carti crestine: FERICITUL TEODORET AL CYRULUI VIETILE SFINTILOR PUSTNICI DIN SIRIA

FERICITUL TEODORET EPISCOPUL CIRULUI

Editura institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române

CARTE TIPĂRITĂ CU BINECUVÂNTAREA PREA FERICITULUI PĂRINTE TEOCTIST PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

Traducere din limba greacă şi note de Dr. ADRIAN TĂNĂSESCU-VLAS

EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC şi DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE BUCUREŞTI - 2001

Traducerea s-a făcut după textul grec publicat în F.Q., vol. 82, col, 1283-1522, fiind consultat şi cel editat în col. Sources chretiennes, vol. 234 şi 257. .

Coperta: Emil Bojin

Drepturile asupra acestei versiuni aparţin Editurii Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă

ISBN 973-9332-44-7

PREFAŢĂ

În Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, scrisă de Sfântul Atanasie cel Mare (296 - 373), putem citi că o dată s-a arătat, în faţa uşii Cuviosului, însuşi Satana care, invocând cu privire la sine împlinirea celor prezise de cuvântul Sfintei Scripturi: Vrăjmaşului i-au lipsit de tot săbiile şi cetăţile i le-ai sfărâmat¹ (Ps. 9, 6), a recunoscut înaintea Marelui Antonie starea de slăbire în care îl aduseseră întoarcerea către Dumnezeu a mulţimilor de necredincioşi şi, mai ales, faptul că "s-a umplut pustia de monahi¹. Deşi eşti pururea mincinos, i-a răspuns Cuviosul, şi niciodată nu spui adevărul, ceea ce-ai spus acum, fără să vrei, este adevărat. Căci Hristos, venind, te-a slăbit şi doborându-te te-a dezgolit" (XI, în col. P.S.B., vol. 16, E.I.B.M.O., 1988).

Dar, nu doar pustiei egiptene i-a fost dat să devină, pentru iubitorii de Hristos, o fortăreaţă temută demonilor, ci şi altor locuri deşertice ale Răsăritului, precum pustia vechii Sirii şi cea a ţinuturilor învecinate. Şi acestea s-au prefăcut, aşa cum ne adevereşte în cartea de faţă Fericitul Teodoret al Cirului (393 -466), în cetăţi unde nevoitorii, prin harul cel Dumnezeiesc, "aşa slăvită biruinţă au dobândit, încât vrăjmaşii au fugit, iar ei i-au urmărit cu putere şi au înălţat semn de biruinţă..." (p. 7). Într-adevăr, cele istorisite în paginile acestei scrieri a Fericitului arhipăstor al Cirului, denumită de el Istorie iubitoare de Dumnezeu sau Petrecere pustnicească, pot părea greu de crezut celui a cărui inimă n-a fost curăţită şi luminată de credinţa dăruită prin harul Duhului Sfânt. De aceea, prevenitor, Fericitul Teodoret îi roagă pe cititorii săi încă de la început "să nu fie neîncrezători faţă de cele scrise, dacă vor afla în ea lucruri mai presus de puterea lor, nici să măsoare după puterea lor îmbunătăţirea nevoitorilor de care va fi vorba, ci să ştie limpede că Dumnezeu obişnuieşte să dea harismele Prea Sfântului Duh după măsura bunei voiri a bine cinstitorilor, iar pe cele mai mari le dăruieşte celor mai desăvârşiţi dintre dânşii" (p. 10).

Pe unii dintre sfinţii pustnici pomeniţi în această carte, Fericitul Ierarh i-a cunoscut nemijlocit, observându-le cu luare-aminte

plină de evlavie chipul vieţuirii lor cea întru Hristos: ostenelile, Însoţite de lacrimi şi sudori rugăciunea neîncetată, trezvia, supunerea trupului prin neîntreruptă şi aspră postire, somn pururea neîndestulător, îndurarea gerului, a arşiţei şi a altor nenumărate necazuri, arătând desăvârşită necruţare de sine - , dar şi pacea netulburată, smerenia nespusă, bucuria nepământească, blândeţea, ca şi minunile şi faptele săvârşite din iubirea de semeni.

Prin relele pătimiri luate asupră-le de bunăvoie după aprinderea inimii lor de Dumnezeiasca dragoste ei au fost învredniciţi de primirea cereştilor daruri ale Sfântului Duh, astfel încât aceşti nevoitori -Cuvioşi Părinţi şi Cuvioase Maici care nu s-au cruţat câtuşi de puţin pe ei înşişi, au dobândit cruţare, alinare, bună nădăjduire şi tămăduire pentru fraţii lor aflaţi în mrejele lumii. însingurarea pentru Dumnezeu le-a adus acestor "ostaşi ai faptei bune" o sensibilitate deosebită faţă de încercările şi nefericirea cunoscute de toţi cei veniţi pe pământul obşteştii pătimiri" (înţ. Sol., 7, 3). De aceea, nu există neputinţă, sau necaz, sau nedreptate, sau primejduire care să nu se fi risipit grabnic prin mijlocirea către Dumnezeu a unui Iacov, a unui Iulian, a unui Afraate, a unui Petru Galatul, sau a unui Simeon Stâlpnicul -"marea minune a lumii", pe care o luminează ca dintr-un sfeşnic părinţi care, "străpunşi... de dragostea Dumnezeiască..., şi-au făcut trupul lor duhovnicesc, mai înainte de nestricăciunea făgăduită" (p. 181).

Dar, cum este cu neputinţă a preamări cum se cuvine pe aceşti luminători ai vieţii noastre duhovniceşti, doar în câteva rânduri, binecuvântăm cu vie bucurie publicarea acestei traduceri româneşti a uneia dintre cele mai alese scrieri aghiografice ale Bisericii noastre, tălmăcire datorată netăgăduitei şi râvnitoarei slujiri de metafrast a d-lui Adrian Tănăsescu-Vlas, încheind cu înseşi cuvintele Fericitului Teodoret: Această dragoste (faţă de Hristos) să o primim şi noi, şi, fermecaţi fiind de frumuseţea Mirelui şi poftind bunătăţile cele făgăduite, şi cinstind mulţimea facerilor Lui de bine, să ne facem paznici iubitori ai legilor Lui" (p. 181).

La sărbătoarea Sfântului Ioan Scărarul, 2001

TEOCTIST PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

ÎNAINTECUVÂNTARE

1. Bine e a vedea nevoinţele bărbaţilor aleşi şi ostaşilor faptei bune¹ şi a trage folos din vedere: că faptele cele lăudate se arată vrednice de a fi dobândite şi iubite celor care le văd, şi îi îndeamnă pe privitorii lor a le câştiga; însă nu puţin folos aduc şi povestirile unor asemenea isprăvi, îmbiate de cei ce le cunosc auzului celor ce nu le ştiu. Unii zic că vederea e mai vrednică de crezare decât auzirea; însă şi auzirea îi poate da încredinţare omului, judecând după vrednicia povestitorului: că precum în privinţa dulceţii şi amărelii şi celorlalte gusturi omul are încredere în judecata limbii şi gâtlejului său şi le lasă pe ele să aleagă, deopotrivă şi auzului i se încredinţează deosebirea cuvintelor folositoare de cele vătămătoare.

2. Pe urmă, dacă amintirea povestirilor folositoare ar rămâne nefurată şi dacă boala uitării, întinzându-se ca o negură, nu ar face ştearsă această amintire, ar fi fost de prisos, fără îndoială, a încredinţa scrisului asemenea lucruri, dat fiind că folosul ce vine din ele ar fi ajuns cu mare uşurinţă şi la viitorime; dar întrucât vremea vatămă pe de o parte trupurile, aducând asupra lor bătrâneţea şi moartea, iar pe de alta vatămă şi isprăvile cele vrednice de pomenire pricinuind uitarea şi înceţoşând amintirea, fireşte că nimeni nu se va supăra pe noi dacă vom încerca să scriem despre vieţile bărbaţilor iubitori de Dumnezeu: că precum cei cărora li s-a încredinţat îngrijirea trupurilor pregătesc leacuri pentru

1. Echivalentul românesc tradiţional pentru arete (“virtute” în limbajul modernizant).

a se război cu boala şi a da ajutor celor bolnavi, aşa şi osteneala unei astfel de scrieri e ca un leac vindecător de otravă, vrăjmaş al uitării şi ajutor al amintirii. Căci cum n-ar fi un lucru nelalocul lui ca poeţii şi prozatorii să descrie faptele de vitejie săvârşite în războaie, tragicii să înfăţişeze tuturor nenorociri bine ascunse şi să lase în scris pomenirea acestor lucruri, alţii să strice cuvintele pe comedii şi zeflemele iar noi să dăm uitării pomenirea unor bărbaţi care în trup muritor şi pătimitor au arătat nepătimire şi s-au luat la întrecere cu firea celor netrupeşti?! De ce pedeapsă am fi vrednici dacă am lăsa să se întunece amintirea acestor nevoinţe vrednice de iubire?! Căci dacă ei, urmărind să ajungă la filosofia cea prea înaltă a Sfinţilor de demult, nu le-au înscris pomenirea în aramă ori cu slove, ci zugrăvind în sine întreaga lor virtute s-au făcut ca nişte chipuri şi monumente ale lor însufleţite, ce iertare am putea avea noi dacă nici în cuvinte nu vom lăuda vieţuirea lor cea slăvită?!

3. Şi asta în timp ce atleţii şi pancratiştii² care se luptă la Olimpiade sunt cinstiţi cu statui, ba încă şi vizitiii biruitori la alergările de cai primesc aceeaşi răsplată şi nu numai aceştia, ci şi fătălăii, oameni despre care nu se ştie bine de sunt bărbaţi sau femei, sunt zugrăviţi pe lemn la cererea celor ce se desfată de vederea lor şi încearcă astfel să păstreze pomenirea vreme cât mai îndelungată; şi cu toate că această pomenire le aduce lor vătămare, iar nu câştig, fiecare cinsteşte cele ce îi plac punând să fie zugrăvite pe lemn şi întrucât, muritoare fiind firea, moartea o face prada sa, izbutesc cu meşteşug să facă pomenirea acestora cu mult mai lungă decât viaţa lor, amestecând culori şi aşternându-le chipurile pe lemn.

Noi, însă, zugrăvim în scris un fel de viaţă care învaţă pe om filosofia şi calcă pe urmele petrecerii celor din ceruri; şi nu zugrăvim chipuri de trupuri, nici nu arătăm

2. Pancraţiul, una dintre probele olimpice tradiţionale.

asemănări cioplite ale acestora celor ce nu le ştiu, ci zugrăvim umbre ale înfăţişării sufletelor nevăzute, arătăm vrăjmaşi nevăzuţi şi războaie nevăzute:

4. că la fel sunt şi armele cu care i-a îmbrăcat şi căpetenia oastei lor, Pavel, care a zis: Luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi toate biruindu-le, să stay în picioare (Ef. 6, 13). Şi iarăşi: Staţi, drept aceea, încingându-vă mijlocul vostru cu adevărul, şi îmbrăcându-vă cu zaua dreptăţii, şi încălţându-vă picioarele întru gătirea Evangheliei păcii, peste toate luând pavăza credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile vicleanului cele aprinse; şi coiful mântuirii luaţi, şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu (Ef. 6, 14-17). Cu aceste arme îmbrăcându-i i-a dus în luptă: că şi firea vrăjmaşilor e netrupească, nevăzută, bântuind într-ascuns, întinzând curse şi năvălind fără veste.

Ci totuşi, chiar vrăjmaşi ca aceştia având de înfruntat ceata acestor sfinţi (sau, mai bine zis, înconjurat fiind fiecare dintr-înşii de atâţia vrăjmaşi ca aceştia că nu năvăleau asupra tuturor odată, ci când asupra unuia, când asupra altuia), aşa slăvită biruinţă au dobândit, încât vrăjmaşii au fugit, iar ei i-au urmărit cu putere şi au înălţat semn de biruinţă fără ca nimeni să-i împiedice.

5. Biruinţa nu le-a adus-o firea (că este muritoare şi plină de patimi nenumărate), ci buna întrebuinţare a voinţei, care atrage harul Dumnezeiesc: că îndrăgind fierbinte Dumnezeiasca frumuseţe şi alegând să facă şi să pătimească orice cu bucurie pentru Cel Iubit, au suferit cu vitejie răscoala patimilor, cu răbdarea au făcut neputincioasă ploaia săgeţilor diavolului şi, ca să vorbesc apostoleşte, şi-au chinuit trupul lor şi l-au supus robiei (1 Cor. 9, 27), stingând aprinderile iuţimii şi potolind înverşunarea poftelor; iar prin postire şi culcarea pe tare au adormit patimile şi au curmat săltările acestora, silindu-şi trupul să facă pace cu sufletul, şi au făcut să înceteze războiul dintre ele, care este sădit în fire.

6. Astfel făcând pace între trup şi suflet, au alungat toată tabăra celor potrivnici: că aceştia, nefiind gândurile lor primite înăuntru de către nevoitori şi aflându-se lipsiţi de împreunâlucrarea omenească, nu puteau să-i mai războiască întrucât dracul foloseşte ca săgeţi împotrivâ-ne chiar mădularele noastre. Iar dacă ochii nu sunt momiţi, nici auzul încântat, nici pipăitul gâdilat, nici mintea nu primeşte sfaturile rele, deşartă e strădania celor ce întind curse: că o cetate zidită pe înălţime, întărită de ziduri puternice şi înconjurată din toate părţile de şanţuri, nu poate fi luată de potrivnic dacă nu îi dă drumul acestuia cineva dinlăuntru, deschizându-i pe furiş oarecare portiţă şi, aşijderea, nu este cu putinţă dracilor ce se oştesc dinafară să biruiască sufletul îngrădit cu harul Dumnezeiesc, de nu deschide îngăduirea vreunui gând oarecare portiţă a simţurilor noastre şi lasă înlăuntru pe vrăjmaş.

învăţând acestea desluşit din Dumnezeiasca Scriptură cei lăudaţi de noi, şi auzind pe Dumnezeu că spune prin proorocul: S-a suit moartea prin ferestre (Ier. 9, 20), şi-au închis porţile simţurilor cu legile lui Dumnezeu, ca şi cu nişte încuietori şi zăvoare, înmânând minţii aceste chei; şi nici limba nu le-a deschis buzele, nici ochiul nu li s-a uitat printre pleoape fără porunca minţii; iar auzul lor, neputând a se îngrădi cu pleoape şi buze, alunga de la sine cuvintele nechibzuite şi nu le primea decât pe cele suferite de minte. Astfel şi-au deprins şi mirosul să nu poftească cele bine înmiresmate, fiindcă acestea pricinuiesc în chip firesc moleşeală. Astfel au izgonit şi saţul pântecelui şi l-au învăţat să primească cele ce împlinesc nu plăcerea, ci trebuinţa, şi din acestea numai cât să nu moară de foame. Astfel au surpat tirania cea dulce a somnului şi, slobozind pleoapele lor din robia acestuia, le-au deprins să-l stăpânească în loc să îi slujească şi să primească de la dânsul cât e de trebuinţă, nu atunci când vine el, ci atunci când ele Îl cheamă pentru a da un mic ajutor firii.

Astfel având, dar, grijă să îşi păzească zidurile dimpreună cu porţile şi aducând bună înţelegere între gândurile dinlăuntru,

îşi făceau râs de vrăjmaşii care năvăleau dinafară, ce nu puteau să intre cu sila, din pricina apărării harului Dumnezeiesc, şi nici trădător nu aflau, care să se hotărască a le da drumul; şi fire nevăzută având aceşti vrăjmaşi, în vreme ce trupul e văzut şi supus nevoilor firii, aceia n-au putut, totuşi, să capete stăpânire asupra lui: că vizitiul, şi mai-marele cântăreţ, şi cârmaciul său, minunat ţinând frâiele, i-a făcut pe cai să meargă cu bună rânduială; atingând în ritm coardele simţurilor, le-a făcut să scoată viers cu totul armonios; şi mişcând cârma ca un cunoscător, a biruit năvala valurilor şi loviturile vânturilor.

7. Drept aceea, cine n-ar avea bun temei să Se minuneze de cei ce au străbătut calea vieţii lor în osteneli fără număr, care cu sudori şi necazuri şi-au supus trupul, şi de patima râsului n-au ştiut, ci în tânguire şi lacrimi au petrecut toată viaţa lor, şi au socotit mâncare sibaritică postul, somn prea desfătat privegherea cea mult ostenicioasă, aşternut moale podeaua tare, plăcere nemăsurată şi fără saţ petrecerea în rugăciuni şi psalmi, care au strâns toate felurile faptei bune? Mai vârtos, cine îi va lăuda după cuviinţă? Ştiu, dar, bine că îmbunătăţirea lor este mai presus decât orice cuvinte, însă trebuie totuşi să încerc că n-ar fi bine să nu primească laude, fie acestea chiar mai mici decât ar merita, de vreme ce au iubit filosofia cea adevărată.

8. Vom scrie, dar, nu o laudă de obşte pentru toţi: că harisme felurite li s-au dat de la Dumnezeu, ceea ce ne arată fericitul Pavel, grăind: Că unuia se dă prin Duhul cuvântul înţelepciunii, iar altuia cuvântul cunoştinţei întru acelaşi Duh; şi unuia credinţa întru acelaşi Duh, iar altuia darurile tămăduirilor întru acelaşi Duh; unuia lucrarea puterilor, iar altuia proorocie; unuia deosebirea duhurilor, iar altuia feluri de limbi, iar altuia tălmăcirea limbilor (1 Cor. 12, 8-10); şi arătând izvorul tuturor acestora, adaugă: Şi toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind deosebi fiecăruia precum voieşte (1 Cor. 12, 11). Aşadar, dat fiind că au primit

daruri felurite, fireşte că voi povesti despre fiecare în parte, dar nu voi înşira cu de-amănuntul toate câte ţin de petrecerea lor (că nu mi-ar ajunge întreaga viaţă pentru aşa ceva), ci voi istorisi câteva lucruri despre cele trăite sau făptuite de fiecare şi, arătând pe scurt felul vieţii fiecăruia, voi trece la alt nevoitor.

9. Nu voi încerca să istorisesc petrecerea sfinţilor care au strălucit în toată lumea că nici nu-i ştiu şi nici nu este cu putinţă să vorbesc despre fiecare în parte. Aşadar, voi scrie doar viaţa celor ce au strălucit în Răsărit⁵ ca nişte luminători şi au ajuns cu razele lor până la marginile pământului. Cartea va fi ca o istorisire în care nu voi urma legile cuvântului de laudă, ci voi povesti câteva lucruri în chip nemeşteşugit.

10. Îi rog, dar, pe cei ce vor citi această „Istorie iubitoare de Dumnezeu" sau „Petrecere pustnicească" (spuneţi-i cărţii cum doriţi) să nu fie neîncrezători faţă de cele scrise dacă vor afla în ea lucruri mai presus de puterea lor, nici să măsoare după măsura lor îmbunătăţirea nevoitorilor de care va fi vorba, ci să ştie limpede că Dumnezeu obişnuieşte să dea harismele Prea Sfântului Duh după măsura bunei voiri a bine cinstitorilor, iar pe cele mai mari le dăruieşte celor mai desăvârşiţi dintre dânşii. Acestea le spun celor ce nu cunosc prea bine lucrurile Dumnezeieşti: că cei ce au primit cunoştinţa tainelor negrăite ale Duhului ştiu dărnicia Duhului şi ce minuni lucrează El în oameni prin oameni, prin măreaţa facere de semne trăgând pe cei necredincioşi la cunoştinţa de Dumnezeu în vreme ce omul care nu va crede lucrurilor pe care le voi povesti este

5. Acolo unde se vorbeşte despre “Răsărit” în această carte este vorba, îndeobşte, de provincia Orient care, alături de provinciile Asiei şi Pontului, constituia în acea vreme posesiunile asiatice ale Imperiului Roman. Ea cuprindea (cu aproximaţie) Cilicia, Siria, Mesopotamia romană. Palestina şi Sinaiul.

învederat că nu crede nici în cele săvârşite oarecând prin Moisi, şi Isus Navi, şi Ilie, şi Elisei, ci socoate basme şi minunile lucrate prin Sfinţii Apostoli. Iar dacă mărturiseşte cineva că sunt adevărate acelea, să creadă că şi acestea sunt nemincinoase: că tot harul care a lucrat în aceia a făcut şi prin cei despre care vom vorbi ceea ce a făcut. Veşnic e harul şi, alegând pe cei care îl merită, revarsă prin dânşii ca prin nişte izvoare undele facerii de bine.

11. Unele dintre lucrurile pe care le voi spune le-am văzut cu ochii mei iar câte nu le-am văzut eu însumi le-am auzit de la cei ce i-au văzut pe acei nevoitori, bărbaţi iubitori ai faptei bune, care s-au învrednicit de vederea şi învăţătura acelora. Vrednici de încredere sunt, între evanghelişti, nu doar Matei şi Ioan, cei mari şi cei dintâi între evanghelişti, care au văzut cu ochii lor minunile Stăpânului, ci şi Luca dimpreună cu Marcu, cărora cei ce dintru început au fost înşişi văzători şi slujitori ai Cuvântului le-au arătat cu de-amănuntul şi fără greş nu numai ce a pătimit şi a făcut Stăpânul, ci şi învăţătura Lui ci totuşi, chiar fără să fie însuşi văzător fericitul Luca, începe Evanghelia pe care a scris-o arătând că istoriseşte lucruri adeverite: iar noi, auzind că nu a fost însuşi văzător al celor povestite de dânsul, ci a fost învăţat de alţii acele lucruri, cu nimic mai puţin luăm aminte la dânsul şi la Marcu decât la Matei şi Ioan că atât el cât şi Marcu sunt vrednici de crezare, ca unii ce aflaseră lucrurile pe care le povesteau de la oameni ce le văzuseră. Aşadar, şi eu voi spune unele lucruri ca însumi văzător, iar pe altele, încrezându-mă în istorisirile înşişi văzătorilor, bărbaţi care urmează vieţii acelor nevoitori, însă am cheltuit cam multe cuvinte încercând să încredinţez că spun adevărul. Aşadar, voi începe de acum povestirea.

1. Iacov

1. Dumnezeiescul legiuitor Moisi, care adâncul mării l-a descoperit, şi pustia cea uscată a umplut-o de apă, şi toate celelalte minuni pe care le ştim le-a săvârşit, a încredinţat scrisului vieţuirea Sfinţilor de demult folosindu-se nu de înţelepciunea dobândită la egipteni, ci primind strălucirea harului celui de sus: căci de unde altundeva ar fi putut afla fapta bună a lui Abel, iubirea de Dumnezeu a lui Enoh, dreptatea lui Noe, blagocestiva preoţie a lui Melchisedec, chemarea, credinţa, răbdarea bărbătească, iubirea osârduitoare de străini şi vestita jertfă de fiu a lui Avraam, lunga înşiruire a celorlalte isprăvi şi, ca să zic pe scurt, luptele, biruinţele, încununările acelor Dumnezeieşti bărbaţi, dacă n-ar fi primit razele Duhului Celui înţelegător şi Dumnezeiesc? Această împreună-lucrare îmi trebuie acum şi mie, care încerc să zugrăvesc în scris viaţa Sfinţilor care au strălucit cu puţin înainte de noi şi în vremea noastră, şi ca pe un oarecare aşezământ de lege să îl înfăţişez celor doritori să-l urmeze. Deci, se cuvine a cere rugăciunile acestor Sfinţi, şi astfel să începem istorisirea.

2. Nisibi este o cetate aflată la hotarul dintre împărăţia romanilor şi cea a perşilor, ce oarecând plătea dajdie romanilor şi se afla sub stăpânirea acestora. Dintru aceasta ieşind ca un viteaz marele Iacov, a îmbrăţişat vieţuirea pustnicească şi sihăstrească şi, sălăşluindu-se pe crestele celor mai înalţi munţi, a petrecut acolo nu puţină vreme. Primăvara, vara şi toamna stătea prin hăţişuri şi avea ca acoperiş cerul; iarna îl găzduia o peşteră, dându-i un adăpost strâmt, hrana lui era nu din cea care se seamănă şi se lucrează cu osteneală, ci din cea care creşte de la sine: că din copacii cei sălbatici culegând roadele ce creşteau singure, iar dintre verdeţuri cele bune de mâncare şi cu însuşiri de legume, din acestea dădea trupului său cât avea trebuinţă ca să trăiască, fără să folosească focul. Şi lâna o socotea de prisos: căci folosea în loc de lână perii cei mai aspri de la capre, din care îşi făcea şi cămaşă, şi haină proastă.

3. Istovindu-şi trupul în acest chip, sufletului îi aducea neîncetat hrana cea duhovnicească; şi curăţindu-şi puterea văzătoare a minţii şi gătind-o ca oglindă străvezie pentru Dumnezeiescul Duh, spre acelaşi chip se prefăcea din slavă în slavă, ca de la duhul Domnului, cum spune Dumnezeiescul Apostol, privind cu faţa descoperită, ca prin oglindă, slava Domnului (2 Cor. 3, 18). Drept aceea, îndrăznirea lui cea către Dumnezeu creştea din zi în zi şi, cerând cele ce se cuvin cerute de la Dânsul, îndată le primea. Drept aceea, şi cele ce aveau să fie, prooroceşte le vedea, şi putere spre facerea de minuni a primit de la harul Prea Sfântului Duh. Dintre aceste minuni, voi povesti puţine, descoperind raza strălucirii sale apostoleşti celor aflaţi întru necunoştinţă.

4. În vremea aceea, nebunia cinstirii idolilor era în culmea înfloririi sale şi lucrurilor neînsufleţite ale mâinilor omeneşti li se dădea cinstirea cuvenită Dumnezeirii, iar slujirea lui Dumnezeu era trecută cu vederea de cei mai mulţi: dispreţuiţi erau cei care nu voiau a se face părtaşi la beţia nelegiuită a acelora, ca unii ce aveau, fiind întăriţi la minte, cunoştinţa nemincinoasă a celor ce sunt şi batjocoreau neputinţa idolilor, închinându-se Ziditorului a toate. în vremea aceea a mers Sfântul Iacov în Persia, pentru a cerceta răsadurile evlaviei şi a le da îngrijirea cuvenită. Trecând el un izvor, oarecare fete ce veniseră să spele rufe la lăutoare nu s-au ruşinat de chip străin, ci, lăsând deoparte sfiala cuvenită, căutau cu chip obraznic şi ochi îndrăzneţi spre Dumnezeiescul bărbat, nici capetele acoperindu-şi, nici poalele suflecate coborându-şi. Necăjindu-se de aceasta omul lui Dumnezeu şi voind a arăta puterea lui Dumnezeu la bună vreme spre a le vindeca de neevlavie prin facerea de minuni, a blestemat izvorul, de i-a secat îndată unda; le-a blestemat şi pe fete, pedepsind tinereţea lor cea neruşinată cu cărunteţe timpurie: şi cuvântului i-a urmat fapta, iar negrul pletelor li s-a schimbat şi s-au asemănat unor pomi tineri îmbrăcaţi primăvara în frunze potrivite toamnei. Simţind

ele pedeapsa (că undele izvorului încetaseră a mai curge, şi privindu-şi una alteia capul vedeau schimbarea cea de năprasnă), au alergat în cetate ca să vestească cele petrecute. Alergând oamenii locului şi prinzându-l pe marele Iacov, îl rugau să-şi potolească mânia şi să curme pedeapsa. Acesta, fără a întârzia defel, a adus rugăciune Stăpânului şi aşa a poruncit să curgă iar undele izvorului: iar ele s-au arătat îndată din vistieriile lor, puse în mişcare de porunca dreptului. Văzându-şi aceia cererea împlinită, îl rugau să se milostivească şi de fiicele lor, făcându-le cosiţele să îşi recapete culoarea cea dintâi. Se zice că s-a înduplecat să facă şi aceasta, şi a pus să fie căutate fetele care primiseră acea certare; dar întrucât nu au venit, le-a lăsat neschimbată pedeapsa, ca învăţătură de întreagă înţelepciune şi temei de bună împodobire, precum şi spre aducere aminte desluşită şi neîncetată de puterea Dumnezeiască.

5. Iată ce minune a lucrat acest nou Moisi, minune ce a fost făcută nu prin lovirea cu toiagul, ci şi-a primit puterea lucrătoare prin semnul crucii. în ce mă priveşte, eu mă uimesc cu covârşire nu numai de minune, ci şi de blândeţea Sfântului: că nu le-a dat pe fecioarele acelea neruşinate unor urşi mâncători de oameni, ca marele Elisei, ci, folosindu-se de o pedeapsă nevâtămătoare o mică urâţire le-a învăţat deopotrivă şi buna cinstire, şi buna cuviinţă. Am zis acestea nu spre a-l învinovăţi pe Prooroc de cruzime (nu am înnebunit până-ntr-atâta)1, ci spre a arăta că Sfântul Iacov, având asemenea putere, a făcut cele potrivite cu blândeţea lui Hristos şi cu duhul Legământului celui Nou.

6. Altă dată, văzând un judecător persan că dă hotărâre strâmbă, a blestemat o piatră foarte mare ce se afla în apropiere să se sfărâme şi să se împrăştie. Spărgându-se îndată piatra în mii de bucăţi, au încremenit de spaimă cei de faţă; iar judecătorul, umplându-se de frică, şi-a schimbat pe loc hotărârea. Şi într-aceasta a urmat Sfântul Stăpânului său. Care, ca să arate că de voie rabdă pătimire, nu i-a pedepsit pe

cei nelegiuiţi, cu toate că I-ar fi fost lesne să o facă dacă voia, ci uscând prin cuvântul Său smochinul cel neînsufleţit Şi-a arătat puterea Sa.

7. Cu astfel de fapte strălucind, şi de toţi fiind iubit, şi numele lui fiind în toate gurile, a fost tras la slujirea arhieriei şi a primit sarcina de a sta înainte rugându-se pentru patria sa dar lăsând munţii şi venind, împotriva dorinţei sale, să locuiască în cetate, nu şi-a schimbat nici haina, nici veşmântul: ci locul şi l-a schimbat, dar petrecerea nu. Iar ostenelile sale s-au adaos, şi mult mai multe s-au făcut decât cele dintâi: că la postire şi culcarea pe jos şi îmbrăcarea cu sac se adăugau necontenitele griji de cele cuvenite: îngrijirea văduvelor şi ocrotirea orfanilor, mustrarea celor nedrepţi şi ajutorarea celor nedreptăţiţi. Şi la ce bun să înşir toate câte împresoară pe cel care a fost însărcinat să poarte de grijă turmei, când lucrurile acestea sunt ştiute? Iar el cu osârdie îmbrăţişa aceste osteneli, căci cu osârdie îl iubea pe Domnul oilor şi se temea de El.

8. Pe măsură ce aduna bogăţia faptei bune, pe atât se bucura de mai mare har al Sfântului Duh. Mergând odată într-un sat sau cetate (nu ştiu întocmai unde), s-au apropiat de el doi săraci, înfăţişând ca mort pe oarecare tovarăş al lor şi cerând să primească oarecare lucruri de trebuinţă pentru înmormântare. Sfântul s-a plecat cererii lor, şi s-a rugat lui Dumnezeu ca pentru un mort, cerând să i se ierte aceluia toate câte a greşit în viaţă şi să fie învrednicit a se număra cu ceata drepţilor. Grăind el acestea, a zburat sufletul celui ce până atunci doar făcea pe mortul. Peste trup fuseseră întinse nişte acoperăminte: îndată ce s-a depărtat puţin Dumnezeiescul bărbat, cei ce puseseră comedia la cale i-au cerut celui ce zăcea să se scoale şi îndată ce au văzut că nu îi mai aude şi că a devenit faptă comedia lor, iar obrăzarul mincinos s-a prefăcut în chip adevărat, l-au prins din urmă pe marele Iacov, au căzut la picioarele lui tânguindu-se şi, aruncând îndrăzneala lor pe seama

sărăciei, îl rugau să-i dezlege de păcatul lor şi să întoarcă celui ce zăcea sufletul care îi fusese luat. Iar el, urmând iubirii de oameni a Stăpânului, şi cererea le-a primit-o, şi facerea de minuni a arătat-o, întorcând prin rugăciune celui mort viaţa ce îi fusese luată.

9. Acest fapt mi se pare că se aseamănă minunii marelui Petru, care i-a dat morţii pe Anania şi Safira pentru hoţie şi minciună căci şi Iacov l-a lipsit de viaţă în acelaşi chip pe cel ce măsluise hoţeşte adevărul şi se folosise de minciună. însă Petru cunoscând furtul (căci i-l descoperise harul Duhului), a adus asupra vinovaţilor dreptatea Dumnezeiască; iar Iacov a adus rugăciune lui Dumnezeu şi l-a oprit pe păcătos din calea vieţii fără să ştie adevăratul tâlc al comediei lui. Dumnezeiescul Apostol nu i-a scos din necaz pe cei morţi, fiindcă la începutul propovâduirii celei de mântuire era nevoie de teamă; iar Sfântul Iacov, plin fiind de har apostolesc, a pedepsit la bună vreme şi degrabă a ridicat pedeapsa, ştiind că asta era de folos celor care căzuseră. Dar se cuvine să vorbim şi despre alte lucruri, şi să le povestim pe scurt.

10. Întrucât Arie, părintele şi plăsmuitorul hulei împotriva Fiului Unuia-Născut şi a Preasfântului Duh, care îşi mişca limba sa împotriva Ziditorului, umpluse Egiptul de tulburare şi gâlceavă, prea marele împărat Constantin, Zorobabelul turmei noastre creştineşti (că precum acela a întors robia dreptcredincioşilor din toată străinătatea şi a ridicat Dumnezeieştile biserici ce zăceau dărâmate), a adunat în vremea aceea pe întâi-stătătorii tuturor Bisericilor în Niceea, unde a venit, împreună cu alţii, şi marele Iacov, luptând pentru dogmele cele drepte ca un viteaz oştean în fruntea întregii sale cete (că pe atunci Nisibi făcea parte din împărăţia romanilor). Iar după ce s-a risipit acea sfinţită ceată şi fiecare a plecat acasă, s-a întors şi Sfântul Iacov ca un ostaş purtător de biruinţă, veselindu-se de dobânzile⁴ dreptei credinţe.

4, Trofeele.

11. Trecând vremea, marele şi minunatul împărat Constantin a plecat din această viaţă la Hristos, purtând cununile blagocestiei, iar stăpânirea a trecut la fiii lui. Atunci, împăratul perşilor (Şapur pe numele său), dispreţuindu-i pe fii ca pe unii lipsiţi de vrednicia părintelui lor, s-a oştit asupra cetăţii Nisibi cu oaste multă, atât călări cât şi pedeştri; ba a adus şi elefanţi mulţime. Şi împărţind oastea ca pentru împresurare a aşezat-o jur-împrejur, a adus maşinării de război şi a înălţat turnuri; a pus să se facă garduri de pari, umplând locul rămas între ele cu maldăre de crengi, şi a poruncit ostaşilor să facă un val de pământ, după care a pus să fie înălţat alt rând de turnuri în dreptul celui dintâi. După aceea, a suit în turnuri arcaşi, poruncindu-le să tragă în apărătorii de pe ziduri, iar pe ostaşii rămaşi jos i-a pus să sape la temelia zidurilor ca să le surpe. Şi întrucât toate aceste întreprinderi au rămas deşarte, stricându-le pe ele rugăciunea bărbatului de Dumnezeu insuflat, în cele din urmă a abătut cu multă osteneală curgerea râului din apropiere; şi zăgăzuindu-i apele, dintr-o dată le-a slobozit asupra zidului cetăţii, folosindu-se de ele ca de un berbece grozav. Zidul nu a făcut faţă la năvala apei, ci, zguduit fiind de puterea şuvoiului, s-a prăbuşit în partea cu pricina. Perşii au strigat cu glas mare, socotind că cetatea era deacum în mâna lor că nu ştiau zidul cel mare al nisibenilor. Au amânat, totuşi, năvala, văzând că din pricina apelor nu se putea ajunge deocamdată la cetate. S-au depărtat deci, socotind că osteneala lor s-a încheiat; se odihneau şi îşi îngrijeau caii. Locuitorii cetăţii, însă, mai cu osârdie se rugau, având ca solitor pe marele Iacov; şi cei în putere înălţau la loc zidul în mare grabă, neîngrijindu-se nici de podoabă, nici de buna potrivire, ci îngrămădind la nimereală pietre, şi cărămizi, şi tot ce le cădea sub mână; şi într-o singură noapte a sporit lucrul până-ntr-atât că zidul refăcut era îndeajuns de înalt ca să nu poată trece caii, nici oamenii să nu se poată căţăra fără scări. Atunci, toţi l-au rugat pe omul

lui Dumnezeu să se arate pe ziduri şi să lovească pe vrăjmaşi cu blesteme. El s-a supus şi s-a urcat pe ziduri; şi, văzând mulţimea cea nenumărată a acelora, l-a rugat pe Dumnezeu să trimită nor de muşte câineşti şi ţânţari. Şi el a cerut, iar Domnul a trimis, plecându-Se cererii lui ca oarecând lui Moisi. Şi oamenii erau răniţi de săgeţile Dumnezeieşti, iar caii şi elefanţii, smulgându-se din legături, fugeau în toate părţile, împrăştiindu-se şi neputând a suferi înţepăturile.

12. Văzând, deci, împăratul cel păgân că toate meşteşugirile lui rămăseseră fără folos, că năvălirea râului fusese zadarnică (fiindcă zidul căzut fusese înălţat la loc) şi că oastea toată era frântă de osteneală şi anevoie suferind neajunsurile petrecerii sub cerul liber şi chinuită de urgia trimisă de Dumnezeu, încă şi pe Dumnezeiescul bărbat mergând pe ziduri; şi socotind că însuşi împăratul e în fruntea apărătorilor (că îi părea îmbrăcat cu mantie de porfiră şi diademă), s-a mâniat asupra celor care îl amăgiseră şi îl înduplecaseră să pornească războiul şi îi spuseseră că împăratul nu este în cetate; şi osândindu-i pe aceştia la moarte, a trimis oştenii acasă şi s-a întors cu mare grabă în stăpânirile sale.

13. Iată ce minuni a făcut Dumnezeu şi în vremea acestui nou Ezechia nu mai mici decât cele din vremea lui Ezechia celui de demult, ci mai mari, pe cât îmi pare mie: că ce minune mai covârşitoare este decât a nu putea vrăjmaşii să ia cetatea fiind surpat zidul? Eu, însă, mă mai minunez şi de aceasta: că, şi blestemând, nu a cerut de la Dumnezeu să trimită fulgere şi trăsnete, aşa cum a făcut marele Ilie venind de două ori la el câte cincizeci de oameni cu maimarele lor că auzise pe Domnul spunând limpede atunci când Iacov şi Ioan au încercat să facă astfel: Nu ştiţi ai cărui duh sunteţi voi? (Lc. 9, 54-55). Drept aceea, nu a cerut să îi înghită pe vrăjmaşi pământul, nici nu a chemat foc să mis tuie oastea lor, ci a cerut să fie muşcaţi de gâzele acelea mici şi astfel cunoscând puterea lui Dumnezeu să treacă, poate, mai târziu la dreapta credinţă.

14. Asemenea îndrăznire avea către Domnul acest Dumnezeiesc bărbat: asemenea har primise de sus. Întru acestea petrecând şi sporind zi de zi în cele Dumnezeieşti, a plecat din această viaţă şi a părăsit cele de aici plin de mare faimă; iar după ce, trecând oarecare vreme, cetatea episcopiei lui a fost dată în mâna perşilor de către cel ce stăpânea atunci, au ieşit toţi locuitorii cetăţii purtând trupul apărătorului lor, pe de o parte întristându-se şi plângând pentru strămutarea lor, pe de alta cântând puterea purtătorului de biruinţă ostaş al lui Dumnezeu: că dacă ar fi fost în viaţă, cetatea lor n-ar Fi ajuns sub stăpânirea barbarilor. După ce am istorisit acestea despre Dumnezeiescul Iacov, voi trece la altă povestire, rugându-mă să am parte de binecuvântarea lui.

2. Iulian

1. Iulian, pe care localnicii îl numeau, în semn de cinstire, Sava (fiindcă acest nume înseamnă pe elineşte „Bătrânul"), şi-a făcut coliba sa pustnicească în ţara numită altădată Parthyaia, iar acum Osrrhoene; iar aceasta se întinde la apus până la malul Eufratului, iar la răsărit, până la hotarul stăpânirii romanilor; iar după ea vine Asiria, care este capătul de apus al împărăţiei persane şi pe care cei de mai târziu au numit-o Adiabene. în ţara aceasta sunt multe cetăţi mari, cu mulţi locuitori, şi ţinuturile ei sunt parte locuite, parte nelocuite şi pustii.

2. În adâncul acestei pustii mergând Dumnezeiescul bărbat şi aflând o peşteră făcută nu de mână omenească, ce nu avea nici înlesniri, nici frumuseţe, dar putea da un adăpost strâmt celor dornici a fugi de lume, cu plăcere s-a sălăşluit într-acel loc, socotindu-l mai măreţ decât cămările împărăteşti strălucind de aur şi de argint. Acolo petrecea, mâncând o dată pe săptămână: iar hrana lui era pâine de

orz, ba şi aceea neagră; avea în loc de mirodenii sare, ca băutură prea desfătată unda apei de izvor şi nici aceea până la saţ, ci după măsura hranei mâncate înainte. Desfătare şi răsfăţ Şi ospăţ îi era cântarea lui David şi necurmata împreună-vorbire cu Dumnezeu; şi de acestea îndulcindu-se cu nesaţ, nu voia să pună măsură desfătării sale, ci pururea se îmbuiba cu îmbuibarea cea bună şi pururea striga: Cât de dulci sunt gâtlejului meu cuvintele Tale, gurii mele mai mult decât mierea şi fagurul (Ps. 118, 103). că îl auzise pe fericitul David grăind: Judecăţile Domnului adevărate, îndreptate dimpreună; dorite sunt mai vârtos decât aurul şi decât piatra scumpă mult, şi mai dulci decât mierea şi fagurul (Ps. 18, 10). Şi îl mai auzise spunând şi: Desfătează-te de Domnul, şi-ţi va da ţie cererile inimii tale (Ps. 36, 4). Şi încă: Veselească-se inima celor ce caută pe Domnul (Ps. 104, 3). Şi: Veseleşte inima mea, ca să se teamă de numele Tău (Ps. 85, 10). Şi: Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul (Ps. 33, 8). Şi: însetat-a sufletul meu spre Dumnezeul Cel Tare, Cel Viu (Ps. 41, 2). Şi: Lipitu-s-a sufletul meu după Tine (Ps. 62, 8). Şi se împărtăşea în sine de dragostea celui ce a grăit acestea: căci marele David a arătat, cântând, aceste lucruri ca să dobândească mulţi părtaşi şi împreună-îndrăgostiţi de Dumnezeu şi nu s-a înşelat în nădejdea sa, ci pe Dumnezeiescul Iulian, ca şi pe alţii care nici nu se pot număra, l-a rănit cu dragostea Dumnezeiască: că până-ntr-atâta îl ardea pe acesta văpaia dragostei, încât era beat de dorire şi nu mai vedea nimic dintre cele pământeşti, ci doar pe Cel Iubit îl visa noaptea, iar ziua pe El îl avea în minte.

3. Aflând de această prea înaltă Filosofie, mulţi (unii din partea locului, alţii de departe fiindcă se răspândise faima lui ca purtată de vânt) alergau cerând să fie primiţi în şcoala lui de lupte duhovniceşti şi cealaltă vreme a vieţii lor să o petreacă ascultând de el ca de un dascăl şi învăţător: că nu doar păsările prind păsări cântând şi chemând la ele pe cele de acelaşi neam ca să le atragă în cursele puse în

jurul lor⁵, ci şi oamenii ii vânează pe cei de o fire cu ei unii spre vătămare, alţii spre mântuire. într-acest chip strângându-se, degrabă s-au făcut zece oameni, apoi îndoit şi întreit număr, iar mai târziu au plinit şi numărul de o sută.

4. Şi atât de mulţi fiind ei, încăpeau în acea peşteră: că învăţaseră de la Bătrân a defăima grija de trup. Asemenea Bătrânului, mâncau şi ei turtă de orz dreasă cu sare; şi mai târziu, culegând legume bune de mâncat dintre cele care cresc singure, iar apoi aducând blide şi amestecându-le cu saramură câtă era nevoie, aveau mâncare cei aflaţi în nevoie de îngrijire. Acel fel de legume pe care îl culegeau ei nu face casă bună cu locuinţele umede, căci mucezeşte şi putrezeşte: din pricina acestei stricăciuni pe care o suferea mâncarea (că în peşteră intra multă umezeală din toate părţile), ucenicii stăruiau rugându-l pe Bătrân să le îngăduie a face un adăpost mic, atât cât să încapă vasele cu mâncare. nevoind el la început, într-un târziu s-a lăsat înduplecat (căci învăţase de la marele Pavel să nu caute ale sale⁶, ci să se potrivească celor mai slabi) şi, după ce a hotărât măsurile adăpostului, care erau tare strâmte şi mici, a plecat departe de peşteră ca să aducă lui Dumnezeu obişnuitele rugăciuni fiindcă de multe ori, afundându-se în pustie cale cincizeci de stadii⁷, iar uneori de două ori pe atât, depărtându-se de orişice tovărăşie omenească şi coborându-se în sine, vorbea cu Dumnezeu şi privea ca în oglindă frumuseţea cea Dumnezeiască şi negrăită⁸. Apucându-se de lucru cei care se învredniciseră purtării lui de grijă, au făcut adăpostul după măsura pe care o cerea omeneasca socotinţă, însă mai mare decât cea poruncită.

5. Aluzie la meşteşugul păsărarilor, care se foloseau de păsări prinse pentru a atrage alte păsări în capcană.

6. Vezi 1 Cor. 10, 24; 13, 5.

7. O stadie are 185 m.

8. Vezi 2 Cor. 3, 18.

Întorcându-se Bătrânul după a zecea zi, ca un alt Moisi, din munte şi din negrăita vedere duhovnicească, şi văzând adăpostul mai mare decât voise, a zis: „Mă tem, bărbaţilor, ca nu cumva, lărgind adăposturile cele de pe pământ, să ni le micşorăm pe cele cereşti. Că acestea sunt trecătoare şi puţină vreme ne sunt de folos nouă, iar acelea sunt veşnice şi fără de sfârşit". Iar acestea le-a spus povăţuind ceata ucenicilor la cele mai desăvârşite; însă de suferit a suferit fapta lor, ca unul care auzise glasul Apostolului: nu caut folosul meu, ci al celor mulţi, ca să se mântuiască (1 Cor. 10, 33).

5. I-a învăţat pe ucenici ca înăuntru să aducă împreună cântare lui Dumnezeu, iar după ivirea zorilor să iasă câte doi în pustie şi unul să plece genunchii, aducând cuvenita închinare Stăpânului, iar celălalt să cânte, stând în picioare, cincisprezece din psalmii lui David, după care să-şi schimbe între ei lucrarea, şi cel dintâi, sculându-se, să cânte, iar celălalt, plecându-se la pământ, să facă închinăciuni; şi aşa o ţineau din zori şi până seara iar puţin înainte de a apune soarele se adunau la peşteră unii dintr-o parte, alţii dintr-alta şi toţi din toate părţile, ca să aducă împreună Stăpânului cântarea cea de seară.

6. Chiar şi Bătrânul obişnuia să ia pe câte unul dintre cei sporiţi ca părtaş al slujbei sale şi mai adesea îl urma un oarecare bărbat de neam persan, mare şi plăcut la înfăţişare, dar care îşi agonisise suflet şi mai minunat decât chipul (Iacov era numele lui), care şi după sfârşitul Bătrânului a strălucit întru toată fapta bună, fiind ştiut şi vestit nu doar în mănăstirile de acolo, ci şi în cele din Siria, în care s-a şi săvârşit, trăind, pe cât se spune, o sută şi patru ani. Acesta, însoţindu-l pe Bătrân în drumul prin pustie, îl urma de departe: că nu-i îngăduia dascălul să se apropie, pentru a nu avea prilej de vorbă fiindcă vorba rupe tâlhăreşte mintea de cugetarea la Dumnezeu.

Pe când îi urma el, vede întins în drum un balaur foarte mare; uitându-se la el, nu îndrăznea să treacă însă, după

ce, de frică, a dat de mai multe ori să ocolească, s-a îmbărbătat iar; s-a aplecat, a luat o piatră şi, aruncând-o în balaur, a văzut că acesta rămâne pe loc, cu totul neînstare să se mişte. Pricepând că era mort, a bănuit că moartea fiarei era lucrul Bătrânului. Sfârşind ei drumul şi plinind slujba cântării, când a venit sorocul de odihnă a şezut Bătrânul şi l-a îndemnat şi pe el să-şi odihnească puţin trupul. Iacov s-a aşezat, tăcând la început; iar dacă Bătrânul a intrat cu el în vorbă, l-a rugat, surâzând, să-i lămurească o nedumerire, îngăduindu-i Bătrânul să întrebe, a zis: „Am văzut în drum un balaur mare aruncat, şi la început m-am temut, socotind că e viu; iar dacă am văzut că este mort, am îndrăznit să merg mai departe. Spune-mi, Părinte, cine l-a omorât? Că tu mergeai înainte, şi altcineva nimeni nu mai umbla pe acel drum". La care Bătrânul: „încetează a iscodi lucruri care nu pot aduce vreun folos". Minunatul Iacov stăruia însă, dorind să afle adevărul; iar Bătrânul, voind mult a tăinui fapta sa, dar mai vârtos nevoind a-l mâhni pe ucenicul cel iubit, a grăit: „Eu îţi voi spune ceea ce doreşti, însă îţi poruncesc să nu mai faci pe altcineva părtaş al tainei cât voi fi eu în viaţă: că se cuvine a ţine tăinuite astfel de lucruri, care stârnesc de multe ori lăudăroşenia şi trufia. Iar după ce voi fi plecat de aici şi mă voi fi slobozit de patimi ca acestea, îţi îngădui să povesteşti puterea harului Dumnezeiesc. "Deci, să ştii bine", a grăit marele Iulian, „că mergând eu pe cale a năvălit asupra mea fiara aceea şi a deschis gura, voind să mă înghită. Eu însă, chemând numele Domnului şi însemnând cu degetul semnul de biruinţă al crucii, toată frica am lepădat-o şi îndată am văzut fiara căzând la pământ; şi laudă înălţând Mântuitorului tuturor, am mers mai departe". Astfel sfârşindu-şi povestirea, s-a sculat şi a plecat spre peşteră.

7. Altă dată, un tinerel, născut din părinţi de neam şi crescut în răsfăţ, care avea dorire mai presus de puterile sale, l-a rugat pe Bătrân să-l ia părtaş Ia mersul în pustie -

şi nu la depărtarea obişnuită la care mergeau toţi, zi de zi, ci la cea mai mare, cale de şapte zile, de multe ori şi zece. Asterie se chema acest tânăr, care avea să ajungă mai apoi mult vestit. Oprindu-l de la aceasta Dumnezeiescul Bătrân şi arătându-i lipsa de apă din pustie, el stăruia să primească darul râvnit. Copleşit de rugăminţi, s-a plecat Bătrânul cererii lui. Asterie l-a urmat la început cu râvnă, dar trecând o zi, două, trei, şi pârjolindu-se de razele soarelui (că era vară, şi când vara este în toi, mai vârtoasă e arşiţa), se prăpădea de sete. La început se ruşina să îşi arate suferinţa, aducându-şi aminte de preîntâmpinările Bătrânului; însă nemaiputând răbda şi fiind în pragul leşinului a cerut de la el îndurare. Acesta, amintindu-i că îl preîntâmpinase, i-a poruncit să se întoarcă. Tânărul a spus că nu cunoaşte calea spre peşteră şi nici dacă ar şti-o nu ar putea să o străbată, fiind istovit de sete. îndurându-se atunci Dumnezeiescul om de suferinţa lui şi dând iertare neputinţei lui trupeşti, l-a rugat pe Stăpânul plecându-şi genunchii şi a udat nisipul cu lacrimi fierbinţi căutând cale de mântuire pentru tânăr; iar Cel Ce face voia celor ce se tem de Dânsul şi ascultă cererea lor a făcut izvor de apă din lacrimile care atingeau nisipul: şi după ce s-a îndestulat tânărul din unda apei, i-a poruncit Bătrânul să se întoarcă de îndată.

