care, în timp ce spuneam Paraclisul, una din-aceste lighioane se plimba pe piciorul meu până la genunchi şi înapoi, agăţându-se din când în când cu ghiarele lui scârboase în ciorapii mei şi aşa scămoşaţi de lunga lor întrebuinţare. Trebuie să recunosc că a fost pentru mine un motiv de trufie că n-am ţipat şi n-am întrerupt rugăciunea pentru atâta lucru, între timp a sosit şi noul director, Dorobanţu care şi-a inaugurat contactul cu celula 14 cu nişte urlete care le concurau pe cele ale lui Diri, iritat la culme că am îndrăznit să dăm jos un pat de la etaj ca să-l transformăm în bancă.

A sosit şi primăvara, o adevărată sărbătoare pentru izolarea noastră. Fiind pe colţ, aveam grădină pe ambele laturi. Ne puteam urca pe paturile de sus ca să o admirăm în straiul ei de floare. Vântul ne aducea miresmele acestui binecuvântat anotimp. Seara ascultam duetul privighetorilor din grădina noastră cu cel mai îndepărtat din zăvoiul Săratei, în aerul sonor de primăvară ajungeau până la noi zgomotele vieţii săteşti. Deşi estompate de distanţe desluşeam un cântat de cocoş, un lătrat de câine şi mai ales clopotul bisericii din sat, care puncta cu dangătul lui rugăciunile noastre.

Ne-am putut sărbători în linişte zilele legate de Sfintele Patimi, de Sfânta înviere. Am reconstituit din memorie (cea a Nanei s-a dovedit a fi cea mai prodigioasă) câteva evanghelii, câteva stihuri din stările prohodului, am făcut din soba noastră un altar în jurul căruia ne-am adunat ca să-L primim cum se cuvine pe Mântuitorul sufletelor noastre. Am reuşit chiar să cântăm şi "mergi la cer şi Te aşează", "Cristos a înviat" şi stihuri din Sfânta liturghie. Executate "pianissimo" cântecele noastre răsunau foarte înăbuşit în mizerabila noastră temniţă, transfigurată într-un spaţiu celest în care sufletele puteau să-şi ia cuminecarea în miracol, caracteristică acestor Sfinte zile.

A venit şi vara, am căutat să aflu în grădină "prietena mea floarea soarelui" dar n-am mai regăsit-o. Mă simţeam foarte bătrână faţă de cea care eram atunci când am păşit prima dată în camera 14.

Aşa, plină de privaţiuni, viaţa noastră, desprinsă de orice însemna normalitate, devenise suportabilă. Atmosfera pe care am reuşit să ne-o făurim ne-ar fi permis să rezistăm anii mulţi pe care trebuia să-i mai parcurgem. Dar lucrul acesta nu trebuia să se întâmple. „Duşmanii" trebuiau exterminaţi. A venit din nou o zi în care am depus la magazie "efectele" închisorii Mislea şi ne-am luat boarfele noastre. Plecam undeva în necunoscut

fără să ştim unde şi ce ni se pregăteşte. Pentru mine trecerea prin faţa "secretului mic" a fost o bucurie. Se afla acolo o deţinută provenită din procesele cu rezistenţa din munţi. Era chiar de la Şugag şi mi-a spus că până la arestarea ei tatăl meu nu a fost arestat şi că urmărirea lui va înceta deoarece, căzând rezistenţa, s-a putut constata că nu a avut legături cu aceasta. Fratele meu a terminat facultatea şi este inginer, căsătorit cu Angela, iar mama lucrează la Şugag ca profesoară de limba rusă. Am fost atât de bucuroasă că mi s-a părut că de acum înainte detenţia mi se va părea uşoară, suportabilă, o problemă doar de timp. Ne-am întâlnit cu toate sub poarta închisorii. Eram adunate absolut toate care aveam tangenţă cu mişcarea legionară. Printre noi se afla şi S. Într-o criză de disperare cum nu credeam că o va încerca o fiinţă ca ea. Am întrebat-o de ce este atât de descurajată, îmi era, sincer, milă de suferinţa ei mult prea vădită.

"îi urăsc, m-au minţit, m-au înşelat! Câte le-am spus numai despre tine şi iată-mă alături de tine, tu, cea care n-ai mişcat nici un deget pentru ei!"

"îmi pare rău pentru tine, Simona! Ai să înveţi să-i cunoşti mai bine. Consolarea mea ţi-ar putea părea ironică, dar nu este; îmi pare sincer rău."

Ne-au încărcat într-un camion, au tras o prelată mare peste noi şi am pornit spre Băicoi. Eram înghesuite, sub prelată aerul devenise irespirabil, mai ales pentru cele care erau la mijloc. Printre scândurile camionului priveam cum rămâne în urma noastră Mislea. O părăseam, dar nu pentru a fi libere. Rămânea, îngropată acolo, o bună parte din tinereţea noastră.

Adio, Mislea? La revedere, Mislea? Cine ar fi putut să ne spună? Mi s-a făcut rău. Privirea Lucicăi mi-a înregistrat paloarea. A ridicat arătătorul de la mâna dreaptă. Însemna îndemn la curaj. Nici Lucica nu arăta mai bine, şi ea suferea de rău de maşină, i-am răspuns la fel, deşi la ora aceea degetul meu arătător, foarte drept, nu exprima exact starea mea de spirit. O teamă irezistibilă se ridica din adâncul meu ca o negură. Aceeaşi teamă care mă cuprindea ori de câte ori plecam spre ţinte necunoscute:

"numai de n-ar fi spre est!"

În subconştient dăinuia inchizitorial teama de Siberia.

Se încheia un capitol, se deschidea un altul, oricum ar fi, să fie măcar pe pământul patriei noastre! Să ne ajute Dumnezeu!

IX DUMBRĂVENI

Am fost îmbarcate în camera cea mare a dubei. Eram foarte multe şi spaţiul nu permitea să încăpem toate pe bănci. Cum nu se putea rezista în picioare ne-am organizat ca cele mai vârstnice şi mai slăbite să stea pe bănci iar cele mai tinere şi mai "valide" să ne aşezăm cum vom putea, printre picioarele celorlalte, direct pe pardoseală. Călătoria noastră a fost, ca de obicei, un coşmar. În curând aerul a devenit irespirabil. Ne-a cuprins o somnolenţă obositoare, un fel de cădere în gol, greu de imaginat de cineva care n-a trecut printr-o experienţă similară. Astfel, cele de pe bănci s-au rezemat una de cealaltă, iar cele de pe duşumea ne-am aşezat capetele în poalele lor. Ţin minte că pe mine şi pe Gica P. ne

ocrotea Goţi. Şi după rugăciunea comună ne-am prăbuşit în această amorţire care numai somn nu se putea numi.

Nu ştiam care este destinaţia noastră. Ca totdeauna transporturile se făceau în cel mai deplin secret. Am reuşit să desluşim că o luasem spre nord, probabil spre Transilvania. Ne­am dat seama încă de la îmbarcarea noastră în camioanele ce ne-au adus de la Mislea la Băicoi că majoritatea dintre noi aveau în acuzaţiile aduse în favoarea condamnării noastre foarte mult hulitul cuvânt "legionar". Dar se aflau printre noi şi persoane care, după ştiinţa noastră, nu se "bucurau" de acuzaţia ciumată. Erau, oare, ascunse printre acestea şi acele persoane care făceau serviciul de informatoare? Dacă erau, era îmbucurător faptul că nu găsiseră printre noi astfel de instrumente, sau că pe cele pe care le găsiseră totuşi nu se puteau bizui.

Frânturi de gând îmi treceau prin minte, săgetându-mi fierbinte toropeala legănată de închisoarea pe roate care gonea, spre ce destin? Era clar că ni se pregătea ceva aparte deoarece eram separate de celelalte deţinute. Dar ce? Şi de ce? Recunoşteau în felul acesta că în toată rezistenţa anticomunistă mişcarea legionară era, de departe, cea mai motivată. Erau oare conştienţi că mişcarea legionară a izbucnit din fiinţa neamului tocmai pentru a se apăra de valul roşu cotropitor?

Trei dictaturi s-au întrecut să o distrugă pe toate planurile. Cea de-a treia şi cea mai cumplită era şi cea mai conştientă că mişcarea legionară nu putea fi decât profund anticomunistă. Şi au făcut, ajutaţi de "profesori cu experienţă", în mod "magistral", tot ce trebuia făcut pentru îngroparea ei sub întreg arsenalul de injustiţii şi infamii, pentru desfiinţarea ei. Ce le mai lipsea? Ce mai aveau de făcut? De ce nu ne executau? Poate ştiau că puterea şi demnitatea noastră veneau tocmai din faptul că aveam "atâţia morţi şi atâtea oseminte".

Ştiau oare că atunci când istoria se va obiectiva cohortele de legionari vor apărea din negura vremilor ca să povestească despre jertfele inocente şi voluntare care au pus la temelia României regăsită în spiritualitatea ei "propria lor cenuşă"?

Oare tocmai această inefabilă posibilitate nu o puteau suporta şi vroiau să o distrugă? Dar cum? Ne aştepta un alt experiment, o altă formă de "Piteşti"??

Un fior rece mi-a şerpuit pe şira spinării şi m-am pomenit rugându-mă cu înfrigurare: "Doamne, nu îngădui să fim despărţiţi de Tine!"

Am ajuns la destinaţie încă în plină noapte. Fiorii toamnei ne-au luat în primire dezmeticindu-ne din toropeală. Deşi vagonul dubă a fost desprins la distanţă apreciabilă de gară i-am desluşit numele: Dumbrăveni. Aşadar ne aflam în inima podişului transilvan. Ne aştepta un grup impresionant de miliţieni conduşi de un locotenent înalt, cu prestanţă, care, am aflat mai târziu, era ofiţerul politic al penitenciarului Dumbrăveni. El se numea Cătană dar noi îl vom supranumi "ducele", nu numai pentru prezenţa sa ci şi pentru modul cum s-a comportat în funcţia ce o deţinea.

Plouase, iar printre liniile ferate străluceau încă bălţi. Un cer fără stele se arcuia peste un orăşel modest către care urma să ne îndreptăm încolonate pe două rânduri. Comandantul ne-a avertizat că trebuie să ţinem cadenţa foarte apropiate una de alta şi că orice şovăire sau rămânere în urmă va fi considerată tentativă de evadare şi sancţionată ca atare. Avea o voce clară, puternică, de stentor, dură dar nu lipsită de stil, ceea ce era neobişnuit. După acest scurt discurs a trimis spre cer un trasor luminos; erau, probabil, avertizaţi cei din penitenciar că a pornit convoiul. Pocnetul a impresionat pe una dintre noi

care a avut o stare de leşin. Dar şi-a revenit imediat şi am pornit, flancate de miliţieni, spre noua noastră temniţă. Târând cu greu boccelele cu efectele personale, strângându-ne la piept precara noastră îmbrăcăminte, formam un convoi jalnic la vedere. Nu ştiu de ce îmi amintea de una din poeziile copilăriei mele, "Pohod na Sibir" (Vasile Alecsandri) şi nu era pentru prima dată când îmi spuneam cu convingere:

"îţi mulţumim, Doamne, că ne-ai chemat la surghiun pe pământ românesc."

Am ajuns. O curte mare, cu teren nisipos, deci fără noroi, ne primeşte în aburii nopţii ce începea să se destrame, în faţă, o clădire dreptunghiulară cu parter şi două etaje, cu geamurile plasate sus, zăbrelite. În stânga, câteva clădiri la un singur nivel (bucătărie, magazie, dependinţe) se iveau din negură, copleşite de acoperişuri din ţiglă. Intrăm în clădirea cea mare şi urcăm câteva trepte atât de tocite încât te înfioară. Câţi osândiţi au ros aceste trepte de-a lungul câtor vremi?

Această închisoare cu nume duios, amintind de romantice dumbrave, era o veche închisoare tip Maria Tereza, care, se ştie, umpluse Ardealul cu clădiri având astfel de destinaţie. Intram într-o sală vastă, sumbră, cenuşie, probabil sala centrală a închisorii. Privind în sus, un spaţiu gol imens, întrerupt la fiecare etaj de o plasă de sârmă cu ochiuri dese ne sperie. Îmi sugerează golul imens, -atât în timp cât şi în spaţiu, golul în care vom fi suspendate, pe câtă vreme?

Celulele sunt aşezate de o parte şi cealaltă a spaţiului gol. Uşile stau faţă în faţă, la o distanţă destul de mică, masive, implacabile, o pecete dură peste destinele din spatele lor. De jur împrejur un grilaj scund separă culoarele înguste din faţa celulelor de golul acoperit cu plasă la fiecare etaj. Culoarele au aceeaşi dungă neagră, doar mai Iată aici decât la Mislea. Şi parcă pentru a fi mai subliniate cele două culori, negrul dungilor şi cenuşiul cimentului, sunt separate de o îngustă linie albă. Între cenuşiul zilelor de temniţă şi negrul limitelor noastre de suportabilitate, albul acesta, prin contrast, părea un alb absolut. Linia îmi sugera fâşia îngustă de speranţă care, în clipe de har, ne ajuta să trecem nevăzut în lumea care se situa dincolo de speranţă.

Suntem introduse la parter, într-o celulă mare, goală, de o miliţiancă înaltă, uscată, cu o voce dură, care îmi displace profund. O mică ceată de miliţience ne iau în primire pentru obişnuitul ceremonial al percheziţiilor. Ni se triază bagajul care va fi depus la magazie. Miliţiencele care ne percheziţionează îmi fac o impresie bună şi lucrul acesta mi se pare straniu. Una din ele, care vorbeşte prost româneşte, îmi este simpatică. Străluceşte de curăţenie, are gesturi măsurate, vorbeşte puţin, calm, fără să ridice tonul; se numeşte E.. Cu timpul aveam să mă conving că era cu adevărat o creatură aparte. Mai era o brunetă cu aspect chiar cochet, frumos pieptănată, cu o exprimare stilată, ieşită din tonalităţile cazone. Apoi o grăsunică mai apropiată de stilul cazon dar cu o figură zâmbitoare, părea că se amuză de orice se afla în jurul ei. Cea mai antipatică este o uscăţivă înaltă şi acră.

După percheziţie am fost repartizate la parter, într-o celulă foarte mare unde se aflau deja persoane în marea lor majoritate necunoscute. Spre surpriza noastră am descoperit persoane eliberate odată şi revenite în închisoare: Nuţi G., Mioara M., Mica D. de la Arad. Mica de la Arad mi-a adus veşti proaspete din bătrânul nostru Cluj. Mircea Gavrilă a executat 4 ani de închisoare, timp în care Margareta a fost mult ajutată de nepotul lui Mircea. Mi-am reamintit de Trică, un tânăr foarte corect şi foarte studios. Era pe când l-am cunoscut student la Drept şi, dacă îmi amintesc bine, dădea examene şi la Academia de

Studii Economice şi Comerciale de la Braşov. La arestarea Micăi, Mircea ocupa un post de subinginer la un trust din Cluj.

Mica avea acum o condamnare de 25 de ani, cred că anchetatorul Stănescu a avut o satisfacţie imensă că a reuşit să o înfunde de data aceasta. De fapt ce făcuse Mica? Unui grup de preoţi greco catolici li s-a întins o cursă. Au fost sfătuiţi să adune semnături pentru menţinerea oficială a bisericii lor. Să facă o cerere la care să anexeze aceste liste cu adrese şi semnături. Mica a fost rugată să bată la maşină aceste liste, ceea ce a şi făcut, având ea la ora aceea un post modest de dactilografă la un trust de construcţii. După liste, semnatarii au fost ridicaţi iar Mica a fost introdusă ca factor important în acest "complot" alături de preoţii pe care i-a ajutat.

Mica a fost şi la Canal de unde a venit cu o zestre de amintiri terifiante. Avea un fel de a povesti, simplu, direct, dar foarte sugestiv. Mi-o imaginam răsturnând roabele cu criblură pentru înălţarea digului. Avea probleme mari legate de statura ei micuţă. Când ridica roaba în picioare, braţele acesteia îi depăşeau înălţimea ceea ce o descumpănea până la riscul de a cădea în apă cu roabă cu tot. O vedeam "luând pe cinci şi ţinând strâns" în drumul spre baracă, încercând să-şi lungească pasul mic pentru a nu rămâne de căruţă. O vedeam pierdută în tubul de ghiaţă pe care-l formau hainele îmbibate de apă în cursul zilei, atunci când stropii se ridicau în urma pietrelor căzute din roabă. Îmi imaginam şiroaiele de apă care curgeau din hainele ce se dezgheţau în timpul nopţii şi oroarea cu care erau îmbrăcate dimineaţa, ude, stoarse în prealabil cu mâinile ei mici şi atât de trudite.

Acum Mica se simţea în purgatoriu faţă de iadul prin care trecuse la Canal. Deşi avea dureri foarte mari din cauza unor coaste rupte (căzuse între paturi), Mica, în scurtul interval cât am stat împreună, ne-a învăţat, poezii de Radu Gyr, învăţate la Canal. N-am văzut-o niciodată plângând. Avea o dârzenie invers proporţională cu statura ei. Totuşi îi plăcea nespus de mult poezia "Lacrimi" şi mă punea să i-o recit aproape zilnic. Poate că în sufletul ei tremura lacrima aceea din care învia mereu tăria noastră şi care "ne priponea de Dumnezeu", aşa cum spunea Radu Gyr în poezia sa "Lacrimi", una din nestematele operei sale.

M-a impresionat nespus de mult întâlnirea cu Dina. În intervalul de timp care ne-a despărţit, Dina se căsătorise şi născuse doi fii. Arestarea, în urma lichidării rezistenţei din munţi, a însemnat smulgerea mamei de lângă fiii săi. Copiii au fost internaţi în aşezămintele comuniste, supuşi stilului de educaţie ce se acordă în aceste creşe şi şcoli. Se gândea cu groază cum vor supravieţui şi ce vor deveni; se gândea mai ales la cel mic care abia se născuse. Ziua era foarte tăcută, foarte închisă în ea însăşi. Avea coşmaruri cumplite, nu a apucat să-mi povestească din anchetele ei în foarte scurtul interval cât am stat împreună, dar mi-am putut imagina prin ce a trecut, i-am respectat tăcerea şi suferinţa şi mi-am zis, pentru a nu ştiu câta oară, că Dumnezeu a fost îngăduitor cu mine, că, fără să-mi dau seama, m-a pregătit să intru în temniţă fără sfâşierile mamelor şi ale soţiilor pe care le-am cunoscut în anii lungi de închisoare.

Peste ani Dina şi-a recuperat doar unul din copii. În locul celui mai mic a primit doar o hârtie care consemna un deces. Timpul n-a putut vindeca rana din sufletul Dinei; pe de­asupra oricărei raţiuni, l-a căutat şi l-a aşteptat zadarnic. Copilul, smuls de lângă iubitoarea inimă de mamă, a sucombat datorită incuriei. Dacă aceasta nu e crimă, atunci cum se poate numi?

În celula aceasta se afla un caz aparte: Nina. Era o persoană voinică, cultivată şi plăcută, dar care suferea de o boală stranie: făcea nişte crize care impresionau prin aspectul şi amploarea lor. Nu ştiu care era cauza producerii lor, avea, probabil, nişte coşmaruri. Crizele se prezentau sub forma unor convulsii foarte puternice, însoţite de nişte strigăte care nu aveau nimic omenesc în ele. Cele din jur o ţineau cât se putea mai imobilizată să nu-şi facă rău izbindu-se atât de puternic şi aveau grijă să nu-şi muşte limba şi buzele, folosind un prosop în acest scop. Deşi crizele ei făceau o impresie nefastă pentru echilibrul nostru, mila pentru biata fiinţă ne determina să-i arătăm înţelegere şi afecţiune. În momentele ei bune ne răsplătea povestindu-ne lucruri frumoase şi interesante scoase din vasta ei cultură.

După câteva zile am fost scoase din această celulă şi repartizate în celule mai mici la etajul I. Din noile încăperi mai auzeam din când în când ţipetele Ninei, care răsunau lugubru în toată temniţa. În scurtă vreme n-am mai auzit-o, probabil plecase în altă închisoare sau poate chiar acasă. Se zvonea că va fi o graţiere pentru cazurile grave, incurabile.

Camera care ne-a fost repartizată era destul de spaţioasă, nu-mi mai amintesc numărul nostru, dar eram destul de multe. Geamurile plasate sus, aproape de tavan, zăbrelite, lăsau să pătrundă lumina în toată voia. Primul lucru de care îmi amintesc când mă gândesc la Dumbrăveni este această lumină care venea de sus ca o binecuvântare. Paturile de fier, pe două nivele, aveau saltele şi perne umplute cu paie, cearceafuri albe şi obişnuitele pături sure. Paturile erau făcute într-un anumit fel, care, deşi cazon, crea o atmosferă de "curat şi ordonat". Hârdăul pentru apă, tineta şi soba de tuci completau inventarul camerei.

Regulamentul era cel al secţiilor închise, respectat, vom vedea, în toată severitatea lui. Camerele nu aveau voie la nici un contact între ele, orice încălcare era sever pedepsită. În fiecare dimineaţă şi seară avea loc ceremonialul legat de "deschidere" şi "închidere". Comandantul sau ajutorul lui, urmat de un grup de miliţieni care inspectau celulele şi loveau cu ciocanele în gratii, primea raportul şefei de cameră având în dreapta' ei tot "efectivul" aşezat pe două rânduri. După închidere nimeni din personal nu intra în cameră. În cazuri grave se intra numai în prezenţa ofiţerului politic. Nu era voie să te culci în cursul zilei. Culcarea "se dădea" la ora zece seara când, în timpul cel mai scurt, trebuia să fii sub pătură.

Deşteptarea era la ora cinci când, în câteva secunde, trebuia să te îmbraci şi să aranjezi patul. Masa era programată de trei ori pe zi. La şapte dimineaţa se servea un terci din făină de porumb, la prânz o gamelă cu ciorbă din fasole uscată, varză acră, cartofi, arpacaş, uneori mazăre uscată sau linte. Uneori arpacaşul era uşor îndulcit cu marmeladă. Câteodată găseam în ciorbe bucăţele de carne

sau de burtă. Seara se aducea mâncarea la ora şase. Toate aceste momente erau anunţate de un clopot care se afla în curte. Eram scoase la "program" de două ori pe zi, adică se goleau tinetele la W.C.-urile care se aflau la capătul culoarelor şi se lua apă proaspătă în hârdău. Plimbarea era zilnică şi ţinea foarte puţin, poate un sfert de oră, deoarece se făcea cameră cu cameră în cel mai sever secret.

În cameră nu era permisă nici un fel de activitate. O zi pe săptămână primeam două trei ace, puţină aţă albă pentru cârpitul efectelor, acolo unde era strict necesar. Dacă se rupea un ac ambele segmente trebuiau predate miliţiencei. Tot o dată pe săptămână primeam o foarfecă ruginită pentru unghii şi pentru tăiatul părului. Abia ne ajungea timpul pentru

tuns; unghiile am învăţat să le îngrijim mulţumitor cu mici cioburi de sticlă şterpelite din curtea de plimbare, cu multă abilitate şi cu mult risc. Deasemeni, săptămânal eram duse la un spălător dotat cu multe duşuri şi coveţi lungi de lemn unde se puteau spăla rufele personale. Primeam obişnuita bucăţică de săpun negru care constituia raţia pe o săptămână.

Viorica descoperise un sistem de a folosi eficient şi cojiţele care rămâneau după folosirea bucăţelei de săpun. Când se făcea focul în sobă şi tuciul se încălzea, fierbeam în căniţa de metal săpunul amestecat cu apă. Când era complet dizolvat puneam o lingură de sare care precipita lichidul. Prin răcire se obţinea un rotogol de săpun alb şi mult mai eficient decât bucăţica de săpun crud. Sarea, pe care o primeam la cerere de la bucătărie, pe lângă "prepararea" săpunului, folosea şi la stingerea senzaţiei de foame. Un grăunte de sare mâncat ca o bomboană provoca sete şi senzaţia de sătul.

Hrana noastră era pregătită de deţinute de drept comun care umpleau hârdaiele de lemn cu mâncare şi le aduceau la uşile celulelor noastre. Tot ele spălau cearceafurile de pat despre care nu-mi mai amintesc la ce interval se schimbau.

Uneori duceam rufele noastre personale la uscat în pod. Era un pod mare în care găseam de fiecare dată câte ceva interesant. Odată am găsit boabe de porumb cu care am făcut, la focul din sobă, câteva pricăjite floricele. Altă dată am găsit boabe de fasole pe care le-am prăjit pe tuci dar şi aşa era greu să le strivim în dinţi.

Programul şi regulamentul erau respectate cu stricteţe, orice abatere era pedepsită fără comentarii. Totuşi viaţa de la Dumbrăveni a fost mai acceptabilă decât la Miercurea Ciuc sau alte închisori prin care am trecut. Conducerea închisorii era mai deosebită de celelalte. Comandantul, al cărui nume nu l-am aflat, era un militar corect, hotărât să respecte regulamentul dar, în acelaşi timp, să nu tolereze nici o exagerare ieşită din comun. Se înţelegea foarte bine cu ofiţerul politic, "il duce" şi cu medicul închisorii şi această înţelegere era în favoarea noastră.

Se spunea despre medic că ar fi fost la Auschwitz, fiind evreu. Era destul de bătrân şi, atât cât îi îngăduia postul, era şi uman. Recunoştea cinstit că suntem o categorie care nu se bucură de asistenţă medicală şi că nu are nici un mijloc de a micşora suferinţa celor bolnave. Punea cu precizie diagnosticul şi făcea apoi gestul neputinţei. Îmi aduc aminte că m-am prezentat la el cu nişte dureri de cap îngrozitoare. Era o sinuzită gravă dar nu avea ce să-mi facă. La sfârşitul programului său m-a chemat din nou la consult. Mi-a spus că, scotocind, a găsit o fiolă de penicilină şi că-mi va face o instilaţie în sinusul bolnav; ştie că e o nimica toată, poate totuşi mă va uşura un pic. M-a impresionat corectitudinea lui pe care am numit-o "hipocratică".

Aproape zilnic asista la bucătărie la scoaterea alimentelor şi gusta mâncarea. Poate că de aceea era curată, gustoasă, pe cât se putea obţine cu alimentele respective şi, în orice caz, ceva mai consistentă decât la alte închisori.

Au fost fete foarte bolnave, cărora nu a avut ce să le facă, dar s-a gândit că e bine să le izoleze, ca să aibă, cel puţin, mai mult spaţiu, mai mult aer şi dreptul de a se întinde pe pat atunci când durerile deveneau acerbe. De la noi a plecat Maria R. care suferea cumplit de dureri de stomac.

La un moment dat comandantul, însoţit de "duce", ne-a întrebat ce sugestii avem ca să ne îmbunătăţim viaţa în limitele regulamentului.

Au fost mai multe propuneri, unele din ele au şi fost puse în aplicare. Ni s-a dat voie să alegem noi fasolea şi să curăţim noi cartofii pentru mâncare. Am folosit linguri, nu cuţite, spre a rade cât mai puţin din cartof (practic, strict cojiţa subţire), fapt ce a făcut ca ciorba să semene mai mult a iahnie. Gogonelele murate au însoţit mâncarea de cartofi, n-au fost puse în ciorbă.

Ni s-a dat voie să ne văruim celula. Am primit un vermorel (Viorica l-a purtat în spate) şi o perie cu care ne-am curăţat exemplar duşumeaua. Curăţenia s-a extins la toată închisoarea. Gigi a tras la brâie, fiind cea mai abilă în materie. Cred că E. a fost cea mai bucuroasă să ne ajute. În tura ei totul se desfăşura cu spor, cu adevărat era o adeptă a curăţeniei. Îmi amintesc că într-o zi am lipsit la activitatea de pe coridoare. A observat lipsa mea şi a intrat în cameră să mă scoată la lucru. În timpul acela Adela primise de la doctor dreptul să stea în pat. Profitând de acest lucru, m-am ascuns în spatele ei pentru un pui de somn. Toată noaptea n-am putut dormi din cauza mâinilor. Tot umblând prin apele pline de var mi-am făcut arsuri foarte neplăcute. E. m-a căutat din ochi şi s-a speriat că nu mă găseşte. A întrebat unde sunt şi a trebuit să mă demasc. Deşi încălcasem regulamentul nu m-a pedepsit, s-a uitat chiar cu milă la mâinile mele pline de jupuituri.

Nu ştiu ce o fi însemnat pentru comandant ziua în care a aprobat să ni se dea raţia de carne sub formă de friptură, însoţită de cartofi. Surpriza noastră n-a fost mică, atât din cauza mâncării neobişnuite, cât şi din cauza bucuriei care radia de pe faţa comandantului. Nimeni nu putea nega faptul că Dumbrăveni era o închisoare foarte dură dar, în acelaşi timp, ţinuta decentă şi, în mare măsură, corectă a conducerii, ne ajuta să suportăm demn rigorile unui regim în întregime inuman.

Îmi amintesc de fapte care vorbesc despre corectitudine. Într-o zi am primit arpacaşul aproape negru la culoare. Se spoiseră cazanele şi spoiala se dizolvase în mâncare. Oricât am fi fost de flămânde, aşa ceva nu se putea tolera. Anunţat că deţinutele refuză mâncarea, "ducele" a venit în persoană să constate care e cauza. Fără să comenteze prea mult întâmplarea, a dat dispoziţie ca mâncarea să fie retrasă. Deţinutele au primit raţia de hrană rece care se acorda în caz de transport pe dubă: slănină, marmeladă sau brânză şi pâine.

Altă dată tot "ducele" a soluţionat de o manieră uluitoare problema creată de Nana. După cum se ştie, lucrul de mână era cu desăvârşire interzis. Totuşi noi mai lucram câte ceva cu ace păstrate clandestin şi trecute cu mare grijă prin percheziţiile de care nu eram scutite nici la Dumbrăveni, doar făceau parte din regulament. Aveam colţuri în celulă care nu puteau fi văzute de la vizetă şi unde se putea lucra în voie în intervalele de timp dintre programe. De altfel noi făcusem o găurică în uşă, acoperită cu grijă cu scamă ca să nu fie observată. Era vizeta noastră prin care puteam vedea din timp când cineva se apropia de celula noastră.

Nana reuşise să-şi ia de la magazie o ie pe care o începuse la Mislea şi mai avea la ea puţin de lucru. Vroia să o termine şi, cu altă ocazie, să o depună din nou la magazie. Nana lucra liniştită în colţul ferit şi treaba mergea strună. Numai că într-o zi a fost observată, totuşi, de la vizetă pentru că folosea un fir prea lung care făcea ca mâna ei să depăşească spaţiul ferit. Miliţianul care a descoperit încălcarea regulamentului a confiscat lucrul Nanei şi l-a predat "ducelui".

La închidere Nana a explicat că bluza a fost lucrată la Mislea şi a cerut permisiunea ca aceasta să fie depusă la magazie cerându-şi scuze pentru că a fost ispitită să o termine aici.

"rămâne în studiu", a spus "ducele" şi a plecat. După câtva timp a fost chemată la el ca să i se restituie cămaşa pentru a fi depusă la magazie. "Ducele" lucrase în persoană un motiv cronometrând timpul necesar pentru execuţie. Înmulţind timpul obţinut cu numărul total al motivelor de pe lucru a rezultat un timp mult mai mare decât cel pe care-l petrecuse Nana la Dumbrăveni. Era clar că Nana nu a minţit când a spus că lucrul s-a făcut în altă parte.

Componenţa grupului de deţinute din celula noastră era din cele mai bune. În felul acesta ne-am putut organiza viaţa în aşa fel încât, împreună, să putem da un sens pozitiv vidului la care eram osândite. Pentru lecţiile de limbi străine s-au folosit faimoasele tăbliţe. Tuburile de la pasta de dinţi se desfăceau cu multă grijă şi se obţineau suprafeţe lucioase care se acopereau cu un strat fin de humă umezită cu apă. Cu un creion beţişor foarte subţire se scriau vocabulele care trebuiau memorate; scrisul apărea foarte clar pe tăbliţă. Aveam avantajul că se puteau şterge imediat în caz de percheziţie şi nici nu atrăgeau atenţia. Bulgăraşii de humă erau bine ocrotiţi fiind elementul cel mai important. Pentru că dacă lipseau tăbliţele se putea folosi fundul căniţelor de tablă şi chiar al lighenelor.

Ne rugam mult împreună şi celebram sărbătorile importante având grijă să nu pierdem şirul calendaristic al acestora. De asemeni ne sărbătoream zilele de naştere, urându-ne tradiţionalul nostru "zile senine şi libertate".

Se înfiripau prietenii noi, în albumul nostru spiritual intrau noi portrete. Îmi amintesc de Lenuţa F. care ne-a povestit în amănunţime zilele petrecute în munţi, fapte şi întâmplări care vor deveni cândva file de vitejie într-o poveste lungă despre cotropirea ţării noastre de bolşevici. Mioara M. ne-a povestit cum s-a desfăşurat ancheta "paraşutiştilor" şi-am plâns şi ne-am rugat pentru odihna martirilor căsăpiţi în faimoasa "Vale,a piersicilor". Lenuţa C, căreia îi spuneam cu duioşie Săbărel, ne-a adus poveştile şi doinele din munţii Buzăului. Îmi stăruie şi acum în minte poveştile pline de farmec ale Anuţei C, cea care purta cămaşa pe dos ca să-şi întoarcă soarta şi care a statornicit printre noi sintagma "păleşte-o, mânzule!".

Era vorba de un copil orfan de mamă care era crunt persecutat de mama vitregă. Copilul avea în grajd un mânz, un prieten căruia îi povestea toate durerile. Într-una din zile mama vitregă l-a găsit atârnat de gâtul mânzului, plângându-şi soarta. A vrut să se apropie de copil, dar n-a fost cu putinţă. Mânzul devenise extrem de nervos, zvârlea cu copitele şi necheza cu furie. Copilul, simţind "compasiunea" calului, a început să strige:

"păleşte-o, mânzule!"

Astfel noi, cele "mai vechi" condamnate, ne întâlneam cu noul val format de cele care ne cutreieraseră munţii.

Timpul care lua cele mai lente curgeri era cel de la "închidere" până la ora de culcare. Lupta cu somnul, cu frigul, cu foamea devenea mai evidentă, noaptea care se agăţa de ferestrele noastre avea ceva deprimant, ne lua lumina zilei de care nu ne mai săturam.

Am dat, deci, atenţie mai ales acestor momente. Se povesteau, de obicei, cărţi, dar şi amintiri interesante din viaţa noastră.

Zguduitoare a fost povestea celei iremediabil îndrăgostite de arta dramatică, Ileana. Îmi stăruie şi azi în amintire emoţia cu care am ascultat-o povestind "Domnişoara

Nastasia". Era rolul care o atrăgea cel mai mult, şi-ar fi dorit să-l interpreteze cândva, ştia replici întregi pe de rost.

Nana ne-a adus amănunte în legătură cu procesul Vladimireştilor, cu caterisirea părintelui Ioan, cu anchetele dure prin care a trecut maica Mihaela. Ne-a cutremurat drama "paraşutiştilor", ne-a impresionat mult figura doamnei Elena Stetin, felul în care a suportat atrocele dureri canceroase. Din povestirile Nanei am înţeles că "şirul osândiţilor nu se va micşora", pe măsură ce unii plecau, alţii veneau să le ia locul. Un farmec cu totul aparte aveau procesele literare. Îmi amintesc de unul din ele pentru că avusesem şi eu un rol, un rol care m-a flatat şi mi-a plăcut să apăr eroina pe care o reprezentam. Azi nu ştiu dacă aş fi avut înţelepciunea lui Elianne dar atunci mă credeam capabilă de a lua hotărârile ei şi m­am bucurat că am fost eu aleasă de "completul de judecată" să o reprezint. Era pus în proces un roman american povestit de doamna Liliana. Era vorba de un mare scriitor a cărui viaţă a fost traversată de trei femei. Procurorul completului de judecată a fost Maria R., eroul principal -doamna Liliana, iar eroinele o., Cocoloş şi subsemnata. Pledoariile au fost lungi, s-au desfăşurat în mai multe seri şi am avut surpriza să aflăm că au fost ascultate şi de miliţiencele care ne păzeau.

Una din ele, "grăsunica", ne-a prezentat chiar propriul ei comentariu atunci când procesul a luat sfârşit. Am aflat astfel că miliţianca noastră era o înfocată feministă.

Penitenciarul avea şi mistere pe care nu reuşisem să ni le clarificăm încă. La parter erau două persoane izolate în câte o celulă, despre care nu ştiam nimic. Dar, în urma unei pedepse cu izolator, care se afla la parter, Gigi a aflat despre cine era vorba. Întreprinzătoare cum era, Gigi a reuşit să ia legătura cu ele. Erau din procesul Pătrăşcanu, Lena Constante şi Elena Pătrăşcanu.

Pe la jumătatea verii s-a întâmplat un eveniment deosebit în celula noastră. O., Gica P., Gigi şi cu mine am fost izolate într-o celulă mică, fără nici o explicaţie. Nici azi nu pot să-mi dau seama de ce ne-au izolat tocmai pe noi, care au fost criteriile.

Ne-am făcut repede legătura cu camera din care am fost smulse, prin W.C., dar, cum am fost luate prin surprindere, nu eram bine echipate cu cele necesare unei corespondenţe clandestine. Nu aveam miraculosul vârf de creion şi nici acul clandestin cu care să putem coase cuvintele. Gica se străduia să fabrice o cerneală pe bază de funingine. A fost văzută de la vizetă dar n-a fost pedepsită şi am aflat curând de ce.

La foarte scurt timp după izolarea noastră a venit o noapte pe care am trăit-o cu mari spaime. Se petrecea ceva în temniţă. Se auzeau uşile de la celule deschizându-se şi paşi mulţi pe culoare. Destul de repede ne-am dat seama că se pleacă în altă parte. Jos se auzea discursul unui bărbat care explica modul cum se va desfăşura deplasarea.

Şi noi rămâneam singure la Dumbrăveni? Să batem în uşă pentru a atrage atenţia? O spaimă rece ne-a încleştat inimile. Ştiam că nu puteam fi uitate dar şi că nimic nu-i va putea clinti dacă s-au hotărât să ne lase aici uitate.

Am realizat cât de mult însemna în viaţa noastră, a fi împreună. Chiar dacă eram în celule diferite, puteam lua legătura prin metode născocite de noi, ştiam că umblam pe aceleaşi căi şi era bine, era încurajator să ne ţinem neştirbit lanţul sufletesc. Tăceam şi ne rugam în sinea noastră să nu ne pedepsească Domnul cu însingurarea. La un moment dat Gigi a spus: "dacă vom scăpa cândva din închisorile acestea blestemate, să venim aici ca să cântăm "O, Maria hilfe! "

Era un cântecel închinat Sfintei Fecioare pe care ni-l adusese la Mislea Frau priorin. Gigi, Gica şi cu mine îl cântam într-un trio reuşit, zic eu. Peste ani mi-am amintit de această făgăduinţă dar nu am îndeplinit-o întocmai, la Dumbrăveni. Am evocat momentul la unul din hramurile de la Mislea, când am tradus cuvintele primei strofe, singura pe care mi-o mai amintesc. La sfârşit ne-a venit şi nouă rândul. Rămas bun, Dumbrăveni! Plecăm spre altă închisoare! Mai bună? Mai rea? Sperăm că vom fi din nou cu suratele noastre, sperăm din toată inima.

X MIERCUREA CIUC

Cu ocazia acestui transfer luăm contact cu duba -autobuz. O dubă pe roate de cauciuc, fără geamuri, fără bănci şi aproape fără aer. Câteva găuri la partea superioară a unuia dintre pereţi ţin loc de ventilaţie. Lumină deloc; o beznă călătoare.

Coborâm într-o curte pătrată, pavată cu bolovani mari. Din fericire, pietrele sunt lustruite de multul mers. Ne aflăm în faţa unei clădiri în formă de U, cu parter şi etaj. Clădirea are culoare lungi, cu ferestre spre curte. De cealaltă parte a culoarului se văd uşile celulelor, cu zăvoare mari. Zidurile groase amintesc şi aici de închisorile transilvane, de tip Maria Tereza.

Urcăm câteva trepte de piatră. Ne aflăm într-un vestibul, din care se văd în faţă scările ce urcă la etaj. Noi o luăm spre stânga, la parter. Pe latura stângă se află acelaşi culoar îngust din care se intră în cinci celule. Trecem de prima uşă, ni se deschide următoarea, însemnată cu numărul 4. Suntem emoţionate, vom vedea cu cine vom împărţi noua "locuinţă". Trecem pragul şi inima ni se face mică. În cameră se află doar patru paturi, aşezate pe două nivele. Celula are ziduri foarte groase şi este boltită. Din capul locului zidurile ni s-au părut saturate de suferinţa celor mulţi ce au trecut de-a lungul vremurilor acest prag nefericit. Sub boltă părea să fie adunată toată restriştea deţinutelor ce au ispăşit aici ani grei de temniţă.

Aşadar eram menţinute în izolare, despărţite de fiinţele pe care le îndrăgeam, cu care formam o singură inimă, capabilă să înfrunte surghiunul cel mai feroce. Zăvoarele au zornăit peste uşa masivă, ca un avertisment că ne aflam în temniţa tuturor interdicţiilor. În această peşteră, de unde erau izgonite toate valorile care ţin de condiţia de om, va trebui să ne organizăm viaţa. Mă simţeam eşuată pe un ţărm de ură şi prigoană neîntâlnite încă. Mă simţeam micşorată, traumatismul, fractura sufletească mă copleşea, suportam greu gândul izolării.

Inventarul camerei era cel obişnuit: vas pentru apă, tinetă, o băncuţă de lemn şi o sobă de tuci. Soba era însă neobişnuită. Avea uşa în exterior, deci aprinderea combustibilului se făcea de pe culoar. Avea burlane lungi care erau introduse în peretele vecin cu celula următoare. Geamul dădea spre curtea exterioară care, probabil, înconjura temniţa. Era îngustă poate 20 m şi acoperită de iarbă. Era împrejmuită de un zid înalt şi atât de gros că se putea merge pe el. Dincolo de gard o clădire lungă, acoperită cu ţiglă roşie vom afla că e o cazarmă. Pe acoperiş se aflau trei sau patru hogeaguri, nu-mi amintesc exact. Pe primul, care era chiar în dreptul ferestrei noastre, îşi avea cuibul o familie de berze.

Regulamentul închisorii era la fel de rigid şi sever ca la Dumbrăveni. Miliţieni morocănoşi, miliţience autoritare. Venise cu noi şi E.. Lângă noi, o singură persoană (era Lena), mai încolo, după o celulă goală, Elena.

"Programul" se face o singură dată pe zi în timpul plimbării. W.C.-urile sunt foarte

rudimentare, cu destule găuri de şobolani, cutiuţe poştale pentru corespondenţă. Fetele sunt dispersate în celulele de la etaj. Ne-a fost uşor să refacem legăturile. Corespondam prin morse cusut pe petece era mai sigur faţă de cerbicia cu care eram supravegheate. Nimeni din personalul de pază nu ar fi putut înţelege nimic din cârpele sau batistele însăilate cu aţă. Două fire însemna punct, patru fire însemna linie. Băieţii foloseau pentru linie două puncte apropiate (două bătăi scurte). În sistemul nostru înlocuisem cele două puncte mai apropiate cu linie; era mai clară şi mai rapidă comunicarea cu linie.

Acum am învăţat cele mai multe poezii de Radu Gyr. Deţinuţii care s-au eliberat le-au pus în circulaţie a fost un proces pentru cei care le-au adunat şi le-au răspândit şi în felul acesta au ajuns şi la noi.

Aveam voie să ducem în pod rufele la uscat. Cea care le înşira pe funie trebuia să ochească printre cele care erau deja întinse prosopul sau batista cu pricina şi s-o subtilizeze în aşa fel încât miliţianca să nu observe. Ajunsesem să executăm mişcarea atât de repede încât, cu toată agerimea ei, nici E. nu era capabilă să ne prindă.

Astfel au ajuns la noi sumedenie de poezii. Câtă bucurie puteau să ne aducă, ce profund ne regăseam în ele! Numai pentru mângâierea pe care a adus-o poetul în atâtea suflete şi ar fi destul ca să merite raiul.

Uneori aveam probleme cu descifrarea cuvintelor. În morse nu există ş,î, ă şi â. Astfel, prima strofă din "Scrisoarea tatei" am citit-o:

"Fiule, fiule, luna e calea...

Ca-n basm pan'la tine sunt mari şi tari."

Ne-a trebuit mult timp să ne dăm seama că era vorba de "mări şi ţări".

Cu Elena a fost destul de uşor să luăm "contact". Fiind bolnavă, nu prea ieşea la program. Scotea tineta la uşă, noi o goleam şi în felul acesta am putut înfiripa o corespondenţă fixată pe faţa interioară a capacului de la tinetă, i-am trimis în felul acesta o pereche de şosete încropite din ce mai aveam şi noi. Am primit ca răspuns şi ca mulţumire, modelată în lut, o colivie cu un porumbel cu ramură de măslin în cioc. Execuţia era frumoasă. Ne-am dat seama că Elena avea talent şi sensibilitate.

Cu Lena a fost mai greu. Nu vroia să renunţe la intimitatea pe care şi-o făurise cu multă trudă. Fiind multă vreme singură, nu vroia să intre în marea familie a temniţei, cred că nici nu-şi închipuia cât de solidar puteai să fii cu ceilalţi, chiar şi între patru pereţi. În cele din urmă a cedat, a învăţat morse şi a intrat în legătură cu noi.

Lena povesteşte episodul acesta în cartea "Evadarea tăcută". Îmi pare foarte rău că o face cu multe inexactităţi şi, uneori, chiar cu rea credinţă. În primul rând nu eram cinci în celulă ci numai patru. Nu trei dintre noi eram studente ci toate patru. Nu aveam nici o bătrână printre noi şi chiar dacă ar fi fost careva în nici un caz n-ar fi fost capabilă să sugrume un copil de evreu. Afirmaţia mi se pare cumplit de compromiţătoare pentru cea care se vrea a fi "politică intelectuală cu coloană vertebrală".

Nu ne-am apropiat de dânsa pentru că aveam nevoie să se închidă un cerc de legătură. O stimam pentru dârzenia cu care făcea faţă unui regim unicelular, ieşit cu totul din tiparele celei mai elementare umanităţi, am învăţat să o iubim, nu ne-a fost de loc greu şi am fost lovite dureros când i-am citit cartea. Lena care a făcut cartea nu era Lena pe care am primito cu atâta afecţiune în marea noastră familie formată, după părerea ei, din gloata "mizerabilă" a unor femei ajunse conjunctural în închisoare.

E drept că nouă ne rezervă un capitol aparte; iată ce poate spune:

"Cum am mai spus vecinele mele erau legionare. La vârful Mişcării, un amestec de intelectuali pro-hitlerişti, de pseudo-intelectuali nemulţumiţi şi arivişti, de persoane aparţinând noii burghezii în luptă cu «finanţa evreiască", de aristocraţi decadenţi şi de câţiva iluminaţi. Prozeliţii, amestecătură de ţărănime exploatată şi înapoiată, de preoţi de sat, institutori mizerabil plătiţi, liceeni, studenţi şi de pleava mahalalelor, lacome de jafuri şi pogromuri. Drept momeală, ortodoxie primară, naţional socialism de import, patriotism şovin şi obscurantist, cult morbid al morţii şi, mai ales, antisemitism, adică ură. Aceste fete tinere, la instigarea familiei sau a iubiţilor, ar fi dorit să instaureze o dictatură fascistă, să-i extermine pe evrei."

"Le puneam întrebări teoretice. Ele îmi răspundeau cu "Protocolul înţelepţilor din Sion". Totuşi ele se încurcaseră în aventura legionară şi datorită unor indiscutabile calităţi. Un clocot interior permanent. Nevoia de acţiune. Gustul riscului. O adevărată dorinţă de "mai bine", jalnic falsificată de la bază, mergând până la acceptarea sacrificiului suprem. Dar împinse şi de un defect de caracter. Frica, neputinţa de a-şi asuma propria răspundere. O turmă ascultătoare şi disciplinată. Având absolută nevoie de şef. Un lup deghizat în păstor. Acum, vecinele mele erau tulburate. Îşi puneau unele întrebări. Sufereau în faţa evidenţei răspunsurilor pe care refuzau încă să le accepte. Este uşor să te îmbeţi de ideea sacrificiului în toiul unor parade carnavaleşti. La adăpostul flamurilor şi al icoanelor. De ideea triumfului morţii, urlând cântece patriotice şi marşuri, având în frunte icoane purtate de preoţi care făgăduiau apoteoza drept răsplată a crimei."

Şi aşa mai departe, Lena se desfăşoară pe acest ton.

Asta n-ar fi nimic dar Lena merge mult prea departe atunci când afirmă că ne clătinam în crezul nostru otrăvit şi făceam chiar apel la cunoştinţele sale în materie de comunism. Dacă nu am nici un îndemn să răspund infamiilor cu care maltratează cel mai elementar bun simţ, mă simt obligată să clarific acest punct care mă revoltă.

Nu numai Gigi vorbea cu Lena la perete. Dacă o chema pe Gigi şi ea era ocupată cu altceva, mergea una din noi să susţină conversaţia.

În ziua aceea Lena bătuse în perete:

"moralul meu are nevoie azi de un sprijin."

Gigi mi-a spus să merg eu pentru că, spunea ea, eu ştiu să ascult. Ceea ce am şi făcut. Una din "metodele" mele de a scoate omul dintr-o pasă rea era să-l pun să povestească ceva plăcut din viaţa sa. Şi astfel am făcut-o pe Lena să-mi povestească nostalgic despre o viaţă de cea mai autentică confortabilitate burgheză. O., care, ca de obicei, era de "planton" la vizetă, asculta povestirea Lenei şi, la un moment dat, mi-a spus:

"păzi, întreab-o ce înseamnă pentru ea comunismul."

Am înţeles nedumerirea lui O. Felul în care povestea Lena nu avea nimic din crezul proletar. Deci întrebarea era clară, se referea la ea, la ce înseamnă pentru ea comunismul. Pentru noi era foarte clar ce însemna, de aceea ne-am şi ridicat împotriva lui jertfindu-ne de bună voie şi nesilite de nimeni întreaga noastră tinereţe.

Răspunsul ei a fost scurt: "pâine pentru toţi."

Atât însemna comunismul pentru Lena. Desigur, în acest "toţi" nu intra nomenclatura. "Fiecăruia după nevoile lui", ori noi ştiam deja că pentru nomenclatură nevoile depăşeau cu mult pragul "pâine pentru toţi".

Nu ne-am întins la polemică, cum n-o fac nici acum.

Dar poate spui acum, Lena, cu mâna pe inimă: ai simţit din partea noastră o cât de mică animozitate? Sau lipsă de respect? Ştiam în numele cărui crez te considerai mai "politică" decât multe altele. Cum am fi putut, deci, să-ţi vorbim despre "protocoale" şi despre "teorie legionară"? Noi te-am respectat şi pentru aceasta am evitat cu grijă tot ceea ce ar fi putut să te jignească. Îmi pare nespus de rău şi mă doare că nu ne-ai onorat, cu reciprocitate în cartea ta. Ţi-ar fi făcut cinste, crede-mă!

Cum ai putut să vorbeşti despre Mislea în termenii în care ai vorbit, când nu ai fost acolo nici o zi? Nu voi rectifica inexactităţile sper că ele vor reieşi din această carte -, vreau să subliniez că Diri nu avea nici un motiv să simpatizeze legionarele. Dimpotrivă! Avea aceeaşi percepţie despre legionarism pe care o avea orice "bun comunist" şi avea şi motive personale să nu ne poată înghiţi. Nici una dintre noi nu i-a fost "favorită". Insinuările pe care le faci nu te onorează.

Iartă-mă, Lena, în spatele unei afirmaţii ca aceasta (că legionarele s-au infiltrat în administraţia atelierelor şi în viaţa lui Diri, acceptând să-i suporte "favorurile" în particular) este o infamie, un gând murdar.

Diri era licenţiată în filosofie. O interesau caracterele. Ştia să aprecieze calităţile oamenilor indiferent de opinia lor politică şi, mai ales, avea un fler aparte de a recunoaşte pe loc cinstea şi competenţa. Toate acestea îi veneau, probabil, din studiile de psihologie, dar şi din spirit de justiţie. N-a fost scutită de subiectivitate. Ne-a pălmuit şi ne-a insultat cum i-a venit la gură, dar a recunoscut, în ultimă instanţă, că eram cinstite, drepte, ordonate şi, marea majoritate, ferme şi incoruptibile.

Cât despre defecţiunea caracterelor noastre, care consta în frică, s-o lăsăm, mai bine, moartă.

Nici o altă organizaţie nu s-a opus "fericirii comuniste" cu mai mult curaj şi mai multă lepădare de sine. Ne-am ridicat împotriva comunismului cu mâinile goale, cu piepturile deschise, n-am avut altă unealtă decât credinţa noastră. Vorbesc despre noi, femeile. Singură recunoşti că prin curajul de a sfida rigoarea regimului inuman pe care şi tu l-ai suportat, am reuşit să menţinem o coeziune care ne-a dat forţă şi demnitate. Tu o numeşti solidaritate; noi o numim iubire.

Nu ştiu în ce categorie m-ai plasat pe mine. Adică nu ştiu care dintre noi ţinea, în mintea ta, loc de cele două bătrâne care ne conduceau cu mână de fier. După cum vezi cele două nu existau şi toate cele patru erau tinere, chiar dacă eu aveam părul complet alb (binefacerile anchetelor). În orice caz cele două clujence eram Gica P. şi cu mine. Eu am fost cea care a adus, în discuţia noastră la perete, vizita lui Pătrăşcanu, în toiul grevei studenţeşti, la Cluj. Mi-ai spus că erai în sală şi că-ţi aminteşti foarte bine huiduielile studenţeşti. Mi-a părut rău de sentimentul de frustrare pe care l-am simţit în glasul tău şi ţiam spus că studenţii au apreciat fraza pe care a pronunţat-o Pătrăşcanu şi care însemna desolidarizare de şovinismul maghiar. Deşi a fost un luptător de frunte în introducerea bolşevismului în România, deşi n-a reuşit (poate nici n-a încercat) să facă nimic pentru cauza studenţească (doar repararea căminului pe cheltuiala statului), ne-a impresionat tragismul zguduitor al acestui bărbat nimicit de propriii tovarăşi de luptă.

Mi-am imaginat o clipă cum am suporta noi prigoana propriilor fraţi de suferinţă şi m-am cutremurat.

Mi-am amintit de femeia care se afla la etaj, deasupra celulei noastre (mi s-a spus că se numea Victoriţa Sârbu). Făcea parte tot din lotul vostru (cel puţin aşa susţinea în

discursurile interminabile pe care le ţinea aproape zilnic, ore întregi. Îmi răsună şi acum în urechi cuvintele obsedante care soseau clar la noi prin fereastra deschisă: "eu care am avut onoarea să dau mâna cu marele Lenin! Eu care...?"

Am simţit un patos şi nu greşesc cuvântul -, am simţit cu acea parte caritabilă din inima fiecărui om, ce mare mişelie a fost procesul vostru! Te-am îmbrăţişat atunci, cu multă duioşie, cu prietenie cred că ai simţit acest lucru. Păcat că n-ai păstrat tainică şi curată dăruirea noastră! Păcat! Ştiu că i-ai mulţumit lui Gigi.

Ai ştiut, oare, că mama lui Gigi a fost lipsită ani lungi de toţi cei trei copii ai ei (două fete şi un băiat) numai pentru faptul că aceştia aveau alt crez decât cel comunist? Crezi, oare, că ea i-a "instigat" să nu accepte ideologia marxist leninistă, cea aducătoare de atâta nefericire în întreaga

lume? Poţi, oare, realiza de cât curaj avea nevoie ca să numere miile de zile care o despărţeau de ei? Şi crezi că ar fi fost capabilă, măcar o singură zi, să se "desolidarizeze" de ei? Mă aşteptam să gândeşti mai profund şi să-ţi cumpăneşti cuvintele, Lena; să te ierte Dumnezeu!

Viaţa noastră se scurgea monoton între coordonatele impuse de regulament. O. avea mare grijă de Gica P., frumoasa şi fragila Gica. Era un miracol supravieţuirea ei în închisoare deoarece o meningită tuberculoasă, peste care, din fericire, trecuse cu bine, constituia un pericol permanent mai ales iarna, când frigul se cuibărea în oasele noastre şi nu mai pleca până în vară. Ca să aibă parte cel puţin de odihnă, O. făcea planton la vizetă pentru ca Gica să mai poată fura ceva somn atât de important pentru sănătatea ei.

Noi ne cunoşteam de multă vreme, ne ştiam poveştile şi cărţile, nu prea aveam ce să ne mai povestim. De aceea încălcarea regulamentului era prima noastră preocupare.

În timpul zilei, pe parcursul întregului anotimp cald, urmăream viaţa familiei de berze de pe coşul cazărmii din faţa geamului nostru. Erau patru berze, doi pui şi doi maturi. Cât era ziua de mare berzele plecau şi veneau aducând mâncare puilor, care se dezvoltau foarte frumos. Am constatat că puii erau foarte politicoşi. Înainte de a primi mâncarea făceau mai multe plecăciuni, tocând a mulţumire, a bucurie, cu ciocurile lor lungi. Părinţii aveau mult spirit de sacrificiu, puii ocupau, probabil, în întregime cuibul deoarece maturii dormeau mai mult sprijiniţi într-un picior. Nu uitau niciodată să salute cu un tocat scurt, apusul soarelui.

Înainte de a începe lecţiile de zbor familia de berze a trecut printr-o mare încercare. S-a iscat o ploaie torenţială cu grindină. O grindină neobişnuit de mare, care i-a surprins pe maturi pe baltă, după mâncare. Puii rămaşi în cuib n-au putut suporta bombardamentul cu bucăţile de ghiaţă şi, în disperare, s-au lansat în zbor, fără să ştie cum s-o facă şi, neavând, probabil, aripile formate încă pentru o asemenea aventură. Cuibul a rămas dezolant de gol. După ce s-a liniştit ploaia ceva cu totul inedit s-a petrecut pe acoperişul cazărmii. Doi ostaşi se căzneau să aducă în cuib un pui de barză. Au reuşit să-l liniştească şi să-l aşeze în cuib, cu destul risc. Ne-a impresionat mult gestul lor. Spre seară a sosit şi una din berze. Cea de-a doua nu s-a mai întors. Am aflat de la miliţience (nu mai ţin minte dacă de la E. sau de la o blondă tânără care era destul de vorbăreaţă) că unul din pui a murit în cădere iar una din berzele mature s-a prăpădit pe baltă. Au rămas bărzoiul cel bătrân şi barza pui. Barza tânără avea la gât o umflătură din cauza căzăturii. O. a botezat-o „guşata". Guşata a luat lecţii de zbor cu bărzoiul, a trecut cu bine verificarea capacităţii de zbor şi a plecat cu stolul format în acest scop, spre sud.

Cu toată severitatea noi ne permiteam unele libertăţi, care nu au fost sancţionate. Cântam mult împreună, cântam pianissimo dar eram sigure că sentinelele postate în foişoarele de pază ne auzeau. Nu l-au sesizat niciodată pe ofiţerul politic.

Odată, ca să ne mai treacă urâtul, ne-am jucat cu literele. Alegeam o literă şi spuneam pe rând numele proprii care începeau cu litera respectivă, într-un domeniu anume stabilit.

În ziua aceea am ales litera C., domeniul literar. Printre numele înşirate au fost citate şi cele ale lui Călinescu, Codreanu, Cuza. Ne-am pomenit cu miliţianul de serviciu intrând ca o furie în celulă, ocărându-ne când ungureşte, când româneşte. Ne asigura că ne va învăţa el să facem politică reacţionară, lucru, evident, cu desăvârşire interzis. Noi n-am ripostat, ne-am dat seama că nu l-am fi putut convinge că jocul nostru era cu totul inofensiv pentru regimul comunist şi că exista un Călinescu, mare critic literar şi scriitor şi un Codreanu, poet gingaş din care chiar ştiam câteva versuri, iar Cuza era şi un eminent literat. Spre surprinderea noastră miliţianul nu ne-a făcut raport de pedepsire. Viaţa noastră devenea din ce în ce mai grea. A venit toamna cu ploi interminabile, se apropia iarna cu frigul ei necruţător.

Orele de seară, de la închidere până la culcare, erau foarte greu de suportat. Foamea, frigul, o stare de somnolenţă şi de permanent frison erau formele dominante ale existenţei noastre. Eram fericite când focul, care ne asigura o oră plăcută, se făcea în acest interval. Mai ales frigul era necruţător. Un miliţian, probabil impresionat de ţinuta noastră zgribulită, ne-a spus:

„la Miercurea Ciuc nouă luni pe an este frig iar trei luni este răcoare, sau nu este cald."

Se apropia Crăciunul şi momentele noastre de tăcere profundă deveneau mai lungi şi mai triste. Crăciunul, sărbătoare strâns legată de familie trezea în noi nostalgii după câte nu erau dar ar fi putut să fie. Am început să depănăm amintiri: copilărie, adolescenţă şi alte Crăciunuri petrecute în alte închisori şi mai ales la Mislea. La un moment dat O. a făcut o remarcă ce ne-a uluit:

„vă daţi seama că amintirile noastre sunt mai toate din închisoare?"

Îmi amintesc foarte clar ziua aceea. Aşa era! Tot ce nu era închisoare era proiectat într-un foarte departe, într-un foarte demult, petrecut în altă viaţă, pe alt tărâm.

Ne-au sleit cuvintele, ne-au încremenit gândurile. Ne înţelegeam şi ne respectam dezolarea. Orice cuvânt i-ar fi lărgit hotarul. Doruri vagi ne cutreierau nemilos fiinţa şi ne cantonau într-un vârtej de jale care ne absorbea până la anihilare. Un cer de smoală, fără stele, ne privea prin arcada ferestrei mărind senzaţia de frig. Totul era de gheaţă în jurul nostru, până şi apa din găleată avea o crustă de gheaţă.

Înfăşurate în zeghiile confecţionate din pătură de lână recondiţionată, aşa cum stăteam pe banca de lemn, în faţa paturilor în care nu aveam voie să intrăm decât la ora zece, aveam impresia că zidurile groase ne absorbeau cu lăcomie căldura trupurilor firave. Pustiite de puţinul viu din noi ne şi vedeam transformate în bizare stalactite, podoabe barbare pentru un labirint fără ieşire.

Brusc, tăcerea a fost sfâşiată de un vibrant dangăt de clopot. Era vecernie la biserica vecină cu temniţa. Sunetul amplificat sub bolta celulei ne-a trezit din toropire. În adâncă reculegere gândurile noastre au pornit spre Betleem. Cu ceea ce ştiam noi despre spaime, despre frig, despre osteneală, despre neprevăzut am reconstituit cu o acuitate care ne-a înfiorat inimile, drumul parcurs de Sfânta Fecioară atunci, de mult, în noaptea sfântă.

Retrăiam ca în vis vicisitudinile acelei călătorii adunate în prea inocenta inimă, a prea

tinerei Sfinte Fecioare, aşa cum străbătea prin iarnă uliţele neospitaliere ale unui oraş suprapopulat, covârşită de grija pentru Sfânta Povară ajunsă la termen.

În timp ce urmăream paşii împleticiţi de oboseală ai Prea Curatei în căutarea unui adăpost au început să duduie în godinul de tuci cele câteva lemne şi pumnul de cărbuni care formau raţia de încălzire. Peste o frântură de ceas bucuria căldurii, deşi de scurtă durată, ne-a ajutat să intuim ca niciodată până atunci, câtă bucurie a însemnat pentru cei doi călători peştera în care cea mai imaculată fiinţă a acestui pământ s-a putut odihni pe maldărul de paie. Ce binecuvântare va fi însemnat blânda căldură dată de răsuflarea dobitoacelor din staul care în felul acesta, îl recunoşteau pe Stăpânul lumii! A fost dureroasă, aproape de nesuportat, înţelegerea deschisă prin suferinţă a miracolului Naşterii prin care Răscumpărătorul a făcut să tresalte de bucurie universul că s-a înfăptuit făgăduinţa surpării celui rău.

Ce cuvânt ar putea să exprime încărcătura de sens a unei astfel de clipe, izvor de speranţă mai certă decât realitatea mizerabilă în care ne-au ferecat cei lipsiţi de Dumnezeu!? Mereu se va naşte Pruncul Dumnezeu şi mereu va salva tot ce trebuie salvat. Steaua speranţei a poposit şi peste hruba aceasta şi a dat strălucire mizerabilei noastre celule, care nu se deosebea prea mult de un staul.

Noi nu aveam aur, smirnă şi tămâie, dar întocmai ca păstorii care, vrăjiţi de cântările cetelor îngereşti, şi-au exprimat uluirea şi extazul prin fluierele lor păstoreşti, am început şi noi să-L colindăm pe Domnul. Era tot ce-i puteam dărui. Aveam voci plăcute şi colindele noastre se înălţau armonios din prea plinul inimilor noastre. Am cântat tot ce ştiam în materie de colinde, tradiţionale, ale închisorilor, colinde culte. Uitasem cu desăvârşire că încălcăm atât de flagrant regulamentul. Ni se părea firesc că suntem lăsate în pace, că nimeni nu ne întrerupe colindul.

Abia când ne-am terminat repertoriul zăvoarele de la uşă s-au deschis brusc şi o echipă întreagă a năvălit în celulă: adjunctul comandantului, ofiţerul de serviciu (de fapt, plutonierul străjilor), majora şi sergenta de serviciu.

Ne-am aliniat şi am rostit formula de raport după regulile temniţei.

"ce ai de raportat?", m-a întrebat sec adjunctul.

"am cântat colinde „

Şi ce spune regulamentul?"

"în celulă nu se cântă, nu se fluieră, nu se vorbeşte cu voce ridicată... dar aşteptăm şi noi Crăciunul. S-a întâmplat că..."

Am aşteptat crispate avalanşa de injurii ce trebuia să se rostogolească peste noi. Ne era groază mai ales de expresii blasfemice care ne-ar fi spulberat, fără îndoială, bucuria ce ne inundase inimile în ceasul de har când ne-am putut înălţa colindul.

Comandantul secund ne-a măsurat pe fiecare în parte, ne-a privit în ochi cu dispreţ dar figura lui furioasă nu ne-a intimidat. A întâlnit priviri senine, iluminate, fără umbre de spaimă şi culpabilitate. Aşteptam liniştite să pronunţe felul de pedeapsă.

Oare ce resort de suflet omenesc l-a făcut să spună scurt: „Să nu se mai întâmple!"? A plecat brusc cu toată suita, aşa cum a intrat.

Ne-am bucurat cuminte, înţelepţeşte, cu sufletele parcă mai bătrâne şi mai smerite. Sfânta Fecioară şi Pruncul Iisus primiseră ofranda colindelor noastre şi ne scutiseră de urmări.

Din voia Domnului, colindul nostru a nins cu fulgi de Crăciun peste temniţă şi, ca o confirmare că aşa s-a întâmplat, am auzit glasul ostaşului de pază care comunica tovarăşului său cu o nuanţă de regret în glas:

„gata, măi! S-au închis difuzoarele!"

Nu ne aşteptam la o schimbare. Tocmai primisem (se nimerise să fie de ziua Sfântului Neculai) echipament nou şi încălţăminte. Am făcut mult haz pe seama bocancilor bărbăteşti pe care i-am botezat imediat „troncălăi". Gigi m-a contrazis spunând că mai potrivit ar fi să-i botezăm „bădăranii".

Lena ne-a întrebat imediat prin morse:

„cine este bădăran?"

În tăcerea din celula ei Lena ne auzea uneori.

După puţine zile am auzit zgomot de paşi mulţi şi uşi deschise. Zornăitul zăvoarelor ne-a făcut să credem că se deschideau mai multe uşi concomitent.

Crezând că este o percheziţie de mai mare amploare am bătut cu pumnul (semn convenţional pentru percheziţie) în peretele Lenei şi am început să ascundem micile noastre C. D. uri (corpuri delicte).

Nu mică ne-a fost mirarea când o voce (cine ştie cum s-a strecurat cineva până la uşa noastră) ne-a şoptit:

„plecăm în altă parte. Probabil la Mislea."

I-am comunicat Lenei vestea şi am intrat în aceleaşi emoţii prin care trecuserăm la Dumbrăveni.

Dar în scurt timp miliţianca de serviciu ne-a anunţat:

"pregătiţi-vă pentru plecare. Voi veni imediat să vă duc la magazie."

După plecarea ei, printre pregătiri, am întrebat-o pe Lena dacă a fost anunţată şi ea. Era dezolată că nu fusese anunţată. Noi nu aveam de unde şti dacă transferul nostru ne ducea spre "mai bine" sau spre "mai rău". Totuşi ne părea nespus de rău că o lăsam din nou singură şi înţelegeam perfect revolta, nota dominantă a mesajului ei scurt, de rămas bun. Adio, Lena, sau poate, la revedere! Adio, Miercurea Ciuc! Fie să nu ne mai întoarcem niciodată aici! Şi, deşi nu eram superstiţioase, am tras puternic piciorul drept la ieşire, între toate închisorile prin care trecuserăm până atunci, Miercurea Ciuc era cea mai apăsătoare.

XI DIN NOU LA MISLEA

Din nou în vagonul dubă ataşat la trenul care urma să ne ducă spre alte temniţe, poate, ceva mai calde decât cea pe care o părăseam cu un vădit sentiment de bucurie şi de speranţă, aceasta şi pentru că trenul a pornit spre sud (şi nu spre răsărit, care era spaima noastră ascunsă). Noi speram că vom fi puse din nou împreună, dar speranţa noastră a fost zadarnică. Ni s-a repartizat una din încăperile mici ale dubei ceea ce însemna, de fapt, şansa unui "confort" pentru că încăpeam numai bine în celula mişcătoare.

După ce ne-am "delectat" cu bucăţica de slănină sărată şi cu colţucul de pâine neagră, ne-am aşezat pe cântat. Întâi "O, Maria!" care devenise un fel de emblemă spirituală a micului nostru grup. Apoi colindele care formau repertoriul nostru destul de bogat. În anii mulţi pe care îi totalizam am avut timp să tot adunăm colinde din toate regiunile ţării, plus cele culte pe care le-am armonizat pe trei voci: Gigi era soprana noastră, Gica P. şi O. mezzosopranele, iar subsemnata reprezentam "alto".

Însoţitorii noştri erau indiferenţi faţă de încălcarea regulamentului. Erau, probabil, satisfăcuţi că ne autocontrolam în sensul că păstram tăcere deplină cât timp staţiona trenul prin gări. La un moment dat am auzit clic-ul vizetei şi glasul miliţianului adresânduse tovarăşului său:

"măi, sunt numai patru, poţi să crezi una ca asta?"

Probabil că se plictiseau de moarte şi concertul nostru gratuit era pentru ei un divertisment. Pentru noi era ceva cu totul diferit. E foarte greu să exprim în cuvinte cât de adevărat era că "azi toţi strămoşii cântă-n cor".

Colindul ne purta printre amintiri, când pe la casele noastre, când pe cunoscutele meleaguri ale ţării, când prin impresionante catedrale sau smerite bisericuţe, când pe locurile sfinte. Ni se părea că suntem amestecate printre îngeri, magi şi păstori ca să colindăm prin temniţele crunte în care lâncezeau "cruciaţii secolului douăzeci": "Pentru-nsângeratul mag

Pune, Doamne, spini pe prag Şi acoperă cu lut Vifleemul meu pierdut."

Debarcate în Băicoi, ne-au încărcat în camionul cu prelată, pentru Mislea.

Împreună, din nou împreună; ne strângeam cu efuziune mâinile, ne schimbam mereu locurile ca să fim mai aproape. Ne regăseam prieteniile închegate pe parcursul anilor. Era un frig ucigător, dârdâiam de zor, dar cine are timp să-şi bată capul cu gerul şi cu vântul care bântuie vrăjmaş printre noi. Oare ce au de gând cu noi? Ne readuc la muncă? Ne vom revedea cu cele din ateliere? Vom fi din nou împreună, o familie mare?

Nu vedem pe unde trecem; printre crăpăturile scândurilor apar fragmente fugare de sate. Ştim că mergem la Mislea şi nu avem nevoie să ne orientăm în peisaj. Îl cunoaştem, îl putem parcurge cu ochii închişi, iată drumul şerpuitor care coboară în depresiune, în infern, iată Sărata, îngheţată, probabil, între malurile prăpăstioase, însoţită de pâlcurile de arini şi sălcii. Îmi amintesc până şi sclipirile metalice de pe suprafaţa apei, datorate petrolului, sclipiri care îmi sugerau apele Stix ului, demarcaţie între libertate şi surghiun, între viaţă şi moarte civilă, iată şi închisoarea care domină culmea lină a dealului subcarpatic, trufaşă şi nesimţitoare, adevărată fortăreaţă medievală, setoasă de lacrimi şi suferinţă.

Am ajuns, suntem, într-adevăr la Mislea, scutite de carantină, intrăm în clădirea veche: magazie, percheziţie, rămânem în secţie închisă şi suntem despărţite în două grupuri. Fac parte din primul grup, sunt despărţită de cele pe care le simţeam mai apropiate; observăm că separarea prietenelor a fost unul din criteriile pe baza cărora s-au stabilit grupurile. Intrăm în ceea ce noi ştiam că este celula cea mare. Surpriză! Ne întâmpină schimbări esenţiale. Celula mare, ca o hală altădată, este despărţită în două încăperi. Zidul despărţitor este încă umed. Geamurile mari, arcuite, sunt înlocuite cu ferestre mici, aproape pătrate, plasate foarte sus, zăbrelite. Este pentru prima dată când paturile se află la un singur nivel. Paturile ne aşteaptă cu cazarmamentul pe ele, trebuie să le aranjăm după tradiţia de aici. Acelaşi inventar; W.C.-ul separat, sobiţa de teracotă, mobilă, ciubărul pentru apă, cu capac de lemn, cu cana de metal.

Totul arată curat. Este un frig cumplit. Ocup primul pat de lângă W.C, alături de doamna Liliana. Paturile sunt grupate două câte două. Înţelegem de ce suntem scutite de etajarea

lor: geamurile. De pe paturile de sus am fi putut privi în curtea bisericuţei. De la un singur nivel este cu neputinţă. Ne-au asigurat o izolare desăvârşită.

Reluăm viaţa obişnuită cu tot ceremonialul cunoscut. Deschidere, închidere, program cu plimbare, duş săptămânal, ore de masă. Aceeaşi masă, poate mai slabă decât până acum: cartofi, fasole, varză acră, arpacaş. Dimineaţa terci, la prânz, pe lângă ciorba foarte chioară, "chirpicul" de mămăligă. Au murat varză împreună cu gutui: este cumplit de acră. Până la urmă primim a doua pătură, iarna se va prelungi până în aprilie. Martie va fi bântuit de viscole.

Personalul este complet schimbat. E un director tânăr şi au un mare număr de miliţience tinere, frumoase, muncitoare scoase din fabrică, puternic îndoctrinate.

Încercăm să luăm contact cu camera alăturată. Nu ne răspunde nimeni. Înţelegem că celelalte au fost plasate în cameră fără perete comun cu noi. Între noi se află un "tampon", fie deţinute "corecte" faţă de regulament, fie chiar o cameră goală. Nu-i nimic, ne refacem contactul prin bileţele puse în W.C.-ul de jos, când suntem scoase la plimbare. În faţa clădirii vechi s-a improvizat o curticică pentru plimbare. Am descoperit că putem privi cum se desfăşoară "programul" căţărându-ne pe geamul de la W.C. Cu oarecare abilitate se poate face urcarea de pe scaunul W.C.-ului. Suntem avantajate de faptul că W.C.-ul nu poate fi supravegheat de la vizetă Trebuie însă o atenţie foarte mare, să nu fim văzute de miliţianca ce supraveghează plimbarea. Şi-au ascuţit şi ele abilitatea. Nu e nevoie să ridice mereu ochii la geamul cu pricina. Este suficient să observe persoanele care se învârtesc liniştite în cerc. Dacă una singură nu poate rezista tentaţiei şi ridică ochii spre geam e sigur că cineva se găseşte acolo. Este imposibil să ai o retragere de la geam mai rapidă decât aruncarea unei priviri.

Am fost surprinsă o singură dată de una din miliţiencele care mi-a arătat o ciudată atenţie, i-am uitat numele, îmi pare rău şi mă simt vinovată că l-am uitat. Mă scotea la făcut curăţenie pe sală ori de câte ori era de serviciu în tura de zi. Uneori, după ce terminam măturatul, mă invita să ne aşezăm pe una din treptele scării şi mă ruga să-i povestesc despre noi, despre viaţa noastră din temniţă. Uneori mă ruga să-i spun câte ceva despre mine, despre cum era înainte de "viaţa fericită din comunism". Era foarte frumoasă şi destul de isteaţă. Avea o asprime care, la început, mi-a displăcut, credeam că este răutăcioasă de la natură. Curând mi-am dat seama că asprimea caracterului i-a venit atât din educaţia primită în U.T.C. şi la şcoala poliţienească cât şi ca o instinctivă pavăză de apărare. Pentru că, în fond, "prietena" mea avea un suflet duios, însetat de un romantism care numai revoluţionar nu era.

La începutul acestei ciudate relaţii am bănuit-o de ceva foarte reprobabil din punctul meu de vedere. Credeam că vrea să mă transforme în informatoare şi eram cât se poate de precaută. Repede mi-am dat seama că era vorba de o stare confuză de care ea nu ştia cum să se apere. Mi-a mărturisit că la "orele de învăţământ politic" mereu li se atrăgea atenţia că suntem cele mai "fioroase bandite", duşmanii cei mai înrăiţi ai poporului, că suntem incapabile de a ne reeduca în spiritul omului nou.

Ne-a urmărit zile în şir la vizetă şi a constatat că nu aveam nimic fioros. Ne rugam atât de frumos, povesteam lucruri atât de interesante, ne îngrijeam bolnavele cu atâta bunăvoinţă, nu ne certam şi nu spuneam cuvinte urâte sau sudalme la adresa celor care ne pedepseau. Celelalte cântau mai mult decât noi (se referea la cealaltă jumătate a grupului

legionar, îi părea rău că trebuie să le întrerupă; cântecele erau duioase, romanţe vechi, nu aveau nimic războinic în ele, nici vorbă de ură şi duşmănie.

Am evitat să alunec în discuţii angajante, de obicei îi spuneam că cel mai înţelept e să nu asculte cuvinte, să urmărească fapte şi să-şi tragă singură concluziile.

În ziua aceea mă văzuse clar în fereastră. S-a repezit cu furie pe scări şi a deschis violent uşa. Sigur, m-a găsit stând cuminte, regulamentar, pe marginea patului. Dar eram sigură că mă văzuse şi nu intenţionam să o mint. Era furioasă şi dezamăgită. Probabil o decepţionase faptul că mi-am găsit să calc atât de grav regulamentul chiar în tura ei. M-a apostrofat:

"oţel, dacă te mai prind în geam, îţi voi scoate ochii să te saturi de privit."

Mă aşteptam să-mi facă raport de pedepsire dar n-a făcut-o.

Într-o zi m-a rugat să-i dau ceva ca amintire. Am întrebat-o dacă are o batistă la ea. Avea. I-am luat-o şi i-am brodat pe colţ o floare a soarelui. Floarea avea chip de fată în loc de discul purtător de stamine, şi două cozi blonde ţineau loc de tulpină. (Miliţianca era blondă). I-a plăcut foarte mult amintirea şi nu a fost curioasă să afle de unde am avut acul şi aţa cu care am lucrat mica „alegorie".

A venit şi primăvara. În sfârşit am scăpat de iarnă şi de frig, au rămas cu noi în celulă doar foamea şi dorul. La Mislea primăvara se făcea simţită mai mult decât în alte închisori. Parfumul florilor de măr îmbălsăma şi curticica noastră de plimbare, ca să nu mai vorbesc de castanii înfloriţi.

Într-o zi una din miliţience, când ne-a scos la plimbare, avea în mână o crenguţă de măr înflorită. Priveam cu nesaţ delicata minune; miliţianca ne spunea în acest fel că undeva, dincolo de zidurile înalte şi groase, coborâse raiul primăverii. Îmi mai amintesc că această miliţiancă, tot blondă, ne-a cerut într-o zi cuvintele de la „O, brad frumos!", aparţinând, bineînţeles, lui Radu Gyr. Oare cum or fi răsunat în sufletul ei versurile:

„Şi-mi pare temniţa mormânt

Al tinereţei mele."!?

Era tânără ca şi noi, pornise dela ţară spre oraş, apoi, scoasă din fabrică, se făcuse temniceră; oare se va transforma în scorpie?

Acum, când scriu, îmi dau seama că am reţinut mai clar doar acele figuri care mai păstrau ceva urme de omenie neproletară. Fenomenul era rar şi de aceea de remarcat.

Astfel, de sus, de la fereastră, am remarcat, la plimbare, trei persoane îmbrăcate în straie ruseşti. De aceea le-am botezat „pufoaicele". Erau aduse din U.R.S.S. şi reţinute în închisorile româneşti. O. a remarcat gingăşia, silueta plină de graţie a uneia din ele. Pe mine m-a impresionat cea care a încercat să mănânce un cartof crud. Tocmai se scoteau de la magazie. Nu i-a plăcut, avea mult amidon! Se exprimase în ruseşte.

Am primit veşti că în ateliere e animaţie. Se făceau plecărise pare-că unele pedepse, până la cinci ani, au fost graţiate sau amnistiate.

Un suflu de speranţă înoită adia printre deţinute o dată cu zefirul călduţ, care alina bietele noastre oase în care se acumulase un frig bătrân şi hain. Se vorbea că, după aceste loturi de cinci ani, se vor forma altele care vor merge până la zece ani.

Primăvara aceasta ne tulbura, ne trezea nostalgii. Ca să le reprimăm, cântam vechi şlagăre în care primăvara cânta prin crânguri sau aţipea prin gări. Odată am surprins-o pe doamna Liliana cu ochii umezi. La întrebarea mea mută mi-a răspuns: „Doamne, ce s-a ales de tinereţea voastră?!" Plecase tinereţea noastră strivind petale de iubire sub paşi În această

atmosferă înviorată de veşti optimiste ne-am pomenit pregătite pentru o nouă plecare. Nu mai facem presupuneri.

Plecarea de la Mislea ne întristează.

Regimul foarte riguros şi aici, era uşor ameliorat de unele mici avantaje care diminuau promiscuitatea în care eram obligate să lâncezim.

Ni se face percheziţia obişnuită înainte de plecare. Eu sunt luată în primire de o miliţiancă brunetă, micuţă, pătrunsă de importanţa funcţiei. Are nişte ochi răi, gesturi brutale, mă indispune profund. Mă salvează blonda mea protectoare, care îi cere să mă lase pe mâna ei. Se preface că mă controlează cu rigoare maximă, ca să-mi poată vorbi în şoaptă. Este emoţionată, are ochii umezi, mă obligă să memorez adresa părinţilor ei de la ţară, un sat, pe undeva prin zonă. Nu ştie unde plecăm, se vorbeşte că undeva, în Ardeal, poate la Miercurea Ciuc. E sigură că voi pleca acasă înainte de expirarea pedepsei, şi mă face să-i promit solemn că o voi căuta acasă. Subliniază că nu mă va ierta dacă nu o voi căuta.

Azi îmi pare rău că nu mi-am ţinut promisiunea. O vreme i-am reţinut adresa, dar, cu timpul, am uitat-o. Nu numai că n-am plecat înainte de expirarea pedepsei ci am primit, în plus, aproape încă jumătate din ce primisem la tribunalul din Cluj. Mi-a rămas în amintire doar chipul ei frumos, fără nume, o imagine fugară, o fantasmă plăcută, desprinsă din plutonul de miliţience care mi-a traversat anii de temniţă.

XII DIN NOU LA MIERCUREA CIUC

Am descins în plină noapte la Miercurea Ciuc, cu un sentiment apăsător. Eram dezolate că eram aduse din nou în fortăreaţa Mariei Tereza, peştera nenorocită în care aveau să mi se îmbolnăvească definitiv şi iremediabil oasele şi plămânii.

Dezolarea devine sufocantă când îmi dau seama că sunt din nou smulsă dintre surate. Suntem şase, care nu vom mai fi cu celelalte: doamna Liliana, domnişoara Lizica, Nana Sofica, O., Viorica şi eu.

Trecem pe sub aceleaşi ziduri groase, saturate de mulţi şi grei ani de suferinţe. Sub bolţile arcuite ne primeşte din nou adunate, restriştea, potenţată de zornăitul zăvoarelor, simbol al tuturor interdicţiilor.

În această imensă peşteră, de unde vor fi izgonite toate valorile umanitare şi unde surghiunul va fi mai la el acasă ca niciunde în alte temniţe, era rezervată, cum bine ştiam, de rândul trecut, o aripă pentru un surghiun mai mare, cu atât mai crud cu cât era trăit ca o felie abandonată dintr-un întreg râvnit: surghiun din surghiun, precum lumină din lumină.

Aripa noastră este acum izolată de o uşă masivă care închide culoarul. Îi trecem pragul cu senzaţia că pe scândurile noi, cu miros încă de răşină, stă scris cu litere de foc: "Lăsaţi orice speranţă, voi care intraţi!"

Prima celulă e rezervată pentru bolnavele T.B.C., următoarea va fi ocupată de Maica Mihaela, Meri şi Manţi. Urmăm noi, celula e înghesuită, cu şase paturi suprapuse pe două nivele, deci trei grupuri care abia încap.

Avem un alt director, Fleşeru şi miliţience noi. Una din ele, excesiv de agresivă, am poreclito "Orlanda". Alte celule o vor porecli "urlătoarea". Mai este una mică şi rea, Stolea, o alta frumoasă dar pătrunsă de "vigilenţa proletară". O majoră care se detaşează de celelalte printr-o ţinută mai politicoasă şi un limbaj mai îngrijit şi E. care pare a fi mai severă decât o ştiam. Explicaţia o vom avea imediat: directorul era croit după chipul şi asemănarea directorului de temniţă care nu tolerează nici firul de iarbă suspectat că ar putea pricinui o bucurie banditului reacţionar.

Avem un alt doctor, la fel de neputincios ca cel anterior care recunoştea că cele mai multe boli se datorează alimentaţiei. Este binevoitor o. a prevăzut că nu va rezista mult şi chiar aşa s-a şi întâmplat. Ne-a impresionat când a adus în buzunare medicamente de la spital pentru domnişoara Lizica. Îl impresionase atât de mult violenţa crizelor de astm pe care le făcea des în anotimpul rece încât uitase de pericolul la care se expunea. Noroc că celula noastră avea marele avantaj că era scutită de informatoare. Sanitara era o unguroaică prietenă cu E.. Era conştiincioasă dar nu prea avea cum să-şi arate această trăsătură pentru că se ştie că asistenţa medicală în temniţa comunistă era inexistentă.

Cu directorul "am făcut cunoştinţă" în foarte scurtă vreme. Îmi făcusem o pereche de papuci din cârpe şi în cel din dreapta îmi făcusem o ingenioasă "cutiuţă poştală". Directorul avea obiceiul să ne pândească de pe culoarul din dreapta când ieşeam la program. Era informat că prin W.C. se practica intens corespondenţa între celule. Nu găsiseră bileţele la controalele făcute pentru că bileţelele erau mici, făcute sul, băgate în cele mai mici crăpături. Şi chiar dacă le-ar fi găsit, greu şi-ar fi dat seama că sunt bilete, unele din ele erau scrise în morse, cu aţă, altele cu semne bizare dintr-un alfabet imaginat şi cunoscut doar de cele care îşi scriau.

În ziua aceea observase că mi-am făcut de lucru la papuc şi l-a dus mintea că poate fi locul în care îmi ascund "corespondenţa". La intrarea în celulă mă aştepta pe culoar cu miliţianul de serviciu şi cu sergenta lângă el. Cu mâinile în buzunare, cu glas de inchizitor, mi-a poruncit să scot papucul din piciorul drept. M-am executat cu foarte mult calm. Miliţianul l-a scuturat, l-a pipăit şi n-a descoperit nimic. În spatele lui, miliţianca zâmbea ironic:

"de ce-ai umblat la papuc?"

"îmi intrase o pietricică şi mi-am scos-o."

"marş, potaie!", mi-a spus plin de năduf.

Mă întreb ce se întâmpla dacă mă descoperea.

Minciuna ne era mereu la îndemână, fără pic de remuşcare, când era vorba să ne înşelăm pândarii. Simţurile, imaginaţia, totul era pus în funcţiune în lupta pentru supravieţuire. Mişcările noastre erau repezi şi agile. Aveau ei paşi de pisică, urechile noastre erau mai agere şi îi depistam. Inventivitatea noastră nu avea limite şi n-am renunţat niciodată la încălcarea regulamentului, cu tot regimul de teroare instaurat în temniţă: izolatorul cu

regim sever, cătuşele, percheziţiile din zece în zece zile. Versurile lui Radu Gyr nu erau o simplă metaforă: ochiul nostru "Vede prin piatră şi prin Vecie şi prin zăvoare de foc."

Teroarea devenise sora noastră cea de toate zilele, era atât de concretă încât o simţeam ca pe o persoană vie. Lovite din toate părţile, aveam la îndemână doar două căi de a ne apăra: credinţa în Dumnezeu şi iubirea. Era vital să fim împreună, să ne sprijinim, să nu admitem să se rupă lanţul care ne unea. Era, de asemenea, vital să nu lăsăm spiritul să lâncezească. Dacă degradarea noastră fizică nu o puteam opri, cea spirituală ne stătea în puteri, cu ajutorul lui Dumnezeu, să o ferim de decrepitudine.

"Şi dacă-n urma trântei îndrăzneţe

beteag m-aleg şi sfâşiat şi rupt,

sunt mândru baremi c-am putut să lupt."

Faţă de ce ni se-ntâmpla, forţa noastră de a transfigura urâtul în suportabil prin iubire era greu pusă la încercare.

Chiar dacă consideram suferinţa ca un dar, ca o demnitate acordată celor care-l iubeau pe Iisus, era foarte greu să ierţi şi să iubeşti oameni călăi.

Era un miliţian, noi îi spuneam "Hitler" pentru că semăna destul de mult cu acela. El avea o satisfacţie sadică de a te pune în cătuşe. Avea un adevărat ritual. Le punea aproape cu gingăşie şi apoi începea să le strângă treptat, treptat, fără să se uite ce face pentru că ochii lui examinau cu atenţie chipul victimei.

În clipa când vedea că chipul se schimonoseşte de durere, se ilumina de o mare satisfacţie. Câtă rugăciune şi câtă iubire ca să poţi ierta o astfel de fiară cu chip de om, aproapele tău cel mai apropiat!

Dispoziţiile directorului, care se cobora până la a supraveghea personal deţinutele la W.C.-uri (fapt pentru care se scoseseră uşile), luau uneori aspecte incredibile.

Îmi amintesc până în cele mai mici detalii o zi de 24 ianuarie, când am fost percheziţionate vaginal. Au golit o celulă în care au adus mese pe care ne urcam pentru a fi percheziţionate. Miliţiencele aveau mănuşi de ginecolog pe mâna dreaptă şi un castron cu o soluţie de permanganat pentru o aşa zisă dezinfectare. Cât a fost de abject, cât a fost de umilitor?! După atâţia amar de ani, încă simt revolta pulsând în toată fiinţa mea; numai un scelerat poate să dea un astfel de ordin: o închisoare întreagă, sute de femei supuse unei asemenea înjosiri. Ce bombă dăunătoare comunismului putea să fie ascunsă acolo? Şi omul acesta avea soţie şi, poate, şi fiice. În orice caz avea o mamă. Pentru un astfel de gest nu poţi să spui din inimă "Dumnezeu să-l ierte!" dacă omul nu-şi cere iertare, dacă nu-şi recunoaşte inepţia.

Pe parcursul anilor petrecuţi la Miercurea Ciuc am avut parte de suficiente izolatoare. Chiar în prima iarnă a trebuit să execut de două ori câte şapte zile raport făcut de L. pentru că am fost prinsă însemnând pe peretele de la W.C. cu "hieroglifele" noastre locul

de unde trebuia luată corespondenţa pentru Gigi, Adela şi celelalte fete care ocupau o celulă la etaj. Apoi alte cinci zile raport făcut de "Orlanda" tot pentru ceva asemănător, în total 19 zile făcute una după alta, doar cu o demarcaţie de două zile între ele.

Izolatorul se afla la parter, patru celule izolate de restul temniţei. Primele şapte zile le-am executat în celula 1, care se afla sub scară, deci avea tavanul oblic. Era foarte mică, abia te puteai mişca: doi paşi de la uşă până la peretele din fund, scund, mai scund decât înălţimea mea. Te simţeai ca un animal sălbatec într-o cuşcă. Era şi cumplit de frig. Uşa de la intrare fiind mereu deschisă, aerul rece pătrundea sub scară; un frig de subterană. Celula aceea nu a fost niciodată încălzită, frigul era veşnic.

Două zile fără hrană, doar o gamelă cu apă sărată, cu gust de lături. A treia zi mâncarea de la cazan, urmată de alte două zile de post negru, acesta era ritmul "alimentar". De la cinci dimineaţa până la zece seara te învârteai bezmetic în celula complet goală ca să nu te transformi în sloi de gheaţă. La zece seara primeai o saltea de paie pe care o aşezai pe jos, nu aveai nici un loc mai ferit, peste tot era la fel de frig. Te culcai aşa cum erai îmbrăcată, numai în zeghe, fără nici o haină mai călduţă. După ce tremurai o bucată de vreme, cădeai într-un fel de toropeală soră cu moartea. Zilele se târau greu, orele se dilatau, păreau fără sfârşit. Nu te puteai spăla, nu erai scoasă la program. Tineta era singurul mobilier şi îţi era indiferent cum o foloseşti, oricum nu era golită decât la plecarea din celulă.

Frigul, foamea şi singurătatea erau la fel de chinuitoare şi îţi tăiau pofta de orice iniţiativă în a încerca ceva care să te sustragă. Îmi spun toate rugăciunile pe care le ştiam, recit versuri, câte mi le mai amintesc, încerc să cânt, dar nici un sunet nu se lasă intonat. Urmăresc succesiunea celulelor la program, după paşii care urcă sau coboară scările. Nu mă deranjează că îmi ciocănesc în cap, e oricum o mişcare vie în tăcerea care atârnă moartă de fiecare secundă. La un moment dat îmi dau seama că au fost aduse pedepsite în celulele 3 şi 4. Ciocănesc în peretele celulei 2 dar nu-mi răspunde nimeni, sunetele nu se pot auzi peste o cameră goală. Nu vorbesc tare pentru că de la celula 1 nu se poate vorbi. Fiind aproape de scară, deci şi de intrarea principală în temniţă, tot timpul era cineva care te putea auzi (era o permanentă foială). Faptul se pedepsea cu dublarea pedepsei, era stupid să rişti cu şanse minime de a nu fi auzit.

Curând îmi dau seama că sunt două din surorile Kiriţescu, două din cele patru surori condamnate. Recunosc vocea Stancăi. Pe Stanca o cunoşteam; de fapt îi cunoşteam vocea şi mâna. Descoperisem că Stanca se afla în celula vecină cu noi. Cum burlanele de la sobele din celulă erau ataşate la un horn comun ne-a venit ideea că, scoţându-le, am putea comunica între noi. Aşa că, urcându-ne pe sobă, scoteam burlanele şi, prin golul deschis, introduceam mâinile. Stanca avea o strângere de mână francă, puternică şi o voce joasă şi stenică. Era o bucurie să mă întâlnesc cu ea, bucurie a fost şi întâlnirea cu ea mai târziu, când soarta ne-a adus în aceeaşi celulă. Stanca era o frumuseţe în toate privinţele.

Fetele vorbeau între ele, cu voce tare, în voia cea bună. Vorbeau în limba rusă. Deşi nu înţelegeam nimic îmi plăcea să le ascult. Îmi amintesc de părinţii mei care, atunci când voiau să-şi comunice ceva ce nu trebuia auzit de copii, se foloseau de această limbă. Următoarele şapte zile le-am executat în celula 3. Era o încăpere mult mai mare, avea sus de tot o ferestruică ce dădea spre culoar, cu zăbrele în formă de cruce, ce îmi aminteau de celula de la Siguranţa din Cluj. În spate se afla o uşă zăvorâtă, nu-mi dau seama ce rost avea acolo şi încotro se deschidea. Mă puteam plimba în voie în lung şi în lat. În primele zile am încercat să desluşesc mici mesaje lăsate pe pereţi de cele care au cunoscut acest izolator. Desluşesc şi un calendar, cineva s-a temut că va pierde şirul zilelor. În timpul zilei aud venind "de afară" râsete cristaline şi voci de copii. La un moment dat aud nişte apelative bizare: Coco, Caşcaval... mi amintesc că Nana ne-a povestit de o deţinută cu mult pitoresc în prezenţa ei, "mama Armeanca". Era o ţigancă pedepsită pentru "frodoarcă" (trecere frauduloasă de frontieră) şi "boxiur" (depăşire de boxă).

Întorcându-se de la Buh (Bug) unde fusese deportată de "Handronescu" (Antonescu), mama Armeanca a cules câţiva copii rătăciţi de alţi deportaţi care se înapoiau în ţară şi pe care i-a botezat cu nume din cele mai ciudate (printre care şi Caşcaval) în clipe de dezolare, mama Armeanca se punea pe bocit pomenind, pe rând, copiii care o aşteptau acasă, miraţi că apriga lor mamă nu mai vine. Probabil că mama Armeanca a fost la izolator şi şi-a desfăşurat la diapazon înalt durerea în bocet şi alţi copii de dincolo de gard i-au preluat catalogul.

Prima noapte a fost greu de suportat. Mai ales din cauza frigului şi a foamei pe care le simţeam acut. Orele de la închidere până la ora zece sunt atât de lente în scurgerea lor încât îmi dau impresia că am ieşit din dimensiunea temporală. Dar ceea ce îmi dă spaime sunt paşii mărunţi pe care-i simt trecând peste mine la scurt timp după ce m-am întins pe saltea. Mulţumesc în gând Domnului că sunt obligată să adorm cu lumina aprinsă. Întunericul ar mări senzaţia de spaimă. Închid strâns ochii şi refuz să constat cine se plimbă peste mine. Să fie şobolani? Să fie şoareci? Mai bine să nu ştiu. Fac un efort imens să mă conving că totul este doar o impresie. E atât de puternică concentrarea că simt o transpiraţie rece pe şira spinării. Decid să nu mă scol întrucât picioarele îmi sunt umflate, mă ustură pielea, atât este de întinsă peste butucii îngheţaţi. Somnul refuză să mă scoată din impas. Încerc să-mi creez un spaţiu mirific, o evadare în sublim prin poarta imaginaţiei, dar gândul sleit refuză să mă asculte. În cele din urmă alerg la picioarele Lui Iisus. Îmi imaginez că-L caut şi-L găsesc şi stau de vorbă cu El:

Doamne, eu ştiu că undeva, în miezul ei, şi temniţa aceasta are o inimă. O inimă îngustă şi rece ca o celulă, unde, după ce, Te-au îmbrăcat în straie cu vărgi de hulă şi ocară, Teau azvârlit să zaci flămând de adevăr şi însetat de iubire. Ai binevoit, Doamne, să suferi împreună cu noi prigoana aceasta ca să ne uşurezi povara.

În seara aceasta m-a durut tare rău sufletul; m-am gândit la rănile ce Ţi le-am pricinuit eu Ţie. Iată, sunt singură printre şobolani şi libărci. Pereţii aceştia sunt flămânzi de viul din

mine. Încremeniţi, îmi absorb căldura, mi-e frig, mi-e foame şi mi-e atât de mare nevoia de ajutorul Tău. Cu Tine alături sunt altfel de cum vor "ei" să fiu. Dar eşti zăvorât, Doamne, şi nu voi cuteza să trec pragul celulei Tale.

Iată, am făcut rugăciune mare să nu mă prindă pândarul şi m-am târât pe genunchi, fără sunet, până la uşa celulei Tale. Vreau să-Ţi spun că Ţi-am adus două daruri pentru rănile ce Ţi le-am pricinuit eu, Ţie.

Ţi-am adus candela sufletului meu. E săracă şi urâtă căci aurul sufletului meu e tare puţin şi lucrarea mea e fără meşteşug, neghioabă. Dar am făurit-o pe nicovala durerii, la flăcările suferinţei, de aceea ştiu că Tu îi vei spori valoarea.

Luminiţa ei e cât o sămânţă de mac, pentru că untdelemnul credinţei din care se hrăneşte e doar o picătură. Atât am putut stoarce din sâmburii faptelor bune. Înmulţeşte-l Tu, Doamne, ca vinul din Cana, ca pâinile din pustie.

Şi astfel, strălucită de Tine, îngăduie să lumineze în cel mai întunecat ungher al celulei Tale, candela sufletului meu, pentru rănile ce Ţi le-am pricinuit eu, Ţie.

Ţi-am mai adus floarea inimii mele. Este doar un biet fir de busuioc. L-am crescut greu. Pe steiul inimii mele abia dacă şi-au putut face loc rădăcini. Şi lacrima cu care l-am udat a fost sărată şi amară. Dar a crescut şi a înflorit din miracolul iubirii Tale.

Binevoieşte şi-l primeşte, Doamne, firul de busuioc al inimii mele, să aromească duhovniceşte în celula Ta, pentru rănile ce Ţi le-am pricinuit eu Ţie.

Şi-Ţi mulţumesc din adânc, Doamne, că ai binevoit să mă împărtăşeşti cu suferinţă."

Şi, deodată, lumina din izolator a devenit duioasă, mângâietoare. Mi se părea că celula miroase a busuioc şi o căldură plăcută mă învăluia cu gingăşie, cineva îmi vorbea fără cuvinte, n-aş putea să explic cum, dar le auzeam şi în gând şi în inimă.

"se află aici o inimă dezolată? Deschide-Mi, sunt prietenul tău, numele Meu este Iisus."

Şi somnul mi-aîngreuiat pleoapele şi m-am prăbuşit în apele lui cu acea senzaţie de imponderabilitate pe care mi-o dădea întotdeauna starea febrilă.

Aşteptam ziua de mâncare, socotisem că va fi o zi de fasole şi mă bucuram că voi mânca singura mâncare ce semăna cât de cât cu o mâncare omenească. Şi era şi E. de serviciu. Speram că mă va favoriza puţin deşi gândul acesta nu era chiar prea frumos. Numai că E. a perceput acest favor cu totul altfel decât speram.

A cules cu polonicul toată "faţa" mâncării, turnând astfel în gamelă o zeamă chioară, fără boabe, un dezastru pentru foamea mea. Am pus o jumătate din cărămida de mămăligă, trebuie să recunosc că prăjeala a dat gust bun mălaiului. Mi-am oprit, deşi nu era voie, o jumătate din mămăligă şi, urcându-mă pe tinetă am reuşit s-o plasez pe gemuleţ. Voi avea cu ce să completez apa din ziua următoare.

Ziua următoare s-a întâmplat un lucru ciudat. Am auzit clar zăvoarele de la numărul 1 dar n­am auzit vocea locatarei pedepsite. Am auzit apoi paşi mulţi, şoapte, o voce care a spus clar: "întoarce-o cu faţa în jos" şi uşa de la celula 1 nu s-a mai închis. Paşii au revenit şi în

celula mea au intrat directorul, politicul, majora şi sergenta. Îm timp ce am scos salteaua, directorul a inspectat pereţii. Când au revenit m-a întrebat:

"tu i-ai zgâriat?"

"nu, domnule comandant."

"cum de-ai reuşit să urci mămăliga pe geam?"

"de pe tinetă."

A măsurat din ochi tineta, înălţimea mea, distanţa până la geam şi a plecat. Nu-mi venea să cred că Fleşeru avea o voce scăzută, nici vorbă de asprimea obişnuită şi n-a comentat cu urlete faptul că am îndrăznit să-mi opresc mămăligă pentru o zi când aveam dreptul doar la apă.

La scurt interval mi s-a schimbat tineta cu una mult mai scundă. Nu mai puteam ajunge la geam, dar puteam să stau pe ea mai confortabil, capacul nu avea mâner ca cealaltă. Am avut explicaţia faptului mai târziu.

Când am revenit în secţie am aflat că în celula 1 s-a spânzurat Elena Teodorescu. Mi-am amintit cât de supărată era pe mine la Mislea pentru că Diri despărţise prietenele, surorile şi mamele de fiice şi eu n-am făcut nimic ca să o opresc. Ce păcat că n-a putut depăşi clipa aceea neagră de disperare care te aruncă dincolo de instinctul de conservare. Acum credeam cu tărie că, din lumea umbrelor, putea să afle că atât Viorica cât şi eu am încercat să-i demonstrăm lui Diri că nu face bine. Demersul nostru a fost inutil. Diri avea informaţii că din Jilava a venit un lot masiv de informatoare şi nu mai avea chef să nu execute dispoziţiile pe care le primise de a face astfel de schimbări.

Nici azi nu ştiu ce o aruncase pe Elena într-o atât de neagră disperare. Unele spuneau că Fleşeru a acuzat-o pe ea că în toamnă ar fi scris pe perete "jos comuniştii". Era după octombrie 1956 când Ungaria încercase să scape de bolşevism. Altele spuneau că, aflând că s-a sistat plecarea celor cu pedepse de cinci ani n-a putut suporta prăbuşirea acestei speranţe. Plecase şi Elena. Avea să le întâlnească pe celelalte plecate: Doamna Elena Bunea, prinţesă de Widd, Doamna Liciu, soţia ilustrului magistrat.

Bănuiesc că gestul Elenei a zguduit puternic conştiinţa lui L., schimbându-i optica cu privire la vigilenţa proletară. Altfel nu pot să-mi explic gestul cu care, parcă, ar fi dorit să şteargă cele 14 zile cu care mă "onorase".

În cea de-a 14 a zi a intrat în izolator cu o gamelă cu lapte călduţ. M-a rugat să-l beau cât pot de repede. Avea ochii strălucitori de emoţie şi-i tremura uşor mâna. A stat în uşă şi mă păzit. Uitasem complet gustul laptelui. M-am executat şi mi-a prins bine. Nu aveam nici un resentiment pentru L.

Următoarele cinci zile le-am executat în celula 4. Era cea mai "simpatică". Fiind chiar pe colţ auzeam schimbul santinelelor, muzica difuzorului de la cazarmă, frânturi de glasuri difuze, estompate, oricum tăcerea de subterană era sfâşiată de sunete omeneşti. În afară de asta nu mai percepeam în timpul nopţii trecerea musafirilor nepoftiţi peste trupul meu întins la podea.

Consecinţa acestor zile de izolator aveam să o cunosc mult mai târziu, cu ocazia unei caravane care ne-a investigat radiologic: T.B.C. stabilizat la plămânul stâng şi subapical la dreptul, sechele pe care le port şi azi fără nici o grijă că s-ar putea activa. Eu nu m-am vindecat cu medicamente, ci cu rugăciuni şi ce vindecă Mântuitorul, vindecat rămâne.

De fiecare dată camaradele de cameră m-au aşteptat cu gingaşe gesturi care vizau refacerea mea. De fiecare dată doamna Liliana avea ceva compus, frumos, cum numai talentul şi sensibilitatea ei puteau să realizeze.

Prima pedeapsă a fost însoţită cu eseul "Mi-e foame, Doamne, tare mi-e foame!", a doua cu "Cântec de jale şi deznădejde" şi a treia cu o nespus de frumoasă poveste de prietenie între două plante, Viola biflora şi Corthusa matiolae. Nu ştiu dacă am reţinut exact denumirea şi dacă ortografierea este corectă. Am reţinut un timp pe de rost poemul, dar, cu vremea, l-am pierdut şi regret mult. Era vorba de simbioza dintre cele două plante pe care doamna Liliana le-a ales ca simbol al prieteniei.

Corthusa matiolae, viguroasă, se ancorează puternic pe un tanc de munte şi oferă ocrotire şi prietenie gingaşei Viole. Ca răsplată, plăpânda Viola înfloreşte două floricele cu care umple de mireasmă viaţa Corthusei lipsită de bucuria parfumată a florilor proprii. Odată cu sfârşitul anotimpului cald cele două prietene pornesc în lunga călătorie spre celălalt tărâm ca să dea socoteală de viaţa lor în faţa Creatorului.

Drumul este greu dar Corthusa, cu frunza ei generoasă, îşi ocroteşte prietena şi ajung cu bine la scaunul de judecată. Corthusa este zdrenţuită, arată ca vai de lume iar viola este neatinsă. Ea îşi culege cu gingăşie cele două floricele şi le oferă Creatorului Sublim, care le primeşte cu zâmbet de bunăvoinţă. Cerul se umple de suavul parfum de violete şi străluceşte în mii de topaze şi safire. Corthusa şi Viola şi-au împlinit menirea.

Pe doamna Liliana am întâlnit-o de mai multe ori în peregrinările mele prin diferite celule şi închisori, multe pe parcursul anilor, mulţi şi ei, petrecuţi în temniţele comuniste. Condamnată la 20 de ani muncă silnică, la o vârstă înaintată, marcată de o sănătate şubrezită, doamna Liliana plătea (pe lângă atitudinea ei manifest anticomunistă şi prietenia cu Horia Sima) faptul că era soţia eminentului profesor universitar de la Politehnica din Timişoara, I. Protopopescu, condamnat la moarte de "justiţia" comunistă, ca fost ministru sub guvernarea lui Ion Antonescu.

Pe lângă toate rigorile inumane ale temniţelor comuniste, doamna Liliana trebuia să suporte şi chinurile arzătoare ale conştiinţei, încărcată de moartea sub anchetă a fratelui său, care o ajutase în tentativa, reuşită de altfel, de a-şi expedia soţul în lungul exil, dincolo de cortina de fier. Gândul că nefericita cumnată rămăsese să crească orfanii în condiţii atât de vitrege o tulbura şi îi dădea insomnii cumplite. I s-a întâmplat să nu închidă ochii zile şi nopţi în şir. O mistuia un dor nestins pentru nepoţii rămaşi fără părinte, două fetiţe şi un băieţel. Încerca să-şi aline suferinţa povestindu-ne despre năzdrăvăniile lor copilăreşti. Nepoţii doamnei Liliana făceau parte din comuniunea noastră, trăiau alături de noi. Numai că aceşti copii încremeniseră la vârsta la care au fost părăsiţi.

Înzestrată cu o inteligenţă foarte ascuţită şi foarte lucidă, doamna Liliana vedea clar, întro lungă perspectivă şi nu se îmbăta cu iluzii. Ştia că şansa de a-i revedea ţinea de miracol. Doamna Liliana era o persoană foarte cultivată. Povestea cu un farmec nespus, mărit de accentul său moldovenesc, la care n-ar fi renunţat pentru nimic în lume, tot felul de istorii din cele mai variate domenii.

Îmi amintesc de o frază prin care identifica fără greş dacă o persoană care se pretindea moldoveancă, era cu adevărat:

"dacă eşti moldoveancă, ia să-mi spui mata ce înseamnă: "o chicat perja din bagdadie şo feştelit prostirea di pi oghialul din crivat".

Cu povestirile sale, doamna Liliana a mângâiat multe suflete amărâte. Reuşea să emoţioneze inimi, să descreţească frunţi. Ceea ce o particulariza însă în mod cu totul excepţional, era pasiunea sa pentru botanică. Mândria sa era un foarte complex şi bine pus la punct ierbar, lucrare de o viaţă de om, cu care însă nu se mai putea întâlni, deoarece fusese distrus de viitorii culturnici. Cunoştea, în amănunţime ştiinţifică, un număr imens de plante, dar cu totul uluitor era felul în care caracteristicile ştiinţifice ale plantelor o ajutau să compună poveşti de o mare frumuseţe. În poveştile sale florile şi celelalte plante rotunjeau un destin, aveau un comportament, erau blânde sau dure, erau prietenoase, iubitoare sau egoiste şi rapace, erau folositoare sau inutile, caste sau desfrânate, inteligente, subtile sau grobiene; universul de plante al doamnei Liliana era absolut fascinant.

Deşi purta cu sine destui ani, doamna Liliana era tânără sufleteşte, intra cu plăcere în jocurile noastre, se antrena în polemicile noastre, era enciclopedia la care făceam apel atunci când aveam nevoie de cunoştinţe. Lucra mult, cu migală, cu mult bun gust, tot felul de mici atenţii, acul său scotea adevărate bijuterii miniaturale din tot felul de fire destrămate. Sarcina noastră era să o păzim să nu fie prinsă. Era neîntrecută la cârpit. Reuşea să păstreze funcţionalitatea zdrenţelor ce deveniseră efectele noastre. Ciorapii săi de lână, pe care se întretăiau într-o ţesătură pedantă toate culorile curcubeului, deveniseră proverbiali.

Atunci când aveam norocul să fie în celulă o componenţă bună, procesele literare făceau deliciul serilor de veghe, mai ales iarna, când eram obligate să clănţănim de frig până la ora 22, la culcare.

Consideram că este o fiinţă foarte puternică, intolerantă faţă de slăbiciune, trecând peste zilele grele cu o orgolioasă indiferenţă. Participa la toate rugăciunile noastre şi remarca orice rugăciune nouă care se adăuga la diferite ocazii. Reacţiona cu multă spontaneitate la toate provocările şi reuşea să impună un anumit respect pândarilor noştri. Îmi vine în minte o scenă care ilustrează acest lucru: se schimbase ofiţerul politic, noul locotenent îşi luase în primire temniţa verificând "carcerele" (foile de încarcerare). După ce doamna Liliana a recitat obişnuita formulă în care trebuia să spui cum te numeşti, câţi ani

ai fost condamnată şi articolul din codul penal (sau delictul) după care ai fost condamnată, locţiitorul politic a întrebat-o:

"pentru ce anume ai fost condamnată?

mi-am ajutat bărbatul să treacă frontiera.

pentru ce a fugit?

era condamnat la moarte.

foarte rău ai făcut că l-ai scăpat.

părerea dumneavoastră. Părerea mea este că am făcut foarte bine."

Ofiţerul a măsurat-o din cap până în picioare, gata să izbucnească la o asemenea îndrăzneală.

Calmă, fără nici o tresărire pe chipul cu trăsături nobile, doamna Liliana îl privea serios fără aversiune, poate cu un uşor, îndurerat dispreţ.

Ce o fi înţeles el din ţinuta acestei adevărate doamne nu putem şti. Dar n-a ordonat cele şapte zile de izolare cum era de aşteptat.

Şi totuşi doamna Liliana a suferit enorm; efortul de a înfrunta cu demnitate un regim inuman a fost aproape supraomenesc. Aveam să primesc confirmarea dramei ce se numea doamna Liliana şi care se mistuia alături de noi clocotitor sub o aparenţă îngheţată, acum la Miercurea Ciuc.

Întoarsă de la izolare doamna Liliana m-a primit cu un poem din care, spre marea mea părere de rău, nu-mi amintesc decât începutul:

"Mi-e foame, Doamne, tare mi-e foame!

Mi-e foame din gând şi din măruntaie Şi sufletul meu moare de foame."

M-am întristat. Mi-am dat seama că sufletul doamnei Liliana a obosit să trăiască în felul în care eram obligate să trăim sau mai bine zis să murim şi că se apropie o criză. Lipsea doar picătura care să dezlănţuie dezastrul şi ea nu a întârziat să vină.

Am fost mutate din celula nr. 4 în condiţii incredibile chiar pentru noi care văzusem nenumărate forme de teroare. Transformaseră în celulă de locuit fosta cameră neagră a închisorii. Celula era aşezată pe colţ fiind cea mai friguroasă. Era mică, cele şase paturi suprapuse câte trei abia încăpeau. Avea un gemuleţ de 20/20 cm peste care, culmea meschinăriei, era bătut un oblonaş de lemn. Ne aflam într-o obscuritate enervantă, nici zi, nici noapte, expresia cea mai condensată a deprimării. Doamna Liliana ne-a anunţat că va face refuz de hrană. Greva foamei făceau numai muncitorii, noi eram bandiţi şi ne era permis numai refuzul hranei, care nici acesta nu era acceptat, deoarece erai hrănit artificial, cu furtunul, o crasă barbarie. Motivul pe care l-a găsit era ridicol şi nedrept; noi ştiam adevăratul motiv: se hotărâse să moară. Mai ştiam că hotărârile ei erau de nezdruncinat.

Dar eu m-am decis totuşi să lupt cu aspra sa hotărâre. I-am spus că ştiu de ce vrea să facă greva foamei, că nu pot să admit că vrea-să dea cu piciorul în atâta răbdare demnă şi că voi

sta lângă dânsa şi mă voi ruga şi voi plânge până ce îşi va relua crucea şi o va duce mai departe cu aceeaşi superbă sforţare de până acum. M-am rugat gândindu-mă la toate amărăciunile care o copleşiseră în cele din urmă şi lacrimile mi-au venit în chip firesc.

M-a lăsat să mă rog şi să plâng ore, dar într-un târziu mi-a spus:

"încetează, am renunţat."

A urmat o confesiune care m-a cutremurat. M-am speriat când am înţeles cât de greu suporta, cu arme din ce în ce mai tocite, această cumplită restrişte năpustită peste viaţa ei în amurg, când omul are nevoie de linişte şi impacare.

Cred că poemul ce mi l-a încredinţat atunci exprima starea de spirit cu care şi-a reluat drumul Golgotei. Îl reproduc aşa cum l-a reţinut memoria:

CÂNTEC DE JALE şi DEZNĂDEJDE

Hoo! Gândurile mele, haita de lupi năpustită în mine, Cum mă cutreieră, cum mă urlă, cum mă înhaţă, cum mă înfulecă!

Hoo! Sufletul meu, cimitir părăsit, fără cântatul cocoşilor, Cum mă bântuie, neostoiţi, strigoii amintirilor!

Oh! Lacrimă, cum Îmi înjunghii tu iezii albi ai nădejdilor Pe lespedea păgână a deznădejdii!

Oh! Dragoste, copil născut din lacrimi şi durere, Cum te înfulecă iară şi iară, nedomolit, molohul dorului!

Gândurile mele, lacrimile mele, pietre ascuţite în drumul meu, Cum Îmi sfâşiaţi voi genunchii sufletului Ce-şi târăşte neputincios urcuşul! Bate, inimă! Bate, sârguieşte, grăbeşte, Bate iute, Să se surpe odată alcătuirea aceasta Şi să îngroape sub dărâmături Cucuveaua ce mi s-a cuibărit sub ţeastă Şi ţiuie prelung şi cobitor, Cântec de jale şi deznădejde, Bate, inimă! Bate!

O, bate-mi iute ceasul morţii Până n-apuc să-mi încleştez pumnii, Să mă ridic răcnind: DE CE? Şi să mă dau pierzării.

Într-un foarte târziu, O., una din locatarele celulei nr. 4, mi-a povestit ceva cutremurător

în legătură cu doamna Liliana.

Pentru nişte pricini intime, O. făgăduise Sfântului Anton că, timp de 40 de zile, va dărui în numele lui, infima bucăţică de pâine ce o primeam într-o vreme. Şi şi-a ţinut un timp făgăduiala, dar a părăsit-o înainte de cele 40 de zile.

Într-o zi doamna Liliana a chemat-o şi i-a spus că l-a visat pe Sfântul Anton. El venise s-o roage să-i amintească lui O. că a uitat ceva.

Nu mică i-a fost uimirea lui O. şi emoţia pe de o parte că Sfântul Anton îi primise sacrificiul şi-l dorea complet, pe de altă parte că tocmai doamna Liliana a fost aleasă ca mesager al său. Am ascultat cu înfiorare povestea lui O. şi am conchis în sinea mea că Bunul Dumnezeu primea, prin intermediul ministrului Său Sfântul Anton, cu nespusă bunăvoinţă, jertfa celor două întemniţate, exprimată în ani grei de temniţă şi nu orice fel de temniţă ci una comunistă.

Venise şi luna martie dar zăpada nu se lăsa dusă. Frigul nu ne chinuia numai pe noi, ci şi pe ostaşii regimentului de vânători de lângă noi. Nu ştiu de ce trebuia să facă instrucţie până la o oră aşa de târzie, dar se întorceau în cazarmă exact înainte de ora zece pe care şi noi o aşteptam în chinuri polare. Veneau cântând "Toate armele şi toate gradele" cu voci răguşite de frig. "Compătimeam" cu ei, cum ar fi spus Nenea Iancu. Unul din ofiţerii lor, când venea de serviciu pe garnizoană, alegea muzică de bună calitate, de cele mai multe ori din marii clasici şi o făcea să răsune puternic în difuzor astfel că aveam şi noi bucuria să auzim armoniile celeste, căci nicicând ca în clipele acelea n-am înţeles mai profund că muzica este ultimul cuvânt al artei şi cel mai apropiat de dumnezeire.

În ziua de 21 martie, exact la echinocţiu, am avut bucuria să vedem apariţia berzelor la vechiul cuib. Deşi era zăpadă, calendarul lor le-a adus fără greş la cuib în prima zi de primăvară. Biata "Guşată" avea însă mari probleme cu o altă barză. Rămasă probabil fără pereche, "intrusa" se insinua mereu pe lângă bărzoi şi, uneori, chiar încerca să o scoată pe "Guşată" din cuib. "Guşata" nu se lăsa intimidată şi, de cele mai multe ori, reuşea s-o alunge încă înainte de a ajunge la cuib. Avea loc pe acoperişul cazărmii o bătălie în toată regula cu aripile lor puternice.

Dar se apropia vremea cuibăritului şi, într-o bună zi, O. ne-a atras atenţia că "Guşata" a înfipt în marginea cuibului o creangă mare, care arăta ca un pomişor. Într-adevăr, era un semnal. Au apărut trei sau patru berze, nu-mi amintesc exact, care s-au aşezat pe câte un hoceag din cele multe de pe cazarmă. "Guşata" a făcut mai multe plecăciuni şi apoi a tocat îndelung. Probabil îşi exprima în felul ei problemele familiei. "Tribunalul" a ascultat apoi şi tocatul scurt al bărzoiului (am dedus noi) sau poate al "intrusei" şi apoi fiecare membru al "completului" a pronunţat foarte scurt "sentinţa". Era impresionant acest tribunal. Berzele stăteau într-un picior, neclintite, profilate pe cerul aurit de soarele în declin,

implacabile ca destinul. Apoi au luat între ele pe "intrusă" şi duse au fost. "Guşata" şi-a văzut de bărzoiul ei, de cuibul ei şi de puii ei fără să mai fie molestată.

Mai târziu, peste ani, fetele care s-au reîntors din domiciliul obligatoriu de pe Bărăgan, ne-au povestit o judecată similară cu un sfârşit zguduitor, petrecut în casa Corneliei.

Pe bordeiul în care locuia Cornelia A. îşi aveau cuibul două berze. Cornelia pusese sub o găină căzută cloşcă nişte ouă de raţă. Găina a părăsit cuibul exact când răţuştele începuseră să ciocănească în ouă. Cornelia a avut nefericita idee să pună ouăle sub barza care clocea la rândul său. Spera că barza avea să clocească până la termen ouăle de răţuşcă. A aşteptat un moment potrivit când barza a părăsit cuibul pentru scurt timp şi a pus, alături de ouăle ei, pe cele părăsite de găină.

Barza s-a scandalizat de ceea ce găsise în cuib şi a tocat îndelung până ce s-a adunat "completul de judecată". Pe rând, "judecătorii" au examinat ciudăţenia din cuib, au "pronunţat" sentinţa şi au executat-o. Barza găsită vinovată, poate, de adulter a fost omorâtă cu lovituri puternice de cioc. Cornelia a fost nefericită. A luat barza, a îngropat-o şi a plantat pe mormântul ei un liliac alb, simbol al nevinovăţiei pe care biata victimă nu şi-a putut-o demonstra.

Viaţa la Miercurea Ciuc, în special după înăbuşirea revoltei maghiare, ajunsese de nesuportat. Percheziţiile se ţineau lanţ, pedepsele nu se mai terminau, frigul şi foamea completau aspectul unui regim de exterminare ajuns la paroxism. Tot felul de anchetatori ne chemau la discuţii fără noimă.

Faţă de camera de sus, noi o duceam mai bine dintr-un singur punct de vedere. Fiind înghesuite din capul locului, nu ne-au sporit efectivul până la sufocare, cum se întâmpla în camerele mai mari de la etaj.

Ne cunoşteam bine, nu aveam informatoare printre noi, aveam bine pus la punct un circuit de informaţii de la cameră la cameră. în afară de aceasta, bărbaţii care făceau corvezile din exterior, inclusiv bucătăria, aduceau regulat informaţii la celula 1 unde le primea micuţa dar curajoasa Tanti G. şi de unde se răspândeau în toată temniţa. Astfel am aflat ce s-a întâmplat în Ungaria şi ne-am explicat înăsprirea la care eram supuse, inclusiv sistarea oricărei forme de reducere a pedepselor.

Comunicam foarte bine pe culuarul nostru. Cu vecinele din dreapta foloseam burlanul, mai ales atunci când erau de transmis articole de îmbrăcăminte. Astfel, Stanca, apropiinduse de eliberare, mi-a trimis blana de vulpe care-i căptuşea haina, pentru domnişoara Lizica. Ne-am strâns mâinile înainte de a fi scoasă din cameră pentru a fi dusă în "camera oglinzilor".

Era o cameră în care se izolau cele care urma să se elibereze, cu câteva zile înainte de eveniment. în aceste zile primea efectele personale de la magazie ca să repare şi să aranjeze hainele pentru intrarea în libertate. Numai că atât Stanca cât şi Viorica au nimerit în domiciliu obligatoriu pe Bărăgan, cum vom afla mult mai târziu.

Călătoria blănii de vulpe prin burlan ne-a prilejuit un moment de haz. Ne-am propus să scriem o poveste: "... era pe vremea când vulpile călătoreau prin hornuri...".

Cu vecinele din stânga am vorbit prin morse, sistem pe care l-au învăţat de la noi toate trei. Cea mai solicitată era maica Mihaela, care vorbea mult cu fiecare din noi. Aveam cu ea discuţii lungi pe diferite teme. Cu Nana Sofica depăna amintiri comune din viaţa legionară. Cu mine, la început, prefera să discute probleme de filosofie creştină şi de teologie. Aceasta pentru faptul că m-a confundat cu o altă prietenă a Zoricăi (maica Teodosia), pe nume Paia. Când a aflat că nu sunt Paia ci Păzi a schimbat subiectul discuţiilor noastre. Mi­a povestit despre oamenii Mişcării, cu predilecţie despre Căpitan. Povestea atât de frumos, avea o memorie fantastică, reţinuse o mulţime de întâmplări şi cuvinte pline de spiritualitate şi de înţelepciune rostite de Căpitan. Le-am trecut în morse pe una din bluzele mele brodate, cu gândul să le scot afară şi să le reproduc când va fi posibil, erau, pur şi simplu, fascinante, dar n-a fost să fie. N-am reuşit. Şi aşa s-a pierdut o comoară de mărturii păstrate cu exactitate şi cu evlavie într-o inimă binecuvântată de Dumnezeu. Uneori vorbeam şi cu Manţi, îmi amintesc că mi-a spus odată poezia pe care a compus-o la moartea fratelui ei. Meri mi-a spus, însă, că le-a făcut multe zile amare, în special maicii Mihaela. Cu Meri comunicam şi prin sobă, iarna. Meri era scoasă să facă focurile. Înainte de a aranja lemnele şi cărbunii introducea obiectul care trebuia transmis. Noi ridicam repede capacul godinului şi luam obiectul în cauză. Totul trebuia făcut foarte repede. Meri devenise expertă şi, după câte ştiu, n-a fost niciodată prinsă.

Cu timpul, pentru că eram o cameră disciplinată, în sensul că ne acopeream foarte bine toate mişcările şi nu eram prinse (nu aveam informatoare printre noi), unele dintre miliţience au început să fie mai prietenoase faţă de noi. Cea care s-a apropiat mai mult de noi a fost L. Avea o fetiţă mică, Antonia, despre care ne povestea cu multă duioşie toate micile minuni: primul gângurit, primul râs, primele silabe. Cum eram echipate cu ace clandestine, ne-am hotărât să-i brodăm o rochiţă cu motive naţionale. L. a fost atât de încântată încât O. s-a hotărât să-i brodeze o altă rochiţă, cu Albă ca zăpada şi cei şapte pitici pe poale. Era pictură executată cu acul.

Între timp L, la insistenţele soţului ei, îşi depusese cererea de demisie. Nu era dotată cu calităţi de temniceră, deşi era foarte vigilentă. Probabil însă că acasă povestea despre viaţa deţinutelor şi soţul a hotărât că e mai bine pentru soţie să stea acasă, să aibă grijă de Antonia.

Aprobarea demisiei a venit mult mai repede decât se aşteptase şi n-a mai putut intra în temniţă. Rochiţa nu era terminată, dar văzuse suficient din ea ca să n-o mai poată uita. Aşa că, după un timp, a rugat-o pe Orlanda să i-o aducă.

În ziua aceea am fost scoase la program primele. Era o superbă dimineaţă de vară, luminoasă şi senină.

Orlanda ne-a ţinut sfertul de oră regulamentar şi apoi ne-a condus la cameră. În loc să ne închidă, a intrat în celulă şi i-a spus lui O. să iasă puţin pe sală. Am crezut că a văzut-o

ridicând "corespondenţa" lăsată de camerele de la etaj. O. a reintrat în celulă şi ne-a spus, spre stupoarea noastră, că i-a cerut rochiţa (terminată acum) ca să i-o ducă Antoniei.

Ştiam că L. oferise în locuinţa ei ospitalitate Orlandei, care venise disciplinar la Miercurea Ciuc, un oraş complet străin, fără posibilităţi de cazare. Probabil că, din acest motiv, avea încredere în această fiinţă total dezagreabilă. Deci O. i-a dat rochiţa pe sală, astfel că Orlanda s-a asigurat să nu fie martori de faţă. O. a început să citească scrisoarea destul de voluminoasă, scrisă cu un creion chimic pe pânză. Stăteam pe patul doamnei Liliana cu o stare de spirit deplorabilă. Am spus cu voce tare că am nişte presimţiri proaste deşi nu am nici un motiv; la plimbare am fost, veşti avem, rochiţa a plecat şi totuşi...Abia a apucat să spună doamna Liliana "ia nu mai cobi!", că uşa celulei s-a deschis brusc şi camera s-a umplut de miliţience şi miliţieni în frunte cu directorul adjunct. Cu multă prezenţă de spirit O., care avea biletul în mână, mi-a spus: "Toarnă-mi repede o cană cu apă pe mâini!". Odată cu apa, O. a dat drumul pânzei în tinetă. În învălmăşală, gestul nu a atras atenţia.

"încolonaţi-vă!", a spus tăios adjunctul.

Ne-am aşezat câte două şi am spus formula obişnuită. După ce am terminat adjunctul m-a întrebat:

"şefa de cameră, ce ai de raportat?" I-am spus că totul e în ordine şi atunci, înfuriat, ne-a ordonat să ieşim pe sală cu mâinile pe cap. Am ieşit aruncându-i priviri ucigaşe Orlandei, care rânjea dezgustător. Aveam acul în reverul de la cămaşă. Era unealta infracţiunii, aşa că era absolut necesar să nu fie găsit. Înşiruindu-ne cu faţa la zid, am scos fulgerător acul şi l-am introdus în gură. Am avut vaga impresie că Stolea m-a văzut, o pitică răutăcioasă dar cu reflexe întârziate. N-a reacţionat pe loc. Am fost percheziţionată la sânge, în timp ce miliţienii controlau celula într-un hal fără hal. Au scos paiele din saltele. Au găsit o navetă pentru dantelă a domnişoarei Lizica, ceva aţă colorată împletită în şnururi dar ac nau găsit. După percheziţia corporală, la piele, Nana, domnişoara Lizica şi doamna Liliana au fost lăsate să intre în celulă. O., Viorica şi cu mine am rămas pe sală.

Prima care am fost scoasă din rând am fost eu. Mă conducea E., direcţia izolator. Pe drum E. m-a întrebat cum de am făcut o asemenea infamie. Orlanda a dus direct rochiţa la direcţiune spunând că noi i-am predat-o, denunţând-o pe L. că ne-a obligat să i-o brodăm. Cum eu făcusem două stagii de izolator la raportul lui L. se putea crede că i-am copt o răzbunare. Ceva m-a făcut să cred că E. nu-mi întinde o cursă şi i-am spus adevărul.

"ai, ticăloasa!", a exclamat E.. "Lasă că spun eu ce a făcut ea."

"să nu spuneţi nimic, ne vom descurca noi cumva, în nici un caz nu vom recunoaşte că am lucrat pentru Antonia. Vă rog mult să-i spuneţi lui L. să nu recunoască nimic."

"ştii, L. m-a rugat şi pe mine să-i scot rochiţa dar, fiind conştiincioasă faţă de uniformă, am refuzat-o. Am sfătuit-o să renunţe la rochiţă, chiar dacă doreşte mult să o aibă. Am, să spun la colegi că nu voi aţi predat rochiţa, ci că ticăloasa v-a prins lucrând la ea şi a confiscat-o punând-o în sarcină lui L. ca s-o înfunde în închisoare."

E. m-a introdus în celula trei. Am auzit tuşea lui Viorica la doi, dar O. nu a apărut. Abia a închis uşa în urma mea că E. s-a şi întors. M-a condus în biroul direcţiunii unde era instalat adjunctul.

În drum E. mi-a şoptit că Fleşeru este în concediu şi că adjunctul e mai cumsecade. Eram în mare încurcătură. Îmi închipuiam că cea care va fi anchetată după mine va fi O. şi nu ştiam ce versiune va fabrica ea între timp. M-am hotărât să fac pe proasta şi să spun că nu ştiu nimic ca să câştig timp, deşi habar nu aveam cum voi comunica cu O. Îmi era o frică de moarte să n-o fi dus pe ea la securitate, caz în care nu m-aş fi putut descurca.

La toate întrebările adjunctului am răspuns o singură dată că nu ştiu nimic şi apoi am refuzat să mai vorbesc.

S-a înfuriat la culme şi mi-a spus că mă trimite într-un loc de unde mă voi ruga în genunchi să mă scoată şi, dacă mă voi încăpăţâna să neg, voi deveni ca scândura pe care stau acum (o scândură plină de noduri de prea multul mers).

A chemat-o pe E., i-a dat o dispoziţie în şoaptă şi ne-a expediat.

E. era speriată. Mi-a spus că-i pare rău de mine, că am făcut aşa mulţi ani până acum şi că ar fi bine să spună adevărul, că, în definitiv, L. şi-a făcut-o cu mâna ei, că mai aproape e cămaşa decât vestonul, că aceştia sunt hotărâţi să ne constrângă cu mijloace foarte dure.

Am liniştit-o spunându-i că Antonia e nevinovată, că nu merită să fie despărţită de mama ei şi că totul va fi bine dacă nu recunoşteam nimic.

E. l-a chemat pe "Hitler" care mi-a aplicat cătuşele cu mâinile la spate, nu în faţă, strânse de-mi intrau în carne.

Am intrat în celula trei unde E. a deschis uşa din fund. Eram într-un beci adânc, erau multe trepte până jos. O lumină slabă care venea de la două lucarne la nivelul solului făcea ca totul să pară spectral, înfricoşător. Aerul închis, umezeala, un puternic miros de mucegai şi o răcoare neplăcută mi-au dat fiori pe şira spinării. Deşi era în plină vară, un frig neplăcut, stătut m-a luat în primire. Am rămas pe prima treaptă, care era ceva mai lată decât celelalte, ca să-mi revin din uluire şi să mă gândesc ce urmează să fac.

Mi-am amintit de Stolea şi m-am gândit că trebuie să scot acul din gură. Nu aveam altă soluţie decât să-l scuip, nu puteam să mă ajut de mâini. Asta însemna să-l pierd şi îmi părea nespus de rău. Când mă târguiam cu mine ce e mai bine de făcut am auzit umblându-se la uşa celulei. Bazându-mă pe instinctul meu, corect în multe cazuri, am aruncat la repezeală acul. Era E. care m-a scos pe culoar unde era mai multă lumină şi, cu multă jenă, şi-a cerut scuze că trebuie să mă caute în gură. Stolea mă denunţase. Am asigurat-o pe E. că nu am nimic împotrivă şi am deschis larg gura. E. nu şi-a introdus mâinile dar s-a uitat cu multă atenţie. Apoi m-a dus din nou în pivniţă spunându-mi că tot personalul e de partea noastră şi nu ne mai urăşte nimeni, ştiind acum că noi n-am denunţat pe nimeni şi că Orlanda era cea care a făcut denunţul.

Ajunsă în pivniţă am auzit bătăi în morse. Cineva bătea foarte tare deoarece credea că eu sunt jos în celula noastră şi ştia că sunetele se auzeau foarte clar de jos în sus, dar mai greu

în sens invers. Faptul că bătea aşa de tare a fost salutar pentru că am putut să aud mesajul şi eu din pivniţă şi Viorica de la doi. Mă chema pe mine din partea lui O.

"vorbeşte tu, eu nu pot că sunt în cătuşe."

Persoana nu înţelegea ultimul meu cuvânt şi era de aşteptat pentru că în morse "catuse" nu însemna nimic dacă nu ştiai despre ce poate fi vorba. A înţeles însă că eu ascult şi mi-a relatat pe scurt povestea lui O.: Nana s-a întâlnit la Jilava cu surorile Samueli, care aflaseră pe la anchete că Nicola B. se căsătorise şi avea o fetiţă. Nicola se eliberase încă de la Mislea. Făcea parte din centrul Iaşi, era o fată cuminte, frumoasă în toate privinţele, merita să fie admirată şi iubită. Cum Viorica urma să se elibereze în vara aceea, O. s-a hotărât să brodeze o rochiţă pe care să i-o trimită pe această cale. Viorica o cunoştea şi ea pe Nicola. Totul era pus la punct prin morse.

Am confirmat primirea mesajului şi mi-am zis că acum rămâne să ne rugăm ca anchetatorii să nu ne bage în amănunte care ar putea fisura apărarea noastră.

Odată liniştită din această privinţă, mi-am zis că e cazul să-mi examinez hruba. Nefastă idee! Mi s-a părut că jos, pardoseala pivniţei este presărată cu smocuri de paie. Mai atentă, însă, am observat că paiele erau mişcătoare. Pivniţa colcăia de şobolani. Deci pe aceasta a mizat adjunctul. Atunci când voi realiza că mă aflu într-o groapă plină cu jivine, voi bate cu disperare în uşă şi voi cere de bună voie anchetă. Ei, n-am să-i fac pe plac! Dar orele au început să se scurgă şi nu venea nimeni să mă scoată de acolo. Ce voi face la noapte? îmi imaginam şobolani urcându-se pe mine, începând să mă ronţăie, nici nu mă puteam apăra cu mâinile, deoarece le aveam imobilizate la spate. Am băgat de seamă că şobolanii aceştia erau obişnuiţi cu oamenii. Nu le era frică de mine. Unul s-a apropiat şi m-a privit cu nişte ochi rotunzi, fără expresie dar n-a urcat până sus.

M-a cuprins o spaimă de moarte. Frica m-a paralizat cu totul, nu mai simţeam nici frig, nici durerea pricinuită de cătuşe, simţeam de pe acum turma de şobolani urcată pe mine. Să mă sinucid, mi-a străfulgerat un gând. Mă arunc cu putere, cu capul în jos şi gata, termin toată teroarea care mă mai aşteaptă de acum înainte.

Mi-am revenit repede, dându-mi seama că era cel mai stupid lucru pe care-l puteam face. Pe lângă faptul că-mi pierdeam mântuirea sufletului nici nu era sigur că înălţimea era suficientă ca să-mi garanteze moartea. Şi atunci, rănită, printre şobolani, era lucrul cel mai rău ce mi se putea întâmpla.

Să bat în uşă? Mi-am dat seama că eram o pradă prea uşoară pentru anchetator aşa cum eram cu mintea tulburată de spaime şi apoi cu ce să bat în uşă ca să fiu auzită din catacomba aceasta? Eram încălţată cu papuci de cârpă care înăbuşeau bătăile, iar cătuşele erau puse de aşa manieră că nu puteam bate sonor cu ele, chiar dacă aş fi suportat durerile acerbe la fiece mişcare.

Să mă resemnez? Dar cum? Cu fiecare clipă spaima mea creştea uriaş, se transforma în panică, îmi pierdusem controlul de sine.

Şi, într-un moment de exasperare, m-am pomenit strigând, cu o voce străină, stranie, strangulată de spaimă:

"doamne! Nu mă lăsa!"

Şi, în clipa următoare, mi s-a întâmplat ceva nemaipomenit, nemaitrăit, nemaisperat. Hruba, lucarnele, treptele, jivinele, totul a dispărut. În jurul meu era numai alb. Un alb nelimitat, scânteietor, un alb ca de zăpadă proaspătă sub un soare strălucitor. Eram eu şi totuşi nu-mi percepeam existenţa. Ieşisem parcă din timp şi din spaţiu, nu ştiam, de fapt, ce eram şi unde eram. Eram o vibraţie intensă, aproape de nesuportat. Simţeam o încredere neţărmurită în ceva nespus de binefăcător, în ceva binecuvântat şi totuşi mistuitor ca un rug fără arsură.

Este greu să definesc ce se petrecea cu mine, ardeam intens. Am aşteptat o eternitate, în picioare, sprijinită de uşă.

Într-un târziu a venit E. să mă scoată pentru ca să mănânc mâncarea de seară. Mi-a scos cătuşele şi s-a uitat cu groază la mâinile mele. Aveau culoarea prunelor coapte. Se uita lung la mine, cred că arătam ciudat, eram în aceeaşi stare de vibraţie mistuitoare şi, totuşi, un calm desăvârşit acoperea clocotul interior greu de suportat.

"greu vă înţeleg pe voi, mi-a spus E. te-a pedepsit, noi vă pândim şi vă pedepsim că aşa sunt ordinele şi asta e pâinea noastră şi voi, în loc să ne urâţi, suportaţi chinuri ca să ne scăpaţi de necazuri. O, nici nu s-a terminat încă! Securitatea a cerut procuror de la Bucureşti. Va fi o anchetă grea."

"nu va fi i-am răspuns sunt sigură că fetele se roagă pentru noi şi va fi bine pentru L. şi pentru Antonia."

E. nu m-a mai închis cu şobolanii şi a plecat să dea masa mai departe.

Am vorbit scurt cu Viorica, auzise mesajul şi era de acord că e mai bine să nu discutăm între noi.

N-a durat mult şi E. a venit din nou să mă scoată din celula 3 şi să mă ducă la celula 4. În celula 3 adusese pe altcineva. Vroiau să asigure izolare perfectă între incriminate. Faptul era în favoarea noastră. Luate prin surprindere şi perfect izolate, nu puteam fi suspectate că am pus la cale o poveste construită de noi.

Fata de la 3 m-a chemat la perete. Era S., o fată pe care o cunoscusem la Dumbrăveni. O fiinţă plăcută, foarte credincioasă, cred că chiar aceasta era vina ei, credinţa creştină, deoarece fusese condamnată pentru spionaj în favoarea Vaticanului.

S. vroia să mă încurajeze. M-a întrebat dacă sunt liniştită şi dacă am temeri, I-am spus că mi-aş dori să nu ne ducă la securitate, am oroare de bătăi şi nu ştiu până unde vor merge şi cât voi putea suporta. M-a sfătuit să mă rog şi să invoc pe morţii mei apropiaţi să mă ajute. M-a încredinţat că toată lumea e cu noi şi că se roagă pentru noi. Convorbirea cu S. m-a asigurat de solidaritatea întemniţatelor, de care, de altfel, nici nu mă îndoiam.

Seara am primit saltele dar nici S. nici eu n-am putut dormi. Intrase majora de rând şi a întrebat-o pe S. de ce nu doarme. Am auzit-o spunând că veghează din cauza unor pui de

şobolani. Biata S. nu ştia ce este dincolo de uşă şi m-am hotărât că nu voi povesti în închisoare ce am văzut ca să nu se sperie lumea. Şi azi sunt mândră că am putut păstra această taină deşi multe nopţi m-am trezit cu mii de ochi rotunzi şi fără pleoape roind în jurul meu. Un coşmar oribil, parcă vroiau să-mi intre în suflet, ochii aceia goi, inexpresivi. Majora, văzând că nu dorm, mi-a spus să vin la vizetă. Vroia să-mi spună, în şoaptă, că L. nu va recunoaşte nimic, chiar dacă se va recurge la bătaie. Într-adevăr toată temniţa era cu noi.

După anchetă, când am revenit în cameră, am aflat că şi bărbaţii de la drept comun ne-au venit în ajutor. Unul din ei a reclamat-o pe "Urlătoarea" că i-a făcut o legătură cu cei de acasă pentru angajarea unui avocat. Delictul nu era atât de grav ca pentru politice, dar a avut menirea să o discrediteze total pe Orlanda, lucru foarte important când se punea problema cuvântului ei contra cuvântului nostru.

Au trecut, cred, două zile până la venirea anchetatorului. Era un procuror tânăr, instruit, venit de la Bucureşti asistat de un ofiţer de la securitatea locală.

Le-am spus povestea în aceeaşi stare de spirit care nu mă mai părăsise de la ieşirea din pivniţă. Eram de un calm atât de nefiresc încât i-am atras atenţia procurorului căci nu era lipsit de inteligenţă şi spirit de observaţie.

În timp ce ofiţerul de securitate spunea că "se observă în mine un proces de negaţie", procurorul s-a ridicat de pe scaun, s-a dat câţiva paşi înapoi şi a venit repezit spre mine. Mi-am zis că mă va pocni dar n-a făcut decât să lovească cu piciorul în scaunul meu.

"ce fel de nervi aveţi voi? mi-a zis dacă mie îmi făcea cineva figura aceasta săream ca ars de pe scaun. Tu nici n-ai clipit măcar."

Da, mă miram şi eu în sinea mea, nici n-am clipit. Tăria ce vine de Sus este de neclintit.

Am răspuns nedumeririi procurorului cu sinceritate:

"credem în Cel de Sus."

S-a uitat la mine ca la ceva bizar şi mi-a spus cu ironie:

"mă aşteptam să-mi spui că eşti calmă pentru că spui adevărul."

Cu Viorica a discutat muzică, literatură. A confirmat doar că ar fi dus rochiţa la destinaţie. Am avut impresia că ştia exact care este adevărul, dar s-a hotărât să accepte felul perfect în care am închegat povestea şi a avut fineţea de spirit să nu cerceteze în profunzime declaraţiile şi cum le-am înştiinţat pe cele care, eventual, trebuiau să confirme spusele noastre.

Cred că l-a dezgustat gestul Orlandei şi e foarte posibil ca luciditatea lui să nu fi fost alterată încă de vigilenţa proletară. Consider că felul în care a soluţionat cazul i-a făcut cinste.

O. mi-a confirmat că şi ea credea la fel. I-a luat numai ei declaraţie în scris, pe care a lăsat-o să o formuleze singură, spunându-i:

"vezi cum o scrii ca să reziste adevărului."

Ca epilog la această întâmplare voi cita din cartea lui Lena pentru că spune frumos cum o

temniţă întreagă, solidară, a rostit rugăciunea de mulţumire pentru acest sfârşit care a lipsit-o pe Antonia de rochiţă:

"Auzim paşii care se întorc, care coboară scara şi, în sfârşit, o tăcere solemnă învăluie penitenciarul. A sosit ora. Ora solidarităţii noastre. Murmur cuvintele rugăciunii. Ştiu că în toate celulele noastre mizerabile, sute de femei înfometate, hăituite, despărţite de familiile lor, de copiii lor, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru a fi salvat o paznică de închisoare. Pe una din acele femei care aplicau cu rigoare un regulament sadic, numai pentru că ea, între toate, a îndrăznit, din când în când, să zâmbească. Mă simt cuprinsă de o emoţie tragică. Simt fizic cum prin ziduri străbate fervoarea rugăciunii şi pune stăpânire pe mine, negând răul şi preamărind binele şi speranţa."

La întoarcerea noastră în celulă E. a intrat în schimbul de noapte. A venit la vizetă şi mi-a spus:

"şefa, vino la vizetă."

M-am apropiat şi mi-a şoptit în limba ei uşor maghiarizată:

"antonia sărută mână la voi. Şi mama întreabă ce ar putea face pentru voi."

"să meargă la biserică, să aprindă câteva lumânări şi să-o crească frumos pe Antonia."

L. n-a fost chemată la anchetă iar Orlanda a fost nevoită să-şi dea demisia.

Noi am hotărât că vom intitula povestea aceasta astfel: în închisoare s-a născut un copil şi numele lui era IUBIRE.

Am crezut că am scăpat cu atât, dar n-a fost să fie aşa. S-a întors Fleşeru şi a rămas, bănuiesc, nemulţumit de felul în care au decurs lucrurile.

Într-o bună zi au intrat iar în celula noastră, spunând să ne facem bagajele. Ne-am pomenit cu "domiciliul" schimbat. Am fost duse la etaj, unde, în fosta celulă de pedeapsă, au înghesuit, pe trei nivele, cele şase paturi de care aveam nevoie.

Celula se afla chiar pe colţul clădirii, fapt ce o făcea mai rece decât cele din interior. Avea un geam foarte mic, cam de 15-20 cm. Ca o expresie desăvârşită a cruzimii şi meschinăriei directorului, pătrăţelul acesta avea obloane de lemn şi era mai rău decât la ferestrele mari. Acelea, fiind arcuite, aveau un arc liber faţă de obloanele drepte, pe când aici acoperirea era perfectă. Din acest motiv lumina era foarte slabă. Era, de fapt, o obscuritate enervantă, nici zi, nici noapte, simbol al unei dezolări concentrate.

Întâi am crezut că suntem pedepsite în bloc şi că am fi readuse în locul vechi. Dar Fleşeru nu înceta să ne uimească. Răutatea lui era ingenioasă. Ne supunea acum unui supliciu de neimaginat pentru o fiinţă cât de cât umană. Avea, totuşi, chip de om şi, pe deasupra, era şi român. Viaţa noastră avea tot ce-i trebuia ca să se constituie într-un adevărat infern. Domnişoara Lizica era cea mai expusă deoarece astmul îi producea crize foarte dese şi foarte grele acum. Doamna Liliana a fost pe punctul de a face greva foamei. Am dus o luptă îndârjită ca să o determin să renunţe. Am încercat să vorbim cu fetele din penitenciar prin peretele comun cu W.C.-ul. Dar, cum am spus, sunetele care plecau de

sus în jos se interceptau mai greu. Trebuia bătut tare şi riscul de a fi prinse era iminent. Aşa se face că odată ne-a surprins E.. Eu băteam pentru Adela care era jos, la perete, şi mă înţelegea greu. Sofica era lângă mine şi asculta şi ea ce spunea Adela, I-am explicat lui E. că nu puteam vorbi cu nimeni la un perete care era în exterior. Băteam, într-adevăr, la perete, dar o învăţam pe Sofica morse. De aceea am şi ales un perete care nu era comun cu o altă cameră. Spre surpriza noastră E. nu ne-a făcut raport. Poate ne-a crezut sau poate a considerat că aici eram mult mai pedepsite ca în izolatorul de jos.

Am încercat să ne umplem timpul lucrând ceva pentru majoră. Am imaginat o faţă de masă făcută din pătrate mici, brodate cu trandafiri, care puteau fi unite apoi cu şabac. Nana a încercat ceva brodat cu maci şi flori de câmp, dar nu ne-a mers. Fleşeru, personal, a reuşit, prin percheziţii repetate, să ne confişte materialele.

XIII FALSA ELIBERARE: ADMINISTRATIVUL Mislea, Jilava, Botoşani, Arad şi, în sfârşit, ELIBERAREA.

În aceste condiţii a sosit şi ziua eliberării mele. Ar fi trebuit să fie 9 iulie 1958.

În ziua de 9 iulie am fost scoasă din mizerabila noastră celulă şi dusă nu la "camera oglinzilor" ci la izolatorul de sub scară. Singurul lucru care mă deosebea de cele pedepsite era doar faptul că mi se aducea zilnic mâncarea. Asistenta medicală a venit să-mi facă vaccinul împotriva tifosului. Oare aşa se proceda înainte de eliberare? Când a venit E. de serviciu am întrebat-o de ce nu mi se dau lucrurile de la magazie şi de ce sunt ţinută la izolator. Mi-a spus că aşa a dispus Fleşeru. Eram neliniştită, totul era ciudat, dar mi-am impus să nu mă agit, să aştept liniştită clarificarea acestei bizarerii.

În ziua de 15 iulie sunt dusă la magazie imediat după "deschidere". Reuşesc să leg de bagajul doamnei Liliana bagajul meu cu câteva haine mai călduroase. Rămân înmărmurită când mă uit la medalia Sfintei Tereza pe care o ţineam la magazie din cauza percheziţiilor dese. M-ar fi durut dacă mi-ar fi fost confiscată. Dar medalia mea nu mai era în starea ei normală. Din cauza umezelii, cred, vopseaua s-a alterat. Din ochii Sfintei Tereza două dâre adânci curgeau peste obraji, desfigurând chipul dulce.

Mi s-a întunecat sufletul, o presimţire grea, apăsătoare, mi-a paralizat gândurile. Aveam intuiţia certă că protectoarea mea m-a părăsit, plângându-mi de milă. Nimic nu m­ar fi putut convinge că era o simplă întâmplare. Sfânta Tereza sau mă părăsea cu părere de rău sau îmi anunţa o grea suferinţă.

La percheziţionarea bagajului mi-au fost confiscate toate lucrurile frumoase pe care le-am adunat preţ de zece ani, fie cadouri primite la diverse aniversări, fie obiecte lucrate de mine însămi, fie daruri primite de la colegele care rămâneau, cu scopul de a le duce la familiile lor. Am protestat dar mi-au spus că nu am voie să scot afară "secrete de fabricaţie". Justificarea era atât de absurdă că am rămas fără replică. Poţi să găseşti răspuns la ceva cât de cât logic, dar la enormităţi de felul celei de mai sus ce poţi să mai obiectezi?

Le-am spus, totuşi, că eu am condus atelierul de cusături româneşti şi, ca atare, port în capul meu toate modelele, multe create chiar de mine, aşa că ar trebui să-mi confişte şi capul. Unele obiecte ar fi meritat să se numească opere de artă, toate aveau o încărcătură emoţională şi pierderea lor mi-a sfâşiat sufletul. Cel mai mult am regretat un fel de sacoşă pe care brodasem motivele de pe cojocelul Căpitanului. Doamna Lilica Codrea nu avea acest cojocel, o minune de broderie, executată de cojocari ardeleni din

Mărginime, special pentru Căpitan. Pieptarul era împodobit cu chenare înguste dar foarte

bogate în ornamentaţie, executate cu fineţe şi rafinament, ceea ce era fascinant, cu totul ieşit din comun, era faţa pieptarului. Nu ştiu exact cum aş putea să o descriu ca să degaje acea atmosferă de mit, acel inefabil mistic care părea să-l sugereze pe însuşi Căpitanul. Motivul era executat în roşu, negru şi aur, era un fel de cruce alcătuită dintr-o împletitură care puteau reprezenta fie balauri, fie crengi de copac mistic, inexistent în natură. Din această împletitură ieşeau spre exterior fie capete de balaur cu limbile bifurcate scoase mult în afară, fie boboci de floare nemaivăzută, cu stamine lungi ca nişte limbi de foc. Tot motivul sugera domolirea unor forţe puternice prin cruce, prin suferinţă.

Peste ani, când am ieşit din galeria temniţelor comuniste, am încercat să reconstitui motivul dar nu mi-a reuşit. Dacă aş fi putut să o fac imediat cred că mi-ar fi ieşit pentru că mă impresionase foarte mult, dar peste ani memoria mea nu mai era capabilă să redea centimetru cu centimetru minunea de pe cojoc. Nu ştiu dacă a încercat cineva să reproducă această broderie, regret enorm că eu nu am fost vrednică să o păstrez; era, fără îndoială, o comoară de mare preţ.

La fel de mult regret că n-am găsit o formulă prin care să reuşesc să păstrez textele preluate de la Maica Mihaela. Ar fi fost mult mai bine dacă le-aş fi memorat, căci foaia memoriei n-ar fi putut fi confiscată. Chiar dacă aş fi pierdut ceva cuvinte, tot aş fi salvat ceva. În orice caz, mai mult decât nimic. Acum îmi stăruie în suflet doar regretul că s-a pierdut ceva nespus de frumos, fragmente din viaţa unei fiinţe excepţionale, luptătoare, vitează şi visătoare, suavă în acelaşi timp. Mărturiile îngrămădite cu multă grijă într-un suflet de neînlocuit au plecat odată cu ea ca să vorbească cerului de oamenii care i-au iubit comorile. Ceva, totuşi, a rămas: cuvintele ultime pe care le-a scos Nana Sofica din Miercurea Ciuc.

Iată ceea ce se poate numi "Testamentul" lăsat de Maica Mihaela:

"Vor veni mulţi care vă vor sili să recunoaşteţi că Mişcarea Legionară a avut un drum greşit şi că tot restul luptei a fost o nebunie. Tuturor acestora le veţi răspunde răspicat: Ei N-AU GREŞIT. Ei ne-au scos din fundul unei adânci prăpăstii de întuneric, dezmăţ şi necredinţă. Au aprins o lumină şi au mers cu toţii cu ochii ţintă spre ea. Dacă am greşit că am scos sabia, am şi acceptat să fim răpuşi de ea şi este adevărat că am curmat vieţi de oameni pe care nu aveam dreptul să le frângemm, dar astăzi, ridicaţi pe jertfele scumpe ale celor ce ne-au fost odată călăuze, vedem cărarea cea adevărată şi suntem siguri de lumină.

Am vorbit despre Hristos şi am mers, în parte, după puteri, pe urma lui.

Acum suntem total ai lui Hristos şi, alături de El, drumul nostru înseamnă dragoste, numai dragoste şi lăsarea tuturor celorlalte şi a răzbunării în seama lui Dumnezeu.

Grija noastră să fie una singură: aceea de a cunoaşte voia Lui şi apoi de a o îndeplini întocmai." Am revenit în izolatorul 1 deşi mă aşteptam să fiu dusă, măcar acum, în "camera oglinzilor". Nu mi s-a dat fier de călcat, mi-am umezit mâinile şi am întins cât de cât rochiţa cu care m-am îmbrăcat pentru eliberare. O aveam de la Anişoara şi-mi era foarte dragă. Asistenta a venit să-mi facă ultima doză de vaccin antitific. În timp ce mă injecta mi-a şoptit:

"să mă ierţi că te-am chinuit. N-aş fi făcut-o dacă ştiam..."

A plecat fără alte lămuriri; am întors pe toate feţele cuvintele ei şi am ajuns la concluzia că a aflat despre soarta mea ceva ce îi inspira compasiune, dar n-a avut curajul să-mi spună ce anume mi se pregătise.

Seara, după ce toate activităţile penitenciarului s-au încheiat, am fost scoasă, spre uimirea mea, la plimbare. Nu era sergenta de serviciu ci un miliţian căruia îi spusesem cândva "Musolini". Aplica regulamentul într-un stil cazon, neînduplecat, fără nici o abatere.

Era o înserare superbă de vară. Din curte puteam admira panta muntelui din faţa penitenciarului. O poieniţă aduna pe verdele strălucitor al ierbii lumina apusului de soare. Briza de munte aducea parfum de flori de tei şi mă miram că la mijlocul lui iulie mai erau înfloriţi pomii adoraţi de Eminescu.

Foarte multe clipe din viaţa de temniţă s-au estompat, unele au plecat iremediabil pe apa uitării. Înserarea aceasta, însă, mi-a rămas atât de vie încât o pot reconstitui, cu exactitate, până în cel mai mic detaliu.

Musolini stătea pe una din treptele scării şi privea o vrăbiuţă care se scălda în voie în nisipul de sub ziduri. Astfel am putut cerceta şi cutiuţa noastră poştală unde am găsit un bileţel cu adresa mea, care arăta în felul acesta: PI, ceea ce însemna Pa, indicativul meu în morse. Am avut impresia că, pe culoarul de la etaj, cineva supraveghea W.C.urile, deci ar fi putut să mă vadă. De aceea ţineam bileţelul în pumn, gata să-l înghit la nevoie.

La terminarea plimbării i-am mulţumit sergentului pentru evidenta sa bunăvoinţă. M-a privit cu indulgenţă, cu căldură chiar şi, oftând, mi-a spus:

"măcar atât de la noi, de la Dumnezeu mai mult."

Trebuie să mărturisesc că felul în care a pronunţat "Dumnezeu" m-a uluit şi chiar m-a emoţionat. Am simţit din nou acel gol imens care creştea dintr-o sumbră presimţire.

Oare ce mă aştepta că până şi inima sergentului intransigent se înmuiase?

Am intrat sub scară şi, aşezându-mă în vizetă, am citit repede bileţelul. Era de la Adela şi-mi ura, în numele tuturor, "eliberare uşoară".

Bizară urare!

Abia am apucat să arunc în tinetă biletul că am auzit ridicându-se vizeta. Am auzit clar şi şoaptele:

"nu a luat nimic, uite că stă cuminte pe tinetă."

"hai să intrăm să vedem dacă n-a ridicat, totuşi, ceva."

"ba, mai bine raportăm că n-am găsit nimic, e destul de amărâtă săraca."

Şi cei doi, trimişi de cel care mă supraveghease de la fereastra etajului doi, au plecat fără să mă percheziţioneze cum, probabil, li s-a ordonat.

Era pentru a treia oară când eram compătimită de "vigilenţa proletară", suficiente motive ca să am o noapte de coşmar.

În toţi cei zece ani de închisoare mă persecuta un coşmar care revenea din când în când sub diferite forme. Elementul care se repeta în fiecare era cifra patru. Uneori mă aflam întrun cimitir enorm şi întortocheat ca un labirint care avea totuşi patru porţi de ieşire. Le căutam înebunită şi nu le găseam. Altă dată naufragiam într-un râu uriaş, nevoiaş şi învolburat. După ore de înot mă apropiam, istovită, de ţărmul luminos şi încântător dar nu mai reuşeam să fac cele patru brasuri care mă despărţeau de liman. Mereu mă aflam într-o împrejurare în care patru elemente se interpuneau între dezastru şi salvare.

Acum traversam un deşert imens sub un soare necruţător. Nu mai puteam înainte decât târându-mă. Patru târâşuri mă despărţeau de oaza salvatoare, dar, ca de obicei, m-am trezit istovită de efort fără să ştiu dacă am ajuns la capătul încercării.

În zorii zilei, înainte de a începe programul, am fost scoasă din izolator şi condusă la birourile care se aflau în afara incintei. Mi s-a dat să semnez biletul de eliberare pe care se menţiona că am fost condamnată zece ani temniţă grea pentru crimă de uneltire împotriva ordinii sociale şi că mi-am executat pedeapsa între 15 iulie 1948 - 15 iulie 1958 (deşi am fost arestată în 9 iulie. Probabil că abia pe 15 iulie procuratura avizase arestarea mea). Am semnat eliberarea dar, în loc să mi se înmâneze biletul, mi s-au luat din nou amprentele digitale pentru fişa de încarcerare. Era atât de neobişnuit procedeul că am îngheţat, pur şi simplu.

Am fost apoi luată în primire de un locotenent din paza închisorii care mi-a făcut semn să ies.

În curte mă aştepta un mic pluton format din patru ostaşi şi un sergent. Toţi purtau puşti, chiar şi locotenentul avea pistolul ataşat la centură. M-au luat între ei şi am pornit spre necunoscut.

De ce atât de mulţi pentru o singură femeie care trebuia să fie eliberată şi de ce înarmaţi până în dinţi? N-am găsit decât o singură explicaţie: voi fi executată, acesta este plutonul de execuţie. Aşadar, sfârşitul! După zece ani de calvar mi se cerea jertfa supremă. Ce mai puteam face? Nu-mi era frică. Nu eram emoţionată. Golul din piept a dispărut ca prin farmec, o linişte calmă dar îngheţată a pus stăpânire pe gândurile mele până aici atât de învolburate. Mi-am amintit că trebuie să spun "Lumină lină", rugăciunea care ţinea loc de lumânare, de spovedanie şi de prohod. Am început s-o spun maşinal, fără să mă opresc la înţelesul adânc al cuvintelor. Îmi distrăgeau atenţia căsuţele curate, împodobite cu flori de muşcată, adormite încă la răsăritul soarelui. M-am oprit din rugăciune, remarcând discrepanţa: "Venind la apusul soarelui", ori acum era un minunat răsărit de soare ce poleia cu lumină orăşelul pitoresc şi teii care, într-adevăr, erau încă înfloriţi.

Ajunsesem la marginea oraşului, în spatele gării. Mă aşteptam să o luăm spre pădure unde bănuiam că era un loc unde se făceau execuţiile, dar locotenentul a ordonat ostaşilor să plece. Între sergent şi locotenent, care mă ţineau între ei la foarte mică distanţă, am trecut pe peron. Locotenentul m-a postat lângă zidul gării, într-un colţ mai ferit, iar pe sergent l-a aşezat în faţa mea cu ordinul: "Să nu o scapi din ochi!" Locotenentul a intrat în gară. Sergentul, cu arma în spinare, cu baioneta trasă pe ea şi mâinile pe cureaua puştii, mă privea cu mare atenţie. Părea neliniştit, îl măcina un gând. La un moment dat mi-a şoptit:

"nu te lasă să pleci acasă. Nu ştiu unde te trimit, vei primi hrană rece pentru două zile; ai mai primit nişte ani. Ce să zic? Vai de tine! Eşti primul caz, toţi sunt înlemniţi."

I-am mulţumit, şoptind:

"vai de mama mea!"

O vedeam aşteptând zadarnic să apar din negura anilor ce ne-au despărţit. Aşadar nu voi fi executată. Eram aproape dezamăgită. Liniştea pe care mi-o dăduse gândul că voi cădea la picioarele Jertfei într-o prea frumoasă zi de vară, în plină tinereţe încă, s-a spulberat, s-a făcut ţăndări. Vârtejul gândurilor m-a luat din nou în primire. Mai am de făcut! Pentru ce şi în baza cărei sentinţe, a cărui act legal? Aşa, pe la spate, fără proces, după un simulacru

de legalitate? După zece ani? Cruzimea acestei fărădelegi mi se părea mai insuportabilă

decât execuţia.

Trenul la care era ataşată duba a venit repede. M-au luat în primire trei sergenţi care m-au introdus într-o celulă mică şi s-au dus repede să vadă ce e cu mine. Nu ştiu ce au citit acolo dar au venit să-mi spună că, dacă le promit că stau liniştită pe bancă, îmi lasă uşa deschisă. Au încercat să intre în vorbă cu mine. Erau curioşi să afle cât mai multe de la mine. Dar răspunsurile mele monosilabice (da, nu) i-au descurajat.

Nu se simţea mişcare în jurul meu. Eram singură în toată duba? Sau "călătorii" erau atât de disciplinaţi că nu li se simţea prezenţa?

Ce-or fi citit în hârtii că le inspira milă, lor, care au probat de atâtea ori că nu au sentimente ci doar instincte?! Şi unde mă duc, în ce depărtări, de este nevoie de două zile (mi se înmânase, într-adevăr, hrană rece pe două zile)?

Nu-mi dădeam seama pe unde trece trenul care gonea, în ce mă priveşte, spre necunoscut. Duba era ataşată după locomotivă care depăşea gara la oprire. De altfel obloanele de la ferestruică erau atât de perfecte încât nu puteam vedea în afară. Ascultam cu atenţie vorbele oamenilor când opream prin gări dar ele ajungeau la mine difuze, nu le puteam înţelege. Conducătorii dubei îmi lăsau din când în când uşa deschisă dar bunăvoinţa lor nu mergea până acolo încât să-mi spună unde mă vor preda. Din timp în timp erau mişcări pe care le percepeam: uneori se urcau, alte ori coborau fiinţe din vagonul dubă. Uneori se auzea şi zornăit de lanţuri. Eram plimbaţi din nou prin toate localităţile în care duba trebuia să colecteze sau să depună deţinuţi. Întrucât aceştia nu erau zgomotoşi,

presupun că erau politici.

O

spaimă pe care nici nu îndrăzneam să mi-o mărturisesc începuse să-şi facă loc printre gândurile mele. Dacă la sfârşitul pedepsei mă "repatriază" şi mă deportează în U.R.S.S.? Fac eforturi mari să scap de acest gând sâcâitor. Astfel m-am hotărât să nu mai fac nici o presupunere, să mă las în voia valului. Mi-am închipuit viaţa ca o mare agitată. Un val te ridică pe culme şi apoi te prăbuşeşte în abis. Uneori ai şansa ca un alt val să te ridice pe creastă şi să te prăbuşească apoi aruncându-te pe ţărm. Zdrobit sau salvat? Rămâne de văzut. Încerc să spun o rugăciune dar cuvintele trec pe lângă înţelegerea mea. Nu mă aprind, nu mă alină, rămân ancorată într-o indiferenţă somnolentă. Realizez că, de fapt, nu mi-am prea făcut vise în legătură cu eliberarea mea. Să fi fost o nedesluşită premoniţie? Din când în când mă fură somnul. Dar somnul meu nu este uitare, este coşmar.

Şi aşa "m-am tot întors şi m-am tot dus" până când a sosit şi punctul final al călătoriei mele ce ar fi trebuit să fie spre "eliberare".

Eram la Câmpina. M-a luat în primire un sergent pe care nu-l cunoşteam. Mi-a făcut semn să-l urmez. În spatele gării mă aştepta camionul penitenciarului Mislea, bun la toate, bun şi la cărat bălegar, bun şi la cărat deţinute. Mă urc în camion. Sergentul nu ridică prelata, probabil mă consideră o delincventă de drept comun. Se urcă în cabină, lângă şofer şi pornim cu o viteză moderată spre Mislea.

Aş fi putut să mă bucur de frumuseţea verii revărsată generos peste câmpii şi dealuri, dar înregistrez mecanic, fără participare, minunile îmbietoare pe care le traversăm. Aşa cum stau, ghemuită în bena camionului, mă văd gonind spre un destin pe care îl întrezăresc. Voi fi ţinută în condiţii de exterminare până când moartea va veni să mă elibereze. Prigonitorii noştri nu se mulţumeau să ne ia direct viaţa, prea ar fi fost eroică jertfa noastră. Moartea

pe care ne-o rezervau ei era una ca aceasta: colindând toate închisorile mizerabile, uitate

de cei dragi, fără nici o legătură cu viaţa, o moarte lentă, fără demnitate: în frig, foame, teroare şi uitare.

Desăvârşit e concepută fapta urii lor! încerc să-mi imaginez cum ne vom înfăţişa cu toţii la judecata de apoi. Încerc să-mi imaginez cum ne vor putea privi în faţă cei care ne prigonesc acum. Încerc să-mi imaginez cum va fi judecată atunci naţiunea din care facem parte, atât victime cât şi călăi şi un fragment de rugăciune mi se agaţă de imaginea gândurilor.

"... Şi îţi cer iertare pentru toţi acei ce nu cred în Tine, nu Ţi se închină, nu nădăjduiesc în Tine şi nu Te iubesc."

O milă imensă îmi inundă fiinţa, o milă grea, apăsătoare pentru toţi şi pentru toate. O simt ca un gol imens sub stern, ca un nod înăbuşitor în gât.

O, dac-aş putea să plâng!

În sfârşit am ajuns. Camionul parcurge încet aleea cu plopi. Frunzişul lor bogat freamătă strălucitor sub lumina soarelui şi par a-mi spune: "Dacă tot ai venit, fii binevenită!" Nu mă simt deloc binevenită. Locurile atât de cunoscute nu mi se par aceleaşi. Livada splendidă, florile superbe, mi se par ostile. Sub pleoape mi se încheagă silueta celei care am fost când am păşit pentru prima oară pe aleea cu plopi. Mă simt atât de îmbătrânită încât chipul tânăr încadrat de codiţe a celei care am fost îmi face un rău aproape fizic. Strâng pleoapele ca să strivesc imaginea.

Intru în primul birou de lângă poartă însoţită de sergent. La birou se afla maiorul Dorobanţu (sau poate era colonel acum?) cu aceeaşi morgă arogantă, dispreţuitoare, întinde mâna după plicul adus de sergent fără să mă scape din ochi. Uluirea lui este evidentă, mă simt jalnică sub privirea lui scrutătoare. Deschide plicul, îl citeşte, face o pauză lungă, penibilă, apoi îmi spune cu o voce aproape umană:

"ce-ai mai făcut, Oţel, că, uite, ţi-au mai dat patru ani, condamnare administrativă dar fără drepturi. Nu ai drept de muncă, la scrisoare, la pachet, şi aşa mai departe. Ştii tu cum este."

Deci, încă patru ani. Aproape jumătate din ce am executat deja. Ceea ce mi se pare năucitor era perspectiva ce o deschidea acest monstruos abuz. O pedeapsă apreciată de tribunal nu avea nici o valoare. Sentinţa putea fi prelungită fără limite, la bunul plac al oricărui satrap. Adică, o limită tot exista: nefiinţa. M-am gândit la mama şi am simţit pe obraji şuvoiul fierbinte al lacrimilor. În sfârşit plângeam, dar îmi era cumplit de greu că o făceam în faţa unui om pentru care nu aveam nici o stimă.

I-am spus că-mi pare rău de această slăbiciune dar mă gândeam la mama mea. Sigur că este greu pentru cineva care nu este în cauză să înţeleagă ce înseamnă să aştepţi, minut cu minut, să treacă zece ani de zile ca să afli că toată această incomensurabilă aşteptare s-a topit într-o himeră (zece ani = trei mii şase sute cincizeci de zile = optzeci şi şapte de mii şase sute de ore = cinci milioane două sute cincizeci şi şase de mii de minute)

Comandantul închisorii a înălţat uşor din umeri fără să spună nici un cuvânt. Părea să zică: "N-am nici o putere." Până şi pe unul ca el întâmplarea îl pusese pe gânduri. Eram prima deţinută politică ce, după zece ani de temniţă draconică, mai primea patru ani pentru aceeaşi incriminare. Era un vârf al performanţelor atinse de justiţia comunistă. "Care drepturi ale omului?"

Am fost introdusă într-o cameră mică a dispensarului. Era camera în care, cu mulţi ani în urmă, am fost "internată" cu o gravă infecţie la ochi. Avea aceleaşi trei paturi, două

noptiere, o tinetă şi o găleată pentru apă. Acum geamul înalt, era spoit cu var, oberlichtul era nevopsit. În cameră se mai afla o fiinţă, Ileana. S-a uitat cu milă la mica mea bocceluţă. Abia atunci am realizat cât de imprudentă am fost că nu-mi oprisem măcar un pulover fără de care, iarna, zeghea nu însemna mare lucru.

Ileana s-a arătat prietenoasă, era nespus de bucuroasă că, în sfârşit, nu mai este singură. Mi-a povestit ore întregi despre ea, despre viaţa ei şi despre motivul pentru care se afla în anchetă. Era comunistă şi atee, se bucurase de multă încredere, avusese sarcini importante, printre care şi supravegherea lui Mihail Sadoveanu. Infiltrată în ambasada italiană, s-a gândit să profite de ocazie şi a încercat o "ieşire" cu ajutorul unui important funcţionar italian. A eşuat şi acum aştepta rezolvarea favorabilă a situaţiei ei. Se baza pe relaţiile de nomenclatură şi pe serviciile aduse regimului comunist. Mi-a fost chiar milă de ea şi i-am spus, în mare, de ce mă aflam acolo.

Repede mi-am dat seama că Ileana are grave devieri de la un comportament normal. A avut o ieşire care chiar m-a speriat şi m-am gândit ce aş putea să fac să scap de prezenţa ei. Şi atunci am început să-i povestesc despre fapte legionare, având grijă să fie toate petrecute în spaţiul interbelic. "Terapia" a dat rezultate imediate, Ileana a plecat spre Bucureşti şi m-a lăsat singură. Era foarte sigură că nu se va mai întoarce, mi-a lăsat o rochiţă de vară şi un prosop. Mă întreb ce-or fi zis anchetatorii când au văzut că tot "materialul" adus de Ileana este "perimat". Ileana însă, nu m-a iertat. A revenit cu o ură nesecată împotriva mea şi a făcut tot ce i-a stat în puteri ca să mă "demaşte" ca informatoare. Am rămas singură, supusă unui regim sever, ultrasecret.

Mislea era din nou închisoare centrală pentru delincventele de drept comun. Eram ţinută tot timpul zilei închisă, "programul" meu se desfăşura în toiul nopţii când temniţa era adormită. Eram dusă la duş o dată pe săptămână după ce se lăsa întunericul şi, totdeauna, cu prosopul pe cap şi tras peste faţă.

Într-o zi am auzit ţipete în curtea dispensarului. M-am ridicat în picioare pe geam şi am văzut despre ce era vorba. Trântită jos, se afla o femeie, cu încheieturile mâinilor bandajate, fapt ce indica încercarea de sinucidere prin tăierea venelor. Mi-am amintit că fusese cineva la cabinetul medical mai spre dimineaţă şi miliţianca o certa că n-a făcut altceva decât să-şi agraveze situaţia. Acum unul din sergenţi o lovise brutal cu piciorul în timp ce, enervată la culme, femeia, deşi în dificultate, îl insulta copios:

"te-ai văzut mare, cioară ordinară. Sute de femei stau sub cizma ta."

Sergenta de serviciu încerca să-l potolească pe sergent, evident, scăpat de sub control. Femeia s-a ridicat şi a fost condusă, în halul în care se afla, la izolator. Când am coborât de la geam am văzut-o pe gardianca brunetă şi răutăcioasă răsucindu-se pe călcâie şi pornind în viteză spre poartă. Probabil, mă văzuse şi alerga să mă raporteze. Dar mie nu-mi păsa de ce va urma. Scena m-a tulburat profund, era de o cruzime greu de suportat în starea deprimantă în care mă aflam. M-am aşezat pe marginea patului şi-am izbucnit într-un plâns plin de suspine. Era o descărcare nervoasă, îmi era milă de toată suferinţa pe care de ani de zile o tot vedeam desfăşurându-se sub ochii mei, crudă, implacabilă, interminabilă. Am auzit paşi şi vizeta ridicându-se. M-am oprit brusc, n-aş fi vrut să mă găsească plângând cei alertaţi de gardiancă. Nu a intrat, însă, nimeni, am auzit vocea comandantului:

"cred că te-ai înşelat. Nu-i arde ei să se urce la geam! S-o lăsăm în pace."

La scurt timp am auzit-o pe pedepsită cântând. Avea o voce plină, frumoasă, cultivată. Era uluitor să ascult, în izolatorul cumplit de la Mislea, arii din Cio-Cio-San, Tosca, Boema... Era, probabil, o frontieristă.

Când era coana Mărguţa de serviciu noaptea mă scotea la plimbare (de fapt, aşa ar fi trebuit să facă toate, dar, de cele mai multe ori, uitau sau se făceau că uită de mine). Mă plimbam printre rondourile cu flori, sub bolta înstelată, dar starea de spirit în care mă aflam nu mă lăsa să mă bucur de acest privilegiu. Coana Mărguţa, cu firea ei duioasă, încerca să mă încurajeze, dar, de cele mai multe ori, îmi respecta tăcerea. Odată m-a întrebat la ce mă gândesc şi, fiind într-o stare sufletească ceva mai înclinată spre mărturisiri, i-am povestit cum cerul încărcat de stele îmi aminteşte de nopţile senine din copilăria mea, când, după ce luam cina în cerdac, părinţii ne cântau cântece de leagăn. Vocile lor frumoase ne umpleau de încântare:

"... Priveşte-n sus un câmp întreg de stele,

Sclipiri de-argint şi..."

Mă înecase plânsul şi coana Mărguţa a oftat cu înţelegerea ei de mamă duioasă. Nu ştiu în ce măsură a realizat ce însemnau pentru mama zilele de aşteptare zadarnică, fapt este că, după ce m-a ţinut pe săturate sub mângâierea brizei de vară, la intrarea în celulă mi-a spus că Maica Sfântă are grijă de toate mamele şi să fiu atentă la pernă. Coana Mărguţa îmi ascunsese sub pernă două mere de vară, rumene şi parfumate. Le-am mângâiat luciul răcoros, gestul acesta de omenie în pustiul de ură în care fusesem azvârlită merita o rugăciune. Am îngenunchiat şi, după atâtea zile de secetă sufletească, am putut să mă rog cu lacrimi. Femeia aceasta cumsecade nici nu s-a gândit cât risca. În timpul plimbării, uneori, mi se făcea percheziţia camerei. Cât de scump ar fi plătit imprudenţa de a încerca să bucure inima cătrănită a unei "bandite", dacă ar fi picat peste camera mea o astfel de percheziţie.

Coana Mărguţa îmi mai făcea o favoare, la fel de riscantă. Când era de serviciu ziua îmi punea în gamelă mâncarea de regim, pregătită pentru deţinutele bolnave, internate în camera mare a spitalului. În cea de-a doua cameră mică, vecină cu a mea, se afla o ţigăncuşă hoaţă care tocmai născuse. Era foarte tânără, coana Mărguţa o lăsa liberă prin curte şi am putut s-o văd de aproape printr-o gaură pe care ţigăncuşa o făcuse la un colţ al ferestrei mele ca să pot vedea culoarul. Avea ochi cu totul neobişnuiţi, singurii pe care i-am văzut de acest fel, aveau culoarea toporaşilor. Puşa, aşa o strigau la fereastră ţigăncile care veneau la consult la cabinetul dispensarului, se plictisea de moarte, izolată cum era, şi abia aştepta să-i fie ridicat copilul ca să se poată întoarce în secţie. Seara, după închidere, mă striga la uşă şi mă punea să-i povestesc filme sau, dacă avea chef de vorbă, îmi spunea ea din isprăvile vieţii ei de hoaţă cu mult talent ("dar de la Dumnezeu", spunea ea) pentru care buzunăritul sau desprinderea unei brăţări fără a fi prinsă era o floare la ureche.

Puşa mi-a spus într-o seară: "Coana Mărguţa vă iubeşte foarte mult, vă pune în gamelă tot ce se dă mai bun la spital." Puşa îmi spunea impersonal: "domnişoară".

Faptul acesta m-a determinat să arunc mâncarea la tinetă. Până la observaţia Puşei o lăsam, pur şi simplu, la uşă, neatinsă. O făceam cu mare regret dar eram incapabilă să o înghit. Era, probabil, un fenomen de stres. Când mâncarea era de la "comun" nici nu­mi băteam capul, o lăsam neatinsă în gamelă.

În scurtă vreme m-am pomenit cu locotenentul major Găvan (aşa mi-a spus Puşa că se numeşte) însoţit de o miliţiancă micuţă, brunetă şi foarte răutăcioasă.

"de ce vrei să-mi faci necazuri?" m-a întrebat ofiţerul. "De ce faci refuz de hrană?"

"dar nu fac refuz de hrană, n-am făcut nici o declaraţie în acest sens."

"nu, tu faci refuz de hrană nedeclarat. Mi-au raportat miliţiencele că arunci mâncarea sau nu o ridici de la uşă."

"nu fac refuz de hrană, puţină pâine pot să înghit. Pur şi simplu organismul meu refuză hrana, îmi este rău dacă mă forţez să înghit mâncare."

"de ce? Crezi că poţi rezista astfel? Vrei să mori?"

"cred că este urmarea şocului prin care am trecut. Nu-mi pasă dacă rezist, încerc să mă cruţ făcându-mi cât mai puţin rău."

"noi cum putem să te ajutăm? Să nu-mi ceri ceva ce mi-e cu neputinţă să obţin. Tovarăşul comandant e în concediu de odihnă, gândeşte-te că nu-mi e deloc plăcut să raportez mai departe că eşti în grevă. Ştii care sunt urmările. Ne-ar fi şi nouă neplăcut să te hrănim cu forţa. Ştiu că o scrisoare acasă te-ar linişti dar tocmai lucrul acesta nu-l vei putea obţine în nici un fel."

"dacă aş putea citi?... Ştiu că Mislea are bibliotecă. Poate că ceva cărţi mi-ar face bine, mi-ar ajuta să mă restabilesc."

"vom încerca."

Promisiunea ofiţerului Găvan nu m-a liniştit. Vorbea şi el ca să spună ceva!

Seara coana Mărguţa mi-a pus în gamelă nişte macaroane cu brânză. Cu câtă plăcere leaş fi mâncat altădată! Acum, însă, îmi făceau rău. Nu suportam mâncarea, neurovegetativul nu se poate domina.

Spre mirarea mea, peste câteva zile a venit miliţianca ce avea, probabil, în sarcină biblioteca şi mi-a adus opera dramatică a lui Mihail Sebastian. Timp de trei săptămâni, cât a durat concediul comandantului, am primit cărţi de la bibliotecă. A fost, într-adevăr, un tratament pozitiv. Au încetat vomismentele, am început să simt din nou foamea. Dar cel mai mult a contat faptul că mă puteam sustrage vieţii de temniţă. Am căutat să citesc cărţile participând intens, integrându-mă total universului lor. Mă aşezam în postura unuia dintre personaje şi, după ce terminam de citit, încercam să-mi imaginez alte soluţii, "rescriind" textul în funcţie de noile schimbări. Acest exerciţiu îl făceam în intervalele în care bibliotecara mă lăsa fără cărţi. Când m-a anunţat că mi se retrage dreptul la lectură aveam deja o mică bibliotecă în memorie la care puteam face apel când singurătatea devenea prea apăsătoare. Era destul de variată mica mea bibliotecă.

Importantă sau mai puţin importantă, mi-am făcut din fiecare carte o piatră pentru un templu al spiritului. Niciodată n-am realizat ca în această perioadă câtă frumuseţe a pus Creatorul în sufletul omenesc! Şi cât de fragilă este această frumuseţe când, din adânc, se ridică, sălbatică, primitivă, fiara!

Gestul ofiţerului Găvan m-a ajutat să trec peste un grav moment limită. Fabuloasa mea "eliberare" mă aruncase în cea mai profundă dezolare ce mi-a fost dat să cunosc pe parcursul celor 14 ani de temniţă. Valul de care vorbea Nataliţa mă prăbuşise într-un abis din care m-au ridicat Cezar Petrescu, Eminescu, Mihail Sebastian şi alţii. Odată echilibrul recâştigat, mi-am organizat viaţa în funcţie de "programul" zilnic, "deschiderea", dejunul, prânzul, cina, "închiderea", uneori plimbarea nocturnă şi, săptămânal, duşul. Aveam grijă să nu pierd noţiunea timpului, mi s-ar fi părut dramatic să nu ştiu în ce lună şi în ce zi mă

aflu. Clipele se scurgeau încet, zilele erau extrem de lungi, dar treceau, totuşi, şi m-am pomenit în toamnă. Frigul începuse să-şi trimită fiorii.

Am obţinut de la comandant permisiunea de a-mi vărui camera. A trebuit să o fac fără scară, bălăbănindu-mă cu tineta cocoţată peste noptieră, a fost o curată nebunie şi probabil că este meritul îngerului păzitor că nu m-am prăbuşit şi am scăpat teafără. Acum camera mea mirosea a proaspăt şi îmi părea bine că şi duşumelele, pe care am învăţat să le spăl doar cu o găleată de apă, începuseră să aibă culoarea gălbuie de scândură bine întreţinută. Astfel am stârpit libărcile şi păianjenii. Ieşirea din şoc, însă, n-a rămas fără urmări. Au început să apară echimoze mari şi mi-am dat seama că ar putea fi scorbut. Întâi am fost tentată să las boala să-şi urmeze evoluţia, mi-am zis apoi că am obligaţia să o semnalez şi, la o deschidere la care participa şi comandantul, am cerut să fiu asistată medical. Spre uimirea mea comandantul n-a urlat, ca de obicei, că nu-mi permite regulamentul şi m-a dus personal la cabinetul medical, asistând la interogatoriul la care m-a supus doctoriţa. Cu o voce rece, indiferentă, dar destul de apăsat, doctoriţa a confirmat temerea mea. Nu era vorba de simple vânătăi, cum insinua comandantul, era scorbut într-o fază gravă. Se impunea un tratament cu vitamina C şi, fapt nemaiauzit, comandantul a dispus să mi se injecteze doza necesară până ce vânătăile vor dispărea. Şi aşa am primit şase fiole de vitamina C care mi-au fost injectate de asistenta tânără ce purta codiţe încă şi era foarte plăcută.

Pe la mijloc de toamnă am avut o mare surpriză. M-am pomenit în cameră cu o nouă victimă care, spre stupoarea mea, era Cocoloş. Ce suflet de aur avea fiinţa aceasta! Revenise la închisoare în condiţii atât de nefericite şi totuşi a avut puterea să-mi povestească despre tot ce se petrecuse între timp în ţară şi în lume: războaie, zboruri în cosmos, prefaceri sociale, rivalitatea dintre cele două puteri, etc. Aflam acum adevărata tragedie prin care trecuse Ungaria în toamna lui 1956 şi consecinţele care se prelungeau în tot lagărul socialist.

Asistenta nu şi-a putut ascunde bucuria când, venind să-mi facă injecţia, a văzut că nu mai sunt singură.

" acum n-o să mai fii atât de tristă", mi-a spus.

" da, nefericirea ei este bucurie pentru mine, sumbră bucurie, n-am ce zice!"

Cocoloş a plecat din închisoare în domiciliu obligatoriu pe Bărăgan. Dar, fiind în apropiere de părinţi, pleca foarte des la ei deşi depăşea distanţa de 15 km impusă de condiţiile restrictive. Colegii ar fi acoperit-o dacă s-ar fi ivit un control. S-a căsătorit şi era fericită. Într-o zi, spălând rufele, i-a scăpat de pe deget inelul. Nu şi-a dat seama şi l-a aruncat cu apa în iarbă. Inelul s-a rostogolit, era de negăsit. O presimţire rea i-a străpuns sufletul; l-au căutat cu toţii până când l-au găsit. Dar premoniţia s-a adeverit. Cocoloş purta un copil şi, chiar în preajma zilei de naştere a acestuia, au venit securiştii să o aresteze din nou. Primise şi ea o pedeapsă administrativă, tot atât de "justificată" cât şi cele primite de toate câte au căzut victime ale acestui abuz. Au fost imploraţi cu disperare să o lase să nască şi apoi s-o ridice; s-au oferit părinţii şi soţul să fie ţinuţi în arest ca garanţi, dar totul a fost inutil. Apărătorii puterii acţionau fără "cruţare", lozinca ce i-a călăuzit vreme de decenii în exterminarea opozanţilor.

Pornind cu maşina dubă pe drumurile pline de hârtoape, punga cu apă s-a rupt şi Cocoloş a intrat în travaliu. Au oprit la spitalul cel mai apropiat (cel din Comăneşti, dacă ţin bine minte) dar copilul aproape se sufocase. Născut în asemenea condiţii, copilul a fost lăsat

să moară. Soţul şi părinţii lui Cocoloş au primit într-o cutiuţă pe cel mai tânăr român martir al prigoanei comuniste. Fără cea mai elementară grijă faţă de o astfel de traumă, Cocoloş a fost adusă la Mislea. Avea încă figura caracteristică femeilor însărcinate, burta nu i se retrăsese încă. Îşi purta durerea cu demnitate, în ochii ei atât de calzi şi de frumoşi coborâseră umbrele unei tristeţi care le-a ucis luminile. Mi-am amintit de casa părinţilor ei de la Cernăuţi, minunaţii ei părinţi care ne primeau cu atâta duioşie! Cât de frumos creştea în spiritualitatea din-acea casă dragostea pentru ţara noastră creştină, atât de ameninţată. Dar nici în cele mai crude scenarii la care ne-arfi dus o imaginaţie bolnavă n-am fi putut ajunge la barbaria la care a fost supusă dulcea lor fetiţă, atât de sensibilă, adevărat suflet de poetă.

Şi, în aceste condiţii, Cocoloş mai găsea puterea să mă consoleze, povestindu-mi cu răbdare de înger ce se mai întâmplase în lumea din care lipseam, iată, de peste un deceniu. Trăiam ca două naufragiate aruncate undeva, într-un pustiu de ură şi duşmănie dar ne era bine numai pentru faptul că eram împreună.

De Cocoloş am mai aflat, fiind în libertate, de la "Europa liberă". Se afla în lotul Ben Coriaciu, lot care făcea greva foamei pe Trocadero pentru reîntregirea familiei. Soţii Otparlic îşi cereau fiul, care purta numele mamei, Eugen. Am dedus că reuşiseră să plece lăsându-şi în ţară fiul (alt fiu pierdut!), aşa cum era obiceiul, ca ostatic garant şi acum luptau să-l recâştige. După ani am aflat că Eugenia (atât de iubită de noi sub numele de Cocoloş) s-a stins din viaţa aceasta. Nădăjduiesc că Blândul Iisus i-a primit jertfa şi că se află la "loc luminat". De multe ori, în nopţi de toamnă, privind cerul înstelat, îmi amintesc de plimbările noastre nocturne, printre rondurile de flori din faţa dispensarului, la Mislea şi o lacrimă duioasă îmi tremură pe marginea sufletului. Iubirea noastră, Eugenia, avea parfum de floare: floare de toamnă duioasă şi tristă, ca toate poveştile noastre!

N-a trecut mult timp şi ne-am pomenit scoase din cămăruţa noastră şi duse, pentru a nu ştiu câta oară, în celula 14, celula de pe colţ, complet izolată, celula din clădirea veche, care prezenta, totuşi, marele avantaj că avea două laturi spre grădină.

Am găsit, spre uluirea noastră, celula populată. Au fost ridicate legionarele care se aflau pe Bărăgan, în domiciliu obligatoriu şi au fost aduse de la Miercurea Ciuc cele care trebuiau să se elibereze în urma mea. O parte din cele care veneau din D. O. (domiciliu obligatoriu) aveau numele schimbate, se căsătoriseră între timp; Viorica, Gica F., Doamna Lilica aveau de suportat acum şi despărţirea de soţii lor. Doamna Lilica se numea acum Praporgescu dar schimbarea numelui n-a pus-o la adăpost aşa cum i se promisese. Nici numele Praporgescu nu era pe placul roşiilor. Prea era şi acesta un nume aurit de istorie. Unele dintre D.O. iste se schimbaseră mult, altele erau aproape neschimbate. Astfel, frumoasa Corina s-a îngrăşat, Stanca arăta la fel de frumoasă şi de echilibrată ca în ziua când ne-am despărţit la hornul de la Miercurea Ciuc. Goţi era foarte abătută, mi-a mărturisit că suportă greu şocul revenirii în temniţă şi că ar fi preferat să rămână în continuare deţinută decât să se reacomodeze regimului de detenţie exterminativă de care aproape uitase, chiar în condiţiile mizere din Bărăgan. Nu eram prea sigură că are dreptate. Mi se părea că mi-ar fi priit o scurtă "vacanţă" în care să-mi revăd familia. Oricum, ambele alternative mi se păreau de o cruzime feroce. Era limpede că nu se urmărea executarea unei pedepse, ci exterminarea noastră.

Din repetare în repetare pedeapsa administrativă devenea o condamnare pe viaţă. Doamna Bobi, Lucica se aflau deja în noi termene de pedeapsă administrativă. De aceea

secretul în care eram ţinute trebuia să fie absolut. Nimeni nu trebuia să afle de existenţa noastră. Pentru ai noştri eram de pe acum înmormântate. Mama, văzând că nu mai vin acasă, a făcut o cerere către Ministerul de Interne cerând, în caz că am decedat în închisoare, cadavrul meu. Nu mai ştiu exact ce a cerut biata mamă înebunită, am găsit printre hârtiile dânsei, acasă, răspunsul laconic al ma.I.: "Deţinuta Oţel Aspazia mai are pedeapsă de executat."

Erau şi fetele de la Miercurea Ciuc care executaseră deja zece ani de pedeapsă penală şi, asemeni mie, primiseră pedepse administrative. Mă uitam cu jale la Gigi şi Adela, Tinereţea lor încă mai suna a cântec, un cântec ce era mai degrabă un suspin. Nana deţinea recordul. Primise şase ani, mă depăşise. După teoria lui Goţi, era mai bine să primeşti totul cu ghiotura, dintr-o lovitură. Nu-mi pot da seama dacă era de preferat să ucizi speranţa din doi în doi ani, sau o dată pentru totdeauna.

Un caz aparte era Genia P. Ea a fost ridicată din libertate. Executase prima pedeapsă, fusese liberă o bucată de vreme şi acum era adusă din nou sub pedeapsă administrativă. De "bun venit" ne-a dăruit fiecăreia o batistă nouă, sperând că se va adeveri superstiţia că o batistă nouă dată în dar înseamnă despărţire. Genia dorea libertatea, dorea să nu mai fie cu noi în temniţă. Se bucurase că a nimerit între noi, era sigură că-şi va amăgi zilele cu lecţiile de limbi străine pe care le organiza magistral dar nu se mai simţea capabilă să îndure fără ranchiună arpacaş cu gărgăriţe şi naftalină frig, teroare, promiscuitate şi izolare. În cazul ei teoria lui Goţi era perfect valabilă.

Aşadar, din nou singure sub binecunoscutul regim de exterminare. Eram un mic univers închis într-o capsulă, sub legi guvernate de tiranie. Treaba noastră se reducea la trecerea cât mai rapidă şi cât mai discret în nefiinţă. Numai că noi nu prea ne grăbeam să le facem pe plac.

Ne-am organizat viaţa în funcţie de ritualul temniţei încercând, cât ne stătea nouă în puteri, să ne menţinem echilibrul moral şi sănătatea spirituală. Important era să fim împreună, să nu ne singularizăm. Noi am învăţat, pe parcursul anilor lungi şi grei de detenţie, că acolo unde sunt adunate trei în numele Domnului, se află o mică biserică. Noi cunoşteam adevărata valoare a ceea ce însemna "a fi împreună". Maria C, care s-a retras din echipă şi s-a închis în ea a devenit o tragedie, atât pentru ea cât şi pentru noi: o cruce în plus, ce a trebuit s-o ducem cu resemnare şi înţelegere.

Timpul dintre "programele" regulamentare îl împărţeam între rugăciuni, povestiri, lecţii şi preocupări neregulamentare. Genia, care venea din libertate, ne-a adus o mulţime de veşti. Cei de afară au uitat cu totul de noi. Românii s-au acomodat noului regim, cei mai mulţi devenind experţi în viaţa duplicitară. Pragmaticii (se ferea să spună "ariviştii") făceau jocul puterii sau deveneau puterea însăşi. Schimbările erau radicale, valorile inversate, statul poliţienesc conducea cu mână sigură soarta ţării. Şi totuşi, în lumea urâţită, materialistă, lipsită de idealurile înalte, puteai să-ţi aranjezi o viaţă personală dacă acceptai marginalizarea şi respectai, cu minime compromisuri, rigorile severe ale celor două puteri de temut: partidul şi securitatea. Genia era mulţumită de felul în care se aranjase. Nu se angajase la stat, dădea lecţii de limbi străine unor grupuri de medici şi ingineri care aveau nevoie de astfel de cunoştinţe, cu avizul tacit al puterii.

Multe din fetele trecute prin închisori au căutat să se alinieze. Unele şi-au alcătuit familie, altele şi-au refăcut studiile, altele s-au mulţumit cu mici slujbe, ducând o viaţă obscură dar lipsită de riscul de a fi mereu restructurate pe bază de cazier. Cel mai greu a

fost pentru cele ce purtau pecete legionară. În general, istoria ţării era cumplit distorsionată dar nimic nu egala tratamentul la care a fost supusă Mişcarea legionară. Nu exista blestem mai cumplit decât să fii înfierat cu numele de legionar. Erai urmărit cu cruzime până în al şaptelea neam, cu tot ce se atingea de tine.

Unele dintre cele care crezuseră odată în ţelul acestei mişcări, se deziceau acum cu obstinaţie. Cele mai multe, însă, erau sever controlate în continuare, chemate la anchete de verificare, plimbate prin locuri de muncă mizere, mereu disponibilizate din cauză de cazier. Unele găsiseră la eliberare adevărate tragedii. Maria I., de exemplu, îşi găsise copiii complet sălbăticiţi, analfabeţi, ostracizaţi din şcoli, ca unii ce erau copii de "bandiţi". Au fost şi cazuri când familia nu şi-a mai primit ruda "rătăcită" sau cazuri când s-au făcut denunţări între rude de gradul întâi. Societatea era foarte bine supravegheată prin informatori, un sistem foarte bine organizat şi foarte eficient; nici nu ştiai dacă mai poţi avea încredere în cineva.

Genia mi-a adus şi mie veşti. Fratele meu era inginer în Bucureşti, s-a căsătorit cu Angela şi aveau, pentru moment, un băieţel. Cu jenă, Genia mi-a recomandat să mă aştept la o primire foarte rece din partea Angelei. Ea spunea, ori de câte ori avea ocazia, că se delimitează de mine şi că mă antipatizează profund. Nu ştia dacă e sinceră sau se pune la adăpost de influenţa nefastă ce o prezentam în "autobiografia" fratelui meu. Ea nu lucra, stătea acasă, avea sănătatea şubrezită de cele două ictere pe care le contractase. Era foarte elegantă şi bine acomodată la noua viaţă. Păstra unele relaţii cu fete din închisoare: Iulia, în primul rând, Dochia M., Sima, Sica şi altele.

Fetele din D.O. ne-au adus poveştile cutremurătoare de la Piteşti, Gherla, Canal. În sfârşit, cunoşteam în întregime planul diabolic prin care trebuia distrus tineretul studenţesc, de fapt, viitorul intelectualităţii române, pentru că prezentul fusese îngropat deja la Sighet şi la Aiud. Satanismul cel mai aberant şi cel mai experimentat se năpustise cu furie să înece în minciună şi în mocirlă rugul de credinţă care se înălţa spre cerul patriei incendiat de flamurile roşii.

De-a lungul veacurilor, Răul absolut îşi diversificase metodele, constituindu-se în doctrina comunistă, codul de distrugere a lui Homo Religiosus. Ascultând vocea domoală a Gicăi F. povestind cu evlavie tot ce ştia despre "liturghiile" satanice de la Piteşti, din sursă directă (soţul ei), am înţeles mai clar ca niciodată cât de grea este lupta cu cel rău. Atât de grea încât, pentru a-i asigura şansa de victorie, însuşi Fiul lui Dumnezeu a coborât din cer şi S-a făcut Om. De la peştera cea săracă până la cruce El a însemnat drumul ce trebuie parcurs cu jaloanele iubirii. El a arătat că pentru izbăvirea de cel rău trebuie să lupţi. Nu există victorie fără luptă, nici luptă fără suferinţă şi nici luptă dreaptă în afara iubirii. Iubirea înseamnă, însă, jertfă, înseamnă răni, înseamnă cunună de spini, suplicii, crucificare, înseamnă Golgota. Sublimul constă în faptul că în lucrarea lui Dumnezeu nu există înfrângere ci victorie sigură. Prin Golgota Iisus a biruit lumea. Cine se bate pentru El e sigur de înviere. De aceea, la Piteşti, nu moartea trupului trecător era esenţială, ci moartea sufletului. Supliciile urmăreau spargerea conştiinţei, degradarea spirituală până la dezgustul de sine însuşi: Iisus trebuia gonit de pe altarul sufletului omenesc şi, pentru aceasta, sufletul trebuia constrâns, prin tortură fizică şi infinit mai multe suplicii morale. Blasfemiile practicate acolo sunt dovada certă a scopului urmărit.

Până la urmă oribilul experiment a fost stopat. Nu pentru că Fiara om a realizat că rezultatul nu duce la nimic. Ci pentru că Satan a realizat că rezultatul experimentului nu

înseamnă victoria sa. O conştiinţă spartă cu metode draconice nu înseamnă o conştiinţă câştigată, liberul arbitru siluit în asemenea hal nu însemna liberă consimţire. Satan ştia mai bine decât Fiara om de care se slujise că Iisus va reuşi să redea gloria pierdută schiloditului care a fost umilit prin neputinţa de a îndura până la sfârşit.

Ne-am rugat în comun şi, mai ales, ne-am rugat în parte, în taină, pentru toţi cei ce au fost supuşi cruntului experiment. Şi am mulţumit Bunului Iisus că ne-a chemat la o suferinţă infinit mai uşoară ca a lor. Ar fi trebuit să ne rugăm şi pentru călăi. Într-un fel, şi aceştia erau torturaţi ai Satanei, dar, în ce mă priveşte, mărturisesc că-mi era cu neputinţă s-o fac. Dar m-am rugat intens, cu convingere şi, în unele cazuri, cu disperare ca să-mi ferească Dumnezeu sufletul de ură. Nu m-am rugat atât de mult pentru eliberarea mea cât m-am rugat să fiu scutită de ură. "Dumnezeule mare, ajută-mă să nu-i urăsc pe hidoşii aceştia, care sunt aproapele meu şi nefericita Ta zidire!"

Fetele din D.O. ne-au adus şi poveşti frumoase, de solidaritate şi iubire, înălţătoare, duioase, tonifiante.

Pe mine m-a impresionat unul din cântecele compuse de bărbaţi. De multe ori, în nopţi de vară cu stele căzătoare, mai fredonez ultima strofă a acelui cântec:

"Dormi, Domniţa mea, nu plânge,

La fereastră ploi de stele mor

Şi-orice stea e-o lacrimă de sânge

Care cade-n noapte şi se stinge

Pe mormântul drag al viselor."

Cântecul acesta vorbea direct inimii mele. Nu era incendiar, nu avea nimic haiducesc în el. Deşi nostalgic şi uşor trist, el era îmbibat de iubire.

Nu era vorba de acea iubire nestăvilită care ne invadează fiinţa şi nu se alină trezind în noi suferinţa că nu putem lărgi marginile finitului până la amploarea infinitului. Era, mai de grabă, o iubire lipsită de tensiune, care pluteşte în noi lin şi alinător ca o lumină de candelă. O iubire mai mult jertfelnică, gingaşă şi smerită care acoperă sufletul cu pace şi resemnare.

Cântecul acesta îmi făcea mult bine. Mă făcea să plutesc într-o visare fermecătoare, mă bucura, mă umplea de lumină. M-am gândit de multe ori cum a fost posibil să supravieţuim Calvarului. Închise în spaţii strâmte, supuse unui regim de exterminare, fiind obligate să ne cunoaştem până la saturaţie toate limitele, noi, totuşi, nu ne-am sfâşiat între noi şi nu ne­am pierdut minţile pentru că am descoperit puterea rugăciunii şi am luptat să ne însuşim treptele dragostei. A fost o adevărată revelaţie pentru mine când, peste ani, am aflat, sintetizate în mod magistral, aceste trepte care ne-au ajutat nu numai să ne suportăm ci să ne iubim cunoscându-ne aşa cum eram, cu bune şi rele.

Îmi pare rău că nu-mi amintesc autorul comentariului, era, cred, o predică, am ascultat-o la Vocea Americii într-un moment de mare secetă sufletească. Am reţinut-o în datele ei esenţiale, mi-a adus bucurie, lumină şi claritate faţă de viaţa de temniţă. Nu mă pot abţine să n-o reproduc în rezumat aşa cum a reţinut-o memoria mea. Se intitula "Cele douăsprezece culori ale dragostei" şi demonstra care este caracterul dragostei "agape" aşa cum se evidenţiază în capitolul 13,1 — Către Corinteni.

1. Răbdarea. Dragostea este îndelung răbdătoare. Răbdătoare cu tine însuţi, răbdătoare cu aproapele tău. Dragostea te şlefuieşte, îţi formează caracterul, lucrarea aceasta cere răbdare.

2. Bunătatea. Dragostea este plină de bunătate. Nu umileşte, nu loveşte, nu aduce nefericire, nu îndurerează, nu este dură. Ai atâta bunătate câtă dorinţă ai să aduci fericire.

3. Bucuria. Dragostea nu pizmuieşte, se bucură pentru calităţile şi succesele aproapelui, se bucură pentru el, se bucură de prezenţa lui. Total lipsită de invidie, compătimeşte pe cei care nu se pot bucura.

4. Modestia. Dragostea nu se laudă pe sine. Se bucură în tăcere, în adâncul inimii. Bogăţia lăuntrică este atât de mare că nu are nevoie de laudă.

Umilinţa. (Smerenia) Dragostea nu se umflă de mândrie. Nu detronează, nu calcă în picioare, nu dispreţuieşte, doreşte grandoarea aproapelui. Acceptă locul său în ierarhia creaţiei, nu se ridică mai sus decât este locul său. Nu dispreţuieşte pe cel slab, îl ajută.

6. Politeţea. Dragostea nu se poartă necuviincios. Nu este vulgară, are stil, îi plac manierele alese, respinge mojicia, alege tot ce este frumos, delicat, sensibil. Este cuviincioasă în aspect, în vorbire, în comportare. Are maniere chiar şi faţă de cei ce lovesc.

7. Altruismul. Dragostea nu caută folosul său. Nu cere, dăruieşte. Nu caută cât obţine, ci cât poate dărui. Lipsa de dragoste duce la egoism, ultima consecinţă a lipsei de dragoste este "Homo homini lupus".

8. Stăpânirea de sine. Dragostea este calmă, nu se mânie. Mânia blochează discernământul Spiritul blocat se face glas al diavolului, care vorbeşte prin cel mâniat cu cuvinte necugetate, grele, ucigătoare. Dragostea nu este iute din fire, nu-şi permite nervozitatea.

9. Gândirea curată. Dragostea nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Are toate intenţiile curate, lipsite de câştig. E în afară de orice minciună. Când ai gânduri necurate în legătură cu aproapele, nu gândurile să te lupţi să le alungi, ci caută să acumulezi dragoste.

10. Discreţia. Dragostea acoperă totul. Nu vrea să rănească ci să refacă. Vorbirea de rău este o asasinare a caracterului dragostei. Demascarea vine de la diavol.

11. Optimismul creator. Dragostea crede totul şi speră totul. Dragostea crede în înălţare şi speră până ce visul cel bun se împlineşte. Speranţa dă avânt şi putere. Când nu mai crezi şi nu mai speri e semn sigur că nu mai iubeşti. Eşti creativ cât timp ai dragoste. Fără dragoste, distrugi.

12. Jertfa. Ca să atingi perfecţiunea dragostei trebuie să jertfeşti. Trebuie să-ţi iei Crucea în spate ca să urci Calvarul, cu toate consecinţele lui. Dăruind totul şi pe tine însuţi obţii dragostea jertfitoare, dragostea agape, singura care te împlineşte, te face desăvârşit.

Privind în trecutul nostru de veterane ale temniţelor comuniste constat că, încetul cu încetul, am reuşit să ne însuşim câte ceva din aceste minunate culori ale dragostei. Salvarea noastră a fost descoperirea că numai prin culorile dragostei se poate supravieţui în universul concentraţionar. Acesta este marele miracol al supravieţuirii noastre. Nu ne-a fost uşor, am căzut şi ne-am ridicat şi iar am căzut dar până la urmă am izbutit. Toiagul nostru a fost rugăciunea. Ne-am rugat în comun şi ne-am rugat în parte. Ne-am rugat pentru noi şi pentru toţi ai noştri, pentru prieteni şi pentru duşmani şi ne-am rugat mai

ales să nu ne părăsească cele trei mari virtuţi: credinţa, speranţa şi iubirea. Mai ales iubirea.

Aşa că, împreună fiind, ne-am reluat viaţa noastră cea de toate zilele, făcând tot ce ne stătea în puteri ca să convieţuim în pace şi în iubire. Am avut şi eu partea mea de contribuţie. Pe lângă paraclisul pe care mi-l făceam în fiecare seară şi alte rugăciuni, am povestit cât am putut de fidel cărţile pe care le-am citit în sihăstria de la dispensar. Mai aveam la îndemână şi povestirile Maicii Mihaela pe care le-am reprodus fidel, avându-le încă proaspete în memorie. Ne-am îmbogăţit albumul de poezii, romanţe şi rugăciuni şi cu tot ceea ce ne-au adus D.O. istele. Gigi ne-a dăruit poezii noi, compuse la Miercurea Ciuc, unele din ele marcate de tristeţe, suferinţa ei se vădea creatoare. Nu mă pot împiedica să reproduc un "Sfârşit de cântec" care a avut o rezonanţă deosebită în sufletul meu şi cred că nu numai în al meu.

"Cândva primăveri fluturară, pe rând, deasupra-mi, largi aripi de soare Şi sufletul meu tremura ca un cuib plin de cântec, de freamăt, de floare.

Atâta senin coborâse în el din largile lumi azurate Că sta ca o cupă umplută-n belşug cu cer auriu, pe înserate.

De-atunci peste creştetul lui au trecut nostalgice-n zbor călătoare Şi-ntregul senin auriu s-a topit, chinuit de dor şi aşteptare.

Nici firavul vis nu-l mai pot aduna sub streaşina mea cenuşie, Mi-e sufletul strâmb şi pieziş ca un cuib ce se năruie-n noaptea pustie.

Azi moare şi ultimul cânt mistuit, aşa cum sfârşeşte-o iubire Şi spuza tăcerii înăbuşe-ncet şi ultima lui tresărire.

De-acum în zadar primăverile-aştept cu năvală de aripi şi floare, Mi-e sufletul gol ca un cuib jefuit de cântec, de viaţă, de soare."

De câte ori ne-am simţit sufletele jefuite de viaţă, de cântec, de soare!

Mişcarea anticomunistă la care am aderat cu tot elanul tinereţii ne aducea numai suferinţă şi defăimare. Cei mulţi şi "cuminţi" nu înţelegeau nimic din jertfa noastră, dar noi speram că va fi primită acolo, Sus, unde, cândva, se va hotărî soarta învierii neamului românesc.

Şi aşa ne-am făurit un Crăciun de temniţă şi un Paşti de temniţă, liniştite şi unite în universul nostru strâmt care, singuratic şi dramatic, îşi executa mişcarea de rotaţie şi de revoluţie.

Şi totuşi, eu nu mă pot lăuda că am trecut cu pace peste Sfintele Paşti. L-am aşteptat, la fel ca în fiecare an, rugându-ne împreună. Am reconstituit, pe cât ne ajuta memoria, toate momentele importante, mulţumindu-i Fiului ce venise să ridice, prin Jertfă, păcatele lumii. Stihul din Prohod "Primăvară dulce..." a trezit în sufletul meu o incomodă şi nedorită furtună. Ar fi trebuit să fiu "acasă", cu familia, dacă... N-am închis ochii toată noaptea şi, ca să mă liniştesc, m-am refugiat în cuvinte care s-au închegat într-o poveste de primăvară. Iat-o:

"De undeva, din depărtare, un glas mă chema în primăvară, duios şi pătrunzător ca un dor, ca un zvon de iubire. Dar chemarea nu avea răsunet în sufletul meu. Ci glasul chema necontenit, duios şi stăruitor ca un dor, ca un zvon de iubire.

Şi, într-un târziu, am întrebat încet şi zguduitor:

Unde este primăvara mea?

Şi toate ecourile sufletului au repetat prelung şi răscolitor:

Unde este primăvară?

Şi nu era în suflet nici un răspuns. În tăcerea încremenită din străfunduri, doar fâşii mari de durere îşi multiplicau la nesfârşit sfâşierea.

În depărtare, pe gene lungi de cer albastru atârnau lacrimi, în care un soare, abia ghicit undeva, aprindea strălucire de topaz. Fulgi de frumuseţe inefabilă umpleau necuprinsele spaţii şi, sub înaltele cupole de văzduh, în dangăte răsunătoare, glasul a început să strige: Vine primăvara! duios şi clocotitor ca un dor, ca un zvon de iubire.

Şi, deodată, în suflet, din sfâşiere în sfâşiere, au început să se înalţe arome nemaicunoscute. În fire lungi şi subţiri se între tăiau arome. De pretutindeni aromea a durere, a renunţare şi sacrificiu. Şi toate împreună aromeau a miracol. În mare taină, nevăzute fire de miracol se urzeau între ele şi nu mai era în suflet nici o sfâşiere. Din tămâierul sufletului, buna mireasmă urca într-o linişte îndurerată, dar dulce spre înalturi şi se aşeza, inponderabil, pe fulgii de frumuseţe care continuau să colinde peste vastele spaţii. Şi a fost aşa de mare taina acestei contopiri că un fascicol mare de lumină a brăzdat, de la Răsărit la Apus, infinitele spaţii. Era un zâmbet şi o Bună Vestire.

Undeva, Divinul zâmbea iar primăvara cânta duios şi mistuitor ca un dor, ca un zvon de iubire."

Cum stihia comunistă nu avea linişte, la sfârşit de primăvară ne-am pomenit din nou transferate la Jilava.

Pentru noi, clujencele, Jilava era un "teritoriu" necunoscut. Ştiam de la celelalte cum arată dar una e să ţi-o imaginezi şi alta e să o vezi. Ne-a fost dat şi nouă să coborâm în "fortul 13" şi să spunem, parafrazând o sintagmă latină, "et in hades ego".

Ne-a primit un gradat scund, roşcat, vorbindu-ne cu o politeţe zeflemitoare care se adresa atât faptului că eram "culte" cât şi pentru că eram din cele cu "ciucuri verzi". Le-a recomandat ciracilor din subordine să ne facă o percheziţie foarte atentă, care, de fapt, nu era necesară, pentru că eram în Jilava "în tranziţie". Dar "vigilenţa proletară" nu strica niciodată mai ales când era vorba de "bandiţi".

Spre surpriza mea, printre miliţieni se afla un clujean din perioada anchetelor care m-a recunoscut cu un:

"ce mai faci, Albă ca Zăpada (se referea la părul meu alb), n-ai mai terminat cu închisorile?"

Am trecut pe lângă clădirile bărbaţilor spre aripa „ciupercărie" unde se afla secţia rezervată femeilor. Ne-a luat în primire Valerica, o cunoşteam de la Mislea, dar câtă deosebire între cea de atunci şi cea de acum! Crescuse foarte mult pe latura ei negativă; insolenţa şi pofta pentru putere făcuseră din ea exact omul potrivit la locul potrivit.

Nu ne-a separat şi, în început de vară, celula era suportabilă. Rândunelele îşi reluaseră viaţa în cuibul fixat pe reţeaua becului. Seara Valerica ne permitea să ţinem geamul deschis, dovadă că la acea oră eram singurele locatare ale secţiei. Groapa cu maluri foarte înalte în care ne plimbam în jumătatea de oră permisă, avea câteva brazde de iarbă şi flori. Peste celulele săpate adânc în malul de pământ creştea o iarbă minunată, atât cât puteam vedea de jos. Uneori, o văcuţă ce părea, din cauza distanţei, o miniatură, venea să pască chiar pe celula noastră.

Regimul era riguros aplicat, mâncarea era, ca peste tot, mizerabilă.

Îmi amintesc cu multă neplăcere de un incident care m-a făcut să sufăr.

Într-o seară, Valerica se oprise în faţa geamului nostru deschis. Genia, care suferea din cauza promiscuităţii de care se dezobişnuise, mi-a cerut să vorbesc cu Valerica să ne acorde a doua zi o oră la spălătorie pentru a ne spăla lenjeria.

Ştiam că nu voi obţine nimic dar mi-am făcut datoria şi i-am explicat Valericăi că suntem femei şi am avea nevoie să ne spălăm lenjeria intimă. Valerica era în dispoziţia ei specifică, pusă pe harţă şi mi-a răspuns cu morga ei de mare şefă: "Nu permite regulamentul." I-am spus scurt: "Mulţumesc." Şi am plecat de la geam. Dar Genia m-a primit cu reproş, revoltată la culme:

"pentru ce-i mulţumeşti? Pentru ceea ce nu ţi-a aprobat?"

Am rămas puţin şocată. Oare Genia mă considera laşă, se aştepta să mă iau la harţă cu gardianca? Uitase că noi, toate, ajunsesem la concluzia că harţa cu miliţienii nu are nici un rost? Că a răspunde la un limbaj violent cu violenţă înseamnă să te aşezi pe aceeaşi treaptă cu sălbăticia? Sigur, Genia pierduse obişnuinţa stăpânirii de sine! Nu i-am răspuns în nici un fel. Dar Valerica o auzise. Şi a sancţionat-o cum ştia ea:

"treci în mijlocul camerei şi rămâi în picioare până la stingere. Mi-a mulţumit pentru că iam dat singurul răspuns pe care puteam să i-l dau, deşteapto!"

M-a costat atât de mult întâmplarea încât am plâns. Dacă m-aş fi certat cu Valerica, aş fi stat eu în locul Geniei, tot fără să fi obţinut aprobarea pentru spălătorie şi aş fi călcat câteva din cele 12 trepte ale iubirii. Chiar dacă aveam acoperire morală pentru gestul meu, pedepsirea Geniei m-a durut. M-a durut mai ales pentru că Valerica părea că înţelesese just "politeţea" mea. După trei săptămâni a sosit şi plecarea din Jilava, încotro? Imposibil să aflăm. Am fost transportate la trenul cu dubă în infernalele maşini dubă. Înghesuite până la refuz, aproape nu aveam aer. Duba nu avea alt mijloc de aerisire decât o serie de găurele prin care nu ajungea aer nici la cele care se aflau lângă ele. Aveam un rău colosal şi multe ne rugam cu disperare să-l putem suporta fără accidente neplăcute. În sfârşit, am pornit din nou spre necunoscut. Imposibil să ne dăm seama spre ce meleag. Trenul ne purtase o bună bucată din zi spre nord. Noaptea am petrecut-o aşa cum eram, înghesuite în celulele mici ale dubei. Cele mai curajoase s-au urcat în plasa pentru bagaje. Pe la o bucată de noapte Adela a surprins discuţia dintre doi ceferişti, sau poate ostaşi aduşi pentru paza dubei, desprinsă de la tren şi trasă la o linie moartă:

"măi, ia te uită unde au dus duba, tocmai la mama huciului!"

Şi Adela a exclamat, cu toată bucuria descoperirii în voce:

"suntem în Bucovina, am auzit pronunţat "huciul" lui Păzi!"

În zorii zilei am auzit discuţia dintre conducătorul trenului probabil şi comandantul dubei, cu care se făcea manevră de ataşare la o nouă garnitură:

"trebuie să ne ataşezi la trenul de Botoşani. Greşit am fost aduşi la Câmpul Lung." (Adela avea dreptate, fusesem în Bucovina.)

Oare de ce la Botoşani? La Botoşani era familia lui O. şi tot aici îşi petrecuse doamna Bobi Marin copilăria, adolescenţa. Ce-o fi fost în sufletele lor?!

La Botoşani am fost cazate în închisoarea rezervată deţinutelor de drept comun. O clădire cu un singur nivel, condusă de un gradat foarte cumsecade, Ursachi. Îmi amintesc de o miliţiancă în vârstă şi de una tânără, frumuşică plăcută, prietenoasă, Petruţa. Curtea de plimbare era plină de troscot, umblam cu picioarele goale, simţeam căldura ierbii pătrunzând în oasele noastre stâlcite de reumatisme.

Eram împreună, într-o cameră mare cu multe paturi etajate, nici nu le-am ocupat pe toate.

Camera era lângă bucătărie, auzeam discuţiile femeilor de la dreptul comun care ne pregăteau mâncarea. Ştiam când vom avea ciorbă de burtă pentru că se auzea cum îşi ascuţeau cuţitele, zgomot salutat de Gigi cu:

"taie puiul!"

Când se făcea linişte între "programe" şi secţia era numai sub paza ei Petruţa ne anunţa:

"puteţi face economie de vedere."

Se putea dormi atunci în voia cea bună sfidând regulamentul.

Singurul neajuns îl constituia Ileana. Ni se ataşase de la Jilava. Spunea în stânga şi în dreapta că sunt unealta securităţii, care, din cauza mea, o persecuta. Minţea cu atâta ardoare că, până la urmă, credea cu sinceritate că eu sunt pricina pentru care securitatea nu o ia în considerare.

A făcut o enterită urâtă. Suspectată de dezinterie, a fost izolată. A cerut să fie adusă careva să o îngrijească; m-am oferit eu. Am încercat să-i explic că nu am nici o legătură cu menţinerea ei în temniţă, dar n-am reuşit s-o conving. Probabil că informaţiile pe care i le-am furnizat la Mislea au pus-o într-o situaţie ridicolă sau, ceea ce era mai rău pentru ea, securitatea concluzionase că nu mai e valoroasă pentru ei afară. Se va strădui să se reabiliteze prin noi, ţinând repetat greva foamei, timp în care era izolată şi îşi făcea, probabil, raportul. Îi simţeam stânjenitor ura dar mai mult decât milă nu eram capabilă să-i ofer. În fond, recunosc că-i era foarte greu să se acomodeze felului nostru de a suporta temniţa.

Am petrecut o iarnă în care aş putea spune că n-am suferit de frig. Am obţinut aprobarea să ni se aducă praful de cărbune rămas de la brichetele sfărâmicioase. Îl frământam cu apă şi formam din el mingii rotunde, care, puse peste cele câteva bucăţele de lemn, ardeau, răspândind o căldură plăcută cum n-am avut niciodată în lunga noastră întemniţare.

Şi la Botoşani iernile erau tot grele. La program simţeam asprimea gerului vântul trecea prin zeghile noastre ca prin ciur. Aveam ca tovarăşe de suferinţă ciorile. N-am văzut oraş cu mai multe ciori ca Botoşanii. Dimineaţa se ridicau din parcul oraşului şi plecau după hrană, spre câmpuri, stoluri, stoluri, întunecând cerul, asurzind împrejurimile cu croncănitul lor funebru. Ne-am gândit că Sfânta Fecioară, înduioşată de atâtea paraclise şi acatiste rostite în onoarea ei, a obţinut pentru noi o uşurare, un fel de vacanţă, aici, la Botoşani, vacanţă pe care am ştiut să o preţuim. Din nefericire, n-a durat mult. Primăvara a venit cu schimbări. Am fost mutate la închisoarea de pe deal, un fel de cazarmă prevăzută cu cele mai groase obloane de lemn la ferestrele în permanenţă închise. Doamna Bobi ne-a spus că era chiar cazarma tatălui său.

Am fost cazate într-o cameră mare, la început, împreună. Era de o murdărie greu de imaginat. Pereţii erau murdari într-un hal fără de hal, cu tot felul de urme pe ei, am simţit că mi se întoarce stomacul pe dos. Cu toată rezistenţa câştigată ani de zile la promiscuitate, aşa ceva era de nesuportat.

Am găsit nişte zdrenţe de zeghe şi ne-am apucat să frecăm pereţii. Mai rău nici că se putea. Se stârnise un nor de praf din varul desprins de pe pereţi. Viorica ne-a spus cu îngrijorare că era mai bine să încetăm pentru că nu facem decât să stârnim microbii. Nici duşumelele nu arătau mai strălucit. Scândurile nu se vedeau de sub stratul gros de motorină năclăită cu praf.

N-am stat în condiţiile acestea decât două trei zile. Am fost din nou separate în două grupuri şi cazate în două camere diferite, fără posibilitate de comunicare prin pereţi. A trebuit să ne facem legături prin W.C. şi curtea de plimbare care aveau puţine posibilităţi de a ascunde bileţele fără să fii văzut de supraveghetor. Curţile de plimbare aveau pereţi despărţitori înalţi, depăşeau înălţimea unui om. Practic, arătau ca nişte camere fără acoperiş. Pe margini aveau brazde de portulac şi, ici colo, câte o tufă de păpădie care, în timpul cald, foloseau ca tratament pentru acelea dintre noi mai afectate de avitaminoze. Era şi o curte neînchisă, plină de troscot, plantă cu care eram tratate de enterocolite. Camera noastră era mai defavorizată decât cealaltă pentru că le aveam şi pe Ileana şi pe Maria C. la noi. Ne-am gândit să corespondăm prin şnuruleţe, cu noduri, în morse. Luam două fire şi făceam noduri, pe un singur fir pentru puncte şi pe ambele fire pentru linie. Era un procedeu necunoscut încă de gardieni, deci sigur, dar mai greu de descifrat. Condiţia esenţială era să se delimiteze cu distanţe mai mari cuvintele, altfel rezulta, un scris continuu, greu de înţeles. Pe un fir se putea transmite un mesaj foarte scurt. În plus, nu le puteam descifra decât noaptea, în pat, ocrotite de ochii Ilenei, ca să nu-i oferim motiv de delaţiune şi ai Mariei care sublinia cu un râs sarcastic orice activitate neregulamentară. Maria era, în general, calmă. Închisă într-o tăcere desăvârşită, îşi exprima doar prin gesturi ostentaţia plină de ură faţă de programul nostru de viaţă. Contrazicea tot ce constituia pentru noi regulă de convieţuire indispensabilă pentru supravieţuire. Mie mi-a adresat o singură dată câteva cuvinte care m-au uluit şi m-au îndurerat:

"totdeauna am avut impresia că tu semeni foarte bine cu ceva şi nu ştiam cu ce. Acum am descoperit. Tu semeni cu un vultur. Aşa, pari nobilă, generoasă, dar pe mine nu mă mai poţi păcăli. Oricât de arătoasă ai fi, nu eşti decât o pasăre de pradă şi te voi urî."

Camera noastră avea, totuşi un avantaj. Avea uşa la colţ, nu la mijloc, ceea ce ne asigura o bună porţiune din cameră ce nu se vedea prin vizetă. Aici, cele mai istovite se puteau odihni şi în cursul zilei.

La Botoşani a sosit o caravană pentru control T.B.C. Cu această ocazie am aflat că purtam sechele T.B.C. pe ambii plămâni. Era într-o perioadă când eram foarte slabă şi înghiţeam cu greu mâncarea, deşi făceam parte dintre persoanele care suportau greu foamea. Starea mea fizică nu l-a împiedicat pedirectorul Dinică să-mi aplice, ca sancţiune, bătaia. Ne aflam în plină vară, într-o mizerie de nedescris. Obloanele late şi groase nu permiteau ventilaţia, căldura din cameră era de nesuportat. În plus, era o criză de apă datorită căreia o zi întreagă aveam la dispoziţie doar o căniţă de apă, care abia dacă ne satisfăcea setea. Situaţia aceasta ne ţinea într-un fel de somnolenţă, cu greu rezistam să stăm ţepene, conforme regulamentului, de la cinci dimineaţa până la zece seara.

În duminica fatală era Petruţa de serviciu. În toată temniţa era o linişte deplină. În consecinţă ne-am urcat în paturi şi ne-am aşternut pe somn. Când dormeam mai profund am auzit zăvoarele la uşă. Am sărit ca broaştele în tău, cu greu ne-am aşezat în front şi am dat obişnuitul raport în faţa unei inspecţii venite inopinat de la un nivel superior. Nu ni s-a spus nimic nouă dar, după fizionomia comandantului şi ochii măriţi ai Petruţei, am ştiut că nu ne aşteaptă nimic bun.

Nu am fost pedepsite pe loc. Comandantul a aşteptat ziua de duş şi a intrat în celulă imediat după întoarcerea noastră. Abia am reuşit să ascundem sub perne rufele ude şi alte lucruri, ca de pildă gamele oprite cu mâncare, lucru ce era interzis. Directorul, cu un

baston, a răsturnat toate pernele, cred că n-a fost pat în care să nu găsească măcar o

batistă udă dacă nu altceva. Înşiruite în front, aşteptam să vedem ce va urma. Comandantul a spus sec: "Şefa de cameră, ieşi pe sală." Corina şi Stanca au protestat vehement, spunând că nu e drept să fiu pedepsită pentru felul în care arăta camera imediat ce ne-am întors de la baie. Comandantul le-a ordonat să iasă şi ele pe sală. Am fost prima care am intrat la bătaie. Într-o cameră goală mă aştepta un gealat cu o curea lată, de o lungime respectabilă. Comandantul, cu o voce perfidă, m-a sfătuit să ţin mâinile strâns între genunchi şi, după ce am primit prima lovitură, am înţeles de ce. Sergentul a ridicat cu ambele mâini cureaua şi m-a pleznit cu atâta violenţă încât am simţit că mă spulber în mii de bucăţele. Dacă, instinctiv, aş fi dus mâinile la spate, sigur mi le-ar fi fracturat, atât de sălbatic cădeau loviturile.

Nu ştiu dacă, mirat că nu urlu sau din satisfacţia de a mă vedea schimonosită de durere, comandantul se aplecase ca să-mi vadă chipul, plecat mult în faţă. Mic de statură cum era, mi s-a părut o stârpitură vrednică de dispreţ. Simţeam cum ura urcă din adâncurile tenebroase ale sufletului meu şi mă bucuram că forţa acestui sentiment, de care m-am ferit atâţia ani, îmi dădea tăria să nu mă prăbuşesc sub lovituri.

Petruţa m-a luat în primire şi m-a aşezat pe sală cu faţa la perete. Am avut timp să observ că se adusese masa şi că hârdăul cu mâncare era în faţa celulei noastre. Imediat mi s-a alăturat Corina. Eu îmi acoperisem faţa cu mâinile şi mă căzneam să-mi domolesc durerile prin autosugestie. Corina mi-a şoptit: "Te rog să nu plângi." Mi-am luat mâinile de pe faţă şi am observat că faţa palidă a Corinei se crispează de spaimă. A tăcut fără să mai spună nimic, cred că s-a speriat de ura pe care a citit-o în ochii mei.

Când ni s-a alăturat şi Stanca la perete ne aşteptam să ne introducă în celulă. Petruţa, însă, i-a şoptit ceva comandantului şi au plecat, fără noi, spre cameră. Am auzit vocea Vioricăi; vorbea foarte hotărât dar n-am înţeles ce spune. Comandantul s-a proţăpit în faţa mea şi mi-a spus:

"du-te şi linişteşte-le pe cele din cameră. Fac refuz de hrană în bloc. Să nu vă împingă păcatul să-mi forţaţi mâna."

Am venit în cameră şi le-am explicat că nu e bine să se expună riscurilor pe care le presupune o grevă colectivă, dar fetele erau atât de revoltate încât nici nu vroiau să ia în considerare argumentele mele. Până la urmă le-am convins că este mult mai bine să cerem un procuror sau un ofiţer politic de la regiune. Am ieşit din nou pe sală şi i-am spus comandantului că se va ridica greva în momentul în care un ofiţer politic sau un procuror va veni să stea de vorbă cu noi. Comandantul mi-a spus că nue nevoie să prelungim povestea, va chema imediat pe ofiţerul politic. Am primit mâncarea şi, într-adevăr, a doua zi, toate trei şi încă două -trei fete din cameră am fost scoase la raport la ofiţerul politic.

A avut ce auzi! Punctul principal al cererii noastre era să fim duse la o închisoare de femei. Cu pedepse administrative şi nu penale nu aveam ce căuta într-un penitenciar organizat pentru pedepsirea recalcitranţilor (ştiam lucrul acesta de la vecinul fetelor din cealaltă cameră, care fusese adus în lanţuri pentru că era "recalcitrant").

Spatele meu, însă, arăta îngrozitor. La baie toate miliţiencele s-au perindat să vadă ce a putut să facă din spatele meu colegul lor de serviciu. Mai cumplit, însă, arăta sufletul meu. Mi-am propus să ţin post negru până la amiază timp de 40 de zile ca să fiu eliberată de ura şi revolta care clocoteau în sufletul meu. Mă rugam mult în colţul camerei ferit de vizetă. Fetele îmi înţelegeau impasul, mă rugam cu disperare ca să mă ajute. Gica F. m-a învăţat să

cânt "îngerul a strigat" după glasul bisericesc (noi îl cântam pe cel cult) ştiind că-mi place foarte mult. Nana m-a învăţat "La râul Vavilonului" considerând că mă va ajuta să trec pragul acestei încercări.

Ileana nu vroia să creadă că am fost bătută, dar chiar şi ea s-a îngrozit când mi-a văzut spatele. Nu eram obişnuită să dorm pe burtă, singura poziţie convenabilă acum. Noaptea îmi reluam inconştient poziţia mea obişnuită pe dreapta, fapt care îmi provoca dureri cumplite. A trecut multă vreme până când vânătăile mi s-au estompat. Scăpată de dureri mi se părea curios că nu mai trebuie să-mi înăbuş suspinul care mă chinuia dându-mi un sentiment umilitor de teroare.

Curând am fost mutate iar împreună, din nou într-o cameră cu motorină năclăită pe jos. I-am cerut Petruţei cioburi din sticlă şi, cu răbdare de deţinută politic, am răzuit, centimetru cu centimetru, scândurile. Ele tot negre au rămas dar, cel puţin, nu mai erau cleioase. Petruţa a întrebat-o pe Gigi dacă e adevărat că sunt informatoare; era ciudat şi pentru ea ca o informatoare să fie astfel maltratată. Se simţea prost şi pentru faptul că directorul o pusese să-mi facă raport de pedepsire. Gigi a asigurat-o că nici vorbă să fiu informatoare şi că mi-am pus pielea la bătaie şi pentru cadre care m-au pedepsit. Ileana, deci, a fost crezută şi abia întâmplarea cu bătaia m-a scos din suspiciune, ca să se ştie că nu suntem supărate, i-am făcut Petruţei o pisicuţă pe care Gigi a modelat-o iar eu am îmbrăcat-o. Făceam aluzie la "economia de vedere" şi la torsul somnolent al unei pisici.

Nu ştiu dacă ieşirea la ofiţerul politic a avut drept urmare plecarea noastră de la Botoşani. Cred, mai degrabă, că cei de sus au ajuns la convingerea că tot mai bine eram ascunse într-un penitenciar de femei. Aşa se face că părăseam şi acest oraş căruia, eu, personal, aveam să-i păstrez multă vreme o amintire deplorabilă. Dinică ne-a "onorat" cu prezenţa lui la plecare. Mi-l amintesc coborând scările alături de mine şi de Gigi, încercând să fie amabil. Gigi i-a răspuns monosilabic uşurându-mi plăcerea de a nu-l lua în seamă. Dumnezeu să-l ierte! Nu ştiu dacă deţinuţii care i-au fost sub mână pot spune acelaşi lucru.

De această dată, fantezia celor care dispuneau de viaţa noastră ne-a expediat tocmai la Arad. Închisoarea se afla la o distanţă de câţiva kilometri de oraş. Avea o aşezare frumoasă pe larga luncă a Mureşului şi părea şi aceasta o cazarmă militară. Putea fi şi o veche închisoare stil Maria Tereza.

Am primit o celulă spaţioasă la etaj. Curând am aflat că la parter se aflau deţinutele condamnate penal. Lucrau împletituri din nuiele şi primeau pachete de acasă dacă îndeplineau norma. Veneau la etaj la spălător care-şi merita numele. Erau robinete pe două şiruri deasupra unor chiuvete din beton. În sfârşit, ne puteam spăla ca lumea.

Noi am rămas în secţie închisă, fără drept la scrisoare şi pachet. Dar eram scoase la curăţenia de la spălător, W.C.-uri şi scări şi la spălatul gamelelor pentru întregul penitenciar. Primeam mâncare în marmite militare şi trebuia să le urcăm singure la etaj. La început aveam impresia că ne dezmembrăm sub greutatea lor dar, în curând am reuşit să ne obişnuim şi cu această povară. Cât de adevărat este că exerciţiul formează meşterul!

Am primit, la sugestia noastră şi cu aprobarea conducerii, dreptul de a lucra pentru înfrumuseţarea

penitenciarului! Nana ne-a învăţat să confecţionăm flori artificiale în acest scop. Din pânza cu care erau ambalate pachetele, curăţată de scrisul cu chimic al adreselor cu

ajutorul clorului, am făcut perdeluţe la indicaţia unei gardience care era entuziasmată să decoreze penitenciarul.

În general, paza era mai sobră, ne împăcam bine cu gardiencele, erau mulţumite că executam corvezile fără probleme, chiar şi pe cele mai scârboase, ca desfundatul W.C.-urilor şi chiuvetelor.

Ne petreceam timpul după regulile noastre, eram împreună şi ne bucuram de acest lucru. Genia conducea lecţiile de limbă germană, Stanca făcea cu noi exerciţii de limbă rusă, ilustrate de Jeni cu poezii din clasicii ruşi, Puşkin, Lermontov şi chiar cu cântece din repertoriul corului Jarin. Era ciudat că, pe lângă lungul şir de rugăciuni şi acatiste, am învăţat şi un fragment din Demon. Prima parte, portretul demonului descris după canoanele romantismului, m-a făcut să mă întreb dacă diavolul este capabil să aibă nostalgia paradisului. Doamna Lilica se ocupa de franceza noastră şi o făceam să râdă cu poftă când îi traduceam ad literam proverbe româneşti. Am început să "scriem" şi un roman poliţist, "Maşina de scris", la desfăşurarea căruia, zilnic, contribuia o altă persoană. În felul acesta nu se ştia niciodată ce curs va lua povestirea şi cum vor evolua eroii.

În timpul iernii aveam probleme cu Maria. Deschidea geamul şi nu accepta să fie închis decât atunci când interveneau, cu duritate, miliţiencele. Biata de ea, s-a ales din acest sport cu nasul îngheţat! Doctorul închisorii era la fel de neputincios ca toţi ceilalţi în privinţa medicamentelor, dar acorda bolnavelor dreptul de a sta în pat şi ziua, iar miliţiencele nu ţineau morţiş la măsura absurdă de a sta cu ochii deschişi către vizetă, pentru că regulamentul nu permitea somnul decât de la zece seara până la cinci dimineaţa.

Mi-au rămas în amintire Sfintele Paşti, mai bine zis săptămânile postului mare. Doamna Bobi Marin mă învăţa acatistul Mântuitorului şi acest exerciţiu de memorie îmi cobora în suflet o evlavie care mă emoţiona până la lacrimi.

Primăvara sfintelor sărbători era frumoasă. Am fost scoase să plantăm zorele şi alte flori în jurul penitenciarului; pământul reavăn şi focul făcut din vrejurile uscate ne-au amintit de alte zile, din alt veac, petrecute într-o copilărie îndepărtată care, parcă, nici nu mai era a noastră, atât de mult ne îmbătrânise restriştea. În nopţile când emoţia nu mă lăsa să dorm repetam icoasele şi condacele acatistului care-L proslăvea atât de cuprinzător pe Mântuitor şi închinam câte un mic imn primăverii acesteia atât de sfinţită de prezenţa Lui binecuvântată, Iată unul de care îmi mai amintesc:

"Acea primăvară părea că vine din toate direcţiile.

Venea dinspre cer, în reverberaţii de lumină pură; pură ca o inimă plecată adânc în rugăciune, pe altarul iubirii fără "de sine".

Venea dinspre pământ, clocotind de seve ca un zvon de ape multe; ca o inimă eliberată de frânele eului, gonind nestăvilit spre limanul unei iubiri fără "de sine".

Venea dinspre trecut, din catacombele amintirii, în imnuri arzătoare; ca o inimă cuprinsă de flăcările de adorare ale iubirii fără "de sine".

Venea dinspre viitor în valuri de arome, înmiresmată ca o inimă ce cade şi se mistuie total în abisul infinit al iubirii fără "de sine".

Da, primăvara aceea venea din toate direcţiile şi foarte de sus.

Venea de pe Cruce, unde însăşi Iubirea se jertfea pe sine."

Începuseră să plece fetele cu doi şi apoi cu trei ani dar nu toate. Unele au primit prelungiri prin dublarea pedepsei iniţiale. Nimeni nu putea să descifreze criteriile după care securitatea se juca astfel cu vieţile noastre. Pentru noi, atât plecarea celor mai norocoase,

cât şi rămânerea celor mai ghinioniste erau copleşitoare. Ne bucuram pentru cele care plecau dar ne durea despărţirea, sufeream cumplit pentru cele care rămâneau dar ne bucuram că, cel puţin, eram împreună. În ce mă priveşte, fiecare plecare era, pe lângă bucurie şi speranţă şi o extrem de dureroasă sfâşiere. Plecau spre un "mai bine", fără îndoială, dar ştiam că n-o să le mai văd; în condiţiile date, întâlnirea noastră afară însemna, pur şi simplu, revenirea în temniţă, fără proces, pe baza unei simple pedepse administrative. Mă durea despărţirea deşi ştiam că iubirea care ne lega era lăuntrică, rămânea închisă în taina inimii pentru totdeauna. Din fericire, fetele care veneau la expirarea pedepsei din temniţă erau din ce în ce mai puţine, aşa că, pe nesimţite, numărul nostru a început să scadă.

Una din cele mai grele încercări prin care am trecut în această perioadă a fost boala Doamnei Lilica. Zilnic, pe parcursul unor anumite ore, febra i se ridica în jurul a 40°, însoţită de nişte frisoane puternice care o lăsau, pur şi simplu, istovită. Deşi medicii au avut destulă bunăvoinţă, diagnosticul nu a putut fi stabilit cu precizie, se presupunea că e ceva legat de rinichi. De tratament, nici nu se punea problema. În opinia medicilor care au consultat-o, Doamna Lilica avea să sucombe doborâtă de febra extrem de ridicată. Era atât de slăbită că nici nu se mai putea purta pe picioare, o duceam pe braţe, două dintre noi făcându-i scăunel din mâinile noastre. Ne mai ştiind ce să facem, ne-am hotărât ca, timp de 40 de zile, să organizăm o rugăciune continuă. Cineva ne-a spus că această rugăciune funcţionează ca şi sfântul maslu. S-ar putea să fie spre însănătoşire, dar s-ar putea să fie spre alt deznodământ. Doamna Lilica a acceptat cu bucurie rugăciunea, promiţând că, atunci când nu are febră, ne va urmări şi ea. Toate credeam cu tărie că va fi spre însănătoşire.

Ne-am hotărât ca fiecare verigă din lanţul care s-a format să spună un rozar, dura cam 20 de minute. Fiecare ştia de la cine primeşte rugăciunea şi cui trebuie să o transmită. Atenţionarea se făcea prin atingerea braţului, ultima boabă din rozar fiind comună ca să nu se creeze nici o fisură. Problema mai grea era în timpul mesei şi, mai ales, în timpul nopţii, când era pericol să te prindă somnul, dat fiind faptul că, prin repetare, rugăciunea avea o monotonie care putea induce o stare de somnolenţă.

Noi ne vedeam de rugăciune, febra şi frisoanele îşi vedeau de periodicitatea lor dar, pe măsură ce ne apropiam de sfârşitul intervalului crizele se scurtau. În cea de-a 40-a zi criza n-a mai avut loc şi, peste două săptămâni, Doamna Lilica lucra cot la cot cu noi la căratul paturilor grele de metal de la magazie la etaj pentru "mobilarea" unei celule destinată "colectivistelor" (femei de la ţară care erau considerate ca oponente colectivizării). Miracolul a fost atât de evident încât inimile noastre se transformaseră întrun rug de emoţie trăită aproape ca o spaimă.

La scurt interval de la însănătoşirea Doamnei Lilica a venit o inspecţie pe linie sanitară. (Se ordonase un examen de sânge şi unul coprologic pe toată temniţa precum şi vaccinul antitific.) întâmplător, medicul inspector cunoştea cazul Doamnei Lilica şi, vădit uimit, l-a întrebat pe doctorul nostru:

"cea avut şi cum ai făcut-o sănătoasă?"

Răspunsul a fost uluitor:

"aşa cum nu ştiu ce a avut, nu ştiu nici cum s-a făcut sănătoasă. Le puteţi întreba pe ele, sunt singurele care vă pot lămuri."

Bineînţeles că n-am fost "consultate" şi, ca atare, inspectorul a rămas fără răspuns.

Cum eu eram cea mai apropiată de termenul de eliberare, Doamna Lilica m-a rugat să

intru în prima biserică ce o voi întâlni ca să mulţumesc Sfintei Fecioare pentru darul preţios ce i l-a făcut. Ceea ce am şi făcut la Timişoara.

Apropierea zilei de 15 iulie începuse să-mi dea frisoane. Îmi impuneam să nu mă ambalez prea tare ca să nu fiu lovită ca prima dată. Dar reuşeam cu greu să-mi menţin calmul. Mă ajutam de trei rugăciuni, una către Domnul Iisus, una către Sfânta Fecioară şi una către Sfânta Tereza, care, din cauza repetării, mi-au rămas atât de adânc întipărite în memorie încât şi azi mă pomenesc că se desfăşoară de la sine, fără să-mi dau seama când şi de ce îmi apar în gând.

În dimineaţa zilei de 10 iulie, în timp ce spălam scările, ni s-a ordonat să intrăm în cameră şi să ne aşezăm cu faţa la perete. Aşa se făceau scoaterile din cameră a persoanei care, fie că se elibera, fie că era dusă la un plus de anchetă. Emoţia era mare pentru că nici o pedeapsă nu expira la 10 iulie. Fiecare aşteptam cu sufletul la gură să simţim pe umărul cui se opreşte mâna gardiencei. Persoana astfel atinsă trebuia să-şi facă bagajul în tăcere şi tot în tăcere să părăsească celula, fără nici un cuvânt de rămas bun. Restul părăseau peretele abia când se închidea uşa. Mărturisesc că mi-a stat inima în loc când am realizat că eu sunt cea aleasă de soartă. Faptul că eram scoasă din cameră înainte de expirarea pedepsei nu era de bun augur.

Pe sală mă aşteptau medicul, un sergent şi gardianca de serviciu. Am fost dusă într-o celulă goală unde miliţianca mi-a dat bagajul de la magazie şi mi-a făcut o percheziţie foarte sumară. Am constatat că Stanca ataşase la bagajul meu lucrurile ei, eu n-am putut lăsa altceva decât o parte din lucrurile din cameră. Şi faptul că n-am fost dusă la magazie mi s-a părut de rău augur. Doctorul mă privea foarte atent, ar fi vrut să ştie cum s-a făcut bine Doamna Lilica. Mi-a spus că a avizat starea sănătăţii mele şi, înţelegând ce mă preocupa, mi-a spus că voi fi dusă la penitenciarul din Arad, probabil, pentru eliberare.

Zorelele plantate în primăvară erau înflorite, o revărsare de cupe albastre sub un cer de vară înalt şi intens albastru. În curte ne aştepta o maşină de teren care transporta câteva funcţionare de la temniţă la Arad. Sergentul m-a invitat să iau loc pe bancheta din spate. Funcţionarele mă priveau curioase, fără pic de jenă, mă simţeam ca un urs la circ. Penitenciarul din Arad era o clădire impunătoare, ca toate închisorile ridicate de austrieci în Transilvania. Sergentul m-a predat "în poartă". Mi-am dat seama că închisoarea era ocupată mai mult de bărbaţi de drept comun.

Venirea mea era însoţită de fluiere insistente şi care-i avertizau pe deţinuţi să se aşeze cu faţa la perete. Am parcurs fără ochelari pe ochi etaje şi culoare şi am fost introdusă pe un colţ al clădirii într-o celulă cu un singur pat. Deci, din nou izolată.

Cum era şi firesc, au început să mă bântuie tot felul de gânduri. Un semn discret m-a dus la singurul perete pe care-l aveam în comun în stânga celulei mele. Era un bărbat care vroia să ştie ce vecin nou i-a fost adus. Cele câteva detalii despre mine l-au amuţit. Era proaspăt condamnat şi faptul că se putea sta în închisoare 14 ani de zile fără nici o legătură cu familia i se părea mai mult decât înfricoşător. Era atât de speriat că nu m-a mai deranjat. M-a lăsat în prada supoziţiilor, care de care mai pesimistă.

Nu mă deranjau decât când mi se aducea hrana. Nici ritualul de închidere şi deschidere nu mi-l aplicau, nici nu mă controlau dacă respect regulamentul cu privire la somn. A treia zi de la sosirea mea a venit de serviciu un sergent care mă cunoştea de la penitenciarul politic.

El m-a scos în timpul nopţii la spălător, la golitul tinetei şi la plimbare într-una din curţile gen cameră fără acoperiş. Am privit cerul nopţii de vară, bogat înstelat. Oare aveam şi eu o stea călăuzitoare acolo, sus, pe firmament? Mă întrebam ca profesorul nostru, Lucian Blaga, dacă nu arunca nimeni cu piatra în steaua mea fără noroc? Aş fi vrut să profit de bunăvoinţa sergentului şi să-l întreb dacă ştie ceva în legătură cu mine, dar mi s-a părut inutil demersul. Îl puneam, cel mult, într-o situaţie penibilă, dacă era un om de omenie, aşa cum părea să fie. M-a ţinut foarte mult, sau poate numai mie mi s-a părut pentru că, în pofida agitaţiei mele lăuntrice, timpul se târa greoi spre un deznodământ pe care mi-l doream cât mai imediat deşi ştiam că, odată sosit, s-ar putea să mă strivească sub povara inexorabilului.

La revenirea în celulă, sergentul m-a întrebat câţi ani am ispăşit. La auzul celor 14 ani a murmurat: "Cum ai putut să-i înduri?!" Apoi mi-a şoptit că nu ştie ce mi se pregăteşte. Am fost adusă la închisoarea din Arad la un ordin telefonic de la Bucureşti. Informaţia nu putea să mă liniştească. Deci era din nou o problemă cu eliberarea mea. Am simţit că intru din nou în panică. Dacă vroiam să n-o iau razna, trebuia să fac orice ca să nu-mi pierd cumpătul. Am încercat să mă rog dar, cum mi se întâmpla mereu când mă aflam în mare dificultate, nu mă puteam concentra. Gândurile scăpau de sub control, puteam, din când în când, să rostesc scurta rugăciune a inimii. Nu-mi mai rămânea decât evadarea. Îmi plăcea, din când în când, să mă întorc la poveştile mele medievale. Voi căuta, deci, să-mi fac o plăsmuire cât mai lungă, să evadez în spirit, într-o lume fictivă care să mă absoarbă, să-mi anuleze realitatea sumbră. Cu un efort de voinţă am pornit spre lumea mirifică a fanteziei.

Iată una din aceste fantezii:

"Cum trăia, de la o vreme, mai mult singură, Bătrâna-Doamnă a părăsit Cetatea fără alai, chiar şi fără bătrânul diac Vitod. Vroia să ajungă la templu, să se reculeagă în cea mai deplină tăcere şi, eventual, să se bucure de prezenţa sacerdotului, Sfinţia-Sa-Cea-Bună. Coborî cărarea, păşind cu fereală, absorbită de gânduri. Dar, pe măsură ce înainta, frumuseţi edenice o împresurau, umplându-i sufletul de uluire. Era o sfântă dimineaţă de vară în care binecuvântările raiului se revărsau peste întreaga fire, aşezând miracole încântătoare în văzduh, pe pământ, peste ape. Nici un augur rău nu părea să tulbure desăvârşirea zilei. Un cer cu limpezime de lacrimă se sprijinea uşor pe marginile zenitului, arcuindu-se în apogeu înalt, de un albastru intens ce făcea ca nemărginirea să pară şi mai de necuprins. Un soare superb trimitea belşug de lumină blajină scăldând întreaga fire într-o diafană neprihănire. O căldură învăluitoare răsfăţa cu nespuse delicii o vegetaţie izbucnită la viaţă într-un total elan de bucurie. Un zefir uşor ca o părere legăna, abia ghicit, corole de flori ce răspândeau valuri de culoare şi miresme şi înfiora ramuri tremurătoare şi ierburi înalte. Ape limpezi adunau în adâncul lor toate aceste minuni, restituindu-le într-o uşoară clătinare de unde, vastităţii. Natura respira calm, inundată de acest ocean de frumuseţe şi un susur lin, ca un suspin de fericire, înălţa psalmi de recunoştinţă şi adorare Creatorului Sublim, Carele, poate că privea în acel ceas, cu nespusă milă şi îngăduinţă, furnicarul de oameni, năpustit pe uliţele Cetăţii sub teribilul impuls al Necesităţii.

Bătrâna-Doamnă suferea. Purta în inimă o Rană. O purta blând, cu resemnare, nici un "de ce?"nu tulbura liniştea lăuntrică şi totuşi o tristeţe fără vârstă, purceasă ca de la facerea lumii, punea hotar necruţător între suflet şi bucuria cu care Divinul îşi binecuvânta creaţiunea.

Pe drum is-a alăturat un Pelerin, care tulbura armonia celestă cu o ternă etalare de sine. Sufletul Bătrânei-Doamne se retrăsese şi mai adânc în spatele zidului de tristeţe. Deşi bucuria iscată din Frumuseţe palpita tot mai intens în fiecare secundă ce se topea în neantul devenit imediat Trecut,

deşi îşi amintea de frenezia ce-i fusese dăruită în repetate rânduri de Clipă, sufletul ei rămânea împietrit. Într-un târziu, ungând abia conturat se iscă pe marginea înţelegerii: înţelepciunea Supremă îi dăruise o durere atât de profundă pentru ca toate clipele dureroase ce-i vor urma să nu mai pară a fi durere. Murmură în gând: Binecuvântat să fie Marele şi Bunul!

Pelerinul, vorbind mereu, Bătrâna-Doamnă, tăcând mereu, ajunseră pe aleea Templului. Lumina soarelui aşeza cunună sclipitoare pe furia sa zveltă. În jurul crucii de pe cupolă Frumuseţea se potenţa şi mai desăvârşit. Pe laturile aleii străluceau superbe tufe de trandafiri. Pe frontispiciu, Frumuseţea luase chipul Sfintei Fecioare. Sufletul Bătrânei-Doamne fu străbătut de un fior cald de evlavie:

Maria, Roşa Mistica, Mater Eclesiae, ora pro nobis!

Sfinţia-Sa-Cea-Bună nu oficia, dar se afla la Templu. Le ieşi în întâmpinare cu un surâs de bunăvoinţă, darsurâsul era trist. Bătrâna-Doamnă văzu cu claritate că şi Sfinţia-Sa-Cea-Bună purta înjuru-i un nimb de tristeţe, o altă tristeţe decât a ei. Cele două tristeţi puneau între cele două suflete o distanţă abia perceptibilă dar tăioasă ca o lamă de cea mai mare fineţe. Inima Bătrânei-Doamne se făcu ghem de durere, regreta distanţa dintre suflete, dar nici un suspin nu tulbură Clipa.

Pelerinul, copleşit de mulţumirea de sine, nu avea nici un fel de nimb. Nu înţelegea mare lucru dar intui că e de prisos. Plecă.

Sfinţia-Sa-Cea-Bună începu să povestească despre Templu. Bătrâna-Doamnă răspundea din când în când, la întâmplare. Vorbele veneau din lumi diferite şi nu spuneau ce ar fi vrut să spună. Cădeau între cei doi, grele, ca nişte roade nefolositoare. În cele din urmă s-au îndreptat spre poartă. Paşii lor răsunau înăbuşit pe alee, vătuiţi de clăbuci mari de tristeţe. Bătrâna-Doamnă aştepta încă acel ceva nedefinit, acel ceva ce decurgea din toată splendoarea zilei aceleia, aştepta gestul sacerdotal care să nu-i facă zadarnic pelerinajul, aştepta Miracolul.

În dreptul unei tufe de trandafiri acoperite cu splendide potire înfocate, Sfinţia-Sa-Cea-Bună se opri. Inima Bătrânei-Doamne aproape încetă să mai bată, o emoţie puternică îi copleşi întreaga fiinţă. Mâna sacerdotului atinse cu delicateţe cupa unei roze, eliberă miresmele întemniţate în corolă şi văzduhul se umplu de o bună aromă duhovnicească. În potirul rozei atinse apăru un înger, unul din acei îngeri mici, care coboară foarte mult ca să dea strălucire lucrurilor pe care le ating. Dormea copleşit de lumină şi mireasmă şi, poate, de aceea, trandafirul părea un foc viu, fără arsură însă. Îngerul trezit se înălţă grăbit, în repezi scânteieri solare urzind Clipei veşmânt de veşnicie.

Sufletele celor doi se descătuşară de Eu, plutiră liber în oceanul de Frumuseţe. Cuvântul ce nu fu rostit îi purtă într-o odihnitoare uitare de sine.

SfinţiaSa-Cea-Bună retrase mâna şi miresmele intrară din nou în potirul trandafirului. Secundele suspendate o Clipă începură să curgă din nou, inexorabil. Eul fiecăruia se reînfăşură în propria tristeţe şi paşii îşi reluară mersul.

Bătrâna-Doamnă şovăi în pragul porţii. Ar fi vrut să găsească o rostire pentru Cuvântul ce nu fusese pronunţat dar nu găsea nimic pe potrivă. Tăcu, deşi părea că Sfinţia-Sa-Cea-Bună era în aşteptare. Ea păstră în inimă amintirea Cuvântului nerostit şi un plâns zguduitor se dezlănţuipe întinderi mari de suflet."

Plânsul mi-a făcut bine. Mă simţeam atât de singură aruncată în celula aceasta fără să ştiu ce mai vor prigonitorii noştri de la mine. Pelerinajul meu m-a scos din decrepitudinea la care m-au osândit a câta oară? şi mi-a încălzit inima copleşită de spaimă cu un firicel de speranţă. Cât de adevărat este că poţi să-ţi pierzi minţile dacă te părăseşte speranţa! Cineva îmi vorbea din nou, în gând sau în inimă:

"Bateţi-vă pentru Mine! Veţi primi răni, sigur, nu este luptă fără suferinţă şi nici victorie fără luptă. Dar credeţi în Iubirea Mea, cu Mine veţi învinge, căci Eu am biruit lumea! în lucrarea ce se face în numele Lui Dumnezeu nu este înfrângere, ci victorie sigură. Eu nu consimt să pierd nici un suflet pentru că fiecare M-a costat stropi de sânge. Ca să cobor la voi cu tot cerul Meu am acceptat Calvarul. Ca să faceţi din inima voastră altarul Meu, nu trebuie decât să Mă chemaţi cu sinceritate."

Am putut să mă rog îndelung şi m-am liniştit. Am înţeles mai mult ca oricând cât de neînsemnată este suferinţa mea pentru un dar atât de mare: să suferi "admajorem Deigloriam".

În după amiaza zilei de 14 iulie am auzit fluierele răsunând prin temniţă, am simţit clar că sunt pentru mine şi că, în sfârşit, voi afla ce mi s-a mai pregătit. Am intrat într-un birou unde mă aştepta o anchetatoare (pentru prima oară o femeie, pe parcursul celor 14 ani!). A fost o anchetă lungă, foarte minuţioasă, de genul celor numite "de verificare". Persoana se arăta când incisivă, când amabilă, era versată în astfel de anchete. Mi-a strecurat pe parcurs câteva informaţii despre familie; nu ştia nimic despre tatăl meu, ştia despre mama că e pensionară pe undeva, prin Moldova (lucru ce mi s-a părut ciudat, eu o credeam în Transilvania), ştia despre fratele meu că e în Bucureşti, că e căsătorit cu Angela, care nu mă agreează şi că au un băieţel. Mi-a dat şi numele străzii unde locuiau. (S-a dovedit a fi o adresă veche). În final mi-a spus că, de fapt, venise cu avizul favorabil al "tov. colonel" pentru eliberarea mea. M-a întrebat ce mâncare voi cere mai întâi şi a fost uluită să afle că voi cere pâine.

Imediat ce am terminat această obositoare anchetă am fost introdusă în biroul comandantului. Era îmbrăcat în uniformă şi avea biletul meu de eliberare în faţă. M-a pus să-l citesc şi am aflat că Tribunalul Militar Cluj m-a condamnat la 14 ani. Astfel, cei patru ani erau ascunşi într-o sentinţă care a fost, de fapt, de zece ani, dar îmi era indiferent cum erau botezaţi anii aceştia, adevărat era că i-am executat aşa cum scria acolo: "temniţă grea". Comandantul mi-a spus că în noaptea aceea voi dormi încă în penitenciar, dar speră să nu am coşmaruri. Îmi înmânase actul cu câteva ore mai devreme ca să pot pleca dimineaţa înainte de a se deschide birourile. Era politicos, mă trata ca pe un om liber. Am trecut pe la casierie unde mi s-a eliberat strict costul unui bilet până la Bucureşti.

Vecinul a fost îngrijorat că am lipsit atât de mult din celulă. A fost foarte emoţionat să afle că, în sfârşit, plecam în libertate după ce făcusem atâta amar de ani "pe degeaba" (mi s-a părut pitorească expresia şi am reţinut-o).

Într-adevăr, la ora cinci dimineaţa, am fost scoasă din celulă, dusă dincolo de poartă unde am fost lăsată în stradă în totală nedumerire. Din fericire, în poartă era sergentul care mă cunoştea. "Eşti liberă", mi-a spus; "Ştii să te duci la gară?"

"nu cunosc deloc oraşul.", i-am răspuns.

Sergentul s-a gândit puţin şi apoi mi-a spus:

"e dimineaţă tare şi acum nu e nimeni care să mă controleze. Dacă renunţi să aştepţi pacheţelul cu hrană pentru drum, te conduc eu până la linia de tramvai, de acolo mergi pe lângă linia de tramvai până ai să vezi gara."

Şi sergentul a riscat să părăsească postul ca să-mi uşureze drumul spre gară! La linia de tramvai mi-a întins mâna milităreşte şi mi-a urat noroc, că voi avea nevoie de el. Ştia omul bine că aşa era!

Nu era lume multă pe stradă, dar nu exista persoană care să nu se uite la mine ca la urs. Oare scria pe fruntea mea "ieşită din temniţă"?

Nu realizam că eram, de fapt, o apariţie bizară. Aveam părul foarte alb şi faţa foarte tânără, fără nici un rid. Deşi eram în luna lui Cuptor, faţa mea era albă şi ea ca o coală de hârtie, nici urmă de bronz. Toată lumea avea în picioare sandale uşoare, eu aveam pantofii închişi, primiţi de la Stanca, cu cel puţin un număr mai mare decât purtam eu. Femeile aveau fuste uşoare, foarte largi, purtate pe jupoane, aşa era moda. Eu aveam, în plină vară, o fustă dreaptă, din stofă, tot de la Stanca. În plus, mai aveam în mână o sacoşă ciudată, confecţionată dintr-o bluză galbenă peste găurile căreia brodasem crenguţe de liliac. Cum să nu întoarcă privirile după mine?

În drum spre gară cineva pierduse o splendidă caisă şi era cât pe ce să mă plec fulgerător să o ridic. N-am făcut-o, nu pentru că mi-a fost ruşine, ci pentru că n-aş fi putut să o împart la toate câte erau în celulă!

M-am speriat şi, până la gară, mi-am repetat obsedant:

Eşti liberă, eşti liberă, învaţă că eşti liberă! Învaţă să uiţi!

Casiera de la gară şi-a dat imediat seama ce este cu mine şi m-a întrebat câtă închisoare am făcut. Când i-am spus numărul anilor a rămas un moment blocată şi apoi a exclamat: "tulai, Doamne, cum de-ai putut să-i găteşti?!"

La Timişoara trenul trebuia schimbat. Aveam o întrerupere de câteva ceasuri. Am căutat o biserică şi am găsit acolo un preot în vârstă. Tocmai terminase liturghia. I-am spus că n-am nici un bănuţ dar că îl implor să mulţumească Domnului Dumnezeu pentru eliberarea Aspaziei, pentru însănătoşirea Elenei şi pentru izbăvirea din temniţă a celor pe care Blândul Iisus îi cunoaşte după nume şi după iubire.

Mă întorceam acasă! Proscrisă! Într-o lume guvernată de ură!

Şi totuşi sorbeam cu nesaţ lumina imperială şi căldura blajină a acestei veri, din anul Domnului 1962, când mi se schimba dominanta destinului şi, poate pentru că îmi simţeam sufletul inundat de o frântură din tinereţea mea întreruptă abrupt cu paisprezece ani în urmă, mi-au răsărit în gând câteva versuri ale lui Panait Cerna, demult uitate:

... "Puteri, ce puneţi între noi hotare!

Ameninţaţi, loviţi, răniţi mai tare!

C-un zâmbet în luminile privirii,

Cu milă şi blândeţe vă primim.

Nu tremurăm la gândul nimicirii,

Noi suntem mai puternici: NOI IUBIM."

Technorati Tags: Hristos,iubire,credinta,dragoste,inchisoare,comunism,poezie,femei,exterminare