Mersine Vigopoulou FEMEILE SUFERINTEI SI ALE NADEJDII

Mersine Vigopoulou

Femeile suferinţei şi nădejdii

Traducere din limba greacă:

Cristian Spătărelu

Prima ediţie în limba greacă cu titlul:

rYNAlKEZ TOY nONOY KAI THE EAniAAZ, Mupcrivr] BiYYOftouÂou, 2017

© 2017 editura ATHOS DIKAIPAROHOS, Atena, Grecia

Prologul ediţiei greceşti

„Mai demult binele, virtutea, pilda bună erau multe, şi răul se înăbuşea în binele prisositor, şi pu­ţina dezordine care exista în lume nici nu se vedea şi nici nu vătăma. Acum ce se întâmplă? Pilda rea este multă, şi puţinul bine care există este ignorat. Adică se întâmplă invers. Puţinul bine se înăbuşă în răul mult, şi astfel în lume stăpâneşte răul." (Sfântul Paisie Aghioritul)¹

Această carte, prin eroinele ei, pune în lumină binele care există în jurul nostru. Din fiecare pagină pe care o întoarcem se revarsă aerul proaspăt al cre­dinţei şi bunătăţii. Durerea este alinată, şi nădejdea noastră se reaprinde. Ziua de mâine va fi mai bună.

© Editura Egumeniţa pentru prezenta ediţie

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României VIGOPOULOU, MERSINE

Femeile suferinţei şi nâdejdii Mersine Vigopoulou; trad. din lb. greacă: Cristian Spătărelu. galaţi: Egumeniţa, 2018

ISBN 978-606-550-315-1 I. Spătărelu, Cristian (trad.)

2

1 în cartea Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, Sihăstria Sfântului Evanghelist şi Teolog Ioan, Souroti, Tesalonic.

Anghelina

Pentru femeile care suferă, cu îndemnul să nu-şî piardă niciodată nădejdea.

Există un loc, unde tristeţea naşte tăcere şi linişte.

Este locul unde te-ai născut.

Loc îndrăgit, primitor, binecuvântat.

Împreună cu uşa casei părinteşti deschizi şi o uşă n memorie.

Pe o insulă mică şi aridă, scăldată de valuri înspumate s-a născut Ghetsimana. Era un loc plin de stânci Jefuite de vânt, ţărmuri abrupte şi câteva ţarini neroditoare.

Casele erau mici, ca nişte cutii pătrate, cu obloane albastre la ferestre p curţi mici aşternute cu pietricele pe care le aduceau copiii de la mare.

Anghelina îşi privi ceasul de pe noptieră şi oftă. Era trei dimineaţa. Insomniile o chinuiau, se înveli bine cu plapuma, pentru ca cel puţin să-şi încălzească trupul. Se simţea singură în lipsa soţului ei, dar încetase să se mai necăjească. Absenţa lui era mai degrabă izbăvire pentru ea. Iz­bucnirile lui nervoase deveniseră un coşmar în ultima vreme. Nu mai era omul pe care-l ştia.

Când l-a cunoscut, lucra ca reprezentant comercial la o mare companie farmaceutică şi călătorea des în provincie. Sporurile pe care le primea nici­când nu-l mulţumeau şi mereu se simţea nedreptă­ţit. Dar ea nu se văita niciodată. Se descurca foarte bine. Prin chivernisirea ei le-a crescut pe cele două fiice ale lor fără să le lipsească cele necesare.

De altfel ce pretenţii să aibă de la viaţa ei o sim­plă gospodină? O plimbare pe ţărm, o excursie cu familia, câteva rude şi prieteni buni îi erau îndeajuns pentru a se simţi fericită. Cât despre fetele sale, erau deja asigurate. Cele două imobile pe care i le lăsase socrul ei erau ceea ce trebuia pentru a le face zestre acestora. Această mică avere îi dădea o siguranţă.

Însă nu aduce anul ce aduce ceasul. Când le-au pierdut pe toate acestea nici nu şi-au dat seama.

Spiros cheltuia deseori şi puţinele lui economii, pentru că voia ce-i mai bun şi mai scump pentru

8

familia sa. Privea mereu spre... cele înalte. Deseori Lina distingea o uşoară invidie în ochii lui pentru orice bărbat de succes, o gelozie care se adeverea şi mai mult de fiecare dată când spunea:

— Oare cu ce sunt aceştia mai buni ca mine?

Ea reacţiona în felul ei, încercând să-l linişteas­că, dar nu-l putea cuminţi.

— Ce se întâmplă, măi femeie, eu toată viaţa o să rămân aşa? Un funcţionar?, i-a spus într-o zi, şi a vândut primul imobil pentru a cumpăra un spaţiu care să adăpostească o companie de medicamente, pe care de mult o avea în minte.

Compania lui! Oricât s-au certat, oricât a plâns ea, n-a putut să-i schimbe hotărârea de a vinde unul dintre cele două imobile ale socrului ei.

— N-o să fii tu un obstacol în cariera mea!, i-a stri­gat, şi după o ceartă cumplită a dus-o direct la notar.

Aşa şi-a deschis afacerea, înscriind-o însă pe numele ei. El nu voia încă să-şi părăsească locul de muncă. Ea a intuit că în spatele acestei mişcări se ascundea o trufie, poate chiar şi o slăbiciune ome­nească pentru fală şi apreciere, deşi el niciodată n-a recunoscut asta.

Era adevărat că Spiros era om harnic şi sârguincios. La început toate mergeau bine. Cunoscut de mult în acest spaţiu, n-a întârziat să-şi câştige clienţii lui. Încet-încet a lăsat meseria de funcţionar, pentru că prezenţa lui era mereu necesară în aface­rea recent deschisă. împreună cu el lupta şi Lina. Se trezea în zori pentru a apuca să le facă pe toate. Şi acasă şi la magazin. De multe ori stătea până târziu împreună cu el pregătind comenzi şi colete, iar tot­odată ajuta şi la birou.

Dar timpul trece ca o apă curgătoare şi toate se schimbă. Fiica lor cea mare deja învăţa informatică şi contabilitate. Cuprinsă de entuziasmul tinereţii, a început imediat să lucreze cu tatăl ei. Cea mică mai avea doi ani până la terminarea liceului. Visa să studieze economia şi să preia repede administrarea afacerii.

Tinereţea este mereu aşa: grăbită!

îşi prinde floarea în geana Primăverii fără să-i pese de crivăţ sau de nămeţi.

Peste puţin Spiros a hotărât să extindă afacerea, în ciuda împotrivirilor soţiei lui a angajat încă trei persoane. Şi, cum era firesc, cheltuielile au crescut foarte mult. Doar că, dacă până atunci el lua toa­te iniţiativele, când au început primele dificultăţi a trimis-o pe Lina să se împrumute de la rudele ei. Nu i-a fost uşor. S-a umilit pentru binele familiei şi a reuşit. Spiros a înţeles repede că banii aduşi de soţia lui erau ca o picătură în ocean şi a luat decizia curajoasă: Va cere un împrumut mare de la bancă! Şi pentru a o convinge pe Lina să semneze i-a vorbit despre viitorul şi binele fetelor.

Era un truc vechi, dar ştia că mereu îi reuşeşte.

Lina s-a uitat iar la ceas. Ora patru. A deschis sertarul şi a privit pastilele roz, „făcătoare de mi­nuni". Dacă mai lua una poate că ar mai fi dormit puţin. însă s-a răzgândit repede. în ziua aceea voia să aibă mintea limpede.

S-a ridicat, şi-a pus o geacă groasă şi a ieşit pe balcon. A inspirat adânc. Aerul sărat, care venea dinspre mare, îi îngheţa faţa. A început să socoteas­că câte decizii mari a luat de pe acest balcon...

Până la urmă iubea mult casa lor. Era o mireasă de douăzeci de ani când a venit în acest apartament împreună cu Spiros ca să adăpostească iubirea lor. Odată cu trecerea anilor le-a văzut pe fetele ei cres­când în acelaşi cartier în care se jucase şi ea când era mică. Au mers şi ele la şcoala ei de piatră. S-au bucurat de ţărm pescuind împreună cu tatăl lor. Mereu visa că aici îi va aduce mai târziu şi pe ne­poţii lor...

Acesta era locul unde se născuse şi crescuse, casa ei îndrăgită din faţa mării.

O corabie luminoasă ieşea încet-încet din port.

— Călătorie plăcută... a şoptit Lina.

Ah, dacă ar fi putut-o lua şi pe ea... Să evadeze într-un loc îndepărtat. Necunoscută între necunoscuţi. Acolo unde să nu mai sune telefoanele de la bănci cu ratele restante. Acolo unde să nu existe po­liţe neachitate care s-o poarte prin tribunale.

Pe de altă parte nu putea să-l dezamăgească pe Spiros. Era un soţ şi un tată bun. Se îngrijea de casa şi de copiii lui. Familia era toată viaţa sa. Doar că egoismul şi încăpăţânarea lui le stricau uneori pe toate. Dacă ar fi lipsit această încăpăţânare a lui, acum poate că lucrurile n-ar fi ajuns până aici.

Corabia îşi continua drumul.

Inima Linei bătea din aripi ca o bufniţă înspăi­mântată pentru a o ajunge, pentru a pleca, dar rămânea încă ţintuită acolo. Genunchii i s-au înmuiat. S-a sprijinit de balustrada balconului ca să aştepte zorile şi i-au venit în minte ultimele lui cuvinte:

— Dacă aş avea cincisprezece milioane de drah­me, în acest an, 1990, m-aş descurca foarte bine. Aş plăti toate datoriile şi mi-ar mai rămâne doar banca. Un cunoscut de-al meu îl cunoaşte pe director şi ne va ajuta să facem o nouă negociere a împrumutului, i-a spus cu puţin înainte de a pleca în călătorie.

Nu i-a răspuns. Chiar şi casa părintească, unde stătea mama lui, o vânduse. Au fost nevoiţi s-o ia la ei şi ca întotdeauna cele grele au fost lăsate Li­nei. A înghesuit masa între canapele, şi construind un perete subţire a încropit o cameră mică pentru soacra ei.

Bătrâna, după ce şi-a pierdut casa şi odihna, a început să devină nervoasă. Şi pentru că fiul ei lipsea mereu, furia şi cârteala se vărsau asupra nu­rorii. Faptul că locuiau împreună a înăbuşit relaţia frumoasă pe care o clădiseră cele două de-a lungul timpului.

Lina, pentru a rezista, şi-a găsit consolare în cal­mante. Nu avea niciun alt ajutor. în deznădejdea ei s-a gândit să ceară ajutor de la un prieten de-al ei psiholog. Christos fusese colegul ei din gimnaziu. Studiase în America şi apoi îşi deschisese birou în oraş. Din păcate însă, criza financiară prin care tre­cea Lina nu-i permitea asemenea lux.

Cincisprezece milioane! Cincisprezece milioane!

Gândurile au început să i se învârtă în cap. S-o înnebunească.

Cu aceşti bani ar fi putut să-şi răscumpere li­niştea.

Să pună capul pe pernă şi să doarmă. Să se plimbe cu fetele pe ţărm, scăpată de coşmaruri. Poa­te că şi Spiros ar fi devenit mai calm. însă singurul lucru care le rămăsese era casa lor.

— Nu, sigur valorează mult mai mult, a mur­murat.

Acest gând o lovea ca un pumn în stomac. Un fior i-a străbătut tot corpul şi a început să tremure.

— Niciodată! Niciodată nu voi vinde această casă, a zis, vrând să-şi liniştească fricile.

Amintirea părinţilor ei, care i-o cumpăraseră răbdând atâtea lipsuri şi sacrificii, o durea adânc, însă alta era filosofía lui Spiros:

— Viaţa ne cere îndrăzneală! Dacă nu-ţi iei une­le riscuri, vei putrezi între patru pereţi. Te va mânca mizeria. Te va îneca monotonia.

Un zâmbet amar i-a venit pe buze când şi-a amintit de privirea lui mustrătoare de fiecare dată când ea îşi declara ocupaţia: casnică. „Om de afa­ceri", completa el cu o doză de mândrie în glas.

Cincisprezece milioane... ca să-ţi găseşti liniştea.

Gândurile se rostogoleau în mintea ei.

Cincisprezece milioane... ca să poţi mânca liniş­tită.

Cincisprezece milioane... şi să putrezeşti între patru pereţi ai unei case închiriate. Mai bine să se bucure de casa ta altcineva decât să ţi-o înghită ban­ca. Poţi ajunge şi la închisoare. Pe numele tău sunt semnate poliţe neachitate!

A respirat adânc, pentru a prinde curaj.

„în cele din urmă e doar o hotărâre. O voi face", s-a gândit.

O fierbinţeală i-a străbătut corpul. Faţa i s-a aprins. Gura i s-a uscat, ca şi când s-ar fi aflat în de­şert fără un strop de apă. Şi-a dezbrăcat geaca şi a aruncat-o pe un scaun. O barcă înainta încet sub ra­zele lunii, de parcă ar fi vrut să-i schimbe părerea. Persoane dragi, amintiri şi evenimente se înecau într-un strigăt mut de îngrijorare.

S-a agăţat de balustradă şi s-a uitat în jos.

O despărţeau zece metri de pământ şi câteva secunde de moarte.

Doar câteva secunde pentru a scăpa.

S-a aplecat mai mult şi şi-a lăsat lacrimile să alunece pe frunzele de leandru, care o privea de jos înfricoşat.

mamăăă!!!

O voce a rupt deodată tăcerea. S-a întors şi a privit. Cei doi metri dintre ele erau viaţa, însăşi via­ţa, care o chema.

Au căzut una în braţele celeilalte. în momentul acela a luat şi marea hotărâre: „O voi vinde!"

Vântul rece i-a înfiorat trupul şi a intrat în casă împreună cu fata cea mică. A liniştit-o sărutând-o duios şi s-a dus iarăşi în pat.

Până în zori a umblat şi a plâns fiecare colţ al casei. Uşile însorite ale balconului, de unde privea iarna marea furtunoasă. Ferestrele cu perdele dan­telate şi terasele cu glastre. A mângâiat pentru ulti­ma oară cu privirea bucătăria ei. „Regatul" său, care încă mirosea a miere şi scorţişoară de la covrigeii pe care îi făcuse ieri dimineaţă. A intrat în baie. I se pă­rea că le vede pe fetiţele ei jucându-se cu delfinaşii şi corăbioarele lor în cadă şi stropindu-se cu apă. în cameră fetele ei dormeau. Le-a învelit şi le-a sărutat uşor pe păr. Pe bibliotecă erau diferite ornamente pe care le făcuseră manual, împreună cu ea, pe când mergeau încă la şcoala primară.

„Nu te ataşa de lucrurile neînsufleţite", se mus­tra ea. „Unii îşi pierd copiii şi tu plângi pentru nişte pereţi?"

O rugăciune i-a venit spontan pe buze, prin care îi cerea lui Dumnezeu ca fetele ei să fie sănătoase şi fericite. Şi ce era oare fericirea decât nişte simple clipe obişnuite de bucurie şi linişte...?! Nu-şi făcea iluzii că ar putea salva ceva. Nici măcar căsnicia ei... În ziua aceea, cu ochii roşii de nesomn şi plâns, a mers să pună în ziar anunţul: „De vânzare".

Un calmant întreg n-a ajuns pentru a-şi potoli supărarea în ziua în care a mers împreună cu Spiros la notar.

— Doar douăsprezece milioane?, a îndrăznit să şoptească în ceasul când a citit contractul.

însă soţul ei, pentru a lua toţi banii în mână, a scăzut şi mai mult preţul. Lina a aruncat o privire rapidă spre cuplul care stătea zâmbitor în faţa lor. De mâine aceia îşi vor bea cafeaua pe balconul ei şi se vor bucura de căldura casei lor.

A simţit că ceva o strânge de gât. Nu mai su­porta. A semnat repede şi, aproape alergând, a început să coboare scările de la etajul al şaptelea. Spiros a ajuns-o la ieşire. A luat-o de mână şi a încercat să găsească cuvinte de mângâiere:

— Ai puţină răbdare, draga mea. Peste câţiva ani îţi voi face o vilă cu grădină şi piscină!

Nu voia să-i dăruiască nici măcar o privire. I-a refuzat şi trataţia pe care i-a propus-o. Voia să mear­gă repede acasă ca să înceapă să strângă lucrurile.

„Alţii îşi pierd copiii, şi eu pierd nişte pereţi..." Asta o va repeta de mii de ori ca pe o consolare a sa, până ce va găsi un nou cuib pentru a-şi aduna iarăşi visele...

Ajutorul bunicii a fost preţios. Au găsit o casă puţin mai mare şi o plăteau acum cu pensia aces­teia. Renegocierea cu banca s-a făcut, dar ratele au crescut. Banii luaţi pe casă s-au terminat înainte de a trece luna. Un nou camion a fost cumpărat şi o nouă ceartă a venit să tulbure relaţia lor deja greu încercată. Lina nu putea accepta că şi-a vândut casa doar pentru a rezista puţin, iar soţul ei s-a grăbit să cumpere pe credit o nouă maşină pentru companie.

— Mare pagubă cu casa! Trezeşte-te, femeie, maşina şi afacerea îţi vor aduce o vilă, casa aceea ce ţi-ar fi adus?, a ironizat-o Spiros.

Se simţea cuprinsă de acelaşi dezgust ca de fi­ecare dată când constata trufia lui. într-o zi nu s-a mai putut abţine şi i-a spus-o în faţă. Cearta n-a în­târziat să se aprindă. Niciunul dintre cei doi nu-şi putea potoli nervii, şi astfel relaţia lor a mers din rău în mai rău.

După câteva luni, telefoanele de la bancă şi de la creditori au început iar s-o înnebunească. Pe de altă parte, în zadar s-a străduit să le ţină în afacere şi pe fetele ei. Fata cea mare, nemaisuportând nervii tatălui ei, l-a părăsit, şi acum căuta să-şi găsească de lucru. Casa, după cum spunea, o înăbuşea, şi a înce­put să frecventeze cafenelele. Cea mică şi-a pierdut interesul pentru studii şi îşi pierdea timpul la tele­vizor, neglijându-şi lecţiile. Toate sfaturile mamei s-au dus de râpă.

Zi şi noapte se gândea în ce fel ar putea să scape de această afacere. O obseda. Deja începuse să ceară pe ascuns sfaturi de la un avocat cunoscut de ea. însă să-i spună lui Spiros nu îndrăznea.

într-o după-amiază, mergând la magazin să-l ajute, i-a venit în minte ceva ce citise într-o carte de psihologie: „Când vrei să-ţi păstrezi stăpânirea de sine, spune cele mai grele lucruri în modul cel mai liniştit". însă, evident, aceste cuvinte nu le ştia şi so­ţul ei. în ceasul când făceau coletele, i-a propus să declare faliment şi să închidă afacerea, sperând că în felul acesta va reuşi să oprească prăbuşirea.

O palmă puternică i-a închis brusc gura. Şi, ca şi când asta n-ar fi fost de ajuns, Spiros, pentru a-şi potoli nervii, a smuls un scaun şi l-a aruncat în gea­muri!

Un ghimpe a străpuns inima Linei şi a însânge­rat-o.

A fost prima seară când nu s-a întors la ea acasă.

Şi-a adunat ultimele forţe şi a mers să stea la o prietenă.

Spiros toată noaptea n-a închis ochii. Oricâte minciuni a spus, nu le-a putut linişti pe fiicele lui, care-l înnebuneau cu întrebările. Li se părea de ne­înţeles ca mama lor să plece fără să le anunţe. Pe de altă parte, îngrijorarea ca nu cumva în disperarea ei să facă vreo nebunie îi strângea stomacul.

Recunoştea că nu-şi mai putea controla nervii. Şi n-a fost prima dată când a întrecut măsura. Însă nici nu putea accepta unele lucruri. Fiecare cuvânt al ei îl enervase. El să se sacrifice pentru binele lor, să muncească de dimineaţa până noaptea, clădind piatră cu piatră această afacere, iar ea, ca răsplată, să-i ceară s-o închidă!

Pentru o clipă i-a trecut prin minte dacă nu cumva a greşit făcând acest împrumut, dar a alun­gat repede acest gând.

„Voi reuşi, voi izbuti! Deja numărul clienţilor e în creştere. Peste puţin mă voi pune pe picioa­re. Unor rude ale ei, care mi-au împrumutat bani, împreună cu vechiul meu patron, nu le va veni să creadă. „Poţi, Spiros! Nu renunţa! Sunt mofturi muiereşti! Lina nu are curaj pentru lucruri mari. Mâine se va întoarce, unde să se ducă?" Cu aceste cuvinte şi-a potolit sentimentele de vinovăţie şi pentru pu­ţin l-a luat somnul.

în ziua următoare Lina a plecat de la prietena ei cu inima strânsă şi cu bani împrumutaţi. Nu i-a folosit la nimic faptul că au stat toată noaptea treze, discutând. Hotărârea o luase deja. Deja se afla la uşa biroului avocatului. Nu exista cale de întoarcere. Divorţul era singura soluţie.

Până să ajungă aici a luptat mult cu sine. A so­cotit greşelile lor. Orice concesie ar fi făcut, fiecare vorbea pe limba lui. Limba iubirii o uitaseră de mult.

A alungat repede amintirile unor clipe frumoa­se. Acum singurul lucru pe care-l voia era un di­vorţ „civilizat", „prietenesc". Cu aceste cuvinte şi-a luat pastila şi a încercat să-şi înăbuşe sentimentele de vinovăţie pe care le simţea pentru fetele ei. De altfel erau destul de mari pentru a-l vedea pe tatăl lor atunci când voiau. La asta nu se va împotrivi ni­ciodată.

A apăsat butonul cu numele avocatului, şi uşa s-a deschis. Un domn grăsuţ din spatele biroului îşi lua la revedere de la cineva care pleca.

— Lina, ce faci aici? Să nu-mi spui că ai venit pentru mine? Biroul meu este alături.

Lina s-a fâstâcit. Nu ştia ce să spună. Era Christos, fostul ei coleg, cel care devenise psiholog. Nu-l mai văzuse din gimnaziu!

— Nu cumva pe mine mă căutaţi?, a întrebat cu glas rece avocatul.

Lina s-a gândit puţin. A respirat adânc şi cu ho­tărâre le-a răspuns amândurora:

— Pe Christos îl căutam. Mă scuzaţi, am greşit uşa. Pe tine te căutam, Christos. Vreau să vorbim...

Zâmbind, acela a luat-o în biroul lui ca să-i ofe­re o ceaşcă de cafea. La început au vorbit despre anii de şcoală, şi Lina a fost plăcut surprinsă aflând că prietenul ei din copilărie avea deja familie şi patru copii. Apoi a început şi ea încet-încet să-şi desfăşoa­re ghemul vieţii sale.

19

Acela o asculta cu atenţie. De data aceasta n-a durat mult, cum obişnuia să facă la şedinţele obişnu­ite. Psiholog experimentat, a văzut uşor disperarea şi furia fostei lui colege. Era de aşteptat şi hotărârea ei de a se despărţi de soţ. Pasărea închisă căuta să gă­sească un mod de a ieşi din cuşcă şi căuta încurajare.

— Aparent aceasta este soluţia evidentă şi uşoară, i-a spus Christos liniştit. Noi însă trebuie să luptăm mai mult!

Cuvintele lui au acoperit-o ca o ceaţă matinală. Dar n-a făcut ea asta atâţia ani? N-a luptat singură atât de mult?

— Nimeni nu poate lupta singur, a continuat Christos. E ca şi când ai da cu pumnul în aer. Crezi că-l loveşti pe duşmanul tău. Dar duşmanul, Lina, este în tine. Este mânia, furia ta. Ca să mă crezi îţi voi mărturisi şi eu ceva personal. în viaţa mea nu m-au ajutat atât diplomele de la facultăţi, cât cuvin­tele unui părinte simplu, pe care l-am cunoscut în Sfântul Munte, când m-am întors în ţară.

Christos nu voia să spună mai mult. Nu-i plă­cea predica. Viaţa duhovnicească era pentru el trăi­re, care nu putea fi explicată în cuvinte. Din această dulceaţă a vieţii duhovniceşti se străduia acum să arunce sămânţa în sufletele pacienţilor lui. De altfel ce fel de psiholog ar fi dacă el însuşi n-ar crede că există suflet?

Lina, pe de altă parte, nu putea să creadă bine ceea ce auzea. Acela, om modern, cu studii în Ame­rica, cu diplome şi doctorat, să vorbească despre via­ţa duhovnicească! Nu că ea n-ar fi crezut. De multe

20

ori mergea la biserică, dar la un duhovnic nu fusese niciodată.

Christos văzu nedumerirea zugrăvită pe chipul ei.

— Crede-mă, dacă te vei ierta pe tine şi pe soţul tău, întreaga ta viaţă va lua o nouă întorsătură...

Toată atitudinea lui a făcut-o în cele din urmă să creadă că poate pune şi ea un nou început. Nu i-a promis că problemele ei vor fi rezolvate dintr-odată, ci că modul de abordare a lor va fi cu totul diferit.

A amânat pentru moment hotărârea de a merge la avocat.

O mică rază de speranţă a ieşit dintre nori şi a ve­nit să se cuibărească în sufletul ei. A răspândit ceaţa. A încălzit-o.

Acum paşii o conduceau în fiecare duminică la biserică. Mergea singură. Nimeni nu o urma. O mângâia gândul că Dumnezeu n-o uitase. întâlnirea ei cu Christos îi amintea de prezenţa Lui. Deznă­dejdii i-a luat locul speranţa. Acum avea o mână de care se putea prinde. Singurul lucru pe care-l amâna mereu era spovedania. încă nu se simţea pregătită. Cât despre Spiros, hotărâse să-i dea a doua şansă...

Prietenii şi cunoscuţii n-o mai mulţumeau şi în­cetase de mult relaţiile sociale. Singura ieşire care o bucura era grupul de creaţie al Centrului Cultural, unde mergea de mulţi ani. Doar în ultimul an lipsi­se, şi acum, la îndemnul lui Christos, începuse din nou să meargă o dată pe săptămână.

Avea talentul să facă lucruri frumoase din cele mai ieftine materiale. Bijuterii, pictură pe ceramică, pe pietricele, pe pânză, chiar şi pe sticlă. Aceste două ore de activităţi o făceau să uite pentru puţin de problemele ei. Responsabila grupului, doamna Dora, era entuziasmată de activitatea ei. Nu doar pentru că, precum spunea, „are mână de lucru", ci şi pentru ideile ei originale. De altfel fusese ideea Linei să facă broşe cu seminţe de flori şi spini de trandafiri. Şi au ieşit foarte frumoase!

— Dacă ai dispune de puţin mai mult timp, te-ai putea ocupa cu asta mai profesionist, i-a spus într-o zi Dora, pe când mergeau împreună.

A zâmbit amar. Nu pentru că nu avea nevoie de bani. Nicidecum. Dacă existau două cuvinte pe care le urâse atâţia ani, erau cuvintele: economie şi răbdare în cele din urmă odată cu trecerea tim­pului va reconsidera multe dintre convingerile ei -, dar acum i se părea incredibil ca cineva să cumpere lucruri făcute de mâinile ei.

Să facă bani cu mâinile ei? Imposibil! însă Dora a continuat s-o îndemne:

— Data viitoare vom discuta despre asta. În seara asta sunt puţin grăbită, fiindcă mai târziu voi merge cu soţul meu la Souroti, la privegherea Sfân­tului Arsenie. Sper să apuc să mă odihnesc puţin. Dacă vrei, vino cu noi să vorbim pe drum. E un pri­lej să-l cunoşti şi pe Părintele Paisie, care a venit din Sfântul Munte, şi să iei binecuvântarea lui.

A înlăturat şovăielile şi a hotărât să meargă. Oricum suferea de insomnie... în loc să se perpe­lească în pat şi să tocească cearşafurile, mai bine să meargă la priveghere.

²3

Puţin mai târziu au trecut şi au luat-o cu maşi­na lor. Pe tot parcursul călătoriei au vorbit cu multă căldură despre unele fapte minunate ale Părintelui Paisie, pe care Lina nu se mai sătura să le asculte. Au uitat cu totul de preocupările lor artistice. însă când s-au apropiat au constatat cu uimire că nu pot urca la mănăstire. Maşinile erau parcate în dreapta şi în stânga până jos, pe strada centrală, şi lumea urca dealul pe jos.

Noiembrie, 1993. O seară liniştită. Nu amintea de iarnă.

Cerul era plin de stele. Parcă ar fi coborât printre ei pentru a le ţine companie şi a le lumina drumul. Sin­gurul lucru care se auzea era respiraţia pelerinilor, care urcau panta.

Binecuvântată tăcere. Cât de fericit îl faci pe cel ce priveghează şi îşi uneşte rugăciunea cu bătăile inimii lui...

Biserica era plină. De pe uşa laterală lumea in­tra să se închine la capul Sfântului Arsenie. Acolo Lina s-a întâlnit cu Christos, cu soţia şi copiii lui. Au schimbat câteva cuvinte despre „coincidenţele" care li s-au întâmplat în ultima vreme, şi împreună cu ceilalţi îşi aştepta rândul.

în ceasul când se închina ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Ah, Sfinte Arsenie, să fi fost şi eu în seara asta împreună cu familia mea. Ne-am destrămat. Ne-am risipit...

Aceste cuvinte au ieşit spontan din inima ei. Sfântul i-a luat rugăciunea şi a lăsat-o blând la pi­cioarele lui Hristos.

în faţa bisericii un convoi nesfârşit de oameni aştepta cu răbdare să ia binecuvântarea Părintelui Paisie. Nimeni nu apuca să vorbească cu el.

— Nu deznădăjdui şi... doar binecuvântarea lui dacă o luăm, e suficient, a liniştit-o Dora.

însă Lina avea altceva în minte. Plănuia cum să-i şoptească prin două vorbe problema ei. Căuta să găsească câteva cuvinte şi să le potrivească. Dar nimic nu i se părea suficient. Gândurile o oboseau. Le-a înlăturat şi a lăsat cântările să-i atingă inima. Din când în când un suspin adânc şi un „Doamne, iartă-mă!" îi ieşeau în şoaptă de pe buze.

Părintele, în picioare, rezemat de perete, îi bi­necuvânta pe oameni. Durerea pe care o vedea în ochii lor nu-l lăsa nicio clipă să-şi odihnească trupul bolnav. Dacă ar fi putut şi-ar fi făcut inima bucăţi ca s-o împartă în dar la toţi. Adâncit în rugăciune, se ruga la Hristos să ajute fiecare suflet smerit.

— Nu pot să mă spovedesc, a apucat Lina să-i şoptească în ceasul când lua binecuvântarea lui.

Din atâtea pe care se gândea să i le spună, aces­tea au fost singurele cuvinte care i-au ieşit spontan de pe buze în clipa aceea. Nimic altceva.

în zori s-au întors acasă. Trei ore de somn au fost suficiente ca s-o odihnească. După ce i-a condus până la uşă pe Spiros şi pe fata cea mică, care pleca la şcoală, s-a dus să aprindă candela. Pe când o punea

24

aprinsă lângă icoane, a început să se gândească la noaptea trecută. Parcă în câteva ceasuri s-a desfă­şurat în faţa ochilor ei zădărnicia acestei vieţi. Căuta liniştea în medicamente, scăparea în divorţ, şi a fost suficientă doar o noapte lângă Hristos şi sfinţii Lui pentru a-şi lumina mintea şi a alunga din suflet ori­ce îngrijorare.

Dintr-odată a simţit dorinţa nebiruită de a mer­ge să se spovedească.

Nevoia de a găsi imediat un preot era atât de urgentă, încât nici nu şi-a dat seama când s-a îm­brăcat. A aruncat grăbită în buzunar cheia casei şi a plecat alergând. Lângă biserica Sfinţilor Arhangheli s-a oprit să-şi tragă sufletul. Hotărârea ei îi dădea putere, dar totodată aproape că o speria. Parcă „ci­neva" o ţinea de mână şi o conducea în biserică.

Sub epitrahilul părintelui Eutihie şi-a deschis inima. Cuvintele lui, ca o mângâiere paternă, i-au dat curaj. Privirea lui curată i-a destrămat orice reţi­nere. Nu şi-a negat greşelile. Vorbea, şi din ochi i se revărsau lacrimi.

— Fiica mea Lina, fiind de atâţia ani în supără­rile tale, L-ai dat pe Hristos la o parte. Te străduieşti să rezolvi singură problemele tale, şi singurul lucru pe care-l reuşeşti este să le reciclezi. A sosit ceasul să-I arăţi încredere. Aceasta este cea mai bună rugă­ciune. Cât despre Spiros... Noi, bărbaţii, fiica mea, suntem ca brichetele. Când cineva ne face observa­ţie este atins egoismul nostru şi ne aprindem într-o clipă. Orice i-ai spune, să i-o spui cu iubire. Nu pă­timaş. Încet-încet o va simţi. Se va schimba. Dacă te gândeşti bine, vei vedea că mai multe sunt cele care vă unesc decât cele care vă despart

— E şi problema societăţii, care e un nod gordian. Nimeni nu ni-l poate dezlega.

— Ah, bre Lina, pune-i pe arhangheli Mihail să taie nodul gordian. Nu cumva ai uitat că-i ai ocrotitori pe arhangheli?

Lina aproape că uitase numele ei de botez. S-a întors surprinsă şi l-a privit pe părinte. Acela, puţin prin blândeţea lui, puţin prin umor, a adus o rază de speranţă în sufletul ei. La urmă i-a citit rugăciu­nea de iertare şi şi-a luat rămas bun de la ea.

O mângâiere dulce a cuprins-o. Mergea uşor, cu sufletul liber, ca şi când altcineva ar fi ridicat acum poverile ei.

Duminică a mers să se împărtăşească. Pentru prima oară simţea că s-a împăcat cu Dumnezeu. Cu Acela, Care ştie să ierte şi să miluiască. Pacea pe care o simţea îi dădea aripi. Lina murise pentru ea. Anghelina renăştea.

Se apropia Crăciunul, când într-o dimineaţă acasă la ei au venit trei bărbaţi. S-au recomandat ca executori judecătoreşti şi au început să înregistreze bunurile lor mobile. A îngheţat. Altfel şi i-a imagi­nat pe cei trei Magi cu daruri.

„Oare a sosit catastrofa finală, sau este şi asta încă o provocare?", s-a întrebat.

I-a fost pusă iarăşi la încercare rezistenţa.

Din fericire fetele lor nu erau acasă. Executorii nu s-au arătat entuziasmaţi de mobila simplă şi de televizorul vechi. Au întrebat să afle dacă există an­tichităţi, care să aibă oarecare valoare.

Fără să piardă timpul, a deschis camera bunicii.

— Se apropie de o sută de ani. E valoroasă?, le-a spus cu un zâmbet amar, arătându-le bătrâna femeie.

Executorii au schimbat între ei o privire de ne­dumerire. Poate că se întrebau şi ei cum de are pof­tă de glume. I-au urat „Crăciun fericit" şi au plecat dându-i actul de sechestru. L-a pus în buzunar şi a plecat repede la biserică.

S-a aşezat în genunchi în faţa arhanghelilor.

— Sfinţilor Arhangheli, eu aşteptam să descur­caţi aceste probleme ale mele, iar voi le-aţi încurcat şi mai mult!, le-a spus cu reproş.

Părintele Eutihie a sfătuit-o să facă răbdare până va veni Spiros şi să vorbească liniştit.

— Ah, această răbdare, părinte! Până când?

— Răbdarea, fiica mea, nu are sfârşit...

Spiros mergea cu mâinile în buzunar şi o ploaie măruntă şi rece îi izbea faţa. Luminile de pe stra­dă şi vitrinele împodobite îi aminteau tot timpul de Crăciun. Atunci când cu salariul pe care-l avea făcea cumpărături pentru casă şi pentru familia sa. Deşi toate erau măsurate, soţia lui făcea să nu lipsească nimic de pe masa de Crăciun şi mereu îi aştepta pe toţi un cadou sub pom. De ce a vrut el, gospodar adevărat, să se extindă atât de mult? Bine spune proverbul: „întinde-ţi picioarele cât îţi ajunge plapuma"...

A intrat în parcul din apropiere şi s-a aşezat pe o bancă. Actul de sechestru îi ardea mâinile şi su­fletul. Orice speranţă de a păstra această afacere se terminase de-acum. Spatele i se încovoia de amără­ciunea pe care o purta.

Atât de mare era disperarea lui, încât luna s-a înspăimântat şi a alergat să se ascundă. Atâţia ani visase să devină vultur, să zboare în înălţimi. Acum tremură ca o vrabie rănită, căutând în zăpadă câteva fărâmituri pentru a supravieţui. Şi furtuna venea...

Şi-a pus capul în palme şi a început să plângă ca un copilaş. Pentru prima oară accepta că a fost un încăpăţânat, care a crezut că va reuşi singur. Acum îşi întindea mâinile la Dumnezeu şi cerea deznădăj­duit ajutorul Lui.

Când s-a întors acasă, Anghelina încă îl aştepta. Nu l-a întrebat nimic. Doar l-a îmbrăţişat strâns ca să-l încălzească. Noaptea zâmbea.

Se spune că în noaptea de Crăciun cerul se deschide, îngerii coboară pe pământ. Iau rugăciunile oamenilor şi le duc în faţa pruncului Iisus. În ieslea Lui umilă doar rugăciunile smerite sunt primite.

spiros vrea să trăiască iarăşi simplu şi liniştit, împreună cu soţia şi copiii lui, i-au şoptit îngerii la ureche.

s-a pocăit, Fiule, ajută-l! Se va mântui o familie, a zis duios Maica Domnului, şi L-a luat în braţe.

Era o noapte liniştită cu lună, când a sosit Anul Nou 1994. Casa mirosea a plăcintă proaspăt coaptă şi totul era dătător de speranţe. Spiros şi-a adunat

25

tot curajul şi i-a anunţat hotărârea de a vinde afa­cerea.

Nu era uşor. în fiecare zi căuta cu disperare peste tot un client. De fiecare dată când mergea să facă o înţelegere, se iveau noi obstacole. Banca, ne­cruţătoare, era gata s-o scoată la licitaţie.

Lina aştepta cu nădejde ajutorul lui Dumnezeu. Rugăciunea lui Iisus nu contenea de pe buzele ei toată ziua. Tainic inima sa o continua şi noaptea. Dumnezeu nu i-a lăsat să fie distruşi. în luna februa­rie societatea împreună cu imobilul au fost vândute.

îndată ce a fost plătită banca, au venit ca nişte corbi „rudele apropiate" şi au cerut banii pe care-i împrumutaseră cu dobândă triplă!

La prima suflare a primăverii, Spiros a găsit de lucru ca reprezentant comercial într-un oraş mic din provincie. Cu puţinii bani care prisoseau s-au gân­dit să cumpere acolo o căsuţă mică. Când a aflat că se vinde o mică fermă, s-a dus împreună cu Anghelina s-o vadă.

Un vânticel cald i-a întâmpinat. Au deschis poarta ruginită de fier şi au intrat în curte. Copacii în singurătatea lor se sălbăticiseră. Iedera îmbrăţi­şase strâns zidurile casei, de parcă ar fi vrut să le as­cundă de ochii curioşi. Patru trepte mari se opreau la o uşă exterioară boltită, încununată de un tranda­fir sălbatic.

— O mică sihăstrie, a şoptit Anghelina.

Stavros a luat-o de mână şi au înaintat prin bu­ruieni pe o cărare nevăzută, care conducea în partea din spate a curţii. Un pin mare şi singuratic îşi arunca

29

umbra peste un foişor făcut parcă pentru poeţi. O magazie pe jumătate ascunsă în spatele arborilor de liliac, o grădină de legume uitată şi câţiva măslini căutau gospodari.

Drumul de pământ care trecea prin faţa fermei urca pe o coastă uşoară, unde se vedea o bisericuţă văruită. Doi câini ciobăneşti au alergat lătrând până la gard. Ciobanul a trecut cu turma lui şi le-a dat bineţe.

Acesta de aici încolo va fi noul lor vecin.

Când fetele au mers prima oară s-o vadă, toată curtea era roşie de maci. „Aceştia ne-au încântat şi am spus s-o cumpărăm", ziceau mai târziu. Spiros, prin multă muncă, s-a îngrijit mai întâi de toate să aranjeze casa şi, odată cu rândunelele care se întor­ceau în ţinuturile lor, au intrat şi ei în noul cuib.

Aici şi-a dat şi bunica lor ultima suflare. De par­că ar fi aşteptat cu răbdare atâţia ani ca să aibă şi ea mormântul în provincie.

Grădina a devenit micul lor regat. Fetele au des­coperit bucuria de a planta flori, plante şi legume. Cea mică s-a hotărât repede să studieze agricultura, împreună cu noul lor prieten, un câine vagabond pe care l-au primit în curte, au cercetat ţinutul.

După-amiaza târziu Spiros împreună cu An­ghelina mergeau la bisericuţa Prorocului Ilie. Clipe de odihnă şi rugăciune.

Grija lor era pentru fata cea mare. Din prima clipă când au venit aici căuta de lucru, dar ofertele în noul lor oraş mic erau puţine.

30

Stăteau pe o terasă înaltă şi priveau de sus... si­hăstria lor. De când veniseră prima oară aici s-au străduit cu atâta râvnă să înfrumuseţeze această casă, încât nu le mai rămăsese timp să discute des­pre cele vechi. Şi poate că niciunul dintre ei nu voia să şi le amintească...

— Ce-ai spune dacă am lăsa puţin treburile şi am merge într-un pelerinaj la biserica Sfântului Arsenie?

Propunerea lui Spiros a surprins-o plăcut pe Anghelina şi a acceptat fără şovăială.

Era o duminică de iunie când au mers cu toţii împreună la Souroti.

Anghelina s-a închinat la Sfântul Arsenie cu la­crimi de recunoştinţă în ochi. Nu ştia cum să-i mul­ţumească că a învrednicit-o să vină acolo împreună cu toată familia ei.

Părintele Paisie se afla pe patul suferinţei. însă spre norocul lor în ceasul acela primea nişte pele­rini. Şovăielnici, i-au urmat şi ei pe aceia până la chilia lui.

Păşind uşor, au intrat înăuntru. Acela s-a stră­duit puţin să se ridice. I-a îmbrăţişat pe toţi cu pri­virea, în vreme ce luau binecuvântarea lui, şi le-a spus din inimă:

— Spiros, îţi dau binecuvântarea să te cerţi cu toată lumea în afară de soţia ta. Iar tu, Anghelina, să-ţi aminteşti că Dumnezeu a condiţionat mântui­rea oamenilor de răbdare.

Le-a dat câte o cruce în mână, a binecuvântat fetele şi s-a întins iarăşi pe pat. Chipul lui luminos şi totodată curat avea să devină un călăuzitor stator­nic în noua lor viaţă.

După o lună Părintele Paisie şi-a luat valiza lui nevăzută, plină cu lupta cea bună şi cu truda unei vieţi întregi, şi a plecat în patria cerească. Voia să-i spună el însuşi de aproape lui Hristos despre păti­mirile oamenilor.

în acelaşi an Anghelina, prin îndemânarea ei artistică, a participat la o mare expoziţie. Toţi au fost entuziasmaţi de lucrările sale. Mari hoteluri şi magazine cu obiecte pentru turişti au umplut-o de comenzi. Cererea mare pentru moment a speriat-o şi voia să dea înapoi.

— Fiica mea, Dumnezeu ţi-a dat un talent. Nu-l ascunde sub preş, fiindcă Acela îţi va cere socoteală, a încurajat-o părintele Eutihie.

Foarte curând Spiros a transformat mica ma­gazie din curte într-un atelier modern. Acolo An­ghelina împreună cu fata lor cea mare au început să lucreze cu multă râvnă şi hărnicie.

Au descoperit repede că avea şi ea talentul ma­mei sale. Chiar şi plantele pe care le sădiseră în curte, conservate şi păstrate în plase brodate, ajun­geau până în străinătate. Toată distribuţia au lăsat-o în seama tatălui şi de fiecare dată când se întorcea din străinătate le aducea noi comenzi şi noi invitaţii la expoziţii.

Au trecut de atunci mai bine de douăzeci de ani. Casa s-a umplut încet-încet de gineri şi nepoţi. Dar viaţa nu este niciodată presărată doar cu flori.

32

Bucurii şi necazuri vin rând pe rând. Când e soare şi vreme frumoasă, când ceaţă şi vreme rea.

Atunci când supărarea şi suferinţa intră pe fereastră, bunica Anghelina le urează bun venit, fiindcă se cunosc de mult. Scoate puţin zahăr din buzunar şi îl pune în gură, ca să n-o amărască mult.

Apoi închide bine uşa casei sale, ca să nu plece Hristos şi să rămână singuri şi pustii...

Agnia

Munca la patiseria lui Atanasie era grea. Se apropia amiaza, când a ieşit de acolo foarte transpirat, ca să răsufle puţin. Era ceasul când sora lui de obicei îi pregătea cafeaua.

— Mulţumesc!

— Atanasie, eşti obosit. Trebuie să-ţi găseşti un ajutor. Toată ziua eşti la patiserie, uiţi că ai soţie şi copii.

— Nu te îngrijora pentru mine. încă mai rezist. Mi s-a recomandat însă un patisier bun şi astăzi îl aştept. Dacă vom cădea de acord, va rămâne la în­ceput aici, la mansardă, iar apoi o să vedem...

Se uita la sora lui cum alerga şi-i servea pe clienţi şi admira încă o dată sprinteneala şi bunătatea ei. N-ai fi spus despre Agnia că este frumoasă. Dar ceva dulce în zâmbetul ei, ceva cald în privirea sa te făceau imediat s-o simpatizezi. Dorinţa lui era s-o mărite. Trecuseră anii, dar ea încă nu se hotărâse. El, deşi mai mic, îşi întemeiase deja familie.

„Când va veni săptămâna oarbă se va mărita", spunea regretata lor mamă. „Dacă inima începe să bată tare, n-o să mai vadă niciun cusur la bărbaţi..." Doar că n-a apucat s-o vadă mireasă. înainte de a închide ochii, Atanasie i-a făgăduit că o va însoţi pe Agnia, ca mireasă, la biserică. De altfel ţinea mult la ea. Atunci când nici nu îşi plătise bine datoriile patiseriei,

34

a luat un alt împrumut pentru a-i cumpăra un mic apartament. El îi plătea toate cheltuielile şi ea îşi depunea salariul în bancă.

însă sora lui era o fată foarte cinstită. Nu ştia cum să-l răsplătească pentru acest bine pe care i l-a făcut. De la şase dimineaţa lucra la patiserie, iar după-amiaza mergea s-o ajute pe cumnata ei. Uneori le citea la copii, iar alteori îi ducea în parc să se joace.

Agnia avea mare slăbiciune pentru toţi copii, nu doar pentru nepoţii ei. Când mergea la biseri­că sau ieşea la plimbare, mereu avea ceva dulce în geantă sau în buzunare ca să le dea. Iar aceia îi răs­plăteau iubirea cu un mic sărut sau cu o îmbrăţişare strânsă. Acest lucru n-a trecut neobservat de părin­tele Dimitrie, şi astfel i-a dat lucrarea de a face cu ei lecţii de cateheză în fiecare duminică dimineaţă.

Agnia avea felul ei de a imprima în sufletele co­piilor cuvântul lui Dumnezeu, firesc, prin cântece, jocuri şi povestiri. Şi cu cât timpul trecea, grupul se mărea. Pentru că reuşea încet-încet, în afară de iubi­rea copiilor, să câştige şi simpatia părinţilor.

înainte ca Atanasie să bea ultima înghiţitură de cafea, a apărut Kiriakos. Prin cuvinte limpezi au clarificat înţelegerea dintre ei, şi din aceeaşi seară Kiriakos a început lucrul.

Mansarda era toată a lui. Cu timpul s-a dovedit un patisier iscusit. Era om trecut prin viaţă, cu mul­tă experienţă în spate. Şi după cum făcea prăjiturile lui cu meşteşug şi pricepere, la fel ştia să facă şi ochi dulci femeilor.

Agnia, cum era firesc, n-a trecut neobservată. O privire caldă şi insistentă, o discuţie tandră, o atin­gere întâmplătoare n-au lăsat-o nici pe ea neatinsă. Şi aşa, pe neaşteptate, a venit „săptămâna oarbă", făcându-i inima să bată cu putere.

Cu cât trecea timpul, relaţia lor devenea mai caldă. într-o zi a găsit ocazia s-o invite la cafea. Au stat la o cofetărie din centru, şi Kiriakos a început să-i vorbească despre viaţa lui în sat.

— Agricultura e grea. Pământul îţi istoveşte trupul. Am vrut să scap de asta. N-am mai suportat să lupt cu pământul şi cu vremea. Să-i dea Dumne­zeu sănătate unui unchi de-al meu, care m-a luat cu el şi m-a învăţat această meserie...

Cât timp au vorbit, Agnia îl vedea neîngrijit şi îi era milă de el.

— Vreau să-mi întemeiez o familie. M-am să­turat de viaţa de burlac. Singurătatea e grea. Să te întorci într-o casă goală şi să nu te aştepte nimeni. Să vrei să-ţi întinzi mâna, să simţi căldura unui om apropiat, şi lângă tine să nu fie nimeni. Ai simţit vreodată asta, Agnia?

Ultimele cuvinte i le-a spus aproape în şoaptă la ureche, şi suflarea lui i-a mângâiat faţa. Atinsese cele mai sensibile coarde ale inimii ei şi îl compă­timea. Oricât de pline ar fi fost zilele ei, erau clipe când singurătatea o înspăimânta. S-a ridicat puţin brusc şi i-a propus să facă o plimbare.

Din ziua aceea visele i s-au umplut de prezenţa lui. A început să se închipuie pe ea lângă el. Mun­cind împreună şi crescându-şi copiii. Şi ca toate visele

35

de fată, era şi acesta frumos, înfăşurat în hârtie aurită, cu gust de bomboane, şi-i îndulcea sufletul.

Astfel, a început să-i poarte de grijă lui Kiriakos. Să-i calce cămăşile, să-i aducă mâncare de acasă. Şi cu cât vedea bucurie pe chipul lui, cu atât nu ştia ce să facă pentru a-l mulţumi. După cum era firesc, se simţea foarte bine şi el. Nici nu mai căuta să închi­rieze vreo garsonieră, cum spusese la început. Atanasie, desigur, multe cuvinte nu spunea, dar nimic nu-i scăpa. Deşi dorea mult ca sora lui să se mărite, ceva nevăzut din el nu-l lăsa să se bucure.

Agnia nu mărturisise nimănui sentimentele ei, decât părintelui Dimitrie. Acela a sfătuit-o să nu se grăbească. Să se roage pentru ca Dumnezeu să-I ara­te voia Lui. Şi într-adevăr, ziua aceea n-a întârziat.

— Agnia, când o să mă inviţi acasă la tine la masă? Vreau să mâncăm împreună, să vorbim... La urma urmelor, să văd dacă eşti gospodină bună, a glumit Kiriakos.

— Când vei cere voie de la fratele meu, a răs­puns ea.

— De ce? Eşti minoră şi trebuie să cer voie de la tutorele tău?

A vrut să întindă mâna spre ea s-o mângâie, dar ea s-a îndepărtat.

— Nici eu nu sunt minoră, nici tu adolescent, ca să ceri lucruri prosteşti. Dacă vrei să vorbim serios,

sunt pregătită.

— Eu nu sunt încă pregătit...

Agnia nu era de gheaţă. îl iubea, dar nu voia să facă lucruri pe care nu le făcuse nici când era mai

37

tânără. Avea răbdare şi aştepta. Pe de altă parte, de mult voia să împărtăşească cu o femeie sentimente­le ei, să-i ceară sfatul.

Către cumnata sa, Maria, nu se putea deschi­de, pentru a nu afla ceva fratele ei. Singura cu care vorbea deseori la telefon era o verişoară mai mică a ei, Ana, din capitală. în fiecare an când Agnia lua concediu, mergea să stea câteva zile împreună cu ea la Atena. însă anul acesta nu voia să plece de la patiserie.

Ana a înţeles repede ce o preocupa. Astfel, pu­ţin prin insistenţa ei, puţin prin rugăminţi, a reuşit să-i afle secretul.

— Draga mea, bărbaţii vor şi puţină cochetărie! Pune-ţi nişte pantaloni moderni, vopseşte-ţi părul, luminează-ţi faţa cu puţin machiaj. Vei deveni alt om. Ascultă-mă şi nu vei pierde, îi spunea deseori, şi închideau amândouă telefonul râzând.

La ultima discuţie telefonică i-a spus-o clar:

— Dacă nu vii tu, voi veni eu acolo. Dacă nu te voi logodi, să nu-mi spui Ana. Voi fi naşa ta!

Ca un aer proaspăt de primăvară a venit Ana într-o zi la patiserie. Elegantă, spilcuită, cu părul blond prins cu o panglică roşie, a petrecut zâmbind toată dimineaţa cu ei. Decolteul ei provocator şi parfumul îmbătător n-au rămas neobservate. Ca un fluture multicolor aduna nectar şi sirop, cu aerul şi zâmbetul ei nostim.

într-o după-amiază se pregăteau să viziteze un mare centru comercial, care se afla puţin în afara

38

oraşului. Ana a găsit îndată ocazia să-l invite şi pe Kiriakos.

Agnia s-a îmbujorat doar când a auzit numele lui. — E... nu ştiu, dacă crezi tu...

— Mă duc să-l iau de la patiserie. Te aşteptăm în maşină, a zis, şi a plecat alergând.

Peste puţin a plecat şi Agnia. îşi amintea că maşina era parcată în spatele patiseriei. Şi-a grăbit pa­şii pentru a-i întâlni acolo.

Portocalii de pe stradă înfloriseră. Era o pri­măvară timpurie. A inspirat cu nesaţ miresmele din aer şi a zâmbit fericită. A deschis uşa mică din spa­tele patiseriei şi a intrat. Din patiserie a auzit râsetul vesel al verişoarei sale şi a mers să-i găsească.

N-a apucat să facă doi paşi şi a îngheţat. în spate­le uşii întredeschise Ana era în braţele lui Kiriakos!

Dintr-odată a simţit cum sângele i se urcă în cap. Nu putea crede ceea ce vedea. într-o clipă lu­mea ei s-a prăbuşit cu totul, trăgând după ea şi vise­le pe care le ţesuse.

Ca o fiară adormită s-a trezit gelozia în ea. I-a muşcat din inimă. I-a străpuns-o.

S-a dat un pas înapoi. Nu voia să fie văzută. în graba ei s-a împiedicat de nişte vase. Cei doi au în­gheţat! Ea a început să tremure, înainte de a începe furtuna...

Mirosea a primăvară timpurie, şi portocalii pe stra­dă înfloriseră.

Mireasa inspira cu nesaţ miresmele primăverii şi fericită rupea flori pentru a-şi face buchetul. N-a văzut norii negri care au început să se adune pe cer. Furtuna a prins-o pe stradă şi a început să alerge ca să scape. Rochia ei de mireasă s-a prins în crengile tufişurilor şi s-a sfâşi­at. Vântul bătea cu putere în uşile închise şi, înainte de a începe bine să se dumirească, i-a smuls florile din mână.

Primăvara avea asemenea capricii...

Agnia a traversat gâfâind parcul din apropiere. S-a ghemuit pe o bancă şi doar acolo şi-a lăsat la­crimile să-i curgă. Şi lacrimile trădării sunt amare, întristează inima. Sfâşie sufletul.

Pentru o clipă credea că a fost un vis. Un coş­mar. Voia să se trezească şi toate să fie liniştite, ca înainte...

— Plângi, Agnia?, a întrebat-o o fetiţă care s-a apropiat readucând-o la realitate.

Şi-a şters în grabă ochii.

— Tu eşti, Hrisula? Nu te-am recunoscut, draga mea.

Micuţa a îmbrăţişat-o spontan şi a sărutat-o pe obraz.

Peste puţin au sosit alergând şi fraţii ei, Mihalis şi Fotini. Agnia a scos din geantă câţiva biscuiţi şi i-a împărţit. în spate venea şchiopătând bunica lor, încercând să-i ajungă. A văzut-o pe Agnia şi s-a aşe­zat gâfâind lângă ea.

— Hai copii, mai jucaţi-vă puţin până când îmi trag răsuflarea, şi după aceea mergem acasă!

A privit-o pe Agnia, care încerca să-şi ascundă tremurul mâinilor.

— Ce ai, draga mea? Eşti bine?

40

Agnia n-a răspuns. A privit-o cu ochi umezi, care cereau ajutor. Voia să-i spună multe lucruri, dar nu avea grai. Lacrimile care i se revărsau pe obraji le spuneau pe toate.

— Draga mea, tremuri din tot trupul. Ce ţi se întâmplă? Să mergem acasă, ca să vorbim, să te li­nişteşti. Sunt singură acasă. Ştefan lipseşte.

Dar ea nu răspundea. Doar s-a ridicat şi a ur­mat-o. Voia să fugă, să se ascundă. Să n-o mai vadă nimeni. Nici fratele ei, nici Ana, nici Kiriakos! Să se întoarcă acasă şi să se afle faţă-n faţă cu verişoara ei, asta nu suporta. Să meargă la patiserie şi să-l vadă pe Kiriakos? Altă încercare chinuitoare...

— Vino, Agnia, să bem un ceai cald ca să te cal­mezi. Ştiu eu, inimioara te doare de ceva... Nu te necăji, scumpa mea. Un doctor mai bun decât tim­pul nu există. Acesta pe toate le vindecă. Vino acum în dormitor să te întinzi, şi eu îi voi telefona fratelui tău să nu se îngrijoreze.

Doamna Stavrula o iubea pe Agnia. în fiecare duminică nepoţii ei mai întâi mergeau la lecţia de cateheză şi după aceea se duceau acasă. Mihalis, bă­ieţelul de nouă ani, îşi luase deja rolul de protector. După ce terminau le lua pe surorile lui de mână ca să le ducă în siguranţă acasă. Agniei îi era milă de aceşti orfani şi se îngrijea de ei mai mult decât de toţi. Chiar ea îi traversa strada pe la semafor şi pleca doar după ce-i vedea că intră în bloc.

După telefonul doamnei Stavrula pe Atanasie îl rodeau gândurile. Agniei, de vreme ce nu voia să

41

se întoarcă acasă, i se întâmplase ceva rău. Soţia lui încerca în toate felurile să-l liniştească.

— Să avem puţină răbdare şi vom afla... De pa­tiserie să nu te îngrijeşti, voi veni eu.

Atanasie nu era preocupat de patiserie. De sora lui era îngrijorat. S-a ridicat în grabă şi a mers acasă la ea. A găsit casa goală. Ana plecase. Pe noptieră era un bileţel de la ea. După ce l-a citit furia fierbea în el. L-a mototolit şi l-a lăsat acolo. Alte explicaţii nu erau necesare. S-a întors furios la patiserie. Min­tea sa nu putea înţelege asta, cum au putut să se poarte atât de josnic cu sora lui? Acum nu ştia pe cine să arunce vina? Pe Kiriakos sau pe verişoara lui?

Între timp bunica i-a adunat pe nepoţi în bucă­tărie ca s-o lase liniştită pe Agnia să doarmă.

— Trei zile am petrecut foarte bine. Mâine o să vină tatăl vostru. Gata cu sărbătoarea. Hai, al cui este rândul în seara asta să citească povestea?, a zis, vrând să-i trimită la somn cu un ceas mai devreme.

— Rândul meu!, a strigat Mihalis, şi le-a luat pe fete în camera lui.

Aşa a găsit şi ea timp să facă ordine în linişte în bucătărie. Copiii şi-au pus repede pijamalele şi s-au întins toţi pe covor.

După ce au terminat povestea şi au auzit-o pe bunica lor plecând în camera ei, s-au dus şi ei s-o vadă pe Agnia, care era în dormitor.

— Să mergem să dormim cu ea!, a propus Fotini, şi toţi au încuviinţat într-un glas.

42

Păşind uşor şi-au luat păturile şi s-au băgat lân­gă Agnia.

Noaptea a venit zâmbitoare şi i-a acoperit. O bufni­ţă o privea pe fereastră pe doamna Stavrula, care stătea în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului şi se ruga. Apoi a zburat şi ea obosită spre cuibul său. Maica Dom­nului L-a strâns pe Hristos în braţe şi I-a şoptit ceva la ureche...

Era trecut de miezul nopţii. Ştefan conducea bând din când în când câte o gură de cafea. Poate că nu era bine că a plecat după o zi atât de obosi­toare. Făcuse o baie la hotel, dar nu putea dormi. A hotărât că trebuie să se întoarcă acasă. Bucuria că-şi va putea vedea copii înainte ca aceştia să plece la şcoală îi dădea curaj.

în timp ce conducea se gândea la cele din trecut şi l-a cuprins o tristeţe amară pentru viaţa lui. Pova­ra muncii şi grija pentru copiii săi îl făcuseră nici să nu-şi dea seama când au trecut cinci ani fără iubita lui soţie. Dar ştia că, oricât de mare ar fi durerea, viaţa nu ţi se dă pe tavă. Trebuie să lupţi, să mergi înainte. Altminteri te va pune la pământ. Şi el avea de crescut trei copilaşi.

La gândul copiilor a zâmbit. Voia să vadă uimi­rea de pe feţele lor, când îl vor vedea de dimineaţă în bucătărie pregătindu-le mâncare. Se gândea să-i ducă chiar el la şcoală.

Când au ajuns, acasă era linişte. Prin uşa între­deschisă a văzut-o pe mama lui dormind adânc şi îi

43

era milă de ea. Nu se aştepta la asemenea bătrâneţe, sărmana... A intrat uşor în camera copiilor şi a gă­sit paturile lor goale. S-a mirat. însă când a ajuns în dormitor a încremenit.

Altfel socotise el surpriza!

S-a sprijinit de tocul uşii şi a rămas privind fără glas. Era inexplicabil cum de se afla Agnia dormind acolo.

N-a îndrăznit să se apropie şi să strice această imagine duioasă, de parcă i-ar fi fost teamă să nu le strice visele. îngeraşii lui păreau atât de fericiţi în braţele Agniei. Iar ea atât de liniştită, cu o tristeţe nevăzută pe chip... Ca tristeţea lui.

S-a dus uşor în bucătărie, aşa îmbrăcat cum era, şi s-a întins pe canapea.

Obrăznicia nu are nici limite, nici ruşine.

Pe la trei dimineaţa Kiriakos a mers la patise­rie şi avea chef de vorbă. Atanasie, aplecat asupra aluatului, nu s-a întors să-l privească. Dar acela le calculase pe toate dinainte. Dacă Atanasie ar fi fost de acord cu propunerea lui, nu i-ar fi fost greu s-o păcălească pe Agnia. Astfel, fără ocolişuri, a abor­dat problema direct.

— Oricum ar sta lucrurile, doar cu salariul este greu să înceapă cineva să-şi întemeieze familie. Via­ţa astăzi are multe cerinţe. Pe de altă parte, cum să se descurce o singură persoană cu o afacere ca asta? Ce-ai spune, Atanasie, să mă faci asociatul tău?

Tare ar fi vrut fratele Agniei să lase aluatul şi să în­ceapă să-l ia la pumni, dar n-a lăsat furia să-l cuprindă.

44

L-a privit doar în ochi, ca să vadă reacţia lui, şi i-a amintit de datoriile pe care le avea.

— Ţi-am spus că am luat două împrumuturi. Unul pentru patiserie şi altul pentru apartamentul Agniei. Dacă vrei să te asociezi cu mine şi la datori­ile pe care le am, cu multă plăcere.

Kiriakos a înghiţit în sec şi şi-a aplecat capul asupra tăvii cu covrigi pe care-i făcea. Mult timp n-au mai schimbat alte vorbe. în ziua aceea lucra mai repede decât de obicei. Pe la ora cinci şi-a scos sandalele pe care le purta, a urcat în mansardă şi şi-a făcut bagajele.

— Atanasie, eu plec. Dacă vrei să-mi achiţi sa­lariul...

Atanasie s-a dus tăcut la sertar, i-a dat banii şi l-a pus să semneze şi actele pentru demisie. Au schimbat o privire rece, şi Kiriakos a plecat fără să mai spună ceva.

Chiar în clipa aceea a intrat Maria. Kiriakos a trecut pe lângă ea fără s-o salute.

— Ce s-a întâmplat, Atanasie, v-aţi certat?

— Iepurele şi-a pus coada pe spinare şi a plecat cu paşi mici.

— Dar...

— Lasă, femeie, toate s-au întâmplat spre bine... a zis Atanasie, continuând să frământe aluatul.

Glasurile vesele ale copiilor au trezit-o pe Agnia şi se străduia să-şi dea seama unde se află. îna­inte de a-şi reveni bine a intrat ca o furtună Mihalis, trăgând-o să meargă în bucătărie.

45

— Vino să vezi ce ne-a pregătit tata la micul de­jun! Ţi-am pregătit şi cafea...

— S-a întors tatăl vostru?, a întrebat ea înspăi­mântată.

— Da, da, azi noapte! A vrut să ne facă o sur­priză.

„A reuşit", s-a gândit ea, pe când se ducea gră­bită la baie, ca să-şi dea cu puţină apă pe faţă.

A intrat şovăitoare în bucătărie, ca să-i salute pe toţi.

— Cum ai petrecut aici cu micii mei monştri?, a întrebat-o el zâmbitor, pe când îi punea cafea în ceaşcă.

— O companie mai bună n-aş fi putut găsi, domnule Ştefan...

— Atunci să ne vizitezi mai des...

— Da, da!, a strigat Hrisula, şi dintr-odată s-a aruncat în braţele ei.

Fraţii săi s-au înghesuit lângă ea, cerând şi aceş­tia o porţie din mângâierile Agniei. însă a sosit tim­pul să meargă la şcoală şi nu le-a mai rămas vreme de alte discuţii.

Ştefan i-a băgat pe toţi în maşină pentru a o lăsa acasă şi pe Agnia.

Agnia a urcat repede în apartament şi a consta­tat cu uşurare că Ana plecase. A deschis ferestrele ca să intre aer proaspăt, şi pe noptieră a găsit un bilet mototolit.

„Agnia, cu Kiriakos n-am avut nimic. A fost doar un capriciu. O slăbiciune omenească. Sper să mă ierţi."

46

S-a întrebat subit: „De ce e mototolit biletul?", dar nu s-a gândit mai mult. L-a aruncat în coş şi a dat telefon la patiserie. Când a aflat de la Maria des­pre plecarea lui Kiriakos, i s-a luat o piatră de pe suflet. N-ar fi suportat să se întoarcă la lucru şi să-l găsească în faţa ei. Atanasie i-a dat câteva zile liber pentru a se odihni şi linişti.

Acum voia să se odihnească în casă. Răutatea oamenilor depăşise rezistenţa ei. Căuta în tăcere li­niştea în căldura rugăciunii. Psaltirea şi Evanghelia îi mângâiau durerea.

Deşi se simţea încă rănită, a prins curaj când şi-a amintit de cuvintele părintelui Dimitrie: „Bunul Dumnezeu te-a scăpat de altele mai rele. Fie numai şi pentru asta ar trebui să-i mulţumeşti verişoarei tale", i-a spus, când s-a dus să-l întâlnească la biserică.

O rază de soare îi încălzea inima. încerca să-i îndreptăţească, să-i justifice.

Pentru a se izbăvi trebuia mai întâi să ierte.

într-o după-amiază a hotărât s-o viziteze pe doamna Stavrula ca să-i mulţumească pentru găz­duire. A găsit-o străduindu-se cu cărţile şi lecturile copiilor şi îndată s-a arătat binevoitoare s-o ajute.

— Ah, draga mea, dacă noi am fi putut să creş­tem prunci, ar fi dat Dumnezeu şi babelor copii.

— îi creşti foarte bine, doamnă Stavrula. Maica Domnului îţi dă curaj...

— Nu zic, mare este harul ei. Dar nu mă mai ţin picioarele. Nu mai apuc nici să mă îmbolnăvesc, nici să mor.

A stat două ore, până când copiii au terminat lecţiile. Apoi s-a jucat puţin cu ei. Când a plecat, bă­trâna nu ştia cum să-i mulţumească.

— Când nu ai ce face, vino pe la noi, Agnia. Pe toate le fac, dar nu pot citi...

Cu promisiunea că va reveni curând, a plecat spre casa bătrânului Fotie. Datorită supărării avute îl neglijase puţin şi se simţea rău. Pentru astă seară îi pregătise pâine şi covrigi.

L-a văzut la fereastră şi i-a făcut semn să des­chidă.

Bătrânul trăia într-un mic apartament de la par­ter. Chiria i-o plătea biserica, ca să nu rămână fără adăpost. în fiecare zi îi mulţumea lui Dumnezeu că se găseau oameni străini pentru a-l îngriji. Când avea afacerea lui şi făcea bani, toţi îl căutau, pentru că avea mâna largă şi era generos. însă după ce a dat faliment prietenii lui au dispărut şi încet-încet până şi rudele l-au uitat. S-a mutat în alt cartier pentru a nu vedea în ce hal a ajuns, să cutreiere pe drumuri fără scop căutând o bucată de pâine. Părintele Dimitrie l-a găsit dormind pe o bancă şi l-a luat în grijă. De atunci Agnia îl vizita deseori. Uneori pentru a-i face treburile, alteori pentru a-i duce de mâncare.

— Dumnezeu să-ţi răsplătească pentru binele tău, fiica mea...

Mereu îşi lua rămas bun de la ea cu această urare.

Duminică după cateheză l-a găsit pe Ştefan aşteptându-i în faţa bisericii. Copiii au intrat repede în maşină pentru plimbarea mult-aşteptată.

47

— Să-ţi mulţumesc este puţin, i-a spus Ştefan plin de entuziasm. Sincer nu ştiu cum să-ţi răsplă­tesc pentru ajutorul tău.

Voia şi ea să-i mulţumească, pentru că prin lec­turile făcute copiilor uitase pentru puţin de supără­rile ei. însă el i-a luat-o înainte:

dacă n-ai nimic de făcut, eu zic să mergem toţi împreună undeva să mâncăm. Ce spui?

da, da!, au început să strige prichindeii, să­rind pe bancheta din spate.

nu v-am întrebat pe voi, le-a strigat râzând tatăl lor.

— Spune da, spune!, o rugau ei, privind-o în ochi.

Agnia printr-un semn încuviinţase deja.

De atunci a început să se întâlnească în fiecare duminică cu Ştefan şi cu copiii. Drumeţiile vesele şi plimbările au dat vieţii lor cotidiene un nou suflu, completându-se unul pe altul.

Cu cât trecea vremea, cu atât Agnia încerca să-şi vindece rănile, umplându-şi în mod creativ timpul. După-amiaza mergea regulat acasă la ei. Copiii se ataşaseră atât de mult de ea, încât cu regret se despărţea de ei. Cu toate acestea, mereu avea gri­jă să termine devreme. Rareori îl întâlnea pe Ştefan atunci când acela se întorcea de la lucru.

încă înainte de a termina anul şcolar, copiii îşi făceau planuri pentru vacanţa de vară. Anul acela pentru prima oară se gândeau să meargă în tabără. Cât timp Ştefan şi Agnia discutau bându-şi cafeaua, cei doi mai mari o puseseră la mijloc pe Hrisula şi plănuiau ceva.

— S-o luăm şi pe Agnia cu noi... a propus la un moment dat Fotini.

— Eu, dragele mele, dacă plec de la lucru, în cele din urmă mă vor da afară...

Hrisula s-a dus şi s-a aşezat în braţele ei, surprinzându-i pe toţi.

— Agnia, vrei să te însori cu tata, să devii mama noastră şi să mergem împreună în vacanţă?

Uimită, Agnia l-a privit în ochi pe Ştefan.

Nu ştia ce să răspundă. Poate că nici el nu con­ştientizase până atunci propunerea fetiţei lui.

— Da, da!, au răspuns împreună cei trei mici... „complici".

Din fericire Ştefan a intervenit în ultima clipă scoţând-o pe Agnia din poziţia dificilă.

— Cred că trebuie să-i daţi puţin timp să se gândească.

— Sigur am nevoie de timp pentru o asemenea hotărâre, a răspuns aceea stânjenită.

însă Mihalis, grăbit ca întotdeauna, a găsit soluţia...

— Bine deci, până când se va termina şcoala ne vei spune „da"!

Tatăl lor nu se putu abţine şi izbucni în râs, vă­zând că alţii hotărăsc pentru el. Pe tot drumul până acasă copiii au râs şi au cântat, pe când cei mari erau afundaţi în gândurile lor...

Când au ajuns, i-a lăsat întâi pe copii şi dupăaceea a dus-o pe Agnia la ea acasă. Pentru prima dată s-a arătat binevoitor s-o conducă până sus. I-a deschis obloanele şi, atingându-i uşor braţul, încer­ca să-i justifice pe copii.

50

— Copiii de multe ori ne surprind prin sponta­neitatea lor, l-a liniştit aceea.

acum, dacă mă gândesc bine, l-au scos pe ta­tăl lor dintr-o poziţie dificilă. Tristeţea şi grija pen­tru copii nu mi-au lăsat timp să mă gândesc la mine. Abia acum am conştientizat că ai fost un dar al lui Dumnezeu pentru noi toţi.

— Ştefane...

— Te-aş ruga să te gândeşti serios la propune­rea lor, cu care sunt total de acord. Deşi cele două săptămâni mi se par mult timp de aşteptat, voi avea răbdare.

— Vorbeşti serios?

A luat-o tandru de umeri, privind-o în ochi.

— Agnia, eşti o fiinţă vrednică de iubire. Al­tminteri nu m-aş fi lăsat ademenit de sentimentele mele. Ştiu că nicio femeie în locul tău n-ar vrea un bărbat cu trei copii. însă poate acum, vara aceasta, când copiii vor lipsi, este un prilej bun să ne cunoaş­tem mai bine, dacă şi tu vrei asta. Oricum voi res­pecta decizia ta, oricare ar fi.

I-a spus noapte bună, şi Agnia a rămas fără glas, luptând cu sentimentele ei.

Nopţile rămânea trează. Privea cu ochii rugători spre icoana Maicii Domnului, rugând-o să-i dea ajutor.

Ajutătoarea fecioarelor şi a tuturor celor ce aleargă la tine, Născătoare de Dumnezeu...

Acatistul Maicii Domnului îl învăţase pe dina­fară. Chiar şi la lucru, ca să n-o chinuiască gândurile, în taină spunea unele stihuri din el, împreună cu Rugăciunea lui Iisus.

Blândeţea lui Ştefan şi iubirea copiilor o emo­ţionau.

însă erau suficiente?

Nu cumva răspunderea era prea grea pentru umerii ei? Aştepta cu nerăbdare să vină ziua de joi, să-l întâlnească pe părintele Dimitrie, ca să vorbeas­că şi s-o ajute să ia o hotărâre.

însă boala neaşteptată a doamnei Stavrula nu le-a lăsat timp pentru alte planuri. Mijlocul o durea cum­plit şi a pus-o la pat. Agnia se afla aproape în fiecare zi lângă ea. De multe ori gătea la ea acasă şi îi ducea mâncarea pregătită. Ştefan încerca seara să ajungă mai devreme. A propus, desigur, să găsească şi o femeie pentru treburile casei, dar Agnia n-a acceptat.

Deşi era frântă de oboseală, nu se gândea la ea. Era mulţumită că dăruieşte bucurie celorlalţi. în fe­lul acesta uita de oboseală. Pentru a apuca să le facă pe toate se trezea în zori. Din fericire se înţelegea cu Ştefan. Se înţelegeau unul cu altul chiar şi când tăceau. începuse să meargă şi el duminica împre­ună cu ea la biserică. Apoi ieşeau toţi împreună la plimbare. în celelalte zile, desigur, nu exista timp de odihnă.

Atanasie a adus-o pentru puţin pe soţia lui la patiserie şi i-a dat Agniei un mic concediu. însă ea ştia orele când era mult de lucru la patiserie şi mer­gea să le dea o mână de ajutor.

— Agnia, te oboseşti mult. Toată ziua alergi şi te istoveşti. Păstrează puţină putere şi pentru tine.

52

decât să mă afund în singurătate şi trândă­vie, de o mie de ori e mai bună oboseala, Atanasie. De altfel în viaţa aceasta toţi vom purta o cruce. Pe aceasta singură mi-am ales-o. De unde putem şti? Poate în felul acesta bunul Dumnezeu mă va apăra de alte lucruri şi mai grele...

Când pleca de la patiserie, Maria o încărca me­reu cu pâine şi orice produse proaspete făcuseră în ziua aceea. înainte de a se întoarce acasă, se abătea iarăşi pe strada bătrânului Fotie, ca să-i ducă câte ceva.

Mirosul de praf îi întorcea stomacul pe dos.

— Nu-mi lăsa multe lucruri, nu pot să mănânc. Am şi o tuse care mă îneacă... Odată cu schimbarea vremii se pare că am răcit.

— Am făcut o supă bună de pui. Mă duc acasă să-ţi aduc...

Bătrânul Fotie nu s-a împotrivit.

Agnia a lăsat cumpărăturile în bucătărie şi a început să facă un amestec de ou şi lămâie. Ieri fă­cuse greşeala ca în loc de carne tocată, să scoată din congelator un pui, şi acela mic. A pus două porţii bune pentru Ştefan şi doamna Stavrula, iar restul l-a mărunţit şi l-a pus în supă. „Eu mă mulţumesc şi cu altceva", s-a gândit în ceasul când mesteca în supă, şi a scos două porţii pentru bătrânul Fotie, ca să aibă şi pentru seară.

A trecut pe la farmacie, a luat un sirop de tuse şi pastile pentru gât şi alergând a ajuns acasă la el. I-a pus un veston pe el şi a deschis fereastra.

53

Până când acesta a mâncat supa, ea a început să deretice prin casă.

— Ah, fata mea, să-ţi ajute Dumnezeu. Mi-ai încălzit măruntaiele cu supa asta. Dumnezeu să-ţi răsplătească...

— După-amiază, când voi merge cu Fotini la lecţia de engleză, voi trece să-ţi încălzesc şi restul supei.

I-a dat o lingură de sirop şi a alergat să-i ia pe copii de la şcoală.

— Dumnezeu să-ţi răsplătească... a strigat iarăşi bătrânul Fotie, puţin înainte ca ea să închidă uşa.

Atunci când seara s-a întors obosită acasă, s-a uitat să vadă dacă a rămas ceva şi pentru ea. A ri­dicat uşor capacul şi a constatat cu uimire că oala era aproape plină! A rămas fără grai şi a privit mult timp mâncarea.

A luat polonicul şi a început să mestece şi nu putea înţelege raţional cum de au mâncat atâtea persoane din supă şi oala era aproape plină. Şi altă dată se întâmplase să facă aceeaşi mâncare şi nici nu le ajunsese bine.

Lacrimile au început să-i curgă din ochi. A uitat de toată oboseala. Şi-a făcut semnul crucii, I-a mul­ţumit lui Dumnezeu şi şi-a umplut farfuria.

„Ah, moş Fotie, ce binecuvântare a fost aceasta pe care mi-ai dat-o!"

Hristos căuta un loc de odihnă şi a văzut-o pe Agnia jertfindu-se pentru toţi. A intrat în inima ei şi a umplut-o de bucurie.

54

Asemenea bucurie, încât aceea simţea că i s-a dăruit Raiul întreg.

Ca de obicei, Ştefan o însoţea seara până acasă, însă în seara aceea s-a întors singură. L-a văzut foar­te obosit şi nu voia să-l mai pună la încă un efort. Seara era caldă şi i-ar fi făcut bine să se plimbe pu­ţin. înainte de a ajunge la intrarea în bloc şi de a descuia uşa, a văzut că în colţ o aştepta... Kiriakos!

Tulburarea ei era atât de mare, încât tremura din tot trupul.

— Agnia, trebuie să-ţi vorbesc. Vreau să-ţi cer iertare...

— După atâtea luni ţi-ai amintit?

— Voiam să-ţi treacă puţin supărarea şi să vor­bim liniştit.

— N-avem ce să ne spunem!

— Pentru că au trecut trei luni crezi că te-am uitat? Am aflat ce faci în ultima vreme. Ştiu şi cine te aduce seara acasă. Dar n-am de gând să te las să faci asemenea nebunie...

Răvăşită, se străduia să scape, dar acela i-a blo­cat brusc drumul, prinzând-o de braţ. A rugat-o să meargă undeva să vorbească liniştit, dar ea nici n-a vrut să audă. încerca din răsputeri să-şi justifice fapta aruncând toată vina pe Ana.

în seara aceea se juca viitorul lui.

Dorinţa de a cumpăra cofetăria unde lucrase înainte, care după plecarea lui se vindea la un preţ de ocazie, era atât de mare, încât n-a şovăit chiar s-o ceară în căsătorie.

55

Cerere în căsătorie pe trotuar! Banii Agniei îi erau necesari. La fel considera şi iubirea ei. De aceea a continuat cu îndrăzneală:

— Vreau să ne căsătorim, Agnia! Vom pune bani împreună şi vom deschide magazinul nostru. Trea­ba de cofetar o cunoaştem bine amândoi. Suntem ti­neri, vom reuşi! Vom face propria familie. Spune-mi „da" şi mâine voi merge la fratele tău să-i vorbesc.

Inima ei voia să-l creadă, dar n-a lăsat-o raţiunea.

— Pleacă, te rog. Lasă-mă în pace...

— Cât crezi că te vor iubi acei copii străini? Acela vrea să-şi împlinească interesul. Vrea o doică, nu o femeie...

Cuvintele lui i-au înjunghiat inima ca un cuţit. Şi-a tras brusc braţul şi a plecat alergând. Ultimele lui cuvinte îi sfredeleau mintea şi îndoielile îşi gă­siseră deja locul. După ce a intrat în casă şi a închis uşa, s-a ghemuit pe podea şi a izbucnit în plâns.

O dilemă necruţătoare se deschidea în faţa ei. Pe de o parte Kiriakos, prima ei iubire. Pe de altă parte Ştefan şi cei trei copii care... o aşteptau.

în deznădejdea ei s-a întors iarăşi spre Maica Domnului. Simţea că aceasta este singura ieşire din impasul ei. S-a dus la telefon aproape târându-se. Şi-a adunat tot curajul ca să vorbească cu părintele Dimitrie. Cu mult efort s-a străduit să-i spună câte­va cuvinte despre întâlnirea cu Kiriakos.

Răspunsul lui a lăsat-o fără glas.

— Agnia, aşa cum stau lucrurile, singura ieşire din impasul tău este Maica Domnului! Mă voi ruga să te lumineze...

5⁶

Aceea a fost o nuntă diferită faţă de ceea ce ştim până astăzi.

Mireasa a sosit în biserică însoţită de fratele ei. în loc de rochie de mireasă purta o rochie albă şi lungă, şi avea doar o floare în păr.

Pe trepte o aştepta mirele îmbrăcat în costum albastru. Ţinea neîndemânatic un buchet cu zambi­le şi părea nerăbdător.

În clipa când i-a dat miresei buchetul, cavalerul de onoare, care stătea lângă el, l-a tras atât de brusc de sacou, încât puţin a lipsit să-l dea jos de pe scări.

— Sărut-o!, i-a spus poruncitor.

Acela s-a aplecat şi i-a dat un sărut blând pe obraz. Toţi invitaţii s-au emoţionat. Bătrânul Fotie a lăcrimat şi i-a urat din inimă miresei, ca întotdeau­na, ca „Dumnezeu să-i răsplătească"...

Cât timp a ţinut taina, stând unul lângă altul, se rugau. Faţa miresei strălucea de bucurie, şi mirele o ţinea tandru de mână.

Naşă era Maria, iar cununia a fost săvârşită de părintele Dimitrie.

Inedit a fost şi darul pe care l-au primit. O bu­solă de aur al cărui ac indica spre... cer.

Cei mai veseli erau copiii de la lecţia de catehe­ză. Când au urcat în maşină să plece, toţi şi-au luat rămas bun cântând...

în luna de miere,, au mers toţi cinci! Mireasa a dormit în patul dublu cu cei trei îngeraşi, iar Ştefan pe canapea.

Ghetsimana

Pe o insulă mică şi uscată scăldată de valuri înspumate s-a născut Ghetsimana. Era un loc plin de stânci şlefuite de vânt, ţărmu­ri abrupte şi câteva ogoare secetoase. Casele erau mici, ca nişte cutii pătrate, cu obloane albastre la ferestre şi curţi mici pavate cu pietricele pe care le aduceau copiii de la mare.

Sterian era tatăl ei. Iubea marea, dar o ţinea doar pentru el. Când voia să se relaxeze îşi lua bar­ca şi mergea să prindă ceva peşte ca să-şi hrănească familia. Era viticultor pe insula lor stearpă. Odată cu trecerea anilor mâinile lui se uscaseră îngrijind mlădiţele viţei de vie. însă acest vin, cum spuneau toţi, era cel mai dulce din lume.

Ghetsimana avea cincisprezece ani când bunica ei a murit. Cu puţin înainte de a pleca la ceruri, copiii şi nepoţii au trecut să ia binecuvântarea sa. îşi aştepta şi ea cu răbdare rândul şi se gândea la viaţa ei de aici înainte, fără prezenţa blândă a bunicii.

De mică rămăsese mai mult cu ea acasă. Mama sa de dimineaţa şi până seara era împreună cu tatăl ei pe ogor. O viaţă de chin. Bunica era singura care-i ali­nase visurile copilăreşti. Chiar şi când a căzut la pat, nemaiputând să-i ajute, mereu o sprijinea cu sfaturi­le şi iubirea ei. Ghetsimana, deşi îi purta şi numele, a rămas ultima să ia binecuvântare. A intrat în odaie

58

păşind uşor şi a îngenuncheat lângă patul ei. Cei doi ochi ai bunicii, ca nişte sori obosiţi, erau gata să apună. Cu mâinile tremurânde a scos o batistă albă, brodată, pe care o avea ascunsă în sân, şi încerca s-o desfacă. N-a reuşit. Fata a desfăcut nodul, şi în faţa ei au strălucit zece lire de aur.

— Sunt ale tale, draga mea. Le-am păstrat pen­tru tine.

Nepoata le-a băgat în sân şi a sărutat-o, şi o la­crimă i-a căzut din ochi. A încercat s-o ascundă.

Bunica a inspirat adânc, ca să-şi adune ultimele puteri.

— Cu aceşti bani vreau să mergi la Locurile Sfinte. Să păşeşti şi tu pe unde a umblat Hristos. Să te închini la Sfântul Lui Mormânt. Şi când vei ajun­ge la Grădina Ghetsimani, să-mi aprinzi o lumâna­re... O să aştept asta. Acel loc are mare har...

Printre atâtea istorisiri povestite de bunica ei, era şi aceea cu călugărul de la Sfântul Mormânt.

O auzise de multe ori, dar acum ştia că este ulti­ma. Naufragiase, şi valurile l-au scos pe insula lor, când bătrâna era încă în scutece. L-a luat tatăl ei, străbunicul fetei, şi l-a găzduit în casa lor. Iar călu­gărul, din recunoştinţă, a botezat-o pe nou-născuta binefăcătorului său şi i-a dat numele „Ghetsimana". înainte de a pleca, la marginea ţărmului, pe un pro­montoriu bătut de vânturi, a zidit o mică biserică, spre cinstirea Sfântului Nicolae, pe care a lăsat-o ca zestre celei pe care a botezat-o, ca s-o păzească pentru totdeauna.

59

Când această fată, bunica Ghetsimanei, a cres­cut, a reuşit să meargă, împreună cu nişte săteni, să viziteze Ierusalimul. Erau ani grei. Călătoriile nu erau o treabă uşoară. Mai întâi cu corabia, iar apoi când cu animalele de povară, când pe jos. A fost însă mare binecuvântare ca cineva de pe insula lor să vizi­teze Locurile Sfinte. De aceea atunci când s-au întors, au ieşit toţi cu făclii în mână să-i întâmpine. Părintele cu cădelniţa în mână, împreună cu toţi sătenii i-au însoţit de la port până la biserică. Acolo preotul i-a miruit pe toţi cu Sfântul Mir pe care l-au adus pele­rinii de la Sfântul Mormânt, iar apoi au ascultat din gura lor despre acele binecuvântate locuri.

Cuvintele ieşeau cu greu şi ea ţinea strâns mâna bunicii sale, sorbindu-i fiecare vorbă.

— Draga mea Ghetsimana... Vreau să-mi făgăduieşti că oricâte greutăţi ai întâmpina, nu vei chel­tui aceste lire. Şi fie ca Dumnezeu să te învredni­cească, aşa cum m-a învrednicit şi pe mine, să mergi şi tu la Locurile Sfinte. Ar fi chiar mai bine să mergi împreună cu soţul tău. Banii ajung pentru amândoi. Nu vreau să pierzi această binecuvântare... O vei avea cu tine cât vei trăi.

— îţi făgăduiesc, bunicuţo...

Un zâmbet grăbit s-a ivit pe buzele bunicii, şi făgăduinţa a intrat şi s-a ascuns în sânul ei, ca să-l încălzească.

Oare ce înseamnă o făgăduinţă? O aşteptare? O promi­siune luată de vânt şi risipită în nori? Sau un vis înşelător?

60

Nu. Pentru micuţa Ghetsimana era cuvânt de onoare! O dorinţă pe care la un moment dat trebuia s-o îndeplineas­că în întregime.

Bunica a prins-o de mână şi a continuat în şoaptă: — Pas cu pas, draga mea, am păşit pe drumul Muceniciei... Am urcat pe înfricoşătoarea Golgota... Şi acolo... în faţa Sfântului Mormânt, am îngenun­cheat... şi...

Un suspin adânc a ieşit din pieptul ei, şi inima i s-a stins în faţa Sfintei Cruci...

Era un amurg de primăvară când Ghetsimana a alergat pe ţărm să-l găsească pe tatăl ei. A ajuns grăbită la cafenea şi l-a găsit într-un colţ, bându-şi rachiul împreună cu poliţistul.

— Tată, mama spune să vii repede acasă. Cel mic are frisoane de la febră. Nu e bine, a zis gâfâind.

Poliţistul, după ce a cântărit-o bine de sus şi până jos, s-a oferit să-i ducă chiar el cu maşina de serviciu până în capitala insulei. De altfel, lângă sec­ţia de poliţie era şi cabinetul medical.

Aceasta a fost prima oară când l-a întâlnit pe Ahileas.

Duminică tatăl său l-a invitat la ei acasă ca să mănânce împreună. Mama ei a tăiat un cocoş şi nu ştia cum să-i mulţumească pentru ajutorul lui. însă acela nu-şi mai lua ochii de la Ghetsimana.

în vârstă de optsprezece ani, cu o coadă groasă împletită şi doi ochi negri precum cărbunele, îi pâr­jolea inima.

Zi de zi vizitele deveneau mai dese. înainte de a se încheia luna, a cerut-o de soţie de la tatăl ei.

— Nu! Eu pe fata mea n-o dau unui bărbat atât de în vârstă, a zis cu încăpăţânare mama ei. E mai mare ca ea cu şaptesprezece ani. Au dispărut feciorii de pe insulă? În fiecare zi vin în peţit.

— Vino-ţi în minţi, măi femeie. Asemenea no­roc nu-i de dat cu piciorul. Ahileas o va ţine ca pe o regină. Dacă se va mărita aici, toată viaţa se va chi­nui pe ogor. Se va ofili de istoveală, va împleti plase de pescuit şi va naşte copii.

— Acum spune-mi că n-ai vrut atâţia copii!

S-a dus lângă ea şi a îmbrăţişat-o. Rar făcea asta. Dar acum voia s-o îmblânzească. S-o aducă în apele ei. Să-i amintească cât de mult îşi iubea toţi copiii. Dar Ghetsimana lor, fiind cea mai mare, trăgea tot greul. Nici la gimnaziu n-o lăsaseră să meargă, deşi era isteaţă, ca să nu fie lipsiţi de ajutorul său. Toată ziua îi hrănea şi-i îmbrăca pe fraţii ei, pentru care era ca o a doua mamă.

— Fata noastră a obosit, femeie. Când va veni ceasul să facă copiii ei, nu va avea curaj. Iar tu într-o zi vei regreta asta, dar poate că va fi prea târziu...

Soţia lui s-a înmuiat. Avea o slăbiciune pentru Ghetsimana. îi amintea de tinereţile ei. Nu voia s-o piardă de lângă ea. Dacă se căsătorea cu poliţistul, mai devreme sau mai târziu ar fi plecat de pe insulă şi asta era ceea ce-o durea atât de mult.

— Mai bine s-o întrebăm chiar pe ea, a zis cu voce stinsă, mai mult pentru a-şi da ei timp să se gândească mai bine la asta.

62

Nu că n-ar fi ştiut răspunsul fetei. O vedea cum îi strălucesc ochii de fiecare dată când îl privea pe ascuns. Ahileas era un voinic înalt şi puternic. Pe de altă parte avea şi această uniformă seducătoare, care-l făcea încă şi mai frumos în ochii ei.

în ziua a treia de Paşti s-a făcut nunta, şi tot sa­tul a petrecut.

— Să trăiţi ca stâncile înalte!

— Ca insulele vechi de mii de ani!, le-au urat toţi.

— Să ai grijă de ea, a zis serios tatăl.

— S-o iubeşti, l-a rugat cu lacrimi în ochi mama.

— Să ne-o aduci s-o vedem deseori, altminteri va fi vai de tine!, l-au speriat frăţiorii ei, înainte ca Ahi­leas s-o ia pe mireasă şi s-o ducă în capitala insulei.

După trei luni lui Ahileas i-a venit mutaţia în oraşul Larisa. Nimeni n-a aflat dacă era un lucru în­tâmplător sau dacă chiar el a vrut să plece aproape de locurile lui natale. Acum altceva era viaţa la oraş. în prima perioadă Ghetsimana nu putea să doarmă din cauza gălăgiei. Oricât de frumos era apartamen­tul, erau momente când o sufoca. îşi termina repede treburile, iar apoi cobora alergând la râu, ca să res­pire puţin aer răcoros, să se plimbe pe malurile lui şi să viseze la ţărmul adânc, cu paraclisul Sfântului Nicolae...

Din fericire cu Ahileas nu se plictisea nicioda­tă. Mereu o ducea undeva. Uneori vizitau şi insula, ca să-şi vadă rudele. Să se joace cu fraţii ei şi să se simtă fie şi pentru puţin aproape copil, adunând plante sălbatice şi fructe. înainte de a pleca mergea mereu la mormântul bunicii, ca să lase câteva flori şi s-o încredinţeze că nu şi-a uitat făgăduinţa. De acolo cobora până la paraclisul Sfântului Nicolae ca să aprindă candela şi să-şi ia rămas bun de la pro­montoriu şi de la mare.

însă odată cu trecerea timpului toate s-au schim­bat. Casa, oamenii, obiceiurile... Coada groasă îm­pletită şi-a tăiat-o, hainele i-au devenit mai moder­ne, chiar şi numele şi l-a schimbat. Soţul ei o striga acum „Mana". Nu s-a împotrivit. îl rostea cu atâta dragoste, încât îi plăcea.

Niciun om nu şi-a ales numele său. Poate însă să şi-l schimbe. Să-l facă mai mic, mai uşor de pronunţat, mai modern. Pe acesta îl va purta toată viaţa. Doar dacă... Doar dacă nu cumva la un moment dat nu va descoperi, precum Ghetsimana, binecuvântarea pe care o ascunde numele lui de botez. Poate că va descoperi asta târziu, sau poate niciodată...

Aşteptau amândoi cu nerăbdare concediul lui şi îşi făceau vise pentru primul lor concediu. De la început îi destăinuise făgăduinţa pe care i-o făcuse bunicii ei, arătându-i batista brodată cu lirele în ea. S-a dus şi a cumpărat o carte cu Locurile Sfinte. Era prima ei carte!

Nu se mai sătura să privească fotografiile colo­rate şi să citească istoricul tuturor locurilor de închi­năciune. în fiecare zi o studia cu atenţie, iar apoi îşi făcea vise despre călătoria lor acolo.

64

Ahileas nu voia s-o dezamăgească, dar alte pla­nuri avea în mintea lui. Se gândea să devină curând tată şi îndatoririle copiilor nu le-ar fi lăsat loc pentru călătorii lungi. Dorinţa lui ascunsă era să meargă în Italia. Auzise atât de multe de la un coleg de-al lui, care fusese acolo, încât ar fi vrut mult s-o viziteze şi el. Un prilej mai bun ca acesta sigur n-ar fi găsit.

— Draga mea, avem timp să mergem la Ieru­salim. Acum, că suntem tineri, vreau să te duc în Europa. Să vezi alte locuri, altă cultură. Ce-ai spune de Roma? Este o călătorie scumpă, dar sunt sigur că vei fi entuziastă.

— încă n-am văzut Atena şi acum vrei să mă duci la Roma?, a zis ea cu tristeţe, neputând să-şi ascundă dezamăgirea.

Fără să vrea mintea i-a zburat la învăţătoarea ei. Odată i-a spus că seamănă cu cariatidele antice. Iar ea voia atât de mult să urce pe Acropole şi să le vadă de aproape.

— Draga mea, Grecia e la picioarele noastre. La Atena putem merge chiar şi când vom avea copii. O să vezi că atunci ne vom bucura mult mai mult.

în cele din urmă toate s-au întâmplat după cum plănuise Ahileas. Au mers la Roma cu trenul. S-au minunat de Colosseum, au coborât în catacombe, au ajuns chiar şi la Vatican! Dar inima Ghetsimanei fusese răpită de Veneţia. Cu conacele ei vechi şi canalele înguste cu gondole pe ele. Până şi sticlă de Murano autentică au cumpărat şi s-au întors acasă foarte fericiţi. Doar că... trei lire din batista dată de

65

bunica ei au fost cheltuite, pentru că Veneţia nu se aflase în planurile lor iniţiale. însă Ahileas i-a pro­mis că-i va înapoia repede.

Odată cu trecerea timpului, cei doi făceau efor­turi mari crescând cei trei copii pe care-i dobândise­ră. Prima se născuse Fani, apoi Andreas, iar al trei­lea Diamantis. Acum, cu un singur salariu, cu greu o scoteau la capăt. Din fericire părinţii ei de pe insulă îi trimiteau mereu produse şi asta le era de mare ajutor. însă Ghetsimana ascunsese batista bunicii şi prefera chiar să sufere de foame, decât să cheltuias­că lirele. Oricum îşi dădea seama că cele trei lire pe care le cheltuiseră nu vor mai fi puse nicicând la loc.

Hotărâse ca niciodată să nu mai facă asemenea făgăduinţe!

Greutăţile erau multe, dar se topeau ca gheaţa la vederea zâmbetelor calde ale copiilor.

Timpul se scurge. Vrei nu vrei, te târăşte în vâltoarea lui. Iar tu măsori zilele, lunile, anii, în spatele paşilor copiilor tăi. îţi doreşti să meargă, să se ducă la şcoală, să studieze, să-şi găsească de lucru, să se căsătorească, să vină nepoţii. Micile bucurii trec repede. Nici nu apuci bine să guşti din ele. Iar la urmă îţi lasă în gură un gust dulce-amărui.

Mai întâi s-a căsătorit Fani. Studiase contabili­tatea şi la biroul unde lucra l-a cunoscut pe soţul ei. Acela avea ceva bani puşi de-o parte şi au hotărât să cumpere un apartament, cu două străzi mai jos

66

de casa ei părintească. Restul avea să-l complete­ze Ahileas, făcând un extras de la bancă. Andreas a studiat ingineria electrică. Puţin mai târziu, după ce a terminat armata, a vrut să-şi întemeieze şi el familie.

Două nunţi în acelaşi an era greu pentru pă­rinţi. Oricâtă bunăvoinţă ar fi avut, nu puteau satisfa­ce toate dorinţele copiilor. Dar nici copiii nu puteau aştepta. Aveau aripile deschise şi se grăbeau să zboare. Ahileas o ruga pe Ghetsimana să-l ajute cu acele lire pe care le avea, dar refuzul ei era catego­ric. Prefera să se împrumute decât să calce pentru a doua oară făgăduinţa pe care o făcuse.

Când într-o seară l-a auzit pe Andreas certându-se cu tatăl lui pentru masa nunţii şi l-a văzut plecând supărat, s-a închis în camera ei întristată. S-a înfuriat pe ea. Nu cumva în cele din urmă acest refuz al ei era o încăpăţânare copilărească? S-a în­trebat ce are mai mare valoare pentru Dumnezeu. Să se facă voia ei sau nunta fiului său?

A întins cu frică mâna în spatele icoanei Maicii Domnului, ca şi când ar fi făcut un sacrilegiu. A scos dintr-o pungă batista albă şi a luat încă trei lire.

— Iartă-mă, bunico, a şoptit, sărutând blând icoana.

Trecuseră atâţia ani, şi batista avea încă mirosul ei. Miros de săpun proaspăt!

Zorile s-au ivit zâmbitoare. Ahileas era singur acasă. Ghetsimana plecase dis-de-dimineaţă acasă la Fani, ca să stea cu copiii. A deschis sertarul şi a

67

luat carnetul cu depuneri bancare. A privit iarăşi şi iarăşi contul de la bancă şi nu putea crede că într-un singur an i s-au terminat toate economiile.

Din fericire, banii îi folosise bine. A plătit casa fiicei lui, iar cu restul i-a ajutat pe băieţi să deschidă un magazin cu produse electrice. Andreas se ocupa cu treburile externe, iar Diamantis, fiind mai bun în relaţiile publice, se ocupa cu clienţii magazinului.

Ahileas s-a aşezat în fotoliu să-şi bea cafeaua. Acel vis neîmplinit al soţiei lui îl simţea mereu în inima sa ca pe o povară.

De câteva zile făcea planuri ca anul acela să meargă în sfârşit în călătoria la Locurile Sfinte. Pen­tru asta păstrase acele câteva economii. De-acum foarte rar o mai vedea răsfoind acea carte pe care o cumpărase pe când era tânără.

Când o vedea uitându-se pe ea, soţia lui o as­cundea fără să cârtească vreodată. Multe călătorii nu puteau face. Chiar şi la Atena s-au învrednicit să meargă doar atunci când Diamantis îşi făcea acolo stagiul militar.

— Numai că acum cariatida a îmbătrânit, a zis ea cu un zâmbet amar, când a ajuns s-o vadă de aproape.

— Cariatidele nu îmbătrânesc niciodată! Pri­veşte de câte secole ţin pe capul lor spiritul elen. Aşa ai sprijinit şi tu casa noastră, i-a răspuns cu iu­bire Ahileas.

I-a strâns mâna. Găsea modalităţi s-o readucă la bună dispoziţie chiar şi în clipele grele. Aşa au umblat în toţi aceşti ani. Cu bucurii şi necazuri.

68

„Tristeţea împărţită este jumătate de tristeţe. Bucuria împărţită este bucurie îndoită", îi spunea uneori, pe când era încă copil, regretata ei bunică...

Ahileas îşi terminase cafeaua şi se pregătea gră­bit să plece. Astăzi Ghetsimana era la nepoţii ei, şi el avea ocazia să meargă la biroul de turism şi să ia programul excursiei. îşi închipuia clipa când îl va vedea cu biletele în mână şi a zâmbit fericit. Această surpriză era darul lui de nuntă, pentru că anul acela împlineau patruzeci de ani de căsnicie!

A coborât din apartament, dar nu avea chef să conducă în traficul aglomerat. Deşi biroul de turism era destul de departe, a preferat să meargă pe jos. Trecând prin faţa parcului, a trecut pe partea cea­laltă. Ştia că Ghetsimana la ora aceea îi ducea pe cei mici în parc şi nu voia să-l vadă.

în cele din urmă n-a cumpărat bilete. A luat oferte de la două birouri de turism şi voia să le com­pare puţin. în apropiere era biroul de contabilitate unde lucra Fani împreună cu soţul ei, şi a hotărât să meargă să discute cu ei.

Un afiş mare lipit pe uşa liftului anunţa că acesta este defect. A stat puţin pe gânduri. Se simţea destul de obosit pentru a putea urca pe jos până la ultimul etaj. Pe de altă parte, nu voia să se întoarcă cu mâinile goale. Se gândea ca la întoarcere să ia o prăjitură pen­tru a sărbători evenimentul. S-a supărat pe ezitarea lui şi a hotărât să urce. La întoarcere va lua un taxi.

Pe când urca încet-încet treptele se gândea la toate aceste locuri despre care auzise astăzi, Sarantario,

69

Hozeva, cetatea veche... Pentru prima dată s-a gândit că a fost o mare greşeală să lase această călătorie la bătrâneţe. Regreta că atâţia ani nu i-a dat Ghetsimanei această bucurie... A ajuns gâfâind până la etajul al treilea, când deodată a simţit un disconfort.

Genunchii i s-au înmuiat. S-a aşezat transpirat pe trepte. O durere puternică în piept l-a imobilizat.

Simţea că nu mai are aer. încerca să inspire adânc.

Copiii, nepoţii, iubita lui soţie...

„Ah, Dumnezeul meu", s-a gândit... înainte de a apuca să strige „ajutor" inima l-a trădat...

Ghetsimana desfăşura în faţa ei anii pe care-i trăise cu soţul său şi lupta cu amărăciunea. în per­soana lui Ahileas se adunaseră toate năzuinţele ei, chiar dacă părea improbabil să se realizeze. Lângă el simţea o siguranţă. Acesta lua mereu toate decizi­ile mari ale vieţii. Ea doar îl urma.

Cum să se împace acum cu moartea lui?

Din ziua în care „a plecat" acela, teama de sin­gurătate i s-a cuibărit în suflet. Noaptea amintirile o măcinau şi nu mai putea să-şi adune gândurile. Şi, ca şi când această durere nu era de ajuns, cei doi băieţi ai săi au început certurile.

De când se însurase şi cel mic, cele două nurori nu se înţelegeau bine. Fraţii au început să se certe, până ce într-o zi s-au luat la bătaie. Astfel, s-a stri­cat şi colaborarea lor în afacerea pe care o aveau.

70

Andreas a păstrat afacerea, iar Diamantis şi-a luat partea de bani şi a plecat.

Cu banii aceştia se străduia să-şi întemeieze o afacere proprie, dar singurul lucru pe care l-a reuşit a fost să se îndatoreze şi mai mult. Nemaiputând s-o scoată la capăt, a luat-o pe soţia sa gata să nas­că şi s-a întors la mama lui. Ghetsimana, care era mereu încinsă cu şorţul de gospodină, s-a încins acum şi cu răbdarea. Dar de fiecare dată când îi au­zea acuzându-l pe Andreas inima ei se sfâşia. Să le vorbească nu putea, pentru că Diamantis era nervos şi imediat începea să strige. Linişte în casă nu era. Când se certa cu soţia lui, când îşi vărsa focul pe ea. Pe de altă parte, îi era ruşine şi în cartier. Atâţia ani se împăcase atât de bine cu copiii ei.

Când a sosit ceasul ca nora ei să nască, bani nu aveau. Şi-a adunat curajul, a mers la icoană şi a scos batista înnodată. Cele patru lire care mai rămăsese­ră îi ardeau palmele.

„Draga mea Ghetsimana, cu acestea vreau să mergi la Locurile Sfinte. Să păşeşti şi tu pe urmele lui Hristos... Nu vreau să pierzi această binecuvân­tare. Cât timp vei trăi, vei avea vie această aminti­re." Cuvintele bunicii îi răsunau iarăşi în urechi.

Acum, zdrobită şi istovită, plângea pentru toate.

Pentru făgăduinţa neîmplinită.

Pentru părinţii ei chinuiţi.

Pentru soţul iubit care „a plecat" cu ofertele pentru această călătorie în buzunarul de la sacou.

Şi-a ridicat ochii spre icoana Maicii Domnului. Parcă şi ea era înlăcrimată.

71

A luat batista, a şters icoana cu atenţie şi a im­plorat cu durere ajutor.

Şi atunci un glas tainic în ea a încurajat-o spunându-i că a sosit ceasul să se întoarcă pe insula na­tală şi să stea singură pe picioarele ei. Câteva cuvin­te i s-au revărsat spontan din suflet:

— Hristoase al meu, voi fi împreună cu Tine chiar dacă voi locui într-un grajd. Ajută-mă să plec de aici. Mai bine să rămână singuri. Să-şi găsească şi ei liniştea şi să-şi crească copiii în pace.

Şi-a adunat puterile şi a hotărât chiar în acea zi să le vorbească copiilor ei.

Există un loc, unde tristeţea naşte tăcere şi linişte.

Este locul unde te-ai născut.

Loc îndrăgit, ospitalier, binecuvântat, împreună cu uşa casei părinteşti deschizi şi o uşă în memorie.

Varul cădea în bucăţi mari de pe pereţii casei pe jumătate arsă. Ghetsimana încerca să acopere urme­le incendiului care fusese odinioară gata să înghită casa, dar n-a reuşit. Pereţii erau peste tot brăzdaţi de crăpături.

Trei trepte împodobite cu pietricele alb-negre, ticluite de mâna tatălui său, urcau spre mica grădi­nă, care atâţia ani îi împărtăşise bucuriile şi neca­zurile. Pe terase şi în glastre a sădit iarăşi levănţică, mentă şi busuioc. Iasomia şi caprifoiul o îmbătau cu amintirile anilor copilăriei, iar crizantemele colorate începeau încet-încet să înflorească şi să dea culoare

7²

vieţii ei. Mormintele rudelor sale, proaspăt văruite şi curate, trimiteau şi acestea mesajul vieţii veşnice.

în fiecare după-amiază în biserica Maicii Dom­nului o „lumină lină" îi reaprindea credinţa, îi vindeca rănile vieţii şi îi dăruia pace.

în aceste pământuri binecuvântate Ghetsimana îşi regăsea tinereţea.

Stătea pe terasă să-şi bea cafeaua, să se odih­nească. Se uita la micile grădini cu flori, care se stră­duiau să facă faţă vântului furios ce bătea neîncetat în acele locuri.

„Casă încăpătoare şi câmp cât vrei", spusese ta­tăl ei, care sădise viţe noi.

Anii s-au scurs repede şi, în vreme ce fraţii ei au crescut, au vândut ogoarele unul câte unul şi s-au îmbarcat pe corăbii.

Mama ei se ruga mereu la icoanele de la pa­raclisul Sfântului Nicolae pentru ca fiii săi să aibă mări liniştite şi să se întoarcă sănătoşi acasă. Doar cel mare, care lucrase lângă tatăl lui mai mult decât toţi, nu voia să vadă truda lor pe mâini străine. Cu mult efort a cumpărat el partea lor. Acum Ghetsi­mana lucra şi ea zilieră în vie şi săpa ogoarele usca­te. Oboseala era mare, dar nu regreta.

— Fac asta din plăcere, i-a spus fiicei sale, pen­tru a-i închide gura.

Nimeni nu ştia că aproape toată pensia ei o dă­dea lui Diamantis. Dar oricât îl ajuta, datoriile lui nu se mai terminau. Era mereu dator. Din fericire acolo în sat nevoile ei erau foarte puţine. Se mulţumea

73

doar cu cele neapărat necesare. Doar părintelui Asterie i-a destăinuit la un moment dat durerea sa. Acela a încurajat-o să strângă încet-încet banii care-i prisoseau şi să-şi împlinească făgăduinţa. încă nu era prea bătrână. Astfel, primul salariu l-a pus în batista bunicii, în spatele icoanei.

în prima vară pe insulă în curtea mică au răsu­nat iarăşi bucurii şi râsete. Pe cincisprezece august i-a chemat pe copiii ei să vină pentru a sărbători toţi împreună. Era singura ocazie ca fiii ei să se împace, însă cel mic nu i-a făcut acest favor. Doar să ceară bani ştia. Nu voia să-i dăruiască nicio bucurie. S-a întristat, dar a tăcut.

în ajunul marelui praznic, într-o tristeţe îmbu­curătoare de sărbătoare, toţi cei de pe insulă urmau epitaful Maicii Domnului psalmodiind. Clopotele băteau în biserici şi corăbiile se opreau în larg şi cu şuierături puternice o salutau pe Stăpâna îngerilor.

Ghetsimana, înconjurată de copii şi nepoţi, îşi afla iarăşi sprijin în „bucuria celor necăjiţi".

„... Veseleşte-te Ghetsimani, a Născătoarei de Dumnezeu sfântă casă.

Să strigăm credincioşii, pe Gavriil având începător cetelor.

Cea plină de dar, bucură-te, căci cu tine este Domnul, Cel ce dă lumii prin tine mare milă..."

Ghetsimana trecuse de şaptezeci de ani până când a adunat banii pentru Ierusalim. Îmbătrânise cu această năzuinţă.

74

Era marea zi a Bunei Vestiri, când părintele Asterie a anunţat la biserică despre călătoria la Ierusa­lim. O programase după cincisprezece august, încât să prăznuiască acolo, după calendarul vechi, încă o dată sărbătoarea Maicii Domnului.

Ghetsimana stătea pe scaun. Nu credea ceea ce auzea. Lacrimile îi scăldau sufletul ca un balsam. Nu găsea cuvinte să-i mulţumească Maicii Domnu­lui pentru acest anunţ îmbucurător. De ani de zile aştepta această clipă şi acum se întreba: Să fie oare o coincidenţă?

S-a întors acasă bucuroasă. A scos din sertar cartea veche, şi un zâmbet optimist i s-a întins pe faţă. Cu această carte în mână va merge din casă în casă pentru a-i ridica pe consătenii ei.

Chiar ea a mers cu părintele Asterie la agenţie pentru a pregăti programul. Trei luni aveau să trea­că repede... Chiar şi din satul vecin au găsit persoa­ne doritoare să vină. încă puţin şi autocarul se va umple.

Era pe la mijlocul lunii iunie, când după Ve­cernie a văzut un nor negru rostogolindu-se spre câmp. Marea s-a întunecat. „Furtună de vară", s-a gândit, şi s-a grăbit spre casă. în ultima vreme sim­ţea deseori că puterile o părăsesc şi le atribuia pe toate oboselii şi căldurii. înainte de a închide bine obloanele, a început să fulgere şi să tune. Voia să facă o baie, dar nu avea curaj. Şi-a pus cămaşa de noapte şi s-a întins pe pat.

Pe o fereastră mică privea furtuna care izbuc­nise furioasă. Odată cu căderea serii era puţin înfricoşător

75

să vadă copacii luptând sălbatic cu vântul şi casa tremurând din toate ţâţânile. Parcă cineva voia s-o facă bucăţele.

Să fi fost acolo Ahileas s-o ia de mână...

Nu-i era teamă. Dar mereu simţea un fior la aceste izbucniri neaşteptate ale naturii.

— Ai răbdare, va trece. Peste puţin cerul se va însenina, a murmurat, şi a închis ochii, sperând s-o ia somnul.

Un frison puternic i-a străbătut tot trupul şi a cutremurat-o. A luat din dulap o pătură de lână şi s-a înfăşurat în ea. A tremurat mult timp. Apoi o fierbinţeală care a început să i se întindă repede prin tot trupul a făcut-o să arunce pătura. S-a ridicat şi s-a dus să ia o pastilă. Ardea de febră.

Aşa, pe neaşteptate, a venit boala.

Ca o rafală de vânt primăvăratică.

Numai că n-avea de gând să treacă. A plecat de pe insulă şi s-a întors la Larisa. Prima ei grijă a fost să meargă să se închine la Sfântul Ahile. Acolo era refugiul ei în toţi aceşti ani. Fără să cârtească, şi-a pus nădejdea în el şi şi-a deschis inima. Acela a as­cultat-o cu blândeţe. A binecuvântat-o şi a înarmat-o cu răbdare veşnică.

O lună întreagă s-a chinuit intrând şi ieşind de pe uşile spitalelor. Copiii ei o duceau peste tot. La început au încercat să-i ascundă adevărul, dar n-au reuşit.

Boala era incurabilă, agresivă, şi nimeni n-o pu­tea îmblânzi.

76

Ghetsimana lupta cu boala, dar lupta era ine­gală. Diamantis a propus ca banii pe care i-a strâns pentru călătoria la Ierusalim să-i folosească pentru a merge în Germania. Ea n-a acceptat. încă spera că Dumnezeu îi va da o mică amânare până în august, doar o apuca...

Acesta era singurul vis care-i înfrumuseţa viaţa.

Era izvorul care i-ar fi potolit setea.

Acum ajunsese atât de aproape, dar nu putea să bea apă...

Andreas luase recomandare pentru un doctor foarte bun din Atena şi s-a oferit cu bunăvoinţă s-o ducă chiar el împreună cu soţia lui. Refuzul ei a fost categoric. Dar la multele lor rugăminţi a cedat. Mai mult pentru a avea şi ei împăcată conştiinţa că au făcut tot ceea ce au putut.

Călătoria a obosit-o. în ziua următoare, când au mers la cabinetul doctorului, au stat acolo mai bine de un ceas. însă din păcate doctorul nu le-a dat mul­te speranţe.

— Tot ceea ce a fost omeneşte posibil aţi făcut. De aici încolo lăsaţi-le pe toate în seama lui Dumne­zeu. Dar ar fi bine ca, dacă tot aţi făcut atâta drum, să mergeţi până la Milesi, la părintele Porfirie, să luaţi binecuvântarea lui. Sfatul său valorează mai mult decât al meu, le-a spus cu încurajare.

Acesta era singurul lucru pe care nu se aştepta să-l audă Andreas de la „marele doctor". însă insis­tenţa mamei şi soţiei sale era atât de mare, încât în cele din urmă le-a împlinit dorinţa. Mai târziu, când îşi reamintea aceste clipe, Ghetsimana se întreba de

77

unde a găsit atâta curaj să ajungă la chilia lui. Pă­rintele, întins în pat, bolnav şi el, a primit-o cu un zâmbet luminos, ca şi când ar fi cunoscut-o de ani întregi. Inima ei s-a încălzit îndată. Plin de blândeţe, a luat-o de mână încurajând-o. Cu cuvinte înţelepte i-a deschis larg uşa tainică pentru a gusta din bucu­ria nemuririi. O flacără cerească s-a aprins în ea.

— Sufletul unit cu Dumnezeu, Ghetsimana, nu aşteaptă moartea, aşteaptă însăşi viaţa. Cât despre banii pe care i-ai adunat, aceştia vor merge la desti­naţia lor...

Nu i-a explicat cum, dar nici n-o interesa. Această bucurie pascală, pe care a văzut-o răspân­dită pe chipul lui, i-a dat atâta putere şi curaj, încât cu adevărat acea călătorie a meritat tot efortul.

Pe drumul de întoarcere i-a rugat pe copiii ei s-o ducă direct pe insulă.

„Facă-se voia Ta, Doamne...", a şoptit când a in­trat iarăşi în casa părintească.

Starea ei se înrăutăţea de la o zi la alta. Dar cu cât mai mult pătimea cu trupul, cu atât se refugia în rugăciune. Suferinţa îi întărea credinţa. Uneori se adâncea în sinele său, îşi număra greşelile şi îi mulţumea lui Dumnezeu, care o scotea din vârtejul acestei vieţi zadarnice. Nu s-a împuţinat la suflet. Ba dimpotrivă. Ea era cea care le dădea acum curaj tuturor.

Camera caldă, înmiresmată de la Sfântul Maslu, răspândea linişte. Părintele Asterie a uns-o cu untdelemn sfânt şi stătea lângă ea. Ghetsimana a

78

cerut să rămână singuri. Avea un ultim lucru să-i spună, dar cuvintele îi ieşeau cu greu. A scos de sub pernă batista bunicii şi i-a dat-o părintelui.

— Te rog, părinte, ia banii aceştia cu tine. Vreau să-i împărţi la toate locurile de închinăciune. în felul acesta voi simţi că sunt împreună cu voi... La fiecare pas al vostru, vă voi urma...

Ochii părintelui s-au luminat. într-o vreme când toţi se închinau la bani, acest gest al femeii avea o măreţie nobilă. L-a slăvit pe Dumnezeu, pentru că astăzi îi trimitea un mesaj de umanitate. O rază de nădejde care să-l întărească.

„Acesta este cel mai mare parastas pentru su­fletul ei", s-a gândit emoţionat.

să fii binecuvântată, Ghetsimana. Sigur vei fi împreună cu noi...

O povară a plecat din inima ei. S-a liniştit.

De atâţia ani dăduse o mare luptă pentru a-şi împlini făgăduinţa.

în cele din urmă era atât de simplu...

Mintea i-a alergat la Părintele Porfirie. Un „mulţumesc" fierbinte împreună cu două lacrimi calde de recunoştinţă ajungeau la Milesi. Untdelemnul pe care-l pusese în candela ei încă ardea şi ea îl aştepta cu răbdare pe Mire.

De la fereastra deschisă privea florile ei înflori­te. Păsările ciripeau vesele şi căutau răcoare în frun­zele copacilor. Ghetsimana zâmbea. Un porumbel sălbatic a plecat din stolul lui şi a venit pe pervazul ei.

— Bine ai venit... i-a şoptit.

79

A încercat să se ridice, dar n-a reuşit. Porumbelul dădea din cap, ca şi când ar fi vrut să-i spună ceva...

Privirea ei a căzut pe ceasul mare de pe pere­te. în ziua aceea la Ierusalim era ajunul praznicului Maicii Domnului. Cum să uite? Acum sigur toţi au ajuns în Grădina Ghetsimani. Şi-a închis ochii şi a încercat să se concentreze pe cele ce auzea. Dar aces­tea nu erau ciripiturile păsărilor, ci glasurile consă­tenilor ei, care o preamăreau pe Maica Domnului...

Un vânt răcoros şi înmiresmat a ajuns la ea, cu gust de sare. Smulgea petalele florilor şi le băga pe fereastra des­chisă. A răpit-o în braţele lui şi a dus-o la Locurile Sfinte.

Cântări de îngeri şi credincioşi însoţeau icoana sfântă a Maicii Domnului de la metocul ei de la Sfântul Mormânt spre biserica Adormirii Maicii Domnului din Ghetsimani. Cădelniţe de argint împrăştiau în atmosfera caldă tămâia înmiresmată cu arome de flori. Cerul parcă ar fi aruncat cu dulceaţă de trandafir, pe care o simţea dulce pe buze.

Pas cu pas cobora împreună cu toţi pe treptele bisericii.

Lângă ea îl vedea zâmbitor pe părintele Asterie.

A aprins lumânarea întru pomenirea bunicii ei.

Ucenicii lui Hristos depuneau sub privirile Lui străjuitoare, în mormântul săpat în piatră, „Trandafirul ne­ofilit“.

„O preaslăvită minune!

Izvorul Vieţii în mormânt se pune, şi scară către cer, mormântul se face..."

80

De pe chipul sfânt al Maicii Domnului se răspândea bucurie învietoare care umplea inimile credincioşilor...

Cu lacrimi de recunoştinţă în ochi Ghetsimana a în­genuncheat în faţa preacinstitului mormânt.

S-a închinat harului Maicii Domnului. S-a izbăvit

Un oftat uşor a ieşit din pieptul ei, şi sufletul său, bucuros, a zburat spre Ierusalimul de Sus.

Alice şi Elena

81

Un martie friguros, aproape îngheţat, fără nicio mireasmă de primăvară, acoperea semeaţa Kastoria. Vântul străbătea bisericile ei bizantine, şerpuia printre mormintele ero­ilor şi martirilor şi răvăşea apele cristaline ale lacu­lui. Primii muguri care îndrăzniseră să se deschidă aveau privirea îndreptată spre soare şi implorau puţină căldură. Coşurile încă fumegau, şi oamenii, deşi învăţaţi cu traiul greu, lăsau fără chef căldura casei şi alergau la treburile lor.

Alice, cu statura ei nobilă, străbătea uliţele în­guste şi caldarâmurile pustii, cu părul său lung, blond-castaniu, care flutura în vânt. Flacăra celor optsprezece ani ai ei o făcea să nesocotească frigul. Mergea grăbită spre cojocărie, unde de mulţi ani lu­crau părinţii ei, ca să le ducă puţină mâncare caldă în pauza lor. Mama ei de tânără lucra acolo croito­reasă, iar tatăl ei era supraveghetor.

înainte de a se întoarce acasă la lecţiile plictisi­toare, sigur o să facă o plimbare prin magazine. Era înnebunită să se uite prin vitrine şi să urmărească ultimele oferte ale modei. Nu că ar fi putut să cum­pere ceva. Din păcate de anul trecut, de când frate­le ei studia la Universitatea din Salonic, cureaua se strânsese şi mai mult. Astfel, situaţia lor financiară nu le permitea risipe.

82

însă a depăşit repede aceste gânduri supărătoa­re. De altfel îmbufnarea nu se potrivea caracteru­lui ei. Pentru a-şi schimba dispoziţia număra lunile care rămăseseră până ce va absolvi liceul.

„în sfârşit, ultima vară la Kastoria", se gândea bucuroasă. „Din septembrie voi fi şi eu la Salonic!"

Dorinţa ei să studieze moda şi să se ocupe cu schiţarea hainelor era visul său de când terminase gimnaziul.

într-o zi, căutându-l pe tatăl ei l-a găsit în ate­lierul de cojocărie. O mulţime întreagă de oameni concentraţi asupra schiţelor şi tiparelor, care se străduiau să creeze tot ceea ce exista mai original în spaţiul acesta, o lăsase fără glas. I-a rugat s-o lase să rămână acolo puţin, ca să le urmărească lucrul. A rămas lângă ei toată după-amiaza, pentru că toţi o simpatizau pe Alice.

în plus a reuşit să ia şi aprobarea şefei atelieru­lui, să-i viziteze atunci când are timp liber. Din ziua aceea atelierul i-a furat inima.

Cu toate acestea, îi era dificil să-şi convingă pă­rinţii să urmeze aceste studii. Mai ales pe tatăl său. Dar Alice avea mijloacele de a-i convinge în cele din urmă pe toţi. A început cu vorbe frumoase şi drăgă­lăşenii, şi când a văzut că nu reuşeşte, a început să plângă până ce avea să-şi atingă scopul. în cele din urmă ambii părinţi au spus „da", cu condiţia să se întoarcă la Kastoria ca să lucreze acolo.

Au calculat însă fără a socoti faptul că viitorul schimbă lucrurile...

83

Până când mama ei avea să mănânce, Alice a luat ca întotdeauna de pe masa unde lucrau croitoresele o blană frumoasă şi a început să se uite în oglindă.

— Bre Vasiliki, fata ta seamănă mai mult cu o vedetă decât cu tine, o şicanau iarăşi colegele pe mama ei.

— Cine are nume mare are şi talent, răspunse în joacă Alice, suflând o scamă care-i căzuse în ochi.

— Te rog, draga mea, pune blana la loc. A venit şeful şi vizitează toate secţiile. Dezbrac-o înainte să păţim ceva rău...

— Uşor, mamă... Doar n-o mănânc...

Subit, s-a întors în faţa oglinzii şi, dintr-odată, a rămas ca o statuie!

Şeful mare o privea de la uşă serios, iar şefa sec­ţiei, aflată lângă el, îi arunca priviri sălbatice lui Va­siliki. Roşie ca focul, aceea se ruga ca pământul să se deschidă şi s-o înghită. Acum putea să-şi piardă şi serviciul....

Le-a cerut mii de scuze, spunând că e din cau­za vârstei sale tinere şi luând asupra ei, ca o mamă, toată vina.

Alice a dezbrăcat încet blana şi a pus-o la locul ei. însă şeful cojocăriei a venit lângă ea şi, după ce a luat de pe umeraş o jachetă de bizon, i-a propus s-o probeze.

— îţi plac blănurile?, a întrebat-o în vreme ce-o ajuta s-o îmbrace.

— Cărei femei nu-i plac? Dar pentru că nu am o blană a mea, probez câte una atunci când vin aici, a recunoscut vinovată.

84

— Blănurile sunt pentru doamne, nu pentru domnişoare...

— Depinde. Unele modele sunt foarte clasice. Precum cea de bizon de aici. însă o blană albă de oaie în asociere cu ceva de piele n-ar fi un lucru foarte tineresc?, i-a spus veselă.

Minas a încercat să-şi ascundă mirarea, deşi propunerea ei l-a entuziasmat. Lucrând de mulţi ani în comerţ, ştia bine să-şi ascundă cuvintele şi sentimentele.

Până la următoarea expoziţie de blănuri o nouă serie de haine din blană de oaie asociată cu piele pentru doamne tinere trebuia să fie gata. Propune­rea şefului, să se facă fotografii pentru noul catalog cu Alice, a căzut în casa lor ca un trăsnet din senin!

Tatăl a început să ţipe şi să arunce toată vina pe mama ei, pentru că o lăsase de atâţia ani pe fata lor să se maimuţărească la cojocărie, iar mama ei se gândea cu groază cum să spună „nu" şefului. Ast­fel, atmosfera din casă a devenit şi mai tensionată.

Oricât se ruga şi se linguşea Alice, nu putea să îmblânzească în niciun fel furia lor. Nici chiar atunci când a început să plângă. De data aceasta real.

— Pentru numele lui Dumnezeu! Mă voi foto­grafia îmbrăcată în blănuri, nu în costum de baie!

Şi, ca întotdeauna, în cele din urmă a reuşit să se facă voia ei...

A fost odată ca niciodată, o fată sărmană, pe care o chema Alice.

85

Dar nu-i plăcea deloc să facă treabă acasă. Nici să cureţe cenuşa din sobă.

într-o dimineaţă a primit invitaţie la o recepţie dată de o familie nobilă. Inima îi bătea cu putere. Voia atât de mult să vadă şi ea de aproape cum trăiesc nobilii...

Când seara aceea a sosit, s-a îmbrăcat cu o rochie lungă, de culoare albastru deschis, şi-a strâns părul şi l-a împodobit cu câteva flori adevărate. Ca să nu răcească şi-a pus o scurtă albă de blană, care i-a fost dăruită de curând, şi a plecat în noapte.

Dar la ora doisprezece trebuia să se întoarcă acasă.

Chiar atunci când ceasornicul avea să bată miezul nopţii!

Când a intrat în sala mare s-a cutremurat. Nu ştia ce să admire mai întâi!

Mobilele scumpe, mesele împodobite, cristalele, doamnele cu veşminte strălucitoare sau domnii cu costu­me frumos croite?

Cum le zăpăceşte tot acest lux pe fetiţele nevinovate...! în mijlocul sălii l-a văzut pe stăpânul casei privind-o în ochi.

S-a apropiat de ea şi i-a propus să danseze.

Dintr-odată obrajii ei s-au îmbujorat.

Cât timp a ţinut dansul, inima ei bătea altfel. Pentru prima dată.

Era miezul nopţii!

Ah, aceste orologii, de ce bat mereu la oră fixă?

A lăsat dansul neterminat şi a plecat alergând. Doar că în graba ei n-a mai apucat să-şi îmbrace scurta, ci a aruncat-o pe umeri.

Stăpânul casei a alergat în spatele ei. N-a mai prins-o.

86

Acolo pe scări i-a găsit căzută scurta.

A luat-o şi a strâns-o în braţe.

Acum ştia unde s-o găsească...

Alice stătea în faţa ferestrei mari privind ceaţa de deasupra lacului. Ceaţa, care îmbrăţişase lacul de dimineaţă, începuse încet-încet să se destrame, şi un soare palid încerca să străpungă norii gri, plumburii.

Vasiliki i-a adus fiicei sale un suc de portocale natural şi l-a lăsat lângă ea, întrebând-o ce face gi­nerele său.

a ajuns la Copenhaga cu puţin înainte, răs­punse aceea răsfoind nervoasă o revistă.

sper că nu i-ai vorbit aşa îmbufnată!

nu, mamă, lasă-mă cu sfaturile tale. Ştii că aşteptam de mult să merg în această călătorie...

^— Eşti gata să naşti şi voiai să mergi într-o că­lătorie atât de obositoare? Să vină pruncul pe lume cu bine şi Danemarca e tot acolo, nu pleacă nicăieri. De altfel omul s-a dus cu treburi, nu s-a dus să se distreze.

— Mi-a promis că mă va lua cu el în toate călă­toriile...

— Eşti căsătorită de doi ani, nu te-ai săturat de călătorii?

Nu, Alice nu se săturase de ele. Din ziua când s-a căsătorit intrase în viaţa mondenă. Minas i-a ofe­rit cu bunăvoinţă nu numai iubirea lui, ci şi orice altceva îşi dorea. Se bucura s-o vadă veselă şi feri­cită. împreună cu ea trăia acum şi el anii pierduţi ai tinereţii sale.

87

De mic începuse munca împreună cu tatăl lui. însă înainte de a apuca să ia diploma de economist, pe neaşteptate şi-a pierdut părinţii într-un accident rutier. Această nenorocire i-a pecetluit tinereţea. A luptat aspru în arena vieţii pentru a pune pe picioa­re afacerea şi pentru a o înlocui pe sora lui, care tră­ia acum cu familia ei în Anglia.

Când a cunoscut-o pe Alice, avea treizeci şi cinci de ani, dar părea şi mai bătrân cu părul lui în­cărunţit şi cu faţa matură. Deşi reuşise să devină un om de afaceri de succes, nu se simţea fericit. Căldu­ra familiei era ceva care mereu îi lipsea.

Alice parcă redăduse viaţă marii lui gospodă­rii, care de atâţia ani se afundase în tristeţe şi sin­gurătate.

Perdelele grele au fost trase, unele obiecte de mobilă au fost schimbate, iar marile sale saloane s-au deschis iarăşi lumii. Camerele au fost renova­te şi acum erau pregătite să-i primească pe urmaşi. Minas visa să desăvârşească iubirea lor cu mulţi co­pii, iar Alice nu-l refuza.

Atunci când tânăra pereche a ajuns acasă bu­curoasă cu pruncul în braţe, toţi cei din casă i-au întâmpinat. Alice a intrat fericită în frumoasa cameră şi, în ceasul când l-a pus pe cel mic în pătuţul lui, a strigat râzând:

— Fiul meu şi dumnezeul meu!

Un ghimpe i-a străpuns inima Vasilicăi. „N-o lua în seamă, Dumnezeul meu!", a zis în gând, şi cu lacrimi în ochi i-a făcut pruncului semnul crucii,

88

punând sub perna lui o bucată de zahăr, pentru ca viaţa să-i fie dulce şi blândă.

Bunicul Iacov i-a dăruit o liră de aur, pe care o păstrase pentru clipa aceasta. I-a urat din inimă „să-l vadă mire" şi îşi dorea să-i dea numele răposatului cuscru al lui, pe care-l chemase Ilie.

Din ziua aceea, la rugămintea ginerelui lor, pă­rinţii lui Alice au rămas acolo pentru a o ajuta pe aceasta să crească copilul. Cât despre grija casei şi a grădinii, aceasta fusese dată în seama altora.

Până când Ilie a terminat şcoala primară, a pe­trecut o viaţă frumoasă împreună cu bunicul şi bu­nica lui. Vara mergeau în satul lor, la Kleisoura. Deşi aceia se simţeau atraşi de culmile munţilor, fiica lor evita să meargă acolo, fiindcă, zicea ea, liniştea satu­lui montan îi provoca melancolie. Pentru puţin timp îl luau cu ei şi pe nepotul lor, până când veneau un­chii şi verii lui din Anglia, care îl luau cu ei şi mer­geau pe vreo insulă pentru a completa vacanţa.

Minas îl adora pe unicul lui copil. Cu toate că lipsea multe ore la lucru, mereu îşi găsea timp să se joace cu el sau să-l ajute la lecţii. Mama copilu­lui în şapte ani cutreierase prin toată lumea. Dar nu găsise ocazia să-i dăruiască un frăţior, pe care şi-l dorea atât de mult. Când a venit vremea să meargă la gimnaziu, a hotărât singură că ar fi mai bine să se mute la Salonic.

Avea frustrări din anii tinereţii. Ca să nu mai spunem că Kastoria o înăbuşea şi i se părea deacum ca un sat. Minas la început a refuzat să-i facă acest favor. Astfel, certurile în casă pe zi ce trecea se înmulţeau, iar povestea Cenuşăresei părea acum o iluzie ştearsă.

Luna iunie a început cu o căldură nefirească. Zore­lele se sălbăticiseră, îmbrăţişaseră trandafirii şi se întin­deau pe garduri. Muşcatele îşi deschiseseră florile pen­tru a întâmpina vara, şi lumea ieşise să se bucure de o plimbare în jurul lacului. Culorile amurgului se jucau vopsind totul în violet.

Tatăl şi fiul, adânciţi în gândurile lor, se oglin­deau în apele liniştite ale lacului, dar nimic din toa­te acestea nu părea că-i emoţionează.

Ilie se gândea la prietenul lui, Stratis. De la gră­diniţă fuseseră împreună, în aceeaşi bancă. în tim­pul lor liber deseori îl vizitau pe tatăl lui, care era fermier. Alergau prin livadă, se jucau veseli cu mieluţii, iar când vedeau vreun animal bolnav, voiau şi ei să ajute. Influenţat de prietenul lui, visa să devină şi el medic veterinar. Să meargă împreună în cirezi şi să vindece animalele. Iar în urmă cu câteva zile moşise împreună cu Stratis un mieluţ. Câtă bucurie a simţit atunci!

— Nu vreau să plec de aici şi să-mi pierd priete­nii. Stratis e ca fratele meu, a şoptit, strângând mâna tatălui său.

— Veţi rămâne împreună, băiete, nu te necăji.

Pentru a-l linişti l-a luat în braţe şi atunci şi-a dat seama că are febră copilul. L-a luat degrabă de mână şi au plecat acasă.

89

Nici doctorul, care a venit grăbit, nici leacurile băbeşti ale bunicii n-au reuşit să-i potolească febra. Alice stătea lângă el şi pentru a-l linişti îi vorbea despre frumuseţile din Salonic şi despre viaţa ma­gică care îl aşteaptă atunci când va merge la Lon­dra pentru a studia economia, încât să continue cu vrednicie tradiţia familiei.

Ilie, nevoind să asculte falsele consolări ale ma­mei lui, şi-a astupat urechile, şi-a închis ochii şi fă­cea pe adormitul.

Bunica Vasiliki, care nu putea niciodată să oprească ciudăţeniile fiicei sale, a găsit o cale s-o tri­mită devreme la culcare şi să rămână ea la căpătâiul nepotului pentru a-i uşura durerea.

— Nu te necăji, fiule, în seara aceasta ne vom ruga împreună şi să vezi cum bunul Dumnezeu o va face repede să se răzgândească.

Copilul a prins curaj.

— Să-i spunem bunicului să ne ducă mâine la Mănăstirea Kleisoura. Să ne închinăm la Cuvioasa Sofia şi s-o rugăm ca, după cum l-a făcut să se răz­gândească pe cotropitorul cel încăpăţânat, s-o facă să se răzgândească şi pe mama. Ce spui?

— Te-ai gândit bine, Ilie, dar doar dacă te vei face bine o să ne lase tatăl tău să mergem.

până dimineaţă voi fi ca o potârniche! Acum vino, bunico, şi spune-mi una dintre poveştile tale adevărate...

Ţinându-se de mână, Invidia şi Răutatea umblau prin părţile Răsăritului. Pe oriunde treceau, auzeau inima elenismului bătând neîncetat de-a lungul secolelor şi făceau planuri cum s-o distrugă.

Mai întâi s-au împerecheat amândouă şi apoi au venit pe lume fiicele lor, Groaza şi Urgia, ca să le com­pleteze familia. După ce acestea au crescut şi s-au făcut mari, s-au năpustit toate împreună asupra elenismului şi Ortodoxiei ca să le înjunghie.

Răutatea, crudă şi necruţătoare, i-a dat pe oameni afară din casele lor şi i-a aruncat în braţele fiicelor ei. Cu­rând Asia Mică, Capadocia şi eroicul Pont au mucenicit de mâinile lor.

Prigoniţi, au luat calea exilului cu sufletul la gură. Nemângâiaţi, au alergat să găsească alinare la sărmana Grecie. Zi şi noapte mergeau prin munţi şi văi, fără să apuce să-şi îngroape morţii.

Jalea devenea pe buzele lor suspine, psalmi şi lacrimi cristaline.

Marile Puteri vedeau cum ţinutul se pustia, biseri­cile rămâneau goale, mănăstirile se închideau şi plângeau şi ele... cu lacrimi de crocodil.

împreună cu toţi cei prigoniţi care au sosit din Pont, a ajuns şi Sofia în Grecia. Fără soţ, fără copil, fără fraţi. Voia o îmbrăţişare unde să-şi aline suferinţa, unde să plângă, unde să-şi regăsească curajul, dar nu găsea. Pe oriunde trecea, nicăieri nu putea rămâne. Astfel, zi şi noapte, alerga la Hristos şi la Maica Domnului. Se topea în rugăciuni şi metanii...

Până când a venit lângă ea însăşi Maica Domnului.

A luat-o de mână şi a dus-o la Kleisoura.

La rădăcina muntelui, într-o pădure de stejari, era Mănăstirea Maicii Domnului, afierosită naşterii sale.

9²

„Maica Domnului Mică", îi spuneau localnicii, pentru a o distinge de biserica satului, care prăznuia la cinci­sprezece august. Era un ţinut sălbatic, aspru, cu oameni puţini şi ierni care nu glumeau. Ploile cădeau neîncetat şi umezeala străpungea necruţătoare chiar şi pietrele.

în faţa bisericii, într-o curte lungă şi îngustă, care folosea şi ca bucătărie, a pus-o să stea pe lespedea vetrei

„Nu vei pleca de aici, ca să te văd şi să mă vezi", i-_a spus Maica Domnului, şi apoi a dispărut.

Ea le-a înfruntat pe toate.

Dormea ca porumbeii sălbatici lângă vatra cu cenuşă şi şi-a făcut din foame soră, din rugăciune ră­suflare şi din nevoinţe cântec. Cu trupul uscat, des­culţă, cu hainele petecite şi o basma neagră pe cap, slujea la mănăstire aşteptând cu răbdare... prinţul.

Maica Domnului, văzând răbdarea ei, a trimis îngeri să-i ţină companie şi sfinţi s-o călăuzească. Şi cu cât zăpada şi nenorocirile o acopereau, cu atât bucuria lui Hristos o încălzea şi o întărea.

Pe toţi îi ajuta, îi povăţuia cu cuvinte dumneze­ieşti şi îi mângâia.

„Vă rog, fraţilor, să faceţi multă răbdare. Pocăiţi-vă! Norii urgiei lui Dumnezeu se apropie de pă­mânt. Va veni mare nenorocire. Maica Domnului să vă păzească..."

Şi nenorocirea a venit!

A muşcat Grecia ca un şarpe veninos şi a însângerat-o.

Război, cotropire, lupta de rezistenţă.

Şi Kleisoura a fost arsă din temelii! Trei sute de morţi, ruine şi cenuşă.

93

Iar femeile şi copiii care au rămas au alergat să se ascundă la mănăstire.

Furia cotropitorului nu avea limite. Voia să distrugă mănăstirea şi s-o pârjolească. Soldaţii duş­mani, cu bidoane de benzină în mâini, au înconjurat-o pe aceasta, aşteptând de la o clipă la alta po­runca.

Maica cea nevoitoare, cu icoana Maicii Domnu­lui în braţe, implora, plângea, se căia, se ruga.

A căzut la pământ şi le-a sărutat picioarele.

S-a făcut vierme ca să fie strivită.

Voia doar să-i salveze pe copii şi casa Maicii Domnului.

Sufletul ei smerit voia să liniştească furia cotro­pitorului. Şi inimile întărite s-au înmuiat.

S-au întors şi au plecat lăsând neatinsă mănăs­tirea, femeile şi copiii.

între aceste suflete nevinovate era şi micuţa Vasiliki...

Patruzeci şi şapte de ani de călugărie a petrecut Sofia pe lespedea vetrei. Şi într-o dimineaţă frumoa­să de mai s-a ridicat şi le-a strigat tuturor:

„Voi pleca. A venit mesajul!"

încă din zori privighetorile şi-au început cântecul. Florile sălbatice şi-au deschis mugurii pentru a o conduce. Apele curgeau repezi pentru a duce tuturor vestea.

îngerii au coborât, au luat-o pe sărmana Cenu­şăreasă, au îmbrăcat-o în veşminte de aur şi porfir şi au condus-o în împărăţia cerurilor.

94

Mir şi tămâie înmiresmată s-au revărsat peste făpturi, şi întregul ţinut s-a sfinţit.

În bucătărie s-a răspândit mirosul de cafea proaspăt prăjită. Elena abia se întorsese cu soţul ei de la biserică şi pregătea tava cu micul lor dejun de duminică. îl privea pe Alecu care uda glastrele de flori de pe balcon. Cu toate că luna august se apro­pia de sfârşit, căldura la Salonic se menţinea.

De la balconul lor mare de la ultimul etaj privea marea şi pentru încă o dată îi era recunoscătoare so­crului ei. Locuind în Panorama, a făcut un schimb pentru acest apartament şi l-a dăruit lor împreună cu binecuvântarea: „Să-l umpleţi de copii".

Numai că el „a plecat" fără să ia în braţe măcar un nepot.

Aceasta era dorinţa lor de doisprezece ani. Un copil.

Elena ajunsese la vârsta de treizeci şi patru de ani, şi primele riduri din jurul ochilor făceau mai intensă tristeţea ei. Pe de altă parte, Alecu nu şi-a pierdut niciodată curajul. Urarea din inimă a tatălui său şi cuvintele Părintelui Paisie, rostite atunci când l-a vizitat la Panagouda, îi dădeau speranţe.

„Să-i spui Elenei să nu se năcăjească. Veţi avea mulţi copii."

Sufletul ei a simţit o bucurie cerească. în fiecare zi îngenunchea şi se ruga la Dumnezeu să fie adevă­rat ceea ce-i vestise părintele. Dar, în vreme ce anii se scurgeau, speranţele au început încet-încet să i se năruiască. După adormirea întru Domnul a Părintelui Paisie mergeau regulat la mormântul lui şi-l rugau să nu-i uite. Şi întrucât între timp au fost numiţi pe posturi de profesori şi aveau de-a face cu mulţi copii, a tâlcuit în felul ei cuvintele cuviosului părinte.

N-a apucat să ia tava în mâini şi a intrat în gra­bă Alecu.

— Draga mea, n-o să-ţi vină să crezi! Avem ve­cini! Se pare că apartamentul de lângă noi în sfârşit a fost vândut. I-am auzit pe balcon. Ce spui, să-i in­vităm la o cafea ca să ne cunoaştem?

Pe cât de spontan era Alecu, pe atât de şovă­ielnică era ea. Nu că nu iubea oamenii, dimpotrivă. Dar fusese dezamăgită de multe ori de prieteni şi asta a făcut-o mai reţinută în a face noi cunoştinţe. Înainte de a apuca bine să-i răspundă, cineva a sunat la uşă. Vecinii cei noi veniseră neinvitaţi să se cunoască.

Alice, ca întotdeauna, nereţinută în cuvinte şi îmbrăţişări, i-a recomandat pe Minas şi pe Ilie.

Peste puţin, sub pergola de iasomie îşi beau cu totii cafeaua.

— Dacă n-ar fi fost această privelişte minunată, cred că n-aş fi ales să locuiesc lângă nişte necunoscuţi. De multă vreme am căutat o casă cu etaj, ca să fie toată a mea. însă acum, că v-am cunoscut, nu regret pentru alegerea mea, a zis Alice.

— Bucuria este a noastră, a răspuns Alecu, strângând mâna băiatului, care părea puţin tulburat de această schimbare bruscă din viaţa lui.

Când Minas a vorbit cu Elena şi Alecu, temerile lui au început să dispară. Simţea o siguranţă dată

₉6

de faptul că aceşti oameni vor fi lângă familia lui. în curând el trebuia să se întoarcă iarăşi în Kastoria şi să revină aici atunci când îndatoririle îi vor permite. În cele din urmă au legat o prietenie atât de strânsă, încât n-au rămas doar la cafea, ci şi la masa de prânz.

Alice, cu ajutorul unui decorator, a mobilat re­pede noul lor apartament şi a transformat balconul într-o grădină frumoasă. Şi considera o ocazie mi­nunată faptul că Elena preda engleză la Universi­tate. L-a înscris pe Ilie la Colegiul American pentru ultimele două clase de liceu şi a rugat-o pe Elena să-l mediteze pentru a face studiile la Londra.

Această insistenţă a ei de a-l trimite în străină­tate a supărat-o pe Elena, şi la un moment dat i-a spus asta clar. Ilie era un elev atât de bun, încât ar fi putut fără mare efort să intre la Universitatea din ţinutul lui. De altfel, el îşi dorea mult asta. Oricât se străduia să n-o arate, Elena distingea mereu un reproş mut în ochii lui blânzi.

Ah, dacă Ilie ar fi fost copilul ei, pentru nimic în lume nu s-ar fi despărţit de el.

însă Alice avea alte vise pentru fiul ei...

Aceste două femei n-aveau nimic în comun, deşi erau aproape de aceeaşi vârstă. Nici în înfăţi­şare, nici la caracter. Cu toate acestea, ceva le lega. Elenei îi era milă de Alice. O vedea cum voia să se afle mereu într-o mişcare neîncetată, să aibă mereu lângă ea prieteni, cunoştinţe, de parcă ^{i-ar fi fost} teamă să rămână singură. Singurul lucru care o interesa era să petreacă bine. Chiar şi atunci când venea Minas, în weekend, nu ştia unde să-l mai ducă la petreceri. Acela, obosit cum era, îi invidia pe Alecu şi pe Elena, care cele mai multe seri le petreceau liniştit, acasă. Dimpotrivă, Alice nu-şi ascundea re­gretul pentru ei.

— Nu înţeleg de ce-i invidiezi, Minas. Toată viaţa lor înseamnă biserică, casă, facultate. Păcat de cunoştinţele şi de educaţia lor... Singura lor grijă este unde să-l ducă la plimbare pe Teodor.

— Cine este acest Teodor?

— Un băiat de zece ani cu retard. L-au găsit „nerevendicat" la o fundaţie şi îl iau în weekend ca să-l plimbe. Nu-ţi mai spun că se gândesc să-l... în­fieze.

Toate acestea l-au făcut pe Minas să-i aprecieze şi mai mult.

însă Alice nu va uita niciodată şocul pe care l-a avut atunci când i-a întâlnit prima oară, întâm­plător, la o cofetărie. Micuţul Teodor s-a aruncat cu atâta forţă asupra ei, îmbrăţişând-o strâns şi scoţând nişte cuvinte nearticulate, încât Alice nu-i înţelegea. O săruta pe faţă, pe păr, pe mâini, şi nu ştia cum să-l desprindă de ea.

— Te place mult, i-a spus râzând Elena, însă ea a scos batista şi încerca disperată să şteargă saliva lui de pe obrajii şi părul său.

Râul timpului curge neîncetat ducând împre­ună cu el oameni, vise şi dorinţe. Ilie era de-acum la o Universitate din Londra studiind economia, iar

98

Stratis la Facultatea Veterinară a Universităţii din Salonic. Drumurile lor s-au despărţit.

doar pentru puţin, i-a spus Ilie, când şi-au luat rămas bun pe aeroport. Voi veni deseori. Nu ne vom pierde... îţi dau cuvântul meu...

S-au îmbrăţişat strâns şi au plâns mult.

Ca şi când s-ar fi văzut pentru ultima oară...

Bunicul Iacov şi bunica Vasiliki s-au întors la Kleisoura. Acum îşi găseau mângâiere lângă Mă­năstirea Maica Domnului Mică, unde se nevoise Cuvioasa Sofia. Rugăciunea le alina durerea pentru despărţirea de Ilie. Uneori încercau să uite întâlnindu-se cu nepoţii de la fiul lor, dar aceştia nu veneau des în sat.

Minas făcuse din singurătate soră, şi din tăcere prietenă. După lucru se întorcea singur în casa goală. Alice venea din când în când ca un musafir. Călăto­riile între Londra şi Salonic erau noua ei preocupare.

Teodor zadarnic îl căuta pe bunul lui prieten, care de doi ani îl învăţa să silabisească şi îi citea scurte poveşti. Alecu şi Elena i-au cumpărat un mic avion şi pe o hartă mare călătoreau din Grecia în Anglia. însă în fiecare săptămână vorbeau şi la te­lefon cu el.

— De Crăciun voi veni şi vom merge toţi îm­preună să sărbătorim la Kastoria, i-a spus Ilie Ele­nei. Să-l luaţi şi pe Teodor. Am aranjat şi cu prie­tenul meu, Stratis. Bunicul şi bunica numără zilele. Vom petrece nemaipomenit!

Năzuinţe neîmplinite...

99

— De Crăciun este magic la Londra, a hotărât Alice, şi l-a luat pe Minas pentru a petrece acolo va­canţa lor, lăsându-i pe toţi cu un gust amar.

— O să vezi că de Paşti va veni, a consolat-o bu­nicul pe bunica lui Ilie. El nu rezistă în umezeala din Londra. Mi-a spus-o cu gura lui. Şi-a pus pe birou o fotografie cu însorita Grecie pentru a prinde curaj.

Dar n-a venit nici de Paşti.

Toma şi Nancy, copiii unui diplomat englez, erau acum noii lui prieteni. Alice nu numai că încu­raja noile lui prietenii, dar pentru a le întări şi mai mult i-a luat pe toţi şi au mers câteva zile la Paris. în sfârşit fiul ei va scăpa de sărăcia greacă, de băiatul ciobanului, de retardatul Teodor, şi orizonturi noi se deschideau pentru toată familia.

Vara Ilie a trecut ca un fulger prin Kastoria. I-a văzut pe toţi pentru puţin. Stratis era plecat la mun­te şi urma să se întoarcă în weekend. însă din păcate Ilie nu putea întârzia, pentru că îl aşteptau prietenii lui la Mikonos. Oricâte îmbrăţişări şi sărutări le-a dat bunicului Iacov şi bunicii Vasiliki, inima lor a simţit. Nepotul lor nu mai era cel pe care-l ştiau...

Şi inima care suferă nu se înşală.

Cu lacrimi în ochi au alergat să cadă la Maica Domnului şi la Cuvioasa Sofia. Să facă paraclise şi rugăciuni pentru ca nepotul lor să nu se abată de la calea lui Dumnezeu şi în neagra pribegie să-şi piar­dă şi sufletul.

Dar vinovatul îl ştiau bine amândoi. Şi se învi­novăţeau şi pe ei, pentru că îi împliniseră de mică toate voile...

100

Europa l-a amăgit pe Ilie prin ochii lui Nancy. Fiind mai mare cu doi ani ca el la facultate, a reuşit repede să-l iniţieze în viaţa dulce din Londra. încetîncet s-a îndepărtat de toţi ai lui.

La începutul lunii octombrie Alice s-a dus să-l vadă şi să rămână câteva luni împreună cu el. De data aceasta nu l-a anunţat, voia să-i facă o surpriză

însă o surpriză neaşteptată şi neplăcută o aş­tepta pe ea!

Cuvintele de bun venit nu mai erau atât de cal­de ca altădată, pe când cuvintele ei dulci adresate lui Nancy i-au îngheţat pe buze, când şi-a dat seama că aceea se instalase şi stătea permanent împreună cu el. Chiar şi camera în care stătea ea atunci când venea la Londra era ocupată acum cu lucrurile pri­etenei lui.

mami, dacă vrei poţi rămâne câteva zile cu noi, i-a spus rece fiul ei. Deşi cred că vei petrece mai bine cu mătuşa mea...

Alice, deşi s-a îmbujorat toată, s-a străduit să-şi menţină calmul. A stat cu ei, a băut ceaiul pe care i l-a oferit zâmbitoare Nancy, a întrebat despre studi­ile lor şi după aceea şi-a luat valiza şi a plecat.

Nu s-a dus la cumnata ei, ci direct la aeroport.

A aşteptat cinci ore în sala de aşteptare fumând şi vorbind încontinuu cu Minas la telefon. A luat pri­mul avion pe care l-a găsit, s-a întors la Salonic şi a căzut plângând în braţele Elenei.

O zăpadă timpurie şi friguroasă a căzut furioasă şi a acoperit Londra. Din ziua în care Nancy a plecat

101

cu fratele ei la părinţii lor, la Liverpool, Ilie a căzut la pat bolnav cu febră. La doctor n-a mers, deşi ea insistase. N-a ascultat-o. „E o gripă, o să treacă", se gândea, şi a rămas tremurând sub plapumă, luând doar medicamente contra febrei. Când îşi revenea puţin se ridica, deschidea şi încălzea câte o conservă cu supă şi sorbea fără poftă două-trei înghiţituri.

După opt zile, datorită febrei care ajungea la patruzeci de grade, se simţea istovit. Tatălui său nu i-a spus nimic, ca să nu-l necăjească. Mamei sale rar îi răspundea la telefon. Nu ştia dacă trebuie să simtă regrete pentru că aproape o alungase. Poate că ar fi trebuit să-i spună mai devreme. Atâţia ani îşi lăsase viaţa în mâinile ei, s-o aranjeze după dorinţele sale. Chiar şi dorul pe care-l simţea la început pentru ţi­nutul natal şi-a scos ghearele lungi şi roşii în inima lui şi încet-încet l-a îndepărtat.

Amintirea ei o tulbura. îl umplea de furie, dar şi de regrete.

S-a ridicat, a luat o sticlă de whisky, pachetul cu ţigări, şi s-a ghemuit pe canapea. Se lăsase târât de ambiţiile ei şi îşi trădase visele. Le-a întors spatele oamenilor care-l iubeau şi i-a rănit.

Poate că era târziu să caute vinovaţi. De altfel nici tatăl lui n-a putut s-o cuminţească. A fost pără­sit şi el. Egoismul n-o lăsa să-şi vadă greşelile.

Şi-a pus încă un pahar de whisky şi l-a băut pe nerăsuflate.

Astăzi îşi număra greşelile şi toată vina o arun­ca asupra lui. Cât ar fi vrut să studieze la Salonic împreună cu Stratis...

102

Amintindu-şi de prietenul său ochii i s-au um­plut de lacrimi. Voia să plângă. Lacrimile deveneau suspine şi în loc să-i uşureze sufletul, îl loveau ne­cruţător. Şi-a umplut iar paharul.

Gândurile lui intrau într-un labirint fără ieşire, îşi amintea cu câtă furie îi vorbise mama lui despre Nancy la telefon, după ce s-a întors grăbi­tă în Grecia. Femeia asta nu înţelegea nimic? Filtrul matern, care înştiinţa orice mamă, nu exista în ea?

Ce era oare pentru el Nancy?

O rază caldă de soare pe cerul întunecat şi me­lancolic al Angliei.

Trenuleţul lui îndrăgit, cu care se juca atunci când era copil la Kastoria cu tatăl lui, întinşi amân­doi pe covor.

O bomboană dulce de fragi, din cele care-i dă­dea bunicul, atunci când mergeau la leagăne.

O povestire duioasă a bunicii cu puţin înainte de a-l lua somnul...

îşi simţea gura amară. O durere puternică de stomac îl rupea în două, făcându-l aproape să leşi­ne. în spatele lui auzea aplauze. Şi-a ridicat capul. La biroul său parcă îl vedea pe Teodor străduindu-se să citească povestea cu ursuleţul lui îndrăgit şi de fiecare dată când reuşea să rostească un cuvânt în­treg, bătea vesel din palme.

— Bravo... bravo băiatul meu, ai reuşit, încerca să-i strige cu o voce care acum îi ieşea foarte greu din piept.

Voia să se ridice, să se ducă lângă el, să-l îmbră­ţişeze, dar nu putea.

103

Durerea devenea din ce în ce mai puternică şi îi răvăşea stomacul. Mai bine să meargă la baie. O mână puternică l-a prins de umeri ca să-l ajute.

— Tată...

Încet-încet s-a ridicat, dar picioarele îi tremu­rau. Se clătina.

Nu, nu era tatăl lui, era Stratis.

— Ce-i prietene, ai aflat că am devenit animal şi ai venit să mă vindeci?

Făcu încă câţiva paşi nesiguri. La uşă o femeie îmbrăcată în negru îi întinse mâna.

— Bunico... bunico...

„Băiatul meu, oriunde ai merge să-i ai mereu împreună cu tine pe Hristos, pe Maica Domnului şi pe Sfântul Mina, şi să nu-ţi fie teamă de nimic."

— I-am lăsat în urmă, i-am uitat pe toţi, n-am luat pe nimeni cu mine... Eu sunt de vină... Ah, dacă aş putea să le întorc pe toate la început...

Făcu câţiva paşi ca s-o atingă.

Nu, nu semăna cu bunica lui.

Aceasta poartă o basma neagră şi este desculţă. Pe piept îi străluceşte o cruce mare de aur. A inspi­rat adânc şi şi-a întins mâna. încă puţin şi avea s-o atingă. încă doi paşi...

În faţa uşii s-a prăbuşit.

Femeia îmbrăcată în negru s-a aplecat şi l-a îm­brăţişat duios.

„Vino, lumea m-a sufocat. Hai cu mine. Te voi duce într-o plimbare. îi vei vedea de aproape pe Hristos şi pe Maica Domnului, ca să se bucure sufleţelul tău şi să se umple cu trandafiri."

104

A apucat cu râvnă în mână crucea de aur şi a sărutat-o.

Chipul lui a împrumutat din strălucirea crucii. Era luminos.

Zăpada se oprise.

O stea strălucitoare se înălţa la marginea ceru­lui. îngerii au ieşit s-o întâmpine.

Cerul era înseninat.

Vasiliki s-a trezit înfricoşată. Şi-a făcut semnul crucii şi a şoptit:

dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi... Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi...

— Ce-ai păţit, femeie, de vorbeşti singură când încă nu s-a luminat de ziuă?

iacove, am avut un vis... Ceva se va întâmpla...

— Linişteşte-te, tu şi visele tale.

— E un semn, îţi spun...

Iacov s-a întins iar în pat.

se făcea că mergeam la mănăstirea noastră. Cuvioasa Sofia mă aştepta sprijinită de uşă. „Mul­tă răbdare, multă răbdare să faceţi. De aici încolo să spui doar «Hristos a înviat!» De dimineaţa până sea­ra. «Hristos a înviat!» Maica Domnului o va cuminţi pe fata ta." Asta mi-a spus şi apoi a dispărut. Ridică-te, te rog, să mergem să aprindem o lumânare.

— La zăpada care a căzut, nu mai umblă nici câinii, nici maşinile pe drum.

Vasiliki a tras plapuma de pe el.

— Ridică-te, binecuvântatule, vom bea un ceai cald şi vom merge pe jos...

105

Această veste era cumplită. Paraliza trupul şi golea mintea.

Alecu şi Elena încă nu puteau crede. Băiat tânăr să „plece" de la o gripă. Au alergat la biserică să gă­sească mângâiere şi să-l roage pe părintele Atanasie să-i facă un trisaghion² chiar dacă trupul său era aşa departe. Părinţii lui au plecat grăbiţi spre Londra. Iar din cauza procedurilor necesare, poate că aveau să întârzie două-trei zile.

Toţi cei din bloc erau tulburaţi. La Kastoria era doliu. Prietenii şi rudele vorbeau mereu la telefon. Aşteptau să-l aducă pe Ilie pentru a-şi lua adio de la el.

Alecu şi Elena au aflat primii despre venirea lor şi au mers la aeroport să-i întâmpine şi să-i conso­leze. Când i-au văzut apropiindu-se cu valizele în mână, au rămas încremeniţi.

Minas, care semăna cu un bătrân de o sută de ani,

a căzut în braţele lui Alecu, iar Alice... ca întotdeauna. Frumos îmbrăcată, cu blana ei albă, coafată şi cu un machiaj uşor care să-i acopere cu grijă orice rid.

— Băiatul unde este?, a şoptit şovăitoare Elena.

— Ilie îşi va continua studiile în Australia... Va întârzia să vină. Poate... poate că o să rămână aco­lo... pentru totdeauna... a răspuns vioi Alice.

Nu cumva înnebunise? Nu, nu înnebunise de­loc. Doar că trebuia să îmbrace, să înfăşoare bine în jurul ei, ca pe o altă blană, o minciună. Minciuna care o va ajuta să supravieţuiască. Şi... această minciună

² Slujbă religioasă care se face pentru cei adormiţi. (n.tr.)

106

trebuia s-o rostească de multe ori, până când o va crede.

Adevărul nu-l suporta. Şi ea trebuia să reziste. Hotărâse să nu-şi schimbe cu nimic viaţa. Nesupusă şi intransigentă, niciodată n-o interesaseră co­mentariile lumii şi cu atât mai puţin acum, nu voia mila nimănui.

— Minas şi cu mine am hotărât să nu-l mai ve­dem. Să trăiască băiatul nostru cum vrea el...

Brusc, soţul ei i-a luat valiza şi a înaintat spre parcarea de maşini, fără ca cel puţin s-o salute. Şi nu era prima oară când pleca singur la Kastoria. Alecu l-a urmat, pe când femeile au rămas puţin mai în spa­te. Elena, cutremurată, îi urmărea cu coada ochiului pe cei doi bărbaţi. Au schimbat câteva vorbe între ei, şi Alecu, palid, a rămas stană de piatră. Neputându-şi înăbuşi lacrimile, au căzut unul în braţele celuilalt.

La un semn al lui Alecu, Elena s-a apropiat. Pri­ma oară îl vedea atât de tulburat.

— Ia-o pe Alice şi mergi acasă. Eu îl voi con­duce pe Minas la Kastoria. Omul nu este în stare să conducă. Mâine sau poimâine mă voi întoarce cu autocarul, nu te îngrijora, i-a spus, dându-i cheile maşinii lor.

Cele două s-au întors tăcute. înainte de a se des­părţi, Elena i-a propus să-i ofere un ceai, dar Alice a refuzat politicos.

— Sunt foarte ocupată. Mâine dimineaţă voi merge să rezolv nişte treburi, iar după aceea voi veni, dacă vrei, să mâncăm împreună la tine.

107

Elena n-a stăruit. Şi a vrut să-i înapoieze cheia de la apartament, pe care i-o lăsase ei.

— Păstreaz-o. Curând voi pleca iarăşi. Am ne­voie de o călătorie într-un ţinut cald. Soarele şi îno­tul cred că îmi vor face bine...

Elena şi-a luat rămas bun de la ea printr-o îm­brăţişare caldă şi în taină se ruga la Dumnezeu să se îndure de ea şi s-o miluiască.

Ziua te amăgeşte cu grijile ei. Iar când nu există credinţa care să-ţi îndulcească sufletul, vine ispita şi-ţi aruncă în braţe lucrarea sa. Dacă nu-ţi dai seama de asta, alergi mereu şi nu apuci să faci nimic.

Alice se grăbea mereu să termine ceva şi toate rămâ­neau neterminate.

în fiecare zi se iveau noi treburi şi îndatoriri.

Vizite, manifestări, mersul la magazine, excursii, participări la chetele unor fundaţii filantropice şi fapte caritabile. Acolo unde de cele mai multe ori sunt valabile cuvintele „să nu ştie stânga ta ce face dreapta". Dar, cu cât dai mai mult, cu atât eşti mai apreciat de ceilalţi.

întâlniri cu prieteni, rude, cunoscuţi, prieteni ai pri­etenilor şi cunoscuţi ai cunoscuţilor în cafenele de lux şi restaurante frumoase. Oameni care mai de care mai selecţi, care îi zâmbeau, o admirau, o linguşeau, căutau compania ei, iar atunci când le întorcea spatele o bârfeau.

False consolări.

îi era suficient să se simtă ocupată pentru a fi fericită.

Singura ei teamă era să nu rămână singură şi să i se deschidă deodată ochii şi să vadă că singurul lucru care îi lipseşte este Dumnezeu.

108

Iar când venea noaptea, îşi trântea trupul istovit peste cearceafurile de mătase şi pentru a nu se gândi la nefericirea care a aflat-o, începea planuri noi.

A doua zi dimineaţă o să meargă la două-trei birouri de turism. Va găsi o destinaţie exotică, unde n-a mai fost Locuri noi, alte obiceiuri, alte experienţe. Poate şi o croa­zieră pe un vapor de lux n-ar fi fost o idee rea.

Şi dacă nu va găsi prieteni? Asta n-o îngrijora prea mult. în aceste locuri mereu există oameni binevoitori care vor să-şi umple singurătatea cu tovarăşi trecători.

Când genele i s-au îngreunat, a privit ceasul. Era miezul nopţii.

Oriunde o fi va veni... A cuprins-o panica. îl aştepta

O şopârlă veninoasă însoţită de un sentiment de scârbă, care de cinci nopţi venea cu răutate s-o chinuias­că, s-a ivit iarăşi. Sufletul i-a îngheţat. Bătăile inimii i s-au accelerat cumplit.

îi auzea răsuflarea, şi un frison îi străbătea tot cor­pul. A sosit!

O simţea cum se târăşte încet-încet şi urcă în patul ei.

A apucat-o de picioare! încerca să scape, dar nu putea.

Striga ca o isterică, dar şopârla urca din ce în ce mai mult. Şi-a înfipt ghearele ascuţite în trupul ei făcând-o să urle de durere. Cu cât se apropia de faţa ei, răsuflarea sa o ardea. Se lupta sălbatic cu ea, dar şopârla a apucat-o de gât şi o strângea şi mai tare.

Paralizase.

Acum nu mai putea să strige după ajutor. Grea şi apăsătoare, şopârla a căzut peste ea, şi ea gemea, plângea, sfâşietor şi ruga moartea să vină s-o ia. Dar moartea nu-i făcea acest favor.

109

Disperată, dibuia prin întuneric să-l găsească pe so­ţul ei. Ah, de ce l-a lăsat să plece?

Era o noapte fără lună. Şi tristeţea era nemângâiată. Fiara râdea. Un râset turbat, batjocoritor, satanic... şi o strângea de gât din ce în ce mai puternic... din ce în ce mai sălbatic...

Elena, înspăimântată, s-a aşezat iar în pat încer­când să-şi potolească bătăile inimii. Un ţipăt sălba­tic de animal rănit a trezit-o. Şi-a făcut cruce. Din fericire fusese un vis. Un coşmar.

Ţipătul s-a auzit iar. Sfâşietor. Disperat.

A sărit din pat. Un singur perete o despărţea de dormitorul lui Alice. Desculţă, a luat cheia şi a alergat spre apartamentul ei.

A ajuns repede în camera lui Alice. Patul era gol. Cearceafurile aruncate pe jos. Făcu şovăitoare doi paşi lateral şi o văzu pe aceasta ghemuită pe podea, murmurând cuvinte fără noimă. Cu privirea goală, ca o păpuşă de ceară, ţinea strâns în braţe o vază de porţelan.

Cuprinsă de tristeţe, Elena a îngenuncheat lân­gă ea şi a mângâiat-o pe păr.

— Ce-ai păţit, draga mea?

— A venit iar... în fiecare seară vine... Nu mă lasă să închid ochii.

— Cine vine?

N-a primit răspuns şi a încercat s-o ajute.

— Vino, draga mea, să plecăm de aici. Să mer­gem în apartamentul meu. Vom dormi împreună, în acelaşi pat. Nu te voi lăsa singură.

110

Cu mare grijă a încercat să-i desprindă vaza din mâini. Dar ea o strângea şi mai tare şi înspăimânta­tă s-a ghemuit într-un colţ. A mângâiat duios vaza şi a sărutat-o de repetate ori, scăldând-o în lacrimi fierbinţi.

— Nimeni n-o să-mi ia copilul... Nimeni... Ni­meni...

— Ilie este în ceruri împreună cu îngerii şi se bucură alături de Hristos. Hai, dă-mi vaza s-o pun pe noptieră, să nu se spargă şi să te tai.

Alice a deschis ritualic capacul.

— Iată-l pe Ilie... Aici este copilul meu, a mur­murat uşor.

Elena s-a aplecat deasupra vazei şi îngrozită a văzut doar cenuşă!

Un frison i-a străbătut trupul. Mintea ei nu pu­tea înţelege asta. Inima nu voia să creadă. Se ruga să fie o minciună. Lacrimile i-au înăbuşit glasul, care a ieşit neputincios din pieptul ei.

— L-ai... incinerat?, a şoptit.

Alice a dat din cap afirmativ, şi aceea s-a înmu­iat cu totul. Un suspin de jale s-a unit cu plânsul lui Alice şi a devenit o lungă lamentaţie. Pereţii bo­ceau...

Aşa le-au găsit pe cele două zorile.

Pe covor. Cu vaza în braţe.

Elena ajungea mereu prima la şcoală, şi singura pe care o găsea acolo la ora aceea era Olga, femeia de serviciu. Până când îşi aranja lucrurile pe birou, sosea şi aceea, având pregătite cafeluţele. Olga aştepta în fiecare zi această pauză de o jumătate de oră. Era de cinci ani aici, dar doar Elenei îşi deschi­dea inima şi îi spunea durerea ei. Orice probleme ar fi avut cu copiii, acesteia i le mărturisea.

Era sora mult-dorită care mereu îi lipsea.

Olga era binevoitoare şi îndrăgită de toţi. Cu zâmbetul pe buze, îi servea pe profesori, iar prin glumele şi cuvintele ei frumoase îi atrăgea lângă ea şi pe studenţi.

împreună cu repatriaţii din Pont, care sosiseră din Rusia în Grecia, venise şi ea cu familia sa. Aici se căsătorise şi îi născuse pe cei doi copii. Soţul ei lucra în construcţii. însă din păcate, datorită patimii bău­turii pe care o avea, nu se statornicea nicăieri. Astfel, trebuia şi ea să ajute. Din fericire, s-a angajat repede să aibă grijă de un pensionar, fost profesor universi­tar, şi situaţia lor financiară s-a ameliorat oarecum.

Soţul ei, ocazional, mai lucra ca zilier. Până când într-o zi, ameţit de băutură, a căzut de pe scări. După o lună, cât a rămas în comă, a murit. Olga, în­sărcinată atunci cu al treilea copil, a văzut pământul deschizându-se sub ea.

Bătrânul profesor i-a stat alături ca un adevărat tată. Cu puţin înainte de a pleca din această viaţă a reuşit, prin cunoştinţele pe care le avea, să-i găseas­că un loc de muncă la Universitate. Mereu era recu­noscătoare faţă de el. Când vorbea despre el inima i se umplea de iubire, şi ochii îi lăcrimau.

Olga era o femeie puternică şi neobosită. Nu lipsea de la lucru nicio zi. Iar dacă uneori, ca orice om, mai răcea puţin, nici nu băga în seamă boala.

112

— Ce rasă de oameni sunteţi voi, cei din Pont, chiar şi bolii îi e frică de voi!, o şicanau profesorii atunci când le ducea ceaiurile.

— Ce să vă fac dacă nu mă ascultaţi? Un borş fierbinte şi o frecţie cu votcă, şi veţi deveni ca potârnichile.

— Votca e scumpă, glumeau ei.

atunci daţi cu spirt. Peste tot cu spirt. Pe cap, pe mâini, pe haine...

Avea asta ca pe un panaceu. De aceea iarna sti­cluţa nu lipsea din geanta ei.

Numai că de data asta boala n-a iertat-o. Noap­tea a luat-o ambulanţa de acasă şi a stat în spital două luni.

Copiii au rămas în grija a două compatrioate de-ale ei, care locuiau în acelaşi bloc. Dar şi acelea lucrau şi aveau de întreţinut şi familiile lor. Profeso­rii şi studenţii au făcut chetă ca să o ajute.

Elena era prima în toate. A ales şi nişte studente care mergeau voluntar acasă la ea, pe rând, ca să se joace cu copiii şi să le citească.

De atâţia ani Elena alerga pentru toţi. Dar acum supărarea şi oboseala o îngenuncheaseră. Parcă era ţinta nenorocirilor. îşi înmuiau săgeţile în venin şi le trimiteau una câte una direct în inima ei.

Durerea ei pentru Ilie, care plecase din lumea aceasta fără rânduiala cuvenită, tristeţea pentru Ali­ce, care încă nu înţelegea ceea ce a făcut, iar acum Olga, care lupta cu atâta răbdare cu moartea, o is­toveau la propriu. Alerga pe la biserici, făcea privegheri, posturi şi rugăciuni, vrând să atragă mila lui Dumnezeu.

„Dumnezeul meu, trimite şi o bomboană să mă îndulcească puţin. Atâta amărăciune nu mai suport. Taie de la mine şi de la Alecu oricâţi ani e nevoie şi dăruieşte-i acestei mame. Noi, chiar dacă plecăm mai devreme din viaţă, nu avem nicio îndatorire. Iar dacă o vrei pe Olga lângă Tine, cel puţin fie-ţi milă de copii!"

O mângâiere nesperată i-a umplut sufletul, şi credinţa i s-a întărit. A plecat grăbită la spital cu speranţa care-i dădea aripi. Nu se poate, doctorii îi vor spune astăzi ceva plăcut despre Olga.

Şi-a pus repede masca şi mănuşile pe care i le-a dat infirmiera şi a intrat în salon. Pentru prima oară o vedea stând pe Olga în şezut pe patul ei. Faţa îi era de nerecunoscut, dar glasul îi era domol şi liniştit.

— Scoate-ţi mănuşile şi dă-mi mâinile, i-a spus cu un zâmbet uşor pe buze. Vreau să simt căldura ta.

Văzând-o şovăitoare, a încurajat-o.

— Nu-ţi fie teamă, Elena, nu voi păţi nimic mai rău...

Ca să-i facă plăcere, Elena şi-a scos imediat mă­nuşile şi i-a luat mâinile într-ale ei. Aceea i-a dus mâinile la piept, trăgând-o uşor spre ea.

— Tu ştii că niciodată n-am alergat după traiul bun. M-am luptat din toate puterile să-mi cresc co­piii. Dar această boală nu poate fi învinsă. Ieri seară am luat hotărârea şi mi-am spus că termenul a tre­cut... Dar să nu crezi că mi-e frică. Orice s-ar întâm­pla... fie binevenit.

114

Elena ardea de nerăbdare să afle ce se întâmpla­se din seara precedentă, dar nu voia s-o întrerupă şi a lăsat-o să continue:

— Când am venit în Grecia, singurul lucru pe care l-am adus cu noi a fost credinţa în Dumne­zeu. Aceasta ne-a făcut să nădăjduim că vom reuşi. Aveam poftă de muncă. Am supravieţuit. Dar unde­va pe drum L-am pierdut pe Dumnezeu. Doar casă, muncă şi niciun „Doamne, miluieşte!" când ne aflam în graba cea mare. însă ieri seară iarăşi L-am căutat...

I-a luat mâinile şi le-a atins de obrazul ei.

a venit! A venit, surioară. Mi-a înmuiat tris­teţea, m-a umplut de linişte, şi în taină m-a călăuzit. în deznădejdea mea am cunoscut marea Lui iubi­re... Adevărată minune!

Respirând adânc şi-a adunat curajul şi a conti­nuat cu glas domol.

buna mea Elena, tu şi soţul tău să luaţi copiii mei şi să-i creşteţi... Sunt sigură că veţi face ce-i mai bun pentru ei... Mereu le-a lipsit şi un tată... De as­tăzi sunt ai voştri...

Elena a rămas mută, dar Olga nu i-a lăsat timp să gândească. Ochii ei o implorau şi vorbeau de la sine.

— Nu vreau să crească prin orfelinate. Acolo se pot despărţi. într-o parte fata mea, în alta băieţii. Ştiu... Grea povară vă pun în spate şi nu am nimic să vă las ca să vă ajut. Nici bani, nici avere. Dar, crede-mă, aceasta este voia Lui...

Elena îşi pierduse cuvintele. Cutremurată, nu putea să creadă ceea ce auzea. A îmbrăţişat-o, a sărutat-o şi au plâns amândouă cu o uşurare bineve­nită. Tristeţea îmbucurătoare şi-a scos haina căldu­roasă şi le-a acoperit blând.

„Hristoase al meu, ţi-am cerut o bomboană şi tu mi-ai trimis toată cofetăria?" Cuvintele Părintelui Paisie îi reveneau în minte: „Veţi avea mulţi copii". S-a gândit imediat la Teodor. Dar, în loc să capete curaj, a cuprins-o frica. S-a împuţinat la suflet.

mă simt neputincioasă şi foarte nevrednică să cresc atâţia copii...

Olga i-a sărutat mâna şi a umplut-o cu binecu­vântări.

— Să vezi că vei deveni cea mai bună mamă... Acum înţeleg şi eu de ce Dumnezeu nu ţi-a dat co­pii... A avut grijă de ai mei...

O infirmieră a intrat s-o anunţe că timpul vizitei s-a terminat şi fără să vrea a întrerupt acest moment unic. Dar Olga, înainte de a-i lăsa mâna, a rugat-o să-l aducă acolo mâine şi pe Alecu.

Respiraţia îi devenea din ce în ce mai grea.

— Să nu tragem de timp. Vreau să „plec" liniş­tită. Luaţi cu voi şi un notar. Roagă-l şi pe părinte­le Atanasie să vină. Vreau să-l cunosc, să vorbim... Poate că avem nevoie de el şi ca martor...

Elena a liniştit-o cu o mângâiere plină de com­pătimire.

— Toate se vor face aşa cum vrea inima ta... Acum odihneşte-te... Linişteşte-te...

înainte de a pleca, Olga a scos din buzunar o hârtie îndoită şi i-a dat-o.

116

— N-o citi acum, te rog. Să treacă mai întâi câte­va zile. Mi-e teamă... ca nu cumva să regreţi, a spus cu un zâmbet abia văzut, şi şi-a pus capul pe pernă.

în minte i se înfăţişa casa frumoasă a Elenei cu camerele scăldate de soare şi cu verandele mari. Copiii săi jucându-se veseli cu doi oameni care se preocupau de ei, doi oameni ai lui Dumnezeu.

Mintea îi era cuprinsă de mii de imagini, îi vedea bine îmbrăcaţi, ţinându-i de mână şi mergând împreună la biserică. Sărbători, aniver­sări, absolviri împreună cu prieteni şi rude în salo­nul mare. Anii vor trece, şi aceştia vor creşte, vor studia, vor lucra, îşi vor întemeia familii.

„Să-ţi umpli casa de nepoţi şi strănepoţi", îi ura tainic Elenei, care se îndepărta, şi un zâmbet cald îi lumina faţa. Sufletul ei era mulţumit.

Era împăcată cu moartea.

Alecu şi Elena citeau şi reciteau bileţelul lăsat de Olga cu două zile înainte de a „pleca" în viaţa de dincolo.

„Nina: 13 ani. Vioaie şi nesupusă. Elevă de ni­vel mediu. Patima ei este televizorul. Poate sta toată noaptea privind la el. Mâncarea ei preferată este tot ceea ce are legătură cu carnea.

Nicolae: 10 ani. îngăduitor, sensibil, fricos. La şcoală nu merge deloc bine. îi plac prăjiturile cu cio­colată şi fotbalul.

Hrisostom: 5 ani. Copil vesel. îi place să-i ajute pe ceilalţi şi e înnebunit după poveşti."

117

ne aşteaptă o luptă mare..., a şoptit Elena cu inima strânsă.

Alecu a îmbrăţişat-o şi a încurajat-o.

ştii vreun părinte care să-şi fi crescut copiii fără efort şi probleme? împreună vom lupta cu toa­te. îţi aminteşti ce ne-a spus părintele Atanasie? O îmbrăţişare caldă, zâmbetul pe buze şi credinţă în Dumnezeu. Această reţetă dă mereu rezultate cu copiii. Acum te rog ascunde această hârtie ca să nu cadă în mâinile lor, şi mâine îi vom aduce acasă.

Elena s-a dus în camera unde ţineau cărţile de rugăciune. Un spaţiu liniştit, care mirosea a tămâie şi ceară. A luat hârtia şi a ascuns-o cu grijă într-o cutie.

Alice şi-a anulat călătoria. Voia la rândul ei să stea alături de Elena. întorsătura pe care o luase via­ţa lor îi dăduse şi ei un scop. S-a agăţat de bucu­ria lor şi a lăsat orice altă preocupare. O săptămână întreagă a alergat împreună cu ei prin magazine. Cu mult gust au mobilat camerele pentru copii şi au cumpărat tot ceea ce le era necesar pentru prima perioadă.

Sâmbătă dimineaţă Alecu şi Elena au plecat să aducă copiii şi au lăsat-o singură acasă. După ce a terminat tortul cu ciocolată, l-a pus în frigider şi şi-a deschis geanta ca să scoată baloanele. Le-a umflat repede şi a împodobit cu cele roz camera Ninei şi cu cele albastru camera băieţilor.

A aşternut faţa de masă albă şi a decorat masa cu şerveţele frumoase şi cu farfuriuţe colorate.

118

Toată această pregătire îi aducea în memorie sărbătorile de altădată, şi un nod i s-a aşezat în gât, amintindu-şi de bucuria şi râsetele lui Ilie.

A încercat să le alunge. Nu, nu, copilul ei n-a murit! Trăia undeva departe şi petrecea foarte bine!

De aceea nu avusese nevoie de mormânt, slujbe şi preoţi.

Prefera de o mie de ori minciuna aceasta decât adevărul.

Astăzi voia să-şi uite durerea participând la bucuria prietenilor ei. Regreta că i-a văzut plecând supăraţi. Era prima sâmbătă când nu-l puteau lua pe Teodor de la fundaţie, şi acest lucru îi neliniştea. După ce a terminat cu masa şi mâncărurile erau toa­te pregătite, i-a venit o idee neaşteptată. Să meargă ea să-l aducă. Meritau amândoi acest dar.

Un singur lucru nu-l prevăzuse. Refuzul fun­daţiei. Ce dacă Teodor era înnebunit de încântare când a văzut-o? Slăbiciunea lui faţă de Alice se ma­nifesta mereu. Cu toate acestea, regulile fundaţiei erau stricte. Primul ei gând a fost să-i telefoneze lui Alecu şi să-l pună să intervină. Dar l-a îndepărtat repede. Ar fi încetat să mai fie o surpriză.

Până când Teodor a mâncat ciocolata pe care i-o dăduse, i-a venit în minte părintele Atanasie. Deşi nu-l întâlnise niciodată, îl cunoştea din discu­ţiile pe care le auzise. Poate că acesta era acum sin­gurul care ar fi putut s-o ajute. Fundaţia aparţinea parohiei lui şi sigur îl cunoşteau.

I-a fost greu să se desprindă din mâinile lui Te­odor. I-a promis că se va întoarce şi a plecat ca o săgeată către biserică. Spre norocul ei părintele Atanasie era la birou şi vorbea cu un enoriaş. Stresată, Alice a început să intre şi să iasă din pronaos şi fi­ecare minut care trecea i se părea o veşnicie. Stătea cu privirea aţintită la candelabru şi la lumânările ce ardeau încet.

„De câtă vreme n-am mai călcat în biserică?", s-a întrebat.

A luat o lumânare şi a aprins-o la icoana Maicii Domnului. Icoana i-a amintit de Maica Domnului Mică din Kleisoura, unde o ducea mama ei, şi îi era dor de timpurile acelea.

Mama ei... Tatăl ei... Nu voia să şi-i amintească. Niciodată n-au iertat-o că l-a incinerat pe Ilie. Astfel, odată cu Minas, i-a şters şi pe aceştia din memorie, cum făcuse cu toate rudele şi prietenii săi. Pe toţi cei care i-au stat împotrivă.

Doar Elena şi Alecu au rămas alături de ea. N-au condamnat-o. N-au judecat-o. Au acceptat-o aşa cum este, şi asta îi era suficient. Poate că de ace­ea, atunci când ei vorbeau despre iubirea şi îndura­rea lui Dumnezeu, inima i se strângea şi deseori se întreba dacă merită să aibă asemenea prieteni...

— Pe mine mă căutaţi?

Glasul preotului a readus-o la realitate. Nici n-a prins de veste când a plecat bărbatul cu care vorbea. A intrat în birou, şi părintele a invitat-o politicos să se aşeze.

Dar ea nu mai avea timp de pierdut şi stând în picioare, a început să-i explice problema pentru care venise. Când părintele Atanasie a înţeles cine

120

este, s-a ridicat imediat. Câte rugăciuni nu făcuse pentru acest suflet şi, iată, acum se afla în faţa lui.

deci tu eşti Alice? Câte lucruri bune am au­zit despre tine de la Alecu şi Elena şi iată acum, în sfârşit, te cunosc de aproape, i-a spus zâmbind.

Familiaritatea lui a surprins-o. îi ştia pe preoţi mereu încruntaţi.

ce spuneţi, vreţi să veniţi cu mine la fundaţie?

fireşte că voi veni. Lucrul la care te-ai gândit arată măreţie a sufletului.

Multe laude auzise de-a lungul timpului, dar cuvântul acesta nu conţinea nici ipocrizie, nici min­ciună. Au mers la maşină şi când i-a deschis părin­telui uşa să se aşeze, nu ştia că din ziua aceea se deschidea o nouă pagină în viaţa ei.

Au ajuns la fundaţie şi l-au găsit pe Teodor li­pit de fereastră, aşteptând-o. îndată ce a intrat, s-a agăţat de gâtul ei rugând-o să-l ia cu ea. Alice a fost surprinsă plăcut de respectul pe care-l nutreau oa­menii de acolo faţă de persoana preotului, dar şi de uşurinţa cu care i-au dat copilul.

Alice a avut bunătatea să-l invite acasă la masa lor, dar acela a refuzat-o politicos.

— Ziua de astăzi este pentru acei copilaşi or­fani. Să vă bucuraţi de ei şi să petreceţi bine. Mâine, duminică, vor veni la biserică şi-i voi cunoaşte şi eu. Din recunoştinţă pentru favorul pe care i l-a făcut, voia să-i sărute mâna, dar şovăia. N-a făcut-o.

— M-aş bucura să te revăd, fiica mea.

Glasul lui avea o sinceritate care a dezarmat-o.

— Mi-am pierdut copilul... i-a spus cu durere.

121

Spontaneitatea aceea a înspăimântat-o chiar şi pe ea. Cum de a mărturisit aşa ceva unui om necu­noscut?

— Fiica mea, cei pe care Dumnezeu îi iubeşte îi ia repede lângă El. Acum a găsit sufletul lui pregătit şi acum l-a luat.

— Durerea copilului pierdut nu-şi află mângâ­iere, a zis Alice, şi deodată izvoarele ochilor ei s-au deschis...

— Cum să fie omul mângâiat, fiica mea, dacă nu crede în viaţa veşnică? Află însă că Maica Domnului pe toate femeile le ţine cu o mână, iar pe mame cu amândouă mâinile. Aceasta îţi va da mângâiere, dar trebuie să i-o ceri.

Cuvintele lui, ca nişte picături de ploaie, au că­zut în sufletul ei uscat şi l-au răcorit. Fără nicio şo­văială s-a aplecat şi i-a sărutat mâna.

— Oricând vei simţi nevoia să vorbeşti cu cine­va, vino să mă găseşti. Te voi aştepta. Şi un lucru să nu uiţi: că... a înviat!

Ultimele lui cuvinte i s-au părut o enigmă pen­tru minţi agere. Toată ziua a învârtit-o în mintea ei şi de fiecare dată când se gândea la ea îi mirosea a liliac şi crin.

Se apropia amiaza când au ajuns toţi încărcaţi cu valize. Copiii, timizi şi stingheri, treceau pragul noii lor vieţi.

Alecu şi Elena i-au îmbrăţişat. Durerea li s-a mai îmblânzit.

122

Iubirea este izvorul vieţii. Aruncă o scânteie în ini­mă şi nădejdea înlătură frica. Dă viselor aripi, şi feţele posomorâte se luminează.

Casa s-a umplut de soare.

Alecu şi Elena le-au arătat fiecare colţ al casei. Faţă de apartamentul cu două camere unde locui­seră atâţia ani copiii, această casă li se părea palat. Nina, văzând camera ei tinerească, nu-şi putea as­cunde uimirea.

— Ah, dacă ar fi fost mama aici să vadă, cât s-ar fi bucurat, a oftat, şi a început să plângă încet.

— E lângă noi şi ne vede... Se bucură de bucuria noastră, a mângâiat-o Elena, ştergându-i ochii. Să nu te vadă aşa cei mici...

A luat-o de mână şi a dus-o în salon. Hrisostom stătea pe canapea ţinând în braţe o valijoară albas­tră. Oricât a încercat Alice să i-o ia din mână, n-a reuşit.

— Tu cine eşti?, a întrebat-o surprinzând-o.

— Eu sunt... sunt... naşa voastră, a zis Alice.

— Naşii noştri au plecat în Rusia şi nu vor mai veni.

— De aceea sunt aici. M-au lăsat pe mine în lo­cul lor... Nu-ţi plac?

— Eşti bună, a răspuns cu simplitate copilul, privind-o de sus până jos, apoi a întrebat-o:

— Teodor e copilul tău?

Alice nu-şi amintea să se fi aflat vreodată într-o poziţie mai dificilă. Din fericire a intervenit la timp Alecu.

— Teodor este noul vostru frate. îi plac mult poveştile, dar încă n-a învăţat bine să citească.

— O să-l învăţ eu, a zis cu multă convingere de sine Hrisostom şi, deschizându-şi valijoara, s-au revărsat pe podea cărţi mici şi mari.

Teodor a început să bată din palme.

— Lasă aplauzele şi vino să mă ajuţi să strâng, i-a spus cu asprime „dascălul" de cinci ani, şi acela îndată l-a ascultat.

Elena şi Alice au luat-o pe Nina în bucătărie ca să le ajute la servit.

Nicolae, cu ochii de culoarea cerului, mângâia stingher pianul mare.

— îţi place muzica?, l-a întrebat Alecu.

Dar înainte să apuce să-i răspundă, l-a pus să stea în faţa pianului. I-a deschis capacul în faţa ochi­lor uimiţi ai copilului, a pus degetele pe ale lui şi a început să atingă clapele împreună cu el.

— Tu vei deveni un pianist important!, a strigat entuziasmat proaspătul „tată".

Nicolae s-a îmbujorat la faţă. Văzând Alecu obrajii lui aprinşi, începu să cânte:

„Mărul meu roşu, vopsit în culoarea rodiei..."

Teodor, lângă ei, ţinea ritmul bătând din palme.

Creionul timpului nota amănunţit fiecare clipă din acea zi petrecută în noile lor roluri.

Tatăl şi fiul în faţa pianului. Mama şi fata ser­vind bunătăţi proaspete. Hrisostom spunându-i po­veşti lui Teodor, şi Alice imortalizându-i cu apara­tul de fotografiat.

¹²4

Seara i-a găsit pe toţi împreună luându-şi ră­mas bun de la ziua aceea cu o mică rugăciune. Câ­teva clipe de tăcere şi mulţumire. încet, fără grabă. Fără constrângere. Alice psalmodia uşor împreună cu ei fără să-şi recunoască vocea. Adevărat, câţi ani au trecut de când n-a spus o rugăciune? De cât de departe vin cuvintele care i se articulau pe buze?

înainte de a merge la culcare, Nina a găsit pe biroul ei un album mare. Pe primele pagini era în­făţişată mică în braţele părinţilor ei. Apoi câteva fo­tografii cu mama şi fraţii ei. De aici încolo paginile erau goale.

S-a băgat sub plapuma moale şi a îmbrăţişat perna udând-o cu lacrimi dulci-amărui. Oare ce va fi de aici încolo...

Nicolae s-a ghemuit cântând „Mărul meu roşu", iar Hrisostom se gândea la povestea pe care o să le-o spună mâine.

Alecu a îmbrăţişat-o pe Elena.

— Prima zi a mers bine. Mâine, Dumnezeu o să ajute...

Alice, pentru a uşura situaţia, l-a luat pe Teodor şi l-a pus să doarmă în patul fiului ei. Micuţul s-a bucurat mult. A văzut pe noptieră fotografia lui Ilie şi murmura:

— Ilie... înger... cer... Ilie... înger... cer...

Aşa l-a luat somnul.

Alice îl auzea şi un plânset mut îi zdruncina pieptul. îi era teamă să se întindă în pat. Păşind uşor, s-a dus să-l învelească. Nu s-a gândit mult, i-a venit deodată. A ridica plapuma şi s-a ghemuit lângă el.

125

A fost prima ei seară fără coşmaruri.

Un somn dulce îi colora visele. Când şi-a des­chis ochii se luminase de ziuă. Era duminică. Se străduia să audă bătăile clopotului. Erau foarte de­parte. Şi totuşi ea le auzea...

S-a ridicat în grabă şi s-a supus chemării lor.

A stat până la sfârşitul Sfintei Liturghii, dar a fost imposibil să pună frâu minţii. în faţa ei Maica Domnului îl ţinea cu atâta duioşie în braţe pe Hristos, încât o îndurera.

Pentru o clipă parcă purta acea rochie foar­te scumpă, făcută toată din perle, pe care o văzu­se într-o vitrină din New York şi o înnebunise. Iar Maica Domnului şi-a întins mâna şi a tras din mar­ginea rochiei sale o mică perlă. în câteva clipe toate pietrele preţioase s-au revărsat pe podea. Biserica s-a umplut. Pe ea au rămas fluturând doar nişte aţe şi i s-a arătat... goliciunea.

S-a umplut de ruşine.

Ruşine pentru oamenii care o vedeau „goală".

Ruşine pentru părinţii ei, care au crescut-o lipsindu-se de atâtea lucruri necesare.

Ruşine faţă de soţul ei, care-i oferise cu uşurinţă atâta iubire.

Ruşine faţă de copilul ei, pe care l-a... omorât!

Da, sosise ceasul de care mereu îi fusese frică. Să accepte adevărul. Ea l-a omorât!

Aşadar de aceea l-a incinerat. Mormântul lui i-ar fi amintit mereu de vinovăţia sa. Era o mamă mincinoasă. O monedă falsă. Strălucea fără să aibă

126

nicio valoare. Pe oricine atingea îl distrugea. Pe cei care o iubeau cu adevărat îi alungase. Nu se preocu­pa de nimic în afară de ea însăşi.

Adevărat, pe cine păcălise atâţia ani?

Cântările heruvice au întors-o la realitate. Nu şi-a mai ridicat ochii s-o privească pe Maica Dom­nului. Cum de Hristos nu şi-a scos biciul ca s-o alunge din biserica Lui?, se întreba.

Nicio milă pentru o fiică aspră.

Nicio milă pentru o soţie nerecunoscătoare.

Nicio milă pentru o mamă falsă.

Ca şi când cineva i-ar fi spus că nu mai are nicio nădejde. Că trebuie să plece. A făcut doi paşi înapoi. Să apuce să fugă înainte ca acuzatorii să se arunce toţi asupra ei. N-a apucat. Părintele Atanasie a ieşit la Uşile împărăteşti şi toţi s-au aşezat la locurile lor. Doar ea a rămas în picioare.

Cuvântul lui era ca un bisturiu care-i opera cu iscusinţă inima. A străpuns-o, o durea, dar ea rămâ­nea încă acolo.

Peste puţin cuvântul a devenit sabie şi a tăiat brusc sfoara pe care de atâţia ani făcea acrobaţii egoiste. Părintele nu rostea cuvinte sofisticate. Vor­bea clar cum, oricât de păcătos ar fi un om, dacă iese din somnul diavolesc al uitării de Dumnezeu şi iz­goneşte întunericul necunoaşterii, atunci va înţele­ge că fericirea se află în veşnicie, şi nu în zădărnicie.

Dar cum se face că peste puţin chirurgul devine şi mângâietor? Ce minune este aceasta, să deschidă rana şi după aceea s-o vindece?

127

Cuvântul lui purtător de nădejde i-a îmblânzit tristeţea fără să lase descurajarea s-o cuprindă. A alungat glasul monstruos care o îndemna pe Alice să plece. Vorbea despre lacrimile desfrânatei, şi ea, în marea deznădejde, s-a agăţat de cuvintele părin­telui Atanasie de parcă i-ar fi aruncat un colac de salvare ca s-o scape din furtună. Lacrimile îi cur­geau din belşug şi cu smerenie s-a rugat la Hristos să le primească, aşa cum a primit lacrimile lui Petru, pocăinţa tâlharului, convertirea mariei Egipteanca...

S-a întors acasă şi şovăitoare a întins mâna să dea primul telefon.

— Mamă...

— Fata mea... Cât am aşteptat acest telefon...

Cărămidă cu cărămidă smeritul levit recon­struia de la început viaţa ei şi o ajuta să-şi schimbe drumul. Prin tristeţea şi încercările ei îl atingea pe Dumnezeu, descoperea noi sentimente şi măreţia divină a iertării. Nădejdea i-a întins aripile şi ea a îmbrăţişat-o cu dor, aruncând de pe ea orice lucru lucitor şi fals care vorbise de atâţia ani în sufletul ei.

A luat o hotărâre vitează şi şi-a schimbat viaţa din rădăcini. înainte de a pleca la Kastoria a cerut binecuvântarea şi rugăciunile duhovnicului ei.

— Ispăşirea are nevoie de efort şi suferinţă. Ceea ce ai hotărât va fi canonul tău şi mă bucur că ţi l-ai pus singură. Cu ajutorul lui Dumnezeu vei reuşi. Mergi cu binecuvântarea Maicii Domnului...

128

Primăvara a sosit grăbită, a sărutat blând oraşul Kastoria şi a mângâiat apele liniştite ale lacului. în casa lui Minas obloanele s-au deschis larg. Alice a tras perdelele grele, şi soarele a înlăturat singurăta­tea şi a intrat să-i încălzească. Camerele s-au învio­rat de glasurile vesele ale copiilor, care au venit în prima lor vizită.

într-o ceremonie scurtă şi cucernică la biserica Sfântului Mina, preoţii au săvârşit slujba de înmor­mântare. Câteva rude apropiate, bunicii, Alecu şi Elena cu toţi copiii şi Stratis şi-au luat adio de la Ilie.

îmbrăcată în negru, Alice a ajuns la cimitir, ţinându-l strâns de mână pe Minas, iar acolo preotul a aşezat cu evlavie în mormântul familiei cenuşa lui Ilie, aducând tuturor izbăvirea mult-dorită.

După prânzul rânduit au plecat toţi la biserica Maicii Domnului Mavriotissa, iar de acolo la Mă­năstirea Kleisoura.

Vasiliki a văzut-o pe fiica ei închinându-se cu atâta evlavie la icoane, iar la moaştele Cuvioasei So­fia a plâns ca un copil, şi şi-a amintit cuvintele cu­vioasei: „Maica Domnului o va cuminţi pe fata ta".

Numai că, pentru a se cuminţi Alice, a trebuit ca mulţi să sufere...

Minas a mers cu copiii la pangarul mănăstirii şi a cumpărat cărţi şi şiraguri de metanii. A cumpărat şi o icoană cu viaţa cuvioasei şi i-a dăruit-o soţiei sale.

— S-o iei cu tine în călătorie să te ajute, Alice.

Ea l-a luat de mână şi l-a privit implorator în ochi.

— N-am venit să plec iar, Minas. Dacă vrei o să rămân, măcar să îmbătrânim împreună. Aş vrea doar... Cum să-ţi spun? Ştiu că mereu am cerut mult, dar aceasta este ultima oară când îţi voi cere ceva. Te rog să-l ţinem cu noi pe Teodor. Acest efort de a-l creşte va fi ca un parastas pentru Ilie şi o mică ispăşire pentru mine.

Minas i-a cuprins faţa în mâini. Prima dată o vedea nemachiată şi atât de adevărată.

— Greşeala mea a fost că niciodată n-am putut să-ţi spun nu. Ştii, desigur, că afacerea am vândut-o sau mai degrabă am renunţat la ea. Treaba nu mer­gea bine şi eu nu aveam niciun chef să alerg de unul singur. Cât despre Teodor, îţi dau cuvântul meu că voi face ce-i mai bine pentru el.

Alice l-a strâns cu căldură în braţe şi se întreba de câte ori trebuia să-i mulţumească şi să-i ceară ier­tare pentru toţi aceşti ani. Câte amărăciuni gustase Minas de mic copil, câte necazuri, şi totuşi s-a dove­dit stâncă neclintită pentru ceilalţi.

— Cu Alecu şi Elena ai vorbit despre asta?

— Nu le-a fost uşor. Dar am făgăduit să ne ve­dem cât se poate de des. în vacanţe vor veni ei la Kastoria, iar iarna vom merge noi la Salonic, desi­gur dacă vom putea păstra acel apartament vecin cu ei...

Minas şi-a promis să-l păstreze cu orice sacrifi­ciu, încât Teodor să fie alături de oamenii care l-au iubit primii şi de copiii care-l vedeau ca pe fratele lor.

130

Acum strădania lor va fi să-l înveţe să se autoser­vească. Poate în viitor se va ocupa şi cu ceva creativ, cu ajutorul unor specialişti.

să vezi că o să reuşim, Alice, a încurajat-o cu convingere Minas.

— Cu ajutorul lui Dumnezeu vom reuşi...

Hrisostom s-a trezit primul a doua zi. Şi-a pus papucii şi, aşa cum era, în pijamale, a coborât cău­tând-o pe Alice. A găsit-o în bucătărie, pregătindu-le micul dejun, şi a alergat în braţele ei.

de ce te-ai trezit atât de dimineaţă, dragul meu?

ca să-ţi spun visul pe care l-am avut azinoapte! Am văzut o doamnă frumoasă, care purta o fustă de aur. Ştii, mi-a spus, că naşa ta are în casa ei un înger? Iar eu am întrebat-o: Pe Teodor? Da, mi-a răspuns, să aveţi toţi grijă de el şi să-l iubiţi!

Alice l-a îmbrăţişat duios.

Pentru că-l iubeşti mult pe Teodor şi-i spui atât de multe poveşti, de aceea ai avut acest vis. Acum hai să mergem în biroul naşului să luăm două scaune.

Copilul a urmat-o cu bunăvoinţă şi continua să-i vorbească cu entuziasm despre visul lui. In­trând însă în birou a rămas pentru o clipă fără glas. îndată, plin de exaltare, a strigat tare:

— Naşă! Naşă! Aceasta a fost buna Doamnă cu fustă de aur, pe care am văzut-o azi-noapte în vis...

Alice, plină de uimire, văzu pe perete icoana Maicii Domnului Ierusalimiteanca. Era darul mamei sale dintr-o călătorie pe care o făcuse la Locurile Sfin­te, şi de aceea Minas avea mereu mare evlavie la ea.

A îngenuncheat, l-a strâns în braţe pe băieţel şi cutremurată, a şoptit către icoană cuvinte pline de implorare:

— Maica Domnului Ierusalimiteanca, Maica mea, am lângă mine un înger din cer şi eu îl voi pro­teja pe acesta, pe care l-ai trimis în casa mea...

Roata timpului se învârte neîncetat, şi la fiecare cotitură a vieţii apare fie bucuria, fie durerea. Neca­zurile sunt mai multe şi dacă n-ar fi credinţa care să dea nădejde omului, cine le-ar putea suporta?

Elena îngenunchease în faţa icoanelor, şi Alecu a ajutat-o să se ridice.

— Ai îmbătrânit şi încă mai vrei să faci metanii?

— Când pot şi câte pot, dragul meu...

S-a ridicat, a respirat adânc, a deschis o cutie şi a luat din ea o hârtie.

— Cum de ţi-ai amintit de asta, măi femeie?

— Dă-mi pixul ca să completez ceva.

S-a aşezat pe un scaun şi a început să scrie pe genunchi:

„Nina: Liniştită şi cuminte. A luat diploma de infirmieră. carne nu mai mănâncă, dar încă îi place să nu doarmă noaptea. A devenit monahie cu nu­mele Miriam.

Nicolae: Sensibil dar îndrăzneţ. A devenit mate­matician, ca tatăl lui. N-a încetat să iubească prăjituri­le şi ciocolata şi să joace fotbal cu cei patru copii ai săi.

132

Hrisostom: Dascăl în educaţie specială. îşi ter­mină studiile de masterat şi scrie poveşti...

Teodor: A învăţat să citească şi să coasă şaluri şi căciuli de blană. Iese singur la cumpărături şi o aju­tă pe mama lui, Alice, pentru că o dor picioarele."

I-a dat pixul înapoi şi a oftat.

viaţa a devenit foarte grea. Ce-i va aştepta oare mâine?

Alecu i-a mângâiat cu dragoste părul alb.

tu, Elena, şi orice femeie, poate face ziua de mâine mai bună...

Multă răbdare, multă răbdare.

Maica Domnului plânge, în fiecare zi plânge şi se roagă:

„Fiul meu şi Dumnezeul meu, dă lumii înţelepciune şi pocăinţă. Iartă-i pe toţi".

Aşteaptă Dumnezeu, aşteaptă.

Rugaţi-vă, rugaţi-vă să vă mântuiţi voi şi copiii voştri...³

³ Patriarhia Ecumenică a aşezat-o pe Cuvioasa Sofia în rândul Sfinţilor Marii Biserici a lui Hristos la 4 octombrie 2011. Pomenirea ei se prăznuieşte la 6 mai.

în loc de epilog

Câteva cuvinte insuflate de Dumnezeu ale Sfântului Porfirie Kavsokalivitul,

„Se întâmplă de multe ori ca omul să simtă su­părare excesivă pentru starea lumii. Să sufere când vede că voia lui Dumnezeu nu este împlinită astăzi de oameni şi nici chiar de el. Să sufere pentru dure­rea trupească şi sufletească a celorlalţi.

Această sensibilitate este darul lui Dumnezeu!

La femei o întâlnim mai des. Sufletele care au această subţirime sunt deosebit de deschise la me­sajele şi la voia lui Dumnezeu. Aceste suflete sensi­bile au posibilitatea de a înainta mult în viaţa întru Hristos, fiindcă îl iubesc pe Dumnezeu şi nu vor să-L întristeze.

Sunt ameninţate, însă, de o primejdie. Dacă nu-I încredinţează lui Hristos cu încredere viaţa lor, este posibil ca duhul rău să exploateze această sen­sibilitate şi să le conducă la întristare şi deznădejde.

Sensibilitatea nu poate fi înlăturată. Se poate doar preschimba, transforma, poate deveni iubire, bucurie, adorare dumnezeiască.

(...)

Toate problemele noastre, materiale, trupeşti, pe toate să le încredinţăm lui Dumnezeu. Aşa cum se spune la Sfânta Liturghie: «Toată viaţa noastră

134

lui Hristos Dumnezeu să o dăm». Toată viaţa noas­tră în mâinile Tale, Doamne, o lăsăm.

Omul lui Hristos pe toate le face rugăciune. Şi greutăţile, şi necazurile, le face rugăciune. Orice i s-ar întâmpla, îndată începe să spună: «Doamne Iisuse Hristoase...» Rugăciunea este de folos în toa­te, chiar şi în cele mai simple lucruri."

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul, Viaţa şi Cuvintele,

Mănăstirea Hrisopigi, Hania

Alte cărţi ale autoarei apărute la editura Egumeniţa

Din cetatea lui Eu în cetatea lui Eu

Cuprins

în loc de prolog 5

Anghelina 7

Agnia 33

Ghetsimana 57

Alice şi Elena 81

În loc de epilog 133

Distribuţie:

S.C. Egumeniţa S.R.L.

O.P.i C.P. 150

800720 Galaţi tel.fax: 0236-326.730 e-mail: editura@egumenita.ro www.egumenita.ro

M-am născut la Salonic.

Am crescut într-o mahala de refugiaţi la Nea Krini, lângă mare. Marea a fost prima mea prie­tenă. Împreună cu ea m-am jucat cele mai fru­moase jocuri. Verile le petreceam la Kassandra locul de baştină al mamei mele. Poate că de aceea mirosul care-mi place cel mai mult este acela al măslinului şi pinului. La umbra lor îmi petreceam timpul citind, pentru că unii din indrăgiţii mei dascăli imi sădiseră în inimă pasiunea de a cit i şi scrie.

După ce m-am căsătorit am fost ocupată cu creşterea copiilor şi doar ra reori am publicat unele din scrierile mele. De mulţi ani trăim în provincie, în frumoasa Souroti, lângă mănăstirea unde a adormit Sfântul Paisie Aghioritul.

După ce am dobândit nepoţi, vrând să le sădesc încă de mici în inimă în­ţelepciunea Sfântului, am început să scriu istorioare inspirate din cuvintele şi poveţele lui. Aşa a fost scrisă prima mea carte, Din cetatea lui Eu în cetatea lui Tu. De atunci fiecare carte a dat naştere alteia. Odată cu trecerea timpului am mers cu toţii împreună bucurându-ne de clipe şi momente unice. Acum, prin această carte, inspirată din fapte reale, îndrăznesc o întâlnire literară cu cititorii mei, care au crescut de-acum, şi cu care au îmbrăţişat cu iubire cărţile mele.

Mersine Vigopoulou

Anghelina, Agnia sau Ghetsimana, împreună cu Alice şi Elena sunt femeile de lângă noi. Femei cu duh luptător, care au depăşit greutăţile prin credinţă şi hotărâre, pentru că au considerat binele o necesitate.

Se poate ca odată să le întâlnim şi noi, şi poate că vom trece pe lângă ele indiferenţi. însă acum vin să le cunoaştem mai bine prin povestirile lor sensibile. Ne încredinţează viaţa lor descoperindu-ne inima lor şi modul în care şi-au lăsat amprentele în familie, în grupul celor apropiaţi lor, în societate.

Acestea au devenit, după cum spunea Sfântul Paisie Aghioritul, dospea la pe care în fiecare perioadă grea Preabunul Dumnezeu o foloseşte pentru a ajuta generaţiile viitoare şi pentru ca această lume să nu piară.

978-973-422-636

Technorati Tags: Dumnezeu,Hristos,femei,nadejde,rugaciune,suferinta,credinta