8. Iar izvorul a rămas până în ziua de azi, dând mărturie că rugăciunea Dumnezeiescului Bătrân avea putere ca a lui Moisi: că precum Moisi, lovind oarecând cu toiagul piatra cea stearpă, a despicat-o făcând să nască din ea râuri de apă, încât a îndestulat mulţimile cele însetate ale lui Israil, aşa şi Dumnezeiescul Iulian, udând cu lacrimile nisipul cel cu totul uscat, a scos din el apă de izvor ca să tămâduiască setea nu multor mii, ci a unui singur nevârstnic.

9. Căci având sufletul luminat de harul Dumnezeiesc, mai înainte a văzut desluşit desăvârşirea lui cea viitoare fiindcă acesta, cu mulţi ani mai târziu, chemat fiind de Dumnezeiescul har să călăuzească şi pe mulţi alţii la aceeaşi

faptă bună, şi-a statornicit şcoala de lupte pustniceşti în părţile Qhindarului (un sat foarte mare, supus Antiohiei). Şi a atras la sine mulţi alţi luptători ai filosofieî creştine, printre care şi marele Acachie vestitul, zic, şi mult lăudatul care a strălucit cu vieţuirea monahală, din care au ieşit razele cele strălucitoare ale virtuţilor, care a fost învrednicit de arhierie şi a primit păstorirea Venei. Şi cincizeci şi opt de ani purtând sarcina de a îngriji acea turmă, nu a slăbit în nevoinţa sa, ci virtutea pustnicească a îmbinat-o cu cea a cârmuirii obştii: şi în prima îmbrăţişând acrivia, iar în cealaltă iconomia, laolaltă a adunat cele despărţite.

10. Căutător şi, deopotrivă, dascăl al acestui fel de faptă bună făcându-se lăudatul Asterie, aşa fierbinte rămăsese dragostea pe care i-o purta marelui Bătrân, încât mergea la el de două ori şi de trei ori pe an. Obişnuia să ducă smochine uscate pentru ucenicii aceluia, încărcate pe treipatru dobitoace de povară; iar dintre ele, două medimne⁹, din care Bătrânul trăia un an întreg, le lua chiar el pe umeri, numindu-se şi făcându-se dobitoc de povară al dascălului său. Şi cu această povară în spate mergea pe jos nu zece sau douăzeci de stadii, ci cale de şapte zile. Şi văzându-l odată Bătrânul încărcat cu sarcina de smochine, a spus, supârându-se, că nu smochinele acelea va mînca, nefiind drept ca Asterie să sufere atâta osteneală, iar el să se desfete din sudorile lui însă acela s-a jurat că nu va da jos povara de pe umeri dacă Bătrânul nu va făgădui că are să primească hrana adusă. La care Bătrânul: „Voi face precum porunceşti, numai dă jos mai iute sacul de pe umeri".

11. Căci urma prin aceasta pe Apostolul verhovnic, care, voind Domnul să-i spele picioarele, mai întâi s-a lepădat, spunând cu tărie că nu va face asemenea lucru; iar dacă a auzit că avea să fie îndepărtat de la părtăşia cu Stăpânul dacă nu avea să îngăduie aceasta, a cerut să i se spele, pe

9. înjur de 100 de litri!

lângă picioare, şi mâinile dimpreună cu capul. Aşijderea şi marele Ioan, poruncindu-i-se a-L boteza pe Mântuitorul, a început a mărturisi că el este rob al Aceluia, iar după aceea a împlinit porunca, nu mânat de îndrăzneală, ci înduplecat de Stăpânul. Tot aşa şi acestui bărbat Dumnezeiesc îi venea greu să se bucure de hrană adusă prin osteneală străină; dar fiindcă a văzut râvna cea prea fierbinte a slujitorului, a pus slujirea aceluia mai presus decât dorinţa sa.

12. Poate că vreunuia dintre cei cârcotaşi, care nu ştiu decât să-şi bată joc de lucrurile bune, i se va părea că această istorisire nu este vrednică de aducere-aminte, Eu, însă, am pus-o şi pe aceasta alături de minunile săvârşite de Iulian, nu doar ca să arăt cinstirea pe care i-o arătau marii bărbaţi duhovniceşti, ci şi cu gândul că a înfăţişa obiceiul lui cel dulce şi cu dreaptă-socotinţă este un lucru de folos: fiindcă atât de sporit era şi atât de înalt cu fapta bună, că de nici un fel de cinstiri nu se socotea vrednic şi se lepăda de ele, socotind că defel nu i se cuvin dar le răbda, văzând că ele erau binefăcătoare pentru cei ce i le aduceau.

13. De aceste cinstiri căutând să scape (că înştiinţându-se toţi de el, atrăgea prin faima sa pe iubitorii celor bune), până la urmă a fugit la muntele Sinai cu câţiva dintre ucenicii cei mai apropiaţi, fără să intre nici în cetăţi, nici în sate, ci umblând prin pustia cea neumblată. Purtau pe umeri hrana trebuincioasă (adică pâinea şi sarea), o cană din lemn şi un burete legat de o sfoară: atunci când găseau apă mai în adânc, coborau buretele, îl lăsau să se pătrundă de apă, iar apoi îl storceau în cană şi îşi potoleau setea. Aşadar, după multe zile de mers, au ajuns la muntele cel dorit şi, închinându-se Stăpânului tuturor, au petrecut acolo multă vreme, socotind drept cea mai mare desfătare pustietatea locului şi liniştirea sufletului. Şi după ce a făcut biserică în stânca sub care ascunzându-se marele între Prooroci Moisi, s-a învrednicit a-L vedea pe Dumnezeu pe cât era cu putinţă, şi după ce a sfinţit acolo un Dumnezeiesc

jertfelnic, care a rămas până în ziua de azi, s-a întors Bătrânul la şcoala sa de lupte duhovniceşti.

14. Şi aflând de ameninţările păgânului împărat care purta acelaşi nume cu dânsul¹⁰ (că înainte de a pleca în Persia acela făgăduise că îi va pierde cu totul pe cei dreptcredincioşi, iar cei de un cuget cu dânsul aşteptau cu dor întoarcerea lui, în vreme ce creştinii se rugau ca ea să nu mai aibă loc), îndată a adus lui Dumnezeu rugăciune cu deadinsul şi, după ce zece zile a adăugat a se ruga Lui, a auzit un glas care spunea că porcul cel urât şi împuţit a fost ucis. Dar nici după ce a fost împlinită cererea lui nu a curmat îndată rugăciunea, ci şi-a preschimbat cererea în laudă, înălţând cântare de mulţumită Celui Ce pe ai Săi îi mântuieşte, iar faţă de cei străini este vrăjmaş îngăduitor şi puternic: că îndelung răbdase pe necredincios, dar fiindcă îngăduinţa îl stârnise pe nelegiuit la mai mare turbare, l-a pedepsit la vreme. Deci, împlinindu-şi Bătrânul rugăciunea şi întorcându-se la ai săi, era limpede că se bucura: că faţa i se vedea plină de mulţumire. Minunându-se cei dimpreună cu dânsul de noutatea priveliştii (fiindcă era întotdeauna întristat, iar acum se arăta zâmbind) şi întrebându-l de pricină, a zis: „Vremea de acum, bărbaţilor, e vreme de bucurie şi veselie: că a încetat necredinciosul, după cuvântul Isaiei (26, 10), şi a plătit precum se cuvenea pentru cele ce a cutezat; şi purtându-se cu samavolnicie împotriva lui Dumnezeu, Care l-a făcut şi i-a dat mântuirea, a primit dreaptă junghiere de la dreapta unui supus. De aceea mă bucur, văzând că Bisericile împotriva cărora s-a războit el înalţă fruntea şi că nelegiuitul n-a primit nici un ajutor de la demonii pe care îi cinstea". Aşadar, de o asemenea vestire a junghierii necredinciosului s-a învrednicit.

15. După ce şi Valens, care a luat frânele stăpânirii romanilor în urma lui Iulian, lepădând adevărul dogmelor evanghelice,

10. Iulian Apostatul.

a primit înşelarea rătăcirii lui Arie, mai mare furtună s-a pornit atunci împotriva Bisericii, cârmuitorii Bisericilor fiind goniţi de peste tot şi înlocuiţi cu nişte tâlhari şi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Şi ca să nu mai povestesc acum toată nenorocirea, voi aminti un singur lucru, care arată desluşit harul Dumnezeiescului Duh ce strălucea asupra Bătrânului.

Fusese alungat din cetatea antiohienilor marele Meletie, căruia îi fusese încredinţată păstorirea acesteia de către Dumnezeul tuturor; fuseseră alungaţi din Dumnezeieştile biserici, dimpreună cu poporul cel de un cuget cu dânşii, toţi sfinţiţii clerici care cinsteau o singură fire Dumnezeiască a Treimii. Şi ba apucau calea munţilor, şi acolo ţineau sfintele adunări, ba făceau loc de rugăciune din malul râului, iar altă dată şi în locul de exerciţii ostăşeşti, care se află înaintea porţii de miazănoapte; că nu îngăduiau vrăjmaşii ca drept-măritorii să rămână într-un loc11.

16. Dar iată că fiii minciunii au început a bârfi şi a răspândi prin acea cetate zvonul că marele Iulian de Bătrânul nostru vorbesc îmbrăţişează şi împărtăşeşte dogmele cinstite de către ei. Pe credincioşi îi frământa mai ales teama ca nu cumva zvonul, amăgind pe vreunii mai simpli, să-i încurce în laţurile ereticilor. Însă de Dumnezeu insuflaţii şi fericiţii Flavian şi Di odor, bărbaţi învredniciţi de săvârşirea celor sfinte şi care stăteau înainte rugându-se pentru poporul binecredincios, dimpreună cu Afraat, a cărui viaţă o voi înfăţişa, cu ajutorul lui Dumnezeu, într-o povestire aparte, l-au înduplecat pe marele Acachie, de care am pomenit mai înainte, să-l ia ca tovarăş de drum pe învăţătorul său şi ucenicul acelui Sfânt Bătrân, pe lăudatul Asterie, şi să alerge la podoaba cea de obşte a dreptei credinţe şi reazimul învăţăturii evanghelice, pe care să-l înduplece a lăsa petrecerea în pustie, a veni în ajutorul unei

11. Vezi Istoria Bisericească a Fericitului Teodoret, cartea a IV-a, 24-25.

mulţimi atât de mari care pierea din pricina amăgirii şi a stinge pârjolul lui Arie cu roua venirii sale. A alergat Dumnezeiescul Acachie şi, precum i se poruncise, a plecat, luându-l pe marele Asterie, la preamarele luminător al Bisericii; şi heretisindu-l, i-a zis: „Spune-mi, Părinte, pentru ce rabzi cu plăcere toată această osteneală?". Bătrânul i-a răspuns: „Slujirea lui Dumnezeu îmi este mai de preţ şi decât trupul, şi decât sufletul, şi decât viaţa toată, şi mă silesc, pe cât îmi este cu putinţă, să îi aduc slujbă curată şi să îi plac întotdeauna", „Hai să-ţi arăt", a zis Acachie, „cum poţi să îl slujeşti mai mult decât acum: şi voi vorbi nu doar din minte, ci din învăţătura Lui că întrebându-l oarecând pe Petru dacă-L iubeşte mai mult decât ceilalţi, şi auzind ceea ce ştia încă dinainte de a spune Petru: Doamne, Tu ştii că Te iubesc, i-a arătat cum poate să-L slujească mai mult: că zice: De Mă iubeşti, paşte oile Mele şi mieluşeii Mei. Aceasta se cuvine să faci şi tu Părinte: că oile se primejduiesc a fi sfâşiate de lupi, iar Cel iubit de tine le iubeşte pe ele foarte iar cei ce iubesc cu adevărat fac cele ce-i desfată pe cei iubiţi. De altfel, nu mică e primejdia să pierzi răsplata multelor şi marilor tale osteneli dacă vei sta nepăsător atunci când împotriva adevărului se poartă război cumplit, şi cinstitorii lui sunt vânaţi folosindu-se ca momeală numele tău: întrucât apărătorii urâciunii lui Arie spun cu obrăznicie că eşti părtaş păgânătăţii lor".

17. Auzind Bătrânul acestea, îndată şi-a luat rămas bun pentru o vreme de la pustie şi, fără a se nelinişti de faptul că nu era obişnuit cu tulburările cetăţii, a alergat la Antiohia. După două-trei zile de mers prin pustie, a ajuns pe seară într-un sat; şi o oarecare femeie dintre cei înstăriţi ai locului, văzând acea sfântă ceată, a alergat să ia binecuvântare şi, căzând la picioarele lor, i-a rugat să primească găzduire în casa ei. S-a plecat Bătrânul cererii ei, după ce mai bine de patruzeci de ani fusese despărţit de asemenea privelişte. în vreme ce minunata femeie slujea acelor Sfinţi

bărbaţi, copilul ei de şapte ani singurul pe care îl avea mama cea râvnitoare iubirii de străini a Sarrei a căzut în puţ, căci era seară şi se lăsase întunericul. Făcându-se zarvă pentru aceasta, cum era şi firesc, şi simţind mama copilului, le-a poruncit tuturor să păstreze linişte şi a acoperit puţul cu ceva, după care şi-a văzut mai departe de slujirea sa. Punându-li-se masa Dumnezeieştilor bărbaţi, Dumnezeiescul Bătrân a poruncit să fie chemat fiul femeii ca să primească binecuvântare. Minunata femeie a spus că e bolnav, dar el a stăruit să fie adus; iar dacă mama a făcut cunoscută păţania. Bătrânul a lăsat masa şi, alergând la puţ, a poruncit să fie ridicat acoperământul şi să fie aduse făclii. Acestea fiind împlinite, vede copilul şezând pe faţa apei şi lovind cu mâna în apă, luând drept lucru dejoacă ceea ce se credea că avea să-i aducă moartea. Legând ei pe cineva cu funii şi coborându-l în puţ, au scos Copilul afară iar el a alergat îndată la picioarele Bătrânului, spunând că l-a văzut pe el ţinându-l în apă şi împiedicându-l să se înece. Iată ce răsplată a primit minunata femeie de la fericitul Bătrân pentru iubirea ei de străini!

18. Trecând sub tăcere celelalte câte s-au întâmplat pe drum, voi spune că au ajuns în Antiohia: şi toţi alergau din toate părţile, dorind să-l vadă pe omul lui Dumnezeu şi poftind să primească de la el tămăduire de vreo boală. A fost dus la peşterile de la poalele muntelui: acolo se spune că ar fi fost dus şi ascuns şi Dumnezeiescul Apostol, fericitul Pavel. îndată însă, ca să cunoască toţi că om este, a fost lovit de o fierbinţeală foarte puternică. Văzând mulţimea adunată, marele Acachie s-a mâhnit de boala ce îl lovise pe Bătrân, socotind că cei ce se adunaseră aveau să fie neplăcut surprinşi aflând că e bolnav cel prin a cărui mână aşteptau să afle tămăduire. Acesta, însă, i-a grăit: „Nu te descuraja: dacă sănătatea mea este de folos, îndată o va dărui Dumnezeu şi pe aceasta". Acestea zicând, îndată a prins a se ruga şi, plecându-şi la pământ genunchii şi fruntea

precum obişnuia, a cerut să primească sănătate, dacă aceasta avea să aducă vreun folos celor adunaţi. încă nu îşi sfârşise rugăciunea şi, deodată ieşind din el mulţime de sudoare, a stins văpaia fierbinţelii.

19. Slobozind de felurite boli numeroşi oameni, a plecat la adunarea credincioşilor; şi pe când trecea el prin porţile împărăteşti, un cerşetor care zăcea la pământ, folosindu-se de şezut în locul picioarelor, şi-a întins mâna şi, atingând cojocul bătrânului, a scăpat de boală prin credinţă după care, sculându-se, umbla întocmai ca mai înainte de a se îmbolnăvi, la fel ca ologul pe care l-au ridicat Petru şi Ioan. Aflând de această întâmplare, a dat fuga toată mulţimea cetăţii, şi locul de exerciţii ostăşeşti s-a umplut de cei ce se adunaseră la priveală şi s-au ruşinat bârfitorii şi meşterii minciunii, iar fiii dreptei credinţe s-au umplut de toată bucuria şi veselia.

20. De acolo, cei ce aveau trebuinţă de vindecări l-au silit pe luminătorul credinţei să vină pe la casele lor şi un oarecare bărbat căruia i se încredinţase stăpânire mare, având pe mână cârmuirea Răsăritului, a trimis la el cu rugămintea de a veni la casa lui şi a-l slobozi de boala ce-l cuprinsese. Bătrânul s-a dus fără întârziere şi, rugându-L pe Stăpânul tuturor, a nimicit boala prin cuvântul său şi l-a îndemnat pe dregător să dea mulţumită lui Dumnezeu.

21. După ce a săvârşit acestea şi altele ca acestea, a socotit de cuviinţă să se întoarcă la coliba sa pustnicească; şi în timp ce trecea prin Cir (cetate aflată la două zile de mers de Antiohia), a fost adus la biserica purtătorului de biruinţă mucenic Dionisie iar cei ce apărau acolo dreapta credinţă, adunându-se, îl rugau să îi apere într-o primejdie de neînlăturat la care se aşteptau: căci după câte spuneau ei, un oarecare Asterie, ce deprinsese ştiinţa de a împleti minciuni a sofiştilor, iar după aceea se băgase în „Biserica" ereticilor şi „se învrednicise" de episcopie, cumplit apăra minciuna cu vorbele sale şi se folosea de măiestria sa cea

rea împotriva adevărului. „Şi ne temem", ziceau, „ca nu cumva acesta, acoperindu-şi minciuna cu oarecare momeli ale vorbirii meşteşugite şi întinzând ca pe nişte laţuri împletiturile silogismelor, să prindă în capcană pe mulţi dintre cei simpli fiindcă pentru aceasta a fost trimis de vrăjmaşi". La care Bătrânul a zis: „îndrăzniţi şi rugaţi-L pe Dumnezeu împreună cu noi, unindu-vă rugăciunea cu postirea şi reaua pătimire". Rugând ei pe Dumnezeu în acest chip, cu o zi înainte de praznicul cu prilejul căruia trebuia să cuvânteze acel apărător al minciunii şi vrăjmaş al adevărului, a fost lovit de Dumnezeu şi, o singură zi bolind, a fost şters din catastiful celor vii, auzind, precum se cuvenea, glasul acela: „Nebunule, în noaptea asta vor cere de la tine sufletul tău: iar de cursele cele rele şi necruţătoare pe care le-ai gătit, tu vei avea parte, şi nu altul".

22. Aşa a păţit şi Valaam, care fusese şi el chemat împotriva poporului lui Dumnezeu; şi dând lui Valac sfaturi necuvioase împotriva acelui popor, a plătit pentru asta, primind junghiere din mâna israilitenilor¹². Aşijderea şi cu acel Asterie: întrucât a uneltit cu gând răufăcător împotriva poporului lui Dumnezeu, a fost lipsit de viaţă prin poporul lui Dumnezeu şi de această mântuire s-a bucurat Cirul în urma rugăciunii Bătrânului. Iar mie mi-a predanisit aceste povestiri Dumnezeiescul şi marele Acachie, care ştia cu deamănuntul toate cele privitoare la el.

Deci, plecând de acolo şi ajungând la ucenici, a petrecut nu puţină vreme dimpreună cu dânşii mutându-se apoi cu multă dorire la viaţa cea neîmbătrânitoare, unde nu este întristare, după ce sârguise în fire muritoare pentru nepătimire şi aşteptând nemurirea trupului.

Eu mă opresc aici cu istorisirea despre acesta şi trec la altul, rugând pe Sfinţii pe care îi pomenesc în istorisire să-mi mijlocească, prin solirile lor, bunăvoinţa de sus.

12. Vezi Numeri 31, 8-16.

3. Marchian

1. De Marchian cel Mare cum ne-am putea minuna după vrednicie? Poate asemuindu-l lui Ilie şi Ioan şi celor deopotrivă cu dânşii, care au umblat în cojoace şi în piei de capre, lipsiţi fiind, necăjiţi, rău pătimind ei, de care lumea nu era vrednică în pustii rătăcind şi în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului (Evr. 11, 37-38): că la început a avut ca patrie Cirul, de care am amintit şi mai înainte, iar mai apoi pustia; şi acum, după ce a părăsit şi pe una, şi pe cealaltă, are patrie cerul. Cea dintâi patrie l-a născut, a doua l-a crescut şi purtător de biruinţă l-a arătat, iar cea din urmă ca pe un încununat l-a primit.

2. Că trecând cu vederea vaza spiţei sale (fiindcă era de neam ales) şi strălucirea palatelor împărăteşti (că strălucea în ele, fiind înzestrat de Ziditorul firii cu voinicie şi frumuseţe, iar sufletul avându-l împodobit cu agerime de minte), şi-a mutat dragostea cu totul la Dumnezeu şi la cele Dumnezeieşti: şi luându-şi rămas-bun de la toate, a plecat în adâncul pustiei. Făcându-şi acolo un adăpost mic, în care nici nu încăpea bine, şi pe acesta împrejmuindu-l cu o îngrăditură la fel de strâmtă, petrecea în zăvorâre necontenit, depărtat de orice tovărăşie omenească, însă vorbind neîncetat cu Stăpânul tuturor şi ascultând glasul Lui dulce: fiindcă citind Dumnezeieştile cuvinte socotea că se bucură de auzirea vocii lui Dumnezeu şi la rându-i, vorbea cu Stăpânul rugându-se şi aducând cereri cuviincioase. Şi de atâta desfătare îndulcindu-se pururea, de saţ nu voia să ştie: că auzise pe Dumnezeiescul Duh cântând lin prin marele David: Cel ce cugetă întru legea Domnului ziua şi noaptea, va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care va da rodul său la vremea sa, şi frunza lui nu va cădea (Ps. I, 2-3). Aceste roade poftindu-le, îmbrăţişa cu dor osteneala aceea preadesfătată: şi rugăciunea o continua cu cântarea

de psalmi, cântarea de psalmi cu rugăciunea, şi pe amândouă cu citirea cuvintelor Dumnezeieşti.

3. De mânca, mânca numai pâine încă şi pe aceasta cu măsură, încât nici un prunc nu s-ar Fi săturat din tainul lui: căci se spune că împărţea în patru litra¹³ de pâine, încât să îi ajungă patru zile pe fiecare zi câte o bucată. că socotise să mănânce în fiecare zi seara, fără a se sătura vreodată, ci pururea flămânzind şi pururea însetoşând, iar trupului dându-i numai cele de trebuinţă ca să trăiască: întrucât, după spusele lui, cel ce mănâncă tot la câteva zile, mai fără vlagă împlineşte Stăpânului slujbele cuvenite, iar în ziua în care mănâncă, iarăşi, împovărează stomacul, dându-i mai mult decât s-a deprins; şi acesta, îngreunându-se, face sufletul mai fără tragere de inimă la priveghere. Deci zicea el este mai bine a mânca în fiecare zi fără a căuta vreodată săturarea: căci adevărata postire e lipsa neîncetată. Iată ce rânduială ţinea acel Dumnezeiesc bărbat, fiind cât se poate de voinic: trupul său, mai în putere şi mai frumos decât al tuturor oamenilor din vremea lui, îl hrănea cu acea puţină mâncare.

4. Trecând câtăva vreme, a căpătat doi tovarăşi de vieţuire: Eusebie, care a şi moştenit acea sfinţită colibă, şi Agapit, care a sădit îngereasca rânduială a lui Marchian în ţinutul Apameilor, că este un sat mare, cu mulţi locuitori, ce se numeşte Hicerta, în care a întemeiat două mari mănăstiri: una purtând numele lui, iar cealaltă pe cel al minu natului Simeon, care a strălucit cincizeci de ani în filosofia cea pustnicească. în acestea petrec până în ziua de azi mai mult ca patru sute de bărbaţi, luptători ai faptei bune şi iubitori ai dreptei credinţe, câştigând cu ostenelile cerul. Legiuitori ai vieţuirii lor au fost Agapit şi Simeon, care au primit legile de la marele Marchian; şi din aceste mănăstiri au ieşit alte saduri sălaşe pustniceşti pe care nu este

13 O litră are aproximativ o treime de kilogram.

lesne a le număra, împodobite cu aceleaşi rânduieli. Dar sâditor al tuturor acestora este acel Dumnezeiesc bărbat: fiindcă drept este ca cel ce a adus sămânţa bună să fie numit părinte al bunelor vlăstare.

5. Aşadar, la început petrecea singur, precum am spus, în zăvorârea aceea de bunăvoie; apoi, primindu-i pe cei doi pomeniţi, nu i-a lăsat să locuiască împreună cu el: că nici pe el nu-l încăpea sălaşul, fiind strâmt foarte, ci multă osteneală îi pricinuia fie că stătea în picioare, fie că era întins. Că nu putea nici să stea drept (că acoperişul îl făcea să îşi plece capul şi grumazul), nici culcat nu putea să-şi întindă picioarele (că sălaşul nu avea lungime pe măsura trupului său). Deci, îngăduindu-le să-şi facă alt sălaş, le-a poruncit să petreacă în el şi în de sine să cânte, şi să se roage, şi să citească Dumnezeieştile cuvinte. Dar, întrucât se cuvenea ca mai mulţi oameni să aibă parte de acest folos, i-a pus să facă încă un adăpost ceva mai departe şi a poruncit să petreacă acolo cei doritori iar călăuzitor al acestora era Eusebie, care le aducea învăţătura marelui Marchian.

Iar acel Dumnezeiesc Agapit, învăţând de la dascălul său lupta duhovnicească şi căpătând minunata deprindere a războiului nevăzut, s-a sculat, precum am zis, şi a răspândit seminţele primite de la Dumnezeiescul suflet al lui Marchian. Şi atât de vestit şi strălucit a ajuns, că şi de arhiereasca stare înainte s-a învrednicit şi i s-a încredinţat răspunderea păstorească, dimpreună cu purtarea de grijă pentru patria lui.

6. În ce-l priveşte pe minunatul Eusebie, întâi-stătătorul turmei care se adunase, primise răspunderea de a purta grija dascălului şi fusese învrednicit îngăduinţei de a trece din când în când şi a afla dacă acesta voia ceva. Aşadar, voind odată, noaptea, să vadă ce mai face Marchian, a cutezat să se apropie de fereastră (ce era mică): şi, aplecându-se ca să privească, a văzut lumină nu de făclie, nici făcută de mână, ci de Dumnezeu dăruită, lumină a harului de sus, care străfulgera din creştetul învăţătorului, insuflându-i acestuia înţelegerea

cuvintelor Scripturii: Fiindcă se întâmpla să ţină atunci în mâini o carte, în care cerceta vistieria cea nefurată a voii Dumnezeieşti. Văzând aceasta Eusebie cel minunat, s-a umplut de teamă şi de cutremur, luând întru cunoştinţă harul cel revărsat asupra slugii lui Dumnezeu şi aflând câtă bunăvoire are Dumnezeu către robii Săi.

7. Altă dată, strec urându-se un balaur mare în curticica marelui rugător Marchian, s-a suit pe peretele dinspre răsărit şi se lăsa în jos cu gura căscată, având o înfăţişare cumplită şi ameninţătoare. Văzând aceasta, din depărtare, Eusebie şi spăimântându-se de priveliştea cea grozavă, şi socotind că învăţătorul nu văzuse balaurul, l-a înştiinţat strigând şi rugându-l să fugă. Acela însă, după ce l-a certat şi i-a poruncit să lepede frica (fiindcă şi aceasta e o patimă pierzătoare), a făcut cu degetul semnul crucii, a suflat cu gura şi a făcut vădită vrăjmăşia străveche¹⁴ iar şarpele, uscându-se şi pârjolindu-se ca de foc de duhul gurii lui, a ars ca o trestie, risipindu-se în fărâme.

8. Ci ia aminte: oare nu a urmat, ca o slugă cu bun cuget, Stăpânului? Căci şi Stăpânul, când marea se pornise cu turbare asupra corăbiei ucenicilor şi a văzut că aceştia se tulbură, n-a potolit furtuna mai înainte de a a-i mustra pe ucenici, cerându-le să lepede necredinţa. De aici luând învăţătură minunatul bărbat, mai întâi a alungat frica ucenicului, şi după aceea a pedepsit fiara.

9. Iată ce înţelepciune, şi putere de a lucra minuni, şi îndrăznire către Dumnezeu avea marele Marchian! Ci totuşi, învrednicit fiind de asemenea har şi putând săvârşi minuni mari, se străduia să îşi ascundă vârtutea cea duhovnicească, temându-se de măiestriile celui care încearcă să îi prade pe oameni de fapta bună: fiindcă acela, semănând pe furiş patima trufiei, încearcă să-i tâlhărească pe cei ce adună roade cu osteneală. însă, cu toate că dorea să ascundă harul dat lui.

14. Aluzie la Facere 3, 15.

făcea minuni fără să vrea, luminând cu isprăvile sale şi dezvăluind puterea cea tăinuită în el. De pildă, s-a întâmplat un lucru ca cel pe care îl voi povesti.

Un oarecare bărbat de neam bun, care de multe ori primise însărcinări ostăşeşti dintre cele mai însemnate, avea o fiică ce de multă vreme se îndrăcea, fiind cumplit chinuită şi înnebunită de către un demon rău. Drept aceea, a plecat din Vena Siriei şi a luat calea pustiei, ca să-l întâlnească pe marele Marchian, cu care se ştia de multă vreme, şi să îl roage a o tămădui pe fiica lui, de dragul prieteniei lor dinainte. înşelându-se însă, în nădejdea sa, şi neizbutind să vadă faţa slugii lui Dumnezeu, l-a rugat pe un bătrân oarecare, căruia i se încredinţase pe atunci slujirea Dumnezeiescului bărbat, să ia un vas mic cu untdelemn şi să îl pună chiar la uşa colibei aceluia. La început, bătrânul nu a vrut; dar, după multe rugăminţi, a fost covârşit de stăruinţa bărbatului. Aşadar, auzind zgomot, marele Marchian a întrebat cine e şi ce vrea. Bătrânul a tăinuit adevărata pricină, spunând că a venit să afle ce mai porunceşte; şi acestea zicând, a plecat. Spre revărsatul zorilor, tatăl fecioarei a cerut să i se dea înapoi vasul cu untdelemn. Bătrânul s-a temut, dar totuşi s-a dus, încercând să nu se facă simţit; a întins mâna, a luat vasul şi a încercat să plece pe furiş. Marchian a întrebat iarăşi ce vrea; dar auzind aceeaşi dezvinovăţire ca seara trecută, Dumnezeiescul bărbat n-a fost mulţumit cu ea, fiind venirea bătrânului împotriva rânduielii, şi i-a poruncit să spună adevărul. Temându-se şi tremurând şi neputând tăinui ceva înaintea celui plin de harul Dumnezeiesc, acela a spus adevărata pricină a venirii sale, i-a înfăţişat grozăvia suferinţei bolnavei şi i-a arătat vasul cu untdelemn. Marchian s-a necăjit, cum era firesc pentru cineva care nu voia să îşi arate virtutea; totuşi, după ce l-a ameninţat că dacă mai cutează aşa ceva îi ia dreptul de a mai veni la el şi îl lipseşte de slujire (pagubă mare pentru cei care pricep mărimea câştigului), l-a trimis să înapoieze

untdelemnul celui ce i-l dăduse. Aşa a poruncit iar demonul, aflat la o depărtare de patru zile, a ieşit, vestind cu mare glas puterea celui ce-l scotea. Deci, Marchian a lucrat în Vena ca un judecător, folosindu-se împotriva demonului de nişte (nevăzuţi) călăi, izgonind pe nelegiuit şi curăţind pe fecioară de lucrarea lui. Şi acest lucru l-a aflat fără putinţă de îndoială tatăl fetei: că făcând cale întoarsă şi aflându-se la câteva stadii de cetate, i-a ieşit înainte un oarecare slujitor al lui, trimis la ţarină de stăpână. Acesta, văzându-şi stăpânul, i-a adus vestea bună a minunii care se întâmplase, spunând că aceasta avusese loc cu patru zile înainte. Aşadar, numărând zilele şi socotind cu de-amănuntul vremea săvârşirii minunii, a văzut că era chiar aceea la care bătrânul adusese înapoi vasul cu untdelemn.

10. Eu mă gândesc ce ar fi făcut acest mare bărbat de ar fi vrut a săvârşi minuni: că de vreme ce străduindu-se a tăinui harul ce îl primise, răspândea asemenea strălucire, ce minuni n-ar fi săvârşit dacă ar fi vrut?

Aşijderea şi cu înţelepciunea sa duhovnicească: o arăta nu tuturor, şi asta de-abia într-un sfârşit, când după prăznuirea Patimii celei de mântuire şi a învierii Stăpânului îngăduia să intre la el cei ce voiau.

11. Fireşte că toţi sârguiau a-l vedea atunci: şi o dată, adunându-se, au venit la el cei dintâi între arhierei flavian cel mare, căruia i se încredinţase păstorirea cetăţii antiohienilor. Dumnezeiescul Acachie, de care am pomenit mai înainte, Eusebie al Halchidelor şi Isidor, care avea pe atunci încredinţată cârmuirea Cirului, toţi bărbaţi strălucind cu fapta bună. Dimpreună cu ei era şi Teodot, care ţinea frâiele ierapoliţilor, luminând cu nevoinţa şi blândeţea. Mai erau de faţă şi unii bărbaţi de rang, în care era vie scânteia credinţei. Deci, şezând cu toţii în tăcere şi aşteptând să audă glasul acela sfânt, multă vreme a şezut în tăcere şi Marchian, nimic grăind cu limba, ci cu lucrarea. Atunci, oarecare dintre cei aşezaţi, care îi era apropiat pentru grija

de suflet, strălucind de altfel şi cu rangul, a grăit: „Părinte! toţi Dumnezeieştii Părinţi, însetând de învăţătura ta, aşteaptă valurile ei preadesfătate, împărtăşeşte, deci, la toţi câţi sunt de faţă cele de folos, şi nu opri izvoarele binefacerii". La care el, cu suspin mare, a răspuns: „în fiecare zi. Dumnezeul tuturor şi prin fire glăsuieşte, şi prin Dumnezeieştile Scripturi vorbeşte, şi porunceşte cele ce se cuvin, şi învaţă la cele de folos, şi înspăimântă prin ameninţări, şi însufleţeşte prin făgăduinţe şi nu tragem nici un folos. Deci, cum ar putea Marchian să aducă vreun folos grăind, de vreme ce dă cu piciorul unui asemenea folos (precum şi altora), nevrând să afle din toate acestea nici un câştig?". De aici s-a făcut prilej Părinţilor pentru a cuvânta multe, pe care am socotit de prisos să le adaug povestirii. Iar după ce s-au sculat şi au făcut rugăciune, au vrut să îl hirotonească întru preot pe Bătrân, dar se temeau; şi se îndemnau unul pe altul să facă acest lucru, însă toţi ferindu-se, au făcut cale întoarsă.

12. Vreau să mai adaug o povestire, care arată priceperea lui cea Dumnezeiască. Era un oarecare Avit, ce primul şi-a făcut colibă pustnicească în altă pustie, aflată mai spre miazănoapte şi puţin mai spre răsărit decât aceasta. El era mai bătrân decât marele Marchian atât cu vârsta cât şi cu osteneala, bărbat iubitor de înţelepciune şi deprins cu vieţuirea aspră. Acesta, din toate părţile auzind despre fapta bună a lui Marchian, a socotit că priveliştea unui astfel de bărbat este mai de folos ca liniştirea îndelungă, şi a alergat cu grabă să vadă ceea ce dorea.

Aflând de venirea lui marele Marchian şi deschizând uşa, l-a primit la sine; iar minunatului Eusebie i-a poruncit să fiarbă ceva legume uscate şi verdeţuri din care vor fi avut. După ce s-au îndestulat fiecare de graiurile celuilalt, cunoscându-şi unul altuia fapta bună, au săvârşit împreună slujba ceasului al nouălea, după care a venit Eusebie aducând masa şi pâine. Iar marele Marchian i-a spus de Dumnezeu

insuflatului Avit: „Haide, prea iubitule, să luăm împreună şi masa aceasta". La care acela: „Nu ştiu să fi luat vreodată mâncare mai înainte de venirea serii; de multe ori nu mănânc câte două-trei zile la rând". însă marele Marchian: „De dragul meu, schimbă-se pentru astăzi obiceiul tău: că neputincios fiind cu trupul, nu pot să aştept până seara". Iar dacă a văzut că minunatul Avit nu se înduplecă, a prins a suspina, grăind: „să ştii că sunt foarte deznădăjduit şi mă doare sufletul că ai îndurat atâta osteneală dorind să vezi un om iubitor de nevoinţă şi de înţelepciune şi, înşelându-te în aşteptările tale, în loc de filosof să vezi un om stricat şi ticălos". întristându-se pentru aceste cuvinte prea Dumnezeiescul Avit şi zicând că mai uşor i-ar veni să mănânce carne decât să audă unele ca acestea, marele Marchian a grăit: „Şi noi, iubitule, urmăm aceeaşi viaţă ca şi tine, aceeaşi petrecere o îmbrăţişăm; cinstim osteneala mai mult decât odihna şi ne place mai mult postul decât mâncarea, de care ne împărtăşim doar atunci când se face noapte. Dar ştim că dragostea e mai de cinste decât postul: că ea este aşezământ Dumnezeiesc, pe când postirea ţine de voinţa noastră şi se cuvine a cinsti cu mult mai mult legile lui Dumnezeu decât rânduielile noastre". După ce au grăit acestea între ei şi s-au împărtăşit de puţină hrană şi au lăudat pe Dumnezeu, au mai petrecut împreună trei zile încheiate, după care s-au despărţit, iarăşi văzându-se după aceea... în Duhul.

13. Cine, dar, nu se va minuna de înţelepciunea acestui bărbat, de care fiind el călăuzit ştia când e vremea postirii, şi când a iubirii de fraţi, ştia deosebirea dintre părţile alcătuitoare ale faptei bune, şi ştia pe care şi înaintea căreia să o lase deoparte şi căreia din ele să-i dea întâietate la vremea potrivită?

14. Mai am o povestire arătătoare a desăvârşirii lui în cele Dumnezeieşti, şi anume:

A venit la el din cetatea de baştină sora sa dimpreună cu fiul, care de-acum era bărbat şi mai-mare al Cirului, aducându-i din belşug cele trebuincioase vieţii. Pe soră n-a vrut s-o vadă, l-a primit însă pe nepot căci era vremea rânduită pentru primire. Fiind rugat să primească cele aduse, a întrebat: „Prin câte mănăstiri aţi trecut? Cărora dintre ele le-aţi făcut parte din acestea pe care le-aţi adus?." Şi răspunzând nepotul că nici unora, a grăit: „Plecaţi de aici cu ele, că nu ne fac trebuinţă; şi chiar dacă ne-ar face, nu le-am primi fiindcă ni le-aţi adus îngrijindu-vă de rudenia trupească, nu de slujirea lui Dumnezeu. că dacă nu aţi fi cinstit doar legătura de sânge, nu ne-aţi fi dat doar nouă cele ce le-aţi adus". Acestea zicând, i-a alungat de la sine pe nepotul şi pe sora sa, poruncind să nu fie primit nici un lucru, fie el cât de mic, din cele aduse de aceştia.

15. Astfel, afară de fire vieţuia, şi se strămutase la petrecerea cea cerească: fiindcă ce ar putea dovedi mai limpede că era vrednic de Dumnezeu, potrivit cuvintelor lui Dumnezeu însuşi: Cine nu lasă tată, şi mamă, şi fraţi, şi surori, şi femeie, şi copii nu este vrednic de Mine (Mt. 10, 37)? Iar dacă cel ce nu face asta e nevrednic, e limpede că cel care o face, şi încă în asemenea chip de o neştirbită desăvârşire, prea vrednic este.

16. Eu mă mai minunez şi de acrivia cu care ţinea la Dumnezeieştile dogme că se scârbea de nebunia lui Arie, al cărei pârjol îl dezlănţuise în acea vreme stăpânirea împărătească; ura şi vătămarea de minte a lui Apolinarie; se lupta bărbăteşte şi cu cei ce cugetau cele ale lui Sabelie, amestecând Cele Trei Ipostasuri într-unul singur; se îngreţoşa cu totul şi de aşa-zişii „rugători”¹⁵, care ascunzându-se îndărătul chipului monahicesc bolesc de păgânătatea maniheilor.

17. Aşa fierbinte râvnă avea pentru dogmele Bisericii, încât şi împotriva unui bărbat minunat şi Dumnezeiesc a

15. Mesalienii.

pornit o luptă îndreptăţită. Era în pustia aceea un oarecare bătrân Avraam, bărbat cărunt la păr şi mai cărunt încă la minte, strălucind cu toată fapta bună şi pururea izvorând lacrimile străpungerii. La început, acesta, mânat de oarecare simplitate, făcea Paştile ca mai înainte, căci alesese a sluji obiceiului vechi (neştiind, fireşte, ceea ce legiuiseră Părinţii în Niceea). în vremea aceea erau mulţi care sufereau de aceeaşi neştiinţă. Marele Marchian, însă, adeseori a încercat, prin sfaturi multe, să îl aducă la rânduiala cea de obşte a Bisericii pe Bătrânul Avraam (fiindcă aşa îl numeau cei din părţile locului); şi văzându-l că nu se pleacă, s-a depărtat în chip vădit de împărtăşirea cu el. Ci după o vreme oarecare, acel bărbat de Dumnezeu insuflat, lepădând de la sine greşeala, în chip nemincinos cânta: Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului (ps. 118, 1). Şi aceasta este isprava învăţăturii marelui Marchian.

18. Drept aceea mulţi clădeau paraclise în nădejdea de a primi acolo moaştele lui: în Cir, nepotul Alipie, în Halchida, o oarecare Zinoviana, care strălucea atât cu neamul cât şi cu fapta bună, având şi bogăţie de avere. Şi alţii nu puţini făceau acelaşi lucru, întrecându-se a-l răpi pe luptătorul acela purtător de biruinţă. Aflând aceasta, omul lui Dumnezeu îl cheamă pe acel minunat Eusebie, legându-l cu jurăminte de spaimă să îi îngroape trupul în acel loc şi să nu facă nimănui cunoscut mormântul, fără numai la doi dintre tovarăşii de obşte cei mai apropiaţi, până ce va fi trecut număr mare de ani şi acel om minunat a împlinit porunca întocmai: fiindcă atunci când a venit sfârşitul purtătorului de biruinţă şi ceata îngerilor a strămutat la locaşurile cele din cer acel suflet sfinţit şi Dumnezeiesc, nu au apucat zorii să dea în vileag adormirea lui, că Eusebie, dimpreună cu doi din ucenicii cei mai apropiaţi, a săpat mormânt şi a pus în el trupul, după care a netezit faţa pământului. Şi vreme de cincizeci de ani şi mai bine oameni

fără număr împreună au alergat şi au căutat trupul, însă mormântul a rămas neştiut. Iar după ce fiecare din paraclisele sus-pomenite a primit moaşte fie de Apostoli, fie de Mucenici, moştenitorii sălaşului şi învăţăturii lui Marchian, luând îndrăznire, au gătit acum doi ani raclă de piatră şi au strămutat în ea moaştele, arătându-le mormântul unul dintre cei care îl făcuseră (că, din trei câţi fuseseră, unul singur rămăsese în viaţă).

19. Râvnitor făcându-se, deci, virtuţii lui Marchian, Eusebie cel minunat întru mai multe osteneli petrecea, subţiindu-şi trupul cu nevoinţele că încins fiind cu o sută şi douăzeci litre de fier, a mai adăugat la ele încă cincizeci care fuseseră ale prea Dumnezeiescului Agapit, precum şi optzeci ale marelui Marchian; iar ca loc de rugăciune şi ca sălaş avea un puţ¹⁶ secat: şi în felul acesta a petrecut trei ani. Am ajuns să istorisesc lucrurile acestea cu gândul să arăt şi ce altor mari isprăvi s-a făcut mijlocitor marele Marchian.

20. Din filosofia acestuia s-a hrănit şi Vasilie cel minunat, care după mulţi ani a întemeiat un sălaş călugăresc lângă Seleucovil (cetate din Siria), strălucind şi în multe alte feluri ale virtuţii, dintre care mai cu seamă în dobândirea cea de Dumnezeu iubită a dragostei şi în Dumnezeiasca ispravă a primirii de străini. Iar pe câţi i-a mai înfăţişat şi acesta lui Dumnezeu ca lucrători ne-ruşinaţi, drept îndreptând cuvântul adevărului ca să vorbesc apostoleşte (2 Tim. 2, 15) cui i-ar fi cu înlesnire a-i număra?

21. Dintre aceştia voi pomeni pe unul singur, lăsându-i deoparte acum pe ceilalţi, care sunt vrednici de laudă, însă ar face spor de lungime povestirii. A fost, dar, ucenic al acestui Vasilie Sabin îl chema ce şi-a cheltuit trupul său cu osteneli nenumărate: că nici pâine, nici mâncare gătită

16. Este vorba de un fel de cisternă săpată în piatră, în care este colectată apa de ploaie şi al cărui nume este comun multor limbi semite: ber în ebraică, berbir în siriacâ şi bir în arabă.

nu mânca, ci se hrănea cu făină muiată în apă: şi obişnuia să-şi pregătească astfel hrana pe o lună înainte, încât mucegăia, făcând multă putoare. Prin acest fel de hrană voia să îşi tocească poftele trupului, şi prin putoarea mâncării să veştejească dezmierdarea. Astfel petrecând când era singur, dacă venea vreun cunoscut gusta cu simplitate din toate cele puse înainte.

22. Şi asemenea har a primit de la Dumnezeu, că oarecare femeie dintre cei de rang, mari cu neamul şi avuţia, a alergat la el din cetatea Antiohienilor şi l-a rugat să ajute fiicei sale chinuite de demon, zicând: „Am primit în vis îndemn să alerg într-aici şi prin rugăciunile celui ce este mai mare în mănăstire să capăt izbăvire pentru fiica mea”. Portarul căuta s-o încredinţeze că igumenul mănăstirii nu obişnuieşte să stea de vorbă cu femei: dar fiindcă aceea stăruia lăcrimând, şi suspinând, şi tânguindu-se cu amar, a ieşit la ea igumenul mănăstirii. Femeia, însă, a răspuns că nu este acela omul arătat ei în vis, ci un bărbat roşcovan, cu bube pe obraji; iar ei, îndată ce au cunoscut despre cine era vorba iar Sabin era al treilea ca rang în mănăstire, nu cel dintâi l-au înduplecat să meargă la femeie, care l-a cunoscut pe dată: şi răul demon, dând strigăt, a ieşit din fecioară.

23. Acestea sunt isprăvile ucenicilor marelui Marchian; asemenea saduri a sădit pretutindeni acel ales grădinar iar eu, punând iar capăt povestirii, cer şi mă rog ca prin solirea tuturor acestora să primesc ajutorul Dumnezeiesc.

4. Eusebie

1. Ce roade a adus pustiul neroditor coapte şi pârguite şi de mult preţ, Grădinarului plăcute, iar oamenilor cu bună înţelegere iubite şi de trei ori dorite am arătat în povestirile de mai înainte. Dar ca să nu socoată cineva că locul face fapta bună şi că doar pustia este priincioasă pentru

asemenea sporire, hai să ne mutăm cu istorisirea în lumea locuită şi să arătăm că aceasta nu împiedică nicidecum dobândirea filosofiei.

2. Este un munte înalt la răsărit de cetatea lui Antioh şi la apus de Veria, care întrece cu statura munţii din jur şi este ţuguiat la vârf. Numele şi l-a primit de la înălţimea lui cea mare că locuitorii din preajmă obişnuiesc să-i spună „Piscul". Odinioară, chiar spre vârful lui se afla o capişte a demonilor, care se bucura de multă cinstire la cei din partea locului. Spre miazăzi se aşterne la poalele lui un şes ca o adâncitură în sânul muntelui, înconjurat din amândouă părţile de culmi nu foarte înalte. Acestea se întind până la drumul mare, fiind brăzdate de cărări din amândouă părţile, de la miazăzi şi până la miazănoapte. în acest şes se află aşezări mici şi mari, lipite de culmile din părţi şi chiar la poala muntelui celui înalt e un sat foarte mare, cu numeroşi locuitori, numit pe limba locului Teleda; iar deasupra se află o vale care nu-i prea prăpăstioasă, ci se pleacă lin către şesul pomenit mai înainte, fiind deschisă către vântul de miazăzi.

Acolo a înălţat mănăstire un oarecare Ammian, bărbat ce strălucea prin multe fapte bune, însă îi întrecea pe ceilalţi mai ales cu smerenia. Martor e faptul că, fiind îndeajuns de sporit pentru a călăuzi de două ori mai mulţi ucenici decât avea, alerga de multe ori la marele Eusebie, cerând să-i fie ajutor, dascăl şi povăţuitor în şcoala lui de lupte duhovniceşti.

3. Eusebie trăia la douăzeci şi cinci de stadii depărtare, zăvorât într-un sălaş mic ce n-avea nici măcar ferestre. La această faptă bună îl călăuzise Marian, unchiul lui şi credinciosul rob al lui Dumnezeu şi cu aceasta am spus tot: că şi pe marele Moisi cu această numire l-a cinstit Stăpânul. Acest Marian, gustând din dragostea Dumnezeiască, n-a vrut să se desfete singur de bunătăţi, ci şi pe mulţi alţii i-a făcut împreună-îndrâgostiţi ai săi printre aceştia pe marele Eusebie şi pe fratele acestuia, care îi era frate şi cu viaţa: că nu socotea lucru cu bun temei să vâneze spre

fapta bună oameni străini, iar pe nepoţii lui să-i lase nevânaţi. închizându-i pe amândoi într-o căsuţă, i-a învăţat vieţuirea evanghelică. Pe fratele lui Eusebie l-a lovit, însă, o boală, şi l-a oprit din acel drum; bolii i-a urmat moartea: că după ce a ieşit de acolo a mai trăit puţine zile, după care a încetat din viaţă.

4. În ce-l priveşte pe marele Eusebie, el a rămas acolo cât timp a trăit unchiul său, nici cu vreun om vorbind, nici lumină văzând, ci petrecând în zăvorâre neîncetat. Şi după sfârşitul lui Marian a stăruit în această viaţă până ce minunatul Ammian l-a înduplecat prin multe rugăminţi, grăind: „Spune-mi, prea bunule, cui socoţi a plăcea ducând viaţa aceasta ostenicioasă şi necăjită?". El a răspuns, fireşte, că lui Dumnezeu, Legiuitorul şi învăţătorul faptei bune. „Aşadar", a zis Ammian, „dat fiind că pe Dânsul îl iubeşti, îţi voi arăta un chip în care şi dragostea mai tare ţi-o vei aprinde, şi pe Cel Iubit îl vei sluji: că îndreptându-ţi toată grija numai faţă de tine însuţi nu vei scăpa, cred eu, de pâra că eşti iubitor de sine întrucât legea Dumnezeiască cere să-l iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi, şi stă în firea dragostei desăvârşite a lua pe ceilalţi ca părtaşi ai bogăţiei tale. Aceasta numeşte şi de Dumnezeu insuflatul Pavel plinire a Legii (Rom. 13, 10); şi strigă iarăşi: Toată Legea şi proorocii în acest cuvânt se cuprind: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Rom. 13, 9). Şi Domnul, în Sfintele Evanghelii, l-a îndemnat pe Petru, care mărturisise că îl iubeşte mai mult decât ceilalţi, să păstorească oile Lui. Iar celor ce nu fac aceasta, învinuindu-i, le strigă prin proorocul: O, păstorii lui Israill Au se pasc păstorii pe sine? Au nu pe oi le pasc păstorii? (Iez. 34, 2). Drept aceea şi marelui Ilie, care ducea viaţă pustnicească, i-a poruncit să se întoarcă în mijlocul celor necucernici (3 Regi 18); şi pe al doilea Ilie, marele Ioan, care îmbrăţişase pustia, l-a trimis pe malurile Iordanului, poruncindu-i să propovăduiască şi să boteze acolo. Deci, fiindcă şi tu îl iubeşti fierbinte pe

Dumnezeu, Făcătorul şi Mântuitorul, fă-i să-L iubească şi pe mulţi alţii: că acest lucru este plăcut foarte Stăpânului nostru de obşte. Pentru aceasta l-a numit şi pe Iezechiil străjer, poruncindu-i să îi înfricoşeze pe păcătoşi (Iez. 3, 17), iar pe Iona l-a pus să meargă în Minive, şi fiindcă nu voia, l-a trimis acolo întemniţat".

