Traducerea s-a făcut după textul grecesc, publicat în PG48, col. 963-1054.
© Editura Sophia, pentru prezenta ediţie
Mulţumim doamnei Victoria D. Fecioru pentru permisiunea de a publica această carte.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
IOAN GURĂ DE AUR, st.
Despre preoţie Sfântul Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie din Nazianz, Sf. Efrem Sirul; trad., introd. şi note de Pr. Dumitru Fecioru. bucureşti: Editura Sophia; Biserica Ortodoxă, 2004
ISBN973-8207-98-3
ISBN973-7957-14-8
I. Grigorie de Nazianz, st.
II. Ephrem Syrus, sanctus
III. Fecioru, Dumitru (trad.; pref.)
262. 14
SFÂNTUL Ioan GURĂ DE AUR SFÂNTUL GRIGORIE DIN NAZIANZ SFÂNTUL EFREM SIRUL
Traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru
Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului
Editura Sophia
Editura Biserica Ortodoxă
Bucureşti, 2004
Redactori: Marinela Bojin, Irina Floarea Coperta: Omiliile Sfântului Grigorie din Nazianz,
miniatură, sec. XI-XII
Despre preoţie s-a scris şi s-a vorbit mult. Au scris şi au vorbit şi sfinţi, şi teologi. S-a scris cu drag şi cu dorinţa de a ridica tot mai mult spre culmile sfinţeniei pe slujitorii preoţiei, pe preoţi. Dar oricât s-ar scrie despre preoţie şi oricât s-ar vorbi, niciodată nu este de ajuns. Preoţia are atâtea înălţimi, atâtea adâncimi, atâtea taine, încât cu foarte multă greutate poate fi cunoscută şi descrisă după cuviinţă. Preoţia este întocmai ca un munte mare, ce-şi înalţă cu maiestate vârful spre ceruri, cu multdincolo de nori. Alpiniştii îl explorează, se caţără pe el. Unii ajung de cunosc văile şi adâncimile de la poalele lui; alţii ajung până la jumătate; alţii se caţără pe înălţimile care fac coroană piscului celui mai înalt; alţii reuşesc de a se urca până unde fruntea muntelui se îngeamănă uneori cu norii; alţii, rari, rari de tot, ating piscul cel mare. Dar nici unul dintre aceşti alpinişti nu poate spune că a străbătut toate cărările muntelui, că i-a cunoscut toate frumuseţile, că i-a admirat înălţimile, că a ascultat muzica tuturor izvoarelor lui, că şi-a desfătat privirile cu toată bogăţia florilor lui. Toţi spun că muntele e frumos, fiindcă e frumos chiar şi în puţinul ce l-au cunoscut; toţi spun că muntele e grandios, că e măreţ, fiindcă e grandios, e măreţ chiar şi la înălţimea la care au ajuns.
După părerea mea şi după credinţa mea, cunosc un singur om, care a putut cunoaşte muntele în întregime; iar acel om este un mare sfânt, care, după mărturia altui sfânt, slujeşte acum chiar la treptele tronului Dumnezeirii; iar acel om este autorul Sfintei Liturghii, al Sfintei
5
Liturghii care se săvârşeşte de cele mai multe ori pe an. Acest om este Sfântul Ioan Gură de Aur. El singurul, după părerea mea şi după credinţa mea, urcând acest munte maiestuos al preoţiei, l-a cunoscut în întregime. A fost un vultur, care, cu ajutorul aripilor lui, a explorat muntele în întregime, iar cu ochii lui vultureşti, şi din zbor, şi de pe piscul cel mai înalt al muntelui, a văzut toată frumuseţea muntelui, toată maiestatea lui. A văzut celelalte piscuri ale muntelui, care-i fac coroană muntelui celui mare; a văzut cele de jur-împrejurul lui; şi-a scăldat privirile în lacrima izvoarelor lui. El singur, Sfântul Ioan Gură de Aur, el singur a cunoscut, după părerea mea şi după credinţa mea, toate înălţimile muntelui, toate adâncimile lui, toate tainele lui. A cunoscut toate frumuseţile lui, dar i-a văzut şi prăpăstiile, şi strâmtorile, şi primejdiile. Din pricina asta, el singur a putut scrie, a putut să ne lase ghidul acestui munte frumos, grandios şi măreţ. De acolo de sus, de la acea înălţime ameţitoare a muntelui, a scris povăţuitorul, îndrumătorul acesta minunat: „Despre preoţie“, care a ajutat pe mulţi să urce piscul muntelui. Mulţi, foarte mulţi, cu ajutorul celui întru sfinţi părintele nostru Ioan Gură de Aur, au urcat până în vârful muntelui şi şi-au dat seama de frumuseţea şi de maiestatea muntelui. Dar nici unul, de la el şi până astăzi, n-a putut să ne descrie atât de frumos, atât de exact şi atât de complet, nici toate tainele muntelui, nici toate înălţimile lui, nici toate adâncimile lui. Fiecare din cei care au încercat să descrie ascensiunea făcută de ei au descris numai cărarea ascensiunii, numai cărarea urcuşului lor. N-au putut îmbrăţişa tot muntele; le-a lipsit perspectiva, le-au lipsit aripile şi ochii de vultur ai Sfântului Ioan Gură de Aur.
6
Pentru că a fost vultur, sfântul liturghiei noastre de fiecare zi a putut să ne dea ghidul acesta complet, ghidul acesta desăvârşit, numit „Despre preoţie“. Acest îndrumător ne descrie grandiosul munte al preoţiei în toată frumuseţea lui. Sfântul Ioan Gură de Aur ne ia de mână şi ne duce spre piscul lui. Ne arată toate potecile care duc sus; ne îndreaptă privirile, în drumul spre înălţime, spre toate frumuseţile lui. Şi muntele acesta al preoţiei are frumuseţi chiar la poalele lui! Ne arată frumuseţile, dar ne atrage luarea-aminte şi asupra primejdiilor. Poteca urcă, dar e alunecoasă! Trebuie să ne înfigem bine piciorul în pământ; să ne uităm şi în dreapta şi în stânga. în dreapta, să nu cădem în prăpastie; în stânga, să nu ne vină cumva de sus o piatră sau o stâncă desprinsă din munte. Să nu fim nici totdeauna cu ochii pe sus, dar nici numai cu ochii la picioare. Şi aşa, Sfântul Ioan Gură de Aur, de mână cu noi, ne arată toate tainele, toate înălţimile, toate adâncimile preoţiei. Nici unul din noi, oricât de sfântă i-ar fi viaţa, oricât de consumat teolog ar fi, oricât de rugător ar fi, de-ar încerca să scrie despre preoţie, nu poate scrie niciodată complet şi nici desăvârşit. Lipsesc aripile de vultur şi ochii vultureşti cu care harul lui Dumnezeu a înzestrat numai pe unul singur dintre toţi Sfinţii Părinţi, dintre toţi scriitorii bisericeşti, pe Sfântul Ioan Gură de Aur.
Au scris despre preoţie şi alţi Sfinţi Părinţi, ca să amintesc de ei. A scris Sfântul Grigorie de Nazianz, a scris Sfântul Efrem Sirul, a scris Sfântul Ambrozie al Milanului, a scris Sfântul Grigorie Dialogul. Da, dar nici unul din ei nu se urcă la înălţimea la care s-a urcat Sfântul Ioan Gură de Aur, nici unul din ei nu priveşte preoţia în toată înălţimea ei, în toată întinderea ei, în toată frumuseţea ei. Fiecare priveşte numai câte o
7
latură. Fiecare descrie numai cărarea pe care a reuşit el să ajungă până la vârf. Fiecare ne împărtăşeşte numai experienţa urcuşului său, a ascensiunii sale.
Dacă sfinţi atât de mari, ca Sfântul Grigorie din Nazianz, ca Sfântul Efrem Sirul, ca Sfântul Ambrozie al Milanului, ca Sfântul Grigorie Dialogul, n-au putut scrie totul despre preoţie, ce pot spune eu despre mine, care încerc să scriu acum despre acelaşi subiect, când nu am nici talentul poetic al Sfântului Grigorie din Nazianz, nici viaţa de rugăciune şi de asceză a Sfântului Efrem Sirul, nici ştiinţa Sfântului Ambrozie şi nici simţul practic al Sfântului Grigorie Dialogul.
N-aş fi încercat niciodată să vorbesc despre preoţie sub toate aspectele ei, căci îmi cunosc puterile. De aceea mă voi mărgini să înfăţişez numai un aspect al preoţiei: sublimitatea ei. Voi încerca adică să arăt în ce e sublimă preoţia, ce o face să fie sublimă. Dar şi aceasta nu o voi face eu, ci îl voi lua în ajutor pe Sfântul Ioan Gură de Aur; lui mă încredinţez şi capăt curaj. Mă predau lui. îmi pun mâna mea în mâna lui şi-l rog să mă povăţuiască, să mă conducă pe grandiosul munte al preoţiei, cunoscut atât de bine de el; îl rog să-mi arate cărarea care duce la sublimul preoţiei.
Dar ce este sublimul?
Sublimul se manifestă sub două forme: în spectacolul grandorii, sub forma întinderii, a nemărginitului, şi în spectacolul puterii, sub forma luptei, a luptei dintre elemente.
Numim sublim marea liniştită, a cărei întindere n-o poţi cuprinde cu ochii şi al cărei sfârşit nu-l poţi sesiza cu simţurile. Numim sublim întinsul cerului, plin de puzderia de stele dintr-o noapte senină de august, al cărui spaţiu astral privirea nu-l poate străbate. Numim
8
sublim tăcerea adâncă a unei nopţi întunecoase, ale cărei taine simţurile nu le pot descifra.
Şi în marea liniştită, şi în cerul înstelat, şi în tăcerea nopţii, avem sublimul în spectacolul grandorii, sub forma întinderii, a nemărginitului. în faţa acestui sublim, simţim nimicnicia noastră, simţim neputinţa noastră, neputinţa în faţa unor spectacole de sublim, cum este acela plin de taină şi de necunoscut al tăcerii unei nopţi întunecoase; ne cuprinde sentimentul penibil de nelinişte, de teamă.
Sublimul în spectacolul puterii se manifestă altfel. Nu mai e static, e dinamic şi se manifestă sub forma luptei.
Spunem că mucenicii creştini au fost sublimi în lupta lor pentru credinţă. Erau bătuţi, loviţi, sfâşiaţi, tăiaţi în bucăţi, aruncaţi fiarelor sălbatice, întinşi pe roată, aruncaţi în cazane cu plumb topit; totuşi erau puternici în lupta aceasta a lor; rămâneau în picioare, erau nedoborâţi, ca un stejar în lupta cu furtuna, alt spectacol de sublim din natură. Mucenicii erau sublimi în suferinţele lor, în lupta lor, pentru că erau conştienţi că numai prin suferinţa lor, prin sângele vărsat, prin carnea ce sfârâie pe grătarele înroşite, prin carnea ce li se desprinde de trup, prin viaţa ce li se pierde, capătă o adăugire de viaţă, o altă viaţă, mai bună, mai frumoasă; pentru că erau conştienţi că se simt în siguranţă, deoarece, prin mucenicia lor, slujeau unei puteri mari, lui Dumnezeu.
Caracterele sublimului ar fi deci: grandoarea şi puterea, însoţite de sentimentele respective; grandoarea însoţită de sentimentul nimicniciei, al neputinţei, al fricii şi chiar al groazei; puterea însoţită de conştiinţa unui elan, a unui adaos de viaţă, a unei puteri personale dobândite prin sentimentul siguranţei pe care-l capeţi prin prezenţa unei puteri în afară de tine, a lui Dumnezeu.
9
Are preoţia caracterele acestea ale sublimului, ca să o putem numi sublimă, ca să putem vorbi de sublimitatea ei? Vom găsi în ea grandoarea, măreţia? Vom găsi în preoţie, şi în care moment al ei, sentimentul acesta al nimicniciei preotului, al neputinţei lui, al fricii, ba chiar al groazei în faţa măreţiei preoţiei? Vom găsi în preot puterea? Vom găsi în ea, în slujitorul ei, conştiinţa unui elan, a unui adaos de viaţă, a unei creşteri de viaţă? Vom găsi în ea sentimentul siguranţei căpătat de preot prin prezenţa unei puteri în afară de el, prin prezenţa lui Dumnezeu?
Este sublimă preoţia?
Da, este sublimă, îmi răspunde povăţuitorul meu, acela pe care l-am luat să mă conducă prin maiestuosul munte al preoţiei, acela care cunoaşte toate înălţimile, toate adâncimile, toate tainele preoţiei. Da, îmi răspunde Sfântul Ioan Gură de Aur, preoţia este sublimă, este o mare dregătorie, este o slujbă nespus de însemnată (Despre preoţie III, 8; III, 1 ; III, 5).
Din pricina acestei măreţii a preoţiei, din pricina înălţimii ei, Sfântul Ioan Gură de Aur a fugit de ea când era tânăr. „Din ziua aceea în care mi-ai împărtăşit bănuiala, spune Sfântul Ioan Gură de Aur prietenului său Vasile, că e vorba să fiu hirotonit, am fost adeseori în primejdie de a-mi amorţi desăvârşit trupul; atâta frică şi atâta tristeţe mi-a cuprins sufletul. Când mă gândeam la slava, la sfinţenia, la frumuseţea aceea duhovnicească, la înţelepciunea şi bună-cuviinţa Miresei lui Hristos şi mă gândeam şi la păcatele mele, nu conteneam să o plâng pe ea, iar pe mine să mă nefericesc, să suspin neîncetat şi să-mi spun plin de nedumerire aşa: Al cui a fost, oare, gândul să mă hirotonească pe mine? Cu ce a păcătuit aşa de greu Biserica lui Dumnezeu? Cu ce a mâniat aşa de cumplit pe Stăpânul ei, să-mi fie dată
10
mie, celui mai netrebnic dintre toţi oamenii şi să sufere o atât de mare ruşine? Aceste gânduri îmi treceau adeseori prin minte; şi nemaiputând suferi aducerea-aminte de o necuviinţă atât de mare, zăceam cu gura deschisă, ca paralizaţii, fără să pot vedea sau auzi ceva. Când neputinţa aceasta aşa de cumplită mă lăsa că uneori se depărta -, urmau lacrimi şi tristeţe. După ce mă săturam de lacrimi, venea în locul lor iarăşi frica, care-mi tulbura, îmi zăpăcea şi-mi zguduia mintea. într-o aşa de mare tulburare şi frământare sufletească am trăit de când am auzit că e vorba să fiu hirotonit“ (Ibidem VI, 12). „De frica şi de groaza acestei măreţii a preoţiei, continuă a-mi grăi Sfântul Ioan Gură de Aur, am primit hirotonia tocmai târziu, şi atunci cu greu, când eram trecut de40 de ani.”
Dacă vrei să afli sublimitatea, n-o căuta nici în deplina sănătate a trupului preotului, nici în prestanţa lui fizică; n-o căuta nici în cultura lui, în pregătirea lui literară sau ştiinţifică, în formaţia lui intelectuală. Nu căuta sublimitatea preoţiei nici în elocinţa preotului, în talentul lui oratoric. Poate mult şi cultura, şi elocinţa, dar nu sunt sublime. N-o căuta nici chiar în viaţa ascetică a preotului, că mulţi credincioşi, nu numai bărbaţi, ba chiar şi femei, pot posti, pot dormi pe pământul gol, pot face privegheri prelungite (Ibidem II, 2), dar asta nu-i face sublimi. Nu căuta apoi sublimitatea preoţiei nici în virtutea preotului. Virtutea îl pune pe calea sfinţeniei, dar nu-l înalţă spre sublim. „Omul care dă bani celor nevoiaşi sau omul care ajută în alt chip pe cei nedreptăţiţi este şi el cu ceva de ajutor celor din jurul lui, dar este cu mult inferior preotului; deosebirea dintre unul şi altul este tot atât de mare cât este şi deosebirea dintre suflet şi trup“ (Ibidem II, 4 ). Toate acestea, şi sănătatea trupului, şi cultura, şi
11
formaţia intelectuală a preotului, şi elocinţa, şi asceza, şi virtutea sunt piscuri ale măreţului munte al preoţiei; dar aceste piscuri nu fac sublimul preoţiei. Pentru a da de sublimul ei, trebuie să mergi mai sus, tocmai pe piscul cel mai mare al muntelui. Trebuie să laşi la vale de tot acele piscuri pe care se poate urca orice credincios şi să te sui pe vârful cel mai înalt al muntelui, pe vârful care trecedincolo de nori, pe vârful care atinge cerul. Aici preoţia apare plină de măreţie, de putere, de frumuseţe. Aici îl găsim pe preot sublim. Copleşit de măreţia preoţiei, copleşit de puterea ei, preotul se simte mic, neputincios; se simte stăpânit de frică, iar uneori de groază chiar. D nimicnicie, o neputinţă, o frică, o groază cu alt conţinut decât conţinutul obişnuit al acestor cuvinte. Preotul, pe acest pisc al sublimului preoţiei, se simte o nimica, se simte mic, dar e mare; se simte neputincios, dar e puternic, tot atât de puternic ca şi viaţa; se simte cuprins de frică, de groază; dar frica şi groaza lui sunt pline de nădejdi; îi dau siguranţa că se găseşte în mâinile unui Stăpân măreţ, înfricoşător, dar iubitor, atât de iubitor cum n-a mai întâlnit pe nimeni pe pământ.
Pe piscul acesta înalt, care trecedincolo de nori şi atinge cerul, preotul este sublim în două momente îmi spune mai departe acela căruia i-am pus mâna mea în mâna lui, ca să mă povăţuiască prin maiestuosul munte al preoţiei: este sublim în scaunul duhovniciei şi în faţa sfântului jertfelnic.
în scaunul spovedaniei, preotul are o putere „pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor. Nu s-a spus îngerilor, ci oamenilor: „Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer“ (Matei18, 18). Au şi stăpânitorii pământului puterea de a lega; dar leagă numai
12
trupurile. Puterea de a lega a preoţilor însă leagă sufletele şi străbate cerurile; Dumnezeu întăreşte sus în ceruri cele făcute de preoţi jos pe pământ; Stăpânul întăreşte hotărârea dată de robi. Ce oare altceva a dat Dumnezeu preoţilor decât puterea cerească? Domnul a spus: „Cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan20, 23 ). Ce putere poate fi mai mare ca aceasta? Domnul a spus iarăşi: „Tatăl a dat toată judecata Fiului“ (Ioan5, 22). Văd însă că toată această putere a fost încredinţată de Fiul preoţilor. Au fost înălţaţi la slujba aceasta atât de mare, ca şi cum de pe acum s-ar Fi mutat în ceruri, ca şi cum ar fi depăşit firea omenească, ca şi cum ar fi scăpat de toate patimile omeneşti“ (Despre preoţie, III, 5). în faţa preotului, în scaunul de duhovnicie, îngenunchează şi cel cu diadema pe cap, de care se tem toţi, îngenunchează însă şi sărmanul care nu are nici cămaşă pe el. Urechilor preotului li se destăinuiesc adâncuri şi noiane de păcate. înaintea lui curg şiroaie de lacrimi. Aici, în acest scaun de duhovnicie, preotul are putere cât Dumnezeu. Dumnezeu i-a dat-o. Când preotul rosteşte deasupra capului celui îngenuncheat în faţa sa: „Şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată mie, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale“ (Molitfelnic, Bucureşti, 1937, p. 65), iertare şi dezlegare se dă şi sus, în ceruri. Când preotul, în scaunul de spovedanie, iartă păcatele, în acelaşi timp, sus în ceruri, îngerii lui Dumnezeu şterg din cărţile lor păcatele iertate de preot. îngerii, care slujesc lui Dumnezeu, ascultă de porunca preotului, de glasul preotului. Şi nu mă minunez atâta că cei mari ai pământului se pleacă şi îngenunchează în faţa preotului, cât mă spăimântez că împăratul împăraţilor, Domnul domnilor, se pleacă preotului şi-i face voia lui.
13
Iată, dar, sublimitatea preoţiei, iată măreţia şi puterea preotului! Este trup, este sânge, carne şi oase, dar are putere mai mare decât un arhanghel. în faţa mâinii lui, cu degetele închipuind semnul sfintei cruci şi făcând semnul sfintei cruci, diavolul fuge, păcatele se şterg, lanţurile cad, lacrimile se usucă, sufletele se slobozesc şi pleacă luminate, uşurate, vesele, fericite.
Sublim este preotul în scaunul de duhovnic îmi spune mai departe Sfântul Ioan Gură de Aur -, dar tot atât de sublim, dacă nu mai sublim încă, esté în faţa Sfântului Altar, în faţa sfântului jertfelnic. „Dacă ai putea să te gândeşti ce lucru mare este ca, om fiind şi îmbrăcat încă în trup şi sânge, să te poţi apropia de fericita şi nemuritoarea fire a Dumnezeirii, atunci ai putea înţelege bine cu câtă cinste a învrednicit pe preoţi harul Sfântului Duh“ (Despre preoţie, III, 5), atunci ai putea înţelege mai bine sublimitatea preoţiei. „Preoţia se săvârşeşte pe pământ, dar are rânduiala cetelor cereşti. Şi pe bună dreptate, că slujba aceasta n-a rânduit-o un om sau un înger sau un arhanghel sau altă putere creată de Dumnezeu, ci însuşi Mângâietorul. Sfântul Duh a rânduit ca preoţii, încă pe când sunt în trup, să aducă lui Dumnezeu aceeaşi slujbă pe care o aduc îngerii în ceruri“ (Ibidem, III, 4 ). De fiecare dată când se săvârşeşte Sfânta Liturghie, preotul coboară cerul pe pământ. Cu mâinile lui de tină şi cu glasul lui de om, aduce pe Dumnezeu pe Sfânta Masă, de pe tronul slavei Sale din ceruri. Când preotul rosteşte: „Şi fă adică pâinea aceasta, cinstit trupul Hristosului Tău, iar ce este în potirul acesta cinstit sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt“ (Sfintele şi dumnezeieştile liturghii, Bucureşti, 1937, p. 156), preotul are în faţa sa infinitul, are în faţa sa Dumnezeirea; are în faţa sa pe
14
Domnul Hristos, pe Domnul Acela iubitor de oameni, Care a dat lumină orbilor, a dat grai muţilor, a deschis auzul surzilor, a înzdrăvenit mădularele slăbănogilor, a curăţit trupurile leproşilor, a slobozit pe cei îndrăciţi de demoni, a tămăduit pe cei bolnavi, a înviat pe cei morţi. Preotul are atunci în faţa sa pe Domnul, Care la Cina cea de Taină, la ultima cină cu ucenicii Săi, le-a spus: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor“ (Matei26, 26-28). Preotul are atunci în faţa sa pe Domnul pironit pe cruce, încununat cu cunună de spini, străpuns în coastă cu suliţa. Preotul are atunci în faţa sa pe Domnul, Care a rostit pe cruce cuvintele: „Săvârşitu-s-a!“ (Ioan19, 30). Mântuirea lumii s-a făcut! Preotul are atunci în faţa sa dragostea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de lume, „căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat, ca tot cel ce va crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan3, 16). Preotul are atunci în faţa sa, pe Sfântul Altar, dragostea lui Dumnezeu, jertfa lui Dumnezeu, pe Dumnezeu însuşi.
Sentimentul nimicniciei preotului în faţa Dumnezeirii de pe Sfântul Altar, adusă de preot din ceruri cu puterea Sfântului Duh, îl copleşeşte. Frica îl zdrobeşte, groaza îi taie răsuflarea. „Mai socoteşti, oare, că mai eşti printre oameni şi că mai stai pe pământ, când vezi că Domnul stă jertfit pe Sfânta Masă, iar pe preot stând lângă jertfă rugându-se? Mai socoteşti, oare, că eşti printre oameni şi că stai pe pământ? Nu socoteşti, oare, că te-ai mutat dintr-o dată în cer, că ai scos din suflet orice gând trupesc şi că priveşti numai cu sufletul gol şi cu mintea curată
15
cele din ceruri?“ (Despre preoţie, III, 4 ). „înfricoşătoare şi cu totul cutremurătoare erau şi preoţia şi slujba adusă lui Dumnezeu în timpul Legii vechi, înainte de venirea harului, de pildă: clopoţeii şi rodiile (Ieş. 28, 29-30), pietrele scumpe, cele de pe piept şi cele de pe umăr (Ieş. 28, 9-12), mitra (Ieş. 28, 4 ), chidara (Ieş. 28, 3 ), haina lungă până la călcâie (Ieş. 28, 4, 27), tabla cea de aur (Ieş. 28, 32), sfintele sfintelor, tăcerea adâncă din lăuntrul templului. Dar dacă te uiţi la preoţia şi la slujba adusă lui Dumnezeu, acum, în timpul harului, vei vedea că cele înfricoşătoare şi cele cu totul cutremurătoare ale Legii vechi sunt mici şi că în această privinţă sunt adevărate cele spuse de Pavel despre Legea veche (II Cor. 3, 10), că Legea veche, cu toată slava ei, era fără de slavă, faţă de Legea nouă, din pricina slavei covârşitoare a acesteia (Despre preoţie, III, 4 ).
Vrei să-ţi arăt şi în alt chip îmi spune mai departe Sfântul Ioan Gură de Aur cât este de mare sfinţenia preoţiei, cât este de sublimă preoţia? „închipuie-ţi, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, că vezi pe proorocul Ilie şi că nenumărat popor stă în jurul lui; jertfa este aşezată pe pietre şi toţi ceilalţi stau liniştiţi, în tăcere adâncă; numai proorocul Ilie se roagă; apoi dintr-o dată vezi că se pogoară din cer peste jertfă flacăra (III Regi18, 18-38). Minunate sunt acestea şi pline de uimire. Dar mută-te acum cu mintea de la cele săvârşite de Ilie la cele ce se săvârşesc de preot pe Sfânta Masă. Vei vedea nu numai fapte minunate, ci şi fapte care depăşesc orice uimire. Preotul stă în faţa Sfintei Mese; nu pogoară foc din cer, ci pe Duhul cel Sfânt; se roagă vreme îndelungată, nu ca să pogoare o flacără de sus, spre a mistui cele puse înainte, ci ca să se pogoare harul peste jertfă, spre a aprinde cu ea sufletele tuturora şi a le face
16
mai strălucitoare decât argintul înroşit în foc“ (Despre preoţie, III, 4 ). Când preotul săvârşeşte Sfânta Jertfă, „atunci şi îngerii stau împrejurul preotului. Tot altarul şi locul din jurul jertfelnicului se umple de puterile cereşti în cinstea Celui ce se află pe jertfelnic. Cele ce se săvârşesc atunci pe Sfântul Altar sunt îndestulătoare să ne încredinţeze de toate acestea. Am auzit pe cineva povestind că un bătrân, bărbat minunat, care avea adeseori descoperiri, i-a spus că a fost învrednicit odată de o vedenie ca aceasta: în timpul săvârşirii Sfintei Jertfe a văzut dintr-o dată, atât cât i-a fost cu putinţă, mulţime de îngeri, îmbrăcaţi în veşminte strălucitoare, stând în jurul altarului, cu ochii plecaţi în jos, aşa cum stau soldaţii când împăratul este în faţa lor. Şi eu o cred. Un altul mi-a povestit n-o aflase de la altul, ci el însuşi fusese învrednicit să vadă şi să audă că dacă cei care pleacă de pe lumea aceasta s-au împărtăşit cu Sfintele Taine cu conştiinţa curată, când îşi dau sufletul sunt însoţiţi de aici de îngeri, din pricina Sfintei împărtăşanii pe care au luat-o“ (Despre preoţie, IV, 4 ).
Mare şi înfricoşată taină! Dumnezeu se lasă ţinut de mâinile omeneşti ale preotului. Preotul se apropie de Dumnezeire. Altădată, pe timpul Legii vechi, când Dumnezeu S-a pogorât pe Muntele Sinai spre a da lege poporului iudeu, S-a pogorât înconjurat de fulgere, de trăznete, de zgomot, de ceaţă, de întuneric, de groază. Nimeni dintre iudei, afară de Moise, nu s-a putut apropia nici de munte, necum de Dumnezeu. Toţi cei ce se apropiau de poalele muntelui piereau (Ieş. 19, 16-21). Acum însă Se pogoară Dumnezeu pe altarele tuturor bisericilor creştine, la fiecare sfântă liturghie, de câte ori preotul îşi înalţă mâinile către cer. Şi Domnul din ceruri ascultă glasul preotului şi vine pe Sfânta Masă şi
17
„se sfărâmă şi se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfărâmă şi nu se desparte, Cel ce se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte“ (Sfintele şi dumnezeieştile liturghii, Bucureşti, 1937, p. 166). Nu Se pogoară Domnul din ceruri cu fulgere, cu trăznete, cu întuneric şi cu groază; se pogoară liniştit, dulce, cu dragoste; Se pogoară cu harul Său, nu cu mânia Sa. „Oare nu ştii spune Sfântul Ioan Gură de Aur că sufletul omenesc n-ar putea suporta focul acela al jertfei, ci toţi am pieri până la unul, dacă n-ar sta în ajutorul nostru din belşug harul lui Dumnezeu?“ (Despre preoţie, III, 4 ).
La glasul preotului care se roagă în timpul Sfintei Liturghii, Domnul se pogoară din ceruri spre a Se da tuturor credincioşilor Săi. Mângâietorul, Sfântul Duh, a rânduit slujba Sfintei Liturghii pentru ca Domnul să fie împărţit tuturor celor ce cred în El. În clipa aceasta a împărtăşirii, „Fiul, Care stă sus cu Tatăl, este ţinut în clipa aceea în mâini de toţi şi Se dă pe Sineşi tuturor celor ce voiesc să-L sărute şi să-L primească. Toţi fac aceasta cu ochii credinţei“ (Despre preoţie, III, 4 ).
Slujba Sfintei Liturghii o săvârşeşti îmi grăieşte Sfântul Ioan Gură de aur ca să pogori pe Dumnezeu din ceruri pentru sfinţirea ta şi pentru sfinţirea tuturor credincioşilor tăi, ca toţi „să-L strângă în braţe pe Domnul“, ca „toţi să se înroşească cu sângele Lui“, „ca sufletele tuturora prin împărtăşire să se facă mai strălucitoare decât argintul înroşit în foc“ (Despre preoţie, III, 4 ). Acesta este rostul tău! Pentru aceasta Duhul cel Sfânt a pus în rânduiala Sfintei Liturghii rugăciuni ca acestea: „Dă-le lor, Doamne, ca totdeauna să slujească Ţie cu frică şi cu dragoste şi nevinovaţi şi neosândiţi să se împărtăşească cu Sfintele Tale Taine şi să se învrednicească de
18
cereasca Ta împărăţie“ (Sfintele şi dumnezeieştile liturghii, Bucureşti, 1937, p. 138); şi alta: „Tu, dar, Stăpâne, pe cele puse înainte, tuturora spre bine le tocmeşte după trebuinţa deosebită a fiecăruia: cu cei ce călătoresc pe uscat, pe apă şi în văzduh, împreună călătoreşte; pe cei bolnavi îi tămăduieşte, Cel ce eşti doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre“ (Ibidem, p. 165). Iar înainte de a te împărtăşi, tu te rogi aşa: „Şi ne învredniceşte, prin mâna Ta cea puternică, a ni se da nouă preacuratul Tău trup şi prea cinstitul Tău sânge şi prin noi la tot poporul Tău“ (Ibidem, p. 165)-, şi după ce te-ai împărtăşit tu, cu sfântul potir în mâini, având în el nepreţuitele şi nemuritoarele Taine ale lui Hristos, din mijlocul uşilor împărăteşti, chemi pe toţi credincioşii cu cuvintele: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi“ (Ibidem, p. 174). îi chemi pe toţi să se împărtăşească; iar credincioşii, după ce s-au împărtăşit, cântă, aducând laudă lui Dumnezeu, aşa: „Să se umple gurile noastre de lauda Ta, Doamne, ca să lăudăm slava Ta, că ne-ai învrednicit pe noi să ne împărtăşim cu sfintele, dumnezeieştile, nemuritoarele, preacuratele şi de viaţă făcătoarele Tale Taine“ (Ibidem, p. 175).
Pentru aceasta, deci, săvârşeşti Sfânta Liturghie. Pentru ca să aduci pe Dumnezeu din ceruri, ca să te sfinţeşti tu şi să sfinţeşti pe credincioşii tăi. Dar teme-te, cutremură-te când faci aceasta; şi când săvârşeşti Sfânta Taină a Euharistiei şi când împărtăşeşti cu trupul şi sângele Domnului pe credincioşii tăi! Teme-te şi te înfricoşează şi pentru tine şi pentru ei! Eşti un nou Moise. Te apropii şi tu de Dumnezeu. Eşti un Moise al Legii celei noi. Nu mai este nevoie să te sui, ca altădată Moise, pe Muntele Sinai, ca să-L vezi pe Dumnezeu, ca să te apropii de Dumnezeu. Nu mai este nevoie să te
19
sui, dar e nevoie să fii tot atât de curat ca şi Moise. Tu eşti pe piscul cel mai înalt al slujirii preoţeşti. Prin harul Duhului Sfânt, la rugăciunea ta Se pogoară Dumnezeu pe Sfântul Altar. Tu, o nimica, ai în faţa ta nemărginirea. Tu, praf şi pulbere, ai în faţa ta Dumnezeirea. „Spune-mi, te rog întreabă Sfântul Ioan Gură de aur unde-l vom pune pe preot când cheamă Duhul cel Sfânt, când săvârşeşte prea înfricoşătoarea jertfă şi când atinge necontenit pe Stăpânul obştesc al tuturor? Cât de mare curăţie, cât de mare evlavie îi vom cere? Gândeşte-te ce fel trebuie să fie mâinile acelea care slujesc, ce fel trebuie să fie limba aceea care rosteşte acele cuvinte“ (Despre preoţie, IV, 4 ). „Trebuie să fie atât de curat ca şi cum ar sta chiar în cer, împreună cu puterile cele îngereşti“ (Despre preoţie, III, 4 ). „Sufletul preotului trebuie să fie mai curat decât înseşi razele soarelui, pentru ca Duhul cel Sfânt să nu-l părăsească niciodată şi ca să poată spune: Iar de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“ (Gal. 2, 20, Despre preoţie, VI, 2).
Săvârşeşte, preote, sfânta slujbă a Sfintei Liturghii cu toată curăţia trupească şi sufletească. Fă-ţi pravila cerută de rânduielile bisericeşti, citeşte rugăciunile pentru sfânta împărtăşire. Nu le citi numai ca să le citeşti, ci pentru ca să-ţi înalţi sufletul către Dumnezeu, ca să te pocăieşti. împacă-te cu toată lumea; împacă-te cu cel cu care slujeşti la acelaşi altar. Mărturiseşte duhovnicului păcatele săvârşite. Nu săvârşi păcate de moarte. Nu fi trufaş, nu fi iubitor de argint, nu curvi, nu te mânia, nu fi lacom, nu pizmui, nu cleveti, nu te lenevi spre fapte bune. Fereşte-te de beţie şi de îmbuibare. Posteşte, roagă-te, fă milostenii. Dar posteşte, roagă-te şi fă milostenii fără făţărie.
20
Aşa curăţit trupeşte şi sufleteşte şi împăcat cu toată lumea, apropie-te de Sfânta Masă, pe piscul cel înalt al slujirii preoţeşti, pentru a primi în mâinile tale trupul Dumnezeului Celui viu, trupul Dumnezeului care ţine universul în palmă.
Aceeaşi purtare de grijă trebuie să ai şi de curăţia trupească şi sufletească a credincioşilor tăi, pe care-i împărtăşeşti în timpul săvârşirii Sfintei Liturghii. Ia aminte, „nu da cele sfinte câinilor, nici nu arunca mărgăritarele înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să te sfâşie“ (Matei7, 6). Ia aminte că „oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Să se cerceteze, însă, omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, îşi mănâncă şi îşi bea osândă, nesocotind trupul Domnului“ (I Cor. 11, 27-29). Dumnezeu îl va osândi şi pe credinciosul care s-a împărtăşit cu nevrednicie cu Sfintele Taine, dar te va osândi şi pe tine, că nu i-ai fost un bun învăţător, că nu l-ai povăţuit cum trebuia, că nu i-ai arătat cât de curat trebuie să fie pentru a putea primi sfântul trup şi sânge al Domnului spre iertarea păcatelor şi mântuire, iar nu spre judecată şi osândă.
Ia aminte, dar! Harul lui Dumnezeu te-a suit pe piscul cel mai înalt al slujirii preoţeşti. Eşti puternic. Poţi lega şi dezlega sufletele. Poţi scoate din iad sufletele şi le poţi băga în rai. Ai o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor. Ţie ţi-a dat, cât eşti pe pământ, puterea aceasta de a ierta păcatele credincioşilor tăi. Eşti puternic. Poţi, cu fărâma ta de trup, în care pâlpâie sufletul, poţi pogorî pe Dumnezeu din ceruri, ca să te sfinţească şi să te mântuie şi ca şi tu, la
21
rândul tău, să sfinţeşti şi să mântui pe credincioşii tăi. Sfinţeşte-te, îndumnezeieşte-te cu trupul lui Dumnezeu cât mai des. Sfinţeşte şi îndumnezeieşte la fel şi pe credincioşii tăi. O, poţi! Toată puterea aceasta este în mâna ta. Ţi-a dat-o Dumnezeu.
Dar, fereşte-te! Ia aminte că eşti pe cel mai înalt pisc. Ia aminte şi fereşte-te! Eşti înconjurat de ispite. Te bat furtuni mari. Ştii, doar, că piscurile cele mai înalte sunt cele mai bântuite de furtuni. Acolo, pe piscul ameţitor de înalt pe care te găseşti, suflă vântul cel mai puternic. Acolo, pe piscul acela ameţitor de înalt, tunetele se slobozesc chiar în preajma ta. Acolo, pe piscul acela ameţitor de înalt, este gheaţă şi zăpadă, când la poalele muntelui înfloresc crinii, înfloresc trandafirii. Eşti pe loc înalt, sublim! Dar tocmai de aceea, ia aminte! Fereşte-te!
Pr. D. FECIORU
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR
Tratatul despre preoţie
Omilia rostită când a fost hirotonit preot
Tratatul despre preoţie1
1 „Tratatul despre preoţie“ al Sfântului Ioan Gură de Aur a apărut într-o ediţie în colecţia „Sources chrétiennes“, nr. 272: Jean Chrysostome, Sur le sacerdoce (Dialogue et Homélie). Introduction, texte critique, traduction et notes, par Anne-Marie Malingrey, professeur honoraire à lUniversité de Lille III, Paris, 1980. Această ediţie a fost folosită la traducerea de faţă.
Cu privire la timpul compunerii „Tratatului despre preoţie“, au fost propuse mai multe date: unii socot că Sf. Ioan Gură de Aur l-a scris în timpul vieţuirii sale în sihăstria din munţii de lângă Antiohia, adică între anii372 şi378; alţii pun compunerea sa în timpul diaconatului său, deci între381 şi386; Anne-Marie Malingrey, ultimul editor al textului grec, care foloseşte pentru ediţia sa86 de manuscrise, dintre care două sunt din secolul IX sinaiticus gr. 375 şi Basileensis gr. 39 (B. II. 15) -, acceptă în parte ipoteza penultimului editor J. A. Naim riepi tepaxruvç (De sacerdotio) of St. John Chrysostom (Cambridge Patristic Texts), Cambridge, 1960 -, care propune o dată posterioară anului386, bazându-se pe textul din Omilia V la Osea (MG, 56, 131), în care Sf. Ioan Gură de Aur, vorbind despre preoţie, spune: „Dar despre preoţie şi cât este de măreaţă vrednicia ei, vom vorbi în alt timp“. Şi pe temeiul acestei mărturii, care nu e concludentă pentru o lucrare de proporţiile „Tratatului despre preoţie“, pune data compunerii pe timpul rostirii cuvântărilor la Osea, adică în perioada386-390, mai precis, puţin după386 sau, mai probabil, în anul387; Anne-Marie Malingrey, la rândul ei, socotind că „Tratatul despre preoţie“ este o lucrare care presupune o experienţă pastorală personală, schimbă data compunerii scrierii şi o situează în390, recunoscând totuşi că, în lipsa unor repere sigure, data compunerii rămâne în domeniul ipotezelor. Socotesc însă că pentru a face dreptate şi operei şi omului, trebuie să plasăm compunerea „Tratatului despre preoţie“ în anii de sihăstrie, 372-378, dacă ne gândim că Sf. Ioan Gură de Aur a fost un om excepţional, un om de geniu iar la genii vârsta şi experienţa personală trag puţin în cumpănă -, care putea vorbi fără experienţe pastorale despre frumuseţile, măreţia, primejdiile şi căderile slujirii preoţeşti. Aceasta, mai ales dacă citim cu luare-aminte propriile sale cuvinte din „Tratatul despre preoţie“: „Ca să nu se întâmple şi cu mine asta, spune Sf. Ioan Gură de Aur, Dumnezeu m-a ţinut în rândul celor mai de jos membri ai Bisericii, printre care şi dintru început am fost“ (III, 10). Apoi: „Nu te minuna, dar, dragă
25
prietene, că n-am mulţi pârâşi! Nu am mulţi, pentru că am fugit de lume şi de orice legătură cu oamenii. N-ar trebui să te minunezi că nu păcătuiesc! Nu păcătuiesc, pentru că dorm. Nu cad, pentru că nu lupt. Nu sunt rănit, pentru că nu iau parte la luptă. Spune-mi, te rog, cine va putea grăi împotriva mea şi-mi va descoperi ticăloşia mea? Acoperişul acesta? Căsuţa aceasta? Dar ele nu pot slobozi glas. Poate mama, care ştie mai bine decât toţi viaţa mea? Dar ea, mai cu seamă, nu se amestecă în viaţa mea şi nu m-am certat vreodată cu ea. Dar chiar dacă s-ar fi întâmplat asta, nici o mamă nu este atât de lipsită de dragoste de fiul ei şi nu-şi urăşte atât fiul, încât, fără vreo pricină constrângătoare şi fără să o silească cineva, să-l vorbească de rău şi să-l bârfească la toţi pe cel pe care l-a purtat în pântece, pe care l-a crescut şi l-a alăptat“ (VI, 7). în sfârşit „Sunt stăpânit şi acum de dragostea de slavă deşartă; deseori mă trezesc şi-mi dau seama că am fost stăpânit; uneori îmi şi pedepsesc sufletu-mi robit. Dorinţe păcătoase năvălesc şi acum asupra mea, dar flacăra pe care ele o aprind e mai slabă, că ochii mei trupeşti nu pot găsi materie pentru foc. Am scăpat cu totul de a mai vorbi de rău pe altul şi de a auzi pe altul vorbind de rău, că n-am cu cine să vorbesc; zidurile acestea nu pot slobozi glas. Dar n-a fost cu putinţă să scap şi de mânie, deşi nu-i nimeni care să mă pornească spre mânie. îmi aduc aminte însă deseori de oameni stricaţi şi de faptele lor; iar amintirea lor face să mi se răzvrătească inima; dar nu până la sfârşit, că îndată îi potolesc aprinderea şi o înduplec să se liniştească, spunându-i că nu se cade, că-i cea mai mare ticăloşie să laşi păcatele tale şi să le iscodeşti pe ale altora. Dacă însă aş veni printre oameni şi aş fi prins de mii şi mii de griji şi de necazuri, n-aş mai putea să-mi dau aceste sfaturi şi să găsesc gânduri care să-mi dea acestea îndrumări... Dacă aş intra în învălmăşagul lumii, toate aceste fiare sălbatice slava deşartă, îngâmfarea, invidia, iubirea de arginţi, desfrânarea s-ar năpusti cu furie asupra mea; mi-ar sfâşia sufletul, m-ar îngrozi şi mi-ar face şi mai crâncen războiul cu ele. Chiar aşa, stând aici, cu mare greutate le voi învinge; dar le voi învinge cu harul lui Dumnezeu şi lor nu le va mai rămâne decât urletul. De asta nu părăsesc căsuţa aceasta, nu ies nicăieri, nu vorbesc cu nimeni, n-am nici o legătură cu nimeni şi îndur să aud şi alte nenumărate învinuiri la fel cu cele pe care le-am mai auzit“ (VI, 12).
Dar oricând ar fi fost scris în singurătatea chiliei sau în mijlocul Antiohiei -, „Tratatul despre preoţie“ rămâne o carte de geniu, care s-a răspândit curând şi a circulat şi în Răsărit şi în Apus. în392, Fericitul Ieronim îl are în mână şi îl citeşte (De viris illustribus, 129), iar în secolul următor este tradus în limba latină de Anien; traducerea lui este tipărită, nu mult după descoperirea tiparului, la Köln, în1470 (A. M. Malingrey, op, cit., p. 40-41). Textul grec a fost publicat pentru prima dată de Erasm, în1525; apare apoi în numeroase ediţii, fie în ediţii separate, fie în ediţiile greco-latine ale marilor editori; Savilius, Fronton du Duc, Bernard de Montfaucon şi, în sfârşit, Migne. în Patrologia greacă a lui Migne, „Tratatul
26
despre preoţie“ este tipărit în vol. 48, 623-692. în limba română, această operă a Sfântului Ioan Gură de Aur pe care unii vor să o facă dependentă de „Cuvântul de apărare pentru fuga în Pont“, al Sfântului Grigorie din Nazianz a văzut lumina tiparului în1820, în traducerea lui Iosif, episcopul Argeşului: A celui întru sfinţi părintelui nostru Ioan Gură de Aur, Cuvinte şase pentru preoţie, Bucureşti, 1820. Numele traducătorului ni-l dă Dionisie, „arhiepiscop şi mitropolit a toată Ungrovlahia“, în prefaţa lucrării: „...Pentru aceasta dară nu numai Arhiereii, ci şi Preoţii sunt datori a le ceti pre aceastea minunate şi de Duhul Sfânt insuflate cuvinte, şi mai înainte de hirotonie şi după hirotonie, ca cunoscând dintru aceastea datoriile Preoţeşti, să se silească ca obiceiurile ceale nepotrivite Preoţiei să le părăsească, iar ceale cuviincioase să le îmbrăţişeaze. Că cu acest scop s-au şi tălmăcit prin osârdia iubitorului de Dumnezeu Episcop al Argeşului, iar al nostru întru Domnul preaiubit frate Chir IOSIF, de unul din cei ce au tălmăcit şi Theologhicon al Sfântului Ioan Damaschin“. românii de peste munţi au îmbogăţit cu încă două noi traduceri ale acestei lucrări literatura noastră bisericească. Prima: Scrierea S. Ioannu Gură de Aur Despre preoţie. Tradusă în limba romană de Iosifu Baracu, Parohu la Biserica Sfântului Nicolae în Braşovu Sibiiu, în tipografia arhidiecesană, 1865. „Precuvântarea“ traducerii datată „1 -ea ianuarie1865“, este scrisă de mitropolitul Andrei Şaguna. Din cuvintele marelui mitropolit, aş dori să împărtăşesc cititorilor mai întâi gândurile acestui deosebit organizator bisericesc, cu mari iniţiative, despre lucrarea Sfântului Ioan Gură de Aur: „Prin urmare din aciastă scriere a Sfântului Hrisostomu voru putea înţelege toţi creştinii noştrii în ce chipu să aleagă ei pre Preoţii şi Episcopii săi... Scrierea aceasta umple de binecuvântare pe lumeanu ca şi pe Preotu, pe junele, care se pregăteşte pentru Preoţie, ca şi pe Preotulu încărunţitu în Preoţie“ (p. III-IV); apoi despre geneza acestei traduceri: „Astfeliu de carte ne-au lipsitu noaă Româniloru de relegea ortodocsă orientale; celu puţânu, eu nu ştiu că scrierea aciasta a lui Ioannu Hrisostomu aru esista la noi tradusă. De aceea neajungându-mi timpulu spre a o traduce singuru, am poftitu pre Parohulu nostru din Braşovu Iosifu Baracu ca să o traducă; ceea ce au şi făcutu şi eu censurându-o şi aflându-o de bună mamu otărâtu a o da la lumină, adecă a o da Preoţiloru, Diaconiloru, cliriciloru şi tuturoru cărturariloru noştri, ca o făclie luminătoare, spre a o întrebuinţa de unu izvoru nesăcatu de învăţătură la alegeri de feţe bisericeşti şi la împlinirea grelei chiemări a Preoţiloru şi Episcopiloru“ (IV-V).
A doua: Cartea sântului Ioanu Chrisostomu, Despre Preuţia, Tradusă de Ioanu P. Papiu, preutu gr. cat. la Institutulu Corectoriu din Gherla, cu tipariulu Tipografiei Diecesane, 1869. în prefaţa sa, Ioan P. Papiu spune: „Dintru scrisorile acestui Parente mi am fostu propusu încă de multisioru ca se traducu cartea despre preuţia... însă parte prin intervenirea
27
împregiurăriloru ne prevediute, parte prin loviturile sorţiei îndreptate de mâna cea atotu poternica a înaltului destinu Domnedieescu, a bene voitu Domnedieu a despune ca ceea ce mi-a fostu propusu se nu se implenească pana acuma“ (p. IV-V). Iar cu privire la traducerea însăşi zice: „Ce se tiene de traducere m-am nesuitu după debilile-mi poteri a o pune în aintea P. Ven mieu cetitoriu În unu stilu pre câtu se pote de usioru şi la intielesu ne urmându orbisiu neci literea originalului grecescu: Ioannis Chrysostomi De sacerdotio libri sexte e recensione Io. Alberti Bengelli, neci abatendume tare după alăturatele traduceri germană şi italiană, ce la avusem de îndemâna, ci am căutatu mai multu la firea limbei româneşci şi la esentia lucrului avendu în aintea ochiloru acrescerea binelui sufletescu şi marirea lui Domnedieu“ (p. VI).
După13 ani, se tipăreşte o nouă traducere: Tractatulu sfântului Ioanu Gură de Auru, Despre Preoţie, tradusu de Pr. St. Călinescu, Profesoru la Seminarulu Centralu din Bucuresci, Cu o disertaţiune a traducătorului despre Sf. Ioanu, Bucuresci, 1882. Preotul Profesor St. Călinescu dedică traducerea sa elevilor seminarişti: „Junime studiosă a seminarelor! Cartea, ceţi înfăţişezu în traductiune, este opera unuia din sufletele cele mai curate ce a creatu creştinismulu; este opera unui spiritu care a înţelesu şi practicatu principiele creştinismului mai bine decât ori-cine. Sufletulu teu inocentu şi curatu este singurulu sanctuaru, căruia se pote încredinţa îngrijirea şi păstrarea acestui depositu santu şi inalienabilu. Pentru acesta ţieţi dedicu acestă lucrare, invitându-te de a priimi, a o înţelege, a te pătrunde de valoarea tainei şi a-ţi conforma vieţa şi activitatea pastorală cu preceptele ce vei afla aci“. Traducerea lui St. Călinescu a apărut mai întâi în revista „Ortodoxul“, 1881 (2), 12-19, 32-35, 89-97, 153-158, 209-212, 220-223, 257-261, 310-319, 371-376, 4 35-446, 467-477, 517-522, 538-542, 567-581, 614-620, 634-643. Traducerea preotului profesor St. Călinescu cărţile II-VI a fost publicată de profesorul Dr. D. G. Boroianu în: Dreptul Bisericesc, vol. 1, Iaşi, 1899, 487-606, iar mai târziu de însuşi traducătorul în lucrarea sa: Povăţuitor în activitatea pastorală a preotului, Bucureşti, 1908, 123-267.
în1941, preotul Aristide N. Geamănul tipăreşte la Craiova o nouă traducere: Sf. Ioan Hrisostom, Despre preoţie. Traducere după textul grecesc tipărit de Ioan Albertus Bengelus la Lipsca în1866, iar în1957, preotul D. Fecioru publică în: „Biserica Ortodoxă Română“, anul75, paginile928-1011, o altă traducere a aceleiaşi opere. Şi astfel, în decurs de137 ani, opt oameni ai Bisericii Româneşti, între care un mitropolit şi un episcop, şi-au îndreptat gândul şi dragostea lor spre geniala scriere a Sfântului Ioan Gură de Aur şi au pus-o la îndemâna slujitorilor altarelor noastre. Nici o altă lucrare patristică nu s-a bucurat de o atât de mare preţuire. Este omagiul pe care Biserica Ortodoxă Română îl aduce scrierii Sfântului Ioan Gură de Aur. Dar literatura teologică românească a mers mai departe: a publicat textul grec al jelaniei mamei Sfântului Ioan Gură de Aur din „Tratatul despre preoţie“: St. Ioan Chrysostomul (Bucăţi alese). Text grec, publicat şi adnotat de Iuliu Valaori, Bucureşti, 1904, p. 74-77 (Ministerul cultelor şi al Instrucţiunii Publice. Din publicaţiile „Casei Şcoalelor“).
28
CARTEA ÎNTÂI
Capitolul 1
Dovada dragostei Marelui Vasile faţă de mine
Am avut mulţi prieteni sinceri şi adevăraţi2, care cunoşteau şi păzeau cu sfinţenie legile prieteniei. Dar unul dintre aceştia mulţi îi întrecea pe toţi prin dragostea ce mi-o purta. Ambiţiona să-i lase în urmă pe prietenii mei tot atât de mult pe cât aceştia lăsau în urmă simplele mele cunoştinţe. A fost lângă mine tot timpul. Am urmat aceleaşi studii şi am avut aceiaşi profesori3.
2. Într-adevăr, a avut mulţi prieteni omul care a scris pagini atât de frumoase despre prietenie şi i-a înălţat în scrierile sale adevărate imne. O parte din aceste pagini sunt adunate în: Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre dragoste şi prietenie, traducere de Pr. D. Fecioru; iar despre prietenie la Sf. Ioan Gură de Aur au scris: Pr. Marin Branişte, Concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur despre prietenie şi dragoste, în: Studii Teologice, 1957 (9), p. 649-672 şi Pr. Prof. Ioan G. Coman, Frumuseţile prieteniei în concepţia lumii vechi şi a Sfinţilor Părinţi, în: Glasul Bisericii, 1954 (13), p. 505-511.
3. Dascăl de retorică i-a fost celebrul retor şi sofist Libaniu (314-393). Ştirea ne-o dau Socrate (Ist. Bis., VI, 3, MG, 67, 665) şi Sozomen (Ist. Bis., VIII, 2, MG, 67, 1513). Libaniu îl preţuia atât de mult pe elevul său, că la moartea sa, după relatările lui Sozomen, fiind întrebat de nişte prieteni pe cine ar dori să lase ca urmaş al său, a răspuns: „Pe Ioan, de nu mi l-ar fi furat creştinii“. Ca dascăl de filosofie l-a avut pe filosoful Andragatie, despre care nu ştim altceva decât cele spuse de istoricii amintiţi mai sus. Trebuie să fi fost un eclectic. Ca dascăli de teologie şi îndrumători duhovniceşti, Sf. Ioan Gură de Aur i-a avut pe Meletie al Antiohiei (360-381), pe Flavian, patriarhul de mai târziu al Antiohiei (391-404), pe Diodor al Tarsului (+394) şi pe Carterie Ascetul, despre care nu ştim mai mult decât numele.
29
Una ne era şi râvna şi sârguinţa pentru studiile pe care le făceam. La fel ne era şi dorinţa, născută din aceleaşi năzuinţe. Nu numai când mergeam la dascăli, dar şi când i-am părăsit, când a trebuit să ne hotărâm ce drum este mai bun pentru noi de ales în viaţă, şi atunci am fost tot de o părere.
în afară de asta, mai erau şi alte pricini care ne-au păstrat nestricată şi trainică această bună înţelegere. Nu se putea mândri unul mai mult ca altul cu măreţia patriei sale. Nu eram eu prea bogat, iar el sărac lipit pământului. Averea fiecăruia dintre noi era la fel, precum la fel ne erau şi gândul şi voinţa. Neamul nostru, al lui şi al meu, ne era la fel de slăvit. Totul era deopotrivă, după cum deopotrivă ne erau şi gândurile noastre.
Capitolul 2
Ce l-a oprit de a locui cu mine
Dar când a fost vorba să îmbrăţişăm viaţa cea fericită a monahilor şi filosofia cea adevărată4, atunci talerele
4 Prin „filosofie“ sau „filosofia cea adevărată“, Sf. Ioan Gură de Aur înţelege religia creştină, învăţătura şi concepţia creştină despre lume şi viaţă, singura care poate purta pe drept şi cu adevărat numele de filosofie, după cum se exprimă el. Adevăraţii filosofi, după Sf. Ioan Gură de Aur, au fost următorii învăţăturii lui Hristos. în scrierile din tinereţe (Către Teodor cel căzut, MG, 47, 277-316; Cele trei cărţi împotriva celor care atacă viaţa monahală, MG, 47, 319-386; Comparaţie între împărat şi monahi, MG, 47, 387-392), îndrăgostit de monahism, Sf. Ioan Gură de Aur identifică „filosofia cea adevărată“ cu „viaţa fericită a monahilor“ şi lasă să se înţeleagă că numai monahii pot realiza integral filosofia, concepţia creştină despre lume şi viaţă. Această părere a Sf. Ioan Gură de Aur trebuie înţeleasă în contextul şi limitele epocii istorice în care a trăit; ea nu poate fi generalizată, căci filosofia nu se reduce la doctrina creştină şi cu atât mai puţin la viaţa monahală.
30
balanţei n-au mai fost deopotrivă. Talerul lui se ridica în sus, iar eu, legat încă de poftele lumii, pogoram talerul meu, îl îngreunam cu nălucirile tinereţii şi-l sileam să rămână jos. Ne-a rămas, e drept, nezdruncinată ca şi mai înainte, prietenia noastră, dar s-au întrerupt obişnuitele noastre legături. De altfel, nici nu pot trăi la un loc doi oameni care nu se străduiesc pentru aceleaşi lucruri. Când am ridicat însă puţin capul din vâltoarea vieţii, prietenul meu m-a primit cu braţele deschise; dar nici aşa, egalitatea de mai înainte nu s-a mai putut păstra. în curgerea vremii, mă întrecuse; era mai tare decât mine, era mai presus de mine, se ridicase sus, sus de tot.
Şi totuşi, pentru că era bun la suflet şi pentru că preţuia mult prietenia mea, s-a despărţit de toţi ceilalţi prieteni şi-şi petrecea tot timpul alăturea de mine. Dorea asta şi mai înainte; dar, după cum am spus, trândăvia mea5 îl împiedica. Că nu era cu putinţă ca eu, care îmi petreceam la tribunal tot timpul6, care eram pasionat
5 Cuvântul „trândăvie“, fxwvţita, nu are la Sfântul Ioan Gură de Aur sensul de lene sau lene prelungită, ci de viaţă păcătoasă, de nesocotire a legilor morale; pauvţioi; este omul care trăieşte în păcate şi nu are destulă voinţă să părăsească viaţa sa ticăloasă. Dar, în textul acesta, Sf. Ioan Gură de Aur nu ne vorbeşte de lenea sa, ci de „nălucirile tinereţii“ sale, de „poftele lumii“ care-l legau de lume; pe două din ele ni le numeşte în acest capitol: frecventarea tribunalului şi dragostea de spectacole teatrale.
6 Ev tgj StxaoTvpÎM7tpoae8EÚov-ta. Cuvântul npoasSebco are două sensuri. Unul: „a sta lângă cineva“, altul: „a se ocupa mereu cu ceva“. După prima însemnare, am avea traducerea: „eu care stăteam la tribunal“, adică frecventam tribunalul, luam parte la procesele ce se dezbăteau acolo. Cu alte cuvinte, Sf. Ioan Gură de Aur, după ce a terminat studiile de retorică şi de filosofie, se ducea des la tribunal pentru a audia pledoariile avocaţilor şi duelurile lor retorice. După a doua însemnare, am avea traducerea: „eu care eram ocupat mereu la tribunal“, adică eram avocat. Cu alte cuvinte, Sf. Ioan Gură de Aur, în perioada dintre terminarea studiilor profane şi retragerea în pustie, a funcţionat ca avocat la tribunalul din Antiohia. Unii dintre interpreţii şi biografii Sfântului Ioan Gură de Aur au tradus astfel cuvântul itpoaeSeuu şi au susţinut că a profesat avocatura; alţii însă, cei mai mulţi şi cei mai noi, traduc cuvântul acesta după prima lui însemnare şi explică faptul că mergea la tribunal prin pasiunea lui pentru pledoarii frumoase. Pasiunea după cuvântul frumos, bine alcătuit, îl mâna la tribunal, nu profesia. Într-adevăr, nu întâlnim în scrierile sale nici un loc din care să desprindem vreo aluzie că a fost avocat sau că ar fi avut intenţia să se facă avocat.
31
de spectacole teatrale, să mă mai văd des cu el, care stătea necontenit cu ochii pironiţi în cărţi şi nu ieşea niciodată în oraş. Aceasta a şi fost pricina despărţirii noastre de mai înainte. Dar când am început să duc aceeaşi viaţă ca şi el, prietenul meu şi-a dat dintr-o dată la iveală dorinţa, nutrită de multă vreme în sufletul său. Nu se mai îndura să mă lase singur nici o frântură de zi. Nu înceta rugându-mă să părăsim casa părintească şi să trăim amândoi îndeobşte. Mă învinsese. Şi lucrul era aproape să se împlinească.
Dar jelaniile necontenite ale mamei7 mele m-au împiedicat să fac prietenului meu acest har, dar, mai bine spus, să primesc eu de la el acest dar.
7 Puţine, foarte puţine lucruri ştim despre mama Sfântului Ioan Gură de Aur, Antusa, această strălucită femeie, mamă şi creştină, pereche de cinste a celorlalte mame creştine: Emilia, mama sfinţilor Vasile cel Mare şi Grigorie al nisei, Nona, mama Sfântului Grigorie din Nazians, şi Monica, mama Fericitului Augustin. Aş îndrăzni chiar să spun că Antusa le întrece în virtute şi în ostenelile cele pentru virtute pe aceste femei creştine, pentru că ea, pe lângă toate celelalte nevoinţe, a avut de îndurat şi „cuptorul cel de foc al văduviei“. A rămas văduvă de tânără, tânără de tot, la douăzeci de ani, îndată după naşterea fiului ei, pe când copilul încă „nici nu putea vorbi“, deci la un an-doi după căsătorie. Nu s-a gândit „să se căsătorească a doua oară, ci a rămas în mijlocul tulburărilor şi frământărilor“. Ei bine, greutăţile văduviei, „de care-şi dau seama numai cele ce suferă văduvia“, după cum însăşi spune, îndurate cu răbdare şi resemnare, pun pe fruntea Antusei o a patra cunună pe lângă cele trei cununi cuvenite ca femeie, mamă şi creştină, pe care le are alături de Emilia, Nona şi Monica. Virtutea acestei mame a uimit pe cel din urmă reprezentant de seamă al păgânismului în agonie, pe celebrul Libaniu, dascălul Sfântului Ioan Gură de Aur. Pe acest filosof păgân nu l-a uimit nici virtutea Antusei ca femeie, nici virtutea ei ca mamă, nici virtutea ei ca creştină, ci virtutea ei ca văduvă. Curăţia văduviei ei şi înălţimea morală Ia care-şi ducea văduvia l-au făcut să exclame cuvinte ce încununează şi pe mamă şi pe fiu. Ştirea aceasta ne-o dă chiar Sfântul Ioan Gură de Aur, foarte zgârcit de altfel în detalii biografice, în lucrarea sa: „Către o femeie rămasă de tânără văduvă“ (MG., 48, 601): „Mi-amintesc că odinioară, pe când eram tânăr, spune Sf. Ioan Gură de Aur, dascălul meu de retorică şi era un păgân convins până în măduva oaselor a lăudat în faţa multora pe mama. După cum îi era obiceiul, a întrebat pe cei de lângă el, cine sunt. Unul i-a spus că sunt fiul unei văduve. M-a întrebat apoi ce vârstă are mama şi de când e văduvă. Când i-am spus că are patruzeci de ani şi că sunt douăzeci de ani de când a pierdut pe tatăl meu, s-a minunat şi a strigat cu glas mare uitându-se la cei de faţă: „Ah, ce femei au creştinii!“.
32
Când mama a simţit ce am de gând să fac, m-a luat de mână şi m-a dus în camera ei. S-a aşezat alăturea de mine, pe patul în care m-a născut. A început să verse râuri de lacrimi şi să adauge cuvinte mai jalnice ca lacrimile.
Plângând, mi-a grăit aşa:
„Eu, copilul meu, n-am avut norocul să mă bucur multă vreme de frumoasele însuşiri ale tatălui tău8. Aşa a vrut Dumnezeu! Moartea lui a urmat naşterii tale şi te-a lăsat pe tine orfan, iar pe mine văduvă înainte de vreme. Numai cele ce suferă văduvia pot cunoaşte bine greutăţile ei. Graiul nu-i în stare să zugrăvească furtuna şi viforul suferite de o fată tânără ca mine, abia ieşită din casa părintească, neiscusită în treburile gospodăriei,
8 Tatăl Sfântului Ioan Gură de Aur, coborâtor dintr-o familie nobilă şi bogată, se numea Secundus şi era stratilat, adică general în armata Siriei (Paladie, Dialogul, MG, 47, 18; Socrate, Ist. Bis., MG, 67, 665). După nume pare a fi roman de origine. Pe aceeaşi cale ne pune şi numele mătuşii sale, sora tatălui său, Sabiniana (Paladie, Istoria Lausiacă, cap. 41, ed. Butler, 129).
33
aruncată dintr-odată într-o durere atât de mare şi silită să facă faţă unor griji mai presus de vârsta şi de firea ei. Trebuie să pună la treabă pe slugi, să fie cu luare-aminte la răutăţile lor, să zădărnicească intrigile rudelor, să îndure cu curaj ameninţările celor care strâng birurile şi neomenia slujbaşilor la plata impozitelor. Dacă răposatul tată lasă în urma sa un copil, alte greutăţi pe capul tinerei văduve! De e fată, e drept, vin pe capul mamei şi aşa mulţime de griji; totuşi este scutită de cheltuieli şi frică; dar de e băiat, o năpădesc în fiecare zi nenumărate temeri şi mai multe griji. Nu mai vorbesc de cheltuielile de bani pe care trebuie să le facă, dacă doreşte să-l crească aşa cum trebuie crescut un copil de starea lui.
Dar nici unul din aceste necazuri nu m-a făcut să mă căsătoresc a doua oară şi să aduc un nou soţ în casa tatălui tău. Am rămas în mijlocul frământărilor şi al tulburărilor. N-am căutat să scap de cuptorul de foc al văduviei. Mai întâi am fost ajutată de mila cea de sus; apoi, nu mică mângâiere mi-a adus în acele clipe cumplite şi vederea necontenită a chipului tău, care-mi păstra icoana însufleţită a răposatului tău tată, cu care semeni atât de mult. De aceea, chiar pe când erai prunc, pe când încă nici nu învăţaseşi să vorbeşti, pe vremea când copiii bucură mai cu seamă pe părinţi9, mult m-ai mângâiat.
Nu poţi apoi să-mi spui şi să mă învinuieşti că da, am îndurat văduvia cu curaj, dar, silită de văduvie, am împuţinat averea tatălui tău! Ştiu că mulţi copii, rămaşi
9 Sfântul Ioan Gură de Aur era deci cam de un an-doi când a murit tatăl său, căci copiii, cam la această vârstă, când nu pot vorbi, ci stâlcesc cuvintele, „bucură mai cu seamă pe părinţii lor“.
34
fără tată, au păţit aşa. Eu însă ţi-am păstrat neştirbită întreaga ta avere. N-am cruţat însă nici o cheltuială, ca să pot să-ţi dau o creştere aleasă şi să-ţi fac un nume; dar toate aceste cheltuieli le-am făcut din averea mea, din averea cu care am venit de la părinţii mei.
Să nu socoteşti că-ţi spun acum acestea ca să-ţi reproşez ceva! Nu! îţi cer însă un har pentru toate câte pentru tine am făcut. Nu mă lăsa văduvă a doua oară, nici nu-mi aprinde din nou în suflet stinsa mea durere. Aşteaptă sfârşitul meu. Poate peste puţin timp voi pleca şi eu. Voi, tinerii, mai aveţi nădejde să ajungeţi la adânci bătrâneţe; dar noi, cei bătrâni, nu aşteptăm altceva decât moartea. Când mă vei da pământului şi vei pune oasele mele alături de oasele tatălui tău, pleacă în călătorii cât de îndepărtate, străbate orice mare vrei. Atunci nimeni nu-ţi va pune piedici. Dar atâta vreme cât mai am în mine suflare, îngăduie să locuieşti alăturea de mine. Să nu superi pe Dumnezeu în zadar şi fără de folos, aducând atât de mari necazuri peste capul meu, care cu nimic nu ţi-am greşit.
Dacă ai însă vreo pricină să mă învinuieşti, că te împovărez cu griji lumeşti, că te silesc să-ţi administrezi singur averile, te rog, nu te uita că-ţi sunt mamă, nu ţine seama de creşterea ce ţi-am dat, nu ţine seamă de dragostea ce ţi-o port! Nu ţine seamă de nimic! Fugi de mine, cum fugi de vicleni şi de duşmani! Dar dacă fac totul ca să-ţi dau cât mai mult răgaz pe calea vieţii ce vrei să apuci, acest lanţ, de n-ar fi altă pricină, da, acest lanţ să te ţină alături de mine. De-ai spune că ai nenumăraţi prieteni care te iubesc, află, dragul meu, că nici unul nu-ţi va oferi bucuria unei libertăţi atât de
35
mari cum ţi-o ofer eu, pentru că nici unul nu poartă grijă, la fel ca mine, de bunul tău nume“.
Acestea şi altele, mai multe ca acestea, mi-a grăit mama. Am împărtăşit spusele mamei vrednicului meu prieten. Dar cuvintele acestea nu numai că nu l-au mişcat, ci, dimpotrivă, stăruia mai mult, cerând ceea ce-mi ceruse şi mai înainte.
Capitolul 3
înşelăciunea pe care am întrebuinţat-o pentru a-l face să se lase hirotonit
în vremea aceasta, pe când el mă ruga mereu să-i urmez gândul, iar eu mă împotriveam, s-a răspândit pe neaşteptate un zvon, care ne-a tulburat pe amândoi. S-a zvonit că e vorba să ne urce la vrednicia preoţiei. Eu, îndată ce am auzit cuvântul acesta, am fost cuprins de teamă şi nedumerire. Teamă, ca nu cumva să fiu hirotonit fără de voia mea; nedumerire, că nu ştiam cum de le-a trecut prin minte bărbaţilor acelora să gândească aşa ceva de mine. Mă uitam la mine şi nu găseam nimic care să mă facă vrednic de această cinste.
Vrednicul meu prieten a venit la mine îndeosebi şi mi-a făcut cunoscute cele ce se vorbeau; credea că nu auzisem de acest zvon. M-a rugat să fim şi acum tot atât de uniţi, ca şi mai înainte, atât în faptele noastre, cât şi în gândurile noastre. îmi spunea că este gata să mă urmeze pe calea ce-o voi alege, fie că refuz cinstea ce mi se face, fie că o primesc. Simţindu-i însă dorinţa şi dându-mi seama de paguba ce aş aduce-o obştii Bisericii
36
dacă, din pricina slăbiciunii mele, aş lipsi turma lui Hristos de un tânăr atât de bun şi atât de destoinic în păstorirea credincioşilor, nu i-am destăinuit gândul ce-l aveam deşi mai înainte niciodată nu-mi trecuse prin minte să-i ascund vreunul din gândurile mele -, ci i-am spus doar atât că trebuie să amânăm pe altă dată luarea unei hotărâri. Deocamdată nu ne zoreşte nimic. L-am convins îndată să nu se mai îngrijească de asta şi a rămas pe deplin încredinţat că am să fiu alături de el, trup şi suflet, dacă se va întâmpla cumva aşa ceva.
N-a trecut multă vreme şi a venit timpul să ne hirotonească. Eu m-am ascuns. El însă, fără să ştie de fuga mea, a fost luat sub o altă pricină şi a primit jugul. Era încredinţat, pe temeiul făgăduielilor ce-i făcusem, că îl voi urma negreşit; dar, mai bine spus, socotea chiar că fusesem hirotonit înaintea lui. Unii din cei de faţă, văzându-l întristat din pricina hirotoniei, l-au înşelat, spunându-i că e nepotrivit ca omul care părea tuturor îndărătnic vorbeau de mine să se plece cu multă supuşenie hotărârii părinţilor, iar el, care este cu mult mai înţelept şi mai supus, să se îndărătnicească, să umble după slavă deşartă, să sară, să se zvârcolească şi să se împotrivească. Cu aceste cuvinte l-au potolit.
Când a auzit că am fugit de hirotonie, a venit la mine, peste măsură de amărât. S-a aşezat lângă mine; voia să-mi vorbească; cuprins însă de tristeţe, nu putea rosti, cu cuvântul, silnicia ce o suferise. Când îşi deschidea gura, durerea îi împiedica graiul, îi frângea cuvântul înainte de a trece printre dinţi.
Văzându-l cu şiroaie de lacrimi pe obraji şi tulburat până în adâncul sufletului şi cunoscând pricina, am început să râd de bucurie. L-am apucat de mână şi am
37
simţit nevoia să-l sărut. Am dat apoi slavă lui Dumnezeu că uneltirea mea a avut un sfârşit atât de bun, aşa cum totdeauna l-am dorit. El, când m-a văzut vesel şi bucuros, s-a amărât şi s-a întristat şi mai mult; i-a trecut prin minte că nu-l înşelam acum întâia oară.
Capitolul 4
învinuirile pe care mi le-a adus că l-am înşelat
După ce şi-a potolit puţin tulburarea sufletului, mi-a spus:
m-ai dispreţuit şi n-ai ţinut deloc seamă de mine. Pricina n-o cunosc. Dar dacă nu ţi-a păsat de mine, trebuia cel puţin să te îngrijeşti de bunul tău nume. Aşa însă ai deschis gurile tuturora. Toţi spun că ai fugit de această slujire pentru că ţi-e dragă slava deşartă. Nu este om care să nu-ţi aducă această învinuire. Eu însă nu mai pot ieşi în oraş; atât de mulţi oameni se apropie de mine în fiecare zi şi mă învinuiesc. Când mă văd că apar undeva în oraş, cunoscuţii şi prietenii mă iau deoparte şi-mi aruncă în obraz cea mai mare parte din învinuiri. îmi spun: „Cunoşteai gândurile lui! N-avea doar nici o taină faţă de tine! Nu trebuia să le ascunzi! Trebuia să ni le împărtăşeşti nouă şi am fi găsit noi negreşit mijlocul să-l prindem şi să-l hirotonim!“. Eu roşeam. îmi era ruşine să le spun că nu ştiam că aveai de gând să fugi, ca nu cumva să socotească făţărnicie prietenia noastră. N-ai să tăgăduieşti nici tu că nu-i aşa, de vreme ce te-ai purtat aşa cu mine. Am socotit că e bine
38
să ascund celor străini şi celor care au o părere bună despre noi cusururile noastre. Pregetam să le spun adevărul, să le spun cum s-au petrecut lucrurile. Eram silit, deci, să tac, să-mi plec ochii în pământ, să ocolesc pe cei cu care mă întâlneam şi să fug din calea lor.
Dacă aş scăpa de învinuirea asta, totuşi n-aş putea scăpa de alta, că sunt un mincinos. Nimeni nu vrea să mă creadă că m-ai pus şi pe mine, Vasile10, în rândul
10 Acum pentru întâia oară dezvăluie Sf. Ioan Gură de Aur numele prietenului său. E interesant de remarcat că aflăm numele său nu din gura sa, ci din gura prietenului său. Este în obiceiul Sf. Ioan Gură de Aur de a nu da numele persoanelor de care vorbeşte. Astfel, numele mamei sale nu-l cunoaştem de la el, deşi vorbeşte de ea în mai multe rânduri (Către o femeie rămasă de tânără văduvă, MG, 48, 601 ; Tratatul despre preoţie, 1, 2 ; VI, 7), ci de la Socrate (Ist. Bis., VI, MG, 67, 665). La fel, vorbeşte de dascălul său de retorică fără să ne spună numele său (Către o femeie rămasă de tânără văduvă, MG, 48, 601). Pe Flavian, episcopul Antiohiei, în prezenţa căruia a rostit majoritatea cuvântărilor sale, nu-l numeşte niciodată cu numele său, ci „dascăl obştesc“ (Cuvânt la Naşterea Domnului, MG, 49, 358) sau: „păstor şi dascăl obştesc“ (Cuvânt la înălţarea Domnului, MG, 50, 4 43), sau: „obştesc părinte şi dascăl“ (Cuvântul I la Rusalii, MG, 50, 458). Mai mult, chiar în cuvintele de laudă în cinstea unor sfinţi sau mucenici, abia de aminteşte o dată numele celui encomiat; ba, uneori, cum e de pildă în Cuvântul de laudă la Sf. mucenic Lucian (MG, 50, 519-26), nu-i spune deloc numele. într-o singură cuvântare encomiastică la sf. Meletie, numele patriarhului Antiohiei revine de mai multe ori pe buzele lui. E o abatere de la regulă şi caută să o justifice: „De aceea şi eu acum, nu la întâmplare, ci înadins şi cu râvnă ţes numele lui în cuvintele mele. Şi după cum cel ce împleteşte cunună de aur pune printre mulţimea nestematelor şi mărgăritare, ca să facă şi mai strălucitoare cununa, tot aşa şi eu, împletind astăzi cunună de laudă peste capul acesta fericit, ţes cât mai des în şirul cuvântului meu, ca pe nişte mărgăritare, numele lui, cu nădejdea că prin asta am să fac mai dorit şi mai strălucitor cuvântul meu“ (MG, 50, 515). Cine este acest Vasile, prieten bun şi coleg de şcoală al Sfântului Ioan Gură de Aur? S-au făcut fel şi fel de ipoteze pentru identificarea lui. Istoricul bisericesc Socrate (Ist. Bis., VI, 3, MG, 67, 668) îl identifică cu Sf. Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, iar Fotie (Biblioteca, MG, 103, 493) cu Vasile al Seleuciei. Identificările acestea au fost dovedite ca neîntemeiate târziu de tot de Cezar Baronius (Annales ecclesiastici ad an., 382, Aug. Vindel, 1738, IV, 540-1).
39
Baronius arată temeiurile pentru care nu poate fi identificat Vasile, prietenul Sfântului Ioan Gură de Aur, cu Sf. Vasile cel Mare:1. Sf. Vasile cel Mare s-a născut în Cezareea Capadociei şi a studiat la Atena, pe când Vasile, prietenul Sfântului Ioan Gură de Aur era originar din Antiohia şi tot în acest oraş şi-a făcut studiile;2. Sf. Vasile cel Mare a fost sfinţit în Cezareea Capadociei, şi nu în Antiohia. Nici identificarea cu Vasile al Seleuciei nu-i mai fericită, pentru că acesta a trăit mult mai târziu; a luat parte la sinodul al patrulea ecumenic de la Calcedon din451, iar în458 semnează împreună cu alţi episcopi din Isauria o scrisoare către împăratul Leon. E cu neputinţă, dar, ca un om care a trăit încă o jumătate de secol cel puţin după moartea Sfântului Ioan Gură de Aur să-i fi fost coleg de şcoală. Baronius, la rândul său, vine şi el cu o ipoteză, spunând că numai unul din cei doi Vasile care au semnat actele sinodului al doilea ecumenic de la Constantinopol (381), Vasile episcopul Rafaneei sau Vasile episcopul Byblosului, poate fi identificat cu Vasile prietenul Sfântului Ioan Gură de Aur. Tillemont (Mémoires pour servir à l’histoire ecclésiastique des six premiers siècles, Paris, 1706, XI, 552), şi Stilting (Acta Sanctorum, Sept. IV, 425) au arătat însă că episcopul Byblosului trebuie înlăturat, pentru că nu se numea Vasile, ci Vasilide (J.D. Mansi, Sacrorum conciliorum nova et amplissima colecţia, Florentiae, 1759, III, 568). Putea fi vorba, deci, numai de Vasile, episcopul Rafaneei, mai ales că aceşti doi cercetători, ca şi cei ce au îmbrăţişat această ipoteză, situează Rafaneea în imediata apropiere a Antiohiei şi deci cei doi prieteni îşi puteau îndeplini uşor făgăduinţa luată la sfârşitul tratatului de a se vedea cât mai des (VI, 13). Dar nici ipoteza aceasta n-a putut rezista în faţa faptelor. Rafaneea nu putea satisface dorinţa celor doi prieteni, că nu se afla lângă Antiohia, ci la o depărtare de şase zile de călătorie, în Syria Secunda, la graniţa dintre Syria Secunda şi Fenicia; iar între cele două oraşe, între Antiohia şi Rafaneea, se puteau număra cel puţin cinci scaune episcopale: Gabbus, Seleucia, Apamea, Larisa, Epifania (cf. Dr. A. Naegle, în: Johannes Chrysostonius, Sechs Bücher über das Priestertum, aus dem griechischen übersetzt und În einer Einleitung neu besprochen und gewürdigt, Kempten und München, 1916, 10-17 (Bibliothek der Kirchenväter, Bd. 27). Iată, dar, că toate strădaniile vreme de secole ale cercetărilor de a identifica pe acest Vasile cu unul din personajele păstrate de istorie au rămas infructuoase. Curiozitatea noastră n-a fost satisfăcută. Trebuie să ne mulţumim cu atât cât ne-a spus Sf. Ioan Gură de Aur despre prietenul său: că era din Antiohia, că se trăgea dintr-o familie tot atât de slăvită şi tot atât de bogată ca şi a lui şi că a fost făcut preot. Poate ar fi trebuit ca cercetătorii vieţii Sfântului Ioan Gură de Aur să se oprească aici. Dar nu! Unii au mers mai departe. Şi pentru că n-au găsit în documentele păstrate de istorie un Vasile pe măsura prietenului descris cu atâta zgârcenie de Sf. Ioan Gură de Aur în prologul „Tratatului despre preoţie“ ca şi cum documentele şi istoria ar trebui să vorbească de toţi oamenii şi de toate faptele au tăgăduit însăşi istoricitatea prologului şi au declarat că întreg prologul nu-i decât o ficţiune literară. Sf. Ioan Gură de Aur, spun aceştia, a născocit un prieten, pe Vasile, cel mai bun şi cel mai devotat dintre toţi prietenii lui, a născocit hirotonia lui Vasile şi propria sa fugă de hirotonie, pentru ca să aibă astfel prilejul să vorbească despre măreţia, frumuseţea şi greutăţile preoţiei; dar aceşti cercetători nesocotesc un fapt: Sf. Ioan Gură de Aur adresa lucrarea sa contemporanilor săi, unor oameni care-l cunoşteau şi pe el şi viaţa sa. Putea el, oare, vorbi despre un prieten inexistent, putea, oare, spune că a fost chemat să fie hirotonit, că a fugit de hirotonie, că prietenul său a fost hirotonit, dacă toate aceste fapte n-ar fi fost reale? Nu! Ar fi aruncat o umbră şi o îndoială asupra întregii sale lucrări chiar de la primele pagini. Să nu uităm, apoi, că Sf. Ioan Gură de Aur a fost mai mult un om de realităţi decât de imaginaţie. El a scris istorie şi a făcut istorie.
40
acelora cărora nu le era îngăduit să cunoască ascunzişurile sufletului tău. Dar să nu mai lungesc vorba despre asta, de vreme ce aşa ţi-a plăcut să te porţi cu mine!
Dar cum voi suferi oare cealaltă ruşine? Unii te învinuiesc şi spun că ai fugit din pricina mândriei tale fără margini, alţii că ai fugit din pricină că ţi-i dragă slava lumii; alţii, acuzatori şi mai necruţători, te învinuiesc şi de una şi de alta.
Mai mult încă, ocărăsc şi pe cei ce ne-au făcut această cinste, spunând: „Bine le-a făcut! Trebuia încă să-i facă de râs şi de ocară şi mai mult, că au lăsat la o parte atât de mulţi şi atât de vrednici bărbaţi şi au ridicat deodată la o cinste atât de mare, pe care nici în vis nu se aşteptau s-o aibă, pe nişte tineri, care până mai ieri-alaltăieri se tăvăleau în plăcerile lumii, numai pentru că au încruntat din sprâncene câtăva vreme, că au purtat haine de culori închise şi au făcut-o pe triştii şi îngânduraţii! Iar oamenii, care au trăit în înfrânare, din copilărie până la adânci bătrâneţi, stau printre credincioşii
41
de rând şi sunt conduşi de copiii lor, care nici n-au auzit de legile după care trebuie să conducă această înaltă dregătorie.
Astfel de învinuiri şi altele mai grele ca acestea ni le aduc neîncetat cei ce ne atacă. N-am cum să mă apăr de aceste învinuiri. Te rog, dar, spune-mi tu! Nu cred că ai fugit de preoţie aşa fără de pricină şi fără de rost, numai ca să-ţi atragi asupră-ţi duşmănia unor bărbaţi atât de mari, ci cu cap şi chibzuială. De asta cred că ţi-e gata şi cuvântul de apărare. Spune-mi, dar, ce pricini îndreptăţite pot spune celor ce ne învinuiesc?
Nu-ţi cer să te dezvinovăţeşti de răul pe care mi l-ai făcut! Nu-ţi cer să te dezvinovăţeşti că m-ai înşelat, că m-ai trădat, că n-au avut, în ochii tăi, nici un preţ bucuriile pe care ţi le-am făcut până acum! Eu mi-am adus sufletul meu şi l-am pus, ca să spun aşa, în mâinile tale. Tu însă te-ai purtat faţă de mine cu tot atâta viclenie câtă ai fi întrebuinţat de ar fi fost vorba să te aperi de un duşman. Dacă ştiai că preoţia este de folos, n-ar fi trebuit să fugi de câştigul ei; iar dacă ştiai că e păgubitoare, ar fi trebuit să mă scapi de pagubă şi pe mine, cel mai bun prieten al tău, după cum spuneai! Ai făcut însă totul ca să fiu hirotonit. Nu era nevoie de viclenie şi de făţărnicie cu mine, care m-am purtat cu tine, şi în faptă şi în cuvânt, totdeauna fără vicleşug şi fără ascunziş.
Dar, după cum am spus, nu te învinuiesc acum de asta. Nu te ţin de rău pentru pustietatea ce-ai adus-o peste mine, curmând acele frumoase întâlniri, de pe urma cărora am cules de atâtea ori atâta bucurie şi folos. Le las pe toate astea la o parte! Rabd totul în tăcere şi cu blândeţe. Şi nu pentru că ai păcătuit faţă de mine
42
cu blândeţe, ci pentru că din ziua în care am îndrăgit prietenia ta, mi-am pus această lege: să nu te silesc niciodată să te dezvinovăţeşti de supărările ce mi-ai face.
Ştii şi tu doar că nu-i mică paguba ce-ai adus-o peste mine. Îţi aminteşti de cele ce spuneam, şi noi şi cunoscuţii noştri, totdeauna despre noi, că ne este de mare folos unirea noastră, că prietenia noastră ne întăreşte. Toţi ceilalţi spuneau că prietenia noastră va aduce mult folos şi altora mulţi. Eu nu m-am gândit niciodată că aş putea aduce, atât cât atârnă de mine, vreun folos cuiva, îmi ziceam însă că de pe urma acestei uniri şi prietenii vom avea marele câştig că nu vom putea fi biruiţi de cei ce voiesc să se lupte cu noi. Nu încetam să-ţi amintesc acestea: „Timpurile sunt grele, vrăjmaşii mulţi; dragostea cea curată a pierit; i-a luat locul prăpădul invidiei. Mergem prin mijlocul laţurilor, călcăm pe creste de ziduri de cetate“ (Sirah9, 18). Unii sunt gata să se bucure de nenorocirile ce s-ar abate peste noi; alţii, mulţi, stau şi ne pândesc din toate părţile. Nu este nimeni care să ia parte la durerile noastre sau sunt chiar foarte puţini. Vezi, dar, să nu stricăm cumva unirea noastră şi să ajungem de râsul lumii! Să nu ne fie cumva paguba mai mare ca batjocura. Scriptura spune: „Când fratele este ajutat de frate, sunt ca o cetate întărită şi ca o împărăţie ferecată cu zăvoare“ (Pilde18, 19). Să nu surpi curăţia acestei prietenii! Să nu sfărâmi zăvoarele ei!
Aceste şi altele mai multe ca acestea îţi spuneam mereu. N-am bănuit niciodată că are să mi se întâmple una ca asta. Dimpotrivă, socoteam că eşti însufleţit de o prietenie sănătoasă. De-ţi grăiam aşa, apoi o făceam
43
pentru că voiam să întăresc şi mai mult prietenia noastră. De unde să ştiu eu că dădeam, după cum se vede, leacuri unui bolnav. Şi aşa eu, nefericitul, nu m-am ales cu nimic şi nici n-am câştigat ceva cu această mare purtare de grijă. Ai aruncat dintr-o dată toate cuvintele mele. Nu te-ai gândit că mă laşi ca pe o corabie fără încărcătură în mijlocul unui ocean fără de margini. Nu te-ai gândit la valurile acelea sălbatice, pe care neapărat trebuie să le înfrunt. La cine să alerg, dacă se va întâmpla cumva să fiu defăimat, batjocorit, ocărât sau supărat? Că trebuie neapărat să se întâmple adesea şi acestea. La cine mă voi duce? Cui îi voi împărtăşi tristeţile mele? Cine va voi să-mi ia apărarea? Cine va opri pe cei ce mă supără? Cine-i va face să nu mă mai supere? Cine mă va mângâia? Cine mă va face să îndur cu curaj grosolăniile celorlalţi? Nu-i nimeni! Tu stai departe de acest cumplit război şi nu poţi auzi strigătul meu.
îţi dai oare seama ce rău mi-ai făcut? Cunoşti oare, cel puţin acum, după ce m-ai lovit, că mi-ai dat o lovitură de moarte? Dar să las acestea la o parte. Nu se mai pot îndrepta cele făcute şi nici nu se poate găsi ieşire în cele fără ieşire. Ce voi spune însă celorlalţi? Cum mă voi apăra de învinuirile lor?
Capitolul 5
Ioan: Fii fără grijă, i-am răspuns eu. Sunt gata să-ţi dau socoteală nu numai de faptele de care mă învinuieşti,
44
ci voi încerca să-ţi dau socoteală, atât cât voi fi în stare, şi de acelea de care nu m-ai învinuit. Şi dacă vrei, voi începe să mă apăr mai întâi de acestea.
Aş fi un om necugetat şi tare nerecunoscător dacă, îngrijorat de părerea ce o au străinii despre mine, aş face totul ca străinii să înceteze de a mă învinui, dar n-aş căuta să te conving că nu te-am nedreptăţit pe tine, cel mai bun prieten al meu, pe tine, care te-ai purtat cu mine cu atât de mare dragoste, că n-ai vrut să mă învinuieşti nici de faptele de care spui că te-aş fi nedreptăţit, ci, mai mult, ai nesocotit binele tău şi te-ai îngrijit de al meu. Dacă aş face asta, ar părea că nepăsarea mea este mai mare decât dragostea ta.
Capitolul 6
Se poate folosi înşelăciunea pentru a fi de folos cuiva
Cu ce te-am nedreptăţit? îţi pun această întrebare, că de aici vreau să intru în oceanul apărării mele. Te-am nedreptăţit, oare, că te-am înşelat, pentru că ţi-am ascuns gândul meu? E drept, te-am înşelat, dar am făcut asta şi spre folosul tău, al celui înşelat, şi spre folosul acelora cărora te-am dat, înşelându-te.
Dacă, în general vorbind, înşelăciunea este un rău şi dacă nu-i îngăduit să o întrebuinţezi nici în caz de nevoie, sunt gata să primesc pedeapsa pe care o vrei. Dar, mai bine spus, tu nici nu vei voi să mă pedepseşti cândva; de aceea eu însumi îmi voi da pedeapsa pe care judecătorii o dau făcătorilor de rele, dovediţi de acuzatori
45
ca vinovaţi. Dar dacă înşelăciunea nu este totdeauna păgubitoare, ci este bună sau rea, după gândul celor ce se folosesc de ea, atunci încetează de a mă învinui că te-am înşelat, ci dovedeşte-mi că am întrebuinţat înşelăciunea cu gând rău. Iar dacă n-am întrebuinţat-o cu gând rău, ci cu gând bun, atunci este drept ca tu, om cu judecată, să mă lauzi că te-am înşelat, nu să mă huleşti şi să mă învinuieşti.
înşelăciunea, făcută la timp potrivit şi cu gând bun, aduce atât de mare câştig, încât mulţi au fost pedepsiţi că n-au folosit-o. Cercetează, de vrei, viaţa marilor generali de altădată şi vei vedea că cele mai multe victorii ale lor sunt fapte de înşelăciune. Vei vedea că generalii care au biruit prin înşelăciune sunt mai lăudaţi decât cei care au câştigat biruinţele luptând pe faţă; aceştia au câştigat bătăliile cu mai multe pierderi, şi de bani şi de oameni, încât biruinţa nu le-a adus vreun câştig. Pierderile lor sunt tot atât de mari ca şi ale învinşilor; şi unora şi altora le-au pierit şi trupele şi li s-au golit şi vistieriile. în afară de asta, învinşii nu îngăduie învingătorilor să se bucure de toată gloria biruinţei; o parte din această glorie, şi nu una mică, o culeg şi învinşii, că au fost învinşi numai cu trupurile, dar sunt biruitori cu sufletul. Dacă n-ar fi căzut, doborâţi la pământ, dacă moartea nu i-ar fi făcut să înceteze lupta, dorinţa lor de luptă nu s-ar fi oprit. Alta este însă situaţia generalului care poate birui prin înşelăciune! Aruncă peste duşmani nu numai nenorocire, ci şi batjocură. într-o astfel de luptă nu mai dobândesc, cadincolo, laude pentru vitejie şi învingătorii şi învinşii, ci laudele se cuvin numai celor care au biruit prin înşelăciune, prin isteţime. Mai mult încă! O victorie câştigată prin isteţime face ca patria să
46
se bucure neştirbit de victorie. Isteţimea sufletului nu-i ca bogăţia de bani şi mulţimea de oştiri. Banii se cheltuiesc şi părăsesc pe stăpânii lor, când sunt folosiţi des în războaie; dar isteţimea, cu cât o foloseşti mai mult, cu atâta creşte.
Dar nu numai în vreme de război e bună şi de neapărată trebuinţă înşelăciunea, ci şi în timp de pace. Nu numai în treburile publice, ci şi în casa fiecăruia, când e întrebuinţată cu gând bun de bărbat faţă de femeie, de femeie faţă de bărbat, de tată faţă de fiu, de prieten faţă de prieten şi chiar de copil faţă de tată. Fiica lui Saul n-a putut scăpa pe David, bărbatul ei, din mâinile lui Saul altfel decât înşelându-şi tatăl (I Regi19, 9-17). La rândul său, Ionatan, fratele ei, vrând să mântuie pe cel salvat de sora lui, pe David, ajuns iarăşi în primejdie de moarte, s-a folosit de aceleaşi arme ca şi femeia (I Regi20, 4-42).
Vasile: Tot ce-mi spui, mi-a zis Vasile, n-are nici o legătură cu mine. Nu-ţi sunt nici vrăjmaş, nici duşman şi nici nu fac parte din cei ce încearcă să-ţi facă vreun rău. Dimpotrivă, mi-am lăsat voinţa mea în seama voinţei tale şi totdeauna m-am îndreptat încotro ai poruncit tu.
Capitolul 7
O faptă ca aceasta nu trebuie numită înşelăciune, ci purtare de grijă
Ioan: Dar, prea iubite şi scump prieten, tocmai pentru asta ţi-am spus mai înainte că întrebuinţarea înşelăciunii
47
e bună nu numai în vreme de război, nici numai faţă de duşmani, ci chiar în vreme de pace şi faţă de cei mai dragi prieteni. Ca să vezi că înşelăciunea este de folos atât pentru cei ce înşală, cât şi pentru cei înşelaţi, du-te şi întreabă pe doctori cum scapă de boli pe bolnavi! Vei auzi de la ei că nu le e îndestulătoare numai ştiinţa medicală singură, ci au nevoie uneori şi de înşelăciune; adaugă ştiinţei medicale şi înşelăciunea şi reuşesc aşa să facă sănătoşi pe cei bolnavi. Când bolnavii sunt îndărătnici, când boala este grea, iar sfaturile doctorilor nu mai au nici o putere, atunci trebuie neapărat ca doctorii să ia masca înşelăciunii, ca să poată ascunde, ca pe scenă, adevărul faptelor. îţi voi povesti, de vrei, una din multele viclenii pe care am auzit că le întrebuinţează doctorii. Odată l-a cuprins pe cineva o febră grozav de puternică. Temperatura se ridica din ce în ce mai mult. Bolnavul nu voia să ia nici una din doctoriile care puteau să-i scadă temperatura. Dar dorea, stăruia şi se ruga de toţi cei ce veneau la patul lui să-i dea vin mult, ca să-şi potolească pofta aceea pierzătoare. Dacă i-ar fi făcut cineva gustul, nu numai că temperatura i-ar fi crescut şi mai mult, dar nenorocitul ar fi damblagit. în o împrejurare ca aceasta, ştiinţa medicală este neputincioasă; nu avea nici un mijloc ca să vină în ajutorul bolnavului. A fost, deci, înlăturată cu totul ştiinţa medicală şi i-a luat locul înşelăciunea. Ca să vezi cât de mare este puterea ei, ascultă! Doctorul a luat o oală nouă de lut, abia scoasă din cuptor, a cufundat-o în vin, apoi a scos-o goală şi a umplut-o cu apă. în urmă a poruncit să se acopere ferestrele camerei, în care zăcea bolnavul, cu perdele groase, ca nu cumva lumina să vădească viclenia. I-a dat bolnavului să bea din oală,
48
spunându-i că-i plină cu vin. Bolnavul, înşelat îndată de mirosul puternic de vin, care-i izbea nările chiar înainte de a lua vasul în mâini, nu s-a mai uitat să vadă ce-i în oală, ci, convins că-i vin, înşelat de întuneric şi îmboldit de poftă, a smuls cu grabă oala şi a băut din ea până s-a săturat. Şi aşa i-a scăzut temperatura şi a îndepărtat primejdia ce-l ameninţa. Ai văzut ce folositoare a fost înşelăciunea? Dacă aş vrea să înşir toate vicleniile folosite de doctori, ar trebui să-mi lungesc la nesfârşit cuvântul.
Dar de acest leac, de înşelăciune, nu se folosesc numai cei ce îngrijesc bolile trupului, ci se folosesc des şi cei ce îngrijesc bolile sufletului. Astfel, prin înşelăciune, fericitul Pavel a adus la credinţă multe mii de iudei (Fapte21, 20). Cu acest gând, a tăiat împrejur pe Timotei (Fapte16, 1-3), el care îi ameninţă pe galateni că Hristos nu le va folosi la nimic dacă se vor tăia împrejur (Gal. 5, 2). Tot cu acest gând s-a supus legii (Fapte21, 23-36), el, care socotea că este o pagubă să mai cauţi să te îndrepţi prin lege, o dată ce ai crezut în Hristos (Filip. 3, 7).
Mare este puterea înşelăciunii! Cu o singură condiţie: să nu fie făcută cu gând viclean. Dar, mai bine spus, o astfel de înşelăciune nici nu trebuie numită înşelăciune, ci bună rânduială, înţelepciune şi meşteşug în stare să te ajute să găseşti multe ieşiri acolo unde nu-i ieşire şi să îndrepţi un suflet cu păcate. Eu n-aş putea numi pe Finees ucigaş, cu toate că a omorât doi oameni cu o singură lovitură (Num. 25, 1-18); nici pe Ilie, cu toate că a ucis o sută de ostaşi cu căpitanii lor (4 Regi1, 9-12), cu toate că a făcut să curgă râu de sânge, junghiind pe preoţii idolilor (3 Regi18, 40). Dacă am
49
face asta, dacă am judeca faptele oamenilor în ele însele, independent de intenţia cu care oamenii le-au săvârşit, atunci am putea osândi pe Avraam ca ucigaş al propriului său copil (Fac. 22, 1-10), iar pe Iacov, nepotul lui Avraam, şi pe Moise, strănepotul lui Avraam, i-am putea învinui de viclenie şi şiretenie. Că unul, Iacov, a pus mâna pe dreptul de întâi născut (Fac. 27, 1-29), iar altul, Moise, a adus în tabăra israeliţilor bogăţiile egiptenilor (Ieş. 12, 35-36). Dar lucrurile nu stau aşa, nu stau aşa! Departe de noi această cutezanţă! Nu numai că nu le aducem acestor bărbaţi nici o vină, dar îi mai şi admirăm pentru faptele lor, pentru că şi Dumnezeu i-a lăudat. Da, e drept să fie numit înşelător acela care se foloseşte cu gând rău de înşelăciune, dar nu acela care face asta cu gând curat. De multe ori trebuie să înşeli, ca, prin acest meşteşug, să poţi fi de mare folos; că dacă lucrezi pe faţă, poţi pricinui mare rău celui pe care n-ai vrut să-l înşeli.
50
CARTEA A DOUA
Capitolul 1
Preoţia este cel mai mare semn al dragostei de Hristos
Aş putea să-ţi vorbesc încă şi mai mult, ca să-ţi arăt că un om poate să se folosească de înşelăciune ca să facă bine; dar, mai bine spus, o faptă ca aceasta nici n-ar trebui numită înşelăciune, ci minunată rânduială. Sunt însă şi cele grăite îndestulătoare să o dovedească. De aceea socot că ar fi împovărător şi plictisitor să mai lungesc de prisos cuvântul. E rândul tău, deci, să-mi dovedeşti acum că nu m-am folosit de înşelăciune spre câştigul tău.
Vasile mi-a spus: Dar ce câştig am avut eu de pe urma acestei rânduieli sau înţelepciuni sau oricum ţi-ar plăcea s-o numeşti, ca să mă încredinţez că nu m-ai înşelat?
Ioan: Ce câştig mai mare ai putea avea decât acela că prin hirotonirea ta îndeplineşti tocmai acele fapte numite de Hristos semne ale dragostei pentru El?
Hristos, vorbind cu Petru, verhovnicul apostolilor, l-a întrebat: „Petre, Mă iubeşti?“. Petru i-a mărturisit că da. Hristos atunci a adăugat: „Dacă Mă iubeşti, păstoreşte oile Mele!“ (Ioan21, 15-17). învăţătorul îl întreabă pe ucenic dacă îl iubeşte. Nu-l întreabă ca să afle de este iubit de Petru cum putea face asta Hristos, Care cunoaşte gândurile tuturora? -, ci ca să ne arate cât de mult îi este la inimă purtarea de grijă de oile Sale
51
cele cuvântătoare. O dată ce lucrul acesta este vădit, atunci vădit va fi şi celălalt, anume că Hristos dă mare şi nespusă plată celui care se osteneşte cu păzirea oilor Sale cele cuvântătoare, preţuite atât de mult de El. Dacă noi socotim râvna unor oameni, pe care îi vedem că poartă grijă de slugile şi de vitele noastre, ca un semn al dragostei lor pentru noi, deşi pe toate acestea le avem cu bani, ce trebuie să spunem de răsplata mare pe care o va da Hristos păstorilor turmei Sale celei cuvântătoare, pe care a cumpărat-o, nu cu bani, nici cu ceva asemănător, ci cu propria Sa moarte şi Şi-a dat sângele Său ca preţ al turmei Sale? (I Cor. 6, 20;7, 23 ).
De aceea, după ce Petru I-a răspuns lui Hristos: „Tu ştii, Doamne, că Te iubesc “ (Ioan21, 15) şi a luat ca martor al dragostei sale chiar pe Cel pe care-L iubea -, Mântuitorul nu S-a mulţumit cu atâta, ci a adăugat şi semnul dragostei de Hristos: păstorirea oilor Sale cuvântătoare (Ioan21, 5, 16, 17). Hristos n-a vrut atunci să arate cât îl iubea Petru pe Hristos asta o ştim noi din atâtea alte fapte ale lui Petru -, ci a vrut să-i arate lui Petru şi nouă tuturor cât de mult îşi iubeşte El Biserica Sa, pentru ca şi noi să o iubim mult.
Pentru ce Dumnezeu n-a cruţat pe Fiul Său Unul-Născut? (Rom. 8, 2 3). Pentru ce L-a dat pe singurul Fiu pe care îl avea? (Ioan3, 16). Pentru ca să împace cu El pe cei ce-I erau duşmani (Rom. 5, 10), pentru ca să-şi facă popor ales (Tit2, 14). Pentru ce Şi-a vărsat Hristos Sângele Său? Pentru ca să dobândească aceste oi, pe care le-a încredinţat lui Petru şi celor după el1. Pe bună
1 „Lui Petru şi celor de după el“ - -rŞ rtexpco xal TOlă PeT¿keîvov. Unii teologi catolici au luat acest text drept mărturie a Sfântului Ioan Gură de Aur în favoarea primatului papal. B. Marini (II Primato di S. Pietro e dei suoi successori, în: S. Giov. Crisostomo, Roma, ed. II, 1922) îl foloseşte ca argument principal, traducând textul grec prin: „Petro et successoribus eius“. Dar traducerea aceasta este forţată şi spune mai mult decât era intenţia Sfântului Ioan Gură de Aur. Ca să nu fiu suspectat de confesionalism, voi aduce mărturiile teologilor romano-catolici pentru dovedirea falsităţii unei astfel de interpretări şi concluzii. Astfel, Chr. Baurîn: Des hl. Kirchenlehrers Johannes Chrysostomus, Kommentar zum Evangelium des hl. Matheius, Kempten u. München, I, 1915, XLVI, n. 2 (Bibliothek der Kirchenväter, Bd. 23 ) califică traducerea aceasta „inexactă“ -, iar în lucrarea: Der heilige Johannes Chrysostomus und seine Zeit, München, 1929, I, 290), spune: „Hrisostom se exprimă mult mai general, şi prin „celor de după el“ s-a gândit în general la toţi păstorii cărora aveau să le fie încredinţate, după Petru, oile lui Hristos“. Dr. August Naegle (Op. cit., 118, n. 5) spune: „Marini merge incontestabil prea departe. Hrisostom se gândeşte în general la urmaşii lui Petru în funcţia lor episcopală de păstori“. „Succesorii lui Petru, spune Nairn (Op. cit., 27, n. 18, citat după Naegle, 1, c), sunt episcopii din orice ţară şi din orice epocă“. însuşi M. Jugie, marele apărător al primatului papal şi al dogmei catolice, Jugie, care nu evită în toiul luptei expresiile tari şi nepotrivite cu seninătatea unui cercetător obiectiv, el însuşi, într-un articol în care tocmai vrea să facă din Sf. Ioan Gură de Aur un apărător al primatului papal (Saint Jean Chrysostome et la primauté du pape., în: Echos dOrient, 1908, p. 193, n. 2), declară textual: „Unii văd o afirmaţie categorică a primatului papal în pasajul din De Sacerdotio, II, 1 (MG, 48, 632): a tq ilexpco Kaî toîç PEtèkeîvov èv xÉipiçev, pe care traducătorul latin l-a tradus prin „quas Petro et successoribus eius tradidit“. Evident că în toîç petekeîvov papii sunt cuprinşi; dar întrebarea este de a şti dacă expresia îi vizează numai pe ei. După context, se pare că Sf. Ioan Gură de Aur desemnează pe toţi aceia care au în grijă sufletele“.
52
dreptate spunea deci Hristos: „Cine este oare sluga credincioasă şi înţeleaptă pe care o va pune domnul său peste casa lui?“ (Matei24, 45). Şi aici, cuvintele acestea par a fi cuvintele unui om nedumerit. Dar Hristos, Care a rostit aceste cuvinte, nu le-a rostit pentru că ar fi fost nedumerit, ci, după cum atunci când l-a întrebat pe Petru dacă îl iubeşte, nu i-a pus această întrebare pentru că avea nevoie să ştie de-L iubeşte ucenicul Său, ci pentru că voia să arate covârşitoarea Sa dragoste pentru oile turmei Sale celei cuvântătoare, tot aşa şi acum,
53
când a spus: „Cine este oare sluga credincioasă şi înţeleaptă“, n-a rostit aceste cuvinte pentru că nu ştia cine este credincios şi înţelept, ci pentru că a voit să arate cât de rari sunt cei credincioşi şi înţelepţi şi cât de măreaţă este această slujire a păstoririi turmei lui Hristos. Vezi acum şi cât de mare este răsplata acestei slujbe: „Peste toate averile sale o va pune“ (Matei24, 47).
Mai poţi pune deci la îndoială gândul meu? Mai poţi spune că m-am folosit de înşelăciune cu gând rău, când tu ai să fi pus peste toate averile lui Dumnezeu şi ai să îndeplineşti acele îndatoriri despre care Hristos îi spunea lui Petru că, dacă le va îndeplini, va întrece pe toţi ceilalţi apostoli?
Hristos l-a întrebat pe Petru doar atât: „Petre, Mă iubeşti mai mult decât aceştia?“ (Ioan21, 15). Cu toate că ar fi putut să-i spună: „Petre, dacă Mă iubeşti, ţine post, culcă-te pe pământul gol, priveghează îndelung, vino în ajutorul celor nedreptăţiţi, fii tatăl orfanilor, sprijinitorul văduvelor!“. Aşa însă le-a lăsat la o parte pe toate acestea, şi ce i-a spus? Atât: „Paşte oile Mele“ (Ioan21, 15, 16, 17).
Capitolul 2
Slujirea preoţiei este mai mare decât celelalte slujiri
Postul, culcatul pe pământul gol, privegherile prelungite şi toate celelalte pot fi îndeplinite cu uşurinţă de mulţi credincioşi, nu numai de bărbaţi, ci şi de femei. Dar când e vorba de stat în fruntea Bisericii, când e
54
vorba de încredinţat purtarea de grijă a atâtor suflete, femeile să se dea la o parte din faţa unei slujbe atât de înalte, şi chiar cea mai mare parte din bărbaţi! Să fie puşi în această slujbă înaltă numai bărbaţii aceia care întrec cu mult pe toţi ceilalţi oameni, în virtutea sufletului, pe cât era mai înalt Saul decât iudeii în înălţimea trupului (I Regi10, 23 ); şi chiar cu mult mai înalţi! Nu-mi căuta pentru preoţie oameni care întrec în înălţime pe ceilalţi numai cu un cap! Ci pe cât e de mare deosebirea dintre fiinţele necuvântătoare şi oameni, tot pe atât de mare să fie şi deosebirea dintre păstor şi păcătoşi, ca să nu spun chiar ceva mai mult. E vorba de primejdii cu mult mai mari!
Păstorul care pierde oile, sau pentru că i le-au răpit lupii sau pentru că i le-au furat hoţii, sau pentru că a dat boala în ele, sau pentru că a venit peste ele vreo altă nevoie, poate fi iertat de stăpânul turmei; iar dacă-i cere socoteală, paguba se mărgineşte la bani. Dar omul căruia i s-a încredinţat turma cea cuvântătoare a lui Hristos, suferă mai întâi nu pagubă la bani, ci pagubă în propriul lui suflet.
Capitolul 3
Slujirea preoţiei are nevoie de un suflet mare şi minunat
Apoi are de dus o luptă cu mult mai grea şi mai cumplită. N-are de luptat cu lupii, n-are a se teme de hoţi, nici a se îngriji să alunge boala din turmă! Dar atunci, cu cine se războieşte, cu cine se luptă? Ascultă
55
pe fericitul Pavel, care spune: „Lupta noastră nu este cu sângele şi cu trupul, ci cu începătorile, stăpâniile, cu stăpânitorii întunericului veacului acestuia, cu duhurile răutăţii cele din văzduhuri“ (Efes. 6, 12). Ai văzut ce mulţime cumplită de duşmani, ce oştiri sălbatice? Nu sunt înarmate cu săbii, ci le e de-ajuns firea lor în loc de orice armă. Vrei să vezi acum şi altă oştire, duşmană, crudă şi nemiloasă, care stă lângă această turmă? Şi pe aceasta o vei vedea tot din foişorul de pază al lui Pavel. El, care ne-a vorbit de acei duşmani, tot el ni-i arată şi pe aceştia, grăind aşa: „Cunoscute sunt faptele trupului! Acestea sunt: desfrânarea, adulterul, necurăţia, neînfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrajba, sfada, gelozia, mânia, gâlceava (Gal. 5, 19-20), clevetirea, şoptirea la ureche, semeţia “ (2 Cor. 12, 20), şi altele mai multe decât acestea. Că Pavel n-a înşirat aici pe toţi duşmanii, ci a lăsat ca după felul acestora să-i cunoaştem şi pe ceilalţi. Mai mult! Cei ce voiesc să vateme o turmă de oi nu se războiesc cu ciobanul, când îl văd că fuge; lasă lupta cu el şi se mulţumesc cu răpirea oilor. Aici, nu. Chiar dacă duşmanii răpesc toată turma, nici aşa nu lasă în pace pe păstor. Dimpotrivă, îl atacă mai cumplit, se înverşunează mai mult împotriva lui şi nu se opresc până ce nu îl înving sau cad ei învinşi. în afară de asta, bolile oilor le cunoaştem uşor: de le e foame, de a intrat molima în ele, de sunt rănite sau de a venit vreo altă nevoie peste ele. Şi nu-i puţin lucrul acesta pentru îndepărtarea pricinilor care le supără. Dar mai avem şi un alt mijloc, mai mare, care ne ajută să vindecăm grabnic bolile oilor. Care? Când oile nu vor să primească de bună voie leacurile, păstorii pot să le silească. Le e uşor să le lege,
56
când trebuie să ardă sau să taie partea bolnavă; le e uşor să le ţină închise vreme îndelungată, când e spre folosul lor; să le dea altă hrană în locul celei obişnuite, să le oprească de la adăpat şi să facă, cu multă uşurinţă, tot ceea ce duce la însănătoşirea lor. Cu bolile sufleteşti ale oamenilor, lucrurile nu stau aşa. Mai întâi nu le poţi vedea uşor, că „nimeni dintre oameni nu ştie cele ale omului, în afară de duhul omului, care este în el“ (1 Cor. 2, 11). Ce doctorie să dea bolii, când nu ştie felul ei, iar de cele mai multe ori nici nu poate bănui dacă e bolnav? Iar dacă ajunge să cunoască boala, atunci greutatea este şi mai mare, că preotul nu are atâta putere pentru vindecarea oamenilor, câtă putere are păstorul pentru vindecarea oilor. Şi aici trebuie să lege, să oprească de la mâncare, să ardă, să taie. Dar nu stă în puterea preotului ca bolnavul să primească leacurile, ci în puterea celui bolnav. Cunoscând aceste lucruri, Pavel, acel minunat bărbat, spunea corintenilor: „Că nu avem stăpânire peste credinţa voastră, ci suntem împreună-lucrători la bucuria voastră“ (2 Cor. 1, 24 ). Nouă, creştinilor, mai mult decât oricărui om, nu ne e îngăduit să îndreptăm pe oamenii păcătoşi cu sila. Judecătorii au toată libertatea să întrebuinţeze forţa faţă de răufăcători, când cad sub puterea legii; îi împiedică, împotriva voii lor, să mai facă rău. Noi însă nu trebuie să-l facem pe păcătos mai bun cu sila, ci prin convingere. Că nu ni s-a dat de legile noastre atâta libertate pentru împiedicarea celor ce păcătuiesc. Dar chiar dacă ni s-ar fi dat această putere, tot n-am putea-o întrebuinţa, deoarece Dumnezeu nu încununează pe cei ce se depărtează cu sila de rău, ci pe cei care se depărtează de bunăvoie. De aceea este nevoie de multă dibăcie ca
57
bolnavii, de bunăvoie, să fie convinşi să se supună îngrijirilor preoţilor; şi nu numai atât, ci chiar să le mulţumească pentru îngrijire. Dar dacă bolnavul se zbate când e legat că e stăpân pe voinţa lui -, atunci îşi înrăutăţeşte mai mult boala; dacă nu primeşte sfaturile, care-s tăioase ca sabia, prin dispreţul aruncat acestor sfaturi, bolnavul adaugă altă rană lângă vechea rană, şi încercarea preotului de a vindeca boala ajunge pricina unei boli mai grele. Nimeni nu poate fi vindecat cu sila şi împotriva voii lui.
Capitolul 4
Preoţia este plină de greutăţi şi primejdii
Ce e de făcut? Dacă te porţi mai blând cu un păcătos care are nevoie de mai multă asprime şi nu faci o tăietură adâncă în sufletul celui care are nevoie de o astfel de tăietură, atunci ai făcut tăietura, dar n-ai tăiat răul. Dimpotrivă, dacă tai fără cruţare răul, aşa cum trebuie, bolnavul, din pricina durerilor, de multe ori se deznădăjduieşte, aruncă dintr-o dată totul, şi doctoriile şi pansamentul, sfărâmă jugul, rupe bandajele şi se pierde. Pot să-ţi dau multe pilde de oameni care au căzut în păcate şi mai mari, tocmai pentru că li s-a dat un canon pe măsura păcatelor lor. De aceea canonul nu trebuie dat pe măsura păcatelor săvârşite, ci după starea sufletească a păcătosului, ca nu cumva, voind să coşi ce e rupt, să faci ruptura mai mare, ca nu cumva, căutând să ridici pe cel căzut, să-l faci să cadă şi mai jos. Oamenii
58
slabi sufleteşte, înclinaţi spre o viaţă uşuratică şi legaţi mult de plăcerile lumii, mândri încă şi de neamul lor şi de funcţiile lor înalte, dacă sunt întorşi de la păcatele lor cu vorbă bună şi încetul cu încetul, pot fi scăpaţi, dacă nu desăvârşit, cel puţin în parte, de păcatele ce le au; dar dacă li se dă dintr-o dată un canon, oricât de mic ar fi, nu pot fi îndreptaţi. Pentru că un suflet, când a fost silit să-şi piardă orice ruşine, cade în nesimţire; nu-l mai înduplecă nici cuvintele blajine, nici ameninţările şi nu-l mai mişcă nici binefacerile lui Dumnezeu, ci ajunge mult mai rău decât cetatea pe care o mustra profetul, zicând: „Faţă de desfrânată a ajuns faţa ta şi nu te-ai ruşinat de nimeni“ (Ier. 3, 3 ). De aceea păstorul de suflete are nevoie de multă pricepere şi de mii de ochi, ca să vadă din toate părţile starea sufletească a păcătosului. Şi după cum mulţi oameni se ameţesc şi-şi pierd nădejdea mântuirii, pentru că nu pot îndura canoanele prea aspre, tot aşa sunt unii care, pentru că nu li s-a dat un canon pe măsura păcatelor lor, ajung nepăsători, ajung cu mult mai răi decât înainte şi săvârşesc păcate şi mai mari. Trebuie, dar, ca preotul să nu lase nimic din acestea necercetat; ci să cerceteze bine şi să dea canonul potrivit cu starea sufletească a fiecărui păcătos, ca să nu-i fie munca zadarnică.
Preotul are mult de lucru nu numai în privinţa aceasta, ci şi când e vorba de adus la Biserică mădularele despărţite de ea. Păstorul de oi duce turma lui unde vrea, că oile îl urmează. Dacă vreo oaie se abate de la calea cea dreaptă, dacă lasă păşunea cea bună şi se duce să pască în locuri sterpe şi prăpăstioase, este de ajuns ca păstorul să strige mai tare, ca să aducă la turmă oaia răzleţită. Dar dacă un om se rătăceşte de la dreapta credinţă, păstorul
59
sufletesc are nevoie de multă muncă, de multă stăruinţă, de multă răbdare. Nu-l poate aduce cu sila la credinţă, nici nu-l poate sili cu ameninţări, ci trebuie să-l convingă, ca să-l poată întoarce iarăşi la adevărul de la care mai înainte s-a depărtat. De aceea preotul trebuie să aibă un suflet mare şi curajos, ca să nu se descurajeze, să nu se deznădăjduiască de mântuirea celor rătăciţi. Trebuie să gândească şi să spună necontenit aşa: „Poate că le va da lor Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului şi să scape de cursa diavolului” (2 Tim2, 25-26). De aceea a spus Domnul ucenicilor Săi: „Cine este, oare, sluga credincioasă şi înţeleaptă?“ (Matei24, 45). Omul care se îngrijeşte numai de mântuirea lui, mărgineşte numai la el folosul strădaniei sale; dar păstorul de suflete întinde folosul strădaniei sale la tot poporul. Omul care dă bani celor nevoiaşi sau omul care ajută în alt chip pe cei nedreptăţiţi, este şi el cu ceva de folos celor din jurul lui, dar cu mult mai puţin decât preotul; deosebirea dintre unul şi altul este tot atât de mare pe cât e deosebirea dintre suflet şi trup.
Deci, pe bună dreptate a spus Domnul că grija de turma Lui este un semn al iubirii de El.
Capitolul 5
Pentru că-l iubesc pe Hristos, de aceea am fugit de preoţie
Vasile mi-a spus: Dar tu nu-L iubeşti pe Hristos? Ioan: îl iubesc şi nu voi înceta nicicând a-L iubi.
Mă tem însă să nu supăr pe Cel pe care-L iubesc.
60
Vasile mi-a spus: Nu găsesc altă enigmă mai mare ca spusa ta! Dacă Hristos a poruncit celui care-L iubeşte să-I păstorească oile, cum, dar, spui tu că nu le păstoreşti, tocmai pentru că-L iubeşti pe Cel ce a dat această poruncă?
Ioan: Cuvintele mele, i-am răspuns eu, nu sunt o enigmă, ci foarte clare şi simple. Ar fi trebuit să pui la îndoială cuvintele mele, dacă aş fi fugit de preoţie când aş fi fost în stare să îndeplinesc această slujbă aşa cum vrea Hristos. Dar unde este enigma cuvintelor mele, când slăbiciunea sufletului meu arată că nu sunt potrivit pentru preoţie? Mă tem ca nu cumva să iau în primire turma lui Hristos înfloritoare şi bine hrănită, iar eu, din pricina lipsei mele de grijă, să o vatăm şi să pornesc împotriva mea mânia lui Dumnezeu, Care-Şi iubeşte atât de mult turma, încât S-a dat pe El pentru mântuirea şi răscumpărarea ei (Ioan3, 16).
Vasile mi-a spus: Glumeşti, când grăieşti aşa. Dacă vorbeşti serios, apoi nu ştiu în ce alt chip mi-ai dovedi mai bine că am avut dreptate când m-am supărat, decât prin aceste cuvinte, prin care te străduieşti să-mi alungi supărarea. Ştiam şi mai înainte că m-ai înşelat şi că m-ai dat pe mâna acelora! Acum însă, când şi încerci să te dezvinovăţeşti, acum o ştiu cu mult mai bine. Acum aflu şi-mi dau seama bine în ce necazuri m-ai adus. Dacă tu ai fugit din preoţie din pricină că-ţi dădeai seama că sufletul tău nu-i în stare să facă faţă marilor sarcini ale unei astfel de slujiri, ei bine, atunci ar fi trebuit ca pe mine mai întâi să mă fi scăpat de astfel de greutăţi, chiar dacă aş fi dorit mult de tot să ajung preot! Nu-ţi mai spun că toată voinţa mea am pus-o în mâinile tale. Aşa însă ai nesocotit binele meu şi ţi-ai
61
văzut numai de al tău. Ce bine ar fi fost să-l fi nesocotit numai! Dar nu! Ai şi uneltit ca să cad cu uşurinţă în mâinile celor ce voiau să mă prindă. Nu poţi să te dezvinovăţeşti spunând că te-a înşelat părerea bună ce o aveau oamenii despre mine şi că această părere te-a făcut să bănuieşti lucruri mari şi minunate despre mine. Nu-s nici mare, nici vestit. Dar chiar dacă oamenii ar fi crezut asta, tu n-ar fi trebuit să pui părerea mulţimii înaintea adevărului. Dacă nu ţi-aş fi dat prilejul să mă cunoşti, ai fi avut o pricină binecuvântată să iei o astfel de hotărâre, întemeiată şi pe părerea oamenilor. Dar dacă nici un alt om nu-mi cunoaşte aşa de bine sufletul cum mi-l cunoşti tu, ba, mai mult, mi-l cunoşti mai bine decât cei ce m-au născut şi m-au crescut, ce cuvânt vrednic de crezare mai poţi avea, ca să convingă pe cei ce te aud că nu m-ai împins în această primejdie cu bună ştiinţă?
Dar să las acum toate acestea! Nici de acestea nu te silesc să te aperi! îţi cer numai să-mi spui cum să mă apăr eu înaintea celor care ne învinuiesc.
Ioan: Dar nici nu voi începe să mă apăr de învinuirile pe care mi le aduc alţii, i-am răspuns eu, până ce nu voi îndepărta mai întâi din sufletul tău tot ce te chinuie şi te supără, chiar dacă mi-ai spune de mii de ori că nu-mi aduci nici o învinuire.
Mi-ai spus că aş fi putut fi iertat, de nu te cunoşteam, că aş fi putut scăpa de învinuirea de a te fi adus aici, de nu-ţi cunoşteam bine sufletul şi viaţa. Dar pentru că nu din neştiinţă te-am dat pe mâna lor, ci dintr-o desăvârşită cunoaştere a vieţii tale, de aceea n-am nici o dezvinovăţire binecuvântată şi nici un cuvânt de apărare întemeiat.
62
Sunt însă cu totul de altă părere, pentru că socot că astfel de lucruri au nevoie de multă cercetare. Nu trebuie să te mulţumeşti numai cu părerea mulţimii, când e vorba să alegi un om vrednic de preoţie, ci, o dată cu aceasta, trebuie să-l cercetezi şi pe el mai mult decât orice şi, mai presus de toate, viaţa lui. Când fericitul Pavel a spus: „Trebuie să aibă şi mărturie bună de la cei din afară“ (1 Tim. 3, 7), n-a înlăturat cercetarea amănunţită şi temeinică şi nici n-a spus că părerea mulţimii este o dovadă îndestulătoare a vredniciei lui. Că Pavel, după ce vorbise mai înainte multe despre însuşirile sufleteşti ale celui ce are să se facă preot (1 Tim. 3, 1-6), a adăugat mai pe urmă şi această condiţie, ca să ne arate că la astfel de alegeri nu trebuie să ne mulţumim numai cu părerea mulţimii, ci trebuie adăugate şi celelalte însuşiri. Se întâmplă de multe ori ca părerea mulţimii să fie greşită; dar dacă cercetezi mai înainte viaţa şi sufletul celui propus pentru preoţie, nu mai poţi bănui nici o primejdie din partea părerii mulţimii. De aceea Pavel cere să vezi şi care e părerea mulţimii, după ce i-ai cercetat mai înainte viaţa şi sufletul. Nu s-a mărginit să spună atât doar: „Trebuie să aibă o mărturie bună“, ci a adăugat „şi de la cei din afară“, voind să arate că înainte de părerea mulţimii este nevoie de o cercetare amănunţită a celui propus pentru preoţie.
Aşadar, pentru că şi eu îţi cunoşteam sufletul mai bine decât părinţii tăi, după cum chiar tu însuţi ai mărturisit, de aceea este drept să mă slobozeşti de orice învinuire.
Vasile: Dar tocmai din pricina asta, mi-a spus Vasile, n-ai să scapi de învinuire, de-ar voi cineva să te învinovăţească. Nu-ţi aduci aminte, oare, de micimea sufletului
63
meu? N-ai cunoscut-o şi din cuvintele mele şi adeseori şi din faptele mele? Nu-ţi băteai joc mereu de slăbiciunea sufletului meu, că-mi pierd repede curajul chiar în cele mai neînsemnate necazuri?
Capitolul 6
Dovada virtuţii lui Vasile şi a dragostei lui puternice
Ioan: îmi amintesc, i-am răspuns, şi adeseori am auzit aceste cuvinte de la tine! N-aş putea tăgădui. Dacă-mi băteam joc uneori de tine, apoi o făceam în joacă, şi nu înadins. Dar n-am să mă cert acum cu tine pentru asta. îţi cer însă ca şi tu să fii tot atât de deschis cu mine cum sunt şi eu, când îţi voi aminti una dintre bunele tale însuşiri sufleteşti. Dacă vei încerca să spui că mint, nu te voi cruţa, ci-ţi voi dovedi că spui asta mai mult din smerenie decât din dragoste de adevăr. Iar pentru adevărul spuselor mele nu mă voi sluji de alt martor, ci chiar de cuvintele şi faptele tale.
Mai întâi vreau să te întreb: Ştii cât de mare e puterea dragostei? Hristos a lăsat la o parte toate minunile pe care aveau să le facă apostolii şi a spus: “Întru aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei, dacă vă veţi iubi unii pe alţii“ (Ioan13, 35). Iar Pavel a spus că dragostea este plinirea legii (Rom. 13, 10) şi, dacă lipseşte dragostea (1 Cor. 13, 1-2), harismele2 nu
2 Harismele sunt nişte daruri supranaturale date de Dumnezeu unora dintre creştinii epocii apostolice şi imediat apostolice pentru întărirea şi sporul duhovnicesc al comunităţii primare creştine. O enumerare a acestor harisme o dă Sfântul Apostol Pavel în Epistola întâi către Corinteni12, 8-10. Aceste harisme sunt:1. înţelepciunea, o înţelepciune superioară înţelepciunii fireşti;2. Cunoştinţa, cunoaşterea unor lucruri inaccesibile prin puterile naturale ale omului;3 . Credinţa, credinţa aceea care poate muta munţii din loc;4 . Vindecarea bolilor fără ajutorul ştiinţei medicale;5. Facerea de minuni, 6. Proorocia;7. Deosebirea duhurilor, darul de a cunoaşte dacă un harismatic este de la Dumnezeu sau nu;8. Vorbirea în limbi sau glosolalia, darul de a vorbi şi alte limbi decât cele ştiute;9. Tălmăcirea limbilor, darul de a face cunoscute cele grăite de glosolali.
64
sunt de nici un folos. Ei bine, această virtute minunată, acest semn după care se cunosc ucenicii lui Hristos, care stă mai presus de harisme, dragostea, o văd sădită adânc în sufletul tău şi încărcată de mult rod.
Vasile: Mărturisesc şi eu, mi-a spus Vasile, că am multă grijă de această virtute şi-mi dau cea mai mare silinţă să împlinesc porunca dragostei. Dar nici pe jumătate n-am îndeplinit-o, tu însuţi poţi da mărturie, dacă ai voi să spui adevărul şi nu mi-ai vorbi ca să-mi faci plăcere.
Ioan: îţi voi dovedi, i-am răspuns eu; iar ameninţarea de mai înainte o prefac în faptă, ca să-ţi dovedesc că vrei mai curând să te smereşti decât să spui adevărul.
îţi voi vorbi de o faptă pe care ai săvârşit-o de curând, ca să nu bănuiască cineva că, povestind o faptă de demult, încerc să ascund adevărul cu ajutorul depărtării în timp, când uitarea nu mai îngăduie verificarea spuselor.
Când un prieten al nostru a fost calomniat că e un îngâmfat, că ocărăşte pe toată lumea şi era în mare primejdie, atunci tu, fără să te fi chemat cineva şi fără să te fi rugat cel primejduit, te-ai aruncat în mijlocul primejdiilor. Asta a fost fapta. Dar, ca să te combat chiar cu propriile tale cuvinte, îţi voi aminti cuvintele rostite
65
de tine atunci. Când unii te ţineau de rău pentru purtarea ta, iar alţii te lăudau şi te admirau, tu le-ai spus celor ce te ţineau de rău: „Ce să fac? Nu ştiu să iubesc altfel, decât să-mi dau sufletul când trebuie să scap pe un prieten de primejdie!“. Ai rostit, cu alte cuvinte, dar cu acelaşi înţeles, cele spuse de Hristos ucenicilor Săi, când a definit dragostea desăvârşită: „Nimeni nu are o dragoste mai mare decât aceasta, ca să-şi pună cineva sufletul pentru prietenii săi“ (Ioan15, 13). Aşadar, dacă o dragoste mai mare decât aceasta nu se poate găsi, atunci tu ai ajuns la capătul ei; iar prin cele ce-ai făcut şi prin cele ce-ai spus, te-ai suit pe culmile ei. De aceea te-am dat în mâna acelora; de aceea am urzit viclenia.
Te-ai convins, în sfârşit, că nu te-am împins spre slujirea preoţească nici cu gând rău, nici pentru că voiam să te arunc în primejdie, ci pentru că ştiam că vei fi folositor Bisericii?
Vasile: Socoteşti, oare, îndestulătoare puterea dragostei, m-a întrebat Vasile, pentru îndreptarea aproapelui?
Ioan: Mai cu seamă dragostea, i-am răspuns eu, poate ajuta în cea mai mare măsură la îndreptarea aproapelui nostru.
Iar dacă vrei să-ţi aduc dovezi şi de priceperea ta, voi face-o şi pe asta şi-ţi voi arăta că eşti tot atât de priceput, pe cât eşti de iubitor.
La auzul acestor cuvinte, Vasile şi-a plecat ochii în jos, s-a făcut roşu la faţă şi mi-a zis:
Vasile: Să nu mai vorbim de mine acum. Ştii doar că chiar de la început ţi-am cerut să nu vorbim de asta. Dar dacă-mi poţi spune ce să răspund celor ce ne atacă,
66
îţi voi asculta cu multă plăcere cuvintele. Lasă, deci, la o parte această luptă cu umbrele! Spune-mi cum să ne apărăm înaintea tuturora, atât înaintea celor care ne-au cinstit, chemându-ne să ne facă preoţi, cât şi înaintea acelora care sunt supăraţi că am ocărât pe cei ce ne-au cinstit.
Capitolul 7
Am fugit de hirotonie pentru că n-am voit să aduc ocară celor care m-au ales
Ioan: Mă şi grăbesc s-o fac, i-am răspuns lui Vasile. îmi va fi uşor să mă apăr şi de învinuirile ce mi se aduc, o dată ce am reuşit să-ţi dovedesc că te-ai supărat degeaba pe mine.
Care este acuzaţia ce mi se aduce? Ce vini mi se pun în spate?
Mi se spune că am ocărât şi am pricinuit o mulţime de neplăceri acelora care au voit să mă hirotonească, pentru că n-am primit cinstea cu care au vrut să mă cinstească.
Faţă de o astfel de învinuire spun mai întâi acestea: Nu trebuie să ne uităm că ocărâm pe oameni dacă, pentru a-i cinsti, suntem nevoiţi să păcătuim înaintea lui Dumnezeu. Pot spune mai mult, că chiar pentru cei care s-au supărat pe mine că am refuzat această cinste, chiar pentru ei supărarea lor nu-i lipsită de primejdie, ci e însoţită de mare pagubă. Pentru că sunt de părere că oamenii afierosiţi lui Dumnezeu, oamenii care privesc numai la Dumnezeu, trebuie să fie atât de pătrunşi de
67
evlavie, încât să nu socotească purtarea mea o ocară, chiar dacă ar fi fost ocărâţi de mii şi mii de ori. Se vede deci, de aici, că nici prin minte nu mi-a trecut să supăr pe acei care au voit să-mi facă cinstea să mă hirotonească.
Dacă aş fi fugit de hirotonie pentru că sunt mândru şi îndrăgostit de slava lumii, aşa cum ai spus de multe ori că mă acuză unii, atunci aş fi întărit spusele acuzatorilor mei şi aş fi săvârşit cel mai mare păcat, că aş fi dispreţuit pe nişte bărbaţi mari şi minunaţi şi, pe lângă aceasta, şi binefăcători ai mei. Că dacă merită pedeapsă cel ce face rău unuia care nu i-a făcut nici un rău, ce pedeapsă n-aş merita eu, dacă aş face rău unor oameni care din proprie iniţiativă au voit să mă cinstească? Nici nu se poate spune că m-au chemat să mă hirotonească pentru că au vrut să mă răsplătească, că le-aş fi făcut vreun bine mare sau mic! Ce pedeapsă, dar, n-aş merita, de le-aş răsplăti binele cu rău? Iar dacă acest lucru nu mi-a trecut niciodată prin minte şi dacă am fugit de sarcina grea a preoţiei mânat de alt gând, atunci pentru ce acuzatorii mei nu vor să mă ierte? Iar dacă nu vor să-mi laude fapta, pentru ce mă învinuiesc că am voit să-mi cruţ sufletul? Atât de străin mi-a fost gândul de a-i ocărî pe bărbaţii aceia, care m-au propus pentru hirotonie, încât aş putea spune chiar că i-am cinstit prin refuzul meu. Să nu te minunezi, de ţi se par ciudate cuvintele mele. Ţi le voi explica îndată.
Dacă aş fi primit această cinste, ar fi putut de nu toţi, dar cel puţin cei cărora le place să bârfească -, ar fi putut bănui şi spune multe, atât despre mine, cel hirotonit, cât şi de cei ce m-au propus pentru hirotonie. Ar fi putut spune, de pildă, că aceştia s-au uitat la bogăţia
68
mea, că au admirat strălucirea neamului meu, că m-au înălţat la această treaptă pentru că i-am linguşit. N-aş putea zice dacă nu i-ar fi trecut cuiva prin minte să spună că i-am cumpărat cu bani. Ar mai fi putut spune bârfitorii şi acestea: Hristos a chemat la această înaltă dregătorie pescari, făcători de corturi şi vameşi; aceştia însă dispreţuiesc pe cei ce se hrănesc de pe urma muncii lor de fiecare zi şi-l laudă şi-l admiră pe unul care se ocupă cu ştiinţele profane şi trăieşte fără să muncească. Pentru ce oare au trecut cu vederea pe cei ce au îndurat mii şi mii de sudori pentru trebuinţele Bisericii, iar pe acesta, care n-a gustat niciodată din astfel de osteneli, ci şi-a cheltuit toată viaţa de până acum în munca deşartă a studierii ştiinţelor profane, pe acesta l-au ridicat pe neaşteptate la această cinste?
Capitolul 8
Prin fuga mea i-am ferit de ocară
Acestea şi mai multe decât acestea ar fi putut spune bârfitorii mei dacă primeam această înaltă dregătorie. Aşa însă nu pot. Le-am tăiat orice prilej de bârfire. Nu pot să mă acuze nici pe mine de linguşeală, nici pe aceia de simonie, afară numai dacă unii ar voi să o facă fără rost pe nebunii. Cum s-ar putea, oare, ca unul care linguşeşte, care cheltuieşte bani ca să dobândească o cinste, să o lase altora tocmai când trebuie să o primească? S-ar asemăna cu un plugar care ar îndura multe osteneli cu munca pământului, caogorul său să se acopere cu roade bogate, ca teascurile sale să se reverse
69
de vin, dar, după nenumărate osteneli şi multe cheltuieli de bani, ar lăsa altora atâta belşug de roade, tocmai când să secere lanurile şi să culeagă via!
Vezi, dar, că atunci când aş fi primit această înaltă dregătorie, atunci aş fi dat prilej să fie bârfiţi cei ce m-au chemat, chiar dacă spusele ar fi fost departe de adevăr; atunci s-ar fi putut spune că n-au făcut alegerea întemeiaţi pe o dreaptă socotinţă. Aşa însă nu le-am îngăduit să deschidă gura, nici măcar să o caşte.
Acestea şi altele mai multe decât acestea s-ar fi spus de la început. După ce aş fi primit însă această slujire, n-aş mai fi reuşit să mă apăr de cei ce m-ar fi vorbit de rău în fiecare zi, chiar dacă aş fi făcut totul fără greş, ca să nu spun că aş fi fost silit să fac multe greşeli, atât din pricina lipsei de experienţă, cât şi din pricina vârstei. Aşa însă i-am scăpat de învinuiri pe cei ce m-au chemat să mă hirotonească; altfel, i-aş fi acoperit cu fel şi fel de ocări. Ce n-ar fi spus? Că au încredinţat unor copii fără minte lucruri atât de minunate şi de mari; că au pângărit turma lui Dumnezeu; că a ajuns creştinismul batjocură şi jucărie de copii. Dar aşa „toată fărădelegea îşi va astupa gura sa“ (Ps. 106, 42).
Dacă ar spune bârfitorii şi despre tine asta, tu le vei arăta îndată prin fapte că nu trebuie judecată priceperea după vârstă, că nu trebuie cunoscut bătrânul după părul alb şi că, negreşit, trebuie oprit nu tânărul, ci neofitul, de la o astfel de slujire. Mare e deosebirea între unul şi altul.
70
CARTEA A TREIA
Capitolul 1
Cei care au bănuit că am fugit de preoţie din mândrie au arătat că au o idee greşită despre preoţie
Spusele mele de până acum ţi-au arătat că n-am fugit de preoţie ca să aduc ocară celor care m-au cinstit cu această vrednicie şi că nici n-am vrut să-i fac de ruşine.
Voi încerca acum să-ţi arăt, atât cât voi putea, că n-am făcut asta nici pentru că sunt mândru.
Dacă ar fi fost vorba să fiu ales general sau împărat şi aş fi refuzat, poate că s-ar fi putut bănui aşa ceva; sau, mai bine spus, nimeni nu mi-ar fi spus că am refuzat o astfel de slujbă pentru că am fost mândru, ci toţi mi-ar fi spus că am refuzat-o pentru că am fost nebun. Dar ar îndrăzni, oare, cineva să-mi aducă vina că am fugit de preoţie pentru că sunt mândru, când este ştiut că preoţia este o dregătorie cu mult mai mare, când preoţia este tot atât de superioară demnităţii împărăteşti, pe cât de superior este sufletul faţă de trup? N-ar fi, oare, necugetat să numim nebuni pe cei care refuză slujbele de mai mică însemnătate, iar pe cei care refuză cele mai mari demnităţi să-i numim mândri, şi nu nebuni? Ar fi la fel ca şi cum ai învinui de nebunie, şi nu de mândrie, pe un om care, din dispreţ pentru cireada de vite, nu vrea să fie văcar, iar pe altul, care nu primeşte
71
să fie împăratul întregii lumi şi stăpânul tuturor oştilor, l-ai învinui de mândrie, şi nu de nebunie.
Cu mine lucrurile nu stau aşa! Nu stau aşa! Cei care spun că am fugit de preoţie pentru că sunt mândru, se acuză de mândrie pe ei înşişi mai mult decât pe mine. Numai faptul că le-a putut trece prin minte că un om ar putea dispreţui o slujbă atât de mare ca preoţia, este o dovadă de ideea greşită ce o au despre preoţie. într-adevăr nu le-ar fi trecut prin minte să spună despre mine că am fugit de preoţie pentru că sunt mândru, dacă ei înşişi n-ar socoti preoţia o slujbă ca orice slujbă, o slujbă de care nici nu face să vorbeşti! Pentru ce nimeni n-a îndrăznit nicicând să gândească aşa ceva despre vrednicia îngerilor şi să spună că un suflet omenesc, din mândrie, n-ar vrea să îndeplinească înalta slujire a îngerilor? Că mari lucruri ne închipuim noi de puterile acelea! Iar gândul acesta nu ne lasă să credem că un om poate să-şi închipuie o altă slujbă mai mare decât slujba îngerilor. Deci, pe bună dreptate pot fi acuzaţi de mândrie acuzatorii mei mai mult decât mine. Că n-ar fi gândit asta despre alţii, dacă mai întâi ei înşişi n-ar fi socotit preoţia o slujbă fără de valoare.
Capitolul 2
N-am fugit de preoţie nici pentru că umblu după slavă deşartă
Dacă însă mă acuză că am fugit de preoţie pentru că umblu după slavă, le voi dovedi că se contrazic şi se dezic pe faţă. De altfel nici nu ştiu ce alte pricini ale
72
fugii mele de preoţie mi-ar mai pune în spate, dacă ar înceta să mă învinuiască de păcatul slavei deşarte!
Capitolul 3
Dacă aş fi urmărit slava deşartă, ar fi trebuit mai degrabă să mă preoţesc
Dacă m-ar fi stăpânit dragostea de slavă deşartă, ar fi trebuit mai degrabă să primesc preoţia decât să fug de ea. Pentru ce? Pentru că mi-ar fi adus multă slavă. M-ar fi făcut renumit şi vestit, ar fi făcut pe toată lumea să creadă despre mine lucruri mari şi minunate, că eu, cu toată tinereţea mea, cu toate că m-am despărţit de puţină vreme de frământările şi grijile lumii, am părut dintr-o dată în ochii tuturor atât de bun şi de vrednic, încât să fiu pus înaintea celor care şi-au cheltuit întreaga lor viaţă pe drumul plin de osteneli al virtuţii şi să iau mai multe voturi decât toţi aceia. Aşa însă, în afară de câţiva, cea mai mare parte a Bisericii nu mă cunoaşte nici din nume şi nici nu ştie toată lumea că am fugit de preoţie, ci doar câţiva oameni; şi cred că nici toţi aceştia nu ştiu bine ce s-a întâmplat. Poate că mulţi dintre ei socotesc sau că n-am fost ales deloc sau că, după alegere, am fost îndepărtat de preoţi pentru că am părut nevrednic, nu pentru că am fugit de buna mea voie.
Vasile: Cei care cunosc adevărul, mi-a spus Vasile, te vor lăuda.
Ioan: Dar mi-ai spus, i-am răspuns eu, că tocmai aceştia, care cunosc adevărul, mă hulesc, spunând că sunt un îngâmfat, că umblu după slavă deşartă. De
73
unde, deci, mai pot nădăjdui laudă? De la cei mulţi? Dar aceştia nici nu ştiu cum s-au petrecut lucrurile. De la cei puţini? Dar şi aici lucrurile s-au întors împotriva mea. Tu n-ai venit doar cu alt scop la mine acum, decât ca să afli cum trebuie să te aperi de învinuirile acelora.
Dar pentru ce stărui eu atât de mult acum asupra acestor lucruri? Stărui ca să arăt că, chiar dacă ar şti toţi cum s-au petrecut lucrurile, nici atunci n-ar trebui să se spună despre mine că sunt un om mândru sau că umblu după slava lumii. îngăduie puţin şi vei înţelege ce vreau să spun. în afară de asta, mai este şi aceea că-i ameninţă mare primejdie nu numai pe cei care au îndrăzneala să dispreţuiască preoţia din pricina mândriei sau de dragul slavei deşarte, dacă este cumva vreun astfel de om eu n-o cred -, ci şi pe cei care pun pe seama altora astfel de gânduri.
Capitolul 4
Preoţia se săvârşeşte pe pământ, dar are rânduiala cetelor cereşti. Şi pe foarte bună dreptate, că slujba aceasta n-a rânduit-o un om sau înger sau un arhanghel sau altă putere creată de Dumnezeu, ci însuşi Mângâietorul. Sfântul Duh a rânduit ca preoţii, încă pe când sunt în trup, să aducă lui Dumnezeu aceeaşi slujbă pe care o aduc îngerii în ceruri. Pentru aceea preotul trebuie
74
să fie atât de curat, ca şi cum ar sta chiar în cer, printre puterile cele îngereşti.
înfricoşătoare şi cu totul cutremurătoare erau şi preoţia şi slujba adusă lui Dumnezeu în timpul Legii vechi, înainte de venirea harului, de pildă: clopoţeii şi rodiile (Ieş. 28, 29-30), pietrele scumpe, cele de pe piept şi cele de pe umăr (Ieş. 28, 9-12), mitra (Ieş. 28, 4 ), chidara (Ieş. 28, 36), haina lungă până la călcâie (Ieş. 28, 4, 27), tabla cea de aur (Ieş. 28, 32), sfintele sfinţilor, tăcerea adâncă din lăuntrul templului. Dar dacă te uiţi la preoţia şi la slujba adusă lui Dumnezeu acum, în timpul harului, vei vedea că cele înfricoşătoare şi cele cu totul cutremurătoare ale Legii vechi sunt mici şi că în această privinţă sunt adevărate cele spuse de Pavel despre Legea veche, că „Legea veche, cu toată slava ei, era fără de slavă, faţă de Legea nouă, din pricina slavei covârşitoare a acesteia“ (2 Cor. 3, 10).
Mai socoteşti, oare, că mai eşti printre oameni şi că mai stai pe pământ, când vezi că Domnul stă jertfă pe Sfânta Masă, iar pe preot stând lângă jertfă rugându-se, când vezi că toţi se înroşesc cu împărtăşirea cu cinstitul Sânge al lui Hristos? Mai socoteşti, oare, că mai eşti printre oameni şi că stai pe pământ? Nu socoteşti, oare, că te-ai mutat dintr-odată în cer, că ai scos din suflet orice gând trupesc şi că priveşti numai cu sufletul gol şi cu mintea curată cele din ceruri? O, minune! O, iubire de oameni a lui Dumnezeu! Fiul, Care stă sus cu Tatăl, este ţinut în clipa aceea în mâini de toţi şi se dă pe Sineşi tuturor celor ce voiesc să-L sărute şi să-L primească. Toţi fac aceasta cu ochii credinţei. Ţi se par, oare, vrednice de dispreţuit toate acestea sau sunt ele aşa, că poţi să o faci pe mândrul faţă de ele?
75
Vrei să vezi şi dintr-o altă minune cât este de mare sfinţenia preoţiei?
închipuie-ţi că vezi pe Ilie proorocul şi că nenumărat popor stă împrejurul lui; jertfa este aşezată pe pietre şi toţi ceilalţi stau liniştiţi, în tăcere adâncă, numai proorocul Ilie se roagă; apoi dintr-odată vezi că se pogoară din cer peste jertfă flacăra (3 Regi18, 18-36). Minunate sunt acestea şi pline de uimire! Dar mută-te acum cu mintea de la cele săvârşite de Ilie, la cele ce se săvârşesc de preot pe Sfânta Masă. Vei vedea nu numai fapte minunate, ci şi fapte care depăşesc orice uimire. Preotul stă în faţa Sfintei Mese; nu pogoară foc din cer, ci pe Duhul cel Sfânt; se roagă vreme îndelungată, nu ca să se pogoare o flacără de sus, spre a mistui cele puse înainte, ci ca să se pogoare harul peste jertfă, spre a aprinde cu ea sufletele tuturora şi a le face mai strălucitoare decât argintul înroşit în foc.
Cine poate deci dispreţui această prea înfricoşătoare slujbă? Numai un nebun sau un ieşit din minţi! Oare nu ştii că sufletul omenesc n-ar putea suporta focul acela al jertfei, ci toţi am pieri până la unul, dacă n-ar sta în ajutorul nostru din belşug harul lui Dumnezeu?
Capitolul 5
Mari sunt puterea şi cinstea preoţilor
Dacă ai putea să te gândeşti ce lucru mare este ca, om fiind şi îmbrăcat încă în trup şi sânge, să te poţi apropia de fericita şi nemuritoarea fire a Dumnezeirii, atunci ai putea înţelege bine cu câtă cinste a învrednicit
76
pe preoţi harul Sfântului Duh. Prin preoţi se săvârşesc şi Sfânta Jertfă şi alte slujbe, întru nimic mai prejos de Sfânta Jertfă şi în ce priveşte vrednicia preoţească şi în ce priveşte mântuirea noastră. Oameni, care trăiesc pe pământ şi locuiesc pe el, au primit îngăduinţa să administreze cele cereşti şi au o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor. Nu s-a spus îngerilor, ci oamenilor: „Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer“ (Matei18, 18). Au şi stăpânitorii pământului puterea de a lega; dar leagă numai trupurile. Puterea de a lega a preoţilor însă leagă sufletele şi străbate cerurile; Dumnezeu întăreşte sus în ceruri cele făcute de preoţi jos pe pământ; Stăpânul întăreşte hotărârea dată de robi. Ce oare altceva a dat Dumnezeu preoţilor decât toată puterea cerească? Domnul a spus: „Cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute“ (Ioan20, 23 ). Ce putere poate fi mai mare ca aceasta? Domnul a spus iarăşi: „Tatăl a dat toată judecata Fiului“ (Ioan5, 22). Văd însă că toată această putere a fost încredinţată de Fiul preoţilor. Au fost înălţaţi la slujba aceasta atât de mare, ca şi cum de acum s-ar fi mutat în ceruri, ca şi cum ar fi depăşit firea omenească, ca şi cum ar fi scăpat de toate patimile omeneşti. Te întreb acum: Când un împărat dă unuia din supuşii săi cinstea aceasta de a băga şi de a scoate de la închisoare pe cine vrea, cinstea dată lui îl face cu vază înaintea tuturor şi demn de invidiat; dar când Dumnezeu dă preotului o putere cu atât mai mare cu cât este mai de preţ cerul decât pământul şi sufletul decât trupul, cum poate să li se pară unora că preoţia este o slujbă atât de neînsemnată, încât să poată să le treacă
77
prin minte că un om, căruia i s-a încredinţat preoţia, ar dispreţui darul? Doamne fereşte de o astfel de nebunie! Că e curată nebunie să dispreţuieşti o slujbă atât de mare, fără de care nu putem dobândi nici mântuirea, nici bunătăţile făgăduite.
Capitolul 6
Preoţii sunt slujitorii celor mai mari daruri ale lui Dumnezeu
Dacă nu poţi intra în împărăţia cerurilor, de nu te naşti din nou din apă şi Duh (Ioan3, 5), dacă pierzi viaţa veşnică, de nu mănânci trupul Domnului şi nu bei sângele Lui (Ioan6, 54), iar dacă toate acestea nu se săvârşesc altfel decât numai prin mâinile acelea sfinte ale preoţilor, atunci cum vei putea, fără preoţi, să scapi de focul gheenei sau să dobândeşti cununile cele pregătite?
Preoţii sunt aceia cărora li s-a încredinţat zămislirea noastră cea duhovnicească; ei sunt aceia cărora li s-a dat să ne nască prin botez. Prin preoţi ne îmbrăcăm în Hristos (Gal. 3, 27); prin preoţi suntem îngropaţi împreună cu Fiul lui Dumnezeu (Rom. 6, 4 ; Col. 2, 12); prin preoţi ajungem mădularele fericitului cap al lui Hristos (Col. 3, 15). Prin urmare, e drept ca preoţii să fie pentru noi nu numai mai înfricoşători decât marii demnitari şi decât împăraţii, dar mai cinstiţi şi mai iubiţi chiar decât părinţii. Părinţii ne-au născut din sânge şi din voinţa trupului (Ioan1, 13); preoţii însă ne sunt pricinuitorii naşterii noastre din Dumnezeu, ai acelei
78
fericite naşteri din nou, ai libertăţii celei adevărate şi ai înfierii după har. Preoţii iudeilor aveau numai puterea să vindece trupul de lepră (Lev. 14, 2-32); dar, mai bine spus, nici nu aveau puterea să vindece, ci numai să vadă dacă cineva a fost sau nu vindecat de lepră (Lev. 14, 2-3). Şi ştii doar cât de dorită era slujba preoţilor Vechiului Testament! Preoţii Noului Testament însă au luat puterea să vindece, nu lepra trupului, ci necurăţia sufletului; n-au luat numai puterea de a vedea dacă cineva a fost sau nu vindecat, ci puterea deplină de a vindeca. Deci cei care dispreţuiesc pe preoţi sunt cu mult mai nelegiuiţi decât Datan şi cei dimpreună cu el (Num. 16, 1-35) şi vrednici de mai mare pedeapsă. Aceia, deşi pretindeau o slujbă ce nu li se cuvenea, totuşi aveau o foarte bună părere despre preoţie şi au arătat asta prin râvna ce-o aveau ca să ajungă preoţi. Aceştia însă, care privesc cu dispreţ preoţia acum, când a fost cu mult mai împodobită, când a fost ridicată la o atât de mare înălţime, săvârşesc un păcat cu mult mai mare decât aceia, pentru că pornesc de la un gând cu totul contrar gândului ce însufleţea atunci pe Datan şi pe cei împreună cu el. Că nici nu este egal dispreţul de a dori o slujbă care nu ţi se cuvine, cu dispreţul de a nesocoti o slujbă cu atât de mari bunătăţi; deosebirea dintre un dispreţ şi altul este tot atât de mare pe cât de mare este şi deosebirea dintre admiraţie şi dispreţ.
Care este, deci, sufletul acela atât de ticălos, încât să dispreţuiască bunătăţile atât de mari? Eu aş spune că nu-i nici unul, afară numai dacă ar suferi de streche drăcească.
Dar să mă întorc iarăşi la ideea pe care am părăsit-o. Dumnezeu a dat preoţilor o putere mai mare decât
79
părinţilor noştri trupeşti, nu numai când ne pedepsesc, ci şi când ne fac bine. Deosebirea între unii şi alţii este tot atât de mare pe cât de mare este deosebirea între viaţa de acum şi viaţa viitoare. Părinţii noştri ne nasc pentru viaţa de acum; preoţii, pentru viaţa viitoare; unii nu ne pot apăra nici de moartea aceasta trupească şi nici nu pot îndepărta bolile ce vin peste noi; ceilalţi, de multe ori, au mântuit chiar suflete bolnave şi pe cale de a pieri, pentru că le-au făcut unora mai uşoară pedeapsa, iar pe altele chiar de la început nu le-au lăsat să cadă în păcate, nu numai cu ajutorul învăţăturilor şi al sfaturilor, ci şi cu ajutorul rugăciunilor. Preoţii au puterea să ne ierte păcatele nu numai când ne nasc din nou prin Sfântul Botez, ci şi după ce ne-au botezat. „Este cineva bolnav dintre voi, spune Scriptura, să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn întru numele Domnului; şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi-l va ridica pe el Domnul şi de va fi făcut păcate i se vor ierta lui“ (Iacov5, 14-15). în afară de asta, părinţii nu pot fi de vreun folos copiilor nici dacă greşesc faţă de vreunul din mărimile şi puternicii pământului; preoţii însă au potolit de multe ori chiar mânia lui Dumnezeu, nu a unor dregători sau împăraţi. Va mai îndrăzni acum cineva să-mi aducă vina că am fugit de preoţie pentru că sunt mândru, pentru că o socotesc o nimica?
Socot că cele spuse au sădit în sufletele ascultătorilor mei o teamă atât de mare de preoţie, încât aceştia vor învinui de mândrie şi de îndrăzneală nu pe cei ce fug de preoţie, ci pe cei care, din proprie iniţiativă, se apropie de ea şi se străduiesc, pe toate căile, să dobândească această cinste.
80
Dacă cei cărora li s-a încredinţat conducerea statelor au dus la pieire şi statele ce li s-au încredinţat spre conducere şi s-au pierdut şi pe ei, dacă n-au fost oameni pricepuţi şi cu mintea foarte ascuţită, câtă pricepere şi câtă putere, şi personală, şi de sus, crezi oare că trebuie să aibă, ca să nu greşească, cel care a fost învrednicit să împodobească pe Mireasa lui Hristos?
Capitolul 7
Şi Pavel se temea când se uita la măreţia preoţiei
Nimeni n-a iubit pe Hristos mai mult ca Pavel; nimeni n-a arătat o râvnă mai mare ca el; nimeni n-a fost învrednicit de mai mult har; totuşi, după atâtea daruri, se temea încă şi tremura de această dregătorie şi pentru credincioşii lui. „Mă tem, spunea el, ca nu cumva, precum şarpele a amăgit pe Eva, aşa să strice gândurile voastre şi să le abată de la curăţia cea întru Hristos“ (2 Cor. 11, 3 ); şi iarăşi: „Cu frică şi cu cutremur mare am fost la voi“ (1 Cor. 2, 3 ). Aşa grăia un om care a fost răpit până la al treilea cer şi a luat parte la tainele lui Dumnezeu (2 Cor. 12, 2-4), care, după ce a crezut în Hristos, a fost în tot atâtea primejdii de moarte câte zile a trăit (2 Cor. 4, 11 ; Rom. 8, 36). Aşa grăia un om, care n-a voit să se folosească nici de puterea dată lui de Hristos, ca să nu smintească pe vreunul din credincioşi (2 Tes. 3, 9). Aşadar, dacă Pavel, care a săvârşit fapte ce depăşesc poruncile lui Dumnezeu, care nu urmărea deloc folosul său, ci folosul credincioşilor (1 Cor. 10, 24 ;10,
81
33; Filip. 2, 4 ; Rom. 14, 19;15, 2), dacă, deci, Pavel se temea totdeauna când se gândea la măreţia apostoliei sale, ce vom păţi noi, oare, care urmărim în toate faptele noastre numai folosul nostru, noi, care nu numai că nu săvârşim fapte care să depăşească poruncile lui Hristos, ci chiar le călcăm în cea mai mare parte? Pavel spune: „Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu ard?“ (2 Cor. 11, 29). Aşa trebuie să fie preotul! Dar, mai bine spus, nu numai aşa! Mici sunt acestea şi o nimica faţă de cele ce vreau să le spun. Ce anume? „Doream, spune Pavel, să fiu anatema de la Hristos pentru fraţii mei, rudele mele cele după trup (Rom. 9, 3 ). Dacă poate cineva să sloboadă acest glas, dacă are cineva un suflet atât de mare încât să se înalţe până la o astfel de dorinţă, ei bine, un astfel de om merită să fie învinuit dacă fuge de preoţie. Dar dacă este lipsit de această virtute a lui Pavel, atât cât sunt eu, ei bine, un astfel de om merită să fie urât, nu atunci când fuge de preoţie, ci când primeşte preoţia.
Capitolul 8
Multe păcate săvârşeşte un om care se face preot, dacă nu-i foarte destoinic
Să ne închipuim că e vorba de alegerea unui comandant de oştire şi că cei care au puterea să facă numirea ar chema un fierar sau un cizmar sau un alt meseriaş şi i-ar încredinţa lui conducerea oştirii. Ei bine, eu n-aş lăuda pe ticălosul acela care ar primi o astfel de slujbă şi care şi-ar da toate silinţele să se arunce de bunăvoie într-o
82
primejdie sigură. Dacă pentru a fi preot este de ajuns numai să te numeşti păstor, să-ţi îndeplineşti la întâmplare slujba şi nu-i nici o primejdie, atunci dau voie oricui să-mi aducă vina că am fugit de preoţie pentru că umblu după slavă deşartă. Dar dacă pentru a fi preot e nevoie de multă pricepere, iar înainte de pricepere e nevoie de mult har de la Dumnezeu, de purtări bune, de viaţă curată, de virtute mai mare decât cea omenească, atunci nu mă lipsi de iertare pe mine, care n-am vrut să mă pierd în zadar şi fără rost. Dacă m-ar duce cineva la o corabie mare, cu mulţi vâslaşi şi încărcată cu mărfuri de mare preţ, şi mi-ar porunci să mă aşez la cârma vasului, ca să trec Marea Egee sau Marea Tireniană, l-aş refuza de la primul cuvânt. Iar dacă cineva m-ar întreba pentru ce fac asta, i-aş răspunde: „Ca să nu scufund corabia“. Nimeni nu mă va învinovăţi că am fost atât de prevăzător acolo unde e vorba de pierderea de averi şi unde moartea se mărgineşte numai la moartea trupului. Pentru ce atunci, dar, vă mâniaţi şi mă urâţi că nu m-am aruncat, fără să mă gândesc, într-o primejdie atât de mare, acolo unde credincioşii de sub conducerea mea n-aveau să se înece în marea aceasta, ci în adâncul cel de foc, unde n-avea să-i aştepte moartea aceasta, care desparte sufletul de trup, ci moartea cealaltă, care aruncă la chin veşnic şi sufletul împreună cu trupul?
Vă rog şi mă cuceresc vouă, să nu faceţi asta! îmi cunosc sufletul! Ştiu că e neputincios şi mic. Cunosc măreţia slujirii preoţeşti! Ştiu cât e de greu să fii preot!
1 Mări recunoscute încă de pe timpul lui Homer ca mări agitate şi pline de primejdii pentru corăbieri. Marea Egee este cuprinsă între Grecia şi Asia Mică, iar Marea Tireniană scaldă coasta de apus a Italiei până în Sicilia.
83
Capitolul 9
Preotul este cuprins de slava deşartă şi de păcatele născute din ea
Mai multe sunt valurile care tulbură sufletul preotului, decât vânturile care frământă marea! Mai întâi, dintre toate primejdiile, cea mai primejdioasă este stânca slavei deşarte; este mai primejdioasă decât stânca despre care poeţii povestesc miturile cu sirenele2. Mulţi din cei ce au trecut pe lângă această stâncă au scăpat nevătămaţi; pentru mine însă stânca aceasta a slavei deşarte este atât de cumplită, că nici acum, când nici o nevoie nu mă împinge spre prăpastia slavei deşarte, nici acum nu pot scăpa de acest rău. Dacă mi s-ar fi încredinţat păstorirea credincioşilor, aş fi fost dat, aproape cu mâinile legate la spate, fiarelor care locuiesc această stâncă, pentru ca să mă sfâşie în fiecare zi. Care sunt aceste fiare? Mânia, tristeţea, invidia, cearta, hula, pâra, minciuna, făţărnicia, uneltirea, pornirea împotriva celor care nu ne-au făcut nici un rău, bucuria şi mulţumirea sufletească pricinuite de cusururile şi greşelile celorlalţi slujitori, mâhnirea pricinuită de succesele şi bunăstarea altora, dragostea de a fi lăudat, dorinţa după
2. Homer povesteşte în Odiseea (XII, 51-200) despre o stâncă, o insulă din apropierea strâmtorii Mesina (între Italia şi Sicilia), care era locuită de sirene. Acestea, prin cântecul lor fermecător, ademeneau şi pierdeau pe toţi corăbierii care se apropiau de insulă ca să le asculte cântecul. Ulise, pentru a scăpa şi el şi echipajul corăbiei sale de vraja cântecului sirenelor, la sfatul zeiţei Circe, a astupat cu ceară urechile corăbierilor şi a pus să fie legat de mâini şi de picioare de catarg, ca să poată asculta cântecul sirenelor, dar să nu poată îndrepta corabia spre insulă. Numai aşa a scăpat de primejdie.
84
posturi de cinste dintre toate patimile dorinţa aceasta duce cel mai mult la pieirea sufletului omenesc, predicile rostite pentru a fi pe placul credincioşilor, linguşelile slugarnice, dezmierdările josnice, dispreţuirea săracilor, linguşirea bogaţilor, onorurile nemeritate, hatârurile vătămătoare, care aduc primejdie şi celor ce le fac şi celor ce le primesc, frica servilă, vrednică numai de cei mai ticăloşi robi, lipsa de îndrăznire, smerenia mare de ochii lumii, nu smerenia adevărată, îndepărtarea dojenirii şi a mustrării, dar, mai bine spus, dojenirea şi mustrarea chiar peste măsură a celor smeriţi, dar faţă de cei puternici nici îndrăznirea de a deschide buzele. Pe toate aceste fiare şi mai multe decât acestea le hrăneşte şi le creşte stânca aceea a slavei deşarte.
Toţi câţi au căzut în ghearele lor sunt coborâţi într-o robie atât de cumplită, că aceia fac adeseori, de dragul femeilor, multe fapte de care nu-i frumos nici să vorbesc. Legea dumnezeiască le îndepărtează pe femei de la slujba preoţiei (1 Cor. 14, 34 ), dar ele caută să intre cu sila. Şi pentru că singure nu pot face nimic, fac totul prin alţii; şi au ajuns să aibă putere atât de mare, încât numesc şi dau afară din cler pe cine vor. Din pricina asta a ajuns totul cu susul în jos şi poţi vedea adeverită spusa proverbului, că supuşii conduc pe conducători. Şi de ar fi cel puţin bărbaţi cei care conduc pe conducători! Dar nu, îi conduc nişte femei, cărora nu li se îngăduie nici să înveţe pe alţii în Biserică (1 Tim. 2, 12). Dar pentru ce spun să înveţe? Fericitul Pavel nu le-a îngăduit nici să vorbească în biserică! (1 Cor. 14, 34 ). Am auzit chiar pe cineva spunând că li s-a dat femeilor atâta libertate, încât ţin de rău chiar pe întâistătătorii
85
Bisericilor şi-i mustră mai amarnic decât îşi mustră stăpânii slugile.
Să nu se creadă însă că aduc aceste învinuiri tuturor clericilor! Că sunt, sunt mulţi care au scăpat de laţurile acestea; şi sunt mai numeroşi aceştia decât cei care le-au căzut pradă.
Capitolul 10
Nu preoţia este de vină, ci trândăvia noastră
Dar nici să se creadă că pun pe seama preoţiei aceste păcate. Nu sunt atâta de nebun! Nu-i de vină cuţitul de ucidere, nici vinul de beţie, nici puterea trupului de insultă, nici curajul de cutezanţă necugetată! Nu! Ci toţi oamenii cu judecată spun că sunt de vină cei care nu întrebuinţează cum trebuie darurile date lor de Dumnezeu; pentru aceasta îi şi osândesc. Pentru că însăşi preoţia ne va învinui, pe bună dreptate, dacă nu o întrebuinţăm cum trebuie. Nu-i de vină preoţia dacă noi suntem plini de păcatele de care am vorbit, ci noi suntem de vină, noi, care o murdărim, atât cât atârnă de noi, cu atâtea întinăciuni, încredinţând-o la întâmplare unor oameni care, fără să-şi cunoască bine mai dinainte propriul lor suflet şi fără să se uite ce lucru mare e preoţia, primesc în grabă hirotonia, dar când vor să împlinească îndatoririle preoţiei, întunecaţi de nepriceperea lor, încarcă cu nenumărate păcate şi pe credincioşii încredinţaţi lor spre păstorire.
86
Asta, da, asta era aproape să se întâmple şi cu mine, dacă Dumnezeu nu m-ar fi smuls grabnic din aceste primejdii, cruţându-şi şi Biserica Lui şi sufletul meu.
Spune-mi, te rog, de unde socoteşti că se nasc în Biserică tulburări atât de mari? După părerea mea, nu vin din altă parte decât de acolo că alegerile şi numirile întâistătătorilor Bisericilor se fac fără chibzuială şi la întâmplare. Capul Bisericii trebuie să fie înainte de toate foarte puternic, ca să poată ocârmui şi pune în bună rânduială duhurile cele rele, care se ridică de jos, din restul trupului; dacă se întâmplă să-i fie capul slab, atunci, neputând respinge atacurile acestea aducătoare de boală, ajunge mult mai slab decât este şi duce la pieire, o dată cu el, şi restul trupului.
Ca să nu se întâmple şi cu mine asta, Dumnezeu m-a ţinut în rândul celor mai de jos membri ai Bisericii, printre care şi dintru început am fost.
în afară de cele spuse, sunt multe, dragă Vasile, sunt multe alte însuşiri pe care trebuie să le aibă preotul, pe care nu le am. Şi, înainte de toate, aceasta: să nu-i fi fost sufletul cuprins de dorinţa de a dobândi această înaltă dregătorie. Dacă a dorit cu înfocare această dregătorie, apoi, atunci când a dobândit-o, îşi aprinde mai tare flacăra; şi, robit cu totul de dorinţă, îndură fel de fel de necazuri, numai şi numai ca să nu o piardă: linguşeşte, suferă umilinţe şi înjosiri, cheltuieşte bani, bani grei. Unii, luptându-se pentru această înaltă dregătorie, au umplut Biserica de crime şi au lăsat oraşele pustii. Dar să le trec sub tăcere pe acestea, ca să nu pară unora că spun lucruri de necrezut.
Ar trebui, socot, ca omul să aibă atât de mare respect de preoţie, încât să fugă chiar de la început de marile
87
răspunderi ale preoţiei; iar dacă a ajuns, de i se întâmplă să săvârşească vreun păcat care-l face vrednic de caterisire, să nu aştepte să-l judece alţii, ci s-o ia înaintea judecării lor şi să părăsească singur această înaltă slujire. Aşa, îşi va atrage negreşit asupra lui mila lui Dumnezeu; dar dacă se îndărătniceşte să rămână, deşi-i nevrednic, se lipseşte de iertare şi aprinde şi mai mult urgia lui Dumnezeu, că adaugă un al doilea păcat, şi mai grozav.
Dar nimeni nu va îndura asta. Cumplit lucru, cu adevărat, cumplit lucru este să doreşti cu putere această cinste! Nu grăiesc aşa, ca să mă împotrivesc spuselor fericitului Pavel; ci chiar sunt de acord cu el. Ce spune Pavel? „De doreşte cineva episcopie, spune el, bun lucru doreşte“(1 Tim. 3, 1). Nu spun că-i cumplit lucru să doreşti această cinste; ci-i cumplit lucru să o doreşti ca să ajungi stăpân şi puternic. Această dorinţă, socot eu, trebuie izgonită din suflet cu toată sârguinţa. De la început să n-o laşi să ţi se cuibărească în suflet, ca să poţi lucra în toată libertatea. Omul care n-a dorit să se împodobească cu această cinste, nici nu se teme că o va pierde; iar o dată ce nu se teme, poate săvârşi orice faptă, cu libertatea ce se cuvine unor creştini. Dimpotrivă, dacă se teme şi tremură că are să fie coborât din dregătorie, atunci suferă o amară robie, plină de o mulţime de necazuri şi este silit de multe ori să păcătuiască şi faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu.
Sufletul preotului însă nu trebuie să simtă o astfel de teamă. Preotul trebuie să fie ca şi ostaşii viteji de pe câmpul de bătaie, care luptă cu curaj şi cad cu bărbăţie. Tot aşa şi cei care vin la această înaltă slujire: să primească preoţia şi să o părăsească dacă trebuie, aşa cum
88
se cuvine unor bărbaţi creştini, încredinţaţi fiind că o astfel de plecare din cler nu le aduce o cunună mai mică decât preoţia. Într-adevăr, când eşti silit să pleci din cler pentru că n-ai vrut să faci o faptă netrebnică şi nevrednică de vrednicia acestei înalte dregătorii, aduci din partea lui Dumnezeu pedeapsă asupra celor care te-au dat afară pe nedrept, iar asupră-ţi mare răsplată: „Fericiţi veţi fi, spune Hristos, când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri" (Matei5, 11-12). Aşa trebuie să cugeti când eşti scos afară din dregătorie de confraţii tăi, fie din invidie, fie de hatârul unora, fie din ură, fie pentru altă pricină nedreaptă; iar de se întâmplă să suferi asta de la duşmanii Bisericii, socot că nu mai am nevoie de cuvânt, ca să-ţi arăt cât de mare este câştigul pe care ţi-l agonisesc aceia, prin răutatea lor. Trebuie, dar, să te uiţi cu grijă în toate părţile, să cercetezi cu de-amănuntul, ca nu cumva să se aprindă pe ascuns în sufletul tău vreo scânteie a dorinţei de stăpânire şi putere. Ar fi de dorit ca, chiar cei care de la început n-au fost stăpâniţi de această patimă, să poată scăpa de ea, când ajung preoţi. Dar de creşti în sufletul tău, chiar înainte de a ajunge preot, această fiară cumplită şi nemiloasă, atunci nu-ţi pot spune în ce vâlvătaie te aruncă dorinţa asta, după ce ai ajuns preot.
Pe mine şi să nu socoteşti că din smerenie aş vrea să te mint cumva -, pe mine mă stăpâneşte mult această dorinţă. Şi pe lângă toate celelalte şi aceasta, nu mai puţin, m-a înfricoşat şi m-a făcut să fug de preoţie. După cum îndrăgostiţii sunt chinuiţi mai cumplit de dragoste când stau alături de iubitele lor, dar le piere
89
dorul cel înverşunat când se duc cât mai departe de ele, tot aşa şi cu cei care doresc cu înfocare această înaltă slujbă; când ajung aproape de ea, patima ajunge de nesuferit; dar de îşi pierd orice nădejde, o dată cu nădejdea li se stinge şi dorinţa.
Aceasta, dar, este o pricină, şi nu mică, a fugii mele de preoţie.
Şi chiar de-ar fi fost numai această pricină, ar fi fost îndestulătoare, ea singură, să mă oprească de la preoţie. Acum îţi voi mai spune şi altă pricină, nu mai mică decât aceasta. Care? Preotul trebuie să fie înfrânat, veghetor, să aibă ochii în patru, pentru că el trăieşte nu numai pentru el, ci şi pentru o atât de mare mulţime de oameni. Că eu sunt un trândav şi un slăbănog, care abia pot să mă îngrijesc de mântuirea mea, poţi da mărturie tu însuţi, tu, care mai mult decât toţi te sileşti să-mi acoperi scăderile mele cu dragostea ce-mi porţi. Să nu-mi spui că postesc, că priveghez, că mă culc pe pământul gol, ca să-mi supun trupul la o aspră vieţuire. Ştii doar cât de departe sunt, în privinţa asta, de ceea ce ar trebui să fiu. Dar chiar dacă aş fi îndeplinit toate acestea cu scumpătate, totuşi nici aşa, cu trândăvia mea, n-aş fi putut fi de vreun folos credincioşilor încredinţaţi mie spre păstorire. Aceste nevoinţe trupeşti, această aspră vieţuire ar putea fi, într-adevăr, de mare folos unui om care stă închis în cămăruţa sa şi care se îngrijeşte numai de mântuirea lui; dar când e vorba să-ţi împarţi sufletul la atâţia credincioşi, când e vorba să ai o grijă deosebită pentru fiecare păstorit, cum pot ajuta oare aceste nevoinţe trupeşti la desăvârşirea sufletească a credincioşilor, dacă în afară de ele nu mai ai şi un suflet tare şi foarte puternic?
90
Să nu te miri dacă eu caut cu atâta stăruinţă în altă parte decât în nevoinţele trupeşti şi în viaţa aspră a preotului, dovada bărbăţiei sufletului său. Nu e lucru greu să mănânci prost, să bei puţin şi să te culci pe un aşternut tare. Vedem că mulţi oameni, mai cu seamă cei de la ţară, trăiesc aşa de când s-au născut, iar alţii, tot mai mulţi, o duc tot aşa de greu, pentru că şi alcătuirea trupului lor şi obişnuinţa le uşurează asprimea unui astfel de trai chinuit; dar nu pot mulţi, ci unul sau doi, îndura ocara, asuprirea, cuvintele grele, zeflemelele de la cei mai mici, unele făcute fără gând rău, altele pe bună dreptate, mustrările nedrepte şi nemeritate şi din partea superiorilor şi din partea inferiorilor. Poţi vedea oameni care îndură cu multă tărie postul, privegherile, culcatul pe un aşternut prost, o viaţă oricât de aspră, dar îşi pierd atâta capul, că ajung mai sălbatici decât cele mai sălbatice fiare, când sunt ocărâţi, luaţi în râs, mustraţi pe drept sau pe nedrept. Pe aceştia mai cu seamă nu-i vom lăsa să intre în curţile preoţiei. Obştea Bisericii nu-i vătămată cu nimic dacă întâistătătorul Bisericii nu se înfrânează de la mâncări, dacă nu umblă desculţ; dar pricinuieşte mari nenorociri şi lui şi credincioşilor dacă se mânie. Nu stă deasupra capului lui ameninţarea lui Dumnezeu dacă nu posteşte, dacă nu se culcă pe pământul gol; dar îl ameninţă iadul şi focul iadului numai dacă se mânie pe cineva (Matei5, 22). După cum cel care iubeşte slava deşartă, atunci când ajunge într-o slujbă înaltă, slujba aceasta îi aprinde şi mai mult focul, tot aşa şi cel care nu-şi poate stăpâni mânia, nici îndeosebi, nici în legăturile sale cu câţiva oameni, ci se mânie cu uşurinţă, ei bine, un astfel de om, când i se încredinţează purtarea de grijă şi păstorirea unei întregi mulţimi,
91
ca o fiară sălbatică, hăituită din toate părţile de mii de oameni, nu mai poate trăi în linişte nici el, şi aduce şi nenumărate rele peste cei încredinţaţi păstoririi lui.
Nimic nu tulbură atât de mult curăţia minţii şi limpezimea judecăţii ca mânia fără socoteală, care izbucneşte cu multă furie. „Mânia, spune Scriptura, pierde şi pe cei înţelepţi“ (Pilde15, 1). Ochiul sufletului, întunecat de mânie, ca într-o luptă în toiul nopţii, nu mai poate deosebi pe prieteni de duşmani, nici pe cei cinstiţi de cei necinstiţi, ci se poartă de-a valma cu toţi la fel; chiar dacă ar avea de suferit de pe urma purtării sale, îndură totul cu uşurinţă, numai şi numai ca să-şi împlinească această plăcere a sufletului. Că plăcere este aprinderea mâniei; o plăcere care munceşte sufletul mai cumplit decât plăcerea trupească, răvăşind toată sănătatea sufletului; duce cu uşurinţă la îngâmfare, la duşmănii nepotrivite, la ură fărăpricină, pe scurt, la păcate; îl face pe om să păcătuiască mereu şi pe degeaba şi-l sileşte să spună şi să săvârşească şi alte multe păcate la fel cu acestea; că sufletul târât în vâltoarea patimii nu mai are pe ce să-şi reazeme puterea lui, ca să facă faţă unei astfel de porniri.
Vasile: Nu mai pot îndura, mi-a spus Vasile, să te batjocoreşti atâta. Cine nu ştie cât de străină este patima aceasta de sufletul tău!
Ioan: Pentru ce, o, fericite, vrei să mă aduci aproape de rug? Pentru ce vrei să aţâţi fiara potolită din mine? Nu ştii, oare, că n-am reuşit să-mi potolesc fiara aceasta datorită tăriei mele sufleteşti, ci datorită dragostei mele de linişte şi singurătate? Nu ştii, oare, că e de dorit ca un om care se mânie uşor, să stea retras de lume, să aibă numai un prieten sau doi, ca să poată scăpa de pârjolul
92
mâniei şi să nu cadă în prăpastia atâtor griji ale păstoririi credincioşilor? Atunci, ajuns preot, se târăşte nu numai pe el în prăpastia pierzării, ci târăşte o dată cu el şi pe mulţi alţii, şi-i face de nu se mai îngrijesc să se poarte cu blândeţe. îndeobşte, mulţimea păstoriţilor se uită la purtările conducătorilor lor ca la un model şi caută să se asemene în purtări cu ei (Sirah10, 2). Cum ar putea, oare, un preot face pe credincioşii săi să nu se mânie, când el însuşi se mânie? Care dintre credincioşi ar dori să fie măsurat în purtări, când vede că preotul său se mânie?
Nu-i cu putinţă să rămână ascunse păcatele preoţilor. Dimpotrivă, ies repede la iveală chiar cele mai mici păcate. Un atlet, atâta vreme cât stă în casă şi nu se luptă cu nimeni, poată să-şi ascundă slăbiciunile. Aşa şi cu oamenii care duc această viaţă singuratică şi trăiesc în afară de grijile lumii, au singurătatea ca o perdea ce le acoperă păcatele; dar când sunt scoşi în lume sunt siliţi să-şi dezbrace, ca pe o haină, liniştea şi singurătatea şi să arate tuturor sufletele goale, prin mişcările trupurilor lor. După cum faptele lor cele bune au fost de folos multor credincioşi, pentru că faptele i-au îndemnat şi pe ei la fapte bune, tot aşa şi păcatele lor i-au făcut mai trândavi pentru săvârşirea virtuţii şi mai molatici pentru ostenelile faptelor bune.
De aceea trebuie ca frumuseţea sufletului preotului să strălucească în toate împrejurările din viaţa lui, ca să poată, în acelaşi timp, şi bucura, dar şi lumina sufletele celor ce-l privesc. Păcatele credincioşilor de rând, ca şi cum ar fi săvârşite în întuneric, pierd numai pe săvârşitorii lor, pe când păcatul unui om cu vază şi cunoscut de mulţi, cum este preotul, vatămă îndeobşte pe toţi; pe
93
cei slabi îi face şi mai slabi pentru ostenelile cele pentru virtute, iar pe cei ce vor să fie mai cu luare-aminte asupra lor, pe cei care săvârşesc oarecari fapte de virtute, îi face de se mândresc. în afară de asta, păcatele credincioşilor de rând, chiar dacă sunt săvârşite în văzul lumii, nu zdruncină într-un chip deosebit sufletele oamenilor, pe când păcatele celor ce stau în fruntea acestei slujbe, mai întâi sunt cunoscute de toţi, apoi, chiar de-s foarte mici, ele par mari faţă de păcatele mici ale celorlalţi. Toţi măsoară păcatul nu cu mărimea păcatului săvârşit, ci cu dregătoria celui ce săvârşeşte păcatul.
De aceea preotul trebuie să se întărească din toate părţile, ca şi cu nişte arme de oţel, cu zel mare şi neîntreruptă supraveghere a vieţii sale. Trebuie să se uite mereu în jurul său, ca nu cumva să-i găsească cineva un loc descoperit şi nepăzit şi să-i dea o lovitură de moarte. Toţi stau în jurul lui gata să-l rănească şi să-l doboare; nu numai vrăjmaşii şi inamicii lui, ci chiar mulţi din cei ce-i arată pe faţă prietenie.
Deci pentru preoţie trebuie să se aleagă suflete aşa de tari pe cât de tari a arătat odinioară harul lui Dumnezeu, în cuptorul din Babilon, trupurile celor trei tineri (Dan. 3, 2-30). Hrana focului care arde sufletul preotului, nu sunt smoala, câlţii şi vreascurile, ci alte materii, cu mult mai cumplite ca acestea; că pe suflet nu-l arde focul acela material, ci-l împresoară flacăra atotmistuitoare a invidiei, care se înalţă împrejurul lui din toate părţile. Invidia iscodeşte viaţa preotului şi se năpusteşte asupra lui mai cu putere de cum se năpustea focul din cuptorul Babilonului asupra trupurilor celor trei tineri. De găseşte în viaţa lui numai o urmă de stuf, adică cel mai mic păcat, flacăra invidiei se lipeşte iute de el;
94
arde, într-adevăr, partea putredă, dar o dată cu asta îi pârleşte şi-i înnegreşte cu fumul ei toată viaţa, de-ar fi ea mai strălucitoare ca razele soarelui. Atâta vreme cât viaţa preotului este în toate privinţele fără cusur, clevetirile nu-l pot atinge; dar dacă se întâmplă să săvârşească un mic păcat, cum este şi firesc, că e om şi el şi călătoreşte pe oceanul cel mult înşelător al acestei vieţi, nu-i mai sunt de folos celelalte fapte bune ca să-l poată scăpa de gurile acuzatorilor, ci acel mic păcat le pune în umbră pe toate. Toţi îl judecă pe preot, nu ca pe un om îmbrăcat cu trup şi el, cu fire omenească şi el, ci ca pe un înger, slobozit de orice slăbiciune omenească. Şi după cum de un tiran toţi se tem şi-l linguşesc, câtă vreme are puterea în mână, pentru că nu-l pot doborî, dar când văd că lucrurile se întorc împotrivă, cei care erau prieteni cu puţin mai înainte leapădă respectul făţarnic ce i-l arătau şi ajung dintr-o dată vrăjmaşi şi inamici; şi pentru că-i cunosc bine toate scăderile şi păcatele lui, se năpustesc asupră-i şi-l alungă de la putere, tot aşa se întâmplă şi cu preoţii; cei care cu puţin înainte, pe când preotul era puternic, îl cinsteau şi-l slujeau, îndată ce-i găsesc o mică slăbiciune, se pregătesc cu înverşunare să-l alunge din scaun, nu numai ca pe un tiran, ci cu mai multă asprime decât pe un tiran. Şi după cum tiranul se teme de garda sa personală, tot aşa şi întâistătătorul Bisericii tremură de frica celor de lângă el, iar de frica coliturghisitorilor lui mai mult decât de toţi; că nu râvnesc alţii înalta dregătorie a aceluia cât o râvnesc cei din jurul lui, coliturghisitorii lui; că aceştia, mai bine decât toţi, îi cunosc toate tainele lui. Fiind aproape de el, simt înaintea altora de se întâmplă ceva şi de aceea pot fi crezuţi cu uşurinţă chiar când clevetesc; şi făcând
95
mari micile lui greşeli, îl pierd pe cel clevetit. S-au schimbat cuvintele Apostolului! în loc să spunem: „Şi dacă pătimeşte un mădular, pătimesc toate mădularele împreună cu el; iar dacă este slăvit un mădular, se bucură toate mădularele împreună cu el“ (1 Cor. 12, 26), ar trebui să spunem: „Dacă pătimeşte un mădular, se bucură toate celelalte mădulare; iar dacă este slăvit un mădular, suferă toate celelalte mădulare“. Dacă n-ai multă credinţă, nu poţi ţine piept tuturor acestor clevetiri.
într-un război atât de greu vrei să mă trimiţi? Socoteşti oare că sufletul meu este atât de puternic, ca să facă faţă unei lupte atât de complicate şi de felurite? De unde şi de la cine ai aflat-o? Dacă Dumnezeu ţi-a spus-o, arată-mi descoperirea şi mă voi pleca. Dar dacă nu poţi, ci hotărăşti asta întemeiat pe o părere omenească, slobozeşte-te de această înşelăciune. în cele ce mă privesc, este drept să mă crezi mai mult pe mine decât pe alţii, că „nimeni nu ştie cele ale omului în afară de duhul omului, care este în el“ (1 Cor. 2, 11).
Socot că, dacă nu te-am putut convinge mai înainte, te-am convins acum, cel puţin prin aceste cuvinte, că dacă aş fi primit această înaltă dregătorie m-aş fi făcut de râs şi pe mine şi pe cei care m-au ales şi m-aş fi reîntors la viaţa pe care o duc acum, cu multă pagubă sufletească.
Nu numai invidia, dar cu mult mai cumplit chiar decât invidia, dorinţa de această înaltă dregătorie înarmează de obicei pe mulţi împotriva celui ce are această dregătorie. întocmai ca feciorii care, în dorinţa de a ajunge cât mai repede stăpâni pe averea părintească, îngreunează bătrâneţele părinţilor, tot aşa şi unii dintre aceştia, când văd că cineva ocupă dregătoria preoţească
96
vreme îndelungată, pentru că nu-l pot omorî, se silesc să-l scoată din dregătorie. Că toţi doresc să fie în locul lui şi fiecare din ei nădăjduieşte că spre el are să se îndrepte dregătoria.
Capitolul 11
Trebuie îndepărtată din sufletul preotului dorinţa iubirii de putere
Vrei să-ţi arăt o altă faţă a acestei lupte pline de mii şi mii de primejdii?
Du-te şi priveşte adunările generale, acelea mai ales în care au loc alegerile conducătorilor bisericeşti! Vei vedea că preotul este acoperit cu tot atâtea învinuiri pe cât este de mare numărul credincioşilor. Toţi câţi au dreptul la vot se împart în mai multe partide. Poţi vedea că nici adunarea preoţească nu-i unită; preoţii nu-s uniţi nici ei asupra episcopului pe care-l au de ales. Fiecare are părerea lui: unul votează pentru cineva, altul pentru altcineva. Pricina acestei învălmăşeli vine de acolo că nu urmăresc toţi acelaşi lucru, singurul care ar trebui urmărit, anume virtutea sufletului. Dar mai sunt şi alte pricini care determină alegerea unuia sau a altuia pentru această cinste. De pildă, un alegător spune: Să fie ales cutare, pentru că este de neam strălucit; alt alegător spune: Să fie ales cutare, pentru că este foarte bogat şi nu are nevoie să trăiască din veniturile Bisericii; alt alegător propune pe altul, pentru că a trecut la noi de la eretici; alt alegător propune pe altul, pentru că este prieten cu el; alt alegător pe altul, pentru că e rudă cu el;
97
iar alt alegător pe altul, care îl linguşeşte; dar nici un alegător nu propune pe cel mai vrednic, nici nu-i pune la încercare sufletul.
Departe de mine însă de a socoti aceste pricini ca vrednice de luat în seamă la alegerea preoţilor, încât n-aş îndrăzni să propun îndată pentru această dregătorie nici chiar pe unul cu multă evlavie, însuşire de neapărată trebuinţă pentru preoţie, dacă în afară de evlavie nu are şi multă pricepere. Cunosc mulţi oameni care au stat toată viaţa închişi în chilia lor, oameni istoviţi de post, care, atâta vreme cât li s-a îngăduit să fie singuri şi să se îngrijească numai de mântuirea lor, bineplăceau lui Dumnezeu şi sporeau, nu puţin, în fiecare zi, filosofia lor. Dar când au venit între oameni şi au fost siliţi să îndrepte neştiinţele credincioşilor, unii chiar de la început şi-au părăsit posturile, pentru că nu erau destul de pregătiţi pentru o slujire atât de mare; alţii, siliţi să rămână mai departe în posturile lor, n-au mai dus viaţa îmbunătăţită de mai înainte şi s-au păgubit şi pe ei foarte mult şi nici altora nu le-au fost de vreun folos.
Mai mult. Nu voi ridica la dregătoria cea mai înaltă nici pe unul care toată viaţa şi-a cheltuit-o în cea mai de jos treaptă a slujirii bisericeşti şi a ajuns la adânci bătrâneţe, numai pentru că-i respect vârsta înaintată. Pentru ce să fac asta, dacă el, cu toată vârsta lui înaintată, este tot nepotrivit pentru dregătoria aceea înaltă?
Nu spun acum aceste cuvinte cu gândul de a ocărî bătrâneţile, nici cu gândul de a legiui să fie îndepărtaţi negreşit de la astfel de dregătorii cei ce provin din rândurile monahilor că s-a întâmplat că mulţi monahi au împodobit cu strălucire această dregătorie -, ci pentru că mă străduiesc să arăt că dacă nici evlavia singură,
98
nici bătrâneţile adânci nu sunt îndestulătoare spre a arăta pe cineva vrednic de preoţie, apoi cu atât mai mult nu îndreptăţesc pentru preoţie pricinile amintite mai sus: familia strălucită, bogăţia, prietenia sau rudenia.
Alţii adaugă şi alte pricini, şi mai nesăbuite decât acestea: unii sunt primiţi în cler ca să nu treacă cumva în rândurile vrăjmaşilor Bisericii; alţii, din pricina răutăţii lor, ca nu cumva să nu facă mari rele Bisericii, de sunt trecuţi cu vederea.
Se poate închipui, oare, o mai mare nelegiuire? Când s-a pomenit ca oameni răi şi plini de nenumărate păcate să fie cinstiţi tocmai pentru fapte pentru care ar trebui pedepsiţi şi să fie ridicaţi la vrednicia preoţească tocmai pentru fapte pentru care ar trebui să nu li se îngăduie nici pragul bisericii să-l treacă?
Spune-mi, mai este nevoie să căutăm pricina mâniei lui Dumnezeu, când dăm unor oameni răi şi nevrednici să pângărească nişte lucruri atât de sfinte şi prea înfricoşătoare? Când păstorirea credincioşilor este încredinţată unor oameni cu totul nepotriviţi sau unor oameni pentru care preoţia este cu mult mai presus decât puterile lor, atunci Biserica nu se deosebeşte cu nimic de frământarea şi învălmăşeala apelor din strâmtoarea Eurip3.
3. Strâmtoare între insula Eubeea şi Grecia, vestită din vechime din pricina fenomenului specific al fluxului apelor sale, în timpul căruia schimbarea curentului apei de la nord la sud şi de la sud la nord se face la intervale de timp egale, dar viteza lui e variată, ajungând la lună nouă şi lună plină la o viteză de6 mile pe oră. Liniştea care urmează după fiecare schimbare a curentului de apă ţine câteva minute şi este folosită de corăbieri pentru trecerea prin strâmtoare, pentru că trecerea în timpul curentului este primejdioasă chiar pentru cele mai mari vapoare. Sunt două perioade ale schimbării curentului apelor: o perioadă regulată, în care curentul se schimbă de patru ori în timp de24 de ore, şi o perioadă neregulată, trei sau patru zile în timpul primului pătrar al lunii şi tot atâtea zile în timpul ultimului pătrar, când curentul se poate schimba o dată, de două ori, de trei ori, de patru ori, până la de douăsprezece ori şi chiar de paisprezece ori în 24 de ore. Din vechime s-a căutat, fără sorţi de izbândă, explicaţia acestui fenomen. După o veche legendă, se spune că Aristotel (384-322 î.Hr.) s-ar fi înecat în această strâmtoare, de necaz că n-a putut dezlega problema curenţilor din strâmtoarea Eurip. Abia la sfârşitul secolului XIX s-a descoperit că schimbarea curenţilor din strâmtoarea Eurip se sprijină mai cu seamă pe pricini hidrostatice. Cu toate acestea, mai sunt încă şi alte probleme ale acestor curenţi care n-au putut fi explicate suficient nici până azi. Cf. Biirchner, Euripos, în: Pauly-Wissowa, Real-Encyclopädie der ciassischen Altertumswissenschaft, VI, 1907, 1281-3; I. S. Sarres, Etipritoi;, în: MeyotZv ÂÂrvixfi eyxuxÂojtaiSfiia, Atena, 1929, XI, 770-771.
99
Mai înainte râdeam de înalţii funcţionari laici, pentru că la numirea în posturile înalte nu aveau în vedere virtutea sufletului, ci averea, mulţimea anilor şi intervenţiile altor oameni. Dar când am auzit că nesocotinţa asta a pătruns şi în treburile noastre bisericeşti, n-am mai socotit atât de ciudat lucrul acesta. într-adevăr, pentru ce să ne mai mirăm că fac astfel de păcate oamenii din lume, care umblă după slava lumii, care fac totul de dragul banilor, când cei care se făţăresc că nu-i mai robesc nici banii, nici slava deşartă, fac acelaşi lucru şi nu sunt întru nimic mai buni decât aceştia; când cei care trebuie să lupte pentru cer se tocmesc la numirile în posturile clericale, ca şi cum s-ar tocmi la vânzarea moşiilor sau a altor lucruri; când iau oameni din mulţime şi-i pun în fruntea unor treburi atât de mari, pentru care Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu n-a şovăit să Se golească chiar de slava Lui, să Se facă om, să ia chip de rob (Filip. 2, 7), să fie scuipat şi pălmuit (Matei26, 67; Marcu14, 65; Luca22, 63; Ioan19, 3 ) şi să moară cu trupul de moarte de ocară?
100
Şi nu se mărginesc numai la atâta, ci mai fac şi alte păcate, mai nesăbuite. Nu numai că numesc în posturi din cler oameni nevrednici, dar mai îndepărtează şi pe cei vrednici. Şi astfel, ca şi cum ar trebui să zdruncine trăinicia Bisericii pe două căi sau ca şi cum n-ar fi de ajuns cea dintâi pricină pentru a aprinde mânia lui Dumnezeu, mai adaugă şi pe a doua, tot atât de groaznică. Că, după părerea mea, este tot atât de groaznic să îndepărtezi pe cei buni, ca şi să numeşti pe cei netrebnici. Şi se face asta, pentru ca turma lui Hristos să nu-şi poată găsi din nici o parte nici mângâiere, nici odihnă.
Nu sunt, oare, vrednice aceste fapte de mii şi mii de trăznete? Nu sunt, oare, vrednice aceste fapte de un iad mai cumplit decât acesta care ne ameninţă? Totuşi, „Cel ce nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu“ (Iez. 18, 23 ;33, 11), îndură şi rabdă păcate atât de mari. Cum să nu te minunezi de iubirea Lui de oameni? Cum să nu te uimească milostivirea Lui? Oamenii lui Hristos distrug pe cele ale lui Hristos mai cumplit decât vrăjmaşii şi inamicii lui Hristos, iar Hristos, tot bun, le face încă bine şi-i cheamă la pocăinţă. Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie! Cât de mare e adâncul iubirii Tale de oameni! Cât de mare e bogăţia răbdării Tale! Oameni care au ajuns, datorită numelui Tău, oameni cu cinste şi cu vază din nişte oameni de jos şi de nimic, se folosesc de cinstea ce le-ai dat-o împotriva Ta, Cel ce i-ai cinstit, şi îndrăznesc să facă fapte de neîndrăznit: necinstesc cele sfinte, îndepărtează şi izgonesc oameni vrednici şi destoinici, pentru ca cei răi să aibă toată liniştea şi deplina libertate ca să răstoarne tot ce voiesc.
101
Iar dacă vrei să afli pricinile acestei grozăvii, vei vedea că sunt aceleaşi ca şi pricinile amintite mai înainte, că au o singură rădăcină, sau, ca să zic aşa, o singură mamă: invidia. Pricinile pentru care sunt îndepărtaţi cei vrednici de la preoţie nu sunt de un singur fel, ci de mai multe feluri. Iată aceste pricini: cutare, pentru că nu ştie să linguşească; cutare, pentru că a jignit pe cutare; cutare, pentru ca să nu se supere cutare, când vede că a fost înlăturat omul lui şi a fost numit altul; cutare, pentru că e bun şi blând; cutare, pentru că e aspru cu cei ce păcătuiesc; cutare, pentru altă pricină asemănătoare. Nu le lipsesc pricinile; au câte voiesc. Când n-au nici o altă pricină, folosesc şi mulţimea bogăţiilor ca pricină pentru a îndepărta pe cineva de la această înaltă dregătorie. Nu trebuie, spun ei, numit cineva dintr-o dată în această cinste, ci treptat şi încetul cu încetul. Pot găsi şi alte motive, câte vor.
Faţă de toate acestea, eu aş vrea să întreb: Ce trebuie să facă episcopul care are de luptat cu atâtea vânturi? Cum va ţine piept atâtor valuri? Cum va respinge toate aceste lovituri?
Dacă rânduieşte lucrurile după dreapta judecată, îi face vrăjmaşi şi inamici şi ai lui şi ai celor numiţi de el, pe toţi cei care au propus pe alţii. Şi încep aceştia să-i facă episcopului fel de fel de şicane; stârnesc în fiecare zi tulburări, batjocoresc în fel şi chip pe cei numiţi de el şi nu se lasă până ce sau îi scot din cler sau îi bagă şi pe ai lor. Episcopul acesta se aseamănă atunci cu un căpitan de corabie, care are în corabie piraţi, care mereu şi în fiece clipă îl atacă şi pe el, şi pe corăbieri, şi pe călătorii de pe vas.
102
Dacă însă episcopul primeşte în cler pe cei care nu merită, ca să facă pe placul protectorilor în dauna mântuirii sale, atunci în locul lor şi-L face duşman pe Dumnezeu. Poate fi, oare, o grozăvie mai mare ca aceasta? Dar nici aşa episcopul nu va putea mulţumi pe toţi protectorii; şi situaţia lui va fi şi mai grea decât înainte, că toţi cei nemulţumiţi se vor uni unul cu altul împotriva episcopului şi prin asta vor ajunge mai puternici. Precum atunci când pe mare vânturile sălbatice, izbindu-se unele de altele din direcţii potrivnice, înfurie şi umflă dintr-odată marea, liniştită până atunci, şi pierd pe călători, tot aşa se tulbură şi liniştea Bisericii şi pier o mulţime de credincioşi, când intră în cler oameni stricaţi.
Gândeşte-te acum ce fel de om trebuie să fie acela care are să se împotrivească unei atât de mari furtuni şi care are de înlăturat, aşa cum trebuie, atâtea piedici din calea binelui obştesc al Bisericii! Ca să poată lupta cu uşurinţă împotriva tuturor acestora, trebuie să fie cucernic, dar lipsit de mândrie; temut, dar iubit; autoritar, dar popular; drept, dar larg la suflet; smerit, dar nu slugarnic; aspru, dar înţelegător. Trebuie să înalţe, cu multă autoritate, la treapta preoţiei numai pe cel vrednic, chiar dacă i-ar sta toţi împotrivă; şi iarăşi, cu aceeaşi autoritate, să nu primească în cler pe un nevrednic, chiar dacă ar fi toţi uniţi pentru numirea unuia ca acesta, ci să urmărească numai un singur scop: zidirea Bisericii şi să nu facă nimic cu ură şi părtinire.
Mă crezi, oare, acum că pe bună dreptate am fugit de preoţie? Şi nu ţi-am spus încă toate greutăţile ei! Mai am şi altele a spune! Să nu te obosească însă ascultarea ce-o dai unui prieten adevărat, care vrea să te convingă că sunt nedrepte învinuirile ce i le-ai adus. Spusele
103
mele nu ţi-s de folos numai pentru apărarea mea, ci poate îţi aduc şi ţie nu puţin câştig pentru administrarea bisericii tale.
Este de neapărată trebuinţă ca omul care are de gând să meargă pe această cale a vieţii, să cerceteze mai întâi bine totul şi apoi să ia această înaltă slujire. Pentru ce? Pentru că cel care ştie bine totul de mai înainte, de nu are alt câştig, îl are pe acela că nu se tulbură când astfel de necazuri vin peste el.
Capitolul 12
Vrei, dar, să-ţi vorbesc mai întâi de sprijinul ce trebuie dat văduvelor sau de purtarea de grijă a fecioarelor care şi-au închinat viaţa lui Dumnezeu, sau de greutăţile pe care le întâmpină episcopul ca judecător? Fiecare din aceste îndatoriri cere o grijă deosebită, iar frica este mai mare ca grija.
Să vorbesc mai întâi de grija care pare mai mică decât celelalte, anume de grija ce trebuie s-o aibă de văduve4.
Se pare că îngrijirea văduvelor nu dă multă bătaie de cap celor ce se ocupă de ele; că n-au de făcut altceva decât să cheltuiască banii daţi pentru întreţinerea lor. Dar nu-i aşa. Şi aici e nevoie de multă cercetare, să vezi cine merită şi cine nu merită să fie înscrisă în ceata văduvelor, că au urmat mii şi mii de necazuri când văduvele au fost
4 În Antiohia, pe vremea Sfântului Ioan Gură de Aur, după propria sa mărturie, numărul văduvelor întreţinute de Biserică se ridica la trei mii. (Omilia66 la Matei, MG. 58, 630).
104
înscrise fără luare-aminte şi la întâmplare. Multe văduve au stricat case, au desfăcut căsnicii, iar adeseori au fost prinse că fură, că se îmbată şi că fac şi alte fapte la fel de urâte. Iar întreţinerea unor astfel de văduve cu banii Bisericii este pe de o parte pedepsită de Dumnezeu şi osândită de oameni, iar pe de altă parte, face pe oamenii de bine şi milostivi să nu mai ajute Biserica. Că cine s-ar învoi vreodată ca banii daţi de el lui Hristos să fie cheltuiţi cu cei ce hulesc numele lui Hristos? De aceea trebuie făcută multă şi amănunţită cercetare, ca nu numai văduvele acestea care hulesc numele lui Hristos, dar nici cele care pot să se întreţină singure să nu împuţineze hrana văduvelor celor neputincioase.
După această cercetare, urmează o altă grijă, nu mică, anume să facă să curgă, ca dintr-un izvor, hrană din belşug văduvelor şi să nu le lipsească niciodată. Că omul care sărăceşte fără voia lui nu se satură niciodată; cârteşte necontenit şi-i veşnic nemulţumit. E nevoie de multă pricepere, de multă stăruinţă, ca să le astupi gurile şi să înlături orice pricină de cârtire.
Mulţi, când văd pe cineva că nu-i iubitor de arginţi, hotărăsc îndată că un astfel de om este nimerit pentru această slujire. Eu socot că nu-i de ajuns numai această măreţie sufletească; dar e nevoie să o aibă şi pe aceasta înainte de celelalte însuşiri, că fără ea episcopul va fi mai degrabă pustiitor al Bisericii decât sprijinitor şi lup în loc de păstor. Pe lângă această însuşire sufletească trebuie căutat dacă are şi alta, răbdarea, care face bune raporturile dintre oameni, care duce şi ancorează sufletul ca într-un port liniştit.
Văduvele, din pricina sărăciei, din pricina vârstei şi din pricina firii lor femeieşti, se poartă cu obrăznicie
105
nemăsurată. Sau, ca să vorbesc mai limpede, strigă când nu trebuie, învinuiesc fără motiv, se plâng de lucruri pentru care ar trebui să mulţumească, critică ce ar trebui să laude. întâistătătorul Bisericii trebuie să rabde totul cu curaj; să nu se mânie când îl supără fără rost, nici când îl ţin de rău pe degeaba. Că e drept să-ţi fie milă de văduve pentru nenorocirea ce le-a lovit, nu să le insulţi; şi e cea mai mare cruzime să calci în picioare nenorocirea lor şi să adaugi la durerea sărăciei şi durerea ocării. De aceea un bărbat prea înţelept, care a văzut cât de iubitori de câştig şi cât de mândri sunt oamenii, dar a cunoscut bine şi cât de grozavă e sărăcia, încât e în stare să doboare la pământ pe cel mai viteaz om şi e în stare să-l facă să nu se mai ruşineze adeseori de nimic, a spus: „Pleacă la sărac urechea ta, fără să te întristezi şi răspunde-i cu blândeţe cele de pace“ (Sirah4, 8). Se adresează bogatului şi-l îndeamnă să fie blând şi uşor de găsit de săraci; îi spune să nu se mânie pe cei care îi cer de pomană şi să nu se supere de desele lor cereri, ca nu cumva să ajungă duşmanul lor tocmai el, care-i dator să-i ajute. Nu se adresează săracului că ce ar putea spune celui doborât la pământ de sărăcie -, ci celui care poate uşura nevoia săracului; pe acesta îl îndeamnă ca, înainte de a milui pe sărac, să-l încurajeze, uitându-se la el cu faţă veselă şi vorbindu-i cu blândeţe.
Deci, dacă episcopul nu ia hrana de la gura văduvelor, dar le acoperă cu mii şi mii de ocări, le insultă şi se mânie pe ele, nu numai că nu le uşurează deloc tristeţea sărăciei lor, ci le-o mai şi măreşte cu ocările lui. Văduvele sunt într-adevăr silite să se poarte cu obrăznicie, pentru că le sileşte stomacul, dar le pare rău de silnicia ce o fac. Când văduvele sunt silite să ceară, de teamă să
106
nu moară de foame, iar din pricina cerutului sunt silite să fie obraznice şi sunt ocărâte pentru obrăznicia lor, atunci le cuprinde o tristeţe mare şi puternică; şi tristeţea aceasta le întunecă sufletele. Trebuie, deci, ca cel ce poartă grijă de ele să fie atât de îndelung-răbdător, încât nu numai să nu le mărească tristeţea prin cuvinte de ocară, ci, dimpotrivă, chiar cea mai mare parte din tristeţea lor să le-o aline cu cuvinte de mângâiere. După cum cel care a fost ocărât când a fost miluit, nu simte folosul banilor primiţi, din pricina rănii făcute de ocară, tot aşa şi cel care aude un cuvânt bun şi primeşte milostenia însoţită de cuvinte de mângâiere, se bucură şi se veseleşte mai mult, iar milostenia ajunge de două ori mai mare, din pricina chipului în care i-a fost dată. Cuvintele acestea nu-s ale mele; rostesc spusele acelui bărbat prea înţelept, care ne-a sfătuit şi mai înainte. „Fiule, spune el, când faci bine, nu da naştere la plânsete; iar când dai, nu adăuga cuvinte care supără! Oare rouă nu potoleşte chiar arşiţa? Aşa că e mai bun cuvântul decât datul, iată că un cuvânt bun este mai bun decât milostenia; dar un bărbat plin de har le are pe amândouă“ (Sirah18, 15-17).
Cel care poartă grijă de văduve trebuie să fie nu numai blând şi răbdător, dar, nu mai puţin, şi bun gospodar; dacă-i lipseşte această însuşire, atunci banii hotărâţi săracilor se risipesc iarăşi fără rost. Nu de mult i s-a încredinţat cuiva această înaltă dregătorie; a strâns aur mult, n-a mâncat banii, dar nici nu i-a cheltuit pe toţi cu cei nevoiaşi, ci numai câţiva; cea mai mare parte de aur a păstrat-o, îngropând-o în pământ, până când, venind vremuri grele, a dat aurul în mâinile duşmanilor. Episcopul, deci, trebuie să fie foarte chibzuit, ca să lucreze
107
în aşa fel, încât nici să înmulţească averea Bisericii, dar nici s-o micşoreze, ci să împartă îndată la cei nevoiaşi tot ce strânge, iar averile Bisericii să le adune în inimile credincioşilor săi, în voia lor cea bună.
Câţi bani crezi, oare, că trebuie pentru găzduirea străinilor, pentru îngrijirea bolnavilor? Câtă luare-aminte şi câtă pricepere crezi, oare, că trebuie să aibă episcopii? Pentru găzduirea străinilor şi pentru îngrijirea bolnavilor este nevoie de atâţia bani cât şi pentru întreţinerea văduvelor adeseori e nevoie chiar de mai mulţi -, iar episcopul trebuie să agonisească aceşti bani cu evlavie şi înţelepciune, să îndemne pe creştinii bogaţi să dea din averile lor cu inimă largă şi fără supărare, ca nu cumva, căutând să aline durerile celor bolnavi, să rănească sufletele donatorilor.
în purtarea de grijă a bolnavilor, episcopul trebuie să arate mult mai multă dragoste, mult mai mult zel. Cu anevoie le poţi intra în voie bolnavilor şi cu greutate îi poţi face să-ţi urmeze sfaturile. Iar dacă episcopul nu se poartă cu multă luare-aminte şi cu multă grijă, e de ajuns chiar cea mai mică neatenţie, ca să pricinuiască mari rele bolnavului.
Capitolul 13
în ce priveşte purtarea de grijă de fecioare5, teama este cu atât mai mare cu cât şi bunul acesta este mai de
5 E vorba de fecioarele care şi-au afierosit viaţa Mirelui Hristos, a călugăriţelor. în tot acest capitol, cuvântul „fecioară“ are acest sens.
108
preţ, iar ceata fecioarelor este mai împărătească decât celelalte. Au şi început să năvălească în ceata acestor sfinte, mii şi mii de femei pline de nenumărate păcate. De aceea aici e şi mai mare jalea.
După cum nu e acelaşi lucru când păcătuieşte o fată liberă şi când păcătuieşte slujnica ei, tot aşa nu-i acelaşi lucru când păcătuieşte o fecioară şi când păcătuieşte o văduvă. A ajuns un lucru obişnuit ca văduvele să flecărească, să se ocărască unele pe altele, să se linguşească, să fie obraznice, să se arate pretutindenea şi să se plimbe prin piaţă. Fecioara însă se pregăteşte pentru lucruri mai mari; râvneşte să trăiască cea mai înaltă filosofie, făgăduieşte să arate pe pământ vieţuirea îngerilor, îşi pune în gând ca în acest trup să săvârşească faptele puterilor celor fără de trupuri. Fecioarele nu trebuie să călătorească mult şi de prisos; nu le este îngăduit să rostească vorbe deşarte şi fără rost; nu li se cade să cunoască ocara şi linguşeala nici măcar din nume. Din pricina asta au nevoie de o foarte mare pază şi de mai mult ajutor. Duşmanul sfinţeniei, diavolul, totdeauna şi mai cu seamă pe ele le atacă şi stă lângă ele, gata să le înghită (1 Petru5, 8), dacă ar aluneca cumva şi ar cădea. în afară de diavol, oameni, oameni mulţi, uneltesc împotriva lor; iar împreună cu toţi aceştia le atacă furia firii. Şi, ca să spun pe scurt, fecioarele au de dus o îndoită luptă: sunt atacate şi din afară, şi sunt necăjite şi dinăuntru. De aceea mare este teama celui ce poartă grijă de ele; dar mai mare e primejdia şi durerea, dacă doamne fereşte! se întâmplă vreun lucru nedorit. Dacă pentru un tată fata lui înseamnă „priveghere, iar
109
grija de ea îi alungă somnul“ (Sirah42, 11) şi doar un tată are numai atâta teamă, să nu rămână fata lui nemăritată, să nu poată face copii, să nu fie urâtă de bărbatul ei -, ce va pătimi episcopul, care nu are nici una din aceste griji, ci altele, cu mult mai mari decât acestea? Aici nu-i necinstit un bărbat, ci însuşi Hristos. Neputinţa de a face copii se mărgineşte la atâta că aduce ocara asupra ei; răul acesta însă duce la pierderea sufletului. „Tot pomul care nu face roadă bună, spune Hristos, se taie şi se aruncă în foc“ (Matei7, 19). Dacă este urâtă de Mirele ceresc, nu rămâne cu atâta că ia carte de despărţire (Matei5, 31; 19, 7) şi pleacă, ci primeşte, ca pedeapsă a urii, munca veşnică.
Un tată are multe ajutoare, care îi uşurează mult păzirea fiicei lui: mama, doica, mulţimea slujnicelor şi siguranţa casei; toate îi dau ajutor tatălui să-şi păzească fata. Nu-i îngăduie apoi să iasă des în oraş; iar când iese, n-o sileşte nimeni să se arate vreunuia din cei cu care se întâlneşte, că întunericul serii o acoperă tot aşa de bine ca şi zidurile casei pe aceea care nu vrea să fie văzută. în afară de aceasta, nu are nici o pricină care s-o silească să se arate în faţa bărbaţilor; nici grija de cele necesare traiului, nici greutăţile făcute de oamenii răi şi nici altă pricină asemănătoare n-o sileşte să aibă astfel de întâlniri, că tatăl ei se îngrijeşte de toate; ea are numai o singură grijă: să nu facă nimic nevrednic, nici să spună vreun cuvânt nepotrivit cu cuminţenia ei.
Când e vorba însă de păzirea fecioarelor care şi-au închinat viaţa lui Dumnezeu, multe sunt cele ce îngreunează munca părintelui duhovnicesc. Dar, mai bine
110
spus, este chiar cu neputinţă păzirea lor. Episcopul nu le poate avea în casa lui, că locuirea sub aceleaşi acoperiş nu-i nici cuviincioasă şi nici lipsită de primejdie6. Chiar dacă nu-şi păgubesc cu nimic mântuirea lor, ci-şi păzesc sfinţenia lor, totuşi vor da, pentru sufletele pe care le-au smintit, mai mare socoteală decât dacă s-ar fi întâmplat să păcătuiască amândoi. Aşadar, pentru că nu este cu putinţă lucrul acesta, de aceea nici nu-i este uşor episcopului să cunoască mişcările sufletului lor, ca pe cele dezordonate să le înlăture, iar pe cele ordonate să le deprindă cu mai multă rânduială şi să le îmbunătăţească; şi nici nu-i uşor să cerceteze pe unde şi la cine se duc. Că sărăcia lor şi lipsa lor de sprijin nu-i dau episcopului putinţa să cerceteze cu de-amănuntul de au purtări cuviincioase. Că o fecioară care este silită să-şi agonisească singură cele de care are nevoie, dacă vrea să nu fie cuminte, are multe pricini să iasă din casă. Iar dacă episcopul îi porunceşte să rămână numai în casă, atunci trebuie să înlăture aceste pricini de plecare: să-i dea din destul cele de trebuinţă traiului şi o femeie care să o slujească. Da, trebuie s-o oprească şi de la înmormântări şi de la slujbele cele de toată noaptea. Că ştie, ştie şiretul acela şarpe să-şi semene veninul său chiar cu ajutorul faptelor bune. Fecioara aceasta trebuie să se îngrădească din toate părţile ca de un zid şi să iasă din
6 Despre primejdia locuirii călugăriţelor sub acelaşi acoperiş cu clericii obicei răspândit atât în răsărit cât şi în apus Sf. Ioan Gură de Aur a scris şi două tratate speciale: Către călugării care locuiesc la un loc cu călugăriţele (MG, 47, 495-514) şi: Călugăriţele nu trebuie să locuiască la un loc cu călugării (MG. 47, 513-32).
111
casă de puţine ori pe an şi numai când pricini de neînlăturat şi grabnice o silesc.
Dacă mi-ar spune cineva că nu-i treaba episcopului să se ocupe cu aceste lucruri, apoi să ştie bine acela că atât gândurile ce le au aceste fecioare, cât şi învinuirile ce li se aduc, toate îl privesc pe episcop. Este cu mult mai folositor ca episcopul să se ocupe de toate, ca să scape de învinuirile pe care, vrând-nevrând, le va suferi pentru păcatele altora, decât să nu se ocupe deloc de ele şi să aştepte cu frică pedeapsa pentru păcatele săvârşite de alţii. în afară de asta, omul care face totul prin propriile lui puteri, le duce pe toate cu multă uşurinţă la bun sfârşit; pe când cel care este silit să ia hotărâri după ce cere şi părerile altora, nu are atâta tihnă de pe urma părăsirii efortului personal, câte necazuri şi nelinişti îi pricinuiesc cei ce se împotrivesc şi luptă împotriva părerilor lui.
N-aş putea să enumăr toate grijile pe care le are un episcop ca purtător de grijă al fecioarelor. Nu puţină bătaie de cap îi dă celui ce i s-a încredinţat această dregătorie, chiar înscrierea lor în ceata fecioarelor.
Capitolul 14
Dar şi îndatorirea de judecător are nenumărate neplăceri. Dă mult de lucru şi are atâtea greutăţi câte nu au judecătorii civili. Este greu să descoperi dreptatea şi să n-o strici după ce ai descoperit-o. îndatorirea asta de
112
judecător nu-ţi dă numai mult de lucru şi nu e numai plină de greutăţi, dar mai e şi foarte primejdioasă. Unii oameni mai slabi şi-au pierdut credinţa pentru că n-au avut pe cineva care să-i apere când au venit peste ei unele încurcături. Mulţi nedreptăţiţi urăsc mai mult pe cei care nu i-au ajutat decât pe cei care i-au nedreptăţit; nu vor să ţină seamă că judecătorului i s-au înfăţişat greşit faptele, nici că faptele au fost foarte greu de judecat, nici că puterea preoţească are o limită; nu vor să ţină seamă de nimic, ci ei înşişi sunt judecători neiertători; cunosc o singură apărare: să scape de necazurile ce-i apasă. Iar dacă episcopul, ca judecător, nu-i poate scăpa, nu scapă nici el de osânda lor, de-ar aduce mii şi mii de motive întru apărarea sa.
Dar pentru că am amintit de sprijinul pe care trebuie să-l dea episcopul credincioşilor săi, hai să-ţi descopăr şi altă pricină de plângere împotriva episcopului.
Dacă episcopul nu umblă în fiecare zi din casă în casă, mai abitir decât negustorii de mărunţişuri, face mari greşeli. Vor să fie vizitaţi de episcop nu numai cei bolnavi, ci şi cei sănătoşi. Nu-i îndeamnă la asta evlavia, ci vor să-şi atragă cinste şi vază asupra casei lor, prin vizitele episcopului. Dacă se întâmplă ca vreodată episcopul, silit de vreo nevoie, să viziteze mai des pe vreun bogat sau pe vreun înalt demnitar al statului, pentru câştigul obştesc al Bisericii, îndată îi atacă bunul nume, spunând că le face vizite spre a-i măguli şi a-i linguşi.
Dar pentru ce vorbesc de sprijinul dat de episcop şi de vizitele sale pastorale? Chiar numai salutările, pe
113
care le dă unuia sau altuia, aduc asupra episcopului o povară atât de mare de învinuiri, încât adeseori este scârbit şi doborât de supărare. I se cere socoteală şi de felul cum caută cu ochii. Mulţimea îi cercetează cu de-amănuntul faptele şi gesturile cele mai obişnuite: tonul glasului, expresia feţei, tăria râsului. Şi spun: „Cu cutare a râs mai mult, era cu faţa veselă şi l-a salutat în gura mare; pe mine, mai puţin şi de mântuială“. Dacă episcopul este în vreun loc unde sunt adunaţi mulţi oameni şi dacă nu-şi plimbă ochii pe la toţi când vorbeşte, mulţimea socoteşte lucrul acesta o ocară.
Cum poate face faţă unor atât de mulţi acuzatori, dacă nu este foarte tare de fire, fie pentru a nu i se aduce astfel de învinuiri, fie pentru a scăpa de ele, după ce i s-au adus.
Ar trebui ca episcopul nici să nu aibă acuzatori; dar dacă asta nu-i cu putinţă, atunci să caute să spulbere învinuirile lor; iar dacă nici acest lucru nu-i uşor, că unora le place să învinuiască pe degeaba şi la întâmplare, atunci să stea cu curaj în faţa tristeţii pricinuite de aceste învinuiri. Cel învinuit pe bună dreptate suportă cu uşurinţă pe cel ce-l învinuieşte pentru că nu este un acuzator mai aspru decât conştiinţa, de aceea, dacă suntem ţinuţi de rău mai întâi de acest prea aspru judecător, suportăm cu uşurinţă pe acuzatorii din afară, care-s mai blânzi decât conştiinţa noastră -, dar cel care nu se simte cu vreun păcat pe conştiinţă, când este învinuit pe nedrept, se mânie repede şi este uşor doborât de tristeţe, dacă n-a învăţat mai dinainte să suporte cu curaj prostiile mulţimii. Că nu-i cu putinţă, nu-i cu putinţă
114
să nu te tulburi şi să nu suferi din pricina unei atât de mari nesocotinţe, când te vezi clevetit şi osândit pe nedrept.
Poţi oare să spui ce durere simte episcopul când trebuie să arunce pe cineva afară din sânul Bisericii? Bine ar fi dacă răul s-ar mărgini numai la durere! Dar nu, chinul e şi mai mare. Se teme ca nu cumva acela, pedepsit mai mult decât trebuie, să nu pătimească cele spuse de fericitul Pavel: „să nu fie doborât de mai multă mâhnire“ (2 Cor. 2, 7). Şi, în astfel de cazuri, episcopul trebuie să lucreze cu foarte multă luare-aminte, pentru ca nu cumva gândul de a fi de folos să-i ajungă pricină de mai mare pagubă. Doctorul, care nu taie bine rana, are parte şi el de mânia lui Dumnezeu pentru păcatele săvârşite de acela după o astfel de tăietură.
La câte pedepse, dar, nu trebuie să se aştepte episcopul, când are de dat socoteală nu numai pentru păcatele săvârşite de el, ci este în cea mai mare primejdie şi pentru păcatele săvârşite de alţii? Dacă noi tremurăm când ne gândim că avem de dat socoteală pentru păcatele noastre, că nu vom putea scăpa de focul iadului, ce trebuie să sufere acela care se aşteaptă să dea cuvânt înaintea lui Dumnezeu pentru atâţia şi atâţia? Că lucrul acesta e adevărat, ascultă-l pe fericitul Pavel, care spune, dar, mai bine zis, nu pe el, ci pe Hristos, Care grăieşte în el:,Ascultaţi de mai-marii voştri şi supuneţi-vă lor, că ei priveghează pentru sufletele voastre, ca unii ce vor da seamă de ele“ (Evr. 13, 17). Oare este mică frica de această ameninţare? Nu pot spune!
115
Cele spuse până acum sunt îndestulătoare să convingă şi pe cei mai neînduplecaţi şi mai împietriţi, că n-am fugit de preoţie pentru că sunt stăpânit de mândrie şi de dragoste de slava deşartă, ci numai pentru că mi-e teamă de mine 116însumi şi pentru că m-am uitat la măreţia preoţiei.
CARTEA A PATRA
Capitolul 1
Sunt pedepsiţi aspru nu numai cei care singuri se străduiesc să intre în cler, dar şi cei care intră siliţi de alţii dacă, odată ajunşi preoţi, săvârşesc păcate
După ce Vasile a ascultat spusele mele, a tăcut câtăva vreme, apoi mi-a zis:
Vasile: Dacă tu însuţi ai fi umblat să dobândeşti această înaltă dregătorie, atunci teama ta ar fi fost îndreptăţită. într-adevăr, cel ce umblă pe toate căile să o dobândească, mărturiseşte prin asta că e în stare să o şi îndeplinească; iar dacă face greşeli după ce i s-a încredinţat, nu mai poate spune că a făcut aceste greşeli din nepricepere. Şi-a tăiat mai dinainte orice cuvânt de apărare, că singur a alergat şi a răpit pentru el slujirea aceasta. Cel care de bunăvoie şi nesilit de nimeni a venit la această slujire nu mai poate spune: „Fără să vreau am greşit cutare lucru! Fără să vreau am dus pe cutare pe calea pierzării“! Domnul, Care va judeca viaţa lui, îl va întreba: „Pentru ce ai umblat după această înaltă dregătorie, pentru ce ai îndrăznit să-ţi iei asupră-ţi îndatoriri mai mari decât puterile tale, dacă ştiai că eşti nepriceput şi n-ai destulă minte ca să întrebuinţezi fără greşeală arta aceasta? Cine te-a silit? Cine te-a tras cu forţa, când tu te zbăteai şi fugeai?“.
117
Astfel de cuvinte n-ai să auzi niciodată. Nici n-ai să te poţi osândi vreodată că ai umblat după această înaltă cinste. Toată lumea ştie că tu nu te-ai străduit deloc s-o dobândeşti, ci a altora este fapta. Iar ceea ce nu le îngăduie celorlalţi să aibă iertare pentru greşelile lor, tocmai aceea este pentru tine o bună pricină de apărare.
La auzul acestor cuvinte, am clătinat din cap, am zâmbit puţin, m-am minunat de curăţenia sufletească a prietenului meu şi am zis:
Ioan: Aş vrea şi eu ca lucrurile să fie aşa cum spui tu, prea bunul meu prieten, dar nu ca să pot primi preoţia, de care tocmai am fugit. Chiar dacă nu mi-ar fi stat înainte nici o pedeapsă, pentru că m-am ocupat la întâmplare şi fără pricepere de turma lui Hristos, totuşi pentru mine, mai cumplit ca orice pedeapsă, ar fi fost să mă arăt atât de rău în ochii celui care mi-a încredinţat lucruri atât de mari.
Dar pentru ce aş dori ca părerea asta a ta să fie dreaptă? Pentru ca nenorociţii şi nefericiţii aceia că aşa trebuie numiţi cei care n-au ştiut să îndeplinească bine slujirea preoţească, de ai susţine tu de mii şi mii de ori că au fost aduşi cu sila şi că au greşit din neştiinţă -, pentru ca nenorociţii şi nefericiţii aceia să poată scăpa de focul cel nestins (Matei3, 12 ; Marcu9, 4 3-46, 48), de întunericul cel mai din afară (Matei8, 12 ;22, 13;25, 30), de viermele cel neadormit (Marcu9, 4 4, 46, 48), de tăierea în două şi pieirea cu făţarnicii (Matei24, 51 ; Luca12, 46). Dar ce să-ţi fac? Lucrurile nu stau aşa, nu stau aşa!
Dar, dacă vrei, te voi încredinţa de adevărul spuselor mele. îţi voi da ca pildă mai întâi demnitatea împărătească,
118
deşi ea nu are înaintea lui Dumnezeu atâta preţ cât preoţia.
Saul, fiul lui Chiş, n-a ajuns împărat umblând el singur după împărăţie, ci a plecat să-şi caute asinii. S-a dus să întrebe pe proorocul Samuel despre ei, iar proorocul i-a vorbit de împărăţie (1 Regi9, 1-10, 16). Şi nici aşa n-a alergat după tronul împărătesc, deşi auzise asta de la un prooroc, ci pregeta şi refuza zicând: „Cine sunt eu şi ce este casa tatălui meu?“ (1 Regi9, 21). Şi ce? Au putut aceste cuvinte să-l scape de mânia Celui ce l-a făcut împărat, o dată ce a întrebuinţat rău cinstea dată lui de Dumnezeu? Şi totuşi Saul ar fi putut să-i spună lui Samuel, când îl mustra: „Am alergat, oare, eu după împărăţie? N-am refuzat eu această putere? Eu voiam să duc o viaţă de om simplu, lipsită de griji şi liniştită, dar tu m-ai tras spre această dregătorie! De-aş fi rămas acolo jos, în smerenia mea, aş fi evitat cu uşurinţă aceste greşeli. De-aş fi fost un om din mulţime, un om de rând, nu mi s-ar fi dat această însărcinare şi Dumnezeu nu m-ar fi pus să lupt cu amaleciţii (1 Regi15, 1-35). Iar dacă nu m-ar fi pus să lupt, n-aş fi săvârşit acest păcat“.
Dar toate aceste cuvinte ale lui Saul ar fi fost neputincioase pentru apărare; şi n-ar fi fost numai neputincioase, ci chiar primejdioase, că ar fi aprins şi mai mult mânia lui Dumnezeu. Că omul care a fost cinstit cu o funcţie înaltă, nu trebuie să se servească de înălţimea funcţiei sale pentru a-şi scuza păcatele săvârşite în îndeplinirea acestei slujbe, ci trebuie să folosească dragostea mare a lui Dumnezeu faţă de el ca să-şi îmbunătăţească din ce în ce mai mult viaţa. Iar omul care socoteşte că-i este îngăduit să păcătuiască tocmai pentru că a avut parte
119
de o funcţie mai mare, nu face altceva decât să arate că iubirea pe care i-a arătat-o Dumnezeu e de vină că păcătuieşte. Şi aşa au obiceiul să grăiască totdeauna oamenii necredincioşi şi cei care-şi duc viaţa cu nepăsare. Noi însă nu trebuie să ne purtăm aşa, nici să cădem în aceeaşi nebunie ca şi ei, ci să ne străduim să muncim cât ne stă în putere şi să avem pe limba şi în mintea noastră numai cuvinte de laudă pentru Dumnezeu.
Nici Eli preotul (1 Regi4, 13-19) ca să las demnitatea de împărat şi să vin acum la preoţie, despre care ne este cuvântul -, nici Eli preotul n-a umblat după preoţie. La ce i-a folosit asta când a păcătuit? Dar pentru ce spun că n-a umblat după preoţie? Chiar dacă ar fi vrut să scape de ea, n-ar fi putut, pentru că Legea îl silea să se facă preot; era din seminţia lui Levi, iar preoţia se moştenea din tată în fiu. Cu toate acestea, şi el a fost pedepsit cumplit pentru nelegiuirea fiilor lui.
Ce să spunem apoi de Aaron, cel dintâi preot al iudeilor, despre care Dumnezeu a vorbit atâta lui Moise? Nu era aproape să piară, pentru că nu fusese în stare să se împotrivească nebuniei poporului iudeu, dacă mijlocirea fratelui său n-ar fi potolit mânia lui Dumnezeu? (Ieş. 32, 1-14).
Dar pentru că am pomenit de Moise, găsesc cu cale să arăt adevărul spuselor mele şi cu fapte din viaţa lui. Atât de departe era de acest mare şi fericit bărbat gândul de a lua asupră-şi conducerea poporului iudeu, încât, atunci când i s-a dat, a fugit (Ieş. 4, 10-13); când Dumnezeu i-a poruncit, nu s-a plecat şi a mâniat pe Cel ce-i poruncea (Num. 11, 11-15). Nu numai atât; ci şi după ce a ajuns conducătorul iudeilor, Moise şi-ar fi dat cu plăcere viaţa numai să scape de această dregătorie:
120
„Omoară-mă, spune Moise, dacă vrei să-mi faci mie asta!“ (Num. 11, 15). Şi ce? Au putut oare neîncetatele lui refuzuri să-l apere când a păcătuit la apa pricini?1. Au putut ele să-L înduplece pe Dumnezeu să-l ierte? Pentru care pricină Moise n-a intrat în pământul făgăduinţei? Nu pentru altă pricină, după cum toţi o ştim, ci numai din pricina acestui păcat (Num. 20, 12 ; Deut. 32, 48-52). Din pricina acestui păcat, acel minunat bărbat n-a putut să aibă parte de bunătăţile de care au avut parte cei de sub conducerea sa; şi după multe dureri, după multe suferinţe, după rătăcirea aceea negrăită din pustie, după atâtea războaie şi biruinţe, a murit în afara pământului pentru care s-a ostenit atâta (Deut. 34, 1-6). A îndurat valurile şi furtunile mării şi n-a putut să se bucure de bunătăţile portului.
Vezi, deci, că sunt lipsiţi de apărare, dacă greşesc, nu numai cei care umblă pe toate căile să ajungă preoţi, ci şi cei care ajung preoţi prin străduinţele altora. Dacă oamenii care au fugit de preoţie, deşi i-a hirotonit Dumnezeu, au fost pedepsiţi atât de mult şi nimic nu i-a putut scăpa de primejdia asta, nici pe Aaron, nici pe Eli, nici pe Moise, fericitul acela bărbat, sfântul, proorocul, minunatul, omul cel mai bun dintre toţi oamenii
1 În pustia Sinai, poporul israelitean nu avea apă şi a început să cârtească şi să blesteme pe Moise că i-a scos din Egipt. Atunci Dumnezeu s-a arătat lui Moise şi i-a spus să ia toiagul, să lovească în stâncă în faţa poporului şi va ieşi apă. «Moise şi Aaron au adunat poporul înaintea stâncii şi a zis Moise: „Ascultaţi-mă, neascultătorilor! Oare din piatra aceasta voi scoate apă? “. Şi a lovit de două ori cu toiagul în stâncă şi a ieşit multă apă şi a băut poporul şi dobitoacele. Iar Domnul a zis către Moise: „Pentru că nu M-aţi crezut şi nu M-aţi sfinţit înaintea fiilor lui Israel, pentru aceea nu veţi duce voi adunarea aceasta în pământul pe care l-am dat lor". Aceasta este apa pricirii; că s-au certat fiii lui Israel înaintea Domnului» (Num., cap. 20).
121
de pe pământ (Num. 12, 3 ), omul care vorbea cu Dumnezeu ca şi cu un prieten (Ieş. 33, 11), deci, dacă astfel de oameni n-au scăpat de pedeapsă, cu atât mai puţin noi, care suntem departe de virtutea lui Moise, nu vom putea avea îndestulătoare apărare conştiinţa că n-am umblat noi după preoţie, mai cu seamă când multe din aceste hirotonii nu se fac cu harul lui Dumnezeu, ci cu sârguinţa oamenilor.
Dumnezeu l-a ales pe Iuda, l-a rânduit în ceata aceea sfântă şi i-a dat vrednicia apostolică când a dat-o şi celorlalţi apostoli; ba lui i-a dat chiar ceva mai mult decât celorlalţi: gospodărirea banilor (Ioan13, 29). Şi la ce i-a ajutat aceasta? A scăpat, oare, de pedeapsă când n-a întrebuinţat cum trebuia nici apostolia, nici banii, când a vândut pe Cel pe Care avea îndatorirea să-L predice, când a cheltuit rău banii ce i s-au încredinţat ca să-i gospodărească bine? (Ioan12, 6). Nu! Tocmai pentru aceea a primit o pedeapsă şi mai mare. Şi pe bună dreptate. Că nu trebuie să folosim cinstea dată nouă de Dumnezeu ca să supărăm pe Dumnezeu, ci să o folosim ca să-I plăcem şi mai mult. Cel care are pretenţia să scape de păcatele pentru care trebuie pedepsit, tocmai pentru că a fost cinstit de Dumnezeu cu mai mare dregătorie, face la fel ca unul dintre iudeii necredincioşi, care, auzind pe Hristos spunând: „Dacă n-aş fi venit şi n-aş fi grăit lor, păcat n-ar avea“ (Ioan15, 22) şi: „Dacă n-aş fi făcut semne între ei pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat n-ar avea“ (Ioan15, 24 ), L-ar învinui pe Mântuitorul şi Binefăcătorul spunând: „Pentru ce dar ai venit şi ai vorbit? Pentru ce ai făcut minuni? Pentru aceea, oare, ca să ne pedepseşti mai mult?“. Dar aceste cuvinte ar fi adevărată scrânteală şi
122
curată nebunie. Doctorul n-a venit să te omoare, ci să te vindece, să te scape desăvârşit de boală. Dar tu, de buna ta voie, te-ai lipsit de ajutorul mâinilor Lui. Primeşte, deci, pedeapsă mai grea! Că, după cum dacă te-ai fi supus îngrijirilor Lui ai fi fost izbăvit şi de păcatele de mai înainte, tot aşa, pentru că ai fugit când L-ai văzut venind, nu le mai poţi curăţi; iar de vreme ce nu le poţi curăţi, vei fi pedepsit pentru ele. Iar pentru că ai zădărnicit, prin faptele tale, toată sârguinţa Doctorului, toată vina este a ta. De aceea pedeapsa pe care o vei suferi, după ce ai fost cinstit de Dumnezeu cu această înaltă dregătorie, nu va fi egală cu aceea pe care ai fi suferit-o dacă n-ai fi fost deloc cinstit, ci cu mult mai mare. Este de altfel şi drept să fie pedepsit mai crunt cel care nu se face bun nici după ce primeşte o binefacere de la Dumnezeu.
Ţi-am dovedit, deci, dragă prietene, că este slabă apărarea ce-mi propui. Nu numai că nu scapă pe cei ce aleargă la ea, ci îi afundă şi mai mult. Trebuie găsită, dar, altă scăpare.
Vasile: Dar ce scăpare mai putem găsi?, m-a întrebat Vasile. Eu nici pe mine nu mai pot fi acum stăpân,, atât de mult m-au înfricoşat şi m-au cutremurat cuvintele acestea.
Ioan: Te rog şi mă cuceresc, i-am spus eu, să nu-ţi pierzi într-atâta nădejdea. Este o scăpare: aceea ca eu, cel slab, să nu mă fac niciodată preot, iar tu, cel tare, să nu-ţi pui, după harul lui Dumnezeu, în nimic altceva nădejdea mântuirii decât în aceea să nu faci vreo faptă nevrednică de darul preoţiei şi de Dumnezeu, Care ţi l-a dat.
Sunt deci vrednici de cea mai mare pedeapsă oamenii care, după ce au dobândit preoţia prin străduinţa lor,
123
au întrebuinţat rău preoţia, fie din trândăvia lor, fie din viclenia lor, fie din nepriceperea lor. Asta nu înseamnă că sunt iertaţi de păcate cei care s-au făcut preoţi fără ca ei să fi umblat după preoţie! Nu! Ci şi aceştia sunt lipsiţi de orice apărare. După părerea mea, aceştia nu trebuia să se uite la cei care-i chemau şi-i sileau, de-ar fi fost mii şi mii, ci mai întâi să-şi fi cercat sufletul lor, să fi cercetat cu de-amănuntul toate şi numai după aceea să fi dat ascultare celor care-i sileau. Că nimeni nu îndrăzneşte să spună că va zidi o casă, dacă nu-i arhitect; nimeni nu încearcă să se apropie de un bolnav, dacă nu cunoaşte medicina; chiar de i-ar împinge mulţi cu sila, vor refuza şi nu se vor ruşina să-şi mărturisească neştiinţa lor. Dar cel căruia are a i se încredinţa purtarea de grijă a atâtor suflete nu se va cerceta, oare, mai întâi pe sine însuşi? Va primi, oare, slujirea aceasta chiar dacă-i cel mai nepriceput om, numai pentru că-i porunceşte cutare, pentru că-l sileşte cutare, pentru ca să nu supere pe cutare? Nu se aruncă, oare, împreună cu cei ce l-au silit într-o mare primejdie? înainte ar fi putut să se mântuie pe sine însuşi; dar aşa pierde şi pe alţii împreună cu el. De unde mai poate nădăjdui mântuirea? De unde mai poate dobândi iertare?
Deci, cine va mijloci pentru mine la dreapta judecată? Poate cei ce mă silesc acum şi care mă trag cu sila? Dar pe aceştia cine-i va mântui în timpul înfricoşătoarei judecăţi? Că şi ei au nevoie de alţi mijlocitori ca să scape de focul cel veşnic.
124
Capitolul 2
Cei care hirotonesc pe cei nevrednici sunt tot atât de mult pedepsiţi ca şi cei hirotoniţi, chiar dacă nu cunosc pe cei pe care îi hirotonesc
Că nu spun acum aceste cuvinte ca să te sperii, ci ca să vezi care este adevărul, ascultă ce grăieşte fericitul Pavel către ucenicul său Timotei, iubitul şi adevăratul său fiu sufletesc: „Mâinile degrab să nu-ţi pui pe nimeni, nici nu te fă părtaş la păcate străine“ (1 Tim. 5, 22).
Ai văzut de câtă mustrare, dar şi de câtă pedeapsă am scăpat eu, atât cât depinde de mine, pe cei care voiau să mă hirotonească?
După cum celui hirotonit nu-i este îndestulător pentru apărare să spună: „N-am venit de capul meu la hirotonie“, tot aşa şi celor care l-au hirotonit nu le poate folosi la ceva spusa că n-au cunoscut pe cel hirotonit. Dimpotrivă, tocmai pentru asta păcatul lor e mai mare; că au hirotonit pe unul pe care nu-l cunoşteau, iar aparenta lor apărare le măreşte vina. Nu-i, oare, absurd ca atunci când vrei să cumperi un sclav să-l arăţi la doctori, să ceri garanţii la vânzarea lui, să te interesezi de el pe la vecini şi, după toate acestea, încă să nu te încrezi, ci să mai ceri şi timp îndelungat ca să-l pui la încercare, iar când e vorba să numeşti pe cineva într-o slujire atât de mare, să-l hirotoneşti fără cercare şi la întâmplare, după cum i se pare cutăruia să dea mărturie, spre plăcerea sau necazul altora, fără să mai faci vreo altă cercetare? Cine, oare, va mai mijloci pentru noi în
125
Ziua Judecăţii, când cei ce trebuie să ne ajute au şi ei nevoie de sprijinitori?
Prin urmare, şi cel ce hirotoneşte trebuie să facă multă cercetare; dar, cu mult mai multă, cel hirotonit. Deşi cel hirotonit are tovarăşi de pedeapsă pentru păcatele săvârşite pe cei care l-au ales, totuşi nici el nu scapă de pedeapsă, ci primeşte una şi mai mare, afară numai de cazul când cei ce l-au ales au făcut asta mânaţi de vreun calcul oarecare omenesc, deşi îşi dădeau bine seama că cel ales de ei nu-i bun. Dar dacă alegătorii au făcut o astfel de faptă şi au hirotonit pentru vreo pricină oarecare pe unul pe care îl ştiau nevrednic, sunt pedepsiţi la fel şi ei şi cel hirotonit. Poate însă că o pedeapsă mai mare se dă celui care a hirotonit pe cel nevrednic. Şi pe bună dreptate, că cel ce a dat puterea în mâna celui ce voieşte să strice Biserica, acela este vinovat de păcatele săvârşite de el. Dacă însă episcopul nu este vinovat de nici una din pricinile de mai sus, ci spune că a fost înşelat de părerea mulţimii, ei bine nici aşa nu rămâne nepedepsit; dar i se dă o pedeapsă mai mică decât celui hirotonit. Pentru ce? Pentru că e firesc ca alegătorii să fie înşelaţi de faima mincinoasă a cuiva; dar cel hirotonit nu poate să spună: „Nu m-am cunoscut pe mine însumi“, aşa cum pot spune ceilalţi despre el. Prin urmare, pentru că are să fie pedepsit mai cumplit decât cei care l-au urcat la această treaptă, de aceea trebuie să se cerceteze pe el mai cu de-amănuntul decât îl cercetează aceia. Iar dacă aceia îl silesc, pentru că nu-i cunosc firea şi caracterul, el este dator să se ducă la ei şi să le arate lămurit pricinile refuzului său. Aşa îi va face să nu se mai înşele; şi, dovedindu-le că este nevrednic
126
de o astfel de slujire, va scăpa de povara unor îndatoriri atât de mari.
Spune-mi, pentru care pricină, când este vorba de oştire, de negustorie, de plugărie sau de altă îndeletnicire omenească, plugarul nu vrea să conducă corabia, ostaşul nu vrea să facă plugărie, iar căpitanul unei corăbii nu vrea să fie ostaş, chiar de i-ai ameninţa de mii de ori cu moartea? Nu, oare, pentru că fiecare vede mai dinainte primejdia ce-l aşteaptă dacă se apucă de o treabă pe care n-o cunoaşte?
Prin urmare, dacă ne folosim de o atât de mare purtare de grijă în treburile în care paguba este mică şi nu dăm ascultare celor ce ne silesc să facem o treabă pe care n-o cunoaştem, pentru ce primim, la întâmplare şi fără să ne cercetăm, să facem o treabă plină de atâtea primejdii, cum e preoţia, unde e pedeapsă veşnică pentru cei ce nu ştiu să întrebuinţeze cum trebuie preoţia? Pentru ce căutăm să ne scuzăm păcatele spunând că ne-au silit alţii? Hristos, Care ne va judeca în ziua cea mare a judecăţii, nu ne va primi o astfel de apărare. Ar trebui să arătăm mai multă grijă de cele duhovniceşti decât de cele trupeşti. Aşa însă vedem că nu arătăm nici măcar aceeaşi purtare de grijă.
Spune-mi, dacă am chema pe un om să ne facă o casă, crezând că-i arhitect, fără să fie, şi el ar veni; şi dacă, punând mâna pe materialul pregătit pentru construcţie, ar strica lemnele, ar strica şi pietrele şi ar zidi în aşa fel casa încât să se dărâme îndată, spune-mi ar putea un astfel de om să se apere spunând că a fost silit de alţii şi că n-a venit el de capul lui? Deloc! Şi pe foarte bună dreptate, că ar fi trebuit să refuze când a
127
fost chemat. Dacă cel care strică lemnele şi pietrele nu are unde fugi ca să scape de pedeapsă, cum crede că poate folosi drept scuză silnicia altora spre a scăpa de pedeapsă cel care a pierdut suflete, cel care zideşte de mântuială? Ar trebui să fie prea prost să creadă aşa ceva.
Nu mai spun că nimeni nu poate sili pe cine nu vrea. Dar să ne închipuim că i se face cuiva atât de mare silnicie şi se întrebuinţează împotriva lui atâtea feluri de viclenii, încât este hirotonit. Această mare silnicie îl va scăpa oare de pedeapsă? Nu! Vă rog să nu ne înşelăm atât de mult, nici să ne facem că nu cunoaştem lucruri pe care le cunoaşte toată lumea! Această pretinsă neştiinţă nu ne va putea fi de nici un folos în ziua când vom da socoteală de faptele noastre.
Cauţi să te aperi spunând că n-ai umblat tu singur după preoţie, pentru că-ţi ştiai slăbiciunea? Bine ai făcut! Dar ar fi trebuit să fugi, mânat de acelaşi gând, şi când alţii te-au chemat să te preoţească. Sau poate că te credeai slab şi nepotrivit pentru preoţie când nu te chema nimeni, dar când s-au găsit cei care să-ţi dea această cinste ai ajuns deodată vrednic? Nu mai spune! Te faci de râs şi de basm cu astfel de cuvinte şi-s vrednice de cea mai cumplită pedeapsă. Pentru aceea şi Domnul sfătuieşte pe cel care vrea să zidească turn, să nu pună temelia mai înainte de a se socoti de are cu ce să-l zidească, ca să nu dea pricini nenumărate trecătorilor să râdă de el (Luca14, 28-30). Paguba aceasta se mărgineşte numai la râs;dincoace însă pedeapsa este chinul, focul cel nestins (Matei3, 12 ; Marcu9, 4 3-46, 48), viermele cel neadormit (Marcu9, 4 4, 46, 48), scrâşnirea
128
dinţilor (Matei8, 12, 13, 42, 50;22, 13;24, 51 ; Luca13, 28), întunericul cel mai din afară (Matei8, 12 ;22, 13;25, 30), tăierea în două şi şederea împreună cu făţarnicii (Matei24, 51 ; Luca12, 46).
Dar cei care mă învinuiesc că am fugit de preoţie nu vor să ţină seama de nici una din aceste primejdii. Altfel ar înceta să mă ţină de rău că n-am vrut de bună voie să mă pierd în zadar.
Aici nu-i vorba să ai grijă de grâu şi de orz, de boi şi de oi, nici de altele asemenea, ci de însuşi trupul lui Iisus. Că Biserica lui Hristos este, după fericitul Pavel, trupul lui Hristos (Col. 1, 24 ). Şi trebuie ca acela căruia i s-a încredinţat trupul lui Hristos să se nevoiască să-l ţină în bună stare şi într-o frumuseţe nemeşteşugită; să se uite în toate părţile, ca nu cumva vreo pată sau zbârcitură (Efes. 5, 27) sau vreun alt cusur asemănător să strice frumuseţea şi bună-cuviinţa lui. Ce altă îndatorire are, oare, preotul decât aceea de a arăta, după puterea lui omenească, trupul lui Hristos, Biserica, vrednică de Capul (Col. 1, 18) ei, Capul Acela nemuritor şi fericit? Dacă atleţii, cei ce se străduiesc să-şi menţină trupurile lor în bune condiţii fizice, au nevoie de doctori, de profesori, de o hrană aleasă şi bine chibzuită, de exerciţiu neîntrerupt şi de multe supravegheri, iar cea mai mică neglijenţă strică şi dărâmă totul, ce grijă trebuie să aibă cei ce au primit însărcinarea să poarte grijă de trupul lui Hristos, preoţii, care n-au de luptat cu trupurile, ci cu puterile cele nevăzute? (Efes. 6, 12). Cum vor putea să-l păstreze întreg şi sănătos, dacă nu vor depăşi cu mult virtutea omenească şi dacă nu vor şti să dea fiecărui suflet leacul potrivit?
129
Capitolul 3
Preotul trebuie să fie destoinic în predicarea cuvântului lui Dumnezeu
Nu ştii oare că trupul lui Hristos este atacat de mai multe boli şi de mai multe suferinţe decât trupul nostru, că se îmbolnăveşte mai uşor şi se însănătoşeşte mai cu anevoie? Pentru cei ce vindecă trupurile oamenilor, pentru doctori, s-au născocit fel de fel de medicamente, fel de fel de instrumente medicale şi de mâncări potrivite pentru bolnavi; a fost de ajuns de multe ori numai schimbarea aerului pentru vindecarea unui bolnav; alteori, un somn binefăcător, venit la timp peste bolnav, scapă pe doctori de orice osteneală. Dar pentru cei care vindecă trupul lui Hristos, pentru preoţi, nu s -a născocit nimic asemănător. în afară de pilda prin faptă, preoţii n-au decât un singur mijloc, o singură cale de vindecare: învăţătura cu cuvântul, predica. Aceasta e instrumentul, aceasta e hrana, aceasta e cel mai bun aer; aceasta ţine loc de medicament, aceasta ţine loc de cauterizare, ţine loc de bisturiu. Dacă preotul trebuie să ardă sau să taie, trebuie neapărat să se folosească de predică. Dacă predica nu-i în stare să facă asta, zadarnice sunt toate celelalte. Prin predică ridicăm sufletul deznădăjduit; prin predică smerim sufletul îngâmfat; prin predică tăiem ce-i de prisos; prin predică împlinim cele de lipsă; prin predică lucrăm pe toate celelalte câte ne ajută la însănătoşirea sufletului.
Viaţa îmbunătăţită a unuia poate să-l îndemne pe un altul la o viaţă îmbunătăţită asemănătoare; dar când sufletul se îmbolnăveşte de învăţăturile cele rele, atunci e
130
mare trebuinţă de predică, nu numai pentru întărirea credincioşilor, dar şi pentru lupta cu duşmanii din afară. Dacă ai avea sabia duhului (Efes. 6, 17) şi pavăza credinţei (Efes. 6, 16), încât să poţi face minuni şi prin minuni să închizi gurile celor neruşinaţi, ei bine, atunci n-ai avea nevoie de ajutorul predicii. Dar, mai bine spus, nici atunci nu e fără de folos predica, ci e chiar de neapărată trebuinţă. Şi fericitul Pavel a întrebuinţat-o, deşi uimea pretutindeni pe toţi prin minunile sale. Şi altul, din aceeaşi ceată cu el, ne îndeamnă să ne îngrijim de această putere spunând: „Fiţi gata de răspuns oricui vă cere vouă cuvânt despre nădejdea voastră“ (1 Petru3, 15). Iar atunci, în Ierusalim, toţi apostolii, în deplină înţelegere, n-au încredinţat lui Ştefan şi celorlalţi diaconi purtarea de grijă a văduvelor pentru altă pricină decât pentru aceea ca ei să se îndeletnicească cu slujba cuvântului (Fapte6, 1-4). Dacă am avea puterea să facem minuni, nici n-am mai avea nevoie de predică; dar pentru că n-a mai rămas în noi nici urmă din puterea facerii de minuni şi pentru că din toate părţile ne atacă mulţi şi nenumăraţi duşmani, este neapărată nevoie să ne întărim cu puterea cuvântului, cu puterea de a predica, pentru ca să nu fim loviţi de săgeţile duşmanilor, ci să-i lovim noi pe ei.
De aceea trebuie să ne dăm toată silinţa să facem să locuiască din belşug în noi cuvântul lui Hristos (Col. 3, 16).
Nu trebuie să ne pregătim numai pentru un fel de luptă. Nu! Războiul ce-l avem de purtat este felurit, alcătuit din feluriţi duşmani. Şi nu toţi duşmanii noştri întrebuinţează aceleaşi arme şi nici nu se gândesc să ne atace într-un singur chip.
131
Capitolul 4
Preotul trebuie să fie pregătit pentru a lupta cu toţi: şi cu elenii şi cu iudeii şi cu ereticii
Cel care are de luptat cu toţi aceşti duşmani, trebuie să cunoască felul de luptă al fiecăruia. Acelaşi om tre buie să fie şi arcaş, şi aruncător cu praştia, şi căpetenie, şi ostaş, şi general, şi pedestraş, şi cavalerist; să ştie să lupte şi pe mare şi pe metereze. în bătăliile obşteşti, fiecare ostaş luptă cu arma pe care o are şi cu ea atacă şi se apără de duşmani; în lupta pe care o are de dus preotul, nu-i aşa. Dacă cel care vrea să învingă nu cunoaşte toate felurile de luptă, diavolul ştie să răpească oile, că bagă înăuntrul Bisericii pe tâlharii săi prin acea parte pe care preotul n-a păzit-o bine. Dar asta nu se întâmplă când diavolul simte că păstorul ştie toate ştiinţele şi cunoaşte bine toate vicleniile lui.
De aceea preotul trebuie să se întărească din toate părţile. O cetate, atâta vreme cât este înconjurată de zi duri puternice, îşi râde de asediatori, că e întărită bine; dar dacă se face în zid o spărtură, numai de mărimea unei portiţe, nu mai este de nici un folos celălalt zid înconjurător, deşi stă în picioare. Tot aşa şi cu cetatea lui Dumnezeu. Când înţelepciunea, ştiinţa şi priceperea păstorului sufletesc o înconjoară din toate părţile, ca nişte ziduri puternice, toate meşteşugirile duşmanilor se termină cu ruşinea şi batjocura lor, iar locuitorii dinăuntrul cetăţii rămân nevătămaţi; dar dacă un duşman poate să dărâme o parte din zidul cetăţii, el, chiar dacă
132
nu o cucereşte toată, totuşi prin acea parte vatămă, ca să spun aşa, tot restul.
Ce folos are preotul dacă se luptă bine cu păgânii, dar iudeii îi jefuiesc turma? Ce folos are preotul dacă îi biruie şi pe păgâni şi pe iudei, dar maniheii2 îi răpesc oile? Ce folos are preotul dacă, după ce îi doboară la pământ pe manihei, îi sfâşie oile duşmanii dinăuntru, care strecoară în sufletele credincioşilor credinţa că oa menii sunt supuşi destinului?
Dar pentru ce să înşir toate rătăcirile diavolului? Dacă păstorul nu ştie să combată bine toate aceste rătăciri diavoleşti, lupul poate mânca, cu o singură rătăcire, cele mai multe oi.
In războaie, victoria sau înfrângerea se aşteaptă de la soldaţii care stau şi luptă pe câmpul de bătaie; în luptele duse de preot, lucrurile stau cu totul dimpotrivă. Adeseori în lupta dusă împotriva duşmanilor credinţei,
2 Maniheii, adepţii lui Mani. Mani a fost un întemeietor de religie, şi nu un eretic creştin, cum este socotit uneori. El considera toate celelalte religii premergătoare religiei sale şi strict naţionale. Pentru aceasta, tendinţa religiei sale este universalistă. Şi într-adevăr s-a întins în Apus până în Africa de Nord, iar în Răsărit până în China şi s-a continuat în ereziile neomaniheice de mai târziu, ale pavlicienilor şi bogomililor în Răsărit şi a catarilor în Apus. Mani s-a născut pe la 215-216 în Mesopotamia. La vârsta de24 de ani îşi începu predica. Călătoreşte mai întâi în India, unde întemeiază o comunitate, iar în 241 se întoarce în patria sa şi, favorizat de regele Sapur I, îşi continuă predica mai bine de30 de ani, până când urgia magilor şi mânia noului rege, Bahram I, îl duseră la moarte (276). Ideea care stă la baza maniheismului este dualismul. Există două principii opuse, concepute sub forma a două împărăţii: împărăţia luminii a binelui -, în fruntea căreia stă Dumnezeu, şi împărăţia întunericului a răului -, în fruntea căreia stă Satan; fiecare împărăţie are câte o serie de eoni. Pe baza acestui dualism este construită întreaga cosmologie, antropologie, soteriologie şi eshatologie maniheică, în care elementul mitic joacă un rol precumpănitor.
133
victoria este de multe ori de partea acelora care n-au luat parte de la început la luptă, nici nu s-au ostenit, ci au stat liniştiţi. Cel care nu-i destul de dibaci în aceste lupte se poate răni cu propria lui sabie şi ajunge de râsul prietenilor şi duşmanilor.
Voi încerca să lămuresc cele spuse, cu ajutorul unor exemple.
De pildă, ereticii care au îmbrăţişat învăţătura nebunească a lui Valentin3 şi Marcion4, ca şi toţi cei care au aceeaşi boală ca şi ei, scot din catalogul dumnezeieştilor Scripturi legea dată de Dumnezeu lui Moise; iudeii, dimpotrivă, o cinstesc atât de mult, încât, împotriva hotărârii lui Dumnezeu, se încăpăţânează să mai păzească toate prescripţiile legii, deşi chiar timpul îi împiedică5.
Biserica lui Dumnezeu însă evită şi o exagerare şi alta, mergând pe calea de mijloc. Nu obligă pe nimeni
3 Valentin, eretic gnostic din secolul al doilea, s-a născut probabil în Alexandria. A răspândit învăţătura sa în Egipt şi în Asia, iar între anii136 şi165, la Roma. Descoperit aici ca eretic, a fost izgonit din Biserică şi a fugit în Cipru.
4 Marcion, cel mai periculos eretic din secolul al doilea, s-a născut în Sinope din Pont pe la85 şi a murit pe la160. Sfântul Policarp al Smirnei l-a numit „întâiul născut al lui Satan“. A. V. Harnack, într-o monografie asupra lui Marcion (Marcion, Das Evangelium vom fremden Gott, Leipzig, ed. 1, 1921), a încercat să reabiliteze şi omul, şi opera. A făcut din el un al doilea Pavel, un autentic interpret al Evangheliei; a văzut în el un Luther al Bisericii primare. Lucrarea lui Harnack s-a bucurat de mare succes. în trei ani au apărut două ediţii. E contestabil dacă Harnack, cu tot talentul şi ştiinţa lui, a reuşit să facă din Marcion un autentic creştin; dar e incontestabil că lucrarea lui a avut o influenţă nefastă asupra spiritului poporului german.
5 Ideea aceasta o va dezvolta Sfântul Ioan Gură de Aur mai târziu, în Cele opt cuvântări către iudei (MG, 48, 813-942), în care demonstrează, pe temeiul Scripturilor Vechiului Testament şi al istoriei, că, o dată cu distrugerea templului din Ierusalim, cultul iudaic a încetat.
134
să se supună jugului legii, dar nici nu îngăduie să fie hulită şi aruncată; puterea ei a încetat, dar Biserica o laudă, pentru că a fost de folos într-o vreme.
De aceea, cel care are de luptat cu ereticii amintiţi mai sus şi cu iudeii, trebuie să cunoască această poziţie a Bisericii faţă de legea lui Moise. Că dacă, voind să înveţe pe iudei că nu mai e nevoie de păzirea prescripţiilor legii vechi, ar începe să o critice fără cruţare, atunci ar da nu mică pricină ereticilor, care vor să o defaime; şi, dimpotrivă, dacă în strădania sa de a închide gura ereticilor, care defaimă legea lui Moise, ar începe să o laude fără măsură, să o admire, spunând că e de neapărată trebuinţă şi acum, atunci ar deschide gura iudeilor.
O altă pildă. Ereticii înnebuniţi de nebunia lui Sabelie6, şi ereticii turbaţi care urmează rătăcirea lui Arie7, şi
6 Sabelie a fost un eretic antitrinitar modalist. Originar probabil din Cirenaica, a început să predice erezia sa la Roma, pe timpul papilor Zefirin (199-217) şi Calist (217-222). Excomunicat din Biserică, s-a dus în Egipt, unde a continuat răspândirea ereziei sale. Sabelie neagă dogma Sfintei Treimi. După Sabelie, Sfânta Treime nu are o existenţă reală, ci una modală. Unicul Dumnezeu are trei moduri de apariţie şi trei moduri de lucrări în cursul istoriei: ca Tată, este creator, ca Fiu, este mântuitor, iar ca Duh Sfânt, sfinţitor.
7 Arie s-a născut în Libia pe la mijlocul secolului al doilea şi a fost ucenic al preotului Lucian din Antiohia şi al ereticului Pavel din Samosata. Stabilit în Alexandria, s-a amestecat ca laic în schisma meletiană; întors în sânul Bisericii, este hirotonit diacon de episcopul Petru al Alexandriei (+311). Datorită talentului său oratoric şi culturii sale filosofice, reuşeşte să fie numit de episcopul Ahila (311-312) preot la cea mai de vază biserică din Alexandria. Pe la315, sub episcopul Alexandru (312-328), Arie a început să răspândească prin predici şi scrieri învăţăturile lui eretice. A fost condamnat în318 de un sinod local din Alexandria, iar în325 de întâiul Sinod ecumenic. Arie însă, prin legăturile pe care le avea la curtea imperială, reuşeşte să determine pe împăratul Constantin cel Mare (+337) să-l exileze pe episcopul Alexandriei, Sfântul Atanasie cel Mare (328-373), şi să hotărască primirea lui Arie în Biserică. Dar în ajunul duminicii în care urma să aibă loc primirea oficială, degetul lui Dumnezeu l-a lovit pe Arie şi a murit în Constantinopol. După învăţătura lui Arie, Cuvântul nu este veşnic, că a fost un timp când nu era; a fost făcut din nefiinţă, deci existenţa Sa are un început. Este Fiu al lui Dumnezeu numai prin har, aşa cum au fost şi drepţii; nu este Dumnezeu adevărat, ci străin de Dumnezeu şi întru totul neasemănător Tatălui. Este o creatură care, crescând în har şi merite, a ajuns vrednic de a fi slăvit. A fost creat pentru două scopuri; să creeze lumea şi să mântuie pe oameni. Pentru a mântui pe oameni, Cuvântul s-a întrupat, dar a luat un trup fără suflet, căci Cuvântul a luat locul sufletului.
135
unii şi alţii, din pricina lipsei lor de măsură, s-au depărtat de credinţa cea sănătoasă. Şi unii şi alţii se numesc creştini; dar dacă ai cerceta învăţăturile lor, ai vedea că sabelienii nu sunt cu nimic mai buni decât iudeii se deosebesc de ei numai cu numele -, iar arienii au o erezie asemănătoare cu erezia lui Pavel din Samosata8, amândoi depărtaţi de adevăr.
Mare este primejdia în lupta cu aceşti eretici! îngustă şi anevoioasă este calea şi mărginită, de o parte şi de alta, de prăpăstii adânci. Frica nu e mică. Te temi ca nu cumva, lovind pe unul, să fii rănit de celălalt. Dacă spui că este o singură Dumnezeire, Sabelie spune îndată că tot aşa mărturiseşte şi el; dacă o desparţi, spunând că altul este Tatăl şi altul este Fiul şi altul este Duhul cel Sfânt, se înfăţişează Arie, care de la deosebirea dintre persoanele Dumnezeirii te duce la deosebirea de fiinţă.
De aceea, în lupta pe care o ai de dus cu aceşti eretici trebuie să ştii să te fereşti şi de nelegiuitul amestec
8 Pavel din Samosata a fost episcopul Antiohiei între260-268, dar în acelaşi timp şi vicerege al reginei Zenobia a Palmirei, care avea stăpânire şi peste Siria. Pavel era un om ahtiat după onoruri, fast, bani şi plăceri. Asta nu l-a împiedicat să se ocupe şi cu teologia şi să ajungă reprezentantul cel mai de seamă al ereticilor antitrinitari dinamici. S-au ţinut trei sinoade în Antiohia împotriva lui, între264 şi268.
136
făcut de Sabelie între persoanele Dumnezeirii, dar să fugi şi de nebuneasca deosebire făcută de Arie în fiinţa Dumnezeirii; să mărturiseşti că una este Dumnezeirea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, dar să adaugi totodată că această unică Dumnezeire are trei ipostase. Aşa vom putea respinge atacurile celor două erezii.
Aş putea să-ţi vorbesc şi de alte multe lupte, în care, dacă nu vei lupta cu curaj şi bine pregătit, vei pleca de pe câmpul de bătălie cu mii şi mii de răni.
Capitolul 5
Preotul trebuie să cunoască bine dialectica
Ce să spun de flecărelile credincioşilor noştri? Nu sunt mai mici decât atacurile ereticilor şi ale păgânilor, ci dau chiar mai multă bătaie de cap învăţătorului Bisericii. Unii credincioşi iscodesc, din simplă curiozitate şi fără rost, acelea care nu le sunt de vreun câştig de le-ar afla şi nici nu-i cu putinţă să le afle. Alţii, iarăşi, cer lămuriri despre judecăţile lui Dumnezeu şi se silesc să măsoare adâncul cel mare al lui Dumnezeu. Scriptura doar spune: „Judecăţile Tale sunt adânc mare“ (Ps. 35, 6). Vei găsi însă puţini credincioşi care să se intereseze de dreapta credinţă şi de o bună vieţuire; cei mai mulţi iscodesc şi caută acelea care nu pot fi găsite; şi mânie pe Dumnezeu de le caută. Dacă ne silim să aflăm pe acelea pe care Dumnezeu n-a vrut să le aflăm, nici nu le vom afla căci cum e cu putinţă, dacă Dumnezeu nu vrea? -, şi singura urmare a acestor iscodiri este că ne
137
primejduim. Dar cu toate că aşa stau lucrurile, totuşi preotul riscă să-şi capete faima de mândru sau de prost, dacă, întemeiat pe autoritatea slujbei sale, închide gura celor care caută răspuns la aceste întrebări fără de răspuns. De aceea întâistătătorul Bisericii trebuie să se folosească şi aici de multă pricepere, ca să îndepărteze şi pe credincioşi de la astfel de întrebări nesăbuite, dar să scape şi de faima de prost şi îngâmfat.
Pentru a face faţă tuturor acestor greutăţi, nu i s-a dat preotului alt ajutor decât ajutorul cuvântului. Dacă este lipsit de puterea cuvântului, atunci sufletele credincioşilor săi vorbesc de credincioşii mai slabi în credinţă şi mai iscoditori nu vor avea o soartă mai bună decât corăbiile veşnic ameninţate de furtună. De aceea preotul trebuie să facă totul ca să dobândească această putere, puterea de a predica.
Capitolul 6
Fericitul Pavel era neîntrecut în dialectică
Vasile: Pentru ce atunci Pavel, m-a întrebat Vasile, nu s-a străduit să dobândească această putere şi nici nu-şi ascunde nedestoinicia sa în arta vorbirii, ba, dimpotrivă, mărturiseşte deschis că este neiscusit în cuvânt (2 Cor. 11, 6). Şi asta o mărturiseşte în Epistola către Corinteni, admiraţi pentru talentul lor oratoric şi mândri de el.
Ioan: Această părere, i-am răspuns eu, această părere i-a pierdut pe mulţi şi i-a făcut să nu se mai îngrijească
138
de învăţătura cea adevărată. Că ei, neputând pătrunde adâncimea gândurilor apostolice, nici pricepe înţelesul cuvintelor lui Pavel, îşi petrec toată viaţa, dormind şi căscând şi preţuiesc o altă neştiinţă, nu pe aceea în care Pavel a spus că este neînvăţat, o altă neştiinţă, de care s-a depărtat atât cât nu s-a depărtat nici unul din oamenii de sub cerul acesta.
Dar despre asta am să vorbesc la timpul potrivit. Deocamdată spun numai atât: Să admitem, aşa cum vor unii, că Pavel era neiscusit în arta oratorică. Ce-i încălzeşte asta pe oamenii din vremea noastră? Pavel avea o putere cu mult mai mare decât puterea cuvântului, în stare să săvârşească lucruri mai mari. Era înfricoşător dracilor numai ce se arăta, fără să scoată vreun cuvânt. De s-ar aduna la un loc toţi cei din vremea noastră, cu mii şi mii de rugăciuni şi lacrimi, n-ar putea să facă atâta cât au făcut atunci şorţurile lui Pavel (Fapte19, 12). Când Pavel se ruga, învia morţii (Fapte20, 7-12); şi a făcut şi alte minuni la fel de mari, încât păgânii l-au socotit Dumnezeu (Fapte14, 8-18); iar înainte de a se muta din viaţa aceasta, a fost învrednicit să fie răpit până la al treilea cer şi să audă cuvinte neîngăduite omului să le audă (2 Cor. 12, 2-4). Cum nu se cutremură oamenii din vremea noastră, când încearcă să se compare cu un astfel de bărbat? Că nu vreau să le spun un cuvânt neplăcut şi greu; şi nu spun aceste cuvinte cu gândul de a-i batjocori, ci-mi arăt numai mirarea şi nedumerirea.
Dacă însă am lăsa la o parte minunile lui şi am veni la viaţa fericitului Pavel şi i-am cerceta vieţuirea lui îngerească, l-am vedea şi aici, mai mult decât prin minuni,
139
biruitor pe atletul lui Hristos. Ce poţi spune de râvna lui, de bunătatea lui, de desele primejdii prin care trecea, de grijile lui, care veneau în valuri, de necontenitele lui supărări pentru Biserici, de mila lui faţă de cei neputincioşi, de multele lui necazuri, de nemaiauzitele lui prigoniri, de morţile care îl ameninţau în fiecare zi (2 Cor. 11, 23-28)? Care este locul din întreaga lume, care este uscatul, care este marea, care să nu fi cunoscut luptele dreptului acestuia? Pe Pavel şi pustiul l-a cunoscut şi l-a primit adeseori, când era în primejdii (Gal. 1, 17). A îndurat tot felul de vrăjmăşii, dar a şi avut tot felul de biruinţe! N-a încetat niciodată lupta, dar niciodată nu i-a lipsit cununa!
Dar, nu ştiu cum s-a făcut, că m-am pornit să ocărăsc pe marele Pavel. într-adevăr, faptele lui depăşesc orice cuvânt, iar pe al meu tot atât de mult cât mă depăşesc şi pe mine maeştrii în cuvânt. Dar cu toate că sunt atât de nedibaci, totuşi nu mă voi opri şi fericitul Pavel va judeca cuvintele mele nu după felul cum le rostesc, ci după intenţia cu care le rostesc -, nu mă voi opri de a vorbi de însuşirea aceea mare a lui, care le întrece pe celelalte însuşiri amintite mai sus tot atât pe cât întrecea el pe ceilalţi oameni. Care este această însuşire? După atât de mari fapte, după atât de multe şi nenumărate cununi, se ruga să ajungă în iad şi să fie dat muncii veşnice, pentru ca să se mântuiască şi să vină la Hristos iudeii (Rom. 9, 3 ), care de atâtea ori l-au lovit cu pietre (Fapte14, 19;2 Cor. 11, 25) şi l-ar fi omorât dacă le-ar fi stat în putere. Cine a dorit aşa de mult pe Hristos ca Pavel? Dacă poate fi numit acesta dor, şi nu ceva mai mult decât dor! Şi ne mai comparăm noi cu
140
Pavel după atâta har pe care l-a primit de sus, după atâta virtute pe care a arătat-o! Ce îndrăzneală poate fi mai mare ca aceasta?
Rămâne acum să arăt că Pavel nici nu era aşa neiscusit cum îl socotesc unii. Aceştia numesc „neiscusit“ nu numai pe omul care nu-i deprins cu subtilităţile oratoriei păgâne, ci şi pe cel care nu ştie să lupte pentru dogmele adevărului. Şi gândesc bine. Numai că Pavel n-a spus că-i neiscusit într-amândouă, ci numai în una din ele. Şi, ca să întărească asta, a făcut o distincţie precisă, spunând că este „neiscusit în cuvânt, dar nu în ştiinţă“ (2 Cor. 11, 6).
Dacă aş cere de la preot să aibă dulceaţa cuvântărilor lui Isocrate9, majestatea lui Demostene10, gravitatea lui Tucidide11, înălţimea lui Platon12, da, atunci ar trebui să
9 Isocrate, orator atenian, a trăit între 436 şi338 î.Hr. A fost elevul sofiştilor Prodic, Gorgia şi Socrate. A deschis o şcoală de elocinţă, celebră în toată Grecia. Ne-au rămas de la el21 de discursuri, dintre care celebru e „Panegiricul Alenei“. Discursurile lui se disting prin armonia frazei şi ritmul oratoric.
10 Demostene a fost cel mai strălucit orator grec; a trăit între anii 384 şi322 î.Hr. Demostene demonstrează, prin viaţa şi opera sa, că nu te naşti orator, ci ajungi prin muncă şi stăruinţă. Era gângav din naştere. Pentru a-şi corecta defectul vocal, declama bucăţi întregi cu gura plină de pietricele. Avea vocea slabă. Pentru a-şi întări glasul, se ducea pe malul mării şi se lua la întrecere cu vuietul valurilor. Pentru ca să nu iasă între oameni şi să fie silit să stea acasă, ca să studieze, îşi rădea jumătate de cap. Şi aşa, închis în casă luni întregi, medita, exersa compunând discursuri pentru orice ocazie, citea, scria. Se spune că în aceste retrageri ale sale a copiat de opt ori pe Tucidide. Ne-au rămas de la el vreo60 de discursuri, dintre care celebre sunt discursurile împotriva lui Filip al Macedoniei, numite „Filipicele“, şi discursul „Pentru cunună“. Stilul său este un model de puritate şi concizie. Elocinţa sa este convingătoare; în ea se simte putere şi viaţă.
11 Tucidide, cel mai mare istoric grec, a trăit între 460 şi 395 î.Hr. în lucrarea sa „Istoria războiului peloponeziac“, Tucidide se vădeşte nunumai un mare istoric, dublat de un filosof, care caută să descopere în evenimentele istorice legile şi cauzele lor, dar şi un mare artist, cu un stil strălucitor prin conciziunea şi gravitatea sa.
141
mi se pună înainte această mărturie a lui Pavel. Dar aşa nu cer de la preot nici una din aceste însuşiri. Nu cer nici podoaba căutată a cuvântărilor oratorilor păgâni şi nici nu mă interesează cum îi sunt fraza şi stilul. Să fie preotul sărac în cuvinte! Să-şi aranjeze simplu şi fără meşteşugire cuvintele în frază! Numai să nu fie neiscusit în ştiinţă, să nu fie neiscusit în precizia dogmelor; nici să răpească fericitului Pavel cea mai mare din bunătăţile lui, capul laudelor lui, ştiinţa, ca să-şi acopere propria-i trândăvie!
Capitolul 7
Fericitul Pavel a fost strălucit nu numai prin minuni, ci şi prin elocinţă
Spune-mi cu ce putere a tulburat Pavel pe iudeii din Damasc (Fapte9, 22), când încă nici nu începuse să facă minuni? Cu ce putere a învins pe elenişti? (Fapte9, 29). Pentru ce a fost trimis în Tars? (Fapte9, 30).
12 Platón, celebrul filosof grec, a trăit între429 şi347 î.Hr. A fost elevul lui Socrate şi dascălul lui Aristotel. Opera sa filosofică este alcătuită din dialoguri, în care Socrate este personajul principal. Ne-au rămas de la el42 de dialoguri, din care15 sunt apocrife. Filosofia sa este idealistă şi are ca metodă dialectica. Prin dialectică, adică prin eliminarea deosebirilor dintre existenţe şi prin descoperirea asemănărilor, se ajunge la idei, tipuri pure ale fiecărui grup de existenţe. Aceste idei au o ierarhie; în fruntea lor stă ideea supremă, ideea de bine, identificată cu Dumnezeu. Ideea de bine, principiul întregii existenţe, este pentru lumea ideilor ceea ce este soarele pentru lumea fenomenelor.
142
Nu pentru că îi biruia desăvârşit prin cuvânt şi-i încolţea atât de mult, încât i-a aţâţat spre ucidere, nesuferind înfrângerea? Nu începuse încă să facă minuni, nici nu putea spune cineva că mulţimea îl socotea om minunat pentru slava minunilor săvârşite şi că cei ce luptau cu el erau geloşi de faima lui Pavel! Deocamdată, îi biruia numai prin cuvânt.
Cu ce armă lupta şi discuta Pavel cu credincioşii din Antiohia, care încercau să trăiască la fel cu iudeii? (Gal. 2, 11-14). Iar vestitul Areopagit, cel din oraşul cel mai păgân, nu l-a urmat pe Pavel împreună cu soţia lui, numai în urma unei singure cuvântări ţinute în public? (Fapte17, 34 ). Pentru ce a căzut Eutih de pe fereastră? (Fapte20, 7-12). Nu pentru că Pavel se îndeletnicea cu cuvântul învăţăturii lui până noaptea târziu? Ce-a făcut în Tesalonic şi în Corint? Ce a făcut, oare, în Efes şi în Roma? Nu-şi petrecea, oare, toate zilele şi toate nopţile de-a rândul cu tălmăcirea Scripturilor? Ce poţi spune de discuţiile (Fapte17, 18-20) lui cu epicurienii13 şi cu stoicii14? De aş vrea să înşir totul, s-ar lungi mult cuvântul.
Când vedem, dar, că Pavel se foloseşte mult de cuvânt şi înainte de a face minuni şi în timp ce făcea minuni,
13 Epicurienii sunt discipolii filosofului grec Epicur, care a trăit între anii341 şi270 î.Hr. Sistemul său filosofic, senzualist, naturalist, materialist, atomist şi utilitarist, este opus platonismului şi aristotelismului. După Epicur, supremul bine este plăcerea, dar nu plăcerea senzuală, de moment, ci plăcerea de durată pe care o dobândeşte omul prin cumpătare, prin evitarea plăcerilor costisitoare şi a pasiunilor vătămătoare.
14 Stoicii sunt discipolii filosofului Zenon, care a trăit în sec. IV î.Hr. întreaga filosofie stoică este străbătută de o idee: ideea de forţă. Forţa guvernează totul, este sufletul lumii, este Dumnezeu; pătrunde materia, umple spaţiul, creează mişcarea şi armonia în univers. Supremul bine moral virtutea se dobândeşte tot prin forţă, prin efortul personal al omului.
143
cum va mai îndrăzni cineva să spună că a fost un neiscusit, când toţi îl admirau pentru discuţiile sale şi mai ales pentru cuvântările sale ţinute înaintea poporului? Pentru ce licaonii (Fapte, 14, 12) au socotit că este zeul Hermes? Licaonii i-au luat pe Pa vel şi Barnaba drept zei, din pricina minunilor (Fapte14, 8-18), iar pe Pavel l-au luat drept zeul Hermes15; nu din pricina minunilor, ci a cuvântului (Fapte14, 12). Prin ce a întrecut fericitul acesta şi pe ceilalţi apostoli? Pentru ce numele său este de-a lungul şi de-a latul lumii şi în toate gurile? Pentru ce este Pavel admirat nu numai de noi, creştinii, dar şi de iudei şi mai ales de elini? Nu oare pentru tăria cuvintelor epistolelor sale, care au fost de folos nu numai credincioşilor de pe vremea lui, ci şi celor de după el şi până azi şi vor fi de folos şi celor ce vor fi, până la a doua venire a lui Hristos, şi nu vor înceta de a face asta cât va fi om pe pământ? Ca un zid făcut din oţel, epistolele lui Pavel întăresc Bisericile din întreaga lume. Ca un luptător prea viteaz stă şi acum Pavel în mijlocul nostru, „robind orice gând spre ascultarea lui Hristos şi surpând gândurile şi toată înălţarea ce se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu“ (2 Cor. 10, 5). Pe toate acestea le face prin minunatele lui epistole lăsate nouă, pline de dumnezeiască înţelepciune. Nu ne sunt de folos epistolele lui numai pentru combaterea învăţăturilor celor greşite şi pentru întărirea celor drepte, ci ne ajută, nu puţin, la o bună vieţuire. De acestea, încă şi acum, folosindu-se întâistătătorii Bisericilor, îndreptează şi întocmesc Biserica, fecioara cea curată, pe care a logodit-o cu Hristos (2
15 Hermes era zeul elocinţei la vechii greci.
144
Cor. 11, 2), şi o duc spre frumuseţea cea duhovnicească. Cu acestea izgonesc bolile ce vin asupra ei şi-i păstrează sănătatea dobândită.
Nişte doctorii ca acestea, care au atâta putere, ne-a lăsat omul cel neiscusit în cuvânt! Iar puterea lor o cunosc bine cei ce le citesc des.
Se vede, dar, din cele spuse ce mare preţ a pus Pavel pe puterea cuvântului.
Capitolul 8
Fericitul Pavel vrea ca şi noi să fim predicatori destoinici
Ascultă ce spune şi ucenicului său Timotei, în epistola adresată lui: „Ia aminte la citit, la îndemnat şi la învăţătură“ (1 Tim. 4, 13). Apoi adaugă şi rodul acestora, zicând: „Că făcând acestea, te vei mântui şi pe tine şi pe cei ce te ascultă“ (1 Tim. 4, 13); şi iarăşi: „Slujitorul lui Dumnezeu nu trebuie să se sfădească, ci să fie blând cu toţi, învăţător, îngăduitor“ (2 Tim. 2, 24 ); iar mai jos spune: „Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat şi în cele ce ţi-au fost încredinţate, ştiind de la cine ai învăţat şi că din pruncie cunoşti sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire“ (2 Tim. 3, 14-15); şi iarăşi: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit“ (2 Tim. 3, 16-17). Ascultă ce mai adaugă şi lui Tit, când îi vorbeşte despre însuşirile episcopilor: „Trebuie să se ţină episcopul de cuvântul cel
145
credincios al învăţăturii, ca să fie puternic să combată şi pe cei potrivnici (Tit1, 9).
Cum va putea deci preotul, dacă este neiscusit, cum îl vor unii, să combată şi să închidă gura celor potrivnici? Ce nevoie mai are să se îndeletnicească cu cititul şi cu Scripturile, dacă trebuie să fie un neînvăţat? Dar acestea sunt scuze, pretexte şi măşti ale lenii şi trândăviei. Mi se poate spune însă că Pavel a dat aceste porunci preoţilor. Dar despre preoţi vorbim acum! Dar că Pavel a dat aceeaşi poruncă şi credincioşilor, ascultă ce îi îndeamnă în altă epistolă: „Cuvântul lui Hristos, spune Pavel, să locuiască în voi din belşug, în toată înţelepciunea" (Col. 3, 16); iarăşi: „Cuvântul vostru să fie totdeauna plăcut, dres cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia" (Col. 4, 6). Le-a spus tuturor credincioşilor să fie pregătiţi pentru apărarea credinţei. Tesalonicenilor le scrie: „Zidiţi-vă unul pe altul, precum şi faceţi" (1 Tes. 5, 11); iar când vorbeşte despre preoţi, spune: „Preoţii care cârmuiesc bine să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura" (1 Tim. 5, 17).
Atunci eşti un învăţător desăvârşit, când şi prin cele ce faci şi prin cele ce înveţi duci pe ucenicii tăi, pe credincioşi, la viaţa fericită, pe care a poruncit-o Hristos. Pentru a învăţa nu-i de ajuns numai să faci. Nu-i al meu cuvântul acesta, ci al Mântuitorului. El a spus: „Cel ce va face şi va învăţa, acela mare se va chema" (Matei5, 19). Dacă prin „a învăţa“ Hristos ar fi înţeles „a face“, n-ar mai fi trebuit să spună: „şi va învăţa“, ci ar fi fost de ajuns să spună atât: „cel ce va face“. Dar aşa, din pricină că a vorbit separat de amândouă, a arătat că una este a face, şi altceva este a învăţa cu cuvântul şi că e
146
nevoie de amândouă pentru o desăvârşită zidire sufletească. Oare n-auzi ce spune preoţilor din Efes vasul cel ales (Fapte9, 15) al lui Hristos? „Pentru aceea privegheaţi, spune el, aducându-vă aminte că trei ani, noaptea şi ziua, n-am încetat să vă învăţ cu lacrimi pe fiecare din voi“ (Fapte20, 31). Ce nevoie mai era de lacrimi sau de învăţarea cuvântului, dacă viaţa sa apostolică lumina aşa?
Capitolul 9
Când preotul nu-i predicator destoinic, credincioşii sunt siliţi să sufere multă pagubă sufletească
Negreşit, o viaţă îmbunătăţită poate să ne ajute mult la săvârşirea poruncilor lui Dumnezeu, dar n-aş putea susţine că ea săvârşeşte totul. Ce tărie va putea să-i dea cuiva viaţa sa îmbunătăţită, când începe lupta pentru credinţă şi când toţi luptă cu argumente din aceleaşi Scripturi? La ce-i va folosi mulţimea de sudori, când după acele osteneli cade, din pricina grozavei lui neştiinţe, în erezie şi se desparte de trupul Bisericii? Cunosc mulţi oameni care au păţit aşa. Care-i câştigul strădaniei lui? Nici unul! Şi, la fel, nu-i de nici un folos o credinţă sănătoasă alături de o viaţă stricată. Din pricina asta, mai mult decât toţi, trebuie să fie iscusit în astfel de lupte cel care a primit sarcina de a învăţa pe ceilalţi. Chiar dacă el rămâne nezdruncinat şi nu-i vătămat cu nimic de cei potrivnici, totuşi, credincioşii care nu sunt destul de întăriţi în credinţă, dacă ar vedea
147
că povăţuitorul lor este înfrânt şi că nu mai poate răspunde celor potrivnici, nu pun înfrângerea lui pe seama neştiinţei lui, ci pe seama şubrezeniei învăţăturii. Şi astfel, din pricina neştiinţei unui singur om, este aruncat poporul cel mult în cea mai adâncă prăpastie a pierzării. Chiar dacă credincioşii nu trec cu totul de partea potrivnicilor, totuşi sunt siliţi să pună la îndoială învăţăturile în care credeau până atunci; nu mai pot crede cu aceeaşi tărie în învăţăturile de care mai înainte se apropiau cu credinţă nezdruncinată. înfrângerea dascălului strecoară atâta tulburare în sufletele credincioşilor, încât răul sfârşeşte prin a-i îneca.
Cât prăpăd şi cât foc se adună pe ticălosul cap al acelui dascăl pentru fiecare suflet pierdut, nu-i nevoie s-o afli de la mine, că tu însuţi ştii destul de bine acestea.
Este oare mândrie, este oare umblet după slavă deşartă, că n-am voit să ajung pricina pieirii atâtor suflete şi că n-am vrut nici să atrag asupra mea o pedeapsă mai mare decât aceea care mă aşteaptă acumdincolo? Cine ar putea-o spune? Nimeni! Afară numai dacă cineva ar vrea cu tot dinadinsul să mă ţină de rău pe degeaba şi să filosofeze pe seama nenorocirilor altora.
148
CARTEA A CINCEA
Capitolul 1
Cuvântările rostite înaintea credincioşilor trebuie pregătite cu multă osteneală şi grijă
Am arătat îndeajuns cât de iscusit şi de învăţat trebuie să fie dascălul în luptele pe care le are de dus pentru adevăr. Pe lângă cele spuse până acum, mai am de vorbit despre un alt lucru, pricina a mii şi mii de primejdii. Dar, mai bine spus, n-aş putea numi acest lucru pricină, ci pe cei care nu ştiu să se folosească bine de el, că în sine lucrul acesta este pricinuitor de mântuire şi de multe bunătăţi, când este întrebuinţat de bărbaţi sârguincioşi şi buni. Dar care este acest lucru? Este osteneala cea multă pe care trebuie să ne-o dăm pentru alcătuirea predicilor pe care avem să le rostim înaintea poporului.
Mai întâi, cea mai mare parte dintre credincioşi nu vor să socotească pe predicatori ca învăţători ai lor, ci părăsesc rolul de ucenici şi-l iau pe acela ca spectatorii de la întrecerile atletice. Şi după cum acolo mulţimea spectatorilor se împarte, unii ţin cu un atlet, alţii cu altul, tot aşa şi în biserică, credincioşii se împart şi ei: unii laudă pe un predicator, alţii pe altul; şi ascultă predicile lor cu dragoste sau cu ură.
Dar nu-i numai asta greutatea, ci şi alta, nu mai mică decât asta. Dacă se întâmplă ca un predicator să ţeasă în predicile lui ideile şi cuvintele altor predicatori, atunci
149
este ocărât mai rău decât borfaşii. Adeseori, pe simplă bănuială, fără să fi luat ceva de la cineva, este osândit ca şi cum ar fi fost prins asupra faptului. Dar pentru ce vorbesc de ideile şi cuvintele luate de la alţi predicatori? Nu-i este îngăduit să se slujească des nici de propriile lui cuvinte, pentru că mulţimea obişnuieşte să asculte predicile nu pentru a se folosi, ci pentru a-şi desfăta auzul. Stă la predică aşa cum stau criticii la spectacolele de teatru sau la concerte. Şi arta oratorică1, pe care am osândit-o adineauri1 este atât de dorită de predicatori, cât n-o doresc nici sofiştii2, când sunt siliţi să se ia la întrecere în cuvânt unii cu alţii.
Viteaz suflet trebuie să aibă în această privinţă predicatorul care să depăşească cu mult puţinătatea mea -, ca să înfrâneze această plăcere nesocotită şi nefolositoare a credincioşilor şi să poată îndrepta atenţia ascultătorilor spre ceea ce le este de folos, încât poporul să-i urmeze şi să i se supună, iar nu să fie condus el de dorinţele ascultătorilor săi.
1 Cartea a patra.
2 Sofiştii au fost filosofii-retori din secolul al cincilea înainte de Hristos şi până în secolul al patrulea după Hristos. Ei umblau din oraş în oraş şi vindeau pe bani ştiinţa lor tinerilor doritori de înţelepciune. Cei mai celebri sofişti şi dascăli ai sofiştilor au fost sofiştii din secolul al cincilea dinainte de Hristos: Protagoras, care făcea din om măsura tuturor lucrurilor, şi Gorgias, care învăţa că nu putem cunoaşte niciodată adevărul lucrurilor, ci numai aparenţa lor.
150
Capitolul 2
Acest lucru nu se poate dobândi decât prin două lucruri: prin dispreţul laudelor şi prin puterea în cuvânt. Dacă lipseşte una din ele, cea rămasă este nefolositoare, din pricina despărţirii de cealaltă. Dacă un predicator dispreţuieşte laudele, dar nu face ca predica sa să fie plăcută şi dreasă cu sare (Col. 4, 6), credincioşii îi întorc spatele şi nu are nici un folos de pe urma acestei măreţii sufleteşti; iar dacă vorbeşte plăcut şi cu gust, dar este subjugat de slava dată de aplauze3, ajunge tot acolo: vorbeşte şi spre paguba lui sufletească şi spre paguba sufletească a ascultătorilor săi, pentru că, de dragul laudelor şi al aplauzelor, îşi dă silinţa să vorbească mai mult spre plăcerea ascultătorilor decât spre folosul lor. Şi după cum predicatorul care nu umblă după laude şi aplauze, dar nu ştie nici să vorbească, nu se pleacă într-adevăr plăcerilor credincioşilor, dar nici nu le poate fi de mare folos, tocmai pentru că nu ştie să vorbească, tot aşa şi predicatorul care este atras de dorul aplauzelor şi al laudelor şi ştie să vorbească, poate face
3 În secolul al patrulea, credincioşii subliniau cu aplauze cuvântările predicatorilor. O urmă a vechilor aplauze sunt astăzi cuvintele „Să trăiţi!“ sau „Să ne trăieşti, părinte!“, de la sfârşitul predicii. Despre aplauzele în biserică din timpul predicii a scris John. Zellinger, Der Beifall În der altchrist. Predigt, în: Festgabe Alois Knöpfler zur Vollendung des siebzigsten Lebensjahr..., hersg. von M. Gietl und G. Pfeilschifter, Freiburg i. Br., 1917, 403-415.
151
într-adevăr pe credincioşi mai buni, dar el, în loc să-şi aleagă subiecte de zidire sufletească, alege mai mult subiecte care pot încânta pe credincioşi, pentru că prin acestea culege aplauze furtunoase.
Capitolul 3
Dacă nu are aceste două însuşiri, nu va fi de folos credincioşilor
în amândouă aceste privinţe, dar, trebuie să fie tare conducătorul cel bun al turmei lui Hristos, pentru ca nu cumva prin lipsa unei însuşiri să facă netrebnică pe cealaltă.
Dacă un predicator, suit pe amvon, rosteşte cuvinte care pot zgudui şi trezi sufletele celor care duc o viaţă stricată, dar dacă în timpul predicii se poticneşte, se întrerupe şi, din pricina sărăciei cuvintelor sale, este silit să roşească, ei bine, un astfel de predicator pierde îndată tot câştigul spuselor sale. Ascultătorii săi, ale căror păcate au fost biciuite, suferă de pe urma cuvintelor lui; şi pentru că nu pot să se răzbune altfel, îl batjocoresc, spunându-i că-i un neînvăţat şi un prost, crezând că aşa îşi acoperă ocara. De aceea predicatorul, ca un vizitiu prea bun, trebuie să ţină bine în mâinile sale aceste două însuşiri, ca să le poată întrebuinţa pe amândouă, după nevoie. Când nu i se poate găsi nici un cusur, atunci poate mustra şi mângâia pe toţi credincioşii săi cu câtă autoritate voieşte; înainte de asta însă, nu-i este uşor s-o facă. Dar măreţia sufletească a conducătorului turmei nu trebuie să se arate numai în dispreţuirea laudelor
152
şi a aplauzelor, ci trebuie să se întindă şi mai departe, pentru ca să nu-i fie nedesăvârşit câştigul.
Capitolul 4
Predicatorul trebuie să dispreţuiască mai ales invidia
Ce altceva mai trebuie să dispreţuiască întâistătătorul Bisericii? Criticile şi invidia. Nu trebuie să se teamă, nici să tremure peste măsură de criticile neîntemeiate şi este inevitabil ca întâistătătorul Bisericii să sufere şi critici neîntemeiate -, dar nici nu este bine să le treacă cu vederea; dimpotrivă, trebuie să încerce să le stingă îndată, dacă sunt neîntemeiate şi pornesc de la oameni nepricepuţi. Că nimic nu sporeşte atât faima rea sau bună a cuiva ca mulţimea nepricepută; mulţimea, de obicei, nu verifică nici ce aude, nici ce grăieşte; repetă fără socoteală tot ce-i vine la ureche, fără să caute adevărul. De aceea întâistătătorul Bisericii nu trebuie să nesocotească spusele nedrepte ale mulţimii, ci să surpe aceste critici neîntemeiate îndată ce se ivesc; să-i convingă de greşeală pe cei ce-l critică, de-ar fi cei mai nepricepuţi oameni; să nu lase nimic din cele ce pot înlătura o părere nedreaptă; iar dacă vede că, în ciuda tuturor sforţărilor, criticii lui rămân neînduplecaţi, atunci să dispreţuiască părerea lor nedreaptă. Că dacă se lasă doborât de aceste păreri nedrepte, atunci nu va putea vorbi niciodată cu curaj şi bine, că tristeţea şi necontenitele griji sunt în stare să-i doboare sufletul şi să-l facă să ajungă cel mai slab predicator.
153
Aşa trebuie să se poarte preotul cu credincioşii săi, cum se poartă un părinte cu copiii lui mici de tot. După cum părinţii nu se supără pe copilaşii lor când aceştia îi ocărăsc, îi lovesc sau când plâng, dar nici nu se îngâmfă când râd sau vorbesc cu drăgălăşenie, tot astfel nici preotul nu trebuie să se îngâmfe când credincioşii îi laudă predicile, dar nici să cadă abătut de durere când e criticat fără temei.
Dar asta e greu, scumpe prietene, şi poate, după socotinţa mea, chiar cu neputinţă. Nu cunosc om care să fi reuşit să nu se bucure când e lăudat; iar dacă se bucură, urmează că şi doreşte să dobândească laude; iar dacă doreşte să le dobândească, atunci neapărat trebuie să se întristeze, să se supere, să se amărască şi să sufere când nu le dobândeşte. După cum cei care se bucură când se îmbogăţesc, se simt nenorociţi când sărăcesc, iar oamenii obişnuiţi cu luxul şi cu desfătările nu pot îndura o viaţă simplă, tot aşa şi predicatorilor care doresc să fie lăudaţi, li se lâncezeşte sufletul ca de foame, nu numai când sunt criticaţi pe nedrept, dar şi când nu sunt lăudaţi des, mai cu seamă când au fost hrăniţi cu laude sau când aud că alţii sunt lăudaţi. Câte necazuri şi câte dureri sufleteşti crezi, oare, că nu are un preot, care predică şi învaţă cu dorinţa de a fi neapărat lăudat? Nici marea nu-i lipsită vreodată de valuri, dar nici sufletul lui de griji şi de tristeţe!
154
Capitolul 5
Predicatorul talentat trebuie să se pregătească mai mult decât un predicator slab
Preotul nu-i scutit de muncă sârguincioasă şi continuă nici când are un deosebit talent oratoric şi sunt puţini de aceştia! pentru că nu te naşti cu talent oratoric, ci îl dobândeşti prin studiu. De-ai ajunge în vârful lui, chiar atunci te părăseşte, dacă nu-ţi cultivi talentul oratoric prin necontenit studiu şi prin neîntrerupt exerciţiu. Prin urmare, predicatorii mari trebuie să muncească mai mult decât predicatorii slabi. Dacă nu muncesc, pagubă îi aşteaptă şi pe unii şi pe alţii; dar nu aceeaşi pagubă; ci paguba suferită de predicatorii mari este tot atât de mare pe cât de mare este şi deosebirea dintre talentul oratoric al unora şi al altora. Pe predicatorii slabi nimeni nu-i ţine de rău dacă vorbesc prost; pe predicatorii mari însă toţi îi critică dacă nu se întrec necontenit pe ei înşişi. Mai mult încă, predicatorii slabi sunt lăudaţi mult chiar pentru predicile bunicele; predicatorii mari, dimpotrivă, nu numai că nu sunt lăudaţi, ba şi mult criticaţi, dacă predicile lor nu sunt excepţionale şi surprinzătoare. Că ascultătorii judecă predica, nu după cuvintele predicii, ci după faima predicatorului.
Prin urmare, când un predicator mare întrece pe toţi ceilalţi predicatori în cuvânt, atunci mai cu seamă trebuie să muncească pentru pregătirea predicilor mai mult decât toţi. Lui nu-i este îngăduit să ţină o predică proastă, lucru care poate să i se întâmple în chip obişnuit
155
oricărui om; dimpotrivă, dacă predica sa nu-i la înălţimea renumelui său, pleacă din faţa ascultătorilor încărcat de nenumăratele batjocuri şi critici. Nimeni nu se gândeşte că poate i-a fost întunecată limpezimea minţii de tristeţe, de nelinişte, de grijă, iar adeseori chiar de mânie, şi că din pricina aceasta gândurile sale n-au mai putut fi rostite aşa cum i s-au născut în minte. Nimeni nu se gândeşte că, în definitiv, este şi el om şi nu poate fi totdeauna la fel, nici nu poate fi excepţional în orice predică, că este firesc să greşească uneori şi să facă predici mai prejos de talentul său oratoric. Dar, după cum am spus, ascultătorii lui nu vor să se gândească la asta, ci îl critică, judecându-l ca şi cum ar fi înger. De altfel, omul trece de obicei cu vederea faptele bune ale aproapelui său chiar când sunt multe şi mari; dar dacă face vreo greşeală, oricât de mică ar fi şi oricât de veche, o vede îndată, o critică cu uşurinţă şi şi-o aduce aminte totdeauna. Iar o greşeală de aceasta, mică şi neînsemnată, a micşorat de multe ori slava marilor predicatori.
Capitolul 6
Predicatorul nu trebuie să dispreţuiască întru totul părerile nesocotite ale mulţimii, dar nici să le pună întru totul la inimă
Vezi, dar, dragă şi scumpe prietene, că mai cu seamă predicatorul cu talent oratoric trebuie să muncească mai
156
mult pentru pregătirea predicilor lui. Dar în afară de muncă mai are nevoie şi de atâta răbdare de câtă n-au nevoie toţi cei despre care ţi-am vorbit mai înainte. Mulţi îl atacă pe nedrept şi fără pricină; şi pentru că nu-i pot găsi alt cusur decât acela că e vorbit de bine de toţi, îl urăsc. Şi trebuie să sufere cu curaj invidia lor amară. Aceşti invidioşi, pentru că nu-şi pot ascunde blestemata lor ură, strânsă în zadar în sufletul lor, îl ocărăsc, îl critică, îl clevetesc în ascuns, şi-şi arată răutatea lor pe faţă. Iar dacă predicatorul începe să se întristeze şi să se supere pentru orice clevetire, sfârşeşte prin a fi doborât de durere. Invidioşii nu-l atacă numai personal, ci încearcă să facă asta şi prin alţii. De multe ori, ca să-i întunece faima, aleg pe câte un predicator slab, îl încarcă cu laude şi-l admiră mai mult decât trebuie. Unii fac asta din prostie, alţii şi din prostie şi din invidie, numai ca să strice bunul nume al predicatorului; dar nici într-un caz ca să arate bun pe un predicator slab.
Un predicator mare însă n-are de luptat numai cu invidioşii, ci adeseori şi cu nepriceperea tuturor credincioşilor săi. Nu-i cu putinţă ca toţi credincioşii care vin la biserică să fie oameni învăţaţi; cea mai mare parte a credincioşilor din biserică e alcătuită din oameni simpli şi neînvăţaţi; unii dintre ei sunt mai pricepuţi, dar şi aceştia pot judeca o predică tot atât de puţin cât o pot judeca şi toţi ceilalţi, aşa că abia de se găsesc unul sau doi credincioşi care să fie în stare să judece cum trebuie o predică. Din pricina asta un mare predicator se vede silit să culeagă mai puţine aplauze, ba sunt şi cazuri când se dă jos de pe amvon fără să fie lăudat.
157
Predicatorul trebuie să fie pregătit să întâmpine cu curaj toate aceste greutăţi; pe cei care din pricina neştiinţei nu-i pot judeca cum trebuie predicile, să-i ierte; pe cei care din pricina invidiei îi critică predicile, să-i plângă ca pe nişte ticăloşi şi ca pe nişte oameni vrednici de milă; iar pe el, nici neştiinţa unora, nici invidia altora, să nu-l facă să creadă că a pierdut ceva din talentul său oratoric. Un pictor celebru, care întrece pe toţi ceilalţi pictori prin arta sa, nu trebuie să se descurajeze când vede că un tablou al său, pictat cu mult talent, este batjocorit de nişte oameni care nu se pricep la pictură şi nu trebuie să socotească proastă pictura lui, din pricină că o critică nişte necunoscători; după cum, iarăşi, nu trebuie să socotească minunată şi fermecătoare o pictură cu adevărat proastă, din pricină că o admiră nişte nepricepuţi în artă.
Capitolul 7
Predicatorul trebuie să-şi alcătuiască predicile în aşa fel încât ele să placă numai lui Dumnezeu
Un scriitor mare trebuie să fie el însuşi criticul operelor sale; el însuşi, cu ajutorul minţii care le-a creat, să judece de sunt bune sau rele; să nu ţină niciodată seama de părerea greşită şi necompetentă a altora.
Tot aşa şi cel ce a primit sarcina să lupte pentru învăţătura creştină să nu ia aminte la laudele credincioşilor săi, dar nici să cadă abătut când nu este lăudat, ci
158
să-şi alcătuiască în aşa fel predicile lui, ca ele să placă lui Dumnezeu. Dumnezeu să-i fie lui singurul îndreptar şi singura călăuză pentru alcătuirea desăvârşită a predicilor lui, nu aplauzele, nici laudele. Dacă e lăudat şi de ascultători, să nu respingă laudele lor; dacă nu-l laudă, să nu le-o ceară, nici să se mâhnească. îi este lui destulă mângâiere pentru ostenelile lui, mai mare decât toate, gândul că şi-a alcătuit şi şi-a întocmit predicile spre plăcerea lui Dumnezeu.
Capitolul 8
Predicatorul care nu dispreţuieşte laudele va avea de suferit o mulţime de neplăceri
Predicatorul care ajunge robit de dorinţa de a fi lăudat fără socoteală, nu mai are nici un folos nici de pe urma încordatei lui munci pentru alcătuirea predicii, nici de pe urma talentului său oratoric; că un suflet care nu poate suferi criticile nesocotite ale mulţimii, se descurajează şi pierde dragostea de a predica. De aceea predicatorul trebuie să fie învăţat să dispreţuiască, mai mult decât orice, laudele. Pentru a-ţi păstra talentul oratoric nu-i de ajuns numai să ştii să vorbeşti, mai trebuie să ai şi puterea să dispreţuieşti laudele.
Dacă ai cerceta bine şi pe un predicator slab, ai vedea că are şi el tot atâta nevoie să dispreţuiască laudele ca şi un predicator mare. Este silit să facă multe greşeli, dacă urmăreşte slavă de la ascultători. Şi pentru că nu poate să se ridice la înălţimea marilor predicatori, nu se
159
sfieşte să-i clevetească, să-i pizmuiască, să-i critice pe nedrept şi să facă şi alte multe păcate la fel cu acestea; va îndrăzni orice, de-ar trebui să-şi piardă chiar sufletul, numai şi numai să pogoare numele şi slava lor la nivelul propriei sale josnicii. în afară de asta, nu va mai transpira muncind la alcătuirea predicilor lui; un fel de toropeală îi va cuprinde sufletul. Neputând trăi fără laude, se descurajează şi-l cuprinde somn adânc, când vede că adună puţine laude de pe urma îndelungatei sale munci. Că şi un plugar, care munceşte un pământ slab şi este silit să are un pământ pietros, se lasă repede de treabă dacă nu îi este dragă munca sau dacă nu-l sileşte teama că are să moară de foame. Dacă marii predicatori au nevoie de atât de mult exerciţiu şi de atâta muncă pentru ca să-şi păstreze cunoştinţele dobândite, spune-mi, te rog, câtă greutate, cât zbucium şi câtă tulburare nu va avea, ca să strângă cu mult chin puţine gânduri pentru predica sa, predicatorul care n-a adunat mai dinainte nici o cunoştinţă, ci este silit să-şi adune materialul atunci când trebuie să vorbească? Iar dacă vreunul din cei mai mici decât el, unul cu o slujbă mai mică, predică mai strălucit decât el, ei bine, atunci trebuie să aibă un suflet dumnezeiesc, ca să nu fie cuprins de invidie şi doborât de tristeţe. Trebuie să aibă un suflet de diamant, nu un suflet obişnuit ca al nostru, ca să suporte cu bărbăţie să fie întrecut, el, cu o slujbă mai mare, de un altul mai mic decât el. Dacă cel care predică frumos este blând şi foarte smerit, atunci durerea mai e de suportat; dar dacă e obraznic, îngâmfat şi iubitor de slavă, atunci moartea lui e dorită în fiecare zi, că
160
îi face viaţa amară, îl dispreţuieşte în văzul lumii, îl batjocoreşte pe ascuns, îi răpeşte mult din autoritate şi vrea să fie el totul. Cel mai mare ajutor în toate acestea îi dă aceluia talentul său oratoric, interesul arătat de mulţime predicilor lui şi dragostea tuturor credincioşilor.
Nu vezi, oare, cu câtă dragoste ascultă acum creştinii predicile? Nu vezi, oare, că oratorii sunt mai preţuiţi decât toţi, nu numai de păgâni, dar şi de creştini? Cum poate, dar, suferi un predicator atâta ruşine, ca la predica lui ascultătorii să nu aplaude, să se plictisească, să aştepte sfârşitul cuvântării ca pe o odihnă după o muncă grea, iar la predica altuia ascultătorii să-l asculte cu răbdare, deşi vorbeşte mult, ba chiar să-şi arate nemulţumirea când are de gând să termine şi să se mânie când vrea să tacă?
Aceste lucruri, deşi ţi se par acum lucruri neînsemnate şi uşor de dispreţuit, pentru că nu le-ai trăit, totuşi ele sunt îndestulătoare să stingă râvna de a predica şi să slăbească puterea sufletului, dacă predicatorul nu se desprinde de toate aceste slăbiciuni omeneşti şi nu caută să ajungă asemenea puterilor celor netrupeşti, care nu sunt stăpânite nici de invidie, nici de dragostea de slavă şi nici de vreo altă patimă asemănătoare. Iar dacă este un astfel de om, care să poată călca în picioare slava de la oameni, această fiară greu de biruit, de doborât şi de îmblânzit, care să-i poată tăia multele ei capete, dar, mai bine spus, nici să n-o lase să-i crească capetele, ei bine, atunci va putea să alunge cu uşurinţă aceste multe atacuri şi să se bucure de liniştea portului; dar
161
dacă nu-i scăpat de dragostea de slavă, atunci va aduce peste sufletul lui fel de fel de lupte, necontenite tulburări, necurmate supărări şi roiul celorlalte patimi. Pentru ce să-ţi mai înşir şi celelalte greutăţi, pe care nici nu le poţi spune, nici nu le poţi cunoaşte, dacă nu le-ai trăit?
162
CARTEA A ŞASEA
Capitolul 1
Preoţii vor da seamă şi de păcatele credincioşilor lor
Greutăţile de aici de pe pământ, pe care le-ai auzit, aşa sunt. Dar pe acelea dedincolo, cum le vom suferi, când vom fi siliţi să dăm socoteală de fiecare credincios încredinţat nouă? Paguba nu se mărgineşte la ruşine, ci ne aşteaptă chin veşnic.
Nu voi trece sub tăcere nici acum cuvintele apostolului Pavel, deşi le-am spus mai înainte1: „Ascultaţi de mai-marii voştri şi supuneţi-vă lor, că ei priveghează pentru sufletele voastre, ca unii ce vor da seama de ele“ (Evr. 13, 17). Teama de această ameninţare îmi zguduie necontenit sufletul. Dacă celui care sminteşte numai pe un singur om, şi încă pe cel mai mic, îi este de folos să i se atârne o piatră de moară de gât şi să fie aruncat în mare (Matei18, 6) şi dacă toţi cei care lovesc cugetul fraţilor lor păcătuiesc faţă de Hristos (1 Cor. 8, 12), ce vor păţi oare preoţii, ce pedeapsă vor primi când pierd nu numai unul sau doi sau trei, ci un număr atât de mare de credincioşi? Nu pot da vina pe nepricepere, nu-şi pot găsi scăparea în neştiinţă, nici nu pot pune înainte silnicia sau forţa. Credincioşii ar putea întrebuinţa, dacă ar fi cu putinţă, această scuză pentru păcatele lor mai uşor decât întâi stătătorii Bisericii pentru
1 Cartea a treia.
163
păcatele credincioşilor lor. Pentru ce? Pentru că cel rânduit să îndepărteze neştiinţa din sufletul păstoriţilor săi şi să vestească mai dinainte când se apropie războiul cel diavolesc, nu poate pune înainte neştiinţa, nici nu poate spune: „N-am auzit trâmbiţa, nu ştiam mai dinainte de război Că pentru asta a fost pus, după cum spune Iezechiel, ca să trâmbiţeze şi celorlalţi şi să vestească mai dinainte greutăţile ce au să vină (Iez. 33, 3 ). De aceea pedeapsa e de neînlăturat, chiar de-ar fi unul cel care are să se piardă. Că spune proorocul Iezechiel: „Dacă atunci când vine sabia, străjerul nu trâmbiţează poporului şi nici nu dă semn, iar sabia, la venirea ei, ia un suflet, sufletul acela a fost luat din pricina fărădelegii lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna străjerului“ (Iez. 33, 6).
Capitolul 2
Preoţii au nevoie de mai multă luare-aminte decât monahii
încetează, dar, dragă prietene, de a mă împinge spre o pedeapsă de care n-aş putea scăpa. Nu e vorba aici de comanda unei oştiri, nici de ocârmuirea unei împărăţii, ci de o slujire care cere virtute de înger.
Sufletul preotului trebuie să fie mai curat decât înseşi razele soarelui, pentru ca Duhul cel Sfânt să nu-l părăsească niciodată şi ca să poată spune: „Iar de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“ (Gal. 2, 20).
Dacă cei ce locuiesc în pustie, care au scăpat de oraş, de piaţă şi de zgomotele din ele, care se bucură necontenit
164
de adăpost şi linişte, nu vor să aibă încredere în paza ce le-o dă traiul lor departe de zgomotele lumii, ci adaugă şi alte nenumărate mijloace de pază: se îngrădesc din toate părţile şi se silesc să fie cu mare băgare de seamă în tot ce spun şi în tot ce fac, ca să se poată, atât cât omeneşte e cu putinţă, apropia de Dumnezeu cu îndrăznire şi curăţie desăvârşită; deci, dacă monahii fac atât de mari sforţări ca să se păstreze curaţi, spune-mi, te rog, câtă putere, câtă tărie socoteşti că-i trebuie preotului, ca să-şi poată smulge sufletul din orice întinăciune şi să-şi păstreze nevătămată frumuseţea cea duhovnicească? Şi preotul are nevoie de mult mai mare curăţie decât monahii. Iar cel care are nevoie de mai mare curăţie, acela este supus la mai mari ispite, care-l pot murdări, dacă nu-şi fereşte sufletul printr-o neîncetată priveghere şi dacă nu foloseşte mai multă tărie sufletească.
Frumuseţea chipului femeiesc, mişcările afectate, mersul legănat, dulceaţa vocii, încondeierea ochilor, rumenitul obrajilor, împletitul şi vopsitul părului, luxul hainelor, felurimea bijuteriilor de aur, frumuseţea pietrelor preţioase, mirosul plăcut al parfumurilor şi toate celelalte, în care se pricep femeile, sunt în stare să tulbure sufletul dacă nu ajunge ca de piatră prin asprimea castităţii.
Nu e deloc de mirare să fii tulburat de toate aceste farmece femeieşti. Dar ca diavolul să poată doborî şi săgeta sufletele oamenilor prin contrariul acestor farmece, ei bine, asta e ceea ce mă miră şi mă lasă nedumerit.
165
Capitolul 3
Monahul se bucură de mai multă uşurinţă decât întâistătătorul bisericii
Unii au scăpat de mrejele femeilor frumoase, dar au căzut în mâinile unor femei lipsite de orice frumuseţe: urâte la faţă, cu părul neîngrijit, cu hainele murdare, cu ţinută obişnuită, cu apucături de rând, simple la vorbă, cu mers necăutat, cu voce neprefăcută, sărace, dispreţuite, fără nici un sprijin, singure. I-au atras mai întâi spre milă, iar de acolo i-au dus spre prăpastia pierzării.
Mulţi preoţi au scăpat de mrejele femeilor frumoase, împodobite cu bijuterii de aur, parfumate, îmbrăcate cu haine scumpe, au scăpat de toate farmecele femeieşti amintite mai sus, dar au căzut uşor şi au pierit din pri cina unor femei urâte şi pocite. Când şi femeia săracă, dar şi cea bogată, când şi femeia gătită şi împodobită, dar şi cea îmbrăcată prost, când şi femeia cu purtări căutate, dar şi cea cu purtări neprefăcute, şi, ca să spun pe scurt, când şi femeile frumoase, dar şi femeile urâte iscă război în sufletul bărbatului care le priveşte, iar meşteşugirile femeieşti îl înconjoară de pretutindeni, spune-mi, te rog, cum va mai putea preotul răsufla, când stau în jurul lui atâtea curse? Ce loc de scăpare să găsească, nu spun ca să nu cadă că asta nu-i prea greu -, dar ca să-şi păstreze sufletul netulburat de gândurile cele spurcate?
Nu mai vorbesc de cinstea şi preţuirea date de credincioşi preotului, pricini de nenumărate păcate. Când este cinstit şi preţuit de femei i se slăbeşte tăria cu minţeniei
166
lui şi adeseori îl doboară, dacă nu ştie să rămână totdeauna treaz în faţa unor astfel de atacuri; dar când este cinstit şi preţuit de bărbaţi, preotul, dacă nu are multă tărie sufletească, ajunge stăpânit de două patimi cu totul potrivnice: de linguşeală slugarnică şi de îngâmfare prostească. Este silit să se plece celor ce-l cinstesc, iar din pricina cinstei date lui de aceştia se semeţeşte faţă de cei mai mici şi este împins în prăpastia mândriei.
Eu spun numai atât. Dar câtă pagubă pricinuiesc toate acestea unui preot, n-o poate şti bine decât numai acela care-i preot! Că nu numai aceste ispite, ci şi altele, cu mult mai primejdioase, vin fără doar şi poate asupra preotului trăitor în mijlocul lumii.
Cel care iubeşte pustia, monahul, este scăpat de toate acestea. Dacă îi trece cumva prin minte vreun gând necurat, închipuirea lui este săracă şi poate stinge îndată gândul cel necurat, că nu vede nimic în jurul său, care să-i mărească flacăra. Monahul se teme numai pentru el. Dacă e silit uneori să se îngrijească şi de alţii, apoi aceştia sunt foarte puţini la număr; dar chiar dacă ar fi mai mulţi, totuşi sunt cu mult mai puţini decât credincioşii din biserică şi dau cu mult mai uşoare griji stareţului lor, nu numai din pricina numărului lor mic, dar şi din pricină că toţi s-au lepădat de grijile cele lumeşti, nu au nici copii, nici soţie şi nici vreo altă grijă asemănătoare. Asta îi face pe monahi să fie foarte supuşi egumenilor lor, iar viaţa de obşte dă putinţă stareţilor să le vadă bine greşelile şi să le îndrepte; că supravegherea neîncetată a dascălilor ajută nu puţin la sporul vieţii duhovniceşti.
167
Capitolul 4
Preotului i s-au încredinţat apărarea întregii lumi şi alte lucruri înfricoşătoare
Cu credincioşii lucrurile nu stau aşa. Cea mai mare parte din cei rânduiţi sub supravegherea preotului sunt legaţi cu griji lumeşti şi asta îi face mai trândavi pentru lucrarea celor duhovniceşti. De aceea preotul trebuie neapărat să semene, ca să spun aşa, în fiecare zi, ca, prin continuă repetare, cuvântul său de învăţătură să poată fi ţinut minte de cei ce îl aud. Bogăţia mare, măreţia funcţiei, trândăvia înnăscută de pe urma luxului şi a plăcerilor şi altele multe pe lângă acestea înăbuşă se minţele aruncate; adeseori desimea spinilor nici nu lasă ca cele semănate să ajungă până la faţa pământului. Dar şi supărările mari, nevoia sărăciei, necontenitele necazuri şi altele asemenea acestora, cu totul contrarii celor amintite mai înainte, îndepărtează pe credincioşi de râvna celor dumnezeieşti. Cât despre păcatele credincioşilor, preotul nu le poate cunoaşte nici în cea mai mică parte. Şi cum să le cunoască, când pe cei mai mulţi nu-i cunoaşte nici din vedere?
Greutăţi aşa de mari întâmpină preotul în îndeplini rea îndatoririlor sale faţă de credincioşi. Dar dacă ai cerceta îndatoririle lui faţă de Dumnezeu, ai vedea că cele faţă de credincioşi sunt o nimica; cer şi mai mare râvnă şi mai multă purtare de grijă.
Ce fel de om trebuie să fie cel ce se roagă pentru tot oraşul dar pentru ce spun tot oraşul, pentru toată lu mea -, care se roagă să facă pe Dumnezeu îndurător
168
faţă de păcatele tuturora, nu numai ale celor vii, dar şi ale celor morţi? Socot că nu-i de ajuns pentru o rugăciune atât de mare nici îndrăznirea lui Moise şi a lui Ilie. Ca şi cum i s-ar fi încredinţat întreaga lume, ca şi cum ar fi tatăl tuturor oamenilor, aşa se aproprie preotul de Dumnezeu, rugându-se să se stingă războaiele de pretutindeni, să înceteze tulburările şi cerând, atât în rugăciunile din casă, cât şi în rugăciunile din biserică, pace, an îmbelşugat, izbăvire grabnică de toate necazurile ce supără pe fiecare. Preotul trebuie să se deosebească atât de mult în toate de toţi cei pentru care se roagă cât se deosebeşte un conducător de supuşii săi.
Spune-mi, te rog, unde-l vom pune pe preot, când cheamă Duhul Cel Sfânt, când săvârşeşte prea înfricoşătoarea jertfă şi când atinge necontenit pe Stăpânul obştesc al tutorora? Cât de mare curăţie, cât de mare evla vie îi vom cere? Gândeşte-te ce fel trebuie să fie mâinile acelea care slujesc, ce fel trebuie să fie limba aceea care rosteşte acele cuvinte? Nu trebuie să fie oare mai curat şi mai sfânt decât oricine altul sufletul care a primit atâta Duh? Atunci şi îngerii stau împrejurul preotului. Tot altarul şi locul din jurul jertfelnicului se umple de puterile cereşti în cinstea Celui ce se află pe jertfelnic. Cele ce se săvârşesc atunci pe Sfântul Altar sunt îndestulătoare să ne încredinţeze de toate acestea. Am auzit odată pe cineva povestind că un bătrân, bărbat mi nunat, care avea adeseori descoperiri, i-a spus că a fost învrednicit odată de o vedenie ca aceasta: în timpul să vârşirii Sfintei Jertfe a văzut dintr-odată, atât cât i-a fost cu putinţă, mulţime de îngeri, îmbrăcaţi în veşminte strălucitoare, stând în jurul altarului, cu ochii plecaţi în jos, aşa cum stau soldaţii când împăratul este de faţă.
169
Şi eu o cred. Un altul mi-a spus n-o aflase de la altul, ci el însuşi fusese învrednicit să vadă şi să audă că dacă cei care pleacă de pe lumea aceasta s-au împărtăşit cu Sfintele Taine cu conştiinţa curată, când îşi dau sufletul, sunt însoţiţi de aici de îngeri, din pricina Sfintei împărtăşanii pe care au luat-o.
Tu nu te cutremuri încă să duci un suflet ca al meu să săvârşească o taină atât de sfântă? Nu te cutremuri să urci la vrednicia preoţească pe un om ca mine, îmbrăcat cu haine murdare, pe care Hristos l-a scos afară din ceata celor chemaţi la nuntă? (Matei22, 11-13). Sufletul preotului trebuie să lumineze ca lumina, care luminează toată lumea; iar sufletul meu, din pricina conştiinţei mele păcătoase, este înconjurat de atâta întuneric, încât trebuie să se ascundă, ca să nu mai poată niciodată căuta cu îndrăzneală la Stăpânul său. Preoţii sunt sarea pământului (Matei5, 13); iar neştiinţa şi nepriceperea mea în toate, cine altul le poate suferi cu uşurinţă, afară de tine, care te-âi obişnuit să mă iubeşti peste măsură?
Nu numai atât de curat, ca unul care a fost învrednicit de o slujire atât de mare, trebuie să fie preotul, ci şi foarte priceput şi încercat în multe. Trebuie să cunoască viaţa în întregul ei tot atât de bine ca şi mirenii, dar să fie desfăcut de viaţă tot atât de mult ca şi monahii, care trăiesc în munţi; pentru că preotul trebuie să aibă neapărat legături cu bărbaţi care au soţii şi cresc copii, care au slugi şi slujnice, cu bărbaţi foarte bogaţi, cu bărbaţi care fac politică, cu bărbaţi cu funcţii înalte. Deci pentru că preotul trebuie să aibă legături cu oameni atât de feluriţi, felurită trebuie să fie şi purtarea lui faţă de ei. Iar când spun felurită, nu spun ca preotul
170
să fie viclean, linguşitor, făţarnic, ci liber la cuvânt şi plin de îndrăzneală. Să ştie să fie îngăduitor cu folos, când împrejurările o cer; să fie bun, dar şi aspru. Nu trebuie să se poarte la fel cu toţi credincioşii. Că nici doctorii nu se folosesc de un singur mijloc pentru vindecarea bolnavilor şi nici căpitanii corăbiilor nu cunosc numai o singură cale în lupta cu vânturile. Dese vânturi şi dese furtuni înconjoară şi corabia Bisericii; iar furtunile acestea nu o lovesc numai din afară, ci se nasc şi înăuntru. Din pricina asta preotul trebuie să se poarte cu credincioşii săi cu multă îngăduinţă, dar şi cu deosebită luare-aminte.
Toată această felurită purtare a preotului are un singur scop: slava lui Dumnezeu, zidirea Bisericii.
Capitolul 5
Preotul trebuie să fie destoinic în toate
Mare este lupta monahilor şi grea e truda lor! Dar dacă ai pune faţă în faţă sudorile unui călugăr cu sudorile unui preot care-şi îndeplineşte bine slujirea sa, ai vedea că este atâta deosebire între ei câtă este între un om de rând şi un împărat. Chiar dacă truda monahului e mare, totuşi la lupta aceasta iau parte deopotrivă şi sufletul şi trupul; dar, mai bine spus, cea mai mare parte din luptă e dusă de trup; că dacă trupul e slab, are numai râvnă pentru nevoinţele călugăreşti, dar nu le poate săvârşi; că şi postul aspru, şi culcatul pe pământul gol, şi privegherile, şi neîmbăiatul, şi multa sudoare, şi toate celelalte cu câte se îndeletnicesc monahii pentru chinuirea
171
trupului lor, toate se lasă la o parte când nu-i puternic trupul care trebuie pedepsit. Preotul însă luptă numai cu sufletul; nu are nevoie de bunăstarea trupului, pentru ca sufletul să-şi afle virtutea lui. La ce ne ajută într-adevăr puterea trupului, ca să nu fim obraznici, certăreţi, mânioşi, ci treji, cumpătaţi, cuviincioşi şi să avem şi toate celelalte însuşiri, cu care fericitul Pavel completează icoana preotului adevărat?
Capitolul 6
Nu monahul, ci preotul care îndrumează bine pe credincioşi dă dovadă de răbdare
Dar asta nu se poate spune de virtutea monahului; ci, după cum acrobaţii au nevoie de o mulţime de scule, de roţi, de funii şi de cuţite, iar filosoful îşi are toată arta lui în sufletul său, fără să aibă nevoie de ceva din afară, tot aşa şi cu monahul şi cu preotul.
Monahul are nevoie de sănătate trupească, de locuri potrivite pentru locuit, care să nu fie nici prea îndepărtate de locuinţele omeneşti, dar să aibă şi liniştea pustiei; să nu fie apoi aceste locuri lipsite de o climă dulce, în tot timpul anului, că nimic nu este atât de nesuferit celui care se nevoieşte cu posturile ca asprimea aerului. Câte necazuri sunt siliţi să îndure monahii pentru facerea hainelor şi a mâncării că pe toate trebuie să le facă cu mâinile lor -, nu mai e nevoie să ţi le spun acum.
Preotul n-are nevoie să facă astea pentru întreţinerea lui; este lipsit de aceste griji şi ia parte la toate manifestările
172
ne vătămătoare ale lumii, avându-şi toată ştiinţa conducerii turmei sale strânsă în vistieriile sufletului său.
Dacă ai admira pe monah pentru că stă singur şi pentru că fuge de legăturile cu lumea, aş mărturisi şi eu că într-adevăr monahul prin asta dă dovadă de răbdare, dar nu dă dovadă îndestulătoare de bărbăţia sufletului său. Cel care stă la cârma corăbiei în port nu ne face dovada că ştie să conducă bine corabia; dar nimeni nu poate spune că nu-i un minunat conducător de corabie cel care, în mijlocul furtunii, poate scăpa corabia de înec.
Deci nici pe monah nu trebuie să-l admirăm mult şi peste măsură, că trăind singur nu se tulbură şi nici nu săvârşeşte păcate multe şi mari; că nici nu are prilejuri de ispite, care să-i aţâţe şi să-i îmboldească sufletul. Dar dacă un monah s-ar pune pe sine însuşi în slujba mulţimii şi ar fi silit să poarte păcatele celor mulţi şi ar rămâne totuşi neclintit şi tare, ocârmuindu-şi sufletul pe timp de furtună, ca pe vreme bună, ei bine, un astfel de monah merită să fie lăudat şi admirat de toţi; a dat dovadă îndestulătoare de bărbăţia sa (1 Tim. 3, 2-4).
Capitolul 7
Altele sunt nevoinţele monahului, omul care trăieşte singur, şi altele nevoinţele preotului, omul care trăieşte în mijlocul lumii
Nu te mira, dar, dragă prietene, că n-am mulţi pârâşi! Nu am mulţi, pentru că am fugit de lume şi de orice
173
legătură cu oamenii. N-ar trebui să te minunezi că nu păcătuiesc! Nu păcătuiesc, pentru că dorm. Nu cad, pentru că nu lupt. Nu sunt rănit, pentru că nu iau parte la luptă. Spune-mi, te rog, cine va putea grăi împotriva mea şi-mi va descoperi ticăloşia mea? Acoperişul acesta? Căsuţa aceasta? Dar ele nu pot slobozi glas. Poate mama, care ştie mai bine decât toţi viaţa mea? Dar ea, mai cu seamă, nu se amestecă în viaţa mea şi nici nu m-am certat vreodată cu ea. Dar chiar dacă s-ar fi întâmplat asta, nici o mamă nu este atât de lipsită de dragoste faţă de fiul ei şi nu-şi urăşte atât fiul, încât, fără pricină constrângătoare şi fără să o silească cineva, să-l vorbească de rău şi să-l bârfească la toţi pe cel pe care l-a purtat în pântece, pe care l-a crescut şi l-a alăptat. Dar dacă cineva ar vrea să cerceteze bine sufletul meu, ar vedea că-i plin de multe păcate. Tu ştii lucrul acesta destul de bine, deşi obişnuieşti, mai mult decât toţi, să mă lauzi înaintea tuturor. Nu spun asta acum din smerenie. Adu-ţi aminte de câte ori ţi-am spus, pe când stăteam adeseori de vorbă despre preoţie, că, dacă mi-ar propune cineva să aleg unde aş vrea să strălucesc mai mult: în conducerea Bisericii sau în viaţa călugărească, îţi spuneam că aş prefera de nenumărate ori pe cea dintâi. Nu încetam de a ferici în discuţiile pe care le aveam cu tine pe cei care au putut să-şi îndeplinească bine îndatoririle slujbei preoţeşti. Şi nimeni nu mă va contrazice, că dacă aş fi fost în stare să îndeplinesc toate îndatoririle preoţiei n-aş fi fugit de ceea ce admiram. Dar ce să fac? Nimic nu este atât de păgubitor pentru conducerea Bisericii ca această trândăvie şi nepăsare a mea, pe care alţii le socotesc o minunată schimnicie; eu însă le socotesc ca pe o perdea aruncată peste ticăloasa
174
mea viaţă, cu care îmi acopăr cea mai mare parte din scăderile mele şi nu le las să se vadă. Omul obişnuit să ducă o viaţă atât de scăpată de grijile lumii şi să trăiască într-o desăvârşită sihăstrie, de primeşte o astfel de slujbă, chiar dacă are mari însuşiri fireşti, se tulbură şi se nelinişteşte din pricină că nu-i deprins să aibă legături cu lumea şi pierde prin asta mare parte din puterea lui; iar dacă mai este şi greoi la minte, nedeprins cu astfel de legături şi de lupte, aşa cum sunt eu, nu s-ar deosebi întru nimic de pietre.
De aceea, puţini din cei proveniţi dintre monahi strălucesc în luptele pe care le are de dus un preot. Cei mai mulţi îşi vădesc slăbiciunea, cad şi suferă necazuri grele şi mari. Şi nu-i de mirare, că dacă luptele şi exerciţiile nu sunt făcute în vederea luptelor pe care le are de dus un preot, atunci cel ce luptă nu se deosebeşte întru nimic de cei ce nu s-au exercitat.
Omul care intră în stadionul luptelor preoţeşti trebuie să dispreţuiască mai cu seamă slava, să nu se mânie şi să fie tare priceput. Cel căruia îi place viaţa singuratică, monahul, nu are nici o pricină să se exercite în aceste virtuţi. Nu are în jurul său mulţi oameni care să-l supere, ca să se exercite în a-şi înfrâna mânia. Nu are nici mulţi care să-l laude şi să-l aplaude, ca să aibă nevoie să înveţe să dispreţuiască laudele oamenilor; iar de priceperea care se cere pentru chivernisirea treburilor bisericeşti şi pentru păstorirea credincioşilor, monahii nici nu aduc vorba. De aceea monahii, când intră în luptele pentru care nu s-au pregătit mai dinainte, rămân nedumeriţi, ameţesc, sunt neputincioşi şi, în loc să propăşească în virtute, mulţi dintre ei îşi pierd şi virtuţile pe care le aveau când au părăsit pustia.
175
Capitolul 8
Monahii săvârşesc mai uşor virtutea decât cei care au grijă de mulţi
Vasile: Atunci ce-i de făcut? Vom pune la conducerea Bisericii oameni care trăiesc în mijlocul lumii, care se ocupă de afacerile lumeşti, care-şi pierd timpul în lupte şi în ocări, care sunt plini de viclenii, care-s învăţaţi să trăiască în lux şi desfătări?
Ioan: Nu, o, fericite prietene, i-am spus eu. Nici nu trebuie să ne gândim la astfel de oameni când e vorba să faci pe cineva preot, ci mă gândesc la un om care să aibă şi legături cu oamenii, care să se descurce şi în toate treburile vieţii, dar să-şi poată păstra, întregi şi nezdruncinate, mai bine decât monahii, curăţia vieţii, liniştea sufletească, sfinţenia, răbdarea, înfrânarea şi ce lelalte virtuţi ale monahilor. Un om cu multe scăderi, dacă trăieşte în singurătate, poate să le ascundă şi să le facă nelucrătoare, pentru că nu are legături cu nici un om; dar dacă vine între oameni, nu va reuşi să facă altceva decât să se facă de râs şi să-şi primejduiască şi mai mult mântuirea. Asta era aproape s-o păţesc şi eu, dacă purtarea de grijă a lui Dumnezeu n-ar fi ridicat iute focul de pe capul meu. Un om cu atâtea cusururi nu poate să şi le ascundă când este pus la treabă, ci le dă pe toate pe faţă.
După cum focul cearcă tăria metalelor, tot aşa şi preoţia arată cum e sufletul oamenilor; de e supărăcios, mic la suflet, iubitor de slavă, îngâmfat, de are vreun alt cusur, pe toate le descoperă; dezgoleşte toate cusururile; dar nu le dezgoleşte numai, ci le face şi mai grozave
176
şi mai mari. Rănile trupului, când sunt zgândărite, se vindecă mai greu; tot aşa şi patimile sufletului, când sunt aţâţate şi întărâtate, se sălbăticesc mai mult şi silesc pe cei ce le au să păcătuiască şi mai mult. îl fac pe cel ce nu ia aminte la sine însuşi să îndrăgească slava, să ajungă mândru şi să-i placă banii, îl târăsc pe nesimţite spre desfătări, spre petreceri, spre tihnă şi trândăveală; şi încetul cu încetul îl împing la păcate mai mari decât acestea, la păcatele ce se nasc din acestea.
Multe sunt în lume prilejurile care pot slăbi tăria sufletului, care pot tăia drumul către Dumnezeu. Mai întâi de toate convorbirile cu femeile. întâistătătorul Bisericii, omul care se îngrijeşte de întreaga turmă, nu poate să se ocupe numai de bărbaţi şi să neglijeze femeile; ele au nevoie mai ales de mai multă grijă, pentru că alunecă uşor spre păcat. Episcopul trebuie să se îngrijească şi de sănătatea lor, dacă nu mai mult decât de a bărbaţilor, dar cel puţin la fel. Să le cerceteze când sunt bolnave, să le mângâie când sunt întristate, să le certe când se trândăvesc, să le ajute când sunt în nevoi. Iar dacă nu se îngrădeşte cu foarte mare pază când dă aceste ajutoare femeilor, vicleanul diavol găseşte o mulţime de prilejuri ca să strecoare în sufletul preotului veninul ispitei sale. Ochiul oricărei femei aruncă săgeţi şi tulbură sufletul; nu numai ochiul femeii desfrânate, ci şi ochiul femeii cuminţi; linguşelile lor îl moaie, iar cinstea ce i-o dau îl robeşte. Şi astfel, dragostea clocotitoare de aproapele această pricină a tuturor bunătăţilor ajunge pricină a mii şi mii de păcate pentru cei care nu ştiu să o întrebuinţeze bine.
în afară de asta, necontenitele griji ale preotului îi întunecă ascuţimea minţii şi, din înaripată cum era, o
177
fac mai grea decât plumbul. Mânia, apoi, când se năpusteşte asupra lui, învăluie ca fumul tot sufletul.
Capitolul 9
Nu trebuie dispreţuită părerea mulţimii, chiar când e greşită
Pentru ce să mai vorbesc de celelalte necazuri, de ocările, de clevetirile, de dojenele, atât de la cei mari, cât şi de la cei mici, atât de la cei pricepuţi, cât şi de la cei nepricepuţi? Mai cu seamă aceştia, nepricepuţii, oamenii lipsiţi de dreapta judecată, sunt cei care îl dojenesc mai mult şi nu-i îngăduie nici măcar să se apere, întâistătătorul, care-şi păstoreşte bine turma, nu trebuie să-i dispreţuiască nici pe aceştia, ci să stea de vorbă cu toţi şi să spulbere cu multă blândeţe şi bunătate mustrările ce i le fac; să le ierte mai degrabă mustrările lor neghioabe decât să se supere şi să se mânie. Dacă fericitul Pavel s-a temut să nu fie bănuit de ucenicii săi de furt şi pentru asta a luat şi pe alţii la chivernisirea banilor, „ca să nu ne defaime cineva, spunea el, în acest belşug de daruri slujit de noi“ (2 Cor. 8, 20), cum nu trebuie să facem noi totul ca să înlăturăm bănuielile nedrepte, fie că sunt mincinoase, fie că sunt nesocotite, fie că sunt cu totul străine de gândul nostru? Şi totuşi nici un păcat nu e atât de străin de noi cât de străin era de Pavel furtul. Şi cu toate că Pavel era atât de străin de această faptă rea, totuşi s-a gândit că mulţi oameni ar putea să bănuiască asta, deşi era o prostie şi o nebunie. Nebunie era într-adevăr să bănuieşti de furt pe fericitul şi minunatul
178
acela bărbat. Cu toate acestea, Pavel a surpat de la început pricinile acestei bănuieli atât de nesocotite, pe care numai un nebun ar fi putut-o avea. N-a dispreţuit prostia mulţimii şi nici n-a spus: „Cui i-ar putea trece vreodată prin minte să bănuiască despre mine aşa ceva, când toţi mă cinstesc şi mă admiră şi pentru minunile săvârşite şi pentru viaţa mea îmbunătăţită?“. Pavel n-a grăit aşa, ci cu totul dimpotrivă; a prevăzut şi s-a aşteptat la o astfel de bănuială rea. A smuls-o din rădăcini; dar, mai bine spus, nici n-a lăsat-o să încolţească. Pentru ce? O spune însuşi Pavel: „Pentru că purtăm de grijă de cele bune nu numai înaintea Domnului, ci şi înaintea oamenilor” (2 Cor. 8, 21).
Trebuie, dar, să ne grăbim tot atât de mult, dar, mai bine spus, chiar mai mult, nu numai să smulgem şi să împiedicăm zvonurile rele, care încep să se înfiripe, dar chiar să şi prevedem de unde s-ar putea ivi, ca să tăiem mai dinainte pricinile din care s-ar putea naşte şi să nu aşteptăm să se înfiripe şi să fie purtate de gurile mulţimii. Că atunci nici nu-i uşor să le spulberi, ci chiar foarte greu şi poate chiar cu neputinţă şi nu fără pagubă, pentru că ai făcut asta după ce bănuieli nedrepte au vătămat pe mulţi.
Dar când mă voi opri de a vorbi de greutăţi, care n-au sfârşit? Să înşir toate greutăţile preoţiei înseamnă să măsor marea. De-şi va curăţi preotul sufletul de orice patimă, lucru cu neputinţă, chiar şi atunci va fi silit să înfrunte mii şi mii de greutăţi, ca să îndrepte păcatele celorlalţi. Dacă mai este însă încărcat şi cu păcate proprii, vezi-i noianul ostenelilor şi grijilor lui! Câte trebuie să sufere de vrea să biruie şi păcatele lui, şi pe ale păstoriţilor săi!
179
Capitolul 10
Nu-i mare lucru să te mântui pe tine singur
Vasile: Acum însă mi-a spus Vasile, tu n-ai de dus nici o luptă şi n-ai nici o grijă, pentru că trăieşti singur!
Ioan: Am şi acum, i-am răspuns eu. Cum este, oare, cu putinţă ca, având de dus această viaţă plină de osteneli, să fii lipsit de griji şi de nelinişti? Totuşi nu-i acelaşi lucru a călători pe mare şi a merge cu corabia pe lângă malul unui râu. Atât de mare e deosebirea între greutăţile pe care le are de înfruntat un om care trebuie să se îngrijească numai de mântuirea sa şi un preot, care trebuie să se îngrijească şi de mântuirea altora. Aş vrea şi eu, aşa cum mă găsesc acum, şi doresc mult să pot fi de folos şi altora. Dar dacă nu voi putea fi de folos şi altora, mă voi mulţumi cu atâta, de voi reuşi să mă mântui pe mine şi să scap de furtună.
Vasile: Dar crezi că faci mare ispravă cu asta?, m-a întrebat Vasile. Socoteşti oare că te poţi mântui fără să fii de folos şi altora?
Ioan: Bine şi frumos ai grăit, i-am răspuns. Nici eu nu pot să cred că se poate mântui cel care nu munceşte pentru mântuirea aproapelui său. Nici sluga cea vicleană şi leneşă n-a avut vreun folos că şi-a păstrat întreg talantul, ci s-a pierdut tocmai pentru că nu l-a înmulţit şi nu l-a îndoit (Matei25, 24-30). Totuşi socot că voi fi pedepsit mai blând pentru vina de a nu fi mântuit şi pe alţii, decât dacă, ajungând mult mai rău după o atât de mare cinste, aş fi dus la pieire şi pe alţii şi pe
180
mine. Aşa, însă, cred că pedeapsa va fi atât pe cât o cere mărimea păcatelor mele; dar dacă aş fi primit preoţia, pedeapsa nu mi-ar fi fost numai de două ori sau de trei ori mai mare, ci de nenumărate ori, şi pentru că aş fi smintit mai mulţi oameni, dar şi pentru că, după ce aş fi primit o mare cinste, aş fi supărat pe Dumnezeu, Cel ce m-a cinstit.
Capitolul 11
Cu mult mai cumplit sunt pedepsite păcatele preoţilor decât păcatele mirenilor
Din pricina asta Dumnezeu, învinuindu-i mai tare pe israeliţi, le-a arătat că sunt vrednici de pedepse mai mari, tocmai pentru că au păcătuit după ce fuseseră cinstiţi de El. Uneori le zice: „Numai pe voi v-am cunoscut din toate seminţiile pământului; pentru asta vă voi pedepsi pentru păcatele voastre“ (Amos3, 2); iar alteori: „Am luat dintre fiii voştri pentru a fi profeţi şi dintre tinerii voştri spre sfinţenie“ (Amos2, 11). înainte de vremea profeţilor, Dumnezeu, voind să arate că mult mai mare pedeapsă se cuvine păcatelor săvârşite de preoţi decât celor săvârşite de oamenii de rând, a po runcit ca pentru păcatele preoţilor să se aducă o jertfă tot atât de mare cât se aducea pentru păcatele întregului popor (Lev. 4, 3, 14). Asta nu arată altceva decât că păcatele preotului au nevoie de mai mare ajutor, tot atât de mare cât ajutorul dat întregului popor. Şi n-ar avea
181
nevoie de un ajutor mai mare dacă păcatele lui n-ar fi mai grele; şi sunt mai grele, nu prin natura lor, ci prin dregătoria preotului care le săvârşeşte (Lev. 21, 9).
Dar pentru ce vorbesc de preoţi? Chiar fiicele preoţilor, care nu aveau nici o legătură cu preoţia, erau pedepsite pentru aceleaşi păcate cu mult mai aspru, tocmai din pricină că părinţii lor erau preoţi. Păcatul săvârşit era acelaşi ca şi cel săvârşit de fetele oamenilor de rând amândouă păcate de desfrânare -, totuşi fiicele preoţilor erau pedepsite cu mult mai aspru.
Vezi cât de lămurit îţi arată Dumnezeu că pedepseşte pe preot cu mult mai mult decât pe credincioşi? Că Dumnezeu, Care pedepseşte pe fiica preotului mai mult decât pe fiicele celorlalţi oameni, din pricina tatălui ei, nici pe tatăl ei, care a fost pricina sporului ei de pedeapsă, nu-l va pedepsi la fel cu ceilalţi oameni, ci cu mult mai mult. Şi pe bună dreptate, că prin păcatul său preotul nu mărgineşte paguba sufletească numai la el, ci vatămă şi sufletele credincioşilor mai slabi care îl văd. Asta vrea să spună şi Iezechiel, când desparte la judecată berbecii de oi (Iez. 34, 17).
Capitolul 12
înfăţişarea prin exemple a durerii şi fricii simţite în aşteptarea preoţirii
Vezi, dar, că am dreptate să mă tem de preoţie? Pe lângă cele spuse mai înainte, îţi mai spun că, chiar dacă trebuie să mă ostenesc mult şi acum ca să nu fiu biruit
182
desăvârşit de patimile sufletului, totuşi mă ostenesc şi nu fug de luptă. Sunt stăpânit şi acum de dragostea de slavă deşartă; deseori mă trezesc şi-mi dau seama că am fost stăpânit; uneori îmi şi pedepsesc sufletu-mi robit. Dorinţi păcătoase năvălesc şi acum asupra mea; dar flacăra pe care ele o aprind e mai slabă, că ochii mei trupeşti nu pot găsi materie pentru foc. Am scăpat cu totul de a mai vorbi de rău pe altul şi de a auzi pe altul vorbind de rău, că n-am cu cine să vorbesc; zidurile acestea, într-adevăr, nu pot slobozi glas. Dar n-a fost cu putinţă să scap şi de mânie, deşi nu-i nimeni care să mă pornească spre mânie. îmi aduc aminte adeseori de oameni stricaţi şi de faptele lor; iar amintirea lor face să mi se răzvrătească inima; dar nu până în sfârşit, că îndată îi potolesc aprinderea şi o înduplec să se liniştească, spunându-i că nu se cade, că-i cea mai mare ticăloşie să laşi păcatele tale şi să le iscodeşti pe ale altora. Dacă însă aş veni printre oameni şi aş fi prins de mii şi mii de griji şi de necazuri, n-aş mai putea să-mi dau aceste sfaturi şi să găsesc gânduri care să-mi dea aceste îndrumări. M-aş asemăna cu cei care-s împinşi în prăpastie de un şuvoi de apă sau de altceva; după cum aceia pot prevedea pieirea prin care se vor sfârşi, dar nu pot descoperi vreun ajutor, tot aşa şi eu: dacă voi cădea în marea vâltoare a patimilor, voi putea vedea cum îmi creşte zi de zi pedeapsa, dar nu-mi va mai fi la fel de uşor ca acum să mă reculeg şi să pedepsesc patimile ce ar năvăli de pretutindeni cu furie asupră-mi. Mi-e slab sufletul, mi-e mic; e robit cu uşurinţă nu numai de aceste patimi, dar şi de invidie, cea mai amară dintre toate; nu ştie să îndure cu măsură nici ocările, nici onorurile;
183
ocările îl doboară, iar onorurile îl îngâmfă peste măsură. După cum fiarele sălbatice când sunt grase şi pline de putere biruiesc pe cei care se luptă cu ele, mai ales când aceştia sunt neputincioşi şi neiscusiţi, dar dacă le slăbeşti prin foame, potoleşti furia lor şi stingi cea mai mare parte din puterea lor, că poate lupta cu ele chiar un luptător nu prea viteaz, tot aşa şi cu patimile sufletului; dacă nu le dai de mâncare, le supui gândurilor celor bune; dar dacă le hrăneşti mereu, lupta cu ele ajunge mai grea; ţi le faci atât de înfricoşătoare, că trăieşti tot timpul robit şi îngrozit de ele.
Care este hrana acestor fiare sălbatice? Slava deşartă se hrăneşte cu onoruri şi cu laude; îngâmfarea se hrăneşte cu puterea şi măreţia funcţiei; invidia se hrăneşte cu succesele celor din jur; iubirea de arginţi se hrăneşte cu dărnicia credincioşilor; desfrânarea se hrăneşte cu traiul bun, cu petrecerile şi cu statul necontenit de vorbă cu femeile. Fiecare patimă are hrana sa.
Dacă aş intra în vălmăşagul lumii, toate aceste fiare sălbatice s-ar năpusti cu furie asupra mea; mi-ar sfâşia sufletul, m-ar îngrozi şi mi-ar face şi mai crâncen războiul cu ele. Chiar aşa, stând aici, cu mare greutate le voi învinge; dar le voi învinge cu harul lui Dumnezeu, şi lor nu le va mai rămâne decât urletul.
De asta nu părăsesc căsuţa aceasta, nu ies nicăieri, nu vorbesc cu nimeni, n-am nici o legătură cu nimeni şi îndur să aud şi alte nenumărate învinuiri la fel cu cele pe care le-am auzit. Cât n-aş da ca să le împrăştii! Dar nu pot. De asta mă întristez şi sufăr. Nu mi-e uşor să trăiesc şi în vâltoarea vieţii şi să-mi păstrez şi siguranţa de acum. De aceea te rog şi pe tine, dragă prietene, ca,
184
în loc să mă învinuieşti, să ai mai degrabă milă de mine, cel apăsat de o greutate atât de mare.
Dar încă nu te-am convins! E timpul, deci, să-ţi dezvălui o taină ce o ţineam numai pentru mine. Poate că multora le va părea de necrezut. Dar nici aşa nu mă voi ruşina s-o spun. Chiar dacă cele ce voi spune vor vădi cugetul meu cel rău şi nenumăratele mele păcate, totuşi ce folos voi putea avea că oamenii nu-mi cunosc păcatele, când le cunoaşte pe toate cu de-amănuntul Dumnezeu, Care are să mă judece?
Care este, dar, taina inimii mele?
Din ziua aceea în care mi-ai împărtăşit bănuiala că e vorba să fiu hirotonit, am fost adeseori în primejdia de a-mi amorţi desăvârşit trupul; atâta frică şi atâta tristeţe mi-a cuprins sufletul. Când mă gândeam la slava, la sfinţenia, la frumuseţea aceea duhovnicească, la înţelepciunea şi bună-cuviinţa Miresei lui Hristos şi mă gândeam şi la păcatele mele, nu conteneam să o plâng pe ea, iar pe mine să mă nefericesc, să suspin neîncetat şi să-mi spun plin de nedumerire aşa: Al cui a fost, oare, gândul să mă hirotonească pe mine? Cu ce a păcătuit aşa de greu Biserica lui Dumnezeu? Cu ce a mâniat aşa de cumplit pe Stăpânul ei, să-mi fie dată mie, celui mai netrebnic om dintre toţi oamenii şi să sufere o atât de mare ruşine? Aceste gânduri îmi treceau adeseori prin minte; şi nemaiputând suferi aducerea-aminte de o necuviinţă atât de mare, zăceam cu gura deschisă, ca paralizaţii, fără să pot vedea sau auzi ceva. Când neputinţa asta aşa de cumplită mă lăsa că uneori se depărta -, urmau lacrimi şi tristeţe. După ce mă săturam de lacrimi, venea în locul lor iarăşi frica, care-mi tulbura,
185
îmi zăpăcea şi-mi zguduia mintea. într-o aşa de mare tulburare şi frământare sufletească am trăit de când am auzit că e vorba să fiu hirotonit. Tu nu ştiai nimic, credeai că sunt tare liniştit.
Acum voi încerca să-ţi descopăr furtuna sufletului meu! Poate aşa mă vei ierta că am fugit de hirotonie şi nu mă vei mai învinui.
Cum, cum să ţi-o descopăr? De-ai voi s-o vezi bine, apoi n-ar fi altă cale decât să-mi scot inima din piept şi să ţi-o arăt. Dar pentru că asta e cu neputinţă, voi încerca, pe cât voi putea, cu ajutorul unei pilde destul de palide, să-ţi arăt negura tristeţii mele; iar tu, din această pildă, culege numai tristeţea.
Să ne închipuim că fata unui împărat, care stăpâneşte tot pământul de sub soare, este logodită cu un tânăr. Fata aceea este neînchipuit de frumoasă; aşa de frumoasă, că întrece orice frumuseţe omenească; cu frumuseţea ei bate pe toate femeile din lume, iar cu virtutea sufletului ei lasă în urmă cu mult pe toţi bărbaţii, şi pe cei ce au fost şi pe cei ce vor fi. Cu bună-cuviinţa purtărilor ei depăşeşte toate hotarele filosofiei; iar faţă de frumuseţea chipului ei, frumuseţea celorlalte chipuri piere. Logodnicul ei nu-i mistuit de dragoste numai pentru însuşirile şi frumuseţea fecioarei, ci, în afară de acestea, o iubeşte cu atâta patimă, că prin patima lui pune în umbră pe cei mai mari îndrăgostiţi, care au trăit cândva. Şi pe când este îndrăgostit aşa de tare de fata de împărat, aude de undeva că minunata lui iubită se mărită cu un om de jos, cu o lepădătură, cu un om de neam prost, cu o pocitanie, cu un stricat fără pereche.
186
Ţi-am înfăţişat, oare, prin această pildă o mică parte din durerea mea? E de ajuns, oare, să mă opresc aici cu pilda? Socot că e de ajuns, ca să cunoşti tristeţea mea. Că numai pentru aceasta am întrebuinţat-o.
Dar ca să-ţi arăt şi mărimea fricii şi a spaimei mele, am să-ţi dau iarăşi o altă pildă. Să ne închipuim o oştire, alcătuită din pedestraşi, călăreţi şi marinari. Marea e acoperită de mulţimea corăbiilor de luptă cu trei rânduri de vâsle; iar câmpiile şi vârfurile munţilor, pline cu trupe de pedestraşi şi călăreţi. Arama armelor scânteiază în bătaia soarelui, iar strălucirea coifurilor şi a platoşelor se ia la întrecere cu razele trimise de arama armelor. Zăngănitul suliţelor şi nechezatul cailor se înalţă până la cer. Nu se mai vede nici marea, nici pământul. Pretutindeni numai aramă şi fier. în faţa acestei oştiri stau şi duşmanii, oameni sălbatici şi cruzi. Timpul începerii luptei se apropie. Apoi deodată este adus pe câmpul de bătălie un tânăr crescut în mijlocul naturii, care nu cunoaşte altceva decât fluierul cel păstoresc şi toiagul. îl înarmează cu arme de aramă, îl poartă printre toţi ostaşii, îi arată trupele şi pe mai-marii trupelor; pe arcaşi, pe aruncătorii cu praştia, pe căpetenii, pe generali, pe opliţi2, pe călăreţi, pe lăncieri; îi arată corăbiile cele cu trei rânduri de vâsle, pe comandanţii acestor corăbii, pe ostaşii care se găsesc în corăbii, mulţimea maşinilor de război din corăbii; îi arată şi toată tabăra duşmanilor, chipurile lor groaznice, diferitele feluri de arme, mulţimea nenumărată de ostaşi, văgăune
2 Ostaş pedestru, greu înarmat, cu coif, platoşă, apărătoare pentru fluierele picioarelor, pavăză, sabie şi suliţă.
187
prăpăstiile adânci şi munţii greu de trecut; îi arată încă la duşmani şi cai care zboară cu ajutorul unei vrăjitorii, opliţi care umblă prin văzduh şi tot felul de puteri vrăjitoreşti. îi înşiră apoi şi nenorocirile războiului, norul de suliţe, ploaia de săgeţi, ceaţa deasă, întunecimea şi noaptea aceea pe care o face mulţimea săgeţilor, care cu desimea lor opresc razele soarelui; colbul care întunecă vederea luptătorilor tot atât de mult ca şi întunericul; pâraiele de sânge, vaietele celor căzuţi, chiotele şi strigătele celor care luptă, grămezile de morţi, roţile carelor de luptă scăldate în sânge, caii, care, din pricina mulţimii morţilor, cad grămadă cu călăreţi cu tot; pe pământ, cad de-a valma, la un loc, de toate: sânge, arcuri, săgeţi, copite de cai, capete de oameni, braţe, gâturi, piepturi spintecate, creieri lipiţi de săbii, vârfuri rupte de săgeţi cu câte un ochi în ele. îi înşiră şi nenorocirile luptei de pe mare: unele dintre corăbiile cu trei rânduri de vâsle aprinse în mijlocul apei, iar altele scufundate cu opliţi cu tot; vuietul apelor mării, zgomotul marinarilor, strigătele soldaţilor, spuma valurilor amestecată cu sânge, care năvăleşte în toate corăbiile, morţii de pe puntea corăbiilor, cei înecaţi, unii plutind pe mare, alţii aruncaţi la ţărm, iar alţii, învăluraţi de valuri, încurcă drumul corăbiilor. îi arată cu de-amănuntul toate grozăviile războiului; apoi îi vorbeşte şi de grozăviile căderii în mâinile duşmanilor, robie mai cumplită ca moartea. Şi după ce îi spune toate acestea, îi porunceşte să încalece repede pe cal şi să ia comanda întregii oştiri. Crezi oare că tânărul acela va fi în stare să asculte tot ce i se spune? Nu-şi va da, oare, sufletul chiar de la început?
188
Capitolul 13
Ispita diavolului este mai cumplită decât orice război
Să nu crezi cumva că am mărit cu cuvântul peste măsură lucrurile! Să nu socoteşti spusele mele o exagerare pentru că, închişi în trupul acesta ca într-o închisoare, nu putem vedea nimic din cele nevăzute. Ai vedea o luptă cu mult mai mare şi mai înfricoşătoare decât aceasta pe care ţi-am descris-o, dacă ai putea vedea cumva cu ochii aceştia trupeşti întunecata tabără de luptă a diavolului şi războiul lui cel înverşunat dus împotriva noastră. în lupta aceasta, diavolul nu întrebuinţează aramă şi fier, nici cai şi care de luptă şi roţi, nici foc şi săgeţi şi nici maşinăriile acestea văzute, ci altele cu mult mai înfricoşătoare. Războinicii diavolului n-au nevoie de platoşă, nici de scut, nici de săbii, nici de lănci; e de ajuns numai vederea acestei blestemate oştiri ca să îngheţe sufletul, dacă nu-i destul de viteaz şi dacă, înainte de vitejia lui, nu se bucură şi de multă purtare de grijă din partea lui Dumnezeu. O, de-ar fi cu putinţă să fii dezbrăcat de trupul acesta sau chiar îmbrăcat cu trup să poţi vedea aievea, curat şi fără teamă, toată tabăra de luptă a diavolului şi războiul ce-l duce el împotriva noastră! N-ai vedea râuri de sânge, nici trupuri moarte, ci atâtea şi atâtea suflete căzute şi răni atât de grele, că toată descrierea războiului ce ţi-am făcut-o adineaori ai socoti-o mai degrabă jucării şi jocuri de copii decât război. Atât de mulţi sunt cei răniţi în fiecare zi. Rănile căpătate în acest război nu omoară la
189
fel cu rănile din celălalt război; dimpotrivă, pe cât de mare este deosebirea dintre trup şi suflet, pe atât de mare este şi deosebirea dintre o moarte şi alta. Când sufletul primeşte o rană şi cade, nu zace în nesimţire ca trupul, ci se chinuie aici, mustrat de conştiinţa lui cea rea, iar după ce scapă de aici, este dat, la vremea judecăţii, pedepsei veşnice. Dacă un om nu simte rănile făcute de diavol, chinul lui va fi mai mare din pricina nesimţirii lui. Că omul care nu simte mustrări de cuget de pe urma celei dintâi răni, primeşte cu uşurinţă o altă rană şi după aceea alta. Că spurcatul diavol, când dă de un suflet nepăsător, care nesocoteşte rănile de mai înainte, nu se opreşte de a-l lovi până la cea din urmă suflare.
Dar dacă ai vrea să cercetezi şi felul în care luptă diavolul cu oamenii, ai vedea că lupta lui este cu mult mai crâncenă şi cu mult mai felurită. Nimeni nu ştie atâtea feluri de hoţii şi de viclenii câte ştie spurcatul acela. Asta îi dă şi mai mare putere. Nici nu poate avea cineva o vrăjmăşie mai neîmpăcată faţă de cel mai mare duşman al său, câtă are vicleanul acesta faţă de om.
Iar dacă ai cerceta şi înverşunarea cu care luptă diavolul cu oamenii, ai vedea că e de râs să comparăm înverşunarea oamenilor cu înverşunarea diavolului. Dacă ai alege pe cele mai înfricoşătoare şi mai sălbatice fiare şi ai vrea să pui faţă în faţă furia lor cu furia diavolului, ai vedea, prin comparaţie, că fiarele acestea sunt cele mai blânde şi cele mai paşnice animale. Atâta mânie suflă diavolul când se năpusteşte asupra sufletelor noastre!
Pe câmpul de bătălie, lupta dintre oameni ţine puţină vreme; şi chiar în acest scurt timp, de multe ori, lupta
190
se opreşte. Venirea nopţii, oboseala măcelului, timpul de hrană şi multe alte pricini dau putinţă ostaşilor să se odihnească, să lepede armele, să răsufle puţin, să se întremeze cu mâncare şi băutură şi să-şi redobândească puterea de mai înainte şi în alte multe chipuri. Dar în lupta cu vicleanul diavol nu poţi pune niciodată armele jos, nici nu poţi da somn ochilor tăi, de vrei să rămâi nerănit. Aici trebuie să se întâmple una din două: sau să cazi şi să pieri, dacă lepezi armele din mâini, sau să stai mereu înarmat şi să fii totdeauna treaz. Că şi diavolul cu oastea lui stă totdeauna înarmat, pândind trândăvia noastră. Şi pune diavolul mai multă râvnă pentru pierderea noastră decât punem noi pentru mântuirea noastră. Pentru că războiul acesta este nevăzut şi izbucneşte pe neaşteptate şi asta e pricina a nenumărate nenorociri; de aceea războiul acesta este, pentru cei ce nu priveghează necontenit, cu mult mai periculos decât celălalt război.
în acest război ai vrea tu să fiu eu generalul ostaşilor lui Hristos? Dar ar însemna să fiu generalul diavolului. Când cel care e dator să comande şi să instruiască pe ceilalţi este mai nepriceput şi mai neputincios decât toţi, iar din pricina nepriceperii lui îi dă pe mâna diavolului pe cei încredinţaţi lui, atunci acela luptă mai mult pentru diavol decât pentru Hristos.
Dar pentru ce suspini? Pentru ce lăcrimezi? Viaţa mea de acum nu-i vrednică de lacrimi, ci de bucurie şi de veselie.
Vasile: Dar nu şi viaţa mea, mi-a spus Vasile. Viaţa mea e vrednică de mii şi mii de bocete! Abia acum am putut vedea în ce nenorociri m-ai băgat. Venisem la
191
tine cu nevoia să aflu ce să răspund pentru apărarea ta celor ce te învinuiau; şi iată plec de la tine încărcat cu altă grijă în locul aceleia. Nu mă mai interesează acum ce voi spune învinuitorilor tăi pentru apărarea ta, ci ce voi răspunde pentru mine şi pentru păcatele mele înaintea lui Dumnezeu. Dar te rog şi mă cuceresc ţie, dacă te mai interesează soarta mea, „de este vreun îndemn la Hristos, de este vreo mângâiere a dragostei, de este vreo milostivire şi îndurare“ (Filip. 2, 1) ştii doar că tu mai mult decât toţi m-ai vârât în această primejdie -, întinde-mi mâna, spune şi fă cele ce pot să mă pună pe calea cea dreaptă. Să nu mă părăseşti vreo clipă. Acum, mai mult decât înainte, am nevoie să trăim la un loc.
Am zâmbit şi i-am spus:
Ioan: Cu ce-aş putea să te ajut, cu ce-aş putea să-ţi fiu de folos în nişte treburi atât de mari? Dar pentru că doreşti asta, îţi spun: Curaj, scumpe şi iubite prietene! în clipele în care vei putea răsufla de grijile ce-ţi dă păstorirea credincioşilor tăi, voi fi lângă tine, te voi mângâia şi-ţi voi da ajutorul ce-mi stă în putinţă.
La auzul acestor cuvinte, Vasile s-a ridicat lăcrimând şi mai tare. L-am îmbrăţişat şi l-am sărutat pe obraji; l-am petrecut şi l-am sfătuit să îndure cu curaj tot ce s-a întâmplat. Apoi i-am spus:
am credinţă în Hristos, Care te-a chemat şi Care te-a pus peste oile Lui, că de pe urma slujirii tale vei dobândi atât de mare îndrăznire înaintea Lui, că în ziua cea înfricoşătoare, când voi fi în primejdie, mă vei primi şi pe mine în cortul tău cel veşnic.
192
Omilia rostită când a fost hirotonit preot, către sine, către episcop şi către mulţimea de popor1
1. Sunt adevărate, oare, cele petrecute cu mine? S-au petrecut, oare, cu adevărat cele petrecute? Nu m-am înşelat? Tot ce văd în jurul meu nu-i, oare, noapte şi vis? Este, oare, cu adevărat zi? Suntem, oare, toţi treji? Că cine, oare, poate crede ca ziua, în amiaza mare, când toţi oamenii au părăsit somnul, când toţi sunt treji, să fie ridicat la înălţimea atât de mare a preoţiei un tânăr neînsemnat şi de nimica? N-ar fi deloc de mirare de s-ar petrece noaptea unele ca acestea! Unii betegi, care n-au nici pâinea cea de toate zilele, se văd în vis oameni întregi şi frumoşi, ospătându-se la mese împărăteşti; dar tot ce văd ei este somn şi vis înşelător. Aşa sunt visele! Viclene şi minunate. Ne bucură când ne desfătează cu lucruri cu neputinţă de trăit aievea. Dar aceasta n-ai putea-o vedea întâmplându-se aievea, ziua în amiaza mare.
1 Traducerea de faţă a fost făcută după ediţia Anne-Marie Malingrey, op. cit., 388-419, şi ediţia din Migne, Patrologia greacă, 48, 693-700. Pentru ediţia sa, Anne-Marie Malingrey foloseşte11 manuscrise, dintre care trei sunt din secolul al X-lea. După datele oferite de editor, omilia a fost tipărită prima dată de Saville, apoi de Fronton du Duc şi de Montfaucon; din acest din urmă editor, de abatele Migne. în limba română a fost tradusă de Pr. prof. Ioan G. Coman: Prima predică a Sfântului Ioan Gură de Aur: Către sine, către episcop şi către mulţimea poporului, cu prilejul hirotonirii sale În preot, şi publicată în: Glasul Bisericii, 1957 (16), p. 883-888, fiind prefaţată de o amplă şi bogată introducere: Hirotonirea în preot a Sf. Ioan Gură de Aur. Consideraţiuni pe marginea primei sale predici cu acest prilej, în: Glasul Bisericii, 1957 (16), p. 867-883.
193
Acum însă, după cum vedeţi, toate acestea s-au întâmplat, s-au petrecut, s-au împlinit! Da, acestea, mai de necrezut ca visele! Că un oraş atât de mare, cu atât de mulţi oameni, un popor minunat şi mare stă încremenit în faţa nimicniciei mele, cu nădejdea că va sorbi din gura mea cuvinte mari şi minunate! Dacă în gura mea ar fi izvoare de cuvinte şi ar curge aşa cum curg izvoarele cele nesecate, totuşi în faţa unei mulţimi atât de mari, care a alergat să mă asculte, râurile de cuvinte s-ar opri de frică îndată şi revărsările de apă s-ar întoarce înapoi. Dar când n-am nici râuri de cuvinte, nici izvoare, ci un şipot neînsemnat şi mic, cum să nu mă tem că şi acest mic şipot va seca de frică şi se va usca şi se va întâmpla cu el ceea ce se întâmplă de obicei cu lucrurile?
Dar ce se întâmplă cu lucrurile?
Adeseori, din pricina unei spaime puternice, dăm drumul din mâini lucrurilor pe care le aveam în mâini şi le strângem cu degetele, că de spaimă ni se slăbesc nervii şi ni se moleşeşte tăria trupului.
Mi-e teamă să nu păţească aşa ceva şi sufletul meu astăzi! Mi-e teamă ca nu cumva gândurile pe care le-am adunat pentru voi cu multă trudă, gânduri neînsemnate şi fără preţ, cuprinse de spaimă, să nu-şi ia îndată zborul şi să plece, lăsându-mi mintea pustie.
Pentru aceea vă rog pe toţi la fel, şi pe cei cu înalte dregătorii, şi pe simplii credincioşi, ca prin căldura rugăciunilor voastre către Dumnezeu să-mi insuflaţi tot atâta curaj câtă teamă mi-aţi băgat în suflet prin îmbulzeala voastră de a-mi asculta cuvântul. Să rugaţi „pe Cel Care dă cuvânt celor ce bine vestesc cu putere multă“ (Ps. 67, 12), „să-mi dea şi mie cuvânt la deschiderea gurii mele“ (Efes. 6, 19). Negreşit vouă, care
194
sunteţi atât de mulţi şi înzestraţi cu atâtea daruri, nu vă este deloc greu să întăriţi din nou sufletul slăbit de frică al unui tânăr. Ar fi drept să ascultaţi această cerere a mea, că şi pentru voi am aruncat zarul acesta, pentru voi şi pentru dragostea voastră, decât care nimic nu este mai silnic şi mai tiranic; că dragostea aceasta m-a înduplecat să vă vorbesc deşi nu sunt destul de deprins să predic şi tot ea m-a făcut să intru în stadionul învăţăturii, deşi mai înainte n-am făcut deloc exerciţii în vederea unor astfel de lupte, ci totdeauna am fost rânduit între cei care fac ascultare şi am dus viaţă călugărească, liniştită şi fără griji lumeşti.
Dar pot fi eu, oare, atât de crud şi atât de neînduplecat, chiar de-aş fi cel mai lipsit de talent de predicator, să las adunarea voastră fără de cuvânt şi să nu vă adresez cuvânt, când vă văd că sunteţi atât de dornici să mă auziţi?
Pentru că vorbesc pentru întâia oară în biserică, aş voi ca prima mea predică s-o adresez lui Dumnezeu, Care mi-a dat această limbă. Şi aşa se cade. Că trebuie să dăm lui Dumnezeu-Cuvântul nu numai pârga de la arie şi de la lin, ci şi pârga de cuvinte, şi pârga de cuvinte cu mult mai mult decât pârga de roade, cu cât şi rodul cuvintelor ne este mai propriu şi nouă şi este mai plăcut şi lui Dumnezeu, pe Care îl cinstim. Adâncurile pământului, pe care apele ploilor le hrănesc şi mâinile plugarilor le cultivă, dau naştere grâului şi strugurilor; evlavia sufletului însă dă naştere imnului sfânt, pe care îl hrăneşte cugetul cel bun, iar Dumnezeu îl primeşte în hambarele cerurilor. Cu cât este mai bun sufletul decât pământul, cu atât este mai bun rodul sufletului decât rodul pământului. De aceea şi un profet, bărbat minunat
195
şi mare, Osea, numele lui, îi sfătuieşte pe cei ce au păcătuit înaintea lui Dumnezeu şi vor să-L facă îndurător spre ei, spunându-le: „Luaţi cu voi“, nu cirezi de boi, nici atâtea şi atâtea măsuri de făină curată, nici turturea şi porumbel, nici altceva asemănător acestora! Nimic din acestea! Dar ce? „Luaţi cu voi cuvinte“ (Osea14, 3 ), le spune profetul.
-Dar ce fel de jertfă este cuvântul?, m-ar întreba poate cineva.
-Este, dragul meu, cea mai mare jertfă, cea mai sfântă şi cea mai bună dintre toate jertfele!
-Şi cine spune asta?
-Omul care a cunoscut mai bine decât toţi lucrurile acestea, vrednicul şi marele David. Aducându-i odată lui Dumnezeu jertfă de mulţumire pentru o victorie avută într-o bătălie, David grăia aşa: „Lăuda-voi numele Dumnezeului meu cu cântare; mări-L-voi pe El întru laudă“ (Ps. 68, 34 ). Apoi, ca să ne arate cât de mare este jertfa aceasta, a adăugat: „Şi va plăcea lui Dumnezeu mai mult decât viţelul tânăr, căruia îi răsar coarne şi unghii“ (Ps. 68, 35).
Aş fi voit ca astăzi să aduc şi eu aceste jertfe şi să umplu cu sângele jertfelor acestora jertfelnicul cel duhovnicesc.
Dar ce să fac? Un bărbat înţelept îmi închide gura şi mă înfricoşează spunându-mi: „Nu este frumoasă lauda în gura păcătosului“ (Sirah15, 9).
Şi după cum la împletitul coroanelor nu este de ajuns să fie curate numai florile, ci şi mâinile care împletesc florile, tot aşa şi la alcătuirea imnurilor celor sfinte, nu sunt de ajuns numai cuvintele de evlavie, ci trebuie să fie evlavios şi sufletul care le împleteşte. Sufletul
196
meu însă este ticălos, fără îndrăznire şi plin de multe păcate. Iar pe cei cu astfel de suflet îi opreşte să înalţe laude numelui lui Dumnezeu nu numai legea aceasta, ci şi o altă lege, mai veche decât aceasta, dată chiar înainte de ea. Ne-a spus-o David, care ne-a vorbit de curând de jertfe, atunci când a zis: „Lăudaţi pe Domnul din ceruri, lăudaţi-L pe El întru cele înalte“ (Ps. 148, 1), „lăudaţi-L pe Domnul toţi cei de pe pământ“ (Ps. 148, 7). Prin aceste cuvinte, David a chemat să laude pe Domnul pe cele două feluri de creaturi, pe cele de sus şi pe cele de jos, pe cele înzestrate cu simţuri şi pe cele spirituale, pe cele văzute şi pe cele nevăzute, pe cele de deasupra cerului şi pe cele de sub cer; a alcătuit din cele două feluri de creaturi un singur cor şi le-a poruncit să laude aşa pe împăratul universului; pe păcătos însă nicidecum nu l-a chemat, ci şi aici i-a închis uşa.
2. Dar, ca să fie mai lămurit ceea ce vă spun, vă voi citi psalmul de la început: „Lăudaţi pe Domnul din ceruri, lăudaţi-L pe El întru cele înalte; lăudaţi-L pe El toţi îngerii Lui, lăudaţi-L pe El toate puterile Lui“ (Ps. 148, 1-2). Ai văzut că îl laudă îngerii? Ai văzut că îl laudă arhanghelii? Ai văzut că îl laudă heruvimii şi serafimii şi puterile cele de sus? Când David a spus: „Toate puterile Lui“, a cuprins în aceste cuvinte tot poporul cel de sus. Ai văzut, oare, undeva pe păcătos?
-Dar cum e cu putinţă să-l vezi pe păcătos în cer?, m-ar putea întreba cineva.
-Haide, însă, să te pogor şi pe pământ, să te duc şi la cealaltă parte a corului lăudătorilor lui Dumnezeu! Dar nici aici nu-l vei vedea pe păcătos! „Lăudaţi pe Domnul toţi cei de pe pământ, balaurii şi toate adâncurile
197
(Ps. 148, 7), fiarele şi toate dobitoacele, târâtoarele şi păsările cele zburătoare“ (Ps. 148, 10).
Nu în zadar şi nici la întâmplare am tăcut după ce am spus cuvintele acestea. Mi s-a tulburat gândul minţii mele şi mi-a venit să lăcrămez cu amar şi să mă vait tare. Spune-mi, te rog, poate fi, oare, ceva mai de plâns? Scorpionii, viperele, balaurii sunt chemaţi să laude pe Făcătorul lor şi numai păcătosul lipseşte de la acest sfânt cor!
Şi pe bună dreptate! Păcatul este o fiară vicleană şi neîmblânzită; nu-şi arată răutatea sa numai împotriva trupurilor care sunt împreună slujitoare cu păcatul, ci-şi varsă veninul vicleniei sale şi împotriva slavei Stăpânului. „Din pricina voastră, spune Scriptura, este hulit numele Meu între neamuri“ (Isaia52, 5; Rom. 2, 24 ). Asta e pricina că profetul David a alungat pe păcătos din întreaga lume, ca dintr-o patrie sfântă, şi l-a pus să locuiască în afara hotarelor ei. Aşa face un bun muzicant: înlătură de la chitara sa o coardă discordantă, pentru ca nu cumva să strice armonia celorlalte coarde; aşa face un doctor priceput: taie mădularul putred, ca nu cumva de la el să se întindă boala şi la celelalte mădulare sănătoase; tot aşa a făcut şi profetul David: a înlăturat, ca pe o coardă discordantă, ca pe un mădular bolnav, pe păcătos din tot corpul creaţiei.
Ce-ar trebui, deci, să fac? Trebuie negreşit să tac, pentru că am fost aruncat, pentru că am fost tăiat!
Spune-mi: Voi tăcea? Nu-mi vor îngădui oamenii să laud pe Stăpânul nostru? în zadar am chemat în ajutorul meu rugăciunile voastre? în zadar am alergat la mijlocirile voastre către Dumnezeu? Nu! N-am alergat în zadar! Ferească Dumnezeu! Nu, pentru că am găsit
198
şi alt chip de laudă, luminat fiind în mijlocul acestei nedumeriri de rugăciunile voastre, ca de nişte fulgere care luminează în întuneric. Că este cu putinţă să laud pe cei ce sunt împreună cu mine robi; iar când sunt aceştia lăudaţi, slava se urcă la Stăpân. Că Stăpânul este slăvit şi în acest chip, ne-o spune însuşi Hristos, când zice2: „Să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri“ (Matei5, 16). Iată dar şi alt chip de laudă a lui Dumnezeu, pe care şi păcătosul îl poate rosti, fără să calce legea!
3. Pe cine dar, pe cine dintre cei împreună robi voi lăuda? Pe cine altul decât pe dascălul obştesc al patriei3, iar prin patrie, şi dascăl obştesc al întregii lumi! Că după cum el v-a învăţat să luptaţi până la moarte pentru adevăr, tot aşa şi voi aţi învăţat pe ceilalţi oameni să se despartă mai degrabă de suflet decât de dreapta credinţă. Vreţi, dar, ca, pornind de aici, să-i împletesc cununile de laude? Aş vrea şi eu, dar văd un ocean nemărginit de fapte mari şi mă tem ca nu cumva, coborându-mă până în adânc, cuvântul meu să nu mai poată ieşi iarăşi la suprafaţă. Ar trebui neapărat să vorbesc de faptele mari săvârşite mai demult de dascălul nostru: călătoriile, privegherile, grijile, ideile, luptele, trofeele după trofee şi victoriile după victorii, fapte care depăşesc nu numai puterea limbii mele, ci puterea oricărei limbi omeneşti; fapte care au nevoie de glasul
2 „Când sunt aceştia lăudaţi... însuşi Hristos, când zice“, traducere făcută după ediţia Migne; ediţia Anne-Marie Malingrey are următoarea lectură: „Când sunt aceştia lăudaţi, slava se urcă negreşit la cer, după cum însuşi spune“.
3 Este vorba de episcopul Flavian al Antiohiei (391-404).
199
unui apostol mişcat de Duhul Sfânt, care poate spune şi învăţa totul. Voi trece însă pe lângă această mare întinsă a vieţii dascălului nostru şi voi intra într-o altă mare, mai puţin primejdioasă, pe care poate călători şi mica mea corăbioară.
Haide, dar, să vorbesc despre înfrânarea lui, şi să spun cum şi-a înfrânat stomacul, cum a dispreţuit desfătarea, cum şi-a bătut joc de mesele luxoase, cu toate că a fost crescut într-o casă plină de bogăţii şi lux. Nu-i deloc de mirare când un om care a trăit în sărăcie se înjugă la o viaţă aspră şi anevoioasă; că sărăcia lui de până atunci îi este tovarăş de câştig, tovarăş de drum şi-i uşurează zilnic povara vieţuirii. Dar e cu totul de mirare când face asta un om care a trăit în mijlocul unei mari bogăţii; că un om care a fost stăpânul unei mari bogăţii nu scapă uşor de lanţurile bogăţiei; atât de mare este roiul patimilor care zboară în jurul unui suflet ca acesta; nor de patimi, gros şi întunecos, astupă vederile minţii şi nu le lasă să caute spre cer, ci le sileşte să se uite în jos şi să se minuneze de tot ce-i pe pământ. Nu este, nu este o altă piedică în călătoria noastră la ceruri, ca bogăţia şi ca păcatele pe care le naşte bogăţia! Cuvântul acesta nu-i al meu! Hotărârea vine chiar de la Hristos, Care a spus: „Mai lesne este a trece cămila prin urechile acului, decât bogatul în împărăţia lui Dumnezeu“ (Matei19, 24 ). Şi iată că greutatea aceasta, dar, mai bine spus, acest lucru cu neputinţă a ajuns cu putinţă. Şi lucrul de care altădată Petru era nedumerit şi căuta să-l afle de la Dascăl (Matei19, 25), pe acesta toţi l-am cunoscut cu proprii noştri ochi; dar, mai bine spus, mai mult decât atât. Că nu s-a ridicat numai la cer dascălul nostru, ci a băgat în împărăţia cerurilor şi atâta
200
popor, cu toate că pe lângă bogăţie mai avea şi alte piedici, tot atât de mari: tinereţea şi pierderea de timpuriu a părinţilor, piedici care sunt în stare să împiedice orice suflet omenesc; atâtea ispite au, atâtea farmece izvodesc. Şi totuşi el le-a biruit, a cucerit cerurile, şi-a mutat sufletul la filosofia cea din ceruri şi nu s-a mai gândit la strălucirea vieţii de aici şi nici nu s-a uitat la faima strămoşilor săi; dar, mai bine spus, s-a uitat la faima strămoşilor săi, dar nu a acelora legaţi cu el prin necesitatea firii, ci a acelora care se înrudeau cu el prin credinţă. De aceea a şi ajuns unul ca aceştia.
Dascălul nostru s-a uitat la patriarhul Avraam, s-a uitat la marele Moise, la cel care fusese crescut în casă împărătească, la cel care luase parte la mese sibaritice4 şi trăise în mijlocul zgomotelor egiptene şi ştiţi cum sunt moravurile barbarilor; ştiţi de câtă mândrie şi lux sunt pline; s-a uitat la marele Moise, care pe toate acelea le-a dispreţuit şi s-a dus să frământe lutul şi să facă cărămizi, dorind să fie între robi şi între prinşii din război, el, care era împărat şi fiu de împărat. Dar tocmai pentru aceea s-a întors iarăşi cu putere mai mare şi mai strălucită decât aceea pe care o avusese mai înainte şi pe care o lepădase. Că după ce a fugit şi a slujit alături de socrul său (Ieş. 2, 16-21 ;3, 1) şi după ce s-a chinuit în pământ străin, s-a
4 „Mese sibaritice“, mese bogate, pline de rafinament, însoţite de voluptăţi. Numele vine de la Sibaris, oraş în Italia, întemeiat de greci în anul720 î.Hr.; oraşul acesta, prin comerţul său, ajunsese unul din cele mai puternice oraşe din Marea Greciei; datorită bogăţiei sale, locuitorii oraşului duceau o viaţă de desfrâu: premiau pe cei care descopereau noi voluptăţi şi recompensau pe cei care dădeau cele mai măreţe serbări şi banchete; ca să poată avea linişte, au izgonit din oraş cocoşii, care-i trezeau dimineaţa, şi pe meseriaşii care făceau zgomot în atelierele lor. Intrând în conflict cu locuitorii din Crotona alt oraş grecesc din Marea Greciei -, oraşul Sibaris a fost distrus în510 î.Hr.
201
reîntors fiind conducător al împăratului, dar, mai bine spus, fiind Dumnezeu al împăratului. „Te-am pus pe tine, spune Scriptura, Dumnezeu lui Faraon" (Ieş. 7, 1). Şi era mai strălucitor decât împăratul, deşi nu avea diademă, nu era îmbrăcat cu mantie de porfiră, nu mergea în car de aur, ci călca în picioare tot luxul acela. Că spune Scriptura: „Toată slava fiicei împăratului e pe dinăuntru“! (Ps. 44, 15). S-a întors, deci, Moise purtând sceptru; de aceea nu poruncea numai oamenilor, ci cerului, pământului, mării, firii văzduhului şi firii apelor, lacurilor, izvoarelor şi râurilor. Toate aceste stihii se schimbau precum voia Moise, iar în mâinile lui creaţia îmbrăca din nou alt chip şi, ca o slujnică ascultătoare, care vede venind pe prietenul stăpânului ei, toate stihiile i se supuneau şi ascultau de el ca de însuşi Stăpânul.
La Moise uitându-se şi dascălul nostru, a ajuns un bărbat ca acesta, deşi era tânăr. Dacă a fost cândva tânăr! Eu n-o cred! Atât era de copt la minte chiar din fragedă copilărie! De pe când era tânăr a deprins toată filosofia şi, cunoscând că firea omenească este ca o ţarină lăsată în părăsire, a tăiat lesne din sufletul său bolile sufletului cu cuvântul credinţei ca şi cu o seceră, dând Plugarului brazde curate pentru aruncarea seminţelor; şi primindu-le pe toate, le-a trimis în adânc, pentru ca avându-şi înfipte în adânc rădăcinile să nu le usuce nici razele soarelui şi nici, iarăşi, să le înăbuşe spinii (Matei13, 6-7).
Aşa şi-a îngrijit sufletul; iar săltările trupului şi le-a potolit cu leacurile înfrânării; a pus trupului, ca unui cal nărăvaş, frâul postului şi, cu cruţarea cuvenită, l-a strunit până într-atât încât a umplut de sânge gurile poftelor, dar nici trupul nu l-a strunit atât de mult încât să
202
împiedice calul să fie folositor pentru slujire şi nici nu l-a lăsat să fie prea sănătos, ca, prinzând iarăşi multă carne, să se ridice împotriva minţii conducătoare, ci se îngrijea în acelaşi timp şi de sănătatea trupului şi de buna rânduială a sufletului. Şi dascălul nostru nu a fost aşa numai când era tânăr, iar când a trecut de vârsta aceea, nu i-a slăbit această purtare de grijă, ci şi acum, la bătrâneţe, când se găseşte ca într-un port liniştit, are tot aceeaşi purtare de grijă. Că tinereţea, dragii mei, se aseamănă cu o mare furioasă, plină de valuri sălbatice şi vânturi năpraznice; bătrâneţea însă ancorează sufletele celor cu părul alb într-un port neînvălurat şi le dă prilejul să se bucure de liniştea adusă de vârstă.
De această linişte se bucură şi dascălul nostru acum. Dar, cu toate că stă în port, precum am spus, totuşi nu este mai puţin îngrijorat de cei învăluraţi în mijlocul mării. Frica aceasta a luat-o de la Pavel, care, deşi s-a urcat până la cer, a alergat apoi la al doilea cer şi a ajuns şi în al treilea cer (2 Cor. 12, 2), a zis: „Mă tem ca nu cumva, propovăduind altora, eu însumi să mă fac netrebnic“ (1 Cor. 9, 27). De aceea şi el este necontenit stăpânit de frică, pentru ca necontenit să aibă îndrăznire către Dumnezeu. Stă la cârma corăbiei, nu ca să observe răsăritul stelelor, nici stâncile ascunse sub undele mării şi pe cele de care se izbesc valurile, ci ca să observe înverşunările dracilor, vicleniile diavolului şi luptele gândurilor; merge de jur împrejurul armatei sale şi le dă tuturora siguranţă deplină. Nu se uită numai să nu se scufunde corabia, ci face totul ca nu cumva vreunul din cei de pe corabie să nu încerce vreo tulburare oarecare. Datorită lui şi înţelepciunii lui, noi cu toţii călătorim cu vânt prielnic, cu toate pânzele ridicate.
203
4. Când am pierdut pe părintele nostru de mai înainte5, care ni l-a născut pe dascălul acesta, eram cu toţii în mare încurcătură şi în mare grijă. De aceea şi plângeam de ni se frângea inima, că nu mai aveam nădejde că pe scaunul acesta va urma un bărbat asemenea lui. Dar când s-a arătat dascălul nostru şi a luat în mâini conducerea Bisericii, a făcut să se împrăştie, ca norul, toată tristeţea aceea şi toată mâhnirea a pierit. N-a şters încetul cu încetul jalea noastră, ci repede de tot, ca şi cum fericitul episcop de mai înainte ar fi înviat din raclă şi s-ar fi suit din nou pe acest scaun.
Dar fără să-mi dau seama, din dorinţa de a lăuda faptele mari ale părintelui meu, am depăşit măsura cuvintelor mele, dar nu şi măsura faptelor lui mari că despre ele nici n-am început măcar să vorbesc -, ci măsura cuvenită tinereţei mele.
Haide, dar, ca într-un port, să lăsăm să se odihnească iarăşi prin tăcere cuvintele mele! Cuvintele mele însă nu vor să se depărteze! Se înghesuie şi se revoltă, dorind negreşit să se sature de roadele livezii6. Dar, copii7, asta e cu neputinţă! Să încetez, deci, eu de a urmări lucruri ce nu se pot ajunge. Sunt de ajuns pentru mângâierea mea şi cuvintele pe care le-am rostit! Sunt ş ele ca parfumurile cele de mult preţ. Nu-i nevoie să verşi toată sticluţa cu parfum, e de ajuns să atingi parfumul numai cu vârful degetelor şi parfumezi tot aerul şi umpli şi pe toţi cei de faţă cu mirosul lui plăcut. Aşa cum s-a întâmplat acum. Dar nu din pricina puterii cuvintelor
5 Este vorba de episcopul Meletie al Antiohiei (360-381), predecesorul lui Flavian.
6 Livada de fapte mari ale episcopului Flavian.
7 Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte „copii“ cuvintele sale.
204
mele, ci din pricina virtuţii faptelor mari ale acestui dascăl.
Să plecăm, dar, să plecăm, punând capăt cuvântului cu o rugăciune. Să ne rugăm ca Biserica, mama noastră obştească, să rămână neclintită şi nezdruncinată, iar părintelui acesta, dascălului, păstorului, cârmaciului, să-i dea Dumnezeu viaţă îndelungată.
Iar dacă cineva dintre voi vrea să pună un cuvânt şi pentru mine că nu voi îndrăzni să mă rânduiesc pe mine printre preoţi, deoarece nici nu-i îngăduit să numeri stârpiturile la un loc cu oamenii întregi -, deci dacă cineva dintre voi vrea să pună un cuvânt şi pentru mine, ca pentru o stârpitură, atunci rugaţi-vă să am de sus mult ajutor. Aveam nevoie de întărire şi mai înainte, când trăiam singur şi duceam o viaţă netulburată; dar când am fost adus între oameni şi cum am venit, fie prin stăruinţă omenească, fie prin har dumnezeiesc, nu vreau să discut deloc cu voi, ca să nu spună cineva că mă prefac, deci când am fost adus între oameni şi am luat pe umerii mei jugul acesta, greu şi împovărător, am nevoie de ajutorul multor mâini, am nevoie de ajutorul a nenumărate rugăciuni, ca să pot da înapoi Stăpânului întreagă averea încredinţată mie, în ziua aceea când vor fi chemaţi cei cărora li s-au încredinţat talanţii, când vor fi aduşi să dea socoteală de ei (Matei25, 14-30).
Rugaţi-vă, deci, ca să nu fiu la un loc cu cei legaţi (Matei22, 13), nici să fiu aruncat în întunericul cel mai din afară (Matei8, 12 ;22, 13;25, 30), ci să am parte alături de cei care pot să se bucure de oarecare iertare, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin.
205
1
SFÂNTUL GRIGORIE DIN NAZIANZ
Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont sau Despre preoţie
Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont după ce a fost hirotonit şi pentru întoarcerea lui de acolo.
În acest cuvânt şi despre măreţia slujirii preoţeşti1
1 în forma sa actuală acest „Cuvânt de apărare“ este mai mult tratat decât cuvânt, pentru că este prelucrarea şi îmbogăţirea cuvântului rostit în anul362 în faţa părinţilor săi şi a credincioşilor din Nazianz, după întoarcerea sa din sihăstria Pontului, de lângă prietenul său Vasile cel Mare. în ediţia „Cuvântul“ ocupă locul al doilea în şirul celor45 de cuvinte ale Sfântului Grigorie din Nazianz (389 sau390). în Patrologia greacă a lui Migne citată mai departe şi în lucrarea aceasta ca şi în a Sfântului Ioan Gură de Aur: MG este publicată în vol. 35, col. 408-517. După această ediţie s-a făcut şi traducerea de faţă.
Frumuseţile de gând şi de cuvânt ale Sfântului Grigorie Teologul au mai ispitit şi pe alţii din neamul meu. Şi i-au ispitit să le toarne în veşmântul graiului poporului nostru, ca să rodească aşa cum au rodit în graiul în care au văzut întâi lumina. După a mea ştiinţă, cel dintâi ostenitor care a dat pe româneşte această minunată apologie a preoţiei, dar şi aspru rechizitoriu al preoţilor nevrednici, a fost Iosif, episcopul Argeşului: Al celui întru sfinţi părintele nostru Grigorie Nazianzineanul Cuvăntătoriului de Dumnezeu Cuvânt pentru preoţie, tălmăcit de acelaş tălmăcitoriu carele au tălmăcit şi cealelalte şase cuvinte pentru preoţie ale Sfântului Ioan Gură de Aur..., în Bucureşti, 1821. După trecerea a mai bine de un veac, un alt ostenitor a fost preotul N. Donos, care în1931, la Huşi, ne-a dat o traducere clară şi bună: Sf. Grigorie de Nazianz, Apologia sau cuvântarea în care arată motivele ce l-au îndemnat să fugă de preoţie şi Elogiul Sf. Vasile, precedate de o biografie a Sf. Grigorie, alcătuită de preotul Grigorie, Huşi, 1931, 47-117.
Vin acum cu o nouă traducere în prima sa versiune a fost publicată în revista Biserica Ortodoxă Română, 1968 (86), p. 127-164 -, care nu caută, nici nu cere să înlocuiască pe cele vechi sau pe cele din manuscris, ci cere drept de cetate alăturea de ele. încearcă să fie un nou mod românesc de existenţă a Cuvântului despre preoţie al Cuvântătorului de Dumnezeu.
Mărturisesc dintru început că munca n-a fost uşoară. N-a fost uşoară pentru că traducerea Sfântului Grigorie din Nazianz este mai mult o problemă de interpretare decât de traducere. Dacă nu-l poţi interpreta, reuşeşti, traducându-l, sau să dai un text complet lipsit de înţeles sau să spui altceva decât a vrut să spună autorul. Sfântul Grigorie din Nazianz este un autor dificil, cu adâncuri şi taine. Stai de multe ori în faţa textului lui ca în faţa unei enigme. Cunoşti cuvintele textului, îţi dai seama de legătura lor, le dai pe româneşte, dar înţelesul textului rămâne cămară zăvorâtă. Te întrebi ce-a vrut să spună autorul, ce sens au cuvintele folosite de el? Urmăreşti coloanele dicţionarelor şi nu-ţi dau alte sensuri cuvintelor decât cele ştiute. Deschizi alte traduceri, româneşti şi străine, şi nu te mulţumesc. Simţi că sfântul autor a vrut să spună altceva, altceva mai înalt, mai deosebit decât au scos aceşti tălmăcitori. Te întorci iar la text; îl citeşti o dată, de două ori, de mai multe ori; îl legi cu contextul; uneori cu pagini întregi de dinainte şi de după el. Baţi la poarta textului; baţi şi nu-ţi răspunde. îl laşi şi te apuci de alte treburi; dar mintea ta lucrează; eşti mereu cu gândul la poarta ferecată. Şi, deodată, ţi se strecoară în suflet o rază de lumină; te iei pe urma ei, şi ea îţi dă cheia cu care poţi descuia poarta încuiată a cămării Teologului. Ai atunci bucuria descoperitorului.
Aşa s-a născut traducerea de faţă. Din trudă, gând şi zăbovire. Nu ştiu dacă am găsit totdeauna drumul cel bun. Dar m-am străduit să-l găsesc, ca să duc pe acest drum şi pe cititorii mei; să-i fac să guste şi ei din frumuseţea şi bogăţia de gândire a omului care a vorbit în poezie şi a gândit în imagini şi metafore. Iar pentru unele îndrăzneli pe care le-am avut faţă de scrisul metaforic, concis şi ermetic al Sfântului Grigorie din Nazianz, cer iertare acelora care sunt încă la dicţionar şi la gramatică.
209
I
Am fost înfrânt şi-mi mărturisesc înfrângerea. „M-am supus Domnului şi L-am rugat“ (Ps. 36, 7).
Prea fericitul David să-mi înceapă cuvântul! Dar, mai bine spus, nu el, ci Cel ce a grăit prin David şi grăieşte prin el încă şi acum! Că prea bună rânduială este ca cel ce începe să vorbească sau să lucreze, să înceapă cu Dumnezeu şi să termine cu Dumnezeu.
Despre pricina împotrivirii mele de la început şi a fricii pentru care, fugind, m-am îndepărtat şi m-am sălăşluit
210
departe de voi2, poate nu puţină vreme pentru cei ce mă iubesc, şi despre pricina îmblânzirii şi a schimbării mele de acum, când m-am întors iarăşi în mijlocul vostru3, să creadă şi să spună fiecare ce vrea, fie cei ce mă urăsc, fie cei ce mă iubesc. Unii să nu-mi îngăduie să mă dezvinovăţesc, iar ceilalţi chiar să mă laude. Da, nimic nu le place oamenilor mai mult decât să vorbească de treburile altora, mai cu seamă când sunt împinşi de dragoste sau de ură. De aceea, de cele mai multe ori, nici nu se ştie unde-i adevărul. Eu însă am să spun adevărul; n-am să mă ruşinez de nimic. Voi judeca drept amândouă părţile: şi pe cei care mă învinuiesc şi pe cei care mă apără cu zel. Mă voi şi învinui, dar mă voi şi apăra!
ii
Şi ca să se desfăşoare în bună rânduială cuvântul, voi vorbi de teama ce am avut-o la început, de preoţie. Că nu vreau să smintesc pe cineva din cei ce caută cu luare-aminte la toate faptele mele, bune sau rele, de vreme ce a binevoit Dumnezeu să fiu şi eu ceva (Gal. 6, 3 ) între creştini. Iar pe cei ce i-am smintit, de sunt unii din aceştia, îi voi tămădui prin acest cuvânt de apărare.
2 Tatăl Sfântului Grigorie, episcopul Grigorie al Nazianzului, la cererea eparhioţilor săi, a hirotonit preot pe fiul său, cu toate împotrivirile acestuia. Sfântul avea pe atunci cam30 de ani; totuşi s-a temut atât de mult de înălţimea vredniciei preoţeşti şi de primejdiile ce-l pândesc pe preot, că, îndată după hirotonie, a fugit în Pont, la marele lui prieten, Vasile,
3 În Pont, locul refugiului său, n-a rămas multă vreme. L-au adus în Nazianz, după cum însuşi spune spre sfârşitul acestui cuvânt, mai cu seamă rugăminţile, bătrâneţile şi slăbiciunea tatălui său.
211
Că bine este să nu fii, atât cât e cu putinţă şi împrejurările o îngăduie, pentru marea mulţime pricină de sminteală sau scandal, nici prin păcate, nici prin bănuieli de păcate. Ştiu doar că prea grea pedeapsă şi de neînlăturat va da nemincinosul Dumnezeu celor ce smintesc chiar numai pe unul din cei mici (Matei18, 6).
iii
Şi eu, fraţilor, am încercat astfel de simţăminte, pentru că nu m-am supus! Şi nu m-am supus, nu pentru că aş fi fost neînvăţat şi nepriceput, ci, mai mult ca să mă laud şi eu puţin (2 Cor. 11, 16) -, nici pentru că aş fi dispreţuit legile şi rânduielile dumnezeieşti. Nu! Ştiu doar că, după cum în trup unele mădulare conduc şi stau în frunte, iar altele sunt conduse şi supuse, tot aşa şi în Biserică a rânduit Dumnezeu atât în virtutea dreptăţii Sale, care dă fiecăruia după merit, cât şi în virtutea purtării Sale de grijă, prin care uneşte pe toate -, a rânduit ca unii să fie păstoriţi şi conduşi, acei cărora le este mai de folos asta, şi să fie îndreptaţi, prin cuvânt şi faptă, spre cele ce se cuvin, iar alţii, cei care depăşesc marea mulţime în virtute şi în asemănarea cu Dumnezeu, să fie păstori şi învăţători, spre desăvârşirea Bisericii (Efes. 4, 11-12), să fie ceea ce este sufletul pentru trup sau mintea pentru suflet, pentru ca cele două părţi, păstoriţii şi păstorii, unindu-se şi împreunându-se între ei, în chipul mădularelor trupului, şi legându-se între ei prin legătura Duhului, să arate un trup desăvârşit, vrednic cu adevărat de însuşi Hristos, Capul nostru (Efes. 4, 15).
212
IV
Ştiu că nici celorlalte vieţuitoare, şi nici oamenilor, nu le este mai folositoare anarhia şi neorânduiala decât ordinea şi rânduiala. Ba, oamenilor mai mult decât tuturora, pentru că anarhia între oameni pune în primejdie bunuri şi mai mari. Dacă oamenii nu pot păzi cea dintâi poruncă a raţiunii, adică a nu tulbura buna rânduială dintre ei, apoi mare lucru este să păzească a doua poruncă a raţiunii, adică a-şi veni în fire când au greşit. Şi de vreme ce este frumos şi drept să fie între oameni conducători şi conduşi, apoi socot că este de asemeni rău şi nepotrivit fie ca toţi să voiască să fie conducători, fie ca nici unul să nu primească a fi conducător. Dacă toţi ar fugi de conducere, oricum ar numi-o, slujire liturgică sau conducere politică, obştea Bisericii ar şchiopăta în cea mai mare parte şi şi-ar pierde frumuseţea. Unde ar mai fi atunci adorat Dumnezeul nostru şi cine I-ar mai sluji slujbele acestea tainice, pe care le înălţăm la ceruri, fapta cea mai măreaţă şi mai de cinste din toată viaţa noastră? N-ar mai fi atunci nici împărat, nici conducător, nici preoţie, nici jertfe, nici toate acelea, aşa cum nu le-au mai avut în vechime nici iudeii cei nesupuşi, care au fost pedepsiţi cumplit pentru marile lor greşeli.
v
Iarăşi nu-i ceva străin şi neobişnuit pentru mulţi dintre cei care filosofează cele dumnezeieşti ca cineva să fie urcat din rândul conduşilor în rândul conducătorilor. Nu-i ceva care iese din hotarele legiuite ale filosofiei
213
şi nici nu aduce ocară. Nu-i ceva neobişnuit, de pildă, ca un corăbier încercat să fie făcut ajutor de căpitan, iar unui ajutor de căpitan, care cunoaşte bine vânturile, să i se încredinţeze comanda corăbiei. Sau, dacă vrei, o altă pildă: nu-i ceva neobişnuit să i se încredinţeze unui soldat viteaz comanda unei cohorte, iar un comandant bun de cohortă să fie făcut comandant de armată şi să i se încredinţeze conducerea întregului război.
Nu, nu, orice-ar gândi poate cei cu totul nesocotiţi şi răi, care judecă faptele altora prin patimile lor! Nu m-am ruşinat de treapta slujirii de preot pentru că doream o treaptă preoţească mai înaltă!4 Nu sunt atât de nesocotit. Cunosc prea bine şi măreţia dumnezeiască şi micimea omenească! îmi dau seama ce mare lucru este pentru orice om să se apropie într-un chip oarecare de Dumnezeu, singurul preastrălucit şi prealuminos, singurul Care depăşeşte în curăţie orice faptă, materială sau imaterială.
vi
Dar atunci ce simţăminte am încercat, de nu m-am supus? Care-i pricina nesupunerii mele?
Multora li s-a părut atunci că nu mai eram în toate minţile, că nu mai eram cum mă cunoşteau, că am ajuns altul; că mă împotriveam şi mă încăpăţânam mai mult decât era cu cuviinţă.
Ascultaţi, dar, pricinile purtării mele! De mult doreaţi să le cunoaşteţi.
4 Aceste cuvinte lasă să se înţeleagă că una dintre acuzaţiile pe care i le aduceau duşmanii era şi aceasta: că sfântul s-a supărat că n-a fost făcut dintr-o dată episcop.
214
Nu m-am supus şi am fugit, în primul loc, pentru că m-am spăimântat de dregătoria la care nici nu mă gândeam m-am spăimântat întocmai ca cei ce se înspăimântă de nişte zgomote neaşteptate şi nu mi-am mai putut stăpâni gândurile. De asta mi-am pierdut sfiala mea obişnuită.
în afară de asta, mi s-a strecurat în suflet dragostea de frumuseţea sihăstriei şi pustniciei. Eram îndrăgostit dintru început de singurătate, cum nu ştiu să fi fost îndrăgostit vreodată unul din cei ce studiază arta oratorică! Iar în vremea primejdiilor mari şi cumplite prin care am trecut, făgăduisem lui Dumnezeu să trăiesc în pustnicie5. Gustasem chiar ceva din viaţa pustnicească. Ajusesem oarecum în pridvoarele ei, iar trăirea acestei virtuţi mi-a aprins şi mai mult dorul de sihăstrie.
De asta n-am îndurat să fiu tiranizat, să fiu împins în mijlocul zgomotelor lumii, să fiu smuls cu sila din sfântul adăpost al acestei vieţuiri.
VII
Nimic nu mi se pare atât de frumos ca viaţa pustnicească! Să-ţi încui simţurile, să ajungi în afară de trup şi de lume, să te adânceşti în tine însuţi, să nu te apropii de nimic din cele omeneşti decât atât cât e de neapărată trebuinţă, să vorbeşti cu tine însuţi şi cu Dumnezeu, să trăieşti mai presus de cele văzute, să porţi în tine însuţi
5 Pe când se ducea la Atena pentru continuarea studiilor, l-a prins pe mare o furtună cumplită. în primejdie de moarte fiind, a făcut făgăduinţă că de va scăpa din primejdia aceea îşi va afierosi întreaga viaţă lui Dumnezeu.
215
totdeauna curate chipurile cele dumnezeieşti, neamestecate cu chipurile celor pământeşti şi înşelătoare, să ajungi şi să fii, cu adevărat şi pururea,oglindă nepătată a lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti, să primeşti Lumină în locul luminii, lumina cea dumnezeiască în locul celei omeneşti, să culegi prin nădejde, chiar de pe acum, roadele bunătăţilor veacului ce va să fie, să petreci împreună cu îngerii, să fii încă pe pământ, dar să părăseşti pământul, să fii urcat de Duhul sus în ceruri! Dacă cineva dintre voi a fost stăpânit de dragostea de sihăstrie, ştie ce spun şi-mi va ierta simţămintele pe care le-am încercat atunci când nu m-am supus.
Spunând acestea, poate că pe mulţi nici nu-i voi convinge. Li se vor părea de râs spusele mele, pentru că au păreri proaste despre sihăstrie, fie din pricina propriei lor prostii, fie din pricina acelora care nu trăiesc cu vrednicie viaţa sihăstrească. Li se vor părea de râs spusele mele, pentru că ei dau nume rău unui lucru bun, numind viaţa pustnicească slavă deşartă; pentru că îşi iau în ajutor invidia şi răutatea mulţimii, care e gata totdeauna să bârfească, pentru ca din două greşeli să facă negreşit una: sau să lucreze răul sau să nu creadă binele.
VIII
Pe lângă acestea am mai încercat şi un alt simţământ că voi spune toate tainele inimii mele; nu ştiu de e josnic sau nobil simţământul, dar l-am încercat.
Mi-a fost ruşine să fiu alături de ceilalţi preoţi, care, cu nimic mai buni decât gloata mare lucru dacă nu chiar cu mult mai răi -, intră în locurile cele preasfinte
216
cu mâini nespălate, cum se spune, şi cu suflete necurate; care, înainte de a fi vrednici, se apropie de cele sfinte, se apucă de altar, se înghesuie şi se împing în jurul Sfintei Mese, ca şi cum ar socoti că preoţia nu-i chip de virtute, ci mijloc de trai, nu-i slujire plină de răspundere, ci domnie fără îndatoriri. Şi sunt aceştia la număr aproape mai mulţi decât cei pe care-i păstoresc. Slabi în credinţă, ticăloşi, cu toată strălucirea lor! Încât, după părerea mea, cu trecerea timpului şi cu creşterea răului, n-au să mai aibă pe cine păstori, căci toţi au să fie învăţători în loc de ucenici ai lui Dumnezeu, după cum spune profeţia (Isaia54, 13; Ioan6, 45) şi toţi vor fi prooroci, ca să fie şi Saul printre prooroci, precum spune proverbul şi istoria cea veche (1 Regi10, 11).
Au fost şi altădată păcate şi s-au terminat; dar niciodată n-au fost ca acum printre creştini atâtea păcate şi atâta ocară. Dacă e mai presus de puterile noastre să oprim revărsarea acestor păcate şi ocări, totuşi e una din îndatoririle cele mai mari ale dreptei credinţe să le urâm şi să ne ruşinăm de ele.
IX
în sfârşit, cea din urmă pricină a fugii mele de preoţie este şi mai de seamă decât cele amintite mai sus. Mă îndrept acum spre capul pricinilor nesupunerii mele. N-am să mint! De altfel nici nu-i îngăduit să facă asta un om care vorbeşte despre preoţie.
N-am socotit, şi nici acum nu socotesc, că este totuna să păstoreşti o turmă de oi sau o cireadă de vite şi să păstoreşti suflete omeneşti. Când păstoreşti o cireadă
217
de vite sau o turmă de oi, e de ajuns ca cireada de vite sau turma de oi să fie grasă şi bine hrănită. Şi ca să facă asta, păstorul sau văcarul duce vitele sau oile în locuri cu apă bună de băut şi cu iarbă grasă, le mână din păşune în păşune, le odihneşte, le mişcă din loc şi le cheamă înapoi, de puţine ori cu toiagul, de cele mai multe ori cu fluierul. Altă treabă păstorul sau văcarul n-are; decât uneori, foarte rar, să se lupte cu lupii şi să îngrijească vreun animal bolnav. Cea mai mare parte din zi se îngrijeşte de copaci cu umbră şi de fluier! Se îngrijeşte să se întindă pe o pajişte frumoasă, lângă un izvor rece, să-şi facă aşternut în bătaia vântului, să cânte cu fluierul cântece de dragoste, să vorbească cu vitele sau cu oile şi să taie sau să vândă animalul cel mai gras. De virtutea animalelor din turmă sau cireadă, nimeni nu se îngrijeşte! Ce virtute să aibă ele! Sau cine s-a gândit vreodată la binele turmei sau al cirezii mai mult decât la binele său?
x
Dacă e greu unui om să ştie să se supună, apoi fireşte e cu mult mai greu să conducă pe oameni şi mai cu seamă să fie preot, să-i conducă adică pe calea aceasta a noastră, a creştinilor, pe calea aceasta a legii dumnezeieşti, care duce la Dumnezeu. Orice om cu judecată îşi dă seama că pe cât e de mare înălţimea şi dregătoria preoţiei, pe atât e de mare şi primejdia.
Mai întâi preotul trebuie, întocmai ca argintul sau aurul, să nu sune niciodată fals, să nu aibă sunet de aramă, oriunde s-ar găsi, în orice împrejurare din viaţă
218
şi orice treburi ar avea; să nu aibă vreun gând sau vreo faptă rea, care să aibă nevoie de un foc mai iute decât cel de pe pământ. Altfel răul este cu atât mai mare, cu cât preotul are de condus mai mulţi oameni; pentru că păcatul care se întinde la mai mulţi oameni este mai mare decât acela care se mărgineşte la un singur om.
XI
Nu se prinde aşa de uşor vopseaua de o stofă, nici mirosul plăcut sau neplăcut de obiectele din apropiere şi nici boala numită ciumă nu se răspândeşte aşa de uşor în aer şi, cu ajutorul aerului, în fiinţe, pe cât de uşor se prind de păstoriţi păcatele întâistătătorului, ale preotului. Se prind cu mult mai uşor decât faptele lui bune, decât virtuţile lui. Păcatul mai cu seamă prin aceea întrece virtutea şi asta mă amărăşte când mă gândesc -, că păcatul se imită uşor, că e la îndemâna tuturor; că nimic nu-i atât de uşor ca săvârşirea păcatului, chiar când nu-i nimeni care să te împingă la păcat. Dobândirea virtuţii, dimpotrivă, este grea şi anevoioasă, chiar când sunt mulţi cei care ne îndeamnă şi ne atrag. La asta mi se pare că s-a gândit prea fericitul Agheu când a întrebuinţat acea minunată şi prea adevărată pildă, zicând: „întrebaţi-i pe preoţi legea: «Dacă va lua cineva în poala hainei sale carne sfinţită şi dacă va atinge cu haina lui mâncarea sau băutura sau vas, se sfinţesc oare şi acestea?». Iar dacă vor răspunde nu, întrebaţi-i iarăşi: «Iar dacă un obiect din acestea se atinge de necurăţenie, oare nu se spurcă îndată?». Şi ei vă vor răspunde că se spurcă şi nu rămâne curat, tocmai pentru că s-a atins de necurăţenie“ (Agheu2, 12-14).
219
XII
Ce vrea să spună profetul prin aceste cuvinte? Ceea ce am spus şi eu, că virtutea se prinde greu de om, ca şi focul de lemne ude; că cei mai mulţi oameni sunt înclinaţi şi gata spre păcat, ca şi paiele uscate care se aprind iute de la scânteie şi de vânt şi sunt mistuite din pricina uscăciunii lor. Mai uşor ia cineva mult din puţina răutate a unui om, decât puţin din viaţa îmbunătăţită a altuia. Puţin pelin amărăşte foarte iute chiar mierea, pe când mierea nu îndulceşte pelinul, chiar de-ai pune de două ori mai multă miere. O piatră mică smulsă dintr-un zăgaz poate porni la vale tot râul; dar de oprit, abia de-l poate opri zăgazul cel mai tare.
xIII
Deci, după cum am spus, noi preoţii trebuie să ne ferim în primul loc să fim nişte pictori răi ai virtuţii, dar, mai bine zis, poate nu pictori răi, ci pilde rele pentru păstoriţii noştri, ca să nu ni se spună proverbul, că încercăm să vindecăm pe alţii, când noi suntem acoperiţi de bube (Luca4, 13).
XIV
în al doilea loc, nu ştiu dacă e de ajuns pentru preot, pentru cel care are să înveţe pe alţii virtutea, nu ştiu dacă e de ajuns chiar dacă se păstrează curat de orice păcat sau cât mai curat cu putinţă. Cel căruia i se încredinţează păstorirea credincioşilor nu trebuie numai să nu fie rău că acesta e un lucru plin de mare ruşine
220
chiar pentru cei de sub păstorirea lui ci trebuie să strălucească şi în bine, potrivit poruncii care spune: „Să se abată de la rău şi să facă binele” (Ps. 36, 27). Nu trebuie numai să şteargă din sufletul său pildele cele rele, ci să întipărească în el şi pe cele bune, în aşa fel încât să covârşească pe credincioşii săi cu virtutea mai mult decât îi depăşeşte cu dregătoria. Nu trebuie să cunoască hotar binelui şi propăşirii în bine şi nici să nu se uite mai mult la câştigul binelui săvârşit decât la paguba ce-o are de pe urma binelui pe care a evitat să-l facă, ci să facă totdeauna din binele săvârşit treaptă pentru paşii următori. Să nu se mândrească dacă întrece în virtute pe păstoriţii săi, ci să socotească pagubă dacă viaţa sa e mai prejos de vrednicia dregătoriei sale. Să-şi măsoare faptele sale cu poruncile, nu cu faptele vecinilor, fie răi, fie săvârşitori de oarecare fapte de virtute. Să nu cântărească cu măsuri mici virtutea pe care o datorează Celui Prea înalt, de la Care sunt toate şi în Care sunt toate (1 Cor. 8, 6).
xv
Să nu socotească preotul că aceleaşi cerinţe se potrivesc tuturor oamenilor şi păstorilor şi păstoriţilor -, după cum nu sunt aceleaşi la toţi oamenii nici vârstele, nici trăsăturile feţelor; după cum nu sunt aceleaşi nici firile vietăţilor, nici calităţile pământului şi nici frumuseţea şi mărimea stelelor. Preotul trebuie să ştie că un credincios de rând este rău când face fapte rele, fapte vrednice de pedeapsă, pentru care legea este un stăpân aspru; iar un preot, un întâistătător, este rău când nu-i bun în cel mai înalt grad, când nu propăşeşte necontenit în bine.
221
Aceasta pentru că preotul trebuie să atragă pe credincioşi pe calea virtuţii prin covârşirea virtuţii sale. Preotul nu trebuie să-i păstorească prin silnicie, ci să-i aducă la el prin convingere. O faptă făcută fără voie, pe lângă faptul că este o silnicie, nu-i nici de lăudat şi nici trainică. Un om care face o faptă fără voia lui, se întoarce iarăşi la faptele de mai înainte dacă e lăsat liber, întocmai ca un copac încovoiat forţat cu mâna; dimpotrivă, când face o faptă cu voia lui, fapta lui e statornică şi trainică, pentru că e ţinută cu legătura dragostei. De aceea Legiuitorul şi legea noastră ne poruncesc să păstorim turma „cu voie bună, nu cu silnicie“ (1 Petru5, 2).
XVI
Dar să ne închipuim că cel care vrea să se facă preot nu este rău şi că a ajuns la cea mai înaltă treaptă a virtuţii. Totuşi nu văd ce ştiinţă trebuie să aibă acest om şi în ce puteri sufleteşti să se încreadă, ca să îndrăznească să ia această dregătorie. Că mie mi se pare, într-adevăr, că preoţia, arta de a conduce pe om fiinţa cea mai complexă şi cea mai felurită în gând şi faptă este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor. îţi vei da seama de aceasta dacă pui faţă în faţă preoţia cu medicina, ştiinţa vindecării sufletelor cu ştiinţa vindecării trupurilor. Comparându-le, vei vedea că medicina e grea, dar preoţia e şi mai grea şi mai de preţ; şi prin natura materiei, şi prin puterea ştiinţei, şi prin scopul lucrării ei.
Medicina se ocupă cu trupurile, o materie trecătoare şi pieritoare, care negreşit se va descompune şi se va preface în pământul din care a fost făcută (Fac. 3, 19), chiar dacă, pentru o vreme, ştiinţa medicală ajută trupul
222
să biruie tulburările din el; dar, până la urmă, boala sau bătrâneţea descompun trupul; şi trupul se supune legilor firii şi nu depăşeşte hotarele proprii.
XVII
Preoţia se ocupă cu sufletul, care-i din Dumnezeu şi dumnezeiesc, care-i părtaş nobleţei celei de sus şi tinde spre nobleţea aceea, deşi-i unit cu cel inferior lui, cu trupul.
Sunt poate şi alte multe pricini ale unirii sufletului cu trupul, pe care le ştie numai Dumnezeu, Care le-a unit, sau cel care a fost înţelepţit de Dumnezeu ca să cunoască taine ca acestea; dar după cunoştinţa mea şi a altora ca mine, sufletul s-a unit cu trupul pentru două pricini. Prima pricină, pentru ca prin nevoinţă şi luptă cu cele de jos, sufletul să moştenească slava cea de sus, curăţindu-se în lupta cu cele de aici, cum se curăţeşte aurul în foc; pentru ca bunătăţile nădăjduite să nu fie numai dar al lui Dumnezeu, ci răsplată a virtuţii. Acesta este semnul celei mai înalte bunătăţi a lui Dumnezeu, că a făcut ca binele să fie şi bun al nostru; să nu fie numai semănat de Dumnezeu în firea noastră, ci să fie şi lucrat de noi prin voia noastră liberă şi prin putinţa noastră de a ne îndrepta spre bine sau spre rău. A doua pricină, ca sufletul să atragă spre el şi pe trup, să-l aşeze sus, liberându-l puţin câte puţin de greutatea sa, în aşa fel ca sufletul să fie pentru trup ceea ce este Dumnezeu pentru suflet, povăţuind trupul, materia slujitoare, şi împrietenind cu Dumnezeu pe tovarăşul său de robie.
223
XVIII
Doctorul, ca să vindece trupurile, trebuie să cerceteze şi locul, şi vremea, şi anotimpul, şi vârsta bolnavului şi alte condiţii asemănătoare. Prescrie doctorii, dă bolnavului un anumit regim alimentar, îl fereşte de tot ce-l poate vătăma, pentru ca nu cumva poftele bolnavului să zădărnicească ştiinţa medicală; uneori, când e nevoie, chiar arde, taie şi întrebuinţează şi alte mijloace mai dureroase de vindecare. Dar oricât de anevoioasă şi de grea ar părea medicina, totuşi nu-i atât de grea ca preoţia, unde trebuie să observi şi să vindeci purtările oamenilor, patimile lor, viaţa lor, voinţa lor şi altele asemenea din om; unde trebuie să izgoneşti din perechea asta a noastră, din suflet şi trup, tot ce este animalic şi sălbatic şi să pui în loc şi să statorniceşti tot ce este blând şi plăcut lui Dumnezeu; unde trebuie să împarţi cu dreptate ce se cuvine sufletului şi ce se cuvine trupului; unde trebuie să nu îngădui trupului să stăpânească sufletul cea mai mare nedreptate -, ci să supui trupul, al doilea prin fire, sufletului, capul şi stăpânul, aşa cum cere legea dumnezeiască, aceea care stăpâneşte peste toată creaţia, atât cea văzută cât şi cea mai presus de simţuri.
XIX
Când e vorba de vindecarea trupurilor, trebuie să mai avem în vedere şi aceea că fiecare din mijloacele de vindecare, pe care le-am enumerat şi pe care le observă doctorii, rămân aşa cum sunt prin natura lor; nu se împotrivesc cu şiretenie şi nici nu se arată mai înţelepte
224
decât cei ce aplică ştiinţa medicală; dimpotrivă, ştiinţa medicală stăpâneşte materia, afară de cazul când se întâmplă ca bolnavul să nu asculte, pentru puţină vreme, de prescripţiile medicale; dar şi această neascultare e uşor de învins şi de îndepărtat.
Când e vorba însă de vindecarea sufletelor, trebuie să se ştie că cele mai mari piedici în calea virtuţii, ca nişte oştiri îndreptate împotriva celor ce ne ajută, sunt prezumţia că suntem oameni deştepţi şi egoismul, pe care nici nu ştim, nici nu vrem să le biruim iute. Iar râvna pe care ar trebui s-o întrebuinţăm pentru a ne arăta boala noastră sufletească doctorilor sufleteşti, o întrebuinţăm ca să fugim de vindecare. Suntem viteji împotriva binelui nostru şi deştepţi împotriva sănătăţii noastre.
xx
într-adevăr, sau ne tăinuim în chip josnic păcatele, ascunzându-le în adâncul sufletului, ca pe nişte buboaie tainice şi ruşinoase, ca şi cum am putea să ni le ascundem de ochiul cel mare al lui Dumnezeu şi de judecata Lui, dacă ni le ascundem de oameni, sau căutăm să ne dezvinovăţim păcatele, scornind cuvinte de apărare pentru patimile noastre (Ps. 140, 4 ); sau ne astupăm auzul, ca o viperă surdă, care-şi astupă urechile (Ps. 57, 4 ) şi ne ambiţionăm să nu ascultăm de glasul celor ce ne sfătuiesc, ca să nu fim vindecaţi cu doctoriile înţelepciunii cu care se vindecă sufletul bolnav; sau culmea ticăloşiei cei mai cutezători şi mai îndrăzneţi dintre noi nu ne ruşinăm defel de păcat, nici de cei care caută
225
să ne vindece de păcat, ci ne îndreptăm, cu capul descoperit, cum se spune, spre orice nelegiuire. Ce nebunie! Sau ce alt nume ar fi mai potrivit unei astfel de purtări? Prigonim ca pe nişte duşmani pe cei pe care ar trebui să-i iubim ca pe nişte binefăcători. Urâm pe cei care ne mustră la porţile cetăţii şi ne scârbim de cuvântul cuvios (Amos. 5, 10). Ne gândim să facem rău celor ce vor să ne facă bine, când de fapt prin asta ne facem nouă înşine mai cu seamă rău, ca şi cei care-şi muşcă trupul, socotind că-l muşcă pe-al vecinului.
XXI
Acestea toate mă fac să socot cu mult mai grea ştiinţa vindecării sufletelor decât ştiinţa vindecării trupurilor. De asta este şi mai de preţ.
Medicina se ocupă puţin cu cele din adâncuri; se ocupă mai mult cu cele ce se văd. Preoţia însă se străduieşte să vindece pe omul cel ascuns al inimii, dă lupte cu cel ce se războieşte şi se luptă împotriva noastră înlăuntrul sufletului nostru (Efes. 6, 12), care face grozăvia grozăviilor din noi înşine arme împotriva noastră (Rom. 6, 13), ca să ne dea morţii păcatului.
Pe lângă aceasta, dacă vrem să vindecăm şi să curăţim bine sufletul bunul nostru cel mai de preţ din câte avem şi să ajungă de cea mai mare valoare, mai avem nevoie de multă şi desăvârşită credinţă, dar şi de mai mare ajutor de la Dumnezeu şi, după socotinţa mea, de nu puţină destoinicie din partea noastră, atât în cuvânt, cât şi în faptă.
226
XXII
A mai rămas să cercetăm care e scopul urmărit de fiecare dintre cele două ştiinţe de vindecare.
Una, ştiinţa medicală, urmăreşte sănătatea şi bunăstarea trupului: sau să-l păstreze sănătos sau să-i readucă sănătatea, dacă a pierdut-o, cu toate că nu ştim bine dacă sănătatea e de folos celor ce o au; adeseori boala le e de mai mult folos. Cu sănătatea şi boala e la fel ca şi cu sărăcia şi bogăţia, cu slava şi lipsa de slavă, cu starea socială smerită şi starea socială strălucită şi cu toate cele care prin natura lor stau la mijloc între bine şi rău şi nu înclină mai mult nici într-o parte nici în alta, ci ajung bune sau rele prin voia cea liberă şi prin felul cum le întrebuinţează cei ce le au.
Cealaltă, ştiinţa vindecării sufletelor, preoţia, urmăreşte să întraripeze sufletul, să-l smulgă din lume, să-l dea lui Dumnezeu; să-l facă să păzească chipul lui Dumnezeu (Fac. 1, 26), dacă nu l-a pierdut; dacă e în primejdie să-l piardă, să-i arate calea ca să şi-l păstreze; iar dacă şi l-a stricat, să-l aducă din nou la starea cea dintâi. Preoţia urmăreşte să facă să locuiască, prin Duhul Sfânt, Hristos în inimile oamenilor (Efes. 3, 17). Şi, în sfârşit, scopul cel mai de seamă al preoţiei este să-l facă dumnezeu şi părtaş fericirii celei de sus pe cel ce aparţine cetei celei de jos, pe om.
XXIII
Aceasta o vrea de la noi, preoţii, legea, care ne este călăuză spre Hristos (Gal. 3, 24 ); aceasta o vor profeţii, care sunt la mijloc între Hristos şi lege; aceasta o vrea
227
Hristos, desăvârşitorul legii celei duhovniceşti şi sfârşitul ei (Rom. 10, 4 ); aceasta o vrea Dumnezeirea, Care s-a deşertat (Filip. 2, 7); aceasta o vrea trupul pe care l-a luat Dumnezeirea; aceasta o vrea noua unire6, Dumnezeu şi Om, o singură persoană din cele două firi şi amândouă firile prin această singură persoană.
în vederea acestui scop S-a unit7 Dumnezeu cu trupul, prin mijlocirea sufletului8; s-au unit împreună cele depărtate între ele, Dumnezeirea cu omenitatea, prin apropierea şi de una şi de alta a celui ce a mijlocit unirea, sufletul. Toate s-au unit în Unul din pricina a toate
6 T) Koctvij (lîciţ. Explicaţia traducerii lui pîiţ prin unire, nu prin amestecare, caut-o în nota următoare.
7 AvKpa9r s-a amestecat. Termenii: âvaKepâvvupi, âvăKpaoic, pîiţ sunt foarte frecvenţi în teologia Sfântului Grigorie. Termenii aceştia au fost osândiţi de Sinodul de la Calcedon ca monofiziţi; pentru Sfântul Grigorie Teologul, însă, ei au un conţinut ortodox şi înseamnă a uni, înseamnă unire în care elementele unirii îşi păstrează însuşirile lor fireşti. Mai mult, Cuvântătorul de Dumnezeu îi preferă, tocmai pentru că aceşti termeni exprimau mai bine ideea unirii desăvârşite a firii dumnezeieşti cu firea omenească în persoana Mântuitorului; el nu ajungea însă la ideea unei contopiri absolute sau la desfiinţarea, la absorbirea firii omeneşti în firea dumnezeiască, aşa cum au făcut mai târziu monofiziţii, folosindu-se de aceiaşi termeni. De altfel, concepţia hristologică a Sfântului Grigorie din Nazianz se vede în cuvintele sale de mai înainte: toîito t) kcu.vt ţiîu;,0eo; Kaî ăvOpoutoţ ev ec apipoîv xai6 T evoţ apipo-tepa, care, traduse textual, dau: „aceasta este noua amestecare, Dumnezeu şi Om, unul din amândoi şi prin unul amândouă“. Prin nişte termeni osândiţi de Sinodul de la Calcedon se proclamă învăţătura Calcedonului! În această „nouă amestecare“ (citeşte: „unire“, aşa cum a gândit Teologul!), se păstrează cele două firi neamestecate (Sievog apipoxepa) şi nedespărţite (ev ec apipoîv). Vrednic de observat este folosirea neutrului ev, iar ev arată pe itpoaconov. Suntem deci în plin calcedonism, înainte de Calcedon.
8 Cuvintele „prin mijlocirea sufletului“ nu fac din suflet un instrument al unirii celor două firi; ele vor să arate că Logosul prin întrupare a luat în întregime pe om, trup şi suflet, împotriva ereziei lui Arie, care elimina sufletul în întruparea Cuvântului.
228
şi din pricina unui protopărinte; sufletul s-a unit din pricina sufletului protopărintelui care a păcătuit, iar trupul din pricina trupului protopărintelui, care a slujit păcatului şi a fost osândit; sufletul, din pricina sufletului, iar trupul, din pricina trupului. Hristos însă, Cel mai presus de păcat şi mai înalt, din pricina lui Adam, cel ajuns sub păcat.
XXIV
în vederea acestui scop a venit Omul cel nou în locul omului celui vechi. Prin Patimă a fost ridicat cel pătimaş, iar pentru sufletul şi trupul nostru au fost date preţ de răscumpărare sufletul şi trupul Celui mai presus de noi. S-a făcut o taină nouă, întruparea, din dragoste pentru cel ce a căzut din pricina neascultării. Pentru asta Naşterea şi Fecioara. Pentru asta ieslea şi Vitleemul. Naşterea pentru cel plăsmuit (Fac. 2, 7); Fecioara pentru femeie (Fac. 2, 21-24 ;3, 17); Vitleemul pentru Eden, ieslea pentru paradis. Aceste mici şi văzute pentru cele mari şi nevăzute. Pentru asta îngerii slăvesc pe Cel din ceruri, apoi pe Cel de pe pământ (Luca2, 13-14). Pentru asta păstorii văd slavă peste Miel şi peste Păstor (Luca2, 15-17). Pentru asta steaua este povăţuitoare (Matei2, 2, 9-10), iar magii se închină şi aduc daruri (Matei2, 11), ca să piară închinarea la idoli. Pentru asta Iisus a fost botezat şi de sus mărturisit (Matei3, 13-17). Pentru asta Iisus a postit, a fost ispitit şi a biruit pe cel ce biruise (Matei4, 1-11). Pentru asta dracii au fost izgoniţi (Luca8, 27-33), bolile vindecate (Matei9, 35), iar marea propovăduire încredinţată unor oameni simpli şi dusă la biruinţă.
229
XXV
Pentru aceasta s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat deşertăciuni (Ps. 2, 1). Pentru aceasta lemnul Crucii pentru lemnul pomului din paradis (Fac. 2, 17). Pentru aceasta mâinile lui Hristos pentru mâna lui Adam; mâinile cele întinse cu vitejie pe cruce pentru mâna cea întinsă cu lăcomie spre pom; mâinile cele ţintuite cu piroane pentru mâna cea slobodă; mâinile cele ce apropie marginile pentru mâna care a fost pricina izgonirii lui Adam (Fac. 3, 24 ). Pentru aceasta înălţarea pe Cruce a lui Hristos pentru căderea lui Adam; adăparea cu fiere pentru gustarea lui Adam; cununa cea de spini pentru cununa stăpânirii celei rele; moartea lui Hristos pentru moartea lui Adam; întunericul din vremea răstignirii pentru lumina din paradis; îngroparea lui Hristos pentru întoarcerea în pământ a lui Adam; învierea lui Hristos pentru învierea lui Adam şi a noastră.
Toate acestea au fost învăţătură dată nouă de Dumnezeu şi vindecare a slăbiciunii noastre. Vindecarea aceasta a întors pe Adam cel vechi în raiul din care căzuse şi l-a apropiat de pomul vieţii, de care ne înstrăinase gustarea cea rea şi nechibzuită din pomul cunoştinţei.
XXVI
Noi toţi câţi stăm în fruntea credincioşilor suntem slujitorii şi lucrătorii (1 Cor. 3, 9;4, 1) acestei vindecări. De aceea lucrul cel mai mare pentru noi este să ne cunoaştem şi să ne vindecăm propriile noastre patimi şi păcate. Dar, mai bine zis, lucrul acesta nu-i aşa de mare
230
că viaţa plină de păcate a multor preoţi m-a făcut să spun cuvântul acesta ci cu mult mai mare lucru este să putem vindeca şi curăţi cu pricepere patimile şi păcatele credincioşilor, ca să ne folosim şi unii şi alţii, şi cei care au trebuinţă de vindecare şi noi, cărora ni s-a încredinţat grija de a-i vindeca.
XXVII
Să punem mai departe faţă-n faţă medicina cu preoţia. Doctorii au ostenelile, privegherile şi grijile pe care le ştim. Culeg, după cum spune unul din înţelepţii greci9, necazuri proprii de pe urma unor suferinţe străine. Dau bolnavilor sau doctoriile preparate cu trudă şi descoperite de ei sau pe cele strânse şi luate de la alţii. Şi nici un medicament, prescris sau interzis de ei, nu este atât de neînsemnat, nici atât de mic, ca să nu fie socotit de mare preţ pentru aducerea sănătăţii sau, dimpotrivă, pentru îndepărtarea primejdiei. Şi pentru ce toate acestea? Pentru ca omul să trăiască mai multe zile pe pământ! Şi se poate ca omul acesta să nu fie un om bun, ci un mare ticălos, care, tocmai pentru că e rău, ar fi poate mai bine să moară mai devreme, ca să scape de cea mai mare boală, răutatea. Dar să ne închipuim că e vorba de un om bun. Pe câtă vreme îi vor lungi viaţa? Veşnic? Nu! Ei, şi ce va câştiga din viaţa aceasta, când, pentru un om cu adevărat sănătos şi cu judecată, dorinţa de a se despărţi de viaţa aceasta este cel dintâi şi cel mai trainic bine?
9 Cuvintele sunt din lucrarea: Despre suflare, autorul este necunoscut; poate fi a lui Hipocrate.
231
XXVIII
Dar noi preoţii pentru care grija cea mare este mântuirea sufletului, bunul cel fericit şi nemuritor, care are să fie pedepsit sau răsplătit veşnic, pentru răutatea sau virtutea lui -, dar noi preoţii câtă muncă credeţi că nu trebuie să depunem, câtă ştiinţă nu trebuie să avem, ca să vindecăm bine sau să ne vindecăm, ca să schimbăm viaţa credincioşilor noştri şi să supunem lutul duhului? Nu toţi oamenii au aceleaşi gânduri, nici aceleaşi porniri. Bărbaţii unele, femeile altele; bătrânii unele, tinerii altele; săracii unele, bogaţii altele; cei veseli unele, cei trişti altele; cei bolnavi unele, cei sănătoşi altele; conducătorii unele, conduşii altele; învăţaţii unele, neînvăţaţii altele; cei fricoşi unele, cei îndrăzneţi altele; cei mânioşi unele, cei blânzi altele; cei cu fapte bune unele, cei păcătoşi altele.
XXIX
Iar dacă vei cerceta încă şi mai amănunţit lucrurile, vei vedea ce mare deosebire este între cei căsătoriţi şi cei necăsătoriţi; iar la aceştia din urmă, ce mare deosebire este între monahii care vieţuiesc singuratici în pustie şi monahii care duc viaţă de obşte şi trăiesc la un loc; între monahii îmbunătăţiţi, care duc o viaţă contemplativă înaintată, şi simplii monahi; între orăşeni şi săteni; între oamenii curaţi sufleteşte şi cei vicleni; între cei care se ocupă cu afacerile şi cei cărora le place viaţa liniştită; între cei loviţi de soartă şi cei cărora le merge bine şi nu ştiu ce-i necazul. Mai mare este deosebirea dintre faptele şi pornirile oamenilor decât deosebirea
232
dintre chipurile trupurilor lor; iar, dacă vrei, mai mare decât deosebirea dintre amestecul elementelor din care-i alcătuit trupul nostru. De asta nici nu-i uşoară îndrumarea lor.
XXX
După cum nu se dă tuturor trupurilor aceeaşi doctorie sau hrană, ci diferită, după cum sunt şi trupurile, sănătoase sau bolnave, tot aşa şi sufletele se vindecă cu diferite învăţături şi prin felurite mijloace. Martori ai diferitelor mijloace de vindecare sunt chiar bolile oamenilor. Pe unii oameni îi vindeci cu cuvântul; pe alţii îi îndrepţi cu pilda vieţii tale. Unii au nevoie de bold, alţii de frâu. Pe cei leneşi şi greu de mişcat spre bine, trebuie să-i deştepţi cu lovitura cuvântului; iar pe cei peste măsură de înfierbântaţi cu duhul, pe cei care-s greu de stăpânit în pornirile lor, care-s ca nişte mânji iuţi ce sar ţarcul lor, pe aceştia îi faci mai buni dacă-i strângi şi-i opreşti cu cuvântul.
XXXI
Unora le e de folos lauda, altora mustrarea; dar şi una şi alta la timpul lor; că vatămi dacă lauzi sau mustri fără socoteală şi când nu e timpul. Iarăşi, pe unii îi îndrepţi cu sfatul, pe alţii cu mustrarea; dar şi aici, pe unii îi îndrepţi dacă îi mustri în văzul şi auzul lumii, iar pe alţii, dacă îi sfătuieşti în taină. Că unii obişnuiesc să nesocotească sfaturile date între patru ochi, dar se cuminţesc numai când sunt mustraţi în public; alţii, dimpotrivă, se îndărătnicesc când sunt mustraţi în faţa lumii,
233
dar se lasă povăţuiţi de o mustrare făcută în taină şi răsplătesc cu supunere dragostea ce li se arată.
XXXII
Faţă de unii oameni e de neapărată trebuinţă să fii cu mare luare-aminte la toate faptele lor, chiar la cele mai neînsemnate, anume la aceia care, socotind că faptele lor nu sunt cunoscute, se îngâmfă că sunt oameni cumsecade; că uneltesc şi asta. Faţă de alţi oameni este mai bine să treci chiar cu vederea unele din faptele lor, să fii, după cum zice proverbul, ca cel care vede, dar se face că nu vede, ca cel ce aude, dar se face că nu aude, ca să nu-i duci la deznădejde, înecându-i cu asprimea mustrărilor, şi până la sfârşit să-i faci să săvârşească orice păcat, pentru că le-ai smuls din suflet ruşinea, leacul îndreptării lor. Pe unii trebuie să te mânii uneori, fără ca în sufletul tău să fii mâniat pe ei; să-i treci cu vederea, fără ca în sufletul tău să-i treci cu vederea; să le arăţi că ţi-ai pierdut nădejdea, fără să ţi-o pierzi. Aceasta, faţă de toţi aceia a căror fire cere o astfel de purtare. Pe alţii trebuie să-i vindeci cu blândeţea şi cu smerenia ta, unind eforturile tale cu eforturile lor, în vederea nădejdilor celor bune. Adeseori e mai folositor ca pe unii să-i birui, iar de alţii să te laşi biruit; să lauzi sau să critici în faţa unora bogăţia şi puterea, iar în faţa altora, sărăcia şi viaţa amărâtă şi plină de necazuri.
XXXIII
Doctoriile date de noi pentru vindecarea sufletelor nu sunt ca virtutea şi ca viciul, virtutea, totdeauna şi la
234
toţi, foarte bună şi foarte folositoare, iar viciul foarte rău şi foarte vătămător -, ci una şi aceeaşi doctorie este, totdeauna şi la aceiaşi, sau plină de putere vindecătoare sau foarte primejdioasă; de pildă, asprimea sau blândeţea sau fiecare din celelalte doctorii pe care le-am enumerat mai înainte. Unora le este bună şi folositoare o doctorie, altora o doctorie contrară, după cum sunt, socot, timpurile şi împrejurările şi după cum o primeşte temperamentul celor ce trebuie vindecaţi. A le descrie pe toate prin cuvânt şi a le cunoaşte cu de-amănuntul, ca să cuprinzi într-un capitol toată ştiinţa vindecării sufletelor, este cu neputinţă, oricât de multă sârguinţă şi pricepere ai avea. Numai experienţa însăşi şi cazurile de duhovnicie dau lumină şi ştiinţei vindecării sufletelor şi preotului.
XXXIV
în general vorbind, trebuie să ştim că după cum pentru cei care merg pe o frânghie întinsă pe sus este primejdios să se plece într-o parte sau alta sau să se încline puţin, oricât de mică ar părea înclinarea, ci toată siguranţa lor stă în ţinerea echilibrului, tot aşa şi pentru noi preoţii, dacă înclinăm în vreo parte, fie din răutate, fie din neştiinţă, primejdia căderii în păcate e mare şi pentru noi şi pentru credincioşii noştri. Trebuie, dar, negreşit să mergem pe calea cea împărătească, trebuie să nu ne uităm în jurul nostru şi să nu ne abatem, nici la dreapta nici la stânga, după cum spun Proverbele (Pilde4, 27).
Aşa sunt bolile sufleteşti ale oamenilor şi atât de grea este munca unui bun păstor care vrea să cunoască bine de tot sufletele credincioşilor turmei sale (Pilde
235
27, 23 ) şi să le conducă după învăţătura pastorală cea dreaptă şi adevărată, vrednică de adevăratul nostru Păstor.
XXXV
Iar dacă cineva ca să vorbesc la urmă de cea dintâi dintre îndatoririle noastre preoţeşti -, iar dacă cineva cutează şi socoteşte că este un lucru la îndemâna minţii oricui predicarea cuvântului, adică a învăţăturii celei dumnezeieşti şi înalte, de care acum toţi filosofează, eu mă minunez de deşteptăciunea unui astfel de om, ca să nu spun, de prostia lui. Nu mi se pare un lucru din cele mai uşoare şi nici din cele care au nevoie de puţină minte, ca să dai la vreme fiecăruia măsura de grâu a cuvântului (Luca12, 42) şi să chiverniseşti cu judecată adevărul dogmelor noastre, să vorbeşti despre toate câte s-au filosofat în Scriptură, despre lume şi lumi, despre materie, despre suflet, despre spirit, despre firile cele spirituale, atât ale îngerilor cât şi ale demonilor, despre pronia lui Dumnezeu, care uneşte şi cârmuieşte totul, despre toate câte par că se întâmplă potrivit raţiunii şi despre toate câte par că se întâmplă împotriva raţiunii omeneşti, raţiunii celei de jos.
XXXVI
Nu mi se pare un lucru din cele mai uşoare să vorbeşti încă şi despre altele câte s-au filosofat în Scriptură: despre facerea cea dintâi a omului, despre replăsmuirea sa din urmă, despre simboale şi adevăr, despre
236
legăminte, despre întâia şi a doua venire a lui Hristos, despre întruparea Lui, despre patimile Lui, despre moartea Lui, despre înviere, despre sfârşitul lumii, despre judecată, despre răsplătirea celor buni şi pedepsirea celor răi şi, în sfârşit, despre învăţătura cea mai înaltă, anume despre toate câte trebuie să cugetăm despre începătoarea şi fericita Treime. Da, învăţătura despre Sfânta Treime este plină de foarte multe primejdii pentru cei cărora li s-a încredinţat grija luminării credincioşilor; o primejdie, ca nu cumva, de frica politeismului, să vorbeşti de o singură persoană în Sfânta Treime şi să înţelegi că aceeaşi persoană este şi Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, făcând din numele lor nişte simple nume; altă primejdie, ca nu cumva să desparţi Sfânta Treime în trei persoane deosebite ca fiinţă şi străine între ele, care nu păzesc rânduiala şi nici începătoria, să faci din ele, aşa zicând, nişte dumnezei care se luptă între ei şi să cazi astfel într-o greşeală opusă celeilalte, aşa cum se întâmplă cu un pom, pe care trăgându-l prea mult ca să-l îndrepţi, îl strâmbi în cealaltă parte.
XXXVII
Trei sunt astăzi rătăcirile cu privire la învăţătura despre Dumnezeu: sabelianismul, arianismul10 şi politeismul. întemeietorul celei dintâi rătăciri e Sabelie Libianul11, al celei de a doua Arie Alexandrinul12, şi al celei
10 în limbajul său metaforic Sfântul Grigorie din Nazianz spune: âueîag Xai iovSatagou ateismul şi iudaismul, dar el înţelege prin aceşti termeni sabelianismul şi arianismul, aşa cum îi tălmăceşte el însuşi mai jos.
11 V. supra, nota6, p. 110.
12 V. supra, nota7, p. 110.
237
de a treia unii dintre prea ortodocşii noştri creştini. Care este principiul pe care-l propun eu? Să evităm tot ce este vătămător din aceste trei rătăciri şi să rămânem în hotarele dreptei credinţe. Să nu fim duşi din pricina acestei tainice învăţături despre despărţirea şi unirea persoanelor Sfintei Treimi la ateismul lui Sabelie şi să hotărâm că toate persoanele Sfintei Treimi sunt o singură persoană sau, mai bine spus, că fiecare persoană nu-i nimic căci persoanele Sfintei Treimi încetează de a mai fi ceea ce sunt când trec şi se schimbă una în alta sau să plăsmuim şi să întruchipăm un Dumnezeu compus şi străin doctrinei creştine, cum sunt plăsmuirile ciudate de animale din mitologia păgână. Nici să ajungem, după învăţătura lui Arie, numită pe bună dreptate nebunia lui Arie, prizonierii învăţăturii sărăcăcioase a iudaismului şi să introducem invidie în firea dumnezeiască, împărţind firile şi circumscriind Dumnezeirea numai la Cel nenăscut, la Tatăl, ca şi cum ne-am teme ca nu cumva să înceteze de a mai fi Dumnezeu, dacă este Tată al unui Dumnezeu adevărat şi de aceeaşi cinste cu firea. Şi, în sfârşit, nici să introducem în Dumnezeire trei principii care se războiesc între ele şi să ne întoarcem iarăşi la politeismul elen de care am fugit.
XXXVIII
Nu trebuie să fim aşa de iubitori de Tatăl, încât să-L lipsim de însuşirea de Tată. Cui ar mai fi Tată, dacă Fiul s-ar deosebi prin natură de Tatăl, dacă ar fi străin de El, ca de creaţie? Că ceea ce e străin nu mai e Fiu! Cui ar mai fi Tată, dacă Fiul s-ar confunda şi s-ar amesteca
238
cu Tatăl, ceea ce este la fel cu a spune că a încetat de a mai fi Tată?
Şi iarăşi, nici nu trebuie să fim aşa de iubitori de Hristos, încât să nu mai păstrăm Fiului însuşirea de Fiu! Cui ar mai fi Fiu, dacă nu s-ar raporta la Tatăl, ca la principiul existenţei Sale? Să nu fim aşa de iubitori de Hristos, încât să nu-I păstrăm Tatălui vrednicia de principiu al Sfintei Treimi, de Părinte şi Tată! Altfel, Tatăl ar fi principiul unor lucruri mici şi neînsemnate, dar, mai bine zis, ar fi Tată într-un chip mic şi neînsemnat, n-ar mai fi principiul Dumnezeirii şi al bunătăţii, Care se contemplă în Fiul şi Duhul, în unul ca în Fiu şi Cuvânt, iar în celălalt, ca în Duh purces şi nedespărţit. Pentru că trebuie neapărat să păstrăm şi unitatea lui Dumnezeu şi să mărturisim şi cele trei persoane, fiecare cu însuşirea sa.
XXXIX
Dar ca să înţelegi şi să înfăţişezi îndestulător şi după vrednicie învăţătura despre Sfânta Treime, ar fi nevoie de un cuvânt mai lung decât îmi îngăduie timpul ce-l am la îndemână şi, după părerea mea, chiar decât viaţa mea. Mai bine spus însă, pentru înţelegerea şi tâlcuirea acestei învăţături e nevoie, şi acum şi pururea, de Duhul, singurul prin care se şi înţelege Dumnezeu, se şi tâlcuieşte, se şi aude. Că numai cel curat trebuie să se atingă de Cel curat şi de Cel asemenea.
Dar pentru ce am grăit acum puţin despre dogma Sfintei Treimi? Ca să arăt că este greu să vorbeşti de lucruri atât de înalte, mai cu seamă în faţa unei mulţimi alcătuite din oameni de diferite vârste şi firi, care, asemenea
239
unui instrument muzical cu multe coarde, are nevoie de felurite lovituri ca să găseşti cuvântul potrivit, care să-i îndrepte pe toţi şi să-i lumineze cu lumina cunoştinţei.
Pe un predicator al Sfintei Treimi primejdia îl pândeşte din trei părţi: şi din partea minţii, şi din partea cuvântului, şi din partea auditorilor. Dacă nu greşeşte în toate trei, apoi trebuie neapărat să facă greşeli cel puţin în una din ele: sau mintea să nu-i fie destul de luminată sau cuvântul să-i fie slab sau auditorii să nu poată cuprinde taina Sfintei Treimi, pentru că nu-s curaţi. Aşa că, sau din pricina uneia sau din pricina tuturor, adevărul trebuie neapărat să şchiopăteze.
Dar chiar evlavia auditorilor constituie o pagubă şi o primejdie pentru predicatorul care vorbeşte despre Sfânta Treime; evlavia ascultătorilor face să fie primit cu uşurinţă şi bine cuvântul altor predicatori, care tratează alte subiecte.
XL
într-adevăr, aceşti credincioşi evlavioşi, pentru că e vorba de Dumnezeu, suprema existenţă dintre existenţe, de însăşi mântuirea şi nădejdea care este cea dintâi la toţi, cu cât sunt mai fierbinţi în credinţă, cu atât sunt mai potrivnici unei predici despre Sfânta Treime. Socotesc supunerea şi primirea celor spuse trădare a adevărului, şi nu dreaptă credinţă; preferă să renunţe la orice decât la ideile cu care au venit de acasă şi la obişnuinţa cu învăţăturile în care au fost crescuţi. Şi nu spun asta de credincioşii cu totul împătimiţi în rătăcirile lor, ci de cei mai măsuraţi, care, într-adevăr, păcătuiesc faţă de
240
adevăr, dar păcătuiesc din evlavie, care au râvnă, dar nu după cunoştinţă (Rom. 10, 2). Aceştia poate că nu vor fi pedepsiţi tare şi nici bătuţi mult, ca cei care din răutate şi din viclenie au călcat voinţa Stăpânului (Luca12, 48). Poate că au să fie convinşi cândva şi schimbaţi chiar de evlavia lor care-i făcea mai înainte să se împotrivească -, dacă-i atinge vreun cuvânt venit fie din sufletul lor, fie din afară şi care loveşte la timp, ca amnarul cremenea, mintea lor fecundă şi vrednică de lumină, în care, dintr-o mică scânteie, să se aprindă iute de tot lumina adevărului.
XLI
Dar ce să spun de credincioşii aceia care din dragoste de slavă deşartă sau din iubire de stăpânire grăiesc nedreptate spre înălţime (Ps. 72, 8), nişte orgolioşi ca Iannes şi Iambres (2 Tim. 3, 8), care se întrarmează, nu împotriva lui Moise, ci împotriva adevărului şi se ridică împotriva învăţăturii celei sănătoase?
Sau ce să mai spun de a treia ceată de credincioşi, care din pricina lipsei de învăţătură şi a obrăzniciei lor, urmare a lipsei de învăţătură, năvălesc buluc, ca porcii, asupra oricărei învăţături şi calcă în picioare frumoasele mărgăritare ale adevărului (Matei7, 6)?
XLII
în sfârşit, ce să mai spun de toţi acei credincioşi, care n-au nici o idee proprie şi nici vreo concepţie bună sau rea despre Dumnezeu, care adună din toate învăţăturile
241
şi de la toţi dascălii, ca din toate acestea să aleagă ce li se pare mai bun şi mai fără greşeală, bizuiţi pe puterea lor de judecată, ei care sunt nişte răi judecători ai adevărului? Apoi, pentru că li se pare o altă învăţătură mai apropiată de adevăr, se îndreaptă spre aceea şi o şterg din minte şi calcă în picioare orice învăţătură de mai înainte; schimbă mulţi dascăli şi aruncă cu uşurinţă, cum ai arunca praful în vânt, multe învăţături, iar la urmă, obosiţi şi la auz şi la minte ce prostie î -, pun deopotrivă la îndoială orice învăţătură, îşi fac o concepţie greşită şi încep să batjocorească şi să dispreţuiască credinţa noastră, spunând că-i nesigură şi că n-are nimic sănătos; judecă fără cap învăţătura noastră după învăţătorii pe care i-au ascultat, întocmai ca cei cu ochii bolnavi sau ca cei cu urechile astupate, care critică soarele sau sunetele, unii spunând că soarele este negru şi fără strălucire, iar alţii, că sunetele sunt fără viers şi tărie.
XLIII
Pentru asta e mai uşor să scrii pentru întâia oară adevărul în suflet, ca pe o tăbliţă de ceară pe care nu s-a scris încă nimic, decât să scrii învăţătura dreptei credinţe peste ceea ce a fost scris, adică peste învăţăturile şi dogmele cele rele, pentru că se amestecă şi se încurcă cele scrise pe urmă cu cele scrise întâi. E drept că e mai bine să mergi pe un drum neted şi umblat decât pe unul neumblat şi plin de gropi şi e mai bine să ari un pământ pe care l-a brăzdat şi l-a frământat plugul adeseori; dar e cu mult mai bine să scrii într-un suflet în care n-a fost
242
săpată învăţătura cea rea şi nici n-au fost întipărite în adânc cuvintele răutăţii. Altfel, sufletul trebuie lucrat de două ori de scriitorul cel cinstitor de Dumnezeu: să şeargă mai întâi ce a fost scris mai înainte, apoi să scrie învăţăturile cele adevărate, care merită să rămână.
Atât de numeroase, şi în privinţa celorlalte patimi şi în privinţa învăţăturii înseşi, sunt chipurile şi semnele cele rele ale celui viclean! Atât de anevoioasă este munca preotului, a omului căruia i s-a încredinţat îndrumarea şi apărarea sufletelor! Pe cele mai multe le-am lăsat la o parte, ca să nu vorbesc mai mult decât se cuvine.
XLIV
Munca preotului este la fel cu munca unui om care ar încerca să conducă şi să îmblânzească o fiară cu multe feţe şi cu multe chipuri, alcătuită din multe fiare, şi mai mari şi mai mici, şi mai domestice şi mai sălbatice. Negreşit grea i-ar fi munca acestui om şi nu mică lupta ca să stăpânească un animal cu o fire atât de neobişnuită-şi atât de ciudată, de vreme ce fiarele care intră în alcătuirea acestui animal nu preferă toate nici aceleaşi glasuri, nici aceeaşi hrană, nici aceleaşi mângâieri, nici aceleaşi fluierături, nici acelaşi fel de tratament, ci unora le place sau le displace una, altora alta, după firea şi deprinderea fiecăreia. Ce ar trebui să facă purtătorul de grijă al unui astfel de animal? Ce altceva decât ca ştiinţa cu ajutorul căreia conduce acest animal să fie multiplă şi variată! Ce altceva decât să dea fiecăreia din fiare
243
îngrijirea potrivită cu firea ei, să o conducă bine şi să o păstreze sănătoasă! Tot aşa şi trupul acesta obştesc al Bisericii este alcătuit din oameni cu multe şi variate feluri de purtare şi de gândire, întocmai ca animalul alcătuit din mai multe animale deosebite ca fire între ele. De aceea preotul trebuie neapărat să fie simplu şi unitar, potrivit cu spiritul de dreptate pe care trebuie să-l aibă în toate, dar şi multiform şi variat, potrivit cu firea deosebită a fiecărui credincios, iar în cuvânt destoinic şi folositor tuturora.
XLV
Într-adevăr, unii credincioşi, cei încă prunci la minte şi de curând întăriţi, după cum se spune, au nevoie să fie hrăniţi cu lapte, cu învăţături mai simple şi mai elementare, pentru că nu pot suporta hrana tare a învăţăturii (Evr. 5, 12-13;1 Cor. 3, 1-2). Dacă le dai o hrană mai presus de puterea lor, se simt strâmtoraţi şi îngreunaţi, pentru că mintea lor, ca şi trupurile copiilor, nu-i în stare să primească şi să asimileze învăţătura ce li se dă, ba poate că-şi mai şi vatămă puţina înţelegere ce-o aveau mai înainte.
Alţi credincioşi, dimpotrivă, au nevoie de învăţătura care se grăieşte celor desăvârşiţi (1 Cor. 2, 6); de o hrană mai substanţială şi mai tare, pentru că simţurile lor sunt destul de exercitate ca să deosebească adevărul de fals (Evr. 5, 14). Dacă aceştia ar fi alăptaţi cu lapte şi hrăniţi cu legume, cu o mâncare potrivită celor slabi (Rom. 14, 2), s-ar supăra. Şi pe bună dreptate, că nu
244
s-ar mai întări după Hristos, nici n-ar mai creşte până la creşterea (Col. 2, 19) aceea vrednică de laudă, pe care o lucrează învăţătura care face bărbat desăvârşit pe cel hrănit cu hrană tare şi-l duce la măsura vârstei celei duhovniceşti (Efes. 4, 13).
XLVI
Cine-i în stare să facă faţă acestora? (2 Cor. 2, 16) Eu nu! Că nu sunt ca cei mulţi, ca să pot falsifica cuvântul adevărului (2 Cor. 2, 17) şi să amestec vinul cu apa (Isaia1, 22), adică învăţătura care veseleşte inima omului (Ps. 103, 16) cu învăţătura cea multă, ieftină, josnică, fără putere şi răspândită în zadar, spre a câştiga ceva din vânzarea acestei învăţături falsificate! Nu sunt ca cei mulţi, ca să vorbesc celor ce vin la mine, unora una, altora alta, spre a fi pe placul tuturora, să fiu un ventriloc şi un grăitor în deşert, care-mi cultiv plăcerile proprii cu învăţături scoase din pământ şi apuse în pământ, ca să fiu lăudat cât mai mult de mulţime! Că mai cu seamă atunci am să mă păgubesc pe mine însumi şi am să mă pierd! Pentru că am să vărs sângele nevinovat al unor suflete nevinovate; suflete ce mi se vor cere din mâinile mele (Iez. 3, 20).
XLVII
Ştiu că e mai bine să trec frânele din mâna mea în mâna altora mai meşteri, decât să fiu eu conducătorul nepriceput al altora. Ştiu că e mai bine să-mi plec urechea ascultătoare, decât să mişc limbă neştiutoare.
245
Aşa m-am sfătuit cu mine însumi. Şi poate nu cu un rău sfătuitor; iar de nu, măcar binevoitor. Şi am hotărât că, de vreme ce nu ştiu să conduc pe alţii, e mai bine să învăţ de la alţii ce trebuie să grăiesc şi să fac, decât să învăţ pe alţii, fiind neînvăţat. Aş fi mulţumit dacă, măcar la adânci bătrâneţi, mi-ar veni pe limbă cuvânt înţelept, ca să pot fi de folos unui suflet nou în dreapta credinţă. Că a încerca să înveţi pe alţii înainte de a fi tu destul de învăţat, să înveţi olăritul, după cum spune proverbul, făcând de-a dreptul oale, să înveţi tu adică dreapta credinţă atunci când înveţi pe alţii, ei bine, acest lucru mi se pare tare nebunesc şi îndrăzneţ. Nebunesc, pentru că nu-ţi dai seama de neştiinţa ta; îndrăzneţ, pentru că cutezi să faci un lucru pe care ştii bine că nu-l ştii.
XLVIII
Cei mai înţelepţi dintre evrei spun că era o lege veche la evrei, lege foarte bună şi de toată lauda, ca să nu se dea oricărei vârste orice carte din Scriptură. Că spuneau ei: Nu-i de folos omului să citească la orice vârstă orice carte din Scriptură; că Scriptura nu poate fi înţeleasă îndată de oricine. înţelesul literal poate vătăma foarte mult pe mulţi. De aceea, acele cărţi ale Scripturii, al căror sens literal nu smintesc pe nimeni, erau îngăduite de la început tuturora şi erau de obşte; altele însă erau încredinţate numai celor care au trecut de douăzeci şi cinci de ani; în sfârşit, acelea care acoperă cu un limbaj de rând frumuseţea cea tainică erau încredinţate, ca o răsplată a dragostei lor de studiu şi a vieţii strălucite,
246
numai celor curaţi, singurii pentru care înţelesul Scripturii se luminează şi se arată. Pentru că numai omul ajuns la această vârstă poate să se ridice deasupra sensului literal al Scripturii şi să se urce, aşa cum se cuvine, de la litera Scripturii la duhul ei.
XLIX
La noi, creştinii, însă nu este nici un hotar între a învăţa pe altul şi a fi învăţat de altul, aşa cum au fost pietrele de altădată hotar între seminţiile dedincolo de Iordan şi dedincoace de Iordan (Iosua4, 3-9), nici nu se ştie cui trebuie îngăduită îndatorirea de a învăţa şi cui îndatorirea de a primi învăţătură şi nici nu este o regulă după care să se constate capacitatea cuiva. La noi atât de mult s-a neglijat lucrul acesta, atât de mult s-au amestecat lucrurile şi stăm atât de prost, încât cei mai mulţi dintre noi, ca să nu zic toţi, aproape înainte de a ne fi ieşit primele fire de păr în barbă, pe când încă gângăvim copilăreşte, înainte de a fi intrat în curţile cele dumnezeieşti, înainte chiar de a cunoaşte numele sfintelor cărţi, înainte de a cunoaşte caracterul Noului şi Vechiului Testament şi pe autorii lor ca să nu spun înainte de a ne fi spălat de noroiul şi întinăciunile sufletului, pe care păcatul le-a întipărit în noi -, la noi atât de mult s-au amestecat lucrurile şi stăm atât de prost, că, dacă am învăţat două sau trei cuvinte de-ale credinţei, iar pe acestea din auzite, nu din citite, sau dacă cunoaştem puţin Psaltirea lui David sau dacă strângem bine în jurul trupului nostru mantaua de filosof sau dacă filosofăm numai până la brâu, luându-ne chip şi
247
înfăţişare de dreaptă credinţă vai cât suntem de demni şi cât suntem de deştepţi! Ce-i că suntem tineri? Şi Samuel era sfânt chiar din scutece! (1 Regi2, 12) ei bine, îndată ne credem înţelepţi, ne credem dascăli, ne credem sublimi în lucrurile dumnezeieşti, ne credem întâii între cărturari şi legiuitori; ne numim pe noi înşine oameni cereşti şi cerem să ne spună oamenii: „Rabbi!“. Nu ne oprim deloc la litera Scripturii! Toată Scriptura trebuie înţeleasă duhovniceşte! Visurile din ea, flecăreală goală! Şi ne supărăm dacă nu suntem lăudaţi în gura mare.
Aşa grăiesc cei mai buni dintre noi şi cei mai curaţi la inimă! Dar să auzi ce grăiesc cei ce se cred mai înduhovniciţi şi mai de ispravă! Ne osândesc în fel şi chip, de câte ori li se năzare, şi după ce ne pun la încercare, fără să ne folosească la ceva, se duc ferindu-se de tovărăşia noastră, ca de nişte oameni depărtaţi de dreapta credinţă.
L
Dacă aş întreba cu blândeţe pe unul din aceşti oameni care se cred înţelepţi şi au pretenţia să înveţe pe alţii -, mergând cu judecată din întrebare în întrebare:
-Spune-mi, minunate om, pui vreun preţ pe dans şi pe cântatul din fluier?
-Mare, îmi va răspunde.
-Dar pe înţelepciune şi pe a fi înţelept, pe care le socotim ştiinţa celor dumnezeieşti şi omeneşti, pui vreun preţ?
248
Şi-mi va răspunde afirmativ şi la această întrebare.
-Dar acum, spune-mi, care din ele este mai bună şi mai înaltă? Dansul şi cântatul din fluier sunt mai bune şi mai înalte decât înţelepciunea, sau înţelepciunea cu mult mai mult decât altceva?
Şi ştiu prea bine că-mi va răspunde că înţelepciunea e mai bună decât toate.
Până aici aceşti oameni gândesc cu cap şi judecată.
Dar să-i întrebăm mai departe:
-Oare pentru a învăţa dansul şi cântatul din fluier, n-ai nevoie de învăţătură şi ucenicie? N-ai nevoie, oare, pe lângă asta de timp mult, de muncă istovitoare şi de dese sudori? N-ai nevoie, oare, uneori să-ţi plăteşti lecţiile? N-ai nevoie de oameni care să te ducă la profesori? N-ai nevoie oare de călătorii îndepărtate şi de alte multe lucruri dintre care pe unele trebuie să le faci, iar pe altele să le înduri, ca să deprinzi dansul sau cântatul din fluier? Dar înţelepciunea care este în fruntea tuturora, care are strânse în ea toate bunătăţile, încât însuşi Dumnezeu se bucură când aude că e numit mai mult cu acest nume decât cu altul, căci Dumnezeu are multe nume -, dar înţelepciunea să o socotim o ştiinţă aşa de uşoară şi la îndemâna oricui, că e de ajuns să voieşti numai, ca să fii înţelept? Asta-i culmea neştiinţei!
Dacă am spune aceste cuvinte acestor oameni, care se cred înţelepţi şi au pretenţia să înveţe pe alţii, şi dacă am încerca să-i îndepărtăm încetul cu încetul de la rătăcirea lor sau dacă ar face asta un alt om, unul din oamenii cu adevărat învăţaţi şi pricepuţi, aflaţi că ar semăna pe piatră (Luca8, 6) şi ar grăi unor urechi surde! Nici atât de înţelepţi nu sunt, ca să-şi cunoască lipsa lor
249
de învăţătură! Mi se pare că este bine să spun despre ei cuvântul lui Solomon: „Este o răutate, pe care am văzut-o sub soare, aceea ca omul să creadă despre el că e înţelept“ (Pilde26, 12). Dar mai mare răutate decât asta este să te crezi în stare să înveţi pe alţii, când eşti neînvăţat şi nici nu-ţi dai seama de asta!
LI
Boala asta, de a te crede învăţat când nu eşti, este vrednică de lacrimi şi de suspine mai mult decât orice altă boală. Adeseori am deplâns boala asta, pentru că ştiu bine că pretenţia aceasta îţi pierde şi bruma de învăţătură ce-o mai ai, iar umbletul după slava deşartă este pentru om mare piedică în calea virtuţii.
Numai unul ca Petru sau ca Pavel poate vindeca şi opri boala aceasta! Numai unul ca aceşti mari ucenici ai lui Hristos, care au luat şi harul vindecărilor o dată cu puterea de a conduce pe credincioşi cu cuvântul şi cu fapta, care s-au făcut tuturor toate, ca pe toţi să-i dobândească (1 Cor. 9, 22). în ce ne priveşte pe noi ceilalţi, mare lucru dacă ne lăsăm bine conduşi şi păstoriţi de cei cărora li s-a încredinţat vindecarea unor astfel de boli şi ocârmuirea credincioşilor.
LII
Dar pentru că am amintit de Pavel şi de cei asemenea lui, să lăsăm, dacă vrei, pe toţi ceilalţi câţi au fost puşi în fruntea poporului, fie ca legiuitori, fie ca profeţi, fie ca generali, fie cu vreo altă dregătorie, de pildă
250
pe Moise, pe Aaron, preotul cel vestit, pe Isus al lui Navi, pe Ilie, pe Elisei, pe judecători, pe Samuel, pe David, mulţimea profeţilor, pe Ioan, pe cei doisprezece ucenici, pe ucenicii de după ei, care au ocârmuit şi au îndrumat poporul cu multe sudori şi multe osteneli şi munci, fiecare la timpul său. Să-i lăsăm deci la o parte pe toţi aceştia şi să-l aducem ca martor al spuselor noastre numai pe Pavel, ca să aflăm de la el cât este de mare dregătoria preoţiei, a îngrijirii sufletelor, să aflăm de la el dacă preotul are nevoie de mică osteneală şi de puţină pricepere. Vom cunoaşte şi vom şti asta cu uşurinţă, dacă vom auzi ce spune Pavel despre el însuşi.
LIII
N-am să vorbesc de ostenelile, de nopţile nedormite, de temerile, de suferinţele de pe urma foamei şi a setei, de suferinţele de pe urma frigului şi a goliciunii (2 Cor. 11, 27), de duşmanii din afară, de duşmanii dinăuntru. Las la o parte prigonirile, sinedriile, închisorile, lanţurile, acuzatorii, tribunalele, primejdiile de moarte din fiecare zi şi ceas, coşul, loviturile cu pietre, bătăile cu toiege, călătoriile, primejdiile de pe pământ, cele de pe mare, adâncul, naufragiile, primejdiile de pe râuri, primejdiile din partea tâlharilor, primejdiile de la cei de un neam cu el, primejdiile de la fraţii cei mincinoşi (2 Cor. 11, 23-26, 33; Fapte9, 24-25), traiul câştigat cu munca braţelor sale (Fapte18, 3 ;20, 34 ;1 Cor. 4, 12 ;1 Tes. 2, 9), propovăduirea fără plată a Evangheliei (I Cor. 9, 18;2 Cor. 11, 7), că era privelişte şi îngerilor şi oamenilor (1 Cor. 4, 9; Evr. 10, 33); era la mijloc, între Dumnezeu
251
şi oameni: pentru oameni se lupta, iar lui Dumnezeu îi aducea pe oameni şi-i făcea Lui popor ales (Tit2, 14). Dar în afară de aceasta, cine va putea înfăţişa după vrednicie cercetarea de fiecare zi, purtarea de grijă de fiecare credincios, grija de toate Bisericile (2 Cor. 11, 28), simpatia şi dragostea frăţească faţă de toţi? Dacă se poticnea cineva, Pavel se îmbolnăvea; dacă altul se smintea, Pavel ardea (2 Cor. 11, 29).
LIV
Cine va putea înfăţişa după vrednicie dragostea lui de muncă pentru învăţarea credincioşilor? Dar varietatea mijloacelor de vindecare a credincioşilor? Dar iubirea lui de oameni? Dar şi asprimea lui iarăşi? Dar purtarea lui, în care amestecă şi uneşte iubirea lui de oameni cu asprimea, ca nici să nu moleşească pe credincioşi cu bunătatea lui, dar nici să nu-i îndărătnicească prin asprimea lui? Dă legi slugilor (Efes. 6, 5-6; Col. 3, 22 ;1 Tim6, 1-2 ; Tit2, 9-10) şi stăpânilor (Efes. 6, 9), conducătorilor şi conduşilor (1 Tim. 2, 2 ; Rom. 13, 1-7), bărbaţilor şi femeilor (Efes. 5, 22-33; Col. 3, 18-19;1 Cor. 11, 3-15), părinţilor şi copiilor (Efes. 6, 1-4; Col. 3, 20-21), celor căsătoriţi şi celor necăsătoriţi (1 Cor. 7, 1-40), celor care trăiesc în înfrânare şi celor care trăiesc în desfătare, celor învăţaţi şi celor neînvăţaţi, celor din tăierea împrejur şi celor din netăierea împrejur (Rom. 2, 25-29; Gal. 5, 1-6), celor care trăiesc după Hristos şi celor care trăiesc după lume (Efes. 2, 1-22 ; Gal. 5, 24 ), trupului şi duhului (Gal. 5, 16-25). Unora le mulţumeşte (1 Cor. 1, 4 ), iar pe alţii îi mustră
252
(1 Cor. 5, 1-13), pe unii îi numeşte bucuria şi cununa lui (Filip. 4, 1), iar pe alţii îi învinuieşte că sunt fără de minte (Gal. 3, 1); cu unii împreună călătoreşte şi împreună se străduieşte cu cei ce umblă drept, iar pe alţii îi opreşte când călătoresc rău (Fapte15, 36-39); uneori afuriseşte (1 Cor. 5, 5), alteori întăreşte dragostea (2 Cor. 2, 8); uneori plânge (Filip. 3, 18), alteori se bucură (Rom. 16, 19); uneori hrăneşte cu lapte (1 Cor. 3, 1-2 ; Evr. 5, 12-13); alteori dezvăluie taine (2 Cor. 12, 1-4); uneori se pogoară cu cei de jos (1 Cor. 9, 19-22), alteori îi ridică împreună cu el; uneori ameninţă cu toiagul (1 Cor. 4, 21), alteori îndeamnă cu duhul blândeţii (1 Cor. 4, 21 ;2 Cor. 10, 1); uneori se laudă între cei înalţi (2 Cor. 11, 16-23 ), alteori se smereşte între cei smeriţi (2 Cor. 11, 29;1 Cor. 9, 22); uneori spune că-i cel mai mic dintre apostoli (2 Cor. 15, 9), alteori arată că în el vorbeşte Hristos (2 Cor. 13, 3 ); uneori doreşte să plece din trup (2 Cor. 5, 8; Filip. 1, 23 ) şi se jerfeşte (2 Tim. 4, 6), alteori hotărăşte că e mai de trebuinţă pentru ei să rămână în trup (Filip. 1, 24 ); nu caută folosul său, ci caută folosul fiilor săi (1 Cor. 10, 33;2 Cor. 12, 14), pe care i-a născut în Hristos prin Evanghelie (1 Cor. 4, 15). Că aceasta e regula de purtare a oricărei păstoriri duhovniceşti: să nesocoteşti totdeauna folosul tău în folosul celorlalţi!
LV
Se laudă cu slăbiciunile şi necazurile lui (Rom. 5, 3 ;2 Cor. 11, 30;12, 9); se împodobeşte cu moartea lui Iisus ca şi cu o podoabă de mult preţ (2 Cor. 4, 10); e
253
mai presus de cele trupeşti şi se bucură de cele duhovniceşti; nu e neiscusit în ştiinţă (2 Cor. 11, 6), dar spune că vede ca înoglindă şi ghicitură (1 Cor. 13, 12); se încrede în duhul său, dar îşi chinuieşte trupul, doborându-l ca pe un potrivnic (1 Cor. 9, 27). Ce ne învaţă prin toate acestea, ce ne povăţuieşte? Să nu cugetăm cele de jos (Col. 3, 2), să nu ne îngâmfăm cu ştiinţa (1 Cor. 8, 1), să nu ridicăm trupul împotriva duhului (Rom. 7, 23 ). Pentru toţi se luptă, pentru toţi se roagă, pentru toţi se sârguieşte, pentru toţi se aprinde; şi pentru cei din afară de lege şi pentru cei de sub lege. Este apostol neamurilor, apărător iudeilor! A îndrăznit chiar ceva mai mult pentru fraţii lui cei după trup, ca să îndrăznesc şi eu grăind aşa: din dragoste pentru ei, se roagă să fie aduşi ei lui Hristos în locul lui (Rom. 9, 3 ). Ce măreţie sufletească! Ce duh clocotitor! Pavel îl imită pe Hristos (1 Cor. 11, 1), Care S-a făcut pentru noi blestem (Gal. 3, 13), Care a luat slăbiciunile noastre şi bolile noastre le-a purtat (Isaia53, 4 ; Matei8, 17); sau, ca să spun mai măsurat, Pavel, primul după Hristos, primeşte să sufere pentru iudei osândă ca un necredincios, numai ca iudeii să se mântuie (Rom. 9, 3 ).
LVI
Dar pentru ce să vorbesc despre fiecare faptă a lui Pavel? Pavel nu trăia pentru el, ci pentru Hristos şi pentru predicarea Evangheliei (Gal. 2, 20). A răstignit luişi lumea şi s-a răstignit pentru lume şi pentru cele din lume (Gal. 6, 14). Pe toate faptele sale le socotea mici şi mai prejos de dorinţa sa (Filip. 3, 8), chiar dacă
254
predica Evanghelia, din Ierusalim şi împrejur până la Iliric (Rom. 15, 19), chiar dacă prin răpire ajungea până la al treilea cer (2 Cor. 12, 2); chiar dacă era privitor al raiului (2 Cor. 12, 4 ), chiar dacă auzea cuvintele cele nespuse, pe care nu ni se cade nouă a le grăi (2 Cor. 12, 4 ). Pe acestea le face Pavel şi dacă mai este cineva care să aibă un duh asemenea lui!
Eu însă mă tem ca nu cumva, în comparaţie cu aceştia, să nu fiu un conducător nebun al Taneosului (Isaia19, 11) sau un cârmuitor care dijmuieşte şi paiele (Isaia3, 11) sau unul care fericeşte poporul cu minciuni (Isaia9, 16). Voi mai adăuga încă: sau un ocârmuitor care se fericeşte pe el, tulburând cărarea picioarelor poporului (Isaia3, 11) sau un batjocoritor care stăpâneşte (Isaia3, 3 ) sau un tânăr care domneşte (Isaia3, 3 ), nedesăvârşit la minte, sau unul care n-are nici atâta pâine şi haine ca să conducă pe alţii (Isaia3, 6) sau un profet care învaţă fărădelegile (Isaia9, 15) sau o căpetenie nesupusă (Isaia1, 23 ), vrednică de a auzi blestem împreună cu strămoşii lui din pricină că asupreşte pe supuşii lui prin foamete (Isaia8, 21) sau un preot care e cu totul departe de a grăi în inima Ierusalimului (Isaia40, 2).
Pe acestea toate le mărturiseşte Isaia, cel curăţit de serafim şi de cărbune (Isaia6, 6-7), şi aşa înfruntă cu dreptate pe preotul nevrednic.
LVII
Atât de grea şi atât de anevoioasă este preoţia pentru cel cu inima simţitoare şi înţelegătoare! Este cu adevărat un vierme în oase (Pilde14, 31) pentru omul cu judecată!
255
Crezi oare că primejdia e mică sau de dispreţuit căderea? Nu! Ci frică mare a băgat în mine şi fericitul prooroc Osea, când spune că osândă stă deasupra noastră, a preoţilor şi a conducătorilor credincioşilor, pentru că am ajuns cursă acolo sus, în locul de unde trebuia să vestim poporului primejdia, pentru că am ajuns mreajă întinsă pe muntele Itavirion, întinsă de cei ce vânează sufletele oamenilor (Osea5, 1). Frică mare a băgat în mine proorocul Osea şi când ameninţă că Dumnezeu va secera pe toţi profeţii falşi (Osea6, 5), că va mistui cu foc pe judecători (Osea7, 7), că va înceta puţin a unge împăraţi şi conducători (Osea8, 10), pentru că au împărăţit spre folosul lor, iar nu prin Dumnezeu (Osea8, 4).
LVIII
Frică a băgat în mine şi dumnezeiescul prooroc Miheia, care nu suferă să se zidească Sionul cu sângiuri prin „sângiuri“ înţelege ce vrei: sau sufletul sau trupul -, iar Ierusalimul cu nedreptăţi; pentru că povăţuitorii lui judecau pentru daruri, pentru că preoţii lui dădeau pentru plată hotărâri celor împricinaţi, iar profeţii profeţeau pe bani (Mih. 3, 11).
Şi ce are să vină peste Sion şi Ierusalim pentru aceste păcate? Sionul ca o ţarină se va ara, Ierusalimul ca o colibă a unui păzitor de fructe va ajunge, iar muntele casei Domnului ca un munte împădurit va fi socotit (Mih. 3, 12).
Şi plânge Miheia că cei ce fac binele sunt raşi de pe pământ, că abia de a mai rămas ici şi colo câte unul,
256
cum rămâne un spic sau un ciorchine după cules (Mih. 7, 1). Acestea toate, pentru că cel ce conduce cere daruri, iar judecătorul hotărăşte ca să facă plăcere (Mih. 7, 3 ). Rosteşte aproape aceleaşi cuvinte ca marele David, care spune: „Mântuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios“ (Ps. 11, 1). Din pricina aceasta, le vor lipsi şi bunătăţile, fiind mâncate ca de molii.
LIX
Ioil, la rândul său, ne porunceşte chiar să plângem; şi vrea ca cei ce slujesc la altar să se tânguiască atunci când foametea bântuie (Ioil1, 9-13). Nu le îngăduie preoţilor să se desfăteze când cei din jurul lor suferă! în afară de sfinţirea postului şi de propovăduirea vindecării nenorocirilor pricinuite de foamete, Ioil porunceşte să se adune bătrânii, pruncii şi toate vârstele care te pleacă spre milă; să se ducă încă şi la templu, îmbrăcaţi în sac şi în cenuşă, şi să se arunce cu smerenie mare cu feţele la pământ (Ioil1, 13-14), pentru că s-au pustiitogoarele din pricina secetei (Ioil1, 10) şi au pierit din casa Domnului libaţiile şi jertfele (Ioil1, 9, 13), pentru ca prin smerenie să atragă mila lui Dumnezeu.
LX
Dar Avacum ce spune? Grăieşte şi mai înflăcărat! Se supără chiar pe Dumnezeu şi strigă oarecum la Stăpânul cel bun, din pricina nedreptăţii judecătorilor: „Până când, Doamne, voi striga, spune el, şi nu mă vei
257
auzi? Până când voi striga către Tine, când sunt nedreptăţit, şi nu mă vei mântui? Pentru ce mi-ai arătat mie osteneli şi dureri, ca să văd necazul şi păgânătatea? În faţa mea s-a făcut judecata şi judecătorul ia daruri. Pentru aceea legea nu are nici o putere şi dreptatea nu iese niciodată“ (Avac. 1, 2-4). Apoi urmează ameninţarea şi spune: „Vedeţi, defăimătorilor, şi priviţi! Minunaţi-vă de cele minunate şi pieriţi că lucru lucrez“ (Avac. 1, 5). Dar de ce să mai spun toată ameninţarea? Iar puţin mai jos că mi se pare potrivit să adaug şi cuvintele acestea la cele de mai sus după ce îi cheamă pe mulţi şi îi plânge pe cei nedrepţi cu ceva şi răi, la sfârşit îi cheamă şi pe povăţuitorii şi dascălii răutăţii; numeşte răutatea lor băutură tulbure, beţie a minţii rătăcite; spune că adapă cu această băutură pe semenii lor (Avac. 2, 15); le spune să se uite la întunecimea sufletului lor, la vizuinile târâtoarelor şi jivinelor, sălaşurile gândurilor rele.
Aşa sunt şi preoţii de acum şi astfel de învăţături ne dau nouă!
LXI
Dar pe proorocul Maleahi se cade oare să-l trecem cu vederea? Uneori ţine de rău cu asprime pe preoţi şi-i mustră că defaimă numele Domnului (Mal. 1, 6). Şi spune prin ce l-au defăimat. L-au defăimat că au adus la jertfelnic pâine spurcată, mâncări nefăcute din pârgi (Mal. 1, 7); pe acelea pe care nu le-ar aduce nici unuia din dregătorii lor că dacă i le-ar aduce, l-ar necinsti -,
258
pe acelea cu juruinţă se juruiesc să le aducă împăratului tuturor, adică animale şchioape, bolnave, stricate, cu totul spurcate şi de aruncat (Mal. 1, 8). Alteori le aminteşte de legământul lui Dumnezeu cu leviţii şi era legământ de viaţă şi de pace -, ca să se teamă de Domnul şi să se ferească de faţa numelui Lui (Mal. 2, 5). „Legea adevărului, spune proorocul, era în gura lui şi nedreptate nu s-a aflat pe buzele lui. În pace drept a umblat cu Mine şi pe mulţi a întors de la nedreptate. Că buzele preotului vor păzi ştiinţa şi lege vor cere din gura lui“ (Mal. 2, 6-7). Pricina? Pentru că preoţia este în acelaşi timp şi dregătorie de cinste şi dregătorie înfricoşătoare. „Pentru că preotul este înger al Domnului Atotputernicul“ (Mal. 2, 7). Trec peste hula blestemelor aruncate asupra preoţilor dar mă tem de adevărul lor şi am să amintesc numai ceea ce este măsurat şi folositor totodată: „Se mai cuvine, oare, spune proorocul, să mai privesc la jertfa voastră sau să mai primesc ceva plăcut din mâinile voastre?“ (Mal. 2, 13). Ca şi cum s-ar scârbi tare de ei şi ar refuza slujba lor din pricina răutăţii lor.
LXII
De câte ori îmi aduc aminte de Zaharia, mă cutremur de secera pe care a văzut-o (Zah. 5, 1-4), la fel şi de cele mărturisite de el împotriva preoţilor. Cu tăcere să se cinstească apoi acele cuvinte pe care le spune despre Iosua, preotul cel vestit, Preotul cel mare (Zah. 3, 1-10), pe care, prin cuvânt, îl dezbracă de haina cea murdară şi nevrednică şi-l îmbracă cu haina cea preoţească
259
şi strălucitoare, ca şi cuvintele câte le spune proorocul că i le-a grăit lui Iosua îngerul şi i le-a poruncit să le facă că acestea se referă poate la lucruri mai mari şi mai înalte decât la preoţi în general13. în afară de asta, nu mi se pare de mică însemnătate, nici vrednic de puţină frică şi pază, nici faptul că diavolul stătea în dreapta lui Iosua, ca să i se împotrivească (Zah. 3, 1).
LXIII
Dar cine este atât de curajos şi cu suflet de diamant, ca să nu se cutremure şi să nu se înţelepţească singur, când aude cuvintele acelea prin care Zaharia mustră şi învinuieşte cu înverşunare pe preoţi? „Glasul păstorilor ce plâng, spune proorocul, pentru că s-a dus măreţia lor; glas de lei ce urlă că au păţit acestea“ (Zah. 11, 3 ). Profetul aproape că aude plânsetele lor, ca şi cum i-ar fi în faţă; şi plânge şi el cu cei ce suferă. Iar puţin mai jos, mai mustrător şi mai aspru spune: „Paşteţi oi date spre junghiere! Cei care le cumpără le junghie şi nu le pare rău; iar cei ce le vând spun: «Binecuvântat să fie Dumnezeu, că ne-am îmbogăţit»! Şi păstorii lor nu suferă deloc din pricina lor. De aceea nu voi mai cruţa nici eu pe cei ce locuiesc pământul, zice Domnul Atotputernicul“ (Zah. 11, 4-6). Şi iarăşi: „Sabie, scoală-te asupra păstorilor!“ (Zah. 13, 7). Şi: „Bateţi pe păstori şi scăpaţi oile“ (Zah. 13, 7). Şi: „Voi duce mâna Mea asupra păstorilor“ (Zah. 13, 7). Şi: „S-a
13 Adică se referă la Domnul nostru Iisus Hristos.
260
întărâtat mânia Mea pe păstori, şi pe miei îi voi cerceta“ (Zah. 10, 3 ). A cuprins, dar, în ameninţarea sa şi pe cei ce stau în fruntea poporului.
Cu atâta sârguinţă stăruie Zaharia în cuvântul său şi nu se poate cu uşurinţă feri să nu ameninţe, încât mă tem să nu fiu însumi împovărător dacă aş aminti în şir toate ameninţările lui. Aşa grăieşte, deci, Zaharia!
LXIV
Dar dacă voi lăsa la o parte pe bătrânii din proorocia lui Daniel (Suz. 1-64) şi-i voi lăsa la o parte şi pe ei şi pe cele bine spuse şi profeţite de Stăpânul despre ei, că „a ieşit fărădelegea din Vavilon de la judecătorii bătrâni, care păreau că ocârmuiesc poporul“ (Suz. 6) -, cum voi putea lăsa la o parte pe Iezechiel, pe văzătorul şi tâlcuitorul vedeniilor şi tainelor celor mari? Cum să las la o parte porunca dată străjerilor (Iez. 33, 1-6), ca să nu tacă păcatul şi sabia care vine din pricina păcatului? Că tăcerea nu-i folositoare nici lor, nici celor ce păcătuiesc; iar a vedea mai dinainte şi a spune mai dinainte primejdia este de folos şi unora şi altora; unora dacă o spun, iar altora dacă o ascultă; dar neîndoios celor ce au vestit-o.
LXV
Cum voi putea lăsa la o parte celelalte învinuiri aduse preoţilor? Uneori îi învinuieşte prin aceste cuvinte: „Vai peste vai va fi şi veste peste veste; şi se va căuta
261
vedenie de la prooroc şi legea va pieri de la preot şi sfatul de la cei bătrâni“ (Iez. 7, 26); alteori iar şi prin alte cuvinte: „Fiule al omului, zi lui: «Tu eşti pământul care n-a fost udat, nici n-a fost ploaie peste tine în ziua urgiei. Povăţuitorii tăi, în mijlocul tău, sunt ca nişte lei care urlă, care răpesc şi care mănâncă sufletele împilându-le»” (Iez. 22, 24-25). Iar puţin mai jos: „Preoţii tăi au călcat legea Mea şi au spurcat sfintele Mele; n-au făcut deosebire între ce e spurcat şi ce e sfânt, ci toate le erau la fel; iar de la sâmbetele Mele îşi întorceau ochii lor şi eram pângărit în mijlocul lor“ (Iez. 22, 26). Proorocul ameninţă apoi zidul şi pe cei ce-l văruiesc (Iez. 13, 15), adică şi pe cei ce păcătuiesc şi pe cei ce acoperă păcatele. Cu alte cuvinte, pe conducătorii şi pe preoţii cei răi, care duc la cădere casa lui Israel, după inimile lor cele înstrăinate în poftele lor.
LXVI
Am să tac apoi şi n-am să mai vorbesc de toate acelea câte le spune profetul Iezechiel despre păstorii care se păstoresc pe ei înşişi, care mănâncă laptele oilor, care se îmbracă cu lâna lor şi le taie pe cele grase, dar oile nu le păstoresc; pe cea slabă n-o întăresc, pe cea zdrobită n-o oblojesc, pe cea rătăcită n-o întorc, pe cea pierdută n-o caută, pe cea tare n-o cruţă, ci o dă gata cu munca şi-şi dau silinţa s-o piardă; aşa că oile s-au risipit pe întinsul câmpiei şi al muntelui, pentru că nu-s păstori; şi au ajuns mâncare tuturor păsărilor şi fiarelor, pentru că nu este cine să le caute şi să le întoarcă (Iez. 34, 2-6).
262
Ce mai spune apoi proorocul?
„Viu sunt Eu, zice Domnul. Pentru că păstorii s-au purtat aşa şi pentru că oile Mele au ajuns pradă (Iez. 34, 8), iată Eu sunt asupra păstorilor şi voi cere oile Mele din mâinile lor. Oile le voi aduna şi le voi îngriji” (Iez. 34, 10-11), iar păstorii vor suferi pedepsele pe care le merită nişte păstori răi.
LXVII
Dar ca să nu lungesc cuvântul înşirând pe toţi profeţii şi cele ce-au spus ei, voi mai aminti numai unul, cunoscut înainte de zămislire şi sfinţit din pântece (Ier. 1, 5) ieremia a fost acesta -, iar pe ceilalţi îi voi sări.
Ieremia cere apă pe capul lui şi izvor de lacrimi ochilor săi, ca să plângă după vrednicie pe Israel (Ier. 9, 1). Nu mai puţin însă plânge şi răutatea întâistătătorilor lui Israel.
LXVIII
Dumnezeu î îi zice lui Ieremia, mustrând pe preoţi: „Preoţii n-au zis: „Unde este Domnul?“. Şi cei ce ţineau legea Mea nu Mă ştiau şi păstorii au lepădat credinţa în Mine (Ier. 2, 8). Şi iarăşi spune: „Păstorii şi-au ieşit din minţi şi pe Domnul nu L-au căutat şi de aceea toată turma n-a înţeles şi oile s-au împrăştiat" (Ier. 10, 21). „Păstori mulţi, zice în altă parte, au stricat via Mea. Au pângărit partea Mea care-Mi era dorită, ca să ajungă pustie neumblată" (Ier. 12, 10). Apoi se
263
adresează iarăşi păstorilor: „O, păstori, care pierdeţi şi împrăştiaţi oile păşunii Mele! De aceea acestea zice Domnul celor ce păstoresc pe poporul Meu: «Voi aţi împrăştiat oile Mele, le-aţi izgonit şi nu le-aţi cercetat! Iată, Eu mă voi răzbuna pe voi după faptele voastre cele rele» (Ier. 23, 1-2). Şi vrea Ieremia ca păstorii să plângă, iar berbecii oilor să se vaite, că le-a venit vremea junghierii lor (Ier. 25, 34 ).
LXIX
Dar pentru ce trebuie să vorbesc de cele spuse în legea veche? Care preot nu va găsi că se depărtează mult de canoanele şi regulile pe care le-a dat Pavel episcopilor şi preoţilor, ca să fie treji, cuminţi, nebeţivi, nebătăuşi, destoinici să înveţe pe alţii (1 Tim. 3, 2-3; Tit1, 7-9), neprihăniţi în toate şi neatinşi de cele rele? Ce vom spune de poruncile date de Iisus ucenicilor, când îi trimite la propovăduire? (Matei10, 9-10). Capul tuturor acestor porunci, ca să nu le spun pe fiecare, este ca să fie aşa de deosebiţi în ce priveşte virtutea, aşa de simpli şi de măsuraţi şi, ca să spun pe scurt, aşa de cereşti, încât Evanghelia să se răspândească datorită purtării lor nu mai puţin decât datorită cuvântului lor.
LXX
Pe mine mă înspăimântă şi fariseii şi cărturarii ocărâţi şi mustraţi de Hristos. Ar trebui ca noi, după cum ni s-a poruncit, să-i întrecem cu mult în ce priveşte virtutea,
264
dacă într-adevăr dorim împărăţia cerurilor; dar, spre ruşinea noastră, suntem mai răi decât ei în ce priveşte răutatea, încât e firesc să auzim şi noi spunându-ni-se ca şi lor: şerpi, pui de năpârcă (Matei23, 33), povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila (Matei23, 24 ), morminte murdare pe dinăuntru şi frumoase pe dinafară (Matei23, 27), blide curate la vedere (Matei23, 25) şi celelalte câte aceia sunt şi au auzit.
LXXI
Cu aceste gânduri trăiesc ziua şi noaptea. Acestea-mi topesc măduva, acestea-mi macină trupul şi nu mă lasă să fiu îndrăzneţ şi să privesc în sus. Acestea-mi smeresc sufletul, îmi îngenunchează mintea, îmi pun lanţ limbii şi mă fac să nu mă gândesc la preoţie, nici să îndrept şi să ocârmuiesc pe alţii, lucru mare şi covârşitor, ci să pot scăpa de urgia cea viitoare şi să pot să-mi scutur puţin rugina păcatului. Trebuie să fiu eu mai întâi curat şi apoi să curăţ pe alţii. Să fiu eu înţelept, ca să înţelepţesc pe alţii. Să fiu eu lumină, ca să luminez pe alţii. Să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alţii. Să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe alţii. Ca să conduc cu mâna, ca să sfătuiesc cu pricepere.
LXXII
Dar când vei ajunge să fii aşa?, mă întreabă cei zoriţi în toate, dar nu cu temei, cei care cu aceeaşi uşurinţă
265
zidesc şi dărâmă. Când vei pune lumina în sfeşnic? (Matei5, 15). Ce faci cu talantul? (Matei25, 14-30). Că aşa numesc ei darul meu!
Aceste întrebări îmi pun şi prietenii mei, care-s mai fierbinţi în prietenie decât în evlavie.
Când voi ajunge aşa, o, prea vrednici prieteni, şi care-i răspunsul meu?
Nu-i departe sorocul, nici bătrâneţile cele mai de pe urmă! Dar mai bună-i cărunteţea înţeleaptă decât tinereţea fără-nvăţătură. Mai bună-i zăbovirea cu cap, decât graba necugetată. Mai bună-i domnia de câţiva ani, decât tirania îndelungată. După cum mai bun e un petec de pământ decât o moşie mare dobândită cu necinste şi cu jaf, după cum mai bun e puţin aur decât o grămadă mare de plumb, după cum mai bună e puţină lumină decât mult întuneric.
LXXIII
Să nu se asemene graba voastră, pripită foarte şi primejdioasă, cu seminţele acelea care au căzut pe piatră şi care, pentru că n-au avut pământ adânc, deşi răsăriseră îndată, n-au putut suferi nici cea dintâi rază de soare (Matei13, 5; Luca8, 6), sau cu temelia casei pusă pe nisip, care n-a putut ţine piept, cât de cât, ploii şi vânturilor (Matei7, 26-27; Luca6, 48). „Vai de tine, cetate, care ai împărat tânăr!“, zice Solomon (Eccl. 10, 16).
fi grabnic la cuvânt“ (Pilde29, 20) e glasul aceluiaşi Solomon, că ai mai puţin câştig, spune el, de pe urma pripelii la cuvânt decât de pe urma iuţelii la treabă.
266
Dar, în afară de asta, cine este cel ce crede că poate plăsmui, într-o singură zi, ca pe o statuie de lut, pe preot, pe apărătorul adevărului, pe cel ce va sta împreună cu îngerii, pe cel ce va slăvi pe Dumnezeu împreună cu arhanghelii, pe cel ce va înălţa jertfele la jerfelnicul cel de sus, pe cel ce va fi preot împreună cu Hristos, pe cel ce va plăsmui din nou pe om, pe cel ce va restaura în om chipul lui Dumnezeu, pe cel ce va lucra pentru lumea cea de sus şi ca să spun ceea ce-i mai mare pe cel care va fi dumnezeu şi va face pe oameni dumnezei?
LXXIV
Ştiu ai cui slujitori suntem! Ştiu unde stăm şi unde trimitem! Ştiu înălţimea lui Dumnezeu şi slăbiciunea omenească! Şi-i ştiu şi puterea! „Cerul este înalt, iar pământul adânc (Pilde25, 3 ).
Cine din cei încurcaţi în păcate se va sui la cer? Cine încă înfăşurat cu întunericul cel de jos şi cu greutatea trupului va contempla curat cu mintea toată Mintea şi se va amesteca cu existenţele veşnice şi nevăzute, fiind încă între cele trecătoare şi văzute? Abia unul din cei tare curaţi de ar putea vedea aici pe pământ chipul Binelui, aşa cum vedem soarele în apă!
„Cine a măsurat apa cu mâna, cerul cu palma şi tot pământul cu pumnul? Cine a pus munţii cu cântarul şi dealurile cu cumpăna? (Isaia40, 12). Care e locul odihnei Lui (Isaia66, 1) şi cu care din toate se va asemăna?“ (Isaia40, 18, 25).
267
LXXV
Cine a făcut pe toate cu cuvântul (Ps. 32, 6; Ioan1, 3 ) şi a făcut cu înţelepciune pe om? (Fac. 1, 26;2, 7). Cine a unit pe cele despărţite şi a împreunat lutul cu duhul, alcătuind omul, această fiinţă văzută şi nevăzută, vremelnică şi nemuritoare, pământească şi cerească, care se atinge de Dumnezeu şi nu-L cuprinde, care, cu cât se apropie de Dumnezeu, cu atât se depărtează? Spus-a Solomon: „Zis-am, mă voi înţelepţi! Şi înţelepciunea s-a depărtat de mine mai mult decât era“ (Eccl. 7, 24-25). Şi într-adevăr „cel ce adaugă ştiinţă adaugă durere“ (Eccl. 1, 18), pentru că nu-i mai mare bucuria pentru ştiinţa pe care am dobândit-o decât durerea pentru ştiinţa care ne lipseşte. E la fel, după părerea mea, cu ceea ce se întâmplă cu cei smulşi de lângă izvor când încă li-i sete, sau cu cei care socot că au ceva, dar nu-l pot ţine, sau cu cei pe care i-a părăsit îndată lumina de fulger, după ce i-a luminat.
LXXVI
Aceste gânduri mă ţineau jos, mă făceau smerit şi mă convingeau că e bine să ascult glas de laudă, să rămân simplu credincios, decât să fiu tâlcuitorul celor mai presus de puterile mele, al măreţiei, înălţimii şi vredniciei lui Dumnezeu. Abia firile cele curate de pot cuprinde strălucirea lui Dumnezeu pe Care îl acoperă adâncul (Ps. 103, 7), al Cărui ascuns este întuneric (Ps., 17, 13), deşi este lumină prea curată şi, celor mai mulţi,
268
neapropiată. Abia ele de pot cuprinde strălucirea lui Dumnezeu, Care este în tot acest univers şi în afară de univers, Care este tot bun şi mai presus de tot binele, care luminează mintea, dar scapă iuţelii şi înălţimii minţii, Care cu cât se depărtează cu cât se înţelege, iar prin această fugă ridică la cele de sus pe cel îndrăgostit de El, că este urmărit tocmai pentru că Se ascunde.
LXXVII
Atât e de înalt şi aşa este ceea ce se doreşte şi se urmăreşte! Şi tot aşa trebuie să fie şi nuntaşul şi peţitorul sufletelor, preotul!
Eu însă mă tem să nu fiu aruncat, cu mâinile şi picioarele legate, afară din cămara cea de nuntă, pentru că, nefiind îmbrăcat cu haină de nuntă, m-am aşezat cu îndrăznire printre nuntaşi (Matei22, 11-13). Mi-i teamă, cu toate că am fost chemat din tinereţe la preoţie; iar ca să spun ceva necunoscut celor mulţi, am fost sortit preoţiei din pântecele maicii mele, am fost făcut dar lui Dumnezeu prin făgăduinţa mamei mele, şi am întărit acest dar mai târziu, în vremea primejdiilor prin care am trecut14. Dorul de a fi preot a crescut o dată cu mine, iar cugetul alerga şi el cu mine. Am dat toate, aducându-le Celui ce m-a sortit şi m-a mântuit: avere, slavă, sănătate, talentul oratoric chiar. Acestea mi-au fost de folos numai Ia aceea că m-au învăţat să le dispreţuiesc şi să am pe Hristos, pe Care L-am preferat lor. Dulci
14 Vezi nota10.
269
sunt pentru mine cuvintele lui Dumnezeu, ca fagurii de miere (Ps. 118, 103;18, 11). Am chemat priceperea şi am dat înţelepciunii glasul meu (Pilde2, 3 ). în afară de celelalte foloase, le-am mai avut şi pe acestea: am pus mâniei măsură, mi-am înfrânat limba, mi-am cuminţit ochiul, mi-am povăţuit stomacul şi am călcat în picioare slava care rămâne aici jos. Grăiesc ca un nebun (2 Cor. 11, 23 ), dar voi grăi. în acestea n-am fost poate mai trândav decât mulţi dintre creştini.
LXXVIII
Dar este mai presus de puterile mele să fiu preot, să primesc să conduc şi să îndrumez sufletele, când încă nici nu m-am învăţat să mă păstoresc bine pe mine însumi şi nici nu mi-am curăţat sufletul cât trebuie, ca să mi se poată încredinţa supravegherea turmei şi asta mai ales în vremuri ca acestea, când vezi că ceilalţi preoţi tulbură şi întorc totul pe dos; când e de dorit să fugi din lume, să te retragi sub un acoperiş, să te ascunzi de furtuna şi întunecimea aduse de cel viclean; când creştinii se luptă unii cu alţii; când s-a dus şi bruma de dragoste, dacă a fost cândva; când, de altfel, preotul nu-i decât un nume gol şi când se aruncă cu dispreţ asupra căpeteniilor duhovniceşti, după cum se spune (Ps. 106, 40).
LXXIX
Şi de-ar fi preotul numai un nume gol! Dar să se întoarcă ocara asupra capetelor preoţilor celor fără de
270
Dumnezeu! Orice frică a fost izgonită din sufletul lor şi a fost înlocuită cu neruşinarea. Ştiinţa şi adâncurile Duhului? E de ajuns să le vrei, ca să le ai! Toţi suntem bine-credincioşi numai într-un singur lucru: să osândim necredinţa altora! Ne ducem la judecători păgâni ca să ne judece; aruncăm cele sfinte câinilor şi punem mărgăritarele înaintea porcilor (Matei7, 6), făcând cunoscute cele dumnezeieşti unor urechi şi suflete spurcate. împlinim, noi ticăloşii, cu sârguinţă dorinţele duşmanilor noştri şi nu ne ruşinăm să ne desfrânăm în îndeletnicirile noastre (Ps. 105, 38).
Moabiţii şi amoniţii, cărora nici nu le era îngăduit să treacă pe lângă Biserica Domnului (Deut. 23, 3 ), intră în locurile cele mai sfinte ale noastre. Am deschis tuturora, nu uşile dreptăţii (Ps. 117, 19), ci uşile ocării şi obrăznicirii unora împotriva altora. La noi, cel mai bun preot nu-i acela care de frica lui Dumnezeu nu scoate din gură cuvânt de prisos, ci acela care bârfeşte cel mai mult pe aproapele său, pe faţă sau pe ocolite, care învârteşte sub limba lui osteneală şi durere (Ps. 9, 27), sau, ca să spun mai potrivit, venin de aspidă (Ps. 139, 3 ).
LXXX
Ne iscodim unii altora păcatele, nu ca să le plângem, ci ca să le bârfim; nu ca să ne vindecăm, ci ca să ne rănim şi mai mult şi ca să ne acoperim păcatele noastre cu păcatele semenilor noştri. Nu purtările semenilor noştri ne fac să-i socotim răi sau buni, ci duşmănia sau prietenia. Ce lăudăm azi, bârfim mâine; iar cele înfierate
271
de alţii sunt admirate de noi. Cu uşurinţă îngăduim totul unei vieţi păcătoase! Aşa de mărinimoşi suntem cu păcatul!
LXXXI
Au ajuns toate ca la început, când încă nu era făcută lumea, când nu era nici ordinea, nici frumuseţea de acum, ci totul era amestecat şi învălmăşit şi era nevoie de o mână şi de o putere care să dea formă haosului. Sau, dacă vrei, toate au ajuns ca într-o luptă pe timp de noapte, când abia luminează luna şi nu poţi deosebi feţele duşmanilor de ale prietenilor, sau ca într-o luptă mare, pe timp de furtună, când vânturile suflă, marea fierbe, valurile năvălesc, corăbiile se izbesc, vâslele se-ncurcă, comenzile răsună şi cei căzuţi se vaită; când zgomotul te acoperă, când nu ştii ce să faci şi n-ai timp de vitejie! Vai, ce grozăvie! Cădem unii peste alţii şi ne mâncăm unii pe alţii!
LXXXII
Şi nu-i poporul într-un fel, iar preotul în alt fel, ci mi se pare că acum s-a împlinit întocmai ceea ce se spunea în vechime a blestem: „A ajuns preotul ca şi poporul“ (Isaia24, 2 ; Osea, 4, 9). Nu sunt cei mulţi aşa, iar întâistătătorii poporului şi conducătorii lui duhovniceşti altfel, ci poporul duce pe faţă război cu preoţii, având ca temei de încredinţare dreapta lui credinţă. Şi pe toţi câţi fac asta pentru credinţă şi pentru dogmele cele mai
272
înalte şi de frunte, nici eu nu-i ţin de rău, ci, dimpotrivă, dacă trebuie să spun adevărul, îi laud şi-s de acord cu ei. O, dacă aş fi unul din cei ce luptă pentru adevăr şi sunt urâţi pentru adevăr! Dar, mai bine zis, mă voi lăuda că sunt! Mai bine un război vrednic de laudă, decât o pace care te desparte de Dumnezeu! Pentru aceea Duhul pune arma în mâna luptătorului celui blând (Ioil3, 11), ca să poată lupta mai bine.
LXXXIII
Sunt însă, printre noi, credincioşi care luptă pentru lucruri de nimic şi de nici un folos, şi-şi fac, prosteşte şi cu îndrăzneală, tovarăşi ai luptei celei rele pe cine pot. Mai mult! Amestecă credinţa în toate şi târăsc numele sfânt de creştini în certurile lor. Din pricina asta, după cum e şi firesc, noi preoţii suntem urâţi între neamuri şi ceea ce-i mai rău e că nici nu putem spune că nu pe bună dreptate şi suntem bârfiţi şi de cei mai buni dintre credincioşi. Şi nu e de mirare dacă suntem bârfiţi chiar de credincioşii de rând, care abia de pot înţelege ceva din cele bune.
LXXXIV
Pe la spatele nostru lucrează păcătoşii (Ps. 128, 3 ) şi cele ce gândim unii împotriva altora pe acelea le spun aceia împotriva tuturor creştinilor. Am ajuns privelişte nouă, nu îngerilor şi oamenilor (1 Cor. 4, 9; Evr. 10, 33), ca Pavel, cel mai viteaz dintre atleţi, care a luptat
273
cu începătoriile şi cu stăpâniile (Efes. 6, 12), ci privelişte tuturor celor răi, aproape. Suntem bârfiţi în orice timp şi în orice loc! în piaţă, la un pahar de vin, la petreceri, la jale! Am fost puşi chiar şi pe scenă aproape că-mi vin lacrimi în ochi când spun asta şi suntem ridiculizaţi la fel cu cei mai mari stricaţi. Şi nimic nu-i atât de plăcut ascultătorilor şi spectatorilor ca atunci când creştinul e batjocorit pe scenă!
LXXXV
Asta a adus asupra noastră războiul cel dintre noi! Asta au făcut cei ce se luptă pentru bine şi blândeţe, depăşind măsura! Asta au făcut cei ce iubesc pe Dumnezeu mai mult decât e de folos! Că nu este îngăduit să lupţi decât după cum porunceşte legea (2 Tim. 2, 5); nu ţi-i îngăduit să dai altă luptă. Atletul care luptă altfel decât îngăduie legile luptei, care nu se luptă după legile puse luptei, este fluierat, ocărât şi pierde victoria, oricât de viteaz şi iscusit ar fi. Oare când lupţi pentru Hristos, nu trebuie să lupţi după legile lui Hristos? Vei face o bucurie păcii, adică lui Hristos, Care e pacea, când lupţi pentru El aşa cum nu trebuie?
LXXXVI
Dracii şi acum se cutremură când este chemat numele lui Hristos. Şi puterea acestui nume n-a fost slăbită nici chiar de răutatea noastră! Noi însă nu ne ruşinăm să facem de ocară un nume atât de sfânt, realitate
274
şi nume, cu toate că-L auzim pe Hristos strigându-ne în faţă chiar în fiecare zi: „Numele Meu este hulit între neamuri din pricina voastră“ (Isaia52, 5; Rom. 2, 24 ).
LXXXVII
Nu mă tem de războiul ce ni-l dau duşmanii din afară, nici de fiara care s-a ridicat acum împotriva Bisericilor!15. Nu mă tem de pliroma celui viclean16, chiar de m-ar ameninţa cu focul, cu sabia, cu fiarele, cu aruncarea în prăpastie şi în groapă! Chiar dacă duşmanul de acum ar fi cel mai crud dintre toţi duşmanii care s-au pornit cândva nebuneşte împotriva Bisericii, chiar dacă va descoperi munci încă şi mai cumplite! împotriva tuturor acestora am un leac, o cale spre biruinţă în Hristos mă voi lăuda (Filip. 3, 3 ; Gal. 6, 14;1 Cor. 1, 31)—, moartea pentru Hristos!
LXXXVIII
Dar împotriva războiului dintre creştini nu ştiu ce să fac, ce ajutor să găsesc, ce cuvânt înţelept, ce har! Nu ştiu ce armură să-mi pun împotriva uneltirilor celui viclean (Efes. 6, 11). Care om îl va birui? Care Moise să-şi întindă mâinile pe munte în chipul crucii (Ieş. 17,
15 Prin „fiara care s-a ridicat acum împotriva Bisericilor“, Sfântul Grigorie din Nazianz înţelege pe împăratul Iulian Apostatul (3 noiembrie361-26 iunie 363).
16 Prin „cel viclean“, calificativ dat de Sfinţii Părinţi mai cu seamă diavolului, este gândit tot Iulian, iar prin „pliromă“, tot arsenalul lui de luptă.
275
11), preînchipuind crucea, ca să biruie? Care Isus al lui Navi, care să aibă alături de el în luptă pe voievodul oştirilor dumnezeieşti? (Iosua5, 14). Care David, fie cântând psalmi (1 Regi16, 16), fie luptând cu praştia (1 Regi17, 37-52), să fie încins de Dumnezeu cu putere de luptă, căruia Dumnezeu să-i deprindă degetele la război (Ps. 143, 1)? Care Samuel să se roage pentru popor, să aducă jertfe (1 Regi7, 5-12), să ungă împărat pe unul în stare să biruie (1 Regi10, 1)? Care Ieremia să scrie plângeri pentru Israel şi să plângă după vrednicie războiul acesta (Plâng. 1-5)?
LXXXIX
Care om va striga: „Cruţă, Doamne, poporul Tău şi nu da spre ocară moştenirea Ta, ca să o stăpânească neamurile” (Ioil2, 17)? Care Noe, Iov sau Daniel (Iez. 14, 14, 20) să se roage pentru alţii şi să fie socotiţi ajutători, şi să se roage pentru noi? Care om, deci, se va ruga ca să potolească puţin războiul dintre noi, ca să fim noi înşine, ca să ne cunoaştem unii pe alţii, ca să nu mai fim Iuda şi Israel, nici Roboam şi Ieroboam, nici Ierusalim şi Samaria, care pentru păcatele lor pe rând au fost daţi în mâinile duşmanilor şi pe rând jeliţi, ci să fim un singur Israel?
xc
Eu, mărturisesc, sunt mai slab decât acest război. De aceea am fugit, mi-am acoperit faţa de ruşine (Ps. 68,
276
9) şi am căutat să stau singur (Plâng. 3, 28). Că m-am umplut de amărăciune (Ier. 15, 17). Am căutat chiar să tac, înţelegând că vremurile sunt grele (Mih. 2, 3 ). Că au azvârlit din picioare cei iubiţi (Deut. 32, 15). Că am ajuns să fim depărtaţi (Ier. 3, 14), noi, via cea cu viţă bună (Osea10, 1), via cea adevărată, roditoare (Ier. 2, 21), toată frumoasă (Ier. 11, 16), care creştea bine cu picăturile cele de sus (Ps. 64, 11).
S-a întors întru necinste diadema frumuseţii mele (înţ. Sol. 5, 17), pecetea slavei mele (1 Cor. 9, 2), cununa laudei mele (1 Tes. 2, 19). Dacă este cineva curajos şi viteaz, să dea o astfel de luptă! îl fericesc pentru curajul şi vitejia lui!
xci
Şi încă n-am vorbit de războiul cel dinăuntrul meu, de războiul din mine însumi, de războiul cu patimile, de războiul dus împotriva mea, zi şi noapte, uneori pe ascuns, alteori pe faţă, de trupul cel smerit (Filip. 3, 21), care, ca un val, mă ridică şi mă pogoară şi mă învârte şi prin simţuri şi prin vârtejul celorlalte desfătări ale vieţii acesteia. N-am vorbit încă de războiul dus împotriva mea de tina noroiului (Ps. 39, 2), în care sunt înfipt de legea păcatului, care se luptă împotriva legii duhului (Rom. 7, 23 ), care încearcă să strice icoana cea împărătească din noi şi revărsarea dumnezeiască câtă a fost pusă de Dumnezeu în noi. Materia, care te trage în jos, abia de o poţi birui! Şi o poţi birui după ce printr-o îndelungată îndeletnicire filosofică te-ai povăţuit pe
277
tine însuţi şi ţi-ai desprins încetul cu încetul sufletul nobil şi luminos de trupul cel smerit şi unit cu întunericul sau după ce ai avut parte de mila lui Dumnezeu sau şi amândouă acestea, şi te-ai îngrijit să priveşti mai ales la cele de sus. Dar înainte de a birui materia atât cât omeneşte e cu putinţă înainte de a-ţi curăţi mintea îndeajuns şi de a ajunge prin apropierea ta de Dumnezeu cu mult mai presus de credincioşi, ştiu că e primejdios să primeşti sarcina conducerii sufletelor, sarcina de a fi mijlocitor între Dumnezeu şi oameni căci asta este preotul.
XCII
Dar de unde mi-a intrat în suflet frica asta de preoţie? Vă voi spune-o, ca să nu socotiţi că sunt mai fricos decât se cuvine, ci, dimpotrivă, să-mi lăudaţi prudenţa.
Am auzit de Moise când i-a grăit Dumnezeu. Erau mai mulţi chemaţi la Muntele Sinai: Aaron cu cei doi fii ai lui, tot preoţi, şi cei şaptezeci de bătrâni din sfat; acestora li s-a poruncit să se închine de departe şi numai lui Moise i s-a poruncit să se apropie de munte; poporului însă i s-a poruncit să nu se suie împreună cu ei (Ieş. 24, 1-2), pentru că nu trebuie să se apropie de Dumnezeu toţi, ci numai cel care, ca şi Moise, poate cuprinde slava lui Dumnezeu. Dar încă şi mai înainte, la început, când s-a dat legea, pentru toţi ceilalţi trâmbiţele, fulgerele, tunetele, ceaţa, muntele fumegând, ameninţări pline de groază (Ieş. 19, 16-19; Evr. 12, 18) - „chiar fiara, de se va apropia de munte, să fie ucisă cu
278
pietre“ (Ieş. 19, 13; Evr. 12, 20); şi toate celelalte semne asemenea acestora îi ţineau jos şi mare lucru era pentru ei să audă numai glasul lui Dumnezeu (Ieş. 20, 18-20), cu toate că fuseseră foarte bine curăţiţi (Ieş. 19, 14). Moise însă s-a suit pe munte (Ieş. 19, 3 ), a intrat în nor (Ieş. 20, 21), i s-a dat legea (Ieş. 20, 1-23 ), a primit tablele (Ieş. 31, 18). Pentru cei mulţi litera, pentru cei peste cei mulţi duhul (2 Cor. 3, 6-8).
xcIII
Am auzit şi de Nadab şi Abiud, că au fost mistuiţi de foc străin numai pentru că au tămâiat cu foc străin (Lev. 10, 1-2); au fost pedepsiţi pentru nelegiuirea pe care au săvârşit-o; şi şi-au găsit pieirea chiar în locul şi timpul când au săvârşit nelegiuirea. N-a putut să-i scape nici Aaron, tatăl lor, care era al doilea după Moise înaintea lui Dumnezeu.
Am auzit şi de Eli preotul, ca şi de Uza, care a trăit puţin mai târziu. Am auzit de Eli că a fost pedepsit pentru nelegiuirea fiilor lui (1 Regi4, 13-19) îndrăznită împotriva jertfelor; că au luat înainte de vreme din cazane carnea adusă ca jertfă (1 Regi, 2, 13-18). Şi doar Eli nu le încuviinţase nelegiuirea, ci, dimpotrivă, deseori îi mustra mult (1 Regi. 2, 23-26). Am auzit şi de Uza, că a pierit numai pentru că s-a atins de chivotul lui Dumnezeu, ca să-l ţină, când era să fie răsturnat de boii care trăgeau carul cu chivotul (2 Regi6, 6-7); chivotul a scăpat, dar Uza a pierit, pentru că Dumnezeu păzeşte sfinţenia chivotului.
279
XCIV
Ştiu iarăşi că nu rămâneau necercetate nici cusururile trupeşti ale preoţilor (Lev. 21, 17-23 ) sau ale jertfelor (Lev. 22, 21-25), ci era legiuit ca cei desăvârşiţi să aducă jertfe desăvârşite, simbol, după părerea mea, al integrităţii sufleteşti. Nu era apoi îngăduit oricui să se atingă de veşmintele peoţeşti sau de vasele sfinte (Num. 4, 15). Chiar jertfele nu se puteau mânca de oricine şi oricând (Ieş. 29, 32 ; Lev. 8, 31). Nu era îngăduit să faci untdelemnul ungerii şi tămâia alcătuirii aşa cum faci untdelemnul şi tămâia obişnuită (Ieş. 30, 9, 25). Nu era îngăduit să intre în templu cel care avea cea mai mică necurăţie trupească sau sufletească. Atât de puţin trebuia să îndrăznească cineva să intre în Sfânta Sfintelor, încât intrarea în Sfânta Sfintelor era îngăduită numai o singură dată pe an şi numai unei singure persoane (Ieş. 30, 10; Lev. 16, 34 ; Evr. 9, 7). Atât de puţin era îngăduit cuiva să vadă sau să se atingă de catapeteasmă sau de acoperământul împăcării sau de chivot sau de Heruvimi!
xcv
Ştiind dar acestea şi că nimeni nu-i vrednic de marele Dumnezeu, de jertfă, de arhiereu, dacă nu s-a adus mai întâi pe el lui Dumnezeu jertfă vie şi sfântă (Rom. 12, 1), dacă n-a arătat slujbă cuvântătoare bine plăcută lui Dumnezeu (Rom. 12, 1), dacă n-a jertfit lui Dumnezeu jertfă de laudă (Ps. 49, 15) şi duh umilit (Ps. 50, 18), singura jertfă pe care o cere de la noi Cel ce dă toate;
280
ştiindu-le, dar, pe acestea, cum aş fi îndrăznit eu să-I aduc lui Dumnezeu jertfa euharistică, antitipul17 marilor taine? Cum aş fi îndrăznit să îmbrac chip şi nume de preot înainte de a-mi desăvârşi mâinile cu fapte cuvioase, înainte de a-mi obişnui ochiul să vadă netulburat creaţia numai spre admirarea Creatorului, iar nu spre paguba Plăsmuitorului; înainte de a-mi deschide urechile la învăţătura Domnului (Is. 50, 6), de a-mi adăuga ureche care să poată auzi uşor (Is. 50, 5), de a-mi atârna cercel de aur cu piatră de sardion de mare preţ, cuvânt înţelept la ureche ascultătoare (Pilde25, 12), înainte de a-mi deschide gura, buzele şi limba; gura, ca să se deschidă şi să tragă duh (Ps. 118, 131) sau ca să se lărgească şi să se umple (Ps. 80, 9) de tainele şi de dogmele care se grăiesc în Duh (1 Cor. 14, 2); buzele, ca să se lege, după cum spune înţelepciunea lui Solomon, cu pricepere dumnezeiască (Pilde15, 7) iar eu aş mai adăuga: să se şi dezlege la timp; limba, ca să se umple de bucurie (Ps. 125, 2), ca să ajungă pană de dumnezeiască cântare, înălţată spre slavă, deşteptată dimineaţa (Ps. 56, 11), până ce se lipeşte de gâtlej (Ps. 136, 7) de
17 Sfântul Grigorie din Nazianz vorbeşte aici despre identitatea jertfei euharistice cu jertfa de pe cruce. Acesta este sensul cuvântului àv-tÎTtutov, folosit aici de Teolog. Termenul acesta tehnic, cunoscut şi de Scriptura Noului Testament (Evr. 9, 24 şi I Petru3, 21) înseamnă: identitate, reprezentare exactă, înfăţişare aidoma, nu: chip, sau, mai rău, închipuire, cum este tradus la noi îndeobşte în Noul Testament. în această traducere am întrebuinţat cuvântul în forma lui originală: antitip, ca fiind mai expresiv, mai cuprinzător, mai bogat decât termenul de înfăţişare aidoma sau reprezentare exactă. De altfel, teologia ortodoxă are termeni intraductibili şi e bine şi potrivit ca şi în traducere să fie întrebuinţaţi ca atare. Traducându-i, le ştirbeşti sfera şi le întuneci înţelesul, dacă nu cumva îi răstălmăceşti de-a dreptul.
281
oboseală; înainte de a-mi sta picioarele pe piatră (Ps. 39, 3 ), desăvârşite ca ale cerbilor (Ps. 17, 36), înainte de a mi se îndrepta paşii mei după Dumnezeu, fără să se abată cât de cât din cale, înainte de a ajunge orice mădular al meu armă de dreptate (Rom. 6, 13) şi înainte de a lepăda tot ce e muritor, fiind înghiţit de viaţă (2 Cor. 5, 4 ) şi făcând loc Duhului?
XCVI
Care om ar îndrăzni să îmbrace chip şi nume de preot, când încă nu i s-a aprins inima de cuvintele cele curate şi în foc lămurite (Ps. 11, 6) ale lui Dumnezeu, spre a i se deschide Scripturile (Luca24, 45); când încă nu le-a scris întreit pe latul inimii18, ca să aibă gândul lui Hristos (1 Cor. 2, 16); când încă n-a ajuns înăuntrul vistieriilor, ascunse mulţimii credincioşilor, înăuntrul vistieriilor celor nevăzute şi întunecoase (Col. 2, 3 ), ca să contemple bogăţia din ele şi să poată îmbogăţi şi pe alţii, lămurind pe cele duhovniceşti cu cele duhovniceşti? (1 Cor. 2, 13).
xcvii
Care om ar îndrăzni să îmbrace chip şi nume de preot, când încă n-a contemplat, cum se cuvine să contempli, frumuseţea Domnului, cercetând Biserica Lui (Ps. 26, 8), dar, mai bine spus, când încă n-a ajuns, în duh, biserică a Dumnezeului Celui viu (2 Cor. 6, 16) şi locaş
18 Potrivit celor trei sensuri ale Scripturii literal, moral şi alegoric.
282
viu al lui Hristos? (Efes. 2, 22). Care om ar îndrăzni să îmbrace chip şi nume de preot, când încă nu cunoaşte care e înrudirea şi deosebirea dintre tipuri şi adevăr, ca să se depărteze de tipuri şi să se alăture de adevăr, ca să fugă de vechimea literei şi să slujească noutăţii Duhului, ca să se mute curat în legea împlinită duhovniceşte în har, prin desfiinţarea literei?
XCVIII
Care om ar îndrăzni să îmbrace chip şi nume de preot, când încă n-a trecut prin faptă şi contemplaţie, toate numele lui Hristos şi puterile acestor nume, atât ale celor înalte şi dintâi, cât şi ale celor smerite pentru noi şi de pe urmă19: Dumnezeu (Ioan1, 1), Fiu (Ps. 2, 5; Evr. 1, 5; Ioan1, 18), Chip (2 Cor. 4, 4 ; Col. 1, 15.), Cuvânt (Ioan1, 1), înţelepciune (1 Cor. 1, 24, 30), Adevăr (Ioan14, 6), Lumină (Ioan1, 4 ), Viaţă (Ioan14, 6;1, 4 ;11, 25; Col. 3, 4 ), Putere (1 Cor. 1, 24 ), Abur (înţ. Sol. 7, 24 ), Revărsare (înţ. Sol. 7, 24 ), Strălucire (înţ. Sol. 7, 25; Evr. 1, 3 ), Făcător (Ioan1, 3 ; Col. 1, 16), împărat (Matei2, 2 ; Luca19, 38;23, 3 ; Fapte17, 7;1 Tim. 1, 17;6, 15), Cap (Efes. 4, 15; Col. 1, 18), Lege (Rom. 8, 2 ; Gal. 6, 2), Cale (Ioan14, 6), Uşă (Ioan10, 9), Temelie (1 Cor. 3, 11), Piatră (Matei16, 18; Efes. 2, 20), Mărgăritar, Pace (Efes. 2, 14), Dreptate (1 Cor. 1, 30), Sfinţenie (1 Cor. 1, 30), Răscumpărare (1 Cor. 1, 30), Om (Ioan19, 5; Filip. 2, 7), Rob (Filip. 2, 7), Păstor (Ioan10, 11), Miel (Ioan, 1, 29, 36), Arhiereu (Evr. 3, 1 ;
19 Adică numele lui Hristos, cele de dinainte de întrupare şi cele de după întrupare.
283
5, 5, 10;7, 26-27;9, 11), Jertfă (Evr. 10, 12), Întâi-Născut înainte de creaţie (Col. 1, 15), Întâi-Născut din morţi (Col. 1, 18), înviere (Ioan11, 25)? Care om ar îndrăzni să îmbrace chip şi nume de preot, când ascultă încă20 cu nepăsare aceste nume şi realităţi şi încă nu s-a unit cu Cuvântul şi nu s-a împărtăşit cu El, potrivit puterii şi numirii fiecăruia din aceste nume?
xcix
Care om ar primi cu bucurie şi cu dragă inimă să stea în fruntea Bisericii lui Hristos, când încă nu s-a îndeletnicit, nici n-a învăţat să vorbească înţelepciunea lui Dumnezeu cea ascunsă (1 Cor. 2, 7) întru taină, când încă este prunc (Gal. 4, 3 ), când încă se hrăneşte cu lapte (1 Cor. 3, 2 ; Evr. 5, 12, 13), când încă nu este între cei număraţi în Israel (Num. 4, 2-3), nici între cei rânduiţi în oştirea lui Dumnezeu (Num. 31, 3-5), când încă nu poate să ia ca un bărbat crucea lui Hristos (Matei10, 38;16, 24 ; Marcu8, 34 ; Luca9, 23 ;14, 27), când încă nu este poate un mădular din cele mai de cinste ale Bisericii lui Hristos? Eu nu l-aş sfătui să o facă, de m-ar lua judecător şi sfătuitor.
Aceasta-i cea mai mare dintre temeri, aceastea-i cea mai grozavă dintre primejdii pentru orice om care pricepe şi măreţia slujbei preoţeşti bine îndeplinite, şi prăpădul nereuşitei.
20 Tradus după lectura mss. Reg. şi Colb. 3 .
284
C
Altul să călătorească pe marea aceasta ca să neguţătorească, îmi spuneam eu! Altul să străbată oceane îndepărtate, să fie purtat necontenit de vânturi şi de valuri, să câştige şi mult şi, dacă aşa i-e soarta, să se primejduiască. Altul, care e şi bun corăbier, şi bun negustor! Eu prefer să rămân pe uscat, să ar o brazdă mică şi plăcută, să salut de departe câştigurile şi marea, să trăiesc aşa cum voi putea, cu puţină şi sărăcăcioasă hrană. Prefer să duc o viaţă sigură şi neînvălurată, decât să mă arunc în îndelungate şi mari primejdii pentru câştiguri mari.
ci
Pentru un om mare şi vrednic e o pagubă dacă nu întreprinde lucruri mari, dacă nu întinde asupra multora puterile lui, dacă se mărgineşte la lucruri mici. S-ar asemăna cu o lumină mare, care luminează o casă mică sau cu o armură grea pusă pe un trup de copil. Pentru un om mic este însă de folos să se ocupe de lucruri mici, ca nu cumva, încercând lucruri peste puterile lui, să se facă de râs şi să-şi adauge şi primejdie. Nu se cuvine să zidească un turn altul decât cel care are cu ce să-l termine, aşa precum am auzit din Sfintele Scripturi (Luca14, 28-30).
CII
Aceasta-i apologia fugii mele de preoţie. Şi o apologie poate cam lungă. Acestea-s, prietenilor şi fraţilor,
285
pricinile care m-au făcut să plec dintre voi, pricini pline de întristare pentru mine şi poate pentru voi, dar cu totul constrângătoare, după cum socoteam atunci.
Dar m-au readus la voi mai cu seamă dorul de voi şi presimţirea că şi voi la fel mă doreaţi. Nimic nu întăreşte atât dragostea ca dragostea împărtăşită.
CIII
A doua pricină a întoarcerii mele este o grijă personală, o îndatorire proprie: bătrâneţea şi slăbiciunea sfinţilor mei părinţi, care sufereau mai mult din pricina mea decât din pricina vârstei lor a acestui patriarh Avraam, cap cinstit al meu şi numărat împreună cu îngerii, şi a acestei Saara, care m-a născut şi duhovniceşte, prin învăţătura credinţei -, ca să le fiu toiag bătrâneţilor şi sprijin slăbiciunii. Aceasta-i una din cele dintâi făgăduinţe pe care le făcusem şi cred că am îndeplinit-o cât mi-a fost cu putinţă, că am renunţat chiar la viaţa sihăstrească, pentru mine cel mai de preţ bun şi nume din toate; sau, ca să grăiesc mai adevărat, abia acum duc viaţă sihăstrească, acum când parcă nu sihăstresc. N-am vrut să zădărnicesc toată osteneala vieţii mele pentru o singură pricină, nici să pierd binecuvântarea părintească, pe care unul din cuvioşii din vechime chiar a furat-o, înşelându-l pe tatăl lui, cu o mâncare şi cu o haină păroasă, vânând prin vicleşug, nu într-un chip bun, bunul (Fac. 27, 1-29).
Acestea două sunt pricinile înfrângerii şi îmblânzirii mele. Şi poate că nu-i o faptă nesocotită ca gândurile mele de mai înainte să se plece şi să se supună acestor
286
două pricini, pentru că sunt prilejuri când trebuie să fii şi înfrânat, după cum sunt, socot, prilejuri pentru orice lucru (Eccl. 3, 1). E mai bună o înfrângere aducătoare de bine, decât o biruinţă necinstită şi aducătoare de primejdii.
civ
A treia pricină este şi mai mare. După ce voi spune-o şi pe aceasta, le voi trece sub tăcere pe celelalte. Mi-am adus aminte de zilele cele de demult (Ps. 142, 5) şi am alergat la una din istoriile cele vechi. De acolo mi-am scos sfat pentru împrejurarea de acum. Să nu socotim că aceste istorii s-au scris în zadar, nici că mulţimea de cuvinte şi de fapte din Scriptură a fost alcătuită pentru distracţia ascultătorilor, ca o momeală pentru auz, care urmăreşte numai plăcerea. Să facă asta miturile şi elenii, care, îngrijindu-se puţin de adevăr, înşală şi auzul, şi sufletul cu frumuseţea născocirilor lor şi cu podoaba cuvintelor lor.
cv
Noi însă, care urmărim adevărul chiar până la cea mai neînsemnată virgulă şi linie, nu vom admite niciodată că aceste istorii din Scriptură s-au scris pentru distracţia ascultătorilor. Că nici n-ar fi fost cuvios lucru să se fi scris de autorii lor în zadar cele mai mici fapte şi să se fi păstrat până acum. Ele s-au scris şi s-au păstrat ca să ne fie de aducere-aminte şi învăţătură, atunci când timpul aduce peste noi fapte asemănătoare, ca pe
287
unele să le evităm, iar pe altele să le săvârşim, slujindu-ne de pildele celor de dinainte de noi, ca de nişte îndreptare şi reguli.
CVI
Care este, dar, istoria şi ce sfat mi-a dat? Este bine să o istorisesc spre întărirea credincioşilor!
A fugit şi Iona de faţa lui Dumnezeu (Iona1, 3); dar, mai bine spus, socotea că fuge. A fost însă prins de mare, de furtună (Iona1, 4 ), de sorţi (Iona1, 7), de pântecele chitului, de îngroparea cea de trei zile (Iona2, 1), simbol al unei taine mai mari. Iona a fugit, ca să nu ducă ninivitenilor o veste rea şi tristă şi pe urmă, când cetatea Ninive va fi mântuită prin pocăinţă, să fie arătat profet mincinos. Că nu se întrista Iona de mântuirea celor răi, ci se ruşina că e pus în slujba unei minciuni. Era oarecum gelos de vrednicia de credinţă a profeţiei şi vedea că această vrednicie de credinţă era în primejdie de a fi compromisă chiar prin profeţia lui; că mulţimea nu putea înţelege adâncul rânduielii Domnului.
CVII
Dar după cum am auzit de la un bărbat priceput în Scripturi, nu de puţin ajutor la înţelegerea acestei istorii, în aparenţă absurde, şi în stare să pătrundă adâncul profetului Iona, alta ar fi pricina care l-a făcut pe fericitul Iona să fugă şi să se ducă la Iope, iar din Iope să se suie la Tars şi să încredinţeze mării hoţia sa. Că nu se poate presupune că Iona, care era profet, să nu fi cunoscut
288
gândul lui Dumnezeu, că Dumnezeu adică a rânduit, potrivit marii Lui înţelepciuni, potrivit judecăţilor Lui de nepătruns şi căilor Lui a căror urmă n-o găsim, nici n-o putem înţelege (Rom. 11, 33), ca tocmai prin ameninţarea cu pieirea, ninivitenii să nu îndure pedeapsa ameninţării; iar dacă îl cunoştea, să nu se fi supus lui Dumnezeu, care meşteşugea mântuirea ninivitenilor în chipul în care voia. Iar a socoti că Iona nădăjduia că se poate ascunde în mare şi că poate scăpa cu fuga de ochiul cel mare al lui Dumnezeu, este o absurditate şi o prostie. Nu-i cu cale a crede aceasta nu numai un profet, dar nici un alt om cu judecată, care simte cât de cât pe Dumnezeu şi puterea Lui peste toate.
cviii
Iona, spune acel bărbat care grăia despre Iona, ştia mai bine decât oricine şi eu o cred la ce ducea predica lui printre niniviteni; ştia că, plănuind fuga, schimba numai locul, dar nu fugea de Dumnezeu. Nici profetul, nici alt om nu poate fugi de Dumnezeu, de s-ar ascunde în sânurile pământului sau în adâncurile mării, de şi-ar pune aripi ca să zboare în văzduh de-ar putea născoci cineva asta! -, de s-ar pogorî în locurile cele mai de jos ale iadului, de s-ar învălui cu grosimea norilor; nimic din toate acestea nu-l scapă pe cel ce caută să fugă de la faţa lui Dumnezeu (Ps. 138, 6-11). De tot ce este în lume poţi scăpa, numai de Dumnezeu nu poţi scăpa şi numai pe Dumnezeu nu-L poţi birui cu nici un chip, când vrea Dumnezeu să te ţină şi să te aibă sub mâna Lui. Dumnezeu ajunge pe cei iuţi, încurcă pe cei
289
înţelepţi, răstoarnă pe cei puternici, smereşte pe cei mândri, domoleşte cutezanţa, împilează puterea.
CIX
Cunoştea, dar, mâna puternică a lui Dumnezeu, Iona, care ameninţa cu ea pe niniviteni! Deci nici nu se putea gândi că va putea fugi pentru totdeauna de Dumnezeu! Să nu credem asta! Iona a fugit pentru altă pricină. Pentru că vedea căderea lui Israel şi pentru că simţea că harul proorocesc se mută la neamuri; de aceea zăboveşte propovăduirea şi amână împlinirea poruncii. A părăsit deci “turnul bucuriei" că aceasta însemna pe evreieşte Iona -, adică vechea înălţime şi vrednicie şi s-a aruncat în marea întristării. Aceasta e pricina că este prins în furtună, doarme, este în primejdie de a i se scufunda corabia, este deşteptat, este tras la sorţi, mărturiseşte că a fugit, este aruncat în mare, este înghiţit de chit, dar nu-i mâncat. Acolo, cheamă pe Dumnezeu. Şi, minune, este scos afară a treia zi, ca Hristos.
Dar cuvântul despre Iona să mai aştepte! Voi vorbi de el mai târziu, mai pe larg, dacă va da Dumnezeu.
cx
Acum însă trebuie să arăt ceea ce-mi propusesem să spun. Profetul avea poate o iertare pentru zăbovirea predicării. Pricina de care am vorbit. Dar eu ce cuvânt mai am sau ce apărare-mi mai rămâne, dacă mă împotrivesc mai mult, dacă refuz jugul slujirii ce mi s-a pus, pe care nu ştiu cum trebuie să-l numesc: uşor sau greu?
290
CXI
Iar dacă unul îmi va îngădui să spun ceea ce are putere numai în aceste împrejurări, că sunt cu mult mai prejos de a fi preot lui Dumnezeu pentru că trebuie să fii mai întâi vrednic de biserică şi apoi de altar şi apoi de preoţie21 un altul poate nu-mi va ierta vina neascultării. Şi cumplită este ameninţarea ce stă deasupra neascultării şi cumplite sunt şi pedepsele pentru neascultare, după cum tot atât de cumplite sunt pedepsele şi în celălalt caz, când nu pregeţi să iei această slujire, nici nu o refuzi şi nici nu te ascunzi, cum s-a ascuns Saul între vasele părinteşti (1 Regi10, 22), chiar când eşti chemat cu puţină stăruinţă la preoţie, ci eşti gata să o primeşti ca pe un lucru uşor şi lesnicios, când ştiut este că nu-i fără primejdie de o schimbi şi nici nu poţi îndrepta printr-o nouă hotărâre hotărârea cea dintâi.
CXII
De asta mă munceam cu gândul, căutând să aflu ce trebuie să fac. Stăteam între două temeri; între teama de a rămâne acolo unde mă sălăşluisem şi teama de a veni aici. Multă vreme am stat nedumerit. înclinam când într-o parte, când în alta, fiind purtat ca o apă de vânturi
21 Aici e vorba de o progresivă curăţire trupească şi sufletească. Curăţirea aceasta are trei trepte: întâi, treapta cea mai de jos, curăţia aceea care îngăduie catehumenului să se apropie de biserică; apoi, curăţia aceea care îi îngăduie credinciosului să se apropie de altar, adică să se împărtăşească cu Sfintele Taine; şi, în sfârşit, a treia treaptă, cea mai de sus, curăţia pe care trebuie să o realizeze preotul, curăţia aceea desăvârşită a sufletului şi a trupului, singura care îngăduie săvârşirea Sfintelor Taine, singura care îngăduie cuiva să fie preot.
291
nestatornice, când ici, când colo. în sfârşit, m-am supus temerii celei mai puternice. Am fost biruit şi m-a adus aici frica de pedeapsa dată neascultării.
Şi uitaţi-vă cât de cu cale şi de drept am judecat asupra acestor temeri! Mi-am spus că nici nu trebuie să doreşti preoţia, când nu ţi se dă, dar nici să o refuzi când ţi se dă. într-un caz eşti îndrăzneţ, în celălalt, un neascultător; în amândouă, un nepriceput. Eu însă sunt la mijloc, între cei tare îndrăzneţi şi cei tare fricoşi. Sunt mai fricos decât cei care sunt gata să facă orice, dar mai îndrăzneţ decât cei care fug de orice. Aşa am cugetat asupra acestor lucruri.
cxIII
Dar să vorbesc încă şi mai lămurit. Poate că legea ascultării mă va ajuta să-mi alung din suflet frica de preoţie; pentru că Dumnezeu răsplăteşte ascultarea prin bunătatea Sa şi face preot desăvârşit pe cel ce se încrede în El şi-şi pune toată nădejdea într-însul. Dar de primejdia neascultării nu ştiu cine mă va scăpa sau ce cuvânt mă poate face îndrăzneţ.
Mi-a fost frică să nu aud cuvintele acestea despre cei ce mi-ar fi fost încredinţaţi: „Din mâinile voastre voi cere sufletele lor“ (Iez. 3, 18). Şi mi-a fost frică şi de cuvintele acestea: „După cum n-aţi vrut să fiţi povăţuitorii şi conducătorii poporului Meu, tot aşa nici Eu nu voi vrea să vă fiu vouă împărat“ (Osea4, 6). Şi: „După cum nu aţi ascultat glasul Meu, ci v-aţi întors cu spatele şi nu v-aţi supus, tot aşa va fi când Mă veţi chema; nici Eu nu Mă voi uita la rugăciunea voastră, nici nu
292
vă voi asculta1 (Pilde1, 24, 28). Să nu dea Dumnezeu să vină peste mine aceste cuvinte de la dreptul Judecător, Căruia Ii lăudăm în adevăr mila, dar totodată îi lăudăm şi dreptatea (Ps. 100, 1).
cxiv
Dar mă întorc din nou la cele istorisite în Vechiul Testament. Mă uit cu de-amănuntul la cei mai străluciţi şi mai vrednici bărbaţi din vechime şi găsesc pe toţi cei pe care harul i-a ales conducători sau profeţi. Văd că unii s-au supus cu grabă chemării, iar alţii amânau harul. Şi n-a fost ţinută de rău nici una, nici alta; nici sfiala celor ce amânau harul, dar nici graba celor care se supuneau; că unii se sfiiau de măreţia slujbei, iar alţii se supuneau încrezători în Cel ce-i chema. Aaron a primit îndată (Ieş. 4, 27); Moise însă se împotrivea (Ieş. 4, 1, 10, 13); Isaia a ascultat numaidecât (Isaia6, 8); Ieremia însă se temea din pricina tinereţii sale şi n-a îndrăznit să profeţească până ce n-a primit de la Dumnezeu şi făgăduinţă, şi putere mai mare decât vârsta lui (Ier. 1, 4-10).
cxv
Cu aceste gânduri mă înclin şi, încetul cu încetul, mi se pleacă şi mi se moaie, ca fierul încins, sufletul. Iau timpul ajutor gândurilor mele, iar sfătuitor, îndreptările lui Dumnezeu (Ps. 118, 24 ), în care m-am încrezut toată viaţa mea. De aceea nu sunt neascultător, nici nu mă împotrivesc (Isaia50, 6) aşa a grăit şi Stăpânul meu
293
(Matei 26, 36, 42, 44), nu fiind chemat la preoţie, ci fiind dus ca o oaie la junghiere (Isaia53, 7) -, ci chiar cad şi mă smeresc sub mâna cea tare a lui Dumnezeu şi-mi cer iertare pentru pregetarea şi neascultarea de mai înainte, de-mi este asta vină.
Am tăcut, dar nu voi tăcea mereu (Isaia42, 14). M-am îndepărtat puţin, atât cât să mă cercetez pe mine însumi, să-mi mângâi durerea. Acum însă am primit să-L înalţ pe Dumnezeu în adunarea poporului şi să-L laud în scaunul bătrânilor (Ps. 106, 32). Dacă pregetarea de mai înainte e vrednică de reproş, apoi supunerea de acum o face vrednică de iertare.
cxvi
Dar pentru ce trebuie să vorbesc mai mult? Mă aveţi, păstorilor şi împreună-păstorilor! Mă aveţi, turmă sfinţită şi vrednică de Hristos, Mai-Marele păstorilor! (1 Petru5, 4 ). Mă ai, tată, întru toate biruit! Supus mai mult după legile lui Hristos decât după legile omeneşti! Ai supunerea mea, dă-mi în schimb binecuvântarea ta! Îndrumează-mă cu rugăciunile tale, povăţuieşte-mă cu cuvântul tău, întăreşte-mă cu duhul tău! Binecuvântarea tatălui întăreşte casele fiilor (Sirah3, 9). Să dea Dumnezeu să fiu întărit şi eu, şi această casă duhovnicească, pe care am ales-o şi care mă rog să-mi fie şi odihnă în veacul veacului (Ps. 131, 15), trimiţându-mă de la Biserica de aici la Cea dedincolo şi la adunarea sărbătorească a celor întâi-născuţi înscrişi în ceruri (Evr. 12, 23 ).
294
CXVII
Atât de mare şi atât de îndreptăţită e rugăciunea mea! Iar Dumnezeul păcii (Rom. 15, 33), Cel ce a făcut din cele două una (Efes. 2, 14) şi ne-a unit unii cu alţii, Cel ce aşază pe împăraţi pe tronuri şi ridică de la pământ pe cel lipsit şi scoală din gunoi pe cel sărac (1 Regi2, 8; Ps. 112, 6), Cel ce a ales pe David robul Său şi l-a luat de la turmele de oi (Ps. 77, 76), deşi era cel mai mic şi cel mai tânăr dintre fiii lui Iesei (1 Regi17, 14; Ps. 151, 1), Cel ce dă cuvânt celor ce binevestesc cu putere multă (Ps. 67, 12) spre desăvârşirea Evangheliei, El să mă apuce de mâna mea cea dreaptă! Cu sfatul Său să mă povăţuiască şi cu slavă să mă primească (Ps. 72, 23 ), să mă păstorească pe mine, păstorul, să mă povăţuiască pe mine, povăţuitorul, ca să pot păstori cu pricepere turma Lui, şi nu cu unelte de păstor neiscusit (Zah. 11, 15); spre binecuvântare, după cum s-a hotărât celor din vechime, iar nu spre blestem. El să dea putere şi tărie poporului Său (Ps. 67, 36) şi să şi-l înfăţişeze turmă slăvită şi fără pată (Efes. 5, 27), vrednică de staulul cel de sus, în locaşul celor ce se veselesc (Ps. 86, 7), întru strălucirea sfinţilor (Ps. 109, 4 ), ca în Biserica Lui toţi să spunem: slavă (Ps. 28, 9), turma împreună cu păstorii, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia toată slava în vecii vecilor, Amin.
SFÂNTUL EFREM SIRUL
Cuvânt despre preoţie
Cuvânt despre preoţie1
1 Traducerea acestui Cuvânt s-a făcut după ediţia: S.P.N. Ephraemi Syri Opera omnia quae exstant Graece, Syriace et Latine, În sex. tomos distributa... opera et studio Josephi Assemani, Roma, vol. III, 1746, 1-6. Cuvântul este editat şi printre spuriile Sfântului Ioan Gură de Aur, în Migne, Patrologia greacă, vol. 48, 1067-1070, cu acest titlu:,A aceluiaşi Gură de Aur, Despre preoţie, Cuvântul şapte“. În limba română a apărut întâia oară în: Cuvintele şi învăţăturile prea cuviosului părintelui nostru Efrem Sirul, Mănăstirea Neamţu şi Secul, Vol. III, 123, 17-23 . Din prefaţa de la volumul I, scrisă de Iosif Ieromonahul din Mănăstirea Neamţu, aflăm că tâlcuirea Cuvintelor şi învăţăturilor Sfântului Efrem Sirul s-a făcut de „dascălul şi schimonahul Isaac, de la carele“, spune Iosif, „şi eu începăturile învăţăturii meale de a mă deprinde în limba elinească am luat aicea în sfânta Monastire Neamţul“. Isaac a făcut traducerea după o „tipăritură veche“, în care nu erau toate cuvintele Sfântului Efrem, şi după „cea grecească pe prost şi cea slavonească“. în urmă, ducându-se Isaac la Sfântul Munte „pentru vedere şi închinare“, a găsit acolo „alt tom ellinesc împreună şi latinesc“, din care a tradus cuvintele ce lipseau în traducerea de mai înainte. Când a fost să se dea la tipar traducerea lui Isaac, mitropolitul Veniamin Costache i-a dat lui Iosif ieromonahul „trei tomuri ellineşti împreună şi latineşti, tipărite în Roma, cuprinzătoare de toate cuvintele sfântului ceale tălmăcite ellineaşte din limba Syrienească, poruncindu-mi ca la tipărire întru toate să urmeze acestora“. Şi Iosif continuă: „Deci eu, nu puteri meale bizuindu-mă şi încredinţându-mă, ci prea sfintelor rugăciuni ale preasfinţii sale nădăjduindu-mă, după stăpâneasca poruncă, unde am văzut vreo lipsă, precum s-au cuvenit o am împlinit. Iară unde am aflat vreo deosebire, precum m-am priceput, o am îndreptat, ca să fie tălmăcirea întocma după aciastă tipărire în trei tomuri“. Deci traducerea Cuvintelor şi învăţăturilor Sfântului Efrem Sirul s-a făcut de Isaac Dascălul şi Iosif Ieromonahul, după ediţia de la Roma din1732-1746, dată lui Iosif de cărturarul şi bibliofilul Veniamin Costache, mitropolitul Moldovei. Cuvântul despre preoţie al Sfântului Efrem Sirul a mai apărut în ediţia de la Bucureşti din1926 a volumului III din: Cuvintele şi învăţăturile preacuviosului părintelui nostru Efrem Sirul, pag. 9-13, publicat „din iniţiativa tinerilor creştini Constantin C. Marin şi Constantin C. Petre. în1931, la Roman, preotul Toma Gherasimescu retipăreşte Cuvântul despre preoţie într-o broşură separată, prefaţându-l cu un „Cuvânt înainte“.
299
O, minune preaslăvită! O, putere negrăită! O, înfricoşătoare taină a preoţiei î Spirituală şi sfântă, cinstită şi fără de prihană, pe care Hristos, când a venit, a dăruit-o celor vrednici. Cad şi mă rog cu lacrimi şi suspine, ca să măoglindesc în această comoară a preoţiei. Că este o comoară pentru cei ce o păzesc cu vrednicie şi cuvioşie; este pavăză strălucitoare şi neasemuită; este turn neclintit, zid de nedărâmat; este temelie tare, care de pe pământ se înalţă până la bolta cerească. Dar ce spun, fraţilor? Preoţia este atârnată de bolţile cele mai înalte ale cerului; intră fără de împiedicare în înseşi cerurile cerurilor şi merge strălucit şi lesnicios prin mijlocul îngerilor şi al puterilor celor netrupeşti. Dar pentru ce spun prin mijlocul puterilor celor de sus? Stă de vorbă cu însuşi Stăpânul îngerilor, cu Ziditorul şi Dătătorul de lumină. Şi, numai ce voieşte, că îndată şi primeşte, cu multă îndrăznire, cererile pe care I le face.
Nu încetez, fraţilor, a cânta şi a slăvi treapta vredniciei pe care Treimea a dat-o fiilor lui Adam, prin care lumea s-a mântuit şi zidirea s-a luminat; prin care munţii şi pădurile, dealurile şi văile s-au umplut de vieţuirea luminoasă şi cinstită a neamului celui fericit, adică al monahilor, aşa precum a spus Isaia cel cu preaslăvit glas: „din vârfurile munţilor vor da glasurile lor“ (Isaia42, 11) oamenii spre slavoslovie; prin care şi fărădelegea de pe pământ s-a ridicat; prin care şi cumpătarea pe pământ se sălăşluieşte; prin care diavolul căzând s-a nimicit, destrăbălaţii au ajuns povăţuitori ai dreptăţii, iar cei fără de lege, buni şi credincioşi; prin care stăpânirea
300
morţii s-a surpat, iadul şi-a pierdut puterea, blestemul lui Adam s-a dezlegat, iar Mirele cel ceresc s-a pregătit; prin care firea omenească se schimbă în puterea celor fără de trupuri.
Ce să spun sau ce să laud? Darul treptei preoţeşti depăşeşte şi gândul şi cuvântul. Şi, după cum socot, aceasta este aceea de care, spăimântându-se Pavel, o arată atuncea când spune: „O, adâncul bogăţiei şi înţelepciunii şi cunoaşterii lui Dumnezeu! Că nepătrunse sunt judecăţile Lui şi de negăsit urma căilor Lui!“ (Rom. 11, 33). Preoţia zboară de pe pământ la cer, ducând lui Dumnezeu cu foarte mare grabă cererile noastre. Preoţia mijloceşte pentru robi pe lângă Stăpân.
Să fim cu foarte mare luare-aminte, fraţilor, la cuvintele acestea tainice şi înfricoşătoare, că fără cinstirea preoţiei nu se dă iertare de păcate. Luaţi aminte, fraţilor, voi, în care străluceşte lumina învăţăturilor, voi, cei îndrăgostiţi de buna credinţă!
Dar ce înţeles au cuvintele pe care le-am spus mai înainte despre taina preoţiei? Mlădiţa viţei de vie şi bobul de grâu şi preoţia sunt strâns unite unele de altele. Mlădiţa de vie şi bobul de grâu sunt slujnice, iar preoţia, stăpână. Când se adună împreună acestea trei ca să se sălăşluiască deasupra comorilor, atunci fiecare din ele aduce împăratului, întru bună mireasmă, puterea propriilor lor roade: mlădiţa viţei de vie aduce sângele, bobul de grâu aduce pâinea, iar preoţia, cu bună îndrăznire, zboară de pe pământ la cer, ca să contemple pe Cel nevăzut; şi închinându-se înaintea înaltului scaun, stând, se roagă Stăpânului pentru robi, purtând cu ea lacrimile şi suspinele celor împreună robi şi le duce Stăpânului; duce de asemeni şi ruga şi căinţa lor şi cere
301
pentru ei de la preamilostivul împărat iertare şi milă, ca să vină Duhul-Mângâietorul şi să sfinţească darurile cele puse înainte aici, pe pământ. Iar când sunt aduse tainele cele înfricoşătoare şi pline de nemurire de preotul care face rugăciuni pentru toţi, atunci sufletele se apropie şi prin sfintele taine primesc curăţire de întinăciuni. Vedeţi, iubitorilor de Dumnezeu, că cele două viţa de vie şi bobul de grâu nu lucrează pe pământ dacă nu vine hotărârea cea cerească şi sfinţeşte darurile?
Ai văzut, omule, strălucitoare facere de minunii? Ai văzut cum treapta sfântă a preoţiei curăţeşte cu lesnire întinăciunile sufletelor? Binecuvântat fie Mântuitorul, Care a rânduit pe pământ acest prea strălucit şi curăţitor dar, Care a luminat cu har pe preoţi ca să lumineze ca nişte luminători în lume!
Poporul cel mai înainte de noi a primit corn purtător de untdelemn (1 Regi16, 1, 13), care aducea spor; iar noi, nevrednicii robi ai Celui binecuvântat, n-am primit nici corn, nici untdelemn, ci pe însuşi Cel ce este Cap, pe Cel înalt şi înfricoşător, Care S-a pogorât din cer şi ne-a dăruit, prin punerea mâinilor, Duhul Său Care a venit ca foc peste apostoli (Fapte2, 3 ). O, putere negrăită, care ai fost învrednicită să locuieşti în noi prin punerea mâinilor preoţilor! O, ce mare treaptă este înfricoşătoarea preoţie! Fericit este cel care vieţuieşte în ea curat şi nepătat! Petru, cel numit Chefa (Ioan1, 42), cel care a fost prins în mreajă pe ţărmul lacului (Matei4, 18-20), de care a dat mărturie Marele Păstor, zicându-i: „Pe această piatră voi zidi Biserica Mea“ (Matei16, 18), prin preoţie a primit şi cheile cerurilor (Matei16, 19). La fel Pavel, cel altădată prigonitor (Fapte22,
302
4;26, 11 ;1 Cor. 15, 9; Gal. 1, 13; Filip. 3, 6), după ce a fost învrednicit de harul preoţiei, a străbătut ca un întraripat întreaga lume, predicând învierea din morţi.
Să ne întoarcem la Abel cel drept, care a fost preot la începutul creaţiei, şi să aflăm de la el că dintru început aducea ca preot jertfa sa lui Dumnezeu. Nu s-a pogorât, oare, foc din cer şi a mistuit jertfa lui? Iar când aducea lui Dumnezeu pârgile sale (Fac. 4, 4 ), precum zice Scriptura, „a căutat Dumnezeu la jertfa lui Abel, iar la a lui Cain n-a binevoit“ (Fac. 4, 4-5). Şi iarăşi Noe, cel mântuit în corabie, când a încetat apa şi s-a aşezat corabia pe muntele Ararat (Fac. 8, 4 ), a primit iarăşi îndată această preoţie şi a adus, cu inimă curată, lui Dumnezeu jertfă întru miros de bună mireasmă (Fac. 8, 19-20). De aceea a şi făcut Dumnezeu legământ cu el să nu mai aducă potop pe pământ; şi i-a dat binecuvântarea să crească şi să se înmulţească (Fac. 9, 7-17). Ai văzut facerea de minuni a preoţiei? Ai văzut pe cel dintâi preot, pe Abel, întru cea dintâi creaţie, că Dumnezeu a pogorât foc din cer pe pământ peste jertfa lui cea fără de prihană? Ai văzut iarăşi pe Noe, pe cinstitul preot, întru cea de a doua creaţie, că Dumnezeu a Făcut legământ cu el. De preoţie a fost învrednicit să aibă parte şi Avraam, şi a adus lui Dumnezeu jertfă pe Isaac; şi-a jertfit propria sa inimă (Fac. 22, 1-12). în jertfa aceea Dumnezeu arată taină mare, naşterea Domnului, în copăcelul cel stufos (Fac. 22, 13), creşterea într-o clipeală şi binecuvântarea cu care Dumnezeu l-a binecuvântat pe Avraam: „întru sămânţa ta se vor binecuvânta toate neamurile“ (Fac. 22, 18). De preoţie a fost învrednicit şi Moise când s-a suit în Muntele Sinai la Dumnezeu şi a primit de la El legea (Ieş.
303
19, 3 ). De aceea şi faţa lui era plină de slavă, că se vedea mai strălucitoare decât soarele (Ieş. 34, 35). La fel şi Aaron a fost învrednicit de preoţie (Ieş. 28, 27; Lev. 8, 1-12), fiind mijlocitor către Dumnezeu pentru păcatele poporului. „Moise şi Aaron între preoţii Lui“ (Ps. 98, 6), spune Scriptura. La fel şi Finees cu atotcinstita preoţie a oprit moartea din poporul acela (Num. 25, 11). Iar Ilie, iarăşi, fiind îmbrăcat cu preoţia, a fost auzit în foc şi a înjunghiat pe preoţii ruşinii (3 Regi18, 38-40).
Să învăţăm, deci, din acestea, fraţilor, că mare, peste măsură de mare, este vrednicia preoţiei. Slavă Unuia-Născut! Slavă Singurului Bun, Care a dat preoţia apostolilor Săi, prin noul şi sfântul Lui Testament, ca şi ei să ne arate pildă prin punerea mâinilor lor peste cei vrednici!
Cu toţii, dar, să cinstim cu inimă curată, cu toţii să fericim pe cei care au treapta cinstitei preoţii, cunoscând că dacă cineva iubeşte pe prietenul împăratului, pe acela cu mult mai mult îl iubeşte împăratul. Să iubim, dar, pe preoţii lui Dumnezeu, pentru că sunt prieteni ai lui Dumnezeu şi mijlocesc pentru noi şi pentru lume. Cinsteşte pe preoţi, împlinind porunca lui Hristos, care spune: „Cel care primeşte cu bucurie prooroc în nume de prooroc, plată de prooroc va lua“ (Matei10, 41). Iară dacă nu ştii de este vrednic sau nevrednic de treapta preoţiei cel ce se întâmplă a fi preot, tu, pentru porunca lui Hristos, nu-l dispreţui. După cum aurul cel strălucitor nu se vatămă când este amestecat cu tina şi nici mărgăritarul cel luminos nu-şi schimbă lumina dacă-l pui lângă materii necurate, tot aşa nici preoţia nu se întinează cu ceva, chiar dacă e nevrednic cel care e preot. Dacă cineva a fost învrednicit să ajungă la această
304
vrednicie şi va umbla în ea cu vrednicie şi fără de prihană, aduce asupra lui viaţă şi cunună nestricăcioasă; iar dacă cineva îndrăzneşte să intre cu nevrednicie în această treaptă, aduce asupra lui întunericul cel mai dinafară (Matei8, 12 ;22, 13;25, 30) şi osândă fără milă.
Altă pildă îţi dau, o, omule, ca să nu îndrăzneşti, întru mândria ta, să iei cu nevrednicie treapta preoţiei; că Dumnezeu Cel curat nu caută cu bunăvoinţă spre cei care se hirotonesc mânaţi de mândrie. Află ce au păţit ticăloşii aceia care s-au împotrivit odinioară lui Moise şi lui Aaron, care au îndrăznit cu neruşinare şi obrăznicie să tămâieze lui Dumnezeu. Nu i-a mistuit, oare, pe toţi foc din cer pentru că au îndrăznit la o treaptă mai presus de ei? (Num. 16, 1-25). Iarăşi şi Mariam, proorociţa lui Dumnezeu, a defăimat pe Moise, pentru preoţia lui, numai cu un cuvânt neînsemnat (Num. 12, 2); şi Dumnezeu Cel Preaînalt, pentru o ocară ca aceasta, a hotărât să se umple toată de lepră (Num. 12, 10) şi să fie scoasă şapte zile afară din tabără (Num. 12, 14).
Şi acum, fraţilor, trăiţi preoţia în curăţie, imitând pe Moise, pe Aaron şi pe Eleazar (Num. 27, 2). Uitaţi-vă la preoţii aceia binecredincioşi, au nimicit cu preoţia taberile duşmanilor. Moise, având preoţia, a ridicat mâinile către Dumnezeu şi a rănit pe Amalec cu rană nevindecată (Ieş. 17, 8-13). Cu preoţia fiind şi Avraam încins, a biruit pe împăraţi (Fac. 14, 14-15). Melchisedec, având preoţia, a binecuvântat pe Avraam cel ales, cu binecuvântare deosebită (Fac. 14, 18-20).
Ai fost învrednicit, frate, să primeşti treapta preoţiei? Ai sârguinţă, ca să placi Celui ce te-a primit în armata Lui! Slujeşte-I Lui cu curăţie, cu dreptate, cu
305
înţelepciune duhovnicească şi cu feciorie strălucită. Fii râvnitor ca Ilie, purtător de grijă ca Ieremia, cuminte ca Iosif, curat ca Isus al lui Navi, iubitor de străini ca Avraam, iubitor de săraci ca Iov, plin de dragoste ca David şi blând ca Moise. Pe cel rătăcit călăuzeşte-l, pe cel şchiop sprijină-l, pe cel căzut ridică-l, pe cel bolnav ajută-l şi fă toate câte sunt asemenea.
Eu mă spăimântez, iubiţilor, de cele ce obişnuiesc unii a le îndrăzni şi de cele pe care le încearcă unii, cu neruşinare şi cu obrăznicie, ca să pună mâna pe preoţie, fără să fie chemaţi de harul lui Hristos. Nu-şi dau seama, ticăloşii, că foc şi moarte grămădesc asupra lor.
Nu-ţi spun, omule, să nu primeşti cu obrăznicie numai preoţia, dar nici de vreunul din vasele preacinstitei slujiri să nu te atingi! Ai citit ce a păţit Uza (2 Regi6, 3-8), pentru că s-a atins de chivotul lui Dumnezeu! Adu-ţi aminte totdeauna, frate iubite, de acest cuvânt dumnezeiesc al Celui Preaînalt, rostit prin profetul Isaia: „Spre cine voi căuta fără numai spre cel blând, smerit, liniştit, care tremură de cuvintele Mele“ (Isaia66, 2). Adu-ţi aminte pururea de porunca aceasta, ca să câştigi comoară gândul cel blând, ca să poţi aşa să te sui la Ierusalimul cel d sus, să aduci jertfe spirituale împăratului şi lui Dumnezeu pe jertfelnicul cel de sus, unde se împletesc cununile nestricăciunii. Şi acolo, înaintea îngerilor, te va încununa Hristos cu cununa nemuririi şi împreună cu cetele cele de sus vei cânta Sfintei Treimi imn de biruinţă, în vecii vecilor. Amin
Introducere5
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR Tratatul despre preoţie şi Omilia rostită când a fost hirotonit preot
Tratatul despre preoţie25
CARTEA ÎNTÂI
Capitolul 1: Dovada dragostei Marelui Vasile faţă de mine29
Capitolul 2: Ce l-a oprit de a locui cu mine30
Capitolul 3: înşelăciunea pe care am întrebuinţat-o pentru a-l face să se lase hirotonit36
Capitolul 4: învinuirile pe care mi le-a adus că l-am înşelat38
Capitolul 5: Apărarea mea44
Capitolul 6: Se poate folosi înşelăciunea pentru a fi de folos cuiva45
Capitolul 7: O faptă ca aceasta nu trebuie numită înşelăciune, ci purtare de grijă47
CARTEA A DOUA
Capitolul 1: Preoţia este cel mai mare semn al dragostei de Hristos51
Capitolul 2: Slujirea preoţiei este mai mare decât celelalte slujiri54
Capitolul 3: Slujirea preoţiei are nevoie de un suflet mare şi minunat55
307
Capitolul 4: Preoţia este plină de greutăţi şi primejdii58
Capitolul 5: Pentru că-l iubesc pe Hristos, de aceea am fugit de preoţie60
Capitolul 6: Dovada virtuţii lui Vasile şi a dragostei lui puternice64
Capitolul 7: Am fugit de hirotonie pentru că n-am voit să aduc ocară celor care m-au ales67
Capitolul 8: Prin fuga mea i-am ferit de ocară69
CARTEA A TREIA
Capitolul 1: Cei care au bănuit că am fugit de preoţie din mândrie au arătat că au o idee greşită despre preoţie71
Capitolul 2: N-am fugit de preoţie nici pentru că umblu după slavă deşartă72
Capitolul 3 Dacă aş fi urmărit slava deşartă, ar fi trebuit mai degrabă să mă preoţesc73
Capitolul 4: Preoţia este un lucru înfricoşător, iar cultul creştin este mult mai înfricoşător decât cultul legii vechi74
Capitolul 5: Mari sunt puterea şi cinstea preoţilor76
Capitolul 6: Preoţii sunt slujitorii celor mai mari daruri ale lui Dumnezeu78
Capitolul 7: Şi Pa vel se temea când se uita la măreţia preoţiei 80
Capitolul 8: Multe păcate săvârşeşte un om care se face preot, dacă nu-i foarte destoinic82
Capitolul 9: Preotul este cuprins de slava deşartă şi de păcatele născute din ea84
Capitolul 10: Nu preoţia este de vină, ci trândăvia noastră86
Capitolul 11: Trebuie îndepărtată din sufletul preotului dorinţa iubirii de putere97
Capitolul 12: Despre văduve104
308
Capitolul 13: Despre fecioare108
Capitolul 14: Despre judecată112
CARTEA A PATRA
Capitolul 1: Sunt pedepsiţi aspru nu numai cei care singuri se străduiesc să intre în cler, dar şi cei care intră siliţi de alţii dacă, odată ajunşi preoţi, săvârşesc păcate 117
Capitolul 2: Cei care hirotonesc pe cei nevrednici sunt tot atât de mult pedepsiţi ca şi cei hirotoniţi, chiar dacă nu cunosc pe cei pe care îi hirotonesc125
Capitolul 3: Preotul trebuie să fie destoinic în predicarea cuvântului lui Dumnezeu130
Capitolul 4: Preotul trebuie să fie pregătit pentru a lupta cu toţi: şi cu elenii şi cu iudeii şi cu ereticii132
Capitolul 5: Preotul trebuie să cunoască bine dialectica137
Capitolul 6: Fericitul Pavel era neîntrecut în dialectică138
Capitolul 7: Fericitul Pavel a fost strălucit nu numai prin minuni, ci şi prin elocinţă142
Capitolul 8: Fericitul Pavel vrea ca şi noi să fim predicatori destoinici145
CAPITOLUL 9: Când preotu. nu-i predicator destoinic, credincioşii sunt siliţi să sufere multă pagubă sufletească147
CARTEA A CINCEA
Capitolul 1: Cuvântările rostite înaintea credincioşilor trebuie pregătite cu multă osteneală şi grijă149
Capitolul 2: Preotul rânduit să vorbească înaintea credincioşilor trebuie să dispreţuiască laudele şi să fie puternic în cuvânt151
309
Capitolul 3: Dacă nu are aceste două însuşiri, nu va fi de folos credincioşilor152
Capitolul 4: Predicatorul trebuie să dispreţuiască mai ales invidia153
Capitolul 5: Predicatorul talentat trebuie să se pregătească mai mult decât un predicator slab155
Capitolul 6: Predicatorul nu trebuie să dispreţuiască întru totul părerile nesocotite ale mulţimii, dar nici să le pună întru totul la inimă156
Capitolul 7: Predicatorul trebuie să-şi alcătuiască predicile în aşa fel încât ele să placă numai lui Dumnezeu158
Capitolul 8: Predicatorul care nu dispreţuieşte laudele va avea de suferit o mulţime de neplăceri159
CARTEA A ŞASEA
Capitolul 1: Preoţii vor da seamă şi de păcatele credincioşilor lor163
Capitolul 2: Preoţii au nevoie de mai multă luare-aminte decât monahii164
Capitolul 3: Monahul se bucură de mai multă uşurinţă decât întâistătătorul bisericii166
Capitolul 4: Preotului i s-au încredinţat apărarea întregii lumi şi alte lucruri înfricoşătoare168
Capitolul 5: Preotul trebuie să fie destoinic În toate 171
Capitolul 6: Nu monahul, ci preotul care îndrumează bine pe credincioşi dă dovadă de răbdare172
Capitolul 7: Altele sunt nevoinţele monahului, omul care trăieşte singur, şi altele nevoinţele preotului, omul care trăieşte în mijlocul lumii173
Capitolul 8: Monahii săvârşesc mai uşor virtutea decât cei care au grijă de mulţi176
310
Capitolul 9: Nu trebuie dispreţuită părerea mulţimii, chiar când e greşită 177
Capitolul 10: Nu-i mare lucru să te mântui pe tine singur 179
Capitolul 11: Cu mult mai cumplit sunt pedepsite păcatele preoţilor decât păcatele mirenilor 180
Capitolul 12: înfăţişarea prin exemple a durerii şi fricii simţite în aşteptarea preoţirii 181
Capitolul 13: Ispita diavolului este mai cumplită decât orice război 188
Omilia rostită când a fost hirotonit preot, către sine, către episcop şi către mulţimea de popor 192
SFÂNTUL GRIGORIE DIN NAZIANZ Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont sau despre preoţie
Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont după ce a fost hirotonit şi pentru întoarcerea lui de acolo. în acest cuvânt şi despre măreţia slujirii preoţeşti 205
SFÂNTUL EFREM SIRUL Cuvânt despre preoţie 298
311
Un blog pe care sunt postate carti care sa ajute la luminarea doritorilor si, speram, la intarirea credintei in Dumnezeu.
joi, 20 septembrie 2018
SF. IOAN GURA DE AUR, SF. GRIGORIE DE NAZIANZ, SF. EFREM SIRUL, DESPRE PREOTIE
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu