miercuri, 17 ianuarie 2018

VIATA SF. IGNATIE BRIANCEANINOV

Pentru prezenta ediţie, Editura Areopag

www.areopag.ro

ISBN 978-606-8451-89-3

VIAŢA SFÂNTULUI IGNATIE BRIANCIANINOV

Traducere din limba rusă de Angela Voicilă Volum îngrijit de Mihaela Bejan

Carte apărută cu binecuvântarea înalt Preasfinţitului Arhiepiscop Justinian Chira al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului

Editura Areopag Bucureşti, 2016

INTRODUCERE

Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa. (Evrei 13, 7)

Au trecut 12 ani de la sfârşitul lumesc al prea­sfinţitului episcop Ignatie Briancianinov, sfânt vred­nic de pomenire al Bisericii Ruse a secolului al XIX-lea1. A trăit în vremuri apropiate nouă, iar mulţi dintre contemporanii săi, alături de care s-a nevoit, mulţi ucenici ai săi, sunt încă în viaţă, dar cu toate acestea, luminoasa personalitate a adormitului întru sfinţenie veghează din înalturi, făcând să strălucească asupra noastră lumina virtuţilor sale creştine, a rigu­roaselor nevoinţe monahale şi a scrierilor sale asceti­ce. Podoabă a monahismului din veacul nostru, sfân­tul este un învăţător activ al călugărilor nu numai prin scrierile sale, ci şi prin întreaga sa viaţă, el re­prezentând minunata imagine a sacrificiului de sine şi a mărturisirii, a luptei omului cu patimile, durerile şi bolile; imaginea unei vieţi, care, cu ajutorul şi prin lucrarea harului îmbelşugat al Domnului, s-a încunu­nat cu izbândă şi i-a adus sfântului multe daruri rare ale Duhului Sfânt.

Urmărind cu evlavie înaintarea mult pătimitoare şi dureroasă a nevoitorului spre izbânda duhovnicească

1A murit pe 30 aprilie 1867, în săptămâna Femeilor Mironosiţe, în Mănăstirea Nikolo-Babaevsk din eparhia Kostroma. în anul 1988 este canonizat de Soborul Bisericii Ortodoxe Ruse Auto­nome (6-9 iunie 1988, Lavra Sfânta Treime a Sfântului Serghie). Sfintele sale moaşte se odihnesc la mănăstirea Tolgsk din epar­hia Iaroslavsk, ziua pomenirii - 30 aprilie13 mai.

5

şi observând clar îndrumarea deosebită a pro­niei Dumnezeieşti în toată viaţa lui, nu se poate să nu simţi credinţa vie în purtarea de grijă pentru noi a Domnului, Creatorului şi Mântuitorului nostru, umplându-te de dorinţa de a te asemăna, în măsura pu­terilor tale, cu acest model de desăvârşire creştină. Ne-am gândit să vă oferim o culegere de date cât mai completă cu putinţă2, a căror totalitate ne poate con­duce la o înţelegere cât mai apropiată de adevăr a la­turii moral-duhovniceşti, a caracterului sfântului Ignatie şi a întregii sale activităţi.

Pentru alcătuirea prezentei biografii ne-am fo­losit de: a) însemnările fratelui său, Petru Alexandrovici

2 Prima biografie scurtă a sfântului a apărut în presă după jumă­tate de lună de la moartea sa: Preasfinţitul Ignatie Brianciani­nov. Schiţă biografică, Askocenski V.I. Convorbire familială, 1867, Nr. 24 (10 iunie) şi Nr. 25 (17 iunie).

O biografie mai completă la ora actuală, alcătuită pe baza a numeroase materiale tipărite şi de arhivă, o constituie lucrarea în două volume a profesorului Academiei Teologice din Kiev, L. A. Sokolov episcopul Ignatie Briancianinov. Viaţa, perso­nalitatea şi concepţiile sale moral-ascetice, Kiev, 1915.

O altă culegere unică de documente este disertaţia egumenu­lui Mark Lozinski, pe care a susţinut-o la Academia Teologică din Moscova pe 12 iunie 1969. Egumenul Mark, cu îndrumarea şi binecuvântarea ieroschimonahului Ştefan Ignatenco a adunat şi a sistematizat un volum imens de materiale publicate şi de arhivă. Lucrarea, compusă din 8 volume în total 3235 de pagini scrise la maşină -, se păstrează în bibliotecile Academiei Teologice din Moscova şi Pustiei Optina.

Primul volum este dedicat descrierii vieţii sfântului. Este pu­blicată partea esenţială a disertaţiei: Mark Lozinski. Viaţa du­hovnicească a mireanului şi a monahului, după lucrările şi scrisorile episcopului Ignatie Briancianinov. Moscova (304 pa­gini), precum şi Culegerea de scrisori a Sfântului Ignatie Briancianinov, episcop de Caucaz şi Marea Neagră Autor egumenul Mark Lozinski, 1995 (846 pagini).

6

Briancianinov3, care îi era profund devotat duhovniceşte, împărţind cu el însingurarea ultimilor ani ai vieţii la Mănăstirea Nicolo-Babaevski4 bucurându-se de încrederea deplină şi iubirea sfântului; b) însemnările confratelui său întru nevoinţe şi priete­nului său duhovnicesc din anii tinereţii până la adânci bătrâneţi, schimonahul pustiei Serghiev, Mihail Cihacev5, alături de care şi-a început şi continuat

3 Petru Alexandrovici Briancianinov (24 martie 1809 - 25 iulie 1891) fratele Sfântului Ignatie, cel mai apropiat sufleteşte de el din întreaga familie. După slujirea în armată şi cea de vice­guvernator în Kostroma şi Stavropol, pe 22 iunie 1862 a venit să vieţuiască în Mănăstirea Nikolo-Babaevski, unde a luat asupra sa grijile materiale ale aşezământului. Principala activitate din ultimii săi ani de viaţă a fost culegerea şi editarea lucrărilor Sfântului Ignatie. A vieţuit în mănăstire 29 de ani, a trecut la Domnul cu numele de monahul Pavel, este înmormântat în faţa pridvorului catedralei Iversk.

4 Mănăstirea Nikolo-Babaevski din eparhia Kostroma este aşe­zată pe malul drept al râului Volga, acolo unde se revarsă în el afluentul Soloniţa. Mănăstirea datează din secolul al XIV-lea. Prima dată arhimandritul Ignatie a vieţuit în mănăstire 11 luni, fiind lăsat în concediu din pustia Sfânta Treime sfântul Serghie prin Ucazul Sfântului Sinod din 26 aprilie 1847. Aici sfântul şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii, din octombrie 1861 până pe 30 aprilie 1867, după ce a condus eparhia de Caucaz şi Marea Nea­gră. în anul 1930 mănăstirea a fost desfiinţată; biserica princi­pală, închinată icoanei Maicii Domnului Iverskaia, întemeiată în timpul vieţii Sfântului Ignatie, a fost aruncată în aer, celelalte încăperi fiind transformate în sanatoriu pentru copii. Deasupra cavoului unde a fost înmormântat Sfântul Ignatie (în biserica bolniţei, numită în cinstea Sfântului Serghie al Radonejului şi Sfântului Ioan Gură de Aur), era plasat dormitorul pentru copii, în prezent, mănăstirea se reabilitează. Pe 26 mai 1988, moaştele sfântului au fost găsite şi mutate la mănăstirea Tolgsk din Iaroslavli.

5 Schimonahul Mihail (M.V. Cihacev, 3 aprilie 1806 - 16 ianua­rie 1873) din tinereţe, cel mai apropiat prieten al Sfântului Ig­natie. A absolvit Şcoala Centrală de Inginerie Militară, din 1834, a vieţuit în mănăstirea Sfânta Treime sfântul Serghie. Tuns în monahism cu numele Misail pe 20 decembrie 1860, a primit schima mare cu numele Mihail pe 21 mai 1866. Timp de 39 de ani a avut ascultarea de cântăreţ la strană. Este înmormântat la mănăstirea Sfânta Treime a Sfântului Serghie. în zilele noastre, cinstitele sale rămăşiţe trupeşti se află în această mănăstire renăscută, în biserica Sfântului Serghie al Radonejului, spre în­chinare. Inscripţia ne înştiinţează:

„Fratele întru nevoinţă şi rugăciune al Sfântului Ignatie Briancianinov, blajinul şi mărinimosul schimonah Mihail (Cihacev).

A trecut la Domnul pe 16 ianuarie 1873, în al 66-lea an de la naştere”.

7

nevoinţa monahală până la primirea episcopatului, prieten faţă de care sfântul nu a tăinuit multe din în­tâmplările minunate ale vieţii sale; c) notiţele scrise de mână, rămase după moartea episcopului şi, în sfârşit, cele mai importante: d) propriile însemnări ale adormitului întru sfinţenie despre neputinţele, luptele, durerile, sentimentele şi trăirile lui dumneze­ieşti, pe care le-a redat în operele sale. Toate scrierile în general, dar mai cu seamă cele moral-duhovniceşti au însuşirea de a oglindi cu precizie viaţa lăuntrică a autorilor.

Astfel, lucrările scrise îi oferă biografului un bo­gat material pentru a contura trăsăturile de caracter parte esenţială a biografiei; însă pentru a zugrăvi corect viaţa sfântului Ignatie, este necesar ca însuşi biograful să studieze viaţa monahală, aşa cum a studiat-o el, şi prin propria experienţă să se apropie de cunoaşterea lui [dobândită] prin trăire duhovniceas­că. Dar aici studiul este atât de puţin accesibil, expe­rienţele sunt atât de excepţionale, încât doar puţine depind de eforturile proprii şi de voinţa omului. Cel

8

care este pus de către pronia Domnului pe o astfel de cale şi este introdus întrucâtva în miezul acestor în­cercări, doar acela poate să cunoască întregul specific al unor astfel de experienţe şi din acest punct de ve­dere să aprecieze mai corect lucrarea celor trecuţi prin aceste experienţe.

Biografiile oamenilor excepţionali se remarcă prin faptul că în ele se manifestă cu precădere o la­tură anume a activităţii lor, care îi distinge prin anu­me caracteristici evidente şi care concentrează asupra lor toată atenţia. Este precum partea [cea mai] vizi­bilă a întregii lor activităţi, acoperindu-le pe toate ce­lelalte. în biografiile unor astfel de personalităţi tre­buie descoperită această particularitate şi redată de la începutul până la sfârşitul biografiei, atunci ea va avea rezistenţa cuvenită. în această privinţă, viaţa sfântului Ignatie are un avantaj însemnat: ea prezintă o latură distinctă, care îi evidenţiază clar personalita­tea faţă de alte personalităţi duhovniceşti contempo­rane cu el. Această latură a vieţii sale este deplina dă­ruire de sine pentru îndeplinirea riguroasă a porunci­lor Evangheliei, într-o nevoinţă monahală tăinuită, ce a slujit ca obiect pentru noua învăţătură ascetică-teologică în literatura noastră duhovnicească învăţătu­ra despre desăvârşirea lăuntrică a omului în vieţuirea monahală şi relaţiile lui cu alte făpturi duhovniceşti, care acţionează atât din interior, asupra omului lăuntric, cât şi din exterior, fizic! Aceasta este particulari­tatea care îl evidenţiază pe sfântul Ignatie printre alţi scriitori duhovniceşti ai timpului nostru, o particula­ritate evidentă, totuşi de mulţi trecută cu vederea sau incorect relevată.

9

CAPITOLUL I

Sfântul Ignatie a fost ales pentru slujirea lui Dumnezeu încă din pântecele maicii sale. Această alegere proprie unor foarte rari şi predestinaţi slu­jitori ai lui Dumnezeu a fost anunţată de următoa­rea împrejurare: Părinţii sfântului s-au unit prin că­sătorie din fragedă tinereţe. La începutul căsătoriei li s-au născut doi copii, dar părinţii nu s-au putut bu­cura prea mult de ei, pentru că ambii copii au murit în primele zile ale prunciei, şi tânăra pereche a vieţuit multă vreme fără a avea alţi copii. Cu tristeţe adâncă din cauza lipsei îndelungate a pruncilor, tinerii soţi au chemat singurul ajutor drept ajutorul Ceresc. Ei au călătorit prin locurile sfinte din împrejurimi, ca prin rugăciuni stăruitoare şi fapte de milostenie, să primească dezlegare de la lipsa de prunci. Această străduinţă cucernică s-a încununat cu succes: roada rugăciunilor soţilor mâhniţi a fost un fiu, numit Dimitrie, în cinstea unuia dintre primii făcători de mi­nuni de pe pământurile Vologdei: Sfântul Dimitrie Priluţki5 6. În acest fel, pesemne, lipsa de copii a soţilor Briancianinov a fost orânduită de pronia Dumnezeiască,

5 Sfântul Dimitrie Priluţki (prima jumătate a sec. XIV - 1392) - „împreună-nevoitorul şi convorbitorul” Sfântului Serghie al Radonejului, ocrotitorul ceresc al pământului Vologdei, întemeietorul unui şir de mănăstiri, inclusiv al Mănăstirii Spaso-Priluţki (a Schimbării la Faţă a Mântuitorului sfântului Dimitrie Pri­luţki) în anul 1371, unde se odihnesc cinstitele sale moaşte. în august 1992, în oraşul Vologda a avut loc conferinţa internaţio­nală la împlinirea a 600 de ani de la trecerea la Domnul a Sfân­tului Dimitrie. Una din zilele conferinţei a fost dedicată Sfântu­lui Ignatie şi s-a desfăşurat pe moşia din satul Pokrovskoe. La lucrările acestei întruniri a participat Patriarhul Alexie al II-lea, care a vizitat moşia, biserica şi cimitirul din satul Pokrovskoe.

10

pentru ca întâiul născut, dobândit prin rugă­ciune după atâta timp de nerodire, să ajungă mai târ­ziu un lucrător neostenit al rugăciunii şi un învăţător experimentat.

Micul Dimitrie s-a născut pe 6 februarie 1807 7 în satul Pokrovskoe, moştenit de tatăl său de la stră­moşi, sat aflat în judeţul Griazoveţki, gubernia Vo­logda8. Viitorul monah a avut parte de o copilărie fe­ricită, petrecută în liniştea vieţii de la ţară, înconjurat de natură, care i-a fost prima învăţătoare. Natura a sădit în el înclinaţia spre însingurare: copilului îi era drag să stea deseori la umbra copacilor seculari din grădina întinsă, şi acolo, în singurătate, se cufunda în gânduri tihnite, al căror conţinut îl împrumuta, fără îndoială, tot din natura înconjurătoare. Măreaţă şi tă­cută, a început să-l influenţeze de timpuriu cu prive­liştile ei însufleţitoare: i-a inspirat sufletului său de copil, încă nepătat de micile mizerii ale vieţii cotidie­ne, alte năzuinţe mai înalte, năzuinţe de care e plină viaţa în sihăstrie şi care îi încântau inima cu simţăminte

7 Data naşterii este indicată inexact, în registrul de stare civilă pentru anul 1807, se consemnează: „în ziua a 5-a din luna fe­bruarie este născut, în a 6-a i s-a făcut rugăciune şi în a 9-a este botezat în satul Pokrovskoe fiul domnului locotenent Alexandru Semionovici şi al soţiei sale Sofia Afanasievna, Dimitrie...” (Sokolov C. Pag. 36). De asemenea, în scrisoarea către N. V. Golouşeva, Sfântul Ignatie scria: „5 februarie, ziua în care m-am născut...” (Culegere de scrisori. 1995. pag. 602).

8 Satul Pokrovskoe leagănul şi şcoala începătoare a vieţii Sfân­tului Ignatie, locul necropolei familiale a multor generaţii Brian­cianinov. Particularităţile moşiei sunt casa boierească cu trei etaje, în stilul clasicismului timpuriu şi un imens parc cu alei de tei şi brazi albi. Moşia s-a păstrat până în zilele noastre, timp de 75 de ani aici aflându-se sanatoriul pentru tuberculoşi „Pokrov­skoe”. în anul 2000 ea a fost dată în proprietatea eparhiei de Vologda.

11

mai vii şi mai curate, aşa cum doar însingu­rarea poate să ofere. Copilul a învăţat de timpuriu să înţeleagă acest glas tăcut al naturii şi să-l distingă în gălăgia vieţii de zi cu zi. Evenimentele vieţii casnice nu îl impresionau, el se adâncea şi mai mult în sine, iar în ambianţa mondenă elegantă părea un ucenic de mănăstire. Scânteia iubirii de Dumnezeu s-a atins de inima lui curată, manifestându-se prin înclinaţia fi­rească spre călugărie, spre idealurile ei înalte, întâl­nite atât de des pe meleagurile sale natale, printr-o deosebită predispoziţie spre tot ce este sfânt şi fru­mos cu adevărat, atât cât este pe înţelesul unui copil. Din această perioadă timpurie, calea vieţii lui deja era hotărâtă: copilul era desprins duhovniceşte de lume.

Această predispoziţie a micului Dimitrie nu pu­tea să găsească înţelegere din partea părinţilor. Tatăl său, Alexandru Semionovici Briancianinov9, urmaşul străvechilor boieri Briancianinov10, o familie foarte

9 Alexandru Semionovici Briancianinov (7 mai 1784 - 19 aprilie 1875) tatăl Sfântului Ignatie Briancianinov. în 1797 este ales la Şcoala Imperială de paji, în 1802 este inclus în regimentul de husari Alexandrovsk, ca ofiţer inferior de cavalerie. în anii următori a slujit în gubernia Vologda, între anii 1814-1818 este conducătorul boierimii din judeţul Griazoveţk. în 1825 a ieşit la pensie, a locuit şi a murit în satul Pokrovskoe proprietatea sa moştenită supravieţuind aproape tuturor copiilor săi. Este îngropat în cavoul familiei, lângă biserica ridicată de el. „Din povestirile martorilor, Alexandru Semionovici întotdeauna stă­tea la liturghie până la sfârşit şi apoi ducea prescura primită în mâini până acasă, cu capul descoperit. Desigur, distanţa era mică, dar procedeul şi obiceiul îi erau caracteristice” (C. Soko­lov, pag. 21).

10 Familia Briancianinov aparţine unor străvechi neamuri boiereşti ale Rusiei. Unii cercetători cred că întemeietorul neamului este boierul Mihail Breanko (sec. XIV), soldat şi purtător al armelor marelui cneaz Dimitrie Donskoi şi care şi-a jertfit viaţa pentru cneaz în timpul bătăliei de la Kulikovo. Reprezentanţii acestei familii şi-au slujit Ţara cu credinţă şi adevăr: au apărat puterea legală în perioada vremurilor tulburi de la începutul sec. XVII, în războiul cu Polonia (1654-1667), pe vremea ţarului Alexei Mihailovici, au slujit în timpul lui Petru I, au apărat Rusia în anul 1812 şi în vremurile ce-au urmat.

12

cunoscută şi cinstită în Vologda, era un om monden în înţelesul deplin al cuvântului. Fiind paj în timpul împărătesei Ecaterina a II-a şi al ţarului Pavel Petrovici, el avea un gust foarte dezvoltat pentru eleganţa anturajului casnic şi reprezenta prototipul absolut al moşierului rus de frunte al acelor timpuri. Moştenind de la părinţii săi o moşie însemnată, el a fost nevoit să piardă o mare parte din ea pentru plata datoriilor imense, după care i-au mai rămas circa 400 de sufle­te de ţărani şi pitorescul sat Pokrovskoe, fosta reşe­dinţă din vechime a strămoşilor săi locul de baştină al celui care avea să fie sfânt. Soţia lui, mama Sfântu­lui Ignatie, Sofia Afanasievna11 provenea la fel din fa­milia Briancianinovilor şi, ca o femeie cu o educaţie aleasă, foarte evlavioasă, ţinând minte că soţul este capul, se supunea întru toate influenţei lui, împărtăşindu-i punctele de vedere şi convingerile. Alexandru Semionovici era considerat pe drept unul din moşie­rii fruntaşi cu educaţie ai timpului său şi preţuia în­văţătura (tot timpul vieţii sale petrecut în satul Po­krovskoe el a întreţinut permanent, doar cu mijloa­cele sale, şcoala parohială cu două clase, în care învă­ţau aproximativ 50 de copii de ţărani). De aceea şi copiilor săi se străduia să le ofere pe cât era posibil o

11 Sofia Afanasievna Briancianinova (1786 - 25 iulie, 1832) mama Sfântului Ignatie. A crescut nouă copii, dintre care cel mai mult îl iubea pe fiul mai mare, Dimitrie, remarcând în el inteligenţa şi frumuseţea. S-a stins pe braţele fiului iubit, care în acea vreme era egumen al mănăstirii Pelişemsk-Lopotov, călău­zită de rugăciunile lui. Este înmormântată în cavoul familiei.

13

educaţie de bază, pentru a forma din ei adevăraţi fii ai ţării, devotaţi tronului şi credincioşi Ortodoxiei. Dându-le o astfel de educaţie, lui nu îi era străină ambiţia de a-şi vedea mai târziu fiii ocupând cele mai înalte funcţii publice, la care ei aveau dreptul prin obârşia şi condiţia lor socială. Această trăsătură a ta­tălui său nu putea să treacă neobservată de perspi­cacitatea tânărului Dimitrie, trăsătură ce era complet opusă intenţiilor şi aspiraţiilor tânărului, şi iată înce­putul luptei lăuntrice, începutul suferinţelor şi încer­cărilor, devenite mai târziu atributele întregii vieţi a adormitului întru Domnul vlădică.

Toţi copiii familiei Briancianinov, fraţii şi suro­rile12 lui Dimitrie Alexandrovici, au crescut împreu­nă, uniţi de o prietenie reciprocă, însă toţi recunoş­teau întâietatea lui Dimitrie, şi nu doar pentru că el era mai mare, ci şi datorită unei deosebite şi înalte alcătuiri a minţii şi caracterului său, datorită superio­rităţii sale spirituale. Dimitrie Alexandrovici era liniş­tit, modest, întotdeauna şi în toate foarte înţelept, atent şi politicos în comportare, deşi tăcut.

12 Fraţii şi surorile: Alexandra (născută 1808), după căsătorie Jandr. Petru (1809 - 25 iunie 1891). Sofia (născută 1810), după căsătorie boborîkina. Mihail (23 august 1811 - 17 ianuarie 1887). Elizabeta (născută 1813), după căsătorie parensova. Alexandru (1 mai 1814 - 7 aprilie 1835). Simion (3 decembrie 1815 - 7 decembrie 1863). Maria (născută – 1817), după căsătorie kupreianova. Educaţia adânc pravoslavnică a copiilor s-a răsfrânt asupra vieţii fiecăruia dintre ei. Din cinci fii care au tră­it până la o vârstă înaintată, doar Simion Alexandrovici a rămas în lume până la sfârşitul vieţii. Despre Petru s-a vorbit mai sus, Mihail a primit monahismul în Pustia Optina; Alexandru a mu­rit în tinereţe, iar înainte de moarte a fost tuns călugăr de fratele său arhimandrit şi îngropat la mănăstirea Sfânta Treime sfântul Serghie.

14

Bucurându-se dintotdeauna de stima fraţilor şi surorilor şi depăşindu-i pe toţi în aptitudinile ştiinţi­fice şi alte înzestrări, Dimitrie Alexandrovici nu ma­nifesta nici cea mai mică dorinţă de slavă de sine sau laudă. Germenii înţelepciunii smereniei se vădeau de atunci în comportarea lui şi în alcătuirea gândurilor. După virtute şi minte el era cu mult deasupra vârstei sale din acest motiv fraţii şi surorile manifestau fa­ţă de el chiar o oarecare evlavie, iar el, la rândul lui le transmitea virtuţile sale.

Fratele său, Petru Alexandrovici Briancianinov, cu doi ani mai mic, amintindu-şi acea vreme a copilă­riei sale, povesteşte următoarele: „Noi, copiii, aveam un joc preferat să alergăm, luându-ne la întrecere şi să ne luptăm. Fratele mai mare, Dimitrie, în loc să-şi arate copilăreşte superioritatea faţă de cei mai mici şi mai slabi, dimpotrivă, întotdeauna îi încuraja să fie perseverenţi şi să reziste, spunându-le: «Nu ceda, apără-te. Aceeaşi învăţătură o dădea şi spre bătrâne­ţe, în lucrarea luptei duhovniceşti cu patimile şi cu forţele care le pun în mişcare duhurile asupritoare”, observă Petru Alexandrovici.

Odată cu vârsta, înclinaţia religioasă a lui Dimi­trie Alexandrovici se manifesta mai vădit: ea se arăta printr-o predispoziţie aparte pentru rugăciune şi citi­rea cărţilor cu conţinut duhovnicesc. îi plăcea să meargă la biserică13, iar acasă avea obiceiul să se roa­ge des în timpul zilei, nelimitându-se la momentele de dimineaţă şi seară, rânduite pentru rugăciune. Rugăciunea­

13 Biserica în cinstea Acoperământului Maicii Domnului de pe moşia Briancianinovilor a fost construită în anul 1810 cu străda­niile proprietarului Alexandru Semionovici înainte de construi­rea casei de pe această moşie. în anii puterii sovietice a fost dis­trusă aproape până la temelie. în prezent este reconstruită, iar în Pokrovskoe a fost întemeiată o obşte pravoslavnică.

15

lui nu era o citire mecanică, deseori grăbită şi maşinală, cum este atât de obişnuită în rândul co­piilor. El se deprindea cu rugăciunea rostită cu aten­ţie, care începe cu o atitudine evlavioasă şi rostirea negrăbită a cuvintelor, şi atât de bine reuşea să facă acestea, încât chiar din copilărie se îndulcea de roa­dele ei binecuvântate.

învăţând să se roage cu băgare de seamă, el se purta cu evlavie faţă de tot ce e sfânt, insuflându-le această evlavie şi celorlalţi fraţi şi surori ale sale. Evan­ghelia o citea întotdeauna cu umilinţă, reflectând la cele citite. Cartea sa preferată era „Şcoala evlaviei”14 în cinci volume, o ediţie veche. Cartea aceasta, con­ţinând o scurtă prezentare a faptelor sfinţilor şi cuge­tările lor alese, corespundea foarte mult cu predis­poziţia copilului, sau, mai corect spus, ea îi influenţa duhul, lăsând ca istorisirile şi cugetările sfinte ale bărbaţilor purtători de duh să lucreze asupra lui, fără ajutorul vreunor explicaţii din afară. Aptitudinile lui Dimitrie Alexandrovici erau multilaterale: în afara programului stabilit de lecţii în domeniul ştiinţelor exacte, el studia cu mare succes caligrafia, desenul, canto pe note şi până şi un instrument muzical, ba chiar pe cel mai greu: vioara. învăţându-şi lecţiile foarte repede, el folosea orele libere pentru citit sau pentru felurite exerciţii scrise, în care, de asemenea, începea să se vădească darul său literar. învăţătorii lui din acea vreme erau profesorii seminarului Vo­logda şi învăţătorii gimnaziului. Pedagogul casei era un student al seminarului, Levitski, care locuia în ca­sa Briancianinovilor. Tot el preda şi religia. Levitski

14 Mansvetov G. I., Şcoala evlaviei sau exemple de virtuţi creş­tine, culese din vieţile sfinţilor. Au fost tipărite peste 20 de edi­ţii, ultima în 1998, la Moscova.

16

se distingea printr-o excelentă bună-creştere şi o cu­noaştere solidă a obiectului pe care îl preda. El a reu­şit să-l iniţieze atât de bine pe elevul său în adevăru­rile de bază ale teologiei, încât Dimitrie Alexandrovici i-a păstrat pentru totdeauna o amintire plină de recu­noştinţă.

Dimitrie Alexandrovici a locuit în casa părin­tească până la vârsta de 16 ani. Această primă perioa­dă a vieţii sale deja fusese grea pentru el în plan du­hovnicesc prin aceea că împrejurările externe şi in­terne ale vieţii domestice nu-i dădeau posibilitatea să destăinuie cuiva dorinţele şi scopurile tainice care îi umpleau în acea vreme sufletul. Eschivarea în faţa părinţilor a ajuns până acolo, încât fiul nu îndrăznea în prezenţa tatălui său să-şi permită uneori cele mai îngăduite acţiuni sau să-şi exprime cele mai necesare dorinţe. Ca dovadă a acestui fapt, slujeşte o întâmpla­re foarte obişnuită, dar care caracterizează relaţiile lor familiale de atunci. Dimitrie Alexandrovici se scăl­da într-o zi, împreună cu tatăl său în râuleţul Taliţa, ce curge în apropierea satului Pokrovskoe. Scăldându-se mult în apă, a început să-i fie atât de frig, că tremura din tot corpul, însă nu a îndrăznit să iasă din apă înaintea tatălui său şi chiar nici nu s-a încumetat să-i ceară voie pentru aceasta. Această scaldă a avut o influenţă atât de rea asupra sănătăţii sale, încât l-a afectat pentru toată viaţa; după aceasta, Dimitrie Ale­xandrovici, după cum a destăinuit el însuşi, a devenit foarte sensibil la răceală.

în încheierea perioadei copilăriei din viaţa auto­rului Experienţelor ascetice, este extrem de edificator să aducem propria sa mărturie despre aceasta. Iată cât de emoţionant vorbea despre sine în articolul Plânsul meu: „Copilăria mea a fost plină de mâhniri. Aici văd mâna Ta, Doamne al meu! Nu aveam cui să-i

17

deschid inima mea, am început să o revărs în faţa Dumnezeului meu, am început să citesc Evanghelia şi vieţile sfinţilor Tăi. O perdea, prin care arareori se putea vedea, stătea pentru mine pe Evanghelie, dar Pimenii Tăi, Sisoii Tăi şi Macariii au iscat asupra mea o minunată impresie. Gândul, deseori plutind către Dumnezeu prin rugăciune şi citire, a început puţin câte puţin să aducă pace şi tihnă în sufletul meu. Când eram un tânăr de 15 ani, o linişte nespusă a crescut în mintea şi inima mea. Dar eu nu înţele­geam, eu credeam că aceasta e starea obişnuită a tu­turor oamenilor” (Experienţe ascetice. Vol. 1).

La sfârşitul verii anului 1822, când Dimitrie Alexandrovici mergea pe cel de-al 16-lea an al vieţii, tatăl său l-a adus în Sankt Petersburg pentru a-l înscrie la Şcoala Centrală de Inginerie Militară15, pentru care a fost pregătit prin studiul de acasă. Pe drum, în apro­pierea oraşului Shlisselburg, deodată tatăl i-a adresat fiului următoarea întrebare: „Unde ai vrea să fii an­gajat la slujbă?” Mirat de această francheţe fără pre­cedent a tatălui său, fiul nu a vrut să mai ascundă de el taina inimii sale, pe care până atunci nu o destăinuise nimănui. Mai întâi el i-a cerut să-i promită că nu se va supăra, dacă răspunsul nu-i va plăcea, apoi cu tăria duhului, a voinţei şi cu puterea sentimentului pe deplin sincer, i-a spus că doreşte să fie monah. Răspunsul hotărât al fiului se pare că nu l-a influen­ţat pe tatăl său, care nu i-a dat importanţă, punându-l pe seama tinereţii celui ce a răspuns, sau nu a

15 Şcoala Centrală de Inginerie Militară a fost creată în 1819 şi pregătea ofiţeri pentru trupele de geniu. în 1855 clasele de ofi­ţeri au fost transformate în Academia tehnico-militară Nicolaevsk, situată în Palatul Mihailovsk. Această perioadă a vieţii lui Dimitrie Alexandrovici şi a lui Mihail Cihacev este descrisă în povestirea lui N.S. Lescov Inginerii fără de arginţi.

18

vrut să-l contrazică din cauză că această dorinţă a lui părea de neînfăptuit, dorinţă care nu se potrivea de­loc cu planurile pe care el le construise pentru viito­rul fiului său.

în Petersburg, Dimitrie Alexandrovici a susţinut un examen de admitere strălucit. (în acel an au fost 130 de concurenţi pe 30 de locuri. Din rândul concurenţilor, Briancianinov a avut cel mai reuşit rezultat, satisfăcând totodată cererile examenului pentru ad­miterea în clasa a 2-a de conductori.) înfăţişarea lui agreabilă şi pregătirea excelentă pentru ştiinţe au atras asupra tânărului Briancianinov atenţia deose­bită a înălţimii sale Nicolae Pavlovici16, pe atunci general-inspector al inginerilor. Marele cneaz i-a po­runcit lui Briancianinov să se înfăţişeze la palatul Anicikovski, unde l-a prezentat soţiei sale, marea cneaghină Alexandra Fiodorovna17, şi l-a descris ca fiind un tânăr pregătit minunat nu numai în dome­niul ştiinţelor necesare la şcoala de ingineri militari, ci şi ca pe un tânăr care cunoştea chiar şi limbile la­tină şi greacă. înălţimea sa cneaghina a binevoit ca tânărul Briancianinov să fie primit în rândurile ele­vilor din pensionul ei. Ajungând ţar şi ţarină, Nicolae Pavlovici şi Alexandra Fiodorovna au continuat să-şi arate nobila bunăvoinţă pentru Briancianinov.

După susţinerea examenului, Dimitrie Alexan­drovici a fost înscris în unitatea de conductori ai Şcolii

16 Nicolai Pavlovici Romanov (1796-1855) ţarul Rusiei între anii 1825-1855. în 1817 a fost numit inspector general al unităţii militare de ingineri şi în 1819, prin porunca lui a fost deschisă Şcoala Centrală de Inginerie Militară. El însuşi alegea elevii. Alegându-l pe Dimitrie Alexandrovici, el şi-a vădit atenţia sa binevoitoare şi grija faţă de acesta.

17 Alexandra Feodorovna Romanova (Frederica-Luiza-Sharlotta-Wilhelmina, 1798-1860) soţia ţarului Nicolae I.

19

Centrale de Inginerie Militară, iar începutul servi­ciului militar activ a fost socotit din ziua în care a depus jurământul - 19 ianuarie 1823. Reuşitele sale la disciplinele exacte (într-un timp foarte scurt, Briancianinov a devenit primul din clasă la ştiinţele exacte, păstrându-şi acest loc până la absolvirea şco­lii), purtarea excelentă şi simpatia marelui cneaz l-au ridicat pe primul loc printre cadeţii-colegi: la sfârşitul anului 1823, odată cu transferul la clasa superioară de conductori, a fost numit plutonier-major al unită­ţii de conductori; în 1824 a fost transferat din clasele de cadeţi în clasa inferioară de ofiţeri (ai armatei ţa­riste; în prezent — Academia tehnico-militară Nikola­evsk) şi pe 13 decembrie a fost promovat ca sublocotenent-genist. Capacitatea intelectuală şi calităţile morale deosebite ale lui Dimitrie Alexandrovici îi cucereau pe profesorii şi lectorii şcolii, cu toţii având faţă de el o deosebită bunăvoinţă, dându-i întâietate în faţa celorlalţi discipoli.

în aceeaşi măsură cu succesele obţinute la învă­ţătură şi în activitatea militară, Dimitrie Alexandro­vici avea succes şi în societatea mondenă, datorită calităţilor sale personale. Legăturile sale familiale l-au adus în casa directorului de atunci al Academiei de Arte Frumoase18. Acolo, în serile dedicate literaturii,

18 Alexei Nicolaevici Olenin (1763-1843) arheolog, istoric, directorul Bibliotecii Publice împărăteşti. Salonul său literar de pe malul râului Fontanka, la numărul 165 (astăzi 101), în anii de studii ai lui Dimitrie Alexandrovici, de asemenea era vizitat cu regularitate de către fraţii Muraviov. Cel care avea să fie Sfântul Ignatie a închegat relaţii de prietenie cu toţi cei patru fraţi şi, pe lângă acestea, mai târziu el a devenit pentru Mihail Nicolaevici şi Nicolai Nicolaevici nu numai prieten, ci şi îndrumător du­hovnicesc. Avea o relaţie deosebit de apropiată cu Nicolai Nico­laevici Muraviov-Karski, dovada acestui fapt fiind coresponden­ţa lor timp de douăzeci de ani. Viitorul Rusiei în mâinile pronie Dumnezeieşti: scrisori către N.N. Muraviov-Karski, editată pentru prima dată în Istoria neamului Briancianinovilor, Moscova, 1998).

20

el a devenit un cititor îndrăgit, iar înzestrările sale poetice şi literare în general i-au câştigat atenţia personalităţilor cunoscute pe atunci din lumea lite­rară: Gnedici, Crîlov, Batiuşkov şi Puşkin. O astfel de societate a influenţat, bineînţeles, dezvoltarea literară a viitorului scriitor. Până la sfârşitul vieţii, Sfântul Ignatie a vorbit cu simpatie despre sfaturile primite de la unele dintre aceste personalităţi.19

Din acest cerc de personalităţi mondene şi având multe relaţii făcea parte mătuşa lui Dimitrie Alexandrovici, A. M. Suhareva20, care a influenţat

19 în tinereţea sa, pe când era genist, ofiţer-genist, aflându-se deseori în cercul literaţilor contemporani şi bucurându-se de atenţia deosebită a unuia dintre ei gnedici, Sfântul Ignatie şi-a însuşit ca regulă şi deseori repeta sfatul lui Gnedici: lucră­rile scrise până în patruzeci de ani să fie socotite în mod hotărât neterminate, pornind de la convingerea că doar de la această vârstă poate fi socotit suficient de matur un scriitor, că are o maturitate suficientă a minţii, a experienţei şi a bunului gust şi de aceea, tot ce iese de sub pană până la această vârstă nu trebuie editat, ci trebuie lăsat până la vârsta mai sus amintită, când, revizuind scrierile, să îndrepţi ce trebuie şi atunci să-ţi exprimi judecata despre ele să le trimiţi spre tipărire, sau să le distrugi. Această regulă pe care o respecta Sfântul Ignatie slu­jeşte ca explicaţie a faptului că, vorbind despre scrierile sale, el socoteşte că tot ce a scris până la patruzeci de ani este ca şi ine­xistent, iar cele scrise la vârsta de patruzeci de ani, sunt socotite de el necoapte, faţă de înălţimea duhovnicească adevărată pe care el putea să o înţeleagă (Note. P. A. Briancianinov: Culegere de scrisori, 1995).

20 Agatocleea Markovna Suhareva sora soţiei lui A. N. Olenin, născută Poltoraţkaia, rudă cu Sofia Alexandrovna Briancianinova. O activistă socială de vază şi filantroapă, preşedinta Consiliului de Tutelă al Femeilor pe problema închisorilor şi al Consiliului Patrio­tic al Femeilor din Sankt-Petersburg.

21

viaţa tânărului doar la suprafaţă, viaţa lui interioară dezvoltându-se de sine stătător, fără să depindă de legăturile familiale ori sociale. Şi în mijlocul agitaţiei vieţii din capitală, Dimitrie Alexandrovici a rămas de­votat năzuinţelor sale duhovniceşti, pe care le-a culti­vat în singurătatea patriei sale îndepărtate. El a cău­tat întotdeauna în religie o cunoaştere vie, empirică şi, ocrotit de harul dinlăuntrul său, nu a cedat nici influenţei vătămătoare a învăţăturilor străine, nici atracţiilor plăcerilor lumeşti. Iată cât de amănunţit descrie el însuşi în articolul Plânsul meu, citat mai sus, starea lui sufletească de atunci: „Am păşit în slu­jirea militară şi ştiinţifică nu după alegerea şi dorinţa mea. Pe atunci eu nu îndrăzneam, nu puteam să do­resc ceva, pentru că nu găsisem încă Adevărul, încă nu îl văzusem limpede, ca să-l doresc! Ştiinţele ome­neşti, născocirea minţii omeneşti căzute, au ajuns obiectul atenţiei mele: către ele m-am avântat cu toate puterile sufletului meu, ocupaţiile religioase nesigure şi simţămintele religioase au rămas deoparte. Au tre­cut aproape doi ani în activităţi lumeşti: se născuse şi deja crescuse în mine un fel de pustietate îngrozitoa­re, apăruse o foame, un dor de neîndurat după Dum­nezeu. Eu am început să-mi deplâng indolenţa mea, acea uitare căreia i-am dat credinţa, să deplâng liniş­tea desfătătoare pe care o pierdusem, să deplâng pus­tietatea pe care o dobândisem, care mă apăsa, mă în­grozea, mă făcea să mă simt orfan, să mă simt lipsit de viaţă! Şi desigur acela era chinul sufletului, în­depărtat de viaţa sa reală, de Dumnezeu. îmi amin­tesc: merg pe străzile Petersburgului în uniformă de cadet şi lacrimile îmi curg şiroaie pe obraji...

Concepţiile mele erau deja mai coapte, eu cău­tam în religie claritate. Simţămintele religioase de­zordonate nu mă mulţumeau, eu doream să văd un

22

adevăr sigur, limpede. în acea vreme, capitala nordi­că era preocupată şi frământată de felurite idei reli­gioase, care se certau şi se luptau între ele. Nici o par­te, nici cealaltă nu plăcea inimii mele, care nu avea încredere în ei, se temea de ei. Cu sobrietate am dat jos uniforma de cadet şi am îmbrăcat uniforma de ofiţer. Regretam uniforma de cadet: în ea puteam, ve­nind la biserica lui Dumnezeu, să stau în mulţimea de soldaţi, în mulţimea de oameni simpli, să mă rog şi să plâng cât îmi doreşte sufletul. Nu-i păsa tânăru­lui de plăceri, de distracţii! Lumea nu-mi prezenta ni­mic ademenitor: eram atât de rece faţă de lume, de parcă ea ar fi fost cu totul fără tentaţii! Ca şi cum nu ar fi existat pentru mine: mintea mea era adâncită cu totul în ştiinţe şi, în acelaşi timp, ardea de dorinţa de a afla în ce constă credinţa adevărată, în ce constă adevărata învăţătură despre ea, străină de rătăciri, şi dogmatice şi morale.” (Experienţe ascetice, pp. 553-554).

23

CAPITOLUL II

începutul lucrării duhovniceşti, atunci când se face cu un scop precis şi devine prioritară, ca apoi să devină activitatea exclusivă sau principală şi esenţială a vieţii, este însoţit de obicei de un război lăuntric al gândurilor şi al simţămintelor pătimaşe. Acest răz­boi, la vârsta tinereţii unui om care păşeşte cu puteri proaspete şi plin de râvnă pe calea cea nouă şi nevăzută a nevoinţei duhovniceşti, este atât de puternic, încât nu se poate să-i ţină piept cu propriile forţe, este neapărat nevoie de ajutor din afară. Tânărul care are o înclinaţie ascetică-religioasă şi activităţi duhov­niceşti vădite începe involuntar să caute un anturaj cu aceleaşi concepţii ca ale sale, pentru a-i împărtăşi cuiva starea lui sufletească, pentru a se verifica pe si­ne în faţa experienţei altuia, pentru a auzi un cuvânt de îmbărbătare sau a primi un sfat experimentat.

Esenţa acestei activităţi duhovniceşti constă în principal în rugăciunea lăuntrică, făcută cu luare-aminte, neîncetat sau oricât de des, după puteri. Această rugăciune, formându-l pe tânărul monah, pu­ne în acord toată lucrarea lăuntrică a omului, dar această rugăciune trebuie studiată corect, studiu ce re­prezintă obiectul lucrării duhovniceşti a monahului, împotriva acestei lucrări duhovniceşti şi este îndrep­tat tot războiul gândurilor şi senzaţiilor inimii pe care îl pornesc în taină duhurile răutăţii. Ele îşi urmăresc din depărtare adversarul şi nu aţipesc, se aruncă spre el cu hoardele lor, îndată ce el s-a gândit să se elibe­reze de sub stăpânirea patimilor, cu intenţia hotărâtă de a începe lucrarea mântuirii sale. Ele trezesc în suflet tulburarea patimilor nevăzute. Asaltul gândurilor poate fi atât de puternic, încât deseori depăşeşte limitele

24

terenului gândurilor şi este însoţit de atacuri sen­zoriale, cum ar fi: vedenii fantomatice, boli trupeşti neobişnuite sau deliruri scurte.

în acest timp, chipurile duşmanilor imaginari rămân nevăzute, acţiunile lor neînţelese, iar tânărul luptător al războiului nevăzut se află permanent în pericolul de a fi amăgit, sedus. Rugăciunea îi dăruieş­te rugătorului din belşug gânduri senine, simţăminte bune şi cu acestea îl atrage nespus; dar anume aici e nevoie de o exigenţă riguroasă, o luare-aminte extraordinară, pentru ca sub chipul simţămintelor celor bune să nu-i primească pe cei care înşală mintea, să nu se desfăteze cu stări duhovniceşti false, în spatele cărora se deschide uşa pentru toată înşelarea. Trăind o astfel de stare, uneori îmbucurătoare, alteori foarte istovitoare, tânărul nevoitor simte toată greutatea singurătăţii sale în mijlocul pustiei lumeşti a oameni­lor, în care pribegeşte: pentru el este de ajuns un sin­gur imbold, un singur mic îndemn pentru a lăsa de tot zarva lumească şi a se arunca în refugiul mă­năstirii.

Iată o ilustrare palidă a acelei stări pe care, pro­babil, o trăia Dimitrie Alexandrovici, când, umblând în uniforma militară, simţea nevoia să-şi dezvăluie gândurile sale.

El se îndeletnicea cu rugăciunea minţii şi atât de sârguincios o exersa, încât ea izvora involuntar. „Se întâmpla, seara, povestea el mai târziu despre sine, să te culci în pat şi, ridicând capul de pe per­nă, să începi a citi o rugăciune, şi aşa, fără să schimbi poziţia, fără să întrerupi rugăciunile, să te scoli dimi­neaţa pentru a merge la slujire, în clasă”. Fiind mo­nah în suflet şi încă din al 16-lea an de viaţă trăind influenţa aducătoare de har a rugăciunii, el nu avea totuşi un motiv hotărât să alerge la o faţă călugărească

25

pentru a se spovedi, pentru că încă nu era con­ştient pe deplin de natura stării sale sufleteşti, din această pricină o deschidere completă înaintea unei feţe bisericeşti de mir ar fi putut mai degrabă să-l vatăme, decât să-i aducă un folos. Experienţa l-a învă­ţat acest adevăr.

Tânărul cucernic nu se mulţumea cu împărtă­şania cu Sfintele Taine o dată pe an, ci simţea nevoia de a se întări mai des cu această hrană duhovniceas­că, de aceea, pentru a-şi aduce la îndeplinire dorinţa sa, el a apelat la profesorul de teologie al şcolii, protoiereul, parohul Bisericii Palatului Militar alexie Ivanovici Malov — discipolul Academiei Teologice din Sankt-Petersburg şi magistru în teologie21. Această alegere nefericită a avut cele mai dureroase conse­cinţe. Tânărul ce se spovedea i-a spus duhovnicului că el este muncit de multe gânduri păcătoase. Du­hovnicul, înţelegând spovedania în felul lui, l-a bă­nuit pe tânărul student de intenţii politice criminale şi a considerat că este obligat să aducă acestea la cunoştinţa directorului şcolii, generalul-locotenent, contele Sivers. Luteran după credinţă, graful, împre­ună cu inspectorul şcolii, general-maiorul, baronul Elsner, necunoscând deloc limba rusă, l-au chemat pe Briancianinov şi l-au supus unei anchete aspre: în ce constau anume planurile sale, pe care el singur le recunoscuse nelegiuite sau păcătoase. L-a costat mult efort să le explice nemţilor-luterani diferenţa dintre intenţiile nelegiuite şi gândurile păcătoase, dar noţiu­nile ascetice nu erau pe înţelesul luteranilor şi umbra suspiciunii a fost aruncată asupra tânărului nevoitor. Briancianinov a început să fie urmărit. Alegerea greşită

21 Malov A. I. (1787-1855) cunoscut propovăduitor, duhovni­cul decembriştilor.

26

a duhovnicului a avut urmări extrem de ne­prielnice: tânărul s-a îmbolnăvit şi, după cuvintele părintelui M. Cihacev, niciodată nu s-a mai vindecat după aceasta.

După această spovedanie cu rezultate atât de grele pentru Briancianinov, starea lui sufletească i s-a descoperit mai clar, de aceea a început să-şi caute alt duhovnic, mai potrivit pentru starea sa. El s-a adre­sat călugărilor metocului Mănăstirii Valaam22, a înce­put să meargă acolo în fiecare sâmbătă şi duminică pentru a se spovedi şi a se împărtăşi cu Sfintele Taine şi, învăţat de experienţa prin care a trecut, se stră­duia să facă acestea în ascuns de direcţia şcolii. în această lucrare sfântă i s-a alăturat colegul său de şcoală Cihacev, care se trăgea din nobilimea guber­niei Pskovului, care a intrat odată cu el în acea insti­tuţie şi era foarte iubit de suveranul Nicolae Pavlovici. Dimitrie Nicolaevici s-a ataşat de Cihacev prin cea mai sinceră prietenie, în ciuda nepotrivirii carac­terelor lor: primul era serios, gânditor, concentrat în sinea lui, celălalt era glumeţ, vorbăreţ, cu sufletul „pe tavă”. Cihacev i s-a dedicat lui Briancianinov mai degrabă ca un fiu tatălui, decât ca un frate fratelui: aceasta era influenţa lui Dimitrie Alexandrovici asu­pra colegului său.

Prima întâlnire a acestor doi tineri camarazi este înduioşătoare şi plină de un caracter cu adevărat creştinesc. Odată, într-un dialog prietenesc, Dimi­trie Alexandrovici, întrerupând pălăvrăgeala veselă a lui Cihacev, i-a spus: „Fii creştin!” - „Eu niciodată nu

22 Mănăstirea Valaam a înfiinţat în Sankt-Petersburg primul metoc a cărui biserică are hramul Sfinţilor Serghie şi Gherman, în 1820 pe strada Miasnaia, în Malaia Kolomna. Este interesant că iconostasul şi obiectele bisericeşti au fost donate de ţarul Alexandru I, căruia îi plăcea mult să viziteze metocul.

27

am fost tătar”, l-a contrazis colegul său. „Aşa e, a spus primul, dar aceste cuvinte trebuie să le împli­neşti cu fapta şi să le aprofundezi mai sârguincios”. De atunci, ambii mergeau la călugării de la metoc, se spovedeau şi se împărtăşeau, se rugau, erau călăuziţi prin discuţii mântuitoare de suflet, se nevoiau. Iată cum descrie aceste frecventări însuşi Cihacev în însemnările sale, unde vorbeşte deschis despre înrâuri­rea pe care au avut-o asupra lui. „într-o sâmbătă aud invitaţia prietenului meu de a merge la preot. „De ce?” - „Am un obicei să mă spovedesc sâmbăta, iar duminica să mă împărtăşesc cu Sfintele Taine. Ai gri­jă să nu rămâi în urmă”. Biata mea minţişoară a ră­mas atunci foarte uluită şi buimăcită. Frică şi panică: ce şi cum, nu sunt pregătit, nu pot! — „Nu este treaba ta, ci a duhovnicului” — îmi răspunde curajos prie­tenul şi cu iubirea sa mă atrage după el.

Odată ce am mers, în sâmbăta următoare pri­mesc aceeaşi invitaţie. Deşi, după aparenţe, făceam acestea cu uşurinţă, întreaga mea structură interioară s-a zdruncinat. Tinereţea şi sănătatea, toate influen­ţele exterioare, tot anturajul, şi în plus revolta inte­rioară puternică a patimilor şi obiceiurilor, furioase pentru rezistenţa opusă lor, îmi tulburau îngrozitor sufletul, şi ar fi putut el să reziste în neputinţa sa, da­că nu era puterea nevăzută, care îl susţinea de sus? Cu acestea toate, de nu aş fi avut un asemenea prie­ten, care mă instruia cu înţelepciunea lui şi întotdea­una îşi punea sufletul său pentru mine, şi împreună cu mine împărţea orice durere, nu aş fi scăpat teafăr pe acest tărâm, tărâmul muceniciei de bună voie şi al mărturisirii”.

Călugării metocului Valaamului îi primeau cu iubire pe tineri, pentru că au văzut în ei o năzuinţă sinceră către Dumnezeu şi dorinţa de a merge pe

28

calea mântuirii, însă, ca oameni fără o educaţie ştiin­ţifică, mărginindu-se în principal pe nevoinţa exteri­oară, nu puteau să mulţumească pe deplin trebuin­ţele lor sufleteşti, de aceea i-au sfătuit pe tineri să se adreseze călugărilor de la Lavra Sfântului Alexandru Nevski23 pentru îndrumare duhovnicească. Acolo, în acea vreme se aflau unii ucenici ai stareţilor Teodor24 şi Leonid25 bărbaţi cu experienţă în viaţa duhovni­cească şi care primiseră educaţie monahală: primul de la vestitul stareţ Paisie Velicicovski, arhimandritul Mănăstirii Neamţ din Moldova, iar al doilea de la ucenicii lui. Aceştia erau ieromonahul Aaron, mona­hii Hariton, Ioanichie şi alţii 26.

23 Lavra Sfânta Treime alexandru Nevski, înfiinţată în 1710, pe malul stâng al Nevei, lângă revărsarea în ea a râuleţului Cernâi. A fost centrul vieţii bisericeşti a capitalei şi reşedinţa mitropoliţilor Sankt-Petersburgului.

24 Schimonahul Teodor (1756-1822) primind îndrumare du­hovnicească la Mănăstirea Neamţ, de la Sfântul Paisie, a devenit unul din cei care au reabilitat lucrarea lăuntrică monahicească în Rusia; a vieţuit în multe mănăstiri, a trecut la cele veşnice în Mănăstirea Sfântului Alexandru Svirski. Prima lui biografie a fost alcătuită de ucenicul Dimitrie Briancianinov în anul 1829.

25 Sfântul Lev (Nagolkin, 1768-1841) în 1801 este tuns în mo­nahism cu numele Leonid, în schimă Lev, întemeietorul stăreţiei de la Optina, canonizat în anul 2000, este pomenit pe 11/24 octombrie. Corespondenţa lui cu Sfântul Ignatie este publicată în cartea Ignatie Briancianinov. Călătoria spre porţile veşnici­ei. Corespondenţa cu stareţul de la Optina, P.P. Iacovlev, secre­tarul Sfântului Ignatie. Moscova 2001.

26 Arhimandritul Aaron (Petrov) din 1821, ieromonah al Lavrei Alexandru Nevski, în 1826 este numit constructor al Mă­năstirii Novgorodsko-Perekomsk. Din 1842 arhimandritul Aaron este egumen al Lavrei. A trecut la cele veşnice pe 18 aprilie 1844. Monahul Ioanichie călugăr al Valaamului, nepotul stareţului Teodor, în Lavră a avut ascultarea de a vinde lumânări. El a câştigat foarte mult simpatia tinerilor şi le-a povestit multe des­pre diferiţi stareţi, mai ales despre cei de la Valaam şi despre părintele Leonid. Datorită acestor povestiri, Dimitrie Alexan­drovici a vrut să-l cunoască pe ultimul şi a început o corespon­denţă duhovnicească. Spre sfârşitul vieţii a trăit în pustia Optina, a primit schima cu numele Leonid.

29

Tinerii prieteni au început să meargă la aceşti călugări. Prin ei l-au cunoscut pe duhovnicul Lavrei, părintele Atanasie, care, prin purtarea sa cu adevărat paternă şi plină de iubire, i-a făcut să uite impresia neplăcută, produsă de ignoranţa primului duhovnic. Tinerii se bucurau că şi-au găsit învăţători adevăraţi, care le înţelegeau pe deplin nevoile lor sufleteşti şi de care se puteau folosi cu prisosinţă. Ei şi-au adâncit râvna pentru nevoinţele evlavioase, şi-au îndesit vi­zitele la călugări, se îndulceau de slujbele Lavrei, care îi impresionau mai mult, pentru că erau mai maies­tuoase şi mai lungi decât în metoc. Ei se sfătuiau cu monahii cum s-ar fi sfătuit cu nişte părinţi duhovni­ceşti despre tot ce avea legătură cu lucrarea lăuntrică monahicească, îşi spovedeau gândurile, învăţau cum să se păzească de patimi, de obiceiuri păcătoase şi piedici, după ce cărţi ale Sfinţilor Părinţi să se călău­zească şi altele. Călugării blânzi, mai ales părintele Ioanichie şi duhovnicul Atanasie, împărtăşeau cu ti­nerii iubitori de călugărie şi de înţelepciune tot ce do­bândiseră în urma experienţei duhovniceşti îndelun­gate. Deseori Dimitrie Alexandrovici îi uimea cu în­trebările sale, privind unele laturi ale vieţii duhovni­ceşti, care dovedeau o vârstă duhovnicească destul de înaintată. Această prietenie strânsă cu monahii a avut o influenţă corespunzătoare. Dimitrie Alexan­drovici a devenit un ascet desăvârşit în suflet, s-a în­conjurat cu operele Sfinţilor Părinţi, în principal cu cele ce aveau un conţinut ascetic. Citindu-le cu nesaţ, s-a adâncit şi mai mult în lumea sa interioară şi s-a

30

răcit vădit faţă de anturajul laic. în Plânsul său aşa vorbeşte el despre sine:

„Ochii minţii deja vedeau marginile cunoştin­ţelor omeneşti în ştiinţele înalte exacte. Ajungând la aceste margini, am întrebat ştiinţele: Ce avuţie lăsaţi omului? Omul este veşnic şi avuţia lui trebuie să fie veşnică. Arătaţi-mi această avuţie veşnică, această bogăţie sigură, pe care eu aş putea să o iau după ho­tarele mormântului! Ştiinţele tăceau.

în căutarea unui răspuns satisfăcător, a unui răspuns de importanţă vitală fundamentală, m-am îndreptat spre credinţă. Dar unde te ascunzi, credinţă adevărată şi sfântă? Nu am putut să te recunosc în fa­natism, care nu era pătruns de blândeţea evangheli­că, respirând doar înfierbântare şi dorinţă de glorie! Nu am putut să te recunosc în învăţătura samavolni­că, desprinsă de Biserică şi care şi-a alcătuit propriul nou sistem, proclamându-şi în deşert şi cu îngâmfare dobândirea unei noi credinţe creştine adevărate după optsprezece veacuri de la întruparea lui Dumnezeucuvântul.

Ah! în ce nedumerire grea plutea sufletul meu!...

Şi deseori am început să-L implor cu lacrimi pe Dumnezeu ca El să nu mă lase pradă rătăcirii, ci să-mi arate calea dreaptă, pe care puteam să-mi în­drept către El mersul nevăzut al minţii şi inimii. Deodată îmi apare un gând... şi inima se simte în el ca în îmbrăţişarea unui prieten. Acest gând mă în­demna să studiez credinţa în izvoare — în lucrările Sfinţilor Părinţi. «Sfinţenia lor, îmi spunea el mie, este chezăşia dreptăţii lor. Mă supun. Găsesc un mod de a căpăta lucrările sfinţilor plăcuţi lui Dum­nezeu, încep să le citesc cu sete, să le studiez în profunzime. Terminând de citit unele, mă apuc de altele,

31

le citesc, le recitesc, le cercetez. Ce m-a mirat mai în­tâi în lucrările Părinţilor Bisericii Ortodoxe? Acea în­ţelegere între ei, o înţelegere minunată, măreaţă... Ce învăţătură găsesc, printre altele, în ele? Găsesc învă­ţătura, repetată de toţi părinţii: unicul drum spre mântuire este urmarea neabătută a învăţăturilor Sfinţilor Părinţi. «L-ai văzut tu oare, — spun ei, pe acela amăgit de învăţături mincinoase, pierit din cau­za alegerii greşite a nevoinţelor? Să ştii: el şi-a urmat sieşi, şi-a urmat mintea sa, părerile sale, şi nu învă­ţătura Părinţilor, din care se alcătuieşte tradiţia dogmatică şi morală a Bisericii...

Gândul acesta a fost primul meu adăpost în ţara adevărului. Aici sufletul meu a găsit odihnă după tul­burări şi furtuni. Gând fericit, mântuitor! Gândule, dar nepreţuit al Preabunului Dumnezeu, care doreşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la înţelegerea adevărului! Acest gând s-a făcut piatră de temelie pentru zidirea duhovnicească a sufletului meu! Acest gând s-a făcut steaua mea călăuzitoare. Ea a început să-mi lumineze mereu drumul greu şi plin de amărăciuni, drumul îngust, nevăzut al minţii şi inimii către Dumnezeu.

Astfel sunt binefacerile cu care m-a dăruit din belşug Dumnezeul meu! Astfel este comoara care nu putrezeşte, îndrumătoare spre dumnezeiasca veşni­cie, hărăzită mie de sus, de la tronul ceresc al milei şi înţelepciunii Dumnezeieşti... Dumnezeu, însuşi Dumnezeu, prin acest gând luminat m-a despărţit de lumea tulburată. Eu trăiam în mijlocul lumii, dar nu mergeam pe drumul comun, larg şi netezit. Gândul bun m-a dus pe o cărare aparte spre izvoarele vii şi răcoritoare ale apei, pe tărâmuri roditoare, într-un ţi­nut pitoresc, dar adesea sălbatic, periculos, străbătut

32

de prăpăstii, foarte singuratic. Prin acest ţinut rareori călătoreşte vreun călător.

Citirea părinţilor m-a convins cu o limpezime deplină că mântuirea înăuntrul Bisericii Ruse este neîndoielnică, iar credinţele Europei de Vest sunt lip­site de aceasta, nepăstrând în întregime nici învăţă­tura dogmatică, nici pe cea morală a Bisericii primare a lui Hristos. Citirea mi-a dezvăluit ceea ce a făcut Hristos pentru omenire, în ce constă căderea omului, de ce e nevoie de un Răscumpărător, ce reprezintă mântuirea, adusă şi dăruită de Răscumpărător. Ea îmi repeta: trebuie să dezvolţi, să simţi, să vezi înlăuntrul tău mântuirea, fără de care credinţa în Hristos este moartă, iar creştinismul un cuvânt şi o noţiune fără acoperire! Ea m-a învăţat să privesc la veşnicie ca la o veşnicie înaintea căreia nu numai viaţa noas­tră, care măsoară o jumătate de veac, ci chiar şi o viaţă pământească de o mie de ani este neînsemnată. Ea m-a învăţat că viaţa pământească trebuie petre­cută în pregătirea pentru veşnicie, aşa cum în pridvor te pregăteşti pentru intrarea în minunatele încăperi împărăteşti. Ea mi-a arătat că toate ocupaţiile pă­mânteşti, plăcerile, onorurile, privilegiile sunt jucării fără importanţă, cu care se joacă şi pierd sfinţenia veşniciei copiii maturi”. (Experienţe ascetice, pp. 554-560).

33

CAPITOLUL III

Năzuinţele duhovniceşti ale tânărului nevoitor, râvna lui, sârguinţa în rugăciune au suferit o grea în­cercare. Primii duşmani pe calea mântuirii au fost în­şişi casnicii lui, cum spune cuvântul evanghelic. Ale­xandru Semionovici l-a tocmit pentru supravegherea fiului său pe un om care îi era devotat până la uitarea de sine; acesta era un bătrân de şaizeci de ani pe nu­me Dorimedont, care şi-a trăit veacul slujindu-şi cu credinţă şi onestitate stăpânul. El era, să spunem aşa, supraveghetorul tuturor faptelor lui Dimitrie Alexan­drovici, nimic nu scăpa ochiului său vigilent, aducea totul la cunoştinţa boierului tatăl pe care îl socotea stăpânul deplin al fiului. Călit în viaţa de iobag, el considera că Dimitrie Alexandrovici este mai mult decât un iobag pentru Alexandru Semionovici, este proprietatea lui. După părerea sa, Dimitrie Alexan­drovici nu trebuia să-şi dorească nimic fără voia tată­lui său. Această slugă era în orice moment un informator şi un trădător al tânărului său stăpân în faţa bătrânului tată.

Erau grele pentru Alexandru Semionovici acele informaţii. El şi-a amintit atunci de dorinţa fiului, ex­primată pe drumul spre Sankt-Petersburg, şi s-a con­vins că acela nu era un capriciu copilăresc. El i-a scris imediat despre toate directorului şcolii, contelui Si­vers, fostului său coleg de slujire pe timpul când era paj şi l-a rugat să-l urmărească pe studentul Briancia­ninov. I-a scris, de asemenea, rudei sale Suhareva, rugând-o să-l distragă pe fiul lui de la intenţia pe care o avea.

Conducerea şcolii a luat măsurile sale, mutându-l pe Briancianinov din apartamentul privat într-unul

34

de stat, aflat în Palatul Mihailovsk, sub o supra­veghere strictă, iar Suhareva, un personaj influent, s-a îngrijit să-l înştiinţeze pe mitropolitul de atunci al Petersburgului, Serafim27, că nepotul ei Brianciani­nov, foarte iubit de ţar, a legat prietenie cu monahii Lavrei, că duhovnicul Lavrei, Atanasie îl atrage spre călugărie şi dacă se va auzi despre acestea la curtea ţarului, atunci şi el, mitropolitul, va avea neplăceri. Mitropolitul s-a tulburat, l-a chemat la el pe duhovni­cul Atanasie şi l-a mustrat aspru, interzicându-i de atunci încolo să-i primească la spovedanie pe Brian­cianinov şi Cihacev.

Au fost chinuitoare pentru Dimitrie Alexandro­vici acele situaţii, prin care era îngrădită libertatea lu­crării sale duhovniceşti. El a hotărât să meargă sin­gur în faţa mitropolitului şi să-i lămurească situaţia personal. Mitropolitul nu a crezut la început în năzu­inţa lui plină de abnegaţie, atunci când acesta i-a de­clarat dorinţa sa hotărâtă de a fi călugăr. Mitropoli­tul, presupunând că tânărul are doar nişte planuri or­golioase, i-a spus direct că, fără să deţină un titlu şti­inţific al unor academii teologice, el, Briancianinov, nu poate fi ridicat mai sus de rangul de arhimandrit în ierarhia bisericească. Tânărul i-a răspuns atunci că nu caută ranguri, ci numai mântuirea sufletului, care înseamnă fuga din lume. Mitropolitul i-a spus că nu va permite ca el să fie primit în vreo mănăstire din eparhia sa. Briancianinov i-a răspuns blajin că de-ar fi să nu-l primească în nicio mănăstire din Rusia, el va găsi undeva o mănăstire ortodoxă şi în afara ţării. Atunci văzând dorinţa neclintită şi sinceră a tânărului,

27 Serafim (S.V. Glagolevski, 1763-1843) mitropolitul Novgorodului şi al Sankt-Petersburgului între anii 1821-1843.

35

mitropolitul i-a permis să meargă ca şi mai înain­te în Lavră, la duhovnic.

Astfel era râvna lui Briancianinov spre viaţa de monah. Nu era nici capriciul de a părea o persoană originală în societate, nici urmarea vreunei dezamă­giri în viaţă, ale cărei dureri şi satisfacţii încă nu le în­cercase. Era o intenţie curată, străină de orice intere­se obişnuite, simţământ cinstit şi sfânt al iubirii pen­tru Dumnezeu, singura capabilă să stăpânească adâncul sufletului în aşa fel, încât nicio piedică să nu-l poată învinge.

Practica vieţii monahale ne demonstrează lim­pede că aceia care o aleg cu sinceritate sunt gata de orice sacrificii şi de o dăruire deplină. Iată ce simţă­minte se revarsă în Plâns, unde autorul spune:

„S-a răcit inima faţă de lume, faţă de slujirile ei, faţă de ce are măreţ sau plăcut. Eu m-am hotărât să las lumea, viaţa pământească să o închin cunoaşterii lui Hristos, dobândirii lui Hristos. Cu această intenţie am început să cercetez clerul mănăstiresc şi cel mi­rean. Şi aici mă aştepta o mare osteneală, sporită din cauza tinereţii mele şi a lipsei de experienţă. Dar eu vedeam totul îndeaproape şi la intrarea în mănăstire nu am găsit nimic nou, neaşteptat. Câte piedici au fost în faţa acestei intrări! Renunţ să amintesc despre toate, însuşi trupul meu îmi striga: „Unde mă duci? Eu sunt atât de slab şi bolnăvicios. Tu ai văzut mă­năstirile, le-ai cunoscut îndeaproape: viaţa în ele este de nesuportat pentru tine şi din cauza neputinţei me­le, şi a educaţiei tale, şi a tuturor celorlalte pricini”.

Raţiunea întărea concluziile trupului. însă era un glas, un glas în inimă, glasul conştiinţei, cred, sau poate al îngerului păzitor, spunându-mi voia lui Dumnezeu, fiindcă glasul era hotărât şi poruncitor. El îmi spunea: să faci aceasta este datoria ta, datoria

36

neîndoielnică. Atât de puternic era glasul, încât ideile raţiunii, convingerile trupului, tânguitoare, întemeia­te, după aparenţe, păreau de nimic în faţa lui” (Expe­rienţe ascetice, p. 560-561).

Nu este de prisos să amintim unele întâmplări, care prevesteau viitoarea soartă a tânărului Briancia­ninov. Odată, mergea împreună cu Cihacev şi Fiodorov, al doilea prieten al său, pe strada Vladimirskaia din Petersburg. Deodată, pe porţile unei case, aflată faţă în faţă cu Biserica Maicii Domnului Vladimir­skaia, ieşi în fugă o femeie nebună pentru Hristos, care trăia din mila stăpânului casei (numele ei era Vasilisa), i se închină până la pământ lui Brianciani­nov şi spuse: „Părinte, luminate părinte, binecuvân­tează!”. Altă dată, Dimitrie Alexandrovici împreună cu Cihacev s-au dus să-l viziteze pe amicul lor, sublo­cotenentul Meltţer. Meltţer avea un aghiotant, un om evlavios care îl respecta profund pe Briancianinov şi care era foarte bolnav atunci. Meltţer i-a propus să-l vadă pe bolnav şi prieteneşte, râzând, l-a împins pe Briancianinov pe uşa camerei unde zăcea bolnavul. Acela, văzând gestul glumeţ al stăpânului său, a înce­put să-l mustre, spunând: „De ce îl împingeţi pe epis­cop, oare nu vedeţi că el este arhiereu?” în acest fel, prin gura a doi credincioşi, robi ai lui Dumnezeu în simplitatea inimii lor, a fost prevestită înalta slujire a tânărului ce căuta în monahism singura cale necesară pentru mântuirea sufletului.

în afara situaţiilor şi împrejurărilor care depin­deau de voinţa oamenilor, însăşi natura punea stavile intenţiilor cucernice ale tânărului Dimitrie. în primă­vara anului 1826, el s-a îmbolnăvit de o grea boală de plămâni, având toate simptomele tuberculozei, astfel încât nici nu putea să iasă din casă. Ţarul Nicolae Pavlovici le-a poruncit medicilor împărăteşti Kreiton şi

37

Vilie să-l îngrijească pe bolnav şi să-i aducă la cunoş­tinţă săptămânal veşti despre cursul bolii. Doctorii i-au vorbit de mai multe ori lui Dimitrie Alexandro­vici despre starea lui critică, el însuşi credea că este în pragul morţii şi prin rugăciuni dese, cu răbdare se­nină, se pregătea de trecerea în veşnicie. „Eu am fost martorul acelor vremuri, — spune în însemnările sale Petru Alexandrovici, fratele lui. cărţile deschise ale Sfinţilor Părinţi îl înconjurau. El le citea, le confrun­ta, se afunda neobosit în studiul lor. Dieta după reco­mandarea medicală — jeleu din licheni de Islanda alcătuia postul lui obligatoriu, iar rugăciunea care lu­cra cu har asupra lui încă din acea vreme, aşa cum mi-a spus el în ultimii ani ai vieţii sale, îl ajuta să ve­gheze. Această nevoinţă a bolii poate fi socotită aju­nul călugăriei, ca o experienţă a vieţii ascetice în cele mai aspre condiţii ale ei”. Dar nu s-a întâmplat aşa cum prevedeau vestiţii doctori ai capitalei: starea să­nătăţii sale a luat un curs favorabil şi a fost pentru bolnav o dovadă vie a faptului că fără voia lui Dum­nezeu, nici chiar cele mai neclintite legi ale naturii nu au puterea să acţioneze asupra noastră.

Toate exerciţiile de evlavie ale lui Dimitrie Ale­xandrovici au slujit ca pregătire pentru acea schimba­re decisivă pe care trebuia să o facă pentru a-şi împli­ni vechile sale intenţii şi dorinţe. Dar pentru a realiza această schimbare, adică pentru a rupe toate legătu­rile cu lumea, era nevoie de un om care să-l sprijine în aceasta, care, prin puterea duhului său, să-l tragă după el, era nevoie de un Moise personal pentru a-l scoate pe noul izraelian din Egiptul vieţii lumeşti. Pentru Dimitrie Alexandrovici, acest Moise a fost ie­romonahul Leonid, amintit mai sus.

Părintele Leonid se remarca prin înţelepciune duhovnicească, prin sfinţenia vieţii şi experienţa în

38

nevoinţa călugărească. Sub îndrumarea lui s-au for­mat mulţi asceţi veritabili şi învăţători ai monahis­mului. Despre acest stareţ Dimitrie Alexandrovici au­zise multe de la călugării Lavrei. în sfârşit, s-a ivit ocazia să îl cunoască. Părintele Leonid a sosit în Pe­tersburg cu treburi şi s-a oprit la Lavra Alexandru Nevski. Acolo, într-o discuţie particulară cu acest re­prezentant al ascetismului monahal de atunci, Dimi­trie Alexandrovici a simţit o apropiere atât de mare faţă de stareţ, de parcă ar fi trăit lângă el un veac. Acelea au fost clipe măreţe, în care stareţul l-a renăs­cut duhovniceşte ca pe un fiu al său. Sub impresia acestei prime discuţii, Dimitrie Alexandrovici i-a spus apoi prietenului său Cihacev următoarele: „Pă­rintele Leonid mi-a smuls inima din piept; acum este hotărât: îmi voi cere demisia din serviciu şi îl voi urma, mă voi preda lui cu tot sufletul şi voi căuta doar mântuirea sufletului în însingurare”. După această primă întâlnire, Dimitrie Alexandrovici nu mai apar­ţinea lumii, întorsătura decisivă se petrecuse, era ne­voie doar de un anumit timp pentru a se dezlega de­finitiv legăturile cu lumea.

Intenţionând să lase de tot slujba şi să se retra­gă la mănăstire, Dimitrie Alexandrovici trebuia mai întâi să suporte o grea luptă morală: pe de-o parte, cu părinţii lui, pe de alta cu mai-marii acestei lumi. Această luptă l-a costat mari eforturi. Cum puterile sa­le fizice erau zdruncinate mereu de boli, el trebuia atunci să se pregătească moral pentru a rezista presiu­nii din partea autorităţii părinteşti şi a celei guverna­mentale, care urmăreau să înăbuşe, să distrugă tot ceea ce preţuia şi dorea el cel mai mult. A suportat o luptă de două ori mai grea în anii tinereţii sale fizică şi morală. Dar, aşa cum el întotdeauna a învins slăbiciunea trupului cu puterea duhului său, aşa şi în

39

cea de a doua luptă s-a arătat un luptător iscusit şi de nădejde cu stihiile vieţii pământeşti, ce îi promiteau multe plăceri, măreţie şi faimă. în această ultimă lup­tă s-a format definitiv caracterul său puternic, nece­sar pentru vieţuirea călugărească plină de greutăţi, care cerea o abnegaţie deplină, o neclintire a voinţei, neînfricare, statornicie şi acceptarea oricărei situaţii dificile. Iată uşa prin care a fost nevoit să treacă tână­rul ascet pentru a păşi pe calea îngustă şi dureroasă a călugăriei.

în iunie 1826 Dimitrie Alexandrovici a primit un concediu de trei luni pentru a-şi întări sănătatea şi a mers în casa părinţilor săi, în satul natal. Cunos­când dorinţa ambiţioasă a tatălui său şi totodată nevrând să-şi întristeze părinţii cu anunţul hotărârii sa­le, Dimitrie Alexandrovici se străduia încetul cu înce­tul şi cu atenţie să-i pregătească de schimbarea plănuită din viaţa sa, dar nici aceasta n-a ajutat. Alexan­dru Semionovici nu se putea împăca cu gândul călu­găririi primului său născut. S-a supărat pe el, i-a in­terzis categoric, l-a îndepărtat de el ca pe un fiu neas­cultător. Trebuia să le îndure pe toate tânărul blajin şi sensibil, care asculta de porunca Mântuitorului: Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine (Matei 10, 37). Cu o adâncă durere, neprimind încuviinţarea dorită, el a plecat din casa părintească şi în luna septembrie s-a întors în capitală. Aici se pregătea să-l întâmpine altă furtună, nu mai puţin înspăimântătoare: el trebuia să se confrunte cu înalta putere, trebuia să-şi apere pre­ţioasa lui dorinţă chiar şi în faţa monarhului, căruia îi datora în totalitate nu doar educaţia şi studiile, ci şi recunoştinţa pentru aleasa atenţie arătată.

îi era greu să-i convingă pe oamenii din lume de adevărul aspiraţiilor sale duhovniceşti, înţelese doar

40

de o mână de oameni îmbrăcaţi în negru de la Lavra Alexandru Nevski. Era nevoie de o tărie cutezătoare, trebuia să-i înfrunte doar prin spiritul de sacrificiu şi puterea voinţei, nu prin dovezi neîndoielnice. Era clar că lupta era inegală: trebuia ori să aştepte şi să cedeze, ori să demonstreze o bărbăţie neînvinsă, o vitejie mucenicească şi o mărturisire făţişă.

La puţin timp după sosirea din concediu, Dimi­trie Alexandrovici a depus o cerere de îndepărtare din slujbă cu scopul de a pleca la mănăstire imediat ce va fi demis. Direcţia şcolii a hotărât că este imposi­bil să dea curs cererii şi i-a cerut lui Briancianinov să susţină examenul de absolvire, apoi să se folosească de dreptul legal de a cere demiterea din slujbă, împo­triva acelei direcţiuni. Această situaţie l-a obligat pe Briancianinov să studieze din nou ştiinţele; în de­cembrie a susţinut examenul, totodată păstrându-şi întâietatea printre colegii săi de an, chiar dacă el nu mai putea fi socotit concurentul lor, pentru că ulti­mul examen avusese loc încă în noiembrie. în acest fel, terminându-şi socotelile cu şcoala, el a depus din nou o cerere pentru demitere, prin Departamentul de Geniu.

Ţarul Nicolae Pavlovici, aflând despre rugămin­tea şi dorinţa lui Briancianinov de a pleca la mănăs­tire, i-a cerut fratelui său august, marele cneaz Mihail Pavlovici28, să-l determine pe studentul iubit de toţi să renunţe la intenţia sa. în primele zile ale lui ianua­rie 1827, Dimitrie Alexandrovici a fost chemat la pa­lat, să se înfăţişeze marelui cneaz. Acolo era adunată toată înalta direcţiune a Şcolii de Geniu. Tânărul de

28 Mihail Pavlovici Romanov (1798-1849) marele cneaz. Odată cu urcarea pe tron a fratelui său, ţarul Nicolae I, a fost numit în locul lui general-inspector al Diviziunii de Geniu.

41

19 ani, cu inima înfiorată, dar cu voinţă puternică s-a înfăţişat înaintea adunării. Marele Cneaz l-a anunţat că ţarul, cunoscând aptitudinile sale pentru slujirea militară, în loc de a-l demite, plănuieşte să-l transfere în plutonul de gardă şi acolo să-i ofere un loc care îi va satisface ambiţiile şi orgoliul.

Tânărul a răspuns la acestea că, neavând mij­loace băneşti suficiente, el nu poate să slujească în plutonul de gardă. „împăratul va lua asupra lui această grijă” l-a întrerupt marele cneaz. „Sănătatea mea zdruncinată, a continuat tânărul, lucru des­pre care înălţimea sa ştie de la medicii care m-au tra­tat, mă pune în situaţia de totală neputinţă de a mă achita de obligaţiile slujbei şi, prevăzându-mi moar­tea apropiată, eu trebuie să mă pregătesc de veşnicie, de aceea aleg condiţia de monah”. Marele cneaz a re­marcat că el nu poate să primească o slujbă în clima­tul sudic al Rusiei şi că e mult mai onorabil să-şi mântuiască sufletul, rămânând în lume. Brianciani nov i-a răspuns: „Să rămâi în lume şi să vrei să te mântuieşti aceasta e, înălţimea voastră, ca şi cum ai sta în foc şi ai vrea să nu arzi”. „Eu nu sunt predica­tor, nu sunt predicator” a spus marele cneaz, fă­când câţiva paşi înapoi şi, vorbindu-i prieteneşte, încercă să-l facă să se supună, dar văzând neclintirea lui Briancianinov, începu să strige straşnic la el ca la un nesupus faţă de înalta putere; Briancianinov s-a făcut palid la faţă. Văzând paloarea de pe chipul tână­rului bolnăvicios, înălţimea sa, schimbând tonul, i-a spus: „Ce, te-ai speriat? Renunţi la călugărie?” - „Dimpotrivă, înălţimea voastră, a răspuns respec­tuos, dar ferm Briancianinov. Vă rog să-mi acordaţi bunăvoinţa de a mă elibera din slujbă”.

Atunci marele cneaz i-a răspuns cu hotărâre că, deoarece el rămâne neclintit în încăpăţânarea sa, i se

42

anunţă voinţa împărătească: ţarul refuză să îl elibere­ze din serviciu şi îi face doar favoarea de a-şi alege singur cetatea în care va fi trimis la slujbă. Briancia­ninov a refuzat propunerea de a alege singur, spu­nând: „îngăduiţi-mi, înălţimea voastră imperială, să-mi încep călugăria prin tăierea voii mele de la această alegere, pentru a îndeplini porunca înălţimii voastre”. Marele cneaz i s-a adresat contelui Opperman, ajutorului său cu funcţia de general-inspector al militarilor-ingineri, şi acela i-a indicat cetatea Dinaburg29. Marele cneaz a încuviinţat propunerea şi în aceeaşi seară a avut loc numirea lui Briancianinov în unitatea de Geniu de la Dinaburg, cu porunca de a pleca în 24 de ore din Petersburg spre noul loc de slujire.

Mai-marele unităţii de la Dinaburg era în acea vreme general-maiorul Klimenko. El a fost înştiinţat despre tendinţa lui Briancianinov şi i s-a poruncit să supravegheze cu rigoare comportamentul lui. Tova­răşii de slujbă mai întâi s-au purtat cu neîncredere faţă de Dimitrie Alexandrovici, dar apoi şi-au schim­bat părerea, văzând evlavia adevărată, blândeţea şi înţelepciunea lui. Ei chiar i-au devenit devotaţi, îm­părţind cu el sarcinile de serviciu, din cauza stării sa­le bolnăvicioase. Obligaţiile de serviciu ale ofiţerului Briancianinov constau în urmărirea construcţiei dife­ritelor clădiri şi a lucrărilor de terasament în cetate. El era într-atât de slab, că uneori nu-şi putea părăsi apartamentul cu săptămânile şi de aceea avea nevoie de ajutorul colegilor săi în ceea ce privea îndatoririle

29 Dinaburg cetate întemeiată în 1275 de ordinul Livonsk, a fost distrusă de Ivan cel Groaznic. între 1810-1830 a fost proiec­tată şi construită din nou. în prezent oraşul Daugavpils (Lituania).

43

de serviciu. Numai corespondenţa cu părintele Leo­nid îl sprijinea pe Dimitrie Alexandrovici în acea sin­gurătate duhovnicească, fiindcă fusese despărţit şi de prietenul său iubit Cihacev. în toamna lui 1827 mare­le cneaz Mihail Pavlovici a vizitat cetatea Dinaburg şi, convingându-se de starea fizică necorespunzătoare pentru împlinirea sarcinilor de serviciu a ofiţerului Briancianinov, a acceptat dorinţa lui de a fi eliberat.

44

CAPITOLUL IV

Pe 6 noiembrie 1827 Dimitrie Alexandrovici a obţinut retragerea mult dorită. El a fost eliberat din funcţia de locotenent. A plecat îndată din Dinaburg şi, prin Petersburg, s-a îndreptat spre Mănăstirea Alexandru Svirski la părintele Leonid, ca sub îndru­marea lui să-şi înceapă drumul călugăriei. Ajungând la Petersburg, îmbrăcat în haine de om simplu şi în cojoc, el s-a oprit în apartamentul fratelui său, unde locuia şi Cihacev. Aici s-au înţeles să plece amândoi la mănăstire şi, dacă e posibil, imediat. Cihacev a scris îndată o cerere, invocând ca pricină situaţia fa­milială, dar nu a primit învoirea şi a fost nevoit să mai rămână în serviciu.

Ieşirea din serviciul militar a lui Dimitrie Ale­xandrovici s-a făcut fără ştirea părinţilor, de aceea, fireşte, şi-a atras mânia lor. Ei au refuzat să-l mai ajute financiar şi au sistat chiar şi corespondenţa cu el. Astfel, Dimitrie Alexandrovici a intrat în mănăsti­re într-o stare de sărăcie desăvârşită. El a îndeplinit la propriu legea neagonisirii chiar de la începutul călugăriei şi putea cu adevărat să spună împreună cu apostolul, ca un veritabil ucenic al lui Hristos: „Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie” (Mt. 19, 27). în Plânsul lui el şi-a exprimat astfel simţămintele cu care a păşit pe acest drum nou al vieţii: „Am intrat în mănăstire aşa cum un om în stare de şoc, închizând ochii şi lăsând la o parte raţiunea, se aruncă în foc sau vâltoare; cum se aruncă un ostaş cu inima însu­fleţită în lupta sângeroasă, spre moartea vădită. Stea­ua mea călăuzitoare, gândul cel bun, a venit să-mi aducă lumină în singurătatea, în liniştea, sau mai corect,

45

în întunericul, în furtunile mănăstireşti” (Expe­rienţe ascetice, pag. 561).

În Caucaz, în Piatigorsk, descriindu-şi boala, el spune: „Eu am răcit foarte tare pe când aveam 12 ani, scăldându-mă la izvoarele râului Taliţa, ce curgea în apropierea satului Pokrovskoe, locul meu de naştere, în gubernia Vologda, judeţul Griazoveţk. Despre ră­ceala mea eu nu am spus cui trebuia, temându-mă să nu fiu pedepsit. Dar răceala a fost foarte puternică, şi de atunci am simţit că sănătatea şi chiar puterile me­le nu mai sunt aceleaşi. A doua oară am răcit pe când aveam 16 ani, la trecerea din clasa a doua în clasa su­perioară la Şcoala de Geniu. S-a întâmplat toamna, în timpul lapoviţei, când străzile s-au acoperit de multă zăpadă umedă. Pe atunci, în Petersburg nu le era îngăduit cadeţilor să poarte galoşi sau să meargă cu tră­sura. în această boală nu mi-a dăunat atât răceala, cât, după părerea mea, tratamentul greşit şi îndelun­gat. După această boală, puterile mi-au slăbit foarte mult; am început să mănânc de două ori mai puţin decât mâncam înainte de boală; de atunci nu mi-am mai recăpătat pofta de mâncare. Acestea s-au întâm­plat la sfârşitul anului 1823.

De atunci am fost mai tot timpul bolnav, dar dorinţa mea de a intra în monahism, adică de a dobândi cunoaşterea activă a creştinismului, era atât de puternică, încât eu nu numai că nu mă îngrijeam să-mi refac sănătatea, ci doream să o aduc drept jert­fă de răscumpărare a ţarinii în care este ascunsă, du­pă cuvintele Evangheliei, comoara duhovnicească. La sfârşitul anului 1827 am reuşit să mă eliberez din funcţie şi chiar în ziua Naşterii Domnului, seara, îm­brăcat în haine de om simplu, am ajuns la Mănăsti­rea Alexandru Svirski, la ieroschimonahul Leonid, stareţul pe care l-am cunoscut împreună cu ucenicii

46

lui în Petersburg. Aşadar, în mănăstire eu am intrat în al 21-lea an al vieţii mele (m-am născut în anul 1807, pe 6 februarie)”.

Ucenicul Briancianinov se remarca în mănăstire prin ascultarea necondiţionată şi o adâncă smerenie. Prima lui ascultare a fost la bucătărie. Chiar în prima zi de ascultare la bucătărie a trebuit să meargă în hambar după făină. Bucătarul i-a spus: „Frate, hai să mergem după făină!” şi i-a aruncat sacul gol în aşa fel, că l-a acoperit de tot cu praful alb. Noul ucenic a luat sacul şi a plecat. în hambar, deschizându-l cu amândouă mâinile şi prinzându-l cu dinţii ca să poa­tă pune mai uşor făina, a simţit în inimă un simţă­mânt nou, straniu, pe care nu l-a mai simţit nicioda­tă: propria sa purtare smerită, uitarea completă a „eului” său l-au bucurat aşa de mult atunci, încât toa­tă viaţa a ţinut minte acea întâmplare.

Făcând ascultare la trapeză, odată el aşeză tava cu mâncare pe ultima masă, la care stăteau ucenicii, şi a rostit în sinea lui următoarele cuvinte: „Primiţi de la mine, robi ai lui Dumnezeu, această sărmană slujire”. Deodată a simţit o lucrare neobişnuită a ru­găciunii, încât s-a clătinat: în piept i-a pătruns o mângâiere dulce, care nu l-a părăsit mai mult de do­uăzeci de zile. Amintirea despre această întâmplare i-a rămas adânc în memorie şi el a descris-o în Expe­rienţe ascetice, punând-o pe seama altei persoane. în rând cu alţi ucenici, el fusese însărcinat să scoată nă­vodul cu peşti din lacul mănăstirii. Odată, năvodul s-a încâlcit în adânc. Un monah de obârşie simplă, care conducea pescuitul, ştiind că Briancianinov îno­ta bine şi putea să stea mult sub apă, l-a trimis să descurce năvodul. în ciuda frigului puternic de toamnă, Dimitrie Alexandrovici a îndeplinit porunca fără

47

să se împotrivească. Numai că a fost prea mult pen­tru sănătatea lui firavă şi el a răcit foarte tare.

Altă dată s-a întâmplat să citească în timpul tra­pezei învăţături din lucrările Sfântului Dimitrie Rostovski. Citirea lui Briancianinov a fost aşa de plăcută şi a avut atâta putere duhovnicească, încât toţi cei ca­re prânzeau au uitat de mâncare şi au început să as­culte cu umilinţă cele citite, unii plângeau. Această întâmplare a produs o impresie puternică în rânduri­le obştii, astfel că toţi fraţii au început să-l respecte pe Briancianinov, dându-i întâietate în faţa altora, ceea ce îl apăsa foarte mult, pentru că trăind în ob­ştea mănăstirii, el se străduia să-şi ascundă obârşia şi educaţia, bucurându-se atunci când cei neştiutori îl considerau un seminarist cu studiile neterminate. Să ne îndreptăm spre descrierea relaţiilor dintre ucenic şi stareţ. Ele necesită o cercetare duhovnicească aten­tă şi adâncă.

Venind la mănăstire, Dimitrie Alexandrovici s-a dăruit cu tot sufletul învăţăturii duhovniceşti a stare­ţului Leonid. Relaţiile dintre ei erau pe deplin since­re, directe, reprezentând modelul absolut al ascultării din vechime, potrivit căreia ucenicul nu îndrăznea să facă niciun pas fără înştiinţarea sau voia învăţătoru­lui. Orice mişcare a vieţii lăuntrice pe atunci avea loc sub cercetarea nemijlocită a stareţului. Spovedirea zilnică a gândurilor dă posibilitatea unei observaţii minuţioase asupra sinelui. Ea îl păzeşte pe călugărul începător de înrâurirea vătămătoare a acestor gân­duri, care fiind spovedite, nu mai pot să apară cu pu­teri noi, asemenea ierbii care a fost cosită. Privirea experimentată a stareţului duhovnic descoperă cele mai ascunse tainiţe ale sufletului, arată patimile care îşi fac acolo cuib şi în acest fel contribuie extraordi­nar la observarea de sine. Spovedania cu inima curată,

48

devotamentul deplin faţă de stareţ şi tăierea de­plină a voii în faţa lui sunt recompensate cu mângâierea duhovnicească, uşurinţa şi starea de pace a duhu­lui, caracteristice despătimirii. Ele nu numai că depă­şesc cu mult liniştea obişnuită şi buna dispoziţie care rezultă din bunăstarea vieţii, dar diferă absolut de ele, nu au nimic în comun cu ele.

Astfel de nevoinţă începătoare a fost un privile­giu de care s-au bucurat puţini ucenici, chiar şi în timpurile străvechi, când mănăstirile şi schiturile erau pline de bătrâni înduhovniciţi; cu atât mai rar se întâlneşte acum, în vremurile când s-au împuţinat bătrânii înduhovniciţi. Rar găseşti azi un îndrumător duhovnicesc care să-ţi asculte spovedania, să-ţi dea sfaturi de folos, să rezolve problemele şi nelămuririle privind viaţa ta lăuntrică.

Dimitrie Alexandrovici, aşa cum s-a spus, s-a predat în toate voii părintelui său duhovnicesc; toate întrebările şi neînţelegerile erau rezolvate nemijlocit de el. Stareţul nu ostenea să-l povăţuiască pe tânărul său discipol; îl conducea pe calea smereniei interioa­re şi exterioare, îl învăţa viaţa lucrătoare.

„Odată, iarna povesteşte I. A. Barcov, un om foarte evlavios şi demn de toată încrederea, a venit la mine de la Mănăstirea Svirski părintele Leonid. Era un ger crâncen şi viscolea; stareţul a sosit cu tră­sura. Când a intrat la mine, eu m-am ocupat de sa­movar şi m-am gândit: „Nu a venit singur stareţul; pesemne are vreun vizitiu” şi am început a-l ruga pe stareţ să-l lase să intre. Stareţul a fost de acord. Eu l-am chemat pe necunoscut şi nu mică mi-a fost mirarea când în faţa mea s-a ivit un om tânăr, frumos la înfăţişare, cu toate semnele unei obârşii nobile. El s-a oprit smerit în prag. „Ai îngheţat, boieraşule?” i s-a adresat stareţul, apoi mi-a spus mie: „Ştii cine e acesta"?

49

Acesta e Briancianinov”. Atunci eu m-am închinat adânc în faţa vizitiului”.

Acest mod de îndrumare prin viaţă a fost gândit de părintele Leonid pentru ucenicul său, tânărul ofiţer instruit, Briancianinov, fără îndoială cu scopul de a-l smeri, de a birui în el orice orgoliu şi părere înaltă de sine, care sunt de obicei caracteristice oricărui no­bil învăţat care intră în mediul oamenilor simpli. Sta­reţul se comporta ca un învăţător nefăţarnic, în duhul călugăriei veritabile. După exemplul Sfinţilor Părinţi, el îl supunea mereu pe ucenicul său încercărilor, şi aceste experienţe de smerenie nu puteau să nu fie pe placul ucenicului nobil, cu o iubire sinceră faţă de Dumnezeu, care s-a dedicat nevoinţelor călugăreşti.

Dimitrie Alexandrovici ducea cu supunere şi al­te slujiri. Dar încercările, chiar dacă ele sunt îndepli­nite dintr-o raţiune duhovnicească, au o limită, dea­supra căreia ele îşi pierd partea duhovnicească atră­gătoare şi rămâne doar partea exterioară, forma. Sârguinţa şi râvna celui supus încercărilor încep să slă­bească, atunci când nu primesc întărire prin puterea raţiunii duhovniceşti, care trebuie să predomine în aceSte încercări. Pentru a lucra astfel, stareţul trebuie să stăpânească această putere într-aşa măsură, încât acţiunile lui să fie neispititoare şi bine primite, plăcu­te simţului duhovnicesc al ucenicului. Sfinţii Părinţi din vechime lucrau în astfel de cazuri cu o putere fă­cătoare de minuni care îi ţinea lângă ei pe ucenici. Raţiunea se naşte în urma experienţei, experienţa se dobândeşte din multe exemple; probabil că în practi­ca duhovnicească a părintelui Leonid acesta era pri­mul ucenic cu o instruire (pregătire) superioară şi cu o ţinută morală deosebită. Educaţia minuţioasă, cu toată atenţia îndreptată spre latura moral-duhovnicească, necesită o acordare cu starea fizică a celui care

50

este educat, iar dezvoltarea lui intelectuală are ne­voie de un exerciţiu corespunzător. Este greu de pre­supus că toate acestea erau respectate în încercările mai sus pomenite, iar exemplul descris arată exact contrariul.

După un an, înflăcărarea cu care Dimitrie Ale­xandrovici s-a dăruit la început îndrumării stareţului a început să se răcească. La acestea s-a adăugat ne­mulţumirea lui faţă de stareţ. Unele fapte ale acestuia i se păreau nepotrivite cu învăţătura Sfinţilor Părinţi şi, de asemenea, părintele Leonid nu putea să răs­pundă mulţumitor la toate întrebările lui şi să rezolve toate nedumeririle lui. Posibil ca aceste întrebări să se fi referit la laturile mai înalte ale vieţii duhovni­ceşti, care, în manifestările ei cele mai de sus, îşi arată diferit particularităţile în fiecare ascet, de aceea nu este de mirare că părintele Leonid, cu toată înţe­lepciunea sa duhovnicească, nu putea să dea un răs­puns mulţumitor la aceste întrebări.

Exemple ale unei astfel de nemulţumiri existau încă de pe atunci, când stăreţia înflorea cu toată pu­terea, şi monahismul de început prezenta exemple ui­mitoare şi neasemuite de ascultare desăvârşită. în scrierile Părinţilor se întâlnesc indicii asupra unei astfel de situaţii nemulţumitoare. în îndrumarea spre viaţa duhovnicească a Sfinţilor Varsanufie şi Ioan, în răspunsul cu numărul 501: „Dacă un frate, vieţuind cu un stareţ, va fi chinuit de gânduri din pri­cina răspunsurilor nemulţumitoare ale stareţului, atunci el trebuie să caute alt stareţ pentru dezlegare, însă nu numai că nu trebuie s-o facă fără ştirea aces­tuia, ci să aibă chiar încuviinţarea lui, şi nu trebuie să se ispitească cu stareţul său, dacă acela nu are o aşa dăruire duhovnicească; dar dacă fratele nu are posibilitatea

51

să cerceteze şi alt stareţ, atunci să rabde, rugându-L pe Dumnezeu să-l ajute”.

în timpul vieţuirii sale în Mănăstirea Nicolo-Babaevsk, într-o discuţie sinceră cu fratele său, Petru Alexandrovici Briancianinov, preasfinţitul Ignatie i-a spus printre altele, că în toată viaţa sa, Dumnezeu nu i-a dat să se întâlnească cu un stareţ cu o aseme­nea experienţă duhovnicească, înaintea căruia să-şi poată destăinui pe deplin viaţa sa duhovnicească-lucrătoare atât de deosebită şi de inaccesibilă înţele­gerii generale era această viaţă. Totuşi, el şi-a amintit întotdeauna cu recunoştinţă şi stimă de învăţătorul duhovnicesc al începuturilor sale, părintele Leonid, şi mai târziu s-a străduit să-i fie de folos cum putea.

în Plânsul său el explică în parte pricinile ne­mulţumirii faţă de învăţătorii duhovniceşti contemporani cu el: „Părinţii primelor secole ale Bisericii sfătuiesc mai ales să fie căutat un îndrumător însufle­ţit de Dumnezeu, să i te laşi lui într-o ascultare depli­nă şi necondiţionată; ei numesc această cale, aşa cum şi este, cea mai scurtă, mai sigură şi mai plăcută lui Dumnezeu. Părinţii, despărţiţi de timpurile lui Hris­tos prin mii de ani, deja se plâng de raritatea învăţătorilor inspiraţi de Dumnezeu, de apariţia învăţători­lor mincinoşi şi propun pentru îndrumare Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi.

Părinţii apropiaţi vremii noastre îi numesc pe îndrumătorii inspiraţi de Dumnezeu un bun aparţinând vremurilor străvechi şi lasă urmaşilor cu limbă de moarte îndrumarea după Sfânta Scriptură, cerce­tarea după Scriptură, primind cu cea mai mare pru­denţă sfatul fraţilor contemporani alături de care trăiesc.

„Doream să fiu sub călăuzirea unui povăţuitor — însă n-am reuşit să aflu niciunul care să mă mulţumească

52

pe deplin, care să fie însufleţit de învăţătura Părinţilor. Am auzit, totuşi, multe lucruri folositoare, multe lucruri de mare trebuinţă, care au devenit te­meiuri ale zidirii mele sufleteşti. Să odihnească Dom­nul în loc de verdeaţă, în loc de lumină şi fericire, pe răposaţii binefăcători ai sufletului meu! Să dăruiască mai mare sporire duhovnicească şi sfârşit bineprimit celor ce încă mai aleargă în stadia (arena) pribegiei şi ostenelii pământeşti!”3

30 Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, Editura Sophia, Bucureşti, 2008, p. 455 (în originalul rus nota de subsol este: Operele Sfântului Ignatie, Experienţe ascetice, Moscova, 1996, Vol. 1, p. 56).

53

CAPITOLUL V

Peste un an, părintele Leonid, împreună cu toţi ucenicii au fost nevoiţi să se mute din Mănăstirea Svirski în altă mănăstire, din cauza aglomeraţiei acestui aşezământ. El s-a îndreptat spre Mănăstirea Ploşcianskis1 din eparhia Orlovsk. Dimitrie Alexan­drovici, în rândul celorlalţi ucenici, l-a urmat pe sta­reţ. Pe drum el s-a oprit în Petersburg, la prietenul său Cihacev. întrevederea şi discuţia sinceră cu el au avut o influenţă bună asupra lui Dimitrie Alexandro­vici, bolnav trupeşte şi cu duhul întristat, i-a încre­dinţat prietenului său gândurile, tristeţile sale şi a aflat în el o deplină şi îmbucurătoare compătimire. Din cauza noutăţii situaţiei, Cihacev nu ştia cum să-l consoleze, să-l încurajeze pe prietenul său şi în locul plângerilor de nemulţumire faţă de stareţ i-a oferit dragostea şi devotamentul său profund. El îl credea, înţelegea tristeţea lui, vedea afecţiunea acestuia faţă de el şi îi răspundea în acelaşi fel. Prietenii întru

31 Pustia (Ploşcianskaia Bogoroditskaia Kazanskaia, a Icoanei Maicii Domnului Kazanskaia) o mănăstire străveche înfiinţată în 1613. Viaţa ei duhovnicească s-a format sub influenţa a nu­meroşi pustnici care s-au nevoit în pădurile din Briansk. Sfântul Ignatie a păstrat, până la sfârşitul vieţii sale, legătura cu mona­hii mănăstirii Ploşcianski, care de mai multe ori i-au cerut aju­torul (s-au păstrat scrisorile lor către arhimandritul Ignatie, în vederea măririi numărului de vieţuitori; ele sunt incluse în di­sertaţia egumenului Mark Lozinski). De mai multe ori sfântul a caracterizat mănăstirile Ploşcianski şi Beloberejski drept unele care au cea mai bună orânduială duhovnicească. Aici, în iarna anului 1829 el a scris povestirile „Grădina în vreme de iarnă” şi „Viaţa schimonahului Teodor”. în prezent mănăstirea revine la viaţă.

54

Hristos ardeau de dorinţa de a fi alături şi de a merge împreună, nedespărţiţi, pe drumul nevoinţei.

Petrecându-şi prietenul la plecare, Cihacev a de­pus de două ori cererea de eliberare din slujbă, care i s-a şi aprobat de această dată, pe când se afla în ce­tatea Bobruisk, unde fusese trimis. Fără să zăboveas­că nicio clipă, el a luat nişte cai de poştă şi s-a grăbit spre pustia Ploşcianski, unde a sosit pe n ianuarie 1829. El l-a găsit pe Dimitrie Alexandrovici şi mai slăbit trupeşte din cauza bolii şi sufleteşte din cauza neînţelegerilor dureroase şi ale neorânduielilor care se înmulţeau în relaţiile sale duhovniceşti cu stareţul Leonid. în pustia Ploşcianski, numărul ucenicilor sta­reţului, care mergeau la el pentru spovedirea gându­rilor, s-a mărit. Adunările lor în chilia stareţului, din cauza aglomerării, nu treceau fără bârfe şi împrăştierea minţii. Uneori, discuţiile de prisos duceau pe ne­observate spre flecăreală, judecare şi se răsfrângeau dureros în sufletul lui Dimitrie Alexandrovici, care năzuia şi se ostenea îndeosebi pentru tăcerea însin­gurată, interioară şi exterioară.

Părintele Leonid, observând că el este întristat şi se chinuie sufleteşte, punea această stare de ne­mulţumire ori pe seama stării sale bolnăvicioase, ori pe seama unui simţământ interior de superioritate faţă de ceilalţi, simţământ care îi era complet străin, fiindcă îşi vedea şi îşi simţea doar neputinţa sa şi se temea doar de prăbuşirea sa, ceea ce a scăpat discer­nământului stareţului, ducându-l la o părere greşită despre starea sufletească a ucenicului său. Bucurân­du-se de venirea prietenului, el s-a mai îmbărbătat puţin. Prima perioadă de timp a fost petrecută de prieteni în bucuria revederii, în recunoştinţa înaintea lui Dumnezeu pentru izbăvirea din plasele lumii, în instruirea lui Cihacev în ceea ce priveşte orânduială

55

şi regulile noii lui vieţi. El a intrat, de asemenea, în rândul ucenicilor părintelui Leonid şi a început să meargă la el pentru spovedania gândurilor.

Pustia Ploşcianski avea în acea vreme în jur de 200 de oameni şi se distingea prin corectitudine şi lungimea slujbelor bisericeşti, clima blândă, aerul să­nătos şi poziţionarea izolată în adâncul pădurii, ceea ce le oferea linişte iubitorilor de tăcere. Egumenul mănăstirii era în acea vreme ziditorul (în Rusia, zidi­torul unei mănăstiri este conducătorul sub a cărui în­drumare se construieşte mănăstirea. Mai târziu el de­vine egumen) ieromonah Marcelin, care era la con­ducerea mănăstirii doar cu numele, fiindcă pe lângă egumen, el mai era şi econom al casei arhiereşti din Orei, unde şi locuia în cea mai mare parte a vremii. Pustia Ploşcianski era condusă însă de locţiitor, aflat în bune relaţii cu stareţul Leonid şi cu ucenicii lui. Tot în acea vreme vieţuia în pustia Ploşcianski iero­monahul Macarie (Ivanov)32, râvnitor de nevoinţe duhovniceşti, care studia învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi se apropiase de părintele Leonid şi de ucenicii lui. Dimitrie Alexandrovici a aflat în părintele Macarie un om care îi înţelegea aspiraţiile, s-a apropiat mult de el şi până la sfârşitul vieţii au avut o legătură priete­nească. în general, monahii pustiei Ploşcianski erau foarte binevoitori cu tinerii ucenici Briancianinov şi

32 Sfântul Macarie de la Optina (M.H. Ivanov 1788-1860) a vie­ţuit în pustia Ploşcianski vreme de 23 de ani, în 1834 a venit în pustia Optina. După moartea stareţului Leonid a devenit înlo­cuitorul lui în lucrarea îndrumării duhovniceşti a obştii, s-a ocu­pat de editarea lucrărilor Sfinţilor Părinţi; a corespondat cu Sfântul Ignatie până la sfârşitul vieţii (corespondenţa lor este publicată în cartea „Ignatie Briancianinov. Călătorie spre porţile veşniciei”). în 1858 a primit schima mare. Este canonizat în anul 2000. Este prăznuit pe 7/20 septembrie.

56

Cihacev: ei aveau o chilie separată şi izolată în grădi­na mănăstirii şi toată libertatea pentru tăcere. După obiceiul lor de mai demult, ei au început să se împăr­tăşească cu tainele lui Hristos în fiecare săptămână şi să se dedice rugăciunii. Dimitrie Alexandrovici, care progresase în asceza duhovnicească, îşi însuşise în­văţătura Sfinţilor Părinţi şi îşi conducea viaţa sa şi pe cea a prietenului său potrivit cu aceste învăţături, se convingea tot mai mult şi mai mult de nevoia de a se separa de anturajul celorlalţi ucenici ai părintelui Le­onid, căci vedea că prietenul său Cihacev, având o aplecare nativă spre împrăştiere, a început să fie preo­cupat de discuţiile care se iscau de obicei în antreul chiliei părintelui Leonid, unde ucenicii îşi aşteptau rândul pentru a se spovedi şi, profitând de timpul li­ber, flecăreau între ei. Plănuind să se separe de sta­reţ, el dorea să se izoleze, împreună cu prietenul său în chilia lor, după regulile vieţii schimniceşti, adică să vieţuiască în doi, separaţi de obşte şi să-şi poarte unul altuia greutăţile în numele lui Hristos. Calea acestei vieţuiri, aflată între tăcere şi viaţa de obşte, este lăudată de Sfinţii Părinţi pentru numeroasele ei privilegii.

Spunându-şi dorinţa părintelui Leonid, Dimi­trie Alexandrovici a întâmpinat din partea lui neacceptarea însingurării lor. Această neacceptare i-a adus o mare tristeţe tânărului ascet. El a văzut că nu este înţeles şi nu vor să-l înţeleagă şi judecau de-a-ndoaselea intenţia sa, la temelia căreia stătea binele adevărat pentru el şi pentru prietenul său. Stareţul a numit dorinţa lui prematură şi periculoasă şi, pentru a-i îndepărta gândurile de la această dorinţă, i-a dat ascultarea de a scrie biografia Sfântului stareţ Teodor

57

Monahul33, ceea ce el a şi îndeplinit. (Această descri­ere biografică se remarcă prin corectitudinea viziunii scriitorului asupra monahismului şi asupra îndeletni­cirii cu rugăciunea lui Iisus, recunoscută ca temelie a oricărei lucrări şi vieţuiri bineplăcute lui Dumnezeu şi este bine redată în descrierea vieţii şi nevoinţelor Sfântului Stareţ Teodor, ca făcător şi învăţător al acestei lucrări sfinte).

Tristeţea sufletească, nemulţumirea faţă de sta­rea sa, teama pentru prietenul lui care s-a predat cu încredere, după exemplul lui, nevoinţelor călugăreşti, ceea ce l-a făcut şi mai responsabil pentru sufletul acestuia, trebuind să-l păzească de pieirea veşnică şi pe el, nu numai pe sine toate acestea s-au răsfrânt asupra sănătăţii sale trupeşti. El bolea mereu, era sleit de puteri şi nu înceta să-L roage pe Dumnezeu să le orânduiască viaţa potrivit voii lor comune, de a vedea doar chilia şi biserica şi a se mulţumi unul de altul. într-o dimineaţă, trezindu-l pe prietenul său Cihacev, l-a trimis la biserică, la utrenie. El însă a ră­mas în chilie fiindcă, din cauza bolii nu putea merge nici la biserică. întorcându-se de la utrenie, Cihacev l-a găsit vioi, vesel şi nu se vedea în el nici urmă de boală. „Ce lucru neobişnuit ţi s-a întâmplat?” l-a în­trebat Cihacev. „Marea milostivire a lui Dumnezeu”, a spus el şi i-a povestit vedenia care i s-a arătat nu în somn, ci într-o aţipire uşoară: a văzut o cruce luminoasă mare cu o inscripţie pe ea, tainică şi neînţe leasă

33 Viaţa schimonahului Teodor prima dintre biografiile stare­ţului, care, de altfel, a fost publicată de curând în cartea Lucră­rile teologice (Moscova, 1996). Descrierile biografice cunoscute care au apărut mai târziu sunt: Porfirii Grigorov, Viaţa şi nevo­inţele schimonahului Teodor (Moscova, 1839); Leonid Kavelin, Viaţa şi nevoinţele schimonahului Teodor (Moscova, 1845); A.F. Kovalevski, Schimonahul Teodor (Patericul Valaamului).

58

pentru el. Deasupra crucii se vedeau crengile de viţă de vie şi palmele Mântuitorului Hristos, lângă cruce stăteau cucernici el şi prietenul său Cihacev. Şi s-a auzit către el o voce dinspre cruce: „Ştii tu oare ce înseamnă cuvintele scrise pe cruce?” „Nu, Doamne, nu ştiu”, a răspuns el. „Ele înseamnă lepădarea sin­ceră de lume şi de toate cele pământeşti a continuat Glasul nevăzut. dar ştii de ce viţa de vie şi palmele Mântuitorului Hristos sunt înclinate spre partea un­de se află prietenul tău?” „Nici aceasta nu ştiu, Doamne!” a răspuns el. Atunci Glasul a rostit lim­pede şi cu gravitate: „Aceasta înseamnă că el trebuie să ia parte la suferinţele tale”.

Cu aceasta vedenia s-a terminat, lăsând în ini­ma celui ce a văzut-o o pace adâncă, mângâierea ha­rului şi multă umilinţă duhovnicească, inexprimabilă în cuvinte. După observaţia lui Cihacev, de atunci prietenul său a primit o deosebită putere duhovni­cească a minţii, atingea şi rezolva cu uşurinţă între­bări grele şi nedumeriri duhovniceşti şi vădea în el multe însuşiri ale harului, care deseori îl aduceau pe Cihacev într-o uimire plină de bucurie. Vedenia i-a fost transmisă părintelui Leonid, care s-a convins prin ea că nu este voia lui Dumnezeu să-l ţină pe Briancianinov lângă el. El i-a dat binecuvântare să vieţuiască separat de el, împreună cu Cihacev şi să-şi aleagă alt duhovnic, cel al mănăstirii.

Separându-se de părintele Leonid, tinerii asceţi au început să vieţuiască împreună foarte izolat, evi­tau adunările aglomerate, nu legau cunoştinţe, se fe­reau prin toate mijloacele de discuţiile goale. Ieşirile lor erau doar la trapeză şi la biserică; în zilele de sâm­bătă se spovedeau şi se împărtăşeau cu Sfintele lui Hristos Taine. Arareori le tulbura însingurarea cine­va din obşte: ei au fost lăsaţi în tihnă deplină şi se

59

bucurau de această tihnă, mulţumindu-I lui Dumne­zeu, care le dăruise o asemenea viaţă de însingurare şi tăcere. Ei credeau că aşa vor rămâne pentru tot­deauna să vieţuiască în pustia Ploşciansk. Chilia lor, aflată separat în mijlocul grădinii, le era nespus de dragă prin singurătatea ei, prilejuindu-le cugetarea la Dumnezeu şi rugăciunea34. Astfel şi-au petrecut iarna lui 1829.

34 în însemnările lui M.V. Cihacev există lucrarea deosebit de poetică şi pătrunzătoare Chemare către chilia mea şi împreună cu ea, către întreaga lume văzută, scrisă de D. A. Briancianinov în pustia Ploşcianski: „Chilia mea, chilia mea! Adăpostul meu necuvântător şi neînsufleţit! Martor al tainelor mele păcătoase! însufleţeşte-te şi spune-mi ce ai văzut sau ce ai auzit în tot tim­pul vieţuirii mele în tine. Tu taci acum, dar te vei răscula când­va, ca şi cum ai prinde viaţă şi îmi vei arăta lucrările mele tai­nice. îl vei dezvălui pe păcătos în faţa tuturor. Să mă ascund de dezvăluirile tale nu va fi cu putinţă. Şi atunci, în locul tău mă va acoperi ruşinea, teama, fiorul, scrâşnetul dinţilor, deznădejdea, durerea nespusă, înjosirea de nesuportat, sărăcia lucie, şi cea mai grea dintre toate ruperea de tot ce este bun şi luminos şi închiderea împreună cu toţi cei răi în bezna în care nu pătrunde niciodată lumina.

O, chilia mea, chilia mea! Trezeşte-te la viaţă acum, cât este timp. învie şi arată-te mie în acel chip pe care îl vei avea când mă vei da de gol. Când îmi va veni dorinţa de a păcătui, de a face din tine, binefăcătoarea mea, cel mai rău duşman, să spui cu străşnicie, să nu te temi. Să spui cu puterea Cuvântului a Dumnezeului cel Viu: opreşte-te, răufăcătorule! Ce faci? Vino-ţi în fire şi înţelege. Cheamă-L pe Atotţiitorul să te mântuiască! După un astfel de cuvânt va urma însăşi lucrarea. Şi vei fi, chilia mea, adevărata mea binefăcătoare ce m-a acoperit aici de neno­rocirile şi furtunile vieţii, cu harul Mântuitorului meu, al Dom­nului nostru Iisus Hristos şi a Precistei Maicii Sale, Născătoarea de Dumnezeu Maria. Când mă voi lepăda de toate cele ce putre­zesc, voi spune: cu adevărat slavă şi mulţumire Marelui Dumne­zeu, Care m-a acoperit cu bogata Sa milostivire! Care mi-a dă­ruit în locul tău iubirea Sa bogată, ce le mulţumeşte pe toate; smerenia Sa înaltă, care ştie nevrednicia mea pentru toate

60

După obiceiul său, lui Dimitrie Alexandrovici îi plăcea să contemple tablourile naturii, să cerceteze sensurile lor duhovniceşti, să citească, meditând cu evlavie, măreaţa carte a naturii, care, asemenea Sfintei Scripturi, conţine învăţătura Duhului lui Dumne­zeu şi se descoperă doar minţilor curate şi inimilor neprihănite, curăţate de rugăciune. Astfel, odată, el stătea în cerdacul chiliei sale şi contempla grădina în­tinsă a mănăstirii, acoperită de o pânză de zăpadă. Deodată, parcă o perdea i-a căzut de pe ochii minţii: în faţa lui s-a deschis minunata carte a naturii şi în ea a citit o puternică învăţătură, ilustrată prin fapte, despre învierea morţilor.

„Dacă noi nu am fi obişnuiţi să vedem învierea naturii primăvara, atunci ea ni s-ar părea nouă cu to­tul minunată, de necrezut, scrie el în Experienţe ascetice, amintindu-şi acea întâmplare. nu ne mirăm din cauza obişnuinţei; văzând o minune, deja parcă nu o mai vedem! Privesc crengile descoperite ale copacilor şi ele îmi vorbesc convingător cu limba­jul lor tainic: noi vom învia, ne vom acoperi cu frunze, vom mirosi frumos, ne vom înfrumuseţa cu flori şi roade, oare nu vor învia şi oasele uscate omeneşti în timpul primăverii lor? Ele vor învia, se vor acoperi cu trup, cu o înfăţişare nouă vor păşi în noua viaţă şi în noua lume. Precum crengile care nu au rezistat cruzi­mii gerului, pierzându-şi seva vieţii, odată cu venirea primăverii sunt tăiate şi duse din grădină pentru foc, aşa şi păcătoşii care şi-au pierdut viaţa lor dumne­zeu vor fi strânşi în ultima zi a acestui veac, la înce­putul zilei veşnice viitoare şi duşi în focul nestins.

marile Lui binefaceri, şi prealuminata Lui mângâiere, care mă umple de veselie şi bucurie negrăită.” (Sokolov C, pag. 82-86). Pe locul grădinii şi chiliei, astăzi se află grădinile localnicilor.

61

Dacă s-ar putea găsi un om care nu ar cunoaşte transformările pricinuite de schimbările anotimpuri­lor; dacă acest om ar fi adus în grădina care s-a pocăit măreţ cu somnul de moarte în timpul iernii, dacă i s-ar arăta crengile dezgolite şi i s-ar vorbi despre splendoarea în care ele se vor îmbrăca primăvara, în loc de răspuns, el s-ar uita la voi şi ar zâmbi atât de ireale i s-ar părea cuvintele voastre! Astfel şi învierea din morţi pare ireală pentru înţelepţii care rătăcesc în întunericul înţelepciunii lumeşti, care nu au aflat că Dumnezeu este atotputernic, că înţelepciunea lui fe­lurită poate fi contemplată, dar neînţeleasă de mintea fiinţelor create. Lui Dumnezeu toate îi sunt cu putin­ţă: nu există minuni pentru El. Slabă este gândirea omenească: ceea ce nu suntem obişnuiţi să vedem, ni se pare un lucru nerealizabil, o minune de necrezut. Lucrările lui Dumnezeu pe care le privim tot timpul, deja cu indiferenţă, sunt lucrări minunate, minuni măreţe, de neatins.

Şi în fiecare an natura repetă în faţa ochilor în­tregii omeniri învăţătura despre învierea morţilor, ilustrând-o printr-o lucrare plină de învăţăminte şi tainică!” (Experienţe ascetice).

Tinerii asceţi ai lui Hristos duceau o vieţuire bună şi liniştită în pustia Ploşciansk: însingurarea deplină, condiţiile prielnice cugetării despre Dumnezeu şi pentru rugăciune nu le mai dădeau prilejul să-şi dorească un loc mai bun de trai. însă nu s-au fo­losit multă vreme de acest loc: lor li se pregătea o is­pită, care avea să-i facă pribegi fără voia lor şi avea să-i silească să caute un adăpost în afara zidurilor Mănăstirii Ploşciansk. între ziditorul pustiei Ploş­ciansk, Marcelin, şi părintele Leonid s-au iscat nişte neînţelegeri, care l-au forţat pe stareţ să părăsească mănăstirea în aprilie 1829, împreună cu ucenicii lui

62

şi să se mute la schitul Mănăstirii Optina din guber­nia Kalugass.

Briancianinov şi Cihacev, locuind separat de pă­rintele Leonid şi neaflându-se în ultimul timp sub în­drumarea lui, au crezut că vor fi lăsaţi în pace, să tră­iască în aceeaşi însingurare. Dar ziditorul i-a scris egumenului său şi călugărilor mai vârstnici să le trans­mită să părăsească îndată aşezământul şi „să plece unde vor vrea!”. Călugărilor mai mari le-a părut rău de această hotărâre severă în privinţa tinerilor uce­nici, a căror purtare duhovnicească le-a câştigat bu­năvoinţa şi iubirea obştii. Călugării s-au tânguit de nedreptatea ziditorului Marcelin şi i-au petrecut pe tinerii asceţi cu tristeţe, oferindu-le un ajutor bănesc de cinci ruble, adunate cu bunăvoinţă de ei.

Ucenicii s-au despărţit cu sufletul îndurerat de pustia care i-a adăpostit, unde şi-au aflat liniştea atât de puţină vreme. Lăsaţi de părinţi fără niciun mijloc bănesc, ei nu au putut să rătăcească prea mult şi prea departe cu buzunarele goale. în plus, folosindu-se unul de altul, ei nu-şi căutau atunci un îndrumător cu multă experienţă, nu se lăsau ademeniţi de dorinţa de a vedea vreun stareţ sau altul, năzuiau doar să se retragă într-o mănăstire, pentru a continua modul de vieţuire început în pustia Ploşciansk. Ei s-au îndrep tat

35 Schitul pustiei Optina a fost construit în anul 1821 de către episcopul de Caluga, Filaret (Amfiteatrov), viitorul mitropolit al Kievului. Primul constructor al schitului a fost numit schimnicul pădurilor din Roslavli, Timotei Putilov, tuns în monahism cu numele Moise în anul 1822. Pe 5 februarie, 1822 a fost sfinţită biserica schitului, în cinstea înaintemergătorului şi Botezăto­rului Ioan. Mai târziu Sfântul Ignatie scria: „Schitul ei (Pustiei Optina), aflat la 100 de stânjeni de pustie, înconjurat din toate părţile de pini străvechi, pe un pământ nisipos, neaccesibil femeilor, poate mulţumi aspiraţiile evlavioase ale unui schimnic în veacul nostru” (Culegere de scrisori, 1995).

63

spre pustia Beloberejsk din gubernia Orlovskaia, iar pe drum au poposit la mănăstirea Svenski.

Acolo, în acea vreme, ducea nevoinţa tăcerii în turnul mănăstirii ucenicul Sfântului Paisie Velicikovski, ieroschimonahul Atanasies3 6, care era dăruit cu multe daruri ale harului, lucrător al rugăciunii minţii, care dobândise darul lacrimilor duhovniceşti, un sta­reţ cu viaţă înaltă şi sfântă. După plecarea din Mol­dova, el a trăit un timp ca pustnic în pădurile din Smolensk şi Roslavli, apoi s-a însingurat la Mănăsti­rea Svenski, unde îi învăţa prin cuvântul şi exemplul vieţii sale duhovniceşti pe râvnitorii nevoinţei. Dimi­trie Alexandrovici a intrat în chilia lui şi a primit de la el o îndrumare care i s-a întipărit adânc în suflet.

Stareţul i-a vorbit tânărului din sfânta sa exper­ienţă despre înţelepciunea smerită, despre alungarea gândurilor de mândrie, despre pericolul celui mai mic gând semeţ în timpul rugăciunii minţii, despre binefacerile plânsului, care te păzeşte de mândrie; pe lângă acestea a spus despre sine: „în acea zi în care eu nu mă deplâng pe mine ca pe un om pierdut, socot ca mă aflu în amăgire de sine”. Această părere a sfân­tului lucrător al plânsului şi rugăciunii, părerea unei înţelepciuni duhovniceşti adânci şi a unei smerenii desăvârşite, Sfântul Ignatie o aducea mai târziu în scrierile sale ca pe o dovadă a adevăratei înţelepciuni inspirată de har, a adevăraţilor asceţi dumnezeieşti. (Experienţe ascetice).

Stând un timp în pustia Beloberejski, Briancia­ninov şi Cihacev nu s-au putut adăposti acolo şi s-au

36 Atanasie ieroschimonahul făcea parte din secretarii senatului;

a vieţuit pe Athos şi în Moldova pe lângă stareţul Paisie. A adus în Rusia traducerea „Filocaliei”, realizată de Sfântul Paisie. A trecut la cele veşnice în mănăstirea Svenski, în anul 1831.

64

îndreptat spre pustia Optina, unde în acea vreme se afla stareţul Leonid cu ucenicii săi. Aici egumenul Moise a şovăit multă vreme, nehotărându-se să-i pri­mească pe tineri în mănăstirea sa şi numai cu rugă­minţile călugărilor mai bătrâni, cărora le-a fost milă de starea lor jalnică, s-a învoit să-i primească.

în mai 1829 ei s-au stabilit în pustia Optina şi au început ca şi mai înainte să vieţuiască izolat într-o chilie care li s-a dat spre folosire. Vieţuirea lor a fost dureroasă în pustia Optina, negăsind înţelegere din partea fraţilor de acolo; nici măcar egumenul nu îi privea cu bunăvoinţă. în plus, mâncarea grosolană de acolo, gătită cu ulei de proastă calitate, a început să aibă o influenţă vătămătoare asupra sănătăţii lui Dimitrie Alexandrovici. Păzindu-se de această mâncare pe el şi pe prietenul său, s-a hotărât să pregătească în chilia lor o fiertură din cereale, fără ulei, şi cu aceasta să se hrănească. Cu mare greutate au obţinut de la trapeza mănăstirii puţini cartofi şi cereale, au găsit o cratiţă şi au început să-şi prepare mâncarea. Toporul ţinea locul cuţitului, iar Cihacev luase asupra lui munca gătitului, care, din cauza lipsei de obişnuinţă, îi pricinuia multe griji neplăcute.

Hrana sărăcăcioasă, lipsurile felurite şi necazu­rile le-au slăbit foarte mult puterile trupeşti. Dimitrie Alexandrovici aproape tot timpul bolea, abia se mai ţinea pe picioare din cauza slăbiciunii, dar Cihacev, având o sănătate mai puternică, o vreme oarecare şi-a dat curaj, a avut grijă de prietenul bolnav, până când s-a îmbolnăvit el însuşi de friguri, care l-au do­borât la pat, de unde nu mai avea putere să se ridice. Situaţia amândurora era foarte gravă, era fără ieşire. Departe de locurile natale şi de cei dragi, uitaţi detoţi, fără mijloace de trai şi bolnavi, ei îşi găseau bu­curia şi mângâierea numai în Dumnezeu. Călugării

65

optineni îi vizitau rar, şi chiar dacă intra cineva la ei în chilie, se mărginea doar la vorbe de încurajare; să-i ajute sau să aibă grijă de bolnavi, nu se gândea ni­meni. Dimitrie Alexandrovici abia mai mergea, Ciha­cev zăcea la pat; primul era nevoit să-l îngrijească pe al doilea şi deseori se întâmpla ca îngrijitorul să se prăbuşească de pe picioare din cauza slăbiciunii.

Dar Dumnezeu a privit spre durerea şi boala ro­bilor săi: în clipele unei totale deznădejdi, ei au văzut lucrarea proniei Dumnezeieşti asupra lor şi cu aceas­ta s-au întărit în credinţa că Dumnezeu nu i-a uitat şi că nu-i lasă din grija Sa. Zvonurile despre starea de boală a lui Dimitrie Alexandrovici au ajuns la părinţii săi. în acea vreme Sofia Afanasievna, mama sa, era grav bolnavă şi aproape de moarte. Ea l-a iubit întot­deauna cu deosebire pe primul ei născut; aflându-se pe patul de moarte, iubirea ei maternă s-a intensifi­cat. Ea a început să-l roage pe soţul ei să-l ierte pe fiu, să nu se opună aspiraţiilor sale de a-i sluji lui Dum­nezeu şi să-i scrie un cuvânt de împăcare cu propune­rea de a se întoarce în casa părintească pentru a-şi întări sănătatea şi a o vedea pe mama sa bolnavă şi dornică să-l vadă. Dumnezeu a înmuiat de această dată inima lui Alexandru Semionovici, cuvintele so­ţiei sale bolnave l-au convins. El a căzut de acord să-i împlinească dorinţa: i-a scris fiului, l-a chemat să vi­nă, i-a făgăduit că nu-i va pune piedici în calea pe ca­re a ales-o, şi-a exprimat intenţia de a-i construi o chilie aparte în apropierea bisericii din satul lor natal Pokrovskoe şi l-a invitat şi pe prietenul său bolnav Cihacev.

Scrisoarea aceasta a fost îmbucurătoare pentru amândoi tinerii ucenici. Ei nu mai ştiau cum să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru că a avut grijă de ei la timpul potrivit. Briancianinov s-a grăbit să-i răs pundă

66

părintelui său, exprimându-şi încuviinţarea de a se întoarce acasă în acele condiţii care i-au fost propuse cu bunăvoinţă în scrisoare. După puţin timp, ta­tăl lui a trimis după ei o trăsură închisă. Luându-şi rămas bun de la stareţul Leonid şi de la călugării optineni, Dimitrie Alexandrovici l-a urcat în trăsură pe bolnavul Cihacev, el s-a aşezat alături şi astfel au por­nit la drum spre satul său natal.

Pe drum au făcut un popas la Lavra Sfânta Trei­me a Sfântului Serghie şi la Mănăstirea Spaso-Iacovicvski (a Mântuitorului) din Rostov, pentru a se în­china la moaştele Sfinţilor Serghie al Radonejului şi Dimitrie al Rostovului. în Rostov, Cihacev a simţit o uşurare a bolii sale — anume atunci când a ascultat rugăciunile în Mănăstirea Spaso-Iacovlevski şi s-a în­chinat cu credinţă la sfintele moaşte ale Sfântului Diinitrie, prin al cărui ajutor boala a început să cedeze. Apoi au ajuns în satul Pokrovskoe, sub acoperişul ca­sei părinteşti.

Părinţii l-au întâmpinat pe fiu destul de reţinuţi iii a-şi exprima sentimentele. Sofia Afanasievna aproape se însănătoşise, nu mai era în pericol. De ace­ea motivul de a-şi revărsa sentimentele trecuse şi pă­rinţii şi-au păstrat atitudinea serioasă faţă de fiu, pe care îl considerau vinovat înaintea lor, după convin­gerile lor lumeşti. Dimitrie Alexandrovici, la rândul său, îşi păstra neclintită năzuinţa lui, dându-i întâie­tate iubirii de Dumnezeu în faţa iubirii de părinţi şi eu tot respectul şi iubirea pentru ei, mergea neclintit după poruncile Evangheliei, nefiind de acord cu păre­rile şi dorinţele părinţilor săi. Totuşi, în prima peri­oadă ei s-au purtat cu blândeţe, mai ales mama, iar pe prietenul său Cihacev l-au înconjurat cu toată grija şi compătimirea pentru situaţia sa. L-au vindecat, oferindu-i toate condiţiile, datorită cărora tânărul a început

67

să se însănătoşească repede şi de atunci a păs­trat pentru totdeauna cel mai viu sentiment de recunoştinţă faţă de Alexandru Semionovici şi familia lui.

Tinerilor li s-a oferit o aripă a casei, unde aveau tihna dorită. Biserica parohială se afla aproape de ca­să. Preotul slujea la dorinţa tinerilor slujbele biseri­ceşti, ceea ce le-a dat posibilitatea să-şi înceapă din nou spovedania săptămânală şi să se împărtăşească cu Sfintele Taine. Viaţa pustnicească a prietenilor a început din nou, la fel ca în pustia Ploşciansk, dar nu a durat mult până să apară problemele: lumea şi con­cepţiile lumeşti ale oamenilor, ale celor apropiaţi, in­vadau din ce în ce mai mult cercul tainic al tăcerii lor duhovniceşti, din ce în ce mai mult tulburau rânduiala vieţii lor izolate în satul Pokrovskoe.

Erau şi pricini exterioare care îi făceau pe tineri să se gândească să ajungă din nou la mănăstire. Pen­tru Dimitrie Alexandrovici, principala pricină care îl împingea către acest pas era faptul că tatăl său, ui­tând de simţămintele iscate de boala soţiei lui, şi-a pus din nou în gând să-l întoarcă pe primul său năs­cut către slujirea lumii şi a început să insiste asupra reîntoarcerii lui la serviciu; la fel ca mai înainte, îi pricinuia fiului multe necazuri dureroase, cerându-i să lase calea pe care el a hotărât să o urmeze neclin­tit.

Mama sa în acea vreme deja dădea ascultare cu­vintelor fiului despre creştinismul adevărat şi despre mântuirea noastră întru Iisus Hristos, avea îngăduin­ţă faţă de aspiraţiile lui duhovniceşti, dar neavând in­fluenţă asupra soţului său, nu l-a putut opri pe acesta să-şi supere din nou fiul. Acesta s-a convins că unicul mod de a păstra rămăşiţele paşnice ale legăturii din­tre ei era să se mute din nou la mănăstire. Aceasta părere o împărtăşea şi Cihacev, care vedea şi el că era

68

nepotrivit să mai rămână în casa lui Alexandru Semi­onovici, sub acelaşi acoperiş cu fiicele acestuia, deja fete de măritat.

Petrecându-şi iarna lui 1829 în satul Pokrov­skoe, ei s-au îndreptat în februarie 1830, la începutul Postului mare, către Mănăstirea Chirilo-Novoezerski. Această călătorie au săvârşit-o cu acordul părinţilor, care le-au dat ca însoţitor un tânăr ţăran pe nume Teodosie, acesta având pentru ei o iubire şi un devo­tament nefăţarnic.

Mănăstirea Chirilo-Novoezerski din gubernia Novgorod, aflată pe o insulă a lacului Novîi, la 30 de verste de oraşul Belozersk, avea pe acele timpuri o obşte destul de mare şi era condusă de egumenul Arcadie. însă era încă în viaţă şi locuia acolo vestitul stareţ din vremea Ecaterinei a II-a, arhimandritul Teofan37, ucenicul împreună-nevoitorului şi priete nului

37 Teofan (Sokolov, 1752-1832 arhimandrit şi restauratorul mănăstirii Chirilo-Novoezerski. într-o scrisoare din 1833 către I. P. Iakovlev aflăm despre participarea nemijlocită a egumenu­lui Ignatie la îndreptarea şi completarea biografiei părintelui Teofan, trecut la cele veşnice pe 3 decembrie 1832: „...Fiindu-Vă cunoscut că biografia părintelui Teofan este corectată de mine destul de minuţios... să ştiţi că învăţătura lui, inclusă în biogra­fie, cu o adăugire făcută de mine, a căpătat o asemenea formă, încât pentru oamenii cu bun gust şi cunoştinţe, pare un frag­ment foarte coerent, simplu şi puternic. Această morală, împre­ună cu descrierea virtuţilor sale şi a sfârşitului său, compun toa­tă frumuseţea acestei descrieri biografice. Gardul, veşmântăria şi alte asemenea lucruri sunt mai puţin interesante în viaţa acestui om care s-a proslăvit prin înălţimea virtuţilor, prin smerenie şi dispreţuirea a tot ce este deşertăciune!” (Culegere de scrisori, 1995).

De altfel, există şi altă părere a Sfântului Ignatie, exprimată de el după 28 de ani (în 1861) în scrisoarea către egumenul Antonie (Bocikov): „în 1829, în timpul vieţii stareţului Teofan, eu am sosit la Novoezerski, după vieţuirea la mănăstirile Optina şi Ploşcianski... Am discutat de câteva ori cu stareţul: lucrarea su­fletească (lăuntrică) el o respingea direct, ca pe ceva ce ducea foarte uşor la înşelare, şi a dovedit o foarte mică erudiţie. El du­cea o viaţă de post, mergea la fiecare slujbă, se trezea cu o oră înainte de utrenie şi îşi citea pravila în chilie; avea o constituţie atletică, era scund. în această direcţie îi conducea şi pe alţii: atât obştea de la Novoiezerski, cât şi cei de la Goritski sunt străini de lucrarea lăuntrică, toată atenţia lor este îndreptată spre cuviinţa purtării exterioare şi asupra nevoinţei trupeşti. Se ştie că prin această vieţuire intră în suflet înfumurarea şi se dezvoltă pati­mile sufleteşti, pe care un lucrător al trupului nici nu poate să le observe în sine şi nici nu bănuieşte prezenţa lor. El nu poate să evite mândria: el nu poate să nu vadă purtarea sa cuviincioasă şi nevoinţele sale, şi faptele exterioare”. (Culegere de scrisori, 1995).

69

duhovnicesc al lui Paisie Velicicovski egume­nul Mănăstirii Tismana, Teodosie, care s-a mutat mai târziu în pustia Sofroniev din gubernia Kursk, care a înflorit duhovniceşte sub conducerea lui. însuşi pă­rintele Teofan, fost multă vreme ajutor de chilie al mitropolitului Petersburgului, Gavriil, bărbat bineplăcut lui Dumnezeu, râvnitor şi ocrotitor al nevoin­ţei călugăreşti, în această funcţie a adus multe benefi­cii înfloririi ascetismului în Rusia şi el însuşi, numit mai târziu egumen al Mănăstirii Novoezerski, a reîn­noit-o şi pe dinafară şi pe dinăuntru cu duhul ascetis­mului veritabil, înrădăcinat puternic acolo prin stră­daniile sale.

Egumenul Arcadie, ucenicul apropiat al stareţu­lui Teofan, ales de el să conducă mănăstirea, urma întru totul îndrumările stareţului şi se remarca prin simplitatea caracterului, bunătate şi pe lângă acestea, prin experienţa duhovnicească destul de vastă, fiind­că urmase calea nevoinţei sub o îndrumare corectă, ca ucenic al stareţului. Briancianinov şi Cihacev au fost primiţi cu bucurie de egumen, curând au cunos cut

70

şi obştea mănăstirii, din rândul căreia s-a apropi­at cu deosebire de Dimitrie Alexandrovici un tânăr călugăr, de obârşie din neamul boierilor guberniei Iaroslavli, pe nume Pavel Petrovici Iakovlev38, care a ajuns mai târziu economul Mănăstirii Sfânta Treime a Sfântului Serghie (din eparhia Sankt-Petersburg), unde s-a mutat în timpul stăreţiei arhimandritului Ignatie.

Dar şederea la Mănăstirea Novoezerski nu pu­tea fi de lungă durată pentru Briancianinov. Clima umedă a acestui aşezământ între ape, înconjurat de ceaţa mlaştinilor din apropiere, i-au înrăutăţit starea sănătăţii. O febră crâncenă l-a chinuit trei luni de zi­le, medicamente nu erau, puterile lui trupeşti slăbeau tot mai mult şi mai mult; în cele din urmă, au început să i se umfle picioarele, încât nu mai putea să se ri­dice din pat.

în iunie 1830, părinţii săi au trimis după el un echipaj care l-a dus în oraşul Vologda, în casa unei rude, pentru a se însănătoşi. Medicamentele au în trerupt

38 Pavel Petrovici Iakovlev cu rădăcini în boierimea guberniei Vologda, în 1830 trăia în mănăstirea Chirilo-Novoezerski, când a sosit acolo viitorul arhimandrit Ignatie. în 1834, P.P Iakovlev a venit la el în mănăstirea Sfântului Serghie şi a ajuns unul din principalele ajutoare în construcţia mănăstirii, a îndeplinit funcţia de econom şi secretar al Comisiei de construcţie a mă­năstirii între anii 1846-1849, 1854-1861. El este autorul broşurii despre istoria mănăstirii („Schiţa istorică a pustiei de prim rang, situată pe malul mării, Sfânta Treime-Sfântul Serghie din eparhia Sankt-Petersburg”, 1884, 24 de pagini). Sunt publicate 15 scrisori ale Sfântului Ignatie între anii 1830-1867 „Către prietenul său P.P. Iakovlev” (Culegere de scrisori, 1995). Cores­pondenţa completă este publicată în cartea: Ignatie Brianciani­nov. Călătoria spre porţile veşniciei: corespondenţa cu stareţii optineni şi cu P.P. Iakovlev, economul Sfântului Ignatie, Mos­cova, 2001.

71

frigurile chinuitoare, dar urmările au rămas pentru totdeauna în trup. De atunci el a avut nevoie tot timpul de galoşi. Cihacev, îmbolnăvindu-se şi el în Mănăstirea Novoezerski, nu s-a hotărât să-l mai ur­meze de această dată pe prietenul său; el a rămas în Novoezerski, iar de acolo s-a îndreptat spre locurile lui natale din gubernia Pskov pentru a-şi întâlni pă­rinţii şi a se împăca cu ei. în acest fel tinerii prieteni s-au despărţit, împinşi spre aceasta de împrejurările în care se vedea limpede voia Domnului de a-şi urma fiecare drumul propriu şi a-şi încerca puterile duhov­niceşti în propria luptă cu lumea.

72

CAPITOLUL VI

Mâna Proniei, acoperindu-l nevăzut până acum pe pribeagul fără adăpost, s-a atins de inima preasfinţitului Ştefan, episcopul de Vologda39. Arhipăstorul a înţeles râvna duhovnicească a lui Briancianinov, a legat prietenie cu el şi a luat parte activă la această râvnă.

Vindecându-se de boală, Dimitrie Alexandrovici nu a dorit să se întoarcă în casa părintească, dar i-a cerut îngăduinţa preasfinţitului Ştefan să se stabi­lească în pustia Semigorodnaia40 din gubernia Volog­da. Clima şi locul unde era aşezată mănăstirea, aerul, apa, au avut o bună influenţă asupra sănătăţii sale zdruncinate. Aici, în singurătatea chiliei, se nevoia în lucrarea minţii şi a rugăciunii, creştea duhovniceşte, devenind un bărbat desăvârşit, despre acest fapt dând mărturie cele scrise de el în acea perioadă în lu­crarea ziditoare Plânsul unui monah (Prinos mona hismului

39 Preasfinţitul Ştefan (S. L. Romanovski, 1787-1841), din 1828 episcop de Vologda. Avea foarte multă bunăvoinţă pentru Sfântul Ignatie.

40 Pustia Semigorodnaia (sau Semigorodski) cu hramul Adormi­rii Maicii Domnului, în judeţul Kadnikovsk, aşezată în adâncul pădurii, se numea „biserica Precistei Născătoare de Dumnezeu pe şapte munţi”. A fost înfiinţată la începutul veacului XV de că­lugării mănăstirii Gluşitski. Aici Dimitrie Alexandrovici a petre­cut sfârşitul anului 1830 şi începutul anului 1831. Aici, din adâncul sufletului său smerit s-a „revărsat” Plânsul unui mo­nah, despre care un contemporan al Sfântului Ignatie scria: „Cineva care, abia trecut de 20 de ani, a putut să plângă cu plân­sul monahului, acela era desăvârşit şi fără cărunţeala experien­ţei şi a bătrâneţii, şi nimeni în afară de preasfinţitul Ignatie nu putea la o vârstă atât de mică să exprime astfel de gânduri. Abia dacă va crede cineva că această carte este scrisă de un tânăr aproape minor.” (C. Sokolov).

73

contemporan, (VI.5), completată în parte de el în ultimii ani ai vieţii sale şi în care se întrevede creşterea duhovnicească a monahului. Aglomeraţia acestei mănăstiri l-a forţat pe Briancianinov să ceară permisiunea de a pleca într-o mănăstire mai retrasă mănăstirea Gluşitski-Dionisiev41, unde a fost mutat cu binecuvântarea preasfinţitului Ştefan pe 20 fe­bruarie 1831 şi înscris ca ucenic.

Stabilindu-se la Mănăstirea Gluşitski, el, totuşi, nu a încetat să viziteze câteodată pustia dragă lui, Se­migorodnaia. într-una din aceste vizite, Dimitrie Ale­xandrovici a cunoscut un tânăr cu frică de Dumnezeu şi râvnitor al mântuirii sale, fiul unui negustor din Vologda, cu numele Petru, care a ajuns mai târziu egumenul Mănăstirii Nicolo-Ugreshski din gubernia Moscova, arhimandritul Pimen42. întâlnirea şi îm­prietenirea lor este remarcabilă prin impresia duhov­nicească puternică pe care viitorul episcop a făcut-o asupra sufletului viitorului arhimandrit.

41 Mănăstirea Sf. Dionisie Glushitski din regiunea Kadnikov, înfiinţată de Sfântul Dionisie Gluşitski în 1413. în prezent mă­năstirea se restaurează.

42 Arhimandritul Pimen (P.D. Miasnikov, 1810-1880) sfânt, a fost inclus în rândul sfinţilor cinstiţi local din eparhia Moscovei, prăznuit pe 17 august. Egumenul mănăstirii Nicolo-Ugreşski), ori­ginar din Vologda. întâia oară Pimen a auzit de tânărul ascet Di­mitrie Briancianinov la sfârşitul anului 1829 de la preotul parohial din Vologda, Alexandru Iuskov, care l-a botezat pe micul Dimitrie şi care era prieten cu familia Briancianinov. Aceste povestiri au întărit dorinţa tânărului Petru de a se face monah. Pe parcursul întregii vieţi cei doi au fost legaţi de relaţii sincere, pe care arhi­mandritul Pimen le-a descris în amintirile sale, printre care: „Vestea despre sfârşitul preasfinţitului Ignatie Briancianinov, 30 aprilie 1867” (Pimen Miasnikov. Amintirile arhimandritului Pi­men, egumenul mănăstirii Nicolaevski, de pe Ugresh, Mosco­va,1877).

74

în timpul liturghiei din pustia Semigorodnaia, apariţia evlavioasă în biserică a lui Dimitrie Alexan­drovici a atras atenţia lui Petru. îmbrăcat într-un co­joc de oaie, acoperit de o ţesătură galbenă din bum­bac, el stătea departe de mulţime, drept şi nemişcat, cufundat cu totul în rugăciune: niciodată nu a întors capul în timpul liturghiei, nu şi-a mişcat picioarele, de parcă încremenise în contemplarea cucernică a slujbei ce se desfăşura. La sfârşitul liturghiei i s-a adus prescura. Ieşind din biserică, el s-a apropiat de Petru, i-a dat această prescură şi l-a invitat în chilia sa.

Aceasta l-a mirat mult pe Petru, fiindcă Brian­cianinov nu-l cunoştea deloc, până atunci nu făcuse cunoştinţă cu el, cu toate acestea parcă a înţeles cu duhul râvna lui interioară de a-I sluji lui Dumnezeu şi a se dedica nevoinţelor călugăreşti, prin care i-a trezit fără să vrea respectul cucernic faţă de el. Acest respect a crescut şi mai mult în el, când, invitat în chilia lui Dimitrie Alexandrovici, a petrecut cu el toa­tă ziua şi toată noaptea în discuţii duhovniceşti, în care s-a exprimat înţelepciunea duhovnicească înaltă şi experienţa ascetică a lui Briancianinov, care se ivea de pe atunci în tânărul stareţ luminat de Dumnezeu43.

însufleţit de iubirea pentru Dumnezeu, Dimitrie Alexandrovici se purta cu o grijă şi o iubire aparte fa­ţă de aceia în care observa scânteia aceleiaşi iubiri de Dumnezeu. El se străduia să întărească, să susţină, să încălzească simţămintele iubirii de Dumnezeu ale

43 „...Această discuţie îndelungată cu mine, mă convingea şi mai mult în intenţia mea de mă îndepărta de lume şi a intra în mona­hism” (Pimen Miasnikov..Amintirile arhimandritului Pimen, egumenul mănăstirii Nicolaevski, de pe Ugreş”, Moscova, 1877).

75

celor care erau asemenea lui, prin sfaturi despre iu­birea frăţească întru Hristos, întemeiate întotdeauna pe Cuvântul Dumnezeiesc şi pe scrierile Părinţilor, care sunau deosebit de lucrător în gura sa şi mişcau sufletele celor care îl ascultau.

în prietenia adevărată faţă de tânărul iubitor de Dumnezeu el şi-a exprimat cu toată plinătatea iubi­rea ce nu aparţine acestei lumi, aşa cum şi mai târziu se exprima în relaţiile sale cu oamenii iubitori de Dumnezeu, pe care putea să îi deosebească de cei iu­bitori de lume, deşi erau acoperiţi de masca iubirii de Dumnezeu. Trebuie să spunem că îndeobşte, în rela­ţiile sale cu oamenii, chiar şi cu cei dumnezeieşti, as­cetul lui Dumnezeu nu-şi îngăduia mişcări ale sânge­lui şi niciodată nu-şi îngăduia exprimarea înfierbân­tată a simţămintelor sale, iubirea lui se exprima altfel decât la oamenii trupeşti se exprima prin disponi­bilitatea permanentă de a-l sluji cu fapta şi cuvântul, cu blândeţe, milostivire şi grijă pentru suflet, pe aproapele său atunci când acesta avea nevoie, mai ales duhovnicească.

în ultimii ani ai vieţii sale, preasfinţitul Ignatie le spunea ucenicilor săi: „Sufletul omului întotdeau­na îl ţin minte, dar trăsăturile chipului nu rămân în memoria mea”. Atât de precaut era în privinţa sa şi întotdeauna se străduia ca trupul să nu se ridice mai sus decât duhul, de aceea şi legăturile sale cu aproa­pele erau pătrunse de o duhovnicie aparte, de o influ­enţă aparte, care produceau o impresie minunată asupra sufletelor omeneşti.

între timp, tatăl lui Briancianinov nu înceta să-l urmărească nemilos cu cererile sale de a lăsa viaţa monahală şi a-şi relua slujba din lume. Era dureros pentru tânărul schimnic să vadă această pretenţie în­căpăţânată şi crudă a părintelui său. Era singur în

76

propria sa familie, nu găsea în ea susţinere şi înţele­gere pentru aspiraţiile lui duhovniceşti, fiindcă, deşi mama şi unii dintre fraţii şi surorile sale erau blânzi cu el, totuşi, aflându-se sub influenţa puternică a ta­tălui, atitudinea lor era mai mult un regret bolnăvi­cios, decât o compătimire duhovnicească. Obosit de lupta cu încăpăţânarea tatălui, el vedea limpede că unica ieşire din această situaţie apăsătoare pentru el era depunerea cât mai grabnică a voturilor monahale, odată cu care aveau să înceteze tentativele tatălui de a-l întoarce la slujirea lumii.

Aceasta l-a determinat să-l roage pe preasfinţi­tul Ştefan să fie milostiv şi, datorită împrejurărilor familiale speciale, să se grăbească să-l tundă în mo­nahism. Preasfinţitul, cunoscând bine felul de a gân­di şi direcţia duhovnicească a lui Briancianinov, s-a hotărât să-i îndeplinească rugămintea. Mijlocind pentru permisiunea Sfântului Sinod, el l-a chemat pe Dimitrie Alexandrovici din Mănăstirea Gluşitski la el în Vologda şi i-a poruncit să se pregătească de tun­dere, dar în acelaşi timp să ţină aceasta în taină faţă de familia şi cunoscuţii săi, fiindcă, din dorinţa de a se feri de unele piedici din partea rudelor lui Briancia­ninov, s-a hotărât să-l tundă fără ştirea lor. Era su­părătoare situaţia tânărului ucenic într-un moment atât de important pentru el: chemat din Mănăstirea Gluşitski în Vologda, nu avea un loc în oraş unde să rămână şi a fost nevoit să se oprească la un han şi în această forfotă lumească să se pregătească de tundere.

Pe 28 iunie 1831, preasfinţitul Ştefan însuşi l-a tuns călugăr pe Dimitrie Alexandrovici în catedrala învierii Domnului din Vologda, numindu-l la tundere Ignatie, în cinstea Sfântului Mucenic Ignatie Purtătorul

77

de Dumnezeu, episcop al Antiohiei44, bărbat apos­tolic, amintirea căruia se prăznuieşte de Sfânta Bise­rică pe 20 decembrie şi 29 ianuarie. în această a doua zi de pomenire a lui, călugărul Ignatie îşi sărbătorea mai târziu ziua îngerului său păzitor. Naşul său de că­lugărie a fost rectorul de atunci al seminarului din Vologda, arhimandritul Eutihian.

Apropiaţii lui Briancianinov, aflaţi în catedrală la slujba arhierească, au fost adânc miraţi, când com­plet pe neaşteptate s-au făcut martorii ritualului sfânt prin care ruda lor a intrat în oastea duhovnicească a lui Hristos, fără putinţa de a se mai întoarce. După tundere, călugărul Ignatie a rămas singur în catedra­lă. Petru, cunoscutul său de la Mănăstirea Semigorodsk, l-a invitat pe proaspătul călugăr la el pentru a petrece acea zi, apoi Briancianinov şi-a găsit adăpost în casa din afara oraşului a unchiului şi naşului său de botez, Dimitrie Ivanovici Samarin. O rudă a sa, doamna Veikova, i-a dăruit o sumă nu prea mare de bani, fiindcă din pricina relaţiilor de atunci cu părin­ţii săi, el a rămas absolut fără niciun mijloc de trai.

Ştirea despre tunderea fiului i-a întristat pro­fund pe Briancianinovi, mai ales Alexandru Semionovici

44 Sfântul Mucenic Ignatie Purtătorul de Dumnezeu episcopul Antiohiei. Conform tradiţiei, a fost unul din acei copii care au fost ţinuţi în braţe de Domnul Iisus Hristos, de aceea este numit „Bogonoseţ” (Purtător de Dumnezeu). în descrierea vieţii lui se povesteşte şi despre faptul că era un lucrător neîntrerupt al rugă­ciunii lui Iisus, iar numele Preadulcelui Iisus se întipărise pe ini­ma lui, adevăr de care s-au convins călăii săi atunci când i-au scos inima din piept după moartea lui mucenicească. în traducere din greacă Ignatie înseamnă „de foc”. în cinstea acestui Sfânt Mu­cenic a fost numit cneazul-călugăr Ignatie Prilutski, moaştele căruia se odihnesc în mănăstirea Mântuitorului Hristos ignatie Prilutski (Spaso-Prilutski), alături de moaştele Sfântului Dimitrie Prilutski.

78

nu putea nicidecum să se împace cu gândul că voia lui în privinţa primului său născut nu s-a împlinit, ceea ce multă vreme nu i-a putut ierta în adâncul sufletului. Sofia Afanasievna a primit cu mai multă înţelegere şi îngăduinţă acest eveniment şi, datorită influenţei ei, atitudinea familiei faţă de călugărul Ig­natie a început puţin câte puţin să se îmbunătăţească.

Pe 5 iulie 1831 monahul Ignatie a fost hirotonit ierodiacon de către preasfinţitul Ştefan, iar pe 20 iu­lie, în acelaşi an, a fost hirotonit ieromonah şi a fost lăsat vremelnic în casa arhierească din Vologda care se afla aproape de catedrala sobornicească, în aceeaşi curte formată de pereţii Kremlinului din timpul con­strucţiei ţarului Ivan Cel Groaznic. Pentru învăţarea slujbelor bisericeşti, el a fost trimis la o biserică din oraş, cu hramul Mântuitorului Hristos, al cărei paroh era preotul Vasilie Nordov, ajuns mai târziu paroh al catedralei soborniceşti din Vologda. Făcând cunoş­tinţă cu el în acea vreme, Sfântul Ignatie l-a îndrăgit foarte mult pe preotul cucernic şi de atunci până la sfârşitul zilelor sale a avut o legătură duhovnicească apropiată cu el. (în acea vreme, la Biserica Mântuito­rului din oraşul Vologda slujea diaconul Alexandru Petropavlovski; curând după aceea a primit asupra sa nebunia întru Hristos, în care s-a aflat până la sfârşi­tul zilelor sale, în 1876. Adevărat rob al lui Hristos, el era dăruit cu mai multe harisme înainte-vederea şi un cuvânt puternic, aducător de smerenie. A murit într-o cocioabă, a fost cinstit printr-o înmormântare solemnă, la care au participat mulţi oameni şi pe care a săvârşit-o însuşi episcopul eparhial Teodosie. Era foarte cinstit în Vologda şi Sfântul Ignatie spunea că

79

„nu în zadar”, recunoscând darurile sale harismatice.)45

în acest fel s-a săvârşit voia Domnului în privin­ţa ascetului Său: cuvintele nebunei pentru Hristos Vasilisa, care l-a numit „părinte luminat”, încă pe când era în uniforma de ofiţer, s-au împlinit întoc­mai: el a ajuns slujitorul altarului lui Dumnezeu, în­făptuitorul Tainelor Dumnezeieşti, având cea mai se­rioasă atitudine faţă de noua sa înaltă chemare. în tot acest timp, anturajul din casa arhierească din Volog­da nu corespundea deloc aspiraţiilor sale duhovni­ceşti: multe rude şi cunoştinţe au început să-l viziteze adesea, îi cereau ca şi el să-i viziteze, ceea ce ar fi dus la împrăştiere lumească. Tânăr, cu o înfăţişare plăcu­tă, ieromonahul atrăgea asupra sa atenţia întregii so­cietăţi din Vologda. Toţi vorbeau despre el, căutau să-l cunoască, în timp ce el nu-şi dorea deloc aceste cunoştinţe lumeşti, care îl distrăgeau de la ocupaţiile sale de preot-monah.

Plictisindu-se de forfota oraşului, monahul iubi­tor de pustie l-a rugat pe protectorul său, preasfinţi­tul Ştefan, să-l lase să plece la Mănăstirea Gluşitski, dar preasfinţitul, văzând în el capacitatea unui bun îndrumător, i-a pregătit alt loc şi nu se grăbea să-l lase să plece de la el. în acest timp, adică la sfârşitul anului 1831, a murit ziditorul Mănăstirii Lopotov-Pelişemski, ieromonahul Iosif. După porunca preasfin­ţitului, slujba de înmormântare trebuia să o săvâr­şească ieromonahul Ignatie, iar pe 6 ianuarie 1832, arhipăstorul nu a ezitat să-l numească ziditorul aces tei

45 Vasilie Ivanovici Nordov (1797-1883) preot al bisericii paro­hiale cu hramul Mântuitorului Hristos, aflată în Vologda. în 1841 a devenit protoiereu şi paroh al catedralei soborniceşti învierea Domnului, din Vologda.

80

mănăstiri, oferindu-i în plus şi o bederniţă. Călău­zit de binecuvântarea preasfinţitului Ştefan, ziditorul Ignatie s-a îndreptat spre mănăstirea ce i-a fost în­credinţată46

46 Mănăstirea Pelişemski, fondată în 1426. în anul 1833, Sfântul Ignatie scria: „...Mănăstirea noastră pare un mic schituleţ după modelul mănăstirilor sudice. linişte! Tăcere! Fără viclenie! Iubire! Bucurie! cuvântul vameşului! Nu idolatrizăm şi nu deznădăjduim! Fericit e cel care poate să spună: mergem şi vom ajunge. Cu noi este Dumnezeu!” (Culegere de scrisori, 1995).

81

CAPITOLUL VII

Mănăstirea Lopotov, înfiinţată de Sfântul Grigorie Lopotov (din neamul de boieri Lopotov al gu­berniei Kostroma, regiunea Galiciski), se află în gu­bernia Vologda, judeţul Kadnikov, la 40 de verste de Vologda şi 7 verste de oraşul Kadnikov, într-un ţinut împădurit şi mlăştinos. Este aşezată pe malul râului Pelişma, care se revarsă în râul Suhona. în acea vre­me mănăstirea era pe jumătate distrusă, extrem de săracă, avea foarte puţini vieţuitori şi se apropia de o ruină totală, de aceea a fost propusă pentru desfiinţa­re. Biserica şi clădirile mănăstirii erau năruite, aveau nevoie de întreţinere şi renovare, obştea era nedisci­plinată, mijloacele de vieţuire şi veniturile erau foarte puţine, nevoia pentru strictul necesar se simţea foar­te des în această mănăstire, aşadar pe noul egumen îl aşteptau o mulţime de munci şi griji pentru a o rea­duce în ordinea cuvenită, de aceea el începu lucrul cu multă râvnă şi sârguinţă.

Dumnezeu l-a ajutat. L-au ajutat mult şi locui­torii evlavioşi ai Vologdei cu mijloacele lor, jertfindu-se cu multă râvnă pentru reabilitarea străvechii mănăstiri a sfântului pe care îl cinsteau, făcătorul de minuni Grigorie. Călugării şi ucenicii mănăstirilor în care a vieţuit ziditorul Ignatie în timpul ascultării sa­le, au început puţin câte puţin să se adune la mănă­stirea lui şi în scurt timp s-a format o obşte de 30 de oameni, s-au îmbunătăţit slujbele şi cântarea biseri­cească, s-a stabilit rânduiala strictă a mănăstirilor bi­ne organizate. Aşezământul a început să revină la via­ţă, astfel încât într-un timp foarte scurt a ajuns de ne­recunoscut faţă de starea în care era când i-a fost în­credinţat lui Briancianinov. Este un moment potrivit

82

să aducem ca exemplu povestirea unui martor care l a vizitat pe ziditorul Briancianinov în iarna lui 1832.

„în acea vreme, scrie el, mănăstirea era foarte săracă, dărâmată şi într-o mare decădere în toate privinţele. în afara bisericii din piatră, toate construcţiile erau din lemn şi erau foarte vechi, iar chilia egumenului era într-o asemenea stare, încât el a fost nevoit să o dărâme de tot şi să locuiască în ghe­reta de lângă porţile mănăstirii, până când avea să se construiască alta.

Vizitându-l la Mănăstirea Lopotov în prima săptămână a Postului Mare, l-am găsit locuind în acea gheretă. Ea se afla într-o parte a porţilor sfinte (a porţilor mănăstirii), construite asemenea unui turn cu acoperişul din scânduri subţiri, ascuţit, foarte în­vechit, iar de cealaltă parte a porţilor era trapeza din lemn a obştei şi bucătăria. Intrând la părintele Ignatie, povesteşte el mai departe, l-am găsit aşezat la o masă mare pe care se afla un samovar, în faţa lui erau nişte pesmeţi simpli şi o nu ştiu ce poezie înce­pută, pe care el, probabil, a scris-o în timpul ceaiului, ca nici acest timp să nu treacă fără rost. Chilia era neîncăpătoare şi pereţii se înnegriseră complet de Trecerea vremii.” (Din amintirile arhimandritului Pi­men, egumenul Mănăstirii Nicolo-Ugreşski).

Numirea ieromonahului Ignatie ca ziditor al Mănăstirii Lopotov nu putea să nu măgulească orgo­liul tatălui său: el se purta mai îngăduitor cu fiul-ziditor, care începu să păşească mai des pragul casei pă­rinteşti. în acel timp mama sa era bolnavă din nou şi pesemne se apropia de trecerea în veşnicie. Fiul iero­monah se străduia să o pregătească de această trecere prin discuţii duhovniceşti despre faptul că singura noastră salvare este credinţa vie în Răscumpărătorul şi Mântuitorul păcătoşilor — Domnul nostru Iisus

83

Hristos, în nădejdea virtuţilor crucii Sale şi în iubirea nefăţarnică pentru El, pe care se străduia să o tre­zească în inima mamei sale, care se încredinţase cu totul îndrumării lui duhovniceşti. Schimbarea atât de ferice din sufletul mamei îi aducea o mare mângâiere fiului, care îi mulţumea Domnului şi care punea doar pe seama Lui schimbarea din inima mamei.

într-adevăr, noţiunile duhovniceşti ale Sofiei Afanasievna au ajuns de nerecunoscut: ea nu ştia cum să-I mulţumească lui Dumnezeu că a învredni­cit-o cu fericirea de a-l vedea pe primul ei născut pri­mit de împăratul împăraţilor, de Domnul, Creatorul şi Mântuitorul nostru spre a-I sluji Lui ca preot mo­nah, când, în urmă cu ceva timp, socotea aceasta ca pe o mare nefericire şi durere. Pe 25 iulie 1832, cu credinţa mântuirii în suflet, ea a trecut în veşnicie, călăuzită de rugăciunile fiului ieromonah. Ziditorul Ignatie însuşi a săvârşit slujba de înmormântare a mamei sale în biserica din satul Pokrovskoe. El nu şi-a trădat prin lacrimi starea interioară în timp ce săvârşea tristul ritual deasupra trupului neînsufleţit al mamei sale iubite. Cu voce scăzută şi liniştită, cu o adâncă îngândurare pe chip, el şi-a făcut ultima dato­rie ca preot şi fiu, uimindu-i fără voia sa pe cei prezenţi la înmormântare.

în timp, ieromonahul Ignatie şi-a păstrat ace­eaşi neobişnuită putere a duhului şi tărie a caracterului şi voinţei, aceeaşi stăpânire a simţămintelor şi acelaşi calm exterior netulburat, având însă inima îndurerată, când, în anul 1835, fiind arhimandrit, l-a înmormântat în pustia Sfântului Serghie pe ucenicul acestei pustii, pe multiubitul lui frate mai mic, Ale­xandru Briancianinov47. Toată obştea îl iubea pe tânărul

47 Alexandru Alexandrovici Briancianinov (1814-1835).

84

care murise. Ieromonahii care slujeau slujba de înmormântare alături de arhimandrit plângeau, ierodiaconul rostea cu greu ecteniile din cauza lacrimilor, numai arhimandritul Ignatie săvârşea cu linişte şi măreţie ritualul înmormântării, fără lacrimi şi tulbu­rare, făcându-şi ultima datorie faţă de fiinţa dragă. Adâncimea simţămintelor sale sfinte el a revărsat-o într-un mic articol pe care l-a întitulat „Amintire des­pre cel care a murit”. Propriile lui cuvinte ne arată starea omului său lăuntric din timpul acelor slujbe de mare însemnătate pentru el, când, prin rânduiala bi­sericească, i-a petrecut în veşnicie pe oamenii pe care îi iubea atât de mult.

El spune:

„în durerea mea cumplită îmi supun inima şi gândurile mele Ţie, Domnul Dumnezeul meu. Tu mi-ai dăruit un dar şi Tu mi l-ai luat. Fie voia Ta bi­necuvântată de acum şi până în veac. Voia ta este sfântă. Toate faptele Tale sunt sfinte şi preaînţelepte. Mare eşti Tu în binefacerile Tale făcute omului, mare eşti Tu şi în pedepsele cu care îl pedepseşti: căci nu se va îndreptăţi înaintea Ta niciun muritor, şi Tu biruieşti întotdeauna, fiind Desăvârşit, la judecata la care judeci conştiinţa omului. Cu evlavie îmi plec capul înaintea Ta eu, creatura Ta nevrednică, îţi dau Ţie ceea ce e al Tău. Primeşte-l pe cel adormit în bucuria Ta veşnică! Luându-i prin moarte bunurile vremel­nice, miluieşte-l cu bunurile veşnice. Dăruieşte-mi ca restul vieţii mele pământeşti să fie bineplăcut Ţie, spre folosul veşnic al sufletului meu şi al sufletului celui adormit şi vremelnica despărţire amară răsplăteşte-o cu veşnica unire întru bucuria veşnică.

Iar tu, suflete scump inimii mele, scuturându-te de greutatea trupului, zboară în înaltul şi luminosul Eden. în drumul tău spre Cer nimeni să nu îndrăznească

85

să te oprească! Fie ca porţile raiului să ţi se deschidă! Să te întâmpine cu bucurie locuitorii ce­reşti! Alătură-te cetei lor sfinte şi desfătează-te cu veşnica vedere a lui Dumnezeu. Dar când vei ajunge în rai şi vei câştiga îndrăzneală înaintea lui Dumne­zeu, aminteşte-ţi de prietenul tău pământean care de­plânge nemângâiat despărţirea de tine, roagă-L pe bunul Dumnezeu să-mi dăruiască, după o viaţă de evlavie, să vin la tine, în locuinţa ta luminoasă şi aco­lo, în sfânta şi fericita reunire cu tine, să uit durerea îngrozitoare şi să fiu mângâiat cu mângâierea care nu mai poate fi înlocuită cu nimic”48.

Oamenii trupeşti nu puteau să înţeleagă starea sufletească a celui care îndeplinea legile Evangheliei prin nevoinţa de călugăr şi îl judecau lumeşte, pe când el, acţionând după conştiinţa duhovnicească, a învins iubirea omenească cu iubirea lui Dumnezeu, care l-a ajutat să-şi topească durerea pierderii în nă­dejdea în mila Domnului pentru sufletul care plecase.

Odată cu moartea mamei, s-au rărit vizitele egumenului Ignatie în casa părintească, unde nu mai vedea necesitatea prezenţei lui, fiindcă inima tatălui său nu primea grija sa duhovnicească. Să audă cu­vinte de compasiune duhovnicească creştină din gura fiului ieromonah, lui Alexandru Semionovici i se pă­rea neonorabil, ceva ce îi încălca demnitatea sa de părinte, de aceea legăturile sale cu ziditorul Ignatie au rămas doar de faţadă, destul de reci.

Curând după aceea Dumnezeu l-a mângâiat pe părintele Ignatie cu întoarcerea prietenului său devo­tat, Cihacev. viaţa lui s-a unit atât de strâns cu viaţa părintelui Ignatie, că nu se poate să nu spunem câte va

48 Publicată pentru prima dată cu titlul Rugăciune pentru cel adormit în cartea Lucrări teologice, Moscova, 1971.

86

cuvinte despre împrejurările reîntâlnirii, premer­gătoare noii lor vieţuiri în Mănăstirea Lopotov. Petrecându-l din Novoezersk pe prietenul său, Cihacev a stat puţin timp singur acolo. S-a îndreptat pe jos spre locul său de baştină, în gubernia Pskov, regiunea lorhovsk; a ajuns în pustia Sfântului Nicandru, unde a şi vieţuit o vreme. Apoi a mers la părinţii lui, s-a împăcat cu ei, a vieţuit călugăreşte în casa părinteas­că şi, în sfârşit, s-a însingurat într-o locuinţă separată a mătuşii sale, unde a vieţuit pustniceşte după reguli­le vieţii schimnice, corespondând cu tovarăşul şi pri­etenul său întru Hristos, Briancianinov, şi după sfa­turile acestuia orânduindu-şi viaţa. în sfârşit, punându-şi în ordine situaţia casnică şi familială, a sosit la el în Mănăstirea Lopotov.

Reîntâlnirea prietenilor a fost destul de stăpâ­nită în privinţa exprimării sentimentelor de bucurie. Părintele Ignatie, aşa cum am văzut, putea să-şi în­frâneze mişcările sentimentale, iar Cihacev, văzându-şi prietenul deja ieromonah şi egumen al mănăsti­rii, a fost reţinut firesc de simţul unui respect evlavi- (s, pe care îl avea şi mai înainte pentru el, însă atunci fusese copleşit. Cu toate acestea, legătura dintre prie­teni era ca şi mai înainte, cea mai sinceră şi inimoasă. „Văzându-mă cu prietenul meu în mănăstirea lui, scrie în notele sale Cihacev, deşi m-am bucurat, dar nu aşa cum mă aşteptam, fapt de care m-am mirat mai întâi, dar mai târziu mi-a devenit foarte clar că mai demult ne cunoşteam doar noi doi, iar acum el nvea în grijă tot aşezământul, prin urmare, puterile iubirii sale sufleteşti se răspândeau nu doar asupra mea, ci asupra tuturor fiilor săi duhovniceşti”.

Cihacev era un ajutor activ al egumenului în orânduirea şi renovarea Mănăstirii Lopotov. Peste puţin timp situaţia familială l-a obligat să meargă din

87

nou la locul de baştină în gubernia Pskov, unde, de această dată, nu a rămas mult timp. Pe drum, el s-a oprit la Mănăstirea Novgorodski Iuriev (înfiinţată de Iaroslav cel înţelept), s-a prezentat egumenului, ves­titul arhimandrit Fotie, în chilia căruia a făcut cunoş­tinţă cu contesa Ana Alekseievna Orlova-Cesmenskaia49, care a participat cu căldură în viaţa ambilor prie­teni, Briancianinov şi Cihacev, despre care auzise în Petersburg multe lucruri bune. Ea l-a tratat cu multă gingăşie pe Cihacev, i-a dăruit câteva cărţi şi opt sute de ruble pentru Mănăstirea Lopotov şi chiar l-a tri­mis cu trăsura pe cheltuiala ei în Vologda.

De atunci, Briancianinov şi Cihacev s-au bucu­rat de bunăvoinţa contesei până la moartea sa. Cu strădaniile noului egumen, ajutat de donaţia conte­sei, au fost ridicate două corpuri de chilii pentru călu­gări, reparată şi reînnoită biserica, în veşmântărie au apărut multe vase sfinte, Evanghelii şi veşminte, au fost procurate noi cărţi pentru biserică şi cititul la trapeză, s-a cumpărat o pereche de cai. „Au fost spor­nici banii contesei, se vede că au fost jertfiţi cu râv­nă”, spune Cihacev în notele sale.

Trebuie spus că Cihacev avea un glas excelent, cunoştea temeinic cântarea bisericească, cea pe note şi cea simplă. Ocupându-se cu aceasta în Mănăstirea Lopotov, a înfiinţat aici aşa numita cântare Kieveană, ceea ce a atras mulţi credincioşi la mănăstire. Egu­menul Ignatie l-a numit rasofor şi l-a călăuzit activ spre sporirea duhovnicească. Amintind despre aceas­ta în notele sale, Cihacev scrie: „Lucrarea harului era

49 Anna Alekseevna Orlova-Cesmenskaia (1785-1848) fiica duhovnicească a arhimandritului Fotie, o cunoscută binefăcă­toare, cu donaţiile ei au fost refăcute multe mănăstiri şi biserici ruseşti, inclusiv şi pustia Sfânta Treime-Sfântul Serghie. A pri­mit taina monahismului cu numele Agnia.

88

astfel, încât în pofida păcătoşeniei mele, atunci când mergeam să mă spovedesc la egumen, nu pot să spun câtă mângâiere simţeam, că îmi era ruşine să simt aceasta, prea mult mă înveseleam”. Era plăcută lui Dumnezeu stăreţia egumenului Ignatie la Mănăstirea Lopotov, fiindcă întotdeauna şi în toate el se călăuzea numai după voia Domnului, înfăţişată în Evanghelie, explicată de scrierile Sfinţilor Părinţi, spre care el îşi îndrepta mereu gândurile sale.

Buna lucrare a părintelui Ignatie, în afară de în­florirea vădită a mănăstirii care i-a fost încredinţată, este adeverită de arătarea Sfântului Grigorie Peli­şemski, făcătorul de minuni, unui ţăran evlavios care ducea o viaţă duhovnicească. Acest ţăran pe nume Karp, locuia într-un sătuc din apropierea mănăstirii şi venea deseori la egumenul Ignatie să ia sfat pentru viaţa sa duhovnicească. Lui i-a fost descoperit în ve­denie că monahii Mănăstirii Lopotov, aflaţi acolo îna­inte de stareţul Ignatie, stând în apa râului Pelimşa, se plângeau Sfântului Grigorie, care stătea pe mal, că stareţul Ignatie îi asupreşte: la biserică nu le dă voie să meargă cu părul încâlcit, le interzice să miroase a tutun în strană, nu le dă voie să poarte brâuri roşii, nu le dă voie să meargă prin sate şi altele asemenea. Sfântul, adresându-i-se lui Karp, a spus: „Tu auzi plângerile lor, pot eu să le dau ascultare? Stareţul fa­ce aşa cum trebuie, şi dacă se va afla în legile Domnu­lui până la sfârşit, ni se va alătura nouă”. Cu aceasta s-a terminat vedenia, pe care Karp i-a descris-o mai târziu lui Cihacev şi acesta a păstrat povestirea în no­tele sale.

Pentru a lămuri într-o oarecare măsură duhul şi năzuinţa egumenului Ignatie în conducerea monahi­lor, este potrivit să aducem aici un fragment din Plânsul său, în care a descris excelent situaţia de

89

atunci a mănăstirilor ruseşti şi a indicat corect mij­loacele prin care monahismul este adus la menirea sa reală:

„Voi spune aici despre mănăstirile ruseşti cu­vântul meu sărman rodul observării mele de mulţi ani. Poate, scris pe hârtie, el va fi de folos pentru ci­neva! a slăbit viaţa monahală, ca şi cea creştină, în­deobşte, a slăbit viaţa monahală pentru că ea se află într-o legătură strânsă cu lumea creştină, care trimiţându-i în călugărie pe creştinii slabi, nu poate cere de la mănăstiri călugări puternici, asemenea celor din vechime, când şi creştinismul vieţuitor în mijlocul lu­mii era preaplin de virtuţi şi de putere duhovniceas­că. Dar mănăstirile, ca aşezăminte ale Sfântului Duh, încă mai răspândesc raze de lumină asupra creştinis­mului, încă mai este acolo hrană pentru cei cucernici, mai sunt păstrate acolo învăţăturile Evangheliei, mai este acolo riguroasa, dogmatica şi morala Ortodoxie, acolo, deşi rar, extrem de rar, se dobândesc scripturi­le vii ale Duhului Sfânt. Este minunat că toate florile şi roadele duhovniceşti au crescut în acele suflete ca­re, îndepărtându-se de relaţiile din afara şi dinăun­trul mănăstirii, s-au clădit pe ele însele prin citirea Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi, cu credinţă şi rugăciune, însufleţită de smerita, dar puternica pocă­inţă. Unde nu a fost această lucrare, acolo e nerodire.

în ce constă exerciţiul călugărilor, pentru care acesta e însăşi călugăria? El constă în studierea tutu­ror învăţăturilor, a tuturor cuvintelor Mântuitorului, în asimilarea lor de către minte şi inimă. Călugărul se face spectatorul a două naturi omeneşti: natura vătă­mată, păcătoasă, pe care el o vede în sine şi natura înnoită, sfântă, pe care o vede în Evanghelie. Cele ze­ce porunci ale Vechiului Testament au tăiat păcatele rudimentare, Evanghelia tămăduieşte însăşi natura,

90

bolnavă de păcat, ce şi-a dobândit prin cădere trăsă­turile păcătoase. Călugărul trebuie, în lumina Evan­gheliei, să intre în luptă cu sine însuşi, cu gândurile sale, cu simţirile inimii, cu senzaţiile şi dorinţele tru­pului, cu lumea, vrăjmaşă Evangheliei, cu stăpânitorii acestei lumi, care se silesc să-l ţină pe om sub stă­pânirea şi în robia lor. Adevărul atotputernic îl elibe­rează (Ioan 8, 32), şi pe cel eliberat din robia patimi­lor păcătoase îl consacră, îl înnoieşte, aducând în mijlocul urmaşilor Noului Adam pe preabunul Duh Sfânt.” (Experienţe ascetice. Vol. 1).

îndeplinirea riguroasă a poruncilor Evangheliei, ziditorul Ignatie o cerea întotdeauna şi de la el însuşi, şi de la călugării săi, întemeindu-şi lucrarea de egu­men pe poruncile Evangheliei, de aceea a şi avut această lucrare o trăinicie deosebită şi o influenţă atât de binefăcătoare. Călugării mănăstirilor ce i-au fost încredinţate, în scurt timp sporeau duhovniceşte sub îndrumarea sa. Nu le era pe plac oamenilor trupeşti, stârnea în ei cârtire şi nemulţumire, dar acestea nu-l opreau niciodată să meargă pe calea arătată în Sfânta Evanghelie, lămurită de Sfinţii Părinţi în scrierile lor inspirate de Dumnezeu, după care el se călăuzea în­totdeauna şi în toate. Preasfinţitul Ştefan al Vologdei preţuia vădit lucrările şi grija ziditorului Ignatie pen­tru reclădirea interioară şi exterioară a Mănăstirii Lo­potov şi, pe 28 mai 1833, l-a ridicat la rangul de egu­men. (Cu această ocazie au fost exprimate sentimen­tele vii ale cunoscutului său de la Semigorodsk, tână­rul Petru, faţă de ziditorul Ignatie. în ziua ridicării la rangul de egumen al ziditorului Ignatie, el i-a confec­ţionat un toiag pe care i l-a trimis prin tatăl său, nea­vând posibilitatea să plece din Vologda din cauza unor treburi).

91

Erau, printre altele, şi răuvoitori faţă de egume­nul Ignatie în rândul persoanelor oficiale din jurul vlădicii din Vologda, care se străduiau să zdruncine bunăvoinţa arhipăstorului faţă de el. Acest fapt îl apăsa pe sensibilul şi bolnăviciosul Ignatie, care în­cepu tot mai des şi mai des să se simtă rău; în plus, mediul umed şi mlăştinos al Mănăstirii Lopotov s-a dovedit foarte vătămător pentru sănătatea sa. Neplă­cerile din consiliu, dar mai cu seamă clima nefavora­bilă, au avut o influenţă nefastă asupra sănătăţii sale, zdruncinată serios de bolile anterioare şi, în sfârşit, l-au imobilizat la pat pe sârguinciosul stareţ50.

Cihacev a văzut pericolul în care se afla priete­nul său, chinuindu-se cu trupul din cauza bolii şi cu duhul din cauza strâmtorărilor şi necazurilor neînce­tate venite din afară, iar el însuşi chinuindu-se nu mai puţin din cauza suferinţelor prietenului, s-a ho­tărât să-i propună să se mute din Mănăstirea Lopo­tov. Egumenul Ignatie a fost de acord cu acest gând şi au hotărât ca Cihacev să meargă pe locurile sale de baştină, în eparhia Pskov şi să se îngrijească de muta­rea lor într-una din mănăstirile de acolo.

în acel timp, ţăranul blagocestiv pomenit mai sus, din nou a avut o vedenie prin care i s-a descope­rit că egumenul Ignatie va sluji într-o mănăstire din apropierea Sankt-Petersburgului, în care se va afla o biserică sobornicească închinată Sfintei Treimi, prin­tre altele arătându-i-se chiar iconostasul bisericii şi arătându-i-se, de asemenea, toţi călugării care se vor

50 în 1834 arhimandritul Ignatie scria din pustia Sfânta Treime-Sfântul Serghie despre mănăstirea Lopotov: „Acea mănăsti­re din Vologda are o situare joasă, atmosfera este plină de va­pori putrezi toate acestea laolaltă au lucrat cu mare vătămare asupra sănătăţii mele, eu fiind în această stare şubredă, împovă­rat prea mult cu munci trupeşti...” (Culegere de scrisori, 1995).

92

muta acolo din Mănăstirea Lopotov, urmându-l pe egumen şi încă şi cei pe care îi vor găsi acolo la sosi­rea lor. Ascultând istorisirea lui Karp şi gândindu-se la intenţia sa de a căuta adăpost în eparhia Pskovului, Cihacev l-a întrebat dacă ştie oare cât de aproape de Petersburg se va afla această mănăstire ce i s-a arătat în vedenie, la vreo patru sute de verste, de exemplu?

- „O, nu, i-a răspuns Karp, mult mai aproape, aproape de tot”.

Această vedenie prorocitoare se referea la pus­tia Sfânta Treime a Sfântului Serghie51 din apropierea Petersburgului (nu este vorba de Lavra Sfânta Treime

sfântul Serghie, din apropierea Moscovei), unde Pronia Dumnezeiască îi pregătea părintelui Ignatie să fie stareţ, ceeea ce nici el, nici Cihacev nu bănuiau câtuşi de puţin şi ceea ce s-a întâmplat întru totul la timpul său. îndrumat de binecuvântarea egumenului, Cihacev a pornit într-o brişcă trasă de un singur cal, pe drumul spre locul său de baştină. Pe drum s-a oprit în Petersburg, unde multă vreme nu a găsit adă­post, pentru că vechii lui cunoscuţi au refuzat să-l primească din diferite motive. Nu a găsit adăpost nici în Lavra Nevskaia.

Amintindu-şi de atenţia milostivă a contesei Ana Alekseevna Orlova-Cesmenskaia, el a mers la ea şi i-a explicat situaţia neplăcută din capitală. Contesa iubitoare de Dumnezeu a răspuns îndată, primindu-l

51 Pustia Sfânta Treime sfântul Serghie, întemeiată de arhi­mandritul Varlaam Vîsoţki, egumen al Lavrei Sfânta Treime sfântul Serghie, duhovnicul ţarinei Anna Ioanovna. în 1764 s-a separat de Lavră (a Sfintei Treimi a Sfântului Serghie, de lângă Moscova). A înflorit duhovniceşte şi material sub cârmuirea ar­himandritului Ignatie. Aici el a scris articolele care compun vo­lumele 1 şi 2 ale Experienţelor ascetice, de asemenea, un mare număr de scrisori. Renaşte în 1993.

93

în casa ei, i-a oferit toate cele necesare şi a început să se îngrijească activ de îndeplinirea dorinţei celor doi prieteni de a se muta din Mănăstirea Lopotov în alt loc. Potrivit dorinţei lui Cihacev, care căuta să se sta­bilească anume în eparhia Pskovului, aproape de pă­rinţii săi, contesa s-a adresat arhiepiscopului de Pskov, Metodie, aflat în Petersburg pentru a se trata de o boală de ochi, şi l-a rugat să-i ofere părintelui Ig­natie un loc de egumen într-o mănăstire din eparhia sa, dar a fost refuzată, spunându-i-se că nu era niciun post liber de egumen. La fel i-a răspuns şi mitropoli­tul Novgorodului şi Sankt-Petersburgului, Serafim. Văzându-şi nereuşita şi plictisindu-se de viaţa împrăştiată din capitală în mediul societăţii aristocrate din jurul contesei, Cihacev avea de gând să se în­toarcă în Mănăstirea Lopotov, dar contesa l-a reţinut şi l-a sfătuit să i se înfăţişeze mitropolitului Moscovei, Filaret52, care se afla de asemenea atunci în Peters­burg. Cu frica de a fi refuzat, Cihacev a mers la metocul Mănăstirii Sfintei Treimi, înaintea mitropolitului Moscovei, care l-a primit foarte milostiv, a ascultat cu blândeţe părintească istorisirea lui sinceră despre si­tuaţia dezastruoasă a egumenului Ignatie, i-a pus în­trebări, care arătau faptul că vlădicii îi era cunoscută viaţa lor de dinainte şi, de asemenea, îi erau cunoscu­te şi calităţile egumenului Ignatie, căruia i-a propus prin Cihacev stăreţia Mănăstirii de rangul trei Nico­lo-Ugreşski din eparhia Moscovei, şi doar pentru o perioadă de timp, promiţându-i să-i găsească mai târziu un loc mai bun.

52 Sfântul Filaret (Drozdov, 1782-1867) mitropolit de Moscova şi Kolomna. Canonizat în anul 1994, ziua pomenirii - 29 de­cembrie.

94

Cihacev, mulţumindu-i milostivului arhipăstor, şi-a exprimat temerea că egumenul Ignatie se va sfii să-şi ceară singur mutarea din eparhia Vologdei, fi­indcă tunderea în călugărie a primit-o chiar din mâi­nile arhipăstorului Vologdei, episcopul Ştefan, care se poate întrista din pricina acestei hotărâri a uceni­cului său. „Bine, a spus vlădica din Moscova, -voi face eu o propunere în Sinod despre aceasta şi am nădejde că nu voi fi refuzat”.

Astfel s-a şi întâmplat: în ziua următoare a fost trimisă din Sinod o ordonanţă spre Vologda, către preasfinţitul Ştefan, despre mutarea egumenului Mă­năstirii Lopotov la Mănăstirea Nicolo-Ugreşski, spre care trebuia să se pornească imediat. Preasfinţitul Ştefan a răspuns cu pace şi iubire acestei întâmplări. Luându-şi rămas bun şi binecuvântându-l pentru no­ul său loc de slujire, a făcut cea mai lăudabilă referin­ţă despre egumen într-o declaraţie oficială din 28 no­iembrie 1833, către mitropolitul Moscovei.

„Egumenul Ignatie, scria el, după tunderea sa în monahism în anul 1831, prin hotărârea Prea­sfinţitului Sinod, intrând în rândul obştei Mănăstirii de rangul trei, Gluşitski, a atras întotdeauna atenţia asupra sa prin calităţile lui demne de laudă şi prin in­struirea sa în domeniul ştiinţei. De aceea a fost luat în casa arhierească din Vologda şi, după hirotonia ca ierodiacon, apoi ca ieromonah a fost folosit pentru slujbele soborniceşti, în timpul cărora, observând tot mai mult şi mai mult înzestrările sale deosebite, în­frumuseţate de o purtare lăudabilă, l-am numit pe Ig­natie în data de 6 ianuarie, 1832, ziditor al Mănăstirii Lopotov, în locul ziditorului-ieromonah Iosif, trecut la cele veşnice. Fiind în această funcţie nouă, care i s-a încredinţat, prin exemplul vieţuirii sale, prin sta­bilirea în mănăstire a ordinii potrivit regulilor şi

95

orânduielii mănăstireşti, prin supravegherea riguroa­să a bunei cuviinţe din mănăstire, atrăgând asupra sa atenţia deosebită a populaţiei, a reuşit să redeştepte râvna în cinstitorii sfântului aşezământ. Astfel a iz­bândit în scurt timp să aducă Mănăstirea Lopotov, deja ajunsă la o decădere şi dezorganizare totală, în cea mai bună stare, prin: 1) procurarea de vase sfinte preţioase din argint, a Evangheliei, a veşmintelor şi multor altor lucruri pentru amenajarea bisericii şi 2) construirea chiliilor pentru obşte şi egumen, apoi prin repararea multor clădiri mănăstireşti vechi. Această slujire folositoare a lui Ignatie pentru sfânta mănăstire, apoi şi mărturiile populaţiei despre calită­ţile sale lăudabile, m-au convins în acel an, pe 28 mai, să-l răsplătesc mai departe cu o slujbă aseme­nea, numindu-l egumen al aceleeaşi Mănăstiri Lopo­tov, unde el, egumenul Ignatie, a dus o slujire demnă de laudă, despre care eu am socotit că este de datoria mea să aduc la cunoştinţa înalt preasfinţiei voastre”.

Cihacev, bucuros de un final atât de reuşit al mijlocirii sale, a plecat din Petersburg spre locul său de baştină, în gubernia Pskov, pentru a-şi vedea pă­rinţii. Aici, la puţin timp după sosirea sa, primeşte o scrisoare de la contesa Orlova-Cesmenskaia, prin ca­re îl înştiinţează că toate întâmplările din viaţa egu­menului Ignatie şi din viaţa lui au ajuns la cunoştinţa împăratului Nicolae Pavlovici şi că Înălţimea sa impe­rială a binevoit să-şi aducă aminte de foştii săi elevi şi i-a poruncit mitropolitului Moscovei să-l cheme pe egumenul Ignatie nu în Moscova, ci în Sankt-Peters­burg ca să i se înfăţişeze personal, pe lângă acestea adăugând că dacă Ignatie va fi pe placul lui la fel ca şi mai înainte, atunci nu-l va da mitropolitului Filaret.

înaltpreasfinţia sa Filaret, spre împlinirea aces­tei dorinţe oficiale înalte, pe 15 februarie 1833, l-a ru gat

96

printr-o scrisoare pe episcopul Ştefan al Vologdei să-l trimită cât se poate de repede pe egumenul Ignatie direct în Sankt Petersburg, iar în scrisoarea scrisă de el însuşi către egumenul Ignatie, i-a cerut să so­sească la el în Sankt-Petersburg, la metocul Sfintei Treimi, fără a zăbovi câtuşi de puţin. „Această hotă­râre trebuie îndeplinită urgent, scria mitropolitul, pentru că aceasta nu este voia mea”. Pe 27 noiem­brie egumenul Ignatie a încredinţat mănăstirea visti­ernicului său, iar pe 30 noiembrie a plecat spre Sankt-Petersburg. Tot în acel timp a plecat într-acolo şi Cihacev, aşteptând cu nerăbdare sosirea egumenu­lui său. Ajungând în capitală, egumenul Ignatie s-a înfăţişat fără întârziere înaintea mitropolitului Fila­ret, care l-a adăpostit în metocul său Sfânta Treime, unde aştepta clipa când avea să fie chemat la Palatul de Iarnă, înaintea ţarului.

în ziua şi la ora stabilită, egumenul Ignatie s-a înfăţişat înaintea ţarului, în Palatul de Iarnă. Ţarul s-a bucurat, văzându-l pe discipolul său, iar „bucuria de a sta înaintea ţarului iubit, plinătatea simţământu­lui de mulţumire pentru toată milostivirea sa împără­tească, scrie Cihacev, au adus într-o încântare cucernică sufletul cald al călugărului devotat”. După câteva explicaţii, înălţimea sa i-a spus: „Tu îmi placi, la fel ca înainte! Tu îmi eşti dator pentru educaţia pe care ţi-am dat-o şi pentru dragostea mea către tine. Tu nu ai vrut să-mi slujeşti mie acolo, unde am avut de gând să te pun, ţi-ai ales după propria voie calea pe aceasta să îmi şi plăteşti datoria ta. Eu îţi dau pustia Sfântul Serghie, vreau ca tu să vieţuieşti acolo şi să faci din ea o mănăstire, care va fi un model al mănăstirilor, în ochii capitalei”.

Apoi l-a condus pe egumen în apartamentul ţa­rinei Alexandra Feodorovna. Aducându-l înaintea ei,

97

a întrebat-o dacă îl recunoaşte pe acest monah. La răspunsul ei şovăitor, el l-a numit pe egumen după numele de familie. Ţarina l-a primit cu mare bună­voinţă pe fostul ei elev de pension şi i-a cerut să-i bi­necuvânteze pe toţi copiii săi. împăratul a poruncit îndată să se trimită după procurorul Sinodului, Neciaev53, care a anunţat că pustia Sfântul Serghie are o misiune aparte, ea este încredinţată episcopului vicar de pe lângă mitropolitul de Sankt-Petersburg şi de câştigurile ei se foloseşte episcopul, în schimbul sala­riului de la administraţia duhovnicească. Atunci ţarul a poruncit să se lămurească cât de mare este suma primită de la mănăstire de către episcopul vicar, şi să i se acorde această sumă de la guvern, iar mănăstirea să fie dată în deplina cârmuire a egumenului numit.

Procurorul a adus la cunoştinţa Sinodului hotă­rârea împărătească şi preasfinţitul Benedict, vicar pe atunci, a primit porunca Sinodului de a preda mănăs­tirea egumenului Ignatie, el însuşi urmând să pri­mească 4000 de ruble în bancnote de la guvern. Tot atunci, după hotărârea Sinodului, egumenul Ignatie a fost ridicat la treapta de arhimandrit, ceea ce s-a în­făptuit în catedrala Kazanskaia pe 1 ianuarie 1834, iar în data de 5 ale acestei luni noul stareţ a plecat spre mănăstirea lui, însoţit de Cihacev şi de proaspătul său ucenic de chilie, tânărul de 22 de ani Ioan Malîşev54,

53 Ştefan Dmitrievici Neciaev (1792-1860) până în 1836, pro­curor superior al Sfântului Sinod. Pe 25 iunie 1836, a primit tit­lul de consilier secret şi a rămas în funcţia de senator în Mos­cova. Până la sfârşitul vieţii a fost preşedintele comitetului pen­tru cerşetori din Moscova. A corespondat prieteneşte cu Sfântul Ignatie, corespondenţă care a fost publicată. (Culegere de scri­sori, 1995). Alte ediţii: „Ignatie Briancianinov. Scrisorile unui ascet: din corespondenţa arhimandritului Ignatie Briancianinov cu S.D. Neciaev”. 1895,1993)

98

care după 23 de ani a ajuns succesorul stareţu­lui său la cârmuirea mănăstirii, în treapta de arhi­mandrit.

54 Arhimandritul Ignatie (I. V. Malîşev, 1811-1897) primul ajutor de chilie şi ucenic duhovnicesc al Sfântului Ignatie în pustia Sfânta Treime sfântul Serghie, mai târziu, din 1857, stareţul ei. Pictor şi arhitect, autorul proiectului arhitectural al Bisericii Mântuitorului pe Sângele Vărsat din Sankt-Petersburg. Sunt publicate amintirile lui: „Ignatie (Malîşev). Din amintirile arhimandritului Ignatie, primul chileinic al episcopului Ignatie, în prezent egumen al pustiei Sfântul Serghie”„Biografia epis­copului Ignatie Briancianinov şi scrisorile preasfinţitului către oamenii săi apropiaţi”, 188, 1996. De asemenea, biografia sa, în care destul de multe pagini sunt dedicate perioadei sale de ucenicie la Sfântul Ignatie: „Tu eşti Dumnezeul meu, eu sunt ro­bul Tău...Viaţa egumenului pustiei Sfânta Treime sfântul Serghie, arhimandritul Ignatie Malîşev”. 2000. în prezent, cin­stitele lui oseminte se află în biserica Sfântului Serghie al Radonejului din pustia Sfânta Treime sfântul Serghie, pentru închinare. Inscripţia spune:

„Tu eşti Dumnezeul meu, eu sunt robul Tău.

Egumenul pustiei Sfânta Treime sfântul Serghie, ucenicul cel mai apropiat şi prietenul drag al Sfântului Ignatie Briancianinov,

arhimandritul Ignatie Malîşev.

2/15 mai 1898, în al 87-lea an de la naştere.

65 de ani s-a nevoit în mănăstire.

40 de ani a fost aici egumen”.

99

CAPITOLUL VIII

Intenţia egumenului Ignatie de a se muta din Mănăstirea Lopotov a fost întemeiată pe o pricină fi­zică. Organismul său slăbit avea nevoie de un climat, dacă nu sudic, cel puţin unul uscat, şi nu mlăştinos. Bucuros de atenţia vlădicii Moscovei şi fără să caute cinste şi slavă, el s-ar fi mulţumit şi cu Mănăstirea Nicolo-Ugreşski, însă voia împărătească l-a chemat spre o lucrare mult mai mare.

în pustia Sfântului Serghie condiţiile climateri­ce erau chiar mai vitrege decât cele ale Mănăstirii Lo­potov. Malul golfului Finlandez, ale cărui valuri se re­varsă chiar în faţa mănăstirii, nicidecum nu putea fi folositor pentru refacerea puterilor lui fizice. în pri­vinţa duhovnicească-morală, noul loc de vieţuire pre­zenta mult mai multe neajunsuri în comparaţie cu cel de dinainte. Acest loc necesita o nevoinţă duhovni­cească mult mai adâncită, fiindcă era mult mai îm­presurat de mărăcinii bârfelor şi forfotei din lume, care cu siguranţă îl abat pe omul duhovnicesc. Numai credinţa vie în Pronia lui Dumnezeu şi conştiinciozi­tatea în împlinirea legii monahale a ascultării, pe care părintele Ignatie a dovedit-o faţă de voia ţarului, pu­teau să-i întărească primii paşi pe acest loc nou al lu­crării sale.

El a intrat acolo ca un adevărat monah, cu seni­nătate şi dăruire. Deşi deţinea toate privilegiile pen­tru a obţine cele mai strălucite izbânzi ale slujbei sale în acel loc, nu stătea în caracterul său duhovnicesc de a se folosi de această poziţie în scopul obţinerii reuşi­telor lumeşti. Duşman al intereselor personale, el avea grijă doar de binele aşezământului care îi fusese încredinţat. Ca supus al ţarului şi călugăr, el a hotărât

100

cu fermitate să îndeplinească voia monarhului iubit, făcând din pustia pe care a primit-o un aşezământ exemplar în toate privinţele.

Pustia Sfântului Serghie, înfiinţată în 1734 şi si­tuată lângă Petersburg, în apropierea actualei căi fe­rate Petergof, se afla, cum s-a spus, sub conducerea episcopilor vicari. Această situaţie administrativă nu favoriza deloc starea ei materială, iar vecinătatea ca­pitalei o făcea răspântie pentru locuitorii capitalei ca­re călătoreau, ceea ce influenţa neprielnic viaţa du­hovnicească a obştii mănăstirii. Clădirile mănăsti­reşti, începând cu Biserica Sfântului Serghie55 şi până la ultimele dependinţe ale monahilor ajunseseră de­mult în paragină. în biserică, atunci când s-a început restaurarea ei, s-au dovedit a fi buni doar pereţii, clădirea egumenului aproape că nu exista, era închisă şi neîncălzită, o încăpere pentru noul egumen nu era, el fiind nevoit să locuiască în casa invalizilor, con­struită în mănăstire cu donaţiile conţilor Zubovs56 şi care era întreţinută de ei. Acolo i s-au rezervat două camere în care el s-a aşezat împreună cu opt călugări din obşte, care l-au însoţit.

56 Biserica Sfântului Serghie prima biserică din lemn a mă­năstirii. Este sfinţită în 1735 de arhimandritul Valaam, a fost re­construită de câteva ori. în timpul arhimandritului Ignatie, în anul 1854, arhitectul A. M. Gornostaev a început reconstrucţia completă în stil bizantin a bisericii. Este închisă în anul 1920. S-a păstrat sub o înfăţişare schimbată. în prezent în ea se săvâr­şesc slujbe, se continuă restaurarea ei.

56 Casa invalizilor a grafilor Zubov este construită în anul 1809, de către fraţii lui Valerian Zubov, în amintirea acestuia, care a murit din cauza rănilor în ofensiva contra perşilor. Deasupra mormântului lui a fost ridicată biserica Sfântului mucenic Valerian şi o casă a invalizilor pentru 30 de persoane (soldaţi mu­tilaţi). Clădirea a rămas întreagă, dar într-o formă mult modifi­cată.

101

Toată obştea era compusă din 13 oameni: opt monahi, trei novici şi doi fraţi. Dar, în pofida acestui număr restrâns de vieţuitori, în mijlocul lor nu era ordinea cuvenită unei mănăstiri. Neglijenţa materia­lă, degradarea morală stăpâneau cu toată puterea lor. în această stare a găsit părintele Ignatie pustia Sfân­tului Serghie. (Este minunat faptul că sosirea arhi­mandritului Ignatie în pustia Sfântului Serghie a avut loc chiar în anul în care mănăstirea îşi sărbătorea 100 de ani de existenţă.) Aşezământul avea nevoie de un asemenea egumen: prin căile Proniei Dumnezeieşti sau cu rugăciunile Sfântului Serghie, după o sută de ani de la înfiinţare a început renaşterea ei, atât materială, cât şi duhovnicească.

Personalitatea egumenului, de o erudiţie impu­nătoare, duhovnicia lui ascetică, corespundeau întru totul scopului cu care ţarul l-a numit pe arhimandri­tul Ignatie egumen al acestui aşezământ. Dar muncile şi grijile pentru reclădirea exterioară şi rânduiala mă­năstirii, relaţiile de tot felul cu superiorii sau cu su­puşii săi, în scurt timp şi-au pus pecetea asupra mo­nahului bolnăvicios şi aspru-nevoitor. Potrivit mărtu­risirii lui personale, necazurile pe care le-a avut până atunci de la oameni fuseseră moderate.

„Pentru a le încerca, spune el în Plânsul său, era nevoie de un loc anume. Prin voia de nepătruns a Proniei Dumnezeieşti, eu sunt pus în acel aşeză­mânt, vecin cu capitala nordică, pe care, atunci când locuiam în capitală, nici nu voiam să-l văd, socotindu-l întru totul nepotrivit cu ţelurile mele duhovni­ceşti. în 1833 eu am fost chemat în pustia Sfântului Serghie şi făcut egumenul ei.

Neprietenos m-a primit aşezământul pustia Sfântului Serghie. Chiar în primul an al aflării mele în ea, am fost doborât de o boală grea, în anul urmă tor

102

de alta, în al treilea an — de a treia: ele mi-au lu­at şi ultimele rămăşiţe ale sănătăţii mele sărăcăcioase şi ale puterilor mele, m-au istovit şi m-au făcut un suferind fără încetare. Aici s-au ridicat şi au şuierat invidia, bârfa, clevetirea, aici am fost supus pedepse­lor grele, îndelungi şi umilitoare, fără judecată, fără cea mai mică cercetare, ca un animal necuvântător, ca o statuie fără simţuri; aici am văzut duşmanii, răsuflând de o ură neîmpăcată şi de setea pierzaniei mele” (Experienţe ascetice, Vol. I).

Din această însemnare a intrării arhimandritu­lui Ignatie în noul aşezământ se vede că lucrarea sa de stareţ, de la bun început trebuia să se împartă în două părţi: a rânduielii exterioare şi a rânduielii inte­rioare, duhovniceşti. Prima lucrare a egumenului a fost renovarea Bisericii Sfântului Serghie şi restaura­rea capitală a corpului de chilii ale stareţului. Iată ce scria el în 1834 în cererea sa către mitropolitul de atunci al Sankt-Petersburgului pentru permisiunea de a realiza în mănăstire construcţiile necesare şi reno­vările: „Analizând clădirile mănăstireşti, le-am găsit fără excepţie într-o stare foarte rea. Această stare au văzut-o predecesorii mei în conducerea mănăstirii, preasfinţiţii episcopi de Revel şi de aceea au pregătit din vreme o sumă de 50 de mii de ruble în bancnote şi o cantitate însemnată de chirpici, având ca scop si­gur reparaţia vechilor clădiri şi construirea celor noi”.

Lucrările au fost începute cu învoirea Sinodului, care a permis folosirea celor 50 000 de ruble în banc­note şi a chirpicilor pregătiţi. Contesa Orlova, de ase­menea, a ajutat foarte mult cu donaţiile sale gene­roase. Biserica şi corpul de chilii ale egumenului, fi­ind edificii separate, au fost unite cu o construcţie cu două nivele, la al cărei etaj superior a fost aranjată foarte confortabil o trapeză cuprinzătoare pentru obşte,

103

iar jos a fost rânduită bucătăria, brutăria şi alte încăperi gospodăreşti.

în timpul lucrărilor la aceste construcţii, în ace­laşi an 1834, vara, ţarul a vizitat aşezământul absolut pe neaşteptate. Sosind din Petergof pe la orele 6 după amiaza, el a intrat singur în biserică şi l-a întrebat pe monahul care i-a ieşit în cale: „Este acasă arhiman­dritul? Spune-i că un prieten de altă dată vrea să-l va­dă”. Arhimandritul a venit însoţit de credinciosul său prieten Mihail Cihacev. Ţarul s-a comportat cu ei cu bunăvoinţă şi blândeţe, i-a întrebat de al treilea tova­răş al lor, Feodorov, care intrase în mănăstire împre­ună cu ei şi, la răspunsul că Feodorov s-a întors în lume şi şi-a reluat slujba, a observat: „Se vede că pâi­nea mănăstirească i s-a părut uscată, iar ţie, s-a adresat el lui Cihacev, care se îngrăşase destul de mult, ţi-a priit”.

Tot atunci au sosit împărăteasa şi prinţul moş­tenitor. Fireşte că se adunase foarte mult norod, şi tot acest norod a fost martorul acelei atenţii părinteşti care a reprezentat trăsătura specifică în relaţia fostu­lui ţar cu vlădica adormit întru Domnul. Apoi ţarul a dorit să vadă în amănunt construcţiile în curs şi a gă­sit necesar să fie restaurată biserica sobornicească, iar pentru aceasta i-a poruncit arhimandritului să prezinte instanţelor slujitoare un plan de cheltuieli. Planul propus a fost încuviinţat pe 25 decembrie 1835 şi, printr-o listă de la guvern, s-a hotărât să se dea din vistieria administraţiei financiare a Sankt-Pe­tersburgului 96 808 ruble şi 19 copeici pentru repa­rarea şi renovarea Bisericii soborniceşti Sfânta Treime57. Restaurarea a fost terminată în 1838, iar în

57 Biserica Sobornicească Sfânta Treime construcţie începută de P. Trezini, finalizată de B. Rastrelli în anul 1760. A fost re construită capital în timpul arhimandritului Ignatie. O parte din icoanele din biserică au fost pictate de ucenicul Ioan, viitorul arhimandrit Ignatie Malîşev, iar icoana de lângă prestol a Sfin­tei Treimi de către academicianul C. Briulov. Este dinamitată în 1962.

104

1842 în această biserică au fost făcute strane somptu­oase cu banii dăruiţi de ţarina Alexandra Feodorov­na.

Prima grijă a stareţului privind bunăstarea inte­rioară duhovnicească a mănăstirii a fost stabilirea unei rânduieli aspre în toate, potrivit regulamentelor mănăstireşti: slujirea bisericească a început să fie să­vârşită după rânduiala corectă, cu măreţie şi solem­nitate, întregită de cântarea frumoasă a stranei, citi­rea desluşită, statul cuvenit, închinăciunile potrivite cu rangul monahal şi, îndeobşte, mişcările cuviin­cioase, ordinea la trapeză, hainele foarte cuviincioa­se, iar curăţenia şi ordinea în toate, dădea întregii obşti un aer de distincţie îmbinat cu simplitate, care înnobilau înseşi obiceiurile călugărilor.

Egumenul se implica în viaţa fiecăruia, îndem­nând spre petrecerea mântuitoare a timpului, prin ci­tirea cărţilor călugăreşti, spre îndeplinirea ascultări­lor după puteri, transmitea duhul călugăriei veritabi­le în obşte, predispunând pe fiecare să fie atent, să primească un sfat şi o îndrumare în viaţa duhovni­cească, să se organizeze călăuzindu-se după scrierile Sfinţilor Părinţi. El transmitea obştei modul său de a gândi şi convingerile sale despre monahism, era pă­rintele şi îndrumătorul tuturor, primind spovedania gândurilor pentru zidirea şi aşezarea duhovnicească. Uşile chiliei părintelui arhimandrit erau deschise, la el intra liber oricine de la bătrânii ieromonahi, pâ­nă la tinerii ucenici; în consecinţă, toată obştea a de­venit o singură mare familie, călăuzită de un singur

105

părinte, unită prin legătura înţelegerii şi unitatea du­hovnicească, însufleţită şi condusă de învăţătura înal­tă a părintelui-stareţ. „îndeosebi, spune Cihacev, îl ajuta pe egumen în activitatea sa priceperea de a alege oamenii şi cunoaşterea inimii omeneşti, prin care putea să-i apropie de lucrarea ce îi fusese încre­dinţată. El căuta să dezvolte în om abnegaţia pentru lucrarea ce i se dădea spre îndeplinire şi îl încuraja cu laude, şi chiar cu distincţii şi cu avansări. înconjurându-se de oameni capabili şi puternici, el îşi atingea repede scopurile şi îşi aducea intenţiile la o împlinire exactă”.

Reînnoirea duhovnicească a aşezământului era vizibilă pentru toţi: locuitorii vechi ai pustiei se mi­nunau de schimbarea neaşteptată, se minuna şi ad­ministraţia duhovnicească; ea privea la cârmuirea ar­himandritului Ignatie ca la o noutate nemaivăzută. Societatea capitalei, cu toate categoriile sale, şi-a în­dreptat privirea spre aşezământul reînnoit, a văzut noile rânduieli, noile reguli, înflorirea exterioară şi interioară, repeziciunea cu care toate acestea apăreau şi se dezvoltau şi nu înţelegea.

însă nu toţi puteau să înţeleagă şi să preţuiască în întregime schimbările care se întâmplau, nu toţi priveau spre ele la fel de binevoitor. Erau persoane potrivnice acestui fenomen nemaiîntâlnit. Simpatia ţarului pentru monahism, şi mai ales înfăţişată de un om atât de capabil, precum era arhimandritul Igna­tie, a iscat invidia din mai multe direcţii au apărut intrigi şi din partea societăţii laice, şi din partea ad­ministraţiei duhovniceşti.

Reaua-voinţă a dat naştere bârfelor, clevetelilor, osândirilor, împletite cu amănunte născocite de ură, iar intrigile şi urzelile persoanelor care, prin poziţia lor socială, puteau să-i facă rău arhimandritului, s-au

106

făcut însoţitoarele nedespărţite ale întregii lui vieţi. Iar duşmănia administraţiei duhovniceşti a început să se manifeste prin strâmtorări neîntrerupte, acope­rite uneori de „adevăruri” după legile omeneşti, iar în unele cazuri complet vădite.

Astfel, duşmanul mântuirii omului urmăreşte orice faptă bună, şi mai ales rânduiala duhovnicească a călugărilor. El îşi îndreaptă săgeţile sale îndeosebi spre conducătorii lor, aprinzând ura oamenilor vea­cului acesta. Pentru aceste arme ale răului, părea în­găduit tot ce putea fi folosit spre răul şi batjocura sta­reţului şi mănăstirii. Cele mai obişnuite porunci şi în­tâmplări erau răstălmăcite după voia lor, spre învi­nuirea egumenului. Pustia Sfântului Serghie a deve­nit pentru o mare parte a societăţii o ţintă spre care erau aruncate săgeţi otrăvitoare, de regulă sub forma celor mai subtile ironii.

în acei ani, ţarul îşi petrecea verile în Petergof. Pustia Sfântului Serghie era o răspântie, unde se opreau toţi, sau un număr foarte mare al celor care mergeau din Petersburg spre palat. Se opreau pentru a le face pe plac ţarului şi ţarinei, se opreau din curio­zitate, se opreau cu o rea-voinţă hotărâtă, cu intenţia de a judeca cele ce vedeau. Ca un exemplu de astfel de vizite poate sluji moftul exprimat pe neaşteptate al unei persoane foarte sus-puse. Pe 5 iulie, de ziua po­menirii Sfântului Serghie, în noua şi vasta trapeză luau prânzul toţi oaspeţii mănăstirii, la aceeaşi masă cu obştea. Printre oaspeţi erau mai mulţi funcţionari, aparţinând înaltei administraţii. în timpul prânzului, unul dintre cei mai de vază oaspeţi i s-a adresat egu­menului cu o întrebare, rostită pe un ton care ex­prima clar duhul a ceea ce voia să spună: „Cum se pot împăca, părinte arhimandrit, rânduielile Dumneavoastră monahale cu acest anturaj în care trăiţi?”,

107

arătând cu privirea la grupul de oameni din societa­tea înaltă, care îl înconjura pe arhimandrit.

Egumenul i-a răspuns: „Foarte simplu: se expli­că prin ascultarea voii ţarului, care a dorit să mă ia din mlaştinile Vologdei, unde vieţuiam în cea mai izolată mănăstire şi să mă pună aici, la răspântia ma­rii societăţi, pentru a vă spune cuvântul adevărului atât cât vă permite mârşava voastră bunăcuviinţă lu­mească”.

Altă dată, în mănăstire, în faţa intrării sale, ar­himandritul se urca în trăsură ca să meargă la duhov­nicul lui, în Lavra Nevskaia. Din grămada de mireni aflată în apropiere, cineva nu s-a sfiit să spună cu batjocură nişte cuvinte, atât de tare, încât le-a auzit clar şi arhimandritul: „Merge la amantă!”. „Acestea mi le-a spus însuşi preasfinţitul Ignatie, spunea Pe­tru Alexandrovici şi a adăugat, în trăsură s-a urcat un mucenic neştiut pentru a merge la duhovnicul său şi, în taina spovedaniei, să se înfăţişeze înaintea Domnului şi să găsească mângâiere pentru rănile ini­mii sale, iar lumea îl petrecea cu judecata şi osânda ei”.

„Dar omul duhovnicesc toate le judecă, pe el în­să nu-l judecă nimeni” (1 Cor. 2, 15) spune aposto­lul, iar alt părinte purtător de duh a spus: „Este straşnic să rosteşti judecata ta asupra lucrării unui om duhovnicesc”. Prin acestea se dovedeşte drepta­tea cuvintelor lui Cihacev, care vorbeşte despre stare­ţul său ascet astfel: „înseşi acţiunile sale, ale arhi­mandritului Ignatie, erau de neînţeles pentru mulţi, ca să nu spun, pentru toţi, cu atât mai mult pentru mine, un nepriceput. în el încăpeau multe, şi nu se încurcau una pe alta, adică cunoaşterea adâncă a scrierilor Sfinţilor Părinţi cu experienţa monahală ac­tivă, îndemânarea exterioară, şi priceperea de a se

108

purta cu tot felul de oameni, înţelegerea fină a carac­terelor, cunoaşterea omului cu toate neputinţele lui bizare, priceperea de a deosebi o gândire corectă de una vătămătoare, plină de flexibilitate şireată, putin­ţa de a pătrunde în intenţiile omului. Cu un astfel de conducător iscusit, toate se aranjau, cu ajutorul lui Dumnezeu, toate erau îndurate: şi cele ce puteau fi duse, şi cele care păreau, prin neputinţa omenească, de nesuportat”.

Au fost multe munci, piedici, nereuşite, dureri şi ispite atât pentru egumen, cât şi pentru obştea care îl înconjura, sosită împeună cu el. însăşi situarea ne­favorabilă a mănăstirii, la intersecţia animată a loca­lităţilor din afara capitalei, era pentru ei o grea cruce interioară, nevăzută de ochii lumii. Aici părintele Ig­natie îi învăţa cu pricepere pe fiii săi duhovniceşti purtarea crucii interioare, care este însuşirea fiecărui creştin cucernic, dar mai ales a unui călugăr. El în­suşi era pentru ei un exemplu de răbdare blajină şi de purtare fără cârtire a crucii sale, câştigând o atât de mare putere duhovnicească în purtarea acestei cruci, cu ajutorul harului, încât în multe cazuri era bineve­nită pentru el.

Astfel, continuând fragmentul de mai sus al Plânsului, el spune despre sine: „Aici, milostivul Dumnezeu m-a învrednicit să cunosc negrăita bucu­rie şi pace a sufletului; aici, El m-a învrednicit să gust iubirea duhovnicească şi dulceaţa în acel timp, când eu îl întâlneam pe duşmanul meu, care umbla să-mi ia capul şi s-a făcut faţa acestui duşman al meu, în ochii mei, ca faţa unui înger luminos. Prin experienţă am cunoscut tăcerea tainică a lui Iisus înaintea lui Pilat şi a arhiereilor iudei. Ce fericire este să fii jertfă, asemenea lui Iisus! Sau nu! Ce fericire este să fii răs­tignit lângă Mântuitor, cum a fost odată răstignit fericitul

109

tâlhar, şi împreună cu acest tâlhar, din încre­dinţarea sufletului, să mărturiseşti: căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta (Luca 23, 41-42)” (Experienţe ascetice, Vol. 1).

în „Cuvânt de mângâiere către monahii îndure­raţi”, duhovnicescul purtător de cruce îi învaţă prin­cipiile esenţiale, care alcătuiesc, se poate spune, pâi­nea cea de toate zilele a adevăratei vieţi călugăreşti: „îl vom urma pe Hristos! Ne vom smeri asemeni Lui! Asemenea Lui, nu vom refuza să fim socotiţi supuşi şi nebuni, nu vom cruţa cinstea noastră, nu ne vom în­toarce faţa de la scuipături şi auzul de la ocări, nu vom căuta nici slava, nici frumuseţea, nici desfătările care aparţin lumii acesteia, ne vom înfăptui călătoria pământească asemeni unor călători care nu au unde să-şi pună capul, vom primi defăimările, umilirea şi dispreţul din partea oamenilor, ca pe nişte însuşiri proprii drumului pe care l-am ales, vom lupta vădit şi tainic cu gândurile mândriei, prin toate puterile vom detrona aceste gânduri ale omului cel vechi al nostru, care caută să-şi reînvie „eul” său, sub diferite pretexte credibile. Atunci Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a zis: Voi locui în ei şi voi umbla (II Cor. 6, 16) se va ivi în ini­ma noastră şi ne va dărui dreptul şi puterea să-l ruşi­năm pe cel puternic, să-i zdrobim vasele, să călcăm pe aspidă şi vasilisc, să le călcăm în picioare.

Să respingem cârtirea, să respingem plângerile pentru soarta noastră, să respingem tristeţea inimii şi mâhnirea, de care sufletele slabe suferă mai mult de­cât de necazurile înseşi. Să respingem orice gând de răzbunare şi de răsplătire a răului cu răul. „A mea es­te răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul”.

Doreşti oare să treci peste dureri cu uşurinţă şi comoditate? moartea pentru Hristos să fie dorită

110

de tine. Această moarte să fie mereu înaintea ochilor tăi. Dăruieşte-te morţii în fiecare zi... înfăţişându-ţi viu moartea. Nouă ne este dată porunca să-L urmăm pe Hristos, luându-ne crucea noastră. Aceasta în­seamnă: noi trebuie să fim gata întotdeauna, cu bu­curie şi veselie să murim pentru Hristos...

Cel care doreşte să moară pentru Hristos, ce nă­pastă, ce ocară nu o va suferi cu mărinimie?” (Expe­rienţe ascetice, Vol. 1).

înaltul cler, cu foarte puţine excepţii, avea o ati­tudine duşmănoasă faţă de arhimandritul Ignatie. Această duşmănie a început să se exprime prin tot felul de cerinţe care strâmtorau activitatea lui de egumen, activitate ce începuse să aducă la mănăstire o mulţi­me de rugători şi să atragă asupra lui atenţia binevoi­toare a multor persoane influente ale societăţii din Petersburg. în scurt timp, de la Consiliu au venit unul după altul trei ucazuri de natura amintită mai sus. Acestea l-au pus pe egumen într-o situaţie foarte dificilă.

în primul ucaz se cerea să fie trimişi trei iero­monahi din mănăstire în flota marină, când ei erau numai şase cu toţii. în pofida acestui fapt, ordinul a fost îndeplinit, au fost trimişi oameni de nădejde, dar în rândul lor era un ieromonah bătrân, fiindcă un al treilea ieromonah tânăr din cei neoficiali nu era. Prin al doilea ucaz egumenul era mustrat pentru trimite­rea în flotă a ieromonahului bătrân. Prin al treilea ucaz i se ordona arhimandritului şi obştei să meargă în oraş numai dacă cerea dinainte un bilet de voie de la Consiliu. Mitropolitului i s-a adus la cunoştinţă de către secretar, că aceste hotărâri au venit printr-un ordin de sus.

Stareţul, prezentându-şi într-un raport imposi­bilitatea de a îndeplini un asemenea ordin, pentru că

111

proviziile şi toate mărunţişurile trebuincioase erau cumpărate din oraş, a mers la mitropolit, pe care nu l-a putut convinge să primească raportul, dar a pri­mit de la el îngăduinţa de a cere permisiunea celor de sus şi a găsi o cale convenabilă pentru a merge în oraş fără biletele de voie de la Consiliu. Atunci arhi­mandritul, luându-l cu el pe Cihacev, a plecat spre Ţarskoe Selo, unde se afla familia ţarului. La ieşirea din trăsură, chiar în faţa intrării castelului, ei l-au în­tâlnit pe prinţul Alexandru Nicolaevici. El l-a întrebat pe arhimandrit de pricina vizitei sale. „Am nevoie să-l văd pe ţar”, a răspuns arhimandritul. „Bine”, i-a spus moştenitorul, eu îl voi anunţa, iar dumnea­voastră aşteptaţi răspunsul în apartamentul lui Kave­lin”.

A venit Kavelin şi, după porunca ţarului, s-a in­teresat de toate în amănunt. întorcându-se apoi de la înălţimea sa, i-a transmis arhimandritului permisiu­nea de a merge în oraş, pentru el şi obşte, fără bilete de la Consiliu şi i-a cerut să-l anunţe despre această hotărâre pe mitropolit, hotărâre pe care Kavelin i-a comunicat-o concomitent procurorului Sinodului.

Trimiţându-l pe Cihacev la mănăstire, arhiman­dritul a mers la mitropolit, care a încuviinţat acţiunea arhimandritului Ignatie şi a adăugat că odată cu această permisiune, se va uşura şi situaţia altora, dar nu a vrut să anuleze ucazul privitor la biletele Consi­liului. Secretarul Suslov care era de faţă, văzând ce întorsătură ia situaţia, a spus: „într-adevăr, aceasta este o greşeală din partea noastră”. Atunci mitropoli­tul a emis un raport şi le-a permis călugărilor de la Sfântul Serghie să meargă ca şi mai înainte, în Pe­tersburg. Greşeala secretarului consta în faptul că el adoptase o lege comună şi faţă de monahii pustiei Sfântul Serghie, de a merge în misiune şi concediu

112

doar cu bilete de la Consiliu şi această lege o numise ordonanţă supremă.

Oamenii din lume îl invidiau pe arhimandrit din pricina bunăvoinţei pe care o manifestau ţarul şi ţarina faţă de el. Altora le era ciudă din cauza carac­terului său independent şi a lipsei totale de slugărni­cie, punând acestea pe seama mândriei. Un înalt cneaz, administratorul unei regiuni, s-a exprimat într-o discuţie despre arhimandritul Ignatie, că el nu ar dori să slujească în aceeaşi administraţie cu un astfel de episcop ca arhimandritul Ignatie, iar la întrebarea: „De ce?”, a răspuns: „Pe el nu-l poţi călca pe picior”.

Astfel de atitudini ale unor persoane cu înalte poziţii duhovniceşti şi laice îl asediau pe arhimandri­tul Ignatie şi deseori îl duceau într-o situaţie fără ieşi­re printr-o mulţime de nemulţumiri şi neplăceri de tot soiul, iar el, ca un luptător neînfricat şi ca un su­pus purtător al jugului lui Hristos, se obişnuise cu această strâmtorare frecventă şi ascundea în sine par­tea cea mai mare a neplăcerilor. Spre sfârşitul vieţii, vieţuind deja în Mănăstirea Nicolo-Babaevsk, el a dezvăluit celor din jurul său unele împrejurări şi în­tâmplări, cu scopul de a-i împăca cu necazurile pe cei ce-l ascultau.

113

CAPITOLUL IX

Odată cu construcţiile necesare şi cu instituirea orânduielii în interiorul mănăstirii, egumenul Ignatie trebuia să-şi îndrepte acţiunile sale şi spre alte ra­muri ale rânduielii ei, şi anume spre proprietatea funciară şi agricultură. Când a venit la conducerea mănăstirii el nu a găsit niciun semn de hotar pe pă­mânturile mănăstirii. Conform documentelor mănăs­tirii, s-a dovedit că tot pământul care fusese cumpă­rat încă de întemeitorii mănăstirii era folosit ilegal de ţăranii economici (categorie de ţărani apărută după secularizarea pământurilor mănăstireşti şi bisericeşti din 1764, care includea foştii ţărani mănăstireşti şi bisericeşti) din satul „Podmonastîrskaia sloboda”. Mănăstirea deţinea doar 25 V2 de deseatine, ocupate de grădină şi fâneaţă. Conform acestor documente, toate demersurile mănăstirii de a-şi restabili dreptu­rile asupra acestor pământuri rămăseseră fără rezul­tat.

în 1835 arhimandritul a înaintat o cerere pentru restabilirea pe pământul mănăstiresc a semnelor de hotar şi pentru cercetarea cât mai grabnică a dreptu­rilor de proprietate a pământului, însuşit ilegal de ţă­rani şi, de asemenea, pentru dotarea mănăstirii cu o porţiune de pădure, conform unui ordin de sus din 4 iunie 1835, în virtutea căruia mănăstirile, cu scopul de a se întreţine, trebuiau să primească pentru orga­nizarea unei gospodării agricole aproximativ 100-150 de deseatine de pământ.

Problematicul proces pentru pământ a fost în­cheiat în 1836 şi chiar dacă pământul a fost recunos­cut al mănăstirii, din cauza dificultăţii de expulzare a ţăranilor, a fost stabilit de comun acord cu egumenul

114

ca pământul să fie împărţit în două părţi: partea de răsărit, pe care se află mănăstirea, pe hotarul dintre nord spre sud, să fie redat mănăstirii, iar partea de apus, unde se instalaseră ţăranii, să fie cedată lor. Acest acord de cedare a fost exprimat excelent de egumen în scrisoarea lui către fostul secretar al ţa­rului pe problema cererilor, kneazul Goliţîn:

„Luminăţia voastră, scria arhimandritul, obişnuita Dumneavoastră îngăduinţă îmi inspiră cu­rajul de a vă deranja cu cea mai umilă cerere, de alt­fel, foarte simplu de îndeplinit pentru Dumneavoastră. Ea constă în următoarele: aşezământul nostru duce de mult timp un proces privitor la pământul ca­re îi aparţine mănăstirii, potrivit actului de cumpăra­re şi cărţii funciare a hotărniciei generale, însă dispu­tată de ţăranii administraţiei, care s-au instalat forţat pe acest pământ.

Ministrul finanţelor, analizând cazul, chiar dacă a găsit că pământul aparţine pe bună dreptate pustiei Sfântul Serghie, totuşi, fiindu-i greu să mute ţăranii, a hotărât ca pământul să fie împărţit astfel: partea pe care se află mănăstirea să fie dată mănăstirii, iar cea pe care s-au instalat ţăranii, să fie dată ţăranilor. Această părere a lui a ajuns în Comitetul miniştrilor.

Cred că Sfântul Serghie ar fi fost de acord mai degrabă să cedeze o parte a avutului său, decât să pri­cinuiască necazuri ţăranilor, mutându-i, iar aceşti oa­meni simpli se vor supune nu altfel decât predându-se unei mâhniri nemângâiate şi lacrimilor amare. De aceea şi eu, împuternicitul Sfântului Serghie, atât în acest caz, cât şi în altele privitoare la mănăstire, trebuie să ţin seama de mărinimia Egumenului meu şi să fiu mulţumit de hotărârea ministrului de finan­ţe. Susţineţi această hotărâre în Comitetul de mi­niştri. Iată în ce constă toată rugămintea către Lumi năţia

115

voastră a împuternicitului Mănăstirii Sfântului Serghie”.

în timpul desfăşurării procesului privind pro­prietatea, egumenul a pus începuturile gospodăriei prin faptul că a întrerupt darea în arendă a pămân­tului rămas în proprietatea mănăstirii, a întemeiat pe el o grădină şi a îmbunătăţit pomicultura. Pământul luat din proprietatea mănăstirii, rămânând neprelu­crat de la începutul procesului, se acoperise de tufi­şuri şi se transformase într-o baltă. Curăţarea şi usca­rea bălţii a durat un an.

Gândindu-se să asigure întreţinerea mănăstirii prin practicarea raţională a agriculturii, arhimandri­tul Ignatie a cerut permisiunea mitropolitului Sera­fim de a împrumuta din capitalul Comisiei şcolilor de teologie 45000 de ruble, cu achitarea datoriei în ra­te, timp de 8 ani. Această sumă era necesară pentru creşterea vitelor, uneltele de cultivare a pământului, caii de muncă, năimirea oamenilor şi alte trebuinţe gospodăreşti şi de construcţie. Printr-o înaltă permi­siune, Comisia a dat cu împrumut numai 30000 şi astfel a strâmtorat toate planurile arhimandritului, care, în consecinţă a fost nevoit să prelucreze doar 60 de deseatine de pământ şi prevedea mari greutăţi în restituirea la timp a capitalului şi procentelor, însă contribuţia lui Mihail Cihacev, care a donat 40000 de ruble pentru a fi administraţi personal de arhiman­drit, a făcut posibilă finalizarea planului de a extinde şi îmbunătăţi grădinăritul şi întreaga agricultură.

întregul an, mănăstirea folosea legume din pro­pria grădină, pâinea de secară ajungea deseori tot anul, chiar dacă obştea mănăstirii crescuse semnifica­tiv, iar în zilele de sărbătoare era împărţită creştinilor şi tuturor lucrătorilor mănăstirii. Ovăzul şi fânul era atât de mult, că în fiecare an se vindea pentru o sumă

116

de la 1000 până la 1200 de ruble. Creşterea vitelor îi furniza din belşug trapezei mănăstirii produse lactate, livada de meri dădea mere din toamnă până în va­ra viitoare şi deseori erau aduse la trapeză fructe proaspete şi murate. în afara construcţiilor de la fer­mă, care costaseră 20000 de ruble, a şopronului, a maşinii de treierat, a magaziei pentru trifoi, au fost ridicate pe lângă aşezământ şi alte construcţii trebu­incioase din lemn.

îmbunătăţirea şi sporirea gospodăriei, câştigu­rile de la credincioşi, care ajungeau în număr mare la mănăstire, au dat posibilitatea întreţinerii unui nu­măr mai mare de călugări, sporit atât de nevoile creştinilor rugători, cât şi de desele trimiteri ale călugări­lor de către autorităţi la slujirea în flota militară. Ar­himandritul a cerut în 1836 autorităţilor eparhiale mărirea obştii cu încă şase ieromonahi. Sfântul Si­nod, căruia i-a fost înaintată această cerere, a hotărât n rmătoarele pe 23 mai 1836:

„Având în vedere, scria Sinodul, că pustia Sfântul Serghie, aflându-se în apropierea capitalei, este vizitată de mulţi creştini, că datorită conducerii egumenului actual starea morală a obştii, evlavia şi ordinea între ei şi ordinea în slujirea bisericească se î mbunătăţesc vizibil, şi că monahii aşezământului de­seori sunt trimişi pentru a sluji în campaniile militare maritime, Sfântul Sinod a găsit just şi folositor ca în locul propunerii doar de a mări obştea cu încă şase călugări, aşezământul să fie ridicat de la clasa a doua la clasa întâi şi odată cu aceasta să-şi însuşească o schemă a numărului de călugări şi un mod de plată comun mănăstirilor de clasa întâi şi prin aceasta să i se dea aşezământului posibilitatea să formeze un nu­măr mai mare de călugări buni, pentru a susţine

117

onoarea ei înaintea poporului care merge acolo pen­tru rugăciune”.

Această hotărâre prin care se exprimă recunoaş­terea prosperării Mănăstirii Sfântul Serghie de către înalta autoritate duhovnicească a fost confirmată printr-un raport către ţar pe 3 iunie 1836. Urmarea acesteia a fost mărirea numărului de monahi care în 1837 ajunsese deja la 42. Nu mai ajungeau încăperile pentru toţi.

Pronia Dumnezeiască şi-a vădit grabnic ajuto­rul: a sosit atunci în această mănăstire un frate pro­venit dintr-un neam de negustori din Petersburg, pe nume Macarov, care şi-a sfârşit aici viaţa pământeas­că în schimă (este vorba de schimonahul Macarie, în lume macarie Macarov, fratele de sânge al arhi­mandritului Ignatie Malîşev n.red.). El a dăruit mă­năstirii tot capitalul său, în valoare de 50000 de ru­ble. Cu această sumă a fost construit în 1840 un corp de chilii din lemn, dar cu o temelie de piatră, foarte frumos la exterior şi confortabil în interior, în care s-au stabilit 20 de monahi.

Cercul de activitate al arhimandritului Ignatie se lărgea, fiind însărcinat de către autorităţile duhov­niceşti cu treburi de judecată şi urmărire penală. Pe 31 ianuarie 1838 el a primit obligaţia de la Sinod, fiind propus de contele Protasov58, să efectueze an­cheta la Mănăstirea din Valaam „Schimbarea la Faţă a Mântuitorului” în urma denunţului făcut de fostul egumen Varlaam şi a monahului Iosif împotriva sta reţului

58 Nicolae Alexandrovici Protasov (1799-1855) conte, general de cavalerie, membru al Uniunii de Stat, din 1836 procuror principal al Sfântului Sinod.

118

mănăstirii, Veniamin, şi a ieromonahului Irinarh, despre neorânduielile comise de aceştia59.

Anchetatorul a descoperit o lipsă de îndrumare duhovnicească şi conducere corectă a monahilor, în urma căreia au apărut dezordini şi vicii, atât indivi­duale, cât şi generale, cuprinzând întregul aşeză­mânt. într-un raport special către mitropolitul Sera­fim despre acest caz, arhimandritul şi-a expus obser­vaţiile şi gândurile despre Mănăstirea Valaam, care aparţineau exclusiv viziunii arhipăstorului.

în raport el a confruntat toate circumstanţele reieşite din anchetarea acestui caz cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, învăţătorii monahismului, prin care se explicau pricinile duhovniceşti ale vinovăţiei lor şi acele măsuri duhovniceşti care trebuie luate pentru vindecarea tulburărilor descoperite şi pentru restabi­lirea bunei rânduieli generale. Tot el a observat şi a recomandat în acest raport un monah din obştea Valaamului, capabil să restabilească ordinea mănăs­tirii (este vorba de egumenul Damaschin60, care a

59 Potrivit Sfântului Sinod, egumenii mănăstirii Valaam erau numiţi din rândurile monahilor de acolo şi când a fost trimis părintele Veniamin de la mănăstirea Konevsk, monahii de la Valaam nu l-au primit pe el şi lucrările sale, socotindu-le nepo­trivite cu regulamentul aşezământului, iar la Valaam a început o tulburare. („Nevoitorii Valaamului Mănăstirea Valaam a Schimbării la Faţă a Mântuitorului” ediţia a 2-a adăugită şi îm­bunătăţită, 1997).

60 Egumenul Damaschim (Damian Kononov, 1795-1881) tuns în monahism în anul 1825. Din 1826 până în 1838, părintele Damaschin a dus o viaţă pustnicească în Valaam. în 1838 a fost recomandat de arhimandritul Ignatie, blagocin al mănăstirilor şi egumenul lavrei Sfântul Serghie, pentru locul de egumen al mănăstirii Valaam. Corespondenţa prietenească cu Sfântul Ignatie a continuat până la sfârşitul vieţii acestuia. O parte din scrisori sunt publicate.

119

îndreptăţit întru totul această recomandare). Acest raport îl vom aduce spre citire în întregime, fiindcă prezintă un interes deosebit din punct de vedere strict călugăresc asupra acestui caz.61

„Preasfinţia voastră a binevoit să-mi încredinţe­ze mie anchetarea dezordinilor ce tulbură acum Mă­năstirea Valaam şi examinarea ei pe toate planurile. Primind această ascultare cu râvnă evlavioasă şi în­deplinind-o corespunzător puterilor mele sărace, am prezentat Consiliului într-un raport interogatoriile veritabile ale anchetatorilor şi mărturiile pârâţilor; şi aici am onoarea să prezint în faţa Preaînălţimii Voas­tre acele observaţii şi gânduri ale mele despre Mă­năstirea Valaam, cuprinse în şase paragrafe şi care au fost supuse examinării arhipăstorului.

PUNCTUL 1

Vechimea Mănăstirii Valaam. Aşezarea. Tere­nul. Produsele regnului vegetal. Peştele. Clima. Con­strucţiile mănăstirii. Mijloacele de îmbunătăţire a lor. Mijloacele de întreţinere.

întemeierea Mănăstirii Valaam datează din vea­cul cneaghinei Olga, cea întocmai cu apostolii. în vre­mea ei, spune tradiţia, doi călugări greci, Preacuvioşii Serghie şi Gherman, au sfinţit cu nevoinţe înălţătoare

61 Acest raport al arhimandritului Ignatie către mitropolitul Se­rafim a constituit baza deciziei Sfântului Sinod din 17 octombrie 1838, de încetare a revoltei ce dura de mulţi ani în Valaam.,Astfel, cu participarea arhimandritului Ignatie, au luat sfârşit neorânduielile Valaamului şi viaţa acestui aşezământ a luat acea direcţie a rarei hărnicii şi a nevoinţei aspre, prin care mănăsti­rea Valaam are până în zilele noastre o influenţă educativă asu­pra lumii exterioare zbuciumate” (C. Sokolov, Ignatie Briancia­ninov. Culegere deplină a operelor, Moscova, 2001).

120

pustiile Valaamului. Istoria nu cuvântă despre deta­liile vieţii lor, însă neputrezirea moaştelor lor vesteşte răsunător că această viaţă a fost compusă din fapte bineplăcute Domnului. După ei, Valaamul a fost sălaş permanent al monahilor.

De mai multe ori colibele paşnice ale călugărilor au fost distruse de suedezi şi înşişi călugării erau ră­puşi de ascuţişul săbiei. Totuşi, liniştea locului atră­gea din nou iubitorii de însingurare. Aici a deprins viaţa călugărească Sfântul Alexandru Svirski, de aici Preacuviosul Savatie a pornit spre malurile mării Al­be şi a pus începuturile vieţii pustniceşti pe insula Soloveţ.

Stâncile formate din piatră sălbatică, numită în acest loc luda (bancuri de pietriş), ridicându-se din adâncul lacului Ladoga, formează insula cu un peri­metru de 30 de verste, aceasta fiind la o depărtare de 25 de verste de cel mai apropiat mal. Aşezarea insulei este pitorească, dar sălbatică: peste tot se ivesc pietre golaşe. Terenul de pe întreaga insulă este numai pia­tră, acoperit, pe jumătate de arşin sau mai puţin, de pământ.

Pădurea formată mai ales din brazi şi molizi, nu atinge o înălţime cuvenită rădăcinile copacilor, căutând în zadar mai multă hrană, se străduiesc să străbată în adâncul pământului, fără însă a reuşi, fiind nevoite să se întindă şi să se împletească la su­prafaţă. Dar acest strat subţire de pământ este foarte roditor: pietrele, în timpul celei mai mari şi mai în­delungate călduri, păzesc pe deplin solul de secetă. Se pot aduna 10000 de puduri de fân. Grâu se seamănă puţin, dar, judecând după locurile bune de păşune şi după rodirea pământului, datorită orânduielii agri­culturii, Mănăstirea Valaam se poate îndestula cu pâinea sa. De asemenea şi fâneaţa poate fi sporită.

121

Pe versantul muntelui din apropierea mănăsti­rii, spre miazăzi, se cultivă foarte rodnic o livadă. Copacii suportă cu bine gerurile iernii şi dau o roadă bogată: anul trecut au fost culese aproximativ 14000 de mere. De asemenea şi grădina răsplăteşte generos muncile, punând la dispoziţie rezerve anuale de felu­rite legume. Peştele nu se pescuieşte de pe malurile insulei în orice anotimp al anului, dar atunci când se pescuieşte, este prins într-o asemenea cantitate, că o parte însemnată se sărează şi este păstrată ca provi­zii. Toamna se pescuieşte în cantităţi mari coregonul (peşte din familia Salmonidae), dar mai puţin decât peştele obişnuit din lacul Ladoga, şi în afară de uzul mănăstiresc, este trimis în Petersburg, unde se vinde sub denumirea de valaamka.

Aşadar, mănăstirea are următoarele bunuri gos­podăreşti proprii: lemne, peşte, fân, o parte din grâu, legume. Pentru construcţii are următoarele materia­le: piatră sălbatică şi buşteni, 1000 de chirpici costă 12000 de ruble, varul se dobândeşte uşor şi fără plată din carierele de marmură ale statului. Nu este nevoie de piatră de fundament, aici fundamentul este natural, şi clădirile ridicate pe el stau fără niciun fel de stricăciune.

Mănăstirea este construită pe malul unui golf al lacului Ladoga, pe o stâncă de piatră înaltă şi golaşă. Structura arhitecturală se compune din două pătrate, unul aflându-se în interiorul celuilalt. De-a lungul pătratului interior se află următoarele clădiri: Cate­drala rece (în această catedrală se slujeşte în timpul verii) a Schimbării la Faţă a Mântuitorului, cu cinci turnuri, pe lângă ea clopotniţa cu un clopot mare de 550 de puduri. Lângă ea se află Biserica Preacuvioşilor Serghie şi Gherman, unde moaştele lor se odih­nesc la loc ferit, într-o raclă de argint.

122

Această biserică este foarte joasă, dar catedrala este foarte bine proporţionată şi frumoasă: are înă­untru patru stâlpi care susţin cupola din mijloc, un iconostas din timpuri vechi, al cărui rând de jos este împodobit cu ferecături bogate. Un singur neajuns are, după părerea mea, această biserică: este împes­triţată peste măsură cu o pictură multicoloră, mai ales tavanul este pictat cel mai strident. în colţul stâng al pătratului interior se află călduroasa Biserică Adormirea Maicii Domnului, în care se săvârşesc slujbele iarna. După simplitate şi tihnă este cu ade­vărat mănăstirească. Iar în colţul drept se află o mică biserică închinată Sfântului Nicolae.

Biserica călduroasă se uneşte cu catedrala rece printr-un culoar larg şi lung, luminat din ambele părţi de ferestre cu gratii trainice de fier. Aceasta e veşmântăria. Pe mijloc se află două rânduri de dula­puri cu deschizăturile spre ferestre, pline de ferecă­turi bogate şi într-o mare măsură având vase şi alte obiecte. Aici se păstrează şi suma de bani potrivit legii. Lângă biserica călduroasă se află chiliile para­cliserilor, mai departe este situată trapeza obştei, destul de încăpătoare şi pictată fără cruţare. Cu tra­peza se uneşte bucătăria, foarte strâmtă.

în faţa catedralei se află chiliile egumenului, foarte strâmte, joase, incomfortabile. O cameră ser­veşte drept dormitor, iar a doua cameră sufragerie, în aceasta din urmă egumenul nu poate să primească mai mult de 10-12 monahi, atât de mică este, deşi e de două ori mai mare decât dormitorul. Pătratul se termină printr-o linie de clădiri paralelă cu trapeza, perpendiculară pe latura catedralei şi chiliile egume­nului, conţinând chiliile obştei de călugări, strâmte, joase, umede la parter, dăunătoare pentru sănătate. Umezeala pe Valaam este pătrunzătoare, se evaporă

123

din pietre şi, pătrunzând adânc în organism, produce reumatisme severe, de care suferă mulţi dintre mo­nahi.

în pătratul exterior chiliile nu sunt cu nimic mai bune. în el sunt situate: pe de o parte hotelul, în apropiere de sfintele porţi, pe de altă parte depozitul de îmbrăcăminte. Vis-a-vis de catedrală este biblio­teca în care se află multe cărţi foarte rare ale Sfinţilor Părinţi, unele tipărite în vremuri străvechi, unele scrise de mână, iar altele tipărite acum de egumenul Veniamin. în rândul acestora am văzut o carte scrisă de mâna Sfântului Teodor Studitul aceasta e o ma­re raritate, pe care o întâlnesc pentru prima dată în­tr-o mănăstire. Deasupra porţilor este situată Biseri­ca Sfinţilor Petru şi Pavel. Simetric cu aceasta se află biserica-bolniţă cu etaj, având la parter un altar su­plimentar închinat Izvorului de Viaţă Dătător, iar la etaj unul în cinstea Sfintei Treimi. în total sunt cinci biserici în mănăstire şi şapte altare. Pătratul interior a fost construit de părintele egumen Nazarie, iar cel exterior de egumenii Inochentie şi Ioan. O sca­ră de piatră lată şi lungă, zidită de egumenul Venia­min, duce de la debarcader spre mănăstire. Bisericile şi o parte din chilii au acoperişuri din tablă de fier, dar o parte a chiliilor sunt acoperite cu lemn.

Clima de pe Valaam este foarte aspră, asprimea acesteia fiind cauzată în primul rând de vânturile de pe lac, care suflă liber spre mănăstire din pricina po­ziţionării ei înalte şi deschise, în al doilea rând, de evaporările din pietre, din care cauză, toamna dăinuind ceaţa aproape fără întrerupere, iar vara, în arşiţa cea mai puternică, nu trebuie să te încrezi în bi­nefacerile amăgitoare ale aerului răcelile sunt foar­te puternice pe Valaam.

124

Pentru a compensa asprimea locului şi a climei, cred că e necesară amenajarea înţeleaptă a chiliilor. Şi acum unele dintre ele sunt extinse şi îmbunătăţite prin alăturarea a două chilii în una. Această metodă e cu atât mai bună, cu cât multe chilii sunt goale. Pen­tru scăderea umidităţii la parter, socotesc că este ne­cesar şi confortabil ca duşumeaua sa fie ridicată şi să fie realizate ferestre în tavan, pentru ca aerul, trecând liber pe sub duşumea în timpul verii, să scoată ume­zeala putredă. Acoperişurile propun să fie înlocuite treptat cu tablă de fier, cum sunt deja unele. La odăi­le egumenului trebuie adăugată măcar o chilie mai încăpătoare pentru primirea monahilor. Toate aceste îmbunătăţiri pot fi înfăptuite uşor: în fiecare an, din cheltuieli se economisesc până la zece mii de ruble.

Ar fi folositor ca hotelul să fie plasat în afara mănăstirii, sau la limită, să fie îngrădite intrările din interiorul mănăstirii. Acum hotelul se află în curte, se opresc aici şi bărbaţi şi femei, ceea ce pentru o mă­năstire bine orânduită nu se cuvine şi slujeşte ca pri­cină pentru zvonuri deşarte şi ispite.

întinderea insulei, acoperită de pădure, în care nu vieţuiesc animale carnivore mari, distanţa mare între aşezări, mijloacele pentru existenţă, câştigul bă­nesc care creşte până la patruzeci de mii de ruble pe an şi în cazuri neprevăzute se măreşte cu zece sau do­uăzeci de mii, îi oferă Mănăstirii Valaam posibilitatea să prospere atât din punct de vedere monahicesc, cât şi al organizării exterioare.

PUNCTUL 2

Sărăcia finlandezilor de la ţărm. Legătura lor cu cei din subordine (Persoane trimise în mănăstire

125

de conducerea duhovnicească pentru a se îndrepta). Răul din cauza celor din urmă. Mijloacele de schim­bare a acestui rău.

Malurile Finlandei, care sunt apropiate de insu­la Valaam, prezintă unele tablouri ale naturii sălbati­ce mult mai grăitoare decât ale însuşi Valaamului. La douăzeci de verste de Keksgolm, încep munţii golaşi de piatră, întrerupţi de lacuri, şi îl însoţesc pe călător aproape până la Serdoboli. Puteţi să mergeţi câteva verste şi să nu vedeţi măcar o tufă, ci numai pietre, martori ai nerodirii ţării şi sărăciei poporului. Aceas­tă parte a malului lacului Ladoga, bogată în pietre, este foarte bogată şi în cerşetori.

Vara lacul se acoperă de luntri care îi duc pe cerşetori pe apa tumultuoasă. Iarna, de îndată ce se formează gheaţa, grupuri întregi se grăbesc spre mă­năstire, fără să ia în seamă distanţa mare şi gerul năpraznic, după o bucată de pâine; într-o lună pot veni la mănăstire şi până la 10 mii. Vin şi femei cu su­gari, şi bătrâni schilozi. Trecerea peste lac este foarte periculoasă pentru sărmanii pe jumătate dezbrăcaţi şi nu rareori nefericiţii îngheaţă în mijlocul lacului. Ajungând pe Valaam, ei se risipesc pe insulă, umblă pe la chiliile monahilor, prin schituri singuratice aflate în pădure şi astfel, prin desele vizite inoportune nu numai că tulbură tihna monahilor, ci şi aduc ispite de două feluri: ispita înfăptuirii păcatului şi ispita bănuirii de păcat.

Răul nu se mărgineşte la acestea: unii dintre ei au înfiripat legături cu subordonaţii şi fac rost de vin pentru ei. Această îndeletnicire a luat asemenea am­ploare, că beţia pe Valaam nu este o raritate, băutura fiind adusă în pădure într-un loc stabilit, unde se gră­besc să ajungă, atrăgându-i după ei pe monahii slabi

126

cu duhul şi se predau atracţiei patimii ruşinoase. în­deletnicirea aceasta a vinului a ajuns atât de cunoscu­tă finlandezilor care locuiesc pe ţărm, încât iarna băutura este adusă cu caii, iar vara cu bărcile.

Administraţia mănăstirii mai întâi s-a străduit să ia măsuri pentru încetarea acestei îndeletniciri pă­guboase, punând pe mal santinele din rândul mona­hilor şi al muncitorilor angajaţi, care luau vinul adus de finlandezi. Finlandezii au luat măsurile lor: ei vin înarmaţi şi dacă cineva se încumetă să ia vinul de la unul din ei, acesta pune mâna pe armă şi trage. Aşa au tras de două ori în monahul Pahomie, supraveghe­tor al muncitorilor, care a vrut să-i alunge pe finlan­dezii debarcaţi pe malul Valaamului. Egumenul nu are mijloace să-i oprească pe finlandezi, însetaţi să vândă, nici pe subordonaţi, însetaţi să cumpere: în Mănăstirea Valaam nu sunt nici slujbaşi bugetari, nici un pluton armat pentru apărarea împotriva vio­lenţei, care sunt trebuincioase aici.

Pentru a întări ordinea şi liniştea Mănăstirii Valaam în această privinţă, cred că sunt necesare şi folositoare următoarele măsuri:

1. Monahul trăitor în obşte nu doar că nu are proprietăţi materiale, dar nici voie proprie, prin ur­mare, el nu poate şi nu trebuie să dea nici milostenie după bunul său plac, ci o dă în numele său mai-marele aşezământului prin acei fraţi călugări, cărora li s-a încredinţat această ascultare. De aceea, cred eu, pen­tru cerşetor este mult mai lesne, iar pentru mănăstire mult mai paşnic şi pentru obşte mult mai folositor duhovniceşte, ca milostenia să fie împărţită în Serdobol, în metocul mănăstirii aflat acolo, destinând aces­tei acţiuni o sumă anuală potrivit posibilităţilor şi vestindu-le locuitorilor de pe ţărm această hotărâre prin intermediul poliţiei vamale. în mănăstire să nu

127

se împartă nimic nicidecum, astfel cerşetorii în scurt timp se vor dezvăţa de călătoriile pe gheaţă şi cu băr­cile, periculoase pentru ei şi dăunătoare pentru ob­ştea de monahi ai Valaamului.

Despre această problemă a scris Sfântul Isaac Sirul, acest mare învăţător al monahilor în Cuvântul 13. „Orice milostenie, sau iubire, sau milă, sau orice se socoteşte că e pentru Dumnezeu, dar te împiedică de la linişte şi-ţi fură ochiul spre lume şi te împinge în vreo grijă şi te tulbură în pomenirea lui Dumnezeu şi întrerupe rugăciunile tale şi te duce la tulburarea şi nestatornicia gândurilor şi te opreşte de la cugetarea la dumnezeieştile citiri (care e arma ce te izbăveşte de împrăştieri) şi destramă paza ta şi te face după ce te-ai legat, să porneşti la plimbare şi după ce te-ai în­singurat, să petreci cu alţii, şi răscoleşte împotriva ta patimile înmormântate şi dezleagă simţurile înfrânate şi desfiinţează moartea faţă de lume şi te coboară de la lucrarea îngerească şi te aşează în ceata mire­nilor e o dreptate care trebuie să piară”.62

Dacă totuşi se va stabili în aşezământ un frate care are vreo avuţie şi va dori ca o parte din ea să o dea cerşetorilor, atunci el este obligat să o încredinţe­ze egumenului şi nicidecum să o împartă singur, fi­indcă despre aceasta spun şi poruncile sfinte: „Să nu dai milostenie, spune Simeon Noul Teolog, fără voia părintelui tău după Dumnezeu, din bunurile ce i-ai adus”.

2. Bunăstarea mănăstirii încă mai are nevoie de îndepărtarea din ea a subordonaţilor care ajung ei

62 Sfântul Isaac Sirul, Filocalia. Cuvinte despre sfintele nevoin­ţe, Vol. X, Editura Institutului biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981.

128

înşişi într-o stare de deznădejde şi dau monahilor un puternic exemplu de destrăbălare, îi ademenesc cu discuţii rele şi le slăbesc nevoinţele evlavioase. Aşa cum îngrijirile, făcute cu scopul milosteniei, atât de lăudabile pentru omul din lume, pot fi dăunătoare pentru un călugăr retras, astfel şi exemplul păcatului, şi o discuţie rea, lucrează incomparabil mai mult asu­pra unui monah, decât asupra unui om din lume.

„Şi precum asprimea brumei, spune Sfântul Isaac în Cuvântul 13, căzând peste plantele de curând odrăslite le arde, aşa arde şi întâlnirea cu oamenii ră­dăcina minţii din care a început să răsară verdeaţa virtuţilor. Şi dacă de obicei discuţiile cu oamenii dău­nează călugărilor înfrânaţi, care au doar mici neajun­suri, cu atât mai mult [rău face] vederea oamenilor neinstruiţi şi chiar proşti şi discuţiile cu ei ca să nu mai zic cu oamenii din lume!”. Subordonatul, trăind împotriva voinţei lui pe Valaam, nu încetează să se plictisească, să se indigneze din cauza duratei slujbei, din cauza orânduielii, din cauza asprimii locului, nu încetează să rostească destrăbălări şi blasfemii ce sălăşluiesc în inima lui, iar mâhnirea şi tulburarea lui să o reverse în sufletul celui apropiat.

Ca exemple de demoralizare, groaznice şi vred­nice de milă, slujesc doi subordonaţi ai ierodiaconului iosif şi Matei: ei niciodată nu se spovedesc, nu se împărtăşesc cu Sfintele Taine, niciodată nu pot fi convinşi să vină la biserică mai devreme de Sfânta sărbătoare a Paştilor, trăiesc ca nişte străini de Dum­nezeu şi de credinţă, predându-se celor mai mârşave păcate. Chipuri ca ale lor mi s-a întâmplat să văd printre deţinuţii din cetatea Dinaburg. Alţi subordo­naţi poate au avut mai multe roade de îndreptare în alte mănăstiri, decât cei din Valaam. în mănăstirile îndepărtate, cu mai puţini monahi, ei ar putea avea

129

unele sarcini şi şi-ar putea aduce lor şi societăţii un folos cât de mic.

Cred că aceştia ar putea fi:

1. Ieromonahul Gherman întâiul,

2. Ieromonahul Gherman al doilea din Ceremeneţk,

3. Ieromonahul Iraclie,

4. Ieromonahul Valaam,

5. Ierodiaconul Serghie,

6. Monahul Paladie,

7. Monahul Ioachim,

8. Preotul Serghie,

9. Diaconul Ioan Nicolaev Serghiev,

10. Diaconul Timotei Veşcezerov.

Aceşti zece monahi sunt prin duhul lor o povară pentru Mănăstirea Valaam. în guberniile Vologda sau Oloneţk, în mănăstirile pe care eu le cunosc, ei ar putea fi chiar trebuincioşi şi folositori. Plecarea lor din Mănăstirea Valaam nu ar fi deloc simţită: în aşe­zământ se află o obşte de 115 oameni, în afară de cei care locuiesc cu buletin. în plus, vestea despre înde­părtarea subordonaţilor din Valaam se va răspândi în scurt timp prin mănăstirile ruseşti şi mulţi râvnitori ai vieţii ascetice, auzind această veste, vor veni în sânurile mănăstirii, cunoscută pentru condiţiile ei pri­elnice îndeplinirii legămintelor monahiceşti. în ce priveşte ierodiaconii Iosif şi Matei, cred că ar trebui duşi în locuri unde ar putea fi supravegheaţi de o santinelă vigilentă.

îndeobşte Valaam, lipsit de slujbaşii bugetari ai unui pluton armat, de un loc separat, convenabil pentru întreţinerea oamenilor înrobiţi de patimi turbulente, nu poate fi un loc de corecţie şi de exil şi, după socotinţa mea, este nevoie să se facă mijlociri importante atât pentru acest aşezământ, cât şi pentru

130

alte mănăstiri bine orânduite, ca să fie interzisă in­stalarea în ele a oamenilor de o moralitate îndoielni­că şi a subordonaţilor. Pentru aceştia din urmă se pot întemeia mănăstiri aparte, cu reguli deosebite, după modelul celor de pe muntele Sinai.

Acolo, scrie Sfântul Ioan Scărarul într-o lucrare despre pocăinţă, se află un aşezământ separat de ce­lelalte, numit „temniţa”, care, totuşi, se supune mă­năstirii, numită „luminătoarea luminătorilor”. Des­pre aceeaşi temniţă el vorbeşte în lucrarea despre as­cultare: „Era un loc, mai îndepărtat de acea mare mă­năstire, unde era straja temniţei, un loc, se spune ne­mângâiat, unde niciodată nu se vedeau aburi ieşind din mâncare, nici vin, nici ulei la trapeză, şi nimic în afară de pâine şi puţin grâu sălbatic nu se folosea. în acest loc egumenul îi închide fără nicio ieşire pe acei care, intrând în monahism s-au încurcat în unele pă­cate. El a numit peste ei şi un egumen, un bărbat cu­noscut, cu numele Isaac, care cerea de la supuşii săi rugăciunea aproape neîntreruptă şi cultiva mulţi co­paci din ale căror crengi, pentru alungarea lenii, ei împleteau coşniţe”.

Asemenea acelui aşezământ de pe muntele Si­nai, unde şi astăzi este arătat locul temniţei, se pare că şi în Rusia s-ar putea ca unele mănăstiri să fie des­tinate pentru subordonaţi. După părerea mea, în eparhiile Sankt-Petersburgului şi Novgorodului, sunt mai înzestrate pentru acest scop marile Mănăstiri străvechi Kirilov şi Iverski. în ele sunt multe încăperi, pereţii sunt înalţi, sunt 25 de monahi încadraţi în nu­mărul de personal. Kirillov se află într-un oraş jude­ţean, iar Iverski se află foarte aproape de oraş, de aceea, în caz de trebuinţă, amândouă aceste mă­năstiri pot avea neîntrerupt o santinelă dintre soldaţii pazei interne a oraşului. în Kirilov, temniţa orăşe nească

131

se află între pereţii mănăstirii şi chiar în apro­pierea porţilor, din care pricină, acolo se află o ca­meră de gardă.

PUNCTUL 3

Simplitatea obştii Mănăstirii Valaam. Oamenii învăţaţi, dar şovăitori în privinţa Ortodoxiei nu pot fi nici înţeleşi, nici îndreptaţi de stareţii Valaamului. Despre eresul de pe Valaam.

Recercetând listele persoanelor din obştea Va­laamului, am găsit printre 115 călugări: 8 având tit­luri duhovniceşti, dar fără să fi terminat studiile sau fără să fi fost deloc la un seminar, în afară de mo­nahul Apolo; dintre aristocraţi - 4, ştiind doar să ci­tească şi să scrie; dintre negustori - 4, ştiind oare­cum să citească şi să mai scrie câte ceva. Aşadar nu­mai 16 oameni din aceste clase sociale, în care se poa­te atinge un grad important de cultură de suprafaţă; din aceşti 16, este cult numai unul ieromonahul Apolo. Erudiţia celorlalţi nu ajunge mai departe de putinţa de a citi sau a scrie câte ceva. Alţi 99 de fraţi provin ori dintre mic-burghezi, ori dintre ţărani sau lachei eliberaţi, mai sunt 7 soldaţi ieşiţi la pensie.

Din acestea se poate trage concluzia despre sim­plitatea şi ignoranţa atât de obişnuite pentru stareţii de pe Valaam. Ei au osârdie pentru Ortodoxie, cer în­chisori pentru eretici, lanţuri (astfel s-au exprimat egumenul Varlaam şi monahul Iosia), ei înşişi se tulbură şi tulbură oamenii educaţi, trimişi la ei, care văzând râvna lor prefăcându-se în cruzime şi furie, sunt ispitiţi de ortodoxia lor. în această stare falsă se află ieromonahul Apolo, şi după cum se vede, s-a aflat şi arhimandritul Platon.

132

Ieromonahul amintit mai sus este ispitit de lip­sa de iubire pentru fraţi a stareţilor de la Valaam, de intrigile lor în mod întemeiat. Stareţii Valaamului, de asemenea în mod întemeiat, sunt ispitiţi de eru­diţia lui, de unele expresii, aşa că din cei nouă ani de când se află pe Valaam, nu se poate trage o concluzie hotărâtă, este el ortodox sau nu.

Şi pentru a rezolva această problemă, părintele Apolo trebuie încredinţat, după părerea mea, unei feţe duhovniceşti cultivate, care are suficientă vreme pentru aflarea gândurilor lui şi suficientă înţelepciu­ne şi blândeţe pentru stârpirea în el a concepţiilor mincinoase, dacă ele sunt. Caietul cu opt pagini al monahului Porfirie, pe care denunţătorii îl arată ca o dovadă a ereziei, scrisă personal de născocitor, se află în original în dosarul acestui caz.

În acest caiet denunţătorii găsesc că Porfirie nu­meşte tainele o formalitate, că, după părerea lui, Moise este cinstit în biserică, dar un văl stă asupra chipului lui, că în Biserică e numai aparenţă, că Bise­rica, asemenea sinagogii iudaice, este lipsită de duh.

Despre aceleaşi lucruri, în caiet sunt urmă­toarele gânduri:

1. că egumenul Valaam şi gruparea lui, formată din şapte oameni, deşi săvârşesc slujbele şi se împăr­tăşesc cu Sfintele Taine, aflându-se în duşmănie cu multe dintre persoanele din mănăstire, ocupându-se cu denunţuri false, slujesc şi se împărtăşesc spre osândă numai de formă;

2. că denunţătorii chiar dacă se ocupă cu citirea Sfintei Scripturi, totuşi sunt străini de duhul iubirii propovăduit de Scriptură şi, de aceea Moise, care este cinstit în Biserică, îşi păstrează în faţa lor vălul pe chip;

133

3că ei, vieţuitorii din mănăstire, se ocupă doar de formalitate şi sunt departe de atingerea esenţei, sau duhului, religiei;

4. că ei, vieţuitorii mănăstirii (şi nu Biserica), sunt asemenea sinagogii iudaice care s-a străduit să-şi instaureze adevărul său, a păcătuit întru adevă­rul lui Dumnezeu, pe Mai-marele vieţii condamnându-l la moarte şi mânjindu-şi mâinile de sângele mul­tor sfinţi. Când, adunându-i pe acei stareţi, le-am arătat caietul lui Porfirie, unii dintre ei au exclamat: „Iată-l! Iată-l în el Tainele sunt numite formalităţi, iar Biserica sinagogă”. Nu aş vrea să cred că toate aceste clevetiri sunt în esenţă urmările răutăţii, de altfel, îndepărtând-o pe aceasta din urmă, nu se poa­te să nu fie recunoscută o extremă absurditate.

Ca dovadă a ereziei arhimandritului Platon, râvnitorii Valaamului aduc la cunoştinţă sosirea în Mă­năstirea Valaam a ţăranului iobag Rudoviţki şi dis­cuţia tainică din pădure a arhimandritului cu acesta, fapt care a fost recunoscut şi de părintele Platon. Tre­buie să observăm că părintele Platon în timpul aflării lui în Mănăstirea Valaam a fost dedicat total învăţă­turii şi persoanei lui Rudoviţki, ceea ce este demon­strat de propria sa recenzie scrisă.

Deja la sfârşitul aflării sale pe insula Valaam, a ajuns în mănăstire vestea adevărată despre compor­tamentul barbar al lui Rudoviţki faţă de fiicele lui, despre pofta lui trupească nepotolită şi vicleană, ceea ce l-a înstrăinat cu totul pe arhimandrit de el şi în sfârşit, cererea obraznică şi nebunească a lui Rudo­viţki ca pr. Platon să încuviinţeze că el, Rudoviţki, es­te Dumnezeu, a nimicit şi ultima umbră de încredere şi bunăvoinţă a arhimandritului.

Bănuiala despre erezie s-a răspândit atât de mult printre râvnitori, încât ei îl consideră eretic pe

134

orice frate care se ocupă în chilie cu vreo scriere. Reclamantul, monahul Iosia, a rugat comisia să facă percheziţie în chilia novicelui Alexei Popov, care, du­pă părerea lui, este cel mai rău eretic. Chilia a fost cercetată de un membru al comisiei în prezenţa unui deputat din partea egumenului: notele găsite, ane­xate dosarului, slujesc drept dovadă a ignoranţei şi a râvnei nechibzuite a monahului Iosia.

„Veghează, îi spune Varsanufie cel mare unui monah, ca gândurile tale să nu facă din ţânţar armă­sar şi dintr-o pietricică o stâncă”. Acestea pot fi spuse şi celor şapte sau opt stareţi de la Valaam, care îi bă­nuiesc de erezie pe egumen şi pe şaizeci de fraţi. Când i-am întrebat pe ce-şi întemeiază ei bănuiala, monahul Iosia a răspuns: „Prin faptul că egumenul şi cei şaizeci de ieromonahi ai soborului au fost blânzi cu arhimandritul Platon şi cu ieromonahul Apolo, aceasta înseamnă că şi ei sunt eretici”. Iată întreaga erezie a Mănăstirii Valaam. A fost nevoie de multă vreme ca să le explicăm râvnitorilor că nu este în du­hul Bisericii noastre să ardem pe rug, să chinuim în cătuşe sau să folosim alte mijloace proprii veacului, persoanei şi religiei lui Sixt al V-lea.

Fiind îngăduitori cu această simplitate a stareţi­lor de la Valaam, pentru încetarea şi prevenirea tul­burărilor despre erezie, consider că este nevoie să fie stabilite următoarele reguli:

1. Să nu fie primiţi pe Valaam oameni instruiţi care sunt bănuitori în privinţa Ortodoxiei, ieromonahul Apolo să fie trimis în afară.

2. Să se ceară din bibliotecă toate cărţile traduse din limbi străine, chiar dacă ele au fost primite de cenzură, iar cărţile Sfinţilor Părinţi, scrise de mână sau tipărite, care au fost luate acum de la obşte de către egumenul Veniamin şi sigilate,

135

să fie scoase şi împărţite obştei pentru a fi citite, chiar dacă ele nu au trecut prin cenzu­ră. Sunt sigilate paterice, culegeri şi alte cărţi ale Sfinţilor Părinţi, de al căror folos şi Orto­doxie nimeni nu se îndoieşte.

3. Să i se interzică strict obştei monahale alcătui­rea de compuneri proprii, iar cine are pricepe­rea de a se ocupa cu scrisul, poate, cu binecu­vântarea egumenului, să rescrie cărţile Sfinţi­lor Părinţi, care nu sunt tipărite, de exemplu ale lui Varsanufie cel mare, Sfântului Simeon Noul Teolog, Sfântului Isaac Sirul şi ale altora. Această ocupaţie este foarte folositoare pentru suflet ca una care uneşte în ea lucrul pentru minte şi mâini; cu aceasta se îndeletniceau preacuvioşii Atanasie Athonitul, Simeon Noul Teolog şi mulţi alţi Sfinţi Părinţi. în vremurile noastre, în mănăstirile ruseşti din sud, această ocupaţie este folosită pe larg, mai ales a înflo­rit în Mănăstirea Neamţ din Moldova.

4. Sfânta Biblie să nu fie dată nicidecum novici­lor, fiindu-le îngăduită citirea Noului Testa­ment, iar din Vechiul Testament doar Psalti­rea. De asemenea, să nu fie dată novicilor nici Filocalia, căci ea este destinată exclusiv unui ţel aparte: trezvia duhovnicească şi rugăciunea minţii fapte potrivite celor care au izbutit în nevoinţa monahală, inaccesibile pentru înce­pători, slujind celor din urmă mai mult ca pri­cină pentru înşelare.

Despre aceasta vorbeşte astfel Isaac Sirul, acest mare învăţător al monahilor, în cuvântul 55, care reprezintă epistola sa către preacuvio­sul Simeon Făcătorul de minuni: „Să înţele­gem batjocorirea demonilor, care doresc pierderea

136

sfinţilor, şi să ne dorim gânduri înalte la vremea potrivită, şi să nu fim batjocoriţi de vrăjmaşul nostru viclean”. Lucrările acestui sfânt bărbat sunt pline de astfel de sfaturi apă­rătoare.

PUNCTUL 4

Viaţa de obşte a Mănăstirii Valaam. Ascultări­le. Stareţii şi ucenicii. înşelarea. Rânduiala bisericească. Mijloace pentru îndreptarea neajunsurilor.

Ca model al vieţuirii în obşte, Sfânta Biserică re­cunoaşte prima obşte a drepţilor din Ierusalim, des­pre care vorbeşte evanghelistul Luca în Fapte: „Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte”. Cu regret am văzut în Mănăstirea Valaam un duh total potrivnic acestor cu­vinte, unde armonia este pierdută, unde monahii se tem, bănuiesc, se denunţă unul pe altul. De la certuri şi egoism au izbucnit denunţurile, cum au recunoscut singuri denunţătorii.

Ce poate fi mai nepotrivit pentru un călugăr de­cât un proces, spune Sfântul Simeon Noul Teolog, în timp ce Domnul a poruncit să se dea totul pentru a evita judecata! Va striga Apostolul Pavel către corintenii împovăraţi: „Negreşit, şi aceasta este o scădere pentru voi, că aveţi judecăţi unii cu alţii. Pentru ce nu suferiţi mai bine strâmbătatea? Pentru ce nu răbdaţi mai bine paguba?” I cor. 6,7). în zadar trâmbiţează egumenul Varlaam şi monahul Iosia că ei sunt gata de cruce: acestea sunt cuvintele lipsei de experienţă. „Nu crede, spune cerescul Vasile, că vor străluci în

137

nevoinţe mari, cei care şovăie în cele mici”. Este mult mai potrivit ca starea de iritare a duhului în care se află părătorii să fie numită smerit ispită, ceea ce a recunoscut de câteva ori în discuţia cu mine părintele egumen Varlaam.

Despre viaţa de obşte a Bisericii Primare din Ie­rusalim povesteşte evanghelistul (Fapte 4,35): „Şi se împărţea fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă”. Nu aşa gândesc despre aceasta râvnitorii din Valaam. Ei, îndepărtând chibzuinţa, această împărăteasă a virtuţilor, potrivit înţelegerii unanime a tuturor Sfin­ţilor Părinţi, ei cer o obşte cu adevărat fără rânduieli, uitând că în viaţa de obşte a apostolilor se împărţea fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă. Aşa cum oamenii se diferenţiază între ei prin prăpastia alcă­tuirii trupeşti, a obiceiurilor plantate de educaţie, a abilităţilor mintale, aşa trebuie să se diferenţieze şi prin nevoile lor. Despre aceasta cugetă mai pe larg Vasile cel Mare în scrierile sale şi interzice să fie răz boită firea.

Un părinte oarecare numeşte viaţa de obşte rai pământesc, iar virtutea sfintei ascultări copacul vieţii sădit în mijlocul acestui rai, din care, hrănindu-se, monahul nu va muri de moartea păcatului. Ar­ta vieţuirii monahale a egumenului, capacitatea lui de a duce cu răbdare şi blândeţe neputinţele aproapelui alcătuiesc condiţia necesară a încrederii obştii în el. încrederea este condiţia ascultării, care, fără aceasta (încredere) se transformă în făţărnicie, slugarnică şi linguşitoare pe faţă, iar pe ascuns neascultătoare şi samavolnică. Am observat puţină ascultare sinceră în Mănăstirea Valaam.

A doua din pricinile importante ale acestui nea­juns este înţelegerea greşită despre stareţi şi ucenici. Nimeni nu contrazice exemplul de conducere a vieţii

138

de obşte, adus de egumenul Varlaam: el îl aminteşte pe Moise, conducând poporul lui Israel cu ajutorul a şaptezeci de stareţi. Dar stareţii trebuie să fie ajutoa­rele egumenului, iar nu să alcătuiască fiecare câte un grup separat, membrii căruia deja nu mai vor să ştie de egumen şi îi sunt mai mult judecători decât su­puşi. Astfel pe Valaam, ucenicii schimnicului Amfiloiiie (în rândul cărora este şi monahul Iosia) sunt toţi într-o stare de puternică iritare faţă de egumen.

A treia pricină, la fel de importantă, cred că este samavolnicia, adică mulţi dintre călugări vieţuiesc absolut după bunul lor plac, se apucă de fapte înalte şi cad ori în înşelare, ori în beţie, ori în alte slăbi­ciuni. Acestea sunt urmările nevoinţei fără măsură, samavolnice, întotdeauna însoţită de o părere înaltă despre sine şi dispreţuirea oricărui sfat. „Extremele, le spune Preacuviosul Moise Sfinţilor Casian şi Gher­man, dăunează amândouă deopotrivă: şi postul prea mult şi îmbuibarea pântecelui. Fiindcă se ştie că unii, neînvinşi de lăcomia pântecelui, sunt doborâţi de postul fără măsură şi alunecă în acelaşi păcat al lă­comiei pântecelui din pricina vlăguirii de la postul fără măsură”.

în ceea ce priveşte amăgirea duhovnicească, pe Valaam au fost cazuri foarte grăitoare: în vremea egumenului Inochentie, un oarecare nevoitor sama­volnic, considerat de mulţi un mare sfânt, a avut tot felul de vedenii, chipurile cu îngeri şi bineplăcuţi ai Domnului. Odată, după o astfel de vedenie, s-a urcat în clopotniţă şi, când călugării din obşte au ieşit de la trapeză, nevoitorul s-a aruncat deodată din clopot­niţă şi, lovindu-se de o schelă, s-a rănit şi a murit. în timpul de faţă nu am observat înşelaţi într-un grad avansat, doar monahul Pahomie, supraveghetorul lu­crătorilor, mi s-a părut îndoielnic. în primul rând se

139

observă la el un mare egoism şi mândrie, în al doilea rând, el povesteşte că simte în inimă o dulceaţă, în al treilea rând, următoarea vedenie pe care mi-a po­vestit-o, este în totalitate vedenia unui înşelat. Părin­tele Pahomie spune că stând el, chipurile, în biserică în timpul rugăciunii, l-a văzut pe egumen fără faţă şi un oarecare duh nevăzut s-a apropiat de el, de Pa­homie, şi i-a poruncit: când te vei apropia de cruce, să o ei pe aceasta din mâinile egumenului cu mâinile tale şi atunci să te închini, dar atunci când crucea e în mâinile egumenului, să nu te închini. Când Pahomie a îndeplinit aceasta, s-a ivit în el un simţământ atât de dulce, încât dacă duhul i-ar fi poruncit să-l bată tot atunci pe egumen, el l-ar fi tăvălit deîndată. Aces­tea sunt propriile cuvinte ale lui Pahomie.

Privitor la regulament, nu s-au făcut schimbări importante, şi dacă s-au făcut, au fost acelea după vo­ia egumenului. De exemplu, se plâng din cauza utre­niilor din duminici, care pe timp de iarnă se săvâr­şesc în locul privegherilor de noapte. Regulamentul este făcut după bunul plac al egumenului, şi în el se spune: „dacă egumenul va binevoi”. Râvnitorii s-au ataşat atât de mult de acest regulament al lor, încât vorbesc cu dispreţ despre modul de a cânta din Lavra Pecerska din Kiev, din acest motiv am putea crede că modul de a cânta la Valaam nu se abate deloc de la cărţile obişnuite de cântări bisericeşti, dar nu este aşa! Cârtesc pe seama faptului că egumenul Venia­min a schimbat cântarea, adică le-a poruncit să ur­meze neabătut cărţile străvechi de cântare bisericeas­că după semne (cântarea după semne este o cântare bisericească străveche în care erau folosite semne specifice, în timp, aceste mod de a cânta a fost schim­bat).

140

Cântarea celor de la Valaam este ceva propriu doar lor, este o schimonosire a cântării după semne, în internatele din sud ale Rusiei i se spune „lucru făcut în casă”. Cine doreşte să se învrednicească de ascultarea acestei creaţii proprii, poate să facă o vizi­tă la schit, acolo râvnitorii orânduielii Valaamului „păzesc” neclintit şi această cântare: zbiară dezgustă­tor pe sub nas fără nicio armonie sau ritual proprii bisericii acest cer pe pământ. Lavra din Kiev este un aşezământ în care rânduiala bisericească nu este schimbată nici măcar cu o iotă. Rânduiala adoptată de Biserică este rânduiala Lavrei Sfântului Sava cel Sfin­ţit, iar rânduiala de la Valaam este copia unei scrieri din Sarov a unui oarecare ieromonah Isaachie: aliluia se împarte în două cu rascolnicii, înaintea privegherii de noapte se citeşte canonul miezonopticii, iar în Săp­tămâna Luminată se citesc canoane şi acatiste.

Marii sfinţi ruşi Antonie, Teodosie de la Pecer­ska, Serghie al Radonejului nu şi-au născocit rându­iala lor! Supunându-se ca nişte fii Mamei Biserici, ei sărutau sfânta sa rânduială. Această rânduială sfântă este pe cât de amănunţită, pe atât de îndestulătoare! Se pare că nu mai este nimic de adăugat, dar noi, egumenii vremurilor de astăzi, săraci în virtuţi şi bogaţi în ifose, dorind să ne etalăm eul propriu, vrem să ne slăvim nu înaintea Dumnezeului ascultării, ci îna­intea oamenilor noştri, care se fălesc cu mintea lor.

în aşezămintele sudice ploşcianski, Optina, Belîe Berega, a Sfântului Sofronie, Glinsk rânduiala bisericească se păstrează cu rigoare, la fel ca şi în Lavra Pecerska din Kiev. Aceste mănăstiri, în afară de cea a Sfântului Sofronie, fiind mai sărace prin mij­loacele lor de trai decât Valaamul, au depăşit cu mult Mănăstirea Valaam prin rânduiala slujbelor biseri­ceşti, a trapezei, a ascultării. Ridicând rânduiala lor

141

mai presus de toate şi prin aceasta ridicându-se pe ei mai presus decât toţi, vieţuitorii Valaamului s-au abătut de la unitatea bisericească. Pacea bisericii, un semn sigur al binecuvântării de sus, s-a îndepărtat de mănăstirea lor: din 1817 reprezentanţi ai sinodului merg acolo pentru a urmări denunţurile, sau infrac­ţiunile de stat, sau cele mai putrede păcate.

Printr-o observaţie mai atentă, se vede clar că pricina tuturor denunţurilor, a întregului rău de pe Valaam, este rânduiala lor. Şi dacă această rânduială a fost binecuvântată de preasfinţiţii mitropoliţi Ga­vriil, Ambrozie şi Mihail, a fost pentru că în ea sunt adunate diferite fragmente din scrierile Sfântului Vasile cel Mare şi ale altor Sfinţi Părinţi, înţelegerea că­rora este folositoare, iar nu cu scopul de a distruge rânduiala Sfintei Biserici Ortodoxe Universale şi a se îngădui un rascol în Valaam.

Pentru îndreptarea acestor conflicte, cred că es­te nevoie de următoarele măsuri:

1. Părintele egumen Veniamin, petrecând trei­zeci de ani într-o continuă muncă administrativă, să se ocupe de refacerea şi înfrumuseţarea Mănăstirii Novoezerski, prin porunca preacinstitului stareţ arhi­mandrit Teofan, care, asemenea dreptului Iov, încredinţându-i părintelui Veniamin ocupaţia cu lucrurile exterioare, el însuşi să se ocupe cu rugăciunea neîn­treruptă şi cu cuvântul lui Dumnezeu.

Eu am fost la Mănăstirea Novoezerski şi am vă­zut lucrările făcute de pr. Veniamin, dintre care m-a uimit cel mai mult îngrăditura. Ea este ridicată pe o temelie de piloni înfîpţi în lac, la o adâncime care ajunge pe alocuri până la trei stânjeni. Astfel de piloni, cam 20 la număr, sunt alcătuiţi din două rânduri de piatră cioplită, pe care se ridică o minunată îngrădi­tură de piatră. Toate construcţiile Mănăstirii Novo ezerski,

142

potrivit preţurilor din Petersburg, nu costă mai puţin de un milion de ruble.

O minunată scară din lespezi întregi de piatră este construită de el în Mănăstirea Valaam, de la ţărm spre mănăstire. O parte din chilii sunt acoperite cu tablă de fier şi mai sunt pregătite din nou până la trei sute de puduri de fier pentru continuarea trep­tată a acestei lucrări. Biserica este şi ea reînnoită din suma dăruită de negustorul Nablikov, gospodăria es­te administrată cu mai multă rânduială şi chibzuinţă decât înainte. După cinci ani de cârmuire a sa, capi­talul mănăstirii s-a mărit cu 40000 de ruble.

Văzând pe de o parte muncile sale şi aptitudini­le gospodăreşti, iar pe de altă parte, presupunând că este aproape imposibil ca obştea Valaamului să se împace cu el, cred că este foarte necesar şi potrivit să i se dea un loc de egumen care i-ar sluji ca răsplată pentru numeroasele sale munci şi unde ar putea fi mai de folos prin aptitudinile sale, decât în Mănăsti­rea Valaam, orânduită deja şi care are nevoie doar de câteva reparaţii.

2. Deşi ajutorul egumenului, ieromonahul Irinarh, a fost dezvinovăţit în această anchetă, el nu mai poate să rămână în funcţia sa şi în aşezământ, din pricina mustrării pentru un păcat atât de greu. Iero­monahul vistiernic Irinarh, acuzat de astfel de păcate pe timpul egumenului Varlaam, iar prin acest denunţ al monahului Iosia, s-a dovedit că este primul şi uni­cul părtaş al acestuia din urmă, trebuie la fel să fie în­lăturat din funcţia sa şi trimis în afara mănăstirii. Odată cu îndepărtarea din obştea Mănăstirii Valaam a egumenului, cât şi a vistiernicului, socotesc că este neapărat nevoie de o hotărâre prin care să nu li se permită nici pe viitor întoarcerea în această mănăsti­re. Pe lângă aceasta trebuie reînnoită interzicerea

143

strictă a primirii băieţilor finlandezi ca muncitori în Mănăstirea Valaam.

3. Sunt de părere ca fostul egumen Varlaam să fie trimis în afara mănăstirii, atât pentru faptul că în documentele sale s-a exprimat îndrăzneţ despre au­torităţi, cât şi din cauză că el nu mai poate să stea liniştit în Mănăstirea Valaam fără să se amestece, du­pă cum recunoaşte singur, în conducerea ei, pentru care este cu totul incapabil, ceea ce experienţa a şi arătat. în asemenea împrejurări a fost şi egumenul Nazarie, cel care a renovat Mănăstirea Valaam: eliberându-se deja din funcţie, el nu putea să nu se ames­tece în treburile administrative ale mănăstirii şi con­ducerea eparhială a găsit necesară îndepărtarea lui din Mănăstirea Valaam. Având în vedere respectul pentru bătrâneţea părintelui Varlaam şi faptul că în acest caz el este doar o armă pentru alţii, propun să fie mutat la schitul Mănăstirii Optina din eparhia Ca­luga, pentru ca administraţia eparhială din Caluga să-i încredinţeze ieroschimonahului Leonid, vieţuitor acolo, vegherea deosebită asupra stării lui sufleteşti. Egumenul Varlaam mi-a destăinuit că a simţit mult folos în urma sfaturilor ieroschimonahului amintit. Schitul Optinei este un loc minunat, e ca un rai pă­mântesc. Arătând atâta dârzenie pe stâncile sălbatice ale Valaamului, stareţul se va linişti şi sufleteşte, şi trupeşte într-un climat mai blând. Deşi el s-a pregătit curajos pentru crucea sa, este de dorit ca şi acestă măsură uşoară de îndreptare, cu totul îngăduitoare, să o suporte, nepredându-se descurajării. Această măsură este necesară: râvna lui ajunsese la furie.

4. Ieromonahul Ambrozie, monahii Iosia, Paho­mie şi Amfilohie trebuie scoşi în afara Mănăstirii Va­laam şi, deoarece sunt oameni lucizi, ei pot fi folosi­tori pentru mănăstirile bieloruse în diferite funcţii,

144

care ar putea hrăni activitatea lor şi i-ar putea dis­trage într-o oarecare măsură, de aceasta având ne­voie mai ales cei doi din urmă, pentru stârpirea sem­nelor de sfinţenie plăsmuită.

5. Ieromonahul Arsenie, despre care se bănuieş­te că ar urmări funcţia de egumen al Valaamului, propun, ţinând seama de cererea lui, să fie concediat din mănăstire.

6. Pentru încetarea samavolniciei şi nesupune­rii, pentru păzirea, cât se poate, de înşelarea duhov­nicească, găsesc că cea mai bună metodă este de a însărcina 4 sau 6 duhovnici pentru a-i călăuzi pe toţi novicii, aşa a făcut marele Paisie în Mănăstirea Neamţ. Aceşti duhovnici trebuie să fie în uniune du­hovnicească cu egumenul şi în deplină ascultare faţă de el, atunci ei cu siguranţă se vor asemăna oarecum cu cei şaptezeci de stareţi, ajutoarele lui Moise în conducerea Izraelului spre pământul făgăduinţei.

înzestraţi pentru această funcţie cred că sunt: Damaschin, conducătorul schitului, care mi s-a părut unicul monah iscusit din tot Valaamul, şi până când se vor forma oameni pricepuţi pentru această sarci­nă, să fie numiţi ieromonahii Dionisie şi Varsanufie şi monahul Atanasie schimnicul. Prin această organi­zare, se vor desfiinţa grupurile, se va instaura uniu­nea şi totodată obştea va avea o călăuzire duhovni­cească după învăţăturile Sfinţilor Părinţi.

Celorlalţi călugări din obşte să li se interzică strict călăuzirea duhovnicească samavolnică, inclusiv stareţului monah Antonie, în care eu nu văd înşelare, însă învăţătura lui o socotesc prea înaltă şi de aceea primejdioasă pentru novici, care pot avea vedenii. Consider că este folositor să nu se îngăduie lucrări prea aspre şi vădite, de exemplu cea a tăcerii abso­lute, cum se obişnuieşte acum pe Valaam.

145

„Fii apropiat de fraţii tăi, spune Sfântul Ioan Scărarul, pătrunde în tine însuţi şi păzeşte-te să nu te arăţi prin nimic mai drept decât ei, nicidecum. Do­uă rele îţi vei face cu aceasta: îi vei ispiti pe fraţi cu evlavia ta făţarnică, iar ţie îţi vei câştiga mândrie. Fii bun şi râvnitor cu sufletul, în niciun fel arătând aceasta cu trupul, nici cu chipul, nici cu cuvântul, nici cu ghicitul”. Sfinţii Părinţi recomandă o tăcere mode­rată şi singuri se străduiau să o păzească, dar tăcerea deplină şi neîntreruptă o păstrau doar acei plăcuţi ai lui Dumnezeu care, din cauza harului foarte mult, erau într-o înfricoşare continuă. „Desăvârşirea liniş­tii, spune Sfântul Isaac, este tăcerea despre toate”. Aşa a tăcut Marele Varsanufie, având darul prorocirii şi darul facerii de minuni, dar tăcerea omului păti­maş este foarte susceptibilă de şarlatanie.

7. Găsesc că este foarte trebuincios ca toată ob­ştea să se ocupe cu munci după puterea lor şi să evite lenevia, mama tuturor păcatelor. Cei dăruiţi cu sănă­tate, pot să muncească la bucătărie, în pivniţă, la tâmplărie, la magazia de cereale, la prescurărie, la spălătorie sau să facă alte ascultări.

Oamenii cu o sănătate slăbită, pot face rucodelie în chilie: să coase lenjerie, potcapuri, camilafce, să împletească năvoade pentru pescuit, să pregătească chibrituri de sulf, să sculpteze linguri, să scrie potri­vit rânduielii, să picteze icoane şi altele asemenea lu­crări. în această privinţă am observat o delăsare mulţi oameni sănătoşi nu vor nici cu un deget să se atingă de ceva, pretind chiar ca muncitorul să aducă lemne pentru sobă, se scuză spunând că sunt devotaţi tăcerii şi lucrării minţii, iar către seară este straniu să vezi un astfel de făptuitor al lucrării minţii într-o sta­re de beţie.

146

8. Cred că este de un folos esenţial înfiinţarea slujbei (ascultării) de portar, care a fost în aşezămin­tele Sfântului Ioan Scărarul pe muntele Sinai, a Sfân­tului Serid în apropierea Gazei, în Lavra Pecerska din Kiev, iar în prezent este în pustia Beloberejsk. Obli­gaţia sa este de a nu lăsa călugării să treacă de poartă pentru a se plimba şi a vizita hotelul. Monahul care doreşte să viziteze pe cineva la hotel sau să iasă la plimbare, trebuie să primească pentru aceasta încuvi­inţarea egumenului sau a arhiereului, iar fără această încuviinţare portarul nu-i va lăsa, astfel prevenindu-se multe rele.

9. Pentru liniştirea aşezământului, trebuie ca regulamentul mai sus amintit, acest cod al aristocra­ţiei şi izvor al certurilor în Mănăstirea Valaam, să fie luat în arhiva Consiliului, lăsând ca mănăstirea să se conducă după rânduiala Sfântului Sava, adoptată de toată biserica, iar moral şi duhovniceşte să se con­ducă după cărţile Sfinţilor Părinţi.

10. în sfârşit, sunt de părere ca monahul Porfi­rie, pentru încăpăţânarea sa şi învăţătura nepotrivită cu care i-a ispitit pe mulţi, să fie mutat în Mănăstirea Staro-Ladojsk, dat fiind că obştea acestei mănăstiri, care are un comportament treaz şi modest, are tre­buinţă reală de monahi.

PUNCTUL 5

Schitul

La trei verste de mănăstire se află un schit cu o biserică63 înconjurată de chilii, răspândite la o distanţă

63 Arhimandritul Ignatie a luat parte la sfinţirea bisericilor Marelui Schit, a celei de jos, închinată Tuturor Sfinţilor (18 august 1849) şi a celei de sus, închinată Puterilor Cereşti fără de Trup, sau Celor nouă cinuri îngereşti (18 iulie 1850).

147

de o aruncătură de piatră între ele. Chiliile din schit sunt neobişnuit de strâmte şi nesănătoase, în nicio mănăstire rusească nu am văzut asemenea chi­lii: tavanul e aproape la pământ, până la ferestre pe­reţii sunt construiţi din piatră virgină, pricinuind o umezeală neobişnuită, ucigătoare. Cred că este nea­părată nevoie să fie construite după modelul chiliilor de la schitul Optinei, ceea ce este foarte ieftin. Adică, pe fundamentul construit deja din piatră, să se con­struiască din lemn şi să fie organizate în aşa fel, ca fiecare corp să aibă două sau trei chilii pentru doi sau trei fraţi, şi să nu fie lăsaţi să vieţuiască câte unul sin­gur, decât dacă au ajuns la o vârstă însemnată şi au o izbândă duhovnicească deosebită.

Marii părinţi ai Schitului Egiptean, mai ales cei iubitori de tăcere, aşa ca Arsenie, Daniil, aveau lângă ei ucenici. Sfântul Ioan Scărarul, vieţuind în pustie, îl avea pe ucenicul Moise şi în a doua parte a Scării a scris: „în trei se împarte vieţuirea monahală, adică pustnicia, vieţuirea cu unul, sau în mai mare măsură, cu doi nevoitori, şi viaţa de obşte, care cere o convie­ţuire răbdătoare”. „Nu te abate, spune Ecleziastul, nici în dreapta, nici în stânga, ci mergi pe calea împă­rătească. Cea de mijloc dintre cele vestite este mai bună decât multe. Amar celui singur, exclamă tot el, fiindcă atunci când cade în mâhnire, sau somn, sau lenevie, sau deznădejde, nu este un om care să-l ridice. Iar unde sunt adunaţi doi sau trei în numele Meu, acolo Eu sunt printre ei, spune Dumnezeu”, în schit se săvârşeşte citirea neadormită a Psaltirii, cu pomenirea celor adormiţi din obşte şi a binefăcătorilor mănăstirii.

148

PUNCTUL 6

Pustnicii

Pe insula Valaam vieţuiesc pustnici, în colibe separate construite în pădure. Şi construcţia colibelor pustniceşti, după părerea mea, trebuie îmbunătăţită şi însăşi vieţuirea pustnicilor adusă sub rânduiala Sfintei Biserici. Aşa cum în viaţa de obşte a Valaamu­lui domneşte duhul samavolniciei, aşa şi în schit, şi în schimnicii ei nu vor să urmeze canoanele Sfinţilor Părinţi şi le stabilesc peste tot pe ale lor.

Aceasta se pare că este pricina faptului că în toată mănăstirea abia găseşti un monah având ceva iscusinţă. Iar printre pustnici nici unul nu este iscu­sit, adică cineva care ar avea înţelegerea necesară despre patimi, despre lupta cu gândurile, despre ispi­tele sufleteşti şi trupeşti, despre lucrarea inimii şi a minţii.

Inochentie, ucenicul Preacuviosului Nil Sorski, călătorind împreună cu stareţul său în Palestina şi pe Muntele Sfânt Athos, găsindu-i acolo pe ucenicii ma­relui îndrumător al monahilor, Sfântul Grigorie Sinaitul, şi învăţând acolo organizat vieţuirea monahală, întorcându-se în Rusia, se plânge de pustnicii de atunci, complet asemănători cu pustnicii Valaamului.

„Sfinţii Părinţi, spune el, împart în trei puncte întreaga vieţuire monahală a cinului monahal:

1. viaţa de obşte,

2. pe calea împărătească sau de mijloc, sunt nu­miţi doi sau trei, pentru ca să-şi taie voia asupra bunurilor comune dobândite, hrana şi hainele comune, munca în comun şi rucodelia, şi tot vânatul sau pescuitul pe care le dobândesc pentru

149

vieţuire, să asculte unul de altul în frică de Dumnezeu şi în iubire,

3. pustnicia de unul singur este lucrarea bărbaţilor desăvârşiţi şi sfinţi.

Acum însă unii, nedând ascultare puterii Sfintei Scripturi, născocindu-şi nu după voia, nu după tradi­ţia Sfinţilor Părinţi, un al treilea cin sau o a treia vie­ţuire: îşi clădesc chiliile fiecare unde şi cum vrea, mai departe sau în apropiere, vieţuiesc singuri, fiecare dând întâietate voii sale şi alungând dobândirea vir­tuţilor şi grija pentru celălalt. După cinul şi vieţuirea lor, se aseamănă pustnicului care îndrăzneşte să lup­te pustniceşte cu demonii, însă prin dezicerea de Sfinţii Părinţi şi prin oprirea cu străşnicie a tuturor patimilor sufleteşti bolnave se aseamănă samavolni­cului şi celui ce se împiedică în propriile picioare: născocindu-şi ei singuri un fel de vieţuire, singuri se împiedică de aceasta, neputând să vieţuiască astfel paşnic şi necontenit.

Dar luând aminte la iubitorul de sârguinţă, Sfântul Grigorie Sinaitul, cei de acolo, care s-au numit samavolnici şi luptători singuri, vor proceda aşa şi vor avea o vieţuire pustnicească şi neschimbată în­tocmai. [Cel care urmăreşte cu atenţie scrierile Sfân­tului Grigorie Sinaitul va vedea că acolo nu este nu­mit luptător samavolnic decât «cel care duce traiul stingher, izolat, de sine stătător.] Mai ales că scriito­rul acestei vieţi sfinte arată că pe niciunul dintre uce­nicii lui nu i-a lăsat îndeaproape sau la depărtare să trăiască singuri în chilie, ci în trei lavre şi în două turnuri, unindu-i pe majoritatea monahilor bătrâni şi tineri, le-a predat învăţătura tăierii voii proprii şi a ascultării.

150

Şi însuşi acest fericit stareţ, vorbind mult şi cu străşnicie despre cei ce vor o vieţuire însingurată, şi încă pe cei pătimaşi scoţându-i afară şi lăudând foar­te calea împărătească, spune: cinul şi rânduiala aşa a fost în sfântul Munte Athos, unde şi până astăzi, atât mai vechea cât şi noua construcţie a chiliilor, este un viu exemplu care arată calea împărătească. Fiindcă şi chiliile şi biserica, sau doar chiliile fără biserică, toate sunt concepute pentru doi sau trei şi nu pentru unul”.

Unii pustnici ai Valaamului, cărora li se pot atri­bui cuvintele Sfântului Grigorie Sinaitul: „numai cu anii şi cu singurătatea zadarnică şi cu dulcea tăcere amăgindu-se”, aduc în apărarea lor următoarele: mai departe de oameni, mai departe de păcat.

Cu acestea şi în vremea lui Inochentie se dezvi­novăţeau samavolnicii: „Pe aceste cuvinte, scrie acest stareţ, nu mă supăr, spun, nu mă supăr pe fratele, dar refuz osândirea şi vorbele deşarte care sunt împreună cu acestea. Nu toate, prietene, fiindcă acestea pe care le-ai spus, şi altele asemenea, îl supun şi îl necinstesc pe om, iar nu îl înalţă, precum spun părinţii: fiindcă tinereţii îi este folositor să cadă. Dar orgoliul şi părerea, şi viclenia, şi altele asemănătoare te îngâmfează şi te umplu de ifose. Pentru aceasta mai bine este, vieţuind cu fratele, să-ţi cunoşti nepu­tinţa ta şi măsura, şi pentru acestea să te rogi mustrându-te, căindu-te înaintea lui Dumnezeu şi să te curăţeşti în fiecare zi cu harul lui Hristos, decât, du­când înăuntrul tău mândrie şi gând cu viclenie, să le acoperi şi să le hrăneşti cu viaţă însingurată; doar de aceasta, să nu urmezi tăcerea însingurată, porunceşte Scărarul împreună cu toţi marii părinţi.

Şi această vieţuire însingurată îi pricinuieşte de obicei celui pătimaş un rău care nu e mic. Căci tăce­rea, spune Marele Varsanufie, îi aduce vină mândriei,

151

dacă şi patimile sufleteşti îl supun la aceasta, atunci care este nădejdea de a îndrăzni o asemenea luptă însingurată şi a nu asculta de învăţătura Sfin­ţilor Părinţi, pentru ca în doi sau în trei să tăceţi pe calea împărătească”.

Trebuie să observăm că stareţul Varsanufie a trăit în acel veac în care duhul samavolniciei şi al gro­solăniei creştea în Rusia şi se pregătea să se exprime prin absurdităţile rascolului. Răul din cauza acestei vieţuiri samavolnice, potrivnică învăţăturii Sfinţilor Părinţi, a fost descoperit în Mănăstirea Valaam prin multe experienţe nefericite, din care este de ajuns să amintim de două, întâmplate după 1825.

Era un pustnic, Porfirie, care, vieţuind ca şi alţi pustnici de pe Valaam, samavolnic, se ocupa cu rugă­ciunea minţii şi a ajuns la o părere înaltă despre el, precum că era sfânt. într-o toamnă, vizitându-i pe părinţii de la schit, a vrut să se întoarcă în pustia sa şi le-a spus stareţilor: Voi merge pe lac. Ei l-au sfătuit să nu treacă peste lac, care abia prinsese pojghiţă, dar el a răspuns: „Dar cum Sfinţii Părinţi din vremurile de demult mergeau pe apă, şi eu am devenit deja uşor”. Oricât au încercat să-l convingă stareţii, el nu a vrut să asculte. A păşit pe lac, a făcut câţiva paşi, gheaţa s-a rupt sub el şi s-a înecat, înainte de a reuşi să-i dea cineva o mână de ajutor.

Alt stareţ, Serafim, a vrut să-şi construiască o chilie neapărat într-o stâncă, într-un loc în care lacul are până la douăzeci de stânjeni adâncime, a căzut în prăpastie şi abia au putut să-i găsească trupul pentru a-l înmormânta.

Sfântul Casian Romanul în cuvântul său despre cele opt gânduri ale răutăţii, spune următoarele: „De aceea, urmând legilor dumnezeieşti, să ne luptăm cu toată puterea împotriva duhului mâniei, a cărui boală

152

o avem înlăuntrul nostru. Să nu căutăm singurătatea şi pustia pentru că ne mâniem pe oameni, ca şi când acolo n-ar fi cel ce ne porneşte spre mânie, sau fi­indcă e mai uşor să dobândim virtutea îndelungii răbdări în singurătate. Căci din mândrie şi din voinţa de a nu ne învinui pe noi înşine şi de a nu pune pe seama trândăviei noastre pricinile turburării, poftim despărţirea de fraţi. Drept aceea, cât timp aruncăm pricinile neputinţei noastre în socoteala altora, nu es­te cu putinţă să ajungem la desăvârşirea îndelungii răbdări.

Capătul îndreptării şi al păcii noastre nu se câş­tigă din îndelunga răbdare ce o are aproapele cu noi, ci din suferirea răului aproapelui de către noi. Deci de vom fugi de lupta îndelungii răbdări, căutând pus­tia şi singurătatea, patimile netămăduite ale noastre, pe care le vom duce acolo, vor rămânea ascunse, dar nu vor fi smulse. Căci pustia şi retragerea celor neiz­băviţi de patimi nu numai că păzeşte patimile nevătă­mate, ci le şi acoperă, încât nu-i lasă să se simtă pe ei înşişi de ce patimă se biruiesc, ci, dimpotrivă, le pune în minte năluciri de virtute şi-i face să creadă că au câştigat îndelunga răbdare şi smerenia, până nu este cine să-i ispitească şi să-i încerce. Dar când vine vreo pricină care îi stârneşte şi-i cearcă, patimile cele ce mocnesc tăinuit sar îndată ca nişte cai fără frâu, hră­niţi multă vreme în linişte şi odihnă, din ocoalele lor şi târăsc cu şi mai multă vijelie şi sălbătăcie spre pier­zare pe călăreţul lor. Căci şi mai mult se sălbăticesc patimile în noi, când e încetată legătura cu oamenii”.

Acestea se pot vedea şi la pustnicii samavolnici de pe Valaam, din care o mare parte sunt de o irascibilitate nestăpânită. Ieromonahul deja amintit, Am­brozie cel din peşteră, s-a înfuriat odată în vremea stăreţiei părintelui Varlaam, că în prezenţa întregii

153

obşti ce se afla la trapeză, tremurând tot de furie, îi striga egumenului: „Noi am crezut despre tine că eşti un bărbat binecuvântat, iar acum vedem că în tine s-au tulburat neamurile (Psalmul 2,1); ţi se cuvine să paşti porci şi nu oameni”, şi alte asemenea absurdităţi.

Cu regret înfăţişez aceste întâmplări, pentru ca situaţia Valaamului să fie clară şi trebuie să observ că aceasta este una din cele mai uşoare. O imagine stra­nie, vrednică de lacrimi: un pustnic, trăind în peşte­ră, zăvorât, stareţ se predă mâniei până la delir. Dar cercetând învăţătura Sfinţilor Părinţi, vei găsi aceasta ca pe ceva obişnuit: „Dacă privim cu atenţie pe cei mânioşi, spune Sfântul Ioan Scărarul (cuvântul 8), pe mulţi dintre aceştia îi vom vedea ocupându-se înflă­cărat cu privegherea, postul şi petrecerea în linişte; (şi nu e de mirare) căci scopul diavolului este acela de a îndemna pe fiecare să făptuiască, sub pretextul po­căinţei şi plânsului, lucrurile care sporesc mânia”, (Ioan Scărarul, Scara Raiului. Traducere Nicolae Corneanu). Sfântul Ioan îi sfătuia pe unii care tăceau, aşa cum scrie chiar el, să plece din însingurare în vieţui­rea de obşte, pentru ca să nu se prefacă din oameni în demoni.

Pricina tuturor acestor conflicte pe Valaam este îndepărtarea de la calea Sfinţilor Părinţi şi samavol­nicia: „Eu nu ştiu, spune Avva Dorotei, să cadă un monah, decât atunci când se încrede în inima lui. Unii spun, din această cauză cade un om sau din altă cauză, dar cum am spus, nu ştiu altă cădere decât de la sine. A văzut cineva vreun om căzut? L-ai văzut, înseamnă că s-a urmat pe sine: nimic nu este mai grav decât să te urmezi pe tine, nimic mai pierzător”.

Din aceste pricini, cred că trebuie permisă, ca şi mai înainte, vieţuirea pustnicească pe Valaam, dar stareţii trebuie să se îndeletnicească cu tăcerea în doi

154

sau în trei, şi nu singuri. însingurarea să fie îngăduită doar celui desăvârşit în viaţa monahală, ţinând minte că şi în vremuri străvechi istoria Bisericii prezintă foarte rar pe cineva capabil de sihăstrie, iar samavol­nici pierduţi pe această cale înaltă ne arată foarte des, cum şi Sfântul Ioan Scărarul observă (Cuvântul 27): „Rari sunt aceia care au ajuns să se instruiască în mod desăvârşit în filosofia omenească; eu spun însă că mult mai puţini sunt aceia care cunosc cu adevărat filosofia isihiei. Cel care n-a cunoscut pe Dumnezeu nu este potrivit isihiei şi n-o poate practica decât expunându-se multor primejdii. Isihia sufocă pe cei fă­ră experienţă.”

Sfântul Isaac aşa vorbeşte despre schimnicia lui Vasile cel Mare şi a lui Grigorie Teologul: „ Fericitul Vasile şi Fericitul Grigorie nu au ajuns la tăcere din cauză că nu făceau faptele învăţăturilor, dar trăind înainte între oameni şi păzind învăţăturile, pe care le păzeau şi cei cu care vieţuiau împreună, astfel au ve­nit în curăţia inimii şi s-au învrednicit de vederea du­hovnicească. Eu cred cu adevărat că atunci când erau vieţuitori în oraşe, ei îi primeau pe cei hoinari, îi cer­cetau pe cei bolnavi, îi îmbrăcau pe cei goi, le spălau picioarele celor care munceau şi dacă îi vedea cineva pe acel tărâm, îi vedea pe amândoi.

Şi în timp ce păzeau poruncile, pe care trebuiau să le respecte trăind printre oameni, mintea lor a simţit prima uimire şi vederea dumnezeiască şi tai­nică şi de acolo sporind lucrarea lor, au ieşit în tăcerea pustiei şi acolo au petrecut cu omul lăuntric pentru a dobândi vederea duhovnicească şi au petre­cut în vedere duhovnicească, până ce au fost chemaţi de harul Dumnezeiesc să fie păstorii Bisericii lui Hristos”. Trebuie să observăm că Sfântul Isaac a fost el însuşi schimnic.

155

„Să meargă în pustie, spune Sfântul Casian, cel cu totul desăvârşit şi curăţit de orice patimă, care trăind până la capăt în obşte cu alţii, şi-a biruit şi şi-a alungat tot neadevărul, acela poate să meargă. Şi să nu fugă din cauza lipsei de curaj, ci pentru a dobândi vederea dumnezeiască, dorind o vedere desăvârşită şi luminoasă a Domnului Dumnezeu. Pentru că aceasta în însingurare se arată numai celor desăvârşiţi. însă orice patimi pe care monahul le va lua cu el în pustie, acestea vor fi ascunse în el şi nu vor fi stârpite. Pen­tru că pustia deschide calea către veselie şi căldură şi vederea sfinţilor îngeri acelora care şi-au îndreptat viaţa, însă celor care nu şi-au îndreptat viaţa nu doar că le va alimenta ranchiuna, dar o va preface într-una cumplită”.

Cunoscutul printre pustnici Marele Onufrie mai întâi a trăit într-una din mănăstirile de obşte egipte­ne şi, ajungând la vârsta de 60 de ani, învrednicindu-se de vederea luminii Dumnezeieşti, s-a retras în pustie. Sfântul Petru Athonitul avea deja darul facerii de minuni, când, chemat de Pronie, s-a însingurat pe Muntele Athos într-o peşteră schimnicească. Sfântul Arsenie cel Mare, chiar dacă a fost pus în viaţa mo­nahală de glasul lui Dumnezeu, totuşi a intrat sub as­cultarea preacuviosului Ioan Kolov pentru a primi în­drumarea lui şi când acesta, se scrie în patericul schi­turilor, i-a făcut cunoscută în amănunţime arta mo­nahală, atunci l-a binecuvântat să vieţuiască într-o colibă aparte. Deşi rareori s-a întâmplat ca, direct din lume unii să treacă la însingurarea în pustie, ca Maria Egipteanca, totuşi aceste exemple nu elimină regula generală. „Rânduiala lucrărilor Proniei, spune Sfântul Isaac, este diferită de rânduiala omenească obişnuită. Tu păstrează rânduiala de obşte. Dacă te va înştiinţa lăuntric harul, asta e! Dar dacă nu, atunci

156

mergi pe calea obişnuită, urmând rânduiala, pentru a a junge în vârful turnului duhovnicesc”.

Mie nu-mi rămâne decât să închei aceste obser­vaţii repetând ceea ce am spus mai înainte şi anume: că rădăcina tuturor tulburărilor din Valaam este re­gulamentul lor, prin care se cultivă în obşte duhul voii proprii, a samavolniciei, a mândriei grosolane, a răscoalei. Egumenul lor este deopotrivă şi supusul lor, fiecare i se închină şi fiecare îl sfătuieşte, arătând că i se permite aceasta prin regulament. Deşi acest regulament este semnat de trei mitropoliţi, roadele lui ne obligă să-l criticăm cu un zel îndreptăţit: acesta este opera unor oameni a căror sfinţenie nu este de­monstrată prin nimic.

Regulamentul aşezământului este alcătuirea ie­romonahului Isaachie, regulamentul schitului şi pus­tiilor este alcătuirea egumenului Mănăstirii Valaam, Inochentie. Dacă acesta se va păstra în Mănăstirea Valaam, atunci niciodată nu se va putea aştepta aici nici linişte, nici rânduială morală, nici izbânda în vie­ţuirea monahală. Supunând aceste observaţii spre buna examinare a înaltpreasfinţiei Voastre, am onoa­rea de a vă prezenta regulamentul Mănăstirii Valaam în original”.

Să ne întoarcem la povestirea noastră: în acelaşi an 1838, pe 18 aprilie, arhimandritul Ignatie a fost decorat cu ordinul Sfintei Ana în treap­ta a 2-a, iar pe 22 iunie a fost numit arhiereul tuturor mănăstirilor din eparhia Sankt-Petersburgului, func­ţie pe care a îndeplinit-o până la plecarea sa din Mă­năstirea Sfântului Serghie.

în anul următor, 1839, pe 24 mai, tot la propu­nerea procurorului principal, prin decizia Sinodului, arhimandritul Ignatie a fost numit deputat al părţii

157

duhovniceşti în ancheta propusă de ministrul afaceri­lor interne, membrul Uniunii ministerelor, consilie­rului de stat Koptev, privind asasinatul arhimandri­tului Parfenie, egumenul Mănăstirii Modensk din eparhia Novgorod.

Prin această misiune, făcută după doi ani de la crimă, după doi ani de urmăriri, care nu numai că nu au descoperit vinovăţii, ci au împiedicat descoperirea lor prin acţiuni incorecte, acţiunile nemijlocite şi dis­poziţiile arhimandritului Ignatie au descoperit atât vinovăţii de omor, cât şi vinovăţii de ascunderea ur­melor crimei în timpul primelor anchete. Acest caz a fost rezolvat prin procesul din 28 mai 1845.

Renaşterea mănăstirii nu se putea să nu-i bucu­re pe admiratorii evlavioşi, al căror număr a început să crească din 1840. Mulţi dintre locuitorii Peters­burgului au început să-şi înmormânteze în interiorul mănăstirii rudele adormite şi în urma acestor che­zăşii apropiate inimii lor, aduceau, în afară de bani, şi alte daruri sub formă de obiecte bisericeşti scumpe şi veşminte. Câteodată apăreau şi binefăcători din rân­dul oamenilor cunoscuţi şi bogaţi, care ridicau în mă­năstire pe cheltuiala lor biserici noi, deosebite prin măreţie şi splendoare.

în anul 1843, cneazul M.B. Kociubei a început să construiască o biserică în cinstea Acoperământului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Fundamentul ei a fost pus în apropierea turnului ales special, care ocupa colţul de sud-est al curţii mănăstireşti. Sub în­treaga biserică a fost amenajat un imens şi bine lumi­nat cavou, unde în partea din faţă a fost înmormân­tată soţia cneazului Kociubei, născută cneaghina Bariatinskaia. Intrarea în cavou este în interiorul biseri­cii, pe sub solee, care din această pricină, împreună

158

cu toată partea altarului este ridicată foarte sus pe lângă restul podelei bisericii.

Această biserică de o mărime impresionantă, în stil normand, bogat înfrumuseţată în exterior şi în interior, a fost finalizată şi sfinţită în anul 1863. Suma cheltuită pentru ea, aşa cum se spune, a ajuns pâ­nă la însemnata cifră de 250000 de ruble, ea construindu-se fără nicio intervenţie din partea mănăsti­rii.

Demult avea nevoie mănăstirea de o biserică mare de iarnă, pentru că cea veche era neîncăpătoare pentru toţi rugătorii, mai ales în zilele Postului mare, dar pentru construirea unei asemenea biserici, aşe­zământul nu avea suficiente mijloace. Pentru această importantă problemă a mănăstirii, prima care a dat o mână de ajutor a fost cneaghina Z. I. Iusupova, do­nând pentru construcţie 40000 de ruble. Cu această sumă s-a trecut la fapte. în 1844 a fost demontată până la temelie Biserica Preacuviosului Serghie, con­struită din mijloacele Lavrei Sfântul Serghie, care da­ta de 100 de ani.

în locul ei a fost ridicată o biserică nouă cu două etaje, aproape de trei ori mai mare decât cea dinainte. La parter se plănuia să se construiască două mici altare suplimentare şi cavouri pentru înmor­mântarea celor adormiţi, iar la etajul de sus o biserică de iarnă în cinstea Preacuviosului Serghie. Dar suma donată de cneaghina Iusupova nefiind sufi­cientă pentru construcţia întregii biserici, arhiman­dritul Ignatie a apelat la binefăcătorii mănăstirii pe care îi cunoştea şi a primit de la ei donaţii însemnate în bani şi materiale de construcţie. Pentru a reduce cheltuiala sumelor necesare pentru împlinirea între­gului proiect de construcţie al bisericii, s-au luat toa­te măsurile posibile: chirpicii au fost făcuţi la propria

159

fabrică mănăstirească, deoarece pe pământul mă­năstirii a fost găsit un lut foarte bun.

în afară de acestea, arhimandritul de atunci, egumenul acestui aşezământ, sub a cărui supraveghe­re s-a ridicat construcţia, a găsit în împrejurimile mă­năstirii un granit de o calitate excelentă, care a fost folosit în cantităţi importante, după volumul şi mări­mea lucrărilor, la înfrumuseţarea bisericii clădite.

Egumenul, având studii de inginer şi cunoştinţe în domeniul construcţiilor, având de asemenea şi ex­perienţă în supravegherea lucrărilor, a ştiut să ia mă­suri economice înţelepte, neschimbând cu nimic pro­iectul, astfel încât cheltuiala pentru construcţie a fost redusă la jumătate. Construcţia a fost încheiată, a fost realizat un iconostas superb din marmură, dar întreaga biserică a fost finisată şi sfinţită în timpul egumenului care a urmat după arhimandritul Ignatie.

în 1855 a fost pusă temelia încă unei biserici în cinstea Sfântului Grigorie Teologul, în colţul de nordest al curţii mănăstireşti. Biserica, nu prea mare, cu o singură turlă, în stil bizantin, are finisaje exterioare şi interioare foarte frumoase. Printre alte materiale va­loroase, pentru lucrările interioare a fost folosită multă marmură, din care este făcută şi platforma din faţa iconostasului. Costul acestei biserici, construită sub îndrumarea nemijlocită a arhitecţilor sau a meş­terilor şi muncitorilor angajaţi de ei, cu materiale pregătite chiar de ei, a ajuns până la 75000 de ruble. Ea a fost sfinţită în 1857 şi ridicată deasupra osemin­telor contelui Kuşelev, general-locotenent, pe cheltu­iala soţiei lui. în rândul clădirilor renovate intră şi două paraclise aflate la intrarea în mănăstire din şoseaua Peterburgskaia.

Odată cu restaurarea şi amenajarea bisericilor, arhimandritul Ignatie s-a îngrijit să procure şi obiec te

160

bisericeşti pe măsura splendorii lor, de asemenea şi odăjdii preoţeşti şi alte bunuri bisericeşti. în tim­pul lui vistieria s-a îmbogăţit cu multe obiecte de preţ, o parte dobândite cu banii mănăstirii, o parte de la binefăcători: icoane, cruci, vase, mitre, odăjdii şi diverse alte obiecte îmbrăcate în aur, argint şi pie­tre scumpe în valoare de mii de ruble. Pentru con­struirea şi reparaţia diferitelor clădiri bisericeşti, de locuit şi gospodăreşti, precum şi pentru cultivarea pământului şi pentru achiziţiile gospodăreşti, au fost folosite 420000 de ruble în tot timpul administraţiei arhimandritului Ignatie (23 de ani şi 10 luni).

Mă întorc la istorisirea mea: în Postul Mare din 1839, Andrei Nicolaevici Muraviev64, slujind atunci în Sinod ca procuror bisericesc, a mers la arhiman­drit în mănăstire şi l-a înştiinţat că un trimis francez la Curtea Imperială Rusă, cu numele Barant, doreşte să ajungă în duminica următoare la mănăstire şi să participe la slujbă. Muraviev l-a rugat pe arhimandrit să-l primească cu multă bunăvoinţă şi chiar să-i ara­te, să-i facă cunoştinţă cu rânduiala exterioară a vieţuirii unei mănăstiri ortodoxe. în acest scop a fost pregătit un prânz special la trapeza obştii, chiar dacă fără peşte, dar în asemenea fel, încât oaspetelui străin să nu-i fie greu să ia parte la el.

Duminica, oaspetele aşteptat a sosit împreună cu fiul său şi cu încă doi însoţitori dintre membrii delegaţiei. Cu ei era şi Muraviev. Toţi oaspeţii străini au stat cu evlavie în timpul slujbei, apoi au mers în chilia egumenului, unde ambasadorul l-a întrebat pe arhimandrit despre istoria mănăstirii, despre regulamentul

64 Andrei Nicolaevici Muraviev (1806-1874), fratele lui N.N.Muraviev-Karski, publicist, promotor al culturii, care a ajutat la numirea Sfântului Ignatie la catedra episcopală.

161

ei, despre unele ritualuri ale liturghiei, cu acestea exprimându-şi liber părerea că Biserica noas­tră este mai apropiată de cea străveche decât biserica romano-catolică.

Invitat la prânz, Barant l-a urmat pe egumen spre trapeză, unde după obişnuita rugăciune, s-a aşe­zat şi el la masă în dreapta arhimandritului, a mâncat cu plăcere, iar când s-a ridicat de la masă, după rugă­ciunea de mulţumire, s-a închinat foarte evlavios în faţa obştii, i-a mulţumit cu cele mai calde expresii egumenului pentru primirea binevoitoare şi a plecat din mănăstire foarte mulţumit de tot ce a văzut şi a auzit. în cercurile înalte ale capitalei se auzeau păre­rile lui Barant despre cântarea armonioasă a călu­gărilor serghieveni şi despre rânduiala mănăstirii în general.

După aproape un an, de Crăciun, arhimandritul şi Cihacev au fost în casa lui T.B. Potemkina65, unde a întâlnit-o şi pe soţia ambasadorului Barant, care i-a invitat la prânz pe 6 ianuarie. Chiar de Bobotează, in­vitaţii au mers la acel prânz: arhimandritul Ignatie cu Cihacev, A.P. şi T. B. Potemkin, Turghenev, A. N. Mu­raviev şi un francez care se pregătea să devină abate, fost învăţător în casa lui Zakrevski. Mai întâi discuţia a atins tema cărţii franceze, pe care o lăuda foarte

65 Tatiana Borisovna Potemkina (1797-1869) fiica duhovni­cească a Sfântului Ignatie, era cunoscută pentru evlavia sa şi numeroasele lucrări de binefacere; cu resursele ei au fost restaurate multe biserici şi mănăstiri, inclusiv pustia Sfânta Treime-Sfântul Serghie şi străvechea mănăstire Sviatogorsk de pe malul Donului, de pe moşia sa din gubernia Harkov. După cuvintele Sfântului Ignatie „... renunţând la toate distracţiile mondene, se ocupă din belşug de milostenie, antrenându-se în citirea Sfinţilor Părinţi şi a rugăciunilor. Ochii ei sunt ca două izvoare nesecate de lacrimi...” („Culegere de scrisori”, 1995)

162

mult soţia ambasadorului şi i-a cerut părerea arhi­mandritului Ignatie, cu dorinţa vizibilă de a auzi în­cuviinţarea şi lauda lui pentru această carte, dar arhi­mandritul a ştiut să rămână la părerea sa. Cel care se pregătea să fie abate, a început să vorbească cu fier­binţeală despre religie, comparând diferenţele dintre biserica grecească şi cea romană.

Arhimandritul, spunând abatelui că el nu a fost invitat pentru o ceartă teologică, a adăugat: „într-o asemenea confruntare, este nevoie ca fiecare parte să cunoască armele adversarilor săi acele temeiuri pe care confruntarea iscată să fie dusă corect, şi de aceea permiteţi-mi să vă întreb, domnule abate, oare aţi ci­tit dumneavoastră unele cărţi ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Universale?” Şi, la răspunsul abatelui că nu le-a citit, arhimandritul Ignatie a remarcat că despre această discuţie nici nu poate fi vorba, pentru că nu-şi vor da crezare unul altuia, iar temeiurile lor sunt cu totul contrare. Şi discuţia despre religie s-a întrerupt de la sine, iar arhimandritul Ignatie i-a citit lui Barant (traducând din carte) un fragment din via­ţa Preacuviosului Gheorghie, zăvorâtul din Zadonsk66, fiind ajutat de Turgheniev.

66 Monahul Stratonic (Gheorghe Alexeevici Maşurin, 1789-1836 se semna cu numele lui de mirean, sub care a şi devenit cunoscut. Sfântul Ignatie de mai multe ori sfătuia diferite persoane să ci­tească scrisorile lui, menţionând mai cu seamă: „... Iată un scrii­tor duhovnicesc, care s-a detaşat mult de toţi scriitorii duhovni­ceşti ai vremii noastre. Curtean, militar, el a făcut din sine o armă materială pentru a păşi pe tărâmul luptei duhovniceşti, a petrecut în zăvorâre fără ieşire 17 ani şi s-a sfârşit în anul 1836, având 46 de ani de la naştere, înlocuind cu izbânda duhovnicească mulţi­mea anilor. Din pana lui curg şuvoaie de bucurie duhovnicească, insuficienţa studiilor de faţadă fiind înlocuită de o mare valoare duhovnicească. Această cărticică a devenit una dintre cărţile mele de căpătâi.” (Culegere de scrisori, 1995).

163

Barant şi-a spus părerea că acolo se vedea ade­vărata simplitate sfântă, fără niciun fel de adaos. Cu aceasta s-au încheiat şi discuţia şi masa, iar invitaţii s-au împrăştiat pe la casele lor.

Peste ceva timp, în Postul Mare, arhimandritul Ignatie a fost chemat la mitropolit, unde în faţa adu­nării tuturor membrilor Sinodului şi a procurorului i s-a adus la cunoştinţă ordinul semnat de ţar prin care i se interzicea ieşirea din mănăstire fără voia ţarului.

Ţarului i s-a adus la cunoştinţă că la prânzul din casa lui Barant, arhimandritul a început o discuţie despre religie cu abatele şi că, neputând să o susţină, a fost nevoit să întrerupă discuţia. Solemnitatea si­tuaţiei a fost atât de bine organizată, că nu a fost uitat nici doctorul, pe care l-au chemat în caz că era nevoie de ajutor medical, dacă pedeapsa funcţiona cu efectul intenţionat. Dar nu a fost nevoie de doctor în acel moment, arhimandritul ducându-şi în pustie inima, vătămată de un atac nervos începutul unui anevrism al inimii, din cauza căruia, în cele din urmă, s-a şi curmat viaţa sa.

Se spune că pricina acestui ordin de sus a fost faptul că Curtea Regală Rusă avea neînţelegeri cu cea Franceză, dar în esenţă au fost cu totul alte pricini. Nu se poate să nu presupunem că ţarul însuşi era mâniat pe arhimandrit şi că, observând aceasta, pro­curorul a profitat de această stare a lui pentru a-l do­borî pe arhimandrit.

Cam pe atunci, adică la sfârşitul anului 1839, o frumuseţe a acelor timpuri, domnişoara curţii impe­riale V. Nelidova, a atras atenţia ţarului. La începutul lui ianuarie 1840, venind în Pustia Sfântului Serghie, ea i s-a destăinuit arhimandritului şi i-a cerut într-un fel liniştirea conştiinţei sale în legătură cu căderea care o aştepta, îndreptăţind această cădere prin măreţia

164

acelei persoane părtaşă la acest păcat, care o atrage către el, pe lângă acestea spunând că duhovni­cul ţarului, V.B. Bajanov, a asigurat-o că nu e niciun păcat şi a plecat de la arhimandrit foarte nemulţumi­tă că acesta, dimpotrivă, i-a demonstrat prin cuvinte­le Domnului că poziţia înaltă a omului căzut în acest păcat nu doar că nu îndreptăţeşte pe niciunul din cei doi care păcătuiesc, ci îi sporeşte greutatea păcatului.

Pe de altă parte, în acel sfârşit al prânzului din casa lui Barant, o importanţă destul de însemnată a avut-o schimbarea atitudinii faţă de arhimandrit a procurorului-şef Protasov. La începuturile acestei funcţii, Protasov era foarte binevoitor cu arhimandri­tul Ignatie. El îl cunoştea încă de tânăr, având o pă­rere foarte bună despre educaţia sa şi învăţătura du­hovnicească unită cu experienţa lui de viaţă şi a avut chiar intenţia de a-l face rector al Academiei Teologi­ce din Sankt-Petersburg, dar acestei iniţiative i s-a împotrivit mitropolitul Moscovei, Filaret.

Odată, într-o discuţie sinceră, arhimandritul Ig­natie i-a spus contelui mâhnirea sa, că în Sinod s-a dezvoltat luarea de mită, simonia, încât orice chestiu­ne pentru a fi rezolvată, trebuie plătită. Contele a ră­bufnit, a cerut dovezi. Arhimandritul nu a pregetat să le aducă. Apoi, unul din ucenicii arhimandritului Ig­natie, mânat de invidie, i-a raportat lui Protasov că arhimandritul are intenţia să-l demaşte public, acuzându-l pe el, Protasov, de abuz de putere. Acela a crezut şi între cei doi s-au iscat nişte relaţii potrivnice de lungă durată.

Când a venit vorba despre numirea unui epis­cop la eparhia Varşoviei, care ar corespunde necesi­tăţilor acestei ţări, ţarul i-a spus contelui că el are un om pentru acest loc şi l-a indicat pe arhimandritul Ignatie. Protasov i-a răspuns că el este încă tânăr,

165

între timp a început să acţioneze cu hotărâre şi a reu­şit să anuleze această numire. împrejurările discuţii­lor din timpul prânzului în casa lui Barant el nu le-a redat potrivit hotărârii Sinodului, căruia i-a transmis doar înalta poruncă spre a fi îndeplinită.

Nu se poate să nu credem zvonului că hotărârea de mai târziu a Sinodului de a nu ridica la rangul de episcop persoanele care nu au absolvit un curs în una din Academiile duhovniceşti a avut scopul exclusiv de a-i îngrădi această cale arhimandritului Ignatie.

în aceeaşi vară necesitatea l-a mânat pe mitro­polit să-l întrebe pe ţar dacă arhimandritului Ignatie îi este permis să iasă din mănăstirea sa pentru a vizita mănăstirile eparhiei în calitatea sa de arhiereu. îm­păratul i-a răspuns că el nu-i interzice să meargă ori­unde este nevoie, atunci când este îndatorat prin func­ţia sa. Din acel moment arhimandritul s-a folosit de acel drept de a ieşi din mănăstire, ca şi mai înainte. Dar aşa cum această permisiune a fost dată şi anun­ţată doar prin cuvinte, iar interdicţia exista pe hârtie şi sub formă de înaltă hotărâre, răuvoitorii au păstrat acest document şi nu au zăbovit să-l folosească într-o situaţie prielnică lor, care s-a şi ivit în scurt timp.

După moartea mitropolitului Serafim, locul acestuia l-a luat mitropolitul Antonie67. Lui i-a fost arătată această hârtie şi l-au încredinţat că are ace­eaşi putere ca la început. Această urzeală s-a desco­perit în felul următor. Generalul-guvernator al Sanktpetersburgului, Kavelin, l-a invitat pe mitropolit să sfinţească biserica din curtea sa şi l-a invitat şi pe ar­himandritul Ignatie în rândul împreună-slujitorilor mitropolitului. Atunci preasfinţitul Antonie l-a anunţat

67 Antonie (G.A. Rafalski, 1789-1848) mitropolit al Novgoro­dului şi Sankt-Petersburgului din 1843 până în 1848.

166

pe Kavelin că arhimandritul de la Mănăstirea Sfântul Serghie nu poate veni în casa lui din cauza motivului amintit mai sus.

Kavelin a limpezit toată problema: el i-a relatat întreaga situaţie ţarului şi înălţimea sa i-a spus mi­tropolitului în prezenţa tuturor celor adunaţi la Kave­lin că el, „dorind numai să-l păzească pe arhimandrit şi să-l ocrotească, a procedat astfel, iar dacă această poruncă a lui este primită altfel, înseamnă că nu a fost înţeles” şi tot atunci le-a spus tuturor că demult „îl cunoaşte şi îl iubeşte pe arhimandritul Ignatie, pentru că el întotdeauna a meritat şi merită asta”.

Vieţuind la Mănăstirea Nikolo-Babaevski, prea­sfinţitul Ignatie i-a transmis fratelui său Petru Alexan­drovici că în scurt timp după această întâmplare, i s-a cerut să se înfăţişeze personal ţarului la Palatul de Iar­nă. „Eu am intrat în sală, spune preasfinţitul, şi am văzut peste două săli, în uşile celei de-a treia, pe însuşi ţarul, care, ameninţându-mă cu degetul arătă­tor al mâinii ridicate, mă privea atât de mânios că, făcându-i o plecăciune, eu am început a-l ruga în gând pe Domnul să mă miluiască în viaţa viitoare, când aici pe pământ eu sunt acuzat de ceea ce nu sunt vinovat şi sunt pedepsit fără iertare. Traversând următoarea ju­mătate a sălii, eu, după obicei, m-am închinat din nou chipul ţarului a început să se schimbe şi când, după încă două plecăciuni obişnuite, eu m-am apropiat de el, atunci el m-a îmbrăţişat, s-a purtat foarte milostiv cu mine şi m-a lăsat să plec cu atâta bunăvoinţă neaş­teptată, încât m-am îngrozit că din pricina laşităţii mele, am îndrăznit să-L rog pe Dumnezeu pentru ier­tare pământească, care cu atâta vădire şi repeziciune mi-a fost dăruită. Atunci mi-am dat o poruncă mie însumi, ca pe viitor să nu mai îndrăznesc să-L rog pe Dumnezeu pentru nicio bucurie pământească”.

167

CAPITOlUl X

Dragostea pentru slujirea monahismului atât prin propriul exemplu cât şi prin scrierile sale era un dar binecuvântat, crescut în el din voia Domnului. Pronia lui Dumnezeu l-a înconjurat din fragedă copi­lărie în casa părintească, astfel că indiferent de direc­ţia educaţiei şi a studiilor clasice, pe care se străduiau să i le dea părinţii, însăşi această străduinţă a influ­enţat cu deosebire dezvoltarea iubirii sale pentru via­ţa duhovnicească contemplativă şi pentru tăcere. La cincisprezece ani, terminând cursul de ştiinţe pregă­titoare în casa părintească, el a simţit deja prezenţa plină de har a lumii duhovniceşti. „O linişte nespusă, spune el în Plânsul meu, s-a ridicat în mintea şi în inima mea. Dar eu nu o înţelegeam, eu credeam că aceasta e starea obişnuită a oricărui om.” (Experienţe ascetice, vol. 1).

Mai târziu, cum am văzut, voinţa sinceră, râvna cu care a trecut prin toate împrejurările vieţii şi boli­lor sale i-a întărit convingerea că are o chemare de sus pentru această slujire şi, cu o voinţă puternică şi plină de bărbăţie, a luat această nevoinţă asupra sa ca pe o cruce, arătată lui chiar de mâna lui Dumnezeu. Muncind din toate puterile, cu o abnegaţie rară în zi­lele noastre, el a păşit pe calea strâmtă a Evangheliei, pentru ca prin lucrarea poruncilor lui Hristos să-şi sporească talantul primit. De aceea iubirea sa pentru slujire învingea toate obstacolele şi triumfa asupra tuturor nestatorniciilor vieţii.

în el vieţuia duhul credinţei vii în pronia dum­nezeiască, ceea ce era simţit de toţi care-l cunoşteau şi este mărturisit clar în lucrările sale. El considera că

168

viaţa omului care se predă cu totul îndrumării proni­ei este orânduită după un plan dumnezeiesc, prototipul căruia a fost schiţat în sfintele evenimente ale poporului ales de Dumnezeu. Privind viaţa monahală ca pe o călătorie prin pustia pământească şi ca pe o pregătire pentru intrarea pe pământul făgăduit al veşniciei, el ne învăţa că trebuie să întrezărim această veşnicie încă din timpul existenţei pământeşti, pen­tru a ne asigura intrarea binecuvântată în ea, dincolo de mormânt. Aceasta nu era o simplă şi superficială alegorie, ci conştiinţa dobândită prin lucrare duhov­nicească ale cărei dovezi grăitoare le-a trăit el însuşi.

Deseori, când izvorul firesc al bunelor sale do­rinţe seca din pricina vitregiilor şi furtunilor vieţii, în el apăreau pe neaşteptate noi şuvoaie de gânduri bi­necuvântate, curgând dintr-odată şi reînnoind pute­rile secate. Amărăciunile vieţii se dizolvau prin pu­terea răbdării şi se prefăceau în simţăminte de bucu­rie duhovnicească, plăcute pentru simţirea duhovni­cească.

El avea darul deosebit de a privi totul duhovni­ceşte: cele mai mici întâmplări, infime, deseori căpă­tau înlăuntrul lui un sens adânc duhovnicesc şi întot­deauna aveau răsunet în învăţătura spirituală pe care o urma; acestea ofereau o hrană îmbelşugată minţii şi inimii sale şi nu arareori cuvintele se revărsau într-o armonie divină din sufletul său duhovnicesc-poetic. Astfel sunt operele sale Fericit bărbatul, Paharul lui Hristos, Cântec sub acoperământul crucii, Plânsul unui monah şi multe altele.

Din aceste particularităţi ale vocaţiei şi stării duhovniceşti se vădeşte că a se exprima în scris era pentru arhimandritul Ignatie o necesitate sufletească. Străduindu-se să descopere esenţa vieţuirii monaha­le, arhimandritul Ignatie s-a nevoit să o înfăţişeze în

169

el însuşi şi prin arta cuvântului a zugrăvit pentru alţii frumuseţea obiceiurilor monahismului străvechi egip­tean, care era modelul şi scopul nevoinţei sale duhov­niceşti.

Călugăria după învăţătura Sfinţilor Părinţi, în mare parte egipteni, a fost din copilărie gândul său călăuzitor. Călăuzit de această învăţătură, el nutrea o iubire fără seamăn în zilele noastre pentru monahis­mul chinovial şi această iubire era întru totul justifi­cată. El vedea începuturile călugăriei ca bază a ştiin­ţei ascetice, unde se nasc şi se dezvoltă deprinderile călugăreşti, şi în genere vedea monahismul ca pe şti­inţa ştiinţelor.

în acest duh el îndruma pe oricine avea încli­naţie spre monahism şi cu puterea propriei sale năzuinţe către exemplele înalte, avea o puternică influ­enţă asupra sufletelor tinere, nealterate de viaţă. Pe aceştia îi primea cu căldură ca pe rudele sale duhov­niceşti, în familia sa duhovnicească, şi îi îndruma prin cuvintele sale experimentate, care erau atât de lucrătoare, încât prefăceau inimile, schimbau năravu­rile multora.

Arhimandritul Ignatie era înzestrat din belşug cu iscusinţa de a primi spovedania gândurilor, ceea ce în zilele noastre e o raritate. Experienţa multilate­rală, înţelegerea adâncă, atenţia permanentă şi exac­tă asupra sinelui l-au făcut foarte iscusit în observa­rea rănilor sufleteşti, de care el se atingea întotdeau­na cu cel mai fin bisturiu al cuvântului duhovnicesc. Ştiind să se stăpânească în orice împrejurări ale vie­ţii, necăzând cu duhul nici în cele mai delicate situa­ţii, el transmitea aceeaşi tărie şi celor care îşi spove­deau gândurile lor: după spovedania la el, tristeţea apăsătoare li se părea o nălucă neînsemnată.

170

Viziunea corectă asupra naturii pătimaşe a omului, roada multor ani de auto-observaţie, a fost ex­primată în articolul Atitudinea creştinului faţă de patimile sale68, şi a constituit un izvor de mângâiere pentru ucenicii săi duhovniceşti, determinându-i să se exprime cu deplină libertate, încredere şi neînfri­care, în timpul spovedaniei, ei auzind întotdeauna răspunsul care îi împăca întru totul cu ei înşişi. Dese­ori, un exemplu din propria viaţă, adus de stareţ, sau indicaţia vreunei întâmplări dintr-o carte, se potri­veau atât de mult cu situaţia spovedită, că nu rămâ­nea nicio îndoială sau nelămurire în sufletul celui ca­re se spovedea ucenicul pleca întotdeauna de la sta­reţ cu mângâiere.

Spovedania gândurilor călugărilor începători în faţa stareţului a stat întotdeauna la temelia vieţii mo­nahale, aceasta intrând ca o condiţie obligatorie în sfera educaţiei duhovniceşti a arhimandritului Igna­tie.

Lupta cu gândurile este chinuitoare, mai ales la începutul nevoinţei, când novicele încă nu s-a obiş­nuit să lupte împotriva lor cu arma rugăciunii. Zidi­rea sinelui după îndrumarea cărţilor este folositoare şi necesară, dar nu este de ajuns. îi este greu tânăru­lui să se orienteze pe calea duhovnicească, neavând un exemplu, iar duşmanul îi războieşte cu deosebire pe aceia care aleg mănăstirea doar cu scopul de a se mântui, respingând toate foloasele şi avantajele lu­meşti. Pentru aceştia călăuzirea duhovnicească prin cuvântul viu în timpul spovedirii gândurilor este sin­gura cale, aceasta slujind ca bastion împotriva atacurilor

68 Atitudinea creştinului faţă de patimile sale articol neinclus în prima ediţie a operelor Sfântului Ignatie. în toate ediţiile ur­mătoare este inclusă în primul volum.

171

duşmanului şi făcând ca propria voinţă să fie fermă. Toate acestea sunt bune atunci când stareţul e într-atât de înţelept şi experimentat, încât poate să înţeleagă gândurile care îi sunt expuse şi să pătrundă cauzele lor şi urmările, altfel sfatul său va avea o acţiune distrugătoare, asemenea unui medicament administrat greşit.

La buna aşezare a vieţii duhovniceşti a începă­torului conlucrează şi acea situaţie când stareţul lui se află în fruntea cârmuirii. Acolo unde conduc mai mulţi ori stareţul depinde de altcineva nu există o li­bertate a relaţiilor duhovniceşti. Arhimandritul Igna­tie întrunea şi înţelepciunea duhovnicească şi puterea exterioară, şi de aceea vieţuirea sub cârmuirea lui şi în mănăstirea lui era un câştig preţios pentru cei ce căutau o viaţă monahală cumpătată.

în ciuda şubrezeniei sănătăţii sale, el a luat asu­pra lui sarcina de a asculta în fiecare zi spovedania gândurilor. Ucenicii lui aveau chiar obişnuinţa de a şi le nota zilnic şi ei îşi deschideau gândurile sincer, di­rect, pentru că stareţul era capabil să primească o astfel de spovedanie cu seninătate. Folosul de pe ur­ma spovedaniei gândurilor era evident. Cu toate acestea, stareţul nu-i supunea pe ucenicii lui la încer­cări grele, ci ţinea seama şi de capacităţile fizice şi de cele mentale ale fiecăruia, aşa că sub îndrumarea lui duhovnicească situaţia era avantajoasă, atât în plan fizic, cât şi duhovnicesc.

Iată părerea arhimandritului Ignatie însuşi, ba­zată pe urmarea strictă a învăţăturii Sfinţilor Părinţi: „Toţi Părinţii sunt de acord că monahul începător trebuie să respingă gândurile păcătoase şi reveriile chiar la începuturile lor, neintrând în dispută sau dis­cuţie cu ele. Mai ales trebuie procedat astfel cu gân­durile desfrânate şi cu reveriile.

172

Pentru apărarea împotriva gândurilor păcătoase şi reveriilor, părinţii propun două arme: 1) spovedi­rea neîntârziată în faţa stareţului a gândurilor şi reve­riilor, 2) adresarea neîntârziată către Dumnezeu cu rugăciunea fierbinte de a goni duşmanii nevăzuţi. Preacuviosul Casian spune: „întotdeauna urmăreşte capul şarpelui, adică începutul gândurilor, şi tot atunci spune-le stareţului. Atunci vei învăţa să calci în picioare începuturile primejdioase ale şarpelui, când nu te vei ruşina să le dezvălui pe toate, fără excepţie, stareţului tău”. Această metodă de luptă cu gândurile şi reveriile diavoleşti era comună pentru monahii în­cepători în perioada înfloritoare a monahismului.

începătorii care se aflau permanent pe lângă stareţii lor îşi spovedeau gândurile oricând, aşa cum se poate vedea în viaţa Preacuviosului Dositei, iar în­cepătorii care veneau la stareţul lor la o vreme stabi­lită, îşi spovedeau gândurile o dată pe zi, seara, cum se vede în Scara şi în alte cărţi patristice. Monahii străvechi considerau spovedania gândurilor şi călău­zirea după sfatul unui stareţ purtător de duh o nece­sitate fără de care mântuirea nu e posibilă.

îndrumările unui stareţ purtător de duh întot­deauna îl duc pe monahul începător pe calea legilor Evangheliei şi nimic nu îl desparte de păcat şi de în­ceputul păcatului — demonul, ca neîncetata şi sporita spovedanie a păcatului chiar la începuturile lui. Această spovedanie pune între om şi demon o vrajbă neîmpăcată şi mântuitoare pentru om. O astfel de spovedanie, nimicind duplicitatea sau ezitarea între iubirea pentru Dumnezeu şi iubirea pentru păcat, îi dă voinţei celei bune o forţă neobişnuită, de aceea şi reuşitei monahului îi dă o repeziciune neobişnuită, pe care o putem vedea din nou în viaţa Preacuviosu­lui Dositei. Acei monahi care nu puteau să lucreze

173

împotriva păcatului printr-o spovedanie permanentă şi deasă a gândurilor păcătoase, neavând stareţ, lu­crau împotriva lui printr-o permanentă şi deasă rugă­ciune.” (Creaţia Sfântului Ignatie. Ofrandă mona­hismului contemporan, Moscova, 1998, pp. 338-339).

în afară de îndrumarea duhovnicească, arhi­mandritul Ignatie se ocupa şi de dezvoltarea aptitudinilor artistice sau a cunoştinţelor ştiinţifice, după caz.

Astfel, observând în novicele Ivan Malîşev înclinaţia spre arte plastice, el i-a dat posibilitatea de a studia pictura la Academia de Arte, care a dezvoltat în el cu­noştinţele şi bunul gust într-atât, încât acest novice, în prezent, arhimandritul Ignatie (Malîşev), egumen al Mănăstirii Sfânta Treime sfântul Serghie, are faima de specialist atât în pictură, cât şi în arhitectu­ra bisericească.

Unui alt novice, Ivan Tatarin (astăzi, arhiman­dritul Iustin69, egumenul Mănăstirii Nicolo-Babaevski), care a intrat sub ascultarea lui la vârsta de 16 ani, având un glas minunat de tenor, i-a oferit posibi­litatea de a studia canto şi muzica sub îndrumarea cunoscutului maestru rus Glinka, care a făcut din acest tânăr dăruit un minunat cântăreţ şi compozitor de cântări duhovniceşti într-un duh pur ortodox. în­deobşte, cu lucrarea şi grija înţeleaptă sub toate as­pectele ale acestui părinte şi învăţător duhovnicesc,

69 Arhimandritul Iustin (I. G. Tatarinov, 1827-1890) ucenicul devotat şi adeptul Sfântului Ignatie. La 16 ani a intrat în mă­năstirea Sfânta Treime a Sfântului Serghie, a devenit chileinicul principal al arhimandritului, împreună cu el a mers în Caucaz, apoi la mănăstirea Nicolo-Babaevski, unde a fost egumen. în­tr-o scrisoare către fratele său, P. A. Briancianinov, Sfântul Ig­natie scria: „...Părintele Iustin este unica persoană cu care sunt în unitate duhovnicească, având abnegaţie şi capacitatea de a purta neputinţele aproapelui”. (Culegere de scrisori, 1995).

174

în monahii începători s-au dezvoltat gustul şi dragos­tea pentru educaţia şi studiile ştiinţifice.

Comunicarea arhimandritului Ignatie cu per­soanele străine era pătrunsă de o duhovnicie deosebi­tă: el avea faţă de toţi o atitudine cumpătată, ne­schimbătoare, ca şi cum titlul de nobleţe sau catego­ria nu aveau asupra sa nicio influenţă. El pătrundea întotdeauna în structura sufletească a omului, cea mai mică atenţie acordând-o aspectului acestuia, şi deseori le repeta apropiaţilor săi că el ţine minte în­totdeauna sufletul omului, nu şi trăsăturile feţei.

Să se păzească de impresiile inutile l-a învăţat nevoinţa sa interioară, care cerea o strictă auto-ob­servaţie faţă de toate senzaţiile pătimaşe, şi de aceea nevoitorul îşi stăpânea acele mişcări ale sângelui care se întâmplă de obicei în timpul întâlnirilor bucuroa­se, al discuţiilor savuroase cu tot felul de oameni şi scot la iveală simţăminte pătimaşe.

Apropiindu-se, prin natura sa, de temperamen­tul sanguin, el veghea îndeobşte cu mare băgare de seamă asupra păcii sufleteşti, înăbuşindu-şi orice avânturi de prisos şi analizând cu stricteţe însuşirile oricărei impresii sufleteşti. De aceea în lucrarea sa Experienţe ascetice deseori se aminteşte de mişcările sângelui, care împiedică sporirea duhovnicească, des­pre gelozie, provenită de la fierbinţeala sângelui, des­pre felurite acţiuni ale sângelui în felurite patimi şi altele asemenea, ceea ce arată o adâncă şi multilate­rală observaţie a stareţului asupra naturii duhovni­ceşti a omului şi a influenţei trupului şi sângelui asu­pra ei.

175

CAPITOLUL XI

Provenienţa socială îşi lasă amprenta specifică asupra naturii duhovniceşti a persoanei, transmiţându-i acele trăsături sociale, în urma cărora ea îşi păs­trează caracteristicile de castă, în orice situaţie ar fi aşezată de mâna Proniei. Unii, personalităţi integre, îşi păstrează aceste caracteristici sociale în orice îm­prejurări ale vieţii, alţii le pierd într-o măsură mai mare sau mai mică; fiind aşezaţi în alte medii sociale, ei sunt uniformizaţi de mediul înconjurător şi de ace­ea se obişnuiesc mai uşor cu el.

în arhimandritul Ignatie se făcea puternic sim­ţită originea sa socială. Permanenta lui năzuinţă către activitatea independentă, după propriile convingeri şi gânduri, fără influenţe din afară, arată limpede acel mod de a acţiona care, în clasa lui socială, în general, se manifesta prin bunul plac al fiecăruia, acesta con­stituind trăsătura morală specifică a nobilimii con­temporane arhimandritului.

Această independenţă era o trăsătură firească a arhimandritului Ignatie, cu toate acestea ea se supu­nea lucrării sale religioase şi se călăuzea întru totul după aceasta. Respectul pentru propria persoană, această trăsătură de neşters a obârşiei sale, era de asemenea propriu naturii sale morale, care nu avea nicidecum un caracter egoist şi întotdeauna s-a îm­păcat cu smerenia monahală; excludea doar slugărni­cia faţă de oameni şi tot ce umilea demnitatea omului duhovnicesc.

în urma acestor privilegii ale obârşiei sale socia­le, desăvârşite prin învăţătura Sfinţilor Părinţi, care a făcut să lucreze în viaţa sa legile Evangheliei, Arhi­mandritul Ignatie se evidenţia în acel mediu căruia îi

176

aparţinea prin cinul său. Puternica lui personalitate, călită prin sacrificii, nu putea să nu se remarce oriun­de şi oricând prin simplitatea sa sinceră, prin natura sa cu neputinţă de a se schimba, de a se conforma, (în 1867, protopresbiterul V.B. Bajanov s-a exprimat într-un mod nu foarte paşnic cu privire la episcopul Ignatie, adresându-i-se fratelui acestuia, P. A. Brian­cianinov: „Da, frăţiorul Dumneavoastră este un om de fier!” i-a spus el, ridicând pumnul mâinii drepte).

Din cauza acestei deosebiri sociale, o mare parte a înaltului cler, cu mici excepţii, îl ocolea pe arhiman­dritul Ignatie. Ei se exprimau îndoielnic despre com­portamentul lui, având cel mai condamnabil punct de vedere: desăvârşirea duhovnicească a arhimandritu­lui o explicau prin mişcările pătimaşe ale firii căzute; libertatea lui duhovnicească, felul direct de a fi le considerau mândrie, mai mult, o îndrăzneală jigni­toare; aspectul exterior, conduita sa reţinută şi bunul gust în toate, acele manifestări vădite ale apartenen­ţei sale sociale, le numeau vanitate şi lux; respectarea strictă a disciplinei, această moştenire a şcolii mili­tare o inovaţie stranie.

Lipsa de bunăvoinţă a mitropolitului Antonie faţă de arhimandrit nu era o taină pentru cei din jur. Invidia lucra ca să aprindă această stare de spirit a vlădicii din Sankt Petersburg. Din toate direcţiile se urzeau intrigi, peste tot căutau să-l compromită, să păteze bunul renume al arhimandritului, această ac­ţiune fiind favorizată şi de faptul că în mănăstire în acea vreme mai erau încă doi Ignatie, în afară de ar­himandrit. Dintre ei se deosebea mai cu seamă Igna tie,

177

poreclit „marele”70, vieţuitor al mănăstirii, deve­nit mai târziu arhimandrit şi egumen al pustiei Sfân­tului Nicandru din gubernia Pskov.

Având un glas puternic de tenor, cu o înfăţişare neobişnuit de plăcută, el arăta foarte bine în timpul slujbelor şi, ca un om inteligent, abil, sprinten din fi­re, avea capacitatea de a câştiga simpatia oamenilor. în noviciat, a avut ascultarea de chileinic principal al arhimandritului, unde a devenit cunoscut de toţi cei care îl vizitau pe egumen, ceea ce l-a ajutat mai târ­ziu, când a fost ridicat la treapta de ieromonah, să-şi menţină şi să-şi extindă cercul de relaţii.

în societate erau confundate persoanele lor şi tot ce se spunea despre Ignatie monahul, era atribuit arhimandritului Ignatie. Zvonurile răutăcioase lucrau în duhul lor de clevetire şi osândă, iar lucrătorul po­runcilor Evangheliei nu şi-a permis nici să facă, nici să spună ceva prin care i-ar fi fost foarte simplu să se îndreptăţească.

Cu iniţiativa mitropolitului Antonie, în Sinod a fost alcătuit un protocol pentru transferarea egume­nului pustiei Sfântul Serghie, arhimandritul Ignatie, la Mănăstirea Soloveţki, mănăstire stavropighială de categoria întâi, astfel încât, sub pretextul înălţării în rang, să fie trimis din Sankt-Petersburg ca o persoa­nă ce creează motive de ispită. Arhiepiscopul Ghedeon

70 Arhimandritul Ignatie (F.M. Vasiliev, 1806-1870) a fost tuns în monahism în anul 1837 în pustia Sfântul Serghie. Din iunie 1847 până în iunie 1848 a condus mănăstirea (pe durata conce­diului arhimandritului Ignatie). A murit având titlul de egumen al pustiei Sfântului Nicandru cu hramul Buneivestiri, din epar­hia Pskovului. Sunt publicate 45 de scrisori către el ale Sfântului Ignatie, care îl numeşte în aceste scrisori „prieten adevărat, nepreţuit” (Volumul 7. Scrisori. Moscova, 1993).

178

al Pskovului71, pe atunci membru al Sinodului, a oprit această iniţiativă, spunând: „Noi vrem să exilăm cinstea şi podoaba monahismului nostru din pricina unor acuzaţii pământeşti şi, asemenea Sinedriului, să-l condamnăm pe un om drept la caznă pentru aceea că el, în relaţie cu noi, acţionează nepotrivit înţelesu­rilor noastre, nu ne aşteaptă câteva ceasuri în antreu, când nu ne găseşte acasă şi comite alte asemenea jig­niri pentru înţelegerea noastră despre propria demni­tate, înţelegere care nu se potriveşte cu înţelegerea sa despre obligaţiile pe care le are faţă de noi”. Acest pro­test al preasfinţitului Ghedeon a avut influenţă şi ho­tărârea nu a fost înfăptuită.

Altă pricină a relei-voinţe a clerului faţă de arhi­mandritul Ignatie consta în nepotrivirea studiilor ştiinţifice care i-au influenţat concepţiile, principii­le, convingerile, modul de a gândi -, atât cu întreaga structură a vieţii spirituale, cât şi cu însăşi activitatea exterioară. Primind educaţie într-o instituţie de învă­ţământ lumească, apoi trecând la studiul individual al scrierilor Sfinţilor Părinţi în izolarea mănăstirească şi având o viaţă monahală activă, arhimandritul Ig­natie se deosebea de confraţii săi din clerul învăţat prin cultura sa teologică, bazată pe cunoaşterea expe­rimentată a vieţii ascetice şi într-o oarecare măsură era pătrunsă de elemente ale ştiiinţelor lumeşti, anu­me fizico-matematice. Nici fizica, nici matematica nu erau incluse pe atunci în programele şcolare ale instituţiilor de învăţământ duhovniceşti.

Urmând cu stricteţe calea ortodoxă, arhiman­dritul Ignatie mărturisea ferm că Cuvântul lui Dumnezeu,

71 Ghedeon (G.I. Vişnevski, 1797-1849) arhiepiscop de Poltava şi Pereiaslavli (în manuscris este numit greşit arhiepiscop de Pskov).

179

scris prin insuflarea Duhului Sfânt, trebuie să fie lămurit de oamenii reînnoiţi de harul lucrător al Duhului Sfânt, aşa cum erau Sfinţii Părinţi ai Orien­tului ortodox, şi de aceea respingea total tâlcuirile ar­bitrare pe teme teologice, provenite din raţiunea spi­rituală a scriitorilor de altă religie. Pe lângă acestea, principiile lui despre unele subiecte teologice se deo­sebeau prin materialism propriu unei minţi dezvol­tate prin studierea ştiinţelor exacte şi luminată prin propria experienţă ascetică -, fiind astfel străine minţii unui idealist-visător care nu e obişnuit să veri­fice principiile sale sau să le supună legilor arătate de o ştiinţă concretă, exactă. De aici vine şi acea adver­sitate între concepţiile ştiinţifice exacte şi cele filoso­fice abstracte.

Comparându-le şi pe unele, şi pe altele, autorul Experienţelor ascetice spune: „Ştiinţele exacte se sprijină pe experienţa materială, care demonstrează adevărul teoriilor emise de acestea, care fără aceste demonstraţii nu-şi au locul în ştiinţă. Filosofia este lipsită de o modalitate hotărâtă de a convinge con­stant prin experienţă. Libertatea care e dată în filosofie bunului plac, visării, plăsmuirilor, aiurelii eloc­vente, nu este tolerată de ştiinţa exactă, precisă! Pe lângă toate acestea, filosofia este, de obicei, foarte mulţumită de sine.” (Experienţe ascetice, Vol. I).

De aceea, dacă un teolog-matematician ia ca ba­ză pentru raţionamentul său, de exemplu, axiomele geometrice, atunci se pare că mintea lui îşi va clădi sistemul său după tipare, în conformitate cu toate adevărurile ştiinţifice, iar teza şi concluziile, în mare, sunt identice cu principiile de bază el neputând cugeta altfel. Alte raţionamente ce resping astfel de concluzii din cauza unei posibile nepotriviri cu noţiu­nile arbitrare, visătoare, vor fi întotdeauna inexacte,

180

greşind împotriva adevărurilor ştiinţifice. Părerile contrare se iscă aici în pricipal din cauza neacceptării adevărurilor matematice din partea celor care sunt străini de matematică.

Această nepotrivire în educaţia ştiinţifică în ge­neral şi în cea teologică, în special, a avut ca urmare neîncrederea unei mari părţi a clerului faţă de scrie­rile arhimandritului Ignatie, considerându-le neco­respunzătoare spiritului culturii academice, chiar da­că aveau un caracter pur ortodox.

în urma unor directive ale înaltului cler, li s-a dat poruncă cenzorilor duhovniceşti să „îndrepte” lu­crările arhimandritului Ignatie, astfel încât să-i fie distrusă dorinţa de a-şi da operele sale duhovniceşti la tipărit. Această dispoziţie a fost aplicată broşurii sale Cupa lui Hristos72. Ea s-a vândut imediat, a fost plătită în cele din urmă cu 10 ruble exemplarul, dar a doua ediţie nu a mai fost posibilă din cauza corectu­rilor cenzurii, care a mutilat articolul, făcându-l de nerecunoscut. Despre această dispoziţie a conducerii duhovniceşti vorbea cenzorul arhimandrit Avacum în cercurile intime, îndreptăţindu-se în faţa celor care îi aduceau reproşuri în această privinţă. Cu greu, da­torită străduinţei personale a lui Senkovski, au mai ieşit două articole tipărite în revista sa „Bibliotecă pentru lectură”:73 Iosif cel Frumos şi Mănăstirea Va­laam?. După aceea multă vreme lucrările arhiman dritului

72 Cupa lui Hristos, tipărită în 1849.16 pagini. Este o ediţie rară, lipseşte din Biblioteca Naţională a Rusiei, se află în biblioteca pustiei Optina.

73 în revista „Biblioteca pentru lectură” au fost publicate nu două, ci trei articole ale arhimandritului Ignatie, semnate cu criptonime: 1. Mănăstirea ValaamBiblioteca pentru lectură, 1847, semnat I.I.I. 2. Amintiri despre mănăstirea Borodino în aceeaşi revistă, în anul 1847, semnat I. 3. Iosif: o povestire sfântă împrumutată din Cartea Facerii, în aceeaşi revistă, anul 1849, semnat I.

181

Ignatie au circulat sub formă de manuscrise printre persoanele care se foloseau de sfaturile sale duhovniceşti.

Scriind despre tinereţea sa, autorul Experienţe­lor ascetice spune că „mintea ardea de dorinţa de a afla unde se ascunde credinţa adevărată şi adevărata învăţătură despre ea, străină de rătăcirile dogmatice şi morale”. Având această sete de a dobândi cunoş­tinţele adevăratei credinţe, el a mers spre acestea pe o cărare aparte, alăturând educaţia sa teologică stu­diului individual al Sfinţilor Părinţi în singurătatea mănăstirii, având o viaţă monahală activă.

Nevorbind anume despre articolele ascetice, conţinutul predicilor sale este luat din ascetismul ex­perimentat şi poate este înţeles clar doar de acei care cunosc singuri, din experienţă, renaşterea duhovni­cească interioară, în al cărei duh este scrisă Predica ascetică.

Când unui stareţ care se nevoia în zăvorâre în Mănăstirea Sviatogorsk, ieroschimonahul Ioan, i-au fost citite câteva rânduri din Plânsul unui monah, el a exclamat: „Cît de drept se spune aici, doar că eu nu pot să redau asta prin cuvinte, în mod ştiinţific, dar iată, aici, în inimă, se simte totul aşa cum se spune acolo”. Nu este inutil să adăugăm că acel nevoitor, proslăvit prin sfinţenia sa, era neînvăţat. Acesta este caracterul general al tuturor operelor duhovniceşti ale episcopului Ignatie.

în articolul „Despre monahism: Convorbire în­tre nişte creştini pravoslavnici, un mirean şi un mo­nah” (Experienţe ascetice, Vol. I), autorul, exprimân­du-şi părerea sa despre educaţia duhovnicească oferită

182

de instituţiile de învăţământ teologic şi viaţa mă­năstirească, a lămurit cauza modului său de activi­tate, spunând, printre altele, următoarele:

„între învăţătura predată în şcolile duhovni­ceşti, şi învăţătura care se predă sau ar trebui să fie predată în mănăstiri este o diferenţă foarte mare, deşi obiectul ambelor învăţături este acelaşi creştinismul... Prima învăţătură este teoretică, a doua este practică... Prima învăţătură poate fi asemănată cu te­melia unei clădiri, iar a doua chiar cu clădirea ridi­cată pe această temelie. Aşa cum este imposibil să fie construită clădirea fără temelia sa, tot aşa numai te­melia nu va sluji la nimic, dacă pe ea nu va fi ridicată clădirea...

Şcolile duhovniceşti au devenit o necesitate esenţială pentru Biserica Ortodoxă... creştinului pravoslavnic, mai ales celui care se pregăteşte să devină preot, trebuie să-i fie prezentate lămurit şi învăţătura adevărată a Bisericii Ortodoxe, şi întreaga luptă biru­itoare a sa cu duşmanii tainici sau văzuţi, cu cei as­cunşi sau descoperiţi, luptă ce durează de 18 veacuri, şi se întărâtă tot mai mult şi mai mult... Studiul teolo­giei cerea un timp scurt în primele vremuri ale creşti­nismului, acum el cere o vreme îndelungată; înainte putea fi transmis prin poveţe rostite în biserica lui Dumnezeu, acum necesită o predare sistematică în decursul câtorva ani. Transmiterea acestei învăţături în toată amploarea ei iată ţelul seminarelor şi aca­demiilor noastre duhovniceşti: acestea oferă cunoş­tinţe de bază, introductive despre creştinism, cum le numea Marc Ascetul (Cuvântul 4), cunoştinţe preda­te tineretului care nu a intrat încă în slujirea obşteas­că, pregătit pentru aceasta doar teoretic şi care nu cunoaşte învăţăturile transmise de experienţa vieţii.

183

Pe cunoaşterea teoretică despre credinţă trebuie să fie zidită cunoaşterea lucrătoare, vie, aducătoare de har. Pentru dobândirea acestor cunoaşteri îi este dată omului viaţa pământească. Creştinul care trăieş­te în mijlocul lumii după poruncile Evangheliei se va îmbogăţi neapărat nu numai cu cunoaşterea prin ex­perienţă, ci şi cu cunoaşterea prin har, într-o oare­care măsură. Nemăsurat mai mult trebuie să-şi îmbo­găţească cunoştinţele acela care, lepădând toate griji­le pământeşti, va folosi tot timpul său, toate puterile trupeşti şi sufleteşti pentru a-I fi plăcut lui Dumne­zeu adică monahul. El este numit în Evanghelie cel care deţine poruncile lui Dumnezeu, pentru că po­runcile lui Dumnezeu alcătuiesc toată averea lui...

Din această pricină, creştinii cei mai râvnitori ai tuturor veacurilor, terminându-şi studiile lor în şcoli, au păşit şi păşesc şi acuma în monahism, pentru a câştiga acea educaţie care se obţine doar pe această cale... Pentru izbânda creştinească personală nu este nevoie de erudiţie omenească, necesară învăţătorilor Bisericii, mulţi creştini neştiutori de carte, printre alţii şi Antonie cel Mare, intrând în monahism, au atins desăvârşirea creştină, răspândind lumina du­hovnicească asupra contemporanilor cu exemplul lor, învăţătura prin viu grai, darurile lor harismatice.” (Experienţe ascetice, Vol. I).

184

CAPITOLUL XII

Când propunerea mitropolitului Antonie de a-l muta, sau mai bine zis de a-l deporta pe arhimandri­tul Ignatie în Mănăstirea Soloveţ nu s-a înfăptuit, atunci dorinţa de a-l alunga din eparhie a stârnit con­ducerea eparhială să acţioneze în alt mod: printr-o sâcâială continuă, prin acuzaţii bazate pe zvonuri mincinoase şi în esenţă minore, dar care aveau un ecou dureros în sufletul mucenicului-egumen, fiindcă direcţia generală a acestei modalităţi de a acţiona înclina spre tulburarea mănăstirii însăşi, spre împiedi­carea dezvoltării rânduielii ei duhovniceşti-morale. Mitropolitul Antonie s-a îmbolnăvit şi a transmis conducerea eparhiei episcopului său vicar Natanail, un duşman înverşunat al arhimandritului, care, pri­mind paharul suferinţelor ca pe paharul lui Hristos, în răbdare şi tăcere, nu a suportat trupeşte acele amărăciuni chinuitoare, înaintea cărora sufletul său nu numai că nu a căzut, dar nici nu s-a înclinat.

Din noiembrie 1846, boala l-a ţintuit pe arhi­mandrit la pat, în chilie, de unde el nu a ieşit toată iarna. La sfârşitul iernii anului 1847, a cerut să fie eli­berat din funcţie pe motiv de boală, pentru a se odih­ni la Mănăstirea Nikolo-Babaevski din eparhia Kos­troma. Această cerere a fost ceea ce îşi doreau mi­tropolitul şi vicarul său. Atitudinea duşmănoasă a conducerii eparhiale faţă de egumenul pustiei Sfân­tului Serghie nu putea să fie o taină, chiar din pricina insistenţei prigoanei. A fost aprobată cererea de a se pensiona, depusă de arhimandrit şi această veste a ajuns la cunoştinţa unor persoane de la Palatul im­perial, care i-au spus ţarului toată situaţia şi au iniţiat o acţiune de protecţie a arhimandritului, în urma căreia

185

preasfinţitul Natanail i-a propus acestuia, prin intermediul Consiliului, un concediu de 11 luni la o mănăstire indicată de el, pentru a se vindeca de boa­lă, în loc să demisioneze definitiv.

Atitudinea din acea perioadă a conducerii epar­hiale faţă de arhimandritul Ignatie se poate observa mai bine în scrisoarea arhimandritului către arhie­piscopul de Kursk, Iliodor74, membru al Sinodului în 1847. în plus, aceasta destăinuie cât de sincer dorea şi cerea arhimandritul îndepărtarea lui totală şi în­singurarea în tăcere. Să prezentăm în întregime con­ţinutul ei:

„înaltpreasfinţia voastră,

Milostive arhipăstor şi părinte!

îmi exprim în faţa Dumneavoastră cea mai sinceră şi cordială recunoştinţă pentru milostiva compa­siune creştină faţă de situaţia mea. Văzând această compasiune a Dumneavoastră, îmi permit să Vă de­ranjez cu aceste rânduri. Potrivit compasiunii Dum­neavoastră, primiţi-le cu bunăvoinţă, cercetaţi cele redate în ele sub lumina gândirii duhovniceşti cu care Dumnezeu V-a dăruit.

în ucazul Consiliului este semnată de mine ur­mătoarea hotărâre a preasfinţitului vicar al Sankt-Pe­tersburgului, cu cererea din partea mea a unei revo­cări: «Consiliul se cuvine să-l întrebe pe egumenul pustiei Sfântului Serghie, arhimandritul Ignatie: nu va dori el să se folosească de un concediu temporar pentru a se vindeca, şi în acest caz se cuvine ca arhi­mandritul Ignatie să recomande acea persoană, că­reia i se pot încredinţa cu convingere obligaţiile care

74 Eleodor (I.B. Cistiakov, 1777-1861) arhiepiscop al Kurskului.

186

sunt în sarcina arhimandritului, până la întoarcerea sa, atunci când se va vindeca.

Fiecare acţiune, după părerea mea, are mersul său specific, de la care este greu să te abaţi, şi la care ajută chiar piedicile. Dumneavoastră să nu mă jude­caţi dacă voi spune că văd în acţiunile oamenilor nevăzuta, dar puternica influenţă a proniei dumneze­ieşti, care, potrivit învăţăturii Preacuviosului Isaac Sirul, veghează cu deosebire asupra celor care au lăsat lumea zbuciumată pentru a-L căuta pe Dumne­zeul mântuirii lor: Căile Tale îmi vor ajuta mie, cânta David cel însufleţit de Dumnezeu.

în hotărârea preasfinţitului vicar am găsit şi gă­sesc indicaţia de a aduce acea anulare, prin care îmi exprim cererea de a fi destituit, cerere care nu a venit în clipa unei tulburări sufleteşti, ci a fost gândită ani de-a rândul şi de aceea are un caracter ferm şi înte­meiat. Prin faptul că mie mi se cere să indic o persoa­nă de nădejde pentru conducerea mănăstirii în tim­pul absenţei mele, sunt lăsate pe umerii mei grijile rânduielii mănăstirii şi răspunderea pentru toate câte se pot întâmpla. Prin numirea unei astfel de persoane mie îmi este imposibil să nu-l jignesc pe locţiitorul meu, îndepărtându-l din funcţia sa. Nu pot să-l înde­părtez, pentru că el singur, în condiţii prielnice, ar putea să menţină pustia Sfântului Serghie aşa cum este acum. Nu pot însă nici să-l numesc, din pricina cu­noscutei atitudini faţă de el a preasfinţitului vicar, care ar putea prin dispoziţiile sale să împiedice, să denatu­reze toate hotărârile lui, să tulbure mănăstirea, iar vi­na tulburării provocată de el însuşi să o pună pe sea­ma locţiitorului meu. în urma unor astfel de dispoziţii ale preasfinţiei sale, chiar dacă boala mea nu m-ar fi obligat să mă îndepărtez, nici mie nu mi s-ar mai cu­veni să rămân egumen al pustiei Sfântului Serghie.

187

Spunând acestea, n-am să mai lungesc vorba! Sunt foarte bucuros că boala mea îmi oferă o pricină puternică de a fi îndepărtat şi mă scuteşte de polilo­ghia dezgustătoare, care ar fi trebuit să conţină în­dreptăţiri şi acuzaţii, atât de contrare învăţăturii Mântuitorului, încât chinuie sufletul care a gustat câ­tuşi de puţin din dulceaţa păcii izvorâtă din respecta­rea poruncilor Bunului nostru Domn Iisus Hristos.

Prin însuşi mersul obişnuit al problemei şi des­coperind printre altele o angajare sufletească, hotărâ­rea preasfinţitului vicar păstrează caracterul general al comportamentului său faţă de mine. Acesta e un chip, acestea sunt nişte cuvinte din care se formează un fel de mască, ce la prima vedere pare a fi ceva. Dar privind-o mai îndeaproape, veţi vedea lipsă de viaţă, carton, farduri, rumenele, rea-voinţă, neloialitate faţă de conducere. Iarăşi, mă opresc să lungesc vorba. Să nu vorbească gura mea treburi omeneşti, să nu se târască gândul meu prin colbul pământesc şi să nu rătăcească în chibzuinţe omeneşti, întunecate şi izvorând numai tulburare, ci să-şi amintească de minuni­le Domnului şi de cuvintele gurii Sale. Căci acesta este Dumnezeul nostru şi pe tot pământul sunt căile Sale.

Vă voi spune direct şi simplu înalt Prea Sfinţiei Voastre: starea mea bolnăvicioasă cere îndepărtarea mea totală şi pentru totdeauna din pustia Sfântului Serghie. împrejurările contribuie îndepărtării mele. Văd în aceasta calea Domnului, văd întinsă către mi­ne mâna binefăcătoare a Domnului, care mă duce spre solitudine, că fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul meu (Ps. 37,18). în ochii mei oamenii sunt deoparte. Lucrează pronia lui Dumnezeu, în mâna Căruia oamenii sunt arme, arme oarbe atunci când doresc să rămână oarbe. De la vederea

188

proniei lui Dumnezeu inima mea îşi păstrează o pace adâncă faţă de împrejurări şi oameni. Iar pacea inimii este martora adevărului sfânt!

Atunci când, în ziua Preacuviosului Serghie, Dumneavoastră, vlădică sfinţit, vă aflaţi în pustia Preacuviosului Serghie pentru a sluji, atunci eu, în­tr-o discuţie duhovnicească sinceră, v-am spus înalt Prea Sfinţiei Voastre că am intenţia fermă de a re­nunţa la funcţiile mele pentru însingurarea netulbu­rată. Cu acest ţel am lăsat eu lumea, cu acest ţel per­manent îmi isprăvesc douăzeci de ani de mănăstire. Eu am dorit întotdeauna o singurătate adâncă; mă temeam de ea, recunoscându-mă necopt pentru aceasta, mă temeam să păşesc samavolnic în ea. Dar când ea se arată prin Pronia lui Dumnezeu, atunci binecuvântaţi-mă pe mine, cel care se apropie în nu­mele Domnului.

Ca unul care leapădă deja funcţia de egumen al pustiei Sfântului Serghie, pot să vorbesc cu sinceritate despre legăturile inimii mele cu această mănăstire. Vieţuiesc de paisprezece ani în ea, dar inima mea nu s-a lipit de nimic din ce este aici, nimic din ea nu îmi place. Doar pentru unii fraţi călugări nutresc o iubire sinceră. Mi se pare că îndată ce voi ieşi pentru totdea­una din pustia Sfântului Serghie, o voi uita. Eu m-am ocupat de rânduiala ei ca de o însărcinare, mi-am im­pus să iubesc această mănăstire, aşa cum în şcoala de ingineri-genişti mi-am impus să iubesc matematica, să găsesc un gust în studiul adevărurilor ei seci, pre­schimbate uneori în absurdităţi întortocheate.

Aflându-se în calea tuturor, înconjurată de toate obiectele celor mai diferite şi cumplite ispite, acest aşezământ nu corespunde deloc nevoilor vieţii mona­hale. Mai bine să fie aici vreo instituţie bineplăcută lui Dumnezeu şi pe lângă ea să activeze clericii căsătoriţi!

189

Nu este potrivită minţii mele pustia Sfântului Serghie! Şi nici eu nu îi sunt potrivit ei: doborându-mă cu răceli neîntrerupte şi boli hemoroidale, provocate de vijeliile de aici şi de apa calcaroasă, parcă îmi repeta întruna: tu nu eşti în stare să fii lo­cuitorul meu, pleacă de aici!

Orice hotărâre a Sfântului Sinod o voi primi cu respect adânc şi cu recunoştinţă: mă vor trimite de tot la odihnă, sau vor spune că mă trimit doar până la însănătoşire pentru tot sunt recunoscător. Cer nu­mai aceasta: să fiu dezlegat de pustia Sfântulu Ser­ghie. Am putut odată să o aduc la o rânduială oareca­re, dar nu sunt în stare încă o dată de această muncă! Ar trebui să fie formate inimi, să fie educaţi noi mo­nahi din cei tineri, care să-i înlocuiască pe vechii vie­ţuitori, împietriţi în obiceiurile lor. Pentru aceasta e nevoie de timp, de ani, e nevoie de puteri trupeşti şi spirituale: ele s-au tocit, repetarea aceleiaşi lucrări pentru ele este imposibilă!

Istovit de boli, trupul cere odihnă, linişte; sufle­tul, fiind sătul de vederea celor vremelnice, vrea să fie singur cu sine însuşi, înaintea lui se deschide veşni­cia, el se pregăteşte să păşească pe drumul părinţilor săi, are nevoie, are o nevoie extremă de această pre­gătire. S-a micşorat, a dispărut dinaintea lui vremea rămasă vieţii mele. Spre veşnicie! Spre veşnicie! în­spre aceasta sunt şi privirile, şi gândurile, şi inima!

Unii mă înspăimântă cu acele neplăceri care în­soţesc viaţa de odihnă nu numai a egumenilor, ci şi a arhiereilor. Le răspund: viaţa nu are roadă fără greu­tăţile sale, dar eu am văzut în amănunt viaţa mănă­stirească, nu numai de deasupra, dar şi de jos, petre­când mulţi ani ca novice. De asemenea, mi-a fost dat să văd şi pe unii egumeni, fiind cum s-ar spune la odihnă, dar de fapt activând în cel mai adevărat sens

190

al cuvântului. Din nou am văzut alţi egumeni, pentru care lăsarea funcţiei şi odihna a fost sursă de dobân­dire a liniştii adânci atât sufleteşte, cât şi trupeşte. Ca exemplu pentru aceştia din urmă pot să-l aduc pe cu­noscutul şi cinstitul părinte Teofan, arhimandritul din Novoezersk, adormit întru Domnul: eu am avut fericirea să-î văd, am avut fericirea să discut cu el.

După părerea mea, împrumutată din învăţătura preacuvioşilor învăţători ai monahismului, confirma­tă de propriile observaţii, egumenul care a lăsat func­ţia şi se odihneşte, dacă va dori să primească învăţă­turile Domnului, dacă va primi partea mariei şi se va păzi de oricare participare la partea Martei, atunci îşi va petrece liniştit, netulburat zilele sale, mai ales în­tr-o sihăstrie de obşte.

Am un sfătuitor, după al cărui sfat mă conduc în împrejurările de acum. Sfatul lui mă încântă, mă cu­cereşte! „Fericiţi, zice el, cei ce şi-au încins mij­locul cu simplitate şi fără multă iscodire pentru ma­rea de necazuri, din dragostea de Dumnezeu, n-au lu­at-o la fugă. Aceştia se izbăvesc degrabă în limanul împărăţiei şi se odihnesc în cortul celor ce bine s-au nevoit şi sunt călăuziţi sufleteşte prin greutăţile lor şi se vor bucura întru veselia nădejdii lor... Iar din cei ce au născocit multe gânduri şi au voit să fie foarte înţe­lepţi şi s-au predat pe ei unor vieţuiri meşteşugite şi s-au lăsat stăpâniţi de gânduri fricoase şi au voit să întâmpine şi să vadă de mai înainte pricinile vătămătoare, cei mai mulţi rămân mereu la uşile caselor lor, asemeni celor ce ziceau: „Am văzut nişte fii de uriaşi şi ne aflam înaintea lor ca nişte lăcuste” (Num. 13, 33). Aceştia sunt cei ce în vremea sfârşitului lor se află încă pe cale; sunt cei ce mereu voiesc să fie înţe­lepţi. De aceea nu voiesc să pună niciodată un înce­put. Iar cel simplu, pornind înot, trece marea în prima

191

căldură a sufletului, nefăcându-şi nicio grijă de trup.

Ia seama să nu-ţi fie multa înţelepciune lune­care a sufletului şi cursă înaintea feţei tale. Ci, încrezându-te în Dumnezeu, pune cu bărbăţie început drumului stropit cu sânge ca să nu te afli pururea lip­sit şi gol de Dumnezeu. Că cel ce se teme, sau aş­teaptă vânturi prielnice, nu va semăna. De aceea, nu căuta să fii prea din cale afară de înţelept, ci dă loc credinţei în cugetul tău şi adu-ţi aminte de zilele cele multe dinapoia ta şi de veacurile nepovestite de după moarte şi judecată şi nu te va cuprinde niciodată moleşeala. începe cu bărbăţie tot lucrul bun, nu te apro­pia de el cu şovăială şi nu te îndoi în inima ta în nă­dejdea în Dumnezeu, ca să nu-ţi fie osteneala fără fo­los şi lucrarea plugăriei tale, grea. Ci crede întru ini­ma ta că milostiv este Domnul şi dăruieşte celor ce-L caută harul ca un bun platnic, nu după lucrarea noas­tră, ci după râvna şi credinţa sufletelor noastre. Căci zice: „Fie ţie după credinţa ta” (Mt. 8,13). 75

Situaţia mea actuală se aseamănă foarte mult cu aceea în care eram când am părăsit lumea. Mulţi ju­decau şi îşi impuneau părerea despre starea mea, în­să puţini erau cei care aveau o privire corectă asupra acesteia. Lepădarea de lume poate fi oare înţeleasă, tălmăcită de acei care sunt înrobiţi cu totul de lume, sunt adânciţi cu mintea, cu sufletul, cu trupul în plă­cerile lumii? Citirea Părinţilor Bisericii m-a desprins

75 Sf. Isaac Sirul, Cuvântul 56 (în originalul rusesc e Cuvântul 58) Textul Sf. Isaac Sirul (de la „Fericiţi...” până la „...Mt. 8,13)” Filocalia. Sfântul Isaac Sirul. Cuvinte despre sfintele nevoinţe. Vol. X, Ed. Institutului biblic şi de misiune al BOR, Bucureşti, 1981, pp. 292-293.

192

de lume, m-a ajutat să rabd mâhnirile aduse de lume, ea mă cheamă spre însingurare, ca acolo să privesc în veşnicie, înainte de a păşi în cuprinsul ei nemărginit. Citesc, văd în mine, că vieţuind în singurătate, voi de­veni incapabil definitiv pentru orice îndatoriri exte­rioare!... însingurarea lucrează ca o otravă: omoară.

Dumneavoastră manifestaţi o atitudine atât de generoasă faţă de mine, încât eu cred că este de pri­sos să Vă mai rog ceva. Dezvăluind Preasfinţiei Voas­tre starea sufletului şi a trupului meu, eu las toate ce­lelalte în chibzuinţă Dumneavoastră. Dumneavoas­tră, având cunoştinţe duhovniceşti practice, atât de străine oamenilor cu o educaţie şi orientare lumeas­că, puteţi să-mi acordaţi un ajutor însemnat, oferindu-mi o direcţie potrivită cu scopurile mele, puteţi să-mi înlesniţi năzuinţa spre ele, şi prin aceasta şi atingerea lor. Cu acestea îmi veţi face un bine nepă­mântesc, un bine atât de demn de Domnul Hristos, un bine a cărui plată este în ceruri!

Cerându-vă sfintele Dumneavoastră rugăciuni şi binecuvântarea de arhipăstor, cu simţăminte de adâncă cinstire şi statornicie deplină, sunt onorat să fiu al Dumneavoastră...” (Culegere de scrisori, 1995).

în loc să fie scos la pensie, arhimandritului Ig­natie i s-au îngăduit numai unsprezece luni pentru a-şi reface sănătatea la Mănăstirea Babaevski. După plecarea arhimandritului în acest concediu, ţarul, întâlnindu-l odată pe Cihacev, a întrebat de sănătatea prietenului său şi i-a poruncit să-i scrie că aşteaptă cu nerăbdare întoarcerea lui. Această atenţie milostivă a ţarului a avut o urmare binefăcătoare asupra călugă­rilor din obştea pustiei Sfântului Serghie, descumpă­niţi şi frământaţi de plecarea arhimandritului Ignatie în concediu.

193

în vara anului 1847 arhimandritul i-a încredin­ţat administraţia mănăstirii locţiitorului său, ieromo­nahului Ignatie („cel mare”) şi a plecat la Mănăstirea Babaevski prin Moscova, unde a vizitat în trecere Mănăstirea de maici Borodino, la invitaţia egumenei Maria76, văduva generalului Tucikov, ucis în 1812 pe acest câmp în vestita luptă de la Borodino. Aici, după dorinţa egumenei, arhimandritul a avut seara o dis­cuţie cu monahiile mănăstirii despre monahism în general, ca despre calea către desăvârşirea creştină şi mântuirea veşnică, şi apoi, prin mijlocirea egumenei, i-a oferit o atenţie însemnată novicei Elizaveta Şahova??, cunoscută în mediul literar, care locuia la mă­năstire împreună cu mama şi sora sa.77

76 Egumena Maria (M.M. Tucikova, 1781-1852) întemeietoa­rea mănăstirii Spaso-Borodino, pe câmpul slavei de la Borodino în 1812. S-au păstrat descrierile întâlnirii şi ale convorbirilor duhovniceşti ale egumenei Maria cu arhimandritul Ignatie, între 30 iulie - 2 august 1847 la mănăstirea Spaso-Borodino, consem­nate de ucenica acestei mănăstiri, Maria Şahova. „însemnările comemorative despre viaţa egumenei Maria, întemeietoarea mănăstirii de obşte Spaso-Borodino, în lume Margarita Mihai­lovna Tucikova (născută Nariskina)”. Anul 1865. Numele arhi­mandritului Ignatie nu este amintit în carte.

77 Schimonahia Elizabeta (E.N. Şahova, 1822-1899) fiică du­hovnicească a Sfântului Ignatie. în 1837 şi în 1839 au fost tipă­rite două culegeri de poezie scrise de ea. Cu binecuvântarea arhimandritului Ignatie, a devenit ucenica mănăstirii Spaso-Bo­rodino în vremea stăreţiei mariei Tucikova, a continuat să scrie poezii, poeme, descrieri ale vieţilor nevoitorilor. A fost tunsă monahie cu numele Maria. în anii următori s-a nevoit în mă­năstirea Adormirii Maicii Domnului staro-Ladojsk, a fost sta­reţă a mănăstirii Vilensk-Mariinsk şi a obştii de surori de caritate „Acoperământul Maicii Domnului” din Sankt-Peters­burg. La începutul anilor 1890 s-a retras la odihnă în mănăsti­rea Staro-Ladojski, unde a primit schimă mare cu numele Elizabeta şi acolo a trecut la cele veşnice. Este vestită poezia sa scrisă arhimandritului Ignatie Briancianinov (egumenul mănăstirii Sfântul Serghie) - „A fost în vechime Sfântul Ignatie”Revista Patriarhiei Moskovei. 1995, nr. 12.

194

Şahova, în urma unor zdruncinări sufleteşti, a căzut în deznădejde şi a încercat să se înece, dar ten­tativa ei a fost oprită de mâna proniei lui Dumnezeu. Arhimandritul a liniştit-o cu un cuvânt de învăţătură duhovnicească şi apoi în toată vremea vieţii lui a ocrotit-o, susţinând-o şi duhovniceşte, şi material. Ea primea sfatul duhovnicesc, dar găsea întotdeauna chiar în sfatul cu pricina o îndreptăţire pentru a se abate de la el, iar de ajutorul material se folosea, fălindu-se cu milostenia celui mai milostiv dintre oameni.

Tot aici a făcut cunoştinţă cu viitoarea egumenă Antonia78, a Mănăstirii de maici Alexeevski, pe atunci ucenica de chilie a egumenei Maria Tucikova.

Ajungând la Mănăstirea Nicolo-Babaevski, arhi­mandritul Ignatie a mers în oraşul Kostroma pentru a se înfăţişa episcopului eparhial Iustin. S-a întâlnit cu cneazul Suvorov, care conducea vremelnic guber­nia Kostroma, având împuterniciri deosebite pe mo­tivul incendiilor provocate de răufăcători, apoi s-a stabilit fără să iasă din mănăstire, ocupându-se serios de însănătoşire. I s-au oferit chiliile compuse din pa­tru camere nu prea mari la un mezanin separat, si­tuat deasupra chiliilor egumenului. Această încăpere, despărţită de alte încăperi de locuit, era foarte priel­nică pentru tăcere. Dintr-o parte, înaintea ferestrelor chiliei se deschidea o privelişte maiestuoasă a ţinutului,

78 Egumena Antonia (Troilina, 1822-1897) în 1841 a intrat la mănăstirea Spaso-Borodino, unde a fost tunsă monahie în 1858; din 1861, egumenă a mănăstirii Patimilor lui Hristos, iar din 1871 a mănăstirii Alexeevski din Moscova. îi purta cinste Sfântului Ignatie ca unui ascet al credinţei şi învăţător al monahismului, în slujirea sa de stareţă a urmat exemplul lui de renaştere a stăreţiei prin spovedania gândurilor şi lucrarea minţii.

195

udat de râul Volga, din altă parte, ferestrele erau îndreptate spre interiorul mănăstirii. Aici arhiman­dritul Ignatie a scris multe scrisori duhovniceşti zidi­toare către felurite persoane. Aici a fost scris articolul „Mănăstirea Borodino” cu prilejul vizitei sale, amin­tite mai sus.

Vremea concediului a trecut repede pentru as­cet. în primăvara anului 1848, plecând din Mănăsti­rea Babaevski, arhimandritul Ignatie s-a îndreptat spre Vologda, ca ajungând în satul Pokrovskoe să se închine strămoşilor săi adormiţi şi mamei sale, să-şi vadă tatăl şi pe celelalte rude apropiate. Aici i-a os­pătat cu un prânz pe toţi ţăranii şi şi-a luat rămas bun pentru totdeauna de la locul său de baştină. Aici, lângă mormintele strămoşilor săi, el a scris articolul „Cimitirul”, cuprins în volumul 1 al Experienţelor ascetice.

Arhimandritul a ajuns în pustia Sfântului Ser­ghie la vremea hotărâtă. Vieţuirea pustnicească şi tă­cută în Mănăstirea Babaevski a sporit în el năzuinţa către o sihăstrie deplină. înştiinţându-l pe fratele său despre planul Sinodului de a-l trimite la Mănăstirea Soloveţki, el a spus: „S-au gândit să mă pedepsească, dar eu m-am gândit că mi-ar fi făcut o mare bineface­re mie, căruia nopţile de iarnă ale Petersburgului îmi erau neîndestulătoare pentru privegherile de noap­te”.

în vara anului 1848, pe 15 iunie, înălţimea sa imperială, marea kneaghină Maria Nicolaevna79, l-a în­vrednicit pe arhimandritul Ignatie cu invitaţia de a sluji o molitfă la palatul Novo-Serghievsk?? din afara

79 Maria Nicolaevna marea cneaghină, fiica ţarului Nicolae I (1819-1896). Palatul Novo-Serghievsk era reşedinţa ei de vară, aflat nu departe de pustia Sfântul Serghie, pe drumul Petergofsk, pe care însuşi sfântul l-a numit poetic „întinsa grădină englezească”. în prezent aici se află Institutul de Ştiinţe ale Naturii al Universităţii de Stat din Sankt-Petersburg.

196

oraşului, cu prilejul dobândirii unei părticele din moaştele Sfântului Serghie. în această împrejurare arhimandritul a scris un articol pe care l-a numit „O zi fericită”. Să îl redăm aici, întrucât acesta nu a fost inclus în culegerea de scrisori80.

„Mulţi sfinţi a crescut pământul rus. Ei strălu­cesc pe cerul Bisericii ţării noastre prin felurite daruri sfinţite. în această sfântă mulţime, Preacuviosul Ser­ghie străluceşte cu darul ajutorării patriei natale în primejdii şi furtuni, al păzirii şi al sprijinirii casei ei regale. A luptat împreună cu eroul din Donsk împo­triva hoardelor nenumărate ale lui Mamai, a luptat alături de urmaşii Donsk-ului împotriva răpitorilor, răzvrătiţilor din Kazani.

în vremea celei mai grele năpaste a ţării noas­tre, în timpul răscoalelor înfăptuite de impostori şi sarmaţi, Preacuviosul Serghie a săvârşit un semn dumnezeiesc, un semn istoric, un semn cum nu este înscris în filele istorice ale altor popoare. Precum va­lurile se zdrobesc, se risipesc, lovindu-se de o stâncă de granit, aşa toate strădaniile duşmanilor se zdro­beau de zidurile Mănăstirii Sfântului Serghie în faţa rugăciunilor sale, în faţa puterii lui Dumnezeu, che­mată şi atrasă prin rugăciunea sa. Pe o întindere nemărginită a Rusiei pustiite, zbuciumate, stătea La­vra Sfântului Serghie, stătea ca o piatră unghiulară. Această piatră a risipit valurile care înghiţeau totul în cale! Această piatră s-a făcut piatra de temelie a re­naşterii şi măreţiei Rusiei.

80 Este prima apariţie a povestirii „O zi fericită”.

197

Şi regii popoarelor, văzând ajutorul Ceresc, tri­mis prin mijlocirea Preasfinţitului Serghie, l-au în­drăgit pe el şi aşezământul său. Aici se grăbesc ei, la moaştele neputrezite ale bineplăcutului lui Dumne­zeu spre martorii pământeşti ai bucuriei din Ceruri, atunci când iubirea arzătoare pentru Dumnezeu se uneşte cu iubirea pentru ţar şi patrie. Sfântul Serghie este un sfânt al poporului rus. în vecinătatea stră­vechii capitale, Sfântul Serghie se odihneşte înaintea învierii, anunţând-o şi începând-o prin neputrezire şi prin prezenţa harului Dumnezeiesc în trupul său.

Este o minune!... Sufletele multora nu sunt vrednice de prezenţa în ele a harului Dumnezeiesc, dar trupul acesta este vrednic de această prezenţă! De obicei, trupurile omeneşti, la despărţirea de su­flet, îndată se molipsesc de putreziciune, dar acest trup rezistă de sute de ani putreziciunii, revărsând din el bună mireasmă! Acest trup este adormit de­mult, dar din el respiră viaţa şi se arată viaţa lui du­hovnicească veşnică prin felurite vindecări, prin fe­lurite semne, care sunt săvârşite asupra celor care cheamă ajutorul Sfântului Serghie, care se închină cu credinţă şi iubire înaintea trupului său, sfinţit de Sfântul Duh, ce vieţuieşte tainic şi profund în acesta.

Acum s-a săvârşit un moment fericit, ziua de azi trebuie să poarte numele de „zi fericită”. Chemat de o parte evlavioasă a Casei regale ruse, a venit printr-o părticică a trupului său; cu toată îmbelşugarea haru­lui dumnezeiesc, prezent în trupul său, Preacuviosul Serghie a venit în aşezământul cinstitoarei şi iubitoa­rei de Dumnezeu Maria. în inima ei s-a statornicit demult bunăvoinţa pentru bineplăcutul lui Dumne­zeu, ocrotitorul ţarilor şi a ţării.

Înfiinţându-şi aşezământul său de vară pe malul apei, pe un deal pitoresc printre desişurile de copaci

198

seculari şi rămuroşi, Maria a numit aşezământul cu numele Sfântului Serghie. Mâna ei, îndrumată de o inspiraţie de sus, îndrumată de iubirea pentru sfântul lui Dumnezeu, a schiţat imaginea bisericii. Construi­tă după propriul ei plan, biserica stă la capetele a do­uă alei, ce duc de la încăperea împărătească spre în­căperea lui Dumnezeu. Preacuviosul Serghie a zidit în mănăstirea sa Biserica Preasfintei Treimi. Urmându-l pe sfânt, Maria a închinat Biserica Preasfintei Treimi. Nu e de mirare că însuşi Sfântul Serghie a venit în aşezământul mariei.

Până pe 15 iunie în Petersburg a fost o vreme ploioasă, furtunoasă. Pe 15 iunie Maria a rânduit molitfa în Biserica Sfintei Treimi, înaintea moaştelor Sfântului Serghie. De dimineaţă un vânt uşor a alun­gat norii, mireasma verii s-a revărsat în aer, pe cerul albastru senin lumina soarele în toată sclipirea sa. Cerul părea bucuros: de parcă privea cu desfătare la fapta sfântă a fiicei ţarului rus, luând parte la aceasta.

La molitfă s-au adunat toţi vieţuitorii locuinţei împărăteşti a mariei, împărtăşind cu stăpâna lor râv­na pentru sfânt, mângâindu-se cu osârdia ei sfântă. Adâncită într-o atenţie profundă, evlavioasă, ea, îm­preună cu fiica sa mai mare, s-a înfăţişat înaintea moaştelor vindecătoare şi neputrezite ale dreptului lui Dumnezeu. Pe malul Beltului, în freamătul apelor şi al vântului mării, s-au auzit cântările de rugăciune ale preoţilor, cântări de laudă pentru Sfântul Serghie. Cântări de laudă pentru sufletul său care triumfă îm­preună cu îngerii la sărbătoarea veşnică a Cerului, cântări de laudă pentru moaştele sale, aduse în loca­şul binecuvântat al evlavioasei Maria.

După săvârşirea molitfei şi a rugăciunii întru ani mulţi şi roditori pentru marele ţar al Rusiei, pen­tru familia sa aleasă şi cununată de Dumnezeu, sfinţită

199

şi preaslăvită prin ungerea unsului, Maria a săru­tat sfintele moaşte ale sfântului locuitor, venit din nou să locuiască în locaşul ei. Când ea s-a retras, cei din casa ei s-au apropiat de sfânt cu acea credinţă simplă şi feciorelnică, ce se păstrează şi astăzi în ini­mile poporului rus şi alcătuieşte puterea lor duhovni­cească esenţială. 15 iunie este o zi numită „fericită” pe bună dreptate! în această zi, în aşezământul împă­rătesc Novo-Serghievsk, s-au născut atâtea gânduri, impresii, simţăminte sfinte, bineplăcute Cerului.

Să se pogoare binecuvântarea Cerului asupra ta, făptuitoarea acestei zile fericite. Să se pogoare aceas­tă binecuvântare asupra soţului tău, asupra copiilor tăi, asupra întregii tale case, asupra faptelor tale, a tuturor ceasurilor şi zilelor vieţii tale pământeşti şi cereşti. Iar noul vieţuitor al aşezământului tău să fie păzitorul, straja ta, aşa cum a fost strajă raiului he­ruvimul de foc. Să îţi vorbească tainic minţii şi inimii tale, să le spună voia Domnului, sfintele rânduieli ale veşniciei, schimbările grabnice a celor vremelnice, să te înveţe virtuţile înalte ale Evangheliei, care curăţesc şi luminează mintea, care singure vor păşi cu slavă în binecuvântata şi slăvită veşnicie. Tu l-ai primit aici, în lăcaşul tău, cu inima deschisă, cu iubire pe Sfântul Serghie, fie ca el să lucreze împreună cu tine la zidi­rea lăcaşului neputrezitor în aşezămintele sfinte şi veşnice ale Ierusalimului ceresc. Fie ca Sfântul Serghie să se roage pentru ca numele tău să fie înscris în Ceruri, în Cartea Vieţii, iar pe pământ să fie însemnat în cărţile istoriei cu razele luminoase ale slavei. Aces­te raze izvorăsc din curata şi sfânta virtute.

Alcătuit pe 15 iunie 1848”.

200

între timp mitropolitul Antonie a murit, iar lo­cul său l-a luat Nicanor81, care, de asemenea, era ne­încrezător şi răuvoitor faţă de arhimandrit, dar nu în­tr-atât ca înaintaşul său. Pe 21 aprilie 1851, arhiman­dritul Ignatie a primit distincţia Sf. Vladimir în treap­ta a 3-a. în acel an se desfăşura în eparhia Novgorod urmărirea penală în urma denunţului preotului Ale­xandru Ivanov, cu privire la faptele nelegiuite ale mo­şierului Strahov şi a plângerii acestuia din urmă, pre­cum că preotul i-ar fi întărâtat pe ţăranii lui Strahov să nu se supună.

Pentru urmărirea acestui caz a fost numită o co­misie alcătuită din înalţi funcţionari şi anume: preşe­dinte era consilierul Pereverzev, membru în Consiliul Ministerului de Afaceri Interne; de la Ministerul de Justiţie consilierul de stat Afanasenko şi din partea Corpului de Jandarmi — general-maiorul Ahverdov, iar din partea conducerii eparhiale a fost numit mai întâi protoiereul Kostrov de la Soborul Boroviceskisfânta Treime.

Acest caz avea nevoie din partea departamen­tului duhovnicesc de un delegat cu un caracter puter­nic şi cunoştinţe vaste despre această situaţie. Procu­rorul superior al Sinodului, contele Protasov, căpă­tând din timp acordul arhimandritului Ignatie pentru această sarcină, l-a propus Sinodului, care, ţinând seama de importanţa cazului, în data de 7 iulie 1851 l-a numit delegat-superior pe arhimandritul Ignatie, supunându-l pe protoiereul Kostrov conducerii sale. Acest ordin a fost primit de arhimandrit pe 10 iulie.

Ajungând pe 16 iulie la locul de investigare al cazului, în oraşul Ustiujna, el a primit pe 17 iulie o înştiinţare

81 Nicanor (N.S. Klemetievski, 1787-1856) mitropolit al Novgorodului şi Sankt-Petersburgului din 1848 până în 1856.

201

de la preşedintele comisiei că pe 12 iulie ca­zul a fost închis definitiv printr-o hotărâre a comisiei şi pe 15 iulie dosarul a fost trimis în Sankt-Peters­burg, rămânând doar concluziile acestei comisii, pe care le poate studia, dacă va binevoi. Pe 28 iulie a fost citit registrul încheiat al comisiei, la sfârşitul căruia arhimandritul a făcut următoarea notă: „Acest regis­tru a fost ascultat de mine, pe baza articolului 1031, volumul XV. Urmând codul de legi, am să prezint co­misiei părerea mea, iar pe baza articolului 1033, ace­laşi volum, rog frumos comisia să-mi permită să fac o copie a acestui registru”.

în concluzia sa, el a declarat că planul de acti­vitate al comisiei a fost nedrept, punând pe locul doi plângerea preotului Ivanovsk, iar pe primul loc plângerea lui Strahov; a mai declarat că acuzaţiile de implicare în acest dosar ale magistrului Nikitin sunt nefondate, iar învinuirile de învrăjbire a ţăranilor lui Strahov neîntemeiate şi a făgăduit că, ajungând în Petersburg, va prezenta conducerii o notă scrisă, spre a dovedi cele spuse de el, ceea ce a şi făcut.

Temeiul notei scrise era faptul că acea comisie a denaturat sensul poruncii imperiale şi cu întorsături birocratice s-a abătut de la îndeplinirea acesteia, înlocuind-o cu uneltirile sale pentru a-l apăra pe Stra­hov şi a-l învinui pe preot. Aceste înşelătorii birocra­tice au fost date pe faţă. Confruntate cu legile, acestea erau la fiecare pas o dovadă că adevărul fusese falsifi­cat cu bună ştiinţă de această comisie.

Această notă a fost adusă ţarului de către procu­rorul superior al Sinodului şi o nouă comisie de an­chetă, înfiinţată prin poruncă împărătească în 1852, cu participarea arhimandritului Ignatie ca delegat principal din partea bisericii, a dezvăluit adevărul faptelor săvârşite şi a întărit dreptatea concluziilor şi

202

acuzaţiilor aduse de arhimandritul Ignatie primei co­misii, exprimate atât în concluzia asupra registrului primei comisii, cât şi în nota scrisă.

în timp ce arhimandritul Ignatie se găsea la Mă­năstirea Nikolo-Babaevski, în pustia Sfântul Serghie venise novicele Ivan Grigorievici Tatarinov de la Mă­năstirea Golutinsk, un tânăr de 16 ani, tenor cu un glas minunat, de o neobişnuită amplitudine şi armo­nie. Arhimandritul l-a luat să-i fie chileinic principal şi, îngrijindu-se de dezvoltarea acestui tânăr dăruit, el a găsit mijlocul de a-l întâlni pe Mihail Ivanovici Glinka82, cunoscutul maestru al muzicii ruseşti.

Glinka a arătat un interes deosebit pentru stu­diile şi perfecţionarea tânărului. în discuţiile înde­lungi despre duhul şi caracterul muzicii bisericeşti ruse, arhimandritul Ignatie i-a împărtăşit lui Glinka convingerile sale duhovniceşti experimentate în pri­vinţa acestui subiect. Glinka, recunoscând adevărul cercetărilor şi observaţiilor arhimandritului, l-a rugat să pună pe hârtie aceste gânduri, ceea ce arhimandri­tul a şi făcut, scriind un articol numit Preotul creştin şi creştinul-maestru, în care a înfăţişat tot ce-i măr­turisise verbal lui Glinka. Să-l redăm aici integral.

Preotul creştin şi creştinul-maestru

„Maestrul. Vin către tine pentru un sfat sincer. Din copilărie sufletul meu este cuprins de iubirea pentru frumos. îl simţeam cum cânta un cântec divin preamărind pe cineva măreţ, ceva prea-înalt, cânta nedefinit pentru mine. Eu m-am dedicat studierii ar­telor, mi-am închinat lor întreaga viaţă. După cum

82 Mihail Ivanovici Glinka (1804 - 1857) mare compozitor rus, care a făcut să renască în muzică tradiţiile naţionale.

203

vezi, am ajuns la anii maturităţii, dar ţelul nu mi l-am atins. Acel ceva prea-înalt pe care îl venera inima mea este încă departe de mine. Inima mea continuă să-l vadă ca după un nor transparent sau după o per­dea transparentă, continuă tainic, tainic pentru mine însumi să-l preamărească în cântări: eu înţeleg că nu­mai atunci va fi mulţumită inima mea, când ţelul ei va deveni Dumnezeu.

Preotul. Cu ce ţi-ai sfârşit cuvântarea ta, cu ace­ea o voi începe eu pe a mea. E drept, singur Dumne­zeu este ţelul care poate mulţumi năzuinţa sufleteas­că a omului. Aşa suntem noi creaţi şi pentru aceasta suntem creaţi. Omului îi este dat să privească la Creatorul său şi să-L vadă în toată natura, ca printr-o sticlă, omului îi este dat să privească la El şi să-L va­dă pe El în sine însuşi, ca într-o oglindă. Când omul priveşte la Dumnezeu prin mijlocirea naturii, atunci îi cunoaşte puterea şi înţelepciunea Lui nemăsurată. Cu cât omul se deprinde cu această contemplare, cu atât mai mult Dumnezeu i se arată măreţ, iar natura îşi pierde înaintea Lui splendoarea sa, ca o mijloci­toare şi doar atât a minunatei privelişti. De la ve­derea lui Dumnezeu în noi înşine, ajungem la rezul­tate şi mai mari.

Când omul îl va vedea în el pe Dumnezeu, atunci privitorul şi cel privit se vor contopi laolaltă, într-o astfel de contemplare omul, căruia mai înainte i s-a părut că este o fiinţă de sine stătătoare, cunoaşte că el este o creatură, că el este o fiinţă cu totul jalnică, că el este un vas, un lăcaş pentru altă Fiinţă Adevăra­tă. Aceasta e menirea noastră pe care ne-o descoperă credinţa creştină, şi apoi însăşi experienţa prin măr­turisirea unanimă a minţii, inimii, sufletului şi trupu­lui. Dar înainte de această experienţă, altă experienţă ne mărturiseşte acelaşi fapt: nici contemplarea naturii,

204

nici contemplarea fiinţelor noastre proprii nu poate să mulţumească nevoia sufletului nostru, care ar trebui să fie însoţit de o măreaţă şi neîntreruptă fericire.

Unde nu este fericirea desăvârşită, acolo mai lu­crează dorinţa în inimă; dar când lucrează dorinţa, atunci nu este mulţumire. Pentru o mulţumire deplină şi prin urmare, şi pentru o fericire deplină, mintea trebuie să fie fără gânduri, adică mai presus de orice gând, şi inima fără dorinţă, adică mai presus de orice dorinţă. Nici contemplarea de sine stătătoare a natu­rii, nici singura contemplare a omului, nu-l poate aduce pe om în această stare şi nu poate să-i prilejuiască această stare. Cu atât mai mult aceasta e cu neputinţă, fiindcă în ambele subiecte binele cu răul sunt foarte amestecate, iar fericirea netulburată nu suferă nici cea mai mică fărâmă de rău: ea este desfă­tarea (mulţumirea) cu binele deplin.

Maestrul: Dar oare de ce noi nu vedem această teorie transpusă în practică?

Preotul: Aceasta este întotdeauna greu de găsit printre oameni, mai ales în vremea noastră. Dar ea a existat în toate timpurile creştinismului şi există şi astăzi nu este observată de mulţime, care, tinzând aproape doar spre dezvoltarea materială, nu poate fi interesată de adevărata frumuseţe, să o vadă, să o în­ţeleagă şi să o preţuiască. Oamenii dăruiţi cu talent înnăscut nu înţeleg de ce le este dăruit acest dar şi nu are cine să le explice acest lucru. Răul în natură, mai ales în om, e atât de bine camuflat, încât desfătarea bolnăvicioasă cu el îl farmecă pe tânărul artist şi el, cu toată înflăcărarea inimii, se predă acestei min­ciuni, acoperită de o aparenţă a adevărului.

Atunci când se epuizează puterile sufletului şi trupului, atunci vine dezamăgirea, resimţită în mare

205

parte inconştient şi nedefinită. Marea parte a talente­lor s-a străduit să înfăţişeze din belşug patimile ome­neşti. Sunt înfăţişate de cântăreţi, de pictori, răul este înfăţişat de muzică într-o diversitate numeroasă. Ta­lentul omenesc în toată puterea şi frumuseţea sa ne­fastă s-a dezvoltat spre zugrăvirea răului, iar în înfăţi­şarea binelui el este îndeobşte slab, palid, artificial.

Maestrul: Nu pot să nu fiu de acord cu aceasta! Artele s-au ridicat până la cea mai înaltă treaptă în descrierea patimilor şi a răului, dar, repet cuvintele tale, ele sunt îndeobşte palide şi artificiale, când se străduiesc să înfăţişeze ceva bun, cu atât mai mult dumnezeiesc. Madonna lui Rafael, această înaltă ope­ră de artă, este împodobită cu un fermecător caracter sfios. Când se iveşte într-o fecioară sfiala? Atunci când ea începe să simtă în ea menirea femeii. Sfiala este o perdea a păcatului, şi nu strălucirea sfinţeniei. Acesta e caracterul „Cântecului heruvimilor” al lui Bortnianski, acesta e caracterul „Estherei” şi „Athaliei” lui Racine, caracterul lucrării „Imitaţiunii lui Hristos”83 a lui Toma de Kempis, din ele respiră o sub­tilă senzualitate. Iar mulţimea plânge şi se roagă în faţa lor!... Dar eu vreau să ştiu prin ce mijloc poate un artist să înfăţişeze virtutea şi sfinţenia în firea lor proprie şi adevărată?

Preotul. Evanghelia aseamănă minunat inima omenească cu o comoară, din care se poate scoate doar ceea ce se află în ea. Un talent adevărat, cunos­când că Frumuseţea Adevărată este numai Dumne­zeu, trebuie să-şi arunce din inimă toate patimile, să

83 Cartea „Imitaţiunea lui Hristos” nu este altceva decât un ro­man, care imită tonul Evangheliei şi care este pus în rândul Evangheliei de către minţile întunecate, care nu deosebesc voluptatea de harul Dumnezeiesc.

206

înlăture din minte orice învăţătură mincinoasă, min­tea lui să dobândească modul evanghelic de a gândi, iar inima simţămintele evangheliceşti. Prima se ca­pătă prin învăţarea poruncilor Evangheliei, iar a do­ua prin îndeplinirea lor în faptă. Roadele faptelor, adică simţămintele, care urmează după fapte, se adu­nă în comoara inimii omului şi alcătuiesc avuţia lui veşnică! Când talentul îşi însuşeşte caracterul evanghelicesc iar acesta la început este însoţit de trudă şi luptă interioară -, atunci artistul este luminat de o inspiraţie de sus, şi numai atunci el poate vorbi cu sfinţenie, cânta cu sfinţenie, picta cu sfinţenie.

Despre trupul nostru noi putem avea o înţelege­re corectă numai atunci când el se va curăţi de patimi şi va fi pătruns de har. Schimbările trupului nu se mărginesc şi nu se sfârşesc cu singura viaţă pămân­tească. Aici noi vedem că, de la concepţie până la des­părţirea prin moarte, el se schimbă necontenit; multe schimbări rămân pentru mulţi necunoscute, el trebu­ie să se schimbe definitiv prin înviere şi prin ea să pă­şească într-o lume neschimbată a veşnicei bucurii du­hovniceşti, dacă trupul s-a făcut vrednic de aceasta, sau în moartea veşnică, dacă el în timpul vieţii pă­mânteşti s-a supus păcatului.

Pentru a gândi, a simţi şi a te exprima duhovni­ceşte, trebuie ca mintea, inima şi însuşi trupul să do­bândească duhovnicie. Nu este de ajuns să-ţi închipui binele sau să ai despre bine o înţelegere dreaptă: tre­buie să-l sădeşti în tine şi să fii pătruns de el. Cu atât mai mult este nevoie de aceasta, fiindcă înţelegerea clară despre bine este întru totul practică, teoria poa­te arăta doar mijloacele de dobândire a înţelegerii binelui. O înţelegere clară a binelui este deja însuşi binele, pentru că binele, în esenţă, este gândul, este duhul, este Dumnezeu. Gustaţi şi vedeţi (Ps. 33, 9), -

207

spune Scriptura. Aşadar, înţelegere duhovnicească de la simţire duhovnicească.

Maestrul: Ce gânduri şi simţăminte potrivite acestora pot fi socotite vrednice de Dumnezeu, ca ar­tistul să ştie ce poate să exprime prin artă? Să luăm, pentru a fi mai clar, un exemplu concret, cum ar fi cântarea bisericească.

Preotul: Prima cunoaştere a omului în cele du­hovniceşti este cunoaşterea mărginirii sale ca făptu­ră, a păcătoşeniei sale şi a căderii sale, ca făptură de­căzută. Această cunoaştere este în armonie cu simţul pocăinţei şi al plânsului. Cea mai mare parte a oame­nilor se află într-o stare de păcătoşenie. Cei mai drepţi sunt supuşi foarte des păcatelor foarte fine şi, cum ei se urmăresc cu mare atenţie pe ei înşişi, se şi socotesc păcătoşi mult mai mult decât toţi oamenii; cu toate acestea, prin curăţia minţii, ei îşi văd mai mult decât alţi oameni nimicnicia în imensitatea şi is­toria lumii. Pe aceste temelii ei îşi însuşesc simţă­mântul pocăinţei şi al plânsului mult mai mult decât confraţii lor, care sunt mai puţin atenţi la ei înşişi. De aceea, simţământul pocăinţei şi al plânsului este co­mun întregului neam omenesc. De acest simţământ sunt pline multe cântări, începând cu rugăciunea de mare însemnătate, atât de des repetată în timpul sluj­belor: „Doamne, miluieşte”. în această rugăciune toa­tă omenirea plânge şi de aici, de pe suprafaţa pămân­tului, unde ea suferă felurit şi în temniţe, şi pe tro­nuri, strigă către Dumnezeu să o ierte.

Totuşi, nu toate cântările bisericeşti sunt pă­trunse de plâns. Simţirea unora dintre ele, ca şi gândul, sunt împrumutate, se poate spune, din Cer. Este starea duhului, neobişnuit de înălţată, întru totul du­hovnicească, în care mintea, şi împreună cu ea şi ini­ma, se opresc într-o mirare înaintea vederii sale nemateriale.

208

în exaltare, omul tace cu toată fiinţa sa şi tăcerea lui este mai presus şi mai înţeleaptă decât orice cuvânt. în această stare ajunge sufletul, fiind curăţit şi pregătit printr-o viaţă adânc evlavioasă. Dintr-o dată, înaintea slujitorului adevărat se dezvă­luie Dumnezeirea într-un mod de nepătruns pentru mintea trupească, într-un mod care nu poate fi expli­cat prin cuvinte materiale şi într-o lume materială.

în această stare se află cei mai înalţi dintre îngeri heruvimii de foc şi serafimii cei cu şase aripi, care stau înaintea Tronului lui Dumnezeu. Cu unele dintre aripi ei plutesc, cu altele îşi acoperă chipurile şi picioarele şi exclamă neîncetat: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot”. Prin repetarea neîncetată de veacuri a unuia şi aceluiaşi cuvânt se exprimă starea sufletului, mai presus de orice cuvânt: ea este tăcerea grăitoare şi strigătoare. Zboară în înalturi şi minţile curate şi sfinte, înfăţişându-se înaintea tronului dumnezeirii, şi văd slava, şi îşi acoperă chipurile, şi îşi acoperă întreaga fiinţă a lor: măreţia vederii uneş­te şi acţiunile potrivnice una alteia.

în această stare ajungeau uneori şi marii bineplăcuţi ai Domnului în timpul pribegiei lor pămân­teşti. Aceasta era pentru ei pregustarea sfintei fericiri viitoare, la care ei aveau să participe împreună cu în­gerii. Ei au vorbit despre aceasta întregii creştinătăţi, atât cât era posibil, numind această stare o stare de mirare, înfricoşare, extaz. Această stare a celei mai înalte proslăviri se îmbină cu frica, ea este rodită de apariţia vie a măreţiei lui Dumnezeu şi opreşte toate lucrările minţii. Despre aceasta a spus sfântul proroc David: Minunată este ştiinţa Ta, mai presus de mi­ne; este înaltă şi n-o pot atinge (Ps. 138, 6).

De un simţământ împrumutat din această stare este plin cântecul Heruvimilor, chiar el vorbeşte despre

209

aceasta. Cu acest simţământ se interpretează cân­tările premergătoare sfinţirii Darurilor: „Mila păcii, jertfa laudei” şi altele. Este cu deosebire plină de acesta, cântarea cântată chiar în timpul sfinţirii Daru­rilor. E atât de înaltă lucrarea care se săvârşeşte atunci, încât, după sensul acelei cântări, nu există cu­vinte pentru acest răstimp... nu există gânduri! Nu­mai cântarea printr-o tăcere uluitoare în cinstea Dumnezeului de neatins, numai teologia unei minţi curate, străină de orice poliloghie şi elocinţă, numai recunoştinţa întregii noastre fiinţe, nedumerită, arătându-şi evlavia înaintea Tainelor ce se săvârşesc.

După sfinţirea Darurilor se cântă cântarea Mai­cii Domnului şi în timpul ei inima iese din starea sa încordată, precum Moise de pe munte, din mijlocul norilor şi tunetelor, unde a primit Legea din mâinile Domnului, iese, parcă pe o câmpie întinsă, cu simţă­mântul bucuriei sfinte şi curate, care umple cântarea „Cuvine-se cu adevărat”. Aceasta, ca orice cântare care se cântă în acest timp Maicii Domnului, în care se preamăreşte Mijlocitoarea înomenirii Cuvântului, este plină de veselie şi triumfare duhovnicească. Dumnezeul întruchipat este de acum mai uşor de în­ţeles pentru om şi când se vesteşte înomenirea Lui, în inimă creşte fără voie bucuria. Să ne oprim la aceste lămuriri.

Maestrul: S-a încălzit inima mea, s-a aprins în ea focul şi cântecele mele de acum eu le închin lui Dumnezeu. Părinte! Binecuvântează-mă pentru o ca­le nouă.

Preotul: Dumnezeul înomenit i-a binecuvântat de-acum pe toţi să păşească spre El şi să se aducă pe ei înşişi jertfă cuvântătoare Lui. Binecuvântarea Lui îţi este cu totul de ajuns, şi eu sunt doar martor. înce­tează să rătăceşti, ca într-un deşert sălbatic între fiare,

210

într-o stare carnală, printre felurite patimi! Intră în ograda lui Hristos pe porţile pocăinţei şi plânsului. Acest plâns va rodi la timpul lui bucurie nepămân­tească, chiar dacă pe pământ. Bucuria duhovnicească este semnul biruinţei sufletului asupra păcatului. Cântă plânsul tău, şi să-ţi dăruiască Dumnezeu să cânţi şi bucuria ta, iar eu să o ascult, o să mă bucur de ele şi de tine, o să mulţumesc pentru ele şi pentru tine, o să-L preamăresc pe Dumnezeu. Amin.”

Pătruns de dorinţa de a-şi împlini aceste gân­duri, Glinka, plecând peste graniţă, nădăjduia să găsească în Viena, la directorul conservatorului de aco­lo, mai multe date despre cântările pravoslavnice străvechi ale Bisericii de Răsărit, însă moartea l-a în­trerupt din această lucrare.

Printre hârtiile episcopului Ignatie a rămas o scrisoare de la M.I. Glinka, din 27 august 1855, care dă mărturie despre legătura lor reciprocă: „Am fost foarte bolnav, scria Glinka şi în minutele grelelor suferinţe eram însetat cel mai mult să mă învred­nicesc de primirea Sfintelor Taine din mâinile înalt Preasfinţiei Voastre... dorinţa de a Vă vedea, de a primi binecuvântarea Dumneavoastră şi bucuria din discuţia cu Dumneavoastră erau atât de puternice, încât nu am putut rezista acestei chemări adânci a inimii.

Pe deasupra, eu doream să Vă spun câteva din­tre ideile mele în privinţa muzicii bisericeşti ruse, dar acum las acestea până la venirea lui Ivan Grigorievici Tatarinov, pe care îl rog să mă viziteze când se va în­toarce, şi atunci, chibzuind mult mai bine în ceea ce priveşte acest subiect, voi avea cinstea să vă prezint înalt Preasfinţiei Voastre roadele muncii mele după puterea mea”.

211

Gândul despre retragerea într-o vieţuire tăcută nu-l lăsa pe arhimandritul Ignatie. în corespondenţa rămasă după moartea sa, găsim scrisoarea lui către egumenul Damaschin al Mănăstirii Valaam, scrisă în 1853, pe 25 septembrie. El scrie:

„înalt Preacuvioase, cinstite părinte egumen Damaschin!

în aceste rânduri îmi continui discuţia cu Dumneavoastră, începută în sfântul Vostru aşeză­mânt. Ajungând în Sankt-Petersburg, am fost la înalt Prea Sfinţia Sa, mitropolitul Nicanor. El, deşi nu a spus nimic concret în privinţa pensionării mele la Mănăstirea Valaam, se pare că nu va fi împotrivă, fi­indcă a întrebat dacă acolo se află o chilie conforta­bilă pentru mine.

Din partea mea, gândul de a părăsi stăreţia, pe care am fost obligat să o primesc, este un gând hotă­rât. Restul zilelor mele aş dori să le petrec în Mănă­stirea Valaam, numai în cazul în care nu va fi posibil să mă stabilesc în pustia Optina. Ultima are mai mul­te foloase din punct vedere material: acolo clima este mult mai blândă, legumele şi roadele sunt viguroase şi în mari cantităţi, dar Valaamul are folosul nepre­ţuit al însingurării adânci. în plus, chiliile uscate şi încălzite (deoarece eu ies din chilie numai în zilele frumoase de vară, iar primăvara, toamna şi iarna nu ies aproape deloc), pot să-mi uşureze şi sub aspect material vieţuirea mea pe insula Valaam.

De aceea, lăsându-l pe Unul Dumnezeu să înde­plinească spre bine dorinţa robului Său şi să rându­iască soarta mea după sfânta Lui voie, din partea mea socotesc că pentru bunul început şi pentru sfârşitul aceste lucrări, este absolut trebuincios să începem

212

nişte lămuriri anticipate, apoi să ajungem la o învoire cu Dumneavoastră, părinte egumen.

Aşa cum v-am spus personal, aşa vă repet şi acum, că tot binele, tot folosul duhovnicesc, care se poate ivi din acest început cu mila lui Dumnezeu, de­pinde în întregime de unitatea noastră duhovniceas­că întru Domnul, adică de unitatea duhovnicească a Dumneavoastră şi a mea. Domnul, spunând în ulti­mele minute ale existenţei Sale pământeşti: Pacea Mea v-o dau vouă, pacea Mea v-o las vouă, este pu­ternic şi ne va dărui pacea Sa, dacă noi vom fi uceni­cii Săi, stăruitori să împlinim voia Sa şi nu voia noas­tră. Sprijinindu-mă de această piatră a păcii care se întemeiază pe piatra poruncilor lui Hristos, am cin­stea să înfăţişez bunei Dumneavoastră judecăţi gân­durile mele următoare.

Mai întâi vă voi spune că dintre toţi egumenii cunoscuţi mie, dumneavoastră îmi plăceţi cel mai mult, după chipul de a gândi, după vederea asupra monahismului şi, de asemenea, după aptitudinile fi­reşti. Şi trebuie să mai adaug că în privinţa îndatori­rilor bisericeşti, vă sunt şi eu demult cunoscut dum­neavoastră, pe cât îmi sunteţi şi dumneavoastră cu­noscut mie. Mai mult, eu sunt convins că nu căutaţi vreo avansare, însoţită bineînţeles de o strămutare în altă mănăstire, ci rămâneţi devotat Mănăstirii Vala­am, atât cât însuşi Dumnezeu va binevoi să vă pre­lungească zilele. Mai departe: aşa cum am spus mai sus, din cauza bolii mele îndelungate, şi potrivit obi­ceiului format de aceasta, eu ies din chilie doar în ce­le mai frumoase zile de vară, iar pe vreme umedă şi friguroasă petrec în chilie fără să ies deloc, din aceas­tă pricină, vieţuirea în schit ar fi pentru mine mult mai favorabilă şi mai confortabilă.

213

Anume tihna schitului, în care este interzisă pentru totdeauna intrarea femeilor, corespunde pe deplin cerinţei sănătăţii mele şi stării mele sufleteşti. Schitul este înconjurat de pretutindeni de copaci, fi­ind astfel apărat de vânt. Acest fapt mi-ar da putinţa de a lucra măcar în zilele de vară, având nevoie de aceasta din cauza bolii mele hemoroidale. Atunci când e vânt eu nu pot lucra, fiindcă la cea mai mică mişcare, mă acopăr de sudoare şi risc să răcesc.

Dumneavoastră înţelegeţi, având experienţă, că în urma stabilirii mele în schit mulţi vor dori să vie­ţuiască şi ei acolo. Prin urmare, dacă Dumnezeu vă va insufla bunăvoinţa de a mă statornici în schit, atunci va trebui să faceţi pogorământ în faţa neputin­ţei mele şi poate şi în faţa altora, asemănători mie prin neputinţă. încercându-mă pe mine, m-am con­vins că numai cu hrană vegetală nu pot să-mi păstrez puterile mele, sunt în stare doar să stau culcat în isto­vire.

Aţi observat desigur că şi călugării care vieţu­iesc în vremea de faţă la schit sunt împovăraţi cu o astfel de hrană puţin nutritivă şi la vremea prânzului vin mai mult în mănăstire. Ceea ce se potrivea gene­raţiei viguroase de dinainte a ajuns nepotrivit pentru generaţia neputincioasă de acum. Deoarece vă este cunoscut că sâmbăta, postul şi alte nevoinţe şi îngri­jiri (pentru suflet) sunt făcute pentru om, spre ajuto­rul lucrării lui duhovniceşti, şi nu omul pentru aces­tea, nu veţi binevoi oare să stabiliţi în schitul Valaa­mului rânduielile Schitului Optinei, temeinicia cărora şi potrivirea cu slăbiciunea generaţiei de acum, se do­vedeşte prin faptul că schitul Optinei este preaplin de cei mai aleşi călugări, care participă foarte mult la bunăstarea înfloritoare a schitului şi a însăşi mănă­stirii.

214

Această aleasă obşte este alcătuită din câţiva egumeni ieşiţi la pensie şi din câteva persoane ce aparţineau unui mediu cult din lume. Fiind mai slabi trupeşte decât oamenii din popor, ei nu sunt în stare de munci şi nevoinţe trupeşti grele, în schimb sunt în stare de nevoinţe duhovniceşti şi de preocupări ce necesită o dezvoltare a minţii. Vă este cunoscut că Sfinţii Părinţi cântăreau nevoinţa unui monah după ceea ce a avut el în lume şi la ce a ajuns, intrând în mănăstire. După această socoteală, feţele pomenite mai sus, care vieţuiesc în Schitul Optinei, au trecut la o mai mare lipsă, decât cei care în mănăstire au hra­nă şi îmbrăcăminte mai bună decât au avut în lume.

De asemenea, vă este cunoscut că părinţii stră­vechiului Schit Egiptean nu mai socoteau ca nevoinţă acea nevoinţă despre care aflau oamenii, ci părăseau acea nevoinţă, preschimbând-o în păcat (Patericul Schitului, litera S, în articolul despre Sisoe cel Mare). Aşa gândeau şi făptuiau Sfinţii Părinţi, dorind să se aducă pe ei jertfă în întregime Domnului, şi nu laudei omeneşti şi mândriei. Am văzut cu regret că unele re­viste au scris despre asprimea postului din schitul Valaamului, în contradicţie deplină cu Evanghelia, care porunceşte ca postul şi celelalte nevoinţe ale evlaviei să fie nu numai săvârşite în taină, ci să fie as­cunse cu cea mai mare grijă, altfel nu pot fi tălmăcite cuvintele: „Tu însă când posteşti, unge-ţi faţa ta şi o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Ta­tălui tău care este în ascuns....” (Matei 6,17-18).

Măreţii Sfinţi Părinţi aveau foarte multă grijă ca nu numai nevoinţele lor, ci chiar şi minunile să fie neştiute în timpul vieţii lor pământeşti şi le dădeau voie ucenicilor lor să povestească despre acestea nu­mai după moartea lor. Sfântul Isaac Sirul spune în primul său cuvânt că nu se găseşte un om care să

215

rabde cinstea, ci mai mulţi sunt acei care prin firea lor se aseamănă îngerilor. însuşi apostolul Pavel s-a dat drept un păcătos pentru a se feri de preamărire.

Fapta celui ce a publicat nevoinţele călugărilor în timpul vieţii lor este asemenea acelui tată, care pentru a dovedi şi a proslăvi fecioria fiicei sale, ar ridica în faţa tuturor poala rochiei ei. într-adevăr, ce este postul decât exprimarea unei lupte împotriva păcatului desfrânării. Noi vedem că anume acei sfinţi bărbaţi care erau munciţi de desfrânare (ca de exemplu Moise Etiopianul, Cuviosul Ioan mult nevo­itorul şi alţii) foloseau postul înăsprit. Sfântul Petru Damaschinul numeşte postul, privegherea şi alte ne­voinţe arme cu care se prelucrează virtuţile, de ace­ea cel care doreşte să se mântuiască trebuie să pri­vească la ele ca la nişte arme, şi pentru câştigarea armelor să nu aducă drept jertfă înseşi virtuţile.

Preacuviosul Casian la sfârşitul cuvântului „Despre cugetare” spune: „Spun părinţii: exagerări­le vatămă în acelaşi chip şi postul prea mult, şi umplerea pântecelui, şi privegherea nemăsurată, şi săturarea de somn, şi alte necumpătări. Căci unii nebiruiţi de lăcomia pântecelui, au fost doborâţi de postul fără măsură şi au alunecat spre aceeaşi pati­mă a lăcomiei pântecelui, din pricina vlăguirii care a urmat postului fără măsură”. Acelaşi Preacuvios Casian în cartea sa pe care o am în limba latină, spune că odată diavolul s-a arătat aievea marelui între sfinţi, prorocului Ioan, şi i-a mulţumit pentru postul plăcut diavolului. Mai întâi preacuviosul pă­rinte nu a înţeles ce ar fi însemnat aceasta, dar sea­ra, aşezându-se la rugăciune şi simţindu-se neputin­cios să-şi îndeplinească pravila obişnuită de rugă­ciune, din cauza vlăguirii, a înţeles că a fost înşelat (nici acest text, nici cel de mai jos evidenţiat cu caractere

216

italice, nu se află în Culegerea de scrisori) atunci când a gustat hrana, de gândul care i-a venit şi pe care l-a primit, insuflându-i să se înfrâneze cu deose­bire şi peste obicei.

Sfântul Vasile cel Mare şi împreună cu el şi alţi sfinţi părinţi spun că dacă ar fi trebuit ca noi să avem nişte trupuri slăbite, atunci aşa le-ar fi creat Dumne­zeu, de aceea ei propovăduiesc postul cu măsură, anume aceea care este trebuincioasă pentru domolirea patimilor trupului şi care nu ar vătăma trupurile, ci le-ar păstra apte pentru împlinirea poruncilor lui Hristos, sau, mai simplu spus, pentru împlinirea as­cultărilor şi nevoinţelor privegherii, rugăciunii şi me­taniilor, ceea ce nişte trupuri slăbite nu ar putea nici­decum îndeplini.

Toate acestea le aduc, preaiubite părinte, spre chibzuinţă Dumneavoastră, pentru a vă prilejui pogorământul Dumneavoastră asupra neputinţei mele şi asupra neputinţei celor asemenea mie. Dacă obştea de acum a schitului Valaam, alcătuită numai din oameni din popor, nu este în stare să-şi păstreze pu­terile sale doar cu hrana vegetală, iar pentru întărirea puterilor se grăbeşte spre trapeza mănăstirii, atunci pentru alcătuirea trupului meu vlăguit şi pentru tru­purile oamenilor cu o educaţie sensibilă, hrănirea doar cu hrană vegetală este cu totul imposibilă.

La început şi în Schitul Optinei râvna întemeie­torilor lui s-a aţintit spre un post deosebit de aspru, dar văzând că schitul poate rămâne fără vieţuitori din pricina acestei asprimi, râvna lor s-a înmuiat şi au al­cătuit o rânduială mult mai potrivită în privinţa hra­nei, totuşi mai aspră decât rânduiala hotărâtă de Bi­serică pentru un schimnic care vieţuieşte în mănăsti­re. Totuşi, în ciuda acestei uşurări, erau puţini, foarte puţini din obştea numeroasă a Optinei, doritori de a

217

vieţui la schit. Când a venit aici stareţul ieroschimonah Leonid cu câţiva ucenici de-ai săi şi egumenul i-a încredinţat cârmuirea duhovnicească a schitului, atunci schitul a început să se populeze, şi să se popu­leze în principal cu oameni ce aveau o alcătuire tru­pească mai slabă şi care căutau liniştea în sihăstrie. Numărul vieţuitorilor se ridicase la 30. Eu am fost martor la toate acestea, adică am văzut starea schitu­lui până la venirea părintelui Leonid şi starea lui du­pă sosirea stareţului.

Stareţul a răspândit o influenţă binefăcătoare chiar asupra mănăstirii, susţinând obştea în ascultare faţă de egumen şi întărind-o în luptele sufleteşti. Această călăuzire bogată a mărit de două ori numărul vieţuitorilor în mănăstire, apoi a sporit ordinea în ea şi a atras donaţii însemnate cu ajutorul cărora mănă­stirea a fost refăcută şi, mai mult de atât, şi-a asigurat traiul. De aceea vă povestesc atât de amănunţit des­pre schitul Optinei, fiindcă situaţia înfloritoare a acestuia şi rânduiala care a decurs în mănăstire sunt fapte reale, iar faptele alcătuiesc cea mai sigură do­vadă.

în ceea ce priveşte viaţa de obşte a Mănăstirii Valaam, eu găsesc că rânduiala ei de acum se situează pe primul loc în Rusia, incomparabil superioară vieţii de obşte a Mănăstirilor Beloberejski, Sofronievski, Ploşcianski, şi chiar celei din Mănăstirile Optina şi Sarov, pentru că în aceste mănăstiri, mult mai apro­piate de lume, călugării au nemăsurat mai multe mij­loace de a veni în contact cu lumea, de a isca legături cu ea, de a avea bunurile lor şi astfel de a se îndepărta de comuniunea vieţuirii de obşte.

Viaţa de obşte a Valaamului trebuie să rămână pentru mult timp în chipul ei de acum: ea este nece­sară pentru persoanele corpolente, îndatorate cu

218

multă trudă fizică şi smerenie trupească, cum se ex­prima Sfântul Ioan Prorocul, ucenicul lui Varsanufie cel Mare, pentru a intra în lucrarea duhovnicească, sau măcar sufletească. Din punct de vedere material, călugării obştii Valaamului sunt înzestraţi cu îmbră­căminte şi hrană incomparabil mai mult decât călu­gării obştilor amintite mai sus. Acolo, la Paşte vieţui­torii nu mănâncă borşul de peşte pe care îl mănâncă monahii din Valaam într-o zi obişnuită; de asemenea, călugării obştii Valaamului sunt îndestulaţi mult mai bine cu îmbrăcăminte decât cei ai obştilor amintite.

Schiţând înaintea dumneavoastră starea Mănă­stirii şi a schitului Valaam, aşa cum se arată vederii mele vedere, printre altele, a unui martor ocular -, trec acum la descrierea păcătoasei şi nedemnei mele persoane în faţa cinstiţilor vieţuitori. Vă este cunos­cută neputinţa mea obârşia şi constituţia mea fra­gilă. Din cauza lor, până şi rânduiala cea după mo­delul schitului Optina, pe care v-am propus-o, este deja o mare nevoinţă şi răstignire. Iniţierea a ceva mai mult depăşeşte închipuirea mea.

„Să nu-ţi tulburi şi întrerupi petrecerea aceasta bună, zice Sfântul Isaac Sirul în Cuvântul 75 să nu te pierzi pentru dorinţa unui mic adaos şi să te opreşti din drumul întreg. Mănâncă cu măsură, ca să nu ajungi să mănânci totdeauna şi nu-ţi întinde pi­ciorul peste putere, ca să nu te opreşti cu totul”.83

Vă rog să acordaţi atenţie paragrafului 36 al că­lugărilor Calist şi Ignatie (Filocalia, partea II-a) - „Despre cumpătare”, venind după descrierea nevoinţelor

83 Sfântul Isaac Sirul, Filocalia. Cuvinte despre sfintele nevoin­ţe, Vol. X, p. 380, Editura Institutului biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981.

219

trupeşti şi a rânduielii hranei, cuvenite pentru cei ce duc nevoinţa tăcerii.

Trebuie să observăm că legumele şi roadele Ru­siei centrale sunt neasemuit mai bogate decât cele din Rusia de Nord, iar roadele Rusiei de Sud sunt la fel de viguroase ca ale pământurilor Rusiei centrale, însă roadele şi legumele Ţarigradului şi Athosului, unde au vieţuit Sfinţii Calist şi Ignatie, au aceeaşi va­loare nutritivă cu peştele ţinuturilor din nord, ba chiar o depăşesc. „Trupul este vlăguit a spus Isac Sirul în cuvântul 85 atunci când consumi prea mul­te din puterile sale pe munci, aşa vei întuneca sufletul tău şi îi vei aduce mai multă tulburare”.

Toate acestea înfăţişându-le bunei Dumnea­voastră chibzuinţe, vă rog să faceţi pogorământ asu­pra neputinţei mele şi a fraţilor asemenea mie, care nu pot duce nevoinţele vieţii de obşte, dar care pot duce nevoinţa schitului, dacă aceasta ar fi micşorată cu înţelepciune şi măsură. Şi mai mult, eu cred că nu trebuie ratat acest prilej, întrucât la un moment dat tot va trebui, cu siguranţă, să fie împlinită această în­găduinţă şi să fie schimbată rânduiala hranei, altfel nimeni nu va mai vieţui în schit. Am devenit nepu­tincioşi, părinte!

Pe lângă acestea, aşa cum am spus mai sus, rân­duiala hranei de la schitul Optina este mai aspră de­cât cea hotărâtă de Biserică pentru schimnici. Astfel, când se cuvine prin rânduială folosirea peştelui, aces­ta este adus la trapeză. Se pare că de-a lungul a pa­truzeci de zile pe an se îngăduie brânza şi ouăle, un­tul şi laptele. Aşa cum în Mănăstirea Valaam nu se întrebuinţează laptele, tot aşa nici în schit nu trebuie întrebuinţat, iar altele ar trebui adăugate atât pentru folosul trupesc, cât şi pentru folosul sufletesc, căci Sfântul Ioan Scărarul a gustat din toate ce erau îngăduite

220

cinului monahal, cu scopul de a se feri de pati­mile sufleteşti: îngâmfarea, înalta părere de sine, iu­birea slavei de la oameni, tăinuirea, viclenia, minciu­na, care se ivesc deseori la nevoitorii trupeşti şi fac imposibilă înaintarea lor duhovnicească. Dumnezeu Se arată simplităţii şi smereniei şi nu trebuie să amestecăm slujirea pentru El cu slujirea pentru slava omenească.

întorcându-mă în mănăstirea mea, mă simt la fel de neputincios ca atunci când mă aflam în sfinţitul Dumneavoastră aşezământ. Dar odată cu eliberarea mea din funcţie şi cu mutarea în liniştea schitului Dumneavoastră, poate, prin osebita milă a lui Dum­nezeu, mi se va da vreme pentru pocăinţă şi eu voi mai rezista câţiva ani încă. în acest caz, schitul Va­laam poate să fie populat cu monahi care mă simpa­tizează, aşa cum s-a populat schitul Optina odată cu venirea părintelui Leonid.

Vă rog cu supunere să-mi trimiteţi răspunsul Dumneavoastră la această scrisoare. în funcţie de aceasta, voi rândui lucrurile mai departe. Mă gândesc să plec de luni la Mănăstirea Ladojski pentru trei săptămâni.

Al dumneavoastră, înaltpreacuvioase, mult supus frate,

Arhimandritul Ignatie 25 septembrie 1853

1. P.S. Eu păstrez secretă intenţia mea faţă de fraţi, căci dacă vor afla mai înainte de vreme, se vor tulbura foarte mult. Dacă aveţi nevoie de cineva pentru corespondenţa cu mine, puteţi să încredinţaţi taina Dumneavoastră părintelui vistiernic, rugându-l să nu o spună nimănui.

221

2. P.S. Planul pentru construcţia suprapusă a chiliei mele din lemn de la schit, eu îl transmit lui Alexei Maximovici. Buştenii trebuie să fie de patru şi trei stânjeni, pe măsura lungimii şi lăţimii corpului chiliei. Nu ar fi rău să fie pregătiţi de acum: ei ar în­gheţa şi s-ar usca. La iarna viitoare aş putea să lo­cuiesc în camerele construite din ei.

3. P.S. Când s-a strămutat părintele Leonid în schitul Optina, schitul era cârmuit de ieromonahul Antonie, fratele bun al părintelui Leonid; după An­tonie, ieromonahul Macarie, ucenicul părintelui Le­onid, a fost numit mai marele schitului. Părintele Leonid doar îndruma prin sfaturi duhovniceşti. Şi noi putem avea pentru schit un asemenea ieromo­nah, care l-ar conduce în calitate de egumen al dum­neavoastră. Cunoaştem astfel de oameni.

Pe 30 noiembrie al aceluiaşi an 1853, egumenul Damaschin a trimis un răspuns definitiv la această propunere, convingându-l pe arhimandritul Ignatie să mai rămână în pustia Sfântului Serghie până la vremea cuvenită, când împrejurările îi vor îngădui să meargă personal în pustia Optinei, şi la schitul de acolo se vor înţelege asupra adăpostului râvnit.

Suportând marea pierdere a morţii împăratului Nicolae Pavlovici, înaltul lui ocrotitor, şi fără să re­nunţe la dorinţa de a se strămuta în sihăstrie, arhi­mandritul Ignatie a călătorit în anul 1856 la schitul Mănăstirii Optina, cu singurul scop de a-şi aranja şe­derea în sihăstrie. El s-a înţeles pe deplin cu egume­nul în privinţa pregătirii la schit a unei chilii pentru

84 în mod prescurtat, scrisoarea a fost publicată în cartea Culegere de scrisori în 1995. Textul evidenţiat cu litere cursive se publică pentru prima oară. în ciuda acestei întâmplări, legăturile duhovniceşti-prieteneşti ale episcopului Ignatie cu ieroschimonahul Macarie nu au înce­tat până la sfârşitul lumesc al stareţului.

222

el şi pentru reparaţia acesteia i-a dat în avans 200 de ruble. întorcându-se în Mănăstirea Sfântul Serghie, l-a rugat într-o scrisoare pe episcopul Grigorie de Ca­luga să conlucreze cu monahii de la Optina pentru strămutarea lui în aşezământul lor.

La aceasta scrisoare a primit răspunsul prea­sfinţitului, care i-a transmis că egumenul pustiei Optina, după plecarea arhimandritului, s-a adresat către el în numele întregii obşti, cu rugămintea de a le ară­ta milostivirea sa de arhipăstor, ferind mănăstirea de mutarea în ea a arhimandritului Ignatie Brianciani­nov. Având în vedere această împrejurare, el a fost nevoit să amâne pentru o vreme oarecare împlinirea gândului său de a ieşi la pensie şi a predat voii Dom­nului viaţa sa de acolo înainte.

în 1855 locţiitorul eparhiei Caucazului, N.N. MuravievI.85 care îl cunoştea personal pe arhimandrit, l-a invitat să ocupe catedra din Stavropol, care trebuia în curând să se elibereze în urma unei anche­te a administraţiei eparhiale ce a descoperit unele ne­reguli şi fraude săvârşite de arhiepiscopul Evghenie al Astrahanului, dar arhimandritul, refuzând, l-a ru­gat să nu facă demersuri în această privinţă, scriindu-i sincer că în Sinod îi vor găsi o vină din această

85 Nicolai Nicolaevici Muraviev-Karski (1794-1866) făcea par­te din rândul celor mai culţi oameni ai vremii sale. Militar pro­fesionist, a luat parte la războiul din 1812, la războiul ruso-iranian (1826-1828) şi ruso-turc (1828-1829). Din 1854 până în 1856 a fost întâi-stătător şi egumen în Caucaz, a fost iniţiatorul nu­mirii arhimandritului Ignatie la catedra Caucaziană. Cu anii, legăturile Sfântului Ignatie şi ale fratelui său P.A. Briancianinov s-au schimbat într-o prietenie adâncă. Despre corespondenţa lor se menţionează în capitolul 1.

223

cauză, şi că nu va avea succes, cum s-a şi întâmplat de această dată. Din această pricină, la întrebarea ţa­rului de ce ei nu sunt de acord cu numirea arhiman­dritului Ignatie la catedră, mitropolitul Nicanor răs­pundea: „El nu a studiat la Academia Teologică”.

Peste puţin timp a murit mitropolitul Nicanor. La catedra mitropoliei de Sankt-Petersburg a fost chemat mitropolitul de Cazan, Grigorie86, care îl cu­noştea îndeaproape, îl înţelegea şi comunica duhov­niceşte cu arhimandritul Ignatie, de aceea căutând folosul Bisericii lui Dumnezeu, îndată i-a propus ca­tedra episcopală. Hotărându-se să nu se abată de la această propunere, văzând-o ca pe voia Domnului, el a căzut de acord.

Mitropolitul plănuia să-l hirotonească episcop în Novgorod şi el deja se pregătea pentru acesta, dar s-a întâmplat altfel. Catedra de Novgorod a fost ocu­pată de altă persoană (Platon, mai târziu episcop de Costroma), iar peste un an după aceasta, episcopul Ignatie a fost ridicat la rangul de episcop de Caucaz şi Cernomorie (Marea Neagră). Aceasta propunere a fost făcută în Sinod chiar de mai marii Sinodului, şi arhimandritul a primit această numire ca pe o expre­sie a voii purtătoare de grijă a lui Dumnezeu, cu atât mai mult că era deja a doua propunere din partea înalt Preasfinţitului Grigorie.

Pe 25 octombrie 1857, a avut loc în Sinod numi­rea lui în prezenţa numeroaselor feţe bisericeşti, iar pe 27 octombrie a fost săvârşită în catedrala din Ca­zan hirotonia arhimandritului Ignatie întru episcop de Caucaz şi Marea Neagră, de faţă cu o numeroasă mulţime de oameni. Pe 28 octombrie el a săvârşit liturghia

86 Grigorie (G.P. Postnikov, 1784-1860) mitropolit al Novgorodului şi Sankt-Petersburgului între anii 1856-1860.

224

în Lavra Nevskaia, în Biserica mitropoliei, numită a Crucii, apoi primele trei zile ale lunii noiembrie le-a petrecut în pustia Sfântului Serghie. Pe 2 noiembrie a vizitat mănăstirea marea cneaghină Ma­ria Nicolaevna, „pentru a-şi lua rămas bun de la epis­copul Ignatie”, cum a binevoit să se exprime. Ziua ur­mătoare era zi de duminică, episcopul Ignatie a slujit la mănăstire Sfânta Liturghie, a luat masa în trapeza obştei şi, luându-şi rămas bun de la toţi, a părăsit pentru totdeauna pustia Sfântului Serghie, strămutându-se în Lavra Nevskaia.

Pe 4 noiembrie, la porunca împărătesei văduve Alexandra Feodorovna, episcopul Ignatie a mers în Ţarskoe Selo pentru a se prezenta înălţimii sale. Ţari­na a binevoit să-l primească în cabinetul său şi pe lângă aceasta i-a dăruit o panaghie înfrumuseţată cu briliante şi rubine, spunând: „Cu bunăvoinţa ţarului, vă dăruiesc această panaghie în amintirea mea şi a ţarului plecat la cele veşnice”.

Pe 9 noiembrie episcopul i-a vizitat pe marele cneaz Constantin Nicolaevici şi marea cneaghină Ale­xandra Iosifovna la Palatul de Marmură, unde a avut o discuţie îndelungată cu înălţimea sa despre obiec­tele bisericeşti, iar pe 10 noiembrie a avut bucuria să-l viziteze mai întâi pe ţar în Ţarskoe Selo, apoi pe ţarină, aparte în apartamentele lor. Ţarina a dorit să poarte o discuţie foarte serioasă cu el despre mă­năstiri îndeobşte şi despre pustia Sfântului Serghie cu deosebire şi şi-a exprimat regretul că monahii acestei mănăstiri se comportă nepotrivit cu jurămin­tele lor de castitate şi neagonisire. Episcopul a răs­puns: „Ce porunciţi să fac, înălţimea voastră, când sunt doamne, dintre cele mai sus-puse, de la curtea înălţimii voastre, care sunt gata să plătească oricât numai pentru a avea un ibovnic dintre monahii pustiei

225

Sfântului Serghie?”. Ţarina, acoperindu-şi faţa cu ambele mâini, s-a ridicat şi cu paşi repezi a ieşit din încăpere.

Pe 17 noiembrie preasfinţitul a participat la hiro­tonia arhimandritului Alexandru de la Mănăstirea Soloveţ întru episcop de Arhanghelsk şi Holmogorsk. Tot în timpul acestei slujbe, vieţuitorul pustiei Sfântul Serghie, ieromonahul Ignatie fost ridicat în rangul de arhimandrit şi la recomandarea episcopului Ignatie şi cu învoirea unanimă a obştei, a fost numit egumenul mănăstirii. în însemnările episcopului Ignatie găsim o notă despre succesorul său, scrisă de mâna sa: „Igna­tie este un bărbat înţelept, blând şi milostiv”.

Dintre ucenicii arhimandritului Ignatie Brian­cianinov, pustia Sfântului Serghie a dat 16 stareţi: 10 arhimandriţi, 5 egumeni şi un constructor (ziditor).

Vieţuind în pustia Sfântului Serghie douăzeci şi patru de ani fără două luni, episcopul Ignatie a lăsat-o într-o stare de-a dreptul înfloritoare. Sub câr­muirea lui, aşezământul s-a înfrumuseţat, după cum am văzut, cu trei minunate biserici.

Aici este potrivit să observăm că, în ciuda prigoa­nelor neîntrerupte, mai mult sau mai puţin intense, ale deţinătorilor puterii, ce-l urmăreau personal pe ar­himandrit, atitudinea societăţii din capitală, atât faţă de aşezământ cât şi faţă de stareţul ei, arăta o bunăvo­inţă şi încredere din ce în ce mai mare, manifestate prin încrederea în sfaturile duhovniceşti ale arhiman­dritului Ignatie, care erau căutate de persoane evlavi­oase din toate păturile sociale, fapt dovedit de nenu­mărate scrisori. Iar sub aspect material, această atitu­dine se exprima prin contribuţii, donaţii şi mai ales prin dorinţa de a-şi preda rudele apropiate pămân­tului ce aparţinea acestei mănăstiri bine orânduite prin slujbele bisericeşti şi prin evlavia călugărilor.

226

După calculul locţiitorului pustiei Sfântul Ser­ghie, ieromonahul Agatanghel, inclus în înscrierile despre mănăstire, publicate în revista Convorbire fa­milială din iulie 1865 87, preţul tuturor clădirilor şi construcţiilor ridicate în vremea cârmuirii arhiman­dritului Ignatie Briancianinov se ridică la suma de 420000 de ruble de argint.

Revenind la perioada plecării episcopului Igna­tie în Caucaz, astfel evitându-se relaţiile directe cu ie­rarhii întâi-stătători din administraţia duhovniceas­că, găsim de cuviinţă să amintim de unii dintre aceş­tia care au arătat o deosebită bunăvoinţă faţă de arhi­mandritul Ignatie în vremea slujirii lui ca egumen al pustiei Sfântul Serghie.

Primul loc în privinţa relaţiilor duhovniceşti apropiate îi aparţine înaltpreasfinţitului Filaret, mitro­politul Kievului şi Galiţiei 88, ceea ce se dovedeşte prin scrisorile sfântului kievean, din care aducem drept exemplu numai una, prima dintr-un număr de unsprezece care s-au păstrat, toate în acelaşi duh şi dispoziţie.

„Preaiubite frate întru Domnul nostru Iisus Hristos, părinte arhimandrit!

Vă aduc cea mai sinceră mulţumire pentru că v-aţi adus aminte de nevrednicia mea de ziua mea onomastică. Primiţi, din inima mea care vă iubeşte,

87 Memoriile au fost tipărite într-o publicaţie aparte: Agatan­ghel (Voskresenski). Clipele de răgaz ale unui călugăr: egume­nul Agatanghel al pustiei Sfântului Serghie.

88 Sunt publicate 13 scrisori ale mitropolitului Filaret către Sfân­tul Ignatie: „Filaret Amfiteatrov. Scrisorile înaltpreasfinţitului mitropolit al Kievului Filaret Amfiteatrov către egumenul pus­tiei Sfânta Treime-Sfântul Serghie, arhimandritul (mai târziu episcopul) Ignatie Briancianinov, 1837-1843. Vestitorul teolo­gic. 1913. Martie.

227

prea sincerul meu salut cu prilejul onomasticii dum­neavoastră, şi apoi cu prilejul Sărbătorii Naşterii lui Hristos mântuitorul nostru, şi pentru un an nou al harului Său. Vă urez şi îl rog pe Domnul Dumnezeu, Dulcele Iisus, ca iubirea arzătoare pentru El a Sfân­tului Ignatie Purtătorul de Dumnezeu să se adăpos­tească în blânda şi cucernica ta inimă, frate preaiubit! Cu această iubire sfinţiei tale nu-i va fi frig nici în ţi­nuturile nordice. Iar când vei simţi frigul, îndată încălzeşte-ţi cu băgare de seamă inima cu cuvintele dă­tătoare de viaţă ale Evangheliei Domnului Iisus Hris­tos. Iar numele Lui preadulce şi atotmântuitor poartă-l întotdeauna în inima ta, şi fie ca Acesta să fie scris în inima ta cu scrisul de neşters al Sfântului Duh.

Multe milostiviri am primit eu, nevrednicul, de la Domnul Dumnezeu, dar cel mai mult îi mulţumesc bunătăţii Sale pentru două milostiviri: că m-a izbăvit din tinereţe de legăturile lumii prin călugărie şi că, prin căile nevăzute ale Proniei Sale, m-a învrednicit să vieţuiesc în sfântul aşezământ al Preasfintei Năs­cătoare de Dumnezeu, Milostiva Maică a călugărilor, lângă peşterile cu bunămireâsma Sfântului Duh, peşterile preacuvioşilor noştri părinţi ai Lavrei Pe­cerska.

A rămas o singură dorinţă în inima mea, să nu mă lipsesc de părtăşia cu ei în încăperile veşnice ale Tatălui Ceresc. Doresc să mă săvârşesc mai repede şi să fiu cu Hristos. Am prăznuit duhovniceşte a patru­zeci şi şaptea oară în liniştea mănăstirii mele ono­mastica mea de călugărie e timpul să merg la Tatăl Ceresc. îmi este frică de o bătrâneţe în care se poate pierde şi mica agonisire pentru veşnicie, iar să o în­mulţeşti este târziu. Voia Domnului să fie în toţi, dar Domnul puţine ne dăruieşte fără rugăciune.

228

Nu am reuşit să vă scriu şi să trimit scrisoarea cu părintele Apolo, fiindcă el plecase în acea vreme să cerceteze eparhia. Fratele acesta s-a purtat la noi foarte bine, poate a dobândit ceva şi pentru suflet. Să-l binecuvânteze Dumnezeu în noul loc. Chemând binecuvântarea Domnului asupra Dumneavoastră şi asupra aşezământului încredinţat călăuzirii Dumnea­voastră, cu cea mai sinceră cinstire şi iubire părin­tească, sunt şi voi fi cel mai sârguincios rugător al Dumneavoastră.

Exemplarul autentic a fost semnat de mitropolitul Kievului, Filaret.

16 decembrie, anul 1844, Kiev”.

Episcopul Ignatie, vieţuind la pensie în Mă­năstirea Babaevski, i-a povestit şi fratelui său întâmplarea următoare: odată arhimandritul a venit în vi­zită la mitropolit. Ultimul, întâmpinându-l şi invitându-l să se aşeze, îi spuse cu nehotărâre: „Nu ştiu, să mă destăinui?” - „în ce?” a întrebat zâmbind arhi­mandritul. „Iată, temându-mă de preamărire din pri­cina laudei oamenilor, pentru a mă smeri pe mine, mi-am cusut o rasă din muhoiar89 şi astăzi am îm­brăcat-o”. Arhimandritul a luat poala acestei rase, a scuipat pe ea, a şters-o şi i-a spus înaltpreasfinţiei sa­le: „Puteţi să umblaţi îmbrăcat şi în aur, dar să vă gândiţi la Biserică! în aceasta stă ascultarea şi smere­nia Dumneavoastră”. Şi după sfatul său, mitropolitul a dezbrăcat îmbrăcămintea ieftină.

Apoi urmează bunele relaţii, milostive şi since­re, ale mitropolitului Grigorie de Novgorod şi Sanktpetersburg, care s-au exprimat chiar prin faptele

89 Muhoiar material de bumbac ieftin cu un adaos de lână şi mătase.

229

înaltpreasfinţitului, care a insistat asupra ridicării ar­himandritului Ignatie la rangul de episcop al Cauca­zului.

Scrisorile arhiepiscopului Smaragd de Orei90 dovedesc bunăvoinţa sinceră a acestuia pentru arhi­mandrit. Să înfăţişăm scrisoarea lui.

„înaltpreasfinţite, preaiubite frate întru Hristos!

Cu mare osârdie salut înălţarea Dumneavoastră la rangul de episcop al Bisericii Ruse şi păşirea în eparhia care v-a fost încredinţată de Dumnezeu. Din tot sufletul meu vă doresc să prosperaţi în toate cele bune, atât dumneavoastră ca arhipăstor nou, cât şi în­tregii turme a Caucazului. Păşunea dumneavoastră duhovnicească a fost vreme îndelungată udată cu apa vie a învăţăturii Evangheliceşti şi a pildei vii a sfinţi­lor nevoitori, şi eu sunt pe deplin convins că pe aceasta, cu harul lui Dumnezeu, vor creşte acum cele mai binemirositoare flori pentru Biserica lui Hristos.

Vă mulţumesc foarte mult pentru scrisoarea Dumneavoastră din 20 ianuarie şi vă cer scuzele îngăduitoare pentru că, neştiind vremea trecerii Dum­neavoastră prin Orei, am plecat de acasă în eparhie numai pentru trei zile. Şi s-a întâmplat ca anume în aceste trei zile să pierd preţioasa întâlnire cu Dum­neavoastră! Fie voia Domnului! Eparhia Dumnea­voastră îmi este întrucâtva cunoscută, mai ales pen­tru aceea că ea a aparţinut mai demult Astrahanului, unde am fost preot şi mi s-a întâmplat să primesc unele veşti despre Caucaz şi Cernomorie (Marea Nea­gră), în plus, seminariştii Dumneavoastră au studiat

90 Smaragd (A.P. Crijanovski, 1796-1863) arhiepiscopul Orlovului.

230

pe când eu mă aflam în Astrahan. Se spune că Cerno­morie este cel mai bun colţişor din eparhia Dumnea­voastră. Dar, îndeobşte, cu puţine biserici, secerişul este mult, iar lucrătorii sunt puţini.

Domnul să vă înţelepţească şi să vă călăuzească în rânduiala Casei lui Dumnezeu, care este Biserica vie a lui Dumnezeu, stâlpul şi adeverirea Adevărului. Eu, din partea mea, ştiu cât de greu îi este unui păs­tor în eparhiile nou deschise, fiindcă eu singur am deschis în Belorusia eparhia Polotk şi am fost găz­duit într-o casă evreiască, suferind şi alte necazuri din pricina lipsei de mijloace şi de oameni. Nădăjdu­iesc că milostivul Dumnezeu va preţui odată munca noastră grea de răspândire a Bisericii Ortodoxe în acele ţinuturi!

Despre mine vă voi spune că sănătatea mea se năruie din pricina bătrâneţii, fiindcă am şaizeci şi doi de ani de la naştere este aproape hotarul pribegiei mele pământeşti.

Rugaţi-vă, vlădică sfânt, pentru nevrednicia noastră. Iar eu, stând lângă altarul lui Dumnezeu, nu voi da uitării numele şi chipul Dumneavoastră Sfânt.

Cerându-vă şi pe mai departe bunăvoinţa Dum­neavoastră faţă de mine, întotdeauna voi fi sluga bu­nă şi prea supusă a preasfinţiei Voastre.

Scrisoarea autentică a fost semnată de arhiepiscopul Smaragd.

oraşul Orei. 11 februarie 1858”.

Mitropolitul Filaret al Moscovei a ocrotit paşii de început în lucrarea slujitoare a arhimandritului Ignatie şi chiar l-a onorat deseori cu discuţii despre lucrarea monahală. Odată, vorbind despre ascultare, la observaţia arhimandritului, precum că ascultarea

231

călugărească faţă de stareţ nu îngăduie nicio împo­trivire, vlădica Moscovei a spus că în vremea de azi astfel de ucenici nu sunt. Arhimandritul a răspuns că, aşa cum aceasta depinde în principal de educaţie, sunt şi astăzi astfel de ucenici, deşi rari, care primesc această învăţătură după exemplul începătorilor stră­vechi, şi l-a dat exemplu pe ucenicul său de chilie ca­re îl însoţea în această călătorie la vlădica.

înaltpreasfinţitul a dorit să-l vadă şi să vadă exemplul acestei ascultări. Chileinicul arhimandritu­lui, pe nume Ştefan, a fost chemat şi prezentat vlădi­cii. Arhimandritul îi spuse: „Ştefan, arată-i limba vlă­dicii!” Acesta a scos limba, fără să se gândească şi să se sfiască, şi a fost lăsat să plece (Ştefan a murit de tânăr în pustia Sfântului Serghie, în cinul de ieroschimonah. în schimă a fost numit Simon. S-a învredni­cit de cel mai paşnic şi fericit sfârşit). în urma acestei întâmplări, mitropolitul Filaret a început, cu nimic mai puţin decât ceilalţi, să se împotrivească lucrării slujitoare a arhimandritului Ignatie, preocupându-se ca scrierile arhimandritului să fie atât de schimbate de cenzori, încât să i se năruie orice dorinţă de a le mai publica. Arhimandritul Avacum, cenzorul, l-a numit pe el principalul vinovat de aceasta poruncă91.

91 în scrisoarea către fratele Petru Alexandrovici Briancianinov din 30 septembrie 1862, Sfântul Ignatie scria: „Pe când vieţuiam în pustia Sfântului Serghie, nu şi-au arătat bunăvoinţa ca lucră­rile mele să fie editate în scris, având pentru aceasta pricinile lor. Poate aceste pricini există şi acum... La început nu mi-au arătat aceasta direct: pentru a mă refuza au avut metoda lor. Anume: manuscrisul a fost atât de mâzgălit şi atât de schimbat, încât nu mai este bun de nimic, iar lucrarea mi-a devenit străină, cu un chip ciuntit, care putea să ademenească cititorul, dar pe autor să-l facă batjocura publicului. Mai târziu un cenzor a fost destul de bun să-mi spună despre existenţa unei porunci tainice privind lucrările mele, după care eu nu am mai deranjat cenzura cu prezentarea lucrărilor mele acolo”. (Culegere de scrisori. 1995).

232

în timpul slujirii episcopului Ignatie în Caucaz, mi­tropolitul a luat sub ocrotirea lui un grup de persoa­ne, unite pentru a i se opune episcopului, sub condu­cerea protoiereului Crastilevski şi a rectorului semi­narului, arhimandritul Epifanie Izbitski.

însă în relaţiile de suprafaţă, el păstra aparenţa bunăvoinţei, exprimată permanent prin scrisori cu un conţinut dintre cele mai amabile şi cumpătate.

Arhiepiscopii Gedeon al Pskovului, Eleodor al Curskului şi-au arătat bunăvoinţa faţă de arhiman­dritul Ignatie, ocrotindu-l şi apărându-l în Sinod.

Arhiepiscopul Agatanghel al Volinului92 a fost fiul lui duhovnicesc în tot răstimpul aflării sale în Pe­tersburg şi a păstrat până la sfârşit această comporta­re duhovnicească faţă de episcopul Ignatie, pe care l-a vizitat pe când era deja la pensie în Mănăstirea Nicolo-Babaevski, mergând în concediu din viaţka, unde ocupase catedra episcopală până la strămutarea sa în Volini.

92 Agatanghel (A.M. Soloviev, 1812-1876) arhiepiscopul de Volini şi Jitomir.

233

CAPITOLUL XIII

CAUCAZUL

în îndelungata vreme a stăreţiei sale în pustia Sfântului Serghie, episcopul Ignatie nu doar că n-a agonisit nicio avuţie, dar a ajuns într-o asemenea si­tuaţie, încât nu avea alt mijloc decât ajutor din afară pentru lungul drum care îl aştepta. El fusese întot­deauna nemaipomenit de generos când făcea milo­stenie, nu refuza pe nimeni dacă avea ce să dăruiască. Când se întâmpla să nu aibă bani, dădea lucruri, aşa că ucenicii de chilie se străduiau sa le dea bani celor care cereau, cât se putea, evitând astfel întâlnirile cerşetorilor cu arhimandritul. De aceea, când a tre­buit să plece din Sankt-Petersburg, episcopul a fost nevoit să-i ceară un ajutor bănesc unei persoane apropiate duhovniceşte, care i-a dat 1000 de ruble.

Pe 25 noiembrie a părăsit Petersburgul şi pe 26 a ajuns în Moscova, de unde a plecat spre Lavra Sfântul Serghie. Pe 5 decembrie, seara, a ajuns în Tuia, unde, fiind primit cu bunăvoinţă de către prea­sfinţitul Alexie93, a liturghisit, şi în data de 7 a pornit mai departe la drum. în Orei nu l-a găsit pe arhiepis­copul Smaragd, care încă de pe când era în Sinod şi-a arătat afecţiunea sinceră pentru arhimandritul Igna­tie, vieţuitor pe atunci al pustiei Sfântul Serghie. Aşa că a ajuns până în Fatej, unde, din pricina bolii, a stat trei zile în casa negustorului Haricikin. în seara de 13 decembrie a ajuns în Kursk, unde a slujit în sobor li­turghia pe data de 15, fiind invitat de arhiepiscopul

93 Alexie - (R.I. Rjanitin, 1813-1907) arhiepiscop de Tveri şi Kasin, fost arhiepiscop de Tuia şi Belev.

234

Iliodor de Kursk şi Belgorod, iar pe 18 s-a mutat în Harkov, unde pe data de 20 a slujit liturghia. Pe 21 decembrie, la ora 4 după-amiaza, încă pe lumină, episcopul a plecat de la staţia „Golaia Dolina” spre Mănăstirea Sviatogorsk, aflată la 20 de verste de acolo. Temperatura era de numai un grad. Când au cotit de pe drumul mare pe drumul de ţară, spre mă­năstire, s-a iscat o grozavă furtună de zăpadă. Nu se vedea nimic pe o distanţă de un stânjen. Surugiii s-au abătut din drum şi mergeau pe unde se nimerea. în sfârşit, caii s-au oprit cu încăpăţânare, aparent fără nicio pricină: s-a dovedit că echipajul episcopului ajunsese pe marginea unui povârniş adânc, chiar deasupra unei prăpăstii. Abia la ora două din noapte, în bătaia strălucitoare a lunii şi pe un ger de minus 20 de grade, episcopul a ajuns la mănăstire.

Plecând mai departe din Bahmut, el a mers la baroneasa Kampenhauzen, care l-a invitat să petrea­că sărbătoarea Naşterii Domnului la moşia ei, la 40 de verste de oraş. Episcopului i s-au trimis pentru că­lătorie şase cai de toată frumuseţea. Primele 20 de verste caii au mers în goană pe drumul acoperit cu o pojghiţă de gheaţă. La începutul celorlalte 20 de verste, drumul se acoperise deja cu zăpadă. Caii au mers la pas. Cu cât mergeau mai mult, cu atât mai adâncă era zăpada şi caii s-au oprit. Au trimis după încă şase cai. Careta trasă de doisprezece cai s-a ur­nit, însă zăpada devenea din ce în ce mai adâncă, caii mergeau cu greu, deseori se opreau.

S-a înnoptat. Vizitiii s-au abătut din drum prin stepă şi au fost nevoiţi să se oprească. Din fericire, noaptea nu era geroasă. Au deshămat câţiva cai şi au mers călare să caute aşezarea. Odată cu sunetul de sărbătoare al clopotelor, călăreţii au ajuns în sat. Pre­otul şi diaconul, care se pregăteau de liturghie, au

235

adunat destul norod, cai şi boi şi s-au îndreptat să-i vină în ajutor călătorului care şi-a petrecut noaptea în stepă. Episcopul a trecut din caretă în sanie şi a ajuns la conac la ora şapte dimineaţa. Echipajul a fost adus cu boii. S-a dovedit că se abătuseră şapte verste de la conac din pricina zăpezii care acoperise stepa.

Pe patru ianuarie 1858 episcopul Ignatie a ajuns în oraşul Sevastopol din Caucaz la ora patru după amiaza. Casă arhierească nu exista şi vlădica nou so­sit s-a oprit într-un apartament din casa negustorului Stasenkov.

Exista o căsuţă mică, semănând mai mult a casă ţărănească, pe care cu paisprezece ani în urmă, ne­gustorul Volobuev o dăruise pentru adăpostirea tem­porară a primului episcop, Ieremia94. Pe lângă aceas­tă cocioabă fusese construit un apartament la fel de simplu, alcătuit din două cămăruţe mici, numite su­fragerie şi salon. Ultima era pentru arhiereu şi încă­perea pentru săvârşirea slujbelor, fiindcă avea o fe­reastră şi o uşă care ducea către mica biserică din piatră numită a Crucii construită lângă această căsuţă. Căsuţa ajunsese atât de dărăpănată, că locui­torii s-au ruşinat să-l primească în ea pe episcop. Mânaţi de bunăvoinţă, ei au închiriat pentru el un apartament pe cheltuiala lor.

în ziua sosirii, preasfinţitul i-a primit cu pâine şi sare în apartamentul său pe clericii soborului, pe locuitorii oraşului şi pe mai-marele guberniei, general-locotenentul A. A. Volotkoi95. Seara a ascultat

94 Ieremia (I.I. Soloviev, 1799-1884) primul episcop de Caucaz şi Cernomorie între anii 1843-1849.

95 Alexandr Alexeevici Volotkoi (1806-1875) senator, gene­ral-locotenent, guvernator al regiunii Stavropol, de obârşie din oraşul Vologda, de o vârstă cu Sfântul Ignatie, amândoi fiind bune cunoştinţe încă din copilărie.

236

acasă miezonoptica, iar a doua zi duminică, 5 ia­nuarie a slujit liturghia în Biserica sobornicească Riadskaia, în faţa unei mulţimi de oameni, atât sluji­tori militari cât şi cetăţeni ai oraşului, care se înghe­suiau să ia parte la prima liturghie a noului păstor. După rugăciunea din amvon, episcopul şi-a salutat turma printr-un cuvânt despre pacea duhovnicească întru Iisus Hristos, Domnul nostru. Aducem acest cu­vânt ca pe o expresie precisă a duhului atitudinii noului păstor faţă de turma lui. 96

„Pace oraşului acestuia” (mt. 10,12)

Rostesc acest cuvânt de bun sosit, fraţi iubiţi, după porunca Dumnezeului meu, venind cu toiagul de păstor în oraşul mântuit de Dumnezeu, Sevasto­pol, propovăduiesc şi vorbesc în acest oraş şi în ora­şele şi toate aşezările din împrejurimi, căci se apropie împărăţia lui Dumnezeu (mt. 10, 7).

împărăţia Cerească, împărăţia lui Dumnezeu este în noi. (Lc. 17, 21). împărăţia Cerului este pacea lui Hristos. în sufletul în care, din ascultarea faţă de Dumnezeu, s-au potolit patimile, domneşte Dumne­zeu, domneşte pacea lui Hristos.

Dar pacea lui Hristos nicidecum nu este pacea lumii acesteia. Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu (In. 14, 27). Unirea pentru o ţintă goală, sau îndoielnică, deseori instaurează între oameni o învoială vremelnică şi pă­guboasă pentru suflet. Pacea lui Hristos este sfântă!

96 Cuvântare rostită la venirea în eparhie în Catedrala soborni­cească din Stavropol pe 5 ianuarie 1858 (Ignatie Briancianinov, Vol. 3,4. Cuvânt despre moarte. Predică ascetică. Moscova, 1993)-

237

Pacea lui Hristos este toată în Hristos! Pacea lui Hristos este semănată în suflet de Cuvântul lui Dum­nezeu, se naşte din cultivarea ogorului sufletesc cu poruncile lui Hristos, se hrăneşte cu această nevoinţă nevăzută dar grea, creşte din ea. Cu lucrarea Sfântu­lui Duh, pacea lui Hristos va cuprinde mintea, inima şi trupul creştinului desăvârşit, uneşte într-un întreg aceste părţi despicate şi despărţite de păcat. Pe omul împăcat în sine şi cu sine, care se înfăţişează pe sine ca un întreg unitar, aşa cum era înainte de cădere, îl uneşte cu Dumnezeu. O astfel de pace cer şi pentru voi, fraţi iubiţi, de la singurul Dăruitor al adevăratei şi sfintei păci, de la Domnul nostru Iisus Hristos.

Pacea lui Dumnezeu, mai presus de orice minte, după înţelesul viu şi lămurit al apostolului, să o pă­zească inimile şi cugetele noastre pentru Hristos, acestea să păzească pentru El lucrarea noastră pă­mântească şi viaţa noastră veşnică, care depinde de această lucrare. Amin.”

în ziua Botezului Domnului, după liturghie, a sfinţit apa din bazinul aflat în mijlocul oraşului şi a stropit cu agheasmă simbolurile armatei, în faţa unei adunări de oşti şi a unei mari mulţimi de oameni, ca­re l-au întâmpinat cu căldură. Acest bazin a fost făcut în spaţiul dintre două secţiuni ale bulevardului care duce către strada principală, spre postul de grăniceri de la Tiflis. Bulevardul împarte strada în două, iar bazinul formează intersecţia bulevardelor cu strada ce duce de la scara catedralei soborniceşti de vară spre interiorul oraşului. în colţurile acestei străzi în­dreptate spre bazin se află, de o parte, şirul de clădiri ale pieţei, cu Biserica Riadskaia lângă ele, iar de cea­laltă parte unghiul casei în care se află gimnaziul cu cele două clase ale secţiei pedagogice.

238

în ziua Bobotezei, vremea era neobişnuit de caldă. Ferestrele gimnaziului au fost deschise şi în timpul sfinţirii apei, grupuri de gimnazişti curioşi, împreună cu supraveghetorii şi profesorii, se înghe­suiau în faţa lor, iar la fereastra cea mai apropiată se afla, în rândul spectatorilor, şi directorul gimnaziu­lui, Jannuarius Mihailovici Neverov.

Discuţiile zgomotoase, stridente, hohotele de râs ale gimnaziştilor adunaţi în faţa acestor ferestre s-au auzit tot timpul slujbei, dar mai cu seamă atunci când episcopul citea rugăciunile pentru sfinţirea apei. Hohotul sălbatic, satanic, al însuşi directorului a aco­perit deodată gălăgia acestei adunări, spre ispita tu­turor celor care erau de faţă, aşa că general-locotenentul Voloţki s-a văzut nevoit să trimită nişte oa­meni pentru a-i ruga să înceteze acele reacţii nepotri­vite ale elevilor. Această împrejurare l-a făcut pe episcop să înţeleagă limpede, ceea ce s-a adeverit mai târziu, orientarea nefastă a directorului gimnaziului Neverov, al cărui scop fundamental în educaţia tinerilor era dezvoltarea lor ca liber-cugetători, nepermiţând limitarea acestei libertăţi nici pentru cea mai întemeiată critică.

Eparhia de Stavropol, înfiinţată în jurul anului 1840, nu a putut fi orânduită din pricina unor împre­jurări aparte, care nu numai că au stăvilit bunul mers al acestei iniţiative a stăpânirii, ci au îngreunat mun­ca pe care urma să o împlinească episcopul Ignatie, de a-i întoarce pe toţi şi pe fiecare spre o înţelegere dreaptă a lucrării pe care trebuiau să o facă, iar pe or­ganizaţiile conducătoare şi pe cârmuitorii ţinutului spre o atitudine binevoitoare faţă de catedra episco­pală.

Primul episcop de Caucaz şi Marea Neagră a fost preasfinţitul Ieremia un om foarte evlavios, dar

239

cu un caracter aspru. Din râvna pentru Ortodoxie el s-a comportat necruţător cu rascolnicii, în mare parte locuitori ai satelor de cazaci ai trupelor de frontieră din Caucaz. Curajul şi bărbăţia trupelor de luptă ale armatei au deschis drumul unei reacţiuni energice contra episcopului, prin intermediul apropiatei lor conduceri militare, la propunerea căreia toată popu­laţia regimentelor de frontieră a fost scoasă de sub administrarea episcopului eparhial şi dată sub con­ducerea preotului armatei Caucazului. în acest fel, în eparhia de curând înfiinţată, din 500 de mii de su­flete care alcătuiau turma sa, jumătate (adică 250 de mii) a ieşit de sub cârmuirea episcopului, care nici nu se gândea la posibilitatea unei astfel de separări.

Fiindcă eparhia fusese categorisită ca una de clasa a treia, episcopul trebuia să se întreţină cu un salariu de 280 de ruble de argint pe an. Ţinând sea­ma că această sumă era prea mică pentru catedra de curând înfiinţată, care cerea în toate privinţele tot fe­lul de construcţii şi amenajări, Sfântul Sinod a rân­duit vremelnic pentru episcop suma de 1000 de ruble de argint pe an din banii Sinodului şi 1500 de ruble de argint pentru întreţinerea casei arhiereşti, până la orânduirea deplină a catedrei.

Preasfinţitul Ieremia, foarte cinstit în societate şi în rândul poporului pentru sfinţenia vieţii sale ascetice, a trezit prin faptele sale contra rascolnicilor nemulţumirea întregii înalte stăpâniri a ţinutului, şi de aceea nu a avut succes în toate planurile sale de rânduire materială a catedrei. Curând el a cerut să fie lăsat la pensie şi a plecat, nereuşind să facă nimic trainic pentru alcătuirea catedrei sale.

240

Locul său l-a luat preasfinţitul Ioanichie97, care a căzut în extrema opusă: luând pe seama lui numai hirotonirea, el a lăsat administrarea lucrărilor în voia Consiliului, după ale cărui opinii se conducea în toate hotărârile sale.

Pe atunci Consiliul se afla sub conducerea depli­nă a protoiereului Krastilevski, ceea ce a atras asupra eparhiei înfăptuirea unei anchete de către arhiepisco­pul Evghenie al Astrahanului, după porunca Sinodu­lui. Urmarea acesteia a fost demiterea episcopului Ioanichie şi trimiterea lui la pensie, iar faptele lui Krastilevski au fost puse sub supravegherea şi dispu­nerea episcopului ce avea să vină. Ca urmare a aces­tor evenimente, clerul eparhial, foarte bogat datorită însuşi ţinutului îmbelşugat, mereu oprimat de Consi­liu, nu putea să aibă nicio influenţă în societate, iar poporul simplu îşi pierduse încrederea în acesta.

Rodul acestor neînţelegeri între cler şi popor a fost din partea celui din urmă lipsă de respect faţă de cinul preoţesc, necinstirea statului şi rânduielilor Bisericii. Nu era oare vrednic de mirare şi regret

97 Ioanichie (I.I. Obrazţov, 1790-1880) al doilea episcop de Caucaz şi Cernomorie între anii 1849-1857.

Drept exemplu al acestei supuneri conştiente, benevole a episcopului Ioanichie înaintea Consiliului vom aduce o situaţie care i s-a întâmplat vice-guvernatorului local. El locuia în pa­rohia bisericii Sfintei Muceniţe Varvara, unde paroh al bisericii era părintele Gavriil Orlov, iubit de întreaga parohie. Aflând că e posibil să fie strămutat în altă parohie, toţi enoriaşii şi însuşi preotul l-au rugat pe vice-guvernator să mijlocească înaintea preasfinţitului ca părintele Gavriil să rămână pe loc. Conducăto­rul guberniei a mers la preasfinţitul, căruia i-a înfăţişat rugă­mintea enoriaşilor şi a lui, rugându-l să o ia în vedere. Dar prea­sfinţitul a răspuns foarte indiferent că aceasta nu depinde de el şi i-a propus conducătorului guberniei să se adreseze cu rugă­mintea lui la Consiliu.

241

faptul că doi protoierei, membri ai Consiliului, erau proprietari de poştă (Krastilevski era proprietarul poştei de pe drumul Voenno-Gruzinski, iar Gremiacinski al celei de pe drumul Mozdokski)? Deşi ei nu întreţineau direct aceste staţii, acţionau prin capitalul lor, de care aveau grijă personal, umblând prin bi­rouri şi pe la autorităţile civile.

Numeroasele cercetări în urma denunţurilor lo­cuitorilor împotriva clerului şi invers a clerului îm­potriva locuitorilor au împovărat conducerile şi slu­jitorii ambelor instituţii şi au aprins duşmănia şi rău­tatea din ambele părţi, fapt de care se foloseau insti­gatorii, cârcotaşii, găsind în aceste tulburări satisfa­cerea scopurilor lor egoiste. Averea clerului era atât de mare, că preoţii slujitori în 110 parohii ale eparhiei aveau la Administraţia Asistenţei Publice din Stavro­pol un capital ce alcătuia mai mult de 34 din totalul capitalului de milioane al Administraţiei.

Cunoscând îndeletnicirile Consiliului, persoane­le din care era alcătuit, purtarea lor faţă de societate, faţă de cler şi alte puteri administrative ale guberniei, episcopul Ignatie a luat grabnic măsuri hotărâte, în primul rând pentru refacerea bunelor şi cuviincioa­selor legături cu cetăţenii oraşului, atât cu locuitorii simpli, cât şi cu persoanele din administraţia armată şi cetăţenească, iar în al doilea rând, pentru asigura­rea unei activităţi cinstite şi necorupte a Consiliului.

Era cât se poate de firesc ca episcopul Ignatie să dorească să înceapă imediat împlinirea a două lucrări trebuincioase şi care nu sufereau amânare: cerceta­rea personală a eparhiei şi tratamentul său cu ape minerale. Cu acest scop el s-a hotărât ca în vara anu­lui 1858 să cutreiere toată jumătatea de răsărit a eparhiei, îmbinând cercetarea cu tratamentul în Pia­tigorsk şi împrejurimile lui, tratament necesar pentru

242

posibila refacere a sănătăţii sale, zdruncinată din co­pilărie din cauza scrofulozei şi mai târziu vătămată pentru totdeauna de reumatism (în aşezarea mlăşti­noasă a pustiei Sfântul Serghie), de tratamentul gre­şit şi de boala hemoroidală.

Plecând din Stavropol, el s-a îndreptat spre Gheorghievsk, iar de acolo spre Piatigorsk, unde, după sfatul şi indicaţiile doctorului-şef al spitalului militar din Krasnoglazov, a băut şi a urmat un trata­ment deplin cu băi de sulf, apoi cu băi alcaline în sa­tul Essentuksk şi, în sfârşit, în Kislovodsk s-a tratat cu întăritoarele băi ale Narzanului. în primele zile ale lui august, episcopul a săvârşit o călătorie în Gheor­ghievsk pentru a se întâlni cu mitropolitul Isidor98, strămutat din Tiflis în Kiev. El a ajuns în Gheorghi­evsk la ora unsprezece noaptea. în jurnalul episcopu­lui Ignatie au fost găsite notiţele scrise de mâna lui din zilele de 5, 6, 7 şi 8 august.

„Mitropolitul a discutat până la ora două din noapte cu mine şi cu guvernatorul civil, general-locotenentul Voloţki. A vorbit aproape numai el şi numai despre lucruri lumeşti, a vorbit cu multă tragere de inimă. Pe data de opt el s-a trezit dimineaţă la ora şa­se, s-a ocupat vreo zece minute de mine, într-o discu­ţie între patru ochi, despre problemele privitoare la eparhia Caucazului şi îndeobşte la Biserică. în acest răstimp foarte scurt, el a atins numeroase probleme, multe dintre ele cunoscându-le vag, având o gândire superficială şi o înfumurare caucaziană. Vârsta lui e de 60 de ani sau cu un an, doi mai mult. Este de statură mai mult mică decât medie, dar nici cea mai mică. Capul îi stă în umeri, gâtul fiind foarte scurt. în

98 Isidor (I.S. Nicolski, 1799-1892) mitropolit de Novgorod şi Sankt-Petersburg între anii 1860-1892.

243

comportament este cam mojic, dar foarte ager îi joacă ochii. întotdeauna s-a remarcat prin agerime în domeniul slujirii sale. Are puterile încă foarte proas­pete, deşi se zvonea peste tot că este foarte bolnăvi­cios. Mitropolitul şi-a exprimat nemulţumirea faţă de nobilimea rusă, fiindcă aceasta încetineşte eliberarea ţăranilor.”

Episcopul, vorbindu-i mitropolitului despre le­găturile sale cu seminarul, i-a transmis printre altele, că în vederea încurajării profesorilor şi elevilor, el in­vită în serile de sărbătoare câţiva profesori şi împreu­nă cu ei, câţiva tineri mai vrednici, la un ceai în casa lui, unde se servesc fructe sau altceva dulce şi se poartă discuţii de îndrumare duhovnicească.

Această faptă nu i-a plăcut deloc mitropolitului şi, neţinând seama de prezenţa guvernatorului, nu a contenit să-l împroaşte cu reproşuri pe episcop, certându-l de parcă ar fi comis o crimă, şi s-a aprins atât de mult de la iritarea sa dezmăţată, că generalul-lo­cotenent Voloţki a socotit de cuviinţă să-l liniştească, înfăţişându-i tăcerea episcopului înaintea acuzaţiilor lui, ca pe o pricină îndestulătoare pentru a-şi potoli mânia şi a pune capăt dojanei sale zgomotoase.

Terminându-şi tratamentul în Kislovodsk, epis­copul Ignatie şi-a îndreptat paşii spre cercetarea eparhiei de-a lungul părţii de sud, apoi a celei de sud-est a guberniei Stavropol.

Pentru a lămuri cât se poate mai bine starea de atunci a eparhiei, vom înfăţişa însăşi vederea episco­pului, exprimată în raportul său anual din 1858, când deja văzuse personal mai mult de jumătate din ea, dar încă nu reuşise să vadă Cernomorie (ţărmul Mă­rii Negre) din pricină că-şi petrecuse timpul aştep­tând sosirea marilor cneji Nicolae şi Mihail Nicolae­vici, care au vizitat în toamna acelui an Caucazul, trecând

244

prin Stavropol. Să redăm unele citate din rapor­tul anual din 1858 despre situaţia eparhiei. 99

„Consiliul. Componenţa lui. în 1858 (adică în anul sosirii episcopului Ignatie la catedră) s-a schim­bat considerabil. La începutul lui 1858, în urma epis­copului Ignatie, au venit în Stavropol un nou rector al seminarului, arhimandritul Gherman, şi un nou in­spector, ieromonahul sobornicesc Isaachie.

Primul dintre ei a început să fie prezent în Con­siliu după adoptarea unui drept al rectorilor, iar al doilea, după propunerea episcopului, care a fost ac­ceptată de Sinod. în martie a sosit şi noul secretar.

O atât de însemnată schimbare a componenţei Consiliului a zdruncinat autoritatea protoiereului Krastilevski, care stăpânise până atunci în Consiliu, datorită atât bunei capacităţi şi experienţei sale, cât mai ales datorită încrederii nemărginite pe care o avea în el preasfinţitul Ioanichie. Teama faţă de Kras­tilevski a slăbit puţin în rândul vechilor membri, şi protoiereul Suharev doctorand al Academiei din Moscova, o persoană cu un caracter sincer care până atunci păstrase tăcere, a început să-şi expună părerile, spre folosul bunei lucrări.

Dar însuşirile lui Krastilevski şi cunoaşterea problemelor ţinutului caucazian nu puteau să nu atragă atenţia celorlalţi membri şi a secretarului. în urma atenţiei a început să se arate şi încrederea, mai ales că rectorul şi inspectorul, ocupaţi cu seminarul, nu puteau să acorde problemelor Consistoriului atât de mult timp, de cât era nevoie pentru cercetarea

99 Fragmente din dările de seamă anuale ale Sfântului Ignatie către Sfântul sinod despre vizitarea eparhiei Caucazului şi des­pre starea duhovnicească-creştinească a regiunii din anul 1858. Sunt redate, de asemenea, în cartea lui Socolov, pp. 211-300.

245

profundă a acestor probleme. Superioritatea înaintea celorlalţi membri în cunoaşterea problemelor, vicle­nia înnăscută, care ajungea la meschinărie, din nou i-au adus lui Krastilevski întâietatea şi autoritatea în Consistoriu şi ar fi rămas astfel dacă nu era altă pu­tere care să-l îngrădească şi să-l înfrâneze.

începea să devină simţit conflictul pe care mulţi nu-l observaseră: de îndată ce vedea că împotrivirea sa devenea vădită, vicleanul Krastilevski afişa imediat o atitudine conciliantă. Dar aceasta, din motivele cu­noscute, nu putea să schimbe tendinţa generală, con­flictul devenind sensibil şi în plan administrativ, şi sub aspect moral şi duhovnicesc. îndreptarea lui Krastilevski a fost cu neputinţă: îndepărtarea lui din Consistoriu a devenit necesară. Dintr-un capăt în altul al ţinutului se auzeau jalbe şi plângeri împotriva lui.

Clerul, obişnuit să vadă în el de-a lungul câtorva zeci de ani o autoritate nemărginită, tremura în faţa lui. în acel an 1858, chiar dacă acesta a observat limi­tarea influenţei şi acţiunilor lui, totuşi nu era convins de acea situaţie, neobişnuită pentru Krastilevski, şi, cunoscând din experienţă fermitatea lui, aştepta din minut în minut revenirea acestuia la despotismul său obişnuit. Multe treburi mergeau cu încetineală, iar altele nu se mişcau deloc numai din pricină că per­soanele cărora li se încredinţaseră aceste treburi, cu­noscând părerea lui Krastilevski despre ele, nu în­drăzneau să lucreze împotriva voinţei lui.

Ultima împrejurare a slujit ca o piedică foarte importantă pentru înfăptuirea ordinii în eparhie, iar în unele cazuri ar fi iscat cele mai neplăcute şi zgo­motoase evenimente, aşa cum a fost demonstrat de fapt şi înfăţişat în descrierea vizitei episcopului în oraşul Mozdok. Formându-şi o părere atât de realistă

246

despre Krastilevski din cercetarea problemelor nu numai pe hârtie, dar şi a urmărilor lor, întorcându-se din cercetarea eparhiei, episcopul a socotit de cuviin­ţă că întâia datorie preoţească era înlăturarea din activitatea eparhială a acelei cauze care atâţia ani a împiedicat lucrarea dreaptă şi folositoare şi nu ar fi contenit nici pe mai departe să fie o pricină nesecată a celei mai vătămătoare influenţe.

Pe acest temei, prin dreptul pe care îl avea, episcopul l-a îndepărtat pe Krastilevski din Consiliu şi a prezentat Sfântului Sinod demiterea completă a acestuia din rândul membrilor Consistoriului. Sfân­tul Sinod a încuviinţat această demitere.

Totodată, episcopul a crezut de cuviinţă ca pen­tru eliberarea completă a membrilor Consiliului de sub influenţa lui Krastilevski, acesta să fie îndepărtat din oraşul eparhial. Lui Krastilevski, demis din func­ţia de protoiereu al catedrei, i s-a propus parohia bi­sericii din Mozdok şi administrarea ei fără nicio in­fluenţă asupra Bisericii Adormirii Maicii Domnului din afara acestui oraş, ai cărui enoriaşi erau osetini şi cerkezi. însă deoarece Krastilevski a socotit nepotri­vită pentru el aşezarea sa în Mozdok din pricina urii pe care o aveau faţă de el ţăranii-munteni, el a fost strămutat în oraşul Gheorghievsk, atunci când se eliberase un loc, şi i s-au încredinţat aceleaşi sarcini pe care le-ar fi avut în Mozdok.

Locul lui Krastilevski în sobor şi în Consiliu l-a luat arhiereul din Gherghievsk, protoiereul Vasilii Popov, cu un caracter deschis, direct, cu o orientare pe potriva caracterului supus ţarului şi a aptitudini­lor, dovedite în cei paisprezece ani de slujire ca blagocin, orientare pe care el a păstrat-o, în ciuda răcelii pe care i-o arăta Krastilevski. Sfântul Sinod a încuvi­inţat participarea protoiereului Popov ca membru în

247

Consiliu. Cunoscând amănunţit multe probleme, el nu a întârziat să îndreptăţească această alegere şi a acţionat vizibil asupra schimbării caracterului Consi­liului, în alcătuirea căruia a rămas un singur membru cu vechea orientare protoiereul Gremeacinski, dar acesta nu a putut influenţa restul componenţei Con­siliului. Protoiereul Suharev s-a dovedit a fi un conlucrător foarte folositor.

în acest fel, de-a lungul anului 1858, atât com­ponenţa, cât şi caracterul activităţilor Consiliului s-a schimbat hotărâtor. Ajutorul de secretar Albanov, la adresa căruia ajunseseră multe plângeri în Sfântul Sinod, a părăsit slujba din Consiliu, care, într-o nouă organizare şi cu un nou caracter, şi-a început lucrarea în 1859. Noii membri şi secretarul au cercetat cu atenţie problemele şi trebuinţele bisericeşti ale ţinu­tului. Măsura aspră dar binefăcătoare luată de Sinod în privinţa acelor membri care se împotriveau des­chis episcopului, măsură susţinută de îndepărtarea din Consistoriu a lui Krastilevski, care şi-a acoperit împotrivirea, eschivându-se, le-a insuflat membrilor prezenţi o trezvie deosebită asupra modului lor de a lucra, le-a oferit o unitate în năzuinţa lor pentru bi­nele comun al bisericii. Datorită acestei trezvii, dato­rită acestei unităţi, lucrarea Consiliului a căpătat o energie şi o dezvoltare deosebită. (Episcopul şi-a pre­zentat această viziune despre dezvoltarea Consiliului printr-o propunere numerotată cu numărul 2, din 13 ianuarie 1859 100. El scria: „Cu o mângâiere a inimii am văzut cum Consiliul duhovnicesc al Caucazului a avut o evoluţie însemnată de-a lungul anului 1858,

100 Notele Sfântului Ignatie cu privire la reuşitele însemnate ale Consiliului din anul 1858 (din 13 ianuarie 1859, nr. 2) se publică pentru prima dată.

248

prin caracterul şi meritele sale, care constau într-o judecată dreaptă, nepărtinire, într-o înţeleaptă viziu­ne creştină asupra neputinţei societăţii, printr-o to­nalitate prietenoasă, modestă, pozitivă şi hotărâtă în relaţiile cu alte autorităţi; în luare-aminte, prudenţă, evitarea înflăcărării, întotdeauna însoţită de împătimire şi care vădeşte mereu prezenţa patimii şi aba­terea de la adevăr; în rezolvarea fără contenire, după putinţă, a problemelor, atât de îmbucurătoare pentru acei care sunt atinşi de aceste probleme.

Caracterul şi vrednicia Consiliului nu pot să nu fie evidente şi foarte însemnate pentru clerul eparhial care depinde de acesta. Un astfel de caracter şi vred­nicie nu au cum să nu înrâurească în bine clerul epar­hiei, nu numai întărind bunăstarea Bisericii Caucazi­ene şi a clerului ei din punct de vedere administrativ, ci ridicând clerul şi în privinţa moralităţii.

Aceasta încă nu e tot: caracterul şi demnitatea Consiliului trebuie să fie foarte curând observate şi de alte conduceri ale ţinutului şi negreşit le va insufla respect şi încredere faţă de judecata duhovnicească, astfel Biserica va intra în drepturile sale, dăruite ei nu numai prin hotărâri civile, dar care alcătuiesc avu­ţia sa integrantă dată de Domnul, pierdută numai din pricina pierderii acelei demnităţi şi acelui caracter, care slujesc ca o condiţie justă pentru stăpânirea unui drept moral înalt. Mă socotesc pe deplin fericit că pot încununa anul ce a trecut, iar pe cel care vine îl pot începe cu exprimarea deplinei mele recunoştinţe şi a mulţumirii depline faţă de Consiliu pentru laudele sale vrednice şi slujirea binecuvântată. Să-i dăruiască Preabunul Dumnezeu ca în anul viitor să sporească din ce în ce mai mult. Exprim sincera mea recunoş­tinţă părinţilor, membri ai Consistoriului, domnului secretar, mulţumesc cancelariei.

249

Cei care vor să sporească nu trebuie să fie nicio­dată mulţumiţi de sine: ei trebuie mereu să tindă spre sporire, având drept chezăşie a succeselor vii­toare, succesele săvârşite de ei, şi uitând (pentru a nu se mândri) succesele împlinite deja, ca nu cumva, îndreptându-şi cu plăcere şi ademenire atenţia spre trecut, să-şi abată atenţia de la cele viitoare.

în vederea sprijinirii dezvoltării pe mai departe a slujirii vrednice a Consiliului, îl numesc protoiereu pe Ioan Alexandrovski, prezent aici. Aşa cum protoiereii membri ai Consiliului au fiecare biroul său, îi încredinţez protoiereului Alexandrovski o îndeletni­cire specială în Consiliu, anume verificarea din punct de vedere literar a tuturor protocoalelor, mai ales a celor care trebuie să ajungă în Sfântul Sinod, de ase­menea, a tuturor documentelor ce ajung la alte admi­nistraţii în numele meu, cu deosebire a rapoartelor ce ajung în Sfântul Sinod, şi prelucrarea literară a aces­tora. Valoarea literară a actelor ce purced din Con­siliu va creşte negreşit vrednicia înaintea altor puteri administrative şi a persoanelor oficiale. Nădăjduiesc că protoiereul Alexandrovski va adeveri părerea mea despre el şi cultura sa academică. Consiliul îl va numi ca membru pe un temei legal”).

Alcătuirea conducerii duhovniceşti din Ecaterinodarsk (din Cernomorie) a rămas neschimbată. Numărul neînsemnat de probleme a dat posibilitatea rezolvării lor la timpul potrivit, fără întârziere.

Ocrotirea săracilor de către preoţime. Ocrotirea săracilor avea ca scop îndeosebi oferirea mijloacelor de trai atât celor care, ajungând la o vâr­stă înaintată, puteau să se hrănească cu greu, cât şi copiilor orfani. Celor 118 familii care primeau ajutor până în 1858, li s-au alăturat încă 22 de familii.

250

în rânduiala epitropiei intrau bani din colecta­rea sumelor de la cei de pe listele invitaţilor, în urma chetelor, din vânzarea lumânărilor şi din sumele în­casate de bisericile de cimitir. Cu această colectă se acopereau toate cheltuielile pentru un an, iar econo­miile căpătate în anii de dinainte, alcătuind şaispre­zece mii cincizeci de ruble şi cincizeci şi nouă de co­peici în argint, rămâneau neatinse în instituţiile de credite. Epitropia era alcătuită din doi protoierei şi un preot, dintre ei, protoiereul Suharev fiind rapor­torul epitropiei.

Centrele administrative. Episcopul Ignatie a socotit de cuviinţă, după cercetarea celei mai populate părţi a eparhiei sale, să adauge încă două centre administrative bisericeşti, iar celorlalte şaisprezece rămase să le aducă îmbunătăţiri. în oraşul Kizlear, destul de îndepărtat de supravegherea eparhială, episcopul a întemeiat pe lângă blagocinul oficial răs­punzător pentru clerul din Kizlear, încă un organ de inspecţie, în persoana egumenului Mănăstirii din Kizlear, înălţarea Sfintei Cruci, pe nume Gherman, un stareţ cu o viaţă morală aspră. Egumenului i s-a dat dreptul de a supraveghea preoţimea, de a-i opri pe cei care încălcau buna purtare, trebuind să-l înşti­inţeze îndeobşte pe episcop despre moralitatea cleru­lui, şi în parte, despre aceia care îndrăzneau să facă fapte necuviincioase, în ciuda prevenirii episcopului, însă el nu avea dreptul să intre în relaţii cu Consiliul în această însărcinare.

Protoiereul Suharev, blagocinul bisericilor din oraşul Stavropol, a fost eliberat din funcţie la rugă­mintea lui, din pricina numeroaselor ocupaţii ca membru al Consiliului şi profesor de teologie al gim­naziului din Stavropol. Odată cu aceasta au fost făcute

251

încă multe alte schimbări, destituiri şi noi împu­terniciri ale blagocinilor.

Cu scopul de a întări şi mai mult autoritatea blagocinilor, episcopul a luat următoarea decizie: „Toţi preoţii, diaconii şi alţi slujitori bisericeşti, dacă vor dori să se mute dintr-o parohie în alta precum şi în alte împrejurări asemănătoare, sunt obligaţi să prezinte acordul (sau slobozenia) blagocinului pentru aceasta, dacă ambele parohii se află sub supraveghe­rea aceluiaşi blagocin. însă dacă parohiile se află în centre administrative diferite, atunci ei sunt obligaţi să prezinte mărturiile ambilor blagocini. Mai mult, diaconii şi alţi slujitori sunt obligaţi să prezinte ade­verinţă de la preoţii din parohia lor.”

Această măsură a avut cea mai bună înrâurire asupra duhului clerului caucazian, care purta în el amprenta caracterului popular, comun întregii popu­laţii a ţinutului anume îndrăzneala şi bunul plac. Diaconii şi ceilalţi slujitori de acum vedeau într-ade­văr că preoţii parohiei sunt mai-marii lor, iar clerul regiunilor administrative vedea în blagocinul lor un superior. Este vrednic de observat faptul că toţi membrii de bunăcuviinţă au primit această hotărâre cu iubire, dar ea nu a fost pe placul membrilor slabi. Datorită acestei hotărâri mulţi oameni de bună cre­dinţă şi bine intenţionaţi s-au făcut cunoscuţi episco­pului şi au fost luaţi în consideraţie; de asemenea, au fost descoperite multe caractere tulburate şi de o mo­ralitate şubredă.

Pentru stăvilirea şi punerea la punct a celor sa­mavolnici şi nesupuşi, pentru încălcarea acestei ho­tărâri a fost stabilită o pedeapsă ce consta într-o amendă nu prea mare, în folosul epitropiei. împreună cu folosul moral, această măsură a adus şi un alt folos

252

însemnat: a scăzut simţitor volumul actelor întocmite în cadrul Consiliului.

A doua măsură pentru întărirea autorităţii bla­gocinilor a fost următoarea: mai înainte erau numiţi (prin ordinul Consiliului) în calitate de inspectori, di­feriţi preoţi, pentru unele probleme apărute. în acest fel, multe probleme ale ţinutului rămâneau necunos­cute blagocinilor. Mai mult, preoţii inspectori, mai ales acei cărora li se încredinţau mai des cercetările, de multe ori îi îndepărtau pe blagocini, pe motiv că aceste cercetări ar fi avut astfel un mers mai corect şi, fiind conştienţi de autoritatea pe care o aveau, încre­dinţată lor într-un mod tainic şi îndoielnic, îi învinuiau pe blagocinii lor de tot felul de lucruri.

Pentru eliminarea acestei neorânduieli, ce amintea atât de mult apa tulbure a proverbului rusesc (a pescui în ape tulburi), episcopul a propus Consi­liului să fie folosiţi pentru cercetări numai blagocinii. Deşi blagocinii sunt mai mult supraveghetori pe lân­gă două biserici parohiale, iar în caz că ar lipsi unul, acesta ar putea fi înlocuit de colegul lui, însă aşa cum cazurile de cercetare penală s-au înmulţit, iar eparhia are puţină populaţie, răspândită pe o suprafaţă întin­să, blagocinii au voie să-şi aleagă un ajutor, îngăduit de episcop, şi acestui ajutor să-i încredinţeze treburi de o însemnătate mai mică.

A treia măsură pentru întărirea autorităţii bla­gocinilor a fost strângerea legăturilor dintre episcop şi blagocini, cărora li s-a dat libertatea ca pe lângă ra­poartele oficiale, să se adreseze episcopului şi cu ra­poarte confidenţiale, care trebuiau să rămână în cabi­netul episcopului fără a fi date în vileag, şi în conţi­nutul cărora puteau exista şi informaţii care nu tre­buiau să devină oficiale, dar foarte trebuincioase pen­tru integritate şi claritate administrativă. Această integritate

253

şi această claritate a informaţiilor, oferind o cunoaştere dreaptă şi sigură, erau esenţiale pentru episcop. Toate deciziile amintite au fost aşternute pe hârtie şi anunţate în eparhie prin circulare, cu scopul de a înlătura pe cât posibil nelămuririle şi de a elibera Consiliul de corespondenţa de prisos, ce abătea aten­ţia de la faptele importante.

O privire generală asupra eparhiei. în pe­rioada slujirii episcopului Ignatie în Caucaz, acest ţi­nut se afla într-o stare de tranziţie şi probabil trebuia să rămână astfel de-a lungul unei însemnate perioade de timp. Armata rusă îi silea mereu pe munteni să se retragă în munţi. Din această cauză punctele strate­gice se schimbau, satele de cazaci se mutaseră deja la poalele celui mai important lanţ al munţilor Caucaz. Oraşele se construiau cu repeziciune şi începeau să înflorească, dar şi mai repede ele rămâneau pustii şi decădeau. Regiunea era dominată de forţe militare. Celelalte activităţi erau subordonate atingerii cu suc­ces a scopurilor militare.

în fruntea diferitelor administraţii erau oameni ai armatei. în oraşe trăiau ca în lagăr. în Gheorghievsk, mai ales în Mozdok şi Kizlear, de la lăsarea serii şi până dimineaţa nu se putea ieşi pe stradă neînar­mat sau fără a fi însoţit de cineva înarmat, întreaga noapte obloanele şi porţile se închideau bine. Se pă­rea că toate şi toţi erau gata ca la primul semn să se ridice şi să plece în alt loc. Chiar în Stavropol clădirile au fost făcute la repezeală. Multe dintre ele erau des­tul de însemnate ca mărime şi frumoase la exterior, dar nu erau rezistente, nu aveau o aşezare bună şi nu erau potrivite din punct de vedere gospodăresc. Ca­sele particulare erau făcute astfel încât să se obţină cel mai mare câştig cu cele mai mici cheltuieli.

254

Era foarte firesc ca această stare a ţinutului să aibă o înrâurire însemnată asupra situaţiei eparhiei. Episcopul, Consiliul, seminarul umblau de colo-colo prin adăposturi temporare, prin apartamente impro­prii. La început instituţiile civile conlucrau cu institu­ţia eparhială. Dar mai târziu acestea s-au răcit, străduindu-se să acorde toată atenţia lor dezvoltării ora­şului şi a societăţii într-o direcţie europeană. Cetăţe­nii care cândva aduceau cu însufleţire daruri Biseri­cii, acum îşi îndreptau atenţia spre organizaţii orien­tate spre Occident. Şi mai trebuie să amintim că ne­goţul local decăzuse foarte mult în acea vreme, pen­tru că aproape toate antreprizele financiare şi livrări­le trecuseră în mâinile negustorimii armeneşti de dincolo de Caucaz.

Odată cu venirea episcopului Ignatie, cneazul administrator şi cârmuitorul civil al regiunii admini­strative, secretarul de stat Kruzenstern şi-au îndrep­tat atenţia spre Catedra caucaziană.

Prin ordinul cneazului Bariatinski101, în 1858 conducătorul „Aripii drepte” se ocupa de întemeierea proiectului de despărţire a ţinutului Caucaz în două regiuni: de vest şi de est. Prima, reprezentând flancul drept, a fost numită Cubanskaia, iar a doua flancul stâng terskaia.

Prin acest proiect, Stavropolul ar fi rămas unic oraş capitală de judeţ. Principalul oraş al regiunii Kubanskaia trebuia să fie pe malul râului Kuban, iar pentru regiunea Terskaia deja exista un oraş vladi­kavkaz pe râul Tereka. Această despărţire a ţinutului,

101 Alexandr Ivanovici Bariatinski (1815-1879) cneaz, general-mareşal al armatei ruse între anii 1856-1861, administrator al Caucazului şi comandant al armatei caucaziene.

255

cerută din motive militare, avea să influenţeze şi asupra situaţiei eparhiei.

Seminarul. Seminarul Teologic Caucazian nu are o clădire proprie, dar este adăpostit în casele par­ticulare construite cu scopuri speculative, pe strada principală. Din această pricină, aici nu poate fi nici acea curăţenie, nici acel confort, care sunt în clădirile construite sau pregătite anume pentru seminarii. Succesele elevilor şi moralitatea lor depind mult de locul unde învaţă: deja faptul că seminarul se află pe strada cea mai bună din oraş, lângă bulevard, în apropierea distracţiilor obşteşti, are o puternică in­fluenţă asupra elevilor.

Stavropol este un oraş militar, un oraş vesel. Al­tă clădire, care prin spaţiul său ar mulţumi trebuin­ţele seminarului şi totodată nu ar avea acele dezavan­taje mai sus pomenite, nu există. Locul rezervat se­minarului, lângă Biserica Sfintei Varvara, are în apro­piere o livadă destul de întinsă, şi se află lângă locu­inţa temporară a episcopului, fiind foarte retras. în privinţa bunurilor şi mijloacelor de trai, succesul şi moralitatea elevilor este garantată. Rectorul şi in­spectorul de acum îşi fac datoria cu mai multă cinste şi grijă decât conducerea precedentă a seminarului: atâta grijă, fireşte, este însoţită şi de exigenţe mai mari pentru elevi, ceea ce negreşit trebuie să aducă roade.

în privinţa construirii unui seminar în Stavro­pol, în anul care a trecut, 1858, au fost trimise la Di­recţia de învăţământ teologic, preţurile pentru mate­rialele de construcţie. Trebuie să menţionăm că în 1859 aceste preţuri au crescut neobişnuit de mult şi lista trimisă nu mai este de actualitate.

256

Prezentăm aici hotărârea cu nr. 21, dată de epis­cop la 18 februarie, în care este înfăţişată opinia sa critică în privinţa clădirii pentru adăpostirea semina­rului din Caucaz102. Această moţiune mărturiseşte grija episcopului pentru situaţia seminarului.

„Găsind opinia conducerii seminarului caucazi­an, din jurnalul său apărut pe 17 februarie 1858, foar­te întemeiată, socot că este necesar să prezint judecă­ţii înaltei conduceri, în afară de cele scrise în jurnal, şi următoarele: materialul din care se zidesc toate clădirile din Stavropol are în compoziţie o piatră foarte poroasă, prin care pătrund foarte uşor curen­tul, umezeala şi frigul. Clădirile de piatră din Stavro­pol sunt expuse mai cu seamă vremii foarte umede, vântului şi gerului. Din această pricină, proiectul clă­dirii pentru Seminarul din Stavropol trebuie făcut pe cu totul alte considerente, decât cel al clădirilor din cărămidă.

Pe lângă acestea, Stavropol se află la o înălţime mare (250 de stânjeni deasupra nivelului mării), din această pricină oraşul este expus vânturilor şi gerului mult mai mult decât împrejurimile sale. Se întâmplă deseori ca în Stavropol să fie ger şi zăpadă, iar în ste­pele din jurul lui, chiar şi la nord de el, este primăva­ră în sensul deplin al cuvântului şi animalele ies la păscut. Locul oferit pentru construcţia seminarului este pitoresc, foarte prielnic pentru sănătate, dar se află pe un vârf de deal ridicat şi deschis, şi de aceea este mai expus gerului şi frigului.

Iarna 1857-1858, cu geruri şi vânturi puternice, a slujit drept dovadă că este foarte important să se ia

102 Propunerea Sfântului Ignatie pentru proiectul clădirii se­minarului Caucazian (din 18 februarie 1858, nr. 21) Se publică pentru prima dată.

257

măsuri de precauţie în ceea ce priveşte proprietăţile materialelor de construcţie, pentru a proteja clădirea de influenţa condiţiilor atmosferice: o mare parte a caselor din piatră au fost pătrunse de frig, toate efor­turile de a le încălzi s-au dovedit zadarnice, iar urmă­rile au fost sporirea îmbolnăvirilor în rândul popula­ţiei.

Pe aceste temeiuri eu găsesc că încăperile pen­tru locuit ale seminarului proiectat, mai ales dormi­toarele elevilor, ar fi foarte inconfortabile din pricina frigului şi vântului. Sprijinindu-mi părerile pe expe­rienţă, pot spune cu precizie că pe un ger de 10 grade şi mai mult iar când bate vântul, temperatura scade considerabil mai mult în aceste încăperi tempera­tura nu va atinge mai mult de 5 grade, oricât ne-am strădui să le încălzim.

Camerele de la etajul doi, cu numerele 5,11, 8 şi 9, de asemenea camerele de la etajul întâi, cu nume­rele 5 şi 6 (de pe colţ), 12 şi 13 vor fi foarte afectate de ger şi vânturi. în genere, toate camerele clădirii, având în vedere condiţiile climaterice descrise, sunt nepotrivite, şi vor avea nevoie de multă încălzire. în afară de faptul că elevii care vor trebui să-şi petreacă o mare parte din timp în camerele friguroase, negre­şit vor fi ameninţaţi de boli, însăşi încălzirea clădirii atunci când lemnele sunt foarte scumpe (în această iarnă s-a ajuns până la 18 ruble de argint pentru un stânjen de lemne) va fi foarte împovărătoare pentru seminar.

Măsurile pentru ocolirea neplăcerilor arătate mai sus sunt următoarele: 1) îndeobşte, planul clădi­rii trebuie mărit în lăţime, micşorat în lungime, astfel camerele devenind mai adânci (ele trebuie să aibă până la şase stânjeni în adâncime), prin urmare vor fi mai puţin expuse vântului şi gerului. 2) La un capăt

258

al clădirii să se facă o biserică, iar la celălalt capăt o scară, în acest fel, toate camerele în care vor locui ele­vii cu rectorul şi inspectorul lor, vor fi îndreptate doar cu o singură parte în afară, iar din alte trei părţi vor fi îngrădite pe deplin. Prin acest plan se va păzi: 1) preţioasa sănătate a vieţuitorilor clădirii; 2) o sumă însemnată de bani de la cheltuielile de încălzire.

Această opinie a mea o propun conducerii pen­tru a o alătura dosarului, şi, păstrând o copie la administraţie, originalul să-l înfăţişeze vederii înaltei con­duceri.

18 februarie 1858”

Şcoala duhovnicească din Stavropol.

Şcoala duhovnicească din Stavropol se adăposteşte într-o casă particulară de piatră, aflată chiar în apro­pierea casei episcopale, dăruită încă din timpul prea­sfinţitului Ieremia de către negustorul Gnilovski. La exterior, clădirea şcolii promite mult mai mult decât oferă cu adevărat, construită fiind după modelul clă­dirilor din Stavropol. Aceasta nu are utilităţile nece­sare şi folositoare şcolii. Cu toate acestea, poate fi re­construită şi făcută mai confortabilă.

Cercetarea eparhiei. în 1858 episcopul a vi­zitat acea parte a eparhiei, ocupată de gubernia Sta­vropol, ale cărei părţi de sud şi vest sunt împrăştiate asemeni insulelor în mare, în regiunea cazacilor de frontieră. Aceste insule pot fi numite pe bună drepta­te oraşe: Kizlear, Mozdok, Piatigorsk, însuşi Stavropolul, sunt înconjurate din toate părţile de pământuri care aparţin cazacilor de front. Episcopul, vizitând oraşele eparhiale, trebuia să treacă prin satele căzăceşti, unde, urmând hotărârea nou apărută, intra în biserici şi vorbea cu populaţia din aceste sate.

259

Stavropol. Oraşul gubernial Stavropol, fiindcă a fost primul văzut de episcop în anul 1858, are drep­tul să fie primul zugrăvit din punct de vedere biseri­cesc în descrierea eparhiei. Oraşul a fost până nu de­mult sat căzăcesc. Până nu demult, în văgăunile sale vieţuiau munteni. Aceşti fii ai naturii sălbatice, obser­vând că stabilirea ruşilor aici este trainică, iar convie­ţuirea nu era potrivită caracterului lor şi chiar nu era posibilă, s-au îndepărtat în munţi, aulul fiind înlocuit cu satul. Când clima Gheorghievskului s-a dovedit foarte primejdioasă pentru sănătate, iar locul ocupat acum de Stavropol unul din cele mai bune din Cau­caz, foarte înalt (Stavropolul se ridică la 300 de stân­jeni deasupra mării), îndestulat cu izvoare minunate, atunci oraşul gubernial a fost mutat aici. Satul căză­cesc, cu biserica din lemn a fost strămutat peste Cu­ban.

Dealul care încununează colina Stavropolului, este stăpânit acum de Catedrala sobornicească de va­ră închinată Maicii Domnului din Kazan, zidită de ar­hitectul Ton. Din depărtare catedrala se vede de par­că ar sta pe un nor, deasupra întregului oraş. Este pi­torească şi priveliştea oraşului văzută de pe terasa pe care se află biserica. Din păcate, slujba arhierească poate fi săvârşită în această minunată şi încăpătoare biserică numai în timpul celor şase luni călduroase. Ea este friguroasă, iar dacă am vrea s-o încălzim, ar fi foarte greu, fiindcă în timpul iernii aici se dezlănţuie cele mai puternice vânturi, iar catedrala este zidită din piatra acestor locuri, foarte poroasă, care nu poa­te să sufere nici frigul, nici vântul. Iarna, slujbele bi­sericeşti se fac în biserica, aproape paraclis, construită deasupra prăvăliilor pieţei orăşeneşti, şi de aceea numită biserica negustorilor, fiind închinată Mântui­torului.

260

Pe strada mare, care duce de la bariera Peters­burg către bariera Tiflis, pe lângă catedrala soborni­cească, se află, de asemenea, soborul Sfintei Treimi, tot friguros, în care totuşi se săvârşesc slujbe şi iarna, fiindcă duşumeaua acestuia este din lemn, nu este atât de înalt cum este catedrala Kazanskaia, şi se află pe un loc mult mai jos, mai puţin expus capriciilor vremii. Biserica Sfintei Treimi are o arhitectură nede­finită, care a devenit şi mai nedefinită din pricina anexelor construite. Catedrala şi Biserica Sfintei Trei­mi au fiecare parohia sa; în afară de acestea, parohii mai au şi Bisericile Marii Muceniţe Varvara, la capă­tul de sud-est al oraşului şi Biserica Marelui Mucenic Gheorghe, la capătul de sud-vest.

Sunt două biserici arhiereşti ale Crucii, amân­două călduroase: Biserica înălţării Sfintei Cruci de lângă locuinţa temporară a episcopului, şi cea a Sfân­tului Andrei cel întâi Chemat, pe colinele Vorobievskie, unde se presupune că va fi construită casa arhi­erească. Pe lângă această Biserică a Sfântului Andrei, aflată într-un loc foarte pitoresc, s-au aciuat câţiva monahi, care fac parte din slujitorii casei, veniţi din sihăstriile ruseşti. Unul din aceşti monahi, foarte pri­ceput în viaţa monahală, a fost făcut duhovnic al ob­ştii Sfântului Ioan sfânta Maria, spre marea mân­gâiere şi îndrumare a surorilor. Paraclise sunt trei: la gimnaziu, la adăpostul de femei şi în cetatea închi­sorii.

Bisericile din sate. Bisericile din satele gu­berniei Stavropol sunt îndeobşte foarte îndestulate, unele chiar foarte bogate. Aceasta situaţie a biserici­lor se datorează, fireşte, bogăţiei deosebite a ţărani­lor, bogăţii dobândite din belşugul ţinutului, ce răs­plăteşte cu dărnicie până şi cea mai uşoară muncă. Multe sate au înfăţişare de oraşe capitale de judeţ,

261

iar populaţia numără câteva mii de suflete. Chiar da­că pâinea rodeşte din belşug şi are mereu un preţ bun, câştigurile de seamă ale vieţuitorilor se trag din podgorii, apoi din creşterea vitelor, şi apoi o parte din creşterea grâului, grădinărit şi pomicultură. Sunt ţă­rani care fac câte 10000 de găleţi de vin şi fiecare gă­leată se vinde cu o rublă sau două. Un astfel de ţăran are până la 150 de cai, un număr mare de altfel de vi­te, care se hrănesc aproape în fiecare an, şi pe timpul iernii, din păşunat.

Cele mai însemnate biserici se află în următoa­rele sate: Biserica Schimbării la Faţă a Mântuitorului în satul Novoseliti construită din piatră, cu trei altare, având, din păcate, o arhitectură neclară, foarte săracă din punct de vedere al artei bisericeşti, rău si­tuată şi strâmtă. La fel poate fi descrisă şi biserica principală din satul Voronţovka, ce aparţine cneazu­lui Voronţov: această biserică e mai mare decât cea din Novoseliti. Biserica înălţării Domnului în satul Praskovei este zidită într-un stil folosit de arhitectul Ton la începuturile sale, cunoscut multă vreme ca stil bizantin. Această biserică nu este mai prejos prin mă­rimea sa decât biserica de vară din Stavropol şi este pictată de pictori moscoviţi, potrivit gustului şi îmbelşugării ţinutului.

Cea mai buna biserică din tot ţinutul caucazian în privinţa arhitecturii, trebuie recunoscută Biserica Sfântului Nicolae din marele şi bogatul sat Petrovski. Ea a fost zidită în stilul primelor biserici ale lui Ton, asemănându-se foarte mult cu Biserica Marii Muce­niţe Ecaterina din Kolomna şi celei a Intrării Maicii Domnului în Templu, de la regimentul Semenovsk din Sankt-Petersburg, dar finisajul este mult mai prost. Mărimea acestei biserici este foarte reuşită, iar după armonia elementelor sale este mai frumoasă

262

decât catedrala din Stavropol, şi este cea mai reuşită biserică din punct de vedere al arhitecturii. Obiectele bisericeşti şi veşmintele sunt destule, în multe bise­rici chiar din belşug.

A fost sfinţită din nou Biserica Trei Ierarhi pe 12 septembrie, în satul Otkaznoe. Sfinţirea a săvârşit-o episcopul în faţa unei mulţimi mari de oameni. Bise­rica este construită în stilul mai sus amintit al lui Ton pe socoteala locuitorilor satului Otkaznoe.

Armenii. Nu este deloc de prisos să înfăţişăm situaţia religioasă a armenilor, care locuiesc într-un număr mare în eparhia caucaziană, iar în oraşele Mozdok şi Kizlear alcătuiesc marea parte a populaţi­ei. Ei nu înţeleg erezia monofizită, prin urmare nu în­ţeleg acea diferenţă dogmatică esenţială prin care se desparte Biserica lor de Biserica de Răsărit. Separa­rea o pun pe seama diferenţei ritualurilor.

Ei nu au acel devotament pentru ritualuri care este observat la poporul rus. Ei leapădă uşor ritualul lor atunci când se lămureşte că este nepotrivit. Aşa, ei au obiceiul de a mânca de dulce în Sâmbăta Mare, după sfârşitul slujbei din această zi. O persoană din rândul preoţimii lor, le-a înfăţişat stranietatea acestui obicei, arătând spre temeiurile obiceiului pravoslavnic, şi armenii, cu iubire, fără nicio împotrivire, au căzut de acord să mănânce de dulce în ziua Sfintelor Paşti, după liturghie. îndeobşte, la ei se observă o do­rinţă neprefăcută, din inimă, de a se apropia de orto­docşi, de ruşi. Această situaţie are, după părerea mea, o însemnătate deosebită. Ea este deosebită nu numai în ceea ce priveşte religia, ci şi statul.

Dacă Pronia Dumnezeiască ar binevoi ca arme­nii să se unească cu Biserica Ortodoxă, pentru aceas­ta fiind nevoie numai de lămurirea neînţelegerilor dintre amândouă părţile, atunci folosul lor pentru ţară

263

în această regiune ar fi nemăsurat. Negoţul lor e răspândit nu numai în ţinutul caucazian, ci şi în cel de dincolo de Caucaz şi chiar în munţi. Cunoscând limba tătară, vorbită între munteni, ei călătoresc liber prin munţi, se opresc prin aule, pe la muntenii paş­nici sau nepaşnici şi au legături strânse cu ei. Ei ar putea fi, sub chipul de industriaşi, nişte misionari minunaţi şi nişte agenţi politici minunaţi, având apti­tudini înnăscute pentru împlinirea acestor sarcini.

Acum starea sufletească a armenilor este nelă­murită şi altfel nici nu poate fi: ei au o afinitate faţă de ruşi, dar nedumeririle încă nu au fost înlăturate, unitate nu există, iar urmarea firească şi logică în aceste împrejurări este nehotărârea.

Satele căzăceşti ale trupelor caucaziene de frontieră. Calea de la Stavropol, prin Gheorghievsk, Mozdok, până la Kizlear, trece pe lângă satele trupelor căzăceşti de frontieră. Această regiune lasă o impresie tristă, fiindcă aici se înrădăcinează un statut protestant, contrar Bisericii Ortodoxe, fără voia locu­itorilor. Caracterul bisericesc al regiunii este unul de schismă. Acest fapt este pe deplin limpede şi neîndo­ielnic pentru oricine are anumite cunoştinţe despre Biserica Răsăriteană. Văd şi simt aceasta înşişi caza­cii, dintre care mulţi studiază şi au studiat credinţa. Peste tot în sate episcopul a fost întâmpinat cu cea mai mare bucurie, în unele chiar s-au înfăţişat gru­puri de împuterniciţi care şi-au exprimat dorinţa sin­ceră de a avea un arhiereu în fruntea Bisericii lor. Chiar a fost pusă întrebarea: „Oare vom aparţine cu­rând de Biserica Ortodoxă?”

Această întrebare defineşte înţelegerea pe care o au cazacii despre starea lor religioasă. Repet: mulţi dintre cazaci studiază amănunţit credinţa, dar înţele­gerea lor despre credinţă nicidecum nu poate fi comparată

264

cu cea a persoanelor din medii cu o educaţie superioară. însăşi dezvoltarea rascolului între ei este o mărturie că pentru ei credinţa este o temă de adân­că, aspră cugetare şi de cercetare, nu este deloc o te­mă faţă de care ar fi indiferenţi, asupra căreia ei ar privi de la suprafaţă şi în treacăt.

Cu toate manifestările de viu interes mai sus menţionate, episcopul a răspuns că situaţia de astăzi a bisericilor trupelor căzăceşti de frontieră este ur­marea raţiunilor administrative, că pentru a mulţumi simţământul duhovnicesc al ortodocşilor, episcopului i s-a dat un ordin scris de a vizita bisericile lor şi a le da toată îndrumarea şi mângâierea creştinească dori­tă. Acest răspuns, chiar dacă nu a fost pe deplin mul­ţumitor, măcar a aşternut tăcerea pe buze. Pentru persoanele mai instruite nu a putut fi convingător. Aici le este tuturor cunoscută orientarea religioasă a cneazului Voronţov: el nu se opreşte să ofere public o atenţie deosebită clerului musulman, dându-i de multe ori întâietate înaintea clerului pravoslavnic.

Precum cei trei tineri evrei au mărturisit în cup­tor, fiind prizonieri în Babilon, că Dumnezeu cu ade­vărat a luat păcatele asupra Sa pentru ei (Facerea 3, 28), aşa şi conducerea eparhială caucaziană trebuie să chibzuiască în privinţa poziţiei ei faţă de bisericile trupelor căzăceşti de frontieră. în vremea de faţă nu­mele lui Krastilevski este rostit cu groază de preoţimea armatei, precum numele şeicului Samil. Aceasta preoţime povesteşte cu voce tare despre nelegiuirile care au fost, iar persoanele sus-puse cugetând despre vremea rupturii şi amintindu-şi de aceasta, pun con­diţia de neclintit ca în momentul reunirii, care va ve­ni mai devreme sau mai târziu, să fie păstrată blân­deţea şi bunăcuviinţă în relaţia cu ei.

265

Scopurile administrative, pentru care cneazul Voronţov a dat bisericile unei întregi regiuni în oblă­duirea presbiterului, luându-le de la episcop, împo­triva rânduielii Sfântului Duh, nici până acum nu sunt lămurite. Ele trebuie totuşi să fie lămurite odată, măcar pentru istorie, ca o încălcare a caracterului sa­cru şi sfânt al Bisericii Ortodoxe. O astfel de lămurire pesemne că este fără îndoială foarte dificilă, iar fraza care susţine motivele administrative, neîntemeiată, de aceea neconvingătoare.

Apărătorii acestei măsuri probabil găsesc că pricina, aşa cum spun şi acum, este nedreptatea şi absurditatea faptelor săvârşite de episcopul Caucazu­lui. Dar aceasta nu îndreptăţeşte măsurile luate pen­tru astfel de fapte. Tradiţia Bisericii arată că în toate lucrările, cele mai înalte şi mai sfinte, începând cu ce­le apostolice, omul a adăugat şi nechibzuinţa şi păca­tul, caracteristice omului. în astfel de cazuri Biserica niciodată nu a şovăit să îndepărteze persoana care sfolosit de slujirea sa, dar slujirea însăşi, aşa cum este ea orânduită de Sfântul Duh, era păstrată neatinsă.

Apostolul care s-a arătat nevrednic de slujirea apostolicească este înlocuit cu alt apostol. Patriarhii şi alţi arhierei, căzuţi în erezie sau care au fost descoperiţi făcând fapte nepotrivite cu slujirea lor, au fost lipsiţi şi de tronuri, şi de cinuri, acestea fiind date unor persoane mai vrednice. Dar schimbarea episco­pului cu un presbiter într-o regiune întreagă, şi folo­sirea episcopului ca pe o maşină şi unealtă pentru sfinţirea bisericilor, hirotoniilor şi altor rânduieli ca­re nu pot fi săvârşite fără episcop, este o noutate în Biserica Ortodoxă. Aceasta noutate pare a nu însem­na nimic pentru cei ce nu înţeleg credinţa. Ea are o mare însemnătate şi în ochii rascolnicilor: fiindcă învăţătura

266

despre episcop ţine de una din cele mai în­semnate teme de cugetare şi judecare ale lor.

Episcopul Caucazului îşi îndeplineşte toate în­datoririle bisericeşti faţă de regiunea cazacilor de frontieră, numai că nu conduce această turmă a sa. Preotul de frunte al armatei caucaziene se află în statul-major al armatei, în Zakavkazie în ţinutul des­părţit cu desăvârşire de ţara numită în realitate Cau­caz şi care aproape nu are legături naturale cu Za­kavkazie. Conducerea bisericilor de la o asemenea depărtare este cu totul nefirească şi duce aceste bise­rici în cea mai dezastruoasă stare în toate privinţele. Atamanul cazac, statul său major, persoanele de că­petenie ale conducerii căzăceşti îşi au reşedinţa în Stavropol, înconjurat de peste tot de satele şi biseri­cile trupelor căzăceşti de frontieră.

Pentru tot ceea ce se întâmplă sub ochii lor trebuie sa ţină legătura cu Tiflisul, aflat la o distanţă de 500 de verste, peste giganticul vârf al bătrânului Caucaz, cu preotul care are însărcinări specifice la el acasă şi care nu poate nicidecum să împlinească în­datorirea încredinţată lui de a conduce bisericile tru­pelor caucaziene, din pricina depărtării şi înstrăinării de ele. Această situaţie, căreia cu greu i se poate găsi un sens, nu poate să se mai prelungească.

Mănăstirile. în eparhia Caucazului se află, pâ­nă la data de 1 ianuarie 1859, două mănăstiri de călugări şi una de călugăriţe. Dintre ele, cea de călugări, Ecaterino-Lebiajinskaia, şi cea de călugăriţe, Mariinskaia, sunt rânduite după legi aparte, confirmate de statutul Armatei Căzăceşti maritime. Amândouă se află la o distanţă mare de marea Azov, şi prima dintre ele poate sta între cele mai bune mănăstiri ruseşti du­pă mijloacele de trai. Este cârmuită de arhimandrit,

267

care în acelaşi timp este şi administratorul ambelor mănăstiri.

Mănăstirea înălţarea Sfintei Cruci din Kizlear se află la capătul opus al eparhiei, nu departe de Marea Caspică. Mănăstirea are un câştig de până la 2000 de ruble de argint în fiecare an, dar bunăstarea ei este foarte zdruncinată de procesele în care a fost atrasă, pentru domeniile care îi aparţin.

în apropierea oraşului gubernial Stavropol, la opt verste de acesta, se afla obştea de maici Sfântul Ioan-Sfânta Maria, pentru a cărei ridicare la rangul de mănăstire s-a făcut o propunere în Sfântul Sinod.

Monahismul. Viaţa monahală în mănăstirile eparhiei Caucazului este la început, în starea de pruncie, şi este greu de crezut că va ieşi prea curând din această stare. Pentru reuşitele duhovniceşti mo­nahale este nevoie de o situaţie paşnică a mănăstirii, însă niciunul din cele două aşezăminte de monahi nu au această stare şi nu se pare că o vor căpăta până când puterea civilă nu va avea acea legătură cu pute­rea duhovnicească, aşa cum este peste tot în Rusia. Iar aceasta se va împlini numai atunci când războiul va înceta să mai fie începutul, ţelul, scuza dreaptă sau nedreaptă a tuturor judecăţilor şi măsurilor. Egumenii de aici au nevoie de cunoştinţe şi aptitudini mai ales de cancelarie, ocupaţiile de cancelarie au mare însemnătate pentru ei.

în Mănăstirea Ecaterino-Lebiajensk fiinţează un comitet sub conducerea egumenului, în care parti­cipă unele persoane civile pentru cârmuirea gospodă­riei mănăstirii. în acest comitet a domnit o mare ne­potrivire între membrii civili şi cei duhovniceşti, din pricina unei comunicări anevoioase. Acum, datorită bunelor relaţii ale episcopului cu conducerea de frun­te a ţărmului Mării Negre, această ruptură a dispărut.

268

însă este cu neputinţă să se facă schimbări importante cu caracter bisericesc, după reguli bisericeşti: nici una, nici alta nu se observă şi nu se înţe­lege. Numai amabilitatea este în stare să acţioneze într-o oarecare măsură împotriva puterii, care în raţiu­nile militare îşi găseşte motivul de a deveni absolută. Numai ea poate să înmoaie răutatea, pricinuită de neatenţia faţă de hotărârile Bisericii. Cu răbdare şi supunere înaintea Proniei dumnezeieşti trebuie să aşteptăm acea vreme când în mănăstirea de călugări din Cernomorie (ţărmul Mării Negre) se va putea adăuga o astfel de rânduială, care este hotărâtă în­deobşte pentru toate mănăstirile ortodoxe ale Sfintei Biserici, rânduială prin care va fi cu putinţă bună­starea morală şi duhovnicească a mănăstirilor.

Bisericile. în eparhia Caucazului sunt îndeob­şte 168 de biserici. Populaţia Caucazului se măreşte cu repeziciune şi neîntrerupt cu noi veniţi din Rusia, care mai întâi de toate se îngrijesc, cum dau mărturie multe cercetări, de orânduirea unei case de rugăciune pentru mulţumirea nevoilor duhovniceşti. Primind un domiciliu stabil, ei se străduiesc să construiască şi biserici.

Cercetarea bisericilor se face de către admini­stratori, cel puţin de patru ori pe an. Corespondenţa bisericească, ţinută în mare parte de slujitorii bisericeşti, din pricina neştiinţei de carte a staroştilor bise­ricilor, se află într-o stare mulţumitoare.

Clerul. Clerul Caucazului mai întâi s-a adunat în acest ţinut îndepărtat din toate colţurile Rusiei. Aceşti nou veniţi nu se remarcau printr-o mare cu­minţenie, aparţinând acelei categorii de oameni, care nu nădăjduiau să primească un loc bun în ţara lor şi s-au grăbit în Caucazul pe atunci pustiu cu nădejdea de a găsi acolo şi adăpost, şi bunăstare. Această socoteală

269

s-a dovedit fără greşeală. Copiii emigranţilor, primind educaţie la seminarul înfiinţat în Caucaz, alcătuiesc o generaţie nouă, deja cu caracterul lor, foar­te mulţumitor, ei îşi săvârşesc însemnata slujire cu totul altfel decât o făceau părinţii lor o săvârşesc cum se cuvine.

în Caucaz este mult loc. Se pare că şi caracterele se formează potrivit locului cuprinzător şi bunăstării: în caracterul preoţimii caucaziene se observă o bucu­rie aparte, ospitalitate şi sinceritate. Ultima calitate este deosebit de neaşteptată pentru un om aflat pen­tru prima dată pe acest pământ. Printre preoţi sunt mulţi oameni foarte vrednici.

Preoţimea, în general, nu se leneveşte să săvâr­şească slujbele bisericeşti şi să îndrume turma. Gre­şelile şi scăpările, care nu lipsesc în nicio societate omenească, sunt îndreptate prin măsurile date din belşug de tradiţia morală a Bisericii.

Experienţa dovedeşte că odată cu venirea pe tă­râmul lucrării duhovniceşti a noii generaţii, în gene­ral, tot clerul se schimbă puţin câte puţin, creşte, se înnobilează. Iar dacă se mai ivesc necuviinţe şi greşeli grosolane, acestea apar mai mult în rândurile preo­ţimii Armatei Mării Negre, care a fost alcătuită din cazaci care au învăţat să scrie şi să citească, dar şi acolo starea morală a clerului se îmbunătăţeşte ca ur­mare a ocupării treptate a locurilor vacante de către absolvenţii seminarului teologic.

Preoţimea Caucazului, folosindu-se de leafa de la vistierie şi de dările enoriaşilor, în mare parte nu suferă de sărăcie, în afară de cea de pe ţărmul Mării Negre, unde nu primeşte leafă, se mulţumeşte doar cu dările enoriaşilor, care sunt foarte neîndestulătoa­re. Unii dintre clerici, pentru a se întreţine şi pentru a-şi educa copiii în şcoli, ocupându-se de creşterea

270

vitelor, nu foarte multe, sunt stânjeniţi foarte tare de faptul că în satele căzăceşti nu li se rânduiesc nici pă­şuni, nici fâneţe, şi atunci când vine vremea cositului, preoţimea rămâne cu cele mai neprielnice locuri.

în momentul de faţă eparhia Caucazului nu se confruntă cu o lipsă de preoţi.

Purtarea preoţimii ortodoxe faţă de clerul de al­tă credinţă şi faţă de locuitorii de altă credinţă, care vieţuiesc în Stavropol şi în mare parte în Kizlear şi Mozdok, este bună. Aceasta se vede din faptul că ar­menii vizitează cu încântare bisericile pravoslavnice, iar în oraşul Kizlear, din râvna pentru casa lui Dum­nezeu, distrusă de incendiu, locuitorii cer să fie nu­miţi constructori bisericeşti, în aceasta văzându-se desigur influenţa clerului asupra lor.

Aşezămintele de binefacere. Spitale şi azi­luri pe lângă bisericile eparhiei Caucazului nu sunt, în afară de oraşul Ekaterinodar, unde, pe lângă Biserica Maicii Domnului celor necăjiţi, se află un azil pentru şaizeci de oameni şi un spital pentru douăzeci şi cinci, sub supravegherea nemijlocită a conducerii militare.

Rascolul. Rascolul din eparhia Caucazului, deşi neînsemnat cantitativ, este foarte îndârjit în rătăciri. Pricina de căpetenie, de bază, aproape singura pricină, sunt taberele învecinate ale trupelor caucazi­ene de frontieră. Se poate spune fără a greşi că aceste sate, fără excepţie, mai mult sau mai puţin sunt con­taminate de rascol. De acolo apar învăţătorii ereziei pentru a-i atrage în rascol pe vieţuitorii guberniei Stavropol. Locuitorii satelor ademeniţi în rascol, gă­sesc în aşezările căzăceşti întărire în rătăcirile lor, de acolo primesc învăţători, care îşi permit să săvârşeas­că taine şi să spună că numai acolo, în tabere, se păs­trează adevărata Biserică a lui Hristos.

271

Cu o înrâurire atât de dăunătoare a rascolului din tabere, preoţimea ortodoxă întâmpină o piedică de nebiruit în străduinţa de a-i aduce pe rascolnicii lor în sânul Bisericii Ortodoxe. în afară de aceasta, din păcate, în Caucaz s-a înfiinţat un nou cuib al ras­colului în noul oraş Eisk, unde merg în mare număr rascolnicii, folosindu-se de privilegiile dăruite acestui oraş, şi fugind de prigoana din locurile de trai de mai înainte. Sunt deja exemple triste că fiii Bisericii lui Hristos se rup de turma lui Hristos. Pentru curmarea acestui rău, conducerea eparhială s-a adresat admini­stratorului caucazian cu rugămintea de a interzice primirea în Eisk a persoanelor care nu vor arăta do­vezi în scris precum că sunt ortodocşi, de la foştii lor preoţi de parohie şi de a interzice de tot înscrierea rascolnicilor în oraşul Eisk. Protoiereul oraşului Eisk, o persoană foarte activă, a primit însărcinarea de a urmări cu mare grijă rascolnicii, de a preîntâmpina ademenirile şi de a-i îndruma pe cei rătăciţi şi ade­meniţi.

Creşterea turmei şi sporirea duhovni­cească a acesteia. Caucazul, bogat în pământuri, primeşte mereu noi vieţuitori, care alcătuiesc parohii de sine stătătoare. Astfel pe pământurile ce aparţin calmâcilor care duc o viaţă nomadă în vecinătatea gu­berniei Stavropol, sunt instalate printr-un ordin de la conducere câteva sate în care se construiesc case de rugăciune, şi în unele chiar sunt aduşi preoţi pentru săvârşirea rânduielilor creştineşti. în afară de aceas­ta, ierarhia caucaziană a dobândit pentru Biserica Ortodoxă noi fii din rândurile altor religii creştine şi dintre cele necreştine.

Spre mângâiere, simţământul evlaviei înăuntrul fiilor adevăraţi ai Bisericii este foarte dezvoltat. Fie­care sat al eparhiei se îngrijeşte să întemeieze biserici

272

pentru rugăciunea împreună, şi fără să apeleze la aju­torul material al conducerii, aduc daruri la altar din preaplinul lor, îndestulătoare nu numai pentru con­struirea bisericilor, ci pentru întreţinerea şi reparaţia lor.

Râvna ortodocşilor de a merge la bisericile lui Dumnezeu şi de a-şi împlini datoria creştinească, prin harul lui Dumnezeu, nu se vlăguieşte. Sunt rare acele cazuri când un creştin ortodox, din trândăvie sau pentru că nu-şi dădea seama de trebuinţa cură­ţirii conştiinţei prin spovedanie, a fost silit să se spo­vedească.

în clasa neştiutoare de carte, nu se poate afla o cunoaştere clară a rugăciunilor şi o înţelegere deplină a poruncilor, de asemenea şi a adevărurilor credinţei. Dar cu toate acestea, convingerea fermă în sfinţenia credinţei lor este întipărită şi stă adânc în inimile po­porului ortodox credincios.

Prin buna purtare de grijă a conducerii care a sporit înscrierea în şcoli a copiilor de ţărani, în familiile poporului simplu intră iubirea şi obişnuinţa pentru citirea îndrumătoare, ce oferă o înţelegere clară a adevărurilor de început ale credinţei şi a porun­cilor, toate acestea împreună înlesnind învăţarea ru­găciunilor trebuincioase.

Daniile cele mai mari pentru biserici au fost pa­tru: 1) în satul Bezopasnoe, 4000 de ruble ale ţăra­nului Lunev, 2) în satul Praskovei, 2000 de ruble ale ţărăncii Ternovskaia, 3) în oraşul Eisk, 5 negustori au plătit un iconostas de 2000 de ruble, 4) în oraşul Ekaterinodar a fost renovată o biserică cu 1. 287 de ruble ale cazacului Sesiurei.

învăţăturile catehetice au fost adăugate în 66 de biserici. Toţi cei care au studiat în seminarii şi au ab­solvit cursurile sunt obligaţi să rostească predici alcătuite

273

de ei, prin porunca conducerii eparhiale. Pentru cercetarea învăţăturii catehetice a fost înfiinţat în oraşul Stavropol un comitet aparte alcătuit din per­soane cu studii teologice superioare şi care sunt tri­mişi în acest comitet prin Consiliu. Aceste învăţături catehetice se rostesc în zilele de sărbătoare şi în du­minici după sfârşitul liturghiei.

în eparhia Caucazului ar trebui înfiinţată o şcoală de fete pe lângă mănăstirea de călugăriţe din Cernomorie (ţărmul Mării negre). Dar această şcoa­lă, din pricină că însăşi mănăstirea a fost de curând înfiinţată, încă nu are o organizare corectă. Alcătui­rea acestui proiect a fost înfăţişată din timp conduce­rii militare a Mării Negre, pentru că ştie mai îndea­proape duhul şi nevoile locuitorilor. Deja este organi­zată şcoala având mărimea şi amenajările potrivite cu mijloacele mănăstirii.

Din situaţia prezentată Camerei averilor de stat, se vede că în gubernia Stavropol au fost înfiinţate do­uăzeci de şcoli pentru copiii de ţărani. De învăţarea copiilor se ocupă în general preoţii parohiali care au, după părerea aceleiaşi Camere, succese vădite, câte se pot aştepta de la un trai ţărănesc, în care copiii în­vaţă nu mai mult de jumătate de an, iar în cealaltă ju­mătate ei învaţă acasă şi se ocupă cu muncile câmpu­lui. Multe şcoli nu au clădirile cuvenite, iar învăţătorii adună copiii la ei acasă.

încheiere. Eparhia Caucazului se mărgineşte doar la nord-vest cu populaţiile ortodoxe cu regiunea cazacilor de pe Don. La capătul de răsărit ea se învecinează cu Marea Caspică, la apus cu Marea Azov şi Marea Neagră. O mare parte a guberniei Stavropol este un pustiu nelocuit şi tot ţinutul caucazian este populat mai mult pe la periferii. Cea mai întinsă gra­niţă este spre sud. Aici vecinii ruşilor sunt triburile de

274

religie musulmană. Aşa cum China este despărţită de Mongolia printr-un zid, aşa populaţiile paşnice ale ţinutului caucazian se despart de popoarele muntene printr-un şir neîntrerupt de aşezări ale trupelor că­zăceşti ale Mării Negre şi de frontieră.

Pe malul Mării Caspice graniţa eparhiei este destul de scurtă. De-a lungul ei, printre ruşi, vieţuiesc nogaii şi turcmenii, populaţii ale tribului tătar. Graniţa întinsă de la nord şi nord-est este ocupată de tătarii musulmani, un număr mic de calmâci închină­tori la idoli (până la 4000 de suflete), pribegesc la graniţa de nord a eparhiei.

Aşadar, aproape toată graniţa întinsei eparhii este ocupată de musulmanii tribului tătar şi musulmanii munteni. în rândurile celor din urmă, limba tătară este îndeobşte admisă şi întrebuinţată, aşa cum între europeni este întrebuinţată limba franceză. Dar aceasta nu e totul: un număr mare de munteni, având denumirea de paşnici, locuiesc de cealaltă par­te a şirului de aşezări căzăceşti, înăuntrul regiunii, sau se află chiar în acest şir. De asemenea, tătarii lo­cuiesc într-un număr însemnat în satele aflate sub administraţia civilă, sau sunt năimiţi ca muncitori statornici sau temporari.

Din această prezentare se vede principala nece­sitate bisericească din acest moment. Ea constă în dezvoltarea studiului limbii tătare în seminarul din Caucaz, iar predarea acestei limbi să fie începută în şcolile duhovniceşti, ca elevii să fie deprinşi nu numai cu limbajul din cărţi, ci şi cu cel din vorbire. Dezvol­tarea limbii osete este trebuincioasă într-o măsură mai mică decât cea a limbii tătare: oseţi sunt puţini şi ei cunosc limba tătară, asemenea celorlalţi munteni.

Cunoaşterea limbii tătare le dă posibilitatea preoţilor să comunice cu muntenii şi tătarii şi să-i

275

atragă spre primirea creştinismului, cu atât mai mult cu cât aceşti musulmani au o înţelegere confuză şi greşită a religiei musulmane. Cunoaşterea limbii tă­tare va da posibilitatea preoţilor să îndeplinească cu adevărat porunca limpede şi reală dată preoţilor de însuşi Hristos: Mergând învăţaţi toate neamurile (Mt. 28;19).

Iată acea unică trăsătură şi trebuinţă care se află pe primul loc la o cercetare amănunţită a eparhiei Caucazului şi are nevoie de a fi împlinită neîntâr­ziat. Celelalte trebuinţe, care, printre altele, apar din această prezentare, sunt mult mai puţin însemnate. Ele pot fi îndeplinite, iar neajunsurile şi nepotrivirile care sunt în eparhie pot fi micşorate şi înlăturate pu­ţin câte puţin, pe calea moralei cu blândeţe. Este tim­pul potrivit să se explice multora ceea ce pentru ei este acum neclar”.

Apoi, cerând iertare de la Sfântul Sinod pentru acele păcate, care au fost văzute în 1858, şi cerând bi­necuvântare şi ajutor de rugăciune pentru lucrarea începută în vara aceasta, episcopul Ignatie îşi încheie darea de seamă.

Atitudinea personală a episcopului Ignatie faţă de conducerea civilă şi militară locală a avut o înrâu­rire hotărâtoare asupra bunei atitudini a întregii po­pulaţii faţă de cler. Această înrâurire s-a văzut mai ales în comportamentul trupelor căzăceşti de frontie­ră, în timpul vizitării eparhiei. Prin întrunirea pre­mergătoare a Sinodului a fost dată o hotărâre despre primirea episcopului în bisericile satelor prin care trecea, săvârşind controlul eparhiei.

A fost minunată mai ales discuţia lui cu rascol­nicii din satul Cervlionaia, unde comandantul regimentului Montan, baronul Rozen, l-a invitat pe episcop

276

să-şi petreacă noaptea în casa lui şi l-a prezentat tuturor ofiţerilor regimentului şi grupului de tipicari rascolnici. La sfârşitul discuţiei cazacii rascolnici au spus: „Iată, cât de simplu eşti, vlădică! Şi tu ne înţelegi pe noi, şi noi te înţelegem pe tine şi putem să vorbim cu tine, şi poate am fi înduplecaţi de cuvintele tale, însă tu eşti numai astăzi, iar mâine în locul tău va veni altul, care nu va vorbi cu noi aşa cum vorbeşti tu, nici să ne asculte nu va dori.”

Pe 12 mai 1858 a fost săvârşită sfinţirea drape­lului Sfântul Gheorghe, dăruit de înalta cârmuire tru­pelor căzăceşti de frontieră, în satul Mihailovka, aflat la şapte verste de Stavropol. La ceremonie s-au adu­nat militari aleşi din toate regimentele, au venit toţi ofiţerii superiori care au putut să-şi lase posturile, s-a adunat şi preoţimea armatei într-un număr destul de mare. Pentru săvârşirea liturghiei a fost aranjat cor­tul mare al bisericii de campanie. Pentru săvârşirea slujbei, iar apoi a ceremonialului de sfinţire a drape­lului, conducerea trupelor căzăceşti de frontieră, în persoana atamanului de căpetenie, l-a invitat pe epis­cop şi împreună cu el pe toată înalta preoţime a ora­şului Stavropol, unde se afla statul major permanent al armatei.

întâlnirea episcopului a fost aranjată de preoţi­mea armatei, potrivit hotărârii Sfântului Sinod. Toate amănuntele au fost astfel puse la punct, încât cere­monia să fie una specială şi de o frumuseţe deosebită, însăşi vremea, moderat călduroasă, liniştită, a fost de partea organizatorilor praznicului, şi două coruri de cântăreţi, fiecare numărând o sută de oameni, alcă­tuite din corurile căzăceşti ale armatei, împreună cu corul cântăreţilor arhiereşti, au interpretat cântarea slujbei cu o atât de mare armonie, încât această ne maivăzută

277

atmosferă măreaţă a unei ceremonii bise­riceşti a încântat întreaga armată şi pe toţi cei de faţă.

După slujba prelungită s-a organizat o masă ob­ştească, într-un cort mare special, complet deschis într-o parte. Au luat masa preoţimea şi corpul de ge­nerali, militarii şi funcţionarii civili, iar în ambele părţi ale cortului, la mesele lungi au mâncat soldaţii, veniţi din alte sate la ceremonie. După ce a rostit toasturile în sănătatea ţarului, a marelui cneaz moş­tenitor, a cneazului conducător al Caucazului, atamanul a rostit şi un toast în sănătatea înaltpreasfinţitu­lui. La acest toast armata a răspuns cu un puternic şi îndelungat „Ura!”, aruncând şepcile în sus.

La plecarea episcopului, armata a înconjurat careta sa şi l-a condus cu strigăte de „Ura!”, iar unii călăreţi l-au însoţit până acasă, arătându-şi vitejia şi veselia printr-un galop voinicesc.

în această împrejurare a fost exprimată limpede şi direct dorinţa nu numai a conducerii trupelor căză­ceşti de frontieră, ci şi a populaţiei ce aparţinea ar­matei, de a avea un episcop în fruntea conducerii lor duhovniceşti. Această dorinţă a fost împărtăşită şi de preoţimea armatei de frontieră, care era împovărată de depărtarea conducerii din Tiflis, alegând să ţină legături cu Stavropolul, aflat mai aproape de satele armatei şi de trebuinţele lor de toate zilele.

După sfârşitul Liturghiei, înaintea slujbei de sfinţire a drapelului, episcopul a rostit către armată un cuvânt, pe care conducerea armatei l-a notat şi a poruncit să fie tipărit în câteva sute de exemplare pentru a fi răspândit în toată armata de frontieră. Să-l prezentăm în întregime.103

103 Cuvântul Sfântului Ignatie înaintea sfinţirii steagului Sfân­tului Gheorghe, dăruit de către ţar Armatei Căzăceşti de frontieră (satul Mihailovski, 12 mai 1858. Raportul Sfântului Ignatie despre săvârşirea sfinţirii (din 13 mai 1858) este redat în cartea „Socolov”.

278

„Fraţilor! a spus episcopul. Armata iubitoare de Hristos e slăvită înaintea regilor lumii prin vitejia sa, ea este slăvită prin vitejia sa şi înaintea Regelui Ceresc. Au dovedit aceasta mulţi soldaţi, a dovedit aceasta şi Sfântul Mare Mucenic Gheorghe: el şi-a în­ceput lucrarea vitejească prin biruinţe pământeşti, dar şi-a sfârşit lucrarea încântând Cerul. Sfântul Gheorghe este un luptător neînfricat, şi pământesc şi ceresc.

Cei mai evlavioşi ţari ai întregii Rusii îl arată armatei lor pe Sfântul Gheorghe ca pe un model al ostaşului desăvârşit. Pe acel ostaş care va dovedi cea mai mare faptă eroică, îl decorează cu numele şi icoa­na Marelui Mucenic Gheorghe.

Dar aici se arată o privelişte diferită!... Aici, ori­care ostaş din seminţia celor viteji este la fel ca şi cei­lalţi prieteni ai săi în numele Purtătorului de Biruinţă Gheorghe, o întreagă armată primeşte un steag pe care este înfăţişat viteazul lui Dumnezeu, pe care este înscris numele său sfânt şi slăvit. Ce înseamnă aceasta? înseamnă că ţarul rus a încuviinţat că Armata Căzăcească de frontieră este de o vitejie desăvârşită, vrednică de cea mai înaltă cinste şi decoraţie ostă­şească. El a văzut că în această armată fiecare ostaş este un erou, este vrednic să se afle sub steagul celui mai mare dintre ostaşi gheorghe! Ceea ce a mărtu­risit ţarul rus, a mărturisit întreaga Rusie.

Fraţilor! Prin multe fapte eroice, prin şuvoaie de sânge voi, părinţii şi copiii voştri aţi dobândit înal­ta milă a ţarului pravoslavnic, ce se revarsă acum asupra Armatei Caucaziene de frontieră. Cu aceasta

279

el răsplăteşte şi încununează armata pentru faptele vitejeşti de mulţi ani, cu mila sa el vă cheamă către alte vitejii nu numai către cele trupeşti, ci şi către cele duhovniceşti. Voi aţi primit pe stzeagul vostru un conducător destoinic să vă condu căi prin munţii pă­mânteşti şi prin munţii Cereşti.

Purtătorul de biruinţă Gheorghe nu vede opre­lişti: pentru el nu sunt piedici, stânci abrupte, prăpăstii, toate adâncurile şi înălţimile sunt pentru el lesne de cucerit. Să-l urmăm, fraţilor! Să-l urmăm! Până la cele mai straşnice şi râvnite porţi, în veşnicie. Pedepsiţi-i, nimiciţi duşmanii ţarului şi patriei, aşa cum i-aţi pedepsit şi nimicit până acum, dar totodată străduiţi-vă să biruiţi şi duşmanul nevăzut al lui Dumnezeu şi al omenirii, să biruiţi p ăcatul care ucide omul cu o moarte veşnică.

Fie ca fiecare dintre voi să se încununeze cu o cunună de două ori mai mare, aşa cum s-a încununat nebiruitul Gheorghe, care a văzut prin vitejia sa şi oamenii, şi îngerii! Fiecare să se învrednicească a zice cu îndrăzneală şi bucurie: „Lupta cea bună am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am pâzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea...” (2 Timotei 4, 7— 1-5). Amin!”

Episcopul a înştiinţat Sfântul Sinod despre această ceremonie şi i-a trimis un exemplar al cuvântării sale.

Drept expresie a faptelor prea sfinţitului, prin care a câştigat bunăvoinţa mirenilor, să înfăţişăm şi următoarea întâmplare. Puţin mai înainte de aceasta, în Stavropol a murit din cauza rănilor unul dintre eroii de la Sevastopol, căpitanul de ţarini rang al flo­tei, Constantin Gheorghievici Popar dopoulo. Episco­pul a propus să i se facă slujba de înmormântare în biserica sa, a Crucii, pe 4 martie 1858.

280

Liturghia şi rânduielile de înmormântare le-a săvârşit episcopul Ignatie cu solemnitate, dorind să cinstească faptele vitejeşti ale celui adormit. Rude apropiate Papandopulo nu avea. Moartea l-a lovit în Sevastopol, unde el, întorcându-se de la tratamentul cu ape minerale, a fost nevoit să se oprească şi să-şi petreacă iarna, fiindcă nu putea să se întoarcă în locurile natale din cauza bolii sale. De aceea, sicriul lui a fost înconjurat mai ales de persoane care îşi fă­ceau datoria militară. Participarea lor vie, călduroasă s-a exprimat prin prezenţa lor evlavioasă şi atentă în timpul maiestuoasei slujbe săvârşite de episcop.

înainte de slujba de înmormântare, preasfinţi­tul i-a unit pe cei de faţă printr-o scurtă cuvântare şi i-a pregătit pentru a-l petrece cu umilinţă evlavioasă şi duhovnicească pe ostaşul-erou. înaintând spre să­vârşirea slujbei, episcopul, oprindu-se în amvon, le-a adresat ostaşilor şi civililor adunaţi următoarele cu­vinte104:

„Cuvioşilor ascultători! Domnul nostru Iisus Hristos a spus: Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi (Ioan I5;13).

O atât de înaltă iubire a arătat prin viaţa sa, a dovedit-o prin moartea sa adormitul rob al lui Dum­nezeu, ostaşul Constantin: el şi-a pus sufletul său pentru credinţă, ţar şi Patrie. Acum el tace în sicriu, dar însăşi tăcerea lui este o puternică, vie şi convin­gătoare predică despre înalta iubire.

104 Cuvântul Sfântului Ignatie la slujba de înmormântare a eroului Sevastopolului, căpitanul de prim rang al flotei, K.G. Popandopoulo în Biserica Crucii din oraşul Stavropol (4 martie 1858).

281

Fraţilor! Să-i aducem viteazului trecut la cele veşnice, care s-a adus pe sine jertfă iubirii, darul nos­tru de rămas bun al iubirii, după putinţa noastră: să revărsăm cele mai calde rugăciuni către Domnul ca să primească şi să veselească sufletul robului Său în încăperile cereşti ale odihnei veşnice, de unde au fost îndepărtate toată tristeţea, tot suspinul, unde vieţu­ieşte Lumina Neînserată şi harul nesfârşit. Amin.”

După slujba de înmormântare, trupul celui tre­cut la cele veşnice a fost dus pe meleagurile sale na­tale, în Crimeea.

282

CAPITOLUL XIV

Darea de seamă anuală a episcopului Ignatie despre situaţia eparhiei Caucazului din anul 1858 alcătuieşte într-un fel programul de activitate al episcopului, pe care a început să-l îndeplinească energic prin toate mijloacele care depindeau de el, insistent, cu tărie, învingând acele piedici pe care le ridicau înaintea sa neîncrederea, intrigile şi corupţia.

în Seminarul Duhovnicesc Caucazian, odată cu venirea noului rector, arhimandritul Gherman, şi a noului inspector — ieromonahul sinodal Isaachie, care făcea parte din rândul profesorilor Seminarului din Novgorod, predarea şi supravegherea îndeobşte în seminar, şi totodată viaţa morală a elevilor s-a schimbat vizibil în bine. Prin mijlocirea episcopului, în scurt timp inspectorul a fost ridicat la rangul de arhimandrit.

Printre primele rânduieli ale episcopului a fost o hotărâre apărută în jurnalul administraţiei semina­rului, cu privire la pedepsele elevilor nedisciplinaţi.

„Doresc, scria episcopul, ca în şcolile duhovni­ceşti din eparhia Caucazului să se întrebuinţeze ur­mătoarele pedepse:

1. Mustrarea fără folosirea cuvintelor de ocară cuvinte care doar batjocoresc umanitatea şi înăbuşă simţul onoarei în inimile tinerilor, iar acest simţ, în­ţeles corect, este o comoară.

2. Aşezarea la colţ sau la masa de pedeapsă, în picioare sau în genunchi.

3. Lăsarea fără prânz sau cină, doar cu pâine şi apă.

283

4pedeapsa cu nuiaua, cu excepţia elevilor se­minarului.

5. Pedeapsa prin arest în camera întunecoasă, cu lipsirea comunicării cu ceilalţi colegi şi hrănirea doar cu pâine şi apă.

Acest ultim mod de pedeapsă să fie folosit mai cu seamă pentru elevii seminarului, potrivind terme­nul pedepsei cu însemnătatea faptei. în cazul încălcă­rii regulilor de supunere, de politeţe înaintea condu­cerii, a bunei purtări în biserică, mai mult, în cazurile de grosolănie în faţa conducerii şi a îndârjirii, să se prelungească arestul până atunci când cel pedepsit se va înmuia pe deplin şi va începe să-şi exprime şi să aducă o sinceră căinţă. Eliberarea înainte de vreme a unei persoane ajunsă la îndârjire şi arătând încăpăţâ­nare va aduce o însemnată vătămare caracterului acelei persoane.

Pedeapsa prin înjosire, tragerea de păr şi de urechi să fie înlăturată din şcolile duhovniceşti. în acel minut în care învăţătorul îl pedepseşte cu mâini­le sale pe elev, în acest minut jalnic simţământul uman suferă înjosire morală şi în persoana elevului, şi în persoana învăţătorului. Dar în persoana învăţăto­rului această înjosire este nemăsurat mai adâncă de­cât în persoana elevului. Prin aceste măsuri, învăţăto­rul se lipseşte pe sine de stima elevilor, de iubirea şi de încrederea lor.

Caracterul înalt, nobil al învăţătorului este cel mai puternic frâu şi cea mai mare urgie pentru elevi, îi invit pe învăţătorii tineretului duhovnicesc caucazi­an la această înălţime, al cărei vârf este plin de roade duhovniceşti, dar nu este străin nici de munca grea cu sine însuşi. Un învăţător evlavios şi binevoitor tre­buie să-şi impună sieşi ca regulă să nu folosească în ceasul mâniei sale nici ocara, nici pedeapsa. Ceasul

284

mâniei este ceasul nebuniei pentru tot cel care se în­furie, chiar dacă ar fi fost acela şi din rândurile primi­lor înţelepţi. Pedeapsa să fie rodul chibzuinţei mature şi despătimite, numai în acest chip ea este prielnică pentru copii şi îl înalţă în ochii lor pe învăţător. Pe­deapsa trebuie să fie nu prea aspră, dar însemnată, o pedeapsă prea slabă îi răsfaţă pe elevi.

Această dorinţă a mea să fie anunţată în toate şcolile duhovniceşti din eparhia Caucazului.”

La puţin timp după venirea la conducerea epar­hiei, anume pe 25 ianuarie 1858, episcopul a socotit de cuviinţă să-i trimită cneazului Bariatinski, admini­stratorul Caucazului, o scrisoare cu Nr. 11, prin care înfăţişa situaţia mizerabilă în care se afla catedra episcopală caucaziană. El scrie:

„Cercetând mijloacele de întreţinere pe care le are în această vreme casa eparhială de Caucaz şi Ma­rea Neagră, am onoarea să înfăţişez situaţia înaintea înălţimii Voastre. Imaginea acestor mijloace stârneş­te negreşit următoarele întrebări:

1. Poate oare episcopul, cu toţi supuşii lui, să în­treţină tot ce se cere de la el? 2. Prin urmare, însăşi eparhia nou înfiinţată poate oare să existe?

Aceste probleme sunt în parte rezolvate deja prin faptul că Sfântul Sinod i-a trimis până acum episcopului o mie de ruble de argint ca adaos la sim­bria lui şi o mie cinci sute de ruble pentru întreţinerea lui şi a casei arhiereşti.

La acestea socotesc că nu este de prisos să ada­ug: numărul slujbaşilor eparhiali a fost statornicit la sfârşitul veacului trecut, când banii aveau o nemăsu­rat mai mare valoare, iar bunurile erau mult mai ief­tine. Din acea vreme numărul slujbaşilor a rămas ne­schimbat, iar neajunsul lor a fost întregit cu bunuri

285

gospodăreşti, adică cu diferite acareturi şi proprietăţi imobile, care se dădeau mai mult de la vistieria ob­ştească sau erau dobândite prin mijloace particulare.

Printre aceste dări de seamă, permiteţi-mi să vă prezint şi numărul infim al personalului casei arhie­reşti şi numărul infim al bunurilor gospodăreşti. Cu aceste mijloace, este cu neputinţă chiar întreţinerea episcopului, întreţinerea mai ales a economului, du­hovnicului, ieromonahilor şi altor slujbaşi ce aparţin casei, de asemenea întreţinerea secretarului şi func­ţionarului Consiliului, a cărui lucrare de secretariat nu este deloc mai mică decât cea a conducerilor guberniale. Protoiereul catedrei şi alte persoane ale cle­rului alb, având pe lângă simbrii şi alte mijloace de întreţinere venite de la parohii, au traiul asigurat.

Fiind convins că Luminăţia voastră doriţi ca eparhia caucaziană să fiinţeze, am socotit că este de datoria mea să înfăţişez judecăţii Dumneavoastră sta­rea adevărată a mijloacelor ei de existenţă, numai cu ţelul ca Dumneavoastră să binevoiţi a avea despre aceasta o înţelegere deplină şi clară. Permiteţi-mi mie, care am cercetat mai adânc problemele, să apar înaintea Luminăţiei Voastre cu umila prezentare des­pre asigurarea mijloacelor de întreţinere a casei arhi­ereşti. Nădăjduiesc ca în vara aceasta să mă înfăţişez personal înaintea Luminăţiei voastre, şi aflând păre­rea Dumneavoastră despre această problemă, pe de o parte, iar pe de altă parte, luând cunoştinţă de măsu­rile de întreţinere, eu socotesc că este cu putinţă pen­tru mine să vă înfăţişez situaţia cu toată exactitatea.

Chemând asupra Dumneavoastră bogata bine­cuvântare Cerească, cu un simţământ de deosebit respect...”

Odată cu această scrisoare, episcopul a început corespondenţa cu scopul primirii banilor în locul slujitorilor.

286

Această corespondenţă a fost ţinută numai cu conducerea civilă şi în urma cererilor foarte cum­pătate ale episcopului de a înlocui fiecare om cu 40 de ruble pe an, această problemă a fost rezolvată cu succes. Cneazul administrator l-a înştiinţat pe ţar despre această hotărâre şi ţarul a încuviinţat-o. Slujitorii au fost înlocuiţi cu o contribuţie de 1.760 de ru­ble de argint pe an. Aceşti bani au început să fie pri­miţi din februarie 1859.

La plecarea episcopului Ignatie din Sankt Pe­tersburg, procurorul principal al Sinodului, contele A.P. Tolstoi, i-a făgăduit de mai multe ori că i se va da şi lui, ca şi înaintaşilor săi, 1000 de ruble de ar­gint ca adaos la simbria de 285 de ruble. La întoarce­rea în Stavropol, chiar dacă episcopul a scris de mai multe ori, a reamintit şi a cerut să i se dea această in­demnizaţie, prezentând şi mijloacele foarte sărăcă­cioase ale catedrei şi neorânduiala ei, şi scumpetea locului, şi starea sa bolnăvicioasă, toate aceste cereri au fost zadarnice. Se vede că în ciuda bunăvoinţei mi­tropolitului Grigorie, el a fost lăsat cu răutate pradă amărăciunii şi lipsurilor prin intrigile cancelariei si­nodale.

Sinodul nu a acordat nicio atenţie nevoilor eparhiei, nevoilor episcopului şi catedrei şi a lăsat episcopul şi Biserica pradă urii şi oprimării funcţionărimii cancelariei Sinodale. Aceşti slujbaşi găseau mo­dalitatea de a-l prigoni pe episcop, chiar în ciuda mi­tropolitului Grigorie. îl duşmăneau din pricina felu­lui său direct de a fi, din pricina luptei neînfricate împotriva nelegiuirilor acestor funcţionari, din prici­na grijii stăruitoare pentru binele turmei sale şi pen­tru întreaga rânduială a Bisericii.

Odată cu această înfăţişare în Sinod, episcopul, străduindu-se să păstreze demersurile, i-a scris directorului

287

cancelariei Sinodului, consilierului de stat P.I. Solomon, cerându-i sprijinul în această smerită rugă­minte a sa. Această scrisoare a fost cu totul zadarni­că. Au fost, de asemenea, fără niciun rezultat demer­surile episcopului pentru a primi, asemenea înainta­şilor săi şi potrivit făgăduinţelor procurorului superi­or şi ale mitropolitului Grigorie, o mie de ruble ca adaos la simbrie.

Toate aceste împrejurări l-au silit pe episcop să-l deranjeze cu o scrisoare de cerere pe înaltpreasfinţitul Grigorie, trimisă pe data de 2 februarie 1859. El scria:

„înaintaşii mei de la Catedra Caucaziană, prea­sfinţiţii Ieremia şi Ioanichie, primeau ca adaos la simbria episcopului, adică la cele 258 de ruble şi 457 de ruble pentru masă şi echipaj, câte 1000 de ruble de argint în fiecare an. Odată cu ridicarea mea în ran­gul de episcop, aflându-mă încă în Sankt-Petersburg şi aflând despre sărăcia catedrei eparhiei caucaziene, eu l-am rugat personal şi în scris pe luminăţia sa, domnul procuror sinodal, contele A.P. Tolstoi, ca să mi se dea, după exemplul înaintaşilor mei, suma aju­tătoare de 1000 de ruble. Temeiul hotărâtor al aces­tei rugăminţi a fost starea mea extrem de bolnăvi­cioasă. Luminăţia sa, potrivit bunătăţii inimii sale şi înţelegând întregul temei al rugăminţii mele, m-a în­credinţat prin cuvântul său sincer şi nobil că rugă­mintea mea va fi negreşit satisfăcută.

La sosirea mea în Stavropol am găsit casa epis­copală într-o stare cu mult mai rea decât socoteam că o voi găsi. Am găsit o ruină din toate punctele de vedere.

Această stare a casei a sporit nevoile episcopu­lui. Nădăjduind că voi primi ajutorul bănesc făgăduit, eu eram liniştit şi chiar mi-am îngăduit să dau din

288

restul care mi-a rămas de la drum, 300 de ruble de argint cancelariei Consiliului, fiindcă funcţionarii ei sufereau lipsuri mari din pricina iernii deosebit de aspre şi îndelungate din anul 1858. Din restul pome­nit au fost făcute şi alte cheltuieli în folosul eparhiei. Unele câştiguri care se adăugau la cele 1000 de ruble şi la simbria episcopului şi care sminteau regiunea, feciorelnică şi aspru privitoare la faptele clerului, le-am desfiinţat. Mijloacele de trai ale episcopului au devenit din moderate, foarte sărăcăcioase.

Prin reducerea mijloacelor de trai, aş fi fost pus într-o situaţie foarte anevoioasă, anume din pricina stării precare a sănătăţii mele, care de multă vreme are nevoie de folosirea apelor minerale, dacă mila osebită a lui Dumnezeu nu mi-ar fi ajutat pe neaştep­tate. O anume persoană, care mă cunoaşte foarte puţin, fără nici măcar o aluzie din partea mea, mi-a dăruit o mie de ruble de argint, înştiinţându-mă ca el mă ajută în acest chip, aflând despre nevoia mea deo­sebită de a mă folosi de apele minerale, fără să am mijloace pentru asta.

Socotesc că acest ajutor mi-a fost trimis de Dumnezeu: fiindcă apele au iscat o schimbare minunată în organismul meu, un freamăt şi o prefacere, care continuă şi până acum, eliberandu-mă puţin câ­te puţin, deşi într-un mod chinuitor din cauza scrofu­lozei, care se ascunde în toate mădularele trupului meu. Dacă nu mă pot socoti vindecat deplin din pri­cina vechimii bolii mele, care mi-a istovit puterile, atunci trebuie cu un adânc simţământ de recunoştinţă faţă de mila lui Dumnezeu şi faţă de mijloacele aces­tei îndurări, să mă socotesc vindecat într-o mare măsură.

La sosirea mea în Stavropol din întinsa eparhie, cu o populaţie rară, chiar dacă vieţuieşte în sate foarte

289

populate, văzând că nu mi se trimit cele 1000 de ruble ajutătoare, din această pricină situaţia mea de­venind foarte anevoioasă, eu am descris în smerita mea cerere din data de 25 septembrie 1858, cu nr. 200, către Sfântul Sinod, starea deosebită a cate­drei caucaziene, pe care se întemeiază situaţia mea materială anevoioasă.

O astfel de situaţie a unui episcop ortodox ar fi pe deplin firească într-o ţară străină şi de o altă cre­dinţă, în care el nu are însemnătate civilă, dar este nepotrivită într-o ţară pravoslavnică, în Rusia, unde episcopul trebuie să păstreze obiceiurile înaintaşilor săi, de exemplu să meargă cu trăsura, să-şi primească vizitatorii cum se cuvine. Iar aici, pe deasupra, trebu­ie să răsfeţi toate clasele sociale şi tot felul de admini­straţii: căci din pricina că episcopul este nou venit, el are nevoie de bunăvoinţa tuturor claselor şi tuturor administraţiilor.

Leafa sărăcăcioasă pe care o primea episcopul Caucazului mai demult, a slujit drept motiv de ispită pentru publicul local. Acum ispita a sporit, pentru că tăierea deplină a ajutorului bănesc, socotit sărăcă­cios, este cunoscută tuturor funcţionarilor Admini­straţiei Financiare şi ai Vistieriei, iar prin ei, întregu­lui oraş. 1000 de ruble pe care le primea episcopul nu au fost trimise nici în 1858, nici în 1859, iar 1.500 de ruble pentru întreţinerea casei au fost trimise în 1858, iar în 1859 nu se mai trimit.

Vestea că episcopul Caucazului se află într-o si­tuaţie materială foarte grea s-a răspândit prin mijlocirea persoanelor conducerii civile peste munţii Cau­caz, în Tiflis şi a devenit acolo subiect de discuţii şi is­pită. Administratorul Caucazului, cneazul Bariatinski i-a scris domnului procuror sinodal principal, rugându-l să mijlocească pentru acele 1000 de ruble pe

290

care le primeau înaintaşii mei ca adaos la simbria lor. Despre aceasta am fost înştiinţat într-un chip formal, îmi pare foarte rău că cneazul Bariatinski a fost ne­voit să-i scrie despre aceasta contelui Tolstoi, nu ar fi trebuit să se întâmple aşa.

Este nevoie ca aici să fie respectat glasul Sfântu­lui Sinod. Nivelul acestui respect va fi întotdeauna în armonie cu faptele pe care va binevoi să le arate. Ati­tudinea duşmănoasă faţă de o persoană trebuie jertfi­tă pentru interesele Bisericii. Starea morală abia de­păşită a episcopului Caucazului, stare prin care se ex­primă deplina neatenţie faţă de el şi faţă de eparhie, slujeşte ca dovadă îndestulătoare.

în ceea ce mă priveşte, eu nu pot să mă bucur destul că Dumnezeu m-a scos din capitala zgomotoasă, pentru care nu eram potrivit nici sufleteşte, nici trupeşte. Locul acesta e mult mai liniştit, mult mai izolat. Locuitorii îl vizitează pe episcop numai la săr­bătorile mari, atunci se adună în număr mare.

Pentru cheltuielile casei am fost nevoit să îm­prumut î.ooo de ruble. Aceşti bani trebuie să-i în­torc, ceea ce nădăjduiesc să fac cu mila lui Dumne­zeu, fiindcă cneazul administrator m-a înştiinţat for­mal că el mijloceşte pe lângă ţar pentru ajutorarea casei eparhiale cu bani din vistierie, în locul bunuri­lor gospodăreşti pe care ţinutul nu le poate da. Acest ajutor va înlocui acei 1.500 de ruble de argint trimişi pentru casă. Din această pricină eu fac demersuri nu­mai pentru cele 1000 de ruble care i se dădeau epis­copului.

Primiţi, înalt preasfinţia Voastră, cu bunăvoinţă această scrisoare, ca pe un tribut pe care îl aduc dato­riei mele faţă de cinul şi slujirea mea. Mă voi strădui să iau toate măsurile, dacă mă va învrednici Dumne­zeu, să nu fac ceva din înflăcărare şi să rezist pe tărâmul

291

bisericesc pe care am fost pus. Dacă aceasta va fi cu neputinţă, atunci voi primi această neputinţă cu toată iubirea, cu toată bucuria, ca pe ceva rânduit de pronia Dumnezeiască spre folosul ticălosului meu su­flet, care se va smulge de trup şi se va înfăţişa la jude­cata nepărtinitoare a lui Dumnezeu.

împlinindu-mi datoria, las restul în voia Dom­nului şi a chibzuinţei preaînălţimii Dumneavoastră.

în scrisoarea mea către domnul procuror care are acelaşi subiect şi pe care o trimit cu aceeaşi poştă, eu am menţionat această scrisoare către înalt Prea­sfinţia Voastră. Luaţi asupra Dumneavoastră truda îndatoritoare de a arăta contelui scrisoarea, pentru că eu am socotit că este necuviincios să-i scriu sfinţiei sale ceea ce cuprinde această scrisoare şi ceea ce am putut să spun numai înaintea Dumneavoastră, ca înaintea unui întâi stătător. Vă rog cucernic să nu fa­ceţi cunoscută această scrisoare, ea fiind cu totul con­fidenţială, scrisă cu propria mea mână.

încredinţându-mă pe mine şi pe turma mea sfintelor dumneavoastră rugăciuni şi cerându-vă binecuvântarea arhipăstorească, cu un simţământ de adâncă cinstire şi devotament, am onoarea să fiu” ş.a.m.d.

Odată cu această scrisoare către mitropolitul Grigorie, episcopul Ignatie i-a scris şi procurorului superior sinodal, în data de 2 februarie, scrisoarea având Nr. 11.

„Luminăţia Voastră, mult stimate domn!

Am avut onoarea să Vă deranjez cu rugămintea mea smerită, personal şi în scris, îndată după hiroto­nirea mea în rangul de episcop, pe când mă aflam în­că în Sankt Petersburg, pentru a mi se oferi, după

292

exemplul înaintaşilor mei la catedra caucaziană, cele î.ooo de ruble de argint ca adaos la simbria mea anu­ală de 285 de ruble. Ar fi de dorit ca această ultimă sumă să-mi rămână pentru medicamentele ajutătoa­re împotriva bolii mele. Rugămintea mea este urma­rea nevoii mele. Ea a fost ascultată cu milostivire de către Luminăţia Voastră şi eu am primit de la dum­neavoastră de mai multe ori încredinţarea repetată că nu mă veţi lipsi de mijloacele de întreţinere trebuin­cioase.

Printre mulţimea de treburi mai importante cu care sunteţi ocupat, nu este de mirare ca încă nu aţi reuşit să acordaţi atenţie rugăminţii mele preasupuse, dar eu, stând faţă în faţă cu sărăcia extremă, îmi permit din nou să Vă deranjez, repetându-vă aceeaşi rugăminte. Am înfăţişat mai amănunţit pricinile acestei repetări ale cererii, în scrisoarea pe care am trimis-o cu aceeaşi poştă către înaltpreasfinţitul mi­tropolit al Novgorodului şi Sankt-Petersburgului. Eu l-am rugat pe înalt preasfinţia sa să arate această scrisoare luminăţiei Voastre. Eu sunt convins de bu­nătatea inimii Dumneavoastră şi de aceea că nu veţi dori să vă asemănaţi bogatului din Evanghelie care, în scurta vreme a belşugului său pământesc nu s-a milostivit de aproapele său aflat în nevoie. Aşa s-a în­tâmplat că acest fragment din Evanghelie s-a citit la liturghia la care eu am fost hirotonit episcop.

Cu simţăminte de extraordinar respect” ş.a.m.d.

Aceste scrisori au avut aceeaşi soartă cu demer­surile de dinainte ale episcopului pe această temă.

La începutul anului 1859, urmărind lucrarea persoanelor din eparhia lui, s-a înfăţişat înaintea Sfântului Sinod cu propunerea de ridicare la rangul de arhimandrit a egumenului Gherman de la Mănăstirea

293

locală, înălţarea Sfintei Cruci, de asemenea, cu răsplătirea cu rangul de protoiereu a profesorului de teologie al Gimnaziului militar din Ecaterinodar, doc­torandul Academiei Teologice, preotul Kiparisov şi de asemenea, cu propunerea de acordare a titlului de magistru inspectorului Şcolii regionale din Stavropol, protoiereului Ioan Tihov-Alexandrovsk. Toate aceste propuneri au fost încuviinţate datorită demersurilor episcopului, din care se vede, printre altele, că în eparhia Caucazului în acea vreme erau numai trei persoane din rândul clerului alb, care absolviseră cursurile unei Academii Duhovniceşti.

Curând după aceea, protoiereul Tihov-Alexandrovski a fost prezentat şi împuternicit ca membru al Consiliului Duhovnicesc Caucazian, în locul protoie­reului Gremiacinski, care a înaintat o cerere de elibe­rare din această funcţie. în propunerea sa către sfân­tul Sinod din 1 mai 1859, cu Nr. 35, preasfinţitul Ig­natie spune:

„Prin aceasta socotesc că este datoria mea sfân­tă şi preaplăcută să adaug că protoiereul Gremiacinski, odată cu acele lămuriri personale pe care mi le-a înfăţişat în cazul cererii sale, a vădit o adevărată sme­renie creştină, pe care am contemplat-o cu o adâncă umilinţă sufletească şi cu mângâiere.

Protoiereul Gremiacinski s-a alăturat mie în lu­crarea comună în folosul Bisericii, şi deşi el doreşte să se retragă din Consiliu, unde aflarea lui a devenit deja nefirească după cercetarea multor cazuri de mai înainte şi a schimbării hotărârilor privind unele adă­ugiri ce vor urma, el a rânduit să participe cu toată râvna la alte însărcinări de tot felul, la care el poate fi foarte folositor, datorită experienţei şi aptitudinilor sale. Şi mai înainte decât protoiereul Gremiacinski, a ajuns la o stare sufletească împăciuitoare protoiereul

294

Macarie Znamenski, care îşi împlineşte slijirea sa cu râvnă şi folos. Se poate spune fără a greşi că numai protoiereul Krastilevski a rămas într-o stare de neo­rânduială, fără prea multă nădejde de îndreptare”.

Ca o expresie a legăturilor între persoanele care alcătuiesc societatea stavropoleză, nu poate fi trecut sub tăcere faptul că în aceeaşi vreme, adică la înce­putul anului 1859, comandantul statului-major al ar­matei Aripii Drepte, generalul-maior Zabudski i-a dăruit episcopului, din partea ofiţerilor statului-ma­jor general, o hartă minunat confecţionată a regiunii Caucaz.

în acelaşi timp, după cum se vede din raportul cu nr. 36 din 2 mai al episcopului, au fost începute şi îndeplinite de comun acord lucrările de ridicare ale arcului punţii construite la vila casei arhiereşti, peste râuleţul Jelobovka, cu o ramură a drumului către Bi­serica înălţarea Sfintei Cruci, de asemenea lucrările de construire a unei şosele chiar până la intrarea bi­sericii, cât şi a casei. Pentru aceste lucrări, cuprinse în sistemul comun de lucrări la podurile oraşului, a fost nevoie doar de adăugarea a două sute de ruble de la casa arhierească la fondul bănesc pentru podurile oraşului, iar construcţiile au fost finalizate cu mare migală şi precizie. Astfel, locuinţa episcopului, dru­mul spre aceasta precum şi cel către Biserica înălţa­rea Sfintei Cruci au căpătat o înfăţişare cuviincioasă.

Nu este lipsită de interes împrejurarea conflic­tului fără voia episcopului cu preotul de frunte (protopopul) al Armatei Caucaziene, Gumilevski, zugră­vită pe deplin în raportul de mai jos din 5 iulie 1858, cu nr. 146 al episcopului către comandantul statu­lui-major al Armatei Caucaziene.

295

„Conducerea Seminarului Caucazian mi-a înfă­ţişat pe 24 iunie 1858 spre cercetare jurnalul său, în al cărui articol cu nr. VII sunt scrise următoarele:

„Raportul protopopului Armatei Caucaziene din data de 29 mai 1858, cu nr. 1329, prin care se aduce la cunoştinţă că el, în urma raportului conducerii semi­narului din 22 aprilie, anul curent, a ajuns prin mijlo­cirea comandantului statului-major al Armatei Cau­caziene la domnul comandant principal al Armatei care a anunţat că preoţimea dependentă de el nu tre­buie să ofere mărturii despre rascolnici, cerute de Se­minarul Duhovnicesc Caucazian. în cazul în care con­ducerea eparhială sau a seminarului ar avea trebuin­ţă de anumite mărturii în privinţa rascolnicilor, se pot adresa atamanului de căpetenie al acestei armate, care va oferi, după chibzuinţa sa, mărturiile trebuin­cioase, iar în caz de nevoie, va lua legătura din timp cu mine sau va cere îngăduinţa domnului comandant principal”.

La acestea protopopul a adăugat că preoţimea care aparţine de el s-a condus în privinţa rascolnicilor până în vremea de faţă şi se conduce şi acum de regulile şi îndrumările înfăţişate în dispoziţia scrisă secretă a Sfântului Sinod din 5 aprilie 1845 şi a mai adăugat că pentru clerul ortodox, cărţile care le-au fost trimise slujesc ca manuale îndrumătoare în problema cu rascolnicii. Acestea sunt: 1) „Adevărata Biserică străveche Ortodoxă”, 2) „Istoria rascolului rus”.

Document informativ: conducerea seminarului s-a adresat protopopului Armatei Caucaziene pe data de 22 aprilie 1858, în privinţa îmbunătăţirii studiilor în secţiunea misionară, cerând ca preoţimea armatei să aibă obligaţia să aducă la cunoştinţa conducerii se­minarului veşti despre purtarea rascolnicilor şi despre măsurile care se iau în legătură cu această problemă.

296

Hotărârea conducerii eparhiale: „Acest raport să fie luat în vedere şi alăturat dosarului”.

Nu pot să nu mărturisesc în faţa înălţimii Voas­tre că mi s-a părut straniu temeiul pe care conducerea eparhială este alăturată conducerii seminarului, în timp ce legăturile acestor două conduceri cu administraţia protopopului militar sunt cu totul diferite. Nici în acest caz, nici în altul, conducerea eparhială caucaziană nu a dat prilejul unei asemenea directive. Consiliul nu are nicio legătură cu unitatea admini­strativă a preotului militar de căpetenie, iar Semi­narul Caucazian educă preoţi-slujitori pentru Armata de frontieră, de aceea conducerea acestuia se află din necesitate în legătură nemijlocită şi repetată cu mai marele preoţimii trupelor de frontieră, protopopul Armatei Caucaziene.

Seminarul Caucazian se află, asemenea tuturor celorlalte seminarii, sub conducerea Administraţiei de învăţământ duhovnicesc şi a unei academii, de circumscripţia căreia aparţine. Arhiereul local are dreptul de a supraveghea îndeaproape seminarul şi a controla lucrările lui, iar în privinţele administrativă, gospodărească şi de învăţământ, acesta depinde de conducerile pe care le-a amintit şi acţionează după instrucţiunile primite.

Fiindcă învăţătura rascolnicilor are nenumărate nuanţe, cele mai diferite, toate seminariile din Rusia adună mărturii locale despre învăţătura rascolnicilor şi le adună anume prin mijlocirea clerului local, care a învăţat sistematic dogmele Bisericii, pentru a le fa­ce cunoştinţă din timp ucenicilor cu rătăcirile locale ale rascolnicilor şi în acest fel de a-i pregăti pe preoţi să acţioneze cu succes, potrivit rătăcirilor locului.

Astfel a procedat şi seminarul caucazian. Con­ducerea lui a ajuns cu o dare de seamă despre aceasta

297

la episcopul caucazian şi în urma acestei dări de sea­mă a fost dată o hotărâre ca preoţii eparhiali ale acelor parohii în care sunt rascolnici, să aducă veşti despre rătăcirile lor, mai ales despre caracteristicile acestor rătăciri, direct la administraţia seminarului.

Pe acelaşi temei, cu acelaşi ţel, cu aceeaşi pro­blemă, după rânduiala îndeobşte primită în toată Ru­sia, conducerea Seminarului Caucazian s-a adresat protopopului Armatei Caucaziene. Ea nu avea drep­tul să nu facă aceasta! Nu avea dreptul, chiar nu avea nici voie să aibă vreun gând de a înlătura o persoană duhovnicească şi a se adresa unei persoane civile, când subiectul legăturilor trebuie să fie dogmele credinţei. Ea procedează astfel în privinţa tuturor depar­tamentelor eparhiale când apare nevoia unor legături. Clasa misionară a seminarului fiinţează mai mult pentru clerul Trupelor de frontieră: în eparhia caucaziană sunt foarte foarte puţini rascolnici, aproa­pe nu sunt.

înfăţişând excelenţei voastre într-un chip cuve­nit lucrările seminarului, eu am în vedere comportamentul anume al conducerii eparhiale caucaziene în afară de preotul principal. Conducerea eparhială caucaziană îndeplineşte toate trebuinţele protopopului cu toată eficienţa, cu toată amabilitatea, cu toată iubirea. Chiar Consiliul nu se amestecă în aceste treburi, dar pentru o mai mare repeziciune, acestea sunt re­zolvate nemijlocit de episcop.

Din partea ei, conducerea eparhială caucaziană nu l-a deranjat pe protopop nici în problema rascol­nicilor, nici în altele, neavând, din fericire, niciun fel de motive pentru aceasta. Şi nu aş fi acordat atenţie avizului de faţă al conducerii seminarului către pro­topop, dacă nu ar fi fost amintită conducerea epar­hială, care nu a avut nicio participare în cazul de faţă,

298

şi dacă nu ar fi fost prezentat cazul în acest chip cnea­zului administrator, a cărui părere o preţuiesc ca pe o comoară.

Fiindcă protoiereul Armatei Caucaziene a pre­zentat darea de seamă cneazului administrator prin mijlocirea înălţimii Voastre, eu socotesc că este o plă­cută datorie să Vă rog cu smerenie: luaţi asupra Dumneavoastră truda de a prezenta luminăţiei sale această scrisoare, ce slujeşte ca întregire şi lămurire a acestui caz, iar fără această lămurire şi întregire, se aruncă o umbră asupra lucrării conducerii eparhiale caucaziene.

Informaţiile dobândite de seminarii, după o analizare cuvenită, sunt prezentate conducerii superioare duhovniceşti şi slujesc drept material pentru alcătuirea acelor lucrări excelente despre rascolnici, cu care s-a îmbogăţit literatura duhovnicească rusă în ultimul timp. Excelenţa voastră, cunoscând atât de bine domeniul învăţământului, vă este pe deplin lim­pede importanţa pentru seminarii a informaţiilor vii, dobândite prin mijlocul amintit mai sus, despre învă­ţătura rascolnicilor. Astfel de informaţii sunt puţine în manuale, unde sunt înfăţişate rătăcirile generale ale sectelor.

Ce se poate face, când pentru ucenicii duhovni­ceşti ai administraţiei eparhiale şi pentru ucenicii du­hovniceşti ai Trupelor de frontieră, e un singur semi­nar şi, împlinindu-şi datoria sa faţă de protopop şi fa­ţă de elevii instituţiei sale, acum trebuie să se mărgi­nească la cărţile despre rascolnici, printre care sunt şi cele două lucrări excelente, menţionate de protoie­reu, şi la acele informaţii locale despre trăsăturile în­văţăturii rascolniceşti din regiune, care vor fi dobân­dite de la preoţii eparhiei. Seminarul este scutit de îndatorire înaintea conducerii sale, din pricina neîn destulării

299

informaţiilor locale adunate, prin hotărâ­rea cneazului administrator, anunţată seminarului în legătură cu domnul protopop.

Este îndoielnic că seminarul va avea posibilita­tea să se adreseze atamanului armatei, o astfel de tre­buinţă are mai mult conducerea eparhială, care aşa a şi procedat întotdeauna, potrivit îndatoririlor sale.

Chemând asupra Dumneavoastră...”.

Plecând din Stavropol pentru a cerceta eparhia, episcopul l-a înştiinţat de aceasta pe protopopul mili­tar, tot atunci hotărând şi vremea întoarcerii sale, în cazul în care în acel interval de timp s-ar fi ivit unele trebuinţe ale departamentului duhovnicesc militar. La sfârşitul anului, toamna, protoiereul, mergând pe la bisericile sale, l-a vizitat pe episcop, iar apoi, s-a văzut o schimbare importantă în relaţiile reciproce ale acestor două puteri din lumea duhovnicească a regiunii Caucaz.

300

CAPITOLUL XV

Episcopul Ignatie a dat în vileag unele orientări primejdioase ale activităţii Academiei Duhovniceşti din Kazani, scriind un articol în revista „Vorbitorul ortodox”; acesta, împreună cu alte păreri şi atitudini ale sale, au stârnit reacţia potrivnică a rectorului Se­minarului, arhimandritul Gherman. Om tânăr, fier­binte din fire, care era capabil de antipatii sociale, a început să-şi arate aceste antipatii cu vehemenţă, pâ­nă la uitarea buneicuviinţe.

Astfel, la un prânz luat în casa preasfinţitului, unde mai erau prezenţi şi inspectorul Seminarului, arhimandritul Isaachie, şi chelarul catedralei, proto­iereul Granikov, şi fratele preasfinţitului unul dintre conducătorii guberniei -, arhimandritul Gherman a început să vorbească cu înflăcărare despre dreptul moşieresc ca despre un rău, scornit de bunăvoie şi practicat de nobilime şi care cere măsuri corecte de pedepsire, propuse în articolele revistei „Clopotul”, cu o direcţie de gândire total socialistă.

Altă dată, în casa preasfinţitului, înflăcărat până la necuviinţă, în prezenţa altor oaspeţi, a pornit o dispută împotriva gândului şi convingerii preasfin­ţitului despre nevoia predării limbii tătare în şcolile duhovniceşti a eparhiei caucaziene, pe care arhiman­dritul Gherman a anulat-o şi, în ciuda dispoziţiei pri­mite de la conducerea învăţământului academic, a schimbat cu de la sine putere aceste ore cu unele de franceză şi germană.

Acest capriciu al părintelui rector se explica prin apropierea sa de directorul gimnaziului din Stavropol, I.M. Neverov, un om de orientare protestantă în privinţa religiei, iar în privinţă laică adeptul lui

301

Gherţenovski, cu o predispoziţie duşmănoasă hotărâ­tă atât faţă de episcop, cât şi faţă de fratele acestuia, conducătorul guberniei Stavropol, Briancianinov, ca­re a demascat şi s-a opus sistemului de educaţie a ti­neretului, în care Neverov punea accent pe dezvol­tarea libertăţii gândurilor, fără a le limita prin niciun fel de analiză critică. Pe de altă parte, părintele Gher­man s-a apropiat de protoiereul Krastilevski, în fami­lia căruia îşi petrecea într-un mod plăcut timpul li­ber.

în luna februarie, pe data de 9, anul 1859, pro­curorul superior al Sinodului a cerut, prin intermediul episcopului, părerea conducerii seminarului şi a însuşi episcopului, despre nevoile Seminarului Cau­cazian în privinţa rânduielii sale educaţionale. Pe 4 mai, prezentând opinia rectorului în această proble­mă, episcopul, găsind această opinie foarte înteme­iată în multe privinţe, şi-a restrâns observaţiile sale proprii în rândurile următoare:

„1. Este nevoie ca seminariile să se afle în părţile îndepărtate ale oraşului, ca elevii seminariilor să se afle cât mai puţin în relaţii cu elevii şcolilor laice, pentru a fi îndepărtaţi de la distracţiile laice, dar pe lângă acestea să aibă posibilitatea de a se folosi nu numai de plimbări, ci şi de contemplarea măreţiei lui Dumnezeu în natură.

2. Este nevoie ca în seminarii să fie săvârşite în fiecare zi slujbe după buna rânduială mănăstirească şi să fie înfăptuite de un rând de treizeci sau patru­zeci de oameni; aceasta nu va distrage elevii de la lec­ţiile de ştiinţe, dar le va face din timp cunoştinţă cu slujba bisericească şi le va dobândi multe înţelesuri bisericeşti pentru diferite obiecte ale teologiei, ceea

302

ce din slujirea obişnuită în bisericile de parohie este greu de obţinut.

3. Am observat de-a lungul vieţii mele monaha­le că slujirea frumoasă lucrează cu o putere deosebită asupra tinerilor şi îi impresionează pentru tot restul vieţii: aceasta le insuflă un simţământ deosebit al evlaviei faţă de toate ce ţin de biserică. Această obser­vaţie este întărită şi de observaţiile de aici: în sfânta Biserică a Crucii se săvârşeşte slujire mănăstirească; la sărbători, pe lângă cântăreţi, sunt invitaţi pe rând elevi ai seminarului, ei iau parte la săvârşirea fru­moasei slujbe cu cea mai mare osârdie, chiar cu înflă­cărare, ceea ce exprimă lucrarea binefăcătoare a aces­tei slujbe asupra sufletelor lor.

Este nevoie de predarea amănunţită a istoriei bisericeşti. O astfel de predare le va da elevilor o di­recţie pravoslavnică hotărâtă, astăzi fiind observată în rândul multora o direcţie nedefinită: din pricina acestei orientări nedefinite, ei nu pot să-i înrâurească puternic pe cei de altă credinţă. „Istoria” preasfinţitu­lui Inokentie este mai mult o introducere amănunţită în istorie, decât o istorie: în ea nu sunt exprimate nicidecum caracterele personalităţilor istorice. Din această pricină, impresiile lăsate de ea sunt foarte slabe.

4. Trebuie îndepărtată psihologia care se predă acum, împrumutată nu din izvoare bisericeşti, ci din izvoare potrivnice Bisericii. Experienţa arată că per­soanele care şi-au împrumutat cunoştinţele din ma­nualele de psihologie folosite acum, nu se pot împăca nicidecum cu acele înţelesuri despre sufletul ome­nesc, lămurite de Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, care au dobândit cunoştinţe despre suflet prin lumi­narea de sus.

303

5. În sfârşit, pentru seminarul caucazian este nevoie să se dezvolte predarea limbii tătare, folosită îndeobşte de toate populaţiile muntene. Limbile calmâcă şi osetă trebuiesc într-o măsură mult mai mică. Despre toate acestea am adus la cunoştinţa Sfântului Sinod în darea mea de seamă din anul 1858.

Cu preţuire...”

Pe 11 mai 1859 episcopul, plecând să cerceteze eparhia, în urma dorinţei exprimate personal de arhi­mandritul Gherman de a observa cu atenţie deosebită corul arhieresc, l-a înştiinţat printr-o scrisoare cu nr. 40, că el i-a dat poruncă regentului ipodiacon Ale­xandru Verbeke să se adreseze în privinţa corului de cântăreţi, arhimandritului rector.

Dar aceasta a fost ultima exprimare a efortului de a-l ţine pe rector în relaţii raţionale şi cuviincioase faţă de episcop. Chiar de mai înainte, episcopul ob­servase influenţa lui Krastilevski asupra părerilor ar­himandriţilor Gherman şi Isaakie şi punea acest fapt pe seama respectului lor pentru experienţa lui Krasti­levski în documentaţie, despre care a amintit chiar în darea lui de seamă din anul 1858.

Odată cu plecarea episcopului, arhimandritul Gherman a dat porunca samavolnic ca în seminarul caucazian să fie oprită predarea limbilor tătară şi ose­tă şi, în acelaşi timp, a apărat în Consiliu treburile protoiereului Krastilevski. Totalitatea acţiunilor sale duşmănoase au cauzat o prezentare a acestuia, făcută de episcop, către ober-procurorul în funcţiune al Sfântului Sinod, cneazul S. N. Urusov, făcută în data de 18 iunie 1859 şi având nr. 54. Să aşternem mai jos conţinutul în întregime.

304

„Luminăţia voastră!

Spre amărăciunea mea, trebuie să vă înştiinţez că rectorul Seminarului Duhovnicesc Caucazian, ar­himandritul Gherman, se dovedeşte a fi extrem de tânăr după minte şi suflet şi de aceea incapabil de funcţia pe care o ocupă. Din pricina caracterului său slab, el devine unealta oamenilor răuvoitori, iar când se supune acestei influenţe şi orientări, atunci prin înfocarea sa, acţionează cu nesăbuinţă şi înfierbântare. Acum el a căzut sub influenţa protoiereului Kras­tilevski şi s-a făcut unealta puternică a acestuia, neînţelegând că Krastilevski caută foloase doar pentru in­trigile sale, cu scopul răzvrătirii rectorului împotriva episcopului, fără îndoială, însoţite de pagube pentru eparhie, ceea ce şi urmăreşte Krastilevski. Toate în­drumările mele sunt respinse de rector cu indiferenţă şi batjocură.

El mi-a cerut de două ori să mijlocesc înaintea înaltei conduceri pentru a fi eliberat din funcţia pe care o ocupă. Eu am încercat să-l conving, eu am amânat îndeplinirea rugăminţii sale, dar acum, văzând în această măsură o condiţie necesară pentru liniştea eparhiei şi pentru salvarea rectorului însuşi, am onoarea să înfăţişez dorinţa lui spre chibzuinţă lumi­năţiei voastre, rugându-vă cucernic să îndepliniţi această dorinţă.

Personal, îi iert toate faptele urâte faţă de mine, fiindcă văd în ele înflăcărarea şi nechibzuinţa unui tânăr naiv şi fără experienţă aşa îl consider pe rec­tor, care s-a supus influenţei oamenilor vicleni ce pri­veau cu invidie şi teamă la simpatia mea pentru el. Eu l-am îndrăgit, îl îndrăgesc şi îi doresc tot ce este mai bun: regret din toată inima că a respins drago­stea mea pentru a fi supus unor astfel de oameni, care

305

s-au obişnuit să uneltească împotriva aproapelui şi apoi să râdă de necazul celui care s-a încredinţat în cârmuirea lor din pricina lipsei de experienţă. Cu un plâns sincer scriu aceste rânduri, dar simţământul inimii trebuie să se supună înţelepciunii. O învăţătu­ră de minte este trebuincioasă rectorului, pentru pro­priul lui bine, pământesc şi ceresc.

Atunci când am fost hirotonit episcop, aflându-mă încă în Petersburg, am mijlocit să fie numit rector al seminarului caucazian inspectorul de acum, arhimandritul Isaakie, dar cercetând mai îndeaproa­pe situaţia locului, găsesc că în eparhia Caucazului, în care au ajuns să fie tulburate în acelaşi timp şi Con­siliul şi Seminarul, este nevoie de un rector în vârstă, cu experienţă, cu o perspectivă evlavioasă monahi­cească: Caucazul este locul dezmăţului şi bravurii, aici este nevoie de oameni cu o moralitate formată.

Cu preţuire...”

Această propunere a rămas fără urmări, aşa cum dovedeşte demersul pentru aceeaşi problemă a predării limbilor tătare şi osete în seminar pe lân­gă procurorul superior al Sinodului, din data de 21 septembrie 1859, având nr. 94. Episcopul scrie:

„în eparhia caucaziană şi în Armata căzăcească de frontieră sunt câteva mii de oseţi creştini, iar alţi oseţi musulmani din aceeaşi seminţie se arată dispuşi spre primirea creştinismului. Din această cauză, prea­sfinţitul Ieremia s-a îngrijit să introducă în Seminarul Caucazian predarea limbii osete, iar aşa cum de-a lun­gul întregii graniţe a eparhiei trăiesc seminţii care vor­besc limba tătară, a fost introdusă în seminar şi în Şcoala judeţeană din Stavropol şi predarea limbii tăta­re. Necesitatea învăţării limbii tătare a fost arătată amănunţit în darea mea de seamă din 1858, către

306

Sfântul Sinod. în timpul preasfinţitului Ioanichie, a fost acordată o atenţie mai mică predării acestor limbi. Iar rectorul, arhimandritul Gherman, care a sosit aici împreună cu mine, a găsit de cuviinţă ca predarea acestor limbi să fie cu totul înlăturată şi să fie schim­bată cu predarea limbilor franceză şi germană.

Cercetând eparhia în 1858, eu m-am convins practic de folosul neîndoielnic al cunoaşterii de către preoţi a limbii osete şi, mai ales, a limbii tătare, aşa cum este însemnat în darea mea de seamă, şi m-am convins că este în zadar ca ei să cunoască limbile franceză şi germană, căci în regiunea Caucazului chiar şi oamenii din societatea înaltă cunosc foarte puţin aceste limbi. Direcţiunea academică din Cazani de asemenea a dat un ordin scris direcţiunii Semina­rului să susţină şi să dezvolte predarea limbilor ori­entale amintite şi a respins propunerea rectorului de a le înlocui cu limbile noi.

Am întâmpinat o mare dificultate în aflarea unui profesor de limbă osetă. Absolventul seminaru­lui caucazian, Kuzmin, din pricina stării sale foarte bolnăvicioase, s-a dovedit că este neputincios pentru a fi profesor, iar preasfinţitul Eusebiu, exarhul Gruziei, care a fost însărcinat de Sfântul Sinod să caute un profesor de limbă osetă pentru seminarul cauca­zian, m-a înştiinţat printr-o scrisoare cu nr. 594, în data de 14 iulie, că printre elevii cursurilor seminaru­lui din Tiflis nu sunt doritori să ocupe funcţia de pro­fesor de limbă osetă la Seminarul Caucazian.

Din aceste pricini, am fost nevoiţi să ne îndrep­tăm atenţia către preotul eparhiei Caucazului, Ioan Sinanov, care este gruzin şi şi-a petrecut copilăria în­tr-un sat oset, care a studiat la Seminarul Caucazian cu scopul de a fi mai târziu profesor de limbă osetă, lăsat în a doua categorie din cauza moderaţiei capacităţilor

307

şi succeselor sale la alte obiecte de studiu, dar primind o referinţă foarte bună la limba osetă. Din pricina conjuncturilor tulburi ale eparhiei, el a fost abătut de la menirea sa şi acum este preot paroh în satul Novo-Mihailovsk. Eu l-am invitat pe Sinanov la mine, i-am propus să predea la seminar limba ose­tă, pe care Sinanov o vorbeşte cu uşurinţă şi acum.

Apoi, am propus aceasta şi conducerii Semina­rului, în plus, am propus să-i fie oferit lui Sinanov un loc de învăţător la Şcoala judeţeană din Stavropol, deoarece cu o leafă de profesor de limbă osetă (225 ruble), lui Sinanov şi familiei lui îi este cu neputinţă să se întreţină. O pricină a acestei propuneri a fost şi faptul că în însuşi Stavropol, cu o populaţie de 18 mii de oameni, sunt numai trei biserici parohiale în care slujesc 8 protoierei şi ierei. Ei, pe lângă treburile pa­rohiei, sunt însărcinaţi şi cu alte îndatoriri, pentru în­deplinirea cărora abia le ajung puterile şi timpul. De aceea nu este nicio posibilitate să i se dea lui Sinanov un loc de preot parohial în Stavropol, atât din pricina mai sus pomenită, cât şi pentru că nu există niciun temei de a-l lipsi de locul lui pe vreun preot din cei opt amintiţi, trimiţându-l într-un sat, aducându-i ast­fel o jignire fără margini.

Fiindcă eu nu pot aştepta o acţiune de comun acord de la rectorul Seminarului, arhimandritul Gher­man, în scopul folosului comun, eu vă rog pe lumină­ţia Voastră să aduceţi propunerea mea la cunoştinţa şi chibzuinţă Sfântului Sinod. La acestea am onoarea să mai adaug că, în afară de preotul Sinanov, o altă persoană pentru predarea limbii osete în eparhie nu este, pe acest temei excepţional eu îl şi recomand pe Sinanov, dorind cu râvnă ca în timp să fie pregătită o persoană mai potrivită.

Cu simţăminte de deplină consideraţie...”

308

Această expunere despre atitudinea duşmănoa­sa a rectorului, arhimandritului Gherman, nu a fost prima, aceasta fiind pricinuită de împotrivirea reală a arhimandritului faţă de episcop. în Consiliu, aceeaşi atitudine a rectorului a fost exprimată referitor la problema protoiereului Krastilevski, despre care gă­sim relatarea episcopului către procurorul superior al Sinodului, din 5 iunie 1859, cu nr. 48. Episcopul îi scrie cneazului Urusov105:

„Cunoscutul conflict între fostul membru al Consiliului duhovnicesc caucazian, protoiereul Krastilevski, care se folosea de încrederea nemărginită a predecesorului meu, şi fostul secretar al Consiliului, Alexandr Vasiliev, a adus eparhia Caucazului într-o nestatornicie totală şi l-a lipsit pe preasfinţitul Ioani­chie de independenţa în conducerea eparhiei, pe care protoiereul Krastilevski a luat-o în mâinile sale.

Odată cu venirea mea la catedra Caucaziană, în urma îndrumărilor verbale şi scrise ale Sfântului Si­nod, am acordat o atenţie deosebită atitudinii proto­iereului Krastilevski şi, observând din problemele trecute şi din cele în curs că orientarea protoiereului Krastilevski este de nezdruncinat şi că obiceiul lui de a-l domina nemăsurat pe episcop nu poate fi îndrep­tat de Consiliu şi eparhie, eu m-am înfăţişat în Sfân­tul Sinod cu propunerea ca protoiereul Krastilevski să fie demis din funcţia de membru al Consiliului, propunerea mea fiind îndeplinită de Sfântul Sinod.

între timp, toate mijloacele de liniştire ale lui Krastilevski în eparhia Caucazului au rămas zadarnice.

105 Raportul Sfântului Ignatie către procurorul superior al Sfântului Sinod, cneazul S.N. Urusov, referitor la cazul protoie­reului Krastilevski (din 5 iunie, 1859, nr. 48).

309

Fiind un om foarte viclean şi care înţelegea destul de bine situaţia, Krastilevski nu arăta deloc că este nemulţumit de această măsură, folosită în privinţa lui, dar a ales calea intrigii, ademenindu-i pe alţii să acţioneze în favoarea sa. Acest mod de a acţiona este socotit de lege drept calomnie. în rândul activiştilor, Krastilevski i-a găsit loc şi soţiei sale, care lucrează, bineînţeles, potrivit îndrumărilor lui.

Modul de a lucra al lui Krastilevski şi al agenţilor săi este zugrăvit în raportul adăugat de secretarul Consiliului duhovnicesc. Aşa cum întâmplările şi mo­dul de acţiune descrise în acest raport zugrăvesc ne­îndoielnic şi expresiv caracterul moralităţii şi al acti­vităţii lui Krastilevski, eu vă rog smerit ca Luminăţia voastră să acorde atenţie acestui raport şi să-l aducă la cunoştinţa Sfântului Sinod.

Purtarea lui Krastilevski a atins un caracter ho­tărât de răscoală, faptele sale sunt acoperite de vicle­nie, dar faptele agenţilor săi sunt mult mai făţişe. Eu nu-mi pierd nicidecum nădejdea de a-i înfrâna pe acei oameni care au ieşit şi ies din rânduială, dar nu altfel decât cu lucrarea împreună a Sfântului Sinod şi a Luminăţiei voastre.

Deja raportul secretarului îi va da Luminăţiei voastre o înţelegere despre orientarea morală a lui Krastilevski. Următorul fragment din referatul trimis mie de către fostul secretar Vasiliev va întregi înţele­gerea dumneavoastră.

«înainte de a se alcătui eparhia se spune în referat -, Krastilevski era membru al Administraţiei Duhovniceşti, iar odată cu schimbarea Administraţiei în Consiliu, a fost făcut membru al acestuia. Asupririle: Ale rectorului şi ale inspectorului Seminarului, mai ales ale primului.

310

şi impozitele pentru preoţime şi faptele părtini­toare în Consiliu l-au obligat pe episcopul Ieremia să-l îndepărteze, şi Krastilevski nu a mai fost prezent. Cazuri cu privire la el sunt o mulţime, chiar şi cazul omorului inspectorului şcolar Ustinovski, dar toate s-au muşamalizat cu bani, pe care îi are în număr foarte mare.

Mergând spre Caucaz prin Harkov, eu am dis­cutat despre eparhia Caucazului cu rectorul Seminarului din Harkov, părintele arhimandrit Gherasim, care fusese până atunci rector al Seminarului cauca­zian. El mi-a vorbit despre Krastilevski întocmai aşa cum este scris în scrisoarea-referat, chiar a pomenit şi de cazul Ustinovski.

După observaţiile mele, Krastilevski are cea mai împietrită inimă, este viclean şi răuvoitor, este în­dreptat cu hotărâre spre samavolnicie şi bunul său plac, este capabil de cele mai ticăloase fapte şi crime.

întâmplarea descrisă în raportul secretarului s-a petrecut după plecarea mea din Stavropol. Nu voi întârzia să trimit întregul dosar pentru mutarea în alt loc a lui Krastilevski, în urma demiterii lui din Consi­liu. Din dosar se vede şi felul acţiunilor mele, şi ca­racterul lui Krastilevski.

Cu simţăminte de deplin respect...”

Iată şi prezentarea în Sinod, amintită la sfârşitul acestui raport, a dosarelor despre Krastilevski. Ea es­te însemnată cu nr. 59, în 22 iunie.106

„Prin conducerea eparhiei Caucazului, care mi-a fost încredinţată, protoiereul Constantin Krastilevski,

106 înfăţişarea Sfântului Ignatie în Sfântul Sinod cu problemele legate de protoiereul Krastilevski (din 22 iunie, 1859, nr. 59).

311

depus în urma raportului meu din titlul de membru al Consiliului Duhovnicesc Caucazian, prin ucazul Sfântului Sinod din 4 noiembrie 1858, nr. 11099, a fost numit de mine paroh şi blagocin al catedralei oraşului Mozdok, dar cum Krastilevski a refuzat acest loc, şi ivindu-se un loc vacant de protoiereu în oraşul Gheorghievsk, el a fost strămutat în acest oraş ca pa­roh şi blagocin, dar Krastilevski a refuzat şi acest loc. Pe lângă aceasta, Krastilevski a cerut felurite funcţii în oraşul Stavropol, cereri care nu au fost cu putinţă de îndeplinit, de aceea eu m-am hotărât să aduc la cunoştinţa şi judecata Sfântului Sinod, faptul că Krastilevski a dobândit deprinderea să stăpânească nemărginit în eparhia Caucazului şi să ceară cu stă­ruinţă să fie îndeplinită necondiţionat voia lui, fie ea dreaptă sau greşită, şi de aceea m-am hotărât să cer mutarea lui din eparhia Caucazului în altă eparhie.

însă după Sărbătoarea Paştilor din acest an, 1859, când casa arhierească caucaziană a început să primească o sumă de bani în locul pescuitului şi morăritului, după cererea lui Krastilevski adresată mie personal, prin care mă încredinţa că îşi va petrece restul zilelor în linişte deplină, ocupându-se de mân­tuirea sufletului său, eu am găsit posibilitatea să-i dau lui Krastilevski un loc la Biserica Cetăţii închiso­rii, în care până atunci săvârşeau slujba bisericească monahii casei arhiereşti şi se foloseau de veniturile bisericii. Prin această faptă am crezut că voi fi pe de­plin la înălţimea înaltei slujiri care mi s-a încredinţat şi care mă împuterniceşte să fac orice fel de pogoră­mânt faţă de aproapele şi să suport neputinţele sale până în acel ultim minut, în care se va vedea foarte lămurit că aceste neputinţe sunt deja vătămătoare, nu numai în particular, ci şi pentru întreaga socie­tate.

312

Krastilevski nu a zăbovit să dovedească că nu este capabil să fie liniştit şi să se ocupe de mântuirea sa, petrecându-şi viaţa în afaceri murdare de vătaf, al căror ţel era lăcomia şi asuprirea aproapelui. îndată ce am plecat din Stavropol pentru cercetarea eparhi­ei, Krastilevski şi-a încălcat promisiunea. Până la ple­carea mea el avea de gând să plece împreună cu soţia sa în Sankt-Petersburg, cerându-mi voie pentru aceasta, însă evident pentru a aduce o plângere împotriva mea, aşa cum mi-au transmis mai târziu unele persoane din rândul clerului duhovnicesc printre ei protoiereul catedrei -, făcând să circule în rândurile clerului o mulţime de ameninţări la adresa mea.

Sunt semne foarte vădite că Krastilevski a alcătuit un grup pentru nişte acţiuni comune împotriva mea, aşa, de exemplu, se vede că o anume persoană laică îl ajută cu bani. Existenţa acestei grupări, care îşi are agenţii săi în Sankt-Petersburg, s-a vădit în ur­ma plecării mele din Stavropol, mai ales în urma ple­cării. îndată ce am plecat, Krastilevski a trimis-o pe soţia sa împreună cu fratele ei funcţionar, în Sanktpetersburg.

Scopul trimiterii ei este înfăţişat în: 1) raportul către mine al secretarului Consiliului Caucazian, pe care l-am trimis către domnul ce îndeplineşte funcţia de procuror superior sinodal, în data de 5 iunie 1859, având nr. 48; 2) scrisoarea lui Krastilevski din 11 iunie106, adresată mie.

Această scrisoare, cu toate adăugirile, este un document foarte bun: în el Krastilevski se zugrăveşte pe sine însuşi. în aparenţă, Krastilevski se arată şi drept, şi obijduit, dar cu toate acestea, în esenţă, recunoaşte

106 Printre hârtiile episcopului nu a rămas nicio copie a acestei scrisori.

313

că a trimis-o pe soţia sa, fără acordul con­ducerii eparhiale, făcându-i rost de un certificat de la poliţie, adică într-un mod ilegal. Din această scrisoa­re se vede că Krastilevski este foarte nemulţumit că am aflat de absenţa samavolnică a soţiei sale. îndeob­şte, aici se zugrăveşte lămurit pe sine un birocrat rău­voitor şi necinstit al timpurilor trecute: această scri­soare este un exemplu fidel al tuturor lucrărilor biro­cratice ale lui Krastilevski. Această scrisoare este cu totul diferită de raportul secretarului.

Aşa cum faptele lui Krastilevski sunt înfăptuite înaintea întregului cler, eu am propus Consiliului să analizeze purtarea lui. Consiliul nu a putut primi de la Krastilevski niciun răspuns, anunţându-mă despre aceasta printr-un protocol, semnat de patru membri, dar nesemnat de rectorul seminarului, arhimandritul Gherman, fapt ce are însemnătatea sa, şi de însoţito­rul meu prin eparhie, chelarul, protoiereul Granikov.

Văzând nevoia absolută de a-l înfrâna pe proto­iereul Krastilevski, mai ales pentru întregul cler al eparhiei, şi convingându-mă chiar prin fapte că el nu se va linişti nicidecum atâta timp cât se va afla în Sta­vropol, eu Vă rog supus, Preasfinţia Voastră, să-l transferaţi pe Krastilevski în altă eparhie, căci el, fiind de-a rândul a câtorva zeci de ani stăpânitor deplin, îi va fi foarte greu să nu mai fie într-o asemenea si­tuaţie.

Pe lângă acestea, am onoarea să alătur două ca­zuri despre Krastilevski: cazul absenţei samavolnice a soţiei sale şi scrisoarea către mine, amintită mai sus, adăugând că Krastilevski nu a plecat deloc din Sta­vropol de când a fost demis din funcţia de membru al Consiliului, iar pentru retragerea sa în Mozdok şi Gheorghievsk nu i s-a făcut nicio constrângere.

314

Sistemul activităţii din Consiliu al lui Krastilev­ski este zugrăvit în scrisoarea lui şi în raportul secre­tarului: acesta constă în încercarea permanentă de a-l îndepărta pe episcop de la puterea pe care o deţi­ne, în însuşirea acestei puteri, folosindu-se de moşia episcopală, într-un mod cu totul samavolnic. Către acest sistem Krastilevski îi atrage şi pe ucenicii săi”.

Episcopul a făcut o propunere Consiliului Du­hovnicesc Caucazian în data de 6 iulie 1859, având nr. 65 107.

În vara anului 1859 preasfinţitul a cutreierat partea de vest a eparhiei sale o parte din judeţul Stavropol şi din satele Armatei Căzăceşti a Mării Ne­gre, unde, pe malul Mării Negre, în una din clădirile vămii care a rămas întreagă, a locuit aproximativ o lună şi s-a folosit de băile marine. în acest timp, el a vizitat biserica greacă a oraşului Kerci, unde a mers să vadă nămolurile minerale de acolo şi urmele cotro­pirii duşmanilor care s-au aliat împotriva Rusiei în 1855 şi au cucerit oraşele Kerci-Enikal şi Taman.

întorcându-se din cercetarea părţii de vest a eparhiei, atunci când s-a întâlnit cu clerul din catedra­la oraşului Stavropol, preasfinţitul a fost neplăcut surprins văzând că protoiereul Krastilevski a ocupat cu de la sine putere un loc lângă părintele Burnukovski. Printr-o cercetare care i s-a încredinţat blagoci­nului, s-a dovedit că Burnukovski a procedat aşa la cerinţa stăruitoare a lui Krastilevski. Această faptă a lui Krastilevski l-a obligat pe episcop să ceară Sino­dului mutarea lui din eparhie.

107 Propunerea Sfântului Ignatie adresată Consiliului Duhovni­cesc Caucazian în legătură cu cazul protoiereului Krastilevski (din 6 iulie 1859, nr. 65).

315

Această cerere a fost lăsată de Sinod fără ur­mări.

în toamna anului 1859, locul rectorului Gher­man, transferat în Samara pe aceeaşi funcţie, a fost luat în Seminarul din Stavropol de către arhimandri­tul Epifanie Izbitski, ce făcea parte dintr-un neam de boieri ai guberniei Kievului, fiind de religie romano-catolică. Absolvind cursurile de ştiinţe la Univer­sitatea din Kiev, el a ocupat un post de profesor, mai apoi hotărând să schimbe îndeobşte şi tărâmul de ac­tivitate, şi credinţa. El a ajuns în Moscova, sub ocroti­rea mitropolitului Filaret, a primit Ortodoxia, a intrat la Academia Duhovnicească din Moscova, unde a ab­solvit cursul de ştiinţe ca magistru şi a intrat în acti­vitatea profesorală duhovnicească. în prima perioadă a aflării sale în funcţie, el a demonstrat o bogată ac­tivitate şi, sub îndrumarea episcopului a legat cele mai bune relaţii cu administraţiile civile locale, care, din respect pentru episcop, l-au ajutat să găsească în­căperi noi pentru Seminar. închirierea acestora s-a făcut pentru doisprezece ani, în condiţii mult mai convenabile pentru Seminar decât cele de dinainte: au fost închiriate două case, dintre care una fiind ca­sa negustorului Kritiţki, cea mai bună şi mai mare casă din oraş, învecinându-se cu partea estică a casei episcopale de lângă Biserica Sfântul Andrei, iar altă casă fiind a asesorului administraţiei financiare, funcţionarul Şcedrin, aflându-se peste drum, vis-a-vis de aceeaşi biserică. în ultima s-au făcut reparaţii însem­nate, potrivit cerinţelor instalării Seminarului.

În decembrie 1859, după cucerirea Caucazului de Est şi luării în captivitate a lui Şamil, cneazul Ba­riatinski, conducătorul Caucazului, a mers spre Pe­tersburg prin Stavropol, unde preasfinţitul Ignatie l-a întâmpinat în catedrala sobornicească şi a doua zi i

316

s-a înfăţişat în încăperea sa din casa administrato­rului guberniei. Administratorul l-a vizitat în dimineaţa următoare în modesta casă episcopală, construită cu daniile oamenilor. La această întâlnire, episco­pul a avut posibilitatea să-i explice personal cneazului Bariatinski situaţia catedrei caucaziene, şi i-a înmâ­nat o scrisoare memorială pe această temă. La această discuţie cneazul administrator şi-a exprimat în faţa episcopului cea mai vie dorinţă şi năzuinţă de răs­pândire a creştinismului printre munteni şi intenţia de a înfiinţa cu acest scop în Tiflis o organizaţie mi­sionară.

Din extrasele raportului anual al episcopului din anul 1858, în descrierea de către el a Bisericii Adormi­rii Maicii Domnului din oraşul Mozdok, noi am obser­vat notele despre icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Iverskaia, adusă de munteni din defileurile din Kartalinsk în anul 1793, şi care a devenit obiectul cinstirii evlavioase nu numai al muntenilor creştini-ortodocşi, ci chiar şi al musulmanilor.

Starea de dărăpănare şi lipsa de spaţiu a biseri­cii construită cu repezeală pentru primirea icoanei, împreună cu victoria armatei ruseşti în această re­giune a Caucazului, odată cu căderea aulului Vedeno şi captivitatea lui Şamil, în plus, gândul cneazului Ba­riatinski de a răspândi creştinismul ortodox printre triburile de munteni, l-au îndemnat pe preasfinţitul să sprijine propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu prin mijlocirea icoanei făcătoare de minuni — un apostol ce a sporit credinţa printre munteni. El s-a gândit să înceapă această lucrare prin construirea unei biserici, potrivită pentru mulţimea de norod care venea la icoană, împodobind-o la înălţimea ace­lui simţământ evlavios pe care îl simt credincioşii faţă de icoană. El a alcătuit o scrisoare despre această

317

icoană, pe care a trimis-o administratorului guberni­ei, rugându-l să fie coordonatorul construcţiei biseri­cii. O prezentăm aici108:

„înălţimea voastră, mult stimate domn!

în oraşul Mozdok, în Biserica Adormirii Maicii Domnului se află icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Iverskaia. Icoana este cinstită nu numai de populaţia ortodoxă a Caucazului, nu numai că atrage credincioşii din guberniile ruseşti vecine şi din pă­mânturile Armatei Donskului, dar este proslăvită şi printre populaţiile muntene prin minunile sale.

Biserica de lemn în care se află icoana este foar­te strâmtă şi deja dărăpănată. Din această pricină, se doreşte de mult construirea unei biserici din piatră. Diferite împrejurări au împiedicat aducerea acestei intenţii la îndeplinire. Dar aceste piedici au trecut.

între timp, evenimentele fericite din Caucaz cucerirea tuturor popoarelor muntene ale Aripii Stângi, care s-au declarat unanim supuse ţarului pra­voslavnic, totodată şi dorinţa binecuvântată a ţarului, adusă mie la cunoştinţă cu puţin timp înainte de aceasta, de a fi depuse toate strădaniile ca sfânta cre­dinţă creştină să fie adusă printre populaţiile păgâne, afundate în idolatrie, sau printre cei ce cred în învă­ţăturile şi basmele absurde ale islamismului, astfel deschizându-se prin aceste strădanii un tărâm larg pentru credinţe noi şi drepte. Spre marea mea mân­gâiere, pe data de 14 a acestui decembrie, eu am auzit

108 Cererea Sfântului Ignatie către conducătorul guberniei (P. A. Briancianinov) privind construirea bisericii din piatră în oraşul Mozdok pentru icoana Maicii Domnului Iverskaia (din 1 ianua­rie 1860, nr. 1).

318

personal din gura feldmareşalului, cneazul Alexandr Ivanovici Bariatinski, că luminăţia sa participă activ la răspândirea creştinismului printre munteni. în aceste împrejurări, lucrarea icoanei făcătoare de mi­nuni, care este puternică şi acum, va creşte neasemă­nat mai mult şi va duce la cele mai bune rezultate.

Necesitatea construirii unei biserici de piatră în timpul de faţă se face mai simţită şi mai vădită. Pent ru a da un început mai grabnic acestei lucrări, eu îmi voi permite să vă rog ca preaînălţimea voastră, mijlo­cind pe lângă cneazul administrator, să vă aşezaţi în fruntea acestei lucrări, la fel cum construirea bisericii în Piatigorsk a fost încredinţată baronului Unghernschtern-Berg. Concentrarea tuturor activităţilor sub îndrumarea Dumneavoastră va duce către îndeplini­rea grabnică şi energică a acestei năzuinţe evlavioase.

în ceea ce mă priveşte, sunt pregătit să dau tot ajutorul ce depinde de mine. Prima mărturie a aces­tui ajutor să fie faptul că iau asupra mea grijile pen­tru alcătuirea planului noii biserici. Eu sunt de părere ca, schiţând aici, pe loc, necesităţile arhitecturale ale bisericii, să-i încredinţez alcătuirea proiectului cu­noscutului profesor al Academiei, Gornostaev, care a construit două biserici la Mănăstirea Valaam şi Bise­rica Preacuviosului Serghie în Sankt-Petersburg, în pustia Sfântul Serghie, pe timpul când aceste mănăstiri se aflau sub conducerea mea.

înălţimea sa Ţarul a binevoit să vadă primele două biserici, în timpul vizitei sale la Mănăstirea Va­laam în anul 1858 şi a fost foarte mulţumit de ele, iar biserica din pustia Sfântului Serghie, după mărturia specialiştilor în arhitectură, este pe primul loc în Ru­sia în privinţa arhitecturii. Fie ca biserica plănuită din Mozdoc să devină o minunată operă arhitecturală

319

şi prin menirea sa importantă, şi ca monument al unui eveniment măreţ!

La acestea am onoarea să adaug un memoriu despre icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

Cu cinstire... Nr. 1

1 ianuarie 1860”.

Memoriul despre icoana făcătoare de mi­nuni a Maicii Domnului Iverskaia din Biseri­ca din Mozdoc, cu hramul Adormirii Maicii Domnului şi despre trebuinţa de a înlocui această biserică de lemn cu una de piatră109

„în oraşul Mozdok din gubernia Stavropol este o biserică de lemn a Adormirii Maicii Domnului. în această biserică, lângă strana din dreapta, într-un chivot, se află o icoană străveche şi făcătoare de mi­nuni a Maicii Domnului Iverskaia. Mărturiile istorice despre această icoană sunt următoarele.

în secolul al XI-lea, cunoscuta împărăteasă gru­zină Tamara, după moartea primului soţ, cneazul rus Gheorghii Andreievici (fiul lui Andrei Bogoliubski), s-a căsătorit cu cneazul oseţilor. Oferindu-i mâna sa cneazului, ea a adus poporului său creştinismul. împă­răteasa evlavioasă nu şi-a cruţat nici puterile, nici ba­nii pentru instaurarea şi întărirea credinţei sfinte prin­tre oseţi. în ţara lor mulţimile de ruine stau mărturie a mulţimilor de biserici creştine de altă dată. Zidirea acestor biserici este atribuită de tradiţie Tamarei.

109 Ignatie (Briancianinov), însemnare despre icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Iverskaia în biserica Adormirii Maicii Domnului din Mozdok şi despre trebuinţa de a fi înlo­cuită biserica din lemn cu una din piatră (din 1 ianuarie 1860).

320

Tradiţia spune că unele dintre ruinele trecătorii Kartalinsk sunt rămăşiţele unei biserici, în care se afla şi se păstra icoana Maicii Domnului Iverskaia, ca un dar preţios pentru poporul oset al Tamarei celei iubitoare de Dumnezeu. De două ori biserica a fost distrusă până în temelii de incendii, şi de fiecare dată icoana Maicii Domnului a fost găsită întreagă. Şase sute de ani icoana s-a aflat în trecătoarea Kartalinsk.

La sfârşitul veacului trecut, prin mijlocirea mi­sionarilor turci, mahomedanismul a invadat cu mare fanatism — mai mult politic, decât religios munţii Caucaz. El a distrus printre popoarele muntene acel creştinism firav care mai era printre ei mai mult cu numele, decât cu adevărat. Oseţii s-au aplecat către islamism, asemenea celorlalţi munteni.

Dar ei, ca şi toţi muntenii nu au devenit musul­mani adevăraţi. Coranul nu le este cunoscut, din pri­cina necunoaşterii de către munteni a limbii arabe, în care e scris Coranul. O traducere în tătară, muntenii nu au. Este necunoscut chiar şi de muezinii munteni­lor ei considerându-l de neatins, o carte de înţelep­ciune superioară. Islamismul muntenilor constă în respectarea unor ritualuri musulmane de suprafaţă. Ei s-au aplecat către unele credinţe, insuflate de misi­onari. Ei au păstrat o mare parte a înţelesurilor reli­giei nedefinite de dinainte, în care se văd şi până acum semne ale creştinismului. Marea grijă a misiona­rilor a fost să le insufle muntenilor că unicul împărat legitim este sultanul turc.

într-o vreme tulbure pentru religie, adică în vremea propovăduirii islamismului printre munteni, la sfârşitul veacului trecut, icoana Maicii Domnului a păstrat pentru creştinism multe familii nu numai de oseţi, ci şi de cerchezi le-a păstrat prin mijlocirea semnelor minunate. Cârmuirea noastră i-a invitat în

321

anul 1763 pe muntenii creştini şi pe muntenii care doreau să primească creştinismul, să treacă peste Te­rek şi să se stabilească în apropierea Mozdokului. în urma invitaţiei, în 1763 un grup de munteni a sosit în ajunul sărbătorii înjumătăţirii Praznicului la Moz­dok, având cu ei icoana Maicii Domnului.

Icoana a însemnat cu semne minunate calea şi sosirea ei în oraşul ortodox. Preasfinţitul Gaius, epis­copul de Mozdok şi Madjar, aflând despre sosirea icoanei cunoscute în Caucaz, a ieşit să se închine la ea, împreună cu clerul duhovnicesc, cu cruci şi prapori. Arhipăstorul a adus-o în catedrală, gândindu-se să-i rânduiască un loc de cinste icoanei. Dar Maica Dom­nului l-a înştiinţat într-un chip minunat pe episcop, că Ea vrea să se afle în afara oraşului, anume în acel loc unde S-a oprit şi şi-a petrecut noaptea într-o teleguţă cu două roţi, a muntenilor. Preasfinţitul Gaius s-a grăbit să ridice un paraclis pe locul arătat. Mai târziu, enoriaşii au construit o biserică din lemn în numele Adormirii Maicii Domnului.

Icoana are un arşin şi douăsprezece verşoace în înălţime, un arşin şi şapte verşoace lăţime110. Icoana, cum se vede a fost pictată pe fundal de aur. Unii spun că mai târziu ea a fost restaurată cu vopsele cu clei. Dar oseţii din Mozdoc spun că ea s-a acoperit de fu­ningine în timpul incendiilor amintite mai sus, din trecătoarea Kartalinsk. Trăsăturile Maicii Domnului de pe icoană sunt aspre, caracterul picturii este gru­zin. Tradiţia spune că iconarul împărătesei Tamara s-a pregătit pentru zugrăvirea icoanei, ţinând post de patruzeci de zile şi rugându-se patruzeci de zile.

110 Arşin, arşini (rus. arşin) - 0,711 m.Verşoc, verşoace (ucr., rus verşoc)egală cu un palmac. Palmac în Moldova medievală echivala cu 3,48 cm sau cu a opta parte dintr-o palmă, [n.red.]

322

în vremea de faţă, pe lângă Biserica Adormirii Maicii Domnului sunt 2243 de enoriaşi bărbaţi şi 2155 de femei. Printre ei sunt oseţi şi cerchezi - 1238 de bărbaţi şi 1153 de persoane de parte femeiască. Oseţii socotesc că icoana este proprietatea lor, simt pentru ea un mare devotament, faţă de care trebuie să te porţi cu precauţie şi înţelepciune, din cauza în­focării, tăriei şi necunoaşterii asiaticilor. Icoana este proslăvită în munţi. O mulţime de musulmani-munleni merg să se închine la ea. Armenii de religie gre­goriană cinstesc icoana alături de ortodocşi. Icoana săvârşeşte o mulţime de vindecări, sub ea sunt atâr­nate de către cei care au primit vindecarea, numeroa­se figurine de argint, ce înfăţişează mădulare ale tru­pului. Mulţi musulmani, uimiţi de minunile care se fac la icoană, primesc creştinismul. Foarte mulţi mu­sulmani, din aceeaşi pricină, simţind încredere în icoană, capătă încredere şi în creştinism. Icoana este un apostol.

Cu adevărat! Icoana făcătoare de minuni a Mai­cii Domnului săvârşeşte pe tărâmul de aici o slujire de apostol, ajutând creştinismul şi mărturisindu-l prin semne minunate. Trebuie ca şi oamenii să arate strădaniile lor pentru sfânta lucrare a luminării mun­tenilor cu lumina lui Hristos.

Biserica are la această vreme 7143 de ruble şi 29 de copeici şi jumătate la Administraţia asistenţei pu­blice din Stavropol. Această neînsemnătate a capita­lului nu trebuie să oprească lucrarea. Experienţa ara­tă că zidirea tuturor bisericilor, începută cu un capi­tal de nimic, s-a înfăptuit cu succes şi foarte mulţu­mitor: de aceea administraţia duhovnicească nu s-a oprit niciodată să încuviinţeze construcţia unei bise­rici, chiar dacă suma de pornire era foarte mică.

323

Biserica Preacuviosului Serghie de la Mănăsti­rea Sfântul Serghie este începută cu un capital de treizeci de mii de ruble în argint, în ciuda faptului că la această biserică au fost folosite cele mai scumpe materiale. Iconostasul vast este făcut din marmură scumpă, italiană şi franţuzească, este înfrumuseţat cu mozaic, are uşi împărăteşti de bronz, iar înaintea tu­turor icoanelor sunt sfeşnice mari de bronz. Podeaua este asemenea unui întreg covor întins, imprimat cu modele: este un întreg mozaic multicolor de marmu­ră. Pictura de pe iconostas şi de pe pereţi costă trei­zeci de mii de ruble în argint, lucrarea de granit do­uăzeci de mii. Biserica preasfinţitului Serghie este clădită după asemănarea bisericilor creştine stră­vechi, construite de împăratul cel întocmai cu apos­tolii, Constantin cel Mare şi urmaşii săi.

Propun ca noii Biserici din Mozdoc să i se dea acea aşezare, pe care o are Biserica sobornicească de la Mănăstirea mare din Tihvinsk unde, de altfel, se află cunoscuta icoană făcătoare de minuni a Maicii Dom­nului Tihvinskaia.

Este nevoie să avem în vedere că pe lângă bise­rică, având legătură cu biserica, trebuie să se afle ca­pele anexe pentru botezul bărbaţilor şi al femeilor (baptisteriu). Iar clădirea capelelor pentru botezuri, clădirea unui pridvor larg pentru poporul care se adună, este uşor de construit, având în vedere aşeza­rea bisericii. Din punct de vedere arhitectural, acest proiect poate fi de o frumuseţe poetică. Din punct de vedere economic, biserica va avea nevoie de puţine cheltuieli, şi poate va fi construită şi finisată, în afară de pictura murală, în trei ani”.

Propunerea episcopului a fost primită şi încuviinţată de cneazul conducător, care a mijlocit pentru

324

primirea încuviinţării ţarului de a înfiinţa un angaja­ment general în Rusia pentru clădirea acestei biserici. Strângerea semnăturilor s-a înfăptuit cu mare succes. Profesorul Gornostaev a trimis proiectul clădirii pe care l-a alcătuit şi care fusese prezentat cneazului Ba­riatinski şi, după ordonanţele lui, a fost prelucrat la Administraţia principală, când episcopul ieşise deja la pensie.

Terminând în anul 1859 examinarea eparhiei, episcopul a trimis o prezentare pe 9 noiembrie, cu nr. 105, Seminarului duhovnicesc din Stavropol, în care face cunoscute trebuinţele eparhiei în ceea ce pri­veşte întregirea structurii clerului bisericesc111.

în anul 1859, odată cu ocuparea cetăţii Gunib şi a capturării lui Şamil, s-a săvârşit ultima acţiune de cucerire a Caucazului de Est. Ordinul Sfântului An­drei cel întâi Chemat a fost răsplata trimisă coman­dantului care a participat personal la această expedi­ţie. Pe 25 august, în catedrala sobornicească din Sta­vropol s-a prăznuit această victorie cu o slujbă şi cu rugăciuni de mulţumire. După rugăciunea de sfârşit, episcopul a rostit o predică112:

„Domnul tărie poporului Său va da, Domnul va binecuvânta pe poporul Său cu pace”. (Ps. 28, 11)

Evlavios auditoriu! Aceste cuvinte sfinte şi drepte le-a rostit prorocul însufleţit de Dumnezeu,

111 Propunerea Sfântului Ignatie adresată Seminarului duhovni­cesc din Stavropol, privind întregirea structurii de personal duhovnicesc, (din 9 noiembrie 1859, nr 105).

112 Sub denumirea „Cuvântul preasfinţitului Ignatie, episcop de Caucaz şi Marea Neagră, la ceremonia ţinută cu ocazia cuceririi Caucazului de Răsărit, rostit pe 25 august 1860 în Catedrala Kazanskaia din oraşul Stavropol al Caucazului” publicată în cartea „Socolov C.”, pag. 295-296.

325

împăratul israelit David. El a ieşit învingător în multe lupte, a supus mulţi duşmani ai Israelului la picioarele Israelului, a dobândit pentru ţara sa graniţe, care s-au dovedit a fi o necesitate esenţială pentru ţară. La sfâr­şitul nevoinţei grele, cuprinzătoare, glorioase, David parcă ar fi privit în urmă la biruinţele şi cuceririle sale, şi cercetând ţelul şi rodul biruinţelor şi cuceririlor, a întrezărit şi a recunoscut în ţelul şi rodul lor în pace binecuvântarea lui Dumnezeu. Dumnezeu, care dă­ruieşte oamenilor Săi o cetate pe câmpul de luptă, îşi arată binecuvântarea Sa şi în pacea binefăcătoare.

Fraţi preaiubiţi! Privirile noastre vor vedea această privelişte. în trecut noi vedem un şir de campanii militare, un şir de lupte sângeroase, un şir de biruinţe răsunătoare. Vedem acea cetate a ostaşilor ortodocşi, pe care a pus-o Dumnezeu în inimile lor, Domnul care i-a încins cu putere spre război (Ps. 17, 43). în clipa de faţă noi contemplăm lucrarea binefă­cătoare a păcii. în faţa noastră se repetă împrejurarea cuvintelor proroceşti: Preface-vor săbiile în fiare de pluguri şi lăncile lor în cosoare. Niciun neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia (Is. 2, 4), fiindcă Dumnezeu va binecuvânta poporul Său cu pace.

Ce lucrare a împăratului erou a fost prima în pri­mele minute nepângărite ale păcii, dăruite de Dumne­zeu? Aduceţi Domnului slavă şi cinstire a cerut bi­ruitorul împărat poporului biruitor pe care îl stăpâ­nea! Aduceţi Domnului slavă numelui Său; închinaţi-vă Domnului în curtea cea sfântă a Lui. (Ps. 28, 2). O chemare asemănătoare cu ocazia unor împrejurări asemănătoare noi am auzit acum şi ne-am adunat la această chemare în sfânta biserică, pentru a aduce mulţumire şi cuvinte de slăvire Atotputernicului şi Preabunului Dumnezeu, care a dăruit o cetate oame­nilor Săi şi i-a binecuvântat pe oamenii Săi cu pace.

326

Glasul Domnului peste ape, exclama într-un entuziasm sfânt prorocul-comandant de oşti, care a atins cu sabia în mână şi malurile mării Mediterane, şi malurile Eufratului. Glasul Domnului întru tărie, glasul Domnului întru mare cuviinţă. Glasul Dom­nului cel ce sfărâmă cedrii. Glasul Domnului cel ce varsă para focului. Glasul Domnului, cel ce cutre­mură pustiul (Ps. 28, 3-8). Prorocul însufleţit a văzut în evenimentele timpului său, în care el a fost princi­palul luptător, voia Domnului, a văzut lucrarea Dom­nului, a auzit glasul tainic, dar atotputernic al Dom­nului, conducând sorţile împărăţiilor şi popoarelor, soarta întregului pământ.

Acum nu este oare auzit acelaşi glas atotputer­nic de către fiecare ascultător evlavios? Glasul Domnului deasupra nenumăraţilor munţi ai Caucazului! Glasul Domnului peste apele îngheţate de timp, care înfrumuseţează vârfurile Caucazului, ce strălucesc cu albul lor şi se ridică semeţ mai sus de nori, de parcă ar vrea să atingă cerul! Glasul Domnului peste pră­păstiile adânci ale Caucazului, peste pădurile de ne­trecut, peste stâncile abrupte!

Glasul Domnului peste diferitele neamuri ale Caucazului! în zadar au nădăjduit la munţii înalţi, la pădurile întunecate, la prăpăstiile de netrecut, la pe­reţii stâncilor. în zadar le-au socotit îngrădituri de netrecut ale samavolniciei hrăpăreţe! Glasul Domnului!... Şi la auzul glasului Domnului se schimbă ceea ce era de neschimbat până acum. Caucazul îşi pleacă fruntea înaintea puterii binefăcătoare. Popoarele săl­batice sunt nevoite să refuze furtunoasa independen­ţă, primind supunerea şi desfătarea ce urmează după supunere, a adevăratei libertăţi. Adevărata libertate a omului constă în primirea şi asimilarea de către om a legii lui Hristos.

327

Să-I aducem mulţumire şi laudă lui Dumnezeu pentru binefacerile revărsate asupra noastră! Sunt revărsate în tăria dăruită fraţilor noştri, ostaşilor iu­bitori de Hristos, sunt revărsate în pacea mult dorită şi fericită cu care ne-a binecuvântat. Să înălţăm ru­găciuni fierbinţi pentru mult evlaviosul şi singurul mare împărat, ţarul Alexandr Nicolaevici! Prin înalta grijă a înălţimii sale, am dobândit pacea de nădejde, cu toate urmările bogate şi diferite ale acesteia, care se unesc într-un rod comun bunăstarea ţării.

Să înălţăm rugăciuni stăruitoare pentru cunos­cutul conducător al oştii caucaziene şi conducătorul ţinutului Caucaz, care a săvârşit măreaţa lucrare de cucerire a Caucazului lucrare pentru care primii conducători de oşti ai ţinutului au trudit jumătate de veac! Preabunul Dumnezeu să-i dăruiască conducă­torului ales, încununat cu o strălucitoare lucrare vite­jească, să clădească pe succesul armatei bunăstarea creştinească, pentru ca lucrarea pământească să fie în acelaşi timp şi lucrare cerească, lucrarea vremelnică să fie lucrare veşnică. Amin”.

La sfârşitul anului, pe la jumătatea lui decem­brie, comandantul-administrator a trecut prin Stavropol spre Petersburg. în Stavropol a rămas două zi­le cu treburi de-ale armatei, care cereau atenţie deo­sebită, în urma cuceririi abadzehilor. în timpul aces­tei vizite, episcopul i-a înmânat o scrisoare oficială despre necesităţile eparhiei Caucazului. Pe 13 aprilie 1860, episcopul îi scria cneazului Bariatinski o scri­soare cu totul confidenţială. Să aşternem aici întregul conţinut al acesteia113:

113 Scrisoarea (confidenţială) a Sfântului Ignatie către admini­stratorul caucazian, cneazul A. I. Bariatinski despre conducerea eparhială caucaziană (10 iunie 1860).

328

„Preaînălţimea Voastră, cneaz Alexandr Ivanovici!

înfăţişând din nou înaintea Dumneavoastră un demers spre stabilirea unor simbrii mulţumitoare pentru conducerea eparhială a Caucazului, ca pe o necesitate ce nu suferă amânare, eu socotesc că este nevoie să scriu aici, în această scrisoare confidenţială, unele date, care explică problema, dar care nu-şi au locul în scrisoarea oficială.

Nu am intenţia să mă plâng de cineva ca mo­nah îndepărtând orice plângere şi orice cârteală. Cu toate acestea, ca episcop, eu am datoria să mă exprim sincer, fiindcă situaţia mea, dacă va lua un caracter fals, se va răsfrânge foarte neprielnic în îndeplinirea datoriilor mele, adică o stare falsă a episcopului ar fi foarte dăunătoare pentru eparhie.

Vă rog cu smerenie ca Luminăţia voastră să dis­trugă această scrisoare sau să o păstreze fără a o da în vileag, ca fiind scrisă doar din încrederea în principii­le Dumneavoastră nobile.

Istoria civilă a omenirii mărturiseşte printr-un şir necurmat de fapte că patimile omeneşti au împiedicat mereu bunăstarea omenirii. Invidia, rea-voinţa faţă de aproapele, mărginita iubire de sine, străduin­du-se să facă rău omului, au făcut un rău cauzei co­mune şi societăţii. Din nefericire, istoria bisericească creştină arată aceeaşi privelişte tristă.

Sfântul părinte Serafim din Sarov, privind la această privelişte cu ochiul minţii, curăţit şi luminat de sfinţenie, spunea: „Trebuie să învăţăm istoria creştinismului nu dintr-o deşartă şi îngâmfată curiozitate, ci pentru a vedea la câte atacuri a fost supusă Biserica şi diferiţi membri ai ei în toate timpurile şi văzând aceasta, să adunăm puterea şi înţelepciunea

329

de care avem nevoie pentru a răbda furtunile vremii de astăzi şi pentru a ne controla pe noi înşine în timpul acestor furtuni”.

Este stranie dorinţa inimii omeneşti vătămată de păcat! Dorinţa de a face rău aproapelui, dorinţa de a se delecta cu vederea unei situaţii grele, în care este pus aproapele printr-o perfidie izbutită! Este stranie această dorinţă, dar ea există.

Orice creştin poate şi este dator să recunoască însemnătatea cuvenită a acestei dorinţe. Semnul unei inimi creştine este iubirea. Inima care este plină de simţăminte contrare iubirii mărturiseşte ea însăşi despre valoarea sa. Creştinismul cere răbdare în relaţia cu aproapele, care s-a abătut de la iubire către ură. Dar tot aceasta, ca o lumină duhovnicească, cere ca ochiul sufletului mintea să vadă limpede răutatea şi să apere omul şi societatea în faţa răutăţii. Altfel, se poate uşor să fii atras de răutate, să te aduci jertfă oamenilor răuvoitori, să le aduci lor ca jertfă folosul obştesc şi bunăstarea. Se poate chiar să te faci părtaş la faptele lor, pentru că oamenii rău-intenţionaţi întotdeauna îşi acoperă faptele cu tot felul de minciuni, cu tot felul de viclenii, cu făţărnicii neruşinate.

Sfântul apostol Pavel a spus: însuşi satana ia chip de înger luminos (pentru a-i pierde mai uşor pe oameni), şi de aceea nu este de mirare că slujitorii lui au chip de slujitori ai adevărului (2 Cor. 11, 14-15). istoria bisericească arată că spre modul de a făptui, amintit mai sus, au fost atraşi şi patriarhi, şi mitropoliţi, şi arhiepiscopi, şi alţi slujitori duhovniceşti de prim rang. Pricina acestei abateri în lumea duhovni­cească a fost mereu una şi aceeaşi: uitarea celor cereşti şi năzuinţa de a dobândi privilegii pământeşti.

330

Petrecând un sfert de veac în pustia Sfântului Serghie, chiar pe malul mării acestei lumi, şi având statutul pe care viaţa mi l-a dat fără voia mea, trezind atenţia multora (adică invidia şi rea-voinţa), eu nu privesc ca la o noutate, ca la o ciudăţenie neaşteptată nici la comportarea de acum a multora faţă de mine. Aşa trebuie să fie, pentru că în această lume întot­deauna a fost aşa şi aşa va fi. Dar să lăsăm faptele să vorbească.

Celor doi înaintaşi ai mei li se dădea, pe lângă simbria de 280 de ruble din argint, o sumă ajutătoare de 100 de ruble din argint, iar pe lângă aceasta, li se mai dădeau 1500 de ruble din argint pentru casa arhierească. Plecând din Petersburg, eu am cerut să mi se dea şi mie în continuare acea sumă de 1000 de ruble, care era dată episcopului, fiindcă, aşa cum ştia şi Sfântul Sinod, eparhia ajunsese într-o mare neo­rânduială. Mi s-a dat cuvântul de onoare că cererea mea va fi îndeplinită.

Aşteptând în jur de un an şi văzând că nu pri­mesc aceste 1000 de ruble, am încercat din nou să mijlocesc ca acestea să-mi fie trimise. Vă rog ca lumi­năţia voastră să binevoiţi, de asemenea, să mijlociţi pentru ca această sumă să-mi fie trimisă. Strădania a rămas zadarnică, în ciuda faptului că întâistătătorul Sinodului, mitropolitul Grigorie, bărbat drept, un bă­trân de 78 de ani, dorea ca aceasta să fie dusă la înde­plinire. Ceilalţi bani - 1500 de ruble de argint, pentru întreţinerea casei, au fost trimişi numai în primul an (1858) al aflării mele la catedra caucaziană, presupunându-se că luminăţia voastră va oferi bunuri agri­cole sau bani în locul lor, pentru întreţinerea casei.

Suma de 3800 de ruble de argint, trimisă de Dumneavoastră pentru acest scop, a început să fie dată de la jumătatea anului 1859. Permiteţi-mi să

331

chibzuiesc, în ce situaţie anevoioasă am fost pus printr-o astfel de hotărâre, în care nu se poate să nu fie văzute oprimarea şi rea-voinţa, ce aparţin, bineînţe­les, unor anumite persoane în special.

La sosirea din Sankt-Petersburg în Stavropol, eu am cerut două părţi de pământ şi o simbrie dublă, care se dau prin regulament tuturor celor care se sta­bilesc la slujbă în această regiune. Am fost refuzat şi în primul, şi în al doilea caz. Dar rectorului şi inspec­torului seminarului, în ciuda faptului că ei primesc o leafă mult mai mare decât mine, li s-au dat şi două părţi de pământ şi leafă dublă. Astfel s-a procedat şi în privinţa secretarului Consiliului.

Din acest comportament exclusivist faţă de mi­ne, nu se poate să nu se vadă un scop: scopul de a mă aduce într-o situaţie mizeră şi de a fi atras în oarecare mari neplăceri. Dar Dumnezeu a trimis oameni buni, care m-au ajutat şi pe mine personal, şi au ajutat şi casa arhierească. Mă opresc să descriu şi alte fapte din timpul slujirii mele aici, care ar duce la aceleaşi concluzii, pentru a nu face scrisoarea mea prea în­tinsă şi pentru a nu păcătui în faţa smereniei.

Bazându-mă pe aceste fapte, eu am dreptul să socotesc fără de greş, că răspunsul nedesluşit de acum al domnului procuror superior al Sinodului a fost alcătuit numai sub influenţa unui grup, fiindcă situaţia eparhiei, pentru a cărei rânduială nu a fost dat niciun ban, căreia i se dă o sumă de întreţinere peste măsură de sărăcăcioasă, nu poate să nu fie clară.

Situaţia tuturor persoanelor conducerii eparhia­le este foarte strâmtorată, situaţia multor persoane este nevoiaşă în sensul deplin al cuvântului. De exemplu, economul casei eparhiale primeşte o simbrie de 14 ruble şi 34 copeici pe an, duhovnicul - 8 ruble,

332

fiecare ieromonah - 6 ruble, fiecare ierodiacon - 2 ruble. Au vreun sens aceste simbrii? Când am venit în Stavropol, am descoperit că întreaga comunitate de călugări a casei mergea în fiecare zi în oraş pentru a-şi căuta ceva de mâncare la prânz şi cină, pentru că în casă, din pricina sărăciei, nu exista o trapeză mă­năstirească, ce se cuvine prin rânduială. Ce fel de mo­ralitate mai putea avea comunitatea monahală în această stare de dezordine? Ce ispită era pentru locui­tori să-i vadă pe monahi cu îmbrăcămintea murdară, rătăcind zilnic prin oraş, căutându-şi pâinea de toate zilele! Eu am pus capăt îndată la aceasta, dar trapeza pentru călugări a cerut cheltuieli însemnate.

într-o situaţie asemănătoare se află şi funcţio­narii Consiliului. Din suma rânduită pentru funcţionari şi slujitorii de cancelarie (1042 ruble şi 45 de copeici) ajutorul de secretar poate primi 120 de ru­ble, funcţionarul - 100 de ruble, conţopistul - 72 de ruble pe an. Cu ce să se întreţină, mai ales un om cu familie? Din cauza acestor simbrii, luarea de mită a fost peste măsură de dezvoltată în Consiliul Caucazi­an. Odată cu înfrânarea acestei boli morale, deosebit de ruşinoasă şi vătămătoare într-o instanţă duhovni­cească, funcţionarii cancelariei Consiliului sunt puşi într-o situaţie foarte grea. Eu mă străduiesc să-i ajut chiar şi din rămăşiţele mele, dar ajutorul meu nu poate să fie decât mizer. Aceste persoane se hrănesc numai cu nădejdea că luminăţia voastră le va mijloci mărirea simbriilor. Dacă ar afla despre referatul pro­curorului superior sinodal, ar ajunge într-o mâhnire totală, cu atât mai mult că preţurile tuturor necesită­ţilor cresc neîntrerupt în Stavropol.

într-o situaţie mai bună decât celelalte persoa­ne ale conducerii eparhiale se află protoiereii, membri

333

ai Consiliului, pentru că lor li s-a oferit o parohie, de unde se folosesc de câştigurile slujbelor.

Pentru mine ar fi pe deplin liniştitor, dacă cele spuse de mine despre situaţia grea a conducerii epar­hiale caucaziene, şi într-o formă oficială, şi în această scrisoare confidenţială, ar fi cercetate de către Lumi­năţia voastră printr-o persoană de încredere. Această persoană v-ar înfăţişa tabloul unei munci continue, pe care trebuie să o îndeplinească conducerea eparhi­ală, şi a unei strâmtorări fără seamăn în care se află, strâmtorare ce nu este cunoscută în mediul civil.

Numai Luminăţia voastră puteţi să scoateţi din această situaţie conducerea eparhială caucaziană şi să îndepărtaţi acea imposibilitate, care este formulată în raportul domnului procuror superior sinodal, căci dacă Sfântul Sinod nu are în clipa de faţă suma tre­buincioasă, atunci eu aş crede că se poate rândui pla­ta pentru eparhia Caucazului din vistieria statului, această plată fiind vărsată cu prima ocazie în acea su­mă eliberată din vistieria statului pentru administra­ţia Sfântului Sinod. Altfel se poate presupune fără în­doială, judecând după felul în care s-au desfăşurat lu­crurile până acum, că pentru trebuinţele eparhiei caucaziene, niciodată nu va fi o sumă disponibilă.

Chemând asupra Luminăţiei voastre binecuvân­tarea îmbelşugată a Cerului, cu simţăminte de adânc respect...”

Această mijlocire, întărită şi de participarea feldmareşalului, a fost încununată de succes, însă atunci când deja preasfinţitul Ignatie părăsise catedra caucaziană, în prezent, una dintre cele mai îndestula­te din punct de vedere material.

Printr-o scrisoare (nr. 9 din 26 ianuarie 1860), episcopul i-a mulţumit conducătorului secţiunii civile

334

a administraţiei caucaziene secretarului de stat A. K Cruzenştern pentru înştiinţarea despre decora­rea cu ordinul Sf. Stanislav, treapta a 2-a — un dar preamilostiv, venit din partea coroanei imperiale pentru negustorul Stavropolian, cetăţeanul de onoare I ierevşcikov, pentru contribuţia însemnată la dona­ţiile făcute de societate pentru restaurarea locuinţei provizorii, ce înlocuia casa arhierească în Stavropol.

La finele anului 1860, înălţimea sa imperială, cneazul Constantin Nicolaevici, printr-o scrisoare din data de 7 octombrie, a expediat un exemplar al pro­iectului alcătuit de amiralul conte Putiatin, proiect de reorganizare a instituţiilor de învăţământ marină­reşti, cu întemeierea în Petersburg a unui nou gimna­ziu, cerându-i episcopului să-i comunice cu cea mai mare sinceritate observaţiile sale pentru acest pro­iect, nu mai târziu de data de 1 ianuarie 1861, ceea ce preasfinţitul a şi îndeplinit.

Iată scrisoarea marelui cneaz:

„Transmiţându-vă Preasfinţiei voastre un exem­plar alcătuit de amiralul conte Putiatinski, al proiec­tului reorganizării şcolilor marinăreşti, împreună cu întemeierea în Petersburg a unui nou gimnaziu, Vă rog să-mi faceţi cinstea, să luaţi asupra asupră-vă efortul de a-mi comunica sincer observaţiile dumnea­voastră asupra acestui proiect. Eu aş fi deosebit de recunoscător, dacă le-aş primi nu mai târziu de data de 1 al viitorului ianuarie.

Nr. 2263. 7 octombrie 1860 Constantin”.

335

Răspunsul episcopului Ignatie114:

„înălţimea Voastră imperială!

îndeplinind dorinţa Dumneavoastră, am onoarea să vă înfăţişez observaţiile mele pentru proiectul reorganizării instituţiilor de învăţământ marinăreşti.

Proiectul este alcătuit cu o mare bogăţie de cu­noştinţe teoretice, cu o atât de mare bogăţie de cu­noştinţe practice, dobândite prin experienţă şi obser­vaţii, încât, pentru cel care îl citeşte cu atenţie, el este distins, armonios, complet, bucurând ochii minţii şi cu trăinicia sa, şi cu precizia, şi cu dimensiunile lui. O critică sănătoasă nu trebuie, după părerea mea, să facă sforţări pentru a găsi neajunsurile, ci trebuie să aprecieze munca şi să exprime înaintea publicului bunăvoinţa deplină faţă de aceasta, ca faţă de una dintre chezăşiile bunăstării sociale.

Se prea poate ca atunci când proiectul va fi adus la îndeplinire, unele amănunte să necesite schimbări, dar aceste schimbări vor fi mărunte, şi se pot face nu­mai atunci când proiectul va fi adus la viaţă. Proiectul poate fi asemănat cu o corabie, construită cu migală pe mal şi asigurată din timp împotriva greutăţilor na­vigării, împotriva furtunilor şi vânturilor. Aşa e acest proiect, şi în privinţa împlinirii lui, şi în privinţa cri­ticilor, dacă acestea s-ar isca împotriva lui.

La această părere eu aş putea să mă opresc: aceasta exprimă pe deplin şi cu toată sinceritatea acel simţământ care mi s-a format în timpul citirii proiec­tului, dar nu pot să-mi interzic înăuntrul meu şi ur­mătoarele indicaţii în privinţa unor detalii ale proiectului,

114 Publicarea din timpul vieţii a răspunsului Sf. Ignatie a se vedea în cartea „Observaţiile feluritelor persoane cu privire la proiectul reorganizării instituţiilor de învăţământ maritim de către amiralul conte Putiatin. Publicat de asemenea în cartea „Socolov C.”.

336

care au trezit în mine o deosebită bunăvoin­ţă mângâietoare. Aceste indicaţii vor sluji ca o mărtu­rie adeverită înaintea înălţimii voastre imperiale a faptului că eu îndeplinesc dorinţa dumneavoastră o spun cu toată sinceritatea. Aceste indicaţii sunt puţi­ne la număr: să aveţi îngăduinţă faţă de un nespecialist! Treizeci şi trei de ani mă despart deja de viaţa lumească şi de preocupările ei, chiar şi de cele ştiinţi­fice.

1. Proiectul îndepărtează regulamentul de dinainte al primirii elevilor şi arată că are capaci­tatea să ia cu asalt, să mă exprim aşa, o încăpere într-un corp de clădiri pentru susţinerea unor exa­mene de admitere publice. Nu se poate să nu ne bucurăm de această măsură, ale cărei rezultate tre­buie să fie pline de un folos rodnic, social şi parti­cular. Pentru confruntarea la examene vor veni numai acei care sunt capabili pentru slujba mariti­mă, numai iubitorii mării. Dacă va apărea la exa­men cineva care are o părere greşită despre sine, socotindu-se capabil, dar fiind incapabil, atunci va dobândi o părere corectă despre sine. Pentru un tânăr, acest fapt e o mare binefacere. Regulamen­tul anterior de admitere este cu totul neîntemeiat. Erau admişi pentru meritele tatălui, unchiului, prin favoruri: astfel ajungeau mulţi copii într-o şcoală specializată, fără nicio chemare, fără nicio înclinaţie pentru ştiinţele studiate în această şcoa­lă. Care erau urmările? Din aproximativ patruzeci de elevi dintr-o clasă, învăţau cum se cuvine doar zece. Ceilalţi nu învăţau, sau învăţau superficial, din pricina lipsei de aptitudini sau pentru că aveau înclinaţii către alte obiecte de studiu. Lipsa de în­sufleţire a celor incapabili şi a nedoritorilor de a învăţa acţionează vătămător şi asupra celor capabili

337

şi iubitori de ştiinţe. La absolvirea şcolii de specialitate, toţi acei care nu simţeau chemare spre această slujire şi erau incapabili pentru aceasta, se grăbeau să treacă cu prima ocazie spre altă categorie de slujire, pentru care ei simţeau aplecare şi aptitudini, cu atât mai mult cu cât cei care nu sunt capabili pentru anumite ştiinţe, deseori sunt foarte capabili pentru altele. Conducerea cheltuia în zadar, muncind meticulos asupra studiilor speciale ale multor tineri fără aptitudini, iar pentru aceşti tineri, anii preţioşi petrecuţi în şcoală, erau pier­duţi pentru totdeauna. Metoda nouă de admitere înlătură pagubele şi cele ce ţin de această specia­litate, şi cele particulare. în şcolile maritime intră un grup de tineri ce au o singură direcţie neîndoiel­nică, cu aptitudini, potrivite acestei direcţii. Acest fapt va oferi unitate comunităţii de elevi: aceasta, ca o comunitate de membri cu aceeaşi gândire, trebuie să arate succese mult mai bune la ştiinţe, decât o comunitate cu diferite direcţii şi cu unii membri pasivi. Pentru a păstra energia în comunitatea ele­vilor, este nevoie să se excludă fără nicio ezitare acei membri care vor vădi inactivitate.

2. Este la fel de important în privinţa folo­sului misiunii şi a folosului particular, controlul medical amănunţit al celor care intră în instituţia de învăţământ. Părinţii, rudele sau protectorii îşi dau copilul la şcoală doar pentru a-l „aranja” un­deva, în mare parte necunoscând starea de sănă­tate a copilului, întregul puterilor sale trupeşti şi câtă putere şi sănătate cere slujba destinată copi­lului. Din această cauză se întâmplă ca elevii cu puteri şi sănătate slabe, dar capabili şi sârguincioşi, se străduiesc să înveţe bine, au rezultate bu­ne, sunt susţinuţi de conducere, dar puţin câte puţin,

338

se istovesc fără să ne dăm seama, îşi pierd să­nătatea pentru totdeauna şi ajung să fie nefolosi­tori lor înşişi şi societăţii pentru toată viaţa.

3. Nu putem să nu ne bucurăm din suflet de îmbinarea predării teoretice cu practica bogată, propusă în şcolile maritime. Această propunere de proiect trebuie să fie primită de către toate instituţiile speciale de învăţământ militar aşa este co­rect! Se întrevede o roadă îndestulătoare în rezultatele acestuia, pentru oricine care cunoaşte din experienţă neajunsurile metodei de predare de di­nainte!

în vremurile de demult un ofiţer genist vedea pentru prima dată cetatea numai atunci când ajungea în ea pentru a sluji aievea. Cele cunoscute de el pe scurt din lecţii şi din schiţe desenate, de­veneau cu totul noi atunci când o vedea pentru prima dată în realitate. Aceasta este trăsătura ca­pacităţii omului de a primi impresiile. Impresiile primite de la nişte schiţe nu sunt deloc aceleaşi cu impresiile primite de la obiectele înseşi. Cel care a dobândit impresii de la nişte schiţe are doar impre­siile schiţelor. El are nevoie să dobândească din nou impresii date de obiecte, pentru că obiectul şi schiţa lui sunt două lucruri diferite, nicidecum nu sunt una şi aceeaşi.

Aceasta se referă la toată partea materială a fortificaţiilor, artileriei şi a artei navigării. Chiar şi studierea teologiei active are cu totul alte rezultate, când nu se mulţumeşte numai cu studierea virtuţilor creştineşti, ci adaugă la teorie, şi practica. Schi­ţele şi hărţile ajută mult la învăţarea exactă a obiectului, când acesta este cunoscut în realitate. Din această cauză, odată cu cercetarea obiectelor, este deosebit de folositor un releveu făcut de mână (măsurarea,

339

desenarea şi reprezentarea la scară a ele­mentelor unor construcţii sau ale unui detaliu con­structiv), aşa cum a demonstrat chiar experienţa. Acest releveu nu ia mult timp, dar de obicei întă­reşte impresia lăsată de lucruri, sporeşte înţelege­rea despre aceste lucruri şi dezvoltă aptitudinile.

De exemplu, cine a luat cunoştinţă în timpul lecţiilor cu armele de artilerie şi le-a examinat du­pă schiţe, acela are despre ele o cunoaştere teoreti­că deplină. Cine, în plus, a avut posibilitatea să va­dă armele şi în realitate, acela are despre ele o cu­noaştere deja mai precisă şi de sine stătătoare. Ci­ne însă s-a trudit să facă un releveu de mână al ar­melor, numai acela, se poate spune cu încredere — le-a studiat cu desăvârşire şi cu totul îndestulător. Dar un releveu corect al unui singur obiect ia mul­tă vreme şi împiedică cunoaşterea altor obiecte, la fel de importante. înfăptuirea acestuia trebuie să fie cunoscută de ofiţeri, a căror menire nu este să deseneze, dar releveul de mână trebuie dezvoltat.

Putinţa de a da ascultare impresiilor este atât de importantă în om, încât chiar şi în studiul matematicii, acei elevi care o studiază numai din cărţi, dovedesc mult mai puţine succese, decât acei care iau asupra lor munca de a exersa teoremele matematice cu mâna lor pe o tablă de scris sau pe o hârtie. Cei care exersau cu ajutorul acestei me­tode, recunoşteau şi încredinţau că analiza unei teoreme, scrisă de ei cu grijă pe hârtie sau pe ta­blă, se întipărea asemenea unui tablou în imagina­ţia lor şi ajuta la cea mai clară înţelegere a adevă­rului, cuprins în teoremă.

Capacitatea de a primi impresiile lucrează cu deosebită putere în copii şi tineri. Această capaci­tate, deşi mare, este limitată, aşa cum sunt toate

340

însuşirile omului, de aceea trebuie folosită foarte înţelept şi cu mare grijă, fără să fie irosită în zadar, nelăsând-o să se împrăştie prin prea multe mate­rii, ci concentrând-o asupra a ceea ce este esenţial pentru menirea omului.

Trebuie să ne aşteptăm la un folos uriaş, dacă pereţii camerelor şcolilor maritime vor fi acoperiţi cu desenele corecte ale cunoscutelor vapoare euro­pene, porturi, cetăţi de pe malul mării. Copilul, privind în minutele libere desenele pentru a-şi mulţumi curiozitatea, fără să observe chiar el, se va lăsa în voia unor impresii foarte folositoare. De­senele trebuie să fie corecte. Privirea desenelor în­făptuite de un pictor care şi-a lăsat liberă imagi­naţia, este la fel de vătămătoare pentru înţelegerea corectă a lucrurilor, ca şi citirea romanelor istorice pentru a căpăta şi a păstra cunoştinţe drepte des­pre istorie.

Chiar câmpurile de instrucţie şi curtea în care se joacă copiii, trebuie umplute cu modele de puşti, baterii şi alte obiecte, cu impresiile cărora trebuie să se îmbogăţească imaginaţia copiilor. Aceste obiecte trebuie să fie, după posibilităţi, în­tr-o formă naturală, pentru corectitudinea impre­siilor şi să fie lucrate ieftin şi la un preţ mic pentru a fi reparate uşor sau înlocuite cu altele, în cazul în care se strică.

Mai demult, la Şcoala Militară de Geniu se aflau mai multe machete destul de scumpe şi ingenioase ale unor cetăţi europene; chiar şi casele din cetăţi se aflau în acele machete, şi în case era mo­bilă. Aceste machete scumpe erau arătate cu grijă oaspeţilor şcolii, iar elevii aproape nu le vedeau, nefiind lăsaţi să se apropie ca nu cumva unii dintre

341

ei să strice din neatenţie vreo măsuţă sau vreun scăunel dintr-o căsuţă a preţioasei machete.

4. Numărul materiilor pentru instituţiile de învăţământ maritim, rânduite de proiect şi dis­tribuirea predării lor, merită deplina încuviinţare. Până acum nu s-a dat atenţie faptului că prisosul materiilor ia din calitatea lor. Dacă minţii umane i se dă un câmp de activitate cu o suprafaţă prea mare, nu poate nicidecum să lucreze în profunzi­me. Or, mintea, dobândind cunoştinţe într-un nu­măr mare, nu poate dobândi cunoştinţele esenţi­ale.

Cu această rânduială minunată pe care o aş­teaptă şcolile maritime, nu se poate să nu doreşti, ca la timpul lor, îndreptarele de studiu să fie tipă­rite sub formă de cărţi, şi nu doar sub forma unor însemnări litografiate. Manualele tipărite sunt al­cătuite, după mersul firesc al preocupărilor ome­neşti, nemăsurat mai precis, decât însemnările ne­cunoscute publicului. Predarea va căpăta mai mul­tă limpezime şi un caracter pozitiv.

5. Proiectul a observat pătrunzător o con­diţie importantă în sufletul omului, logica ei fi­rească, înlăturând pedepsele corporale, dându-le celorlalte pedepse caracterul virtuos pe care trebu­ie să-l aibă rodul dreptăţii şi scopul îndreptării, ca­re cuprind respectul şi iubirea pentru omenire, in­terzicând faptele înflăcărate de patimi, ce repre­zintă dispreţul şi ura pentru omenire.

Cel care este condus de patimă şi nesocotinţă atunci când condamnă sau pedepseşte, mai întâi îşi înjoseşte şi îşi calcă în picioare umanitatea în el însuşi, apoi şi în persoana care este supusă pedep­sei, amestecând păcatul cu omul, pe când scopul esenţial al oricărei îndreptări constă în a separa

342

păcatul de om. S-a observat că pedeapsa are cea mai mântuitoare lucrare atunci când cel care o aplică, scoate la iveală cu hotărâre partea neagră a păcatului şi urmările sale păguboase înaintea celui căzut în păcat, exprimând împreună cu aceasta un simţământ sincer de părere de rău şi de bunăvoin­ţă faţă de cel căzut în păcat. La fel de mântuitoare este lucrarea pedepsei, când, fiind hotărâtă şi ispă­şită, lucrarea acesteia izvorăşte din punctul de ve­dere şi simţământul propuse mai sus.

Cel care lucrează astfel poate fi asemănat cu unul care, scoţând pe cineva căzut în mlaştină, îl cu­răţă de murdăria şi mâlul în care a nimerit. Dar cel care în mustrări şi pedepse amestecă păcatul cu omul şi pune pe seama persoanei ceea ce aparţine păcatu­lui, poate fi asemănat pe bună dreptate cu cineva care l-a găsit pe aproapele său în mlaştină, se mânie pen­tru aceasta pe el, apoi îl afundă şi mai adânc în mur­dăria şi noroiul vătămător în care poate să se şi înece115.

În urma studiului practic atent, îndelungat, al pedepselor pentru tineri trebuie să recunoaştem că numai două pedepse trebuie îngăduite ca având o im­portanţă şi un folos însemnat: mustrarea şi arestul. Arestul trebuie neapărat să fie însoţit de o dietă şi de lipsirea vremelnică de orice fel de comunicare cu co­legii şi cu orice persoană care poate să vatăme cu o compătimire sau vreun sfat nesocotit acel fel de a gândi, ce trebuie să se formeze în interiorul arestatu­lui, în timpul arestului.

Regimul alimentar este trebuincios pentru că doar cu ajutorul acestuia mintea celui vinovat poate

115 Acest gând îi aparţine preacuviosului Antonie cel Mare. „Cuvinte însemnate ale Sfinţilor Părinţi”.

343

să controleze tulburarea sufletească şi înverşunarea, înlăturarea comunicării cu colegii şi cu toate persoa­nele străine este trebuincioasă pentru că este foarte vătămător pentru cel pedepsit cu chibzuinţă când au­de că este pedepsit prea aspru, că suferă fără vină, că pedepsele la care este supus sunt într-un fel sau altul. Compătimirea nesocotită nimiceşte scopul arestului, care constă în aceea ca tânărul să-şi dea seama, să conştientizeze fapta sa şi să se căiască pentru aceasta. Pentru a-l ajuta, învăţătorul lui trebuie să-l viziteze, fiind dator să-l facă să înţeleagă cu blândeţe întreaga nerozie şi josnicie a faptei sale şi să-l sfătuiască să se căiască sincer, pentru că numai prin căinţă sinceră este cu putinţă o îndreptare trainică.

în ceea ce-l priveşte pe cel supus arestului, este nevoie să fie păstrată blândeţea, unită cu tăria. Blân­deţea lucrează mântuitor asupra celui pedepsit, încredinţându-l în fapt că faţă de el nu există un sim­ţământ duşmănos, iar tăria este trebuincioasă pentru ca pedeapsa să-şi aducă roada sa. Altfel, pedeapsa poate fi doar dăunătoare. Durata arestului trebuie să fie hotărâtă de căinţa arestatului. Când el va aduce căinţă, aceasta va fi un semn că doctoria pedeapsa a avut o lucrare mântuitoare; ar fi cu totul ilogic să continue să ia doctoria. Pe de altă parte, eliberarea din arest înainte ca arestatul să se căiască, poate să lucreze foarte vătămător asupra moralei sale.

într-un oarecare aşezământ monahal, egumenul se preocupa, potrivit tradiţiei Bisericii Ortodoxe, de educaţia morală a tinerilor care intrau în acel aşeză­mânt. Ajutorul său era un ieromonah cu o viaţă foar­te evlavioasă, care îl sprijinea în preocuparea lui. Pe­depsele erau mustrările făcute în duhul amintit mai sus şi arestul. Ieromonahul îl vizita de trei ori pe zi pe arestat, aducându-i tot ce avea nevoie, urmărind ca

344

dieta rânduită să fie ţinută cu rigoare, ca îndepărta­rea comunicării cu ceilalţi, care nu înţelegeau tainele sistemului de îndreptare, să fie păzite cu toată aspri­mea, îndrumându-l pe arestat cu cele mai blânde şi folositoare discuţii, ca acesta să-şi dea seama că este vinovat, că pedeapsa este o măsură dreaptă şi să se căiască.

După fiecare vizită, ieromonahul mergea la egu­men şi îl vestea despre starea arestatului, spunându-i dacă este copt sau necopt. Necopt se numea acela care se credea drept, pedepsit prea aspru, care judeca conducerea. Copt era acela care îşi recunoştea vina şi se căia. Cel copt, după vestea pe care o aducea despre el ieromonahul, era obligat să scrie o scrisoare egu­menului în care era înfăţişat punctul de vedere des­pre fapta sa, pe care arestatul îl căpăta în timpul arestului, căinţa şi promisiunea îndreptării.

După aceasta, ieromonahul îl scotea pe cel în­chis din arest şi îl înfăţişa egumenului, care, deja cu toată iubirea şi compătimirea îl sfătuia despre întâie­tatea vieţii virtuoase şi despre mijloacele care îl ajută pe tânăr să dobândească o bună purtare. După o pe­deapsă grea, este nevoie de manifestarea iubirii, deşi într-o formă destul de serioasă, aşa cum după ope­raţie este nevoie de plasturi vindecători şi unguente. Aşa este sfatul Sfântului Ioan Scărarul (Scara. Cu­vânt către preot).

Să-l eliberezi din arest pe unul necopt înseamnă să-i faci lui şi prietenilor săi cel mai mare rău, aşa cum a dovedit unanim întreaga experienţă. Cel care iese din izolare cu simţăminte de îngâmfare şi îndâr­jire, asimilează aceste simţiri. Asimilarea acestor simţiri îşi pune o pecete pe caracterul său şi pe viitoa­rea sa purtare. El începe să fie potrivnic conducerii, starea lui sufletească transmiţând-o şi colegilor.

345

„M-au luat pentru nimic!” în acest fel vorbeşte de obicei în faţa colegilor săi cel necopt când iese din arest. - „M-au chinuit zile întregi, sau două, în arest, oameni fără Dumnezeu! De-ar încerca singuri să tră­iască doar cu ciorbă de varză, pâine şi apă! M-au tor­turat, m-au interogat nu le-am spus nimic! Am dreptate, am dreptate, numai asta le-am spus! Ia să fi spus că un oarecare cerşetor mi-a adus vodcă! îl vor alunga pe cerşetor, îl vor lăsa fără pâinea cea de toate zilele şi vor astupa pârleazul — aşa se va pierde totul.

Este o cerere stranie şi prostească faţă de tineri din partea oamenilor în vârstă, ca aceştia să nu se veselească din toată inima. Fără libertate nu este ve­selie. Eu le-am spus: chiar şi o săptămână de m-aţi ţi­ne, eu nu vreau să ştiu nimic vouă vi s-a părut că sunt beat! Voi aveţi cele mai urâte gânduri despre mi­ne, nu ştiu de ce! între timp, eu am primit o scrisoare care mă vestea că unchiul meu, care mi-a fost în locul tatălui, a murit, şi din cauza tristeţii nu am mai fost eu... La aceste cuvinte eu am izbucnit în plâns. Plâng, iar în suflet plâng în hohote! M-au crezut proştii şi m-au eliberat. Iată cum trebuie să procedezi cu ei! Nu aşa cum a făcut unul: a stat numai opt ceasuri şi s-a „împrăştiat”, le-a spus totul, iar ei, deja se ştie, au făcut după placul lor”.

Păcatul are logica sa, dreptatea sa, propria pute­re a cuvântului! O astfel de otravă se întinde cu repe­ziciune în mediul tinerilor, şi de aceea unica condiţie a eliberării din arest este căinţa adevărată, dovedită în fapt prin grabnica îndreptare. Cel care nu este ca­pabil de căinţă trebuie exclus îndată din societate, pentru că trebuie să ştie despre sine că el este cu neputinţă de îndreptat şi că este o chezăşie a vătămă­rii sociale. Tinerimea este inteligentă. Dacă ea va ve­dea că autoritatea conducătorului sau a pedagogului,

346

în ciuda blândeţii, este plină de tărie şi hotărâre, că nu este clătinată nici de gingăşie, nici de linguşire, care l-ar face pe conducător să se îndepărteze de la cerinţele bunei chibzuinţe şi iubirii adevărate, atunci el capătă respect şi încredere în conducere şi primeş­te rânduiala ei respectabilă şi dreaptă. O cerere blaji­nă şi respectuoasă a conducătorului va fi recunoscută ca o poruncă, ce trebuie îndeplinită şi iar îndeplinită.

Este caracteristic pentru om ca el să gândească despre aproapele său aşa cum au gândit sau gândesc alţii, să procedeze aşa cum au procedat sau procedea­ză alţii. Mai ales copilul priveşte întotdeauna la edu­catorii şi profesorii săi fără a cerceta, cu încredere şi capătă pentru toată viaţa înţelesurile şi regulile lor. Din această pricină asupra conducătorului instituţiei de învăţământ şi ale ajutoarelor lui stă obligaţia în­semnată de a dobândi regulile morale creştine şi de a se urmări cu toată grija mai întâi pe sine, înfrânându-se de la atracţia patimilor, mai cu seamă, stăpânindu-se de la orice acţiune în clipa în care a fost atras de patimă. Omul nu poate să nu aibă patimi, trebuie să înveţe să le stăpânească.

Felul comportamentului şi faptelor pedagogilor faţă de elevi, le va sluji acestora în viitor ca model de comportament şi mod de acţiune în ceea ce priveşte omenirea. Trebuie să existe convingerea iar aceasta se capătă foarte repede prin cercetarea sinelui şi a al­tora că în timpul mâniei, omul spune şi face numai prostii, iar atunci când este prins în patima mândriei, el devine ridicol şi este în stare să aibă închipuiri fal­se. Conducătorii care se lasă pradă acestor două pa­timi în faţa supuşilor săi, pierd respectul lor şi dis­trug sinceritatea în relaţiile cu ei. Pedepsele trupeşti, condamnările aspre, manifestarea patimilor în profesor,

347

manifestarea egoismului său, lucrează ucigător asupra moralităţii elevilor.

O privire greşită asupra omului vedea în această atitudine o condiţie obligatorie pentru a supune. Experienţa dovedeşte exact opusul. Nu este nimic mai dăunător pentru supunere şi, îndeobşte, pentru mo­ralitatea omului, ca lipsirea de drepturile sale, care îi aparţin, poate neînţelese de el cu limpezime, dar pe care negreşit le simte în suflet. Omul ale cărui drep­turi sunt călcate în picioare îşi pierde respectul pen­tru drepturile altora. Elevul, copilul şi tânărul are drepturile sale ca om şi ca cetăţean. Lui trebuie să i se dea o înţelegere corectă despre aceste drepturi, să fie călăuzit spre o cunoaştere corectă a drepturilor ce aparţin apropiaţilor săi, să fie învăţat să respecte drep­turile lui. Pentru ca el să respecte drepturile altora, trebuie să i se respecte drepturile lui.

Ce societate civilă poate fi recunoscută ca fiind cu adevărat liberă? Aceea căreia i se oferă toate drep­turile de care se poate folosi societatea umană pe pă­mânt, fără să fie vătămată; societatea ai cărei membri au o înţelegere corectă despre drepturile lor şi păzesc cu sfinţenie aceste drepturi în toate relaţiile dintre ei. Societatea nu poate să atingă această stare, decât prin educarea corectă din punct de vedere moral a ti­neretului.

Un tânăr educat în această direcţie va deveni cel mai bun subordonat. înţelegând şi respectând drep­turile societăţii civile, inclusiv pe ale sale, el va înţele­ge şi va respecta drepturile mai-marelui său, el le va păzi neîndoielnic, va îndeplini cererile sale în aceeaşi măsură şi în faţa lui, şi atunci când acela nu va fi de faţă. Acest mod de educaţie formează caractere nobi­le, sincere şi directe, incapabile de linguşire. Pedago­gul trebuie să înveţe neapărat deosebirea dintre un

348

cuvânt sincer, direct şi un cuvânt obraznic, deosebi­rea dintre respect şi politeţe şi dezmierdare, îmbinată negreşit cu neloialitatea.

Toate acestea pot fi învăţate prin cercetarea de sine în lumina învăţăturii Evanghelice. Cel care înce­pe studierea înlăuntrul său a celei mai înalte ştiinţe psihologia creştină oricât de mult s-ar îmbunătăţi, întotdeauna va găsi de trebuinţă să se desăvârşească şi mai mult şi se va folosi de toate mijloacele, care îi vor aduce cunoaşterea desăvârşită. Unul din cele mai importante mijloace de cercetare a omului dinlăuntru este sinceritatea faţă de noi a apropiaţilor noştri. Nu trebuie să se jignească nicidecum cu un cuvânt di­rect, dacă este în acelaşi timp şi obraznic. Cel care respinge sinceritatea şi directeţea aproapelui, respin­ge îmbunătăţirea sa morală şi, aşa cum moralitatea are o evoluţie, acesta se supune căderii morale.

Atunci când în timpul educaţiei, pedagogul are o înţelegere greşită despre supunere, vor fi călcate în picioare toate drepturile elevului, va fi împroşcat cu noroi respectul pe care el trebuie să-l aibă faţă de si­ne ca faţă de un om, ca faţă de chipul lui Dumnezeu, atunci în elev se distruge simţul cinstei. Aici nu e vor­ba despre orgoliu şi dragoste de onoruri, ci de conşti­entizarea menirii şi demnităţii sale, a drepturilor sa­le. Odată cu pierderea simţământului onoarei, odată cu pierderea conştientizării drepturilor sale, înlăun­trul omului se distruge conştientizarea drepturilor în­tregii omeniri.

Buna-credinţă, loialitatea, năzuinţa către binele obştesc sunt înlocuite cu egoismul umilitor şi mărunt. Supunerea se înlocuieşte numai cu slugărnicia, atât de dojenită în Sfânta Scriptură şi care constă în mulţumirea patimilor mai-marelui, având cel mai mare dispreţ pentru el, pentru toate poveţele, hotărârile

349

şi poruncile lui. Slugărnicia se ploconeşte înain­tea conducerii, în văzul ei se linguşeşte, este făţarnică şi se preface. Iar pe la spate râde de ea, se laudă cu îndemânarea sa de a minţi, de a o prosti cu încălcări­le voinţei ei, cu schimonosirea îndemânatică şi dis­trugerea planurilor acesteia.

Bunăstarea şi binele apropiaţilor, bunăstarea şi binele societăţii nu alcătuiesc un scop sfânt pentru cel care a pierdut cinstea şi conştiinţa, pentru cel care a pierdut înţelegerea despre drepturile sale. El râde de oricine, ca unul care şi-a pierdut respectul faţă de ori­ce, şi crede că e o prostie să nu aducă jertfă folosul ob­ştesc înaintea intenţiilor sale egoiste şi ticăloase, prin josnicia şi vătămarea lor, atunci când are ocazia şi po­sibilitatea. Toată grija celui care şi-a pierdut cinstea este să păstreze o aparentă cuviinţă, cu ajutorul min­ciunii, amăgirii, clevetirii şi alte asemenea ticăloşii.

Educaţia pe care proiectul doreşte să o dea tine­rilor în şcolile maritime oferă garanţia că aceste insti­tuţii vor da statului oameni cuviincioşi, care vor pre­ţui binele aproapelui şi al societăţii. S-a observat că neastâmpăraţii sunt de obicei aceia care nu studiază ştiinţele. O metodă salvatoare pentru un grup de ti­neri este să excludă îndată din acest grup membrii, care nu inspiră încredere în ceea ce priveşte aptitudi­nile şi comportarea, şi să nu piardă vremea şi puterile în zadar pentru îndreptarea celor de neîndreptat, ca­re otrăvesc întreaga societate.

Se va spune: această excludere din societate poate micşora prea mult societatea, iar pe cei care doresc să intre în societate să-i sperie şi să-i îndepăr­teze. Experienţa dovedeşte opusul. Repetăm: tinere­tul este inteligent. Se poate garanta, sprijinindu-ne pe experienţă, că excluderea câtorva membri îi va aduce pe cei rămaşi la o trezvie neobişnuită faţă de

350

sine, va face pedepsele aproape netrebuincioase şi foarte rare, iar prin aceasta va ridica colectivitatea din punct de vedere moral, va insufla respect şi încre­dere printre oameni, va atrage o mulţime de membri dintre cei mai folositori.

Cu acestea îmi opresc observaţiile mele. îmi ră­mâne să-mi exprim deplina recunoştinţă faţă de înăl­ţimea voastră imperială, pentru că mi-aţi oferit o adevărată mângâiere sufletească, făcându-mi cunoş­tinţă cu proiectul reorganizării instituţiilor de învăţă­mânt maritime. în acesta eu mi-am găsit un sprijin pentru multe din gândurile mele, am găsit clar înfăţi­şat ceea ce nu conştientizam clar, am găsit multe în­drumări, care îmi vor fi de folos, dacă va vrea Dum­nezeu aceasta, în slujirea mea. îmi rămâne să vă urez ca instrucţiunile înălţimii voastre să fie încununate cu un îmbelşugat succes, potrivit testamentului Sfintei Scripturi, care spune: Cel ce a început în voi lucrul cel bun îl va duce la capăt (Flp. 1; 6).

Chemând asupra acestei lucrări binecuvântarea îmbelşugată a lui Dumnezeu, cu simţăminte de adâncă cinstire şi deplin devotament, am fericirea să fiu al înălţimii dumneavoastră imperiale...”

Dar amărăciunile nu încetau să-l urmărească pe episcopul Ignatie. Circulara amintită mai sus, care a demascat direcţia revistei Academiei Duhovniceşti din Cazan, i-a mobilizat împotriva lui pe aproape toţi episcopii, elevii Academiilor duhovniceşti, iar moar­tea mitropolitului de Novgorod şi Sankt-Petersburg, Grigorie, l-a lipsit de singurul om ce l-a susţinut sin­cer şi prieteneşte, bazându-se pe unitate duhovni­cească. în acel an 1860, soţia lui Krastilevski a găsit o cale de acces şi ocrotire pentru soţul său la mitropoli­tul Filaret al Moscovei. Aceeaşi ocrotire a găsit-o în

351

persoana preasfinţitului moscovit şi rectorul semina­rului, arhimandritul Epifanie Izbitski, ce a intrat în rândul nemulţumiţilor şi celor care căutau, să spu­nem aşa, un prilej de a-şi proclama rea-voinţa faţă de episcopul Ignatie.

Nemulţumirea apărătorilor Academiei din Ca­zan împotriva episcopului s-a înteţit printr-o împrejurare, pe care episcopul a considerat-o cu neputinţă de ascuns şi pe care trebuia să o aducă la cunoştinţa Sinodului, ca un fapt ce a devenit cunoscut în întrea­ga societate cultă din Stavropol. Profesorul Gusev al Academiei din Cazan, trimis în 1859 pentru a inspec­ta seminarul din Stavropol, în timpul audierii elevi­lor, în prezenţa tuturor profesorilor Seminarului şi elevilor secţiei de teologie, s-a exprimat hulitor des­pre poruncile biblice. Cuvintele lui au fost repetate de unii într-un fel hulitor, iar de creştinii evlavioşi cu mare mâhnire. Gusev, totuşi, a primit o distincţie ordinul Sfântului Vladimir în a 3-a treaptă şi totodată trebuia să părăsească slujba de la Academie.

Influenţa reuşită a intrigilor rectorului arhi­mandrit Epifanie şi a protoiereului Krastilevski, asu­pra mitropolitului Filaret s-a exprimat pe de o parte, prin stagnarea în Sinod a rezultatului cazului Krastilevski, pe de altă parte, prin faptele obraznice nepe­depsite ale arhimandritului Epifanie, care a întrecut atât de mult măsura, încât într-o zi de mare sărbătoa­re, după sfârşitul Liturghiei din catedrala de vară, el, care slujise alături de episcop, în urma unei sfade cu preoţii catedralei, în prezenţa generalului-adjutant, contelui Evdokimov şi a întregii conduceri militare şi civile, care îl însoţeau pe episcop spre echipaj, a aler­gat către porţile trăsurii şi oprind întreaga patrulă de cavalerie, cu mare iritare, a prins a explica jalba sa.

352

Episcopul a spus: „Aici nu este locul potrivit îi reţinem pe toţi” şi i-a poruncit să vină la casa arhie­rească, pentru a-i explica acolo cele întâmplate. S-a dovedit că arhimandritul i-a jignit cu trufie pe preoţii catedralei şi de aceea a primit propunerea episcopu­lui ca două săptămâni să nu iasă din casă. Bineînţeles că această pedeapsă nu l-a împăciuit pe arhimandri­tul Epifanie, care se sprijinea pe vechea protecţie a mitropolitului Filaret.

Şi atitudinea mitropolitului Isidor faţă de preasfinţitul Ignatie era tot potrivnică, arătându-se chiar tăioasă cu ocazia trecerii mitropolitului Filaret din Tiflis la catedra din Kiev. în scopul încurajării şi a unei mai bune dezvoltări a elevilor clasei superioare a Seminarului, episcopul Ignatie a introdus obiceiul de a chema la o discuţie duhovnicească despre credinţă pe elevii clasei de teologie a Seminarului, care se deo­sebeau prin moralitate şi succes la învăţătură, cu acordul rectorului şi însoţiţi de profesori. Aceste dis­cuţii aveau loc seara la un ceai, unde se serveau şi fructe, şi tot felul de bunătăţi.

Acest comportament al episcopului cu supuşii săi i s-a părut mitropolitului Isidor necuviincios de familiară şi, în timpul unei întâlniri cu el în oraşul Gheorgheivsk, nu s-a oprit de a-i face o aspră mus­trare verbală, la care episcopul a răspuns numai prin tăcere. Caracterul deplasat, ca să nu spunem nesoco­tit, şi lipsa de tact a acestei intervenţii consta în aceea că s-a făcut în prezenţa mai-marelui guberniei, generalul-locotenent Voloţki, care a socotit de cuviinţă să-l liniştească pe mitropolit, convingându-l să se mulţumească cu tăcerea episcopului.

Când preasfinţitul mitropolit Isidor a luat locul mitropolitului de Sankt-Petersburg Grigorie, episco­pul Ignatie l-a rugat printr-o scrisoare pe mitropolitul

353

Isidor să-l strămute în una din eparhiile Rusiei de Răsărit, unde ar fi putut să-şi caute o mănăstire în care să se stabilească la bătrâneţe.

Mitropolitului Isidor i-a fost convenabil să dea acestei cereri alt sens, precum că preasfinţitul Ignatie l-a rugat să-i elibereze un loc la catedra din Voronej, iar catedra fiind ocupată, cererea preasfinţitului nu putea fi satisfăcută. Tonul ironic al scrisorii nu lăsa nicio îndoială în această privinţă. Zadarnică a fost aceeaşi rugăminte către Filaret al Moscovei.

între timp, preasfinţitul s-a îmbolnăvit grav de varicelă, cu febră mare şi îndelungată. Boala s-a pre­lungit, iar însănătoşirea a venit încet, puterile sale slăbind vizibil şi el s-a hotărât să-şi ceară plecarea di­rect la pensie, în mănăstirea pe care deja o cunoştea nicolo-Babaevski din eparhia Kostroma. La sfârşi­tul lui iulie 1861 el a înaintat un raport în Sinod şi s-a adresat ţarului printr-o scrisoare foarte smerită.

Iată conţinutul acestei scrisori116:

116 Scrisoarea a fost publicată în Viaţa episcopului Ignatie Briancianinov... editată în 1881 şi în primul volum al Experien­ţelor ascetice din toate culegerile de opere ale sfântului, înce­pând din 1886. Ca răspuns la această scrisoare „printr-un ucaz de sus, dat pe 5 august 1861, episcopul de Caucaz Ignatie, potri­vit cererii lui, a fost eliberat cu multă generozitate din conduce­rea eparhiei şi, potrivit dorinţei lui proprii, prin hotărârea Sfân­tului Sinod din 9 august 1861, cu nr. 1752, s-a rânduit ca el să locuiască la mănăstirea Nicolo-Babaevsk din eparhia Kostroma, încredinţându-i-se preasfinţitului Ignatie cârmuirea principală a acestei mănăstiri, pentru ca egumenul şi monahii să-l respecte ca pe un preasfinţit eparhial, oferindu-i cele mai bune chilii, în­călzire, lumină, servitor şi trăsură, însă fără simbria cuvenită în mănăstire”. (Socolov C.).

354

„înălţimea Voastră regală, preamilostive ţar!

Simţind istovirea puterilor mele din cauza stării bolnăvicioase care se prelungeşte de aproape patru­zeci de ani şi, dorind mereu în sufletul meu să-mi sfârşesc zilele în singurătate, eu am trimis Sfântului Sinod un raport în care, aducând la cunoştinţă starea mea de sănătate, am cerut să fiu eliberat de la condu­cerea eparhiei şi să fiu strămutat la conducerea Mă­năstirii de obşte Nicolo-Babaevski de pe malul râului Volga, în eparhia Kostroma, după modul în care s-a procedat cu mulţi arhierei, eliberaţi de la treburile eparhiei. Acea atenţie milostivă cu care m-au onorat preacinstiţii Dumneavoastră părinţi, numindu-mă ucenicul lor, îmi îngăduie să mă adresez înălţimii Dumneavoastră Regale cu această rugăminte mult smerită şi mult convingătoare. Nu pentru vreun oare­care merit sau calitate, pe care eu nu le am, ci în amintirea părinţilor Dumneavoastră plecaţi din aceas­tă viaţă, fiţi milostiv şi porunciţi să-mi fie îndeplinită cererea, dăruindu-mi adăpostul cerut, în care aş pu­tea să-mi sfârşesc zilele, înălţând lui Dumnezeu ne­vrednicele şi sărmanele mele rugăciuni pentru bună­starea Dumneavoastră şi a întregii Case Imperiale, pentru odihna şi veşnica fericire a părinţilor dumnea­voastră preacinstiţi.

Cu simţăminte mult smerite de evlavios respect şi desăvârşită supunere, am onoarea să fiu al Dumneavoastră... 24 iulie 1861”.

Pe 5 august episcopul a fost eliberat din funcţie, cu stabilirea pensiei de 1000 de ruble pe an, mai târ­ziu ea fiind mărită, din poruncă preaînaltă, cu 500 de ruble pe an.

355

Pe 19 septembrie 1861 ţarul a vizitat Caucazul, dar în Stavropol nu a ajuns şi, cercetând din nou pă­mânturile ocupate de după Cubani, l-a întrebat pe contele Evdochimov (a cărui reşedinţă era în Stavro­pol) despre preasfinţitul şi i-a trimis prin el distinc­ţiile Sfintei Ana treapta 1, care nu l-au mai găsit pe vlădica în Stavropol şi i-au fost trimise prin poştă la noul loc de vieţuire.

La plecarea din Stavropol, la fel ca şi atunci când a plecat din Sankt-Petersburg, preasfinţitul nu avea mijloace băneşti proprii. El a fost nevoit din nou să ceară ajutorul apropiaţilor pentru a acoperi unele datorii şi cheltuieli de drum. Pe drum, trecând prin Moscova, el s-a oprit la vechea lui cunoştinţă, prea­sfinţitul Leonid, episcop de Dimitrovsk, vicar al Mos­covei117.

În timpul înfăţişării sale înaintea mitropolitului Filaret al Moscovei, el i-a adus la cunoştinţă observa­ţiile sale despre scopul trist şi nepotrivit al educaţiei tinerilor, care se pregătesc să slujească Bisericii, şi despre pătrunderea ucigătoare în rândul pedagogilor şi de aceea şi în rândul elevilor a celor mai vrăjmaşe idei, potrivnice duhului creştinesc în învăţătura sa ortodoxă-bisericească.

Vlădica Moscovei, înaltpreasfinţitul Filaret, a recunoscut adevărul acestui fenomen, dovedit printr-o

117 Preasfinţitul Leonid (L.V. Krasnopevkov, 1817-1876) epis­cop de Dimitrovsk, arhiepiscop de Iaroslavsk a făcut cunoştinţă în anul 1836 în mănăstirea Sfânta Treime a Sfântului Serghie cu arhimandritul Ignatie, care l-a îndrumat pe calea monahală. A trecut la Domnul în timpul unei cercetări a eparhiei sale, la mănăstirea Nicolo-Babaevski, slujind în ajun o panihidă la mormân­tul îndrumătorului său duhovnicesc. Au fost publicate opt scri­sori către el ale Sfântului Ignatie, scrise între 1859 şi 1867. (Culegere de scrisori 1995)

356

mulţime de fapte, şi totodată şi-a dezvinovăţit neparticiparea în problema învăţământului duhovni­cesc prin bătrâneţea sa şi prin marea depărtare de centrul administrativ-duhovnicesc.

A doua zi după întrevederea cu înaltpreasfinţitul, episcopul Ignatie a suferit un atac nervos al picio­rului drept, ceea ce l-a făcut să ceară ajutor medical şi i-a prelungit cu două săptămâni şederea în Moscova. Deşi mulţimea de lipitori care i-au fost aplicate, au slăbit urmarea atacului, de atunci preasfinţitul a sim­ţit mereu o slăbiciune şi o stare bolnăvicioasă a picio­rului.

Pentru o conturare deplină a roadelor lucrării episcopului la catedra caucaziană, va fi potrivit să spunem aici că o mulţime de cazuri de urmărire pe­nală, al căror mers era încetinit deseori sub un pre­text nu numai nerespectuos, ci şi intenţionat răuvoi­tor, numeroasele nemulţumiri dintre enoriaşi şi cle­rul duhovnicesc şi mai numeroasele procese izbucni­te din ciocnirile duşmănoase ale conducerilor judeţe­ne civile cu cele duhovniceşti, au fost ori întrerupte prin împăcarea părţilor vrăjmaşe, ori cercetate şi re­zolvate definitiv. Din mulţimea acestora, la vremea plecării episcopului la pensie, au rămas puţine neter­minate, aşa că se poate spune îndeobşte că toate do­meniile conducerii eparhiale au fost revigorate prin cea mai binefăcătoare şi energică lucrare.

Activităţile de conducere ale eparhiei nu înlocu­iau lucrarea sa de chilie obişnuită, principala sa nevo­inţă monahicească într-o permanentă cercetare de si­ne. El continua să studieze monahismul prin inter­mediul vieţii, ca pe o ştiinţă a vieţii ce duce spre desă­vârşirea creştină. Aici, în afară de învăţăturile pe care le-a rostit verbal, în principal din experienţele nevo­inţei ascetice, el a scris întreaga carte numită: Prinos

357

monahismului contemporan, care alcătuieşte al pa­trulea volum al operei sale, editat în anul 1867 118. în ea le-a împărtăşit monahilor contemporani sfaturi din viaţa monahală, folositoare în rânduielile com­portamentului monahal şi în lucrarea monahicească interioară, privind slujirile numeroase şi diferite, cu care sunt însărcinaţi monahii vremii noastre.

Tot aici el a alcătuit cuvintele: „Despre feluritele stări ale firii omeneşti în privinţa binelui şi a răului”119, „Despre vederea trupească şi duhovnicească a duhurilor”120, şi „Despre mântuire şi desăvârşirea creştină”121. Cuvântul despre vederea duhurilor a fost alcătuit de preasfinţitul Ignatie pe temelia învăţături­lor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Universale şi de Răsă­rit, întărite şi clarificate prin propriile lui experienţe, în aceste experienţe el a fost adus de către mâna pro­niei dumnezeieşti şi, încercându-le de-a lungul marii părţi a vieţii sale duhovniceşti, le-a exprimat în cărţi­le sale, cercetându-le şi descriindu-le atât din punct de vedere duhovnicesc, cât şi fizic.

Tot aici, în Stavropol, în împrejurarea noii dog­me, introdusă de Biserica Catolică în învăţătura des­pre naşterea Maicii Domnului, la rugămintea creşti­nilor ortodocşi evlavioşi (mai ales la rugămintea lui

118 Volumul 4. „Ofrandă monahismului contemporan” care con­ţine reguli de comportament exterior pentru monahii începători şi sfaturi privind lucrarea duhovnicească a monahilor.

119 „Cuvânt despre felurite stări ale firii omeneşti cu privire la bine şi rău”. Ignatie Briancianinov. Volumul 2. „Experienţe as­cetice”, Moscova 1993.

120 „Cuvânt despre vederea trupească şi duhovnicească a duhu­rilor”. Ignatie (Briancianinov). Volumul 3, 4. „Cuvânt despre moarte. Predică ascetică”. Moscova 1993.

121 „Cuvânt despre mântuire şi desăvârşirea creştină”. Ignatie (Briancianinov). Volumul 2. „Experienţe ascetice”. Moscova, 1993.

358

Grigorie Ivanovici Filipson, comandant al Aripii drep­te a frontului caucazian), el a scris „învăţătura Bise­ricii Ortodoxe despre Maica Domnului”122, inserată la sfârşitul „Predicii ascetice”, care alcătuieşte al treilea volum al operelor episcopului Ignatie Briancianinov în ediţia din 1867.

122 „Cuvânt despre mântuire şi desăvârşirea creştină”. Ignatie (Briancianinov). Volumul 2. „Experienţe ascetice”. Moscova, 1993.

359

CAPITOLUL XVI

Preasfinţitul a sosit la Mănăstirea Nicolo-Baba­evski pe 13 octombrie 1861 123. Împreună cu el au ajuns: administratorul Casei arhiereşti din Caucaz, egumenul Iustin, fiul duhovnicesc apropiat al episco­pului, ieromonahul veşmântar Calist, de obârşie din Mănăstirea Sfântul Serghie, ieromonahul Teofan, ca­re fusese duhovnic la Biserica Sfântul Andrei de pe lângă casa arhierească din Stavropol, de obârşie de la Mănăstirea Sfântul Nichifor din eparhia Oloneţk, şi câţiva fraţi începători. Ultimii fuseseră sub îndruma­rea duhovnicească a ieromonahului Teofan, care, la fel ca şi egumenul Iustin şi ieromonahul Calist, s-a folosit el însuşi de sfaturile şi îndrumările duhovni­ceşti ale vlădicii Ignatie. în acest fel, toate persoanele care au ajuns din Caucaz la Mănăstirea Babaevski, al­cătuiau o singură familie duhovnicească, iar felul lor prietenesc de a lucra a înrâurit în scurt timp întreaga viaţă interioară şi exterioară a mănăstirii.

în ce perioadă s-a întemeiat Mănăstirea Nico­lo-Babaevski nu se poate stabili cu precizie, pentru că documentele scrise au fost distruse în numeroasele incendii. Se ştie că locul ocupat acum de Mănăstirea

123 „Nevoinţa aspră a ascetismului personal, nevoinţa rugăciunii şi răbdarea suferinţelor bolii trupeşti, grijile pentru rânduiala şi prosperarea mănăstirii, grija faţă de fratele său ascet, amintirea despre locurile de slujire din viaţa sa, mărirea corespondenţei şi a îndrumării aproapelui, activitatea literar-ascetică, permanenta aducere aminte de moarte şi de nevoia pregătirii cuviincioase pentru aceasta iată cum poate fi prezentată alcătuirea vieţii preasfinţitului Ignatie Briancianinov la mănăstirea Nicolo-Ba­baevski din octombrie 1861 până pe 30 aprilie, anul 1867.” (Sokolov C. Vol. 1, p. 315-316).

360

Babaevski a aparţinut Mănăstirii Nicolo-Ugreshski din Moscova, întemeiată de marele cneaz Dimitri Ioanovici al Donskului. în acest fel, întemeierea Mă­năstirii Babaevski trebuie atribuită perioadei urma­şilor cneazului Dimitri. După rânduiala ei, Mănăstirea Nicolo-Babaevski este de obşte, iar după însemnăta­tea ierarhică de sine stătătoare.

în mănăstire se află două icoane făcătoare de minuni: 1) a Maicii Domnului Iverskaia şi 2) a Sfântului Nicolae Făcătorul de Minuni, cinstită cu deosebire atât în oraşele Iaroslavli şi Kostroma, cât şi în întreaga împrejurime. Pe lângă această icoană se află o părticică din moaştele plăcutului lui Dumne­zeu, păstrată într-o raclă de argint special construită. Tradiţia locală spune că această părticică de moaşte a sfântului a fost dăruită de cneazul Potemkin-Tavriceski, căruia îi aparţineau mai mult de douăsprezece mii de suflete de ţărani din împrejurimile mănăstirii. Această părticică i-a fost trimisă cneazului în dar de la papă, iar cneazul a trimis-o mănăstirii prin admi­nistratorul proprietăţilor sale, Aladov. Iar icoana Sfântului a fost găsită pe nişte vâsle (în limba rusă, babaiki), confecţionate din buştenii folosiţi pentru plutele ce înaintau pe râu pentru a fi vândute şi care, la intrarea în râul Soloniţa, nefiind folosite, erau clă­dite una peste alta în apropierea mănăstirii, pe malul drept al râului, acolo unde acesta se revărsa în Volga. Din această pricină, şi icoana, şi mănăstirea au fost numite Babaevski.

Locul în care este situată mănăstirea e destul de pitoresc. Este alcătuit din promontoriul format de re­vărsarea râuleţului Soloniţa în râul Volga, care deli­mitează gubernia Kostroma de gubernia Iaroslavsk. Mănăstirea se află la 100 de stânjeni de râu şi râuleţ, care este adânc în locul revărsării. Malurile stângi

361

opuse şi al râului şi al râuleţului — sunt lunci inun­dabile, aparţinând comunelor şi satelor vecine din gubernia Iaroslavli. Partea sudică a mănăstirii este înfrumuseţată de un crâng de stejari, cea de la apus de o păşune şi de izvoare cu cele mai curate ape, care se ivesc din străfundurile pământului şi curg în pâ­râiaşe spre Volga. Pe pământul nisipos stau împrăşti­ate şiruri de piatră brută. Printre acestea se găsesc şi pietre destul de mari, care atunci când sunt prelucra­te amintesc de granitul de culoare gri, cu nuanţe al­bastre sau roşii. Pământul influenţează mult aerul deosebit de curat şi sănătos al mănăstirii.

Dincolo de ambele râuri mănăstirea deţine în gubernia Iaroslavli nişte fâneţe nu prea mari. Din ve-;hime locuitorii Iaroslavliului sunt atraşi de Mănăsti­rea Nicolo-Babaevski şi cinstesc cu deosebită evlavie şi credinţă sfinţenia aflată în ea icoana făcătoare de ninuni a Sfântului Nicolae. La prima vedere, aşeza­rea avantajoasă a mănăstirii, aflată la jumătatea dru mului dintre două oraşe guberniale Iaroslavli şi Kostroma şi pe lângă unul dintre cele mai importante râuri, având propriul debarcader, poate lăsa să se înţeleagă că mănăstirea avea o stare materială îmbelşugată, dar în realitate nu era aşa. Cei sosiţi din Caucaz au găsit acest aşezământ de obşte, având doar şaizeci de ruble bani peşin, cu două mii de ruble datorie şi, pe lângă aceasta, fără nicio rezervă de pâine şi fără lemne în prag de iarnă. Cu agricultura nu se ocupau deloc în mănăstire.

Grabnica rânduială a mănăstirii a fost ajutată de următoarea împrejurare încă înaintea sosirii preasfinţitului Ignatie, fostul egumen Parfenie, după propria sa dorinţă şi cerere a fost mutat de către con­ducerea eparhială la Mănăstirea Nadeevski din ace­eaşi eparhie Kostroma şi locul lui a fost luat îndată de

362

egumenul Iustin. Blagocin al mănăstirii a fost numit ieromonahul Calist, iar ieromonahul Teofan a fost numit al doilea duhovnic.

Rânduiala slujbelor, rânduiala vieţuirii de chi­lie, trapeza călugărească şi locuinţele toate s-au îmbunătăţit. Odată cu venirea primăverii, au început să lucreze bine pământul ce aparţinea mănăstirii (înjur de optzeci de deseatine, în parte mlăştinoase, în parte cu depuneri de mâl şi nisip). în acest scop au fost îm­părţite câmpurile, săpate şanţuri pentru uscarea băl­ţilor şi prin ele a fost lăsată să curgă în Volga apa acestor bălţi.

în acelaşi timp s-a început reconstrucţia chilii­lor, rânduite de episcop pentru el însuşi. El şi-a ales două camere încăpătoare, înalte, cu ferestrele spre sud, spre curtea interioară, în corpul de chilii numit „spitalicesc”, care se mărginea cu biserica prin pere­tele dinspre apus. Acest corp a fost construit vertical spre cursul apei râului Volga, de la apus spre răsărit, şi de aceea tabloul minunat al Volgăi a fost închis pentru vieţuitorii acestor chilii. Preasfinţitul putea să vadă doar vârfurile stejarilor străvechi ai pădurii, care se mărginea cu ograda interioară, unde se gă­seau un hambar şubred, un beci, o baie cu spălătorie, nişte şoproane din lemn şi în faţa lor un corp de lo­cuinţe în care stăteau muncitorii şi unde erau insta­late şi atelierele.

Odată cu reparaţia chiliilor vlădicii a început şi reparaţia capitală a corpului de chilii pentru monahi şi egumen. Acest corp, a cărui parte cu două etaje dădea spre Volga, iar cealaltă parte cu un etaj, era îndreptată spre interiorul mănăstirii, avea nevoie de nişte grinzi de fier aşezate de-a curmezişul, căci din cauza umezelii locului şi a tasării neuniforme a pă­mântului, crăpase foarte mult. Arhondaricul, aflat

363

chiar lângă curtea mănăstirii, a fost reparat cu totul în interior şi mobilat cuviincios după posibilităţi.

în primul an de vieţuire al vlădicii Ignatie în Mănăstirea Babaevsk, l-a vizitat vechiul său prieten Cihacev, şi această întâlnire a fost ultima în viaţa lor. Amândoi au recunoscut că acesta nu trebuia să pă­răsească locul său de trai pustia sfântului Serghie, unde el şi-a dăruit toată averea şi unde se bucura de respectul întregii obşti monahale şi de acel confort care era trebuincios pentru bătrâneţile sale bolnave.

La sfârşitul lui iunie 1862, a venit să vieţuiască la Mănăstirea Babaevski fratele vlădicii, Piotr Alexandrovici Briancianinov. Cerând eliberarea din slujba de guvernator civil al Stavropolului, el s-a stabilit la mănăstire cu drepturi de credincios de rând (bogomoleţ).

în mai 1862 vlădica Ignatie l-a vizitat pe prea­sfinţitul Platon în Kostroma, pe Nil în Iaroslavli şi pe Irineu la Mănăstirea Tolgsk, aproape de Iaroslavli. După această călătorie nu a mai ieşit nicăieri din mă­năstire, în afară de plimbările cu trăsura prin împre­jurimile mănăstirii, atunci când era vreme frumoasă. La ora şapte dimineaţa el bea un ceai, pe care îl so­cotea o metodă necesară pentru încălzirea sângelui şi spunea uneori: „Iată ce înseamnă bătrâneţea: dacă nu bea ceai, nici lui Dumnezeu nu e în stare să se roage (bătrâneţea)!” La ora 9 începea lucrul, sau ie­şea la liturghie, sau cerceta lucrările de reconstrucţie, primea oaspeţi, în mare măsură ţărani bolnavi, care primeau de la vlădica medicamente (homeopatice).

Aceşti bolnavi veneau în număr foarte mare, unul din chileinici scria într-o carte numele lor, anul şi felul bolii, iar vlădica hotăra ce medicament să-i dea fiecăruia, de câte ori trebuia să-l ia şi dacă era nevoie de dietă. Procesul de lecuire mergea bine, dar

364

după trei ani a fost întrerupt din pricina numărului prea mare de bolnavi, care îi tulburau singurătatea. Când trecea de ora 12 vlădica lua prânzul. Mâncarea lui era simplă şi cumpătată. La ora 3 bea un ceai, la care întotdeauna chema pe cineva din obşte şi în­cheia ospătarea cu o discuţie folositoare pentru suflet. După vecernie până la ora 8, el îi primea pe toţi ce care aveau trebuinţe sufleteşti, monahi şi fraţi în­cepători, şi de asemenea oaspeţi dinafară. De la ora 8 vlădica se închidea în chiliile sale. El dormea de obi­cei fără să se dezbrace, îşi încălţa pe timpul nopţii pâslarii, din pricina bolii de picioare. Aceasta era atmosfera vieţuirii de chilie a preasfinţitului Ignatie în Babaevski.

Pe 29 iunie 1863 Mănăstirea Babaevsk a avut fericirea de a primi vizita înălţimii sale regale, a prin­ţului moştenitor Nicolae Alexandrovici. Înălţimea sa a ajuns din Iaroslavli cu vaporul în jurul orei 11 dimi­neaţa. De la debarcader el a binevoit să meargă spre mănăstire împreună cu contele Serghei Grigorievici Stroganov în şareta mănăstirii. Vlădica l-a aşteptat înveşmântat, cu sfânta cruce în mână, cu apă sfinţită, în pridvorul Bisericii Sfântului Nicolae, l-a condus la locul pregătit pentru înaltul oaspete, în faţa icoanei făcătoare de minuni a Sfântului şi îndată a început li­turghia. Slujba a fost săvârşită cu măreţie, într-o rân­duială perfectă, şi cântăreţii au cântat frumos. După liturghie, înălţimea sa l-a onorat pe preasfinţitul cu vizita sa şi a servit prânzul cu peşte, pregătit pentru el şi suita sa în chiliile vlădicii.

La ora unu şi jumătate după amiaza înălţimea sa şi-a continuat drumul spre Kostroma. La plecarea cinstitului oaspete, societatea orăşenilor din Iaroslavli, care l-a însoţit pe ţarevici (moştenitorul tronului, în Rusia ţaristă n.red.) pe un vapor special până

365

la mănăstire, a dorit să fie slujită o molitfă soborni­cească pentru sănătatea înălţimii sale, la sfârşitul că­reia cei prezenţi au îngenunchiat şi au rostit o ru­găciune de drum bun pentru cel care călătorea.

Odată cu venirea preasfinţitului Ignatie la mă­năstire, mulţimea oamenilor care ajungeau la slujbe a crescut. Biserica Sfântului Nicolae, în care încăpeau nu mai mult de şase sute de oameni, a devenit strâm­tă, întreaga obşte mănăstirească şi locuitorii din împrejurimi şi-au exprimat dorinţa de a fi construită o nouă biserică în locul Bisericii soborniceşti cu şase altare a Icoanei Maicii Domnului Iverskaia, în ale că­rei patru altare s-a interzis săvârşirea slujbelor, fiind­că pe toate bolţile de piatră se formaseră crăpături mari. A apărut un binefăcător un antreprenor în domeniul lucrărilor în piatră, negustorul Fedotov din Iaroslavli, care a făgăduit să execute fără plată toate lucrările cu ajutorul muncitorilor săi şi să ofere pen­tru început o mie de ruble.

Preasfinţitul l-a chemat din Sankt-Petersburg pe arhitectul I.I. Gornostaev124 pe care îl cunoştea, profesor la Academia de Arte şi i-a făcut cunoscută măreaţa sa idee privind construcţia noii biserici. Pentru a dărâma biserica ce stătea să se prăbuşească, era nevoie să fie obţinut un acord de sus (al ţarului) prin procurorul superior al Sfântului Sinod şi, de asemenea, trebuia o înaltă aprobare pentru construi­rea noii biserici. între timp mănăstirea trebuia să se grăbească cu dărâmarea bisericii, fiindcă muncitorii

124 Ivan Ivanovici Gornostaev (1821 1874) — arhitect academi­cian, pictor. Autor al multor clădiri din capitală şi, de asemenea, al unor construcţii din mănăstirea Nicolo-Babaevski şi Ustimedvediţki, a lucrat la mănăstirea Sfânta Treime a Sfântului Serghie. A reînnoit stilurile bizantin şi tradiţional rusesc în arhitectură.

366

lui Fedotov, în caz că nu era primit acordul, se pre­găteau să meargă în Petersburg după câştig; atunci şi Fedotov ar fi fost nevoit să revoce ceea ce a promis.

în sâmbăta din prima săptămână a Postului Mare, ţarul, după ce s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, a binevoit să-şi aducă aminte că procurorul superior are unele treburi ce aşteaptă să fie aduse la cunoştin­ţă şi a cerut să-i fie prezentate. Procurorul superior, directorul cancelariei sale, conducătorul de secţietoţi cei prin mâinile cărora mergea dosarul privitor la biserica din Babaevski au fost prezenţi şi s-au împăr­tăşit în acea zi. Ţarul a luat aminte la darul lui Fedotov şi a binecuvântat dărâmarea vechii biserici. în aceeaşi zi încuviinţarea a fost transmisă prin telegraf la Mănăstirea Babaevski. Toată obştea mănăstirii era împărtăşită şi aflase, însă vlădica a fost înştiinţat a doua zi, duminică, în săptămâna Ortodoxiei, după li­turghia pe care singur o săvârşise. în acest fel, s-a în­făptuit un eveniment demn de luat în seamă: primul pas pentru construcţia noii biserici a fost făcut de nişte persoane care se învredniciseră să se împărtă­şească fără excepţie cu Sfintele lui Hristos Taine un semn vădit al binecuvântării dumnezeieşti pentru lu­crarea începută.

Din ziua de luni din a doua săptămână de post a fost începută dărâmarea bisericii vechi, lucrul mer­gând repede. Cărămizile erau pregătite la cărămidăriile amenajate în mănăstire, se scotea pe loc piatra naturală ce era folosită la fundaţia bisericii, a fost sta­bilită din nou locaţia, astfel că noua biserică era zidi­tă puţin mai departe, în adâncimea ţărmului, s-au decis dimensiunile temeliei. Pământul tare nu cerea întărituri cu stâlpi şi s-a socotit că din primăvară avea să fie începută zidirea bisericii.

367

Se aştepta confirmarea proiectului, care întâr­zia. Ministrul căilor de comunicare a găsit că liniile arhitecturale sunt prea îndrăzneţe ca să fie îndeplini­te temeinic. Numai cu explicaţiile arhitectului Gorno­staev ministerul a fost de acord să dea confirmarea. Astfel proiectul Bisericii Icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului Iverskaia a fost pregătit pentru a fi prezentat ţarului, dar această prezentare s-a amâ­nat din diferite motive până la sfârşitul lui mai şi nu­mai în data de 21 a acestei luni, ziua prăznuirii icoa­nei Maicii Domnului Vladimirskaia, ţarul a binevoit să confirme proiectul. „Asupra zidirii Bisericii Maicii Domnului, scria preasfinţitul către fratele său se vede aievea mâna Maicii Domnului. Li se dăruieşte oamenilor care se trudesc în această lucrare ajutor, li se dăruieşte să se lupte cu piedicile dar şi să fie cu­prinşi de mâhnire, pentru propriul lor folos duhovni­cesc, pentru a curăţa lucrarea de un adaos de mân­drie şi alte patimi, pentru ca ea să fie desăvârşită în înţelepciunea smereniei dumnezeieşti. Aşa este mer­sul obişnuit al lucrurilor ocrotite de Dumnezeu”125.

Locuitorii oraşelor Iaroslavli şi Kostroma, apro­piaţi sufleteşte de mănăstire, dăruiau bani pentru zi­direa noii biserici. Preasfinţitul Nil de Iaroslavsk (în lume Nicolae), a fost mişcat de dorinţa locuitorilor de a aduce în fiecare an printr-un drum al crucii, icoana Sfântului Nicolae de la Mănăstirea Babaevski până în catedrala sobornicească din Iaroslavli. Preasfinţitul Platon de Kostroma şi-a exprimat îngăduinţa, astfel Sfântul Sinod, prin hotărârea din 4 iulie 1866 a luat în seamă şi a încuviinţat cererea arhipăstorului din Iaroslavli. De atunci icoana aceasta este purtată an de

„Culegere de scrisori”, 1995

368

an în Iaroslavli, unde este întâmpinată şi însoţită de zeci de mii de oameni.

Vieţuind în tihnă la Mănăstirea Babaevski, eli­berat de sarcini, preasfinţitul Ignatie îşi dedică tot timpul liber reexaminării şi completării operelor sale ascetice. Lucrările de editare le-a luat asupra sa fratele preasfinţitului, P. A. Briancianinov, stabilit în mănăstire. Printre toate lucrările editate în acea vre­me, întrutotul admirabilă este Cuvânt despre moar­te, tipărită pentru prima oară de editorul revistei „Convorbire familială”125, pe numele său Askocenski. Aceasta, împreună cu alte câteva lucrări ale episcopu­lui Ignatie, a fost supusă recenziei preotului Pavel Matveevski şi inclusă în ediţia de septembrie a revis­tei duhovniceşti „Pelerinul” din anul 1863 126, editată pe atunci de protoiereul Greciulevici. Importanţa acuzelor aduse pe hârtie de către preot împotriva episcopului, l-au determinat pe preasfinţitul Ignatie să nu lase această recenzie fără răspuns, care a şi fost publicat în revista lui Askocenski „Convorbire fami­lială” sub pseudonimul „Pravoslavnicul”127. O înfăţişăm aici în întregime.

125 Cuvânt despre moarte, scris de Ignatie, fost episcop de Cau­caz şi Marea Neagră, acum aflându-se la pensie în mănăstirea Nicolo-Babaevski din eparhia Kostroma. Askocenski V. 1862, p. 194.

126 Matveevski P. (Recenzia) „Pelerinul”, 1863.

127 Răspuns la recenzia lucrărilor preasfinţitului Ignatie, făcută de preotul Pavel Matveevski „Convorbire familială”, 1864, nr. 3, 4, 5, sub denumirea: „Răspunsul unui pravoslavnic la recen­zia „Cuvântului despre moarte” şi ale altor scrieri ale episco­pului Ignatie, scrisă de preotul Pavel Matveevski”, publicată în numărul din septembrie, 1863, al revistei duhovniceşti „Peleri­nul”.

369

Un răspuns al „Pravoslavnicului” la recenzia Cuvântului despre moarte şi la alte lucrări ale episcopului Ignatie, scrisă de preotul Pavel Matveev, tipărită în ediţia de septembrie 1863 în revista duhovnicească „Pelerinul”

„în numărul de septembrie al revistei duhovni­ceşti „Pelerinul”, noi am citit recenzia la lucrările episcopului Ignatie, alcătuită de preotul Pavel Mat­veev. Din pricina importanţei acuzaţiilor, aduse pe hârtie de preot împotriva episcopului, această recen­zie nu trebuie să rămână fără răspuns.

Preotul începe analizarea cu învăţăturile episco­pului, vede în ele, cu justeţe, o direcţie ascetică. Această (direcţia ascetică) trebuie să caracterizeze operele episcopului, care şi-a petrecut viaţa în singu­rătatea mănăstirii, fiind chemat către slujirea de arhipăstor deja la o vârstă înaintată. Despre învăţături, preotul nu a spus nici de bine, nici de rău. Despre învăţătura a 13-ea la Cincizecime el s-a exprimat: lungă-prealungă. Pentru claritatea judecăţii vom adă­uga: serioasă-preaserioasă, merită atenţia creştinilor contemporani. Preotul adaugă că aceasta fiind lun­gă-prealungă, din această pricină a rămas chiar nerostită. De unde a cules el această informaţie? Noi ştim că învăţătura aceasta şi altele câteva, tipărite sau netipărite, sunt scrise anume pentru citirea în chilie. Preotul singur vede în ea această caracteristică, nu­mind-o cugetare moralizatoare. De la primele cu­vinte, recenzia şi-a exprimat direcţia sa şi caracterul.

Preotul nu se alătură Cuvântului despre moarte alcătuit de episcop. El nu este de acord cu părerile episcopului, aşa cum spune: 1) despre materialitatea sufletului şi a duhurilor; 2) despre simţirea raiului; 3) despre aflarea iadului înăuntrul pământului şi 4) despre

370

aşezarea duhurilor rele şi a vămilor în văzduh. Sprijinindu-se pe obiecţiile pe care le-a făcut, preotul ridică asupra episcopului o acuzaţie indirectă — de erezie (p. 40), şi îl mai acuză că teoria sa se alătură noii idei materialiste şi, să spunem aşa, îi întinde mâna (p. 34). Să cercetăm vrednicia acuzaţiilor preotu­lui.

„Pe de o parte, spune preotul, autorul a recu­noscut că Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi mereu spun că duhurile sunt nemateriale, iar pe de altă par­te, el nu poate să demonstreze prin nimic că ei ar spune că duhurile sunt nemateriale doar relativ... în­ţelesul de relativitate este samavolnicie, neîndreptă­ţită prin nimic”(p. 30). Mai departe preotul spune că pe temelia unei asemenea samavolnicii se poate că­dea în rătăcire şi că vechii eretici au căzut în aceasta: „căci ei s-au străduit, spune el, cu ajutorul unui sis­tem particular de tâlcuire, să sprijine rătăcirile lor pe Sfânta Scriptură” (p. 30). Este vădit că aceasta se re­feră şi la episcop.

în Teologia preasfinţitului Antonie128, care după hotărârea Sfântului Sinod, slujeşte ca manual îndrumător în toate seminariile din Rusia, se predă următoarea învăţătură despre îngeri: „Ei sunt fără trup. De altminteri, Sfinţii Părinţi înţeleg nematerialitatea îngerilor într-un sens limitat, şi anume că ei sunt fără trup numai în comparaţie cu noi, îmbrăcaţi cu un trup grosolan şi greu. Sfântul Ioan Damaschin spune: fără de trup şi imaterial este numit îngerul în comparaţie cu noi. Căci totul în comparaţie cu Dumnezeu

128 Antonie (Amfiteatrov I. G.) Teologia Dogmatică a Bisericii Universale Ortodoxe de Răsărit, cu adăugirea unei introduceri generale a cursului de ştiinţe teologice, alcătuită de rectorul Academiei Duhovniceşti din Kiev, doctor în teologie, arhimandritul Antonie. Kiev, 1848. Ediţia a şaptea din 1857. Este cunoscut că Teologia preasfinţi­tului Antonie a fost tradusă în limba greacă pentru a fi folosită ca material didactic. Datorită însemnăţii acestei Teologii în Bi­serica Ortodoxă, noi vom apela deseori la ea şi vom declara învăţătura ei ca învăţătură a Bisericii.

371

Unul Fără de Asemănare se dovedeşte a fi gro­solan şi material. Numai Dumnezeirea este imateria­lă în sensul strict. Ei sunt nevăzuţi. Totuşi, şi această însuşire este acceptată mărginit de Sfinţii Părinţi, îngerul, sufletul, demonul, spune Sfântul Damaschin, chiar dacă nu au grosolănia trupului, au înfăţişare şi delimitare, caracteristice naturii lor. Numai Fiinţa Dumnezeiască nu este descrisă, este pe deplin nevă­zută, fără înfăţişare şi nemărginită”.

Această învăţătură se propovăduieşte prin hotă­rârea Sfântului Sinod în toată Rusia, această învăţătură se predă tuturor tinerilor care se pregătesc să fie păstori ai poporului, se predă pentru propriile lor cu­noştinţe şi pentru a învăţa poporul.

Unde este atunci samavolnicia în ideea despre imaterialitatea relativă a duhurilor, samavolnicie de care preotul îl acuză pe episcop? S-a grăbit preotul, spunând că episcopul nu poate să dovedească prin nimic că Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi socoteau duhurile nemateriale doar parţial! S-a grăbit preotul, acuzându-l pe episcop că s-a grăbit să aducă la o treaptă pozitivă părerea despre materialitatea sufletului şi duhurilor (p. 38). Întreaga Biserică Ortodoxă de Răsărit mărturiseşte invizibilitatea şi lipsa înfăţi­şării duhurilor faţă de noi şi totodată mărturiseşte că ele au înfăţişare şi limitare, proprii naturii lor. Epis­copul Ignatie urmează cu toată precizia credinţa Bi­sericii Ortodoxe, iar preotul Matveevski s-a abătut de la ea după o samavolnicie proprie şi o tâlcuire nechibzuită,

372

de neînţeles pentru un om care îşi petrece viaţa printre binefacerile acesteia. (Preacuviosul Macarie cel Mare. Convorbirea 21, capitolul 4).

Preotul scrie, precum că episcopul a mărturisit că Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi spun mereu că duhurile sunt fără de trup. în Cuvânt despre moarte nu este această mărturisire, care ar fi fost un semn de şovăire a părerii. într-un fel pozitiv este înfăţişată în­văţătura amintită mai sus, în sensul în care aceasta este vestită de Biserică. Şi Scriptura, şi Părinţii mereu spun că duhurile sunt imateriale, fără să clarifice că această imaterialitate este cea îndeobşte cunoscută. Foarte rar şi foarte puţini dintre Părinţi s-au ocupat de rezolvarea anume a acestei probleme.

Preotul a osândit tâlcuirea samavolnică şi pro­prie a Sfintei Scripturi. El a procedat corect, pentru că Sfânta Biserică primeşte Scriptura nu altfel decât după tâlcuirea ei de către Sfinţii Părinţi. Chiar prin documentul care este dat de către arhiereu fiecărui preot la hirotonisire, lui i se impune obligaţia să tăl­măcească Scriptura nu samavolnic, ci în sensul în ca­re ea este tălmăcită de Părinţii Bisericii. După această chibzuinţă dreaptă, contrar ei, dintr-o dată preotul s-a lăsat dus spre o tălmăcire personală a însemnă­tăţii sufletului şi duhului în om, opusă nu numai în­văţăturii Părinţilor, ci însăşi Sfintei Scripturi. El sus­ţine că în Scriptură însemnătatea sufletului şi duhu­lui în om este peste tot identică.

Scriptura nu ţine întotdeauna cu scrupulozitate exactitatea în exprimare, păstrând întotdeauna exac­titatea în sens. Ea foloseşte cuvântul „duh” pentru desemnarea a toată partea nevăzută a fiinţei ome­neşti, folosind pentru aceeaşi pricină şi cuvântul „su­flet”. Acest sens îl are cuvântul „duh” în cugetarea Mântuitorului: Părinte, în mâinile Tale încredinţez

373

duhul Meu (Luca 23, 46). Acest sens îl are cuvântul „suflet” în cugetarea Mântuitorului: Şi sufletul îmi pun pentru oi. Putere am Eu ca să-l pun şi putere am iarăşi să-l iau (Ioan 10, 15-18). Cu acelaşi sens sunt folosite mai ales aceste cuvinte de către Sfinţii Părinţi. De aceea Sfânta Scriptură, nu fără o pricină însemnată, desparte în om sufletul de duh. (Pilde 5; 23 şi Evrei 4; 12).

Despart sufletul de duh şi Sfinţii Părinţi atunci când este nevoie pentru lămurirea adâncă a lucrării ascetice nevăzute. Duh se numeşte puterea cuvântă­toare (a cuvântului) a sufletului omenesc, în care este tipărit chipul lui Dumnezeu şi prin care el se deose­beşte de animale; Scriptura atribuie animalelor su­flet, de asemenea (Lev. 17,11-14). Noi lăsăm judecata de mai departe pe această temă, pentru că în Cuvânt despre moarte nu se spune nimic despre ea. Este de ajuns să spunem că preotul a primit primul chip de folosire a acestor cuvinte de către Scriptură şi Părinţi, iar pe al doilea l-a respins, fără să-i dea nicio însem­nătate. El şi-a sumat o vedere unilaterală, ca fiind ab­solut cea dreaptă, pentru a construi pe aceasta obiec­ţiile împotriva Cuvântului despre moarte, ceea ce se va vedea mai departe.

Deocamdată vom arăta un fapt care merită o atenţie deosebită. Preotul, care tocmai pronunţase sentinţa precum că tâlcuirea samavolnică a Sfintei Scripturi duce spre rătăcire, ajunge el însuşi la erezie printr-o tălmăcire samavolnică şi cade în hulă împo­triva lui Dumnezeu. Ce credeţi că susţine el? El susţi­ne că duhurile se deosebesc de Dumnezeu prin voinţă şi minte doar atât! (p. 30, primul rând de jos). Altfel spus, duhurile sunt de aceeaşi esenţă ca şi Dumnezeu, duhurile sunt şi ele nişte dumnezei, dar nu atât de inteligenţi şi puternici ca Dumnezeul principal.

374

Greşiţi, părinte, greşiţi greu. Dumnezeu se deo­sebeşte de duhurile create prin Fiinţa Sa. Macarie cel Mare, pe care nu-l iubiţi deloc, spune: „Mai jos de în­ţelepciune prin înţelepciunea lor, mai jos de raţiune prin raţiunea lor au putut să înţeleagă amănunţimea sufletului, sau să spună, în ce fel el există, în afară de acei cărora prin Sfântul Duh li s-a descoperit înţele­gerea sau cunoaşterea exactă a sufletului. Dar tu aici gândeşte, chibzuieşte şi dă ascultare, şi auzi ce este el? Acela este Dumnezeu, iar el nu este Dumnezeu; Acela e Dumnezeu, iar el este rob; El este Creatorul, iar el este creatură; Acela este Ziditorul, iar el e făp­tură. Nu este nicio asemănare între esenţa Aceluia şi acestuia”. (Convorbirea 49, capitolul 4. Acest citat este inclus în Cuvânt despre moarte).

Vedem şi în teologia Sfântului Ioan Damaschin o avertizare permanentă, ca duhurile să nu fie puse în aceeaşi categorie cu Dumnezeu, printr-o oarecare greşeală („O înfăţişare exactă a credinţei ortodoxe”. Cartea 1-a, cap. 13, XIV; Cartea a 2-a, cap. 3,12). în cartea a 4-a, capitolul 13, Sfântul Ioan spune: „Bunul, Atotbunul, Preabunul Dumnezeu, fiind numai bună­tate, din bogăţia nemăsurată a bunătăţii Sale, nu a suferit ca bunătatea, adică esenţa Sa, să se afle sin­gură şi nimeni să nu se împărtăşească de El. Pentru aceasta El a creat puterile cereşti gânditoare, apoi lumea văzută şi simţitoare, în sfârşit pe om, din esen­ţă gânditoare şi simţitoare. Şi aşa, tot ce a fost creat de El, prin însăşi viaţa, participă la bunătatea Lui, pentru că El este pentru toţi viaţa, totul fiinţează în El nu numai pentru că El a adus totul din nefiinţare în fiinţare, dar şi pentru că puterea Lui păzeşte şi ţine tot ce a creat El. Îndeosebi iau parte la bunătatea Lui fiinţele vii, atât prin viaţă, cât şi prin împărtăşirea vieţii, şi mai mult fiinţele raţionale, atât din pricinile

375

de mai sus, cât şi pentru că ele au raţiune, căci cele din urmă (adică fiinţele raţionale) sunt puţin mai aproape de El, deşi El este nemăsurat mai sus de toate”.

Greşeală, o greşeală de cea mai mare impor­tanţă recunoaşterea îngerilor ca fiind aceleaşi du­huri ca şi Dumnezeu aparţine tuturor celor care spun că imaterialitatea duhurilor create este nemăr­ginită. Să le atribui duhurilor însuşiri nemărginite în­seamnă să le atribui o esenţă nemărginită. Aceasta îi aduce în cea mai mare dificultate pe materialişti, care cunosc temeinic matematica şi chimia. Atribuirea fi­neţii nemărginite fiinţelor mărginite este un nonsens. Acest nonsens contrazice concluziile de netăgăduit ale matematicii şi rezultatele cercetărilor chimice do­vedite concret. Un matematician şi un chimist, au­zind o învăţătură despre duhuri lipsită de sens, res­ping existenţa duhurilor. Alt răspuns din partea lor nu este cu putinţă, aceştia având nevoie să înţeleagă pentru a se convinge. Iată ce teorie se învecinează cu noul materialism şi îi întinde mâna folosind expri­marea preotului (p. 34).

Dimpotrivă, învăţătura despre duhuri a Bisericii Ortodoxe satisface cerinţa matematicii, care găseşte în obiectele mărginite proprietăţi mărginite, mulţu­meşte cerinţa chimiei, care vede în orice obiect măr­ginit materialitatea lui corespunzătoare. în ce constă materialismul? în principal în respingerea duhurilor. Resping duhurile chiar mulţi care recunosc creştinis­mul. Apoi mulţi resping înomenirea lui Dumnezeu, dar anume pe Dumnezeu îl resping numai uşuraticii. Toţi bărbaţii învăţaţi, care se ocupă de cercetarea le­gilor materiei, care îşi găsesc slava în descoperirea unei părticele din aceste legi, a căror felurime şi mul­ţime sunt nenumărate, conştientizează existenţa acelei

376

Minţi nemărginite, Care a alcătuit aceste legi, ce slujesc ca oglindă, reflecţie, mărturie a acestei Minţi. Dacă scolastica occidentală nu ar fi înjosit creştinis­mul, nu ar fi existat deiştii, sau ar fi fost foarte puţini.

Sfânta Scriptură nu se ocupă niciunde cu rezol­varea în mod special a problemei imaterialităţii du­hurilor, cu toate acestea problema e rezolvată foarte clar, e rezolvată în acel sistem, în care sunt rezolvate multe alte probleme, e rezolvată anume aşa cum o explică Părinţii. Duhul nu are carne şi oase, a spus Mântuitorul, precum Mă vedeţi pe Mine că am (Lc. 24; 39), adică duhurile nu au trup omenesc. Sunt fără trup, ca neavând acest trup, dar nu ca străine de orice trup. Comparaţia: precum (Mă vedeţi pe Mine) este o comparaţie cu trupul omenesc al Domnului. în Evan­ghelia lui Luca se vesteşte că arhanghelul Gavriil a fost trimis de Dumnezeu în Nazaret, că el a intrat la Maica Domnului, că a vorbit cu Ea, că la sfârşitul bu­nei vestiri el a ieşit de la Ea (Lc. 1; 26-38). Iată dependenţa unui înger de spaţiu şi timp!

în Evanghelia lui Marcu se spune că atunci când mironosiţele au intrat în peştera mormântului, în care a fost pus trupul Domnului, au văzut un tânăr, adică un înger, stând în partea dreaptă. Acest tânăr era îmbrăcat în haine albe şi vorbea cu femeile (Mc. 16; 5-6). Iată înfăţişarea îngerului! La altă cercetare a mormântului, mironosiţelor li s-au arătat doi bărbaţi în haine strălucitoare şi au vorbit cu ele (Lc. 24; 4,5). Când Maria Magdalena a venit la mormântul Dom­nului, a văzut doi îngeri în veşminte albe: unul la cap, altul la picioare, unde stătea trupul lui Iisus (In. 20; 12). Iată cea mai exactă definire a raportării îngerului la spaţiu! Când îngerul s-a arătat lui Ghedeon, jude­cătorul Israelului, avea un sceptru în mână, când s-a atins cu sceptrul de jertfa pregătită, jertfa a luat foc

377

(Jud. 5; 21). Când îngerul s-a arătat proorocului min­cinos Valaam, avea o sabie în mână (Număr. 22;31). Câte particularităţi diferite, ce aparţin duhurilor, se descoperă în locurile amintite din Sfânta Scriptură!

Aşa cum reiese din Scriptură că duhurile sunt supuse spaţiului şi timpului, deşi la un nivel nemăsurat mai mic decât noi, la fel ne învaţă şi teologia or­todoxă. Ea spune: „Neobişnuita iuţeală şi repeziciune cu care îngerii se mişcă dintr-un loc în altul dovedeş­te că ei nu sunt strâmtoraţi, asemenea nouă, de for­mele spaţiului şi timpului. Totuşi şi această însuşire îngăduie o mărginire. Sfântul Ioan Damaschin spune din nou: îngerii sunt limitaţi, fiindcă atunci când se află în cer, ei nu sunt pe pământ, şi când sunt trimişi de Dumnezeu pe pământ, nu rămân în cer şi nu pot în acelaşi timp să fie şi să lucreze aici şi acolo”.

Ce vede părintele straniu în învăţătura Marelui între cuvioşi Macarie, când acest părinte, potrivit Sfintei Scripturi, pentru lămurirea exactă a celor neştiutori, înşiră membrele duhurilor, spunând că ei au ochi, mâini şi alte membre, pe care le are omul, înveşmântat în trupul său? Oare mironosiţele şi alţi sfinţi, amintiţi de Scriptură, i-au văzut pe îngeri în chip de tineri şi bărbaţi fără ochi, fără nas, fără mâini? Ce vede părintele straniu în purtarea Sfântu­lui Andrei, când acest bineplăcut al Domnului, aşa cum vesteşte Sfânta Scriptură, spune că îngerul i-a întins mâna? învăţătura Sfântului Macarie este în total acord cu învăţătura Sfintei Scripturi, şi aceasta, după deosebita ei însemnătate, este adusă în Cuvânt despre moarte. Sfântul Macarie spune că îngerii şi sufletele au înfăţişarea lor şi că această înfăţişare este înfăţişarea omului în trupul său (Convorbirea 7). Cu această înfăţişare li s-au arătat îngerii mironosiţelor, apostolilor şi altor persoane, după cum spune Sfânta

378

Scriptură (Facerea 1, 10 şi 10, 30; Jud. 13, 6-10 şi altele). Ce găseşte părintele straniu în povestirea Sfintei Teodora, care a văzut îngerii sub înfăţişare de ti­neri cu chipuri şi păr minunate, în veşminte strălu­cind ca fulgerul, încinşi la mijloc cu brâuri de aur? Ce este straniu aici, când întocmai aşa i-au văzut pe în­geri mironosiţele, după cum spune Evanghelia?

Preotul priveşte învăţătura Sfântului Macarie cu ironie. Cu o ironie şi mai mare el se referă la dovada materialităţii proprii duhurilor, prin povestirile întâl­nite în vieţile unor sfinţi, despre faptul că sfinţii, spu­ne preotul, sau singuri le-au bătut pe duhurile rele sau au fost bătuţi de ele (p. 29). Pentru sporirea iro­niei, preotul a răstălmăcit cuvintele episcopului şi a înfăţişat nevoinţa mucenicească a asceţilor drept o bătaie prostească. în Cuvânt despre moarte citim: „Mulţi dintre ei (sfinţi) au suferit bătăi cumplite de la draci (de exemplu, Antonie cel Mare). Alţii, primind putere de la Dumnezeu, i-au supus bătăii pe îngerii căzuţi (Viaţa Sfântului Andrei, Viaţa Sfintei Muceniţe Iuliania). Preacuviosul Antonie cel Mare a fost de do­uă ori torturat de duhuri, preacuviosul Macarie cel Mare ajunsese asemenea unei umbre de la chinurile crunte, suferite de la duhuri” (Patericul alfabetic).

Lupta cu duhurile în gânduri şi simţiri este pro­prie tuturor creştinilor, care îşi petrec viaţa după le­gile lui Dumnezeu. Lupta vădită este lăsată de Dum­nezeu asceţilor înaintaţi, pentru a-i face capabili de primirea desăvârşirii creştine (Preacuviosul Macarie cel Mare. Cuvântul 7, cap. 14-16; Cuvântul 4, cap. 6-7). îmbrăcaţi-vă, spune apostolul, cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva tru­pului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, îm­potriva stăpânitorilor întunericului acestui veac,

379

împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri (Ef. 6; 12). Cu descrieri ale luptelor de felul acesta sau de alt fel sunt pline vieţile sfinţilor şi operele lor asce­tice. Tonul zeflemitor al preotului în legătură cu această luptă duce la gândul că el nu crede în ea, ase­menea multor înţelepţi ai zilelor noastre.

Este spus mai sus că preotul şi-a asumat o ve­dere unilaterală asupra însemnătăţii cuvintelor „duh” şi „suflet” în Sfânta Scriptură, în contrazicere cu Scriptura, care foloseşte aceste cuvinte în două înţelesuri. În apărarea sa, el spune că numai în două lo­curi Scriptura deosebeşte sufletul de duh (p. 31). Această apărare este neputincioasă. Numai într-un singur loc al Scripturii, Treimea şi unitatea persoane­lor în Dumnezeu sunt exprimate cu deplină claritate şi certitudine (In. 5, 7). Prin aceasta nu este slăbită cu nimic mărturia Scripturii. Preotul pune pe seama Scripturii viziunea sa (p. 32), aşa cum Luther punea pe seama Evangheliei părerile sale. Numind deja acest punct de vedere, care este al său, o părere a Sfintei Scripturi, el spune că „pe temelia Sfintei Scripturi majoritatea Sfinţilor Părinţi îngăduia ima­terialitatea deplină a sufletului şi duhurilor, dar deo­camdată părerea Bisericii despre această problemă încă nu a fost statornicită cu exactitate, iar unii dintre străvechii părinţi şi învăţători îşi îngăduiau să gân­dească un pic altfel”.

Preotul arată spre Iustin, Irineu, Chesarie, care au îngăduit, deşi în expresii nedesluşite, materialita­tea îngerilor şi sufletului (p. 32). într-o notă de două rânduri, el spune că gândul lui Iustin, Irineu şi Che­sarie a fost menţionat de către Sf. Ioan Damaschin în Expunerea exactă a credinţei Ortodoxe. Dar, conti­nuă părintele, cei mai cunoscuţi părinţi şi învăţători ai Bisericii, adevăraţii stâlpi ai credinţei sfântul

380

Ignatie Purtătorul de Dumnezeu, Atanasie cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur şi alţii erau ca­tegoric de părere că îngerii şi duhurile sunt imateria­le. într-o notă despre aceasta, părintele spune că „din pricina numeroaselor locuri, el nu se hotărăşte să aducă citate din aceşti părinţi” (p. 32). Să o facem noi.

Să luăm pentru aceasta viaţa preacuviosului Antonie cel Mare, dat fiind că în descrierea vieţii lui se povesteşte mult despre duhuri. Este scrisă de Sfântul Atanasie cel Mare, patriarhul Alexandriei, un adevărat stâlp al Bisericii. Sfântul Atanasie cel Mare spune: „Antonie spunea despre sine că deseori l-a vă­zut pe diavol aşa cum, prin lucrarea revelaţiei lui Dumnezeu, l-a văzut şi Iov. Ochii lui sunt asemenea privirii luceafărului, din gura lui ies şuvoaie de foc. Părul lui de asemenea împrăştie foc, din nările lui iese fum... (Vita beati Antonii, caput XVI. Patrologia. Tom XXIII). Uneori, când apar, duhurile cântă plăcut; deseori, când citim, răspund asemenea ecoului la ultimele cuvinte (capitolul şi locul citate). Deseori vin noaptea, luând chip de îngeri ai lui Dumnezeu, laudă nevoinţa, se miră de statornicie, făgăduiesc răsplăţi viitoare... Chipul sfinţilor îngeri este plăcut şi liniştit, pentru că ei nu se ceartă, nu strigă, glasul lor se aude mai jos, dar, tăcând şi cu pace, îi comunică inimii bucurie, veselie, nădejde, pentru că Dumnezeu este cu ei, izvorul şi începutul bucuriei... blândeţea lor este în aşa fel, încât dacă cineva, din pricina neputin­ţei omeneşti, se va înfricoşa de strălucirea lor, ei în­dată vor lua această frică de la inimă” (locul citat, capit. XVIII).

Sfântul Ioan Gură de Aur în Comentariul 53 la Evanghelia lui Matei spune: „Cei ce sunt pe patul de moarte, cu mare putere îl zguduie şi privesc cu străş­nicie la cele ce vor veni, când sufletul se străduieşte

381

să se ţină în trup şi nu vrea să se despartă de el, înfricoşându-se de vederea îngerilor ce se apropie. Da­că noi, uitându-ne la oamenii urâţi, ne înfiorăm, atunci care va fi chinul nostru când vom vedea îngerii ce se apropie, puteri înfricoşătoare şi neînduplecate, când vor lua cu ei sufletul nostru şi îl vor smulge de trup”. în tălmăcirea psalmului 41 el spune: „Câţi de­moni umblă prin văzduhul acesta? Câte puteri vrăj­maşe? De-ar fi ca Dumnezeu să le îngăduie să ne arate nouă chipul lor îngrozitor şi dezgustător, oare nu am fi supuşi pericolului de a ne pierde minţile? Nu am pieri oare?” Iată fragmentul din Sfinţii Pă­rinţi, a cărui autenticitate deplină o invocă părintele.

Sfântul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu, după cum spune istoricul Nichifor (Cartea 13, cap. 8), a stabilit cântarea bisericească de două persoane, în urma unei dezvăluiri Dumnezeieşti (nu va fi de prisos ca cititorul să acorde atenţie faptului că Iov, Antonie cel Mare, Ignatie Purtătorul de Dumnezeu au văzut duhurile într-o dezvăluire dumnezeiască), în care el a văzut îngeri cântând în acest fel. (în învăţătura isto­rică despre Părinţii bisericii, preasfinţitul Filaret spu­ne că Sfântul Ignatie, potrivit mărturiei lui Socrate, a introdus cântarea corală în Biserica din Antiohia, imi­tând cântarea cetelor îngereşti (Vol. 1, cap. 19).

Să ne uităm puţin şi în cartea Sfântului Ioan Damaschin, să vedem dacă îşi întemeiază cu rigoare învăţătura sa despre duhuri şi suflet pe lucrările lui Iustin, Irineu şi Chesarie. în capitolul despre îngeri, Sfântul Ioan Damaschin apelează la Atanasie cel Mare, Teodorit şi Nemezie. Scriitorii prezentaţi de părinte nu sunt pomeniţi nicidecum (Cartea 2, cap. 3). în capitolul despre om, în care este înfăţişată în­văţătura despre suflet, Damaschin apelează la Atana­sie cel Mare, Grigorie Purtătorul de Dumnezeu, Maxim

382

Mărturisitorul şi Nemezie, iar despre scriitorii prezentaţi de părinte, nici pomeneală (Cartea a 2-a, cap. 12).

în „Teologia” ortodoxă se spune, într-o contra­zicere fermă cu ceea ce scrie părintele, că Sfinţii Pă­rinţi înţeleg imaterialitatea îngerilor într-un sens li­mitat. De unde această contrazicere în referinţa la Sfinţii Părinţi? Din cauză că numai citind şi studiind cu atenţie scrierile Părinţilor se face lămurită părerea lor exactă despre duhuri, despre care ei, ca şi Scrip­tura, vorbesc ca despre nişte fiinţe imateriale în ex­presii generale, fără să se oprească la stabilirea nive­lului lor de imaterialitate şi vorbind câteodată în aşa fel încât părerea lor se descoperă cu limpezimea ne­cesară rezolvării întrebării de faţă.

(De exemplu, Sfântul Vasile cel Mare spune în Despre aceea că Dumnezeu nu este pricină a răului: „în ceea ce priveşte esenţa diavolului, aceasta e ima­terială, potrivit cuvintelor apostolului: Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui,...ci împotriva duhurilor răutăţii (Ef. 6, 12). Locul înce­putului lor este în văzduh, aşa cum a spus iarăşi apostolul: potrivit stăpânitorului puterii văzduhului (Ef. 2, 2)”. Este evident că Sfântul Vasile îl numeşte pe diavol imaterial în comparaţie cu noi, care avem trup şi sânge, şi arată locul lui, care este caracteristic numai fiinţelor limitate, supuse spaţiului şi timpului. Mai departe, în aceeaşi lucrare, Sfântul Vasile spune că hoarda demonilor supuşi împăratului lor se află în văzduh, că prin cuvântul „văzduh” trebuie să se aibă în vedere tot spaţiul care se află între cer şi pământ).

Fragmentul din lucrările lui Atanasie cel Mare, prezentat de noi într-o formă destul de restrânsă, es­te singurul din operele lui în care duhurile sunt des­crise atât de clar. Foarte, foarte puţini părinţi, chiar

383

dintre părinţii ascetici, au pătruns într-o explicaţie amănunţită a duhurilor şi sufletului. Primul loc între aceştia îl ocupă Macarie cel Mare. El are o enormă în­semnătate pentru asceţi şi, prin bogăţia neobişnuită a darurilor harismatice cu care a fost înzestrat acest plăcut al Domnului, o autenticitate deplină. El a fost părintele părinţilor, învăţătorul sfinţilor şi al preacuvioşilor.

Să ne întoarcem la recenzie. Sprijinindu-se atât de corect pe Sfânta Scriptură, referindu-se atât de reuşit la Sfinţii Părinţi, stâlpii bisericii, abătându-se atât de „cuviincios” de la citate, ascunzându-l atât de iscusit pe părintele Ioan Damaschin într-un fragment abia vizibil, clevetindu-l, cu sentimentul de triumf al învingătorului, preotul, ţinând în mână nemiloasa secure a justiţiei, cea mai dibace, înarmată cu cunoş­tinţele necesare cenzurii, îl judecă pe însuşi preacu­viosul Macarie cel Mare ca pe un învinuit şi deconspirat, punând la judecata sa întrebarea: „Cum de Sfântul Macarie cel Mare a putut să-şi asume un mod de a gândi atât de contradictoriu cu înţelesurile celor mai mari părinţi ai creştinismului?” (p. 32). Această întrebare este rezolvată astfel de către preot: „Con­vingerea despre materialitatea sufletului şi a duhuri­lor o putea găsi la fraţii de la schit, printre care era foarte răspândită, însuşindu-şi-o.” (p. 33).

Noi, din partea noastră, găsim de cuviinţă, mai întâi să observăm că, în timpul călătoriei lui Macarie cel Mare în pustie, aceasta nu era locuită de monahi, că el vieţuia acolo ca pustnic, abia mai târziu pustia aceasta populându-se de cei ce veneau la el şi de asceţii care s-au încredinţat îndrumării lui, şi nu de persoane care ar fi fost capabile să-l îndrume pe el. El era numit Dumnezeul pământesc, la o atât de înaltă desăvârşire ajunsese. Făcătorii de minuni erau sub

384

ascultarea sa absolută. Găsim de cuviinţă, în al doilea rând, să-l întrebăm pe însuşi Macarie cel Mare, de unde a adoptat învăţătura despre duhuri şi suflet? „De la Duhul Sfânt”, răspunde Macarie cel Mare. „Rari, spune el, chiar dintre sfinţi, sunt cei care se învrednicesc de această cunoaştere experimentată şi în acelaşi timp harismatică. Ea (cunoaşterea) este avuţia celor mai desăvârşiţi creştini.” (Convorbirea a 7-ea). Cuvintele adevărate ale Sfântului Macarie se află în Cuvânt despre moarte. Prin harul dumneze­iesc al Părinţilor a fost dezvăluit ceea ce, peste cinci­sprezece veacuri, a descoperit şi ştiinţa.

Polemica împotriva materialităţii duhurilor, proprie lor, polemică pe care părintele o recunoaşte întemeiată pe Sfânta Scriptură şi pe Sfinţii Părinţi, el o încheie cu o informaţie căreia se străduieşte să-i dea importanţa extraordinară a informaţiei ce era as­cunsă până atunci în neştiinţă. Se ascundea în neşti­inţă nu faţă de oricine, ci faţă de întreaga Biserică Or­todoxă. El spune: „în sfârşit, Biserica, găsind această părere neîntemeiată, la al Şaptelea Sinod Ecumenic, al Doilea de la Niceea, la a patra reuniune, a procla­mat imaterialitatea îngerilor şi a sufletului” (p. 33).

Unde se găseşte această hotărâre a Sinodului al Şaptelea Ecumenic, şi oare cu acest caracter pe care îl exprimă părintele? Aceasta nu se găseşte în canoa­nele Sinodului al Şaptelea Ecumenic, aceasta nu se găseşte în întreaga culegere de reguli ale sinoadelor ecumenice şi locale şi ale Sfinţilor Părinţi, reguli du­pă care se călăuzeşte Biserica de Răsărit şi care sunt publicate de Sfântul Sinod129. Aceasta nu se găseşte în descrierea lucrărilor Sinodului din istoria bisericească

129 Cartea regulilor Sfinţilor Apostoli, a Sfintelor Sinoade ecu­menice şi locale şi a Sfinţilor Părinţi, 1839.

385

a preasfinţitului Inochentie130, aceasta nu se găseşte în istoria bisericească a lui Fleury131, în care a patra reuniune e descrisă foarte amănunţit. Fleury face următoarea observaţie în capitolul despre aceas­tă reuniune: „Se pare că printre numeroşii episcopi care au participat la Sinod, nu a fost niciunul destul de experimentat în critică, pentru că Sinodul a adop­tat multe lucrări false. Acest fapt nu are nicio influen­ţă asupra hotărârii Sinodului, pentru că aceasta este îndeajuns de statornicită pe lucrări autentice” (vol. 3, cap. 32). Subiectul Sinodului a fost restabilirea cinsti­rii icoanelor, canoanele Sinodului ajungând doar până la eparhia bisericească.

De unde a luat preotul informaţia pe care a prezentat-o? Probabil că din lucrările despre Sinod ale scriitorului străin şi neortodox Labbeu, în limba latină. Dacă e aşa, atunci informaţia exprimată netemeiîic, nu are pentru noi nicio greutate. Pentru a avea greutate, mai ales acea greutate adăugată de către pă­rinte, este nevoie ca informaţia să fie înfăţişată exact, adevărat, corect. Oare într-adevăr sinodul a respins învăţătura Preacuviosului Macarie cel Mare, Preacuviosului Casian din Roma, sfântului Ioan Damaschin? Oare într-adevăr Sinodul a găsit, aşa cum a găsit preotul, că aceşti Sfinţi Părinţi îi contrazic pe alţi Sfinţi Părinţi? Oare într-adevăr Sinodul a făcut nişte xtrageri din aceşti Sfinţi Părinţi, cum s-ar fi făcut la toate Sinoadele şi cum s-ar fi făcut la acest Sinod în privinţa cinstirii icoanelor: a confruntat o învăţătură cu altă învăţătură şi pe temelia acestei confruntări a

130 Inochentie (Smirnov I.D.), Schiţa istoriei bisericeşti din vremurile biblice până în sec. XVIII, spre folosul tinerimii du­hovniceşti, 1817.

131 Fleury, C. Histoire du christianisme (connue sous le nom d’eclesiastique) Vol. 1-6, Paris, 1836-1837.

386

dat o hotărâre, prin care s-a lămurit o nedumerire bi­sericească de şapte secole? Oare într-adevăr această hotărâre foarte importantă, dacă ea s-ar fi dat, ar fi fost necunoscută în Rusia? Dacă ea ar fi existat în­tr-adevăr, atunci „Teologia” Sfântului Ioan Damas­chin, numită îndeobşte învăţătura Părinţilor, nu ar fi fost primită nicidecum în îndreptarele didactice nici de către Biserica Rusă, nici de către Biserica Greacă. Aici se ascunde un fals. Dacă s-a spus ceva despre imaterialitatea duhurilor, s-a spus aşa cum s-a măr­turisit întotdeauna în Biserică. Dimpotrivă, cartea Sf. Ioan Damaschin Expunerea exactă a credinţei ortodoxe132 este tipărită prin hotărârea Sfântului Sinod.

în prefaţa cărţii se spune: „Sfântul Ioan Damas­chin este unul din marii învăţători ai Bisericii, ale cărui lucrări şi nevoinţe au fost dedicate folosului contemporanilor săi şi au fost mântuitoare şi vor fi pentru următoarele generaţii de copiii ai Bisericii lui Hristos... Sfântul Ioan Damaschin explică adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu prin însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, dar împreună cu aceasta cheamă în aju­tor şi raţiunea sănătoasă, luminată de lumina revela­ţiei, iar în alte situaţii, cel mai adesea repetă cuvintele învăţătorilor înaintaşi ai Bisericii... Cartea despre credinţa ortodoxă alcătuieşte o comoară de gânduri ale Părinţilor despre subiectele credinţei. Sfântul Ioan Damaschin a unit laolaltă toate definiţiile patericale şi soborniceşti ale dogmelor credinţei şi nu doar că a adunat cugetări ale Părinţilor, dar a pătruns cu o vedere perspicace în însuşi duhul învăţătorilor credinţei, a deschis adâncurile duhului învăţătorilor profunzi ai credinţei din diferite timpuri.”.

132 Ioan Damaschin. Expunerea exactă a credinţei ortodoxe, Moscova, 1844.

387

Scrierile Sfântului Macarie nu au fost cunoscute de Sfântul Ioan Damaschin, fapt care se putea în­tâmpla uşor în acea vreme când tipărirea cărţilor nu exista încă. Cel puţin, Ioan Damaschin nu a apelat ni­ciodată la ele şi nu se vede că ar fi împrumutat din ele învăţătura sa. în expunerea sa sunt arătaţi de către el părinţii amintiţi mai sus, mai ales acei pe care preo­tul (Matveevski) îi numeşte cei mai mari. (Până acum nu am auzit de o asemenea divizare. Biserica îi nu­mea mari pe acei sfinţi care i-au depăşit pe alţii prin nevoinţele lor. Astfel erau unii dintre sfinţi, dintre mucenici, dintre călugări. între darurile Sfântului Duh nu există conflictul pe care îl introduce părin­tele, deşi aceste daruri sunt diferite, aşa cum nu este gâlceavă între mădularele trupului, deşi slujirea lor este diferită. Aceasta ne învaţă Sfânta Scriptură (Cor. 12; 4-30).

în lucrările lor sfinţii mai ales au dezminţit în­văţăturile mincinoase ale vremurilor lor şi au transmis moralitatea care este ziditoare pentru toţi creşti­nii. Dimpotrivă, scriitorii asceţi nu se ocupă cu cerce­tarea dogmelor credinţei şi transmit regulile de mo­ralitate şi nevoinţă, trebuincioase doar pentru asceţi. Cei mari printre călugări au fost, prin izbânda lor ha­rismatică personală, mai presus decât cei mari prin­tre sfinţi. Aceasta este părerea lui Grigorie Teologul şi a altor Părinţi. Folosul pentru Biserică, adus de către sfinţii luminători este mai amplu).

Lucrările preacuviosului Macarie cel Mare au fost întotdeauna recunoscute de Biserică drept cea mai înălţătoare creaţie ascetică. Ele conţin învăţătura despre creştinismul desăvârşit. Scriitorii asceţi ai vre­murilor următoare vorbesc despre ele cu un mare respect şi apelează la ele cu toată încrederea. Convor­birile lui au fost traduse de două ori la Academia Duhovnicească

388

din Moscova. Cuvintele, unde se află de asemenea învăţătura despre duhuri, sunt tipărite cu binecuvântarea Sfântului Sinod.133

Sfârşind polemica despre materialitatea duhurilor pe baza Sfintei Scripturi şi Sfinţilor Părinţi, preo­tul trece la polemica pe baza ştiinţei şi a propriilor chibzuinţe. Este curioasă şi gândirea filosofică a au­torului, spune preotul (p. 29). Îi lăsăm să citească această gândire pe toţi care doresc, şi în Cuvânt des­pre moarte, şi în recenzia preotului. Preotul nu a aflat însemnătatea articolului pe care îl critică. Aceas­ta e un extras din teoria matematică a infinitului, despre mărimile finite, despre raportul lor cu infi­nitul, despre raportul reciproc dintre ele, şi nu este nicidecum o închipuire samavolnică. Este minunată teoria ştiinţei pozitive a matematicii: această teorie deschide cele mai înalte noţiuni, către care nu se poa­te ajunge pe altă cale decât prin studierea temeinică a matematicii. Pentru a explica întrucâtva pentru toţi şi fiecare, în ce fel noţiunile abstracte se pot reda mai comod, mai amănunţit, mai exact prin cifre decât prin cuvinte, vom arăta spre obiceiul îndeobşte admis în instituţiile de învăţământ de a reda prin cifre apti­tudinile, sârguinţă, succesele la învăţătură, starea moralităţii.

Să mai facem o aplicare din această teorie pe imaterialitatea relativă a duhurilor. Pentru aceasta să luăm raportul numerelor la capacitatea omului de a calcula. Toate numerele pot fi calculate, pentru că se pot face calcule cu orice număr, aceasta fiind însuşirea

133 Macarie Egipteanul. Convorbiri duhovniceşti preafolositoare despre desăvârşire pentru creştinii cuviincioşi, ale Preacuvio­sului Părintelui nostru Macarie Egipteanul, numit Cel Mare, 1820.

389

lor inalienabilă. Dar numerele calculabile, atin­gând valori imense, devin incalculabile pentru om, din pricina imposibilităţii omului de a le calcula. în acest fel, numerele calculabile pot fi în acelaşi timp şi necalculabile.

Asemănător acestui fapt, duhurile imateriale în relaţie cu omul sunt totodată materiale în raport cu ele însele. Această demonstraţie este neobişnuit de puternică, pentru că treapta imaterialităţii duhurilor, prin caracteristica matematicii, poate fi redată cu de­plină precizie printr-un număr. Fiind redată printr-un număr, această (treapta imaterialităţii) primeş­te însuşirea inalienabilă a limitării, după legea clară, absolută a matematicii. Mai departe, toate numerele atât de diferite între ele, sunt egale în faţa infinitului, pentru că diferenţa dintre un număr infinit şi orice număr, cât ar fi de mare, este infinită. Infinit, cu de­plină constanţă şi exactitate, imposibil de redat în cu­vinte, este înfăţişat Dumnezeu. Cu aceeaşi exactitate a numărului este redată însemnătatea diferită a fiin­ţelor. Aşadar, diferenţa dintre Dumnezeu şi toate creaturile, fără excepţie, care diferă atât de mult între ele şi (care se depăşesc atât de mult una pe alta) sunt superioare una faţă de alta, este infinită. Oare teolo­gia nu spune acelaşi lucru, ceea ce explică matemati­ca prin concluziile sale, de un pozitivism neîndoielnic potrivit caracteristicilor mijloacelor prin care s-a do­bândit cunoaşterea?

Preotul care este împotriva extraselor din ştiin­ţa pozitivistă îşi etalează cugetările sale filosofice (p. 33). Aceste cugetări conţin în ele câteva întrebări, a căror rezolvare aparţine fizicii şi chimiei. Chiar din aceste întrebări se vede că cel ce le-a pus nu a luat cu­noştinţă de aceste ştiinţe. Este greu să cugeţi despre materie fără ajutorul ştiinţelor, care o explică. Părintele

390

înţelege materia în acel sens grosolan şi limitat, în care era înţeleasă până la apariţia chimiei la sfâr­şitul secolului trecut, până la acele succese gigantice pe care le-a făcut această ştiinţă după apariţia ei. Ma­teria poate fi imponderabilă, contrar părerii părinte­lui. Ea poate să nu fie supusă simţurilor noastre, con­trar acestei păreri. Foarte des, aproape niciodată, ea nu-şi păstrează însuşirile sale atunci când suferă schimbări. Ce înseamnă greutatea unei substanţe? Este gradul de atracţie către pământ, pentru că greu­tatea este forţa de atracţie a pământului, cu care pă­mântul atrage la sine corpurile care îi aparţin. Astfel, aerul poate fi cântărit pentru că are greutate, şi nu pentru că el se cântăreşte în aparate fizice, aşa cum crede părintele. Chiar dacă nu s-ar fi inventat mijlo­cul de cântărire, aerul tot ar fi avut însuşirea de a pu­tea fi cântărit.

Dimpotrivă, lumina este numită în chimie ma­terie imponderabilă. Lumina cu care e luminat pământul aparţine soarelui, şi care este raportul ei faţă de puterea de atracţie a pământului şi dacă aceasta există, noi nu ştim. Între timp, lumina acţionează pe pământ ca o materie: se descompune asemenea cor­purilor pământeşti şi produce culoare. Culorile, pă­rinte, provin de la dispersia luminii, şi nu de la acţiu­nea aerului, cum v-aţi închipuit dumneavoastră. Ace­eaşi materie, având condiţii diferite, poate avea însu­şiri diferite: astfel apa are însuşiri diferite în interac­ţiuni diferite cu metalele. Apa are unele însuşiri când este sub formă de gheaţă, altele când se află în stare lichidă, şi altele, când trece în forma vaporilor.

Chimia a realizat cele mai fine descompuneri ale materiei, ea vede clar că gradul de descompunere a materiei ar fi putut continua, dar omul, din cauza limitării capacităţilor sale, nu poate realiza la un grad

391

mai complex descompunerea, care ar fi posibilă dato­rită însuşirilor materiei. El se opreşte. Aşa cum nume­rele, atingând valori uriaşe, devin pentru el necalcula­bile, aşa şi materia, în descompunerile sale cele mai înalte, este inaccesibilă pentru el, este de neatins şi pentru simţurile sale trupeşti, şi pentru înţelegerea sa.

Deşi chimia numeşte unele substanţe elementa­re, le denumeşte astfel deoarece acestea nu se mai descompun şi nici nu se vede vreo posibilitate de a fi descompuse. în urma cunoaşterii dobândite prin ex­perienţă, transmisă de ştiinţă, în care întotdeauna experimentul merge alături de raţionament şi care recunoaşte ca fiind corect numai acel raţionament ca­re a fost supus experimentării, noi ajungem la con­cluzia că materia, în starea cunoscută nouă, nu poate fi subordonată simţurilor noastre, iar în alte situaţii putem să fim noi supuşi acţiunii ei şi totodată să nu înţelegem deloc acest fapt.

Acestea sunt relaţiile noastre cu materia neînsu­fleţită. Ce să spunem despre raporturile noastre cu forţa organică (vie) cu ajutorul căreia trăiesc plantele, iar animalele trăiesc, simt, acţionează? Forţa organi­că viaţa corpurilor este absolut de neînţeles pen­tru om. Cu atât mai mult este de neînţeles viaţa sufle­tului omenesc, şi mai cu seamă viaţa duhului ome­nesc. în Cuvânt despre moarte este spus ceea ce e dezvăluit de Sfânta Scriptură şi de Sfinţii Părinţi, sunt adunate câteva informaţii dobândite de ştiinţă şi experienţă. Experienţa cea mai de seamă este trecută sub tăcere. Fiindcă despre ea s-a pus întrebarea în recenzie, vom răspunde la ea acum. Preotul întreabă: „Atunci când i se taie trupului o mână sau un picior, ce se întâmplă cu mădularul corespunzător sufletu­lui?” (p. 34). Răspundem: din experienţe se cunoaşte că acest mădular rămâne la locul său. Cei lipsiţi de

392

mâini şi picioare simt vădit lipsa acestor mădulare şi a capacităţii de a le folosi, capacitate care rămâne inactivă din cauza înlăturării armei sale mădularul trupesc.

1) Preotul spune: nu ştim, oare îngerii şi suflete­le ocupă loc în spaţiu (p. 34)? Aceasta se vede cu toată limpezimea din fragmentele aduse ca exemple din Evanghelie şi din învăţăturile Părinţilor Bisericii. Când îngerii stăteau în peştera-mormânt, în care fusese pus trupul Domnului, atunci ei ocupau spaţiul cunoscut. Ce este mai simplu şi mai clar de atât? Sufletul fiecărui om în timpul vieţii lui ocupă spaţiul, limitat de trupul său, din trup el nu iese. Ce este mai simplu şi mai clar de atât? Scriptura numeşte trupul colibă (casă), adică locul vieţuirii trupului (2 Petru 1, 13). învăţătura „Teologiei” despre acest subiect deja am prezentat-o.

2) Preotul spune: „Dacă atribuiţi o cât de mică materialitate sufletelor şi duhurilor, atunci trebuie să le refuzaţi prelungirea veşnică a vieţii lor” (p. 34). Da! în „Teologia”, citată de noi de atâtea ori, se spune: „îngerii sunt dăruiţi cu nemurire”. De fapt, îngerii sunt nemuritori, potrivit cuvintelor Sfântului Ioan Damaschin, nu prin fire, ci prin har, căci tot ce are început prin fire, are şi sfârşit” (cap. 97, p. 97). La în­vierea şi înnoirea cu har, şi trupurile noastre, rămâ­nând trupuri, vor fi nemuritoare. Omul este creat nemuritor şi după trup. Dacă trupurile noastre sunt create nemuritoare, dacă la înviere ele vor fi din nou nemuritoare, atunci de unde a luat părintele replica sa? Desigur, din ideile greşite şi vechi despre materie pe care şi le-a însuşit, împrumutate din scolastica occidentală, iar noţiunile ştiinţei contemporane le-a pus în arhivă, ca fiind bune doar pentru istoria ştiin­ţei. Contrazicând ştiinţa, părintele totodată contrazice

393

şi învăţătura Bisericii Ortodoxe, contrazice „Teo­logia” după care se învaţă în toate seminarele şi care ar trebui să-i fie cunoscută.

3) Preotul spune: „în sfârşit, şi aici e marea gre­utate: cum va explica autorul, urmând materialitatea sufletului, toate manifestările libere şi raţionale acţiunile gândului, simţului, dorinţei?” (p. 34). Foarte simplu şi uşor. Doar corpul are simţămintele sale, ca­re diferă complet de materialitatea corpului, rezultând totuşi din aceasta. Asemănător acestui fapt, şi simţămintele şi mişcările sufletului se deosebesc de esenţa lui. Puterea organică, viaţa, este de neatins pentru înţelegerea omenească, cum se spune mai sus, potrivit precizării ştiinţei: aceasta este de neînţeles într-un viermişor, într-o muscă. Cum se mişcă ei? Cum simt? Cum acţionează? Este de neînţeles în cor­pul omenesc, cu atât mai mult e de neînţeles în suflet, şi mai de neînţeles este în duh. Cum se naşte un gând? Cum zboară el liber prin lume, în acelaşi timp aflându-se în minte? Ce relaţie are mintea cu inima, care prin simţirile sale se pune în concordanţă cu gândurile?

Acţiunea sufletului asupra trupului este clară. Trupul simte această acţiune în tot cuprinsul lui. Când sufletul iese din trup, încetează acţiunea lui asupra trupului. Sunt şi acţiuni ale duhurilor asupra trupurilor omeneşti şi în genere, asupra materiei. Aşa a amuţit Zaharia de la acţiunea îngerului asupra lui (Lc. 1, 20-22), aşa a luat foc jertfa lui Ghedeon de la atingerea sceptrului pe care îl ţinea în mână îngerul care i s-a arătat, aşa s-a atins îngerul de încheietura coapsei lui Iacov şi i-a vătămat lui Iacov încheietura coapsei, pe când se lupta cu el (Facerea 3252 135). Aşa îngerii în Sodoma, întinzând mâinile, l-au tras pe Lot înăuntrul casei şi au încuiat uşile casei, iar pe oamenii

394

care s-au adunat la uşile casei, i-au orbit. Aşa se spune în a doua carte a Regilor (24,16-17), în descrierea ciumei: Şi şi-a întins îngerul Domnului mâna asupra Ierusalimului ca să-l pustiiască, dar I s-a făcut milă Domnului şi a zis îngerului care ucidea po­porul: „Destul! Opreşte-ţi acum mâna!” îngerul Domnului se afla atunci la aria lui Aravna Iebuseul. Şi văzând David pe îngerul care lovea poporul a zis către Domnul. Aşa îngerul l-a răpit pe Filip de pe drumul din Ierusalim spre Gaza şi l-a aşezat pe el în Azot (Fapte 8, 39), aşa îngerul l-a lovit pe apostolul Petru în coastă, aşa, prin lucrarea îngerului au căzut lanţurile de pe mâinile lui Petru (Fapte 12, 7)

Şi despre acţiunea demonilor se pomeneşte în Scriptură: satana a legat-o cu o boală grea pe o femeie, vindecată de Dumnezeu (Lc. 13;16), asupra drep­tului Iov el a abătut o boală grea (Iov 2; 7), demonul o iubea pe Sara, fiica lui Raguel, îi omora soţii, a fugit în Egipt când a mirosit fumul (fumul este material), a fost legat de un înger (Tobit 6; 7-8). Cele înfăţişate aici despre duhuri, din Sfânta Scriptură, sunt înfăţi­şate cu o asemănare absolută şi de către Sfinţii Pă­rinţi. Pentru cei care nu înţeleg sau înţeleg puţin ma­terialitatea neînsufleţită, cu atât le este mai de neîn­ţeles esenţa şi însuşirea duhurilor create.

Explicaţia prin cuvinte este zadarnică acolo un­de este nevoie de o explicaţie din ascetism. Biserica îi cântă înţeleptului său: „Lucrarea ai dobândit fiind în­sufleţit de Dumnezeu, spre vederea celor înalte” (tro­parul unui Sfânt Mucenic). Tuturor celor care au cu­noştinţe teologice după literă şi care s-au hotărât să judece scrierile ascetice numai pe această bază, le es­te de folos să acorde atenţia cuvenită următorului loc minunat din lucrările unui scriitor bisericesc contem­poran de-al nostru: Prosper de Aquitania, unul din

395

înflăcăraţii cititori ai lui Augustin. în 432 a supus unei cercetări aspre gândurile (Preacuviosului) Casian, sau, cum s-a exprimat el, „interlocutorului”. Dar Ca­sian şi-a întemeiat gândurile sale pe experienţa oa­menilor, „petrecându-şi treptele vieţii duhovniceşti cu atenţie, şi, avându-l în vedere pe Augustin, obser­va, că harul poate fi apărat mult mai puţin prin cu­vintele declamatoare, întrecerile de flecăreală, silo­gismele dialectice şi elocinţa lui Cicerone, decât prin exemplele asceţilor egipteni” (învăţătura istorică despre Părintele Bisericii Filaret, arhiepiscopul Cernigovului, Vol. 3,1859).

Biserica Occidentală nu-l iubeşte pe Casian din multe motive, socotindu-l printre eretici, aşa cum se spune în Cuvânt despre moarte. Dar Biserica Răsări­teană îl cinsteşte între sfinţi, şi încă printre aceia ca­re, datorită scrierilor sale, merită o stimă şi o încre­dere deosebită a fiilor Bisericii (Scara. Cuvântul 4). Scriitorul pomenit de noi spune în acelaşi articol: „Casian apără dreptatea căii de mijloc, între calea lui Augustin şi calea lui Pelagius, şi Biserica Răsăriteană nu a încuviinţat niciodată extremele lui Pelagius şi ale lui Augustin”.

4) în al doilea comentariu (p. 32) părintele în­treabă cu naivitate din ce timpuri gazele, vaporii, ae­rul, vântul, respiraţia omenească au încetat să mai fie numite duh? Deşi acest fapt este cunoscut de oricine care ştie istoria chimiei, nedorind să lăsăm referatul incomplet, răspundem: la sfârşitul veacului trecut, atunci când pe neaşteptate s-a născut o nouă ştiinţă chimia, mai ales din momentul în care aerul a fost descompus în oxigen şi azot de către contele Lavoi­sier, şi prin aceasta căzând din calitatea de element primar în aceea de compus, de la duh spre materie, în bucuria ajunsă la frenezie, pricinuită de descoperire,

396

care trebuia să schimbe toate noţiunile oamenilor despre materie, contele alerga pe străzile Parisului şi striga: am descoperit, am descoperit! Atunci s-au spulberat toate noţiunile păstrate de omenire la loc de cinste de-a lungul a mii de ani, noţiunile despre cele patru elemente şi alte invenţii şi presupuneri, ca­re înlocuiau cunoştinţele precise, din pricina lipsei acestora. (Expunerea exactă a credinţei Ortodoxe, Cartea a 2-a, cap. 8,9,10).

Cu încântare şi respect se citesc declaraţiile menţionate aici şi altele asemenea aparţinând prun­ciei ştiinţei, ca rezultate ale primelor încercări ale minţii omeneşti, dar urmarea lor în ziua de azi ar fi ridicolă, fără sens. înaltelor noţiuni ale cinstitei anti­chităţi, care erau socotite adevăr de neatins dar nu au niciun temei, le aparţine şi cunoscuta idee a simplită­ţii lucrurilor şi fiinţelor. După descompunerea aeru­lui, prin succesele repurtate de chimie, susţinută de matematică, ideea despre simplitate a căzut. Simplu, adică infinit de fin, străin de orice complicaţie, poate fi numai infinitul. în rândul cunoştinţelor înalte ale părintelui se pare că intră şi defuncta teorie a simpli­tăţii în cele finite. Conducându-se după această idee, scolasticii declarau simplitatea duhurilor la aceeaşi treaptă cu Dumnezeu. De aici şi începutul materialismului cu dezvoltarea lui de acum: scolastica teologi­lor occidentali s-a dovedit slabă în lupta contra lui, s-a dovedit slabă din acea pricină, că a fost înteme­iată pe raţiune şi învăţături omeneşti, ce au respins învăţătura Duhului, care i-a nesocotit din cauza mândriei lor.

Noi deja am spus că părintele Matveevski nu se alătură învăţăturii înfăţişate de episcopul Ignatie des­pre acea însuşire a raiului de a fi simţit. De altfel, pă­rintele nu se străduieşte foarte tare să respingă această

397

învăţătură şi în recenzia sa îi dedică un mic paragraf. „După ce, aşa începe el acest paragraf, autorul Cuvântului despre moarte a presupus mate­rialitatea sufletului şi duhurilor, nu este de mirare că el a îngăduit şi simţirea raiului: doar sufletele mate­riale, despărţindu-se de trupuri, au nevoie de o aşe­zare materială”, (p-34) Foarte corect. Citim în „Teo­logie”: „Pentru duhuri (sfinţii îngeri) trebuie să existe undeva lumea lor aparte, ce ocupă un loc cunoscut în univers, care se numeşte în Sfânta Scriptură al treilea cer (2 Cor. 12, 2) şi cerul cerurilor. (3 Regi 8, 27)”.

Aceleaşi trebuiesc socotite şi despre sufletele oameni­lor sfinţi plecaţi de aici. Părintele spune: „Biserica nu a spus deschis ce înseamnă raiul şi unde se află el”. Este adevărat oare?

Sfânta Scriptură spune fără ocol: Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit (Facerea 2; 8). Ea vorbeşte despre pomii raiului (Facerea 2; 16-17; 3; 2-3; 7; 22). Ea vesteşte despre folosirea roadelor din rai ca hrană de către oamenii care se aflau în trup, prin urmare, mâncau şi hrană materială. Aşa a recunoscut întotdeauna şi Biserica, fără a se în­grijora să alcătuiască migălos expresii atât despre loc, cât şi despre materialitatea raiului, neînţelese pentru noi în starea noastră de acum. în Cuvânt despre moarte sunt citaţi părinţi şi amintite vieţi de sfinţi, care întăresc şi explică întrucâtva ceea ce spune Scriptura.

Părintele este dezorientat din pricina noţiunilor sale învechite despre materie. El recunoaşte materia numai în lumea văzută, după hotarele simţămintelor noastre trupeşti, el are nevoie de o lipsă neîndoielni­că a materiei, potrivit ideii învechite despre materie.

Tot ce este mărginit este material, spune afirmativ ştiinţa, care nu poate primi dezminţirile aduse de ignoranţă,

398

înaintea adevărurilor de netăgăduit dobân­dite. Cel care respinge materialitatea în mărginire es­te înaintea judecăţii ştiinţei, ori un nihilist hotărât ori numai un deist.

Ideea că duhurile create şi lumea nevăzută pen­tru noi sunt ceva categoric abstract este egală cu res­pingerea existenţei lumii nevăzute şi a duhurilor cre­ate. (La învierea lor oamenii se vor desfăta în trupu­rile lor de bucuria raiului! La învierea lor oamenii se vor chinui în trupurile lor în iad! Focul iadului este pregătit pentru duhurile căzute: acest foc îi va arde şi pe oameni în trupurile lor, şi pe duhurile fără trup. De asemenea, desfătările raiului vor fi aceleaşi şi pen­tru duhuri şi pentru oameni. în viaţa aceasta, până la înviere, oamenii se desfată în rai şi se chinuie în iad numai cu sufletele lor fapt adeverit de Sfânta Scrip­tură cu toată limpezimea şi simplitatea de care e ne­voie pentru o înţelegere curată şi o primire dreaptă, cum spune despre bucuria veşnică şi despre chinul veşnic Sfântul Tihon al Voronejului. Pentru o aseme­nea înţelegere este nevoie de recunoaşterea materia­lităţii caracteristice lumii nevăzute de ochii noştri trupeşti. Existenţa a ceva limitat şi în acelaşi timp cu totul imaterial este un nonsens.

în acelaşi paragraf scurt se vede locul aflării ia­dului (p. 35). Preotul, citând cuvintele episcopului: învăţătura potrivit căreia iadul se află înăuntrul pă­mântului, este învăţătura bisericii, pune o întrebare: „Dar unde oare, în ce carte simbolică, în ce cateheză este exprimată această învăţătură?” Ţinând seama de importanţa deosebită a întrebării prin care părintele se străduieşte să desfiinţeze părerea episcopului, care are şi ea importanţa ei, este nevoie să cercetăm în ce mod unul a ajuns la părerea sa, iar celălalt la respin­gerea acestei păreri printr-o întrebare care te sileşte

399

să presupui, că părerea este alcătuită fără niciun te­mei. Locurile din Sfânta Scriptură şi mărturiile Sfin­ţilor Părinţi, într-un număr mare, neconţinând nimic îndoielnic, dimpotrivă, având cel mai clar şi precis sens, pe care episcopul şi-a întemeiat părerea sa, se pot vedea în Cuvânt despre moarte.

Preotul numeşte locurile citate din Sfânta Scrip­tură, foarte îndoielnice şi, pentru a-l atrage spre pă­rerea sa pe cititor, el scrie într-un comentariu: „De exemplu, ce fel de dovadă este: căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Facerea 3;19)? Cititorul îşi dă seama ce sens dă autorul ultimelor cuvinte” (p-35).

Necuviincios, foarte necuviincios este înfăţişat episcopul şi în ceea ce priveşte înţelepciunea, şi în ceea ce priveşte buna-credinţă. Să repetăm cuvintele părintelui: „Ce fel de dovadă este aceasta?!” şi să le completăm: „Dacă aceasta ar fi fost prezentată singu­ră?”. în Cuvânt sunt citate locuri neîndoielnice din Scriptură, care nu au trebuinţă de nicio explicaţie, ca de pildă, cuvintele prorocului Isaia: tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului! (Isaia 14,15), sau cuvintele apostolului Pavel: S-a pogorât în părţi­le cele mai de jos ale pământului (Ef. 4, 9). La cuvin­tele din Numeri: s-a desfăcut pământul sub aceia... şi s-au pogorât... de vii în locuinţa morţilor (16, 29-33) este alăturată o trimitere la ele a Sfântului Dimitrie al Rostovului, care şi-a exprimat cu toată clari­tatea gândul că iadul se află înăuntrul pământului.

La cuvintele din Cartea lui Iov, care numeşte ia­dul ţinutul întunericului unde lumina e totuna cu bezna (Iov 10, 20-22) este adăugată o trimitere a Sfântului Chirildin Alexandria, de asemenea exprimându-se cu toată claritatea că iadul se află înăun­trul pământului şi altele, şi altele. Sunt atât de multe

400

dovezi din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii Părinţi, care întăresc părerea episcopului, încât nu este cu putinţă să nu fii de acord cu el. (Chiar şi fericitul Augustin, scriitorul occidental care a spus în lucrarea sa despre Cartea Facerii că iadul nu se află înăuntrul pământu­lui, îşi îndreaptă această părere în ale sale „Retractiones”, Vol. 2, cap. 24)

Aşa cum părintele Matveevski îşi exprimă în­crederea deosebită în Sfântul Atanasie cel Mare, tot aşa nu este de prisos să amintim că acest sfânt afirmă că locul unde se află iadul este înăuntrul pământului (Scrisoare către Antioh, răspuns la întrebarea a 19-a). De aceeaşi părere este şi Sfântul Vasile cel Mare. Să recunoaştem: este de neînţeles cererea de a fi formu­lată de Cateheză învăţătura exprimată de Biserică în cântarea utreniei Pascale, în auzul întregului popor „Te-ai coborât în adâncurile pământului” şi altele, învăţătura exprimată în biserică, nu se poate să nu fie numită învăţătura Bisericii.

Ce însemnătate are totuşi textul citat de părinte din Cuvânt despre moarte? Aşezat la începutul arti­colului despre iad, chiar în introducere, ca şi cum ar conţine ceva neclar, pregătind cele exprimate foarte mulţumitor în următoarele locuri din Sfânta Scrip­tură. S-a făcut aceasta potrivit regulilor literaturii. Se va convinge de cele spuse de noi oricine va citi în Cu­vânt fapta episcopului, ponegrită de părinte. Părinte­le cere în întrebarea lui, să fie prezentată cartea sim­bolică spre adeverirea părerii episcopului. în „Cu­vânt” este prezentat un citat din Expunerea credinţei Ortodoxe a Sfântului Damaschin, al cărei înţeles bi­sericesc părintele a dorit în zadar să-l deformeze. Es­te, de asemenea, expus un citat din Cuvânt despre ie­şirea sufletului a Sfântului Chirildin Alexandria, care nu are o însemnătate mai mică. Sfântul Chirila prezidat

401

Sinodul al Treilea Ecumenic. La următoarele Sinoade s-au citit lucrările sale, ca fiind cele ce conţin cea mai dreaptă învăţătură a credinţei şi s-au extras din ele fragmente pentru a lupta împotriva ereticilor şi pentru ajutarea sinoadelor în alcătuirea hotărârilor lor. Cuvântul amintit al Sfântul Chirilse tipăreşte în toate Psaltirile cu o cercetare în urma dispoziţiei Sfân­tului sinod, din el s-a citat în „Teologia” preasfinţitului Antonie şi în „Teologia” preasfinţitului Macarie. Alte mărturii ale Părinţilor Bisericii sunt şi multe, şi foarte importante. Citatul din Sfântul Ioan Gură de Aur, adus de preot, este luat din Cuvânt despre moarte, dar preotul a scurtat destul de însemnat cuvintele Sfân­tului Ioan Gură de Aur, le-a lipsit de acel sens al lor şi le-a îndreptat spre sensul lui. Este ruşinos să dai în vileag un astfel de mod de a acţiona. Cititorul poate să vadă în Cuvânt despre moarte părerea Sfântului Ioan Gură de Aur despre locul iadului.

în recenzia acelui fragment din Cuvânt despre moarte, în care sunt analizate cu o deosebită migală vămile, preotul spune: „Nici despre vămi, nici despre sălaşul duhurilor rele, Biserica noastră încă nu şi-a pronunţat părerea, şi de aceea nici noi nu ştim ce să spunem despre aceasta. De altfel, credem că într-o lucrare strict teologică aproape că este mai bine să ocoleşti astfel de întrebări ale simplei curiozităţi, care nu au o însemnătate morală şi care vorbesc doar prin închipuire” (pp. 35, 36).

Manualul de teologie nu este oare cea mai stric­tă lucrare teologică, care ocoleşte atent orice prisosinţă? în ambele manuale, dintre care unul este alcă­tuit pentru seminarii, iar altul pentru academiile du­hovniceşti, este expusă învăţătura despre vămi. „Ju­decata particulară a sufletelor arată prima dintre aceste cărţi îndrumătoare -, este anticipată, potrivit

402

învăţăturii Bisericii Ortodoxe, de cazna lor în aşa-numitele vămi, prin care ele, înălţându-se de pe pă­mânt, însoţite de îngeri, trec prin spaţiul văzduhului, fiind oprite în aceste vămi de duhurile rele, care dau în vileag toate păcatele făcute de ele în timpul vieţii.”(Cap. 341, p. 244).

Din citatele aduse drept exemplu este vrednică de atenţie, ca neaflându-se în „Cuvânt despre moar­te”, părerea Sfântului Ioan Gură de Aur care, în cu­vântul despre pomenirea celor morţi, spune că „atunci când sufletul se desparte de trup, el are o mare trebuinţă de apărarea îngerilor, pentru a fi trecut pe lângă căpeteniile şi puterile şi stăpânitorii văzduhului acestuia”. (în acest citat sunt vrednice de atenţie ace­le expresii pe care le-a folosit Sfântul Ioan Gură de Aur. Acest fel de exprimare este explicat în recenzie). Amintind despre Efrem Sirul, Teologia Dogmatică spune că la el sunt multe asemenea locuri, ce dove­desc părerea generală a vremii sale despre vămi.

în Teologia dogmatică ortodoxă a preasfinţitu­lui Macarie134 se vorbeşte foarte amănunţit despre vămi. în esenţă sunt prezentate aceleaşi gânduri ca şi în Teologia dogmatică a preasfinţitului Antonie. Se spune că învăţătura despre vămi, întemeiată mai cu seamă pe Sfânta Tradiţie şi în acord cu Sfânta Scrip­tură, există din vechime în Biserica Ortodoxă. (Vol. 5, p. 77). Sunt aduse ca mărturie învăţăturile a 20 de Sfinţi Părinţi, sunt făcute referiri la diferite rugăciuni şi cântări bisericeşti.

în Cuvânt despre moarte sunt aduse 14 citate din scrierile şi vieţile Sfinţilor Părinţi. Cum să-l crezi pe un părinte, care şi-a permis să spună că Biserica încă nu şi-a pronunţat părerea nici despre vămi, nici

134 Macarie Egipteanul. Teologia dogmatică ortodoxă.

403

despre sălaşul duhurilor rele? Cum să fii de acord cu el că astfel şi altele asemenea întrebări este mai bine să fie ocolite? Cum să le ocoleşti când ele au înrâurire hotărâtoare asupra vieţii noastre veşnice? Cum să le ocoleşti, când Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc să ne adu­cem aminte mereu de judecata care îl aşteaptă pe ori­ce om la graniţele veşniciei? Cum să le ocoleşti când Sfânta Scriptură ne îndrumă să ne aducem aminte pentru a ne înfrâna de la căderea în păcate şi pentru a nu ne pierde mântuirea? Cum să socotim, potrivit dorinţei părintelui, că nu are însemnătate morală ce­ea ce, după părerea tuturor sfinţilor, are cea mai ma­re însemnătate morală? Cât de folositor este să cuge­tăm despre moarte, despre rai, despre iad, despre vămi, oricine poate să vadă în Cuvânt despre moarte din mulţimea de îndrumări aflate acolo, binecuvânta­te şi sfinte, rostite de Părinţii Bisericii, care ne chea­mă la această cugetare mântuitoare.

Terminând răspunsul la recenzia preotului Mat­veevski la „Cuvânt despre moarte”, cercetând-o amă­nunţit, noi ne vedem nevoiţi să o privim în sensul ei general. Ceea ce a dorit părintele vede conştiinţa sa şi Cercetătorul inimilor. Noi nu putem să nu acordăm atenţie rezultatelor la care ajunge şi modurilor prin care el ajunge la rezultatele sale. El respinge învăţă­tura despre vămi, vorbind în numele Bisericii, în nu­mele teologiei, vorbind totodată împotriva Bisericii şi împotriva teologiei, contrazicându-le şi contrazicând învăţătura dogmatică şi morală, încălcând-o. Respin­gând locul de aflare a iadului prin mijloace de reacredinţă, pe care am fost nevoiţi să le dezvăluim, pă­rintele nu şi-a exprimat niciun gând al său despre iad. într-adevăr, după părerea lui, nu există iad, iar păcătoşii se chinuiesc doar cu conştiinţa, aşa cum cred astăzi mulţi, foarte mulţi? O astfel de gândire

404

este caracteristică pentru cei care şi-au pierdut con­ştiinţa, iar pierzându-şi conştiinţa, şi-au pierdut unealta chinului lor. Respingerea raiului simţit este făcută cu mare linişte a duhului. Raiul nu e ceea ce este iadul, nu inspiră frică. Mutarea la cer este dorită de toţi, dar gândul despre aflarea înăuntrul pământu­lui este groaznic. Cel coborât într-o asemenea tem­niţă, bineînţeles, nu va ieşi din ea (Mt. 5, 26).

Străduindu-se să aducă o învăţătură potrivnică Bisericii, potrivnică teologiei îndeobşte acceptată de Biserică, potrivnică Sfintei Scripturi şi Sfinţilor Pă­rinţi, folosindu-se de mijloace pe care noi ne-am în­vrednicit să le observăm, hulind despre lupta asceţi­lor cu demonii, preotul, bineînţeles, te duce la gândul că el se îndoieşte foarte mult de convingerea despre existenţa duhurilor, potrivit obiceiului multor con­temporani.

în chip straniu se conturează raportarea preotu­lui la Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe. El se prefa­ce că îi respectă, îi numeşte pe unii dintre ei stâlpi ai Bisericii, dar în tot spaţiul recenziei sale nu aduce nicio mărturie din Sfinţii Părinţi. De acestea era mare nevoie. Cuvânt despre moarte este plin de citate din Părinţi, pe care autorul Cuvântului îşi întemeiază pă­rerile sale. Autorul Cuvântului nici nu prezintă păre­rile sale, ci expune şi explică părerile Sfinţilor Părinţi. Preotul ce s-a străduit să respingă Cuvântul în toate paragrafele sale avea nevoie să menţioneze măcar un citat din Părinţi şi să confrunte Părinţii citaţi de au­torul Cuvântului. El nu a putut să găsească niciun ci­tat favorabil pentru el. Răzgândindu-se să prezinte mărturii din Părinţi, el doar a numit pe unii dintre ei, în care credea că va găsi un sprijin. Din aceşti Părinţi a fost adus un citat, şi ce-i cu asta? Acest citat devine cea mai mare apărare pentru autorul Cuvântului despre

405

moarte, cea mai mare armă împotriva preotului. Părinţii, prezentaţi de preot, s-au ridicat, cum era de aşteptat, în aceeaşi ceată sfântă cu Părinţii amintiţi de episcop în citate cuprinzătoare. Se dovedeşte că preotul i-a defăimat pe toţi Sfinţii Părinţi, fără nicio excepţie. Pentru a-şi atinge scopurile, el a vrut să-i confrunte între ei, să-i prezinte cititorului sub o înfă­ţişare greşită, să arate vrajbă şi nepotrivire acolo un­de harul Dumnezeiesc a dat sfânta pace, unire şi uni­tate în gânduri.

Sfânta Scriptură este explicată samavolnic de preot, împotriva regulilor Bisericii şi nepotrivit cu în­văţătura acesteia. El contrazice cu hotărâre învăţătu­ra Bisericii, exprimată în teologia ei. Părerea asupra Cuvântului despre moarte, care, după cum spune la începutul recenziei, decurge dintr-un punct de vedere teologic (p. 28), noi o recunoaştem ca fiind prote­stantă, din punct de vedere dogmatic, iar din punct de vedere ascetic aparţinând de domeniul îngerului căzut, de domeniul în care au intrat duhurile şi oa­menii care s-au supus de bună voie acestui arhanghel (In. 8; 44).

Mijloacele folosite împotriva Cuvântului despre moarte sunt aceleaşi mijloace folosite de ereziarhi, caracterul recenziei fiind caracterul polemicii acesto­ra. Recenzia merită din plin denumirea scolastică de disertaţie, de Dissertatia Dissonens.

Cuvânt despre moarte fiind o operă ascetică, poartă denumirea tuturor operelor asemănătoare, scrise de asceţii Bisericii Ortodoxe. Nu este în el ni­mic nou, acesta (Cuvântul) fiind o culegere a păreri­lor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe asupra su­biectelor despre care vorbeşte Cuvântul. Vorbeşte despre ele cu un scop ascetic, cu ţelul de a-l aduce pe cititor la observarea de sine, la frica de Dumnezeu, la

406

o viaţă evlavioasă, la pocăinţă. Prin această însemnă­tate a sa, Cuvântul despre moarte este preţios pentru toţi adevăraţii creştini, care se îngrijesc de mântuirea lor şi care doresc să aibă acea cunoştinţă despre taina morţii şi viaţa de după mormânt a omului, care se dobândeşte prin studierea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, ceea ce nu este cu putinţă pentru oricine, aşa cum vedem la preotul Matveevski. Nu ne oprim să spunem părerea noastră despre protestantism, pe care, de altfel, ne-am însuşit-o: „protestantismul este un ateism ascuns”.

Ce e de răspuns la părerea exprimată de preot despre Potirul lui Hristos, lucrarea episcopului Igna­tie? Ca răspuns vom folosi cuvintele Sfintei Evan­ghelii: Tu ai zis (Mt. 26, 25)”.

Mai târziu preasfinţitul Ignatie a alcătuit o Adă­ugire la cuvânt despre moarte şi această adăugire a intrat în ediţia din 1865 a Experienţelor ascetice, la sfârşitul volumului 135, iar mai târziu, o completare însemnată a autorului a fost editată din nou împreu­nă cu „Cuvânt despre moarte”, o carte separată, după sfârşitul lumesc al lui, în anii 1869 şi 1880.136

Editorul şi negustorul de cărţi I.I. Glazunov137 -, vechiul cunoscut al vlădicii Ignatie, a încheiat cu el

135 Ediţia aparte a Adăugirii a ieşit în 1865. Adăugire la Cuvânt despre moarte. O privire la opinia occidentalilor despre du­huri, iad şi rai şi mărturii deosebite adăugate despre locul de aflare al iadului şi al raiului. Alcătuită de Ignatie, episcop, ce vieţuieşte la pensie în mănăstirea Nicolo-Babaevski din eparhia Kostroma, 1864.

136 Cuvânt despre moarte şi adăugire la el, Ediţia a 2-a, Iaroslavli, 1869.

137 Ivan Ilici Glazunov (1826-1889) reprezentantul casei edito­riale şi librăriei Glazunovilor, întemeiată în 1782 şi care a editat culegerile de opere ale scriitorilor ruşi şi lucrări ale istoricilor şi pedagogilor. Sfântul Ignatie menţiona într-o scrisoare din 18 aprilie 1863: „Mă bucur din inimă că lui Ivan Ilici i-a venit gândul bun să editeze lucrările mele pe cheltuiala sa. îndrăznesc să cred că el va face o binefacere întregii societăţi creştine naţio­nale, oferind o lectură duhovnicească nu din învăţătura pe care o dă şcoala, transmiţând cunoştinţele doar prin literă, ci care es­te dobândită prin viaţa mănăstirească”. („Culegere de scrisori”, 1995).

407

înţelegerea de a tipări toate operele preasfinţitului, luând cheltuielile de editare asupra lui, şi cu aceasta l-a stimulat să cerceteze, să corecteze, să adauge şi să adune într-o singură culegere toate articolele scrise de el în timpuri diferite, pe când era arhimandrit, apoi episcop. în acest fel s-au alcătuit primele două volume sub denumirea Experienţe ascetice, editate în 1865; ultimele două: Predica ascetică şi Prinos mo­nahismului contemporan, ce conţine sfaturi de com­portament exterior şi lucrare duhovnicească, au fost tipărite în 1867, chiar înaintea trecerii la Domnul a vlădicii138. Al cincilea volum, cu denumirea Patericul, ce conţine cugetări din Sfinţii Părinţi şi povestiri din vieţile lor, a fost editat, de asemenea, de Glazunov după plecarea la Domnul a autorului.139

în afară de aceste cinci volume, după sfârşitul lumesc al preasfinţitului au mai fost editate în cărţi aparte articolele pregătite de el pentru editare, dar care nu au intrat în prima ediţie a operelor sale, şi anume: 1) Căile Domnului140 2) Despre răbdarea

138 Operele episcopului Ignatie, Vol. 4, tipărite de Glazunov, 1865-1867.

139 Cugetări alese ale sfinţilor monahi şi povestiri din vieţile lor, culese de episcopul Ignatie Prefaţa şi postfaţa autorului, editată de Glazunov 1870. Pe foaia de titlu: Pateric alcătuit de episcopul Ignatie.

140 Căile Domnului: opera dinainte de moarte a episcopului Ignatie (Briancianinov), care vieţuieşte la mănăstirea Nicolo-Babaevski Prefaţă de P. A. Briancianinov, editată de Glazunov, 1867.

408

necazurilor 141, 3) Pelerinul, tipărit în broşura Despre rugăciunea lui Iisus în 1867 142; 4) Despre comporta­rea creştinului faţă de patimile sale; Tâlcuirea taini­că a psalmului 99 şi Glasul din veşnicie au fost edi­tate în 1870 într-o broşură separată, denumită Trei articole netipărite143 şi, în sfârşit, 5) Scrisori către mireni, editată de egumenul pustiei Sfântului Ser­ghie, arhimandritul Ignatie al 2-lea, în 1881, făcând parte din Viaţa episcopului Ignatie.144

În introducerea primului volum, autorul explică pricinile care l-au îndemnat spre editarea operelor sale, şi anume: el se consideră obligat să dea socotea­lă societăţii creştine pentru cercetarea pământului fă­găduinţei, şlefuind bunurile duhovniceşti, precum viaţa monahală, petrecută după învăţătura şi tradiţia Bisericii de Răsărit şi contemplată în reprezentanţii ei vii. în această introducere se spune că diferitele articole ale Experienţelor ascetice au fost alcătuite cu prilejul apariţiei unor întrebări în mediul monahilor şi mirenilor evlavioşi, care se aflau în comuniune du­hovnicească cu autorul. Ei toţi, în întreaga compo­nenţă, înfăţişează nevoinţa creştină ortodoxă în rân­duiala şi propăşirea ei, îl avertizează pe ascet de

141 Despre răbdarea necazurilor. învăţătura Sfinţilor Părinţi, culeasă de episcopul Ignatie, ce vieţueşte la mănăstirea Nicolobabaevski din eparhia Kostroma Prefaţă de P.A. Brianciani­nov, Iaroslavli, 1868.

142 Despre rugăciunea lui Iisus: convorbire între stareţ şi uceni­cul său. Editată de Glazunov, 1867.

143 Trei articole netipărite ale episcopului Ignatie (Brianciani­nov). Iaroslavli. Editura lui P. Briancianinov, 1870.

144 Ignatie (Briancianinov). Scrisori către mireniViaţa episco­pului Ignatie Briancianinov şi scrisorile preasfinţitului către persoanele apropiate, 1881. „Culegere de scrisori”, 1995

409

atracţii şi înşelări, de năzuinţe la timp nepotrivit spre stări duhovniceşti înalte, îl învaţă să pună temelie trainică pe lucrarea poruncilor Evangheliei, pe pocă­inţă şi plânsul pocăinţei.

Nu este nepotrivit să aducem aici cuvintele preasfinţitului Ignatie, repetate de el câteodată în discuţiile sincere cu fratele său Petru Alexandrovici, prin care spune că el nu şi-a permis niciodată să vor­bească, cu atât mai mult să scrie, despre vreo lucrare duhovnicească, fără să încerce prin propria experien­ţă acea învăţătură sau lucrare şi urmările ei, pe care le-a transmis ascultătorului sau cititorului, făcând re­ferire totodată şi la Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, care vorbeau despre aceeaşi problemă, ceea ce se ve­de clar în operele sale.

Cu mult timp înainte de moartea sa, preasfinţitul Ignatie a început să se pregătească de venirea ei, iar în discuţiile sale deseori dădea sfaturi în privinţa morţii. înainte cu 5 ani (1862) el a alcătuit un testa ment duhovnicesc, înregistrat pe 20 iulie 1863, la Ju­decătoria civilă din Kostroma, prin care transmitea în posesiunea şi administrarea fratelui său Petru Alexandrovici Briancianinov toate operele sale.

în august 1864 el îi spunea fratelui său: „Şi mama noastră a fost bolnavă înainte de a muri; ca şi mine, era pe picioare, avea o poftă de mâncare normală, Iar când a venit vremea în trei zile, boala a terminat totul. Te rog: atunci când eu o să mor, să nu vă gândiţi să trimiteţi după doctor, lăsaţi-mă să mor ca un creştin, nu ridicaţi învălmăşeală. Despre moartea mea să nu anunţaţi rudele şi să nu-i aşteptaţi la înmormântare, dar după ce mă veţi da pământului, atunci să-i înştiinţaţi... Eu îţi spun acestea dinainte, ca

410

tu să ştii şi să nu uiţi de aceasta în ceasul bolii de di­naintea morţii. Despre felul şi locul unde mă veţi în­gropa nu spun nimic şi nu las prin testament, pentru că nu doresc să leg faptele apropiaţilor mei dincolo de hotarele vieţii mele şi în ceva ce aproape niciodată nu se îndeplineşte”.

A sosit anul 1866, s-au editat al 3-lea şi al 4-lea volum al operelor preasfinţitului Ignatie, adică Predi­ca ascetică şi Prinos monahismului contemporan, sau Sfaturi. între timp, puterile lui fizice scădeau vădit, încât fiii săi duhovniceşti care veneau să-l vizite­ze din Petersburg erau uimiţi văzând schimbarea pă­rintelui lor duhovnicesc, istovit de boală şi de îmbă­trânirea precoce. Totuşi, în ciuda căderii puterilor fizice, vigoarea duhovnicească nu îl părăsise. „Nu vă temeţi, îi scria el unuia dintre fiii săi duhovniceşti, care se ocupa de corectura operelor sale, eu nu voi muri până nu voi termina treburile slujirii mele pen­tru omenire şi nu îi voi transmite cuvintele adevăru­lui, deşi într-adevăr mi-au slăbit şi s-au istovit puteri­le mele trupeşti, aşa cum vi se pare”.

Pe 14 august 1866, înălţimea sa imperială, prin­ţul moştenitor Alexandr Alexsandrovici şi marele cneaz Vladimir Alexandrovici au vizitat Mănăstirea Babaevski. Vlădica, aducându-i prinţului spre închi­nare sfânta icoană a binecredinciosului cneaz Alexan­dru Nevski, l-a întâmpinat cu următoarele cuvinte: „în vremurile grele ale Rusiei, Atotputernicul Dum­nezeu l-a acoperit cu binecuvântarea cerească şi cu ajutorul ceresc pe binecredinciosul şi marele cneaz Alexandru Nevski, să vă acopere cu această binecu­vântare şi cu acest ajutor şi pe înălţimea voastră im­perială în următoarea Voastră slujire lui Dumnezeu şi omenirii”. Apoi, înmânându-i lui Vladimir Alexan­drovici icoana sfântului cneaz întocmai cu apostolii

411

Vladimir, a spus: „înălţimea voastră imperială! în vechime, doi mari cneji cel întocmai cu apostolii şi Monomah — au purtat numele de Vladimir. Viaţa lor a fost însemnată prin evlavie, înţelepciune, bărbăţie. Fie ca şi acum, marele cneaz, purtând numele dorit de Rusia, să bucure ţara cu aceste calităţi, atât de binefăcătoare pentru popoare, când popoarele sunt luminate cu acestea din locul sfânt casa împără­tească”.

Discuţia din chilia vlădicii, onorat de înalţii oaspeţi cu vizita lor, a atins subiectul mănăstirilor. „Mă­năstirile sunt spitale, spunea preasfinţitul, aces­tea sunt azile pentru oamenii care, conştientizând neputinţa lor de a se păstra pe sine, sufletul lor, vie­ţuind în lume, merg în acest adăpost şi aduc în el ideile lor, obişnuinţele lor, păcatele, patimile, de ace­ea starea morală a mănăstirilor se află într-o depen­denţă deplină de situaţia morală a poporului.

Dacă poporul decade, decad şi mănăstirile. în ele s-au strecurat multe lucruri condamnabile, multe rele, dar cu toate acestea ele îşi păstrează caracterul lor de adăpost pentru cei ce doresc să se păzească de pieirea negreşită, ele sunt spitale pentru sufletele deznădăjduit de bolnave. Iată, de exemplu, înălţimea voastră a binevoit să-l observe astăzi pe diacon”. „Da, a spus prinţul moştenitor, are un glas excelent!” „Deşi el, a continuat vlădica, are acest dar, are nevoie să fie tot timpul sub observaţie, are nevoie de dădacă, din pricina patimii bolnăvicioase pentru vin. Şi oare poate fi lăsat acest om în voia lui, să piară? Dar câţi infirmi, orfani, cerşetori sunt aici. Şi toţi sunt preocu­paţi, toţi sunt îndreptaţi spre păzirea lor în duhul creştin, în duhul Bisericii Ortodoxe, şi de aceea, cât de slabe ar fi mănăstirile, slăbiciunea lor venind de la slăbirea moralităţii generale, totuşi ele îşi păstrează

412

îndeajuns caracterul lor de spital. Trăsătura lor speci­fică este statornicia faţă de Biserica Ortodoxă şi faţă de tron. Daţi-mi voie, înălţimea voastră, să vă atrag atenţia asupra faptului că nu este altă clasă socială, în afară de cea monahală, în care să nu existe uneltiri de trădare a tronului.

De aceea monahii şi mănăstirile sunt prigonite îndeosebi de grupările răuvoitoare, pentru că ele sunt devotate credinţei şi tronului şi susţin aceste simţă­minte în cei care se apropie de ei şi se supun îndru­mării lor duhovniceşti. Eu stau deja cu un picior în groapă şi nu caut nimic pentru mine, şi nu am ce să caut, dar vă aduc la cunoştinţa înălţimii voastre ade­vărul curat în numele adevărului, Vă implor: susţi­neţi mănăstirile pentru acel bine pe care îl aduce existenţa lor”.

înălţimile lor împărăteşti s-au despărţit cu mul­tă bunăvoinţă de vlădica, l-au liniştit cu atenţia lor fa­ţă de cuvintele sale. Vizita lor a lăsat cea mai plăcută impresie în inima preasfinţitului, el numind-o îna­intea celor apropiaţi „vederea astrelor ce răsar”.

413

CAPITOLUL XVII

Preasfinţitul Ignatie a petrecut iarna dintre anii 1866 şi 1867, îngrijindu-se de pregătirea pentru tipar a cugetărilor alese de el şi a povestirilor din viaţa sfinţilor monahi, care au alcătuit al cincilea volum, editat deja după sfârşitul său lumesc, sub denumirea de Pateric. Totodată el a continuat şi alte articole, în parte începute, în parte adăugite. în acea iarnă el a mai elaborat un articol, alcătuit, asemeni Patericului, din cugetări ale Sfinţilor Părinţi despre răbdarea necazurilor, a scris articolul Despre atitudinea creş­tinului faţă de patimile sale şi a făcut o adăugire im­portantă la Convorbirea stareţului cu ucenicul său despre rugăciunea lui Iisus. Această adăugire a fost pricinuită de întrebările oamenilor care au citit arti­colul în prima variantă, editată în 1865 în primul vo­lum al Experienţelor ascetice.

Zilele treceau una după alta, fără ca, în aparen­ţă, starea de sănătate a preasfinţitului să se schimbe mult. Cei din jurul lui se obişnuiseră să-l vadă per­manent bolnav, slăbit, dar cu toate acestea, întotdeauna îmbrăcat, întotdeauna lucrând la masa de scris sau în nevoinţa rugăciunii şi nimic nu anunţa apro­pierea morţii sale, deşi el se plângea câteodată de du­rerea inimii, de boala picioarelor şi alte neputinţe, dar toate treceau ca nişte manifestări temporare şi destul de obişnuite, care nu schimbau deloc ordinea preocupărilor zilnice. în ciuda diferitelor neputinţe, despre care le vorbea celor din preajma sa, nimeni nu a auzit niciun oftat al bolii. El spunea uneori că, obligându-se pe sine să nu ofteze din cauza bolilor, el se învăţa să rabde toate cele care îl loveau, iar după obi­ceiul asceţilor athoniţi, nedezbrăcându-se nici ziua,

414

nici noaptea, decât doar pentru a-şi schimba lenjeria, până în ceasul sfârşitului, el parcă ar fi ascuns de cei apropiaţi chiar şi starea periculoasă în care se afla.

Pe 16 aprilie 1867, în Duminica Luminată, săvârşind liturghia, preasfinţitul a obosit atât de tare, încât l-au adus cu greu până la chilie. a avut nevoie de jumătate de ceas de odihnă pentru a-şi reface pu­terile ca să mănânce. în aceeaşi zi el le-a spus celor din preajmă să nu-l deranjeze nimeni după vecernie, fiindcă de la acea ora nu va mai primi pe nimeni, simţind „nevoia de a se pregăti de moarte”. împreună slujitorii săi din acea zi, mărturisesc că în timpul tainei prefacerii Sfintelor Daruri, chipul episcopului s-a luminat într-un fel neobişnuit.

în ziua următoare, pe 17 aprilie, ziua de naştere a ţarului Alexandru Nicolaevici, preasfinţitul a as­cultat liturghia, stând în altar, dar a ieşit să rostească rugăciunea de mulţumire, şi de altfel a citit rugăciu­nea de mulţumire de la sfârşit cu o expresie atât de puternică şi de plină de har, încât a atras atenţia ge­nerală asupra acestui fapt. Cine putea să presupună că aceasta era ultima ieşire a preasfinţitului din chi­liile sale, de unde nu a mai ieşit din ziua aceea, chiar dacă viaţa lui obişnuită de trudă, de nevoinţă, de boa­lă a decurs în succesiunea obişnuită.

Pe 21 aprilie au fost primite volumele 3 şi 4 ale operelor sale, proaspăt tipărite, trimise din Petersburg. Preasfinţitul s-a închinat şi, dând slavă lui Dumnezeu, fără să le despacheteze, fără să se uite la ele, a ordonat să fie lăsate până la venirea din Peters­burg a fratelui său, Petru Alexandrovici. Această indi­ferenţă era cu totul contrară caracterului său grijuliu, activ şi atenţiei de dinainte pentru editarea lucrărilor sale, pe care le privea ca pe o îndatorire obligatorie. Nu putem să nu observăm că, aşa cum sosirea fratelui

415

său era o situaţie absolut incertă, prin ordinul pomenit preasfinţitul se elimina singur de la o îndeletnicire care pentru el, ca arhipăstor şi autor, era cea mai apropiată îndeletnicire pământească.

În această perioadă, explicându-i arhimandritu­lui Iustin starea lui sufletească, el îi spunea că şi-a pierdut orice urmă de interes pentru toate cele pă­mânteşti, nu-i mai păsa nici de gustul hranei, la aces­tea adăugând: „Nu o voi mai duce mult”. îi spunea deseori chileinicului său îndrăgit, Vasili Pavlov (mai târziu ieromonahul Veniamin de la lavra Alexandru Nevski din Petersburg), că este foarte folositor să-i ceri lui Dumnezeu să-ţi descopere ziua sfârşitului. „Este foarte bine, — spunea el, dacă Dumnezeu anunţă sfârşitul apropiat al omului; dar aceste înşti­inţări sunt aproape tot timpul neclare, pentru aceea ca omul să se afle într-o frică neîntreruptă. Sfântul Tihon îl implora pe Dumnezeu: „Spune-mi, Doamne, când voi muri?” I s-a răspuns: „într-o zi nelucră­toare”, dar nu i s-a spus în care anume. înseamnă, că trebuia să se pregătească pentru fiecare duminică.

Pe 23 aprilie, o zi de duminică a săptămânii Sfântului Apostol Toma, preasfinţitul a stat culcat în pat toată ziua din cauza unei neputinţe generale. în ziua următoare, luni, el îi scria egumenului Mănăstirii Nicolo-Ugreshski din eparhia Moscovei, arhi­mandritului Pimen, că e atât de slab, încât aşteaptă moartea, şi mai departe spunea: „Ieri (duminica), am stat culcat toată ziua, am aşteptat moartea, iar astăzi umblu din nou”.

încă în săptămâna patimilor, vlădica spunea că a avut o uşoară congestie cerebrală, dar cum aceasta nu lăsase niciun semn al bolii, această situaţie nu a trezit temeri serioase. Pe 25 aprilie congestia cere­brală s-a repetat din nou. Arhimandritul Iustin a cerut

416

binecuvântarea de a trimite după doctor, dar preasfinţitul a spus cu hotărâre, într-o stare paşnică şi tihnită a duhului: „Nu trebuie”, repetând de câteva ori: „îmi este atât de uşor, de bine”.

Pe 27 aprilie, joi, preasfinţitul l-a rugat pe unul dintre apropiaţii săi, ieromonahul Calist, să-l ungă cu ulei de brad. După ce l-a uns, el şi-a cerut iertare de la Calist şi i-a spus că i-a primit această îngrijire pen­tru ultima dată. La întrebarea ieromonahului: „Oare nu v-a plăcut uleiul? A răspuns: „Ba da, însă zilele mele sunt numărate”.

Pe data de 28, vineri, după prânz, preasfinţitul s-a culcat ca de obicei, dar curând s-a sculat şi a cerut să i se aducă ceai. Chileinicul Vasili, observând roşeaţa neobişnuită a feţei, a întrebat care este pricina acesteia. Vlădica a explicat că aceasta este urmarea unei congestii cerebrale slabe, care, deşi nu a produs vreo vătămare deosebită, totuşi el se simte atât de rău, că aşteaptă moartea. La aceste cuvinte, ce au fost ca o lovitură dureroasă şi înfricoşătoare, primul lui gând s-a exprimat printr-o întrebare: „Cum să trăiesc fără dumneavoastră, vlădică? Fiindcă acum este foar­te greu!” Vlădica a răspuns: „Da, părinte, este foarte, foarte greu, e atât de greu că nici nu-ţi poţi închipui, şi eu m-am gândit la tine, şi m-am lăsat pe mine, ca şi pe tine voii lui Dumnezeu”.

Când a sosit la el chileinicul principal care-i ad­ministra gospodăria, ierodiaconul Nicandru, şi a pro­pus să se trimită după doctor, vlădica a respins aceas­tă propunere. Mai înainte le spunea uneori celor din jur: „Când voi muri, nu trimiteţi după doctor, lăsaţi-mă să mor aşa cum i se cuvine unui creştin — cu conştiinţa trează, netulburându-mă şi neîmprăştiindu-mă cu neliniştea voastră”. Arhimandritul Iustin povesteşte că încă la începutul iernii trecute, cu ocazia

417

unei discuţii despre o persoană ce suferise un atac de paralizie, vlădica a spus: „Şi eu voi muri din cauza unui atac”. Arhimandritul a început să-l contrazică, spunând că la constituţia corpului său, la slăbiciunea şi modul de viaţă, acesta nu este posibil, dar vlădica întărind scurt cuvintele sale, a schimbat vorba. Vineri spre seară, vlădica s-a liniştit şi a ordonat ca sâmbătă să i se pregătească o cadă, dar, trezindu-se dimineaţa cu destulă vigoare, a spus că se simte mai bine, că nu mai are nevoie de cadă, adăugând: „Aseară mai nu am murit”.

în aceste ultime zile ale vieţii sale preasfinţitul a fost însufleţit de o milă neobişnuită faţă de toţi, o milă parcă amestecată cu părere de rău. Această milă şi împreună cu ea o bucurie nepământească strălu­ceau pe chipul bolnavului. într-una din aceste ultime zile, vlădica, luându-şi rămas bun de la chileinicul său, i-a răspuns la închinăciunea lui şi la despărţirea evlavioasă cu o închinăciune până la pământ, spu­nând: „Părinte, să mă ierţi”. Plin de o smerenie mi­nunată, chipul stareţului l-a emoţionat pe chileinic până la lacrimi.

în aceste zile vlădica i-a spus de mai multe ori că îi este greu să coboare mintea spre ocupaţiile pă­mânteşti şi, îndepărtându-se de comunicarea cu toa­tă lumea, el, pesemne, nu mai trăia pe pământ.

Pe 30 aprilie, într-o zi de duminică a săptămânii Femeilor Mironosiţe, la ora şapte dimineaţa, chileinicul Vasili, intrând în dormitorul preasfinţitului145 a găsit covoraşul cu vultur146 în dezordine în faţa icoanelor,

145 Vlădica ocupa doar două camere: sufrageria, unde lua şi masa, şi biroul, unde era organizat dormitorul.

146 Covoraş de formă rotundă cu un vulture cusut pe el, care se punea sub picioarele episcopului în timpul slujbelor bisericeşti şi rugăciunilor.

418

ceea ce se întâmpla extrem de rar, fiindcă preasfinţitul, folosindu-l în pravila de chilie, îl aranja singur. Spălându-se, el a băut ca de obicei apă sfinţită şi a ieşit în sufragerie să bea ceai, spunându-i lui Vasili să facă ordine mai repede în dormitor. Servind două ceşti de ceai, el s-a grăbit să intre în chilia din spate.

La sfârşitul orei 8, chiar înainte de liturghia târ­zie, Vasili, intrând la el cu rugăciunea obişnuită, l-a găsit stând pe partea stângă, cu faţa la perete. Văzând că vlădica, mereu foarte atent, nu răspunde la intra­rea lui, chileinicul a pus aceasta pe seama lucrării deosebit de profunde a rugăciunii, ceea ce uneori se întâmpla. Stând puţin, Vasili a repetat rugăciunea, dar nu a primit răspuns. S-a auzit clopotul, chemând la liturghie vlădica a rămas nemişcat. Privind mai atent, Vasili a observat că mâna vlădicii era acoperită cu o paloare de moarte. Apropiindu-se, el s-a con­vins că vlădica murise. Capul lui, stând pe pernă, era puţin aplecat în faţă, palma mâinii stângi ridicată în sus, ca pentru rugăciune, mâna dreaptă, lăsată de-a lungul corpului pe pat, lângă perete, stătea aproape de cartea de rugăciuni deschisă. îndeobşte, din prici­na poziţiei cuviincioase a corpului, chileinicul nu a putut să-şi dea seama mai repede că deja plecase în veşnicie. Moartea, venind la sfântul lui Hristos, a gă­sit mintea lui ocupată cu rugăciunea; începând-o pe pământ, el a fost chemat spre a-l slăvi veşnic pe Dumnezeu în cer.

Demult se pregătea şi aştepta episcopul venirea morţii, înarmat cu neîntrerupta rugăciune în numele Domnului Iisus Hristos. Şi moartea, biruită de Hris­tos, a cinstit viaţa în Hristos, sosind potrivit dorinţei preasfinţitului, în liniştea însingurării, la ceas de ru­găciune, cu conştiinţa trează, concentrată spre Dumnezeu;

419

i-a ales chiar şi o poziţie a corpului, care nu ar fi tulburat starea duhovnicească a ierarhului-monah, ce şi-a dedicat întreaga viaţă nevoinţei lucrărilor du­hovniceşti poruncite de Dumnezeu, pocăinţei şi plân­sului, călăuzindu-se în aceste lucrări mai ales de în­văţăturile asceţilor purtători de duh ai Egiptului şi Palestinei. Cel care a mers pe această cale nu putea să nu ajungă la bucuriile făgăduite de Evanghelie pentru aceste virtuţi.

Chipul episcopului adormit, atunci când corpul a fost mutat pe masă, strălucea de o bucurie luminoa­să, nepământească. Pe tâmpla stângă se observa o vi­nişoară albăstruie, care cobora pe lângă ureche pe obraz, într-o dunguliţă de culoare roşie-sângerie pesemne, urma căii pe care moartea a intrat în trup.

Discutând cu unul dintre ucenicii săi apropiaţi despre poruncile Evanghelice, Sfântul Ignatie a spus: „Oricare virtute vizibilă nu este virtutea mea, după învăţătura însăşi a Domnului, învăţând ca orice faptă Evanghelică bună să fie făcută în taină”. Şi, într-ade­văr, toată măreţia nevoinţei sale de o viaţă, în di­mensiunea ei nescrisă, a rămas în ascunzişul cămării sufletului său, spovedit şi deschis atât cât el a găsit necesar şi posibil în operele sale, dar în plinătatea lui văzut doar de Dumnezeu. Cu acest caracter tainic, trăsătura proprie a întregii sale lucrări pământeşti, potrivit sensului exact al învăţăturilor Evanghelice, preasfinţitul Ignatie a pecetluit şi ultima sa nevoinţă înainte de moarte. Alăturând povestirea spusă chileinicului despre Sfântul Tihon, care primise vestea că sfârşitul său va fi „într-o zi nelucrătoare”, cu scrisoa­rea preasfinţitului către arhimandritul Pimen, în care spune că întreaga duminică a lui Toma a stat culcat, aşteptând moartea şi, în sfârşit, cu porunca dată chileinicului într-o zi de duminică, de a se grăbi să facă

420

ordine în dormitorul său ne gândim că şi lui i-a fost dezvăluită ziua sfârşitului său şi rânduită ca „zi nelu­crătoare”, asemenea Sfântului Tihon.

Pentru mângâierea noastră, a fiilor săi duhovni­ceşti rămaşi orfani, vlădica a lăsat o îndrumare lim­pede despre calea sa pământească, despre locul spre care a năzuit întreaga sa viaţă şi unde, avem credinţa, a şi ajuns cu ajutorul harului Domnului Iisus Hristos, al Cărui nume mântuitor l-a strigat neîntrerupt inima sa în rugăciunea minţii. „Eu sunt luat, spune el în prefaţa volumului 5 al operelor sale, sunt răpit de pe calea largă, ce duce spre moartea veşnică şi pus pe calea îngustă şi dureroasă, care duce spre viaţă. Calea îngustă are cel mai adânc sens: ea te ridică de la pă­mânt, te scoate din întristarea zădărniciei, te înalţă la cer, te înalţă în rai, te înalţă la Dumnezeu, te aşează în faţa Sa, în lumina neapusă pentru fericirea veş­nică”. 147

Este minunat că în ziua aceluiaşi praznic, în du­minica Femeilor Mironosiţe, s-a stins şi Preacuviosul Nil Sorski148 cunoscut lucrător al rugăciunii minţii. Această coincidenţă a zilelor parcă întăreşte coinci­denţa nevoinţei interioare a schimnicului nostru con­temporan, atât prin fire, prin învăţătură, cât şi prin roadele acestora, cu întemeietorul vieţuirii schimniceşti în Rusia străveche. Toate acestea, bineînţeles, pot să nu aibă însemnătate pentru toţi; dar aceia care văd lucrarea rugăciunii sfântului din relaţia personală

147 Ofrandă monahismului contemporan, Vol. 5.

148 Nil Sorski (cca. 1433 — 1508) mare stareţ, întemeietorul primului schit din Rusia în apropierea mănăstirii Kirilo-Belozerski. Duşmanul oricărei aparenţe, el era un ascet aspru în sen­sul duhovnicesc lăuntric, socotind că cea mai importantă în monahism nu este nevoinţa trupească, ci lucrarea lăuntrică de curăţire a inimii de patimi.

421

cu el, sau se folosesc în această lucrare de operele sale nu pot să nu păstreze acest fapt în inimă, spre zidirea sfintei amintiri a părintelui şi învăţătorului lor duhovnicesc.

Trei zile a stat trupul episcopului Ignatie în chi­liile sale, păstrându-şi neschimbată expresia luminoasă a chipului, apoi el a început să se umfle şi a fost mutat în Biserica sobornicească a Sfântului Nico­lae din mănăstire, dar în ziua înmormântării tumefacţia a dispărut complet, numai unghiile s-au învine­ţit. După şase zile şi şase nopţi, pe 5 mai, vineri, a fost săvârşită slujba de înmormântare de către preasfinţi­tul Ionathan, episcop de Kineshma, vicar de Kostroma149. La ordinul lui, slujba a fost săvârşită după rân­duiala slujbei Pascale. La sfârşitul slujbei, el a ţinut o predică şi şi-a luat rămas bun de la adormitul întru Domnul, după el şi-au luat rămas bun clericii împreună-slujitori, obştea mănăstirii şi toţi cei prezenţi, în fruntea cărora se afla mai-marele guberniei Kostro­ma, consilierul de stat Dorgobujinov. Apoi corpul în sicriul descoperit a fost purtat pe un drum al crucii în jurul Bisericii Sfântului Nicolae şi dus în biserica bolniţei mănăstireşti a Sfântului Ioan Gură de Aur şi a Preacuviosului Serghie de la Radonej, unde, după litia obişnuită, au pus capacul şi sicriul a fost lăsat în cavoul de lângă strana stângă.

Potrivit părerii generale, slujba de înmormânta­re a lăsat asupra tuturor impresia mai mult a unei sărbătoriri bisericeşti, decât a unei ceremonii triste. Ucenicii vlădicăi şi-au adus aminte cuvintele lui: „Da­că adormitul este sub milostivirea lui Dumnezeu, la

149 Ionathan (I. N. Rudnev, 1818-1906) episcop de Kineşma, arhiepiscop de Iaroslavli şi Rostov.

422

înmormântarea trupului său tristeţea celor din jur es­te amestecată cu un fel de bucurie neînţeleasă”.

Deşi în toate zilele de dinaintea înmormântării mulţimea adunată era destul de mare, în ziua înmor­mântării, în ciuda revărsării râului Volga, care a în­greunat trecerea locuitorilor de peste râu, mulţimea se adunase în număr de aproape cinci mii de oameni.

„Fericiţi sunt cei pe care i-ai ales şi i-ai primit, Doamne! Pomeniţi fie în neam şi în neam”.

423

Cuprins

INTRODUCERE 5

CAPITOLUL I 10

CAPITOLUL II 24

CAPITOLUL III 34

CAPITOLUL IV 45

CAPITOLUL V 54

CAPITOLUL VI 73

CAPITOLUL VII 82

CAPITOLUL VIII 100

CAPITOLUL IX 114

CAPITOLUL X 168

CAPITOLUL XI 176

CAPITOLUL XII 185

CAPITOLUL XIII 234

CAPITOLUL XIV 283

CAPITOLUL XV 301

CAPITOLUL XVI 360

CAPITOLUL XVII 414

425

o

jioZfloetHottu: iptcAi-y «at-lv nRaanf«M, tne fa nţ7ţna-MCtttti-i -m -OtvtotMca -ai —

tMjatw tfHoifa ca-nait-z xst«L

ttpî Xdf5«f a o-auu-e-cnAty «qiaocruattirtotm

botMaJio ţ)fafatctd -ttjw. Mnaoşcte -MMÂObninaycotaat tCtiMa uuoaua. OuaicL- -nan tiytmMKfthyuty HafnuMtjt 5ÂbletAMtALfa naOMĂj nttaO tlbtyccuuvcttt — toaju ntţfa-.Xi 3«4wXxmXaCtUo jKC-tiuaiiy -ţffataâtHtftMlibMaj -tCajOTtoaJlm.uuW- -flWt4, XZSni J

XiZ -Muui, CtUctZ- (XMatn n nfai -

HH-HtskoH uanaOuaaOKarV ta itorul-

7«u Its )1h -

CtHutitb -ix «MtawhKoutz -)ntm,OltMuai?ve «yota. — 7UH, --OOtpfHittS "MlfafajC CMtpcl fia.-

-tfvAtfllZM. OflUiiMa. WW

HasaAttAUdt. ttSsPa«2tfucx fa utml -

CJ)!atiotsot dtuM-Wtcf. Cotit t fxwMtttmro

0«jeUL4 U. t ttttoajSrCftauMJtld.j S[„ -fâ

Pagină din manuscrisele Sfântului Ignatie Briancianinov

Sfântul Ignatie Briancianinov

Sfântul Leonid de la Optina

Sfântul Filaret al Moscovei

Vieţuitori din obştea Mănăstirii Valaam

V.

kIHi

TiS, «r. k -

, v jHBfi

b£V-: Ivnvliit

r HI

Icoană a Sfântului Ignatie Briancianinov

Scrierile Sfântului Ignatie Brianceaninov s-au răspândit în toată lumea ortodoxă. Cartea de faţă ne prezintă viaţa lui, ne prezintă încercările prin care a trecut în vremea în care scria cărţile duhovniceşti atât de apreciate astăzi. Veţi vedea o viaţă care pare plină doar de dureri şi necazuri. O viaţă din care miraculosul lipseşte aproape cu desăvârşire. O viaţă care pare neconvenţională, dacă o raportăm la vieţile pline de minuni ale altor sfinţi contem porani cu el. Dar, tocmai prin aceasta, ea ne poate întări în lupta duhovnicească. Pentru că prezintă încercări ase­mănătoare, din multe puncte de vedere, cu cele prin care trec mulţi creştini, monahi, preoţi sau chiar şi ierarhi din vremurile noastre. Modul în care a trecut prin ele Sfântul Ignatie este ceea ce îl diferenţiază de ceilalţi. El ne arată că sfinţenia nu este o cale pe care binecuvântarea dumneze­iască aduce doar mângâieri şi bucurii duhovniceşti. Ci este o cale a crucii. Dar a crucii aducătoare de înviere.

Editorul

ISBN: 978-606-8451-89-3

9 786068 451893

Un comentariu:

  1. Aplicați pentru împrumutul dvs. rapid și convenabil cu o dobândă de 3%. oferim servicii online 24 de ore cu 4 ore de livrare a împrumutului. contactează-ne astăzi pentru împrumut prin e-mail: kateloansss@hotmail.com sau WhatsApp: +2348075180625

    RăspundețiȘtergere