Acestea şi altele ca acestea grăind, l-a înduplecat pe Dumnezeiescul bărbat şi, spărgând îngrăditura în care se zăvorâse de bunăvoie, l-a scos, şi l-a dus, şi i-a încredinţat grija de fraţi.

5. Din partea mea, nu ştiu de ce să mă minunez mai mult: de smerenia unuia sau de supunerea celuilalt? că cel dintâi fugea de igumenie şi voia să fie unul dintre supuşi, văzând primejdie în a Fi întâistătâtor, iar marele Eusebie, în ciuda faptului că viaţa de obşte îi era nesuferită, s-a plecat totuşi şi, prins în laţurile dragostei, a primit să se îngrijească de turmă şi a cârmuit soborul fără să aibă nevoie de multe cuvinte pentru a da învăţătură: că singură vederea lui era de ajuns pentru a face grabnic în alergarea spre fapta bună chiar şi pe cineva foarte greoi. Cei care l-au văzut spun că avea chipul totdeauna măreţ¹⁷, ceea ce era îndestul pentru a înfricoşa pe privitor.

Mâncare lua o dată la trei sau patru zile, însă celor dimpreună cu dânsul le poruncea să se hrănească în fiecare zi. îi îndemna să vorbească fără încetare cu Dumnezeu şi să nu lase nici o vreme neîmpărtăşită de această lucrare, ci împreună să săvârşească slujbele rânduite, iar în răstimpurile dintre acestea fiecare să roage pe Stăpânul şi să ceară mântuire de unul singur, la umbra vreunui copac ori lângă vreo stâncă, sau în orice loc unde s-ar fi putut bucura de linişte. Şi în aşa chip îşi deprinsese la fapta bună fiecare dintre părţile trupului, că acelea făceau doar ce le poruncea cugetul.

17. Embrithes desemnează o înfăţişare gravă, care impune şi totodată insuflă teamă.

6. Ca să fac limpede aceasta tuturor, voi pomeni o singură istorisire dintre cele despre dânsul.

Şedea odată pe o piatră dimpreună cu minunatul Ammian, care citea din Dumnezeieştile Evanghelii primind apoi de la dânsul tâlcuirea locurilor mai puţin limpezi. Oarecare ţărani, lucrând pământul în şesul de sub dânşii, au atras privirile marelui Eusebie. După ce Ammian, de Dumnezeu insuflatul, a terminat de citit locul evanghelic şi aştepta tâlcuirea, marele Eusebie i-a cerut să mai citească o dată la care Ammian a zis: „Fireşte că te desfătai uitându-te la ţărani, şi de aceea nu m-ai ascultat". Drept aceea, Eusebie a pus aşezământ de lege ochilor săi să nu mai privească vreodată nici şesul cu pricina, nici de frumuseţea cerului şi de ceata stelelor să nu se mai bucure; iar pentru a merge la biserică să se folosească de o cărare nu mai largă de o palmă (după câte se spune), fără să calce afară de aceasta. Mi s-a spus că mai bine de patruzeci de ani a trăit urmând această lege. Şi pentru ca afară de voinţă să îl împingă a o păstra şi oarecare silă, şi-a încins mijlocul cu brâu de fier şi a pus un colan foarte greu la gâtul său după care a prins brâul de colan cu un alt fier, ca în acest chip aplecându-se de nevoie, să caute fără încetare spre pământ, iată în ce fel s-a pedepsit pentru a-i fi privit pe acei ţărani.

7. Acestea mi le-au povestit mulţi alţii dintre cei care l-au cunoscut şi ştiau bine cele privitoare la dânsul; mi-a povestit acelaşi lucru şi marele Acachie, de care am pomenit şi în istorisirile dinainte. Spunea acesta şi că l-a întrebat o dată, văzându-l aplecat, ce folos are nevrând nici să privească cerul, nici şesul, nici să calce afară de acea cărare strâmtă la care Eusebie a răspuns că născocise aceasta pentru a se împotrivi măiestriilor vicleanului demon, zicând: „Ca să nu îmi dea război pentru lucruri mari, încercând să îmi fure întreaga înţelepciune şi dreptatea, înarmându-mi iuţimea, aprinzându-mi pofta, stârnindu-mi şi umflându-mi trufia, şi uneltind toate cele de felul

acesta împotriva sufletului meu, încerc să mut războiul în aceste lucruri mărunte: aici, şi dacă mă biruie, nu poate să mă vatăme mult, iar dacă este biruit, se face cu totul de batjocură, ca unul ce nu poate birui nici în lucruri mici. Ştiind, dar, că acest război este mai lipsit de primejdie (nefiind pedepsit mult cel ce cade în asemenea privinţe că ce vătămare poate fi în a tinde privirea către cer?!), mut vrăjmaşul pe acest câmp de luptă: că aici nu poate nici să rănească, nici să ucidă, nefiind săgeţile omorâtoare, întrucât nu au vârfuri de fier".

Asta spunea marele Acachie că auzise, şi se uimise de înţelepciunea lui Eusebie, şi se minunase de bărbăţia şi cercarea lui în războiul duhovnicesc. Aşadar, a spus şi istorisirea aceasta, ca fiind vrednică de minunare şi pomenire, celor doritori să afle asemenea lucruri.

8. Răspândindu-se pretutindeni această faimă a lui, atrăgea la dânsul toţi iubitorii faptei bune. Au venit acolo şi berbecii alesei turme a prea Dumnezeiescului Iulian Bătrânul, de care am povestit mai înainte: că după ce acel bărbat de Dumnezeu insuflat, săvârşindu-se din această viaţă, s-a mutat la cea de sus, Iacov Persanul şi Agrippa, igumenii acelei turme, au alergat la marele Eusebie, socotind că e de ales să fii cârmuit bine decât să fii cârmuitor.

Pomenindu-l mai înainte pe Iacov, am arătat pe scurt îmbunătăţirea lui; iar acum voi da o dovadă limpede a filosofiei lui prea înalte. După ce Dumnezeiescul Eusebie, plecând din cele de aici, l-a îndemnat să ia cârmuirea turmei, nu a voit; însă nu i-a putut îndupleca pe cei ce îl doreau întâi stătător aşa că a plecat în altă turmă, voind a se supune mai mult decât a porunci; şi după o viaţă foarte îndelungată, s-a săvârşit din viaţă în acest chip.

A moştenit, dar, igumenia aceea Agrippa, bărbat bogat în multe bunătăţi, dar mai ales în curăţia sufletului, prin care şi primea neîncetat vederea frumuseţii Dumnezeieşti; şi aprins fiind de văpaia acesteia, obrajii şi-i îneca în lacrimi necurmate.

9. Acesta a păstorit vreme îndelungată acea turmă aleasă şi Dumnezeiască, după care a ieşit din această viaţă, igumenia a primit-o Dumnezeiescul David, de a cărui vedere m-am bucurat şi eu bărbat ce întru adevăr omorâse, după cuvântul Dumnezeiescului Apostol, mădularele sale cele de pe pământ (Col. 5, 5): că în aşa măsură îşi însuşise învăţătura marelui Eusebie, încât a petrecut ani patruzeci şi cinci în mănăstirea aceea, trăind în tot acest timp fără iuţime şi mânie, nimeni nu l-a văzut vreodată, după ce a ajuns igumen, biruit de această patimă, cu toate că nenumărate prilejuri îl împingeau la asta: fiindcă o sută cincizeci de bărbaţi erau păstoriţi sub dreapta lui, dintre care unii erau înalţi cu fapta bună şi urmând petrecerea cerească, iar alţii, cărora de-abia le dăduseră aripile şi învăţau să se desprindă de pământ şi să se înalţe în zbor. Ci totuşi, între atâţia care, deprinzând cele Dumnezeieşti, mai şi greşeau câte ceva (că nu e lesne începătorului să facă toate cum se cuvine), acest bărbat Dumnezeiesc rămânea netulburat, ca un netrupesc, nestârnindu-se spre iuţime cu nici un prilej.

10. Aceasta o ştiu nu doar din auzire, ci şi din cercare: că dorind o dată să văd acea Dumnezeiască turmă, m-am dus acolo având ca însoţitori şi alţi bărbaţi care îmbrăţişaseră aceeaşi viaţă ca şi mine. Petrecând, dar, tot crugul săptămânii lângă acest om al lui Dumnezeu, nu l-am văzut vreodată schimbându-se la faţă, nici acum senin, iar altă dată încreţit de supărare; iar la căutătură, aşijderea, nu era acum fioros, iar altă dată vesel, ci ochii lui păstrau întotdeauna aceeaşi cuviinţă şi aceste lucruri sunt îndeajuns ca să mărturisească pacea din sufletul lui; însă şi-ar putea închipui cineva că arăta astfel neavând nici o pricină de tulburare. Drept aceea, mă văd silit să povestesc un lucru la care am fost de faţă.

A şezut lângă noi Dumnezeiescul bărbat, pornind a vorbi despre filosofie şi a face cercetare despre culmea petrecerii evanghelice. Pe când stăteam de vorbă, un oarecare

Olimpie, roman cu neamul, cu viaţă uimitoare şi acesta, bărbat cinstit cu preoţia şi al doilea în mănăstire după igumen, a venit la noi strigând împotriva Dumnezeiescului David şi numind vătămare de obşte îngăduinţa lui, spunând că blândeţea lui aduce pagubă tuturor şi că acea prea înaltă filosofie este prostie, nu îngăduinţă; la care el, ca şi cum ar fi avut suflet de diamant, n-a fost rănit de vorbele acelea, cu toate că ele erau rostite anume ca să rănească, nici nu s-a schimbat la faţă, nici n-a lăsat împreună-vorbirea cu noi, ci l-a trimis de la sine pe bătrân, cu voce blândă şi cuvinte ce vădeau seninătatea sufletului său, rugându-l să poarte de grijă de ce voieşte. „Iar eu", a grăit, „vorbesc cu aceştia care au venit la noi, precum vezi, socotind că este de trebuinţă slujirea aceasta".

11. Care alt lucru ar putea să-i arate mai bine blândeţea sufletului? că ce bărbăţie şi răbdare mai mare poate fi decât a primi, ca igumen, asemenea jignire de la ajutorul său (mai ales că erau şi străini de faţă, ce auzeau ocările) şi a nu suferi nici o înviforare şi tulburare din pricina iuţimii? Dumnezeiescul Apostol, având în vedere neputinţa firii omeneşti, dă lege pe măsura acesteia, grăind: Mâniaţî-vă, şi nu păcătuiţi; soarele să nu apună peste mânia voastră (Ef. 4, 26). Ştiind că mişcările iuţimii ţin de fire, iar nu de voie, nu şi-a îngăduit să dea în această privinţă legi foarte ostenicioase, poate chiar cu neputinţă de împlinit, ci dă ca măsură pentru viforul iuţimii răstimpul de o zi, poruncind gândului s-o înăbuşe şi să îi pună frâu, nelăsând-o să treacă de acest hotar. Iar acest bărbat Dumnezeiesc se nevoia peste măsura rânduită, şi nu că îngăduia iuţimii să se mişte până seara, ci n-o lăsa nicidecum să se mişte. Iată ce a dobândit şi el de la împreună-petrecerea cu marele Eusebie.

12. Am văzut în coliba aceea mulţi alţi iubitori şi râvnitori ai acestei filosofii unii în puterea vârstei, alţii la adânci bătrâneţe: că oameni care vieţuiseră mai mult de nouăzeci de ani nu voiau să lase viaţa cea ostenicioasă, ci străluceau

asudând ca în tinereţe, rugându-se lui Dumnezeu toată noaptea şi toată ziua, săvârşind slujbele cele bine primite şi împărtăşindu-se o dată la două zile din acele proaste mâncăruri.

Şi lăsându-i deoparte pe alţii (care nu merită să fie trecuţi sub tăcere, ci sunt vrednici de toată lauda însă pomenindu-i s-ar face prea lungă istorisirea), era cineva în acel loc Dumnezeiesc Abba pe numele său care odrăslise din casa lui Avraam după străbuni, dar n-a fost alungat din ea ca strămoşul său, ci s-a făcut părtaş lui Isaac la moştenirea părintească, sau, mai bine-zis, a răpit împărăţia Cerurilor. Acesta şi-a început petrecerea pustnicească pe lângă cineva care locuia pe atunci în pustie un nevoitor încercat, pe nume Marosa. Mai apoi, părăsind şi acesta călăuzirea altora, a venit dimpreună cu Abbă în acea turmă şi, după ce a mai trăit nu puţină vreme, strălucit nevoindu-se şi lăudat făcându-se, a plecat din această viaţă.

în ce-l priveşte pe Abba, a petrecut acolo treizeci şi opt de ani şi pofteşte a se nevoi ca unul care de-abia a început a se nevoi că până în ziua de astăzi nu şi-a încălţat picioarele vreodată; când e frig, se aşază la umbră, şi când e soare, stă în arşiţă. Şi în toată această vreme n-a vrut să bea nimic, nici să mănânce acele lucruri pe care le folosesc de obicei cei ce au nevoinţa de a nu bea nimic (că aceştia obişnuiesc să mănânce hrană mai bogată în umezeală), ci mănâncă la fel ca ceilalţi; şi fără a mânca mult, ci doar atâta cât să prindă puţină putere, socoate de prisos folosirea apei. încins fiind cu brâu de fier, arareori se aşază; cea mai mare parte din noapte şi din zi aduce Stăpânului slujba rugăciunii, în picioare ori în genunchi, iar de întins nu se întinde niciodată: că nimeni nu l-a văzut vreodată culcat până în ziua de astăzi, ci chiar după ce a fost numit mai-mare al soborului¹⁸ şi a primit cârmuirea lui

18. în original: „corifeu al corului".

poartă cu râvnă toată această osteneală, înfăţişându-se ca pildă a filosofiei celor aflaţi sub ascultarea sa.

15. Asemenea luptători purtători de biruinţă a înfăţişat lui Dumnezeu minunatul Eusebie, dascălul şi povăţuitorul acestor nevoinţe; şi pe mulţi alţii aducându-i la aceeaşi măsură, i-a trimis ca dascăli în alte şcoli de lupte duhovniceşti şi ei au umplut cu totul de pajişti Dumnezeieşti şi bine înmiresmate acel munte sfinţit. Spre răsărit îşi făcuse la început coliba pustnicească, iar odraslele filosofiei lui se pot vedea spre apus şi spre miazăzi, ca stelele ce dănţuiesc în jurul lunii, înălţând laudă Ziditorului unii în elineşte, iar alţii în limba locului. Dar întreprind un lucru mai presus de puteri dorind a înşira toate isprăvile acestui Dumnezeiesc suflet: aşadar, trebuie să pun capăt acestei istorisiri şi să trecem la alta, pentru a ne adăuga folos şi de acolo, însă nu mai înainte de ruga să avem parte de binecuvântarea acestor mari bărbaţi.

5. Puplie (Publius)

1. În aceeaşi vreme a trăit un oarecare Puplie, frumos la înfăţişare, şi cu inima asemenea chipului, ba chiar cu mult mai minunată decât acesta. El s-a născut în familie de senatori, în cetatea lângă care vestitul Xerxe, mergând cu oaste împotriva Greciei şi grăbind a trece cu oastea Eufratul, a adunat mulţime de corăbii, le-a legat unele de altele şi, astfel făcând punte peste râu, a numit locul „Punte", iar numele a trecut şi la oraş. Aşadar, acest Puplie s-a sălăşluit într-un loc înalt, la nu mai mare depărtare de oraş decât treizeci de stadii. înălţându-şi acolo un adăpost mic, a dat toate câte le moştenise de la părinţi: casa, averile, merinde şi veşminte, vase de argint şi aramă şi tot ce mai avea.

2. După ce a împărţit toate acestea celor nevoiaşi, urmând Dumnezeiasca lege, şi slobozindu-se de toată grija

pământească, o singură grijă a primit în locul tuturor celorlalte slujirea Celui Ce îl chemase şi pe aceasta o săvârşea neîncetat în sufletul său, ziua şi noaptea chibzuind şi cercetând cum să o facă mai bine. Drept aceea, necontenit sporea ostenelile sale, încordându-se duhovniceşte în fiecare zi şi se desfăta, se umplea de dulceaţă şi departe alunga orice gând de săturare: că nimeni nu l-a văzut vreodată odihnindu-se vreo fărâmă din zi, ci de la cântarea de psalmi trecea la rugăciune, şi de la rugăciune iarăşi la cântarea de psalmi, iar de la acestea la citirea Dumnezeieştilor cuvinte; apoi se îngrijea de străinii veniţi la dânsul, după care făcea vreun alt lucru dintre cele trebuincioase.

3. Astfel petrecând viaţa sa şi pildă a faptei bune înfăţişând celor voitori a-i urma, ca o pasăre dulce viersuitoare atrăgea pe mulţi dintre cei de o fire cu dânsul, în cursele cele mântuitoare. La început însă, nu a primit pe nimeni ca tovarăş de locuinţă ci făcându-le căsuţe învecinate, a poruncit ca fiecare din cei dimpreună cu dânsul să petreacă singur, cercetându-i adeseori şi scotocind căsuţele ca nu cumva să se afle ceva de prisos în ele. Se spune despre el că purta cu sine un cântar cu care cerceta fără cruţare greutatea pâinilor, şi de afla vreuna mai grea decât era rânduiala, se necăjea şi îi numea lacomi pe cei răspunzători: căci poruncea ca nici de mâncare, nici de băutură să nu se sature cineva, ci să ia din acestea cât era de trebuinţă pentru a ţine în viaţă trupul; iar de vedea vreodată făină cernută de tărâţă îi ocăra ca pe nişte iubitori de desfătare pe cei ce făcuseră aceasta, noaptea venea fără de veste la uşa fiecăruia: şi de afla pe cineva priveghind şi lăudând pe Dumnezeu, se depărta în tăcere; iar de vedea pe cineva cuprins de somn, trântea uşa cu mâna, iar cu limba îl lovea pe cel culcat, ca pe unul care se îngrijea de trup peste măsura trebuitoare.

4. Văzând această osteneală a lui, unii dintre cei de un cuget cu dânsul l-au înduplecat să facă un singur sălaş pentru

toată obştea, spunând că cei ce erau înainte vreme împrăştiaţi aveau să vieţuiască mai cu luare-aminte, iar el avea să scape de o bună parte din grijă. A primit îndemnul prea înţeleptul; i-a adunat pe toţi şi a stricat căsuţele, după care a făcut un sălaş de obşte pentru tot soborul, poruncindu-le să vieţuiască împreună şi să se îndemne unii pe alţii: cutare să urmeze blândeţii lui cutare, acela să îmbine blândeţea cu râvna celui dintâi, iar altul, împărtăşind celorlalţi deprinderea sa de a priveghea, să înveţe, la rându-i, cum să postească. „Astfel luând unii de la alţii ceea ce ne lipseşte", zicea el, „vom săvârşi fapta bună cea mai deplină. Iată, în pieţele din cetăţi unul vinde pâine, iar altul legume, unul e neguţător de veşminte, iar celălalt meşter de încălţări, şi luând unii de la alţii cele de trebuinţă îşi fac astfel viaţa mai uşoară: căci unul, dând o haină, ia în schimb încălţăminte, şi cel ce cumpără legume vinde pâine. Aşa se cuvine şi nouă să schimbăm între noi părţile cele de mult preţ ale faptei bune".

5. Astfel călindu-se duhovniceşte obştea, nevoindu-se şi lăudând pe Dumnezeu în limba elinească (că această limbă o vorbeau toţi), i-a cuprins dragostea de această petrecere şi pe cei ce grăiau în limba locului; şi împreună alergând unii dintr-înşii, se rugau să intre în acea turmă şi să se împărtăşească de sfinţita învăţătură a lui Puplie iar el a primit cererea lor, amintindu-şi aşezământul de lege dat sfinţilor Apostoli: Mergând, învăţaţi toate neamurile (Mt. 28, 19). Făcând un alt sălaş lângă cel dintâi, le-a poruncit să petreacă acolo după care a înălţat o biserică, rânduind ca atât unii cât şi ceilalţi să se adune la începutul şi la sfârşitul zilei, şi împreună să aducă lui Dumnezeu laudele de seară şi dimineaţă; împărţiţi în două cete şi folosindu-se fiecare de limba sa, să înalţe pe rând cântare.

6. A rămas la dânşii până în ziua de azi acelaşi chip de petrecere; şi nici timpul, care se străduie să schimbe lucrurile acestea şi cele asemenea cu ele, n-a putut, nici cei

care au moştenit de la Puplie cârmuirea turmei nu s-au lăsat înduplecaţi a schimba ceva din pravilele rânduite de dânsul şi asta perindându-se nu doi sau trei în igumenie, ci mai mulţi; că îndată ce Puplie a plinit nevoinţa sa şi a ieşit din această viaţă, mutându-se la viaţa cea neîmbătrânitoare, Teotecn i-a urmat în fruntea celor de limbă elinească, iar Aftonie, în fruntea celor de grai sir, şi amândoi s-au făcut chipuri însufleţite ale faptei bune a aceluia: că n-au îngăduit nici celor dimpreună cu dânşii, nici celor veniţi dinafară, să simtă că Puplie se dusese, arătându-se pe ei înşişi ca icoane ale petrecerii aceluia. însă Dumnezeiescul Teotecn nu a mai trăit mult, drept care a încredinţat igumenia lui Teodot; iar Aftonie a petrecut încă multă vreme îngrijind de turmă şi cârmuind-o potrivit legilor rânduite.

7. Şi acest Teodot, bărbat de baştină din Armenia, văzuse acest sobor pustnicesc şi la început fusese rânduit cu ascultătorii, încredinţându-se cârmuirii marelui Teotecn. Mai apoi, plecând Teotecn după cum am văzut, a primit el starea înainte; şi atâta belşug de bunătăţi avea, încât puţin a lipsit să întunece faima înaintaşilor săi: că atât de puternic lucra asupra lui Dumnezeiasca dragoste, cu săgeţi atât de multe şi de puternice îl străpungea, încât ziua şi noaptea vărsa lacrimi de umilinţă. De atât har duhovnicesc era plin, încât atunci când se ruga tăceau toţi cei de faţă, socotind că singură luarea aminte la acele sfinţite cuvinte se socotea lor drept rugăciune cu deadinsul; că cine ar fi fost atât de împietrit ca, înaintea unui prinos de rugăciune atât de nefăţarnic, să nu se încânte cu sufletul, să nu-şi înmoaie împietrirea şi îndărătnicia acestuia, să nu şi-l schimbe spre slujirea lui Dumnezeu?

Astfel sporindu-şi bogăţia în fiecare zi şi arătând vistieriile sale cele nefurate pline de asemenea bunătăţi, după ce a păstorit turma ani douăzeci şi cinci, s-a adăugat la părinţii lui, după cuvântul Scripturii, întru bătrâneţe bune (Fac. 25, 8), după ce a trecut cârmuirea obştii în mâinile lui Teotecn, ce îi era nepot cu neamul şi frate cu obiceiul.

8. În ce-l priveşte pe Dumnezeiescul Aftonie, după ce a cârmuit soborul mai mult de patruzeci de ani, a primit starea înainte a arhieriei, fără să-şi schimbe nici cojocul pustnicesc, nici haina făcută din peri de capră. Şi hrana sa era la fel ca înainte de arhierie. Cu toate că avea pe umeri grijile de episcop, nu se îngrijea mai puţin de turma dintâi: acolo petrecea cele mai multe zile, stingând certurile celor învrăjbiţi, purtând grijă de toţi cei nedreptăţiţi, alteori aducând Dumnezeiesc îndemn fraţilor. Şi fiecare dintre aceste lucruri îl făcea cosând hainele fraţilor, sau curăţind lintea, sau spălând grâul, sau de altceva asemănător îngrijindu-se. După ce a împodobit în acest chip arhieria şi a sporit fapta sa bună, a ajuns la limanul cel Dumnezeiesc cu încărcătura acesteia.

9. Şi ce să mai zic de Teotecn şi de Grigorie, urmaşul lui? Cel dintâi a deprins în tinereţile sale toate laturile filosofiei şi a plecat din această viaţă cu aceeaşi faimă ca şi înaintaşul său, iar cel de-al doilea se osteneşte şi acum, la adânci bătrâneţe, ca şi cum ar fi în plinătatea puterilor. De pildă, nu se atinge nicidecum de roada viţei, nici măcar de oţet ori stafide; nici lapte nu gustă până în ziua de astăzi, fie el proaspăt ori prins: că aşa a legiuit marele Puplie. în ce priveşte untdelemnul, se împărtăşesc de el în răstimpul Cincizecimii, după care se opresc iarăşi de la întrebuinţarea lui.

10. Unele ca acestea am aflat despre marele Puplie, parte din auzire, parte văzând pe ucenicii lui, cunoscând în ucenici pe dascălul lor, şi în luptători pe povăţuitorul lor. Aşadar, socotind că ar fi un lucru nedrept şi pizmaş să trec sub tăcere asemenea folos, am istorisit acestea celor ce nu le ştiu, lucrându-le lor folos, iar mie agonisindu-mi câştig din această pomenire că am auzit pe Stăpânul grăind: Tot cel care Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu pe dânsul înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri (Mt. 10, 32). Şi ştiu bine că aducând oamenilor pomenirea acestor bărbaţi voi fi pomenit de dânşii înaintea Dumnezeului tuturor.

6. Simeon cel vechi de zile

1. Dacă cineva cu bună ştiinţă l-ar trece cu vederea pe Simeon Bătrânul şi ar lăsa pomenirea filosofiei lui să cadă în uitare, pe bună dreptate nu ar putea ocoli învinuirea de nedreptate şi pizmă, ca unul care nu vrea să laude lucrurile vrednice de laudă, nici să înfăţişeze celor doritori de folos duhovnicesc, spre urmare, lucrurile vrednice de a fi iubite.

în ce mă priveşte, eu nu mă tem de învinuire, ci doresc să povestesc această petrecere lăudată: fiindcă acest Simeon a petrecut vreme foarte îndelungată îmbrăţişând viaţa pustnicească şi trăind într-o mică peşteră; şi fără a se bucura de vreo mângâiere omenească (că alesese viaţa singuratică), vorbea neîncetat cu Dumnezeul tuturor iar hrană îşi făcea din ierburile bune de mâncat ce le găsea.

2. Aceasta era osteneala lui: şi a primit cu îmbelşugare harul de sus, că poruncea chiar celor mai puternice şi îndrăzneţe fiare. Şi acest lucru s-a făcut învederat nu numai celor binecinstitori, ci şi necredincioşilor iudei: căci unii dintre ei au mers o dată, cu oarecare treburi, către o cetăţuie dintre cele aflate la hotarul lumii noastre¹⁹ dar pornindu-se o ploaie puternică şi fiind izbiţi nemilos de vijelie, au greşit drumul, neputând vedea înaintea lor. Aşadar, rătăceau prin pustie, fără a întâlni nici sat, nici peşteră, nici călător; şi pe uscat înviforându-se precum corăbierii prinşi de furtună, au nimerit, precum într-un liman, la peştera Dumnezeiescului Simeon şi au văzut un om slinos, purtând pe umeri un cojoc. Acesta i-a văzut şi le-a dat bineţe (fiindcă era prietenos), după care i-a întrebat de rostul venirii lor. I-au povestit cele petrecute şi l-au rugat să le arate drumul spre cetăţuie. El a zis: „Staţi puţin, şi vă voi da îndată călăuze ce vă vor arăta drumul dorit". Aceia s-au supus, luându-şi răgaz de odihnă. Cum şedeau ei, au sosit

19. Adică al Imperiului Roman de Răsărit.

doi lei care nu arătau fioros, ci se gudurau pe lângă Bătrân ca pe lângă un stăpân, dând de înţeles că sunt în slujba lui iar el le-a poruncit prin semne să îi călăuzească pe călători şi să îi scoată în acel drum de pe care se rătăciseră.

3. Ci nimeni să nu socoată basm povestirea, având ca martori ai adevărului chiar pe vrăjmaşii cei de obşte ai adevărului: că înşişi cei ce au primit binefacerea cu pricina o lăudau mereu şi aceasta mi-a povestit-o marele Iacov spunând că era de faţă când aceia îi povesteau minunea de Dumnezeu insuflatului Maron. Aşadar, cel care nu crede când iudeii povestesc minunile făcute de creştini, cum nu va fi cu bun temei numit mai necredincios decât iudeii care, deşi duşmănoşi, sunt biruiţi şi se pleacă razelor adevărului, pe când cei socotiţi bine cugetători şi împărtăşiţi de credinţă nu cred nici când vrăjmaşii mărturisesc puterea harului?

4. Întrucât acel om Dumnezeiesc ajunsese vestit în urma unor minuni ca acestea şi atrăgea pe mulţi dintre barbarii cu care se învecina (fiindcă pustia aceea o locuiesc cei ce se laudă că sunt urmaşi lui Ismail), a fost silit să-şi părăsească peştera plecând în căutarea unui loc potrivit pentru liniştire. După ce a străbătut drum lung a ajuns în muntele numit Aman: şi acest munte, ce oarecând era plin de nebunia mulţilor dumnezei, l-a desţelenit cu minunile de tot felul şi a sădit acolo cucernicia care domneşte acum în el.

5. Dar este anevoie a povesti toate faptele lui, iar mie îmi e chiar cu neputinţă. Aşadar, de una dintre ele amintindu-mi şi ca pe o icoană a apostoleştii şi prooroceştii lui faceri de minuni înfăţişând-o, îi voi lăsa pe cititori să se gândească singuri la puterea harului ce îl primise.

Era vară şi venise vremea secerişului, iar grâul era strămutat în arii; şi un om oarecare, nefiindu-i îndeajuns ostenelile cele drepte, ci poftind cele străine, a furat din grâul aproapelui, încercând astfel să mărească stogul său. îndată după furt însă. Dumnezeirea a pedepsit furtul, trimiţând un fulger ce i-a aprins hoţului întreaga arie; şi nenorocitul

acela a mers la omul lui Dumnezeu, care sălăşluia nu departe de sat, istorisindu-i necazul; furtul, însă, a încercat să-l ascundă. Dar primind porunca de a spune adevărul, a mărturisit hoţia (fiindcă necazul îl silea să se învinuiască); şi acel bărbat Dumnezeiesc l-a pus să înlăture pedeapsa înlăturând nedreptatea, şi a zis: „Când vei plăti grâul acela, focul trimis de Dumnezeu se va stinge". Şi s-a putut vedea cum acela alerga să ducă grânele furate celui nedreptăţit, şi în acelaşi timp focul s-a stins fără de apă, cu rugăciunea şi solirea Dumnezeiescului Bătrân.

6. Această întâmplare i-a umplut de spaimă nu doar pe oamenii dimprejur, ci a făcut toată cetatea (de Antiohia zic, că de ea ţine satul cu pricina) să alerge acolo unul cerând slobozirea de îndrăcire, altul curmarea fierbinţelii, altul, dintre cei ce se îngrămădeau tămăduire de vreo boală; iar Simeon dăruia cu îmbelşugare revărsările harului care sălăşluia în el.

7. Cuprins iarăşi, însă, de dorul liniştirii, a dorit să plece în muntele Sinai şi aflând acest lucru mulţi dintre bărbaţii cei aleşi, care urmau aceeaşi filosofie ca şi el, împreună au alergat, dorind a se face părtaşi cu el la această călătorie. Săvârşind, deci, drum de multe zile, după ce au ajuns în pustia Sodomei, au văzut de departe, dintr-un loc adânc, mâinile unui bărbat întinse către cer şi la început au bănuit că e vreo înşelăciune drăcească; dar dacă s-au rugat mai cu osârdie şi se arăta acelaşi lucru, au mers într-acolo şi au văzut o deschizătură mică, pe care şi-o făcuseră vulpile ca vizuină de scăpare. nu se zărea nimeni însă căci auzind zgomotul paşilor, cel ce avea întinse mâinile se ascunsese în vizuină.

8. Bătrânul, aplecându-se, îl ruga mult să se arate, de are fire omenească şi nu e demon înşelător, având asemenea înfăţişare. Aşadar, grăia: „Şi noi din sete de viaţa pustnicească şi dragoste de liniştire pribegim prin această pustie, dorind să ne închinăm lui Dumnezeu acolo unde, arătându-i-Se lui Moisi, slujitorul Său, a dat tablele Legii nu

socotind că Dumnezeirea ar fi scrisă împrejur²⁰ de loc fiindcă îl auzim zicând: Cerul şi pământul Eu le umplu, zice Domnul (Ier. 23, 24), şi: Cel Ce ţine înconjurarea pământului, şi pe cei ce locuiesc pe dânsul i-a pus ca pe nişte lăcuste (Is. 40, 22) -, ci fiindcă celor ce iubesc nu numai cei iubiţi le sunt de trei ori doriţi, ci şi locurile în care au fost şi au vorbit aceştia".

9. Acestea şi altele ca acestea grăind Bătrânul, se arată din vizuină cel ascuns şi era sălbatic la arătare, cu pletele murdare, faţa zbârcită, toate mădularele trupului descărnate, şi fiind acoperit cu nişte veşminte soioase, împletite din mlădiţe de fin ic. După cuvenita heretisire şi urare de pace, a căutat să afle cine sunt, şi de unde vin, şi încotro se duc; iar Simeon i-a răspuns, şi la rândul lui l-a întrebat de unde venise acolo şi pentru ce alesese aşa un chip de viaţă. La care acela: „Şi eu aveam aceeaşi dorinţă pentru care aţi plecat voi; şi luând ca tovarăş de drum un om apropiat şi de un cuget cu mine, care avea acelaşi ţel, cu jurământ ne-am legat să nu ne poată despărţi nici moartea. Aşadar, după ce am plecat, s-a întâmplat ca acela să-şi găsească aici sfârşitul vieţii; iar eu, legat fiind de jurământ, am săpat groapă cum am putut şi am dat trupul mormântului şi alături de acesta săpând un alt mormânt pentru mine însumi, aştept aici sfârşitul vieţii mele şi aduc Stăpânului obişnuita slujbă. Iar hrană îmi sunt finicele pe care un oarecare frate a fost rânduit a mi le aduce de către Purtătorul de grijă".

10. Acestea fiind zise, un leu s-a arătat din depărtare, însoţitorii Bătrânului au căzut la grijă; iar înainte-vorbitorul (care era aşezat deasupra vizuinii), simţind, s-a sculat şi a făcut semn leului să treacă de cealaltă parte. Leul s-a supus de îndată şi a venit, purtând ciorchinele de finice după care s-a întors, a plecat şi s-a întins la oarecare depărtare.

20. Circumscrisă, limitată.

Acela, dar, a împărţit finicele la toţi, a făcut rugăciune şi a cântat psalmi împreună cu ei şi, după ce au terminat slujba, dimineaţa, i-a îmbrăţişat şi le-a dat drumul, uimiţi fiind ei de asemenea lucruri nemaivăzute.

11. Iar dacă cineva nu crede cele spuse, să-şi amintească felul cum petrecea Ilie cel vestit şi cum îl slujeau corbii, care în toată dimineaţa îi aduceau pâine şi seară de seară carne. Lesne îi este Făcătorului a toate să afle căi de a îngriji pe slujitorii Săi: astfel, pe Iona trei zile şi trei nopţi l-a păzit în pântecele chitului, şi în groapă i-a făcut pe lei să se sfiască de Daniil, şi a pus focul lipsit de suflet să lucreze în chip înţelegător, luminând pe cei din cuptor şi arzând pe cei din afara lui. Dar socot că lucru de prisos este a mai aduce dovezi ale puterii Dumnezeieşti,

12. Mi s-a spus, dar, că după ce au ajuns la muntele dorit, acel Dumnezeiesc Bătrân şi-a plecat genunchii în locul unde Moisi s-a învrednicit a vedea pe Dumnezeu pe cât e cu putinţă firii muritoare, şi nu s-a sculat până ce nu a auzit voce Dumnezeiască, ce l-a încredinţat de bunăvoinţa Stăpânului; şi întrucât întregul crug al săptămânii rămăsese plecat, nici mâncare nu gustase cât de puţină, i-a poruncit glasul ce s-a făcut să ia din cele puse înainte şi să mănânce cu osârdie iar el, tinzându-şi mâna, a aflat trei mere şi le-a mâncat după cum poruncise Dătătorul lor; şi umplându-se de toată vârtutea, cu veselie i-a îmbrăţişat pe soţii săi, cum era şi Firesc. Aşadar, a făcut cale întoarsă bucurându-se şi veselindu-se, ca unul ce auzise glas Dumnezeiesc şi se bucurase de hrana de Dumnezeu dăruită.

13. După ce s-a înapoiat, a întemeiat două mănăstiri una pe stânca muntelui de care am vorbit mai înainte, cealaltă chiar la poale; şi în Fiecare din ele adunând luptători ai faptei bune, s-a făcut tuturor acestora dascăl de lupte duhovniceşti, învăţându-i cursele vrăjmaşului şi potrivnicului, făgăduindu-le bunăvoinţa Celui Ce ţine cumpăna luptei, îndemnându-i să îndrăznească, umplându-i

de încredere şi poruncindu-le să fie smeriţi faţă de semeni şi îndârjiţi faţă de potrivnicul.

14. Unele ca acestea învăţând, astfel vieţuind, asemenea minuni făcând şi răspândind toate felurile de raze duhovniceşti, a primit sfârşitul petrecerii sale mult ostenicioase şi s-a mutat la viaţa cea neîmbătrânitoare şi fără de întristare, lăsând în urmă faimă nestinsă şi pomenire în veci dăinuitoare. L-a prins în viaţă şi s-a bucurat de binecuvântarea lui fericita şi de trei ori fericita mea maică, ce adesea îmi povestea mulţime de lucruri despre el; iar eu cer acum solirea lui cea puternică, şi ştiu că o voi primi: că negreşit va împlini cererea mea, urmând iubirii de oameni a Stăpânului.

7. Paladie

1. Paladie cel mult vestit a trăit în aceeaşi vreme cu Simeon, fiind cunoscut şi prieten al lui, om de acelaşi obicei cu el; fiindcă, pe cât se spune, se cercetau unul pe celălalt ca să afle folos, îşi aduceau unul altuia mângâiere şi se îndemnau între ei la râvna cea Dumnezeiască. Acest Paladie petrecea închis într-o căsuţă, având în vecinătate un sat mare, cu mulţi locuitori, purtând numele de ami. Ei bine, socot că despre răbdarea vitejească, postirile şi privegherile acestui bărbat e de prisos să mai vorbesc; căci în acestea purta acelaşi jug cu Dumnezeiescul Simeon.

2. Am socotit, însă, că este de folos să povestesc minunea săvârşită prin glasul şi mâna lui, minune pomenită cu laude până în ziua de astăzi. în satul mai înainte pomenit se face o sărbătoare ce atrage neguţătorii din toate părţile, căci vin la ea o mulţime de oameni. în timpul acestei sărbători, un oarecare neguţător, terminând de vândut marfa sa şi adunându-şi aurul, a vrut să plece noaptea; însă un ucigaş, văzând aurul adunat, a fost cuprins ca de o turbare

şi nebunie şi alungând somnul de la pleoapele sale, a pândit plecarea acelui om. După primul cântat al cocoşilor, acela a plecat cu îndrăzneală; iar ucigaşul, apucându-i-o înainte şi aşteptându-l într-un loc bun pentru o capcană, a năvălit fără de veste asupra lui şi l-a lovit, cutezând a săvârşi spurcat omor. La această urâciune a mai adăugat şi altă păgânătate: după ce a luat aurul, a aruncat trupul mort la poarta marelui Paladie.

3. O dată cu venirea zilei, s-a răspândit vestea uciderii şi toţi cei adunaţi la sărbătoare vorbeau de cele întâmplate; şi strângându-se împreună, au alergat şi au spart uşa Dumnezeiescului Paladie, cerând socoteală de la el pentru ucidere; iar unul dintre aceştia era chiar ucigaşul. Deci, văzându-se înconjurat de o asemenea mulţime, de Dumnezeu insuflatul bărbat a căutat spre cer şi, urcând cu mintea dincolo de cer. L-a rugat pe Stăpânul să dea de ruşine minciuna şi să vădească adevărul ascuns. Astfel rugându-se şi luând mâna dreaptă a celui ce zăcea mort, a grăit: „Spune, tinere: cine ţi-a făcut această rană? Arată-l pe săvârşitorul acestei urâciuni şi pe cel nevinovat slobozeşte-l de această rea clevetire". Cuvântului său i-a urmat răspunsul, iar cu dreapta cel mort, ridicându-se în şezut, l-a arătat pe ucigaş. Strigare s-a făcut între cei de faţă din uimirea pricinuită de minune şi din părerea de rău pentru clevetirea cea împotriva Sfântului. Deci, legându-l pe acel ucigaş spurcat, au aflat la el jungherul încă împurpurat de sânge, precum şi aurul ce se făcuse pricină uciderii. Iar Dumnezeiescul Paladie, care şi mai înainte era iubit, fireşte că şi mai îndrăgit a devenit: fiindcă minunea săvârşită arăta îndrăznirea lui către Dumnezeu.

4. Deopotrivă cu dânsul era şi minunatul Avraam, care sălăşuia în locul numit „Despicătură", trimiţând pretutindeni razele faptei bune şi despre strălucirea vieţii lui mărturisesc minunile lucrate după moarte: că racla lui până în ziua de astăzi izvorăşte vindecări de tot felul, despre care dau mărturie cei ce cu îmbelşugare le primesc prin credinţă. Fie ca să am parte de ajutorul lor şi eu, care mi-am afierosit limba pomenirii lor.

8. Afraat

1. Că una şi aceeaşi este firea tuturor oamenilor şi lesne este a filosofa celor care voiesc, fie ei elini sau barbari, e un lucru care se face cunoscut prin numeroase dovezi; ci singur Afraat e îndeajuns pentru a arăta limpede aceasta: căci născut şi crescut fiind între perşii cei prea nelegiuiţi, din astfel de părinţi odrăslind şi în legile lor fiind învăţat, a ajuns la o asemenea virtute că i-a lăsat în umbră pe cei născuţi din părinţi dreptcredincioşi şi care de copii primiseră hrana dreptei credinţe fiindcă, în primul rând, şi-a lăsat neamul (lucru vrednic şi strălucit) şi a alergat să se închine Stăpânului, urmând strămoşilor săi magi; apoi, scârbindu-se de păgânătatea celor de un neam cu el, a ales să locuiască în străinătate şi, mergând la Edessa (cetate mare, cu mulţi locuitori şi care e deosebit de luminată cu dreapta credinţă), şi-a găsit o căsuţă în afara zidurilor; şi închizându-se în ea, se îngrijea de sufletul său, ca un grădinar iscusit smulgând din rădăcină spinii patimilor şi curăţind ţarina lui Dumnezeu, şi pârguite aducând Stăpânului roadele evangheliceştilor seminţe.

2. De acolo a mers la Antiohia, care cumplit se tulbura de viforul ereticesc; a fost îndrumat spre o mănăstire de lângă cetate şi, învăţând câteva boabe de elină, atrăgea mulţime multă spre ascultarea Dumnezeieştilor cuvinte, şi într-o limbă stâlcită înfăţişa roadele minţii sale cele primite de la harul Dumnezeiescului Duh. Dar cine dintre cei ce se laudă cu vorbirea măiastră, şi mişcă din sprâncene, şi vorbesc cu trufie, şi se mândresc cu capcanele silogismelor, cine dintre ei s-a ridicat vreodată mai presus de glasul acela necărturar şi barbar? Căci prin cugetări biruia cugetările, prin cuvintele Dumnezeieşti răsturna cuvintele filosofilor, dimpreună cu marele Pavel strigând: Şi chiar de sunt neiscusit în cuvânt, dar nu în cunoştinţă (2 Cor. 11, 6) şi în acest chip pururea petrecea, după cuvântul apostolesc, surpând izvodirile minţii şi toată

înălţarea ce se ridică împotriva ştiinţei lui Dumnezeu, şi robind toată înţelegerea spre ascultarea lui hristos (2 Cor. 10, 5). Şi puteau fi văzuţi adunându-se la el bărbaţi cu ranguri şi dregătorii, şi căpetenii de oaste, laolaltă cu cei ce trăiesc din sudoarea frunţii şi, într-un cuvânt, oameni cu îndeletniciri paşnice şi ostaşi, învăţaţi şi necărturari deopotrivă, săraci şi avuţi, unii primind în tăcere cele auzite, iar alţii punând întrebări, şi cercetând, şi dându-i prilejuri de a cuvânta.

3. Atâta osteneală având, n-a primit niciodată să-şi ia tovarăş de locuinţă, ci voia mai bine a lucra singur decât a primi slujire de la altul; şi primind la poartă pe cei ce îl cercetau, însuşi deschidea celor care intrau, iar când plecau, îi petrecea. Nimica niciodată n-a primit de la nimeni: nici pâine, nici bucate, nici haină. Unul singur dintre cei cunoscuţi îi aducea pâinea; iar după ce a ajuns la bătrâneţe adânci, gusta şi legume după apusul soarelui.

4. Se zice că Antemie, care mai în urmă a ajuns şi iparh²¹, şi consul, când a fost numit sol la perşi şi se pregătea să plece în Persia i-a adus o haină persienească, zicând: „Părinte, ştiind că pentru orice om e dulce baştina sa şi prea desfătate sunt roadele odrăslite acolo, ţi-am făcut rost de această haină din patrie şi te rog s-o primeşti, dându-mi în schimb binecuvântarea ta". Afraat i-a zis să pună haina pe laviţă; apoi, stând ei de vorbă, a spus că este necăjit, având o îndoială în cuget şi neştiind ce să facă. Antemie l-a întrebat de pricină la care el a răspuns: „Am ales să locuiesc întotdeauna cu un singur om şi mi-am pus lege să nu primesc niciodată doi tovarăşi de sălaş. Iată, dar, că sunt şaisprezece ani de când cineva locuieşte împreună cu mine, şi îmi e drag; însă a venit cineva din neamul meu, care vrea să locuiască împreună cu mine şi îmi cere să îi îngădui acest lucru. Aceasta îmi aruncă îndoială în cuget: căci doi tovarăşi de locuinţă în acelaşi timp nu voi suferi. Pe cel de un neam

21. Prefect.

cu mine îl heretisesc ca atare; dar socot că este lucru şi nesuferit şi nedrept să-l dau afară pe tovarăşul meu dintâi, pe care l-am îndrăgit". „Fireşte, Părinte", a zis Antemie, „că nu e lucru cuvios a da afară ca pe un netrebnic pe cel ce ţi-a slujit atâta vreme, iar pe cel care încă nu a dovedit că are bune obiceiuri să îl primeşti în casa ta doar pentru că aveţi aceeaşi patrie". La care Dumnezeiescul Afraat: „Aşadar, Strălucirea Ta, nu voi primi haina aceasta: că nu voi suferi să am două haine, iar cea care mi-a slujit atâta timp e mai plăcută după părerea mea, şi mai bună, după a ta". Astfel biruindu-l prin măiastră cugetare pe Antemie şi dând o minunată dovadă a ascuţimii sale de minte, l-a înduplecat să nu mai aducă vorba de acea haină.

în ce mă priveşte, am povestit acestea voind să arăt două lucruri deodată: că doar o haină folosea pentru trebuinţa trupului, şi că de atâta înţelepciune era plin, că pe cel ce îl ruga să-i primească darul l-a făcut să judece singur că e mai bine să nu-l primească.

5. Lăsând, însă, acestea şi cele asemănătoare, voi povesti lucrurile mai însemnate.

După ce urâtorul de Dumnezeu Iulian a plătit în ţara barbarilor pentru păgânătatea lui, fiii dreptei credinţe s-au bucurat de puţină tihnă, primind lovian cârma stăpânirii romanilor; dar după ce şi acesta, foarte scurtă vreme domnind, s-a săvârşit din această viaţă şi Valens a primit stăpânirea peste Răsărit, vânturi năprasnice şi furtuni au prins a învifora din nou marea noastră, din toate părţile ridicânduse primejdioase învăluiri asupra corăbiei noastre. Lipsa cârmacilor făcea furtuna încă şi mai primejdioasă că împăratul cel cutezător doar împotriva dreptei credinţe îi sălăşluise cu silnicie la marginile împărăţiei; şi cu atâta nelegiuire purtându-se, nu voia să se potolească, ci în tot chipul căuta să risipească adunarea credincioşilor, străduindu-se ca o fiară sălbatică să împrăştie turma. Drept aceea, nu numai din toate bisericile i-a alungat, ci şi de la

poalele muntelui, şi de pe malul râului, şi din locul de exerciţii ostăşeşti: că prin toate aceste locuri au petrecut, mutându-se dintr-unul într-altul, iar cu sarcina de prisos a prigonirii lor era împovărată oastea. în vreme ce sciţii şi ceilalţi barbari prădau fără teamă întreaga Tracie, de la Dunăre până în Propontida, Valens care, după cuvântul zicalei, nu era în stare să audă nici cu urechile ciulite, se folosea de arme împotriva supuşilor săi, oameni de un neam cu dânsul, ce străluceau prin cucernicie.

6. Iar poporul lui Dumnezeu, deplângând acea restrişte, cânta cântarea lui David: La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns când ne-am adus aminte de Sion (ps. 136, 1) însă cealaltă parte a cântării nu li se potrivea, că n-au îngăduit Afraat şi Flavian şi Diodor să fie atârnate în sălcii organele învăţăturii, nici nu le-au îngăduit a grăi: Cum vom cânta cântarea Domnului în pământ străin? (ps. 136, 5), ci în munţi, şi în câmpii, şi în cetate, şi în mahalale²², şi în case, şi în pieţe cântau neîncetat cântarea Domnului; întrucât învăţaseră de la David că al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc într-însa (Ps. 23, 1). Auziseră şi pe Proorocul zicând: Binecuvântaţi pe Domnul, toate lucrurile Lui, în tot locul stăpânirii Lui (ps. 102, 23). Auziseră şi pe Dumnezeiescul Pavel, care îndeamnă pe bărbaţi să se roage în tot locul, ridicând mâini cuvioase, fără mânie şi îndoire (1 Tim. 2, 8). Şi Domnul însuşi, grăind către samarineanca, a prevestit limpede aceasta că a zis: Femeie, amin zic ţie că va veni vremea când nici în muntele acesta, nici în Ierusalim, ci în tot locul se vor închina Tatălui (In. 4, 21). întru acestea fiind învăţaţi, atât acasă cât şi în piaţă²³ şi, ca să vorbesc apostoleşte, înaintea norodului şi prin case (Fapte 20, 20), mărturiseau necontenit şi, ca nişte alese căpetenii de oaste, pe ai lor îi înarmau, iar pe cei potrivnici îi hărţuiau.

22. Suburbii.

23. Public.

7. Este un lucru minunat şi vrednic de laudă că marele Flavian şi Dumnezeiescul Diodor, care erau pe atunci ajutoarele păstorului Antiohiei şi fuseseră învredniciţi de treapta a doua în Biserica de acolo, făceau ceea ce am spus mai înainte; ci totuşi erau datori să facă astfel, ca unii ce fuseseră puşi în fruntea oastei ca nişte căpetenii şi erau supuşi legilor cârmuirii oastei în vreme ce prea înţeleptul Afraat de voia sa a purces la aceste lupte: că fiind hrănit cu liniştirea, ca unul care alesese viaţa însingurată, şi stând până atunci departe, ca să zic aşa, de săgeţi, nu a iubit neprimejduirea sa când a văzut cât de cumplit este războiul, ci la vreme cuviincioasă şi-a luat rămas bun de la liniştire, trecând în fruntea oastei dreptcredincioşilor şi lovind cu viaţa, cu cuvântul şi cu minunile, fără a fi atins de vreo lovitură.

8. Împăratul cel de tot nebun l-a văzut o dată când mergea la locul de exerciţii ostăşeşti (că acolo se adunau cinstitorii Treimii); în timp ce umbla pe malul râului, cineva l-a arătat împăratului, care privea din palatul său, şi acesta l-a întrebat încotro merge cu atâta grabă. Răspunzând el că merge să se roage pentru lume şi pentru împărăţie, împăratul a întrebat din nou: „Şi de ce, dacă ai făcut făgăduinţele călugăreşti, umbli fără frică prin piaţă, părăsind liniştirea?" la care Afraat (care, asemenea Stăpânului, obişnuia să grăiască în pilde): „Spune-mi, împărate: dacă aş fi fost o fecioară ce stă închisă în iatac şi aş fi văzut pe cineva dând foc casei tatălui meu, ce m-ai fi sfătuit să fac la vederea casei în flăcări? Să stau înăuntru şi să trec cu vederea pârjolul? Dar astfel i-aş fi căzut şi eu pradă. Iar dacă spui că se cuvenea să alerg să aduc apă, să alerg încolo şi încoace şi să sting flăcările, să nu mă mustri, împărate, că tocmai asta fac: întrucât după sfatul ce l-ai fi dat unei fecioare închise în iatac sunt silit să fac eu, care am făcut făgăduinţele călugăreşti. Iar de mă mustri că las liniştirea, mustră-te mai degrabă pe tine, care dai foc casei lui Dumnezeu şi mă sileşti pe mine să îl sting: întrucât singur

recunoşti că se cuvine a da ajutor casei părinteşti când aceasta e cuprinsă de flăcări. Iar că Dumnezeu ne e Părinte mai adevărat decât părinţii de pe pământ, cred că e limpede chiar şi pentru cineva cu totul neştiutor în cele Dumnezeieşti. Aşadar, împărate, nu fac nici un lucru nepotrivit sau potrivnic alegerii dintru început adunând pe cei hrăniţi cu dreapta credinţă, păscându-i şi aducându-le iarba Dumnezeiască". Acestea fiind spuse, împăratul a încuviinţat prin tăcere, covârşit de răspunsul dreptului.

9. Este un soi de oameni ce nu sunt nici bărbaţi, nici femei, ci, neputând deveni taţi niciodată, se socoate despre dânşii că se bucură de bunăvoinţa împăratului şi de aici şi-au tras numele²⁴. Unul dintre aceştia l-a ocărât de sus pe omul lui Dumnezeu şi l-a ameninţat cu moartea dar nu după mult timp a plătit pentru obrăznicie: că vrând împăratul să-şi îmbăieze trupul, nenorocitul a intrat mai înainte spre a vedea dacă apa e potrivită bine. Cuprins de nebunie, a sărit, însă, în baia plină de apă fierbinte mai înainte ca aceasta să fie încropită; şi nefiind nimeni care să-l ajute (că intrase acolo singur), s-a fiert acolo în continuare, desfăcându-se în bucăţi. După un timp, împăratul a trimis pe altcineva ca să îl cheme; dar neaflându-l acela nicăieri, a vestit despre aceasta împăratului. Au alergat atunci mai mulţi, cercetând toate scăldătorile până la una: şi în cele din urmă l-au aflat pe nenorocit fără viaţă. S-a iscat tulburare şi toţi se tânguiau; unii au golit baia de apă, iar alţii au scos acel trup de trei ori jalnic.

10. Din pricina acestei întâmplări, a intrat frica în împărat şi în toţi cei ce se oşteau împotriva dreptei credinţe; iar vestea pedepsei primite de acel nenorocit pentru jignirea lui Afraat a umplut întreaga cetate, şi toţi lăudau întruna pe Dumnezeul lui Afraat. Acest fapt a împiedicat, în ciuda ameninţărilor

24. Fericitul Teodoret socoate că etimologia cuvântului eunouchos (eunuc) este eunoia (bunăvoinţă).

celor potrivnici, surghiunirea omului lui Dumnezeu: că spăimântându-se împăratul, nu vedea cu ochi buni pe cei ce-l sfătuiau aceasta, iar pe Afraat îl cinstea.

11. A mai avut, însă, şi alt prilej pentru a se încredinţa de îmbunătăţirea lui.

împăratul iubea mult un cal de rasă, care era deprins să îşi poarte foarte bine călăreţul. îmbolnăvindu-se acesta, împăratul s-a necăjit. Calul avea oprită scurgerea udului²⁵. Au fost chemaţi să-l vindece oamenii pricepuţi în meşteşugul acesta; însă nimica izbândind aceştia, împăratul s-a supărat, iar cel însărcinat cu îngrijirea cailor se jeluia de teamă; însă drept-credincios fiind şi întărit în credinţă, a plecat cu calul, în miezul zilei, la sălaşul marelui Afraat, i-a povestit acestuia de boala calului şi, arătându-şi credinţa, i-a cerut să vindece acea boală prin rugăciune. Afraat n-a zăbovit, ci, rugându-se îndată lui Dumnezeu, a pus să i se scoată apă din puţ, iar apa aceea a însemnat-o cu semnul mântuitoarei cruci, după care a poruncit să fie dată calului. Acesta, împotriva obiceiului său, a băut. După aceea, Bătrânul a umplut de binecuvântare Dumnezeiască, prin chemarea lui Dumnezeu, nişte untdelemn, a uns cu el pântecele calului şi la punerea mâinii lui, îndată a pierit boala, iar udul a început pe loc să iasă în chip firesc. Bucurându-se, dar, omul, a luat calul şi a alergat la grajduri.

12. Seara târziu a venit împăratul (că atunci obişnuia să cerceteze grajdurile) şi a întrebat cum o duce calul cu sănătatea. Omul a răspuns că este sănătos şi l-a scos, arătându-l. Văzând împăratul că este în putere calul, că nechează şi îşi tinde cu semeţie grumazul, a întrebat de pricina însănătoşirii. Omul s-a codit îndelung (că se temea să îl arate pe doctor, ştiind că împăratul îi era vrăjmaş); însă într-un târziu s-a văzut silit să spună adevărul şi a dat în vileag felul în care avusese loc vindecarea. S-a mirat

25. Retenţie de urină.

împăratul şi a mărturisit că Afraat este uimitor; însă nebunia dinainte n-a lepădat-o, ci a rămas plin de turbare împotriva Celui Unul-Născut, până ce a căzut pradă focului barbarilor, fără să se învrednicească nici măcar de mormânt, pe care îl au chiar slugile sau cerşetorii²⁶.

13. În ce-l priveşte pe Dumnezeiescul Afraat, şi în acea înviforare şi-a arătat îmbunătăţirea; iar după ce s-a potolit furtuna, purtarea lui a rămas aceeaşi şi nenumărate alte minuni lucra, dintre care voi pomeni una sau două.

Oarecare femeie de neam, care trăgea jugul căsătoriei împreună cu un bărbat dezmăţat, a venit la fericitul om pentru a se plânge de necazul ei: că bărbatul ei, după câte spunea, îşi luase ca ibovnică o vrăjitoare, fiind fermecat de aceasta, iar pe ea, soţia lui legiuită, o ura. Femeia îi grăia acestea stând înaintea porţii (că aşa obişnuia să stea de vorbă cu femeile, şi niciodată nu a primit vreuna înăuntru). Milostivindu-se, dar, de femeia îndurerată, a nimicit prin rugăciune puterea vrăjii şi, sfinţind prin chemarea lui Dumnezeu un vas cu untdelemn adus de rugătoare, i-a poruncit să se ungă cu untdelemnul acela. Plinind femeia poruncile Bătrânului, s-a întors la dânsa dragostea soţului, care s-a înduplecat să aleagă însoţirea legiuită în locul celei nelegiuite.

14. Se spune că odată, năvălind fără veste lăcustele şi pustiind ca focul toate: holde, şi saduri, păduri, şi mlaştini, şi pajişti a venit un oarecare bărbat evlavios cerând ajutor: n-avea decât o ţarină, din care trebuia să câştige hrană pentru sine, pentru femeia sa, pentru copiii şi casnicii săi, precum şi să plătească dare împăratului. Urmând iarăşi iubirii de oameni a Stăpânului, Afraat i-a poruncit să îi aducă o vadră de apă. îndată ce i-a adus apa cel care îi ceruse să facă rugăciune, şi-a pus mâna asupra ei şi L-a rugat pe Dumnezeu să o umple de putere Dumnezeiască.

26. Valens a murit în bătălia dată împotriva vizigoţilor la Adrianopol. Potrivit unor relatări, a murit ars de viu într-o casă unde se ascunsese.

încheindu-şi rugăciunea, l-a îndemnat pe acela să stropească hotarele ţarinei cu apa aceea. Omul a împlinit porunca, şi s-a făcut apa aceea îngrădire nebiruită şi necălcată de prădătorii ţarinei lui: că până la hotarele ei târându-se şi zburând, ca nişte legiuni, lăcustele au făcut cale întoarsă, temându-se de binecuvântarea Bătrânului, ţinute fiind ca de un frâu şi împiedicate să meargă mai departe.

15. Şi la ce bun să înşir toate cele lucrate de acel fericit suflet? Că îndeajuns sunt şi cele spuse pentru a vădi strălucirea harului sălăşluit într-însul. Şi eu l-am văzut pe acest bărbat şi am cules binecuvântare de la sfânta lui dreaptă, pe când eram copil, însoţind-o pe maica mea în călătoria la dânsul. Ei i-a întredeschis poarta, după obicei, învrednicind-o de împreună-vorbire şi binecuvântare; iar pe mine, primindu-mă înăuntru, m-a împărtăşit de bogăţia rugăciunii. Fie ca şi acum să mă bucur de această rugăciune, având credinţa că viază, şi împreună cu îngerii dănţuieşte, şi de mai multă îndrăznire către Dumnezeu se bucură decât odinioară: că atunci trebuia să se potrivească măsurii trupului său muritor, ca să nu i se facă prisosul de îndrăznire pricină de obrăznicie; iar acum, după ce a lepădat povara patimilor, are toată îndrăznirea, ca un ostaş purtător de biruinţă, către Cel Ce încununează lupta. Drept aceea, mă rog să am parte de solirea lui.

9. Petru

1. De galaţii cei apuseni, din Europa, am auzit; iar pe urmaşii lor din Asia, ce s-au sălăşluit pe lângă Marea neagră, îi cunoaştem îndeaproape. Din aceştia a odrăslit şi fericitul (şi de trei, şi de multe ori fericitul) Petru. Şapte ani, pe cât se spune, a fost crescut de născătorii săi, iar restul vieţii şi l-a petrecut luptând pentru dobândirea înţelepciunii; şi se zice că a murit la nouăzeci şi nouă de ani. Aşadar,

cine s-ar putea minuna după vrednicie de cel care s-a nevoit nouăzeci şi doi de ani, în toată ziua şi noaptea înaintând ca un purtător de biruinţă în calea sa? Ce limbă ar fi îndeajuns pentru a povesti isprăvile pe care cu ostenelile sale le-a săvârşit ca prunc, şi fecioraş, şi tânăr, şi bărbat în putere, şi om cărunt, şi vârstnic, şi bătrân vechi de zile? Cine ar putea măsura sudorile lui? Cine ar putea număra luptele pe care le-a dat în atâta vreme? Ce cuvânt ar putea socoti seminţele pe care le-a aruncat ori roadele pe care le-a cules? Cine-i atâta de înalt la minte încât să cerceteze cu de-amănuntul bogăţia strânsă de el din neguţătoria cea bună? Ştiu marea isprăvilor lui, şi de aceea mă tem să purced la istorisire, ca nu cumva să se înece cuvântul meu în această mare; drept care voi pluti pe lângă ţărm, minunându-mă şi povestind cele din apropierea uscatului iar largul şi adâncul acestei mări îl voi lăsa Celui Ce, după cuvântul Scripturii, cercetează adâncurile şi cunoaşte cele ascunse.

2. Aşadar, el s-a nevoit mai întâi în Galatia; de acolo a mers în Palestina ca, văzând locurile ce au primit Patimile cele de mântuire, în ele să se închine Mântuitorului Dumnezeu nu ca şi cum ar fi scris împrejur de un loc (că îl ştia nescris împrejur după fire), ci ca să-şi ospăteze ochii cu vederea celor dorite şi nu numai puterea văzătoare a sufletului, fără vederea cea trupească, să se bucure prin credinţă de îndulcirea cea duhovnicească; că cei care iubesc pe cineva nu numai că se bucură de vederea lui, ci şi casa, hainele, încălţările le privesc plini de toată veselia. Astfel de dragoste având către Mirele, mireasa din Cântarea Cântărilor strigă zicând: Ca mărul între lemnele pădurii aşa este iubitul²⁷meu între feciori; sub umbra lui am dorit şi am şezut, şi

27. Adelfidous înseamnă de fapt „nepot". în tâlcuirea sa la Cântarea Cântărilor Fericitul Teodoret spune că Biserica din neamuri îl numeşte astfel pe Domnul hristos pentru că El S-a născut după trup din neamul iudaic, cu care ea este soră după trup.

dulce este rodul lui în gâtlejul meu (2, 3). Aşadar, nici acest Dumnezeiesc bărbat nu a făcut nici un lucru nefiresc vădind aceeaşi dragoste faţă de Mirele, folosindu-se de cuvintele miresei: rănit de dragoste sunt eu (2, 5; 5, 8). A plecat, dar, să vadă, ca pe un fel de umbră a Mirelui, locurile care au izvorât tuturor oamenilor izvoarele cele de mântuire.

3. După ce s-a bucurat de pofta inimii sale, a mers în Antiohia; şi văzând iubirea de Dumnezeu a acelei cetăţi, a ales în locul patriei străinătatea, socotind ca împreună-cetăţeni ai săi nu pe cei de un neam şi de o rudenie cu el, ci pe cei de un cuget şi pe părtaşii aceleiaşi credinţe, care purtau acelaşi jug al bunei cinstiri. Acest fel de petrecere iubind, nu şi-a întins cort, nu şi-a făcut colibă, nici căsuţă, ci în mormânt străin a vieţuit tot timpul. Acest mormânt avea un foişor, în care cei doritori puteau urca pe o scară ce se afla sprijinită de pălimar. Acolo petrecând zăvorât vreme foarte îndelungată, bea apă rece şi se hrănea numai cu pâine iar asta nu în fiecare zi, ci o zi stătea nemâncat, iar în cea următoare se împărtăşea din cele amintite.

4. Venind un oarecare nebun şi îndrăcit, plin de lucrarea răului demon, Petru l-a curăţit prin rugăciune şi slobod l-a făcut de acea nebunie diavolească. Şi n-a mai vrut acela să plece de la el, ci i-a cerut să-l lase a-i sluji, ca plată pentru vindecare drept care l-a îngăduit ca împreună locuitor cu dânsul. îl ştiu şi eu pe cel vindecat, şi îmi amintesc de minune, şi am văzut plata acelei slujiri, şi i-am auzit vorbind despre mine: că Daniil (aşa îi era numele) îşi arăta părerea că aveam să mă fac şi eu părtaş al acelei bune slujiri, iar acel bărbat de Dumnezeu insuflat nu îşi dădea încuviinţarea, gândindu-se la dragostea părinţilor pentru mine.

De multe ori, luându-mă pe genunchi, m-a hrănit cu struguri şi pâine că maica mea, cunoscând din cercare harul lui cel duhovnicesc, o dată în săptămână îmi poruncea să merg la el pentru binecuvântare.

5. Iată şi pricina pentru care s-a făcut cunoscut ei: atingând oarecare boală unul dintre ochii ei, mai puternică decât ştiinţa doctorilor s-a arătat că n-a fost leac pe care să-l fi scris în cărţi cei vechi ori să-l fi născocit cei de mai târziu şi pe care să nu-l fi întrebuinţat. După ce le-a luat la rând pe toate şi s-au arătat lipsite de folos, a venit oarecare femeie cunoscută şi i-a spus de Dumnezeiescul bărbat, aducându-i la cunoştinţă o minune făptuită de el: că pe soţia celui ce avea pe atunci cârmuirea Răsăritului (Pergamie pe numele lui), care suferea de aceeaşi boală, o vindecase rugându-se şi pecetluind-o cu semnul crucii.

6. A ascultat maica mea şi îndată a alergat la omul lui Dumnezeu; iar pe dânsa avea cercei, colane şi alte podoabe de aur, şi purta haină pestriţă din mătăsuri că încă nu gustase din virtutea cea mai desăvârşită. Şi era ea în floarea vârstei, împodobită cu podoaba tinereţii. Văzând, dar, acestea Dumnezeiescul bărbat, mai întâi de iubirea podoabelor a tămăduit-o, zicând unele ca acestea: „Spune-mi, copilaşule" (mă folosesc chiar de cuvintele lui şi nu voi schimba felul de a vorbi al limbii aceleia sfinte), „dacă vreun pictor priceput foarte în meşteşugul lui ar zugrăvi un chip după toate legile meşteşugului şi l-ar înfăţişa spre privelişte doritorilor, iar un altul, care nu se pricepe bine la meşteşugul acesta, ar veni şi, închipuindu-şi în pripă ce i-ar plăcea lui să zugrăvească, s-ar arăta nemulţumit de lucrul acela măiestru şi ar adăuga la sprâncene şi pleoape trăsături îngroşate, ar face faţa mai albă şi în obraji ar pune roşu, nu ţi se pare că zugravul dintâi cu bună dreptate s-ar mânia fiindcă lucrul său a fost batjocorit şi a primit din mână fără pricepere adaosuri de care nu avea nevoie? Aşadar", zise, „să credeţi că în chip firesc Se mânie şi Făcătorul tuturor şi Ziditorul firii noastre, fiindcă învinuiţi de nepricepere înţelepciunea Lui cea negrăită: că nu aţi pune pe voi roşu, şi alb, şi negru de nu aţi crede că aveţi nevoie de acest adaos şi socotind că trupul vostru are trebuinţă de ele, osândiţi pe Ziditor pentru neputinţă.

Ci se cuvine a şti că puterea Lui e pe măsura voii, fiindcă toate, precum zice David, câte a vrut Domnul a făcut (Ps. 134, 9); şi îngrijindu-Se de folosul tuturor, nu dă nimic din cele care vatămă. Deci, nu stricaţi chipul lui Dumnezeu, nici nu cercaţi a adăuga cele ce cu înţelepciune El nu le-a dat, nici nu cugetaţi a fi frumuseţe această măsluire, ce vatămă, întinzândule cursă, şi pe cele cu întreagă înţelepciune care vă văd".

7. A ascultat acestea întru totul aleasa femeie, şi îndată a intrat în năvodul lui Petru (că precum cel de un nume cu dânsul, şi el se îndeletnicea cu pescuitul) şi, cuprinzându-i picioarele, i-a cerut cu tânguire să-i dea tămăduire. El a zis că om este şi are aceeaşi fire ca şi dânsa, având multă povară de păcate, şi drept aceea e lipsit de îndrăznire la Dumnezeu; însă cum maica plângea şi se ruga şi zicea că nu pleacă fără să primească tămăduire, a spus Bătrânul că neputinţele le vindecă Dumnezeu, iar El întotdeauna dăruieşte credincioşilor cererile lor. „Aşadar", a grăit, „va da tămăduire şi acum, nu mie dăruindu-mi harul, ci credinţa ta văzându-o. Aşadar, de ai credinţă întreagă şi curată, lipsită de toată îndoiala, ia-ţi rămas bun de la doctori şi de la leacuri şi primeşte acest leac de Dumnezeu dăruit". Zicând acestea, şi-a pus mâna pe ochiul bolnav şi, însemnându-l cu semnul mântuitoarei cruci, a izgonit boala.

8. S-a întors maica acasă, s-a spălat de alifia cu care se doftoricea şi, lepădând toată podoaba cea străină, a petrecut după legile statornicite de doctor, nici haină pestriţă îmbrăcând, nici cu podoabe de aur împodobindu-se şi asta fiind femeie de tot tânără: că douăzeci şi trei de ani avea, fără să fi devenit încă mamă; că de abia după alţi şapte ani m-a născut pe mine, primind durerile naşterii prima şi singura dată. în aşa măsură şi-a însuşit învăţătura marelui Petru, şi a primit îndoită vindecare, că râvnind vindecarea trupului, mai mult a primit: sănătatea sufletului.

Unele ca acestea făptuia Părintele, şi prin cuvânt lucrând, şi prin rugăciune săvârşind ca un puternic.

9. Altă dată, aducând maica o slugă, bucătar de meserie, chinuit de un demon rău, l-a rugat să-i dea ajutor. Rugându-se Dumnezeiescul bărbat, a poruncit demonului să spună pricina pentru care căpătase putere asupra făpturii lui Dumnezeu; iar acela, ca un ucigaş ori spărgător care stă înaintea judecătorului şi i se porunceşte să îşi mărturisească faptele, a povestit toate, împotriva obiceiului său, silit fiind de nevoie să spună adevărul. Şi a zis că stăpânul acelei slugi se afla bolnav în Iliopole, iar stăpâna se afla lângă soţul ei, aducându-i mângâiere în boală precum se cuvenea. Slujnicele stăpânei casei, în care erau găzduiţi, povesteau viaţa monahilor iubitori de înţelepciune din Antiohia şi puterea lor cea multă împotriva demonilor după care, prostindu-se ca nişte copile, făceau pe îndrăcitele, iar sluga cu pricina, îmbrăcând cojoc²⁸, spunea rugăciuni de izgonire a demonilor ca un monah. „Făcând ei acestea", zise dracul, „eu stăteam lângă poartă; şi nesuferind acele laude sfruntate cu privire la monahi, am vrut să aflu din cercare puterea pe care se făleau aceia că o stăpânesc. Drept aceea, lăsându-le pe slujnice, am intrat în acesta voind să aflu cum voi fi gonit de monahi. Şi acum, iată, am aflat, şi de altă cercare nu mai am trebuinţă; poruncind tu, îndată voi ieşi". Zicând acestea, a ieşit, iar sluga s-a bucurat de slobozenie.

10. Şi pe alt îndrăcit, ţăran, l-a adus bunica, maica maicii mele, şi îl ruga pe Părinte să izgonească pe vrăjmaş. El a întrebat iarăşi pe demon de unde era şi cum luase stăpânire asupra făpturii lui Dumnezeu. Cum acela tăcea fără să răspundă. Petru, plecând genunchii, s-a rugat şi i-a cerut lui Dumnezeu să arate celui potrivnic puterea slujitorilor Lui. Şi iarăşi s-a sculat, şi acela iarăşi, împotrivindu-se,

28. Haină obişnuită a monahilor acelei vremi.

tăcea şi tot aşa până la ceasul al nouălea. Şi după ce s-a rugat mai cu căldură şi râvnă Stăpânului, sculându-se a grăit către vrăjmaş: „Nu-ţi porunceşte ţie Petru, ci Dumnezeul lui Petru. Răspunde, dar, silit fiind de puterea Lui". Deşi neruşinat, s-a ruşinat vrăjmaşul de smerenia sfântului şi a strigat cu glas mare: „Eu petrec de obicei în muntele Aman; şi văzându-l pe acesta că bea apă din oarecare izvor, l-am făcut sălaş al meu". „Ci ieşi", a grăit omul lui Dumnezeu, „că îţi porunceşte ţie Cel Ce S-a răstignit pentru lume". A ascultat demonul şi a fugit, iar ţăranul a fost înapoiat bunicii slobod de nebunia drăcească.

11. Având nenumărate alte asemenea lucruri ce le-aş putea povesti cu privire la acest fericit suflet, voi lăsa deoparte partea cea mai însemnată a lor, temându-mă de neputinţa celor mulţi: că aceştia, judecând toate după măsura lor, nu cred în facerile de minuni ale Dumnezeieştilor bărbaţi. Aşadar, după încă o povestire sau două, voi trece la un alt nevoitor.

12. În vremurile dinainte era o căpetenie de oaste desfrânată. Unei fecioare neispitite de bărbat, ce se afla sub stăpânirea lui, i-a venit vremea căsătoriei; ea însă, părăsindu-şi maica şi pe casnicii săi, a fugit într-o mănăstire de femei, care adăpostea sobor de nevoitoare: că şi femeile se nevoiesc asemenea bărbaţilor, şi se pogoară în stadia²⁹ faptei bune. Aflând dregătorul de fuga ei, i-a biciuit mama şi-a spânzurat-o de mâini; şi nu a slobozit-o din legături până ce nu i-a arătat unde se afla sălaşul acelor cucernice femei. Acela, dar, a răpit-o de acolo, în nebunia lui, pe fecioara cu pricina, şi a adus-o la el acasă; şi nădăjduia nenorocitul să îşi îndestuleze desfrânarea dar Cela Ce a bătut pe Faraon cu bătăi mari şi rele pentru Sarra, femeia lui Avraam, şi fără vătămare l-a păzit pe cel cu întreagă înţelepciune, lovindu-i cu orbire pe sodomiţii care cercau a silui pe cei netrupeşti, socotindu-i străini, Acela, zic, l-a lovit şi pe dregător cu orbire, gătind scăpare din curse

29. Arena de luptă.

celei vânate; şi acela a intrat în cămară, iar ea, deşi păzită înlăuntru, îndată a ieşit, şi a fugit, şi a mers în locaşul cel de trei ori dorit al ei. Aşadar, văzând necugetatul că nu mai este cea care alesese pe Dumnezeiescul Mire, a fost silit să se potolească, nemaiadăugând a căuta pe fecioara ce fusese robită şi izbutise a fugi prin puterea lui Dumnezeu.

13. Aceasta, după oarecare vreme, a căzut în suferinţă grea şi anume rac ce îi mânca sânul; iar durerile ei sporeau. în culmea suferinţelor fiind, l-a chemat, însă, pe marele Petru şi spunea că îndată ce a auzit sfinţitul lui glas toată durerea s-a potolit şi nu a mai simţit nici un chin. Drept aceea şi trimitea deseori după el, primind mângâiere duhovnicească: că toate durerile, spunea ea, încetau cât era el de faţă. Pe aceasta, care într-acest chip s-a nevoit, a trimis-o Bătrânul înaintea sa în împărăţia Cerurilor, încununată de laudele biruinţei.

14. Iată şi altă întâmplare. Ajungând maica în pragul morţii după ce m-a născut, la stăruinţele bunicii a venit Părintele şi a răpit-o din mâinile morţii: că zăcea, mi s-a spus, doctorii deznădăjduindu-se de viaţa ei, casnicii tânguindu-se şi aşteptând să se sfârşească; avea ochii închişi, cuprinsă fiind de o fierbinţeală cumplită, fără a mai cunoaşte pe nimeni dintre cei apropiaţi. Dar cum a venit cel învrednicit de nume şi har apostolesc şi a grăit către dânsa: „Pace ţie, copilaşule" (că aşa era numele pe care îl folosea de obicei), îndată a deschis pleoapele, căutând ţintă către dânsul, şi a cerut binecuvântare. Şi scoţând femeile strigăte mari, în care deznădejdea şi nădejdea se amestecau, omul lui Dumnezeu le-a îndemnat să i se alăture în rugăciune, zicând că aşa primise şi Tavita izbăvire, văduvele tânguindu-se, iar marele Petru aducând lacrimile lor lui Dumnezeu. S-au rugat precum poruncise şi au primit precum prevestise: că sfârşindu-se rugăciunea, a luat sfârşit şi boala; şi deodată ţâşnind sudoare din toate părţile trupului bolnavei, fierbinţeala s-a stins şi s-au arătat semnele însănătoşirii.

15. Iată că minuni ca acestea săvârşeşte Stăpânul şi în vremurile noastre prin rugăciunile slujitorilor Săi. Şi trupul Părintelui lucra, prin mijlocirea veşmintelor, la fel ca la Pavel cel prea Dumnezeiesc. Şi spun aceasta nu umflând lucrurile, ci având adevărul ca martor al spuselor mele: că tăindu-şi în două cingătoarea (care era lată şi lungă, împletită din în de cel gros), cu jumătate din ea s-a încins pe sine, iar cu cealaltă a încins brâul meu. Această cingătoare adeseori punând-o maica pe mine sau pe tata când eram bolnavi, a alungat boala; şi ea însăşi se slujea de acest leac spre sănătate. Mulţi dintre cunoscuţii noştri, aflând aceasta, mereu cereau cingătoarea spre ajutorarea celor bolnavi: şi mereu se vădea lucrarea harului din Petru. Până la urmă, cineva şi-a însuşit-o, arătându-se nerecunoscător faţă de binefăcătorii săi. Astfel, am rămas lipsiţi de acel dar.

16. În acest chip strălucind şi luminând cu razele sale cetatea lui Antioh, s-a liberat de nevoinţe, aşteptând cununa cea gătită purtătorilor de biruinţă; iar eu, cerând să mă bucur şi acum de binecuvântarea de care m-am bucurat din partea lui pe când era aici, voi pune capăt şi acestei povestiri.

10. Teodosie³⁰

1. E o cetate în Cilicia pe nume Rosos, ce are la dreapta intrândul de mare³¹ al Ciliciei. La răsărit şi miazănoapte de aceasta e un munte înalt, întins şi umbros: el adăposteşte în codrii săi fiare sălbatice. în acest munte aflând o vâlcea împădurită pe o coastă ce se înclină spre mare, şi-a clădit un mic adăpost marele şi mult vestitul Teodosie, îmbrăţişând în singurătate petrecerea evanghelică, născut fiind în cetatea Antiohiei,

30. Cu privire la Avva Teodosie şi mănăstirea lui. vezi şi în Limonar, cap. 80-86, 95-96.

31. Golful.

strălucit cu neamul, patrie şi rudenie şi toate celelalte a lăsat, cumpărând ca să folosesc spusa Evangheliei mărgăritarul cel de mult preţ.

2. Despre postirea, şi culcarea pe jos, şi veşmântul lui din peri aspri de prisos este a mai vorbi celor ce i-au văzut ucenicii şi învăţăceii, privind în ei icoana petrecerii lui; totuşi,

el se silea cu osebire în acestea, spre a da pildă nevoitorilor.

La acestea adăuga povară de fier pe grumaz, şi pe mijloc, şi pe mâinile amândouă; pletele şi le purta nespălate, lungi până la picioare şi mai departe drept care şi le lega de trup în dreptul şalelor, neîncetat rugându-se şi cântând, potolea pofta, iuţimea, trufia şi celelalte fiare sălbatice ale sufletului. La osteneli adăuga mereu alte osteneli şi se ţinea de rucodelie, fie împletind coşuri şi rogojini, fie lucra o ţarină mică într-o vâlcea, din a cărei roadă se şi hrănea.

3. Trecând vremea şi pretutindenea răspândindu-se faima lui, alergau mulţi din toate părţile, dorind să i se facă părtaşi şi cu sălaşul, şi cu ostenelile, şi cu petrecerea; iar el, primindu-i, îi călăuzea la acest fel de vieţuire. Şi puteau fi văzuţi unii ţesând haine din peri şi foi de cort, alţii împletind coşuri şi rogojini, iar alţii ostenindu-se cu lucrarea pământului. Şi fiindcă locul era lângă mare, a făcut mai târziu şi arsana, folosind-o ca să ducă spre vânzare lucrul de mână al fraţilor şi să aducă în mănăstire cele trebuincioase că amintindu-şi glasul Apostolului, care zice: Ziua şi noaptea lucrând, ca să nu îngreuiem pe cineva dintre voi (1 Tes. 2, 9; 2 Tes. 3, 8), şi: Mâinile acestea au slujit trebuinţelor mele şi celora ce sunt cu mine (Fapte 20, 34), însuşi lucra şi pe împreună locuitorii săi îi îndemna să adauge la ostenelile sufleteşti şi sudorile cele trupeşti, grăind: „Ar fi un lucru nelalocul lui ca pe mireni, copii şi femei, care sunt necăjiţi şi chinuiţi să-i hrănim, ba pe deasupra şi dajdii să plătim, şi dări să ni se ceară, şi lui Dumnezeu să-i aducem prinos pârga roadelor, şi cerşetorilor să le slujim după putere, iar ceea ce ne trebuieşte nouă să nu ne dobândim prin ostenelile

noastre mai ales că mâncarea noastră e proastă şi puţină, hainele aşijderea proaste ci să şedem înăuntru, cu toate că avem mâini, şi să culegem roadele ostenelii unor mâini străine". Acestea şi altele ca acestea zicând, îi îndemna la muncă, săvârşind Dumnezeieştile slujbe cele pretutindenea rânduite, iar în vremea dintre ele lucrând.

4. Nu puţin se îngrijea de slujirea străinilor, încredinţând-o unor bărbaţi împodobiţi cu blândeţe şi smerită cugetare, ce dobândiseră iubire de aproapele; şi însuşi cerceta lucrul fiecăruia, având grijă să fie săvârşit după rânduială.

Aşa a ajuns vestit până-ntr-atâta că marinarii, chiar şi aflaţi la depărtări mai mari ca o mie de stadii, chemau în primejdii pe Dumnezeul lui Teodosie, şi prin numele lui Teodosie îmblânzeau urgia mării.

5. De el se ruşinau şi vrăjmaşii cei îndrăzneţi şi neîmblânziţi, care prădau şi robeau foarte mult în părţile răsăritene; că cine dintre locuitorii părţilor noastre n-a auzit de relele făcute pe atunci de către cei numiţi cândva solimi, iar acum isauri? Ci totuşi ei, care nu cruţau nici cetate, nici sat, ci tot ce puteau prădau şi dădeau focului, de filosofia lui Teodosie se ruşinau şi, cerând doar pâine şi rugăciuni, lăsau nevătămat acel sălaş de nevoitori şi asta nu o dată, ci chiar de două ori.

6. Temându-se, totuşi, întâi stătătorii Bisericilor ca nu cumva diavolul, insuflând barbarilor iubirea de avuţii, să pregătească robirea acelui mare luminător (fiindcă, fireşte, din toate părţile cinstitorii celor Dumnezeieşti le-ar fi trimis acelora pentru el cele mai bogate răscumpărări), l-au înduplecat să vină în Antiohia: că barbarii deja luaseră prinşi pe doi din întâi stătătorii Bisericilor, învrednicindu-i de toată cinstirea şi după ce primiseră paisprezece mii bani de aur pentru amândoi, le dăduseră drumul să meargă încotro vor fi poftit, iar dacă a ajuns în Antiohia, s-a sălăşluit într-un adăpost lângă râu, atrăgându-i la sine pe toţi cei ce ştiau să preţuiască ceea ce putea el da.

7. Lăsându-mă purtat de avântul istorisirii, am trecut cu vederea a povesti o minune săvârşită de bărbatul acesta Dumnezeiesc, ce poate că va părea chiar de necrezut celor mulţi, însă dăinuie până acum, mărturisind în sprijinul spuselor mele şi arătând harul şi îndrăznirea primită de acest bărbat minunat la Dumnezeu,

Deasupra mănăstirii întemeiate de el se afla o stâncă prăpăstioasă, care la început era cu totul seacă. în această stâncă a făcut apeduct din vârf şi până la mănăstire, ca şi cum ar fi avut în vârful stâncii izvor de apă; apoi, plin de încredere în Dumnezeu şi îndrăznire, ca unul care dobândise bunăvoinţa Stăpânului şi avea credinţă nestrămutată, s-a sculat noaptea şi s-a suit la capătul din munte al apeductului, mai înainte ca ucenicii să se scoale la obişnuitele rugăciuni; şi înălţând cerere către Dumnezeu prin rugă cu deadinsul, a îndrăznit întru Cel Ce face voia celor ce se tem de Dânsul şi a lovit piatra cu toiagul în care se sprijinea: iar piatra, despicându-se, a izvorât apă în revărsări ca de râu apă care, ajungând în mănăstire prin apeduct şi plinind cu îmbelşugare toată nevoia, se varsă în marea aflată în apropiere şi arată până în ziua de azi harul lucrând în marele Teodosie ca şi în Moisi.

Singur acest fapt e îndeajuns ca să arate îndrăznirea lui către Dumnezeu.

8. Încă puţină vreme vieţuind, s-a mutat acolo unde îngerii dănţuiesc; iar trupul lui cel sfânt a fost purtat prin mijlocul cetăţii împodobit cu fiarele acelea ca şi cu nişte cununi de aur, fiind petrecut şi de toţi dregătorii. Şi s-a făcut gâlceavă în jurul nâsăliei, că toţi dădeau năvală, poftind să ia binecuvântarea cuviosului răposat. Astfel fiind purtat, a fost pus în biserica Sfinţilor Mucenici, făcându-se tovarăş de locuinţă cu Iulian purtătorul de biruinţă, ostaşul dreptei credinţe; şi l-a primit aceeaşi raclă ca pe Afraat, de Dumnezeu insuflatul şi fericitul.

9. Ocârmuirea turmei a moştenit-o minunatul Eladie, care a petrecut şaizeci de ani în locurile acelea, după care a primit prin Dumnezeiască iconomie slujirea de a sta înainte rugându-se pentru ţara Ciliciei, fără a lăsa filosofia de mai înainte şi la ostenelile acelea adăugând în fiecare zi sudorile arhiereşti.

Acestuia făcându-se ucenic fericitul Romii, prea mare povăţuitor al turmei s-a arătat şi a rămas aşezământul lui Teodosie cu aceeaşi petrecere până în ziua de azi. E de ştiut că lângă mănăstire se află un sat numit pe sirieneşte Maratd.

Iar eu, punând capăt acestei istorisiri, mă rog ca şi de la cei pomeniţi în ea să primesc binecuvântare.

11. Roman

1. Aşadar, marele Teodosie, după ce a plecat din cetatea antiohienilor şi s-a nevoit în munţii Rosului, s-a întors în Antiohia, întâmpinând acolo sfârşitul vieţii; iar Dumnezeiescul Roman, care în Ros se născuse şi fusese crescut în primii ani de viaţă, s-a sălăşluit în afara zidurilor cetăţii, la poalele muntelui, vieţuind toată vremea într-o casă străină, încă şi aceea mică. Şi a petrecut până la bătrâneţe nici de foc folosindu-se, nici lumină de sfeşnic întrebuinţând: fiindcă se hrănea cu pâine şi sare, iar băutură îi era apa de izvor. Purta plete la fel cu ale marelui Teodosie, iar veşminte şi greutăţi de fier asemenea.

2. El se deosebea prin simplitatea obiceiului, prin blândeţea purtărilor şi prin smerenia cugetării sale şi drept aceea răspândea strălucirea harului Dumnezeiesc, căci Dumnezeu grăieşte: Spre cine voi căuta, fără numai spre cel smerit şi blând, care tremură de cuvintele Mele? (Is. 66, 2), iar ucenicilor Săi le grăia: învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre (Mt. 1 1, 29); şi iarăşi: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor

moşteni pământul (Mt. 5, 5). Şi Moisi, legiuitorul, întru aceasta avea laudă căci Moisi era, spune Scriptura, mai blând decât toţi oamenii cei ce locuiesc pe pământ (Num. 11, 2). Acelaşi lucru l-a mărturisit şi cu privire la Proorocul David Preasfântul Duh: Adu-Ţi aminte, Doamne, zice, de David şi de toate blândeţele lui (Ps. 131, 1). Şi despre patriarhul Iacov vedem că era om fără de vicleşug, locuind acasă (Fac. 25, 27).

3. Aceste fapte bune adunându-le ca o albină din grădinile cele Dumnezeieşti, a făcut mierea filosofiei celei adevărate. Ci nu singur s-a înfruptat din roada ostenelilor sale: că şi asupra celor dinafară se revărsau undele lui preadesfătate. Şi celor ce veneau la dânsul le dădea, cu voce blândă şi dulce, multe îndemnuri la iubire frăţească, la creştinească unire de cuget şi pace; iar mulţi prindeau dragoste de cele Dumnezeieşti din singură vederea lui. Că cine nu s-ar fi cucerit văzând un astfel de bătrân cu trupul istovit de nevoinţe, suferind cu răbdare povara pletelor, îmbrăcat cu haină din peri aspri şi mâncând doar cât avea nevoie ca să nu flămânzească de moarte?

4. Pe lângă mărimea şi mulţimea ostenelilor sale, şi harul care strălucea în el îi pleca pe toţi a se minuna de el şi a-i aduce laude: fiindcă pe mulţi, în numeroase rânduri, i-a izbăvit de boli cumplite, şi multor sterpe le-a dăruit copii; şi atâta putere primind de la Dumnezeiescul Duh, se numea pe sine „sărac" şi „cerşetor".

5. Deci, toată viaţa sa şi-a petrecut-o umplându-i de folos, atât cu arătarea cât şi cu graiul, pe cei care îl cercetau; şi după ce a plecat de aici şi s-a mutat acolo unde îngerii dănţuiesc, a lăsat în urma sa pomenire ce nu s-a îngropat împreună cu trupul, ci luminează, şi înfloreşte, şi nestinsă în veci rămâne, îndestulă fiind spre folos celor ce vor să se folosească. Aşadar, de la acesta cerşind binecuvântare, voi povesti, pe cât va fi cu putinţă, şi despre alţi nevoitori.

12. Zinon

1. De Zinon cel minunat nu ştiu mulţi oameni, iar cei ce ştiu nu se pot minuna de el după vrednicie: fiindcă acesta, lăsând în patrie (în Pont, adică) mulţime de averi, s-a bucurat, precât spunea, de undele Marelui Vasilie, care adăpau în vecinătate tara capadocienilor şi a dat roade vrednice de acele unde.

2. Că îndată ce a fost răpit dintre cei vii împăratul Valens, a lepădat cinul ostăşesc, mai înainte vreme numărânduse printre olacii împărăteşti; şi din palatele împărăteşti mutându-se grabnic într-un mormânt (din care sunt mulţime în muntele de lângă Antiohia), petrecea în singurătate, îndepărtând întinăciunea din sufletul său, şi puterea sa văzătoare pururea curăţind-o, şi văzând vederea cea Dumnezeiască, şi suişurile lui Dumnezeu în inima sa punând (Ps. 83, 6), şi dorind să ia aripi ca de porumbiţă (Ps. 54, 6), şi însetând să se înalţe în zbor către odihna Dumnezeiască. Drept aceea, nu avea pat, nici opaiţ, nici vatră, nici oală, nici vas de untdelemn, nici cufăr, nici carte, nici vreun alt lucru;, iar hainele cu care se acoperea erau vechi, şi încălţămintele aveau nevoie de cârpeală, că se rupseseră.

3. De la unul singur dintre cunoscuţi primea hrana de trebuinţă şi aceasta era o pâine, ce îi ajungea două zile; iar apa şi-o aducea singur de departe. Odată, cineva l-a văzut împovărat şi a vrut să-i uşureze osteneala iar el mai întâi s-a împotrivit, arătând că nu va suferi să bea apă adusă de un altul. Neizbutind a-l îndupleca pe acela, i-a dat ulcioarele (că purta câte unul în fiecare mână) dar îndată ce a ajuns acasă, a vărsat apa şi iarăşi a alergat la izvor, întărindu-şi cu lucrul spusele.

4. Şi eu, când m-am suit în acel munte dorind a mă bucura cu ochii mei de priveliştea lui, l-am văzut ducând ulcioarele în mâini după care l-am întrebat unde este sălaşul minunatului Zinon; iar el a zis că nu cunoaşte sihastru vrednic de asemenea nume. L-am urmat, căci smerenia

cuvintelor sale mă făcuseră să bănuiesc cine era. Cum am intrat în locuinţa lui, am văzut un aşternut din iarbă şi nişte paie întinse pe pietre ca să nu capete vătămare cei ce vor fi călcat pe ele. După ce am vorbit mult despre filosofie eu întrebând, iar el lămurindu-mă a venit vremea să mă întorc acasă: drept care l-am rugat să-mi dea ca merinde pentru drum binecuvântarea sa. El s-a împotrivit, spunând că legiuit este ca eu să plinesc rugăciunea, şi spunea că el este neluptător, în vreme ce eu sunt oştean: că pe atunci citeam din Sfintele Cărţi poporului lui Dumnezeu³²; însă aducând eu ca pricină tinereţea şi vârsta necoaptă (că deabia îmi mijiseră tuleiele), şi jurându-mă că nu voi mai veni dacă avea să mă silească a face eu rugăciunea, numai într-un târziu s-a plecat multelor mele rugăminţi şi a săvârşit slujba lui Dumnezeu; dar s-a dezvinovăţit îndelung, spunând că făcuse aceasta pentru dragoste şi ascultare (l-am auzit cum se ruga, fiindcă eram în apropierea lui).

5. Şi cine s-ar putea minuna după cuviinţă că un asemenea Bătrân (că făcuse patruzeci de ani în nevoinţe neîncetate) avea atâta smerenie la acea înălţime a filosofiei în care se afla? Ce laudă potrivită cu statura lui duhovnicească i s-ar putea aduce? Şi atâta bogăţie a lucrării celei bune agonisind, ca unul ce trăia în sărăcia cea mai de pe urmă, nu lipsea a merge în fiecare duminică, dimpreună cu cei mulţi, în Dumnezeiasca biserică, unde asculta Dumnezeieştile cuvinte, şi lua aminte la spusele învăţătorilor, şi se împărtăşea din Trapeza cea de taină după care se întorcea în acel nemaivăzut sălaş, nici cheie ori zăvor având, nici straja lăsând (că era de neajuns furilor şi cu neputinţă de prădat), ci doar acele paie având. Lua câte o carte de la cei apropiaţi, o citea în întregime, şi numai după ce o dădea înapoi lua alta.

32. Fericitul Teodoret era pe atunci anagnost (citeţ), deci făcea parte din clerul inferior.

6. Ci totuşi, chiar dacă nu avea zăvor, nici ivăr, harul de sus îl păzea şi acest lucru l-am aflat desluşit prin cercare: că atunci când o ceată de isauri a pus stăpânire noaptea pe cetăţuia oraşului, până în zori au alergat până la poala muntelui, junghiind cu cruzime mulţime de bărbaţi şi de femei care îmbrăţişaseră viaţa pustnicească. Văzând atunci Dumnezeiescul bărbat junghierea celorlalţi, a întunecat prin rugăciune ochii barbarilor, încât aceştia, intrând pe uşă, nu mai vedeau ieşirea. Precum spunea, chemând ca martor Adevărul, a văzut desluşit şi trei tineri ce puneau pe goană toată trufia acelora, Dumnezeu arătându-Şi învederat harul Său. Cred că îndeajuns sunt acestea ca să vădească ce vieţuire ducea acest Dumnezeiesc bărbat şi cât har primise de sus.

7. Socot, totuşi, că e de trebuinţă să adaug şi următorul lucru. Foarte îl întrista şi-l necăjea faptul că îi rămăsese avere şi nu o împărţise potrivit legii evanghelice, pricină fiind nevârstnicia fraţilor: că în devălmăşie aveau bunurile, şi nu voia să pună singur stăpânire pe partea sa de avere ca s-o împartă, iar altuia se temea să vândă drepturile sale ca nu cumva, nedreptăţind cumpărătorii din lăcomie pe fraţii săi, să fie hulit el. De aceste gânduri fiind frământat, multă vreme a amânat lucrul; însă într-un sfârşit, vânzând toate unuia dintre nenumăraţii săi cunoscuţi, cea mai mare parte din bani a împărţit-o. îmbolnăvindu-se între timp, s-a văzut silit să se îngrijească şi de ceea ce rămăsese. Trimiţând, dar, după arhiereul cetăţii (şi era acesta marele Alexandru, podoaba dreptei credinţe, dreptarul faptei bune, chipul cel întocmai al filosofiei), i-a grăit: „Hai, dar, Dumnezeiesc bărbat, fii vrednic iconom şi al acestor bunuri, împărţindu-le după Dumnezeiasca socotinţă ca unul ce vei da socoteală Judecătorului: că pe celelalte le-am împărţit eu însumi cui am crezut că e mai bine, şi voiam a iconomisi şi restul în acelaşi chip; dar fiindcă mi se porunceşte să mă mut din această viaţă, te las pe tine iconom al lor, ştiind că eşti arhiereu şi vieţuieşti în chip

vrednic de arhierie". Deci banii i-a lăsat, ca unui Dumnezeiesc vistiernic, lui Alexandru; iar el, după ce a mai vieţuit nu multă vreme, a ieşit ca un atlet biruitor din arenă, nu numai de la oameni, ci şi de la îngeri primind laudă. Iar eu, rugându-mă şi acestuia să mijlocească pentru mine înaintea Stăpânului, voi trece la altă istorisire.

13. Macedonie

1. Pe Macedonie cel poreclit „Mâncătorul de orz" (că de la acest soi de hrană şi-a tras porecla) îl cunosc toţi fenicienii, sirienii şi cilicienii; îl ştiu şi vecinii acestora, unii fiind înşişi văzători ai minunilor lui, alţii auzind faima şi lauda lor: că nu cunosc toţi toate, ci aflând unii una, iar alţii alta, se minunează, fireşte, numai de ceea ce cunosc. în ce mă priveşte, cunoscând mai bine decât alţii cele privitoare la bărbatul acela Dumnezeiesc (fiindcă de multe ori primeam din parte-i îndemn să vin la el şi să îl cercetez), le voi istorisi după putinţă. Şi l-am lăsat în urma altora cu povestirea nu fiindcă ar fi mai prejos ca ei cu virtutea întrucât era deopotrivă cu cei mai mari ci fiindcă vieţuind foarte mult timp, s-a săvârşit din viaţă după ei.

2. Acesta, deci, avea ca loc de luptă duhovnicească vârfurile munţilor, fără a se statornici pe unul, ci ba petrecea pe unul, ba se muta pe altul. Făcea asta nu trândăvindu-se din pricina locului, ci fugind de mulţimea celor ce alergau la el din toate părţile. Patruzeci şi cinci de ani a petrecut într-acest chip, fără a folosi cort, nici colibă, ci într-o groapă adâncă sălăşluind, drept care a şi fost numit Quwa care tălmăcit din sirieneşte în greceşte înseamnă „puţ”³³. Apoi, îmbătrânind, s-a plecat celor ce îl rugau şi şi-a făcut colibă. Mai târziu, la rugămintea credincioşilor, locuia şi în casele

33. Vezi nota 16.

lor. Douăzeci de ani a petrecut în colibă şi în acele case, cu totul adunând ani şaptezeci de nevoinţe.

3. Ca hrană avea nu pâine, nici legume, ci orz decojit şi doar în apă înmuiat: şi această hrană i-a adus-o vreme foarte îndelungată maica mea, ce-i devenise apropiată. Venind la dânsa oarecând, a aflat-o bolnavă; şi aflând că nu se lasă înduplecată să se hrănească în chip potrivit cu neputinţa sa (că îmbrăţişase şi dânsa vieţuirea pustnicească), o îndemna să se plece doctorilor şi să socoată doctorie acele bucate, fiindcă nu i se îmbiau pentru plăcere, ci de nevoie. „Eu", a zis, „precum bine ştii, de patruzeci de ani doar cu orz mă hrănesc; dar fiind lovit mai ieri de oarece neputinţă, l-am rugat pe cel împreună locuitor cu mine să ceară o pâine mică şi să mi-o aducă, fiindcă m-am gândit că dacă aş muri, voi da socoteală pentru asta înaintea Dreptului Judecător ca unul ce s-a lepădat de nevoinţe şi ca un rob viclean a fugit de ostenelile slujirii; întrucât fiindu-mi cu putinţă ca prin puţină hrană să scap de moarte şi să rămân în viaţa aceasta, întru osteneli şi necazuri, şi, strângând bogăţia pe care o aduc acestea, aş fi socotit mai bună moartea de foame decât viaţa în filosofie. Din această pricină umplându-mă, dar, de teamă şi voind a domoli muşcăturile cugetului, l-am rugat pe acela să ceară pâinea, şi după ce mi-a adus-o am mâncat din ea. Şi pe tine te îndemn să nu îmi mai aduci orz, ci pâine". Am auzit, dar, din acea nemincinoasă gură că patruzeci de ani se hrănise cu orz. De ajuns este şi aceasta spre a mărturisi viaţa cea pustnicească şi iubitoare de osteneală a bărbatului.

4. Simplitatea şi nevinovăţia obiceiurilor sale o vom vădi şi prin altă istorisire.

După ce marele Flavian a fost rânduit a păstori turma cea mare a lui Dumnezeu, a aflat de fapta bună a lui Macedonie (că era lăudată şi se afla pe buzele tuturor) şi l-a luat de pe vârful muntelui ca pentru cercetarea unei învinuiri aduse împotriva lui. Săvârşindu-se Sfintele Taine, l-a dus la jertfelnic şi l-a rânduit între preoţi. Cum a luat sfârşit

liturghia şi cineva i-a lămurit Bătrânului cele întâmplate (fiindcă nicicum nu pricepuse), la început a ocărât, aruncând cuvinte multe, iar mai apoi, luând toiagul (că obişnuia să umble sprijinit în el, din pricina bătrâneţii), l-a luat la goană pe însuşi arhiereul şi pe ceilalţi care erau de faţă, bănuind că hirotonia avea să îl lipsească de vârful muntelui şi de petrecerea sa iubită. De-abia i-au potolit mânia unii dintre cunoscuţi; iar după ce s-a încheiat crugul săptămânii şi a venit iar ziua praznicului Stăpânului, l-a chemat marele Flavian, îndemnându-l să ia parte la prăznuire. A zis Bătrânul către cei veniţi la dânsul: „Nu vă ajunge ce s-a întâmplat, iar vreţi să mă faceţi preot?". Răspunzând aceia că nu e cu putinţă să primească cineva de două ori aceeaşi hirotonie, nu s-a lăsat înduplecat, nici nu s-a dus, până ce timpul şi desele lămuriri ale apropiaţilor nu i-au desluşit cum stau lucrurile,

5. Ştiu că nu mulţi socotesc frumoasă fapta Bătrânului; dar am dat-o ca vrednică de pomenire socotind că poate să dea mărturie despre simplitatea cugetului şi curăţia sufletului său. Unora ca aceştia le-a făgăduit Stăpânul împărăţia Cerurilor că a grăit: Amin grăiesc vouă: de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra întru împărăţia Cerurilor (Mt. 18, 3). Aşadar, dat fiind că la început am arătat ce fel de suflet avea, haide să arătăm şi îndrăznirea pe care o dobândise din fapta bună.

6. Oarecare căpetenie de oaste, iubitoare de vânătoare, s-a suit oarecând în munte ca să vâneze. Avea cu sine câini, oşteni şi toate câte sunt de trebuinţă la vânătoare. Văzându-l de departe pe Bătrân şi aflând de la însoţitori cine este, îndată a descălecat, s-a apropiat de dânsul şi l-a întrebat de ce petrece în acel loc. Acela a întâmpinat: „Dar tu de ce ai venit aici?"; şi răspunzând căpetenia că a venit ca să vâneze, i-a zis: „Şi eu vânez pe Dumnezeul meu, şi doresc să îl prind, şi poftesc să îl văd, şi nu mă voi lăsa de această bună vânătoare". Auzind acestea căpetenia de oaste şi minunându-se, cum era şi firesc, a plecat.

7. Altă dată, fiind tulburată de un demon răufăcător cetatea Antiohiei şi purtându-se locuitorii ei nebuneşte cu chipurile³⁴ împărăteşti, au venit mai marii între căpeteniile de oaste cu hotărâre de osândă împotriva ei. Coborându-se atunci Macedonie din munte, i-a oprit pe cei doi dregători, care tocmai treceau prin piaţă. Aflând cine era, aceia au descălecat şi i-au atins mâinile dimpreună cu genunchii, heretisindu-l. Macedonie le-a cerut să arate împăratului că este om şi are aceeaşi fire cu cei ce îl jigniseră, precum şi că mânia trebuie să urmeze măsura firii, în vreme ce mânia lui este dincolo de măsură de vreme ce pentru chipurile sale vrea să dea junghierii chipurile lui Dumnezeu, şi dă morţii trupuri pentru nişte stâlpi din aramă. „Uşor şi lesne este pentru noi", zicea el, „să făurim la loc cele făcute din aramă; dar ţie, împărate, cu neputinţă îţi este să readuci la viaţă trupurile junghiate şi ce zic trupuri? că nici un fir de păr nu poţi să faci la loc". Aceste lucruri le-a spus în limba siră şi în timp ce cuvintele lui erau tălmăcite pe elineşte, dregătorii ascultau şi se cutremurau, făgăduind că aveau să le spună împăratului.

8. După câte cred eu, toţi vor mărturisi că aceste cuvinte erau insuflate de harul Dumnezeiescului Duh: căci cum altfel ar fi vorbit aşa un bărbat lipsit de orice învăţătură, crescut ca un ţăran, ce îşi dusese viaţa pe creştetele munţilor, cu sufletul plin de toată simplitatea şi care nici măcar Dumnezeieştile Scripturi nu le cercetase cu de-amănuntul? Aşadar, după ce am arătat înţelepciunea lui duhovnicească şi îndrăznirea pe care o avea ca un drept ce era (că dreptul ca un leu îndrăzneşte pilde 28, 1), voi trece la minunile săvârşite de către dânsul.

9. Oarecare femeie de neam bun căzuse în patima ghiftuirii nesăţioase şi unii spuneau că este vorba de lucrare drăcească, iar alţii vedeau în asta o boală trupească. Oricum,

34. Statuile.

femeia era bolnavă: se spune că nu se sătura nici mâncând treizeci de găini pe zi, ci mai poftea şi altele. Astfel ducându-i-se averea pe mâncare, cei apropiaţi au fost cuprinşi de milă şi au mers să-l roage pentru ajutor pe omul lui Dumnezeu. Acesta a venit şi s-a rugat; şi-a pus dreapta peste nişte apă, însemnând-o cu semnul crucii, i-a poruncit femeii să bea şi s-a tămăduit aceea de patima ei. Şi atât de bine i-a potolit grozăvia poftei, că după aceea se sătura femeia cu o bucăţică de pasăre pe zi. Aşadar, o astfel de doftoricire a primit patima aceea.

10. Fiind cuprinsă fără veste de lucrarea drăcească oarecare fecioară, tatăl acesteia a alergat la omul lui Dumnezeu, rugându-se cu jale să primească vindecare fiica lui. Macedonie, după ce s-a rugat, a poruncit dracului să iasă din fecioară fără întârziere. Dracul a răspuns că nu de voia lui se strecurase în ea, ci fiind silit de oarecare vrăji; a spus şi numele celui ce îl silise, precum şi că acela făcuse vrăji fiindcă era îndrăgostit de fată.

11. Auzind acestea, părintele fecioarei nu şi-a putut înfrâna pornirea mâniei, nici n-a aşteptat ca ea să fie vindecată, ci a mers la mai marele dregătorilor, l-a învinuit pe cel arătat de drac şi a povestit tărăşenia. Cel învinuit a tăgăduit totul, spunând că este clevetit pe nedrept. Pârâşul nu avea alt martor decât pe dracul ce slujise vrăjilor, aşa că l-a rugat pe judecător să meargă la omul lui Dumnezeu şi să primească mărturia demonului. Judecătorul a răspuns că nu e lucru legiuit, nici cuvios, să facă asemenea cercetare într-un loc pustnicesc la care părintele fecioarei a făgăduit că îl va aduce pe Macedonie la divanul de judecată: şi, alergând la dânsul, l-a înduplecat şi l-a adus. Aşezându-se judecătorul afară de palat, a fost cu lucrul nu judecător, ci privitor, iar judecător era marele Macedonie, ce prin puterea sălăşluită în el a dat poruncă dracului să lase minciunile lui obişnuite şi să spună drept cum stătea întreaga tărăşenie. Dracul, fiind strâmtorat cu nevoie multă, l-a arătat pe bărbatul

ce îl silise a intra în fecioară cu descântece vrăjitoreşti, a arătat-o şi pe slujnica ce îi adusese aceleia băutura vrăjită; şi întrucât se pornise să mai spună şi alte lucruri pe care le făcuse fiind silit de alţi oameni, unuia arzându-i casa, altuia făcându-i stricăciune în avut, iar altuia pricinuindu-i nu mai ştiu ce pagubă, omul lui Dumnezeu i-a poruncit să tacă şi să plece îndată departe de fecioară şi de cetate iar dracul, ascultând ca de o lege nebiruită, a împlinit porunca şi a fugit îndată.

12. Astfel slobozind-o omul lui Dumnezeu de nebunie, l-a scăpat şi pe nenorocitul acela de învinuire şi a împiedicat ca judecătorul să dea osânda cu moartea, spunând că n-ar fi lucru cuvios să se facă ucidere pe temeiul dovezilor căpătate prin mijlocirea sa, ci mai degrabă să i se dea prilejul de a se mântui prin pocăinţă.

îndeajuns sunt, dar, şi acestea pentru a vădi covârşirea puterii Dumnezeieşti date lui; totuşi, voi povesti şi altele.

13. Oarecare femeie din neam ales şi foarte înstărit astrion se numea şi-a ieşit din minţi: nu mai recunoştea pe nimeni dintre casnici, nu voia să mănânce şi nici să bea. Multă vreme a petrecut astfel; şi unii spuneau că pătimeşte asta din lucrarea diavolului, în timp ce doctorii vorbeau de o boală a creierului. Până la urmă, orice meşteşug omenesc rămânând neputincios în faţa bolii şi neputând aduce nici un ajutor, soţul femeii (Ovodian, bărbat de rang mare şi dregător) a alergat la omul lui Dumnezeu, i-a povestit pătimirea soaţei sale şi a cerut pentru ea vindecare. S-a înduplecat Dumnezeiescul bărbat, a mers la acela acasă şi s-a rugat lui Dumnezeu cu deadinsul; iar după ce a sfârşit rugăciunea, a poruncit să se aducă apă, a închipuit peste aceasta pecetea cea de mântuire şi a îndemnat-o pe femeie să bea. Doctorii s-au împotrivit, sub cuvânt că de la apa rece avea să se înrăutăţească boala. Atunci, Macedonie a alungat tot soborul doctorilor şi i-a dat femeii să bea: iar dacă a băut, şi-a venit în sine şi întreagă la minte s-a făcut; şi izbăvită fiind cu totul de boală

a recunoscut pe Dumnezeiescul bărbat şi a cerut să-i ia dreapta, pe care şi-a pus-o asupra ochilor şi a dus-o la gură; şi în cealaltă vreme a vieţii sale a rămas sănătoasă la minte.

14. Pe când petrecea în munte, oarecare păstor, căutându-şi oile pierdute, a ajuns în locul unde se afla omul lui Dumnezeu. Era noapte adâncă şi cădea zăpadă multă; şi a văzut, precum spunea, rug aprins în jurul lui şi doi bărbaţi în haine albe ce aţâţau văpaia: că punând râvnă, se bucura de ajutorul Dumnezeiesc.

15. Şi de harisma proorocească s-a împărtăşit Venind la dânsul oarecând o căpetenie de oaste ce strălucea cu evlavia (cine nu ştie fapta bună a lui Lupicin?), i-a spus că e îngrijorat pentru unii oameni din cetatea de scaun, ce trebuiau să-i aducă pe calea mării cele trebuincioase: că zile cincizeci, spunea el, trecuseră de la plecarea lor, şi încă nu primise nici o ştire despre dânşii la care el, fără întârziere: „O corabie, iubitule, s-a prăpădit, iar cealaltă va ajunge mâine la Seleucia". Aceasta a auzit Lupicin din gura cea Dumnezeiască, şi prin cercare s-a încredinţat de adevărul cuvintelor ei.

16. Lăsând deoparte celelalte, voi povesti lucrurile ce sunt legate de mine. După treisprezece ani de însoţire cu tatăl meu, mama nu devenise încă mamă că era stearpă, oprită de fire a purta rod; şi aceasta pe ea nu o supăra foarte tare (că învăţată fiind a cugeta cele după Dumnezeu, socotea a fi spre folos acest lucru), însă îl întrista pe tata, care, pretutindeni umblând, le cerea slugilor lui Dumnezeu să-L roage pentru dobândirea de prunci. Unii i-au făgăduit că se vor ruga, îndemnându-i totodată să se supună cu dragoste voii lui Dumnezeu; iar acest Dumnezeiesc bărbat îndată a făgăduit că se va ruga pentru un fiu de la Făcătorul tuturor şi că va primi cererea sa. Trecând, dar, trei ani fără ca făgăduinţa să se împlinească, iarăşi a mers la dânsul tata, cerând ceea ce i se făgăduise; Macedonie i-a poruncit să o trimită la dânsul pe soaţa sa şi venind mama, a spus acel Dumnezeiesc bărbat că va cere şi va primi pruncul, şi

că se cade a-l întoarce pe acesta Dăruitorului. Mama a cerut doar mântuirea sufletului şi izbăvirea de gheenă la care el a întâmpinat: „Pe lângă aceasta şi fiu va dărui Cel Darnic: că celor care cer întru curăţie îndoit decât au cerut le dăruieşte". S-a întors de la el mama cu binecuvântarea făgăduinţei; şi în al patrulea an de la făgăduinţa dintâi a zămislit şi a luat în pântece, drept care a mers la omul lui Dumnezeu ca să-i arate roada seminţelor binecuvântării.

17. În luna a şaptea de la zămislire, mama s-a aflat în primejdia de a lepăda şi a trimis după acel nou Elisei (fiindcă o împiedica boala să meargă ea la dânsul), amintindu-i prin sol că ea nu voise cu deadinsul să fie mamă de prunci şi întrebându-l cum avea să rămână cu făgăduinţele; iar el din depărtare a cunoscut pe cel trimis şi pricina pentru care venise, că în acea noapte îi descoperise Stăpânul şi suferinţa mamei şi izbăvirea ei. Luând, dar, toiagul, a venit sprijinindu-se în el; iar după ce a intrat în casă şi a chemat peste ea, după obicei, pacea, a grăit: „îndrăzneşte şi nu te înfricoşa, că nu va lua înapoi darul Cel Ce l-a dăruit pe el, de nu vei încălca, în ce te priveşte, legămintele care s-au făcut. Făgăduieşte, dar, că vei întoarce lui Dumnezeu darul ce ţi-l va face, şi-l vei afierosi spre slujirea Lui". - „Numai dacă aşa vor sta lucrurile", a răspuns mama, „vreau şi mă rog şi eu să nasc: că decât să se întâmple altminteri cu copilul mai bine să nu duc sarcina la bun sfârşit". - „Bea, dar", a zis omul lui Dumnezeu, „apa aceasta, şi vei simţi ajutorul Dumnezeiesc". A băut, dar, şi primejdia lepădării pruncului a pierit. Astfel sunt minunile noului Elisei.

18. De binecuvântarea şi învăţătura lui în multe rânduri m-am bucurat şi eu că adesea mă îndemna, grăind: „Cu multe osteneli te-ai născut, fiule; multe nopţi am petrecut nimic altceva rugând pe Dumnezeu decât ca părinţii tăi să se învrednicească de acest nume. să petreci, dar, în chip vrednic de aste osteneli. Mai înainte de a te naşte, ai fost

afierosit lui Dumnezeu prin făgăduinţe: iar cele afierosite lui Dumnezeu sunt sfinţite şi nu pot fi atinse de cei mulţi. Se cuvine, dar, să nu primeşti mişcările cele rele ale sufletului, ci să faci, şi să vorbeşti, şi să pofteşti numai acele lucruri prin care e slujit Legiuitorul faptei bune". Astfel mă îndemna întotdeauna omul lui Dumnezeu; iar eu îmi amintesc de cuvintele lui, şi am deprins a cunoaşte darul Dumnezeiesc. Dar întrucât n-am arătat prin fapte că îi urmez îndemnul, mă rog să primesc ajutorul Dumnezeiesc prin rugăciunile lui, şi cealaltă vreme a vieţii mele să o petrec după diata lui.

19. Ca să arate ce fel era acest bărbat şi prin ce osteneli şi-a atras harul Dumnezeiesc, îndeajuns sunt şi cele povestite. Şi sfârşindu-se din această viaţă, a primit cinste după vrednicia ostenelilor: că toţi cetăţenii şi străinii dimpreună, şi cei aflaţi în mari dregătorii, purtând pe umeri sfinţita lui nâsălie, au dus-o în biserica purtătorilor de biruinţă mucenici, punând trupul lui sfânt şi lui Dumnezeu plăcut dimpreună cu Dumnezeieştii bărbaţi Afraat şi Teodosie. Iar faima sa a rămas nestinsă şi a o nimici vremea nu poate: şi noi, punând aici capăt istorisirii, am primit, pomenindu-l pe Macedonie, bună mireasmă.

14. Maesum

1. Ştiu că lângă cetatea lui Antioh au strălucit mulţi alţi luminători sever cel mare, şi Petru egipteanul, şi Eutihie, şi Chiril, şi Moise, şi Malh, ca şi mulţi alţii care urmau aceeaşi cale dar de am încerca să arătăm petrecerea tuturor, nu ne-ar ajunge tot timpul de pe lume: de altfel, pe cei mulţi îi plictiseşte citirea multă. Deci, luând mărturie, prin cei pe care i-am înfăţişat, şi cu privire la cei lăsaţi deoparte, toţi să îi laude şi să râvnească lor, şi folos să culeagă; iar eu mă voi

muta la ale Cirului grădini duhovniceşti, zugrăvind pe cât va fi cu putinţă frumuseţea cea împlinită a florilor de bună mireasmă şi bun chip aflate în acestea.

2. Fost-a un oarecare Maesumâ în vremurile dinaintea noastră, sir cu neamul şi crescut la ţară, însă a arătat în sine toate felurile virtuţii; strălucind cu viaţa, i s-a încredinţat duhovniceasca îngrijire a unui sat oarecare: cele sfinte săvârşind şi oile lui Dumnezeu păscându-le, grăia şi făptuia după cum porunceşte legea Dumnezeiască. Se spune că nici haina şi nici cojocul nu şi-l schimba degrabă, ci, petecindu-le, vindeca învechirea lor. De străini şi săraci cu atâta râvnă se îngrijea, că tuturor trecătorilor le deschidea uşa. Două chiupuri avea unul de grâu, altul de untdelemn; din acestea dăruia pururea celor lipsiţi, şi pururea erau pline, având aceste chiupuri parte de binecuvântarea dată văduvei din Sarepta: fiindcă Acelaşi este Domnul tuturor. Care este bogat întru toţi cei ce îl cheamă pe el (Rom. 10, 12) şi precum chiupului şi vedrei aceleia le-a poruncit să izvorască roadele iubirii de străini, aşa şi acestui om minunat i-a dat dar pe măsura osârdiei.

3. Mult har primise de la Dumnezeul tuturor şi spre facerea de minuni; şi voi pomeni una sau două dintre ele, iar pe celelalte le voi trece sub tăcere, grăbind a povesti şi despre alţii.

Oarecare femeie, luminată cu neamul şi cu credinţa, la mulţi doctori mersese cu fiul ei bolnav şi era tânăr foarte. Biruită fiind ştiinţa omenească şi dându-se bătuţi doctorii, care spuneau că va muri curând feciorul, n-a lepădat femeia nădejdile de bine, ci, urmând sunamitencei, a pus pe catâri aşternut cu baldachin; şi acolo aşezându-se dimpreună cu fiul său, a mers la acel om Dumnezeiesc, s-a tânguit, i-a povestit boala fiului şi l-a rugat să dea ajutor. Acela a luat copilul în mâini şi, apropiindu-se de piciorul jertfelnicului, a

100

căzut cu faţa la pământ, rugând pe Doctorul sufletelor şi trupurilor şi primind ceea ce a cerut, sănătos l-a întors pe copil mamei sale. Iar mie mi-a povestit acestea chiar mama care a văzut minunea şi a primit izbăvirea copilului.

4. Se zice că venind oarecând stăpânul satului aceluia letoios, ce avea cinstea de întâi stătător în sfatul antiohienilor, însă era ţinut de întunericul păgânătăţii cu nemilostivire prea mare scotea dajdia de la ţărani, în vreme ce omul lui Dumnezeu îl îndemna să fie iubitor de oameni, vorbind despre milă şi îndurare iar acela a rămas înverşunat, însă a cunoscut prin cercare cât de vătămătoare e împietrirea: că venind vremea să plece, s-a aşezat în rădvan şi a poruncit vizitiului să mâne catârcele. Acelea însă trăgeau cu toată puterea, dar roţile erau parcă legate cu fier şi plumb. După ce nici mulţimea ţăranilor, încercând să mişte roţile cu pari, nimic mai mult n-a izbândit, cineva mai binevoitor dintre cei de pe lângă Letoios i-a arătat pricina lucrului, zicând că e la mijloc blestemul bătrânului preot şi că trebuie îmbunat acesta. Aşadar, a grăbit Letoios a merge cu rugăminte la cel pe care îl dispreţuise, i-a căzut la picioare şi l-a apucat de hainele sărmane, cerându-i să potolească mânia cea abătută asupra lui. Acesta, primindu-i rugămintea şi înfăţişând-o Stăpânului, a dezlegat legăturile cele nevăzute ale roţilor şi a făcut ca rădvanul să poată merge ca de obicei.

5. Încă multe asemenea se povestesc despre omul acela Dumnezeiesc. Şi de aici se poate vedea că prea puţin îi vatămă petrecerea în cetăţi şi în sate pe cei ce s-au dăruit filosofiei: că acest bărbat, precum şi ceilalţi slujitori ai lui Dumnezeu asemenea lui au arătat că şi în mijlocul celor mulţi vieţuind e cu putinţă a ajunge chiar la culmea faptelor bune, de ale cărei poale fie ca şi eu să mă ridic puţin mai sus, ajutat de rugăciunile acestor nevoitori.

101

15. Achepsimâ

1. În aceeaşi vreme a vieţuit şi Achepsimâ, a cărui faimă s-a întins în tot Răsăritul. Acesta, zăvorându-se pe sine într-o căsuţă, a petrecut şaizeci de ani nefiind văzut de nimeni, nici grăind cu cineva; ci în sine coborându-se şi privind pe Dumnezeu, de acolo primea mângâiere potrivit proorociei care spune: Desfătează-te întru Domnul, şi-ţi va da ţie cererile inimii tale (ps. 36, 4). Printr-o deschizătură strâmtă primea, întinzând mâna, mâncarea ce i se aducea iar deschizătura nu era dreaptă, ca să nu poată privi înăuntru cei iscoditori, ci piezişă, oarecum răsucită. Şi hrana ce i se aducea era linte muiată în apă.

2. O dată pe săptămână îşi scotea noaptea, dintr-un izvor apropiat, apa trebuincioasă. Şi s-a întâmplat într-una din dăţi că un oier care îşi păştea oile, văzându-l din depărtare prin întuneric şi socotindu-l lup (fiindcă umbla încovoiat de fiarele grele ce le purta), a apucat praştia ca să dea în el cu o piatră: dar mâna i-a rămas nemişcată vreme îndelungată, neputând să arunce piatra, până ce Dumnezeiescul bărbat s-a întors cu apa la sălaşul său. Atunci şi-a priceput greşeala făcută din neştiinţă şi, până a se face zi, a mers la sihăstria aceluia, a povestit cele întâmplate, şi-a cerut iertare şi a primit-o, primind semn de bunăvoinţă nu prin viu grai, ci prin mişcări din mână.

3. Un altul, mânat de o necuviincioasă pornire iscoditoare şi poftind să cunoască ce face tot timpul Achepsimâ, a cutezat a se urca într-un platan sădit lângă îngrăditura sihastrului; dar îndată a cules roadele nesăbuinţei sale că uscându-i-se jumătate de trup din creştetul capului până în tălpi, a mers la acela mărturisindu-şi păcatul şi rugându-se de tămăduire. în schimbul sănătăţii i s-a cerut tăierea platanului că i-a poruncit nevoitorul să-l reteze îndată, ca nu cumva vreun altul, făcând acelaşi lucru, să primească aceeaşi răsplată: şi tăierii copacului i-a urmat îndată încetarea pedepsei. Asemenea

102

răbdare avea acel Dumnezeiesc bărbat, asemenea har primise de la Cel Ce încununează lupta.

4. Când i s-a apropiat vremea plecării de aici, a prezis că după cincizeci de zile va primi sfârşit vieţii sale şi îi primea pe toţi câţi voiau să îl vadă. Venind şi întâi-stătătorul Bisericii (episcopul), cu căldură îl îndemna să primească jugul preoţiei, zicând: „Cunosc, Părinte, atât înălţimea filosofiei tale, cât şi sărăcia mea cea covârşitoare; însă având sarcina de a iconomisi cele arhiereşti, pun hirotoniile pe seama acestei sarcini, iar nu a sărăciei mele duhovniceşti. Primeşte, deci, darul preoţiei, mâna mea fiind slujitoare, iar harul Prea Sfântului Duh dăruitor al acestuia". La care Achepsimâ, pe cât se zice, a răspuns: „Având a pleca de aici peste puţine zile, nu mă voi împotrivi; dar de aş fi ştiut că trăiesc mai mult, în tot chipul aş fi fugit de această povară grea şi înfricoşată a preoţiei, temându-mă de socoteala care mi se va cere pentru talantul încredinţat. Dat fiind, însă, că voi pleca în scurt timp, lăsând cele de aici, fără împotrivire voi primi ceea ce mi se porunceşte". îndată, deci, şi-a plecat genunchii fără să îl silească cineva, aşteptând harul, iar arhiereul, tinzându-şi mâna, a plinit slujba Duhului.

5. Trăind puţine zile după primirea preoţiei, a schimbat viaţa cu altă viaţă, primind pe cea neîmbătrânitoare şi fără de durere în locul celei pline de multe griji. Voind fiecare a răpi trupul şi a-l duce în satul lui, cineva a curmat sfada, arătând că Sfântul îi legase a da trupul lui mormântului în acel Ioc.

6. Aşa se îngrijeau de smerenie şi după moarte cetăţenii cerului şi nici în timpul vieţii nu sufereau vreodată înălţarea cugetului, nici după mutarea la cele veşnice nu căutau cinstirea de la oameni, ci toată dragostea şi-au dat-o Mirelui, precum femeile cu întreagă înţelepciune, care sârguie a fi iubite şi lăudate numai de soţii lor, trecând cu vederea lauda de la alţii.

103

Drept aceea, Mirele şi fără voia lor i-a arătat slăviţi şi de lauda oamenilor cu îmbelşugare i-a împărtăşit: că atunci când cineva, căutând cele Dumnezeieşti, cere cele cereşti, El adaugă la acestea şi multe altele, cu covârşire împlinind cererile ceea ce şi legiuind a grăit: Cereţi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte se vor adăuga vouă (Mt. 6, 33), şi Iarăşi: Cel ce a lăsat tată, sau mamă, sau fraţi, sau femeie, sau feciori pentru numele Meu şi pentru Evanghelie, şi în veacul acesta însutit va primi, şi în veacul cel viitor viaţă veşnică va moşteni (Mt. 19, 29-30; Mc. 10, 29-30). Aşa a zis, aşa a şi făcut.

Iar în ce ne priveşte, fie ca, înţelepţiţi fiind prin cuvântul şi fapta, şi sprijiniţi de rugăciunile acestor bine plăcuţi ai lui Dumnezeu, la ţintă să alergăm, spre răsplătirea chemării de sus întru Hristos IIsus, Domnul nostru (Filip. 3, 14).

16. Maron

1. După Achepsimâ, voi face pomenirea lui Maron, întrucât şi acesta a împodobit soborul cel Dumnezeiesc al Sfinţilor: că îmbrăţişând viaţa sub cerul liber, s-a dus pe o înălţime cinstită cândva de către păgâni; şi închinând lui Dumnezeu capiştea idolească aflătoare acolo, petrecea în acel loc şi îşi făcuse o colibă mică, însă arareori se folosea de ea. nu se ostenea doar cu ostenelile cele obişnuite, ci născocea şi altele noi, adunând bogăţia filosofiei.

2. Iar Cel Ce încununează lupta i-a trimis har pe măsura ostenelilor: că Bogat fiind în îndurări, i-a dat cu atâta îmbelşugare darul tămăduirilor, încât faima lui se răspândise în toate părţile, atrăgându-i pe toţi de pretutindeni ca să cunoască şi din cercare adevărul celor ce se spuneau despre dânsul că puteau vedea cum fierbinţelile erau stinse cu roua binecuvântării, frigurile erau curmate şi suferinţele de

104

tot felul erau tămăduite cu unul şi acelaşi leac: că doctorii dau pentru Fiecare boală leac potrivit, iar rugăciunea Sfinţilor e leac de obşte pentru toate bolile.

3. Sfântul nu vindeca doar bolile trupeşti, ci aducea şi sufletelor doftoricirea potrivită, vindecând pe unul de lăcomie, pe altul de iuţime; şi povăţuind pe unul Ia întreaga înţelepciune, iar altuia înfăţişându-i învăţăturile dreptăţii; înfrânând neînfrânarea unuia şi deşteptând din lâncezeală pe altul.

Astfel, ca un priceput grădinar, multe răsaduri ale filosofieî a dat la iveală, iar raiul³⁵ cel duhovnicesc ce înfloreşte acum în ţinutul Cirului el l-a sădit lui Dumnezeu. Rod al acestui grădinărit e şi marele Iacov, cu privire la care s-ar putea spune cu bun temei cuvântul proorocesc: Dreptul ca finicul va înflori, şi ca cedrul Libanului se va înmulţi (ps. 91, 12), precum şi alţii, de care, cu voia lui Dumnezeu, voi face pomenire aparte.

4. Astfel îngrijindu-se de grădinăritul cel după Dumnezeu şi vindecând sufletele şi trupurile deopotrivă, s-a îmbolnăvit; şi suferind puţină vreme (ca să cunoaştem şi neputinţa firii, şi bărbăţia voii de sine stăpânitoare), a părăsit această viaţă, iar între locuitorii din preajmă s-a făcut luptă mare pentru moaştele lui. Şi locuitorii din oarecare sat vecin, care erau mulţi, i-au împrăştiat pe ceilalţi venind cu mic, cu mare, au răpit acea vistierie prea dorită şi, înălţând biserică mare pentru moaşte, până în ziua de azi culeg folos de la ele, tocmind prăznuire obştească întru lauda acelui purtător de biruinţă. Iar noi, mai departe mergând, luăm binecuvântare: că de ajuns ne este, în locul raclei moaştelor lui Maron, pomenirea lui.

35. Joc de cuvinte: „rai" (patadeisos] înseamnă propriu-zis „grădină".

105

17. Avraam

1. Nici pomenirea minunatului Avraam nu se cuvine să o trecem sub tăcere, sub cuvânt că, după ce a împodobit viaţa sihăstrească, a strălucit în arhiereasca stare înainte: căci, am putea spune, este cu mult mai vrednic de pomenire tocmai fiindcă, silit să-şi schimbe felul petrecerii, nu şi-a schimbat şi viaţa, ci a luat cu sine reaua pătimire pustnicească; şi deopotrivă fiind înconjurat de ostenelile călugăreşti şi grijile arhiereşti, a săvârşit alergarea acestei vieţi.

2. Şi pe acesta l-a rodit ţinutul Cirului fiindcă aici s-a născut, aici a crescut şi aici a cules bogăţia faptei bune pustniceşti: fiindcă (dau mărturie apropiaţii lui) până întratât îşi supunea patimile trupeşti cu privegherea şi starea în picioare şi postirea, că multă vreme a rămas nemişcat, de-abia putând să umble. Dar scăpând de această boală prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a vrut să mulţumească pentru harul Dumnezeiesc înfruntând primejdii pentru dreapta credinţă, şi a plecat în Liban, fiindcă aflase că un sat mare era cuprins de bezna păgânătâţii; şi ascunzând chipul monahicesc sub obrăzar de neguţător, purta saci dimpreună cu tovarăşii săi, ca şi cum ar fi vrut să cumpere nuci (că mai ales această roadă se afla în satul cu pricina); şi închiriind o casă pentru care a plătit înainte o mică sumă, s-a liniştit trei-patru zile după care a început, încet-încet, să facă Dumnezeiasca slujbă cu glas scăzut. Iar dacă s-a auzit cântarea lui de psalmi, crainicul a strigat, chemându-i pe toţi la adunare: şi s-au strâns bărbaţi, copii şi femei dimpreună, i-au încuiat pe dinafară şi strângând pe acoperiş mult pământ, îl aruncau peste ei. Văzându-i însă înăbuşiţi şi murdari, dar neîmpotrivindu-se nici cu fapta nici cu cuvântul, ci doar rugându-se lui Dumnezeu, au încetat cu nebunia aceea, ascultând de îndemnul celor mai bătrâni ai lor; după care, deschizând uşile şi trăgându-i afară din ţărână, le-au poruncit să plece neîntârziat.

106

3. Tocmai atunci au venit însă strângătorii de dajdii, silindu-i la plata dărilor datorate; şi pe unii îi legau, pe alţii îi chinuiau: însă acel bărbat Dumnezeiesc, nimic din faptele acelora n-a pomenit, ci, urmând Stăpânului, Care pironit fiind pe cruce Se îngrijea de chinuitorii Săi, îi ruga pe strângătorii de dajdii să-şi facă treaba cu blândeţe. Şi întrucât aceia cereau chezaşi, de bună voie s-a pus chezaş chiar el, făgăduind să dea în scurtă vreme bani de aur o sută. Covârşiţi de iubirea lui de oameni, cei care se purtaseră cu el aşa cumplit şi-au cerut iertare, rugându-l să le fie ocrotitor că satul nu avea stăpân, ci ei erau şi truditori, şi stăpâni. Cât priveşte suta de bani de aur, a mers în cetate (Emesa era cetatea aceea) şi, aflând oarecare cunoscuţi, a împrumutat banii aceia după care, înapoindu-se în sat, a plătit datoria la vreme.

4. Văzând osârdia lui, mai cu osârdie şi-au înnoit rugămintea; şi făgăduind el că îi va asculta de vor făgădui, la rândul lor, să înalţe biserică, au cerut să se apuce de lucru îndată şi l-au purtat pe acel fericit bărbat prin locurile cele mai îndemânoase, lăudând fiecare alt loc; şi alegând el pe cel mai bun, în scurtă vreme s-a pus şi acoperişul şi, terminându-se cu zidirea, i-a îndemnat să îşi aleagă preot, întrucât au spus că n-ar alege pe altul şi au cerut să-l aibă ca părinte şi păstor, a primit harul preoţiei; şi după ce a petrecut trei ani împreună cu dânşii, bine îndreptându-i la cele Dumnezeieşti, i-a făcut să-l schimbe cu altul dintre cei dimpreună cu dânsul, apoi s-a întors la sălaşul său călugăresc.

5. Şi ca să nu lungesc istorisirea povestind toate isprăvile lui, cu asemenea fapte strălucind a primit arhieria Carrelor, cetate cuprinsă de beţia păgânătăţii şi dedată nebuniei demonilor; însă învrednicindu-se a-i fi ţarină duhovnicească şi primind focul învăţăturii lui, s-a slobozit de spinii cei dinainte, iar acum e îmbelşugată în holde ale Duhului, aducând lui Dumnezeu snopi de spice frumos pârguite.

107

însă nu fără osteneală a lucrat Dumnezeiescul bărbat această ţarină, ci cu osteneli fără număr; şi urmând meşteşugului celor ce li s-a încredinţat tămăduirea trupurilor, uneori lega răni şi alina, alteori folosea leacuri aspre, şi se întâmpla chiar să taie şi să ardă³⁶ spre a aduce sănătate. La învăţătură şi celelalte purtări de grijă ale lui se adăuga strălucirea vieţii lui: că de acelea fiind luminaţi ascultau de cuvintele lui şi cu bucurie primeau cele săvârşite de dânsul:

6. că în tot timpul cât a fost arhiereu de prisos socotea pâinea, de prisos apa, nefolositor patul, de prisos întrebuinţarea focului; noaptea cânta psalmi patruzeci, cu îndoită măsură a rugăciunilor dintre aceştia, iar cealaltă vreme a nopţii o petrecea pe scaun, îngăduind pleoapelor sale scurt răgaz de odihnă, că nu numai cu pâine va trăi omul (Deut. 8, 3) a zis Moisi, legiuitorul, şi ne-a amintit de aceste cuvinte Stăpânul, Împotrivindu-Se îmbierii diavolului (Mt. 4, 4; Lc. 4, 4); dar că e cu putinţă a trăi fără apă, niciunde nu ne-a învăţat Dumnezeiasca Scriptură. Doar şi Ilie cel atât de mare mai întâi îşi potolea setea din pârâu, iar apoi, ajungând la văduva din Sarepta, mai întâi i-a poruncit să-i dea apă, şi abia după aceea a cerut carne. însă minunatul Avraam nici de pâine nu s-a atins în vremea arhieriei sale, nici de legume uscate, nici de legume verzi, nici de apă (pe care cei pricepuţi o socot cea mai de trebuinţă dintre cele patru stihii) ci lăptuci sălbatice, şi cicoare, şi felină, şi cele asemenea îi erau şi mâncare şi băutură, şi astfel făcea de prisos meşteşugurile brutăritului şi gătitului. Iar când era vremea poamelor, acelea îi acopereau nevoile; şi din ele gusta după slujba de seară.

7. Cu asemenea osteneli topindu-şi trupul, nemărginită purtare de grijă arăta celorlalţi: că pentru străinii ce veneau şi aşternut gata se afla, şi pâini frumoase şi de soi se aduceau, dimpreună cu vin bine înmiresmat, şi peşti, şi legume,

36. Cauterizeze.

108

şi toate câte merg împreună cu acestea. La prânz şedea şi el alături de cei ospătaţi, dând fiecăruia parte din cele puse înainte, înmânând cupă fiecăruia şi îndemnându-i să bea, asemenea celui de un nume cu dânsul (de patriarh vorbesc, care slujea străinilor, dar nu se ospăta dimpreună cu dânşii).

8. La judecăţi, îi îmblânzea pe cei învrăjbiţi, pe unii înduplecându-i spre împăcare, iar pe alţii, nesupuşi învăţăturilor blânde, silindu-i. Şi nimeni dintre făcătorii de nedreptate nu a plecat de la judeţ izbutind să biruiască dreptatea prin neruşinare: că totdeauna dând dreptate celui nedreptăţit, nebiruit îl arăta şi mai presus decât cel ce cugeta nedreptate. Şi se asemăna unui doctor iscusit, ce ţine totdeauna cumpăna între umorile trupului, îndepărtând ceea ce este de prisos.

9. Pe Avraam a poftit să-l vadă şi împăratul că faima cu aripi uşoare lesne vesteşte şi cele bune, şi cele rele şi l-a chemat la sine. Venind el, l-a heretisit, socotind mai de cinste cojocul lui ţărănesc decât a sa porfiră. Şi ceata doamnelor din casa împărătească se întrecea a atinge mâinile şi genunchii lui, şi aduceau rugăminţi unui om care nici nu ştia greceşte.

10. Astfel, şi pentru împăraţi, ca şi pentru toţi oamenii, filosofia este lucru vrednic de laudă; şi săvârşindu-se din această viaţă, cei care au iubit-o şi s-au îngrijit pentru dânsa de mai mare laudă au parte. Şi aceasta se poate vedea din multe pilde, nu în ultimul rând din cele întâmplate cu acest om Dumnezeiesc: că după ce s-a săvârşit şi a aflat aceasta împăratul, a voit să-l aşeze într-una din sfintele biserici; ci aflând că este lucru cuvios să se dea păstoriţilor trupul păstorului, însuşi a petrecut moaştele lui iar ceata doamnelor împărăteşti îl urma, dimpreună cu toţi stăpânitorii şi stăpâniţii, ostaşi şi cetăţeni paşnici dimpreună. Cu aceeaşi râvnă l-a primit şi cetatea lui Antioh, la fel ca toate cetăţile aflate la răsărit de dânsa, până la râul cel

109

mare; şi de-a lungul Eufratului se adunaseră cu toţii pe mal orăşeni, străini şi ţărani, dimpreună cu cei din părţile vecine sârguind a lua binecuvântare, numeroşi purtători de toiege însoţeau năsălia, spre a înfricoşa cu ameninţarea bătăii pe cei ce încercau a despuia de veşminte cinstitul trup şi a-şi însuşi bucăţi din ele. Şi se putea auzi cum unii cântau, alţii se tânguiau; oarecare femeie îndurerată îl numea apărător, alta hrănitor, alta păstor şi învăţător; şi oarecare dintre bărbaţi îl numea, lăcrimând, părinte, iar altul ajutător şi purtător de grijă. Cu asemenea laude şi tânguiri a fost dat mormântului acel trup sfânt şi cuvios.

11. Iar eu, minunându-mă că o dată cu schimbarea cinului nu şi-a schimbat şi vieţuirea, nici a iubit ca arhiereu viaţa molatică, ci şi-a sporit nevoinţele, în istoria monahilor i-am făcut loc şi de soborul celor iubiţi de dânsul nu l-am despărţit, dorind să iau şi de la el binecuvântare.

18. Eusebie

1. La Sfinţii pomeniţi mai înainte îl voi adăuga şi pe marele Eusebie, care nu cu mult timp înainte s-a săvârşit şi trăind vreme îndelungată, a răbdat osteneli deopotrivă în mărime cu răstimpul cel lung al vieţii sale; virtutea pe care a cules-o a fost la fel de mare ca osteneala, iar câştigul pe care l-a dobândit a fost însutit: fiindcă Cel Ce încununează lupta întrece cu mult măsura nevoinţelor prin dărnicia răsplăţilor.

Acesta, dar, încredinţându-se la început povăţuirii altora, se lăsa mânat încotro îl călăuzeau aceia: că şi ei erau bărbaţi ai lui Dumnezeu şi ostaşi ai bunei lucrări. După ce a petrecut o vreme împreună cu ei, bine şi frumos deprinzând de la ei, prin predanisire, ştiinţa filosofiei, a îmbrăţişat petrecerea pustnicească: şi pe oarecare loc stâncos dintr-un munte sălăşluindu-se (unde se află un sat foarte mare, numit Asiha), şi-a făcut o îngrăditură din pietre nici măcar

110

muruite, şi a petrecut cealaltă parte a vieţii sale necăjindu-se sub cerul liber, acoperindu-se cu haină de piele şi având ca hrană năut şi bob muiat în apă. Şi din smochine mai gusta câteodată, încercând astfel să îşi mai întremeze cumva slăbiciunea trupească. Şi nici ajungând la bătrâneţe adâncă, când îşi pierduse cei mai mulţi dinţi, nu şi-a schimbat hrana ori sălaşul ci iarna degerând, iar vara ars de soare, cu bărbăţie îndura potrivniciile vremii; şi faţa îi era zbârcită, iar toate mădularele trupului erau uscate de nevoinţe. Astfel şi-a cheltuit trupul său cu ostenelile cele multe, că nici cingătoarea nu-i mai stătea pe mijloc, ci se lăsa în jos, nefiind ce s-o împiedice: că şi dosul, şi coapsele i se topiseră, dând cingătorii cale slobodă în jos. Drept aceea, şi-a cusut cingătoarea de haină, astfel născocind mijloc de a o face să stea.

2. Foarte îl obosea împreună vorbirea cu cei mulţi: că fără încetare privind Dumnezeiasca vedere, nu voia să îşi abată de la ea mintea. Dar şi aşa, cu toate că atâta de fierbinte îi era dragostea către Dumnezeu, se aflau cunoscuţi (puţini la număr) pe care îi poftea să destupe uşa şi să intre la el şi după ce îi hrănea cu Dumnezeieştile cuvinte, le cerea ca, plecând, să închidă iarăşi uşa astupând-o cu lut. Iar dacă a socotit că e mai bine să fugă şi de tovărăşia acestor puţini oameni, a închis intrarea la dânsul cu desăvârşire, punând în uşă un bolovan mare; şi printr-o crăpătură vorbea cu acei puţini cunoscuţi, fără a se lăsa văzut că aşa chibzuise. Tot pe acolo primea şi puţina sa hrană. Şi depărtându-se oarecând chiar şi de împreună vorbirea cu oamenii, numai pe mine mă învrednicea de glasul lui cel dulce şi plăcut lui Dumnezeu; şi voind eu să plec, îndelung mă ţinea, vorbindu-mi despre lucrurile cereşti.

5. Iar întrucât mulţi veneau la el cerând darul binecuvântării lui, s-a necăjit foarte de tulburarea pe care i-o pricinuiau şi, nici la bătrâneţea sa gândind, nici trupeasca sa neputinţă socotind, s-a căţărat peste îngrăditura care nu era lesne de trecut nici celor în putere şi, mergând la mănăstirea

111

din vecinătate, şi-a făcut iarăşi o mică îngrăditură lângă colţul zidului, nevoindu-se cu ostenelile sale obişnuite.

4. Întâi stătătorul acelei turme, bărbat plin de toată fapta bună, spunea că Eusebie trecea cu cincisprezece smochine cele şapte săptămâni ale Sfântului Post şi se nevoia cu această nevoinţă fiind trecut de ani nouăzeci şi ros de boli anevoie de povestit. însă mai mare decât neputinţa trupească i-a fost râvna, şi Dumnezeiasca dorire i-a făcut toate plăcute şi lesnicioase. în aceste sudori fiind scăldat, a ajuns la ţinta drumului, văzând pe Cel Ce încununează lupta şi dorind cununile de Dânsul dăruite.

Iar eu cer să mă învrednicesc din partea lui de aceeaşi mijlocire către Stăpânul ca atunci când era aici: căci cred că este viu şi mai curată îndrăznire are către Dumnezeu.

19. Salaman

1. Cred că aş fi nedrept de nu aş face cunoscută viitorimii şi fapta bună a minunatului Salaman, ci aş trece-o cu vederea, lăsând-o să fie acoperită de uitare. Drept aceea, am s-o istorisesc pe scurt.

Este un sat aşezat pe malul de apus al Eufratului, ce se numeşte Capersanâ. Aici s-a născut acest bărbat care, îmbrăţişând viaţa de liniştire, şi-a aflat mic sălaş în satul de cealaltă parte a râului, unde s-a zăvorât fără să-şi lase uşă, nici fereastră; şi o singură dată în an, făcând o scobitură pe sub pământ, primea tainul de mâncare pentru tot anul, fără a vorbi nicicând cu vreun om; şi în acest fel a petrecut vreme nu puţină, ci foarte îndelungată.

2. Şi arhiereul cetăţii de care ţinea satul, aflând de fapta bună cu care era împodobit acest bărbat, a venit la el ca să-i dea darul preoţiei; şi punând să se găurească unul dintre pereţii colibei, a intrat, şi-a pus mâinile pe el, a săvârşit rugăciunea cea cuvenită şi a grăit multe către dânsul,

112

arătându-i însemnătatea harului primit prin hirotonie; însă neauzind nici un cuvânt, a plecat, nu fără a fi poruncit mai întâi astuparea găurii din perete.

3. Altă dată, cei din satul lui de baştină au trecut râul noaptea şi, spărgând peretele, l-au luat fără ca el să se împotrivească ori să-i încurajeze; l-au dus pe sus la ei în sat şi, acolo, făcându-i până dimineaţa altă colibă asemenea, l-au zăvorât în ea îndată. Salaman la fel: păstra liniştea, fără a spune nimica nimănui. Trecând puţine zile, cei din satul de peste râu au venit, la rândul lor, noaptea; şi spărgând peretele, l-au dus înapoi la ei, fără ca el să îşi vădească prin cuvânt sau faptă nemulţumirea ori, dimpotrivă, să se arate bucuros de plecare. Astfel, s-a făcut pe sine cu desăvârşire mort lumii şi în chip nemincinos putea spune cuvântul acela apostolesc: eu cu hristos împreună m-am răstignit şi de acum nu mai viez eu, ci hristos viază în mine; iar ceea ce viez acum în trup, prin credinţa Fiului lui Dumnezeu viez. Carele m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru mine (Gal. 2, 20).

Aşa s-a făcut şi acest bărbat: că ajung cele spuse ca să arate înclinarea de toată viaţa a voii lui către Dumnezeu. Iar eu, culegând şi de aici binecuvântare, voi trece cu istorisirea la alţii.

20. Maris

1. Este la noi un sat numit Omir. Lângă acesta făcându-şi un mic sălaş Dumnezeiescul Maris, treizeci şi şapte de ani a petrecut în el zăvorât. Din muntele învecinat venea multă umezeală, încât iarna chiar picături de apă se făceau în locuinţa lui: şi câtă vătămare vine de aici trupurilor ştiu atât orăşenii, cât şi ţăranii, învederate fiind bolile pe care le suferă ţăranii din pricina aceasta. Ci totuşi nu s-a plecat acel sfinţit bărbat a-şi schimba locuinţa, ci a stăruit răbdând cu bărbăţie până ce şi-a săvârşit alergarea.

113

2. Şi mai înainte de asta îşi petrecuse viaţa ostenindu-se pentru a dobândi virtutea, drept care întru curăţie şi-a păzit trupul şi sufletul deopotrivă: şi aceasta mi-a arătat-o desluşit, arătându-mi că a rămas neîntinat cu trupul, aşa cum a ieşit din pântecele maicii sale, cu toate că în tinereţile sale multă vreme a cântat la praznicele mucenicilor, încântând mulţimile cu dulceaţa cântării sale şi strălucind cu frumuseţea trupească; totuşi, nici frumuseţea trupului, nici strălucirea vocii, nici amestecul cu cei mulţi nu i-a vătămat frumuseţea sufletului, ci vieţuind în duh de zăvorât, se îngrijea de suflet şi cu ostenelile zăvorârii n-a făcut altceva decât să îşi sporească virtutea.

3. De tovărăşia lui m-am bucurat în multe rânduri: îmi poruncea să intru, zăvorând uşa în urma mea, mă îmbrăţişa, iar apoi îmi vorbea îndelung despre filosofie. Şi el strălucea prin simplitate şi se scârbea de obiceiurile cele făţărite; iubea sărăcia mai mult ca orice bunăstare. La nouăzeci de ani ai săi purta haine din peri de capră; puţină pâine cu sare îndestul era pentru nevoile lui.

4. Dorind a vedea, după vreme îndelungată, aducerea Jertfei celei duhovniceşti şi de taină, mi-a cerut să aduc acolo prinosul Dumnezeiescului Dar: iar eu m-am supus cu plăcere, am poruncit a se aduce sfintele vase că nu era departe locul şi, folosind ca jertfelnic mâinile diaconului, am adus Jertfa cea de taină şi Dumnezeiască şi mântuitoare. Şi Bătrânul s-a umplut de toată desfătarea duhovnicească, socotind a vedea însuşi cerul, şi a spus că niciodată nu se mai bucurase de o veselie ca aceea.

Eu, care m-am bucurat de dragostea lui fierbinte, am socotit că aş face o nedreptate de nu l-aş lăuda şi după moarte fiind totodată nedrept şi faţă de ceilalţi de nu le-aş pune înainte spre urmare filosofia lui cea aleasă. Şi acum, dar, cerând a primi ajutor de la dânsul, voi pune capăt istorisirii despre el.

114

21. Iacov

1. După ce am înşirat nevoinţele ostaşilor faptei bune care de-acum s-au încununat istorisind pe scurt şi ostenelile lor întru cugetarea la legea lui Dumnezeu, şi sudorile cele din nevoinţe, şi biruinţele lor cele luminate şi prea strălucite, hai să înfăţişăm şi petrecerea celor ce încă sunt aici şi cu mare cuviinţă se nevoiesc, râvnind a întrece cu sudorile pe cei dinaintea lor, şi să lăsăm viitorimii pomenire aducătoare de folos: că după cum petrecerea sfinţilor de odinioară foarte mare folos a adus celor de mai târziu, aşa şi povestirile despre nevoitorii de acum vor fi pilde pentru cei ce ne vor urma.

2. Voi începe cu marele Iacov: că acesta are întâietate şi cu anii, şi cu osteneala, şi acestuia râvnind cei râvnitori fac lucruri minunate şi mai presus de cuget.

Nu ştiu cum s-a întâmplat că am început cu acest nume şi istorisirile despre cei plecaţi dintre noi, şi cele despre nevoitorii ce încă sunt aici că istorisind petrecerea celor dintâi, primul pomenit a fost acel Dumnezeiesc Iacov, care a risipit cu rugăciunea oastea persienească şi, surpate fiind zidurile cetăţii, nu a îngăduit a fi robită cetatea şi pe vrăjmaşi la fugă i-a silit, trimiţând asuprâ-le oştire de ţânţari. Deci, să fie primul în ceata nevoitorilor în viaţă cel de un nume şi de un obicei cu acela nu pentru părtăşia numelui, ci fiindcă a râvnit virtuţii aceluia şi însuşi s-a făcut pildă de filosofie altora:

3. că petrecând împreună cu acel mare Maron şi de Dumnezeiasca lui învăţătură împărtăşindu-se, prin ostenelile lui cele prea mari şi-a lăsat în umbră învăţătorul: fiindcă acela avea ca îngrădire capiştea rătăcirii de demult şi îşi făcuse cort din piei, încât scăpa de bântuirile ploii şi zăpezii; iar el, spunând rămas bun la toate acestea cort, şi colibă, şi îngrădire ca acoperiş avea cerul, primind toate bântuirile cele potrivnice ale văzduhului: şi era uneori potopit

115

de câte o ploaie năvalnică, alteori îngheţa de ger şi ninsoare, alteori era ars şi pârjolit de razele soarelui şi toate le răbda cu bărbăţie. Şi ca în trup străin nevoindu-se şi luptându-se a birui prin râvnă firea trupului că în trup muritor şi pătimitor fiind, petrece ca în trup nepătimitor -, dimpreună cu de Dumnezeu insuflatul Pavel strigă: în trup umblând, nu ne oştim trupeşte (că armele oştirii noastre nu sunt trupeşti, ci puternice lui Dumnezeu spre surparea tăriilor), surpând izvodirile minţii şi toată înălţarea ce se ridică împotriva ştiinţei lui Dumnezeu, şi robind toată înţelegerea spre ascultarea lui Hristos (2 Cor. 10, 3-5).

4. Aceste nevoinţe mai presus de fire le-a pregătit însă prin osteneli mai mici: că mai întâi, zăvorându-se într-o colibă mică, şi slobozindu-şi sufletul de tulburările din afară, şi pironindu-şi mintea de pomenirea lui Dumnezeu, în acest chip se pregătea să ajungă la virtutea desăvârşită; iar după ce bine s-a pregătit şi sufletul şi l-a obişnuit cu ostenelile cele bune, a îndrăznit la mai mari nevoinţe şi mergând în acel munte, departe ca la treizeci de stadii de cetate, vestit şi cinstit l-a făcut, fiind el mai înainte cu totul nebăgat în seamă şi sterp. Şi atâta binecuvântare cred oamenii că a primit acest munte, încât pământul ce-l acoperă s-a împuţinat cu totul, fiind luat de către cei ce vin de pretutindeni să capete folos.

5. Astfel petrecând, este văzut de toţi cei care trec, neavând nici peşteră (precum am zis), nici cort, nici colibă, nici curte, nici gard pentru a-l îngrădi, ci poate fi văzut şi când se roagă, şi când se odihneşte, şi când stă în picioare, şi când şade, şi când e sănătos, şi când este bolnav, aşa încât neîncetat se nevoieşte şi îşi înfrânează trebuinţele firii sub ochii privitorilor: că dacă altor oameni, ce sunt deprinşi cu obiceiuri mai slobode, nu le vine la îndemână să se uşureze în faţa unor străini, cu atât mai mult unui bărbat ce a deprins până la desăvârşire fapta bună.

116

Să se ştie că spun lucruri nu auzite de alţii, ci cărora m-am făcut însumi văzător: că mai înainte cu paisprezece ani, lovindu-l o boală grea, se afla în starea în care era firesc să se afle cineva cu trup muritor, mai ales că asta se întâmpla în miezul verii, când arşiţa era cumplită şi nici o adiere de vânt, văzduhul rămânând amorţit. Suferinţa lui era pricinuită de o năvălire în jos a fierei, ce îi rodea măruntaiele şi le pricinuia o curgere silnică în afară. Atunci am văzut răbdarea lui cea multă: că adunându-se mulţime de ţărani ca să-i răpească trupul cel purtător de biruinţă³⁷, şedea strâmtorat din două părţi: că pe de o parte firea îl silea să iasă pentru a-şi deşerta măruntaiele, iar pe de alta ruşinea de gloata ce se adunase îl silea să rămână pe loc. Ştiind acest lucru, le-am cerut să plece oamenilor care se adunaseră, folosindu-mă de multe rugăminţi şi ameninţări; şi într-un târziu, legându-i cu harul preoţesc, am reuşit să-i îndepărtez seara târziu, cu osteneală multă. Dumnezeiescul bărbat nu a fost însă biruit de fire nici după ce s-au depărtat, ci a stăruit în răbdare până ce noaptea adâncă, lăsându-se, i-a silit pe toţi să plece acasă.

6. Venind din nou la el a doua zi, am văzut că arşiţa se înteţise, iar fierbinţeala îi era mărită de focul cel dinafară. Aşadar, prefăcându-mă că mă doare capul, am zis că razele soarelui mă supără şi l-am rugat să îmi facă puţină umbră lângă dânsul. După ce a încuviinţat, am înfipt în pământ trei beţe, am aşternut deasupra două piei şi astfel am făcut umbră. Când mi-a cerut să intru la răcoare, i-am spus: „Părinte, e ruşinos ca eu, tânăr şi sănătos, să mă bucur de această mângâiere, iar tu, cuprins de fierbinţeală puternică şi având atâta nevoie de această alinare, să şezi afară suferind năvălirea arşiţei soarelui. Aşadar, dacă vrei să mă bucur de umbră, împărtăşeşte-te cu mine de acest adăpost

37. Socotind că avea să moară în curând, doreau să-şi însuşească moaştele.

117

mic că vreau să lămân lângă tine, însă arşiţa mă împiedică". S-a plecat, dar, auzind acestea, şi a dat întâietate nevoii mele.

7. După ce ne-am bucurat împreună de umbră, am început din nou, zicând că am trebuinţă să stau întins, întrucât nu pot suferi să stau aşezat din pricina unei dureri de coapsă. M-a rugat să mă întind, dar i-am răspuns că nu pot răbda să mă întind văzându-l pe el că şade. „Aşadar", am grăit, „dacă vrei ca eu să mă bucur şi de această odihnă, împreună să ne întindem, Părinte: că atunci nu mă voi ruşina întinzându-mă singur". Biruind prin acest şiretlic răbdarea lui, i-am adus şi alinarea pricinuită de întindere.

8. O dată ce s-a întins pe jos, i-am grăit cuvinte plăcute, încercând să-l înveselesc. Băgându-i mâna pe sub haină, am încercat să-l frec uşor pe spate: atunci am văzut multa lui povară de fier ce o purta în jurul mijlocului şi pe grumaji; alte lanţuri plecau de la cercul de pe grumaji, două în faţă şi două în spate, şi coborau încrucişate spre cercul de pe mijloc, legând unul de altul cele două cercuri în faţă şi în spate; şi alte asemenea legături purtau pe dedesubt şi braţele, în jurul coatelor. Văzând, dar, acea povară de mai mulţi talanţi³⁸, îl rugam să dea uşurare trupului său chinuit şi neînstare a purta în acelaşi timp şi poverile cele de bună voie, şi boala cea fără de voie. „Acum, Părinte", i-am zis, „fierbinţeala face treaba fierului. Când aceasta va înceta, atunci vom pune iarăşi asupra trupului osteneala fierului". S-a plecat iarăşi, „vrăjit" de multe „descântece" de acest fel.

9. După câteva zile, însă, cu uşurinţă s-a pus pe picioare dar n-a trecut mult timp şi s-a îmbolnăvit mai rău, şi mulţi oameni au venit din toate părţile ca să răpească moaştele lui. Aflând aceasta, oamenii cetăţii au alergat cu toţii, ostaşi şi gospodari, unii cu armele de război, iar ceilalţi cu ce aveau la îndemână; şi punându-se în rânduială

38. Un talant are 34, 5 kgl

118

de luptă, se băteau trăgând cu săgeţi şi aruncând cu pietre nu pentru a răni, ci pentru a înspăimânta. Gonindu-i astfel pe vecini, cei din cetate l-au aşezat în pat³⁹ pe nevoitorul cel în toate privinţele minunat, care nu simţise nimic din cele întâmplate (că nu simţise nici când ţăranii îi smulgeau părul), şi l-au dus în cetate.

10. Ajungând la biserica sfinţilor prooroci, au lăsat patul în mănăstirea din apropierea acesteia, iar cineva a mers în Veria (că acolo mă aflam), arătându-mi cele întâmplate şi înştiinţându-mă de sfârşitul lui Iacov. Deci, alergând îndată şi săvârşind noaptea toată călătoria, l-am aflat în zori pe Dumnezeiescul bărbat lipsit de glas şi neputând recunoaşte pe nimeni dintre cei de faţă; dar îndată ce i-am dat bineţe şi l-am heretisit din partea marelui Acachie, îndată a deschis ochii, întrebând cum se află Acachie şi când venisem. După ce i-am răspuns, a închis din nou ochii. După trei zile, pe seară, a întrebat unde se află. Aflând, s-a supărat foarte şi a cerut să fie dus îndată înapoi pe munte. Voind a-I îngriji în tot chipul, am poruncit să fie adus îndată patul şi Iacov să fie dus înapoi în locul lui iubit.

11. Atunci am aflat neiubirea de slavă deşartă a cinstitului om. A doua zi i-am adus o fiertură din orz răcită că nu mânca nimic cald, lepădându-se cu totul de întrebuinţarea focului. Dat fiindcă nu voia să mănânce, i-am zis: „Părinte, ai puţină milă de noi: că socotim sănătatea ta drept bunăstare a noastră, a tuturor, dat fiind că nu numai pildă ne dai spre folos, ci, prin rugăciunile tale, ne aperi şi ne mijloceşti bunăvoinţa lui Dumnezeu. Iar de te necăjeşte faptul că îţi calci peste obicei, rabdă. Părinte că şi acesta e un chip al filosofiei. Precum biruiai prin răbdare pofta atunci când erai sănătos şi pofteai mâncare, aşa şi acum fă dovadă de răbdare, mâncând fără plăcere". Când spuneam

39 De fapt, o litieră unde cel transportat putea sta culcat.

119

eu acestea era de faţă şi Polihronie, un om al lui Dumnezeu; venind în sprijinul meu, a voit a gusta primul din mâncare, cu toate că era dimineaţă şi el în dese rânduri mânca o dată în săptămână. Biruit fiind de cuvintele noastre, Iacov a înghiţit o cană de fiertură cu ochii închişi, precum obişnuim atunci când bem ceva amar. Socot că este de folos să dezvălui şi marea filosofie sufletească de care a dat dovadă după ce l-am înduplecat şi a-i spăla picioarele care nu mai puteau umbla de slăbiciune. Alături de mine se afla vasul cu apă, iar unul dintre cei ce slujeau a încercat să îl acopere cu o rogojină, ca să nu fie văzut de către cei ce s-ar fi întâmplat să vină la care Iacov a grăit: „De ce ascunzi vasul?" Acela a răspuns: „Ca să nu-l vadă cei care vin", „Vezi-ţi de treabă, fiule, nu tăinui de oameni ceea ce e vădit Dumnezeului tuturor: că numai pentru el voind a trăi, nu am grijă de slava de la oameni. Ce folos, dacă oamenii îşi fac o părere mare despre nevoinţa mea, dacă Dumnezeu are una mai mică? Doar nu ei dau plată pentru nevoinţe, ci Dumnezeu". Cine, dar, nu s-ar minuna şi de aceste cuvinte, şi de mintea ce le-a născut, minte ce s-a ridicat în acest chip mai presus de slava omenească?

12. Am aflat şi despre un lucru asemănător care s-a întâmplat altă dată. Era seară, seară adâncă şi se făcuse vremea mesei. Luând, dar, blidul pe care îl avea alături, mânca linte muiată (că aceasta îi era hrana). Din cetate venea un oarecare, însărcinat cu strângerea unei dări pentru oaste, Iacov l-a văzut venind din depărtare, dar nu a lăsat lintea, ci şi-a văzut de mâncare; şi bănuindu-l a fi o nălucire drăcească, îl ocăra, gonindu-l ca pe un vrăjmaş în care timp ducea lintea la gură, arătând că nu îi este frică. Cel acoperit de ocări îl ruga, zicând că e om şi că este legat de oarecare jurământ să plece din cetate către seară, anume la acea vreme la care Iacov mânca: „îndrăzneşte şi nu te teme, ci fă rugăciune şi apoi pleacă; dacă vrei, poţi să îmi ţii tovărăşie la masă şi să te împărtăşeşti din mâncarea

120

mea" iar în timp ce spunea acestea şi-a umplut mâna cu linte şi i-a întins, în acest chip a gonit din mintea sa patima slavei deşarte, dimpreună cu celelalte.

13. Iar cu privire la răbdarea lui e de prisos să mai vorbesc, întrucât sare în ochi: că de multe ori, după trei zile şi tot atâtea nopţi de ninsoare, era aflat întins pe faţâ şi rugându-se lui Dumnezeu sub un asemenea troian, încât nu se vedea cât de puţin din zdrenţele ce îl acopereau. Şi adesea veneau oamenii din împrejurimi, cu sape şi hârleţe, dădeau la o parte zăpada, îl scoteau la lumină şi îl ridicau în picioare.

14. Din aceste osteneli a secerat darurile harului Dumnezeiesc, de care se împărtăşeau toţi nevoitorii: că prin binecuvântarea lui multe fierbinţeli s-au stins şi se mai sting, multe friguri s-au stins şi s-au îndepărtat, mulţi draci au fost siliţi să fugă şi apa binecuvântată de dreapta lui e leac care alungă boala.

Cine nu ştie de învierea unui copil mort ce s-a făcut prin rugăciunea lui? Părinţii acestuia locuiau într-o mahala a oraşului, şi dobândiseră mulţi prunci, însă pe toţi îi dăduseră mormântului la o vârstă fragedă. Când acest din urmă prunc s-a născut, a alergat tatăl lui la omul lui Dumnezeu, rugându-l ca pruncul să aibă parte de viaţă lungă şi făgăduind să-l afierosească lui Dumnezeu de avea să trăiască. După ce a trăit patru ani, pruncul s-a săvârşit din viaţă. Tatăl era plecat; venind îndată însă, şi-a văzut pruncul dus la mormânt. Smulgându-l de pe nâsălie, a zis: „Se cuvine să-mi împlinesc făgăduinţa şi să îl dau chiar mort omului lui Dumnezeu". A făcut precum grăise şi i-a pus la acele picioare sfinte, spunând acelaşi lucru ca şi casnicilor. Dumnezeiescul bărbat, punând copilul înaintea sa şi plecând genunchii, s-a întins cu faţa la pământ aducând rugăciune Stăpânului vieţii şi al morţii. S-a făcut seară târzie, şi pruncul a prins glas, chemând pe tatăl său. Astfel simţind omul cel de Dumnezeu insuflat că Stăpânul primise rugăciunea lui şi dăruise viaţă pruncului, s-a sculat şi, închinându-se Celui Ce face voia

121

celor ce se tem de Dânsul şi aude rugăciunea lor (ps. 144, 20), şi-a încheiat rugăciunea, după care a întors pe copil tatălui său. Pe copil l-am văzut şi eu, şi l-am auzit pe tatăl lui povestind minunea, şi multora le-am spus-o la rândul meu, cunoscând-o că este vrednică de Apostoli şi mult folos va mijloci celor ce o vor auzi.

15. Şi eu m-am bucurat în multe rânduri de ajutorul lui. Voi pomeni una sau două întâmplări de acest fel, socotind că ar fi o dovadă de mare nerecunoştinţă să trec sub tăcere şi să nu fac vădite chipurile facerii lui de bine.

Marcion cel urât semănase mulţi spini ai păgânătăţii în ţinutul Cirului. încercând să smulg din rădăcină aceşti spini, făceam tot ce era cu putinţă pentru a ajunge la scop şi mă foloseam de orice meşteşug; dar cei ce se bucurau de îngrijirea mea în loc să mă iubească mă cleveteau, după cuvântul proorocului, şi au pus împotriva mea rele în loc de bune, şi urâciune în locul iubirii mele (Ps. 108, 3-4) şi încercau să se războiască împotriva mea în chip nevăzut, folosindu-se de vrăji şi draci răi. O dată a venit noaptea un drac nelegiuit, urlând în limba siră: „De ce te râzboieşti, cutare, cu Marcion? De ce te-ai apucat să te lupţi cu el? Ce supărare ţi-a făcut vreodată? Termină cu războiul, încetează cu duşmănia sau vei afla din cercare cât de bine-i să stai cuminte. să ştii limpede că de mult te-aş fi străpuns, dacă n-aş fi văzut ceata mucenicilor păzindu-te dimpreună cu iacov".

16. Aceste cuvinte au fost auzite de către mine şi de alt cunoscut, care dormea în apropiere. „Ai auzit, cutare?" l-am întrebat. La care dânsul: „Am auzit tot. Voiam să mă scol şi să mă uit cine vorbeşte, însă am stat liniştit de dragul tău, fiindcă bănuiam că dormi". Sculându-ne, dar, amândoi, ne-am uitat şi n-am văzut pe nimeni mişcându-se, nici nu am auzit pe cineva dând glas. Iar cuvintele acelea le auziseră şi alţi tovarăşi de locuinţă. Am priceput atunci că prin ceata mucenicilor dracul înţelegea vasul cu ulei sfinţit care primise binecuvântarea

122

multor mucenici şi era agăţat lângă patul meu. Iar sub capul meu stătea mantaua veche a marelui Iacov, care mi se făcuse îngrădire mai tare ca diamantul.

17. Şi când trebuia să dau luptă în cel mai mare sat al marcioniţilor, însă multe piedici mi se puneau în cale, am trimis la Isaia al meu, cerând să primesc în luptă ajutorul Dumnezeiesc. La care el a răspuns: „îndrăzneşte, că toate piedicile se vor risipi ca pânza de păianjen; şi Dumnezeu mi-a arătat aceasta noaptea nu în vis, ci în vedenie: că începând a priveghea, am văzut spre partea unde se află satul acela un şarpe cu chip de foc şerpuind prin văzduh de la apus la răsărit. După ce am săvârşit trei rugăciuni, l-am văzut iarăşi, încolăcit şi atingându-şi capul cu coada; şi după opt rugăciuni l-am văzut din nou, tăiat în două şi risipindu-se în fum".

18. Acestea a prezis iar eu am văzut împlinirea prevestirii sale: că dimineaţa, oştiţi de şarpele începător al răutăţii, cei ce odinioară erau din ceata lui Mărci on, iar acum se află în tabăra apostolească, au alergat dinspre apus, arătându-ne săbiile scoase din teacâ. Pe la ceasul al treilea al zilei⁴⁰, strângându-se roată, nu se mai îngrijeau decât a se păzi pe sine, La fel ca şarpele încolăcit; iar la ceasul al optulea, împrăştiindu-se, ne-au lăsat cale slobodă în sat: şi îndată am aflat un şarpe din aramă, căruia se închinau dânşii că râzboindu-se pe faţă împotriva Făcătorului şi Ziditorului tuturor, sârguiau a sluji blestematului şarpe, ca unui vrăjmaş al Aceluia.

Iată ce faceri de bine am primit şi eu din partea cinstitului bărbat.

19. Dat fiind că am ajuns să povestim despre descoperiri Dumnezeieşti, voi spune şi ceea ce am auzit din acea nemincinoasă gură. Mi-a istorisit cele ce urmează nu din slavă deşartă (că departe era şi de această patimă Dumnezeiescul

40. n jur de ora nouă dimineaţa.

123

suflet), ci silit fiind de oarecare nevoie să spună ceea ce ar fi voit să tăinuiască. îi ceream să se roage Dumnezeului tuturor pentru curăţirea de neghine a holdei mele şi desăvârşita ei slobozire de seminţele ereticeşti, fiindcă mă supăra foarte rătăcirea urâtului Marcion, care nu se lăsa defel dezrădăcinată. La stăruinţele mele, Iacov a zis: „Nu e nevoie nici de solirile mele către Dumnezeu, nici de ale altcuiva că ai pe marele Ioan, glasul Cuvântului, înaintemergătorul Stăpânului, care face neîncetat această cerere pentru tine". Spunând eu că am credinţă şi în rugăciunile lui, şi în rugăciunile celorlalţi Apostoli şi prooroci ale căror moaşte fuseseră aduse la noi cu puţin timp în urmă, mi-a răspuns: „îndrăzneşte, că ai pe Ioan Botezătorul".

20. Dar nici aşa n-am vrut să tac, ci cu mult mai mult stăruiam, dorind să mă încredinţez şi să aflu de ce Îl pomenise anume pe Ioan Botezătorul la care dânsul: „Aş vrea să dau sărutare prea doritelor sale moaşte". I-am spus că nu i le voi aduce de nu făgăduieşte că îmi va spune ce văzuse. A făgăduit, iar eu i-am adus în ziua următoare cele dorite şi, după ce am poruncit tuturor să se depărteze, mi-a povestit doar mie cele ce urmează, grăind:

„Când aceşti ocrotitori de cetate au venit din Fenicia şi Palestina şi i-ai primit cu davidice dănţuiri, m-am întrebat dacă sunt acestea chiar moaştele marelui Ioan, sau ale vreunui alt mucenic cu acelaşi nume. A trecut, dar, o zi. M-am sculat noaptea ca să dau laudă lui Dumnezeu, şi am văzut pe cineva înveşmântat în haine albe, care mi-a zis: „Frate Iacove, de ce nu ne-ai întâmpinat când am venit?". I-am întrebat despre cine vorbeşte, la care mi-a răspuns: „Suntem cei ce au venit ieri din Fenicia şi Palestina. Toţi ne-au primit cu râvnă păstorul şi poporul, cetăţenii şi ţăranii: numai tu nu ai luat parte la cinstirea noastră" (de îndoielile mele vorbea). Am răspuns: „Chiar în lipsa voastră şi a tuturor celorlalţi sfinţi, pe voi vă cinstesc şi mă închin Dumnezeului tuturor", în ziua următoare, arătându-se acelaşi, a grăit: „Vezi, frate

124

Iacove, pe cel ce stă acolo, a căruia haină este ca zăpada şi înaintea lui stă un cuptor de foc?". Mi-am mutat privirile Într-acolo şi am bănuit că este vorba de Ioan Botezătorul, fiindcă avea haină ca a lui şi întindea mâna ca spre a boteza; şi mi s-a spus: „Acela este, care îl socoţi a fi".

21. „Şi altă dată", mi-a mai spus Iacov, „când plecaseşi noaptea în satul cel mai însemnat spre a-i certa pe răzvrătiţi, îndemnându-mă să mă rog mai cu deadinsul lui Dumnezeu, am privegheat rugându-mă Stăpânului şi am auzit un glas care spunea: De nimic nu te teme, Iacove, că marele Ioan Botezătorul roagă noaptea întreagă pe Dumnezeul tuturor. Mare ucidere s-ar fi întâmplat dacă solirile lui nu ar fi stins obrăznicia diavolului".

Povestindu-mi aceste lucruri, m-a rugat să nu le mai destăinui şi altora. Eu însă, având în vedere folosul sufletesc, nu doar că le-am povestit multora, ci le aştern şi în scris.

22. Spunea că îl văzuse şi pe patriarhul Iosif, cărunt la cap şi la barbă, care, bătrân fiind, strălucea ca unul aflat în floarea vârstei: şi acesta, în culmea îmbunătăţirii fiind, se numea pe sine cel mai de pe urmă dintre sfinţi că povestea Iacov: „Zicând eu că este cel dintâi dintre cei ce împărtăşeau aceeaşi raclă cu dânsul, s-a numit pe sine cel mai de pe urmă".

23. Mi-a povestit şi despre bântuirile de toate felurile pe care i le-au făcut dracii cei răi. „că îndată ce am început duce acest fel de viaţă", spunea, „am văzut pe cineva cu chip de etiopian şi ochii de văpaie. Văzându-l, m-am umplut de teamă şi m-am pus la rugăciune, şi nu am mai putut să mănânc. Trecând şapte-opt zile fără să pun nimic în gură, până la urmă am trecut cu vederea bântuirea aceea rea, m-am aşezat şi am mâncat. Etiopianul, nesuferind dispreţul meu, mă ameninţa cu un toiag la care eu i-am zis: „Dacă ai luat îngăduinţă de la Stăpânul tuturor, loveşte şi voi primi lovitura cu plăcere, ca fiind lovit de Dânsul; iar

125

dacă n-ai primit îngăduinţă, nu vei lovi, chiar dacă ai turba de mii de ori de mânie". Auzind acestea, a fugit îndată.

24. Mânia lui s-a tăinuit, însă n-a contenit: că de două ori în săptămână întâmpinându-l pe cel ce îmi aducea apă, lua apa prefăcându-se în chipul meu, şi după ce îi poruncea aceluia să plece vărsa apa. Şi făcând el aceasta nu doar de două, ci chiar de trei ori, mă războia patima setei. Necăjindu-mă foarte, l-am întrebat pe cel ce îmi aducea apă de obicei: „Cum se face că timp de cincisprezece zile nu mi-ai adus apă?". Acela a răspuns că adusese de treipatru ori şi mi-o dăduse. „Şi unde am primit apa de la tine?", l-am întrebat. Arătând el locul, i-am spus: „De m-ai vedea de mii de ori venind acolo, să nu îmi dai ulciorul până ce nu vei ajunge în acest loc".

25. Stricând eu şi această uneltire a lui, îndată am fost ispitit de alta că, ţipând noaptea, spunea: „De atâta putoare te voi umple, şi nume atât de rău îŢi voi face, că nici un om din lume nu se va mai uita la tineî". Eu am răspuns: „Ai toată recunoştinţa mea: că fără să vrei faci bine duşmanului tău, făcându-l mai vârtos să se desfete de pomenirea lui Dumnezeu întrucât bucurându-mă de mai mult timp liber, voi privi necontenit frumuseţea lui Dumnezeu". Trecând dar puţine zile, săvârşeam la prânz slujba obişnuită, şi deodată văd două femei coborând din munte, Necăjindu-mă de acest lucru neobişnuit, voiam să arunc cu pietre, dar mi-am amintit ameninţarea vrăjmaşului şi am bănuit că prin aceasta voia el să-mi facă nume rău. Drept aceea, am apucat înainte strigând că de mi s-ar aşeza chiar în cârcă, nu voi arunca în ele cu pietre, nici nu le voi fugări, ci mă voi folosi numai de rugăciune. La aceste cuvinte s-au făcut nevăzute, şi a pierit vedenia încă vorbind eu.

26. După aceasta s-a întâmplat alt lucru. Mă rugam noaptea, când a început să se audă zgomot de car, strigăte de vizitiu şi nechezat de cai. M-am tulburat de noutatea lucrului, gândindu-mă că nici vreo mărime nu se afla atunci

126

în cetate, nici drumul nu era bun pentru care, nici vremea nu era de călătorie. Cugetând eu acestea, s-a auzit zarvă de mulţime ce se apropia; şi oarecare purtători de toiege⁴¹, care erau în frunte, fluierau şi îndepărtau mulţimea, deschizând cale mai marelui. Când mi s-a părut că sunt foarte aproape, am zis: „Cine eşti tu? Şi de unde vii? Şi pentru ce ai venit acum? Până când îţi baţi joc, nenorocitule, şi treci cu vederea îndelunga răbdare a lui Dumnezeu?". Am spus acestea întors către răsărit rugându-mă lui Dumnezeu. Dracul m-a îmbrâncit, dar n-a putut să mă răstoarne, că îi stătea împotrivă harul Dumnezeiesc: şi toate nălucile au pierit îndată".

27. Spunea şi că în vremea năvălirii nelegiuiţilor tâlhari din Isauria, care au prădat şi pârjolit cea mai mare parte a Răsăritului, se temea foarte nu de junghiere (că nu era aşa iubitor de trup), ci de robie, şi de vederea păgânătăţii şi a nelegiuirii. Aflând diavolul de această frică (fiindcă îl auzise de multe ori arătându-şi-o cunoscuţilor), făcea noaptea zgomot ca de femei ce se tânguiau. „Mi s-a părut că aud pe vrăjmaşi cum vin", zicea Iacov, „dând foc la sate. îndată, dar, mi-am despărţit pletele pe mijloc, trecându-le peste umeri până la piept, şi îmi găteam grumazul de tăierea cu sabia, ca să scap printr-o moarte grabnică de acea privelişte nesuferită. Aşa am petrecut toată noaptea, aşteptând fără încetare năvălirea acelora; iar dacă s-a făcut zi şi au venit la mine unii oameni, i-am întrebat ce auziseră despre isauri. Răspunzând ei că nu aflaseră nimic în zilele acelea, am cunoscut că fusese vorba de o nălucire diavolească".

28. „Altă dată", mi-a zis, „luând dracul chip de tânăr aflat în floarea vârstei şi împodobit cu plete bălane, s-a apropiat de mine surâzând şi jucându-se. Eu, înarmându-mă cu iuţimea, l-am gonit, ocărându-l: însă a rămas, căutând curveşte la mine, răspândind dezmierdare prin surâs şi prin

41. Lictori.

127

glas. Atunci mi-am sporit iuţimea şi am grăit: „Cum poţi să colinzi întreaga lume şi să întinzi tuturor curse ca acestea?". El a răspuns că nu e singur, ci mulţime de draci sunt răspândiţi în toată lumea, jucându-se şi sârguindu-se: că prin părută joacă⁴² sârguiesc a nimici toată întreaga fire omenească". „Tu, însă, pleacă", am zis, „că îţi porunceşte ţie Hristos, Care a trimis în adânc prin porci o legiune întreagă de dracii". A ascultat şi a fugit, nici puterea numelui stăpânesc suferind, nici a căuta la strălucirea filosofiei slujitorului putând.

29. Cu toate că ştiu multe alte istorisiri de acest fel, nu vreau să le aştern în scris, ca nu cumva să se facă temei de necredinţă pentru cei mai neputincioşi; iar celor ce îl văd pe omul lui Dumnezeu nimic de acest fel nu li se pare de necrezut, fapta bună a lui cea văzută întărind cuvintele. Şi fiindcă această carte va ajunge la oameni din vremuri mai depărtate în viitor, iar pentru cei mulţi urechile sunt mai puţin vrednice de crezare decât ochii, să iconomisim povestirea după măsura ascultătorilor.

30. Pentru moaştele acestui bărbat au zidit unii o biserică mare în satul din apropiere, ce se află la depărtare de nu multe stadii; i-am gătit şi eu raclă în biserica bunilor biruitori Apostoli. Aflând însă aceasta Dumnezeiescul bărbat, de multe ori a stăruit îndelung pe lângă mine ca trupul să îi fie dat îngropării în acel munte. Eu, la rându-mi, i-am spus de multe ori că nu se cade celui ce nu poartă grijă de această viaţă să îşi facă grijă pentru mormântul său. Văzând însă că lucrul îi stă la inimă, m-am plecat, am încuviinţat şi am făcut aşa fel ca să fie tăiată din piatră o raclă şi adusă sus. Văzând că piatra se strică de ger, am dat poruncă să se facă un mic adăpost pentru raclă; iar după ce s-a încheiat zidirea şi a fost pus acoperişul, a zis Iacov:

42. Paidia (cu accentul pe ultima silabă) înseamnă, în general, „distracţie", iar paizo înseamnă atât „a te distra", cât şi „a cânta", „a dansa" şi „a glumi"

128

„Nu voi suferi ca acesta să se cheme mormântul lui Iacov, ci vreau să fie mormânt al purtătorilor de biruinţă mucenici, iar eu să fiu pus într-o altă raclă ca un străin învrednicit a sălăşlui alături de dânşii". Ceea ce a zis, a şi făcut: şi adunând de peste tot moaşte de numeroşi prooroci, numeroşi Apostoli şi foarte mulţi mucenici, le-a pus în aceeaşi raclă, voind a locui alături de ceata sfinţilor şi dorind ca dimpreună cu dânşii să învie şi să se învrednicească de vederea lui Dumnezeu.

31. Puternic este acest fapt spre a da mărturie de smerita lui cugetare: că cel ce a agonisit atâta bogăţie a faptei bune trăind în sărăcia cea mai de pe urmă, a poftit a se sălăşlui alături de ceata celor bogaţi duhovniceşte. îndeajuns sunt, dar, aceste povestiri pentru a arăta ce fel sunt ostenelile cinstitului bărbat, şi cât de mari sunt nevoinţele lui, şi de cât har s-a bucurat de la Dumnezeu, şi ce izbânzi a izbândit, şi cu ce cununi a fost împodobit.

32. Dat fiindcă unii îl învinuiesc că e ursuz, şi se supără pe obiceiul lui cel iubitor de pustie şi liniştire, voi spune câteva lucruri şi despre aceasta, după care voi încheia povestirea.

Poate fi văzut de oricine, precum am zis, nefiind nici închis într-o îngrăditură, nici ascuns într-o colibă sau într-un cort. Fiecare dintre cei ce vin la dânsul, fără a fi împiedicat de nici un gard, îndată se apropie să stea de vorbă. Ceilalţi iubitori ai acestei filosofii se bucură şi de îngrădituri, şi de uşi, şi de linişte, iar cel zăvorât deschide cui voieşte şi amână primirile cât vrea, umplându-se de vederea lui Dumnezeu după placul inimii iar la Iacov, nimic dintre acestea. Ca atare, cel mai mult este necăjit de cei ce îl înghesuie la vremea rugăciunii. Dacă se depărtează îndată ce le porunceşte, se apucă iarăşi de rugăciune; iar dacă stăruie înghesuindu-l şi nu se supun nici după ce le atrage o dată şi de două ori luarea aminte, îndată se supără şi îi alungă, certându-i.

129

33. Eu am vorbit cu el despre aceasta şi i-am spus că unii se supără fiind alungaţi fără a primi binecuvântare, şi că s-ar cuveni ca cei ce pentru această binecuvântare au venit, străbătând cale de multe zile, să nu plece supâraţi, ci plini de veselie şi hrănind cu povestirile despre filosofia lui pe cei care nu o cunosc. La care dânsul: „Nu am venit în acest munte pentru altcineva decât pentru mine; şi fiind acoperit cu multe răni ale păcatelor, am nevoie de multă îngrijire. Pentru aceasta, rog pe Stăpânul nostru să-mi tindă leacurile vindecătoare de răutate. Cum, dar, n-ar fi un lucru nelalocul lui şi foarte prostesc să curm firul rugăciunii, ca să vorbesc cu oamenii? că de-aş fi robul unui om de aceeaşi fire cu mine şi în timp ce slujesc stăpânului n-aş aduce la timp mâncarea sau băutura, ca să stau de vorbă cu altă slugă, câte bătăi aş primi, şi cu bun temei! Şi dacă m-aş înfăţişa unui judecător ca să mă plâng de o nedreptate pe care o sufăr, şi m-aş opri în vreme ce vorbesc cu dânsul ca să spun oarecare cuvinte unuia dintre cei de faţă, nu-ţi pare că judecătorul s-ar mânia şi m-ar lipsi de ajutorul lui, ar pune să fiu biciuit şi să fiu dat afară de la divan? Cum, dar, să fie lucru cuvios ca robul să se poarte cuviincios faţă de stăpân, şi jălbarul faţă de judecător, iar eu, venind înaintea lui Dumnezeu, Stăpânul Veşnic, Judecătorul Cel Prea Drept şi împăratul tuturor, să n-am cuviinţă nici cât aceia, ci în vremea rugăciunii să mă întorc către cei împreună robi cu mine şi să vorbesc îndelung cu ei?".

34. Asta am auzit şi am spus mai departe celor supăraţi. Şi mi se pare că bine a grăit: că, lăsând la o parte lămuririle lui Iacov, este firesc ca cei îndrăgostiţi să treacă cu vederea pe toţi ceilalţi şi să tindă numai spre cel pe care îl iubesc şi-l îndrăgesc, pe acesta să îl viseze noaptea şi să îl aibă în minte ziua. Drept aceea, îmi pare că Iacov se supără când este împiedicat, fiind în vederea cea dorită, să se umple de frumuseţea Celui Iubit.

130

35. Am scris acestea după rânduiala unei istorisiri, iar nu a unui cuvânt de laudă, urmărind cu deadinsul să nu obosesc prin lungimea povestirii pe cititori. Iar de va mai trăi Bătrânul, nu încape îndoială că nenumărate alte isprăvi duhovniceşti va adăuga la cele dinainte, pe care se va găsi cine să le scrie: că eu doresc cu dorire mare să plec din această lume. Iar Cela Ce încununează pe ostaşii cucerniciei să-i dea şi acestui bărbat sfârşit vrednic de nevoinţele sale, şi cealaltă parte a alergării sale să fie pe măsura celei de mai înainte, ca să ajungă la capăt ca un purtător de biruinţă; iar neputinţa mea să o întărească, sprijinind-o prin rugăciunile lui Iacov, aşa încât, prinzând putere, să răscumpăr multele mele înfrângeri şi cu biruinţă să ies din această viaţă.

22. Talasie şi Limneu

1. Este la noi un sat numit Tilima, ce oarecând primise seminţele păgânătăţii lui Marcion, iar acum ţarina lui duhovnicească se bucură de lucrarea Evangheliei. La miazăzi de acesta este un oarecare dâmb, nici foarte bolovănos, nici prăpăstios din cale-afară. în acesta şi-a făcut sălaşul pustnicesc Talasie cel minunat, bărbat ce se afla împodobit cu multe bunătăţi, dar mai ales cu simplitatea obiceiului, şi cu blândeţea şi cu smerenia covârşea pe toţi oamenii din vremea lui. Şi spun aceasta încredinţat fiind nu doar din auzire, ci şi din cercare: că am fost la el şi de multe ori m-am bucurat de desfătarea împreună-petrecerii cu el.

2. Acolo s-a nevoit şi Limneu, a cărui laudă este acum pe buzele tuturor, care încă din tinereţe mergând în acea şcoală de lupte duhovniceşti, bine a deprins filosofia cea neîntrecută a lui Talasie. Şi mai întâi, cunoscând cât de lesne se poate cădea cu limba, de tinerel şi-a pus legea tăcerii şi a petrecut vreme foarte îndelungată fără a grăi cu

131

nimeni; iar după ce s-a împărtăşit îndestul de învăţătura Dumnezeiescului Bătrân şi s-a făcut icoană a virtuţii lui, a mers la marele Maron (de care am pomenit şi mai înainte) şi a mers la el o dată cu Dumnezeiescul Iacov. Culegând şi de acolo mult folos, a râvnit la viaţa sub cerul liber drept care s-a sălăşluit şi el pe o culme, pe nume Targala, sub care se află un oarecare sat.

3. În aceasta a petrecut până în ziua de azi, fără adăpost, ori cort, ori colibă, ci înconjurat numai de o îngrăditură din pietre nici acelea muruite. La îngrăditură are o uşă mică, pe care niciodată nu o deschide celorlalţi care vin la el, ci numai mie. Drept aceea, când se află că am venit acolo, multă lume se adună de pretutindeni, dorind să se împărtăşească de intrarea mea la Bătrân. Cu ceilalţi care vin la el cu alte prilejuri vorbeşte printr-o deschizătură strâmtă, îi împărtăşeşte de binecuvântarea sa, celor mai mulţi dăruindu-le prin aceasta sănătate: că folosindu-se de numele Mântuitorului nostru, face să înceteze bolile, goneşte demonii şi urmează apostoleştii faceri de minuni.

4. Nu doar celor ce vin la dânsul le izvorăşte vindecare, ci şi trupul său în multe rânduri l-a tămăduit. Oarecând l-a lovit o suferinţă a pântecului. Durerile şi chinurile pricinuite de atare boală sunt cunoscute bine de cei ce au gustat dintr-însele, precum şi de cei ce au văzut pe cei urgisiţi de ele: că se tăvălesc aceştia asemenea unor nebuni, învârtindu-se încoace şi încolo şi dând din picioare; uneori se lungesc, se scoală iarăşi şi apoi umblă, căutând să afle chip de a mai curma durerile. Drept aceea sunt nedespărţiţi de umblătoare şi intră acolo în numeroase rânduri, căpătând astfel oarece uşurare. Dar ce să mai lungim cuvântul înşirând lucruri pe care le ştiu toţi? Cu asemenea suferinţă Luptându-se şi de asemenea dureri fiind lovit, n-a avut parte de îngrijirea doctorilor, nici pe pat n-a vrut să se întindă, nici din leacuri sau bucate n-a primit mângâiere, ci pe o scândură aşezată pe pământ întinzându-se, prin rugăciune şi

132

semnul crucii a primit vindecare, potolindu-şi durerile prin puterea numelui Dumnezeiesc.

5. Altă dată, umblând noaptea, a călcat o viperă. Aceasta, luând îndrăznire, şi-a înfipt în el dinţii. încercând să îşi apere piciorul, Limneu s-a aplecat şi a întins către el dreapta, atrăgând spre aceasta gura fiarei şi iarăşi: venind cu stânga în ajutorul dreptei, a abătut şi asupra acesteia mânia fiarei. Iar după ce aceasta şi-a stâmpârat turbarea că îi făcuse mai mult de zece muşcături vipera a plecat în gaura ei, iar el a rămas cuprins de dureri amare; dar nici atunci nu a cerut ajutor de la doctori, ci rănile şi le-a doftoricit doar cu leacurile credinţei: semnul crucii, şi rugăciunea, şi chemarea numelui Dumnezeiesc.

6. Socot că Dumnezeul tuturor a îngăduit ca fiara să se înverşuneze asupra acelui trup sfinţit ca să dezvăluiască tuturor bărbăţia Dumnezeiescului suflet al lui Limneu; că aceeaşi iconomie o vedem şi în privinţa dreptului Iov: că Dumnezeu a îngăduit ca el să fie înviforat de multe şi felurite învăluiri, voind a vădi tuturor înţelepciunea Sa de Chivernisitor. De unde am fi cunoscut bărbăţia lui Iov sau răbdarea lui Limneu dacă vrăjmaşul bunei cinstiri n-ar fi primit putere a slobozi felurite săgeţi împotriva lor? Iar cele povestite îndeajuns sunt ca să arate răbdarea acestui bărbat.

7. Iar iubirea lui de oameni prin alt fapt o vom dovedi: că strângând mulţime de orbi care erau nevoiţi să cerşească şi făcându-le două adăposturi la răsărit şi la apus de sine, i-a îndemnat să petreacă în acestea lăudând pe Dumnezeu şi a rânduit ca hrana cea de trebuinţă să o primească de la cei ce veneau la dânsul; iar el, zăvorât fiind între dânşii, îi îndemna la cântare şi pe unii şi pe ceilalţi: şi puteau fi auziţi lăudând fără încetare pe Stăpânul. întru asemenea iubire de aproapele petrece; şi sub cerul liber se nevoieşte de tot atâta vreme ca şi marele Iacov: că a plinit de acum al treizeci şi patrulea an.

133

23. Ioan

1. Râvnitor al aceleiaşi vieţuiri a fost şi Ioan, bărbat ce strălucea cu blândeţea şi nerâutatea. Acesta şi-a aflat sălaş pe o stâncă aspră, supus tuturor asprimilor iernii şi bătut de vântul dinspre miazănoapte, în care sunt acum ani douăzeci şi cinci de când petrece, suferind bântuire de la stihiile potrivnice ale văzduhului. Toate celelalte ale lui (ca să nu le înşir pe fiecare în parte) mâncare, haină şi poveri de fier sunt pe măsura celor spuse mai înainte. Astfel, e mai presus decât toţi oamenii, ca unul ce nu are nici o mângâiere şi voi arăta îndată o mărturie limpede. Un râvnitor oarecare a sădit un migdal chiar lângă culcuşul lui. Răsadul s-a făcut cu timpul pom, făcând umbră nevoitorului şi desfătându-i văzul iar acela a poruncit să fie tăiat migdalul, ca să nu aibă nici o mângâiere de la el.

2. Această vieţuire au îmbrăţişat-o şi Moisi, care se nevoieşte pe un munte înalt sub care se află satul Rama, Antioh, Bătrân ce şi-a făcut îngrăditură într-un munte de tot pustiu, şi Antonin, care în trup îmbătrânit se nevoieşte asemenea celor tineri. Şi au aceştia la fel veşmântul, şi hrana, şi starea cea în picioare, şi rugăciunea, şi ostenelile de toată noaptea şi de toată ziua; şi nici scurgerea vremii, nici bătrâneţea, nici neputinţa firii nu le îngenunchează bărbăţia, ci înfloreşte în ei iubirea de osteneală.

Dumnezeu, Judecătorul luptei pentru virtute, mai are încă mulţi alţi nevoitori în munţii şi câmpiile noastre, pe care nici a-i număra nu e lesne, cu atât mai vârtos a scrie viaţa fiecăruia în parte. Aşadar, după ce am înfăţişat folos îndeajuns celor doritori de câştig şi din pomenirea acestor oameni Îmbunătăţiţi voi trece la o altă istorisire, cerând să mă împărtăşesc de binecuvântarea acelora.

134

24. Zevina şi Polihronie

Pe Zevina îl laudă până în ziua de azi cei ce s-au învrednicit de vederea lui. Se spune că acesta, chiar şi la bătrâneţe adânci, până la sfârşitul vieţii pământeşti s-a folosit de aceleaşi osteneli, întru nimic plecându-se vârstei înaintate ca să lase ceva din nevoinţele tinereţii. Pe toţi oamenii din vremea sa îi întrecea, după cât se spune, cu stăruinţa în rugăciune: că în aceasta petrecând zi şi noapte, nu doar că nu se sătura, ci mai mult aprindea râvna sa. Cu cei care veneau la el puţine grăia, neîngăduindu-le să-i coboare mintea din cer ci îndată descotorosindu-se de ei, încât aducea iar rugăciune fără să se fi despărţit cât de puţin de Dumnezeul tuturor; şi întrucât bătrâneţea nu îi îngăduia să poarte fără durere peste măsură starea în picioare cea neîncetată, aducea în sprijinul ei toiagul şi pe acesta aplecându-se, lăuda pe Stăpânul şi se ruga.

2. Împodobit fiind, pe lângă celelalte bunătăţi, şi cu iubirea de străini, pe mulţi din cei ce veneau la el îi poftea să rămână peste noapte. Aceia însă, temându-se de starea lui în picioare cea de toată noaptea, născoceau oarecare treburi ce, pasămite, îi aşteptau, ca să scape de acele osteneli.

La acest bărbat avea mare evlavie şi marele Maron, care îi îndemna pe toţi câţi obişnuiau a-l cerceta să grăbească a culege binecuvântarea Bătrânului, numindu-l Părinte şi dascăl, icoană a toată fapta bună. A poruncit chiar să fie înmormântat împreună cu el; dar n-au îngăduit cei ce, răpind trupul lui cel sfinţit, l-au dus în satul cel arătat mai înainte. Iar Dumnezeiescul Zevina, mai înainte săvârşindu-se în satul vecin Chitica, s-a bucurat de înmormântare după socotinţa lui; şi s-a făcut biserică foarte mare deasupra raclei sale că izvorăşte vindecare de toate felurile celor ce se apropie cu credinţă. Are acum ca tovarăşi de locuinţă şi mucenici dintre cei ce s-au nevoit la perşi, ce se cinstesc la noi cu prăznuiri în fiecare an.

135

3. De învăţătura acestuia s-a bucurat marele Polihronie. Şi prea Dumnezeiescul Iacov spunea că Zevina l-a îmbrăcat în haina de peri⁴³. Eu însă nu l-am văzut vreodată (că părăsise această viaţă mai înainte de venirea mea), dar văd în acest mare Polihronie filosofia Dumnezeiescului Zevina: că nu primeşte ceara întipârirea degetelor cum s-a întipărit el de trăsăturile învăţătorului său. Şi văd aceasta limpede, punând alături povestirile despre acela cu faptele acestuia: că deopotrivă cu el este aprins de Dumnezeiasca dorire şi mai presus de toate cele pământeşti: şi legat fiind de trup, are suflet înaripat, care străbate atât văzduhul cât şi eterul, ajungând deasupra cerurilor şi fără încetare văzând vederea cea Dumnezeiască. Şi nicicând nu suferă să-i fie smulsă mintea de acolo, ci chiar în timp ce vorbeşte cu cei care îl cercetează umblă printre cele de sus.

4. În ce priveşte privegherea lui şi starea în picioare cea de toată noaptea, le-am aflat astfel: Văzându-l cum se luptă cu bătrâneţea şi neputinţa totodată, fără să aibă nici un ajutor, l-am înduplecat prin multe stăruinţe să îşi ia doi împreună-locuitori şi să primească de la aceştia mângâiere; şi dat fiind că a cerut bărbaţi strălucind cu fapta bună dintre cei ce vieţuiau însinguraţi în altă sihăstrie, i-am înduplecat şi pe acei minunaţi nevoitori să dea întâietate slujirii omului lui Dumnezeu. Aceştia, după ce au petrecut împreună cu el scurtă vreme, au vrut să plece, neputând purta starea lui în picioare cea de toată noaptea. Şi rugându-l eu pe Dumnezeiescul bărbat să iconomisească osteneala după măsura neputinţei trupeşti, mi-a răspuns: „Nu doar că nu-i silesc să ia parte neîncetat la starea mea în picioare, ci de multe ori îi şi îndemn să se culce". La care ei: „Dar cum am putea noi, bărbaţi zdraveni şi în puterea vârstei, să ne culcăm în vreme ce omul care a îmbătrânit în osteneli stă în

43. Rasa călugărească.

136

picioare şi trece cu vederea neputinţa trupului?". Şi aşa am aflat ostenelile cele de noapte ale cinstitului Bătrân.

5. Aceşti bărbaţi atâta faptă bună şi-au adaos cu vremea, că s-au împărtăşit de aceeaşi filosofie ca marele Bătrân. Şi unul dintre dânşii (Moisi pe numele său) a rămas cu el până în ziua de astăzi, slujindu-i cu toată râvna, ca unui părinte şi stăpân, şi deprinzând fără micşorare fapta bună ce străluceşte orbitor din acel sfinţit suflet; iar Damian (fiindcă aşa se cheamă celălalt), mergând în oarecare sat aflat nu departe (ce se numeşte Niarâ) şi aflând lângă arii o căsuţă, petrece într-însa, urmând aceeaşi vieţuire, încât celor ce ii ştiu bine pe amândoi, văzându-l, le vine să creadă că văd sufletul marelui Polihronie în alt trup: că aceeaşi le este simplitatea, şi blândeţea, şi smerenia, şi graiul potolit, şi dulceaţa tovărăşiei, trezvia sufletului, şi vederea lui Dumnezeu, şi starea în picioare, şi osteneala, şi privegherea, şi hrana, şi neagonisirea cea potrivită cu Dumnezeiescul aşezământ de lege fiindcă afară de un coş mic cu linte muiată nimica nu se află în sălaşul său.

6. Iar eu, părăsindu-l pe ucenic, mă voi întoarce la dascăl: că din izvor se revarsă undele. Acesta dar, gonind din suflet şi iubirea de cinste dimpreună cu celelalte patimi şi călcând tirania slavei deşarte, pururea sârguia a îşi ascunde ostenelile. Şi nu voia să poarte poveri de fier, temându-se a nu-i veni vreo vătămare de aici prin aprinderea sufletului de trufie; ci rugând pe cineva să-i aducă o rădăcină de stejar foarte grea, ca şi cum ar fi avut oarecare trebuinţă de ea, şi-o punea pe umeri şi astfel se ruga noaptea, precum şi ziua când avea răgaz: iar de venea cineva şi bătea în uşâ, ascundea undeva rădăcina. Băgând-o oarecine de seamă, mi-a arătat-o: şi voind să aflu cât e de grea, de-abia cu amândouă mâinile am putut s-o ridic. Văzând Bătrânul, mi-a poruncit s-o las; iar eu stăruiam să o iau, ca să îi fur temeiul ostenelii. Văzându-l însă necăjit, am lăsat dragostei biruinţa.

137

7. Din aceste osteneli a înflorit asupra lui şi harul de Dumnezeu dăruit, multe minuni lucrându-se prin rugăciunile sale: că atunci când seceta cumplită pe care o ştiţi i-a îmboldit pe oameni să se roage, a venit la dânsul mulţime de preoţi şi dimpreună cu dânşii oarecare bărbat din ţinutul Antiohiei, care avea pe mână cârmuirea multor sate. Acesta i-a rugat pe cei mai bătrâni dintre preoţi să-l înduplece pe Bătrân a-şi pune dreapta pe un vas oarecare, la care au răspuns că nu va voi. Mai apoi s-a făcut rugăciune: şi rugându-se cu deadinsul de Dumnezeu insuflatul bărbat, dregătorul, ce stătea în picioare înapoia lui, a întins vasul şi vasul a dat pe dinafară, încât doi-trei din cei de faţă au întins mâinile, care s-au umplut de untdelemn.

8. Ci totuşi, măcar că răspândea razele harului şi era plin de felurite isprăvi duhovniceşti, strângând în fiecare zi bogăţia filosofiei, atâta este de smerit la cuget, că fiecărui om care îl cercetează îi cuprinde picioarele amândouă şi îşi lipeşte fruntea de pământ înaintea lui, fără a face osebire între ostaş, meşteşugar sau ţăran.

Voi povesti şi un lucru în stare să arate simplitatea şi smerenia lui. Oarecare bărbat râvnitor, care primise cârmuirea neamului acestuia şi venise în Cir dimpreună cu mine, a voit a se bucura de priveliştea cea duhovnicească a marilor nevoitori despre care vorbim. După ce i-am cercetat pe ceilalţi, am ajuns şi la cel a cărui faptă bună o povestim acum. Spunând eu că e cârmuitor cel dimpreună cu mine, păzitor al dreptăţii şi iubitor al celor blagocestivi, omul lui Dumnezeu a tins mâinile amândouă, şi amândouă picioarele i le-a cuprins, grăind: „Vreau să îţi cer un lucru". Acela s-a tulburat, l-a rugat să se scoale şi i-a făgăduit să facă lucrul ce avea să i-l ceară (bănuind că rugămintea privea pe vreunul dintre supuşii săi) la care omul lui Dumnezeu a zis: „Deci, fiindcă ai făgăduit şi ţi-ai întărit făgăduinţa prin jurământ, cu deadinsul roagâ-te pentru mine lui Dumnezeu". Acela, lovindu-se peste frunte, l-a rugat să-l dezlege de jurământ, spunând că nici pentru sine nu poate să

138

aducă rugăciuni Stăpânului după cuviinţă. Pentru cel ce, aflându-se pe asemenea culme a filosofiei, are asemenea smerenie de cuget, ce cuvânt ar fi îndestul spre laudă?

9. Iubirea lui de osteneală n-au ruşinat-o nici pătimirile de multe feluri care s-au abătut asupra sa ci împresurat fiind de boli felurite, aceleaşi osteneli ia asupră-şi. De multe ori stăruind cu multe cuvinte, de abia am putut să-i fac o căsuţă, uneltind astfel să aduc puţină căldură trupului său cu totul îngheţat. Mulţi i-au adus adesea aur pe când trăiau, şi i-au lăsat aur moştenire şi săvârşindu-se din această viaţă; dar nimic de la nimeni nu a primit vreodată, ci le cerea unora ca aceştia să iconomisească singuri aurul lor. Şi marele Iacov i-a trimis odată un cojoc pe care, la rându-i, îl primise; dar şi pe acesta l-a trimis înapoi, văzând că este mai călduros şi mai bun decât cel vechi că petrecea în haine foarte proaste şi de puţin preţ. în aşa măsură socoteşte sărăcia mai vrednică de dragoste decât orice împărăţie, că nici mâncarea cea de trebuinţă n-o are totdeauna. Ştiu că de multe ori am venit, cerând binecuvântare, şi n-am aflat la dânsul decât două smochine.

Mierea duhovnicească a acestui bărbat prea dragă este celor ce l-au văzut, şi dorită foarte celor care au auzit de el: că nu ştiu vreun om, nici măcar dintre cei foarte batjocoritori, care vreodată să fi pus în seama lui un lucru defăimat; ci toţi îl laudă şi mergând la dânsul nu voiesc să mai plece.

25. Asclepie

1. Deopotrivă cu acesta e şi Asclepie cel minunat, ce vieţuia la depărtare de zece stadii, fiind râvnitor al aceleiaşi vieţuiri fiindcă avea aceeaşi hrană, aceeaşi îmbrăcăminte, aceeaşi smerenie şi iubire de străini şi de fraţi, dulceaţă şi blândeţe şi împreună-petrecere cu Dumnezeu, şi sărăcia cea mai de pe urmă, şi bogăţie a faptei bune, şi vistierie

139

a filosofiei, şi toate câte am povestit mai înainte cu privire la acel om sfinţit. Despre el se spune că pe când se număra între fraţii ce locuiau în sat a îmbrăţişat prea frumoasa petrecere pustnicească, fără a se vătăma cu nimic din amestecul cu cei mulţi. Strălucind, dar, în amândouă felurile de viaţă atât de obşte cât şi pustnicească cu bun temei s-a învrednicit şi de îndoită cunună.

2. Mulţi alţii au râvnit îmbunătăţirii acestuia şi plină e nu doar cetatea noastră, ci cetăţile dimpreună cu satele vecine de roadele acestei filosofii. Unul dintre aceştia este şi prea Dumnezeiescul Iacov, cel zăvorât într-o căsuţă de lângă satul cu numele de rtimuza, care deşi aproape de sfârşitul vieţii că are peste nouăzeci de ani stă zăvorât în singurătate, răspunzând la întrebări printr-o bortă piezişă, fără a se lăsa văzut, nici foc folosind, nici lumină de sfeşnic întrebuinţând. Mie, însă, în două rânduri mi-a deschis şi mi-a poruncit să intru, astfel cinstindu-mă şi arătând u-şi dragostea către mine.

în fine: cei care i-au văzut şi încă sunt în viaţă n-au nevoie de cuvintele mele că pot, de vor voi, să dea ei înşişi mărturie de filosofia acestora; iar viitorimii şi celor ce n-au avut parte de vederea lor, îndeajuns le sunt spre folos şi cele arătate, ce răsfrâng chipul acestei filosofii. Sfârşind, dar, aici şi cuvântul privitor la aceştia, şi cerând răsplata binecuvântării lor, voi trece la altă povestire.

26. Simeon (Stâlpnicul)

1. Pe Simeon vestitul, marea minune a lumii, îl cunosc toţi supuşii împărăţiei romanilor, îl ştiu şi perşii, mezii şi etiopienii; iar faima lui ajungând cu repeziciune la sciţii ce se mută din păşune în păşune, i-a învăţat iubirea lui de sărăcie şi de înţelepciune. în ce mă priveşte, cu toate că pe toţi oamenii, ca să zic aşa, îi am ca martori ai nevoinţelor

140

sale mai presus de cuvânt mă tem ca povestirea mea să nu pară viitorimii basm lipsit cu totul de adevăr: că mai presus de firea omenească sunt cele privitoare la Simeon, iar oamenilor le place să măsoare cele ce aud cu măsura firii iar de se spune ceva care întrece hotarele acesteia, cuvântul pare mincinos celor neştiutori în cele Dumnezeieşti. Dar fiindcă pline sunt pământul şi marea de bine cinstitori, care, deprinşi fiind la cele Dumnezeieşti şi învăţaţi cu harul Prea Sfântului Duh, nu vor fi necredincioşi, ci mai vârtos vor crede, cu râvnă şi curaj voi depăna istorisirea; şi voi începe cu vremea când Simeon s-a învrednicit a primi chemarea de sus.

2. Este un oarecare sat la hotarul dintre ţara noastră şi cea a cilicienilor, care este numit Sisan. Aici s-a născut, şi primul lucru învăţat de la părinţi a fost paşterea oilor ca şi în privinţa asta să se asemene marilor bărbaţi: lui Iacov patriarhul, şi lui Iosif cel cu întreagă înţelepciune, şi lui Moisi legiuitorul, şi lui David împăratul, şi lui Miheia proorocul, şi celorlalţi bărbaţi de Dumnezeu insuflaţi care au vieţuit asemenea acestora. Căzând ninsoare multă oarecând şi fiind silite oile a rămâne în saivan, s-a bucurat astfel de un răgaz şi a plecat cu părinţii săi la Dumnezeiasca biserică (ceea ce povestesc am auzit chiar din sfânta lui gurâ). Spunea, dar, că a auzit cum Evanghelia fericeşte pe cei ce plâng şi se tânguiesc, în vreme ce numeşte nenorociţi pe cei ce râd, şi vrednici de urmat cei ce au dobândit inimă curată, şi toate cele dimpreună cu acestea; după care a întrebat pe cineva dintre cei de faţă ce să facă pentru a dobândi fiecare dintre aceste bunătăţi. Acela i-a îndreptat paşii spre viaţa monahală, arătându-i înălţimea covârşitoare a acestei filosofii.

3. Primind, dar, seminţele cuvântului Dumnezeiesc şi bine ascunzându-le în brazdele adânci ale sufletului său, a alergat, pre cât spunea, în biserica vecină, a Sfinţilor Mucenici. Acolo şi-a plecat la pământ genunchii şi fruntea, şi L-a

141

rugat pe Cela Ce voieşte a mântui pe toţi oamenii să îl călăuzească la calea cea desăvârşită a bunei cinstiri. Petrecând astfel vreme îndelungată, a adormit şi a visat un vis ca acesta: „Se făcea că sap o temelie", zicea, „după care am auzit pe cineva care stătea în picioare şi spunea că trebuie să sap mai adânc. După ce am făcut precum spusese, am încercat să mă opresc însă iarăşi mi-a poruncit să sap şi să nu încetez osteneala. De trei ori, ba chiar de patru îndemnându-mă să fac asta, până la urmă a spus că am săpat îndeajuns de adânc şi mi-a poruncit să clădesc fără de osteneală, încredinţând u-mă că se terminase deja cu osteneala şi clâditul avea să fie fără de osteneală". Faptele adeveresc prezicerea aceasta: că cele întâmplate cu el sunt mai presus de fire.

4. Sculându-se de acolo, a mers la sălaşul unor pustnici din vecinătate. După ce a petrecut doi ani dimpreună cu ei şi s-a îndrăgostit de buna lucrare cea mai desăvârşită, a mers la satul Teleda, pe care l-am pomenit şi mai înainte, lângă care acei mari şi Dumnezeieşti bărbaţi, Ammian şi Eusebie, îşi făcuseră şcoala de lupte pustniceşti; însă nu a ajuns acolo de Dumnezeu insuflatul Simeon, ci în alta, odrăslită din ea: că Eusevona şi Avivion, înfruptându-se cu îndestulare din învăţătura marelui Eusebie, făcuseră acea mănăstire. Unire în cuget şi în obiceiuri având prin vieţuirea lor, şi purtându-se ca şi cum ar fi avut acelaşi suflet în două trupuri, mulţi împreună-iubitori ai acestei vieţuiri au dobândit. Ieşind ei cu laudă din această viaţă, a primit cârmuirea tovarăşilor săi minunatul Iliodor, care, din ani şaizeci şi cinci de viaţă, şaizeci şi doi i-a petrecut închis în mănăstire: că după ce a fost hrănit de părinţi trei ani, a intrat în acea turmă, fără a mai vedea vreodată cele ce se întâmplă în lume. Spunea că nu ştie nici măcar cum arată porcii, cocoşii sau alte asemenea vieţuitoare. De vederea lui m-am bucurat şi eu adesea, şi m-am minunat de simplitatea obiceiurilor lui, şi m-am uimit foarte de curăţia sufletului său.

142

5. La acesta ajungând luptătorul cel întru toate strălucit al cucerniciei, a petrecut nevoindu-se zece ani; şi având optzeci de împreună nevoitori, îi întrecea pe toţi: că în timp ce aceia mâncau o dată la două zile, el rămânea nemâncat întreaga săptămână. Mai-marii erau nemulţumiţi, se încontrau mereu cu el şi numeau purtarea lui neorânduială, însă nu îl puteau îndupleca prin cele spuse, nici nu-i puteau pune frâu râvnei.

L-am auzit povestind pe însuşi cel ce cârmuieşte acum acea turmă că luând odată o frânghie din scoarţă de finic (care e foarte aspră chiar numai la pipăit), şi-a încins cu ea mijlocul, punând-o nu peste haine, ci de-a dreptul pe piele; şi atât de tare a strâns-o, că toată partea pe care era frânghia, de jur-împrejur, era numai o rană. întrucât petrecând mai mult de zece zile în acest chip şi înrăutâţindu-se rana, picura din el sânge, l-a întrebat cineva de pricina sângerării. A răspuns că nu îl supără nimic; însă tovarăşul de nevoinţe l-a pipăit cu sila, a aflat pricina şi i-a spus îndată igumenului. îndată, dar, certându-l şi îndemnându-l şi înfierând cruzimea faptei lui, de-abia a reuşit acela să îi dezlege legătura dar nici aşa nu l-a putut îndupleca să îşi doftoricească într-un fel rana. Văzându-l că făcea şi alte lucruri de acelaşi fel, i-au poruncit să plece din mănăstire, pentru a nu se face temei de vătămare celor mai slabi trupeşte ce ar fi încercat să-l urmeze în lucruri mai presus de puterile lor.

6. Deci, a ieşit de acolo, a mers în părţile cele mai pustii ale munţilor şi, aflând un puţ⁴⁴ lipsit de apă şi nu foarte adânc, s-a coborât acolo şi aducea cântări de laudă lui Dumnezeu. După cinci zile, mai-marii mănăstirii, căindu-se, au trimis doi fraţi să îl caute şi să-l aducă înapoi. Aceia, după ce au străbătut muntele într-o parte şi într-alta, au aflat pe unii care păşteau oi acolo şi i-au întrebat dacă nu văzuseră pe cineva aşa şi aşa la piele şi la haină. arătându-le păstorii puţul, fraţii au prins a striga cu glas mare după care, aducând

44. Vezi nota 16.

143

o funie, l-au scos de acolo cu multă osteneală: că nu este urcuşul la fel de lesnicios precum coborâşul.

7. După ce a petrecut în obştea aceea încă puţină vreme, a plecat în satul Telanis, care se află sub vârful unde stă el acum. Aflând acolo o căsuţă, a petrecut în zăvorâre trei ani; dar străduindu-se a-şi spori pururea averea faptei bune, a dorit să rămână patruzeci de zile nemâncat, la fel ca Moisi şi Ilie, Dumnezeieştii bărbaţi şi căuta să îl înduplece pe minunatul Bassus, care pe atunci străbătea multe sate, cercetând şi îndreptând preoţii de ţară să îl închidă acoperindu-i uşa cu lut, fără să-i lase nimic înlăuntru. Bassus îi arăta greutatea lucrului şi-l îndemna să nu socoată uciderea de sine a fi o faptă bună, fiindcă ea este vina cea mai mare şi cea dintâi la care Simeon: „Atunci, Părinte, lasă-mi zece pâini şi o năstrapă cu apă, iar dacă voi vedea că trupul are nevoie de mâncare, voi lua din acestea". A făcut Bassus după cum îi ceruse: merindele au fost lăsate acolo, iar uşa acoperită cu lut. După ce s-a terminat răstimpul acelor zile, a venit acel minunat Bassus, omul lui Dumnezeu. îndepărtând lutul de pe uşă şi intrând, a aflat numărul pâinilor întreg, năstrapa cu apă plină, iar pe Simeon zăcând fără suflare, neputând nici să grăiască, nici să mişte. Cerând, dar, un burete, i-a umezit şi clătit cu acesta gura după care i-a dat Sfintele Taine: şi prinzând putere Simeon prin acestea, s-a sculat singur, a mâncat cu măsură nişte lăptuci, cicoare şi altele de acest fel, mestecându-le câte puţin şi trimiţându-le în stomac.

8. Mirându-se, dar, acel mare Bassus, s-a întors la turma sa şi a povestit acea mare minune: că avea o obşte cu mai mult de două sute de fraţi, cărora nu le îngăduia nici să aibă dobitoc de povară ori moară, nici să primească aur, nici să iasă în afara porţilor pentru a cumpăra vreun lucru de trebuinţă ori a vedea vreun cunoscut, ci le cerea să petreacă înlăuntru şi să aştepte hrana trimisă de harul Dumnezeiesc. Această lege o păzeşte soborul până în ziua

144

de astăzi şi nu încalcă poruncile ce li s-au dat cu toate că a sporit la număr.

9. Dar să mă întorc la marele Simeon.

Aşadar, de atunci şi până în ziua de astăzi (douăzeci şi opt de ani s-au scurs între timp), petrece Postul Mare nemâncat; iar vremea şi călirea i-au scăzut cu mult osteneala: că obişnuieşte ca cele dintâi zile să stea în picioare, înălţând laudă lui Dumnezeu; mai apoi, trupul nemaiputând să poarte starea în picioare din pricina nemâncării, se aşază şi săvârşeşte slujba Dumnezeiască; iar în zilele cele mai de pe urmă se şi întinde: că puterea fiindu-i cheltuită şi stinsă, este silit să zacă pe jumătate mort. Iar după ce a început starea în picioare pe stâlp, nu a mai suferit să se coboare⁴⁵, ci a născocit un chip de a sta în picioare tot timpul: că ridicând un par pe stâlp, s-a legat de el cu frânghii şi astfel a petrecut Postul Mare. După aceasta, primind mai mult har de sus, nici de acest ajutor n-a mai avut nevoie, ci a stat în picioare cele patruzeci de zile fără să mănânce, întărit fiind de râvnă şi de harul Dumnezeiesc.

10. După ce a petrecut trei ani în acea căsuţă, precum am zis, a venit pe vârful acestui munte mult vestit, unde a pus să i se facă o îngrăditură rotundă; după aceea, făcând rost de un lanţ din fier lung de coţi douăzeci⁴⁶, l-a prins cu un capăt de o piatră mare, iar pe celălalt şi l-a legat de piciorul drept, încât nici voind să nu mai poată pleca din acel munte şi petrecea înăuntru necontenit, având în minte cerul şi silindu-se a vedea cu ochii duhovniceşti cele mai presus de ceruri: că lanţul cel de fier nu îngăduia minţii să îşi ia zborul. Minunatul Meletie, însă, care era pe atunci rânduit episcop în ţinutul supus Antiohiei⁴⁷ bărbat înţelept.

45. Probabil că prin „coborâre" Fericitul Teodoret înţelege şederea şi culcarea.

46. Un cot are aprox. 0. 48 m.

47. Sfântul Meletie era pe atunci horepiscop aflat sub ascultarea episcopului Antiohiei.

145

strălucind cu priceperea şi împodobit cu agerimea de minte, i-a spus că de prisos este fierul, fiind de ajuns voinţa pentru a pune împrejurul trupului legături gândite; la care Simeon s-a plecat şi a primit îndemnul cu supunere, cerând să fie adus fierarul pentru a-l slobozi de lanţ. însă dat fiind că pulpa era înfăşurată într-o bucată de piele pentru a nu fi vătămat trupul de fier, a trebuit să fie sfâşiată şi aceea (fiindcă era cusută): şi se spune că peste douăzeci de ploşniţe foarte mari se ascundeau acolo. Şi marele Meletie spunea că a văzut acelaşi lucru. Eu am pomenit asta spre a vădi marea răbdare a bărbatului: că putând lesne a strivi cu mâna toate ploşniţele, suferea cu vitejie dureroasele muşcături, călindu-se în lucruri mici pentru nevoinţele cele mari.

11. Răspândindu-se pretutindeni faima lui, alergau întracolo toţi nu doar cei din vecinătate, ci şi cei aflaţi la depărtare de multe zile: unii aduceau slăbănogi, alţii cereau sănătate pentru bolnavi, alţii cereau să devină părinţi şi se rugau să primească de la dânsul ceea ce nu primiseră de la fire. Iar după ce primeau şi se bucurau de împlinirea cererii lor, făceau cale întoarsă cu bucurie, vestind facerile de bine de care avuseseră parte; şi astfel făceau să vină la Simeon şi mai mulţi oameni cu aceleaşi cereri. Şi astfel, venind toţi din toate părţile, drumul se făcuse aidoma unui râu şi putea fi văzută luând fiinţă în acel loc o mare de oameni, unde se vărsau râurile de rugători venite de pretutindeni: că nu curg într-acolo doar cei din părţile noastre, ci şi ismailiţi⁴⁸, şi perşi, şi armeni (care sunt supuşi perşilor), şi iviri⁴⁹, şi omiriţi⁵⁰, şi dintre cei ce locuiesc mai înlăuntru decât aceştia. Vin mulţi şi de la marginile apusene ale împărăţiei: spanioli, şi britoni, şi gali (care locuiesc între cele două neamuri dinainte) cât despre italieni.

48. Arabi.

49. Gruzini.

50. Neam din sud-vestul Peninsulei Arabice. Vezi şi viaţa Sfântului Grigorie al omiriţilor, a cărui pomenire se săvârşeşte pe 19 decembrie.

146

e de prisos să mai vorbim: că în măreaţa Romă, după câte se spun, a devenit foarte vestit, încât la intrarea tuturor prăvăliilor cei de acolo pun o iconiţă a lui pentru a fi păziţi de rele.

12. Întrucât toată mulţimea fără număr a celor ce veneau la dânsul căutau să-l atingă şi să culeagă o binecuvântare oarecare de la acele haine din piele, Simeon a început prin a socoti nelalocul lui acel prisos de cinste, după care, dat fiind că lucrul îl obosea şi îi făcea supărare, a născocit starea pe stâlp. Mai întâi a pus să fie făcut un stâlp de şase coţi, după aceea unul de doisprezece, iar mai în urmă unul de treizeci: că doreşte să îşi ia zborul către cer, slobozindu-se de această petrecere pământească.

în ce mă priveşte, nu cred că această stare pe stâlp s-ar fi întâmplat fără oarecare iconomie Dumnezeiască. Drept aceea, îi rog pe cârcotaşi să-şi înfrâneze limba şi să nu o lase a se mişca la întâmplare, ci să ia seama că de multe ori a născocit Stăpânul asemenea lucruri pentru folosul celor mai leneşi: că şi lui Isaia i-a poruncit să umble gol şi desculţ (20, 2); şi lui Ieremia să încingă mijlocul său şi astfel să aducă necredincioşilor proorocia (1, 17), iar altă dată să îşi pună pe grumazul lui legături de lemn şi de fier (27, 2; 28, 10-14); şi lui Osie să ia femeie curvă (1, 2) şi, iarăşi, să iubească femeie rea şi preacurvă (3, 1); şi lui Iezechiil să stea culcat patruzeci de zile pe coasta dreaptă, iar pe cea stângă o sută şi cincizeci (4, 5-6), altă dată să găurească un zid şi să iasă fugind, înfăţişând în sine chipul robiei din Babilon (12, 4-5), iar altă dată să ascutâ o sabie, să-şi radă capul cu ea, să împartă perii în patru părţi şi să facă cu fiecare parte altceva, ca să nu mai înşir totul cu de-amănuntul (5, 1-4). Cel Ce cârmuieşte toate a poruncit să aibă loc fiecare dintre aceste lucruri pentru a-i aduna prin nemaivăzutul priveliştii şi a-i face să asculte prezicerile Dumnezeieşti pe cei pe care cuvântul nu îi îndupleca şi a lua aminte la proorocie nu sufereau fiindcă cine nu s-ar fi minunat la vederea unui om al lui Dumnezeu umblând gol? Cine n-ar fi dorit să afle pricina

147

acestui lucru? Cine nu ar fi întrebat de ce a suferit proorocul a trăi cu o curvă? Deci, precum a îngăduit Dumnezeul tuturor ca fiecare dintre acele lucruri să aibă loc, îngrijindu-Se de folosul celor ce vieţuiau în nepăsare, tot aşa a rânduit şi această privelişte nouă şi nemaivăzută, ca să atragă la priveală prin ciudăţenia ei şi să facă vrednice de crezut pentru privitori îndemnurile primite: că noutatea priveliştii dă îndestulă chezăşie pentru învăţătură, şi cel ce ajunge să o privească se întoarce învăţat cu cele Dumnezeieşti. Şi precum cei ce au primit domnia peste oameni schimbă după un oarecare timp chipurile bătute pe bani, uneori înfăţişând pe aceştia lei, alteori stele şi îngeri, iar alteori încercând să arate aurul mai de preţ prin ciudăţenia chipului bătut, aşa şi împăratul Cel Mare al tuturor, înveşmântând cucernicia în aceste feluri noi şi felurite de petrecere, mişcă spre laudă nu numai limbile celor hrăniţi cu credinţa, ci şi pe ale celor ce bolesc de necredinţă.

13. Şi că aşa stau lucrurile dau mărturie nu cuvintele, ci faptele o strigă: că pe ismailiţi, ce robesc în foarte mare număr beznei păgânătăţii, starea pe stâlp i-a luminat întrucât acest sfeşnic prea luminos, aşezat pe stâlp ca într-un sfeşnic, şi-a trimis pretutindeni razele, întocmai ca un soare. Şi pot fi văzuţi, precum am zis, iviri, armeni şi perşi venind şi primind Dumnezeiescul botez. Iar ismailiţii, venind în cete, câte două şi trei sute o dată, iar uneori cu miile, se leapădă cu glas mare de înşelarea strămoşească, sfărâmând înaintea acelui mare luminător idolii pe care îi cinsteau mai înainte şi nemaivrând să ştie de dezmăţurile Afroditei⁵¹ (că din vechime au primit închinarea la acest demon) şi astfel primesc Dumnezeieştile Taine, primind legi de la acea sfântă limbă şi despărţindu-se de obiceiurile părinteşti, nemaivrând să mănânce măgari sălbatici şi cămile.

51. Probabil „zeiţa" Atargatis.

148

14. Pe aceşti oameni i-am văzut cu ochii mei şi i-am auzit lepădându-se de păgânătatea strămoşească şi lipindu-se de învăţătura evanghelică. Odată am trecut şi printr-o mare primejdie: că Simeon le-a poruncit să vină şi să ia de la mine binecuvântarea preoţească⁵², zicându-le că foarte mare câştig aveau să tragă din ea. Au dat atunci năvală într-un chip cam barbar, şi unii mă trăgeau din faţă, alţii din spate, alţii din părţi, iar cei aflaţi mai la depărtare se urcau pe ceilalţi şi întindeau mâinile, trăgându-mă unii de barbă, iar ceilalţi apucându-mă de veşminte şi aş fi fost înăbuşit de năvala lor prea înflăcărată, de nu i-ar fi risipit pe toţi Simeon, strigând. Iată ce folos a revărsat cel batjocorit de cârcotaşi, iată ce rază a cunoştinţei de Dumnezeu a adus în cugetul barbarilor.

15. Mai ştiu şi un alt lucru de acest fel săvârşit de dânşii. O seminţie de-a lor ruga pe omul lui Dumnezeu să trimită rugăciunea şi binecuvântarea sa asupra căpeteniei lor. Fiind de faţă altă seminţie, aceştia spuneau că nu se cuvine să fie trimisă binecuvântare căpeteniei acelora, ci căpeteniei lor: că acela, după spusele lor, era foarte nedrept, iar căpetenia lor străină de orice nedreptate. S-au certat îndelung şi s-au ciorovăit ca între barbari, după care s-au luat la bătaie. Eu îi îndemnam în fel şi chip să se potolească, fiindcă omul lui Dumnezeu avea de unde să dea binecuvântare şi unuia, şi celuilalt dar unii spuneau că nu trebuie să primească binecuvântare căpetenia celorlalţi, iar ceilalţi încercau să îl lipsească de ea pe şeicul celor dintâi. De-abia a stins gâlceava Simeon, ameninţându-i de pe stâlp şi numindu-i câini. Am povestit acestea ca să arăt credinţa minţii lor: că nu s-ar fi înverşunat atâta unii asupra celorlalţi, de nu ar fi crezut că binecuvântarea omului de Dumnezeu insuflat are foarte mare putere.

52. Când este vorba de sine, Fericitul Teodoret preferă să folosească termenii „preoţie" şi „preoţesc", deşi era arhiereu.

149

16. Am văzut altă dată o minune prealăudată. Intrând cineva (căpetenie de seminţie a saracinilor), l-a rugat pe omul lui Dumnezeu să ajute un bărbat ale cărui mădulare slăbănogiseră în cale. Mai spunea că necazul se întâmplase lângă Calini cos (aceasta este o mare cetate întărită). Adus fiind acela, Simeon i-a poruncit să se lepede de păgânătatea strămoşească. După ce a făcut ascultare cu bucurie şi a plinit porunca, l-a întrebat pe el de crede în Tatăl, şi în Fiul Cel Unul-Născut, şi în Sfântul Duh. Mărturisind acela că crede, i-a grăit Simeon: „întru aceste Nume crezând, scoalâ-te". Şi cum s-a sculat, i-a poruncit lui bătrânul să poarte pe umeri până la cort pe căpetenia sus-pomenită (care era foarte voinic la trup). Plinind porunca, a plecat îndată; iar cei de faţă îşi mişcau limbile spre lauda lui Dumnezeu.

17. Această poruncă a dat-o Simeon urmând Stăpânului, Care i-a poruncit slăbănogului să îşi ia patul ci nimeni să nu îndrăznească a numi această urmare putere însuşită cu nedreptate că a Lui este spusa: Cel ce crede în Mine, va face şi ei lucrurile pe care le fac Eu, şi mai mari decât acestea va face (In 14, 12). Şi împlinirea acestei făgăduinţe am văzut-o: că în vreme ce nu vedem ca umbra Domnului să fi făcut undeva minuni, umbra marelui Petru a înviat morţi, a gonit boli şi a scos demoni. Dar prin robii Săi Stăpânul lucra aceste minuni, iar acum tot prin numele Lui lucrează Dumnezeiescul Simeon nenumăratele minuni ce le săvârşeşte.

18. S-a mai întâmplat şi altă minune, cu nimic mai prejos decât prima. Oarecare ismailitean, nu de rând, care crezuse în numele cel de mântuire al Domnului Hristos, a făcut o rugăciune şi o făgăduinţă lui Dumnezeu, luându-l pe Simeon ca martor: iar făgăduinţa era să nu mănânce până la sfârşitul vieţii hrană însufleţită⁵³. S-a întâmplat odată, nu ştiu cum, să îşi calce făgăduinţa şi, junghiind o pasăre, să

53. Adică animală.

150

cuteze a o mânca. Voind însă Dumnezeu a-l sili, mustrându-l, să se întoarcă, şi a cinsti pe slujitorul Său, care fusese martor al făgăduinţei făcute, a preschimbat în piatră pasărea, încât nici să fi vrut n-ar mai fi putut saracinul să o mănânce şi cum ar fi fost cu putinţă, când trupul din care voise a mânca se prefăcuse în piatră? Mirându-se barbarul de acea privelişte mai presus de minte, a alergat degrabă la cuviosul, scoţând la lumină păcatul său cel ascuns, vestindu-şi călcarea de lege, cerând iertare de la Dumnezeu pentru acea cădere şi chemându-l într-ajutor pe sfântul, ca prin atotputernicele lui rugăciuni să îl desfacă din lanţurile păcatului. Şi sunt mulţi martori ai acestei minuni, care au pipăit pieptul păsării alcătuit din os şi piatră.

19. În ce mă priveşte, nu numai că am fost însumi văzător al minunilor lui, ci i-am auzit şi prezicerile despre cele ce aveau să vină: că şi seceta care a fost, şi nerodirea grozavă a acelui an, şi foametea dimpreună cu molima ce au urmat le-a proorocit cu doi ani mai înainte, spunând că văzuse un toiag care ameninţa pe oameni şi prevestea loviturile pe care aveau să le primească aceştia prin el. Altă dată a prezis că vor năpădi lăcustele, dar că nu vor face mare pagubă, întrucât pedepsei avea să îi urmeze milostivirea Dumnezeiască; şi după ce au trecut treizeci de zile, a venit în zbor o mulţime nenumărată de lăcuste, de nu mai puteau trece razele soarelui şi se întunecase pământul. Nu a fost vătămat însă decât nutreţul dobitoacelor, fără se se piardă nimic din hrana oamenilor. Mie, pe când eram ţinta duşmăniei cuiva, mi-a prezis cu cincisprezece zile mai înainte nimicirea vrăjmaşului meu, şi am aflat prin cercare adevărul prezicerii.

Altă dată i s-au arătat două toiege venind din cer şi căzând peste pământ spre răsărit şi spre apus; şi Dumnezeiescul bărbat a tâlcuit că aveau să se scoale împotriva stăpânirii romanilor neamurile perşilor şi sciţilor⁵⁴. Le-a destăinuit celor de

54. Hunilor.

151

faţă vedenia şi, cu lacrimi multe şi rugi neîncetate, a oprit loviturile îndreptate asupra împărăţiei noastre. Ceea ce se ştie este că fiind gata înarmat neamul perşilor şi pregătit să năvălească asupra romanilor, a fost oprit prin Dumnezeiască împotrivire şi prins în tulburări lăuntrice.

20. Cu toate că ştiu multe alte asemenea lucruri, le voi lăsa deoparte, străduindu-mă să nu lungesc cuvântul. Ajung, oricum, şi cele povestite ca să arate vederea duhovnicească a minţii lui.

De multă faimă se bucură şi la împăratul perşilor: că din câte povesteau solii trimişi la Simeon, cu osârdie întreba împăratul de viaţa lui şi de minunile săvârşite de către dânsul, Iar despre soaţa împăratului se spune că a cerut untdelemn învrednicit de binecuvântarea lui Simeon şi l-a primit ca pe un mare dar. Şi toţi cei de pe lângă împăratul, care erau stârniţi de faima lui şi, pe de altă parte, primiseră multe bârfe împotriva lui de la magi, întrebau despre dânsul cu de-amănuntul şi, aflând cele ce doreau să ştie, îl numeau bărbat Dumnezeiesc. Iar gloata, apropiindu-se de catârgii, şi de slujitori, şi de ostaşi⁵⁵, le dădea bani, rugându-i să le facă parte de untdelemn binecuvântat.

21. Regina ismailitenilor, stearpă fiind şi dorind prunci, a trimis la început pe oarecare dintre dregătorii cei mai de cinste, rugându-l pe Simeon să o facă mamă. După ce a primit lucrul pentru care se rugase şi a născut precum dorise, l-a luat pe regele nou-nâscut şi a alergat la Dumnezeiescul bătrân; şi fiindcă nu era îngăduită femeilor intrarea, a trimis la el pruncul dimpreună cu cererea ca acesta să fie binecuvântat de către el, zicând: „Al tău e acest snop: că eu cu lacrimi am adus sămânţa rugii, iar tu ai făcut din sămânţă snop, prin rugăciune atrăgând ploaia harului Dumnezeiesc".

55. E vorba de escorta ce însoţea solia.

152

Dar până când mă voi strădui să măsor adâncul oceanului? că precum acesta e cu neputinţă de măsurat oamenilor, aşa întrec şi cele făcute în fiecare zi de Simeon putinţa istorisirii.

22. Eu mă minunez în primul rând de răbdarea lui: că noaptea şi în timpul zilei stă în picioare în văzul tuturor că îndepărtând uşa şi stricând o parte nu mică din zidul împrejmuitor, înfăţişează tuturor o privelişte nouă şi minunată: stă în picioare vreme îndelungată, după care face multe metanii şi aduce închinăciune lui Dumnezeu. Mulţi dintre cei de faţă îi numără metaniile. O dată, unul dintre cei ce mă însoţeau a numărat o mie două sute patruzeci şi patru de metanii, după care n-a mai putut să-şi ţină mintea încordată şi s-a lăsat păgubaş. Făcând plecăciune, Simeon se apropie mereu cu fruntea de degetele picioarelor: că primind stomacul lui mâncare doar o dată în săptămână, şi aceea puţină, îngăduie spatelui să se îndoaie lesne.

23. Se zice că de la statul în picioare a făcut la stângul un ulcer⁵⁶, şi acest ulcer supura neîncetat însă nici una dintre aceste pătimiri nu a fost, totuşi, în stare să dea de ruşine filosofia lui, ci poartă cu vitejie suferinţele cele de voie şi pe cele fără de voie, biruindu-le prin osârdie atât pe unele, cât şi pe celelalte. Acest ulcer s-a văzut silit să îl şi arate o dată cuiva iar pricina o voi povesti.

A venit cineva din Ravena, bărbat râvnitor şi cinstit cu diaconia. Ajungând pe muntele acela, a zis: „Spune-mi, în numele Adevărului însuşi. Ce a întors la Sine neamul omenesc: eşti om sau eşti din firea celor fără de materie?". Mecăjindu-se din pricina întrebării cei ce erau de faţă, Simeon le-a poruncit să păstreze cu toţii tăcere şi a grăit

56. Cheironeion helkos: conform explicaţiilor din lexiconul Suidas, se pare că este vorba de un ulcer de stază venoasă, pricinuit de ortostatismul (statul în picioare) îndelungat una dintre bolile obişnuite ale marilor nevoitori.

153

către acela: „De ce ai pus asemenea întrebare?". El a răspuns: „Aud pe toţi cum povestesc că nu mănânci, nici nu şezi iar în firea oamenilor este să facă amândouă aceste lucruri: că nimeni, având fire omenească, nu poate rămâne în viaţă fără hrană şi somn" la care Simeon a poruncit să fie pusă o scară pe stâlp, l-a chemat sus şi l-a pus mai întâi să-l pipăie, apoi să bage mâna sub haina de piele şi să îi vadă nu doar picioarele, ci şi ulcerul cel cumplit. Văzând acela şi minunându-se de grozăvia ulcerului şi aflând de la dânsul că primeşte mâncare, a coborât de acolo şi, venind la mine, mi-a povestit totul.

24. Când sunt praznice obşteşti mai vădeşte şi un alt fel de bărbăţie: că de când apune soarele şi până când răsare iarăşi, stă cu mâinile întinse către cer, fără a se lăsa nici momit de somn, nici biruit de osteneală.

25. Având asemenea osteneli, asemenea isprăvi mari şi mulţime de minuni săvârşite, atât de smerit cugetă, încât se vede pe sine ca şi cum ar fi cel de pe urmă dintre oameni ca vrednicie. Afară că este smerit, este foarte prietenos, şi dulce, şi plăcut, şi către oricine stă de vorbă cu dânsul se pogoară, fie acela meşteşugar, sau cerşetor, sau ţăran. A primit de la Stăpânul Cel Darnic şi darul învăţăturii: şi de două ori în zi rosteşte cuvânt de învăţătură, umplând auzul ascultătorilor cu graiuri pline de har; le îmbie învăţăturile Dumnezeiescului Duh, îi îndeamnă să se înalţe şi să zboare la cer, şi să se depărteze de pământ, şi să cugete la împărăţia cea aşteptată, şi să se teamă de ameninţarea gheenei, şi să dispreţuiască cele pământeşti, şi să aştepte cele viitoare.

26. Uneori poate fi văzut judecând şi dând hotărâri drepte. Acestea şi cele ca acestea le săvârşeşte după ceasul al nouălea: că noaptea întreagă şi ziua, până la ceasul al nouălea, le petrece în rugăciune. Iar după ceasul al nouălea dă celor de faţă Dumnezeiasca învăţătură, după care, primind cererile fiecăruia şi făcând oarecare tămăduiri,

154

dezleagă neînţelegerile cele anevoie de dezlegat. Venind apusul soarelui începe iarăşi, însă, împreună vorbirea cu Dumnezeu.

27. Dar astfel petrecând şi acestea toate săvârşindu-le, nici a se îngriji de Bisericile sfinţilor nu se leneveşte, ba luptându-se cu păgânătatea elinilor, ba surpând îndrăzneala iudeilor, altă dată împrăştiind taberele ereticilor; şi uneori scrie împăratului despre aceste lucruri, alteori deşteaptă pe căpetenii spre Dumnezeiasca râvnă, alteori pe lângă înşişi păstorii Bisericilor stăruie, îndemnându-i să aibă grijă de turmă.

28. Am înşirat acestea încercând să fac a se întrezări într-o picătură chipul ploii şi a le da cititorilor acestei cărţi să priceapă din gustarea cu vârful degetului întreaga dulceaţă a mierii duhovniceşti. Multe sunt faptele ce stau pe buzele tuturor, însă am spus că nu voi încerca să le istorisesc pe toate, ci în puţine cuvinte voi căuta să arăt felul vieţuirii fiecărui nevoitor. Vor scrie şi alţii, fireşte, cu mult mai multe decât acestea: dacă va mai trăi Simeon, mai mari minuni se vor adăuga.

în ce mă priveşte, doresc şi rog pe Dumnezeu ca el, ajutat fiind de rugăciunile sale, să rămână în aceste osteneli bune, fiind podoabă de obşte şi lumină a bunei cinstiri, iar viaţa mea bine să se aşeze şi la vieţuirea evanghelică să se îndrepteze.

27. Baradat

1. Şi vrăjmaşul cel de obşte al oamenilor a aflat multe căi ale răutăţii, luptându-se cu pizmă să dea pierzării întreaga fire omenească, dar şi fiii bunei cinstiri cu măiestrie au meşteşugit multe şi felurite scări de suiş la cer: că unii, luptându-se în ceată iar astfel de soboare sunt zeci de mii şi covârşesc putinţa numărării -, se bucură de cununile neîmbătrânitoare

155

şi au parte de suişul dorit; alţii, îmbrăţişând viaţa de singurătate, şi îngrijindu-se doar de vorbirea cu Dumnezeu, şi neavând parte de nici o mângâiere omenească, aşa sunt arătaţi ca biruitori; alţii în peşteri şi alţii în colibe petrecând laudă pe Dumnezeu; alţii îmbrăţişează vieţuirea în peşteri şi crăpături ale pământului; iar mulţi dintre care pe unii i-am pomenit, nu au nici peşteră, nici crăpătură, nici sălaş, nici colibă, ci, lăsându-şi trupurile lor în atingere cu văzduhul liber, suferă stihiile de tot felul, când suferind gerul grozav, când arşi de văpaia soarelui. Dar şi aceştia au feluri şi feluri de vieţuire: că unii stau în picioare neîncetat, alţii împart ziua în vreme de şedere şi vreme de stat în picioare; şi unii, zăvorându-se în nişte îngrădituri, se feresc de tovărăşia cu cei mulţi, iar alţii, nevoind a folosi nici măcar atâta adăpostire, se fac privelişte tuturor voitorilor.

2. Am fost silit să înşir toate aceste feluri de nevoinţă voind să ajung a povesti viaţa minunatului Baradat: că şi acesta a născocit feluri noi de şlefuire a bărbăţiei. Mai întâi, zăvorându-se într-o colibă, vreme îndelungată s-a bucurat numai de mângâierea Dumnezeiască, După aceea, s-a mutat pe stâncile aflate deasupra colibei, unde şi-a făcut din lemne un adăpost mic asemenea unei cutii; petrecea în el, silit fiind a sta aplecat fără încetare că nu avea cutia înălţime potrivită cu lungimea trupului său. Şi aceasta nu era închisă cu scânduri, ci se asemăna cuştilor din zăbrele, având deschizături largi prin care intra lumina: drept care nici de năvala ploii nu era scutit, nici de văpaia soarelui nu era apărat, ci pe amândouă le primea asemenea celorlalţi nevoitori care duc viaţă sub cerul liber, având mai mult faţă de ei doar osteneala zăvorârii.

3. După ce a petrecut multă vreme în felul acesta, în cele din urmă a ieşit, plecându-se îndemnurilor de Dumnezeu insuflatului Teodot, care primise arhiereasca stare înainte a cetăţii antiohienilor. Aşadar, sta în picioare neîncetat

156

cu mâinile ridicate către cer, laudă înălţând Dumnezeului tuturor. Are trupul acoperit în întregime cu o haină de piele numai în jurul nasului şi al gurii lăsase o mică deschizătură prin care să se strecoare răsuflarea ca să poată primi văzduhul cel de obşte, fiindcă altminteri nu poate vieţui firea omenească: şi toată această osteneală o suferă având un trup nu sănătos, ci chinuit de multe boli dar râvna arzătoare şi aprinsă de Dumnezeiasca dragoste sileşte a se osteni pe cel care nu poate a se osteni.

4. Şi având mintea împodobită cu pricepere, e foarte iscusit la întrebări şi răspunsuri, şi face silogisme mai adânci şi mai puternice decât cei deprinşi cu aristoteliceştile labirinturi dar fiind pe însăşi culmea virtuţii, totuşi nu îngăduie a-şi înălţa cugetul după măsura sporirii sale, ci-i porunceşte să se târască tocmai la poalele muntelui duhovnicesc: că ştie câtă vătămare atrage mintea aprinsă de trufie. Aceasta e, pe scurt, şi filosofia lui Baradat; fie ca ea să ajungă sporită la capătul drumului că bucurie de obşte a bine credincioşilor e slava acestor purtători de biruinţă! iar eu, pe ale lor rugăciuni sprijinind u-mă, să nu rămân departe de acest munte, ci să urc puţin câte puţin şi să mă îndulcesc de vederile lor duhovniceşti.

28. Talaleu⁵⁷

1. Mici cu privire la Talaleu nu voi tăcea că minunată e icoana lui duhovnicească; şi nu numai pe alţii i-am auzit istorisind cu privire la el, ci însumi-văzător m-am făcut minunatei privelişti ce o înfăţişa: că la o depărtare de douăzeci de stadii de Qabale (cetate mică şi plăcută), sălăşluindu-se pe un deal unde era o capişte închinată demonilor şi

57. Despre Avva Talaleu Cilicianul vezi şi în Limonar, cap. 59.

157

mai înainte cinstită cu multe jertfe de păgâni, şi-a făcut o chilie mică. Păgânii slujeau acelor demoni nelegiuiţi cercând să îmblânzească prin slujire ziceau ei cruzimea lor cea multă: că vătămau demonii mulţi dintre trecători şi dintre locuitorii din vecinătate nu doar pe oameni, ci şi asini, catâri, boi şi oi, nu împotriva dobitoacelor purtând de fapt război, ci prin aceste fapte uneltind tot împotriva oamenilor. Aşadar, văzând pe Talaleu că vine, au încercat să-l sperie, dar n-au putut fiindcă avea ca zid credinţa şi apărător harul. Umplându-se, dar, de turbare şi înverşunare, s-au năpustit asupra copacilor sădiţi acolo iar împrejurul colinei erau smochini şi măslini în floare. Dintre aceştia, se spune că au smuls îndată mai mult decât cinci sute. Şi acest lucru l-am auzit istorisit de ţăranii din împrejurimi, care mai înainte erau ţinuţi de întunericul păgânătăţii, şi prin învăţătura şi facerea de minuni a lui Talaleu primiseră lumina cunoştinţei de Dumnezeu.

2. Dat fiind că nici prin aceasta n-au reuşit nelegiuiţii demoni să-l sperie pe ostaşul filosofiei, au venit pe loc cu alte măiestrii: că prin ţipete de noapte şi arătări de lumini căutau să îl înspăimânte şi să-i arunce tulburare în cuget; dar întrucât făcea de râs toate năvălirile lor, au sfârşit prin a pleca, lăsându-l.

3. Iar el, luând două bucăţi rotunde de lemn având doi coţi lăţime, le-a unit prin scânduri ce nu erau lipite una de alta, ci aveau oarecare depărtare între ele. După aceea, aşezându-se înăuntru, a prins acele scânduri, prin piroane şi legături, în trainice îmbinări. Apoi a înfipt în pământ trei bârne înalte, a unit cu alte bârne capetele de deasupra ale lor, şi a atârnat sub cerul liber cuşca pe care o făcuse, şi care pe dinlăuntru are doi coţi înălţime, un cot lăţime. Şi în aceasta şezând, sau mai degrabă fiind atârnat, are zece ani

158

de când petrece astfel. Fiind foarte mare la trup, nici aşezat nu putea să îşi îndrepte grumazul, ci pururea şedea încovoiat, cu faţa lipită de genunchi,

4. Venind la el, l-am aflat culegând folos, cu multă osârdie, din Dumnezeieştile Evanghelii, şi l-am întrebat de pricina acelui nou fel de petrecere la care el, în grai grecesc (că era cilician de neam), mi-a răspuns: „Eu, sub multă povară de păcate aflându-mă şi crezând în pedepsele cu care ne-a ameninţat Dumnezeu, am născocit felul acesta de vieţuire ca prin chinuirea cu măsură a trupului să scap de chinurile ce au să vină: că mai grele sunt acelea nu doar cu mulţimea, ci şi cu felul, fiind fără voie iar cele pe care le păţeşti fără de voie foarte nesuferite sunt, pe când cele pe care le înduri de voie, deşi ostenicioase, nu sunt atât de dureroase, fiind osteneala de bunăvoie, nu de silă. Iar dacă prin aceste mici neplăceri le voi micşora pe cele viitoare, mare folos voi trage de aici". Auzind acestea, foarte m-am minunat de înţelepciunea lui: fiindcă nu numai că, nevoindu-se cu nevoinţele cele de obşte, a născocit şi altele, ci şi rosturile acestor nevoinţe le-a pătruns, desluşindu-le şi celorlalţi.

5. Zic oamenii locului că şi minuni multe se fac prin rugăciunea lui, care aduce vindecare nu numai oamenilor, ci şi cămilelor şi asinilor şi catârilor drept care tot neamul din acele părţi, care din vremuri vechi era ţinut de păgânătate, a lepădat înşelarea moştenită de la părinţi şi a primit strălucirea luminii Dumnezeieşti. Pe aceştia avându-i ca slujitori, a stricat capiştea demonilor şi a înălţat o mare biserică în cinstea mucenicilor purtători de biruinţă, punând în locul dumnezeilor cu nume mincinos pe morţii cei Dumnezeieşti cu ale cărora rugăciuni fie ca şi Talaleu să îşi încheie nevoinţele cu aceeaşi biruinţă, iar noi, ajutaţi de aceia şi de el, să devenim iubitori fierbinţi ai nevoinţelor filosofiei.

159

29. Marana şi Chira

1. După ce am înfăţişat în scris petrecerea bărbaţilor aleşi, socot că nu-i defel un lucru mai mărunt ba cred că-i chiar mai mare dacă fac pomenire de femeile care s-au nevoit: că de mai mare laudă sunt vrednice, ca unele ce au primit fire mai slabă, însă au arătat osârdie deopotrivă cu bărbaţii şi au slobozit partea femeiască de ruşinea strămoaşei.

2. Voi pomeni acum de Marana şi Chira, care le-au întrecut pe toate celelalte prin răbdarea în lupte. Patria acestora este Veria, neamul cinstit în patrie, creşterea pe măsura neamului; dar trecând cu vederea toate acestea şi îngrădind cu împrejmuire un loc strâmt lângă cetate, în care s-au şi sălăşluit, au zidit uşa cu lut şi pietre; iar fecioarelor ce au voit a împărtăşi vieţuirea lor le-au poruncit să-şi facă o locuinţă mică afară de îngrăditura lor, în care să petreacă şi ele priveau prin nişte ferestrui mici ce făptuiau acelea, adeseori sculându-le la rugăciune şi înflăcărându-le spre Dumnezeiasca dragoste; şi neavând nici casă, nici colibă, au îmbrăţişat viaţa sub cerul liber.

3. În loc de uşă li s-a gătit o deschizătură mică prin care primesc şi vorbesc cu femeile care vin la ele iar pentru aceste întâlniri e rânduit sorocul Cincizecimii, că în cealaltă vreme duc viaţă de liniştire. Şi singură Marana vorbeşte cu cele care vin, iar pe cealaltă nimeni n-a auzit-o grăind vreodată.

4. Mai poartă şi atâta greutate de fier, încât Chira, fiind mai neputincioasă cu trupul, e îndoită până la pământ şi prea puţin poate să îşi îndrepte spatele. Veşminte au foarte largi, în spate atârnând în falduri până la pământ şi acoperind în întregime picioarele, iar în faţă căzând până la brâu şi acoperind cu totul faţa, şi grumazul, şi pieptul, şi mâinile.

5. Pe aceste nevoitoare de multe ori le-am văzut că porunceau să se facă deschizătură în perete ca să intru,

160

cinstind vrednicia arhieriei. Am văzut, aşadar, că greutatea poverii lor de fier nu putea să o poarte nici un bărbat voinic, şi cu multă stăruinţă am reuşit să o scot de pe ele; după plecarea mea însă, iarăşi au pus-o pe mădularele lor: pe grumaz grumăzar de fier, pe mijloc cingătoare de fier, pe mâini şi pe picioare poveri potrivite cu acestea.

6. Şi în acest fel vieţuiesc nu doar de cinci, sau zece, sau cincisprezece ani, ci de douăzeci şi patru. Şi de atâta vreme nevoindu-se, iubesc sudorile ca şi cum tocmai ar fi început a se nevoi: că având în minte frumuseţea Mirelui, cu multă înlesnire şi uşurinţă poartă osteneala alergării şi se grăbesc să ajungă la capătul ne voinţelor, văzând pe Cel Iubit că stă acolo şi le arată cununa biruinţei. Drept aceea, primind bântuirea ploii, şi ninsorii, şi arşiţei, nu se mâhnesc, nici se îndurerează, ci din pârutele necazuri culeg mulţumire sufletească.

7. Şi râvnind postirii de Dumnezeu insuflatului Moisi, de trei ori au petrecut în nemâncare aceeaşi vreme cât şi el: că abia după patruzeci de zile de foarte puţină hrană s-au împărtăşit. De trei ori au urmat şi postirii Dumnezeiescului Daniil, dând hrană trupului abia după trei săptămâni; şi dorind oarecând a vedea sfinţitele locuri unde au avut loc patimile cele de mântuire ale lui Hristos, au alergat la Elia⁵⁸ fără a mânca nimic pe drum ci au gustat hrană după ce au ajuns în cetatea aceea şi au plinit închinarea lor, după care au săvârşit drumul întors tot nemâncate: iar drumul nu ia mai puţin ca douăzeci de zile. Şi voind a vedea locaşul cel din Isauria al purtătoarei de biruinţă Tecla, ca în tot chipul să-şi înteţească aprinderea iubirii către Dumnezeu, nemâncate s-au întors precum au şi plecat până-ntr-atâta le umplea de sfântă nebunie Dumnezeiasca dragoste către Mirele.

58. Ierusalimului, după înfrângerea de către romani a răscoalei lui Bar Kochba, i s-a schimbat numele în Aelia Hadriana.

161

Acestea, dar, cu astfel de vieţuire au împodobit partea femeiască, făcându-se pilde şi celorlalte şi primind ca podoabă de la Stăpânul cununile biruinţei. Iar eu, după ce am înfăţişat spre folos şi vieţuirea lor şi am luat de la ele binecuvântare, voi trece la altă povestire.

30. Domnina

1. Minunata Domnina, râvnind vieţii de Dumnezeu insuflatului Maron, de care am pomenit şi mai înainte, şi-a făcut o chilie mică din tulpini în grădina casei maicii sale: şi în aceasta petrece, udându-şi cu necurmate lacrimi nu doar obrajii, ci şi veşmintele din peri (căci cu astfel de haine îşi acoperă trupul). Pe la cântatul cocoşilor pleacă la Dumnezeiasca biserică ce se află nu departe de ea şi aduce cântare de laudă Stăpânului, dimpreună cu toată lumea, femei şi bărbaţi. Face aceasta nu doar la începutul zilei, ci şi la sfârşitul ei, socotind că locul afierosit lui Dumnezeu e mai de cinste decât oricare altul şi -învăţându-i şi pe ceilalţi să creadă acest lucru. Drept aceea, de multă grijă l-a învrednicit, înduplecând pe maica şi pe fraţii săi să-şi cheltuiască averea pentru el.

2. Ca hrană are lintea muiată în apă şi îndură toată această osteneală cu un trup numai oase, pe jumătate mort: că pielea ei foarte subţire acoperă oase firave, grăsimea şi cărnurile fiind topite de osteneli. Se lasă văzută de toţi care voiesc aceasta, bărbaţi şi femei deopotrivă, însă fără a căuta la faţa cuiva sau a-şi descoperi înaintea cuiva faţa, ci se acoperă de tot cu haina şi plecată cu capul până la genunchi. Vorbeşte slab şi nedesluşit, întotdeauna printre lacrimi. De multe ori mi-a luat dreapta, punându-şi-o pe ochi şi când mi-o lăsa era udă într-o asemenea măsură, că picurau lacrimi de pe ea.

162

Pe aceea ce era aflată întru asemenea bogăţie a filosofiei, dar lăcrima, se tânguia şi suspina asemenea celor aflaţi în sărăcia cea mai de pe urmă, ce cuvânt ar putea-o lăuda după cuviinţă? că iubirea fierbinte de Dumnezeu face să se nască aceste lacrimi, aprinzând şi luminând mintea spre Dumnezeiasca vedere, îmboldind-o cu razele şi împingând-o să se mute de la cele pământeşti.

3. Întru acestea petrecând ziua şi noaptea, nu e nepâsătoare faţă de celelalte chipuri ale faptei bune, ci poartă grijă după putere de vitejii nevoitori, de cei pe care i-am pomenit, şi de cei pe care i-am lăsat deoparte. Se îngrijeşte şi de cei ce vin la dânsa, trimiţându-i să tragă la păstorul satului şi trimiţându-le toate cele de trebuinţă: că are mână liberă să cheltuiască din avutul maicii şi fraţilor ei, avut care primeşte prin dânsa binecuvântare. Şi mie, când ajung prin părţile acelea (că este mai la miazăzi de ţinutul nostru), îmi trimite pâini, şi poame, şi linte fiartă.

4. Dar până când mă voi lungi străduindu-mă a istorisi toată fapta bună a acesteia, în vreme ce s-ar cuveni să înfăţişez şi viaţa celorlalte femei ce au urmat ei şi celor de care am pomenit mai înainte? că sunt şi multe altele care au îmbrăţişat unele viaţa de însingurare, ori au îndrăgit viaţa de obşte, vieţuind câte două sute şi cincizeci (ori mai multe, dar şi mai puţine), primind aceeaşi hrană, dormind de bună voie numai pe rogojini şi dând mâinile lor la tors, iar limba afierosind-o cântărilor de laudă.

5. Multe şi nenumărate sunt mănăstirile ca acestea nu numai în ţinutul nostru, ci în întreg Răsăritul. Pline de ele sunt şi Palestina, Egiptul, Asia, pontul şi toată Europa: că de când Stăpânul Hristos a cinstit fecioria născându-Se din fecioară, firea a odrăslit grădinile fecioriei şi aduce Făcătorului aceste flori bine înmiresmate şi neveştejite, nefăcând deosebire între partea bărbătească şi partea femeiască, nici despărţind în două filosofia că deosebirea e între trupuri, nu între suflete, nefiind în Iisus Hristos, după

163

cuvântul Dumnezeiescului Apostol, nici parte bărbătească, nici femeiască (Gal. 3, 28), ci o singură credinţă e dăruită atât bărbaţilor, cât şi femeilor: Un Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor. Care e peste toate, şi prin toate, şi în noi toţi (Ef. 4, 5-6); şi o singură împărăţie a Cerurilor le-a îmbiat acestor nevoitori purtători de biruinţă Cel Ce încununează lupta, rânduind-o ca răsplată de obşte a nevoinţelor.

6. Aşadar, multe, precum am zis, sunt mănăstirile de bărbaţi şi de femei şi nu doar în ţinutul nostru, ci în toată Siria, şi în Palestina, şi în Cilicia, şi în Mesopotamia. Iar în Egipt se spune că trăiesc câte cinci mii de bărbaţi într-o mănăstire, care lucrează lăudând pe Stăpânul, şi din lucrul mâinilor nu doar câştigă hrana trebuincioasă lor, ci ajută, de asemenea, străinilor şi săracilor.

7. Dar e cu neputinţă a povesti toate, de m-aş osteni nu doar eu, ci şi toţi scriitorii dimpreună. Şi chiar de-ar fi cu putinţă, socot că e un lucru de prisos şi mărinimie fără câştig: că celor ce voiesc a trage vreun folos le sunt de ajuns şi cele spuse pentru a le da ce poftesc. Drept aceea am pomenit vieţi felurite, adăugând istorisiri despre femei la cele despre bărbaţi, ca să aibă cu toţii, bătrâni şi tineri şi femei, pilde ale filosofiei, şi fiecare, primind în sine chipul vieţii ce îi e pe plac, să aibă cele arătate în istorisire ca îndreptar. Şi precum pictorii, căutând la model, zugrăvesc după asemănarea acestuia şi ochii, şi nasul, şi gura, şi obrajii, şi urechile, şi fruntea, şi perii capului, şi barba, felul cum şade ori stă în picioare, precum şi căutătura ochilor, fie ea veselă sau înfricoşătoare, aşa se cade şi fiecăruia dintre cititorii acestei cărţi să aleagă o viaţă oarecare pentru a o urma, şi după aceasta bine să întocmească viaţa sa. Şi precum dulgherii se folosesc de sfoară pentru a îndrepta scândurile, îndepărtând prisosul până ce văd scândura întocmai cu modelul, aşa şi cel ce vrea să urmeze uneia din aceste vieţi este dator să o pună alături de a sa ca pe

164

un îndreptar, tăind prisosurile răutăţii şi plinind lipsurile din fapta bună: că am luat asuprâ-mi osteneala scrisului tocmai pentru a da temei de a trage folos voitorilor. Iar pe cititori, care se desfată cu osteneli străine, îi rog să dea rugăciunile lor în schimbul ostenelilor mele.

8. Iar pe cei a căror viaţă am scris-o îi rog să nu mă lase departe de dănţuirea lor duhovnicească, ci să mă tragă pe mine, care zac jos, şi să mă ridice la culmea faptei bune, şi cu ceata lor să mă împreuneze, încât să nu rămân numai lăudător al bogăţiei străine, ci eu însumi să dau oarecare pricini a fi lăudat, slăvind cu lucrul şi cu cuvântul şi cu gândul pe Mântuitorul tuturor, dimpreună cu Care Tatălui şi Sfântului Duh se cuvine slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

31. Despre iubirea Dumnezeiască

1. Ce mari sunt ostaşii faptei bune şi cu ce cununi mari şi minunate sunt împodobiţi ne arată desluşit cele ce am istorisit despre ei: că deşi nu cuprind toate nevoinţele lor, nu e nevoie de multe pilde ca să arate felul vieţii lor întregi, nici piatra, doar, nu strică tot aurul pus la încercare ci frecată de o părticică din el arată dacă e de soi ori măsluit; şi arcaşul din puţine săgeţi trase lesne se cunoaşte fie că nimereşte la ţintă, fie că trage pe afară, nefiind încercat în meşteşugul lui. La fel şi pe ceilalţi meşteri (ca să nu iau toate meşteşugurile pe rând) lesne este a-i cunoaşte, fie ei atleţi, alergători, actori de tragedie, cârmaci, meşteri de corăbii, doctori, lucrători de pământ sau orice altă meserie ar avea: că este îndeajuns puţină cercare şi pentru a vădi meşteşugul celor pricepuţi, şi pentru a da în vileag neştiinţa celor care sunt meşteri doar cu numele. îndeajuns sunt, dar, precum am spus, şi puţinele lucruri pe care le-am scris despre isprăvile celor pomeniţi, pentru a arăta întreaga

165

îndreptare a vieţii lor. Se cuvine şi nouă să ne întrebăm, să cercetăm şi să aflăm acum cu de-amănuntul ce i-a făcut să îmbrăţişeze această vieţuire, şi cu ce gânduri au ajuns la această culme a filosofiei? că nu întru vârtutea trupului îndrăznind au iubit cele mai presus de firea omenească, şi au mers dincolo de hotarele puse acesteia, şi au trecut de acea măsură a nevoinţelor ce a fost rânduită ostaşilor cucerniciei:

2. că nimeni dintre cei neîmpărtăşiţi de această filosofie nu poate da dovadă de asemenea răbdare. Chiar dacă păstorii sunt ninşi, nu sunt ninşi fără încetare: intră în peşteri, se întorc la casele lor, îşi acoperă picioarele cu încălţări, pun veşminte călduroase pe celelalte părţi ale trupului şi mănâncă de două, de trei ori pe zi, ba chiar de patru. Şi carnea dimpreună cu vinul încălzesc trupul mai bine decât orice vatră: că atunci când asemenea mâncare suferă preschimbare în măruntaie, după ce este mărunţită ca prin strecurătoare şi ajunge la ficat, se preface în sânge şi intră în inimă prin vena cavă iar după ce este încălzită acolo, se răspândeşte prin vene în toate mădularele trupului, unde o dată ajunsă nu numai că le adapă, ci le şi încălzeşte ca focul şi ţine cald trupului mai bine ca veşmintele cele moi; întrucât hainele, şi mantiile, şi dulămile nu încălzesc trupul, fiindcă atunci ar încălzi şi lemnele, şi pietrele, dacă le-am aşterne peste acestea însă nimeni nu a văzut vreodată lemn sau piatră care să se încălzească de la o haină. Aşadar, ele nu încălzesc nici trupul, ci îi păstrează căldura şi îl feresc de năvălirea văzduhului rece; primesc aburii care ies din trup, sunt încălzite de ei şi stau pe trup calde. dă mărturie despre aceasta cercarea: că adeseori culcându-ne în aşternuturi reci, acestea sfârşesc prin a se încălzi în scurtă vreme prin atingerea cu trupul nostru cald. Aşadar, hrana încălzeşte trupul mai bine ca orice haină iar cei care mănâncă îndeajuns au apărare din destul împotriva gerului: că prin hrană îşi întrarmează trupul şi-l pregătesc

166

să facă faţă acestei vremi a anului. Iar bărbaţii pe care i-am pomenit în această carte n-au nici mâncare, nici băutură în fiecare zi şi chiar de au, nu mănâncă până la saţ, ci îşi înfrânează pofta care îi strâmtorează; şi mănâncă nu lucruri ce pot să încălzească trupul, ci iarbă, ca dobitoacele, ori legume muiate. Aşadar, cum ar putea să se încălzească din asemenea hrană? Oare cât sânge, şi de ce fel, poate să ia naştere din asemenea hrană?

3. În nici o privinţă nu se aseamănă cu ceilalţi în felul lor de viaţă: că n-au nici haine ca ei, ci unele foarte aspre şi prea puţin în stare să încălzească, nici mâncare ca a lor, ci cu totul dimpotrivă. Păstorii, de pildă, şi cei asemenea cu dânşii, mănâncă oricând că vremea mesei o rânduieşte pofta: dacă li se face foame de dimineaţă, atunci mănâncă, şi se ospătează cu orice au la îndemână că nu au rânduială să mănânce cutare lucru, iar din altul defel, ci fără temere mănâncă orice voiesc. La aceşti nevoitori, dimpotrivă, totul este cu rânduială: şi zilele, şi vremurile, şi felul hranei, şi măsura ei, iar de săturare nici vorbă. Aşadar, nimeni dintre cei cârcotaşi să nu-mi încerce a micşora nevoinţele acestor mari luptători ai creştinătăţii, făcând asemănare între aceştia şi ţărani, păstori sau corăbieri: că ţăranul, după osteneala zilei, se odihneşte noaptea acasă, primind toată îngrijirea din partea soaţei sale; păstorul, de asemenea, are parte de toate câte am arătat mai sus; iar corăbierul, dacă e ars de soare, îşi scaldă trupul că poate înota cât voieşte, şi aduce răcoarea apei ca leac împotriva arşiţei soarelui. Iar aceşti nevoitori nu primesc nici o îngrijire din partea nimănui: că nu au ca tovarăşe de viaţă femei, care mângâie pe bărbaţi în tot chipul, nici nu se alină cu apă atunci când soarele arde tare, nici în vremea iernii nu se întăresc împotriva gerului cu mâncare, nici nu se locuiesc noaptea, odihnindu-se, de grijile din timpul zilei: că noaptea mai multe şi mari sudori varsă, luptându-se împotriva somnului şi neprimind a suferi de la dânsul dulcea

167

înfrângere, ci biruind tirania lui prea plăcută şi înălţând Stăpânului laude toată noaptea. Nimeni, dar, dintre cei străini de această filosofie n-a arătat răbdarea acestor oameni.

4. Iar dacă nimeni dintre ceilalţi oameni nu a putut face faţă unor asemenea osteneli, este învederat că dragostea către Dumnezeu i-a făcut pe aceştia să treacă hotarele firii; şi ei, aprinşi de văpaia de sus, suferă cu bucurie muşcăturile gerului şi alină cu rouă cerească văpaia soarelui. Această dragoste îi hrăneşte, şi îi adapă, şi îi îmbracă, şi le dă aripi, şi îi învaţă să zboare, şi îi pregăteşte să urce la cer, şi le arată pe Cel Iubit pe cât e cu putinţă, şi prin vederea duhovnicească le aprinde dorul, le stârneşte iubirea şi mai puternică face văpaia din ei: că precum cei ce iubesc materia trupurilor, văzând pe cei iubiţi, mai mult iubesc şi îşi fac mai arzătoare patima, aşa şi cei care au fost răniţi de dragostea Dumnezeiească, văzând frumuseţea cea Dumnezeiască şi curată, mai mult sunt străpunşi de săgeţile dragostei, şi cu cât doresc mai mult să se bucure de ea, cu atât se află mai departe de saţ: că plăcerii trupeşti îi urmează săturarea, în vreme ce Dumnezeiasca dragoste legilor săturării nu e supusă.

5. Aşa era Moisi, marele legiuitor, care adeseori a fost învrednicit a vedea pe Dumnezeu cât este cu putinţă omului, şi adeseori s-a bucurat de vocea Lui fericită, şi patruzeci de zile în şir a petrecut înlăuntrul întunericului, şi a primit Dumnezeiescul aşezământ de lege: dar nu s-a săturat, ci mai aprigă şi fierbinte dorire a dobândit că fiind cuprins ca de o amorţire⁵⁹ datorită beţiei pricinuite de această dragoste şi

59. Cuvântul karos denotă uneori (şi în cazul de faţă) o stare de somn mistic. în tâlcuirea la episodul Schimbării la Faţă din Evanghelia după Matei, Sfântul Ioan Gură de Aur corelează acest termen cu starea de amorţire a simţurilor pământeşti pe care au încercat-o Apostolii pe Tabor la vederea slavei Domnului, stare ce este comună experienţei mistice a tuturor sfinţilor Bisericii noastre.

168

ieşindu-şi din sine de dorire, nu mai ştia de firea sa şi poftea să vadă cele pe care nu este îngăduit a le vedea: că a grăit către Dumnezeu ca unul ce uitase că stă de vorbă cu Stăpânul său şi nu se mai gândea decât la dragostea către Dânsul, zicând: Iată, Tu zici mie: te ştiu pe tine mai mult decât pe toţi, şi har ai la Mine. Deci, de am aflat har înaintea Ta, arată-Te mie însuţi de faţă ca să Te văd (Facere 33, 12- 13) până-ntr-atât se îmbătase de harul Dumnezeiesc, însă beţia nu i-a stins setea, ci mai aprigă i-a lucrat-o; şi cu cât a băut mai mult, cu atât a poftit mai mult, şi bucurându-se de ceea ce dorise, i-a sporit dorirea. Şi precum focul lucrează cu atât mai puternic cu cât primeşte mai multă hrană (că se înteţeşte prin adaosul de materie, nu se stinge), aşa şi dragostea de Dumnezeu este aprinsă de vederea celor Dumnezeieşti, şi mai puternică şi fierbinte lucrare primeşte de la dânsa. Şi cu cât petrece cineva mai mult în cele Dumnezeieşti, cu atât îşi înteţeşte mai mult văpaia dragostei.

Şi aceasta ne-a învăţat nu numai marele Moisi, ci şi sfânta Mireasă despre care grăieşte de Dumnezeu insuflatul Pavel: V-am logodit unui bărbat, fecioară curată să vă pun înaintea lui Dumnezeu (2 Cor. 11, 2): că aceasta strigă către Mirele în Cântarea Cântărilor: Arată-mi faţa Ta şi fă-mă să aud glasul Tău, că dulce este glasul Tău, şi faţa Ta frumoasă (2, 14) că îndrâgindu-L din ceea ce auzise despre Dânsul nu se mulţumeşte cu cuvintele, ci doreşte să îi audă însăşi vocea; şi înaripată fiind de povestirile despre frumuseţea Lui, pofteşte însăşi vederea duhovnicească, arătându-şi iubirea prin laudele pe care le rosteşte: Arată-mi faţa Ta şi fă-mă să aud glasul Tău, că dulce este glasul Tău, şi faţa Ta frumoasă.

6. Această frumuseţe îndrăgind-o şi peţitorul ei, de Dumnezeu insuflatul Pavel, a dat glas de îndrăgostit: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau golătatea, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: Că pentru Tine

169

suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi spre junghiere (Rom. 8, 35-36). După aceea, arată şi pricina care îndeamnă la răbdare: Ci întru acestea toate prea biruim pentru Dumnezeu, Cela Ce ne-a iubit pe noi (Rom. 8, 37), uitându-ne cine suntem şi ce bunătăţi am primit; şi că nu noi am iubit mai întâi, ci am fost iubiţi şi apoi am iubit la rându-ne; şi că am fost iubiţi în vreme ce uram, şi fiind noi vrăjmaşi, ne-am împăcat (Rom. 5, 10); că nu noi ne-am rugat să primim împăcarea, ci am primit pe Cel Unulnăscut ca mijlocitor; şi că, nedreptăţind, am primit mângâiere de la Cel pe Care L-am nedreptăţit; şi gândindu-ne, pe deasupra, la Cel Ce S-a răstignit pentru noi, la patimile cele mântuitoare, la încetarea morţii, la nădejdea învierii ce ni s-a dat.

7. Acestea şi unele ca acestea cugetând, biruim întâmplările cele mâhnicioase ce cad asupra noastră; şi punând pomenirea Dumnezeieştilor faceri de bine înaintea vremelnicei pătimiri a trupului, cu plăcere suferim năvălirea necazurilor: că punând în cumpănă dragostea de Stăpânul cu toate întristările vieţii, le aflăm pe acestea foarte uşoare. Chiar de am strânge laolaltă toate pârutele desfătări şi bucurii, Dumnezeiasca dorire, trăgând împotriva lor în cumpănă, le arată mai firave ca umbra şi mai degrab stricăcioase ca florile de primăvară. Aceasta o arată Pavel limpede atât prin cele spuse, cât şi prin cele ce urmează: fiindcă încredinţat sunt că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici căpeteniile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncul, nici altă făptură oarecare nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este întru Hristos Iisus, Domnul nostru (Rom. 38-39). Dat fiind că mai înainte nu vorbise decât de cele mâhnicioase, punând faţă în faţă⁶⁰ necazul, strâmtorarea, prigoana, foametea, golătatea, primejdia şi sabia (adică

60 Făcând comparaţie între.

170

moartea năprasnică), pe bună dreptate adaugă aici şi cele plăcute la cele dureroase: morţii viaţa, cele gândite celor ce cad sub simţuri, celor văzute puterile cele nevăzute, celor de faţă şi trecătoare cele viitoare şi veşnice, şi, pe lângă acestea, adâncul gheenei şi înălţimea împărăţiei. Şi după ce a pus faţă în faţă toate acestea şi a aflat că ele se pleacă înaintea dragostei, atât cele veselitoare cât şi cele mâhnicioase, şi că a te lipsi de dragoste este un lucru mai amar decât pedeapsa gheenei, şi a arătat că de ar fi cu putinţă ar voi mai degrabă să primească pedeapsa cu care ameninţă Dumnezeu, dar dimpreună cu dragostea Lui, decât împărăţia Cerurilor fără această dragoste după aceasta, zic, beat de dorire, caută cele ce nu sunt de faţă şi încearcă să le pună faţă în faţă cu dragostea Dumnezeiască, grăind: nici înălţimea, nici adâncul, nici altă făptură oarecare nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, care este întru Hristos Iisus, Domnul nostru:

8. „întrucât nu numai că pun iubirea de Mântuitorul şi Ziditorul mai presus de toate cele văzute şi nevăzute, ci chiar dacă vreo altă făptură s-ar arăta mai mare şi mai frumoasă, nu m-ar îndupleca să schimb pe ea dragostea ci chiar de mi-ar îmbia cineva toate cele veselitoare fără această dragoste, nu voi primi; şi chiar de ar aduce asupra mea toate cele mâhnicioase, dorite îmi vor părea şi iubite: şi flămânzirea pentru dragoste e mai plăcută decât toată dezmierdarea, şi golătatea pentru ea este mai frumoasă decât porfira şi hainele ţesute cu aur, şi primejduirea pentru dragoste este mai dulce decât toată neprimejduirea, şi moartea năprasnică mai dorită decât oricare viaţă fiindcă pricina pătimirilor se face mie mângâiere: că pentru Cel Ce mă iubeşte şi pe Care-L iubesc primesc năvălirile lor fiindcă pe Cel Ce n-a cunoscut păcat, pentru noi păcat s-a făcut, ca noi să ne facem dreptate a lui Dumnezeu întru Dânsul (2 Cor. 5, 21), Care, bogat fiind, pentru noi a sărăcit, ca noi prin

171

sărăcia Lui să ne îmbogăţim (2 Cor. 8, 9), şi răscumpăratu-ne-a pe noi din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem (Gal. 5, 13), şi S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce (Filip. 2, 8), şi încă păcătoşi fiind noi, Hristos pentru noi a murit (Rom. 5, 8). Cugetând la acestea şi la celelalte ca acestea, nu aş primi împărăţia Cerurilor fără dragostea ce le cuprinde pe acestea; nu aş fugi de osânda gheenei dacă pedeapsa ei ar fi împreunată cu această dragoste". Acest lucru îl arată limpede şi în altă parte: Că dragostea lui hristos ne ţine pe noi, socotind noi aceasta: că de a murit unul pentru toţi, cei ce viază să nu mai vieze loruşi, ci Celui Ce a murit pentru ei, şi a înviat (2 Cor. 5, 14-15). Aşadar, cei ce nu mai viază loruşi, ci Celui Ce a murit pentru ei şi a înviat, primesc cu bucurie a face şi a pătimi toate pentru Dânsul.

9. În ce priveşte pătimirile ce pentru Fire sunt mari şi anevoie de purtat, Pavel, punându-le faţă în faţă cu dragostea Dumnezeiască, le socoate mici şi lesnicioase: Pentru că, zice el, necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, peste măsură, veşnică greutate de slavă⁶¹(2 Cor. 4, 17) după care arată şi cum trebuie să judecăm lucrurile: Neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele cenuse văd: că cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice (2 Cor. 4, 18) - „că se cuvine", zice, „să punem înaintea celor de faţă cele ce au să vină, în faţa celor vremelnice cele veşnice, în faţa necazului slava: că necazul este de o clipă, iar slava este veşnică. Drept aceea, necazul este uşor şi lesne de purtat, iar slava este foarte de preţ şi trage greu la cântar". Tocmai de asta a şi spus peste măsură cu privire atât la uşurimea necazului, cât şi cu privire la greutatea slavei: „că cele de acum sunt peste măsură de mici, şi uşoare, şi trecătoare; iar cele ce au să

61. Traducerea textului scripturistic este adaptată exegezei făcute aici. Prin „greutate" se înţelege însemnătatea şi marea valoare.

172

vină sunt peste măsură de slăvite, şi scumpe, şi grele în cumpăna preţului, şi veşnice". Şi altundeva la fel strigă: Pentru aceea, bine voiesc întru neputinţe, întru defăimări, în nevoi, în prigoane, întru strâmtorări pentru Hristos că atunci când slăbesc, atunci sunt tare (2 Cor. 12, 10).

10. De această dorire fiind rănit şi marele Petru, nici aflând dinainte viitoarea lui lepădare n-a vrut să se ascundă, ci a socotit a fi mai bine să se lepede de Hristos urmându-I decât să îl mărturisească fugind; şi că l-a urmat pe Hristos din dragoste, iar nu din îndrăzneală, dau mărturie faptele: că nici după lepădare n-a suferit a-L părăsi pe învăţătorul, ci a plâns cu amar, precum ne arată istorisirea evanghelică, tânguindu-se pentru înfrângerea şi neputinţa sa. Şi primind vestea învierii, cel dintâi a mers la mormânt; şi iarăşi, pescuind în Galileea şi aflând mai apoi că Domnul însuşi era cel ce stătea pe ţărm şi grăia către dânşii, n-a suferit încetineala cu care tăia corabia spinarea mării, ci dorea să zboare prin văzduh, ca să ajungă cât mai repede la ţărm; însă de aripi fiind lipsit, s-a folosit de ape în loc de văzduh a ajuns înotând la Cel Iubit şi a primit răsplata alergării verhovnicia: că după ce le-a poruncit să şadă şi le-a împărţit bucatele ce se aflau, Stăpânul a intrat îndată în vorbă cu dânsul, întrebându-l câtă dragoste are şi descoperind celorlalţi dragostea marelui Petru: Simone Petre, mă iubeşti mai multt decât aceştia? (In 21, 15) la care Petru L-a luat pe El însuşi ca martor al iubirii sale: Doamne, Tu ştii că Te iubesc (In 21, 15): „că pătrunzi în sufletele omeneşti, şi cunoşti limpede mişcările cugetului, şi nu se ascunde de Tine nimic din cele omeneşti, ştii toate, cele de pe urmă şi cele de demult (Ps. 138, 4)". La acestea, Stăpânul a adăugat: Păstoreşte oile Mele (In 21, 16): „că Eu", zice, „nu am nevoie de nimic dar socotesc o mare facere de bine a purta cineva grijă de oile Mele şi îi socot acest lucru ca şi cum s-ar îngriji de Mine. Se cuvine, dar, să împărtăşeşti pe cei împreună robi cu tine de aceeaşi

173

purtare de grijă de care te bucuri tu, şi să le paşti precum eşti şi tu păscut, şi să le păstoreşti precum eşti şi tu păstorit, şi să plăteşti prin dânşii harul ce Mi-l datorezi".

11. Stăpânul a întrebat aceasta de două ori, şi de două ori a răspuns marele Petru, şi de două ori a primit însărcinarea de păstor. Iar după ce întrebarea a venit şi a treia oară, fericitul Petru nu mai răspunde cu atâta îndrăznire şi netemere, ci se umple de frică, se tulbură cu sufletul, stă la îndoială şi se teme, bănuind că Stăpânul îi prevesteşte altă lepădare, batjocorind vorbele lui de dragoste: că mintea i-a fugit la cele dinainte, şi i-a adus aminte cum spusese cu tărie, de multe ori, că până la moarte nu-L va părăsi pe învăţătorul, şi a auzit că mai înainte de a cânta cocoşul avea să facă întreită lepădare de Dânsul şi a aflat nu făgăduinţa sa împlinită, ci prezicerea Stăpânului adeverită. Pomenirea acestor lucruri îl spăimânta şi nu-i îngăduia să dea cu îndrăznire răspunsul potrivit; şi a simţit o rană vie şi dureroasă, dar totuşi s-a plecat înaintea ştiinţei Stăpânului, nemaiîmpotrivindu-se, ca înainte, nici zicând: De mi s-ar întâmpla şi a muri împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine (Mt. 26, 35) ci spunând că îl are pe însuşi Stăpânul ca martor al iubirii sale, mărturiseşte că numai făcătorul tuturor ştie cu de-amănuntul toate lucrurile: Doamne, Tu toate ştii: Tu ştii că Te iubesc (In. 21, 17-19): „că Te iubesc, o ştii şi o mărturiseşti; iar dacă voi rămâne prieten al Tău, Tu ştii mai bine decât mine: că eu nu voi grăi nimic despre cele ce au să fie, nici nu mă voi încontra pentru ceea ce nu cunosc am învăţat din cercare să nu mă împotrivesc Stăpânului. Tu eşti Izvorul adevărului. Tu eşti Adâncul cunoştinţei: m-am deprins a rămâne în hotarele Tale".

12. Această frică a lui văzând-o Stăpânul şi ştiind bine dragostea lui, îi alungă teama prezicându-i cu ce sfârşit avea să moară, adevereşte dragostea lui Petru, întăreşte mărturisirea lui şi rana lepădării o tămăduieşte cu leacul

174

mărturisirii că de aceea, cred, a cerut de la dânsul întreită mărturisire, ca să pună leacuri întocmai la număr cu rănile şi să arate ucenicilor care erau de faţă văpaia dragostei lui Petru. Aşadar, prin prezicerea despre sfârşitul lui pe acesta l-a mângâiat, iar pe ceilalţi i-a învăţat că lepădarea lui a fost din iconomie, nu din reaua aplecare a voii şi acest lucru l-a dat de înţeles însuşi Mântuitorul şi Domnul nostru, zicându-i: Simone, Simone, iată satana v-a cerut pe voi ca să vă cearnă precum grâul; iar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta: şi tu oarecând întorcând u-te, întăreşte pe fraţii tăi (Lc. 22, 31-32): „că precum Eu", zice, „te sprijin când te clatini, aşijderea fă-te şi tu reazim fraţilor tăi care se clatină, şi părtaşi fă-i pe dânşii sprijinului de care te bucuri tu; şi nu da brânci celui care alunecă, ci ridică-i pe cei ce se primejduiesc: că pentru aceasta şi îngădui să te poticneşti, dar nu te las să cazi, meşteşugind prin tine chip de a rămâne în picioare pentru cei ce se clatină".

13. Astfel a sprijinit acest mare stâlp lumea zdruncinată şi nu i-a îngăduit a se surpa cu totul, ci a îndreptat-o şi a întărit-o; şi având porunca de a paşte oile lui Dumnezeu, suferea a fi ocărât pentru ele şi, bătut fiind, se desfăta. Şi ieşind din soborul cel viclean dimpreună cu soţul⁶² său, se bucura că s-a învrednicit a fi necinstit pentru numele Stăpânului (Fapte 5, 41); în temniţă fiind aruncat, se bucura şi se veselea; iar atunci când sub domnia lui Nero a fost osândit la moarte prin răstignire pentru Cel Răstignit, îi ruga pe călăi să nu-l pironească pe cruce la fel ca pe Stăpânul, ci pe dos, temându-se (cum era şi firesc) să nu fie cinstit deopotrivă cu Dânsul pentru această pătimire de către cei lipsiţi de minte. Drept aceea, a cerut să fie pironit cu mâinile în jos şi cu picioarele în sus: că învăţase a alege locul cel mai de pe urmă nu doar în privinţa cinstirilor, ci şi

62. Tovarăşul.

175

în necinste. Iar de ar fi putut suferi moartea de zece şi de cincizeci de ori, cu plăcere ar fi primit-o, fiindcă ardea de dragostea Dumnezeiască. Acest lucru îl strigă şi Dumnezeiescul Pavel, zicând ba: În fiecare zi mor v-o spun pe lauda voastră, ce o am în Hristos Iisus (1 Cor. 15, 31), ba: Cu Hristos împreună m-am răstignit, şi nu mai viez eu, ci Hristos viază în mine (Gal. 2, 20),

14. Deci, cel ce a primit Dumnezeiasca dragoste trece cu vederea toate cele pământeşti călcând peste toate dezmierdările trupului; dispreţuieşte bogăţia şi slava şi cinstea de la oameni; nici o deosebire nu face între porfira împărătească şi pânza de păianjen; pietrele de mult preţ le aseamănă pietrelor de râu; nu socoate o fericire sănătatea trupească, nici nu numeşte necaz boala, nici nu vede o restrişte în sărăcie, nici nu gândeşte că bunăstarea stă în bogăţie şi desfătare: ci bine socoate că fiecare dintre aceste lucruri pururea se aseamănă cu undele râurilor, ce udă copacii sădiţi pe marginile acestora şi nu rămân asupra nici unuia dintre ei că deopotrivă frumuseţea, sărăcia şi bogăţia, sănătatea şi boala, cinstea şi necinstea şi celelalte câte trec prin viaţa oamenilor nu rămân pururea la dânşii, ci mereu îşi schimbă stăpânii şi trec necontenit de la unul la altul. De pildă, mulţi bogaţi cad în sărăcia cea mai de pe urmă, şi mulţi săraci suie în rândul celor avuţi; iar boala şi sănătatea umblă, ca să zic aşa, prin toate trupurile, şi ale celor care flămânzesc, şi ale celor ce trăiesc în desfătări.

15. Fapta bună şi filosofia sunt însă bun statornic: că biruie şi mâinile tâlharilor, şi limba pârâşului mincinos, şi ploaia de săgeţi a vrăjmaşilor; nu cade pradă focului, nu este jucărie a furtunii, nici nu suferă pagubă în sfărâmarea de corabie. Timpul nu-i răpeşte puterea, ci i-o sporeşte iar materia ei e dragostea de Dumnezeu: că e cu neputinţă a propâşi în filosofie cel ce nu a îndrăgit fierbinte pe Dumnezeu, sau, mai bine zis, însuşi lucrul acesta se numeşte

176

filosofie: că înţelepciune este şi se numeşte Dumnezeu⁶³. Fericitul Pavel grăieşte despre Dumnezeul tuturor: Celui Nestricăcios, Celui Nevăzut, Singurului, înţeleptului Dumnezeu (1 Tim. 1, 17); iar despre Cel Unul-Născut spune: Hristos, Puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu (1 Cor. 1, 24); şi iarăşi: S-a dat nouă înţelepciune de la Dumnezeu, şi dreptate, şi sfinţire, şi izbăvire (1 Cor. 1, 30). Aşadar, cel ce este cu adevărat filosof cu bun temei s-ar putea numi şi filoteu (iubitor de Dumnezeu); iar filoteul, trecând cu vederea toate celelalte şi privind numai pe Cel Iubit pune înainte de toate slujirea Lui, zicând şi făcând şi cugetând doar cele ce plac Celui Iubit şi sunt spre slujirea Lui, şi urând toate câte sunt oprite de Dânsul.

16. Această dragoste nesocotind-o Adam şi făcându-se nemulţumitor faţă de Binefăcătorul, a cules spini şi osteneli şi necazuri ca plată a nerecunoştinţei. Această dragoste păzind-o neclătită Avel către Dăruitorul bunătăţilor, trecând cu vederea desfătările pântecelui şi alegând slujirea lui Dumnezeu, a fost împodobit cu nestricăcioasele cununi şi dăinuie prin pomenirea sa din neam în neam, culegând prin aceasta lauda. Această dragoste dobândind-o Enoh adevărată şi nefăţarnică, bine a semănat şi mai bine a cules, dobândind ca plată a slujirii lui Dumnezeu mutarea la ceruri, şi viaţa cea până acum fără de moarte, şi pomenirea cea veşnic vestită şi lăudată. Ce s-ar mai putea spune despre iubirea de Dumnezeu a lui Noe, pe care nici mulţimea celor fără de lege nu a putut-o stinge? în vreme ce toţi se Abăteau, alegând calea potrivnică, el singur umbla pe calea dreaptă, punând înaintea tuturor pe Făcătorul: drept care singur s-a învrednicit de izbăvire, dimpreună cu fiii săi, încât sămânţă a fost lăsată firii, şi scânteie a fost păstrată neamului. Astfel şi Melchisedec, marele arhiereu,

63. Filosofia înseamnă „iubire de înţelepciune".

177

îngreţoşându-se de nebunia celor ce aleseseră a se închina idolilor, şi-a afierosit preoţia Făcătorului tuturor drept care a şi primit acea mare plată, chip şi umbră făcându-se a Celui Ce cu adevărat este fără tată, şi fără maică, şi fără spiţă de neam, nici început zilelor, nici sfârşit vieţii având (Evr. 7, 3).

17. Din aproape în aproape, cuvântul a ajuns, iată, la însuşi cel ce s-a învrednicit numirii de prieten al lui Dumnezeu, care neştirbit a păzit şi a învăţat legile prieteniei: că cine dintre cei deprinşi cât de cât cu cele Dumnezeieşti nu ştie cum s-a supus Avraam, marele patriarh, lui Dumnezeu Care l-a chemat, cum a lăsat casa părintească şi a ales străinătatea în locul patriei sale? După ce L-a îndrăgit o dată pentru totdeauna pe Cel Ce l-a chemat şi a socotit a pune toate celelalte în urma prieteniei Lui, nu L-a părăsit pe Cel Iubit sub cuvântul neîmplinirii făgăduinţelor, deşi a căzut adesea în multe strâmtorări: ci, şi chinuit de sete fiind şi împiedicat a bea apă din fântânile pe care le săpase, nu s-a supărat împotriva Celui Ce l-a chemat, nici nu s-a răzbunat pe cei ce l-au nedreptăţit. A suferit şi bântuirea foamei, dar nu s-a stins văpaia dragostei lui; i s-a luat soaţa, ce strălucea cu frumuseţea, şi era împodobită cu întreaga înţelepciune, şi îi veselea viaţa totdeauna dar nu i s-a luat o dată cu femeia şi dragostea de Dumnezeu: ci având ajutorul lui Dumnezeu, şi călindu-se în îndelunga răbdare, şi îngăduind loviturile nedreptăţii, a rămas la fel de iubitor. A îmbătrânit şi părinte tot nu era, însă avea aceleaşi simţăminte faţă de Cel Ce îi făgăduise că îl va face tată, dar încă nu-l făcuse. Iar după ce a primit, într-un târziu, lucrul făgăduit, şi a biruit firea Sarrei, şi a trecut hotarele bătrâneţii, şi s-a arătat părinte al lui Isaac, scurtă vreme a avut parte de această bucurie: că după ce a crescut copilul, i s-a poruncit să îl aducă jertfă Celui Ce i-l dăduse, şi să îl dea în dar Dăruitorului, şi să se facă preot al rodului făgăduinţei, şi să aducă jertfă pe izvorul cel mare al neamurilor, şi să-şi

178

roşească mâinile de sângele fiului său unuia născut. Dar în ciuda tuturor acestor lucruri şi a multor altora pe care i le pretindea jertfa, nici n-a încercat să se scutească prin drepturile firii, nici nu şi-a luat ca apărare făgăduinţele, nici nu a pomenit de bătrâneţele sale şi de mormânt; ci toată cugetarea omenească lepădând, şi împotrivindu-se cu o iubire altei iubiri, şi punând înaintea legii o altă lege legii firii, legea Dumnezeiască a alergat la jertfă şi fără îndoială că ar fi lovit dacă Cel Darnic, primind râvna lui, n-ar fi împiedicat degrabă junghierea. Dar nu ştiu dacă ar fi cuvinte îndestulătoare pentru a povesti această dragoste: că cel ce nici pe fiul său cel unul născut nu l-a cruţat, fiindcă aceasta poruncise Cel Iubit, ce lucru n-ar fi trecut cu vederea pentru Dânsul?

18. Şi însuşi marele Isaac a dobândit aceeaşi dragoste către Stăpânul, precum şi fiul lui, Iacov patriarhul: Dumnezeieştile Scripturi laudă iubirea de Dumnezeu a amândorura, şi însuşi Dumnezeul tuturor nu face despărţire nicăieri între ramurile rădăcinii lor, ci Se numeşte pe Sine Dumnezeul lui Avraam, şi ai lui Isaac, şi ai lui Iacov (Ieş. 3, 15-16).

Roadă cucernică a acestora este şi Iosif, cel bătrân între tineri şi ales între bătrâni, a cărui dragoste de Dumnezeu nici pizma n-a stricat-o, nici robia n-a stins-o, nici vorbele amăgitoare ale stăpânei n-au furat-o, nici ameninţarea şi frica n-au veştejit-o, nici pâra mincinoasă şi închisoarea şi scurgerea vremii n-au biruit-o, nici puterea şi stăpânirea şi desfătarea şi bogăţia nu i-au gonit-o din cuget, ci a rămas la fel, privind pe Cel Iubit şi legile Lui plinind. Această dragoste dobândind-o Moisi, a trecut cu vederea petrecerea în curţile împărăteşti, alegând mai bine a pătimi cu poporul lui Dumnezeu decât a avea dulceaţa cea trecătoare a păcatului (Evr. 11, 25).

Dar c nevoie este să mai lungim cuvântul dincolo de măsură? că toată ceata proorocilor, Dumnezeiasca dragoste

179

având ca armâ şi podoabă, a împlinit întru toată desăvârşirea fapta bună şi a lăsat în urmă faimă pururea pomenită. Şi ceata Apostolilor dimpreună cu soborul mucenicilor, primind în sine acest foc, au dispreţuit toate cele văzute şi au voit mai bine a suferi nenumăratele feluri de moarte decât a avea toată desfătarea vieţii: că îndrâgostindu-se de Dumnezeiasca frumuseţe, şi cugetând la iubirea ce ne-o poartă Dumnezeu, şi având în minte nenumăratele Lui faceri de bine, au socotit un lucru de ruşine a nu dori acea negrăită frumuseţe şi a fi nemulţumitori faţă de Binefăcătorul. Drept aceea, până la moarte au păzit legămintele făcute cu Dânsul.

19. De această frumuseţe îndrăgostindu-se şi noii ostaşi ai faptei bune, ale căror vieţi le-am scris pe scurt în această carte, au purces la acele nevoinţe mari şi mai presus de firea omenească şi au învăţat despre această frumuseţe din Dumnezeieştile Scripturi, ca unii care cântă dimpreună cu David: Doamne, Dumnezeul meu, măritu-Te-ai foarte. întru mărturisire şi mare podoabă Te-ai îmbrăcat, Cel Ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină, Cel Ce întinzi cerul ca o piele (ps. 103, 1-3), şi toate câte arată înţelepciunea şi puterea Lui. Şi iarăşi: Domnul a împărăţit, întru podoabă S-a îmbrăcat, îmbrăcatu-S-a Domnul întru putere şi S-a încins (Ps. 92, 1), pentru că a întărit lumea, care nu se va clăti (ps. 95, 10). Şi aici sunt propovăduite, de asemenea, înţelepciunea, şi frumuseţea, şi puterea Lui. Şi în altă parte: împodobit cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor (Ps. 44, 3). Aici a lăudat David şi omenitatea lui Dumnezeu Cuvântul. Cântă Psalmistul şi înţelepciunea Lui că zice: Vărsatu-s-a har în buzele Tale (Ps. 44, 3). Arată şi puterea Lui: încinge sabia Ta peste coapsa Ta, Puternice, cu podoaba Ta şi cu frumuseţea Ta; şi încordează, şi bine sporeşte, şi împărăţeşte, pentru adevăr, şi blândeţe, şi dreptate (Ps. 44, 4-5): că acestea ale Lui sunt şi bogăţie, şi înţelepciune, şi frumuseţe. Şi Isaia strigă: Cine este

180

Acesta Care a venit din Edom, roşeala hainelor Lui din Bosor? Acesta este frumos în haina Sa putere cu tărie! (Is. 63, 1): că n-a ascuns haina omenească frumuseţea Dumnezeiască, ci, cu toate că era înveşmântat cu ea, răspândea strălucire din frumuseţea Sa, încât privitorii Lui să fie încântaţi şi siliţi a-L iubi. Asta spune şi sfânta Mireasă către Dânsul în Cântarea Cântărilor, grăind: Mir vărsat este numele Tău: pentru aceasta Te-au iubit pe tine fetele, trasu-Te-au, în urma Ta la mirosul mirurilor Tale au alergat (1, 2-3): „că sufletele pline de vigoare tinerească, simţind buna Ta mireasmă, poftesc să Te vadă şi, prinse de mirosul Tău ca de un lanţ, nu vor să mai rupă această legătură: că dulce este ea, şi îi înfăşoară de bună voia lor". împreună glăsuiesc cu acestea şi spusele de Dumnezeu insuflatului Pavel: Că bună mireasmă a lui hristos suntem lui Dumnezeu întru cei ce se mântuiesc şi întru cei ce pier unora, adică, mireasmă a morţii spre moarte, iar celorlalţi mireasmă a vieţii spre viaţă (2 Cor. 2, 15-16).

20. Aşadar, din Dumnezeieştile Scripturi au aflat că este frumos, că are bogăţie nespusă, şi e Izvorul înţelepciunii, şi poate toate câte le voieşte, şi are iubire de oameni negrăită, şi revarsă râuri de blândeţe, şi prin toate voieşte doar să facă bine oamenilor şi aflând de la bărbaţii purtători de Dumnezeu nenumăratele feluri ale facerilor de bine Dumnezeieşti, au fost răniţi de dulcile săgeţi ale iubirii; şi fiind mădulare ale Miresei, dimpreună cu dânsa strigă: Răniţi de dragoste suntem noi (Cânt. Cânt. 5, 9) că marele Ioan strigă: Iată Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii (In 1, 29); iar proorocul Isaia a prevestit cele viitoare ca şi cum ar fi fost de faţă, grăind: Dl pentru păcatele noastre a fost rănit, şi pentru fărădelegile noastre a pătimit; certarea împăcării noastre asupra Lui, şi prin rana Lui noi toţi ne-am vindecat (Is. 53, 5), şi spune în continuare toate cele privitoare la patimile cele de mântuire. Propovâduieşte şi Pavel, strigând: Cel Ce nu a cruţat pe Fiul

181

Său, ci pentru noi toţi L-a dat pe Dânsul, cum nu ne va dărui nouă toate dimpreună cu El? (Rom. 8, 32); şi iarăşi: Drept aceea, în numele lui Hristos vă rugăm, ca şi cum Dumnezeu v-ar ruga prin noi: împăcaţi-vă cu Dumnezeu; rugămu-vă în numele lui Hristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu pentru că pe Cel Ce n-a cunoscut păcat, păcat L-a făcut, ca noi să ne facem dreptate a lui Dumnezeu întru Dânsul (2 Cor. 5, 20-21).

21. Acestea şi toate câte sunt de acelaşi fel aflându-le cei ce s-au făcut slujitori ai cuvântului lui Dumnezeu, sunt străpunşi din toate părţile de dragostea Dumnezeiască şi, toate trecându-le cu vederea, privesc pe Cel Iubit şi au făcut duhovnicesc trupul lor mai înainte de nestricăciunea făgăduită. Această dragoste să o primim şi noi şi, fermecat! fiind de frumuseţea Mirelui, şi poftind bunătăţile cele făgăduite, şi cinstind mulţimea facerilor Lui de bine, să ne facem paznici iubitori ai legilor Lui: că aceasta este prietenie, a iubi şi a urî aceleaşi lucruri. De aceea a grăit şi El către Avraam: Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema (Fac. 12, 3), iar David către Dânsul: Iar mie foarte sunt cinstiţi prietenii Tăi, Dumnezeule (Ps. 138, 16); şi iarăşi: Au nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, am urât, şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am mâhnit? Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei, neprieteni s-au făcut mie (Ps. 138, 21); şi în altă parte: Pe călcătorii de lege i-am urât, şi legea Ta am iubit (Ps. 118, 113); şi altundeva: cât am iubit legea Ta, Doamne, ea toată ziua cugetarea mea este (Ps. 118, 97).

Mărturie desluşită a dragostei pentru Dumnezeu este, dar, păzirea Dumnezeieştilor Lui legi: că cel ce Mă iubeşte va păzi poruncile Mele (In 14, 23), a zis Stăpânul Hristos, dimpreună cu Care Tatălui se cuvine slava, şi Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

CUPRINS

Prefaţă 3

înaintecuvântare .... 5

1. Iacov 12

2. Iulian 19

3. Marchian 33

4. Eusebie 44

5. Puplie (Publius) 53

6. Simeon cel vechi de zile 58

7. Paladie 63

8. Afraat 65

9. Petru 73

10. Teodosie 81

11. Roman 85

12. Zinon 87

13. Macedonie 90

14. Maesumâ 98

15. Achepsimâ 101

16. Maron 103

17. Avraam 105

18. Eusebie 109

19. Salaman 111

20. Maris 112

21. Iacov 114

22. Talasie şi Limneu 130

23. Ioan 133

24. Zevina şi Polihronie 134

25. Asclepie 138

26. Simeon (Stâlpnicul) 139

27. Baradat 154

28. Talaleu 156

29. Marana şi Chira 159

30. Domnina 161

31. Despre iubirea Dumnezeiască 164

Redactor: Marinela Bojin Tehnoredactor: Protos. Vartolomeu Bogdan

Format 1661 x 86.

Coli de tipar 11,14. Comanda 145

TIPOGRAFIA INSTITUTULUI BIBLIC şi DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE Intrarea Patriarhiei nr. 6; 70526 Bucureşti Telefon: 00-40-1-3372279; 00-40-1-3363577 Fax 00-40-1-3360059

"Căci cum n-ar fi un lucru nelalocul lui ca poeţii şi prozatorii să descrie faptele de vitejie săvârşite în războaie, tragicii să înfăţişeze tuturor nenorociri bine ascunse şi să lase în scris pomenirea acestor lucruri, alţii să strice cuvintele pe comedii şi zeflemele iar noi să dăm uitării pomenirea unor bărbaţi care în trup muritor şi pătimitor au arătat nepătimire şi s-au luat la întrecere cu firea celor netrupeşti?! De ce pedeapsă am fi vrednici dacă am lăsa să se întunece amintirea acestor nevoinţe vrednice de iubire?!"

„Iar dacă nimeni dintre ceilalţi oameni nu a putut face faţă unor asemenea osteneli, este învederat că dragostea către Dumnezeu i-a făcut pe aceştia să treacă hotarele firii; şi ei, aprinşi de văpaia de sus, suferă cu bucurie muşcăturile gerului şi alină cu rouă cerească văpaia soarelui. Această dragoste îi hrăneşte, şi îi adapă, şi îi îmbracă, şi le dă aripi, şi îi învaţă să zboare, şi îi pregăteşte să urce la cer, şi le arată pe Cel Iubit pe cât e cu putinţă, şi prin vederea duhovnicească le aprinde dorul, le stârneşte iubirea şi mai puternică face văpaia din ei: că precum cei ce iubesc materia trupurilor, văzând pe cei iubiţi, mai mult iubesc şi îşi fac mai arzătoare patima, aşa şi cei care au fost răniţi de dragostea Dumnezeiască, văzând frumuseţea cea Dumnezeiască, şi curată, mai mult sunt străpunşi de săgeţile dragostei şi cu cât doresc mai mult să se bucure de ea, cu atât se află mai departe de saţ: că plăcerii trupeşti îi urmează săturarea, în vreme ce Dumnezeiasca dragoste, legilor săturării nu e supusă."

Fericitul TEODORET AL CIRULUI

Ilustraţia copertei: Sfântul Simeon Stâlpnicul.

(Miniatură de pe un manuscris din sec. XI, M-rea Dionisiu, Sfântul Munte).

I.S.B.N. 973-9332-44

-7

Technorati Tags: sfinti,viata,minune,rugaciune,binecuvantare,chilie,fiare

carti crestine

luni, 4 iunie 2018

FERICITUL TEODORET AL CYRULUI VIETILE SFINTILOR PUSTNICI DIN SIRIA

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu