carti crestine: ARHIM. LAZARUS MOORE SFANTUL SERAFIM DE SAROV O BIOGRAFIE SPIRITUALA

O Biografie Spirituală DeArhimandritul Lazarus Moore

Se tipăreşte cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte GALACTIONEpiscopul Alexandriei şi Teleormanului

Traducere de: Prof. Paul Bălan

Editura AGAPIS Bucureşti 2002

Printed with the blessing for His Grace Bishop HILARION Russian Orthodox Church Outside of Russia

Acknowlegement With deepest gratitude to Bishop Hilarion, Dianne Cranor, Catherinc Penii, Malcolm McElvaney, and Edward A. Cortez, Jr. without whose help this book could not have been published.

NEW SAROV PRESS Blanco, Texas 78606-1049 U.S.A

Adresăm Mănăstirii „Christ of the Hills”, mulţumirile noastre pentru dreptul de a traduce şi publica în limba română cartea Arhimandritului Lazarus Moore „Sfântul Serafim de Sarov o Biografie Spirituală”

Portretul părintelui Lazarus Moore executat de Alexei Antonov,

Catedrala ortodoxă Sfântul Ioan, Eagle River, Alaska.

Cuprins

Introducere11

Capitolul I sub acoperişul casei materne17

Capitolul El pe drumul către Sarov27

Capitolul El fratele Prohor33

Capitolul IV în schima îngerească41

Capitolul V sihăstria îndepărtată61

Capitolul VI pustnicia (retragerea în pustnicie) 89

Capitolul VII pe calea desăvârşirii109

Capitolul VIII o minunată descoperire

făcută lumii135

Capitolul IX sunt chinurile iadului o realitate? 169

Capitolul X părinte şi stareţ duhovnicesc115

Capitolul XI monahismul şi lumea191

Capitolul XII mirenii şi căsătoria206

Capitolul XIII evlavia în lume222

Capitolul XIV îndrumător de suflete plinde bucurie duhovnicească246

Capitolul XV mare făcător de minuni219

Capitolul XVI prezicerile Sfântului Serafim304

Capitolul XVII apariţia Maicii Domnuluicătre Sfântul Serafim310

Capitolul XVIII ultimul an al vieţii Sfântului Serafim, fericitul său sfârşit şi înmormântarea314

Capitolul XIX ajutor suprafiresc şi vindecări minunate dobândite prin mijlocirea Sfântului Serafim după moartea sa328

Capitolul XX canonizarea355

Capitolul XXI legătura dintre cer şi pământ .... 371

Introducere

de Catherine Lucinda Penil

Sfântul Serafim de Sarov (1759-1833) este socotit printre cei mai cunoscuţi şi mai îndrăgiţi sfinţi ai Bisericii Ortodoxe. El este îndrăgit de poporul rus precum şi de către toţi cei care îl cunosc. Odată cu publicarea acestei “Biografii spirituale” de către arhimandritul Lazarus Moore, mulţi oameni vor putea să-l cunoască mai îndeaproape.

Sfântul Serafim a trăit la începutul unei primăveri spirituale pentru viaţa Bisericii din Rusia. în secolul în care a trăit sfântul Serafim de Sarov monahismul a cunoscut o mare înflorire şi odată cu aceasta şi credinţa oamenilor a crescut.

în vremea vieţii sale mii de pelerini se îmbulzeau către mănăstirea Sarov pentru a-l vedea. Ei veneau de pe întreg pământul marii Rusii. La 70 de ani după adormirea sa întru Domnul dragostea faţă de el se înrădăcinase atât de mult printre credincioşii ruşi încât sute de mii de oameni au participat la slujba de canonizare a sfântului.

Acest mare sfânt îşi revărsa dragostea dumnezeiască către toţi cei care îl vizitau, ţărani şi nobili, mireni şi mirence, monahi şi monahii. Simpla sa prezenţă îi întărea, îi înveselea duhovniceşte şi îi vindeca. Câţiva dintre fiii săi duhovniceşti au fost binecuvântaţi să vadă o mai mare strălucire a sfântului în Duhul Sfânt. Ei povestesc faptul că chipul său era atât de plin de strălucire încât era imposibil să-l priveşti. Unul dintre cele mai mari daruri oferite omenirii, învăţătura sa cu privire la ţelul vieţii creştine dobândirea Duhului Sfânt a fost oferită într-un astfel de moment de strălucire. Această istorisire inclusă în întregime în cadrul acestei biografii este de neuitat. Profunzimea acestei învăţături poate fi înţeleasă integral doar în contextul întregii sale vieţi. Aşadar, în timp ce bucuria şi strălucirea duhovnicească reprezintă impresiile

noastre cele mai puternice în ceea ce-l priveşte pe sfânt, părintele Lazarus scoate în evidenţă prin amănunte vii izvorul acestei străluciri. El ne arată că acest izvor este harul lui Dumnezeu, dăruit cu atâta îmbelşugare în viaţa sa, precum şi taina acelui har. El ne descrie şi felul în care se dobândeşte acest dar al lui Dumnezeu: prin sfânta ascultare monahală şi prin asceză severă.

Povestea celor 1000 de zile petrecute în rugăciune pe o piatră ascunsă în pădurea Sarov este familiară celor care-l cunosc. Părintele Lazarus ne ajută să înţelegem acest lucru, ca şi luptele sale cu demonii, precum şi alte fapte de jertfă şi lepădare de sine pentru dragostea lui Hristos. Urmărim întregul curs al vieţii sale al unui tânăr cucernic în lume, până la viaţa trăită în mănăstire; mai apoi retragerea sa în pustie şi în cele din urmă “atunci când fructul s-a copt în întregime”, până la uşa chiliei sale deschisă întregii omeniri.

Maica Domnului a fost prezentă în mod marcant în viaţa sfântului Serafim din fragedă copilărie până la moartea sa. Ea i-a arătat o dragoste infinită vindecându-l de boli grave de câteva ori şi apărându-l pe parcursul vieţii de douăsprezece ori. în timpul uneia dintre apariţiile sale, ea i-a dăruit izvorul făcător de minuni a cărei apă a vindecat mii de pelerini de tot felul de boli în timpul şi după viaţa sa trăită pe pământ. în permanenţă el îi învăţa pe oameni să-i ceară ajutorul şi mângâierea. El era binecunoscut pentru afecţiunea maternă pe care o arăta tuturor celor care veneau la el cu sinceritate. Dând sfaturi unui viitor stareţ îi spuse acestuia: fii ca o mamă şi nu ca un tată faţă de fraţi”.

Cu o neclintită veneraţie faţă de sfânt autorul ne înfăţişează şi greutăţile, ispitele şi încercările sale. Cu deplină dragoste faţă de Biserică şi faţă de viaţa monahală, părintele Lazarus relatează felul în care necazurile şi ispitele apar în cadrul acestui mediu. El descrie neputinţa şi fragilitatea majorităţii

celor ce s-au aflat în preajma marii sfinţenii şi cum aceasta a dus la neînţelegere şi chiar la ostilitate faţă de sfânt. Autorul nu-i judecă deloc pe cei care l-au necăjit pe sfântul Serafim şi i-au pricinuit greutăţi. Prin această smerenie el urmează propriul exemplu al sfântului. E limpede că aceasta nu este o biografie în sensul obişnuit al cuvântului. Părintele Lazarus Moore face mult mai mult decât să povestească viaţa şi învăţăturile sfântului. Filiaţia duhovnicească a autorului cu sfântul este simţită la fiecare pagină. E ca şi cum acesta s-ar fi aflat în preajma sfântului Serafim, învăţând din faptele şi vorbele stareţului. Atunci când sfântul se retrage departe de oameni pentru a se cufunda în tainele Dumnezeirii, ucenicul său aşteaptă şi meditează împreună cu noi asupra a ceea ce depăşeşte puterea noastră de înţelegere. Inefabilul pustniciei îi era familiar părintelui Lazarus căci el însuşi petrecuse mulţi ani de singurătate în India. Istoria acestei cărţi este remarcabilă prin ea însăşi. Textul a fost trimis mai întâi părintelui Benedict, editorul de la New Sarov Press aparţinând mănăstirii Christ ofthe Hills de către episcopul Ilarion atunci când mănăstirea era pe punctul de a fi primită în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse aflată dincolo de graniţele Rusiei.

Vlădica Ilarion îi spuse părintelui Benedict: “Aş vrea să-ţi trimit o biografie a sfântului Serafim spre publicare. Este cea mai frumoasă biografie a sfântului Serafim pe care am citit-o vreodată. Cred că e cea mai bună biografie care a fost scrisă, încă nu a fost publicată. Felul în care a ajuns acest manuscris la mine este o poveste aparte.

Textul a fost găsit în mod misterios la Novo Diveievo. Eu am aici originalul. Cu siguranţă că se păstrează de vreo 30-40 de ani. E îngălbenit şi puţin cam zdrenţuit pe ici-colea. E bătut la maşină cu corecturi făcute de mână, care indică faptul că au fost făcute câteva redactări”. Părintele Benedict intenţiona s-o publice ca pe o lucrare anonimă, dar ulterior vlădica Ilarion

zise: “s-ar putea ca această biografie să fie scrisă de părintele Lazarus Moore. Nu am de unde şti cu adevărat”. Părintele Benedict îi scrise părintelui Lazarus, iar acesta răspunse că nu credea că îi aparţine. Era foarte bătrân, spuse el, şi nu-şi putea aminti. Spre sfârşitul lui august-începutul lui septembrie 1992 părintele Benedict s-a dus în Alaska să-l vadă pe părintele Lazarus în probleme bisericeşti. El nu a luat manuscrisul cu el, dar îi aminti de acesta bătrânului monah.

Părintele Lazarus răspunse afirmativ: scrisese o biografie a sfântului Serafim, dar aceasta se întâmplase cu mult timp în urmă, iar el nu mai văzuse textul de peste douăzeci de ani. Existau două exemplare ale textului. Unul, crede el, se pare că îl avea arhiepiscopul Andrei de Novo-Diveievo. Celălalt, o scriere mai recentă, fusese dăruit unei fiice duhovniceşti din Australia. El pierduse legătura cu ea aşa încât acesta se pierduse cu totul. El rugă pe părintele Benedict să-i trimită câteva pagini va încerca să le recunoască. Memoria îi slăbise, căci deja se apropia de moarte. Părintele Benedict îi trimise câteva pagini când ajunse acasă. Părintele Lazarus fu surprins atunci când le primi. Spuse că trebuie să fie lucrarea sa. Era sistemul său de notare în subsolul paginilor din anii anteriori, pe vremea când lucrase la Sfintele Scripturi, un sistem pe care-l modernizase de atunci. Alţii au comentat faptul că traducerea conversaţiei sfântului Serafim cu Motovilov din acest manuscris era practic identică cu cea publicată în mănăstirea Sfânta Treime şi cunoscută a fi lucrarea părintelui Lazarus. încurajaţi de acest lucru, părintele Lazarus şi Diane Cranor, care este fiica sa duhovnicească şi păstrătoarea tezaurului său literar, au fost cât se poate de dornici să vadă întreaga lucrare. Peste câteva zile un exemplar al lucrării aflată în manuscris se afla în mâinile părintelui Lazarus. Acesta fu încântat de ea şi spuse: „Da, aceasta se pare că este lucrarea mea”. După ce a studiat-o timp de câteva zile, s-a convins că acesta

era un manuscris mai vechi al biografiei pe care o considera pierdută. A fost întrebat dacă lucrarea era completă. El răspunse că lucrarea era terminată, dar mai avea nevoie de unele modificări. Dar ne aflam deja la mijlocul lui octombrie, cu câteva săptămâni înaintea morţii sale. El era prea bolnav ca să mai poată lucra sau chiar măcar să îndrume pe cineva spre a-l ajuta.

Editorul acestei biografii s-a hotărât s-o publice aşa cum ne-a lăsat-o părintele Lazarus. în unele locuri se simţea nevoia unor stilizări în limbaj. Mai există şi unele cuvinte care se repetă în cadrul povestirilor. Acestea au fost toate păstrate, aşa încât lucrarea îşi păstrează caracterul ei nealterat. Un mare număr de citate din Sfânta Scriptură, folosite de părintele Lazarus au reprezentat o altă problemă editorială. Autorul a fost un erudit în problemele Sfintei Scripturi şi a tradus chiar Biblia. De aceea nu am mai considerat necesar să verificăm veridicitatea citatelor din textele Sfintei Scripturi. în general, am urmat întru totul caracterul textului original aşa cum a fost lăsat. Suntem deosebit de recunoscători părintelui Lazarus că ne-a dat posibilitatea de a aduce la cunoştinţa publicului această “Biografie spirituală”.

Sfântul Serafim de Sarov ne oferă nouă tuturor ajutorul şi harul său. Avem nevoie de rugăciunile şi sprijinul său permanent. Părintele Lazarus ni-l aduce pe sfântul nu numai dinaintea ochilor noştri, ci şi în inimile noastre.

Părintele Lazarus s-a născut în oraşul Swindon din Anglia de ziua sfântului Luca (18 octombrie), în anul 1902. La vârsta de 18 ani a fost trimis în Canada unde a avut mai multe slujbe şi în cele din urmă a devenit cetăţean canadian. Apoi, având înştiinţare de la Dumnezeu, s-a reîntors în Anglia. Timp de câţiva ani a trăit într-o mănăstire, a stat o vreme în Sfântul Munte, apoi s-a dus în Iugoslavia şi a fost tuns în monahism în cadrul mănăstirii Milkov, o mănăstire ruso-sârbească.

A fost hirotonit diacon şi apoi preot pe seama bisericii ruseşti de dincolo de graniţele Rusiei şi apoi a fost trimis să slujească în cadrul Misiunii ruseşti ortodoxe din Palestina. A fost duhovnic în cadrul unei mănăstiri de aproximativ 100 de maici. în anul 1948 s-a pus capăt mandatului britanic asupra acestor teritorii, şi trupele britanice s-au întors în ţară. Tot atunci a izbucnit războiul israeliano-arab, iar armata israeliană şi-a stabilit cartierul general pentru toată durata războiului tocmai în cadrul Misiunii ruseşti ortodoxe, iar mai apoi a restituit-o nu proprietarului, ci URSS. Biserica a pierdut totul. Părintele Lazarus a fost trimis în Statele Unite şi mai apoi în India în anul 1962. Ceva mai târziu s-a dus în Grecia şi, în cele din urmă în Australia. în 1983 părintele Lazarus a plecat în Statele Unite la cererea părintelui Peter Gilquist spre a ajuta ca Biserica Ortodoxă Evanghelică să devină Ortodoxă. A trăit timp de 6 ani în California. în decembrie 1989 la cererea parohiei Sfântului Ioan Botezătorul din Eagle River, Alaska, părintele Lazarus, împreună cu diaconul Harley Mark şi Diane Cranor s-au dus acolo însoţiţi de peste 2000 de cărţi şi numeroase manuscrise. El şi-a încheiat viaţa sa pământească în Eagle River pe 14/27 noiembrie 1992. Părintele Lazarus este înmormântat în cimitirul catedralei Sf. Ioan Botezătorul.

Capitolul I

Sub acoperişul casei materne

Locul naşterii acestui om cu adevărat ceresc despre care Maica Domnului însăşi a spus: “El este unul de-ai noştri”, a fost oraşul Kursk, aflat sub protecţia milostivă a icoanei sale făcătoare de minuni, numită şi “Icoana de la rădăcină” (a). Aflată în grija ei cu totul aparte, sfântul Serafim a atins mari culmi ale sfinţeniei şi i s-a făcut deosebita cinste de a auzi din partea ei cele mai dulci şi mai măreţe cuvinte: “Preaiubitul meu!”. Tatăl său era un negustor cucernic şi un constructor harnic pe nume Isidor Ivanovici Moşnin. El avea propriul său atelier de fabricare a cărămizilor şi se ocupa cu construirea caselor şi a bisericilor din piatră. Pentru împlinirea unui astfel de lucru e nevoie de un om puternic şi plin de prudenţă; dar Isidor Ivanovici se remarca printr-o credinţă şi o cucernicie solidă, de neclintit. Şi mai împodobită de virtuţi era mama viitorului sfânt, Agatia Fotievna, care era o adevărată slujitoare cu totul devotată lui Dumnezeu. Era un om foarte milostiv. Toţi orfanii şi copiii săraci, băieţei şi fetiţe se bucurau de atenţia ei deosebită; faţă de ei, ea era ca o mamă în cel mai deplin sens al cuvântului, având grijă de creşterea şi educarea lor creştină. Când fetele creşteau şi doreau să se căsătorească, iar ea putea afla mirele potrivit, atunci se făceau pregătirile de nuntă şi le oferea fetelor sărace o zestre suficientă, fără să le ceară nimic în schimb. Iar singura sa reacţie faţă de orice semn de nerecunoştinţă era dragostea. Dar, pe lângă toate acestea era înzestrată cu o adâncă înţelegere şi cu un suflet curajos, aşa cum vom vedea în curând. Trei copii crescură din aceşti părinţi: primul copil fu Paraskovia, apoi urmă Alexei, şi cel mai mic dintre ei, viitoarea lumină a lumii,

a) Se numeşte a?" fiindcă a Fost descoperită la rădăcina unui copac.

Prohor. Nimic nu este întâmplător în lumea lui Dumnezeu. Chiar şi întâmplările nesemnificative în aparenţă, îşi au importanţa lor. Viitorul purtător de Dumnezeu, înflăcăratul Serafim, (a) care a fost slăvit încă pe când trăia pe pământ cu lumina slavei Schimbării la Faţă a Taborului, s-a născut în noaptea de 19 spre 20 iulie adică în ziua prăznuirii slăvitului prooroc Ilie, marele ascet al Vechiului Testament şi văzător de Dumnezeu pe muntele Horebului, care a vorbit cu Hristos Domnul pe Muntele Tabor. La botez, copilul a primit numele de Prohor, unul dintre cei 70 de apostoli şi unul dintre cei dintâi diaconi ai Bisericii (Fapte 6, 3), a cărui pomenire se face pe data de 28 iulie, adică la 9 zile de la naşterea copilului ales de Dumnezeu.

După legile Bisericii prenumele copilului trebuie dat într-a opta zi (Luca 2, 21); în acest caz i s-a dat numele copilului cu o zi mai târziu. Când ne gândim la acest protector ceresc al sfântului, la acest diacon sau “păstor” al Bisericii şi apărător al săracilor şi văduvelor (Fapte 6, 1), în chip firesc ne gândim la sfântul părinte care s-a numit pe sine rob al Maicii Domnului şi, prin porunca ei anume, el a ridicat mănăstirea pentru “orfanele” din Diveievo fecioare şi văduve. Ca un adevărat “călăuzitor al monahilor” şi monahiilor şi ca un propovăduitor al harului către întreaga omenire, sfântul Serafim şi-a primit pe bună dreptate numele, care înseamnă “conducător de ceată cerească”. Sub ocrotirea Maicii Domnului, a sfântului prooroc Ilie şi a sfântului Prohor, calităţile moştenite de la tatăl său atât de întărit duhovniceşte şi de la buna sa mamă, cea atât de milostivă şi plină de dragoste, începură să se dezvolte şi să înflorească.

Dar, mai presus de orice, el fu apărat şi crescut de sfânta Biserică, căreia i s-a ataşat din cea mai fragedă copilărie. Tatăl său, deşi aflat în puterea vârstei, muri la vârsta de 43 de ani, iar copilul rămase în grija plină de afecţiune a mamei

a) Numele de “Serafim” înseamnă "înflăcărat"

sale. Necunoscute sunt căile Domnului, dar este absolut adevărat că Domnul, “Carele din adâncul înţelepciunii şi cu iubire de oameni toate le chiverniseşte şi ne dă nouă tuturor ceea ce ne este de folos”, aşa cum se cântă în troparul pentru cei morţi, l-a chemat la Sine pe robul Său la vremea potrivită. îi era Lui bine plăcut faptul ca viitorul sfânt să fie crescut de mai cucernica şi mai umila sa mamă? Sau oare sfântul ar fi fost ispitit să urmeze calea practică a vieţii, îndemnat de tatăl său, constructorul? Sau poate că tatăl său nu ar fi fost de acord ca fiul său să ducă o viaţă monahală, deşi fusese ales de Dumnezeu în acest scop?

Dar bunul Dumnezeu ştie adevărul. Fără să cerceteze judecăţile lui Dumnezeu tânăra văduvă Agatia acceptă cu smerenie crucea grea ce o avea de dus mai înainte. Fără să cedeze vreunei slăbiciuni, ea îi luă în mâinile sale curajoase pe cei trei tineri orfani, toate treburile complicate ale casei şi, mai ales, problema plină de răspundere a construirii unei biserici în cinstea sfântului Serghie şi a Doamnei Noastre din Kazan, care a fost începută de soţul ei în anul 1752 şi a fost terminată sub directa ei supraveghere. în tot acest timp Prohor nu s-a depărtat niciodată de iubita sa mamă pe care a cinstit-o şi a respectat-o până la moarte. întreaga sa copilărie şi tinereţe au fost influenţate de mama sa cea iubitoare de Biserică şi de rugăciune care şi-a înălţat mereu curatul ei suflet de la pământ la cer. “Casa Domnului” deveni pentru el prima sa mănăstire. Iar, mai târziu, vom afla de la sfântul însuşi că nu s-a gândit nici o clipă să părăsească Biserica şi slujbele dumnezeieşti. Tot cam în această vreme s-a întâmplat prima minune cu băiatul de şapte ani. în vreme ce se uita la clopotniţă, Agatia se urcă până în vârful ei. Prohor se duse împreună cu ea. Deodată, fără să bage de seamă, căzu la pământ de la înălţimea aceea înfiorătoare. înfricoşată la culme, mama dădu buzna jos, aşteptându-se să-şi vadă copilul mort. Dar, spre uimirea

tuturor, el se afla pe propriile picioare, într-o stare perfectă, fără a avea nici măcar o zgârietură, de parcă ar fi fost purtat jos pe aripile îngerilor. Astfel, harul lui Dumnezeu l-a apărat pe robul său ales după cuvântul psalmistului: “Că îngerilor Săi va porunci pentru tine ca să te păzească în toate căile tale. Pe mâini te vor înălţa ca nu cumva să împiedici de piatră piciorul tău” (Ps. 90, 11-12). Mai târziu aceeaşi putere dumnezeiască îl va ridica deasupra pământului.

Este demn de remarcat faptul că terminarea construcţiei bisericii a coincis cu o schimbare în viaţa lui Prohor. în anul 1777, Agatia a găsit un locţiitor care să se ocupe de biserică; în anul următor ea şi-a dăruit fiul în slujba lui Dumnezeu, iar el se duse la mănăstirea Sarov pentru privegherea de toată noaptea în cinstea praznicului Intrării în Biserică a Maicii Domnului. După 125 de ani, în aceeaşi Biserică lângă care sfântul şi-a petrecut primii săi cinci ani de noviciat, a fost construită o capelă care îi poartă numele. Minunate sunt căile şi lucrările lui Dumnezeu. Puţin mai târziu, “alesul Maicii Domnului” are parte de o nouă minune petrecută în viaţa sa. Pe când avea nouă ani, Prohor se îmbolnăvi. Mama sa îşi pierduse orice speranţă de însănătoşire a fiului ei.

Dar fiul ei îi spuse că avusese un vis şi că Maica Domnului îi apăruse şi îi promisese să-l viziteze şi să-l vindece de boala lui. Cu mulţi ani mai târziu sfântului i-a fost oferită cea mai extraordinară apariţie a Maicii Domnului şi a sfinţilor, după care el îi spuse unei maici: “Vezi, maică, cât har ne-a dăruit nouă Domnul, unor biete creaturi! în acest fel, am avut deja 12 apariţii. Câtă bucurie mi s-a dăruit! Avem motive întemeiate să avem credinţă şi nădejde în Domnul! Biruieşte-l pe vrăjmaşul diavol. Cheamă-L în ajutor pe Domnul, pe Maica Domnului şi pe sfinţi şi aminteşte-ţi de bietul de mine.”

S-a rugat mama sa, sau a chemat-o băiatul însuşi în ajutor pe împărăteasa Cerurilor? Oricum, iată ce s-a întâmplat.

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Kursk era purtată prin oraş. Procesiunea trecea pe strada Sergheiev unde locuiau ei. Deodată, începu să plouă cu găleata. Pentru a scurta drumul, icoana fu purtată prin curtea familiei Moşnin. Mama îl luă repede în braţe pe copilaşul ei bolnav şi-l duse la Maica Domnului. Iar împărăteasa Cerurilor îşi ţinu

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Kursk, înaintea căreia sfântul Serafim a fost vindecat în chip minunat. Icoana se află în Statele unite unde continuă să facă minuni până în ziua de azi.

promisiunea, căci, în curând, băieţelul se însănătoşi complet şi se dedică cu râvnă studiilor sale. Din fire era plin de daruri ieşite din comun o minte strălucitoare, memorie foarte bună, inimă sensibilă daruri pe care le-a păstrat până la sfârşitul vieţii. De aceea, tot ceea ce făcea era bine făcut şi

trainic. La fel s-a întâmplat şi cu învăţăturile căpătate la şcoală. După înţeleptul şi cucernicul obicei de odinioară, cursurile şcolare începeau întotdeauna cu Cărţile de Cult şi cu Psalmii lui David.

Apoi se trecea la Biblie, Vieţile Sfinţilor şi la alte cărţi duhovniceşti, hrănind mintea cu o cunoaştere duhovnicească şi inima cu cucernicie. Prohor învăţă în curând să citească şi să scrie, iar tot timpul liber care îi mai rămânea după muncă şi rugăciune era dedicat lecturii. încă din copilărie fusese sobru şi serios. Ca mulţi alţi sfinţi, copilul evita jocurile şi distracţiile obişnuite ale copiilor şi îşi căuta prieteni care să fie într-un duh şi o credinţă cu el. Cinci dintre ei urmau să-şi închine viaţa monahismului.

Doi dintre prietenii săi aveau să-l însoţească la Sarov, iar alţi doi aveau să-şi aleagă alte mănăstiri. Numai unul singur urma să rămână în lume şi acesta din pricina morţii părinţilor săi şi fiindcă avea de îngrijit cinci fraţi şi trei surori. într-o astfel de familie şi într-un astfel de cerc de prieteni, viitoarea lumină nu numai a Bisericii Ortodoxe, ci a întregii lumi “sporea cu înţelegerea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni” (Lc 2, 52). în aceeaşi vreme trăia la Kursk un rob al lui Dumnezeu, un nebun pentru Hristos care avea o sfântă şi benefică influenţă asupra tânărului Prohor.

Numele său este necunoscut în cartea istoriei. Mai înainte numeroşi astfel de nebuni pentru Hristos erau răspândiţi de-a lungul sfintei Rusii. Şi, pe neobservate, împlineau o mare lucrare prin atragerea oamenilor la credinţă de la plăcerile lumeşti, învăţându-i mai bine decât orice carte înstrăinarea de lume, smerenia creştină şi răbdarea mucenicilor sub povara oricăror necazuri, pe lângă faptul că erau înainte văzători cu Duhul, mângâindu-i pe suferinzi, dar înfierând în acelaşi timp sufletele împietrite ale păcătoşilor. Unul dintre aceşti “Oameni ai lui Dumnezeu” o întâlni pe Agatia pe când se plimba prin oraş cu cei doi fii ai ei. Fixându-şi atenţia asupra lui

Prohor, “nebunul” îi spuse mamei: “Binecuvântată eşti tu, femeie văduvă, că ai un astfel de copil, care cu timpul va deveni un om plăcut Sfintei Treimi şi un fierbinte rugător pentru întreaga lume”.

Din ziua aceea el se ataşă profund de băiat şi în anii ce urmară îl influenţă mult pe calea binelui. Prohor absorbea tot ceea ce era sfânt şi bun de la robul lui Dumnezeu, aşa precum pământul uscat absoarbe ploaia. Cucernica sa maică nu putea decât să se bucure de această prietenie şi s-o binecuvinteze. într-adevăr, în munca ei avea nevoie şi de ajutorul fiului ei mai mic. Pe lângă atelierul de cărămizi şi construcţia de biserici, mai aveau şi o dugheană în oraş. Sfântul avea să povestească mai târziu: “Mă trag din negustori din Kursk; şi atunci când încă nu eram în mănăstire ne ocupam de vânzarea a tot felul de lucruri de care aveau cea mai mare nevoie ţăranii: fierăstraie, hamuri, articole de fierărie, frânghii, cuie etc”.

Tânărul Prohor n-a refuzat niciodată să muncească, dar inima sa era dăruită deja lui Dumnezeu. La început a încercat să le împace pe acestea două. Iarna, devreme, înainte de a se face lumină, se grăbea să ajungă la Biserică pentru slujba de dimineaţă, iar mai apoi îşi petrecea ziua cu treburile lui. Dar, odată cu trecerea timpului, tânărul sfânt deveni din ce în ce mai convins de imposibilitatea de a îmbina dragostea din toată inima faţă de Dumnezeu cu îndatoririle faţă de lume. “Este imposibil”, spunea el mai târziu, “să te cufunzi cu totul şi în deplină pace în contemplarea lui Dumnezeu, să meditezi la poruncile Sale şi să te înalţi spre El cu tot sufletul prin rugăciuni fierbinţi rămânând în acelaşi trup în mijlocul zgomotului neîncetat al patimilor în care se zbate lumea”. Şi, de aceea, sufletul său tânjea de multă vreme după o mănăstire liniştită, aflată departe de lume unde să se dedice pe deplin vieţii duhovniceşti precum şi iubirii înflăcărate, serafice faţă de Dumnezeu. Prietenii săi de aceeaşi vârstă cu el, cu care îşi împărţea

gândurile îl susţineau în împlinirea acestor aspiraţii. Cărţile îi arătau calea. Exemplele din jur îl atrăgeau căci pe vremea aceea mulţi oameni din Kursk îşi căutau mântuirea în mănăstiri apropiate sau mai îndepărtate. Câţiva ajunseseră chiar în pădurile dese din Sarov şi acolo se îndreptau inimile celor care căutau liniştea şi o severă viaţă monahală.

Printre aceştia, părintele Pahomie era cel mai cunoscut. El făcuse parte din familia de negustori Leonov. Cucernica Agatia observase de mult aceste sfinte aspiraţii şi nu li s-a opus. Indiferent cât de mult îşi iubea mama fiul, ea nu putea uita minunile pe care Dumnezeu le făcuse cu el. Ea nu putea trece cu vederea extraordinara sa râvnă pentru rugăciune, dragostea sa de singurătate şi indiferenţa pe care o arată faţă de afacerile lumeşti. Aşadar, inima ei se pregătise demult pentru jertfă. De aceea, atunci când Prohor ajunse la vârsta de 17 ani şi îi descoperi iubitei sale mame dorinţele pe care le nutrea, ea nu fu deloc surprinsă, ci acceptă cu umilinţă această cruce, văzând în aceasta voia lui Dumnezeu. Sfânta mamă acceptă să-şi dăruiască fiul slujirii lui Dumnezeu. Tânărul Prohor dobândi un certificat de bună credinţă în slujba făcută şi de recomandare de la societatea din Kursk şi, ca o pasăre liberă, hotărî ca mai întâi să se ducă la Lavra Pecerska de lângă Kiev împreună cu cei cinci tovarăşi de un gând cu el. Un rămas bun mişcător şi plin de afecţiune avu loc între sfânt şi familia sa. Mai întâi, după un obicei cuvios, stătură în tăcere. Apoi, cucernicul tânăr se ridică şi făcu plecăciune la picioarele maicii sale iubite, cerându-i binecuvântarea pentru viaţa monahală. Plângând din belşug, mama îi dădu mai întâi fiului ei icoanele Mântuitorului şi ale Maicii Domnului să le sărute şi apoi îl binecuvântă pe drumul Crucii cu o cruce mare de aramă. Iar această cruce de binecuvântare sfântul a purtat-o totdeauna la pieptul său, până la sfârşitul vieţii. Cu ea a murit. După ce au părăsit casa părintească cei şase pelerini se îndreptară spre oraşul Kiev.

Cu aproape opt secole înainte, spre acelaşi Kiev, pornind din acelaşi Kursk, un alt mare ascet fugise în taină, Teodosie al Pecerskăi, “fondatorul vieţii de obşte”. Dar plecarea aceluia fusese împotriva voinţei materne, în timp ce de data aceasta a fost cu binecuvântarea ei. Ce le aşteaptă pe aceste suflete curate arzând de o sfântă iubire? Numai Dumnezeu ştie. Dar acum ei “şi-au ales partea cea bună” (Lc 10, 42).

Notă. După datele stabilite şi universal acceptate din lanţul de întâmplări din viaţa sfântului Serafim anul naşterii sale este socotit 1759dar, după informaţiile dobândite de la Consistoriul spiritual din Kursk, la data deschiderii moaştelor sfântului pentru canonizare se pare că anul naşterii, ca şi în multe alte cazuri, trebuie reexaminat. Mai întâi, din registrul cu datele naşterii şi botezului s-a descoperit că tatăl sfântului, Isidor Ivanovici Moşnin, a murit pe data de 10 mai 1760, la vârsta de 43 de ani şi nu în 1762 în cel de al treilea an de viaţă al lui Prohor, aşa cum fusese scris în toate biografiile sfântului. Apoi, mama sa, Agatia Fotievna, a murit nu în timpul perioadei sale de noviciat în mănăstire, ci mult mai târziu, pe data de 29 februarie 1800. Mai apoi, atunci când Prohor s-a dus în Kursk să facă o colectă publică pentru biserică între anii 1784-1786, dacă s-a dus la fratele său Alexie, atunci cu siguranţă că şi-a văzut şi mama. Dar, în mod curent, s-a scris până acum că ea deja murise la acea dată şi că el i-a vizitat doar mormântul. Dar o problemă mai importantă se referă la anul naşterii sfântului.În registrele de spovedanie descoperite în Biserica Ilinsky (a Sf. Ilie), acolo unde familia Moşnin se spovedea, sunt notate următoarele: faptul că în 1762, Alexie avea 11 ani, iar Proskovia 14, dar despre Prohor nu se pomeneşte nimic. Putem să presupunem că el avea doar trei ani la vremea aceea şi că el nu se putea încă spovedi. Dar, în mod surprinzător, prin 1768 în aceleaşi registre de spovedanie găsim înregistrarea: “văduva Agatia, 50 de ani; copiii ei: Alexie, 17 ani, Prohor, 14 ani, Proskovia 19 ani”. Dacă această informaţie este corectă, atunci Prohor trebuie să se fi născut nu în 1759, ci în 1754, adică cu 5 ani mai înainte; iar în 1760, la moartea tatălui său, el intra în al şaselea an de viaţă. Ca atare, în 1762 el avea vârsta de 7 ani. Deşi, după obicei, copii de 7 ani se pot spovedi, totuşi el tocmai intră în cel de al optulea an de viaţă şi încă nu se spovedeşte. Poate că datele din registrele de spovedanie sunt incorecte, se mai întâmplă ca uneori ele să fie scrise fără

o atenţie specială, conform cu cele spuse de duhovnici. Există îndoieli cu privire la aceste date. Agatia a murit în 1800, la vârsta de 72 de ani, aşa cum deja s-a afirmat mai înainte. Prin urmare, în 1768 ea avea 40 de ani şi nu 50 aşa cum este scris acolo sau se poate să fi murit la vârsta de 82 de ani, lucru care este mai puţin probabil. Dar atunci celelalte date, 1768 şi 1762, cu privire la Alexie şi Proskovia se potrivesc (o diferenţă de un an în cazul Proskoviei nu este importantă, deoarece aceasta depinde de luna în care s-a născut ea). în acest caz, există temeiuri solide să presupunem că Prohor s-a născut cu 5 ani mai înainte decât data acceptată în mod obişnuit; şi atunci, toate celelalte date ale vieţii sale, de la pelerinajul la Kiev, până la moartea sa trebuie mutate cu 5 ani înapoi. în anii ce vor urma va trebui rezolvată această problemă.

Sfântul Serafim dinaintea icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Kursk.

CAPITOLUL II

Pe drumul către Sarov

Pelerinii ajunseră cu bine la Kiev, se rugară la Maica Domnului, se închinară la moaştele sfinţilor şi vizitară toate locurile sfinte. Aflându-se în pragul unei noi vieţi necunoscute, fără îndoială că aveau nevoie de duhovnici cu experienţă care le-ar fi putut oferi sfaturi înţelepte cu privire la viaţa monahală, cât şi în ceea ce priveşte mănăstirea în care să se închinovieze. Iar aceştia le spuseră că în mănăstirea Kitaev, la câţiva kilometri de Kiev, un ascet clarvăzător cu duhul, pe nume Dositei, se nevoia spre mântuirea sufletului său.

De îndată, Prohor îşi îndreptă paşii către el. Privi ndu-l, stareţul văzu harul lui Dumnezeu în el şi, fără ezitare, îl binecuvântă să meargă în pustia Sarovului. în acelaşi timp el îi dădu acest testament: “Du-te, copile al lui Dumnezeu şi stai acolo. Locul acela îţi va fi spre mântuire cu ajutorul lui Dumnezeu. Acolo îţi vei încheia călătoria ta pe pământ.

încearcă însă doar să dobândeşti neîncetata amintire de Dumnezeu prin chemarea neîncetată a Numelui lui Dumnezeu în felul acesta: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” întreaga ta atenţie să fie îndreptată spre aceasta. Umblând sau stând, muncind sau aflându-te în Biserică, pretutindeni unde te-ai afla, fie ca această permanentă invocare să se afle pe buzele tale şi în inima ta; odată cu ea vei afla odihna, vei dobândi curăţie trupească şi duhovnicească, iar Duhul Sfânt care este izvorul tuturor binecuvântărilor se va sălăşlui întru tine şi îţi va îndrepta viaţa către sfinţenie, către întreaga cucernicie şi curăţie. La Sarov, stareţul mănăstirii, Pahomie are o viaţă bine plăcută lui Dumnezeu; el este urmaş al părinţilor noştri Antonie şi Teodosie”.

28.

în aceste câteva cuvinte nu numai că lui Prohor i s-a arătat locul nevoinţelor sale ascetice, dar i s-a definit şi lucrarea monahală de căpetenie şi anume lucrarea lăuntrică a Rugăciunii lui Iisus. Dar este cu totul remarcabil că sfântul Dositei i-a arătat limpede scopul fundamental al întregii vieţi duhovniceşti: “Duhul Sfânt se va sălăşlui în tine”. Aceasta a fost întotdeauna învăţătura creştină începând cu Domnul însuşi, Care a promis să-L trimită pe “Mângâietorul, Duhul Adevărului” (ioan 14,16-17; 16,13-15), “acea apă vie” (Ioan 7, 38-39) prin sfinţii apostoli (Fapte 10, 44-45; Rom. 8; Gal. 3, 14; 4, 6; Efs. 2, 22; 5, 9; Evr. 10, 29), apoi prin toţi sfinţii părinţi până la sfântul Grigorie Palama cu învăţăturile sale referitoare la energiile necreate ale “luminii Taborului”. în această sfântă învăţătură au fost crescuţi toţi adevăraţii asceţi creştini ortodocşi, călăuziţi de Duhul Sfânt şi învăţaţi de tradiţia neîntreruptă a Bisericii Ortodoxe. Un astfel de om era clarvăzătorul Dositei. Prohor, cel plin de râvnă şi seriozitate a acceptat şi a pus la inimă acest inspirat testament cu fermă convingere de a-l duce la împlinire. Cu mulţi ani mai târziu, într-o uimitoare convorbire cu N. A. Motovilov, vom auzi de la el acelaşi testament: “Scopul vieţii noastre creştine constă în dobândirea Duhului Sfânt”.

Minunat ţel duhovnicesc. în acest mod problema monahismului şi a mănăstirii au fost hotărâte pentru totdeauna în cazul lui Prohor. Dumnezeu şi-a arătat voia prin intermediul acestui clarvăzător cu duhul. Se poate afirma că aici, în mănăstirea Kitaev, a avut loc ungerea duhovnicească a sfântului; sămânţa cea bună a întregii sale vieţi a fost sădită, precum şi calea ce o avea de urmat i-a fost arătată spre slava lui Dumnezeu. Aici, nevăzut de lume, mâna lui Dumnezeu se afla deasupra sa. Chilia lui Dositei a devenit pentru Prohor locul botezului său monahal. Acolo s-a împlinit mistic logodna monahală a Duhului lui Dumnezeu cu propriul său duh. De aici sfântul a ieşit ca şi cum ar fi fost tuns monah.

Ceremonia tunderii în monahism de mai târziu n-a făcut decât să pecetluiască voia lui Dumnezeu în cazul lui Prohor. „Şi aşa, precum Hristos... după botezul Său, săvârşit de către Ioan, a fost dus de către Duhul în pustie, aşa încât prin ispitire să poată fi pregătit spre împlinirea misiunii Sale, la fel şi Prohor nu s-a dus imediat de la Kiev la Sarov, ci s-a întors pentru o vreme acasă, la mama sa, în oraşul său natal, Kursk. Motivul acestei amânări ne este necunoscut. Probabil că tânărul voia să se încerce şi să se cunoască mai bine pe sine, să vadă dacă poate lua asupra sa dulcele jug” monahal al lui Hristos (Mt. 11, 29). Sau poate dorea el să se pregătească treptat de despărţirea de iubita sa mamă; sau poate că bătrânul clarvăzător îi dăduse acest sfat; sau poate altceva îl reţinea în mod providenţial?

Oricum Prohor a continuat să trăiască sub acoperişul casei mamei sale timp de alţi doi ani. Dar el trăieşte acum acolo doar cu trupul, în timp ce sufletul său a început să moară faţă de tot ceea ce este pământesc. El se duce încă la prăvălie, dar nu are nici un fel de participare la afacere. El îşi petrecea timpul în rugăciune, meditaţie tăcută, citirea de cărţi şi în discuţii de suflet mântuitoare cu vizitatorii săi. Şi, desigur, încă de pe când se afla acolo, el a început să ducă la îndeplinire testamentul lui Dositei în ceea ce priveşte “neîncetata aducere aminte de Dumnezeu” şi permanenta “rugăciune a lui Iisus”.

Casa devenise o poartă de intrare a mănăstirii. Pregătirea a luat sfârşit. Prohor se pregăteşte de plecare. Mamei sale i-a venit foarte greu să se despartă de el; dar, pierzând orice nădejde îi spune fiului ei: “Ar fi trebuit mai întâi să mă îngropi pe mine şi apoi să te fi dus la mănăstire!” (a). Dar el îngropase deja totul cu doi ani în urmă în chilia părintelui

a) Dacă ar fi ascultat-o pe mama sa, ar fi trebuit să aştepte până în februarie 1800, când Agatia a murit şi când el isprăvise nevoinţele sale monahale.

Dositei. Mama sa nu a avut nimic altceva de făcut decât să-i mai dea încă o dată binecuvântarea lui Prohor şi, aşa cum credea, să nu-l mai vadă vreodată cât va mai trăi pe pământ, căci Sarov era prea îndepărtat pentru ea. Prohor era însoţit de doi dintre tovarăşii săi pelerini din Kiev, în timp ce alţi doi prieteni ai săi intraseră deja în alte mănăstiri. Era toamnă. Copacii îşi scuturau frunzele. Ploile începuseră. în Kursk încă era cald; dar spre nord, mai aproape de Tambov, frigul se făcea resimţit din ce în ce mai mult. Iarna se apropiase.

Drumul nu era uşor. Iar dinaintea monahilor se afla viaţa grea a luptelor duhovniceşti de mortificare a patimilor, în numele nepătimirii celei albe ca zăpada, aşa încât mai apoi să poţi trăi în Duhul Sfânt. Viitorii asceţi călătoreau în linişte, spunând în taină rugăciunea lui Iisus. Ajunseră în pădurile din Temnikov. Bătrâna pădure de pini primi noi luptători duhovniceşti şi parcă zidul de pini uriaşi, uneori având o circumferinţă de 4-5 braţe, le tăie complet drumul spre viaţa petrecută până atunci. Se apropiau de misterioasa mănăstire Sarov. Pe data de 20 noiembrie 1778, către apusul soarelui, cei trei tineri pelerini se apropiară de porţile clopotniţei Sarovului.

Era ajunul Intrării în Biserică a Maicii Domnului, care este cu precădere un praznic monahal. Aceasta este ziua închinării Preasfintei Fecioare Maria în cea mai înaltă slujire a lui Dumnezeu pentru mântuirea neamului omenesc; plecarea ei din lume pentru mântuirea lumii, praznicul fecioriei în aşteptarea întrupării lui Dumnezeu. Acesta este praznicul închinării miresei lui Dumnezeu, spre a fi crescută şi educată de Sfântul Duh, pentru a deveni Maica Fiului lui Dumnezeu. Aceasta nu a fost o coincidenţă întâmplătoare. Tânărul cucernic venise de la maica sa pământească la Maica sa cerească. Din mâinile cinstitei văduve, tânărul Prohor fu luat sub acoperământul Preacuratei Fecioare. De sub acoperişul casei Agatiei, cea constructoare de biserici, el ajunse sub protecţia lui Dumnezeu

în “cel mai curat templu al Mântuitorului, în cămara de nuntă cea preasfântă”, în braţele Maicii Domnului. Şi din nou ne amintim de minunata convorbire a sfântului despre “dobândirea harului Duhului Sfânt” drept ţel al vieţii. Acest lucru este cântat în acelaşi condac al praznicului:"... astăzi Fecioara este adusă în casa Domnului, împreună aducând harul Duhului lui Dumnezeu”. “Şi Duhul Sfânt Se va sălăşlui întru tine”- ne amintim din nou proorocia părintelui Dositei.

Prin porţile clopotniţei pelerinii intrară în mănăstire. Deodată fură înconjuraţi din toate părţile de clădirile mănăstirii, ca nişte braţe vii care îi întâmpinară şi le urară bun venit noilor vieţuitori. Era ca şi cum uşa către cealaltă parte a lumii ar fi fost închisă pentru totdeauna înapoia lor. Acum casa lor, familia, Tatăl şi Mama se aflau aici. Dinaintea lor, în mijlocul spaţiului interior al mănăstirii se afla imensa biserică cu cinci turle cu hramul Adormirii Maicii Domnului, reconstruită doar cu un an mai înainte, pe vremea stareţului Efrem. Aparent, îţi aducea aminte de biserica Maicii Domnului din Lavra Kievului. Porţile templului erau deschise. Pelerinii îşi îndreptară paşii direct spre locul casei lui Dumnezeu, spre casa împărătesei Cerurilor, care nevăzut cârmuia mănăstirea de acolo, de Sus. Dorinţa le fusese împlinită. Căutătorii Cetăţii lui Dumnezeu se aflau la limanul lor cel liniştit. Recent numitul stareţ, părintele Pahomie, slujea tocmai slujba de priveghere a praznicului Intrării în Biserică a Maicii Domnului. Totul era făcut în deplină ordine şi după tipic, căci părintele stareţ era sever în respectarea cu stricteţe a regulilor monahale şi ecleziastice; Sufletul lui Prohor se bucura. îşi aflase locul. Iar acum putea spune după cuvintele psalmistului: “Pasărea şi-a aflat casă şi turtureaua cuib, unde-şi va pune puii săi... Fericiţi cei ce locuiesc în casa Ta, Doamne; în vecii vecilor Te vor lăuda” (Ps. 83, 3, 5). “Aceasta este odihna Mea în veacul veacului. Aici voi locui, că l-am ales pe El” (Ps. 131,14).

Mănăstirea Sarov. Deasupra mănăstirii este înfăţişat Sfântul Serafim îngenunchiat în rugăciune dinaintea icoanei Maicii Domnului. în partea de sus sunt înfăţişate feluritele biserici din Sarov. De la stânga la dreapta: biserica Sfântului Ioan Botezătorul, paraclis aflat deasupra moaştelor sfântului Serafim, paraclis al primăverii, biserica Tuturor Sfinţilor, şi paraclisul aflat deasupra moaştelor sfinţilor Zosima şi să va tie.

CAPITOLUL El Fratele Prohor

în ziua următoare toţi cei trei pelerini îl vizitară pe părintele stareţ. El îi binecuvântă cu bucurie şi îi primi în mănăstire. Părintele stareţ îşi îndreptă mai ales atenţia asupra lui Prohor, pe ai cărui părinţi îi cunoscuse bine în Kursk. Văzând în el marele duh al viitorului sfânt, el îl dădu în seama celui mai apropiat prieten şi tovarăş al său de nevoinţe, înţeleptul părinte Iosif, experimentatul vistiernic al dragostei celei dumnezeieşti. De la el, Prohor a primit prima sa ascultare aceea de ucenic de chilie. Astfel a început viaţa monahală a sfântului, care a durat timp de 54 de ani. A fost presărată cu lupte grele, dar a fost încununată cu un sfârşit sfânt şi plin de slavă. Această ascultare uşoară a însemnat doar începutul. în curând, fratele Prohor, ca şi alţi vieţuitori ai mănăstirii, primi ascultări felurite, mai dificile din punct de vedere fizic.

A lucrat la brutărie, unde făcea prescuri şi la tâmplărie. Apoi primi ascultarea de clopotar, atât pentru deşteptarea monahilor, cât şi pentru biserică. Cânta, de asemenea, în cor, şi mergea la ascultări generale precum tăiatul lemnelor, cusut etc.

Dar cel mai mult fratele Prohor era ocupat cu tâmplăria, pentru care dobândise o mare îndemânare, aşa încât printre fraţi era cunoscut sub numele de “Prohor tâmplarul”.

Viaţa sa lăuntrică în această perioadă de noviciat, când se pun bazele educaţiei monahale, ne este puţin cunoscută. Putem trage concluzii cu privire la aceasta din sfaturile sfântului date mai târziu altora (oferite, credem noi, din propria sa experienţă), şi doar parţial din mărturiile nesemnificative şi ocazionale oferite de el însuşi cu privire la viaţa sa trecută.

Mai presus de orice, fratele Prohor se remarca prin împlinirea ascultăriⁱ sale fără cea mai mică urmă de cârtire.

În plus, prin firea caracterului său precis şi disciplinat, el făcea totul cu râvnă, simplitate şi cât mai bine cu putinţă, aproape de desăvârşire. Aceasta este exact ceea ce se cere de la noii fraţi pentru a putea învăţa de la bun început să se rupă de mândria lor lumească, acea rădăcină a tuturor celorlalte patimi şi boala de căpătâi a sufletului căzut. De aceea, mai târziu, sfântul le învăţă pe maicile de la Diveievo să facă mai presus de orice ascultare: “Amintiţi-vă mereu”, îşi amintea de cuvintele sale Xenia Vasilievna Putkova, care mai apoi a devenit măicuţa Kapitolina, “ascultarea le întrece pe toate. Ea întrece postul şi rugăciunea! Iar noi nu numai că nu trebuie s-o refuzăm, ci trebuie să alergăm în întâmpinarea ei! Noi trebuie să răbdăm orice necaz ar veni din partea fraţilor fără să ne tulburăm şi fără să cârtim; un monah e un monah doar atunci când, precum pantofii uzaţi, el este lovit şi aruncat peste tot de toată lumea”. “Nu există nici un alt păcat mai vătămător decât să cârteşti, să judeci sau să nu asculţi de stareţ. Acea persoană va pieri”. Duhovnicului mănăstirii, protosinghelul Vasilie Sadovski, sfântul îi spuse de asemenea: “Ascultarea, părinte, este mai presus de post şi rugăciune. Aminteşte-ţi de aceasta şi aminteşte-le tuturor acest lucru. Şi eu le amintesc de aceasta mereu fraţilor”.

”După aceea părintele îmi explică”, scrie părintele Vasilie, “cât de mare, grozav şi împovărător este pentru un monah păcatul neascultării faţă de stareţ; şi încă şi mai mare este criticarea superiorilor tăi. Căci prima regulă a monahului (pe care se bazează întregul monahism) este ascultarea şi completa tăiere a voii; drept consecinţă a neascultării a apărut păcatul originar al vechiului Adam, care a distrus totul. Şi doar prin ascultare întreaga lume a fost mântuită prin noul Adam, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, căci El a fost ascultător până la moarte, şi încă moarte pe Cruce! De aceea, acum nu poate fi nimic mai rău decât acest păcat! Cel ce păcătuieşte

în acest fel, cu siguranţă va pieri...”. Doamne, ai milă de noi cei ce ne facem voia proprie! în al doilea rând, sfântul recomandă fraţilor începători munca indiferent care ar fi aceea. “Eu le poruncesc (surorilor de la mănăstirea Diveievo), ca îndată ce se trezesc din somn, să se apuce de treabă, spunând pe drum micul meu canon de rugăciune pe care li-l dau. Dacă fac acest lucru se vor mântui”. “Dacă este ceva de lucrat cu mâinile (lucru manual)”, îl sfătuia el o dată pe un monah, “ocupă-te cu aceasta”.

Dacă te afli în chilie fără să ai lucru manual, ocupă-te imediat cu lectura, mai ales cu cititul Psaltirii. încearcă să citeşti fiecare psalm cu toată atenţia, pentru a-l memora cât mai bine, apoi să repeţi mereu lectura întregii Psaltiri”. “Dacă eşti chemat la vreo ascultare, du-te acolo de îndată”. Iar el însuşi nu stătea niciodată fără să lucreze, nu-şi îngăduia vreodată să trândăvească. Dacă nu mai avea de făcut vreo ascultare sau canon de rugăciune, el se retrăgea în tăcere la chilia sa, iar acolo se apuca de vreo treabă, fie lucrând cruci din chiparos, fie citind din Biblie... lucrările Sfinţilor Părinţi sau Vieţile Sfinţilor. Pe lângă Biblie şi Pateric, el avea lucrările sfinţilor Vasile cel Mare, Macarie Egipteanul, Ioan Scărarul, avea Filocaliile etc.

El lua în consideraţie şi citirea unor rugăciuni speciale numite de el “priveghere”. Evanghelia şi epistolele Sfinţilor Apostoli le citea dinaintea icoanelor şi întotdeauna în picioare, într-o atitudine de rugăciune. “Sufletul trebuie alimentat şi hrănit cu Cuvântul lui Dumnezeu”, spunea el; “Cel mai mult noi ar trebui să practicăm lectura Noului Testament şi a Psaltirii. Aceasta ar trebui făcută în picioare”. Dar el îngăduia ca Psaltirea să fie uneori citită şezând. “Din această lectură vine iluminarea minţii care este schimbată printr-o dumnezeiască schimbare”. Pe lângă aceasta, cel ce citeşte Sfânta Scriptură “primeşte o căldură care, în singurătate, dă naştere la lacrimi. Prin aceste lacrimi omul este încălzit iarăşi şi iarăşi şi umplut

de daruri duhovniceşti, care dau o încântare minţii şi inimii dincolo de orice închipuire”.

Mai presus de orice, aceasta trebuie făcută pentru a dobândi pacea sufletului după învăţătura psalmistului: “Pace multă au cei ce iubesc legea Ta şi nu se smintesc” (Ps. 118,165). Fără îndoială, sfântul învăţa toate acestea prin propria sa experienţă. Iar o dată el a pronunţat chiar un sfat profetic referitor la lectură: “Este foarte util... să citeşti întreaga Biblie într-un mod inteligent. Căci numai prin acest exerciţiu singur, pe lângă alte bune lucrări, Domnul nu-l va lipsi pe om de mila Sa, ci va înmulţi darul său de înţelegere”. El le poruncea şi mirenilor să citească Cuvântul Domnului. “Ce trebuie să citesc?” l-a întrebat odată un oaspete. “Evanghelia”, răspunse sfântul". Patru capitole pe zi din fiecare evanghelist...”. După muncă şi lectură, sfântul le dă fraţilor începători sfaturi referitoare la rugăciune. El spune exact ceea ce a auzit din gura lui Dositei şi, de fapt, ceea ce a practicat el însuşi. “Cei ce cu adevărat s-au hotărât să slujească Domnului Dumnezeu trebuie să se străduiască a-şi aminti mereu de Dumnezeu şi să rostească rugăciunea către Iisus Hristos”. “Fiind ocupat cu lucrul manual sau cu orice altă ascultare”, îi învăţa el pe monahi, “roagă-te astfel: Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul. în rugăciune ia aminte la tine însuţi, adică adună-ţi mintea şi o uneşte cu sufletul. La început, timp de una sau două zile, sau chiar mai mult, fă această rugăciune doar cu mintea singură şi ia aminte, mai ales, la fiecare cuvânt. Apoi, când îţi încălzeşte inima cu căldura harului Său şi uneşte înlăuntrul tău mintea şi inima într-un singur duh, această rugăciune va curge înlăuntrul tău neîncetat şi va rămâne pururea cu tine, bucurându-te şi hrănindu-te... Iar atunci când ai această hrană duhovnicească înlăuntrul tău (şi anume convorbirea tainică cu Domnul însuşi), atunci de ce să te mai duci prin chiliile fraţilor, chiar atunci când eşti chemat de cineva?

Cu adevărat, îţi voi spune că grăire în deşert este, de asemenea, iubire de trândăvie”. în ceea ce priveşte rugăciunea de obşte din biserică, sfântul dădea următoarele poveţe: “în biserică, atunci când te rogi, e de folos să stai cu ochii închişi, cu o atenţie concentrată şi să deschizi ochii doar când te moleşeşti sau când somnul îţi dă târcoale şi te face să moţăi. Atunci ochii trebuie aţintiţi către o icoană şi către lumina candelei ce arde dinaintea ei”.

El însuşi stătea în biserică având ochii închişi. Obişnuia să vină la slujbe înaintea celorlalţi şi nu pleca niciodată înaintea terminării lor. în ceea ce priveşte asceza, în primii ani ai vieţii sale monahale, deşi făcea totul cu o mare şi neîncetată înfrânare, totuşi făcea toate lucrurile cu dreaptă socoteală. Şi învăţa acelaşi lucru şi pe alţii, după învăţătura de căpetenie a Sfinţilor Părinţi despre “calea împărătească”. “Nu trebuie să ne asumăm nevoinţe ascetice dincolo de puterile noastre, ci să încercăm să ne facem trupul prieten credincios şi vrednic de practicarea virtuţilor. Trebuie să mergem pe calea de mijloc”. “Trebuie să fim înţelegători faţă de neputinţele şi imperfecţiunile noastre sufleteşti şi să avem răbdare faţă de defectele noastre, aşa cum avem răbdare faţă de defectele altora". Dar nu trebuie “să trândăvim, ci trebuie să ne silim spre îmbunătăţirea firii noastre”.

în special cu privire la somn, sfântul îl povăţuia pe un monah: “în fiecare zi, negreşit, să dormi noaptea patru ore de la zece seara până la două noaptea. Dacă te simţi slăbit poţi dormi şi în timpul zilei. Păstrează această regulă permanent până la sfârşitul vieţii tale, fiindcă este necesară pentru odihna capului tău. Eu însumi, din tinereţe am păstrat-o cu rigurozitate. Noi cerem mereu bunului Dumnezeu odihnă în timpul nopţii şi astfel nu vei deveni neputincios, ci sănătos şi vesel”.

Mai târziu, le-a permis unora care erau mai slăbănogi să doarmă noaptea şase ore; şi dacă erau epuizaţi de oboseală

el îi mai sfătuia să doarmă după cină puţin. “Nu oricine îşi poate impune sieşi o regulă severă de asceză în toate, sau să se priveze pe sine de tot ceea ce n-ar face decât să-i dezvăluie slăbiciunile. Altminteri, prin epuizarea trupească, sufletul slăbeşte şi el”. în special: “vinerea şi miercurea şi, mai ales în timpul celor patru posturi”, spunea el, “trebuie luată masa o dată în zi, iar îngerul Domnului se va apropia de tine”. Pentru celelalte zile el recomanda următoarea regulă: “la prânz mănâncă suficient, la cină fii moderat”. “Lăcomia nu e o treabă monahală”.

Dar surorilor de la Diveievo el le dădea în general sfaturi pline de înţelegere. Ele trebuiau să mănânce fără restricţii, ori de câte ori şi cât de mult doreau, chiar şi noaptea, dacă simţeau nevoia, cu condiţia să fie ascultătoare şi să nu rămână singure niciodată, fie la chilie, fie în drumurile lor. în plus, el considera că femeile, din pricina slăbiciunilor sunt mai puţin capabile sau adaptate la nevoinţele ascetice severe. Dar, pe lângă aceasta, el nu voia să îngreuneze cu vreun păcat sufletul cuiva prin a nu păstra un post sever sau făgăduinţele monahale: “Dacă cineva poate, lasă-l să postească”. Chiar cu privire la zilele de miercuri şi vineri el îi spuse unui monah: “Dacă poţi, mănâncă doar o dată în zi”. “Dar un trup care este epuizat de penitenţă şi de boală trebuie întărit printr-un somn moderat, hrană şi băutură moderate indiferent de perioada de timp. După ce a sculat-o pe fiica lui Iair din moarte, IisusHristos i-a poruncit ”să mănânce de îndată” (Lc. 8,55).

Dar, mai presus de orice, sfântul sfătuia cu seriozitate faptul că “pacea sufletului” trebuie păstrată cu orice preţ, el însuşi acordând o mare importanţă acestui lucru: “Cu orice preţ. noi trebuie să încercăm a păstra pacea sufletului şi să nu ne tulburăm de jignirile venite de la alţii”. “Nimic nu e mai preţios decât pacea întru Hristos Domnul”. “Sfinţii Părinţi aveau mereu un duh de pace şi, fiind binecuvântaţi cu harul lui Dumnezeu trăiau mult”.

"Dobândeşte pacea”, spune el mai târziu, “şi mii de oameni din jurul tău se vor mântui. Atunci când un om se află într-o stare de pace a minţii, el poate de la sine să le ofere celorlalţi lumina necesară luminării raţiunii”. “Această pace, ca pe o comoară nepreţuită, Domnul nostru Iisus Hristos a lăsat-o drept moştenire ucenicilor Săi înainte de moarte” (in. 14,27). Apostolul, mai spunea despre ea: “şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să vă păzească inimile şi cugetele voastre întru Hristos Iisus” (Filip. 4,7). Din acest motiv, mai presus de orice, el sfătuia: “Introdu mintea înlăuntrul inimii şi dă-i de lucru acolo cu rugăciunea”; “atunci pacea lui Dumnezeu o umbreşte şi ea se află într-o stare de pace”. Apoi trebuie să ne obişnuim “să tratăm jignirile venite de la alţii cu calm, ca şi cum insultele lor nu ne privesc pe noi, ci pe altcineva. O astfel de practică ne poate aduce pacea inimii şi o poate face lăcaş al lui Dumnezeu însuşi!”

Dacă nu se poate să nu te tulburi, atunci, cel puţin, e necesar să încerci să-ţi înfrânezi limba, după cuvântul psalmistului: “tulburatu-m-am şi n-am grăit” (Ps 76, 4). “Pentru a ne păstra pacea sufletului, este nevoie să evităm cu orice preţ a-i critica pe alţii”..."Iar pentru a te elibera de critică e necesar să iei aminte la tine însuţi şi să întrebi: Unde mă aflu?”, în mod aparte, pentru a păstra pacea sufletească “trebuie evitată acedia” şi să te străduieşti a avea un duh vesel şi nu unul trist. Aşa cum spune Isus Sirah: “Tristeţea i-a ucis pe mulţi şi nu afli nici un câştig într-însa” (30, 25). Este bine să ne oprim o clipă şi să acordăm o atenţie deosebită acestui “duh de veselie” în viaţa sfântului. Era calitatea lui specifică, mai ales ceva mai târziu. Dar chiar şi acest dar oferit prin har n-a fost dobândit fără luptă, deşi era atât de binefăcător sufletelor suferinde ale celor care se îngrămădeau în chilia sa mai târziu. Există temeiuri să ne gândim că diavolul întristării l-a atacat la începutul vieţii monahale. “Este greu”, spune el, “să eviţi

această boală în cazul cuiva care tocmai a intrat în viaţa monahală, căci acesta este cel dintâi care-l atacă. Prin urmare, mai presus de orice, trebuie să ne ferim de el”. “Se întâmplă ca o persoană aflată în această stare de spirit să gândească despre sine că ar fi mai bine ca el să fie distrus sau să nu aibă nici un sentiment sau conştiinţă, decât să rămână mai multă vreme în această stare de tulburare a minţii de nesuportat. Trebuie să încerci să ieşi din ea cât mai iute cu putinţă.

Atenţie la duhul întristării, căci acesta dă naştere la toate relele”. “O mie de ispite apar din pricina lui: agitaţie, furie, învinuire, nemulţumirea de propria soartă, gânduri de desfrânare, schimbare permanentă a locului”. “Locul de şedere a unui om aflat într-o astfel de stare devine insuportabil, precum şi fraţii săi”. Atunci “demonul plictiselii îi sugerează monahului gânduri de a-şi părăsi chilia şi a sta de vorbă cu cineva”. “Iar monahul devine ca un nor uscat purtat de vânt”. Dar, uneori, dimpotrivă “duhul cel rău al întristării” “pune stăpânire pe suflet” şi “îl lipseşte de umilinţă şi bunătate faţă de fraţi şi dă naştere la repulsie faţă de orice fel de conversaţie”. “Atunci sufletul evită oamenii, crezând că aceştia se află la originea tulburării sale şi nu înţelege că pricina bolii sale se află întrînsul”. “Sufletul plin de întristare şi parcă scos din minţi este incapabil să accepte în pace sfaturile bune sau să răspundă cu umilinţă la întrebările ce i se pun”. Putem presupune că acest duh rău al acediei l-a atacat chiar şi pe sfânt. Dar, de îndată, şi cu hotărâre a aflat o cale de scăpare. Primul “medicament” “cu ajutorul căruia omul îşi află în curând mângâiere sufletească” este “smerenia inimii”, aşa cum ne învaţă sfântul Isaac Sirul. O altă cale de scăpare el a aflat-o în muncă şi în nevoinţă: “această boală e tratată cu rugăciune, abţinere de la grăire în deşert, lucru de mână, după puterile fiecăruia, citirea cuvântului lui Dumnezeu şi răbdare; căci el se naşte din laşitate, trândăvie şi grăire în deşert”.

Ambele căi ne conduc mai presus de orice la împlinirea simplă, fără cârteală a ascultării. Iată, deci, atât smerenia, cât şi lupta. “Mai presus de orice”, spunea sfântul, “trebuie să luptăm împotriva duhului acediei (întristării, plictiselii)” cu ajutorul împlinirii stricte, fără răgaz, a tuturor îndatoririlor cu care este însărcinat fratele începător. “Atunci când ocupaţiile tale intră într-o ordine reală, atunci plictiseala nu-şi mai află loc în inima ta. Oamenii plictisiţi sunt cei a căror viaţă nu este ordonată şi astfel, ascultarea este cel mai bun medicament împotriva acestei boli periculoase”. Şi toate acestea luate împreună conduc la cea din urmă vindecare a bolilor spirituale şi ne aduc la nepătimire. “ Oricine a învins patimile a învins şi deprimarea”. Iar dacă sfântul însuşi a fost întotdeauna plin de pace şi de bucurie, acesta este un semn adevărat că el ajunse treptat la nepătimire şi la “dispreţul faţă de lume” cu toate poftele ei (I In. 2, 16). Şi putând să învingă ispita în sine însuşi, sfântul putea din experienţă să-i ajute şi pe alţii, răspândind în jurul său duhul bucuriei dumnezeieşti.

Un monah din Sarov cedase unei ispite asemănătoare. Dorind să afle puţină uşurare, el îşi împărtăşea tristeţea cu un alt frate. După Vecernie, aceştia ieşiră din mănăstire şi, plimbându-se prin împrejurimi, ajunseră la grajdul cailor. Deodată îl văzură pe sfânt. Cu o adâncă veneraţie căzură la picioarele sale. Cu o neobişnuită blândeţe sfântul îi binecuvântă şi văzând cu duhul întristarea fratelui (acedia) începu să cânte: “Umple-mi inima de bucurie şi alungă tristeţea păcătoasă, o, Fecioară, tu care eşti plinătatea bucuriei” (Tropar din Canonul Maicii Domnului). Apoi, bătând din picior, sfântul părinte spuse cu tărie şi încântare:

”N-avem de ce să ne întristăm; fiindcă Hristos a învins totul, l-a ridicat pe Adam, a eliberat-o pe Eva şi a omorât moartea!”. Bucuria sa se transmise fratelui întristat; ispita dispăruse imediat şi cu duh plin de bucurie şi de pace monahii

se întoarseră la mănăstire. Măicuţa Kapitolina(Xenia Vasilievna) ne-a lăsat în notele sale o mărturie cu privire la părerea sfântului în legătură cu întristarea (acedia) şi cu bucuria în general: “Veselia nu e un păcat, maică. Ea alungă plictiseala; şi din plictiseală vine întristarea (acedia) şi nimic nu e mai rea decât aceasta. Ea aduce cu sine totul. Când am intrat în mănăstire am cântat în cor; şi eram atât de vesel, bucuria mea! (a). Uneori, când ajungeam la cor, fraţii erau deja obosiţi, fiind atacaţi de acedie (tristeţe) şi cântau fără tragere de inimă, în timp ce alţii nu mai cântau deloc. Toţi ne adunam la un loc, iar eu îi înveseleam; nu se mai simţeau obosiţi şi plictisiţi! A spune sau a face răul este păcat şi, desigur, aşa ceva nu trebuie să se întâmple în lăcaşul lui Dumnezeu. Dar a spune un cuvânt bun, prietenos sau plin de veselie, aşa încât toată lumea să se simtă în bună dispoziţie în prezenţa lui Dumnezeu şi nu într-o stare de întristare, nu este deloc un păcat, maică”. Acest duh al păcii şi al bucuriei întru Hristos luă o amploare din ce în ce mai mare înlăuntrul sfântului, ajungând mai târziu la o permanentă bucurie pascală. Din această pricină, el se adresa adesea interlocutorilor săi cu cuvintele: “bucuria mea”, sau întâmpina pe oameni cu salutul: “Hristos a înviat”.

în ceea ce priveşte lupta lui Prohor cu ispitele trupeşti, aceasta ne este cunoscută. Cu adevărat, în cuvintele sale lăsate nouă el spune: „Este oare cu putinţă ca o persoană aflată în plină tinereţe plină de foc să nu fie tulburată de cugete trupeşti?” Prin urmare, nici măcar el nu era descătuşat de aceste ispite ale firii. Dar, fără îndoială, aceste patimi nu-şi aflau sălaş în dânsul. Curat din tinereţe, el nu avea nici o greutate să le învingă şi chiar îşi dobândea sieşi cununi prin faptul că rezista asaltului lor şi le biruia. “Dacă nu suntem de acord cu gândurile rele sugerate de diavol facem un lucru bun”. în timpul

a) Sfântul Serafim obişnuia să li se adreseze adesea oamenilor cu cuvintele: “bucuria mea

acestor atacuri, învăţa el, trebuie să te îndrepţi cu rugăciunea către “Domnul Dumnezeu, aşa încât scânteia patimilor celor rele să fie alungată de la bun început. Atunci flacăra patimilor nu va mai creşte”: Acest “duh necurat poate avea o influenţă puternică doar asupra oamenilor pătimaşi, în timp ce aceia care s-au curăţit de patimile lor sunt atacaţi doar din afară”. Acesta este cuvântul care ne exprimă cel mai bine situaţia; el era atacat doar din afară. Nu putea afla hrană în fratele începător şi era alungat cu rugăciunea chiar de la primele atacuri ale ispitelor. Iar mai târziu vorbea despre sine cu îndrăzneală duhovnicului mănăstirii Diveievo, părintele Sadovski: “Mă simt precum fecioarele, părinte! Doar fecioarele vor locui în interiorul fortificaţiilor” (ce înconjoară mănăstirea). Iar lui N. A. Motovilov el îi explica faptul că maicile fecioare trebuie să vieţuiască separat de văduve prin porunca Maicii Domnului însăşi. “Maica Domnului şi-a dat binecuvântarea ca numai fecioarele să vieţuiască în mănăstirea mea”. “Văduvele vor veni să ne viziteze şi să-şi aducă fetele cu ele”, îi spunea el surorii Mahonia de la Diveievo. “Dar noi avem sentimente aparte spre deosebire de văduve, maică. Din multe puncte de vedere ele diferă faţă de noi (feciorelnicii). O fecioară, sau mai bine spus orice feciorelnic, se bucură doar întru Preadulcele Iisus, îl adoră în pătimirile Sale şi fiind complet liber de patimi îi slujeşte Domnului în duh.

Dar o văduvă are multe amintiri din lume. Ce bun era soţul meu! Ce persoană amabilă şi afectuoasă! spun ele”. Prin urmare, el a repartizat fecioarelor un loc special în cadrul mănăstirii cu o moară de vânt, care a fost mai târziu denumită mănăstirea “moara fecioarelor”. Această mărturie personală a sfântului ne confirmă puritatea sa mai mult decât orice alte dovezi. Dar, pentru a curăţi cu totul chiar şi resturile mişcărilor fireşti ale naturii umane, Dumnezeu i-a trimis chiar de la începutul vieţii monahale o boală grea. “Trupul este robul,

sufletul este stăpânul”, spunea el mai târziu, “şi, de aceea, mila lui Dumnezeu este cu noi atunci când trupul este slăbit şi extenuat de boli; căci în acest fel patimile slăbesc şi omul devine normal”. Dar “boala trupească în sine este ceva născut din pricina patimilor”. “înlătură păcatul şi boala va pleca”.

La doi ani după ce a intrat în mănăstire, Prohor s-a îmbolnăvit grav de hidropizie (dropică). El s-a umflat în întregime şi îşi petrecea mai tot timpul zăcând nemişcat în chilia sa. Boala a durat aproape trei ani. Părintele stareţ Pahomie şi părintele Iosif care nutreau o dragoste fierbinte faţă de ascultătorul frate, îl îngrijeau cu mare devotament. Dar neobservând o îmbunătăţire a stării sale de sănătate şi temându-se ca boala să nu se dovedească a fi fatală părintele Pahomie se oferi să cheme un medic. Dar Prohor îi răspunse cu umilinţă: “M-am predat pe mine însumi, sfinte părinte, adevăratului doctor al sufletelor şi al trupurilor, Domnului nostru Iisus Hristos şi Preacuratei Sale Maici, dar dacă dragostea voastră crede că e bine dăruiţi-mi de dragul Domnului cunoscutul remediu” (Sfânta împărtăşanie). Părintele Iosif sluji cu râvnă slujba privegherii şi mai apoi Sfânta Liturghie pentru sănătatea pacientului, îl spovedi şi îl împărtăşi în chilia sa. După aceasta, Prohor se însănătoşi grabnic. Mai apoi, el însuşi le spuse multora că după Sfânta împărtăşanie, Maica Domnului îi apăruse într-o lumină inefabilă cu sfinţii apostoli Petru şi Ioan Teologul şi întorcându-şi chipul către Sfântul Apostol Ioan, ea spuse, arătând spre pacient: “El este unul dintre ai noştri!”, cu alte cuvinte unul din familia sau neamul ceresc, un om ceresc. Apoi (cuvintele sale sunt redate de măicuţa Kapitolina), “Ea îşi puse mâna sa dreaptă, bucuria mea, pe capul meu, în timp ce în mâna stângă purta un sceptru; şi cu acest sceptru, bucuria mea, ea îl atinse pe bietul Serafim pe locul acela, pe şoldul drept şi deodată s-a format o gaură, maică; şi toată apa din locul acela s-a scurs afară. Şi astfel, Impărăteasa

cerului l-a salvat pe bietul Serafim. Dar rana era foarte mare; până acum am rămas cu acest semn, maică. Priveşte, dă-mi mâna. Părintele însuşi îmi luă mâna şi o puse în cavitatea rămasă pe trupul său; şi era grozav de mare întregul pumn intra acolo”. Astfel fu în chip minunat vindecat.

Dar pe alţii, mai ales pe oamenii din lume, el le îngăduia să fie trataţi de medici. Unui anumit Bogdanov îi dădu următorul sfat: “Boala curăţeşte păcatele. Oricum, fă cum doreşti mergi pe calea de mijloc. Nu-ţi asuma ceva ce-ţi depăşeşte puterile; în felul acesta vei sucomba, iar diavolul îşi va bate joc de tine. Dacă eşti tânăr înfrânează-te de la mari nevoinţe ascetice”. “Cândva, un diavol îi sugera unui sfânt să se arunce într-o groapă, el era gata să facă acest lucru dar sfântul Gheorghie îl opri”, (a).

în anul ce a urmat vindecării sale, pe locul chiliei sale fu ridicată o bolniţă. Iar locul în care şi-a făcut apariţia Maica Domnului se afla exact sub altarul paraclisului. Sfântul însuşi a lucrat catapeteasma din lemn de chiparos şi până la moartea sa a luat aici Sfânta împărtăşanie, amintindu-şi cu mulţumire şi dragoste de mila ce şi-a făcut-o cu el Maica Domnului. Pentru construirea acestei Biserici, Prohor, teafăr şi în plină putere, cu râvnă deosebită, îşi asumă această nouă ascultare, aceea de strângător de fonduri. Mergând prin oraşe şi sate ajunse până la Kursk. Acolo, îşi întâlni încă o dată mama, pe fratele Alexei şi alte rude; de la toţi aceştia primi un ajutor substanţial şi reveni în Sarovul său iubit. în timpul cât a suferit de boala aceea mortală, tot ceea ce era omenesc în Prohor a murit. De acum încolo nu mai era o fiinţă pământească, ci făcea parte din “neamul” ceresc. îşi mai vizită o dată casa părintească, dar mai apoi uită cu totul de ea. în timpul celor opt ani de noviciat, ca frate de mănăstire, el s-a agăţat cu tot sufletul de lumea de sus. Acela era pământul său natal. Rămânea

a) Din viaţa Sfântului Teodor Sicheotul, 22 aprilie.

doar să pecetluiască aceasta prin profesiunea sa de credinţă. Fratele Prohor era copt pentru o nouă naştere monahală.

Scara dumnezeiescului urcuş. Icoană provenită din Şcoala moscovită, sec. XVI, având la bază clasica lucrare ascetică scrisă de sfântul Ioan Scărarul. Sfântul Ioan este înfăţişat jos călăuzindu-ipe monahi pe când aceştia trec prin multe ispite de la diavol pentru a-i arunca în prăpastie. Ei sunt ajutaţi de îngeri şi, în cele din urmă, unii dintre ei ajung în împărăţia Cerurilor, acolo unde aceştia sunt întâmpinaţi de Hristos.

CAPITOLUL IV

ÎN SCHIMA ÎNGEREASCĂ

Spre sfârşitul postului Adormirii Maicii Domnului, pe data de 13 august 1786, părintele stareţ Pahomie l-a tuns pe fratele Prohor în monahism. în locul lui Prohor s-a născut o nouă viaţă duhovnicească în “cinul îngeresc”, monahul Serafim, care în ebraică înseamnă “arzător” şi “înflăcărat”. Iar acest nume, care i s-a dat fără îndoială pentru duhul său arzător, a căpătat o deplină împlinire prin dragostea sa arzătoare faţă de Dumnezeu şi Maica Domnului, cât şi prin calda sa afecţiune faţă de toţi. Cu inimă curată şi cu o bucurie deosebită noul monah şi-a plecat capul sub foarfecele stareţului care l-a tuns în monahism; nici măcar un singur gând de părere de rău că părăseşte lumea pentru totdeauna nu i-a întunecat sufletul în momentul nunţii sale duhovniceşti cu Mirele Ceresc. Ca un fruct copt el s-a predat în mâinile lui Dumnezeu. O dată cu tăierea părului, viaţa sa trecută a fost şi ea tăiată o dată pentru totdeauna. De acum încolo, o dată ce a pus mâna pe coarnele plugului, el nu avea să-şi mai întoarcă privirile înapoi (Lc. 9,62). Mai târziu, avea să-i mărturisească surorii Proskovia de la mănăstirea Diveievo: “Am trecut prin toate ascultările vieţii monahale, maică, şi niciodată, nici măcar în gând, nu am ieşit din mănăstire”. Acum tot viitorul i se aşterne dinainte. Şi dacă orice monah ştie din experienţă cu câtă bucurie şi râvnă înflăcărează harul divin sufletul noilor monahi, cu atât mai mult ne putem închipui ce strălucire avea atunci duhul înflăcărat al părintelui Serafim! Nu ştim acest lucru din cuvintele sale; ni-l putem doar imagina.

Nu-i plăcea să trâmbiţeze tainele vieţii sale lăuntrice; nici pe alţii nu i-a sfătuit mai apoi să facă acest lucru. “Nu trebuie decât în caz de necesitate să-ţi deschizi inima oamenilor. Poţi

afla unul la o mie care îţi va păstra tainele”. Este chiar mai bine “prin orice mijloace să încerci a tăinui înlăuntrul tău bogăţia darurilor. Altminteri o vei pierde şi n-o vei mai afla”. “Este deplorabil faptul că prin această nechibzuinţă şi vorbărie, focul acelape care Domnul nostru Iisus Hristos a venit să-l arunce pe pământul inimii poate fi stins”; căci aşa precum spunea sfântul prin cuvintele Sf. Isaac Sirul, “nimic nu stinge atât de repede focul insuflat în inima unui monah de către Duhul Sfânt după sfinţirea sufletului său decât legăturile cu oamenii, precum şi multa vorbărie şi grăire în deşert”. Şi, prin urmare, chiar dacă şi mai înainte, în timpul cât a fost frate de mănăstire era înclinat către însingurare şi tăcere, acum s-a retras cu totul în cămara sufletului său (Mt. 6,7).

Mai târziu, în poveţele date altora, spunea: “Mai presus de orice trebuie să te împodobeşti cu tăcerea. Căci Sfântul Ambrozie al Milanului spune: i-am văzut pe mulţi mântuindu-se prin tăcere, dar cu multa vorbire pe nici unul. Şi iarăşi unul dintre Sfinţii Părinţi spune că tăcerea este taina veacului ce va să fie, în vreme ce vorbele nu sunt decât armele acestei vieţi” (Filocalia, V. Monahii Calist şi Ignatie). “Din însingurare şi tăcere se nasc frângerea inimii şi umilinţa”. “Aflându-se în chilia sa în tăcere, rugăciune şi meditaţie, omul devine cucernic; rămâi însă în chilia ta în atenţie şi tăcere şi încearcă prin toate mijloacele să te apropii de Domnul; iar Domnul este gata să-l transforme pe om într-un înger”. “Dar dacă nu este întotdeauna cu putinţă, vieţuind în mănăstire şi fiind ocupat cu ascultările impuse de stareţ, trebuie cel puţin să-ţi închini liniştirii puţin din timpul rămas în afara ascultării; iar pentru această mică ofrandă Domnul Dumnezeu negreşit îţi va trimite mila Sa cea plină de har”. Dar, mai ales, Sfântul Serafim ne atrăgea atenţia “că noi nu trebuie să ne băgăm în treburile altora sau să gândim ori să vorbim despre ei, după cuvântul psalmistului care zice: Ca să nu grăiască gura mea lucruri omeneşti

(Ps. 16, 4), ci trebuie să ne rugăm Domnului: De cele ascunse ale mele curăţeşte-mă (Ps. 18, 11).

Chiar şi în comportarea sa exterioară monahul trebuie să aibă o ţinută detaşată şi atentă: “întâlnindu-i pe bătrâni sau pe fraţi monahul trebuie să le arate respect prin plecăciuni, păzindu-şi totdeauna privirile. Chiar şi când stai la masă nu te uita la nimeni şi nu judeca ceea ce mănâncă oamenii, ci ia aminte la tine însuţi şi hrăneşte-ţi sufletul cu rugăciunea”. Doar două excepţii face sfântul: mai întâi în conversaţia cu “copiii tainelor dumnezeieşti”, şi anume cu persoanele care sunt cu adevărat duhovniceşti; şi în al doilea rând, atunci când un frate este trist: “Trebuie să încerci să înveseleşti duhul unui om tulburat sau întristat cu un cuvânt plin de dragoste”. Dar şi aici trebuie să ai discernământ; o persoană fără experienţă ar fi mai bine să tacă în această situaţie, mai ales dacă nu a dobândit cunoaşterea de sine: “Dacă nu te înţelegi pe tine însuţi poţi oare judeca ceva sau îi poţi învăţa pe alţii?” îi spunea sfântul unui monah. “Fii tăcut; permanent păstrează tăcerea; aminteşte-ţi mereu de prezenţa lui Dumnezeu şi de Numele Său. Nu intra în discuţie cu nimeni, ci cu orice preţ păzeşte-te să osândeşti pe cei ce vorbesc sau râd mult. în acest caz să fii surd şi mut”. Fără îndoială că a procedat în acest fel, mai ales la începutul vieţii de monah căci: “Trebuie să fim atenţi la începutul şi la sfârşitul vieţii noastre; dar când ne aflăm la mijlocul drumului, fie într-o situaţie bună, fie într-una potrivnică noi trebuie să fim indiferenţi”.

Mai ales sfântul îl povăţuia pe un monah “să se păzească de la întâlnirile cu persoane de sex opus cu mare stricteţe; căci aşa precum o lumânare de ceară, chiar dacă nu este aprinsă, se va topi dacă este pusă printre lumânări arzânde, la fel şi inima monahului se va slăbi pe nesimţite prin astfel de întâlniri şi discuţii”. şi chiar la o vârstă înaintată îi dădu următoarea povaţă unui seminarist care deveni ulterior stareţul

unei mănăstiri, arhimandritul Nikon: “Să te temi ca de focul gheenei de ciorile vopsite (femeile), căci ele adesea îi transformă pe ostaşii împăratului în robii satanei”. Chiar el însuşi, aşa cum vom vedea de îndată, era extrem de prudent şi rezervat la începuturile vieţii sale monahale.

S-ar putea adăuga la această perioadă obscură a primelor zile ale călugăriei sale o neîndoioasă întărire în nevoinţa rugăciunii; şi apoi o dorinţă de însingurare care atrage, de obicei, inimile sufletelor înflăcărate. Dar aceasta se va împlini oarecum ceva mai târziu; pentru moment el este ocupat cu ascultarea printre fraţii săi şi colaborarea cu părinţii săi duhovniceşti, stareţul Pahomie şi avva Isaia, cărora le fusese încredinţat la tunderea sa în monahism, faţă de care el îşi încredinţase sufletul cu o ascultare ca de copil, ca răspuns la dragostea lor puternică faţă de el.

Curând după tunderea sa în monahism fu nominalizat spre a fi hirotonit în treapta diaconiei, iar pe data de 27 octombrie a aceluiaşi an, 1786, adică după numai două luni şi jumătate a fost hirotonit de episcopul Victor al Vladimirului, căci pe vremea aceea Sarov aparţinea acelei eparhii. Prin promovarea noului monah în rândul clerului atât de rapid, sfinţii părinţi dovedeau în acest fel profunda stimă de care omul lui Dumnezeu se bucura încă din timpul când era simplu frate de mănăstire. Lui i se potriveşte cuvântul Scripturii: “Bătrâneţea cinstită nu se măsoară după numărul anilor, ci înţelepciunea este cărunteţea bărbaţilor şi viaţa nepătată este adevărata bătrâneţe” (înţel. 4, 8-9). Cel ce îi slujeşte Domnului este iubit de Dumnezeu şi de oameni în ciuda tinereţii sale. “Ajuns la desăvârşire în scurtă vreme, el a trecut peste mulţi ani; căci sufletul său era bineplăcut dinaintea lui Dumnezeu” (înţel. 4,13-14). Iar părintele stareţ, care era de obicei sever în păstrarea regulilor monahale şi bisericeşti în acest caz l-a considerat pe tânărul monah vrednic de o înaltă cinstire şi a arătat şi prin aceasta dragostea sa aparte faţă de el.

“Părinţii noştri de fericită amintire, stareţul Pahomie şi iconomul Isaia”, spunea mai târziu robul lui Dumnezeu, “amândoi oameni cu viaţă sfântă, mă iubeau ca pe propriile lor suflete şi nu ascundeau nimic de mine, purtând grijă de cele bune şi de folos sufletelor lor şi mie însumi”. Iar “când părintele Pahomie slujea Sfânta Liturghie, arareori o făcea fără mine, bietul Serafim. Şi chiar atunci când pleca din mănăstire în altă parte, mai ales pentru vreo slujbă, el obişnuia să-l ia cu el pe nimeni altul decât pe ierodiaconul Serafim” şi nu-i ascundea nimic, atât de mult îl iubea şi îl stima. Dar dumnezeiasca Pronie avea în vedere un alt ţel mai înalt şi mai bun prin această nouă ascultare acela de a dezvolta şi a desăvârşi în robul Său cel plin de râvnă dragostea arzătoare faţă de Dumnezeu şi duhul de rugăciune, care îţi poartă sufletul către cele de sus. Şi nimic nu te ajută la aceasta mai mult decât participarea la slujirea Sfintei Liturghii. între timp, dacă sfântul ar fi rămas să împlinească ascultările sale monahale obişnuite acestea l-ar fi îndepărtat de la calea vieţii contemplative care îi fusese hotărâtă de Dumnezeu.

Dar acum, timp de şase ani şi zece luni sfântul a slujit foarte adesea Sfinte Liturghii şi era mereu cu sufletul în altă lume, care de fapt, îi aparţinea deja. Căci nu-i spusese oare Împărăteasa-Cerurilor: “Acesta este unul din neamul nostru?” Felul în care se pregătea pentru slujirea dumnezeieştii Liturghii poate fi observat din faptul că în ajunul duminicilor şi al praznicelor sfântul îşi petrecea toată noaptea în rugăciune. Iar la sfârşitul Liturghiei mai zăbovea în biserică, punând în ordine sfintele vase şi veşminte de slujire şi îngrijindu-se de curăţenia bisericii. Cât de mult cinstea el împlinirea acestor îndatoriri bisericeşti poate fi observat din poveţele oferite surorilor de la Diveievo care îşi împlineau ascultările în biserică: “Toate îndatoririle bisericeşti”, nota monahia Kapitolina, “trebuie împlinite doar de către fecioare. Aceasta este

voia împărătesei cerurilor! Amintiţi-vă de acest lucru şi păstraţi-l ca pe o sfântă îndatorire, povăţuindu-i mai departe şi pe alţii!” “Niciodată şi sub nici un motiv surorile de mănăstire (netunse în monahism) nu au voie să intre în altar”. “Niciodată, Doamne fereşte, pentru nimic în lume, nu e voie să se vorbească în altar chiar dacă ar trebui să suferi pentru aceasta; căci Domnul însuşi este prezent acolo! Şi cu frică şi cu cutremur toţi heruvimii, serafimii şi toate puterile lui Dumnezeu se află dinaintea Sa: cine poate atunci să vorbească dinaintea feţei Sale! spunea sfântul. Chiar atunci când ştergem praful şi măturăm gunoiul din casalui Dumnezeu, acestea nu trebuie aruncate oriunde, fără grijă: “Chiar şi praful din casa Domnului este sfânt”. Iar apa ar trebui şi ea turnată într-un loc curat, aparte. Şi, în general, părintele Serafim propovăduia astfel despre biserică: “Nu există ascultare mai mare decât cea din cadrul bisericii! Şi chiar dacă ar fi să ştergi doar podeaua din casa Domnului cu o cârpă, această faptă va fi socotită mai de preţ decât orice altceva de către Dumnezeu! Cu adevărat nu există ascultare mai mare ca aceasta. şi tot ceeace e făcut acolo, precum şi felul în care intri şi ieşi, totul ar trebui să fie făcut cu frică şi cutremur, precum şi cu rugăciune neîncetată”. Şi de cine oare trebuie noi să ne temem aici! Şi unde oare să ne bucurăm noi în duh, în inimă şi cu întreaga noastră minte dacă nu în biserică, acolo unde Domnul şi Stăpânul însuşi este mereu prezent cu noi!” “Iar în biserică nu trebuie să vorbim altceva în afara problemelor bisericeşti strict necesare, precum şi despre biserică. Şi ce oare este mai frumos, mai măreţ şi mai slăvit decât biserica!” Aşa simţea, şi tot aşa s-a şi purtat până în ultima clipă a vieţii.

Unul dintre oaspeţii săi a fost învrednicit să-l viziteze cu zece zile înaintea morţii sale. “Am venit”, scria el, “la biserica din spital, la Liturghia matinală şi chiar înainte de începutul slujbei. Şi am văzut că părintele Serafim stătea îngenunchiat

pe podea la strana dreaptă. M-am dus direct la el pentru binecuvântare; iar după ce m-a binecuvântat el s-a grăbit să intre în altar, răspunzând dorinţei mele de a-i vorbi prin cuvinte: “După aceea, după aceea!” Ce viaţă nepământească trăia el în biserică şi, mai ales, în timpul Sfintei Liturghii, se poate deduce într-o anumită măsură din spusele sale că atunci când se afla în biserică el uita de odihnă, de hrană ori de băutură; iar când părăsea biserica o făcea doar cu regret: “De ce nu poate omul, precum îngerii, să slujească neîncetat Domnului!” Iar el îi văzuse adesea în timpul Sfintei Liturghii. “înfăţişarea lor”, spunea părintele Serafim, “era ca a fulgerului. Veşmintele lor erau albe ca zăpada sau ţesute cu fir de aur; iar în ceea ce priveşte felul în care cântau este imposibil de descris”. O bucurie de nedescris îl cuprinse atunci pe sfânt: “Făcutu-s-a inima mea ca ceara ce se topeşte în mijlocul pântecelui meu” (Ps. 21,15), spunea el. “Şi nu-mi aminteam nimic de atâta bucurie, îmi aminteam doar cum am intrat în sfânta biserică şi cum am ieşit din ea”.

Iar odată, în timpul Sfintei Liturghii i s-a dăruit o asemenea descoperire dumnezeiască aşa cum s-a întâmplat doar cu foarte puţini sfinţi, şi doar cu cei mai mari dintre ei. “O dată s-a întâmplat să slujesc ca diacon în Sfânta şi Marea Joi. Dumnezeiasca Liturghie a început la ora două după amiaza şi, ca de obicei, a fost precedată de Vecernie. După vohodul cel mic şi ecteniile respective eu, biet păcătos ce sunt, am exclamat în cadrul uşilor împărăteşti: O, Doamne, mântuieşte-i pe cei credincioşi şi ne auzi pe noi şi intrând pe uşile împărăteşti şi ridicând orarul către oameni am încheiat: Şi în vecii vecilor, când deodată am fost izbit de o rază ca lumina soarelui. Uitându-mă la această strălucire, L-am văzut pe Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, sub înfăţişarea Fiului Omului, strălucind în slavă şi lumină de nedescris, înconjurat de Puterile cereşti, îngeri şi arhangheli, heruvimi şi serafimi, ca de un roi

de albine şi zburând prin aer prin uşile dinspre apus ale bisericii. Ajungând la amvon, Domnul a ridicat preacuratele Sale mâini şi i-a binecuvântat pe clerici şi întreaga adunare; iar apoi, intrând în icoana Sa care se află în dreapta porţilor împărăteşti, Se schimbă la faţă, înconjurat de cetele îngereşti, care străluceau într-o lumină de nedescris în toată biserica. Iar eu, care sunt praf şi cenuşă, întâlnindu-L pe Domnul Iisus atunci în aer, am primit o binecuvântare specială din partea Sa; îmi simţeam inima curată, iluminată de bucurie în dulceaţa dragostei faţă de Domnul!”

Chipul Sfântului Serafim se schimbă şi, izbit de acea dumnezeiască descoperire, nu se putea nici măcar mişca din locul său de lângă porţile împărăteşti. Când părintele Pahomie observă acest lucru, trimise doi alţi ipodiaconi, care îl luară de braţ şi îl duseră în altar. Dar el continuă să stea acolo nemişcat, timp de trei ore în extaz. Şi doar chipul i se schimba permanent; acum era alb ca zăpada, apoi ca un fulger îi lumina întreaga înfăţişare. După slujbă, bătrânii îl întrebară ce s-a întâmplat. Iar părintele Serafim, care nu ascundea nimic faţă de părinţii săi duhovniceşti, le spuse totul. Ei îi porunciră să nu mai vorbească nimic despre aceasta şi să se cufunde într-o şi mai adâncă smerenie, păzindu-se de boldul trufiei după o astfel de descoperire neobişnuită. Sfântul primi poveţele cu toată umilinţa inimii şi păstră tăcerea pentru moment.

în ceea ce priveşte ceea ce simţea sfântul în timp ce se împărtăşea cu Sfintele Taine, acest lucru este doar o taină a sa. Din cuvintele sale ştim ce uriaşă semnificaţie îi acorda el Sfintei Euharistii. Atunci când a fost întrebat cât de des trebuie să ne apropiem noi de Sfânta împărtăşanie el răspunse: “Cu cât mai des cu atât mai bine”.

în mod special, surorilor de la Diveievo el le dădea următoarea regulă, aşa cum o aflăm din informaţiile lăsate nouă de la monahia Kapitolina: “Nu trebuie să pierdem ocazia de

a ne folosi cât mai des posibil de harul oferit prin împărtăşirea cu Sfintele lui Hristos Taine. încercând pe cât ne este cu putinţă să ne concentrăm asupra înţelegerii smerite a totalei noastre păcătoşenii, trebuie să ne apropiem de Sfânta împărtăşanie, care dă viaţă la toţi şi la toate, cu nădejdea şi ferma credinţă în negrăita milostivire a lui Dumnezeu spunând cu frângere de inimă: am păcătuit, o, Doamne, cu sufletul, cu inima, în cuvânt, în gând, şi cu toate simţurile mele”.

Cu adevărat remarcabilă este porunca sfântului Serafim cu privire la aceasta, dată duhovnicului mănăstirii Diveievo, părintele Vasile: “Le poruncesc (surorilor şi maicilor), părinte, să se împărtăşească în toate cele patru posturi şi în cele 12 praznice împărăteşti; le poruncesc aceasta şi în marile zile de sărbătoare: cu cât mai des, cu atât mai bine. Ca părinte duhovnicesc al lor, să nu li te împotriveşti; căci harul dăruit nouă prin împărtăşanie este atât de mare încât oricât de nevrednic şi de păcătos ar fi un om, de îndată ce acesta se apropie de Domnul Care ne învie pe noi toţi (prin smerită înţelegere a totalei noastre păcătoşenii), chiar dacă am fi cuprinşi din cap până în picioare de rănile păcatelor vom fi curăţiţi, părinte, prin harul lui Hristos, şi vom deveni din ce în ce mai luminaţi şi vom fi mântuiţi. Dumneata, părinte, le eşti duhovnic, şi îţi spun ca să ştii toate aceste “lucruri”.

”în plus”, scrie părintele Vasile, “el mă povăţuia mereu în calitatea mea de părinte duhovnicesc al surorilor de la mănăstirea de maici, poruncindu-mi să fiu cât se poate de indulgent la spovedanie. în trecut, mulţi m-au dojenit şi m-au condamnat pentru acest lucru şi au fost supăraţi pe mine; şi chiar până acum ei mă judecă încă, dar eu păstrez cu stricteţe porunca sa şi am păstrat-o toată viaţa. Robul lui Dumnezeu obişnuia să spună: Aminteşte-ţi, mata... eşti doar un martor, părinte, dar Dumnezeu este judecătorul! Şi cât de multe, cât de multe şi de grozave păcate, încât nici măcar nu le poţi pronunţa,

nu ne-a iertat nouă mărinimosul nostru Domn şi Mântuitor. Cum oare putem noi, oamenii, să ne judecăm semenii! Noi suntem simpli martori, simpli martori, părinte. Să-ţi aminteşti mereu acest lucru: simpli martori, părinte!” Unui mirean el i-a dat această poruncă: “împărtăşeşte-te de patru ori. Măcar şi o dată e bine. Aşa cum te va învrednici Dumnezeu. Cel ce se împărtăşeşte va fi mântuit; dar cel ce nu se împărtăşeşte, cred că nu va fi mântuit: “Cel ce nu mănâncă Trupul Meu şi nu bea Sângele Meu, acela nu are parte de Mine (in. 6,56)”.

Într-o altă situaţie, sfântul a făcut cunoscută o mare taină, şi anume faptul că împărtăşirea unuia este binefăcătoare şi pentru alţii. “Cel ce cu dragoste se împărtăşeşte cu Sfintele Taine, şi aceasta nu doar o dată într-un an, se va mântui, va prospera şi va trăi mult pe acest pământ”. “Cred”, adăugă el, “că după marea bunătate a lui Dumnezeu, harul Său va fi lucrător şi în familia celui ce se împărtăşeşte. în ochii Domnului unul care face voia Sa valorează mai mult decât o legiune de păcătoşi”. Ce revelaţie minunată, mângâietoare şi instructivă. în acelaşi timp, părintele obişnuia să-i împace pe cei ce se temeau să se apropie de Sfintele Taine din pricina sentimentului nevredniciei lor. Am văzut aceasta din porunca sa către părintele Vasile; dar s-a dovedit mai ales convingătoare în cazul fratelui Ioan.

O dată, în jurul unuia dintre cele 12 praznice, când urma să se împărtăşească fratele Ioan se îndulci cu puţină hrană după slujba de seară, lucru care nu era în acord cu regulile mănăstirii. Pe lângă aceasta se mai adăugă şi conştiinţa nevredniciei sale; şi fratele începu să fie abătut. Şi cu cât se gândea mai mult, cu atât deznădăjduia: “Un legheon de gânduri înspăimântătoare, unul după altul, se înghesuiau în capul meu. în loc să am nădejde în marea milostivire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos Care ne acoperă toate păcatele, îmi imaginam că după Judecata lui Dumnezeu, din pricina nevredniciei

mele, voi fi sau ars de foc, sau înghiţit de pământ de viu, de îndată ce mă voi apropia de Sfântul Potir".

Dorind să-şi liniştească propria conştiinţă, fratele se spovedi, dar nici acest lucru nu-i aduse pacea în suflet; şi, stând în altar continua să sufere. Părintele Serafim, văzând aceasta, îl chemă şi îi spuse aceste minunate cuvinte: “Chiar dacă am fi umplut oceanul cu lacrimile noastre, nici măcar atunci nu I-am fi putut răsplăti Domnului cum se cuvine pentru ceea ce El ne dăruieşte în mod gratuit, hrănindu-ne cu Prea Curatul Său Trup şi Prea Cinstitul Său Sânge, Care spală, curăţă, dă viaţă şi ne ridică din moarte. Aşadar, apropie-te fără să ai vreo îndoială, şi nu te tulbura; crede numai că acesta este adevăratul Trup şi Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, Care ne-a fost dăruit spre vindecarea tuturor păcatelor noastre”.

Fratele, aflat acum în pace, se împărtăşi plin de credinţă şi de smerenie. Dar, altă dată, sfântul rosti un cuvânt grozav despre cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie. O tânără văduvă, Ana Petrovna Eropkina, după ce trăise căsătorită doar trei luni, vorbea despre părintele Serafim, şi printre alte lucruri spuse următoarele: atunci când soţul ei iubit s-a îmbolnăvit brusc, ea “s-a temut să-i sugereze că ar fi bine să se împărtăşească, temându-se să nu-l înspăimânteze; şi, deşi şi el era foarte cucernic, el se temu să-şi îndurereze soţia invitând un preot”. Aşa că el muri fără să se împărtăşească. Soţia sa era foarte întristată din această pricină. “Să mori fără împărtăşanie mi se pare a fi o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru păcatele mele şi cele ale soţului meu; mă gândeam că soţul meu va fi pentru totdeauna îndepărtat de la bucuria vieţii divine”. “După înmormântare... eram uneori deznădăjduită şi probabil că mi-aş fi pus capăt vieţii, dacă n-aş fi fost păzită cu străşnicie". Deci, văduva rămase în această stare de nelinişte timp de zece luni. Apoi, urmând sfatul unchiului ei se duse cale de 500 de verste spre îndepărtatul Sarov. Acolo a aflat deplină pace de la

sfântul; iar în ceea ce priveşte moartea soţului ei, părintele îi spuse acest lucru: “Nu te mai necăji în legătură cu aceasta, bucuria mea, eu nu cred că doar pentru acest lucru sufletul său se va pierde. Numai Dumnezeu poate să judece pe cine va răsplăti sau pe cine va pedepsi şi în ce mod”. Şi, mai departe, adăugă: “Aceasta se întâmplă câteodată: aici, în această lume, oamenii iau Sfânta împărtăşanie; dar, după judecăţile Domnului ei rămân neîmpărtăşiţi”. Cât de grozav este acest lucru! Cât de covârşitor! Şi apoi sfântul continuă: “Un altul poate dori să se împărtăşească, dar dorinţa sa rămâne neîmplinită, independent de voinţa sa. Unui astfel de om Sfânta împărtăşanie îi poate fi dăruită în chip nevăzut, printr-un înger al lui Dumnezeu”. Văduva fu mângâiată.

Dar, uneori, Domnul îi pedepseşte vizibil pe cei care cu nevrednicie se apropie de Sfântul Potir. Un preot din oraşul Spassk, părintele Petru Teoktistov, descrie următorul caz. Un diacon, după ce a fost pedepsit pentru comportament nepotrivit de către preotul său, la rândul său l-a acuzat pe preot dinaintea episcopului cu martori care au jurat fals în favoarea sa. Diaconul fu promovat. Din satul său fu transferat la oraş pentru a sluji cu părintele Petru. El continuă să slujească acolo fără a avea mustrări de conştiinţă. Peste puţin timp, diaconul veni la Sarov şi se duse la părintele Serafim. Văzându-l, văzătorul cu duhul ieşi din chilia sa pentru a-l întâmpina, apoi se întoarse imediat şi spuse cu mânie: “Mergi, pleacă de la mine; aceasta nu e treaba mea!” Diaconul se întoarse acasă şi le spuse oamenilor ceea ce se întâmplase; dar nici măcar nu-i trecu prin cap să se căiască de păcatul de sperjur pe care-l comisese. Atunci, Dumnezeu îl pedepsi. Când înainte de Sfânta Liturghie, preotul spunea rugăciunea tipică împreună cu el: “O, Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta”, deodată, diaconul, în loc să spună conform rugăciunii: “E timpul să lucrăm pentru Domnul. Stăpâne

binecuvintează”, el amuţi. Şi chiar a trebuit să părăsească biserica şi să se ducă acasă. Acolo, puterea de a vorbi îi reveni. Dar de îndată ce ajunse iar la biserică, amuţi din nou. Pedeapsa dumnezeiască a durat trei ani până când nevrednicul slujitor fu adus la deplina pocăinţă.

în ziua de prăznuire a înălţării Domnului, la Utrenie, după Laude se cântă această stihiră a psalmului: “Toate popoarele bateţi din palme, strigaţi lui Dumnezeu cu glas de bucurie (Ps. 46, 1). Diaconul, aşa cum povesti el mai târziu, fu îngrozit de aceste cuvinte şi începu să se roage pentru iertarea şi milostivirea lui Dumnezeu. Şi, de îndată limba i se dezlegă din muţenia ei. Plin de bucuria vindecării sale şi, chiar mai mult, de mila lui Dumnezeu, diaconul acolo şi atunci se căi deschis pentru toate, povesti din nou minunea care avusese loc şi aduse laudă descoperirii duhovniceşti pe care o ceruse părintele Serafim, acuzatorul său. Aşadar, “Dumnezeu”, ne învaţă părintele, “ne dezvăluie dragostea Sa faţă de oameni, mântuindu-ne cu orice chip, nu numai când facem binele, ci şi atunci când îl jignim sau îl mâniem. Cu câtă răbdare ne poartă El păcatele! Iar atunci când ne pedepseşte, cu câtă milă o face!”. “Prin urmare”, spunea sfântul Serafim cu cuvintele sfântului Isaac Sirul, “să nu-l numeşti pe Dumnezeu drept, căci dreptatea Sa nu se vede în lucrurile noastre (adică mila lui Dumnezeu faţă de noi în comparaţie cu păcatele noastre), iar Fiul Său ne-a arătat că El este mai degrabă bun şi milostiv. Unde este dreptatea Sa? Noi suntem păcătoşi, iar Hristos a murit pentru noi” (Rom. 5,8). Dar să revenim la viaţa sfântului însuşi. în această perioadă a vieţii sale ca ierodiacon, trebuie să amintim un eveniment care mai apoi l-a legat pentru totdeauna de creaţia sa spirituală mănăstirea de maici Diveievo.

în anul 1789, la începutul lunii iunie, părintele Pahomie împreună cu iconomul, părintele Isaia, se duse în satul Lemet la înmormântarea unui binefăcător al mănăstirii, moşierul

Alexandru Solovţov. După cum îi era obiceiul, stareţul îl lua cu el pe ierodiaconul Serafim. Pe drum se opriră la Diveievo pentru a o vizita pe fondatoarea comunităţii, binecuvântata Agatia Semenovna Melgunova, în monahism maica Alexandra. Ea primise de la Domnul ştirea apropiatului său sfârşit şi îi rugase pe părinţi să-i facă Sfântul Maslu. Luându-şi rămas bun de la ei, Maica Alexandra începu să-l implore pe părintele Pahomie să nu le lipsească pe orfanele ei de îngrijirea sa. Bătrânul răspunse profetic: “Maică! Nu mă dau în lături S-o slujesc pe împărăteasa Cerurilor după puterile mele şi după porunca dumitale. Dar cum se va întâmpla aceasta, nu ştiu. Voi trăi eu oare până atunci? Dar iată-l pe ierodiaconul Serafim. Nivelul său duhovnicesc îţi este cunoscut şi e şi tânăr pe deasupra. El va trăi până în ziua aceea. încredinţează-i lui această mare sarcină. Maica Agatia răspunse că ea făcea doar o simplă cerere, însă împărăteasa Cerurilor îl va învăţa Ea însăşi ce trebuie să facă”. Bătrânii plecară. Pe drumul de întoarcere în data de 13 iunie, ajunseră la timp pentru înmormântarea ei.

După ce slujiră Sfânta Liturghie şi slujba înmormântării pentru stareţa mutată la viaţa veşnică, ei voiau să se întoarcă la Sarov. Dar ploua cu găleata. Părintele Pahomie se afla în întârziere. Cât despre diaconul Serafim, dintr-un sentiment de curăţie lăuntrică dar şi dintr-o scrupuloasă purtare de grijă duhovnicească, nu rămase nici măcar la masa oferită după înmormântare în acea comunitate de maici; ci, îndată după înmormântare desigur cu binecuvântarea celor care îi cunosc acrivia lui duhovnicească se întoarse la mănăstire pe ploaie. Cât de minunaţi şi ieşiţi din comun sunt sfinţii lui Dumnezeu! Cine altcineva ar fi procedat în felul acesta? Ce tărie şi câtă hotărâre! Câtă asprime cu sine! Şi toate acestea într-un astfel de om îngeresc precum sfântul Serafim. Dar numai câţiva ştiu un alt lucru mai izbitor şi mai edificator: părintele Serafim care, se poate spune, a dat naştere mănăstirii Diveievo

şi maicilor sale din punct de vedere duhovnicesc, nu a fost niciodată acolo, cu excepţia acestei singure ocazii! Dar el a construit şi a dirijat totul din Sarov, aflat la vreo 12 kilometri distanţă, un fapt absolut de neînţeles şi imposibil pentru alţii! Nu, nu este deloc simplu ca oamenii să ajungă “sfinţi”. Chiar a vorbi despre aceştia e lucru dificil şi stânjenitor pentru noi, păcătoşii. Cât despre imitarea lor nu numai că ne-ar lipsi puterea, dar este aproape imposibil măcar să ne imaginăm nevoinţele lor. Ei sunt oameni extraordinari, sunt adevăraţi giganţi cereşti, giganţi ai duhului. Ei nu sunt de-ai noştri care suntem pământeşti, păcătoşi, slabi.

Aproape şapte ani de viaţă monahală, în calitate de diacon, trecuseră pentru părintele Serafim. Părintele Pahomie se apropia de momentul plecării din această viaţă. Şi dorea ca încă din această viaţă să-şi vadă iubitul său împreună nevoitor uns cu harul deplin al preoţiei. împreună cu fraţii mai vârstnici care văzuseră şi ei nevoinţele şi viaţa curată a tânărului monah, stareţul îi înmâna lui Teofil, episcop de Tambov (în eparhia căruia mănăstirea Sarov fusese tocmai transferată) o cerere de hirotonire a sa întru preoţie. Iar pe data de 2 septembrie 1793, înflăcăratul Serafim primi un nou har din mâinile acestui episcop şi fu hirotonit preot. De acum un orizont mai larg de slujire faţă de mănăstire, ca şi faţă de fraţi şi pelerini, i se deschise. Dar un suflet care fusese aprins de o flacără puternică a dragostei faţă de Dumnezeu nu îşi poate afla odihna şi nici nu se poate opri la jumătatea drumului. “Dumnezeu este foc”, spunea sfântul, “care încălzeşte şi aprinde gândurile şi simţămintele” (a). “Cel ce a dobândit dragostea desăvârşită trăieşte în această viaţă ca şi cum n-ar exista, căci el se consideră străin faţă de cele văzute şi cu răbdare le aşteaptă pe cele nevăzute. El a fost cu totul transformat în dragoste faţă de Dumnezeu şi a uitat de orice altă dragoste”. “Cel ce cu

a) Literal: “inima şi rărunchii”.

adevărat îl iubeşte pe Dumnezeu se consideră pe sine un pelerin şi un străin pe acest pământ; căci în lupta sa pentru Dumnezeu, acesta îl contemplă doar pe El cu sufletul şi mintea”.

Şapte ani de viaţă monahală petrecută mai ales în altarul Casei lui Dumnezeu, au trezit în părintele Serafim setea pentru sfânta însingurare în pustie. în plus, prietenii săi, unul câte unul au plecat în cealaltă viaţă, iar lucrul acesta îl făcea să se gândească din ce în ce mai mult la deşertăciunea acestei lumi trecătoare. Părintele Iosif, primul său duhovnic, murise de mult timp. Părintele Pahomie se pregătea şi el acum de plecare; mai rămânea cel de al treilea duhovnic şi călăuză duhovnicească, care şi el îl iubea mult pe Serafim, iconomul, părintele Isaia, viitorul stareţ al mănăstirii. Şi astfel, părintele Serafim, hotăra să facă uz de autoritatea sa pentru a-şi împlini dorinţa de a pleca în pustie, lucru pe care sufletul său îl dorea de multă vreme.

Chiar pe când era frate începător se dusese uneori în pădure, cu permisiunea stareţului şi binecuvântarea bătrânului său, părintele Iosif, îndemnat de duhul său şi inspirat de exemplul stareţului Nazarie, a lui Marcu cel tăcut sau al lui Dorotei pustnicul. Acolo, într-un loc tainic, îşi construi o mică colibă pentru sine şi petrecea câtva timp în contemplaţie şi rugăciune. Acolo, el împlinea scurta, dar adesea repetată regulă “pe care un înger al Domnului i-o dăduse marelui Pahomie al Egiptului” (a). Dar tot restul timpului şi-l petrecea de asemenea în “amintirea de Dumnezeu” şi în rugăciune neîncetată, care devenise pentru el respiraţia sufletului său. Apoi,

a) Ea constă din rugăciunile începătoare, din Trisaghion, apoi Doamne miluieşte (de 12 ori); Slavă... şi acum...; veniţi să ne închinăm, (de 3 ori); psalmul 50; Crezul; de 100 de ori rugăciunea lui Iisus; Cuvine-se cu adevărat...; otpustul. Aceste rugăciuni trebuiau făcute de 12 ori în timpul zilei şi de 12 ori în timpul nopţii adică în fiecare ceas. Ele înlocuiau toate celelalte slujbe pentru pustnici. Din aceasta a luat fiinţă mai târziu “mica pravilă" a părintelui Serafim.

el mai îmbinase cu contemplaţia un post special: mânca doar o dată în zi, şi atunci doar pâine şi apă, în timp ce miercurea şi vinerea se abţinea cu totul de la hrană şi băutură. Dar aceste nevoinţe reprezentaseră doar începutul şi primele încercări ale tânărului ieroschimonah în zborurile sale către zonele înalte ale vieţii duhovniceşti.

în vremea celor 16 ani de lupte neîncetate în cadrul mănăstirii, aripile sale duhovniceşti se întăriseră, şi “omul ceresc” zbură în pustie “din dragoste de Dumnezeu”. în plus, avem motive să credem că mai exista şi o altă cauză care l-a determinat să plece în pustie. Nu trebuie să credem că mănăstirile, chiar cele bune şi bine organizate, sunt un lăcaş îngeresc al unor oameni îngereşti. Nu, ele sunt locuri de pocăinţă, nevoinţe şi lupte. Şi nicăieri nu tulbură diavolul sufletele mai mult ca printre monahii luptători. Şi, prin urmare, cot la cot cu nobile aspiraţii şi daruri duhovniceşti, mai observăm în mănăstiri întotdeauna vicleniile vrăjmaşului şi patimile omeneşti. Şi pentru sufletul curat al părintelui Serafim era tare greu să trăiască în această şcoală a luptei.

Nu ştim cu siguranţă dacă el a suferit afronturi personale din partea fraţilor, care, uneori, se poate să-i fi invidiat nevoinţele sale ascetice, sfinţenia, viaţa sa în singurătate, precum şi dragostea bătrânilor săi şi mai ales a părintelui stareţ faţă de el. Dar iată ce i-a spus el altui monah care venise să-i ceară sfatul cu privire la viaţa pustnicească. “Părinte”, îi spuse monahul, “oamenii susţin că retragerea dintr-o comunitate în pustie înseamnă fariseism şi că o astfel de schimbare de viaţă înseamnă desconsiderarea fraţilor sau mai degrabă osândirea lor”. La toate acestea, părintele Serafim răspunse: “Nu e treaba noastră să-i osândim pe alţii. Iar noi părăsim comunitatea fraţilor nu din ură faţă de aceştia, ci, mai ales, fiindcă noi am acceptat să purtăm schima îngerească, drept pentru care este insuportabil să te afli acolo unde Domnul Dumnezeu este jignit prin cuvânt şi prin faptă. Şi, prin urmare,

atunci când noi ne despărţim de comunitatea frăţească, noi evităm doar de a auzi şi de a vedea ceea ce se dovedeşte a fi împotriva poruncilor lui Dumnezeu, lucru care se poate întâmpla în cadrul atâtor fraţi. Noi nu fugim de oameni care au aceeaşi fire cu a noastră şi care poartă acelaşi nume de creştin, ci de păcatele pe care le fac aceştia. Aşa precum i s-a spus marelui Arsenie: Fugi de oameni şi te vei mântui.

Pricina exterioară a însingurării sale o reprezenta boala. Din pricina statului în picioare îndelungat la rugăciune, atât în biserică, cât şi la chilie, picioarele sfântului se umflaseră şi erau ulcerate; şi, astfel, îi era greu să-şi mai îndeplinească ascultările sale monahale. în mod oficial acesta a fost cel dintâi motiv. Dar motivul lăuntric fundamental era de ordin spiritual “după râvna sa...în mod exclusiv de dragul păcii duhovniceşti şi din dragostea pentru Dumnezeu”. îndemnat de toate aceste împrejurări dar mai degrabă călăuzit de Duhul Sfânt însuşi părintele Serafim, fără îndoială, chiar în timpul cât trăia părintele Pahomie îi ceruse acestuia binecuvântarea de a trăi o viaţă pustnicească. Acum sosise timpul. Stareţul îşi trăia ultimele zile. Sfântul se afla permanent alături de el şi îl slujea cu râvnă fierbinte, amintindu-şi cu câtă dragoste îl îngrijise stareţul în vremea celor trei ani de boală. în această perioadă de timp grija celor de la Diveievo îi fu încredinţată lui. Odată, părintele Serafim observă pe chipul părintelui Pahomie o expresie de grijă şi tristeţe neobişnuite. “Ce te face să fii atât de trist, sfinte părinte?” îl întreabă el pe bătrân. “Sunt îngrijorat în privinţa surorilor din comunitatea Diveievo” răspunse bolnavul. “Cine o să aibă grijă de ele după mine?”

Atunci, părintele Serafim, care era de obicei atât de smerit şi mai ales, prudent în ceea ce priveşte sexul opus, îi promise muribundului să-i continue lucrarea. Era o inspiraţie a Duhului Sfânt şi dorinţa împărătesei Cerurilor. Părintele Pahomie se înveseli cu duhul şi, recunoscător, îl sărută pe părintele Serafim. Şi, mai apoi, adormi curând în Domnul (6 noiembrie

1794). Părintele Isaia fu ales în locul său. După ce l-a plâns cu amar şi l-a îngropat pe cel ce-i fusese părinte, binefăcător şi prieten în Domnul, părintele Serafim primi încuviinţarea şi binecuvântarea de a duce o viaţă pustnicească din partea bătrânului său, noul stareţ. Era din nou ajunul Intrării în Biserică a Maicii Domnului, pe data de 20 noiembrie. Cu 16 ani în urmă, în aceeaşi zi, tânărul Prohor intrase pe porţile mănăstirii. Acum, cel ce ardea cu duhul, părintele Serafim, iese prin ele, dar nu în lume, ci chiar mai departe de ea, în adâncurile pustiei. Maica Domnului îşi conduce iubitul ei slujitor în lăcaşul din Sfânta Sfintelor, mai aproape de ea şi de Dumnezeu.

Chilia monahală fusese pentru el pragul spre adevăratul monahism, spre comuniunea totală cu Dumnezeu, în singurătate, spre rugăciune lăuntrică (a)_; “Doar rugăciunea exterioară nu este suficientă”, îi spunea el unui viitor monah. “Dumnezeu se uită la minte. Şi, de aceea, monahii care nu îmbină rugăciunea exterioară cu cea lăuntrică nu sunt monahi cu adevărat”. Cât despre înflăcăratul Serafim, arderea sa lăuntrică devenise atât de puternică încât avea nevoie de un orizont larg pentru duhul său în deplină linişte. “Vă iubesc pe toţi”, le-a spus Arsenie cel Mare fraţilor în momentul când a părăsit comunitatea pentru a se duce în pustie, dar îl iubesc pe Dumnezeu mai mult. Şi nu pot fi şi cu Dumnezeu şi cu oamenii”. “Isihastul” (cel ce practică liniştea şi tăcerea;) este un înger pământesc.

a) Purtătorul acestuia”, se spune în biletul de plecare din mănăstire, data 20 noiembrie 1794, “Ieromonahul Serafim din mănăstirea Sarov, i se acordă permisiunea de a rămâne în pustnicie în reşedinţa de vară (adică, de fapt, a mănăstirii), din pricina incapacităţii sale în viaţa în comunitate cauzată de boala sa şi datorită râvnei sale, după mulţi ani de încercare în cadrul mănăstirii; iar lui îi este îngăduit să plece în pustie nu numai de dragul de a dobândi şi păstra... pacea duhului dar şi din dragoste pentru Dumnezeu, şi dimpreună cu un canon ce i se dă după regulile Sfinţilor Părinţi; iar în viitor fie ca nimeni să nu-l împiedice de a rămâne în acel loc; iar eu confirm toate acestea, (semnat) Ieromonahul isaia" “ Drept mărturie anexez aici prezentul sigiliu".

Acesta a fost rezultatul firesc al anilor de noviciat în monahism, cât şi al celor petrecuţi în mănăstire în “schimă îngerească” de către părintele Serafim.

Deasupra: sihăstria îndepărtată, "pustia” unde părintele Serafim se retrăgea pentru luptele duhovniceşti şi pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu.

Dedesubt: sihăstria apropiată, unde mai târziu, pe parcursul vieţii sale, sfântul s-a rugat şi i-a păstorit pe pelerini.

CAPITOLUL V

SIHĂSTRIA ÎNDEPĂRTATĂ

La vreo cinci kilometri depărtare de mănăstire, pe malul râului Sarov, într-o pădure deasă de pini, pe vârful unui deal înalt se afla o colibă de lemn formată dintr-o cameră cu o micuţă antecameră şi un cerdac. Acolo, sfântul pustnic mergea să vieţuiască. O icoană a Maicii Domnului într-un colţ, o sobă în celălalt, o bucată de lemn care slujea atât drept masă, cât şi ca scaun, o oală de lut pentru păstrarea pesmeţilor, aceasta era toată mobila din “îndepărtata sihăstrie”. Sub podeaua chiliei se construise o mică pivniţă, probabil pentru păstrarea legumelor. Dar, părintele Serafim o folosea pentru rugăciunea în linişte deplină şi pentru a se ascunde de vizitatori, iar vara obişnuia să se odihnească acolo din pricina căldurii. în jurul sihăstriei, părintele amenajase o grădiniţă în care cultivase cartofi, varză, ceapă, sfeclă etc. Câtăva vreme a crescut chiar albine, dar mai târziu a renunţat la această ocupaţie, probabil din pricina faptului că-l distrăgea de la lucrarea lăuntrică.

Aici, ascetul a petrecut, de asemenea, aproape 16 ani până când s-a înălţat pe o treaptă superioară a vieţii duhovniceşti. Şaisprezece ani! E uşor să spui aceasta. Dar cine poate spune ce s-a petrecut în toţi aceşti ani în sufletul său puternic, hotărât, contemplativ? “Cel ce a gustat din dulceaţa dumnezeiască, luptă pentru linişte”, spune sfântul Ioan Scărarul, “pentru a se sătura de ea din plin, fără vreo oprelişte”. Sfântului Serafim îi plăcea să citeze cuvintele sfântului Vasile cel Mare: “Pustia este un rai al desfătării unde florile parfumate ale dragostei (de Dumnezeu) acum se înflăcărează pline de un foc puternic, acum strălucesc într-o curăţie albă ca zăpada; în ele se află pacea şi liniştea...Aflăm aici mireasma desăvârşitei mortificări nu numai a trupului, dar ceea ce este şi mai vrednic

de laudă, a voinţei însăşi; aflăm aici mireasma neîncetatei rugăciuni permanent aprinsă de focul dragostei dumnezeieşti; acolo, florile virtuţii strălucind de felurite podoabe, înfloresc pline de delicateţea unei frumuseţi nepieritoare”. Iar sfântul Serafim era pe deplin satisfăcut şi încântat de frumuseţea acestui dulce rai. Sufletul său se bucura de rugăciunea lăuntrică, cea care îi devenise demult un izvor pururea curgător de apă vie.

Acum, în pustie, viaţa sa consta în principal din rugăciune. El îşi citea canonul pustnicesc în ordinea obişnuită, şi anume: după miezul nopţii el citea canonul sfântului Pahomie, apoi rugăciunile dimineţii, vecernia, utrenia şi pavecerniţa. Dar, uneori, el înlocuia canonul obişnuit cu metanii însoţite de rugăciunea lui Iisus. Astfel, în loc de canonul de seară, el făcea 1000 de metanii. Dar, pe lângă aceasta, el îşi “amintea pururea de Dumnezeu” şi se afla într-o permanentă stare de contemplaţie.

Adesea, era aflat de vizitatorii săi în stare de extaz. Uneori, pe când era ocupat cu treburile în grădină, scăpa sapa din mână, iar duhul său se cufunda în lumea cerească; sau obişnuia să spargă una, două, trei bucăţi de lemn şi, scăpându-i toporul din mână rămânea nemişcat în stare de extaz contemplând Taina Prea Sfintei Treimi, fiind răpit în rugăciunea cea duhovnicească îndreptată către Dumnezeu.

în astfel de momente, cei care-l vizitau nu-l deranjau, ci aşteptau până ce revenea la o stare normală. Dar, uneori, răpirile sale duhovniceşti durau atât de mult încât oamenii nu mai aşteptau până la sfârşit, ci, în linişte plecau de la sihăstrie pentru a nu tulbura iluminările harice dăruite sfântului; şi se simţeau la fel de zidiţi şi mângâiaţi duhovniceşte de ceea ce văzuseră, ca şi cum i-ar fi ascultat învăţăturile. Cât de puţin am spus! Totuşi, în realitate, mai e ceva de spus; fiindcă toţi aceşti 16 ani petrecuţi în pustnicie au reprezentat ani de

viaţă contemplativă, într-un neîntrerupt dialog cu Dumnezeu. Sufletul este o mare taină; iar viaţa sa în cazul asceţilor este în întregime ascunsă în Dumnezeu. “Pustnicii au o neîncetată dorire faţă de cele cereşti. Cei ce se află în afara acestei lumi deşarte”, adică cei ce s-au lepădat de lume au o permanentă dorire faţă de Dumnezeu. Chiar şi când se afla în grădină la lucru, sfântul cânta imne către Cel de Sus. Iată un irmos pe glasul al treilea: “O, Tu, Cel Ce ai creat totul din nimic, creând totul prin Cuvânt, desăvârşind apoi prin Duh, Atotţiitorule suprem, întăreşte-mă în dragostea Ta”, “Acoperă-mă, întăreşte-mă întru dragostea faţă de Tine”. Sau minunata doxologie către Maica Domnului: “Să cântăm laude Fecioarei Maria, Uşa Cerului, Slava întregii lumi. Căci ea s-a arătat pe sine ca cer şi templu al Dumnezeului celui viu... Curaj, deci, curaj, popor al lui Dumnezeu, căci El, Atotputernicul, îi va zdrobi pe toţi vrăjmaşii tăi”.

Trăind în lumea sa cerească, sfântul le dădea chiar nume locurilor înconjurătoare care îi aminteau de cetăţenii cereşti sau de evenimente sfinte. El avea propriul său oraş al Ierusalimului, existau acolo o Golgotă, apoi Betleemul, Nazaretul, Taborul, Iordanul, Kedronul etc. El îi dăduse dealului pe care se afla numele de Athos. Pe când vizita acele locuri de obicei rostea acolo diferite rugăciuni potrivite locului respectiv. La Betleem utrenia, la Nazaret, un acatist al Maicii Domnului; la Golgota ceasul al nouălea, ş.a.m.d. Citirea Cuvântului lui Dumnezeu îi lua, ca mai înainte, mult timp; dar aceasta îi slujea pur şi simplu ca un alt mijloc de a-l îndrepta către unicul ţel vederea celeilalte lumi. “Ar trebui citită Sfânta Scriptură”, spunea el mai apoi, “pentru a-i oferi spiritului libertatea de a se înălţa spre cereştile locaşuri, hrănindu-se prin preadulcele dialog cu Domnul”. Părintele Serafim îşi petrecea restul timpului în nevoinţe trupeşti, fără de care viaţa monahală este de neconceput, chiar şi în pustie. Fie că avea

treabă în grădină, fie că strângea ciuperci, fie că pregătea lemne pentru foc sau întărea malul râului.

Mai târziu el a început să care în spate o geantă umplută cu nisip şi pietre în care se afla Sfânta Evanghelie. Atunci când a fost întrebat de ce făcea acest lucru, sfântul răspunse prin două cuvinte ale Sfântului Efrem Sirul: “îl asupresc pe cel ce mă asupreşte”, adică pe vrăjmaşul care îi necăjea pe asceţi. în acelaşi scop, pentru a atinge desăvârşita mortificare a omului celui vechi, el recurgea uneori la mijloace drastice. Dezbrăcat până la mijloc, el lucra în apropierea unei mlaştini; sau stând lângă chilia sa, el se lăsa pradă ţânţarilor, iar aceştia îl înţepau atât de cumplit încât îi curgea sângele pe faţă iar trupul se umfla, se învineţea şi se umplea de cheaguri de sânge. Sfântul nu mergea niciodată la baie şi nici nu purta haine călduroase. Pe piept îi atârna totdeauna o cruce de aramă, binecuvântarea mamei sale. Hrana sa era cât se poate de simplă şi chiar şi aceasta era limitată din punct de vedere cantitativ. “Pâinea şi apa sunt suficiente. Tot aşa a fost şi înainte de potop”, îi spuse el unui mirean. Poate fi mâncată hrană de frupt în Postul Mare dacă o persoană nu doreşte să postească sau dacă medicii îi recomandă o astfel de hrană pentru sănătate? Părintele Serafim răspunse: “Pâinea şi apa nu fac rău nimănui. Şi cum au ajuns unii oameni să trăiască până la o sută de ani? Omul nu va trăi doar cu pâine, ci cu fiecare cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu (Deut. 8, 3). Respectaţi ceea ce Biserica a stabilit la cele şapte sinoade ecumenice. Vai de cel ce adaugă sau scoate măcar un singur cuvânt din cele rostite acolo. Ce spun medicii despre sfinţii care vindecau ulcere septice printr-o singură atingere cu mâna sau despre toiagul lui Moise prin care Dumnezeu a scos apă din stâncă?” Iar părintele Serafim ştia acest lucru mai bine decât oricine altcineva. La început hrana sa a fost pâinea, şi aceea veche, pâine pe care o lua de la mănăstire o dată pe săptămână. El

mai lua şi legume din grădiniţa pe care o cultivase el; dar, mai apoi, cu binecuvântarea bătrânului său el a încetat să mai ia pâine de la mănăstire pentru a nu împovăra comunitatea, ci “să dobândim hrană”, după exemplul sfântului apostol Pavel, “muncind cu propriile noastre mâini” (1 Cor. 4,12). în felul acesta pustnicul îşi petrecea timpul în zilele obişnuite. Dar în ajunul duminicilor şi al praznicelor, el se ducea la mănăstire şi lua parte la slujba de seară; apoi se spovedea, iar dimineaţa se împărtăşea cu Sfintele Taine la Liturghia matinală săvârşită în biserica bolniţei, având hramul sfinţilor Zosima şi Savatie. Rămânea la mănăstire până la Vecernie. în tot acest timp el îi primea pe fraţi şi pelerini care veneau la el pentru mângâiere şi sfat. Când fraţii se duceau la slujba de seară, părintele Serafim îşi lua porţia de pâine pentru tot restul săptămânii şi se întorcea la îndrăgita sa sihăstrie. Pe tot parcursul primei săptămâni a Marelui Post el rămânea tot timpul în mănăstire ajunând până ce se împărtăşea în sâmbăta respectivă.

Duhovnicul său era tot bătrânul său, părintele Isaia. Şi, astfel, încetul cu încetul părintele Serafim urca din putere în putere. Dar pentru a-l întări pe robul Său în Duhul rugăciunii, Atotînţeleptul Domn îngădui ca acesta să aibă o ispită. Sfinţii Părinţi au pronunţat chiar un lucru ce poate părea ciudat: dacă n-ar fi demoni, n-ar mai fi sfinţi; adică dacă nu ar mai fi ispite, ar exista mai puţine raţiuni pentru nevoinţele ascetice ale sfinţilor; şi astfel ar exista şi mai puţine cununi pentru a-i răsplăti. Iar cel ce doreşte să capete mai mult har trebuie să se pregătească mai bine pentru ispite. Astfel ne învaţă sfântul Isaac Sirul, acel ascet între asceţi.

Mănăstirea Sarov era deja binecuvântată pe vremea sa de regulile sale severe şi pentru viaţa austeră a monahilor. De aceea, se obişnuia să fie numiţi egumeni şi stareţi în alte eparhii dintre călugării de aici. Printre alţii celebrul restaurator al mănăstirii Valaam, stareţul Nazarie, fusese tuns în

monahism la Sarov; şi tot aici şi-a sfârşit zilele ca pustnic pe timpul vieţii sfântului. înflăcăratul Serafim se putea ascunde şi mai puţin de văzul oamenilor. Prin urmare, la nici doi ani după retragerea sa în pustie, în anul 1796, i s-a oferit postul de stareţ al mănăstirii Alateer din provincia Samara, propunându-se şi promovarea sa la rangul de arhimandrit. Sfântul pustnic declină această ofertă şi îl rugă pe părintele Isaia să o refuze. în locul său fu trimis monahul Avraam. Dar curând după aceea, vrăjmaşul îl atacă pe sfânt cu o răutate infernală şi stârni în el un adevărat “conflict mental” şi o profundă descurajare (a). Am observat deja cât de înfricoşător considera sfântul că este acest duh al descurajării, atunci când un om nu mai doreşte nici măcar să trăiască. Dar el ştia şi calea către biruinţă şi anume rugăciunea.

în pădure, cam la jumătatea drumului dintre chilia sa şi mănăstire, lângă drum, se afla o piatră uriaşă de granit. în fiecare noapte părintele Serafim se ducea acolo; şi, fie în picioare, fie îngenunchiat, cu mâinile înălţate spre cer, el se ruga neîncetat: “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” Dar sfântul mai aduse şi o altă piatră în chilia sa, rugându-se acolo în timpul zilei, ca să nu poată fi văzut de oameni. în această teribilă nevoinţă a pătimit sfântul o mie de zile şi o mie de nopţi întrerupându-o doar pentru odihna necesară şi pentru a se întări cu puţină hrană. O mie de zile şi o mie de nopţi! Am

a) Există o legendă după care părintele Serafim, după ce a refuzat promovarea, a cedat pentru un moment ispitei şi a regretat refuzul său. Dar sfinţii nu numai că s-au luptat cu păcatele, ci au considerat chiar simplele dorinţe nu mai puţin un rău imediat (Mt. 5. 22 28). Văzând în sine această umbră de egoism, sfântul a hotărât să dezrădăcineze din sine orice fel de legătură cu această lume; căci “cel ce boleşte de vreo patimă şi râvneşte la liniştire” riscă să i se năruiască toate nevoinţele" (episcopul Teofan). Iată de ce el şi-a asumat o nevoinţă extraordinară pentru a implora iertarea din partea lui Dumnezeu şi a izbândi împotriva vrăjmaşului.

citit şi am auzit despre aceasta. Dar ne-am oprit noi vreodată să ne gândim ce poate însemna o asemenea nevoinţă? Şi este oare posibil să înţelegem ceva prin care nu am trecut şi de care nici nu ne putem face o imagine corectă? Aceasta este o faptă care întrece puterile omeneşti. Haideţi să stăm cu gândul aproape de ascet şi să-l urmărim în taină.

Este o noapte întunecoasă. Oamenii obişnuiţi ar fi cuprinşi de teamă. Dar pustnicul îngenunchiat nu se gândeşte la nimic; el înalţă doar către cer un strigăt neîncetat de milostivire: "Dumnezeule, fii milostiv, fii milostiv mie, păcătosului!” Fiarele sălbatice din pădure se apropie de el dar, părintele nu se teme. Poate că ar dori chiar să fie sfâşiat pentru ispăşirea păcatelor sale. Dar fiarele pleacă de la acest om care nici măcar nu le dă vreo atenţie. Iar el continuă să suspine: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului... păcătosului”. A sosit toamna şi odată cu ea ploile, noroiul, frigul. Pădurea foşneşte. E ud până la piele. Cine nu şi-ar dori un colţişor cald şi liniştit? Dar sfântul îşi înalţă mâinile sale umede şi îşi încălzeşte sufletul cu căldura pocăinţei sale: “Dumnezeule, fii milostiv! Milostiveşte-te! Am păcătuit: iartă-mă! Pedepseşte-mă, dar ai milă faţă de mine. Te-am mâniat: redă-mi mila Ta! Mi-am pângărit sufletul: Curăţeşte-mă! Fără curăţie, nu Te pot vedea!” Acum e iarnă cu ger aspru. Pinii trosnesc. Mâinile şi picioarele sunt amorţite, oasele dor din pricina frigului pătrunzător. Dar el nu poate, nu are nici un drept să părăsească piatra de pocăinţă. Şi continuă să strige către Dumnezeu: “Ai milă de mine, o, Dumnezeule! Fie-ţi milă de mine!” Somnul, oboseala îi cuprind întreaga fiinţă. Un om îngheţat doreşte, mai ales, să doarmă. Dar ascetul biruieşte această lege a firii şi îşi întinde mâinile şi mai sus; el se ridică din genunchi şi strigă şi mai tare: “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”. Şi câte grozăvii nu a pătimit din partea demonilor? Ar putea oare diavolul să-şi părăsească adversarul tocmai acum? Desigur că nu.

Dar ce înseamnă ameninţările şi grozăviile lui pe lângă gândul sfâşietor al sfântului că Domnul l-ar putea părăsi din pricina păcatelor sale! îl dor picioarele. Ele sunt pline de răni. Mâinile sale sunt înţepenite în rugăciune. Dar el trebuie să ceară milă, căci a păcătuit. Acest lucru e greu de închipuit. Dar atunci ce a fost în realitate? Şi tot aşa a continuat o mie de nopţi. Iar în chilie o mie de zile. E de neînchipuit! Sfântul a păstrat tăcerea asupra acestei nevoinţe. Dar diferite zvonuri

Sfântul Serafim de Sarov rugându-se pe o stâncă; Sfântul a petrecut o mie de zile şi de nopţi îngenunchiat în rugăciune dinaintea lui Dumnezeu.

ajunseseră la urechea episcopului de Tambov care mai târziu îi ceru informaţii stareţului Nifon: “Cunoaştem nevoinţele şi viaţa părintelui Serafim; dar în ceea ce priveşte anumite lucruri tainice, ori despre rugăciunile sale făcute pe o piatră timp de o mie de zile şi nopţi, nimeni nu ştie nimic”.

înaintea sfârşitului său, sfântul însuşi le povesti unora dintre fraţi despre ispita sa şi lupta dusă cu ea. Unul dintre ei spuse cu uimire: “Acest lucru este mai presus de puterile omeneşti”. Părintele Serafim răspunse: “Sfântul Simeon Stâlpnicul a stat timp de 47 de ani pe un stâlp. Se pot oare compara nevoinţele mele cu ale acestuia?” Interlocutorul său spuse că probabil a fost ajutat de har. “Da”, răspunse bătrânul, “altminteri puterile omeneşti n-ar putea rezista”. Apoi adăugă: “Când există frângere de inimă, atunci Dumnezeu este cu noi”. Prin această nevoinţă şi prin căinţă, dăruită prin har, sfântul birui demonul slavei deşarte şi al deznădejdii şi atinse o extraordinară culme a duhului de rugăciune. Şi astfel preschimbă răul însuşi în bine de dragul său, după cuvântul Scripturii: “Şi ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Rom. 8, 28).

Nu cu mult timp înaintea sfârşitului său, sfântul bătrân îi încredinţă fratelui Ioan sarcina de a găsi această piatră în pădure indicându-i semnalele specifice ale locului. Doar cu mare greutate o găsi. Frunzele şi noroiul o acoperiseră. Mai târziu, admiratorii părintelui Serafim începură să cioplească bucăţele din ea şi le luară cu ei nu numai ca amintiri ale luptelor sale, ci şi pentru a primi ajutor în chip miraculos. Şi în felul acesta se răspândiră în toată Rusia şi pot fi găsite chiar şi în străinătate. Noi le sărutăm şi le venerăm ca pe nişte icoane. Iar uneori ele sunt puse în apă care e băută mai apoi în scop de vindecare. Resturi ale pietrei din pădure sunt păstrate la Sarov şi Diveievo. Iar piatra din chilie a fost adusă cu totul la mănăstirea Diveievo.

După ce a biruit ispita şi a primit de la Dumnezeu un semn de iertare, sfântul Serafim reveni din nou la viaţa sa duhovnicească de mai înainte, deşi lăuntric ea devenise chiar mai intensă. Dar, de acum, pentru tot restul vieţii sale sănătatea i se şubrezi în mod vizibil. Simţea mai ales dureri la picioare. Şi probabil că acesta a fost unul dintre motivele aparente ale ascetului de a pune capăt celor o mie de zile de rugăciune petrecute pe cele două pietre; părintele a observat că “prietenul” său slăbit, trupul, va fi complet epuizat şi va refuza să slujească duhului. Oricum, ispita promovării în trepte ierarhice superioare fu reînnoită după marea luptă.

Sfântului Serafim i s-a oferit a doua oară postul de egumen în mănăstirea Krasno Slobodski Spasski. Dar cel ce a fost o dată ispitit capătă experienţă (Iac. 1, 3-4). Dar sfântul respinse noua ofertă calm şi hotărât, ca şi cum nu l-ar fi privit deloc. Atunci vrăjmaşul recurse la alte mijloace de ispitire. Ispita monahală obişnuită, aceea venită prin oameni, şi mai ales prin femei, fu înlăturată de părintele Serafim simplu şi uşor.

în general, el nu primea aproape pe nimeni în sihăstria sa. Chiar foarte puţini dintre monahi veneau la el: doar Marcu tăcutul, părintele Isaia, ierodiaconul Alexandru şi mai târziu părintele Tihon. Cât despre fraţi, părintele vorbea cu ei doar în zilele de sărbătoare, primindu-i în mănăstire între Sfânta Liturghie şi Vecernie. Cunoscându-i acest obicei, căpătat cu binecuvântarea stareţului, monahii nu-l deranjau în pădure. Dar mirenii, şi mai ales femeile, atraşi de zvonurile cu privire la pustnic şi îndemnaţi de propriile lor necazuri, aflară în curând drumul spre el, şi începură să-i tulbure singurătatea de dragul căreia el părăsise “în mod exclusiv” mănăstirea. Pentru a se apăra de aceştia, părintele Serafim hotărâ să nu mai primească pe nimeni, şi mai ales femeile.

Dar, mai întâi, el se rugă fierbinte către Domnul şi Prea Curata Sa Maică, dacă era voia lui Dumnezeu ca oamenii să

fie lăsaţi fără zidire şi mângâiere duhovnicească. Pentru a fi sigur de acest lucru, el ceru cu îndrăzneală un semn: dacă această hotărâre era pe placul lui Dumnezeu atunci copacii din jur trebuiau să bareze calea spre chilia sa.

Tocmai în vremea aceea se apropia un praznic. Părintele Serafim se duse după obiceiul său la mănăstire. Şi pe când cobora din Athosul său (acolo unde e binecunoscut faptul că femeile nu sunt deloc îngăduite) văzu că nişte pini erau aplecaţi şi blocau cărarea. Părintele Serafim căzu în genunchi drept recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru acest semn minunat şi se grăbi către mănăstire pentru Sfânta Liturghie. Părintele Isaia slujea dimpreună cu alţi preoţi. Părintele Serafim se afla în altar. După Heruvic se duse plin de respect la părintele său duhovnicesc: “Părinte stareţ”, spuse el plin de umilinţă, “daţi-mi binecuvântarea ca femeilor să nu li se îngăduie să vină la muntele pe care locuiesc eu acum”. Părintele Isaia, care tocmai se pregătea să citească rugăciunea tainică pentru Sfânta Jertfă răspunse cu nemulţumire: “Într-un astfel de moment şi cu o astfel de cerere vii mata la mine, părinte Serafim!” “Chiar acum binecuvântaţi-mă, vă rog, părinte”, continuă sfântul fără să se simtă câtuşi de puţin ofensat. “Dar cum pot eu de la o distanţă de 5 kilometri să văd că femeilor nu li se îngăduie să vină acolo” ripostă părintele Isaia. “Binecuvântaţi-mă doar, părinte”, insistă sfântul Serafim smerit, dar ferm, “şi nici una nu va urca pe muntele meu”. Atunci stareţul porunci să i se dea icoana Maicii Domnului numită “Pântecele binecuvântat” şi dându-i binecuvântarea zise: “Te binecuvintez să nu îngădui femeile să-ţi viziteze muntele; dar păzeşte-te bine”. Părintele Serafim sărută sfânta icoană şi se întoarse la locul său. După ce se împărtăşi cu Sfintele Taine se întoarse la sihăstrie şi baricadă cărarea cu cioturi de lemn. Acum drumul către el era închis; dar părintele Serafim încă mai primea bărbaţi din când în când.

înfrânt în acest caz, ispititorul îl atacă în alte feluri. Atunci când chiar unui mirean părintele Serafim i-a spus: “Vrăjmaşul se află pretutindeni lângă tine!” cum ar fi putut acesta oare să-l slăbească tocmai pe el de răutăţile sale. El le spuse unor monahi că fraţii care vieţuiau în mănăstire luptau cu forţele lui ca şi cu nişte porumbei, dar cei ce vieţuiau în pustie luptau cu acestea ca şi cu nişte lei ori leoparzi.

Un mirean, în simplitatea inimii sale, îi puse următoarea întrebare părintelui Serafim: “Părinte, ai văzut mata duhuri rele?” Bătrânul răspunse cuun zâmbet:”Sunt dezgustătoare! Precum nu-i este cu putinţă unui păcătos să vadă lumina orbitoare a unui înger la fel, este cumplit lucru să vezi demoni, căci ei sunt înfricoşători”. “M-a condus prin pădure”, povestea mai târziu sora Acvilina Malişev, “pe la piatra pe care se rugase şi pe la locul unde Marcu pustnicul vieţuia, şi-mi spuse totul: cum îl ispiteau vrăjmaşii aici, cum lupta cu ei acolo”.

Dar avem puţine informaţii amănunţite despre luptele sale duhovniceşti. Iată ce scrie autoarea cronicii mănăstirii Diveievo despre ispitele vrăjmaşului: “după felul lui viclean el începe cu cele mai uşoare ispite şi la început îl atacă pe ascet cu tot felul de temeri. Astfel, după cele povestite de un ieromonah de la sihăstria Sarov, care a trăit până la vârstă înaintată, odată, pe când se afla în rugăciune, auzi deodată în spatele pereţilor chiliei sale urletul unei fiare; apoi un zgomot de parcă o mulţime de oameni începuse să-i spargă uşa chiliei sale; uşa chiliei fu scoasă din ţâţâni şi demonii aruncară la picioarele monahului aflat la rugăciune o bârnă uriaşă, care mai apoi fu scoasă afară cu mare greutate de către opt oameni”. “Alteori, ziua, dar mai ales noaptea, pe când stătea în picioare la rugăciune, i se părea că brusc chilia i se prăvălea în cele patru vânturi şi că din toate părţile fiare înspăimântătoare se năpusteau la el cu răcnete sălbatice şi pline de mânie”. “Uneori, îi apărea dinainte un sicriu deschis din care

se ridica un om mort”. “întrucât bătrânul nu a cedat fricii, diavolul începu să lupte cu mare cruzime. Astfel, cu voia lui Dumnezeu îl ridica în aer şi de acolo îl arunca la pământ cu atâta forţă încât dacă n-ar fi fost de faţă îngerul păzitor, i-ar fi rupt oasele din pricina unor astfel de lovituri. Dar nici în acest fel nu l-au putut birui pe bătrân. “Toate nălucirile, ispitele şi atacurile vrăjmaşului” părintele Serafim le biruia cu puterea Sfintei Cruci şi cu rugăciunea. Mai apoi rămânea multă vreme în pace în sihăstria lui, mulţumind Domnului”. “Ispitele diavolului”, spunea el cu curaj, “sunt ca pânza unui păianjen; trebuie doar să sufli în ea şi va fi distrusă; la fel este şi cu vrăjmaşul diavol. E nevoie să te înarmezi doar cu Sfânta Cruce şi toate răutăţile lui vor dispărea complet”. Dar vicleanul vrăjmaş este inepuizabil în planurile sale răutăcioase împotriva asceţilor. Deoarece nu l-a putut birui pe sfântul luptător prin ispite şi temeri lăuntrice, l-a atacat din afară. Aceasta s-a întâmplat după 10 ani de viaţă pustnicească, pe data de 12 septembrie, 1804.

Odată, părintele Serafim tăia lemne în pădure. Trei ţărani necunoscuţi se duseră la el şi începuseră să-i ceară bani plini de aroganţă: “Vin mireni la tine şi îţi aduc bani!” “Eu nu iau nimic de la nimeni”, răspunse bătrânul. “Dar aceştia nu-l crezură şi îl atacară. Părintele Serafim avea o mare forţă trupească şi pe deasupra, avea un topor şi se putea apăra. Acest gând, aşa cum spunea el mai târziu chiar îi trecuse prin minte. De îndată îşi aminti cuvintele Mântuitorului: “Toţi cei ce pun mâna pe sabie de sabie vor pieri” (Mt 26, 52). Iar sfântul ascet puse jos toporul şi zise: “Faceţi ce vreţi”. Atunci, unul dintre hoţi ridică toporul său şi cu mânerul îl lovi pe pustnic în cap. începu să-i curgă sânge pe gură şi pe urechi şi căzu inconştient la pământ. Dar răufăcătorii continuară să-l bată şi-l traseră în chilie sperând ca acolo să-şi recapete cunoştinţa şi să le arate banii el însuşi. în antecameră îl legară de mâini

şi de picioare şi începură să caute prin sihăstrie; ei sparseră chiar şi soba, apoi podeaua şi nu găsiră nimic. Brusc, fură cuprinşi de teamă şi fugiră înspăimântaţi. Părintele Serafim îşi recăpătă cunoştinţa şi se dezlegă cu greutate. Mai întâi îi mulţumi lui Dumnezeu că i-a dat să sufere, deşi era nevinovat, şi se rugă pentru iertarea criminalilor.

Sfântul Serafim atacat de hoţi.

Imitându-L pe Mântuitorul Cel îndelung răbdător, sfântul nu s-a apărat, ci s-a lăsat în mâinile lui Dumnezeu.

în ziua următoare el ajunse la mănăstire cu un uriaş efort. Se săvârşea tocmai Sfânta Liturghie. Fraţii erau îngroziţi de înfăţişarea cumplită a sfântului. Hainele, capul şi barba îi erau acoperite cu sânge şi praf; pe faţă şi pe mâini avea numeroase răni; sângele i se închegase în urechi şi în gură; câţiva dinţi îi fuseseră rupţi. întrebat de călugări ce i se întâmplase, părintele Serafim rămase tăcut. Dar, după slujbă, el îi spuse totul părintelui Isaia şi duhovnicului mănăstirii. Rămase în mănăstire. Timp de opt zile pacientul suferi teribil fără să doarmă, să mănânce sau să bea. Părintele stareţ, temându-se pentru viaţa lui trimise la Arzamas pentru ajutor medical; trei medici şi trei asistenţi sosiră. După ce l-au examinat pe pacient constatară următoarele: capul îi era spart, coastele sfărâmate, pieptul rănit, precum şi alte răni grozave pe trup. Fură uimiţi de faptul că un om mai putea rămâne în viaţă după toate acestea. La începutul consultaţiei părintele Serafim era conştient, dar spre sfârşitul ei îşi pierdu cunoştinţa şi se bucură de o minunată vedenie. Pe partea dreaptă a patului său apărură Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu cu aceiaşi apostoli Petru şi Ioan ca şi în cea dintâi vizită. Arătând cu degetul mâinii drepte către părintele Serafim ea se întoarse către locul unde se aflau medicii şi zise: “De ce vă mai osteniţi?” Apoi, se uită la sfântul Serafim şi din nou le repetă apostolilor cuvintele rostite mai înainte: “Acesta este din neamul nostru". Vedenia luă sfârşit. în acel moment intră părintele stareţ. Doctorul îi spuse stareţului şi pacientului “să i se ia sânge”, să i se spele rănile cu alcool şi să i se pună legături pe ele. Dar părintele Serafim respinse toate acestea, predându-se cu totul în voia lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului. Şi deodată se umplu de o negrăită bucurie care dură timp de patru ore.

Spre seară se ridică din pat spre uimirea tuturor, iar la ceasul al nouălea ceru puţină pâine şi varză spre întărire. Şi treptat începu să-şi revină în puteri. Dar urmele acestei bătăi

i-au rămas pe trup pe tot restul vieţii. Chiar şi mai înainte el obişnuia să meargă aplecat după ce a fost izbit în spate în timp ce tăia un copac, dar acum mergea aplecat destul de tare. Şi de atunci părintele Serafim a început să umble sprijinindu-se într-un toiag. Ascetul petrecu cinci luni în mănăstire. Părintele Isaia şi fraţii se sfătuiră să rămână acolo pentru totdeauna, dar căpătă binecuvântarea să se reîntoarcă la iubita sa sihăstrie. Curând după aceea răufăcătorii fură găsiţi. Erau ţărani

Sfântul Serafim umblă sprijinindu-se într-un topor. După ce a fost atacat de hoţi, sfântul a rămas adus de spate, umblând adesea cu ajutorul unui toiag.

(iobagi) din satul Kremensky (gubernia Ardatovsky). Urmau să fie judecaţi; dar aflând acest lucru părintele Serafim îl rugă pe stăpânul lor, moşierul Tatişef şi pe părintele Isaia să-i ierte. “Altminteri”, îi spuse el părintelui stareţ, voi părăsi mănăstirea Sarov şi mă voi duce în altă parte”. Cererea îi fu împlinită, dar Dumnezeu îi pedepsi El însuşi pe răufăcători: le arseră casele. Atunci ei veniră la sfânt, se căiră de faptele lor cu lacrimi în ochi, cerându-i să-i ierte şi să se roage pentru ei. Părintele Serafim îi iertă şi îşi reluă viaţa de pustnic. Dar viaţa lui în pustnicie nu se desfăşura doar în nevoinţe şi suferinţe. Nu numai că sfântul crescuse duhovniceşte şi ajunse la nepătimire ţelul isihasmului dar în acelaşi timp Domnul îşi răsplăti slujitorul cu negrăite mângâieri şi-l slăvi cu minuni extraordinare.

între timp, să povestim aici... pe scurt, despre supunerea minunată a fiarelor sălbatice şi a reptilelor faţă de el. Căzut fiind din ascultarea faţă de Dumnezeu, omul a pierdut suveranitatea sa regală asupra lumii; dar atunci când revine la starea sa originară el îşi recapătă din nou puterea asupra creaturilor. La fel s-a întâmplat şi în cazul sfântului Serafim. Circulă o legendă din care reiese faptul că la chilia sa, ca şi la chilia sfântului Vlasie, veneau diferite animale sălbatice noaptea; şerpii se furişau prin apropiere, iar el le ieşea înainte şi îi hrănea din sărăcăcioasa lui mâncare. Unul dintre fraţi care era mai apropiat de el şi îl vizita la sihăstrie, ierodiaconul Alexandru, îl întrebă odată cum de îi ajungea pâinea pentru animale. Sfântul bătrân răspunse că întotdeauna găsea suficientă pâine pentru a le hrăni. Dar mai notabile şi mai mişcătoare informaţii sunt cele legate de felul în care sfântul hrănea urşii. Cine nu a auzit de această uimitoare minune? Certitudinea ei a fost atestată de numeroşi martori. Ea a fost povestită de acelaşi ieromonah Alexandru, de monahul Petru, de cea care avea să devină mai târziu maica Matrona de la Diveievo,

de maica Alexandra, stareţa mănăstirii Lyskov, de către maica Ana şi alţii. Iată povestirea monahului Petru de la Sarov. “Legat de părintele Serafim prin legăturile dragostei întru Hristos Domnul m-am dus odată la îndepărtata sa sihăstrie pentru a mă folosi de sfaturile de suflet mântuitoare ale omului lui Dumnezeu. în timp ce mă apropiam am văzut că părintele Serafim stătea pe trunchiul unui copac şi hrănea un urs care-i stătea dinainte, cu pâine uscată, pe care o lua din chilia sa. Uimit de această minunată şi neobişnuită privelişte mă oprii în spatele unui copac, şi mă rugam cu mintea către părintele Serafim ca să mă scape de frică. Şi, deodată, văzui că ursul îl părăsi pe bătrân şi se duse în pădure, tocmai în direcţia opusă aceleia în care mă aflam eu. Apoi, îmi făcui curaj şi m-am apropiat de părintele Serafim. Bătrânul mă întâmpină cu bucurie şi spuse că întrucât mă învrednicisem să văd această fiară sălbatică lângă el, va trebui să păstrez această taină până la moartea sa. După aceasta m-am minunat mereu de curăţia sufletului şi de credinţa acestui cuvios bătrân, căruia chiar şi animalele sălbatice i se supuneau, în timp ce noi ne temeam numai văzându-le”.

Mai departe vom afla întâmplări şi mai mişcătoare şi mai ziditoare din viaţa sa. Astfel, se scurseră 12 ani din viaţa sa de pustnic. Părintele Isaia a renunţat la postul său de egumen din pricină că i se împuţinaseră puterile şi se retrase la odihnă şi linişte voind a se pregăti pentru plecarea pentru lumea cealaltă. Fraţii hotărâră să-l aleagă pe părintele Serafim în locul său. Aceasta era cea de-a treia propunere pentru postul de stareţ care i se făcea. Pe lângă mănăstirea Alateer, voiseră să-l mai numească egumen al mănăstirii Krassno Slobodski Spasski.

Dar după pocăinţa de pe piatra din pădure, pustnicul respinse acum ferm şi liniştit astfel de oferte. Atunci, îl aleseră pe diaconul mănăstirii, părintele Nifon, ca egumen al Sarovului.

Părintele Isaia care avea o dragoste şi o preţuire adâncă faţă de părintele Serafim obişnuia odinioară să-l viziteze, fiind încântat şi folosindu-se mult de experienţa duhovnicească a propriului său fiu duhovnicesc. Dar acum slăbise, iar fraţii obişnuiau să-l ducă într-o trăsurică spre îndepărtata sihăstrie. Astfel dascălul devenise ucenic, la ce înălţimi duhovniceşti ajunsese pustnicul! Prin urmare, iată ce mare folos dobândise el în singurătate. în anul următor (1807), părintele Isaia se mută în pace la Domnul. Părintele Serafim l-a preţuit în mod deosebit toată viaţa aşa cum îi preţuise şi pe ceilalţi bătrâni şi prieteni pe care el îi considera ca oameni bineplăcuţi lui Dumnezeu. “Atunci când veniţi la mine, îi spuse el mai apoi stareţei mănăstirii Ardatov, maicii Evdochia, ca şi multor altora, “vizitaţi mai întâi mormintele, faceţi trei închinăciuni şi rugaţi-vă lui Dumnezeu ca sufletele slujitorilor Săi Isaia, Pahomie, Marcu şi al altora să se odihnească în pace; apoi îngenunchiaţi dinaintea mormântului şi spuneţi cu mintea: Iertaţi-mă sfinţi Părinţi şi vă rugaţi pentru mine. Ei sunt stâlpi de foc de la pământ la cer ”. Iar el însuşi atunci când se ducea la mănăstire obişnuia să se ducă mai întâi la mormintele iubiţilor săi părinţi duhovniceşti. Şi astfel, prietenii săi apropiaţi plecară în veşnicie. Se simţea ca un orfan. Noul egumen era departe de el din punct de vedere duhovnicesc. Erau destul de diferiţi unul de celălalt în duh.

Părintele Serafim dorea să se folosească de moartea părintelui Isaia aşa cum se folosise şi de cea a părintelui Pahomie. Atunci el se retrăsese de la mănăstire în pustie; acum alese o nouă nevoinţă tăcerea, după exemplul sfântului Arsenie cel Mare şi al lui Ioan tăcutul. El încetă de a mai ieşi afară cu desăvârşire, chiar pentru a-i primi pe cei câţiva vizitatori ocazionali ce veneau la el. Iar dacă se întâmpla să se întâlnească cu cineva în pădure sfântul se culca la pământ şi stătea acolo tăcut până ce omul respectiv se îndepărta.

El începu, de asemenea, să meargă mai rar la mănăstire; nu mai mergea mereu acolo, chiar şi în zilele de sărbătoare. I se ducea hrană de la mănăstire o dată pe săptămână. Păşind în antecameră fratele spunea obişnuita rugăciune monahală: “Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi”. Bătrânul spunea “Amin” dinăuntru şi deschidea uşa chiliei. Cu mâinile încrucişate la piept şi cu faţa îndreptată spre pământ stătea în uşă fără ca măcar să-şi binecuvinteze vizitatorul. Fratele îi făcea închinăciune şi lăsa mâncarea pe masa din antecameră. Iar sfântul punea acolo puţină pâine sau varză ceea ce însemna că mai avea nevoie în continuare de acel lucru. Fratele îi făcea din nou plecăciune, îi cerea să se roage pentru el şi pleca fără să audă măcar un singur cuvânt în afară de “Amin”.

Părintele Serafim păstră această nevoinţă timp de trei ani. Această tăcere era pentru el doar culmea pustniciei sale. Prin urmare tot ceea ce până acum formase viaţa lăuntrică a sfântului era de acum doar întărit şi adâncit. El pătrunse cu totul înlăuntrul său şi se depărtă total de lume. “Tăcerea este taina veacului ce va să fie”, obişnuia el să spună cu cuvintele Părinţilor. Deci haide să cinstim această nevoinţă a sa prin propria noastră tăcere; să nu îndrăznim a intra în cămara sufletului său cu minţile noastre lipsite de experienţă şi cu gândurile noastre necurăţite; acela este un loc doar pentru Prea Curatul Duh al lui Dumnezeu. Să repetăm doar după învăţăturile sale cuvintele sfântului Varsanufie cel Mare: “Desăvârşita tăcere este o cruce pe care omul să se răstignească cu toate patimile şi poftele sale. Dar gândiţi-vă câte dojeni şi jigniri a pătimit mai întâi Hristos, Stăpânul nostru, şi numai atunci S-a urcat El pe Cruce. Aşadar, nici noi nu putem ajunge la desăvârşita tăcere şi nici nu putem nădăjdui în sfânta desăvârşire dacă nu pătimim împreună cu Hristos. Căci după cum spune Apostolul: “Dacă pătimim împreună cu El, împreună cu El să ne şi preamărim” (Rom. 8, 17). Şi aceasta a fost

calea aleasă de marele sfânt al timpurilor noastre, cale care a urmat-o până la capăt. Preamărirea îi stă dinainte; dar el încă va purta crucea tăcerii, însă într-un alt loc şi în alte condiţii, mai dificile, ca sihastru în mănăstire. Petrecu mai înainte 16 ani în pustie; acum prin dumnezeiasca Pronie se întoarse din nou în mănăstire. Ciclul nevoinţelor sale în pustie ajunsese la capăt.

Chilia monahală a Sfântului Serafim cu câteva lucruri care i-au aparţinut, aşa cum s-au păstrat acestea după moartea sa.

Icoana întâmpinării Domnului, cca 1500, Şcoala moscovită,

Capitolul VI

Pustnicia (retragerea în pustnicie)

Termenul acesta de “pustnicie” ne poate conduce adesea la ideea că părintele Serafim s-a înălţat la cea mai înaltă treaptă a ascezei singurătatea absolută. Dar putem gândi şi altfel, însingurarea sa sau viaţa de pustnicie au luat sfârşit cu adevărat prin această aparentă retragere completă; misiunea sfântului faţă de lume începuse deja. Chiar dacă şi-a petrecut primii ani ai acestei nevoinţe încă în tăcere, aceştia au însemnat mai degrabă o pregătire pentru noua sa ascultare mântuirea oamenilor. De fapt, abandonarea pustiei şi revenirea sa într-o mănăstire aglomerată, chiar dacă retras faţă de toată lumea, reprezintă deja un fel de legătură cu lumea. Iar viaţa sa acolo era o predică vizibilă, vie atât faţă de monahi, cît şi faţă de pelerini.

Prin retragerea şi tăcerea sa, părintele Serafim le arăta calea spre mântuire, nevoinţă, pocăinţă şi dragoste de Dumnezeu nu mai puţin decât prin cuvinte. în orice caz, exemplul dat de el aici, în văzul tuturor, era mai eficace şi mai ziditor decât şederea lui în îndepărtata sihăstrie, acolo unde era rupt de legătura cu oamenii, cu mici excepţii. Iar după alţi cinci ani, Serafim, maturizat duhovniceşte îşi va părăsi pustnicia pentru totdeauna şi în mod deschis îşi va începe misiunea sa apostolică de slujire a oamenilor. Astfel, odată cu viaţa petrecută în schitul îndepărtat, cea de-a doua perioadă a vieţii sale lua şi ea sfîrşit; cea dintâi perioadă a vieţii, perioada petrecută în lume, a durat până la pelerinajul său la Kiev, cea de-a doua perioadă monahală a durat din momentul când s-a dus în chilia părintelui Dositei şi până la plecarea sa în sihăstrie; iar cea de-a treia perioadă apostolică din momentul retragerii sale în pustnicie şi până la moarte. Sfântul însuşi în marea

sa smerenie nu şi-ar fi părăsit sihăstria spre a continua în calitate de predicator, învăţător şi slujitor al Domnului. El nu şi-ar fi dorit în nici un caz să renunţe la dulcea linişte a pustiei care-i era atât de dragă. Dar pronia dumnezeiască îşi călăuzeşte sfinţii.

“Cunosc un om”, spunea un mare pustnic din vremurile de demult, sfântul Macarie cel Mare, vorbind probabil despre sine “căruia nu i-ar place nimic mai mult pe lume decât să stea într-un colţ al peşterii sale şi să se bucure de binecuvântate vederi duhovniceşti. Dar însuşi Domnul îl părăseşte din când în când pentru ca măcar în acest fel să-l întoarcă la starea sa obişnuită şi să-şi slujească fraţii în continuare”. Acest lucru s-a întâmplat şi cu sfântul Serafim; fructul copt al pustiei a fost cules din pomul singurătăţii şi aşezat dinaintea ochilor omeneşti. Dar chiar şi acolo i s-a oferit câtăva vreme pentru a se maturiza complet spre a fi destul de moale şi zemos, ajungând la dulceaţa sa maximă, în aşa fel încât să ajungă cu totul bineplăcut Domnului şi de folos oamenilor. Astfel, pustnicia însemna într-un anume sens perioada de vârf a însingurării sale; totuşi, ea însemna mai mult o perioadă de pregătire, precum şi un început al unei noi vieţi, cea de-a doua jumătate a vieţii sale monahale. Dar pentru ca trecerea de la însingurare la slujire să nu fie prea bruscă, Domnul l-a condus pe iubitorul său de tăcere din pustie în mănăstire, unde, câtva timp, el şi-a continuat în mod aparent viaţa de mai înainte, dar, de fapt, el şi-a început noua slujire. Iată ce s-a întâmplat.

Aşa cum am văzut, după retragerea sa în singurătate, părintele Serafim a început să viziteze mănăstirea din ce în ce mai rar şi arareori se împărtăşea cu Sfintele Taine. Pentru unul care cunoaşte viaţa pustnicilor, nu e nimic uimitor în acest lucru. Mulţi dintre ei au acţionat într-un mod asemănător. Sfânta Maria Egipteanca nu s-a împărtăşit nici măcar o singură dată în răstimpul celor 47 de ani de viaţă în pustie, după ce părăsise

mănăstirea de lângă râul Iordan a Sfântului Ioan Botezătorul; şi doar cu o oră înaintea morţii i s-a făcut cinstea de a primi sfintele cele de viaţă dătătoare din mâna bătrânului Zosima. Dacă Domnul le oferă mântuitoarea dulceaţă a împărtăşaniei cu Sine prin rugăciune şi contemplaţie, sau dacă în vreun “mod invizibil li se oferă împărtăşania printr-un înger al Domnului”, aşa cum i-a spus părintele Serafim văduvei Eropkina, acest lucru depăşeşte cunoaşterea şi trăirea noastră obişnuită. în acest fel, nu este surprinzător faptul că fraţii mănăstirii au început să se simtă ofensaţi.

Oamenii se simt adesea încurcaţi şi chiar au un sentiment de indignare atunci când alţii nu acţionează exact ca ei. Noul Stareţ Nifon era şi el de partea fraţilor. S-a amintit deja faptul că el avea un duh diferit de cel al părintelui Serafim. Era un om remarcabil în probleme administrative, dar şi contabile. El punea accentul pe stricta respectare a regulilor monahale şi pe citirea pomelnicelor; în timpul vieţii sale pomelnicele celor vii şi ale celor morţi erau citite în mod neîntrerupt la proscomidie înainte de citirea ceasurilor. El este cunoscut drept un constructor şi decorator capabil al mănăstirii. El ţinea posturile cu regularitate. Era harnic, generos, prietenos cu oaspeţii mănăstirii, un om cultivat, cu darul elocvenţei. Totuşi, anumite lucruri ne fac să credem că nu era de un gând cu părintele Serafim. Şi nu numai el. Cunoscutul pelerin şi scriitor Muraviov, care a vizitat Sarovul curând după moartea sfântului, i-a întrebat cu respect pe fraţi despre el. Cât de mare i-a fost uimirea atunci când i s-a spus cu uşurinţă şi insolenţă: “Aici noi toţi suntem serafimi”. Pentru a înţelege aceasta, este necesar să dobândeşti o profundă cunoaştere a învăţăturilor sfântului sau mai degrabă ale Bisericii sau ale Sfântului Duh însuşi cu privire la esenţa creştinismului şi la sensul nu numai al nevoinţelor ascetice, ci şi al virtuţilor, şi de a pune aceste învăţături în practică.

Iar cititorul va afla despre toate acestea din minunatul şi luminatul dialog dintre părintele Serafim şi N. A. Motovilov. E posibil, de asemenea, ca demonul invidiei să-l fi supărat pe stareţ. El venise la mănăstire la 20 de ani după venirea sfântului, în anul 1787 şi fusese ales egumen numai după ce părintele Serafim refuzase acest lucru. Dumnezeu ştie! Cu siguranţă că părintele Nifon nu se arătă încântat de a se afla pe lângă minunea Sarovului şi chiar a întregii lumi pentru că asta a fost sfântul Serafim. Nimeni nu a remarcat vreun gest de amabilitate sau măcar un cuvânt sau faptă plină de dragoste ori afecţiune a acestuia faţă de părintele Serafim. Predecesorul său, părintele Isaia, l-a iubit şi l-a respectat pe sfânt atât de mult, încât o dată a venit chiar cu caleaşca ca să-l vadă pe omul lui Dumnezeu. Dar în cazul de faţă noi vedem ceva destul de diferit. Şi, totuşi, sfântul a trăit 25 de ani (1807-1832) sub stăreţia părintelui Nifon, şi tocmai aceştia au fost anii nevoinţelor sale celor mai mari, anii minunilor sale şi ai descoperirilor sale duhovniceşti. Faima sa se răspândea deja în întreaga Rusie; totuşi, în propria sa casă după cuvântul Sf. Scripturi puţini îl considerau un prooroc (Mt. 13, 57), (a). Dar “ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu” (Rom. 8, 28). Aceasta s-a întâmplat şi în acest caz. Severul şi canonicul stareţ s-a sfătuit cu fraţii mai vârstnici ai mănăstirii cu privire la viaţa extraordinară a pustnicului şi se hotărâră să-i ofere părintelui Serafim, dacă era sănătos şi se ţinea bine pe picioarele sale, să vină ca mai înainte Duminica şi în sărbători spre a se întări cu Sfânta

a) Mai târziu, părintele Nifon îşi răspândi părerile mai departe. Mitropolitul Filaret al Moscovei îi scrise prietenului şi părintelui său duhovnicesc, arhimandritul Antonie, un fost ucenic al părintelui Serafim: „Stareţul Sarovului a păcătuit în mod evident, atunci când i-a transmis în scris mitropolitului Iona gândurile sale întunecate despre sfânt. Iar mitropolitul Filaret era un foarte fin şi discret analist şi judecător al lucrurilor.

împărtăşanie, iar dacă picioarele refuzau să-l slujească, să se întoarcă la mănăstire şi să vieţuiască în chilia sa. Fratele care obişnuia să-i aducă hrana trebuia să-i transmită această hotărâre cu ocazia primei sale vizite la sihăstrie.

Părintele Serafim îl ascultă în tăcere, iar apoi îl lăsă să plece fără să scoată un singur cuvânt. Hotărârea consiliului duhovnicesc al mănăstirii era atât de neaşteptată încât îl luase pe pustnic pe neaşteptate. El era obişnuit cu ascultarea; dar era aceasta oare voia lui Dumnezeu? Urma el oare să renunţe la sfânta isihie, de vreme ce i se supusese cu binecuvântarea părinţilor săi duhovniceşti: Iosif, Pahomie şi Isaia? Nu-i era uşor acum, după 16 ani, să se rupă de dulcea însingurare şi să revină în cadrul comunităţii.

“Cel în care au apărut tragerile înlăuntru şi răpirea către Dumnezeu, scria însinguratul pustnic Teofan episcopul, “şi mai ales cel în care supunerea totală către Dumnezeu şi rugăciunea neîncetată au început să lucreze, nu poate fi ţinut în cadrul unei comunităţi împreună cu ceilalţi”.

“Cei ce au ajuns să iubească binecuvântata tăcere duc o viaţă îngerească şi le imită modul lor de viaţă. Ei nu obosesc niciodată să-L laude pe Creator în vecii vecilor... La fel şi cel care a ajuns în cerul singurătăţii nu se va plictisi vreodată să-L slavoslovească pe Creator”. “Prin urmare întreaga preocupare a pustnicului este aceea de a se afla numai cu Domnul singur cu Care discută faţă către faţă, tot la fel precum slujitorii preferaţi ai unui rege îi vorbesc acestuia la ureche”.

în acelaşi timp o astfel “de lucrare lăuntrică tăcută şi plină de pace este păstrată şi păzită de altcineva e vorba de păstrarea gândurilor netulburate” (a). Şi, iată, acum părintelui Serafim i s-a oferit să părăsească această “binecuvântată singurătate”. Ei voiau să-l oblige să se reîntoarcă la “legăturile cu ceilalţi". El urma să revină în mijlocul zgomotului unei

a) Episcopul sau calea spre mântuire

mănăstiri aglomerate care era vizitată de mii de pelerini. Ce moment de răscruce în viaţa sa! Aceasta era o treaptă chiar mai importantă şi mai hotărâtoare decât aceea când şi-a părăsit căminul şi pe iubita sa mamă cu 32 de ani în urmă. Atunci tot ceea ce era strălucitor şi atractiv i se aşternea dinainte; acum se pare că este tras înapoi către o stare inferioară prin care el trecuse şi pe care aproape că o uitase după cei 16 ani de însingurare. Ce era de făcut? Comportamentul sfântului însingurat e acum uşor de înţeles. El a ascultat în tăcere mesajul fratelui şi tot în tăcere l-a slobozit fără a scoate un singur cuvânt. Aceasta însemna că încă nu exista vreun cuvânt de răspuns în sufletul său. Fratele plecă încurcat Dar bătrânul, fără îndoială, apelă la Dumnezeu “faţă către faţă, aşa precum slujitorii preferaţi ai unui rege îi vorbesc acestuia la ureche”. O săptămână întreagă trecu astfel. Unuia care era obişnuit cu ascultarea desăvârşită, neascultarea ieşea din orice fel de calcul. Dar cu atât mai puţin putea Sfântul Serafim să-şi părăsească “binecuvântata tăcere”. Precum Sfântul Grigorie Teologul, el găsi soluţia în a alege calea de mijloc. El hotărâ să vieţuiască în mănăstire ca într-o sihăstrie să se afle împreună cu oamenii trupeşte, dar să păstreze liniştea şi pacea duhului. în acest fel el îmbină ascultarea cea dinafară cu însingurarea lăuntrică. Aceasta nu-i făcea decât ca truda şi nevoinţele să-i fie şi mai dificile, căci era mult mai greu să-şi păstreze pacea duhului în mănăstire, chiar dacă se afla retras într-o stare de pustnicie.

“Există o linişte exterioară”, spune un scriitor, “atunci când un om se rupe de toţi ceilalţi şi vieţuieşte singur; şi există o linişte lăuntrică, atunci când un om rămâne singur cu Dumnezeu în duh, dar fără vreo sforţare, la fel de simplu precum pieptul respiră şi ochiul vede”. “Chilia pustnicului o reprezintă hotarul trupului său, dar interiorul său este un altar al cunoaşterii” (Scara Raiului, 27,12). “Singurătatea”, spune

episcopul Teofan Zăvorâtul “nu este întotdeauna un mod de viaţă retras; ci este în mod fundamental o stare în care duhul este concentrat şi adâncit în sine, şi prin focul Duhului Sfânt este înălţat la puritatea serafică şi înflăcărarea faţă de Dumnezeu şi în Dumnezeu”. Părintele Serafim ajunsese deja la acea stare, şi, prin urmare, el se putea întoarce în siguranţă la mănăstire şi să meargă mai departe pe calea comuniunii vii cu Dumnezeu. Şi totul era de parcă nici o schimbare fundamentală nu avusese loc. Dar Dumnezeu plănuise ceva mai bun. Fratele povesti felul în care îl primise sfântul. Probabil că părintele egumen a văzut în această tăcere un semn al voii de sine şi îi spuse fratelui să-i repete părintelui Serafim hotărârea consiliului în Duminica următoare. De data aceasta părintele Serafim îl binecuvântă pe fratele şi se întoarse împreună cu el la mănăstire. Aceasta s-a întâmplat pe data de 8 mai 1810, în ziua prăznuirii Apostolului Dragostei, Sfântul Ioan Evanghelistul şi în ajunul prăznuirii aducerii moaştelor Sfântului mare ierarh Nicolae, făcătorul de minuni. Cel dintâi îmbina cea mai înaltă contemplaţie cu dragostea cea mai tandră faţă de “copilaşii” săi. (Tim. 2,1; 4,4,21). Cât despre Sfântul Nicolae, atunci când acesta a vrut să plece în pustie, a auzit glasul lui Dumnezeu spunându-i: “Mergi în lume şi îţi vei mântui sufletul”. Fără să se ducă la chilia sa, părintele Serafim îşi îndreptă paşii către bolniţă; iar atunci când clopotele bătură pentru privegherea de toată noaptea, se duse la Biserică. Veştile se răspândiră iute printre fraţi. Ei păreau surprinşi, dar în acelaşi timp erau bucuroşi pentru faptul că părintele Serafim hotărâse să vieţuiască încă o dată printre ei. în ziua următoare, sfântul, după obiceiul său, se împărtăşi cu Sfintele Taine în Biserica bolniţei; iar apoi se duse la părintele Nifon şi primi binecuvântarea acestuia pentru a vieţui pustniceşte în chilia sa din cadrul mănăstirii. Astfel el îşi începe noua sa nevoinţă monahală o a treia perioadă care, de asemenea, dură aproape

16 ani. Primii cinci ani ai acestei perioade fură petrecuţi în totală însingurare în sensul cel mai deplin al cuvântului; iar apoi, părintele Serafim a început să primească în mod gradat oameni spre a-i îndruma pe calea mântuirii. Atât înafară, cât şi lăuntric, el ducea cam aceeaşi viaţă ca şi în sihăstrie. Singura deosebire o reprezenta faptul că nu primea absolut pe nimeni şi nu vorbea cu nimeni. De asemenea, nu mai putea presta munca fizică în acelaşi mod şi îşi îngăduia foarte puţin timp pentru aceasta. Şi în acest fel, el se dedica total şi fără rezerve rugăciunii, vieţii contemplative, lecturii Cuvântului lui Dumnezeu, precum şi a lucrărilor Sfinţilor Părinţi, eliberându-se în felul acesta de orice fel de alte griji şi solicitări. “Un fir de păr deranjează ochiul, în timp ce o grijă cât de mică distruge tăcerea”, spune unul dintre Sfinţii Părinţi. Şi tocmai această “eliberare de griji” i se oferi pustnicului.

în chilia sa nu se afla nimic altceva decât o icoană şi un butuc de lemn. Nu folosea nici măcar foc pentru sine însuşi. Singura lui băutură era apa. Drept hrană lua fiertură de ovăz şi varză sărată. Aceasta îi era adusă de către un monah care vieţuia într-o chilie alăturată, părintele Pavel. “Pustnicul”, scrie autorul Cronicii de la Diveievo, “se acoperea cu o bucată mare de pânză, aşa încât nimeni să nu-l poată vedea, apoi lua farfuria îngenunchiat, de parcă ar fi primit mâncarea din mâinile lui Dumnezeu şi o ducea apoi în chilia sa. Încolo, după ce se întărea cu hrană, punea farfuria înapoi, la locul ei, aşezându-şi din nou chipul sub pânză”. Vălul pus pe faţă se explică prin exemplele vechilor locuitori ai pustiei care-şi ascundeau faţa cu o glugă pentru a-şi feri ochii “ca să nu vadă deşertăciunea” (Ps. 118: 37). Uneori, bătrânul nu apărea deloc dinaintea fratelui, iar acesta trebuia să ducă hrana înapoi la bucătărie. în astfel de zile sfântul ajuna. Mai apoi, atunci când părintele Serafim a slăbit întrucâtva severitatea pustniciei, iar uneori se ducea chiar în mod tainic în pădure, se hrănea

cu puţine verdeţuri, aşa cum i-a povestit el ceva mai târziu, după încheierea pustniciei sale, surorii de la Diveievo, Praskovia Ivanovna, care, după tunderea ei în monahism, deveni maica Serafima. Tocmai venită la mănăstire, primi pe data de 2 februarie, în ziua praznicului întâmpinării Domnului, cea dintâi ascultare din partea părintelui Serafim: să vină la dânsul de două ori într-o singură zi, de la Diveievo la Sarov şi înapoi. Aceasta însemna cam 50 de verste (aproximativ 50 de kilometri). Sora fu la început incomodată; dar fiind îndemnată de bătrân, ea acţionă după porunca acestuia. întâlnind-o pentru prima oară după Liturghia matinală, bătrânul îi deschise plin de bucurie uşa cu cuvintele: “Bucuria mea". Apoi îi spuse să se aşeze, o întări cu bucăţele de prescură şi cu aghiasmă şi o trimise înapoi cu o sacoşă mare de fiertură de ovăz şi de pâine uscată pentru mănăstirea de maici. Ea veni a doua oară la Vecernie. “Intră, intră, bucuria mea! o întâmpină plin de entuziasm părintele Serafim. “Uite, te voi hrăni cu propria mea mâncare. Şi îi puse dinainte o farfurie plină cu varză gătită cu sos. Când începu să o mănânce, descoperi că era foarte gustoasă. Cu o altă ocazie el îi spuse să lucreze în pădure pentru a aduna lemne. Cam pe la ora trei, aşa cum se spune în Cronică, el dori să mănânce şi spuse: “Du-te la sihăstrie, maică. Acolo am o bucată de pâine atârnată pe o sfoară; adu-mi-o”. Sora i-o aduse. Părintele Serafim puse sare pe pâine, o înmuie în apă rece şi începu să o mănânce. Păstră puţină pâine şi pentru sora Praskovia; dar ea nu putea s-o mestece era atât de veche şi uscată. Atunci ea se gândi: “La câte privaţiuni se supune părintele!” Dar el îi citi gândurile şi spuse: “Aceasta este cel puţin pâinea cea de toate zilele, maică! Dar atunci când trăiam în pustnicie, mă hrăneam cu ierburi. Turnam puţină apă fierbinte peste un soi de ierburi de pădure şi le mâncam aşa. Aceasta este mâncarea pustiei, o vei mânca şi dumneata”. Nu cu mult timp înaintea morţii sale, sfântul a oferit

informaţii suplimentare despre felul său de a posti. “îmi pregăteam propria mea hrană din ierburi. Le adunam şi le puneam într-o oală. Obişnuiam să pun puţină apă peste ele şi apoi le puneam în cuptor. Ieşea o masă grozavă". L-am întrebat dacă ceea ce îmi spusese despre ierburi trebuia considerat drept parabolă sau realitate. El răspunse: “Ce fel de om eşti tu? Nu cunoşti aceste ierburi? îţi vorbesc despre mine însumi. Eu obişnuiam să pregătesc acest fel de mâncare pentru mine”. L-am întrebat cum le mânca iarna şi de unde le obţinea. El îmi răspunse: “Uscam ierburile pentru perioada de iarnă şi trăiam doar cu ele. Fraţii se mirau de ceea ce mâncam. Dar eu mă hrăneam cu ierburi. Dar n-am spus acest lucru fraţilor, ţi l-am spus doar ţie". Sfântul mai purta şi alte nevoinţe. Dormea puţin. Cât timp dormea exact, nu se ştie; dar cu siguranţă nu mai mult decât era nevoie ca nu cumva să-şi vatăme “prietenul” său, trupul. Dacă el spunea că încă de la începutul vieţii sale monahale el dormea doar patru ore noaptea (de la 10 p. m. la 2 a. m.), cu siguranţă că acum acorda şi mai puţin timp somnului, suficient însă “pentru a nu-şi vătăma capul”. Toate acestea sunt, din păcate, învăluite în mister. Dacă sfântul practica cumva orice alt fel de privaţiune sau mortificare extraordinară, acest lucru nu ne este cunoscut. Există o legendă care este povestită în ediţia Diveievo a “Vieţii” sale, conform căreia el purta în taină lanţuri grele de peste 5 kilograme pe piept şi de 4 kilograme pe spate, precum şi o curea de fier care îi dădea un aspect şi mai închircit... trupului său deja aplecat mult înainte. Şi se pare că, în perioada de frig obişnuia să pună o şosetă sau o bucată de cârpă sub fier. Dar acest lucru nu a fost verificat. Nu s-au găsit asemenea lanţuri. După cele spuse de bătrânii din Sarov, părintele Serafim purta pe pieptul său o cruce mare de peste 20 de centimetri în lungime legată cu o sfoară. Probabil că aceasta i-a făcut pe oameni să vorbească de lanţuri. Oricum, este lucru cert că nu sfătuia pe nimeni să practice

nevoinţe exterioare excesive. în locul acestora el poruncea o luptă duhovnicească cu sine însuşi şi cu patimile proprii.

Odată asta s-a întâmplat cu mulţi ani mai târziu un pelerin desculţ din Kiev, însoţit de un frate începător din Sarov veni la sfânt. Bătrânul culegea în acel moment ierburi cu mâinile goale. Deodată porunci ca să-i fie adus pelerinul. După ce l-a binecuvântat şi l-a aşezat pe scaun, clarvăzătorul cu duhul începu să-şi sfătuiască oaspetele desculţ să renunţe la calea pe care o alesese: să-şi abandoneze activitatea de pelerin, să-şi pună pantofii în picioare şi să-şi scoată lanţurile, care oricum nu puteau fi observate sub hainele acestuia. Apoi să se întoarcă acasă; soţia, mama şi copiii îl aşteptau nerăbdători. “Cred”, adăuga părintele Serafim “că ar fi foarte bine să te ocupi cu vânzarea grânelor. Cunosc chiar un negustor în Yeleţ. Nu trebuie decât să te duci la el, să-l saluţi şi să-i spui că ai fost trimis la el de bietul Serafim, iar el te va angaja ca funcţionar". Dându-i şi alte poveţe pelerinului, sfântul îl slobozi cu dragoste. în drumul de întoarcere spre mănăstire îi descoperi fratelui că totul era exact aşa cum îi spusese bătrânul cel văzător cu duhul. Mai înainte se ocupase cu comerţul de grâne; apoi, din dragoste faţă de Dumnezeu, dar fără binecuvântare, a hotărât să-şi părăsească familia, a reuşit să capete un paşaport pentru un an, şi-a pus lanţuri pe trup, şi-a scos pantofii şi a început să călătorească desculţ din mănăstire în mănăstire, gândind că se face astfel bineplăcut lui Dumnezeu. Acum, îşi văzuse limpede greşeala şi avea de gând să se supună poveţelor sfântului bătrân. Fratele Ioan (Tihonov) zicea că visase demult să poarte lanţuri şi o cămaşă din păr spre mortificarea trupului său, şi, în cele din urmă, le-a căpătat; dar, mai întâi se duse la părintele Serafim. Marele bătrân, văzându-l, citi intenţia plină de slavă deşartă a înfocatului, dar neexperimentatului cititor al vieţilor sfinţilor; dar înainte ca fratele să fi putut deschide gura, părintele Serafim îi spuse zâmbind: “Priveşte! Copiii de

100

la Diveievo vin la mine şi îmi cer sfatul şi binecuvântarea, unul ca să poarte lanţuri, iar alţii cămăşi făcute din fire de păr. Acum, spune-mi ce crezi: este calea lor cea bună? Spune-mi!” Fratele nu înţelese ce voia să spună părintele şi răspunse: “Nu ştiu, părinte”. Părintele Serafim repetă întrebarea.

Doar atunci înţelese fratele că părintele cel văzător cu duhul se referea la el; şi îi ceru binecuvântare de a purta lanţuri. “Cum se face că nu înţelegi? Asta-i tocmai ceea ce încerc să-ţi spun”, zise părintele Serafim. în continuare îi explică inutilitatea şi chiar prostia de a purta lanţuri în cazul unor persoane atât de neascultătoare ca el. Atunci, deodată, bătrânul se prefăcu că îl loveşte pe fratele cu mâna dreaptă, ca şi cum ar fi făcut-o cu toată puterea. Dar nu-i atinse decât puţin urechea şi zise: “Uite, dacă cineva te loveşte în acest fel aceasta înseamnă că ai primit lanţul duhovnicesc cel mai greu de purtat”. Apoi, strângând salivă în gură, făcu o mişcare de parcă ar fi vrut să-l orbească cu ea şi zise: “Iar dacă cineva te scuipă în ochi în acest fel aceasta reprezintă cămaşa din fire de păr duhovnicească cea mai potrivită pentru tine. Numai că trebuie să le duci toate acestea cu mulţumire. Aceste lanţuri şi cămăşi din fire de păr duhovniceşti sunt mult mai bune decât cele la care te gândeşti şi pe care doreşti să le porţi. într-adevăr, mulţi sfinţi Părinţi au purtat lanţuri şi cămăşi din păr, dar ei erau oameni înţelepţi şi desăvârşiţi, şi făceau acest lucru din dragoste faţă de Dumnezeu, pentru a-şi îmblânzi cu totul trupul şi patimile şi a le supune duhului. Dar acest lucru nu poate fi făcut de prunci în ale căror trupuri patimile domnesc şi se opun voii şi legii lui Dumnezeu. Ce dacă ne punem lanţuri şi cămăşi de păr, dar dormim, bem şi mâncăm după voia noastră? Nu putem răbda nici cea mai mică jignire din partea unui frate cu răbdare. Un cuvânt mai greu sau o dojană din partea vreunui superior ne aruncă într-o stare de deznădejde şi de tristeţe cumplită, aşa încât noi ne gândim chiar

101

să ne ducem într-o altă mănăstire. în timp ce îi privim cu invidie pe fraţii care se bucură de bunăvoinţa şi încrederea egumenului, noi îi primim toate poruncile drept nedreptăţi şi răzbunări ce ni se fac nouă. Din toate aceste lucruri putem aprecia cât de mică este chemarea noastră (dacă există vreuna) pentru viaţa monahală. Şi toate acestea din pricină că noi de-abia ne gândim sau ne preocupăm vreodată de aceasta. Astfel dojenit, fratele renunţă la ideea de a purta lanţuri, dar, oricum, el părăsi mai târziu mănăstirea Sarov. S-a dovedit că nu exista nici o temelie, adică nici un pic de ascultare. Totuşi, cunoaştem o situaţie când părintele Serafim a binecuvântat-o pe Anastasia Logacev, în viaţa monahală sub numele de Atanasia, să poarte lanţuri pentru a-şi îmblânzi dorinţele trupeşti, pe când avea de-abia 23 de ani. Mai apoi ea deveni fondatoarea comunităţii monahale Kurihina din provincia Nijnîi-Novgorod. Dar, de obicei, părintele Serafim îşi sfătuia vizitatorii ca în locul nevoinţelor exterioare, să se străduiască să facă fapte bune. Iată ce i-a spus el unui mirean care se gândea să întreprindă un pelerinaj la Kiev: “Dacă eşti dojenit, nu dojeni; dacă eşti persecutat, îndură cu răbdare; învinuieşte-te, ca nu cumva Dumnezeu să te învinuiască; supune-ţi voia proprie voii lui Dumnezeu; nu linguşi niciodată; iubeşte-ţi aproapele aproapele tău îţi este propriul trup. Dacă trăieşti trupeşte, îţi vei ruina atât sufletul, cât şi trupul; dar dacă trăieşti după voia lui Dumnezeu, le vei mântui pe amândouă. Acestea sunt lucrări mai mari decât pelerinajul la Kiev sau chiar mai departe”.

Studierea Cuvântului lui Dumnezeu în această perioadă de totală însingurare s-a adâncit în mod firesc; deoarece îi era imposibil să muncească, îi rămânea mai mult timp pentru rugăciune. “în ceea ce mă priveşte, bietul Serafim”, le spunea el mai apoi câtorva persoane, “studiez Biblia zilnic: lunea îl citesc pe sfântul evanghelist Matei de la început până la sfârşit; marţea, pe sfântul evanghelist Marcu; miercurea, pe sfântul

102

evanghelist Luca; joia, pe sfântul evanghelist Ioan; şi împart Faptele Apostolilor şi Epistolele în cadrul ultimelor două zile ale săptămânii; şi nu trece nici măcar o singură zi fără să citesc evanghelia şi apostolul zilei respective, precum şi toate rugă ciunile şi stihurile hotărâte pentru sfântul zilei respective. în acest fel nu numai sufletul, ci şi trupul meu sunt îndulcite şi uşurate, căci vorbesc cu Domnul, dar şi păstrez în memorie viaţa şi patima Lui. Iar ziua şi noaptea slăvesc, laud şi aduc mulţumiri Mântuitorului meu pentru toate milele Sale revărsate asupra tuturor oamenilor şi asupra mea, a celui atât de nevrednic”. Şi mai târziu a păstrat această regulă, acest canon.

Atunci când citea Sfintele Scripturi, părintele Serafim comenta uneori cu glas tare Evangheliile sau epistolele respective. Putea fi auzit chiar prin uşă; iar atunci fraţii şi pelerinii veneau şi ascultau încântaţi expunerile pe care le făcea. Dar, alteori, se aşternea o tăcere bruscă; nici măcar răsfoitul paginilor nu mai putea fi auzit. Sfântul pustnic era adânc cufundat în contemplarea celor citite. într-o astfel de situaţie i s-a oferit o extraordinară răpire duhovnicească, exact ca cea descrisă de Sfântul Apostol Pavel (2 Cor. 12, 1-5), Părintele Serafim le povesti câtorva oameni despre acest dar dumnezeiesc. Iată cum a fost înregistrat acest eveniment de fratele Ioan Tihonov. La început sfântul vorbi pe larg despre sfinţii prooroci, apostoli, martiri şi sfinţi, despre credinţa, nevoinţele ascetice, purtarea crucii şi minunile lor, cât şi despre felul în care dobândiseră harul Sfântului Duh prin împlinirea poruncilor. “Iar împlinirea poruncilor lui Hristos”, spunea el “este o sarcină uşoară, după cum spunea Mântuitorul însuşi; este doar necesar să ţi le aminteşti întotdeauna; iar în acest scop noi trebuie să avem în minte şi pe buze Rugăciunea lui Iisus şi să medităm la viaţa şi patimile Domnului nostru Iisus Hristos, care din dragoste pentru neamul omenesc a pătimit chiar moartea pe Cruce. în acelaşi timp, este necesar să ne curăţim

103

conştiinţa prin spovedania păcatelor noastre şi prin împărtăşirea cu Prea Curatele Taine ale Domnului nostru Iisus Hristos”. Apoi, se întoarse către cel de dinaintea sa şi, dorind să-l pregătească pentru a primi această minune, îi spuse: "Bucuria mea! Te implor să dobândeşti un duh plin de pace!” Şi continuă să explice că pentru a dobândi pacea sufletului, trebuie să ajungem într-o stare de totală detaşare de cele lumeşti, cât şi de creaturi în general, încât nimic să nu te poată tulbura. Noi trebuie să fim precum un mort, cu totul surzi şi orbi la toate necazurile, calomniile, scandalurile şi persecuţiile care reprezintă apanajul inevitabil al tuturor celor ce doresc să-l urmeze pe Hristos şi că “prin multe suferinţe se cade nouă să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte, 14: 22).

Şi, mai departe, el explică faptul că, pentru a-i oferi duhului nostru libertate şi pentru a-i da posibilitatea de a se înălţa de la pământ şi a se întări prin dulcea convorbire cu Domnul, noi trebuie să ne smerim prin privegheri permanente, rugăciuni şi aducerea aminte de Dumnezeu. Şi povestea cum, pentru a face acest lucru, el citea în întregime Noul Testament în fiecare săptămână, şi că nu numai duhul său, dar chiar şi trupul său erau împrospătate şi primeau mai multă vitalitate în acest fel şi se împărtăşea de bucuria faptului că "discut cu Domnul, port în mine viaţa şi suferinţele Sale, şi apoi zi şi noapte slăvesc, laud şi îi mulţumesc Mântuitorului pentru toate milele Sale revărsate asupra neamului omenesc şi asupra mea a păcătosului şi nevrednicului”.

Apoi, spunea: “Bucuria mea! Te implor să dobândeşti un duh plin de pace şi atunci mii de suflete se vor mântui în jurul tău”. Apoi, îl sfătuia să poarte orice fel de necazuri de dragul împărăţiei Cerurilor. “Fără necazuri nu există mântuire”, obişnuia el să spună. “Pe de altă parte, împărăţia lui Dumnezeu îi aşteaptă pe cei care au îndurat toate cu răbdare. Şi toată slava acestei lumi nu înseamnă nimic în comparaţie

104

cu împărăţia Cerurilor. Şi iarăşi repeta: “Bucuria mea! Te implor să dobândeşti un duh plin de pace”. Apoi, cu o bucurie de nedescris, sfântul îi povesti fratelui Ioan despre minunata sa descoperire.

“Ascultă! îţi voi spune ceva despre bietul Serafim! Odată”, te poţi gândi că s-a întâmplat în timpul pustniciei sale - ”pe când citeam în Evanghelia Sfântului Ioan cuvintele Mântuitorului: “în casa Tatălui Meu multe lăcaşuri sunt” (14:2), eu, biată târâtură, mi-am oprit gândul asupra acestor cuvinte şi am dorit să văd acele cereşti lăcaşuri. Cinci zile şi nopţi le-am petrecut în priveghere şi rugăciuni, cerându-i Domnului darul acelei descoperiri. Şi, într-adevăr, Domnul, în marea Sa milostivire, nu m-a lipsit de mângâiere după credinţa mea; căci El mi-a arătat acele lăcaşuri veşnice, acolo unde eu, biet pelerin pe pământ, am fost adus timp de câteva clipe (fie în trup sau înafară de trup, nu ştiu) şi am văzut frumuseţea cerească de negrăit, cât şi pe cei ce sălăşluiesc acolo: Sfântul Ioan Botezătorul şi înaintemergătorul Domnului, Sfinţii Apostoli, Sfinţii Ierarhi, martiri şi pe Sfinţii noştrii Părinţi antonie cel Mare, Pavel Tebeul, Sfântul Sava, Sfântul Onufrie cel Mare, Marcu al Traciei şi pe toţi sfinţii strălucind într-o nespusă slavă şi bucurie “cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (Is. 64: 4; ICor. 2: 9).

“Spunând aceste cuvinte”, scrie Tihonov, “părintele Serafim tăcu. în acelaşi timp, el se aplecă puţin înainte, capul (cu ochii închişi) i se lăsă în jos şi cu palma mâinii drepte desfăcută, ritmic şi uşor, îşi mângâie inima. Chipul i se schimbă treptat şi răspândea o lumină minunată, iar în cele din urmă, deveni atât de strălucitor încât era cu neputinţă să-l priveşti. Gura şi întreaga sa înfăţişare exprima o asemenea bucurie şi un asemenea extaz ceresc încât în astfel de momente putea fi numit înger pământesc şi om ceresc. în tot timpul acestei tăceri

105

pline de mister, părintele Serafim părea să contemple ceva cu o vie emoţie şi să asculte ceva cu uimire. Dar ce anume era ceea ce răpea şi încânta sufletul acestui om drept, numai bunul Dumnezeu ştie.

După o tăcere destul de îndelungată, părintele Serafim vorbi din nou. Suspinând din adâncul inimii, îmi spuse cu un sentiment de bucurie inexprimabilă: “O! Dacă ai şti numai ce bucurie, ce dulceaţă aşteaptă sufletul celui drept în cer, ai fi gata să suporţi cu mulţumire tot felul de necazuri, persecuţii şi defăimări. Şi chiar dacă această chilie a noastră ar fi plină de viermi şi chiar dacă aceşti viermi ar fi să ne mănânce trupul pe tot timpul acestei vieţi trecătoare, ar trebui să fim de acord cu cea mai mare dorire pentru a nu pierde acea bucurie cerească pe care Dumnezeu a pregătit-o celor ce îl iubesc pe El. Acolo nu mai este nici durere, nici întristare, nici suspin; acolo totul este dulceaţă şi bucurie de negrăit; acolo dreptul va străluci ca soarele. Dar dacă acea slavă şi bucurie cerească nu au putut fi descrise nici măcar de Sfântul Apostol Pavel, ce altă limbă omenească poate descrie frumuseţea cereştii cetăţi, acolo unde sălăşluiesc sufletele drepţilor?”

“în ceea ce te priveşte, bucuria mea”, continuă bătrânul, “de dragul unei astfel de fericiri viitoare, tu şi fraţii tăi trebuie să dobândiţi curăţia şi să vă păziţi fecioria, căci feciorelnicul care-şi păstrează fecioria din dragoste pentru Hristos are parte cu îngerii, iar sufletul său este mireasa lui Hristos. Hristos îi este mirele, Cel care îşi conduce mireasa, în cerescul Său palat. Dar sufletul care rămâne în păcat este ca văduva cea leneşă care în stricăciunea vieţii ei e “moartă deşi vieţuieşte” (I Tim. 5:6,15). El îi spuse acelaşi lucru doamnei A. P. Eropkina, căreia i-a amintit de sfintele femei muceniţe, de frumuseţea sfintei Fevronia şi de multe altele care strălucesc într-o negrăită slavă. “Ah, bucuria mea”, exclamă el atunci “există o asemenea frumuseţe acolo încât este cu neputinţă să o descrii”.

106

“Chipul său”, după cum scria ea mai apoi “era extraordinar. Lumina harului strălucea prin pielea sa, în timp ce în ochii săi era o expresie atât de pace, cât şi un anume fel de răpi re duhovnicească”.

Chiar în timpul descrierii descoperirilor ce le avea “probabil că se afla înafara lumii vizibile în cereştile lăcaşuri”. Acest extaz minunat şi suprafiresc era numai vârful iluminărilor sale. Dar într-un grad mai puţin intens, el trăia această înălţare a duhului către Dumnezeu nu doar frecvent, ci aproape permanent. Cea mai mare mângâiere a sa era Sf. împărtăşanie. în toate Duminicile şi zilele de sărbătoare Sfintele Taine îi erau aduse după Liturghia matinală de către preotul slujitor de la Biserica bolniţei la chilie, pentru a nu-i întrerupe însingurarea. Atunci Sfântul îşi punea mantia peste obişnuitul său veşmânt, epitrahilul şi manşetele. La vederea Sfintelor Taine, el îngenunchea şi se împărtăşea cu o imensă bucurie.

în celelalte zile i se aducea o bucăţică de anaforă care era pusă deoparte special pentru el. Pustnicul îşi închina şi o parte din timp lucrului. în chilie, aceasta era înlocuită de metanii, şi numai Dumnezeu ştie câte făcea. Dar, uneori, el îşi îngăduia să iasă noaptea din chilie în taină pentru a munci în aer liber.

Odată, un frate care avea ascultarea de a-i trezi pe monahi, trezindu-se înainte de Utrenie, se plimba pe lângă osuarul mănăstirii, acolo unde se odihnesc rămăşiţele pământeşti ale părinţilor şi pustnicilor din Sarov. Şi de acolo văzu în întuneric un om care se mişca iute încoace şi încolo. Făcându-şi semnul crucii, fratele se duse în direcţia aceea şi îl văzu chiar pe pustnic. Spunând mereu Rugăciunea lui Iisus el căra liniştit, dar iute, lemne dintr-un loc într-altul, în apropierea chiliei sale. Plin de bucurie pentru faptul că l-a văzut pe sfântul bătrân, fratele se aruncă la picioarele sale şi, sărutându-le ceru binecuvântarea. “Să păstrezi mereu tăcerea şi să ai grijă de tine!”

107

spuse sfântul. Şi după ce îl binecuvântă pe fericitul frate, martor al celor de mai sus, se ascunse în chilia sa. Părintele Serafim îşi pregăti, de asemenea, pentru el, cu propriile sale mâini, un sicriu cu capac. El şi-l confecţionă dintr-un stejar întreg apoi îl puse în antecameră pentru a-i aminti lui şi altora de ceasul morţii. Sfântul obişnuia adesea să se roage lângă el, mai ales înaintea morţii sale. Iar după retragerea sa în singurătate, el le spunea adesea monahilor: “Când voi muri vă rog, fraţilor, să mă puneţi în sicriul meu!” la vremea respectivă aşa s-a şi întâmplat.

într-o astfel de severă însingurare Sfântul Serafim petrecu cinci ani, fără să primească, sau să discute cu cineva; el îşi deschidea uşa chiliei doar pentru a primi Pâinea cerească şi chiar dacă nu întotdeauna hrana pământească. Spre sfârşitul acestei perioade episcopul Iona, care mai târziu a devenit arhiepiscop al Georgiei veni la mânăstire pentru praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul Bisericii din mănăstirea Sarov.

Dorind să-l vadă pe pustnicul a cărui faimă ajunsese până la îndepărtatul său palat episcopal din Tambov, se duse la chilia părintelui Serafim împreună cu părintele Nifon şi câteva alte persoane. Bătură la uşă, dar, ca de obicei, nu se auzi nici un răspuns. I se comunică prin uşă că vlădica dorea să-l vadă; dar părintele Serafim rămase tăcut ca de obicei. Atunci, părintele Nifon se oferi să scoată uşa din ţâţâni şi în acest fel să-l poată vedea pe pustnic împotriva voinţei sale.

Dar episcopul se gândi că ar fi mai bine să renunţe la dorinţa sa şi adăugă cu teamă: “Să ne ferim ca nu cumva să păcătuim!” Şi lăsându-l în pace pe bătrân, oaspeţii plecară din mânăstire. Temându-se de a se face plăcut oamenilor (Gal. 1: 10), pustnicul nu şi-a călcat jurământul nici măcar pentru un episcop. Şi probabil că intuiţia sa a observat defectele de caracter ale episcopului şi o lipsă de credinţă în harul lui

108

Dumnezeu (a). Dar cât de minunate sunt lucrările lui Dumnezeu! La numai câteva zile, aceeaşi uşă avea să se deschidă, nu mai întâi însă monahilor, ci mirenilor. Pustnicul avea să-şi ia asupră-şi o nevoinţă şi mai mare, mai mare decât oricare alta pe pământ,nevoinţa dragostei (I Cor. 13).

a) Se pare că episcopul Iona nu avea mare încredere în sfinţenia părintelui Serafim. Este binecunoscut faptul că, de exemplu, atunci când era membru al Sfântului Sinod, el a fost împotriva apariţiei celei dintâi ediţii a „ Vieţii Sfântului Serafim ” în ciuda faptului că aceasta era susţinută de însuşi mitropolitul Filaret al Moscovei (Vezi scrisorile sale către arhimandritul Antonie, partea întâi, pagina 383 în limba rusă).

109

Capitolul VII Pe calea desăvârşirii

Rodul unor astfel de severe şi îndelungi nevoinţe, aşa cum le-a practicat sfântul, este nepătimirea care, la rândul ei, este calea care duce la sălăşluirea Sfântului Duh în inimă. “Cel ce a primit acest dar, adică nepătimirea”, spune episcopul Teofan Zăvorâtul din Visenski, “deşi încă se află în acest trup stricăcios, a devenit templu al Dumnezeului Celui Viu, Care-l îndrumă şi-l povăţuieşte în toate vorbele, faptele şi gândurile sale; şi datorită acestei iluminări lăuntrice, el va cunoaşte voia Domnului de parcă ar auzi vreun glas”. “Comuniunea cu Dumnezeu şi sălăşluirea lui Dumnezeu în om, ţelul final al spiritului omenesc, a fost atins atunci când omul se află în Dumnezeu şi Dumnezeu se află în el. în cele din urmă, s-a împlinit voia lui Dumnezeu, precum şi rugăciunea Sa “Ca toţi să fie una după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (in. 17:21). Astfel de suflete sunt “temple ale lui Dumnezeu” (I Cor. 3:16) şi “Duhul lui Dumnezeu locuieşte în ele” (Rom. 8:9). “Cei care au ajuns până aici sunt mistici ai lui Dumnezeu, iar starea lor este aceeaşi cu cea a Apostolilor”.

Sălăşluirea lui Dumnezeu este izvorul unor nenumărate alte daruri ale harului şi mai presus de orice “o dragoste arzătoare care îi face să spună plini de cutezanţă: “Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos?” (Rom. 8: 35). “Iar dragostea este izvorul profeţiilor, sursa minunilor, un adânc de iluminare, fântâna focului dumnezeiesc”.

“întrucât o astfel de stare este rodul liniştirii, dacă aceasta este practicată cu discernământ, nu toţi însinguraţii rămân astfel pentru totdeauna. Cei care au ajuns la nepătimire prin liniştire şi li s-a dăruit în acest fel cea mai intimă comuniune cu Dumnezeu, precum şi prezenţasa în ei, sunt îndrumaţi să

110

le slujească celor ce caută mântuirea, luminându-i, călăuzindu-i şi lucrând adevărate minuni. Ca în cazul lui Ioan în pustie, la fel şi Antonie cel Mare a auzit un glas în singurătatea sa care-l îndemna la nevoinţa călăuzirii altora pe calea mântuirii; iar roadele nevoinţelor lor sunt cunoscute nouă, tuturor. Şi acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu mulţi alţii”. Acest lucru îl vom vedea întâmplându-se şi în cazul Sfântului Serafim. Citind aceste cuvinte ale Zăvorâtului, putem vedea un portret viu al Sfântului însuşi, şi totuşi ele au fost luate din lucrările marilor asceţi: Sfântul Ioan Scărarul (Cap. 29 şi 30), Sfântul Isaac Sirul şi Filocalia. Această minunată unitate nu înseamnă doar o evidentă prezenţă a Preasfântului Duh a lui Dumnezeu care îi inspiră pe sfinţi, dar este şi o dovadă evidentă a faptului că drumul spiritual al părintelui Serafim a fost corect. “Noi nu cunoaştem ceva pe pământ care să depăşească această stare apostolică. Aceasta este treapta cea mai de sus a vieţii duhovniceşti”. “Părintele” a fost acum chemat la această ultimă treaptă a desăvârşirii. Şi este limpede de ce anume din această perioadă dulcele şi blândul nume de “părinte”, al unui adevărat şi plin de dragoste părinte, i s-a dat lui în mod special. Drumul său de părinte duhovnicesc Începuse. Uşile chiliei sale s-au deschis pentru prima dată aproape imediat după refuzul sfântului de a-l primi pe episcopul Iona. Episcopul se pare că nici nu a avut timpul necesar de a se întoarce la reşedinţa sa episcopală de la Tambov, când guvernatorul provinciei, Alexandru Mihailovici Bezobrazov, porni la drum împreună cu soţia sa către Sarov, plecând din acelaşi oraş. Era în septembrie 1813la sosirea lor în mănăstire şi după o rugăciune făcută în Biserică, cei doi soţi se duseră la chilia sfântului. Monahii care-l însoţeau pe guvernator şi pe soţia acestuia nu aveau nici o nădejde de a-l vedea pe bătrân, căci erau simpli mireni. Oare nu-l refuzase el fără să scoată o vorbă pe episcopul său, monah ca şi el? Dar acum imprevizibilul avu loc.

111

în clipa în care oaspeţii ajunseră la chilia părintelui Serafim, el însuşi le deschise uşa şi îi binecuvântă în tăcere. Perioada de severă însingurare luase sfîrşit. De ce oare s-a purtat sfântul în acest fel rămâne o taină. Este limpede însă faptul că el a acţionat în acest fel după voia lui Dumnezeu pe care el o putea înţelege cu marele dar primit de sus. “Cei ce au ajuns la desăvârşire” spune episcopul Teofan Zăvorâtul “aud glasul lui Dumnezeu limpede în sufletul lor. în aceştia se împlineşte cuvântul Domnului: “Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul” (Ioan, 16:13).

Iar sfântul apostol Ioan scrie de asemenea: “Cât despre voi, ungerea pe care aţi luat-o de la El rămâne întru voi şi n-aveţi trebuinţă ca să vă înveţe cineva, ci precum ungerea Lui vă învaţă despre toate, şi adevărat este şi nu este minciună, rămâneţi întru El, aşa cum v-a învăţat” (1 Ioan 2: 27).

Oricum în ediţia Diveievo a Vieţii Sfântului este consemnat faptul că atunci, în acea situaţie însăşi Maica Domnului i s-a arătat părintelui Serafim, însoţită fiind de Sfântul Onufrie cel Mare şi Sfântul Petru Atonitul şi că i-a poruncit să nu se mai ascundă, ci să le slujească oamenilor. Din acel moment uşile pustnicului fură deschise tuturor. Activitatea sa de părinte duhovnicesc începuse. Din păcate, majoritatea informaţiilor scrise datează din 1825, când el renunţase la pustnicie. Dar nu este o problemă de prea mare importanţă, iar noi vom face o selecţie a celor mai importante povăţuiri oferite de el în anumite momente şi locuri. Dar, mai întâi, să facem o descriere a interiorului chiliei sale şi a felului său de a-şi primi oaspeţii, după datele oferite de martori oculari. Iată o informaţie oferită de generalul Otrocenkoff care l-a vizitat pe sfânt în drumul său spre Moscova.

“Din respect, în parte din curiozitate, dar mai ales la cererea urgentă a soţiei mele, Natalia Mihailovna, am hotărât să mergem la Sarov şi să-l cercetăm pe sfântul pustnic".

112

După Sfânta Liturghie matinală, el şi soţia sa, însoţiţi de un monah, merseră la chilia părintelui Serafim. “Cheia de la coridor se afla la monahul care ne însoţea, căci pustnicul nu ieşea niciodată din camera sa, nici măcar spre a merge la Biserică. După ce a deschis această uşă, însoţitorul nostru se duse la uşa pustnicului şi rosti rugăciunea de salut; apoi o repetă de două ori şi adăugă faptul că nişte călători doreau să-l vadă pe părintele Serafim. Dar, din nou, nu căpătă nici un răspuns. Atunci zise: Vreţi să vorbiţi dumneavoastră? I-am răspuns că nu ştiam ce să spun. Spune doar: Hristos a înviat, părinte Serafim! (Era tocmai săptămâna luminată). M-am dus la uşă şi am spus: Hristos a înviat!, dar nici eu nu am primit vreun răspuns. Mă întorsei către soţia mea care ţinea în mâini câteva daruri (lumânări, ulei şi vin roşu) şi tremura plină de veneraţie, tuşind violent în acelaşi timp (ea se afla încă în prima jumătate a perioadei de sarcină). Ea spuse cu voce tare: Ei, dragul meu, probabil că suntem tare păcătoşi de vreme ce sfinţia sa nu ne primeşte. Să ne lăsăm aici darurile şi să ne continuăm drumul cu părere de rău.

Eram pe punctul de a pleca, când, deodată, uşa de la chilie se deschise şi pustnicul apăru îmbrăcat cu o rasă albă şi ne făcu semn cu degetul ca să intrăm. De la cea dintâi privire către el, am fost cuprins de un sentiment de evlavie faţă de el. Mi se părea un înger, un om ceresc; chipul îi era alb precum ceara curată, ochii îi erau albaştri ca cerul, părul îi era alb şi-i atârna pe umeri. Intrarăm în chilia sa, iar el închise uşa de îndată cu un cârlig. La intrare, pe partea stângă se afla un ulcior şi sticle de diferite mărimi, unele goale, altele cu ulei şi vin; se mai afla acolo şi o ceaşcă şi o lingură din cositor. Pe partea stângă, lângă perete, erau îngrămădite pietre de diferite mărimi; pe partea dreaptă se aflau buşteni de lemn, iar deasupra lor, într-un cuier, atârnau tot felul de zdrenţe şi cârpe vechi. în colţul din faţă pe un raft de lemn se afla o icoană a

113

Maicii Domnului (a), iar dinaintea ei ardea o candelă. în ciuda sentimentului de aglomerare şi dezordine, aerul din această cămăruţă era de o puritate absolută. De la uşă până la icoană era doar un mic culoar. Nu se putea vedea locul unde dormea pustnicul (b). închise uşa şi ne spuse: Rugaţi-vă lui Dumnezeu! Iar tu, zise el adresându-se soţiei mele, aprinde o candelă şi pune-o dinaintea icoanei. Dar ea tremura atât de tare încât nu putea face acest lucru. Las-o atunci; am s-o aprind eu. După aceea, părintele Serafim scoase de sub o bancă o sticlă de vin, turnă puţin într-o ceaşcă, apoi adăugă puţină apă, puse nişte pâine uscată în ea, luă o linguriţă şi spuse: Repetaţi după mine. Spuse rugăciunea de dinaintea Spovedaniei şi începu să ne hrănească pe rând cu linguriţa. Vinul era atât de acru, încât apa nu-i schimbase gustul. Soţia îmi şopti că nu putea să mai bea din pricină că era foarte acru. Soţul transmise cuvintele ei şi adăugă: “Nu se simte bine”. “Ştiu”, răspunse bătrânul, “de aceea îi şi dau să guste ca s-o fac să se simtă bine”. După ce ne-a dat să gustăm de trei ori din potir, zise: Sărutaţi-vă unul pe altul. Făcurăm precum ne-a zis. Apoi, se întoarse către mine şi zise: Te afli în situaţii grele şi eşti trist. Dar roagă-te lui Dumnezeu şi nu te întrista; curând, El te va mângâia.

Apoi, înfăşură nişte pesmeţi într-o bucată de hârtie şi mi-i dădu. Dar eu îi zisei: Sfinte părinte! Am mulţi prieteni care te cunosc din auzite şi care vor fi tare bucuroşi dacă le duc puţin pesmet din cel primit de la Sfinţia ta. Zâmbi şi-mi mai dădu câţiva. Apoi, ne mulţumi pentru că l-am vizitat şi ne dădu drumul binecuvântându-ne. “Tot ceea ce îmi spusese mie şi soţiei mele se întâmplă fără întârziere. în aceeaşi zi soţia mea

a)„Maica durerii " sau dulcea simţire”, prăznuită pe 28 iulie, ziua sfântului său ocrotitor, Sfântul diacon Prohor.

b)Părintele Serafim dormea pe pietre; el dormea, de asemenea, aşezat sau îngenuncheat pe podea.

114

scăpă de tuse şi vomitat, iar eu, ajungând în oraşul Riazan am primit suma de 1500 de ruble pe care împăratul Alexandru 1 mi-a acordat-o pentru o paradă militară ce a avut loc lângă oraşul Penza”.

Iată şi o altă relatare, făcută de data aceasta de către generalul Galkin-Vraşsky, cu noi şi mişcătoare amănunte. “Pe când eram ofiţer am vizitat mănăstirea Sarov şi după exemplul celorlalţi pelerini m-am dus să iau binecuvântare de la sfântul părinte Serafim. Pe coridorul din faţa chiliei sale frigul era pătrunzător, iar eu tremuram de frig îmbrăcat în vestonul subţire. Vecinul său îmi spuse că un monah se afla la părintele Serafim şi că vorbea cu el. Stând pe coridor, mă rugam Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Uşa se deschise; monahul ieşi. După câteva minute părintele Serafim deschise uşa şi zise: Ce bucurie îmi face Dumnezeu! Mă conduse în chilia sa, dar întrucât era plină de diferite lucruri, mă pofti să stau pe pragul chiliei sale, în timp ce el însuşi se aşeză pe podea faţă în faţă cu mine, ţinându-mă tot timpul de mână; şi îmi vorbi atât de blând şi chiar îmi sărută mâna în repetate rânduri. Atât de mare îi era dragostea faţă de aproapele său. Eu stăteam în partea opusă lui într-o stare de negrăită bucurie”. După o îndelungată discuţie, oaspetele pomeni de boala sa o boală de plămâni. Părintele Serafim îi dădu să bea puţin ulei din candela sa. Boala se vindecă complet şi pentru totdeauna. Iată un alt exemplu.

O moşiereasă din Simbirsk, Elisabeta Nikolaievna Pasuhin îl vizită pe părintele Serafim şi dorea ca el s-o spovedească, dar un monah pe nume Damaschin îi spuse că era imposibil din pricina mulţimii vizitatorilor. Oricum, ea se pregăti toată noaptea pentru spovedanie şi îl rugă pe Dumnezeu s-o ajute. “în dimineaţa zilei următoare”, scrie ea, “mă dusei la el. Iar când slujitorul meu deschise uşa antecamerei sale, îl văzui pe bătrân lângă sicriul său. Văzându-mă, se ridică şi mă

115

conduse în chilia sa. îmi porunci să-mi fac semnul Sfintei Cruci şi de trei ori îmi dădu să beau aghiasmă, punându-mi ceaşca la gură el însuşi. Apoi îmi ceru batista. I-am dat un colţ din şalul pe care-l purtam, iar el puse acolo o mână de pesmeţi. Apoi, cu teamă şi veneraţie ca nu cumva să-l necăjesc pe dreptul bătrân, îndrăznii să-i spun dorinţa mea de a mă spovedi la dânsul şi-i spusei: Sfinte părinte, îngăduiţi-mi să vă spun un cuvânt. El răspunse: Te rog, maică.

Şi, deodată, spre surpriza şi uimirea mea, dar şi spre bucuria mea de negrăit, mă luă de ambele mâini şi începu să citească rugăciunea: O, Doamne, miluieşte-mă şi iartă-mi păcatele mele cele de voie şi cele fără de voie etc. Am repetat această rugăciune după el, suspinând zgomotos; apoi am căzut în genunchi. Iar el îngenunche lângă mine, şi pe tot parcursul rugăciunii mă ţinea de mâini. După rugăciunea de iertare a păcatelor, îmi dădu crucea sa de aramă spre a o săruta, şi luându-mi mâna dreaptă, zise: Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu tine întreaga viaţă, la sfârşitul vieţii tale şi după moartea ta! îmi ieşisem din fire de atâta bucurie şi îi sărutai mâinile”.

Evenimentele descrise mai sus aparţin unei perioade mai târzii. La început, mai ales în primii trei ani, sfântul şi-a păstrat tăcerea în continuare, deşi uşa chiliei sale era deschisă permanent. Oricine putea să intre şi să-l privească, dar el se purta de parcă n-ar fi fost nimeni cu el. Vizitatorii erau adânc impresionaţi de atâta nepătimire, îi cereau binecuvântarea şi plecau în tăcere. Dar, treptat, sfântul începu să dea poveţe, instrucţiuni şi iertarea păcatelor; miruia cu ulei din candela sa, oferea pesmeţi oaspeţilor săi, etc. Pelerinii îi aduceau daruri: lumânări, ulei, uneori vin pe care-l oferea oaspeţilor săi dintr-o lingură. El punea lumânările dinaintea icoanelor pentru cei care le aduseseră.

116DE ARHIM. 1AZARUS MOORE

N. A. Motovilov se întreba odată ce folos era în aprinderea acelor lumânări şi candele. Sfântul îi citi îndoiala şi îi spuse: Am mulţi oameni care-mi sunt devotaţi şi sunt binefăcători ai orfanelor mele (maicile de la Diveievo). Ei îmi aduc ulei şi lumânări şi îmi cer să mă rog pentru ei. Aşadar, când îmi citesc canonul, mai întâi îi pomenesc unul câte unul. Dar, din cauza marelui număr de nume nu-i pot pomeni în fiecare loc din cuprinsul canonului, aşa cum se cere, fiindcă atunci nu aş mai avea timp să-mi fac canonul, şi în acest timp aprind toate aceste lumânări pentru ei ca o jertfă către Dumnezeu o lumânare pentru fiecare. Pentru unii, la un loc aprind o lumânare mare, pentru alţii aprind totdeauna o candelă, iar acolo unde este cazul de a pomeni numele lor în cadrul canonului, spun: Doamne, aminteşte-ţi de toţi aceşti oameni, de robii tăi, pentru ale căror suflete am aprins aceste lumânări şi candele.

Se mai spune în Biblie că Moise a auzit glasul Domnului spunându-i: Moise. Moise! Spune-i fratelui tău Aaron să aprindă o candelă dinaintea Mea ziua şi noaptea: acest lucru este bineplăcut în ochii Mei şi este o jertfă bine primită. în acelaşi timp, sfântul observă felul în care ardeau lumânările. “Dacă cineva are credinţă în mine, bietul Serafim”, spune el, “eu aprind o lumânare pentru persoana respectivă dinaintea sfintei icoane. Iar dacă lumânarea cade, e un semn pentru mine că acea persoană a căzut într-un păcat de moarte.

Atunci îmi plec genunchii ca Dumnezeu să se milostivească de el”. într-o astfel de însingurare sfântul a petrecut 15 ani şi jumătate. Memorabilul praznic al Intrării în Biserică a Maicii Domnului avusese loc pentru a 48-a oară de când sfântul venise la Sarov. Era pe data de 25 noiembrie 1825, ultima zi sau “odovania” praznicului. Tot în această zi a luat sfârşit şi pustnicia sa. Maica Domnului i-a apărut într-un vis Sfântului Serafim împreună cu Sfântul Clement, papă al Romei şi Sfântul Petru, arhiepiscop al Alexandriei, care sunt prăznuiţi

117

în ziua aceea şi i-a îngăduit să renunţe complet la însingurare. Aceasta a fost voia lui Dumnezeu de data aceasta. Odată cu odovania praznicului Intrării în Biserică a Maicii Domnului se completase totodată şi ciclul mântuirii sale, iar acum el trebuia să-L bucure pe Dumnezeu prin slujirea altora. Dar condiţiile monahale nu sunt întotdeauna destul de prielnice acestui lucru. Orice mănăstire vieţuieşte conform regulilor ei bine stabilite, reguli care sunt cele mai potrivite majorităţii monahilor obişnuiţi.

Iar orice excepţie, orice încălcare a regulilor şi obiceiurilor creează, de obicei, o tulburare nu numai în viaţa exterioară a mănăstirii, ci şi în duhul lăuntric al monahilor.

Între timp, întrucât uşa pustnicului era deschisă, oaspeţii părintelui Serafim se înmulţeau din ce în ce mai mult; uneori erau între 1000 şi 2000 de oameni zilnic.

Tot spaţiul din curtea mănăstirii era plin de oameni dornici ca măcar să-l vadă pe sfântul bătrân sau să primească o binecuvântare de la el; a purta o discuţie cu el însemna o mare şansă şi bucurie în acelaşi timp. Iată cum descrie N. Aksakova episodul cu părintele Serafim,după ce acesta plecă de la Biserică după o Liturghie matinală. “Noi toţi, bogaţi şi săraci, îl aşteptam, îngrămădindu-ne la intrarea în Biserică. Atunci când îşi făcu apariţia în uşa Bisericii, ochii tuturor se fixară asupra sa. încetişor, coborî treptele şi, în ciuda faptului că şchiopăta uşor şi că era puţin aplecat de spate, părea şi era cu adevărat extrem de frumos la chip”.

“Umbla în tăcere şi se părea că nu observă pe nimeni. Mulţimile de oameni care formaseră parcă două ziduri, de-abia îi lăsau puţin spaţiu ca să treacă în totală tăcere, dorind ca măcar să-i privească chipul luminat de har. Şi doar după aceea începea primirea oamenilor în chilia sa”. O altă vizitatoare, care a devenit mai apoi fiica sa duhovnicească devotată şi al cărei nume a fost deja pomenit, A. P. Eropkina, descrie

118

ceea ce s-a întâmplat acolo. Sosită pentru prima oară la mănăstire, ea a fost uimită de mulţimea de pelerini care se îngrămădeau între Biserica Adormirii Maicii Domnului şi casa în care se afla chilia părintelui Serafim. “M-am amestecat şi eu” scria aceasta mai apoi, “printre oamenii de ambele sexe şi de toate vârstele şi stările sociale. Mi-am croit drum prin mulţime până pe coridor acolo unde toţi se îngrămădeau. Cu cea mai mare greutate am ajuns în antecameră şi am intrat prin uşa deschisă chiar în chilie. Părintele Serafim era îmbulzit de o mulţime densă de închinători. Am încercat să mă apropii de el ca toţi ceilalţi şi mi-am întins mâna pentru binecuvântare. Dându-mi binecuvântarea sa şi câteva bucăţi de pesmet, zise: Roaba lui Dumnezeu Alina se împărtăşeşte de harul lui Dumnezeu. Ce mare mi-a fost uimirea atunci când mi-am auzit numele pomenit într-un loc necunoscut!

Dar atunci când l-am privit pe părintele Serafim drept în faţă, l-am recunoscut pe acelaşi bătrân care mă avertizase în vis cu privire la nefericita mea căsătorie. Dar nu puteai rămâne lângă el nici măcar un minut, căci oamenii din spatele meu mă dădeau de-o parte pentru a lua ei înşişi binecuvântare şi pentru a auzi câteva cuvinte de pe buzele sale. Am fost împinsă în antecameră, şi acolo cu picioarele mele am simţit că se aflau câţiva buşteni lângă perete; căţărându-mă pe ei, am început să mă uit la părintele Serafim pe deasupra capetelor oamenilor. Curând am observat că parcă dorea să termine cu primirea oamenilor, căci începuse să le dea drumul tuturor, spunându-le cu umilinţă: Mergeţi în pace. în acelaşi timp îşi făcu drum către uşa deschisă lângă care mă aflam. El apucă mânerul uşii cu o mână şi în mod cu totul neaşteptat pentru mine, mă apucă de mână cu cealaltă mână a sa şi mă conduse în chilie; şi fără să întrebe ceva, începu deodată să-mi vorbească: De ce ai venit la un biet păcătos ca mine, comoara mea? Ştiu! Durerea ta este foarte mare, dar Domnul

119

te va ajuta s-o duci. După aceste cuvinte de mângâiere şi altele ca acestea, el îmi porunci să mă pregătesc pentru Sfânta împărtăşanie ce trebuia s-o iau cu cei din obşte, să mă spovedesc la părintele Ilarion, duhovnicul mănăstirii şi să mă împărtăşesc cu Sfintele Taine”.

Iar toate cele descrise mai sus se desfăşurau în fiecare zi, de la Liturghia matinală până la ora 8 şi apoi până la miezul nopţii. Părintele stareţ Nifon spuse odată plin de îndoială şi uimire: “Pe vremea când părintele Serafim vieţuia în pustie, el a blocat orice fel de acces către el cu copaci, aşa încât oamenii să nu poată veni; dar acum, a început să-i primească pe toţi, aşa încât mi-e imposibil să închid porţile mănăstirii până la miezul nopţii”.

Şi se poate înţelege că egumenul mănăstirii era tulburat de mulţimile de oameni tot mai numeroase, căci el răspundea nu numai de disciplina exterioară din cadrul mănăstirii, ci şi de pacea lăuntrică a fraţilor. între timp, mulţi dintre ei începură să se simtă supăraţi. Unii erau tulburaţi de deşertăciunea şi grăirea în deşert a mirenilor, alţii se simţeau vexaţi de prezenţa femeilor care se îngrămădeau permanent în curtea şi pe coridorul mănăstirii.

Alţii erau uimiţi de comportamentul pustnicului care nu se ducea la Biserică, ci se afla în chilie cu oamenii. Unii erau iritaţi de activitatea sfântului şi probabil că erau invidioşi pe el. Un monah îi spuse părintelui Serafim: “Eşti deranjat de oameni de ambele sexe şi le dai drumul tuturor fără excepţie”.

în răspunsul său către acest monah, smeritul bătrân făcu referire la exemplul Sfântului Ilarion cel Mare care a poruncit ca porţile mănăstirii să fie deschise permanent de dragul pelerinilor şi apoi părintele Serafim adăugă: “să presupunem că închid uşa chiliei mele. Cei care vin din nevoia unui cuvânt de mângâiere mă vor ruga să deschid uşa de dragul şi în numele lui Dumnezeu şi neprimind nici un răspuns de la

120

mine se vor întoarce acasă întristaţi. Ce fel de justificare îi voi oferi eu lui Dumnezeu la înfricoşătoarea Sa Judecată?” Mai înainte pustnicul rezolvase această îndoială într-un mod destul de diferit; atunci când ceruse binecuvântarea părintelui Isaia de a le interzice femeilor accesul la “Milosul” lui. Dar atunci el se afla încă pe drumul său de urcuş către nepătimire. Acum venise vremea să răspândească în jur harul pe care-l dobândise. Dar ceea ce era limpede pentru sfânt nu putea fi uşor de înţeles şi de acceptat de către călugării obişnuiţi care veniseră la mănăstire cu scopul de a renunţa la lume.

Iar acum lumea însăşi dădea buzna după părintele Serafim în pustie. “Unii sunt supăraţi din pricina ta”, îi spuseră ei. “Eu nu sunt supărat dacă cei mai mulţi se folosesc de mine şi câţiva sunt supăraţi”, răspunse calm bătrânul. El a fost chiar dojenit pentru că miruise cu ulei de la candelă. La asemenea ofensă sfântul răspunse: “Citim în Sfânta Scriptură că Sfinţii Apostoli ungeau cu ulei şi mulţi bolnavi se vindecau în acest fel. Cine suntem noi să nu-i urmăm pe Apostoli?” Dar oamenii se supărară mai ales atunci când el şi-a luat asupra sa responsabilitatea mănăstirii de maici Diveievo. Aceştia începură chiar să-l urmărească. Maica Eupraxia povesteşte următoarele: “Toţi ştiu cât de mult era dezavuat părintele Serafim de monahii de la Sarov din pricina noastră; aceştia chiar l-au hărţuit şi l-au persecutat permanent din cauza noastră şi i-au pricinuit multe bătăi de cap şi supărări!

Dar el, părintele nostru, le ducea pe toate cu seninătate. Uneori chiar râdea; şi ştiind acest lucru, ne juca adesea câte o festă. O dată am venit la Părintele. în timpul vieţii sale el ne-a hrănit, ne-a aprovizionat şi întotdeauna ne-a întrebat cu grijă părintească: Aveţi tot ce vă trebuie? Nu aveţi nevoie de ceva?. Prin mine şi monahia Kapitolina el trimitea mănăstirii miere, pânză, ulei, lumânări, tămâie şi vin roşu pentru slujbă. La fel s-a întâmplat şi de data aceasta. Am ajuns la el. El

121

umpluse o geantă mare şi se făcuse atât de grea încât de-abia o putu ridica din sicriu. El chiar gâfâi în timp ce o ridica şi zise: Iată, ia-o, măicuţă şi treci direct prin sfânta poartă. Să nu te temi de nimeni!

Pe vremea aceea erau soldaţi în Sarov care stăteau mereu de pază la poartă. Stareţul mănăstirii şi iconomul, dimpreună cu fraţii erau foarte supăraţi pe părintele Serafim fiindcă ne dădea sau ne trimitea diverse lucruri. Aceştia le porunciră soldaţilor să fie mereu cu ochii pe noi şi să ne prindă. Şi iată că m-am apropiat de poartă şi am zis rugăciunea. De îndată, doi soldaţi mă luară şi mă duseră la stareţ care se afla în antecamera sa. Numele său era Nifon şi era foarte sever; el nu-l avea la inimă pe părintele Serafim, iar pe noi cu atât mai puţin. El îmi porunci aspru să desfac geanta. îl ascultai, dar mâinile îmi tremurau încât nu le puteam stăpâni în timp ce el căuta. Dar înăuntru se aflau doar pantofi vechi, coji de pâine veche, bucăţi de lemn şi pietre de diferite mărimi. Totul era bine înghesuit înăuntru. O, Serafim, Serafim! ţipă Nifon Priviţi numai. Ce fel de om este! Nu numai că se tulbură pe sine, dar le mai necăjeşte şi pe surorile de la Diveievo. Şi mă lăsă să plec”.

Odată chiar părintele stareţ socoti că era cazul să-i vorbească deschis sfântului cu privire la aceste scandaluri. Iată cum s-a întâmplat. Pe când sfântul se ducea de la sihăstria sa către mănăstire, fu întâmpinat de părintele Nifon care începu să-i spună că el era cauza supărării fraţilor. “Ei sunt mai ales supăraţi din pricina grijii tale plină de dragoste faţă de orfanele de la Diveievo”. Auzind acest lucru părintele Serafim îi căzu la picioare şi apoi îi spuse smerit, dar cu autoritate: “Tu eşti păstorul. Nu îngădui nimănui să te tulbure pe tine şi pe tovarăşii tăi în drumul spre veşnicie prin grăirea în deşert. Căci cuvântul tău este plin de putere, iar autoritatea ta este la fel de grozavă, precum un bici”.

122

Părintele Nifon rămase tăcut şi lăsă lucrurile aşa cum erau. Oricum, mai târziu, luându-se după nişte rapoarte defăimătoare la adresa sfântului, consistoriul din Tambov ordonă să se investigheze acest caz. Aceasta fu încredinţată iconomului de pe vremea aceea, părintele Isaia al doilea. Desigur că nu s-a putut găsi nimic care să-l învinuiască pe Sfânt. Dar ei nu puteau înţelege gradul înalt de nepătimire al Sfântului. Noi, păcătoşii, nu ne putem ridica la asemenea măsuri. “Cel care este nepătimitor faţă de toate obiectele care ne pot stârni patimile”, scrie episcopul Teofan Zăvorâtul, “a devenit atât de nepătimaş încât nici un lucru nu poate exercita vreo influenţă asupra lui, chiar dacă acesta s-ar afla dinaintea ochilor săi. Acest lucru se întâmplă deoarece el s-a unit complet cu Dumnezeu. Chiar dacă un astfel de om ar intra într-un bordel nu numai că nu va simţi vreun imbold din partea trupului, dar chiar îl va influenţa pe păcătos să ducă o viaţă curată, ascetică”. Cum putem noi oare înţelege acest lucru, noi cei atât de pătimaşi? Fiecare se uită prin fereastra propriei sale firi păcătoase şi vede în alţii ceea ce simte el înlăuntrul său.

Ţăranul Eufemie Vasiliev din satul Lihaciova muncea la mănăstirea Sarov. Odată, pe când se apropia de sihăstrie, îl văzu pe părintele Serafim, vorbind cu o fată de 16 ani bine îmbrăcată şi se gândi: “Ce putea oare părintele să-i spună? Ce fel de povăţuiri sunt oare necesare unei fete atât de tinere?” Pe când se apropia, văzătorul cu duhul îi spuse calm: “Sunt mort la toate, iar tu la ce te gândeşti?” Ţăranul ispitit îi căzu la picioare şi îşi ceru iertare. “Fii pe pace”, spuse Părintele... şi să nu mai procedezi în felul acesta”. El era deja cu adevărat mort faţă de cele lumeşti, dar ceilalţi nu puteau înţelege acest lucru. Părintele Serafim înţelese aceasta şi, după porunca Maicii Domnului, el se hotăra să-şi părăsească pustnicia pentru a fi liber să lucreze în folosul mântuirii sufletelor, şi, mai ales, pentru organizarea “Sihăstriei Maicii Domnului” Diveievo.

123

Pe lângă aceasta, el însuşi avea nevoie de sihăstrie ca loc de odihnă după ce primea zilnic nenumăraţi vizitatori şi pentru rugăciune în linişte desăvârşită.

în dimineaţa zilei de 25 noiembrie 1825, părintele Serafim îşi părăsi chilia şi se duse la stareţ pentru a lua binecuvântare de a pleca ca pe vremuri la îndepărtata sihăstrie. Părintele Nifon îl binecuvântă şi bătrânul îşi îndreptă paşii către pădure. Cam la două verste de mănăstire se afla un izvor numit “Izvorul Teologului” după Sfântul Ioan Teologul a cărui icoană stătea deasupra lui. Iar la un sfert de oră distanţă de acesta se afla chilia pustnicului Dorotei care murise cu două luni mai înainte. Pe drumul său acolo, părintele Serafim avu o minunată descoperire care a fost relatată în jurnalul lui Motovilov. “Pe data de 25 noiembrie 1825 aşa precum părintele Serafim însuşi mi-a povestit, precum şi mulţi alţii se îndrepta spre sihăstrie printr-un desiş de-a lungul malului râului Sarovka, când o văzu pe Maica Domnului care i s-a arătat mai jos de Izvorul Teologului, aproape lângă malul râului Sarovka. în spatele ei pe o colină stăteau doi Apostoli, Sfântul Petru şi Sfântul Ioan Evanghelistul. Iar Maica Domnului atinse pământul cu sceptrul ei şi, deodată, un izvor ţîşni din pământ o fântână cu apă limpede”. Iar apoi ea îi dădu părintelui instrucţiuni cu privire la organizarea mănăstirii Diveievo, care vor fi redate ceva mai departe în cuprinsul cărţii.

Pe locul unde preacuratele ei picioare s-au odihnit şi unde a ţâşnit un izvor de tămăduire a bolilor atunci când ea a atins pământul cu sceptrul ei, ca un semn de amintire pentru generaţiile viitoare, părintele Serafim a hotărât să sape o fântână.

El se întoarse la mănăstire, luă uneltele necesare şi timp de două săptămâni fu ocupat cu săparea pământului, construirea pereţilor şi consolidarea lor cu pietre.

De aceea această fântână se numeşte “fântâna lui Serafim”. Mai apoi, chiar sfântul îi spuse monahului Anastasie că

124

se rugase ca “apa acestei fântâni să aibă puterea de a vindeca bolile. “Iar Maica Domnului”, adăugă el, “promise să dea acestor ape o binecuvântare mai mare decât cea care se dăduse asupra scăldătoarei din Vitezda, la Ierusalim”. De fapt, multe minuni au avut loc cu ajutorul acestei sfinţite ape.

în ziua aceea, părintele Serafim a fost vizitat de două surori de la Diveievo paraskeva Stepanovna şi Maria Semionovna care era încă o copilă. El se duse cu acestea la îndepărtata sihăstrie. Pe drum, sfântul le explica faptul că, părăsise deja pustnicia de 12 ani de dragul oamenilor care veneau la el, dar el încă nu vizitase locurile care îi erau atât de dragi.

Ajunseră la fântână şi părintele le spunea povestea ei. Paraskeva Stepanovna era bolnavă şi tuşea încontinuu. “De ce tuşeşti? Opreşte-te! E inutil”. “Nu mă pot opri, părinte!” răspunse ea. Atunci, părintele Serafim luă puţină apă cu mănuşa sa de piele şi îi dădu surorii să bea. Boala dispăru de îndată şi pentru totdeauna. Apoi se duseră la sihăstria îndepărtată. Dar, din păcate, era prea îndepărtată pentru picioarele slăbite şi pline de varice ale bătrânului, aşa încât se instală la început în chilia goală a părintelui Dorotei.

în primăvara anului 1829 el îşi reluă munca în grădina de lângă “Fântâna Teologului”. O mică colibă de lemn fusese construită acolo pentru el având 2 metri înălţime, 2 metri lungime şi 1 metru şi jumătate lăţime. Ea nu avea nici ferestre şi nici uşi, aşa încât se putea intra într-însa printr-o gaură făcută în pământ, chiar sub un perete. Acolo sfântul îşi afla refugiul de oameni şi de vreme rea. Peste un an s-a construit o nouă chilie pentru el având o uşă, dar fără ferestre. înăuntru se afla o sobă. între sobă şi ferestre era un spaţiu strâmt, suficient doar pentru o persoană. într-un colţ al chiliei şi în spatele sobei atârnau icoane cu candele care luminau întunericul. Aceasta era “sihăstria apropiată” sfântului, care a devenit locul său principal în primirea oaspeţilor.

125

Cam pe la ora patru dimineaţa, şi, uneori, chiar pe la ora două noaptea, părintele Serafim pleca din mănăstire şi se ducea la noua sa locuinţă, unde-şi petrecea timpul până la 7-8 seara atunci când se întorcea la mănăstire. Duminica şi în sărbători el încă se împărtăşea cu Preacuratele Taine în chilia sa din mănăstire, aşa încât el se afla în felul acesta într-o stare de semipustnicie. Dar, curând, el a trebuit să renunţe la acest lucru cu totul. Fraţii erau scandalizaţi. Ei voiau să ştie de ce pustnicul primea oamenii atât în chilia sa, cât şi la sihăstria sa, dar nu venea la biserică nici măcar pentru a lua Sfânta împărtăşanie. Ei îi scriseseră episcopului Atanasie al Tambovului despre toate acestea, iar acesta porunci ca Sfântul Serafim să-şi primească Sfintele Taine în viitor împreună cu fraţii, în Biserică. Sfântul se supuse acestei porunci fără ezitare, făcând doar remarca: “Chiar dacă ar fi trebuit să mă târăsc în genunchi pentru a-mi face ascultarea, totuşi nu aş fi renunţat la împărtăşirea cu Tainele cele dătătoare de viaţă ale Trupului şi Sângelui lui Hristos”. Astfel, providenţa dumnezeiască îl aducea într-un contact mai strâns cu oamenii care aveau nevoie de cuvântul, binecuvântarea şi mângâierea sa sau măcar să-i privească sfântul chip.

Acum pelerinii îl puteau vedea la fiecare sărbătoare în Biserica Sfinţilor Zosima şi Savatie şi de acolo îl puteau însoţi la chilia sa. Dar atunci când se afla în sihăstria din apropiere, oamenii se îmbulzeau acolo. Doar locul se schimba, căci oamenii veneau în număr mare şi acolo. Uneori, totuşi, bătrânul dispărea complet. “La sihăstria din pădure”, scrie un pelerin, “sfântul îi primea pe oameni stând pe o bancă alăturată de coliba lui făcută din buşteni. El lua câţiva oameni în chilia sa şi se ruga acolo cu ei dinaintea icoanei Maicii Domnului. Se mai ruga şi în pădure dinaintea unei icoane a Maicii Domnului fixată de el pe un pin bătrân. Toţi pelerinii îngenunchiau ca să se roage împreună cu părintele Serafim. Ce imagine frumoasă puteai admira acolo!”

126

Stând în picioare în faţa uşii colibei sale din pădure”, spune N. Aksakova, “bătrânul se închina încetişor în timp ce îşi continua rugăciunea, rugăciunea sa neîncetată...

Oamenii nu-l tulburau, la fel precum discuţia sa permanentă cu Dumnezeu nu putea fi tulburată nici de tăiatul lemnelor sau de strângerea fânului, de căldură sau de frig, de zi ori de noapte. Oamenii se rugau şi ei”.

Iată ce scrie un alt pelerin care a venit împreună cu soţia sa la părintele Serafim: “L-am găsit pe bătrân la treabă, desţelenea pământul cu o sapă. Atunci când ne-am apropiat de el şi i-am făcut plecăciune, el ne-a binecuvântat şi, punându-şi mâna pe capul meu citi troparul Adormirii Maicii Domnului: întru naştere fecioria ai păzit. Apoi se aşeză pe o ridicătură de pământ şi ne invită şi pe noi să ne aşezăm, dar noi, fără să vrem, am îngenunchiat dinaintea lui, şi în poziţia aceea luarăm aminte la cuvintele sale”. Uneori, sfântul se ducea la sihăstria lui îndepărtată de odinioară, dar oamenii îl găseau şi acolo. Totuşi, uneori, el le spunea oamenilor să vină chiar în locul acela.

Era tocmai pe vremea când el începea să se ocupe de organizarea mănăstirii Diveievo. Aşadar, adesea puteai întâlni câteva surori la sihăstria lui. Ele munceau adesea pentru el. în unele cazuri ele rămâneau chiar peste noapte în sihăstria sa, întrucât el se ducea la mănăstire. Aceasta a însemnat un alt izvor de scandal pentru sufletele slabe. “Deşi părintele Serafim ducea o viaţă atât de sfântă şi de curată, fiind un adevărat sfânt al lui Dumnezeu”, spunea bătrâna maică Xenia Kuzminisna, “totuşi a trebuit să îndure persecuţii. Odată am ajuns la părintele un grup de şapte surori. Am lucrat acolo toată ziua şi, întrucât eram obosite am rămas peste noapte la sihăstrie. Cam pe la ora 10 sora aflată de pază văzu de la fereastră că veneau nişte oameni pe cărare cu trei lanterne drept spre noi. Noi am bănuit că era iconomul Isaia şi ne-am

127

grăbit să-i deschidem uşa. Aceştia au intrat, dar nu ne-au certat. Nu, s-au uitat la noi cu atenţie şi, în tăcere, au început să caute ceva.

Apoi, ne-au poruncit să ne îmbrăcăm şi să plecăm imediat. Surorile se duseră la Sarov, la casa de oaspeţi a mănăstirii”. De îndată ce clopotele bătură pentru utrenie la ora două, sora de serviciu se duse la chilia părintelui şi-i spuse totul. Părintele ştia totul, dar nu arăta acest lucru şi părea chiar nemulţumit de noi. “Aceasta s-a întâmplat din pricină că nu vă purtaţi cum se cuvine, spuse el. Şi ne trimise acolo şi apoi la mănăstire (Diveievo).

Dar deşi părintele încerca să-i disculpe (pe monahii de la Sarov) toţi ştiau că el trebuia să pătimească multe din toate părţile fiindcă era bun cu noi”. Dar în ciuda tuturor acestor lucruri, oamenii continuau să vină la el în număr şi mai mare, din toate părţile. Faima sa se răspândise deja în toată Rusia, astfel încât pelerini din toate părţile şi din toate stările sociale se adunau la Sarov şi la sihăstrie, bogaţi şi săraci, învăţaţi şi cei simpli, monahi şi preoţi, adulţi şi copii cu toţii erau atraşi de sfântul părinte.

în anul 1825 el l-a primit printre alţii, pe marele duce Mihail Pavlovici. După tradiţie, l-a primit tot cam pe vremea aceea pe împăratul Alexandru I în drumul acestuia către Siberia. El a venit ca simplu pelerin şi a cerut binecuvântarea sfântului de a duce o viaţă de penitenţă ascunsă, în care el a continuat să trăiască până la moarte sub numele de “Teodor Kuzmici”. Dar părintele Serafim păstră cele mai strânse legături cu “orfanele” sale, surorile de la Diveievo.

în plus, ele au avut privilegiul de a fi martore la minunatul spectacol al sfântului bătrân cu ursul hrănit de mâna lui. “Odată”, spunea bătrâna maică Matrona Plescheiev “mă aflam într-o stare de mare încurcătură şi descurajare din pricina sănătăţii deficitare şi a unei ispite de la diavolul. Ascultarea

128

mea (muncea la bucătărie) mi se părea atât de grea, anevoioasă şi de nesuportat încât hotărâsem să părăsesc mănăstirea pentru totdeauna în taină şi fără binecuvântare. Părintele Serafim îi văzu ispita cu duhul şi trimise după ea ca să vină la mănăstire. “Făcând ascultare după porunca lui, m-am dus la el după masa de prânz şi am plâns tot drumul. Era a treia zi după praznicul Sfântului Petru.

Părintele Serafim o luă de mână şi o conduse în chilia sa spunându-i: Maică, lacrimile tale nu cad pe pământ degeaba. Iar apoi mă duse la icoana împărătesei Cereşti a Iubirii şi zise: Sărut-o, maică; împărăteasa Cerurilor te va mângâia. Sărutai icoana, iar sufletul mi se umplu de atâta bucurie încât mă simţii parcă renăscută". Ei bine, maică, mergi acum la arhondaric, iar mâine vino la sihăstria cea îndepărtată îmi spuse

Sfântul Serafim hrănind ursul. Redobândindu-şi asemănarea dintru începuturi cu Dumnezeu pe care o avusese Adam, Sfântul Serafim, ca mulţi alţi mari sfinţi, a trăit într-o deplină armonie cu natura, într-o stare de nevinovăţie paradiziacă.

129

el. Aşa şi făcui. în timp ce mă apropiam de sihăstrie, l-am văzut deodată pe părintele Serafim stând pe un trunchi de copac în apropierea chiliei sale, iar lângă el se afla un urs uriaş.

Paralizată de teamă şi ţipând din toate puterile: Părinte, am dat de moarte! căzui la pământ. Auzindu-mi glasul, părintele Serafim lovi ursul şi-i făcu semn cu mâna. Iar ursul, de parcă ar fi fost o fiinţă raţională, se duse de îndată în direcţia ce îi fusese arătată de bătrân, într-un desiş al pădurii. Văzând toate aceste lucruri, tremuram de frică, şi chiar atunci când părintele Serafim veni la mine spunându-mi: Nu te teme, nu te speria, eu am continuat să strig ca mai înainte: Am dat de moarte, aceasta-mi este moartea!. Bătrânul spuse în replică: Nu, maică, aceasta nu este moarte; moartea este departe de tine; aceasta este bucurie. Apoi mă conduse la acelaşi trunchi de copac şi, după ce făcu rugăciune, îmi spuse să mă aşez, după care se aşeză şi el.

De-abia ne aşezarăm când, deodată, acelaşi urs ieşi din desiş şi se aşeză la picioarele părintelui Serafim. Aflându-mă atât de aproape de grozava fiară, la început tremuram de frică, dar, mai apoi, văzând că părintele Serafim îl trata ca pe un mieluşel fără teamă şi îi dădea pâine cu propriile sale mâini dintr-o sacoşă, încetul cu încetul îmi recăpătai încrederea. Atunci, chipul marelui bătrân mi se păru cu totul minunat; era la fel de vesel şi de strălucitor ca al unui înger. în cele din urmă, după ce mă liniştisem cu totul şi cea mai mare parte din pâine fusese mâncată, bătrânul îmi dădu bucata rămasă şi mă rugă să-l hrănesc eu însumi pe urs. Dar eu îi răspunsei: Mi-e teamă, părinte, ca nu cumva să mă muşte de mână, dar în acelaşi timp mă simţii fericită gândindu-mă: Dacă mă muşcă de mână, nu voi mai putea găti. Părintele Serafim se uită la mine, zâmbi şi spuse: Nu, maică, cred că nu te va muşca de mână. Atunci, luai pâinea pe care mi-o dăduse şi dându-i ursului să mănânce simţii o atât de mare plăcere

130

încât aş fi dorit să-l hrănesc vreme mai îndelungată, căci fiara era blândă chiar şi cu mine, păcătoasa.

Văzându-mă liniştită părintele Serafim îmi spuse: îţi aminteşti, maică, cum un leu îi slujea Sfântului Gherasim la râul Iordan? Cât despre bietul Serafim, uite că îmi slujeşte un urs. Vezi, chiar şi fiarele ni se supun! Iar tu, maică, te simţi descurajată. De ce să fim descurajaţi? Dacă aş fi luat nişte foarfece la mine, i-aş fi tăiat puţin păr drept dovadă. Te rog în numele lui Dumnezeu, măicuţă, ca niciodată şi sub nici un motiv să nu-ţi pierzi nădejdea, ci pururea să iei acest exemplu smerenia Sfintei Isidora. în mănăstirea ei, ea era ultima în ochii tuturor, dar la Dumnezeu ea era cea dintâi, fiindcă ea accepta orice ascultare. Tocmai mă gândeam: acum le voi spune surorilor despre această uimitoare minune! Dar, părintele răspunse gândului meu: Nu, maică, să nu spui nimănui nimic din cele ce ai văzut astăzi până ce vor trece 11 ani de la moartea mea; şi abia atunci voia Domnului te va limpezi cui trebuie să-i spui”.

În decursul vremii, exact cu 11 ani mai târziu, sora Matrona îi vorbi despre acest lucru pentru prima oară ţăranului Eufemie Vassiliev, care, tocmai atunci, era deja angajat în pictarea unui portret al părintelui Serafim. Altă dată, stareţa Alexandra împreună cu o soră, pe nume Ana, fură martore ale unei minuni asemănătoare.

“Fără a ne opri la mănăstire”, scrie ea, “ne-am dus de-a dreptul la sihăstria cea îndepărtată, şi apropiindu-ne de ea, l-am văzut pe părintele stând pe un buştean. Deodată, un urs enorm ieşi din pădure pe picioarele de dindărăt. Mâinile ni se umeziră, ochii ni se împăienjeniră. Atunci părintele zise: Mişa, de ce îmi înspăimântaţi orfanele? Mai bine întoarce-te şi adu-ne puţină mângâiere, căci nu am nimic să le ofer. Ursul se întoarse şi se duse direct în pădure. Trecuseră cam două ore de dulce conversaţie cu părintele Serafim în chilia sa, când, deodată,

131

acelaşi urs apăru din nou, se târâ stângaci până la chilie şi mormăi. Bătrânul se duse la el. Ei, ei. Mişa, arată-mi ce ne-ai adus.

Ursul se ridică pe picioarele de dinapoi şi îi dădu părintelui Serafim ceva înfăşurat în frunze. Conţinutul pachetului s-a dovedit a fi un fagure de miere proaspăt plin de miere curată. Bătrânul luă mierea şi în tăcere arătă spre uşă. Fiara păru că face o plecăciune, iar bătrânul, luând o bucată de pâine din sacoşă, i-o dădu ursului, după care acesta se duse în pădure”. Surorile mai fură martore şi la alte evenimente. “Mare era credinţa surorilor în puterea rugăciunilor părintelui Serafim”, remarcă autorul Cronicii “şi mulţi dintre contemporani erau uimiţi de ea.

Maica bolnavă Calista povestea următoarea situaţie. Ele s-au dus odată la moara din Sarov. Deodată, calul se poticni, căzu şi îşi scrânti piciorul, încât nu se putea ridica. Surorile erau înspăimântate; nu ştiau cum să procedeze cu căruţa şi cum să se întoarcă acasă. începură să plângă şi să strige: Părinte Serafim, ajută-ne!.

Auzind plânsetele şi ţipetele lor, veniră nişte monahi şi unul dintre ei lovi calul; acesta sări, piciorul trăsni, încheietura piciorului reveni la locul ei şi într-o secundă totul trecuse. Un alt monah care văzuse tot ceea ce se întâmplase, zise: “Ei, fraţilor, noi nu avem atâta credinţă câtă au maicile. De îndată ce au strigat: Părinte Serafim, ajută-ne! el a făcut o minune şi le-a ajutat după credinţa lor”. Mult din ceea ce este extraordinar, uimitor, aproape incredibil pentru mintea omenească s-a întâmplat prin intermediul omului lui Dumnezeu în timpul organizării mănăstirii Diveievo. Dar vom povesti toate acestea mai târziu.

Iar acum să pomenim doar scurta, dar foarte importanta ştire lăsată nouă de sora Barbara de la Diveievo care ne stă mărturie în ceea ce priveşte gradul de desăvârşire şi de sfinţenie

132

al părintelui Serafim. “Odată am ajuns la părintele Serafim, la sihăstria sa”, povesti ea, “iar pe faţa lui se aflau muşte, aşa încât sângele îi picura pe obraji. Mi s-a făcut milă şi am vrut să le alung, dar el spuse: Nu te atinge, bucuria mea; să îngăduim ca orice suflare să-l laude pe Domnul (a). El este atât de răbdător!”

Totuşi, nu răbdarea era cea care conta atât de mult, cât mila plină de iubire pentru orice creatură a lui Dumnezeu care, după Sfântul Isaac Sirul, este un semn al celor desăvârşiţi. Oricum, deşi atinsese asemenea culmi de desăvârşire şi atâta nepătimire, sfântul nu-şi înceta nevoinţele.

La revenirea de la sihăstria din apropiere în mănăstire, el obişnuia să guste puţină hrană, dar numai o dată în zi. “Cât despre somnul său”, scrie unul dintre biografii săi, “acesta era întotdeauna de scurtă durată, iar în timpul ultimilor săi ani de viaţă, părintele Serafim lupta, mai ales, cu odihna de noapte.

Monahii care veneau să-l viziteze pe sfântul ascet îl găseau dormind fie în chilia sa, fie în antecameră în felurite atitudini: uneori dormea pe podea cu spatele la perete şi cu picioarele întinse; câteodată îşi sprijinea capul pe un buştean sau pe o piatră; alteori se întindea pe buşteni şi pe saci umpluţi cu cărămizi şi nisip care se aflau în chilia sa. Cu cât moartea se apropia, sfântul începu să doarmă într-o atitudine atât de incomodă, încât era imposibil să n-o priveşti cu veneraţie: el stătea îngenuncheat şi dormea cu faţa şi coatele pe podea, susţinându-şi capul cu mâinile. Nu poţi simţi altceva decât uimire în faţa unei asceze atât de formidabile”.

Sfântul Serafim “îl tulbura pe tulburător” chiar atunci când puterile sale omeneşti slăbiseră. Sfinţii lui Dumnezeu sunt cu adevărat uimitori şi de neînţeles! Omul nu poate decât să

a) Suflarea toată să laude pe Domnul" este versiunea greacă (Septuaginta) a psalmului 130:5.

133

se uimească, să-L adore şi să-L proslăvească pe Dumnezeu Care îi dă celui care-L iubeşte atâta îmbelşugare de har (a).

a) Am pomenit deja de câteva ori atitudinea regretabilă adoptată faţă de sfânt de către unii din fraţii de la Sarov şi de către însuşi stareţul Nifon. în mod intenţionat noi nu am păstrat tăcerea asupra acestor ispite care sunt inevitabile în viaţa unui sfânt. Oricum, noi n-am scris despre aceasta pentru a-i critica pe cei ce au fost ispitiţi. Asemenea temeri sunt uşor de înţeles. Dimpotrivă, sfinţii înşişi nu pot fi înţeleşi de mintea noastră. Mult după moartea părintelui Serafim, zvonuri cu privire la incompatibilitatea şi neînţelegerile dintre oamenii Sarovului şi sfântul Serafim însemnau încă o tradiţie vie. în anul 1848 celebrul pelerin şi autor A. N. Muraviov a vizitat mănăstirea. El fu uimit să afle acestea şi apelă la stareţul de atunci Isaia al doilea pentru a căpăta o explicaţie cu privire la atitudinea ciudată faţă de sfânt. “După voia lui Dumnezeu, pot apărea neînţelegeri între oamenii cei mai sfinţi, după cum aflăm din vieţile lor, spune părintele stareţ. “Dar să ştii că predecesorul meu (stareţul Nifon) avea o deplină, sinceră şi profundă stimă faţă de părintele Serafim ”. Nu ne era limpede nouă tuturor la vremea respectivă, că nu numai stima, ci cea mai adâncă veneraţie era necesară faţă de unul dintre cei mai mari sfinţi ai lui Dumnezeu, care era minunat între sfinţii întregii lumi. Toate aceste lucruri au fost doar treptat revelate pe parcursul unui întreg secol. Prin urmare, să nu-i judecăm prea aspru pe cei care n-au putut evita o părere lumească cu privire la contemporanul lor. Să le lăsăm pe toate în seama lui Dumnezeu. Şi să pomenim numele acestora în rugăciunile noastre odată cu numele părinţilor, fraţilor şi prietenilor Sfântului: Pahomie, Isaia al doilea, Iosif Marcu tăcutul, duhovnicul său Ilarion, episcopul Antonie de Voronej şi o mulţime de asceţi de la Diveievo (atât bărbaţi, cât şi femei). Cu rugăciunile lor, o, Doamne, ai milă de noi, păcătoşii.

134

Sfântul Serafim cu copiii. Acuarelă realizată de arhim. Ciprian de la mănăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York.

Sfântul Serafim binecuvântând un pelerin

135

Capitolul VIII

O minunată descoperire făcută lumii

Dar cea mai minunată, mai uimitoare, suprafirească revelaţie dumnezeiască ne-a fost oferită de părintele Serafim în convorbirea sa avută cu N. A. Motovilov (a).

Această descoperire, această dumnezeiască revelaţie are neîndoios o semnificaţie cu caracter universal. Cu adevărat nu este nimic nou, fundamental în ea, căci întreaga revelaţie a fost oferită Sfinţilor Apostoli chiar în ziua Cincizecimii. Dar acum când oamenii au uitat adevărurile esenţiale ale religiei creştine şi sunt cufundaţi în întunericul materialismului sau în lucrarea rutinieră şi exterioară a “nevoinţelor ascetice”, revelaţia părintelui Serafim este într-adevăr extraordinară, aşa cum a considerat-o şi el cu adevărat. “Nu-ţi este dat numai ţie să înţelegi acest lucru”, spuse părintele Serafim la sfârşitul revelaţiei, “ci prin tine ea este dăruită întregii lumi!”

Ca strălucirea fulgerului, această minunată conversaţie a iluminat întreaga lume care se afla deja cufundată în letargie şi moarte duhovnicească, cu mai puţin de un secol înaintea

a) Chiar descoperirea manuscrisului lui Motovilov reprezintă o mare minune. Timp de aproape 70 de ani, acest manuscris extrem de valoros a fost înmormântat într-o tăcere totală şi a fost în pericol de a se distruge, căci fusese deja aruncat şi zăcea într-un maldăr de lucruri de nimic, sub un strai de praf. Aici a fost descoperit în chip minunat de S. A. Nilus, celebrul autor al cărţii "Multum in Parva”. Cu veneraţie cântând frânturi din viaţa marelui părinte Serafim, Nilus scotocea printre resturile aflate în pod şi tocmai era pe punctul de a-şi pierde nădejdea de a afla ceva, când, deodată un caiet cu o scriere foarte ştearsă îi atrase atenţia. Acesta s-a dovedit a cuprinde memoriile lui Motovilov şi în felul acesta ele au ajuns să poată fi oferite omenirii. Memoriile au fost găsite în anul 1902şi au fost tipărite în “Ştiri moscovite" în anul 1903; aproape în mod simultan a avut loc şi expunerea moaştelor Sfântului Serafim.

136

luptei împotriva creştinismului din Rusia şi într-o vreme când credinţa creştină se afla într-un pronunţat declin în Occident. Aici Sfântul lui Dumnezeu ne apare cu nimic mai prejos de marii prooroci prin care însuşi Duhul Sfânt a vorbit. Noi redăm mai jos cuvânt cu cuvânt întreaga conversaţie fără să facem vreo interpretare personală.

Conversaţia Sfântului Serafim cu N. A. Motovilov

Era joi. Ziua era posomorâtă. Zăpada se aşternuse cam de 20 de centimetri pe pământ şi fulgi mari de zăpadă cădeau din abundenţă din cer când părintele Serafim a început conversaţia sa cu mine pe un câmp de lângă sihăstria lui din apropiere, în partea opusă râului Sarovka, la poalele dealului care coboară în pantă spre malul râului. îmi spuse să mă aşez pe trunchiul unui copac pe care tocmai îl doborâse, şi el însuşi se aşeză pe vine în faţa mea.

“Domnul mi-a descoperit”, spuse marele bătrân, “faptul că în copilăria ta ai avut marea dorinţă de a afla scopul vieţii noastre creştine şi că tu mereu ai întrebat numeroase persoane de mare ţinută duhovnicească despre acest lucru”. Trebuie să spun aici că de la vârsta de 12 ani acest gând mă preocupase mereu. De fapt, cercetasem o mulţime de clerici cu privire la aceasta, dar răspunsurile lor nu-mi dăduseră nici o satisfacţie. Acest lucru nu-i era recunoscut bătrânului. “Dar nimeni”, continuă părintele Serafim”, nu ţi-a dat un răspuns exact. Ei ţi-au spus: Mergi la Biserică, roagă-te la Dumnezeu, păstrează poruncile lui Dumnezeu, fă binele acesta este scopul vieţii creştine. Unii au fost chiar indignaţi de faptul că eşti preocupat de curiozităţi profane şi îţi spuneau: Nu căuta lucruri care te depăşesc. Dar aceştia nu vorbeau după cum se cuvenea. Iar acum, bietul Serafim îţi va explica în ce constă cu adevărat acest scop. “Rugăciunea, postul, privegherea

137

şi toate celelalte fapte creştineşti, indiferent cât de bune pot fi ele în sine, nu constituie scopul vieţii noastre creştine, deşi ele servesc drept mijloace indispensabile de a atinge acest ţel. Adevăratul scop al vieţii noastre creştine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Cât despre posturi, rugăciuni, privegheri, milostenii şi orice faptă bună făcută în numele lui Hristos, ele reprezintă doar mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt. Dar ia aminte, fiul meu, numai fapta bună în numele lui Hristos ne oferă darurile Sfântului Duh.

Portretul lui N.A.Motovilov

Fiu duhovnicesc al Sfântului Serafim de Sarov şi cronicar al învăţăturilor sale cu privire la dobândirea Sfântului Duh.

138

Tot ceea ce nu este făcut din dragoste pentru Hristos, chiar dacă poate fi bun, nu ne aduce nici răsplată în viaţa cealaltă şi nici harul lui Dumnezeu în aceasta. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a spus: “Cel ce nu adună cu Mine, risipeşte” (Luca ii: 23). O faptă bună nu poate fi numită altfel, deoarece, chiar dacă nu este făcută în numele Domnului, totuşi ea este bună. Sfânta Scriptură spune: “În orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptate este primit de El” (Fapte 10: 35). “După cum vedem din sfânta istorisire, omul care lucrează dreptatea este atât de plăcut lui Dumnezeu încât, de exemplu, îngerul Domnului i-a apărut la ceasul rugăciunii lui Corneliu, sutaşul drept şi temător de Dumnezeu şi a spus: Trimite bărbaţi la Iope, la Simon tăbăcarul; acolo îl vei afla pe Petru, iar el îţi va spune cuvintele vieţii celei veşnice, prin care tu şi toată casa ta vă veţi mântui (a). Astfel, Domnul face uz de toate mijloacele Sale dumnezeieşti ca răsplată pentrufaptele tale bune, ocazia de a nu-ţi pierde răsplata în viaţa ce va să fie. Dar îngăduinţa din partea lui Dumnezeu a faptelor bune ce nu sunt făcute în numele lui Hristos se limitează la aceasta: Creatorul oferă mijloacele de a le face vii (cf. Evr. 6:1). Stă în puterea omului să le facă vii sau nu.

De aceea Dumnezeu le-a spus iudeilor: “Dacă aţi fi orbi n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră” (ioan 9: 41). Dacă un om precum Corneliu se bucură de atenţia lui Dumnezeu pentru faptele sale, deşi acestea nu sunt făcute în numele lui Hristos, şi apoi crede în El, astfel de fapte îi vor fi socotite ca fiind făcute din dragoste pentru Hristos, doar prin credinţa în El. Dar în situaţia opusă omul nu are dreptul să se plângă că binele său nu are nici un folos.

Nu are într-adevăr niciodată vreun folos, doar cu excepţia când el este făcut în numele Său, întrucât binele făcut pentru

a) Sfântul Serafim oferă doar înţelesul din Fapte 10: 5 şi nu citează ad litteram.

139

El nu numai că merită o cunună a credincioşiei în veacul ce va să fie, dar şi în această viaţă ne umple de harul Duhului Sfânt. în plus, aşa cum se spune: “Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură. Tatăl iubeşte pe Fiul şi toate le-a dat în mâna Lui” (Ioan 3: 34-35). Asta este, excelenţă.

în dobândirea acestui Duh a lui Dumnezeu constă adevăratul ţel al vieţii noastre creştine, în timp ce rugăciunea, privegherea, postul, milostenia şi alte virtuţi creştineşti lucrate în numele lui Hristos sunt doar mijloacele pentru dobândirea Duhului lui Dumnezeu”. “Ce înţelegi dumneata prin dobândire?” l-am întrebat eu pe părintele Serafim. “Nu înţeleg întru totul aceasta”. “Dobândirea este acelaşi lucru cu a obţine ceva”, răspunse el. “înţelegi, desigur, ce înseamnă să dobândeşti bani. Dobândirea Duhului lui Dumnezeu este exact acelaşi lucru. Ştii destul de bine ce înseamnă în sens lumesc, excelenţă, a dobândi. Scopul vieţii oamenilor lumeşti obişnuiţi este de a dobândi sau de a face bani, iar pentru nobilime înseamnă în plus de a primi onoruri, distincţii şi alte răsplătiri pentru serviciile aduse de ei guvernului. Dobândirea Duhului lui Dumnezeu este de asemenea un lucru de o importanţă capitală, dar e dătător de har şi veşnic şi este dobândit aproape în aceleaşi moduri ca şi capitalul monetar social şi politic.

“Dumnezeu Cuvântul, Dumnezeu-Omul, Domnul nostru Iisus Hristos compară viaţa noastră cu o piaţă, iar lucrarea vieţii noastre pe pământ El o numeşte neguţătorie şi ne spune nouă tuturor: “Neguţătoriţi până ce voi veni” (Lc. 19: 13) “răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt” (Efes. 5:16). Adică, fă în aşa fel încât să capeţi binecuvântări cereşti în aproape tot timpul vieţii tale prin bunuri pământeşti. Bunurile pământeşti sunt virtuţile lucrate în numele lui Hristos şi revărsarea asupra noastră a harului Atotsfântului Duh. “în parabola fecioarelor celor înţelepte şi a celor neînţelepte, atunci când celor neînţelepte le lipsea ulei, s-a spus: Mergeţi şi vă cumpăraţi

140

în piaţă. Dar, pe când ele erau duse să cumpere, uşa cămării de nuntă era deja închisă, iar ele nu au mai putut intra”. Unii spun că lipsa untdelemnului din candelele fecioarelor celor neînţelepte semnifică lipsa faptelor bune în viaţa lor. O astfel de interpretare nu este prea bună. De ce să le fi lipsit faptele bune dacă ele sunt numite fecioare, chiar dacă neînţelepte? Fecioară reprezintă suprema virtute, o stare îngerească şi ar putea înlocui toate celelalte virtuţi. Eu cred că ceea ce le lipsea era harul Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu.

Aceste fecioare practicau virtuţile, dar în ignoranţa lor duhovnicească ele presupuneau că viaţa creştină constă doar în lucrarea virtuţilor. Lucrând o faptă bună ele credeau că împlineau voia lui Dumnezeu, dar lor le păsa prea puţin dacă dobândeau prin aceasta harul Duhului Sfânt. Aceste moduri de vieţuire bazate doar pe facerea binelui fără o atentă cercetare dacă ele aduc harul Duhului Sfânt sunt pomenite în cărţile patristice: Există un alt mod de viaţă care este socotit bun la început, dar el sfârşeşte în fundul iadului.

Sfântul Antonie cel Mare în scrisorile sale către monahi spune despre astfel de fecioare: Mulţi monahi şi fecioare nu au nici o idee despre diferitele tipuri de voinţă care acţionează în om, şi nu ştiu faptul că noi suntem influenţaţi de trei voinţe: cea dintâi este desăvârşita şi mântuitoarea voinţă a lui Dumnezeu; cea de-a doua este propria noastră voinţă umană care, chiar dacă nu este distructivă, nu este nici mântuitoare. Iar această a treia voinţă a vrăjmaşului îl învaţă pe om fie să nu facă nici o faptă bună, fie să le facă din orgoliu, sau să le facă de dragul virtuţii în sine şi nu de dragul lui Hristos. Cea de-a doua, propria noastră voinţă, ne învaţă să facem totul spre a ne flata patimile, sau ne învaţă, ca şi vrăjmaşul, să facem bine de dragul binelui şi să nu ne îngrijim de harul care este dobândit prin lucrarea binelui. Dar cea dintâi, voinţa mântuitoare a lui Dumnezeu constă în lucrarea binelui doar

141

pentru dobândirea Sfântului Duh, ca pe o comoară nesecată, veşnică ce nu poate fi corect evaluată. Dobândirea Sfântului Duh este, ca să spunem aşa, untdelemnul care le lipsea fecioarelor neînţelepte. Ele au fost numite astfel fiindcă ele uitaseră de rodul necesar al virtuţii, harul Sfântului Duh, fără de care nimeni nu este şi nici nu poate fi mântuit, căci: Orice suflet este întărit de Sfântul Duh, înflăcărat de puritate şi iluminat mistic de către Unitatea Trei mică.

Acesta este untdelemnul din candelele fecioarelor celor înţelepte care putea să ardă mult timp şi strălucitor, iar aceste fecioare cu candelele lor aprinse puteau să-L întâmpine pe Mirele Care a venit la miezul nopţii şi puteau intra în cămara de nuntă a bucuriei împreună cu El. Dar cele neînţelepte, deşi s-au dus la piaţă să cumpere untdelemn atunci când au văzut că li se stingeau candelele, nu s-au putut întoarce la timp, căci uşa era deja încuiată.

Piaţa este viaţa noastră; uşa cămării de nuntă care a fost închisă şi care a împiedicat drumul Mirelui este moartea omenească; fecioarele cele înţelepte şi cele neînţelepte sunt sufletele creştine; untdelemnul nu reprezintă faptele cele bune ci harul Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu care este dobândit prin intermediul lor şi care schimbă sufletele de la o stare la alta adică de la stricăciune la nestricăciune, de la moartea duhovnicească la viaţa duhovnicească, de la întuneric la lumină, din grajdul vieţii noastre (acolo unde patimile sunt legate precum animalele mute şi fiarele sălbatice)într-un Templu al Dumnezeirii, în cămara de nuntă strălucitoare a veşnicei bucurii întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Creatorul, Mântuitorul şi veşnicul Mire al sufletelor noastre.

Cât de mare este compasiunea lui Dumnezeu faţă de mizeria noastră, adică neatenţia noastră faţă de purtarea Sa de grijă pentru noi, atunci când Dumnezeu spune: Iată, stau la uşă şi bat” (Apoc. 3: 20). înţelegând prin “uşă" cursul vieţii noastre,

142

uşă care nu a fost încă închisă de către moarte! O, cât de mult aş dori, excelenţă, ca în această viaţă să te poţi afla mereu în Duhul lui Dumnezeu, în ceea ce vă voi afla, într-aceea vă voi judeca zice Domnul. Vai nouă dacă El ne va afla plini de necazurile şi grijile acestui veac! Căci cine-i va putea suporta necazul, cine va rezista mâniei de pe chipul Său? De aceea s-a spus: “Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Marcu 14:38), adică să nu cumva să vă lipsiţi de Duhul lui Dumnezeu, căci privegherea şi rugăciunea ne aduc harul Său.

Desigur, orice faptă bună făcută în numele lui Hristos ne oferă harul Sfântului Duh, dar rugăciunea ni-l oferă mai mult ca orice, căci ea ne este întotdeauna la îndemână, ca să spunem aşa, ca un instrument de dobândire a harului Duhului. De exemplu, ai vrea să mergi la Biserică, dar nu ai nici o Biserică pe aproape sau slujba s-a terminat; ai vrea să faci milostenii unui cerşetor, dar nu găseşti nici unul, sau nu ai nimic de dat; ai vrea să-ţi păstrezi fecioria, adică să rămâi necăsătorit, dar nu ai tăria aceasta din pricina temperamentului, sau din pricina violenţei vicleşugurilor vrăşmaşului cărora nu le poţi face faţă din pricina slăbiciunilor tale omeneşti; ai vrea să faci orice altă faptă bună în numele Domnului, dar fie că îţi lipseşte puterea, fie ocazia de a o face. Acest lucru nu se potriveşte în cazul rugăciunii.

Rugăciunea este întotdeauna la îndemâna oricui, bogat sau sărac, nobili sau oameni simpli, puternici sau slabi, sănătoşi sau bolnavi, drepţi sau păcătoşi. Puteţi judeca cât de mare este puterea rugăciunii chiar şi în cazul unui om păcătos, atunci când este făcută din toată inima după următorul exemplu din Sfânta Tradiţie. Atunci când la rugămintea unei mame deznădăjduite căreia îi murise unicul ei fiu, o prostituată pe care ea a avut şansa s-o întâlnească, încă necurată după săvârşirea ultimului ei păcat, fiind adânc mişcată de profunda întristare a mamei, a strigat cu lacrimi, rugându-se Domnului: Nu pentru

143

o biată păcătoasă ca mine, ci pentru lacrimile unei mame întristate după fiul ei şi cu tărie încrezându-mă în bunătatea Ta cea plină de iubire şi în puterea Ta cea nemărginită, Hristoase Dumnezeule, înviază-i fiul, o, Doamne!. Iar Domnul l-a înviat. Vezi, excelenţă! Mare este puterea rugăciunii, iar ea aduce cu sine mai ales Duhul lui Dumnezeu şi poate fi practicată cel mai simplu de absolut oricine. Noi vom fi binecuvântaţi dacă Domnul Dumnezeu ne află treji şi plini de darurile Sfântului Său Duh. Atunci noi putem nădăjdui plini de îndrăzneală “că vom fi răpiţi... în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh” (iTesal. 4: 17). “Care vine pe nori, cu putere multă şi cu slavă” (Mc. 13:26) “pentru a judeca viii şi morţii” (1 Ptr. 4: 5) şi “va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Matei 16: 27).

Excelenţa voastră binevoieşte să creadă că e o mare fericire de a discuta cu bietul Serafim, crezând că el nu e lipsit de harul Domnului. Ce să spunem noi atunci de Domnul însuşi, izvorul nesecat al tuturor binecuvântărilor, atât cereşti cât şi pământeşti? Cu adevărat, în rugăciune putem vorbi cu El, cel plin de iubire şi de viaţă dătătorul Dumnezeu şi Mântuitor însuşi. Dar chiar şi aici noi trebuie să ne rugăm doar până când Dumnezeu Duhul Sfânt pogoară asupra noastră cu harul Său în măsura pe care numai El o ştie. Şi atunci când El binevoieşte să ne viziteze, noi trebuie să ne oprim rugăciunea. De ce să ne mai rugăm atunci către El: Vino şi te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre, atunci când El deja a venit la noi să ne mântuiască pe cei ce ne-am încredinţat Lui şi cu adevărat chemăm Numele Său cel Sfânt, ca plini de smerenie şi dragoste să-L putem primi pe El, Mângâietorul, în casele sufletelor noastre, ale celor ce înfometăm şi însetăm după venirea Lui. îţi voi explica aceasta, excelenţei tale, printr-un exemplu. închipuieşte-ţi că m-ai invitat să-ţi fac o vizită şi că la invitaţia ta eu vin ca să discut cu tine. Dar tu continui să mă inviţi, spunând: Intră, te rog. Te rog să intri!.

144

Atunci, eu aş fi obligat să gândesc: Ce se întâmplă cu el? Şi-a ieşit din minţi? La fel se întâmplă şi în cazul Domnului Dumnezeului nostru, Sfântul Duh. De aceea se spune: “Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu, înălţa-Mă-voi pe pământ” (Ps. 45: 10).

Adică, mă voi arăta şi voi continua să fac aceasta oricui crede în Mine şi Mă cheamă, şi voi vorbi cu el aşa precum cândva am vorbit cu Adam în rai, cu Avraam şi Iacov şi cu alţi slujitori şi robi ai Mei, cu Moise şi Iov şi cu cei asemenea lor. Mulţi explică faptul că această tăcere se referă numai la cele lumeşti. Dar eu îţi voi spune în numele lui Dumnezeu că nu este doar necesar să fim morţi faţă de acestea la rugăciune, dar atunci când prin atotputernicia credinţei şi rugăciunii, Duhul Sfânt binevoieşte să ne viziteze şi vine la noi în plinătatea bunătăţii Sale celei negrăite, noi trebuie să fim morţi şi faţă de rugăciune. Sufletul vorbeşte şi conversează în timpul rugăciunii, dar la coborârea Duhului Sfânt noi trebuie să rămânem într-o tăcere totală, pentru a auzi limpede şi inteligibil toate cuvintele vieţii celei veşnice pe care El va binevoi atunci să ni le comunice.

Absoluta sobrietate atât a sufletului, cât şi a trupului şi absoluta curăţie trupească este necesară în acelaşi timp. Aceleaşi cerinţe au fost relevate şi pe muntele Horeb, atunci când li s-a spus israeliţilor ca nici măcar să nu se atingă de soţiile lor timp de trei zile înainte ca Dumnezeu să-şi facă apariţia pe Muntele Sinai. “Căci Dumnezeul nostru este un foc care arde tot ceea ce este necurat şi nimeni dintre cei pângăriţi trupeşte sau sufleteşte nu pot intra în comuniune cu El”. “Da, părinte, dar ce ne poţi spune despre alte fapte bune săvârşite în numele lui Hristos pentru a dobândi Harul Sfântului Duh? Nu ai vorbit decât despre rugăciune!” Să dobândeşti harul Sfântului Duh şi prin practicarea tuturor celorlalte virtuţi în numele lui Hristos: Neguţătoreşte duhovniceşte cu ele şi mai

145

ales cu cele de la care capeţi cel mai mare câştig. Acumulează capital din îmbelşugarea harului dumnezeiesc, depune-l în veşnica bancă a lui Dumnezeu care va aduce profit nematerialnic, nu patru sau şase la sută, ci 100 pentru o rublă duhovnicească şi chiar infinit mai mult decât atât. De exemplu, dacă rugăciunea şi privegherea îţi oferă mai mult har dumnezeiesc, priveghează şi te roagă; dacă postul îţi oferă mai mult har al Duhului, posteşte; dacă milostenia îţi oferă mai mult fă milostenii. Cântăreşte fiecare virtute lucrată în numele lui Hristos în acest fel. Acum îţi voi vorbi despre mine, bietul Serafim.

Provin dintr-o familie de negustori din Kursk. Deci, pe când eu nu mă aflam încă în mănăstire obişnuiam să facem negoţ cu bunurile care ne aduceau cel mai mare profit. Procedează în felul acesta, fiul meu. Şi aşa precum în afaceri lucrul de bază nu este doar să faci negoţ, ci să dobândeşti un profit cât mai mare, la fel şi-n afacerea vieţii creştine, lucrul de bază nu este doar să te rogi sau să săvârşeşti orice altă faptă bună. Deşi Apostolul spune: “Rugaţi-vă neîncetat” (iTes. 5: 17), totuşi, după cum îţi aminteşti, el adaugă:Dar în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decât zeci de mii de cuvinte cu limba” (I cor. 14: 19). Iar Domnul spune: “Nu tot cel ce-Mi spune: Doamne, Doamne se va mântui, ci acela care împlineşte voia Tatălui Meu din ceruri”, adică cel ce împlineşte lucrarea lui Dumnezeu şi, în plus, o face cu veneraţie, căci “blestemat este cel ce face lucrarea lui Dumnezeu superficial” (ier. 48: 10). Iar lucrarea lui Dumnezeu aceasta este: “Credeţi în Dumnezeu şi în Acela pe Care El L-a trimis Iisus Hristos” (In. 6: 29). Dacă noi înţelegem poruncile lui Hristos şi ale Apostolilor corect, treaba noastră de creştin constă nu în înmulţirea faptelor bune care sunt doar mijloace de sprijinire a scopului vieţii noastre creştine, ci a scoate din ele maximum de profit, adică în dobândirea celor mai îmbelşugate daruri ale Duhului Sfânt

146

Cât aş dori, excelenţă, ca tu însuţi să poţi dobândi izvorul nesecat al harului divin, şi să te poţi întreba întotdeauna: Sunt eu în Duhul lui Dumnezeu sau nu? Iar dacă eşti în Duh, binecuvântat să fie Dumnezeu! Nu ai de ce să te mai întristezi. Eşti gata să te prezinţi dinaintea înfricoşatei Judecăţi a lui Hristos de îndată. Căci în ceea ce vă voi afla, în aceea vă voi judeca. Dar dacă noi nu ne aflăm în Duhul, noi trebuie să aflăm de ce şi pentru care motiv Domnul nostru Dumnezeu, Duhul Sfânt a voit să ne părăsească; iar noi trebuie să-L căutăm din nou, şi trebuie să continuăm cercetarea până ce Sfântul nostru Duh va fi aflat din nou şi va fi din nou cu noi prin bunătatea Sa. Iar noi trebuie să-i atacăm pe vrăjmaşii care ne îndepărtează de El până când praful se va alege de ei, aşa cum a spus proorocul David: “Urmări-voi pe vrăjmaşii mei şi-i voi prinde pe dânşii şi nu mă voi întoarce până ce se vor sfârşi. Zdrobi-i-voi pe ei şi nu vor putea să stea, cădea-vor sub picioarele mele” (Ps. 17: 41: 42). Asta e, fiul meu. Iată cum trebuie să neguţătoreşti duhovniceşte în virtute.

împarte darurile Duhului Sfânt ale harului celor ce au nevoie de ele, aşa precum o candelă aprinsă ce arde cu foc pământesc străluceşte şi aprinde alte candele pentru iluminarea tuturor în alte locuri, fără să i se micşoreze propria sa lumină. Şi dacă astfel se întâmplă cu focul cel pământesc, ce vom spune noi despre focul harului Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu? Căci bogăţiile pământeşti scad o dată cu împărţirea lor, dar cu cât comorile cereşti ale harului lui Dumnezeu sunt mai mult împărţite, cu atât mai mult ele se înmulţesc în cel ce le împarte. Astfel, Domnul însuşi s-a bucurat să-i spună femeii samarinence: “Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi. Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică” (In. 4, 13-14). “Părinte”, spusei eu, “vorbeşti tot timpul despre dobândirea

147

harului Sfântului Duh drept scop al vieţii creştine. Dar cum şi unde îl pot vedea Eu? Lucrările lui Dumnezeu sunt vizibile, dar poate fi văzut Duhul Sfânt? Cum pot şti eu dacă El se află în mine sau nu?” “în momentul de faţă”, răspunse bătrânul, “din pricina răcelii noastre aproape universale de sfânta noastră credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos şi din pricina indiferenţei noastre faţă de lucrarea Dumnezeieştii Sale Providenţe în noi şi a comuniunii omului cu Dumnezeu, noi am mers până acolo încât, se poate spune că aproape că am părăsit adevărata viaţă creştină.

Mărturiile Sfintei Scripturi ni se par acum ciudate atunci când, de exemplu, prin buzele lui Moise Duhul Sfânt grăieşte: Şi Adam L-a văzut pe Domnul umblând în rai” (Cap. Gen. 3:10), sau atunci când citim cuvintele Sf. Apostol Pavel: “Ne-am dus în Ahaia şi Duhul lui Dumnezeu n-a fost cu noi; ne-am întors în Macedonia şi Duhul lui Dumnezeu ne-a însoţit. De mai multe ori în alte pasaje ale Sfintei Scripturi este zugrăvită înfăţişarea lui Dumnezeu oamenilor. De aceea unii oameni spun: Aceste pasaje sunt de neînţeles. Este oare cu putinţă oamenilor să-L vadă pe Dumnezeu atât de limpede? Dar nu-i nimic de neînţeles aici. Această lipsă de înţelegere există cu adevărat din pricină că noi ne-am îndepărtat de simplitatea cunoaşterii creştine originare. Sub pretextul educaţiei, noi am ajuns la un întuneric atât de mare al ignoranţei încât ceea ce înţelegeau atât de limpede cei de odinioară, nouă ni se pare aproape de neconceput. Chiar şi în dialogul obişnuit, ideea apariţiei lui Dumnezeu printre oameni nu li se părea un lucru ciudat. Astfel, atunci când prietenii l-au dojenit pentru hulă adusă lui Dumnezeu, Iov le răspunse: “Cum poate oare să fie aşa când eu simt Duhul lui Dumnezeu în nările mele?” (Cap. iov 27,3). Cu alte cuvinte: Cum pot eu să-L hulesc pe Dumnezeu când Duhul Sfânt sălăşluieşte în mine? Dacă L-aş fi hulit pe Dumnezeu, Duhul Sfânt ar fi plecat de la mine; dar priviţi, îi simt răsuflarea în nările mele”.

148

în exact acelaşi fel se spune despre Avraam şi Iacov că L-au văzut pe Domnul şi că au discutat cu el, şi că Iacov chiar s-a luptat cu El. Moise şi toţi cei dimpreună cu el L-au văzut pe Dumnezeu atunci când i s-a îngăduit să primească de la Dumnezeu tablele legii pe muntele Sinai. Un stâlp de nori şi unul de foc, sau, cu alte cuvinte, harul evident al Sfântului Duh au servit drept călăuze oamenilor lui Dumnezeu în pustie. Oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi Harul Sfântului Său Duh, nu în somn sau în vise sau din pricina unei imaginaţii tulburate, ci în adevăr şi în mod deschis. Noi am devenit atât de nepăsători la lucrarea mântuirii noastre încât noi interpretăm greşit şi multe alte cuvinte din Sfânta Scriptură, totul din pricina faptului că noi nu căutăm harul lui Dumnezeu şi din pricina mândriei minţilor noastre nu-i îngăduim să se sălăşluiască în sufletele noastre. De aceea noi suntem lipsiţi de adevărata iluminare de la Domnul, pe care El o trimite în inimile celor care înfometează şi însetează din toată inima după dreptatea lui Dumnezeu. Mulţi explică faptul că atunci când se spune în Biblie: Dumnezeu a suflat suflare de viaţă în faţa lui Adam, cel dintâi creat, care a fost creat de El din ţărâna pământului, înseamnă că până atunci nu era nici suflet omenesc şi nici duh în Adam, ci doar trupul creat din ţărâna pământului.

Această interpretare este greşită, căci Domnul Dumnezeu l-a creat pe Adam din ţărâna pământului având alcătuirea pe care o scrie Sfântul Apostol Pavel: “Şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (iTesal. 5: 23). Şi toate aceste trei părţi ale firii noastre au fost create din ţărâna pământului, iar Adam nu a fost creat mort, ci o fiinţă vie şi activă, ca toate celelalte creaturi vii ale lui Dumnezeu care trăiesc pe pământ.

Adevărul este acela că dacă Domnul Dumnezeu nu ar fi suflat mai apoi în faţa sa această suflare de viaţă (adică, harul

149

Domnului Dumnezeu Duhul Sfânt Care purcede din Tatăl, se odihneşte în Fiul şi este trimis în lume de dragul Fiului), Adam ar fi rămas fără să aibă în sine Sfântul Duh Care-l înalţă la demnitatea asemănării cu Dumnezeu. Indiferent cât de desăvârşit ar fi fost el creat şi mai presus de toate celelalte creaturi ale lui Dumnezeu, drept cunună a creaţiei pe pământ, ar fi rămas ca toate celelalte creaturi care, deşi au trup, suflet şi duh fiecare după felul ei, totuşi nu au pe Sfântul Duh înlăuntrul lor.

Dar atunci când Domnul Dumnezeu a suflat în faţa lui Adam suflare de viaţă, atunci, după cuvântul lui Moise “Adam s-a făcut suflet viu” (Gen. 2:7), adică întru totul asemănător lui Dumnezeu şi tot ca El, pururea nemuritor. Adam era imun la acţiunea elementelor într-o asemenea măsură încât apa nu-l putea înneca, focul nu-l putea arde, pământul nu-l putea înghiţi în străfundurile sale, iar aerul nu-l putea vătăma în nici un fel. Toate i se supuneau ca fiind preferatul şi iubitul lui Dumnezeu, ca împărat şi domn al creaţiei şi toate îl considerau drept cununa desăvârşită a creaturilor lui Dumnezeu. Adam a fost înţelepţit de această suflare de viaţă care i-a fost suflată în faţă din buzele creatoare ale lui Dumnezeu, Creatorul şi Stăpânul tuturor, aşa încât n-a existat om pe pământ mai înţelept sau mai inteligent decât el şi cu greu se poate imagina că va mai exista.

Atunci când Domnul i-a poruncit să dea nume tuturor creaturilor, el a dat fiecărei creaturi câte un nume care îi exprima complet toate calităţile, puterile şi trăsăturile date ei de Dumnezeu la crearea ei. Datorită acestui dar special al harului suprafiresc al lui Dumnezeu care i-a fost dăruit prin suflarea vieţii, Adam putea vedea şi înţelege cuvintele Sale, conversaţia sfinţilor îngeri, limbajul tuturor fiarelor, păsărilor şi reptilelor şi tot ceea ce ne este ascuns nouă creaturilor păcătoase şi căzute, dar care era atât de limpede lui Adam înainte de cădere. Şi Evei i-a dăruit Domnul Dumnezeu aceeaşi înţelepciune,

150

forţă şi nesfârşită putere şi toate celelalte daruri bune şi sfinte. Iar El a creat-o nu din ţărâna pământului, ci din coasta lui Adam în Raiul desfătării, în paradisul pe care El îl aşezase în centrul pământului.

Pentru ca ei să-şi poată uşor păstra înlăuntrul lor calităţile desăvârşite, veşnice şi dumnezeieşti ale acestei suflări de viaţă, Dumnezeu a plantat în mijlocul grădinii pomul vieţii şi a înzestrat fructele sale cu întreaga esenţă şi plinătate a suflării Sale dumnezeieşti. Dacă ei nu ar fi păcătuit, Adam şi Eva înşişi, precum şi toţi urmaşii lor ar fi putut mereu mânca din roadele pomului vieţii şi în felul acesta şi-ar fi păstrat veşnic puterea nelimitată a harului divin. Ei şi-ar fi putut, de asemenea, păstra în veci de veci puterile depline ale trupului, sufletului şi duhului lor într-o stare de nemurire şi de veşnică tinereţe, putând astfel continua în această stare binecuvântată şi nemuritoare a lor pentru totdeauna. în momentul de faţă, totuşi, ne este greu ca măcar să ne imaginăm un astfel de har. Dar atunci când prin gustarea din pomul cunoaşterii binelui şi a răului lucru prematur şi împotriva poruncii lui Dumnezeu ei au aflat diferenţa dintre bine şi rău şi au fost încercaţi prin tot felul de necazuri şi dureri care au urmat după încălcarea poruncii lui Dumnezeu, deci, abia atunci ei au pierdut darul acesta de nepreţuit al Duhului lui Dumnezeu aşa încât, până la venirea în lume a Dumnezeu-Omului Iisus Hristos “Duhul încă nu era dat în lume, pentru că Iisus Hristos încă nu fusese preaslăvit” (in. 7: 39). Oricum, aceasta nu înseamnă că Duhul lui Dumnezeu nu se afla deloc în lume, dar prezenţa Sa nu era atât de evidentă ca la Adam sau ca în cazul nostru, al creştinilor ortodocşi. Se manifesta doar în afară; totuşi, semnele prezenţei Sale în lume erau cunoscute în omenire. Astfel, de exemplu, numeroase taine legate de viitoarea mântuire a rasei umane au fost revelate atât lui Adam, cât şi Evei după cădere. Şi în cazul lui Cain, în ciuda impietăţii şi a păcatului

151

său, a fost uşor de înţeles glasul care s-a păstrat milostiv şi dumnezeiesc, deşi într-o discuţie de osândire a sa. Noe a vorbit cu Dumnezeu. Avraam L-a văzut pe Dumnezeu şi ziua Lui şi s-a bucurat (in. 8: 56). Harul Sfântului Duh acţionând înafară s-a reflectat în cazul tuturor profeţilor Vechiului Testament şi al Sfinţilor lui Israel.

Mai apoi, iudeii au înfiinţat şcoli de profeţii speciale unde fiii proorocilor erau învăţaţi să recunoască semnele manifestării lui Dumnezeu sau ale îngerilor şi să facă diferenţierea între lucrările Sfântului Duh şi fenomenele naturale obişnuite ale vieţii noastre pământeşti lipsite de har. Simeon care l-a purtat pe Dumnezeu în braţele sale, bunicii lui Hristos, Ioachim şi Ana şi nenumăraţi alţi slujitori ai lui Dumnezeu au avut mereu parte de diferite apariţii dumnezeieşti, voci şi revelaţii care au fost adeverite prin evidente evenimente minunate. Deşi nu cu aceeaşi forţă ca în cazul oamenilor lui Dumnezeu, totuşi, Duhul Sfânt şi-a făcut simţită prezenţa şi în cazul păgânilor care nu-L cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu, fiindcă chiar printre ei Dumnezeu Şi-a aflat oameni aleşi. Astfel, de exemplu, era cazul proorociţelor fecioare numite Sibile care au jurat să-şi păstreze fecioria dinaintea unui Dumnezeu necunoscut, dar totuşi Dumnezeu creatorul universului, Atotputernicul Stăpân al lumii, aşa cum era el imaginat de păgâni. Deşi filosofii păgâni umblau şi ei în negura necunoaşterii lui Dumnezeu, totuşi ei căutau adevărul care este iubit de Dumnezeu, şi datorită acestei căutări bineplăcute lui Dumnezeu, ei se puteau împărtăşi de Duhul lui Dumnezeu, căci se spune că noroadele păgâne care nu-L cunosc pe Dumnezeu “şi care nu au lege, din fire fac ale legii şi fac cele bineplăcute lui Dumnezeu” (Romani 2: 14).

Domnul laudă astfel adevărul despre care vorbeşte El însuşi prin Duhul Sfânt: “Adevărul din pământ a răsărit şi dreptatea din cer a privit” (Ps. 84: 12). Aşadar, vezi, excelenţă

152

că atât în cazul sfântului neam iudeu, un popor iubit de Dumnezeu, cât şi în cazul păgânilor care nu îl cunoşteau pe Dumnezeu, se păstra o cunoaştere a lui Dumnezeu adică, fiul meu, o înţelegere limpede şi raţională a felului în care Domnul Dumnezeu, Duhul Sfânt acţionează în om şi prin mijlocirea căror simţăminte lăuntrice şi exterioare putem fi siguri că aceasta este într-adevăr acţiunea Domnului Dumnezeului nostru Duhul Sfânt şi nu o înşelare a vrăjmaşului. Aşa a fost de la căderea lui Adam până la întruparea Domnului nostru Iisus în lume. Fără această înţelegere perceptibilă a acţiunilor Sfântului Duh care a fost mereu prezent în firea omenească, oamenii nu ar fi putut şti cu siguranţă dacă rodul seminţei femeii care fusese promisă lui Adam şi Evei venise pe lume pentru a sfărâma capul şarpelui (Gen. 3: 15). în cele din urmă, Sfântul Duh i-a prezis Sfântului Simeon, care avea pe atunci vârsta de 65 de ani, taina conceperii şi naşterii feciorelnice a lui Hristos din Preacurata şi Pururea Fecioara Maria. Mai apoi, trăind prin harul Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu treisute de ani, în cel de-al 365-lea an al vieţii sale el a afirmat deschis în Templul Domnului faptul că el ştia cu siguranţă, prin darul Sfântului Duh, că Acesta era cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii, a Cărui concepere şi naştere suprafirească de la Sfântul Duh îi fusese prezisă de către un înger cu 300 de ani mai înainte. Şi mai era acolo şi Sf. Ana, o proorociţă fiica lui Fanuel, care din văduvia ei îi slujise Domnului Dumnezeu în Templul Său timp de 80 de ani şi care se ştia că este o văduvă dreaptă, o roabă curată şi sfântă a lui Dumnezeu datorită darurilor speciale ale harului pe care ea le primise.

Şi ea afirma că El era de fapt Mesia, Cel ce fusese făgăduit lumii, adevăratul Hristos, Dumnezeu şi Om, Regele lui Israel, Care venise să-l mântuiască pe Adam şi întreaga omenire. Dar atunci când Domnul nostru Iisus a binevoit să împlinească întreaga lucrare a mântuirii, după învierea Sa, El a

153

suflat asupra apostolilor, a restabilit suflarea de viaţă pierdută de către Adam şi le-a dăruit acelaşi har al Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu de care se bucurase Adam mai înainte.

Dar aceasta nu a fost totul. El le-a mai spus că era bine pentru ei ca El să se ducă la Tatăl, căci dacă nu S-ar fi dus, Duhul lui Dumnezeu nu ar fi pogorât în lume. Dar dacă El, Hristosul, se va duce la Tatăl, atunci îl va trimite în lume, iar El, Mângâietorul îi va călăuzi pe ei şi pe toţi cei ce le-au urmat învăţăturile spre tot adevărul şi le va aminti de tot ceea ce le-a spus El pe când Se afla încă în lume.

Ceea ce li s-a promis atunci a fost “har peste har” (Ioan 1:16). Atunci, în ziua Cincizecimii El le-a trimis în mod solemn printr-un vânt puternic Duhul Sfânt sub forma limbilor de foc care s-au pogorât asupra fiecăruia şi a intrat în ei şi i-a umplut de tăria grozavă a harului divin care suflă acolo unde voieşte şi lucrează cu bucurie în sufletele care se împărtăşesc de puterea şi de lucrările Sale (Cap. Fapte 2:1-4).

Iar acest har de foc insuflător al Duhului Sfânt care ne este dăruit nouă tuturor celor ce credem în Hristos, prin taina Sfântului Botez, este pecetluit prin taina Mirungerii pe principalele părţi ale trupului nostru aşa cum s-a hotărât de către Sfânta Biserică, veşnica păstrătoare a acestui har. Se spune: Pecetea Darului Duhului Sfânt. Pe ce anume ne punem peceţile noastre, excelenţă, dacă nu pe nişte vase ce conţin o prea preţioasă comoară? Dar ce poate fi superior şi mai de preţ decât darurile Sfântului Duh care ne sunt date de Sus prin taina Sfântului Botez?

Acest har al Botezului este atât de mare şi de indispensabil, atât de vital pentru om, încât chiar şi un eretic nu este lipsit de el până la moartea sa; adică până la sfârşitul perioadei desemnate lui de sus prin Pronia dumnezeiască ca o încercare lungă de o viaţă a omului pe pământ, ca să se poată vedea ce va fi el capabil să realizeze (pe timpul acestei perioade

154

dăruite lui de către Dumnezeu) cu ajutorul puterii harului dăruit lui de sus. Şi dacă n-am fi păcătuit niciodată după botezul nostru, am fi rămas sfinţi ai lui Dumnezeu, curaţi, nevinovaţi şi fără vreo necurăţie a trupului sau a duhului.

Dar necazul este că noi creştem în statură, dar nu creştem şi în har şi în cunoaşterea lui Dumnezeu aşa cum Domnul nostru Iisus Hristos a crescut; ci, dimpotrivă, noi devenim treptat din ce în ce mai ticăloşi şi pierdem harul Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu, devenind păcătoşi în felurite măsuri şi uneori chiar cu totul păcătoşi. Dar dacă omul este mişcat de înţelepciunea lui Dumnezeu care caută să ne mântuiască şi care cuprinde totul şi este hotărât de dragul ei să-şi închine ceasurile dintâi ale vieţii lui Dumnezeu şi să vegheze spre a-şi afla veşnica mântuire, atunci, ascultând de glasul acesteia, el trebuie să se grăbească spre a oferi o adevărată pocăinţă pentru păcatele sale şi trebuie să practice virtuţile ce sunt opuse păcatelor comise. Atunci, prin practicarea virtuţilor în numele lui Hristos, el va dobândi Sfântul Duh Care lucrează înlăuntrul nostru şi aduce în noi împărăţia lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu nu este rostit în deşert: “împărăţia lui Dumnezeu se află înlăuntrul vostru” (Luca 17: 21) şi “se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11: 12). Aceasta înseamnă că cei care, în ciuda lanţurilor păcatului care-i încătuşează şi care prin tăria lor îi îndeamnă la noi păcate sunt împiedicaţi să ajungă la El, Mântuitorul nostru, totuşi se silesc să rupă lanţurile şi cătuşele păcatului, dispreţuind întreaga forţă a acestor legături astfel de oameni, în cele din urmă, vor apărea într-adevăr dinaintea feţei lui Dumnezeu înălbiţi mai ceva decât zăpada prin harul Său. “Veniţi, spune Domnul: de vor fi păcatele voastre precum cârmâzul, le voi face albe ca zăpada” (Is. 1. 18).

Asemenea oameni au fost odată văzuţi de către Sfântul văzător cu duhul, dumnezeiescul Ioan Teologul îmbrăcaţi în

155

veşminte albe (adică în veşmintele îndreptării) şi cu ramuri de finic în mâini (ca semn al biruinţei), cântându-i lui Dumnezeu un cântec minunat: Aliluia. Şi nimeni nu putea să imite frumuseţea cântecului lor. Despre ei un înger al Domnului zicea: “Aceştia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în Sângele Mielului” (Apoc. 7: 9-14). Ele au fost spălate prin suferinţele lor şi albite prin cuminecarea cu preacuratele şi de viaţă dătătoarele Taine ale Trupului şi Sângelui preacuratului şi nepătatului Miel hristos care a fost jertfit mai înainte de toţi vecii din propria Sa voie pentru mântuirea lumii şi Care este mereu jertfit şi împărtăşit până acum, dar niciodată nu se sfârşeşte.

Prin Sfintele Taine ni se oferă mântuirea noastră veşnică ca o asigurare spre viaţa de veci drept un răspuns acceptabil la înfricoşătoarea Sa judecată şi drept un preţios înlocuitor dincolo de înţelegerea noastră pentru rodul copacului vieţii de care vrăjmaşul omenirii, Lucifer, care a căzut din cer ar fi dorit să ne lipsească pe noi toţi, întreaga omenire. Deşi vrăjmaşul şi diavolul a ispitit-o pe Eva, şi Adam a căzut împreună cu ea, totuşi Dumnezeu nu numai că le-a dăruit un Răscumpărător prin Cel care a călcat cu moartea pe moarte dar ne-a şi dăruit-o nouă tuturor pe Pururea Fecioara Maria, Maica Domnului, care striveşte capul şarpelui spre mântuirea întregii omeniri, o permanentă mijlocitoare către Fiul Său şi Dumnezeul nostru, precum şi o rugătoare neîncetată şi de nebiruit chiar şi în cazul păcătoşilor celor mai deznădăjduiţi. De aceea, Maica Domnului este numită şi “izgonitoarea demonilor, căci nu se poate ca vreun demon să-l distrugă pe om atâta timp cât omul însuşi recurge la ajutorul Maicii Domnului.

Trebuie să explic în continuare, excelenţă, diferenţa dintre lucrările Sfântului Duh care sălăşluieşte în chip mistic în inimile celor care cred în Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi lucrările întunericului păcatului care,

156

la şoapta şi ispitirea celui rău, acţionează distrugător în noi. Duhul lui Dumnezeu ne aduce aminte de cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos şi pururea acţionează biruitor dimpreună cu el, veselindu-ne inimile şi îndreptându-ne paşii pe cărările păcii, în timp ce raţiunile cele greşite ale duhului celui rău sunt pline de răzvrătire şi de încăpăţânare, precum şi de dorinţe trupeşti, pofta ochilor şi de trufia vieţii.

“Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan ii: 26). Cel ce are harul Duhului Sfânt drept răsplată pentru dreapta credinţă în Hristos, chiar dacă din pricina slăbiciunii omeneşti sufletul său ar fi ameninţat cu moartea din pricina păcatelor, totuşi el nu va muri în veac, şi el va fi înviat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos Cel Care “ridică păcatul lumii” (ioan 1: 29) şi în mod gratuit ne dă har peste har. Despre acest har, care s-a arătat întregii lumi prin Dumnezeu omul Iisus Hristos, se spune în Evanghelii: “întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1: 4) şi mai departe: “Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1: 5).

Aceasta înseamnă că harul Duhului Sfânt care este dăruit la Botez în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, în ciuda căderilor în păcat ale oamenilor sau a întunecimii care înconjoară sufletul nostru, străluceşte totuşi în inimă prin dumnezeiasca lumină (care a existat de la începuturile vremurilor) a lui Hristos. în cazul în care un păcătos nu se pocăieşte, această lumină a lui Hristos strigă către Tatăl: Avva, Părinte! Să nu te mâhneşti din pricina acestei lipse de pocăinţă până la sfârşit (al vieţii păcătosului). însă, în cazul în care păcătosul se converteşte pe calea pocăinţei, aceasta îi şterge cu totul toată urma vechilor păcate şi îl îmbracă încă o dată pe cel ce fusese mai întâi atât de păcătos în veşmântul nestricăciunii ţesut din harul Sfântului Duh, despre a cărui dobândire ca fiind ţelul vieţii creştine, ţi-am vorbit atât de mult,

157

excelenţă. îţi voi spune altceva, aşa încât să poţi înţelege şi mai limpede ce se înţelege prin harul lui Dumnezeu, cum să-l recunoşti şi cum se manifestă acţiunea sa, mai ales în cazul celor ce sunt iluminaţi de către el. Harul Sfântului Duh este lumina care-l luminează pe om. Sfânta Scriptură în întregime vorbeşte despre acest lucru. Astfel, sfântul nostru părinte David spunea: “Făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumina cărărilor mele” (Ps. 118: 105), Şi iarăşi^:De n-ar fi fost legea Ta gândirea mea, atunci aş fi pierit întru necazul meu” (Ps. 118: 92).

Cu alte cuvinte, harul Sfântului Duh care este exprimat în Lege prin cuvintele poruncilor Domnului este făclie şi lumină. Şi dacă acest har al Sfântului Duh (pe care eu încerc să-l dobândesc cu atâta grijă şi râvnă încât meditez la judecăţile Tale de şapte ori pe zi) nu m-ar lumina în mijlocul întunecimii grijilor de care nu mă pot libera din pricina înaltei chemări a rangului meu împărătesc, de unde să dobândesc o scânteie de lumină care să-mi lumineze calea pe cărarea vieţii care este întunecată de reaua voinţă a vrăjmaşilor mei? Şi, de fapt, Domnul a arătat adesea înaintea multor martori felul în care harul Sfântului Duh lucrează asupra celor pe care El i-a sfinţit şi iluminat prin marea Sa bunăvoinţă. Aminteşte-ţi de Moise după discuţia sa cu Dumnezeu de pe muntele Sinai. El strălucea într-o lumină atât de grozavă încât oamenii nu îl puteau privi. El a fost chiar obligat să poarte un văl atunci când a apărut în public.

Amintiţi-vă de Schimbarea la faţă a Domnului pe muntele Tabor. O lumină mare L-a înconjurat: “şi veşmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada” (Marcu 9, 3). Şi au apărut în acea lumină, un nor i-a umbrit pentru a ascunde strălucirea luminii harului dumnezeiesc care orbea ochii ucenicilor. Astfel, harul Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu apare într-o lumină inefabilă tuturor celor cărora Dumnezeu le descoperă lucrarea sa”. “Dar cum”, îl întrebai eu pe părintele

158

Serafim “pot şti eu că mă aflu umbrit de harul Sfântului Duh?” “Este foarte simplu, excelenţă”, răspunse el. “De aceea Domnul spune: Toate lucrurile sunt simple pentru cei ce află cunoştinţa. Necazul este că noi nu căutăm această cunoaştere divină care este smerită, căci nu aparţine acestei lumi. Această cunoaştere care este plină de dragoste faţă de Dumnezeu şi de aproapele nostru zideşte orice om spre mântuirea sa. Despre această cunoaştere Domnul spunea că Dumnezeu “voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2: 4). Iar despre lipsa acestei cunoaşteri El le spunea Apostolilor Săi: “Acum şi voi sunteţi nepricepuţi” (Matei 15, 16)? Cu privire la această înţelegere se spune în Evanghelie despre Apostoli: “Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” (Luca 24: 45), iar Apostolii îşi dădeau întotdeauna seama dacă Duhul lui Dumnezeu sălăşluia în ei sau nu; şi fiind plini de înţelegere, ei observau prezenţa Sfântului Duh şi afirmau că lucrarea lor era sfântă şi întru totul bineplăcută Domnului Dumnezeu.

Aceasta explică de ce anume ei scriau astfel în Epistolele lor: “Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (Fapte, 15: 28). Doar pe aceste temeiuri şi-au oferit ei epistolele ca un adevăr de nestrămutat spre folosinţa tuturor credincioşilor. Astfel, Sfinţii Apostoli erau pe deplin conştienţi de prezenţa în ei înşişi a Duhului lui Dumnezeu. Aşadar, înţelegi, excelenţă cât de simplu este!” “Oricum”, spusei eu, “nu înţeleg cum oare pot fi eu sigur că mă aflu în Duhul lui Dumnezeu. Cum oare pot eu observa în mine însumi adevărata Sa manifestare?”

Părintele Serafim răspunse: “Ţi-am spus deja, excelenţă, că este foarte simplu şi am povestit în amănunt cum se pot afla oamenii în Duhul lui Dumnezeu şi cum putem noi recunoaşte prezenţa sa în noi. Aşadar, ce doreşti, fiul meu?”. “Vreau s-o înţeleg bine”, spusei eu. Atunci părintele Serafim mă apucă bine de umeri şi zise: “Noi ne aflăm amândoi acum în Duhul

159

lui Dumnezeu, fiule. De ce nu te uiţi la mine?”. Răspunsei: “Nu te pot privi, părinte, fiindcă ochii tăi strălucesc ca fulgerul. Chipul tău e acum mai strălucitor decât soarele şi mă dor ochii privindu-te”. Părintele Serafim zise: “Să nu te alarmezi, excelenţă! Acum tu însuţi ai devenit la fel de strălucitor ca mine.

Sfântul Serafim aşa cum a Fost văzut în“lumina necreată" de Motovilov în timpul celebrei sale convorbiri despre Dobândirea Duhului Sfânt,

160

Acum te afli în plinătatea Duhului lui Dumnezeu, altminteri n-ai putea să mă vezi aşa cum sunt”. Apoi, aplecându-şi capul spre mine, îmi şopti în ureche: “Să-I mulţumim Domnului pentru mila Sa de negrăit faţă de noi! Ai observat că nici măcar nu m-am închinat, ci doar cu mintea m-am rugat în inimă lui Dumnezeu şi am spus aşa lui Dumnezeu: Doamne, fă-l să vadă limpede cu ochii săi trupeşti pogorârea Duhului Tău pe care Tu îl dai slujitorilor Tăi atunci când Tu binevoieşti să Te arăţi în lumina slavei Tale măreţe. Şi, iată, fiul meu, că Domnul a împlinit de îndată rugăciunea smerită a bietului Serafim. Cum oare să nu-I mulţumim pentru acest dar de negrăit ce ni l-a făcut amândurora? Chiar şi celor mai mari pustnici, fiule, Domnul Dumnezeu nu-şi arată întotdeauna mila Sa în acestfel. Acest har al lui Dumnezeu, precum o maică iubitoare, s-a bucurat să-ţi mângâie inima ta întristată la înseşi rugăciunile Maicii Domnului. Dar de ce, fiule, nu mă priveşti în ochi? Priveşte-mă doar şi nu te teme! Domnul este cu noi!”

După aceste cuvinte, i-am privit din nou chipul şi am simţit şi o mai mare evlavie faţă de el. închipuiţi-vă că vedeţi în centrul soarelui, în lumina orbitoare a amiezii, chipul unui om care vă vorbeşte. îi vezi mişcarea buzelor şi schimbarea expresiei ochilor, îi auzi vocea, simţi că cineva te ţine de umeri; totuşi nu-i vezi mâinile, nu te vezi nici măcar pe tine sau figura lui, ci doar o lumină orbitoare ce se răspândeşte pe o suprafaţă de câţiva metri şi care străluceşte atât peste stratul de zăpadă ce acoperă poiana din pădure, cât şi peste fulgii de zăpadă ce cădeau peste mine şi marele bătrân. Vă puteţi închipui starea în care mă aflam! “Cum te simţi acum?” mă întrebă părintele Serafim. “Extraordinar de bine”, spusei. “Dar în ce fel? Ce anume simţi?” Am răspuns: “Simt o pace şi un sentiment de linişte în sufletul meu încât nici un cuvânt nu le poate exprima”. “Aceasta, excelenţă”, spuse părintele Serafim, “este pacea despre care Domnul le vorbea ucenicilor Săi: Pacea Mea o

161

dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu (ioan 14: 27). Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte (ioan 15:19). Dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea (ioan 16: 33). Iar aceia pe care lumea îi urăşte, dar care sunt aleşi de Domnul, aceştia primesc de la Domnul această pace pe care tu o simţi acum înlăuntrul tău, pacea care, după cuvintele Apostolului “întrece orice înţelegere” (Filip 4:7). Apostolul o descrie în acest fel, fiindcă este imposibil să exprimi în cuvinte bunăstarea duhovnicească pe care ea o aduce la cei în inimile cărora Domnul Dumnezeu a insuflat-o. Mântuitorul Hristos o numeşte pace care vine din propria Sa bunătate şi generozitate şi nu aparţine acestei lumi, căci nici un fel de bunăstare pământească trecătoare nu o poate dărui inimii omului; ea este dăruită de Sus de însuşi Domnul Dumnezeu şi de aceea ea se numeşte pacea lui Dumnezeu. Ce altceva mai simţi?”, mă întrebă părintele Serafim.

“O extraordinară desfătare”, răspunsei. Iar el continuă: “Aceasta este dulceaţa şi desfătarea de care se vorbeşte în Sfânta Scriptură: “Sătura-se-vor din grăsimea casei Tale, şi din izvorul desfătării Tale îi vei adăpa pe ei” (Ps. 35: 8). Iar acum această dulceaţă, această desfătare ne copleşeşte inimile şi curge prin vinele noastre cu o bucurie de negrăit.

Inimile noastre sunt scăldate în această desfătare şi pline de o asemenea fericire încât limba nu o poate reproduce. Ce altceva mai simţi?” “O bucurie extraordinară în toată inima mea”. Iar părintele Serafim continuă: “Atunci când Duhul lui Dumnezeu pogoară peste om şi îl umbreşte cu plinătatea bunătăţii Sale, atunci sufletul omenesc este cuprins de o bucurie de negrăit, căci Duhul lui Dumnezeu umple de bucurie tot ceea ce atinge. Aceasta este bucuria de care Domnul vorbeşte în Evanghelia Sa: “Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi

162

mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume. Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16: 21-22). Totuşi, oricât de mângâietoare poate fi această bucurie pe care o simţi acum în inima ta, ea nu înseamnă nimic în comparaţie cu cea de care vorbeşte Domnul însuşi prin gura Apostolului Său: “Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (Icor. 2:9).

O pregustare a acelei bucurii ne este dăruită nouă acum şi dacă ea ne umple sufletele cu atâta desfătare, bunăstare şi fericire, ce să spunem despre bucuria care le-a fost pregătită în ceruri celor care plâng aici pe pământ? Iar tu, fiul meu, ai plâns destul în viaţa ta; şi vezi cu câtă bucurie te mângâie Domnul chiar în această viaţă! Acum, e de datoria noastră, fiule, să adăugăm nevoinţe peste nevoinţe pentru a merge “din putere în putere” (Ps. 83: 7) şi să ajungem “la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efes. 4:13), aşa încât să se poată împlini în noi cuvintele Domnului: “Dar cei ce-L aşteaptă pe Domnul îşi vor înnoi puterile; lor le vor creşte aripi ca ale vulturului; şi vor alerga şi nu vor obosi” (Is. 40: 31); “Merge-vor din putere în putere, arăta-Se-va Dumnezeul dumnezeilor în Sion” (Ps. 83: 8) care este Sionul înţelegerii şi al descoperirilor cereşti. Doar atunci bucuria noastră de acum (care ne apare pentru puţin timp şi arareori) va fi resimţită în plinătatea ei, şi nimeni n-o va lua de la noi, căci vom fi plini de nemaipomenite desfătări cereşti. Ce altceva mai simţi, excelenţă?”

Am răspuns: “O extraordinară căldură”. “Cum poţi tu să simţi căldură, fiule? Priveşte, stăm în pădure. E iarnă, zăpada scârţâie sub picioare şi uite cum cad fulgii de zăpadă peste noi. Ce fel de căldură poate fi aceasta?”. Răspunsei: “Aşa cum e la baie atunci când se toarnă apa şi aburii se ridică în aer

163

precum norii”. “Dar mirosul?” mă întrebă el. “Este acelaşi ca la baie?” “Nu”, răspunsei. “Nimic de pe pământ nu se aseamănă cu acea mireasmă. Atunci când trăia draga mea mamă îmi plăcea să dansez şi obişnuiam să mă duc la baluri şi petreceri, mama mă stropea cu parfumul pe care ea îl cumpăra de la cele mai bune parfumerii din Kazan. Dar parfumurile acelea nu răspândeau o asemenea mireasmă”. Iar părintele Serafim, zâmbind frumos, zise: “Ştiu şi eu aceleaşi lucruri la fel de bine ca tine, fiule, dar te întreb să văd dacă şi tu simţi ceea ce simt eu. Este absolut adevărat, excelenţă!

Cea mai plăcută mireasmă de pe pământ nu se poate compara cu mireasma pe care o simţim acum, căci acum noi suntem învăluiţi în mireasma Sfântului Duh. Ce poate fi oare pe pământ asemănător cu această mireasmă? Ai observat excelenţă, după cum ai spus, că în jurul nostru e la fel de cald ca într-o baie; dar, priveşte, nici pe tine şi nici pe mine nu s-a topit zăpada şi nici sub picioarele noastre; prin urmare, această căldură nu se află în aer, ci în noi. Este chiar căldura aceea despre care Sfântul Duh prin cuvintele rugăciunii ne face să strigăm către Domnul: încălzeşte-mă cu căldura Duhului Tău Celui Sfânt!”. în această căldură pustnicii se desfătau şi nu se temeau de gerul iernii, fiind îmbrăcaţi, precum în haine de blană, în veşmintele harului ţesute de Duhul Sfânt. Şi la fel se întâmplă şi acum, căci harul lui Dumnezeu sălăşluieşte înlăuntrul nostru, în inima noastră, precum a spus Domnul: “împărăţia lui Dumnezeu se află înlăuntrul vostru” (Luca 17: 21). Prin împărăţia lui Dumnezeu, Domnul înţelege harul Sfântului Duh.

Această împărăţie a lui Dumnezeu se află înlăuntrul nostru, iar harul Sfântului Duh străluceşte asupra noastră şi ne încălzeşte şi din afară. El umple aerul înconjurător de multe miresme binemirositoare, ne îndulceşte simţurile cu o cerească desfătare şi ne inundă inimile de o negrăită bucurie. Starea

164

noastră actuală este aceea de care ne vorbeşte Apostolul: “Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Rom. 14: 17). Credinţa noastră nu constă în cuvintele de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii (I Cor. 2:4). Aceasta este exact starea în care ne aflăm noi acum. Despre această stare Domnul a spus: “Adevărat grăiesc vouă că sunt aici unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere” (Marcu 9: 1).

Vezi, fiule, ce bucurie de negrăit ne-a dăruit nouă Domnul Dumnezeu acum! Aceasta înseamnă să te afli în plinătatea Sfântului Duh despre care Sfântul Macarie al Egiptului scrie: Eu însumi m-am aflat în plinătatea Sfântului Duh. Cu această plinătate a Sfântului Duh, Domnul ne-a umplut pe noi, nişte biete creaturi. Aşadar, nu mai e nevoie de acum, să întrebi cum ajung oamenii să se afle în plinătatea harului Sfântului Duh. îţi vei aminti tu oare mereu de această manifestare a negrăitei mile dumnezeieşti care a venit asupra noastră?” “Nu ştiu părinte”, spusei, “dacă Domnul îmi va dărui mereu aducerea aminte de această milă a Sa la fel de viu şi de limpede aşa cum o simt acum”. “Cred”, îmi răspunse părintele Serafim, “că Domnul te va ajuta s-o păstrezi în minte pentru totdeauna, altminteri bunătatea Sa n-ar fi fost înduplecată imediat în acest mod la smerita mea rugăciune, anticipând atât de iute cererea bietului Serafim; cu atât mai mult cu cât ea nu îţi este dată ţie spre a o înţelege, ci prin tine ea este dăruită întregii lumi şi pentru ca tu însuţi să poţi fi întărit în lucrarea lui Dumnezeu şi să poţi fi de folos şi altora.

Faptul că eu sunt monah, iar tu eşti mirean este cu totul lipsit de importanţă. Ceea ce ne cere Dumnezeu este o adevărată credinţă în El şi în Unul născut Fiul Său. Drept răsplată pentru aceasta ne este dăruit din belşug de sus harul Sfântului

165

Duh. Domnul caută o inimă plină de dragoste faţă de Dumnezeu şi de aproapele nostru; acesta este tronul pe care Lui îi place să stea şi pe care El apare în plinătatea slavei Sale cereşti. Fiule, dă-Mi inima ta, spune El, şi toate celelalte se vor adăuga vouă (Matei 6: 33), căci împărăţia lui Dumnezeu poate fi cuprinsă în inima omului. Domnul le-a poruncit ucenicilor Săi: “Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate acestea se vor adăuga vouă; căci ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele” (Matei 6: 32, 33).

Domnul nu ne dojeneşte pentru folosirea bunurilor pământeşti, căci El însuşi spune că, datorită condiţiilor vieţii noastre pământeşti noi avem nevoie de toate aceste lucruri; adică toate lucrurile care ne fac viaţa mai liniştită şi drumul nostru către locuinţa noastră cea cerească mai luminos şi mai uşor. De aceea Sfântul Apostol Pavel spunea că după părerea sa nimic nu e mai bun pe pământ decât evlavia şi îndestularea în toate spre a prisosi către tot lucrul bun (II Cor. 9: 8; I filip. 6: 6). Iar Sfânta Biserică se roagă ca toate acestea să ne fie dăruite de Domnul Dumnezeu, şi deşi necazurile, strâmtorările şi feluritele nevoi sunt nelipsite din viaţa noastră de pe pământ, totuşi Domnul Dumnezeu nici nu a dorit şi nici nu doreşte ca noi să avem parte doar de necazuri şi împotriviri. De aceea, El ne porunceşte prin Apostolii Săi: “Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Gal. 6: 2).

Domnul Iisus ne dă personal porunca de a ne iubi unii pe alţii, aşa încât, prin a ne mângâia unii pe alţii cu dragoste frăţească, să ne putem uşura calea cea strâmtă şi plină de necazuri către patria cerească. De ce a pogorât El din cer la noi, dacă nu cu scopul de a lua asupra Sa sărăcia noastră şi de a ne îmbogăţi pe noi cu bogăţiile bunătăţii Sale şi cu negrăita Sa generozitate? El nu a venit spre a fi slujit de oameni, ci spre a-i sluji El însuşi şi pentru a-Şi da viaţa pentru mântuirea multora. Fă acelaşi lucru, excelenţă şi după ce ai văzut mila

166

lui Dumnezeu în chip evident dăruită ţie, vorbeşte despre ea tuturor celor ce doresc mântuirea. “Secerişul este mult zice Domnul dar lucrătorii sunt puţini” (Luca 10: 2).

Domnul Dumnezeu ne-a scos la lucru şi ne-a umplut de darurile harului Său astfel încât, culegând spicele mântuirii semenilor noştri şi aducându-i pe cât mai mulţi cu putinţă în împărăţia lui Dumnezeu, să-I putem aduce roadă unii 30, alţii 60 şi unii însutit. Să fim veghetori, fiule, spre a nu fi osândiţi dimpreună cu sluga cea leneşă şi vicleană care şi-a ascuns talantul în pământ, ci să imităm pe toţi acei slujitori buni şi credincioşi ai Domnului care au adus Stăpânului lor patru talanţi în loc de doi şi zece în loc de cinci (Matei 25:14-30). Despre mila Domnului Dumnezeu nu există nici o umbră de îndoială. Te-ai convins singur, excelenţă, că toate cuvintele Domnului rostite prin gura profetului s-au împlinit în noi înşine: “Eu nu sunt un Dumnezeu îndepărtat, ci un Dumnezeu apropiat vouă, la îndemâna voastră” (Ieremia 23:33), iar “mântuirea ta se află pe limba ta” (Deut. 30:12-14; Rom. 10:8-13). Nu am avut timp nici măcar să mă închin, ci doar mi-am dorit în inimă ca Domnul să-ţi dăruiască să-I vezi bunătatea în toată plinătatea ei şi El S-a bucurat să Se grăbească spre a-mi împlini dorinţa. Nu mă laud spunând acestea, nici nu le spun spre a-mi da importanţă şi a deveni invidios pe mine sau să te fac să crezi că eu sunt monah, iar tu doar un mirean. Nu, nu, excelenţă!

“Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El, de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr” (Ps. 144: 18), “şi că la El nu încape părtinire” (Efes. 6: 9). Fiindcă “Tatăl iubeşte pe Fiul şi toate le-a dat în mâna Lui” (Ioan 3: 35). Dacă măcar noi înşine L-am iubi pe El, pe Tatăl nostru cel ceresc ca nişte adevăraţi fii ai Săi! Domnul îi ascultă în mod egal şi pe călugăr, şi pe simplul mirean creştin cu condiţia ca amândoi să fie credincioşi Ortodocşi, să-L iubească pe Dumnezeu din adâncul inimilor şi să aibă credinţă în El, măcar cât un grăunte de muştar;

167

şi atunci amândoi vor muta munţii din loc. Unul va muta mii şi douăzeci de mii (Deut. 32: 30). Domnul însuşi spune: “De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9: 23).

Iar Sfântul Apostol Pavel exclamă cu voce tare: “Toate le pot întru Hristos Cel care mă întăreşte” (Fil. 4:13). Dar nu vorbeşte oare Domnul nostru Iisus Hristos încă şi mai frumos decât aici despre cei care cred în El: “Cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl. Şi Eu Mă voi ruga pentru voi ca bucuria voastră să fie deplină. Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu. Dar acum cereţi şi veţi primi...” (Ioan 14: 12, 16; 16: 24).

Aşadar, fiul meu, tot ceea ce vei cere de la Domnul, vei primi, dacă ceea ce ai este spre slava lui Dumnezeu sau spre binele aproapelui nostru, căci tot ceea ce facem spre binele aproapelui nostru El îl primeşte întru slava Sa. Şi, prin urmare, El spune: “întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25: 40). Aşadar, să nu vă îndoiţi că Domnul Dumnezeu vă va împlini cererile, numai dacă ele sunt făcute spre slava lui Dumnezeu sau spre binele şi zidirea aproapelui nostru. Dar, chiar dacă ceva este necesar spre folosul sau în avantajul vostru, la fel de iute şi cu dragoste se va bucura Domnul să vă trimită chiar şi acel lucru, cu condiţia ca să fie de extremă nevoie sau necesitate. Căci Domnul îi iubeşte pe cei ce-L iubesc. Domnul este bun cu toţi oamenii; El oferă din belşug tuturor celor ce-L cheamă întru ajutor şi mărinimia Sa se observă în toate lucrările Sale. El va împlini dorinţa celor ce se tem de El, iar El le va auzi rugăciunile şi le va împlini toate dorinţele: “Voia celor ce se tem de El o va face şi rugăciunea lor o va auzi şi-i va mântui pe dânşii” (Ps. 144:19). Numai să iei aminte, excelenţă, să nu-i ceri Domnului ceva pentru care nu există o nevoie urgentă. Dumnezeu nu te va refuza nici în acest caz ca recompensă pentru credinţa ta

168

Ortodoxă în Mântuitorul nostru Iisus Hristos: “Că nu va lăsa Domnul toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor, ca să nu-şi întindă drepţii întru fărădelege mâinile lor” (Ps. 124: 3), iar El va împlini imediat voia robului Său David; dar El îl va chema spre a-i cere socoteală pentru că L-a supărat fără ca acesta să aibă vreo nevoie anume şi de a-I fi cerut ceva fără de care s-ar fi putut descurca foarte bine. în felul acesta, excelenţă, ţi-am spus acum şi ţi-am oferit o demonstraţie practică cu privire la tot ceea ce Domnul şi Maica Domnului au dorit să-ţi spună şi să-ţi arate prin mine, bietul Serafim.

Acum, mergi în pace. Domnul şi Maica Domnului să fie cu tine întotdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Acum, mergi în pace”. Iar în tot acest timp, din momentul în care chipul părintelui Serafim s-a luminat, această iluminare s-a continuat şi tot ceea ce mi-a spus el de la începutul povestirii până acum, mi le-a spus rămânând într-una şi aceeaşi poziţie. Strălucirea inefabilă a luminii care emana din el am văzut-o cu propriii mei ochi. Şi sunt gata oricând să depun jurământ pentru aceasta.

169

Capitolul IX

Sunt chinurile iadului o realitate?

Lui Nicolai Alexandrovici Motovilov, “robul lui Serafim”, aşa cum îi plăcea să se numească, i se dăruise o vindecare în chip minunat şi, în plus, privilegiul de a vedea cu propriii săi ochi chipul luminat de lumina Taborului al Sfântului Serafim sau, cu alte cuvinte, de harul Duhului Sfânt. Fiind un om sincer şi plin de râvnă, el a dorit să transmită mai departe amintirile sale despre părintele Serafim. Deci, s-a hotărât să viziteze oraşul Kursk (locul de naştere al sfântului) pentru a culege informaţii despre copilăria şi tinereţea sa; el mai voia să viziteze mănăstirea Florovski de lângă Kiev. Călătoria a avut consecinţe foarte triste pentru Nicolai Alexandrovici. Prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, vrăjmaşul a adus asupra lui o boală, drept răzbunare pentru nevoinţele sale literare, căci scrierile sale slujeau la creşterea renumelui unuia dintre sfinţii lui Dumnezeu părintele Serafim într-o manieră considerabilă. Anumite împrejurări care au precedat boala lui N. A. Motovilov aduc lumină asupra naturii sale.

Odată, în timpul unei convorbiri cu părintele Serafim, a fost pusă problema realităţii atacurilor demonice asupra oamenilor. Motovilov, care avusese parte de o educaţie lumească, se îndoia, desigur, de existenţa forţelor răului. Atunci, sfântul i-a povestit despre lupta sa teribilă cu demonii timp de o mie de zile şi nopţi şi prin puterea cuvântului său, prin autoritatea sfinţeniei sale care excludea orice posibilă, ori măcar urmă de minciună sau exagerare, el îl convinse pe Motovilov de existenţa demonilor, nu ca nişte fantome sau ca nişte reprezentări ale imaginaţiei, ci ca o realitate dură şi amară. Năvalnicul Motovilov fu atât de tulburat de cele spuse de bătrân, încât strigă din străfundul sufletului său: “Părinte, ce-aş mai dori

170

să am o confruntare cu demonii!” Părintele Serafim, alarmat, i-o tăie din scurt: “Ce spui tu acolo, excelenţă! Nu ştii ce vorbeşti. Dacă ai şti că cel mai mic dintre ei poate răsturna lumea cu gheara sa, nu l-ai mai provoca la luptă”. “Dar, părinte, au diavolii cu adevărat gheare?" “Ah, excelenţă, ce învăţaţi voi la universitate? Nu ştii oare că demonii nu au gheare? Ei sunt înfăţişaţi cu copite, coarne şi cozi, fiindcă îi este imposibil imaginaţiei omeneşti să conceapă ceva mai hidos.

Iar ei sunt într-adevăr hidoşi, căci faptul că L-au părăsit pe Dumnezeu în mod voit şi n-au acceptat harul divin, i-a făcut pe ei care înainte de cădere erau îngeri ai luminii, îngeri ai unui astfel de întuneric şi orori încât nu pot fi înfăţişaţi prin nici o asemănare omenească. Totuşi, este necesară o anume asemănare; de aceea ei sunt înfăţişaţi ca fiind negri şi urâţi. Dar fiind creaţi cu puterea şi calităţile îngerilor, ei posedă o putere atât de grozavă împotriva omului şi a tot ceea ce este pământesc încât, aşa cum ţi-am spus deja, cel mai mărunt dintre ei poate răsturna lumea cu susul în jos numai cu vârful unghiei. Doar dumnezeiescul har al Sfântului Duh care ne-a fost dăruit nouă, creştinilor ortodocşi, ca un dar gratuit al dragostei dumnezeieşti a Dumnezeu omului, Domnul nostru Iisus Hristos doar acesta ne apără de toate vicleşugurile şi răutăţile vrăjmaşului”. Un sentiment de teamă se furişă în inima sa. Pe vremea când încă se afla sub protecţia sfântului el putea sfida răutatea satanei. Dar, prin bunavoire a lui Dumnezeu, provocarea sa nu a rămas fără răspuns. A fost acceptată.

Atunci când Motovilov s-a dus la Kursk după moartea părintelui Serafim, nu a obţinut prea multe informaţii despre copilăria şi tinereţea sfântului. Dintre rudele apropiate care-l cunoscuseră pe părintele Serafim de pe vremea când era copil, unele erau moarte, în vreme ce altele uitaseră orice fel de amănunte legate de copilăria sa. Chiar casa în care se născuse şi fusese crescut sfântul, fusese distrusă şi noi clădiri se înălţaseră în locul ei. Oricum, tot s-a aflat un bătrân de pe

171

vremea părintelui Serafim şi care i-a oferit lui Motovilov o mulţime de amănunte legate de viaţa sfântului şi care au fost incluse în toate ediţiile biografiilor acestuia. Călătoria la Kursk şi şederea sa acolo au decurs normal. Furtuna izbucni în drumul său înapoi, spre Voronej. Motovilov fu obligat să-şi petreacă noaptea la una din poştele aflate pe drumul de la Kursk. Deoarece se afla singur în camera pentru oaspeţi, îşi scoase manuscrisele din bagaj şi începu să le trieze la lumina slabă a unei lumânări care de-abia lumina camera cea spaţioasă. Printre cele dintâi însemnări descoperite se afla descrierea vindecării unei doamne demonizate, de viţă nobilă, pe nume Eropkina, la moaştele Sfântului Mitrofan din Voronej.

“Mă întrebam, scrie Motovilov, “cum oare putea fi posibil ca un creştin ortodox care se împărtăşea cu preacuratele şi de viaţă dătătoarele Taine ale Domnului să ajungă a fi deodată posedat de un demon şi, mai mult decât atât, pentru o perioadă atât de îndelungată de peste 30 de ani. Şi mă gândeam: Prostii! E cu neputinţă! Aş vrea să văd cum vrăjmaşul ar îndrăzni să-şi facă sălaş în mine, mai ales atunci când atât de adesea mă împărtăşesc cu Prea Curatele Taine”.

Chiar în clipa aceea el fu înconjurat de un nor oribil, rece şi urât mirositor care începu să pătrundă în gura sa, în timp ce el făcea eforturi mari să o ţină închisă. Nefericitul Motovilov lupta cu disperare, încercând să se apere de mirosul oribil şi de frigul norului care îşi făcea loc treptat într-însul. în ciuda tuturor eforturilor sale pătrunse cu totul în el. Mâinile aproape că îi paralizaseră şi nu-şi putea face nici măcar semnul crucii; mintea îi îngheţă de spaimă şi nu-şi putea aminti mântuitorul nume al lui Iisus. Ceva cumplit şi înspăimântător se întâmplase, iar Nicolai Alexandrovici trecea prin chinuri grozave.

Un manuscris de al său ne oferă descrierea chinurilor prin care a trecut. “Domnul mi-a dat să simt în propriul meu trup şi nu în vis sau în vedenie, cele trei chinuri ale iadului. Primul a fost cel al focului care nu dă nici o lumină şi care

172

poate fi stins doar prin harul Prea Sfântului Duh. Această grozăvie a durat trei zile.

Mă simţeam arzând şi totuşi nu mă consumam. De zece sau de unsprezece ori pe zi trebuia să fiu curăţat de funinginea iadului care-mi acoperea tot trupul şi care era vizibilă pentru toată lumea. Acest chin a încetat doar după Spovedanie şi Sfânta împărtăşanie şi datorită rugăciunilor arhiepiscopului Antonie de Voronej care a poruncit să se facă slujbe pentru robul lui Dumnezeu Nikolai grav bolnav în 47 de biserici şi mănăstiri din cadrul eparhiei sale.

Apoi, am fost chinuit timp de două zile de insuportabilul frig al Tartarului, în aşa fel încât focul să nu mă poate arde şi nici încălzi. După dorinţa înalt Prea Sfinţiei Sale, arhiepiscopul Antonie de Voronej, mi-am ţinut mâna deasupra unei lumânări timp de o jumătate de oră şi, deşi era învelită cu un strat gros de funingine, nu s-a încălzit câtuşi de puţin. Am descris acestea pe o întreagă coală de hârtie şi am semnat-o şi ştampiIat-o cu mâna mea plină de funingine. Aceste două chinuri fură vizibile pentru toată lumea; totuşi, cu ajutorul Sfintei împărtăşanii, puteam gusta puţină hrană şi băutură şi puteam dormi întrucâtva.

Dar cel de-al treilea chin al gheenei, deşi a fost mai scurt cu o jumătate de zi, căci a durat doar o zi şi jumătate (poate ceva mai mult), mi-a provocat cea mai grozavă teroare şi suferinţă, fiindcă era ceva de nedescris şi de neînţeles. Ii o minune faptul ca am rămas în viaţă! Acest chin a dispărut şi el după Spovedanie şi Sfânta împărtăşanie. De data aceasta însuşi arhiepiscopul Antonie îmi dădu Sfânta împărtăşanie cu propriile sale mâini. Acest chin era viermele cel nepieritor al gheenei.

Viermele în acest caz era vizibil doar arhiepiscopului Antonie şi mie. Dar tot trupul meu era muncit de acest vierme vătămător care se târa prin tot trupul meu şi într-un chip îngrozitor, de nedescris, îmi rodea organele mele vitale. Deşi îmi ieşea prin nas, gură şi urechi, totuşi revenea din nou în

173

trup. Totuşi, Dumnezeu îmi dădu oarecare putere asupra lui, putând să-l iau în mâini şi să-l întind precum guma. Mă simt obligat să fac această declaraţie, căci Domnul nu mi-a dăruit această descoperire degeaba.

Să nu-şi închipuie cineva că îndrăznesc să iau numele Domnului în deşert. Nu!

în ziua înfricoşatei Judecăţi a Domnului, El însuşi dumnezeul meu, Ajutorul şi Apărătorul meu va da mărturie că nu am minţit împotriva Sa, a Domnului meu şi împotriva lucrării Dumnezeieştii Sale Pronii care s-a împlinit cu mine”. La puţină vreme după această cumplită încercare care depăşeşte orice altă experienţă a oamenilor obişnuiţi, lui Motovilov i s-a arătat patronul său, Sf. Serafim care l-a mângâiat pe cel ce pătimea, promiţându-i că va fi vindecat odată cu expunerea moaştelor Sfântului Tihon din Zadonsk şi că până atunci diavolul care se afla în el nu-l va chinui cu prea mare cruzime.

Sfântul Tihon din Zadonsk. Odată cu expunerea moaştelor Sfântului Tihon, Motovilov a fost vindecat după 30 de ani de atacuri demonice, după prezicerea Sfântului Serafim de Sarov.

174

Expunerea moaştelor Sfântului Tihon a avut într-adevăr loc 30 de ani mai târziu, iar Motovilov a trăit ca să le vadă şi a fost într-adevăr vindecat datorită marii sale credinţe. în ziua expunerii moaştelor Sfântului Tihon din Zadonsk (1865), Motovilov se afla în biserică rugându-se şi plângând amarnic fiindcă Domnul nu-i dăruise vindecarea pe care sufletul său chinuit o tot aştepta după promisiunea făcută de Sfântul Serafim de Sarov. în timpul Heruvicului, el aruncă o privire către tronul episcopal din naos şi îl văzu pe Sfântul Tihon de acolo. Sfântul prelat îl binecuvântă pe Motovilov care plângea şi dispăru din vedere. Motovilov fu vindecat pe loc.

Icoana Sfântului Serafim de SarovPictată de pictorul iconograf Juri Sidorenko.

175

Capitolul X

Părinte şi stareţ (avvă) duhovnicesc

Părintele Serafim a fost un minunat stareţ duhovnicesc. Ce păcat că informaţiile cu privire la poveţele lăsate de el fac parte în special din ultimii ani ai vieţii sale. Dar chiar şi aşa ele sunt atât de numeroase încât nu pot fi incluse într-o singură biografie. Le vom selecta doar pe cele mai însemnate. Mulţi au fost uimiţi de pătrunderea duhovnicească şi de înţelepciunea părintelui Serafim. Cândva, stareţul din Visogorsk, arhimandritul Antonie, împreună cu un negustor din Vladimir au intrat în chilia sa. Părintele l-a rugat pe stareţ să ia loc şi să aştepte şi a început să discute cu negustorul. “Toate greutăţile şi necazurile tale sunt consecinţe ale vieţii pătimaşe pe care o duci. Renunţă la o astfel de viaţă şi îndreptează-ţi căile vieţii”. Iar mai apoi cu umilinţă şi blândeţe a început să-i înfăţişeze păcatele, dar cu atâta căldură a inimii încât cei doi care-l ascultau, plângeau vărsând multe lacrimi. în cele din urmă, părintele Serafim îi spuse negustorului să se pregătească de Sfânta împărtăşanie la Sarov şi l-a întărit spunându-i că dacă se va căi sincer, Domnul nu-l va lipsi de harul şi de mila Sa.

Negustorul îndurerat căzu la picioarele sale promiţându-i să împlinească toate îndrumările sale şi a plecat cu lacrimi în ochi, dar şi cu sufletul uşurat. Părintele Antonie fu uimit de forţa de pătrundere duhovnicească a bătrânului şi îi spuse mai târziu: “Părinte! Sufletul omenesc ţi se arată precum chipul în oglindă. Dinaintea ochilor mei i-ai spus pelerinului totul fără să mai aştepţi să-i asculţi necazurile şi nevoile sale duhovniceşti”. Părintele Serafim nu scoase un cuvânt. Stareţul continuă: “Acum înţeleg! Mintea îţi este atât de curată încât nimic din inima aproapelui nu-ţi rămâne ascuns”. Părintele Serafim îşi puse mâna dreaptă pe gura arhimandritului şi zise: “Nu ai

176

perfectă dreptate, bucuria mea. Inima omului îi este deschisă doar Domnului şi numai Dumnezeu ne cunoaşte inimile; şi numai El “pătrunde înlăuntrul omului şi în adâncimea inimii lui” (Ps. 63: 7). Apoi, părintele povesti de felul în care Sfântul Grigorie Teologul fusese mustrat de unii oameni pentru că l-ar fi favorizat pe Maximus Cynicus (a). Dar Sfântul spuse: “Numai bunul Dumnezeu cunoaşte tainele inimii omeneşti. Eu am văzut în el un om care s-a întors de la păgânism la creştinism, ceea ce pentru mine înseamnă un mare lucru”. Stareţul întrebă din nou: “Dar cum se face părinte, că nu i-ai pus măcar o singură întrebare negustorului şi i-ai vorbit de tot ceea ce avea el nevoie?” Părintele Serafim explică apoi lucrurile mai pe larg: “El a venit la mine aşa cum fac şi alţii, aşa precum ai venit şi dumneata, ca la un rob al lui Dumnezeu. Ceea ce îmi spune Domnul, eu le spun mai departe celor care îmi cer ajutorul. Primul gând care-mi vine în minte îl primesc ca venit de la Dumnezeu şi vorbesc fără să ştiu ce este în mintea celeilalte persoane; pur şi simplu cred că în acest fel ni se arată care este voia lui Dumnezeu, spre binele acelui om. Uneori oamenii îmi spun ceva şi fără să apelez la voia lui Dumnezeu, mă încred în propriile mele cunoştinţe, crezând că e posibil să hotărăsc acest lucru cu propria mea minte, fără sa cer ajutorul lui Dumnezeu. în astfel de situaţii comit întotdeauna greşeli”. Bătrânul termină această discuţie instructivă şi ziditoare prin următoarele cuvinte: “Precum fierul faţă de fierar aşa m-am predat eu şi propria-mi voinţă Domnului Dumnezeu. Aşa precum voieşte El, aşa procedez şi eu. Eu nu mai am voinţă proprie, ci tot ceea ce voieşte Dumnezeu eu dăruiesc mai departe altora”.

Aceasta este propria explicaţie a părintelui Serafim cu privire la poveţele şi îndrumările sale. Atotştiitorul Dumnezeu

a) La început Maximus a locuit la palatul episcopal din Constantinopol, împreuna cu Sfântul, dar mai apoi a încercat săi acapareze bunăvoinţa prin mijloace frauduloase aşa încât Sfântul l-a dat afară.

177

vorbea prin el. De aceea el nu stătea să se gândească, ci, de obicei, răspundea de îndată şi fără reţinere, sau chiar spunea lucruri care nu li se întâmplaseră celor cu care stătea de vorbă, dar care îi erau descoperite de Sfântul Duh. Mireanul Bogdanov, care venise la el cu un şir întreg de întrebări, zise după aceea: “îmi scrisesem dinainte toate întrebările pe o foaie de hârtie spre aducerea aminte, şi de-abia terminasem să i le citesc bătrânului când primii de îndată şi răspunsurile. Vorbea extrem de iute”. în acelaşi timp, “în timpul întregii noastre discuţii, părintele Serafim fu extraordinar de vesel. El stătea în picioare, sprijinindu-se pe un sicriu de stejar pe care-l pregătise pentru sine şi ţinea o lumânare de ceară în mâini. Răspunzându-mi la întrebări el mi se adresa adesea cu cuvintele: Excelenţa voastră. Când îmi ură rămas bun, el îmi mulţumi că l-am vizitat pe el, o biată creatură ce se afla, ca să-i folosesc expresia. Binecuvântându-mă a vrut chiar să-mi sărute mâinile şi de câteva ori mi s-a plecat până la pământ”.

Este, de asemenea, un lucru binecunoscut faptul că obişnuia să dea răspunsuri la scrisori până să le deschidă şi spunea: “Iată ce spune bietul Serafim...” ş. a. m. d. După moartea sa au fost găsite multe scrisori nedeschise în chilia sa, scrisori cărora le-a dat răspunsul oral, printr-un mesager. Acesta era un dar minunat şi extraordinar al Sfântului Duh. Dar întreaga sa viaţă îl condusese spre darul pătrunderii duhovniceşti şi al discernământului. Lectura permanentă a Sfintei Scripturi şi meditaţia adâncă asupra cuprinsului ei, studierea lucrărilor Sfinţilor Părinţi şi ale vieţilor Sfinţilor, experienţa vastă căpătată din propria sa viaţă duhovnicească şi chiar darurile sale intelectuale naturale toate acestea îl pregătiseră pe Sfânt pentru harurile extraordinare ce i-au fost dăruite. Dar, mai presus de orice, asceza proprie pregătise drumul începând cu ascultarea şi terminând cu rugăciunea şi contemplaţia.

178

“De ce nu mai există adevăraţi părinţi duhovniceşti acum?” a fost întrebat cândva un ascet. “Fiindcă nu mai există adevărată ascultare”, fu răspunsul. Sfântul Serafim spuse acelaşi lucru: “Trebuie să te supui şi să faci ascultare faţă de superiorii tăi, căci cel ascultător face un mare progres spre zidirea sufletului său; în plus, el dobândeşte prin aceasta o înţelegere a lucrurilor şi ajunge la frângerea de inimă”. Sfântul Serafim păşise pe această cale către desăvârşire. Poveţele sale oferite stareţilor pot fi pe deplin aplicate sieşi în calitate de duhovnic şi avvă. “Stareţul”, spune el “trebuie să aibă darul discernământului. ca să poată fi întotdeauna gata de a da poveţe oricui are nevoie de îndrumarea sa”. însă darul discernământului este oferit în diferite feluri.

“Stareţul trebuie să fie cunoscător bun al Sfintei Scripturi; el trebuie să mediteze asupra Legii Domnului zi şi noapte. Prin astfel de practici el va putea să dobândească darul de a discerne binele de rău”. El trebuie să fie “desăvârşit în orice lucru bun (Evrei 13: 21) şi să aibă simţurile învăţate printr-o îndelungă obişnuinţă şi experienţă ca să deosebească binele şi răul” (Evrei 5: 14). Dar, în acelaşi timp, discernământul este un dar a lui Dumnezeu. “Nu oricine” citează el cuvintele Sfântului Petru Damaschinul - “poate oferi poveţe celor ce au nevoie de ele; ci numai acela care a primit de la Dumnezeu darul discernământului şi a dobândit pătrundere duhovnicească printr-o îndelungată practică ascetică”. Fără acesta, adică “înainte de a deosebi binele şi răul, omul nu e în stare să hrănească oile raţionale, ci doar pe cele neraţionale, fiindcă noi nu putem înţelege lucrarea celui rău fără cunoaşterea binelui şi răului”. Părintele Serafim vorbea din propria sa experienţă. Ajungând la nepătimire, el primea descoperiri în mintea sa curată direct de la Domnul Căruia el îşi predase cu totul mintea şi voinţa. Să înfăţişăm acum câteva exemple din adânca sa trăire duhovnicească şi înţeleaptă povăţuire.

179

A. Despre Dumnezeu şi atitudinea noastră faţă de El

„Părinţii au scris atunci când au fost întrebaţi: Căutaţi-L pe Domnul, dar nu încercaţi să aflaţi unde trăieşte”

“Acolo unde se află Dumnezeu, nu există nici un rău. Tot ceea ce vine de la Dumnezeu este plin de pace şi de tot binele şi-l conduce pe om la smerenie şi învinuirea de sine”.

“Atunci când un om primeşte ceva dumnezeiesc, el se bucură în inima sa, dar atunci când vine de la diavolul, el se simte tulburat”.

“După ce a primit un dar dumnezeiesc, inima creştină nu are nevoie de vreo asigurare dinafară dacă acesta este cu adevărat de la Domnul, ci prin însăşi lucrarea sa, omul este convins că darul este ceresc, căci el simte în sine roadele duhovniceşti: dragostea, bucuria, pacea, ş. a. m. d. (Gal. 5: 22). Pe de altă parte, chiar dacă satana se preface în înger al luminii (iicor. ii: 14) sau sugerează gânduri verosimile, totuşi inima simte o anumită neîncredere şi gândurile sunt tulburate”.

“Cel ce se iubeşte pe sine nu îl poate iubi pe Dumnezeu”.

“Credinţa este începutul unirii noastre cu Dumnezeu”.

“Adevărata nădejde caută doar împărăţia lui Dumnezeu şi este sigură că tot ceea ce este pământesc şi este necesar pentru această viaţă trecătoare ne va fi fără îndoială dăruit”.

“Omul care şi-a ales drept ţel să urmeze calea atenţiei lăuntrice, trebuie mai presus de orice să aibă frică de Dumnezeu”.

“Toată sforţarea vrăjmaşului nostru este de a ne îndepărta gândul de la aducerea aminte, frica şi dragostea de Dumnezeu” (Sfântul Macarie cel Mare).

“Pentru a putea contempla Sfânta Treime noi trebuie să ne rugăm pentru aceasta Sfinţilor Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Hrisostom care ne-au lăsat învăţături cu privire

180

la Sfânta Treime şi a căror mijlocire poate aduce unei persoane binecuvântarea Prea Sfintei Treimi. Dar noi trebuie să ne păzim de a o contempla din propria noastră voie”.

“O atenţie specială e necesară aici fiindcă “marea aceasta”, adică inima cu gândurile şi dorinţele ei, “este mare şi largă; acolo se găsesc târâtoare, cărora nu este număr, vietăţi mici şi mari” (Ps. 103: 25), adică multe gânduri deşarte, rele şi necurate, vlăstare ale duhurilor rele”. Vom lua în consideraţie aici problema gândurilor hulitoare. Mai întâi, părintele Serafim subliniază regula generală obişnuită care ne cere să nu ne tulburăm atunci când acestea ne atacă în ciuda noastră şi chiar împotriva voinţei noastre; şi “dacă noi nu consimţim să primim gândurile rele ce nesunt sugerate de diavolul, bine facem”.

Sfântul Serafim a putut insufla duhul credinţei unor oameni care erau absolut indiferenţi faţă de religie. Odată soţii Krediţki au venit să-l vadă. Părintele le-a vorbit mult despre viaţa ce va să fie, despre sfinţi şi despre felul în care Maica Domnului are grijă de noi, păcătoşii. “Această discuţie nu a durat mai mult de o oră. Dar ce oră!” scrie soţul. “Nu mi s-a mai întâmplat ceva asemănător niciodată în viaţă. De-alungul discuţiei am simţit în inimă o dulceaţă cerească inexplicabilă care venea numai Dumnezeu ştie de unde şi care nu se putea compara cu nimic de pe pământ. Până în ziua de azi nu pot să nu mi-o amintesc fără lacrimi de căinţă şi un sentiment cât se poate de viu şi plin de bucurie ce îmi cuprinde întreaga fiinţă. Până atunci, deşi nu negasem nimic din cele sfinte, nici nu afirmasem totuşi ceva; totul din lumea duhovnicească îmi era egal şi îmi era indiferent absolut orice lucru legat de viaţa spirituală.

Părintele Serafim m-a făcut acum să simt pentru prima dată atotputernicia Domnului Dumnezeu şi nesfârşita Sa milă şi desăvârşire”. “Mai înainte, din pricina răcelii mele sufleteşti faţă de tot ce era sfânt şi fiindcă îmi plăcea să fac glume

181

prosteşti, dreptul Dumnezeu îngăduise ca duhul scârbos al hulei să pună stăpânire pe gândurile mele, şi aceste gânduri de hulă pe care şi acum mi le amintesc cu cea mai mare oroare, au continuat să mă tulbure trei ani la rând, mai ales la vremea rugăciunii, în Biserică şi, mai presus de orice, atunci când mă rugam împărătesei Cerurilor.

Deja mă gândeam deznădăjduit că nici un chin n-ar însemna o pedeapsă potrivită, după judecata pământească, şi că numai chinurile veşnice ale iadului ar reprezenta răsplata dreaptă pentru hulele mele. Dar, părintele Serafim m-a liniştit complet în discuţia avută cu mine, spunând cu un zâmbet plin de o inexprimabilă bucurie, zâmbet care îi era specific că eu nu trebuie să mă tem de această tulburare a gândurilor, că aceasta era consecinţa lucrării vrăjmaşului cauzată de invidie şi că eu trebuie să-mi fac în continuare rugăciunile fără teamă, indiferent de gândurile hulitoare şi urâte pe care mi le-ar trimite vrăjmaşul. De atunci această tulburare a gândurilor a început să dispară încetul cu încetul şi a încetat cu totul în mai puţin de o lună”. Dar, uneori, această ispită a gândurilor hulitoare este îngăduită pentru a dobândi experienţă duhovnicească.

Arhimandritul Nikon scrie că, încă pe când se afla în seminar, s-a dus la sfântul bătrân cu o întrebare referitoare la monahism. Părintele l-a binecuvântat şi i-a dat poveţe. După cea de-a doua vizită, părintele Serafim i-a spus: “La revedere. Vino la mine peste şase zile”. “Această perioadă de timp” scrie părintele Nikon “a fost plină de tulburare, fiindcă gândurile hulitoare mă atacau într-o asemenea manieră încât nu mă puteam duce la Biserică. Aş fi plecat din mănăstire, dar am fost oprit de părintele Ilarion (duhovnicul) care a spus: Bătrânul ştie ce face. La sfârşitul celor şase zile eram complet epuizat din pricina atacurilor vrăjmaşului şi de-abia m-am putut târî la chilia sa. Am ajuns la uşă şi înainte de a spune rugăciunea,

182

părintele Serafim deschise uşa şi căzu la picioarele mele, spunând: Iartă-mă pentru ispita pe care ai pătimit-o. Ea a fost îngăduită ca să afli că vei întâmpina astfel de necazuri intrând în monahism; dar nu te descuraja.

Apoi îşi puse epitrahilul, mă spovedi şi îmi porunci să mă împărtăşesc la sfârşitul Sfintei Liturghii. De îndată ce procedai aşa, tot ceea ce era întunecat se retrase de la mine în întuneric”. “Fără ajutorul lui Dumnezeu”, zise părintele Serafim, “este imposibil să fii mântuit. Atunci când Domnul îl lasă pe om la voia sa, atunci diavolul este gata să-l macine precum o moară macină grăunţele de grâu”.

B. Despre rugăciune

Părintele Serafim trăia el însuşi în rugăciune neîncetată şi-i învăţa şi pe alţii să procedeze la fel. “Prin ea”, spunea el “dacă îţi păstrezi pacea conştiinţei e cu putinţă să te apropii de Dumnezeu şi să te uneşti cu El.” Prin urmare, el îi sfătuia pe oameni să persiste în neîncetata aducere aminte a Numelui lui Dumnezeu şi să spună rugăciunea lui Iisus.

Mulţi oameni simpli îi spuneau că din pricina faptului că erau neştiutori de carte sau din lipsă de timp nu-şi puteau citi canonul de rugăciune. Unor astfel de oameni părintele Serafim le dădea o regulă ce putea fi împlinita destul de uşor: “Orice creştin atunci când se scoală din somn să stea dinaintea icoanelor şi să citească rugăciunea “Tatăl nostru” de trei ori în cinstea Prea Sfintei Treimi, apoi către Maica Domnului “Cuvine-se cu adevărat să te fericim...”, tot de trei ori şi la sfârşit Crezul o dată.” “Rugăciunile de mai sus”, explică părintele Serafim “sunt temelia creştinismului. Cea dintâi, ca fiind rugăciune dăruită de Domnul însuşi, reprezintă un model de rugăciune; cea de-a doua a fost adusă din Cer de către arhanghelul Gavriil ca veneraţie adusă Fecioarei Maria, Maica Domnului, iar Crezul cuprinde pe scurt toate dogmele mântuitoare

183

ale credinţei creştine. “După ce şi-a împlinit acest canon, orice creştin poate merge la munca pe care o are de împlinit sau pentru care este chemat. Dar în timpul lucrului, acasă sau pe drum e bine să spună încetişor: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Dar dacă este înconjurat de lume, în timp ce fac ceea ce au de făcut să spună cu mintea doar Doamne miluieşte-mă! şi să continue până la prânz. înainte de prânz să mai facă o dată canonul rostind rugăciunile (de trei ori). După masa de prânz tot creştinul, mergând la lucrul său, să spună încetişor: Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine, păcătosul şi să continue tot aşa până la culcare. Dacă se întâmplă ca omul să fie singur, să spună: Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Maicii Domnului, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. La culcare tot creştinul e dator să citească din nou canonul făcut de dimineaţă. Apoi, acesta poate merge la culcare, după ce se va fi însemnat cu semnul Sfintei Cruci.” “Păstrând această regulă simplă,” zise părintele, “e cu putinţă să ajungi la o anume măsură a desăvârşirii creştine şi a dragostei dumnezeieşti.” Dar dacă cineva nu poate ţine măcar această regulă din pricini bine întemeiate-de pildă, un servitor-Sfântul Serafim recomanda ca ea să fie spusă în orice situaţie, la muncă, pe drum sau chiar în pat, amintindu-şi cuvintele Domnului: “Oricine va chema numele Domnului se va mântui” (Ioil 2:32; Rom. 10:13). “Te rogi, bucuria mea?, m-a întrebat odată părintele”, scrie Xenia Vasilievna. “O, după cum am apucat, părinte, dar ce fel de rugăciune poate fi aceasta! Sunt o păcătoasă! Adeseori, cu adevărat nu am vreme, răspunsei.” “Nu-i nimic! zise părintele, Voiam doar să-ţi spun ca să nu-ţi faci griji în privinţa aceasta. Atunci când ai timp, nu te lenevi, ci păstrează toată regula şi roagă-te. Dar dacă nu ai timp, bucuria mea, spune doar canonul cel mic dimineaţa, la prânz şi noaptea şi chiar când te afli la lucru. Dacă e cu putinţă, păstrează şi cealaltă

184

regulă (a). Dar dacă nu e cu putinţă -ei bine, procedează aşa cum te va ajuta Domnul. Numai nu cumva să-ţi scape în vreun fel sau altul să faci metanii către Mântuitorul şi Maica Domnului. Fă-le cu orice preţ, maică.” Surorilor de la mănăstirea Diveievo, părintele le-a oferit chiar o nouă regulă de slujbe zilnice adaptată la vremurile noastre atât de împuţinate în credinţă, precum şi slăbiciunii femeieşti.

“Prevestind vremuri de slăbire a credinţei, de oameni molateci şi de slăbiciune generală a puterilor omeneşti”, scrie părintele Vasili Sadovski, “ părintele Serafim le-a povăţuit (pe maicile de la Diveievo) să renunţe la regula mănăstirii Sarov care depăşea fragilele puteri femeieşti. “Este greu chiar şi pentru un bărbat s-o ţină”, îmi spuse părintele Serafim. Prin urmare, îmi explică el, am dat o regulă nouă şi mai uşoară acestei mănăstiri după porunca ce am primit-o eu, bietul Serafim, de la împărăteasa Cerurilor. Următoarele rugăciuni trebuie spuse de trei ori pe zi: “ Cuvine-se cu adevărat” o dată, “Tatăl nostru” de trei ori, “Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te” de trei ori, “Crezul”, apoi “Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă pe mine, păcătosul” de două ori, şi “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii”, o dată, toate acestea cu închinăciuni până la talie; apoi “Doamne Iisuse Hristoase pentru rugăciunile Stăpânei noastre, Fecioara Maria, Maica Domnului, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” de două ori, şi “Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Stăpânei noastre, Fecioara Maria, Maica Domnului, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii” o dată, de asemenea cu închinăciuni până la talie; apoi de 12 ori “Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi”, şi de 12 ori “Stăpâna mea, Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi, păcătoşii”, toate cu închinăciuni până la talie. De asemenea rugăciunile de dimineaţă şi de seară şi cei 12 psalmi aleşi ai Sfinţilor

a) Adică regula mănăstirii, aşa cum se va arăta mai jos.

185

Părinţi. Apoi 100 de metanii pentru Domnul nostru Iisus Hristos şi 100 de metanii către Maica Domnului. Acest canon le este suficient, zise părintele Serafim. Dacă îl vor respecta, se vor mântui. “Atât era de simplă regula de rugăciune, care era la îndemâna oricui. Toate celelalte slujbe suplimentare, ca de exemplu, un acatist, trebuie să se facă obligatoriu sub îndrumarea mea, dar în mod voluntar”. în acelaşi timp, Sfântul Serafim punea accent mai ales pe duhul rugăciunii, decât pe respectarea formală a canonului de rugăciuni, el a purtat o discuţie importantă pe această temă cu fratele Ioan Petrov care era la vremea aceea citeţ, iar mai apoi paraclisier la Sarov. Petrov scrie: “Părintele Serafim voia ca toate cele din afară ale canonului de rugăciune să se îmbine cu rugăciunea duhovnicească, lăuntrică, fiindcă doar simpla închinare dinafară nu este bineplăcută lui Dumnezeu. El însuşi a spus că “blestemat este cel ce face lucrarea Domnului formal” (ier. 48:10). Apoi începu să mă mustre blând, spunând: Unii oameni citesc bine în aparenţă, dar nu înţeleg sensul celor citite. Mulţi spun că au fost la Liturghie sau la Utrenie, sau la Vecernie şi se înşeală pe ei înşişi cu falsa nădejde că s-au aflat acolo cu adevărat; dar, de fapt, pe unde le umbla mintea în tot acest timp? Ei s-au aflat doar trupeşte în Casa lui Dumnezeu. Dar tu tocmai te-ai întors de la Liturghia matinală. Ce Apostol şi ce pericopă evanghelică s-au citit? Uneori, din cauza lipsei de atenţie nu puteam da vreun răspuns. Atunci el îmi spunea exact ceea ce se citise.” Pe de altă parte, ne învăţa Sfântul Serafim, “atunci când mintea şi inima se unesc în rugăciune, iar gândurile sufletului nu sunt răspândite, inima este aprinsă de o căldură duhovnicească din care străluceşte lumina lui Hristos care umple omul cel lăuntric pe de-a întregul cu pace şi cu bucurie. Dar dacă în timpul rugăciunii mintea îţi este acaparată de altceva şi gândurile îţi sunt împrăştiate, atunci trebuie să te smereşti dinaintea Domnului şi să ceri iertare,

186

spunând: Am păcătuit, o, Doamne, în cuvânt, în faptă, în gând şi cu toate simţurile mele”.

Viitorului monah, părintele Nikon, el i-a dat chiar sfaturi cu privire la metodele cele dinafară ale Rugăciunii lui Iisus. “învaţă să spui rugăciunea respirând pe nas cu buzele închise. Această artă este un bici împotriva trupului şi a dorinţelor trupeşti.” Dar atenţia trebuie să fie îndreptată în special în duh. “Simpla rugăciune exterioară nu e suficientă”, îi mai spuse părintele. “Dumnezeu se uită la minte, şi, de aceea monahii care nu unesc rugăciunea dinafară cu cea lăuntrică, nu sunt monahi adevăraţi, ci au doar înfăţişarea acestora.”

“Practicaţi rugăciunea minţii în inimă aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi în Filocalie, fiindcă Rugăciunea lui Iisus este ca o făclie pe cărările noastre şi o stea călăuzitoare spre Cer.” “Acesta este sfatul de preţ pe care mi l-a dat inspiratul bătrân”, încheie părintele Nikon. “Este cea mai de preţ comoară ce o am pe pământ.” Mireanului Bogdanov, părintele Serafim îi dădu sfaturi după cuvintele Evangheliei: “Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca păgânii, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi voi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El. Deci voi aşa să vă rugaţi Tatăl nostru ş.a.m.d. (Matei 6:7-13). în rugăciunea domnească se află harul Domnului. Tot ceea ce a fost validat de Biserică şi dăruit nouă mai departe trebuie să fie lucru de preţ pentru inima unui creştin. Nu uita zilele de sărbătoare, fii cumpătat şi du-te la Biserică dacă îţi este bine.” “Roagă-te pentru toţi. Vei face mult bine în acest fel. Oferă lumânări, vin şi untdelemn Bisericii”.

Despre Ortodoxie

Experienţa propriei sale vieţi şi chiar mai mult cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu, a lucrărilor Sfinţilor Părinţi şi a vieţilor Sfinţilor, i-au oferit o încredere nestrămutată în

187

adevărul Ortodoxiei. Acest lucru a fost exprimat foarte limpede în minunatul său dialog cu N.A.Motovilov. Dar el a vorbit despre acest lucru şi cu alte ocazii. Patru credincioşi de rit vechi (a) au venit odată la el pentru a-l întreba cu privire la semnul Sfintei Cruci făcută cu două degete şi voind să vadă o minune drept dovadă a adevărului. De-abia păşiseră pe pragul chiliei sale şi Sfântul Serafim le şi citi gândurile; luă primul om de mână, îi înmănunche degetele în chip Ortodox şi făcând astfel semnul Sfintei Cruci, spuse: “Acesta este semnul creştin al crucii! Roagă-te în acest chip şi spune-le şi celorlalţi să procedeze aşa. Acest mod de a ne închina ne-a fost lăsat de către Sfinţii Apostoli; dar închinarea cu două degete este împotriva Sfintei Tradiţii.” Şi apoi adăugă cu putere: “Vă rog şi vă implor să mergeţi la Biserica Greco-rusească. Ea se află în toată puterea şi slava lui Dumnezeu! Ca o corabie cu multe catarge, pânze şi cu o cârmă mare, ea este condusă de către Duhul Sfânt. Bunii săi cârmaci sunt doctorii Bisericii. Arhipăstorii ei sunt urmaşii Apostolilor. Dar capela voastră este ca o bărcuţă fără cârme şi fără vâsle; ea se află la adăpostul corăbiei Bisericii noastre şi pluteşte înapoia ei. Valurile o mătură şi cu siguranţă s-ar fi scufundat dacă nu ar fi fost la adăpostul corăbiei Bisericii”.

Altă dată un credincios de rit vechi l-a întrebat: “Spune-mi, omule al lui Dumnezeu, care credinţă este cea mai bună, actuala credinţă a Bisericii sau cea veche?” “Nu mai spune prostii”, răspunse brusc părintele Serafim, contrar felului său obişnuit de a fi. “Viaţa noastră este ca o mare, Sfânta Biserică Ortodoxă este corabia noastră, iar Cârmaciul este Mântuitorul

a) Membri ai unui grup care s-a dezlipit de Biserica Ortodoxă Rusă în ceea ce priveşte reformele liturgice iniţiate de patriarhul Nikon în secolul al XVII lea. Cunoscuţi şi sub numele de vechii ritualişti, ei s-au organizat în câteva grupuri, unele păstrând instituţiile sfinte ale Episcopatului şi Preoţiei, iar alţii au renunţat la sfinţitul cler şi la Sfintele Taine.

188

însuşi. Dacă având un astfel de Cârmaci, din pricina slăbiciunilor şi a păcătoşeniei lor, oamenii vâslesc pe marea vieţii cu greutate şi nu sunt toţi salvaţi de la înec. unde credeţi voi că veţi ajunge cu bărcuţa voastră? Şi cum puteţi voi nădăjdui să vă mântuiţi fără Cârmaci?” Odată îi aduseră o femeie ale cărei membre erau atât de deformate încât genunchii îi erau îndoiţi până la piept. Mai înainte fusese ortodoxă, dar, căsătorindu-se cu un credincios de rit vechi, ea nu s-a mai dus la Biserică. Sfântul Serafim a vindecat-o dinaintea tuturor oamenilor ungându-i pieptul şi mâinile cu untdelemn de la candela sa aflată dinaintea icoanei Maicii Domnului, şi apoi îi porunci ei şi rudelor sale să se roage în chip ortodox. “S-a rugat cineva dintre rudele tale acum decedate făcându-şi Semnul Crucii cu două degete?”. “Spre marea mea durere toţi s-au rugat aşa în familia noastră.”

Părintele Serafim medită puţin, iar apoi spuse: “Chiar dacă au fost oameni plini de virtuţi, ei vor fi fost pedepsiţi; Sfânta Biserică Ortodoxă nu acceptă acest fel de a se închina.” Apoi, părintele întrebă: “Ştii unde le sunt mormintele? Du-te maică la mormintele lor, fă trei metanii şi roagă-te Domnului ca El să-i elibereze pe vecie”. Mai apoi, rudele ei aflate în viaţă au urmat întru totul poveţele părintelui Serafim. Un alt caz edificator a fost acela al unei femei care fusese adoptată de cei de rit vechi, pe când era o biată orfană în vârstă de trei ani. După moartea lor ea a intrat mai întâi în comunitatea acesteia, dar mai apoi a început o viaţă de pelerinaje şi se ducea de la un stareţ la altul. “Singura mea grijă era aceea de a găsi pe cineva care putea să mă înveţe pe mine, o păcătoasă, cum să-mi mântuiesc sufletul. Aveam şi o îndoială. Eram îndoită în privinţa binefăcătorilor mei şi anume dacă Biserica Ortodoxă se putea ruga pentru ei.” în cele din urmă ajunse la Sarov. Veşti despre părintele Serafim se răspândiseră deja în întreaga Rusie. “Am văzut o mulţime de oameni

189

pregătindu-se să meargă undeva. Am cercetat şi mi s-a spus că toţi se duceau la sihăstria părintelui Serafim. Deşi eram foarte obosită după călătorie, totuşi am uitat de odihnă şi m-am dus împreună cu ei. Voiam să-l văd pe bătrân cât mai degrabă cu putinţă. Trecând de mănăstire, mergeam pe o cărare din pădure. Am mers cale de aproximativ două verste; cei mai puternici se aflau în frunte, dar eu zăboveam în urmă, urmându-i încetişor la coadă. Deodată, m-am uitat într-o parte şi am văzut un bătrân cu chip luminat, cu păr alb şi adus de spate, îmbrăcat cu o rasă albă şi care strângea nuiele. M-am dus la el şi l-am întrebat dacă mai era mult până la sihăstria părintelui Serafim. Bătrânul îşi puse jos sarcina de nuiele, mă privi plin de seninătate şi mă întrebă uşor: Ce doreşti de la bietul Serafim, bucuria mea? Doar atunci am înţeles cu adevărat că vorbeam cu stareţul însuşi şi m-am aruncat la picioarele sale, rugându-l să mijlocească pe lângă Dumnezeu cu rugăciunile sale, pentru mine, nevrednica şi păcătoasa.” “Ridică-te, fiică Irina”, spuse ascetul şi se aplecă el însuşi ca să mă ajute să mă ridic.Tocmai te aşteptam. N-aş fi vrut ca tu să fi venit aici pentru nimic pe lume, fiind atât de obosită. Am rămas uimită auzindu-mă chemată pe nume, de vreme ce nu mă mai văzuse niciodată până atunci, şi tremuram toată de frică; nici nu puteam spune vreun cuvânt, ci doar îi priveam chipul îngeresc.” Părintele Serafim îi înmănunche degetele în chip ortodox şi o închină el însuşi cu propria ei mână. “Închină-te aşa”, repetă el de două ori, “aşa ne porunceşte Dumnezeu.” Şi după o scurtă tăcere continuă: “Cât despre binefăcătorii tăi, dacă ai cumva o copeică dă-o fără teamă la Biserică pentru a fi pomeniţi la proscomidie. Nu este păcat!” “ După ce m-a binecuvântat, scoase crucea de aramă care îi atârna la piept pentru a o săruta şi îmi dădu câţiva biscuiţi din sacoşă. Acum, spune el mergi în numele Domnului!. Apoi, se grăbi să intre în pădure. îmi târâi picioarele încet, înapoi spre mănăstire.

190

Cât despre tovarăşii mei de drumeţie, ei mai umblara încă mult timp, dar nu-l văzură pe stareţ. Nici măcar nu m-au crezut atunci când le-am spus că îl văzusem.” Dar dacă părintele Serafim vorbea de superioritatea Ortodoxiei faţă de credincioşii de pe stil vechi, cu atât mai mult o considera el superioară Romano-catolicismului. “El ne îndemna”, citim noi în cronica de la Diveievo, “să apărăm cu tărie adevărul dogmelor Bisericii Ortodoxe, dând drept exemplu pe Sfântul Marcu al Efesului care a demonstrat o râvnă neclintită în apărarea Ortodoxiei la Sinodul de la Florenţa (a). El însuşi a oferit diferite îndrumări cu privire la Ortodoxie, explicându-i esenţa şi scoţând în evidenţă faptul că numai ea cuprindea adevărul de credinţă în Hristos în totalitatea şi în puritatea sa. El ne-a mai oferit îndrumări şi cu privire la modul de a o apăra. “Părintele Serafim”, scrie autorul Cronicii “avea o dragoste şi o evlavie deosebită pentru acei sfinţi care cu râvnă au apărat credinţa Ortodoxă, precum au fost sfinţii: Clement, papă al Romei, Ioan Hrisostom, Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Atanasie al Alexandriei, Chiril al Ierusalimului, Epifanie al Ciprului, Ambrozie al Milanului şi cei dimpreună cu dânşii numindu-i stâlpi ai Bisericii. El a făcut adesea referiri la vieţile şi nevoinţele lor drept exemple de credinţă tare şi neclintită. Lui îi făcea plăcere să vorbească despre sfinţi ai propriei noastre Biserici petru, Alexe, Iona, Filip, Sf. Dimitrie al Rostovului, Sf. Ştefan, Sf. Serghie din Radonej şi alţi sfinţi ruşi şi recomanda vieţile acestora drept modele pe calea mântuirii. El cunoştea vieţile sfinţilor din Pateric şi din lucrările multor părinţi ai Bisericii atât de bine încât putea să citeze pasaje întregi pe dinafară. “Vom introduce aici povestea unei

a) Obiectivul acestui Sinod a fost acela de a realiza o "unire” între bisericile Ortodoxă şi Romano catolică sau mai degrabă, o subordonare a celei dintâi faţă de cealaltă. Dar această lucrare sortită eşecului, nu a fost acceptată nici de greci şi nici de ruşi.

191

extraordinare descoperiri oferită unui protestant, în care este certificată superioritatea Bisericii Ortodoxe chiar unui ascet al Bisericii apusene.

Sfântul Serafim şi Sfântul Francisc de Assisi

Evenimentul pe care-l relatăm mai jos ne-a fost comunicat verbal în august 1931 de către Dl. K. care mai apoi ni l-a scris într-o scrisoare. Tocmai de această scrisoare vom face uz aici. Este un lucru pe deplin cunoscut că Sfântul Serafim ştia în mod practic şi a spus-o de mai multe ori că adevăratul creştinism se păstra în toată plenitudinea şi puritatea sa în cadrul Bisericii Ortodoxe. Şi ceea ce este mai surprinzător şi mai convingător în cazul Sfântului sunt minunatele sale virtuţi şi plinătatea harului care sălăşluia într-însul cu atâta “putere” (Marcu 9:1) aşa încât rar s-a întâmplat chiar şi în cazul sfinţilor de odinioară. Este suficient să amintim doar de convorbirea lui N.A. Motovilov cu Sfântul (în timpul căreia el a fost în chip minunat transfigurat precum Domnul pe muntele Tabor) pentru a dovedi fără cea mai mică urmă de îndoială faptul că Ortodoxia îşi păstrează în fapt puritatea, vitalitatea, plinătatea şi desăvârşirea sa originară. Dar să cităm propriile sale cuvinte: “Avem credinţa Ortodoxă care nu are nici cel mai mic neajuns.” “Mă rog lui Dumnezeu şi vă rog fierbinte şi pe voi” le spuse el cu o altă ocazie unor credincioşi de rit vechi, “să mergeţi la Biserica Greco-Rusească. Ea se află în deplina slavă şi putere a lui Dumnezeu. Ea este călăuzită de Sfântul Duh. Acest lucru a fost atestat şi de un practicant al unei alte confesiuni. Iată faptele. “Un prieten de al meu”, scrie Dl. K. “mi-a trimis o scrisoare scrisă în limba franceză şi în care îmi comunica faptul că o doamnă din Alsacia îl roagă să-i trimită ceva despre Biserica Ortodoxă Rusă o carte de rugăciuni sau ceva în legătură cu aceasta. Dacă nu greşesc, era în anul

192

“I-a fost trimis ceva drept răspuns la scrisoarea ei şi lucrurile au rămas aşa câtăva vreme. în 1927 mă aflam în acel loc şi am încercat s-o cunosc, dar ea era plecată în vacanţa de vară şi am cunoscut-o doar pe soacra ei, o doamnă în vârstă, extrem de milostivă; o bună creştină, de o mare curăţie a inimii. Ea îmi spuse că familia lor era de viţă veche şi nobilă din Alsacia şi ei erau protestanţi. Trebuie spus că în provincia Alsacia sătenii au credinţe diferite, jumătate dintre ei fiind romano-catolici şi cealaltă jumătate fiind protestanţi. Ei merg la aceeaşi Biserică în care participă pe rând la slujbele lor. La capătul Bisericii se află un altar roman cu statui şi alte obiecte de cult. Atunci când protestanţii îşi fac propriile lor slujbe, ei trag o perdea în faţa altarului catolic, îşi întind masa în mijlocul bisericii şi se roagă. De curând a avut loc o mişcare în rândul protestanţilor alsacieni în favoarea cultului sfinţilor. Aceasta s-a întâmplat după apariţia cărţii lui Sabatier despre Sf. Francisc de Assisi. Deşi protestant, el a fost cucerit de felul de viaţă al acestui sfânt după o vizită la Assisi. Familia prietenilor mei a fost şi ea cucerită de această carte. Deşi au rămas la religia protestantă, au simţit o insatisfacţie cu privire la ea şi, mai ales, au luptat pentru reconsiderarea Sfintelor Taine şi a venerării sfinţilor. în plus, atunci când pastorul lor slujea ceremonia matrimonială, ei l-au rugat să nu mai tragă perdeaua peste altarul catolic aşa încât să poată măcar admira statuile sfinţilor. Inima lor căuta deja adevărata Biserică.

“Odată tânăra soţie era bolnavă şi stătea în grădină, citind o carte despre viaţa Sfântului Francisc de Assisi. Grădina era în plină floare. Liniştea de la ţară o cuprinse. în timp ce citea cartea, aţipi. Nu ştiu cum s-a întâmplat, îmi spuse ea după aceea. Deodată l-am văzut pe Sfântul Francisc însuşi venind spre mine, şi împreună cu el un bătrânel care arăta ca patriarhii de odinioară, adus de spate, dar strălucitor la chip, spuse ea, indicând astfel vârsta şi înfăţişarea sa venerabilă. El era îmbrăcat complet în alb. Ea se simţi înspăimântată,

193

dar ei se apropiară de ea şi Sfântul Francisc zise: Fiica mea, tu cauţi adevărata Biserică. Ea se află acolo, unde se află el. Ea îi susţine pe toţi şi nu cere susţinere de la nimeni. Stareţul cel îmbrăcat în alb rămase tăcut şi zâmbi doar aprobator la cuvintele rostite de Sfântul Francisc. Vedenia luă sfârşit. Ea îşi reveni în sine. Şi deodată îi veni un gând: Acest lucru e legat de Biserica rusă, şi îndată pacea pogorî în sufletul ei. După această vedenie a fost scrisă scrisoarea pomenită la început. Peste alte două luni mă aflam din nou în casa lor, şi de data aceasta am aflat de la însăşi femeia respectivă încă un detaliu. Ei angajaseră un muncitor rus. Atunci când a intrat în camera acestuia să vadă dacă era instalat confortabil, văzu acolo o iconiţă şi-l recunoscu într-însa pe bătrânul pe care îl văzuse împreună cu Sf. Francisc, atunci când aţipise. Uimită şi alarmată întrebă: Cine este bătrânelul acela? Sfântul Serafim, sfântul nostru ortodox, răspunse muncitorul. Atunci ea înţelese sensul cuvintelor Sfântului Francisc despre adevărul care se află în Biserica Ortodoxă.” Cu siguranţă că Ortodoxia s-a manifestat în toată măreţia şi puterea ei în sfinţi, dar noi, ortodocşii, am dobândit acest nume cu nevrednicie. Viaţa noastră nu e în concordanţă cu înălţimea şi plinătatea credinţei noastre. Şi lucrul acesta, de exemplu, l-a tulburat pe N. A. Motovilov, confidentul Sfântului Serafim.

“Odată”, scrie el în remarcabilele sale amintiri, “mă aflam într-o stare de mare întristare, întrebându-mă ce s-ar putea întâmpla în Biserica noastră Ortodoxă dacă răul vremurilor noastre urma să se răspândească din ce în ce mai mult Fiindcă eram convins că Biserica noastră se află în mare pericol atât din pricina păcatelor trupeşti şi, la fel de mult, dacă nu chiar mai mult decât aceasta, din pricina necredinţei răspândite de sectele nenumărate, invenţii ale unor sofişti moderni. Doream foarte mult să ştiu ce-mi va spune părintele Serafim despre aceasta. în timpul îndelungatei şi amănunţitei sale discuţii despre Sfântul prooroc Ilie (aşa cum am pomenit mai

194

înainte), el îmi spuse printre altele: Atunci când Ilie Tezviteanul i s-a plâns Domnului despre poporul lui Israel, de parcă ei toţi îşi plecaseră genunchii lui Baal, şi a spus în rugăciunea sa că numai el, Ilie, rămăsese credincios Domnului, iar ei deja căutau să-i ia viaţa, ce i-a răspuns Domnul? Mai am şapte mii de bărbaţi în Israel care nu şi-au plecat genunchii lui Baal” (III Regi 19:18). Aşadar, dacă în regatul lui Israel care se îndepărtase de regatul lui Iuda (care rămăsese credincios lui Dumnezeu) şi care ajunsese într-o stare de totală corupţie, încă se mai aflau şapte mii de bărbaţi care rămăseseră credincioşi Domnului, ce să spunem despre Rusia? Cred că în Israel nu erau mai mult de trei milioane de oameni pe vremea aceea. Şi câţi sunt acum în Rusia? Cam şaizeci de milioane, răspunsei eu. Iar el continuă: De douăzeci de ori mai mulţi! Deci, judecă şi dumneata acum câţi oameni avem care sunt credincioşi lui Dumnezeu. Cei pe care i-a cunoscut de mai înainte, pe aceştia i-a şi predestinat; pe cei predestinaţi de El, pe aceştia i-a şi chemat; pe cei chemaţi El îi va şi păstra şi îi va proslăvi. Prin urmare, de ce să ne pierdem cu firea? Dumnezeu este cu noi. Cel ce se încrede în Domnul e ca muntele Sionului. Cel ce locuieşte în Ierusalim nu va fi niciodată alungat. Sunt munţi împrejurul Ierusalimului, iar Domnul îl înconjoară pe poporul Său. Domnul te va întări. Domnul îţi este scutul din mâna ta cea dreaptă. Domnul îţi va păzi ieşirile şi intrările de acum şi până în veac. Soarele nu te va arde ziua, nici luna noaptea.

“Iar când l-am întrebat ce voia să spună prin aceste lucruri şi de ce mi le-a spus tocmai mie, părintele Serafim răspunse: Am vrut să-ţi arăt că în acest fel, ca pe lumina ochilor Săi, Domnul îşi păstrează poporul Său, adică pe creştinii ortodocşi, care-L iubesc din toată inima şi cu tot sufletul lor şi care îi slujesc zi şi noapte prin vorbe şi fapte. în această situaţie se află cei care respectă toate regulile, dogmele şi tradiţiile Bisericii noastre răsăritene universale şi cu limba lor mărturisesc

195

predaniile ei şi care în toate situaţiile vieţii lor acţionează după sfintele porunci ale Domnului nostru Iisus Hristos. Confirmând faptul că în Rusia sunt încă mulţi ortodocşi care sunt credincioşi Domnului nostru Iisus Hristos şi duc o viaţă cucernică, părintele Serafim i-a spus cândva unui prieten de-al meu (fie părintelui Gurie, cel care s-a ocupat de casa de oaspeţi din Sarov, fie părintelui Simon care răspundea de ferma de la Maslisck) că a văzut odată în duh întregul pământ al Rusiei acoperit de fumul subţire al rugăciunilor înălţate de credincioşii Domnului.

Mormântul Sfântului Serafim de Sarov aşa cum arăta acesta înaintea izbucnirii revoluţiei bolşevice.

196

Aflarea moaştelor Sfântului Serafim, 1991. Redescoperite în arhivele muzeale ale Catedralei din Kazan, acolo unde fuseseră aşezate de necredincioşi, moaştele Sf. Serafim au fost încă o dată redate ortodocşilor. Deasupra: moaştele purtate în cadrul unei procesiuni solemne, intonându-se imne pascale, de la Moscova la M-rea Diveievo.

Credincioşii se închină şi sărută moaştele Sfântului Serafim.

197

Capitolul XI

Monahismul şi lumea

Printre poveţele oferite de părintele Serafim, există şi unele ce se referă la felul de a trăi creştineşte în lume. Cu adevărat, înflăcăratul Serafim a iubit şi a preţuit incomparabil mai mult decât orice fecioria îngerească şi, ca atare, monahismul, de dragul căruia a părăsit lumea. Adesea, în discuţiile sale cu monahii, el lăuda plin de entuziasm viaţa monahală.

Odată, câţiva negustori din Kursk l-au vizitat la sihăstria lui în drumul lor spre casă dinspre Nijni Novgorod. înainte de a-şi lua rămas bun l-au întrebat pe părintele Serafim: “Ce vrei să-i transmitem fratelui tău (Alexie)?” Sfântul răspunse: “Spune-i că mă rog pentru el la Domnul nostru Iisus Hristos şi la Prea Curata Sa Maică zi şi noapte.” Iar atunci când aceştia au plecat, sfântul şi-a înălţat mâinile la cer şi plin de bucurie duhovnicească repetă de câteva ori în prezenţa surorii Paraschiva Ivanovna de la Diveievo, care se afla acolo, această doxologie la adresa monahismului: “Nimic nu e mai bun ca viaţa monahală! Nimic nu e mai bun!” Cu altă ocazie, atunci când un admirator al sfântului, I.Y. Karataiev, se întorcea în oraşul său natal, Kursk, şi l-a întrebat, de asemenea, dacă avea să-i dea vreun mesaj pentru rudele sale, Sfântul Serafim spuse, arătând spre icoanele Mântuitorului şi a Maicii Domnului: “Iată rudele mele. Cât despre rudele mele aflate în viaţă eu nu sunt pentru ele decât un cadavru viu.” Iubea mănăstirea şi viaţa monahală atât de mult încât niciodată, nici măcar în gând, nu a regretat că părăsise lumea şi nici nu a voit să se întoarcă în lume. Iar atunci când sora Paraschiva s-a gândit să părăsească mănăstirea Diveievo într-un moment de slăbiciune sufletească, părintele Serafim a văzut acest lucru în duh şi a chemat-o la sihăstria lui.

198

A început s-o mângâie şi să-i vorbească despre sine şi viaţa sa din mănăstire. Iar în cele din urmă adăugă: “Am trecut prin toate ascultările vieţii monahale, maică, şi niciodată, nici măcar în gând, nu am părăsit mănăstirea,” “în timpul discuţiei,” povestea sora Paraschiva mai târziu, “toate gândurile mele s-au liniştit treptat, iar atunci când părintele Serafim a terminat am simţit o asemenea uşurare, de parcă vreun mădular bolnav ar fi fost tăiat cu un cuţit.” Vom vedea mai departe, pe parcursul cărţii, câtă dragoste arăta sfântul “orfanelor” sale de la Diveievo şi cu câtă blândeţe şi bunătate vorbea el despre acestea chiar şi străinilor. El a avut multe de suferit din pricina lor. “Ele vin la mine, maică”, îi spuse el surorii Xenia Vasilievna (după cum scrie ea în amintirile sale), şi bombăne la bietul Serafim pentru că eu împlinesc poruncile Maicii Domnului. Atunci, maică, am deschis “Proloagele” şi le-am arătat din viaţa Sfântului Vasile cel Mare cum oamenii erau îndoiţi de fratele său, Petru; dar Sfântul Vasile le-a demonstrat neadevărul bănuielilor lor şi puterea lui Dumnezeu. Iar eu am spus: Şi fetele mele sunt înconjurate în Biserică de o întreagă ceată de îngeri şi de către toate puterile cereşti. Şi uite aşa, maică, au plecat de la mine ruşinate. Vezi, bucuria mea, ele sunt nemulţumite de bietul Serafim; ele se plâng fiindcă el ascultă şi împlineşte poruncile împărătesei Cerurilor.” O conversaţie deosebit de mişcătoare în ceea ce priveşte dragostea sa faţă de maici ne-a fost relatată de bătrâna maică Maria Vasilievna Nikasina. “Pe când eram căsătorită şi încă mireancă, obişnuiam să mă duc împreună cu soţul meu la părintele Serafim. Odată m-a întrebat: Ai văzut Diveievul şi fetele mele de acolo, maică? Da, l-am văzut, părinte, răspunsei eu. Şi ai văzut albinele, maică?, mă întrebă el din nou. Desigur, părinte, că le-am văzut i-am răspuns eu. Ei bine, maică, spuse el, albinele freamătă mereu în jurul reginei lor, iar regina nu le părăseşte niciodată. Iar fetele mele de la Diveievo sunt exact

199

ca albinele; ele vor fi mereu cu Maica Domnului. Ah, am exclamat eu. Cât e de bine să fii mereu aşa, părinte. Iar eu mă întrebam în sinea mea: De ce oare m-am căsătorit? Nu, maică, să nu mai gândeşti astfel, îmi răspunse el de îndată gândurilor mele. Să nu le invidiezi pe fetele mele! Nu e bine. De ce să le invidiezi? E bine şi pentru văduve acolo, maică! E bine şi pentru văduve! Şi ele vor fi acolo! îţi aminteşti de proorociţa Ana; ai citit despre ea, nu-i aşa? Ei bine, ea a fost văduvă; dar ce văduvă, maică!” Această roabă a lui Dumnezeu a devenit mai apoi văduvă şi şi-a împlinit dorinţa de a intra în mănăstirea Diveievo. Iubind monahismul, sfântul îi socotea adevăraţi monahi şi adevărate monahii doar pe aceia şi acelea care intraseră în viaţa monahală pentru dragostea lor faţă de Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletului lor. în plus, nu era suficient să treci prin viaţa monahală doar la exterior, ci trebuia să dobândeşti şi rezultate bune duhovniceşti. Pentru a ilustra acest lucru trebuie amintit cazul unui anume seminarist. “în tinereţea mea”, avea el să noteze mai târziu, “înainte de terminarea seminarului în 1827, am trăit sub oblăduirea părintelui Serafim vreme de aproape trei săptămâni din luna august în mănăstirea Sarov. Mă gândeam la monahism.” Odată, părintele Serafim îl întrebă: “De ce vrei să ajungi monah? Probabil că îţi displace ideea căsătoriei.” Seminaristul răspunse: “Nu am avut niciodată gânduri rele cu privire la Sfânta Taină a Căsătoriei. Dar aş dori să fiu monah pentru a-L sluji mai bine pe Domnul.” Atunci bătrânul spuse: “Binecuvântată să-ţi fie calea! Dar ia aminte, scrie-ţi aceste cuvinte ale mele nu pe hârtie, ci în inimă: învaţă rugăciunea minţii în inimă. Doar rugăciunea dinafară nu e suficientă. Dumnezeu se uită la minte. De aceea, monahii care nu îmbină rugăciunea dinafară cu cea lăuntrică nu sunt monahi decât cu numele. Aminteşte-ţi că adevărata mantie monahală este aceea de a purta cu bucurie calomniile şi falsele acuzaţii. Dacă nu ai necazuri

200

nu ai parte nici de mântuire.” Mai apoi acest tânăr a fost tuns în monahism cu numele de Nikon şi şi-a sfârşit viaţa ca arhimandrit în cadrul mănăstirii Balaklavsscy din Crimeea. Mulţi i-au cerut părintelui Serafim binecuvântarea de a se retrage în Sfântul Munte Athos spre mântuirea sufletelor lor, dar el i-a sfătuit să-şi lucreze mântuirea în Rusia ortodoxă, “Este foarte dificil acolo”, obişnuia el să spună. “Dacă noi (monahii) plângem aici, a merge acolo înseamnă să plângi însutit; dar dacă noi nu plângem aici, e inutil să te gândeşti ia sfânta comunitate.” Cel ce îmbracă haina monahală aşa cum se cuvine şi după voia lui Dumnezeu are parte de mult har pretutindenea. Ascultaţi cu câtă bucurie i-a vorbit sfântul Elenei Vasilievna Manturova despre îmbrăcarea veşmintelor, comparând acest lucru cu nuntacel mai fericit şi mai sărbătoresc moment din viaţa omului. “Acum, bucuria mea”, îi spuse părintele Serafim după ce o chemase de la Diveievo la sihăstria sa “este timpul să te logodeşti cu Mirele tău”. Elena Vasilievna începu să suspine şi strigă alarmată: “Nu vreau să mă căsătoresc, părinte!” “încă nu mă înţelegi deloc, maică.”, răspunse părintele Serafim cu blândeţe. “Spune-i doar maicii stareţe Xenia Mihailovna că părintele Serafim îţi porunceşte să te logodeşti cu Mirele tău, să îmbraci adică mantia cea neagră. Asta am vrut să spun prin căsătorie, maică! Ce mire ai, bucuria mea! Mirele tău este absent. Nu te întrista, ci veseleşte-te şi fă-ţi curaj. Aşa că pregăteşte totul prin rugăciune, prin neîncetata rugăciune. Timp de trei ani să te pregăteşti, bucuria mea, pentru ca în aceşti trei ani să poţi fii gata pregătită. O, ce bucurie de negrăit va fi atunci, maică! Vorbesc de tunderea ta în monahism, maică. Şi de îndată ce vei fi tunsă în monahism, harul îţi va umple inima din ce în ce mai mult. Cât de minunat va fi atunci! Atunci când arhanghelul Gavriil a apărut dinaintea Maicii Domnului şi i-a dat vestea cea bună, ea a simţit o uşoară tulburare, dar a spus de îndată: “Iată roaba Domnului! Fie mie

201

după cuvântul tău” (Luca 1:38). Aceasta este nunta şi Mirele de care-ţi vorbesc, maică.” Aici părintele Serafim compara tunderea în monahism cu cel mai mare şi fericit eveniment întruparea lui Dumnezeu în pântecele Fecioarei. Te cuprind fiorii numai vorbind despre aceasta. Dar părintele Serafim vorbea din proprie experienţă. Mirenii trebuie, de asemenea, să cinstească monahismul în inimă şi în faptă, în aşa fel încât să se bucure, cel puţin, într-o oarecare măsură, de harul monahismului prin intermediul altora. în acest scop, părintele Serafim îi povăţuia pe oameni să facă milostenii la mănăstiri sau să muncească pentru ele.

Iar pe de altă parte, el spunea că oamenii care-i jignesc pe monahi şi monahii vor fi aspru pedepsiţi de către Domnul. Ivan Semionovici Melinkov, fratele mariei, minunatul sfânt de care vom vorbi mai încolo, a devenit spre sfârşitul vieţii sale monah la Sarov. Avea ascultare de portar şi obişnuia să spună: “Pe când eram încă ţăran şi mirean lucram adesea pentru părintele Serafim. Şi el mi-a prezis multe lucruri minunate despre Diveievo. întotdeauna el spunea: Dacă cineva îmi jigneşte orfanele (maicile) el va primi o mare pedeapsă de la Domnul; dar marea milă a lui Dumnezeu se va revărsa de Sus asupra oricui le ia apărarea şi le ajută la nevoie. Oricine suspină măcar şi le compătimeşte în inima sa, va fi răsplătit de Domnul. Şi am să vă mai spun ceva, de care să vă amintiţi: fericit este cel ce stă 24 de ore în Diveievul bietului Serafim, de dimineaţă până dimineaţă, căci Maica Domnului, împărăteasa Cerurilor, vizitează mănăstirea Diveievo în fiecare zi.” Dar cei ce şi-au închinat cu totul viaţa Domnului, adică monahii şi monahiile, trebuie să răsplătească tot binele prin rugăciuni şi (ceea ce este mai surprinzător) părintele Serafim le-a spus chiar să nu mulţumească celor ce le-au oferit daruri. “Rugaţi-vă, rugaţi-vă mai presus de orice pentru toţi cei ce vă fac bine”, le învăţa el pe orfanele sale, “dar niciodată, niciodată nu-i mulţumiţi

202

binefăcătorului vostru prin cuvinte, fiindcă fără mulţumiri el îşi va căpăta întreaga sa răsplată pentru binele pe care l-a făcut. Dar mulţumindu-i pentru bunătatea sa faţă de voi, îl lipsiţi de partea mai mare a recompensei pe care o merită pentru fapta sa bună. Oricine vă oferă un dar, nu vi-l dăruieşte vouă, ci lui Dumnezeu. Nu voi trebuie să-i mulţumiţi lui, ci el însuşi trebuie să-I mulţumească Domnului fiindcă i-a acceptat darul.” Dar a lua orice lucru de la o mănăstire, chiar şi pentru propriile tale rude, era considerat de sfânt un păcat mare şi periculos. “Aceasta e ca şi cum ai aduce foc într-o casă. Oricui i-ai da acel lucru, el va arde totul împrejur; casa acestuia va fi distrusă şi pierdută şi întreaga sa familie va pieri din această pricină. Dacă ai ceva care-ţi aparţine, dăruieşte-l. Dar dacă nu, înmulţeşte-ţi rugăciunile, rugându-te cu o inimă înfrântă şi smerită.” Dar, pe de altă parte, monahismul însuşi, dacă este practicat cu vrednicie, atunci mila lui Dumnezeu îl va umbri nu numai pe vieţuitorul mănăstirii, dar mila Sa se va răsfrânge şi asupra întregii sale familii. “Dacă ai venit la mănăstire povăţuit de alţii, sau în orice alt mod, nu te pierde cu firea. Acest lucru s-a întâmplat datorită faptului că te-a cercetat mila lui Dumnezeu. Dacă faci ceea ce îţi spun te vei mântui şi tu, precum şi toţi cei pe care îi ai în grijă. ...N-am văzut pe cel drept părăsit, nici seminţia lui cerând pâine (Ps. 36: 25)” în felul acesta îl învăţa părintele Serafim pe un nou frate de mănăstire.

Dar acelaşi gând fu redat cu o deosebită tărie într-o discuţie a sa cu rudele minunatei schimnice Marta, în vârstă de 19 ani, fostă sora Maria, după moartea acesteia. Atunci când sora ei cea mai vârstnică, Praskovia Semionovna Melinkova, maică la Diveievo, veni la părintele Serafim pentru sicriul pe care el îl făcuse pentru cea decedată, părintele îi spuse cuvinte pline de mângâiere: “Nu fii abătută, maică. Sufletul ei se află în împărăţia Cerurilor şi lângă Sfânta Treime, la tronul

203

lui Dumnezeu. Iar întraga voastră familie se va mântui prin ea.” După înmormântarea ei. părintele îi spuse fratelui ei Ioan, portarul pomenit mai sus, care pe atunci era un simplu ţăran: “Vezi, bucuria mea, câtă milă i-a arătat Domnul! în împărăţia Cerurilor ea se află împreună cu sfintele fecioare la tronul lui Dumnezeu, lângă împărăteasa Cerurilor. Ea este mijlocitoare pentru întreaga ta familie. Ea este schimonahia Marta. Eu am tuns-o în monahism. Ori de câte ori te afli la Diveievo, să nu treci niciodată pe lângă mormântul ei fără să îngenunchezi şi să spui: Maica noastră Marta pomeneşte-ne pe noi la tronul lui Dumnezeu în împărăţia Cerurilor!Dar vai, nu chiar toţi cei din mănăstire se vor mântui. Chiar printre orfanele mele de la Diveievo, unele nu vor fi iertate. Acest lucru i-a fost descoperit într-o minunată vedenie de către Maica Domnului însăşi în anul 1830, la praznicul Adormirii Maicii Domnului. “împărăteasa Cerurilor, părinte”acest lucru a fost notat de părintele Sadovski, duhovnicul mănăstirii Diveievo - “împărăteasa Cerurilor însăşi l-a vizitat pe bietul Serafim. Şi ce bucurie a fost pentru noi, părinte! Maica Domnului l-a acoperit pe bietul Serafim cu bunătatea ei de negrăit. Prea iubitul meu fiu!, zise Prea Curata Fecioară, Cere-mi orice vrei Auzi părinte? Câtă milă ne arată împărăteasa Cerurilor!” Şi, deodată sfântul se lumină în întregime, strălucind în starea de extaz în care se afla. “Iar bietul Serafim”, continuă sfântul, “ei bine, bietul Serafim a implorat-o pe Maica Domnului pentru orfanele sale, părinte. Iar el a cerut ca toate, toate micile orfane din mănăstirea lui Serafim să fie mântuite, părinte. Maica Domnului a promis să-i dăruiască această bucurie de negrăit bietului Serafim, părinte. Doar cu excepţia a trei maici. Trei dintre ele se vor pierde, spuse Maica Domnului.” Auzind aceasta chipul strălucitor al bătrânului se înnegură. “Una va fi arsă, alta va fi măcinată de pietrele morii, iar a treia...Oricât de mult am încercat să-mi amintesc”, scrie părintele Sadovski, “nu am reuşit. E clar că nu-mi e dat să-mi amintesc de aceasta.”

204

Peste alte şapte luni, sfântul avu o altă vedenie a Maicii Domnului, cea mai frumoasă dintre toate. Sora Evdokia Efremovna era, de asemenea, de faţă. După această vedenie, părintele Serafim îşi aminti de precedenta apariţie a Maicii Domnului şi-i spuse surorii Evdokia următoarele amănunte cu privire la ea: “Ascultă, maică! Cam o mie de persoane se vor strânge la mănăstirea mea. Şi ele toate se vor mântui, maică. I-am cerut asta Maicii Domnului. Iar împărăteasa Cerurilor a binevoit să împlinească smerita cerere a bietului Serafim. Milostiva noastră Stăpână a promis să le mântuiască pe toate, cu excepţia a trei dintre ele, bucuria mea. Numai acolo, măicuţă”, continuă părintele Serafim după o scurtă perioadă de tăcere, “acolo toţi în viaţa ce va să vie toţi vor fi împărţiţi în trei grupuri: uniţii care prin curăţia lor, prin neîncetatele lor rugăciuni şi prin felul lor de viaţă s-au unit cu Domnul; toată viaţa şi suflarea lor este în Dumnezeu, şi aceştia vor fi pururea cu Domnul; aleşii care vor face lucrările Mele şi vor fi împreună cu Mine în casa Mea (Ioan 14: 2); şi chemaţii care vor mânca doar pâinea noastră o vreme şi pentru care există un loc întunecos. Nu vor avea pe ei decât o cămaşă şi vor plânge pururea. Aceştia sunt cei slabi şi leneşi, maică şi anume cei care nu sunt preocupaţi de osteneala obişnuită şi nu fac ascultare, ci sunt doar preocupaţi de propriile lor afaceri. O, cât de întunecos şi greu va fi pentru aceştia! Ei vor sta într-un singur loc tot timpul, legănându-se de pe o parte pe alta.” Şi, luându-mă de mână, părintele Serafim începu să plângă amarnic. “Ascultarea, maică, ascultarea e mai mare decât postul şi rugăciunea”, continuă părintele Serafim. “îţi spun cu adevărat că nu-i nimic mai important ca ascultarea, maică. Iar dumneata să le spui tuturor acest lucru.” Apoi mă binecuvântă şimi dădu drumul în pace. Aici, sfântul deschide pagini pline de taină din viaţa ce va să vie, dar nu stă în puterea minţii noastre pătimaşe şi limitate să le discutăm. Doar noi, monahii,

205

trebuie să ne amintim atât de cele trei suflete pierdute, cât şi de acei mulţi “chemaţi” care vai! nu au fost “aleşi”. Mai departe vom afla de soarta cumplită a două stareţe osândite. Nu fără motiv sfântul a plâns pentru noi cei slabi şi căldicei. Scoate-ne pe noi din această întinăciune, o, Doamne, pentru rugăciunile Maicii Tale şi a Sfântului Serafim! Dar Sf. Serafim încheie cuvântul său despre cei “chemaţi” într-un fel ciudat, ca şi cum, într-un fel, ei nu făceau parte dintre noi. “Treburile lor nu au nimic de-a face cu noi, maică. Lasă-i să ne mănânce pâinea pentru moment!” întocmai, precum aceştia ar fi fost îndepărtaţi, surghiuniţi, uitaţi de Dumnezeu! Şi, deodată, îţi vine în minte rugăciunea tâlharului: “Pomeneşte-mă, când vei veni în împărăţia Ta” (Luca 23: 42) Judecăţile lui Dumnezeu sunt tainice. E mai bine să ne amintim de osândă şi de “scaunul de judecată al lui Hristos” aşa cum ne învaţă Biserica.

Stâlpi ai monahismului. Pictură murală din trapeza mănăstirii “Sfânta Treime", Jordanville, Neui York De la stânga la dreapta: Sf. AtanasieAtonitul, Sf. Simeon izvorătorul de mir, Sf. Teodor Studitul, Sf Onufrie cel Mare, Sf Macarie cel Mare, Sf. Ioan de la Rila, Sf Casian Romanul.

206

Capitolul XII Mirenii şi căsătoria

Şi acum să trecem mai departe la îndrumările oferite de Sfântul Serafim celor ce vieţuiesc în lume. Citind despre discuţiile Sfântului Serafim cu mirenii şi poveţele date acestora, ai un sentiment de veneraţie, frângere de inimă şi uneori chiar uimire atunci când vezi cu câtă dragoste şi blândeţe îi trata pe aceştia. Uneori, se pare chiar că i-ar fi preferat pe mireni monahilor. Desigur, în realitate nu era aşa. Deja am aflat părerea sa cu privire la superioritatea fecioriei. Dar, totuşi, dragostea profundă şi mila nemărginită pentru mireni este demnă de o atenţie deosebită. Te gândeşti întotdeauna la mireni ca la nişte oameni cu familii, cu copii, implicaţi în propriile lor treburi, unii în calitate de proprietari de pământuri, unii în cadrul armatei, unii în afaceri, dar cea mai mare parte trudind din greu, şi aceştia sunt ţăranii şi muncitorii. S-ar părea că ei n-ar merita vreo atenţie specială. Şi, totuşi, Sfântul Serafim îi întâmpina pe toţi cu bucurie, aproape fără excepţie şi le acorda apelative pline de dragoste precum: “părinte”, “maică”, “comoara mea”, dar cel mai adesea “bucuria mea”, iar în situaţii mai solemne “excelenţă”. şi în toate aceste situaţii el nu făcea deosebirea de rang social. Nu arareori se pleca până la pământ dinaintea oaspeţilor săi; adesea el săruta mâinile, nu numai ale clericilor, dar şi ale simplilor mireni. Şi în acest fel îi primea nu numai pe cei cucernici, dar şi pe păcătoşi. Şi doar în foarte puţine situaţii dădea dovada unei sfinte mânii. Aceasta se întâmpla atunci când observa mândrie, ipocrizie, sau răutate, ori viclenie ascunsă. Nu poţi să nu observi faptul că, printre persoanele importante care se bucurau de intimitatea părintelui şi de încrederea sa nu se aflau monahi, ci mireni. Unul dintre ei era Mihail Vasilievici Manturov,

207

cândva proprietar de fermă şi posesor al unor terenuri din provincia Nijni Novgorod. Părintele Serafim îi spunea de obicei Mişenka. Soţia sa, Ana Mihailovna era protestantă născută în Lituania. Ea îl bombănea mereu pe soţul ei fiindcă făcea ascultare necondiţionată faţă de bătrân; dar, mai târziu, după minunata întâmplare a aprinderii candelei din casa ei de la sine, ea s-a smerit şi şi-a petrecut ultima parte a vieţii tainic, ca monahie. Nikolai Alexandrovici Motovilov, moşier, era judecător de pace şi inspector şcolar în provincia Simbirsk. El îşi spunea sieşi “robul lui Serafim”. Cu binecuvântarea părintelui Serafim, s-a căsătorit cu o fată simplă, de la ţară, fiica lui Ivan Melinkov (pe care deja l-am cunoscut), pe numele său Elena Ivanovna care a trăit până la canonizarea Sf. Serafim în 1903. Părintele Serafim l-a numit “furnizor” al mănăstirii Diveievo şi l-a desemnat drept sprijin şi ajutor al acesteia. Iar el s-a dovedit a fi demn de ascultarea primită, mai ales atunci când s-a ivit o persecuţie împotriva mănăstirii. Cel de al treilea colaborator apropiat şi sfetnic în problemele mănăstirii de maici era tot un mirean căsătorit, părintele Vasile Nikitici Sadovski care a absolvit seminarul din Nijni Novgorod în 1825 şi mai apoi a devenit duhovnicul mănăstirii Diveievo. Sfântul Serafim îl îndruma direct şi avea deplină încredere în el. Acestor trei persoane, mireni şi nu monahi, le-a încredinţat părintele Serafim grija mănăstirii Diveievo, înaintea morţii sale şi a spus: „De nimeni să nu ascultaţi, înafara acestora.” Un frate din Sarov, un anume Ivan Tihonov, care se autointitula “ucenicul lui Serafim” a încercat să se amestece în treburile mănăstirii, dar el era un om care, din pricina trufiei, a adus mari deservicii la Diveievo. Dar chiar şi lui, părintele Serafim i-a descoperit multe lucruri în timpul vieţii, spre mântuirea sufletului său.

“Nu veţi avea alt părinte afară de mine”, obişnuia să le spună părintele Serafim orfanelor sale. “Vă încredinţez Maicii Domnului înseşi; ea înseşi vă va fi Stareţă. Şi prin ea toate se

208

vor împlini.” Să ne amintim că uşile chiliei sale au fost deschise pentru prima oară nu monahilor şi nici măcar severului episcop Iona, ci guvernatorului Bezobrazov şi soţiei sale. Şi dacă ne amintim de uluitoarea, prea minunata descoperire a părintelui Serafim cereasca sa discuţie referitoare la scopul vieţii creştine, atunci când chipul său a fost transfigurat cu lumina taborică, aceasta ne face să ne întrebăm în mod involuntar de ce oare acest lucru a fost încredinţat unui mirean, lui Motovilov “robul lui Serafim” şi nu vreunui pustnic sau cel puţin părintelui Sadovski, care era preot. Pe lângă aceste personalităţi proeminente, se pot observa pe fundal mult mai mulţi mireni: ţărani precum Melinkoff şi Eufim Vasiliev, o doamnă de viţă nobilă văduva Rropkina, Aksakova şi alţii. De fapt, toţi cei care îl vizitau pe Sfântul Serafim îl considerau un prieten apropiat. Cum se poate explica oare această legătură a unui pustnic, a unui sihastru, a unui monah care era mort faţă de lume, cu cei ce trăiau în lume?

Părintele Serafim însuşi a oferit de mai multe ori un răspuns la această întrebare în învăţăturile sale (sau mai bine spus, e vorba de învăţătura creştină obişnuită) despre esenţa creştinismului dobândirea harului Sfântului Duh. Iar această dobândire nu este numai posibilă, ci chiar obligatorie pentru toţi, fără excepţie. În minunata sa discuţie pe această temă, Sfântul i-a spus lui Motovilov: “Faptul că eu sunt monah şi tu eşti mirean este fără de nici o importanţă. Ceea ce ne cere Dumnezeu este o adevărată credinţă în El şi în Fiul Său Cel Unul Născut. Ca răsplată pentru aceasta, harul Sfântului Duh este dăruit de Sus cu îmbelşugare. Domnul caută o inimă plină de dragoste pentru Dumnezeu şi aproapele nostru; acesta este tronul pe care Lui îi place să Se aşeze şi pe care El Se sălăşluieşte în plinătatea slavei Sale cereşti. Fiule, dă-Mi inima ta (Prov. 23:26), spune El, şi toate celelalte ţi se vor adăuga ţie, fiindcă împărăţia lui Dumnezeu poate fi cuprinsă în

209

inima omului...Domnul îi ascultă la fel şi pe monah şi pe simplul mirean creştin cu condiţia ca amândoi să fie ortodocşi, ca amândoi să-L iubească pe Dumnezeu în adâncul sufletului lor şi ca amândoi să aibă credinţă în El, măcar şi cât o sămânţă de muştar (Luca 17:6); şi amândoi vor putea muta munţii din loc” (Marcu 11: 23). Sfântul a avut o discuţie asemănătoare cu un alt mirean, Bogdanov, cu puţin timp înainte de moartea sa. “împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Rom. 14: 17). Numai noi nu trebuie să dorim nimic din cele deşarte, ci doar ceea ce este de la Dumnezeu este bun. Fecioria e plină de slavă. Chiar căsătoria e binecuvântată de Dumnezeu: Iar Dumnezeu i-a binecuvântat pe cei căsătoriţi spunându-le creşteţi şi vă înmulţiţi (Gen. 1: 22). Doar vrăjmaşul tulbură totul.” Şi astfel, toată silinţa noastră trebuie să ne-o dăm spre dobândirea harului Duhului Sfânt, sau, ceea ce reprezintă acelaşi lucru, împărăţia lui Dumnezeu. Şi acest lucru ne este dăruit de Dumnezeu nu după statutul vieţii noastre, ci după eforturile pe care le facem spre a atinge scopul vieţii creştine. Şi, prin urmare, nu există nici o deosebire esenţială între monahi şi mireni. Deosebirea poate fi doar de grad; dar chiar şi atunci ea depinde de voinţa şi nevoinţele fiecăruia. Totuşi, pe lângă toate acestea, existau şi alte motive pentru care Sfântul Serafim întreţinea astfel de relaţii cordiale cu mirenii.

Monahii erau deja pe calea mântuirii vieţuind în mănăstire, dar mirenii aveau nevoie de o deosebită îngrijire şi aceasta fiindcă ei veneau mai ales la părintele Serafim cu necazurile, durerile, problemele şi bolile lor. Odată a venit la sfânt admiratorul şi prietenul său duhovnicesc, stareţul şi fondatorul schitului Nadiaievski, preacuviosul ieromonah Timon. Pe jos, primăvara, când toate drumurile sunt inundate, el s-a îndreptat încet din provincia Kostroma în provincia Nijni Novgorod, să-şi vadă iubitul părinte pe care nu-l mai văzuse

210

de peste 20 de ani. Ajungând la chilia sa, el a aşteptat cu nerăbdare o fericită revedere cu sfântul bătrân. Dar părintele Serafim a continuat să primească alţi oameni, atât bărbaţi cât şi femei şi doar spre seară l-a primit pe părintele Timon. Stareţul căzu la picioarele Sfântului şi îl întrebă cu tristeţe: “De ce ai fost supărat pe mine, un păcătos şi nu m-ai primit toată ziua?” Părintele Serafim i-a oferit un scaun prietenului său şi cu o mare dragoste i-a spus: “Nu, nu a fost aşa, părinte Timon! Te iubesc, dar ani procedat aşa fiindcă mata eşti monah, şi chiar pustnic. Aşadar, trebuie să ai răbdare. Te-am şi încercat să văd ce ai învăţat după atâţia ani trăiţi în singurătate. N-ai părăsit-o cu mâinile goale, nu-i aşa? Cât despre ceilalţi oameni, aceştia sunt lumeşti şi chiar bolnavi. Ei trebuie trataţi şi sloboziţi cei dintâi fiindcă: “Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi” (Mat. 9:12), aşa cum a spus Domnul. Dar cu dumneata e necesar să discutăm pe îndelete.” “Şi uite aşa”, îşi încheie părintele Timon amintirile, “am petrecut toată noaptea cu el în conversaţie.” Aici voi pomeni sfatul pe care i l-a dat Sfântul părintelui Timon: “Seamănă, părinte Timon, seamănă! Seamănă pretutindenea grâul ce ţi s-a dat Seamănă în pământ bun, seamănă pe nisip, seamănă chiar şi pe stâncă, seamănă la marginea drumului, seamănă printre spini. Într-un loc sau altul va încolţi şi va creşte şi va da roadă chiar dacă nu curând. Şi nu ascunde în pământ talantul ce ţi s-a dat ca nu cumva să fii chemat de Domnul spre a da socoteală de el, ci dă-l la zarafi ca să neguţătorească aceştia cu el (Matei 25: 27). încă un lucru trebuie să-ţi spun, părinte Timon. Să nu ai nici un prieteşug mai întâi cu vrăjmaşii Bisericii lui Hristos, şi anume cu ereticii şi schismaticii, mai apoi cu cei ce nu ţin sfintele posturi, şi în al treilea rând cu femeile, căci ele ne vatămă mult pe noi, monahii. Deşi, în sensul cel mai riguros al cuvântului, toţi înafară de sfinţi sunt bolnavi, cei care veneau la sfânt de la o distanţă de sute şi chiar mii de verste

211

erau bolnavi aparte. Cum putea el să nu-i mângâie pe aceştia înaintea monahilor? Voi pomeni un caz care nu a fost amintit în nici o altă biografie a sa, dar care este plin de mângâiere pentru orice suferind. în cartea “Sfânta pastoraţie a unui preot” (scrisă de părintele Tihon), aflăm următoarele: “Un bărbat cu soţia lui trăiau în dragoste şi înţelegere, fiind amândoi oameni cultivaţi. Dar soţul avea o patimă îi plăcea să bea vin. Cu timpul această patimă îl prindea din ce în ce mai mult în mrejele ei. Nici stăruinţele fierbinţi ale soţiei, nici propriile sale eforturi nu au dat vreun rezultat. Biata femeie se duse la Sarov, la părintele Serafim şi-i spuse durerea cu lacrimi amare. Sfântul simţi o mare compasiune faţă de ea, o mângâie şi-i dădu următorul sfat, şi anume să citească zilnic timp de patruzeci de zile Acatistul Maicii Domnului şi acest lucru să-l facă în taină, neştiută de soţul ei. Ea s-a întors acasă şi a început să facă ceea ce îi spusese bătrânul, dar patima bărbatului ei nu îl slăbea deloc. Spre sfârşitul celor 40 de zile, spre groaza şi întristarea ei, patima beţiei atinsese paroxismul. Totuşi, ea a continuat să citească zilnic un Acatist al Maicii Domnului. în cea de-a 40-a zi ceva extraordinar şi neaşteptat i s-a întâmplat soţului ei. Plin de umilinţă, acesta se duse la soţia sa, îi ceru iertare pentru toate păcatele sale şi pentru tot necazul pe care i-l provocase şi îi promise să nu mai bea niciodată. Bietei femei, plină de bucurie, nu-i venea să-şi creadă urechilor, dar ea îi mulţumea Maicii Domnului şi părintelui Serafim. Şi din ziua aceea soţul ei se vindecă complet de patima sa.”

Să discutăm acum despre alţi mireni, mai ales despre cei care erau prieteni apropiaţi şi de încredere ai sfântului. Mai există şi un alt motiv aparte pentru care sfântul le acorda încredere: ei îi erau cu totul devotaţi şi ascultători. Nu aceeaşi era situaţia cu cei mai mulţi dintre monahii din Sarov; printre mulţi dintre ei existau chiar neînţelegeri în ceea ce îl privea pe sfânt.

212

Dar pentru întemeierea unei comunităţi, şi mai ales a unei comunităţi de femei, el avea nevoie de colaboratori a căror ascultare trebuia să fie totală. Viaţa ne demonstrează că este uneori mai uşor să găseşti un suflet plin de simplitate la un mirean smerit decât la un monah cu părere de sine. Pe lângă aceasta, ar fi fost un motiv de scandal şi de critici faptul de a încredinţa o comunitate de maici unor monahi. Chiar şi un monah de o curăţie desăvârşită precum Sfântul Serafim nu şi-a vizitat niciodată propria sa comunitate de care se îngrijea cu excepţia unei singure ocazii, după o înmormântare, pe când era ierodiacon.

Şi chiar şi atunci nu a rămas la masa de prânz, ci, în ciuda ploii, s-a întors pe jos la Sarov. Iar cu altă ocazie, când Biserica Naşterii Domnului fusese construită în Diveievo de către M.V.Manturov, iar părintele Pavel, care stătea într-o chilie alăturată de a sa, îl invită pe părintele Serafim la sfinţirea ei, sfântul răspunse: “Nu! De ce să le tulburăm. Eu n-am să merg. Şi să nu mergi nici dumneata. E mai bine să le oferim ce au nevoie. Ele vor face tot ceea ce trebuie cu propriile lor puteri. Nu e nevoie să mergem noi acolo.” în ciuda a tot ceea ce am spus, nu este foarte clar de ce sfântul părea că îi preferă pe bunii mireni monahilor. Dar poate că putem descoperi un motiv în plus.

Inerţia duhovnicească din rândul monahilor, precum şi cea a ierarhilor şi preoţilor pe care sfântul a respins-o atât de categoric, era limpede dovedită de felul de viaţă formal şi de suprafaţă al acestora. Era vremea ca adevăraţii creştini să-şi arate măsura credinţei prin viaţa lor proprie. Oare nu şi în vremurile noastre suntem martorii aceleiaşi situaţii, când cei ce ar trebui sa aplice adevărul rămân indiferenţi faţă de el, în vreme ce oameni care nu deţin vreo poziţie oficială în cadrul Bisericii, simplii mireni cu vederi religioase, reprezintă temelia Bisericii? Iar cuvântul lui Dumnezeu se adevereşte: “Cei de pe urmă vor fi cei dintâi” (Matei 19: 30).

213

Este binecunoscut faptul că printre proorocirile Sfântului Serafim una a rămas nepublicată fiindcă ar fi putut fi considerată drept o ofensă. Aceasta este profeţia referitoare la decăderea membrilor Ierarhiei bisericeşti şi lipsa lor de râvnă întru mărirea lui Dumnezeu. Nici mănăstirile nu se pot făli cu astfel de râvnă, fiindcă ele se preocupă mai mult cu organizarea exterioară, decât cu arta rugăciunii contemplative şi cu sfinţenia vieţii.

Fără îndoială că în vremea noastră atât episcopii, cât şi preoţii vor fi trecând prin încercări curăţitoare. Nu fără voia lui Dumnezeu mănăstiri care odinioară nu duceau lipsă de nimic, au fost închise, şi chiar unele dintre cele mai bune.

Şi, în fine, în zilele noastre de decădere a adevăratului creştinism în întreaga lume, nu este oare vremea să se înţeleagă faptul că creştinismul nu este numai pentru monahi şi clerici, ci pentru întreaga lume, şi ca atare, mai presus de orice pentru mirenii înşişi?

Nu este oare izbitor faptul că Mântuitorul însuşi a făcut prima Sa minune la nunta de la Cana Galileii prin preschimbarea apei în vin? Prin aceasta El a chemat umanitatea la o transfigurare duhovnicească şi la o schimbare totală a vieţii sale în lume. Acest lucru este posibil oriunde şi pentru oricine. Iar esenţa sa constă în sfinţirea sufletului şi prin urmare a întregii vieţi înconjurătoare. Este oare creştinismul doar un apanaj al monahilor? Nu, el aparţine tuturor. Şi toţi suntem chemaţi la “dobândirea harului Duhului Sfânt” sau la împărăţia lui Dumnezeu de care Sfântul Serafim îi reamintea întregii lumi care uitase esenţa însăşi a Creştinismului. Marele slujitor al lui Dumnezeu, Sfântul Simeon Noul Teolog, care a trăit în secolul al X-lea le amintea grecilor care se răciseră faţă de religie (atât monahi, cât şi mireni) despre concepţia lor uitată în ceea ce priveşte creştinismul drept viaţă în care puterea Duhului Sfânt se realiza în mod conştient. Importanţa discursului Sfântului Serafim va fi în curând apreciată.

214

Şi, astfel, ambele căi, cea monahală şi căsnicia pot duce la mântuire. Problema alegerii uneia dintre ele este rezolvată în mod diferit de fiecare persoană în parte. Ambele au în mod esenţial unul şi acelaşi scop dobândirea harului Sfântului Duh. Dar după gradul de lepădare de sine şi asceză o viaţă monahală bună este superioară căsniciei. “Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului” (I Cor. 7:32). Dar calea monahismului este mai grea, mai dură. “Viaţa monahală nu e potrivită oricui”, îi spunea Sfântul unei doamne în vârstă. Prin urmare, e limpede că oamenii trebuie în general să aleagă calea căsniciei care este binecuvântată de Dumnezeu. Dar şi în acest caz Dumnezeu nu forţează pe nimeni să aleagă împotriva voinţei sale. “Domnul nu obligă pe nimeni să accepte fecioria” spunea părintele Serafim, dar, deodată, adaugă: “De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9, 23). Şi doar în cazuri evidente de incompatibilitate cu fecioria şi din pricina lipsei de hotărâre, e mai bine şi mai sigur să urmezi calea căsniciei fără nici o teamă şi a dobândi mântuirea pe această “cale de mijloc”, după spusele Sfântului Grigorie Teologul. Şi la urma urmelor, ambele căi sunt “daruri de la Dumnezeu”, căci amândouă ne sunt oferite drept căi de mântuire, aşa cum ne spune limpede Sfântul Apostol Pavel: “Eu voiesc ca toţi oamenii să fie cum sunt eu însumi. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul aşa, altul într-alt fel” (I Cor. 7: 7). Nici zidurile şi nici mobila bogată nu formează un cămin. Milionarii din minunatele lor locuinţe pot să nu ştie vreodată că au un cămin. Dar acolo unde există relaţii bune, acolo unde dragostea îi uneşte pe toţi membrii familiei şi pe aceştia cu Dumnezeu, acolo întotdeauna poţi afla fericirea. Căci bunele relaţii sunt pretutindenea un colţ de rai. Monotonia şi suferinţa nu pot exista acolo unde este dragoste. Dar focul dragostei trebuie păstrat să ardă cald şi luminos cu lemnul cel dulce al jertfei. învăţându-ne să-l eliminăm

215

pe “eu” din viaţă, Domnul ne arată secretul fericirii, ceea ce sfinţii numesc extazul uitării de sine. Fiindcă dumnezeiasca dragoste este mereu plină de uitare de sine, caută să dăruiască mai mult decât să primească, să slujească, mai degrabă decât să i se slujească, să iubească mai degrabă decât să fie iubită şi jertfeşte totul pentru Cel iubit. Numai atunci devine dragostea cu adevărat foc sfânt şi curat în inimă şi nu o flacără urâtă de poftă trupească. Căsnicia creştină este o lucrare de o viaţă. Ea este uşoară doar în situaţii ideale. Fidelitatea până la sfârşit, spunea Sfântul Serafim, este esenţială pentru a te bucura de fericire. Dacă creştinii descoperă că nu pot convieţui, iar ei continuă să trăiască împreună pentru casele lor, pentru copiii lor, pentru Biserică şi pentru Dumnezeu, acest lucru poate însemna multă suferinţă, dar acest fel de căsnicie este cale către cer. Fiindcă numai cei ce-şi iau crucea îl pot urma pe Hristos.

Rugăciunea, discernământul şi, mai ales, experienţa unor înţelepţi duhovnici înzestraţi cu intuiţie duhovnicească ne va conduce la cunoaşterea voii lui Dumnezeu şi la acceptarea propriului “dar al lui Dumnezeu”. Dar dacă eşti încă nesigur sau îndoit, ar trebui să alegi calea căsniciei care, fiind un dar al lui Dumnezeu, este de asemenea, bună şi binecuvântată şi nu blamabilă, (să ne ferească Dumnezeu de o astfel de blasfemie!), şi să ne nevoim pe această cale. Oricum, atunci când Domnul ne trimite duhovnici plini de Duh, ar trebui să socotim acest lucru drept mila lui Dumnezeu şi să facem apel la ei în situaţii îndoielnice. De aceea multe persoane i-au cerut Sfântului Serafim binecuvântarea pentru a alege viaţa monahală. Iată ce ni se povesteşte în Cronică: “în anul 1830, un frate de la mănăstirea Glinsky care încă nu se hotărâse în ceea ce priveşte calea ce o avea de urmat în viaţă, veni cu această intenţie la mănăstirea Sarov şi-l întrebă pe părintele Serafim dacă era binecuvântarea lui Dumnezeu pentru el ca

216

să ajungă monah. Tânărul nu se prea cunoştea pe sine şi nu era sigur de chemarea sa; el ezita între lume şi mănăstire. El nu avea cui să-i descopere gândurile. Nu era nimeni care să-i fi putut rezolva problema vieţii sale. Şi, astfel, fratele veni la părintele Serafim, căzu la picioarele sale şi-l rugă să-i uşureze sufletul din tumultul îndoielilor, întrebând: Este voia lui Dumnezeu ca eu şi fratele meu, Nicolae să alegem viaţa monahală?. Oare nu-lîntrebase părintele Serafim cu ani în urmă acelaşi lucru pe părintele Dositei din Kiev? Şi iată că îi răspunse astfel fratelui: Mântuieşte-te pe tine şi pe fratele tău!. Apoi medită preţ de o clipă şi zise: îţi aminteşti de viaţa lui Ioanichie cel Mare? Pe când umbla printre munţi şi căderi de ape, s-a întâmplat ca toiagul din mână să-i scape şi să cadă într-o prăpastie. Era cu neputinţă să ia toiagul, iar fără acesta Sfântul nu putea merge mai departe. Dintr-o profundă durere el strigă către Domnul Dumnezeu, iar un înger al Domnului în chip nevăzut îi dădu un alt toiag.

Spunând acestea, părintele Serafim îi puse fratelui propriul său toiag în mâna dreaptă a acestuia şi spuse: E greu să îndrumi sufletele omeneşti! Dar printre toate încercările şi necazurile tale în îndrumarea sufletelor fraţilor, îngerul Domnului va fi permanent cu tine până la sfârşitul vieţii tale. După aceasta, fratele s-a hotărât să intre într-o mănăstire. La tunderea sa în monahism el a primit numele de Paisie, iar în anul 1856 a fost numit stareţ al mănăstirii cenobitice Ciurkinsky din Astrahan. Peste alţi şase ani fu ridicat la rangul de arhimandrit în cadrul aceleiaşi mănăstiri. în acest fel el a devenit, aşa cum prevăzuse părintele Serafim păstor de suflete omeneşti. Iar fratele său, despre care părintele Serafim spusese: Mântuieşte-ţi fratele, a intrat într-o mănăstire sub numele de Nazarie şi şi-a sfârşit viaţa în mănăstirea Sfântul Gheorghe din Kozcleţk, în calitate de ieromonah.” Cât de hotărâtor reuşea părintele Serafim cel plin de Duh să determine soarta celor care îi cereau sfatul!

217

De curând, la Academia Teologică din Sankt Petersburg, era un student pe nume Nikolai V. S. Pentru blândeţea lui colegii săi îl porecliră Kolecika. în cel de al doilea sau al treilea an de studii el se gândi să intre în monahism. El medita şi se ruga şi ceru părerea câtorva persoane înduhovnicite. Dar nimeni nu-i dădu un răspuns hotărât, decisiv. “Poţi fi monah, dar ai putea fi şi un bun preot de parohie”, spuneau cei cu care vorbea. “Kolecika” nu era mulţumit, iar dorinţa sa de a intra în monahism creştea. Canonizarea Sfântului Serafim şi expunerea moaştelor sale avusese loc cu puţin timp înainte de toate acestea. Doi ani mai târziu un prieten de al său manifestă dorinţa de a i se închina Sfântului şi se duse la Sarov. De acolo, încărcat cu mici suveniruri de la mănăstire, se întoarse la Academie la începutul anului şcolar. întâmplător, îi aduse lui Kolia o iconiţă de-a sfântului. El îi purta de multă vreme o adâncă veneraţie făcătorului de minuni din Sarov, chiar dinaintea canonizării sale. Prietenul său nu avusese vreo intenţie aparte să-i ofere acest dar. Dar aşa s-a întâmplat. După ce a primit darul, aşa cum i-a spus el după aceea prietenului său, Kolea a hotărât să-i ceară Sfântului în rugăciune să-i rezolve în cele din urmă chinuitoarea sa problemă cu privire la monahism. El voia doar să ştie un singur lucru: era oare voia lui Dumnezeu ca el sa ajungă monah?

“Şi uite aşa", îi spuse acesta prietenului său, “am pus icoana de la tine dinaintea mea în dormitor şi i-am spus cu voce tare Sfântului meu: Părinte, Sfinte Serafim, mare făcător de minuni al lui Dumnezeu! Tu însuţi ai spus pe când trăiai ca să venim la mormântul tău şi să-ţi spunem totul de parcă ai fi în viaţă. Iubite părinte! Sunt destul de chinuit de problema mea cu privire la monahism: Spune-mi, este oare voia lui Dumnezeu ca eu să devin monah sau nu? Iată, voi face trei metanii dinaintea ta, ca şi cum ai fi în viaţă; iar apoi îţi voi deschide “Viaţa” (cred că era cartea lui Leviţchi despre

218

Sfântul Serafim) şi acolo unde îmi va cădea privirea, acela să fie răspunsul pentru mine. Şi făcu aşa cum spusese. Făcu trei metanii, deschise “Viaţa” pe partea stângă şi ochii îi căzură pe paragraful care începe cu următoarele cuvinte: “în anul 1830, un frate de la mănăstirea Glinsky...” pe care tocmai l-am citat. Nikolai V.S. se umplu de bucurie şi începu cu lacrimi să-i mulţumească făcătorului său de minuni care acum îi binecuvântase chemarea într-un chip asemănător. îndoielile sale luaseră sfârşit. şi curând, în loc de robul lui Dumnezeu Nikolai, el deveni după tunderea sa în monahism “fratele nostru Serafim”, fiind numit astfel datorită minunatei descoperiri făcute lui de către Sfânt. S-au împlinit şi alte amănunte din aceeaşi povestire cu fratele de la mănăstirea Glinsky. Fratele Serafim deveni ulterior păstor de suflete şi anume episcop. S-a mai întâmplat un alt lucru extraordinar cu privire la propriul său frate, la care Nikolai V. S. nu se gândise în timpul rugăciunii sale, întrucât era preocupat doar de sine. El mai avea un frate care, din când în când suferea de dureri de cap şi de o inexplicabilă teamă. în momentele acelea, fratele său mai mare, Nikolai îi era de mare ajutor, mângâindu-l şi înveselindu-l. Şi deodată se ivi răspunsul şi pentru el: “Mântuieşte-ţi fratele”. Asta şi făcu. După ce a absolvit Academia, părintele Serafim îşi luă mama (văduvă) şi fratele spre a vieţui cu el. Apoi îl tunse în monahism şi-i dădu numele de Serghie. Acum, acesta este arhimandrit şi îşi lucrează mântuirea împreună cu fratele său, episcopul. în ceea ce o priveşte pe mama lor, ea s-a săvârşit în pace. Desigur, noi nu trebuie să facem o regulă din acest mod de a afla voia lui Dumnezeu, căci se aseamănă cu ghicitoria şi nu este aprobat de Biserică.

în istoria comunităţii Diveievo s-a stârnit o mare controversă în acest sens. Nectarie, episcop de Nijni Novgorod, în a cărui eparhie se afla această mănăstire de maici, a voit să numească în calitate de stareţă pe o anume soră Glicheria

219

Zaniatovna, împotriva dorinţei majorităţii surorilor care doreau să rămână cu stareţa lor de mai înainte, Elisabeta Usakova.

în acest scop, împotriva uzanţelor, el a făcut uz de metoda tragerii la sorţi, înscriind numele maicii Elisabeta, al surorii Glicheria şi al unei alte surori, Paraschiva Ierofeieva. Sorţii au ales-o pe Glicheria care avea doar 40 de susţinătoare, în timp ce restul de 400 erau de partea maicii Elisabeta. Acest lucru dădu naştere unui proces de notorietate.

Şi iată ce a scris răposatul mitropolit Filaret al Moscovei în rezoluţia sa: “Am aflat că Prea Sfinţia sa consideră tragerea la sorţi ca pe voia lui Dumnezeu, şi prin urmare socoteşte acest caz ca fiind peste hotărârea Sfântului Sinod”. Mitropolitul Filaret consideră această părere ca fiind eronată. Mai apoi, aceeaşi părere a fost exprimată de către Sfântul Sinod; rezolvarea problemei prin tragere la sorţi a fost anulată, şi maica Elisabeta a fost reinstalată în scaunul stăreţiei. în ceea ce le priveşte pe sora Glicheria şi pe cele ce o susţineau, acestea au fost îndepărtate din mănăstire. A fost din nou restabilită pacea.

Un alt ierarh, unul dintre conducătorii Bisericii scria cu privire la un alt caz: “Ar trebui să ne rugăm ca Domnul să ne arate calea şi să ne încununeze lucrarea cu deplin succes; dar o hotărâre ar trebui luată doar cu convingerea clară a temeiniciei sale, iar noi trebuie să ne asumăm întreaga responsabilitate pentru luarea unei astfel de hotărâri”.

Dacă am amintit de cazul fratelui, acesta nu a reprezentat o regulă, ci doar o situaţie excepţională de manifestare a voii lui Dumnezeu, lucru care mai apoi a fost adeverit în faptă. Sfinţii Părinţi, Varsanufie cel Mare şi alţii, cuprinzându-l şi pe autorul “Războiului nevăzut”, recomandă următoarea cale în rezolvarea îndoielilor. După ce lăuntric ai renunţat la propria ta voie şi la părerile tale preconcepute, îndreaptă-te către Dumnezeu de trei ori în rugăciune, aşa cum a procedat Domnul

220

în grădina Ghetsimani, iar apoi meditează la problema respectivă din nou în sufletul tău, asumându-ţi întreaga răspundere. După aceea, acceptă hotărârea spre care înclină balanţa inimii tale, oricât de firavă ar fi aceasta. Dar pe lângă toate acestea darul discernământului este un dar aparte al lui Dumnezeu acordat de către Sfântul Duh: “Că unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune... altuia deosebirea duhurilor” (I Cor. 12: 8-10), spune Sfântul Apostol Pavel.

Iar Sfântul Serafim ne învaţă: “ Stareţul, în calitate de păstor al oilor raţionale, trebuie să aibă darul discernământului pentru a putea oferi oricând poveţe folositoare tuturor acelora care îi cer să le fie călăuză.” Iar după spusele Sfântului Petru Damaschinul: “Nu ne putem încrede în oricine spre a primi sfaturi atunci când avem nevoie de ele, ci numai de la acela care a primit de la Dumnezeu darul discernământului şi printr-o îndelungată practică ascetică a dobândit pătrundere duhovnicească.” Dar, pe lângă faptul de a fi un dar a lui Dumnezeu, discernământul se dobândeşte după spusele Sfântului Serafim, printr-un neîncetat studiu de zi şi de noapte al Sfintei Scripturi, legea Domnului.” în cele din urmă el ne mai arată şi o altă cale spre dobândirea acestuia: “Cel ce este ascultător face mari progrese în zidirea sufletului său; şi, în plus, el dobândeşte astfel o înţelegere a lucrurilor şi ajunge la căinţă.” Atunci când există porunca directă a unei autorităţi competente, părintele Serafim ne arată că aceasta trebuie împlinită fără ezitare, de dragul sfintei ascultări. Nu trebuie discutate şi judecate problemele stareţilor şi ale celor ce ne sunt superiori. Altminteri noi jignim Măreţia lui Dumnezeu, cu voia căruia au fost numite autorităţile: “Căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite” (Rom. 13.1).

“Cel ce face ascultare, face ascultare în orice. Dar cel ce a renunţat la voia sa într-un anumit lucru şi nu a renunţat la

221

voia sa în alt lucru şi-a făcut propria sa voie chiar şi în cele ce a renunţat” “Ceea ce se face după voia proprie nu este lucru bineplăcut lui Dumnezeu, chiar dacă poate părea bun.” De aceea sfântul insista asupra ascultării în cazul tuturor “monahilor” şi mai ales în cazul “orfanelor” sale. “Ascultarea e superioară postului şi rugăciunii”, repeta el permanent.

Mirenii îşi au propria lor cale, dar şi aici, după cum vom vedea, există căi aparte de ascultare şi de descoperire a voii lui Dumnezeu. Şi aici, în lume, nu este numai posibil, ci chiar imperativ ca oamenii să ducă o viaţă sfântă pentru a-şi lucra propria lor mântuire, fiindcă lucrarea şi scopul Bisericii este de a face sfinţi în orice domeniu al vieţii. Este imposibil ca noi să adunăm toate poveţele Sf. Serafim; de fapt, nu totul a fost publicat. Deci, vom selecta ceea ce este de cea mai mare importanţă şi de folos practic pentru cei ce trăiesc în lume.

"La porţile sfintei mănăstiri gravură executată de V P. Pavlov din cartea Pelerinul rus" 1897.

222

Capitolul XIII Evlavia în lume

Atunci când discuta cu mireni, Sfântul Serafim dovedea o percepţie suprafirească a stării duhovniceşti a fiecărei persoane. Era de parcă el ar fi văzut sufletul celeilalte persoane înlăuntrul său. Şi, de aceea, poveţele sale erau nu îndrumări generale, ci ele răspundeau sentimentelor şi gândurilor ascunse ale vizitatorilor săi. Şi îi mai povăţuia pe oameni să se adapteze ei înşişi la felul de a fi al celorlalţi. Cu omul obişnuit trebuie discutate lucruri obişnuite; dar cu o persoană dotată cu înţelegere duhovnicească, trebuie discutate Lucruri cereşti. Uneori nu e nevoie să se discute deloc lucruri duhovniceşti “mai ales atunci când nu bagi de seamă vreo oarecare dorinţă de a le asculta.” Dar, întrucât cei ce veneau la el, veneau cu sufletele deschise, Sfântul Serafim nu numai că le arăta dragoste, dar îşi revărsa tot ceea ce avea în propriul său suflet. “Adesea”, scrie autorul Cronicii, “el le descoperea oaspeţilor săi cele mai ascunse gânduri ale acestora, iar atunci şuvoaie de lacrimi izbucneau chiar de la cei ce aveau inimi tari, împietrite.” Şi toţi plecau zidiţi duhovniceşte, uneori pentru tot restul vieţii lor. După Sfântul Serafim, sau mai degrabă conform învăţăturii creştine în general, oricine poate şi trebuie să-şi lucreze propria sa mântuire în orice profesie sau stare de viaţă. Marele Apostol Pavel spune acelaşi lucru: “Aşa cum a dat Domnul fiecăruia, aşa cum l-a chemat Dumnezeu pe fiecare astfel să umble. Şi aşa rânduiesc în toate Bisericile. Fiecare, în chemarea în care a fost chemat, în aceasta să rămână. Ai fost chemat fiind rob? Fii fără grijă. Iar de poţi să fii liber, mai mult foloseşte-te! Căci robul care a fost chemat în Domnul, este un liberat al Domnului. Tot aşa cel chemat liber este rob al lui Hristos” (i cor. 7: 17-22). Prin urmare, în viaţa şi îndrumările Sfântului Serafim noi nu observăm nici o depreciere

223

a vieţii de familie, nici o recomandare necondiţionată a monahismului, nici o defăimare a celor bogaţi dacă aceştia sunt smeriţi şi evlavioşi şi nici o preferinţă faţă de cei săraci dacă aceştia nu trăiesc o viaţă duhovnicească. Cu adevărat totul constă în paza poruncilor lui Dumnezeu (a). Clerici, persoane oficiale, ofiţeri sau ostaşi, negustori şi cel mai adesea, mulţi ţărani veneau la el, iar părintele Serafim îi primea pe toţi în acelaşi fel plin de prietenie, dragoste şi seriozitate; tuturor le oferea poveţele, mângâierea şi răspunsurile de care aceştia aveau nevoie. Mai presus de orice, câţi nu veneau la el cu probleme legate de căsătorie şi uneori chiar de monahism! Iar el le rezolva îndoielile şi necazurile cu atâta credinţă încât se părea că însuşi atotvăzătorul ochi al lui Dumnezeu ar fi privit prin el. Adeseori el nu oferea decizia care era aşteptată. Iată câteva exemple surprinzătoare. Odată l-au vizitat două doamne. Una era tânără şi aparţinea unei familii de negustori; cealaltă era de vârstă medie şi era de viţă nobilă. Cea de-a doua nutrea o mare dorinţă pentru viaţa monahală, dar părinţii nu-i dădeau binecuvântarea; cea dintâi nici măcar nu se gândea la monahism. Dar pătrunderea duhovnicească a sfântului l-a făcut să le dea poveţe care reprezentau exact contrariul intenţiilor lor. Cu tărie el a îndemnat-o pe nobila doamnă să se căsătorească. “Viaţa de familie”, îi spuse el, “este binecuvântată de Dumnezeu însuşi. Este doar de trebuinţă ca ambele părţi să respecte fidelitatea matrimonială, dragostea şi pacea. Dumneata vei fi fericită în căsătorie. Monahismul nu este pentru dumneata. Viaţa monahală este grea; nu oricine îi poate face faţă. Dar sfântul îi spuse celei tinere să intre în monahism, şi îi spuse chiar şi numele mănăstirii unde se va mântui. Ambele vizitatoare au plecat nesatisfăcute de discuţia avută şi l-au părăsit pe bătrân dezamăgite. Dar ulterior totul s-a întâmplat aşa precum prezisese părintele Serafim.

a) Acest citat reprezintă o modificare a originalului din I Cor. 7: 19 aşa cum Ni-l oferă Sfântul Serafim.

224

Gândul binecuvântării pentru viaţa de familie era adesea rostit oaspeţilor săi. Odată un tânăr îl vizită şi-i ceru să-l binecuvinteze pentru a intra într-o mănăstire. Dar sfântul dorind să-i încerce tăria de caracter şi să-l întărească în bunele sale intenţii, îi vorbi despre căsătorie: “Nu toţi pricep cuvântul acesta” (Matei 19: 51), iar Domnul nu-i constrânge să procedeze astfel. Dar, adăugă el: “De poţi crede toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9: 23). Rămâi în lume, căsătoreşte-te. Să nu-ţi uiţi îndatoririle conjugale şi ospitalitatea. Să practici virtuţile care vor fi pomenite la înfricoşătoarea judecată a lui Dumnezeu, după cuvântul Sfintei Evanghelii: “Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat” (Matei 25: 35-36). Iată unde îţi vei afla mântuirea! Şi, de asemenea, ia aminte la curăţie. Să rămâi în curăţie miercurea şi vinerea, precum şi duminica şi în toate sărbătorile. Fiindcă nepracticând abstinenţa miercurea şi vinerea, copiii se nasc morţi, iar neluând în seamă sărbătorile şi duminica soţiile mor la naşterea copiilor.” Tânărul se întoarse acasă, dar poveţele părintelui Serafim îi aprinseră şi mai mult dorinţa de a intra în viaţa monahală, iar peste un an şi jumătate el se închinovie în mănăstirea Sarov.

Uneori părintele Serafim unea vieţile oamenilor care nu se mai întâlniseră niciodată. Un ofiţer veni să-i ceară binecuvântarea pentru a se căsători. Părintele Serafim îi spuse că mireasa lui se afla deja acolo la arhondaric. Această tânără veni şi ea pentru a lua binecuvântare spre a se căsători. “Mirele tău se află aici la Sarov”, îi spuse bătrânul. Tinerii făcură cunoştinţă, iar mai apoi amândoi veniră la sfânt care le dădu binecuvântarea spre a se căsători. Căsătoria lor fu una extrem de fericită. Sfântul Serafim vedea adesea ce se va întâmpla cu familiile în viilor. Un tată îi aduse fiica, încă pruncă, spre a fi binecuvântată. Sfântul o privi şi spuse: “Ea va avea o cale grea în viaţă. Ea se va căsători cu un bărbat care nici măcar nu va avea habar de Dumnezeu.”

225

E. P. Gooseva, o tânără femeie, soţia unui negustor din Elatma, veni la Sfânt. El o luă de mână, o conduse în chilia sa şi, sărutând-o pe cap. îi spuse: “Acest cap va cunoaşte multă suferinţă! Vei însămânţa cu durere şi vei culege totul cu bucurie.” Şi chiar aşa s-a întâmplat “Am avut mulţi copii”, spunea ea mai apoi, “iar el mi-a prezis adevărul printr-o parabolă. I-am crescut, i-am căsătorit pe toţi şi i-am îngropat pe toţi. Iar acum sunt singură pe lume.”

Celor care erau căsătoriţi, părintele Serafim nu le îngăduia să se despartă, indiferent cât de greu le-ar fi fost, chiar sub pretextul unei vieţi interioare de curăţie. A existat un astfel de caz. Cei doi soţi s-au despărţit şi şi-au împărţit copiii. Soţul s-a dus la Sarov şi a venit Ia părintele Serafim. De îndată ce l-a văzut Sfântul, a început să-l dojenească zdravăn, împotriva aşteptărilor sale, spunându-i pe un ton ameninţător: “De ce nu stai împreună cu soţia ta? Du-te la ea, du-te!” Soţul cel dojenit îl ascultă pe Sfânt şi se reîntoarse la soţia sa, petrecându-şi restul vieţii în armonie şi unitate. Oricum, se cunosc două situaţii în care Sfântul Serafim a binecuvântat oameni căsătoriţi să intre în mănăstire, dar aceasta a avut loc în condiţii aparte.

Un vizitator evlavios al mănăstirii a făcut jurământ că va intra în monahism. Dar, întorcându-se acasă, s-a căsătorit şi a avut doi copii. Oricum, conştiinţa nu-i dădea pace, şi la sfatul monahilor din Sarov, apelă la sfântul bătrân. Acesta îl văzu ieşind din chilia sa pe părintele Serafim cu o sapă în mână şi se aruncă la picioarele sale, rugându-l să-l povăţuiască şi cerându-i din nou binecuvântarea pentru mult dorita viaţă monahală. Sfântul ascultă totul şi ii spuse: “Dacă vei respecta toate regulile monahale cu stricteţe după jurământul dat, mergi pe calea aceasta în pace.” Apoi bătrânul îl binecuvântă, şi omul se duse acasă, lăsând totul la voia lui Dumnezeu. Curând îi muri soţia şi mai apoi amândoi copiii. După ce i-a

226

îngropat, omul se duse la Sarov unde a fost tuns în monahism şi şi-a sfârşit viaţa ca un ascet desăvârşit.

Altă dată, părintele Serafim, din proprie iniţiativă îi spuse unui negustor: “Pleacă din lume!” După o îndelungată meditaţie, omul începu să-şi îndemne soţia să se ducă la o mănăstire împreună cu fiica lor, aşa încât el să poată deveni monah. Dar soţia sa nu a dorit aceasta şi a găsit drept pretext situaţia precară a părinţilor ei. Apoi ea îi declară deschis că ea nu avea nici cea mai mică dorinţă de a merge la mănăstire. Dar, în curând, amândoi părinţii, cât şi soţia muriră; iar atunci tatăl şi fiica se duseră la mănăstiri diferite. Mai apoi, el a fost tuns în monahism şi a primit numele de Melchisedec.

Dar situaţii de acest fel erau extrem de rare. în cele mai multe cazuri părintele Serafim dădea poveţe cu privire la modul de a trăi în familie. Deja am aflat unele dintre poveţele sale. Să mai dăm şi alte exemple. El le spunea oamenilor să se îngrijească de educaţia sufletelor copiilor lor mai mult decât de instruirea lor în feluritele ramuri ale cunoaşterii, deşi nu nega nici nevoia acesteia din urmă. Un anume Bogdanov îl întrebă dacă ar trebui să-i înveţe pe copiii săi limbi străine şi alte obiecte şcolare. Părintele Serafim îi spuse: “Ce rău este să cunoşti ceva?” “Eu, un păcătos”, scrie Bogdanov “credeam, judecând după standardele lumeşti, că el ar fi trebuit să fie el însuşi un om cultivat pentru a putea să-mi răspundă la aceasta. Dar, de îndată am fost dojenit de străvăzătorul bătrân: Nu e de competenţa unui copil ca mine să-i dea răspuns unei persoane educate ca dumneata. întreabă pe cineva mai deştept! ”Iată o povestire ziditoare pentru părinţii care se îngrijesc de educaţia religioasă a copiilor lor. “în 1829”, spune ofiţerul de cavalerie African Vasilievici Teplov, unul dintre admiratorii şi prietenii devotaţi ai sfântului, “în perioada de vară, m-am dus la Sarov cu soţia şi copiii. Pe drum, observând că fiul nostru cel mai mare, care avea aproape zece ani, era cu totul absorbit

227

de lectura cărţilor duhovniceşti şi nu acorda nici cea mai mică atenţie împrejurimilor, soţia mea începu să se plângă de faptul că iubiţii noştri copii erau prea amatori de cărţi duhovniceşti şi că nu le păsa deloc de lecţiile lor, de ştiinţele exacte, precum şi de alte lucruri care erau necesare în lume. Odată cu sosirea noastră la Sarov, ne-am dus direct la părintele Serafim care ne întâmpină cu multă afecţiune. Dându-mi binecuvântarea, el ne spuse să rămânem acolo trei zile. Atunci când o binecuvântă pe soţia mea el spuse: Maică, maică! Nu te grăbi să-i înveţi pe copii franceza şi germana, ci, mai întâi pregăteşte-le sufletele; şi toate celelalte se vor adăuga vouă (Matei 6:33). Atunci când îi binecuvântă pe cei doi copii ai noştri, el binevoi să-l numească pe cel mai mare dintre fiii noştri comoara sa. în acest fel dreptul bătrân o dojeni pe soţia mea pentru cârteala ei nedreaptă.” Sfântul iubea copiii, acele flori ale raiului. Unele întâmplări mişcătoare din viaţa sa s-au păstrat.

Soţia unui moşier din Simbirsk, E. N. Pasuchina, veni în 1830 să-l vadă pe părinte. Dar atunci când se apropie de chilia sa, ea îşi dădu seama că aceasta era încuiată pe dinlăuntru; bătrânul nu primea pe nimeni. Câţiva dintre vizitatori încercară să spună rugăciunea monahală Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi, dar uşa nu s-a deschis. “în cele din urmă”, spune vizitatoarea, “m-am întors către o doamnă cu o fetiţă care stătea lângă mine, în apropierea uşii, şi am rugat-o ca s-o îndemne pe fetiţa ei să spună rugăciunea, deoarece ea era cea mai vrednică dintre noi toţi (a). Şi de îndată ce copilul spuse rugăciunea uşa se deschise.”

O întâmplare asemănătoare avu loc cu o altă ocazie la schit. O mulţime de oameni se strânsese acolo ca să-l vadă pe Sfânt şi cel puţin să ia binecuvântarea sa. Dar, de data aceasta, sfântul bătrân hotărâse, nu se ştie de ce anume, să nu primească

a) Vezi Iudit 4:8; Ltica 18:16.

228

pe nimeni; fără a fi observat, el se strecură afară din chilie, se duse în pădure şi se ascunse în iarba înaltă. Printre vizitatori se afla o doamnă pe nume Aksakova, împreună cu copiii săi. întrucât pelerinii nu îndrăzneau să-l tulbure pe bătrân şi nici măcar să-l caute, ei le spuseră copiilor nevinovaţi să se ducă prin iarbă şi să-l cheme pe părinte, nădăjduind că acesta va răspunde la chemarea lor. Curând ei aflară ascunzişul sfântului, dar el le făcu semn ca să nu-l trădeze. Dar copiii erau atât de încântaţi de descoperirea lor încât ei începură să strige şi mai tare către pelerinii care aşteptau. Atunci, părintele Serafim se ridică din iarbă cu un zâmbet şăgalnic şi se apropie cu dragoste de trădătorii săi nevinovaţi care, fiind curaţi la inimă, îl înconjurară fără cea mai mică teamă şi începură să-l mângâie ca pe un alt copil al lui Dumnezeu. Atunci şi adulţii se apropiară. Uneori, sfântul îi lua pe copii în braţe. “Am venit la părintele Serafim pentru prima oară cu părinţii mei pe când eram încă destul de tânără”, spune Anastasia Protasova, o soră de la Diveievo.

“A doua oară am venit la el cu mama şi cu o soră de la Diveievo,Irina Prokofievna. El ne-a binecuvântat şi ne-a spus să sărutăm icoana Maicii Domnului. Dar întrucât nu puteam ajunge la icoana care se afla pe masă, el mă ridică şi mă lăsă să sărut icoana împărătesei Cerurilor.” în timpul acestei vizite, sfântul prezise că ea va deveni maică la Diveievo. Pe când aceasta avea 16 ani, părintele Serafim îi spuse deschis: “Maica Domnului te-a ales să fii maică încă de când aveai şapte ani.” Când i l-au adus părintelui pe fratele ei de trei ani, Ivan, părintele Serafim îl luă din braţele doicii şi “dându-mi-l mie”, spune Protasova, întrebă: Aveţi grădină? Răspunsei: Da, avem Atunci el spuse: Ei bine, maică, plimbă-l prin grădină şi spune tot timpul: Doamne miluieşte! Doamne miluieşte! Doamne miluieşte! El va creşte mare şi puternic şi va fi comoara noastră cea mai scumpă. Şi să-l hrăneşti mata însăţi, cu propriile tale mâini” Mai apoi, Anastasia, deveni soră la mănăstirea Diveievo.

229

O anume Natalia Evgrafova povestea despre sine însăşi: “Pe când aveam cinci ani, am fost opărită din întâmplare cu apă fiartă. îngrijirile medicale nu mi-au fost de nici un folos. Mătuşa mea, din a cărei neatenţie se întâmplase accidentul, începu să se roage la părintele Serafim. Ea îmi aduse icoana sa şi mă învăţă să apelez eu însămi la bunul bătrân pentru ajutor. Icoana sa era atârnată la capul patului meu.” Apoi ea adormi şi se văzu pe sine în Sarov, iar părintele Serafim îi spuse: “Te vei face bine, copilă.” Durerea încetă. Copila fu atunci adusă la mănăstire, iar ea văzu acolo totul exact aşa, precum în viziunea ei. Ea fu mai ales uimită până la lacrimi de faptul că părintele Serafim arăta exact ca în visul ei. “Bătrânul se întoarse blând către mine”, povesteşte ea mai departe, “şi zise: O, a venit şi copilaşul la mine! în acelaşi timp mă luă în braţele sale, mă sărută pe cap şi multă vreme mă mângâie.”

Mai târziu vom vedea din nou cu câtă bunătate a primit sfântul bătrân o fată de 12 ani, o copilă ascetă, viitoarea schimonahie Marta.

în concluzie, voi povesti o întâmplare înregistrată de micul ei erou, J. M. Neverov. Pe când era încă un băieţel, veni împreună cu mama sa de pe moşia bunicului său din districtul Ardatov, la Sarov. Ei mergeau să-l vadă pe părintele Serafim. îl găsiră în mijlocul unei mari mulţimi de oameni. După obiceiul său, el le oferea vizitatorilor săi firimituri de prescură cu vin roşu dintr-o lingură. O tânără nu voia să primească ceea ce i se oferea şi se tot dădea deoparte. Atunci, părintele Serafim îi spuse: “Cu degetul tău, maică, cu degetul tău”, adică să ia bucata de prescură din lingură şi s-o pună în gură. Tânăra începu să râdă la auzul acestor cuvinte. Atunci băiatul izbucni şi el într-un acces necontrolat de râs. Femeia ieşi afară. Atunci mama îşi scoase şi ea fiul afară şi drept pedeapsă îl lăsă fără mâncare. După câtva timp ea îl duse la chilia părintelui Serafim ca să-i ceară iertare. Ea însăşi rămase după uşă.

230

După ce spuse rugăciunea, (a) băiatul intră în chilia părintelui Serafim şi îl văzu stând într-un sicriu cu o carte în mâini.

„Ce mai faci, prietene, ce mai faci? Ce doreşti?” Bătrânul îl întâmpină într-o manieră extrem de prietenoasă. “Mama m-a trimis să-ţi cer iertare fiindcă am râs de tine cu puţin timp mai înainte.” “Mama ta te-a trimis?”, spuse părintele Serafim pe tonul cel mai blând cu putinţă, punând accent pe cuvântul “mamă”. Păi, atunci mulţumeşte-i mamei tale din partea mea, prietene! Mulţumeşte-i din partea mea fiindcă a fost de partea unui bătrân. Mă voi ruga pentru ea. Mulţumeşte-i!”

“Dându-mi seama de greşeala mea faţă de bătrân, îi spusei sincer: Nu, nu mama m-a trimis. Am venit eu singur, din proprie iniţiativă. Ai venit după dorinţa ta, prietene? Ei bine, îţi mulţumesc, îţi mulţumesc. Binecuvântarea Domnului să fie cu tine!În acelaşi timp mă chemă lângă el, mă binecuvântă şi zise: Căinţa înlătură păcatul, dar aici nu a fost nici un păcat. Hristos să fie cu tine, prietene!”. Mai apoi părintele Serafim îi spuse păcătosului iertat să se aşeze pe singura bancă aflată lângă sicriul său şi, deschizând cartea Noului Testament aflată în mâinile sale, el începu să citească: “Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi”, ş.a.m.d. din capitolul al şaptelea din Sfântul Evanghelist Matei. Cuvintele Domnului au produs o profundă impresie asupra copilului pentru tot restul vieţii sale. Părintele Serafim îi dădu drumul să plece cu multă dragoste, iar după aceea el îl primea cu multă afecţiune ori de câte ori copilul îl vizita. Ulterior, a avut ocazia să fie martorul unei scene extrem de emoţionante, atunci când bătrânul s-a împărtăşit cu Sfintele Taine în chilia sa. Dar acest lucru a fost deja pomenit.

“Chiar şi în ziua de azi”, conchide adultul de acum Neverov, “ori de câte ori mă apropii de potir şi repet după preot cuvintele

a) Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşle ne pe noi.

231

rugăciunii de împărtăşanie, văd cu ochii minţii trăsăturile pline de măreţie ale părintelui Serafim cu potirul în mâini.”

Părintele Serafim le spunea copiilor să-şi respecte părinţii, chiar dacă aceştia aveau infirmităţi. De pildă, veni la el un bărbat împreună cu mama sa care pătimea de viciul beţiei. Dar de îndată ce acesta dorea să se plângă de neputinţa mamei sale, sfântul îi acoperi gura cu mâna. Apoi se întoarse către biata femeie şi zise: “Deschide ţi gura!” De îndată ce femeia îşi deschise gura, părintele Serafim suflă de trei ori asupra ei, apoi, dându-i drumul, adăugă: Aceasta este porunca pe care ţi-o dau. Niciodată să nu mai ai în casă nu numai vin, dar nici măcar sticle de vin, căci, spuse el întorcându-se către mamă, nu vei mai putea suporta să bei vin de acum încolo.

Cu altă ocazie se desfăşură următoarea conversaţie. “Odată”, spune N. V. Nikosina, care mai apoi a devenit soră de mănăstire la Diveievo, “am venit la părintele Serafim cu sora mea care fusese căsătorită cu un preot, dar care era acum văduvă. Bătrânul o binecuvântă pe sora mea şi îi spuse: Viaţa ta, maică, va fi binecuvântată până la moarte. Atunci, sora mea răspunse: Păcătuiesc tot timpul certându-mă cu tatăl meu pentru că a renunţat la slujbă în favoarea fratelui meu şi stăm împreună tot timpul. Părintele Serafim răspunse: Dar cu cine ar trebui să vieţuieşti, maică, dacă nu cu tatăl tău? Am un fiu, părinte, care-şi termină studiile chiar acum şi nădăjduiesc că mă va susţine. Nu există nici o nădejde pentru tine, maică, absolut nici una, răspunse Bătrânul. De fapt, fiul îi muri în scurt timp, iar ea a trebuit să vieţuiască cu tatăl ei mai departe.

Părintele Serafim dădea sfaturi nu numai pentru viaţa de familie care îi priveşte pe toţi mirenii, dar şi pentru felurite servicii şi activităţi sociale. Să dăm câteva exemple din cadrul diferitelor straturi ale societăţii. La Crăciun, în anul 1830, Bogdanov, un înalt slujbaş al statului, veni la mânăstirea

232

Sarov şi-l întrebă pe părintele Serafim: “Să continui să lucrez acolo unde mă aflu acum sau să trăiesc la ţară (pe moşia sa)?” “Eşti încă tânăr, munceşte”, răspunse Bătrânul. “Dar ceea ce fac e fără rost”, răspunse vizitatorul. “Aceasta depinde de voinţa dumitale”, îi explică părintele Serafim, “fiindcă te poţi mântui prin orice fel de muncă, având orice ocupaţie.”

în viaţa Sfântului se cunosc numeroase cazuri când ofiţeri au apelat la el pentru sfaturi. El nu a pus la îndoială faptul că meseria lor ar putea fi pusă sub semnul îndoielii.

Dimpotrivă, s-a observat că el era în mod special atent şi amabil cu dânşii. în octombrie 1830, Ivan Iakovlevici Karataiev trecu pe lângă Sarov în drumul său de înapoiere de la Kursk cu treburi legate de regimentul său. Auzind multe lucruri legate de sfinţenia părintelui Serafim, avea o dorinţă fierbinte de a-l vedea, dar se temea de un gând care este comun tuturor păcătoşilor. “Mi se părea”, spuse el, “că Bătrânul mă va învinui pentru toate păcatele mele, mai ales pentru greşeala mea legată de venerarea sfintelor icoane. Mă gândeam că o icoană pictată de mâna unui om, poate chiar a unui păcătos, nu ar putea fi un lucru bineplăcut lui Dumnezeu.” Şi, astfel, timidul ofiţer trecu mai departe fără să intre în mănăstire. Dar în anul următor, în luna martie, trecea din nou cu oamenii săi prin Sarov, în drum spre Polonia cu care ruşii se aflau în conflict. De data aceasta se duse la chilia Bătrânului cu o bucurie la care el însuşi nu se aştepta. îl află pe sfânt în mijlocul unei mulţimi de oameni. Binecuvântându-i pe pelerini, părintele Serafim se uită la ofiţer şi-l pofti în chilia sa.

“M-am supus poruncii sale cu teamă şi cu dragoste, ani căzut la picioarele sale şi i-am cerut binecuvântarea pentru călătorie şi războiul ce-l aveam de purtat şi pentru ca el să se roage ca Dumnezeu să îmi cruţe viaţa. Părintele Serafim mă binecuvântă cu crucea sa de aramă care îi atârna la piept, şi după ce mă sărută, începu să mă spovedească, spunându-mi

233

propriile mele păcate, de parcă ar fi fost făcute în prezenţa sa. La capătul acestei mângâietoare spovedanii, îmi spuse: Nu trebuie să capitulezi de teama pe care diavolul o trimite tinerilor, ci trebuie să fii plin de trezvie tocmai atunci şi, respingând laşitatea, să-ţi aminteşti de faptul că noi, chiar dacă suntem păcătoşi, ne aflăm sub protecţia harului Mântuitorului nostru fără de Care nici un singur fir de păr din capul nostru nu se va clinti. După aceea începu să vorbească despre greşeala mea cu privire la venerarea sfintelor icoane. Cât e de rău şi vătămător pentru noi că dorim să sondăm tainele lui Dumnezeu, care nu pot fi înţelese de mintea omenească,de pildă felul în care harul lui Dumnezeu lucrează prin intermediul sfintelor icoane, felul în care îi vindecă pe păcătoşi ca tine şi ca mine, şi nu numai trupul, ci şi sufletul lor, aşa încât chiar păcătoşii, după credinţa lor în harul lui Hristos aflat în icoane, au fost mântuiţi şi au ajuns în împărăţia Cerurilor. Să ne amintim de Sfântul Evanghelist Luca, cel care a pictat chipul Maicii Domnului, şi chiar de însuşi Mântuitorul Care ne-a lăsat icoana sa nefăcută de mână. La sfârşitul conversaţiei părintele spuse: Nu trebuie să dăm vreo atenţie unor astfel de gândiri pline de blasfemie pentru care veşnica osândă îl aşteaptă pe cel rău dimpreună cu cei asemenea lui în ziua înfricoşatei Judecăţi”

La plecare ofiţerul lăsă trei ruble pe masă; dar pe când ieşea afară, se simţi tulburat de un gând diabolic: “De ce ar avea nevoie Sfântul părinte de bani?” Bietul om nu avea încă experienţa războiului duhovnicesc nevăzut. Dar, totuşi, se întoarse la marele Bătrân care îl întâmpină cu cuvintele: “în timpul unui război cu galii, unui comandant urma să i se taie mâna dreaptă, dar această mână îi dăduse unui pustnic trei monezi pentru un Templu Sfânt. Şi prin rugăciunile Sfintei Biserici Domnul i-a salvat-o. Gândeşte-te bine la aceasta, iar pe viitor să nu-ţi mai regreţi faptele bune. Banii tăi vor ajunge

234

la comunitatea mănăstirii Diveievo şi aceia se vor ruga pentru sănătatea ta.”

Apoi părintele îl spovedi din nou şi îi turnă puţină agheasmă în gură, spunând: “Fie ca duhul cel rău care-l tulbură pe robul lui Dumnezeu Ioan, să fie alungat prin harul lui Dumnezeu!” Dându-i drumul Bătrânul spuse: “Pune-ţi nădejdea în Dumnezeu şi cere-I ajutorul. Şi învaţă cum să-ţi ierţi aproapele, iar atunci tot ceea ce vei cere ţi se va da.”

“în timpul războiului cu Polonia”, conchise Karataiev, “am luat parte la numeroase lupte, dar Domnul m-a salvat mereu datorită rugăciunilor robului Său celui drept. Soldaţii care se întorceau cu mine la regiment, au primit şi ei binecuvântarea sa. El le-a dat câteva poveţe cu această ocazie şi a prezis că nici unul dintre noi nu va muri în luptă. Acest lucru s-a şi întâmplat de fapt; nici măcar unul nu a fost măcar rănit.”

Un alt ostaş, O.A.I.odijinski avea patru surori care au scris despre el cele ce urmează: “în 1832, fratele nostru O.A.L. a fost trimis în China. Deoarece urma să treacă prin Nijni Novgorod unde noi aveam o bunică, care era stareţa mănăstirii Sfintei Cruci, el se hotărî să se oprească la Nijni pentru a o vizita pe bunica noastră şi pentru a se întâlni cu noi. în timpul ultimului război cu turcii el fusese rănit la mâna dreaptă, iar acum îi reveniseră durerile, lucru care îl obliga să urmeze un tratament. Noi l-am îndemnat să vină împreună cu noi la mănăstirea Sarov pentru a se întâlni cu părintele Serafim şi de a primi binecuvântarea sa pentru o călătorie atât de lungă şi periculoasă. Doar după multe insistenţe a acceptat el propunerea noastră, fiindcă nu avea deplină încredere în sfinţenia părintelui Serafim. Deşi îl respecta, el era departe de a împărtăşi sentimentele noastre faţă de el şi consimţi să meargă cu noi doar ca să ne liniştească. în ajunul plecării noastre am purtat o îndelungată conversaţie cu fratele nostru despre sfintele icoane. El afirma că era doar o superstiţie ca

235

unele icoane să fie numite făcătoare de minuni şi că toate erau la fel. La sosirea noastră, ne-am dus cu toţii la Liturghia matinală, când, de obicei, părintele se împărtăşea. Când totul s-a terminat, fratele nostru se duse în altar pentru a lua binecuvântare de la părintele Serafim şi pentru a-i transmite mesaje de la bunica noastră (stareţă) şi de la episcopul Atanasie care păstorea pe atunci eparhia Nijni Novgorod. Când fratele nostru se întoarse la casa de oaspeţi, observarăm că se petrecuse cu el o mare schimbare. Primul său cuvânt fu acela că părintele Serafim făcuse o minune cu el.

în timp ce-i transmiteam părintelui Serafim mesajele bunicii şi ale episcopului, ne spuse el, îmi luă mâna cea vătămată şi o strânse atât de tare încât doar ruşinea m-a oprit să nu ţip. Dar acum nu mai simt nici o durere.

După masă ne-am dus cu toţii în pădure, la sihăstria părintelui Serafim. Văzându-l de departe stând pe partea opusă a izvorului său, i-am spus fratelui nostru să se ducă singur la el, în timp ce noi aşteptam la o oarecare distanţă şi-l urmăream. Fratele nostru se duse şi fu foarte bine primit de părintele Serafim, fiindcă părintele l-a binecuvântat, i-a oferit un loc lângă el şi au discutat împreună timp de o jumătate de oră. în cele din urmă părintele Serafim îşi înălţă capul şi ne făcu semn ca să mergem la el. în timp ce mergeam spre el, părintele se ridică de pe locul unde stătea şi îl văzurăm cu un hârleţ în mână, săpând prin grădină. Luarăm binecuvântarea sa, iar când fratele nostru se duse şi el, părintele îi spuse: Aşteaptă o clipă, ies imediat la tine. Se duse în chilia sa şi apoi ieşi cu jumătate de prescură. Dându-i-o fratelui nostru, el spuse cu dragoste: Pentru tine, din sufletul meu. Apoi, adăugă el cu părere de rău: Nu ne vom mai întâlni. Fratele nostru fu impresionat şi răspunse: Nu, părinte, voi veni mâine la dumneata. Dar părintele Serafim repetă: Nu ne vom mai întâlni. Fratele nostru ripostă: Părinte! La întoarcere te voi

236

Vizita. Dar Bătrânul repetă a treia oară: Nu, nu ne vom mai întâlni. După ce ne-am luat rămas bun de la părintele Serafim, ne-am dus cu toţii la mănăstire. Surorile mele mergeau în frunte în timp ce eu mă aflam puţin în urma lor. Observând o mare schimbare la fratele meu, l-am întrebat care era motivul şi el răspunse: Acum sunt absolut convins de sfinţenia şi de puterea de pătrundere duhovnicească a acestui om uluitor. Tot ceea ce mi-aţi spus despre el este adevărat şi nu aţi exagerat absolut deloc. L-am rugat pe fratele meu să-mi spună mai multe în amănunt şi el continuă: Când m-am dus la el pentru binecuvântare şi i-am explicat că mă aflam în drum spre China şi de aceea trecusem pe la Sarov special pentru binecuvântarea sa şi pentru a-i cere sfintele sale rugăciuni pentru un drum atât de lung, Bătrânul mă binecuvântă şi aşezându-mă lângă el zise: Ce înseamnă păcătoasa mea binecuvântare! Cere-i împărătesei Cerurilor ajutorul. Aici, în Biserica noastră e o icoană a Izvorului Tămăduirii. Să ceri să ţi se facă o slujbă de ajutorare. Este o icoană făcătoare de minuni. Maica Domnului te va ajuta. Şi continuă apoi zâmbind: Ai citit viaţa Sfântului Ioanichie cel Mare? Te sfătuiesc s-o citeşti. El a fost ofiţer, un om foarte blând şi bun. Era totodată şi un bun creştin, fiindcă credea în Domnul. Dar el a greşit ca şi tine în privinţa icoanelor. Spunând acestea întinse mâna către mine. După aceea părintele Serafim continuă să-mi vorbească şi să-mi dea poveţe. El spuse că trebuie să fiu eu însumi milostiv dacă vreau ca Domnul să Se milostivească de mine. în cele din urmă el prezise că îmi voi îndeplini misiunea şi mă încredinţă că mă voi întoarce în deplină siguranţă. Fratele meu era acum aprins de credinţă şi dragoste faţă de părintele Serafim, aşa încât ne duserăm de îndată la Biserică pentru a mi se face slujba către Maica Domnului spre a căpăta ajutorul ei. După aceea, el aruncă toate medicamentele fiindcă nu mai avea nevoie de ele. Se simţea vindecat trupeşte

237

şi sufleteşte şi ne-a scris de pe drum că nu se simţise niciodată atât de bine în viaţa sa. Când se întoarse din China, dori să-l viziteze iar pe părintele Serafim, dar Sfântul părăsise această lume.

Una dintre cele mai mişcătoare şi ziditoare conversaţii ale sale a fost aceea purtată cu generalul L. care trecuse pe la mănăstire din curiozitate. După ce-şi inspectase moşia vroia să plece, dar se întâlni cu moşierul A.N.Prokudin şi avu o discuţie cu el. Acesta îl sfătui să treacă pe la schit neapărat. Mândrul general acceptă cu mare greutate şi se duse cu prietenul său la chilia Bătrânului. Părintele îi primi cu multă dragoste şi se plecă până la pământ dinaintea generalului, spre marea uimire a acestuia. Prokudin ieşi din chilie, iar generalul discută cu Bătrânul timp de o jumătate de oră. Când acesta ieşi mai târziu, părintele îl sprijinea de braţ, iar generalul plângea ca un copil.

în marea sa durere el îşi uitase în chilie decoraţiile şi chipiul. Părintele i le aduse mai târziu, dându-i-le generalului. Mai târziu acesta afirmă că umblase prin toată Europa, dar nu văzuse niciodată atâta smerenie în viaţa sa; nici măcar nu se gândise vreodată că există un astfel de lucru precum pătrunderea duhovnicească, căci părintele îi dezvăluise toată viaţa şi chiar şi amănunte de viaţă intimă. Iar când decoraţiile i-au căzut de la piept, părintele îi spuse: “Asta fiindcă le-ai primit fără să le meriţi.”

Odată, vătaful unui moşier veni la părintele împreună cu soţia sa. începură să-l roage pe părintele Serafim să le dea binecuvântarea pentru a se duce la Moscova unde voiau să-şi vadă stăpânul pentru a-l ruga să-l slobozească din slujba sa dificilă. Dar părintele Serafim îl luă de mână, îl duse la icoana Maicii Domnului şi zise: “Te rog, în numele Maicii Domnului să nu renunţi la slujba ta. Ceea ce faci e spre slava lui Dumnezeu; tu nu-i înşeli şi nu-i asupreşti pe ţărani. Nu ai de

238

ce să te duci la Moscova. După moartea stăpânului tău soţia sa te va pune stăpân peste toată moşia.” Vizitatorul împlini porunca părintelui Serafim, iar mai târziu se împlini tot ceea ce îi spusese acesta. Părintele Serafim îi povăţuia întotdeauna pe oaspeţii săi să aibe milă şi respect faţă de subordonaţii lor.

“Nu sunt oare unele pedepse aparent legale care sunt neplăcute lui Dumnezeu?” a fost el întrebat de un anume egumen. “Şi cum să procedez eu oare ca să pot păstra bunele moravuri ale supuşilor mei?” “Prin milostivire, prin a le face munca mai uşoară şi nu prin jigniri.” răspunse blândul părinte. “Dă-le mâncare şi băutură, fii corect! Domnul este iertător (cu tine). Iartă şi tu. Isaac, fiul lui Avraam, nu s-a supărat atunci când fântânile lui au secat, ci a plecat.” (Gen. 26: 15).

Erau vremuri grele pentru ţărani şi era nevoie să se insiste în mod repetat pe lângă stăpâni ca să aibă milă de supuşii lor, ţăranii iobagi. Dar dacă unii dintre iobagi îşi părăseau stăpânii din proprie iniţiativă, sfântul nu era de acord cu astfel de lucruri. O tânără care a vrut să fugă de la stăpânii săi, a îmbrăcat mantia unui călugăr, şi-a tăiat părul şi în această ţinută a plecat să pribegească prin lume. Atunci când a fost găsită de autorităţi, ea a dat vina pe Sf. Serafim nădăjduind că va fi iertată din respect pentru sfântul părinte. Părintele fu supus jurământului pe cruce; s-a dovedit că totul a fost o minciună a fetei. Chiar şi Bătrânul a fost întristat de tot ceea ce se întâmplase şi nu a ieşit din chilie întreaga zi, petrecându-şi timpul în rugăciune. Nici cea mai potrivită atitudine nu este suficientă în sine pentru a salva şi a mântui un om.

Odată un ţăran făcea un efort deosebit să ajungă la părinte prin mulţime, dar parcă o forţă anume îl trăgea înapoi, în cele din urmă, îndreptându-şi atenţia spre el, părintele Serafim îl întrebă deodată cu o asprime destul de neobişnuită pentru el: “Unde te duci tu?” “Broboane de transpiraţie curgeau pe obrajii ţăranului”, scrie un martor ocular, “şi în prezenţa

239

tuturor celor ce se aflau acolo, el începu să se căiască de păcatele sale, în special de hoţie, cu un sentiment de adâncă umilinţă, mărturisind că nu era vrednic să stea dinaintea chipului unui astfel de luminător." Părintele a fost întotdeauna foarte sever cu hoţia. Atunci când le dădea îndrumări surorilor de la Diveievo, era în general blând şi îngăduitor în ceea ce priveşte rugăciunea, hrana, etc. Dar, pe de altă parte, el cerea ascultare şi muncă şi, în plus el a poruncit ca cele care căzuseră în păcatul hoţiei să nu mai fie ţinute, ci să fie alungate din mănăstire imediat.

“Nimeni nu e mai rău decât un hoţ”, îi spunea el Xeniei Vasilievna. El este pricina unor nenumărate păcate. E mai bine chiar să ţii un risipitor, maică, fiindcă el îşi pierde propriul său suflet şi răspunde pentru sine însuşi. Dar un hoţ distruge totul, atât pe sine cât şi pe aproapele său, maică." Părintele îi dojenea nu numai pe cei simpli, dar şi pe nobili, dacă observa că aceştia nu puteau fi salvaţi cu blândeţea.

Odată, un anume moşier se opri la Sarov în drumul său dinspre Crimeea. în timpul Sfintei Liturghii el se rugă în genunchi şi cu lacrimi în faţa unei icoane a Maicii Domnului. Părintele se afla la sihăstrie în ziua aceea. Călătorului i se dădu un frate de mănăstire pentru a-l însoţi la Bătrân, dar părintele refuză ca să-l primească şi-i spuse fratelui: “Te rog în numele Domnului să eviţi astfel de oameni pe viitor. Omul acesta este un ipocrit. El e un suflet mizerabil, pierdut.” Nu era nimic de făcut. Călăuza îi spuse omului că Bătrânul refuzase să-l primească şi în drum spre mănăstire îi explică cu blândeţe moşierului motivele refuzului. Atunci omul începu să suspine cu toată sinceritatea şi îi mărturisi fratelui gândurile şi intenţiile sale greşite.

Arhimandritul Nikon (Konobeievski) care a fost întrebat de părinte în timpul discuţiei lor despre monahism “dacă nu detestă viaţa de familie", povesteşte despre o situaţie în care

240

părintele Serafim a dojenit un înalt demnitar. La sosirea sa de la Nijni Novgorod împreună cu familia sa, el s-a dus de câteva ori la chilia sfântului pentru a primi binecuvântarea sa. Toţi membrii familiei sale primiseră binecuvântarea, doar el singur nu fusese primit de către părinte. Când omul acesta bătu la uşă, părintele Serafim răspunse dinăuntru: “Nu sunt acasă, nu am timp.” Acest lucru s-a repetat de cinci ori. Atunci demnitarul l-a rugat pe Konobeievski, care era pe atunci un tânăr seminarist, să-l ducă la Bătrân. Spuseră rugăciunea şi, de îndată, părintele deschise uşa şi-l întâmpină pe demnitar ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Apoi îi spuse acestuia: “Ţi-am spus prin uşă ceea ce servitorii tăi le spun celor ce vin la tine cu necazurile lor: Stăpânul nu este acasă! Nu are timp! Necăjindu-ţi aproapele prin refuzul tău, îl mânii pe Dumnezeu însuşi." Generalul cel lumesc primi cu umilinţă dojana, se plecă în prezenţa seminaristului la picioarele părintelui şi promise ca niciodată pe viitor să nu mai îngăduie o astfel de practică mincinoasă care este atât de obişnuită printre cei bogaţi, dar care reprezintă o ispită pentru bieţii oameni care vin cu cererile şi necazurile lor.

Părintele Serafim refuza chiar, uneori, banii aduşi pentru construirea mănăstirii de maici şi a Bisericii ca “necuraţi şi nu bineplăcuţi împărătesei Cerurilor”. Odată, sora Xenia Vasilievna veni la dânsul şi fără să numească donatorul, îi spuse cu bucurie faptul că ele căpătaseră promisiunea că în Diveievo va fi înălţată o Biserică. Dar părintele îi spuse: “Nu te bucura prea tare şi nu îţi pune prea mare nădejde înbinefăcători. Şi cine ţi-a promis aceasta, bucuria mea?” “ProhudiiT răspunse Xenia. “Omul acela!”, exclamă părintele Serafim. “Să nu iei banii aceia cu nici un chip, maică, ci trebuie să-i refuzi. El a vorbit deja cu mine şi cu Mihail Manturov (Mişenca) despre aceşti bani, dar eu nu mi-am dat aprobarea, maică. Aminteşte-ţi o dată pentru totdeauna, că nu orice fel de bani

241

sunt bine plăcuţi Domnului şi Prea Curatei Sale Maici. Şi nu orice fel de bani vor fi acceptaţi pentru mănăstirea mea. Maica Domnului nu va accepta orice fel de bani. Vezi ce fel de bani sunt! Sunt bani ai nedreptăţii, lacrimilor şi sângelui, noi nu avem nevoie de astfel de bani. Nu trebuie să-i acceptăm, maică!” Şi, astfel, el refuză oferta nedreptului moşier. Părintele Serafim le poruncea tuturor să muncească. Un binecunoscut ascet, Daniil din Atchinsk, îi interzisese unei anumite pelerine, Maria Ikonnikova, care locuia la Tomsk, să umble fără rost în lume. El o ameninţase chiar supărat cu toiagul şi-i spusese: “Du-te şi stai la Tomsk. Trăieşte din ceea ce câştigi, din lucrul mâinilor tale. împleteşte ciorapi. Iar când îmbătrâneşti atunci să strângi milostenii. Dar ascultă, nu mai umbla fără rost în Rusia!” La început ea a făcut ascultare, dar peste o jumătate de an, rudele şi prietenii ei au făcut-o să se hotărască de a-i însoţi la Kiev. în calea lor, ei îl vizitară pe părintele Serafim.

Părintele o privi cu asprime şi ţipă tare la ea, aşa precum făcuse şi pustnicul din Atchinsk: “De ce umbli fără rost prin Rusia? Nu ţi-a interzis oare fratele Daniil să mai hoinăreşti prin Rusia? întoarce-te imediat acasă!”

Maria începu să ceară binecuvântare pentru ultimul ei pelerinaj spunând că nu are nici măcar bani pentru a se întoarce acasă. Dar părintele Serafim ţipă din nou tare: “Ţi-am spus: întoarce-te acasă! Nu ai binecuvântare ca să mergi mai departe. întoarce-te, întoarce-te! Chiar şi fără bani vei ajunge înapoi la Tomsk.” Pelerina se supuse împotriva voinţei sale. Ea îşi părăsi tovarăşii de drum şi se duse pe jos la Nijni. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi ca răsplată pentru ascultarea ei, ea găsi nişte negustori din Tomsk şi ajunse cu bine în oraşul ei. Numeroase alte întâmplări ziditoare despre mireni ar putea fi povestite aici, dar deja le-am închinat prea mult spaţiu. Oricum, e lesne de înţeles. Părintele trebuia să se ocupe mai ales de mireni. Părintele nu recomanda oamenilor să inventeze fapte ascetice speciale sau chiar lucruri neobişnuite. Un

242

oaspete i-a cerut părintelui Serafim să-i interpreteze visul: “Am văzut pe cineva care mi-a poruncit să construiesc o Biserică”, spuse el. Părintele spuse: “Aceasta e propria ta dorinţă. Dar dacă Dumnezeu te-a ales pe tine în acest scop şi e nevoie de acest lucru, atunci dă-i drumul şi Dumnezeu să te binecuvinteze.” Noi am văzut deja că părintele nu era de acord ca oamenii din propria lor iniţiativă să se facă nebuni pentru Hristos. El l-a trimis înapoi la familia sa şi la negoţul său pe un astfel de pretins ascet care îşi abandonase treburile fără binecuvântare şi rătăcea desculţ şi încins cu lanţuri.

“Cred”, îi spuse părintele Serafim, “că e foarte bun negoţul cu grâne.” Altă dată spuse: “De-abia puteai afla câte unul printre nebunii după Hristos care să nu se afle în înşelare. Şi astfel erau pierduţi sau îşi reveneau. Părinţii noştri nu îngăduiau nimănui să se facă nebun pentru Hristos. Pe vremea mea doar unul exprima o astfel de înclinaţie şi începea să miaune în Biserică precum pisicile. Bătrânul Pahomie porunci ca nebunul să fie scos imediat din Biserică şi dus în afara porţilor mănăstirii. Există trei căi care necesită o vocaţie aparte: calea pustniciei, calea nebunului pentru Hristos şi calea stăreţiei.”

Noi cunoaştem două sau trei situaţii din viaţa sfântului când el a binecuvântat oameni care să urmeze această cale de asceză. Aceşti oameni au fost: Pelaghia Ivanovna Cerebrenikova (care va fi pomenită mai târziu), Parascheva Semionovna Melinkova şi încă o maică.

Mai târziu a vieţuit la Diveievo o nebună pentru Hristos sub numele de “Paşa din Sarov”. Numele ei din lume era Irina şi era iobagă a moşierului Bulighin din ţinutul Spask. Acestea au fost singurele pe tot parcursul unui secol şi ele au vieţuit în mănăstiri. Dar, în general vorbind, noi trebuie să evităm ciudăţenia şi să trăim ca toţi ceilalţi oameni, căutând să ne mântuim în orice domeniu de viaţă activăm. Şi am văzut câţi mireni extraordinari străluceau în jurul părintelui Serafim,

243

ca nişte steluţe în jurul unei mari stele. Şi pretutindenea Bătrânul predica smerenia, ascultarea şi umilinţa, dar mai ales dragostea şi compasiunea.

Celor din mănăstiri părintele Serafim le dădea povaţă, după învăţăturile cu caracter general ale Părinţilor, să facă ascultare drept cale spre a dobândi smerenia, iar smerenia e moartea patimilor. “Renunţă la voia proprie şi păstrează smerenia de-alungul întregii vieţi. Atunci te vei mântui. Smerenia şi ascultarea sunt doctoriile care ne vindecă de patimi şi care însămânţează toate virtuţile.” (a). “Precum pânza pe care vopsitorul o bate, o calcă în picioare, o piaptănă şi o spală, şi apoi devine albă ca zăpada, la fel şi fratele care pătimeşte umilinţe, jigniri, reproşuri, se curăţeşte şi se face precum argintul limpede, strălucitor, curăţit prin foc.” (b). Şi, deşi aceste cuvinte erau adresate în special fraţilor începători, totuşi, într-un anume sens, Domnul a făcut lumea în aşa fel încât fiecare om trebuie să se supună altcuiva, să fie subordonat superiorilor, copiii părinţilor lor, soţiile soţilor lor, ş.a.m.d. şi pretutindeni fiecare trebuie să se smerească şi să-şi taie propria sa voie şi s-o supună voii altora. O mamă trebuie să se smerească chiar faţă de propriii săi copii, aşa încât să nu se enerveze, dar să nu scape prilejul de a aplica o pedeapsă atunci când este cazul. şi câtă răbdare, câte suferinţe se cer pentru educarea copiilor săi, în bolile acestora sau în corectarea greşelilor acestora! Uneori situaţiile din afară ale vieţii sunt dificile şi dureroase, smerenia şi răbdarea sunt necesare pretutindeni. Alteori Domnul ne trimite, chiar în lume, pe cineva care să ne înfrângă şi să ne distrugă mândria. Desigur că nimeni de pe lume nu este abandonat de către Domnul Care Se îngrijeşte de mântuirea tuturor; dar nu există mântuire fără smerenie. Şi, deci, noi trebuie să ne observăm cu atenţie şi să ne întrebăm: Ce face Domnul chiar în acest moment ca să mă smerească? Şi această

a) Varsanufiecel Mare, răsp. 309 etc.

(b)Ant Omilia 113

244

lecţie a lui Dumnezeu trebuie să fie de îndată acceptată fără a aştepta o alta, fără a o respinge şi fără a inventa căi aşa zis mai bune de mântuire pentru cineva. Domnul ştie cu siguranţă ce poate fi mai bun pentru noi, păcătoşii, într-un moment anume. Şi ceea ce plănuim noi este de obicei doar momeala vrăjmaşului pentru a ne îndepărta de lucrarea lui Dumnezeu. Dar chiar dacă nu există îndrumători şi duhovnici cu experienţă, un mirean are întotdeauna un ajutător la îndemână. Bogdanov, pe care deja l-am pomenit, a pregătit un întreg set de întrebări pentru părintele Serafim şi l-a întrebat despre îndrumarea duhovnicească: “Ne putem noi încrede spre a fi călăuziţi de alţii?” “îngerul nostru păzitor, dăruit nouă la Sfântul Botez, ne este suficient”, răspunse părintele Serafim. Dar, în acelaşi timp, el adăugă câteva cuvinte despre povăţuitori. “Dacă există mânie într-un om, nu-l asculta. Dacă un om îşi păstrează fecioria, el este acceptabil pentru Duhul lui Dumnezeu (ca atare, el merită atenţie). Oricum, foloseşte-ţi propria judecată şi citeşte Evangheliile.” Şi, în acelaşi timp, el îi dădu o întreagă serie de îndrumări simple pe care le cunoaşte oricine: să nu neglijezi zilele de sărbătoare. Fii cumpătat. Mergi la biserică, cu excepţia situaţiilor de boală. Roagă-te pentru toţi. Vei face mult bine în acest fel. Oferă lumânări, vin şi ulei pentru Biserică. Milostenia face mult bine. Şi nu-i lăsa pe mireni să se descurajeze! Nu degeaba Sfântul le dădea nume mângâietoare ca:“bucuria mea”, “comoara mea”, “tătucule”, “măicuţă”. Iar din rândul clerului de mir el a evidenţiat un preot de parohie, pe părintele Alexis Guievaşev, care vieţuia în satul Busurman, din provincia Simbirsk. Despre el, părintele Serafim spunea: “Acest om, datorită rugăciunilor sale pentru sufletele creştine, este precum o candelă ce arde dinaintea tronului lui Dumnezeu. El este un nevoitor care, fără să depună voturile monahale, se află mai presus de mulţi asceţi."

Părintele Vasili Sadovski, care era atât de apropiat de părintele Serafim, era, de asemenea, căsătorit. Şi totuşi ce

245

mult îl iubea Sfântul! el o numea pe soţia acestuia cu numele slavon plin de respect “podnijie” (însoţitoare) şi i-a trimis puţină anafura rămasă după vederea Maicii Domnului (în 1830, după praznicul Adormirii). Părintele Serafim le-a prezis amândurora moartea. Cuvintele sale au fost înregistrate de părintele Vasili. “Tovarăşa ta va pleca la Domnul înaintea ta”, îmi spuse părintele Serafim. La doi ani după aceea, vei pleca şi dumneata, părinte. Aminteşte-ţi doisprezece! Iar dumneata vei fi al treisprezecelea, părinte. Iată ce-ţi poruncesc pentru moartea dumitale. Trebuie să fii pus în partea dreapta a altarului Bisericii Naşterii Domnului, iar Mişenca (Mihail Manturov) va fi aşezat în partea stângă. Porunceşte-le să te înmormânteze acolo. Ce bine va fi, părinte! Dumneata vei fi în dreapta, iar Mişenca în stânga, iar eu voi fi între voi, la mijloc. Şi aşa vom fi cu toţii împreună.”

Capela construită deasupra mormântului SfântuluiSerafim. Aici au rămas moaştele Sfântului până la canonizarea sa în 1903■

246

Capitolul al XIV-lea

îndrumător de suflete, plin de bucurie duhovnicească

Părintele Serafim făcea o impresie atât de puternică şi de fascinantă asupra tuturor, încât oamenii plecau încântaţi de la el. Unii plecau suspinând, dar aproape toţi erau mângâiaţi, înveseliţi, bucuraţi, înălţaţi duhovniceşte, de parcă le-ar fi dăruit fiecăruia în parte o forţă vitală, o nouă bucurie, un stimulent în nevoinţele duhovniceşti, întărire în virtute, dorinţa pentru o viaţă nouă. Pe scurt, înflăcăratul Serafim aprindea în oameni focul ceresc şi duhul de regenerare dăruit prin har (Luca 3: 16; Ioan 3: 3-8). Acest lucru e greu de înţeles. Doar din înregistrările făptuirilor sale asupra oamenilor şi din remarcabila sa înrâurire asupra lor putem avea o cât de mică imagine a forţei extraordinare latente şi lucrătoare la bietul Bătrân “gârbovit”. El ştia mai ales cum să-şi înveselească oaspeţii şi să le ofere bucurie. întâlnirea cu părintele însemna o adevărată sărbătoare. Oamenii plecau parcă înaripaţi de la el, sau, dimpotrivă, neobişnuit de gravi, supuşi, dar ferm hotărâţi să lupte împotriva răului.

Care era taina forţei spirituale a părintelui Serafim?

Ea consta în sentimentul permanent al învierii şi al bucuriei pascale atotcuprinzătoare. Biserica vede paştele în Hristos Mântuitorul. paştele este, de fapt, Hristos însuşi înviat, slăvit, pururea sălăşluind în Biserică: “Căci paştile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi; de aceea să prăznuim” (I Cor. 5: 7). paştile este acela care reprezintă faptul cel nou în Noul Testament. Puterea cea nouă este “puterea învierii Lui” (Filipeni 3:10). Prin puterea învierii El a fost sfinţit şi El a plecat slăvind-o. De obicei, părintele Serafim îşi întâmpina oaspeţii cu salutul învierii. Sărutându-i pe cei ce veneau la el, el le spunea: “Hristos

247

a înviat!”. Chipul vesel al ascetului, care se nevoia cu nevoinţe mai presus de fire, era o rază din soarele ceresc. Lumina sufletului său îi strălucea pe chip, iar oamenii erau îndemnaţi să-l slăvească pe Tatăl nostru Cel din ceruri (Matei 5_: 14-16). Bucuria pascală permanentă a Sfântului era bucuria “biruinţei care a biruit lumea: credinţa noastră” (I Ioan 5:4). Părintele Serafim le insufla oamenilor dorinţa să fie buni şi să facă binele. în acesta se află puterea oamenilor duhovniceşti. Fariseii vorbeau şi ei, dar cuvintele lor erau moarte, lipsite de viaţă, învăţăturile Domnului nostru erau “cu putere” (Luca 4:32). Sfântul Apostol Pavel spune, de asemenea, despre sine: Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii lui Dumnezeu” (I Cor 2: 4). Vom încerca acum să transmitem încă ceva din duhul vesel şi plin de bucurie duhovnicească care se manifesta în îndrumările oferite de părintele Serafim în relaţiile sale cu mirenii. “Odată”, povesteşte părintele Pavel, vecinul de chilie al Sfântului Serafim, “i-am adus părintelui Serafim un ţăran tânăr care avea nişte hăţuri în mână şi plângea din pricina pierderii cailor şi l-am lăsat singur cu părintele Serafim. După câtva timp l-am întâlnit din nou pe ţăranul respectiv şi l-am întrebat: Ei, ţi-ai găsit caii?. Sigur că i-am găsit, părinte, răspunse ţăranul. Unde şi când? l-am întrebat din nou. Iar el a răspuns: Părintele Serafim mi-a spus să mă duc la piaţă şi acolo îi voi găsi. Aşa că m-am dus şi i-am văzut de îndată, luându-i cu mine acasă”. Acest lucru poate părea un incident oarecare, dar pentru ţăran caii însemnau toată averea sa, iar pierderea lor ar fi însemnat ruinarea lui şi o amară sărăcie. Şi, deodată, ce mai bucurie! Aşa cum prezisese părintele Serafim “căluţii” (aşa cum le spunea cu dragoste stăpânul lor) au fost găsiţi. E lesne de bănuit că tânărul ţăran va fi fost atras către părintele Serafim şi Sarov mult mai des, iar bătrâneţile se poate să le fi sfârşit

248

în mănăstire. Şi ce bucurie a fost pentru întreaga sa familie! “Căluţii” au fost găsiţi! Ce lacrimi trebuie să fi vărsat soţia şi copiii săi, dacă ţăranul însuşi plângea în mănăstire cu hăţurile în mâini. Iată o altă întâmplare. Prinţul N. N. Goliţân ajunse la Sarov în drumul său de la Moscova la Penza. Bătrânul se afla în sihăstria sa. Prinţul se grăbi să ajungă acolo. Pe drum se întâlni cu părintele şi îi ceru binecuvântarea. “Cine eşti?” întrebă amabil părintele. Prinţul îi spuse cu modestie că era un simplu călător. Bătrânul îl îmbrăţişă cu dragoste frăţească, îl sărută şi zise: “Hristos a înviat!” Apoi, îl întrebă: “Citeşti Sfânta Evanghelie?” Prinţul răspunse: “Da, o citesc”. “Să citeşti mai des”, spuse Bătrânul “următoarele cuvinte din acea Carte Dumnezeiască: “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară” (Matei 2: 28-30). Spunând acestea, bătrânul îl îmbrăţişă din nou pe prinţ cu lacrimi în ochi. Pe drum el continuă să-i vorbească despre viaţa sa viitoare şi despre încercările ce urmau să vină asupra sa, care s-au împlinit toate până în cele din urmă. Ajungând la mănăstire, Bătrânul l-a invitat pe prinţ în chilia sa, i-a dat să bea aghiasmă şi o mână de pesmeţi. Luându-şi rămas bun de la el, îl întrebă pe călător dacă intenţionează să rămână mai mult în mănăstire. Acesta îi răspunse că şi-a propus să plece dimineaţă, după Sfânta Liturghie matinală. Atunci, părintele Serafim spuse “cu o infinită dragoste”(ca să folosim cuvintele proprii ale prinţului), că prinsese drag de el şi dorea să-l vadă din nou în ziua următoare după Liturghie, şi că pentru acest motiv şi de dragul său nu se va duce la sihăstrie în ziua următoare, ci va rămâne în mănăstire.

în ziua următoare Bătrânul ieşi ca să-l întâmpine în balconul ce dădea spre chilia sa. Părintele îl binecuvântă şi, îmbrăţişându-l,

249

îl conduse în chilia sa. Acolo, îi dădu să bea din nou din aghiasmă, îi dădu nişte pesmeţi şi-l binecuvântă pentru călătoria sa. El îl povăţui din nou să citească adesea cuvintele mai sus pomenite ale Evangheliei, precum şi Crezul, din care îl ruga să-şi concentreze atenţia în mod special asupra articolului al doisprezecelea (a). Din păcate, celelalte conversaţii ale Bătrânului cu prinţul au rămas necunoscute, dar ele au reprezentat o mare mângâiere pentru prinţ, aducându-i un mare beneficiu sufletului acestuia. Pace, mângâiere, consolare, bunătate, dragoste, atenţie, o îmbrăţişare mişcătoare şi salutul “Hristos a înviat!” întraga vizită a însemnat o imensă bucurie. în plus, îi fusese oferită o regulă pentru tot restul vieţii sale să caute mângâierea în necazurile (pe care Sfântul deja le prezisese) întru Hristos şi să aibă mereu smerenie adevărată: “Şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt 11: 28).

Am pomenit-o deja pe Ana Petrovna Eropkina. Deoarece îşi pierduse ambii părinţi în copilărie, ea a vieţuit împreună cu unchiul său care i-a fost cu adevărat tată. El hotărâse să o mărite spre binele ei atunci când a cunoscut un tânăr de care s-a îndrăgostit.

Avea pe atunci 17 ani. în casa unchiului ei ea ocupa o cameră împreună cu cele două fiice ale sale şi cu o tânără care le era oaspete. într-o seară ei au purtat o discuţie vie despre viitorul ei fericit. “Când ne-am dus cu toţii la culcare”, povestea ea, “nu ştiu ce s-a întâmplat cu ceilalţi, dar eu nu am putut dormi multă vreme şi am rămas pe jumătate trează. Deodată, moţăind uşor, l-am văzut pe unchiul meu intrând în dormitorul nostru cu un bătrân necunoscut. Din pudoare mi-am tras pătura cu totul peste mine. Dar, de sub ea i-am auzit venind către patul meu, şi atunci unchiul meu spuse: Vedeţi, e adormită dar bătrânul răspunse: E inutil să se mai căsătorească. Soţul ei nu va trăi mai mult de două sau maximum trei luni.

a) Viaţa veacului ce va să fie.

250

Cât de greu îi va veni să ajungă din orfană o biată văduvă! E ca şi cum ai sări din tigaie în foc. După aceste cuvinte totul deveni liniştit în cameră, nimeni şi nimic nu se mai putea auzi. Dar mie mi-era frică să ies de sub pătură. După ce primisem veştile neplăcute ale scurtei mele căsnicii, am plâns cu amar sub pătură şi m-am rugat fierbinte lui Dumnezeu ca să aibă milă şi de mine. Dar nu am rămas multă vreme în această stare. Starea de agitaţie sufletească mă trezi în scurtă vreme şi după ce mi-am dobândit cu totul cunoştinţa, mi-am făcut semnul Crucii în timp ce lacrimile mi se scurgeau pe obraji neîncetat. Mi-a fost greu după aceea să mai aştept dimineaţa. Orele mi se păreau veacuri, iar sufletul meu suferea cumplit. Numai Dumnezeu ştie prin ce am trecut atunci. Când se iviră zorile, dragii prieteni ai copilăriei mele, necunoscându-mi tristeţea, mă întâmpinară cu glume, dar chipul îmi era palid şi cuvintele mi se topeau pe buze. Nu ştiam cum să le răspund, dar amabilitatea şi curiozitatea lor mă obligară să le spun taina inimii mele. Prin intermediul lor toată lumea din casă ştia ce se întâmplă cu mine. Dacă îmi socoteau cuvintele a fi adevărate sau dacă socoteau în inima lor că vorbele Bătrânului s-ar putea adeveri, nu-mi dădeam seama. îmi amintesc doar că toţi încercau să mă consoleze şi să-mi interpreteze visul ca pe o farsă a imaginaţiei. “La început am încercat să-i conving de cele trăite de mine, dar la rândul lor, ei toţi încercau în fel şi chip să-mi respingă cuvintele şi în curând avură câştig de cauză total. Eram chiar gata să râd de propria mea credulitate, deşi aveam să mă căiesc amarnic ceva mai târziu; dar atunci era prea târziu. Toţi aşteptau cu nerăbdare nunta mea, căci urma să aibă loc la exact trei săptămâni după acest incident şi anume pe 8 februarie 1829. Iar eu, biată fiinţă, nu ştiam atunci că vorbele bătrânului pe care îl văzusem în visul meu erau sfinte şi profetice şi urmau să se împlinească negreşit şi anume că după trei luni aveam să-mi pierd

251

soţul şi să îngrop o dată cu el în mormânt toată fericirea mea pământească. Slujba cununiei a fost splendidă. O mulţime de oameni s-a adunat cu această ocazie şi nimeni n-ar fi crezut, văzându-ne atât de tineri şi sănătoşi, că bucuria noastră va pieri curând pentru vecie. După slujbă au urmat cele mai calde felicitări din partea celor prezenţi. Dar peste câteva săptămâni, soţul meu simţi brusc o schimbare în starea sănătăţii sale şi, treptat, pierzându-şi puterile, căzu în cele din urmă la pat. Am chemat cei mai buni doctori, l-am îngrijit cu cea mai mare atenţie, dar el nu se simţea deloc mai bine. Dimpotrivă, părea că se veştejeşte pe zi ce trece. Deşi eram foarte tânără, îmi era limpede că mai avea câteva zile de trăit, dar am încercat să-i ascund gândurile mele întunecate şi să-l mângâi în fel şi chip. El făcea acelaşi lucru cu mine mai ales atunci când mă vedea foarte tristă. El mă asigură chiar că se simţea mai bine şi-mi spuse că tinereţea şi constituţia lui solidă îl vor ajuta să treacă cu bine prin această boală şi că se va vindeca: ne-am lăsat purtaţi de aceste dulci sentimente ce le nutream unul faţă de celălalt şi lipsindu-ne îndrumarea unor oameni experimentaţi, noi înşine am fost cauza unei nenorociri pe care o socotesc mai rea decât moartea trupească însăşi. Nu i-am sugerat ca el să primească Sfintele Taine de teama de a nu-l speria veştile neplăcute ale apropiatului său sfârşit. Şi, deşi era şi el foarte evlavios, se temea să nu mă sperie cerându-mi să trimit după preot pentru a-i administra ultimele Taine. Pe data de 10 mai, când întreaga natură învie şi toate se veselesc, eu am fost brusc lovită de o grozavă întristare: moartea ne-a despărţit pe unul de celălalt. La început nu-mi puteam crede ochilor şi aproape că îmi ieşisem din minţi. Dar când am înţeles ceea ce se întâmplase fie că-mi pierdeam cunoştinţa, fie că mă aflam într-o prăpastie de gânduri teribil de întunecate. Plângându-mi văduvia atât de prematură, precum şi pierderea sufletului soţului meu, eram aproape gata, în nebunia

252

mea, să blestem ceasul când l-am întâlnit pentru prima oară în viaţă şi când mă ataşasem de el. A muri fără a primi ultimele Sfinte Taine mi se părea o pedeapsă aparte de la Dumnezeu pentru păcatele mele şi cele ale soţului meu. Credeam că soţul meu va fi pentru vecie despărţit de Dumnezeu. De-abia mi-amintesc felul în care trupul soţului meu a fost dat pământului. După înmormântare rudele şi prietenii mei n-au ştiut ce să facă cu mine, cum să mă mângâie şi să mă consoleze, pentru că eram deznădăjduită şi poate că eram în stare să îmi iau viaţa dacă nu eram supravegheată îndeaproape. Nu ştiu cum, şi de la cine auzise unchiul meu de viaţa ascetică şi de darurile duhovniceşti ale părintelui Serafim de la mănăstirea Sarov. Unchiul meu era atât de ferm convins de sfinţenia minunatului ascet încât el socotea pelerinajul meu la Sarov pentru a cere rugăciunile şi poveţele Sfântului părinte Serafim drept singurul mijloc de a dobândi eliberarea din suferinţa şi necazul meu. Nu s-a gândit o clipă la faptul că mănăstirea Sarov se afla la o distanţă de 500 de verste de casa noastră. în plus, din pricina primăverii aş fi putut întâmpina mari greutăţi la înapoiere din pricina drumurilor inundate. Atunci când mi-a relatat convingerea sa cu privire la părintele Serafim şi m-a povăţuit să mă duc la el i-am acceptat propunerea cu bucurie. La sosirea noastră în Sarov, am tras la casa de oaspeţi şi ardeam de nerăbdare să ştiu unde se află părintele Serafim, fie în mănăstire, fie retras la schitul său. Din fericire mi s-a spus că se afla atunci în mănăstire şi că m-aş putea duce la dânsul.

Intrând de îndată în mănăstire am fost şocată de o privelişte extraordinară. între Biserica Adormirii Maicii Domnului şi casa cu etaj de vizavi se aflau mase compacte de oameni care se mişcau precum valurile. întrebând am aflat că părintele Serafim locuia chiar în casa respectivă. M-am amestecat cu mulţimea de oameni de toate vârstele şi poziţiile sociale şi m-am îndreptat spre marchiza către care toţi încercau să

253

ajungă. M-am strecurat cu mare dificultate în antecameră şi prin uşa deschisă am intrat în chilia părintelui Serafim. Camera era umplută până la refuz de oameni. Am încercat să mă apropi de el ca toţi ceilalţi şi am întins mâna pentru a lua binecuvântarea sa, deşi nu avusesem posibilitatea să-i văd chipul cum se cuvine. Dându-mi binecuvântarea şi nişte biscuiţi spuse: Roaba lui Dumnezeu Ana se împărtăşeşte cu Harul lui Dumnezeu; ce mare mi-a fost uimirea când mi-am auzit numele pronunţat într-un loc necunoscut! Şi privindu-l drept în faţă pe părintele Serafim am recunoscut pe însuşi bătrânul care mă avertizase ca un părinte de căsătoria nefericită. Această întâlnire mi-a arătat de îndată cât de aproape se află el de Dumnezeu. Dar nu te puteai opri nici un minut lângă dânsul deoarece oamenii care erau lângă mine mă împinseră într-o parte pentru a primi şi ei binecuvântarea sa şi pentru a asculta câteva cuvinte din partea sa. Am fost adusă de valul lumii în antecameră şi pipăind cu picioarele nişte buşteni de lângă perete m-am suit pe ei şi am început să mă uit cu atenţie la părintele Serafim prin uşă. Chipul său îngeresc, umilinţa şi smerenia pe care le arăta în relaţia cu toată lumea, îl arătau că este un om extraordinar: Nu mi-am luat ochii de la el nici măcar o clipă. Urmărindu-i fiecare mişcare, am observat curând că dorea să pună capăt primirii oaspeţilor, fiindcă începuse să i poftească afară pe toţi cei prezenţi, spunându-le umil: Mergi în pace! în acelaşi timp el se apropie de uşa deschisă lângă care mă aflam eu, apucând de mânerul uşii cu o mână, cu cealaltă mă împinse pe neaşteptate în chilia sa şi fără să mă întrebe nimic, începu deodată să-mi vorbească: Ei, comoara mea, de ce ai venit la bietul Serafim? Ştiu cât de mare ţi-e durerea. Domnul te va ajuta să o înduri. După aceste cuvinte mângâietoare şi altele ca acestea, îmi spuse să mă pregătesc pentru spovedanie la părintele Ilarion şi să mă împărtăşesc cu Sfintele Taine. Am făcut precum îmi spusese părintele. în ceea ce-l priveşte pe soţul meu decedat, pe când mă gândeam

254

dacă nu cumva s-a lipsit de cereasca împărăţie fiindcă nici nu s-a spovedit şi nici nu s-a împărtăşit cu Prea Curatele Taine, părintele Serafim zise: Nu te mai gândi în legătură cu aceasta, bucuria mea, să nu mai gândeşti că doar din această pricină sufletul său se va pierde. Numai bunul Dumnezeu poate judeca pe care şi cum să răsplătească sau să osândească. Se întâmplă uneori ca aici pe pământ oamenii să primească Sfânta împărtăşanie, rămânând neîmpărtăşiţi cu Domnul, iar o altă persoană doreşte să primească împărtăşania, dar din pricina vreunui motiv oarecare dorinţa sa rămâne neîmplinită, indiferent de voinţa sa. Unei astfel de persoane i se oferă împărtăşania în chip nevăzut printr-un înger al Domnului. Pentru a-mi alunga toate gândurile întunecate legate de amintirea soţului meu şi pentru a mă salva de deznădejde, părintele Serafim îmi porunci ca la întoarcerea mea acasă să mă duc timp de 40 de zile la mormântul soţului meu şi să spun: Binecuvintează-mă domnul şi părintele meu! Iartă-mă pentru toate câte ţi-am greşit ţie, iar Domnul Dumnezeu te va ierta şi te va uşura pe tine. El îmi mai spuse să iau cenuşă din cădelniţa cu care se slujeşte în Biserică şi apoi, săpând o gropiţă de vreun sfert de metru să pun cenuşa în ea şi să spun de trei ori Tatăl nostru, Rugăciunea lui Iisus, Prea Sfântă Născătoare, miluieşte-ne pe noi, şi o dată, Crezul. După Sfânta împărtăşanie, oricât de bine mă simţeam după acest tratament duhovnicesc, şi după discuţia cu părintele, a trebuit să mă grăbesc spre casă. Drumurile ar fi devenit curând impracticabile, iar moşia unchiului meu, aşa cum am spus deja, se afla la 500 de verste de Sarov. I-am spus părintelui de intenţia mea de a pleca acasă şi de teama ca drumurile să nu fie inundate. Dar el îmi răspunse: Să nu te temi de nimic, bucuria mea, şi Dumnezeu îţi va pregăti drumul pentru tine. Zăpada va avea o grosime de aproape jumătate de metru şi te vei întoarce în condiţii mai bune decât la sosire. Dar să fi din nou aici în postul Sfinţilor apostoli Petru şi Pavel. După aceasta mă simţeam

255

ca un nou născut. O asemenea pace mi se aşternuse în suflet, aşa cum nu mai simţisem vreodată de la moartea soţului meu. Era de parcă fusesem uşurată de o sarcină grea. Am început să simt din nou bucuria în mijlocul familiei şi a societăţii. Acasă am găsit o ocupaţie potrivită şi nu mă plictiseam deloc. Ori de câte ori era cu putinţă mă duceam la Biserică sau la mormântul soţului meu care nu-mi mai făcea impresia cumplită pe care mi-o făcuse mai înainte. Nu mă mai tortura vederea lui şi nu mai eram o cauză de nefericire pentru alţii, în felul acesta mi-am petrecut două luni la ţară după sosirea mea la Sarov. Postul Sfinţilor Petru şi Pavel sosi şi mă dusei din nou la părintele Serafim conform înţelegerii noastre. Călătoria mea fu mai plină de bucurie de data aceasta. Mi se părea că parcă mă duceam la propriul meu tată. Odată cu sosirea mea la mănăstire, fără a pierde vreun minut m-am năpustit ca un cerb în pădure spre el, după ce am aflat că se află la schit. Am alergat şi am găsit o mulţime de oameni acolo şi am întrebat pe cineva: Unde este părintele Serafim? Ei arătară către râu şi ziseră: Acolo se află. Doar întorcându-mi privirea mi-am putut da seama că el se mişca prin apă, că luase o piatră mare şi o ducea la mal. într-o clipă mi-am făcut drum prin mulţime către el şi de îndată ce mă văzu mă întâmpină cu o înfăţişare veselă: Ei, comoara mea, ai venit? Domnul să te binecuvinteze! Fii oaspetele nostru o vreme. în curând el începu să mă trimită pe mine şi pe toţi cei din mănăstire, spunându-ne să ne grăbim; dar nimeni nu voia sa l părăsească, toţi doreau să-şi bucure ochiul privindu-l şi să audă ceva spre binele sufletului lor. în plus, ziua era frumoasă, cerul era limpede, era încă destul timp până seara; aşadar, bunul nostru simţ ne-a oferit multe motive pentru a mai rămâne un timp cu el. Dar urmările ne-au arătat curând că ar fi trebuit să-l fi ascultat pe Bătrân imediat. întârziind destul de mult timp în pădure, atunci când am pornit într-un lung, neîntrerupt şir spre casele de oaspeţi ale mănăstirii, am fost acoperiţi de un

256

nor înspăimântător. Bubuituri grozave de tunete şi fulgere neîntrerupte ne-au înspăimântat grozav şi am fost udaţi până la piele de ploaia care turna cu găleata. În ziua următoare, când m-am dus la părintele Serafim, el mă primi foarte amabil şi îmi spuse cu zâmbet îngeresc: Ei, comoara mea, ce ploaie torenţială a mai fost! Ce furtună! Nu te-ar fi prins dacă m-ai fi ascultat. Nu poţi spune că nu te-am trimis acasă la timpul potrivit. Cu această ocazie, ca şi mai târziu, părintele Serafim mi-a vorbit despre diferite lucruri, căci cu binecuvântarea sa am rămas timp de opt zile la Sarov şi el m-a primit în fiecare zi, cu excepţia zilei de vineri. în această zi el rămânea în desăvârşită tăcere şi se poate presupune că se afla adâncit în meditaţie asupra patimilor Mântuitorului. După ce am petrecut peste o săptămână în Sarov, am plecat acasă cu binecuvântarea părintelui Serafim. A fost trist pentru mine ca să părăsesc acel loc sfânt unde primisem atâtea lecţii folositoare pentru viaţa mea, unde fusesem faţă către faţă cu binecuvântatul părinte Serafim care era într-adevăr un model de asceză creştină. Despărţirea mea de el a fost cu atât mai tristă cu cât am avut un fel de presimţire că nu-l voi mai vedea niciodată; şi, spre necazul meu, acest lucru s-a dovedit a fi adevărat. Cât de mult m-a ajutat el de dincolo de mormânt nici nu îndrăznesc să mai vorbesc, dar cred că prin sfintele sale rugăciuni mi s-a oferit mai multă vreme de pocăinţă.”

Iată un alt caz plin de mângâiere. O mamă şi-a pierdut singurul ei fiu care dispăruse, nimeni nu ştie cum sau unde. Ne putem închipui tristeţea ei de nemângâiat. Ea se duse la Sarov cu o inimă înfrântă, căzu la picioarele părintelui Serafim şi-i ceru să se roage pentru fiul ei pierdut. Bătrânul o mângâie, o înveseli, îi trezi şi-i întări nădejdea şi, spre surprinderea ei, îi spuse să-şi aştepte fiul la casa de oaspeţi a mănăstirii. Deşi i se părea incredibil acest lucru, totuşi, nefericita mamă făcu ascultare, agăţându-se de cuvântul părintelui precum se agaţă un om ce se îneacă de un pai. Trecu o zi, apoi

257

încă una, şi trecu şi a treia, şi totuşi nu se ivi nici urmă de fiu. întristată se duse la părintele Serafim ca să ia binecuvântarea sa şi să se întoarcă acasă cu aceeaşi piatră pe suflet. Închipuiţi-vă uimirea femeii când, chiar în clipa când se ducea de la arhondaric la părintele, fiul ei veni şi el să ia binecuvântare de la dânsul. Părintele Serafim, îl luă de mână, îl duse la mama sa şi îi felicită cu ocazia fericitei lor reîntâlniri.

Sunt nenumărate povestiri despre felul în care îşi mângâia el orfanele. Să luăm două sau trei exemple. “Când am ajuns la părintele Serafim”, spuse bătrâna monahie Agatia Grigorievna, “mă gândeam în tulburarea sufletului meu că după moarte nu mai există răsplată pentru nimenea. Părintele se afla în chilia sa, în antecameră. El îşi puse capul pe păcătosul meu umăr şi zise: Nu deznădăjdui, nu deznădăjdui, maică! în împărăţia Cerurilor ne vom bucura împreună. Şi apoi adăugă: Atenţie, maică, totdeauna să spui rugăciunea minţii. Şi păcătoasă cum sunt, am căzut în deznădejde. Să nu asculţi, maică, spuse el, la gândurile care te trimit unde vor ele, ci roagă-te aşa, maică: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!, şi repet-o de la început până la sfârşit împreună cu Fericirile. Apoi să spui: O, prea cântată, Maică! Apoi: Pomeneşte-l, Doamne, pe părintele nostru ieromonah Serafim (şi să-ţi pomeneşti şi numele dumitale). în felul acesta, maică, Domnul îţi va ierta păcatele tale, dar şi pe ale mele. Şi aşa ne vom mântui!”

El le mai spunea oamenilor să-l pomenească în rugăciunile lor în clipe de deznădejde, necaz şi melancolie, sau în timpul vreunui atac al nevăzuţilor vrăjmaşi.

Odată, o ţărăncuţă pe nume Alexandra Lebedeva din satul Elizarievo (din regiunea Ardatov), se îmbolnăvi de o boală ciudată. Iată o relatare a cazului ei făcută de către soţul ei. “Pe data de 6 aprilie 1826, în zi de sărbătoare, soţia mea Alexandra se întoarse de la Sfânta Liturghie, luă masa de prânz şi

258

apoi ieşi cu mine la o mică plimbare înafara porţilor casei noastre. Deodată, Dumnezeu ştie de ce, se simţi slăbită şi ameţită, aşa încât de-abia am putut-o conduce în hol. Acolo, căzu pe podea; începu să vomite şi avea înspăimântătoare convulsii ale membrelor. în cele din urmă ea căzu într-o stare de amorţeală mortală. Rămase în această stare de amorţeală cumplită timp de aproape o jumătate de oră. Apoi îşi recăpătă parţial cunoştinţa, dar începu să scrâşnească din dinţi şi să roadă tot ceea ce putea apuca. în cele din urmă adormi. în ziua următoare se simţi mai bine şi drept răspuns la întrebarea mamei sale referitoare la ceea ce se întâmplase cu ea în ziua anterioară, ea spuse că i se păruse că parcă se răsturnase casa peste ea şi chiar acum totul căpătase o înfăţişare cumplită. Peste alte două zile avu o criză asemănătoare. Apoi încă una peste o lună. Apoi, tot restul anului acele crize apăreau zilnic, aşa încât toţi o socoteau ca fiind posedată de cel rău. La început, la cererea moşierului, fu tratată de un practicant în medicină local, dar când eforturile sale se dovediră în van, fu chemat un alt medic din Ardatov; dar şi acesta, după trei săptămâni de tratament, refuză să se mai îngrijească de cazul respectiv; spuse că nu mai întâlnise vreodată o astfel de boală şi că era ceva ciudat la mijloc. în cele din urmă, prin grija moşierului, fu chemat un alt medic de la fabrica din Viksoonski, dar şi acesta după ce examină pacienta, spuse hotărât că boala ei era de neînţeles şi că duhul cel rău era la largul său în acest caz, dar că el nu-şi asumă responsabilitatea de a-l alunga. După părerea sa, era inutil de a tortura pacienta prin a se încerca vindecarea ei prin mijloace omeneşti, dar că era mai bine să se recurgă la ajutorul lui Dumnezeu. în ciuda sfatului său, noi am încercat totuşi s-o ajutăm cu remedii simple, dar toate se dovediră a fi inutile. Pacienta se afla în pragul morţii.

La începutul celui de al doilea an din ziua în care suferinţele ei se intensificaseră, pe data de 20 mai 1827, bolnava

259

observă deodată, în timpul nopţii, că un străin îi intră în cameră. Era o bătrână de statură medie, uscăţivă, cu păr scurt blond şi cu o faţă rotundă, cu ochii închişi, desculţă şi prăfuită din cap până în picioare. Aceasta îi spuse: De ce stai în pat şi nu-ţi cauţi un doctor?. înspăimântată de această ciudată apariţie, bolnava îşi făcu semnul Crucii şi începu să spună rugăciunea: Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui Apoi femeia necunoscută îi spuse: Nu te teme de mine. îţi doresc tot binele şi sănătatea. îmi place nespus această rugăciune şi mă bucur atunci când cineva o spune. Bolnava o întrebă: Dar cine eşti tu? Nu cumva eşti de pe lumea cealaltă? şi nu cumva mi-ai văzut băiatul acolo?Femeia necunoscută răspunse: Ba da. E supărat pe tine, dar nu e cazul să vorbeşti cu el; trebuie să ne gândim la tine. De ce nu încerci să te vindeci? Bolnava răspunse: Am fost consultată de numeroşi medici, dar nici unul nu m-a putut ajuta. Străina spuse: îţi voi găsi un adevărat medic care doreşte de mult timp să te vindece. El m-a rugat în mod special să vin aici. Mergi cât mai degrabă cu putinţă la Sarov, la părintele Serafim. El te poate ajuta. După aceasta, vedenia respectivă încetă. Bolnava hotărî să-şi trezească mama, dar aceasta din urmă nu dormea şi auzise toată conversaţia fiicei sale cu femeia necunoscută. Când totul se linişti şi fiica se întoarse către mama ei, aceasta o întrebă cu cine vorbise. Fiica răspunse: O, mamă, am fost aşa de înspăimântată! N-ai văzut-o pe femeia care mi-a spus să mă duc la părintele Serafim care mă poate ajuta? Mama sa îi răspunse placid: Da, atunci când te vei simţi mai bine, vei putea merge . Şi imediat după aceea adormi.

între timp, soţia mea văzu din nou, în noaptea de 11 iunie 1827, aceeaşi femeie necunoscută care îi reaminti plină de reproşuri că ea n-ar mai trebui să amâne, ci ar trebui să se grăbească, deoarece părintele Serafim o aştepta să vină curând. Atunci bolnava prinse curaj şi o întrebă cine este şi

260

de unde vine. Femeia răspunse: Sunt de la mănăstirea Diveievo, Agatia, prima stareţă a mănăstirii. Deci, du-te repede, nu mai amâna. Spunând acestea ea dispăru din nou. Bolnava o trezi imediat pe mama ei şi o rugă insistent să-i ceară moşierului o şaretă pentru o călătorie la Sarov. Mama fetei consimţi, şi, deşi era în zori, se duse imediat la moşier, îi spuse motivul vizitei ei şi-i ceru o şaretă pentru a-şi duce fata bolnavă la părintele Serafim. Moşierul fu de acord cu cererea ei şi-i spuse acesteia că el însuşi îl văzuse pe părintele Serafim chiar în noaptea aceea în vis şi că acesta aştepta o bolnavă şi ţinea crucea pe care o purta la piept deasupra ei şi că după aceea bolnava plecase complet vindecată. Şi, astfel, mama se duse la Sarov cu fiica ei bolnavă, iar atunci când intrară în pădurea Sarovului, fata, care-şi pierduse auzul din pricina bolii, auzi pentru prima oară clopotele mănăstirii şi, spre surprinderea şi bucuria mamei sale spuse: Ascultă, bat clopotele pentru Sfânta Liturghie! Sosiră la mănăstire la vremea cinei şi îi găsiră pe fraţi la trapeză. Li se spuse că părintele Serafim se închisese în chilie şi nu primea pe nimeni. între timp se adunaseră atâţia oameni lângă chilia sa încât era imposibil să ajungi acolo. Mama şi fata ei bolnavă apelară la un monah din Sarov şi-l rugară să le conducă la părintele Serafim. Bunul monah le conduse prin mulţime şi lăsându-le în antecameră, se duse la Bătrân ca să-i vorbească despre ele. Dar părintele Serafim îl opri. D-abia apucă monahul să spună obişnuita rugăciune la intrare, când Bătrânul ieşi la el şi spuse: Adu-o imediat înăuntru pe bolnava Alexandra. Uimit de o asemenea pătrundere duhovnicească, monahul se întoarse către cele două femei, le spuse să intre şi, la rugămintea mamei o ajută el însuşi să o conducă pe pacientă. De îndată ce intrară în chilia părintelui Serafim, bolnava se dezlipi din mâinile lor cu o forţă extraordinară şi imediat se aruncă la picioarele părintelui Serafim. Atunci Bătrânul o acoperi cu epitrahilul

261

său şi rosti o rugăciune deasupra ei. După aceea, o luă de cap cu ambele mâini şi o înălţă puţin. în momentul acela bolnava simţi un fel de zgomot ca şi cum cineva i-ar fi sfâşiat haina de blană de pe ea şi simţi de parcă ar fi fost otrăvită cu fum de mangal. Apoi, părintele Serafim îi dădu agheasmă şi anafura, îi spuse să sărute crucea care-i atârna la piept şi icoana Maicii Domnului care se afla pe masa lui şi spuse: Iat-o pe Sprijinitoarea ta! Ea a mijlocit pentru tine dinaintea lui Dumnezeu! Dobândind în acest fel o vindecare completă şi înţelegând pe deplin măreţia bunătăţii arătate ei de către părintele Serafim, pacientei îi păru extrem de rău că nu avea nimic pentru moment cu care să-şi răsplătească binefăcătorul. Dar el îi citi gândurile şi-i spuse: Nu am nevoie de nimic de la tine. Roagă-te doar lui Dumnezeu. Dar dacă ai dorinţa de a-mi oferi ceva, toarce-mi câteva fire de lână timp de trei zile de miercuri şi răsuceşte-mi-le timp de trei vineri, abţinându-te în răstimpul acestor şase zile de la hrană, băutură, şi discuţii.

Iar la începutul fiecărei acţiuni să spui de trei ori Rugăciunea domnească şi să te rogi Maicii Domnului neîncetat în timpul acestor şase zile. Şi adăugă: Să te duci la Diveievo, la mormântul roabei lui Dumnezeu Agatia. Ia nişte pământ pentru tine şi fă câte metanii poţi pe locul acela. Ei îi pare rău pentru tine şi vrea ca tu să te vindeci. Iar atunci când eşti tristă roagă-te lui Dumnezeu şi spune: Părinte Serafim! Pomeneşte-mă în rugăciunile tale şi roagă-te pentru mine, păcătoasa, ca să nu mă îmbolnăvesc din nou de boala aceea venită de la vrăjmaşul lui Dumnezeu. După aceea le binecuvântă şi le slobozi în pace. Această vindecare a avut loc pe 11 iunie 1827. Femeia se vindecă complet şi mai apoi născu patru fii şi cinci fiice pe lângă cei doi copii pe care-i avea deja. Ei îi pomeneau întotdeauna pe părintele în rugăciunile lor.

El obişnuia, de asemenea să-i spună căpitanului Teplov: “Atunci când te afli la necaz, vino la chilia bietului Serafim.

262

El se va ruga pentru tine.” Acest lucru s-a întâmplat în timpul vieţii sale şi cu atât mai mult acum, după moartea sa, datorită rugăciunilor sale dinaintea tronului lui Dumnezeu. în timpul discuţiilor sale cu orfanele sale el le oferea, printre altele, exact povaţa împotriva deznădejdii pe care o aflăm în scrierile altor Sfinţi Părinţi, şi anume să ofere unei persoane necăjite o masă bună.

Dar ce mese bune se puteau oferi în biata mănăstire Diveievo? În loc de aceasta, părintele le spusese surorilor să-şi ia mesele şi să mănânce hrana ce li se oferea, şi chiar să-şi ia nişte pâine cu ele când se duceau la muncă. “Puneţi puţină pâine în buzunarul vostru”, îi spuse el Xeniei Vasilievna. “Atunci când eşti obosită sau extenuată, să nu deznădăjduieşti, ci mănâncăpâinea şi apoi du-te din nou la lucru!”

El le spuse chiar să-şi pună puţină pâine pentru noapte sub perna lor. “Atunci când eşti tristă sau deznădăjduită, maică, scoate-ţi pâinea şi mănânc-o. Şi deznădejdea va dispărea, pâinea o va alunga şi îţi va asigura un somn bun după ostenelile tale, maică”. Iar când mai târziu bucătăreasa cea severă a început să refuze de a mai da pâine surorilor, pomenind de o poruncă a maicii stareţe, părintele a chemat-o, a dojenit-o aspru şi chiar a adăugat: “Las-o pe stareţă să vorbească (de economii), iar tu să continui să dai pâine surorilor şi să nu o ţii sub lacăt, şi astfel te vei mântui!”

Iată o întâmplare şi mai mişcătoare care pare chiar nepotrivită pentru un monah. Dar părintele Serafim prevedea viitorul şi în acelaşi timp dorea să-şi bucure surorile sale deznădăjduite. “Odată am venit la părintele cu Acvilina Vasilievna”, povesteşte Barbara Ilinicina, o monahie vârstnică. “El i-a vorbit confidenţial mai mult timp şi făcea tot posibilul spre a o convinge de un anumit lucru, dar era clar că ea nu voia să-l asculte. El ieşi afară şi zise: Ia din arca mea (aşa îşi numea el propriul sicriu) nişte pâine uscată. El îi dădu Acvilinei

263

o grămăjoară de pâine şi o alta mie. Apoi umplu un sac mare cu pâine uscată şi începu să-l bată cu un băţ. Acest lucru ne făcu să izbucnim în râs. Părintele se uită la noi şi apoi începu să-l bată şi mai tare. Noi nu puteam face nimic în această situaţie. Apoi, părintele legă sacul, îl atârnă de gâtul Acvilinei şi ne spuse să plecăm la mănăstire. Noi am înţeles acest lucru mai târziu, atunci când sora Acvilina Vasilievna a plecat din mănăstire şi a trebuit să pătimească grozave încercări şi suferinţe în lume. Ea s-a întors mai târziu la noi şi a murit la Diveievo”.

Mai târziu Barbara Ilinicina fu defăimată, iar maica stareţă din cadrul comunităţii maicii Alexandra, Xenia Mihailovna, o dădu afară din mănăstire. “Am plâns şi iar am plâns, iar apoi m-am dus la părintele Serafim şi i-am spus totul. Plângeam chiar atunci când am îngenunchiat dinaintea sa. Dar el a început doar să râdă şi să bată din palme. Apoi începu să se roage şi îmi spuse să mă duc la surorile sale de la moară, la maica lor stareţă Paraschiva Stepanovna. Iar ea îmi îngădui să rămân în mănăstirea sa aşa cum mă binecuvântase părintele.”

Aceasta a fost sora care a văzut o dată muşte aşezate pe obrajii părintelui şi sângele curgându-i şiroaie. Ea a vrut să le alunge, dar părintele îi interzise: “Nu le atinge, bucuria mea,” zise el. “Toată suflarea să laude pe Domnul” (Ps. 150:6). în faţa unei asemenea răbdări, necazurile noastre păreau să fie doar un fleac. Şi câte astfel de întâmplări asemănătoare nu au mai existat! Dar nu este oare o mare mângâiere pentru mireni să ştie faptul că chemarea lor pământească, oricare ar fi ea, îi conduce la mântuire, dacă doar o poartă cu credinţă, smerenie şi răbdare, în numele lui Hristos şi o împlinesc ca pe o poruncă a lui Dumnezeu? Orice muncă, orice trudă e înduhovnicită în acest fel. Atunci, întreaga viaţă a omului se preschimbă într-o neîncetată nevoinţă de mântuire. Şi am văzut cât de mult îşi iubea părintele pe colaboratorii şi apropiaţii săi din lume. Şi, astfel, oricât de simple ne-ar putea părea

264

poveţele şi îndrumările părintelui Serafim oferite mirenilor, totuşi cei care le împlinesc ca pe “poruncile lui Dumnezeu” după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, pot dobândi darurile Domnului care vin ca o consecinţă a acestui lucru, de la bucuria cerească a Sfântului Duh, până la arătarea şi manifestarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos în aceştia. Acestea sunt cuvinte minunate, dar ele au fost rostite de însuşi Fiul lui Dumnezeu: “Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi. încă puţin timp şi lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veţi vedea, pentru că Eu sunt viu şi voi veţi fi vii. în ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi. Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14: 18-21). Acest gând este dezvoltat în minunata conversaţie a Sfântului cu mireanul Motovilov. Şi deodată ni se amintesc cuvintele ulterioare ale Domnului nostru: “Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină” (ioan 15: 2). Sfântul Serafim iradia doar bucurie.

Uneori chiar se revărsa din el destul de vizibil ca o lumină extraordinară care-i arunca în extaz pe cei care se învredniceau de o astfel de vedere. Şi au fost numeroşi martoricei mai apropiaţi prieteni ai săi, Eropkina, Aksakova, Melinkov, Tihonov, precum şi multe dintre maicile sale. Ce altceva să mai pomenim în legătură cu îndrumările sale către mireni? Desigur, e uşor să scrii toate acestea şi este şi mai uşor să vorbeşti de mântuirea altuia. Dar, în realitate toţi ştiu, fie monahi, fie mireni, că este greu să dobândeşti mântuirea, că fiecare trebuie să-şi poarte crucea toată viaţa. Iar omul lui Dumnezeu le amintea adesea celorlalţi de acest lucru şi doar încerca să le uşureze povara.

Odată, un profesor de seminar, însoţit de un preot, veni la dânsul şi dori să ia binecuvântarea sa spre a deveni monah.

265

Dar părintele vorbea tot timpul cu preotul şi nu acorda nici cea mai mică atenţie învăţătorului teolog. Apoi întrebă ca din întâmplare: “Mai are el şi altceva de învăţat pentru a-şi completa studiile?”. Părintele explică faptul că profesorul cunoştea bine diferitele ramuri ale teologiei. “Ştiu că este talentat în compunerea predicilor. A-i învăţa pe alţii este tot atât de uşor de parcă ai arunca pietre din vârful Bisericii noastre, dar a pune în practică ceea ce-i înveţi pe alţii este ca şi cum ai căra pietrele tu însuţi în vârful Bisericii. Aceasta este diferenţa între a-i învăţa pe alţii şi a face lucrurile respective tu însuţi.

în concluzie, el îl povăţui pe profesor să citească viaţa Sfântului şi învăţătorului Ioan Damaschin, unde se spune printre alte lucruri, cum acestui teolog îi fusese interzis de către duhovnicul său să compună imne sfinte. Şi când, din compasiune pentru fratele unui monah decedat, el a compus cântări de înmormântare, Bătrânul a vrut la început să-l alunge din mănăstire. Apoi, la cererea monahilor, el a fost de acord să-l lase să rămână în continuare, dar i-a poruncit teologului vinovat de neascultare să spele WC-urile. Şi numai după această umilinţă şi-o arătare cu totul aparte a Maicii Domnului către Bătrân, au fost dezlegate buzele scriitorului de imne bisericeşti. Da, mântuirea nu este uşor dobândită. Iar ascetul de la Sarov cunoştea acest lucru din propria sa experienţă extrem de vastă. De aceea, el îi avertiza pe pelerinii pământeşti că vor întâmpina numeroase necazuri în calea lor.

“După cuvântul Mântuitorului”, îi spuse el căpitanului Karataiev, “noi trebuie să intrăm prin poarta cea strâmtă în împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 7: 13-14). “Toţi Sfinţii au avut ispite”, spuse el, “dar precum aurul care cu cât mai mult este ţinut în foc, cu atât mai mult se lămureşte, la fel şi Sfinţii deveneau mai iscusiţi prin încercări. Prin răbdarea lor ei îmbunau dreptatea Creatorului şi se apropiau de Hristos întru al Cărui nume şi pentru a Cărui dragoste ei pătimeau. Uneori

266

se referea la sine însuşi pentru a-i convinge şi mângâia pe cei ce pătimeau.

Soţul unei femei se îmbolnăvi grav. Întrucât el avea o mare consideraţie pentru omul lui Dumnezeu, îşi trimise soţia la Sarov. Sfântul nu primea pe nimeni atunci, dar văzând în duh suferinţă omenească, a deschis uşa brusc şi deodată se întoarse către femeia neliniştită. “Fiică Agripina”, spuse el, “vino repede la mine fiindcă trebuie să te grăbeşti să ajungi acasă”. Apoi, luându-i mâna, i-o puse pe umărul său, acolo unde ea simţi o cruce mare. “Acolo, fiica mea”, spuse Bătrânul, “la început a fost foarte greu de purtat aceasta, dar acum e tare plăcut. Grăbeşte-te acum şi adu-ţi aminte de povara mea. La revedere!”.

Soţul ei era încă în viaţă, luă puţin vin, anafură şi aghiasmă pe care părintele i le trimisese, îşi binecuvântă copiii şi cu pace plecă la Domnul. Dar, în acelaşi timp Sfântul îi încuraja pe toţi să nu deznădăjduiască. El le amintea oamenilor de cuvântul Mântuitorului însuşi Care spune că deşi împlinirea poruncilor Sale este o povară, totuşi această povară este uşoară (Mt. 11: 30). Dar părintele Serafim îi mângâia mai ales pe cei necăjiţi prin a-i face să nădăjduiască într-o fericire viitoare pentru aceia care erau vrednici de ea.

Unei tinere văduve, A. P. Eropkina, el îi vorbea cu un entuziasm extraordinar despre împărăţia lui Dumnezeu. “Nu pot reda acum exact nici toate cuvintele sale, nici impresia care mi-a făcut-o pe vremea aceea”, scrie ea în amintirile ei. “înfăţişarea chipului său era extraordinară. Prin pielea sa strălucea o lumină suprafirească. Nu-mi pot aminti totul, dar ştiu că îmi vorbea de cei trei Sfinţi Ierarhi vasile cel Mare, Gri gorie Teologul şi Ioan Hrisostom şi de slava de care se bu cură ei acolo. El descrise în cuvinte vii şi în amănunţime frumuseţea şi slava Sfintei Fevronia şi a multor altor mucenici. În toată viaţa mea n-am auzit vreodată povestiri atât de frumoase

267

şi vii. Dar parcă mi se părea că nu poate să îmi spună totul atunci şi adăugă în concluzie: Oh, bucuria mea. E atâta fericire şi frumuseţe acolo încât e imposibil să le descrii”

Odată a fost întrebat: “Poate un om care s-a aflat într-o stare de har să se ridice din nou prin pocăinţă după o cădere?” “Da, poate”, răspunse el, “după cuvântul: “împingându-mă m-au împins să cad, dar Domnul m-a sprijinit” (Ps. 117:13).

Atunci când Sfântul prooroc Natan l-a dojenit pe David pentru păcatul său, acesta s-a pocăit şi de îndată a primit iertarea (II Regi 12: 13). Când noi ne căim sincer pentru păcatele noastre la Domnul Iisus Hristos din toată inima, El se bucură pentru noi, face praznic mare şi-i cheamă la un loc pe îngerii săi (iubitele Sale Puteri) şi le arată drahma pe care El a aflat-o din nou, adică chipul şi asemănarea Sa împărătească. Aşezând oaia cea pierdută pe umerii Săi, El o duce Tatălui Său. în locaşurile tuturor celor ce se bucură, Dumnezeu aşează sufletul păcătosului care se pocăieşte împreună cu cei care niciodată nu s-au depărtat de El”.

Atunci când dorea să încurajeze păcătoşi deznădăjduiţi, părintele Serafim obişnuia printre altele, să citeze un episod străvechi relatat în „Proloage”. Un pustnic a pornit la drum ca să aducă apă şi pe drum a căzut în păcat. în timp ce se întorcea la mănăstirea sa, vrăjmaşul a început să-l tulbure cu gânduri de deznădejde, înfăţişându-i gravitatea păcatului şi neputinţa iertării şi a îndreptării. Dar ostaşul lui Hristos respinse atacurile duhului celui rău şi se hotărî să ispăşească ceea ce făcuse prin pocăinţă. Dumnezeu îi arătă aceasta unui anume Părinte cu viaţă sfinţită şi-i spuse să-l laude pe fratele care căzuse în păcat pentru izbânda asupra vrăjmaşului şi pentru că nu s-a lăsat pradă deznădejdii.

„Şi astfel”, citim în îndrumările părintelui Serafim înregistrate de către fiii săi duhovniceşti, „să nu uităm să ne întoarcem de îndată faţa către preamilostivul nostru Dumnezeu

268

şi să nu ne lăsăm pradă nepăsării şi deznădejdii din pricina gravelor şi nenumăratelor noastre păcate. Deznădejdea noastră este bucuria desăvârşită a vrăjmaşului. Este „un păcat de moarte” aşa cum spune Sfânta Scriptură (1 ioan 5:16). Dacă nu laşi loc deznădejdii şi nepăsării, spune Varsanufie cel Mare, va trebui să te miri şi să-L slăveşti pe Dumnezeu atunci când vezi felul în care El te aduce de la nefiinţă la fiinţă (adică te preschimbă dintr-un păcătos într-un om drept)” (răspunsul 114).

Povăţuind la îndreptarea prin pocăinţă, sfântul cita cuvintele Sfântului mucenic Bonifatie (prăznuit pe data de 19 decembrie): „începutul pocăinţei se naşte din frica de Dumnezeu şi din luarea aminte de sine. Frica de Dumnezeu este tatăl luării aminte, iar aceasta este maica păcii lăuntrice. Frica de Domnul trezeşte conştiinţa adormită, lucru care dă putinţă sufletului să-şi vadă urâţenia ca într-o apă curată şi limpede. în acest fel apare mlădiţa pocăinţei, iar rădăcinile ei cresc şi se dezvoltă. Un alt chip de a cultiva duhul pocăinţei îl reprezintă rugăciunea neîncetată. „Pe tot parcursul vieţii noastre noi aducem jigniri măreţiei Dumnezeirii prin păcatele noastre, şi prin urmare noi trebuie totdeauna să-I cerem Domnului cu umilinţă să ne dăruiască iertarea păcatelor şi a datoriilor noastre.” Părintele Serafim îi povăţuia mai ales pe păcătoşii ce se căiau de păcatele lor să se roage cu cuvintele rugăciunii Sfântului Antiohie cel Mare, cuvinte pline de căinţă şi încredere.

„A te pocăi de păcatele tale înseamnă, printre altele, de a nu le mai repeta.” „Deznădejdea”, după Sfântul Ioan Scărarul, „se naşte fie din conştientizarea mulţimii păcatelor noastre, deznădejde a conştiinţei şi o insuportabilă tristeţe, sau din mândrie şi trufie, atunci când cineva crede că nu merita să fi făcut păcatul în care a căzut” (adică, e surprins de păcatul său, căci el se crede că nu este atât de rău la urma urmelor). „Prima se vindecă prin înfrânare şi nădejde bine întemeiată, iar cea de-a doua prin smerenie şi neosândirea aproapelui.”

269

„Domnul are grijă de mântuirea noastră. Dar vrăjmaşul ucigaş de oameni încearcă să aducă omul la deznădejde. Un suflet tare şi nobil nu deznădăjduieşte în necazuri, oricare ar fi acestea. Iuda trădătorul a fost laş şi nepriceput în războiul duhovnicesc; şi, de aceea, vrăjmaşul, văzându-i deznădejdea, l-a atacat şi l-a făcut să se spânzure. Dar Petru, piatra cea tare, fiind dibaci în războiul duhovnicesc, nu a deznădăjduit şi nu s-a pierdut cu firea atunci când a căzut în păcat, ci a vărsat lacrimi amare dintr-o inimă fierbinte. Şi, văzându-i lacrimile, ochii vrăjmaşului au fost arşi ca de foc şi s-a depărtat de el cu un vaiet dureros.” „Prin urmare, fraţilor” ne învaţă Sfântul Antiohie, „atunci când ne atacă deznădejdea, să nu ne lăsăm pradă ei, ci fiind întăriţi şi acoperiţi de lumina credinţei, să-i spunem cu curaj duhului celui rău: Ce avem noi de împărţit cu tine, cel care eşti înstrăinat de Dumnezeu, un alungat din Cer şi un rob viclean? Să nu îndrăzneşti să ne răneşti cumva! Hristos, Fiul lui Dumnezeu, are putere atât asupra noastră, cât şi asupra a tot ce există pretutindenea. împotriva Lui am păcătuit şi înaintea feţei Lui ne vom cere iertare. Dar tu, duh vătămător, să pleci de la noi! întăriţi de scumpa Sa Cruce, noi îţi strivim capul tău de şarpe”

Dar, deşi noi trebuie în fel şi chip să alungăm deznădejdea, e nevoie să trăim în pocăinţă, aşa precum Biserica se roagă: „Sfârşit creştinesc vieţii noastre, în pace şi întru pocăinţă, Domnului să ne rugăm.”

Un creştin ortodox trebuie să-şi amintească mereu de acest lucru şi să se roage pentru împlinirea lui. Sfânta Ortodoxie, totuşi, cu toată încrederea ei în mila Mântuitorului, încearcă mai presus de orice să-şi pregătească şi să-şi înveţe copiii să se pocăiască.

Iată de ce starea normală, obişnuită, atât a asceţilor, cât şi a mirenilor care caută să se mântuiască este duhul unei inimi înfrânte şi smerite, şi uneori lacrimile, iar rugăciunile

270

lor cele mai bune sunt „Doamne miluieşte-mă” şi rugăciunea lui Iisus. însăşi pregătirea Sfântului Serafim de-a lungul întregii sale vieţi monahale a constat mai ales în căinţă şi rugăciune. El îi povăţuia pe oameni să spună măcar rugăciunea „Doamne miluieşte-mă” chiar atunci când îngrijeau un prunc, aşa încât aceste cuvinte să poată fi auzite chiar de către un copil nevinovat. Cât de minunat şi ziditor este acest lucru! Cu adevărat strâmtă este poarta către împărăţia lui Dumnezeu. Şi nu există altă cale decât cea a căinţei, a unei permanente osteneli şi a rugăciunii neîncetate pentru a primi har. Dar toate ostenelile şi eforturile noastre trebuie să fie pătrunse de duhul credinţei şi al dragostei. Prin urmare, părintele Serafim nu numai că-i învăţa pe cei ce veneau la el să se încreadă în mila lui Dumnezeu, dar le şi vorbea despre Cruce şi îi învăţa rugăciuni de pocăinţă. Şi, printre altele, el recomanda, în mod special două rugăciuni. „Neîndoielnic să ajungi la pocăinţă şi ea va mijloci la Dumnezeu pentru tine. Pururea să spui această rugăciune a Sfântului Antioh:

- „Încrezându-mă, o, Doamne, în adâncul nemărginit al bunătăţii şi iubirii Tale, îţi închin această rugăciune din gură spurcată şi din buze necurate: Adu-Ţi aminte de mine pentru Sfânt Numele Tău, Tu cel ce m-ai răscumpărat cu Prea Sfânt Sângele Tău, Tu cel ce m-ai pecetluit cu Duhul Tău cel Sfânt şi care m-ai scos din adâncul păcatelor mele spre a nu fi înghiţit de vrăjmaşul sufletelor noastre.

O, Doamne Iisuse Hristoase, apără-mă şi fii scut de nădejde în luptă, căci eu sunt rob al patimilor care neîncetat mă atacă. Ci Tu, Doamne nu mă lăsa rob al păcatului şi nu mă osândi după faptele mele. Slobozeşte-mă Doamne, de tirania stăpânitorului acestei lumi şi fă-mă, Dumnezeul meu, să fiu cu totul al Tău şi să umblu întru poruncile tale. Chipul Tău cel Sfânt este toată dorirea mea, Hristoase al meu şi lumina ochilor mei. O, Dumnezeule, Stăpâne şi Doamne, să nu mă laşi

271

pradă dorinţelor mele ticăloase şi alungă de la mine toată pofta cea trupească. Apără-mă cu braţul Tău cel Sfânt. Nu mă lăsa în voile mele cele rele şi-mi fă nedefăimată calea mea cea către Tine.

Fie ca lumina Duhului Tău să strălucească întru mine, Dumnezeul meu, ca nu cumva să mă cuprindă întunericul şi să fiu răpit de cei ce umblă în întunericul nopţii. Să nu laşi pradă fiarelor celor nevăzute, o, Doamne, sufletul ce se mărturiseşte Ţie. Să nu laşi pe robul tău Doamne, în gheara câinilor celor vrăjmaşi. Fă-mă pe mine locaş al Duhului Tău, şi casă a Hristosului Tău, Sfinte Părinte. O, Călăuză a celor pierduţi, călăuzeşte-mă să nu mă înstrăinez de la Faţa Ta. Toată dorirea mea este chipul Tău cel sfânt. Dumnezeule, călăuzeşte-mă cu lumina feţei Tale. Dăruieşte robului Tău o mare de lacrimi şi învredniceşte-mă pe mine cel ce sunt lucrul mâinilor Tale de rouă Sfântului Tău Duh, ca nu cumva să mă vestejesc precum smochinul pe care Tu l-ai blestemat; lacrimile să-ini fie mie băutură şi rugăciunea hrană. Preschimbă-mi, Tu, Doamne, întristarea întru veselie şi primeşte-mă în veşnicele Tale locaşuri. Mila Ta să mă acopere, O, Doamne al meu, iar bunătatea Ta să mă înconjoare şi iartă-mi toate păcatele mele, căci Tu eşti Dumnezeul cel adevărat Carele ierţi greşelile noastre. Şi nu îngădui, O, Doamne, ca lucrul mâinilor Tale să se piardă din pricina mulţimii păcatelor mele, ci milostiveşte-Te spre mine, Dumnezeule, prin Cel Unul născut Fiul Tău şi Mântuitorul nostru. Şi, ridică-mă pe mine, cel culcat cu faţa la pământ precum vameşul Levi şi înviază-mă pe mine cel omorât de mulţimea păcatelor mele, precum pe fiul văduvei. Căci Tu singur eşti învierea celor morţi şi Tie se cuvine slavă în veci. Amin.”

Ce duh smerit şi plin de pocăinţă respiră această rugăciune! Iar Sfântul ne porunceşte s-o spunem „permanent”. Şi iată şi o altă rugăciune, încă şi mai smerită şi cu duh de profundă căinţă, pe care părintele Serafim o oferă oamenilor

272

spre a o spune în clipe de deznădejde, ca un antidot împotriva acesteia:

„Stăpâne şi Doamne al Cerului şi al pământului şi împărate al tuturor veacurilor! Binevoieşte a-mi deschide uşile pocăinţei, căci întru întristarea inimii mă rog Ţie, adevăratul nostru Dumnezeu, Părintele Domnului nostru Iisus Hristos, Lumina lumii. Nu mă trece cu vederea în marea Ta bunătate şi primeşte-mi rugăciunea. Apleacă-ţi urechea la rugăciunea mea şi iartă-mi tot răul pe care l-am făcut din propria mea voie. Iată, caut odihna, şi totuşi nu o aflu căci n-am dobândit iertarea şi pacea conştiinţei. însetez după pace, dar nu o aflu în mine, în adâncul greşelilor mele. Auzi, o, Doamne, o inimă care cu lacrimi Te caută pe Tine. Să nu te uiţi la faptele mele rele, ci grăbeşte-Te să mă tămăduieşti căci sunt adânc rănit. Cu harul iubirii Tale de oameni dăruieşte-mi vreme de pocăinţă şi scoate-mă din adâncul faptelor mele celor rele. Să nu-mi răsplăteşti după dreptatea Ta şi nici după mulţimea păcatelor mele, căci astfel sunt pierdut, o, Doamne. Auzi-mă, Doamne, la ceasul deznădejdii mele.

Iată, lipseşte dintru mine duhul meu şi orice gând de îndreptare. De aceea, milostiveşte-te spre mine, cel căzut şi osândit din pricina păcatelor mele. O, Doamne, scapă-mă pe mine cel robit de faptele mele cele rele, încătuşat în lanţurile greşelilor mele. Tu singur ştii cum să-i slobozeşti pe cei robiţi; şi Tu Cel ce ştii cele ascunse ale mele, vindecă-mi rănile cele nevăzute, dar ştiute doar de Tine. Deci, chinuit fiind în fel şi chip de durerile cele amare, alerg numai la Tine, Doctorul tuturor celor ce sunt îndureraţi. Uşa celor ce bat de afară, Calea celor pierduţi, Lumina celor aflaţi în întuneric, Răscumpărătorul celor aflaţi în legături, Care pururea eşti răbdător faţă de păcatele noastre şi Care dai vreme de pocăinţă prin marea Ta iubire de oameni. O, Tu cel pururea milostiv şi zăbavnic la mânie, străluceşte asupra mea, cel ce rău am căzut în laţul păcatelor mele, lumina Feţei Tale, o, Doamne. Şi în nemărginita

273

Ta dragoste întinde-ţi mâna către mine şi ridică-mă din adâncul greşelilor mele. Căci numai Tu singur eşti Dumnezeul nostru, Carele nu te bucuri de moartea păcătoşilor, şi nu-Ţi întorci faţa Ta de la cei ce strigă către Tine cu lacrimi. Auzi, Doamne, glasul robului Tău celui ce strigă către Tine şi străluceşte asupra mea celui ce sunt întru întuneric, Lumina Ta cea sfântă. Şi dăruieşte-mi harul Tău, căci sunt lipsit de orice nădejde, ca astfel să mă îndrept cu totul spre ajutorul şi tăria ce vin doar de la Tine.

Preschimbă-mi întristarea întru bucurie şi încinge-mă cu veselia ce vine de la Tine. Şi dăruieşte-mi să mă lepăd de faptele mele cele întunecate şi să mă bucur de pacea aleşilor Tăi, o, Doamne, în locul de unde au dispărut toată durerea, suspinul şi întristarea. Deschide-mi uşa împărăţiei Tale ca să pot intra împreună cu cei ce se bucură de lumina Feţei Tale, Doamne şi ca să dobândesc viaţa cea veşnică întru Hristos Iisus, Dumnezeul nostru. Amin.”

Acesta este strigătul de pocăinţă pe care „veselul” Serafim îi îndemna pe oameni să-l dăruiască lui Dumnezeu! Aceasta ne ajută să înţelegem unul dintre cuvintele sale arareori citat de biografii săi.

„Trebuie”, spune el, „să alungăm de la noi orice bucurie pământească după învăţăturile Domnului nostru Iisus Hristos care spune: Să nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri (Luca 10:20).” Aceasta spunea el în legătură cu veneraţia acordată lui de către cei ce beneficiaseră de îndrumările sale. şi dacă el însuşi nu-şi îngăduia această bucurie firească, ce să mai spunem despre noi, păcătoşii? Dar, pe lângă aceasta, aflăm că el a oferit şi îndrumări directe cu privire la căinţă şi lacrimi.

„Toţi sfinţii şi monahii care s-au lepădat de lume, au plâns toată viaţa lor în aşteptarea veşnicei mângâieri, după cuvântul Mântuitorului lumii: Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia (Matei 5:4). Deci, şi noi trebuie să plângem spre

274

a dobândi iertarea păcatelor noastre. Fie ca aceste cuvinte ale Proorocului să ne convingă:

„Mergând, mergeau şi plângeau, aruncând seminţele lor, dar venind vor veni cu bucurie, ridicând snopii lor” (Ps. 125:6), ca şi cuvintele lui Isaac Sirul: Umezeşte-ţi obrajii cu lacrimile ochilor tăi, pentru ca Duhul Sfânt să se poată odihni asupra ta şi ca să-ţi poţi curăţi murdăria faptelor celor rele. îmbunează-l pe Domnul tău cu lacrimi ca El să poată veni la tine (Cap. 68). Cel ce varsă lacrimi de căinţă are inima luminată de razele Soarelui Credincioşiei, Hristos Dumnezeul nostru.” Dar atunci cum să împăcăm noi oare această atitudine de căinţă, bucuria strălucitoare a părintelui Serafim şi cuvintele sale pline de veselie adresate oaspeţilor săi: „bucuria mea”, „comoara mea” şi altele asemenea acestora?

Trebuie să ne oprim aici o clipă şi să acordăm acestui lucru o atenţie cu totul aparte. Iată şi motivul. în minţile multora a încolţit o părere greşită în ceea ce priveşte înfăţişarea părintelui Serafim. Şi această interpretare unilaterală s-a răspândit în Creştinism. Creştinismul experimentat de părintele Serafim, afirmă aceştia, pare diferit de cel al altor sfinţi ortodocşi. Forma de creştinism a acelora este mai riguroasă, ascetică, mai plină de duhul pocăinţei, dar cea a părintelui Serafim este plină de mângâiere, bucurie, încurajare, dacă nu chiar plină de veselie. Şi atunci, fără a merge pe calea pocăinţei, oamenii încearcă să trăiască în deplină bucurie, şi cad. Noi trebuie să corectăm această părere greşită care este destul de răspândită printre creştinii cultivaţi. Dacă înfăţişarea şi calea urmată de părintele Serafim ar fi într-adevăr diferită de cea a altor Sfinţi Ortodocşi, doar acest singur lucru ar trebui să ne pună pe gânduri, pe noi cei credincioşi Ortodoxiei, şi să ne întrebăm: „Este dreaptă calea urmată de Sfânt?” Dar cum nimeni nu se îndoieşte de acest lucru, trebuie să punem la îndoială judecata contemporanilor noştri. Pentru mântuirea lumii păcătoasă nu există altă cale înafara pocăinţei şi a unei

275

lupte susţinute. Aceasta este legea inevitabilă valabilă pentru toţi creştinii. Iar părintele Serafim a mers pe această cale până la capăt.

Trebuie doar să ne amintim de cele 1000 de zile şi nopţi petrecute pe o piatră şi de strigătul său neîncetat de pocăinţă: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul”. Dar chiar dacă el ar fi urmat o cale mai uşoară, mai puţin anevoioasă (viaţa lăuntrică a sfinţilor ne este cu totul ascunsă), cei care veneau la el erau oameni simpli cu toate neputinţele lor, aşa cum au fost din zilele lui Ioan Botezătorul până acum”, când după cuvintele Adevărului însuşi, „împărăţia Cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 12:12). Şi dacă lucrurile stau aşa, ei aveau nevoie de calea pocăinţei care este comună tuturor. Părintele Serafim nu le putea arăta o altă cale decât aceea ce ducea prin poarta cea strâmtă. El nu i-ar fi convins să meargă „pe calea cea largă şi lată”, calea cea uşoară şi plăcută „care duce la pieire”, şi pe care din nefericire, mulţi dintre noi deja mergem (Matei 7:13). După o lectură atentă a vieţii sfântului ne va fi foarte limpede de înţeles faptul că el a mers pe calea cea strâmtă, pe calea Crucii, aşa încât este adesea dureros să scrii, să citeşti sau să auzi lucruri legate de nevoinţele sale. Şi ce ştim noi despre ele?

O picătură, doar o minusculă parte din ele. Este suficient să citim despre ispita lui Motovilov cu privire la torturile iadului (vezi cap. IX) pentru a te îngrozi. Şi sfântul Serafim însuşi a trebuit să ducă o luptă crudă cu puterile întunericului. Au fost de fapt tot felul de ispite şi încercări, şi posturi de necrezut şi nevoinţe până la epuizare.

După ce a străbătut calea Crucii, sfântul ascet a ajuns, fiind încă pe pământ, la acea stare binecuvântată care este pregătită de Tatăl în împărăţia Cerurilor celor care-L iubesc pe El. Şi deşi el nu a deznădăjduit vreodată, fiind curat cu inima, şi pururea s-a bucurat de pacea sufletului ca unul care păstrase harul Botezului neîntinat, totuşi nu trebuie să uităm

276

că părintele Serafim a ajuns la starea de totală bucurie doar spre sfârşitul vieţii sale ascetice. Numai Dumnezeu ştie cât timp şi nevoinţe petrecuse el mai înainte în mănăstire, la schit, în linişte şi însingurare. Dar atunci când un creştin ajunge la măsura sfinţeniei, atunci el îşi revarsă bucuria, precum soarele, asupra tuturor fără deosebire, atât asupra celor buni, cât şi asupra celor răi, asupra celor drepţi şi asupra celor nedrepţi (Matei 5:45). Aceasta poate explica, printre alte lucruri, bunătatea sa faţă de fratele Ivan Tihonov care mai târziu avea să producă multe necazuri orfanelor sale şi al cărui suflet el îl văzuse cu mult timp mai înainte.

Pe lângă aceasta, toată lumea ştie că adevărata bucurie este roada şi însoţitoarea Crucii şi în pocăinţă noi simţim întotdeauna mângâierea harului. De fapt, fără el e numai moarte şi rătăcire. Dar noi trebuie să acordăm o atenţie aparte scopului celui bun pe care-l avea în vedere omul lui Dumnezeu atunci când îşi primea oaspeţii cu atâta bucurie. Majoritatea celor care veneau la el se aflau în necazuri, în deznădejde, bolnavi sufleteşte sau trupeşte, adesea trăind în păcat. Şi toţi aceştia aveau nevoie de încurajare, bunătate, pace, bucurie. Ei aveau într-adevăr prea multă suferinţă, adesea, pe umerii lor. Ceea ce le lipsea era căldura lui Dumnezeu. Acest har fusese dăruit omului lui Dumnezeu de către Mângâietorul, Duhul Adevărului, iar el îl răspândea asupra tuturor celor din jurul său. Mângâierea şi încurajarea sunt mai ales necesare la începutul vieţii duhovniceşti, şi, mai ales, în cazul celor slabi şi păcătoşi, pentru a aprinde râvna în ei. Numai după ce vor fi fost întăriţi, pot ei să trăiască cu hrana cea tare a lacrimilor şi a frângerii de inimă. Pe lângă aceasta, bucuria nespusă pe care o primeau de la sfântul Serafim reprezenta de obicei începutul unor nevoinţe ulterioare şi a unei vieţi de pocăinţă, a unei dorinţe de a scăpa de vechile păcate, de a se naşte din nou în Duhul Sfânt. Câţi oameni n-am văzut noi părăsind chilia sau sihăstria „bietului” Serafim scăldaţi în

277

lacrimi! Câte mărturisiri profunde n-au auzit pereţii chiliei sfântului Serafim! Iar toate acestea se întâmplau ca o urmare a dragostei pline de bucurie şi de înţelegere a Părintelui întru care se sălăşluieşte Hristos. Nu degeaba, luându-şi rămas bun de la părintele Antonie, viitorul stareţ al mănăstirii Sfintei Treimi şi a Sfântului Serghie, colaborator apropiat al severului mitropolit Fiiaret al Moscovei, sfântul Serafim îi dădu următoarea poruncă: „Să te supui în toate voinţei Domnului, să fii râvnitor la rugăciune, să-ţi îndeplineşti toate îndatoririle cu rigurozitate, să fii cu milă şi bunătate faţă de fraţi: să fii ca o mamă şi nu ca un tată faţă de fraţi,”, spuse el, „şi, în general, fii milostiv cu toţi şi smerit. Smerenia şi măsura în toate înfrumuseţează toate virtuţile”. Să fii ca o mamă, nu ca un tată. El însuşi era ca o astfel de mamă plină de tandreţe, mai ales faţă de „micile sale orfane” de la Diveievo. „Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos” (i Cor. 4:15), obişnuia să le spună adesea. Şi ar fi trebuit să le vezi cum renăşteau ele prin acea dragoste plină de bucurii.

Voi pomeni de o întâmplare mişcătoare şi apoi voi încheia acest capitol. „Odată am început să mă plâng despre mine însămi”, povesteşte Xenia Vasilievna, una dintre surorile de la Diveievo care era cea mai apropiată de sfânt, „de temperamentul meu iute şi de caracterul meu intempestiv, dar părintele spuse: Despre ce tot vorbeşti acolo, maică? Despre ce tot vorbeşti? Dumneata ai cel mai blând şi mai frumos caracter, maică, caracterul cel mai plăcut, smerit şi liniştit. Şi spuse toate acestea cu un ton atât de plin de seninătate şi smerenie, încât cuvintele sale „blând şi smerit” mi se păreau mai rele decât orice dojană. Iar eu m-am simţit atât de ruşinată încât nu ştiam în ce parte să mă uit. Şi uite aşa am început să-mi îmblânzesc firea mea iute încetul cu încetul. Fusesem întotdeauna severă şi riguroasă. Părintele îmi interzise să mai fiu atât de riguroasă în relaţiile mele cu tinerele surori. Dimpotrivă, îmi porunci să le încurajez.

278

Şi chiar dacă nu îngăduia discuţiile inutile sau cleveteala, el nu interzicea vreodată nimănui ca să-şi exprime veselia. El mă întrebă de exemplu: „Spune-mi, maică, iei tu masa împreună cu surorile?” „Nu, părinte”, răspunsei eu. „Cum aşa, maică? Nu bucuria mea, dacă nu vrei să mănânci, nu mânca, dar să stai întotdeauna la masă cu ele. Ştii, ele or să vină obosite şi deprimate uneori, dar când te-or vedea stând printre ele, plină de dragoste şi veselie se vor simţi şi ele înveselite şi pline de bucurie, şi vor lua masa cu mai multă plăcere şi bucurie. Veselia nu este un păcat, maică. Ea alungă plictiseala care aduce deznădejdea. Şi nimic nu-i mai rău decât aceasta. A spune un cuvânt blând, prietenos, vesel aşa încât toţi să se afle dinaintea Domnului într-un duh plin de bucurie şi nu de întristare, nu înseamnă în nici un caz că păcătuieşti, maică.”

Icoana tuturor sfinţilor care au strălucit pe pământul Rusiei. Pomenirea lor se face de către Biserica Ortodoxă rusească în cea de-a doua duminică de după Rusalii.

279

Capitolul XV Mare făcător de minuni

„Bucură-te Sfinte Serafim, Făcătorule de minuni al Sarovului!” se cântă acum în Biserică la Acatistul Sfântului rob al lui Dumnezeu. Nimeni nu cunoaşte sau nu va cunoaşte vreodată toate minunile făcute de Dumnezeu prin „păcătosul său rob, bietul Serafim”.

„Eu, păcătosul Serafim, mă socotesc un rob păcătos al lui Dumnezeu, şi tot ceea ce îmi spune Domnul ca unui rob al Său, eu transmit mai departe celor aflaţi în nevoi sau spre binele acestora. Precum fierul faţă de fierar, aşa am renunţat eu la mine şi la propria mea voinţă dinaintea Domnului Dumnezeu. Eu nu acţionez decât după cum voieşte El.”

Acestea au fost cuvintele Sfântului faţă de părintele Antonie, stareţul de la Visogorsk, drept explicaţie a pătrunderii sale duhovniceşti. Dar acelaşi lucru se poate spune despre toate celelalte minuni ale sale. Totul a fost făcut în şi prin el de către Domnul Dumnezeu. Nu există vreo altă explicaţie. în plus, nici nu e necesar să mai adăugăm altceva. Pentru un credincios minunile sunt atât simple, cât şi necesare, căci Dumnezeu poate face orice. în cazul unui necredincios rămân faptele de netăgăduit, fapte care sunt prea numeroase pentru a putea fi negate şi care îl pun pe un astfel de om pe gânduri şi-l uimesc în acelaşi timp. Dar pentru noi, aceste lucrări ale lui Dumnezeu sunt nu numai instructive şi ziditoare, dar ele reprezintă, ca să spunem aşa, ferestre către lumea cealaltă. Prin intermediul lor noi devenim conştienţi de realitatea „acelei lumi”. Şi simplul fapt că ea există cu adevărat reprezintă pentru noi atât o bucurie, cât şi o mare mângâiere. Existenţa celeilalte lumi nu e dovedită nici prin silogisme, nici prin sentimentele şi dorinţele noastre, ci prin existenţa ei de netăgăduit, adică

280

printr-o spontană revelare a ei. Ea s-a revelat pe sine de nenumărate ori prin intermediul Sfântului părinte Serafim. Şi este cu osebire un lucru care ne umple de mângâiere şi de convingere să ştim că toate aceste minuni au avut loc aproape de vremea noastră. Dar este timpul să ne bucurăm de preafrumosul spectacol al minunilor lui Dumnezeu. De-abia ştii de unde să începi. Sunt atât de numeroase. Şi numai bunul Dumnezeu ştie câte au mai rămas neînregistrate. întreaga Rusie abundă de poveşti care se referă la minunile „părintelui Serafim”. Iar el continuă să facă minuni chiar dincolo de hotarele patriei sale. Hotarele şi frontierele noastre nu există în cazul sfinţilor. Ei aparţin tuturor oamenilor şi pot fi pretutindenea. Tot la fel precum Dumnezeu se află pretutindenea, iar ei se află întru Domnul (Ioan 17: 20-23), aşa se află ei pretutindenea în El.

Minunile din viaţa Sfântului Serafim au început, după cum ştim, încă din fragedă copilărie. A căzut jos nevătămat din clopotniţa din Kursk; el a fost vindecat de o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului încă pe când se afla în lume. în mănăstire s-a realizat o vindecare minunată în urma intervenţiei Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu care i s-a arătat de 12 ori după propriile sale spuse. Apoi a avut o uimitoare vedenie cerească a însuşi Domnului nostru Iisus Hristos însoţit de o ceată de îngeri, în timp ce slujea Sfânta Liturghie în calitate de diacon. Şi câte situaţii extraordinare de pătrundere duhovnicească nu am văzut noi oare în viaţa sa! Şi câte fapte aproape incredibile din punct de vedere omenesc au avut loc în legătură cu înălţarea lucrării sale iubite mănăstirea de maici Diveievo.

Dar acum haideţi să ne referim la cele mai importante dintre nenumăratele sale minuni. Biografiile sale încep, de obicei, cu un caz de „milostivire cerească.” Să procedăm şi noi în consecinţă. E uşor de observat aici cât de „uşor” e pentru sfinţi să facă minuni. îl voi copia direct din „Viaţa Sfântului .

281

„O dată un ţăran oarecare cu şapca în mână, cu părul vâlvoi, veni în fugă la mănăstire şi-l rugă, deznădăjduit, pe cel dintâi călugăr cu care se întâlni: Părinte, sunteţi cumva părintele Serafim? Fu îndreptat spre chilia părintelui Serafim. Dădu buzna înăuntru, căzu la picioarele sale şi-i spuse implorându-l: Părinte, mi s-a furat calul, iar acum, fără el, sunt cerşetor pe drumuri. Nu ştiu cum o să-mi mai întreţin familia. Dacă poţi, ajută-mă, omule al lui Dumnezeu. Părintele Serafim îi luă, plin de dragoste, capul în mâinile sale şi punându-l lângă al său, zise: Pune-ţi lacăt la gură şi grăbeşte-te către satul (îi rosti numele). Când ajungi acolo, mergi pe drumul din dreapta şi treci pe lângă curţile din spate a patru case. Acolo vei vedea o portiţă. Intră, dezleagă-ţi calul de la buşteanul de care e legat şi scoate-l fără un cuvânt. Ţăranul alergă de îndată înapoi cu credinţă şi cu bucurie fără să se mai oprească pe undeva. A umblat mai apoi zvonul prin Sarov că îşi aflase calul chiar la locul indicat de părintele Serafim.

Ţăranul venise la părintele Serafim bine informat. „Ţi se spune omul lui Dumnezeu”. înseamnă că se făcuseră atâtea minuni prin părintele Serafim încât acestea se răspândiseră deja în popor şi prinseseră rădăcini. La Sarov există un monah cu darul cunoaşterii duhovniceşti părintele Serafim! Şi în felul acesta, oamenii care căutau mila lui Dumnezeu se îmbulzeau la dânsul. Două surori de la mănăstirea Diveievo, Aquilina şi Maria, se aflau în antecamera sa, când el le spuse: „Daţi-vă deoparte! Daţi-vă deoparte, maicilor, multe persoane vin acum să mă vadă!” „Dar acolo nu se afla nimeni”, spuse Aquilina „şi nimeni în zare. Desigur, el putea vedea totul de la distanţă, căci în scurtă vreme, doar în câteva minute, veniră într-adevăr numeroşi oaspeţi. Noi ne-am dat deoparte şi ascultam.”

Aceasta este fiica mea, părinte, spuse o doamnă. Iar acesta este fiul meu, spuse un domn. Binecuvintează-l să o ia pe această domnişoară de soţie. Nu, nu, răspunse părintele.

282

EI trebuie să se căsătorească cu cea pe care a lăsat-o acolo. Iar ea se va căsători cu cel ce locuieşte aici, lângă voi. „Şi părintele pomeni numele tuturor locurilor pe care nu mi le mai amintesc acum. Dar cum de a ştiut el totul dinainte şi despre fiecare în parte? Este cu adevărat un lucru minunat!” Dar este încă şi mai minunat faptul că el prevedea viitorul cu mulţi ani înainte: viaţă şi moarte, bogăţie şi sărăcie, căsătorie sau viaţă monahală, ş.a.m.d. la nesfârşit. Să mai pomenim două alte cazuri, unul din viaţa de familie, şi unul din viaţa monahală, care sunt ambele edificatoare.

„O văduvă care avea trei copilaşi şi era împovărată de creştera lor, se plângea adesea de soarta ei amară. Auzind de bunătatea părintelui Serafim, ea se hotărî să apeleze la el pentru a-i cere binecuvântarea şi să-i povestească necazul. După ce o binecuvântă, Bătrânul spuse: Nu mai cârti în ceea ce priveşte soarta ta. Necazurile ţi se vor risipi în curând. Vei dobândi un sprijin. Peste o săptămână îi muriră doi dintre copii. Mama fu şocată de moartea lor neaşteptată şi se duse iar Ia părintele Serafim. Când o văzu Bătrânul, el îi anticipă cuvintele şi spuse: Roagă-te Mijlocitoarei noastre, Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi tuturor sfinţilor. I-ai necăjit foarte tare blestemându-ţi copii. Spune-i totul la spovedanie duhovnicului tău şi, pe viitor, stăpâneşte-ţi mânia, aşa încât să nu mai ajungi o mare păcătoasă. Te binecuvintez pentru ultima oară; doar să-i ierţi.

Altă dată, o fată tânără veni să-i ceară sfat sfântului Bătrân despre felul în care să-şi mântuiască sufletul. Dar înainte de a mai avea timp să-şi deschidă gura, părintele Serafim începu să-i vorbească: „Nu fii prea îngrijorată. Trăieşte ca şi cum tot ai avea de trăit mult şi bine. în ceea ce priveşte lucrurile înalte, Dumnezeu însuşi te va învăţa.” Apoi, făcându-i plecăciune până la pământ, spuse: „Doar un lucru îţi cer. Te rog, ai grijă ca toate poruncile tale să fie împlinite; şi să judeci cu dreptate. în felul acesta te vei mântui.”

283

Fata nu se gândise niciodată la viaţa monahală, aşa încât nu putea înţelege la ce fel de porunci se referea Bătrânul atunci când i se pleca până la pământ. Dar, citindu-i gândurile ascunse, el adăugă: „Atunci când va veni vremea, îţi vei aminti de mine.” Fata îl întrebă dacă Dumnezeu îi va mai dărui vreo altă întrevedere cu părintele. „Nu”, răspunse el, „noi plecăm pentru totdeauna şi de aceea te rog să nu mă uiţi să mă pomeneşti la sfintele tale rugăciuni.” Fata îi ceru la rândul ei să se roage părintele pentru ea. „Mă voi ruga. Şi acum mergi în pace. Aceia deja te bombăne.” Şi, de fapt, tovarăşii ei de călătorie o întâmpinară în casa de oaspeţi a mănăstirii, plângându-se de întârzierea ei în chilia părintelui.

Mai târziu îmbrăţişă viaţa monahală sub numele de Calista şi deveni stareţă la mănăstirea Sviazhak din regiunea Kazan. De aceea părintele îi făcuse plecăciune până la pământ şi i se adresase plin de respect, ca unei stareţe.

Minunatele vindecări ale unor bolnavi nu sunt nici ele mai puţin numeroase.

Cea dintâi vindecare duhovnicească a sa, după propria sa mărturisire, a fost făcută asupra ucenicului său favorit şi pururea ascultător, „Mişenca”, Mihail Vasilievici Manturov. Pe vremea când slujea în armată, în Lituania, probabil că a răcit şi de aceea s-a reîntors pe moşia sa Nuci, care se afla în provincia Nijnâi-Novgorod, la 40 de verste depărtare de Sarov, şi apelă la medici pentru a fi îngrijit. Dar boala sa nu numai că nu mergea spre bine, dar înainta spre consecinţe îngrijorătoare: bucăţi întregi de oase începură să-i cadă de la picioare. Auzind de ascetul din Sarov, Manturov se hotărî să apeleze la el pentru a-l ajuta. Fu adus cu mare greutate de către slujitorii săi în antecamera chiliei bătrânului. Părintele ieşi şi-l întrebă cu blândeţe: „Spune-mi, ce doreşti? Să-l vezi pe bietul Serafim?” Dar Manturov căzu la picioarele sale plângând şi-l rugă să-l vindece de o boală incurabilă. Atunci Părintele îl

284

întrebă de trei ori cu cea mai profundă simpatie şi dragoste părintească: „Crezi în Dumnezeu?” Şi după ce primi o confirmare de trei ori repetată cu putere despre sincera şi absoluta sa credinţă în Dumnezeu, sfântul Serafim spuse: Bucuria mea, dacă ai o asemenea credinţă, să crezi că orice este cu putinţă celui ce crede în Dumnezeu. Iar eu, bietul Serafim, mă voi ruga.

După aceea, părintele îl aşeză pe Manturov lângă sicriul care se afla în antecamera sa, în timp ce el se duse în chilia sa. După puţin timp ieşi cu nişte ulei în mână şi îi spuse pacientului să-şi dezgolească picioarele. „După harul dăruit mie de către Domnul, tu eşti cel dintâi pe care eu îl vindec”, spuse el şi-i unse picioarele bolnave cu ulei. Apoi îi trase în picioare nişte ciorapi de pânză ce îi fuseseră aduşi în dar de către nişte ţărani, aduse din chilia sa o mare cantitate de pesmeţi, îi puse în poalele hainei oaspetelui său şi apoi îi spuse să se ducă cu această greutate la casa de oaspeţi.

Manturov se ridică şi începu să umble, nu fără teamă, dar destul de hotărât şi fără să simtă vreo durere. Uimit şi bucuros peste măsură de minunea ce se înfâptuise cu el, se întoarse la părintele Serafim şi aruncându-se din nou la picioarele sale, începu să i le sărute de parcă se afla în transă, mulţumindu-i pentru vindecare. Dar marele Bătrân îl ridică de la pământ şi-i spuse sever: „Este oare lucrarea lui Serafim de a ucide sau de a da viaţă, de a coborî până la iad şi de a înălţa din nou? (I Regi 2:6 ). Ce crezi tu oare? Aceasta este numai şi numai lucrarea lui Dumnezeu, Care face voia celor ce se tem de El! (Ps. 144:16). Să mulţumeşti Atotputernicului Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Sale.”

Cu aceste cuvinte Bătrânul îi dădu drumul celui vindecat să se ducă la casa sa, iar Manturov se reîntoarse plin de bucurie la moşia sa, la soţie şi sora sa. Bucuria lor fu nemăsurată, dar curând ei uitară atât de boală cât şi de vindecare.

285

Brusc însă, Mihail Vasilievici îşi aminti de porunca părintelui Serafim de a aduce mulţumiri lui Dumnezeu şi Preacuratei Fecioare. Şi nici măcar nu se mai gândise la aceasta până atunci din pricina bucuriei şi a uitării. Ruşinat, se duse iar la părintele Serafim. întâlnindu-l, părintele Serafim spuse deodată: „Bucuria mea! N-am făgăduit noi să-I mulţumim Domnului fiindcă ne-a dăruit viaţă?” (I Ioan 5:16) „Nu ştiu într-adevăr cum s-a întâmplat aşa ceva, părinte”, spuse Manturov uimit de perspicacitatea sa. „Ce porunciţi?”

Atunci, sfântul Bătrân îi aruncă o privire pătrunzătoare, ca şi cum i-ar fi prevăzut tot viitorul într-o fracţiune de secundă şi-i spuse vesel: „Ei bine, bucuria mea! Tot ceea ce ai dăruieşte-I Domnului, şi ia-ţi asupra ta sărăcia de bună voie.” El nu se aşteptase la acest lucru şi rămase descumpănit. El îşi aduse aminte printre alte lucruri de tânărul cel bogat din Evanghelie (Mt. 19: 22). Se gândi deodată şi la tânăra sa soţie care pe deasupra era şi luterană, precum şi la sora sa care visa la o căsnicie îmbelşugată. Cum aveau ele să trăiască? Mihail Vasilievici se simţea pierdut, neştiind ce să-i răspundă binefăcătorului său, sau, mai degrabă, lui Dumnezeu însuşi. Sfântul îi citi gândurile şi-i întrerupse tăcerea încurcată. „Lasă totul şi nu-ţi fă griji cu privire la ceea ce te gândeşti acum. Domnul nu te va părăsi nici în viaţa aceasta şi nici în cealaltă. Nu vei fi bogat, dar totuşi vei avea pâinea cea de toate zilele.”

Plin de râvnă în suflet şi tare în credinţă, hotărât ca un fost ofiţer, Manturov simţi deodată o schimbare în sufletul său, precum şi o dragoste din toată inima faţă de sfânt, şi îi spuse hotărât: „Sunt de acord, părinte! Ce mă binecuvintezi să fac?” Dar înţeleptul Bătrân, voind să-şi încerce ucenicul cel plin de râvnă, răspunse: „Ei, bucuria mea, să ne rugăm iar eu te voi îndrepta aşa cum mă va învăţa Dumnezeu.” Cu acestea spuse ei se despărţiră pentru moment. Dar harul lui Dumnezeu îi unise deja pe viaţă în lucrarea construirii mănăstirii Diveievo.

286

În curând, cu binecuvântarea sfântului Serafim, Manturov îşi eliberă toţi iobagii, îşi vându moşia de la Nuci, cumpără o mică bucată de pământ de aproape 40 de acri la Diveievo şi se aşeză mai aproape de Bătrânul său. Prietenii îl luară peste picior şi crezură că o luase razna. Soţia sa se plânse de noua situaţie vreme îndelungată; fiind luterană nu avea nici o chemare către viaţa ascetică, de înfrânare. Dar o dată ce luase această hotărâre, Mihail Vasilievici se supuse întru totul voinţei sfântului Bătrân printr-o ascultare neabătută şi duse totul fără să cârtească, smerit, tăcut, şi chiar cu generozitate. îi era în mod deosebit mai greu să se descurce cu soţia sa. „Obişnuiam să-i spun”, scria mai târziu Ana Mihailovna (soţia sa) îl poţi respecta pe bătrân, îl poţi iubi şi avea încredere în el, dar nu într-o asemenea măsură! Dar Mihail Vasilievici asculta, ofta şi rămânea tăcut. Acest lucru mă irita şi mai mult.

Odată, ajunsesem până într-o asemenea situaţie, încât într-o iarnă nu aveam nimic cu ce să ne luminăm camera (iar serile sunt lungi, deprimante şi întunecoase.) Simţindu-mă tare amărâtă, am început să cârtesc şi am lăsat frâu liber unui plâns de nestăpânit.

Mai întâi simţii indignare faţă de Mihail Vasilievici, apoi faţă de însuşi părintele Serafim, şi apoi am început să-mi plâng soarta mea amară. în tot acest timp Mihail Vasilievici rămase tăcut, suspinând din când în când. Deodată auzi un sunet, ca un fel de pârâit. Privii în sus. O, Doamne! Teama şi chiar groaza mă cuprinseseră! Mi-era teamă să mai privesc şi totuşi nu puteam crede ochilor. Lampa cea goală care stătea fără ulei dinaintea icoanelor, începu brusc să ardă cu o flacără strălucitoare şi se umplu de ulei. Atunci am izbucnit în lacrimi şi am tot repetat printre suspine: Părinte Serafim! Sfinte al lui Dumnezeu! Iartă-mă pe mine ticăloasa, cârtitoarea, nevrednica, pentru numele Domnului. N-am să repet asta niciodată! „Chiar acum”, conchide ea, „nu-mi pot aminti toate acestea

287

fără teamă. Din acel moment, n-am mai cârtit niciodată, ci oricât de greu ar fi fost, le duceam pe toate cu răbdare”.

Mai apoi ea trecu la credinţa ortodoxă şi vieţui ca maică, în taină, la Diveievo. Iar Mihail Vasilievici se predă cu totul în ascultare faţă de Părintele şi îi deveni cel mai credincios ucenic şi cel mai drag prieten. Iată de ce părintele Serafim îi spunea întotdeauna atât de afectuos „Mişenca”. Aceasta a fost prima minune de vindecare care s-a dovedit mai apoi atât de benefică pentru Diveievo, căci Manturov deveni executorul desăvârşit al poruncilor părintelui. Toţi cunoşteau acest lucru şi-l priveau ca pe Bătrânul însuşi în toate problemele legate de mănăstirea Diveievo.

Toate acestea aveau loc în anul 1822. Acestea ne amintesc de o întâmplare şi mai minunată. Sora Xenia Vasilievna de la Diveievo, care era paracliseră, veni la Biserica Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos pentru a pregăti candela care permanent ardea dinaintea icoanei Mântuitorului la porunca părintelui Serafim. Ea se duse ca să umple candela cu ulei înainte de slujbă, dar, tocmai atunci văzu că arsese tot uleiul şi că se stinsese şi candela. Ea începu să mediteze plină de amărăciune la faptul că prezicerea părintelui Serafim cu privire la candela pururea aprinsă nu se împlinise, deşi surorile încercaseră tot timpul să-i respecte porunca.

Dacă aşa stăteau lucrurile şi celelalte preziceri cu privire la mănăstire s-ar putea dovedi neadevărate. Şi tot felul de îndoieli cu privire la forţa de pătrundere duhovnicească a sfântului atacară sufletul uneia dintre cele mai credincioase şi mai apropiate uceniţe a Părintelui. Acoperindu-şi faţa cu mâinile, într-o stare de amarnică deznădejde, Xenia se depărtă la câţiva paşi de icoana Mântuitorului. Brusc auzi un sunet ca un pârâit. „înălţându-şi capul”, scria autorul Cronicii mănăstirii Diveievo, „ea văzu candela aprinsă”. Se apropie de ea şi observă faptul că paharul candelei era plin de ulei şi că două

288

ruble de argint erau la suprafaţa uleiului. Uimită, ea închise Biserica şi se grăbi să-i spună maicii sale duhovniceşti, Elena Vasilievna Manturov, despre această minunată întâmplare. Pe drum fu ajunsă de o soră de mănăstire însoţită de către un ţăran care o căuta pe paraclisieră şi dorea să-i dea ceva. Când ţăranul o văzu pe Xenia Vasilievna, o întrebă:

Dumneata eşti paraclisiera de aici, maică?. Eu sunt, răspunse Xenia. Ce doreşti?

întrucât părintele Serafim ţi-a dat o poruncă în legătură cu candela neadormită, ţi-am adus 300 de ruble sub formă de bancnote ca să cumperi ulei pentru candelă, aşa încât să poată arde pentru odihna sufletelor părinţilor mei. în acelaşi timp el îi dădu maicii pomelnicul cu numele celor decedaţi şi banii respectivi.

Sora lui Manturov, Elena Vasilievna, o fată frumoasă de 17 ani, era atrasă de plăcerile lumeşti. îi plăceau seratele şi îmbrăcămintea elegantă. Era deja logodită, când simţi deodată o inexprimabilă repulsie faţă de logodnicul ei şi se rupse logodna. Odată, pe când se întorcea acasă şi tocmai se suia într-o caleaşcă, văzu deasupra capului un şarpe cumplit care era pe punctul de a o înghiţi. Ea strigă: „Salvează-mă, împărăteasa Cerurilor! îţi jur că n-am să mă mărit niciodată, ci voi merge la mănăstire.” Şarpele se înălţă în aer şi dispăru.

Timp de trei ani sfântul Serafim o pregăti pe Elena Vasilievna pentru viaţa monahală, iar atunci când a pornit pe această cale, s-a dovedit a fi extrem de râvnitoare. Ea a murit la vârsta de 27 de ani aflată sub ascultarea sfântului. Iată cum s-a întâmplat.

Mihail Vasilievici Manturov se îmbolnăvi de o febră pernicioasă şi îi scrise o scrisoare surorii sale, Elena Vasilievna, cerându-i să-l întrebe pe părintele Serafim cum să se vindece. Părintele Serafim îi spuse să mestece coaja unei pâini fierbinţi de secară bine rumenită şi în felul acesta îl vindecă. Dar

289

peste puţin timp trimise după Elena Vasilievna care veni la el cu ucenica sa, Xenia Vasilievna, paraclisiera, spunându-i: „Totdeauna ai ascultat de mine, bucuria mea, iar acum vreau să-ţi dau încă o ascultare. O vei duce la împlinire, maică?”

„Totdeauna v-am ascultat, părinte”, răspunse ea, „şi sunt gata s-o fac şi în continuare!” „Aşa este, bucuria mea!” aprobă părintele. „Ei bine, iată, maică, Mihail Vasilievici, fratele tău, este bolnav şi a venit vremea ca el să moară. El trebuie să moară, maică, deşi eu încă am nevoie de el pentru mănăstirea noastră, pentru orfanele noastre, vreau să spun. Şi iată, aşadar care îţi este ascultarea: să mori în locul lui Mihail Vasilievici, maică!” „Binecuvintează-mă părinte!” răspunse Elena Vasilievna smerită şi cu un calm aparent.

După aceea, părintele Serafim discută îndelung cu ea, mângâindu-i inima şi abordând problema morţii şi a vieţii veşnice. Elena Vasilievna îl ascultă în tăcere, dar, deodată, păru tulburată şi zise: „Părinte! Mi-e frică de moarte!”

„De ce să-ţi fie teamă de moarte, bucuria mea?” răspunse părintele Serafim. „Pentru tine şi pentru mine va fi doar o veşnică bucurie!”

Elena Vasilievna îşi luă rămas bun de la el, dar de-abia trecu de pragul chiliei sale, că, brusc, căzu la pământ. Xenia Vasilievna o ridică. Părintele Serafim îi spuse s-o pună în sicriul din antecamera sa, în timp ce el aduse nişte apă sfinţită. El o stropi cu aceasta pe Elena Vasilievna, îi dădu să bea din ea şi în felul acesta o readuse la cunoştinţă.

întorcându-se acasă, se îmbolnăvi, căzu la pat şi spuse: „De acum nu mă voi mai scula.” Sfârşitul ei a fost minunat. Ea trimise după părintele Vasili Sadovski pentru a i se face Sfântul Maslu şi pentru a fi împărtăşită pentru ultima oară. În timpul spovedaniei îi vorbi părintelui Vasili de o minunată descoperire ce i se dăduse de Sus. Iat-o înregistrată de propria sa mână.

290

„Nu mi-a fost îngăduit să vorbesc despre aceasta până acum”, explică Elena Vasilievna, „dar acum pot. În Biserică, am văzut în cadrul uşilor împărăteşti deschise o împărăteasă falnică de o frumuseţe de negrăit. Făcându-mi semn cu mâna, spuse: Urmează-mă şi fii atentă la ceea ce-ţi voi arăta. Am intrat într-un palat; e cu neputinţă să-i descrii frumuseţea, părinte. Era în întregime din cristal transparent, iar uşile, mânerele şi încheieturile erau făcute din aurul cel mai curat. Strălucirea lui te împiedica să le poţi privi; totul parcă ardea. De îndată ce am ajuns la uşi, ele s-au deschis singure şi am intrat într-un coridor nesfârşit, iar de ambele părţi ale sale se aflau uşi închise. Apropiindu-ne de cele dintâi uşi, care, de asemenea s-au deschis singure, am văzut o sală uriaşă în care se aflau mese şi fotolii toate de o frumuseţe de nedescris. Era plin de demnitari şi tineri de o extraordinară frumuseţe, care erau cu toţii aşezaţi. în clipa când am intrat, toţi s-au ridicat în tăcere şi s-au plecat în faţa împărătesei.

Iată, priveşte! spuse ea, arătându-i pe toţi cu mâna, aceştia sunt negustorii mei credincioşi. Dându-mi răgaz să-i privesc pe îndelete împărăteasa ieşi, iar uşile se închiseră singure în spatele nostru. Sala următoare era încă de o frumuseţe şi mai mare; totul părea scăldat în lumină. Era plin de tinere femei îmbrăcate în veşminte de o strălucire extraordinară, purtând cununi strălucitoare pe capetele lor. Cununile erau diferite ca înfăţişare, iar unele purtau două sau trei cununi deodată. Femeile erau aşezate, dar când ne-am făcut apariţia, s-au ridicat cu toatele şi s-au plecat dinaintea împărătesei. Uită-te bine la ele să vezi dacă sunt frumoase şi dacă îţi plac, îmi spuse ea binevoitoare. Am privit într-o parte a sălii spre care ea îmi arăta cu mâna şi, deodată, am văzut că una dintre femei semăna grozav de tare cu mine, părinte.”

Elena Vasilievna era tulburată, se opri, dar după aceea continuă: „Femeia aceea zâmbea şi mă privea. Apoi, la îndemnul împărătesei am început să mă uit la cealaltă parte a holului

291

şi am văzut pe capul uneia dintre fete o cunună de o asemenea frumuseţe încât chiar am invidiat-o!”, spuse Elena Vasilievna suspinând. „Şi ele erau cu toate surorile noastre, părinte, cele ce fuseseră înaintea mea în mănăstire, cele care sunt încă în viaţă şi cele ce vor fi. Dar nu le pot rosti numele fiindcă nu mi se permite acest lucru. Am ieşit din acea sală şi uşile s-au închis iar de la sine înapoia noastră.

Apoi am ajuns la cea de-a treia intrare şi ne-am aflat deodată din nou într-o sală, de data aceasta mult mai puţin strălucitoare, în care se aflau numai surori de-ale noastre, trecute, prezente şi viitoare; ele erau de asemenea încununate, dar nu cu cununi atât de frumoase şi nu mi s-a îngăduit să le spun numele. După aceea, am ajuns în cea de-a patra sală, aflată aproape în semiîntuneric, de asemenea plină de surori, dar numai cele de acum şi cele viitoare, care fie că şedeau, fie că erau întinse; unele erau chinuite de boală şi fără vreo cunună, cu chipuri grozav de deprimate şi pe fiecare, şi pe toate la un loc se putea vedea pecetea chinului şi a unei dureri de negrăit. Acelea sunt nepăsătoarele, îmi spuse împărăteasa, arătând spre ele. Vezi, continuă ea, cât de cumplită este nepăsarea! Din pricina nepăsării lor, ele nu vor putea niciodată să se bucure. Şi ele erau tot surori de-ale noastre, părinte, dar nu-mi este îngăduit să le pronunţ numele”, spuse Elena Vasilievna, plângând amarnic.

Ea muri după o scurtă boală în ajunul Cincizecimii, pe data de 28 mai 1832. Avea 27 de ani şi petrecuse cu totul 7 ani la mănăstirea Diveievo. Era extrem de frumoasă şi atrăgătoare, înaltă, cu o faţă rotundă, ochi negri strălucitori şi cu părul tot negru. Chiar în ceasul morţii ei, părintele Serafim grăbit şi vesel le trimise pe surorile care munceau cu el la Sarov, către Diveievo spunând:

Repede, repede, duceţi-vă la mănăstire. Acolo, marea voastră doamnă a plecat la Domnul. în cea de-a treia zi de

292

la moartea Elenei Vasilievna, Xenia Vasilievna se duse la părintele Serafim plângând în hohote. Văzând-o, marele Bătrân care o iubea pe stareţa de mai târziu nu mai puţin decât pe toate celelalte surori, se tulbură fără să vrea şi, deodată, o trimise pe Xenia acasă, spunând: „De ce plângi? Ar trebui să ne bucurăm! Vino aici după 40 de zile, dar acum mergi acasă. Trebuie să ai grijă ca timp de 40 de zile să se săvârşească zilnic Sfânta Liturghie. Dacă e cazul, roagă-l în genunchi pe părintele Vasili, dar trebuie să se săvârşească Liturghiile.” înăbuşită în lacrimi, Xenia Vasilievna plecă. Dar părintele Pavel care stătea în chilia alăturată de cea a părintelui Serafim, auzi cum Sfântul, vreme îndelungată, se plimba prin cameră şi exclama: „Nu înţeleg nimic! Plâng încontinuu! Dacă ar fi văzut măcar cum sufletul ei zbura ca o pasăre spre cele de Sus! Heruvimii şi Serafimii îi făceau loc! I s-a dăruit să stea nu departe de Sfânta Treime, ca fecioară.” Atunci când Xenia Vasilievna veni în cea de-a patruzecea zi de la moartea Elenei Vasilievna la părintele Serafim, după porunca sa, Bătrânul îşi mângâie iubita paraclisieră şi-i spuse plin de veselie: „Ce prostuţe sunteţi, bucuriile mele! Ce rost avea să plângeţi! E păcat, să ştiţi. Ar trebui să ne bucurăm. Sufletul ei şi-a luat zborul ca un porumbel, Sus către Sfânta Treime. Heruvimii, Serafimii şi toate cetele cereşti i-au deschis calea către cer. Ea este una dintre slujitoarele Maicii Domnului, maică! Ea este o însoţitoare a împărătesei Cerurilor, maică! Noi nu putem decât să ne bucurăm; nu trebuie să plângem.”

în septembrie 1831, Nicolai Alexandrovici Motovilov dobândi o vindecare minunată cu rugăciunile părintelui Serafim. În notele sale referitoare la mănăstirea Diveievo, iată ce scrie el despre această vindecare a sa:

„Marele părinte Serafim m-a vindecat de dureri reumatice extrem de neplăcute şi de alte suferinţe însoţite de slăbiciune trupească şi de paralizia picioarelor care erau răsucite

293

şi umflate la genunchi. Sufeream, de asemenea, de mai bine de trei ani de eczeme pe spate şi pe părţile laterale ale corpului. Vindecarea s-a produs în felul următor. Am poruncit să fiu adus, aflându-mă foarte bolnav, de pe moşia din satul Britviu, din regiunea Nijnâi-Novgorod, la părintele Serafim. Pe data de 5 septembrie 1831 am fost adus la mănăstirea Sarov. Pe 7 şi pe 8 septembrie, praznicul Maicii Domnului, am avut două convorbiri, primele pe care le avusesem vreodată cu părintele Serafim, una înainte şi alta după cină, în chilia sa de la mănăstirea Sarov, dar nu am primit nici o vindecare ca atare, în ziua următoare, pe 9 septembrie, m-au adus la schitul său din apropiere, lângă fântâna sa de acolo. Patru oameni mă duceau pe mâini, iar al cincilea îmi ţinea capul atunci când m-au adus la el. Vorbea tocmai cu oamenii care veneau la el în cete mari. M-au aşezat lângă un pin înalt şi foarte gros care şi acum se află pe malul râului Sarovka, pe pajiştea unde se face fânul. La rugămintea mea ca el să mă ajute şi să mă vindece, părintele răspunse:

Dar eu nu sunt doctor. Trebuie să apelezi la medici atunci când vrei să te vindeci de vreo boală.

I-am relatat amănunţit suferinţele mele, de toate tratamentele urmate, fără a fi dobândit vreo urmă de vindecare. Iar acum nu întrevedeam nici o altă cale de salvare şi n-aveam nici o altă nădejde de a fi vindecat de suferinţele mele decât harul lui Dumnezeu. Dar, întrucât eu eram un păcătos şi nu aveam nici o îndrăzneală către Domnul Dumnezeu, i-am cerut sfintele sale rugăciuni pentru ca Domnul să mă vindece. El mă întrebă:

Crezi tu cu adevărat în Domnul nostru Iisus Hristos că El este Dumnezeu şi om, şi în Prea Curata Maică a lui Dumnezeu că ea este Pururea Fecioară.

Răspunsei: Da, cred. Şi crezi tu, continuă el, că aşa cum mai înainte Domnul a vindecat de îndată, printr-un singur

294

cuvânt sau prin atingerea Sa cu mâinile toate bolile de care pot suferi oamenii, aşadar, şi acum El poate vindeca la fel de uşor şi de repede ca mai înainte pe cei care-I cer ajutorul, printr-un singur cuvânt al Sau şi câ rugăciunile Maicii Domnului pentru noi sunt atotputernice, aşa încât, prin mijlocirea ei, Domnul nostru Ilsus Hristos să te poată vindeca chiar acum, complet, într-o clipă şi printr-un singur cuvânt?.

Eu am răspuns că într-adevăr credeam în toate aceste lucruri cu tot sufletul şi din toată inima şi, că dacă nu aş fi crezut acestea, nu le-aş fi mai poruncit slujitorilor mei să mă aducă la el.

Dar dacă crezi, conchise el, eşti deja bine!. Cum sunt bine?, întrebai eu, atâta vreme cât servitorii mei şi Sfinţia ta, părinte, mă ţineţi pe mâinile voastre?. Nu, spuse el, eşti cu totul sănătos acum în tot trupul tău.

Şi le spuse oamenilor mei care mă ţineau pe mâini să-mi dea drumul, şi luându-mă de umeri mă ridică el însuşi de la pământ. Apoi, aşezându-mă pe picioare îmi spuse: Stai mai ferm, înfingeţi picioarele bine în pământ, aşa. Nu te teme, eşti destul de bine acum. Şi apoi adăugă, privindu-mă vesel: Ei, vezi ce bine stai acum! Răspunsei: Cum să nu stau bine câtă vreme mă ţii atât de strâns şi de bine.

Apoi îşi luă mâinile de pe mine şi spuse: Ei, acum nu te mai ţin, şi încă stai ferm pe picioarele tale şi fără mine. Acum umblă cu curaj. Domnul te-a vindecat. Aşadar, mergi, mişcă-te din locul acesta. Luându-mă de braţ cu o mână, şi cu cealaltă împingându-mă puţin de după umeri, mă conduse pe iarbă şi pe pământul tare de lângă pin, spunând: Ei, excelenţă, ce bine mergi! Răspunsei: Da, fiindcă Sfinţia ta eşti atât de bun încât mă conduci atât de bine. Nu, spuse el luându-şi mâna de pe mine, Domnul însuşi a binevoit să te vindece complet, şi Maica Domnului însăşi I s-a rugat pentru aceasta. Acum vei umbla fără ajutorul meu şi vei merge întotdeauna bine. Aşadar, mergi!. Şi el începu să mă împingă pentru a mă face să umblu.

295

Dar voi cădea şi mă voi lovi, răspunsei eu. Nu, mă contrazise el, nu te vei lovi, ci vei umbla ferm pe picioarele tale. Şi de îndată ce am simţit în mine o putere ce mă umbrea de Sus, mi-am făcut puţin curaj şi am început să merg bine. Dar el mă opri brusc, spunând: E de ajuns pentru moment. Apoi mă întrebă: Ei, eşti acum sigur că Domnul te-a vindecat cu adevărat, şi că te-a vindecat complet? Domnul ţi-a iertat toate greşelile tale şi te-a curăţit de păcatele tale. Vezi ce minune a făcut Domnul cu tine? Aşadar, pururea, fără îndoială să crezi în El, în Iisus Hristos Mântuitorul nostru şi cu tărie să nădăjduieşti în bunătatea Sa cea plină de dragoste faţă de tine, să-L iubeşti din toată inima, să te ataşezi de El cu tot sufletul tău şi pururea să te încrezi în El cu tărie, iar Maicii Domnului să-i mulţumeşti pentru milele sale cele mari faţă de tine. Dar întrucât suferinţele tale de trei ani încoace te-au epuizat, să nu umbli prea mult dintr-o dată, ci fă acest lucru în mod gradat. Obişnuieşte-te să mergi puţin câte puţin şi să ai grijă de sănătatea ta ca fiind un dar preţios al lui Dumnezeu.

Şi continuă să vorbească cu mine chiar după aceasta, vreme îndelungată. Apoi mă trimise la casa de oaspeţi pe deplin vindecat. Şi uite aşa, oamenii mei s-au întors singuri din pădurea unde se afla schitul, la mănăstire, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru milele Sale cele bogate îndreptate către mine, minuni ce fuseseră înfăţişate dinaintea ochilor lor, iar eu m-am suit în trăsură împreună cu părintele Gurie, fără să mă sprijine cineva şi ne întoarserăm la arhondaricul mănăstirii Sarov. întrucât fuseseră de faţă numeroşi pelerini la vindecarea mea, se întorseseră înaintea mea la mănăstire, spunându-le tuturor despre marea minune ce avusese loc cu mine datorită rugăciunilor Sfântului.”

în luna mai a anului 1829, soţia lui Alexei Gurievici Vorotilov din satul Pavlova se îmbolnăvi grav. Vorotilov avea o mare credinţă în puterea rugăciunilor Sfântului Serafim, iar

296

Bătrânul îl iubea ca pe unul dintre propriii săi ucenici. Vorotilov se duse la Sarov, şi deşi era miezul nopţii atunci când a ajuns, se grăbi să bată la uşa chiliei părintelui Serafim. Bătrânul stătea pe trepte şi, văzându-l îl întâmpină cu cuvintele: „Ei, bucuria mea, de ce te-ai grăbit să ajungi la ora aceasta la bietul Serafim?” Vorotilov îi spuse cu lacrimi în ochi ceea ce îl adusese la Sarov şi-l rugă să-i ajute soţia bolnavă. Dar Sfântul Serafim afirmă, spre marea întristare a lui Vorotilov, că soţia lui avea să moară în urma bolii de care suferea. Atunci Alexei Gurievici căzu la picioarele ascetului vărsând multe lacrimi amare şi cu credinţă şi smerenie îi ceru să se roage pentru refacerea vieţii şi a sănătăţii soţiei sale. De îndată, părintele Serafim se cufundă în rugăciune adâncă timp de aproape zece minute. Apoi, deschise ochii şi, ridicându-l pe Vorotilov în picioare, spuse vesel: „Ei bine, bucuria mea, Domnul îi dăruieşte viaţă soţiei tale. Du-te acasă în pace.” Vorotilov se grăbi să ajungă acasă plin de bucurie. Acolo află că soţia sa simţise deja o uşurare exact în timpul acelor minute pe care părintele Serafim le petrecuse în rugăciune. în curând, ea îşi reveni complet.

„în anul 1826”, îi scria generalul P. A. Galkin-Vrassky părintelui Rafael, stareţul de la Sarov, „am vizitat mănăstirea Sarov pe când eram căpitan în armată şi, ca toţi ceilalţi pelerini m-am dus să iau binecuvântare de la părintele Serafim. Pe coridorul ce ducea la chilia sa era un frig pătrunzător, iar eu tremuram în trenciul meu subţire. Ucenicul său îmi spuse că tocmai atunci se afla un monah în chilia sa cu care purta o discuţie, şi în timp ce stăteam pe coridor mă rugam Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Uşa se deschise, monahul ieşi, iar peste alte câteva minute părintele Serafim deschise uşa şi zise: Ce bucurie mi-a făcut Dumnezeu astăzi mie! Mă conduse în chilia sa şi, întrucât era plină cu felurite lucruri mă invită să mă aşez pe pragul chiliei sale, în vreme ce el însuşi se aşeză pe podea în faţa mea, ţinându-mă de mână.

297

îmi vorbea cu multă dragoste şi chiar îmi sărută mâna. Atât de mare îi era dragostea faţă de aproapele său! Stând în faţa lui, mă aflam într-o stare de extaz extraordinară. După ce am purtat o discuţie pe diferite teme, i-am spus că simţeam o durere în piept (eram un tânăr slab şi palid). La cele spuse de mine, părintele răspunse: Asta nu-i nimic, şi ridicându-se, luă o sticlă pe care mi-o dădu zicând: Ia o înghiţitură zdravănă. Ce groază mă cuprinse atunci când mi-am dat seama că era ulei de candelă! Mă aşteptam la consecinţe dramatice imediate, dar, dimpotrivă, uleiul se dovedi a fi delicios. Din clipa aceea, slavă lui Dumnezeu, nu am mai simţit dureri în piept şi dintr-un tânăr slab şi palid, am devenit un bărbat puternic şi sănătos. Mulţi ani mai târziu am fost obligat să plec din armată şi să merg în concediu pentru o perioadă de timp nedefinită. Această absenţă din Petersburg mă aduse într-o asemenea stare depresivă vreme de mai bine de un an, încât nu mai ştiam ce-i de făcut. în drum spre Arzamas, am trecut pe la mănăstirea Sarov şi mă dusei de îndată la mormântul părintelui Serafim. L-am rugat pe un preot să slujească o panahidă pentru sufletul său, şi de îndată ce slujba luă sfârşit, starea depresivă îmi dispăru imediat şi mă simţii din nou bine.”

Darul Sfântului Duh care lucra în cazul vindecărilor celor ce apelaseră la rugăciunile părintelui Serafim, îşi făcea simţită prezenţa atât prin semnele aparte care-i însoţeau rugăciunile, precum şi puterea sa cu totul aparte care-i uşura chiar pe cei morţi din chinurile iadului.

Prinţesa E. S. Sahaeva vorbea de o minune ieşită din comun, şi anume de un caz de levitaţie în timpul rugăciunii. Ea primi vizita nepotului său bolnav din Petersburg, pe nume G. Y. Tânărul era atât de bolnav şi de slăbit încât de-abia mai putea merge şi de aceea a fost adus pe un pat în curtea mănăstirii. Părintele Serafim se afla tocmai atunci la uşa chiliei sale de parcă ar fi aşteptat să-l întâmpine pe tânărul paralizat. Le spuse celor care-l însoţeau să-l ducă pe pacient în chilia sa şi,

298

întorcându-se spre el, zise: „Roagă-te, bucuria mea, iar eu mă voi ruga pentru tine; numai să ai grijă, să stai întins aşa cum te afli acum şi să nu te întorci pe partea cealaltă.” Bolnavul rămase întins după cum îi spusese Bătrânul, dar răbdarea sa se cam împuţinase; îl mâna curiozitatea să se uite şi să vadă ce făcea părintele. Privind înapoia sa îl văzu pe părintele Serafim ridicat deasupra pământului, în aer, într-o atitudine de adâncă rugăciune. Această privelişte neaşteptată şi ieşită din comun îl făcu să strige de uimire. După ce îşi termină rugăciunea, părintele Serafim se duse la el şi zise: „Acum le vei spune tuturor că Serafim e un sfânt, că se roagă stând în aer. Domnul se va milostivi de tine. Dar ai grijă să taci şi să nu spui nimănui ce ai văzut, până la moartea mea, alminteri boala îţi va reveni.” G. Y. se ridică din pat şi, deşi încă trebuia să se sprijine de oameni pentru a fi susţinut, ieşi din chilie. La arhondaricul mănăstirii fu asaltat de întrebări: „Ce a făcut părintele Serafim? Ce a spus?” Dar spre uimirea tuturor n-a scos niciodată vreun cuvânt. Tânărul se vindecă complet şi se întoarse la Petersburg, dar după câtva timp se reîntoarse la moşia prinţesei Sahaeva. Acolo află că Sfântul Serafim îşi aflase odihna nevoinţelor sale şi abia atunci povesti despre minunea levitaţiei din timpul rugăciunii.

O situaţie ca aceasta a putut fi văzută din întâmplare, dar, desigur că Bătrânul a fost de mai multe ori înălţat în aer de harul lui Dumnezeu pe parcursul nevoinţelor sale duhovniceşti. Cu o altă ocazie, Sfântul Serafim însuşi povestea următoarele fapte.

„Doua maici care fuseseră amândouă stareţe, muriră. Domnul mi-a descoperit felul în care sufletele lor fuseseră supuse încercărilor de la vămile văzduhului, cum fuseseră testate şi apoi condamnate. Timp de trei zile şi trei nopţi m-am rugat, păcătos cum sunt, cerându-i ajutorul Maicii Domnului pentru ele, iar Domnul, în bunătatea Sa le-a iertat pentru rugăciunile

299

Maicii Sale; ele au trecut de toate vămile văzduhului şi au primit iertare prin mila lui Dumnezeu”.

Apa de la fântâna Sfântului Serafim avea puteri vindecătoare datorită rugăciunilor sale, chiar pe parcursul vieţii sale. Ieromonahul Anastasie de la Sarov povestea că s-a întâmplat ca, odată să fie împreună cu părintele Serafim care-i spuse, pe parcursul conversaţiei: „M-am rugat, părinte, ca această apă din fântână să aibă puterea de a vindeca bolile.” Această rugăciune a Sfântului, care chiar pe atunci avea mare îndrăzneală către Dumnezeu, explică două lucruri: 1) că apa din fântâna părintelui nu se strica, indiferent cât timp ar sta, chiar într-un vas deschis; şi 2) că cei ce vizitează mănăstirea Sarov şi fac băi în pavilioanele de lângă fântână pe parcursul tuturor anotimpurilor anului se simt mai bine şi se vindecă de bolile lor, deşi apa din fântână, chiar vara are o temperatură de 6-10 grade Celsius.

Să povestim acum câteva cazuri de vindecări miraculoase datorate apei din fântâna părintelui Serafim, care au avut loc pe parcursul vieţii Sfântului.

Pe parcursul unei vizite la părintele Serafim, Tatiana Vasilievna Barinova i se plângea de boala de care suferea. Suferea de un cancer incurabil pe unul din braţele ei, care era în întregime bandajat. Părintele Serafim îi spuse să-şi spele braţul cu apă din fântână. Mai întâi Tatiana Vasilievna se gândi: „Cum să pot face oare una ca asta de vreme ce braţul meu are de suferit la cel mai mic contact cu ceva umed?” Totuşi, făcu ascultare şi îşi spălă braţul. De îndată pielea solzoasă căzu de pe braţ şi de atunci ambele ei braţe au fost sănătoase.

Părintele Serafim le spuse mai multor oameni, chiar celor ce aveau răni, să-şi toarne peste ei apă din fântâna sa şi toţi se vindecară de bolile lor cu ajutorul ei.

„în anul 1830”, povestea stareţa Pulheria de la mănăstirea Slobodski din cadrul eparhiei Vintka, „în timp ce încă mă aflam în lume, am făcut o călătorie la Sarov pe râul Volga. Pe

300

drum m-am îmbolnăvit lângă Nijnâi-Novgorod, iar boala mea (o umflare a întregului trup) curând s-a înrăutăţit atât de tare încât a trebuit să rămân în oraş timp de patru săptămâni şi să aştept acolo fie refacerea, fie moartea. Mi s-a oferit găzduire şi îngrijire de către primitoarele maici de la mănăstirea Krestovozdvijensky. Dar întrucât aveam fermă credinţă în puterea salvatoare a rugăciunilor părintelui Serafim, l-am rugat cu lacrimi, deşi nu era de faţă, să se roage pentru mine, păcătoasa, ca Domnul să-mi mai dăruiască viaţă, chiar dacă pentru scurt timp, aşa încât să pot ajunge la Sarov şi să iau binecuvântare de la Sfântul Bătrân. Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile; sănătatea mi s-a îmbunătăţit puţin şi am hotărât să-mi continui călătoria, în ciuda faptului că tot trupul îmi era umflat. Pe drum am fost din nou obligată să mă opresc timp de două săptămâni la mănăstire Alexeievsky din Arzamas din pricina totalei mele epuizări. Pe lângă faptul că eram epuizată şi slăbită, trupul mi se îngălbenise şi era evident faptul că sufeream de dropică. După două săptămâni am simţit o nouă uşurare. Mi-am continuat călătoria, deşi cu cea mai mare greutate şi, în sfârşit, cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns la Sarov. în ziua următoare, după Liturghia matinală, ne-am dus la vremea hotărâtă în antecamera Bătrânului şi am văzut acolo, în rândul mulţimii de oaspeţi, un om care plângea amarnic. Părintele Serafim îl dojenea cu asprime pentru ceva anume şi când omul dorea să-i ofere un dar. Bătrânul răspundea: Nu-l iau acum, nu-l iau acum. Şi eu îi pregătisem un dar, dar auzindu-i ultimele cuvinte, n-am îndrăznit să i-l ofer ci l-am ascuns şi m-am ascuns după uşă, aşa încât stăteam dinapoia tuturor. Şi ce credeţi? Nici gândul şi nici faptele mele nu-i scăpaseră părintelui Serafim.

Făcându-şi loc prin mulţimea de oaspeţi, veni la mine zâmbind şi în tăcere îmi întinse mâna. Neştiind ce să fac de bucurie şi surprindere, m-am gândit să ofer darul meu un prosop. El îl luă, se şterse cu el de trei ori şi îmi spuse: Urmează-mă,

301

bucuria mea. Ducându-mă în chilia sa, mă binecuvântă. îmi dădu nişte prescură şi aghiasmă, iar apoi îmi spuse: Ne vedem mâine. La întoarcerea mea la bolniţă, am simţit că boala mea, care părea să mă fi părăsit pentru o vreme, revenise din nou. în ziua următoare, după Liturghia matinală, părintele Serafim se duse la chilia sa, iar noi trebuia să mergem acolo pentru a primi binecuvântarea sa. Cu mare greutate mi-am urmat însoţitorii.

Am stat lângă chilia părintelui Serafim timp de aproape o oră şi în timp ce îl aşteptam să iasă, spuneam cu toţii în tăcere rugăciunea lui Iisus. în cele din urmă ieşi din chilie cu o candelă aprinsă în mână şi începu să-i binecuvinteze pe toţi cei ce veneau la el pe rând, spunându-i fiecăruia câte ceva spre binele sufletului acelui om. Eu m-am dus la el ultima dintre toţi şi el mi-a spus uitându-se la mine: Nu eşti bine, maică. Apoi mă binecuvântă şi continuă: Du-te şi te spală la fântână, bea puţină apă şi ai să te simţi bine. îi răspunsei: Deja am băut şi m-am spălat, părinte, când am ajuns aici. La cele spuse de mine el zise din nou: Ia apă din fântână cu tine, maică, bea şi spală-te cu ea apoi spală-te pe trup. Apostolii lui Hristos te vor vindeca şi vei fi bine. Când i-am spus că nu aveam în ce să pun apa, el aduse un ulcior din chilie, repetându-mi cele spuse mai înainte, cuvinte pe care mi le mai spuse încă o dată la întoarcerea mea cu apa de la fântână.

La întoarcerea mea la bolniţă am dus la îndeplinire cu exactitate toate instrucţiunile părintelui Serafim fără cea mai mică urmă de teamă de a folosi apa în cazul dropicii de care sufeream. Şi cu rugăciunile Sfântului Său, Domnul Dumnezeul nostru a făcut o minune cu mine, păcătoasa. Spre surprinderea tuturor, mai ales a celor care-mi interziseseră să-mi torn apă pe trup sub cuvânt că dropicii nu-i pria acest lucru, m-am ridicat din pat a doua zi aproape vindecată, şi îmi revenisem atât de mult încât cei ce mă văzuseră în seara precedentă nu mă mai recunoşteau acum, dimineaţa.

302

Toată apa de sub piele şi care mă făcea să arăt grasă, se scursese, înfăţişarea aceea umflată dispăruse, iar culoarea galbenă a trupului meu dispăru, lăsând loc unei înfăţişări normale. Durerea îmi cedase cu totul. într-un cuvânt, parcă renăscusem. Chiar înainte de a pleca în drumul nostru de întoarcere, părintele Serafim ne-a trimis mie şi celor doi însoţitori, cu binecuvântarea sa, câte un semn simbolic pentru fiecare dintre noi: mie un toiag cu un cârlig, altuia un băţ cu patru tulpini, iar celui de al treilea un băţ simplu. Noi nu am înţeles atunci sensul acestor simboluri, dar evenimentele ulterioare ne-au arătat atât semnificaţia lor deplină, cât şi pătrunderea duhovnicească a părintelui Serafim. Eu, nevrednica ce sunt, am intrat într-o mănăstire şi acum port toiagul (bastonul) de stareţă. Celălalt tovarăş de drum a îmbrăţişat monahismul împreună cu cei doi fii şi cu fiica sa, iar cel de-al treilea a intrat şi el în mănăstire, dar singur. Şi uite aşa, totul s-a întâmplat după prezicerea omului lui Dumnezeu.

Olimpiada Lubkova îi scrise părintelui Ioasaf despre felul în care s-a vindecat ea de holeră cu apa de la fântâna părintelui Serafim. „în luna august a anului 1831, Olga Petrovna Lubkova se duse în pelerinaj de la Nijnâi-Novgorod la Sarov cu sora mea cea mai mare, Maria. Pe parcursul celor trei zile cât a stat acolo a avut şansa să-l vadă de câteva ori pe părintele Serafim şi să vorbească cu el. Când i-a cerut binecuvântarea pentru călătoria de întoarcere, părintele Serafim le spuse la revedere, dar peste alte câteva minute îi chemă înapoi, spunând: Luaţi această sticlă de apă cu voi. Dacă cineva se îmbolnăveşte, atunci daţi-i să bea din ea. E bună pentru cei bolnavi.

Porniră de îndată la drum, ajunseră cu bine acasă şi-i aflară pe toţi sănătoşi. înainte de cină am simţit o puternică criză de ameţeală şi de greaţă, dar o ascunsei de cei din familie, deşi ştiam că astfel de crize ar putea fi periculoase, fiindcă

303

o epidemie violentă de holeră făcea pe atunci ravagii în Nijnâi-Novgorod. După care se duseră cu toţii la culcare, dar crizele de greaţă deveniră din ce în ce mai acute şi am vrut să mă duc în altă cameră aşa încât să nu o trezesc pe mama care era obosită după călătorie. Dar de-abia m-am sculat din pat, când ameţeala şi greaţa s-au transformat în crize evidente de holeră şi am căzut la pământ într-o stare de totală epuizare. Toţi se treziră şi imediat mă aşezară în pat, iar eu am rămas fără cunoştinţă până la ora şapte dimineaţa.

Când veni medicul, îmi prescrise un medicament, dar porunci ca mai întâi să mi se ia sânge. Trimise după asistentul său, dar în acele vremuri grele el era mereu plecat vizitând bolnavii. Aşadar, câtva timp, am rămas fără nici un ajutor, aşa încât crizele de boală nu se mai opreau deloc. Complet epuizată de această stare de greaţă prelungită şi chinuitoare, mi-am amintit de apa vindecătoare pe care o adusesem de la părintele Serafim, şi îi spusei mamei de ea. Ea strigă încântată: O! Uitasem de ea. De îndată îmi dădură puţină apă de la fântâna părintelui Serafim într-un pahar, am luat cam trei înghiţituri şi deodată, în loc de greaţă, am simţit o transpiraţie abundentă şi dorinţa de a dormi. Am fost lăsată singură.

în timp ce am căzut într-o stare de epuizare plăcută, într-o stare de semiconştienţă, timp de peste o oră, am simţit deodată ca şi cum ceva mi-a fulgerat pe la ochi şi o şoaptă îmi ajunse la urechi: Scoală-te! Deschizându-mi ochii am simţit mai întâi o extraordinară stare de prospeţime în tot trupul şi o revenire a puterilor mele. Apoi, am văzut dinaintea mea paharul cu apă vindecătoare; am luat de îndată câteva înghiţituri şi m-am sculat sănătoasă. Doar umflătura care mi-a rămas în zona inimii atestă recenta mea boală. E cu neputinţă de descris bucuria mamei faţă de tot ceea ce se întâmplase. Ea plângea de recunoştinţă.”

304

Capitolul XVI

Prezicerile Sfântului Serafim

în numeroase situaţii, şi multor oameni Sfântul Serafim le-a prezis viitorul pe care el îl vedea cu darul pătrunderii duhovniceşti ce-l primise de la Dumnezeu. Nadejda Teodorovna Ostrovski povesteşte: „Fratele meu, locotenent-colonelul V. F. Osrovski se ducea adesea la Nijnâi-Novgorod în vizită la mătuşa noastră, prinţesa Gruzinski, care avea o mare evlavie faţă de părintele Serafim.

Odată ea îl trimise cu o anume însărcinare la mănăstirea Sarov. la Bătrân. Părintele Serafim îl primi pe fratele meu cu o mare amabilitate şi, tocmai când îi dădea indicaţiile necesare, spuse deodată.: Ah, ce beţiv o să mai fii, frate Vladimir! Aceste cuvinte îl făcură pe fratele meu grozav de trist şi de nefericit. Fusese dăruit de Dumnezeu cu multe daruri alese pe care le punea mereu în slujba şi spre slava lui Dumnezeu. Îi era profund devotat părintelui Serafim, iar faţă de subordonaţii săi era ca un părinte bun. Prin urmare el se considera pe sine departe de a ajunge beţiv, lucru incompatibil cu chemarea şi modul său de viaţă. Clarvăzătorul Bătrân, observându-i tulburarea, adăugă: Dar să nu te tulburi sau să te întristezi. Uneori Domnul îngăduie ca cei ce îi sunt devotaţi să cadă în astfel de vicii cumplite; iar aceasta se întâmplă pentru a-i preveni să nu cadă într-un păcat şi mai mare mândria. Ispita aceasta va trece cu mila lui Dumnezeu, iar tu îţi vei petrece restul zilelor tale în smerenie. Doar să nu-ţi uiţi păcatul.

Această prezicere a omului lui Dumnezeu s-a împlinit în fapt ceva mai târziu. Ca urmare a feluritelor situaţii adverse, fratele meu căzu pradă acelei patimi nefericite: beţia; şi spre întristarea generală a rudelor sale, el petrecu câţiva ani în această umilitoare stare. Dar, în cele din urmă, datorită rugăciunilor

305

părintelui Serafim şi simplităţii inimii sale, Domnul se milostivi de el. El nu numai că a renunţat cu totul la viciul său, dar şi-a schimbat cu totul şi modul său de viaţă, încercând să trăiască după poruncile Evangheliei aşa cum orice creştin ar trebui s-o facă.”

A. A. T. pe când era încă la vârstă fragedă (avea cam 12 ani) se duse odată la mănăstirea Sarov, împreună cu mama ei pentru a-l vedea pe părintele Serafim şi a lua binecuvântarea sa. Aceasta se întâmpla în 1830. Odată cu sosirea de la Sarov auzi de la slujnica ei de un oarecare biet condamnat epuizat care trecea pe lângă mănăstire împovărat de lanţuri grele şi care arăta deplorabil. Văzându-l pe bietul om, ea fu adânc mişcată de starea lui, dar nu-i dădu nimic drept milostenie, fiindcă nu avea bani la ea tocmai atunci; apoi, găsi o monedă de argint de 50 de copeici şi fiindcă nu avea alta de valoare mai mică, hotărî să i-o dea pe aceasta bietului om. Când ajunseră la părintele Serafim, clarvăzătorul Bătrân care nu le mai văzuse niciodată până în acel moment, o chemă pe fată, o binecuvântă şi-i spuse cu bunătate: „A fost bine că i-ai dat cerşetorului cele 50 de copeici.” Şi, pe neaşteptate, i se adresă fetei cu cuvintele „excelenţa voastră”. Mama ei fu surprinsă de acest mod de a i se adresa şi încercă să explice Bătrânului că acest titlu nu li se potrivea deloc; dar în discuţia cu ele, Sfântul continuă să i se adreseze fetei în acest mod. Şi uite aşa se întoarseră acasă fără să fi aflat cauza acestei ciudate modalităţi de a i se adresa fetei de către marele Bătrân şi vreme îndelungată se întrebară ce putea să însemne aceasta. Dar mai târziu, situaţia se limpezi, fiindcă la vremea măritişului, A. A. T. se căsători cu un general.

Cu două luni înainte de numirea părintelui Antonie de la mănăstirea Vysokogorsk ca stareţ al lavrei Sfântului Serghie, şi pe când stareţul de mai înainte, arhimandritul Atanasie încă mai trăia şi nu se discuta despre transferul său, părintele Serafim

306

prezise această numire. Această prezicere a fost înregistrată de către însuşi părintele Antonie.

în luna ianuarie a anului 1831, părintele Antonie se duse la părintele Serafim de Sarov pentru a-i cere povaţă cu privire la gândurile sale de moarte care deveniseră aproape obsesive pentru el şi care-l tulburau foarte tare. Odată ajuns la Sarov, pe seară se duse direct la chilia părintelui Serafim. Dar, înainte de a ajunge acolo, se întâlni cu nişte fraţi de la mănăstirea Sarov care-i spuseră că părintele Serafim nu se întorsese încă la mănăstire de la schitul său. Era deja aproape ora 5 după-amiază şi începuse să se întunece. Călătorul se opri şi se întrebă dacă să se ducă undeva sau să-l aştepte acolo. Tocmai în acel moment fraţii care se aflau cu el, îl văzură pe Bătrân sosind şi exclamă: „Uite-l pe părintele Serafim sosind!” Bătrânul era îmbrăcat în veşmântul său obişnuit, cu un sac în spate şi sprijinindu-se în coada unui topor. Părintele Antonie se duse de îndată la el şi-i făcu o plecăciune după obicei. „Ei?” îl întrebă Bătrânul. „Am venit la Sfinţia ta, părinte, cu un suflet întristat”, răspunse părintele Antonie. „Să mergem la mine în chilie, bucuria mea”, spuse Bătrânul cu dragoste.

Pe când se aflau singuri în chilie, părintele Antonie îl rugă pe Sfântul Serafim să-i spună sincer dacă gândurile sale triste se vor împlini. Nu era oare moartea sa foarte apropiată? „Dacă stau în chilie sau umblu prin mănăstire”, zise părintele Antonie, „am impresia că văd mănăstirea pentru ultima oară. De aici trag concluzia că voi muri în curând şi prin urmare miam pregătit deja locul de înmormântare. Vreau să ştiu adevărul cu privire la moartea mea ca să-mi pot schimba viaţa, ca să pot renunţa la postul în care mă aflu şi să-mi dedic ultimi le zile ale vieţii unei atente reculegeri. Ştirea morţii mele nu mă va înspăimânta deloc”, adăugă părintele Antonie.

Părintele Serafim ascultă fără să se mişte şi ţinându-l de mână pe părintele Antonie. Atunci când acesta termină ceea

307

ce avea de spus, fericitul Bătrân îl privi cu dragoste şi spuse: „Gândurile tale nu sunt adevărate, absolut deloc, bucuria mea. Pronia lui Dumnezeu îţi încredinţează o mare lavră.” Părintele Antonie credea că Sfântul Serafim voia să-l distragă de la gândurile sale triste şi de aceea îl întrerupse spunându-i: „Părinte, aceasta nu mă poate linişti, nu îmi poate aduce pace gândurilor. Te implor, spune-mi sincer, sunt oare gândurile mele cu privire la moarte un semn de la Dumnezeu că sfârşitul mi se apropie? Iar în cazul acesta, îţi cer să te rogi pentru sufletul meu, primindu-ţi cuvântul ai pace şi mulţumire. Vreau să întâmpin ceasul morţii mele cu pregătirea cuvenită.” Părintele Serafim răspunse cu un zâmbet îngeresc: „Gândurile tale sunt greşite! îţi repet, pronia dumnezeiască îţi încredinţează o mare lavră.” Dar stareţul de la mănăstirea Vysogorsk răspunse: „Cum să devină oare mănăstirea Vysogorsk lavră? Fie ca Dumnezeu s-o ţină aşa cum este acum.” Spre şi mai marea surprindere a părintelui Antonie, părintele Serafim fără să-şi schimbe cu nimic atitudinea, începu să-l roage să-i primească cu bunătate pe fraţii de la Sarov, care s-ar întâmpla să ajungă la Lavra Sfinţiei sale, sau pe oricine l-ar trimite el. Rămânând în aceeaşi stare, părintele Antonie continuă: „Părinte, cine o să vrea oare să părăsească Sarovul ca să ajungă la biata mănăstire Vysogorsk? Dar dacă ar dori cineva sau ai trimite sfinţia ta pe cineva ştii că sunt gata să fac orice îmi ceri. Dar nu cred să se întâmple aşa ceva.”

Părintele Serafim continuă, de parcă şi-ar fi urmat aceeaşi linie de gândire: „Să nu-mi părăseşti orfanele atunci când vor fi singure.” Părintele Antonie nu se mai putu abţine şi, sub impulsul unei nemărginite veneraţii şi iubiri faţă de Bătrân, se repezi către el, îl îmbrăţişă şi plânse din belşug. Fără să înţeleagă ceea ce auzise, el îşi concentră atenţia asupra cuvântului „orfani(e)” şi i se părea că Bătrânul îi vorbise de sfârşitul său apropiat. Fericitul Serafim continuă: „Roagă-te pentru

308

sufletele părinţilor mei, Isidor şi Agatia”. Apoi îl povăţui să se supună în toate voii Domnului, să fie harnic la rugăciune, să împlinească riguros îndatoririle, să fie bun şi indulgent cu fraţii. „Să fii ca o mamă şi nu ca un tată faţă de fraţi”, spuse el şi-l îndemnă să fie bun cu toţi în general şi să fie smerit. „Smerenia şi discreţia”, spuse el, „împodobesc cununa virtuţilor.” Apoi, părintele Serafim îl îmbrăţişă de mai multe ori, îl binecuvântă cu crucea care-i atârna la piept şi spuse: „Acum mergi în numele Domnului. E vremea să pleci; eşti aşteptat.”

în drumul său de întoarcere, părintele Antonie observă că monahul care călătorea cu el plângea. „De ce plângi?” îl întrebă părintele Antonie. Monahul îi răspunse că la plecarea sa de la Sarov, se întâlnise cu părintele Serafim care se întorcea de la schit în chilia sa de la mănăstire şi care îi spusese: „Ei, curând va trebui să te desparţi de stareţul tău.” Vremea trecea; ianuarie şi februarie se scurseră şi începu Sfântul şi marele Post. Pe data de 2 martie, luni, în prima săptămână a postului, îi veni rândul stareţului să citească la Psaltire (fiecare frate citea câte două ore la Psaltire şi această lectură continua fără întrerupere ziua şi noaptea). Tocmai atunci îi fu adusă o scrisoare de la mitropolitul Moscovei. Părintele Antonie se duse la chilie. Scrisoarea care-l invita pe părintele Antonie să ocupe postul de stareţ al lavrei Sfântului Serghie, conţinea şi un plic adresat Prea Sfinţiei sale Atanasie, episcop de Nijnâi-Novgorod, cu privire la rapida eliberare a părintelui Antonie din postul de stareţ al mănăstirii Vysogorsk şi transferul său la Moscova. Pe data de 4 martie el fu eliberat.

Profeţia Sfântului Serafim cu privire la moartea lui Alexie Prokudin face referire la anul 1832. Prokudin era un ofiţer pensionar şi deţinea o moşie în provincia Nijnâi-Novgorod. Fiind un om extrem de credincios, el avea o mare evlavie faţă de Sfântul Serafim, şi îi urma întru totul poveţele. Fiind bun şi înţelegător faţă de necazurile aproapelui, el era atât de

309

milostiv Încât le dădea săracilor tot ceea ce avea. în vara anului 1832, el se afla cu Sfântul Serafim la mănăstirea Sarov, însoţit de soţii Aksakov. Când Prokudin se duse să-şi ia rămas bun, Sfântul Serafim veni la el cu un buchet de lumânări de ceară aprinse în mână şi-l invită în chilia sa. După ce fixase patru lumânări la marginea sicriului ce se afla în antecameră, Sfântul Serafim îi făcu semn lui Prokudin să intre şi apoi, îl privi cu tristeţe în ochi. El binecuvântă sicriul de stejar cu un mare semn al Crucii şi zice cu o voce solemnă: „De sărbătoarea Sfântului Acoperământ.” Cuvintele Sfântului Bătrân au fost interpretate atât de Prokudin, cât şi de însoţitorii săi drept o proorocie a sfârşitului său. Aceasta se întâmplă chiar în anul acela împotriva tuturor aşteptărilor, întrucât Prokudin se simţea destul de puternic în ziua aceea şi a primit cu veselie pe numeroşi oaspeţi care veniseră să-l felicite pentru primirea Sfintelor Taine. Brusc, la două şi jumătate, cel pe care şi săracii şi bogaţii îl numeau prietenul nevoiaşilor şi amărâţilor, se cufundă în fotoliul său, îşi sprijini capul de spatele acestuia şi muri liniştit şi în pace, precum un copilaş adoarme în poalele mamei lui.

310

Capitolul XVII

Apariţia Maicii Domnului către Sfântul Serafim

Cu un an şi nouă luni înaintea plecării sale din această lume, Sfântul Serafim a fost binecuvântat de o minunată apariţie a împărătesei Cerurilor. Aceasta era cea de-a douăsprezecea vizită pe care Maica Domnului i-o făcea. A avut loc dimineaţa devreme la praznicul Buneivestiri, pe 25 martie 1831. A fost un fel de prevestire a binecuvântatului său sfârşit şi a slavei nestricăcioase care-l aştepta. Maica Eupraxia, o maică vârstnică de la mănăstirea Diveievo care a murit pe 28 martie 1865 a înregistrat acest frumos eveniment după cum urmează: „Părintele mi-a spus cu două zile mai înainte să vin la dânsul în ziua aceea. Atunci când am ajuns, părintele a rostit: Vom avea o apariţie a Maicii Domnului şi, făcându-mă să mă plec la pământ, mă acoperi cu mantia sa şi citi deasupra mea dintr-o carte. Apoi, ridicându-mă, spuse: Acum ţine-te de mine şi nu te teme de nimic. În momentul acela se auzi un zgomot precum zgomotul făcut de copacii din pădure în bătaia vântului. Continuând, auzirăm o cântare de parcă ar fi fost o cântare bisericească. Apoi, uşa chiliei se deschise singură, deveni luminoasă, mai strălucitoare ca lumina zilei şi chilia se umplu de o mireasmă ca cea a tămâiei cu miros de trandafiri, numai că era mai plăcut. Părintele în genunche cu mâinile ridicate spre Cer. Eu eram uimită şi speriată. Părintele se ridică şi spuse: Nu te teme, copilă. Nu este un necaz, ci mila lui Dumnezeu dăruită nouă. Iat-o pe cea mai slăvită, cea mai curată Doamnă, pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, venind către noi!

Doi îngeri mergeau înainte ţinând unul în dreapta sa, iar celălalt în stânga sa ramuri care erau gata să înflorească.

311

Părul le era auriu şi se revărsa pe umerii lor. Ei stăteau în faţă. După ei urmau Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfântul Ioan Evanghelistul. Veşmintele lor erau albe, strălucind de curăţie şi de puritate. După ei venea Maica Domnului însoţită de douăsprezece fecioare. Maica Domnului purta o mantie asemănătoare cu cea pictată pe icoana „Maica Domnului purtătoare a durerilor”. Strălucea, deşi nu pot spune ce culoare avea; era de o frumuseţe de negrăit, legată sub gât cu fundă mare împodobită cu diverse cruci deosebit de frumos lucrate, îmi amintesc doar că strălucea într-o luminozitate extraordinară. Rochia sa, acoperită de mantie, era verde, încinsă cu o curea. Deasupra mantiei se afla un fel de epitrahil şi la încheieturile mâinilor purta mânecuţe care, ca şi epitrahilul erau acoperite de cruci. Ea părea mai înaltă decât toate fecioarele. Pe capul său se afla o coroană înaltă, bogat împodobită cu cruci; era frumoasă, minunată şi strălucea atât de tare încât nu o puteam privi; nici veşmintele şi nici chipul Maicii Domnului nu le puteam privi. Părul ei era desfăcut peste umeri şi era mai lung şi mai blond decât cel al îngerilor. Fecioarele o urmau perechi, perechi. Purtau cununi şi veşminte de diferite culori.

Erau de staturi diferite, iar chipurile lor erau şi ele diferite, ca şi părul ce le atârna pe umeri. Toate erau de o mare frumuseţe. dar unele erau mai frumoase decât altele. Ele stăteau în picioare, împrejurul nostru. Maica Domnului se afla la mijloc. Chilia deveni spaţioasă şi spre tavan se vedeau nişte flăcărui ce se asemănau cu lumânările arzânde. Era mai luminos decât în miezul zilei, dar era o lumină aparte, diferită de lumina zilei; era mai strălucitoare decât lumina soarelui. Eram înspăimântată şi căzui jos.

împărăteasa Cerurilor veni la mine, şi atingându-mă cu mâna dreaptă, zise: Ridică-te, fată, şi nu te teme de noi. Fecioare ca şi tine au venit aici împreună cu mine. Nici n-am simţit că m-am ridicat. Maica Domnului repetă cu blândeţe:

312

Nu te teme. Am venit în vizită. Părintele Serafim nu mai era îngenunchiat, ci stătea în picioare dinaintea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi-i vorbea la fel de blând şi de frumos de parcă era cineva din propria sa familie.

Plină de o mare bucurie, l-am întrebat pe părintele Serafim unde ne aflam. Aveam sentimentul că parcă nu mă mai aflam în viaţă. Atunci când l-am întrebat: Cine sunt acestea? Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu îmi spuse să mă duc la fecioare şi să le întreb eu însămi. Ele stăteau în ordine de ambele părţi aşa cum sosiseră: mai întâi Sfintele mari muceniţe Varvara şi Ecaterina; în al doilea rând Sfintele mari muceniţe Tecla şi Marina; în al treilea rând Sfânta mare muceniţă şi împărăteasă Irina şi Sfânta Eupraxia; în al patrulea rând Sfintele mari muceniţe Pelaghia şi Doroteea; în al cincilea rând Macrina şi Iustina; în al şaselea rând Sfânta mare muceniţă Iuliana şi Sfânta muceniţă Anisia. M-am dus la fiecare dintre ele, şi fiecare mi-a spus numele ei şi nevoinţele muceniceşti, precum şi viaţa trăită întru Hristos Domnul asemănătoare cu ceea ce s-a scris despre ele în Vieţile Sfinţilor. Ele mi-au spus cu toatele: Dumnezeu nu ne-a dăruit această slavă degeaba, ci pentru pătimirile şi suferinţele noastre. Şi tu vei suferi.

Multe din cele ce Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu i le-a spus părintelui Serafim, maica nu le-a prea auzit, dar a auzit totuşi acestea: Să nu-mi părăseşti fecioarele (surorile de la mănăstirea Diveievo). Părintele Serafim răspunse: O, Doamnă! Eu le adun, dar nu le pot ajuta numai eu singur. La cele spuse de părintele, împărăteasa Cerurilor răspunse: Eu te voi ajuta, dragul meu, în toate. Să le impui ascultarea. Dacă ele o acceptă, ele vor fi cu tine şi aproape de mine; dar dacă ele îşi pierd înţelepciunea (Mt. 25:1-4), ele se vor lipsi de a sta în rândul fecioarelor de lângă mine. Nu va mai fi loc sau cunună de felul acesta pentru ele. Oricine le supără va fi lovit de mine. Oricine le slujeşte în numele şi din dragoste pentru Domnul

313

va fi pomenit dinaintea lui Dumnezeu. Apoi, întorcându-se către mine spuse: Priveşte la aceste fecioare ale mele şi la cununile lor. Unele dintre ele au lăsat în urmă bogăţii şi împărăţie pământească spre a dobândi împărăţia cea veşnică a cerurilor. Ele au iubit sărăcia de bunăvoie, L-au iubit doar pe Domnul şi vezi câtă slavă şi cinste li s-a dăruit. Aşa cum a fost mai înainte, aşa este şi acum. Numai că muceniţele de mai înainte au suferit pe faţă, în văzul tuturor, iar cele de acum suferă în taină prin necazurile resimţite în inimă, dar răsplata lor va fi aceeaşi.

Descoperirea se sfârşi prin cuvintele Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu către părintele Serafim: în curând, prea iubitul meu, vei fi împreună cu noi şi apoi îl binecuvântă. Toţi Sfinţii îşi luară rămas bun de la el. Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfântul Ioan Evanghelistul îl binecuvântară, în timp ce fecioarele şi părintele îşi sărutară reciproc mâinile. Mi s-a spus: Această descoperire ţi s-a dăruit prin rugăciunile părinţilor Serafim, Marcu, Nazarie şi Pahomie. Şi apoi, într-o clipită, totul dispăru.

Această vedenie a durat mai mult de o oră. După aceea, părintele se întoarse către mine şi spuse: Vezi, maică, ce har ni s-a dăruit nouă, păcătoşilor, de către Domnul. Aceasta este a douăsprezecea oară când mi se dăruieşte o astfel de vedenie de la Dumnezeu. Şi acum Dumnezeu ţi-a dăruit-o şi ţie! Noi am avut ceva care să ne dovedească credinţa şi nădejdea în Domnul. înfrânge-l pe vrăjmaş diavolul şi fii înţeleaptă în toate luptele ce le porţi cu el. Domnul te va ajuta în toate. Cheamă ajutorul Domnului şi al Maicii sale precum şi pe cel al Sfinţilor şi aminteşte-ţi şi de bietul de mine. Aminteşte-ţi şi spune mereu aceste lucruri în rugăciunile tale: O, Doamne, cum voi muri eu oare? Cum voi apărea eu dinaintea scaunului înfricoşătoarei Judecăţi, O, Doamne, ce răspuns voi da eu pentru faptele mele, Dumnezeul meu? Maica Domnului, ajută-ne!

314

Capitolul XVIII

Ultimul an al vieţii Sfântului Serafim, fericitul său sfârşit şi înmormântarea (1832-1833)

întrucât sfârşitul vieţii sale se apropia, cu un an înaintea morţii sale, Sfântul Serafim începu să simtă o neobişnuită stare de epuizare. De aceea se ducea mai rar la schitul său din apropiere şi nu mai primea mereu oaspeţi în chilia sa din mănăstire. Pe mulţi acest lucru îi întristă, dar cei mai fervenţi admiratori ai săi, dorind să-l vadă cu orice chip şi să capete poveţele sale minunate, aşteptau plini de răbdare o ocazie şi stăteau multă vreme în mănăstire.

în această perioadă de timp el a fost vizitat de o soră de la Diveievo, Paraschiva Ivanovna.

El se afla în pădure, în schitul său din apropiere. După ce-i dădu binecuvântarea, Sfântul Serafim se aşeză pe un trunchi de copac, iar sora îngenunchi dinaintea lui. Părintele Serafim începu o discuţie duhovnicească şi intră în stare de extaz. Se ridică în picioare, îşi înălţă braţele şi ochii către cer. Lumina harului îi lumină la gândul fericirii vieţii celei veşnice, căci Bătrânul vorbise despre bucuria cea veşnică ce ne aşteaptă în ceruri ca răsplată pentru scurtele necazuri ale aceste vieţi trecătoare: Câtă bucurie, ce extaz inundă sufletul celui drept atunci când, după despărţirea sa de trup, este întâmpinat de îngeri care-l aduc dinaintea feţei lui Dumnezeu! întrucât dezvoltase subiectul, pe parcursul discuţiei, Bătrânul o întrebă pe soră de câteva ori dacă îl înţelesese. Dar sora ascultase totul fără să-i scape nici un cuvânt. Ea înţelesese cele spuse de Bătrân, dar ea nu a înţeles că tot ceea ce spusese era legat de sfârşitul său. Apoi, părintele Serafim începu să repete ceea ce deja spusese:

315

„Puterile îmi sunt pe sfârşite. Acum lasă-mă singur. Te voi părăsi.” Sora crezu că el voia să se retragă din nou în pustnicie, dar părintele Serafim răspunse gândului ei: „Am tot căutat o maică stareţă, pentru voi, dar n-am găsit niciuna. Vă las în seama Domnului şi a Preacuratei Sale Maici.” Sora încă nu înţelesese că Bătrânul vorbea despre moartea sa şi credea că, deşi părintele Serafim le încredinţa Domnului şi Maicii Sale Preacurate, totuşi mănăstirea nu putea rămâne fără duhovnic. Dar Bătrânul răspunse: „Nu veţi afla nici măcar un singur om maică, chiar dacă ar fi să-l căutaţi cu lumânarea la lumina zilei (a). Vă las în grija Domnului şi a Preacuratei sale Maici.” Atunci vorbi mai direct despre sfârşitul său. După aceea sora căzu la picioarele sale şi suspină atât de amarnic încât nici nu mai putea vorbi şi nici auzi ceea ce îi spunea părintele. Părintele Serafim începu să spună pe de rost Evanghelia de la Sfântul Evanghelist Matei, „Voi sunteţi lumina lumii” (5: 14) până la versetul 20 şi atunci când termină, continuă cu Evanghelia Sfântului Ioan începând cu capitolul 14:1 „Să nu se tulbure inima voastră”. Citi şi capitolul al XV-lea şi termină cu versetele 23-24 ale capitolului al 16-lea: „Adevărat, adevărat zic vouă: din ce veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da. Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu; cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină.” Aici părintele Serafim se opri şi spuse: „De ce mai plângi încă, maică? Cu timpul veţi avea o sfântă drept maică”.

Atunci când alte surori de la mănăstirea Diveievo îl vizitară pe părintele Serafim la chilia sa cu puţin timp înainte de moartea sa, el arăta în mod obişnuit spre icoana numită „Doamna noastră a blândeţii” şi le spunea adesea spre a le mângâia: „Vă încredinţez şi vă las în grija împărătesei Cerurilor”.

a) Aceasta e o aluzie la Diogene care, atunci când a fost întrebat ce făcea cu lumânarea aprinsă ziua în amiaza mare, răspunsese: „Caut un om”. Această anecdotă e foarte populară în Rusia.

316

Înţelegând că sfârşitul îi era aproape, sfântul Serafim se pregătea de data aceasta de plecarea sa. El mergea mai rar la sihăstria sa. De asemenea, primea mai puţini oaspeţi în chilia sa, pentru a se dedica nestingherit pregătirii sale finale de plecare spre cele veşnice. De data aceasta era văzut mult mai des în antecamera sa. El obişnuia să stea în sicriul său cufundat în meditaţie asupra sfârşitului vieţii sale, asupra soartei omului şi a sa personală dincolo de mormânt. Aceste meditaţii erau adesea însoţite de un plâns amarnic. Şi ele începeau şi se sfârşeau cu lungi rugăciuni.

Cu o jumătate de an înaintea morţii sale, părintele Serafim le spuse multora hotărât atunci când îşi lua rămas bun de la ei: „Nu ne vom mai vedea”. Unii îi cereau binecuvântarea spre a veni în timpul Sfântului şi Marelui Post pentru un timp la linişte în cadrul mănăstirii Sarov, spre a-l putea vedea încă o dată: „Atunci uşa mea va fi închisă, răspundea Bătrânul. „Nu mă veţi mai vedea.” Era limpede faptul că viaţa sfântului apunea, deşi duhul îi era la fel de viguros şi treaz ca întotdeauna.

„Viaţa mi se scurtează din ce în ce mai mult”, le spuse el unora din fraţi. „în duh mă simt de parcă abia m-aş fi născut, dar cu trupul sunt mort faţă de toate.”

Cu patru luni înaintea morţii sale, în luna august a anului 1832, Prea Sfinţia Sa Episcopul Arsenie (Moskvin) de Tambov, în prima sa vizită efectuată în eparhie, veni şi la mănăstirea Sarov. Tocmai atunci, părintele Serafim se afla în sihăstria sa, totuşi el socoti că era de datoria sa să se ducă la mănăstire pentru a-l întâmpina pe noul său vlădică împreună cu fraţii. După primire se întoarse la sihăstria sa.

Episcopul Arsenie inspectă cu atenţie şi minuţiozitate toate bisericile, chiliile fraţilor şi locuinţele aferente mănăstirii. Apoi îşi exprimă dorinţa de a vedea toate instituţiile şi clădirile dinafara mănăstirii. însoţit de iconomul de la Sarov, ieromonahul Isaia şi de un preot al catedralei din Tambov, părintele

317

Nichifor Teliatinski, el vizită sihăstriile părinţilor Serafim şi Dorotei.

Părintele Serafim era ocupat cu consolidarea malului unui pârâiaş cu pietre. Dar de îndată ce îl văzu pe episcop apropiindu-se îşi lăsă munca deoparte şi aruncându-se la picioarele sale, îi ceru şi primi binecuvântarea sa.

„Ce faci aici?” îl întrebă episcopul Arsenie cu multă simpatie. „Vedeţi, sfinte părinte episcop”, răspunse sfântul, „întăresc malul cu pietre, aşa încât apa să nu se reverse peste el şi să-l strice”. „E o treabă bună, omule al lui Dumnezeu”, spuse episcopul. „Dar acum arată-mi schituleţul dinlăuntrul sihăstriei tale.” „De îndată, părinte”, răspunse el şi îl conduse pe episcop plin de bunăvoinţă în chilia sa. După spusele celor prezenţi cu această ocazie, nu se afla nimic special în chilia sa. Era o căsuţă din lemn obişnuită cu o mică antecameră. Mobila consta dintr-o masă din lemn de tei şi două scaune, într-un colţ se aflau sfintele icoane cu o candelă aprinsă dinaintea lor. Se mai aflau acolo şi două cărţi de cult.

Pe când se pregăteau să intre în chilie, părintele Serafim se înfăţişă dinaintea episcopului cu un şirag de metanii, cu un mănunchi de lumânări înfăşurate în pânză de in, cu o sticlă de ulei şi câteva perechi de ciorapi de lână. Episcopul primi cadourile cu o părintească bunăvoinţă. Apoi, îl întrebă pe părintele Serafim: „Dar oare unde se află pe aici celălalt loc de retragere, mai singuratic şi mai liniştit?”

Dar întrucât ştia din auzite cam pe unde se afla locul cu pricina, el nu mai aşteptă răspunsul părintelui Serafim şi se îndreptă direct spre sobă. Părintele Serafim îi spuse cu simplitate pentru a-l putea opri: „Nu te duce acolo, părinte, fiindcă te vei murdări.” Dar episcopul deschise uşa care acoperea spaţiul gol dintre peretele chiliei şi sobă, şi acolo văzu un spaţiu mic care era atât de strâmt încât de-abia putea intra un om acolo şi să stea în picioare sau îngenunchiat doar cu

318

mare greutate, dar a şedea sau a sta confortabil era cu neputinţă. Şi aici, ca şi în chilia cealaltă, o iconiţă cu o candelă aprinsă se aflau în colţul dintre perete şi uşă. Desigur, sfântul se retrăgea uneori acolo pentru privegheri şi rugăciuni.

De acolo episcopul se duse la sihăstria părintelui Dorotei, intenţionând să-l viziteze din nou pe părintele Serafim la întoarcere. Părintele Nichifor rămase împreună cu sfântul, petrecându-şi timpul în conversaţie. Atunci când episcopul se întoarse, părintele Serafim îl luă de mână şi-l întrebă respectuos: „Vedeţi, părinte, vin pelerini la mine, bietul Serafim, şi îmi cer să le dau ceva drept binecuvântare, iar eu le dau pâine uscată, neagră sau albă şi o linguriţă de vin roşu de la biserică. Pot să fac acest lucru?” La cele spuse de părintele Serafim, episcopul răspunse: „Poţi, poţi, dar numai separat, aşa încât dacă îi dai cuiva pâine uscată să nu îi dai deloc vin roşu. Altminteri, oamenii simpli, după cum am auzit, cred în simplitatea lor şi le spun şi altora că le dai Sfânta împărtăşanie. Ar fi chiar şi mai bine”, adăugă episcopul, „să nu le dai vin deloc, ci numai pâine uscată.” „Am înţeles, părinte”, răspunse Bătrânul. „Aşa voi face”. Şi s-a observat mai apoi că Sfântul Serafim aşa a şi procedat până la sfârşitul vieţii sale. Curând, după aceea, episcopul îşi luă rămas bun de la părintele Serafim. Sfântul îşi luă rămas bun de la el într-un chip oarecum neobişnuit.

Luând binecuvântarea episcopului pentru ultima dată, el se plecă la picioarele sale, şi deşi episcopul încercă să-l ridice şi-l rugă să stea în picioare, sfântul Serafim rămase în genunchi şi continuă să-i facă plecăciuni până când Vlădica se pierdu în depărtare. în seara următoare sfântul Serafim, ca să-şi dovedească ascultarea, aduse un vas mic cu vin bisericesc la chilia unde stătea episcopul Arsenie şi i-l dădu ucenicului său de chilie, spunându-i:

„Dă-i-l părintelui Episcop de la păcătosul Serafim”. Mai apoi deveni limpede faptul că toate aceste daruri erau legate

319

de sfârşitul apropiat al sfântului şi se doreau a fi o rugăminte de a fi pomenit la rugăciuni după moartea sa, lucru pe care, de altfel, l-a exprimat şi prin viu grai episcopului său. Episcopul Arsenie, la rândul său, cu multă conştiinciozitate a împlinit dorinţa părintelui Serafim. Lumânările, uleiul şi vinul erau folosite atunci când episcopul săvârşea Liturghia de pomenire a morţilor, în timp ce şiragul de mătănii, ciorapii şi pânza de in le-a păstrat pentru sine.

Cu câteva luni înaintea sfârşitului său, sfântul Serafim a trimis scrisori unor persoane, invitându-i să-l vadă la mănăstire. în ceea ce îi privea pe prietenii săi care nu puteau veni să-l vadă, el a lăsat oamenilor din apropiere sfaturi şi îndemnuri folositoare pentru sufletele acestora, adăugând drept explicaţii: „Ei înşişi nu mă vor mai vedea”.

Nu cu mult timp înaintea sfârşitului său, un frate care a venit la el seara, a observat că era întuneric în chilia sa. Dar de-abia spusese Bătrânul că ar trebui aprinsă candela şi se închină de trei ori, invocând numele împărătesei Cerurilor: „Doamna mea, Maica lui Dumnezeu!”că deja candela se aprinsese singură.

Acelaşi frate veni cu o altă ocazie la ora 7 seara, după o înţelegere avută cu Bătrânul, şi îl văzu în antecameră dinaintea sicriului său. Fratele voia să ia lumină pe care Bătrânul obişnuia să i-o dea drept binecuvântare. Fratele deschise uşa şi părintele Serafim spuse: „Oh! candela mea s-a stins, dar ar trebui să ardă!” Şi începu să se roage dinaintea icoanei Maicii Domnului. în clipa aceea apăru o lumină albăstruie care se întinse ca o panglică şi începu să se înfăşoare în jurul fitilului unei mari lumânări de ceară, pe care o aprinse.

Bătrânul luă o lumânare mică şi, aprinzând-o de la cea mare, i-o dădu fratelui şi începu să discute cu el. Atunci, el pomeni printre alte lucruri, că în curând va veni un oaspete de la Voronej, îi spuse fratelui numele acestuia şi ce avea să-i spună, şi apoi adăugă: „Să nu-l aduci aici. Nu doresc să ne întâlnim!”

320

În timpul acestei discuţii chipul Bătrânului strălucea de lumină. în cele din urmă zise,, „Stinge lumânarea.” Fratele suflă şi stinse lumânarea. „Iată, în felul acesta se va stinge şi viaţa mea”, zise Bătrânul, „şi nu voi mai fi văzut.”

Un frate oarecare, văzându-i viaţa ascetică, îl întrebă pentru propria sa lămurire: „De ce nu trăim noi, părinte, o viaţă tot atât de severă precum asceţii de odinioară?” „Fiindcă”, răspunse sfântul „noi nu suntem hotărâţi să facem acest lucru. Dacă am avea o astfel de hotărâre, noi am trăi precum Părinţii aceia care, în vremurile de demult, au strălucit de nevoinţe şi cucernicie; fiindcă Dumnezeu le dăruieşte harul şi ajutorul celor credincioşi şi celor care-L caută pe Domnul din toată inima lor acum, aşa precum Domnul a procedat şi cu cei de odinioară. Căci după cuvântul lui Dumnezeu „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” (Evrei, 13:8). Acest adevăr sfânt şi adânc pe care sfântul Serafim îl învăţase din experienţa propriei sale vieţi a fost, ca să spunem aşa, ultimul său mesaj şi pecetea nevoinţelor. Cu o săptămână înaintea sfârşitului său, în ziua de Crăciun a anului 1832, sfântul Serafim veni pe neaşteptate la Liturghia săvârşită de părintele Stareţ Nifon. Se împărtăşi, iar după Sfânta Liturghie discută cu Stareţul. Printre alte lucruri, el mijloci pe lângă stareţ pentru mulţi părinţi şi fraţi, dar mai ales pentru cei mai tineri. Nu uită să pomenească pentru ultima oară că, atunci când avea să moară, dorea să fie aşezat în sicriul său.

După ce îşi luă rămas bun de la părintele stareţ şi de la fraţi, sfântul se întoarse la chilia sa şi îi dădu unuia dintre monahi, părintelui Iacov, care mai apoi a ajuns ieromonah în cadrul mănăstirii Tolsevsky, o icoană din email reprezentând vizita Maicii Domnului la Sf. Serghie, spunându-i acestuia: „Să pui această icoană pe pieptul meu atunci când voi muri şi să mă îngropaţi împreună cu ea. „Această icoană”, continuă el, „mi-a fost trimisă de către venerabilul părinte arhimandrit Antonie, stareţul sfintei Lavre, de la moaştele Sf. Serghie”.

321

De ajunul Anului Nou (1833) Sfântul Serafim îşi măsură propriul său mormânt de lângă paraclisul Bisericii Adormirii Maicii Domnului, chiar pe locul însemnat de el cu o piatră în clipa în care revenise din pustnicie. Pe data de 1 ianuarie 1833, într-o zi de duminică, sfântul Serafim veni pentru ultima oară la Biserica bolniţei Făcătorilor de minuni din Solovţi. El veni la Liturghia matinală, puse lumânări dinaintea tuturor icoanelor şi le sărută. Primind Sfânta împărtăşanie la vremea obişnuită, după Sfânta Liturghie, îşi luă rămas bun de la toţi fraţii, îi binecuvântă şi îi sărută pe toţi şi îi mângâie spunându-le: „Mântuiţi-vă sufletele, nu deznădăjduiţi, fiţi treji. Astăzi ne sunt pregătite cununile”. Apoi sărută Sfânta Cruce din altar şi icoana Maicii Domnului şi după ce împlini toate cele preoţeşti în Sfântul Altar, înconjură sfânta masă şi ieşi pe uşa de nord, vrând astfel să arate faptul că omul intră pe lume printr-o uşă şi iese pe alta.

După Sfânta Liturghie părintele Serafim fu vizitat de către ieromonahul Teoctist de la mănăstirea Visogorsk din Arzamas. Părintele Serafim îi spuse acestuia la sfârşitul discuţiei: „Mai bine ai sluji aici.” Dar părintele Teoctist se grăbea să ajungă acasă şi refuză să slujească la Sarov. Atunci părintele Serafim îi spuse: „Ei bine, atunci vei sluji la Diveievo.” Desigur, părintele Teoctist nu înţelese sensul acestor cuvinte şi, după ce luă binecuvântarea Bătrânului, părăsi Sarovul în aceeaşi zi.

Lângă chilia Sfântului Serafim se afla chilia unui monah pe nume Pavel care, fiindu-i vecin, îndeplinea îndatoririle unui ucenic de chilie. Atunci când se ducea de la mănăstire până la sihăstria sa din apropiere, părintele Serafim obişnuia să lase lumânări şi candele aprinse în chilie, pe care el le aprindea încă de dimineaţă dinaintea icoanelor. Părintele Pavel îi spusese adesea că lumânările aprinse ar putea provoca un incendiu. La aceste cuvinte, părintele Serafim răspundea întotdeauna: „Atâta vreme cât trăiesc, nu va fi nici un incendiu;

322

dar atunci când voi muri, moartea mea va fi descoperită printr-un incendiu.”

Prezicerea sa se împlini. Pe data de 1 ianuarie 1833, părintele Pavel observă faptul că Sfântul Serafim ieşise de trei ori din chilia sa pe parcursul zilei şi se dusese la locul pe care el şi-l fixase drept mormânt. Seara îl auzi pe părintele Serafim cântând în chilia sa sfintele cântări ale Canonului de Paşti: „învierea lui Hristos văzând⁵, „Luminează-te, luminează-te, Noule Ierusalime”, „De Te-ai şi pogorât în mormânt”. Pe la ora 6 dimineaţa, plecând de la chilie pentru a participa la Sf. Liturghie matinală, părintele Pavel simţi în antecamera de lângă chilia părintelui Serafim miros de fum. După ce rosti obişnuita rugăciune bătu la uşă, dar nu-i răspunse nimeni. Apoi ieşi afară şi le spuse despre acest lucru unor fraţi care tocmai treceau pe acolo. Unul dintre ei, fratele Anichita, se repezi spre chilia părintelui Serafim şi scoase uşa din balamale.

Intrând în chilie, părintele Pavel şi fratele Anichita văzură faptul că feluritele cadouri făcute din pânză groasă, care-i fuseseră oferite de către pelerini plini de dragoste faţă de Sfânt şi care se aflau într-o mare dezordine pe o bancă dimpreună cu câteva cărţi, începuseră să ardă mocnit. Probabil că fuseseră aprinse de vreo lumânare căzută din sfeşnic. Afară era întuneric; în chilie nu se făcuse focul, iar Bătrânul însuşi nu putea fi nici văzut, nici auzit. între timp, Liturghia matinală continua. Se cânta deja „Cuvine-se cu adevărat”, când fratele cel tânăr dădu buzna în Biserică şi-i încunoştiinţă pe fraţi de ceea ce se întâmplase. Monahii se grăbiră să ajungă la chilia părintelui Serafim. Părintele Pavel şi fratele Ioan, voind să ştie dacă Bătrânul se odihnea, începură să bâjbâie prin întuneric şi-l găsiră în cele din urmă pe Bătrân. Aduseră o lumânare aprinsă şi văzură că Sfântul Serafim era îngenunchiat dinaintea icoanei Maicii Domnului: el era îmbrăcat cu obişnuitul său veşmânt alb, cu capul descoperit, având o

323

cruce de aramă care-i atârna la gât şi cu braţele încrucişate pe piept. La început, crezură că fericitul Bătrân adormise şi încercară să îl trezească, dar Bătrânul nu se mişcă.

Marele ascet îşi încheiase deja pelerinajul său pământesc şi se odihnea pentru vecie întru Domnul. Ochii îi erau închişi. Faţa îi era luminată de ultima sa rugăciune. Cu binecuvântarea părintelui Stareţ monahii ridicară trupul Sfântului şi, după ce l-au îmbrăcat după regulile monahale cu o mantie în chilia alăturată a ieromonahului Eustaţie, îl puseră în sicriul de stejar pe care-l făcuse cu propriile sale mâini şi-l duseră în Biserică. Ieromonahul Teoctist care fusese la mănăstire şi plecase cu o zi mai înainte, îşi petrecuse noaptea în satul Vertianovo şi îşi continuase călătoria în ziua următoare. Pe drum, fără vreun motiv întemeiat, sania sa se defectă, calul ieşi din hamuri şi fu obligat să oprească la mănăstirea Diveievo. Acolo, le găsi pe toate surorile şi maicile cuprinse de o mare durere şi plângând amarnic. Ele plângeau moartea părintelui Serafim. Preotul de la Diveievo lipsea, fiind plecat cu treburi. Surorile îl rugară pe părintele Teoctist să slujească o panahidă pentru odihna sufletului părintelui Serafim. Dorinţa le fu împlinită şi astfel se adeveriră cuvintele Bătrânului: „Ei bine, atunci vei sluji la Diveievo.”

Vestea morţii fericitului avvă se răspândi cu iuţeala fulgerului şi toţi cei ce-l cunoscuseră pe părintele Serafim în timpul vieţii sale se adunară din toate colţurile ţării la mănăstirea Sarov pentru a se ruga pentru fericitul Bătrân şi pentru a-i săruta mâna pentru ultima oară. Trupul său rămase în biserica Adormirii timp de opt zile şi opt nopţi până ce toţi avură timp să-şi ia rămas bun de la el. în timpul slujbei de înmormântare, biserica era atât de aglomerată încât lumânările de lângă sicriu se topiră din pricina căldurii insuportabile. Slujba de înmormântare fu săvârşită de către părintele Stareţ Nifon dimpreună cu ieromonahii mănăstirii.

324

Pe vremea aceea în mănăstirea Sarov se afla un frate care mai târziu deveni arhimandrit, cu numele de Mitrofan şi care era paraclisier în cadrul Lavrei Sfântului Alexandru Nevski. El povesti următoarea minune.

Atunci când duhovnicul a vrut să pună rugăciunea de iertare a păcatelor în mâna părintelui Serafim, degetele se desfăcură de la sine. Stareţul, iconomul şi alţi monahi care văzură acest lucru rămaseră uimiţi. Nu se ţinură predici la mormântul său.

Dar amintirea vieţii sale extraordinare şi cântările bisericeşti pe care el le îndrăgise atât de mult fură mai elocvente decât orice predică. Trupul Sfântului Serafim fu înmormântat în partea de sud a paraclisului Bisericii celei mari, lângă mormântul pustnicului Marcu care murise cu 15 ani înaintea sa. Mai târziu a fost înălţat un monument funerar pe cheltuiala unui negustor din Nijnâi-Novgorod, pe nume Ştefan Iassirev. Pe monument fu gravată următoarea inscripţie: „Sub acest monument funerar este îngropat trupul neînsufleţit al robului lui Dumnezeu, ieromonahul Serafim, care s-a săvârşit întru Domnul pe data de 2 ianuarie 1833. Negustor din Kursk, el a intrat în mănăstirea Sarov la vârsta de 17 ani şi a murit în vârstăde 73 de ani. Toate zilele vieţii sale şi le-a închinat slăvirii lui Dumnezeu şi zidirii duhovniceşti a creştinilor ortodocşi în ale căror inimi părintele Serafim chiar şi acum sălăşluieşte.”

Două întâmplări deosebite au însoţit plecarea Sfântului Serafim din această lume. Chiar în ziua morţii sfântului, părintele Stareţ Filaret de la mănăstirea Glinski a Maicii Domnului (provincia Kursk) ieşi din Biserică după Utrenie şi, înălţându-şi privirile spre Cer, fu uimit să observe o lumină extraordinară. Atunci, Stareţul văzu cu duhul că era sufletul Sf. Serafim urcându-se către cereşti le locaşuri şi le spunea fraţilor care erau împreună cu el: „în felul acesta pleacă sufletele drepţilor. Părintele Serafim tocmai s-a săvârşit acum la Sarov.”

325

Arhiepiscopul Antonie de la Voronej care era binecunoscut pentru cucernicia sa fu, de asemenea, înştiinţat în chip minunat de sfârşitul părintelui Serafim. Pe vremea aceea, Nikolai Alexandrovici Motovilov care fusese ceva mai înainte vindecat prin rugăciunile părintelui Serafim, se afla la Voronej.

Iată ce scrie Motovilov în jurnalul său la data de 2 ianuarie 1833. „Pe data de 2 ianuarie, seara, am auzit de la arhiepiscopul Antonie că părintele Serafim se săvârşise în noaptea anterioară la ora 2 a.m. şi se pare că (părintele Serafim) îi apăruse el însuşi arhiepiscopului şi îl anunţase de plecarea sa din această lume. în chiar acea zi arhiepiscopul Antonie sluji o panahidă pentru Bătrân împreună cu toţi clericii catedralei.”

întrucât distanţa dintre Sarov şi Voronej este de aproape 500 de verste, nu se putea pune problema de a primi veşti seara pe căi obişnuite la Voronej despre ceea ce se întâmplase dimineaţa la Sarov în aceeaşi zi.

La puţin timp după moartea Sfântului Serafim, I. J. Karataiev care se afla în călătorie spre a ajunge la regimentul său din Kursk, trecu prin Sarov spre a lua binecuvântarea Sfântului Serafim aşa cum proceda întotdeauna. A fost o mare durere pentru el să afle faptul că fericitul Bătrân nu se mai afla în viaţă. „Vestea morţii sale”, spunea el, „mi-a mâhnit tot sufletul. Am luat-o ca pe o pedeapsă pentru păcatele mele. Dar după ce s-a slujit o panahidă la mormântul său, brusc am simţit o asemenea pace în suflet încât aveam sentimentul că aş fi primit iertarea pentru păcatele mele de la Bătrânul însuşi şi i-am auzit promisiunea de a se ruga pentru mine dinaintea tronului lui Dumnezeu (Evrei 4:16; 10:9; I Tim. 3:13; Efes. 3:12). Părintele Stareţ Nifon îl rugă să treacă pe la rudele părintelui Serafim din Kursk, pentru a le dărui nişte pâine sfinţită şi binecuvântarea sa, precum şi pentru a le spune despre sfârşitul fericitei lor rude. Odată ajuns la Kursk, Karataiev se duse de îndată la rudele părintelui Serafim, dar fratele său,

326

Alexei, deja murise. Cu câteva zile mai înainte fusese într-o stare perfectă de sănătate, numai că simţise o mare mâhnire deşi nu aflase nimic de moartea fratelui său şi fusese cu neputinţă să-şi explice tristeţea. Starea îndurerată a sufletului său îl constrânsese să-şi caute mângâierea în rugăciune. Se dusese în fiecare zi la Biserică; în cele din urmă se pregăti pentru Sfintele Taine, se spovedi şi primi Sfânta împărtăşanie. Tocmai atunci primiră o scrisoare din Sarov referitoare la moartea părintelui Serafim dimpreună cu un portret de-al lui. Apoi, fratele său începu să se pregătească în cele din urmă pentru propria sa moarte.

I s-a făcut Sfântul Maslu şi la puţin timp după aceea muri.

Am inclus această întâmplare în biografia Sfântului Serafim întrucât se spunea că, atunci când a sosit la Kursk în anul 1775, el i-a spus fratelui său, ca o prezicere, următoarele cuvinte: „Să ştii că atunci când voi muri eu, vei muri şi tu la scurt timp după aceea.”

Credincioşii ortodocşi ruşi care l-au venerat pe părintele Serafim în timpul vieţii sale, au continuat să-i cinstească memoria chiar după plecarea sa din această lume a umbrelor. Ei veneau în număr mare la mormântul său animaţi de credinţa vie în puterea rugăciunilor sale. Ei veneau la mormântul care primise sfintele sale moaşte, aşa cum veneau la el însuşi pe vremea când trăia, pentru a-şi vărsa necazurile, pentru a-şi mărturisi păcatele şi pentru a-i spune despre bolile lor; şi după credinţa lor ei primeau mângâiere duhovnicească, îndrumări suprafireşti şi chiar vindecări minunate de bolile lor trupeşti. Şi de ce oare să nu vină la mormântul minunatului ascet care le spusese cândva cuvinte profetice cu privire la îndrăzneala sa dinaintea lui Dumnezeu şi bunăvoinţa sa de a-i ajuta pe toţi cei ce vor apela la el în necazurile lor. „Atunci când nu voi mai fi”, le spunea părintele Serafim plin de dragoste admiratorilor săi apropiaţi „veniţi la mormântul meu!

327

Veniţi ori de câte ori aveţi timp, cu cât mai des cu atât mai bine. Tot ceea ce vă apasă pe suflet, tot ceea ce vi se întâmplă, orice necaz aveţi, veniţi la mine şi aduceţi-vă toate necazurile la mormântul meu. Plecaţi-vă genunchii la pământ şi spuneţi-mi totul de parcă aş fi în viaţă. Iar eu vă voi auzi; toate necazurile voastre vor trece ca şi cum nu ar fi fost. Aşa cum îmi vorbeaţi întotdeauna pe când eram în viaţă, aşa şi aici! Pentru voi eu trăiesc şi voi trăi în veci de veci!”

O icoană veche a Sfântului Serafim care are drept sursă de inspiraţie un portret executat de Serebriakov, pictat cu cinci ani înaintea morţii Sfântului. Artistul însuşi a devenit monah la Sarov.

328

Capitolul XIX

Ajutor suprafiresc şi vindecări minunate dobândite prin mijlocirile Sfântului Serafim după moartea sa

Fericitul Bătrân a închis ochii pentru totdeauna aflându-se în rugăciune, dar după plecarea sa din această lume stricăcioasă întru împărăţia veşnicei lumini şi slave, el nu s-a odihnit de nevoinţele sale. Vindecări ale celor bolnavi, mângâiere pentru cei necăjiţi, poveţe pentru cei aflaţi în nevoie curgeau într-un şuvoi neîntrerupt. Iată, în ordine cronologică, câteva situaţii de intervenţie miraculoasă a Sfântului Serafim după moartea sa.

Căpitanul Vasilievici Teplov îi scria ieromonahului Ioasaf despre minunata vindecare a copiilor săi. „în anul 1834, deja după moartea părintelui Serafim, m-am dus la mănăstirea Sarov împreună cu familia după cum ne era obiceiul. Unul dintre copiii mei, fiica mea de trei ani, avea pe vremea aceea picioarele bolnave şi de abia putea sta pe picioare. De aceea, după ce am luat parte la o Panahidă slujită la mormântul părintelui Serafim ne-am dus cu toţii la sihăstria şi la izvorul său, ducându-l pe copil în braţele noastre şi crezând cu tărie că Domnul se va milostivi de bietul copil suferind prin rugăciunile Bătrânului. Acolo am băut din apa din fântână, ne-am spălat şi am îmbăiat picioarele copilului. Apoi am luat apă şi ne-am dus la mănăstire cu intenţia de a ni se face slujba de sfinţire a apei pentru fetiţă. Dar chiar înaintea slujbei am putut observa milostivirea lui Dumnezeu faţă de noi. Pe când intram în mănăstire pe poarta din spate, fetiţa ceru deodată să

329

se dea jos din braţele doicii sale având intenţia clară de a merge singură. Doica i se opuse o vreme, dar, în cele din urmă, se hotărî s-o lase jos şi începu s-o ducă de mână. Atunci fetiţa îşi retrase mâna şi, spre uimirea tuturor, începu să alerge de una singură. Peste măsură de bucuroşi de vindecarea ei miraculoasă noi toţi ne-am îndreptat spre mormântul Sfântului Serafim şi cu lacrimi în ochi i-am mulţumit pentru mijlocirile sale milostive faţă de noi, păcătoşii.

în anul 1848 cel de al doilea fiu al nostru îşi scrânti piciorul şi suferi din cauza aceasta timp de doi ani. între timp sosise vremea să-l trimitem pe copil la şcoală. Deoarece mă încredeam din inimă în mijlocirile şi ajutorul părintelui Serafim care deja ne arătase atâtea binefaceri nouă tuturor celor din familia noastră, ne-am dus cu toţii la mănăstirea Sarov. Acolo am luat parte la o Panahidă slujită la mormântul sfântului şi i-am dus pe copii la fântână în ciuda frigului aspru şi a zăpezii mari (era pe data de 21 decembrie 1848). La sosirea noastră acolo ne-am rugat mai întâi dinaintea icoanelor de la izvorul prin care Dumnezeu ne trimisese binecuvântările sale prin intermediul rugăciunilor părintelui Serafim. Atunci am băut puţină apă şi ne-am spălat cu ea. Fiul nostru bolnav s-a spălat şi el, precum şi piciorul suferind. În cele din urmă ne-am întors la casa de oaspeţi.

Peste câteva ore copiii mei mi-au cerut permisiunea de a se duce din nou la fântână. Fiul meu cel mic luă o sticlă cu el şi pe drum îşi întrecu fratele mai vârstnic în ciuda durerilor de la picior şi a cărării strâmte. După ce a ajuns la fântână înaintea lui scoase apă din fântână, se dezbrăcă şi o turnă peste el. Apoi se îmbrăcă şi îngenunchie înaintea icoanelor de la fântână, cerându-i lui Dumnezeu să se milostivească faţă de el pentru rugăciunile părintelui Serafim. Fratele său mai vârstnic îi urmă exemplul şi amândoi se rugară câtva timp, fiecare după credinţa sa. Nu numai că nu au simţit frigul deloc, dar

330

au simţit chiar şi o uşoară transpiraţie. Şi uite aşa Bunul Dumnezeu le-a primit dragostea şi S-a milostivit de ei pentru râvna lor copilărească. Odată întorşi la casa de oaspeţi, fiul meu cel mai mic declară încântat că nu mai simţea nici o durere la picior. De fapt, prin mijlocirile Sfântului Serafim piciorul lui s-a vindecat complet de atunci şi el a intrat în cadrul unui regiment de cavalerie.

în anul 1858 Evdochia Ocikina din oraşul Penza se afla la mănăstirea Diveievo împreună cu fiica sa Maria. Iată ce povesteşte ea: „în anul 1843, mă plimbam prin grădină cu fiica mea Elisabeta, în vârstă de trei ani. Nu ştiu cum un scaiete se agăţă de poalele rochiei mele. în timp ce îl scoteam o fărâmă din el zbură şi intră în ochiul copilului. Fetiţa mea începu deodată să ţipe, închise amândoi ochii şi izbucni într-un plâns amarnic. Toate eforturile mele de a o ajuta n-au fost de nici un folos şi îşi pierdu complet vederea. Trecu un an. Veni un doctor de la Petersburg la Penza. Mi-am dus fetiţa oarbă la el, dar acesta nu putu nici măcar să-i consulte ochiul. Era cu neputinţă să i se deschidă genele, care erau lipite de parcă ar fi crescut aşa. Doctorul nu ne putu ajuta în nici un fel. Peste încă un an fetiţa mea oarbă stătea lângă mine pe podea. Tocmai îi pusesem nişte jucării în poală şi ea le mânuia pe dibuite. Privind-o, plângeam şi spuneam în mintea mea: „Părinte Serafim! Roagă-L pe Dumnezeu ca ochii fiicei mele oarbe să se deschidă. Voi merge la tine, pe jos, la Sarov.” Chiar în acel moment copilul sări în picioare şi începu să alerge prin cameră. De atunci ea începu să vadă ca mai înainte, dar muri doi ani mai târziu.

Cât despre mine, păcătoasă ce sunt, mi-am uitat cu totul promisiunea făcută de a merge la Sarov, şi uite aşa am fost

331

pedepsită pentru a doua oară. Cealaltă fiică a mea, Maria, se îmbolnăvi şi ea la ochi destul de grav pe când avea trei ani. Nici un medicament nu i-a fost de folos. Atunci mi-am amintit că făgăduisem să mă duc la Sarov. Am pornit la drum chiar în ziua aceea şi de îndată ce ni s-a slujit o Panahidă pentru părintele Serafim, copilaşul meu se vindecă. Doar la un ochi îi rămase un semn, nu o cataractă, ci o pată minusculă care nu îi afectează vederea, dar a rămas ca o amintire a faptului că mama sa, prin uitarea ei, jignise un om al lui Dumnezeu.”

III

„în anul 1848”, scrie un negustor din Eleţ, pe numele său Alexei Mihailovici Lavrov, „mă aflam cu treburi nu departe de mănăstirea Sarov, în fabrica Voznesenski ce aparţinea domnului Bataşev. Acolo am văzut aproape zilnic un portret al unui Bătrân de la Sarov, părintele Serafim, pe care-l ştiam demult din auzite şi pe care-l respectam, deşi nu-l cunoşteam personal. Voiam să am şi eu un portret ca acela, aşa că îi spusei secretarului meu să găsească un pictor bun care să-mi facă o copie cât mai apropiată de realitate. Peste două zile am plecat şi atunci când m-am întors, pe data de 1 noiembrie, secretarul mi-a dat un portret de-al părintelui Serafim. Dar era atât de prost executat încât m-am supărat şi am început să-mi cert secretarul spunându-i, printre altele că locul acelui portret era în dulap, fiindcă era o ruşine ca să-l punem în cameră.

Pe tot parcursul acelei zile am fost supărat pe secretarul meu şi drept pedeapsă pentru cuvintele mele grosolane am simţit în seara aceleiaşi zile o durere de dinţi cumplită pe care de-abia o mai puteam suporta. Imediat după aceea am apelat la medicul fabricii, implorându-l să mă ajute. I-am povestit şi de grosolănia mea cu privire la portretul părintelui Serafim pentru a-mi împăca conştiinţa prin această mărturisire.

Medicul mi-a pus nişte picături pe dinţi şi pe moment durerea a încetat, dar a reapărut şi, de atunci m-a chinuit zilnic,

332

cu rare clipe de răgaz, timp de aproape trei ani de zile, până pe data de 4 august 1851, în ciuda tuturor medicamentelor şi tratamentelor întrebuinţate. Câte nopţi nedormite şi chinuitoare am mai petrecut! De câte ori n-am alergat prin cameră înnebunit de durere şi ţipând în gura mare! De câte ori n-am hotărât să-mi scot dinţii bolnavi! Dar de îndată ce un dinte bolnav era scos, cel de lângă el începea să mă doară.

în cele din urmă toţi prietenii şi rudele mele au început a mă povăţui să mă duc la Sarov şi să-i cer iertare părintelui Serafim. La început nu m-am putut hotărî să procedez astfel, dar în cele din urmă, văzând inutilitatea oricărui tratament, am hotărât să iau serios în consideraţie portretul părintelui Serafim care-mi provocase atâtea neplăceri. L-am luat în mână şi am început să-L rog pe Dumnezeu şi pe smeritul Bătrân cu lacrimi amare pentru iertarea păcatelor mele şi pentru vindecarea mea. Aceasta se întâmpla pe data de 20 iunie 1851, în oraşul Kassimov. în ziua următoare durerea aproape trecuse. Atunci soţia mă îndemnă să mă duc la mormântul părintelui Serafim pentru a sluji acolo o Panahidă.

Pe data de 30 iulie am plecat împreună cu părintele Nikolai Graţianov şi cu un coleg de-al meu pe nume Leonty Perijojhon. Am mers cale de 40 de verste, dar mai mult nu s-a putut, aşa încât am fost obligat să-mi continui drumul călare. La vreo 25 de verste înainte de a ajunge la Sarov dinţii începură să mă doară din nou. Am ajuns la Sarov pe data de 3 august şi am participat la Sfânta Liturghie. Dinţii mă dureau atât de tare încât de-abia puteam sta pe picioare. După slujirea Panahidei am făcut cunoştinţă cu un colonel în vârstă căruia i-am povestit necazurile mele şi care m-a povăţuit să mă îmbăiez în izvorul Sfântului Serafim şi să cer vindecarea. Am acceptat acest lucru cu bucurie, dar n-am mai putut merge pe jos, aşa încât prietenii mei m-au dus într-o trăsură.

îndată ce am sosit părintele Nikolai a luat puţină apă în gură să vadă dacă mă puteam îmbăia sau nu. El a constatat

333

că apa era aşa de rece încât începură să-l doară dinţii, aşa încât m-a sfătuit să nu fac baie. Dar eu deja hotărâsem să apelez la ajutorul părintelui Serafim şi n-am voit să ascult de sfatul nimănui. Când văzu că mă dezbrăcam îmi spuse: Ce ai de gând să faci? Răspunsei imperturbabil: Am de gând să fac baie. Dar n-ai să mai ieşi de acolo niciodată!, replică el. Eu n-am putut ţine apa în gură, iar tu vrei să intri acolo cu durerea ta de dinţi. Dar eu i-am răspuns hotărât: Nu-mi va fi mai rău decât ceea ce simt acum, şi făcându-mi semnul Crucii, mi-am băgat mai întâi capul în izvor, spunând: Doamne, Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Sfântului Serafim vindecă-mi insuportabila durere de dinţi.

După ce am ieşit afară, nu am mai simţit nici o durere, şi am exclamat din toată inima: Slavă Ţie, Doamne şi ţie, părinte Serafim. De atunci dinţii mei s-au însănătoşit complet. Şi nu mă mai tem să ies afară fără galoşi toamna şi primăvara, lucru pe care mai înainte nu îndrăzneam să-l fac de teama răcelii.”

Colonelul V.A.P., moşier din districtul Satk, din cadrul provinciei Tambov, suferea de dureri de cap permanente. în anul 1857 el a venit la Sarov pe data de 15 august, praznicul Adormirii Maicii Domnului. El a participat la Liturghia matinală de la Biserica bolniţei şi a dorit apoi să se ducă la izvorul Sfântului Serafim. Dar la gândul că soţia îl aştepta la casa de oaspeţi pentru a lua ceaiul împreună, se tulbură şi deja se îndrepta spre casa de oaspeţi când, deodată, şi fără să ştie în ce fel anume, se trezi pe drumul spre izvor. Ajungând acolo ezită o vreme să-şi toarne apă pe cap, care-l durea cumplit, mai ales că dimineaţă era rece şi umedă şi ploua mărunt. Dar mâna nevăzută a lui Dumnezeu îi aduse vindecarea.

334

Fără să vrea picioarele îi alunecară pe pământul umed şi el căzu lângă izvor cu capul sub apă. Fu astfel udat împotriva voinţei sale cu apa vindecătoare. Netemându-se de răceală, pacientul se ridică în picioare şi îşi turnă apă peste cap de câteva ori fără să simtă nici cea mai mică durere. Pe drumul de întoarcere către mănăstire, colonelul V.A.P întâlni un ţăran care, la rândul său, îi povesti de vindecarea sa. „Părintele Serafim m-a vindecat astăzi!” spuse el. „Mă durea braţul foarte tare. Se umflase, se întărise şi mă durea foarte tare încât nu-l puteam ridica. Şi uite aşa am ajuns la Sarov cu această boală.

Astăzi l-am udat de două ori cu apă din izvor, iar acum braţul meu e din nou perfect sănătos.” Ajungând la casa de oaspeţi, colonelul povesti tuturor despre aceste două vindecări.

Gabriel Galiţki îi scrise maicii stareţe de la mănăstirea Diveievo, maica Maria, după cum urmează: „în luna august a anului 1861, m-am simţit bolnav de febră tifoidă din pricină că răcisem şi încă, mai ales, din pricina marilor mele păcate. Am fost tratat în oraşul Orlov (provincia viaţka), dar medicamentele nu mi au adus nici o uşurare, deoarece vomitam tot ceea ce înghiţeam. Pe lângă toate acestea, nu puteam dormi, aşa încât eram deznădăjduit.

într-o noapte, mi-am luat rămas bun de la soţia mea fiindcă îmi simţeam sfârşitul apropiat. Dar soţia îmi spuse: Dacă nu mai nădăjduieşti să mai trăieşti, ar trebui cel puţin să mori creştineşte. Nu aveam nici o dorinţă de a-mi curăţi conştiinţa prin pocăinţă şi să iau Sfânta împărtăşanie, întrucât mă aflam în durere şi deznădejde. I-am spus soţiei mele acest lucru, dar ea mă imploră cu lacrimi în ochi să trimit după un preot, deşi era deja miezul nopţii. I-am spus soţiei

335

să-mi dea o carte, cu nădejdea că lectura îmi va alunga deprimarea, iar ea îmi dădu o carte intitulată „Viaţa ieromonahului Serafim, pustnic al Sarovului”. După ce am citit această carte, m-am hotărât de îndată să mă căiesc de păcatele mele şi de îndată am trimis după un preot care veni de îndată şi îmi dădu Sfintele Taine. La aproximativ patru zile după Sfânta împărtăşanie m-am dus pentru tratament la viaţka, unde am ajuns seara.

Era pe la începutul lui septembrie. în dimineaţa zilei următoare, la ora 7, o bătrână veni la locuinţa mea şi se oferi să-mi vândă un portret al părintelui Serafim de Sarov. Am luat două portrete de la ea, iar ea îmi spuse pe când pleca: Batiuşca, atunci când va veni vremea, să n-o uiţi pe Agatia. Privind aceste două întâmplări drept semne trimise de la Dumnezeu, am început să mă rog părintelui Serafim şi am făgăduit să mă duc la mănăstirea Sarov şi să slujesc o Panihidă la mormântul părintelui Serafim. De atunci am început să mă simt mai bine, aşa încât chiar doctorul mi-a îngăduit să mă duc la mănăstire şi în oraş, iar eu am început să-mi regret promisiunea. Şi probabil că din pricina acelui regret boala mi s-a înrăutăţit încât medicii pe care i-am invitat au refuzat să mă trateze, iar ultimul dintre ei îmi spuse: „Voi veni să te consult, dar nu-ţi promit să te vindec. Caută un duhovnic cu darul vindecărilor. Atunci am promis din nou ferm să mă duc la mănăstirea Sarov. Şi cu rugăciunile părintelui Serafim m-am vindecat cu totul de boala mea.

Pe timpul şederii mele la mănăstirea Sarov am cumpărat cartea „Viaţa avvei Serafim” (ediţia 1863) şi din ea am aflat că cea dintâi stareţă a mănăstirii Diveievo a fost Agatia. Atunci mi-am amintit de cuvintele bătrânei de la care cumpărasem portretele părintelui Serafim: Când va veni timpul, aminteşte-ţi de Agatia şi m-am gândit că trebuie să mă rog şi pentru această sfântă, fiindcă şi ea era aproape de Domnul.

336

Un băiat de 14 ani, Dimitri Sabanieiev, se îmbolnăvi la Sankt Petersburg, în anul 1864. Mama sa era foarte întristată atât din pricina bolii fiului ei. cât şi din pricina faptului că el trebuia să dea un examen tocmai pe atunci pentru a intra la un Institut de Studii Superioare. Boala sa ameninţa intrarea sa la institut. Doamna Sabanielieva, care era cu totul devotată părintelui Serafim, îi ceru ajutorul în rugăciune. Chiar în noaptea următoare ea îl văzu pe Bătrân în vis şi acesta îi spuse: „Fiul tău se va însănătoşi şi va trece examenul.”

Trezindu-se cu un simţământ de bucurie, ea se duse de îndată la infirmeria şcolii navale unde se aştepta să-şi găsească fiul încă bolnav. Dar i se spuse că el se simţea deja bine şi că plecase să-şi susţină examenul. Când se văzură, se îmbrăţişară plini de duioşie.

Bucuria mamei se preschimbă în uimire atunci când află că fiul ei, care ca şi ea avea o adâncă veneraţie faţă de părintele Serafim, îl văzuse de asemenea pe Bătrân în vis şi auzise de la el aceleaşi cuvinte: „Te vei face bine şi vei trece examenul.”

VII

Alexandra Vinogradova, soţia unui preot, relatează următoarele lucruri despre vindecarea fiului ei de bâlbâială. „în anul 1865. drept pedeapsă pentru păcatele mele, băieţelul meu în vârstă de trei ani care vorbea destul de bine, începu deodată să se bâlbâie. Această bâlbâială se înrăutăţea din ce în ce mai mult, şi deveni atât de severă la începutul anului 1866 încât nu putea să pronunţe nici un cuvânt de îndată, ci timp de aproape cinci minute obişnuia să repete: a...a...a... înroşindu-se la faţă; apoi îşi apuca bărbia în mâini şi fugea înlăcrimat. Se ascundea şi plângea fiindcă nu putea spune ceea ce dorea.

337

Pentru noi, părinţii săi, era un mare necaz să vedem un asemenea lucru. Noi ne gândeam îngrijoraţi la viitor, când bietul băiat va trebui să răspundă la lecţiile sale de la şcoală. Obişnuiam adesea să-i spunem Saşenca, întâi gândeşte şi apoi vorbeşte, închipuindu-ne că el ajunsese să se bâlbâie din pricina faptului că vorbea prea repede. Uneori îi spuneam: Mai bine stai liniştit. E foarte neplăcut să-ţi auzim bâlbâiala. Toate acestea îl făcură pe bietul băiat să se simtă foarte întristat, deşi era mai inteligent decât cei de vârsta lui.

„în perioada Sfântului şi Marelui Post în anul 1866, nişte prieteni îmi împrumutară „Viaţa ascetului din Sarov, părintele Serafim”. I-am citit-o cu glas tare fiului meu. El mi-a ascultat lectura cu o uimitoare atenţie şi pricepere, şi de atunci el începu să aibă credinţă în Sfinţenia Părintelui Serafim şi să nutrească o adevărată dragoste faţă de el. El îşi exprima aceste sentimente prin sărutarea cu pioşenie a picturilor şi tablourilor care-l reprezentau pe părintele Serafim. Marţi, părintele îl trimise pe Saşa din faţa casei spre o cameră din spate pentru a-mi spune ceva. El deschise uşa. încercă să vorbească, se înroşi, dar nu putu să rostească nici un cuvânt, îşi apăsă bărbia (fiindcă din pricina bâlbâitului îi apăruse o durere în bărbie), fugi din cameră şi începu să plângă.

Văzându-l în această stare, atât eu cât şi doica lui începurăm şi noi să plângem. L-am mângâiat pe băiat şi l-am sfătuit să se roage sau măcar să se închine atunci când se bat clopotele înainte de Cuvine-se cu adevărat în timpul Sfintei Liturghii, oriunde s-ar afla şi să se roage părintelui Serafim pentru a-l vindeca cu rugăciunile sale.

Băiatul îmi acceptă povaţa cu bucurie şi promise să o îndeplinească, lucru pe care-l şi făcu. în acelaşi timp făcu un jurământ de a sluji o Panihidă spre odihna sufletului părintelui Serafim.

M-am dus la soţul meu şi i-am spus totul, dar soţul meu care pe atunci nu citise încă viaţa Sfântului Serafim, ascultă

338

cu indiferenţă jurământul meu şi îmi promise că va sluji o Panihidă cândva.

Este un lucru uimitor faptul că din chiar ziua când am făcut jurământul de a apela la ajutorul părintelui Serafim, de a ne ruga pentru odihna fericitului său suflet, fiul nostru a încetat dintr-o dată să se mai bâlbâie şi a început să vorbească limpede şi bine.

Noi, păcătoşii, ne-am gândit aşa: A fost adevărat la urma urmelor tot ceea ce au spus oamenii că boala sa va dispărea cu timpul. Acum a dispărut şi noi nici măcar n-am slujit Panihida. Totuşi, mă gândeam în adâncul inimii mele că se va ivi cândva o ocazie spre a-mi împlini făgăduinţa. Şi uite aşa trecură trei săptămâni. Şi atunci Domnul a binevoit să ne lumineze pe noi, cei nepăsători şi să ne arate că fiul nostru nu se vindecase de la sine, ci prin rugăciunile părintelui Serafim.

Fiul nostru începu să se bâlbâie din nou ca mai înainte şi din nou nu mai putea pronunţa nici măcar un cuvânt limpede. Atunci eu, păcătoasa, am priceput cauza tuturor acestor lucruri şi i-am spus soţului meu ceea ce gândeam. Atunci se hotărî să citească biografia părintelui Serafim şi, citind-o, simţi o mare evlavie faţă de sfânt şi curând după aceea îşi exprimă dorinţa de a sluji Panihida, lucru pe care îl şi împlini. îndată după Panihidă copilul nostru se însănătoşi complet. Şi nu numai asta, dar în acelaşi an, având doar patru ani şi jumătate, el insistă să fie învăţat să citească.

VIII

Ana Simeonovna Rubţova îi scrise următoarele stareţului de la mănăstirea Sarov: „Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi, Dumnezeul lui Israel, şi chiar faţă de mine, o biată păcătoasă, Şi-a arătat mila Sa prin marele Său sfânt, pustnicul de la Sarov, ieromonahul Serafim. Fie ca slava sa să se răspândească dintr-un capăt în altul al pământului Rusiei! Aici, pe

339

graniţa dintre Rusia şi Polonia, îi cânt Panihide cu lacrimi de recunoştinţă, şi vă rog pe Sfinţia Voastră să transmiteţi rugămintea mea unuia dintre părinţii ieromonahi să slujească o Panihidă la mormântul său şi o slujbă de mulţumire către Maica noastră a tuturor celor necăjiţi. Şi acum faceţi-mi favoarea de a asculta de felul în care am aflat, deşi trăiesc la câteva mii de verste depărtare, că sfânta dumneavoastră mănăstire are o asemenea comoară.

„Pe când eram încă copil stăteam adesea într-o mănăstire cu mătuşa mea. Acolo am văzut o minunată pictură intitulată Sfârşitul ieromonahului Serafim. Mătuşa obişnuia să-mi povestească multe lucruri cu privire la minunata sa viaţă şi la incredibilele sale nevoinţe. Trecură mulţi ani. Soţul meu fu numit viceguvernator de Kovna pe graniţa de nord-vest (a Poloniei). Acolo, nu ştiu de ce, această pictură îmi revenea în memorie, deşi nu mă mai gândisem la ea mai înainte. Peste un an soţul meu a fost transferat la Vilna. La sosirea mea la Vilna, m-am îmbolnăvit şi timp de aproape patru ani am suferit de diverse boli. în cele din urmă am avut o boală de nas. Mi-a apărut o tumoare destul de mare în nara stângă care s-a înroşit pe dinafară.

Timp de opt luni am fost tratată de câţiva medici, dar nimic nu mă putea ajuta. Unii afirmau că era un polip; alţii spuneau că era o boală mai grea. în cele din urmă hotărâră să mă opereze în primăvara următoare dacă tumoarea nu ceda la tratamente; dar operaţia ar fi fost periculoasă din pricina anemiei de care sufeream. Odată, după ce am plâns din belşug, m-am dus la culcare. Atunci am văzut în vis pictura caremi rămăsese atât de vie în memorie încât chiar şi acum aş putea desena pe omul acela fragil cu părul alb şi chip luminos, îngenunchiat, cu braţele încrucişate pe piept. El era îmbrăcat într-un veşmânt alb, ţinând în mână un şirag de mătănii. Ochii erau pironiţi în jos ca şi cum s-ar fi aflat în contemplaţie, şi nu arăta câtuşi de puţin a fi mort.

340

Acest tablou atât de tare mi-a încântat sufletul, încât vreme îndelungată nu am voit să mă scol. Mi-am ţinut ochii închişi ca să mă pot bucura de această imagine şi îmi părea din inimă rău că acum era cu neputinţă să-l capăt, fiindcă nu ştiam cine îl primise după moartea mătuşii mele.

în aceeaşi zi i-am cerut maicii stareţe Flaviana nişte cărţi şi vă puteţi închipui surpriza şi bucuria pe care le-am avut atunci când ea mi-a trimis o biografie a ieromonahului Serafim cu şase imagini, printre care se afla una cu sihăstria şi izvorul său. După ce am citit toate vindecările ce s-au făcut prin el în timpul vieţii şi după moartea sa, mi-am lipit acea imagine de obraz şi, plângând, am zis: Ce oameni fericiţi! Aceia te-au văzut, sfinte al lui Dumnezeu, şi cu rugăciunile şi binecuvântarea ta au primit vindecare de la acest izvor. Dar eu nu pot face niciodată aceasta trăind atât de departe de locul acela sfânt. Mi-am apăsat rana mea cea bolnavă de acel chip sfânt şi spre uimirea mea a ieşit puţin sânge din nară. după care mi-a fost mai uşor să respir.

În ziua următoare am repetat acelaşi lucru şi din nou sângele s-a scurs pe nară. Şi de fiecare dată când făceam acest lucru, nasul începea să sângereze. Tumoarea şi umflăturile au dispărut treptat şi nasul meu şi-a revenit la normal.

Ivan Latkin, un negustor din Krasnoiarsk, îi scria maicii stareţe Maria de U Diveiev: „în anul 1860 am fost bolnav timp de aproape două luni la Krasnoiarsk. Nici măcar nu puteam să umblu. Dar stăpânul pentru care lucram, a trimis după mine şi m-a luat cu el la Tomsk. Medicul care mă trata pe atunci îmi spuse că dacă nu îmi schimb bandajele la piciorul meu rănit de patru ori pe zi, voi muri. în ciuda acestui avertisment şi împotriva voinţei mele, a trebuit să merg cu stăpânul meu.

Am stat unul lângă celălalt într-o trăsură şi din pricina drumurilor rele ne-a luat mai mult de trei zile spre a ajunge

341

la Tomsk. Nu am îndrăznit să-i vorbesc stăpânului de boala mea şi nu mi-am îngrijit rănile pe drum.

La Tomsk am tras la o casă de oaspeţi unde, seara, ceva mai târziu, m-am aşezat pe o canapea şi am adormit. Şi am văzut în vis un bătrân îmbrăcat cu un veşmânt alb care îi ajungea puţin deasupra genunchilor şi care era încins cu o cingătoare, intrând în camera mea. Venind lângă mine, mă lovi pe picior cu palma şi spuse: Ei bine, ai încetat tratamentul şi te-ai vindecat!.

M-am trezit de îndată, am aprins lumina şi m-am uitat la rănile pe care nu le pansasem pe parcursul călătoriei. Spre uimirea mea nu mai era nici măcar urmă de boală.

Din prea plinul bucuriei ce mă cuprinsese am alergat în chip iresponsabil de câteva ori la capela Stăpânei noastre din Iberia şi înapoi cu intenţia de a cumpăra o carte cu Vieţile Sfinţilor, dar toată lumea dormea fiindcă era trecut de miezul nopţii. Când a început să se lumineze am alergat din nou acolo şi spre uimirea mea am văzut un monah curăţind zăpada din preajma capelei. L-am întrebat dacă aveau cărţi conţinând vieţile sfinţilor Părinţi, iar el mi-a răspuns că aveau. Monahul deschise capela şi îmi dădu o carte.

Amintindu-mi chipul bătrânului din vis, am luat cartea, am deschis-o şi am văzut în chip neaşteptat acelaşi bătrân. Era părintele Serafim, ieromonah la mănăstirea Sarov, pe care nici nu-l văzusem şi nici nu-l cunoscusem mai înainte.

Doamna A., care era însărcinată, se simţea înspăimântată o dată cu apropierea momentului naşterii, fiindcă naşterile ii fuseseră întotdeauna extrem de dificile şi periculoase.

Tocmai pe atunci venise un pelerin pe la ei care avea la el o biografie a părintelui Serafim. Doamna A. citi cartea. Apoi se rugă bunului Dumnezeu şi-i ceru Sfântului Serafim ajutorul.

342

După aceea se simţi mult mai bine. Toate temerile ei se spulberară şi sufletul său se umplu de bucurie. Sosi şi clipa naşterii. Fără ajutor din partea cuiva, invocând doar ajutorul Maicii Domnului şi al Sfântului Serafim, fără a mai resimţi vreuna din suferinţele pătimite altă dată, doamna A. născu un fiu căruia îi dădu numele de Serafim.

„Am suferit multă vreme de o inflamaţie pe coapsa dreaptă”, scria maica Atanasia, o maică de la mănăstirea Ponetaiev, „şi des am luat medicamente, acestea fiindu-mi de un prea mic ajutor. Prin urmare am încercat mai presus de orice să apelez la ajutorul părintelui Serafim, rugându-l cu o sinceră credinţă să mă ridice de pe patul de boală. Şi, într-adevăr, Sfântul lui Dumnezeu mi-a apărut pe când aţipisem, în veşmântul său alb obişnuit cu camilafca pe cap. Se aşeză lângă patul meu şi îmi spuse plin de compasiune părintească: „De ce plângi tot timpul?”. Mi-am pus capul în poala lui şi i-am spus plângând: Părinte, mă tem că nu mă voi mântui, fiindcă duc o viaţă superficială, dar el îmi răspunse mângâindu-mă: Să nu gândeşti aşa, bucuria mea. Toţi cei care cheamă numele meu se vor mântui. După aceste cuvinte rostite de minunatul Bătrân, m-am trezit şi am simţit în inima mea o bucurie de negrăit, iar în chilia mea o mireasmă deosebită.

De atunci am început să-mi revin treptat, iar acum mă simt foarte bine cu harul lui Dumnezeu şi al sfântului Său, neuitatul părinte Serafim. Toate acestea au avut loc la sfârşitul anului 1882”.

XII

Maria Mihailovna Blinova, văduva unui negustor din Kotelnici (provincia viaţka) scria pe data de 27 februarie 1903 că în luna iulie a anului 1890 fuseseră câteva cazuri mortale

343

de holeră în oraşul respectiv. Servitorul ei se afla printre cei morţi. Puţin mai târziu ea însăşi prezenta simptomele aceleiaşi boli. Soţul ei se dusese cu treburi la târgul din Nijnâi-Novgorod. Boala ajunsese într-un stadiu avansat şi periculos: avea convulsii şi vomita mereu. Atunci când mijloacele omeneşti fuseseră epuizate şi se dovediseră inutile, Blinova fu spovedită şi împărtăşită de către preotul ei din parohie.

Puterile îi slăbiseră atât de mult încât nici măcar nu se mai putea ridica din pat, iar durerile abdominale insuportabile, precum şi convulsiile nu-i dădeau deloc pace.

în noaptea care a urmat primirii Sfintei împărtăşanii ea a aţipit câteva clipe şi deodată a văzut un bătrânel aplecat de spate îmbrăcat în veşminte monahale, având o cruce pe piept şi care parcă venea spre ea. Bătrânul o binecuvântă, o sărută pe cap şi zise: „Să mai trăieşti puţin.” Maria Mihailovna întrebă plină de bucurie: „Cine eşti dumneata, părinte?” „Serafim de Sarov”, răspunse el. Când bolnava se trezi, simţi o mare uşurare. Durerea abdominală dispăruse, iar convulsiile se liniştiseră. Apoi puterile începuseră să-i revină şi în câteva zile se înzdrăveni complet. în anul următor Maria Mihailovna se duse împreună cu soţul ei la Sarov pentru a se închina Sfântului Serafim la mormântul său şi pentru a-i mulţumi în rugăciune pentru vindecarea miraculoasă ce se petrecuse cu ea.

XIII

Medicul Serghei Apraxin a mai înregistrat următoarea vindecare a fiicei unui locuitor din Nijnâi-Novgorod: „Pe data de 8 martie 1903, am fost invitat acasă la Andrei Vasilievici Vinokurov. După o discuţie cu privire la propria sa boală, am fost rugat de către părinţi să le examinez fiica, o fată în vârstă de 13 ani. Părinţii îmi spuseră că exact înaintea Crăciunului, Mania, care era elevă de liceu, se îmbolnăvise de artrită

344

acută. Această boală se complicase cu o corea într-un stadiu avansat, aşa încât pacienta nici nu putea şedea din pricina crispării tuturor muşchilor şi nici nu putea vorbi din pricina unei pareze musculare a limbii. Ea nu putea sta decât întinsă, în timp ce trupul se tot răsucea de pe o parte pe alta în pat. După un timp, această boală severă se agravă din pricina unei boli şi mai severe şi anume o endocardită. Pe lângă contracturile membrelor provocate de corea, fata începu să aibă crize de convulsii noaptea. Neurologii care au tratat-o au declarat că fata se află într-o situaţie foarte critică şi i-au prevenit pe părinţi să se aştepte la orice. După cinci săptămâni de tratamente fără vreun rezultat, părinţii fetei la sfatul unei rude, au recurs la ajutorul lui Dumnezeu prin intermediul Sfântului Său Serafim de Sarov. Renunţând la orice fel de tratament medical, ei atârnară în faţa patului bolnavei un tablou al părintelui Serafim rugându-se dinaintea icoanei Maicii Domnului, iar mama fetei bolnave îi spuse acesteia: „Mania, roagă-te la părintele Serafim. El te va vindeca. Dacă nu poţi vorbi cel puţin cere-i cu inima să te ajute.” Din noaptea aceea convulsiile nocturne încetară.

Peste câteva zile, fata care nu fusese în stare să vorbească deloc, începu să spună: A apărut...a apărut.... Dar nu putea povesti în amănunt ceea ce se întâmplase. între timp o importantă schimbare în bine avu loc şi peste câteva zile fata putu deja să povestească cum într-o noapte părintele Serafim îi apăruse dinainte, o binecuvântase şi îi spusese: Nu te teme, te vei face bine. Şi apoi adăugă: Nu eşti prima persoană pe care am vindecat-o. Aniuţa ta din Arzamas a fost şi ea bolnavă! Am vindecat-o şi pe ea.

Părinţii care au fost uimiţi de acest lucru, îi mulţumiră lui Dumnezeu şi făcură jurământ că vor merge la Sarov de îndată ce fiica lor Mania se va restabili complet. Atunci ei unseră trupul fetei cu ulei de la o candelă ce ardea dinaintea

345

icoanelor, după care ea s-a restabilit treptat. în aceeaşi zi ei se duseră la mama Aniuţei despre a cărei boală aflaseră de la fiica lor, pentru a afla dacă Aniuţa fusese într-adevăr bolnavă la Arzamas. Mama Aniuţei pe care am întâlnit-o personal pe vremea aceea şi cu care discutasem, fu foarte surprinsă şi spuse că nu primise nici o scrisoare de la fiica ei de multă vreme şi că nu auzise de boala ei. în aceeaşi zi i se trimise o scrisoare Aniuţei la Arzamas. Aniuţa scrise şi ea drept răspuns că fusese într-adevăr bolnavă de oreion, într-o formă gravă, din care cauză medicul şcolii îi interzisese să se ducă la şcoală timp de o săptămână. Mania se însănătoşi curând după aceea, aşa încât putu să se ducă la Sarov cu părinţii săi în cea de-a treia săptămână a Sfântului şi Marelui Post spre a împlini jurământul făcut.

La consultul medical efectuat nu se mai putea observa nici o urmă de corea. Se putea constata doar o modificare a valvelor inimii drept consecinţă a endocarditei. Părinţii recunoscători aveau o icoană mare a părintelui Serafim pictată la mănăstirea Diveievo, iar această icoană avea să fie aşezată, după canonizarea Sfântului Serafim în Biserica Sfântului Ilie din Nijnâi-Novgorod, fiindcă vindecarea miraculoasă avusese loc în acea parohie.

XIV

Daria Feodorovna Teuceva, doamnă de onoare a împărătesei Alexandra Feodorovna şi fiică a cunoscutului poet, povesteşte vindecarea marii ducese Maria Alexandrovna în felul următor: „Sora mea, Ana Feodorovna, era însărcinată cu educaţia marii ducese Maria Alexandrovna. La începutul lui octombrie 1860, marea ducesă în vârstă de 5 ani s-a îmbolnăvit de o inflamaţie a gâtului şi curând boala se înrăutăţi. Sora mea era înspăimântată. în plus, împărăteasa, mama ei,

346

nu îşi revenise după naşterea marelui duce Pavel Alexandrovici. Spre seară, starea marii ducese se înrăutăţi.

Ea se văita încontinuu şi se plângea de o durere insuportabilă în gât. Medicul părea a fi foarte îngrijorat, iar sora mea era deznădăjduită. Sora noastră, Ecaterina Feodorovna era pe atunci oaspetele ei. La ora 9 ea sosi la apartamentul marii ducese şi îi spuse că o maică, sora Glicheria, sosise de la Sankt Petersburg şi adusese cu ea o mantie scurtă care îi aparţinuse părintelui Serafim. Ana porunci ca pacienta să fie acoperită cu ea. Marea ducesă adormi de îndată şi ori de câte ori se trezea în timpul nopţii, o căuta bâjbâind cu mâinile şi spunea: Daţi-mi obiectul acela negru. Şi apoi îl trăgea peste ea. Dimineaţa, doctorul Hartman veni s-o vadă şi fu uimit s-o afle pe calea cea bună spre vindecare. Boala se transformă într-o răceală puternică la cap care trecu în două zile, aşa încât marea ducesă se sculă din pat şi se însănătoşi complet. Bucuria împăratului şi a împărătesei fu fără margini.

împărăteasa Alexandra Feodorovna credea în rugăciunile părintelui Serafim. Ea obişnuia să spună: Ştiu că bătrânelul acesta mă va ajuta să am o moarte bună. împăratul îngădui ca mantia Sfântului Serafim să fie aşezată pe patul mamei sale muribunde. Majestatea Sa simţi de îndată o mare uşurare şi după aceea dori să-şi ia rămas bun de la toţi cei de la curte. La ora 8 dimineaţa, împărăteasa muri. Eram de serviciu în ziua aceea. Mă dusei în camera mea timp de un minut şi pe drum aruncai o privire în camera marelui duce. Acolo văzui preotul care fusese chemat spre a sluji o Panahidă pentru părintele Serafim. Panahida nu se sfârşise încă, atunci când cei prezenţi fură anunţaţi de moartea împărătesei. La Panahidă părintele pomeni numele ei dimpreună cu cel al Sfântului Bătrân aşa încât sufletul împărătesei ajunse la ceruri pe aripile rugăciunilor rostite pentru sufletul părintelui Serafim.”

347

Sfântul Serafim li ajuta adesea şi pe oamenii care se aflau în pericol sau în situaţii dificile. Un negustor din provincia Kostroma care mai apoi vizita mănăstirea Diveievo în fiecare an, povesteşte următoarele lucruri despre prima sa vizită acolo. întorcându-se acasă de la Sarov se opri cu ajutorul său la Diveievo. După vecernie, dori să-şi continue călătoria. Sora care avea grijă de călătorii de la casa de oaspeţi îi îndemnă să rămână peste noapte aşa încât în dimineaţa următoare să poată vedea lucrurile care îi aparţinuseră părintelui Serafim şi erau păstrate în mănăstire; dar ei plecară. La aproximativ o verstă depărtare de Diveievo un nor negru îi acoperi şi se iscă o astfel de furtună de zăpadă încât, deşi mergeau pe şoseaua principală, pierdură complet din vedere drumul. Poştalionul începu să îngheţe. Rugăciunile făcute către mai mulţi sfinţi nu le fură de nici un folos. Deodată negustorul exclamă: „Ah, fraţilor, ce proşti mai suntem! Tocmai am fost în pelerinaj la părintele Serafim şi nu îi cerem ajutorul. Haideţi să-l rugăm să ne ajute!” Atunci văzură un bătrân şi o bătrână depăşindu-i într-o sanie care lăsa o urmă largă în urma ei. Când ajunseră în sat perechea de bătrâni dispăru dintr-o dată. Neîndoios că era părintele Serafim şi maica Agatia Simeonovna.

XVI

O pelerină mergea prin pădurea Muromski. Într-un loc pustiu ea auzi ţipete şi gemete grozave. Ea avea cu dânsa un tablou de-al părintelui Serafim. îl scoase, îşi făcu cruce cu el şi închină cu el şi locul de unde se auzeau strigătele. Totul se linişti. Plecă mai departe. Pe drum se afla o căruţă şi lângă ea se aflau doi oameni mutilaţi. Ei spuseră că hoţii voiseră

348

să-i omoare, dar că deodată o luaseră la fugă. După o vreme apăru un ofiţer de poliţie, îi luă pe toţi trei şi o suspectă pe femeie că făcuse parte dintre jefuitori. După aceasta hoţii rămaseră îndelungă vreme în libertate şi fură prinşi pentru o altă faptă rea. Ei se căiră şi îşi mărturisiră şi jaful comis în pădurea Muromski. Ei erau tocmai pe punctul de a da lovitura de graţie victimelor lor când deodată văzură un monah aplecat de spate, cu părul alb şi cu o camilafcă pe cap, îmbrăcat într-un veşmânt alb alergând către ei din pădure. El le făcea semn cu degetul şi striga: „Aşteptaţi!” în spatele său se afla o mulţime de oameni cu beţe în mâini. Hoţilor li se arătă tabloul părintelui Serafim care fusese luat de la pelerină şi aceştia îl recunoscură de îndată pe monahul care-i speriase şi-i oprise de la uciderea celor doi oameni din pădure.

XVII

în anul 1865. în casa doamnei B., obişnuita împărţire a darurilor de Crăciun celor nevoiaşi avu loc înainte de praznic. Un bătrân cu părul alb şi aplecat de spate veni separat de restul celorlalţi oameni şi după ce se rugă, spuse: „Pacea şi binecuvântarea să fie peste casa aceasta!” Slujbaşul care împărţea darurile îl întrebă: „Ai venit pentru milostenie?” „Nu, nu pentru asta.” „Oricum, ia-ţi darul dacă îl doreşti.” „Nu, nu vreau nimic. Vreau doar ca s-o văd pe stăpâna ta şi să-i spun câteva cuvinte.” „Stăpâna nu este acasă. Dacă ai ceva de spus spune-ne nouă.” „Nu, trebuie să vorbesc eu însumi cu ea.” Unul dintre slujitori îi spuse încetişor altuia: „Ce doreşte omul acesta? Lasă-l să plece. Poate că e un vagabond.” Bătrânul spuse: „Atunci când stăpâna voastră va fi acasă, voi veni. Voi veni în curând.” Şi de îndată plecă. Cel ce împărţea darurile văzu pantofii stricaţi ai bătrânului. Simţi o remuşcare şi o anumită stinghereală. Ieşi din casă, dar nu se mai afla nimeni prin apropiere. Bătrânul dispăruse. Slujitorii nu-i spuseră nimic stăpânei lor. Dar slujitorul auzi pe cineva spunându-i în somn:

349

„Ai vorbit nechibzuit. Cel care a venit în casa voastră, nu a fost un vagabond, ci un mare Sfânt al lui Dumnezeu.” în dimineaţa următoare sosi un pachet prin poştă pentru doamna B. înlăuntru se afla un tablou al părintelui Serafim (care era la mare evlavie în familie) care hrănea un urs. Mare a fost surpriza celor care discutaseră cu bătrânul cerşetor, când îl recunoscură pe acesta în tabloul Sfântului Serafim.

Pelerinaj la mănăstirea Sarov.

Sus: Pelerini aflaţi în drum spre sfintele locuri ale Sarovului la vremea canonizării Sfântului Serafim în anul 1903.

Jos: Pelerini aflaţi dinaintea lăcaşului ce adăposteşte izvorul Sfântului Serafim unde ei se înbăiază în apele făcătoare de minuni.

350

Canonizarea Sfântului Serafim, 1903.

Deasupra: Familia imperială a ţarului martir Nicolae al II-lea, aflată la Sarov pentru canonizarea Sfântului Serafim.

Dedesubt: Clerici şi demnitari părăsind Biserica Sfântului Ioan Botezătorul pe vremea canonizării Sfântului Serafim.

351

Capitolul XX Canonizarea

Praznicul proslăvirii solemne a sfintelor moaşte ale Sfântului Serafim de Sarov care a avut loc pe data de 19 iulie 1903, a necesitat o serie întreagă de pregătiri din partea episcopului Inochentie, arhiereul ţinutului respectiv. Aceste pregătiri au fost făcute în vederea satisfacerii depline a tuturor pelerinilor care, aşa cum s-a dovedit ulterior, s-au adunat din colţurile cele mai îndepărtate ale Imperiului Rus într-un număr de peste 200000 de oameni. Mănăstirea Sarov e situată într-o pădure deasă. Satul cel mai apropiat se află la 6 verste depărtare. în jurul bisericilor mănăstirii se află doar clădiri unde locuiesc fraţii şi câteva case de oaspeţi (patru la număr) înafara zidurilor mănăstirii. E clar că mulţimea de pelerini care era aşteptată la această mare sărbătoare a canonizării nu putea fi primită în clădirile mănăstirii. De aceea şiruri mari de colibe fuseseră înălţate de către autorităţile civile în diferite locuri, pe lângă drumurile ce duceau către mănăstire şi în alte spaţii libere din apropierea mănăstirii.

Autorităţile eparhiale au considerat de trebuinţă să înalţe o capelă lângă fiecare grup de colibe şi s-o înzestreze cu tot ceea ce era necesar pentru slujirea Panahidelor şi a altor slujbe necesare. Dacă era un grup mai mare, erau înălţate două sau trei capele. Fiecare capelă era împodobită frumos cu icoane, icoana principală aparţinând Sfântului Serafim. în aceste capele se afla întotdeauna un preot de serviciu şi un cor de cântăreţi pentru susţinerea slujbelor bisericeşti. Acolo, pe timpul festivităţilor, icoane ale Sf. Serafim, biografii ale Sfântului şi bucăţi de pâine uscată binecuvântate în amintirea sa, fură împărţite oamenilor. Episcopul Inochentie convocă în acest scop 30 de ieromonahi din trei eparhii şi tot atâţia preoţi din provincia

352

Tambov care se afla cel mai aproape de mănăstirea Sarov, şi cam 150 de fraţi de mănăstire, monahi şi paraclisieri pentru slujirea Panahidelor şi a altor slujbe, precum şi pentru alte necesităţi. Aceste măsuri luate s-au dovedit a fi pe deplin justificate, deoarece era aproape imposibil ca fiecare pelerin să poată lua parte la slujbele din incinta mănăstirii.

Mitropolitul Antonie al Petersburgului a poruncit ca unii dintre clericii din capitală, propriul său cor de cântăreţi şi alţi slujitori ai Bisericii să fie trimişi la Sarov pentru a lua parte la slujbele şi procesiunile din timpul festivităţilor ocazionate de expunerea sfintelor moaşte ale Sfântului Serafim. El a trimis, de asemenea, doi dintre clericii vechi din capitală preoţii Filosof Ornaţki şi Alexandru Rojdestvenski amândoi fiind predicatori publici cu ocazia festivităţilor de canonizare de la Sarov.

Pe data de 3 iulie 1903, mitropolitul Antonie de la Sankt Petersburg a sosit la mănăstirea Sarov. însoţit de către episcopii Nazarie din Nijnâi-Novgorod şi Inochentie al Tambovului, el a transferat moaştele Sfântului Serafim din mormântul iniţial în Biserica Sfinţilor Zosima şi Savatie şi le-a pus într-o raclă nouă din chiparos care fusese executată prin râvna şi dragostea majestăţilor lor imperiale. în dimineaţa aceleiaşi zile, Î.P.S. Mitropolitul Antonie a săvârşit în Biserica Adormirii Maicii Domnului din cadrul mănăstirii Sarov o Liturghie de pomenire în cinstea fericitului Bătrân, ieromonahul Serafim. în prezenţa unui mare număr de pelerini.

în acelaşi timp, cu binecuvântarea Mitropolitului Antonie şi sub supravegherea episcopilor Nazarie şi Inochentie s-au efectuat lucrări pregătitoare în capela ce adăpostea mormântul Sfântului Serafim pentru a scoate sicriul Sfântului Serafim din mormânt. în acest scop. a fost scoasă piatra funerară de la mormânt, plăcile de marmură care acopereau mormântul au fost şi ele scoase, iar sicriul de stejar cu rămăşiţele pământeşti ale Sfântului a fost adus la suprafaţă.

353

După Sfânta Liturghie, Î.P.S. Mitropolit s-a dus împreună cu un mare sobor de preoţi din Biserică spre locul de odihnă al Sfântului Serafim şi acolo a slujit o Panahidă pentru odihna sufletului Sfântului Bătrân în faţa mormântului, dimpreună cu episcopii Nazarie şi Inochentie. Apoi, preoţii au ridicat sicriul cu moaştele Sfântului pe umerii lor şi l-au purtat în procesiune în Biserica Sfinţilor Zosima şi Savatie din cadrul mănăstirii, procesiune însoţită de impresionanta cântare: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte Fără de moarte” intonată de fraţii mănăstirii. Această procesiune i-a impresionat profund pe pelerinii care între timp se adunaseră în număr mare în mănăstire. Sicriul a fost adus în Biserică şi aşezat în mijloc pe piatra de mormânt care mai înainte acoperise mormântul Sfântului.

La cererea insistentă a pelerinilor care doreau să vadă şi cel puţin să atingă sicriul părintelui Serafim, Mitropolitul Antonie îşi dădu binecuvântarea de a se îngădui oamenilor accesul liber spre sicriu pentru o bucată de timp. Timp de o oră un şir continuu de oameni s-a perindat în Biserică pentru a vedea Sfintele şi preţioasele moaşte şi pentru a se închina lor. După ieşirea oamenilor din Biserică sicriul cu sfintele moaşte a fost dus de către părinţii ieromonahi în altar (prin uşile de nord), iar acolo sfintele moaşte au fost transferate în noua raclă de chiparos de către mitropolitul Antonie, dimpreună cu episcopii Nazarie şi Inochentie şi alţi clerici.

Ceea ce era cu totul remarcabil a fost faptul că toţi cei prezenţi în altar au simţit o mireasmă aparte ce provenea de la sfintele moaşte care nu semăna deloc cu parfumurile obişnuite. Racla de chiparos cu sfintele moaşte a fost introdusă într-un sicriu de stejar special pregătit care a fost apoi aşezat în mijlocul Bisericii unde urma să rămână până la solemna descindere a sfintelor moaşte în ziua canonizării Sfântului.

La o distanţă de două verste de mănăstire, un „orăşel cuprinzând mai mult de o sută de colibe uriaşe fusese construit

354

în vederea primirii pelerinilor. Un şir întreg de prăvălii pentru vânzarea alimentelor a fost de asemenea construit. în ciuda faptului că mai rămăsese încă ceva mai mult de o săptămână înaintea începerii festivităţilor programate, viaţa în „orăşel” era în plină desfăşurare. Mulţimi mari de pelerini se aşezaseră în colibe, bărbaţii de o parte şi femeile de alta. Aceşti oameni simpli care veniseră să se bucure de sărbătorirea duhovnicească înfăţişau un spectacol pitoresc cu totul aparte.

Aici se adunaseră oameni din aproape toate categoriile sociale ale Imperiului Rus. Cei mai mulţi pelerini veneau, desigur, din marea şi mica Rusie, dar printre ei se mai aflau şi ruşi albi, ruşi din Karelia, Extremul Orient şi de diferite alte naţionalităţi. Toţi aceşti oameni care la ei acasă trăiau în chipuri complet diferite unii faţă de alţii, aici păreau că formau cu toţii o mare familie. Un singur gând îi însufleţea să se închine dinaintea sfintelor moaşte ale Sfântului Serafim şi să afle viaţă, tărie şi mângâiere în rugăciune fierbinte faţă de el. Şi ce mulţimi imense se adunaseră aici cu nădejdea de a primi ajutor duhovnicesc şi vindecarea feluritelor boli prin mijlocirea Sfântului Serafim. Aproape la fiecare pas puteai întâlni şchiopi, orbi, paralitici şi tot felul de oameni suferinzi. Şi mulţi au fost, de fapt, vindecaţi după credinţa lor.

La izvorul Sfântului Serafim milele lui Dumnezeu se manifestau încontinuu. într-o singură zi peste zece vindecări de şchiopi fură înregistrate. Pentru a aduce mărturie de mila lui Dumnezeu care se manifestase în chip atât de minunat cu ei, aceşti oameni şi-au strâns cârjele şi le-au ars pe malul râului Sarovka în prezenţa mulţimilor de oameni. Dintre numeroasele cazuri de vindecare ce au avut loc în această perioadă de timp, vom selecta doar cinci, pe care le vom pomeni pe scurt:

1)Un băiat de ţăran, Vasili Iovlev, de 12 ani, care venise la Sarov cu bunica sa din satul Ilisskoye, din provincia Eniseisk, fusese mut din naştere şi avea un certificat corespunzător

355

din partea preotului din parohie. El s-a îmbăiat în izvorul Sfântului Serafim şi a început să vorbească.

2) O fată de ţărani, Agripina Elizarovna Tabaieva, în vârstă de 18 ani, din satul Tazneeva, din provincia Simbirsk, fusese oarbă din naştere. Ea s-a îmbăiat de trei ori în izvorul Sfântului Serafim. După cea de-a doua îmbăiere, ea a început să vadă lumina soarelui, copacii şi alte obiecte. După cea de-a treia îmbăiere, vederea ei a devenit normală.

3)Un ţăran pe nume Mihail Tifkin, din satul Nikolskov din provincia viaţsk, ca să folosim propriile sale cuvinte „nu fusese în stare să-şi mişte gâtul timp de 23 de ani din pricina unor umflături, iar capul îi atârna ca pe o sfoară.” După ce s-a îmbăiat în izvorul Sfântului Serafim, umflăturile au dispărut, gâtul a devenit normal, iar capul a devenit drept.

4)Un bărbat din pătura de mijloc a societăţii, pe nume Vasili Nicolaevici Bogomolov, în vârstă de 50 de ani, din oraşul Spassk, provincia Riazan, zăcuse timp de şapte ani paralizat, fără să-şi poată folosi picioarele; limba şi auzul îi erau şi ele paralizate. El a fost adus la izvorul Sfântului Serafim şi îmbăiat. După aceea, el a început să audă, să vorbească şi să umble. El îşi aruncă cârjele.

5)O văduvă pe nume Ana Iavlev, în vârstă de 43 de ani, care locuia la 40 de verste depărtare de oraşul Verni, suferea de tulburări de vedere de 19 ani. în ciuda faptului că îi era foarte greu să-şi părăsească locuinţa întrucât avea patru tinere orfane de îngrijit, ea porni la drum către Sarov şi merse pe jos 900 de verste. După ce se îmbăie la izvorul Sfântului Serafim, ea îşi recăpătă complet vederea.

Pe lângă izvorul care atrăgea un şir neîntrerupt de pelerini, un alt loc de atracţie era marea incintă a mănăstirii cu Bisericile sale şi chiliile monahilor. Aici atenţia deosebită a pelerinilor era atrasă de Biserica din piatră a sfinţilor Zosima şi Savatie. în faţa acestei Biserici puteau fi văzuţi permanent

356

pelerini îngenunchiaţi care ştiau bine că aici erau adăpostite pentru o vreme sfintele moaşte ale părintelui Serafim. Din data de 10 iulie, numeroasele case de oaspeţi ce fuseseră construite pentru cei sosiţi începură să se umple. Miercuri, 16 iulie, fu prima zi a festivităţilor de la Sarov. La amiază, clopotele mănăstirii îi chemară pe oameni la o solemnă Panahidă ce urma a fi oficiată în Biserica Adormirii Maicii Domnului. Cel ce o slujea era Mitropolitul Antonie, asistat de un arhiepiscop, de doi episcopi, de unsprezece arhimandriţi şi de 19 membri ai clerului monahal şi mirenesc. Biserica era înţesată de oameni. Minunatele cântări ale corului mitropolitului dirijat de dl. Ternov produseră o adâncă impresie asupra tuturor. Cântăreţii arhiepiscopului de Tambov formară corul de la strana din stânga. Numele împăraţilor şi al împărăteselor începând cu împărăteasa Elisabeta şi sfârşind cu cel al împăratului Alexandru al III-lea inclusiv, apoi numele episcopilor de Tambov decedaţi, ctitorii şi stareţii mănăstirii vSarov, părinţii Sfântului, Isidor şi Agatia şi „pururea pomenitul ieromonah Serafim” fură pomeniţi în timpul slujbei. Panahida a durat mai mult de o oră şi jumătate. Un mare număr de pelerini n-au putut intra în catedrală şi au rămas afară.

în acelaşi timp se slujeau Panahide şi în celelalte biserici ale mănăstirii. Numărul pelerinilor creştea de la o zi la alta. De la ora 6 după amiaza, în aceeaşi zi, în Biserica Adormirii Maicii Domnului precum şi în celelalte biserici ale mănăstirii se făceau privegheri de toată noaptea dimpreună cu marile Panahizi-Parastase. Numele pururea Fericitului ieromonah Serafim era pomenit în cadrul ecteniilor. Pelerinii din Biserica Adormirii se puteau bucura de frumoasele cântări ale corului mitropolitului „Binecuvintează suflete al meu pe Domnul” (compus de Kastalsky) şi „Fericit bărbatul” (cântare Kieveană), care în minunata interpretare a corului stârneau un profund simţământ de evlavie şi de înţelegere adâncă a minunatei frumuseţi a slujbelor ortodoxe.

357

Joi, 17 iulie, de dimineaţa devreme se stârnise un freamăt neobişnuit printre pelerini. Ei aşteptau sosirea procesiunilor de la Diveievo şi Ponietaiev, cele două mănăstiri ale Sfântului Serafim.

La exact ora 7 dimineaţa o procesiune ieşi pe poarta mănăstirii Sarov pentru a-i întâmpina pe cei ce erau aşteptaţi. Era o zi frumoasă, senină şi însorită. Crucile, icoanele şi prapurii erau purtate de reprezentanţi ai breslelor purtătorilor de stindarde ce veniseră din diferite oraşe pentru a lua parte la festivităţile canonizării Sfântului Serafim.

Episcopul Inochentie însoţea procesiunea cu un mare număr de clerici, monahi şi mireni. După traversarea râului Satis procesiunea se opri într-o capelă de lemn deschisă pe toate părţile, capelă ce fusese în mod temporar înălţată acolo, aşteptând procesiunile respective.

Pe la ora 8 dimineaţa, procesiunile de la mănăstirile Diveievo şi Ponietaiev îşi făcură apariţia din binecunoscuta pădure Sarov. Era adusă la Sarov icoana Stăpânei noastre a durerii dinaintea căreia Sfântul Serafim obişnuia să se roage şi care era păstrată la mănăstirea Diveievo. Procesiunile se uniră şi formară o impresionantă coloană. Această uriaşă, unică procesiune se îndreptă apoi către porţile mănăstirii. De o parte şi de alta a drumului se adunaseră mulţimi uriaşe de pelerini.

La ora 9 dimineaţa începură să bată clopotele pentru Liturghia de pomenire. Slujba, desfăşurată în Biserica Adormirii Maicii Domnului, a fost de o deosebită frumuseţe şi a fost celebrată de către mitropolitul Antonie şi episcopul Nazarie. într-o altă biserică a mănăstirii, Sfânta Liturghie a fost celebrată de către arhiepiscopul Dimitrie. Predica a fost ţinută de către părintele P. Ornatski. După Sfânta Liturghie, au fost slujite Panahizi în ambele Biserici pentru odihna sufletului ieromonahului Serafim. Cu o zi mai înainte, după Sfânta Liturghie, oamenii se retrăseseră, ca de obicei, pentru câtva timp

358

la colibele şi casele de oaspeţi unde locuiau. Dar de data aceasta oamenii nu au mai părăsit curtea mănăstirii, căci umbla vestea că maiestatea sa, împăratul, însoţit de împărăteasă şi de alte persoane de rang înalt se aflau în drum spre Sarov.

Mii de pelerini se aşezară pe marginea drumului în şiruri dense. Dincolo de porţile mănăstirii, dinaintea oamenilor, în şiruri bine orânduite se aflau maici de la mănăstirile Diveievo şi Ponietaiev. Toţi ochii erau îndreptaţi către pădurea deasă a Sarovului de unde trebuiau să-şi facă apariţia trăsurile cu înalţii oaspeţi. Cam pe la ora 4 după-amiază, clopotul cel mare din clopotniţa mănăstirii începu să bată, anunţând grabnica sosire a Maiestăţilor lor imperiale. La ora 5 toate clopotele din Sarov, care sunt renumite pentru sunetele deosebit de plăcute pe care le emit, începură să bată.

La ora 5,30, primul echipaj în care se aflau Maiestăţile lor imperiale, împăratul Nicolae şi împărăteasa Alexandra apăru din pădure. Aclamaţiile asurzitoare a mii de oameni se înălţară în văzduh. Entuziasmul oamenilor era de nedescris. în celălalt echipaj se afla împărăteasa Maria Feodorovna. Apoi urmau înălţimile lor imperiale, marele duce Serghei Alexandrovici împreună cu soţia sa Elisabeta Feodorovna, marea ducesă Olga Alexandrovna cu soţul ei, prinţul Petru Alexandrovici de Oldenberg, marii duci, Nikolai Nikolaevici şi Petru Nikolaevici împreună cu soţia sa, marea ducesă Miliţa Nikolaevna şi prinţul Ghiorghi Maximilianovici împreună cu soţia sa, Anastasia Nikolaevna, ducesă de Leuchtenberg.

La porţile mănăstirii, maiestăţile lor imperiale coborâră din echipajele lor şi fură întâmpinaţi de mitropolitul Antonie dimpreună cu toţi ceilalţi împreună slujitori şi marele sobor preoţesc care luau parte la festivităţile de la Sarov. De la porţile mănăstirii, maiestăţile lor imperiale şi ceilalţi înalţi oaspeţi merseră pe un drum pavoazat cu pânză roşie spre Biserica Adormirii Maicii Domnului unde o scurtă slujbă de mulţumire

359

adusă Domnului fu săvârşită. De aici, maiestăţile lor merseră la Biserica Sfinţilor Zosima şi Savatie unde se afla sicriul cu ultimile rămăşiţe pământeşti ale Sfântului Serafim.

Intrând în Biserică dimpreună cu Î.P.S. mitropolit Antonie şi cu ceilalţi episcopi, maiestăţile lor imperiale, se închinară dinaintea sfintelor moaşte ale Sfântului Serafim. Apoi, maiestăţile lor imperiale se duseră la stăreţie unde fuseseră pregătite camere speciale la etaj pentru împărat şi împărăteasă, iar la parter pentru marele duce Serghei Alexandrovici şi soţia sa, marea ducesă, Elisabeta Feodorovna. La intrarea în camerele lor, maiestăţile lor imperiale fură întâmpinate de către fraţii mănăstirii care le oferiră pâine şi sare după obiceiul rusesc. La ora 7 seara în toate bisericile mănăstirii se slujiră parastase şi privegheri de toată noaptea de către preoţi special numiţi.

Vineri, 18 iulie, la ora 5 dimineaţa începură să bată clopotele pentru Sfânta Liturghie matinală, care a fost slujită în toate bisericile mănăstirii. Maiestăţile lor, împăratul şi împărăteasa Alexandra Feodorovna dimpreună cu Maria Feodorovna asistară la Liturghia din capela Sfântul Antonie din cadrul Bisericii Adormirii Maicii Domnului şi se împărtăşiră cu Sfintele Taine. Ei se spovediseră în seara anterioară la ieromonahul Simeon. în ziua aceea numărul celor ce s-au împărtăşit a fost foarte mare. La ora 8,30 dimineaţa bătură clopotele pentru Liturghia obişnuită celebrată întru veşnica pomenire a ieromonahului Serafim. Preoţi special numiţi slujiră Sfânta Liturghie în Biserica Adormirii Maicii Domnului. După Sfânta Liturghie bătură clopotele pentru a-i invita pe credincioşi la slujirea unei Panahide în Biserica Adormirii Maicii Domnului pentru a se ruga spre odihna sufletului ieromonahului Serafim pentru ultima oară. Maiestăţile şi alteţele lor imperiale asistară la Panahida din Biserica Adormirii; chiar înaintea slujirii Panahidei, mitropolitul Antonie ieşi din altar,

360

se duse în amvon şi ţinu următoarea predică: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii săi! Nouă tuturor celor adunaţi aici la rugăciune, Domnul ne-a făcut marele dar de a lua parte la splendida solemnitate a Slăvirii pururea pomenitului ascet, ieromonahul Serafim. Slavă şi mulţumire Domnului care este atât de bun cu noi. Fii fericită şi bucură-te Sfântă mănăstire Sarov, care eşti slăvită şi ai fost slăvită prin slava dăruită sfântului tău. Suntem acum pe punctul de a oferi ultima noastră rugăciune pentru el, slujitorul lui Dumnezeu.

De acum înainte şi în toată vremea, creştinii ortodocşi se vor îndrepta către el în rugăciune ca spre un sfânt slăvit al lui Dumnezeu. Iar sfintele sale rămăşiţe care timp de 70 de ani s-au odihnit în sânurile pământului, au fost acum scoase şi aşezate în această raclă spre închinarea credincioşilor care în rugăciune au apelat la el pentru ajutor, vindecare şi mângâiere. Cu adevărat în această slăvire străluceşte dinaintea noastră un chip al învierii. Ne vin în minte mereu cuvintele Apostolului: „Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere” (I Cor. 15:43).

în moaştele Sfinţilor este ascunsă, prin harul lui Dumnezeu, puterea vieţii. Prin intermediul lor, Domnul le dăruieşte oamenilor felurite vindecări din suferinţe şi boli. Slava preacuviosului nostru părinte Serafim constă tocmai în astfel de vindecări miraculoase. îndrăzneala sa la rugăciune dinaintea lui Dumnezeu a atras întotdeauna, chiar şi mai înainte, mulţimi mari de pelerini la mănăstirea Sarov. Iar acum Domnul l-a slăvit în ochii întregii lumi ortodoxe, adunând în acest loc sute de mii de oameni din cele mai îndepărtate colţuri ale Rusiei, şi chiar din îndepărtata Siberie, de la răsărit şi apus, de la nord şi de la sud. Iar această mare mulţime de oameni are în fruntea ei pe însuşi ţarul nostru ortodox, pe cucernicele ţarine şi numeroşi membri ai familiei imperiale care iau parte cu rugăciuni la această sfântă solemnitate. în această imensă,

361

dar unită adunare de pelerini veniţi să se închine la sfintele moaşte ale cuviosului părintelui nostru Serafim este exprimat sensul fundamental al vieţii, aşa cum a fost el înţeles de către poporul rus din timpuri imemoriale.

Poporul rus îşi cunoaşte ţara şi istoria nu atât prin intermediul evenimentelor istorice şi politice, cât prin asceţii săi care dau mărturie de credinţă şi adevăr, dragoste şi bunătate. Ei cunosc Kievul prin sfinţii Antonie şi Teodosie al Pecerskăi, Lavra Sfintei Treimi, Moscova prin Sfântul Serghie şi sfinţii mitropoliţi ai Moscovei, Nordul şi Solovky prin Simeon din Verhotursk şi Sfântul Inochentie din Irkutsk. Din an în an, dintr-o epocă într-alta, oamenii vizitează sfintele locuri care au fost slăvite prin nevoinţele ascetice ale sfinţilor lui Dumnezeu şi învaţă de la ei regulile de viaţă, întărindu-se în credinţă şi adevăr, bunătate şi dragoste. Iar acum, în persoana sfântului Serafim, Domnul a ridicat o nouă lumină, un nou dascăl, o nouă fortăreaţă pentru poporul rus.

Slavă Dumnezeului nostru Care este minunat întru sfinţii Săi. Cu rugăciunile Sfântului numeroase minuni sunt Săvârşite aici în fiecare zi. şi dacă ar exista cineva să ne întrebe de ele, ar trebui să-i răspundem acestuia cu îndrăzneală cucernică, cu cuvintele Mântuitorului, către ucenicii lui Ioan: „Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte” (Luca 7:22). Să ne rugăm deci cu râvnă, pioşenie şi cu căldura inimii pentru ultima oară spre odihna sufletului robului lui Dumnezeu, pururea pomenitului ieromonah Serafim, şi să dăm slavă lui Dumnezeu Carele este minunat întru Sfinţii Săi. Amin.”

Apoi începu Panahida la care luară parte toţi clericii prezenţi la solemnitatea canonizării acompaniaţi de frumoasele cântări intonate de corul mitropolitului Antonie. Panahida se încheie cu o litie slujită la mormântul Sfântului Serafim dinaintea fostului său sicriu, unde toţi clericii şi cântăreţii merseră

362

în procesiune de la Biserica Adormirii. După săvârşirea Panahidei, mitropolitul Antonie, intrând în Biserica Adormirii, se opri la noua raclă şi citi rugăciunea ce se citeşte la binecuvântarea sfintelor icoane şi stropi cu apă sfinţită racla şi sfintele icoane înfăţişate pe ea. La ora 6 după amiază bătură clopotele pentru o priveghere de toată noaptea. Această priveghere avea o semnificaţie aparte. Era prima slujbă bisericească în cadrul căreia sfântul Serafim începea să fie slăvit de către Biserică în rândul sfinţilor lui Dumnezeu şi în care sfintele sale moaşte erau expuse spre închinare.

Mii de oameni dintre cei veniţi cu ocazia festivităţilor se adunară în mănăstire pentru a lua parte la această slujbă. Veniră aproximativ o sută de mii de pelerini. întrucât incinta actuală a mănăstirii nu poate cuprinde nici măcar o treime din acest număr, pelerinii veniţi fură primiţi în incinta mănăstirii doar cu bilete speciale. Î.P.S. Mitropolit dimpreună cu tot clerul în procesiune intrară în Biserica Adormirii. El fu urmat de maiestăţile lor imperiale şi de alteţele lor care stăteau lângă strana din dreapta. Până la litie, slujba îşi urmă cursul ei obişnuit, doar la stihiri numele Sfântului Serafim fu deja intonat. Dar la începutul litiei toţi îşi aprinseră lumânările.

în timpul cântărilor stihirelor o procesiune clericală ieşi pe uşile de la apus ale Bisericii Adormirii şi se îndreptă spre Biserica Sfinţilor Zosima şi Savatie. Maiestăţile şi alteţele lor luară şi ei parte la această procesiune. Ei erau urmaţi de miniştrii din guvern şi de alte personalităţi de rang înalt. Uşile Bisericii se deschiseră şi procesiunea intră. Văzând moaştele care se aflau în mijlocul Bisericii, toată lumea îngenunchie. Mitropolitul cădi racla de jur împrejur şi apoi racla fu purtată afară de către majestatea sa imperială şi de către alteţele lor, marii duci, cu sprijinul unor clerici anume rânduiţi în acest scop. După scoaterea ei din Biserică, racla fu aşezată pe o targă şi ridicată deasupra capetelor mulţimii.

363

Momentul apariţiei raclei cu sfintele moaşte înafara Bisericii fu deosebit de emoţionant. în timp ce era purtată spre Biserică, ţărănci nenumărate împânziră drumul cu pânză ţesută de casă, cu prosoape şi albituri lucrate de mână. De o parte şi de alta a drumului zăceau tot felul de bolnavi şi schilozi. La intrarea de vest a Bisericii Adormirii fu citită cea dintâi ectenie. Mai erau încă patru opriri şi în alte puncte în timp ce procesiunea înconjura Biserica, şi de fiecare dată se citea o ectenie. După ce rugăciunile litiei fură citite la intrarea de la apus, procesiunea intră în Biserică, iar sicriul cu sfintele moaşte fu aşezat în mijlocul Bisericii pe o platformă înălţată. Slujbă continuă.

în timpul procesiunii cu sfintele moaşte avură loc câteva vindecări. O ţărancă din satul Promislovsky din provincia Astrahan, pe numele ei Vera Cernişeva, în vârstă de 29 de ani, care de 5 ani era paralizată şi avea picioarele contractate, se ridică în picioare şi începu să umble fără ajutor. O altă ţărancă pe nume Teodora Slejeva în vârstă de 26 de ani fu vindecată de crizele de epilepsie de care suferea de mai multă vreme, între catisme, episcopul Inochentie ţinu următoarea predică: „Se vor lăuda cuvioşii întru slavă şi se vor bucura în aşternuturi le lor” (Ps. 149: 5).

Dinaintea acestei racle cu sfintele moaşte ale unui sfânt, gândirea omenească este în mod involuntar atrasă către domeniul credinţei. Doar atunci vedem noi cu adevărat ce sensuri diferite (şi uneori opuse) au lucrurile în viaţa obişnuită şi în sfera credinţei.

în viaţa obişnuită sicriul este pentru noi toţi un izvor de întristare şi durere, cauză a lacrimilor şi a plânsetelor. Atunci când vedem un sicriu noi ne închipuim fără să vrem nefericirea, trista despărţire, plecarea definitivă. Dar în sfera nădejdii creştine, sicriul reprezintă pentru un creştin un loc de odihnă până la învierea de obşte; şi în lumina credinţei, el devine

364

din milostivirea negrăită a lui Dumnezeu un izvor de cereşti revelaţii, o mărturie a puterii dumnezeieşti, un semn clar al răsplătirii cereşti pentru viaţa dreaptă trăită pe pământ, un izvor al celor mai înălţătoare trăiri creştineşti. Sicriul care se află dinaintea noastră stârneşte în orice suflet credincios un astfel de simţământ de bucurie duhovnicească, lacrimi de pocăinţă şi de veneraţie. Stând împrejurul lui, în frunte cu prea cucernicii noştri împărat şi împărăteasă, ştim cu toţii că în el se află preţioasele moaşte ale unui om drept care a fost bineplăcut lui Dumnezeu, un om de rugăciune şi severă asceză, care a fost măreţ în simplitatea lui şi care a fost încununat cu smerenie şi umilinţă şi care ardea de dragostea lui Hristos pentru fiecare om.

Biserica persecutată şi oprimată a primelor trei secole şi-a cunoscut martirii şi mărturisitorii care au pătimit pentru numele lui Hristos. Ea le-a îngropat trupurile cu toată cinstea cuvenită şi cu mare grijă le-a adunat osemintele. Paşnica şi liniştita Biserică a zilelor noastre îşi cunoaşte proprii săi mijlocitori dinaintea lui Dumnezeu şi asceţi; ea îşi cinsteşte, de asemenea, mormintele drepţilor săi şi le venerează sfintele moaşte.

Atunci când sfântul Policarp, episcopul Smirnei, pătimea mucenicia şi era sfâşiat în bucăţi de fiarele sălbatice, cetăţenii din Smirna au trimis o epistolă celorlalte Biserici prin care le informau că osemintele martirului fuseseră strânse într-un vas şi că ei vor păstra şi venera aceste sfinte moaşte ca pe o preţioasă comoară. Urmând exemplul Bisericii străvechi a acelor primi creştini, Biserica noastră ortodoxă a scos din sânurile pământului osemintele ascetului şi omului ei de rugăciune, sfântul Serafim. De acum încolo ea le va înconjura cu evlavie, cântări şi deplină veneraţie, ca pe o sfântă şi preţioasă comoară. Ce fel de mesaj vor transmite sfintele moaşte ale acestui sfânt al lui Dumnezeu lumii creştine?

365

De acum încolo ele vor vorbi lumii despre puterea lui Dumnezeu Carele este minunat întru sfinţii Săi în cereştile locaşuri. Şi chiar sfintele lor moaşte de pe pământ participă la această slavă. Ele răspândesc o bună mireasmă şi dăruiesc vindecări, mângâiere şi ajutor duhovnicesc tuturor celor ce apelează la ele. Prin mijlocirea acestui ajutor sfintele moaşte ale Sf. Serafim vor vorbi limpede tuturor că sălaşul slavei lui Dumnezeu, locul omniprezenţei Sale este înconjurat nu numai de o mulţime de îngeri, ci şi de sfinţii lui Dumnezeu că oamenii nu ar căpăta acest ajutor nevăzut dacă nu ar exista mijlocirile pline de rugăciune pentru acesta în ceruri. Izvorul acestui ajutor suprafiresc ar rămâne necunoscut dacă nu ar exista o rugăciune nevăzută, dar distinsă duhovniceşte, care leagă Biserica de pe pământ de Biserica biruitoare din ceruri. Dar semnificaţia acestui sfânt sicriu ne este revelată nouă celor care suntem fii ai Bisericii Ortodoxe, totuşi, dintr-un alt unghi. Aici noi recunoaştem adevărul credinţei noastre ortodoxe.

Biserica nu rătăceşte, ci stă ferm pe calea cea dreaptă pentru care lumea cerească a sfinţilor lui Dumnezeu este o permanentă călăuză, după care ea îşi modelează activităţile, care îi inspiră rugăciunile şi care este un izvor de mângâiere, ajutor şi protecţie duhovnicească.

În aceste sfinte moaşte ale unui nou mijlocitor pentru Biserica Rusă noi simţim pulsaţiile vieţii Bisericii noastre. Fiindcă o Biserică mereu împodobită cu noi sfinţi ai lui Dumnezeu nu este moartă, îngheţată sau fosilizată, ci este vie şi înfloritoare, bucurându-se de o tinereţe permanentă. în acest mormânt se află izvorul, lumina şi bucuria credinţei noastre. Credinţa noastră ar fi rece şi vagă dacă ea nu ar primi evidenta încurajare că rugăciunea şi o viaţă ascetică permanentă nu ar fi mereu răsplătite şi slăvite de către Domnul. în aceste sfinte moaşte noi vedem încă un semn al milei şi bunătăţii lui Dumnezeu faţă de poporul rus şi de Biserica Ortodoxă.

366

Este ca şi cum cerurile ar fi deschise şi un nou mijlocitor şi rugător pentru noi păcătoşii ar sta dinaintea tronului lui Dumnezeu, iar noi vedem limpede roadele rugăciunilor sale către Domnul: orbii văd, surzii aud, muţii vorbesc, paraliticii se ridică din patul suferinţei lor. Peste câteva momente piatra de pe acest sfânt mormânt va fi dată deoparte, iar sfintele moaşte vor fi expuse privirilor noastre. Noi valuri de minuni vor izvorî din ele. Iar chipul Sfântului Serafim ni se va înfăţişa chiar mai limpede dinaintea noastră, chipul care acum este minunat între sfinţii lui Dumnezeu, dar care a fost umil, smerit şi sărman în viaţa pământească. Şi sub farmecul minunatei sale personalităţi îi vom cânta cu bucurie plină de căinţă, bucurie care este rod al credinţei: Te fericim pe tine, Sfinte părinte Serafim. Amin.” După citirea unei noi catisme, la cântarea „Lăudaţi numele Domnului”, toţi clericii slujitori ieşiră din altar în mijlocul Bisericii. Mitropolitul Antonie deschise capacul sicriului. Toată lumea îngenunchie şi clericii cântară condacul Sfântului: „Te fericim pe tine, sfinte părinte Serafim şi îţi slăvim pomenirea ta, o, părinte al monahilor şi vorbitor cu îngerii.”

După citirea Sfintei Evanghelii, Î.P.S. Mitropolit şi ceilalţi prelaţi sărutară sfintele moaşte. Apoi, maiestăţile lor imperiale şi alteţele lor le sărutară la rândul lor, urmaţi de clericii slujitori şi de către toţi pelerinii care se aflau în Biserica Adormirii. După priveghere, Biserica a fost lăsată deschisă toată noaptea pentru ca pelerinii să se poată închina dinaintea moaştelor Sfântului. în noaptea aceea pelerinii trecură prin faţa raclei unul câte unul, sărutară sfintele moaşte şi fură miruiţi de către preotul de serviciu.

în ziua următoare, pe data de 19 iulie, Sfânta Liturghie din Biserica Adormirii începu la ora 8 dimineaţa. Fu slujită de către mitropolitul Antonie dimpreună cu ceilalţi ierarhi, 12 arhimandriţi şi 8 protoierei şi preoţi. Luară parte la Sfânta

367

Liturghie şi maiestăţile lor imperiale, precum şi alteţele lor, marii duci şi marile ducese. La vohodul cel mic, cu Evanghelia s-a cântat: „Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos. Fiul lui Dumnezeu, Cel ce eşti minunat între sfinţi, mântuieşte-ne pe noi, cei ce-Ţi cântăm Ţie: Aliluia!”

La începutul acestei cântări, arhimandriţii ridicară racla din lemn de chiparos cu sfintele moaşte care se afla în mijlocul Bisericii şi împreună cu ierarhii o purtară de jur împrejurul altarului, după care o depuseră în locul special destinat pentru ea. Tocmai atunci avu loc următorul caz de vindecare. Printre cei ce se rugau în Biserică se afla o anumită doamnă Evdokia Maslenikovna din Moscova, împreună cu fiica ei de 12 ani, pe nume Ecaterina, care suferea de catalepsie şi care de doi ani de zile nu mai scosese nici un cuvânt. Medicii nu o putuseră ajuta cu nimic.

în timp ce racla cu sfintele moaşte era purtată chiar pe lângă fata bolnavă, mama ei atinse racla cu o batistă şi apoi îi şterse faţa cu ea. Spre uimirea tuturor, Ecaterina pronunţă de îndată numele mamei sale şi începu să vorbească. Fata tămăduită fu mai apoi împărtăşită cu Sfintele Taine de către Î.P.S. Mitropolit. La sfârşitul Sfintei Liturghii, arhiepiscopul Dimitrie ţinu o predică încheiată cu următoarele cuvinte: „Prin mijlocirea rugăciunilor sale dinaintea lui Dumnezeu fie ca el să ne ajute să ducem la bun sfârşit călătoria noastră pământească spre cer fără poticniri sau căderi, în dragostea, bucuria şi pacea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.”

După Sfânta Liturghie fu cântat un imn de slavă în cinstea Sfântului Serafim. Atunci când troparul Sfântului Serafim fu cântat, arhimandriţii luară racla cu sfintele moaşte şi apoi o nouă procesiune avu loc de la Biserica Adormirii împrejurul bisericilor mănăstirii. Racla fu purtată de către Împărat şi alteţele lor imperiale, asistaţi de către părinţii arhimandriţi. Ca şi în ajun, mulţimile formară un zid viu de o parte

368

şi de alta a drumului fiind adânc impresionaţi cu toţii de acest eveniment. Din toate părţile se puteau auzi oftatul şi plânsetele femeilor. Când procesiunea se întoarse în Biserică, Mitropolitul Antonie citi o rugăciune către sfântul Serafim în timp ce toţi îngenunchiară. Slujba se încheie cu obişnuita cântare: „Mulţi ani trăiască!” Maiestăţile şi alteţele lor imperiale sărutară sfintele moaşte şi părăsiră Biserica.

în ziua următoare, pe data de 20 iulie, împăratul şi împărăteasa împreună cu ceilalţi membri ai familiei imperiale care participaseră la canonizare vizitară mănăstirea Diveievo în drumul lor de întoarcere de la Sarov. Cu mult timp înainte de 20 iulie, mănăstirea de maici se pregătise pentru o primire demnă de înalţii săi oaspeţi. Tot drumul era împodobit cu cununi de flori, steaguri şi arcuri de triumf. Oamenii (atât cei din partea locului, precum şi cei din ţinuturi îndepărtate) îi întâmpinară pe oaspeţii imperiali îmbrăcaţi în cele mai bune şi frumoase costume naţionale şi le adresară un vesel şi entuziast bun venit.

înlăuntrul mănăstirii calea pe care mergeau înalţii oaspeţi era de o parte şi de alta înţesată de maicile şi copiii de la şcolile din apropiere. Pe la ora 10 dimineaţa, echipajele imperiale ajunseră la Diveievo în mijlocul uralelor şi al sunetelor emise de clopotele bisericii. înalţii oaspeţi fură întâmpinaţi la intrarea în Biserică de către episcopul Nazarie şi de mai mulţi clerici cu crucea şi cu apă sfinţită. Prea Sfinţitul îi întâmpină pe împărat şi pe împărăteasă cu un cuvânt de bun venit. După obişnuitele ectenii şi „Mulţi ani trăiască”, oaspeţii imperiali se rugară dinaintea icoanei Maicii Domnului a Durerii (rugându-se dinaintea acestei icoane Sfântul Serafim şi-a dat ultima suflare), precum şi dinaintea icoanei Mântuitorului „nefăcută de mână omenească”, iar apoi le sărutară. Apoi, pelerinii imperiali avură ocazia să vadă icoanele pictate de către surorile mănăstirii: icoane ale Sfântului Serafim, Maica Domnului

■

369

a Durerii, apariţia Maicii Domnului dinaintea Sfântului Serafim, etc. Auguştii oaspeţi vizitară apoi capela din partea nordică a Bisericii înălţată în cinstea Sfântului Serafim; admirară după aceea toate tablourile din Biserică de o valoare aparte (toate icoanele şi tablourile erau lucrate de către surorile de la Diveievo). De la Biserică înalţii oaspeţi se duseră la stăreţie, unde împreună cu maica stareţă Maria asistară la Sfânta Liturghie săvârşită în paraclisul dinlăuntru. Micul dejun fu servit la stăreţie. După aceea oaspeţii imperiali vizitară mănăstirea şi clădirile anexe.

Pe la ora 2 după-amiaza împăratul şi împărăteasa vizitară şcoala mănăstirii, precum şi orfelinatul pentru fetele rămase fără părinţi. De la şcoală se duseră la Biserica Schimbării la Faţă, unde vizitară altarul şi obiectele rămase ca amintire de la părintele Serafim, mărturii ale nevoinţelor sale ascetice. De aici, înalţii oaspeţi se duseră la aşa numitul schit Diveiev; acesta este de fapt o colibă pe care şi-a construit-o însuşi părintele Serafim pentru „sihăstria sa din apropiere” de Sarov la izvorul de lângă râul Sarovka. Oaspeţii imperiali se rugară în chilia Sfântului Serafim şi admirară felurite obiecte ce aminteau de nevoinţele sale.

După aceea vizitară atelierul de pictură a icoanelor din cadrul mănăstirii. Atelierul de la Diveievo are câteva secţiuni: de pictură a icoanelor, de fotografie, litografie şi de cromolitografie. întreaga familie imperială vizită atelierul. Episcopul Nazarie îi întâmpină acolo şi le prezentă lucrările surorilor artiste. O pictoriţă mai vârstnică, maica Serafima, precum şi alte două maici, Anastasia şi Lidia, oferiră amănunte despre activitatea lor de acolo.

împărăteasa, foarte mulţumită de tot ceea ce văzuse, îi conferi maicii Serafima o cruce de aur, spunându-i acesteia: „Lucraţi foarte bine. Am fost foarte mulţumiţi de tot ceea ce am văzut aici.”

370

La ora 3,10 după-amiază oaspeţii imperiali îşi luară rămas bun de la toţi cei prezenţi. Maici, şcolari şi pelerini formau un coridor viu de-alungul traseului imperial. în mijlocul bătăilor de clopote şi al uralelor, înalţii oaspeţi părăsiră incinta mănăstirii, însemnându-se cu semnul crucii pe când treceau prin faţa bisericilor mănăstirii. Imediat după plecarea auguştilor oaspeţi, episcopul Nazarie oficie o slujbă de mulţumire adusă lui Dumnezeu în biserica principală a mănăstirii, asistat de toţi clericii prezenţi, rugându-se pentru ca Dumnezeu să le păzească drumul lor de înapoiere, sfârşind cu cântarea „Mulţi ani trăiască” adresată călătorilor imperiali. Festivităţile de la Sarov luară sfârşit o dată cu sfinţirea a două biserici în cinstea Sfântului Serafim. Cea dintâi biserică din Rusia închinată Sfântului Serafim a fost sfinţită la Sarov deasupra chiliei sale monahale. Cea de-a doua biserică închinată lui a fost sfinţită pe data de 22 iulie la mănăstirea Diveievo.

371

Capitolul XXI

Legătura dintre cer şi pământ

„Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui.” în împărăţia lui Dumnezeu, după planurile Dumnezeirii, oamenii vor fi atât de plini de viaţa cea veşnică a cerurilor şi de puterile veacului ce va să fie, încât duhul prieteniei, al forţei creatoare şi al bucuriei va fi atât de mare şi de puternic încât ne este cu neputinţă măcar să ni-l închipuim. Viaţa omenească urmează să sufere o mare schimbare. Va exista, de fapt, „un cer nou şi un pământ nou”. Chiar de la începuturile erei creştine, Sfânta Maică a Domnului nostru Iisus Hristos a văzut limpede imensa schimbare din viaţa socială pe care viaţa şi învăţăturile Dumnezeiescului Său Fiu avea să o aducă. Ea a văzut, caîntr-o descoperire, cum „lucrurile cele vechi aveau să dispară cu timpul şi toate se vor înnoi.” Această descoperire tinde să devină vagă, dar acolo unde nu există descoperiri, oamenii şi lucrurile pier. în viaţa Sfântului Serafim am observat că împărăteasa Cerurilor a fost deosebit de activă şi de mare ajutor. Ea este apropiată de noi în acea lume nevăzută care influenţează atât de mult lumea aceasta, capabilă şi dornică să ne ajute să construim acea ordine nouă a dragostei şi dreptăţii după dorinţa ei. Prin urmare, să încheiem acest studiu al vieţii Sfântului Serafim prin cuvintele arhimandritului Evdokim (mai apoi episcop de Volokolam), fiindcă şi acestea au o semnificaţie profetică. în ultimile pagini ale articolului său intitulat „La moaştele Sf. Serafim de Sarov” el scrie:

„Slăvirea (sau canonizarea) Sfântului Serafim de Sarov reprezintă fără îndoială unul dintre cele mai mari evenimente ale timpurilor noastre. Astfel de zile sunt foarte rare în viaţa unei naţiuni. A fost cu neputinţă să rămânem impasibili la ziua de 19 iulie 1903. Acea zi ar trebui numită o zi de încercare

372

pentru poporul rus, o zi prin care oamenii acestui popor să se analizeze pe ei înşişi, credinţele, speranţele şi aspiraţiile lor.

Aşadar, haideţi să stăm cu toţii cu ochii minţii aţintiţi lângă racla Sfântului Serafim şi să ne analizăm pe noi înşine şi idealurile noastre de viaţă. Aruncând o privire sumară asupra vieţii Sfântului, eşti uimit de înălţimea realizărilor sale.

Deschiderea festivă a moaştelor Sfântului Serafim de Sarov, care a avut loc la Moscova în anul 1991. Ceea ce se crede de către mulţi a fi moaştele Sf Serafim au fost redescoperite după ce acestea fuseseră ascunse într-un muzeu antireligios în timpul persecuţiei comuniste.

373

Analizându-i viaţa mai îndeaproape, începi să crezi că Sfântul Bătrân nu a trăit în zilele noastre, ci pe vremea marilor asceţi din vechime antonie, Pahomie, Macarie, Sava, Ilarion, Eftimie şi toţi ceilalţi atât de strânsă a fost legată viaţa sa de cea a marilor asceţi. Şi, de fapt, e greu să observi ceva anume din viaţa Sfântului Serafim care să nu poată fi comparat cu tot ceea ce au experimentat vechii asceţi, fiindcă el a trecut prin toate formele de asceză clasică.

El a vieţuit ca un însingurat, ca un stâlpnic, ca un sihastru, în permanentă tăcere, ca pustnic şi ca un avvă povăţuindu-şi aproapele prin cuvânt şi faptă. Vechii asceţi îşi câştigau bucata lor de pâine cu propriile lor mâini. Şi el şi-a dobândit hrana din munca propriilor sale mâini. Vechii asceţi nu aveau haine de schimb. Nici el nu a avut. Vechii asceţi nu posedau nici un fel de obiecte materiale, aşa încât îşi lăsau întotdeauna colibele deschise. Nici el nu poseda nimic aşa încât coliba sau chilia sa erau deschise tuturor. Vechii asceţi dormeau pe pământul gol şi se hrăneau foarte sumar. Nici el nu a dormit pe paturi confortabile, iar hrana sa era săracă şi puţină. Vechii asceţi au vieţuit ani de zile în pustie. Iar el a trăit timp de 55 de ani în mănăstirea sa. Vechii asceţi făceau minuni prin rugăciunile şi smerenia lor. La fel şi prin rugăciunile Sfântului Serafim s-au înfăptuit nenumărate minuni. Aceia erau mari oameni de rugăciune. La fel a fost şi el.

într-un cuvânt, dacă facem comparaţie între vieţile asceţilor de odinioară şi cea a Sfântului Serafim, observăm o uimitoare asemănare. Această asemănare este atât de mare încât începi să te întrebi dacă el ne aparţine cu adevărat nouă şi dacă cumva a trăit în vremea noastră. Fără îndoială că viaţa monahală este dificilă.

Corabia monahală trebuie să înfrunte permanent cele mai grozave furtuni lăuntrice şi exterioare. Nu toţi luptătorii stau neclintiţi în luptă. în multe cazuri, pagină după pagină

374

sunt rupte treptat din cartea vieţii din acele prea sfinte scrieri din care ei au făgăduit cândva să se călăuzească de-a lungul întregii lor vieţi. Voturile monahale încep să pară aproape impracticabile, iar vieţile asceţilor de odinioară, ale căror fapte au luminat întreaga lume sunt vag înţelese şi par foarte îndepărtate de noi şi chiar imposibil de pus în practică în ziua de azi. Astfel, viaţa îi îndepărtează treptat pe oameni de pe vechile temelii şi îi aşează pe altele noi, care sunt uneori cu totul străine principiilor monahismului străvechi.

Veniţi şi staţi lângă racla Sfântului Serafim, monahul rus. Acolo, la Sarov, în pădurile acelea a înflorit atât de frumos şi în chip minunat adevărata viaţă monahală aproape sub ochii noştri. Vremile străvechiului monahism păreau să fi revenit la noi. Doar acum noi nu citim sau nu auzim despre ele, ci le vedem cu propriii noştri ochi şi le atingem cu propriile noastre mâini. Dar să nu-ţi pierzi curajul, monahule! Mergi neclintit tot înainte, sfinţindu-ţi fiecare pas al vieţii tale cu învăţăturile sfinţilor asceţi şi bătrâni. Iar tu, popor rus, vino la racla Sfântului Bătrân.

în ciuda tuturor încercărilor şi necazurilor pătimite, nu ţi-ai pierdut credinţa fierbinte în voia lui Dumnezeu faţă de acest pământ. Ai păzit regulile şi poruncile Bisericii. Ai îndrăgit mai presus de orice pe pământ ca să cugeţi la împărăţia lui Dumnezeu şi în timp ce treceai prin mari greutăţi, nu te-ai plâns de soarta ta. Ai crezut cu tărie că dreptatea şi credincioşia lui Dumnezeu pot fi pretutindenea pe pământ. Te pot sălăşlui chiar şi în coliba celui mai sărac ţăran. împărăţia lui Dumnezeu nu se măsoară prin palate şi bogăţii. Dar în ultima vreme, aşa-numiţii dascăli au început să vă tulbure şi să vă submineze credinţele şi nădejdiile voastre străvechi. Unii dintre oamenii simpli din popor au început deja să şovăie. Alţii au mers mai departe şi au început intenţionat să dea uitării vechile tradiţii. Mulţi oameni au abandonat credinţa părinţilor

375

lor şi se refugiază la diferite credinţe noi şi rătăcitoare. Popor rus, du-te la racla moaştelor Sfântului Bătrân şi învaţă că nu degeaba ţi-ai păstrat credinţa ta străveche. Acolo îţi este tăria şi puterea şi nu în toanele şi capriciile acestei lumi moderne.

Sfântul Bătrân este eroul vostru şi călăuza către veşnicie. El a întrupat şi a împlinit toate visele şi toate credinţele voastre de mântuire şi de fericire pe pământ. Acolo veţi vedea că sensul şi scopul vieţii nu constă în lupta zilnică pentru o bucată de pâine în care sunteţi atraşi uneori cu forţa sau chiar prin înşelăciune, ci în dreptatea şi credincioşia lui Dumnezeu. Veţi vedea că credincioşia lui Dumnezeu şi-a aflat sălaş în pădurile Sarovului, într-un piept adăpostind o inimă mare, la un om care a dormit pe pietre şi pe pământ şi care o viaţă întreagă a mâncat numai legume. Veţi vedea că această dreptate, dreptatea lui Dumnezeu şi nu orice alt fel de dreptate specifică unor interese, avantaje şi privilegii omeneşti, a adunat în jurul ei sute de mii de oameni. Totul s-a plecat acum dinaintea acestei dreptăţi: bogăţie, faimă şi înţelepciune. La bietul pustnic din pădurile Sarovului toţi au venit, în frunte cu ţarul: prinţi, curteni, nobili, bogaţi, învăţaţi, prelaţi, duhovnici, monahi şi monahii, săraci, nenorociţi ai soartei, bătrâni, copii, tineri şi tinere, mame şi taţi. Ce i-a adunat pe toţi acolo? Toţi au fost adunaţi acolo de credincioşia lui Dumnezeu întrupată în viaţa bietului Bătrân de la Sarov. Cum altfel ar fi putut fi atraşi atâţia oaspeţi la sfântul Bătrân?

Oamenii Rusiei s-au dus la Sarov pentru a venera acolo credincioşia lui Dumnezeu, pentru a se spovedi şi a depune mărturie pentru credinţa lor arzătoare în dreptatea divină. Păstraţi această credinţă în dreptatea şi mila lui Dumnezeu pe pământ; păziţi-vă pacea sufletului. Nu cedaţi nici unei ispite. Fiţi fermi şi neclintiţi şi predaţi ştafeta mai departe şi copiilor voştri. Şi atunci va fi bine pentru voi. Dar dacă vă uitaţi moştenirea duhovnicească veţi pieri blestemaţi

376

într-o luptă sângeroasă pentru existenţă. Iar intelectualitatea rusească nu va pleca de la această sfântă raclă fără zidire duhovnicească. Nu mai e nevoie să vorbim de progresul pe care ştiinţa l-a făcut în diferite sfere ale cunoaşterii. Dar este oare omul fericit cu toată această strălucire vizibilă şi cu diferitele binefaceri ale culturii şi civilizaţiei? Câtuşi de puţin. Câte împotriviri nu auzim noi astăzi de pretutindenea la adresa vieţii moderne!

Intelectualitatea trece printr-o adâncă criză morală, afirmă Ternavţev. Nevoia pentru ceva mai înalt decât propriile cunoştinţe şi realizări, pentru o pace mai adâncă decât cea dobândită prin eforturi proprii e ca un foc ce arde în suflet. Toată cunoaşterea naturală dimpreună cu ştiinţa atât de dezvoltată se dovedeşte a fi inumană şi goală, fiindcă este neputincioasă în ceea ce priveşte rezolvarea îndoielilor noastre chinuitoare cu privire la sensul suprem al existenţei. Schemele socialiste ale intelectualităţii se prăbuşesc. Este cu neputinţă să-i luminezi pe alţii şi să le comunici comorile propriei teorii de economie politică, atunci când acele comori sunt contestate de către conştiinţă şi socotite a fi fictive. Zdrobită de complexul suficienţei de sine, intelectualitatea se află într-o stare de faliment duhovnicesc.

De aici şi rătăcirile ei pe căi lăturalnice imposibile. De aici şi nenumăraţii dascăli şi reformatori. Unii afirmă:

Salvarea noastră este în Occident; să mergem acolo. Alţii spun: E timpul să ne întoarcem acasă. Occidentul e în plină decădere.

Un alt grup predică idealul omului deplin, ca şi cum un om deplin ar fi eliberat de problemele chinuitoare ale vieţii şi morţii!

Un al patrulea grup afirmă că este esenţial să ne ridicăm deasupra conceptelor obişnuite ale binelui şi răului.

Un al cincilea grup predică o nouă credinţă.

377

Un al şaselea grup de fanatici, înarmaţi cu foc, sabie şi orice alt fel de arme pline de cruzime, s-au pus să construiască împărăţia lui Dumnezeu pe pământ de parcă Hristos Mântuitorul şi-ar fi întemeiat împărăţia Sa printre oameni în acest fel. Destul! De ce să mai zugrăvim imagini familiare tuturor?

Sihăstria din Sarov va desluşi multe lucruri tuturor celor care vor merge acolo. Ea îi va învăţa pe oameni cum să-şi creeze propria lor fericire, cum să-i îndrumi pe alţii spre fericire, ce este de fapt fericirea şi în ce constă bunăstarea omului, cum să lupţi cu slăbiciunile omeneşti şi cu propriile tale neputinţe. Ea îi va împăca pe cei ce susţin ideologii răsăritene cu cei ce le susţin pe cele occidentale. Aici oamenii vor învăţa cum să se iubească unii pe alţii şi cum să se ajute reciproc. Ne vom aminti aici că nu numai oameni de toate felurile şi condiţiile sociale, ci şi animalele sălbatice au fost întâmpinate cu dragoste şi ajutor din partea Sfântului Bătrân. Bolnavii şi suferinzii nu vor pleca de la racla sfintelor moaşte fără mângâiere, fiindcă prin rugăciunile Sfântului pustnic, Domnul le va vedea în curând bolile şi le va asculta necazurile, răspunzând rugăciunilor şi cererilor lor.

Nici generaţiile viitoare nu vor pleca de acolo fără mângâiere. Raze din atotsfântul izvor al vieţii şi credincioşiei a luminat încă o dată în chip strălucitor pământul Rusiei şi l-a inundat cu lumina sa. Nici un singur colţişor ascuns al inimii omeneşti nu a rămas neiluminat de către aceste noi raze aducătoare de viaţă, pace şi bucurie în lume. Toate îndoielile s-au risipit. Pământul de sub noi a devenit mai tare. Acum putem merge înainte plini de îndrăzneală. Un nou izvor s-a revărsat peste pământul nostru, aducând cu sine o extraordinară prospeţime, farmec şi vitalitate. Să ne reîmprospătăm şi să ne reînnoim pe noi înşine şi să ne îndreptăm căile vieţii. Să ne întoarcem la punctul de unde ne-am pierdut busola şi să punem început bun după îndrumările Sfântului Bătrân.

378

Putem noi oare să nu ne plecăm genunchii dinaintea Sfântului ascet al Sarovului? Să ne plecăm nu numai genunchii, ci şi inimile noastre. Să-l fericim şi să-l preamărim pe Sfântul om al lui Dumnezeu nu numai prin cuvinte, ci şi prin fapte. Să-l luăm drept model, să facem din învăţăturile sale cheia de boltă a vieţilor noastre şi să încercăm să ardem cu aceeaşi dragoste faţă de Dumnezeu şi de aproapele nostru aşa cum a ars el, vieţuind pe acest pământ păcătos ca în pădurile din Sarov.”

Judecata de Apoi

în mijlocul imaginii se află Hristos aşezat pe un tron, avându-i de o parte şi de alta a Sa pe Maica Sa şi pe Sfântul Ioan Botezătorul. De o parte şi de alta se află Cetele Sfinţilor. În dreapta jos, se văd feluritele chinuri ale iadului, iar în stânga jos, sfinţii sunt conduşi la rai.

Icoana Maicii Domnului a „îndurerata ”

Icoana o înfăţişează pe Maica Domnului în momentul Buneivestiri. De jur împrejurul aurei sale este scris în slavonă: „Bucură-te mireasă nenuntită” şi este înfăţişată într-o atitudine de smerită supunere faţă de voia lui Dumnezeu, în timp ce spune: „Fie mie după cuvântul Tău," Sfântul Serafim a răposat rugându-se dinaintea acestei icoane.

Fericita adormire întru Domnul a Sfântului Serafim de Sarov.

Sfântul a fost găsit îngenunchiat dinaintea icoanei Maicii Domnului numită „îndurerata

Harta Rusiei Europene

Technorati Tags: sfintenie,pustie,nevointa,monahism,rugaciune,credinta,canonizare,minune,vindecare

Un comentariu:

Sophia2 iunie 2022 la 08:21
MAGIA ALBA ESTE UN SALVATOR AL VIEII SI TE ASIGUR DE ASTA.
Mă numesc Maria Popescu și sunt aici să mă alătur multor oameni de aici pentru a-i mulțumi MAGIEI ALBE pentru ajutorul și gesturile amabile față de mine. Am avut o experiență îngrozitoare trecând prin dureri de inimă cu soțul meu. M-a părăsit și am fost devastată și nu am găsit niciun ajutor de care aveam nevoie pentru a-l recupera. La un moment dat am fost deprimat până am dat peste pagini în care oamenii au mărturisit despre cum i-a ajutat MAGIA ALBĂ. L-am contactat și nu a ezitat niciodată să mă ajute. Nu numai că mi-am recuperat soțul după 48 de ore, dar dragostea și fericirea mi-au fost restaurate mai bine ca niciodată. MAGIA ALBĂ este o personalitate uimitoare și nu-i pot mulțumi suficient pentru serviciul său altruist față de umanitate. contactați-l acum prin e-mail:
{ findritualforlife@gmail.com }
Whatsapp: +2349046229159
+3550685677099
RăspundețiȘtergere
Răspunsuri

Adăugați un comentariu

luni, 5 noiembrie 2018

ARHIM. LAZARUS MOORE SFANTUL SERAFIM DE SAROV O BIOGRAFIE SPIRITUALA

Un comentariu:

Abonați-vă la