carti crestine: TRAIAN DORZ ISTORIA UNEI JERTFE VOL. 1 GRAUNTELE

TRAIAN DORZ

ISTORIA UNEI fERTFE

(VOL. I)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

DORZ, TRAIAN

Istoria unei jertfe Traian Dorz. ed. a 2-a, rev. sibiu: Oastea Domnului, 2016 4 vol.

ISBN 978-973-710-306-2 Vol. 1. - 2016. iSBN 978-973-710-305-5 289(498) Oastea Domnului

ISBN 978-973-710-306-2

Traian DORZ

ISTORIA UNEI JERTFE vol. I

Grâuntele

Mărturii despre începutul şi primii ani ai Oastei Domnului până în anul 1935 -

Ediţia a II-a

Apare cu binecuvântarea ÎPS Sale Dr. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului

Editura Oastea Domnului Sibiu, 2016

PSALMUL 8

Doamne Dumnezeul nostru,

cât de minunat este Numele Tău

peste tot pământul,

Slava Ta se înalţă mai presus de ceruri.

Din gura copiilor şi a celor care sug la sân Ţi-ai scos apărători puternici împotriva vrăjmaşilor Tăi, ca să astupi gura celui răzbunător.

Când privesc cerurile

lucrarea Mâinilor Tale -

luna şi stelele pe care le-ai creat Tu, îmi zic: ce este omul, ca să Te gândeşti la el şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă!

L-ai făcut cu puţin mai prejos decât Dumnezeu şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste, i-ai dat stăpânire

peste toate lucrurile Mâinilor Tale şi toate le-ai supus sub picioarele lui.

Doamne Dumnezeul nostru, cât de minunat este Numele Tău pe tot pământul!...

slavă Veşnică Ţie!

Amin.

Iisus Hristos,

Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor,

Slavă veşnică Ţie!

Împreună cu cerurile care spun slava Ta,

Sub întinderea lor care vesteşte Lucrarea Mâinilor Tale străpunse,

Cu fiecare zi care spune altei zile despre Dragostea şi Jertfa Ta,

Cu fiecare noapte care dă de ştire alteia despre Lumina şi Măreţia Bunătăţii Tale,

Cu fiecare veac care poartă spre altul Solia Strălucită a Adevărului Tău Veşnic,

te slăvim!

Pentru felul Tău cel plin de înţelepciune şi de îndurare,

prin care ai ales Suferinţa şi Jertfa Ta ca pe cele mai înalte

forme ale Dragostei, sub care să ne aduci nouă mântuirea şi slava, Tu, Robul nostru chinuit, spre a ne putea face pe noi

fiii Tăi fericiţi,

te slăvim şi slăvim!

Pentru trimişii Tăi cereşti prin care ni Te-ai descoperit

ce Minunat poţi fi,

Pentru martirii Tăi aduşi ca jertfă pentru Tine şi pentru noi

Şi pentru această Lucrare de Minune şi de Jertfă prin care ne-ai înfiat şi înfrăţit,

te slăvim şi slăvim şi slăvim!...

Binecuvântează-i veşnic pe toţi acei din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, de care Te-ai slujit atât de frumos. Şi care, mergând la Cer, au lăsat urme atât de strălucite, peste atâta noroi, pe pământ.

Te rugăm, îngrijeşte până la sfârşitul acestui pământ, să ai pe el astfel de trimişi. Pentru ca să ai din pricina cui să Te înduri şi de ceilalţi.

Până ne vom mântui toţi.

Slavă veşnică Ţie,

Marele nostru Mântuitor şi Dumnezeu,

Iisus Hristos!

VEŞNIC, SLAVĂ ŢIE!

Veşnic, slavă Ţi e, Dumnezeu Slăvit Care-n măreţie Te-ai descoperit.

Slava cea mai mare

Ţi-o-nălţăm mereu, VEŞNiCă-NCHINARE, Veşnic Dumnezeu.

Nimeni nu-i ca Tine înălţat şi Sfânt,

Mâna Ta le ţine toate câte sunt.

Slava Ta străbate orişice hotar,

Tu Te-ascunzi în toate Sâmbure şi Har.

Tu-i urmezi durerii sfânt alin de-ajuns, Tu-i întorci Tăcerii cel mai nalt răspuns.

Tu eşti Taina Vieţii, Tu, al ei Izvor,

Tu, al Frumuseţii negrăit Fior.

imnul adorării cel mai nalt adus, jertfele-nchinării Ţie, Scump Iisus.

O MĂRTURISIRE LA ÎNCEPUT

Pentru că mulţi s-au apucat şi poate se vor mai apuca încă să alcătuiască o istorie amănunţită a Lucrării duhovniceşti «Oastea Domnului» unii mai aproape de adevăr, alţii mai departe de el am fost îndemnat şi eu să fac aceasta, ca un martor viu al acestei istorii din începuturile ei.

Ca unul care am văzut aceste lucruri cu ochii mei şi le-am pipăit cu mâinile mele, am simţit că nu voi putea muri până când nu voi împărtăşi adevărul despre ele tuturor acelora care sunt şi care vor mai fi chemaţi să-şi afle şi să-şi primească mântuirea sufletului lor în această Lucrare a Duhului Sfânt.

M-am apucat de acest pretenţios şi greu lucru pentru două motive puternice:

Primul, pentru că noile generaţii de fraţi, care fac parte din această Lucrare Sfântă, sunt aproape în completă necunoştinţă despre începuturile, desfăşurarea şi dezvoltarea Frăţietăţii noastre, Oastea Domnului. Despre felul cum a pornit-o şi cum a vrut-o Domnul nostru Iisus Hristos să fie ea de la începutul şi până la sfârşitul ei. Şi despre tot mersul istoriei ei, cea atât de zbuciumată până în prezent. Foarte mulţi fraţi, mai tineri şi mai noi, m-au supus neîncetat unor stăruitoare cereri, pentru a le înfăţişa aceste lucruri, ca unul care am luat parte la ele, din mijlocul lor, aproape cincizeci de ani.

Cel de-al doilea motiv este că pe mulţi dintre cei care s-au apucat să alcătuiască şi unii au şi alcătuit nişte aşa-zise „istorii” ale Oastei Domnului îi ştiu că sunt călăuziţi fie de gânduri izvorâte din rele planuri ascunse, fie din neştiinţă şi necunoaştere a adevărului. Amândouă aceste feluri de „mărturii” sunt mincinoase şi înşelătoare, denaturând lucrurile şi urmărind să abată mintea şi inima fraţilor şi prietenilor de la adevăratul rost şi de la adevărata solie a acestei Lucrări cereşti.

Aceste „istorii” sunt o crimă nu numai împotriva adevărului, dar şi împotriva sfinţeniei de cuget a omului predestinat prin care Dumnezeu a făcut această cerească Lucrare om care a fost un sfânt şi un martir în toată puterea şi în tot înţelesul acestor cuvinte cutremurătoare.

Datoria de a spune celor prezenţi şi de a lăsa celor viitori mărturia adevărată şi, pe cât am putut-o, completă, a tuturor lucrurilor pe care le-am aflat, le-am văzut şi le-am cunoscut am simţit-o ca pe o apăsătoare poruncă a lui Dumnezeu. Faţă de împlinirea acestei porunci simt că am o veşnică şi înfricoşată răspundere. Pentru că nici acum nu-mi pot explica altfel, decât ca pe o minune

şi ca pe o lucrare dumnezeiască, faptul că eu însumi dintr-un copil sărman, de la cea mai îndepărtată margine a ţării şi a nevredniciei am fost luat şi pus, dintr-odată, în centrul şi în timpul cel mai clocotitor al istoriei acestei Lucrări.

Eu nu sunt un istoric! N-am nici pregătirea, nici mijloacele şi nici talentul unuia care să poată alcătui o carte ce să corespundă cu adevărat scopului pe care l-ar avea şi al felului pe care l-ar cere alcătuirea unei cărţi cu istoria completă a unei astfel de mari şi unice Lucrări cereşti pe pământul nostru românesc.

Dar sunt un martor ocular! Sunt unul care am luat parte, fierbinte, din copilăria mea şi cu tot sufletul meu, cu toată puterea mea şi cu tot cugetul meu, la toate cele descrise aici... Şi încă la multe altele, cu neputinţă de scris acum în istoria aceasta. Iar acest lucru mă obligă şi mă îndreptăţeşte să spun ceea ce am văzut şi cunoscut.

Tot ce am scris aici aparţine acum unui trecut care se tot depărtează mereu.

Pe măsură ce creşte însemnătatea cunoaşterii începutului, scade numărul mărturiilor rămase pentru adeverirea acestui început.

Am căutat să strâng în cartea aceasta unele din cele ce au mai putut rămâne, de la foc, din scrierile de atunci, precum şi mărturia celor care le-au trăit şi care încă mai sunt.

Ele au cea mai mare însemnătate pentru oricine este de bună credinţă şi doreşte sincer să afle adevărul asupra Lucrării Oastei. Fiindcă din acestea se poate vedea limpede care a fost planul lui Dumnezeu, de la început, cu omul şi cu scopul acestei Lucrări. Care a fost felul cum Duhul Sfânt i-a croit hotarele ei, câmpul ei de lucru, specificul ei, calea pe care să o ţină, învăţătura pe care să o mărturisească, credinţa prin care să rodească şi slava la care să ducă...

Împrospătăm aici o mare parte din aceste adevăruri, pentru ca orice cuget curat, cunoscându-le, să se alăture lor şi să ştie ce să primească şi ce nu, din cele ce va afla sau a aflat, din alte părţi, despre aceste lucruri.

Înfăţişez tuturor aceste mărturii ale mele, cu o mână pe Cuvântul lui Dumnezeu şi cu alta pe cugetul curat din inima mea, mărturisind că ele sunt întru totul adevărate. Acei care le vor cerceta să fie bine încredinţaţi că tot ce am spus aici este numai adevărul dovedit, atât cu mărturiile scrise cât le-am putut arăta cât şi cu cele văzute prin toate simţurile mele trupeşti şi sufleteşti, cu care le-am trăit eu însumi şi cei între care s-au petrecut.

Din pricina întinderii celor ce trebuie spuse, istoria aceasta nu va încăpea numai într-un singur volum. De aceea, am crezut că ea se poate împărţi cam în trei volume¹:

¹ Evenimentele petrecute după data încheierii celui de-al treilea volum au făcut necesară apariţia şi celui de-al patrulea, „Pârga”, ce prezintă istoria Oastei Domnului din perioada anilor 1976-1988.

Primul volum să cuprindă începuturile Oastei şi desfăşurarea lucrurilor, până la începutul anului 1935, deci primii 12 ani ai Oastei Domnului.

Cel de-al doilea volum să cuprindă cele petrecute, începând cu anul 1935 şi până la sfârşitul anului 1947, când s-a luat hotărârea de nimicire a acestei Lucrări evanghelice.

Iar cel de-al treilea volum să cuprindă istorisirea întâmplărilor următoare, până în ziua de azi.

Făcând începutul acesta, ne rugăm bunului Dumnezeu să ne dăruiască toată lumina şi toată puterea de care avem nevoie, atât scriitorii, cât şi cercetătorii acestor lucruri. Unii, spre a putea înfăţişa tot adevărul acestei Lucrări, iar ceilalţi, spre a-l putea înţelege şi urma. Pentru ca, în Ziua Marii Răsplătiri, să ne învrednicim cu toţii de marea mântuire a lui Dumnezeu care nouă ne-a fost trimisă prin această Lucrare evanghelică.

Facă Domnul ca toţi să avem, din munca aceasta, acest veşnic şi fericit folos ceresc.

Amin.

N-AM DREPT SĂ STAU

N-am drept să stau, nici să privesc în urmă,

cât am un steag şi-un duşman înrăit; nu-n perii albi şi-n anii ce se curmă, ci-n jertfa mea s-arăt cât am trăit.

Vrăjmaşii vin năvală ne-ntreruptă, hotarul lor se-ntinde an de an şi rând pe rând cei buni căzură-n luptă cu fruntea sus, cu faţa la duşman...

Tot mai grăbiţi trec anii înainte şi-s tot mai rari vitejii luptători; în loc de fraţi îmbrăţişăm morminte, jelind pe steaguri fără purtători.

... N-am drept să stau, nu m-ar primi la moarte, nici în pământ şi nici în Cer ai mei, de n-aş lupta să treacă mai departe solia lor, cum au adus-o ei.

N-am drept să stau, o torţă-mi fac fiinţa, arzând, s-arăt pericolul străin, să pot trezi eroic conştiinţa în toţi ai mei, câţi sunt şi câţi mai vin...

Când voi vedea că-nfrânt vrăjmaşul zace şi-ai mei, uniţi, că merg desăvârşit, abia atunci voi şti şi eu că-n pace am drept să merg spre-odihnă liniştit.

Câteva date mai de seamă din viaţa preotului Iosif Trifa întemeietorul Oastei Domnului₂

Anul: 1888, luna martie, ziua 3 se naşte în satul Certege, jud. Turda, din părinţii Dimitrie şi Ana, fiul Iosif, al patrulea dintre cei şase fii ai lor;

1895, la 7 ani începe şcoala de patru clase din satul natal;

1900 începe gimnaziul la Beiuş;

1907 începe cursurile la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu;

1910 este numit învăţător în comuna Vidra de Sus, azi, Avram Iancu;

1911 se căsătoreşte cu Iuliana, din neamul lui Avram Iancu, nepoată de frate a acestuia. Este hirotonit preot în Vidra;

1912 are primul copil, o fetiţă, Olimpia, care moare în anul următor; 1914 are al doilea copil, un băiat, Gheorghe-Titus, care, la fel, moare în anul următor. Începe Primul Război Mondial. Ardealul se găseşte sub stăpânirea Austro-Ungară;

1916 are al treilea copil, un băiat căruia îi pune, la fel, numele Gheorghe-Titus, în amintirea primului băiat mort anul trecut, singurul fiu rămas în viaţă;

1918 are al patrulea copil, fetiţa Augustina. Se sfârşeşte marele război.

Izbucneşte epidemia de «gripă spaniolă» care seceră multe vieţi. I se îmbolnăvesc grav soţia, Iuliana, şi fetiţa, Augustina. După o scurtă zăcere, mor amândouă, întâi mama, apoi şi fiica. Rămâne numai cu fiul Tit, în vârstă de abia trei ani;

1919 scrie intens şi colaborează, la o mulţime de reviste şi ziare, cu tot felul de scrieri pline de credinţă şi de dragoste pentru Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru;

1920 continuă să scrie şi să publice intens. Îi apare prima carte de tâlcuiri şi îndemnuri sfinte, «Spre Canaan» tipărită la Arad;

1921 este chemat la Cluj şi la Sibiu. Alege Sibiul şi intră ca duhovnic la Academia Teologică;

1922 apare «Lumina Satelor», avându-l ca redactor pe preotul Iosif Trifa;

² Actualmente, jud. Alba.

1923 apare mişcarea duhovnicească «Oastea Domnului»;

1925 pleacă în pelerinaj la Ierusalim, cu încă 160 de alţi pelerini;

1927 se îmbolnăveşte grav, ca urmare a muncii istovitoare de scriitor şi gazetar. Are prima operaţie grea;

1930 este din nou internat pentru un an la Geoagiu;

1933 este trimis de medici la Davos, în Elveţia, de unde se întoarce în stare gravă. I se face a doua operaţie la Geoagiu. În acelaşi an, i se face la Sibiu a treia operaţie. Apoi, curând, a patra;

1935 i se reface puţin sănătatea;

1936 este internat din nou în stare gravă la Braşov, unde i se face a cincea operaţie. Tot în acelaşi an, i se face la Sibiu a şasea operaţie;

1937 din nou în spitalul de la Sibiu. A şaptea operaţie;

1938 ianuarie este nevoie de a opta operaţie, dar inima nu o mai poate suporta;

februarie, 12, trece la Domnul, în primele ore ale dimineţii, în Sibiu, pe Aleea Filozofilor, nr. 18.

Câteva date mai de seamă din Istoria Oastei Domnului

Anul 1923 noaptea de Anul Nou, apare spontan îndemnul Duhului Sfânt pentru Chemarea la o viaţă nouă, prin Părintele Iosif şi publicată în «Lumina Satelor» nr. 1, din ianuarie 1923;

1925 pelerinajul la Ierusalim, la care participă şi Părintele Iosif cu un grup de fraţi din Oastea Domnului;

1929 părintele Iosif cumpără Tipografia Oastei Domnului şi organizează Librăria;

1930 - „reorganizarea” făcută de Mitropolia Sibiului, spre a diminua activitatea şi rolul Părintelui Iosif. Apare revista «Oastea Domnului», supliment al foii «Lumina Satelor»;

1934 a doua „reorganizare”, cu acelaşi scop: oficializarea Oastei şi stăvilirea voluntariatului ei duhovnicesc;

1935 lovitura cea mare dată Lucrării Oastei, spre a o abate din elanul ei duhovnicesc şi spre a o oficializa. Răpirea revistei «Oastea Domnului»;

apare «Isus Biruitorul»;

este suspendată foaia «Isus Biruitorul», după primul număr;

ruptură în sânul Oastei Domnului. Lupte, polemici, frământări;

reapare foaia «Isus Biruitorul»;

Părintele Iosif este dat în judecată bisericească pentru „nesupunere” faţă de ierarh. În ziua de 9 mai, după o judecată scurtă, se rosteşte sentinţa: caterisirea. Părintele face apel împotriva acestei scurte şi nedrepte judecăţi;

a doua judecată, ţinută la Consistoriul Mitropolitan din Sibiu, nu a luat în considerare apelul făcut de Părintele Iosif, ci l-a condamnat din nou tot la caterisire;

Părintele face din nou apel, de astă dată la Sf. Sinod din Bucureşti, arătând ce nedreaptă este sentinţa dată împotriva lui pe motive neadevărate şi reafirmându-şi totala sa supunere faţă de învăţătura şi dogmele Bisericii, dar arătând că nu poate renunţa la nimic din ascultarea faţă de Mântuitorul Hristos şi faţă de voluntariatul Oastei Domnului;

februarie se fixează data judecării, la Sf. Sinod, fără ca Părintele

Iosif să fie înştiinţat. Află din ziare despre ziua judecăţii sale. Se ridică din patul de boală şi merge spre a se apăra;

martie sf. Sinod, bazat numai pe o mărturie mincinoasă a Mitropoliei din Sibiu şi, neţinând seama de nici una din dezvinovăţirile Părintelui Iosif, [nici de scrisorile prin care, canonic, el îşi cerea iertare de la ierarhul său n. ed.], a menţinut sentinţa de la Sibiu şi l-a declarat caterisit definitiv, ameninţându-l şi cu excomunicarea, dacă nu încetează apariţia foii «Iisus Biruitorul»;

în foaia «Isus Biruitorul» nr. 15, din 11 aprilie, el anunţa: „Mi s-a luat numele şi haina de preot...”. Şi încheie textul cu cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur, care şi el păţise cândva tot aşa: „Sunt gata de mii de ori să-mi dau viaţa pentru Hristos şi pentru voi...”. Cu acest număr, foaia «Isus Biruitorul» a fost şi suspendată [până în 1946];

iulie apare «Ecoul», la Făgăraş;

1937 septembrie 12 se ţine marea adunare pe ţară, la Sibiu, pentru aplanarea conflictului de la Oaste. Apare Moţiunea din 12 Septembrie;

este suspendat şi «Ecoul». Apare «Alarma». Este suspendată şi ea;

reapare «Ostaşul Domnului». Este suspendat şi acesta;

apare «Glasul Dreptăţii», la Sibiu;

1938 ianuarie, 28. Tribunalul Sibiu dă o sentinţă de confiscare a Tipografiei «Oastea Domnului» în favorul Mitropoliei Sibiului. Se face apel împotriva acestui proces nedrept;

Părintele Iosif se zbate între moarte şi viaţă;

apare ultimul număr din foaie, scris de Părintele, cu tâlcul „Oaia săracului”, de la II Samuel, cap. 12, ca un răspuns la sentinţa de confiscare a Tipografiei;

Februarie, 12. Sufletul Părintelui Iosif trece la odihna cerească, petrecut de mii de fraţi şi prieteni veniţi din ţară şi de peste hotare;

peste o lună, în 15 martie, este suspendat şi «Glasul Dreptăţii»;

în 15 iulie apare «Armata Domnului Iisus Biruitorul». Dar este suspendată şi ea.

1. GRĂUNTELE DE MUŞTAR

Domnul nostru Iisus Hristos a zis: „Se aseamănă Împărăţia lui Dumnezeu cu un grăunte de muştar pe care l-a luat un om şi l-a aruncat în grădina sa. El a crescut, s-a făcut copac mare şi păsările cerului şi-au făcut cuiburi în ramurile lui...” (Luca 13, 18-19).

La acest adevăr profetic din cuvintele Mântuitorului nostru preaiubit₃, gândim acum cu admiraţie şi recunoştinţă, când, după cincizeci de ani de la semănarea grăuntelui de muştar al «Oastei Domnului» în grădina Bisericii Sale, noi, ca nişte păsări cereşti, ne desfătăm cu cântări şi bucurii, în cuiburile adunărilor duhovniceşti din ramurile acestui binecuvântat copac.

Binecuvântând Numele Sfânt al Domnului şi Mântuitorului nostru, pentru această minunată Lucrare a Lui, prin care ne-a dăruit şi nouă bucuria şi nădejdea mântuirii Sale, vrem acum, la popasul acestor cincizeci de ani, să ne oprim puţin şi să privim înapoi.

Acum, Lucrarea minunată a Oastei Domnului este un copac mare... Crengile puternice i se întind până la mari depărtări şi mii de cuiburi mari şi mici leagănă şi cresc mulţi pui duhovniceşti care cântă şi slăvesc Numele iubit şi scump al Tatălui şi Domnului nostru, din ramurile ei.

Dar multe dintre aceste suflete noi şi scumpe, care au ajuns să vadă lumina Soarelui-Hristos în căldura şi veselia sfântă a acestei Lucrări Cereşti după cum am mai spus nu-i cunosc istoria şi începutul ei. Sufletele mai noi ar dori fierbinte să ştie cât mai multe despre începuturile acestei Familii sfinte în care s-au născut. Să ştie cât mai multe despre înaintaşii lor, despre munca şi lupta lor, despre încercările şi bucuriile, despre înfrângerile şi biruinţele de până aici.

Din dorinţa de a asculta şi împlini această mare trebuinţă a celor prezenţi şi viitori, am început această lucrare în care, după puţinele noastre puteri şi slaba noastră pricepere, vrem să înfăţişăm cu sinceritate şi nepărtinire, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor, faptele, aşa cum le ştim şi cum le-am trăit.

Pe cele de dinainte de intrarea noastră în cursul lor le vom înfăţişa după cele auzite direct de la cei care le-au trăit. Ori din puţinele scrieri ce, din focul

³ Se face referire la anul 1973, când autorul redacta acest volum şi când se împlineau 50 de ani de la înfiinţarea Oastei Domnului.

prin care am trecut, au mai rămas de atunci. Iar cele de după, le vom descrie după cum le-am văzut şi auzit noi înşine.

Dacă totuşi se va fi strecurat vreo greşeală de nume sau de date, rugăm să se ţină seama de toate încercările prin care am trecut, când ni s-au pierdut toate însemnările scrise, rămânându-ne singură memoria, care, şi ea, după atâtea vremuri şi frământări, nu-i de mirare că ne-a slăbit. Până când Domnul Duhul Sfânt va face să vină acel suflet înzestrat, prin care se va scrie istoria completă şi vrednică a acestei Lucrări semănate şi crescute de El, încercarea aceasta credem că va ţine locul unui îndrumător modest, pregătind venirea aceleia.

Şi acum să ne întoarcem, dar, spre începutul grăuntelui de muştar. Dar, mai înainte, încă nişte gânduri de neapărată trebuinţă pentru mai buna înţelegere.

Orice lucrare din lumea asta se desfăşoară pe două planuri: unul spiritual, iar celălalt material. Unul, nevăzut, cu care începe chemarea prin voia lui Dumnezeu, şi celălalt, văzut, care începe cu omul rânduit de Dumnezeu pentru aceasta.

Aşa a început lucrarea lui Adam, aşa a lui Avraam, aşa a lui Moise.

Începutul nevăzut este în cer, încolţit în gândurile minunate şi iubitoare ale lui Dumnezeu, cu un scop, cu o întindere şi cu o durată pe care numai Dumnezeu Care a conceput-o le cunoaşte.

Iar începutul văzut este într-un timp şi într-o trebuinţă. Încolţit în vreo conştiinţă. Şi determinat de nişte stări şi împrejurări, de nişte datorii şi de nişte răspunderi care cer această lucrare şi o poruncesc, cu o tărie de nebiruit.

Împrejurările creează datoria. Datoria creează nevoia. Nevoia alege Omul, şi Timpul, şi Felul lucrării.

Tot ceea ce se vede însă este numai haina în care sunt îmbrăcate aici hotărârile lui Dumnezeu, luate mai dinainte în Cer, sau hotărârile oamenilor luate pe pământ.

Toate întâmplările văzute sunt numai felul fericit sub care se împlinesc hotărârile mântuitoare ale lui Dumnezeu prin oamenii ascultători de El.

Sau felul nefericit prin care oamenii neascultători umblă să zădărnicească acele hotărâri mântuitoare, împinşi de îndemnul duhului satanic, potrivnic lui Dumnezeu.

În toată desfăşurarea tuturor întâmplărilor istoriei este deci numai înfruntarea celor două puteri: puterea Binelui care doreşte şi lucrează numai spre fericirea creaţiunii şi creaturilor lui Dumnezeu prin Iisus Hristos Domnul,

şi puterea Răului care luptă împotriva acestui scop şi doreşte numai nefericirea lumii prin păcat.

Oamenii, buni sau răi, sunt numai uneltele văzute de care se folosesc aceste două puteri nevăzute.

Adevăratul Început al Evangheliei este acela de la Ioan cap. 1, vers. 1. Acest Început izvorăşte din Iisus cuvântul lui Dumnezeu, care era mai înainte

de orice început. Din El şi cu El, Care era în Tatăl, cu Tatăl şi ca Tatăl, au început toate. Cu El continuă toate.

Şi cu El vor sfârşi toate.

Acesta este adevăratul Început. Căci El este în Cer şi din Cer. În Veşnicie şi din ea.

Şi numai după acel început, de la Ioan 1, 1, vine începutul de la Matei 1, 1, apărând undeva în Timp, pe parcursul îngust al vieţii unui popor şi al unui loc. Potrivit măsurii în care îl putem înţelege şi primi noi.

Nemărginitul lua astfel forma mărginitului, după măsura cuprinderii noastre. Precum, pentru înţelegerea unui copil, îi arătăm desenat un cerculeţ cu câteva linioare şi îi zicem: „Iată, acesta este soarele”.

Dar, o, cât de mult este de la soarele-cerculeţ, sub care îl priveşte copilaşul şi până la soarele adevărat!

Suntem înconjuraţi de taine, dar pricepem nespus de puţin din tot ce ne înconjoară. Nu putem pătrunde nici în cele ce le vedem decât atât de puţin; şi atunci cât, oare, mai avem de pătruns în cele ce nu le vedem! De aceea, cel mai însemnat lucru în cercetarea tuturor lucrurilor este buna-credinţă. Fără ea nu se poate nici afla, nici păstra nimic din Adevăr.

Cu această bună-credinţă dorim să ne apropiem de începutul văzut al Lucrării văzute, făcute de Oastea Domnului. Şi cu această bună-credinţă dorim să îndreptăm gândurile cititorului spre partea nevăzută a acestei Lucrări, ce se va desfăşura paralel cu cele văzute. Şi prin ele.

Fiindcă, numai luând seama la aceasta, vom putea desprinde adevăratul înţeles al întâmplărilor care s-au petrecut sub ochii noştri şi pe care noi le-am trăit atât de zguduitor şi de real.

Toate cele ce vor urma deci sunt numai mărturia făcută de cugetul curat al unuia dintre cei care, prin tainica orânduire a Voii nepătrunse a lui Dumnezeu, a ajuns de la cea mai îndepărtată margine a acestor lucruri, în chiar mijlocul lor.

Încă o dată: nu sunt un istoric! Am mai spus-o! Nu sunt nici măcar un scriitor, în înţelesul pe care oamenii îl dau, obişnuit, acestor noţiuni. Dar în lucrarea Harului lui Dumnezeu lucrurile nu se întâmplă după felul obişnuit al celor ce se petrec pe plan lumesc. Dumnezeu a binevoit să-Şi aleagă pe cei de care a vrut să Se folosească în Evanghelia Sa, după cu totul alte criterii decât lumea. Dar, chiar omeneşte vorbind, pentru a depune o mărturie adevărată nu este nevoie decât de adevăr... Nu este nevoie decât să iubeşti adevărul şi să vrei să-l slujeşti cu un cuget curat. Să-l cauţi şi să-l mărturiseşti cu o minte călăuzită numai de buna-credinţă.

De aceste lucruri, pentru care ne rugăm neîncetat şi pe care le dorim mai presus de orice, vom căuta să fim călăuziţi, cuvânt cu cuvânt, în toată mărturia noastră.

Ştim că tot ce facem şi spunem este văzut şi judecat de Dumnezeu, Căruia avem a-I da seamă în curând, fiecare dintre noi, de tot ce am făcut, de tot ce am spus, de tot ce am scris, de tot ce am gândit. De aceea, mărturia noastră este adevărată, iar tu, drag suflet cititor, poţi s-o crezi!

Şi, acum, să începem.

Era în zilele de după primul mare război, început în 1914 şi terminat, de peste tot, abia prin 1919. Zic, terminat, în înţelesul că au încetat tunurile şi puştile, dar continuând puternic, încă multă vreme, prin urmările grozave ale relelor pe care le-a stârnit.

Când apele adânci se tulbură, ele se liniştesc foarte greu şi au nevoie de timp îndelungat spre a se aşeza deplin. Marile războaie răscolesc din afunduri tot ce este rău în oameni şi în lume, iar răstimpul scurt dintre ele nu mai dă voie să se limpezească şi să se aşeze bine nimic, de aceea, după fiecare, răul e tot mai mare. Fiecare război a adus un rău tot mai cumplit. Ultimul mare război ar putea aduce nimicirea totală a acestui pământ cu aceşti oameni.

Era deci după primul mare, îndelungat şi crâncen război. Atât peste popoarele învinse, cât şi peste cele învingătoare se abătuse potopul multor rele trupeşti şi sufleteşti.

Marile învrăjbiri dintre oameni, marile tulburări şi răsturnări ale ordinii şi lucrurilor dinainte, marile împrăştieri de oameni dintr-o parte în alta a lumii, marile despărţiri din familii aduseseră atâtea rele şi nimiciseră atâtea bune, încât orice minte sănătoasă privea viitorul cu cea mai mare teamă şi îngrijorare.

Desfrâul, alcoolismul, ura, lăcomia, vorbirea scârboasă şi neruşinată erau unele dintre păcatele ce se întindeau cel mai nimicitor, aducând cu ele valurile negre ale decăderii şi pieirii sufleteşti şi trupeşti, peste tot, în tot mai multe suflete şi familii.

Un alt mare rău, adus de noile aşezări de graniţe, era ura naţională şi şovinismul barbar, care făceau să se duşmănească şi să se lupte oamenii diferitelor limbi din chiar cuprinsul aceleiaşi ţări. Câte încăierări sângeroase, cu morţi şi răniţi, au îndurerat atunci fără nici un folos multă vreme şi multe popoare. Chiar şi poporul nostru.

La ura naţională se adăuga apoi ura politică. Poporul nostru dezbinat într-o mulţime de partide politice, răsărite din ambiţiile şi din lăcomia unor oameni, care mai totdeauna erau nişte mincinoşi şi înşelători se agita, se lupta şi se ruina într-o măsură înspăimântătoare.

Şi, ca şi cum toate acestea n-ar fi fost de-ajuns, a mai venit şi lupta confesională, lupta religioasă dintre diferitele culte în care era împărţit poporul, mai adăugându-se apoi şi altele noi la cele vechi.

În privinţa aceasta, între cele două Biserici româneşti din Ardeal, cea Ortodoxă şi cea Greco-catolică, neînţelegerile confesionale care, înainte de război, când Ardealul era sub stăpânire ungurească, din motive naţionale, erau adormite acum, după eliberare, începuseră să se trezească.

Din destul de paşnica lor „convieţuire” de dinainte de război, cele două comunităţi confesionale româneşti, se pomeniseră acum într-o necruţătoare luptă şi ură confesională. Săgeţile de foc se încrucişau, pline de ură, între Sibiu şi Blaj, cele două centre ale vieţii religioase din Ardeal, unul ortodox iar celălalt catolic. Vechea ură religioasă reizbucnise şi venea să adâncească tot mai mult dezbinarea dintre suflete. Curând s-a adăugat apoi schimbarea calendarului, cu modificarea datei sărbătorilor, creând încă o dezbinare religioasă, cea stilistă!

În învălmăşeala aceasta religioasă, urmările războiului au adus apoi valul noilor crezuri. Oameni veniţi din străinătate au adus sămânţa baptismului, adventismului, milenismului şi a altor crezuri, care, răspândindu-se, întregeau tabloul plin de amărăciune al tuturor dezbinărilor, certurilor şi vraiştii în care se aflau ţara noastră şi poporul nostru. Căci felul în care lucrau atunci aceste mişcări duhovniceşti era dur şi duşmănos. Binele pe care poate că îl făceau acestea unora era nimic pe lângă răul pe care îl făceau tuturor.

O dezorientare totală stăpânea pretutindeni între cei de jos.

Şi o zăpăceală nepăsătoare şi leneşă îi cuprinsese pe cei de sus. Harnice erau numai lăcomia, numai ura, numai păcatul.

Cârciumile erau din ce în ce tot mai multe şi tot mai pline.

Tribunalele pline, închisorile pline, cluburile politice pline. Speculanţii, cămătarii şi îmbogăţiţii din afacerile necinstite ale războiului mişunau pretutindeni.

La sate şi la marginile oraşelor, ţăranii şi muncitorii care purtaseră greul războiului îndelungat şi crâncen, abia întorşi de pe front sau din prizonierat, îşi aflaseră familiile ruinate sau nimicite. Tot ei, care trăseseră din greu la tunul războiului, trebuiau să tragă acum la carul păcii, în care se suiseră toţi cei care se numeau „pătură conducătoare”, care se certau pe câştig nemuncit şi pe putere, fără nici o ruşine de lume, fără nici o frică de Dumnezeu şi fără nici o milă de bietul popor.

În tot acest tablou grozav se vedeau tot mai ameninţători vrăjmaşii din afară, care, încurajaţi de haosul dinăuntru, plănuiau sfâşierea ţării noastre, abia înjghebată între noile ei hotare mari, după atâtea secole de jertfă.

Cam aceasta era starea de lucruri din ţara şi din Biserica noastră, când Dumnezeu S-a îndurat să ne trimită Lucrarea Oastei. Când în grădina ţării şi a Bisericii noastre a fost aruncat grăuntele acesta de muştar ceresc.

...Unele minţi treze din Biserica ardeleană, văzând, îngrozite, haosul existent şi gândindu-se cu groază la prăpădul ce putea urma, au început să se frământe în căutarea şi găsirea unor măsuri de oprire a răului şi de îndreptare a lucrurilor, şi glasuri îngrozite au început să strige tot mai alarmant:

ce facem? Unde mergem? Unde vom ajunge?

înapoi la Hristos!

Era prin 1921.

La conducerea Mitropoliei din Sibiu se afla de curând instalat un tânăr bărbat

care părea însufleţit de gânduri mari şi iniţiative frumoase. Fost profesor la Academia Teologică din Sibiu, [cărturar crescut în şcolile Occidentului], văzând noile orientări ale lumii, el venea cu vederi largi şi dorinţe mari, pe măsura noilor trebuinţe cerute de noua situaţie şi de noile vremuri. Era mitropolitul Nicolae Bălan.

Încă de pe vremea când era profesor la „Teologie”, influenţat de tot ce cunoştea înnoitor şi frumos la alte popoare, el se dovedise însufleţit de gânduri mari şi de idei înaintate pentru ridicarea nivelului moral şi duhovnicesc al poporului, printr-o lucrare mai vie şi mai puternică, evanghelică, în Biserică şi în viaţa preoţimii. Toate ostenelile sale erau să scoată din şcoala teologică preoţi cât mai însufleţiţi şi mai plini de zel pentru evanghelizarea poporului. Prin activitatea lor şi mai ales prin viaţa lor, prin exemplul trăirii lor, în mijlocul acelora pe care îi păstoreau.

Cu astfel de gânduri, îndată după instalarea sa ca îndrumător al întregii Biserici Ortodoxe din Ardeal, mitropolitul Bălan şi-a dat şi mai bine seama de întinderea răului şi de graba şi însemnătatea măsurilor noi ce trebuiau luate. Căci, pe lângă primejdia dinăuntru, apărea tot mai ameninţătoare primejdia din afară, a acelora care pândeau dezbinarea ţării şi lucrau cu tot felul de mijloace pentru ruperea unirii noastre şi fărâmiţarea ţării, din nou. Astfel că, pe lângă refacerea morală, se cerea grabnic luptat din toate puterile, pentru sudarea sufletească a tuturor. Pentru salvarea nu numai a sufletelor, dar şi a hotarelor ţării.

Ca unul care îşi dădea atunci bine seama de aceste lucruri, mitropolitul Bălan, simţindu-şi marea răspundere pe care o avea din locul unde se afla, căuta să se înconjoare de colaboratori buni, de oameni de iniţiativă şi suflet, cu care să poată porni cu toată hotărârea la muncă şi luptă, pentru stăvilirea răului şi îndreptarea lucrurilor.

După o serie de lungi consfătuiri, s-a ajuns la adoptarea unui plan de măsuri, printre care în primul loc era iniţierea unor acţiuni cultural-religioase, ceva mai adânci şi mai puternice decât cele cunoscute mai înainte prin Asociaţia «Astra» din Ardeal.

S-au luat hotărâri să se înfiinţeze asociaţii cultural-religioase pentru tineret, pentru femei, pentru intelectuali...

Să se insufle o nouă viaţă vechii asociaţii «Astra».

Să se tipărească şi răspândească mereu mai multe cărţi şi publicaţii moralreligioase.

Să se înfiinţeze cămine, biblioteci, să se organizeze şezători şi conferinţe, toate cu scop moral-educativ şi cultural-patriotic...

S-au împărţit, pentru munca asta, funcţii, roluri, însărcinări...

Dar, în cadrul tuturor acestor măsuri, cel mai grabnic se impunea nevoia unei gazete purtătoare a acestor gânduri şi îndrumări în pătura cea mai largă a

poporului, în lumea satelor româneşti, care alcătuia grosul populaţiei ţării. De acolo, de la sat, a pornit totdeauna ceea ce a fost sănătos şi cutezător în istoria noastră. Şi de acolo trebuie să pornească şi acum înnoirea şi înălţarea spre lumină şi mântuire.

Dar pentru orice acţiune îţi trebuie mai întâi un om.

Cu cât acţiunea este mai însemnată, cu atât omul trebuie să fie mai potrivit pentru ea, mai corespunzător ei.

Şi Dumnezeu, Care veghează necurmat asupra planurilor Sale spre a le aduce la îndeplinire, intervine totdeauna la timpul potrivit, săvârşind minunea Sa, ca şi cum totul ar fi firesc, normal, obişnuit. Ca şi cum omul ar fi acela care face şi care alege, nu Dumnezeu.

El, Dumnezeu, a făcut ca gândurile mitropolitului Bălan, când a fost vorba despre gazetă şi acţiune, să se îndrepte şi să se oprească asupra unuia dintre cei mai buni studenţi ai săi de la Academia Teologică a Sibiului, şi care era acum preot şi scriitor tânăr pe undeva prin satele Munţilor Apuseni.

Peste faţa şi peste viaţa acelui student al său, fostul profesor văzuse atunci Semnul cel rar şi sfânt al Harului divin.

Un simţământ tainic şi puternic îl apropiase de acest tânăr puţin la trup dar uriaş la suflet. Şi o adâncă legătură duhovnicească i-l apropiase cu deosebire dintre toţi studenţii săi pe tânărul acesta.

Ca o revelaţie cerească i-a venit gândul şi îndemnul: Singur acest suflet ar putea fi în stare să facă munca aceasta aşa de fierbinte şi de mare cum se cere să fie făcută printr-o gazetă înnoitoare.

Pentru salvarea din prăbuşirea spre care mergem grabnic, trebuie neapărat o jertfă.

Şi jertfa aceasta nu poate fi decât el.

Îl va chema deci aici la Sibiu, neîntârziat!

Aşa împlinesc oamenii planurile lui Dumnezeu, pe care nu le pricep şi nu le doresc, crezând că şi le pun la cale pe ale lor.

Slăvit să fie Domnul!

Meditaţii:

IZVOR SLĂVIT

Izvor slăvit ţâşnit prin lupte, de-adânc dinspre părinţi sărmani ai curs cu jertfe ne-ntrerupte prin răzvrătiri şi-ntre duşmani.

Tu n-ai aflat croită Calea, ci singur ai trudit ne-nfrânt şi îndelung să curăţi Valea pe care-a curs Trecutul Sfânt.

Dorim cu unde-mbelşugate în cântec clar să curgi frumos, umplând câmpii nemăsurate cu dulce rod pentru Hristos.

În Ziua Lui cea Strălucită, când va veni, mărit, Iisus, cu toată slujba ta-mplinită să mergi la Slava Lui de Sus.

Domnul nostru Iisus Hristos voieşte ca fiecare creştin să fie lumii dascăl spre învăţătura cea bună,

aluat spre dospirea sănătoasă,

sare pentru împiedicarea stricăciunii

şi lumină spre mântuire, aşa cum este El...

Şi numai acela care este aşa este cu adevărat un creştin care lucrează mântuirea,

pentru sine şi pentru alţii.

Sf. Ioan Gură de Aur

2. GRÂUL CEL CARE MOARE

Domnul nostru Iisus Hristos a spus: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur. Dar, dacă moare, aduce multă roadă...” (Ioan 12, 24).

Astfel, „moartea” grăuntelui de grâu începe chiar din clipa când primeşte să fie aruncat în brazdă.

El nu moare dintr-o dată, dar moare în fiecare zi câte puţin, prin munca şi lupta pe care le duce spre rodul pe care îl pregăteşte.

Rodul va apărea numai atunci când jertfa grăuntelui semănat va fi dăruită în întregime...

În vremea când la Mitropolia Sibiului se făceau astfel de planuri şi se întocmeau astfel de hotărâri, în comuna Vidra de Sus, din Munţii Apuseni, satul lui Avram Iancu, trăia „grăuntele de grâu” şi vieţuia „jertfa”.

Grăuntele şi jertfa se numeau atunci tânărul preot Iosif Trifa.

Se născuse în ziua de 3 martie, anul 1888, în satul Certege, de lângă Câmpeni, în judeţul Turda, ca al patrulea fiu dintre cei şase ai familiei de ţărani Dumitru şi Ana Trifa.

Primul lor fiu era Ioan, al doilea, Nicolae. Aceştia amândoi au trăit, au murit şi au fost îngropaţi acolo în satul natal, Certege.

Al treilea fiu a fost Constantin, ajuns învăţător, până la urmă, în Sibiu, unde a trăit, având două fete. Apoi a murit.

Al patrulea a fost el, Iosif.

A cincea a fost o fată, Sofia, care a trăit şi a murit la Cluj.

Al şaselea şi ultimul a fost Dionisie, născut în anul 1894.

La vremea când scriem aceste gânduri, Dionisie încă trăieşte. Şi unele lucruri privitoare la trecutul familiei lor, înainte de a le scrie aici, de la el le-am cules. Şi cu gura lui mi le-a spus.

Dumitru, tatăl copiilor, avea o fire obişnuită. Dar soţia lui, Ana, era o femeie adânc evlavioasă şi plină de credinţă. Era singura din sat care, pe vremea aceea, avea în casa ei Cuvântul lui Dumnezeu, Psaltirea, de unde citea şi se ruga mereu cu putere şi cu lacrimi.

Dintre toţi copiii ei, Iosif era singurul care semăna cel mai mult cu mama, atât la înfăţişarea din afară, cât şi la suflet. Din pricina asta, mama ţinea la el

mai mult ca la oricare dintre ceilalţi copii ai ei, arătând asta nu numai prin cuvinte, ci şi prin toate purtările ei faţă de Iosif. Toţi ceilalţi fraţi vedeau bine că Iosif era cel mai iubit de mama.

Dar, la un an după naşterea lui Dionisie, adică în anul 1895, buna şi evlavioasa mamă a lui Iosif a trebuit să moară. Cauza văzută a morţii ei a fost o întâmplare nefericită. Iat-o:

În casa lor de ţărani de munte, creşterea vitelor era unul din mijloacele de existenţă, ca şi al celorlalţi săteni. Vacile cu lapte erau mulse dimineaţa şi seara, când mergeau şi veneau de la păşune. Mulsul vacilor îl făceau de obicei femeile.

Într-una din zilele acelui an, Ana, mama lui Iosif, tocmai mulgea vaca. Copilul Iosif, care avea atunci şapte ani, şedea pe treptele casei şi se uita la mama lui şi la vacă. Dintr-o dată, văzu cum dintre celelalte vaci din curte se repede spre ea un tăuraş tânăr pe care nimeni nu-l ştia că împunge.

Mama, aplecată la muls, a fost izbită pe neaşteptate de taurul înfuriat. Apoi luată în coarne şi trântită la pământ, zdrobită cu capul şi călcată în picioarele acestuia.

Copilul, înspăimântat, începu să strige şi să plângă. Dar, până să vină tata şi alţi oameni spre a-l alunga pe taurul înnebunit şi furios, mama era aproape moartă.

Au luat-o pe braţe şi au dus-o în casă.

Au făcut pentru ea tot ce se pricepeau pe atunci, dar, după câteva zile, Iosif şi fraţii lui nu mai aveau mamă.

În zilele zăcerii mamei, toţi copilaşii stăteau nemângâiaţi şi plângând în jurul patului ei, fiecare întrebând-o cu ochii în lacrimi de zeci de ori:

mamă, te mai doare?

Iar mama, adunându-şi ultimele puteri, le spunea cu glasul tot mai stins, ca dintre săgeţi de foc:

nu, dragii mamei, nu mă mai doare. Şi îi privea pe rând în ochi, pe toţi.

Ochii cei mai trişti şi inima cea mai zdrobită erau ale lui Iosif. Mama vedea şi simţea bine aceasta. Tot timpul zăcerii ei, el a stat aproape neclintit în picioare, lângă patul ei, privind-o cu presimţirea celei mai mari dureri şi aplecându-şi capul pe aşternut, lângă sânul ei.

Sub perna mamei, Iosif vedea şi acum Psaltirea sfântă de care mama lui nu se despărţise niciodată şi din care el o văzuse de atâtea ori citind şi rugându-se cu multe lacrimi.

Într-o clipă, mama, simţind bine că ea va muri curând, pe când Iosif stătea iarăşi lângă ea, întinse cu greu mâna ei slăbită şi, luând Psaltirea de sub pernă, o sărută cu lacrimi. Apoi, punând-o pe braţele lui Iosif, îi zise cu glasul încet şi întretăiat de suspine:

tu, dragul mamei, vei fi un copil al lui Dumnezeu şi un slujitor al Lui. Văd pe faţa ta Semnul că El te-a ales să fii al Său. Ţine Psaltirea mamei! Din ea să înveţi să-L iubeşti pe Domnul şi să te rogi Lui. Eu mă duc la El şi nu mai am nevoie de ea. Dar tu să o iubeşti mai mult decât orice avuţie din lume, că în ea va fi mântuirea ta şi a multora, prin tine...

Şi mama, cu ultima ei putere, cuprinse capul lui Iosif. Cu ochii scăldaţi în lacrimi, îl sărută pentru ultima dată şi cu ultimul ei sărut. Apoi, îşi lăsă sfâşiată capul pe pernă şi închise ochii, abia mai putând răsufla dintre dureri.

Iosif, cu Psaltirea mamei în braţe, simţi ca şi cum i s-ar rupe adânc şi puternic inima, dintr-o dată. Un plâns sfâşietor şi neoprit i se slobozi. Din ochii lui îndureraţi porniră şiroaie de lacrimi, udând cămaşa mamei, deasupra inimii care abia mai pâlpâia. Deasupra inimii care singură l-a iubit pe el atât de mult şi l-a putut înţelege cu adevărat.

Ce cutremurător moment a fost acesta şi cât de neuitat i-a rămas copilului pe toată viaţa lui! Mai târziu, el va scrie atât de mişcător despre Psaltirea mamei şi despre cuvintele ei din urmă...

În ziua următoare, mama era în sicriu.

Durerea aceasta a fost cea dintâi care s-a aşezat pe inima lui Iosif, pentru toată viaţa, ca o lespede grea. O, câte de acestea vor mai fi, până la cea din urmă!

După moartea mamei, copiii au rămas în grija tatălui, care acum trebuia să le fie şi mamă. Acest om, cinstit şi harnic în afară, s-a arătat nespus de bun şi iubitor înăuntrul casei lui, crescându-şi copiii orfani de mamă după cât se pricepea el de bine.

Dar treburile dinăuntru ale casei erau cât se poate de grele şi el, încă destul de tânăr, n-a putut rămâne multă vreme singur.

Pe Dionisie, copilul cel mai mic, rămas abia de un an de mama lui, l-a dat „de suflet” unui frate al său din Câmpeni, frate care n-avea copii şi care dorea să-l înfieze.

Iar ca să-i poată creşte pe ceilalţi şi-a căutat şi găsit o femeie bună, anume Ruxanda, din Vidra, satul lui Avram Iancu şi s-a recăsătorit.

Aceasta, a doua mamă a copiilor, Dumnezeu a vrut să fie la fel ca prima, un suflet credincios şi bun. Ea, nemaiavând copii şi fiind o femeie cu frica lui Dumnezeu, i-a iubit din toată inima pe copiii soţului ei, ca şi cum ar fi fost şi ai ei.

Ce duios îşi aminteşte Părintele Iosif, până la sfârşitul vieţii lui, de dragostea acestei a doua mame, care l-a iubit pe el aproape tot atât de mult ca mama lui cea adevărată. Dragostea ei a mai îndulcit amărăciunea zilelor copilului şi i-a uşurat mult povara anilor de mai târziu.

Chiar şi Dionisie, care acum are peste 78 de ani⁴, îşi aminteşte totuşi şi el despre această mamă bună, cu multă dragoste şi recunoştinţă.

Dionisie nu stătea atunci la casa părintească din Certege, venea numai uneori, vara, prin vacanţele lui şcolare, fiind înfiat de unchiul său şi locuind în Câmpeni. Dar, chiar şi din aceste răstimpuri mai scurte petrecute acasă, are numai amintiri frumoase despre această mamă, care, la fel ca prima pe care abia o ştiuse, îl avea cel mai drag tot pe Iosif, copilul blând, care avea asupra sa atât de vădit Semnul ceresc.

De la Dionisie, cum am spus, am aflat multe din cele scrise aici, care, fie că nu mi le spusese Părintele Iosif, fie că de-atunci le uitasem.

Purtarea lui Iosif, inima lui, toată înfăţişarea sa îi cuceriră inima acestei dea doua mame şi ea îi spuse într-o zi soţului ei:

dumitre, Iosif este fiul meu. Pentru el eu vreau să fac totul. Vreau ca el să meargă la şcoală, să se facă preot şi să vină să slujească în satul părinţilor mei.

Aşa a şi făcut.

Primele patru clase primare Iosif le-a făcut la şcoala din satul natal, Certege, mergând pe jos, adesea prin frig şi ploaie, cei 8 km, la şcoală şi înapoi.

După aceea, părinţii voiau să-l dea mai departe, la o şcoală mai înaltă... Această şcoală le părea lor a fi, cea mai potrivită, gimnaziul de la Beiuş.

Acolo, tânărul Iosif a mai învăţat alţi patru ani, fiind mereu unul dintre elevii cei mai silitori şi preţuiţi.

Ca să se vină de la Certege până la Beiuş, la şcoală, sau ca să se meargă de acolo până la Certege, trebuia să se treacă, pe jos, peste munţii care despart aceste două depărtări. Tânărul Iosif făcea şi el aceste drumuri împreună cu convoaiele de consăteni ai săi, moţii, care veneau la „ţară” cu cercuri şi cu ciubere. Sau se întorceau cu desagii plini de grâu şi porumb încărcaţi pe caii lor mici de munte.

Aşa a făcut el şi cei patru ani de la Beiuş, cu hrană de acasă sau de la gazde sărace, în multe lipsuri şi greutăţi. Însă multe amintiri rămaseră neşterse în sufletul lui Iosif din aceşti ani cu călătorii care durau zile şi nopţi peste munţi, acasă şi înapoi la şcoală, în cei patru ani trăiţi aici.

La vechiul gimnaziu românesc din Beiuş, care era unul dintre cele mai însemnate din Ardeal, pe vremea aceea, tânărul Iosif era printre cei mai buni la învăţătură. La inspecţii sau întreceri, el era adesea cel care salva situaţia clasei sale şi, uneori, chiar a şcolii.

Sentimentele lui patriotice, căldura inimii şi ascuţimea minţii sale l-au făcut curând iubit şi preţuit tuturor, ajungând a fi considerat ca un fel de purtător de steag între colegii săi.

⁴ În anul redactării textului.

Din vremea de atunci, se păstrează un document care este de o mare însemnătate în a întări ceea ce am spus şi vom mai spune aici cu privire la acest mare suflet al neamului nostru şi al credinţei noastre. E vorba despre un document publicat în revista «Spre Lumină», din Iaşi, în anul 1906, şi care era o scrisoare adresată de „studentul” Iosif Trifa, din clasa a VII-a a gimnaziului din Beiuş (Belenyes), la 1 martie 1906, ca din partea ultimei clase a şcolii româneşti din această parte a Ardealului subjugat de stăpânirea maghiară către un alt student din ultima clasă a unei astfel de şcoli din Moldova, elevul Leon George (fost mai târziu ministru la Bucureşti), dar atunci elev, în clasa a VII-a, al Liceului Naţional din Iaşi.

Cineva, scriind mult mai târziu despre aceasta, spunea următoarele:

„...E o scrisoare istorică. Ea se produce în anul şi în luna în care la Teatrul Naţional din Bucureşti se dădea «lupta pentru limba românească», de către tineretul naţionalist, sub flacăra entuziasmului creator al D-lui Iorga. Scrisoarea aceasta poartă o pecete de mare valoare documentară pentru acela care era să fie «chemat» de la Vidra pentru marile rosturi ale unei mişcări unice în istoria Bisericii româneşti. Cititorii vor aprecia, după acest document al unui şcolar, dacă el a fost, cum s-a spus în «Lumina satelor», «creaţia» cuiva de acolo, sau a fost cu mult înainte «creat» pentru rosturile naţionale şi duhovniceşti ale frumoasei mişcări, «Oastea Domnului».

Toate «judecăţile» ce caută să-l doboare din inima noastră se vor izbi, ca de o stâncă, de cultul «moşilor şi strămoşilor» acestui vas ales din Munţii Apuseni, de «conştiinţa iubirii de neam deplin dezvoltată» într-o vreme de robie, de vibraţia acestui «fiu de ţăran român din ţara şi satul lui Iancu şi Horia» peste care, cum spune Neemia, «s-a văzut de toţi mâna cea bună a lui Dumnezeu».

Şi acum iată scrisoarea mult-grăitoare:

«...Gimnaziul nostru, care a devenit şi devine tot mai străin, a intrat anul acesta în corespondenţă cu două licee din România (T. Severin şi Bârlad). Şi azi, noi, care luptăm între viaţă şi moarte, intrăm în corespondenţă şi intimă legătură cu fraţii noştri de la marele liceu din Iaşi. Da, numai cuvinte de laudă putem să vă aducem pentru interesul ce-l arătaţi faţă de noi, cei despărţiţi în decursul vremurilor, prin vitrege hotare politice, nu însă „în cuget şi simţiri”. Bună, foarte bună idee a avut acela care a propus corespondenţa cu noi, ca şi când ar fi ştiut că aici dulcea limbă românească şi tot ce e român ocupă locul din urmă.

O faptă potrivită aţi făcut deci adresându-vă aici, unde mulţi mai tare iubesc o limbă şi o literatură străină. Străinii până acolo au mers, încât şi din acest sărac Institut au scos limba românească. Numai două ore la săptămână sunt consacrate studiului limbii noastre. Deşi suntem câţiva tineri în care e pe deplin dezvoltată conştiinţa iubirii de neam, limbă şi literatură, totuşi trebuie cu durere să spun că mulţi, având cultură străină şi cei mai mulţi nici una, stau înapoi, ba tare înapoi...

Cât despre mine, află că sunt fiu de ţăran român, din ţara şi satul lui Iancu şi Horia. Ţinutul în care m-am născut e curat românesc. Deşi în şcoală m-am întâlnit cu o limbă şi cultură străine, eu am rămas pe lângă dulcea limbă vorbită de moşii şi strămoşii mei şi, pe cale privată, am studiat şi studiez cu multă plăcere literatura noastră.

Cu acestea mângâiat în sufletul meu că totuşi este cineva care îşi aduce aminte de noi, cei străini în Institutele noastre, mulţumindu-vă şi rugându-vă să vă aduceţi aminte şi mai departe de noi, pe care soarta vitregă ne-a adus în trista poziţiune de azi rămân, salutându-vă cu iubire frăţească.

Iosif Trifa student în clasa a VII-a Gimnaziul din Beiuş belenyes (Biharmegye)»”

Apoi adăuga:

„Tânărul I. Trifa, de la gimnaziul din Beiuş, din 1906 a crescut în înţelegerea iubirii de neam şi în iubirea lui Hristos. Pentru că a fost «grâu deplin în spic», pentru aceea a şi fost chemat la o «lucrare mare».

Cu 17 ani mai târziu, ca oarecând prin Neemia, Dumnezeu a dat prin «gornistul» nostru, Părintele I. Trifa, Ţării şi Bisericii noastre o mişcare de trezire cu ecouri atât de largi în inimile tuturor.

Prin mâna lui binecuvântată s-a petrecut, mai mult ca totdeauna, în straturile poporului, partea cea de consolidare sufletească, de care se simţea atâta nevoie. E un fapt cultural de mâna întâi.

Prin foile redactate de el, s-a făcut auzită strigarea lui desluşită contra ticăloşiei neamului. Lupta contra alcoolismului, bunăoară, este o pagină de biruinţă naţională, datorită acestui om.

Aşijderea, noi am auzit de la dânsul, mai răspicat decât de la oricare altul, «pentru ce este părăsită Casa lui Dumnezeu» (Neemia 13, 11). Şi cum că aşa este o mărturisesc bisericile umplute de «ostaşi» după auzirea «trâmbiţei».

Ba, încă (după cunoştinţa ce avem), în luptele «sângeroase» dintre cele două Biserici din Ardeal, Sf. Sa a fost singura punte de întoarcere spre matcă prin această binecuvântată mişcare.

Cei care vor îndrăzni acum şi totdeauna să tăgăduiască aceste realităţi naţionale vor fi «înfruntaţi şi ruşinaţi, că fără cuvânt au pregătit laţul pentru mine, fără cuvânt au săpat o groapă sufletului meu» (Psalm 35).

«Trudeşte, făcătorule de bine,

Veni-vor, roiuri, alţii după tine Şi vor culege rodul, bogăţia,

Tu fii ostaşul jertfei mari, depline,

Ca dintr-un bob să odrăslească mia,

Cu sângele tău cald stropeşte glia.»

(Sămănătorul de Al. Vlahuţă)

Strigă, trâmbiţaşule, în ziua Pogorârii Duhului Sfânt, strigă înaintea Domnului, ca Neemia: «Adu-Ţi aminte de mine, Dumnezeul meu, pentru acestea şi nu şterge faptele mele evlavioase pe care le-am făcut pentru Casa Dumnezeului meu şi pentru cele de păzit ale ei» (Neemia 13, 14).”

Acel ce scria atunci aşa, în «Isus Biruitorul» nr. 25, din 16 iunie 1935, era I. Gr. Oprişan.

De la gimnaziul din Beiuş, se obişnuia atunci să se treacă la „Teologie”, ori la Arad, ori la Sibiu, unde tinerii erau pregătiţi atât ca preoţi, cât şi ca învăţători pentru satele şi oraşele ardelene.

Dar, înainte de plecarea la „Teologie”, au mai avut loc discuţii în casa părinţilor de la Certege.

Tata ţinea să-l facă pe Iosif nu preot, ci avocat.

Mama cea nouă a copilului însă, îndemnată de acelaşi tainic gând ceresc ca şi mama lui cea bună, nu lăsa după tatăl, ci ţinea sus şi tare cum zisese de la început:

iosif să se facă preot! voia ea hotărâtă. Eu voi cheltui cu el din averea de la părinţii mei, până va sfârşi şcoala!

Şi, până la urmă, aşa a şi rămas, cum a zis ea.

Preotul din satul Certege, acum bătrân, anume Cotişel, sprijinea şi el gândul mamei, mai ales că, având o nepoată cam tot de aceeaşi vârstă, se gândea so facă, până la urmă, preoteasa lui Iosif şi să-i aşeze în locul şi în averea lui.

Dar, în timpul acesta, planul Domnului era altul.

Iosif s-a îmbolnăvit nu numai de un reumatism general, ci şi de o boală destul de gravă ce se localizase la gât. A urmat un timp îndelungat de zăcere la pat, cu alergări pe la medici şi cu tratamente pe la staţiunea Bazna, dar nu părea a se uşura cu nimic starea bolnavului.

În vara celui de-al doilea an de boală, buna mamă era din nou cu Iosif la Băile Bazna, plângându-se şi întrebând în toate părţile de un leac vindecător. Acolo, la băi, a găsit ea pe un medic francez. Mama, îndurerată, i s-a plâns, arătându-i copilul suferind şi cerându-i un sfat.

te rog, domnule doctor, dacă ştii să-i faci ceva ca să se vindece, eu plătesc oricât! se ruga cu lacrimi mama. Doresc ca el să fie preot. Şi tocmai gâtul lui este bolnav.

Bunul medic a făcut ce a ştiut el, dar mai mult a făcut puterea lui Dumnezeu. Iosif s-a vindecat şi, astfel, toamna următoare el putu să plece la „Teologie”.

Dar, în timpul bolii, tânărul slăbise mult. Nepoata preotului Cotişel, văzându-l slab şi bolnăvicios, s-a răzgândit. Iar după ce s-a răzgândit nepoata,

s-a răzgândit şi unchiul ei. Până şi tatăl lui aproape îşi pierduse orice nădejde şi era gata să se răzgândească şi el. Numai mama, nu. Ea era plină de credinţa că asta este voia lui Dumnezeu şi stăruia neapărat ca Iosif să nu se lase de teologie.

Şi stăruinţele credinţei ei au învins din nou.

Dar suferinţa se încuibase în trupul plăpând al lui Iosif şi nu-l va mai părăsi până la sfârşit. Sub o formă sau alta, suferinţa l-a ţinut în şcoala ei mereu, pregătindu-l deplin pentru misiunea pe care i-o rânduise Dumnezeu, în tainicul şi minunatul Său plan mântuitor.

Ce minunat va scrie el mai târziu despre marele rost al suferinţei în viaţa lui! „Căci fără de ea va spune el eu n-aş fi putut niciodată înţelege şi cunoaşte Taina Crucii şi Jertfei Scumpului meu Mântuitor. Fără şcoala suferinţei, nimeni n-a putut pătrunde nici în inima lui Dumnezeu, nici în inimile oamenilor”

Până acum suferinţa îl chinuise numai în suflet şi pe din afară, acum îi intrase şi înăuntru, în trup.

Academia Teologică îi putea scoate pe absolvenţii de la sate cu două diplome: şi de preot, şi de învăţător. Unii erau slujitori şi ai bisericii şi ai şcolii. Şcolile, fiind atunci confesionale, ţineau tot de biserică. Învăţătorul era şi cântăreţ de strană. Trebuinţele fiind mari, iar învăţători puţini, multe şcoli aveau drept învăţător pe preotul satului. Sau pe soţia acestuia.

Dar anii au trecut. Tânărul Iosif, terminând Teologia la Sibiu, se întoarce acasă la Certege, unde aştepta desfăşurarea viitoare a lucrurilor privitoare la el.

Împins de un puternic îndemn lăuntric, el folosea acum din plin orice clipă pentru citit, pentru rugăciune, pentru meditaţie, pentru scris. Deşi slăbuţ şi suferind încă, luând cartea sub braţ, ieşea la deal, spre munţi, iar acolo, printre brazi şi păsări cântătoare, slăvea pe Dumnezeu şi se adâncea în cunoaşterea Sfântului Său Cuvânt.

Psaltirea mamei lui îi era mereu nedespărţită. O săruta, strângând-o la inima lui şi, aducându-şi cu lacrimi aminte, o citea şi o iubea, pătrunzând-o din ce în ce tot mai mult. Nu numai pentru preţul ei cel scump căpătat prin dragostea şi credinţa mamei lui, ci, mai ales, pentru nebănuitul preţ pe care îl avea ea acum şi pentru el ca semn şi cuvânt al Dragostei Dulcelui său Mântuitor, Iisus Hristos.

Acolo, în munţi, singur numai cu Domnul, între brazii şi florile munţilor cunoscuţi, tânărul Iosif şi-a petrecut, în vara aceea, cele mai liniştite ceasuri de rugăciune şi meditaţie, în genunchi pe iarba aspră, cu Psaltirea mamei strânsă lângă inima lui, cu ochii îndreptaţi spre cerul unde era acum mama sa şi cu lacrimile fierbinţi ce i se prelingeau pe obraji, picurând pe scumpa carte, sărutată cândva de buzele sfinte ale mamei neuitate.

Cuvintele din urmă ale mamei sale bune îl urmăreau mereu. I se întipăriseră în minte cu nişte litere de foc şi îi răsunau tot mai puternic în inimă, ca o poruncă venită din cerul şi din mormântul unde o ştia:

ţine Psaltirea mea... învaţă din ea să-L iubeşti şi să te rogi lui Dumnezeu... În ea va fi mântuirea ta şi a multora...

Dumnezeu să te binecuvânteze, scumpă şi dulce mamă, acolo unde eşti tu acum, împreună cu scumpul tău fiu, Iosif, peste care tu, cea dintâi, ai văzut Semnul ceresc şi pe care tu ai ştiut să-l pregăteşti în aşa fel, încât Dumnezeu să-l poată alege pe el, slujitorul şi sufletul cel mai potrivit, spre a-l folosi apoi pentru slava Numelui Său şi pentru mântuirea unor atât de mari mulţimi de suflete!

Ca unul dintre acei mulţi-mulţi, care am aflat calea mântuirii prin chemarea fiului tău, Iosif, bună şi iubitoare mamă, mă rog şi eu cu lacrimi Domnului nostru Iisus Hristos să-ţi facă parte, la Dreapta Lui Slăvită, de toate fericirile făgăduite, Acolo, acelora care au ajutat pe mulţi să se mântuiască. Fiindcă în jertfa unui fiu sfânt este o atât de mare parte din jertfa unei mame sfinte.

Dar la partea tăcută şi ascunsă a mamei gândesc prea puţini.

„Mântuirea ta şi a altora” îi zisese mama.

Tânărului Iosif i se limpezea acum tot mai luminos adevărul acesta: că propria sa mântuire este legată de munca şi lupta lui, spre a-i putea mântui pe alţii.

El se pregătea pentru slujba preoţiei.

Şi ce altceva, oare, este slujba aceasta decât o totală dăruire în munca şi în lupta de a-i mântui pe aceia la care va fi trimis?...

Un puternic cutremur sufletesc se făcu în fiinţa sa, şi conştiinţa răspunderii pentru mântuirea tuturor celor din jurul său începu să i se trezească neliniştitoare şi puternică.

Frământările sufleteşti îl duceau la rugăciune, iar rugăciunea la meditaţie.

Din aceste meditaţii începură să se închege în inima lui gândurile şi planurile viitorului său.

Slăvit să fie Domnul!

Meditaţii:

SCULAŢI VOI, TOŢI

Sculaţi voi, toţi, fiii Credinţei, de Adevărul Sfânt aprinşi, şi datoria conştiinţei să vă înalţe neînvinşi!

ScuLaţi pentru Hristos,

Lăsaţi ToT CE-i De jos,

prin DuhuL SfânT să vă-nnoiţi,

DE vrEţi cu EL să fiţi!

Vă lepădaţi de necredinţă, născuţi din nou pentru Hristos, urând cu-ntreaga-vă fiinţă tot ce-i nedemn şi ruşinos.

Deplin crezând, nălţaţi privirea şi inima spre Dumnezeu, îndepărtând din voi pornirea de robi ce trag păcatul greu!

Deschideţi ochii viu, să vază şi să urmeze ce-i frumos şi, până viaţa nu-ncetează, nu staţi din lupta lui Hristos!

Ne-nvinşi, în numele Luminii, luptaţi sub Sfântul Crucii Semn şi nu staţi până-n calea vinii mai umblă-un singur om nedemn.

CONŞTIINŢA MISIUNII

Conştiinţa misiunii pentru care te-ai născut misiunea ta şi-a Cauzei care-ţi este steag şi scut, misiunea pentru care legământ de jertfă-ai pus sfântă trebuie să-ţi fie cum e soarele de sus.

Ţelul unic pentru care ai rostit solemn cuvânt clar

şi-aprins şi drept să-ţi fie, luminos şi nalt şi sfânt.

Viaţa şi puterea-n lume pentru-aceasta ţi s-au dat; misiunea Cauzei sfinte ţină-ţi sufletul legat.

Pentru tine tot ce-i viaţă şi religie şi crez, în trăirea misiunii Cauzei sfinte să le vezi.

Strâns legat de-ai tăi, spre ţintă, fii cu legături de fier; misiunea ta să-ţi fie sfântă, căci o ai din Cer.

În zadar tăiem crengile şi lăstarii păcatelor din afară, dacă înăuntru, în inimile noastre, rămân rădăcinile care fac să crească din nou.

Trebuie să scoatem rădăcinile păcatelor din inimile noastre, prin voinţa noastră şi Harul lui Hristos.

Sf. Grigore cel Mare

Cel ce ştie să se roage bine, acela va şti şi să trăiască bine pentru Dumnezeu.

Fericitul Augustin

3. ÎNCEPUTUL CHEMĂRII

În vremea asta, şcoala din Vidra de Sus, satul lui Avram Iancu, din care se trăgea cea de-a doua mamă a lui Iosif, rămăsese fără învăţător.

Mama, grijulie faţă de Iosif, îşi avea planurile ei.

Ea puse la cale, prin fraţii şi prin rudeniile pe care le avea în satul lui Avram Iancu, să-l cheme pe Iosif deocamdată ca învăţător acolo. Preot nu putea fi sfinţit decât după căsătorie, iar Iosif încă nici nu se gândise la acest pas.

Era cu vreo câţiva ani înainte de primul mare război, când proaspătul teolog primi chemarea pentru slujba de învăţător în Vidra de Sus. Satul era alcătuit din mulţi locuitori, moţi săraci, cu căsuţele din lemn de brad aşezate pe Valea Arieşului, dar şi cu multe alte căsuţe răspândite pe sus, pe dealurile şi văile munţilor, până departe sub păduri.

Pe lângă îndatoririle şcolii, satul sărac de moţi avea atât de multe alte nevoi.

Tânărul învăţător cu inima lui curată şi plină de milă faţă de marile şi multele dureri de tot felul ale celor între care venise le vedea, suferea pentru ele şi căuta din toate puterile lui să le uşureze.

În vremile de pace, marea mulţime a bărbaţilor din satul Vidra, ca şi din toate satele de moţi, nu era pe acasă. Erau unii la pădure, făcând ciubere, scânduri, şindrile... Alţii, duşi cu acestea, încărcate pe căruţe sau pe cai, până departe, prin satele şi târgurile câmpiilor ţării, unde le schimbau pe „bucatele” ce le aduceau apoi, în schimbul ciuberelor, la familiile lor. Alţii erau răspândiţi până cine ştie unde, pe la felurite munci prin ţară, ca să-şi câştige pâinea zilnică pentru ei şi ai lor. Căci în sat, în afară de lemne şi iarbă, nu se făcea mai nimic. Pe vremea aceea, moţii mergeau pe jos, cu ciubere, până pe la Budapesta, până pe la Viena...

În Vidra, bătrânii, văduvele, bolnavii, orfanii şi cei care nu mai aveau pe nimeni erau destui. Iar oamenii aceştia, de care cam toţi se feresc, îndată ce au cunoscut că tânărul învăţător îi iubeşte şi îi ajută, erau zi şi noapte pe capul lui, fiecare rugându-l câte ceva.

O mare parte din vremea şi din puterea lui şi-o cheltuia citind scrisorile celor plecaţi şi scriindu-le înapoi, căci femeile şi bătrânii aproape nici unii nu ştiau carte.

Alţii veneau la el cu plângeri şi cereri, fiind nedreptăţiţi de autorităţile străine.

Alţii, înfometaţi şi goi, veneau pentru un ban sau pentru o haină. Nu ieşeau unii până ce intrau alţii.

Dar, deşi ocupat peste măsură cu treburile lui şi cu nevoile altora, totuşi învăţătorul Iosif nu uita rugăciunea şi meditaţia. El simţea că tocmai acum, în munca şi lupta cea grea în care a ajuns, are mai multă nevoie de puterea şi de lumina pe care o primea prin părtăşia cu Dumnezeu în meditaţie şi reculegere.

Trăirea în mijlocul poporului şi faptul că lua parte atât de dureros şi de adânc la toate nevoile trupeşti şi sufleteşti ale celor mai sărmani şi mai nefericiţi dintre fiii neamului său îi zguduia sufletul. Şi îi deschidea tot mai adânc ochii asupra marilor trebuinţe ale bieţilor oameni şi asupra arzătoarelor lor nevoi, pentru care va trebui de acum să-şi dăruiască şi el viaţa.

Multele nedreptăţi ce li se făceau oamenilor de către legiuitorii străini... multa nepăsare vinovată a celor care erau datori să ajute la îndreptarea relelor, dar nu ajutau...

multul întuneric al neştiinţei de carte sau al neştiinţei despre mântuirea sufletelor lor, în care erau lăsaţi bieţii oameni...

multele rele, păcate şi boli care bântuiau familiile şi vieţile acestor neajutoraţi,

toate acestea îi frământau şi îi îndurerau sufletul lui Iosif, care suferea pentru fiecare în parte şi pentru toţi împreună.

Bieţii oameni, care abia îşi mai puteau purta necazul lor singuri, îndată ce simţiră că învăţătorul lor este omul lui Dumnezeu, veneau, fiecare să se uşureze pe sine, aruncându-şi necazul asupra lui. Şi el le primea şi se încărca cu toate ale tuturora.

Multe necazuri a avut a păţi el cu autorităţile străine de atunci, pentru binele pe care lupta să-l facă sătenilor lui nedreptăţiţi şi săraci.

Însă curând satul rămăsese şi fără preot. Atunci, toată mulţimea poporenilor, adunată în mijlocul satului strigă într-un glas:

domnul învăţător să ne fie preot!

Era pe la sfârşitul anului 1911.

S-a aranjat în grabă căsătoria tânărului Iosif cu o fată, Iuliana, fiica unui nepot al lui Avram Iancu, anume Iosif, dar înfiată de un frate al acestuia, pe nume Alexandru.

Nunta s-a ţinut în sat, la familia miresei, în toamna anului 1911, afară, la mese din scânduri de brad, sub coviltire de căruţe moţeşti, cu mulţi săteni din Vidra şi cu puţine rudenii venite din Certege. Iuliana, mireasa, fiind „de neam mare”, avea multe rudenii; iar mirele fiind omul lui Dumnezeu, aceasta a făcut ca la nuntă să ia parte atunci o mare mulţime.

Fratele cel mai mic, Dionisie, îşi aminteşte că el avea pe atunci cam 17 ani şi că a mers la nuntă, peste dealuri şi văi, călare pe calul tatălui său.

După căsătoria cu Iuliana, învăţătorul Iosif a fost sfinţit ca preot acolo, în Vidra de Sus, unde fusese învăţător.

Noua familie părea uneori fericită, deşi, ca fire, cei doi soţi erau foarte mult deosebiţi unul de celălalt.

Pentru tânărul Iosif, noua însărcinare a preoţiei era şi mai grea decât prima. Pe lângă îndatoririle familiale, cele de duhovnic ale unei turme atât de necăjite şi de lipsite, se ridicau îndatoriri şi răspunderi nespus mai mari şi mai grele decât cele pe care le cunoscuse înainte, ca învăţător, între ei.

Chiar cel mai bun om, până când încă nu ocupă nici un loc de răspundere, de obicei, ia lucrurile în foarte uşor. Dar, îndată ce ajunge să se vadă în fruntea unei mulţimi de care răspunde, nu mai judecă lucrurile tot aşa de lesne. Ci din ce în ce cu tot mai mult simţ al datoriei şi al răspunderii.

În curând începu războiul. Necazurile şi greutăţile se înmulţiră. Munca şi răspunderea deveniră mai mari, grija şi durerile deveniră mai grele.

În 1912, i se născu primul copil, o fetiţă, Olimpia. O nouă dragoste veni, o dată cu ea, în viaţa tinerilor părinţi, dar şi o nouă povară. Inima tatălui se legă cu drag de această nouă iubire, care însă avu să treacă prea curând prin încercarea cea grea. În anul următor, îngerul morţii luă viaţa fetiţei şi copilaşul drag muri în braţele tatălui, la vârsta când abia ştia să spună „tată dragă!”...

În următorul an, 1914, i se născu al doilea copil, un băiat, căruia îi pusese numele Tit-Gheorghe. Inimile părinţilor îl primiră ca pe o mare mângâiere în locul pierderii fetiţei; şi începură să se lege de el cu o mare iubire. Dar, tot la vârsta când începea să vorbească, atunci când copilaşii sunt mai drăguţi şi mai frumoşi, voia cea tainică a lui Dumnezeu îngădui, din nou, îngerului morţii să treacă pragul casei acesteia. Din nou inima îndurerată a tatălui legăna lângă ea, cu durere, trupşorul copilului înfierbântat de frigurile morţii... Şi ultimul cuvânt de „tată dagă!”... rămase ca o nouă săgeată arzătoare şi dureroasă în inima sa...

Dar Tatăl nostru cel Ceresc este nemărginit de bun. În locul celor doi copilaşi pierduţi, în al cincilea an de căsnicie, veni în casă al treilea copil. De data asta tot un băiat. În amintirea frăţiorului său mort cu un an înainte, Părintele îi puse, din nou, numele aceluia, căci şi-a zis: „Domnul îmi dă o nouă mângâiere, pe care cred că mi-o va păstra, în locul celei ce mi-a luat-o”.

Şi, într-adevăr, pe acest copil Dumnezeu i l-a lăsat ca pe o mare mângâiere şi bucurie în marile lovituri şi lupte ale vieţii sale, care aveau să înceapă în curând.

O conştiinţă deja formată, cum era aceea a tânărului preot Iosif, maturizat de durerile personale, ca şi de trăirea durerilor altora, începu să înţeleagă, cutremurător

de adânc, ce slăvită este chemarea lui de preot. Dar şi ce grea îi este răspunderea pentru împlinirea acestei chemări.

Din conştiinţa acestei mari răspunderi izvora acum puterea predicilor tot mai zguduitoare pe care le rostea cu lacrimi poporului său, din mijlocul bisericuţei de lemn, din Vidra, în duminici şi sărbători, la nunţi sau la înmormântări.

Sătenii le ascultau cutremuraţi, cu ochii aţintiţi la el, mărturisind că niciodată nu mai auziseră pe cineva vorbindu-le astfel.

Din conştiinţa acestei mari răspunderi izvora puterea nopţilor petrecute îndelung în meditaţie asupra Sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu, Biblia. Şi ceasurile petrecute în rugăciuni înlăcrimate deasupra Psaltirii mamei neuitate.

Din conştiinţa acestei mari răspunderi izvorau scrierile şi tâlcuirile inspirate, articole şi predici, pe care începu să le publice tot mai des în diferitele ziare, reviste şi gazete, toate ţintind îndreptarea neajunsurilor din popor şi mântuirea sufletelor din păcate.

Din conştiinţa acestei mari răspunderi izvora puterea bunătăţii şi răbdării cu care asculta şi alina durerile felurite ale tuturor celor care veneau la el să-i spună sau să-i ceară ceva...

Anii lungi ai războiului aduceau tot mai multe nenorociri şi pierderi. O, cât de mare este chemarea preotului şi cât de dăruită altora trebuie să-i fie viaţa lui în alinarea şi îmbărbătarea celor din jurul său!

Astfel, încetul cu încetul, rugul se aprinse şi jertfa începu să se aşeze tot mai ascultătoare pe altarul milei şi binefacerii de pe care trebuia să se înalţe, cu o deplină dăruire lui Dumnezeu, spre limpezirea multor adevăruri şi spre mântuirea multor suflete.

Dar drumul şi şcoala suferinţelor sale abia începură. Pentru a putea fi cu adevărat al tuturora, el trebuia să nu mai aibă pe nimeni. şi pentru a putea ajunge legat cu totul de Cer, trebuia să i se rupă toate legăturile de pe pământ.

Anul 1918 prevestea, în sfârşit, apropierea încetării marelui război care măcinase, timp de patru ani în chip atât de cumplit, viaţa şi vieţile a milioane de oameni... În nădejdea aceasta se mângâiau şi se rugau bieţii oameni, încercând să-şi lege rănile grele ale războiului ce părea că trece cu fâşiile slabe ale păcii care părea că vine.

La începutul anului, venise în familie al patrulea copil... De data aceasta, o fetiţă, care primi un nume neobişnuit: Augustina.

O bucurie luminoasă era în familie sufletul cel nou şi frumos care creştea, înviorându-i fericit atât pe cei doi părinţi cât şi pe frăţiorul Tit care era nedespărţit de leagănul surioarei lui.

Dar, sfârşitul anului 1918, ce aducea bucuria încetării războiului în toate casele lumii, avea să aducă în casa Părintelui Iosif cea mai mare şi mai grea durere.

Greutăţile şi mizeriile războiului făcură să izbucnească o molimă îngrozitoare, numită gripă spaniolă, ce secera fără milă sute şi sute de vieţi peste tot.

Sub forma acestei boli, Voia cea nepătrunsă a lui Dumnezeu îngădui să intre, a treia şi a patra oară în casa Părintelui încercat, din nou, îngerul cel cu faţa acoperită, al morţii.

Întâi se îmbolnăvi mama... Frigurile cumplite îi aduceau în trupul ei tânăr, când flăcări, când gheaţă... Şi, cu toate că avea o fire curajoasă şi o statură puternică, în câteva zile era pe moarte. Lângă patul de moarte al mamei, era legănuţul fetiţei, care fu atinsă şi ea de aceeaşi boală.

Copilaşul Tit stătea cu tăticul lui privind îndureraţi şi plângând la cele două fiinţe iubite care se topeau văzând cu ochii, în febra morţii.

Şi Părintele Iosif, care nu mai răzbea cu înmormântările altora, trebui să vadă curând alte două înmormântări în casa şi în viaţa familiei lui.

În braţele lui, soţia îşi sfârşi scurta şi marea suferinţă, suspinând: „Soţul meu drag!...”.

În timp ce scoteau din casă coşciugul, cu mama, copilaşul Tit vedea lângă perniţa surioarei lui, aprinzându-se lumânarea morţii şi pe tăticul lui zdrobit de cele mai grele două lovituri...

Au fost acele zile şi acele înmormântări, pentru toţi oamenii din împrejurimile acelea, ceva de neuitat. Nu era suflet să nu ia parte cutremurătoare la durerea Părintelui lor iubit.

Şi alte două morminte scumpe se alăturară lângă cele două, în inimile celor doi, rămaşi mai amărâţi şi mai fără nimeni, ca oricare pe lume...

O, cât de zdrobitoare trebuie să fi fost durerile prin care a trebuit să treacă atunci sufletul sfâşiat al tânărului tată şi soţ!

Iată, ce mişcător şi înduioşat îşi aminteşte el, mult mai târziu, în cele mai frumoase din meditaţiile lui, despre acele dureroase împrejurări din viaţa lui, pe care atunci nu le putea nici el înţelege îndeajuns:

„...Domnul ne atrage în diferite chipuri la pieptul Său. O, cum nu înţeleg oamenii că şi necazurile şi suferinţele, încercările şi izbeliştile vieţii ne sunt o atragere a Domnului, ca să ne aplecăm la pieptul Lui, să-L aflăm pe El şi să ne rezemăm în El şi în odihna Lui!

Eu mă gândesc la mine în câte chipuri şi feluri m-a atras Domnul la El şi m-a învăţat să mă reazem numai în El.

A fost o vreme când m-am rezemat în cuibul ce-mi făcusem şi în averea cemi strânsesem. Dar acest reazem s-a prăbuşit pe neaşteptate. Cuibul casei mi s-a spart şi a trebuit să plec în lume pribeag.

M-am rezemat în prieteni, dar curând am aflat cât de slab şi de nestatornic este şi acest reazem.

M-am rezemat în desfătările lumii, dar, vai, amar şi mincinos mi-a fost pe urmă şi acest reazem.

Pe mama abia am cunoscut-o, ca să mă reazem de pieptul ei...

O, Scumpul meu Mântuitor, poate că Tu ai voit aşa! Tu mi-ai răsturnat toate reazemele cele lumeşti, ca să Te aflu pe Tine, Reazemul cel minunat al vieţii mele! M-ai trecut prin suferinţe, m-ai izbit cu lovituri, ca să pierd toate reazemele cele lumeşti, să Te aflu pe Tine, să mă apleci la pieptul Tău şi să mă reazem numai în ajutorul Tău. Mă simt dator să-Ţi mulţumesc şi din acest loc, pentru această aplecare a vieţii mele spre reazemul Tău cel scump şi sfânt...”

«Lumina Satelor» nr. 25, din 17 iunie 1928

Apoi continuă: „...O, ce moarte liniştită şi fericită este moartea celui care se reazemă pe braţele cele dulci ale Mântuitorului!... În clipele morţii, fiecare muribund caută braţe în care să moară. Soţul moare în braţele soţiei, soţia în braţele soţului, părinţii în braţele copiilor, copiii în braţele părinţilor. În clipele morţii, este ceva ce-l face pe om să-şi caute un reazem, un ajutor sufletesc.

...De când eram preot la ţară îmi aduc aminte că mi-am îngropat, pe rând, trei copii. Sărmănuţii de ei! Moartea lor mă urmăreşte şi azi. Fiecare dintre ei n-a putut muri decât în braţele mele. Au murit în braţele mele, strigând: „Tată dragă!”. Pe urmă mi-a murit şi soţia în braţele mele strigând: „Soţule dragă!”. Braţele mele erau un reazem, un sprijin sufletesc pentru trecerea lor în cealaltă lume...

Moartea lor mă urmăreşte şi azi cu lacrimi în ochi. Dar, mai mult decât moartea lor, mă înfioară astăzi gândul că şi sufletul caută braţe sufleteşti în clipele morţii. Mă urmăreşte azi întrebarea: în braţele cui voi depune sufletul meu? Slavă Ţie, Mântuitorule, că m-ai scăpat de gândul acesta înfricoşat! Eu voi muri liniştit în braţele Tale!...“

«Lumina Satelor» nr. 29, din 15 iulie 1918, pag. 3

Şi întocmai aşa a şi murit!

„...Era o zăpadă mare pe la noi, atunci când a murit cumnata mea, soţia fratelui meu, Iosif... îşi aminteşte fratele său Dionisie. Nici n-a putut să vină până la noi nimeni, ca să ne anunţe despre nenorocirea morţii cumnatei Iuliana. Aşa că n-am putut să mergem la înmormântarea ei. Am aflat că a murit doar după ce o îngropaseră...”

Astfel că, după numai şapte ani de căsnicie, tânărul preot Iosif rămâne văduv doar cu copilaşul Tit care şi el rămâne, la abia doi ani, orfan de mamă...

Această nouă şi grea lovitură fu suportată aproape tot aşa de greu ca aceea a pierderii mamei, când el avea doar câţiva anişori.

Dar nici de data aceasta Părintele Iosif încă nu înţelegea bine planul şi voia lui Dumnezeu cu el. Cum nici unii dintre noi nu înţelegem ce face Dumnezeu cu noi acum, până mult mai târziu, când vine vremea să ni se arate scopul pe care îl avea bunul Dumnezeu atunci când întrebuinţa acele mijloace dureroase faţă de noi.

Numai când ni se ia de peste ochi perdeaua înnegurată a nepriceperii, abia atunci începem să vedem, şi cu înţelegerea minţii, ceea ce până atunci putusem cu greu doar bănui, prin credinţa inimii, despre tainica Lui lucrare.

Au trecut după aceasta alţi aproape trei ani.

Durerea şi singurătatea din lumea lui lăuntrică i-au făcut tot mai bună şi mai simţitoare inima spre durerile şi singurătăţile lumii din afara lui. Astfel, nemaiavând ceva al său pe lumea asta, s-a dăruit cu totul muncii şi luptei pentru care ştia că s-a născut: ca să-L ducă pe Hristos la oameni şi pe oameni la Hristos.

Numele şi lupta acestui de tânăr încercat slujitor al lui Hristos începeau să fie cunoscute în cercuri tot mai largi, mai ales prin activitatea sa publicistică. El trecea acum drept unul dintre cei mai harnici şi talentaţi tineri scriitori bisericeşti pentru popor. Cele mai cunoscute şi răspândite publicaţii din ţară şi chiar din străinătate îi tipăreau regulat din scrierile lui, citite şi gustate cu multă bucurie de toţi.

De acolo, de la ţară, desfăşura o lucrare publicistică uriaşă. Colabora regulat la o mulţime de gazete din ţară. Amintim printre acestea: «Tribuna» arad, «Telegraful Român» şi «Revista Teologică» sibiu, «Solidaritatea» bucureşti, «Renaşterea» cluj, «Dacia Traiană» sibiu, «Ţara noastră» cluj, «Românul», «Libertatea», «Foaia Poporului», «Foaia Diecezană», «Voinţa Naţională», «Epoca» şi altele.

O frumoasă carte de predici, «Spre Canaan», i se şi tipărise la Arad.

Toţi îl vorbeau de bine, fiindcă tot ce spunea el în cuvântul său, scris sau vorbit, era plin de adevăr, de putere şi de inspiraţie.

În 1920, moare protopopul de la Câmpeni, acela de care depindea şi parohia de la Vidra.

În ziua alegerii de protopop, toţi cei adunaţi au hotărât, fără ca Părintele Iosif să fi candidat, să-l aleagă ca protopop pe tânărul şi cunoscutul preot de la Vidra, împotriva unui alt preot care candidase, acela bătrân, cu avere şi cu cunoscuţi mari.

Această alegere, pe lângă faptul că arăta preţuirea de care se bucura de la început Părintele Iosif, în rândul tuturor celor care-l cunoşteau, i-a adus şi o mulţime de alte necazuri, pe lângă cele ce le avea. Candidatul căzut în faţa Părintelui Iosif, omul avut şi cu rudenii sus-puse, preotul Gomboş, începu să pornească împotriva lui cu zavistie şi cu ură, făcându-i, el şi rudeniile lui, o mulţime de neajunsuri şi neplăceri.

În aceste condiţii, starea omului lui Dumnezeu, care şi înainte era destul de grea, începu să devină tot mai apăsătoare şi mai de neîndurat. Cei care îl iubeau erau mulţi, dar slabi, pe când cei care îl urau, deşi erau puţini, erau „tari”.

Văzându-i starea grea acolo, mulţi dintre prietenii şi admiratorii săi îl sfătuiră să lase satul şi să se mute la oraş. Cu singurătatea văduviei şi cu grija copilaşului său rămas fără mamă, i-ar fi fost ceva mai uşor, poate. Dar alipirea lui sufletească de mulţimea celor între care petrecuse anii grei ai războiului şi ai încercărilor, precum şi faptul că începuse să-şi formeze o seamă de suflete hotărâte pentru o viaţă nouă îi făceau nespus de greu gândul unei despărţiri de ai săi.

Simţea însă că lucrurile se apropie de o mare schimbare şi că, în curând, va ajunge la o altă răscruce a vieţii sale. Dori să ceară şi părerea familiei lui de la Certege.

Fratele său, Dionisie, îşi aduce aminte de o consfătuire pe care au avut-o atunci, el şi Constantin, cu fratele lor, Iosif.

„Am de ales între vreo trei drumuri le zise preotul Iosif: ori să primesc slujba de protopop la Câmpeni; ori să merg la Cluj, unde mă cheamă prietenul meu, profesorul Lupaş, găsindu-mi o slujbă atrăgătoare; ori să merg la Sibiu, unde mi se oferă un loc de duhovnic la „Teologie”. Locul de la Sibiu mi se oferă mai mult spre a mă face să las locul de protopop de la Câmpeni preotului Gomboş. El are multe «legături» la Sibiu şi aceste «legături» vor să-l scape de mine, pentru a nu-i mai primejdui ajungerea lui la protopopiat...”

„Noi, amândoi fraţii, îşi aminteşte Dionisie l-am sfătuit să aleagă Sibiul. Slujba de protopop de la Câmpeni cerea multă alergare pe jos, peste dealuri, în vizitarea parohiilor, iar el era prea slăbuţ şi prea bolnăvicios pentru astfel de drumuri. Mai ales din pricina condiţiei lui fizice, l-am sfătuit să renunţe la protopopiat. El n-ar fi fost în stare să facă multă vreme astfel de eforturi. Pe lângă asta, erau şi umbletele preotului Gomboş şi ale rudelor sale, care erau foarte agitaţi. Şi nu voiam să ne luăm la luptă cu ei...”

...Astfel, Părintele Iosif a ales Sibiul.

Frânghiile se strângeau aşadar tot mai aproape, înfăşurând jertfa şi trăgând-o tot mai limpede spre locul şi altarul de care va trebui să fie legată, pe care va trebui să ardă şi să se mistuie. Cât de bine se pot vedea aceste lucruri acum, când privim la ele de la depărtarea atâtor ani şi a atâtor întâmplări, care au dus într-o strânsă legătură a lor la acest scop. Cât de limpede se vede, mult şi mai în urmă, că omul ales de Dumnezeu pentru o anumită lucrare este tras şi împins, ca de nişte puteri şi legături nevăzute, spre acest destin al său. Că şi timpul, şi împrejurările, şi oamenii şi condiţiile lucrează împreună, ca jertfa aleasă să fie dusă, fără putinţă de împotrivire, pe calea ei îngustă, spre scopul ei divin!...

Slăvit să fie Domnul!

Meditaţii:

HRISTOS VREA SUFLETE

Hristos vrea suflete în care să ardă pentru tot ce-i sfânt, să-nfăptuiască cu-ascultare întregul Tatălui Cuvânt.

Să plângă-n caldă rugăciune cu cel pierdut şi pentru el în tot ce-i face şi ce-i spune, a-l mântui fiindu-i ţel.

Pe Dumnezeu avându-L Soare şi Voia Lui având-o gând, căldura inimii-arzătoare s-o-mpartă tuturor, oricând.

Să-nvăluie cu bunătate întregul semenilor chin, din adâncimi netulburate să-i izvorască orice-alin.

Oricât ar fi de rău poporul la care-ar fi trimis de El, să i se dăruiască-n dorul de-a-l mântui, cu unic zel.

Să nu le-ademenească şesul lenevitor şi vinovat, ci să le-nalţe înţelesul a tot ce-i sfânt şi-adevărat.

Precum Hristos cel Om în Slavă şi Domn al Slavei pe pământ din cea mai omenească pleavă să-I cearnă grâul cel mai sfânt.

CONŞTIINŢA DATORIEI

Conştiinţa datoriei să-ţi lumine calea ta, orişicât de grele vremuri şi vrăjmaşi te-ar înfrunta: nu-i o mai presus onoare, cât va fi pe lume grai, decât trează conştiinţa datoriei să ţi-o ai.

Conştiinţa datoriei între-ai tăi şi-ntre străini să n-o-mpiedice cunună nici de aur, nici de spini, să n-o cumpănească banul şi nici sângele, nicicând, veşnic preţul cel mai mare decât orişice având.

Conştiinţa datoriei pentru Cauza lui Hristos, pentru Adevăr şi Cinste, pentru Bine şi Frumos, pentru slava şi triumful lui Hristos, în veci, să-ţi stea mai presus de tot ce-n lume va iubi fiinţa ta.

Cel care ia povara altuia asupra lui,

cel care este gata să folosească darul său spre a face bine celor mai săraci,

cel care, din sfinţenia primită de la Dumnezeu, ajută pe cei mai lipsiţi acela este un binefăcător pentru primitori.

Este un slujitor după pilda lui Hristos.

Epistola către Diognet

Oricât de multe şi frumoase cuvinte am folosi, dacă nu ducem o viaţă mai sfântă decât aceia pe care vrem să-i facem mai buni, nu vom câştiga nimic.

Sf. Ioan Gură de Aur

4. SPRE ALTARUL SĂU

Era deci în toamna anului 1921...

Mitropolitul Bălan atât din dorinţa de a-l ajuta pe preotul Gomboş (cunoscut bun al său şi om cu greutate materială şi relaţii, lucru foarte însemnat pe atunci) ca să ajungă protopop la Câmpeni, cât şi din nevoia de colaboratori tineri şi talentaţi, cum era preotul Iosif, pe care îl cunoştea bine, pentru lucrarea pe care o avea în planul său îl chemă neîntârziat pe Părintele Iosif la Sibiu.

I s-a oferit deocamdată postul de duhovnic al studenţilor de la „Teologie”. Dar „chemarea” lăsa să se înţeleagă ceva şi mai mult...

Grăbit, Părintele Iosif îşi strânse câte putu lua cu sine într-o căruţă a unui sătean şi ieşi, închizând cu mâna tremurândă uşa cuibuşorului său pământesc abia înfiripat, dar aşa de curând spart pentru totdeauna.

Îşi luă de mână copilaşul şi mai urcă o dată la cimitirul unde îl aşteptau apropiate cele patru morminte încă destul de proaspete.

Îngenuncheară într-o rugăciune de rămas-bun, mai mult plânsă şi gemută decât spusă. Apoi, sărutând crucile îndurerate, îşi întoarseră feţele scăldate în lacrimi înspre drumul Golgotei lui, pe care trebuia să-l urce încă şaptesprezece ani...

Curând îşi luă apoi copilul în braţe şi îl sui pe lucruşoarele lor din căruţa cu coviltir moţesc. În jurul lui se adunase aproape tot satul, îmbrăţişându-l şi sărutându-i mâinile, cu lacrimi de dragoste şi de durere.

În tot lungul drumului prin sat, oamenii şi femeile ieşeau de prin case şi se ţineau după căruţa lui, plângând şi văietându-se, ca după mortul cel mai scump.

Cineva se suise în turnul bisericii şi trăgea clopotul care se tânguia, peste toate văile şi dealurile satului, cu sunete pline de sfâşiere şi de lacrimi, ca după o pierdere de neînlocuit. Căruţa mergea încet şi legănându-se.

În fiecare uşă şi fereastră era cineva care îl petrecea cu semne iubitoare şi îndurerate, cu feţe şi priviri pline de lacrimi, în hohote de plâns.

Această privelişte îl făcea să se simtă ca un condamnat care merge spre ispăşire. Inima lui se topea, plină de grele presimţiri pentru viitor şi de amare păreri de rău pentru că îi părăsea pe aceşti oameni care abia acum vedea el cât îl iubeau ei de mult.

Când stai ani de zile în mijlocul unor suflete curate şi chinuite, când trăieşti împreună cu aceşti oameni zilele unor neuitate suferinţe şi încercări, închegarea sufletească îţi devine neînchipuit de puternică şi de adâncă. Doar când trebuie să te smulgi dintre ei, poţi simţi cu adevărat cât de adânci sunt rădăcinile acestei puternice împărtăşiri în inima ta...

O, clopotul acesta care nu mai tace... Şi glasul acesta al lui care n-a mai plâns atât de sfâşietor de la începutul războiului... Şi drumul acesta al lor care nu mai sfârşeşte, căci pe tot lungul uliţei sunt numai mâini ce opresc căruţa, pentru o îmbrăţişare sau pentru o vorbă îndurerată...

Ajuns afară din sat, ochii i se mai întorc încă o dată înspre bisericuţa unde a slujit, înspre căminul unde s-a bucurat, înspre cimitirul unde îi rămân cele patru fiinţe neuitate.

Îşi şterse ochii de lacrimi şi, strângându-şi cu dragoste şi milă lângă inima lui pe „Tituţu lui ticu”, cel de cinci anişori, îşi întoarse faţa hotărât înspre „Ierusalimul” către care suia şi înspre „Golgota” ce îl aştepta acolo.

La Sibiu, a sosit noaptea, fără să-l aştepte nimeni. A stat în gară cu copilul şi cu bagajele, până dimineaţa, gândindu-se întâia dată cu amar că în satul de unde plecase avea măcar o căsuţă a lui şi încă alte nenumărate căsuţe care l-ar fi primit, cu dragoste şi cu bucurie, la nevoie. Dar aici nu era nici una a lui. Şi cine ştie dacă va mai găsi pe cineva care să-l primească cu înţelegere.

Un suflu rece şi tăios îi cuprinse inima, gândindu-se la toate acestea. Un glas chinuitor parcă i se furişă în inimă. Şi ceva ca un nor negru şi ameninţător îi învălui sufletul. Un duh vrăjmaş simţi apropiindu-i-se de suflet şi parcă şoptindu-i:

ce cauţi tu aici? N-ai putut sta acolo unde erai? Nu aveai tu acolo tot ceţi trebuia? De ce n-ai stat acolo unde erau ai tăi, cei vii şi cei morţi? Aici nimeni nu te iubeşte şi nimeni nu te vede cu bucurie. N-ai să poţi face nimic aici. Cine eşti tu, un om sărman, bolnav şi nevoiaş? Aici te vei îngropa şi nimeni nu va şti nici în viaţă de munca ta, nici în moarte de mormântul tău. Eşti un om mic şi vei rămâne un om nimic...

Sufletul i se scutură ca de frig şi voi să se liniştească închizând ochii şi îndrăznind să nădăjduiască în ajutorul lui Dumnezeu.

Dar duhul vrăjmaş îi şopti din nou:

tu vii aici cu gânduri mari şi crezi că ai să poţi îndrepta lumea asta cu năravurile ei? Nu te vezi ce slab eşti? Nu te ştii din ce loc de jos te tragi? Dar cui crezi, oare, că-i va păsa de tine? Şi cum crezi tu că te poţi lua la luptă cu atâtea puteri şi cu atâţia puternici mari şi tari? Ce eşti tu pe lângă ei? Tu, un necunoscut care vii din satul tău de munte, un pitic între atâţia uriaşi?

O lumină lăuntrică îl făcu să gândească la păstoraşul David, când păşea să-l înfrunte pe Goliat. Şi îşi zise, ca şi cum ar fi răspuns ispititorului viclean:

eu vin aici la chemarea Domnului şi Mântuitorului Hristos. Şi în Numele Lui, nu în numele meu. El va lupta pentru mine şi voi birui.

Dar vrăjmaşul nu se lăsa!

acum, iată ce ai ajuns! îi şopti el mai departe. Unde te vei duce, căci iată nici un loc unde să-ţi pleci capul nu ai, în toată cetatea asta! Şi măcar dacă ai fi singur. Dar ce te faci cu copilaşul acesta? L-ai adus aici ca să-l nenoroceşti şi pe el!...

şi, apoi, stai, că abia de aici încolo ai să vezi... Tu nu ştii ce înseamnă invidia oamenilor pe care am să-i stârnesc împotriva ta. Vei fi tu un înzestrat de Dumnezeu cu daruri neobişnuite şi cu o voinţă puternică, dar nu-ţi aduci aminte, oare, ce poate face pizma şi gelozia celorlalţi? Ai uitat alegerea de la Câmpeni? Vei vedea ce te aşteaptă aici!

Mai bine întoarce-te înapoi!...

o, Doamne şi Dumnezeul meu, suspină omul lui Dumnezeu, amărât îndepărtează de la mine acest duh potrivnic şi ispititor! Întăreşte-mi credinţa în chemarea Ta şi întăreşte-mi voinţa ascultării de această chemare, spre a nu mă lăsa doborât şi biruit. Ci să merg hotărât şi statornic pe calea aleasă de Tine spre împlinirea chemării pe care mi-ai făcut-o. Eu am ales calea Ta şi m-am predat cu totul în slujba Ta. Ajută-mă să nu-mi iau privirea de la Tine şi să nu mă întorc din drumul Tău! Nu mă lăsa biruit nici de îndoială, nici de poveri!

E adevărat că eu nu am aici pe nimeni, dar Te am pe Tine, Care m-ai făcut să părăsesc tot ce-am avut, ca să Te urmez pe Tine, aici unde mi-ai arătat că Te pot sluji cel mai cu folos.

Ajută-mă să privesc neîncetat la Tine, Preadulcele şi Preascumpul meu Mântuitor, Iisuse Doamne, şi să merg tot mai hotărât pe urmele Tale, strângându-mi sufletul tot mai aproape de Crucea şi Jertfa Ta.

Şi un refren dulce îi veni de departe, liniştindu-i gândurile, ca o rugăciune, ca o îmbărbătare: „Mai lângă Domnul meu, mai lângă El...”

Îşi strânse copilaşul care dormea, mai aproape... Şi închise ochii...

Dimineaţa, la Mitropolie, fu primit cu strângeri de mâini, cu urări de „bun-venit”, cu zâmbete binevoitoare, cu speranţe şi cu promisiuni.

Dar, momentan în toate cele patruzeci de case şi clădiri destul de mari pe care le avea Mitropolia în Sibiu nu se găsea nici măcar o cameră de locuit pentru el şi pentru copil... Poate se va face cumva ceva mai târziu.

caută şi dumneata, părinte Iosife, deocamdată, pe undeva, prin oraş, o locuinţă cu chirie, până se va face cumva un loc pe aici.

Sperăm că în curând se va rezolva totul cu bine...

A găsit, într-adevăr, „pe undeva”, prin cartierul gării, o casă şi o inimă primitoare. Şi, astfel, a avut unde să stea „până se va face cumva ceva mai târziu” şi se va găsi şi pentru el un loc.

Îndată după sosire, i s-a dat în primire slujba de duhovnic la „Teologie”, post provizoriu şi oarecum „de acomodare”.

Noua lume în care intrase era atât de diferită de cea din care ieşise, cât cerul de pământ. Încă de la început, printre puţinele dovezi de bucurie a unora de venirea lui aici, simţi, prin duhul său, împotrivirea altora şi nepăsarea trufaşă a celor mai mulţi. Formal, i se arăta bunăvoinţă din partea conducerii Mitropoliei, iar la fostul lui profesor, acum mitropolit, simţea chiar o oarecare dragoste şi încredere. Vedea însă bine că rolul lui acolo va rămâne fără vreo prea mare importanţă. Nu se putea bizui decât pe puterea lui Dumnezeu, pe munca şi pe talentul ce şi-l ştia de la El.

Se va ruga şi va aştepta ca Domnul, Care l-a adus aici, să-i arate limpede care este voia şi scopul Lui. Şi care este locul din care va putea înţelege şi urma această voie şi acest scop al Domnului său.

În munca de duhovnic al teologilor, activitatea lui era îngrădită şi în timp şi în program. Din mijlocul sufletelor de la ţară, pregătite de suferinţă şi lipsuri spre ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, cum erau cei de la Vidra şi cum era chiar şi sufletul lui, acum el se pomeneşte venit aici, aruncat în mijlocul unor tineri plini de o viaţă firească şi, în majoritatea lor, fii de familii înstărite, netrecuţi prin necazuri şi cu un caracter atât de îndepărtat de al său. Tot mediul şi toate comportările îi erau atât de străine şi chiar potrivnice.

Se simţea fericit numai în duminicile când îi venea rândul să slujească, cu ceata lui, la Sfânta Liturghie, în Catedrala Mitropolitană. Şi, mai ales, când îi venea rândul să ţină predica de evanghelizare. Atunci îşi revărsa în cuvinte înlăcrimate tot focul Duhului Sfânt, care îi ardea inima pentru vestirea mântuirii aduse de Jertfa Crucii Domnului nostru Iisus Hristos. Îşi revărsa, astfel, toată durerea sufletului său, care se mistuia pentru starea jalnică a creştinătăţii de nume şi de forme, pe care o vedea în jurul lui.

Lumea aceasta era atât de străină şi de potrivnică voii lui Dumnezeu şi credinţei Domnului Hristos, cu care se fălea.

De la început, în jurul noului venit se stârniră puternic două sentimente: unul de dragoste şi preţuire, din partea celor puţini care simţeau în el un om trimis de Dumnezeu; şi altul de ură, al celor mulţi, care îl vedeau ca pe o primejdie pentru importanţa lor. Şi ca pe un concurent al cărui talent şi putere îi vor copleşi.

Însă „David” cucerea mereu noi biruinţe, căci Dumnezeu era cu el.

La numai câteva săptămâni de la venirea lui, începuse să fie privit ca un om cu totul deosebit, care va avea de făcut aici o lucrare deosebită.

Slăvit să fie Domnul!

Meditaţii:

EU NU ŞTIU, DOAMNE

Eu nu ştiu, Doamne, unde încă îmi vei mai duce paşii mei, dar ştiu că Tu-mi vei fi oriunde lumină sfântă pentru ei.

Eu nu ştiu, Doamne, ce ispite vor mai veni în calea mea, dar ştiu că-n Tine biruinţă şi ocrotire voi avea.

Eu nu ştiu, Doamne, de câţi prieteni mai pot fi încă părăsit, dar ştiu că Tu vei fi cu mine Însoţitor nedespărţit.

Eu nu ştiu, Doamne, câte lacrimi au să-mi mai plângă ochii mei, dar ştiu că Tu-mi vei fi-alinare şi mângâiere pentru ei.

Eu nu ştiu, Doamne, câte jertfe mai trebuie s-aduc, din greu, dar ştiu că Tu-mi vei da putere să-mi sui deplin calvarul meu.

Eu nu ştiu, Doamne, câte rane voi mai primi de la ai mei, dar ştiu că Tu-mi vei da răbdare şi rugăciune pentru ei.

Eu nu-mi ştiu, Doamne, viitorul, dar ştiu că El e-n Mâna Ta; ajută-mi să nu uit aceasta, ca liniştit să-Ţi pot urma!

SĂ NU TE PĂRĂSESC

Să nu Te părăsesc pe Tine, Mântuitorul meu Slăvit, chiar dac-ar trebui pe lume să părăsesc tot ce-am iubit.

Să-mi pot lăsa chiar şi părinţii şi casa-n care m-am născut, pe Tine însă niciodată, pe nici un drum necunoscut.

Să pot să mă despart de locuri şi lucruri orişicât de dragi, de Tine însă niciodată, pe orişiunde mă atragi.

Să pot lăsa fiinţe scumpe şi tot ce-am mai de preţ să las, pe Tine însă niciodată, ci să-Ţi urmez cu orice pas.

Aceasta mi-e şi rugăciunea şi teama inimii, mereu: să nu Te părăsesc pe Tine, în veci, Mântuitorul meu!

Nimic nu-l înalţă pe cineva mai sus spre slavă, ca o conştiinţă totdeauna curată şi veghetoare.

Sf. Ioan Gură de Aur

5. APELE ADÂNCI SE LIMPEZESC GREU

Bolovanul războiului se lăsase la fund, dar apele stărilor agitate de el se frământau încă. Ura stârnită între oameni şi popoare de încleştarea grozavă şi îndelungată clocotea încă între neamuri, iar la graniţele noi dintre ţări nu era pace. Cei ieşiţi înfrânţi din război se agitau şi în afară şi înăuntru, neputându-se împăca cu paguba lor de teritorii, cu trufia lor îngenuncheată. Căutau prin orice mijloace, cât încă stările erau proaspete, să-şi mai cucerească măcar ceva din ceea ce pierduseră.

La graniţele cele noi şi largi ale ţării noastre se agitau mari primejdii, atât din apus, cât şi din miazăzi şi răsărit.

Limbile fiind împărţite şi învrăjbite, tot aşa erau şi religiile lor. Ura naţională alimenta ura religioasă, apoi ura socială. Şi tot ceea ce se năştea din aceste uri era numai otravă, şi sfâşiere, şi moarte.

În ţara noastră nouă şi mare, nici nu apucaseră să se liniştească chiuiturile de bucurie ale întregirii, când se şi văzură norii ameninţărilor din afară şi noroiul ticăloşirii dinlăuntru.

Vrăjmaşii lucrau cu repeziciune şi cu putere, atât prin ameninţările directe şi înarmate de lângă hotarele ţării, cât şi prin toate mijloacele învrăjbirii şi decăderii din mijlocul ei.

Lucrurile se înrăutăţeau cu o aşa repeziciune, încât era nevoie să se lucreze cu cea mai mare grabă şi cu cea mai puternică hotărâre, spre a fi salvat ceea ce se cucerise cu atâtea jertfe şi în atâtea secole.

Oamenii conştienţi vedeau că nu mai putea fi amânat nimic. Că trebuia imediat să se întreprindă tot ce se putea face pentru salvarea lucrurilor.

În frământările capetelor cu răspundere s-au propus atunci multe soluţii. Pentru alegerea celor mai bune dintre ele s-au ţinut multe consfătuiri.

Şi s-au cules multe păreri.

Pe plan religios, la Mitropolia Sibiului, era o destul de mare animaţie. În cadrul datoriilor care îi reveneau, se căutau mijloacele cele mai potrivite şi mai promiţătoare.

Într-una din consfătuirile organizate pentru acest scop, printre măsurile practice care trebuiau luate fără întârziere, era şi înfiinţarea unei gazete religioase pentru popor. Rolul acestei gazete săptămânale era să ducă lumină şi

unire în lumea întunecată şi învrăjbită. Mai ales în lumea ţărănimii şi a muncitorimii, roasă de boli şi de sărăcie şi învrăjbită de politicieni, de alcool, de procese şi de dezbinări religioase.

Gazeta aceasta va fi un lucrător puternic pentru îndrumarea şi luminarea satelor noastre, pentru sudarea sufletelor româneşti în faţa primejdiei străine, pentru stârpirea relelor care nimicesc sănătatea societăţii şi pentru înviorarea vieţii religioase, singura care poate duce la salvare. Printre cei vreo zece participanţi la această consfătuire, ca unul dintre cei mai tineri şi mai din urmă, a fost chemat şi Părintele Iosif, noul duhovnic de la „Teologie”.

A vorbit mitropolitul Nicolae cu elan şi cu îngrijorare, înfăţişând din nou toată starea de lucruri care făcea grabnică şi necesară apariţia unei astfel de gazete. Redacţia va fi în chiar clădirea Consistoriului Mitropolitan, iar administraţia va fi supusă acestui Consistoriu. Va fi tipărită în Tipografia Arhidiecezană, care, în felul acesta, va fi ajutată şi ea, întrucât are mereu de luptat cu greutăţi şi deficite.

La încheierea vorbirii sale, mitropolitul a făcut un apel la toţi cei prezenţi, ca la unii care erau printre cei mai buni scriitori bisericeşti, să alcătuiască un comitet de redacţie şi să facă propuneri pentru cel mai în măsură dintre ei, care şi-ar putea lua răspunderea redactării şi apariţiei acestei gazete noi, în cele mai bune condiţii şi cu cel mai bun conţinut.

A urmat o lungă discuţie, în care toţi cei de faţă şi-au dat părerea asupra unora sau altora din problemele apariţiei foii.

S-a convenit asupra denumirii: gazeta va purta titlul de «Lumina Satelor».

S-a convenit asupra rolului şi importanţei membrilor din comitetul de redacţie, precum şi a obligaţiilor pe care trebuie să şi le asume fiecare dintre ei, de a contribui săptămânal la fiecare număr cu material cât mai nou, mai felurit şi mai bun. Pentru ca gazeta să-şi facă drum cu cinste şi cu încredere în popor şi în lume.

S-a convenit şi asupra indemnizaţiilor pe care urmează să le încaseze cei care vor colabora la ea.

Au fost întrebaţi şi ascultaţi toţi cei prezenţi la această consfătuire.

Numai de cel mai tânăr şi mai din urmă dintre toţi n-a întrebat nimeni nimic. Ca şi cum el nici n-ar fi fost acolo.

Comitetul format a încredinţat, în mare, părintelui Policarp Moruşca grija redactării şi administrării gazetei.

Policarp Moruşca era pe atunci, la Consistoriul Mitropolitan din Sibiu, redactor la «Revista Teologică». Fusese născut în com. Cristeşti, jud. Alba, în anul 1883. În 1925, fiind şi el în pelerinajul de la Ierusalim, împreună cu Părintele Iosif, a trecut, de asemenea, prin puternice transformări sufleteşti, care au lăsat urme adânci şi în viaţa lui. Acolo, la Ierusalim, Policarp Moruşca s-a hotărât pe totdeauna la o viaţă călugărească.

După întoarcerea de la Ierusalim, a fost numit stareţ la mănăstirea Hodoşbodrog, de la Arad, apoi, din 1935 până în 1939, episcop al românilor din America.

A murit în 1958, în 26 octombrie, la Alba Iulia, şi a fost înmormântat acolo.

Tot timpul vieţii sale, Policarp Moruşca a fost un om adânc evlavios, dar n-a putut face mai mult decât să-i păstreze Părintelui Iosif o prietenie şi o admiraţie cam prea îndepărtate. De Lucrarea Oastei, pe care o iubea, nu s-a putut apropia decât atât cât i-a îngăduit prea marea supunere faţă de oameni. Totuşi o parte din viaţa lui s-a împletit îndeaproape cu viaţa şi lupta Părintelui Iosif, ajutându-l uneori în munca şi datoria cea grea a scrisului de la «Lumina Satelor».

Dar atunci în şedinţa aceea de la început, când trebuia să se afle totuşi cineva care să poarte greul zilnic, corvoada redacţiei, care cerea o muncă uriaşă şi un talent puternic cei de faţă s-au izbit de o nouă întrebare: cine să facă munca asta, căci acolo era lucru, nu glumă. Primirea scrisorilor, asigurarea materialului necesar, la timp, clasificarea pe pagini, supravegherea corecturii şi a paginaţiei, grija expediţiei, a răspunsurilor la cititori şi a apariţiei la timp cereau o jertfă. Părintele Moruşca avea şi alte însărcinări la Consistoriu; nu le putea face pe toate acestea...

Atunci s-au uitat unii la alţii, întrebând:

asta cine s-o facă?

eu nu pot! se scuză unul; mai am funcţia cutare şi cutare.

A scrie un articol pe săptămână mai merge, o pot face şi acasă, în orele libere. Dar a mă înhăma la treaba unui redactor răspunzător, asta n-o pot. S-o facă... cutare.

nici eu nu pot! răspunde cel vizat. Am şi eu familie, catedră, obligaţii, interese... A, un articol pe săptămână da, pot şi eu, dar redactor nu pot. Să fie... cutare.

nici eu n-o pot face!

nici eu! răspund cu toţii, pe rând.

Până când cineva, privind peste toţi şi văzându-l pe cel mai tânăr şi mai din urmă care tăcuse tot timpul, zise bucuros că vor scăpa cu toţii:

a, iată omul cel mai potrivit la locul potrivit! Nimeni n-ar putea face mai bine treaba aceasta decât Părintele Trifa. El e tânăr, e talentat, are elan şi are şi timp adăugă, mai în serios, mai în ironie, glasul voios care îl descoperise.

da, da săriră mai mulţi cu vorba. Părintele Trifa e cel mai potrivit pentru slujba de redactor al foii. El n-are nici familie, nici cine ştie ce funcţie importantă. Este cel mai tânăr şi mai liber. Şi aşa el este un proaspăt venit de la ţară, mai obişnuit cu sătenii, cu vocabularul, cu preocupările şi cu nevoile sătenilor.

da, da, Părinte Trifa zise şi mitropolitul. De fapt, să spun drept, cam la dumneata mă gândeam şi eu. Eşti, într-adevăr, cel mai potrivit pentru munca aceasta, pentru că nu-i glumă ceea ce va trebui făcut. Vreau ca această gazetă să fie cea mai bună foaie pentru popor din câte se scriu azi în ţară la noi.

Dar nu te teme, nu vei fi lăsat singur. Iată, părintele Moruşca şi toţi aceşti oameni de nădejde îţi vor sta în ajutor. Ei sunt oameni cu pregătire şi cu experienţă. Colaborarea lor va asigura apariţia gazetei la timp şi într-o ţinută vrednică. Dumneata vei avea numai grija de a aranja materialul şi de a supraveghea tipărirea şi expedierea ei la timp. Cel mult, dacă vei îngriji de ştirile de umplutură la partea informativă şi de unele mici răspunsuri la scrisori. Pe lângă munca puţină, ca duhovnic la „Teologie”, o poţi face uşor şi pe asta. Ce zici?

bine, Înalt Prea Sfinţite, facă-se voia Domnului!

Anul nou, 1922, când trebuia să apară primul număr din noua gazetă, se apropia grabnic.

În strada Mitropoliei, care pe atunci se chema strada Măcelarilor, la nr. 45, sediul Consistoriului şi al Tipografiei Arhidiecezane, se goliră camere, se amenajară mese, dulapuri, scaune pentru noua redacţie şi administraţie. La poartă apăru inscripţia: „«Lumina Satelor» foaie săptămânală pentru popor”.

Numărul 1, anul I, apăru, aşa cum se plănuise, la data de duminică, 2 ianuarie 1922, dar fără colaborarea multora dintre cei prezenţi la consfătuirea de la început.

Sub titlul foii, era tipărit: Redactor responsabil preotul Iosif Trifa.

Pe prima pagină era o „Binecuvântare arhierească”, un fel de recomandare pe care redactorul responsabil o punea în fruntea noii gazete, pentru a-i deschide drumul spre cititorii la care se ducea. În primul rând, la preoţii şi credincioşii Bisericii Ortodoxe din Ardeal. Iată-i cuprinsul:

...Înalt Prea Sfinţitul nostru Mitropolit Nicolae, cu a cărui încurajare scoatem gazeta aceasta, ne trimite, la rugămintea noastră, următoarele cuvinte:

„Cu dragă inimă împărtăşim binecuvântarea Noastră arhierească gazetei «Lumina satelor» care, cu ziua de astăzi, porneşte la drum de lângă scaunul Mitropoliei Noastre, ca să împrăştie lumină până la cele mai îndepărtate unghiuri ale ţării noastre, pentru sufletul credinciosului nostru popor.

Luându-şi lumină din lumina lui Hristos, care luminează tuturor, ea va turna în sufletele celor ce o vor citi cu luare-aminte învăţăturile credinţei celei mântuitoare, poveţele dragostei fără de care nici un lucru trainic nu se poate sălăşlui între oameni, şi nădejdea în tot binele pe care, prin munca şi silinţele noastre, suntem datori să-l coborâm în alcătuirea vieţii dintre noi.

Sfaturile şi îndrumările acestei gazete se vor potrivi cu trebuinţele zilelor noastre, ca să fie spre întărirea bunelor năravuri, spre povăţuire către împlinirea datoriilor cetăţeneşti, spre buna chivernisire a gospodăriei naţionale, spre

cumpăt şi cruţare în toate, spre călăuzirea tineretului, spre pacea şi buna înţelegere dintre toţi fiii neamului nostru românesc.

Ea va fi scrisă cu dragoste de popor, spre luminarea şi binele lui, şi cu aceeaşi dragoste aşteaptă să fie primită şi citită.

Recomandând-o tuturor iubiţilor noştri creştini, rog pe Bunul Dumnezeu să-Şi coboare darul şi binecuvântarea Sa peste cei ce o vor scrie şi peste toţi acei care o vor citi, ca să slujească spre înălţarea inimilor, spre întărirea voinţei în toate cele bune, spre înălţarea credinţei în suflete, spre bucuria Bisericii, spre fericirea patriei, spre lauda şi preamărirea lui Dumnezeu...

Nicolae Bălan,

Arhiepiscop şi Mitropolit”

Alături de acest „Cuvânt înainte”, un titlu mare arăta arzătoarea iubire şi durere din inima acelui mic „David” care pornea la marea luptă contra uriaşului „Goliat”, numai în numele lui Hristos:

„ROMÂNIA MARE” şi pricinile pentru care ea nu este aşa cum o credeam şi o aşteptam...

...Sunt multe pricinile pentru care ţara noastră cea nouă este aşa cum este şi nu cum ar trebui să fie. Unele din acestea le voi spune.

Încep cu una sufletească. Am luat-o din Biblie...

Israelitenii au stat sute de ani în robia egiptenilor şi a lui Faraon. Era grea robia şi suspina poporul, făcând cărămizi şi palate pe seama lui Faraon. Nădejdea însă nu şi-au pierdut-o. În sufletul poporului chinuit şi apăsat de jugul robiei, trăia credinţa, nădejdea trezită şi vestită de proorocii lor că vor scăpa o dată şi o dată şi vor trece într-o ţară mândră şi fericită, în Canaanul făgăduit.

Şi a sosit şi vremea vestită prin prooroci. Israelitenii au scăpat din robie, au trecut Marea Roşie şi au plecat spre ţara făgăduinţei, spre Canaan.

...Dar aţi citit şi aţi auzit din Biblie câte au păţit şi au suferit israelitenii după ce au scăpat din robie şi până ce au ajuns în Canaan. O dată n-aveau pâine, o dată n-aveau apă, şi întreaga lor cale a fost un lanţ de necazuri, de lipsuri şi de suferinţe.

Dumnezeu a voit să fie aşa, căci în Biblie citim că israelitenii, după ce au scăpat din robie, s-au făcut răi, cârtitori, neascultători. Cei ce răbdaseră ani de zile robia lui Faraon, la cele dintâi greutăţi, începură a cârti şi a mustra pe Moise şi pe Aaron că i-au scos din Egipt, pentru că acolo aveau carne destulă... iar alţii şi-au făcut un viţel de aur, cu jocuri şi tămbălăuri, tocmai în vremea cea sfântă când sus, pe muntele Sinai, Moise primea, între tunete şi fulgere, Tablele Legii...

Biblia ne spune că Dumnezeu a pedepsit aceste greşeli ale lui Israel cu aspră pedeapsă, grăindu-le prin gura lui Moise astfel:

«Voi nu veţi intra în pământul făgăduinţei, ci în pustia asta vor cădea şi rămânea oasele voastre. Numai după ce se vor topi oasele voastre în pustie vor putea intra fiii voştri în Canaan».

... Şi aşa s-a şi întâmplat. Pentru păcatele lor, toţi au murit pe drum, înainte de a ajunge în ţara făgăduinţei, în ţara cea frumoasă şi fericită...

... Şi noi, românii, ne-am avut robia noastră. Ca israelitenii, ne-am avut şi noi egiptenii şi faraonii noştri, adică străinii care ne-au stăpânit. Sute de ani a purtat şi poporul nostru pe umerii şi pe sufletul său această grea robie. Dar nădejdea nici ei nu şi-au pierdut-o. În sufletul poporului nostru trăia frumosul vis, trăia ţara vestită de proorocii noştri, de învăţaţii neamului nostru: Canaanul nostru, ţara făgăduinţelor şi a aşteptărilor noastre de veacuri. Şi, iată, a sosit şi pentru noi plinirea vremii. Am scăpat şi noi de robia cea lungă. Din robie am scăpat, dar, iată că n-am ajuns în «Canaanul cel plin cu miere şi lapte».

...Am ajuns şi noi în pustia necazurilor şi lipsurilor. Dumnezeu vrea aşa, pentru că şi noi, după ce am scăpat din robia străinilor, ne-am stricat năravurile şi purtările. În robia noastră de ieri, eram şi noi un popor în sute de feluri necăjit şi apăsat. Aveam însă credinţă tare în suflet... Aveam în «Egiptul» nostru de ieri proorocii noştri... care îmbărbătau şi sfătuiau poporul şi îi întăreau nădejdile în ţara noastră viitoare.

Azi însă, după ce am scăpat din robie, parcă nu mai suntem cei de ieri. Ne-am schimbat şi ne-am stricat... şi glasul proorocilor noştri nu mai este ascultat cu dragostea şi evlavia de ieri, aşa precum nici dintre ei unii n-au mai rămas proorocii de ieri. Prin vânturile şi furtunile pline de otravă... ni s-a înveninat credinţa, ni s-a pierdut dragostea şi ni s-au umplut sufletele de otrava păcatului. O vedem această otravă, o simţim pe toate drumurile şi ne întâlnim cu ea. Ea este aceea care a golit bisericile de oameni şi sufletele de credinţă.

...Dacă credinţa de ieri ne-a întărit să purtăm lanţurile robiei o mie de ani, otrava de azi strigă din sufletele unora că nu se mai poate aştepta nici o zi, două...

...Ce va fi cu noi? mă veţi întreba. Răspunsul este uşor: israelitenilor le-au arătat calea spre Canaan stâlpul de foc şi norul luminos... Numai acestea ne vor arăta şi nouă drumul cel bun... De nu le vom căuta şi asculta, ci vom merge mai departe pe calea pe care mergem acum, vom păţi şi noi ca israelitenii din vechime...

Dar de ne vom opri... de ne vom ridica şi noi ca fiul rătăcit din Evanghelie şi vom pleca înapoi spre Casa Tatălui Ceresc, să ascultăm de poruncile Lui, atunci se va ridica negura necazurilor dinaintea noastră şi vom vedea Canaanul cel frumos, România noastră cea... fericită.

Părintele Trifa

Acesta era gândul mântuitor cu care a pornit el, de la început, la lupta şi munca uriaşă pentru mântuirea sufletească a acestei scumpe ţări. Şi călăuzit de stâlpul de foc şi de norul cel luminos care erau Numele şi Cuvântul Mântuitorului Iisus, el a pornit ca un profet ceresc în fruntea poporului spre acel minunat „Canaan” al mântuirii noastre.

Să începem de la început spunea el, mai departe, în pagina a treia...

La temelia noii rânduieli din sat şi din ţară trebuie puse teama de Dumnezeu şi ascultarea de Cuvântul Lui.

Să începem de la acest început: de la credinţa şi iubirea lui Dumnezeu... căci fără acest început nu se va face nimic bun şi statornic.

...Numai o singură doftorie poate da lumii şi ţării noastre sănătatea şi mântuirea: să se întoarcă oamenii şi popoarele la Iisus, la învăţătura şi la porunca Lui de iubire. Atunci va sosi pacea şi liniştea statornică între oameni şi între popoare.

«Lumina Satelor» nr. 1, din 2 ian. 1922, pag. 4

În afară de condeiul Părintelui, prea puţine se mai văd în paginile gazetei. Sub diferitele nume tipărite în foaie, era tot el...

Unele dintre scrieri el le semna: Părintele Trifa, altele: I. Tâlcuitor, altele: T. Povaţă, altele I. T. Din toate acestea se vede limpede că toată munca trebuia, chiar de la început, s-o poarte singur. E bine să se ţină minte acest lucru, pentru că mai târziu, când clădirea va fi ridicată, vor veni mulţi să se laude „ce greu au muncit” şi ei atunci.

Dar toate colecţiile foii, începând cu anul I, stau mărturie împotriva tuturor lăudăroşilor de mai târziu. Nici măcar numele părintelui Moruşca nu apare decât în nr. 14, adică de Paşti, în 10 aprilie 1922, cu un articolaş.

Aceasta a fost totuşi şi un bine, căci, prin lipsa altora, omul lui Dumnezeu a avut loc mai mult şi mână mai liberă să umple paginile cu Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu şi cu lumina cerească a Duhului Sfânt.

Ce minunate erau îndrumările date de el în toate problemele care frământau pe toată lumea atunci.

Nu vremea e de vină spunea el celor ce se plângeau de secetă sau de ploaie ci păcatele noastre. Din pricina păcatelor şi a necredinţei noastre sunt toate relele. Să ne întoarcem la Dumnezeu şi, ca prin minune, se vor schimba toate spre bine, după cum este scris: Toate lucrează împreună spre binele celor ce se tem de El...

Nu Geneva, ci Iisus! spunea el Sfatului Popoarelor care căuta căile păcii şi înţelegerii în lume. Nu Geneva, ci numai Iisus va putea aduce pacea pe pământ şi înfrăţirea popoarelor... De ani de zile popoarele se tot mută cu sfaturile

lor de pace dintr-un oraş în altul şi dintr-o ţară în alta, dar pace tot nu se face... Pacea statornică o poate aduce numai Iisus... Dar popoarele n-au pe Hristos în mijlocul lor, de aceea n-au nici încredere unele în altele: vorbesc de pace, dar se înarmează din greu după cum zice Scriptura despre cei răi: «vorbesc de pace cu gura lor, dar în inimă au vrajbă» (Ierem. 9, 8).

«Lumina Satelor» nr. 11, din 26 martie 1922

La alţii şi la noi. În Anglia, duminica nu lucrează nimeni. Toate birturile stau închise, de dimineaţa până seara, în schimb, toate bisericile sunt pline. Învăţaţii, alături cu muncitorii, cântă în biserică şi Îl preamăresc pe Dumnezeu... La zile mari, când biserica nu-i poate încăpea pe toţi credincioşii, preoţii predică şi în teatre şi în aer liber. Duminica după-masă, se ţin adunări religioase unde se citeşte din Biblie, se ţin vorbiri şi se cântă spre slava lui Dumnezeu. Nu arareori, chiar şi prin parcuri, se fac slujbe religioase, se ţin predici şi sute de oameni se strâng în cor şi cântă spre lauda lui Dumnezeu.

La noi? Unii sâmbăta seara petrec, iar duminica dorm până la prânz. Alţii lucrează duminica dimineaţă, iar după-masa se îmbată şi lunea se odihnesc. De mers la biserică, nici vorbă. În ziua celor sufleteşti, oamenii trăiesc numai pentru cele trupeşti. Să luăm pildă de la alţii şi să ne întoarcem şi noi la Dumnezeu!

Iată un gând care a lucrat şi el la înnoirea de mai târziu cu Oastea Domnului, care avea să fie saltul mântuitor al societăţii noastre şi al timpului nostru.

Avem 350 mii de orfani de război... dintre aceştia, numai nouă mii pot avea loc în orfelinate, 50 de mii sunt daţi prin familii să-i crească, iar ceilalţi aproape 300 de mii rămân numai... în mila lui Dumnezeu... Statul le dă un leu şi patru bani pe o zi, iar noi nimic... La temelia casei noastre şi a ţării noastre celei noi sunt îngropaţi taţii acestor orfani de război. Să nu ne facem surzi faţă de scumpii lor rămaşi în viaţă; să ţinem seamă de lacrimile şi lipsurile lor...

«Lumina Satelor» nr. 26, din 9 iulie 1922

Şi această grijă de orfani l-a însufleţit mereu. Devenit curând directorul Orfelinatului, el va face cel mai mult pentru mângâierea acestor copii nefericiţi.

Oricâte legi bune s-ar face... în zadar dacă, mai întâi, acei care le fac nu le ţin. La noi, poporul se supune şi ascultă de lege; dar, dacă legea nu este la fel şi pentru cei mari ca şi pentru cei mici, curând se pierde încrederea şi vine dispreţuirea ei. A fost o lege bună să se închidă cârciumile în duminici şi în sărbători. Oamenii trebuie să fie treji în zilele sfinte.

Dar azi cârciumile gem de beţivi în toate duminicile. Ce pacoste pe această ţară că acei ce ajung la cârmă nesocotesc tot ce a fost făcut bun de

înaintaşii noştri. De ce nu se respectă legile cele bune? Beţivii nu sprijină nici ordinea, nici pacea!

«Lumina Satelor» nr. 28, din 23 iulie 1922

În felul acesta, începea lupta cu toate fărădelegile din ţară acela care tot restul vieţii lui a strigat neîncetat împotriva nedreptăţilor, cu toată puterea sa.

Cu toată hotărârea inimii şi cu toată priceperea talentului său, înzestratul scriitor, preot şi profet al Domnului îşi rostea astfel răspicat cuvântul său, arătând cu orice prilej că toată nenorocirea stă într-un singur rău: păcatul. Şi că toată mântuirea este numai într-un singur loc: în Hristos, Mântuitorul nostru, şi în întoarcerea noastră, a fiecăruia şi a tuturora, la El.

Un an întreg s-a scurs astfel. Începuse să se bătătorească tot mai frumos drumul sfânt pe care avea să calce acest om ales. Începuse să se are tot mai adânc ogorul binecuvântat în care avea să se arunce grâul cel duhovnicesc şi să se pregătească terenul pentru grăuntele de muştar.

La 31 decembrie 1922, harnicul ostenitor putea să scrie:

«Lumina Satelor» iese acum de aproape un an de zile. Într-un an, ea s-a făcut una din cele mai plăcute şi mai cu drag citite gazete pentru popor... «Lumina Satelor» place pentru că ea s-a pus în slujba vestirii lui Hristos, s-a pus în slujba cea frumoasă a luminării, a îndreptării şi a mântuirii omului prin Cuvântul lui Dumnezeu...

...Dar noi facem acest lucru cu mari jertfe sufleteşti şi băneşti, pentru că cumplita scumpete a vieţii de acum ne apasă şi pe noi. Scoatem gazeta cu o pierdere de peste 35 mii lei. Şi ca să putem merge mai departe suntem siliţi să ridicăm şi noi cu ceva preţul abonamentului ei... Nu numai noi, ci toate gazetele a trebuit să facă acest lucru.

...Însă nu vă scumpiţi şi nu vă speriaţi... Pentru viitor avem planuri şi mai mari cu îmbunătăţirea gazetei. Cel care iscăleşte aceste rânduri şi scrie singur aproape toată gazeta mai are multe de spus şi de învăţat, dar a aşteptat mereu să se umple biserica gazetei de cititori şi ascultători, ca să-şi ţină predicile cele mai bune şi mai frumoase. Până când voi sta eu la gazeta aceasta, cu câtă sănătate şi ajutor mă va învrednici Mântuitorul meu Hristos, mă pun chezaş abonaţilor că n-o să le pară rău de banii ce-i vor da pentru «Lumina Satelor».

Pr. I. Trifa

«Lumina Satelor» nr. 51, din 31 dec. 1922 Şi, într-adevăr, nici nu le-a părut!

În primul an, funcţia aceasta era cu totul nouă pentru el, care venea dintr-o parohie de ţară, unde o astfel de muncă era total necunoscută. Redactorul trebui

să se familiarizeze cu o mulţime de lucruri, de denumiri şi de oameni. Toate acestea le învăţa izbindu-se de ele, alergând toată ziua şi muncind adesea toată noaptea, pentru ca să se facă totul la timp şi cât mai bine. Era vorba şi de încrederea ce i se arătase, dar mai ales era vorba de conştiinţa lui care presimţea că asta îi era chemarea şi care dorea să şi-o îndeplinească cu devotament faţă de Dumnezeul său. Tot mai limpede înţelegea că acesta va fi altarul şi amvonul de pe care el va trebui să-L slujească şi să-L slăvească pe Hristos, Domnul lui, spre mântuirea sa şi a altora după cuvântul mamei sale.

În curând, nu-şi mai putea îndeplini slujba de duhovnic la „Teologie”. Îndatoririle de la redacţie nu-i mai permiteau aproape nici o altă preocupare în afară de gazetă.

Pentru ca să i se poată asigura totuşi un salariu şi o locuinţă, fiindcă munca de la gazetă era neplătită, i s-a găsit o funcţie mai uşoară şi mai potrivită cu firea sa. Biserica avea atunci, la Sibiu, sub oblăduirea şi grija ei, un orfelinat cu 60-70 de copii orfani, adunaţi de prin judeţele Ardealului. I s-a dat în primire funcţia de director al orfelinatului, iar în clădirea acestuia i s-a dat o locuinţă pentru care va plăti o chirie mai mică. Acesta va fi locul şi mijlocul existenţei sale, cât timp va putea munci, făcând faţă la ambele îndatoriri, ca redactor al gazetei şi ca director al orfelinatului.

Slujba de părinte şi de îngrijitor al bieţilor orfani, daţi sub conducerea lui, a îndeplinit-o Părintele Iosif, aici, ani de zile. Cei 60-80 orfani, câţi cuprindea de obicei căminul condus de el, au simţit tot timpul acela căldura şi bunătatea inimii celui care le purta de grij ă, ca de copiii săi.

Aici a lucrat el o parte din zi şi cea mai mare parte din noapte, mulţi ani din viaţa lui, până la răscrucea cea mare de la sfârşitul anului 1934, când, drept răzbunare, Mitropolia l-a scos şi din slujba şi din locuinţa aceasta de la orfelinat.

E mişcătoare părinteasca dragoste cu care omul lui Dumnezeu a căutat tot timpul anilor acelora să poarte grijă de micuţii orfani, pentru a le îmbunătăţi condiţiile de hrană, încălzire şi îmbrăcăminte. Încă de la început, a organizat strângeri de ajutoare, prin colecte şi intervenţii pe la diferite instituţii şi persoane. Prin apeluri la gazetă şi prin ţinerea de serbări şi cuvântări la diferite sărbători şi ocazii, el a făcut ca grija de orfani să fie o preocupare a multor suflete binefăcătoare şi, astfel, soarta lor să fie cât mai uşurată. Acest om al lui Dumnezeu sfinţeşte orice loc în care ajunge să muncească, împlinindu-şi cu aceeaşi înaltă conştiinciozitate orice slujbă în care este pus.

Redacţia unei gazete este ca o uriaşă centrală telefonică, prin care vin şi trec toate ştirile şi întâmplările din ţară şi din lume. E ca un uriaş laborator în care vin spre analiză tot felul de lucruri bune şi rele. E ca un turn de pază din care se văd şi se dau alarme împotriva multor primejdii şi nenorociri.

La redacţia «Luminii Satelor», Părintele Iosif era un slujitor totdeauna treaz care vedea departe, care judeca sănătos şi care nu înceta a trage mereu semnalele de alarmă, înştiinţând despre primejdiile pe care le vedea şi le simţea venind.

Am mai spus despre starea cea rea a lucrurilor, atât din afara ţării, cât şi dinăuntrul ei. Dar, pe măsură ce trecea timpul şi se mai micşorau primejdiile din afară, cu atâta creşteau primejdiile cele dinăuntru.

Ţărănimea era săracă şi ruinată de război. Marea parte a pământurilor ţării era în mâna câtorva boieri şi mari proprietari. Ţăranilor li se promisese că, dacă vor lupta bine, îndată după terminarea războiului se va face o mare reformă agrară şi vor fi împroprietăriţi cu toţii din moşiile boiereşti.

Muncitorilor li se promiseseră locuri de muncă şi salarii îndestulătoare.

Invalizilor şi pensionarilor, asigurarea drepturilor lor.

Iar acum, nici după trei-patru ani de la sfârşitul războiului, se realiza prea puţin din toate aceste promisiuni. Politicienii, în frunte cu regele ţării, hămesiţi după câştiguri şi afaceri personale, nu mai vedeau şi nu mai auzeau nimic din gemetele şi suspinele celor mulţi şi nevoiaşi.

Mulţimi de afacerişti mari şi mici mişunau pretutindeni, speculând şi jefuind ţara şi poporul. Mita şi bacşişul acopereau orice şi permiteau orice, începând de sus şi până jos.

În această stare de descurajare generală, înfloreau mai ales industria şi comerţul băuturilor alcoolice falsificate. Zeci de fabrici de spirt negru şi mii de cârciumi ivite ca peste noapte revărsau peste ţară valuri uriaşe de alcool otrăvit, sărăcind şi îndobitocind pe bieţii oameni, lăsaţi la bunul plac al speculanţilor şi al afaceriştilor nelegiuiţi şi neruşinaţi.

Politicienii ajunşi la cârmă vindeau sau închiriau străinilor bunurile şi resursele ţării pe zeci de ani înainte. Astfel, se înstrăinară: Petrolul, Pădurile, Căile Ferate, Telefoanele, Chibriturile şi atâtea altele.

Satele erau pline de cârciumi care storceau banii oamenilor. Iar oraşele erau pline de bănci care le dădeau bani cerând camete nemiloase. Le împrumutau oamenilor banii de băutură în schimbul caselor, al moşioarei şi al muncii lor.

Cârciumile cumpărau sufletele celor „proşti”, cu alcoolul, iar băncile cumpărau conştiinţele celor „învăţaţi”, cu banii.

Sărăcia, dezbinarea şi ruina se întindeau pretutindeni. Legile fiind făcute de cei cumpăraţi cu banii, toate erau părtinitoare celor care îi plătiseră pe cei ce le făceau.

Toate bogăţiile ţării erau acaparate de străini, şi oriunde era ceva de câştigat era un străin. Corupţia şi nedreptatea domneau pretutindeni în ţară.

Cei care luptaseră şi se jertfiseră pentru întregirea şi independenţa ţării umblau nedreptăţiţi de la o uşă la alta, dintr-un an în altul, de la o promisiune mincinoasă la alta.

Mulţi oameni de bine vedeau tot răul acesta şi strigau împotriva lui. Dar cei ajunşi sus nu prea luau în seamă aceste strigăte. Când vreunul devenea totuşi prea supărător, se găsea îndată mijlocul să fie făcut să tacă: ori banul, ori ameninţarea.

Iată de ce, chiar de la începutul scrierilor sale, Părintele Iosif, ca un glas al conştiinţei naţionale şi religioase a poporului nostru, s-a ridicat cu toată tăria sufletului său împotriva răului.

Săptămână de săptămână, prin toate paginile gazetei sale, el striga cu disperare şi hotărâre împotriva tuturor acestor rele şi nedreptăţi ce se făceau. Şi chema cu tărie la luptă pentru salvarea sufletelor şi a bunurilor poporului. Nici un alt glas din ţară nu era atât de îndurerat şi de aspru ca al lui. Colecţiile gazetelor scrise de el în anii aceia vor rămâne pe totdeauna un exemplu măreţ şi o mărturie veşnică despre lupta uriaşă pe care a dus-o acest neînfricat slujitor al lui Hristos şi al poporului nostru, pentru a împiedica prăbuşirea şi a trezi conştiinţa mântuirii noastre. Multe din profeţiile făcute de el atunci s-au împlinit dureros în anii de mai târziu. Cine îşi va da cândva osteneala să cerceteze sub acest aspect scrierile lui de atunci se va uimi de clarviziunea şi de curajul acestui mare creştin şi patriot.

În Biserică, locul curatei şi armonioasei munci creştineşti de dinainte de război îl luară curând certurile confesionale, interesele personale, luptele politice, dezbinările sectare. Viaţa morală scădea pretutindeni, înlesnind pătrunderea a mai tuturor relelor. Diavolul avea un seceriş bogat pretutindeni.

Din turnul de pază al redacţiei sale, Părintele Iosif vedea tot mai îndurerat toate acestea. Şi nu era rând de gazetă în care să nu le strige şi să nu ceară îndreptarea lor.

Înţelegerea Voii lui Dumnezeu, atât de călcată în picioare de toţi, şi durerea prăbuşirii sufleteşti a poporului îi chinuiau zilnic sufletul şi îi înflăcărau îndrăzneala luptătoare.

Curând, gazeta ajunse numai a lui.

În locul articolaşelor cenuşii ale „comitetului” care se retrăsese aproape de tot, ardeau acum din paginile gazetei plesnele de foc ale mustrării şi înştiinţărilor lui împotriva păcatului, osândind lăcomia politicienilor, părtinirea judecăţilor, nedreptatea legilor, nepăsarea îndrumătorilor, decăderea societăţii şi absenţa Bisericii. În timp ce orfanii mor, invalizii cerşesc, poporul suferă, credinţa se pierde, sărăcia se întinde, străinii se îngraşă şi diavolul râde biserica tace şi stă.

În toată lupta aceasta cu răul general, bineînţeles că glasul de la «Lumina Satelor» nu era singurul care striga şi înştiinţa.

Dar era singurul care era pătruns de încredinţarea că numai o renaştere sufletească mai poate împiedica prăbuşirea şi mai poate aduce salvarea. Că numai

o întoarcere totală şi puternică la Hristos ne va mai putea izbăvi şi ridica. Că numai credinţa şi aflarea Crucii şi Jertfei Lui sunt singura cale a mântuirii din moartea şi osânda în care suntem. A fiecăruia în parte şi a tuturor la un loc.

Pe când alţii dădeau tot felul de „soluţii” şi prescriau tot felul de „leacuri” împotriva bolii ţării, Părintele Iosif stăruia şi înştiinţa despre Singurul Leac Salvator pe care el îl vedea: Hristos.

Din pricina asta, se făcuse şi mai gol în jurul lui. Ce trist îşi aminteşte el mai târziu de această stare de lucruri, când scria în «Istoria unei jertfe» («Ostaşul Domnului», nr. 3-4, din 1-15 februarie 1935):

...În felul acesta a mers foaia un an... Membrii comitetului s-au retras rând pe rând de la muncă. Şi, pe urmă, m-a părăsit şi părintele Moruşca. La jugul muncii am rămas singur...

Toate acestea pregăteau în conştiinţa şi în viaţa omului lui Dumnezeu marele cutremur şi marele hotar din noaptea celui de-al doilea An Nou, care va deveni primul pentru el şi pentru mulţi, mulţi.

Slăvit să fie Domnul!

Meditaţii:

AM FOST CLOPOT

Am fost clopot de furtună tras a-nştiinţare când se adunau grămadă norii peste zare; am dorit atunci puternic să feresc de moarte, până nu se înnoptează zarea prea departe.

Şi-am fost clopot de alarmă tras, sunând în dungă, să vă pot trezi din vreme, foc să nu v-ajungă; am dorit atunci ca ochii toţi să se deschidă, că vrăjmaş viclean întinde curse să ucidă.

Şi-am fost clopot de chemare, glas de mamă bună către inima şi vatra caldă şi străbună; am dorit atunci să-ntoarcă minţi împrăştiate, spre-ndreptările frumoasei Căi Adevărate.

Astăzi sun a Rugăciune şi a Sărbătoare, pregătire pentru ceasul Zilei Viitoare, priveghere-n aşteptarea Mirelui ce vine.

cine mai aude încă să-nţeleagă bine!...

Nu poate sluji cineva lui Hristos, dacă nu-şi desăvârşeşte sufletul prin virtuţi.

Sf. Maxim Mărturisitorul

Dacă în privinţa trupească golătatea este o mare ruşine... este o şi mai mare ruşine: sufletul gol de Hristos.

Sf. Macarie cel Mare

AM TOT STRIGAT

Am tot strigat de când tot strig îmi e şi greu să tot mai spun, dar strig, că ştiu că vine ziua să ştiţi că n-am fost eu nebun.

Am tot chemat de când tot chem şi ură poate că-mi purtaţi, dar chem, căci ştiu că vine ziua când veţi striga înspăimântaţi.

Am tot mustrat de când tot mustru e tot mai gol în jurul meu, dar tot nu tac, căci vine ziua cu blestemul lui Dumnezeu.

Am tot venit şi tot mai vin să spun că încă este har şi spun că ştiu că vine ziua cu plâns şi ţipăt în zadar.

Am tot înştiinţat şi mai răbdaţi-mi să vă-nştiinţez, căci ştiu ce-aproape este ziua cu-nfricoşatul morţii crez.

Veţi face şi-acum tot ce vreţi, cum aţi făcut şi pân-acum, dar scumpul mântuirii preţ amar se va plăti cu scrum.

Cine nu gândeşte şi nu lucrează ca Hristos nu este al Lui.

Sf. Vasile cel Mare

6. CUTREMURĂTORUL ÎNCEPUT

Iată noaptea Anului Nou 1923.

Această noapte de hotar între ani este, de obicei, pentru toţi oamenii, prilejul unui cutremurător bilanţ. Prilejul în care ne vedem cu toţii nu numai grăbita trecere a vieţii pământeşti, ci şi felul în care am folosit această parte din viaţa scurtă, pe care o încheiem la sfârşitul fiecărui an şi o deschidem la începutul altuia.

Într-o astfel de ultimă noapte a anului trecut şi de primă a noului an cine oare îşi mai face atât de necruţător bilanţul luptei sale trecute şi planul luptei sale viitoare, ca omul de conştiinţă aşezat de Dumnezeu într-acest loc de aşa mare răspundere cum era el, Iosif? Şi ca preot la un amvon în slujba lui Dumnezeu, şi ca redactor de gazetă, la o tribună în slujba poporului!

Era târziu şi el era singur. În noaptea asta, când nimeni nu doarme, mulţi fac voia diavolului, dar puţini fac voia lui Dumnezeu.

La masa de lucru din locuinţa sa de la orfelinat, unde locuia acum, Părintele Iosif stătea în faţa foilor albe, cufundat în gânduri şi privind departe. Şi nu ştia cum să înceapă.

Iată, gândea el, au trecut treizeci şi patru de ani din viaţa mea. Şi cu ce mă pot eu înfăţişa, cu adevărat, acum în faţa lui Dumnezeu, Stăpânul şi Judecătorul meu? Ce am făcut eu, cu adevărat, pentru Dumnezeul meu Căruia I-am juruit legământul cutremurător al preoţiei, făgăduindu-I slujire şi roadă? Ce am făcut eu, cu adevărat, pentru poporul meu căruia îi juruisem tot devotamentul meu în conştiinţa mea?

Cu un amar simţământ de durere şi de ruşine, vedea stările în care se zbăteau ţara şi poporul. Şi, la fel, neputinţa lui în faţa acestor stări.

Din tot elanul cu care se luptaseră fiii acestei ţări, de secole înainte, pentru împlinirea marelui nostru ideal naţional, acum parcă nu mai rămăsese nimic.

Toată frumoasa muncă pentru trezirea şi formarea conştiinţei curate a datoriei, a unităţii, a cinstei, a demnităţii şi a moralei acum parcă încetase de peste tot.

Toate luminile frumoase şi vrednice, care ardeau cândva atât de curat şi de puternic, acum parcă le stinsese un vânt satanic. Şi un întuneric vinovat se întindea rece, ameninţător şi deznădăjduit peste toate hotarele noastre fireşti şi sufleteşti.

În zadar ne-a dat oare Dumnezeu o ţară mare şi frumoasă? gândea el.

În zadar oare au luptat şi s-au jertfit atâtea secole înaintaşii noştri? În zadar oare am muncit şi am suferit chiar şi noi atât de mult? Căci, într-adevăr e în zadar, dacă lăsăm ca acum să se piardă şi să se nimicească totul, chiar aşa!

E plină lumea de ştiri rele despre cei de sus şi de ştiri triste despre cei de jos...

Crimele, hoţiile, judecăţile, divorţurile, tulburările şi toate nelegiuirile provocate de puhoaiele de alcool, revărsate peste ţară din sutele de fabrici, ştiute şi neştiute, de spirt negru şi alb... şi din miile de cârciumi, au făcut acum din ţara şi din poporul nostru, cel altădată atât de vrednic, un exemplu grozav de urât pentru toate popoarele din jurul nostru.

Bolile sociale şi degenerarea, provocate şi răspândite de alcoolism, se întind ca pârjolul, distrugând nu numai generaţia asta, ci şi pe cele viitoare.

Statisticile sunt din ce în ce mai alarmante, dar nimeni dintre cei cu răspundere în ţara asta nu se ridică puternic şi hotărât să oprească această stare de lucruri şi să aducă salvarea...

Încă o dată: cine le mai poate vedea toate acestea aşa de limpede ca unul care are un loc aşa cum am eu? Şi cine oare mai are o răspundere atât de mare în înştiinţarea răului şi în luarea de măsuri bune, ca mine, care am în mână o trâmbiţă cu care pot suna alarma neîncetat peste o lume întreagă? Ca mine, care am acum la îndemână un mijloc cu care pot chema la luptă împotriva răului şi pot îndruma neîncetat spre bine pe cei hotărâţi să se ridice cu un singur gând, pentru mântuire şi pentru Hristos!...

Din bisericuţa neştiută de la Vidra, Dumnezeu m-a mutat în catedrala de la «Lumina Satelor». Şi, de la cei câţiva ascultători sărmani dintr-un sat îndepărtat de munte, eu pot acum să vorbesc unei ţări, unei lumi întregi.

Foaia se tipăreşte în multe mii de exemplare, săptămână de săptămână, şi în fiecare duminică e ascultată în mii de sate şi de oraşe, nu numai din ţară, ci şi până departe, peste hotare, în toate colţurile lumii, unde sunt români care ţin legătura cu ţara de unde plecaseră.

Şi eu? Ce am făcut eu cu-adevărat, oare, şi ce fac eu, chiar şi acum, pentru a-mi împlini, în adevăr, datoria pe care am început să mi-o simt chiar din clipa când am primit Sfânta Carte şi sfânta înştiinţare a mamei mele, de pe patul morţii ei?

Cu ce îmi închei eu acum bilanţul celor treizeci şi patru de ani din viaţa mea? Practic, ce am făcut eu în afară de puţin zgomot care şi acela pare că s-a pierdut neputincios şi fără nici un ecou, în pustiul acesta mare din jurul meu?...

Aşa vorbea cu sine însuşi omul lui Dumnezeu, şi acestea îi erau amarele gânduri neputincioase şi triste, ce îl frământau în cămăruţa lui de la orfelinat.

În faţa lui erau încă foile albe, pe care trebuia să se înşiruie, în noaptea asta, rândurile ce vor alcătui primul număr, de Anul Nou, 1923, al foii «Lumina Satelor». Şi nici el nu ştia cum şi cu ce să înceapă...

Ceasurile treceau astfel grele de gânduri, iar foile rămâneau albe, căci

ochii erau plini de lacrimi şi sufletul plin de amărăciune. Cum să înceapă ceea ce se cerea făcut?

Din tot oraşul răzbăteau, până în cămăruţa lui şi până în fundul sufletului său, strigătele, urletele de beţivi, zgomotele de muzici şi tobe ale revelionului.

Toate cârciumile erau deschise, toate uliţele şi pieţele pline, tot văzduhul plin de chiote şi de neruşinare. Un cârd de beţivi trecu chiar pe sub fereastra lui, spărgând, cu larma unor cântece murdare şi a unor sudalme grozave, pacea căsuţei lui liniştite.

Copilul se zbătu în pătuţul lui. Şi sufletul Părintelui se strânse cutremurat. Cârdul beţivilor trecu... Veniră alţii. Şi, ca nişte săgeţi de foc, îi străpunseră inima, tot mai chinuitoare, întrebările dinainte:

Ce am făcut eu pentru ca aceşti nefericiţi beţivi şi suduitori să-şi dea seama, cutremuraţi şi îngroziţi, de păcatul şi pierzarea lor? Ei merg, fără să-şi dea seama, la o pierzare sigură, dar eu ştiu cutremurător de bine lucrul acesta.

Ce-am făcut eu pentru ca Hristos să fie adus până la ei, iar ei aduşi până la Hristos singura întâlnire mântuitoare a unui suflet şi a unui popor?

Ochii i se opriră îndureraţi asupra Psaltirii lăsate de mama lui. Cartea stătea şi acum, ca de obicei, pe masă, în faţa sa. În clipa aceea, auzi, mai limpede şi mai puternic ca oricând, glasul Psaltirii şi glasul mamei lui, grăindu-i cu o voce sfâşietoare:...Să-L cunoşti şi să-L mărturiseşti pe Hristos. În aceasta va fi mântuirea ta şi a multora...

Învăluit într-o lumină cerească, îi păru că vede în faţa sufletului său pe Iisus cel Răstignit. Şi parcă Îl auzi poruncindu-i: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa...”; „Fără Mine nu puteţi face nimic...”; „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”.

Şi simţi cum lumina aceasta puternică se apropié, îl cuprinse în ea, şi se revărsă toată, dintr-o dată, în toată fiinţa lui trupească şi sufletească...

Se prăbuşi pe genunchi şi mâinile i se împreunară, înălţate în rugăciune, peste Psaltirea mamei. Cu tot sufletul cutremurat şi cu toată faţa şiroind de lacrimi, izbucni într-o mărturisire zguduitoare, învinuindu-şi toată nepăsarea trecută. Şi cerându-şi iertare pentru toţi anii petrecuţi cu atât de puţin folos.

Cu o nestăpânită revărsare a inimii, se predă din nou lui Hristos, cu o hotărâre şi cu un legământ nou ca, din clipa aceasta, să ia, puternic, un nou drum în lupta lui. Un îndemn fericit şi luminos îi străluci poruncitor în faţă, strigându-i:

ridică-te şi scrie!

Şi, peste foile albe, mâna lui slăbuţă începu să alerge, scriind cuvintele de foc inspirate de Duhul Sfânt, ale Chemării în Numele lui Iisus Hristos, adresate tuturor românilor şi creştinilor pentru hotărârea cea mare:

Veniţi, strigă el, să facem o intrare creştinească în Anul cel Nou, cu hotărâre şi întovărăşire de luptă împotriva sudalmelor şi beţiilor...

Cititorilor... veniţi să scoatem din casa noastră, din traiul nostru şi al vecinilor noştri aceste două mari păcate care ne pierd sufletul şi neamul nostru: beţia şi sudalma...

Publicăm mai jos o «Hotărâre».

Toţi cei care voiesc şi se hotărăsc să intre în lupta contra beţiei şi sudalmei vor iscăli această hotărâre. Apoi hotărârea iscălită o puneţi pe peretele casei şi, mai ales, în suflet, ca s-o aveţi în tot decursul anului cu voi... spre a vedea câţi am putut purta până la sfârşit lupta cea bună pentru biruirea Satanei şi mântuirea noastră cea sufletească.

Cititorule, iscăleşte şi tu hotărârea şi intră şi tu în Oastea celor ce se hotărăsc pentru Mântuitorul Hristos şi pentru lupta împotriva păcatelor. Ascultă glasul şi rugăciunea sufletului tău, iscăleşte şi tu şi ţine hotărârea de mai jos:

Hotărâre:

Subsemnatul,..., gândindu-mă cum aş putea intra în Anul cel Nou cu folos de mântuire sufletească, mă hotărăsc prin aceasta, cu începere de la Anul Nou, să scot din traiul meu sudalma şi beţia.

Îmi dau seama ce păcate grele sunt acestea.

Intru, prin aceasta, în rândul celor ce se hotărăsc, ca şi mine, să fim nişte buni ostaşi ai lui Hristos. Să începem lupta cea sfântă a curăţirii vieţii noastre de păcatele cele multe şi grele.

În fruntea oştirii noastre stă Mântuitorul Hristos şi El ne va duce la biruinţă.

Pe Mântuitorul meu, Iisus Hristos, rugându-L să mă ajute şi pe mine să lupt în Oastea Lui, iscălesc această hotărâre ce s-a făcut pentru binele şi mântuirea mea cea sufletească.

Dată în..., la Anul Nou, 1923

N. N, abonat al gazetei «Lumina Satelor».

În primul număr din anul II, se publicară aceste lucruri pe larg, în pagina întâi a foii «Lumina Satelor».

Ecoul acestei înflăcărate chemări trecu şi prin toate celelalte pagini şi numere ale foii, reluat de fiecare subiect al ştirilor şi predicilor ce le cuprindea gazeta. Îndemnul acesta sfânt, nou şi limpede striga puternic cititorilor, de peste tot cuprinsul scrierilor omului trimis de Dumnezeu, înştiinţând şi trezind conştiinţele tuturor:

Necazurile de azi se vor ţine de noi şi vor trece cu noi dintr-un an în altul, până când vom lua hotărârea cea bună să scoatem aceste păcate din traiul şi din inima noastră şi să-L ascultăm pe Mântuitorul Hristos suna de peste tot, trâmbiţa gazetei.

Hotărăşte-te şi tu, cititorule, şi stăruieşte şi de alţii, pentru că altcum în zadar aşteptăm şi suspinăm după vremuri mai bune şi mai uşoare!...

Astfel, gazeta avea acum o ţintă. Înălţase un steag, în jurul căruia erau chemaţi toţi cei care se trezeau şi se eliberau din robia diavolului.

Scriitorul ei stătea acum ca o flacără cu tot sufletul lui aprins şi dornic sub călăuzirea Voii lui Dumnezeu. Şi cu toată alipirea predat sub Crucea lui Hristos Domnul, dornic să-şi împlinească toată datoria inspirată de Duhul Sfânt în noaptea hotărâtoare.

Ştia că toată taina biruinţei stă în puterea şi harul revărsării Duhului Sfânt. Că, fără această revărsare, câmpia sufletească a ţării va rămâne mereu pustie, iar albia educaţiei noastre religioase, mereu uscată.

De aceea, cu toată puterea sufletului său, căuta să trăiască, în toată sfinţenia şi sinceritatea, Voia şi Cuvântul lui Dumnezeu, în sine însuşi, înlăturând astfel orice stavilă de păcat sau neascultare dinăuntrul său, pentru ca apele vii ale Duhului Sfânt să se poată revărsa apoi, prin el şi prin matca tot mai largă a foii sale, peste tot ţinutul uscat al vieţii sufleteşti din ţara şi din Biserica noastră, până cine ştie unde şi până cine ştie când, schimbând astfel şi înnoind din temelie viaţa fiecărui cititor al său.

Duhul Sfânt îl încredinţa tot mai puternic că învierea şi înnoirea aceasta nu pot veni decât prin puterea Crucii şi a Jertfei Mântuitorului Hristos, din izvorul cuvintelor Sfintei Scripturi.

Trebuie deci puternic făcută cunoscută, în popor, citită şi iubită Biblia, Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu. În ea este Hristos. Şi în El sunt izvoarele învierii şi ale vieţii. În aceasta stă taina biruinţei sale.

Şi piticul acesta, devenit uriaş, începu să ridice marea şi ruginita stavilă ce oprea de veacuri cunoaşterea şi revărsarea apelor Evangheliei vii, peste întinderile uscate şi pustii ale vieţii noastre duhovniceşti.

Cu un efort de profet ceresc, acest om puţin la trup, dar uriaş la suflet, plin de puterea şi lumina Duhului Sfânt, lucra din răsputeri, împingând întunericul şi făcând drum luminii lui Hristos spre noi. Începură să se reverse chemările, tâlcuirile, îndemnurile şi înştiinţările înflăcărate pentru naşterea din nou cerută de Hristos şi adusă de Duhul şi Cuvântul Sfânt.

Hotărârea lui îi făcea să se hotărască pe mulţi. Învia şi la noi voluntariatul duhovnicesc şi misionarismul laic, de care nu se mai vorbise, în felul acesta, din vremile fericite şi îndepărtate ale Sfântului Ioan Gură de Aur. În toată ţara care dormea, cineva din Sibiu se trezise şi trăgea puternic un clopot de înviere.

E nevoie să stăruim asupra acestor lucruri, pentru că altfel nu se va putea înţelege nimic din taina şi din substratul evenimentelor viitoare.

Izbucnise deci un torent viu, care se revărsa ca un fluviu, ţâşnind cu o forţă uriaşă din Hristos.

Duhul Sfânt împingea biruitor acest torent de ape vii, în cercuri şi valuri tot mai largi, izbind în păcat şi prăbuşind multe stavile ale lui.

Multe comodităţi erau ameninţate, iar valurile înnoitoare clătinau mentalităţile învechite şi le măturau, aducând în locul lor harul, nemaicunoscut înainte, al unei fericite învieri şi trăiri colective în Hristos.

Dar începură să se ridice şi murmure şi nedumeriri.

La început, e drept, mai slabe şi mai puţine, dar cu timpul crescură tot mai tari şi tot mai multe, atât pe faţă, cât şi în ascuns.

Deocamdată însă Biblia îşi făcea tot mai mult loc, iar puterea Duhului Sfânt lucra tot mai luminos prin viaţa şi prin gazeta plină de suflul nou, născut o dată cu hotărârea din noaptea de An Nou, 1923.

În noaptea aceea nu se născuse în Hristos numai un redactor nou şi o gazetă nouă. Ci se născuse şi se năştea o cititorime nouă, o societate nouă, o frăţietate evanghelică şi vie, care era aluatul ceresc în stare să dospească pentru Hristos toată frământătura Bisericii şi poporului nostru, înnobilând-o şi sfinţind-o.

După abia trei luni, la Paşti, în numărul 13, din 8 aprilie 1923, Părintele Iosif publica primul bilanţ al luptei şi începutului său nou cu Oastea Domnului. Sub titlul „Intraţi în Oastea noastră”, el scria:

De Anul Nou 1923, «Lumina Satelor» a publicat o chemare către cititorii ei... Cititorilor, zicea între altele această chemare, veniţi să facem o intrare creştinească în anul cel nou. Veniţi să facem o hotărâre, o întovărăşire de luptă împotriva păcatelor, să le scoatem din casa şi din traiul nostru şi al vecinilor noştri...

Şi se publica încă o dată cuprinsul Hotărârii de atunci, adăugându-se apoi următoarele:

Aceasta este Hotărârea publicată în numărul de Anul Nou. Câţi au subscris această Hotărâre încă nu ştim, pentru că acolo ziceam să ni se înştiinţeze numai la sfârşitul anului. Numai atunci vom putea afla cât de mare este Oastea noastră. S-au aflat însă unii care ne-au înştiinţat şi mai înainte de sfârşitul anului despre iscălirea hotărârii. Din aceste înştiinţări am aflat despre următorii care s-au hotărât pentru lupta împotriva păcatelor:

Iosif Trifa, redactorul gazetei «Lumina satelor»,

Gh. Greavu, cantor la biserica Lisa făgăraş,

Ioan Buzaş, econom, Jucul Românesc,

Zaharie Ieronim, plugar, Crihalma,

Ilie Ranca, Hăghig,

N.T., plugar în com. L.

Flore Alexe, epitrop, biserica Cermei, jud. Arad,

Nicolae Vesa, Flore Popa, Teodor Sabău, cânt. bisericeşti,

Petru Vlad, Crăciun Vlad, plugari, Cermei, jud. Arad,

Iacob Grigore şi Ioan Poplăcean, Orlat, jud. Sibiu,

Petru Popa, cantor bisericesc, Giriş,

Ioan Popa, Nicolae Crăciun, Flore Bălaş, Flore Ianc giriş

N.F. din Nojag severin

Ilarie Gavra, com. Vidra de Sus,

Ioan Morar, Crihalma, jud. Tr. Mare,

Augustin Toma, Vecerd, Tr. Mare.

Iată-ne, dragii mei, scrişi aici lângăolaltă toţi acei despre care avem înştiinţare că am intrat în Oastea noastră. Şi acum, aflându-ne lângăolaltă şi aici pe hârtie, către voi se îndreaptă cuvântul meu. Vreau să vă spun îndată, de la început, că chemarea noastră nu se gată numai cu atâta: să nu sudui şi să nu te îmbeţi. Vorba „să nu faci ceea şi ceea” este încă numai porunca Vechiului Testament, dar noi trebuie să mergem mai departe, să înaintăm mai departe spre darul şi lumina Mântuitorului nostru Iisus Hristos, din Noul Testament.

Lăsaţi darul, lumina şi iubirea Mântuitorului să intre în toată casa voastră şi să lumineze tot sufletul vostru, să vă cureţe de toate păcatele voastre.

Şi apoi, după aceasta, să mergem mai departe. După ce te-ai îndreptat pe tine, trebuie să îndreptezi şi pe alţii. Ca un bun ostaş al lui Hristos, tu trebuie să te aperi nu numai pe tine de Satana şi de păcate, ci trebuie să-i aperi şi pe alţii şi să-i atragi şi pe alţii în fronturile mântuirii sufleteşti.

Ca un bun ostaş al lui Hristos, tu trebuie să te lupţi neîncetat pentru a lărgi hotarele Împărăţiei lui Dumnezeu şi pe acest pământ. Mişcarea noastră, dragii mei, trebuie să fie o lumină care să lumineze în această cumplită întunecime de păcate ce s-a lăsat peste noi (Mat. 5, 14). Mişcarea noastră trebuie să fie o sare care să împiedice stricăciunea (Mat. 5, 13). Şi un aluat care să dospească frământătura nouă în traiul nostru şi al vecinilor noştri.

Fiţi şi faceţi-vă, iubiţii mei, aşa ca, tot omul, văzând faptele noastre, să se aprindă de dorul şi de dorinţa de a intra şi el în Oastea noastră.

Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos să ne ajute şi să binecuvânteze, cu al Său dar şi ajutor, începutul nostru.

«Lumina Satelor» nr. 13, din 8 aprilie 1923

Iată primii lăstari ai grăuntelui de muştar.

Iată primele îndrumări inspirate de Duhul Sfânt ce vor deveni apoi trăsăturile şi solia Frăţietăţii viitoare, în Hristos.

Prin naşterea din nou întâi la trăirea şi lupta pentru mântuirea ta; apoi, prin mărturisirea personală şi de la om la om trăirea şi lupta pentru mântuirea altora.

Totul într-o dragoste fierbinte pentru Dumnezeu şi pentru de-aproapele.

Slăvit să fie Domnul!

Meditaţii:

MĂ DĂRUIESC LUMINII

Mă dăruiesc Luminii spre-a arde necurmat acolo unde jertfa se cere mai curat.

Lumina să mă facă o flacără pe-altar, adeverind Misterul din Pâine şi Pahar.

Şi să mă facă rază de candelă-nsoţind gemuta rugăciune din duhul suferind.

Şi să mă facă-un soare strălucitor şi-aprins, mărturisind Iubirea pe cât pământ m-a-ntins.

Şi să mă facă-al nopţii luceafăr îndreptar spre Adevărul Unic din orişice hotar.

Şi să mă facă farul ce-arată luminos Limanul şi Salvarea eternă în Hristos.

Şi să mă facă faclă să luminez curat Soliei înţelesul cel drept şi-adevărat.

Şi să mă facă fulger puternic despicând hotare de-ntuneric cu fiecare gând...

mă dăruiesc Luminii ca torţă şi ca rug, pe totdeauna gata de jertfă şi de plug.

Naşterea din nou este a doua făptură, căci, din ceea ce nu eram, am fost aduşi la ceea ce suntem.

Ceea ce eram mai înainte am murit, adică omul nostru cel vechi.

Şi ceea ce devenim nu eram mai înainte.

Sf. Ioan Gură de Aur

7. PRIMII PAŞI SPRE O RÂNDUIALĂ

Stăruitoarele chemări repetate număr de număr şi săptămână de săptămână, cu apeluri tot mai înflăcărate şi cu o ţintă tot mai limpede şi mai strălucită avură un răsunet tot mai larg în mijlocul haosului trupesc şi sufletesc.

Răspunsuri tot mai dese de noi adeziuni îngroşau rândurile Oastei duhovniceşti, nou-înfiinţate. Tineri şi bătrâni, din toate straturile sociale şi din toate ţinuturile româneşti, se adăugau acestei mişcări de renaştere sufletească ce aducea un suflu nou şi plin de nădejde în Biserica şi în ţara noastră.

Se impunea, deci o oarecare rânduială şi îndrumare mai îndeaproape a muncii şi a luptei spre ajungerea scopului măreţ pe care şi-l propusese Lucrarea cea nouă.

Astfel, în numărul 25, din 1 iulie 1923, deci numai după jumătate de an de la pornirea Lucrării Oastei, Părintele Iosif scria următoarele:

„O adunare vor ţine la Sibiu toţi cei ce s-au hotărât împotriva beţiilor şi sudalmelor

Mişcarea şi lupta gazetei noastre împotriva beţiilor, sudalmelor şi a altor păcate rele şi grele au pătruns în multe suflete şi mulţi dintre cititorii gazetei noastre au luat hotărârea de a le scoate din viaţa lor.

După războiul cel mare din lume, gazeta noastră a chemat pe oameni într-o oaste nouă: în Oastea lui Iisus, ca să putem începe un război nou, pe cel împotriva păcatelor. Chemarea ne-a fost ascultată. Oastea ni s-a sporit. Ostaşii ni s-au înmulţit şi acum trebuie să ne orânduim Oastea.

În zilele trecute a intrat în rândurile noastre un cărturar, aducând cu el păreri şi planuri de organizare. Iată-le mai jos:

«Onorate domnule redactor, iată vin să mă înscriu şi eu în rândurile acelora care s-au hotărât împotriva băuturilor alcoolice. Am făcut acest lucru convins că aceste băuturi strică trupul şi sufletul omului.

Ar fi bine şi potrivit ca societatea noastră să-şi aibă statutele ei (legile de conducere), având şi un semn de recunoaştere (insignă, cocardă).

O adunare, într-un congres, a celor care s-au hotărât împotriva beţiilor şi sudalmelor încă ar fi binevenită. Serbările ce se vor ţine la 29 iunie, în memoria mitropolitului Andrei Şaguna, ar fi un bun prilej pentru acest lucru...

Agnita, la 9 iunie 1923, Ioan Păltiniş, publicist»”

La acestea, Părintele Iosif adăuga:

„Părerea d-lui Păltiniş este binevenită. Acum, după ce avem începutul făcut, trebuie să ne organizăm, adică să stabilim anumite reguli (statute) pe care să le ţină toţi cei care intră în Oastea noastră, precum zice şi Apostolul Pavel: şi de se va lupta cineva, nu se încununează de nu se va lupta după rânduieli (II Tim. 2, 5).

Vom ţine, aşadar, şi noi cea dintâi a noastră adunare în 28 şi 29 iunie, aici la Sibiu, cu prilejul serbărilor lui Şaguna. Invităm pe toţi cei care au intrat în Oastea noastră sau voiesc să intre de acum să vină atunci la Sibiu.

Eu pun în mişcarea noastră cele mai frumoase nădejdi. «Lumina Satelor» străbate, cu cele zece mii de exemplare ale ei, în toate unghiurile ţării. În chipul acesta mişcarea noastră va putea umple, rând pe rând, toată ţara, cu ostaşi şi cu fronturi de luptă împotriva păcatelor. În chipul acesta vom putea cuceri din nou această ţară pentru Iisus Hristos şi Evanghelia Lui. Aceasta va fi cucerirea cea din urmă şi cea adevărată, care va da mărire statornică acestei ţări şi acestui neam...”

O astfel de viziune profetică avea acest om binecuvântat, atunci!

Cu o astfel de încredinţare puternică şi sfântă lucra el, deplin încredinţat că scopul măreţ şi fericit al adevăratei înălţări şi mântuiri a ţării şi neamului nostru nu poate veni decât prin Hristos. Prin saltul naşterii din nou şi al vieţuirii în Hristos.

Fireşte, aceasta va cere un drum lung, cu eforturi mari şi cu jertfe multe. Dar Duhul lui Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul Puternic, îi insufla mereu îmbărbătare din făgăduinţele Lui sfinte: Îndrăzneşte, Iosife, Eu sunt cu tine şi cu lupta ta! Nu te teme! Tu nu eşti singur, Eu mai am în neamul acesta şi în Biserica aceasta încă nenumărate mii de suflete scumpe şi mari, care vor veni şi se vor alătura cu hotărâre şi vitejie luptei tale!

Tu crede şi luptă! Roagă-te şi mărturiseşte! Îndrăzneşte şi suferă ca un bun ostaş al Meu şi lasă toate celelalte în grija Mea. Lucrarea Oastei este a Mea şi Eu am s-o duc la biruinţă!...

Cu această puternică încredere în făgăduinţele Duhului Sfânt a trăit, a luptat şi a murit el, neclătinat şi nebiruit prin toate încercările stârnite de potrivnicul în contra lui şi a lucrării începute de Dumnezeu prin el.

Denumirea de Oaste a Domnului

Câteva trebuinţe se iviră deci de la începutul mişcării. Printre acestea, prima era denumirea pe care trebuia s-o ia mişcarea cea nouă. Scopul ei era hotărât şi sănătos, dar realizarea lui se promitea greu şi îndelungat.

Piedicile se arătau multe şi mari, iar vrăjmaşii, îndârjiţi şi puternici.

Va trebui dus un război necruţător şi lung, cu arme noi şi sigure, cu voinţă puternică şi cu ostaşi viteji. Fronturile acestei lupte duhovniceşti vor fi peste

tot, iar loviturile date şi primite vor cere multe jertfe, vor aduce multe biruinţe, dar poate şi multe dureri.

Lumea de atunci era foarte obişnuită cu vocabularul războiului care durase atâţia ani şi care, deşi se terminase, era totuşi încă viu în amintirile tuturor celor ce trăiseră ororile lui, atât pe fronturi cât şi acasă.

Dacă un război de un fel se terminase, în afară, cu dezrobirea noastră naţională, un nou război, de un alt fel, începuse înăuntru, pentru dezrobirea noastră sufletească. Şi acest război trebuie purtat cu şi mai mare hotărâre. Oricât va fi de lung şi de mare acest război, el va trebui să se încheie numai atunci când se va fi făcut desăvârşita noastră dezrobire sufletească de sub robia păcatului şi a decăderii în care suntem ţinuţi acum.

De aceea, noua Frăţietate era o „Oaste”. „Steagul” ei era Crucea şi Jertfa lui Hristos.

„Armele” ei sunt armele Duhului Sfânt.

„Vrăjmaşul” ei este diavolul şi păcatul.

Iar „fronturile” ei de luptă sunt pretutindeni.

De la vocabularul războiului obişnuit, care în vremile acelea era atât de normal, s-a trecut prin foaia şi lupta Oastei la înţelesul lui duhovnicesc. Şi astfel în noua Lucrare a Oastei Domnului s-a încetăţenit acel vocabular, acel fel de a vorbi şi de a scrie, care, mai târziu, va părea unora „prea de tot”. Ba încă, cu timpul, i se va da un alt înţeles atât de sucit şi de răuvoitor, încât Lucrarea cea numai duhovnicească a Oastei va fi învinuită de agitaţie lumească, duşmănoasă faţă de ţară. Şi bănuită de gânduri primejdioase faţă de orânduirea lumească.

Cu toate aceste măsuri răuvoitoare însă, ostaşii Domnului, oameni cu cugetul curat, formaţi pe acest fel de a fi, au rămas mereu la numele lor şi la vorbirea lor, încredinţaţi fiind că prin toate aceste lucruri bune nu fac nici un rău la nimeni şi că nu calcă nici o lege a nimănui.

De altfel, însăşi Biblia şi Biserica folosesc acest limbaj, bineînţeles, duhovnicesc, înfăţişându-l pe adevăratul creştin ca pe un „bun ostaş al lui Hristos”, chemat să lupte şi să sufere pentru triumful Împărăţiei lui Dumnezeu şi pentru nimicirea păcatului (II Tim. 2, 1-5), chiar de la botezul lui în credinţa creştină.

Unui astfel de „ostaş” al Domnului i se porunceşte să ia toată „armătura” Duhului Sfânt, ca să poată ţine piept împotriva uneltirilor vrăjmaşului diavol. Şi este vorba acolo despre „centura” adevărului, „platoşa” neprihănirii, „scutul” credinţei, „coiful” mântuirii, „sabia” Duhului (Efes. 6, 11-17).

Să nu mai fie de mirare dar, nici să nu mai trezească nimănui şi niciodată bănuieli sau încurcături nici denumirea ce i s-a dat şi nici felul de vorbire ce i s-a imprimat de la început acestei paşnice şi iubitoare oştiri a lui Hristos!

Prin tot ce este şi voieşte ea, prin tot ce va propovădui şi va realiza, Oastea Domnului nu va urmări şi nu va face decât binele fiecărui suflet, fiecărei familii, fiecărei ţări în care va pătrunde, ducându-L tuturora pe Hristos cel Viu şi Mântuitor.

Rău nu va face decât păcatului şi lui Satana.

În felul acesta deci, Frăţietatea îşi luă, încetul cu încetul, din felul ei de vorbire, denumirea de «Oastea Domnului», deşi încă nu se luase oficial o hotărâre în privinţa asta, ci încă se frământa gândul. Unii chiar propuneau diferite alte denumiri ca de exemplu: „Veniţi la Iisus”, sau „Isus vă cheamă” etc. Până la urmă însă, a rămas acea denumire care arăta cel mai bine identitatea şi scopul acestei oştiri a lui Hristos.

Denumirea aceasta nouă şi frumoasă insufla tuturor celor dinăuntrul şi din afara ei înaltele gânduri şi îndemnuri spre trăirea şi lupta cea sfântă, cerute de Mântuitorul Hristos. Această trăire şi luptă erau pline de viaţă, de putere şi de avânt în toţi. Se trezise în suflete parcă suflul plin de putere şi de viaţă al Duhului Sfânt din Ziua Cincizecimii, din vremea primilor creştini, din vremea Sfinţilor Părinţi.

Medalia Oastei Domnului

O dată fixată denumirea de Oaste, trebuia să se meargă mai departe în adâncirea şi precizarea acestui caracter al Frăţietăţii.

Iniţiativele se vor înmulţi şi se vor concretiza, dând mereu noi imbolduri celor porniţi pe drumul sfânt al renaşterii sufleteşti, în lupta lor duhovnicească.

Pentru a arăta că chiar hotărârea de intrare în Oastea Domnului constituie un act de eroism duhovnicesc, Părintele Iosif, ca un îndrumător şi conducător văzut al acestei oştiri, a hotărât să înfiinţeze o medalie, un fel de decoraţie Sfântă, care se va da fiecărui nou ostaş, o dată cu legământul lui de intrare în rândurile Oastei. Astfel s-a înfiinţat „medalia”, cruciuliţa de bun ostaş, ce arăta că purtătorul ei este un suflet cu totul predat în slujba şi ascultarea lui Hristos, Mântuitorul.

După ce s-a întocmit forma şi textul pe care îl va avea medalia, s-a comandat confecţionarea ei la nişte întreprinderi din ţară, în câteva serii.

Numărul de cereri fiind tot mai mare, iar preţul scumpindu-se, mai târziu s-au făcut comenzi şi la nişte firme din străinătate (Elveţia şi Viena).

Cruciuliţa Oastei avea o formă deosebit de frumoasă, cu inscripţia biblică de la care Oastea îşi luase denumirea (II Tim. 2, 3) şi cu panglică de culoarea albastră a cerului. Era un semn distinctiv şi curajos, purtat cu evlavie şi dragoste de către toţi cei care se doreau cu adevărat vrednici de el. Însuşi Părintele Iosif a aşezat cu mâna lui acest semn binecuvântat pe inima multora care au depus legământul de ostaşi în mijlocul adunărilor din Sibiu, când la aceste legăminte se potrivea să fie şi el prezent.

Acest semn era, la începuturile de atunci, nu numai o dovadă de hotărâre sfântă şi o podoabă creştinească, ci şi mărturia unui legământ văzut de către toţi, că sufletul care o poartă a rupt-o cu păcatul şi că s-a obligat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor să trăiască în lumină şi să umble în curăţie în toate căile şi în toate faptele lui.

Purtarea ei era o puternică frână contra pornirilor fireşti ce încă erau în om. Şi un semn văzut de care oricine s-ar fi putut lega ca să-l mustre, dacă acela care purta cruciuliţa se arăta undeva, în vreun fel, nevrednic de Numele Domnului şi de Lucrarea Oastei Sale.

O dată însă cu tulburările aduse de război, când au venit tot felul de greutăţi, din pricina mulţimii celor înscrişi în Oaste, ca şi din greutatea de a putea procura aceste medalii, purtarea ei, a cruciuliţei, a fost recomandată tot mai puţin şi obişnuită tot mai rar, până când s-a uitat de tot.

La vremea ei însă, medalia Oastei a avut scopul şi rostul ei binecuvântat. Ea a folosit foarte mult nu numai la insuflarea unei atitudini curajoase şi sfinte a celui care o purta, ci şi la recunoaşterea cu bucurie între ei a celor care, întâlnindu-se, erau îmbărbătaţi în Domnul prin puterea şi harul aceluiaşi legământ frăţesc.

Cândva, şi dacă voia şi planul cel tainic al dragostei lui Dumnezeu va mai îngădui să vină pe pământ încă o dată vremi de pace şi de libertate, acest semn poate că ar fi bine să apară din nou, ca o revenire fericită la dragostea şi biruinţele frumoase ale începuturilor noastre minunate, despre care scria Părintele Iosif în «Lumina Satelor» nr. 25, din 1 iulie 1923, când publica şi semnul medaliei, spunând: Acesta este semnul pe care îl vor purta cei ce au intrat în Oastea noastră!

Transcriem acele cuvinte pentru că ele sunt cele dintâi şi cele mai clare porunci pentru Oastea Domnului. Ele sunt de o valoare neschimbată până la sfârşit. Şi este nevoie să le ştie toţi cei care sunt, sau vor să fie, membri în această Lucrare. Acum şi în vecii vecilor.

Acestea sunau aşa:

„...Cititorule, uită-te cât de frumos este semnul ce-l vor purta cei care s-au hotărât să scoată beţia, sudalma şi alte păcate din viaţa lor! Vrei şi tu să porţi acest semn de mântuire sufletească? Intră în Oastea noastră!

Dar bagă de seamă, cititorule, că semnul nostru nu-i făcut numai să-l pui la piept în semn de fală şi de mândrie, ci cu semnul nostru trebuie să trăieşti şi în viaţa ta.

Trei lucruri se cer de la mine, de la tine şi de la alţii care voiesc să intre în Oastea noastră şi să poarte medalia noastră:

1. În Oastea lui Iisus trebuie să te supui cu credinţă şi cu ascultare tuturor poruncilor Lui (aşa precum trebuie să te porţi în orice armată). Toate purtările

tale, toate faptele şi lucrările tale trebuie să le pui în slujba lui Iisus, căci El e Stăpânul tău.

2. În Oastea lui Iisus tu trebuie să te lupţi neîncetat. Această luptă tu trebuie să o porţi mai întâi cu tine însuţi, ca să poţi supune sub picioarele tale pe potrivnicul diavol şi amăgirile lui. Vitejia cea mare, în frontul nostru, aceasta este: să te biruieşti pe tine însuţi, adică să-ţi biruieşti poftele şi patimile cele rele. Să nu fii biruit de rău, ci să biruieşti răul prin bine (Rom. 12, 19). Cu ajutorul Domnului Iisus.

3. După ce te-ai mântuit pe tine, trebuie să-i mântuieşti şi pe alţii. Să-i atragi şi pe alţii în fronturile mântuirii sufleteşti. Ca un bun ostaş al lui Hristos, tu trebuie să lupţi neîncetat pentru a lărgi hotarele Împărăţiei lui Dumnezeu pe acest pământ; să aprinzi dragostea, să stingi ura. Să loveşti minciuna, să lăţeşti pacea.

Iată dar, iubite cititorule, câte se cer de la tine şi de la cei care vor să intre în Oastea noastră. De aceea e scris pe medalie. «Iar tu te luptă şi suferă...» În schimb, această luptă şi suferinţă pentru Iisus şi Evanghelie ne dau, la sfârşitul vieţii, mulţumirea sufletească pe care a avut-o Apostolul Pavel când a zis: «Lupta cea bună m-am luptat, credinţa am păzit-o, cununa dreptăţii îmi va da mie Judecătorul cel Drept» (II Tim. 4, 7). Intră şi tu, cititorule, în Oastea noastră, ca să ai la sfârşitul vieţii tale această bucurie şi mântuire sufletească...” (urma clişeul medaliei, iar sub el o Hotărâre, prin care sufletul mărturisea că se leapădă de toate păcatele „cu ură şi scârbă” şi că se predă cu totul în slujba Domnului, intrând în rândul celor care vor să fie nişte buni ostaşi ai lui Hristos, începând şi ducând lupta cea sfântă a curăţiei vieţii)...

În fruntea Oştirii noastre încheia Hotărârea stă Mântuitorul Hristos şi El ne va duce la biruinţă.

Pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos rugându-L să mă ajute şi pe mine, ca să lupt în Oastea Lui, iscălesc această Hotărâre ce s-a făcut pentru binele şi mântuirea mea cea sufletească...

Cât de pline de putere şi de lumină din Duhul Sfânt sunt aceste trei puncte de credinţă de mai sus! Ele sunt primele „statute” ale Oastei. Dumnezeu nici n-a mai îngăduit să apară pentru Oastea Lui alte statute în afară de acestea.

Cuvintele celor trei puncte statornicite ca un îndrumător de viaţă, încă de la începutul Oastei, sunt pentru noi toţi cei de azi şi pentru toţi cei care vor mai fi chemaţi de Dumnezeu să-şi afle şi să-şi păstreze mântuirea sufletului lor în această Lucrare evanghelică porunci cereşti!

Să le recitim cu toţii, mai ales noi, cei de astăzi, căci după atâtea zeci de ani, ele ne sună nouă astăzi şi mai puternic. Fiindcă noi am cam început acum să uităm ce suntem şi de ce suntem. Iar din pricină că am uitat aceasta, însăşi mântuirea noastră este în cea mai mare primejdie.

Până la sfârşitul Oastei, aceste porunci să stea scrise cu litere de foc şi de aur pe cerul dinaintea noastră, fraţilor şi surorilor, pentru ca ochii noştri, ai tuturora,

să fie aţintiţi mereu spre ele. Şi să nu mai uităm niciodată a împlini cu fapta adevărul lor!

Şi eu am avut cândva o astfel de medalie, de care îmi va părea rău că am pierdut-o, până la moarte, căci medalia ce am avut-o eu era chiar cruciuliţa Părintelui Iosif, dată mie de către el, chiar cu mâna lui, la Crăciunul anului 1937, ziua când eu împlineam 24 de ani şi când el presimţea că va fi ultimul Crăciun pe care îl vom petrece împreună.

ţine, ca dar din partea mea, această cruciuliţă mi-a zis el, îmbrăţişându-mă atunci în ziua Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, care este şi ziua ta de naştere. Aceasta a fost cruciuliţa mea, iar de acum încolo să fie a ta. S-o porţi spre slava Mântuitorului tău şi ca un semn de dragoste din partea mea...

Am purtat-o ani de zile pe inima mea. Dar, în nopţile de mai târziu, printre toate lucrurile şi amintirile scumpe fără de care am rămas a fost şi această cruciuliţă neuitată.

Congresul Oastei Domnului

Un lucru însemnat în istoria Oastei dovedit foarte necesar şi statornicit încă de la început a fost Congresul anual pe ţară.

Am mai spus că îndată după Primul Război Mondial care ne-a adus independenţa şi întregirea ţării o mulţime de alte societăţi şi asociaţii cu scopuri culturale, filantropice, morale, confesionale etc. se înfiinţaseră în multe părţi. În practica tuturor acestora era, încă de la început, organizarea, alegerea comitetului de conducere, statutele de funcţionare şi, mai ales, congresele generale.

Oastea Domnului, omeneşte vorbind, era şi ea o asociaţie religioasă, ce se bucura de aceleaşi drepturi, ca şi orice altă asociaţie constituită legal în ţara noastră.

Cum însă, spre deosebire de orice alte astfel de asociaţii, Oastea Domnului aducea ceva cu totul nou, viu şi puternic, iar numărul de aderenţi creştea atât de repede, se impunea cu atât mai mult o organizare.

Părintele Iosif vedea, încă de atunci, că „grăuntele de muştar” al Oastei va creşte un copac mare. Şi că, în curând, nu va mai putea, numai singur el, să facă faţă multelor îndatoriri ce se vor cere pentru îndrumarea şi hrănirea acestei mari mulţimi în care se treziseră foamea şi setea după Cuvântul lui Dumnezeu.

De aceea s-a preocupat, încă de la început, de grija aceasta, căutând să îndrume totul armonios şi bine spre a face faţă tuturor cerinţelor viitoare.

Pentru o consfătuire cu toţi cei intraţi în Oaste, s-a hotărât convocarea prin foaie a primului „congres general”, la Sibiu. În acest „congres” urma să se discute şi să se hotărască asupra tuturor problemelor ce se puneau pentru viitorul Oastei.

Este interesant să aflăm cum s-a desfăşurat acest prim „congres al Oastei Domnului”, ţinut în ziua de 29 iunie 1923, la redacţia foii «Lumina Satelor».

Iată ce scria Părintele Iosif în foaia nr. 28, din 22 iulie 1923, despre congres şi despre hotărârile lui, sub titlul:

„Adunarea celor care s-au hotărât împotriva beţiilor, sudalmelor şi a altor păcate

Societatea, adică întovărăşirea celor care s-au hotărât împotriva beţiilor, sudalmelor şi a altor rele, şi-a ţinut cea dintâi adunare, joi, în ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Adunarea s-a ţinut la orele trei, dupăamiaza, în redacţia gazetei «Lumina Satelor». Au luat parte mulţi ostaşi veniţi din toate părţile. Cei mai mulţi însă, fiind vremea lucrului, n-au putut veni în persoană, ci ne-au trimis scrisori prin care spun că îşi dau învoirea la toate cele ce se vor hotărî în cea dintâi adunare a noastră. În afară de membrii înscrişi în Oastea noastră, nimeni nu s-a mai apropiat de această adunare (poate că şi vremea era de vină, căci, fiind foarte caldă, era potrivită «pentru bere»)...

Vorbirea Părintelui I. Trifa

Adunarea a fost deschisă din partea Părintelui Iosif Trifa, redactorul gazetei «Lumina Satelor». Părintele Trifa a arătat cum această mişcare, spre deosebire de alte mişcări, a răsărit din dragostea şi râvna pentru Evanghelia Mântuitorului.

Ca izvorul ce ţâşneşte din stâncă, aşa mişcarea noastră a ţâşnit din credinţă, din dragoste creştină şi din râvnă pentru mântuirea noastră sufletească.

Vom face acum şi „statute”, dar tăria mişcării noastre, nici acum şi nici înainte, nu vor fi statutele, ci Evanghelia Mântuitorului. Noi suntem o armată de voluntari. Nu porunca ne-a strâns laolaltă şi nu porunca va fi tăria noastră, ci credinţa, dragostea, însufleţirea şi râvna creştinească a fiecărui ostaş din Oastea noastră. Statutele vor avea numai chemarea să strângă într-un singur front de luptă însufleţirea şi râvna noastră a tuturor.

Suntem încă puţini, dar pentru aceea putem face foarte mult. Puţin aluat dospeşte toată frământătura zicea Apostolul Pavel (Gal. 5, 9). Şi mişcarea noastră trebuie să fie un astfel de aluat care să dospească frământătura nouă în mijlocul stricăciunii vremilor de acum. Fiecare membru al societăţii noastre trebuie să fie o sare ce sărează, un aluat ce dospeşte, o lumină ce răspândeşte lumină din lumina lui Hristos...”

După aceste lămuriri, Părintele Trifa a declarat adunarea deschisă şi, purcezându-se la alegerea unui preşedinte şi a unui secretar de şedinţă, a fost ales ca preşedinte Părintele Trifa, iar ca secretar, primpretorul Eugen Munteanu din plasa Agnita (publicistul I. Păltiniş).

Vorbirea primpretorului E. Munteanu

A luat apoi cuvântul dl. Eugen Munteanu, unul dintre cei mai însufleţiţi ostaşi din Oastea noastră.

„Alte neamuri mai înaintate a zis dl. Munteanu au de mult astfel de societăţi. A sosit vremea să le facem şi noi, căci scăderi şi păcate multe şi grele rod vlaga, sănătatea şi viitorul acestui neam. Acum, după război, avem duşmani mai mari decât cei din vremea războiului: scăderile şi păcatele ce ne pasc. Împotriva acestora trebuie să facem fronturi de luptă. Un astfel de front este mişcarea noastră în care am intrat şi eu şi pe care o slujesc şi o lăţesc în plasa mea, cu toată puterea sufletului meu...”

Părintele Trifa a mulţumit d-lui Eugen Munteanu, arătând că la propunerea d-sale se ţine această adunare şi noi vedem în persoana d-sale chipul unui adevărat cărturar şi slujbaş român care se îngrijeşte şi de binele sufletesc al poporului în mijlocul căruia trăieşte ca şi conducător.

După dl. Eugen Munteanu a vorbit plugarul Zaharie Ieronim din Crihalma, care a făcut propunerea ca societatea noastră să poarte numele de: «Isus vă cheamă».

Propunerea plugarului Ieronim a plăcut foarte mult tuturor, pentru că, de fapt, mişcarea noastră nu este altceva decât o chemare a Domnului Iisus către oameni să iasă din păcatele cele de suflet omorâtoare...

După ostaşul din Crihalma, a luat cuvântul un alt plugar ostaş: Augustin Toma din Vecerd. Ne-a spus în chip mişcător, până la lacrimi întreaga istorie a întoarcerii lui din căile cele pierzătoare de suflet.

„Eram un beţivan vestit în satul meu a spus el. Şi astăzi oamenii se miră cum de m-am putut schimba aşa dintr-o dată. «Uitaţi-vă, măi, zic oamenii, că prăpăditul cela de ieri s-a făcut cărturar şi acum învaţă pe oameni din cărţi şi gazeturi.»

Odată, am ajuns într-o căruţă de oameni beţi. Căruţa apucase spre o prăpastie şi, de nu eram eu treaz între cei beţi, ca să opresc caii, praf şi cenuşă se alegea de noi şi de oasele noastre. Acum, de câte ori mă întâlnesc cu acei oameni, mă alduiesc (binecuvântează) că i-am scăpat de la moarte...”

La această vorbire, Părintele Trifa a zis: Iacă, eu, în această istorie a ostaşului nostru de la Vecerd, văd taina şi înţelesul mişcării noastre: să te mântuieşti mai întâi pe tine şi apoi pe alţii. Sunt şi astăzi destule căruţe sufleteşti care merg spre prăpăstiile morţii sufleteşti şi datoria noastră este ca să-i salvăm pe cei apucaţi în ele.

Comitetul Oastei Domnului

După aceste vorbiri, s-a purces în dezbaterea statutelor. După o discuţie mai lungă, adunarea a hotărât să aleagă un comitet care să facă statutele, medalia şi toate celelalte pregătiri şi lucrări pentru organizarea noastră.

În acest comitet au fost aleşi următorii:

1. Iosif Trifa, redactorul gazetei «Lumina satelor»,

2. Eugen Munteanu, primpretorul plasei Agnita,

3. Vasile Greavu, secretar comunal, Sebeşul de Sus,

4. Vaselian Popovici, învăţător în Bârzava,

5. Zaharia Ieronim, plugar în Crihalma,

6. Augustin Toma, plugar în Vecerd,

7. Gh. Greavu, cantor la biserica din Lisa,

8. Flore Alexa, epitrop la biserica din Cermei,

9. Serg. jandarm Iacob Simion, din Oarda,

10. Iacob Grigore, plugar din Orlat.

Acest „comitet” se va întruni cât mai curând în şedinţă, la Sibiu, şi despre ce va lucra se va da seamă în această gazetă care a fost aleasă ca organ al societăţii „Isus vă cheamă”, adică vestitoare despre cum stă mişcarea noastră...

Dar, din gândurile bune cu comitetul şi cu statutele nu se va alege nimic practic.

Lucrurile, prin voia lui Dumnezeu, vor urma un alt curs. „Statutul” Oastei va deveni până la urmă Evanghelia cea vie şi trăită a lui Hristos, iar „comitetul de lucru” vor fi cele câteva suflete alese să ardă pe rugul jertfei, împreună cu primul chemat în Oastea lui Iisus.

Totuşi, un lucru de neînţeles se petrecea la Sibiu în tot acest timp, faţă de munca şi lupta Părintelui Iosif.

Foaia «Lumina Satelor» creştea cu repeziciune în toate privinţele. Suflul cel nou şi viu, revărsat peste ea la Anul Nou, îi dădea un înalt conţinut duhovnicesc, plin de miez, de har, de viaţă.

Steagul înălţat atunci răzbătea biruitor.

Numărul abonamentelor creştea repede de la 10, la 11, la 12 mii de exemplare.

Sosesc din toate părţile ţării, ba chiar şi de peste hotare, adeziuni, încurajări, sprijinitori puternici, pentru scopul sfânt căruia Părintele Iosif i se predase în întregime.

O mulţime de preoţi, de învăţători şi de alţi intelectuali încep să se intereseze de Oastea pornită de redactorul foii «Lumina Satelor».

Numai la Sibiu nu se interesează absolut nimeni de toate acestea.

Nimeni de la Conducerea Bisericii, atât de preocupată până nu demult de problema crucială a salvării morale a poporului şi a credinţei.

Nimeni nici măcar din comitetul celor care îşi luaseră aşa de mari angajamente nu demult, când începuse cu gazeta...

Fiecare acolo îşi vedea de drumul lui, bucuros că treaba cea obositoare şi neplăcută a gazetei este cine s-o facă.

Ba, unora începuse să li se nască în inimi chiar gelozia că se poate face şi fără ei. Ar fi fost mult mai bucuroşi să nu se facă nimic. Şi, ori de câte ori venea vorba despre gazetă şi despre redactor, începuseră să-şi arate tot mai des nemulţumirea, bănuiala şi chiar pizma, că ceea ce s-a pornit cu gazeta „este prea de tot”. Că popa Trifa se face stăpân peste toate şi în curând va fi mai mare decât mitropolitul.

Un cerc rece începuse să înconjoare pe Părintele Iosif şi iniţiativa lui.

Trei feluri de ochi priveau spre el:

Unii, ai potrivnicilor din Consistor, care alcătuiau cercul cel rece, dar deocamdată nu ştiau cum să lupte împotriva lui, fiindcă mitropolitul Bălan încă îl privea cu simpatie şi cu nădejde, încurajându-l de la distanţă.

Alţi ochi erau ai celor nepăsători. Pe aceştia nu-i interesau nici izbânda şi nici falimentul Oastei: „Treaba lui Trifa ziceau ei nu ne priveşte câtuşi de puţin!”

Şi, în sfârşit, cei puţini care priveau la el cu simpatie şi admiraţie, fără a face însă prea mult pentru el. Cel mult dacă îi dădeau vorbe încurajatoare şi câte un articolaş la foaie...

Dar pe linia organizării se vor continua iniţiativele. Vor veni pe rând: adunările Oastei, misionarii Oastei, steagul Oastei, salutul Oastei...

„O oaste trebuie să aibă neapărat şi steagul ei”, va spune Părintele Iosif, dând la gazetă forma şi îndrumarea cum să fie făcut şi purtat steagul la adunările şi ieşirile duhovniceşti.

Vor veni „manevrele” Oastei, cum vor fi denumite pelerinajele sau adunările de evanghelizare în public.

Va veni salutul Oastei, care s-a statornicit să fie: „Slăvit să fie Domnul!”, cu răspunsul: „În veci, amin!”

Vor veni cărţile Oastei, Librăria Oastei, Tipografia Oastei, maşina Oastei... Fiecare la rândul şi la timpul lor.

Toate acestea vor îmbogăţi şi înfrumuseţa un început atât de fericit şi plin de speranţe, cum s-a dovedit încă din primul an, ca un dar şi har ceresc pentru Biserica noastră şi pentru poporul nostru.

Gândul cu congresul anual al Oastei, la Sibiu, a rămas mereu unul dintre gândurile scumpe Părintelui Iosif. El dorea ca acesta să se continue mereu şi să devină, cu timpul, un prilej unic de mare şi de frumos pentru bucuria şi biruinţa Oastei.

Primul mare congres al Oastei, la Sibiu, a avut loc la Rusaliile anului 1932. Abia cu acel prilej a văzut cu adevărat şi Sibiul ce forţă duhovnicească începe să fie Lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu, prin slujitorul Lui, cel dispreţuit altădată.

În foaia «Oastea Domnului» nr. 26, din 26 iunie 1932, s-a scris pe şase pagini despre Măreaţa adunare a Oastei Domnului de la Sibiu.

Un vuiet ceresc a fost atunci acolo. Fraţi din toate colţurile ţării. Catedrala Sibiului a fost neîncăpătoare. Au defilat pe străzile Sibiului, în admiraţia şi uimirea tuturor, lungile coloane de ostaşi în frunte cu fanfară, cu steaguri şi cu pancarde mari.

Peste 2000 de ostaşi şi-au ţinut întrunirea atunci în cea mai mare sală de întruniri din Sibiu.

A luat întâi cuvântul mitropolitul Bălan, rostind un bun-venit ostaşilor şi un cuvânt de laudă pentru „purtătorul steagului Oastei”, Părintele Trifa. Şi cu o mărturisire că „asemenea lucrări sunt pornite de la Dumnezeu, căci oamenii nu pot face aşa ceva...”

Au vorbit apoi: arhim. Scriban, părintele Vasile Ouatu, I. Gr. Oprişan, Lascarov-Moldovanu şi mulţi alţii.

Mai la urmă, a vorbit şi Părintele Iosif, din a cărui cuvântare de atunci transcriem următoarele:

„După mişcătoarele cuvântări care s-au spus aici, eu cred că e de prisos să vorbesc mai pe larg. Eu, de altcum, vorbesc prin foaie în fiecare săptămână, cu «ascultătorii» mei din ţară.

Predica mea de aici e scurtă. Eu însumi sunt o predică vie în faţa mulţimii de aici şi în faţa Oastei.

Într-o lucrare atât de mare cum e Oastea Domnului, iată ce vas mic şi slab Şi-a ales Domnul, pentru ca toţi să vadă şi să înţeleagă că Oastea Domnului este cu adevărat a Domnului şi nu a omului. Eu stau în faţa acestei mişcări mai mult ca o mărturie despre cuvintele Apostolului Pavel, că Domnul alege de multe ori vasele cele slabe (I Cor. 1, 27).

În mişcarea Oastei eu sunt o predică vie, pentru ca toţi cei ce mă văd să dea slavă lui Dumnezeu. Când vă veţi întoarce, iubiţii mei fraţi ostaşi, pe la casele voastre şi lumea vă va întreba: ce aţi văzut pe la Sibiu? voi să răspundeţi: Slăvit să fie Domnul! Văzut-am cu adevărat că la Sibiu nu e lucrul omului, ci e lucrul Domnului. Văzut-am cu adevărat că omul cel mic şi slab, pe care l-a pus Domnul să sufle din trâmbiţă la Sibiu, nu poate să fie altceva decât o unealtă de care Domnul S-a folosit în lucrarea Sa.

În mişcarea Oastei, eu nu sunt altceva decât un vas umil şi slab de care Domnul S-a folosit în lucrarea Sa.

Tot ce s-a făcut aici e darul lui Dumnezeu.

De două zile bucuriile noastre se ţin lanţ. Cerul de Sus ne copleşeşte cu bucurii nebănuite. Eu vă rog stăruitor, iubiţii mei, să daţi slavă lui Dumnezeu pentru această bucurie.

Acum doi ani, când munca şi boala m-au doborât la pat, eram atât de slab şi şubred, încât îmi aşteptam zi de zi mutarea mea Acasă, la Domnul. Mi-aduc aminte că era vineri, înainte de Rusalii. Toată rugăciunea mea se strânsese într-un singur punct: O, Doamne, clipa plecării mele din această lume a sosit! Simt

că a sosit! O singură dorinţă mai am: eu Te rog fierbinte, mai îngăduie-mă două-trei zile ca să nu tulbur cu îngropăciunea mea Praznicul Duhului Sfânt!

Deci, dacă mă vedeţi aici în faţa voastră, daţi slavă lui Dumnezeu! Eu ar fi trebuit să fiu un mort de doi ani; şi dacă mă vedeţi aici, în faţa voastră, daţi slavă lui Dumnezeu! Eu trăiesc de ani de zile prin mila şi dragostea Lui. Eu ar trebui să fiu un mormânt acoperit de mult cu iarba uitării, dar Domnul m-a păstrat pentru lucrul Lui. A Lui e viaţa mea. A Lui este şi ziua aceasta. Daţi slavă lui Dumnezeu!

La Anul Nou se împlinesc 10 ani de la înfiriparea Oastei. Cine va scrie odată istoria acestei mişcări va afla în ea multe frământări. Va afla însă, în special, minunea grăuntelui de muştar. După înfiriparea Oastei, am stat mai bine de un an, numai cu 10 fraţi ostaşi lângă mine, pe toată ţara.

Exact acum 8 ani convocasem o adunare generală a Oastei, la Sibiu. Ştiţi ce public am avut? Zece inşi, dintre care 5 au fost vorbitori, iar 5 ascultători.

În acele clipe grele pentru mine, ispititorul mă îmboldea mereu cu şoaptele: Lasă-te de lucrul acesta! Nu vezi că te faci de ruşine? Dar Domnul nu m-a lăsat.

Şi „orice răsad care nu este de la Dumnezeu se smulge” zicea Mântuitorul (Mat. 15, 13).

Răsadul Oastei era de la Dumnezeu şi el s-a prins.

Grăuntele de muştar era de la Dumnezeu şi el a crescut un pom mare ce cuprinde azi toată ţara.

Oastea a crescut prin darul lui Dumnezeu.

Nici cel care a sădit nu este ceva în mişcarea Oastei, nici cel care a udat, ci Dumnezeu Care a făcut să crească (I Cor. 3, 6-7).

Oastea Domnului a crescut prin darul şi harul Duhului Sfânt.

În serbarea de azi este un amănunt în care eu citesc un semn ceresc.

De trei ori a fost amânată această serbare. Fusese întâi stabilită de Praznicul Bunei Vestiri. Făcusem şi oarecare pregătiri, dar iarna cea lungă ne-a îndemnat să amânăm această dată. Am amânat-o de Praznicul Sf. Gheorghe, dar, într-aceasta, Domnul l-a trimis pe fratele nostru Oprişan la Locurile Sfinte, şi am amânat serbarea de Praznicul Sf. Împăraţi Constantin şi Elena. Domnul a voit ca fratele nostru să nu se poată întoarce de la Ierusalim pe data aceasta, şi atunci am stabilit serbarea pentru Praznicul Duhului Sfânt.

De trei ori Domnul ne-a împins serbarea înainte, ca şi când ne-ar zice: Mergeţi cu serbarea voastră la Praznicul Duhului Sfânt, căci acesta este Praznicul Oastei.

Oastea Domnului a ieşit din suflarea Duhului Sfânt. „Vântul unde voieşte suflă”. Oastea a ieşit din suflarea acestui Vânt Ceresc.

„Şi mi-a zis mie Domnul, spunea Ezechil proorocul: «Profeţeşte, fiul omului, şi zi Duhului: Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă asupra acestor

morţi, ca să învie». Deci am profeţit şi Duh de viaţă a intrat într-înşii şi au înviat şi au stătut pe picioarele lor o Oaste mare foarte” (Ezechil 47, 3).

Şi noi suntem o Oaste înviată din morţi prin suflarea Duhului Sfânt. Binecuvântată să fie clipa în care Vântul cel ceresc a început să sufle peste noi şi viaţa noastră. El ne-a trezit, El ne-a strâns de prin văile acestei lumi într-o „Oaste mare foarte”.

Multe mai sunt de făcut în mişcarea aceasta. Acum, după ce aluatul s-a frământat, neapărat şi neîntârziat va trebui să vină şi organizarea Oastei. Dar să nu uităm un lucru de căpetenie: Oastea Domnului a ieşit din suflarea Duhului Sfânt şi ea va trăi şi va birui numai până ce va sta sub această suflare.

Şi, ca să nu se uite acest lucru, iată eu fac o rânduială pentru viitor: în fiecare an, în Praznicul Duhului Sfânt, să se ţină adunarea cea mare a Oastei, adunarea generală pe toată ţara, aici la Sibiu.

În tot anul, Praznicul Rusaliilor, Praznicul Duhului Sfânt, să fie praznicul Oastei, praznicul întâlnirii şi al bucuriilor noastre aici la Sibiu. Cu voia Domnului să zicem dar: La revedere în anul viitor.

Şi încă ceva: cei care aţi fost la Sibiu aţi văzut şi aţi auzit ce şubredă este sănătatea mea. Fraţilor, surorilor, rugaţi-vă pentru mine, precum şi eu mă rog pentru voi!...”

O, dacă acest deosebit har ceresc ce venea spre noi prin această binecuvântată Lucrare ar fi fost înţeles tot atât de bine şi de către cei din fruntea Bisericii şi a poporului, cum l-a intuit mulţimea cea mare şi de jos, ce minunat s-ar fi putut împlini atunci planul mântuitor pe care Dumnezeul nostru L-a avut cu ţara noastră. Şi cum s-ar fi schimbat atunci de radical tot cursul istoriei noastre.

Dar atât „elita” noastră naţională cât şi cea religioasă de atunci nu numai că n-au înţeles, dar au şi zădărnicit acest plan dumnezeiesc. După cum îl zădărnicise cândva şi elita poporului iudeu (Luca 7, 30).

Spre nefericirea noastră de astăzi, ca şi a acelora de demult.

Slăvit să fie Domnul!

Meditaţii:

UN ÎNGER MĂREŢ

Un înger măreţ se ridică

Solia Cerească purtând

Tăria întreagă despică slăvita chemare strigând:

Hristos porunceşte: porniţi în lupta credinţei uniţi s-ajungă pe-ntregul pământ El Domn, Crucea Lui steagul Sfânt!

Un steag se ridică spre soare mai sus, mai măreţ strălucind, e Crucea în veci salvatoare cereasca poruncă vestind:

O goarnă cerească răsună mai larg, mai adânc străbătând în lume-mpărţind Vestea Bună pe toţi pentru ea-nflăcărând.

O sabie Sfântă străluce şi-ndeamnă viteaz: Îndrăzniţi, Hristos şi Credinţă şi Cruce iubind şi slujind, mai uniţi!

Credinţa străbună v-aşteaptă uniţi, să slujiţi credincios o singură cale: cea dreaptă şi-o singură ţintă: Hristos.

Nimic nu mulţumeşte aşa pe Dumnezeu, ca o viaţă bună şi curată, predată în slujba Lui.

Sf. Ioan Gură de Aur

8. AŞEZAREA TEMELIILOR VEŞNICE

Erau anii începutului.

Minunata Lucrare a lui Dumnezeu propăşea fericit. Îndrumătorul ei văzut era îndrumat îndeaproape de Îndrumătorul ei cel Nevăzut, Care era Duhul Sfânt. Pas cu pas, în tot ce a urmat, în toate trebuinţele ce se iveau, gornistul, prin care se dăduse alarma împotriva păcatului şi a pierzării, era folosit de Domnul ca un vas sfânt prin care El Însuşi Îşi făcea puternica Sa lucrare în mijlocul poporului nostru.

Ce minunat se vede acum, de la depărtarea atâtor zeci de ani, frumuseţea cutremurătoare a acestei griji îndeaproape a Duhului Sfânt pentru toate trebuinţele Lucrării Sale! Ce duioasă şi scumpă era grija Mângâietorului trimis nouă de Preadulcele nostru Mântuitor şi Mijlocitor Iisus, de la Tatăl nostru cel Ceresc, după făgăduinţa Lui: Iată, vă voi trimite pe Mângâietorul (Ioan 16, 7)!

Încă de la început, Cuvântul Domnului, Care voia să mântuiască tot neamul nostru, a vorbit Lucrării Oastei, prin care voia să facă această mântuire, în felul cel mai apropiat, mai limpede şi mai cald cu putinţă:

I-a descoperit acestei Lucrări Adevărul cel mai fericit şi mai strălucit.

I-a aşezat temeliile cele mai sigure şi mai luminoase.

I-a fixat ţinta cea mai limpede.

Şi i-a arătat drumul cel mai scurt şi mai frumos, până la Ea, la această Ţintă.

Cu Lucrarea Oastei, Dumnezeu n-a fost ca şi cu alţii. Ei nu i-a dat o trâmbiţă încurcată, un adevăr îndoielnic, un duh tulburat, un Iisus aspru. Nu i-a dat o Evanghelie grea şi chinuitoare prin vreun lucrător ambiţios, nesupus şi trufaş.

Ci i-a dat trâmbiţa cu sunetul cel mai desluşit. Adevărul cel mai blând şi mai sigur. Duhul cel mai liniştit. Hristosul cel mai dulce. Evanghelia cea mai fericită şi uşoară a dragostei smerite, curate şi fierbinţi, prin lucrătorul cel mai asemănător în suferinţă, în iubire, în bunătate şi în sărăcie cu Domnul său...

La îndemnul şi inspiraţia Duhului Sfânt venise hotărârea din zorii Anului Nou, acest prim pas pe drumul mântuitor al întoarcerii cu toată faţa noastră spre Dumnezeu.

Şi tot la îndemnul şi inspiraţia Lui, vor veni şi paşii următori, căci, când Dumnezeu începe o lucrare, El cu siguranţă o va şi sfârşi.

Satana şi lumea vor putea pune piedici, iar piedicile acestea, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, vor putea întârzia poate o vreme această lucrare.

Ori necredinţa şi răutatea oamenilor o vor putea zădărnici pentru unii dar până la urmă ea va aduce tuturor celor ce o vor primi, pentru ei înşişi, minunata mântuire a lui Dumnezeu.

Iar scopul pentru care Dumnezeu a rânduit-o va fi cu siguranţă şi cu bucurie atins!

Temelia: Hristos

O dată cu planul Lucrării, Duhul Sfânt i-a descoperit Părintelui Iosif şi temelia pe care să zidească această Lucrare.

Prin lumini tot mai puternice, i-a arătat repede şi sigur, tot mai clar, pas cu pas, ce trebuie să facă şi cum trebuie să zidească.

Astfel, el a înţeles şi a ştiut de la început că taina şi puterea biruinţei lui şi a Oastei stau şi vor sta în Hristos. În Cuvântul Viu al lui Hristos. În Puterea Vie a lui Hristos, în Jertfa Vie a lui Hristos cel Răstignit.

„Toată lucrarea mântuirii noastre, va spune el încă de la început, stă şi va sta numai în Crucea şi în Jertfa lui Iisus cel Răstignit.

Crucea şi Jertfa Lui de pe Golgota au făcut, şi vor face, lucrarea mântuirii noastre. Fără această Jertfă, toată lupta şi truda noastră sunt în zadar. Toată lupta noastră şi toată nădejdea noastră pentru mântuire, stau numai în credinţa şi în încrederea noastră neclintită în Crucea şi în Jertfa vie a lui Iisus cel Răstignit. De fapt, Lucrarea Oastei Domnului este aflarea şi vestirea lui Iisus cel Răstignit... Deci, fraţii mei, cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, la Iisus cel Răstignit, după cum a spus şi a scris marele Apostol Pavel că n-am avut de gând să ştiu între voi nimic altceva decât pe Iisus Hristos şi pe El răstignit (I Cor. 2, 2), şi cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Iisus... (Evrei 12, 2)”.

De fapt, aceasta nu era o descoperire, ci, mai degrabă, o redescoperire.

Hristos era în mijlocul nostru, dar noi nu-L cunoscusem.

Bătea la uşa noastră, dar noi nu-L simţeam.

Ne vorbea de lângă noi, dar noi nu-L auzeam.

Era trimis la noi să ne aducă mântuirea slăvită, dar noi nu-L primeam. Căci nu fusese nimeni să ne trezească din somnul păcatelor în care zăceam. Nici să ne arate limpede calea şi lumina din întunericul şi rătăcirile prin care bâjbâiam. Acum Hristos era înălţat cu toată puterea, cu toată căldura şi cu toată hotărârea sufletului, în faţa tuturor sufletelor şi în mijlocul tuturor stărilor.

Acum chemarea Lui o auzeam cu toţii limpede, stăruitoare şi dulce cum no mai auziserăm niciodată. Cel ce ni-L arăta, simţeam că Îl cunoaşte pe Iisus. Şi că tot ce spune el despre mântuirea şi viaţa cu Iisus, el le trăieşte în totul. De aceea îl ascultau tot mai multe suflete şi îl urmau tot mai cu drag.

Pe măsură ce ochii slujitorului erau tot mai aţintiţi la Stăpânul său Iisus, iar urechea lui era tot mai atentă la Cuvântul Lui, viziunea i se adâncea şi i se lărgea, pătrunzându-se tot mai deplin de marile adevăruri în aflarea şi cunoaşterea cărora stătea salvarea noastră, şi ca indivizi şi ca popor.

Astfel, cea dintâi şi cea mai mare trebuinţă a ţării şi a poporului nostru aflăm puternic că stă numai în cunoaşterea vie a lui Hristos.

Dacă L-am avea cu adevărat pe Hristos, nu ne-ar mai lipsi nimic. Toate le-am dobândi prin El şi o dată cu El, căci în El avem totul deplin (Col. 2, 10).

Curând el va spune: De fapt, nu beţia şi sudalma sunt răul cel mai mare de care suferă poporul nostru, ci răul cel mai mare este că nu-L cunoaştem şi nu-L urmăm pe Iisus cel Răstignit. Căci dacă L-am avea pe El nu numai că n-am trăi în întunericul acestor ruşinoase păcate şi patimi, ci am umbla cu toţii în toată curăţia şi bucuria luminii minunate a lui Dumnezeu.

Astfel se aşeză tot mai puternic şi mai adânc, ca piatra din capul unghiului Lucrării, temelia cunoaşterii şi primirii lui Iisus Hristos ca Mântuitor personal, de către oricine îşi doreşte cu adevărat mântuirea sufletului şi mântuirea neamului nostru.

Încă de la început, în viziunea Părintelui Iosif, aceste două mântuiri a sufletului şi a neamului erau strâns legate una cu alta şi una de alta. Ba încă el chiar condiţiona mântuirea noastră de lupta pentru mântuirea tuturor alor noştri. Hristos nu S-a mântuit numai pe Sine, zicea el, ci a murit pentru mântuirea multora.

Sf. Apostol Pavel, de asemenea, după cum scrie el însuşi „noi n-am căutat folosul nostru, ci al celor mulţi ca să fie mântuiţi...” (I Cor. 9, 12).

Ceilalţi apostoli şi sfinţi Părinţi, de asemenea au făcut tot aşa.

Nici noi nu vom putea fi mântuiţi altfel...

Temelia cea dintâi pentru mântuirea sufletului nostru este să-L cunoaştem şi să-L primim oricare dintre noi în inima şi în casa noastră pe Hristos.

Apoi, cea de-a doua, tot aşa de însemnată, este munca şi lupta noastră de a-i face pe toţi oamenii să-L cunoască şi să-L primească în viaţa lor ca Mântuitor şi Stăpân pe El.

În aceasta stă toată taina înnoirii, puterii şi rodirii noastre.

Naşterea din nou

Minunea descoperirii lui Hristos face în sufletul nostru o altă minune: lucrarea tainică şi dumnezeiască a naşterii din nou.

Taina Pocăinţei care, este o lucrare a Duhului Sfânt, recunoscută ca una dintre cele şapte Taine ale Bisericii, numită în alt fel şi taina convertirii, sau taina naşterii din nou, este acea lucrare dumnezeiască pe care o face, şi trebuie s-o facă, în viaţa fiecărui om, Duhul Sfânt şi Cuvântul Sfânt.

„Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu a spus Mântuitorul către Nicodim, adăugând dacă nu se naşte cineva din Apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 3-5). Desigur, înţelegând pentru această naştere din nou prin Apă, Cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură, după cum explică Însuşi Mântuitorul în Ioan 4, 14: „...apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică...”

Şi după cum arată şi Sfinţii Apostoli în epistolele lor:

Sf. Pavel în Tit 3, 5: „...El ne-a mântuit prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt”. Sau în Romani 10, 17: „...credinţa vine prin auzire, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu”.

Sf. Iacov în cap. 1, vers. 18: „El de bunăvoia Lui ne-a născut prin Cuvântul Adevărului...”

Sf. Petru în Ep. I, cap. 1, vers. 23: „Fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac...”

Sf. Ioan în Ep. I, cap. 3, vers. 9: „Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, pentru că sămânţa lui Dumnezeu rămâne în El şi nu poate păcătui fiindcă este născut din Dumnezeu”.

Deci, este vorba de acea tainică lucrare şi schimbare pe care o fac în viaţa aceluia care crede şi care se întoarce, Cuvântul lui Dumnezeu, Apa cea vie. Şi Duhul lui Dumnezeu, Puterea cea vie şi cerească.

Această lucrare e o taină şi o minune dumnezeiască, după cum limpede a spus Mântuitorul: „...este ca şi cu vântul căruia îi auzi vuietul, dar nu ştii nici de unde vine, nici încotro merge” (Ioan 3, 8).

Sau, este ca şi cu sămânţa pusă în pământ, creşte şi rodeşte totul.

Sau este ca altoiul pus în pom: schimbă şi înnoieşte totul.

Sau este ca aluatul pus într-o frământătură: dospeşte şi îmbunătăţeşte totul...

Această schimbare şi înnoire o făcuseră Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu mai întâi în viaţa slujitorului Său, Iosif, de care Se folosea acum spre a face acest lucru şi în alţii. Iar în el această schimbare şi această înnoire se adânceau şi se desăvârşeau mereu. Fiindcă aşa lucrează totdeauna Domnul Iisus: sufletul acela prin care Duhul Sfânt vrea să aducă pe mulţi la o stare după voia lui Dumnezeu, trebuie să fie el însuşi mai întâi născut din nou, apoi curăţit şi sfinţit spre a fi cât mai potrivit pentru lucrarea ce Dumnezeu vrea să o facă prin el.

Dumnezeu, în tot ce face, este înţelept şi bun! Lucrând, El Îşi desăvârşeşte mereu unealta prin care lucrează.

Învăţând, El îl face tot mai învăţat pe învăţătorul prin care învaţă pe alţii.

Ducând lumină, El îl face tot mai luminos pe acela prin care luminează pe alţii.

Precum un zidar trebuie să se afle totdeauna mai presus decât lucrarea pe care o face el, tot aşa se cere neapărat să fie şi lucrătorul lui Dumnezeu. Mai întâi să aibă el o stare şi o viaţă mai înalte, mai sfinte, mai smerite şi mai pline de roadele Duhului Sfânt, căci numai după aceea va putea face ca aceste lucrări să se facă şi în alţii.

Trebuie mai întâi ca lucrătorul Domnului să se sfinţească el însuşi în toată fiinţa şi trăirea lui, pentru ca apoi să poată duce şi pe alţii la sfinţirea fără de care nimeni nu va putea vedea pe Dumnezeu (Evrei 12, 14).

Iată cum mărturiseşte Părintele Iosif despre naşterea sa din nou, despre schimbarea şi înnoirea făcute de Dumnezeu în starea şi în viaţa lui:

„...Dacă această gazetă place, şi dacă scrisul ei a început să câştige suflete pentru Hristos, apoi lucrul acesta nu stă în meşteşugul penei de scris, ci în sufletul care scrie această gazetă. Puterea acestei gazete stă tocmai în aceea că o scrie un suflet care s-a hotărât pentru Hristos. O scrie un suflet care şi crede el însuşi mai întâi ceea ce scrie. Şi care face el însuşi mai întâi ceea ce îi învaţă pe alţii să facă.

Căci şi eu «m-am schimbat», după ce m-am hotărât (după ce m-am născut din nou) lucrul acesta este firesc, este normal. Ar fi foarte nefiresc să fi rămas tot neschimbat şi după ce m-am hotărât să trăiesc pentru Hristos. O hotărâre ce nu schimbă pe om n-ajunge nimic. E o hotărâre fără Hristos şi fără nici o putere.

Eu nu mă ruşinez să spun că m-am schimbat după ce m-am hotărât să trăiesc cu Hristos şi pentru Hristos. O, ce minunată schimbare s-a făcut în sufletul meu după ce m-am hotărât să trăiesc aşa cum spune Evanghelia!...”

«Lumina Satelor» nr. 46, din 25 nov. 1923

Desigur, acestea sunt taina şi explicaţiile izbânzilor minunate ale Părintelui Iosif şi ale Lucrării Oastei. Acestea vor fi întotdeauna puterea şi condiţia fără de care nici un lucrător şi nici o lucrare evanghelică nu poate avea roade.

O, dacă ar crede şi dacă n-ar uita acest mare adevăr nici unii dintre cei care au venit şi vor mai vrea să vină în această Lucrare dumnezeiască a Evangheliei lui Hristos Domnul! O, dacă s-ar încredinţa cutremurător cu toţii acei care vor să lucreze în ea că fără o sfântă şi totală schimbare şi înnoire în viaţa şi în fiinţa lor, nu vor putea sluji niciodată pe Domnul. Şi nici nu vor putea vedea niciodată mântuirea Lui.

Condiţiile acestea, puse celui mai dintâi ostaş şi lucrător dintre noi, sunt obligatorii şi celui mai din urmă.

Pe urmele lui Hristos este dator să calce întocmai ca primul, oricare dintre cei care vin şi doresc să intre în această Lucrare, până la sfârşit.

Cine intră într-o coloană, dar nu ţine nici cadenţa şi nici alinierea cu coloana, este un încurcat şi un încurcător. Va sfârşi prin a fi în curând aruncat afară ca un netrebnic.

Descoperirea Bibliei

Plinătatea vieţii în Hristos este deci, după naşterea noastră din nou, taina biruinţei noastre în toate luptele cu păcatul şi cu diavolul. Aceasta este taina şi puterea noastră de rodire în viaţa de credinţă şi de mântuire sufletească. În plinătatea acestei cunoaşteri şi vieţuiri în Hristos şi prin El, stă şi taina ridicării noastre şi ca popor şi ca frăţietate duhovnicească.

Dar, pentru dobândirea acestui dar ceresc, se cere în primul rând cunoaşterea şi adâncirea Sfintelor Scripturi. Se cere neapărat citirea şi trăirea Bibliei.

Acest însemnat lucru este tot ceea ce ne-a lipsit şi ne trebuie nouă acum, pentru a birui răul de care suferim, pentru a ne ridica din decăderea în care suntem, pentru a ne înălţa la starea vrednică de Dumnezeu şi cerută de credinţa în Hristos Mântuitorul, pe care o mărturisim...

Vindecarea şi mântuirea noastră, ca inşi şi ca neam, nu va putea veni niciodată prin altceva, decât prin cunoaşterea şi trăirea Sfintelor Scripturi.

Astfel, încă în vara aceluiaşi an, 1923, retras pentru un timp de meditaţie într-un concediu de sănătate, Părintele Iosif a adâncit puternic şi cu o lumină nouă Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, Biblia.

Reîntors la gazetă, el va mărturisi:

„...În citirea şi adâncirea Scripturilor, mi-am petrecut cele două luni... şi acum mă reîntorc la această gazetă şi mai hotărât pentru Iisus Hristos şi Evanghelia Lui. Mă întorc la Sibiu schimbat. Adică mă întorc hotărât să trăiesc mai deplin lui Hristos şi pentru Hristos. Şi să hotărăsc şi pe alţii să apuce această cale de îndreptare şi mântuire sufletească...”

«Lumina Satelor» nr. 37, din 23 sept. 1923

Astfel, Duhul Sfânt i-a descoperit încă de la începutul Lucrării Oastei că dezgroparea Bibliei de sub lespezile neştiinţei şi de sub praful nepăsării de veacuri va fi până la urmă o primă condiţie pentru dezrobirea şi ridicarea din păcat şi înapoiere a fiecărui suflet şi a întregului popor.

Numai lumina Evangheliei vor putea aduce primăvara şi învierea noastră cea sufletească.

Numai puterea Cuvântului şi a Duhului Sfânt ne va putea trezi şi învia la o viaţă nouă pe toţi morţii în patimi şi îngropaţii în păcate, pe toţi cei ţinuţi în robie şi în orbie sufletească de către Satana, duşmanul cel de moarte al sufletului nostru şi al neamului nostru.

Sfânta Scriptură trebuie deci adusă la tot poporul şi tot poporul trebuie adus la ea!

Sfânta Evanghelie trebuie scoasă din altar şi dusă în familii, în societate, în mijlocul lumii şi în viaţa fiecărui om.

Mântuitorul şi Domnul nostru Iisus Hristos nu trebuie să fie numai un „Prizonier”, un „Condamnat” al chivotului şi al altarului, la Care să mergem

doar din când în când, ca la un scurt „vorbitor”. După care apoi noi să-L lăsăm pe El iarăşi tot acolo. Şi, mergând, să ne trăim afară viaţa tot fără de El.

A sosit vremea să-L luăm pe Iisus de acolo, să-L „eliberăm din altar”, să-L scoatem şi să-L ducem pretutindeni în viaţa oamenilor, în problemele lor, în umblarea şi în munca noastră de toate zilele. Iisus Hristos trebuie să fie zilnic Domnul şi Stăpânul nostru, Tovarăşul şi Îndrumătorul nostru, Lumina şi Pilda trăirii noastre.

Pe El trebuie să-L întrebăm. De El să ascultăm. Lui să I ne mărturisim. Şi pe El să-L iubim, devenind una cu El, fiecare şi toţi.

Cuvântul Lui să devină dreptarul vieţii fiecăruia dintre noi.

Duhul Lui să devină felul nostru de a fi.

Părtăşia şi Prezenţa Lui să ne devină condiţia noastră de viaţă, fără de care să nu mai putem trăi!...

Desigur, o muncă şi o luptă uriaşe se prevede că vor trebui duse pentru ajungerea acestui scop şi a acestui nivel!

Marile puteri potrivnice sunt multe şi tari.

Marele întuneric şi marea nepăsare de veacuri, devenită „tradiţie”, se vor împotrivi din răsputeri oricărui suflu înnoitor.

Comoditatea îngheţată şi păcatele încetăţenite, care se vor vedea ameninţate de primăvara Evangheliei, vor stârni din greu crivăţul urii şi al calomniilor împotriva razelor binefăcătoare pe care le va aduce Soarele Bibliei, care îşi vesteşte răsăritul ceresc peste hotarele ţării noastre şi ale inimilor noastre.

Vor trebui ridicate stavilele grele şi ruginite ce de veacuri opresc revărsarea binecuvântată a şuvoaielor mântuitoare peste sufletul poporului nostru.

Dar, Praznicul Paştilor noastre, Sărbătoarea renaşterii noastre în Hristos, tot va trebui să vină odată!

Ceea ce Dumnezeu a făcut prin Cuvântul Său Sfânt în viaţa altor popoare, care L-au descoperit înaintea noastră, trebuie să vedem şi la noi, odată şi odată, oricât de lung va fi drumul urcuşului nostru spre această luminoasă ţintă.

Oricât de grea va fi lupta noastră pentru această slăvită biruinţă şi oricât de multe vor fi jertfele care ni se vor cere pentru această fericită împlinire, Dumnezeul mântuirii noastre tot ne va ajuta s-o ajungem odată şi odată, dacă lucrăm şi luptăm cu o neclintită statornicie şi nădejde pentru aceasta.

O, ce negrăită şi strălucită va fi atunci bucuria culesului pentru cei care umblă acum plângând, când îşi aruncă sămânţa acestui sfânt început! O, cu ce cântări de veselie vor secera mulţumirea acei care încep să semene acum cu atâtea lacrimi! (Psalm. 126, 5-6).

Acum însă, o luptă crâncenă trebuie începută şi dusă cu toată hotărârea pentru acest mare şi dumnezeiesc scop sfânt.

Slujitorului ales de Dumnezeu pentru aceasta i-a fost pusă în mâini, parcă fără voia oamenilor şi împotriva dorinţei lor, o unealtă puternică: trâmbiţa şi arma unei gazete ce se răspândea frumos şi ajungea peste tot. Iar în suflet îi fuseseră puse o tărie şi o încredere nezdruncinate în voia şi planul lui Dumnezeu datorită căruia era el acolo unde era şi făcea ceea ce făcea.

Cu opintiri hotărâte şi cu scris inspirat, el înlătura, cu fiecare pagină scrisă, întunericul şi aducea tot mai puternic la cunoştinţa lumii lumina şi bogăţia nebănuită a Sfântului Cuvânt Dumnezeiesc.

În formele şi cuvintele cele mai vii şi mai atrăgătoare, el ştia să înfăţişeze adevărurile veşnice şi mântuitoare conţinute în Biblie.

O sete sfântă şi nemaicunoscută înainte la noi se trezea după citirea şi cunoaşterea Bibliei, datorită mărturisirilor lui.

Ceea ce nu se mai văzuse niciodată în poporul nostru începea să se vadă acum. Cercurile cele mai largi şi neştiutoare aflau despre Biblie în felul acesta pentru prima dată. Şi mulţimile veneau s-o ceară.

Mulţi îşi vindeau, cum s-ar zice, haina, ca s-o cumpere şi mulţi alergau să înveţe carte numai de dragul de a putea citi singuri în Cuvântul Domnului.

Nenumăratele cereri după Biblie şi mulţumiri pentru primirea ei, din vremea aceea sunt cea mai puternică dovadă despre acest lucru. Zeci şi sute de mii de exemplare din Biblie s-au împărţit prin stăruinţele Părintelui Iosif şi s-au răspândit, în anii aceia binecuvântaţi, prin munca lui şi a celor însufleţiţi de el.

Curând nu se mai găsiră Biblii, nici Noul Testament. Trebuiră mereu noi şi noi tipăriri...

Iată câteva din cuvintele cu care Părintele Iosif îndemna, încă de la început, la citirea şi trăirea Bibliei:

„...Sunt zece ani de când am început să citesc întâia dată în Biblie. Atunci, la început, mi se părea Biblia o carte ca oricare alta, dar citind-o regulat, şi azi şi mâine, am aflat în ea o comoară nebănuită. Am aflat în ea comori pe care niciodată nu mi-aş fi putut închipui că le are, de nu le aflam chiar eu. Astăzi, de câte ori citesc Biblia, îmi pare că am intrat într-o mină de mărgăritare scumpe. Din ce intru şi din ce sap mai adânc... dau peste noi şi noi comori.

Toată tăria mea este Biblia. Ea mă însoţeşte, mă îndeamnă, mă luminează şi mă întăreşte în toate împrejurările vieţii mele. Ea îmi dă căldura inimii şi lumina minţii ca să-L aduc pe Hristos în orice chip la cunoştinţă (Filip. 1, 18). Ea îmi dă toate armele ce trebuie unui «nebun ostaş al lui Hristos».

Acum, după zece ani, simt că Biblia face parte din însăşi viaţa mea. Biblia este o parte întregitoare, o lipsă a vieţii mele, întocmai ca şi apa pe care o beau, ca aerul ce-l răsuflu şi pâinea ce o mănânc. În fiecare zi citesc în Biblie, pentru că simt o sete a sufletului ce mă mână ca pe un cerb (Psalm. 41), să mă adăp la izvoarele ei. Simt o foame a sufletului care mă mână să caut cuvintele ei şi să mă hrănesc cu ele în fiecare zi (I Tim. 4, 6).

Biblia este legătura mea zilnică cu Mântuitorul. De câte ori o deschid şi citesc în ea, simt ceva ce trece din ea în mine şi îmi umple casa sufletului meu cu lumină, cu putere, cu tărie şi bucurie sufletească. Prin citirea Bibliei, în toată ziua mă întâlnesc cu Mântuitorul meu Iisus Hristos şi stau de vorbă cu El şi El cu mine.

Tot ce sunt şi tot ce am este al Bibliei. Biblia scrie şi «Lumina Satelor». Luaţi-mi Biblia, şi mi-aţi luat totul. Opriţi-mă să nu citesc în ea şi «Lumina» se va stinge.

Dar de câte ori citesc Biblia simt şi o mare durere. Îmi vine să plâng de durere când mă gândesc câţi oameni nu au aflat şi nu cunosc încă comorile sufleteşti ale Bibliei. Câţi se pogoară în pământ, înainte de a gusta din izvoarele Bibliei.

Cititorule, ai tu Biblia în casa ta, şi citeşti tu regulat în ea?”

«Lumina satelor», duminică, 4 martie 1923, pag. 1

„Biblia este cartea cea mai răspândită de pe pământ. În vremea din urmă, răspândirea Bibliei este în tot mai mare creştere. În decursul războiului s-au răspândit atâtea milioane de Biblii, încât, Societatea Biblică nu mai putea răzbi cu tipărirea de Biblii noi. Chiar şi această minunată răspândire a Bibliei arată că ea nu este o carte ca oricare alta, ci ea este Cartea lui Dumnezeu şi se răspândeşte pentru împlinirea Scripturii care zice: «...şi se va predica această Evanghelie în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor...»”

«Lumina Satelor» nr. 8, 1923, pag. 3

„Biblia este Cartea lui Dumnezeu. Dumnezeu a ales pe oamenii în inima cărora a pus cuvintele Sale pe care ei apoi le-au scris. În acest înţeles zice şi Sf. Ap. Pavel: «...toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură» (II Tim. 3, 16).

Când, aşadar, cineva ia în mână Biblia, trebuie să o ia ca pe o carte, ca pe o scrisoare a lui Dumnezeu. Când vă veţi înfăţişa la Judecată înaintea lui Dumnezeu, eu socot că una din întrebări va fi aceasta: Ţi-am trimis o scrisoare în care te înştiinţam despre starea ta pe pământ, despre starea păcatului care te omoară şi despre iertarea Mea care îţi dă viaţa prin Sângele Fiului Meu. Şi îţi arătam, în acea carte, cum să trăieşti ca fiu al Meu. Ai citit tu această scrisoare?

doamne, vei răspunde tu, am auzit că Tu ai avut o Carte pe pământ, dar eu n-am deschis-o niciodată.

Vai, va fi ţie, cititorule, dacă nu vei putea da un alt răspuns”.

«Lumina Satelor» nr. 8, 1923, pag. 3

„...Numărul acesta din gazetă l-am închinat Bibliei, ca să facem cunoscută cititorilor noştri această Carte a Vieţii.

...«L. Satelor» le duce nu numai veşti care se schimbă de la o zi la alta, ci le duce şi Cuvântul lui Dumnezeu care rămâne în veac.

Gazeta noastră tocmai aceasta o vrea: să se facă o şcoală în care să stăm de vorbă şi de învăţătură cu cititorii noştri, aşa cum stă dascălul în şcoală cu şcolarii săi.

În numărul acesta, gazeta noastră a vorbit despre Biblie. În celelalte numere vom vorbi despre multe şi multe lucruri de folos din ea. Cine ne va citi cu drag şi regulat, cu multe învăţături bune se va alege...”

„Cititorule, Biblia este o Carte scrisă anume pentru sufletul tău, pentru frământările, durerile şi bolile sufletului tău. Citeşti tu această carte?

Biblia este o carte, o scrisoare, trimisă din Cer anume pentru tine, desfaci tu această scrisoare ca s-o citeşti?

Dacă ţi-ar veni o scrisoare de la împăratul, ai alerga grăbit şi nesilit să citeşti ce-i scris în ea. Şi iată că aici Împăratul Ceresc îţi trimite o carte cu ştiri despre mântuirea sufletului tău, iar tu nu vrei să o deschizi şi să citeşti în ea”.

«Lumina Satelor» nr. 8, 1923, pag. 3-4

Pentru încurajarea citirii şi răspândirii Bibliei, Părintele Iosif începu curând prin foaie „O şcoală Biblică”, încurajând cu premii în bani şi cărţi, cu îndemnuri şi tâlcuiri, pentru cercetarea şi adâncirea Sfintei Scripturi.

Curând, ideea aceasta a intrat şi în obişnuinţa adunărilor ostăşeşti unde începură să se ţină seri de „Şcoală Biblică”, din care toţi cei care luau parte la ele se întorceau cu o tot mai adâncă cunoaştere şi trăire a Cuvântului Sfânt. Şi cu o tot mai mare dragoste faţă de Cartea Domnului, Biblia.

Ce idei mari erau acestea! Ce viziune profetică, ce iniţiative salvatoare, ce moment unic!

Ce curs fericit şi-ar fi urmat prin ele şi de la ele, destinul poporului nostru şi chiar istoria Bisericii noastre, dacă le-ar fi primit, dacă le-ar fi urmat.

Dar unde erau, oare, acei care trebuia să se pătrundă, să se însufleţească şi să poarte fericiţi pretutindeni acest mesaj divin?

Ce mici sunt vremile marilor oameni!...

Slăvit să fie Domnul!

Meditaţii:

UN STEAG CERESC

Un steag ceresc se-nalţă peste zare desfăşurat măreţ şi glorios divin îndemn arzând cu-nflăcărare spre Numele şi Cauza lui Hristos.

Aşa este Lucrarea Sa şi Adevărul-nalt din ea viaţa ei este Hristos,

El, Ţelul ei cel luminos.

Ard peste el Cuvântul şi Lumina descoperite unic pentru noi spre cel din urmă har pentru deplina mărturisire-n vremea de apoi.

În numele vieţii viitoare

a voastră şi-a urmaşilor, priviţi cerescul steag şi ţinta-nălţătoare şi-nflăcăraţi sub umbra lui veniţi!

Simbol al biruinţei şi al luptei se-nalţă steagul Lui victorios spre-avântul sfânt şi jertfa ne-ntreruptei trăiri cereşti în slujba lui Hristos.

Când omul se predă în totul lui Dumnezeu şi nu mai umblă fără El, atunci Dumnezeu îi descopere tainele în sfinţenie.

Sf. Macarie cel Mare

ÎN TEMPLUL CREDINŢEI STRĂBUNE

În templul Credinţei străbune Hristos ne-a dorit luminoşi,

Cuvântul curat să-l răsune spre fii şi mai buni credincioşi.

În templul Credinţei primite sunt jertfa şi-avutul lăsat, viaţa şi pilda, sfinţite spre noi, de la cei ce-au plecat.

În templul Credinţei curate frumos şi cinstit să trăim, cât inima simte şi bate mai cald şi mai-nalt să iubim.

În templul Credinţei divine mereu Adevărul trăind, în căi şi credinţe străine nicicând nu cădem, priveghind.

În templul Credinţei păstrate din moşi şi strămoşi luminos,

Stăpân ascultat întru toate luptăm să rămână Hristos.

Să ne predăm pe noi înşine lui Dumnezeu în întregime, ca să-L primim şi noi pe El întreg.

Sf. Maxim Mărturisitorul

Cel născut din nou se depărtează pe dată de întuneric. Căci chiar prin acest fapt primeşte lumina.

Sf. Clement Alexandrinul

9. ÎNŢELEPCIUNEA ŞI PUTEREA

În viaţa poporului nostru şi în istoria Bisericii noastre aşa ceva apărea cu totul nou. Chiar şi pentru tânăra conducere a Bisericii Ardelene care, după cum am văzut, era însufleţită de cele mai frumoase idealuri şi dornică de a întreprinde ceva nou spre a stăvili răul şi spre a da un imbold mai puternic luptei Bisericii pentru însănătoşirea societăţii. Dar la aşa ceva nici n-a gândit, nici n-a dorit. Ar fi vrut să se facă ceva nou, dar nu aşa.

Începutul făcut cu Oastea, mai marilor Bisericii de la Sibiu, nu numai că nu le apărea ca fiind ceva clar, dar le prevestea ceva neplăcut.

De aceea, „comitetul” a căutat îndată să se retragă „prudent”, încă din primele luni, iar conducerea aştepta ca la o răscruce nehotărâtă: nici pentru, nici contra, ca să vadă totuşi ce curs vor lua mai departe lucrurile. Ca să ştie când să intervină la timp.

Nu va lăsa să se meargă prea departe, dacă va vedea că se merge rău. Nici nu va împiedica, dacă se va merge binişor. Deocamdată îi convine, în general, că se lucrează. Şi că multă lume admiră şi aplaudă. Are totuşi mari merite omul acesta...

Mitropolitului Bălan i se părea începutul Oastei şi îndrăzneţ şi original. Lupta Părintelui Iosif îi părea uneori deosebit de frumoasă. Din tot felul cum decurgeau lucrurile, autoritatea bisericească parcă îşi spunea: Până Părintele Trifa va şti cum să o conducă şi până va putea să o stăpânească, să-l lăsăm în pace.

Cu tăcerea noastră, care va părea tuturora o aprobare pentru ceea ce face redactorul foii noastre, vom patrona totul, făcând să se simtă, înapoia acţiunii lui, meritul nostru.

Dacă se vor ridica cumva glasuri mai tari împotriva lui, vom şti să-i luăm apărarea fără să ne angajăm prea mult, spre a nu lăsa impresia că ne luăm toată răspunderea pentru tot ce face el. În felul cum lucrează acum însă nu ne temem, căci toată lucrarea deocamdată este în folosul Bisericii noastre şi nu prezintă nici o primejdie pentru ea...

În vremea aceasta, gazeta mergea, iar Lucrarea creştea în întindere şi în adâncime. Dar erau tot mai multe de făcut.

În primul rând, trebuia făcută tot mai temeinic şi mai puternic lucrarea de zidire în sufletele care se trezeau. Trebuia să le fie întipărite limpede şi de la

101

început, în minte şi în inimă, învăţătura şi credinţa cea sănătoasă şi dreaptă prin care fiecare dintre cei chemaţi să-şi ducă frumos lupta mântuirii sale, în locul şi în starea în care l-a chemat Hristos şi l-a aşezat Dumnezeu.

Lucrarea s-a născut în Biserica noastră strămoşească, în învăţătura şi credinţa în care ne-am născut. În învăţătura şi în credinţa aceasta, Duhul lui Hristos a pus peste noi, toţi, adevărurile prin care, trăind şi lucrând, să ne aflăm mântuirea.

Ele erau şi mai înainte, dar noi nu le-am trăit cu viaţa. Hristos era în mijlocul nostru, dar noi nu L-am cunoscut şi nu L-am urmat.

Acum, cunoscându-L pe El, să înălţăm cât mai sus şi cât mai puternic cuvântul cunoaşterii şi trăirii Lui, arătând prin aceasta tuturor ce viaţă şi slavă erau aici, iar noi nu le ştiam. Până se vor aprinde toate sufletele şi toată ţara noastră de focul cel ceresc din vremea primilor creştini şi din zilele Sfântului Ioan Gură de Aur... Bucuria celor care-L aflau pe Domnul era ca bucuria învierii celor care se trezeau dintr-o moarte îndelungată şi adâncă. Strigătele lor fericite răsunau tot mai des. Din toate părţile veneau veştile: Şi eu mă hotărăsc!... Şi noi ne hotărâm!...

La redacţia foii, Părintele Iosif înfiinţase două cărţi mari: una era „Cartea Oastei”, în care erau înscrişi, la rând cu numele lor, în frunte cu el toţi cei intraţi în Oastea Domnului, în ordinea datei intrării fiecăruia. Ce minunat era să vezi pe paginile ei numele celor care trimiseseră aici scrisori sau veniseră să se înscrie ei înşişi, cu mâna lor, după cum spusese profetul Isaia în capitolul 44, 5: „al Domnului sunt”.

Cealaltă carte era „Cartea Amintirilor” în care îşi scriau impresiile lor cei care erau în trecere pe la Sibiu. Un timp, şi pe aceste cărţi le-a avut în grija sa Părintele Iosif. Ele au ajuns, cu vremea, mai multe volume şi erau nişte documente de un preţ nespus de mare.

Cu venirea nenorocirilor peste Lucrarea Domnului, printre multe alte lucruri de un preţ nebănuit de mare, s-au pierdut şi acestea. Poate pentru ca să rămână cu adevărat numai numele celor care au fost scrişi în Cartea cea Veşnică a Domnului, nu într-aceasta trecătoare. Poate ca să rămână numai numele acelora care, fiind credincioşi până la moarte, au făcut ca numele lor să rămână strălucite pe totdeauna în faţa Domnului şi a Lucrării Sale.

Dar, dacă totuşi s-ar fi păstrat aceste cărţi, s-ar vedea în ele, pe lângă mărturia frumoasă pentru cei statornici, şi mărturia cutremurătoare împotriva acelora care şi-au călcat legământul. Şi, după ce fuseseră spălaţi de Sângele lui Hristos, s-au întors iarăşi la noroiul din care fuseseră scoşi, cufundându-se în pierzare din nou şi pe veci...

Adeziunile din primii ani erau publicate în gazetă şi, fiecăruia, Părintele Iosif îi răspundea, tot prin gazetă, câteva cuvinte de luminos îndemn şi de caldă

102

bucurie, statornicind astfel părtăşia unei adânci legături ce va lega sufletul lui de al multora, în Hristos, pe totdeauna.

Aceste răspunsuri luminoase vor constitui pe totdeauna condiţii mântuitoare pentru oricine va vrea să fie un slujitor al lui Hristos şi un ostaş al său. Strânse la un loc, aceste răspunsuri vor alcătui cândva o carte plină de luminoase şi neîntrecute învăţături mântuitoare.

Spicuim aici doar câteva dintre aceste răspunsuri, spre a folosi şi celor viitori ca o dovadă despre cât de sfântă s-a cerut, de la început, să fie viaţa acelora care doresc să-şi afle mântuirea în Hristos prin Lucrarea aceasta a Oastei Lui.

Prima hotărâre, publicată în urma chemării din zorii Anului Nou 1923, este a lui Ioan Buzaş din Jucul Românesc. El scria:

„Domnule redactor! Vin şi eu cu drag şi mă alătur, ca tovarăş şi ostaş al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, împotriva faptelor celor mai urâte şi păgâneşti beţia şi sudalma ca să luptăm cu credinţă împotriva vrăjmaşului nostru diavolul, să-l supunem sub picioarele noastre.

Rog pe Bunul şi Mântuitorul nostru Hristos ca să ne ajute, în anul acesta nou, să mergem înainte cu spor de fapte bune până la sfârşitul anului, şi atunci să putem sta cu faţa sus înaintea Conducătorului nostru Hristos. Să ne ajute Bunul şi Mântuitorul nostru Hristos ca să putem atrage cât mai mulţi în tovărăşia noastră, ca să cunoască toţi ce e tovărăşia noastră. Să cunoască toţi ce e lumina şi binele sufletesc...

Jucul Românesc, la 25 ian. 1923,

Ioan Buzaş econom, invalid”

Sub această scrisoare, Părintele Iosif adaugă următorul răspuns:

„Fii binevenit în Oastea noastră, dragul nostru tovarăş de luptă! Pe cât ştiu eu, până acum, nu suntem mulţi care am iscălit hotărârea. Dar nu ne pasă. De am fi numai câţiva, noi mergem înainte după Conducătorul nostru Hristos. Văzând faptele noastre cele bune, se vor alătura şi alţii la noi şi Oastea noastră va spori din an în an.

Şi încă ceva: lângă numele tău, văd scris „invalid”. Aceasta înseamnă că ai dat o parte din sănătatea corpului tău pentru învierea ţării noastre. Sufletul tău este însă întreg, sănătos şi frumos. Eu mă gândesc la altfel de invalizi rămaşi după război. Mă gândesc la cei mulţi pe care i-a orbit, i-a şchiopătat şi i-a ciungit păcatul. Aceştia sunt invalizii cei cu adevărat schilozi şi nenorociţi. Pe aceştia să-i atragem în Oastea noastră”.

«Lumina Satelor» nr. 5, din 11 febr. 1923

În «Lumina Satelor» nr. 7, din 25 febr. 1923, răspunde, printre altele, la scrisoarea lui Gh. Greavu, următoarele:

103

„...Fii binevenit în Oastea noastră, iubite tovarăşe de luptă!... Lumea este plină de păcate, dar tocmai acest lucru trebuie să ne îndemne la luptă, să mergem cât mai mulţi în fronturile mântuirii sufleteşti. Mişcarea noastră, dragă George, trebuie să fie, trebuie să se facă, aluatul cel bun din Evanghelie (Matei 13, 33), ca să dospească frământătură nouă în traiul nostru şi al semenilor noştri. Fii şi tu un astfel de aluat... ca alţii, văzând faptele noastre cele bune, să intre şi ei în Oastea noastră.”

În «Lumina Satelor» nr. 10, din 18 martie 1923, răspunde altor noi înscrişi:

„Fiţi bineveniţi, dragii noştri, în Oastea noastră care, din zi în zi, tot mai mare se face! Oastea noastră nu va rămâne numai la aceste două porunci: să nu bei şi să nu sudui, ci va merge tot mai departe pe urmele Mântuitorului...”

În «Lumina Satelor» nr. 43, din 4 nov. 1923, scrie lui George Andricu din Mândruloc:

„De acum, dragă George, tu începi o viaţă nouă, începi viaţa cea adevărată plină de bucuria şi fericirea cea adevărată. Ca oarecând Saul pe drumul Damascului, tu mergeai pe drumul pierzării tale sufleteşti, iar această gazetă ţi-a scos în cale lumina lui Iisus Hristos, care te-a întors din calea morţii.

Spune şi povesteşte, dragă George, tuturor, despre minunile pe care le-a făcut Domnul Iisus în sufletul tău”.

În «Lumina Satelor» nr. 47, din 2 dec. 1923, el răspunde lui Victor Stoica din Tohanul Nou:

„Fii binevenit în Oastea noastră, iubitul nostru ostaş! Lângă numele tău văd scrisă vorba „vopsitor”, adică meseria din care trăieşti. O, ce lucruri minunate faci cu meseria ta! Într-o casă murdară, te apuci de lucru, şi, când o deschizi, e alta. E curăţită şi zugrăvită frumos, de n-o mai cunoşti. Aşa trebuie, iubitul nostru ostaş, să se schimbe şi să se înnoiască şi viaţa ta şi a noastră, după ce te-ai hotărât împotriva păcatelor, după ce te-ai hotărât să-L primeşti pe Domnul Iisus în casa sufletului tău...”

...Şi sute de multe altele astfel de răspunsuri adeveresc preţul cel scump şi însemnătatea cea mare care se dădea naşterii din nou şi vieţii celei noi ce trebuia să fie totdeauna dovada unui legământ făcut cu Hristos, a oricărui suflet care intra în Oastea Lui.

Să ne pătrundem tot mai adânc de ele şi noi, cu toţii!

Luminoasa Evanghelie de la început

Chiar şi din puţinele lucruri pe care le-am putut extrage în capitolele scrise, până aici, se poate vedea limpede cât de luminoasă şi curată a fost Evanghelia pe care a primit-o, prin descoperire dumnezeiască, acest nou apostol ales de Dumnezeu şi trimis la neamul nostru, prin care ne-a fost înnoită solia mântuirii, nouă, în zilele noastre, în poporul nostru, în Biserica noastră.

104

Propovăduindu-L pe Hristos cel Viu, aflarea Lui prin naşterea din nou şi vestirea Lui printr-o viaţă predată şi trăită cu plinătate pentru El, credinţa şi mărturisirea lui Iisus cel Răstignit prin toată vorbirea şi fapta inspirate de Cuvântul şi Duhul Sfânt au devenit poruncile de aur şi de foc din care s-a închegat Evanghelia trăită şi propovăduită în Oastea Domnului de la începutul ei.

Părintele Iosif şi Oastea Domnului făceau astfel, cu fapta, pentru Biserica noastră deşi nu se pomenea numele Bisericii la fiecare rând sau cuvânt de mii de ori mai mult decât acei care tot repetau numele Bisericii până la pierderea răbdării ascultătorilor lor.

O, ce Evanghelie strălucită era aceasta! Ce lumină căpătau prin ea şi pentru ea toate învăţăturile şi practicile biblice ale credinţei şi Bisericii noastre!

Ce înalt înţeles dădeau cunoaşterea şi trăirea lui Hristos întregii noastre vieţi religioase!

Oastea Domnului a făcut dintr-odată un salt ceresc în cunoaşterea şi trăirea vie a Evangheliei în Biserica şi în credinţa noastră. Iar acest salt ceresc l-a făcut prin viaţa şi mărturisirea sfântă a Părintelui Iosif, acest mare om trimis de Dumnezeu, la noi, cu acest mesaj divin, cu această solie dumnezeiască, a cărei însemnătate abia atât de puţini au putut-o simţi.

Evanghelia propovăduită de Părintele Iosif, prin toată credinţa şi trăirea Lui, era de o curăţie şi de o valoare ca aceea a Sfinţilor Apostoli, a Sfinţilor Părinţi, a Sfinţilor Martiri şi Mucenici din vremile de aur ale creştinismului. După cum spune Sf. Ap. Petru „către cei care au căpătat o credinţă de acelaşi preţ cu a noastră, prin dreptatea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos” (II Petru 1, 1).

Iar lucrul acesta era dovedit de aceleaşi roade care însoţeau atunci Evanghelia şi mărturisirea făcută de ei. Era dovedit de minunile de convertire, de învierile din moartea păcatului, de vindecările de bolile patimilor, de înnoirile şi transformările făcute de Duhul Sfânt în viaţa celor care veneau în Oaste acum.

Asemenea acelora de atunci din Faptele şi Epistolele Sfinţilor Apostoli!

O, încă o dată: ce fericit ar fi fost viitorul poporului nostru, dacă cei răspunzători de soarta lui şi a Bisericii ar fi înţeles atunci glasul Domnului! Şi dacă ar fi sărit cu toţii să ajute la împlinirea fericită a planului lui Dumnezeu cu noi şi pentru noi, prin Lucrarea aceasta minunată.

Privind la acest miraculos început, oricine îşi poate uşor închipui la ce rezultat fericit s-ar fi ajuns curând, dacă acei care aveau răspunderea şi puterea în ţară şi în Biserică ar fi înţeles marea valoare şi slăvitul scop al acestei Lucrări duhovniceşti pentru poporul nostru şi pentru încă cine ştie câte alte popoare şi generaţii.

Biblia şi credinţa cea vie şi luptătoare ne-ar fi adus curând într-o stare din care toate problemele, chiar şi cele economice, naţionale şi politice nu numai cele confesionale ar fi fost rezolvate în chip fericit şi definitiv.

105

Istoria şi viaţa noastră ar fi luat un alt curs. Poate am fi fost feriţi chiar şi de ororile şi de nenorocirile celui de-al II-lea Război Mondial ce a trecut şi peste noi atât de cumplit, ca şi de urmările lui de mai târziu. Pentru că alta ar fi fost atunci cuminţenia conducătorilor şi alta ar fi fost calea prin care s-ar fi căutat rezolvarea, după voia lui Dumnezeu, a problemelor nerezolvate ce au dus la conflictul nimicitor de vieţi şi de bunuri de neînlocuit. Şi în alt fel ar fi fost chiar şi intervenţia Divină în cursul istoriei noastre.

Acesta este adevărul!

Până la cea din urmă clipă a graiului meu, vorbit şi scris, doresc şi eu să strig tuturor celor prezenţi şi viitori din această Lucrare Sfântă: Priviţi spre Evanghelia începutului ei!

Priviţi adânc şi priviţi cutremuraţi, de ce slăvită şi curată calitate era Evanghelia care am primit-o noi la început!

Ce puternică era credinţa şi ce sfântă era viaţa acelora care ne-au vestit nouă Cuvântul lui Dumnezeu! Priviţi apoi ce sublim a fost felul şi sfârşitul felului lor de vieţuire. Şi veţi şti prin aceasta cât de mare este datoria pe care o aveţi voi o avem noi de a le urma credinţa, de a le trăi exemplul, de a le prelua Evanghelia, de a ne menţine la acelaşi slăvit nivel în Hristos... (Evrei 13, 7).

Mai târziu, după mulţi ani şi după multele necazuri şi izbelişti, ceea ce va fi mai dureros decât toate pierderile de la Oaste, nu va fi nici pierderea bunurilor materiale, poate nici pierderea multor vieţi şi prilejuri, cât pierderea din vedere a acelei slăvite şi curate calităţi de vestire şi trăire a luminoasei Evanghelii de la început!

Înţelepciunea în găsirea formelor şi cuvintelor inspirate de Dumnezeu dădea acelei Evanghelii lumina cerească prin care erau aduşi cu miile, la Soarelehristos şi la lumina Lui minunată, oameni care atâta vreme rătăciseră şi zăcuseră în întunericul neştiinţei şi al păcatului.

Puterea dragostei şi puterea sfinţeniei izvorâte din totala predare şi trăire în Hristos a celui şi a celor care duceau solia acestei Evanghelii erau taina marilor biruinţe pe care le aveau Evanghelia şi mărturisirea lor atunci.

Dăruirea Părintelui Iosif în slujba Domnului era totală.

Curăţenia sfinţeniei vieţii lui era totală.

Viaţa lui de rugăciune şi părtăşie cu Domnul Iisus erau atât de înalte, încât ne-au inspirat tuturor celor care am trăit lângă el un respect sfânt.

Aceasta ne-a dat nu numai explicaţia minunilor ce se făceau prin el, dar şi nivelul până la care este dator să ajungă sau să năzuiască neîncetat oricine va vrea să poarte mai departe solia unei astfel de Evanghelii în lucrarea Oastei, până la Venirea Domnului.

Mult mai târziu, când am auzit pe câte un avântat cerând „toiagul” Părintelui Iosif, mă gândeam cu amărăciune câtă uşurătate şi nepricepere avea

106

acest neştiutor. Poate, parcurgând până la capăt şirul mărturiilor scrise în cartea asta despre istoria unei jertfe, acela care va mai cere acest „toiag” îşi va da mai bine seama ce „pahar” şi ce „botez” presupune o astfel de solie

(Marcu 10, 38).

Trecând hotarul în 1924, Lucrarea Oastei era în plin avânt duhovnicesc. Denumirea de „Iisus vă cheamă”, propusă la primul „Congres” de astă vară, n-a prins. Curând nici nu se mai pomeneşte de această denumire, ci numai despre „Oastea noastră”. Încet-încet apoi, prin scrisorile dintre ostaşi şi Părintele Trifa, denumirea Lucrării se transformă în „Oastea lui Hristos” sau „Oastea lui Iisus”. Până la urmă, ea se statorniceşte la „Oastea Domnului” şi aşa va rămâne pentru totdeauna.

Astfel, denumirea care a rămas definitivă n-a fost propusă special de nimeni. Ea a venit de la Duhul Sfânt prin toţi, pe nesimţite, din felul de a scrie şi a vorbi al tuturor membrilor ei. A statornicit-o însuşi caracterul Lucrării, al chemării, al luptei şi al muncii ei. Al rostului şi al scopului pentru care fusese născută în Biserica şi în poporul nostru, în vremea şi în împrejurările noastre. Totuşi ea apare prima dată în răspunsurile date de Părintele Iosif celor care intrau în ea.

Lupta începută în anul trecut, 1923, era dusă acum, în 1924, cu o tot mai puternică hotărâre.

Foaia se răspândea cu repeziciune în ţară şi peste hotare, purtând focul puternic al Duhului Sfânt şi aprinzând tot mai multe suflete şi localităţi.

Gustul duhovnicesc trezit cerea mereu noi scrieri şi o nouă hrană, tot mai multă şi tot mai felurită, pentru nevoile sufleteşti ale celor care căutau pe Domnul.

Sărăcia şi lipsa noastră de carte duhovnicească pe atunci erau totale. Nu aveai să pui nimic în mâna celui care-ţi cerea o carte sfântă. Foamea şi setea după auzirea Cuvântului creşteau, iar numărul flămânzilor creştea şi el. În curând nu va ajunge numai gazeta. Vor trebui cărţi tot mai multe şi mai felurite. Iar pentru asta va trebui un centru, o librărie, care să se ocupe cu trimiterea lor. Va trebui până la urmă, poate, o tipografie prin care să le tipăreşti, fiindcă puţinele tipografii existente, pe lângă că sunt atât de aglomerate, sunt şi peste măsură de scumpe...

Dar toate acestea erau deocamdată, în 1924, gânduri ce i se limpezeau ca o trebuinţă de viitor, părintelui. Acum însă, aşa ceva îi este încă cu neputinţă. Acum are numai gazeta, la care munceşte din greu, dar fericit, fiindcă vede crescând minunat rodul ostenelilor şi jertfelor sale pentru Domnul.

În tot acest al doilea an, continuă lupta cu răspândirea şi adâncirea Bibliei. Se iniţiază, prin foaie, o „Şcoală Biblică” cu întrebări şi răspunsuri din Biblie şi se fixează premii în bani şi în cărţi pentru cele mai bune.

107

Începutul l-a făcut un abonat din America ilie Laza care a trimis redacţiei 5 dolari, ca să fie daţi premiu pentru cel mai bun răspuns la patru întrebări biblice puse de dânsul...

În adaosul la scrisoarea lui Ilie Laza, Părintele Iosif spune:

„Iată un lucru de toată lauda! «Lumina Satelor» se trudeşte acum de ani de zile să trezească în cititorii ei dragostea şi plăcerea de a citi în Biblie şi ne bucurăm foarte mult, când unul dintre abonaţii noştri, cuprins şi aprins de râvnă pentru Cuvântul lui Dumnezeu, s-a gândit astfel să ajute lucrul Domnului. Noi ne trudim să-i împroprietărim pe toţi cu ţarina bogată a Bibliei. Fratele Ilie ne vine în ajutor. Cuminte lucru ai făcut, dragă Ilie, căci, umblând oamenii după cei cinci dolari prin Biblie, unii dintre ei poate vor afla comoara cea ascunsă...”

«Lumina Satelor» nr. 23, din 15 iunie 1924

Curând, după aceasta, a urmat alt concurs cu un premiu de 1000 lei, la care Părintele Iosif adaugă: „...Ne bucurăm din toată inima pentru această şcoală minunată şi mântuitoare. Şi o sprijinim să devină tot mai cuprinzătoare...”

«Lumina Satelor» nr. 46, din 23 nov. 1924

Au urmat apoi alte şi alte iniţiative de acest fel, în slujba citirii şi răspândirii Bibliei, încurajate cu premii şi cu publicitate. Toate acestea, împreună cu tâlcuirile minunate, continuate număr de număr prin foaia «Lumina satelor» au dus la setea şi cererea după Biblie într-o aşa măsură, cum nu cunoscuse poporul nostru niciodată.

Astfel, prin Oastea Domnului, Părintele Iosif a răspândit în ţara şi în poporul nostru milioane de Biblii şi părţi ale ei, contribuind nespus de mult nu numai la însănătoşirea vieţii morale care am văzut-o cum era îndată după Primul Război Mondial dar şi la ridicarea nivelului cultural şi material al poporului nostru.

Nenumăraţi au fost acei oameni care, prin întoarcerea la Domnul, au învăţat să citească şi să îndrăgească Biblia şi cărţile bune, luminându-şi mintea şi familia. Astfel, scăpând de vicii şi de păcate, au scăpat şi de sărăcie şi de boli.

Cine va cerceta vreodată cu bună credinţă stările acelor vremuri şi ani nu va putea să nu recunoască marele merit al Oastei Domnului şi al Părintelui Iosif, în marele salt, chiar şi cultural, pe care l-a făcut viaţa poporului nostru din întunericul analfabetismului spre lumina culturii.

Cuvântul şi Duhul lui Hristos erau toată înţelepciunea şi puterea Oastei.

Slăvit să fie Domnul!

108

Meditaţii:

SABIE CEREASCĂ

Sabie cerească, înălţată drept, adevăr puternic, clar şi înţelept, hotărâre sfântă spusă îndrăzneţ pentru moştenirea veşnicei vieţi,

Aceasta fie Oastea Sa

şi Domnul e slujit de ea;

viaţa ei este Hristos,

El, Ţelul ei cel luminos.

Propovăduirea Sfântului Cuvânt luptă şi-apărare de-un curaj ne-nfrânt, înfruntare vie faţă de cel rău pentru cauza Crucii şi Cuvântul Său,

Stai în veghe sfântă totdeauna treaz braţul tău să fie pururea viteaz, mijlocul să-ţi fie pururea încins şi statornicia dreaptă de ne-nvins.

Nici o tânguire, nici un pas napoi nici o şovăire când e lupta-n toi, pân-la biruinţă, luptă glorios sabie vitează-n slujba lui Hristos.

Dumnezeu cel iubitor de oameni luminează nevăzut cugetele noastre prin Sfintele Scripturi.

Sf. Ioan Gură de Aur

109

CÂND SUNAT-A DEŞTEPTAREA

Când sunat-a deşteptarea glasul goarnei desluşit, ne-am sculat din somnul morţii din păcate ne-am trezit şi, prezenţi la datorie, legământ ceresc am pus că vom fi ostaşi ai Crucii, luptători ai lui Iisus.

Domnul ne-a chemat la luptă noi, pe El luându-L Scut şi luându-L Steag şi Ţintă, lupta sfântă-am început.

Prin credinţă şi iubire noi am biruit mereu, căci suntem ostaşii Crucii şi cu noi e Dumnezeu.

Lupta Domnului e sfântă, sfânt e ţelul ce-l avem, voluntari luptăm în Oaste, voluntari pe veci ne vrem.

Steagul biruinţei noastre să se-nalţe tot mai sus, să răsune mai puternic imnul Slavei lui Iisus.

Lupta-i grea, duşmanu-i tare sub loviri noi sângerăm, dar, când Domnul Scut ne este, nu ne temem, ci luptăm.

Vrem să mergem pân-la capăt credincioşi prin orice greu vom învinge, vom învinge, căci cu noi e Dumnezeu!

După cum cineva uitându-se la frumuseţea cerului zice: Slavă Ţie, Dumnezeule! tot aşa trebuie să poată zice şi când se uită la purtarea celor credincioşi...

Sf. Ioan Gură de Aur

10. BISERICA CEA VIE ŞI CEA CARE ÎNVIE

Adevărat e lucrul acesta: Biserica e de origine divină şi de natură duhovnicească.

Dacă Hristos este Noul Adam, Biserica cea născută din coasta Lui este Noua Evă. El, Viaţa şi Capul ei; Ea, rodul şi trupul Lui duhovnicesc şi etern.

Biserica s-a născut prin Voinţa Tatălui, dar din Jertfa Fiului, prin Lucrarea Sfântului Duh.

Şi după cum în Hristos mirele Bisericii există două Firi, cea omenească şi cea dumnezeiască, cea văzută şi cea nevăzută, tot aşa este şi cu Biserica, Mireasa Lui (Efes. 5, 23-25).

Biserica este acum în lume ca o sculptură încă în lucru. Duhul Sfânt, Slăvitul Maestru Ceresc, încă lucrează la această operă, făcând din „pietre, fii ai lui Avraam” după profeţia Mântuitorului (Matei 3, 9).

Paravane de forme şi instituţii omeneşti învăluie pe dinafară această lucrare tainică ce se desfăşoară prin puterea lui Dumnezeu în chip nevăzut, înăuntrul tuturor acestora. Dar va veni o zi când opera aceasta va fi terminată. În ziua aceea toate acoperitorile care o ascund şi o apără acum de privirile lumii vor fi înlăturate. Abia atunci, această divină operă, la care Dumnezeu lucrează cu atâta dragoste acum, va putea fi văzută în toată frumuseţea ei.

Biserica Domnului este acum în lume şi ca o clădire încă în lucru. Pe dinafară nu se văd acum decât schele şi moloz. Însă Marele Meşter şi Ziditor al ei, Care este Dumnezeu, lucrează înăuntrul acestor schelării, cu o mare putere, cu o mare dragoste şi cu o mare grabă pentru desăvârşirea Casei Lui; lucrează până la întregirea numărului celor aleşi şi până la finisarea acestei Construcţii Slăvite, în care toată Sfânta Treime este interesată. Şi în care toate puterile cereşti sunt angajate (Matei 16, 18; Efes. 2, 20-22; I Petru 2, 5).

Dar va veni o clipă când toată această Slăvită Construcţie va fi terminată. Când se va auzi încă o dată acel strigăt: „S-a sfârşit!” ca o uşurare şi ca o sentinţă.

În clipa aceea, tot ce-o acopere acum, tot ce o împovărează şi o urâţeşte acum, va fi înlăturat pe totdeauna, prin lucrarea curăţitoare a focului (I Cor. 3, 10-15).

Atunci focul din Ziua Domnului va arde tot ce este în ea gunoi acum la vedere. Tot ce este acum pe dinafară întunecat, uşuratic şi stricător. Tot ce este

111

lemn, fân şi trestie. Dar, va lămuri, dându-i o veşnică strălucire, tot ce este acum ascuns înăuntru, preţios, curat şi durabil. Tot ce este aur, argint şi mărgăritare...

În lucrarea tainică de alegere, de cioplire, de finisare a acestor „pietre vii” din care Dumnezeu Duhul Sfânt zideşte acum Casa lui Dumnezeu care este Biserica, El are nevoie de împreună-lucrători.

Aceşti împreună-lucrători cu Dumnezeu sunt oamenii binecuvântaţi pe care El i-a ales, prin care lucrează şi de care Se foloseşte ca de nişte vase sfinte, ca de nişte unelte duhovniceşti, pentru această mare şi cerească operă, ce a început în Ziua Rusaliilor, la Pogorârea Duhului Sfânt.

Primii şi cei mai minunaţi împreună-lucrători ai lui Dumnezeu, în Biserica lui Dumnezeu, Care este Stâlpul şi Temelia Adevărului, (I Tim. 3, 15) au fost Apostolii. Ei au fost chemaţi şi pregătiţi de Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos, dar umpluţi de putere şi trimişi de Duhul Sfânt (Marcu 3, 14; Ioan 17, 18;

Luca 10, 16 şi I Cor. 3, 9; II Cor. 6, 1).

Apoi, după Sfinţii Apostoli, au fost urmaşii lor.

Apoi, după ei, urmaşii acestora.

Şi apoi alţii şi alţii, până la sfârşitul vremii acestui har şi al acestei Lucrări, când Domnul Hristos iarăşi va să vie cu mărire, să judece viii şi morţii şi să-Şi aşeze Împărăţia Sa, care nu va mai avea sfârşit...

Aceşti lucrători şi mărturisitori vrednici şi vii în Hristos, (Efes. 2, 5)

care trăiesc o viaţă nouă (Rom. 6, 4),

având ca rod sfinţirea (Rom. 6, 22),

umblând după lucrurile Duhului (Rom. 8, 6)

şi prin viaţa cărora este proslăvit Hristos (Filip. 1, 20),

aceştia, zic, împreună cu toţi aceia care le urmează îndeaproape pilda vieţii lor de rod şi plinătate în Hristos, alcătuiesc:

Biserica cea vie, Trupul cel Viu şi duhovnicesc al lui Hristos (Rom. 12, 5);

Templul lui Dumnezeu (I Cor. 3, 16);

Lăcaşul lui Dumnezeu, prin Duhul (Efes. 2, 22);

Casa cea Nouă şi Veşnică a lui Dumnezeu (Evrei 3, 6).

Oamenii care trăiesc după poftele firii pământeşti (Gal. 5, 14-21) şi care umblă după lucrurile lumeşti, ascultând de diavolul (Ioan 8, 44),

sunt străini de Dumnezeu, sunt nişte copii ai mâniei

şi nişte morţi în păcatele lor (Efes. 2, 1; Col. 2, 13).

Aceştia sunt „molozul şi schelăriile”, grămezile de material care pot părea că fac şi ei parte din Casa lui Dumnezeu unii dintre ei chiar sunt aleşi şi folosiţi în construcţia Casei dar, care, dacă rămân tot în starea de moloz până la

112

sfârşitul vieţii lor, fără a deveni nişte părtaşi la aceeaşi credinţă vie cu Apostolii (II Petru 1,1), fără a se naşte din nou (Ioan 3, 3; Tit 3, 5; Iacov 1, 18; I Petru 1, 23) şi fără a se face astfel părtaşi firii şi sfinţeniei lui Dumnezeu (Evrei 12, 10) vor sfârşi prin a fi înlăturaţi.

Soarta acestora va fi soarta materialului nefolositor (I Cor. 3, 15), soarta neghinei smulse şi uscate (Matei 13, 41-42), soarta celor găsiţi necredincioşi în lucrul încredinţat lor (Matei 24, 48-51).

Lucrarea Harului Dumnezeiesc, prin puterea Cuvântului şi Duhului Sfânt şi prin slujitorii Săi credincioşi, este ca toţi cei care mai pot fi salvaţi din mijlocul acelora ce trăiesc în păcat să fie aduşi la părtăşia vie cu Hristos, spre a fi transformaţi din nişte robi ai întunericului în nişte fii ai Luminii şi din nişte osândiţi de sub puterea lui Satana în nişte izbăviţi ai Crucii lui Hristos (Fapte 26, 18).

Dar sunt anumite perioade în istoria omenirii şi sunt anumiţi oameni prin care această lucrare de înviere a celor morţi în păcate capătă o formă şi o putere deosebite.

Aceste vremuri de har deosebit sunt adevăratele primăveri duhovniceşti în care ploaia Cuvântului şi vântul Duhului nasc şi renasc lucrări şi suflete pline de putere şi de roadă cerească. Atunci Biserica cea vie capătă un avânt fericit şi o nouă generaţie reînvie, aducând un nou suflu de viaţă sfântă sporit cu multe lucrări proaspete şi minunate pentru Dumnezeu. Prin aceasta, lumea este atunci zguduită şi cercetată puternic de grija şi chemarea mântuitoare a lui Dumnezeu.

O astfel de vreme şi cercetare deosebită din partea Harului Dumnezeiesc a fost, după cum bine s-a văzut, ivirea Oastei Domnului în poporul nostru şi în Biserica cea vie a lui Hristos, din ţara noastră. Şi un astfel de om a fost Părintele Iosif Trifa, prin care Duhul lui Dumnezeu a lucrat cu atâta putere şi care a făcut pentru Biserica noastră atât de mult, fără a repeta numele ei la fiecare cuvânt, cum fac mulţi dintre cei care, în afară de vorbărie goală, nu fac pentru ea nimic bun.

Îndată după începutul Oastei, Conducerea oficială a Bisericii din Sibiu prin Voia Duhului Sfânt a văzut că în această Lucrare este ceva din ceea ce trebuie vremurilor şi stării Bisericii şi poporului.

Mitropolitul Bălan era atunci un suflet tineresc, animat de gânduri mari, iar Lucrarea, pe care Biserica o primea de-a gata, aducea, desigur, numai câştiguri fără nici o cheltuială...

Aducea, în primul rând, o mare contribuţie în lupta contra catolicismului şi sectarismului.

Aducea apoi un puternic sprijin material, prin participarea oamenilor, mai activă, la înzestrarea lăcaşurilor de cult şi a altor multe acţiuni iniţiate de oficialitatea bisericească.

113

Şi, în sfârşit, aducea o atmosferă nouă, de mai mult respect şi supunere faţă de autoritatea şi dogmele Bisericii. Aceasta era marea parte pozitivă pe care o aducea Oastea Domnului în Biserică, în nişte vremuri şi tendinţe de răceală, necredinţă, decădere şi rătăcire.

De aceste părţi pozitive ale Oastei îi plăcea foarte mult clerului şi tuturor celor care ţineau la credinţa noastră strămoşească şi se îngrijeau de starea ei.

Dar, o dată cu acestea, mai aducea Oastea în Biserică şi altceva „nou”.

Acest altceva nou sau care părea o „noutate” erau cele două caracteristici de bază ale acestei lucrări evanghelice şi anume: voluntariatul duhovnicesc şi misionarismul laic.

Ceea ce nu se întâmplase în Biserică, poate din vremea Sf. Ioan Gură de Aur, se întâmpla acum: oameni fără nici o pregătire teologică deosebită şi fără nici o învestitură oficială începuseră să citească şi să interpreteze Biblia, pe linia sănătoasă a învăţăturii evanghelice a Bisericii şi a Credinţei noastre.

Aceşti vorbitori se sileau să-şi pună de acord ei înşişi, în primul rând, toată trăirea vieţii lor cu Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, pe care îl propovăduiau, şi cu poruncile bisericeşti.

Ostaşii predicau în biserică şi în public!

Începuseră să umple pauzele slujbelor oficiale bisericeşti cu cântări religioase neoficiale, produse de dragostea şi de râvna lor fierbinte pentru Hristos şi credinţă.

Începuseră să „strice” obiceiurile îmbibate cu alcoolism şi cu superstiţii de la parastase, hramuri, nunţi, înmormântări etc., care deveniseră un fel de „tradiţii”, şi să înlocuiască totul cu petreceri în duhul Evangheliei, fără alcool, fără jocuri, fără o mulţime de alte asemenea rămăşiţe păgâneşti, idoleşti, drăceşti, care întinau şi otrăveau toată partea frumoasă din aceste practici creştineşti.

Această „noutate”, profund evanghelică şi creştină, începu să neliniştească partea cea mai lumească din Biserică.

La început se iviră nedumeriri, apoi bănuieli şi presupuneri, apoi vrăjmăşii.

Se iscă astfel curând „tabăra” cealaltă şi începură atacurile. Vrăjmaşii Oastei nu vedeau nimic bun şi nu-i interesa nimic din ceea ce făcea Oastea pentru Biserică. Vedeau numai „răul” pe care-l făcea în „stricarea obiceiurilor”, a acestor „tradiţii româneşti şi creştineşti”, cum le ziceau ei.

Acestor oameni nu le păsa de noile cerinţe ale vremilor noi şi schimbate. Nu interesa decăderea, necredinţa şi rătăcirile care adânceau răul şi aduceau ruina. Îi interesa numai conservatorismul lor anchilozat în formalităţi fără viaţă şi în afacerism fără conştiinţă. Se complăceau într-o viaţă lumească cu cântări lumeşti, cu amestecătură de idolesc şi „creştinesc”, fără a mai avea nici o altă preocupare decât de a duce un trai cât mai comod şi cât mai fără probleme. Ori,

114

Oastea venea dintr-o dată cu o mulţime de probleme din care cea mai neplăcută şi mai grea era tocmai schimbarea acestui fel de a gândi şi de a trăi.

De aceea, tot ce aducea Oastea îi alarma.

Îi alarma acest nou fel de petreceri, aceste noi cântări şi poezii, acest nou fel de predici şi de propovăduitori, acest nou fel de literatură şi de adunări.

ce nevoie are poporul de Biblie?! strigau ei indignaţi şi furioşi. De ce nu erau bune obiceiurile noastre vechi? Ce nevoie mai avem de alte cântări în afară de cele oficiale? Ce-i cu aceşti „opincari” care se apucă să explice Biblia? De unde au ei şcoala şi dreptul s-o facă? Cum să admit „eu” aşa ceva?

Aceasta este o mare primejdie şi rătăcire. Oastea asta este o sectă camuflată în Biserică, iar cel care a iniţiat-o şi o conduce este un ambiţios şi un înfumurat. Trebuie combătut şi nimicit totul. Acum şi pe totdeauna.

Astfel de glasuri înveninate de ură şi de interes începură să se ridice încă din primii ani, din toate părţile, împotriva Oastei.

Prin şedinţele oficiale, prin articolele din presă şi prin denunţuri la diferite autorităţi, vrăjmaşii Oastei foloseau tot felul de metode şi de mijloace spre a nimici lucrul Domnului. Calomnia, minciuna, invenţia şi presupunerea răuintenţionată erau folosite pe scară largă şi fără nici un discernământ împotriva Oastei şi a Părintelui Iosif.

Colecţiile foii «Lumina satelor», şi apoi «Oastea Domnului», începând chiar din 1924, deci îndată după înfiinţarea ei, conţin aproape săptămânal tot felul de răspunsuri, de puneri la punct, de plângeri împotriva relei-credinţe cu care luptau atacatorii Oastei.

Iată, de pildă, în «Lumina Satelor» nr. 11, din 23 martie 1924, ce scrie Părintele Iosif: „...Într-o gazetă din Cluj, un profesor universitar (Dl. Bogdan Duică) se ridică cu batjocuri împotriva noastră. Cică noi stricăm pe oameni, cu învăţăturile despre diavolul.

Aş putea dovedi d-lui profesor cu sute de locuri din Sf. Scriptură învăţătura despre diavolul. Dar aş face un lucru zadarnic, pentru că dl. profesor este unul dintre acei prea învăţaţi care nu mai cred nici în dracul, nici în Dumnezeu. Dl. Duică spune pe faţă acest lucru. Doar a spus de la catedră vorbele: «Eu, domnilor, n-am cu Dumnezeu nici în clin, nici în mânecă».

...Cuprilejul alegerii de Episcop, la Cluj, d-sa ales deputat sinodal ne întreba că mai credem noi în Sfânta Cuminecătură, în Jertfa Domnului?...

...Aşa ştie un profesor universitar aprecia munca ce o face această gazetă de a scoate pe oameni din cumplitele vicii (patimi, cum e şi alcoolul) care slăbesc şi storc vlaga trupească şi sufletească a poporului nostru! Oare asta e chemarea unui profesor universitar, să arunce cu batjocuri peste munca pozitivă a unui om care munceşte şi se jertfeşte pentru un ideal creştinesc şi românesc? Frumos lucru de la un profesor universitar, foarte frumos!

Redactor I. Trifa”

115

În alte părţi se iau, pe parcurs, tot felul de iniţiative ostile, ajungându-se până la amenzi, confiscări de cărţi, arestări şi chiar bătăi şi judecăţi, cum au fost cele din judeţele: Vaslui, Dorohoi, Cernăuţi, Cluj, Neamţ etc., împotriva cărora scriu, în multe numere de gazetă, an de an, Părintele Iosif şi sprijinitorii lui.

Nu ne-ar ajunge locul dacă am vrea să le transcriem aici. Aceste atacuri veneau atât din partea unor preoţi, cât şi din cea a cârciumarilor, a oamenilor politici sau a unor prea zeloşi şi prea nepricepuţi împuterniciţi săteşti.

N-au fost puţine cazurile când necazurile ostaşilor veneau din denunţurile unora dintre cei care-şi ziceau „credincioşi” şi care făceau acest rău din interes sectar.

Dar, până la urmă, Părintele Iosif va ajunge la cea mai înaltă încredinţare de la care nu se va mai coborî în arena luptelor cu aceşti rău-voitori pârâşi. Va încredinţa toată cauza apărării Oastei numai în mâna şi grija Domnului Iisus conducătorul şi Stăpânul Oastei Sale.

În nr. 6, din 7 febr. 1930, al foii «Oastea Domnului», el va publica sub titlul „Aceasta nu mă priveşte pe mine”, următoarele:

„...Am întâlnit pe un ostaş care-mi arătă o tăietură dintr-o gazetă unde se vorbea contra Oastei Domnului.

asta nu mă priveşte pe mine i-am răspuns.

cum aşa? a întrebat ostaşul, mirându-se că doar uite, aici este vorba de un atac contra Oastei Domnului.

tocmai pentru asta nu mă priveşte, i-am răspuns eu, fiindcă este vorba despre un atac contra Oastei Domnului şi nu despre o oaste a lui Trifa. Atacul nu mă priveşte pe mine, ci pe Proprietarul Oastei, căci doar de aceea se cheamă Oastea Domnului, să ştie toată lumea că Stăpânul şi Proprietarul acestei Oşti este Domnul. Aşadar, dacă este vorba de un atac contra Oastei Domnului, apoi asta Îl priveşte pe Proprietarul Oastei Domnului şi nu pe noi. Asta-i grija Lui. Să Se apere cum va şti.

Noi, ostaşii Domnului, să învăţăm a încredinţa cât mai mult a încredinţa cu totul mişcarea noastră în grija Domnului, căci a Lui este. Pe noi n-ar trebui să ne tulbure nici un atac şi nici o critică. Noi n-ar trebui să răspundem la criticile şi atacurile ce ni se aduc. Asta-i grija Domnului. Noi ne apărăm numai ca să întărim pe cei slabi, pe cei ce se clatină în faţa atacurilor...”

În toată această luptă însă n-au lipsit nici apărătorii.

Încă de la început, când se iviseră atacanţii, Domnul îngrijise să-i trimită omului Său şi sprijinitori.

Îndată după atacul de la Cluj, «Lumina Satelor» publica, în nr. 12, din 30 martie 1924, o scrisoare în care se spunea: „...noi nu ne supărăm pentru un astfel de atac, ci, dimpotrivă, îl primim ca pe un semn bun. Când dracul se mişcă şi începe a-şi căuta apărători, acesta este semnul cel bun că lucrul Domnului

116

merge înainte şi dracul îşi vede primejduite domnia şi împărăţia lui... Lucrul Domnului şi lupta noastră vor merge înainte cu tot mai multă izbândă.

semnat: Ilarie Gavra, ostaş din Vidra”

Iar în «Lumina Satelor» nr. 18, din 11 mai 1924, publică: „...La redacţie avem sute de scrisori sosite de la cititorii noştri, cu atâtea mărturii despre cum lucrează Cuvântul lui Dumnezeu. Locul nu ne îngăduie să le publicăm pe toate. Din cele multe dăm mai jos una:

„...Nu vă îndoiţi, nu cedaţi nimic, ci înainte, numai înainte... sute de mii de români vă stau la spate şi în curând vor fi milioane de români alături de dvs., în slujba lui Dumnezeu.

Închipuiţi-vă că sunteţi în faţa unei redute puternice apărată de nişte duşmani aprigi şi în curând veţi ajunge în vârful ei cu steagul lui Hristos în mână...

Părinte Iosif, nu te teme, deschide-ţi gura sfântă şi condeiul smerit şi strigă să se audă în toată România...

Un cititor, alături cu toată inima”

În apărarea Oastei Domnului se ridică glasuri şi prin unele ziare şi reviste din ţară, cum sunt: «Gazeta Episcopiei Huşilor», «Propăşirea», de la Ploieşti, «Cultura poporului», ziarele: «Universul», «Cuvântul», «Credinţa», şi altele.

Dacă este adevărat că Oastea Domnului avea cei mai mari împotrivitori din rândurile preoţimii, apoi tot atât de adevărat este şi că ea tot din rândurile preoţimii şi-a avut şi pe apărătorii cei mai viteji şi răspânditorii cei mai zeloşi.

Este nespus de mângâietor să citeşti prin colecţiile foilor, încă din primii ani, mişcătoarele scrisori de adeziune şi de încurajare pe care Părintele Iosif le primea nu numai din ţară, ci şi din străinătate, de la mulţi preoţi minunaţi, însufleţiţi de o mare credinţă şi dragoste faţă de cauza lui Hristos, pe care o vedeau atât de strălucit slujită de Părintele Iosif şi de Lucrarea Oastei.

Toţi aceşti minunaţi preoţi priveau ceea ce se făcea prin acest om minunat ca o revelaţie cerească, ca un dar de la Dumnezeu, ca o dovadă deosebită dată de Harul ceresc Bisericii şi poporului nostru iar ei, preoţii adevăraţi, i se alăturau cu tot devotamentul şi cu toată puterea inimii lor. Aceştia, împreună cu credincioşii născuţi din nou, alcătuiau Biserica cea vie.

Dacă Oastea Domnului s-a răspândit cu atâta putere şi repeziciune peste tot, a fost şi pentru că Dumnezeu a avut în rândurile preoţimii noastre un mare număr de slujitori adevăraţi şi vrednici.

Aceşti adevăraţi şi vrednici păstori, cu o conştiinţă atât de înaltă a datoriei şi a răspunderii lor faţă de voia lui Dumnezeu şi de mântuirea sufletelor, au adus un uriaş sprijin răspândirii Oastei în popor.

Prin natura ocupaţiei lor şi prin prestigiul de care se bucurau aceşti preoţi vrednici în popor, ei şi-au aprins mai întâi în ei înşişi, apoi au aprins şi în alţii, râvna pentru o viaţă trăită deplin după Cuvântul lui Hristos Mântuitorul.

117

Aceşti preoţi vii au început să formeze, astfel, în parohiile lor grupări de ostaşi, îndrumându-i şi înflăcărându-i pentru o viaţă sfinţită şi o trăire vie în slujba lui Hristos şi a Bisericii Sale celei vii.

Trebuie să rămână şi pentru noi neuitate numele şi faptele multora dintre aceşti străluciţi şi vrednici preoţi ai lui Dumnezeu, care au înţeles că Oastea este un miracol ceresc şi o primăvară a Harului în Biserica noastră. Cu riscul multor osteneli şi chiar neplăceri, ei s-au alăturat Părintelui Iosif, căutând, cu toată puterea şi cu toată autoritatea lor, să ajute şi să apere lupta lui Hristos începută şi dusă prin el.

Adeziunile totale ale părinţilor preoţi E. Pop şi Paşcu Bolcaş, de la Beiuş, ale preotului Cornel Magier, de la Cernei arad, ale preoţilor Lupşa şi Joja, de la Oradea, Chirică, de la Iaşi, N. Rădulescu, din Oporelul-Olt, apoi ale unor străluciţi oameni de condei, cum au fost arhim. Iuliu Scriban, părinţii Vasile Ouatu, Toma Chiricuţă, din Bucureşti, Vladimir Popovici şi Damian Malcoci, din Basarabia, şi alţii din toată ţara şi chiar din străinătate sunt nişte mărturii şi nişte dovezi puternice despre frumuseţea acelei Biserici vii care lupta pentru Domnul.

Prin aceştia şi prin alţii, zeci şi sute ca ei, învia o nouă şi minunată generaţie credincioasă din pătura cea mai largă şi în felul cel mai potrivit al firii şi al credinţei poporului nostru.

Acest răsad nou şi sfânt, plin de frumuseţe şi prospeţime duhovnicească, aducea aerul nou şi curăţitor al Evangheliei în toată viaţa amorţită în care se găsea Biserica oficială şi în cea decăzută în care se găsea viaţa poporului.

Între toţi apărătorii Oastei din acei ani grei, cel mai bun şi hotărât era unul care se bucura de un nume vestit între scriitorii bisericeşti. Acesta era arhim. Iuliu Scriban, din Bucureşti.

Acest suflet nobil şi cult, înzestrat cu o clarviziune superioară, s-a alăturat, cu toată inima, idealurilor Oastei şi s-a ridicat viteaz şi hotărât în apărarea ei şi a Părintelui Iosif, atât cu autoritatea cuvântului său inspirat, cât şi cu a condeiului său tăios şi temut.

Într-o conferinţă, ţinută la Cluj, încă în martie 1927, el a arătat pe larg rostul cel mare al Oastei în vremea şi în starea în care ne găsim...

„Pentru combaterea viciilor ce bântuie în popor spunea el, printre altele trebuie să purcedem pe calea arătată de Oastea Domnului... Îndreptarea omului trebuie să plece dinăuntru spre înafară... Oastea Domnului este azi o armată întreagă, având numeroşi membri în toate părţile ţării. E un început foarte promiţător... care dovedeşte că în poporul nostru zac ascunse mari comori sufleteşti care trebuiesc dezgropate.”

La acestea, Părintele Iosif adaugă: „Un viu interes s-a trezit în lumea cărturarilor faţă de mişcarea noastră. Abia acum a aflat şi lumea (bisericească, n. n.)

118

despre Oastea Domnului. Toţi se întreabă şi toţi aşteaptă să vadă ce va fi cu „începutul” ce l-am făcut... Să ne strângem rândurile, să nu slăbim cu râvna şi lupta, pentru ca să putem arăta că începutul nostru a fost de la Domnul de Sus şi El ne va duce la izbândă şi la biruinţa deplină.”

«Lumina Satelor» nr. 11, din 13 martie 1927

În toată această situaţie, care se crease prin înmulţirea atacurilor, mai ales din Biserică, împotriva Oastei şi a Părintelui Iosif, în afară de glasurile izolate ale apărătorilor se cerea, desigur, şi se aştepta o intervenţie a autorităţii Bisericeşti competente, care să liniştească spiritele şi să aducă o clarificare a poziţiei Oastei faţă de Biserică.

Trebuia să se arate hotărât în ce măsură activitatea preotului Iosif Trifa este îndrumată de Biserică şi este însuşită de ea.

Toate acestea ţinteau spre mitropolitul Bălan, sub autoritatea căruia se tipărea foaia «Lumina Satelor».

Acest moment a sosit de Sărbătorile Paştelui 1927, sub forma unei scrisori de binecuvântare, trimisă de mitropolitul Bălan, redactorului foii «Lumina Satelor». Iată textul întreg al acestei scrisori, publicat în «Lumina Satelor» nr. 17,

din 24 apr. 1927:

„O arhierească binecuvântare

Din partea Înalt Preasfinţiei Sale, Mitropolitul Nicolae, am primit, de Ziua Învierii Domnului, arhiereasca binecuvântare de mai jos, pe care o împărtăşim cu bucurie cititorilor noştri, ca pe un prea scump dar de Paşti.

Iubite părinte Trifa! Cu mare bucurie am urmărit străduinţele ce le-ai depus în Lucrarea de luminare a poporului nostru şi pentru întărirea credinţei strămoşeşti, în decursul celor cinci ani împliniţi de când am înfiinţat «Lumina Satelor». Munca cucerniciei tale, a preotului luminat, a fost încălzită de dragostea către cele sfinte şi de râvna pentru mântuirea sufletelor. Cuvintele ce le-ai scos din prisosul inimii şi aşternându-le pe hârtie le-ai trimis săptămână de săptămână prin casele cinstiţilor noştri creştini au fost sămânţa care a căzut pe pământ bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Cu multă mulţumire citeam numele celor ce intrau în Oastea Domnului, lepădându-se de beţie, de sudalme şi de tot felul de păcate şi obiceiuri rele şi ucigătoare de suflet. Parcă vedeam cu ochii cum sporeşte dragostea, credinţa, pacea, buna înţelegere şi toată viaţa cea creştinească prin familiile şi prin satele unde găseau intrare «Lumina Satelor» şi cărţile ce le-ai scos în legătură cu ea. Prin munca şi ostenelile cucerniciei tale ai dat nu numai o pildă bună, dar ai produs dovada grăitoare că dragostea şi râvna preotului, luminate de binecuvântarea Domnului, pot săvârşi lucruri mari şi astăzi. Să ia aminte cei îndoielnici şi zăbavnici la lucru. Deodată cu părinteştile noastre mulţumiri, pe care cu dragă inimă ţi le aducem, îţi punem

119

la dispoziţie din partea Bisericii, de astă dată, suma de lei 10000, pentru scopurile de propagandă creştinească ce o faci prin «Lumina Satelor» şi prin cărţile ce le-ai publicat. De Praznicul cel Luminat al Învierii Domnului, împărtăşim arhiereasca noastră binecuvântare cucerniciei tale şi împreună-lucrătorilor ce ai, bunilor creştini din Oastea Domnului şi tuturor cititorilor scumpei noastre gazete «Lumina satelor», zicându-le: Hristos a înviat!

Nicolae, mitropolitul Ardealului”

Alături de această scrisoare, gazeta anunţa: După cinci ani, «Lumina Satelor» a strâns zece mii de abonaţi.

Dar „Cuvântul de binecuvântare”, dat de mitropolitul Bălan (abia după cinci ani), şi cu toată bunăvoinţa reţinută pe care o arăta prin tonul lui împăciuitor, n-a avut totuşi darul de a face să tacă pe toţi acei răuvoitori şi potrivnici, nici de a risipi bănuielile vrăjmaşilor.

Lucrarea Oastei ducea cu tot mai multă putere solia înnoitoare peste tot şi Lumina lui Hristos înainta biruitoare în cercuri tot mai largi, iar păsările întunericului, speriate de această lumină din culcuşurile lor comode, se năpusteau cu toată ura s-o stingă.

Părintele Iosif, care lupta singur pe frontul scrisului misionar, avea nevoie de o nebănuită putere de voinţă şi muncă, spre a putea face faţă tuturor greutăţilor şi împotrivirii.

Chiar şi aici, între preoţimea Sibiului, invidia şi gelozia îi creau o atmosferă din cele mai reci şi mai ostile. Şoaptele şi bănuielile acestei invidii se furişau până sus, la urechile mitropolitului Bălan.

Mitropolitul încă privea cu o oarecare bunăvoinţă la jertfa şi munca Părintelui Iosif, rezistând acestor atacuri şi insinuări la adresa celui bârfit. Dar se vedea bine că, încet-încet, otrava strecurată de bârfitori începe a lucra asupra lui. Şi bunăvoinţa arătată faţă de Părintele Iosif se arăta, cu timpul, tot mai rar şi tot mai rece.

Cele mai multe insinuări şoptite mitropolitului căutau să-i strecoare ideea că Oastea Domnului, până la urmă, se va întoarce împotriva Bisericii, făcându-se o sectă şi provocând o mare ruptură în Biserică. Bârfitorii spuneau că aceasta ar fi, în realitate, scopul iniţiatorului Oastei, care este un ambiţios şi un dornic de şefie. Că râvna lui nu izvorăşte nici din dragostea de Dumnezeu, nici din ataşamentul lui faţă de Biserică, ci din lăcomia de câştig bănesc. Şi din dorinţa de slavă lumească...

Amândouă aceste şoapte satanice erau susţinute cu tărie şi de către tot mai mulţi apropiaţi ai mitropolitului. Aceştia, bineînţeles că, simţindu-se umbriţi de acest om pe care ei îl dispreţuiau, căutau să-l înduplece pe mitropolitul Bălan să se lepede în public de el şi de toată „înjghebarea lui dubioasă”.

120

Dacă acest Trifa ar fi îndepărtat de la «Lumina satelor», îşi ziceau ei, o dată cu el ar fi împrăştiat tot focul acesta primejdios pe care îl aţâţă Oastea asta şi care se întinde atât de repede, pretutindeni.

Inimile celor din scaunele înalte sunt mai mult sau mai puţin totdeauna spre bănuieli şi neîncredere faţă de colaboratorii lor.

Linguşitorii şi invidioşii ştiu bine cum să strecoare veninul acesta în acele inimi care îi ascultă. Şi, astfel, cât de tare ar fi fost cineva la început, dacă nu respinge pe bârfitori, curând cade în mrejele vicleniilor lor.

Aşa lucrau bârfitorii Părintelui Iosif, în timp ce el lucra şi se jertfea, frânt sub greutatea istovitoare a muncii, măcinat de bolile trupului său slăbuţ şi slăbit, lipsit de îngrijire, de odihnă şi chiar de hrană corespunzătoare.

Nici bănuind ce se urzeşte pe ascuns împotriva lui, Părintele Iosif era deplin încredinţat că, chiar dacă cei din jurul mitropolitului nu-l puteau nici înţelege, nici accepta, Ierarhul lui îl cunoaşte deplin şi nicidecum nu se poate îndoi de munca şi de jertfa lui, dăruite total şi atât de evident Cauzei lui Dumnezeu, Bisericii şi poporului.

La un congres antialcoolic, ţinut la Bucureşti în iulie 1929, arhim. Iuliu Scriban, veşnicul şi convinsul apărător al Oastei Domnului, constata următoarele: „...În ce priveşte izbânda asupra beţiei, Părintele Iosif Trifa este cel dintâi bărbat care a putut izbândi ceva în ţara noastră. Trebuie să-l socotim apostolul acestei lupte şi cel mai de frunte organ în această luptă, chiar dacă lumea nu vorbeşte de sf. sa...”

Ceva mai târziu, în foaia «Cultura Poporului», tot el spunea: „Cu mare părere de bine vedem cum mişcarea cu Oastea Domnului sporeşte mereu şi cuprinde poporul... În timpul din urmă, Oastea Domnului (din jud. Prahova) a avut peste 30 de sfinţiri de steaguri, care toate s-au făcut în cadrul unor măreţe serbări bisericeşti. Este şi lucrul acesta cel mai grăitor răspuns la ridicola bănuială că Oastea ar fi o „sectă”. Ostaşii Domnului sunt cei mai devotaţi fii ai Bisericii...”

Iar la acestea, redactorul foii adăugă nota următoare: „Da, ostaşii Domnului sunt cei mai devotaţi fii ai Bisericii...

«Noi, ostaşii Domnului ne scriu chiar acum ostaşii din Cărăstău, jud. Bihor mergem regulat la sfânta biserică, iar pe lângă noi vin la biserică mai mult de jumătate din oamenii din comună».

Împreună cu părintele arhim. Scriban zicem şi noi: Laudă se cuvine acelor preoţi care au ştiut şi şi-au dat osteneala să facă din mişcarea Oastei Domnului un preţios ajutor pentru întărirea Bisericii şi combaterea sectarismului.”

«Lumina Satelor» nr. 39, din 29 sept. 1929

Acesta a fost felul de a gândi şi a lucra al Părintelui Iosif, până la moartea sa.

121

Orice încercare de a-l prezenta altfel este o minciună, o nedreptate, o crimă împotriva cinstei şi jertfei acestui mucenic al Evangheliei şi al Bisericii.

Şi o fărădelege contra adevărului.

În sprijinul afirmaţiilor de mai sus, venea din toate părţile mărturia faptelor. Iată, spre pildă, scrisoarea de mai jos:

„Ce poate face o Oaste a Domnului

Ca un răspuns tuturor criticanţilor şi nedumeriţilor cu Oastea Domnului, dăm raportul de mai jos, aşa cum ni s-a trimis:

«Iubite Părinte Trifa, pe Valea Cernei începuse, în ciuda noastră, a preoţilor şi a învăţătorilor, o puternică propagandă sectară care ne răpea ici-colo câte o victimă. Contra-propaganda noastră era asiduă, dar totuşi nu stăvilea pe deplin răul, căci exemplele vii ale faptelor, numai cu numele creştineşti ale multora, dintre drept-credincioşii noştri, săreau în sprijinul sectarilor. Simţeam că ne lipseşte ceva fără de care nu puteam învinge. Dumnezeu, Care în clipele grele ne-a trimis totdeauna scăpare, ne-a dăruit ideea încălzitoare şi salvatoare a Oastei Domnului.

Şi, ca din pământ, au răsărit vitejii lui Iisus, iar faima sectarilor s-a topit ca întunericul la razele cele dintâi ale soarelui. În puterea Sfântului Duh credeam şi eu, ca orice bun creştin, dar niciodată nu-I văzusem puterea şi strălucirea. A trebuit să vină ziua de 19 ianuarie 1930 ca să văd şi această minune, când o companie de stegari ai Domnului a venit cântând în satul meu unde îi aşteptau la şcoală câteva sute de oameni din 5-6 sate. Aici, a avut loc manifestarea, în toată măreţia ei, a ideii sf. tale. Am văzut aici oameni simpli, fără şcoli înalte, predicând minunat Cuvântul plin de adevăr al Sf. Evanghelii. Mi se părea că văd în ei pe pescarii aleşi de Domnul acum vreo 19 secole. Eu cred că numai Duhul Sfânt grăia prin gura lor înţelepciunile care le-am auzit. Au cuvântat îndemnuri creştineşti, pe rând, ostaşii: Ţirlea Nicolae ciuciş, Gorghiţă Ioachim cerna, Zlătior Antim cerna şi un nou şi aprig luptător în Domnul, Ene Ioan-Bughea. Femeile ostaşe, cu crucile pe piepturi, au cântat în coruri religioase împreună cu doamna învăţătoare Eliza Enescu. A încheiat vrednicul preot Adrian Botiş în cuvinte înălţătoare, arătând însemnătatea Oastei Domnului. Datorită sf. tale am trăit astăzi clipe mari.

Să trăieşti, alesul Domnului, părinte Trifa!

Gh. Enescu-Bughea, învăţător,

com. Baia lui Crai, Topliţa, jud. Hunedoara»” «Lumina Satelor» nr. 6, din 9 febr. 1930

Astfel de scrisori, de la preoţii şi învăţătorii care trăiau cu putere toate frământările şi bucuriile poporului, soseau zi de zi la redacţia foii, din toate părţile ţării. Cu aşa mare putere se răspândea Cuvântul lui Dumnezeu!

Iată încă o astfel de scrisoare, publicată în nr. 10, din 9 martie 1930:

122

„Ce poate face un preot cu O. D.

Despre ce lucruri mari poate face un preot cu O. D. dăm în continuare mult-grăitoarele înştiinţări ce ni le trimite părintele N. Rădulescu din comuna Oporelul, jud. Olt:

«Iubite frate părinte! Slăvit să fie Domnul! Trăiesc acum parcă în altă parte a pământului, iar nu tot în satul unde mă aflu acum de atâţia ani ca preot. Viaţa păstoriţilor mei şi a celor ce au ascultat chemarea Domnului este o inimă şi un suflet, ca în F. Ap. 4, 32. Parcă văd cu ochii mei vremile primare ale creştinismului reînviate după atâta amar de vreme. Făceam şcoală duminicală (cu ostaşii) într-o casă particulară din sat unde era foarte puţin loc; acum însă, văzând înflăcărarea cu care poporul asaltează adunările noastre, ne-am mutat în Casa Domnului unde şi dorim a rămâne întru îndelungare de zile... În seara duminicii trecute, 31 de suflete au cerut din nou înscrierea în Oastea din care au dezertat la alte confesiuni nu atât din vina lor cât din neştiinţa mea, a celui pus aici să suflu din trâmbiţă (Ezechil 33, 4), atunci când slujeam Stăpânului meu fără a-I face voia căci nu le arătasem pe Tatăl (Ioan 14, 8). Acum, Oastea Domnului numără aici 88 de ostaşi deplin hotărâţi să lupte pentru biruinţa Evangheliei. De când a venit aici O. D., biruinţele se ţin lanţ. Alcoolul a început să dispară, întrucât eu, preotul, deşi până la 17 dec. 1929, nu beam rachiu, totuşi gustam câte puţin la mesele ce enoriaşii mei le făceau pentru praznice, la hramurile bisericilor, sau pentru răposaţi în casele lor, pentru a le fi pe voie, dar călcam Voia Stăpânului meu. Acum, mulţumiri fie aduse Domnului nostru Iisus Hristos (Rom. 7, 25), de când am zis că nu-mi mai trebuie alcool, a încetat de a mai fi pus pe mese spre a fi binecuvântat. Şi câtă fericire este fără el!

O altă biruinţă: copii şi tineri, învăţând cântările Oastei, au dorit să înveţe şi răspunsurile la Sf. Liturghie... Am făcut începutul cântând la biserică, pe două voci, atât de frumos, că poporul a început să vină la biserică în număr neobişnuit de mare...

După Sfânta Liturghie, am repetat multe cântări ostăşeşti, crescând entuziasmul şi dorinţa fiecăruia de a face parte din tovărăşia întru Domnul.

Trăim exact timpul primar al creştinismului, aşa cum ni-l descrie Sf. Scriptură (F. Ap. 2, 37-47), prin înrolarea noastră în această binecuvântată mişcare. De încheiere, mă plec în faţa Scumpului nostru Mântuitor, transmiţând tuturor fraţilor ostaşi urări de sănătate şi să ne rugăm cu toţii pentru a fi cunoscută tuturor Evanghelia Domnului.

Preot N. Rădulescu oporelul, Olt»”

După acestea şi după multe altele de felul acestora, au venit apoi, la câţiva ani, şi precizările mitropolitului Bălan care, cerându-i-se în public să răspundă la nedumeririle exprimate cu privire la Oastea Domnului, a afirmat într-o discuţie a Sinodului Eparhial, ţinută la Sibiu, următoarele:

123

„...La congres şi întruniri, am atras mereu atenţia preoţilor mei că poporul nostru nu mai e acela de acum 40 sau 50 de ani. Mai ales acum, după război, s-a trezit o mare sete şi însetoşare religioasă care nu mai poate fi îndestulată cu metodele pastorale de până acum, cu serviciile rituale şi cu Molitvelnicul. Sectarismul este el însuşi o mărturie despre această sete religioasă. În mrejele sectarismului au fost prinşi tocmai cei mai buni credincioşi care însetau mai mult după Sfânta Scriptură şi n-aveau unde să-şi potolească setea lor cea sufletească. În faţa vremurilor schimbate ne trebuie o preoţime mai activă, ne trebuie un curent de regenerare religioasă sufletească. De aceea am purces la trezirea acestui curent religios. De la mine s-a pornit acest curent. Îmi trebuia un organ de publicitate şi un om. Cine era omul care să mă înţeleagă? Dumnezeu m-a oprit cu gândul asupra lui Iosif Trifa, modestul preot din Munţii Apuseni. L-am chemat. A venit. Dumnezeu l-a ajutat în munca sa cea rodnică. Mulţumesc lui Dumnezeu că am găsit în părintele Trifa omul de nădejde care mi-a înţeles intenţiile şi pe care îl socotesc ca pe cel mai vajnic colaborator al meu şi cel mai aproape de sufletul meu. Şi mulţumesc, din acest loc, pentru activitatea lui misionară pe care o dezvoltă la «Lumina Satelor» şi în «Oastea Domnului» cu toată priceperea şi cu toată hărnicia. Mişcarea este bine iniţiată şi bine condusă. Mişcarea aceasta a fost anume înfiinţată pentru preîntâmpinarea sectelor. Oastea Domnului nu este puntea de trecere de la ortodocşi la sectari, ci este puntea de trecere şi de întoarcere de la sectari la ortodoxie.

Trăim vremuri schimbate, care cer înnoirea metodelor de pastoraţie. Metodele de păstorire trebuiesc şi ele perfecţionate. Astăzi nu se mai ară pământul cu plugul de lemn al ţăranului de acum câţiva zeci de ani, ci cu plugul de fier perfecţionat. Tot aşa şi metodele noastre de păstorire trebuiesc perfecţionate.

Precum agricultorul, care ar întrebuinţa şi acum plugul de lemn, ar fi slab agricultor şi ar avea o şi mai slabă recoltă, tot asemenea succes va avea şi preotul cel ce-şi reduce activitatea la metodele vechi.

Preotul cel ce predică teoretic şi-şi mărgineşte activitatea de predicator la mustrări moralizatoare ca: să nu sudui, să nu furi, să faci ceea şi ceea şi să nu faci ceea şi ceea, se află încă la plugul de lemn.

Aceasta nu mai ajunge! Metodele de dinaintea mişcării sectare nu mai ajung! Trebuie să împărtăşeşti poporul cu realităţile superioare ale vieţii spirituale, să-l aduci în legătură cu Hristos. Cei cu vechea metodă care propovăduiesc: să nu furi, să nu juri, să nu... se mărginesc la morala lui „nu”, la morala Codului penal, în loc de a pătrunde în adâncimea moralei creştine.

Mijlocul de îndreptare este această adâncime. Cerând oamenilor întruna ca: cutare lucru să-l facă, cutare să nu-l facă, de la o vreme toată vestirea aceasta de reguli morale li se va părea deplasată şi, lucru firesc, nu le va sătura setea religioasă. E ca şi când ai sta în mijlocul unei grădini cu pomi sălbatici

124

şi i-ai îndemna în continuu să producă poame bune, nobile, în loc să-i altoieşti mai întâi aceşti pomi şi apoi ei, de la sine, vor face roade bune. Întocmai aşa trebuie să-l altoieşti şi pe omul cel vechi cu păcatele lui şi să-l faci o mlădiţă a lui Hristos, apoi, de la sine, va produce roadele vieţii celei după Hristos.

Aceasta este metoda pe care o cere Evanghelia şi vremurile schimbate.

Azi poporul citeşte ziare, broşuri, cărţi, el vrea să se adape la izvorul învăţăturii creştine, să citească Biblia pe care nu i-o putem refuza. Daţi poporului Sfânta Scriptură! Daţi-i apa cea vie! Azi ne trebuiesc propagatori ai tiparului cu cărţi. Numai cu Molitvelnicul la subsuoară nu mai merge.

Preoţimea nu înţelege Oastea Domnului. Se ţine departe de mişcarea aceasta. Oastea Domnului trebuie să intre în conştiinţa preoţimii. Atitudinea preotului e una: să fie în fruntea Oastei Domnului în parohia sa. Mişcarea aceasta nu este ceva de prisos preotului. Mişcarea sectară trebuie adusă în albia Bisericii tot printr-o mişcare religioasă, printr-un curent de regenerare sufletească.

Şi dacă în acest curent şi mişcare religioasă vor intra şi intelectualii, va fi pentru ei un titlu de onoare. Deci dacă părintele Trifa a dat lozinca, zic şi eu: captaţi mişcarea pornită, tocmai pentru a preîntâmpina trecerea la sectari. Treziţi-vă şi înţelegeţi-o! Ea este o sfântă misiune; captaţi-o în fiecare loc, căci numai aşa se poate asigura viitorul Bisericii...”

Ce cuvinte inspirate! Cu adevărat trimise de Duhul lui Dumnezeu.

La acestea, redacţia adaugă următoarele: „...Acestea sunt declaraţiile Î. P. S. Sale pe care le trimitem iubiţilor noştri fraţi ostaşi ca pe o mare bucurie de sărbători.

Strălucita apărare şi precizare ce ni s-a făcut ne va servi ca un îndemn să sporim şi mai mult în râvna noastră pentru întărirea Bisericii şi neamului nostru. Vestind această bucurie, ne prezentăm sufleteşte în faţa preabunului nostru Ierarh şi Păstor, mulţumindu-i din tot sufletul nostru pentru înalta dragoste şi purtare de grijă pe care ne-a arătat-o...”

«Lumina Satelor» nr. 23, din 8 iunie 1930

Este în aceste „precizări” nu numai o clarviziune realistă, ci şi o înştiinţare profetică. Dacă preoţimea ar fi înţeles şi dacă însuşi mitropolitul Bălan ar fi rămas consecvent convingerilor exprimate în acest document, o, cât de minunat s-ar fi desfăşurat tot viitorul Bisericii şi toată istoria neamului nostru prin acţiunea binefăcătoare şi pe scară naţională a acestei Lucrări dumnezeieşti.

Dar, în loc ca lumina acestor încredinţări să pătrundă peste tot în lumea preoţimii noastre, însuşindu-şi-o, umbrele celorlalţi au cuprins şi lumina celor treziţi la o nouă realitate.

125

Şi, astfel, peste toate florile primăverii începute în ţara şi în Biserica noastră, avea peste numai doi-trei ani să vină dintr-o dată îngheţul.

Pentru a arăta şi mai limpede că toată lupta Părintelui Iosif a fost pentru Biserica cea vie, dăm mai jos încă un cuvânt al său.

Iată, într-adevăr, un cuvânt testamentar pe care l-a rostit Părintele Iosif în mijlocul unei adunări sărbătoreşti, întrunită cu ocazia venirii sale în mijlocul fraţilor din Bucureşti, în ziua de 2 dec. 1932.

Venise la Bucureşti în vremea frământărilor cu găsirea unei forme de organizare pentru Oastea Domnului.

În casa fratelui Dinescu şi în mijlocul unei mari mulţimi de fraţi, printre care erau de faţă: părintele arhimandrit Scriban, preoţii Toma Chiricuţă, Vasile Ouatu, I. Andreescu, Gh. Secaş, Stupeanu şi Bobeş, Părintele Iosif a făcut atunci nişte mişcătoare mărturisiri:

„Iubiţii mei! a spus el, la încheierea vorbirii sale folosesc acest prilej ca să spun şi de aici, din capitala ţării, ceea ce am spus şi am scris de atâtea ori: Oastea Domnului este legată cu toate firele ei de Sfânta Biserică. Ea s-a înfiripat în cadrul Bisericii şi lucrează în cadrul Bisericii. Noi luptăm pentru ceea ce se cheamă Biserica cea vie şi luptătoare. Să facem din fiecare membru al Bisericii un membru viu şi luptător.

Eu stau în faţa lui Dumnezeu cu conştiinţa curată că am făcut Bisericii mele cel mai mare bine ce i-l puteam face.

Sunt şi eu un umil slujitor al Bisericii în care Domnul m-a învrednicit să-I slujesc. Ce slujbă grea şi plină de o grozavă răspundere este şi aceasta! Şi eu mă bucur că sporeşte ceata fraţilor care ne jertfim în slujba aceasta. Eu mă bucur că se fac şi aici tabere. Căci ceata slujitorului Domnului şi Bisericii Lui nu este ceata leneşilor, ci ceata lucrătorilor. Nu este ceata trântorilor, ci este ceata albinelor. Nu este ceata «funcţionarilor», ci ceata misionarilor. Ceata slujitorilor Bisericii nu este ceata «fariseilor şi cărturarilor» care păzesc «litera», ascund «cheia cunoştinţei» şi «omoară proorocii», ci este ceata apostolilor şi mucenicilor, este ceata celor care fac apostolie şi jertfă pentru Biserica lui Hristos. Iar dacă cei dintâi fac pe «apărătorii Bisericii» şi acuzatorii celorlalţi, cu atât mai rău.

Mă bucur, iubiţii mei, de avântul pe care l-a luat Oastea Domnului la Bucureşti. Mă bucur şi mulţumesc pentru ajutorul ce ni s-a dat. În drumul nostru prin «pustie», spre Canaan, aveam lipsă de ajutor, şi, iată, Domnul ni l-a trimis.

De încheiere, iubiţii mei fraţi, ce v-aş putea spune altceva decât ceea ce le-am spus de atâtea ori şi fraţilor de la Sibiu: N-am avut de gând să ştiu între voi nimic altceva decât pe Iisus cel Răstignit (cf. I Cor. 2, 2). Aceasta este comoara noastră, aceasta este puterea noastră, aceasta este biruinţa noastră. Până Îl avem între noi şi în noi pe Iisus cel Răstignit, avem totul.

Când L-am pierdut pe El, am pierdut totul.

126

Toate silinţele noastre să fie strânse mereu în acest punct: să-L avem pe Iisus cel Răstignit... să nu-L pierdem pe Iisus cel Răstignit! Să nu pierdem miezul ca să rămânem cu «găocile». Să nu pierdem duhul, ca să rămânem cu litera...”

«Oastea Domnului» nr. 51, din 18 dec. 1932

Iată încă un cuvânt testamentar al Părintelui Iosif, cu privire la atitudinea Oastei Domnului faţă de Biserică. Acesta este şi acesta trebuie să rămână felul nostru de a crede şi de a învăţa în această privinţă. Orice alte păreri sunt potrivnice voii lui Dumnezeu descoperite Oastei şi solului Său.

„Biserica Domnului nostru Iisus Hristos este păstrătoarea tainelor rânduite pentru întărirea şi mântuirea noastră.

Despre Sfânta Biserică cred că este de prisos să vorbesc mai pe larg. Eu însumi, cel care scriu această carte, sunt un slujitor al Bisericii lui Hristos. Fiecare creştin ştie ce este Biserica, cu ce daruri şi ce chemări sfinte este înzestrată şi însărcinată ea. Biserica administrează cele şapte Taine puse spre întărirea şi mântuirea sufletelor: Taina Sf. Botez, Sf. Mir, Sf. Cuminecătură, Mărturisirea, Preoţia, Nunta, Maslul.

Dar, nu e destul că cineva cunoaşte Biserica, ci trebuie să se şi întărească cu darurile pe care le administrează ea. Nu este destul ca în mijlocul fiecărui sat să stea o biserică, iar oamenii să meargă duminica la crâşmă. Despre creştinii cei dintâi ne spun Scripturile că «petreceau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii, în rugăciuni, în toate zilele erau în biserică, lăudând pe Dumnezeu... şi erau una sufletul şi inima lor» (Fapte 2, 41-47 şi 4, 34). De aceea era atâta putere în viaţa lor.

Biserica este, şi trebuie să fie, o Biserică vie, o biserică învăţătoare şi luptătoare în contra răutăţilor şi păcatului.

Ţinem şi aici să spunem că Oastea Domnului nu se amestecă în lucrurile încredinţate numai preoţilor şi Bisericii. Ea lucrează în cadrele aşa-numitului apostolat laic. Noi dăm un mare ajutor preoţilor şi Bisericii, iar în schimb preoţii vrednici şi înţelegători ne dau şi ei sprijinul lor. În fruntea celor intraţi în Oastea Domnului avem mulţi preoţi vrednici, care, în biserică şi afară de biserică, «înrolează» şi «instruiesc» mereu sufletele pentru lupta cea mare a mântuirii sufletului.

Oastea Domnului a dat în special Bisericii şi preoţilor un mare ajutor în combaterea abaterilor de la Biserică, fiindcă a dat şi dă sufletelor flămânde păşune duhovnicească, oprindu-le astfel să plece pentru a o căuta în altă parte”.

«Ce este Oastea Domnului», ed. a V-a, 1934, p. 84-85

Toţi fraţii noştri care, dintr-un motiv sau altul, au ajuns să capete despre aceste lucruri alte încredinţări au datoria faţă de adevărul neschimbat pe care s-au legat să-l asculte de a-şi schimba acele feluri de încredinţări străine şi să

127

revină la acesta, singurul bun, după cum ne-a învăţat acela pe care avem de la Domnul porunca să-l urmăm.

Iar lângă sicriul părintelui Vasile Ouatu, de la Bucureşti, a repetat în faţa multor martori (doar cu un an înainte de propria sa moarte), într-un ceas dintre cele mai grele pentru el, aceste testamentare cuvinte, ca un legământ al lui şi al nostru, al tuturor fraţilor, împreună cu el:

„...Dragă Vasile, am venit aici, fraţi de-ai tăi din toată ţara, să te petrecem la locul de odihnă. Tu pleci acum la Domnul şi Stăpânul Oastei noastre. Spune-i Domnului Iisus, dragă Vasile, că noi luptăm înainte. Spune-I că noi suferim, dar luptăm înainte...

Dragă Vasile, spune-I Domnului Iisus că ne-ai lăsat aici în Biserica Lui şi aici vrem să rămânem. Ca odinioară tânărul Samuel, noi ne-am trezit în Biserică şi în Biserică vrem să rămânem, în Biserică vrem să luptăm, pentru Biserică vrem să ne jertfim, ca să avem Biserica Lui cea vie, cea luptătoare, cea biruitoare, cea curată şi fără pată (Efes. 5, 27).

Dragă Vasile, spune-I Domnului Iisus că până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm după Cuvântul Lui şi după dreptate. Până în ceasul de acum suntem ocărâţi, dar binecuvântăm, suntem prigoniţi, dar răbdăm, suntem vorbiţi de rău, dar ne rugăm. Până în ceasul de acum am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor (cf. I Cor. 4, 11-13). Dar pe toate le biruim, uitându-ne ţintă la El (Evrei 12, 1).

Dragă Vasile, spune-I Domnului că suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtorare; în grea cumpănă suntem, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi (I Cor. 4, 8). Pentru că simţim mereu Mâna Lui şi dragostea Lui.

Dragă Vasile, spune-I Domnului Iisus că nimenea şi nimic nu ne vor mai putea despărţi de El şi dragostea Lui: nici necazul, nici strâmtorarea, nici prigoana, nici primejdia, nici sabia (Rom. 8, 35). Vrăjiţi de dragostea aceasta vom lupta până la sfârşit pentru ca, pe urmă, să ne luăm şi noi cununa.

Dragă Vasile! Lupta cea bună te-ai luptat, Domnul să-ţi dea acum cununa vieţii!

O, Doamne Iisuse, învredniceşte-ne şi pe noi, pe toţi ostaşii Tăi, să murim, aşa cum a murit părintele Vasile, pe câmpul de luptă. Să ne afle chemarea Ta luptând, ca să trecem şi noi la Tine şi să trăim cu Tine în vecii vecilor. Amin...”

Dar şi după precizările şi mărturiile puternice ale mitropolitului Bălan, şi poate tocmai pentru acestea, ca şi după toate celelalte mărturisiri ale Părintelui Iosif care arătau limpede adevărul cu privire la Lucrarea Oastei şi rostul ei binecuvântat în Biserică, împotrivirile vrăjmaşilor înnoirilor evanghelice din Biserica noastră nu numai că n-au încetat, dar focul lor s-a aţâţat şi mai puternic.

128

Ajunşi aici, nu ne putem stăpâni să nu arătăm, încă o dată, marea noastră durere pentru faptul că cei mai mari ai Bisericii şi ai poporului nostru n-au înţeles, în timpul acela şi nici în cel următor, că Dumnezeu Îşi arăta astfel, în chip cu totul deosebit, dragostea şi grija Lui mântuitoare faţă de noi.

După ce ne refăcuse ţara prin întregirea tuturor ţinuturilor româneşti despărţite atâtea veacuri de răutatea străinilor asupritori, adunând pe toţi fiii cei risipiţi ai acestui neam într-o ţară mare şi liberă acum Bunul Dumnezeu voia să-i refacă şi hotarele sufleteşti, dezrobindu-ne sufletul din stăpânirile tirane ale viciilor şi ale păcatului, strângându-ne prin această Lucrare într-o unitate mântuitoare şi fericită la picioarele Crucii lui Hristos.

Lucrarea Oastei Domnului şi omul trimis de Dumnezeu cu ea răsăriseră, ca un miracol ceresc, din tot ce aveau mai sănătos şi mai al lor Biserica noastră şi neamul nostru. Şi în momentul cel mai greu şi necesar al istoriei noastre.

Această Lucrare Evanghelică putea fi a oricărei Biserici şi a oricărui popor. Dar a nimănui nu putea fi atât de potrivită ca a noastră. Şi ca acum.

Hristos venea atât de vizibil şi de real la noi acum, în acest timp al nostru, ca atunci, cândva, la Ierusalim, când a fost timpul Ierusalimului.

Şi precum atunci, poporul Ierusalimului simţea şi presimţea cercetarea lui Dumnezeu prin prezenţa Mântuitorului Hristos în faţa lui şi se ataşa de El cu sutele şi cu miile, venind sub steagul Lui şi cerând Împărăţia Sa tot aşa, şi acum, poporul nostru.

Dar precum atunci mai marii poporului şi mai marii religiei n-au înţeles şi n-au primit mesajul lui Hristos, ci au făcut totul ca să-l zădărnicească, tot aşa şi acum se repetă şi la noi acest cutremurător deznodământ.

Învăţămintele istoriei sunt cele mai greu de înţeles pentru oamenii care fac istorie. Şi cele care se uită mai repede.

De aceea şi neascultarea lor se răzbună cel mai amar.

Mitropolitul Bălan, „fiindcă era mare preot” atunci, făcea prin Duhul Domnului nişte mărturisiri pline de adevăr, dar şi nişte profeţii.

O, dacă măcar el şi-ar fi ales partea lor fericită! Prilejul acesta, poate unic în istoria noastră, n-ar fi fost zădărnicit. Şi cred că şi pământeşte istoria noastră ar fi luat un alt curs. Dumnezeu ne-ar fi ferit de pedepsele care au urmat prea curând pentru această lepădare a noastră de Hristos.

Ce mare şi minunată ar fi astăzi Biserica noastră cea vie, dacă toţi ai ei ar fi cunoscut vremea acelei dumnezeieşti cercetări! (cf. Luca 19, 44).

Slăvit să fie Domnul!

129

Meditaţii:

ÎNDRUMĂTOR CU VIE FAPTĂ

Îndrumător cu vie faptă,

plug sfânt, adânc şi credincios, cu brazdă unică şi dreaptă spre ţelul demn şi luminos,

Aceasta este Oastea Sa

şi HaruL Său LucREAză-N ea; viaţa Ei esTe Hristos,

EL, ţELuL Ei CEL LuMiNOS.

Deschizător de drum şi rază pe urma crezului străbun, adâncitor a nţelepciunii Cuvântului curat şi bun,

Frumos şi drept brăzdând hotarul urmând pe marii naintaşi duci spre-mplinire legământul drept-credincioşilor ostaşi.

Prin lupta rodnică-n tăcere plineşte-ţi rostul luminos, re-nvie iarăşi cu putere credinţa-n slujba lui Hristos!

Nu-i de-ajuns să te naşti creştin, trebuie să te faci creştin.

Sf. Ioan Gură de Aur

130

TU N-AI PUTUT SĂ FII

Tu n-ai putut să fii un sfânt

şi nici un geniu pe pământ, c-acestea-şi au un unic rost; dar om, nici om de ce n-ai fost?

Tu n-ai putut să nalţi cetăţi, nici fapte mari şi largi s-arăţi, un bine mare n-ai putut, dar mic, nici mic de ce n-ai vrut?

Tu n-ai putut s-aduci pe mii pe căile credinţei vii, nici la Hristos s-aduci pe toţi, dar tu, nici tu de ce nu poţi?

O, vine ceasul cel temut să dai răspuns ce n-ai făcut şi n-o să-ai unde să te-ascunzi, ci tu, doar tu ai să răspunzi!

Ceea ce este sufletul în trup, aceea sunt şi credincioşii în lume.

Epistola către Diognet

După cum lumina, când este aprinsă şi arde în mijlocul celorlalte lumini, răspândeşte mai multă lumină şi are mai multă frumuseţe, tot aşa şi viaţa noastră, dacă este aprinsă pentru Hristos şi arde frumos în mijlocul celorlalţi fraţi în ascultare şi rânduială, va fi mai frumoasă şi mai strălucitoare...

Atunci ne vom putea face mii de învăţăcei, căci noi vom fi pildă vie de fapte bune.

Sf. Ioan Gură de Aur omilia Tesaloniceni

11. CEL MAI BUN MISIONAR

În lumea de după Primul Război Mondial, o cauză care a grăbit marile schimbări a fost şi scrisul: gazetele şi cărţile.

Războiul a fost o răscruce de la care nimic n-a mai continuat după cum era înainte. S-au schimbat nu numai domniile şi hotarele popoarelor, ci şi oamenii şi stările lor.

A apărut o foame nouă: foamea după citit. Această dorinţă a făcut să se înmulţească scrisul şi însemnătatea cărţii, în îndrumarea gândirii şi traiului oamenilor.

Marile mişcări de oameni aduse de război au avut şi o urmare bună: călătorind, oamenii au văzut unii la alţii şi ceea ce aveau bun. Şi, întorcându-se, au luat cu ei acasă.

Cei din ţările mai înapoiate au văzut felul de viaţă al popoarelor mai înaintate şi căutau acum să cunoască mai mult şi să se organizeze la ei acasă mai bine. La aceasta îi putea ajuta numai scrisul: cartea şi gazeta. Această nevoie a adus apoi foamea cărţii şi binefacerile ei.

În poporul nostru sărac şi dezbinat, cum fusese, şi în cea mai mare parte din istoria sa, robit mereu de alte popoare, scrisul şi cititul erau înainte ceva aproape necunoscut.

Acestea au apărut cu adevărat abia o dată cu eliberarea şi independenţa noastră de după primul mare război.

Dar dacă scrisul cult era atât de rar, de scrisul religios aproape că nici nu se putea vorbi. Aşa ceva era ca şi necunoscut la noi.

Nimic nu se făcuse organizat în aşa fel ca marea trebuinţă a scrisului religios să poată fi împlinită. Nici măcar Biserica nu întreprinsese în privinţa asta nimic. În afară de puţinele cărţi din biserici, tipărite şi acestea cu scris cirilic, pe care cei tineri nu-l cunoşteau, nu se mai găsea de citit nimic religios.

Începuseră, după război, să apară pe la târguri doar nişte mici broşuri cu „epistolii căzute din cer”, cu „tălmăciri” de visuri, cu „descântece” şi alte lucruri slabe, răspândite de afacerişti în scopuri de câştig bănesc... Dar acestea slujeau mai mult întunericul decât lumina; înmulţind necredinţa şi superstiţia, nu nimicindu-le.

Omul lui Dumnezeu, care conducea „şcoala” de la «Lumina satelor», a înţeles îndată că în slujba lui Dumnezeu, pentru mântuirea oamenilor, în noile

132

stări de lucruri, cartea devine misionarul care va putea face cel mai mult pentru alungarea întunericului şi a păcatelor şi pentru vestirea adevărului mântuitor.

Şcoala scrisului săptămânal de la gazeta din Sibiu înainta. Redactorul creştea el însuşi, o dată cu cititorii săi. Învăţătorul conştiincios se străduia el însuşi a fi un şcolar bun al Duhului Sfânt, Care lucra prin el spre a învăţa pe alţii voia şi căile lui Dumnezeu.

Scrierile sale căpătau o tot mai mare răspândire şi adâncime. Duhul Sfânt, Puternicul său Luminător, îl inspira şi îndruma minunat şi harnic în găsirea celor mai felurite şi mai originale căi şi mijloace pentru atragerea sufletelor la Hristos. Şi pentru a le lumina cald şi apropiat înţelesul Sfintelor Scripturi.

Sub îndrumarea Sfântului Duh începu el „şcolile” minunate cu «Tâlcuirea Evangheliilor», cu «Citiri şi tâlcuiri din Biblie», cu «Corabia lui Noe», cu «Vremuri Biblice», cu «Războiul Sfânt» şi cu altele care au urmat, trecând din număr în număr, din an în an...

Aceste învăţături plăceau atât de mult, încât în curând se dovedi că publicarea lor numai în gazetă era neîndestulătoare.

Gazetele, oricât de bine erau păstrate de către cei care puneau mâna pe ele, totuşi se învecheau, se rupeau, se rătăceau, şi scrisul cu continuare se întrerupea, se pierdea.

Trebuia neapărat făcută strângerea acestui scris, în cărţi care să adune la un singur loc tot înţelesul acestor învăţături, pentru ca omul să-l poată urmări şi cuprinde folositor. Cartea poate circula mai uşor şi rămâne mai mult.

Cartea va fi misionarul viitorului. Ea va începe să facă slujba Domnului în felul cel mai harnic şi mai potrivit. Să prindem deci cartea şi s-o punem în slujba lui Hristos!

Dar tiparul este rar şi scump, foc. Tipografiile sunt puţine şi aproape toate în mâinile străinilor. Se cereau preţuri uriaşe pentru o carte, pentru că toţi proprietarii erau cartelaţi şi înţeleşi să nu tipărească decât de la un anumit preţ în sus. Preţul ridicat nu numai că era foarte greu de achitat, dar şi scumpea cartea în aşa fel că abia cei cu bani mai mulţi şi-o puteau cumpăra. Mulţimea cea mare a poporului, care purtase greul lungului război şi pentru care stăpânirea nu făcea aproape nimic, o ducea din ce în ce mai greu. Greutăţile vieţii le aduceau păcate, iar păcatele, alte greutăţi.

Ca să dezrobeşti poporul acesta din robia şi orbia păcatului îţi trebuia cartea religioasă, iar ca să-i dai cartea aceasta ieftină, la puterea lui de cumpărare, îţi trebuia nu numai darul scrisului sfânt ci şi avuţii întregi ca s-o poţi tipări.

Oamenii lui Dumnezeu au fost totdeauna săraci pământeşte. Ei n-au avut mare decât sufletul lor bun şi darnic.

Aşa era şi Părintele Iosif: în afară de puţina parte de avere care îi revenea între cei şase fraţi ai săi, de la părinţii din Certege, şi apoi moştenirea copilului

133

Tit, rămasă după mama lui înmormântată la Vidra nu mai avea nimic. Chiar şi de aceste bunuri rămase acolo se foloseau acum numai alţii.

Gazeta «Lumina Satelor» nu era a lui. A lui era numai munca uriaşă şi istovitoare depusă la această gazetă. Muncă pentru care nici nu primea un salariu.

Nici tipografia nu era a lui, era a Mitropoliei. Şi tot ce se încasa din abonamentele gazetei mergea la administraţia de la Consistoriul Mitropolitan a căruia era tipografia.

Omul lui Dumnezeu şi copilul său trăiau doar din modestul salariu primit de la Orfelinat, pentru munca şi grija pe care le depunea ca director acolo.

De unde, dar, să poată el scoate sumele uriaşe ce vor trebui plătite pentru tipărirea învăţăturilor mântuitoare în cărţi multe şi ieftine care să poată ajunge în mâinile poporului sărac şi lipsit, de care acum nimeni nu se interesează şi peste care apasă numai greutăţile, scumpetea şi păcatul?

Tipografia Mitropoliei i-ar fi tipărit şi pe datorie, dar la credit se adaugă acum dobânzi grele, iar acestea sporesc datoria şi o cresc neîncetat.

Va cere împrumut la bancă, punându-şi garanţie moştenirea de la ţară a lui şi a copilului său, şi în felul acesta va tipări cartea. Căci lucrul Domnului trebuie făcut cu orice preţ; şi trebuie făcut atunci când e vremea lui, nu mai târziu.

El este un rob al Domnului cu tot ce are el. Deci îşi va pune tot puţinul său în slujba ce i-o porunceşte Domnul, iar mai departe va purta de grijă, El, Mântuitorul şi Domnul său, al Căruia este lucrul acesta şi Care îi porunceşte: Începe, Eu sunt cu Tine, nu te teme!

Setea şi foamea poporului după Cuvântul lui Dumnezeu erau pentru Părintele Iosif îndemnul şi porunca Domnului, care îl zoreau să pornească cu orice risc la lucrul cu cartea.

Împotriva tuturor greutăţilor uriaşe ce îi stau în faţă, apostolia cărţii trebuie să înceapă numaidecât. Fără a mai aştepta ivirea unor vremi mai bune sau minunea ivirii vreunui milionar sfânt.

Va începe cu nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu şi cu credinţa că se vor mai ivi şi alţii care vor sări în ajutorul lui pentru lucrul Domnului.

Bizuit numai pe încrederea în Domnul Iisus şi pe înţelegerea poporului Său, a pornit el la această îndrăzneaţă hotărâre, care atunci părea o nebunie. Şi în care a riscat totul.

Iată ce scrie el în clipa acestei mari hotărâri:

„O chemare de ajutor pentru strângerea spicelor sufleteşti din această gazetă

Învăţăturile sufleteşti care le seamănă această gazetă, acum trecută de doi ani, au rodit în multe suflete, şi mulţi s-au îndreptat prin citirea lor. Scrisorile ce le primesc zilnic din toate părţile sunt cea mai grăitoare dovadă că Cuvântul lui Dumnezeu lucrează şi astăzi în sufletul oamenilor.

O şcoală de învăţături sufleteşti am făcut din această gazetă şi cine a intrat de la început în această şcoală multe a putut învăţa. Dar acum, după doi ani, un

134

neajuns începe a se ivi. În şcoala acestei gazete, mulţi au intrat numai acum, alţii după un an, şi, cu aceştia, ar trebui să încep şcoala iarăşi de la început, iar cu ceilalţi trebuie să înaintez mai departe în lucrul Domnului, şi prin asta şcoala sufere.

Învăţăturile sufleteşti date prin această gazetă stau ca nişte spice împrăştiate într-un ogor de muncă pentru Evanghelia Domnului, şi aceste spice ar trebui strânse la un loc, orânduite şi tipărite în cărţi şi cărticele ieftine care să se desfacă apoi în popor. Dar acest lucru nu mai stă în puterea mea. Tiparul cere azi averi întregi şi ceea ce se tipăreşte iese foc de scump, iar poporul nu se prea însufleţeşte pentru cărţi scumpe.

În faţa acestor greutăţi, împins de dorul de a putea duce lucrul Domnului mai departe, cu tot mai mare câştig sufletesc, apelez la cititorii acestei gazete să ajute cu obolul lor strângerea spicelor sufleteşti din această gazetă şi legarea lor în cărţi ieftine pentru popor. «Lumina Satelor» are mulţi prieteni şi dacă cât mai mulţi vor trimite cât de cât din prisosul inimii şi puterii lor băneşti, vom putea da într-o carte toate evangheliile duminicilor şi tâlcuirea lor, precum şi alte cărţi şi cărticele de învăţătură sufletească (toate împodobite cu frumoase chipuri din gazetă).

Darurile ce se vor trimite pentru strângerea spicelor vor ajunge în banca cea mai bună care va slobozi banii în umblare sufletească şi va plăti după ei camăta cea mai scumpă: vestirea Evangheliei Domnului, pentru mântuirea sufletească a deaproapelui. Toate darurile se vor publica, ca mulţămită publică în această gazetă.

Preot Iosif Trifa, redactorul gazetei «Lumina Satelor»” «Lumina Satelor» nr. 9, din 9 martie 1924

Ceva mai târziu, «Lumina Satelor» nr. 37, din 21 sept. 1924, scria:

„O veste bună

Zi de zi sosesc la redacţie scrisori care vorbesc despre plăcerea sufletească cu care cititorii noştri citesc învăţăturile sufleteşti din această gazetă şi, îndeosebi, tâlcul evangheliilor şi citirile şi tâlcuirile din Biblie pe care le scrie redactorul nostru, părintele Trifa, sub numele de I. Tâlcuitor. Este însă un mare neajuns faptul că cititorii nu pot avea strânse la un loc aceste învăţături. Unii au risipit foaia, alţii n-au numerele toate. Dându-şi seama de lucrul acesta, părintele Trifa a pus sub tipar evangheliile duminicilor de peste an cu tâlcuirea lor, precum şi citirile şi tâlcuirile din Biblie, însoţite fiecare cu chipuri frumoase. Cei care doresc să aibă aceste cărţi de mare ajutor sufletesc să ne scrie şi să ne înştiinţeze de pe acum, căci se vor tipări numai în număr restrâns, părintele Iosif neavând mijloace băneşti să le tipărească în număr mai mare. Pentru strângerea acestor spice sufleteşti s-a făcut şi o chemare de ajutor aici la gazetă (nr. 9 1924). Am primit însă numai ceva peste o mie de lei, o sumă ce este un picur în miile cele multe ce le cere azi tiparul.

Dar lucrul Domnului nu poate sta pe loc din pricina acestor greutăţi. Plecăm la drum şi cu cărţi. A Lui e grija ce va fi mai departe, căci pentru El lucrăm”...

135

Curând după acestea, când a apărut prima carte din marea operă a omului lui Dumnezeu, «Lumina Satelor» publica următorul anunţ ca un oftat de bucurie:

„O carte cu... 8 lei

O carte cu 8 lei este azi cu adevărat un lucru de mirare când o foiţă de ţigarete costă 2,50 lei. Această carte cu 8 lei este cea scoasă de redactorul acestei gazete, părintele Iosif Trifa şi despre care am scris mai pe larg în numărul trecut. Întovărăşiţi-vă zece inşi, fiecare cu 8 lei, şi trimiţând aceşti bani veţi primi fiecare câte o carte cu peste 15 chipuri religioase împreunate cu citiri şi tâlcuiri din Biblie, precum şi o mulţime de mici istorioare pline de învăţătură sufletească. Acest preţ mic l-am stabilit ca să putem aduce cât mai mare câştig sufletesc. Ţinem deschis acest preţ numai pe două săptămâni, pentru ca să băgăm banii în alte cărţi ieftine. Citirile din Biblie vor ieşi în mai multe cărţi şi cine va cumpăra de la început aceste cărţi va avea pe urmă o Biblie întreagă în chipuri, icoane şi tâlcuiri frumoase. Ajutaţi lucrul Domnului răspândind aceste cărţi!”

«Lumina Satelor» nr. 50-52, din 21 dec. 1924

Spre încurajarea răspândirii Cuvântului Sfânt, Duhul Domnului i-a inspirat Părintelui Iosif gânduri şi metode mereu noi. Una din aceste metode era instituirea de premii lunare în cărţi, în bani, prin tragere la sorţi, între abonaţi şi cititori. Aceste premii vor continua ani la rând şi vor fi un puternic mijloc de atragere a multora lângă Cuvântul lui Dumnezeu. Iată ce scria la acest început Părintele Iosif:

„...Premii de mii de lei în fiecare lună

«Lumina Satelor» a adus multe noutăţi în felul de a face gazetărie pentru popor. Cea mai mare noutate este duhul religios în care se scrie această gazetă. O altă noutate sunt apoi şi premiile pe care le publică în foaie şi bunul nostru prieten Ilie Laza din America (pentru citirea şi cunoaşterea Bibliei). Pe viitor, cu ajutorul Domnului, vom duce mai departe şi lucrul acesta. Pe lângă premiile ce le va mai pune I. Laza, şi poate şi alţii, va pune şi gazeta noastră fel de fel de premii în cărţi, în bani etc... În fiecare lună va fi o tragere de premii... Se vor trage la sorţi premii din Biblii, Noul Testament, abonamente la gazetă, cărţile scoase de părintele Trifa şi alte cărţi folositoare... În loc de cărţi, câştigătorul poate primi şi preţul lor în bani, dacă vrea.

Pe lângă acestea vor veni şi premii pentru poezii religioase etc. Facem şi această jertfă, ca să atragem cât mai multe suflete lângă Cuvântul lui Dumnezeu...”

«Lumina Satelor» nr. 50-52, din 21 dec. 1924

Atât de greu însă şi atât de frumos a fost începutul!

Dar şi mai mult încă urmează.

Pe lângă preţurile neobişnuit de ieftine puse la cărţi şi pe lângă premiile date lunar, desfăcătorilor de cărţi şi de Biblii li se mai da, la comenzi ceva mai

136

mari, un rabat de 20 şi chiar 25 la sută din preţul lor, trimiţându-se cărţile şi pe aşteptare, adică spre a fi plătite după vânzarea lor.

Aceste condiţii nespus de avantajoase, nimeni nu le mai acorda în felul acesta. Ele au încurajat pe mulţi să răspândească puternic Cuvântul lui Dumnezeu prin cartea religioasă. Iar cartea s-a dovedit misionarul cel mai bun şi mai harnic, propovăduind cu multă repeziciune şi putere mântuirea Crucii şi Jertfa lui Hristos.

O mare revărsare a Duhului Sfânt a venit peste ţară şi peste popor prin lucrarea Cuvântului răspândit de cărţi. Peste toate văile şi dealurile ţării bătea un vânt de înviere sufletească şi un aer de primăvară sfântă răspândea pretutindeni chemările mântuirii şi binefacerile ei.

Oameni simpli din popor ţărani şi muncitori, bărbaţi, femei şi copii chiar se oferiră de bună voie ca răspânditori de cărţi şi foi. Tineri şi bătrâni se angajau voluntar în această semănare sfântă de grâu duhovnicesc. Primul care s-a oferit să facă slujba aceasta a fost un ostaş ţăran din Bucovina: Zaharie Cudlic din Pojorâta. „...Fiind eu invalid de război, scrie el, mi-am făcut hotărârea că decât să duc şi să împart consătenilor mei tabac şi băutură (invalizii având autorizaţie de comerţ), mai bine voi duce consătenilor mei cărţi de folos sufletesc... Astfel am vândut în anul 1925 multe Biblii, Psaltiri, Nou Testamente şi multe alte cărţi mântuitoare... Rog binevoiţi a ne trimite din nou alte Biblii şi cărţi...”

La această scrisoare, Părintele Iosif adaugă: „...Bun lucru ai făcut, iubitul nostru! Fie ca lucrul tău să fie o pildă şi pentru alţii care s-au strâns la lucru şi la luptă sub steagul Mântuitorului. În Oastea Domnului sunt înştiinţaţi peste 2000 ostaşi. O, ce ofensivă am putea face cu această armată împotriva vrăjmaşului diavol, dacă fiecare ostaş ar fi un ostaş activ în Oastea Domnului. Iar a fi un ostaş activ în O. D. înseamnă a ajuta după puterile tale lucrul Domnului şi lupta împotriva întunericului.

În multe feluri poate ajuta un ostaş lucrul Domnului. Ostaşul Zaharie Cudlic a ajutat acest lucru ajutând şi pe alţii să afle Cuvântul lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi.

Bună slujbă a făcut. Dumnezeu îi va întoarce şi „câştigul” ce l-a pierdut din tabac şi băutură. Să facă şi alţii aşa. Fiecare ostaş să aibă la îndemână cărţi de ajutor sufletesc pentru a putea aduce şi pe alţii sub steagul Mântuitorului.

Ţinem şi cu acest prilej să vestim pe ostaşii noştri că le putem trimite spre desfacere cărţi sufleteşti. Preţul lor îl pot plăti şi numai după ce le-au vândut în popor (pentru osteneală se socoteşte şi rabat ca şi celor ce desfac gazeta). Lucrul ce-l face Z. Cudlic să-l încerce şi alţii pentru ca O. D. să fie cu adevărat o oaste de luptători şi diavolul să se cutremure de ofensiva noastră.”

«Lumina Satelor» nr. 7, din 7 febr. 1926

Într-adevăr, lucrul acesta l-au făcut mulţi, dar buna credinţă şi jertfa care-o făcea Părintele Iosif au fost înşelate de foarte mulţi dintre aceştia, care au văzut în aceasta un mijloc de câştig nemuncit.

137

Astfel că, nu după mult timp, s-a ivit cea mai blestemată categorie de înşelători şi jefuitori, acei care înşelau pe omul lui Dumnezeu, pe acela ce-şi jertfea sănătatea şi tot avutul lui pentru slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea semenilor săi. Ei jefuiau Lucrarea lui Dumnezeu.

Aceştia au dus unii multe, alţii şi mai multe din cărţile date lor pe încredere şi le-au vândut, dar banii şi i-au însuşit ei, nemaitrimiţând înapoi nici măcar preţul pentru Bibliile plătite înainte de către părintele, nici preţul cărţilor tipărite pe bani luaţi de el cu camătă de la bănci, bani care, la fel, trebuia plătiţi din greu.

S-au adunat astfel pagubele făcute de aceşti jefuitori în sume tot mai mari, până când situaţia părintelui s-a îngreuiat peste măsură de mult.

La repetatele scrisori şi rugăminţi, cei mai mulţi n-au mai răspuns niciodată.

Ca om al lui Dumnezeu, Părintele Iosif, în judecată, nu-i putea da, aşa cum făceau alţii. Aşa că a rămas de pagubă tocmai de ceea ce l-ar fi putut ajuta să ducă mai cu spor tipărirea cărţilor sale mereu mai frumoase, pe care le scriau el şi alţi scriitori ai Oastei.

Ce greu va apăsa odată acest păcat pe sufletul acelora care au zădărnicit în felul acesta propăşirea Lucrării Domnului. Numai Domnul Iisus şi fraţii cei puţini care nu reţineau pentru ei nici măcar rabatul ce li se dădea pe drept ci mai ajutau şi din al lor numai ei au făcut să nu se încheie totul cu un faliment.

Domnul, într-adevăr, a avut milă, dar a trebuit luptat cu greutăţi de necrezut.

Îmi amintesc că, mult mai târziu, când venise şi Tipografia, iar numărul cărţilor scoase de Părintele Iosif se înzecise, în privinţa înşelătorilor situaţia nu se îmbunătăţise deloc. Venitul care se putea realiza era abia cât să acopere cu greu, strict, numai costul muncii. Câţi ani am trăit lângă Părintele Iosif, atât el cât şi noi cei doi care lucram la redacţie împreună cu el, n-am primit nici un fel de salariu. Am muncit fără nici o plată în toţi aceşti ani. Eu nu mi-am cumpărat în patru ani decât un singur costum de haine şi vreo 2-3 cămăşi. Ne purtam necrezut de modest îmbrăcaţi. Şi ne hrăneam tot aşa. Umblam pe jos, neavând adeseori nici banii de tramvai. Îmi amintesc că venind o dată cu părintele de la Sanatoriu spre locuinţă (atunci aveam o locuinţă închiriată în str. Zidarilor), neavând nici el, nici eu banii să ne plătim tramvaiul părintele şi-a lăsat amanet la taxator ceasul lui de buzunar. Taxatorul îl cunoştea pe părintele şi îl respecta foarte mult. Totuşi ceasul i l-a luat. La întoarcere am plătit cei 3 lei cât costa biletul şi astfel taxatorul i-a dat părintelui ceasul înapoi.

Îmi amintesc ce planuri minunate făceam, stând serile şi zilele de vorbă, printre lucru, cu părintele:

dacă acei care ne datorează atâtea sute de mii de lei ne-ar trimite numai datoria lor, ce lucrări minunate am mai putea tipări noi cu aceşti bani. Uite cărţile astea care aşteaptă! şi altele, şi altele...

138

dacă... şopteam eu trist cu privirea undeva departe.

sau dacă s-ar ivi vreun bogătaş dintre aceştia care cheltuiesc atâţia bani pentru tot felul de nebunii şi de pofte să facă ceva pentru Dumnezeu şi să dea măcar o parte din banii aceştia pentru tipărituri religioase...

dacă...

sau dacă măcar vreunul dintre aceştia care ne scriu nouă zilnic, uite ca acesta care spune că de când a citit cărţile Oastei şi s-a predat Domnului, el nu numai că şi-a răscumpărat averea pe care o vânduse înainte, datorită beţiei şi jocului de cărţi, dar muncind şi economisind acum şi-a mai cumpărat încă de două ori pe atâta... dacă un astfel de om şi-ar spune cam aşa: Lucrarea asta m-a făcut pe mine să-mi câştig nu numai avuţia veşnică, dar şi să-mi răscumpăr averea pierdută. Şi pe urmă să mai câştig încă de două ori pe atât. Ia să mai fac acum şi eu ceva, drept recunoştinţă pentru că această Lucrare a făcut pentru mine atât de mult. Mai ales că văd că se luptă cu o mulţime de greutăţi. Ia să trimit şi eu nu „un drob de sare într-o apă mare”, ci să ajut să se cunoască!

o, ce-am putea face noi, numai cu ceea este un prisos al acestora!

Dar... nimeni nu a făcut niciodată faţă de noi (şi faţă de Domnul) un astfel de gest. Ne ajută tot fratele Iulius cel sărac şi tot sora Ana cea văduvă...

Şi părintele ofta îndurerat.

O, cât de mult spunea acest oftat...

În nr. 7, din 13 febr. 1927, Părintele Iosif scria:

„S-a pus baza unui fond de evanghelizare...

«Lumina Satelor» a pornit cu Oastea Domnului o mare luptă contra păcatului. În această luptă am avut şi sprijinul material singurul sprijin material al fondului societăţii «Oastea Domnului».

Acest fond a fost întemeiat de un cantor evlavios nicolae Cimpoca, din Sadu, judeţul Sibiu cu o donaţie de 1000 lei. La acest început s-au strâns apoi şi alte dăruiri. Fondul a fost înfiinţat pentru ajutorarea trupească şi sufletească a celor din Oastea Domnului. «Din acest mic grăunte de muştar doresc să crească un copac mare», scria cantorul N. Cimpoca... Acum ne mai vine o donaţie de 5000 lei... Faptul acesta ne îndeamnă să înaintăm mai departe... Punem bază unui fond de evanghelizare... vom începe să publicăm tot ce ni se trimite pentru lucrul Domnului... Gândul nostru este să ieşim cu toate puterile la secerişul cel mult ce ne aşteaptă în lume. Gândul nostru este să putem umple satele şi oraşele de cărţi religioase ieftine... Începem cu publicarea celor care au dăruit: Nicolae Cimpoca din Sadu - 1000 lei; Timotei Popovici, profesor, Sibiu - 1000 lei; Iosif Trifa, redactor «Lumina Satelor» - 1000 lei; Moise Popovici, profesor, Beiuş - 1000 lei...”

Început cu acest număr, fondul de evanghelizare a continuat apoi câţiva ani, când, număr de număr, 4-5 săraci şi văduve trimiteau bănuţul lor spre a ajuta lucrarea de răspândire a Cuvântului Sfânt.

139

Aceşti bănuţi sfinţi au contribuit şi ei la acoperirea cheltuielilor de tipărire şi la continuarea muncii în redacţia Oastei Domnului. Aceste mici daruri ale dragostei au fost de un şi mai mare sprijin sufletesc pentru părintele, pentru că el a văzut în acestea o mare mângâiere din partea Domnului, o puternică dovadă că Domnul este cu el şi că nu-l va lăsa de ruşine. Şi o răsplată pentru dureroasa lovitură dată de „pomănarii” răufăcători care păgubeau Lucrarea lui Dumnezeu cea sfântă şi grea.

Încă de la prima hotărâre, lucrul Domnului înainta frumos. Fără nici un ajutor material, nici din partea mitropoliei, nici din partea Guvernului (care era foarte darnic cu alţii), Părintele Iosif începu să aibă primele izbânzi în tipărirea şi răspândirea cărţii religioase. La sfârşitul anului 1926, el scria:

„Precum poate oricine vedea şi judeca, noi am pus cărţilor noastre nişte preţuri foarte ieftine. Acestea sunt preţuri de evanghelizare, adică şi preţurile de pe carte predică despre Evanghelia lui Hristos. Am pus aceste preţuri ca aceste cărţi să poată călători din sat în sat, din casă în casă, de la om la om, ducând pe tot locul învăţături sufleteşti şi trezind în oameni dragostea după Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie.

12 cărţi scoase de preotul Iosif Trifa, cu prilejul Jubileului de 5 ani al foii «Lumina Satelor»...

«Lumina Satelor» împlineşte zilele acestea, 5 ani de când a pornit la drum. Ca o rugăciune de mulţămită pentru ajutorul de care ne-a învrednicit Dumnezeu, am strâns cu acest prilej toată şcoala, de 5 ani ai acestei foi, în 12 cărţi:

Cetiri şi tâlcuiri din Biblie, cartea I - 12 lei

Cetiri şi tâlcuiri din Biblie, cartea II - 12 lei

Cetiri şi tâlcuiri din Biblie, cartea III - 12 lei

Tâlcuirea Evangheliilor, cartea I - 18 lei

Tâlcuirea Evangheliilor, cartea II - 16 lei

Tâlcuirea Evangheliilor, cartea III - 16 lei

Cartea despre Oastea Domnului... Oastea Domnului este o oştire care luptă

contra vrăjmaşului diavol, sub steagul şi conducerea lui Iisus Biruitorul... În preţul ei sunt socotite absolut numai spesele de tipar, anumit ca să poată străbate cât mai mult în popor. Gândul nostru era s-o putem da eventual chiar gratuit, dar după ce din nici o parte n-am primit nici un ajutor pentru ea, mai mult decât atât n-am putut face. Costă 30 lei.

Din pildele Mântuitorului - 12 lei

Adânciri în Evanghelia Mântuitorului - 10 lei Însemnările Călătoriei la Ierusalim - 50 lei

25 Povestiri morale - 10 lei”

Iar în nr. 15, din 10 apr. 1927, scria:

140

„...Vindem cărţile cu deficit! Socotelile se pot vedea la tipografie oricând. Însă nouă nu ne pare rău de această pagubă. Noi înşine ne-am făcut cu voia această pagubă, pentru ca după ea să avem câştigul cel mare sufletesc: ajungerea cărţilor bune în familiile creştine.

Putem sta oricând, în faţa Domnului, cu conştiinţa împăcată. Ne-am făcut datoria deplin. Am pus în slujba Lui, deplin, toată averea noastră sufletească şi materială, n-am precupeţit nimic”.

După un an de la această dată, în 4 martie 1928, Părintele Iosif scria: „...Fără nici o subvenţie din partea nimănui, bilanţul nostru de un an este: răspândirea a 100 mii de cărţi şi 500 mii de gazete. Am cerut Statului ceva ajutor, dar nu ne-a dat nimic (Biserica nu a dat nici ea!). Milioanele se dau numai pentru propaganda politică. Am cerut însă ajutorul Domnului şi ni l-a dat El. Am avut datorii peste 100 mii lei. «Astra», cu un buget de 7-8 milioane, aproape tot de la Stat, n-a făcut cât «Lumina satelor», fără nici un ajutor. Mai mult face ajutorul Domnului decât toate milioanele. Mulţumim pentru toate numai Domnului. Şi mulţumim fraţilor ostaşi”.

În nr. 11, din 11 martie 1928, părintele anunţa tipărirea unei cărţi noi: «Însemnări de la picioarele Crucii» carte pe care însă n-a mai ajuns s-o termine şi s-o tipărească niciodată.

Această carte, îmi spunea el, va trebui să primească titlul «Golgota».

Voia să strângă în ea tot ce-a putut scrie el mai frumos despre Jertfa cea Mare a dulcelui său Mântuitor.

În mare parte lipsa acestei cărţi se datoreşte greutăţilor tiparului şi, mai ales, păcatului celor care nu şi-au plătit datoriile.

O, câte astfel de mărgăritare scumpe a dus cu el în mormânt acest înzestrat om al lui Dumnezeu, numai pentru că satanica lăcomie de bani a unora din jurul lui l-a împiedicat să le dea la lumină atunci! Iar mai târziu au venit celelalte greutăţi.

Cartea «Însemnări de la picioarele Crucii» o avea mereu în inimă părintele, mai presus de toate celelalte. El strângea pentru ea tot ce putea scrie mai inspirat şi mai duios.

Nici cu 7 ani mai târziu, în 1935 (când ne mutasem în str. Turnului şi când locuia în odăiţa cu cele optzeci de trepte, de la etajul al treilea), încă nu socotea că a strâns tot ce gândea el că va trebui să cuprindă «Golgota» cartea de încununare a muncii lui de rob şi apostol al Crucii şi Jertfei lui Iisus cel Răstignit.

În odăiţa aceea, îmi spuse într-o zi: „Cartea Golgotei trebuie să cuprindă în ea tot aurul şi lacrimile recunoştinţei din sufletul meu faţă de dragostea cu care m-a răscumpărat Scumpul meu Mântuitor. Ea trebuie să se cheme «Golgota» pentru că tot ce s-a făcut cereşte pe acest pământ este datorită Golgotei şi Jertfei Dumnezeieşti de pe Crucea ei. Vreau ca aceasta să fie ultima mea carte şi

141

cel mai înalt răspuns pe care îl voi putea da Dragostei şi Jertfei Mântuitorului de pe Cruce, pentru mine, pentru noi...”

Dar n-a mai ajuns s-o poată sfârşi. Cum am mai spus, greutăţile nespus de mari şi oamenii nespus de mici printre care i-a fost dat să trăiască nu i-au îngăduit să-şi împlinească nici acest gând minunat şi duios, ca şi pe atâtea altele.

Dar o mare parte din scrierile pe care Părintele Iosif a avut de gând să le strângă în acea carte, cununa scrierilor lui, se mai găsesc încă răspândite prin revistele ce au urmat, începând din chiar acel număr din «Lumina Satelor» şi până la cele din urmă scrieri ale lui!

Cândva, poate, un alt om trimis de Dumnezeu va aduna ceea ce va mai putea găsi din ele şi le va strânge într-o cunună de mărgăritare pe fruntea cărora va scrie «Golgota», aşa cum a dorit acel mare înaintaş al nostru, trimis de Dumnezeu, asemenea căruia Iisus cel Răstignit a mai avut prea puţini apostoli, de la Sf. Pavel şi Sf. Ioan Gură de Aur încoace.

Cu gândul tipăririi şi răspândirii a milioane de misionari-cărţi, a lucrat Părintele Iosif şi în direcţia procurării unei tipografii şi a unei librării.

Este uimitor şi este măreţ să vezi cât a putut realiza acest om care purta un atât de mare suflet într-un aşa de mic trup. Şi totul a fost realizat numai prin marea lui credinţă în puterea lui Dumnezeu şi în solia cerească ce i se încredinţase.

La vârsta de 50 de ani, când va pleca la Domnul, el va avea tipărite peste 50 de titluri de cărţi şi calendare, 15 ani de gazete redactate săptămânal, toate răspândite în zeci de milioane de exemplare în toată lumea; precum şi o Lucrare duhovnicească, numărând sute de mii de suflete născute din Dumnezeu. Iată roadele unui grăunte de credinţă vie şi ale unui strop de dragoste curată. Dar şi ale unei uriaşe cantităţi de suferinţă, de amărăciuni şi de lacrimi... Şi ale unor lungi ani de boală prin spitale, de-a lungul cărora a suferit şapte operaţii.

Ce mare pierdere este însă pentru noi şi pentru tot viitorul poporului nostru, şi poate încă al multora, că aceste minunate solii mântuitoare atât de scump şi de dureros plătite, prin care au fost renăscute la o viaţă sfântă atâtea sute de mii de suflete azi nu numai că nu se mai tipăresc spre potolirea setei sufleteşti a poporului care le caută fără a le mai putea găsi, dar au fost şi prigonite şi batjocorite ca nişte cărţi rele şi primejdioase.

Mare păcat este acesta! Şi cumplit se va răzbuna odată, şi asupra celor vinovaţi şi asupra multor nevinovaţi, îndepărtarea scriitorilor credincioşi şi a cărţilor religioase din educarea tineretului şi a poporului nostru.

Slăvit să fie Domnul!

142

Meditaţii:

O TRÂMBIŢĂ CEREASCĂ

O trâmbiţă cerească

ce sună-nflăcărat,

un strigăt de chemare spre Cel Adevărat,

Aceasta fie Oastea Sa

şi EL va Fi sLăviT De ea, VIAtA Ei FiiND HRISTOS EL, ŢeLuL ei ceL Luminos.

Un sunet de trezire din somnul ucigaş, un semn de îngrozire vicleanului vrăjmaş,

Semnal de-avânt puternic spre Ţinta de atins, îndemn şi-mbărbătare spre cel prea greu cuprins,

Cu sunet clar vesteşte şi cheamă curajos, din moarte ne trezeşte spre slujba lui Hristos.

De la necunoaşterea şi neascultarea Sfintelor Scripturi izvorăsc toate relele între oameni.

Sf. Ioan Gură de Aur

12. NAŞTEREA IMNULUI DUHOVNICESC

Atras de dragostea lui Hristos cu o putere nebiruită, aprins de o mare însufleţire pentru învierea Bisericii noastre şi apăsat de grija mântuirii poporului nostru, acest mare trimis al lui Dumnezeu care a fost Părintele Iosif Trifa împreuna în sufletul lui cele două dimensiuni mari ale sufletului românesc: credinţa şi cântarea.

El însuşi, o fire plină de simţire şi duioşie, era un poet. Pe lângă cele două poezii mai cunoscute ale lui, care au şi devenit cântări: „Mai lângă Domnul meu, mai lângă El” şi „În drum spre Golgota”, Părintele Iosif a mai scris încă multe poezii. Mai ales în anii de la începutul Oastei, când încă nu se născuse poezia religioasă la noi. Căci adevărata noastră poezie religioasă a început să prindă contur abia în anii Oastei.

Acest mare vizionar a înţeles marea nevoie a cântării religioase în poporul nostru şi a militat, cu toată puterea şi cu toate mijloacele lui, spre a o trezi şi ajuta. Ceea ce se făcuse înainte de el, în privinţa poeziei religioase, în popor, erau doar nişte încercări slabe care, multe, au rămas în faşă.

Cele câteva gazete care apăreau prin popor, în Ardeal, între anii 19201930, publicau şi multe poezii populare şi patriotice. Mai ales «Lumea şi Ţara» de la Cluj, cu suplimentul ei «Cosânzeana», sau «Libertatea» de la Orăştie, cu suplimentul «Foaia Interesantă» ori «Foaia noastră», cuprindeau o bogată literatură poetică. Şi încurajau puternic muzica populară.

O mulţime de coruri şi fanfare populare activau la oraşe şi la sate, dând multe reuniuni şi concerte. Peste tot numai poezie şi muzică lumească. Chiar şi la reuniunile organizate de Biserică, nu se putea asculta obişnuit decât poezia şi muzica lumească.

Poezie şi muzică, cu adevărat creştină şi evanghelică, nu exista la noi. Poporul nostru, poporul poeziei şi al cântecului, nu avea nici poezie, nici cântec pentru Hristos. A trebuit să vină acest om trimis de Dumnezeu ca să vadă şi această mare lipsă şi să facă totul pentru a o umple.

«Lumina satelor» căreia el îi dăduse un alt fel de a fi decât al celorlalte gazete, apărând pentru popor, trebuia să publice şi ea poezie după acest fel nou al ei. Era pe atunci o dovadă de mare sărăcie sufletească la o gazetă pentru un popor al cântecului ca să nu publice nici o poezie, nici o cântare.

144

Redactorul foii stăruia mereu, din toate puterile sale, cu tot felul de îndemnuri şi încurajări spre a trezi darul poeziei şi al cântării religioase în popor. Iar până vor veni poeţii şi cântăreţii cei înzestraţi, încerca să umple el acest gol, publicând prin foaie, aproape regulat, scurte poezioare şi versificări legate, mai ales, de înţelesul celorlalte scrieri ale sale lângă care apăreau.

Toate poezioarele care au apărut pe atunci fără semnătură, erau scrise de el. Cândva, poate, se va găsi cineva pregătit şi îndemnat să caute şi să strângă de prin colecţiile foilor de atunci toate aceste scrieri în versuri ale Părintelui Iosif. Publicate într-o carte, ar fi o frumoasă parte acum necunoscută a lucrării acestui uriaş suflet înzestrat cu atâta bogăţie de pricepere şi iniţiativă puse în slujba Domnului Iisus.

Oastea Domnului devenea tot mai puternică şi mai numeroasă. Una din cele mai grabnice trebuinţe ale acestei mişcări duhovniceşti era imnul religios, acest mijloc însufleţitor al bucuriei, al luptei şi al muncii sfinte. Trebuia dobândit cât mai curând. Se ştia că va veni, dar nu se putea aştepta mult: trebuia grăbit.

În foaia «Lumina Satelor» nr. 40, din 12 octombrie 1924, Părintele Iosif publică primul concurs pentru un imn al Oastei, cu un premiu de doi dolari.

Iată ce scria el, printre altele, atunci: „Se pune un premiu de doi dolari pentru un cântec de marş, pe seama celor din Oastea Domnului. Un prieten al gazetei, din America, îmi trimite o «cinste» de doi dolari. Am aflat de bine să pun această «cinste» în slujba Domnului. Deschid, cu aceşti dolari, aici la gazetă, o întrecere (concurs) pentru cine va scrie cel mai bun cântec (poezie) de «marş» pe seama celor din Oastea Domnului. Se ştie că orice armată îşi are «marşul» ei, adică, cântarea de biruinţă în sunetul căreia pleacă la luptă. Această gazetă încă a strâns o Oaste a Domnului, care cheamă la luptă pe oameni să se hotărască la o viaţă nouă cu Domnul, pentru ca apoi să poată duce la biruinţă lupta... contra tuturor relelor care vin de la vrăjmaşul diavol.

A trecut peste 500 numărul celor care au intrat în această Oaste de mântuire sufletească şi ne trebuie acum şi nouă un cântec de «marş» de al nostru, o cântare a noastră care să cânte chemările noastre şi în sunetul căreia să plecăm în luptă contra păcatelor.

Pentru cine va scrie acest cântec de marş şi pentru cine îl va nimeri mai bine şi mai frumos, se pune premiu de doi dolari. La această întrecere pot lua parte, în afară de ostaşii noştri, şi alţii, care au darul de a scrie în poezie. Invităm şi pe poeţii noştri să-şi pună talentul în slujba Domnului (căci Domnul le-a dat talantul ce-l au). Poeziile intrate se vor publica în «Lumina satelor» şi, din ele, vom alege pe cea mai bună care apoi printr-un alt concurs se va pune pe note, adică se va preface în cântec de «marş».

pr. I. Trifa”

145

Dar trezirea acestui har poetic şi izbucnirea lui într-un şuvoi puternic nu erau o treabă uşoară ce s-ar fi putut realiza dintr-o dată, ca ţâşnirea, într-o clipă, a apelor dorite, din stânca lovită de toiagul lui Moise (Exod 17, 6).

Ci a fost una grea, ca a lui Ilie, care a trebuit să stea, timp îndelungat, cu capul aplecat până la pământ, cerând în rugăciune, aşteptând cu nerăbdare şi întrebându-se de fiecare dată dacă nu acesta era cumva semnul aducător de ploaie (I Regi 18, 42-44).

La acest „concurs” au intrat multe poezii, dar cea dorită şi aşteptată n-a apărut decât mult mai târziu. Redăm aici textul primelor patru, sosite la redacţie.

Prima poezie „intrată” drept răspuns la această chemare era semnată de „un ostaş din Banat” şi se intitula „Intraţi în Oastea lui Iisus”. Ea este publicată în nr. 41, din 19 oct. 1924. Iată textul ei, însoţit de câteva rânduri ale Părintelui Iosif:

Intraţi în Oastea lui Iisus, vă cheamă glasul Domnului de Sus în lume nu-i un nume mai frumos decât să fii ostaşul lui Hristos.

Eu mă simţesc atât de bine intrat de tot în slujba Lui o altă grijă n-am cu mine decât s-ascult comanda Lui.

Intrat în slujba Ta, Iisuse, atât de tare mă simţesc că-mi dai mereu puteri nespuse pe diavolul să-l biruiesc.

O, frate dragă, de-ai şti tu ce dar primesc de Sus acei ce ies din rău şi intră în Oastea lui Iisus.

Sub steagul Domnului Iisus înaintăm spre mântuire, sub steagul Domnului Hristos scăpăm de veşnica pieire.

Intraţi în Oastea lui Iisus voi fraţi şi voi surori un dar mai mare-n lume nu-i decât în Oastea Lui să mori.

Un ostaş din Banat

146

„Poezioara ostaşului din Banat are mari greşeli de formă, dar e bine simţită ca cuprins. E adevărat şi aceea că poezia nu-i destul de „războinică” şi de chemătoare la luptă, dar, în schimb, ostaşul din Banat vrea să atragă pe alţii în Oastea mântuirii, spunându-le ce „bine se simte” el de când a intrat „de tot” în slujba Domnului. Poezia se vede că e scrisă de un bun ostaş al lui Hristos care „înaintează spre mântuire”. Din poezie se vede că ostaşul din Banat a mai scris versuri şi de la el aşteptăm să ne mai trimită altele şi mai bune decât cele de mai sus. Aşteptăm şi de la alţii.”

A doua poezie intrată la concursul celor doi dolari este intitulată „Veniţi ostaşi ai lui Iisus” publicată în nr. 43, din 3 nov. 1924, în felul următor:

„A mai venit o poezie pentru cei din Oastea Domnului. În nr. 41, am publicat o poezie, cea dintâi, intrată la concursul ce l-am deschis pentru un cântec de marş... Acum am mai primit o poezie pe care o dăm mai jos:

Veniţi, Ostaşi ai lui Iisus să mergem tot spre Cer în sus veniţi să mergem împreună să aflăm veşnica cunună, ce Iisus ne-a făgăduit când pre noi ne-a arvonit căci au trimis pe pământ Harul şi darul cel sfânt care vreau să-l înţeleagă, negreşit la El să meargă.

Să trăiţi, părinte sfinte, cel ce ne-ai dat înainte o cuminte hotărală s-o subscriem cu-ndrăzneală.

Ai aflat prin darul sfânt mulţi ostaşi de pe pământ, i-ai ales din gloata mare lui Iisus spre închinare.

Ai scos un număr frumos

şi i-ai trimes la Hristos; suntem cinci sute de inşi de Domnul Hristos învinşi.

Şi-acum, fraţilor, nainte să luptăm mult şi fierbinte să-nvingem această lume şi să-i punem altu nume

147

să-i zicem lume curată ca să fim toţi laolaltă, să-i zicem lume iertată căci a noastre mari păcate ne-au fost şterse şi iertate de la Regele Iisus Care la luptă ne-a dus, din lume El ne-a sculat şi cu Crucea ne-a-narmat.

Prin mine, Nicolae Luca, din comuna Bârseu, judeţul Arad, econom, cantor şi ostaş în Oastea lui Iisus”.

Şi adaugă:

„...Rugăm pe ostaşii noştri să urmărească cu luare aminte aceste poezii, căci pe urmă ei vor fi chemaţi să-şi spună părerea despre care le va plăcea mai mult, să ne fie cântare de marş”.

Numărul 44, din 9 nov. 1924 publică încă o poezie, a treia, „Pentru cei din Oastea Domnului” intitulată „Eu sunt ostaş de rând”:

Eu sunt ostaş de rând, dar bucuros, m-avânt în luptă sub steagul lui Hristos la glasul Lui ce cheamă la război alerg tot înainte şi nu mă dau napoi.

Eu sunt ostaş de rând, dar onorat, port spadă şi scut de fiu de Împărat când glasul Lui pe nume m-a striga, eu voi răspunde: sunt gata la porunca Ta.

Eu sunt ostaş de rând, dar fiu de Împărat cu nebiruite arme încins şi înarmat cu pavăza credinţei m-a îmbrăcat Iisus şi coiful mântuirii pe capul meu a pus.

Eu sunt ostaş de rând, dar scump plătit cu tot ce Domnu-n Cer mi-a pregătit; plata o aduce când S-o arăta să treacă în revistă toată Oastea Sa.

Vasile Guşuliţă, econom, Fundu Moldovei

Iar redacţia adaugă: „Poezia ostaşului V. Guşuliţă este de toată frumuseţea şi cuprinde adânci gânduri creştineşti...” (Şi, pe linia gândurilor ei, Părintele Iosif

148

scrie ceva nespus de frumos despre adevărul mântuirii şi înfierii noastre prin Jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos). Dar de calitatea ei ca „marş”, nu-i prea mulţumit. Şi îndeamnă mai departe şi pe alţii.

Din toate acestea se vede ce greu se poate naşte o poezie adevărată, chiar când este multă bunăvoinţă pentru aceasta din partea tuturor. Totuşi omul lui Dumnezeu nu oboseşte. Caută şi aşteaptă mereu.

Din anul 1924 încolo, încep să apară, din ce în ce mai des, versificări venite din toate părţile. Încercarea reuşise să pornească ceva. Focul se aprinse cumva. Zăgazul fusese ridicat, cel puţin în prima lui fază.

De acum, Părintele Iosif putea scrie: „«Lumina Satelor» a atras şi poezia populară în slujba Domnului. Minunata poezie de alături e o dovadă grăitoare. Noi ne bucurăm din tot sufletul şi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a ajutat să punem şi poezia populară în slujba Domnului. Acest lucru l-am urmărit cu concursul celor doi dolari şi ne bucurăm de reuşită. Poezia de alături e de o mare valoare nu numai creştinească, ci şi literară. Îndemnăm şi pe alţii să cânte dragostea Domnului în poezia populară, aşa cum a făcut, atât de frumos, ostaşul nostru Ion Morariu din Crihalma.

O altă poezie pentru cei din Oastea Domnului: «Susu-i ceriu plin de stele»

Susu-i ceriu plin de stele, jos, pământu-i plin de rele sus străluce stelele jos pe lume, relele numa-n ceriu este dreptate pe pământu-i strâmbătate.

D-aia Dumnezeu ne bate, căci, în loc de fapte bune, lucră toţi cu-nşelăciune; lumea-i plină de păcate nu-ncape frate cu frate.

Numai dracu cu crâşmarul ei poartă banii cu carul şi-i împarte la domnie ca să le dea slobozie să vânză-n praznice rachie şi să facă sărăcie.

Satana la baluri zboară, multe suflete omoară şi la crâşme se suceşte pe toată lumea serveşte cu cuţite cu prăsele să se junghie cu ele

149

şi-i îndeamnă prin beţie să se-apuce de curvie.

Mă mir, Dumnezeu cum poate ca să le rabde pe toate?

Fraţilor, să ne-apucăm viaţa noastră s-o schimbăm.

Haideţi, fraţi, să-ntindem braţul să-i rupem Satanei laţul şi să ne prindem frumos ca să-L urmăm pe Hristos, să lepădăm lăcomia şi minciuna şi curvia să ne prindem a jura că la crâşmă n-om intra.

Haideţi, ostaşii lui Iisus, să plecăm la luptă sus să ne luptăm cu tărie ca să scăpăm de urgie!

Frumosu-i cerul senin, iubitu-i omul creştin urâtu-i cerul noros, vai de omul păcătos.

Haideţi, fraţi, să ne iubim, fiii Domnului să fim!

Scrisă de ostaşul Ion Morariu din Crihalma” «Lumina Satelor» nr. 45, din 16 nov. 1924

Pentru vremea şi scopul lor, poeziile religioase începătoare ale Oastei, şi ale poporului nostru, sunt originale, interesante şi pline de frumuseţe. Unele sunt chiar cu totul deosebite şi au devenit, nu doar un singur imn de „marş” al acestei minunate Lucrări duhovniceşti, ci o mulţime de imnuri.

A venit, apoi, vremea când a trebuit să fie scoase într-o carte de cântări. Iar, mai târziu, a venit vremea când n-au mai încăput într-o singură carte, ci a trebuit scoasă o a doua carte. Apoi, curând, a trebuit a treia... Până când aluatul cântărilor a dospit atât de mult, încât pâinile cărţilor de poezii şi de cântări, care au tot ieşit unele după altele, nu l-au mai încăput, încât pâinea poeziilor şi a cântărilor, care au tot ieşit unele după altele, n-a mai încăput în cărţi.

Numărul şi frumuseţea cântărilor creşteau mereu, an de an. Până când au ajuns, de la zeci, la sute; apoi de la sute, la mii; apoi până la câte azi nici nu li se mai ştie numărul...

Ultima carte de cântări a Oastei dar nu cea din urmă şi nu singura având 1500 de cântări, cum nu au fost vreodată nicăieri pe lume nu le cuprinde

150

nici ea pe toate. Va trebui o alta, de 2000 ori de 5000... căci mereu se adaugă altele şi altele, ca într-o coloană fără de sfârşit.

Cântarea Oastei, pentru Domnul, este nu numai o cântare vie, care creşte şi sporeşte mereu tot mai frumoasă şi mai proaspătă, dar a devenit ea însăşi o şcoală creatoare a cântării şi a poeziei, pentru alţii. Mulţi alţii, inspiraţi şi antrenaţi de ea, au început şi ei să-şi înlocuiască treptat slabele traduceri, de care se foloseau pline de tot felul de greşeli de limbă, de accent de interpretare cu lucrări originale, unele chiar de valoare. Lucrările acestea sunt, în cea mai mare parte a lor, datorate şuvoiului de putere şi de har revărsat de Duhul Sfânt, prin ploaia îmbelşugată a cântării Oastei. A acestei cântări, pentru care un profet al lui Dumnezeu, binecuvântat şi chinuit, a trebuit cândva să se roage şi să lupte atât de mult. Dar ce minunat a ştiut răsplăti Domnul, şi în privinţa asta, ostenelile şi speranţele robului Său!

Până la şuvoiul slăvit al cântării de astăzi, pe care el, întâiul cântăreţ, n-a mai ajuns să-l vadă cu ochii săi trupeşti, în toată plinătatea lui, atunci mai era încă o cale lungă de făcut. Mai erau lupte grele de dus, mai era un preţ mare de jertfă, care trebuia dat.

În Lucrarea aceasta au fost revărsări nespus de mari de har, dar aceste revărsări au cerut un tot atât de mare preţ de jertfe, pe cât de mari şi de unice au fost binecuvântările aduse de el.

Nimic n-a fost primit uşor. Nimic n-a fost dobândit ieftin. Totul a fost câştigat cu preţ greu şi scump, dar ce binevoitor şi ce darnic a fost apoi cu noi Dumnezeu!

Slavă veşnică Dragostei Sale, plină de atâta bunăvoinţă şi dărnicie faţă de noi! Căci dacă n-au fost singurătăţi ca ale Oastei, n-au fost nici adunări ca ale ei.

Dacă n-au fost dureri ca ale ei, n-au fost nici bucurii la fel.

Şi dacă n-au fost lacrimi atât de amare, cum a trebuit să plângă ea, n-au fost nici cântări atât de dulci cum i s-au dat ei să cânte...

Cred din toată inima mea că de undeva, de Acolo, de foarte Sus, unde este acum sufletul fericit al Părintelui Iosif, Domnul îl ia din când în când spre a-l aduce până la o fereastră de cer de unde îl face să privească şi să asculte Cuvântul înflăcărat pe care îl poartă astăzi Lucrarea Oastei, în slujba lui Iisus Biruitorul. Să vadă jertfa înaltă adusă cu dragoste de fiii acestei Lucrări. Şi să guste cântarea inspirată, pentru Hristos, revărsată peste atâtea întinderi de lacrimile Oastei Lui.

Şi, văzând toate acestea, întors între ceilalţi preaiubiţi ai noştri de Acolo, cred că slăvesc, cu toţii, şi mai fericiţi pe Dulcele lor şi al nostru Mântuitor, Iisus Hristos.

Între lucrurile fericite de Sus, de la Domnul, pe care noi acum nici nu le putem bănui, poate să fie şi acesta.

151

Dar să nu uităm că încă vorbim despre începuturi. Acum nouă ne este uşor, fiindcă avem atâta belşug de cântare şi de poezie încât nici nu mai ştim ce să facem cu ele. Suntem ca şi copilul cofetarului: sătui de dulciuri şi de bunătăţi.

Dar atunci... atunci aşa ceva era necunoscut.

Din copilăria mea îmi aduc aminte că prima prăjitură pe care am mâncat-o în viaţa mea, a fost în ziua când am terminat cele şapte clase primare. Pentru examenul de sfârşit, toţi elevii fusesem duşi, de prin mai multe sate, la examen, în oraşul apropiat. Examenul era prin concurs şi cu ceva premii. Pe banii pe care eu i-am luat ca premiu mi-am cumpărat, mie şi colegilor din satul meu, primele prăjituri din viaţă. Aveam primii mei bani şi, de data asta, n-am mai putut trece pe lângă vitrina cofetăriei fără să intru, cum trecusem amărât de atâtea zeci de ori până atunci!

Ah, ce fericiţi am mâncat cu toţii acele câteva prăjituri! şi cum ne mai lingeam degetele! Cred că cine ne-a privit atunci trebuie să-i fi dat lacrimile.

Cam aşa bucurie am avut şi când am gustat primele, una sau două, cântări ale Oastei! Pe o piatră din faţa casei noastre, strânsesem tot pe aceiaşi colegi de atunci, de la târg, să le cânte împreună cu mine. Ah, ce fericiţi le gustam, cu ochii în lacrimi, ca pe prăjiturile acelea nemaiuitate!

Dar, încă o dată, să nu uităm că vorbim de începutul poeziei şi cântării religioase.

Între anii 1925-1927 încercările se înmulţiră. Poezioarele publicate îşi îmbunătăţeau atât forma, cât şi conţinutul lor. Avea loc o vădită desprimăvărare. Se putea vedea progresul bunişor, dar cam încet, ce se făcea...

Ar fi foarte instructiv şi interesant cândva, dacă s-ar găsi un ostenitor priceput şi iubitor să strângă aceste frumoase perle ale începuturilor adevăratei poezii religioase a poporului nostru. Era un fenomen care apărea în acelaşi timp peste toată ţara, datorită insistenţelor de la Sibiu. Din toate vârstele şi straturile sociale au ţâşnit atunci izvoarele poeziei noastre religioase. Am urmărit vreo doi-trei ani titlurile şi autorii, dar în curând nu i-am mai putut, pe toţi... Şi m-am mulţumit să reţin numele cele mai harnice şi oarecum mai deosebite. Vom spicui câteva impresii şi date, pentru cine va avea interes să cunoască aceste începuturi ale Oastei.

În «Lumina Satelor» nr. 13, din 21 mai 1926 apare prima poezie scrisă de Părintele Iosif, intitulată: „În drum spre Golgota” şi iscălită: „ostaşul de la Sibiu”. Iată cum a fost prima formă a acestei poezii:

În drum spre Golgota pleacă Fiul durerii Pe noi să ne scape din calea pierzării El merge nainte şi-n urmă-I se ţin Iudeii cei răi şi ostaşii păgâni

152

Coroană de spini Îi apasă pe cap Ostaşii cu bice întruna Îl bat Din Fruntea-I senină picură sânge Şi Maica cea Sfântă cu lacrimi Îl plânge.

O, frate iubite şi drag cetitor,

Eu plâng cu amar şi mult mă-nfior Gândindu-mă că-n Crucea din spatele Lui Sunt toate păcatele mele, ş-a tale, ş-a oricui Cu-a noastre păcate şi noi Îl lovim Pe Domnul cel Sfânt şi chinu-I sporim Dar, frate iubite şi drag cetitor,

Pe Domnul nu-aceste păcate Îl dor Căci El a venit anume să ia A păcatelor noastre sarcină grea. Pe Domnul Îl doare şi inima-I plânge De cei ce n-au primit Sfântul Lui Sânge De cei ce n-au primit a Lui viaţă şi dar Şi pentru care a suferit şi-a murit în zadar.

Ostaşul de la Sibiu

Tot în acest an, 1926, apar prin foaie cele mai multe din poeziile iscălite de Părintele Trifa cu acest nume: „Ostaşul de la Sibiu” sau „Un ostaş din Oastea Domnului”. Iată câteva titluri:

În «Lumina Satelor» nr. 18 1926: «Fost-am astăzi la pădure»;

în nr. 19 1926: «Să ţinem cu Domnul»;

în nr. 20 1926: «Vin şi eu de la Sibiu»;

în nr. 24 1926: «Îndrăzniţi la luptă» şi «La crinii câmpului»;

în nr. 27 1926: «Şi spre soare se închină»;

în nr. 48 1926: «Îndrăzniţi la luptă»;

în nr. 50 1926: «Veniţi din toate unghiurile ţării» o imitaţie după imnul naţional «La arme», pe melodia căruia se şi cântă.

Astfel de imitaţii după cunoscute imnuri naţionale au mai fost scrise de Părintele Iosif, iar după el, şi de alţii. Aceste imitaţii au fost primele cântări ale Oastei. Şi aceasta fiind un semn că Oastea, chiar de la începutul ei, n-a împrumutat nimic străin, ci şi-a înjghebat cum a putut şi cum a ştiut ceea ce îi lipsea, numai din ceea ce era al nostru...

În anul 1927 apar noi poeţi, pe lângă cei de mai înainte, astfel că gazeta începe acum să fie plină de poezii religioase, iar Părintele Iosif nu va mai fi silit să compună grăbit imitaţii după cântece naţionale.

153

Ca după o lungă iarnă de uscăciune duhovnicească, încep să înflorească, pe toate dealurile româneşti, frumoasele ramuri ale poeziei religioase. Poporul nostru care are unul dintre cele mai înzestrate folcloruri din lume, începe să-şi înalţe ochii spre cer şi să cânte pentru Dumnezeu.

Se naşte, ca să zic aşa, un „folclor” nou. Un folclor duhovnicesc. Un folclor evanghelic şi creştin.

Pe lângă poezia religioasă apare apoi melodia religioasă.

Apar şezătorile religioase.

Apar Nopţile Domnului.

Apar noi colinde şi obiceiuri duhovniceşti.

Apar nunţile noi şi petrecerile duhovniceşti.

Apare un nou folclor, acela produs de dragostea lui Hristos şi de duhul creştin al sufletului românesc.

Are loc noua şi adevărata încreştinare a neamului nostru, venită acum de jos în sus şi dinăuntru în afară, aşa cum de fapt se fac totdeauna marile şi adevăratele transformări.

Printre noii poeţi apăruţi în 1927 deosebim pe următorii:

Farcaş Gheorghe, din Arad, cu poezioare simple, dar frumuşele. E harnic şi publică vreo doi-trei ani.

Traian Ţăran, din Bucovina, care publică îndeosebi imitaţii după diferite imnuri şi cântece naţionale.

Gheorghe Muntean, din Batiz, jud. Hunedoara, care este unul dintre cei mai activi şi cel mai talentat din rândul soţilor săi. Părintele Iosif l-a iubit şi l-a încurajat pe fratele Gheorghe în chip deosebit. După câţiva ani i-a strâns şi i-a publicat într-o carte cele mai frumoase din poeziile sale. Multe din ele şi-au primit melodii şi au ajuns să facă, pentru totdeauna, parte din comoara cântărilor Oastei. Ele se cântă şi astăzi cu plăcere, fiind pătrunse de o mare simţire şi putere duhovnicească.

În anul 1927, în «L. S» nr. 26, din 26 iunie, apare şi puternica poezie a Părintelui Iosif, «Mai lângă Domnul meu, mai lângă El».

Opt ani mai târziu, pe când eram la Sibiu şi ieşeam odată alături de părintele într-una din plimbările lui de odihnă, prin parcurile dintre zidurile cetăţii, am avut o întâmplare în legătură cu aceasta:

Eram în partea dinspre sanatoriul unde el suferea şi muncea, în dreapta scărilor care coboară prin poarta din zid şi stăteam pe o bancă aproape de unul dintre turnurile zidului.

Vorbeam de toate întâmplările zbuciumate prin care trecea atunci Lucrarea Domnului şi noi împreună cu ea.

Era o zi de iunie 1935... După ce ne-am dus de două ori încolo şi încoace prin micul parc, ne-am aşezat acolo, pe banca de lângă turnul scărilor.

154

Dintr-o dată, părintele căzu tăcut pe gânduri, privind... După un timp îmi arată, aproape de noi, o bancă şi un loc cu multă iarbă verde, zicând: „Vezi, dragă Dorz, (aşa îmi zicea el aproape totdeauna: «dragă Dorz») vezi tu banca aceea de acolo? Acolo am scris eu cântarea «Mai lângă Domnul meu». Eram, în zilele acelea, într-o stare sufletească deosebită. Simţeam că am în mine ceva care avea nevoie să se mărturisească puternic. Era toată dragostea şi recunoştinţa pe care o purtam fierbinte în tot sufletul meu faţă de Dulcele meu Mântuitor, Care m-a iubit atât de mult şi Care este atât de bun cu mine...

Ţie îţi este uşor să faci poeziile! Tu ai din plin de la Domnul acest dar. Dar tu nu ştii cât m-am chinuit eu cu poezioarele pe care le-am scris când aveam nevoie de ele şi nu avea cine să le facă.

Atunci când scriam: «Mai lângă Domnul meu», m-am chinuit multe zile şi nopţi. Scriam şi ştergeam, că nu-mi ieşea nimic după cum simţeam; şi nu-mi plăcea.

Mâzgăleam pagini întregi de caiete cu tot felul de rime, dar nu eram mulţumit. Găsisem unele cuvinte potrivite să rimeze cu «El», dar îmi trebuia în fiecare strofă a cântării un alt cuvânt, şi nu-mi ieşea unul, tocmai acela unul, ce simţeam eu că trebuie să fie cuvântul care să-mi zugrăvească cel mai bine starea vieţii mele de dinainte de a-L afla pe Domnul Iisus. Simţeam cuvântul că este, îl căutam, îl chemam şi nu-mi venea!

Găsisem «fel», găsisem «zel», mai găsisem multe altele, dar îmi lipsea ceva mai mult, ceva care să-mi redea toată starea trupească şi sufletească a vieţii mele.

Atunci, uite pe banca aceea, cum stam privind la tot felul de oameni de prin parc, mi-a venit dintr-o dată, ca un fulger, în minte cuvântul atât de mult căutat.

Era: «singurel»...

M-am umplut dintr-o dată de o aşa bucurie, încât am început să sar şi să strig: Slavă, slavă, slavă Ţie, Iisuse! Slavă, slavă, slavă Ţie, Iisuse!... Şi râdeam, şi plângeam, şi m-am aruncat în iarbă, că îmi venea să mă tăvălesc pe jos de bucurie... Se uitau oamenii miraţi la mine. Am auzit pe unii şoptindu-şi cu durere: «Săracu popa Trifa, uite, a înnebunit...».

Nimeni nu-i în stare să înţeleagă ce mare este o astfel de bucurie, decât acela care, căutând îndelung, a aflat în sfârşit comoara lui cea de mare preţ...

Tu poate ştii asta. Poate că şi tu ai păţit vreodată la fel”.

Când termină de povestit, aveam amândoi ochii plini de lacrimi.

Cunoşteam şi eu atât de bine chinul acestor căutări, dar nu le-am mărturisit niciodată. Eu îmi scriam şi atunci, şi după aceea, cele mai multe din încercările mele, numai noaptea, pe întuneric, să nu mă vadă nimeni. Ca şi cum aş fi făcut

155

o faptă rea, scriind poezii. Îmi era ruşine când cineva spunea despre mine: Este poet. Sau când mă întreba: Tu faci poezii? Cred că până la sfârşitul vieţii mele voi rămâne cu acest simţământ. Ca şi cum ar fi fost o ruşine a scrie versuri, ceea ce am făcut de când mă ştiu.

Totdeauna mi-a fost ruşine când n-am reuşit în lucrul de care m-am apucat. Şi în lucrul poeziilor niciodată n-am simţit că am reuşit bine.

Atunci de ce nu m-am lăsat de el?

Nu ştiu! Am crezut că până la urmă voi reuşi.

Cred însă că n-am reuşit, pentru că simţământul acela nu m-a părăsit nici azi. Stă şi acum tot acolo unde l-am avut atunci, la început.

Prin locul acela din parcul Sibiului n-am mai fost de zeci de ani.

Dar cu sufletul mă reîntorc mereu să mă aşez pe banca aceea lângă umbra sfântă cu care, în momentul neuitat din iunie 1935, am gustat, ca dintr-o împărtăşire, acelaşi pahar.

Câtva timp mai târziu, după povestirea din parc, reluând de data asta în cămăruţa cu cele 80 de trepte, unde se mutase discuţia asupra cântărilor scrise de el, îmi spunea:

odată, când vom avea timp, tot va trebui să le revedem noi doi împreună! Chiar şi în: «Mai lângă Domnul meu», încă mai sunt părţi de care sunt nemulţumit şi care vor trebui îmbunătăţite...

bine, părinte. Când aveţi un timp liber şi potrivit...

Dar nici acest „timp potrivit”, ca nici altele, nu l-a mai avut.

Şi poate că e mai bine aşa cum a rămas cântarea din pana lui. Totuşi el mai trecuse peste ea, pentru că iată cum a fost publicată în forma ei dintâi, în «Lumina Satelor» din 26 iunie 1927:

Un cântec preadulce învăţat-am în lume Un cântec ce ar trebui neîncetat să răsune Cântarea mea e scurtă, se cântă într-un fel Mai lângă Domnul meu, mai lângă El.

Chiar El m-a-nvăţat această cântare Lovindu-mă cu multe necazuri amare M-a învăţat să cânt cu râvnă şi zel Mai lângă Domnul meu, mai lângă El.

El cuibul casei mele mi-a spart Şi m-a trimis prin lume pribeag Simţindu-mă singur, să cânt singurel Mai lângă Domnul meu, mai lângă El.

156

O, dragi cititori, gândiţi-vă bine că orice necaz în lume ne vine Pe noi să ne-nveţe să cântăm într-un fel Mai lângă Domnul meu, mai lângă El.

Sus inima voi cei întristaţi

Şi de-aţi păcătuit, nu disperaţi Domnul ne cheamă să cântăm într-un fel Mai lângă Domnul meu, mai lângă El.

Cu această cântare noi toate le biruim Când moartea veni-va cu drag o primim Cânta-vom şi-atunci aşa lin şi-ncetinel Mai lângă Domnul meu, mai lângă El.

Cartea „Mai lângă Domnul meu” a luat fiinţă datorită acestei poezii.

Aici, să mai spun încă o întâmplare, pentru că are o oarecare legătură cu „singurel”.

Într-o altă dimineaţă, tot în cămăruţa cea cu 80 de trepte, părintele mă întâmpină cu voie bună:

ştii, dragă Dorz, că azi noapte ţi-am găsit o rimă pentru numele tău? Ghici care-i!

- „Orz”, răspund eu cam ruşinat. Că nu-i altceva mai bun să mi se potrivească!

Părintele izbucni într-un râs vesel:

nu-i „orz”!

atunci „corz”, cu apostrof în loc de „i” final, răspund eu mai înveselit; căci de multe ori mă frământasem şi eu să-mi găsesc o rimă potrivită numelui meu.

nici „corz” nu-i!

atunci, părinte, eu alta nu ştiu. Şi tăcui. Simţământul de ruşine, pe care mi-l stăpâneam întotdeauna cu greu în faţa lui, mă făcu să-mi plec ochii.

- „Întors”, mă!, îmi zise el, zâmbind şi privindu-mă bucuros cu ochii lui negri, vioi şi plini de dragoste. Aşa-i că e o rimă frumoasă? Se potriveşte cu tine, ca şi cu mine, „singurel”.

Aşa-i că „întors” exprimă minunat starea ta sufletească, cum o exprimă şi „singurel” pe a mea? Aşa-i că şi tu eşti un „întors” la Domnul, singurel, cum sunt şi eu un „singurel” întors mai lângă Domnul meu?

Atinsese locul cel mai dureros al sufletului meu. Eu eram şi atunci încă tot un copil. Am început să plâng lângă patul lui. Părintele, văzând că mă îndurerase, mi-a cuprins capul la pieptul său şi îmi zise mişcat:

157

nu mai plânge! De acum nu mai suntem singurei nici unul. Suntem lângă El. De acum să cântăm bucuria „de lângă El”...

În cursul aceluiaşi an, 1927, cât şi al celor următori, au mai apărut câteva nume sub poezii publicate prin gazetă.

Apostol Antohi din Boteşti, Bacău;

Moise Tudoran din Hodoni, Timiş;

Gh. Latiş din Sadova, Bucovina;

Aldea T. Isofachi;

Constantin Ghiorghiu din Dumbrăveni, Vaslui;

Ioan Opriş din Ighiu, Alba;

Şi alţii. Şi alţii, care aveau printre lucrările lor unele chiar de o frumoasă valoare duhovnicească şi literară. Dar numai vreo doi au supravieţuit mai mult anilor acelora.

În 1928, apar noi poezii neiscălite, semn că erau scrise şi acestea tot de redactorul foii. Printre ele era o imitaţie după: «Pe-al nostru steag e scris unire» şi o variantă la «Mai lângă Domnul meu», intitulată «Pe Cel ce cuibul casei mele L-a spart!». Redăm mai jos textul ei, pentru frumuseţea simţămintelor din ea, chiar dacă forma şi expresia au unele scăderi:

Pe Cel ce cuibul casei mele mi-ai spart Şi m-ai trimis prin lume pribeag Eu şi astăzi Te rog cu căldură O, Doamne Preasfinte, de mine Te-ndură Şi-mi sparge iar cuibul când în el se adună Lumeştile mele gânduri şi planuri Şi mă izbeşte iar cu furtună şi valuri Zdrobeşte-mi puterea şi mă poartă anume Pribeag şi străin prin ţară şi lume Să înţeleg în sfârşit că afară de Tine Eu n-am în această lume pe nime

Să înţeleg în sfârşit că în orice năcaz Tu Singur, Iisuse, cu mine-ai rămas...

În acest an, 1928, se publicau tot mai stăruitoare îndemnuri şi chemări spre poezia şi cântarea mai profundă şi mai de valoare, care încă întârzia, întârzia.

De exemplu, «Lumina Satelor» nr. 44, din 28 oct., publică, pe o întreagă pagină, sub titlul „Poezia şi cântarea în slujba Domnului şi a Oastei Domnului”, următoarele (redăm în cea mai mare parte acest articol, el cuprinzând nişte mari adevăruri atât de valabile şi astăzi):

„Poporul nostru este un popor iubitor de poezie şi de cântare. Poezia şi cântarea sunt un dar special al poporului nostru. Numai că acest dar trebuie

158

atras şi el în slujba Domnului... Scripturile spun că lumea cea cerească răsună neîncetat de cântările îngereşti (Apoc. 14, 2-5). Cântări de slavă lui Dumnezeu trebuie să răsune neîncetat şi în lumea aceasta. Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt ne-a învrednicit şi ne învredniceşte pe noi păcătoşii cu atâtea daruri şi cu atâtea binecuvântări încât, oriunde ne-am întâlni două sau trei suflete, ar trebui să cântăm cântări de slavă şi mulţumită lui Dumnezeu. Pământul împreună cu cerul ar trebui să laude neîncetat pe Domnul. Cântările noastre ar trebui să se împreune neîncetat cu cântările cerului. Aşa erau creştinii cei dintâi. Ei petreceau în cântări duhovniceşti, ascultând porunca apostolului Pavel (Efes. 5, 18-19)... Cântarea religioasă era la început pe buzele tuturor. Făcea parte din viaţa creştină. Era o lipsă sufletească, pentru că oamenii erau plini de Duhul Sfânt. Erau cu adevărat copiii lui Dumnezeu, de aceea simţeau lipsă de a-L lăuda neîncetat pe Dumnezeu prin cântări de slavă şi mărire... În decursul vremii, cântarea religioasă s-a răcit şi ea şi s-a stins mereu. Azi, cântarea religioasă a ieşit parcă cu totul din lume. A rămas numai în Biserică. Parcă a scos-o cineva din lume şi a încuiat-o numai în Biserică. Viaţa creştinilor de astăzi nu mai răsună de cântări religioase, ca la începutul creştinismului. De ce? Vom aminti câteva pricini:

1. Pentru că a slăbit creştinismul. Au slăbit râvna şi duhul creştin şi în măsura asta a slăbit şi s-a stins cântarea religioasă. Azi e plină lumea de cântări lumeşti, pentru că e plină lumea de oameni lumeşti. Au amuţit cântările duhovniceşti, pentru că s-au rărit oamenii duhovniceşti (Rom. 8).

2. A doua pricină este greşeala că în biserică şi afară din biserică nu s-a lăsat cântarea religioasă să fie a tuturor şi să aparţină tuturor. Cântarea religioasă a devenit cântarea bisericească, iar cântarea bisericească a fost închisă în strană. La început, biserica a fost o biserică cântătoare. Cânta întreg poporul... Slujbele bisericeşti sunt astfel întocmite ca să cânte tot poporul. Însă, în decursul timpului, cântarea bisericească s-a luat din gura poporului şi s-a dat exclusiv stranei. În felul acesta, poporul a ajuns să stea pasiv la slujbele bisericii. Eu cred că nu e bine acest lucru. Sectarismul câştigă aderenţi tocmai prin cântarea religioasă comună. La noi, a început a prinde credinţa greşită că cântările bisericeşti ar aparţine exclusiv diecilor. S-a întâmplat şi aicea ceea ce s-a întâmplat cu Evanghelia şi Biblia. Până în zilele noastre s-a păstrat credinţa greşită că Evanghelia este o carte sfântă ce trebuie să stea numai pe masa sfântului altar, ferecată în cât mai mult aur şi argint şi că e păcat să iasă în lume... e păcat să citească în ea altcineva decât preotul... Se mai află şi azi destui nesocotiţi care strigă că Biblia e o „carte pocăită”. Să nu te vadă cumva citind în ea că strigă după tine că eşti „pocăit”. Aşa s-a întâmplat şi cu cântarea religioasă... Cum te aude cineva cântând vreo cântare religioasă, strigă după tine că eşti „pocăit”, adică sectar... Ce creştinism teribil! Cântarea religioasă este o descărcare sufletească. Un om plin de Duhul Sfânt simte o lipsă să-şi descarce şi prin cântare

159

acest prisos sufletesc. Şi, iată, am ajuns vremile când această descărcare sufletească să fie batjocorită şi prigonită. Eşti „creştin” bun numai până când îţi „descarci” sufletul răgând cântecele diavolului... Ce „creştinism” teribil! Cântarea religioasă, cântarea bisericească trebuie să aparţină tuturor! Toţi avem nu numai dreptul, ci şi datoria să-L lăudăm pe Domnul şi prin cântări de slavă şi mulţumită lui Dumnezeu... Eu cred că fiecare creştin ar trebui să aibă Octoih, Ceaslov şi alte cărţi de cântări religioase, din care să înveţe şi să cânte astfel de cântări. Eu cred că poporul întreg ar trebui să cânte în biserică şi în afară de biserică... Ce frumos ar fi să auzi întreaga biserică cântând psalmul 135: „Mărturisiţi-vă Domnului că este Bun. Că în veac este mila Lui. Aliluia...”

3. A treia pricină a slăbirii cântării noastre religioase este o greşeală eu cred că specifică nouă, românilor. Poporul nostru este un popor plin de poezie şi cântare. Doar nici un alt popor nu mai are acest dar atât de mult ca poporul nostru. Şi totuşi se aud atât de rar cântările şi poeziile cele religioase. Eu m-am gândit mult şi de multe ori cum se face că englezii şi nemţii au atâtea poezii prefăcute în cântări şi imnuri religioase pe care le cântă şi pruncii cei mici. Englezii şi nemţii sunt popoare reci; n-au nici pe departe poezia şi cântarea românului şi totuşi viaţa lor este plină de poezie şi cântare religioasă. Noi, un popor plin de poezie şi cântare, n-avem poezii care să cânte Jertfa Golgotei şi tainele mântuirii. Eu cred că, din următoarele pricini:

peste hotarele noastre sufleteşti încă n-a suflat vântul Duhului Sfânt, iar poezia şi cântarea religioasă se ivesc numai pe urma acestui vânt. În măsura în care vântul Duhului Sfânt va sufla şi peste hotarele noastre, se vor ivi şi cântările duhovniceşti;

poeţii şi compozitorii noştri n-au atras poezia şi cântarea poporului în slujba Domnului. Ne trebuie şi aici nişte oameni atinşi de suflarea Duhului Sfânt, care să se ocupe cu acest lucru... Şi ce lucruri minunate s-ar putea face şi aici. Mărturie grăitoare sunt colindele noastre. Eu nu cred să aibă vreun popor colinde aşa frumoase ca ale noastre. De ce? Pentru că în ele a pus românul nostru sufletul său religios... Colindele sunt o mărturie vie că poporul nostru ar putea da cele mai frumoase cântări şi imnuri religioase, dacă ar fi cineva să se ocupe de acest lucru... Nu s-a încercat şi nu s-a încurajat alcătuirea şi răspândirea şi a altor poezii religioase, armonizate în felul cântărilor noastre specifice şi îndeosebi a colindelor. Puţini îşi dau seama cât de mult îi plac poporului nostru cântările alcătuite din poezii religioase. Sectarismul câştigă aderenţi tocmai prin cântarea versificată. Adventiştii au plătit din greu câţiva poeţi să le versifice imnuri religioase, originale şi traduceri. Cântarea de poezii şi psalmi versificaţi ar fi pătruns în popor cu mult mai repede şi mai adânc decât multe din cântările bisericeşti. În cântările bisericeşti sunt încă multe fraze greoaie, traduse ad-literam, de prin greceşte şi slavoneşte, cu care cam greu se deprinde poporul.

160

Încheind aceste constatări, spun următoarele:

1. Noi, ostaşii Domnului, trebuie să cântăm cântări religioase. Oştile cereşti laudă neîncetat pe Dumnezeu şi pe „Mielul”. Aşa trebuie să facă şi Oastea noastră.

Cântarea se foloseşte şi în armatele cele lumeşti. În toate armatele s-a introdus muzica şi cântarea. Ele dau însufleţire şi curaj soldaţilor la luptă. Şi în Oastea Domnului trebuie să răsune muzica şi cântarea religioasă. Armata lui Hristos nu poate fi o armată de muţi. Trebuie să fie o armată ce cântă cântece de „vitejie”, de laudă şi de mărire lui Dumnezeu... Noi suntem nişte scăpaţi din „potop”, nişte trecuţi prin „Marea Roşie”, nişte scoşi din „Sodoma şi Gomora” să vestim prin cântare minunile ce le-a făcut Domnul cu noi... (Psalm 104, 2).

2. Dar cântarea religioasă nu trebuie să fie numai o „datorie” a noastră, ci trebuie să fie mai ales o lipsă, o plăcere a sufletului nostru întocmai ca rugăciunea. Un om duhovnicesc simte lipsa cântărilor duhovniceşti... Mulţi vor zice însă: Nu tot omul poate cânta... trebuie şi pentru treaba asta un dar deosebit. Noi însă vom zice: Acest dar se dă şi el îndată ce intri în şcoala Golgotei, în şcoala Duhului Sfânt... Mulţi ostaşi îmi spun cum ei cântă poezii simple făcute de ei pe melodii simple puse de ei şi armonizate de ei... dar satul întreg se adună şi îi ascultă cu bucurie, învăţând să cânte la fel cu ei... Auzindu-i, mi-am zis îndată: Iată ce face şcoala Golgotei şi şcoala Duhului Sfânt. Pe şcolarii ei îi învaţă să cânte. La început, cei câţiva ostaşi „nu puteau să cânte”, cum ziceau ei, pentru că n-aveau încă destul duh şi dar de cântat. Dar, pe urmă, după ce s-au umplut de Duhul Sfânt printr-o viaţă predată Domnului, au învăţat să şi cânte... Auzindu-i, mi-am adus aminte îndată de locul din Apocalipsa unde zice despre cei care cântau cântarea Mielului (Apoc. 14, 3-5). Cântarea cea nouă, cântarea duhovnicească, o pot învăţa numai cei ce „urmează pe Mielul...”

...Viaţa noastră trebuie să fie o viaţă plină de poezii şi de cântări duhovniceşti, aşa cum a fost viaţa psalmistului David... Psaltirea nu este altceva decât o carte de poezii, pe care psalmistul David le-a făcut cântând şi vorbind cu Dumnezeu. Cântarea făcea poezia şi poezia făcea cântarea. De aceea este atâta duh, atâta viaţă şi atâta frumuseţe religioasă în psalmi. Aşa să se întâmple şi cu cântările noastre duhovniceşti...”

Anul 1929 aduce alte nume, semnate sub multe alte poezii publicate prin gazetă. Părintele Iosif publică, încurajează, premiază, caută ca să afle adevăratele talente care întârziau încă să se arate, dar care el simţea că odată tot trebuie să vină şi vor aduce Oastei şi ţării adevărata poezie religioasă, la înălţimea scopului Evangheliei şi a credinţei Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Mulţi însă dintre cei apăruţi atunci au dispărut curând, dovadă că nu erau decât nişte însufleţiri trecătoare. Astfel apar:

161

Savu Comeniţă din Micălaca arad. Un elev de liceu, care scria doar o poezie bună. E primit cu laude şi încurajări, părând un element promiţător. Dar curând s-a stins.

Nicolaie N. Isac din Zlaşti hunedoara. Poezioarele acestuia erau de un nivel foarte simplu. Acesta a perseverat, dar nici după cincizeci de ani de atunci, în care a tot scris, nu s-a mai putut ridica chiar cu nimic peste nivelul celor din primul său an.

Ilie Covaci din Ghioroc arad. Scrie mai multe poezii, dar s-a impus, o vreme, doar prin una singură: „Iisus, Regele cel Mare”, care, câţiva ani, a fost socotită ca „imnul Oastei“.

A căpătat o melodie de „marş“ şi cu ea s-au însufleţit mulţi fraţi în „defilările“ lor prin Sibiu, Bucureşti şi alte oraşe, la ieşirile şi „manevrele” lor duhovniceşti de atunci. Fanfarele ostăşeşti o cântau cu mare însufleţire, iar noi, fraţii şi surorile, adesea sute şi mii, păşeam, în sunetele acestei cântări, în rânduri de câte cinci, şase, şapte, în frunte cu steagurile Oastei, plini de o bucurie şi o tinereţe de nedescris.

Fratele Ilie, autorul ei, venea adesea la Sibiu. În 1935, l-am văzut însă pentru ultima dată. A ţinut mult atunci să se fotografieze între fratele Marini şi mine. L-am ascultat.

După cântarea «Iisus, Regele cel Mare», el n-a mai compus nimic altceva care să rămână. A murit pe la Deva prin anii 1955-1956.

Constantin Drăghici din Lugoj, de la care însă n-a rămas ceva mai cunoscut.

Nicolae Mareş din Căpâlna, judeţul Alba. A scris mai multe poezii frumuşele, dar nici una nu s-a ales mai deosebită.

...Dar, ploaia poeziei aşteptate întârzia mereu, în ciuda tuturor stăruinţelor depuse pentru venirea ei.

Anul 1930 i-a adus în paginile foilor Oastei pe cei doi învăţători poeţi mai cunoscuţi: Ioan Marini din Săsciori, judeţul Alba, şi Ion Tudusciuc din Brăhăşoaia, judeţul Vaslui.

Ioan Marini se înscrie în Oastea Domnului în anul 1928. Iată scrisoarea lui de intrare în Oaste, către Părintele Iosif, aşa cum este publicată în foaia «Lumina Satelor» nr. 4, din 22 ianuarie 1928:

„Onorate Domnule Părinte. După o luptă aprigă, Oastea Domnului va învinge intrând cu bucurie în cetatea adversarului. Luptând înainte, să sperăm că această izbândă nu va fi departe.

Fiindcă vreau şi eu să iau parte la această luptă, vă rog să mă înscrieţi şi pe mine ca ostaş în Oastea Domnului”.

Ioan Marini, învăţător, Săsciori, jud. Alba

162

El publică prima lui poezie în «Lumina Satelor» nr. 20, din 18 mai 1930. Iată, mai jos, textul acestei poezii, care mai târziu a suferit mai multe modificări, făcute de autorul ei:

Sunat-a ceasul izbăvirii

Sunat-a ceasul izbăvirii Din moarte şi păcat Prin Crucea mântuirii Azi Tatăl ne-a iertat.

Sunat-a ceasul izbăvirii De sub robia lui Satan Prin Cel ce sus S-a răstignit noi azi ne-am mântuit.

Sunat-a ceasul izbăvirii De sub străinul jug Prin Cel ce moarte a răbdat Noi azi ne-am liberat.

Sunat-a ceasul împăcării

Cu Tatăl Cel Ceresc

Iisus ca rege al iertării

A ridicat blestemul strămoşesc.

Pe Crucea Sa El ne-a împăcat

Cu Cel de Sus Părinte

Şi Tatăl ne-a iertat,

Slăvit să fii, o, Doamne Sfinte.

Veniţi la El, căci azi vă cheamă

O, nu mai aşteptaţi,

Păcatul fie cât de mare

De El sunteţi iertaţi.

Veniţi, veniţi, fiţi fii ai izbăvirii

Porniţi acum pe drumul mântuirii

Putere, har, cereţi de Sus

Intraţi chiar azi în „Oastea lui Iisus”

Ioan Marini, învăţător, ostaş al Domnului, Săsciori, jud. Alba

163

Ion Tudusciuc se înscrie în Oaste la data de 2 martie 1930.

Iată scrisoarea lui, publicată în «Lumina Satelor» nr. 9 1930:

„Prea Cuvioase Părinte. Rog a mă înscrie şi pe mine împreună cu mama mea, Natalia, şi fraţii mei: Constantin, Vasile, Maria, Elena, Ecaterina şi Aglaia în Oastea Domnului, rugându-L pe El ca să ne dea ajutor şi putere de Sus, pentru a putea fi luptători şi biruitori în mărită Oastea Sa.

Ion Tudusciuc, învăţător, com Brăhăşoaia, jud. Vaslui”

El publică prima lui poezie în «Lumina Satelor» nr. 12, din 23 martie, tot în anul 1930. Dăm mai jos şi textul primei poezii a lui Ion Tudusciuc, care mai târziu şi-a primit o melodie frumoasă şi a trecut între cântările Oastei:

O, Iisuse, Domnul meu

O, Iisuse, Domnul meu,

Mă gândesc la chinul Tău Mă gândesc necontenit Vai, ce mult ai suferit!

Ştiu că n-ai fost vinovat,

Ci pentru al meu păcat De jidovi ai fost muncit Şi pe Cruce răstignit.

Grea povară Ţi-ai luat Însă toate le-ai răbdat Şi pe diavol l-ai răpus Scumpul meu, Dulce Iisus.

Cum oare să-Ţi mulţumesc În ce chip să Te slăvesc Cine oare poate spune?

Căci nu este om pe lume.

Glas de înger de-aş avea Şi tot încă n-aş putea Îndeajuns să Te slăvesc,

Fiul Tatălui Ceresc.

O, Iisuse, Domnul meu,

Fă să nu pierd darul Tău,

164

Căci e dar nepreţuit

Scumpul meu, Iisus iubit.

Vreau oriunde mă voi duce Să-mi apară Sfânta Cruce Şi-n tot locul eu să cânt Slavă Ţie Miel Preasfânt.

Ion Tudusciuc, învăţător, ostaş al Domnului, Brăhăşoaia vaslui

Cu aceşti doi învăţători se face începutul poeziei culte în Oastea Domnului.

Aceşti doi învăţători ostaşi vor avea, în anii viitori, în Istoria Oastei, fiecare, o însemnătate şi un rol deosebit.

Despre felul cum a decurs mai departe activitatea lor poetică, vom spune următoarele:

Ion Tudusciuc a rămas ca învăţător tot în satul său natal, lucrând mereu poezii şi trimiţându-le spre publicare la Sibiu. El versifica cu uşurinţă şi cu mare grabă, astfel că, în curând, foaia nu va mai reuşi să publice atâtea poezii câte era el în stare să facă. Părintele îl aprecia mult, atât pentru că era un intelectual între fraţi, cât şi pentru zelul său poetic. Mai târziu, a început să scrie poezii şi fratele lui mai simplu, Constantin. Peste câţiva ani, Părintele Iosif le-a şi tipărit o parte din poeziile lor în două volumaşe: «Slăvit să fie Domnul» şi: «Veniţi sub steagul lui Iisus».

Despre fraţii Tudusciuc, atât deocamdată.

Ioan Marini, în curând după aceea, s-a îmbolnăvit şi nu şi-a mai putut urma cariera de învăţător. După un timp de spitalizare (iar apoi de zăcere acasă la Săsciori), s-a mai refăcut puţin şi, venind la Sibiu, s-a oprit din ce în ce tot mai mult pe la librăria şi redacţia foii «Oastea Domnului», apoi «Isus Biruitorul», până când s-a ataşat de tot.

După anul 1934 a rămas şi el definitiv la Sibiu.

Fiind încorporat în redacţia foilor Oastei, Ioan Marini a început să scrie câte ceva în fiecare număr de foaie. Dar poezii a scris şi a publicat tot mai puţin. Simţea că nu are o prea mare înclinare spre asta.

Partea care i-o încredinţase părintele în redacţie era culegerea lucrurilor interesante ce trebuia publicate din scrisorile ce ne soseau de pe la fraţi, precum şi extrase de prin ziare şi reviste, ce urmau a fi folosite pentru partea informativă.

În afară de asta, el fiind un om profund duhovnicesc, avea oarecum în grijă şi mersul adunării din Sibiu, unde era harnic şi preţuit.

Mai târziu, i s-au adunat şi tipărit câteva din poezii într-o carte: «În umbra Crucii».

Şi despre Ioan Marini tot cam atât deocamdată.

165

O dată cu procurarea tipografiei Oastei, despre care scriem într-un alt capitol viitor, lucrările se lărgesc şi se accelerează.

În foaia «Oastea Domnului» nr. 1 1930 se publică:

„Un premiu de o mie de lei, pentru cea dintâi fanfară a Oastei Domnului”, cu următoarele îndemnuri:

„Oastea Domnului este o «armată duhovnicească» şi, ca orice armată, trebuie să-şi aibă şi ea muzica ei. Noi trebuie să-L lăudăm pe Domnul şi «în glas de trâmbiţă», cum spune Psalmistul (Psalm 150, 3). În special Oastea Domnului se face să-şi aibă şi ea ca orice armată şi muzica ei religioasă. Ce lucru mişcător ar fi să vezi o Oaste a Domnului trecând printr-un sat, cu steagurile fâlfâind şi cu muzica acompaniată de glasul ostaşilor cântând: «Deşteaptă-te, creştine!», «Pe-al nostru steag e scris iubire» şi altele. Şi cele mai surde urechi sufleteşti poate că s-ar deştepta la sunetul acestei ofensive. De aici, de la Centru, punem un premiu de o mie de lei care se va da acelui grup din Oastea Domnului, care va înfiripa prima fanfară religioasă a Oastei Domnului”.

Acestui îndemn i s-a răspuns mai repede şi mai numeros decât orice aşteptări. În curând, s-au înfiripat multe fanfare, din care unele ca acele din Orăştie, Săsciori, Crişanii din Hunedoara, apoi din Timiş, Arad, Caraş şi din alte judeţe au făcut frumoase misiuni pentru Domnul, pe la adunări, congrese, nunţi şi înmormântări, mulţi ani...

S-a înfiripat o fanfară a Oastei chiar şi în Bucureşti.

În acelaşi număr, 1 1930, din revista «Oastea Domnului» se anunţă apariţia primei cărţi de cântări religioase, astfel:

„Oastea Domnului are foarte multe cântări şi foarte multe poezii frumoase. Numai că aceste cântări şi poezii, în prezent, stau împrăştiate, unele prin foaia «Lumina satelor», altele prin cartea cu Oastea Domnului, iar altele nu sunt încă publicate. Tipografia «Oastea Domnului» va strânge toate poeziile şi cântările Oastei Domnului într-o carte mică, spre a le avea ostaşii la îndemână...”

Iar, ca o continuare, «Oastea Domnului» nr. 10, din 2 martie 1930, scria printre altele:

„...Planul nostru este să scoatem acum o carte întreagă cu poezii şi cântări pentru O. D. Dar pentru lucrul acesta ne trebuie un ajutor pe care noi nu-l avem. Cântarea religioasă, întocmirea ei corectă şi punerea pe note, cere o pricepere, cere o pregătire, cere un dar deosebit, pe care noi nu-l avem. Poeziile şi cântările Oastei trebuie „cioplite”, îndreptate, întregite, iar noi nu avem darul acesta. Eu m-am rugat, de ani de zile, Scumpului meu Mântuitor să ne trimită El de undeva un om care să ne ajute în lucrul acesta. Şi El a ascultat rugăciunile noastre. Aici, la Sibiu, trăieşte şi munceşte unul din cei mai vestiţi şi talentaţi compozitori ai neamului nostru, părintele profesor de muzică Timotei Popovici... L-am rugat să ne vină în ajutor cu darul ce-l are de la Bunul Dumnezeu

166

şi preaiubitul meu fost profesor ne-a oferit cu toată dragostea ajutorul d-sale... Dar, pe lângă ajutorul părintelui Popovici, se mai cere un lucru. Trebuie să avem şi un om înzestrat de la Dumnezeu cu darul de a face poezii. Trebuie să avem un poet cu dar şi pregătire, care să pună la punct poeziile Oastei Domnului. Poeziile Oastei trebuie puse şi ele la punct după toate regulile poeziei, iar noi n-avem darul acesta. Compozitorul trebuie să lucreze mână în mână cu poetul, cântarea cu poezia şi poezia cu cântarea. Dumnezeu a voit ca, tot aici la Sibiu, să avem şi un poet înzestrat de la Dumnezeu cu un dar mare: vestitul poet şi cântăreţ I. U. Soricu... Părintele Popovici şi poetul Soricu sunt tocmai «omul» după care întrebam şi noi ca slăbănogul de la Vitezda: „Doamne, om nu am...”

...Dar cu nădejdea în „omul” acesta, (ca în orice om!) nu s-a prea făcut mare lucru.

Prima carte a cântărilor Oastei ca şi toate celelalte care i-au urmat a apărut numai cu ajutorul Domnului şi al smeriţilor lucrători ai Lui dinăuntrul Oastei şi nu cu al celor lăudaţi din afara ei.

Aşa a găsit Dumnezeu cu cale!

Şi ce bine este că a fost aşa!

Încercările cu cei care erau din afara Oastei, oricât de talentaţi şi binevoitori păreau, s-au dovedit netrainice. La timpul său, Domnul Însuşi a ridicat din straturile cele mai de jos ale Lucrării Sale, atât compozitori cât şi poeţi de care aveau nevoie El şi Oastea Lui. Aceştia, fără titluri şi fără pretenţii omeneşti, au realizat totuşi numai prin puterea şi inspiraţia Duhului Sfânt! lucrări care au făcut, nu după mult timp, înconjurul lumii. Ele au făcut ca numele Oastei să fie pomenit cu admiraţie chiar de către vrăjmaşii ei.

Aceste lucrări sunt o nouă dovadă că Dumnezeu Se foloseşte mai cu plăcere de vasele cele slabe, dar smerite, ca să arate, cu atât mai vădit, că „slăbiciunea” lui Dumnezeu este mai tare ca oamenii. Şi că „simplitatea” Lui este mai plină de frumuseţe şi de măreţie decât toate îngâmfările artistice ale lumii acesteia!

Slăvit să fie Domnul!

167

Meditaţii:

VENIŢI, DRAGI CÂNTĂREŢI

Veniţi, dragi cântăreţi, veniţi mai este loc, oricâţi să fiţi. Oricâţi aveţi ceva de spus veniţi în corul lui Iisus, oricâţi aveţi un viers frumos veniţi, cântaţi-I lui Hristos!

Mai este loc, oricâţi ar fi şi oricâţi încă-ar mai sosi. Oricâte laude s-au spus tot nu-s de-ajuns pentru Iisus, oricât s-ar fi cântat frumos tot nu-i de-ajuns pentru Hristos.

Cu harfele de aur sfânt, cu-al slavei in curat veşmânt, veniţi din Răsărit şi-Apus cântaţi spre slava lui Iisus, din cei mai sus la cei mai jos cântaţi spre slava lui Hristos!

Veniţi, mai este loc, veniţi în frunte, voi, cei noi sosiţi!

Şi de la cerul cel mai sus cântaţi mărirea lui Iisus, pân-la pământul cel mai jos cântaţi iubirea lui Hristos!

Mare lucru este adunarea la un loc a celor credincioşi, căci ea lucrează aprinderea dragostei şi din ea se nasc toate lucrurile.

Căci nu este nici un bun care să nu vină de la dragostea din Hristos.

Sfântul Ioan Gură de Aur omilia a XIX-a, Evrei

168

CÂNTĂRILE NOASTRE

Cântările noastre cântate plângând

lua-şi-vor odată aripile-albastre şi-n soare pluti-vor curate, arzând de para iubirii cântările noastre.

Din roua de lacrimi ce-n ele-a rămas luci-vor pe ceruri ghirlande de stele, iar îngerii Slavei, cu tremur în glas, cântând, învăţa-vor să plângă din ele.

Cântările noastre n-au seamăn şi soţ în nici o simţire, şi limbă, şi zare; oricine le-aude s-aprinde şi-n toţi învie cereasca şi sfânta-ncântare.

Venind din al Tainei Ceresc Nehotar, cu-adânc duh de taină fiinţa-nveşmântă, purtând mierea dulce, lăsată de har, fac dulce şi duhul, şi gura ce cântă.

Cântările noastre sunt nimb lui Hristos, sunt ruguri iubirii, sunt jertfa suavă, sunt tot ce pământul Îi dă mai frumos Acelui din Ceruri mai vrednic de slavă.

Toate virtuţile nu sunt decât bunăvoinţa şi dragostea faţă de Dumnezeu sub diferite forme.

Fericitul Augustin

Sărbătorind, înălţăm sufletele noastre în chip deosebit spre Dumnezeu.

Sfântul Vasile cel Mare

13. FRUMOSUL TINERET CREŞTIN

Ca om plin de lumina lui Dumnezeu, Părintele Iosif a înţeles încă de la început ce mare însemnătate are tineretul pentru viitorul Oastei Domnului şi al misiunii pentru care venea această Lucrare Evanghelică spre sufletele prezente şi viitoare.

De aceea, o atât de mare parte din străduinţele sale se îndreptau spre trezirea conştiinţei părinţilor şi a educatorilor, conştiinţe răspunzătoare de creşterea şi îndrumarea copiilor şi a tineretului spre Hristos şi pentru Hristos...

„Singur Mântuitorul Hristos şi Evanghelia Lui pot creşte şi forma un tineret sănătos trupeşte şi sufleteşte” zicea şi scria el adesea. De aceea, străduinţele noastre toate trebuie să se unească şi să se îndrepte înspre această îndrumare. Iar ca să izbândim în această uriaşă muncă de înnoire prin Hristos, a copiilor şi a tineretului nostru, trebuie mai întâi noi înşine, părinţii şi îndrumătorii lor, să ajungem oameni noi în Hristos, oameni schimbaţi prin înnoirea şi sfinţirea făcută de Duhul Sfânt. Fără puterea şi înnoirea sfinţitoare a Duhului Sfânt, toată munca şi osteneala noastră va fi în zadar. Tot ce vom zidi în ei prin cuvinte vom dărâma prin exemple. Tot ce vom clădi în inima şi în mintea lor cu vorbele noastre cele mai frumoase va fi nimicit de faptele lumeşti şi nedemne pe care le-ar vedea la noi.

Numai pilda frumoasă a unei vieţi înnoite şi a unor purtări vrednice în mijlocul copiilor noştri şi în mijlocul lumii ar putea avea darul şi puterea convingerii asupra lor şi ar putea da roade binecuvântate şi fericite pentru noi, pentru ei şi pentru toţi urmaşii lor până în veac.

Unde este un astfel de exemplu, acolo se văd neapărat nişte astfel de roade. Unde lipseşte pilda vieţii, toate străduinţele sunt, de cele mai multe ori, zadarnice...

Încă de la primele luni după publicarea „Hotărârii” de la Anul Nou 1923, încep să apară, prin paginile gazetei «Lumina satelor» ca pe un câmp care începe să se dezgheţe sub razele unei primăveri binefăcătoare, ghioceii fericiţi ai tinerelor hotărâri pentru Domnul.

Ce minunat e să vezi cum cer să se înscrie în Oastea Domnului trei elevi, un grup de tineri, o clasă de fete, un tată şi o mamă cu copilaşii lor... O mamă cu fiica ei de 7 anişori, un tânăr cu prietenul lui cel mai bun... Un preot cu o strană întreagă de copii... Un profesor sau un învăţător cu mulţi elevi de ai lor...

170

Câte un student sau mai mulţi cerând să fie înscrişi în Oaste şi promiţând cu mâna şi iscălitura lor... întocmai după cum scrisese profetul Isaia când a zis: „Căci voi turna ape peste pământul însetat şi râuri pe ţarina uscată; voi turna Duhul Meu peste sămânţa ta şi binecuvântarea Mea peste odraslele tale. Şi vor răsări ca firele de iarbă între ape, ca sălciile lângă pâraiele de apă. Unul va zice: Eu sunt al Domnului, altul se va numi cu numele lui Iacov, iar altul va scrie cu mâna lui: «Al Domnului sunt» şi va fi cinstit cu numele lui Izrael” (Isaia 44, 3-5). Ce frumoasă şi mult-spunătoare este, de exemplu, următoarea hotărâre a unor tineri, publicată printre primele de acest fel. Iat-o:

„Prea Cucernice părinte Trifa, subscrişii, gândindu-ne cum am putea duce şi noi o viaţă cu folos nouă, Bisericii noastre şi neamului nostru, ne hotărâm a scoate din traiul nostru sudalma, minciuna, băutura şi toate năravurile rele... În fruntea Oastei stă Însuşi Domnul Iisus Hristos. El ne va duce la biruinţă şi El ne va ajuta ca să putem câştiga în Oastea Lui pe toţi locuitorii comunei noastre, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei. Doamne, ajută-ne!

Gruni, jud. Caraş-Severin, la 9 febr. 1924” Urmează iscăliturile a 59 de elevi...

Iar Părintele Iosif adaugă în continuarea scrisorii lor: „Fiţi bineveniţi în Oastea Domnului, iubiţilor elevi! Hotărârea voastră este o mare bucurie pentru noi. În aceste vremuri încărcate cu atâtea stricăciuni, hotărârea voastră se iveşte ca zorile unor vremuri mai curate şi mai pline de cunoştinţa Domnului. Bine ziceţi că hotărârea voastră aţi făcut-o şi pentru tăria Bisericii şi a neamului, pentru că numai din această parte (din înnoirea tineretului) poate veni şi tăria Bisericii şi a neamului. Domnul să vă ajute, iubiţilor, să puteţi creşte în harul Lui şi în ascultarea de El!”

«Lumina Satelor» nr. 11, din 25 martie 1924

Ceva mai târziu, sub titlul: „Elevi de şcoală intră în Oastea Domnului”, gazeta publică în nr. 38, din 28 sept. 1924, alte scrisori ale următorilor patru elevi:

Vasile Pop, clasa a V-a de liceu, Beiuş, care scrie printre altele:

„Vă rog să mă primiţi şi pe mine în Oastea Domnului. Făgăduiesc că, deşi sunt tânăr, voi lupta vitejeşte contra păcatelor. Şi vă rog să mă iertaţi că nu-mi pot exprima gândurile mele aşa cum trebuie faţă de Dumnezeu. Şi vă rog să mă iertaţi şi de aceea că nu sunt abonat la foaie pentru că părinţii mei au 11 copii, iar eu mă mulţumesc a o citi de la alţii...”

A doua scrisoare: „...Noi suntem doi elevi din Arad-Gai şi, citind în «Lumina satelor» despre Oastea Domnului, ne rugăm să ne înscrieţi şi pe noi în această Oaste în care vrem să rămânem până la sfârşitul vieţii noastre.

Gh. Bogătan şi Ioan Roşu, cls. a III-a medie, Arad-Gai”

171

A treia scrisoare spune: „...Vă rog să mă înscrieţi şi pe mine în Oastea Domnului...Dea Domnul ca tot poporul românesc să vadă pericolul pierzării... şi să se înscrie în Oastea lui Iisus, ca să avem o ţară creştină. Cu Dumnezeu înainte!

Mihăilescu C. Casian, elev cls. a IV-a sec. vaslui”

Iar adaosul redactorului continuă: „Fiţi bineveniţi în Oastea Domnului, iubiţilor elevi! Ce frumos şi ce bine e când se hotărăşte omul încă de tânăr împotriva păcatelor! Şi cât de departe poate ajunge omul când, de tânăr, s-a hotărât să apuce pe urmele lui Hristos! Ţineţi, iubiţilor, calea pe care aţi apucat-o, şi multe binecuvântări veţi primi de la Domnul. Eu vă zic ca Apostolul Petru: «Creşteţi, iubiţilor, în darul şi cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos» (II Petru 3, 18).”

Ceva mai târziu, alţi cinci tineri, de la liceul din Beiuş, cer să fie înscrişi în Oastea Domnului. Şi scriu: „...Noi suntem copii tineri, elevi ai liceului din Beiuş, dar ne vom sili încă de pe acum să ne dezbrăcăm de năravurile cele rele... Dumnezeu să ne ajute şi nouă şi la toată Oastea Domnului.

Ştefan Porumbelu, Ioan Popoviciu, Petru Sălăjan,

Ioan Cureş şi Vasiliu Şuta...”

Iată cuvântul de bun venit, la scrisoarea lor: „Fiţi bineveniţi, iubiţilor tineri, în Oastea Domnului! Noi vă primim cu bucurie, după cuvintele Mântuitorului: «...Lăsaţi copiii să vină la Mine!» Citiţi cu luare-aminte Evanghelia de mai sus, şi tâlcuirea ei, şi chemaţi şi pe alţii să vină la Domnul... Inima voastră este ca o hârtie albă şi curată. Apăsaţi pe ea slovele Evangheliei. Rămâneţi lângă Domnul Iisus până la sfârşitul vieţii voastre... crescând mereu în darul lui Dumnezeu (II Petru 3, 18).”

Sau, cuvântul de bun venit, adăugat scrisorii unui tânăr învăţător care, cerând să fie înscris „în Oastea Mântuitorului Hristos”, promitea că va fi un ostaş brav... şi un luminător... care să facă numai cinste numelui de ostaş şi luminător... cuvânt prin care, acestuia şi celor dimpreună cu el, Părintele Iosif le spunea: „Fiţi bineveniţi!... În fruntea voastră stă un învăţător. O, ce lucru frumos este când şi cărturarii se pun, cu pilda vieţii lor, în slujba Domnului şi a îndreptării oamenilor, aşa cum a făcut Bunul Învăţător... Oastea are lipsă de cât mai mulţi bravi stegari şi iată că Domnul are grijă să ni-i trimită la vreme...”

Numărul acestor intrări şi primiri sporeşte mereu şi rândurile noului tineret aliniat pe urmele lui Hristos şi predat Domnului, devin tot mai multe şi mai frumoase.

Între hotarele ţării şi Bisericii noastre se ridică un tineret nou, sănătos şi harnic, care începe să tragă brazde tot mai frumoase şi să arunce pe ogoarele sufleteşti o sămânţă nouă şi luminoasă cuvântul sfânt şi rodnic al lui Dumnezeu

172

cu graiul şi cu exemplul lor viu, cu un elan şi cu o voioşie pline de o putere şi o tinereţe cerească.

Din primele rânduri ale acestor tineri, încep să apară tot mai des, în anii următori, începând cu 1927, prin paginile gazetei de la Sibiu, ca pe un panou de onoare, multe chipuri şi exemple. Despre ei, Părintele Iosif scrie, arătând faptele lor, cuvinte avântate, pline de bucurie şi de speranţe!

„Iată ce poate face «un mic ostaş al lui Iisus» spunea el despre Vasile Bot din Orovişele, jud. Bihor, dându-i şi fotografia care a desfăcut cărţi şi foi religioase de peste 2000 lei. A umplut sate întregi cu foi şi cărţi, mărturisind, cu curaj şi cu dragoste, pentru Domnul”.

Sau despre „un alt tânăr colportor”, Alexiu Petru din Bucovina, de asemenea fotografiat, „care a întrecut, prin răspândirea foilor şi cărţilor Oastei, sprijinul unor eparhii întregi. Iată, e o mărturie şi aceasta despre harul şi puterea ce se revarsă în viaţa celor ce se predau Domnului...”

Sau în articolul „Din calfă de crâşmar, vestitor al Domnului”, unde, lângă fotografia unui tinerel, Părintele Iosif scrie următoarele: „Tânărul Ioan Opriş din Ighiel, jud. Alba, după ce a intrat în Oastea Domnului s-a lăsat de meseria de crâşmar şi s-a făcut un vestitor al Domnului... A mai atras cu el încă trei tineri. Ce frumos când tinerii se întovărăşesc în lucrul Domnului! Domnul să vă ajute tinerilor de la Ighiel, tovărăşia voastră să fie o pildă şi pentru alţii...”

«Lumina Satelor» nr. 48, din 27 nov. 1927

Acestora le urmează mereu alte minunate şi pline de înflăcărare hotărâri. Un val de intrări tinereşti în rândurile Oastei Domnului vine, ca la o voioasă întrecere şi ca un şuvoi de ape limpezi şi curate, în albia tot mai adâncă a Oastei Domnului.

O puternică înviorare îţi cuprinde şi astăzi sufletul când reciteşti, după zeci de ani, frumoasele hotărâri ale tinerilor de atunci. Dar o tristeţe amară îţi umple apoi inima când te gândeşti la nestatornicia şi căderea de mai târziu a atâtora dintre ei.

Frumoasele hotărâri ale celor mai mulţi s-au dovedit a fi numai un foc de paie care a ars puternic doar o clipă, iar după aceea, vai, s-a stins îndată. Vânturile păcatelor şi ale nestatorniciei, i-au aruncat curând pe mulţi, din nou, în noroiul pierzării şi în osânda iadului. Sărmanii, ce veşnică e pierderea sufletului lor! Ce viitor slăvit aveau şi ce sfârşit nevrednic şi-au ales!...

Vai acelora care schimbă cinstea lui Hristos, pentru ruşinea păcatului. Şi slava viitoare, pentru înşelăciunea lumii acesteia de acum.

Dar ce minunaţi sunt cei puţini care, rămânând credincioşi legământului făcut, în tinereţea lor, cu Hristos, au crescut tot mai luminoşi, precum scrie Cuvântul

173

Sfânt despre cărarea cea ca lumina strălucitoare ce merge mereu crescând până la miezul zilei (Prov. 4, 18).

Unii dintre aceştia au devenit curând cunoscuţi prin roadele lucrării lor frumoase, ajungând, asemenea tânărului Timotei din Evanghelie, nişte buni ostaşi ai lui Hristos, a căror înaintare în Domnul era văzută de toţi oamenii şi care ajunseseră pilde puternice pentru credincioşi (I Tim. 4, 12-16).

Aceştia au ţinut, până la sfârşit, dreptarul învăţăturilor sănătoase auzite de la început, fără a se abate de la ele nici la dreapta, nici la stânga. Ci, întărindu-se în harul care este în Hristos Iisus, au ajuns nişte lucrători încercaţi, nişte vase de cinste, sfinţite şi folositoare Stăpânului lor ceresc.

Ce frumoasă era râvna şi dragostea acestor tineri statornici, dovedite prin fapte de o evlavie şi o smerenie pe care numai o viaţă total predată Domnului le putea împlini!

O tânără ostaşă, Ana, de 15 ani, este gata să primească mai degrabă a fi alungată din casa părintească, decât să se despartă de Domnul...

Nişte tineri ostaşi, Gheorghiţă şi Nelu, suferă mai bine să fie pălmuiţi, decât să meargă la petrecerile lumeşti...

O altă tânără ostaşă, Mărioara, de 17 ani, care, chiar în vremea celor mai grele munci de vară, la seceriş, nu renunţă la ziua ei de jertfă şi de rugăciune. În timpul cât ceilalţi stau la masă şi la odihnă, ea citeşte şi se roagă. Iar seara, după o zi de muncă şi post, după lăsarea lucrului, mai avea dragostea şi puterea să meargă pe jos 17 km până la adunarea de rugăciune cu fraţii. Dimineaţa era din nou, o dată cu ceilalţi, la seceriş. Iar în holdă, voioasă şi harnică, putea să fie iarăşi toată ziua în fruntea celorlalţi secerători.

Apoi alţii şi alţii, tineri şi tinere, frumoşi la trup şi curaţi la suflet, simţiţi în purtare, măsuraţi în vorbă şi cuviincioşi în îmbrăcăminte, făceau cinste Lucrării Domnului, umplând de o sănătoasă nădejde în viitorul neamului şi Bisericii noastre pe toţi cei ce priveau la ei.

Tinerii ostaşi erau, la locul lor de muncă, meseriaşi iscusiţi, plugari harnici, ostaşi disciplinaţi, elevi şi studenţi aleşi, fii vrednici, credincioşi adevăraţi.

Iată ce minunat creşte şi sporeşte acest tineret nou, prin Lucrarea Oastei lui Hristos.

Aici este, poate, locul să mărturisesc şi eu despre cum am cunoscut, copil fiind, Lucrarea Oastei Domnului.

Aveam 15 ani şi jumătate, când m-am predat Domnului. Era duminică, 8 iunie 1930. „Misionarul” care m-a adus şi pe mine la picioarele Mântuitorului meu a fost cartea «Corabia lui Noe», a Părintelui Iosif Trifa, pe care o primisem, ca premiu, de la profesorul meu de religie.

Cartea aceasta mi-a vorbit mie atunci prima dată despre păcat, despre naşterea din nou, despre Sângele lui Hristos şi despre mântuirea sufletului meu.

174

Nici vreo adunare a Oastei nu mai văzusem. Cu ostaşi nu mă întâlnisem încă. Nimic nu ştiam mai mult decât scria în cărticica mea, primită ca premiu la religie, de la părintele Petru E. Pop din Beiuş. El însuşi fusese cândva coleg la „Teologie” cu Părintele Iosif. (Acest preot credincios a ţinut la colegul său de la Sibiu cu toată inima lui, chiar şi după ce a intervenit conflictul care i-a îndepărtat de Părintele Iosif pe foarte mulţi dintre prietenii şi sprijinitorii lui dinainte).

Mai târziu, în casa acestui preot de inimă din Beiuş, am făcut cunoştinţă întâiaşi dată cu minunatele adunări frăţeşti şi cu câţiva tineri de prin alte părţi, care veneau în serile de iarnă „la Oaste”.

De la acele adunări de seară am şi amintirea uneia dintre primele mari minuni pe care le-a făcut pentru mine Domnul meu Iisus:

Veneam într-o noapte pe jos de la Beiuş, spre casă. Aveam de mers peste văi şi câmpuri înzăpezite. Era noaptea pe la ora unu şi umblau mulţi lupi, căci era iarnă grea şi zăpadă mare.

De pe drum, de „La Vale” am auzit lătrături de câini şi strigăte de oameni. Când am ajuns în sat, nişte vecini speriaţi, de la ferestre şi de pe după garduri, mă întrebau toţi deodată:

cum ai scăpat de lupi?

ce lupi? am întrebat eu liniştit.

uite, acum câteva clipe, au trecut pe aici şapte lupi, unul după altul, pe drum spre Vale. Unde ai fost, nu i-ai văzut?

nu i-am văzut!

Eu nici nu-i văzusem, deşi n-ar fi avut decât vreo sută de paşi până la mine. Au cotit-o dintr-o dată la dreapta, spre satul vecin, unde în noaptea aceea au mâncat doi câini şi un viţel.

În lumea nouă a Oastei Domnului în care intrasem, am cunoscut curând mulţi alţi tineri credincioşi. Unii mi-au devenit nişte atât de minunaţi tovarăşi de lucru şi de luptă pentru Domnul, încât nu am putut avea niciodată îndeajuns nici lacrimi şi nici cuvinte să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru ei. O, cât de mari şi frumoase au fost sufletele acestora, despre care cred că n-au fost şi n-au rămas cu nimic mai prejos decât tinerii sfinţi ale căror nume sunt însemnate în versetele Bibliei şi în Cartea Vieţii Mielului Ceresc.

Cu numele unora dintre aceştia o să ne mai întâlnim în cartea asta. Ale altora, poate tocmai ale celor mai buni, le veţi vedea strălucind numai în Ziua cea măreaţă a Răsplătirii, când se va vedea tot ce-a fost ascuns. Şi când Cartea Sfinţeniei Ascunse va fi deschisă la capitolul Mărgăritarelor Oastei.

În prima lună după ce m-am înscris în Oaste, m-am şi abonat la foaia «Oastea Domnului». Această foaie m-a crescut apoi duhovniceşte.

Exemplul acestor fraţi tineri, dinaintea mea, despre care citeam în foaie, m-a însufleţit mult.

175

Vasile Bot băiat de ţăran, sau Viorel Bujoreanu un elev de liceu din Câmpulung (Bucovina), Ioan Opriş fosta calfă de crâşmar, despre care citisem lucruri atât de minunate, îmi erau, prin pilda lor, un îndemn să mă fac şi eu desfăcător de cărţi.

Am cerut şi eu, ca şi ei, cărţi şi foi de la Sibiu... Şi, iată-mă într-o bună zi, cu o traistă mare plină de cărţi, pornit prin sate să le vând.

Nici n-am vrut să spun nimic părinţilor mei. Nu ştiu cum am avut un astfel de curaj, eu, copilul ruşinos şi temător de oricine. Căci abia aveam mai înainte îndrăzneala şi să privesc în faţă pe un străin, când îi dădeam bineţe.

Fiind singurul copil la părinţii mei, crescusem într-aşa mare singurătate şi asprime, încât aveam un suflet mai sfios şi mai retras decât o fată.

Legat numai de casa şi de şcoala mea, eu nu mai fusesem decât o dată sau de două ori în vreo două sate apropiate.

Acum mergeam curajos prin sate depărtate, intram prin case şi îmbiam cărţi la oameni pe care nu-i mai văzusem niciodată!...

Răspundeam şi la întrebări, uneori aspre şi neprieteneşti...

Într-adevăr, numai harul lui Dumnezeu mi-a dat această putere de care mă mir şi acum, căci numai eu ştiu ce fire slabă aveam în mine.

Întors acasă, am luat şi multe urecheli. Am avut destule necazuri şi ameninţări din cauza râvnei mele prea fără pricepere.

Dar nimic nu m-a mai putut opri.

La adunări, în primul an, n-am prea avut unde să mă duc... În Beiuş se ţineau prea rar şi numai iarna. În satele depărtate ajungeam de asemenea rar, doar când fugeam cu cărţi şi Biblii.

Astfel, viaţa mea duhovnicească s-a dezvoltat înăuntru şi nu în afară.

Aveam Noul Testament nedespărţit de mine şi, în orice clipă liberă, citeam din el. Îndată ce rămâneam singur, mă ascundeam pe unde puteam ca să mă rog. Simţeam atâta nevoie de rugăciune, încât nu-mi sta gândul la nimic altceva mai mult decât să pot să mă rog.

Îndată ce apucam undeva un loc mai ferit, unde să nu mă vadă nimeni, mă aruncam în genunchi, îmi înălţam mâinile şi tot sufletul în sus şi aşa mă rugam, lacom după rugăciune ca un copil după miere. Aşa mă înfruptam din rugăciunea cea mai fericită şi mai gustoasă. Aşa mă adânceam în părtăşia cea mai dulce cu Domnul meu de Care nu mă mai puteam sătura...

Îmi aduc aminte cu lacrimi şi acum, după atâtea zeci de ani, cum pândeam atunci, ca un hoţ, pe unde aş putea scăpa şi cum aş putea ajunge la un loc de rugăciune şi la un timp în care să nu mă vadă nimeni, ca să mă pot ruga, să mă satur.

Dacă m-ar fi lăsat cineva, cred că aş fi fost în stare să mă rog zi şi noapte, nu ştiu cât, fără să-mi fie foame, fără să-mi fie sete, fără să-mi fie somn. Fără

176

să-mi mai aduc aminte de nimeni şi de nimic. Până aş fi murit în starea cea mai fericită cu putinţă în lumea asta.

Dar niciodată n-am putut afla un astfel de loc şi de timp. Totdeauna a venit ceva sau cineva care m-a luat ori pe mine de la rugăciune, ori pe ea de la mine.

Nu mi s-a mai întâmplat astfel în viaţă decât cu dragostea.

Şi cu ea am păţit tot ca şi cu rugăciunea. Şi poate că până în veşnicie nu-mi va mai ajunge destul niciodată, nici una din astea două...

Şi pentru că vorbim despre amintiri, voi povesti aici şi cum a fost primul meu drum la Sibiu.

Se vede că fusesem şi eu un desfăcător oarecum harnic şi un plătitor cinstit. Căci de la Sibiu primeam regulat pachete cu cărţi, Biblii şi calendare... Din rabatul de 20 la sută, care îmi rămânea din vânzarea cărţilor, aveam strânşi ceva bănişori pe care îi grijeam ascunşi bine.

Îndemnat de încurajările de prin foaie, spre a se scrie poezii, începusem să scriu şi să trimit şi eu acolo sfioasele mele încercări.

Poate că cei de acolo vor fi bănuit în ele vreo scânteie, că într-o zi m-am pomenit acasă cu o scrisoare de la fr. Viorel, nepotul Părintelui Iosif, care era la Librăria Oastei. După nume îl cunoşteam, că citisem despre el câte ceva prin foaie.

Văzându-mă un tinerel, părintele mă încuraja prin Viorel. Acesta zicea că Părintelui Iosif i-au plăcut mult poezioarele mele, şi mă îndemna să mai scriu şi să mai trimit. Cred că i-a plăcut de răspunsul meu, fiindcă nu peste mult timp am primit o altă scrisoare cu încurajări.

Aşa mi-am legat eu inima de prietenia cea mai strânsă cu cineva pe care nu-l văzusem niciodată.

Prin legătura aceasta cu Viorel, Sibiul începea să coboare pentru mine undeva aici pe pământ. Până atunci era undeva într-o altă lume la care gândeam că nu voi putea ajunge niciodată.

Părintele Iosif îmi părea o fiinţă mai mult cerească decât pământească. Iar la nădejdea că vreodată aş putea să ajung să-l văd nu îndrăzneam nici măcar să gândesc. Eu eram atât de nimic, iar omul acesta era atât de sus, încât mi se făcea şi frică. Începeam să tremur şi numai gândindu-mă.

Dar, într-o zi din toamna anului 1931, totuşi am plecat.

Am luat bănuţii câştigaţi din vânzarea cărţilor şi m-am dus la gară. Îmi era şi frică de tren.

O mare putere lăuntrică mă împingea totuşi să merg acolo. Nu mai călătorisem niciodată cu trenul până atunci şi multe temeri mă nelinişteau, dar am îndrăznit.

Şi, astfel, într-o zi de decembrie, dis-de-dimineaţă, pe la orele două sau trei noaptea, am sosit în Sibiu.

177

N-am putut sta în gară, ci am pornit atunci, noaptea, să aflu strada Avram Iancu, nr. 5, unde era Librăria Oastei.

Cineva mi-a arătat strada şi, cum nu era departe de gară, am ajuns curând. Şi atunci, noaptea, lângă zidul cu brumă groasă, am stat ceasuri întregi privind şi aşteptând.

Era lângă poarta Librăriei o piatră, şi pe ea am stat până s-a făcut, spre ziuă, vremea deschiderii.

Când au venit la Librărie, eu eram aproape îngheţat de frig şi de sfială. Pentru ei, văzând acolo un tânăr ţăran, n-a fost nici o mirare. Erau oarecum obişnuiţi cu astfel de vizitatori. Dar eu eram ca picat din altă lume şi nu ştiam nici unde să-mi ţin mâinile în faţa lor.

Am întrebat doar dacă este acolo fratele Viorel.

Nu era încă, dar va veni îndată.

N-am avut timp nici să mă uit prea mult împrejur şi a intrat el. Am presimţit că este el, iar el, văzându-mă, parcă a presimţit că sunt eu. Plin de bucurie, a venit spre mine îmbrăţişându-mă.

eşti fratele Dorz?

da!

Nu ştiu cum îi voi fi părut, dar am văzut că îi era şi milă şi parcă îi venea să şi râdă de sfiala şi neîndemânarea pe care nu mi le puteam stăpâni.

Viorel a făcut totul să mă încurajeze şi să mă încălzească.

M-a purtat un timp prin oraş, să-mi arate tot ce i se putea arăta unui ţărănel, în Sibiu: Tipografia, Catedrala, turnurile cetăţii...

Dar n-a putut să-mi arate ceea ce doream eu cel mai mult: pe Părintele Iosif.

El nu era în Sibiu. Era departe, bolnav...

Am izbucnit atunci într-un plâns cu hohote, ca în cea mai sfâşietoare durere de pe lume. Viorel nu mai ştia cum să mă liniştească.

lasă, îmi zise el îmbrăţişându-mă, părintele va veni în curând din spital şi atunci am să-ţi scriu şi îţi voi trimite bani ca să vii să-l vezi.

Ajunşi la Librărie, Viorel mi-a dat o fotografie a părintelui pe care am sărutat-o cu lacrimi fierbinţi, apoi am pus-o în buzunarul de lângă inimă.

După ce mi-am umplut traista cu cărţi, mi-am luat rămas bun de la cei din Librărie, fără să mă mai fi putut lega sufleteşte, ca de Viorel, de nici unul dintre tinerii care mai erau acolo.

Nimeni, afară de Viorel, nu se mai ocupase de mine. Ceilalţi parcă nici nu m-au văzut, ca şi când nici n-aş fi fost acolo.

La plecare, singur Viorel m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat pe obraz. Lucrul acesta mi-a mişcat atât de mult inima mea, încât nu-l voi putea uita niciodată, fiindcă pe mine nimeni nu mă mai sărutase frăţeşte, până atunci, ca el.

178

Am plecat din Sibiu, purtând ca pe doi sori în inima mea cele două prime amintiri sfinte: o fotografie părintească şi un sărut frăţesc.

Nu le-aş fi mai schimbat nici pe lumea toată.

După ce terminasem prima şcoală, trei ani la rând am încercat, fugind de acasă, peste voia părinţilor, să intru în alte şcoli. De fiecare dată am fost aflat şi adus înapoi.

Abia în al patrulea an, ajutat mult de fr. Pavel Maliţa, avocat în Oradea, am reuşit să intru. Dar, după abia trei luni, în internatul fără foc şi fără îmbrăcăminte caldă, m-am îmbolnăvit atât de greu încât a trebuit să fiu dus la spital.

Era în toamna anului 1934. În starea aceasta m-a găsit scrisoarea care mă căuta de la Sibiu, din partea Părintelui Iosif. Era o scrisoare plină de bunătate şi de dragoste, prin care eram chemat, de către Viorel şi Tit, să merg îndată la Sibiu, spre a le fi de ajutor la Redacţie... Voi putea continua şcoala şi acolo, ziceau ei.

Inima mi s-a umplut dintr-o dată ca de o primăvară fericită.

M-am ridicat de pe patul spitalului şi, cu toate încheieturile de la mâini şi de la picioare umflate de reumatism, am fost gata de plecare! Nimic nu m-ar mai fi putut ţine.

Fratele Maliţa, un suflet nesfârşit de binevoitor, pentru care mă voi ruga totdeauna lui Dumnezeu să-i dea o veşnică răsplată pentru tot ce-a făcut pentru mine şi pentru câţi fraţi săraci a mai cunoscut în viaţa lui, m-a ajutat şi de această dată.

El voise să mă vadă terminând şcoala din Oradea, dar Domnul mă chema acum la altă şcoală.

A doua zi, seara, eram la Sibiu, aşezat într-un pat cald şi îngrijit de sora Liţa, bucătăreasa noastră.

Viorel şi Tit mă luaseră acasă la ei, în locuinţa Părintelui Iosif. Această locuinţă era tot în clădirea vechiului orfelinat, unde el încă mai apărea ca director. Mai apărea, dar de fapt nu putea lucra nimic acolo, fiind bolnav şi internat acum în sanatoriul particular al unui medic neamţ, Dr. Wachsmann, din Sibiu.

Boala mea se uşurase ca prin minune.

În ziua următoare, Titus, fiul Părintelui Iosif, m-a dus până la Sanatoriul Dr. Wachsmann, unde l-am văzut şi cunoscut pe părintele.

Despre cum s-a petrecut această zguduitoare întâlnire, atunci, voi spune altă dată, mai pe larg, în alt capitol. Acum voi spune numai că atunci s-a hotărât să rămân în familia părintelui, împreună cu Tit şi cu Viorel. Va mai veni aici, curând, şi fratele Marini, pentru că va fi nevoie de ajutorul nostru la lucrul ce are să înceapă la Redacţia foii.

179

Eu nu înţelegeam aproape nimic din tot ce mi se spunea, dar tăceam şi ascultam cu sufletul mişcat şi plin de cutremur, hotărât să mă supun la tot ce mi se va cere.

Nu mă dezmeticisem din boală şi din mirare. Totul mi se părea ca un vis, aşa era de neaşteptată pentru mine venirea la Sibiu.

Cum de am ajuns eu aici, unde nici prin gând nu s-ar fi putut să-mi treacă, în urmă doar cu câteva zile?

Eu, un biet copil de la ţară, fără nici un fel de pregătire deosebită, fără nici un dar şi cunoştinţă, să ajung eu să fac parte din familia Părintelui Iosif, acest om care îmi părea cam la fel cu un zeu... aşa ceva n-am putut să înţeleg nici atunci şi nici acum n-o pot înţelege, decât privind-o ca pe o minune; după cum a şi fost.

Trei zile au mai stat cu noi, după venirea mea la Sibiu, în aceeaşi locuinţă, încă doi tineri abia ieşiţi învăţători: Alexandru Moraru, despre care ştiam că punea cântări pe note, şi Valer Muntean.

Pe Alexandru Moraru l-am mai văzut câtva timp, ajutând, din când în când, la Redacţie şi la Librărie, dar curând s-a căsătorit şi s-a dus. După vreo doi ani n-a mai dat aproape nici un semn de viaţă. Am regretat mult acestea, pentru că Alexandru Moraru era un tânăr cu mult talent şi avea pe atunci multă şi sinceră dragoste pentru Domnul şi pentru Lucrarea Lui.

Părintele Iosif îşi pusese mari speranţe în el, mai ales în ce priveşte culegerea şi notarea cântărilor, fiindcă, pentru treaba asta aşa de însemnată, tot nu se ivea încă nici un om pregătit în Oaste. Părintele a stăruit mult de el să rămână în Sibiu. Dar el n-a rămas. N-a putut renunţa la postul de învăţător ce şi-l luase şi, după câţiva ani, a dispărut de tot dintre noi.

De Valer Muntean nici nu s-a mai vorbit.

Am cunoscut apoi pe ceilalţi tineri şi tinere de la Librărie. În afară de Tit, fiul iubit al părintelui, şi de Viorel, nepotul lui, curând a venit în familie şi fratele Ioan Marini, care mai fusese aici şi anul trecut, dar se îmbolnăvise. După ce se mai refăcuse, fusese chemat şi el, o dată cu mine, din nou la Redacţie.

Începeam să aflu şi eu despre frământările care se petreceau aici la Sibiu, dar despre care, în afară, încă nu se ştia nimic. Ascultam discuţiile şoptite, cu întristare şi, începând să înţeleg, îmi simţeam sufletul apăsat de presimţiri rele.

În Librărie, lângă rafturile pline de cărţi şi Biblii, am cunoscut în zilele următoare pe Ioan Opriş, cel despre care citisem mai demult că fusese calfă de crâşmar. Acum era aici, vioi şi binevoitor faţă de fraţii care veneau şi plecau.

La o masă, într-un colţ, stătea o tânără căreia îi spuneau sora Tily. Vorbea foarte curajoasă şi mi se părea că se uită la mine prea de sus şi prea de departe. Nu ştiu de ce n-o puteam simţi mai aproape.

La masa de împachetat cărţi era fratele Simion Butilă, un om care îmi vorbea aspru şi pe nas.

180

În dreapta, la o masă mare, scria un om cu cravată şi cu părul foarte îngrijit. Acest funcţionar, care nu s-a uitat la mine şi nu-mi amintesc să-mi fi spus luni de zile nici un cuvânt, era dl. Chivariu, contabilul. Singurul străin, dintre cei din Librărie, care erau cu toţii fraţi.

Printre toţi, fiind când jos, când sus, un tânăr vioi, totdeauna cu un creion după ureche, parcă frate cu Opriş atât de bine semănau era Ioan Popovici.

Toţi aceştia lucrau la librărie şi la administraţie.

La tipografie, între toţi cei cinci care lucrau acolo, nu era nici un frate. Erau însă cu toţii destul de binevoitori. Mai târziu am realizat chiar o oarecare apropiere cu ei, prin colaborarea pe care trebuia s-o avem împreună la culegerea, corectura şi tipărirea foii şi a cărţilor.

Redacţia nu avea un loc anume al ei. Redacţia se găsea acolo unde era Părintele Iosif. De data asta, era în cămăruţa lui de la sanatoriu.

Greul scrisului gazetei îl purta părintele, scriind totdeauna tot ce era mai însemnat, adică pagina unu şi paginile din mijloc.

Restul era oarecum umplutură, iar acestea le puteam pregăti şi noi, ori acasă, ori pe la Librărie, la câte o masă mai liberă.

Înainte de a veni noi, adică fratele Marini şi eu, aceste lucrări le-a făcut, mulţi ani de zile, tot părintele. Pe urmă au fost alţii, iar de vreo doi ani le făceau Viorel şi Tit. Acum ei se ocupau ori cu şcoala, ori cu treburi pe la Administraţie.

Dar munca de a găsi chiar şi aceste lucruri de umplutură era totuşi pentru noi grea. Cerea multă pricepere. Cerea o largă cunoştinţă în toate domeniile. Şi mai ales cerea mult talent şi în alegerea subiectelor, şi în tratarea lor.

Primele lecţii de redactor la foaie le-am luat în casa unde locuia părintele şi lucrase ani de zile, la orfelinat. În camera şi în bucătăria acelei locuinţe unde stăteam, Viorel a fost acela care, din însărcinarea Părintelui Iosif, a fost primul care m-a îndrumat în cunoaşterea tainelor scrisului.

El m-a iniţiat în noua muncă pentru care eram aici, spre a-l înlocui pe dânsul, care trebuia să plece la „Teologie”. Sub îndrumarea lui am scris primele ştiri şi articolaşe pe care, cu teamă şi cu bucurie, le-am văzut tipărite.

Lucram seara cât puteam cu el, acasă, apoi dimineaţa mergeam cu tot ce am lucrat noi la părintele, la spital, trecând şi pe la poştă, să iau corespondenţa şi ziarele ca să i le duc.

Părintele se uita peste ce am scris, lăuda sau corecta, apoi cu ceea ce mai avea de spus şi cu corespondenţa văzută de el mergeam pe la Tipografie, spre a lăsa ce era de tipărit. Apoi la Librărie.

După-masă, uneori până noaptea târziu, mergeam din nou la părintele, care îmi dicta, după notiţele ce şi le făcuse peste zi, materialul care urma să fie dus la tipografie, pentru a doua zi.

181

Părintele, stând în pat şi ţinând în mânuţa lui ca de copil numai piele şi os un caiet plin de tot felul de semne şi linii aruncate grăbit în toate părţile, îmi dicta ceea ce eu, stând la masă, trebuia să scriu. În îndelungata muncă a scrisului, pe care el o făcuse de atâţia ani, îşi căpătase acum o uimitoare îndemânare. Scrisul lui avea graba şi forma unei stenografieri. Doar câţiva din jurul său şi tipografii mai vechi, îi puteau descifra scrisul. Însemnările lui de prin caiete însă nimeni altcineva decât el însuşi nu le putea înţelege.

Uneori, cum spuneam, munca noastră împreună se prelungea până la miezul nopţii, şi chiar după.

Adeseori, obosit, începeam să dormitez scriind şi scăpam capul pe masă. Aceasta îi procura părintelui câte o clipă de haz, făcându-l să râdă cu duioşie părintească şi să mă scape astfel de somnolenţa mea.

Alteori mă trimitea, plin de bunătate, să merg acasă ca să mă culc, zicând: Vom continua mâine dimineaţă.

Dimineaţa luam munca iarăşi de la capăt.

Prin natura muncii noastre colaboratoare, doar noi, cei de la redacţie, puteam fi în legătură permanentă cu Părintele Iosif. Cei de la Librărie şi de la Tipografie îl puteau vedea doar din când în când, atunci când, simţindu-se ceva mai binişor, se ridica din patul lui şi venea pe jos sau cu vreo trăsură, împreună cu vreunul dintre noi, cei din familie, să mai vadă ce-i pe acolo.

De obicei, părintele stătea atunci puţin, atât la Librărie, cât şi la Tipografie. Vorbea doar câte ceva cu fiecare, apoi pleca din nou, fiindcă obosea foarte curând. Întrebările erau scurte şi puţine, dar pline totdeauna de dragoste şi bunătate, în aşa fel încât fiecare rămânea plin de mulţumire sufletească în urma stării de vorbă cu el. Deşi îl simţeam cu toţii atât de apropiat de noi, totuşi faţă de el am avut totdeauna, fiecare, o atitudine plină de un sfânt şi evlavios respect.

Oricât de familiar era el totdeauna cu noi, noi nu ne-am putut permite niciodată şi nici unul să fim familiari cu el.

Câtă vreme Librăria se afla în oraşul de sus, pe str. Avram Iancu, veneam împreună cu el pe jos sau uneori cu o trăsură luată din piaţă, în care îl suiam aproape pe sus. Era atât de slab şi de puţintel la trup încât cu uşurinţă îl puteam purta pe braţe.

După ce ne-am mutat în oraşul de jos, pe strada Turnului, luam uneori din piaţă tramvaiul, iar alteori, mai rar, mergeam pe jos. Treceam atunci prin piaţă ori pe strada principală spre scările Turnului, pe care le coboram sprijinindu-l strâns de subsuori. Avea aproape tot trupul numai răni, dintre care unele abia se vindecau până se adăugau altele.

Obişnuit, părintele purta în mână un baston vechi, cu mâner încovoiat, în care se sprijinea mergând.

182

Capul îl ţinea totdeauna drept, înălţat, puţin într-o parte, privind voios şi pătrunzător la toţi trecătorii, dintre care foarte mulţi îl salutau respectuos. După ce treceam, pe mulţi îi vedeam întorcând capul după noi. Cu unii se oprea câte puţin de vorbă şi, prietenos, avea câte ceva pentru fiecare de întrebat sau de spus. Îndată ce porneam mai departe, eu îl întrebam, de fiecare dată, ca un copil:

părinte, cine a fost acesta?

Iar el, care de la început îmi devenise ca o mamă dulce şi duioasă, îmi împărtăşea pe larg şi apropiat o mulţime de amănunte din viaţa celor întâlniţi pe stradă. De multe ori adăuga discret:

dar să nu mai spui nimănui asta!

Unii dintre cei pe care i-am cunoscut astfel, umblând cu părintele, erau pe vremea aceea mari oameni în viaţa politică, religioasă sau culturală a ţării. Prin el i-am cunoscut pe mulţi. Şi de la el am aflat multe lucruri necunoscute despre mulţi dintre ei. Acum, Dumnezeu să-i ierte, că s-au dus toţi.

Mai târziu, când, din cauza restanţierilor prea mulţi care au păgubit Librăria cu sume mari, neplătite niciodată, părintele n-a mai avut nici posibilitatea să-şi plătească spitalul în care era tratat de boala lui necruţătoare. A trebuit să iasă din sanatoriu şi să se mute cu noi, acasă.

Clădirea din str. Turnului nr. 33, unde am spus, cu alt prilej, că ne-am mutat în anul 1935, avea trei etaje.

În jumătatea din partea de jos a clădirii era întâi Librăria cu Administraţia, apoi sala de adunare, cu bănci, în care avea şi redacţia o masă. În urmă, era compactoria şi locuinţa compactorului şi a familiei sale. Compactorul era un neamţ foarte cumsecade, Tompos Francisc.

În compactorie se lucra împăturarea şi expedierea gazetei.

Aceasta, în fiecare miercuri seara, până noaptea târziu, când făceam cu toţii o „clacă a expediţiei”. Foile trebuiau să plece, cel mai târziu, joi dimineaţă de la gară, ca să ajungă până sâmbătă la toţi abonaţii din toate colţurile ţării, care le aşteptau ca pe pâinea caldă. Pentru a fi gata, făceam miercurea seara munca de noapte, cu toţii, la expediţie.

La etajul al treilea al acestei clădiri, era o cămăruţă cam de trei pe trei metri, destinată pentru îngrijitorul clădirii. Până la cămăruţa aceasta trebuia suite 80 de trepte... Numai în cămăruţa asta cu 80 de scări s-a putut afla un loc unde să se adăpostească, după ieşirea lui din spital, acest martir cu trupul plin de răni şi de dureri, bolnav şi slăbit...

Aici îi aduceam mâncare de acasă. De aici îl coboram să-l ducem adesea la vizitele şi pansamentele medicale ale doctorului Manta, până în oraşul de sus. Şi până aici îl urcam din nou apoi, întorcându-ne cu el.

E uşor de închipuit cum trebuia să coboare şi să urce cele 80 de scări până în cămăruţa cu patul lui, un astfel de trup istovit. Şi toate acestea, într-o vreme

183

când oficialitatea bisericească avea în Sibiu aproape 40 de clădiri şi vile comode, dar în care nu s-a putut găsi nici un locuşor şi nici un pat pentru el.

Această „locuinţă”, în care a fost silit să stea luni de zile, este şi ea o dovadă destul de grăitoare despre câtă „dreptate” pot avea toţi acei care îl învinuiau, fără ruşine de oameni ori frică de Dumnezeu, că martirul acesta a făcut totul numai cu gândul de a se îmbogăţi şi a se înălţa.

Da, s-a îmbogăţit, iată cum şi s-a înălţat, iată până unde!

O, cum va mărturisi odată, în Ziua Judecăţii, cămăruţa asta! Şi cum vor striga pietrele celor 80 de trepte, stropite cu sângele lui şi cu lacrimile noastre...

Efortul făcut pentru urcarea şi coborârea acestor scări i-a înrăutăţit iarăşi părintelui starea bolii. A trebuit să ia din nou calea spitalelor şi a meselor de operaţie.

În timpul acesta, se formase şi în adunarea din Sibiu un puternic grup de tineret, care începuse să-şi aibă adunările sale şi activitatea sa.

O seamă de tineri, înzestraţi cu mai multă râvnă şi cu mai alese daruri, plecau săptămânal din oraş, încoace şi încolo, în misiune prin împrejurimile Sibiului. Unii mergeau chiar şi în judeţele vecine, cum erau Făgăraşul, Braşovul, Alba, Hunedoara şi Târnavele... Acolo se formaseră, la fel, grupuri de tineret. Cei de acolo întorceau vizitele celor de aici în aşa fel că fiecare sărbătoare era ca o roire de albine duhovniceşti culegătoare de miere, care zburau dintr-o parte în alta.

Părintelui Iosif îi creştea inima văzând şi auzind despre aceste mari bucurii duhovniceşti ale tineretului. În zilele când se simţea mai binişor trupeşte, venea cu drag şi stătea cu multă bucurie între tinerii pe care îi sfătuia şi îmbărbăta cu multă voioşie şi dragoste părintească. Uneori se amesteca printre noi, ne cuprindea pe după gât şi cânta fericit împreună cu noi, din toată inima, până ce obosea. Amestecat printre noi, tinerii, părintele ne devenea atât de apropiat şi de iubit, de parcă nu mai simţeam nici unii uriaşa distanţă dintre noi şi el. Inimile noastre şi a lui se contopeau împreună în aceeaşi flacără fericită care este tinereţea şi dragostea din Hristos.

În curând, la începutul anului 1936, a apărut, ca adaos al foii «Isus Biruitorul», suplimentul «Tineretul Oastei». Scris de tineret, pentru tineret. El a apărut până când foaia a fost suspendată prin ordin de la Ministerul de Interne, în primăvara anului 1937. Dar furtunile care s-au dezlănţuit atunci, ţinându-se lanţ timp îndelungat, n-au mai îngăduit ca lucrurile să se poată desfăşura fericit, spre paguba veşnică a tuturor.

Iată cât de bine vedea Părintele Iosif starea tineretului nostru, încă înainte cu mulţi ani, când descria, plin de durere, decăderea tineretului ţării şi-l chema cu atâta stăruinţă la viaţa şi fericirea cunoaşterii lui Hristos:

„Vai, ce moarte sufletească a dat, mai ales, în tinerimea de azi! Mie mi se umplu ochii de lacrimi văzându-i pe tinerii noştri prin toate locurile unde se

184

îmbolnăvesc sufletele. Pe toate drumurile îi vezi pe tinerii noştri cu alcoolul, cu ţigara şi cu sudalma în gură. Eroii cârciumilor, chefurilor şi păcatelor sunt, mai ales, tinerii. De altcum, cred că este de prisos să mai vorbesc despre răul acesta. Îl vede toată lumea. Eu mă întreb unde sunt părinţii acestor copii care cad în moarte şi pieire sufletească?... Unde sunt lacrimile, rugăciunea şi privegherea părinţilor pentru copiii lor apucaţi în calea pierzării?

De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte de un om care ieşise la hotar cu un prunc mic. Tatăl, cam plăcându-i somnul, s-a pus la o umbră şi a adormit. Pruncul a rămas jucându-se. Când s-a trezit el, pruncul nu mai era nicăieri. A strigat după el, dar degeaba. Pe urmă, căutându-l, l-a aflat înecat într-un pârâu. În timp ce omul dormise, pruncul s-a depărtat şi, ajungând la apă, s-a înecat. Cam aşa fac şi părinţii copiilor de azi. Ei dorm liniştiţi, în vreme ce copiii lor umblă nopţile şi se îneacă sufleteşte în valurile stricăciunilor. Ce lucru dureros este acesta şi ce plin de răspundere sufletească!

...Dragă tinere, eu te văd amestecat între cei răi... te văd cufundat în duhul acestei lumi, te văd prin locurile cele rele pe unde se îmbolnăvesc sufletele, pe la cârciumi, chefuri şi petreceri... Te văd apucat în ghearele patimilor rele... te văd bolnav, văd boala din sufletul tău... te văd doborât de păcate, văd cum te duc la groapă, pe umerii lor, tovărăşiile rele. Opreşte-te, suflete, opreşte-te din această cale a pieirii veşnice!

Iisus Mântuitorul a strigat celor ce-l duceau pe tânărul din Nain la cimitir: „Staţi pe loc, opriţi-vă!”

Stai pe loc, opreşte-t! îţi zice şi ţie Evanghelia. Opreşte-te şi dă-ţi seama unde eşti şi încotro mergi. Opreşte-te în loc şi vezi pe cei ce te duc la groapă: prieteniile şi patimile rele.

Opreşte-te şi cazi în genunchi şi suspină după ajutor! Harul Duhului Sfânt îndată te va ridica. Oricât ai fi tu, dragă suflete, de căzut şi decăzut, tu poţi învia la o viaţă nouă. Duhul Sfânt poate face această minune. Se cere însă şi de la tine ceva. Duhul Sfânt aşteaptă lacrimile tale, aşteaptă suspinele tale, aşteaptă strigătul pocăinţei tale: «Vai mie, sunt pierdut, Iisuse Mântuitorule, nu mă lăsa!...»

Aici voi spune că şi părinţii pot ajuta la învierea cea sufletească a copiilor lor... Pe tânărul din Nain, Domnul l-a înviat datorită lacrimilor mamei sale... La învierea celor trei morţi, din Evanghelie, Domnul a ţinut seama de lacrimile celor ce se rugau pentru ei... Mama Sf. Augustin, Monica, a fost aceea care, prin rugăciunile ei, a ajutat ca fiul ei să se facă, dintr-un păcătos, un sfânt... Mare lucru şi mare dar sunt lacrimile şi rugăciunile părinţilor pentru copiii lor căzuţi. Câţi însă dintre părinţii de azi se roagă cu lacrimi pentru copiii lor pierduţi?

Dragi tineri, eu nu vă spun aceste lucruri din vânt, nici de prin cărţi, ci le spun din viaţa mea. Şi eu, în tinereţea mea, eram un mort pe care patimile şi păcatele îl duceau la groapă. Dar în calea pierzării mele a ieşit Scumpul meu

185

Mântuitor, cu glasul Lui cel dulce, şi mi-a zis: «Tânărule, ţie îţi grăiesc: scoală-te!». Din acea clipă m-am sculat din păcate şi am început să merg după El. Şi neîncetat voi spune minunile pe care le-a făcut Domnul pentru mine.

Vino şi tu la El şi te va învia şi pe tine!... Vino în Oastea Lui şi El te va face un om nou şi fericit cu o tinereţe adevărată, vrednică şi fericită!”

Părintele Iosif vedea prăbuşirea tineretului şi îndreptarea bună a tuturor acestor rele. În această cumplită prăbuşire şi moarte sufletească a tinerilor, singura salvare este Hristos şi întoarcerea tuturor la El. Mai întâi a părinţilor. Dăm mai jos un articol scris de el în 1926, pentru marea lui valoare pe care o are şi azi:

„...Când eram copil, mă îngrozeam ori de câte ori citeam în istoria Biblică, ori auzeam la biserică citindu-se Evanghelia cu uciderea pruncilor de către Irod. Citiţi pe larg această Evanghelie în Matei 2, 13-23.

Groaza aceasta o am şi acum. Numai că felul ei s-a schimbat.

Acum mă îngrozesc gândindu-mă că şi astăzi este un Irod care caută pruncii să-i taie. Acest Irod este vrăjmaşul diavol care umblă neîncetat să strice viaţa tinerilor şi să ucidă sufletele lor.

Este mai mare şi mai rău acest tiran decât cel din Evanghelie, pentru că acela căuta să ucidă trupul, dar acesta caută să ucidă sufletul. Şi scris este în Evanghelie: Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, iar sufletul nu-l pot ucide, ci vă temeţi mai vârtos de cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă (Matei 10, 28).

Părinţii au datoria să-şi apere pruncii de acest «Irod» ucigător de suflete. Dar o, ce lucru grozav văd eu acum în lume. Părinţii de azi dorm liniştiţi, de seara până dimineaţa, în vreme ce copiii lor umblă nopţile, şi vrăjmaşul «Irod» le străpunge sufletul. Părinţii din Evanghelie au plâns cu mare tânguire moartea pruncilor lor, dar părinţii de azi văd cum păcatul omoară sufletul pruncilor lor şi habar n-au.

«Când tu vezi pe un om rău că bate pe copilul tău, zice Sf. Ioan Gură de Aur, te superi şi te mânii, te aprinzi şi năvăleşti asupra făptaşului. Dar când vezi pe Satana, în toate zilele, rănind şi bătând pe copilul tău şi amăgindu-l la păcat, te uiţi cu nepăsare şi nu cauţi să mântuieşti pe copilul tău.»

Ba, încă unii părinţi ajută parcă lui «Irod». Dau în gura pruncilor lor, o dată cu laptele, şi sudalma. Şi se mândresc cu «vitejiile» cele rele ale copiilor lor.

O, cum s-a stricat tinerimea zilelor noastre! Tineri abia ieşiţi de sub aripile părinţilor lor îi vezi pe toate drumurile cu ţigara şi cu sudalma în gură. Eroii crâşmelor şi chefurilor sunt azi tinerii, care n-ar trebui să cunoască acest drum al pieirii. Vina acestui rău o poartă, în primul rând, părinţii. Bătrânii noştri nu erau aşa de ocoşi şi de învăţaţi ca nepoţii lor de azi, dar, în schimb, aveau mai multă înţelepciune de viaţă.

186

Numele de «casă» şi de «familie» erau, la bătrânii noştri, nume sfinte pe care le apărau cu ochi de vultur şi cu mână de fier. În vremea bătrânilor noştri, tata din casă era acela care mişca toate, şi fără voia şi ştirea lui nu se putea mişca nimeni.

Azi însă, mulţi taţi şi multe mame dorm liniştiţi de seara până dimineaţa, în timp ce copiii lor umblă drumurile rele, se îmbată şi îşi pierd sufletul.

Părinţilor, nu lăsaţi pe copiii voştri nicăieri unde se bea şi se petrece cu alcool, căci cu acest duh rău strică şi ucide Satana sufletul copiilor voştri. Dar creşterea cea bună şi mântuirea tinerilor din ispitele pierzării nu stau numai în aceea să-i închideţi pe copii în casă şi să-i opriţi de a merge colo şi colo. (De multe ori, din ce-l opreşti pe cineva de la ceva, anume şi mai tare se duce acolo!). Silinţele părinţilor trebuie să se îndrepteze, mai ales, într-acolo ca fiii lor să-L afle cu adevărat pe Iisus Mântuitorul. Apropiaţi copiii voştri de Acela Care a zis: «Lăsaţi copiii să vină la Mine!»

Bună este grija părinţilor. Bune sunt şi mustrarea şi sfada lor. De lipsă-i câteodată şi nuiaua. Dar când l-ai adus pe copilul tău cu adevărat la Mântuitorul Hristos şi când copilul tău L-a aflat cu adevărat pe Mântuitorul, atunci poţi rupe varga şi de sfadă te poţi lipsi. Atunci poţi dormi liniştit şi poţi muri liniştit, căci copilul tău are cea mai bună zestre şi moştenire care nu se va mai lua de la el, aşezată fiind pe Temelia cea statornică.

Însă, ca să poată afla copilul tău pe Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos, trebuie mai întâi ca tu însuţi să-L cunoşti pe Mântuitorul şi să trăieşti o viaţă cu El. În zadar îi predici copilului tău despre Mântuitorul şi Evanghelia Lui, când el nu te vede pe tine trăind această viaţă. Pilda vieţii tale este predica şi învăţătura cea mai bună, sau mai rea, pentru copilul tău.

Undeva am citit odată această întâmplare:

Un învăţător nou în sat, se întâlni pe drum cu un copil ce nu ieşise încă printre oameni şi nu umbla încă la şcoală.

al cui eşti tu? îl întrebă învăţătorul.

al dracului, răspunse serios copilul.

Învăţătorul rămase uimit de acest răspuns şi îl întrebă mai departe:

şi cum te cheamă pe tine?

satana!

de unde vii?

din iad, răspunse copilul şi plecă.

Învăţătorul cercetă mai departe pe urmele acestui răspuns fioros şi, până la urmă, află următoarele lămuriri:

Mama copilului se certa foarte des cu tatăl lui care era un beţiv. Când venea beat acasă ea îi striga: «Ce-i, drace, iar vii beat pe capul meu?» La asta, tata răspundea cu înjurături şi ameninţări. În vremea asta, copilul fugea plângând în braţele mamei, dar mama îl alunga, zicând: «Fugi, Satană, nu mă mai necăji şi tu, că destul de necăjită sunt eu de când trăiesc în acest iad de casă...»

187

Din asta a auzit copilul şi a învăţat că pe tatăl lui îl cheamă «dracul», pe el «Satana» şi că ei trăiesc «în iad».

Părinţilor, ca un ogor ce aşteaptă sămânţa este sufletul fiilor voştri! Voi sunteţi răspunzători lui Dumnezeu despre ce fel de sămânţă semănaţi în ogorul sufletesc al copiilor voştri.

O ceară caldă e sufletul copiilor voştri. Voi aveţi o mare răspundere sufletească despre ce fel de slove şi ce fel de tipar apăsaţi în această ceară.

În casa ta, tu, tată şi tu, mamă, trebuie să fiţi ceea ce este preotul în Biserică şi învăţătorul în şcoală. Fără voi şi ajutorul vostru nici preotul şi nici învăţătorul nu pot face nimic din copiii voştri. În căsuţa voastră este începutul îndreptării tineretului, şi cea dintâi răspundere sufletească pentru această îndreptare, pe voi vă apasă...”

«Lumina Satelor» nr. 5, din 24 ian. 1926

Un alt semnal de alarmă a tras Părintele Iosif împotriva slabei pregătiri duhovniceşti a tineretului. Iată, în câteva rânduri, o zguduitoare constatare, în cele de mai jos:

„Mi se rupe inima de durere. Nu demult, s-a ţinut pe aici un examen cu tinerii de la sate. Era vorba să fie primiţi într-o şcoală. La examen, între altele, i-au întrebat şi despre rugăciune şi ceva despre învăţăturile credinţei. Ceea ce au aflat cei de faţă, cu drept cuvânt, a trebuit să-i îndurereze:

Tineri care ştiu cântece neruşinate, care joacă jocuri necurate de azi, care fumează şi beau, care suduie de te trec fiorii, în afară de «Tatăl nostru» nu mai ştiau nici o rugăciune. Nu ştiau nimic din cele 10 porunci, nici [despre] Sfintele Taine şi nimic din învăţăturile mântuitoare ale Legii Domnului.

Unde e bunica, unde-i mama, unde-i moşul şi tata care, cu credinţă fierbinte, învăţau altădată de mici pe copiii lor ocinaşele, poruncile, Tainele? Au pierit oare cu toţii? În satele noastre nu mai sunt creştini? Şi mai vreţi bine pe lume?

Oare şcoala cea nouă care a crescut pe aceşti tineri numai atâta temelie sufletească le pune?...

...Mi se rupe inima de durere văzând „creştinii” care nu mai ştiu nici măcar să se roage. E necesară şcoala duminicală! E lipsă de o catehizare a celor mari. Înţelegeţi-ne, fraţilor, înţelegeţi-ne!”

«Lumina Satelor» nr. 41, din 9 oct. 1927

Fericitul început în organizarea unei lucrări duhovniceşti în rândul copiilor l-a făcut Părintele Iosif, la Sibiu, în duminica Floriilor a anului 1932. Iată, pe scurt, acest început:

„O lucrare nouă în Oastea Domnului: Oastea copiilor

Slăvit să fie Domnul care ne arată mereu ce-i de lucrat în secerişul de la Oastea Lui.

188

În adunările Oastei de la Sibiu aveam şi o mulţime de copii cu care nu ne puteam ocupa deosebit. Atunci Domnul ne-a zis: Faceţi o Oaste a copiilor şi daţi-le şi lor să mănânce!

Am vestit părinţilor ostaşi această noutate şi, în duminica Floriilor, am înfăptuit-o cu o bucurie duhovnicească ce va rămâne de-a pururi în sufletul nostru. Dăm mai jos un scurt raport despre mersul serbării.

Încă de la orele două din după-amiaza Floriilor, încep a curge copii spre localul de adunare al Oastei. Până la orele 3, se strânseseră 130 de copii. „Oastea” era gata. Toţi, în haine de sărbătoare şi cu ramuri verzi în mâini. Facem cu ei o mică probă de cântare. Îi punem în rând.

Urmează un moment mişcător, cutremurător de suflete. Oastea copiilor păşeşte înainte spre sala de adunare. Se deschid larg uşile sălii unde ne aşteaptă adunarea ostaşilor mari. În frunte cu preoţii, 130 de copii intră triumfători, în numele Domnului, cu ramuri în mâini şi cu sclipiri de bucurie în ochi. O icoană nespus de duioasă. Simţim cu toţii fiorul Intrării Domnului în Ierusalim. În toate părţile numai lacrimi şi şoapte: «Copiii! Copiii!»

Într-o atmosferă plină de foc sfânt, s-a intonat cântarea-rugăciune «Împărate Ceresc». Cele 130 de voci de copii dominau şi dădeau parcă un accent cu totul nou cântării, accent care avea darul să rănească inimile şi să le pună înaintea Mântuitorului.

Urmează vorbirea părintelui Trifa. Spicuim ceva din mersul ei:

«Oastea copiilor» noştri se înfiripează în chip fericit azi, în Praznicul Floriilor, când «pruncii Ierusalimului» L-au întâmpinat pe Domnul cu stâlpări şi cântări de Osana! (Matei 21, 15).

Ce lucru mare este un copil închinat Domnului... Un copil care Îl slăveşte pe Domnul... un copil crescut de mic în Legea şi în calea Domnului!

«Lăsaţi copiii să vină la Mine!» a zis Domnul, Prietenul cel Mare al copiilor. Părinţilor! Lăsaţi copiii voştri să vină la Domnul! Aduceţi-i la Domnul! Cu această chemare înfiripăm „Oastea copiilor” Domnului. O înfiripăm pentru ei: pentru creşterea lor în Domnul. Şi o înfiripăm şi pentru noi. Oastea copiilor va sta în faţa noastră ca o pildă despre ce înseamnă a fi un adevărat copil al Domnului. Ei ne vor aduce neîncetat aminte de cuvintele Domnului: «De nu veţi fi ca pruncii aceştia...» (Matei 18, 1-4).

Noi, ostaşii bătrâni, toţi am fost dezertori. Oastea ne-a cules de prin tabăra lui Satana. Dar micuţii aceştia sunt «copii de trupă» ai Oastei Domnului. Ei cresc de pe acum în «cazarmă». Din unii ca aceştia vor ieşi ostaşii cei adevăraţi.

Părinţilor! Lăsaţi copiii să vină la Domnul!...

«Oastea copiilor» ne cântă apoi nespus de duios cântarea «O, ce dulce-i Domnul Sfânt!».

Trei din micuţele ostaşe au stors lacrimi cu declamarea.

189

Domnul Gheorghe Şoima, student teolog, care a primit cu drag sarcina de a ne ajuta în această lucrare, ţine prima lecţie cu Oastea copiilor. În lucrarea aceasta ne vor da ajutor şi fratele Alexandru Moraru, absolvent al şcolii normale, sora Tily şi alţii.

De încheiere, părintele Trifa rosteşte o rugăciune de chemare a binecuvântării Domnului peste acest nou început.

Domnul să ne ajute să ducem la izbândă şi acest început de muncă nouă!”

«Oastea Domnului», nr. 18, din 1 mai 1932

O, ce minunat ar fi fost dacă această binecuvântată Lucrare era lăsată să-şi împlinească rostul pentru care ne-o trimisese Dumnezeu! Dacă aceşti oameni minunaţi ar fi fost lăsaţi să lucreze şi n-ar fi fost împiedicaţi să aducă copiii la Iisus!

Dar o, ce grozav se va răzbuna, nu peste multă vreme, asupra multora păcatul că s-a oprit şi s-a împiedicat mersul cel bun al tineretului acestui popor, spre Hristos. În loc de un tineret sănătos şi curat, nobil şi vrednic prin credinţa în Dumnezeu, vor primi un tineret stricat şi decăzut, viciat şi netrebnic prin păcat şi necredinţă. Şi aceasta va fi nefericirea pe care singuri şi-au pregătit-o.

Cu toate evenimentele dureroase ce au avut loc în anii de după 1934 şi despre care vom scrie mai încolo, grupările tineretului au lucrat şi au luptat totuşi câţiva ani, cercetându-se unii pe alţii şi făcând mult pentru înaintarea Evangheliei şi vestirea mântuirii în toate părţile.

În vara anului 1936 a avut loc un mare şi răsunător congres al tineretului Oastei la Alba Iulia, unde au participat peste 2000 de delegaţi, cu steaguri şi fanfare, din toată ţara.

A fost un prilej minunat în care noul tineret şi-a arătat puternic ce viaţă nouă şi ce viitor fericit se poate avea prin Hristos.

Ce frumoasă şi impunătoare a fost defilarea acestui tineret, atunci, la Alba Iulia!

Dar evenimentele care au urmat au făcut pe conducătorii de atunci ai poporului şi ai Bisericii să se depărteze tot mai mult, şi nu să se apropie de Dumnezeu. Aceştia au căutat apoi să împiedice, şi nu să dea libertate Lucrării lui Dumnezeu.

Astfel a fost restrâns şi împiedicat avântul Lucrării duhovniceşti din rândurile tineretului şi, până la urmă, totul a fost oprit şi împrăştiat.

Iar drept urmare pentru acestea şi pentru multe alte fărădelegi, au venit pedeapsa lui Dumnezeu, războiul şi urmările lui, apoi decăderea tineretului.

Dar despre asta vom scrie şi mai încolo, când va veni rândul.

Slăvit să fie Domnul!

190

Meditaţii:

TINERI FRAŢI

Tineri fraţi de pretutindeni, am pornit în lupta dreaptă

goarna sună adunarea fronturile se deşteaptă. Înălţaţi măreţ drapelul sus, cu mâinile-amândouă, a sunat mobilizarea şi-a-nceput o luptă nouă.

Ţelul nostru e Golgota biruinţa lui Iisus Pentru lupta Lui cea sfântă steagul să-l nălţăm mai sus. Avântaţi în lupta sfântă plini de-aprinsă bărbăţie înălţaţi răspunsul vostru toţi: „Prezent la datorie!”.

Înaintea noastră merge strălucitul nostru Steag,

El, Iisus Biruitorul, după El, noi toţi, şirag.

Cete de ostaşi ai Crucii, credincioşi ai luptei sfinte, pentru Cauza mântuirii şi-a credinţei înainte!

Fraţi iubiţi, din calea Crucii nu clintiţi nici cât e părul, spuneţi tuturor pe faţă cu-ndrăzneală Adevărul. Suferi-vom pentru-aceasta poate prigoniri şi ură, ne vor face iar în lume tot ce Domnului făcură.

De-or să pună-n calea noastră piedici mari şi lanţuri grele, înapoi nu vom întoarce oricât ne-am lovi de ele!

191

Fie suferinţi destule înainte, nu ne pasă!

Cei ce sunt ostaşi să vină, cei fricoşi să plece acasă!

De va trebui cu sânge să pecetluim credinţa, ne-om jertfi. Din jertfa noastră se va naşte biruinţa.

A sunat mobilizarea: sus, la luptă tot poporul! Tinerime, înainte cu Iisus Biruitorul!

Ai ştiut să-ţi naşti copiii?

Să ştii să-i şi creşti cum trebuie!

Pentru ca să porţi cu vrednicie numele de părinte şi fiii tăi să te cinstească.

Sf. Tihon

Părinţii, care nu-şi cresc copiii cum trebuie, îi nasc pentru o viaţă vremelnică şi îi împing într-o moarte veşnică.

Fericitul Ieronim

Părinţii vor fi răspunzători şi pedepsiţi nu numai pentru păcatele lor, ci şi pentru ale copiilor lor, dacă nu se vor osteni să-i crească în duhul evlaviei şi al ascultării de tot Cuvântul lui Dumnezeu.

Sf. Ioan Gură de Aur

14. APOSTOLIA FEMEILOR

Dacă prin Lucrarea Oastei Domnului, Duhul Sfânt şi Cuvântul Sfânt au înviat şi au format în Biserica noastră şi în poporul nostru un tineret nou care creşte şi în prezent plin de vigoare trupească şi sufletească (şi de care avem cea mai mare nevoie, mai ales acum, în aceste vremuri de stricăciune socială şi în faţa viitorului întunecat), apoi acest lucru l-a făcut harul lui Dumnezeu şi în viaţa femeilor.

Oriunde Puterea lui Dumnezeu a început o lucrare evanghelică cu adevărat sănătoasă şi roditoare, acolo şuvoiul mântuitor a început să cuprindă dintr-odată toate straturile sociale şi să-şi aleagă, din mijlocul tuturor acestor straturi şi feluri, vasele Sale de preţ prin care să-Şi ducă mireasma cunoştinţei Lui şi spre ceilalţi.

Asemenea începuturilor Evangheliei a făcut Domnul şi începuturile Oastei.

Întâi, Dumnezeu a chemat pe alesul Său prin care trebuia să-Şi facă lucrarea. L-a dus pe acesta deoparte şi l-a pregătit prin mijloacele pe care numai El le are sub stăpânirea Sa. Iar apoi, la vremea potrivită, l-a trimis în lume cu porunca: Du-te la ai tăi şi spune-le: „Aşa zice Domnul!”

Încă de la începutul Evangheliei este scris că împreună cu Mântuitorul nostru şi cu ucenicii Săi mai mergea după Iisus şi o „mulţime de femei”.

Dintre acestea unele s-au deosebit îndată prin mari fapte de curaj şi de iubire pentru Domnul sau pentru ai Lui, după cum este scris (Luca 8, 3; 23, 27;

24, 1).

Tot astfel, apostolia femeilor s-a dovedit la fel de binecuvântată şi de trebuitoare Evangheliei şi mai târziu, în toate vremurile, până astăzi.

Sfântul Apostol Pavel care a făcut cea mai mare apostolie pentru Domnul, mărturisindu-L pe Iisus şi vestindu-I Evanghelia Lui până unde nu mai fusese nimeni înainte de el (Rom. 15, 18-20) a avut un mare ajutor de la Domnul prin apostolia unor tot atât de sfinte femei, după cum fuseseră acelea care Îl urmaseră mai înainte pe Mântuitorul Hristos şi-L ajutaseră „cu tot ce aveau” (Fapt. 1, 14).

Sunt în paginile Sfintelor Evanghelii nişte lucruri atât de mişcătoare şi de minunate, scrise despre apostolia acelor sfinte femei care au fost chemate şi învrednicite

193

să ia o parte tot atât de frumoasă la înaintarea Evangheliei, ca şi a Sfinţilor Apostoli. Numele acestor femei sfinte sunt scrise pe veci împreună cu ale Sfinţilor Apostoli, în Cartea Vieţii (Filip. 4, 3).

Sfântul Apostol Pavel găseşte să spună despre unele dintre aceste surori credincioase cele mai duioase cuvinte de recunoştinţă şi de laudă din câte s-au putut scrie vreodată. Cum sunt, mai ales, cele din Epistola către Romani cap. 16.

Sau cele ale Sf. Apostol Petru (I Petru 3, 5).

Într-adevăr, ce lucruri frumoase au putut face pentru Domnul, îndeosebi, acele femei care, prin condiţiile lor de viaţă, erau dezlegate de orice datorii familiale şi lumeşti, cum erau cele necăsătorite şi văduvele, care puteau să se predea în totul lucrării Domnului.

În lucrarea duhovnicească a Oastei, după cum am mai spus, s-a ivit de la început trebuinţa atragerii femeilor în slujba Domnului.

Apostolia surorilor noastre a fost socotită nu numai ca o mare întregire pe care trebuia să o facă fraţii, dar este binecunoscut faptul că unele dintre lucrările pe care le-au făcut surorile noastre pentru Domnul nu le mai putea face nimeni altcineva.

Părintele Iosif a văzut bine, prin lumina Domnului, încă de la început, cât de necesară este şi va fi pentru sfânta Lucrare a Domnului, apostolia femeilorsurori. De aceea, a folosit orice prilej spre a chema şi îndemna pe cât mai multe femei la această apostolie.

Cât de minunate sunt cuvintele scrise de el, în privinţa asta, în multe din lucrările lui!

Iată, de pildă, ce scrie el încă de la începuturile Oastei:

„Femeile în Oastea lui Hristos...

E Duminica Mironosiţelor, praznicul femeilor care au stat în slujba lui Hristos, din clipa când au fost câştigate pentru lucrul Domnului, între oameni, şi până în clipa cea din urmă a vieţii lor. Acolo, la poala Crucii, le găsim în ceasul de cumplită încercare, când şi apostolii se împrăştiară şi se ascunseră de frica iudeilor. Ele I-au rămas credincioase până la moarte. Şi după moarte [cea a Domnului], ele se prind să ducă miruri bine mirositoare ca să ungă trupul Domnului. În dimineaţa măreţei zile a Învierii, femeile sunt acelea care aleargă întâi la mormânt. A lor a fost şi răsplata de a vedea mai întâi pe Mântuitorul înviat şi de a putea duce solia sfântă tuturor celorlalţi ca o pildă strălucitoare şi un îndemn pentru toate femeile, cum se pot ele face ostaşe ale lui Hristos.

Mai mult chiar decât bărbaţii, sunt chemate femeile să ajute lucrul Domnului, în lume. Cu firea lor mai gingaşă, cu simţămintele lor mai blânde, cu dragostea lor mai caldă, ele se potrivesc neasemănat mai bine ca să intre în Oastea lui Hristos pentru a ajuta înnoirea vieţii religioase a neamului nostru.

194

Ce nu poate face în lume o femeie cu bunătatea ei! Din cel mai dârz şi aspru bărbat, soţia cuminte poate face un bun tovarăş de viaţă. O mamă religioasă şi plină de dragoste către copiii ei s-a bucurat întotdeauna de binecuvântarea fiilor ei. În frământările cumplite ale vieţii, în care bărbaţii îşi pierd adeseori cumpătul şi se învrăjbesc, cât bine n-ar aduce femeile cu sfatul lor cumpătat, cu vorba lor domoală, cu dragostea lor de soţii credincioase. Se poate oare ca un bărbat să nu asculte cuvântul soţiei sale, chiar în treburile bărbăteşti de la comună, de la biserică, de la orice alte îndeletniciri, dacă el ştie că îngerul păzitor al casei sale este un suflet al lui Dumnezeu?

Dacă astăzi bântuie atâtea rele şi patimi în viaţa noastră, o pricină este şi aceea că femeile stau deoparte şi nu vin cu prisosul credinţei şi al dragostei lor creştineşti ca să aducă oloiul tămăduitor peste rănile pe care războiul le-a tăiat adânc în sufletele bărbaţilor.

Hristos vă aşteaptă, bune femei, ca să luaţi sarcina apostoliei Evangheliei Sale în lume. Marta vă este pildă de hărnicie în casă. Maria, îndemn cum să vă aşezaţi la picioarele Lui, ca să vă umpleţi de darurile învăţăturilor Sale. Samariteanca de la fântâna lui Iacov vă arată cum trebuie să vă însufleţiţi pentru Hristos când aţi ajuns să-L cunoaşteţi, ca să aduceţi la El lumea cum a adus şi ea la Domnul o cetate întreagă. Canaaneanca vă dă o pildă cum să apropiaţi pe copiii voştri de Hristos. Maria Magdalena vă spune că oricare dintre voi poate deveni o slujitoare aleasă, o uceniţă a Domnului. Iară Tabita, cea plină de fapte bune şi de milostenii ce făcea, este un îndemn statornic cum să îmbrăţişaţi grija pentru cei nevoiaşi şi amărâţi din jurul vostru. Îndrăzniţi dar, aşa vă îndeamnă glasul Domnului: «Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!...»”

«Lumina Satelor» nr. 18, din 11 mai 1924

Citind aceste îndemnuri, de un atât de mare preţ şi astăzi, ne putem da seama ce putere de a vedea adevărul primise el de la Domnul.

Din acestea se vede şi că Domnul voia să cheme încă de la început, în rândurile Lucrării pe care o începea cu Oastea multe „surori de cruce şi răsplată”, care să „ajute înaintarea lucrării Evangheliei”...

Suflete minunate de surori încep să apară în Oaste din ce în ce tot mai multe, iar prin gazetă încep să se arate faptele lor tot atât de vrednice şi de frumoase pentru Domnul ca şi ale fraţilor aleşi.

În munca de răspândire a Bibliei şi a cărţilor Oastei sau în ajutorarea materială a tipăririi acestora, ori a ajutorării săracilor şi a orfanilor, care erau primele bătălii din anii începutului Oastei, surorile noastre au dat unul dintre cele mai mari ajutoare, făcându-se, multe dintre ele, nişte harnice „Marte” ale lui Hristos, nişte înzestrate „Samaritence” ale Domnului.

Iată, de exemplu, ce se putea scrie despre astfel de surori:

„Ce poate face o ostaşă a Domnului... Oastea Domnului are în fronturile

195

sale şi o mulţime de femei care se întrec şi ele în râvnă şi luptă pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Amintim aici, la foaie, pilda unei astfel de femei: Ana Matei din Lugoj, ostaşă în Oastea Domnului. A făcut şi face nenumărate lucruri pentru biruinţa Evangheliei. A umplut Lugojul cu cărţi şi Biblii. Împreună cu o soră a ei în lucrul Domnului, nu cruţă nici o osteneală ca să poată prinde mereu suflete în mreaja Cuvântului lui Dumnezeu... Pe pieptul ei străluceşte cruciuliţa Oastei, crucea biruinţei. Frumoasă apostolie de la o femeie! Iată, acesta este rostul cel adevărat al femeilor. Aceasta este «femeia misionară» pe care o întâlnim în Faptele Apostolilor şi în epistolele Sf. Apostol Pavel: Lidia, Tabita, Priscila, Fivi...

A Domnului iubită fiică Ana... Domnul să-ţi ajute în frumoasa lucrare ce o faci pentru El. În una din scrisorile ce ne-ai trimis, ne scrii că ai avut o viaţă de suferinţe încă începând din copilărie. Patruzeci de ani ai suferit cu ochii şi nimeni nu te-a putut vindeca, în afară de Bunul Dumnezeu... Şi ai avut o căsnicie nefericită... Dar toate le-ai răbdat până la sfârşit, aducându-ţi aminte de Cuvântul Domnului Iisus: «Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui»... Acum eşti o femeie văduvă şi trăieşti o viaţă de rugăciune, de evlavie şi de lucru pentru Domnul. Să-ţi ajute Bunul Dumnezeu ca să poţi trăi această viaţă până la sfârşit. De suferinţele ce le-ai îndurat să nu-ţi pară rău. Aceasta este şcoala mare a suferinţelor din care ies şcolarii cei aleşi ai Domnului. Aproape toţi câţi trăim o viaţă după Evanghelie am trecut prin această şcoală. În foc se lămureşte aurul credinţei, în cuptorul suferinţelor şi încercărilor se ard vasele cele alese.

Fie ca pilda vieţii tale şi a faptelor tale să fie un îndemn şi altor femei, să intre şi ele în slujba Domnului şi să trăiască o viaţă cu Domnul”.

«Lumina Satelor» nr. 14, din 8 aprilie 1927

Şi, slăvit să fie Domnul că surorile care i-au urmat au fost în curând un mare şi binecuvântat număr. Astăzi, sora Ana este de mult plecată Sus, la mângâierea şi răsplata Domnului, dar numele ei a rămas întipărit pe multe fapte de dragoste şi milostenie în slujba Domnului. Tot aşa şi al atâtora dintre surorile ei şi ale noastre pentru care vom mulţumi până în veci lui Dumnezeu că le-am întâlnit şi le-am cunoscut în viaţa aceasta şi în Lucrarea aceasta.

„Alte două pilde din Oastea Domnului:

Avem în Oastea Domnului atâtea şi atâtea femei care au adus la Domnul pe soţii lor, prin răbdare, rugăciune şi suferinţă. Şi avem încă atâtea şi atâtea care se roagă cu stăruinţă. Domnul va răspunde la rugăciunile lor. Iată, întărim acum aceste cuvinte cu două pilde.

Din Iaşi, primim următoarea înştiinţare:

«Cucernice părinte Trifa! Neuitată va fi pentru noi, ostaşii Domnului din Iaşi, minunea pocăinţei fratelui nostru Drăgan Nicolescu. Acest frate ducea o

196

viaţă de o completă destrăbălare, de vicii, de nopţi pierdute, de desfrânare. Era violent şi brutal cu soţia sa Elisabeta, care era o îngenuncheată de mult la picioarele Domnului Iisus. De câte ori, nopţile, venind beat şi furios şi găsind-o priveghind la rugăciune pentru mântuirea lui sau citind cărţi sfinte, i le rupea şi le călca în picioare, apoi pe ea o lua la bătaie.

Ea, blândă, bună şi răbdătoare, nu dispera şi nădăjduia cu credinţă tare în mila Domnului, luând martirajul acesta ca un dar nepreţuit pentru mântuirea ei. Dar, iată, Duhul Sfânt, intrând într-o zi în viaţa şi în sufletul fr. Drăgan Nicolescu, viaţa lui s-a schimbat ca prin minune. Suflul Duhului Sfânt a domolit fiara sălbatică în Drăgan. Într-o vineri seara, iată-l că vine în biserica Barnovschi, unde noi, ostaşii, cu păr. Chirică făceam priveghere. A căzut în rugăciune alături de noi, scăldat în lacrimi. Face făgăduinţa de ostaş, părintele îi dă binecuvântarea şi noi îl îmbrăţişăm. De atunci acest om nu se mai cunoaşte pe sine. Toate viciile le-a părăsit. Şi, astăzi, iată-l pe fratele nostru un exemplu de ostaş, plecat cu adoraţiune sfântă la picioarele Scumpului nostru Mântuitor Iisus. Cu adevărat, biruinţa Duhului Sfânt este aceasta.

Ilie Bătculescu şi Gh. Lazăr, ostaşi în O. D.»”

„O altă pildă:

«Cucernice părinte Trifa, iată eu, subsemnatul, abia acum mi s-au deschis ochii sufleteşti să înţeleg că eu n-am ascultat ce a citit soţia mea din Biblie. De doi ani de când scumpa mea soţie m-a tot învăţat şi eu nicidecum n-am ascultat, ci mai vârtos o batjocoream şi o înjuram, ba vream şi să mă despart de ea şi s-o las. Câte cărţi i le-am sfârtecat şi le-am băgat în foc! De câte ori, când soţia mea citea rugăciuni, eu stingeam lampa ca să nu poată citi. Şi aşa doi ani am tot batjocorit-o.

Acum am înţeles că voia diavolului o făceam. Şi acum m-am hotărât să mă las de toate răutăţile şi să mă rog să mă înscrieţi şi pe mine, alături de soţia mea, în Oastea Domnului Iisus Hristos.

Părăoan Petru, com. Boz, jud. Hunedoara»”

Şi astfel de exemple ar putea să curgă mereu multe, multe.

Nenumărate erau surorile colportoare de cărţi şi foi şi chiar misionare cu cuvântul scris şi vorbit, dar mai ales cu fapta. Prin adunări, pe trenuri, prin sate, pe la munca lor, ele erau nişte harnice semănătoare ale Cuvântului lui Dumnezeu...

Peste serile din săptămână coseau şi împleteau haine pentru orfani şi săraci.

În serile zilelor de post şi rugăciune erau totdeauna în cel mai mare număr la ceasul rugăciunii şi citirii din Cuvântul Sfânt.

În lucrările trebuitoare prin biserici, ele erau totdeauna gata să ajute cu mâinile şi cu braţul lor.

Coseau steaguri pentru adunările frăţeşti, cercetau bolnavii şi spitalele,

197

pregăteau daruri pentru cei închişi

şi mai câte altele pentru a împlini cu scumpătate Cuvântul Mântuitorului şi îndemnurile sufletului lor ales şi evlavios. Aşa cum le îndrumau frumoasele învăţături din cărţile şi foile Oastei.

Statornicia în credinţă şi în ascultare de Domnul a fost una dintre frumoasele comori ale sufletului surorilor noastre. De multe ori ne-am gândit la această mare virtute pe care puţini credincioşi o au.

La început, când vremile erau liniştite şi libere, când pe calea Domnului erau doar petreceri duhovniceşti şi bucurii sfinte, multe mii de suflete de bărbaţi şi de femei au început să umble după Domnul şi să vină ca să ospăteze la mesele dragostei frăţeşti.

Însă ceva mai târziu când a început să se apropie de Domnul Iisus şi de Lucrarea Sa calea Crucii, Ghetsimanii, aprozii, iudele, caiafele, spinii şi cuiele Golgotei în cea mai mare parte, doar surorile s-au dovedit mai curajoase şi mai statornice.

Dintre ucenici, cei mai mulţi s-au risipit; dar dintre ucenice, cele mai multe au rămas. Întocmai ca pe timpul Patimilor Mântuitorului.

Noi nu vom uita niciodată acest adevăr pe care l-am trăit zguduitor am mai spus cândva acest lucru:

Surori de cruce şi răsplată...

Surori de cruce şi răsplată, însoţitoare-n plâns şi har, părtaşe-aceleiaşi credinţe, jertfind aceluiaşi altar cinstire-n veci îndreptăţită şi semn al sfintei preţuiri, recunoştinţa noastră, vouă, v-aduce-adâncile-i simţiri.

Voi aţi purtat cu noi alături povara luptei lui Hristos, dar voi aţi dus, deşi mai slabe ca mulţi, solia mai frumos.

Voi n-aţi trădat rupând Lucrarea cu duh potrivnic şi-ngâmfat, nici n-aţi vândut pe fraţi, ca Iuda, pe ban străin şi vinovat, nici n-aţi adus prilej de certuri, de dezbinări şi poticniri ci-aţi plâns cu suflet plin de jale în ceasul grelelor loviri!

Voi n-aţi schimbat învăţătura smintind credinţa nimănui, ci L-aţi urmat mereu pe Domnul, statornice-ascultării Lui.

Voi n-aţi luat o altă cale călcând întâiul legământ, decât puţine, când ori râvna, ori vina altora v-a-nfrânt!

Aţi stat în rugăciuni şi-n jertfă cu duhul strâns şi-ndurerat, răbdând, statornice-n credinţă, când mulţi „viteji” s-au lepădat.

Iar pentru toată jertfa voastră şi pentru tot ce-aţi pătimit voi nu v-aţi lăudat la nimeni nici vreo răsplată n-aţi voit.

198

O, scumpe suflete chemate de-Acelaşi Duh, spre-Acelaşi Ţel,

Hristos să binecuvânteze iubirea ce-o suiţi spre El!

El, Care v-a chemat, alături de noi, pe calea sfintei vieţi, să crească şi-n noi o credinţă, cu-a voastră de acelaşi preţ, cu-acelaşi rod şi duh statornic, cu-acelaşi mers şi chip frumos să ne-ncunune-odată crucea cu-aceleaşi răsplătiri, Hristos.

Ce minunat a scris despre aceste lucruri şi Părintele Iosif, ca o profeţie şi ca o mărturisire de recunoştinţă pentru toate sufletele acestea de aur ceresc surorile noastre cărora le suntem şi noi atât de îndatoraţi. Şi pentru care, am mai spus, trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu că le-a lăsat pe pământ.

Iată ce scrie Părintele Iosif despre statornicia sfintelor surori din zilele Patimilor Domnului şi din veacurile patimilor Bisericii Sale, ca un îndemn pentru cele din zilele Patimilor Oastei!

Nu ne putem reţine să nu dăm mai jos câteva din aceste adevăruri care sunt atât de potrivite şi acum, după atâtea zeci de ani de când s-au scris. Şi care vor fi potrivite, de asemenea, şi în viitor:

„...De mare dar s-au învrednicit femeile! Lor li S-a arătat mai întâi Hristos cel Înviat din morţi. Această cinste le-a venit, de altcum, ca un răspuns la credinţa şi statornicia ce le-au arătat ele în timpul răstignirii. Vai, ce lucru dureros s-a întâmplat pe timpul răstignirii Domnului! Toţi L-au părăsit pe Domnul. Unii de frică, alţii din nerecunoştinţă. De frica iudeilor fugiseră şi se ascunseseră până şi apostolii (afară de Ioan). Petru, cel care se lăuda că va rămâne credincios chiar dacă s-ar lepăda toţi, s-a lepădat de El, de frica unei slujnici.

Singure femeile s-au ţinut pe urmele Domnului, cu statornicie, până la sfârşit. Le vedem urmându-L pe Domnul în drumul cel grozav al ocărilor şi al bătăilor... Le vedem plângând, la picioarele crucii, suferinţele Domnului... Le vedem coborând de pe cruce Preacurat Trupul Domnului şi aşezându-L în mormânt... Le vedem aşteptând Învierea Lui. Trebuie să ne dăm seama că n-a fost uşoară această statornicie de credinţă a femeilor. Singură furia gloatei, ura iudeilor şi zăngănitul armelor soldaţilor ar fi fost destul să înspăimânte inima şi sufletul celor câteva femei neajutorate. Trebuie să ne dăm seama că soldaţii romani vor fi căutat să depărteze pe aceste femei din preajma Celui „Osândit”. Trebuie să ne dăm seama că gloatele erau cuprinse de un fel de beţie de ură, iar această ură nu putea suferi plânsul şi lacrimile femeilor...

Dar ele s-au alipit cu toată puterea lor de crucea răstignirii. Îmbrăţişând crucea Domnului, braţele lor se prefăcuseră în braţe de fier. Nici o putere din lume nu era în stare să le smulgă de lângă crucea lui Iisus. Numai o sabie ce le-ar fi tăiat mâinile ar mai fi putut să le smulgă de lângă crucea pe care suferea şi murea Scumpul nostru Mântuitor...

199

O, voi, binecuvântate Marii, credincioşii din toate timpurile vă vor păstra o veşnică amintire şi recunoştinţă pentru credinţa şi statornicia voastră, că n-aţi părăsit pe Scumpul nostru Mântuitor în clipele cele mai grele. Dar credinţa voastră trebuie să ne fie nouă şi o predică mişcătoare despre cum trebuie să ne alipim de Domnul. Eu, de câte ori simt ispitele apropiindu-se de mine, mă gândesc la voi şi strâng din toată puterea braţelor mele sufleteşti Crucea răstignirii... De câte ori simt că diavolul umblă să mă smulgă de lângă Crucea mântuirii, mă gândesc la voi şi la cuvântul Sf. Ap. Pavel: „Cine mă va despărţi pe mine de dragostea lui Hristos?...”

...De aici pleacă apostolia femeilor. De aici trebuie să plece şi numai de aici poate pleca. Apostolie adevărată nu pot face decât Mariile statornice care plâng la picioarele Crucii. Numai Mariile care au gustat din darurile Crucii. Astfel de Marii, vestitoare statornice ale Domnului Hristos, se sileşte să facă şi Oastea Domnului... O, ce mare slujbă pot face femeile pentru mântuirea oamenilor!...

...Dar, vedeţi, tocmai pentru asta diavolul a alergat şi aici tot în galop. Tocmai pentru marile daruri sufleteşti pe care le au femeile, diavolul se sileşte să le atragă în slujba lui şi în «apostolia» lui. Şi, vai, ce de femei fac astăzi slujba şi «apostolia» asta a diavolului. «Iară unele femei s-au abătut după Satana» zice Sf. Ap. Pavel (I Tim. 5, 15). Astăzi se poate spune că cele mai multe femei s-au abătut după Satana. Acestea sunt femeile care aţâţă vrajba printre oameni prin clevetiri şi minciuni.

Acestea sunt femeile care umblă pe aici, pe la oraşe (ca şi pe la sate), cu picioarele goale, ascultând de „moda” diavolului.

Acestea sunt femeile care îşi pun în slujba diavolului darurile ce le au de la Domnul: inima, ochii, frumuseţea... Casa acestor femei este un iad şi un mormânt, spune Scriptura (Pilde 7, 26). Vai, ce seceriş bogat are diavolul de pe urma unor astfel de femei!...”

«Lumina Satelor» nr. 16, din 14 aprilie 1929

Despre lucrarea dumnezeiască a Duhului Sfânt în sufletele multor surori ale noastre s-ar putea da multe pilde minunate.

Vom da doar una, mai jos, spre a se vedea că adevărata dragoste de Dumnezeu face lucruri atât de frumoase şi neobişnuite, înălţând nu numai sufletele celor ce fac binele, ci şi pe ale tuturor celor care văd sau aud despre aceasta.

Iată cele scrise de Părintele Iosif cu prilejul acesta, spre a fi un îndemn şi pentru altele şi o lumină pentru mai departe:

„...Mama şi fiica de la Roşia de Secaş, jud. Sibiu, care s-au hotărât să citească zilnic câte un capitol din Biblie.

Dintr-o scrisoare a fratelui Ilie Hotaza din comuna greco-catolică Roşia de Secaş din jud. Sibiu, cităm că «...sora Anica Damian, cu fetiţa ei, Amalia, s-au

200

hotărât, cu ajutorul Domnului, ca în fiecare zi să citească câte un capitol din Biblie, până vor termina toată Biblia...»

...Frumoasă hotărâre aţi luat, mamă şi fiică!... A citi în fiecare zi câte un capitol din Cartea lui Dumnezeu este ceva nespus de frumos şi de preţios.

Domnul să vă ajute, iubită mamă şi fiică, să duceţi la bun sfârşit hotărârea voastră... Să cutreieraţi cu bine Ţara cea minunată a Bibliei. În «călătoria» voastră prin «ţara» aceasta veţi da, pas de pas, peste frumuseţi şi bunătăţi neînchipuite. Veţi da peste râuri cristaline în care saltă «apa cea vie» a vieţii, veţi da peste munţi ce înalţă sufletul până la cer, veţi da peste fel de fel de dulci gustări duhovniceşti... Domnul să vă ajute să aflaţi şi voi «mierea» şi «laptele» şi «strugurii» dulci ai acestui Canaan ceresc, în această minunată călătorie. Ca, pe urmă, să puteţi da şi altora să guste din această dulceaţă.

De aceea, opriţi-vă! Pregătiţi-vă inimile, mamă şi fiică, pentru că voi intraţi acuma în Biserica cea mare şi tainică a Bibliei, unde Îl veţi auzi predicând pe Însuşi Domnul Dumnezeu, pe Fiul Lui Preaiubit, pe proorocii şi pe Apostolii Săi. Şi veţi auzi cântând corul cetelor îngereşti.

Începeţi citirea Bibliei cu Noul Testament. După fiecare capitol, îngenuncheaţi şi vă rugaţi ca să intre Cuvântul lui Dumnezeu în inima voastră, în viaţa voastră şi în faptele voastre.

Ferice de tine, mamă de la Roşia de Secaş, căci în vreme ce alte atâtea şi atâtea mame îşi duc fetele pe la baluri şi jocuri, tu ţi-ai adus pe fiica ta, Amalia, lângă candela Cuvântului Biblic...

Ferice de voi, mamă şi fiică, căci, în vreme ce atâtea alte mame şi fiice îşi pierd vremea în minciuni şi clevetiri, voi citiţi şi cercetaţi Adevărul cel Veşnic... Ferice de voi, căci aţi aşezat în casa voastră candela Cuvântului Biblic şi lumina vieţii... Ferice de voi... căci binecuvântarea lui Dumnezeu se va pogorî peste voi şi casa voastră.

Fie ca pilda voastră să fie urmată şi de alte mame şi fiice. Să fie urmată şi de alţi părinţi şi copii, să fie urmată de toţi părinţii şi copiii acestei ţări şi ai acestui neam, până când orice suflet din ţara aceasta va putea zice: Făclie (candelă) picioarelor mele este Cuvântul Tău şi lumină cărărilor mele (Ps.

118, 105).”

«Isus Biruitorul» nr. 3, din 17 ian. 1937

„«...Eu spunea sora noastră Pipernea Ana din Cristian, jud. Sibiu am citit multe cărţi religioase: visuri, paraclise, acatiste, epistolii dar n-am avut puterea să mă las de rele. Însă, de când citesc Biblia şi mă rog lui Dumnezeu, am căpătat o putere mare şi m-am lăsat de răutăţi. Numai citind Biblia am putut să mă scap de rele.

«Isus Biruitorul» nr. 3, din 17 ian. 1937

201

În cartea misiunilor Oastei Domnului, după cum s-a putut vedea din cele arătate până aici, au fost de la început multe suflete de surori binecuvântate care, prin râvna şi dragostea lor statornică, au ajutat ca Lucrarea Domnului să meargă înainte cu putere şi biruinţă.

Ar trebui să nu putem încheia acest capitol fără să amintim sute, dacă nu mii, de surori scumpe ale căror nume şi amintiri neuitate vor rămâne adânc întipărite şi strâns legate pe totdeauna de crucile şi învierile noastre. Unele dintre acestea au fost primele suflete care au răspuns, în satele sau în oraşele lor, chemării Domnului, intrând primele în Oaste. Pe urma lor apoi au venit mulţi, mulţi alţii, făcându-se acele mari grupări de credincioşi.

Altele, prin răbdarea şi tăria credinţei lor, duse până la martiriu pentru Domnul, şi-au adus la Hristos pe soţii lor răi şi necredincioşi.

Altele, fiind mame binecuvântate cu o mulţime de copii, şi i-au crescut pe toţi credincioşi. Apoi şi-au crescut, tot pentru Hristos, şi pe cel de-al doilea rând de copii, pe copiii copiilor lor, devenindu-le astfel de două ori mame: nu numai mame pământeşti, ci şi nişte adevărate mame cereşti, vrednice de o veşnică recunoştinţă din partea mulţimii de urmaşi, deveniţi copii ai lui Dumnezeu.

Altele şi-au făcut din casa lor o adevărată casă a Domnului, găzduind adunările frăţeşti, odihnind pe osteniţi, îmbrăcând pe goi, săturând pe flămânzi, „vindecând” pe bolnavi.

Altele au înzestrat fete sărace, au ajutat la întemeierea de familii credincioase, au dat din avutul lor pentru răspândirea Cuvântului Sfânt, au adăpostit pe izgoniţii lui Hristos, au legat rănile Lui...

Altele, în lipsa unor fraţi îndrumători, au luat ele în mână Cuvântul şi solia Domnului, adunând în jurul lor multe suflete şi împărţindu-le Pâinea Vieţii.

Când au venit vremurile de cernere, pe mulţi i-au luat furtunile şi pe mulţi i-au cuprins iarăşi valurile, dar ele au rămas ca nişte stâlpi în jurul cărora zidurile s-au refăcut iarăşi. Au rămas ca nişte tăciuni aprinşi prin care focul sfânt sa aprins iarăşi. Ca nişte stânci lângă care sufletele s-au strâns iarăşi.

De şapte ori au rămas unele din ele singure şi de şapte ori, din nou, Domnul a strâns în jurul statorniciei lor alte suflete, făcând ca solia mântuirii să fie dusă mai departe. Şi dovedind că oricât de slabi am fi noi, dacă rămânem statornici cu Domnul, El nu ne lasă de ruşine, ci până la urmă totul se încheie fericit şi biruitor!

Dumnezeu să le binecuvânteze pe toate aceste scumpe surori ale noastre cu o răsplată veşnică. Dintre ele, multe sunt acum acolo, în bucuria Domnului pe Care L-au iubit.

Dar nume de surori ca Ana din Lugoj, Maria de la Săruleşti, Lucreţia de la Laz, Corniţa, Susana, Ilinca, Marioara, Frăsinica, Mariţa, Ioana, Eliţa, Saveta, Lena, Sofica, Greta, Viorica şi atâtea şi atâtea altele vor fi binecuvântate şi pe pământ şi în cer.

202

Pentru binefacerile luminoase ori ascunse pe care le-au lăsat pe pământ, Dumnezeu le păstrează o veşnică răsplată.

Pentru viaţa lor adânc legată de istoria acestei Lucrări de jertfă (şi de istoria tuturor acelora alături de care au dus şi ele aşa de frumos luptele Domnului Iisus), noi le vom păstra o veşnică mulţumire, pomenindu-le necurmat în rugăciunile noastre.

Aceste suflete n-au trădat niciodată pe Domnul şi n-au sfâşiat niciodată Lucrarea Frăţească.

N-au adus învăţături dezbinătoare în adunări şi n-au lucrat în ascuns cu străinii, pentru paguba credinţei şi a dragostei dintâi.

Ele nu s-au ascuns de frica prigonitorului şi nici nu şi-au lepădat sau schimbat legământul pe care l-au făcut la începutul credinţei lor.

Facă Domnul nostru Iisus Hristos, prin Duhul Sfânt, ca astfel de mame, de surori, de soţii şi de fiice pline de credinţă, de bunătate şi de dragoste statornică, să se vadă în număr tot mai mare, şi pe viitor, în Lucrarea Oastei Sale.

Pildele acelor sfinte femei să fie urmate tot mai frumos de către tinerele noastre surori de astăzi şi de mâine. Pentru ca această Lucrare de jertfă să strălucească şi să rodească neîncetat tot mai mult pentru Domnul, prin vieţile lor curate şi predate lui Hristos.

Doamne Iisuse, Preadulcele nostru Mântuitor, Te rugăm ca, atâta vreme cât vor ţine pătimirile Lucrării Tale pe pâmânt, să îngrijeşti Tu Însuţi ca şi ea să aibă mereu alături astfel de femei sfinte, curajoase şi statornice.

Te rugăm, Doamne Duhule Sfinte, înzestrează mereu Lucrarea Evangheliei Tale cu astfel de „aur ceresc”, pentru că ceea ce au făcut multe dintre ele pentru Numele Tău este de o valoare şi de o frumuseţe veşnică. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

203

Meditaţii:

PURTĂTOARELE LUMINII

Purtătoarele Luminii sfinte şi curate, răbdătoarele poverii pentru toţi purtate, rare suflete de jertfă şi de rugăciune,

cât vă datorăm noi vouă, cine poate spune?

Mame şi surori de lacrimi şi de priveghere păstrătoarele Comorii Tainei în Tăcere, ochi în care totdeauna bunătatea-i nouă,

câtă roadă-şi datorează Sfânta Muncă, vouă!

Inimi mari, senine gânduri. minţi pătrunzătoare,

luminos v-a fost întruna Adevărul Soare.

Scut şi-ncurajare sfântă frunţii-nsângerate câte-ascunse binefaceri vouă-s datorate!

Miluita voastră mână, inima duioasă, grija voastră iubitoare, calda voastră casă,

toate-s partea fără care n-ar mai fi cântarea.

ce-ar fi fără voi pustiul, calea şi lucrarea?

Purtătoarele comorii sfinte şi curate, mame, şi surori, şi fiice binecuvântate,

Domnul ne va da-mpreună slava totdeauna!

ce-ar fi fără voi răsplata, raiul şi cununa?

204

O, FLORILE LUCRĂRII

O, florile Lucrării Sfinte ce-ncununaţi un Chip Slăvit, spre cinstea Celui ce v-aşteaptă

purtaţi-vă desăvârşit!

Dac-aţi primit chemarea sfântă să fiţi podoabe la altar, frumos în suflet, ca lumina,

păstraţi al curăţiei har!

Păziţi, mai mult ca ochii voştri, al sufletului alb veşmânt;

mai bine renunţaţi la viaţă decât cădeţi din legământ!

Dac-aţi ajuns cununa Celui în veci Ales şi Preaiubit, pentru cinstirea Lui eternă

purtaţi-vă desăvârşit!

Nimic nu ne poate apropia mai mult de Dumnezeu şi nimic nu ne poate face mai asemănători cu El, decât dragostea inimii noastre pentru Hristos şi împlinirea de bunăvoia noastră, cu bucurie, a voii Lui.

Sf. Ioan Gură de Aur

Hristos n-a dat ca semn de recunoaştere, pentru ucenicii Săi, în lume, minunile ci dragostea.

Dragostea statornică, fierbinte şi de bunăvoie.

Sf. Ioan Gură de Aur

15. CĂLĂTORIA LA IERUSALIM

Anul 1925 era al treilea an de la înfiinţarea Oastei.

Lucrarea Domnului mergea crescând mai repede în număr, decât în înălţime. Pe măsură ce Lucrarea creştea, însuşi lucrătorul avea nevoie de noi salturi în creşterea lui, spre a putea trage după sine lucrarea iarăşi, un timp.

Domnul şi Învăţătorul său Ceresc îl lua, din când în când, în câte o „şcoală” nouă pentru a-i descoperi noi lucruri. Apoi îl trimitea din nou la „şcolarii” săi, spre a-i îndruma şi pe ei în ceea ce a cunoscut el lângă Domnul lui. Era ca un zidar care începuse de jos, de la temelie, care lucra cu spor şi care ajungea repede cu lucrarea până la înălţimea staturii sale.

Atunci avea nevoie să fie el însuşi ridicat mai sus, ca să poată fi în stare a ridica, mai departe, şi lucrarea pentru care fusese adus s-o facă.

Şi, tot aşa, până când îşi va împlini partea rânduită lui.

Numai aşa îşi explica şi lucrătorul Domnului multele lui „chemări deoparte”, în diferite „şcoli” prin care l-a trecut Domnul.

El simţea şi înţelegea că mereu este nevoie ca Domnul să-l cheme într-o „şcoală” nouă spre a-l pregăti şi forma cât mai bine pentru ceea ce avea de făcut cu el.

E cutremurător să vezi cât de aproape şi cât de cu grijă a lucrat Domnul nostru Iisus Hristos în viaţa acestui trimis al Său. Şi în istoria acestei Lucrări.

E ceva adânc mişcător de suflet să vezi ce mijloace a folosit Domnul pentru ca să-Şi facă tot mai lămurită calea Sa pentru cei pe care-i va chema El să-şi câştige mântuirea în această Lucrare duhovnicească. Dar şi, mai ales, pentru aceia de care Se va folosi Duhul Sfânt, spre câştigarea mântuirii altora.

Suferinţa şi minunea sunt cele două mijloace prin care Domnul Se descoperă cel mai bine „şcolarului” Său.

Minunea vine din afară, suferinţa vine dinăuntru.

Minunea îi descoperă Adevărul şi Dragostea lui Dumnezeu; suferinţa îl face în stare să le vadă, să le înţeleagă, să le urmeze.

Fără lucrarea suferinţei, sufletul nu este în stare nici să vadă, nici să preţuiască, pe cât se cuvine, descoperirile Harului Dumnezeiesc.

Atât şcoala minunii, cât şi şcoala suferinţei cer din partea celui chemat în ele o zguduitoare seriozitate duhovnicească. Cu „şcolarii” neserioşi Dumnezeu nu lucrează, fiindcă nu poate lucra.

206

Cuptorul nu glumeşte şi focul nu râde. Ceea ce se poate trece prin cuptor este aur, iar ce nu este aur nu poate trece prin el. Rămâne acolo în foc.

Orice vas, ca să fie bun şi folositor, trebuie să fie trecut prin foc. Până n-a trecut prin cuptorul arderii, vasul nu este nici curat şi nici întărit îndeajuns.

Îndemnăm pe lucrătorii Domnului care sunt sau care voiesc să fie să se oprească puţin lângă acest adevăr şi să gândească serios la el.

Dacă Dumnezeu are de gând să se folosească serios de tine, drag suflet, El te va chema neapărat în vreo şcoală a încercării! Dacă nu se întâmplă nimic deosebit în viaţa ta, înseamnă că lutul din tine nu este în stare nici măcar să treacă prin ardere, nici să facă vreo slujbă de cinste şi de folos Stăpânului tău (II Tim. 2, 21). Deci nu privi la suferinţă decât ca la o binecuvântare, după cum spune cântarea:

Nu priviţi la suferinţa...

Nu priviţi la suferinţa pentru Domnul cu-ntristare, ea nu-i blestem, nici ruşine, ci e cinstea cea mai mare.

Suferinţa pentru Domnul este harul strălucit; fericit acela care e de ea învrednicit.

Suferinţa pentru Domnul nu e noapte, ci-i lumină, nu e zbucium şi-apăsare, ci e linişte divină.

Suferinţa pentru Domnul nu-i cădere, ci-i nălţare; nu e pierdere-n viaţă, ci-i câştigul cel mai mare.

Suferinţa pentru Domnul nu e chin, ci-i mângâiere; nu e plâns, ci-i cântec dulce; nu-i slăbie, ci-i putere.

binecuvântaţi pe Domnul când veţi fi în încercare,

207

căci prin ea vă faceţi vrednici de răsplata viitoare.

Nu cârtiţi, nici nu vă plângeţi ci-o răbdaţi cu bucurie, căci ea trece, dar cununa va rămâne pe vecie.

Pentru că Domnul avea să atragă, prin trimisul Său, pe mulţi oameni pe drumul Crucii spre Golgota, la picioarele lui Iisus cel Răstignit, era nevoie ca, mai întâi, el să urce plângând acest drum cutremurător.

Pentru că Domnul va avea să ducă prin el pe mulţi spre Ierusalimul Său cel de Sus, el va trebui să ajungă la icoana Aceluia, la Ierusalimul cel de jos.

Pentru că Domnul avea să înveţe prin el pe mulţi preţul lucrurilor cereşti, îl va face pe el să cunoască preţul acestora pământeşti, care sunt o închipuire ale acelora.

Nu numai picioarele lui duhovniceşti era nevoie să calce pe urmele Mântuitorului, ci chiar şi picioarele acestea trupeşti.

Ca să poată înfăţişa Ierusalimul Ceresc, trebuia dus să vadă Ierusalimul acesta pământesc.

E adevărat că, de departe, lucrurile se văd mai bine, dar tot aşa de adevărat este că, de aproape, le trăieşti mai cutremurător.

De departe, le cuprinzi doar cu mintea, rece şi larg, dar, de aproape, le trăieşti cu inima, fierbinte şi strâns. Şi abia atunci le poţi înţelege bine cu mintea, de departe, când le-ai simţit fierbinte mai întâi cu inima, îndeaproape.

Este nevoie să participăm cu întreaga noastră fiinţă minte şi inimă, înţelegere şi credinţă la cunoaşterea şi dezlegarea marilor adevăruri. Numai atunci vom putea ajunge să ajutăm la rezolvarea lor cea bună, întâi pentru noi, iar apoi, prin aceasta, pentru alţii.

În cele pământeşti este mai bine să-i meargă omului spre adevăr, mai întâi, mintea, de departe, iar apoi inima, de aproape.

Dar în cele duhovniceşti e mai bine să ne meargă mai întâi inima, prin credinţă, iar apoi mintea, prin mărturisire... „Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea”, iar, apoi „prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire”. Deci întâi, inima!

O inimă credincioasă îşi va ajuta şi mintea să meargă frumos şi înalt după Adevăr prin mărturisirea gurii pe care o îndrumă ea. Dar o inimă necredincioasă va duce în prăpastia nebuniei chiar şi pe cea înzestrată cu minte. Vai, la fiecare pas vedem astfel de nenorociri!

Ca să poată descrie Ţara Sfântă de Sus, el va trebui dus să o vadă şi să o descrie pe aceasta de jos.

208

În al treilea an al Lucrării Oastei Domnului, starea omului lui Dumnezeu ajunsese la trebuinţa acelui nou salt, după cum s-a văzut din cele de mai sus.

De data aceasta, Domnul îl va duce în şcoala minunii.

Aici va trebui să se atingă aievea şi cu toate simţurile sale trupeşti, de locuri şi de lucruri cu înţeles ceresc şi unic. Va trebui să-şi apropie inima, prin ele, de focul mistuitor al Dragostei Veşnice şi să-şi apropie mintea, prin atingerea lor, de lumina tainelor nepătrunse. Dincolo ajuns, de cealaltă parte, trecut prin şi ieşit din acest Iordan şi Mare Roşie el va fi un altul!

Inima lui schimbată şi mintea lui sfinţită vor fi atins Minunea. Şi vor fi cuprins Taina, trăindu-le la tensiunea cea mai înaltă. În focul acesta, care încălzeşte până la alb, sudura lui cu Hristos se va face desăvârşită.

Adevărat este că Dumnezeu Se poartă cu fiecare om după inima sa. Cu această inimă minunată, Dumnezeu trebuia să lucreze minunat. Şi aşa a şi lucrat.

Dar lucrurile cereşti, Dumnezeu când ni le dă, ni le întinde sub câte un înveliş pământesc. Tainele ni le înfăţişează sub mijlocirea unor simboluri. Iar Adevărurile, în anumite timpuri şi împrejurări, El Însuşi coborându-Se, de fiecare dată, până la nivelul unde ştie că suntem noi. Timpul Lui şi felul Lui nimeni dintre noi nu le cunoaşte decât după aceea.

Căci noi, oamenii, nu putem vedea bine decât înapoi, dar Dumnezeu vede totul înainte.

O, de-am avea şi noi vederile Lui!

Deci omul lui Dumnezeu trebuia dus la Ierusalim.

Trebuie să vadă, să pipăie, să simtă, să se cutremure.

Trebuie să se topească, să sufere ocări, bătăi şi spini... să fie răstignit... să bea oţetul şi fierea... să-i fie străpunsă inima... să moară pe cruce... să fie pus în mormânt... să coboare în locuinţa morţilor...

Şi apoi să învieze un alt om. Un om de talie cerească. Un iluminat al Minunii, un trăitor al Revelaţiei. Unul care, atingându-se de Hristos, să-L fi cuprins şi reţinut. Nu ca Maria (Ioan 20, 17), ci ca Pavel (II Cor. 12, 2).

Nu ştim cui i-a fost inspirată de către Dumnezeu ideea acelui pelerinaj la Ierusalim.

Nu are prea mare însemnătate nici persoana cui i-a încredinţat Dumnezeu organizarea acestui pelerinaj... Lucrurile văzute au totdeauna o formă, şi aceasta poate impresiona pe oamenii care rămân numai la cele ce se văd. Dar numai înţelesul lor cel nevăzut este ceea ce le dă valoare şi rost.

Poate nu avea vreo însemnătate plecarea vreunui altuia dintre ceilalţi 159 de inşi; Domnul singur ştie... Dar ceea ce vedem că a avut însemnătate a fost faptul că acesta era singurul cadru în care putea face această călătorie omul lui Dumnezeu, care trebuia neapărat să ajungă acolo, tot aşa cum era nevoie de un drum pentru Saul spre Damasc.

209

A venit cu ideea acestui pelerinaj cineva care avea influenţă. Şi l-a organizat cineva care avea putere.

Gândul ascuns al Domnului era însă ca, prin aceasta, omul ales de El să ajungă acolo unde trebuie. Iar planul, făcut de El să se împlinească aşa cum ştia El că era nevoie, în vederea lucrării pe care avea să o desfăşoare mai departe Duhul Său.

Aceasta era totul.

De aceea noi nu vom reda aici prea mult desfăşurarea întâmplărilor văzute. Ochii noştri duhovniceşti trebuie să citească sub aceste rânduri şi după aceste întâmplări, pas cu pas, doar gândurile nevăzute ale Voii lui Dumnezeu. Atunci vom înţelege Adevărul şi vom vedea Minunea. Altfel, ne vom opri doar la coaja din afară, iar miezul ne va rămâne pe totdeauna ascuns.

Chiar omului lui Dumnezeu aceste lucruri i se descopereau atunci doar în parte. Şi doar pas cu pas. Lumina lor întreagă a putut-o avea şi el numai strângând-o ciob cu ciob, din fiecare trăire. Şi rotunjind-o o dată, toată, la capăt!

Acum, după aceste gânduri, sculaţi-vă, a sosit ceasul să plecăm! Dar luaţi bine seama că această carte nu vrea să fie numai un manual de istorie, ci o mărturie vie despre un adevăr istoric. Şi o solie de chemare la mântuire, la un ospăţ de hrană duhovnicească pentru oricine o va citi.

Suntem deci în 1925. În acea vreme, în lumea nouă de după marele război, lucrurile încă nu se putuseră limpezi de-ajuns. Aşezarea, care poate veni numai după ani de pace, încă nu se statornicise.

Turismul nu era aproape deloc organizat. Lumea avea atunci cu totul alte preocupări decât azi, fiecare avându-şi de pus, mai întâi, în rânduială ţara şi casa lui, încă răvăşite de marea furtună ce abia trecuse.

Călătoriile în străinătate se făceau greu din pricina costului foarte scump, apoi a lipsei mijloacelor de transport şi a formalităţilor foarte greoaie pentru obţinerea actelor de plecare. Era o mare îndrăzneală să te şi gândeşti acum la o călătorie până la Ierusalim.

Cu toate aceste greutăţi însă, când s-a făcut cunoscută iniţiativa acestui prim pelerinaj românesc la Locurile Sfinte, s-au anunţat curând sute de cereri de înscriere. Mult mai multe decât locurile disponibile din numărul stabilit.

Vom relata, pe scurt, lucrurile aşa cum s-au petrecut, după cum sunt scrise în cartea Părintelui Trifa, «Pe urmele Mântuitorului însemnări din călătoria la Ierusalim», ediţia 1927.

Vom trece ceva mai grăbiţi peste amănuntele neduhovniceşti, redându-le strict numai la măsura în care ne sunt necesare. Şi vom stărui să le putem cuprinde mai deplin pe cele duhovniceşti, fiind singurele care au importanţă pentru scopul pe care îl urmărim.

„În toamna anului 1925 începe Părintele Iosif în «Cuvântul înainte» al cărţii s-a făcut cel dintâi pelerinaj românesc la Locurile Sfinte. Iniţiatorul şi

210

conducătorul acestui pelerinaj a fost Mitropolitul Ardealului, doctor Nicolae Bălan... Aproape un an de zile au ţinut pregătirile pelerinajului... Despre roadele şi foloasele sufleteşti ale acestui pelerinaj cred că este de prisos să mai vorbesc. Va vorbi istoria. Pelerinajul la Ierusalim n-a fost numai al nostru, al celor 160 de inşi care am avut fericirea să vedem Locurile Sfinte. Sufleteşte, au fost alături de noi şi alţii, sute şi mii, a fost sufletul poporului nostru întreg, care s-a închinat şi a mulţumit „pentru câte ne-a făcut nouă Domnul”...

Pentru mine şi viaţa mea această călătorie a fost o răspântie de hotar... Aveam la Ierusalim o veche Cunoştinţă. Îl aveam pe Mântuitorul, Care sunt ani de zile de atunci m-a atras la picioarele Crucii Lui, izbăvindu-mă dintr-o moarte sigură, trupească şi sufletească. Am plecat la Ierusalim să-I mulţumesc şi acolo pentru această mântuire... Am plâns pe locul unde Şi-a vărsat Scumpul Său Sânge pentru mine şi iertarea mea. Am plâns lângă mormântul Lui de unde a ieşit învierea şi viaţa mea. Sub braţele Crucii şi lângă lespedea Sfântului Mormânt mi-am înnoit făgăduinţa şi hotărârea: să-I slujesc Lui şi să-mi pun toată viaţa în slujba Lui. Să mă jertfesc pentru El şi lucrul Lui... Cartea aceasta este ca o rugăciune de mulţămită pentru Harul Său...”

Am promis că vom alege şi că vom reda pe scurt doar ceea ce este esenţial din cele rămase ca mărturii de la acest sfinţit scriitor.

Dar adevărul este că nu-ţi vine să laşi nimic pe dinafară, pentru că totul este esenţial. Totul este străbătut de fior şi de frumuseţe. Cei care au apucat să citească această carte nu vor putea uita niciodată cu ce putere şi cutremur i-a făcut să trăiască toate întâmplările vieţii Mântuitorului, de la venirea Lui în lumea asta, până la plecarea din ea.

Vom trece totuşi peste primele zeci de pagini şi vom începe numai cu: „Sosirea la Ierusalim”.

„...Din ce ne apropiem de Ierusalim, sufletul nostru e cuprins tot mai mult de dorinţa şi fiorul că, în curând, vom umbla pe unde a umblat Mântuitorul... Între pelerini aud întrebarea: «Oare cine ne va aştepta în gară la Ierusalim?» Cum stam cu Noul Testament în mână, pe mine, această întrebare mă face să mă gândesc şi să simt că eu nu sunt un «străin» în Ţara aceasta depărtată... La Ierusalim eu am un Prieten Bun, pe Iisus Mântuitorul, cu care de atâtea ori am vorbit prin rugăciune, stăruind nopţile lângă învăţătura Lui din Sfânta Scriptură. Inima îmi arde de bucurie că mă voi putea întâlni şi aici cu El şi Îi voi putea mulţumi că m-a scăpat de atâtea ori din atâtea necazuri şi din atâta moarte trupească şi sufletească.

Trenul fluieră prelung şi se opreşte. Am ajuns! Pe tablă, în faţa gării, scrie în trei limbi: «Ierusalim»... Ne aşteptau automobilele Agenţiei de Voiaj... A fost un lucru ce mie nu mi-a plăcut. Aş fi dorit să merg nu cu automobilul pe aici. Cu toată oboseala, cu tot praful şi căldura, aş fi dorit să intru în Ierusalim

211

pe jos, cu tot răgazul sufletesc ce-l cere un astfel de lucru sfânt. La prima vedere a Ierusalimului, mi-ar fi plăcut să îngenunchez, să mă rog, să mulţumesc cu lacrimi fierbinţi Celui ce m-a învrednicit de acest dar mare şi sfânt. Vechii evrei, de câte ori se apropiau de Ierusalim, îngenuncheau în ţărâna pământului şi se rugau. Aşa trebuia să facem şi noi.

...Câteva clipe zburate cu automobilul şi, iată, Ierusalimul se iveşte în faţa noastră. Aşezat pe o colină şi strălucind în lumina soarelui e aşa de măreţ şi tainic, cum mi-L închipuiam, cum Îl văzusem închipuit în icoanele despre Ierusalimul cel Ceresc... Prin aşezarea şi înfăţişarea ce le are, Ierusalimul este unic în felul lui în toată lumea. Chiar şi numai acest lucru grăieşte şi spune că Ierusalimul nu este un oraş ca oricare altul. Aşa cum stă sus, pe vârful unui deal de stâncă, pare şi azi o «Cetate a Domnului»... E aşezat pe două coline... cea din dreapta este «Muntele Sionului» şi e mai înaltă cu ceva decât cea din stânga. De jur împrejur, Ierusalimul este înconjurat cu ziduri. Este cu adevărat o cetate înconjurată cu ziduri puternice şi cu munţi de stâncă. Îmi aduc aminte: «...Cum este înconjurat Ierusalimul de munţi aşa înconjoară Domnul pe poporul Său» (Ps. 124, 2). Aşezat pe un loc înalt, din toate părţile la Ierusalim trebuie «să te sui»... Ca să intri în Ierusalim trebuie să te urci, să urci mereu... Aceasta trezeşte înălţarea sufletească... te atrage ceva mereu mai spre Domnul: Ierusalimul este o icoană a vieţii noastre sufleteşti... Viaţa noastră sufletească trebuie să fie o înălţare, o urcare neîntreruptă spre Ierusalimul cel Ceresc, spre Ierusalimul mântuirii noastre sufleteşti.

Primul loc vizitat în Ierusalim este:

Biserica Sfântului Mormânt...

...Ne apropiem cu frică şi cutremur de uşa Sfântului Lăcaş, a acestei biserici clădită peste Sfântul Mormânt în care a fost pus Mântuitorul... Iată «Piatra Ungerii», pe care Iosif, cu Nicodim şi cu Mironosiţele au uns Trupul Sfânt al Mântuitorului, după luarea Sa de pe Crucea Golgotei. Ca loviţi fără veste, genunchii noştri se apleacă şi ochii mi se umplu de lacrimi. Ne apropiem şi sărutăm Piatra Sfântă ce e îmbrăcată în marmură roşie... Buzele mele părea că ating Sângele Mântuitorului şi de sus din icoană părea că aud tânguirea Preacuratei...

În Biserica Sfântului Mormânt, ce privelişte neuitată: oameni din fel de fel de ţări şi neamuri se roagă, plâng, suspină şi sărută Locurile Sfinte. Alături de noi, românii, stau arabi veniţi de prin pustiurile ţărilor arabe, negri veniţi de pe undeva din ţările Africii, armeni, ruşi, greci... Pe toţi ne-a atras aici Acelaşi Mântuitor. Înfrăţirea popoarelor, prin Evanghelie, nicăieri nu se poate vedea aşa de minunat ca aici în Biserica Sfântului Mormânt... Lângă mine stă un ţăran din Bucovina, în frumosul lui port naţional. Lângă el, un arab venit de pe undeva de prin pustiurile Asiei se apleacă şi el în genunchi să se roage... O, binecuvântată Evanghelie a lui Hristos, ce binecuvântate sunt roadele Tale! Şi ce binecuvântată

212

va fi lumea când toţi oamenii vor cunoaşte cu adevărat pe Mântuitorul Iisus Hristos şi se vor întâlni în El ca nişte fraţi...

Aici se întâlnesc oameni nu numai din toate ţările, ci şi din toate confesiunile... Aşa a vrut Dumnezeu ca aici să se întâlnească toate neamurile şi toate confesiunile din lumea întreagă, atrase de Golgota şi de Mormântul Mântuitorului... Suspinul şi graiul omenirii întregi parcă se aude aici, în acest Loc Sfânt... Când am intrat în Biserica Sfântului Mormânt eu am simţit, înainte de toate, lipsa unei descărcări sufleteşti. Simţeam o greutate ce mă dobora în genunchi... Să mă retrag undeva, să fiu o clipă singur asta era dorinţa sufletului meu. Prea repede ajunsesem aici. Îmi trebuia un răgaz sufletesc, o descărcare a inimii. M-am retras în dosul unui stâlp şi, căzând în genunchi, am început să plâng... Când m-am ridicat din această rugăciune plină de fior, pelerinii începuseră să sărute Sfântul Mormânt... Locul unde a fost Mormântul Mântuitorului este în mijlocul Bisericii... De jur împrejur este loc umblător, ca să poţi vedea şi săruta Sfântul Mormânt împodobit cu candele, sfeşnice care ard zi şi noapte şi cu tot felul de podoabe şi scumpeturi din aur şi argint. Deasupra, la mijloc, este o icoană mare, înfăţişând Învierea Mântuitorului...

Mă simt cuprins de un puternic fior sufletesc: pe locul unde sunt eu acum, îngerul a vestit Învierea... O mare frică şi o mare bucurie simt şi eu, ca Sfintele Mironosiţe în clipa aceea. E ceva în acel loc ce te porneşte să plângi cu toate suspinurile inimii tale, dar alături de aceasta este ceva ce-ţi şterge lacrimile, ce te mângâie şi îţi strigă: Nu mai plânge, căci Hristos a înviat, iertarea şi viaţa din mormânt au răsărit... În clipa următoare cad în genunchi lângă lespedea de marmură în care este îmbrăcat Mormântul Mântuitorului meu... De afară, înainte de a intra, plănuisem să spun aici o rugăciune frumoasă... Însă acum, când ajung aici lângă Sfântul Mormânt nu mai pot grăi nimic. În faţa acestui Mormânt tace deodată şi amuţeşte tot ce e lut şi trecător în om. Numai Duhul inimii grăieşte şi ochii îşi slobod toate lacrimile lor... Mi se pare că a rămas afară tot trupul meu... şi, în lumina ce se revarsă din toate părţile, mi se pare că se topeşte în mine tot ce mai este otravă şi patimă rea. Simt că moare total din mine omul cel lumesc şi firea cea pământească şi rămâne numai omul cel duhovnicesc, firea cea nouă... Când mi-am desprins buzele de pe Piatra Sfântă am simţit că mi se deschide graiul şi am început să mă rog...”

Şi rugăciunea lui este ca o nouă şi totală predare lui Dumnezeu. O cutremurătoare înnoire a legământului cu Hristos. O pecetluire a hotărârii de jertfă făcută pe chiar locul Jertfei lui Hristos, Mântuitorul Său.

Pe locul unde a fost aflată Crucea Mântuitorului

În dimineaţa următoare avem Praznicul Înălţării Sfintei Cruci. Ne gătim de biserică... Coborâm, într-un adânc de stâncă, 30 de trepte. Aici e capela «Sf. Elena»... Locul unde s-a aflat Sfânta Cruce e şi mai în adânc... coborâm 20 de

213

trepte, jos, într-o săpătură în pietriş şi stâncă, unde se merge printr-un coborâş strâmt. Abia acum îmi dau seama că totul este săpat aici şi ascuns în Stânca Golgotei... Parcă dorul aflării mântuirii a săpat aici adânc, tot mai adânc după Izvorul Vieţii din Stânca Golgotei... Stând aici, pe acest loc, eu mă gândesc: o, ce înţeles adânc are acest lucru şi pentru noi, creştinii de azi. Ca şi oarecând împărăteasa Elena, şi noi trebuie să aflăm Crucea Mântuitorului, săpând tot mai adânc... şi pătrunzând tot mai adânc în înţelesul Evangheliei lui Hristos...

În Biserica Naşterii Mântuitorului

...Şi acum ne îndreptăm spre locul unde S-a Născut Iisus Hristos Mântuitorul... Locul Naşterii este astăzi o Cetate întreagă plină de Biserici, de Capele, altare şi Locuri Sfinte, de amintire creştină şi de închinare... Când ajungem în faţa Bisericii, la intrare, noi toţi, în frunte cu Mitropolitul Nicolae, începem să cântăm «Naşterea Ta, Hristoase». E cel dintâi Tropar al Naşterii ce răsună în limba românească în faţa Locului Sfânt unde S-a născut Mântuitorul. Un neam întreg parcă păşeşte şi cântă alături de noi.

E iarăşi o intrare joasă, unde trebuie aproape să te apleci când intri... Cincizeci şi opt de stâlpi de marmură sunt aşezaţi în patru rânduri în această biserică ce acoperă peştera sfântă în care S-a născut Domnul. Sub altarul bisericii, coborând 16 trepte în jos, se găseşte locul unde a fost născut Mântuitorul nostru... O, câte podoabe se găsesc şi aici, aduse de dragostea lui Iisus, din toate părţile lumii... Tocmai acum este aici slujba vecerniei. Ascult Evanghelia Naşterii în genunchi... Stau lângă colţul cu ieslea sfântă unde a fost înfăşat Copilul Sfânt. Simt ceva ce m-ar ţine mereu în genunchi. Ceva ce nu m-ar mai lăsa să mă ridic... Încep să mă rog... mă rog şi sărut cu căldură şi cu lacrimi fierbinţi locul unde S-a născut, pentru mine şi pentru toţi păcătoşii de pe tot pământul, Mântuitorul meu şi al lumii întregi...

O, cât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Singurul Său Fiu Şi L-a dat pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică... (Ioan 3, 16).

Spre Marea Moartă şi Iordan

Iordanul şi Marea Moartă se află, de la Ierusalim, la 30 km... Drumul trece pe lângă Grădina Ghetsimani. Suim dealul Măslinilor şi apoi o luăm înainte, spre răsărit. În câteva minute ajungem în satul Betania... Ne vom opri aici, în Betania, la întoarcere... E o căldură înăbuşitoare şi un praf ce ne pătrunde până în plămâni... Ce pustietăţi fioroase... Ori încotro te uiţi, numai dealuri pustii, arse de soare şi spălate de ploi; nicăieri, nici un pic de verdeaţă, nici un picur de apă, ci numai piatră, nisip şi praf. Doar din loc în loc, un fel de stufuri de spini pitici pe care îi rod cămilele şi măgarii. Vai de oamenii şi vai de animalele care trăiesc pe aici!

Tot coborâm... şi coborâşul nu se mai gată. Pe când se gată o serpentină, începe alta şi mai adâncă. Mă gândesc că aşa e şi cu viaţa, când începi a te

214

afunda în răutăţi şi păcate. Tot mai afund te cobori spre apele morţii sufleteşti... Marea Moartă se află într-o afundătură grozavă... la 420 metri sub nivelul Mării Mediterane... E cea mai joasă dintre toate apele câte sunt pe suprafaţa pământului... Apa ei e neagră, totul te înfioară ca de moarte. Totul este aici numai pustiu şi moarte. Nici o corabie, nici o vietate, nici pomi, nici iarbă, nici un vânt, nici o mişcare, nimic... Ai dori să fugi, să scapi cât mai curând de aceste locuri blestemate. Urmările păcatului cred că niciunde nu se văd atât de grăitor şi de fioros ca aici, unde a fost Sodoma şi Gomora. Tot ce spune Biblia despre pedeapsa lui Dumnezeu, venită peste locurile acestea, s-a întâmplat aievea. Cercetătorii au aflat pe fundul apelor acestora urme de ziduri, ruine şi oase. Mă uit peste acest ţinut mare şi fioros. O, cum n-am putere să-i aduc aici pe toţi păcătoşii şi să le arăt urmările şi urmele păcatului. Doar nicăieri în lume nu se mai văd aşa de înfiorător şi de grăitor aceste urmări, ca aici, în faţa locului unde au fost cândva Sodoma şi Gomora... Să vadă toţi, să se cutremure şi să vină la Dumnezeu până nu va fi prea târziu, ca pentru cei care au locuit aici...

...Iată, în depărtare, vârful muntelui Nebo, de unde Dumnezeu i-a arătat lui Moise Canaanul... O, dacă şi noi am trăi şi am muri cu nădejdea cea dulce a Canaanului Ceresc...

...Ne apropiem de Iordan... O lume pustie este şi în jurul râului sfânt, pe aici, la revărsarea lui în Marea Moartă. Pe unele locuri ţărmurii Iordanului n-au aici nici un fel de vegetaţie, ci numai nişte pământ sterp şi stâncos, însă pe cele mai multe locuri Iordanul este înconjurat cu desimi de fel de fel de plante şi de arbori... Mai sus, spre Galileea, în jurul Iordanului, este pământ mănos şi cultivat...

Iată o Biserică se iveşte: e Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul. Semn că ne apropiem de locul unde a fost botezat Domnul nostru Iisus...

Ne descoperim capetele şi-I mulţumim lui Dumnezeu că ne-a învrednicit să vedem şi acest loc sfânt...”

(Aici vom reda totul, ceva mai pe larg, după însemnările părintelui, întocmai cum descrie el că s-au petrecut atunci lucrurile. Aceasta, pentru un motiv trist, pe care îl vom spune la sfârşitul celor descrise şi petrecute atunci de el aici, la Iordan. Vă rugăm să citiţi bine, căci mai târziu va trebui să judecaţi.)

„...Coborâm pe nişte trepte săpate în pământ şi ne aşezăm lângă apă, într-un loc larg, săpat în coasta ţărmului şi acoperit cu frunzele arborilor. Aici, în faţa noastră, este locul unde S-a botezat Mântuitorul. Amintirea acestui loc a trăit din om în om şi din veac în veac. Până prin veacul al patrulea, spun călugării că era aici o cruce mare de piatră în apa Iordanului. Au fost şi câteva mănăstiri aici, în apropiere, din care însă abia se mai văd urmele ruinelor. Ţărmurii Iordanului erau aici îmbrăcaţi în marmură scumpă, însă a venit năvala hoardelor păgâne şi a distrus totul... Doar amintirea acestui loc a rămas până

215

în zilele noastre... E la o depărtare cam de 5-6 km de Marea Moartă, mergând în sus pe apele Iordanului şi stă cam faţă în faţă cu Ierihonul...

În acest loc Iordanul e liniştit. Abia i se vede cursul. Parcă stă pe loc. De jur împrejur, ţărmurii sunt plini de tot felul de plante, arbori şi tufişuri, de tot soiul, dar nici unele nu sunt din acelea de pe la noi, din Europa... E de o frumuseţe încântătoare acest loc. În faţa potopului de lumină ce vine de sus, din cerul veşnic senin, apele râului strălucesc ca nişte râuri de argint... Prin desime sunt multe privighetori şi alte feluri de păsări... Nimeni nu locuieşte pe aici, totul creşte în voia Domnului... Cu noi, a venit din Ierusalim un călugăr care singur ştie româneşte. El ne spune că mai demult veneau aici zeci de mii de închinători, cei mai mulţi din Rusia. În 1894 au fost aici 200 de mii de închinători... Închinătorii plecau atunci din Ierusalim pe jos, pentru ca, în Noaptea Învierii, să se boteze în Iordan, aşa cum se botezau „catehumenii” la începuturile creştinismului. Erau o armată întreagă de închinători. În fruntea lor aveau steaguri albe cu semnul Crucii. Între închinători era şi o mulţime de părinţi cu copiii lor. Uriaşa ceată venea cântând cântări creştineşti. Ruşii cântau şi Credeul. De la Ierusalim calea ţinea o zi până la Ierihon, unde ceata închinătorilor poposea, iar în zori de zi pleca spre Iordan cu făclii aprinse. În răsăritul soarelui, Iordanul era plin de cei coborâţi în valurile lui, cu dor de mântuire sufletească...

O sfeştanie românească la râul Iordanului

Mitropolitul Nicolae, împreună cu episcopul Teculescu şi cu un mitropolit venit cu noi din Ierusalim, se pregătesc să facă sfeştanie. Sfeştania se face în mijlocul Iordanului. Spre acest scop porneşte o barcă în care se suie mitropolitul Nicolae, episcopul Teculescu, mitropolitul din Ierusalim şi câţiva călugări şi cărturari. Barca se depărtează de la ţărm şi, oprindu-se în mijlocul Iordanului, se începe slujba sfinţirii apelor. Corul nostru răspunde de pe ţărmuri, unde stăm. Clipe neuitate şi înălţătoare de suflet sunt acestea. Pe locul unde S-a botezat Mântuitorul Iisus Hristos răsună, pentru prima dată pe limba românească, slujbă de laudă şi mărire lui Dumnezeu. O sută şaizeci de închinători români cântăm, pe locul unde S-a botezat Mântuitorul, Troparul Botezului: „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne...”. Un neam întreg parcă e alături de noi şi cântă cu noi...

...E obiceiul ca toţi închinătorii veniţi la Locurile Sfinte să se spele şi să se cufunde în râul Iordanului, în semn de curăţire a păcatelor.

Ne pregătim şi noi de acest botez, împrăştiindu-ne de-a lungul ţărmului. Unii şi-au adus haine noi şi curate, anume pentru acest botez. Peste câteva clipe suntem în apa Iordanului. Unii, care ştiu înota, străbat râul, alţii se spală la ţărmuri. Iordanul are pe locul acesta o lăţime de 5-6 m şi o adâncime de 3-4 m. Pe alte locuri Iordanul ajunge la o lăţime până la 30-40 m. Culoarea apelor Iordanului e tulbure, din pricina pământului argilos pe care îl străbate... Tot din

216

această pricină Iordanul are şi mult nămol. La suprafaţă apa e lină, dar îndată ce te-afunzi dai de repejunea apei, de curentul ei repede. Pentru cei ce nu ştiu înota, depărtarea în mijlocul apei e primejdioasă. Călugării spun că mulţi pelerini s-au înecat în apele Iordanului, apucaţi fiind de vârtej şi ei nu ştiau să înoate...

Clipe de neuitată înălţare sufletească am avut în momentul când am intrat în apele Iordanului. După ce mă închinasem în peştera de la Vifleem, după ce sărutasem Sfântul Mormânt şi plânsesem pe locul Golgotei, simt apele Iordanului ca pe o baie de renaştere sufletească, de înmormântare a omului meu cel vechi şi de înviere la o viaţă nouă (Rom. 6).

Potopul de lumină ce se revarsă de sus, din cerul de-a pururea senin, este parcă focul Duhului Sfânt. Peste viaţa mea, cea plină de stricăciunea patimilor şi păcatelor, simt pogorându-se o înnoire, o curăţire, o putere nouă. Mă aplec şi rostesc Psalmul 50, apăsând pe cuvintele: «stropi-mă-vei cu isop, şi mă voi albi... Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi Duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele. Nu mă lepăda pe mine de la Faţa Ta şi Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine...»

Simt o greutate sufletească ce-şi caută uşurarea. Mă aplec într-o parte şi lacrimi calde încep să picure din ochii mei în apele Iordanului. Cu ele mi se pare că se ridică şi se duce o mare greutate de pe sufletul meu. Mă simt uşurat ca un copil nevinovat şi renăscut. Mă îmbrac în albiturile cele noi, ce le-am adus de-acasă, şi le duc acasă, să le păstrez până când moartea va veni să-mi închidă ochii şi să mă treacă în lumea Mântuitorului meu. Păstrez aceste haine nu pentru că în ele ar fi ceva putere de mântuire, ci pentru ca să le văd neîncetat şi, văzându-le, să nu uit făgăduinţa ce am adus-o de la Iordan: de a-mi păstra curăţenia trupească şi sufletească. Şi de a sta neîncetat sub darul şi puterea Duhului Sfânt.

După ce ne îmbrăcăm, luăm cu toţii în sticle apă, ca să o ducem acasă, prin satele şi oraşele noastre. Pe multe locuri creştinii noştri s-au botezat în anul 1926 cu apă din râul Iordanului, adusă de cei ce au fost în pelerinaj... Ne pregătim de plecare spre Ierihon, strângându-ne la un loc, de pe ţărmul Iordanului de pe unde ne-am spălat...”

Acestea sunt relatările, pe larg, întocmai cum sunt scrise de părintele Trifa în cartea «Pe urmele Mântuitorului» la pag. 109-115.⁵ Şi acum iată „tristul motiv” despre care am amintit înaintea lor:

În anii de mai târziu, când, după cum spune undeva Părintele Iosif, Oastea Domnului şi-a avut dezertorii ei, unii dintre cei plecaţi s-au „botezat” pe la diferite alte confesiuni. Ca să-şi îndreptăţească acest pas şi acest act de rătăcire, au început să se dezvinovăţească, spunând că ei au făcut acest „botez”

⁵ Ediţia a III-a, Editura «Oastea Domnului», Sibiu, 1994.

217

urmându-l pe Părintele Trifa care şi el „s-a botezat” în Iordan, ca şi ei, atunci pe când a fost la Ierusalim.

Ba, mai mult, au şi folosit această spusă înşelătoare spre a-i clătina şi pe alţi fraţi şi surori lesne-crezători, atrăgându-i spre diferitele rătăciri de la credinţa şi de la legământul lor dintâi.

Arătaţi aceste pagini celor ce v-ar mai spune această înşelătorie vreodată şi spuneţi-le că spusele lor sunt o îndrăzneaţă stricare a adevărului. Spălarea pe care au făcut-o în Iordan cei 160 de pelerini, era doar „după obiceiul tuturor închinătorilor care merg acolo” şi era cu totul altceva decât „un botez” la o altă confesiune sau sectă.

Dacă ar fi fost un astfel de „botez”, cum zic aceştia, n-ar fi trebuit oare să se arate şi cine i-a botezat pe cei 160 de intraţi în apele Iordanului, în frunte cu cei trei ierarhi şi cu încă alţi 51 de preoţi şi călugări ai Bisericii, care au intrat deodată cu Părintele Iosif în apele Iordanului?

Şi, după aceea, n-ar fi spus ei la ce altă confesiune au trecut după acel botez? Toată lista, cu numele tuturor acelora, este publicată în «Lumina Satelor» nr. 43 şi 44 din 1925.

Dacă ar fi fost un „botez” ca al sectelor, acesta ar fi rămas el oare în ascuns? Erau acolo 160 de oameni.

Iată cât de grozave pot fi orbia şi înşelăciunea sufletească în care cad „dezertorii” duhovniceşti, aceia care „părăsesc adunarea” în care au fost născuţi la început (Evrei 10, 25-27). Ei capătă un fel de vedere stricată cu care răstălmăcesc totul, spre pierzarea lor (II Petru 3, 16). Şi se fac vinovaţi nu numai de călcarea credinţei dintâi pe care au primit-o (I Tim. 5, 12), ci şi de amăgirea altora. Şi de stricarea Adevărului.

Dumnezeu să aibă milă de ei... Să-i lăsăm!

Atâta, despre aceasta!

„...După plecarea de la Iordan continuă Părintele Iosif am ajuns la Ierihon. E cale cam de trei ceasuri cu trăsura... Din Ierihonul de odinioară, azi a mai rămas doar un sat mic cu vreo 300 locuitori... Aici a fost Zacheu-Vameşul... Până prin veacul al patrulea se spune că s-a păstrat dudul în care se suise el ca să-L vadă pe Mântuitorul. După aceea, pe locul Lui a fost sădit altul, apoi altul, şi tot aşa până astăzi. Aşa că şi azi este pe locul acela un «dud al lui Zacheu», la marginea drumului. Trecând pe acest loc, parcă aud şi azi cuvintele Mântuitorului: «Zachee, grăbeşte de te coboară, căci astăzi, în casa ta Mi se cade să rămân...» Am luat o mică ramură din acest dud şi o păstrez ca pe o amintire mult grăitoare.

Am trecut pe la Izvorul lui Elisei (II Regi 2, 19-22). Apoi, am ajuns la Carantania, locul unde a fost ispitit Mântuitorul. E pe coasta unui deal unde este înălţată o stâncă. De pe înălţimea aceasta, se deschide o largă şi frumoasă

218

privelişte spre valea Iordanului. Din acest loc I-a arătat Satana Mântuitorului «într-o clipeală» toate împărăţiile lumii şi toată mărirea ei...

Văzând acest loc, m-am gândit în câte chipuri şi feluri ispiteşte Satana pe oameni şi astăzi... Şi parcă m-am văzut acolo împreună cu fraţii ostaşi, iar pe Satana, dând târcoale şi căutând să ne ispitească în tot felul. Şi am suspinat, rugându-mă: Du-ne, Doamne Iisuse, şi pe noi la biruinţă asupra vrăjmaşului diavol. Nu cu putere de la noi ci, cu putere de la Tine, să-l biruim pe Satana şi ispitele lui...

De pe acest loc strig tuturor celor din Oastea Domnului: vegheaţi şi rugaţi-vă!... Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Biruiţi-l pe Ispititorul, rămânând alipiţi în totul de Hristos, până la sfârşit!

La înapoiere, trecem iarăşi pe lângă hanul bunului samaritean şi ajungem la Betania satul lui Lazăr, prietenul Domnului, şi al surorilor lui, Marta şi Maria care nu este departe de Ierusalim...

Întreg satul Betania este astăzi doar o adunătură de câteva case sărace cu oameni săraci. Locul unde a fost casa celor două surori e astăzi doar o ruină de bolovani.

Mă aşez pe o piatră, mă uit şi mă gândesc la cuvintele Mântuitorului, cu Marta şi cu Maria... (Luca 10, 38-42).

Pe locul acesta, a fost odată Marta cea zorită cu alergările. Azi totul este o ruină de pietre. Stând aici, pe aceste pietre, strig şi eu cu durere: Marto, Marto... Unde sunt cheile tale, alergările tale, adunătura ta?... Iată, de toate s-a ales praful şi ruina! Însă partea cea bună a Mariei nu se va lua de la ea niciodată...

De aici, de pe ruinele acestea, eu vă întreb şi pe voi, iubiţi cititori ai acestei cărţi: Care parte v-aţi ales voi?... De aici, de pe ruina care a fost cândva casa Martei, eu vă strig şi vouă, tuturor: Luaţi aminte să nu vă copleşească partea Martei, ci să aveţi grijă de partea Mariei, în viaţa voastră! Căci de casele şi ostenelile lumii, praful şi ruina se va alege. Numai partea cea bună a Mariei rămâne după moarte. Oare o ai tu pe aceasta?

Am trecut pe la mormântul lui Lazăr... E o peşteră adâncă şi întunecoasă în care, ca să intri, trebuie să cobori o scară de 20 de trepte, apoi dai de două încăperi. În încăperea din fund a fost mormântul lui Lazăr... La plecare sărut, cu lacrimi fierbinţi, o piatră din mormântul lui, gândindu-mă că şi eu eram odată un «Lazăr» ce murisem în păcate şi Domnul meu m-a înviat la o viaţă nouă...

...Când a trecut Iisus prin Ierihon şi a intrat în casa lui Zacheu, era în cea din urmă cale a Lui spre Ierusalim. Noi mergem acum tocmai pe acest din urmă drum al Domnului. Îl vom urma, însoţindu-L din Sâmbăta Floriilor şi până la Golgota. Vom duce, sufleteşte, pe cititorii noştri pe urmele Patimilor Mântuitorului, pentru ca să sfârşim cu Jertfa Lui cea Sfântă de pe Golgota...

219

...De aici, din Betania, a plecat Mântuitorul spre Ierusalim în Duminica Floriilor, în dimineaţa ce a urmat după cina din casa lui Simon-leprosul...

Iată, Mântuitorul nostru stă gata de plecare pe calea cea grea şi sfântă a pătimirii. O, Iisuse, Scumpul meu Mântuitor, mă alătur şi eu sufleteşte acestei gloate, ca un umil însoţitor al Tău.

Învredniceşte-mă, Mântuitorule, şi pe mine să merg pe calea sfintelor Tale Patimi. Învredniceşte-mă, Doamne, şi îmi dă harul Tău, ca să pot atrage şi pe alţii în acest drum al mântuirii noastre sufleteşti...

Convoiul, iată, ajunge în Muntele Măslinilor... Când, venind dinspre Betania, te iveşti în vârful Muntelui Măslinilor, dintr-o dată se vede jos, în faţă, întreg Ierusalimul şi jurul Lui... Poporul mult, ce venise la Praznicul Paştelui în Ierusalim, auzise de tot ce făcuse Iisus în Betania la învierea lui Lazăr. Şi, când a văzut pe Iisus coborând de pe Muntele Măslinilor, s-a umplut de bucurie şi Ia ieşit în întâmpinare, cântând şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate minunile pe care le văzuse...

S-au aflat însă în gloată şi glasuri de farisei care cârteau... şi, până la urmă, glasurile acestea au fost mai puternice...

Poarta prin care a intrat Mântuitorul în Ierusalim era una dintre cele 7 porţi... Prin ea se intra de-a dreptul în Templu. Azi este zidită o moschee pe locul unde a fost Templul lui Solomon. Poarta aceasta nu mai este umblătoare. De sute de ani stă zidită de tot. Tradiţia arabă spune că această poartă s-a închis de la sine şi că nu se va mai deschide până în Ziua cea Mare a Judecăţii... Se şi numeşte «Poarta Veşnică» sau «Poarta Veşniciei». În Ierusalimul de astăzi este numită «Poarta de Aur».

Un fior sfânt îmi cuprinde inima, auzind aceste tradiţii. Mă aplec în genunchi şi, îmbrăţişând un stâlp din «Poarta Veşniciei», încep să mă rog.

În faţa porţii, cât ţine coasta muntelui, musulmanii îşi îngroapă toţi morţii lor, pentru ca în Ziua cea Mare a Învierii să fie cât mai aproape de poarta vieţii. Un fior sufletesc de groază şi măreţie mă cuprinde, rugându-mă în mijlocul a mii şi mii de morţi care îşi aşteaptă aici Ziua Învierii şi Judecăţii. Parcă Poarta cea mare, cu toate pietrele uriaşe din ea, îmi apasă sufletul cu marea întrebare: Oare sunt şi eu gata pentru Ziua cea Mare şi Înfricoşată a Învierii şi Judecăţii din urmă?...

...Iată şi locul de unde Mântuitorul a profeţit nimicirea Ierusalimului şi sfârşitul lumii. Deschid Noul Testament şi citesc aici, la faţa locului, cele petrecute atunci şi profeţite de Mântuitorul în Matei, cap. 24... Când citeşti astăzi această profeţie, un fior de spaimă te cuprinde şi îţi vine să spui: cu adevărat acele vremi sunt cele de azi...

Iată foişorul unde s-a petrecut Cina cea de Taină... El se păstrează până în ziua de azi. În clădirea aceasta este acum o moschee musulmană, dar cu învoirea

220

arabilor poţi intra în ea. Foişorul este acum o încăpere goală, rece şi neîmpodobită... Se spune că tot aici ar fi şi mormântul lui David...

Aici a stat la masa Cinei celei de Taină şi Iuda.

Să luăm aminte la sfârşitul cel fioros al vânzătorului şi să avem grijă să nu cădem în păcatul vânzării Domnului şi a fraţilor noştri...

Iată şi locul unde s-a ţinut sfatul trădării lui Iuda. Se păstrează şi azi, dincoace de Ierusalim; e în vârful unui deal... Pe locul acesta este acum un pom bătrân şi singuratic, cu crengile uscate şi bătute de vânturi... Totul parcă predică aici despre urmările şi blestemul grozavului păcat al trădării, al lăcomiei de argint, al celui ce primeşte în inima lui pe diavolul...

De aici, iată-ne ajunşi în grădina Ghetsimani... Pe vremea Mântuitorului, muntele Măslinilor şi grădina Ghetsimani erau pline cu păduri de măslini... Azi însă nu mai este aşa... acum sunt pline cu clădiri, cu drumuri, cu garduri moderne... O, cât aş dori să găsesc aici un loc tainic în care să mă pot retrage şi să mă rog...

Iată locul unde S-a rugat Domnul Iisus, în seara Patimilor Sale, cu lacrimi şi cu sudori de sânge, pentru biruinţa mântuirii noastre. Iată aici, aproape de acest loc, stânca unde au adormit ucenicii Mântuitorului. O, ce fior sfânt şi neuitat am avut, rugându-mă în acest loc! Am adus din acest loc un fior ce va rămâne de-a pururi neuitat în sufletul meu şi în inima mea. Pe locul unde S-a rugat Mântuitorul meu cu sudori de sânge, mai mult am plâns decât m-am rugat. Nu puteam altcum.

Stând în locul unde El S-a rugat pentru mine cu sudori de sânge, eu mă simţeam atât de vinovat, atât de ticălos, atât de nerecunoscător, încât faţă de sudorile şi de durerile Lui n-aveam alt răspuns şi alte cuvinte decât lacrimile.

Îmi venea parcă să mă ridic, să mă depărtez cât mai repede din acest loc preasfânt. Însă mă opreau în loc sudorile Lui şi durerile Lui pe care le simţeam cum picură peste ticăloşia vieţii mele iertare, o nespus de dulce şi scumpă iertare...

Văzând piatra unde au adormit Apostolii Domnului, am plâns, aducându-mi aminte de câte ori am adormit şi eu în somnul păcatelor...

Pelerinii care au fost la Ierusalim şi-au adus de acolo tot felul de amintiri, multe cumpărate de pe la negustori... Eu mi-am adus din grădina Ghetsimani o piatră din stânca unde au adormit Apostolii. Pentru mine este o amintire de mare preţ; am pus-o într-o ramă pe peretele casei mele, ca s-o am pururea înaintea ochilor mei. De câte ori Satana se apropie de mine cu ispitele, piatra asta parcă îmi strigă cuvintele Mântuitorului: «Privegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită!...» De câte ori somnul ispitelor şi al păcatelor mă apleacă să adorm, piatra aceasta parcă îmi strigă: «Iosife, iară ai adormit?» De voi tăcea, de voi cerca să tac, piatra aceasta va striga după mine, precum zice Evanghelia (Luca 19, 40).

...Ne plângem mereu că ne biruie patimile şi că nu putem birui patimile, dar eu întreb: oare de câte ori ne sculăm noi noaptea să priveghem în rugăciune?

221

Oare câte nopţi din nopţile vieţii noastre le petrecem noi în rugăciune? Şi câte în... deşertăciuni?

Să mergem mai departe... Iată locul unde a fost prins Mântuitorul. Acest loc este tot în apropierea stâncii unde adormiseră ucenicii... Pe locul prinderii sunt şi azi nişte măslini bătrâni... sunt şase la număr. Măslinii trăiesc foarte mult... Despre cel mai bătrân dintre ei se spune că ar fi fost martor la cele ce s-au petrecut în fioroasa noapte de Joia Mare şi că a văzut pe Mântuitorul. Lângă acest măslin va fi dat Iuda sărutarea cea vicleană Mântuitorului şi pe acest loc a fost prins şi legat Domnul Iisus...

O, ce fior sufletesc am simţit lângă măslinii cei bătrâni din Grădina Ghetsimani!... Când vântul adie prin crengile lor, în spatele lor parcă auzi fioroasa istorie a celor ce s-au petrecut aici.

Îngenunchez lângă măslinul cel mai bătrân să mă rog. Un fior îmi străbate sufletul. Poate că eu, nevrednicul şi păcătosul, stau chiar pe locul unde a stat Mântuitorul... Poate că stau pe locul unde a fost Iuda, poate că stau pe locul unde Apostolii au fugit...

Mântuitorul meu, Iisuse Doamne, iartă-mă că de atâtea ori, poate, şi eu am fost în chipul lui Iuda: din gură am vorbit una, iar în inimă am copt alta... Te-am sărutat cu rugăciunea mea, dar cu fapta Te-am vândut...

Dragă cititorule, poate că şi tu stai pe locul lui Iuda... Ridică-te, dragă suflete, şi vino pe locul Mântuitorului!...

Să urmăm pe Mântuitorul la curtea lui Ana... Aici a primit El primele lovituri peste Faţa lui Sfântă...

De la Ana a fost dus la Caiafa, unde a fost cercetat cu ură şi judecat cu nedreptate, scuipat şi bătut...

În curtea lui Caiafa se vede şi astăzi locul unde a fost bătut Iisus. Este azi acolo o mănăstire armeană. Se păstrează şi azi stâlpul de care Iisus a fost legat în timpul când Îl băteau. Cu sufletul înfiorat am îngenuncheat pe acest loc şi, îmbrăţişând piatra sfântă, am început să plâng şi să mă rog. Nu voi uita niciodată fiorul acelui loc. Mi se părea că aud loviturile ce le răbda Mântuitorul... şi batjocurile celor ce-L băteau.

Dar şi mai mult decât acest fior mă pătrundea gândul că Iisus Mântuitorul a suferit această bătaie şi hulă pentru mine, pentru păcatele mele şi mântuirea mea.

O, Dulcele meu Mântuitor, aici ai stat Tu, legat la acest stâlp, ca să mă dezlegi pe mine din lanţurile cumplite ale patimilor şi păcatelor...

De la Ana, Iisus este dus, în zorii zilei următoare, la curtea lui Pilat, legat şi batjocorit ca un făcător de rele. De la unul şi până la altul era o depărtare cam de 3 km. Tot cam atâta fusese şi de la Ana până la Caiafa...

Tot drumul acesta Domnul fusese bătut, împins, batjocorit, huiduit, iarăşi bătut, iarăşi chinuit...

222

De aici a fost dus la Irod, ca să-L mai batjocorească şi acesta, apoi, a doua oară, din nou, la Pilat... Aici iadul a răscolit toate urile împotriva Lui, ca să-L zdrobească... Dar Domnul nu Se împotriveşte, ci rabdă cu linişte desăvârşită toate cumplitele bătăi şi batjocuri... pentru a ne dobândi nouă mântuirea...”

...Şi, în felul acesta, Părintele Iosif, omul lui Dumnezeu ca un al doilea apostol al iubirii lui Hristos îl urmează cu sufletul plin de cutremur şi cu ochii plini de lacrimi, pas cu pas, pe Preadulcele lui Mântuitor, trăind din plin toate patimile şi suferinţele Domnului său. Am fi dorit din toată inima să putem reproduce aici, măcar şi aşa, în foarte mare grabă, toate meditaţiile şi rugăciunile lui la cele paisprezece popasuri ale Patimilor Domnului. Căci El toate acestea le descrie atât de larg şi le trăieşte atât de profund.

Dar spaţiul rezervat acestui capitol şi aşa a fost depăşit cu mult...

Ne-am întins cu toate acestea anume nu numai pentru a arăta că această călătorie a fost pentru părintele acea şcoală cerească prin care el era făcut să pătrundă adânc în Tainele Crucii şi Jertfei Mântuitorului ci şi pentru a-i ajuta şi pe aceia care vor citi cartea aceasta, ca ei înşişi să poată dobândi cereasca binecuvântare mântuitoare. Fiindcă, încă o dată: scopul acestei cărţi nu este numai a înfăţişa, spre cunoaşterea minţii cititorului, adevărul şi jertfa istorică a desfăşurării unei vădite Lucrări dumnezeieşti ci este de a-i împărtăşi inima sa cu minunea dobândirii acestei mântuiri a lui Dumnezeu.

N-am ajuns cu aceste grăbite însemnări nici la pagina 100 a cărţii cu „însemnările” părintelui, dar cele ce se petrec de acum încolo, până la sfârşitul cărţii sale, ce are 240 de pagini, sunt tocmai relatarea înaltei şi profundei transformări a ucenicului care păşeşte pe urmele Mântuitorului său.

Dar el nu face drumul acesta singur, ci, prin puterea Duhului Sfânt, poartă aievea cu sine pe urmele Mântuitorului toate sufletele cititorilor săi. Multe mii dintre aceste suflete au şi aflat, în etapele acestui drum, prin harul Domnului Iisus, naşterea lor din nou şi calea Ierusalimului Său Ceresc. Pe unul dintre aceste suflete îl foloseşte Dumnezeu, în chip minunat, chiar acum, la descrierea acestor locuri.

Din toată lectura cărţii se vede transformarea scriitorului. La capătul acestei călătorii, pe drumul Crucii lui Hristos, el era pregătit pentru drumul propriei sale cruci.

După ce suise calvarul Mântuitorului până la Golgota, gustând din plin şi pătrunzându-se profund de adevărul Marii Jertfe aduse de Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, el ajunsese încredinţat pe deplin şi de marea jertfă a propriei sale vieţi, pe care va trebui s-o aducă lui Dumnezeu cu aceeaşi totală şi conştientă dăruire pe care a văzut-o pe Golgota, la Iisus, Domnul său.

Acolo a aflat el adevărul cutremurător, spus de marele lui înaintaş, Sf. Ap. Pavel, care zice: „...Să-L cunosc pe Hristos şi puterea învierii Lui şi părtăşia

223

suferinţelor Lui şi să mă fac asemenea cu moartea Lui, ca să ajung, cu orice preţ, dacă voi putea, la învierea din morţi...” (Filipeni 3, 10-11) şi: „În trupul meu să împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos pentru Trupul Lui, care este Biserica, pentru Trupul Lui, care sunteţi voi...” (Col. 1, 24).

Încheierea cărţii o face spunând că în ea nu sunt adunate decât o parte din însemnările călătoriei sale, cele despre Ierusalim şi împrejurimi. Şi că mai urmează o a doua carte care să cuprindă pe cele de dincolo de Ierusalim. Dar această carte nu va mai ajunge să o tipărească niciodată... El se desparte de cititori arătându-le Ierusalimul cel Ceresc şi spunând:

„...La Ierusalimul acesta pământesc n-am putut merge decât o mână de oameni. Unii n-au avut bani, alţii n-au putut câştiga paşapoarte, pe alţii nu i-au ajutat puterile trupeşti.

Este însă un alt Ierusalim, cel Ceresc, şi calea spre el este deschisă tuturor. Toţi suntem chemaţi (şi îmbiaţi) să facem această călătorie. Domnul Iisus ne-a pregătit tuturor Calea şi intrarea în el. Dar trebuie să facem şi noi o pregătire pentru aceasta. Nici călătoria la Ierusalimul pământesc şi nici cartea aceasta nu ne vor folosi la nimic dacă nu vom putea călători şi la Ierusalimul cel Ceresc.

De mare har ne-am învrednicit noi, cei care am văzut Ierusalimul.

Dar acest dar e nimica pe lângă cel de a vedea Ierusalimul cel Ceresc. Citiţi cele scrise în Apoc., cap. 21, 10-27 şi în cap. 22, 1-5, ca să vedeţi ce va fi acest Ierusalim Ceresc...

O, ce răsplată şi ce fericire slăvită îi aşteaptă pe cei credincioşi! Aceştia vor intra pe porţile Ierusalimului Ceresc... şi ceea ce ochii n-au văzut, urechile n-au auzit şi mintea omenească nu poate să-şi închipuie, aceea îi aşteaptă pe cei credincioşi în celălalt Ierusalim.

...Dragă cititorule, noi n-avem locuinţă stătătoare aici pe pământ. Casa şi locuinţa noastră cea adevărată nu sunt casa şi locuinţa aceasta de pe pământ... Noi avem o altă locuinţă... aceea pe care ne-a făgăduit-o Domnul când a zis: «Eu Mă duc să vă pregătesc un loc...» (Ioan 14, 1-14). Domnul nostru Iisus Hristos pe toţi ne-a făcut „moştenitori” ai Ierusalimului Său cel Ceresc. Ne-a făcut prin Jertfa cea Sfântă a Sângelui Său. Însă, vai, cei mai mulţi oameni îşi pierd această moştenire cerească pentru că nu cred şi nu primesc Jertfa Lui mântuitoare... Cei mai mulţi oameni îşi vând, ca Esau, partea lor de moştenire din Ierusalimul Ceresc, pentru poftele şi ispitele acestei lumi înşelătoare...

Spre acest Ierusalim vă chem cu toată puterea mea pe voi toţi şi pe tine, dragă cititorule...

Apucaţi chiar acum pe calea cea strâmtă care duce la Ierusalimul Ceresc... Hotărâţi-vă pentru Domnul şi veniţi şi voi, luaţi chiar de acum drumul spre Ierusalimul cel Ceresc! Căci dacă faceţi acest lucru ne vom întâlni odată Acolo cu toţii, să cântăm împreună cu îngerii o cântare cum nu mai ştie nimeni şi cum n-a mai cântat nimeni pe acest pământ...

224

Din călătoria spre Ierusalim mi-a mai rămas o amintire zguduitoare:

Între noi, cei ce plecam la Ierusalim, era şi unul care n-a mai putut pleca. Venise până la Constanţa, la vaporul cu care plecam noi toţi, dar, vai, n-avea documentele gata de plecare. Nu umblase din vreme să-şi câştige dreptul de-a merge, iar acum el nu putea pleca acolo.

Parcă îl văd, sărmanul, cum alerga, cu lacrimi, încoace şi încolo, cerând îngăduinţa autorităţilor... Îmbia bani, căci era într-o bună stare materială... Îmbia o cauţiune de zeci de mii de lei... Ar fi fost gata să-şi dea toată averea lui, numai să poată pleca şi el la Ierusalim.

Dar, vai, cauza lui era pierdută. Legile cu călătoria în altă ţară sunt foarte aspre. Nimenea nu-l putea ajuta. Când am plecat, el a rămas plângând cu deznădejde. L-am văzut de pe vapor cum ne petrecea zdrobit şi cu ochii în lacrimi. L-am văzut tot mai departe, cu mâinile întinse spre noi, care plecam...

Ca un fulger mi-a străpuns inima această întâmplare. O simt şi astăzi în inima mea. O simt ca un adânc înţeles sufletesc:

O călătorie este şi viaţa noastră, o călătorie spre alte tărâmuri, o călătorie spre Ierusalimul cel Ceresc. Toată viaţa noastră este o pregătire pentru această călătorie. Moartea trebuie să ne afle gata, cu toate „documentele” în rânduială, spre a avea dreptul de a pleca şi intra în Ierusalim... Însă, vai, cei mai mulţi oameni nici nu se gândesc să-şi strângă din vreme actele de lipsă pentru acest mare drum. Şi, astfel, plecarea vine fără de veste pentru ei şi rămân fără dreptul acesta.

Cel rămas în Constanţa îmbia bani, şi-ar fi dat toată averea lui, în clipa plecării, ca să poată câştiga acest drept. Dar, vai, el a rămas pe dinafară, ca fecioarele cele nebune. Totul era în zadar... era prea târziu.

În clipele morţii, aşa vor vedea şi cei nepredaţi Domnului, cei nenăscuţi din nou, cei păcătoşi şi necredincioşi. Vor vedea că toţi banii lor, toate bogăţiile, toate lumeştile lor scaune, şi glorii, şi desfătări sunt o deşertăciune şi o zădărnicie. Că sufletul lor are lipsă de altceva ca să poată pleca spre Ierusalimul cel Ceresc.

Eu mă înfior azi nu de mila celui rămas la Constanţa, ci de mila acelora care, în ceasul morţii lor, vor alerga în toate părţile, să poată câştiga şi ei dreptul de a pleca şi intra în Ierusalimul cel Ceresc, să poată avea mântuirea sufletului lor, să poată intra în bucuria Cerului... Dar atunci va fi prea târziu...

Iubitul meu, hotărăşte-te azi pentru Domnul, pentru Ierusalimul Ceresc. Şi începe să-ţi strângi îndată „documentele”, faptele cele bune ale credinţei, căci se apropie şi călătoria ta. Să fii gata în ziua aceea, ca să poţi intra pe porţi în Cetate (Apoc. 22, 14).

Slăvit să fie Domnul!

225

Meditaţii:

IERUSALIM, CETATEA MEA

Ierusalim, Cetatea mea,

tot sufletu-mi suspină:

când oare, când te voi vedea,

când oare-n tine voi intra

să cânt în mântuirea ta

pe marea cristalină?

Ierusalim, sfânt dor nestins,

ce dulce va fi-n tine,

când lungul zbucium va fi-nvins,

când Ţelul drag va fi atins, iar plânsul şters, uitat şi stins şi zările senine.

O, Rai cu ziduri de topaz, iubirea mea te cheamă cu rugăciunile-n extaz, cu râu de lacrimi pe obraz, cu dorul să te vadă az, strigându-ţi: ia-mă, ia-mă!

O, pân-atunci, Ierusalim, trimite-ne din tine arvuna harului sublim pe care-l cerem şi-l dorim, biruitori să moştenim comorile-ţi divine.

Cel ce s-a hotărât pentru Domnul şi nu mai trăieşte pentru sine, ci pentru Dumnezeu, acela se va umple de toată plinătatea dumnezeiască şi va vieţui după voia lui Hristos.

Sf. Maxim Mărturisitorul

16. LEACUL DUREROASEI SFÂŞIERI

Una din cele mai dureroase sfâşieri ale poporului nostru, de aproape trei sute de ani încoace, este problema confesională.

Până la anul 1700, noi, românii, am avut o singură învăţătură şi o singură credinţă creştină. Eram, trupeşte, despărţiţi în provincii separate şi stăpâniţi de puteri diferite, dar sufleteşte eram uniţi de acelaşi adevăr de credinţă, aşa cum am primit Evanghelia de la strămoşii noştri, creştini veniţi aici în surghiun (trimişi de împăraţii romani), pentru statornicia lor în dragostea faţă de Domnul Hristos.

Dar, în anul 1700, în zbuciumata noastră istorie a intervenit o răscruce grea. Vrăjmaşii iubirii şi ai păcii, care ne stăpâneau trupeşte, au reuşit, cu promisiuni şi cu daruri pământeşti, să facă ruptura sufletească, atrăgând pe episcopul ardelean de atunci, Atanasie, să se rupă de Biserica de Răsărit şi să se alipească de cea de Apus.

O parte dintre oameni, urmărind uşurarea de necazurile ce li se făceau, l-au urmat dar cea mai mare parte, nu. Decât să-şi împovăreze sufletul, mai bine voiau să rabde orice.

Dar toate câştigurile trupeşti şi toate uşurările de care s-au bucurat, din partea stăpânirii străine, acei români, care au trecut de partea Apusului, n-au putut şi nu vor putea niciodată acoperi nici în cea mai mică parte marea pagubă şi marea durere produsă în sufletul poporului nostru prin această ruptură.

Prin toată istoria lumii trece ca un fir roşu un mare şi dureros adevăr: că lesne s-au făcut rupturile sufleteşti, dar că, după aceea, nici una dintre acestea nu s-a mai putut reface.

Pentru a face o dezbinare a fost de-ajuns un singur suflet slab care să se lase ispitit dar, pentru a reface ceea ce s-a dezbinat, nu-s de-ajuns oricâţi binevoitori.

Iată, în 1054, când s-a făcut prima ruptură a Bisericii de Apus de cea de Răsărit, au fost de-ajuns doar doi episcopi slabi care să se lase biruiţi de ispită cel de la Roma şi cel de la Constantinopol. Şi ruptura s-a făcut.

Dar, după aceea, iată, a trecut aproape o altă mie de ani de atunci. Câte lupte şi încercări pentru apropiere şi refacere! Iar rezultatul este că prăpastia-i şi mai mare azi decât oricând.

227

Au urmat apoi dezbinările din veacurile Reformei, ale Protestantismului.

Care dintre aceste dezbinări s-a mai refăcut?

Care dintre cei plecaţi s-a mai întors?

Care dintre răni s-a mai vindecat?

Nici una!

Ci fiecare ruptură a mai adus o altă ruptură. Fiecare dezbinător a fost şi el dezbinat. Iar astăzi este o stare care umple inima creştină de o întristare fără margini.

Trupul Bisericii creştine este plin de răni ce sângerează. Parcă toate mădularele i-s rupte şi sfâşiate. Duhul Bisericii geme, chemând cu durere pe Domnul ei să vină să-i vindece toate aceste răni şi sfâşieri pe care Satana i le-a produs prin lipsa de veghere a unora dintre slujitorii puşi să lucreze spre unitate, dar care au lucrat spre dezbinare. Să lucreze spre pace, dar s-au lăsat ispitiţi de lupte, de atunci şi până azi.

În 1700, episcopul Atanasie, mişcat de suferinţele poporului asuprit pentru credinţă, s-a lăsat ispitit de promisiunile mai marilor de atunci străini şi, pentru a uşura starea trupească a poporului, a acceptat să treacă la credinţa „apuseană”.

Urmarea a fost însă că de marile necazuri trupeşti poporul tot n-a scăpat, dar abia atunci au început marile necazuri sufleteşti.

Până atunci îi asupreau străinii, din afară, dar de atunci au început să ne asuprească ei, fraţii dinăuntru.

Atanasie s-a dus, dar dezbinarea lui a rămas.

S-au dus până şi stăpânirile şi stăpânitorii străini. S-au dus legile şi fărădelegile lor. Dar prăpastia despărţitoare pe care au făcut-o între sufletele noastre nu s-a umplut. S-au vărsat în ea atâta sânge, atâtea trupuri, atâţia ani dar ea este şi astăzi tot mare şi tot dureroasă.

Iată însă că, o dată cu vindecarea rănilor naţionale, o dată cu eliberarea tuturor ţinuturilor româneşti împrăştiate sub dureroasele stăpâniri tiranice care ne robeau pământeşte, marea bunătate a Tatălui Ceresc dorea să ne dea ceva şi mai mult.

Dorea să ne aducă darul cel şi mai mare, al refacerii hotarelor noastre sufleteşti. Dezrobirea din dezbinările sufleteşti. Eliberarea din dureroasele lupte şi sfâşieri confesionale.

Oastea Domnului, care era Lucrarea dragostei dumnezeieşti pentru vindecarea tuturor rănilor poporului nostru, era leacul cel ceresc şi pentru vindecarea sănătoasă şi fericită a acestei răni.

Dar diavolul, care nu doreşte pacea şi unitatea, are totdeauna la îndemână mijloace ispititoare spre a înşela pe cei care se lasă ispitiţi de el. Dorinţa de slavă lumească şi foamea după satisfacţii fireşti au fost totdeauna cauza ascunsă

228

a tuturor dezbinărilor. Pentru aceste scopuri, oamenii biruiţi de păcat au scornit înţelesuri noi Învăţăturii Sfinte, numai ca ei să-şi poată face o altă partidă în care să fie în frunte, fiindcă înainte erau prea în urmă.

Nu poţi face o dezbinare până ce nu afli o altă învăţătură. Satana, vechiul vrăjmaş al Adevărului, încă din Eden, sub forma şarpelui, i-a învăţat pe oamenii ce s-au lăsat ispitiţi de el cum să răstălmăcească Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu şi cum să afle un alt înţeles sfintei porunci, ca să-şi poată ajunge scopul vinovat.

După ce a schimbat învăţătura, omul ispitei schimbă şi credinţa, pentru că credinţa vine în urma auzirii învăţăturii. Cum este învăţătura care se vesteşte, aşa este şi credinţa pe care o naşte învăţătura aceasta în suflete.

Este învăţătura sănătoasă şi dreaptă? aşa va fi şi credinţa celor ce primesc această învăţătură! Este învăţătura falsă, potrivnică, nesănătoasă? aşa va fi şi credinţa izvorâtă din ea.

Duhul dezbinării este totdeauna un duh agresiv şi îndrăzneţ.

Priviţi ce îndrăzneală a avut Ispititorul, chiar şi faţă de Domnul Iisus.

Acest duh ispititor are mereu noi iniţiative. Scorneşte mereu tot felul de căi noi şi inspiră mereu tot felul de idei noi, cu o îndrăzneală uimitoare.

În lucrarea Domnului Iisus, acest vrăjmaş iese mereu înaintea oamenilor Adevărului, cu interpretări viclene. Aşază mereu în calea mărturisitorilor Evangheliei cursele lui ascunse. Şi croieşte mereu, din drumul cel drept, potecuţe lăturalnice şi promiţătoare, spre a deforma Adevărul, spre a dezbina mărturisirea, spre a rătăci Calea.

După ce a reuşit să amăgească pe unul, Ispititorul îl foloseşte pe acesta ca pe o unealtă, ca pe un înaintaş, ca pe un steag, spre a atrage şi pe alţii.

Astfel se creează o tradiţie. Iar cei care vin în urmă, nu numai că nu mai au puterea să iasă din ispită, ci capătă îndrăzneala să lupte pentru ea ca pentru un adevăr, batjocorind şi dispreţuind tot ce avuseseră mai înainte sfânt, spre a fi siguri că nu se vor mai întoarce la el niciodată.

Aceasta era starea între cele două centre confesionale româneşti din Ardeal în anii înfiinţării Oastei Domnului.

Tot ce făcea Sibiul ortodox era batjocorit de Blajul greco-catolic şi invers.

Nici un cuvânt greu nu era ocolit. Nici o acţiune, cât de necreştinească ar fi fost, nu era ferită, dacă prin ea puteau fi înjosiţi şi slăbiţi cei din tabăra cealaltă.

Toate mijloacele vinovate erau folosite în această luptă nimicitoare dintre fraţi. Minciuna, răzbunarea şi ura confesională otrăveau gazetele, predicile, cărţile, faptele multora chiar şi dintre cei mai din frunte.

Nici un cuvânt de dragoste, nici o punte spre apropiere, nici un glas şi nici o nădejde de înfrăţire nu se mai iveau din nici o parte a celor două cetăţi care erau numai fronturi potrivnice.

229

Gazetele lor din vremea aceea sunt cea mai bună şi mai rea dovadă despre această stare.

Pe nesimţite însă, Dumnezeu lucra, prin omul pe care Şi-l alesese, spre unirea, spre zidirea, spre mântuirea acestui popor.

El venea din adânc, din trecutul sănătos şi creştin al neamului sfânt. Din conştiinţa Adevărului primar. Din duhul Evangheliei şi al credinţei dintâi, vestind într-un fel nou porunca cea veche a dragostei, care singură poate reface şi sfinţi iarăşi totul.

Dar, iarăşi, numai poporul de jos, tot numai el, a înţeles, a simţit şi a început să primească solia nouă şi sfântă a Voii lui Dumnezeu.

Chiar de la început, în rândurile Oastei au intrat suflete atât dintr-o parte, cât şi din alta a confesiunilor româneşti.

Între cele două tranşee potrivnice se ridicase un steag alb de pace şi dragoste: steagul naşterii din nou, steagul chemării la picioarele Crucii lui Iisus cel Răstignit. Steagul unei înfrăţiri evanghelice în pacea şi în sfinţirea fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu (Evrei 12, 14). Şi, din cele două tabere înfocate, începuseră să iasă şi să se strângă sub acest steag tot mai mulţi ostaşi ai păcii şi sfinţirii. Ostaşii unei alte lupte, ai luptei cereşti, pentru scopuri cereşti, pentru câştiguri cereşti, pentru biruinţe cereşti.

Ostaşii Domnului din ambele confesiuni se adunau împreună, cântau şi se rugau Domnului împreună. Învăţăturile începătoare pentru care mai-marii confesiunilor dezbinate se certau ei le depăşiseră şi le uitaseră.

Lumina cea nouă şi mare a iubirii în Hristos îi înfrăţea, însufleţindu-i pentru munca şi lupta cerească spre mântuirea tuturor. Mila de ai lor, care erau încă în întuneric, care se urau şi se războiau între ei, îi făcea nişte soli ai păcii, printre fraţii lor.

Despre Adevărul acestei Lucrări minunate, pe care Duhul Sfânt o făcea în poporul nostru, mulţi dintre mai-marii credinţei, din ambele confesiuni, au aflat numai întâmplător şi poate mulţi n-au aflat niciodată.

Prea mulţi dintre cei care ar fi avut datoria de conştiinţă să caute adevărul, să-l afle şi să-l sprijine, n-au făcut acestea niciodată. S-au mulţumit doar cu nişte informaţii aduse până la ei de nişte guri ori rău-voitoare, ori dezinformate şi şi-au făcut o părere de la început rea despre Oastea Domnului, luând apoi atitudine fie de împotrivire, fie de nepăsare faţă de ea.

Unii au aflat acest adevăr doar întâmplător. Şi cei cu inimă sinceră au fost mişcaţi şi cuceriţi.

Iată mai jos două exemple:

„...În fronturile Oastei Domnului avem şi foarte mulţi fraţi greco-catolici. Majoritatea fraţilor din nordul Ardealului o formează fraţii greco-catolici.

230

Aşijderea şi prin alte părţi din Ardeal avem mulţi astfel de fraţi. (Chiar în Oastea noastră de aici, din Sibiu, avem fraţi greco-catolici.)

Despre lucrarea de dragoste şi unire, pe care o face Oastea Domnului în mijlocul credincioşilor celor două confesiuni române, dăm mai jos două grăitoare întâmplări din nordul Ardealului. Una e de la Cluj din anii trecuţi.

Regretatul şi vrednicul episcop ortodox al Clujului, Nicolae Ivan, era, la început, rău informat despre Oastea Domnului. S-a întâmplat însă că, mergând la o sfinţire de biserică în părţile Huedinului, o ceată de ostaşi care venise la sfinţire, şi-a cerut voie să-i facă Arhiereului o manifestaţie de dragoste. Erau vreo sută de fraţi, cu cinci steaguri. Episcopul s-a bucurat şi l-a întrebat pe protopopul locului, de unde sunt aceşti fii buni ai Bisericii.

prea Sfinţite, i-a răspuns protopopul, întâmplător, toţi aceşti ostaşi sunt... greco-catolici.

Episcopul Ivan a rămas uimit în faţa acestei înştiinţări şi, până la moartea lui, a avut apoi o vie şi caldă admiraţie pentru mişcarea Oastei Domnului, datorită acestei înţelepte şi iubitoare purtări a fraţilor noştri care au avut lumina Duhului Sfânt în ei.

Cea de-a doua întâmplare este asemănătoare cu prima şi a izvorât tot din această ascultare de Lumina şi Voia lui Dumnezeu care îndrumă inimile fraţilor înţelepţi şi iubitori.

Astă-vară, părintele episcop greco-catolic din Cluj, Vasile Hosu, călătorind cu trăsura într-un pelerinaj la mănăstirea Prislop, a fost întâmpinat de o ceată de vreo două sute de ostaşi ortodocşi şi uniţi [greco-catolici], care doreau să-l roage ceva.

Episcopul Vasile s-a coborât din trăsură, s-a întreţinut cu ei peste două ceasuri, ascultându-i cu drag şi mergând apoi cu ei, pe jos, mai departe, până la mănăstire.

Iată, sunt şi aceste două întâmplări nişte mult grăitoare dovezi despre frăţietatea în Domnul Iisus pe care Oastea Lui a făcut-o şi o face între fiii acestui neam...”

«Isus Biruitorul» nr. 1, din 1 ian. 1937

Dar făcătorul împăcării sfârşeşte adesea prin a fi lovit de amândouă părţile pe care el voieşte să le împace. Aşa a sfârşit Scumpul nostru Mântuitor, Care a venit să împace pe om cu Dumnezeu. Pe Crucea împăcării El a fost lovit de oameni şi părăsit de Dumnezeu (Isaia 53; Marcu 15, 34).

Aşa şi Lucrarea Oastei. Îndată ce s-au văzut roadele ei, din amândouă părţile s-au năpustit asupra ei bănuielile, ameninţările, loviturile. Sibiului i se părea că fraternizarea aceasta este o trădare, iar Blajului i se părea că este o cursă.

Şi dintr-o parte, şi din alta, atât părintele Trifa, la Centru, cât şi ostaşii Domnului, pe câmpul Evangheliei, au început să aibă de suferit lovituri.

231

Iată mai jos dovada unei astfel de greşite înţelegeri cu care au fost văzuţi şi judecaţi ostaşii Domnului:

„Un alt atac contra Oastei Domnului

După atacul din primăvară contra Oastei Domnului, când d-l ministru de Interne ne făcuse „sectari” şi îndemna organele din subordinea domniei sale să ne facă tot felul de necazuri un atac tot cu dedesubturi confesionale (d-l ministru este un greco-catolic) iată ne soseşte un alt atac, deschis şi pe faţă... De la Oastea Domnului din Beznea, jud. Bihor, primim următoarea veste de uimire:

«Prea Cucernice părinte... Vă aducem la cunoştinţă că, cu ocazia sfinţirii bisericii greco-catolice din Beznea, în ziua de 13 oct. 1929, episcopul grecocatolic de la Oradea, Valer Frenţiu, în predica sa, amintind despre sectari, numără printre sectari şi pe membrii Oastei Domnului, acuzându-i de lucruri pe care ostaşii nu le-au făcut... Episcopul a zis:...Sunt aici, în această comună, nişte voinici ai Crucii - „ cruceri ” cu crucea pe piept, aceştia sunt ca şi sectarii, înşelători. Nu Spiritul Sfânt lucrează în ei, ci lucrul diavolului etc... zicând oamenilor să se ferească de noi, ostaşii. Şi aşa ne-a batjocorit, fiind noi mulţi ostaşi în biserică. Iar noi toate le-am suferit şi le suferim, după Cuvântul Mântuitorului: Fericiţi veţi fi când vă vor batjocori pe voi...

Nicolae Berea, preot şi Dumitru Caba, ostaş 19 nov. 1929, com. Beznea, jud. Bihor»

Urâtă veste, dureros lucru.

«Frumoase» cuvinte la o sfinţire de Biserică! Am putea să răspundem pe larg, dar răspunsul nostru este scurt şi clar: din prisosul inimii vorbeşte gura (Matei 12, 34). Să judece Domnul între noi (Judecători, cap. 24).

Oastea Domnului a atras sub steagurile sale şi o mare mulţime de fraţi greco-catolici. Noi n-am făcut nici o deosebire, ci ne-am adunat cu drag sub acelaşi steag al Scumpului nostru Mântuitor, după cuvântul Psalmului: «Iată acum ce bine şi ce frumos este să se bucure fraţii împreună» (Ps. 133) şi să lupte împreună sub steagul lui Iisus.

Dar păstorii, crescuţi în acel nenorocit spirit şovin, ne urăsc în zadar... Citind aceste veşti, îţi vine cu adevărat să strigi de durere: Iată ce poate face ura... Dar toate acestea se vor prăbuşi, pentru că tot ce este pornit din ură n-are şi nu poate avea binecuvântarea Cerului de Sus.

Iubiţilor fraţi... Îndoiţi-vă rugăciunile, privegheaţi şi staţi neclintiţi, până va trece fărădelegea!”

«Lumina Satelor» nr. 50, din 8 dec. 1929

Mai târziu cu câţiva ani când şi din cealaltă parte a venit nimicitoarea judecată nedreaptă împotriva Părintelui Iosif pentru tot binele pe care l-a gândit şi l-a făcut Duhul Sfânt prin el părintele a fost învinuit din greu şi pentru

232

această lucrare de împăcare a Bisericilor noastre şi de înfrăţire dintre confesiunile româneşti, spre mântuirea neamului nostru.

Iată doar unul dintre cuvintele lui de îmbărbătare a fraţilor ostaşi grecocatolici, loviţi din greu de atacurile venite prin foile Mitropoliei din Sibiu:

„...De la neuitata adunare din 12 sept. 1937 din Sibiu. Solia Părintelui Iosif către oştile şi ostaşii greco-catolici...

La sfatul din 12 Sept. 1937 au participat şi delegaţi ai ostaşilor şi fraţilor ostaşi greco-catolici. Fratele Miron Dănuţ din Văleni, Satu Mare, a adus salutul oştilor greco-catolice din părţile Maramureşului, iar fratele Gordan Simion de la Bologa cluj a adus salutul fraţilor greco-catolici din părţile Clujului.

La vorbirea fratelui Dănuţ, Părintele Iosif a răspuns următoarele:

«Iubiţi fraţi, în Oastea Domnului avem şi o mulţime de fraţi grecocatolici. În nordul Ardealului avem zeci de oşti greco-catolice, cu mii de fraţi care se ţin de Biserica Română Unită de la Blaj. Cine i-a adus pe aceşti fraţi în tabăra noastră, în tabăra Oastei? Dragostea Mântuitorului, iubiţii mei, şi freamătul mântuirii pe care l-au simţit în această Mişcare duhovnicească. Iar dacă i-au adus la noi dragostea şi râvna mântuirii, putem noi să le refuzăm dragostea noastră, casa noastră, familia noastră? Ei sunt fraţii noştri, sunt iubiţii noştri, strânşi împreună cu noi la picioarele Crucii Mântuitorului şi ne doare când vedem pe cineva ridicându-se cu hule şi cu batjocuri în contra lor. Folosesc acest prilej ca să strig, să se audă până acolo unde trebuie să se audă, că aceşti fraţi iubiţi nu trebuie batjocoriţi. Într-o foaie a Bisericii nu trebuie să se poată spune despre ei urâta vorbă că sunt «fiii diavolului» aşa cum s-a spus (în «L. S.»).

Iubiţilor fraţi greco-catolici care sunteţi aici, vă rog să duceţi fraţilor noştri greco-catolici de pretutindeni solia noastră de dragoste. Spuneţi-le să nu descurajeze pentru hulele care s-au ridicat în contra lor ca şi în contra noastră. Spuneţi-le că noi îi avem pe toţi în inima noastră, în casa şi în familia noastră. Spuneţi-le, îndeosebi din partea mea, că îi port pe toţi în inima mea. Spuneţi-le că eu îi iubesc şi pe ei cu aceeaşi dragoste sfântă cu care îi iubesc şi pe ceilalţi fraţi, ca pe nişte scumpi copilaşi pe care i-am născut la o viaţă nouă prin lacrimile şi suferinţele mele...»

Părintele Iosif recomandă apoi adunării pe fratele greco-catolic Augustin Toma din Vecerd, jud. Tr. Mare. «Aşa a voit Dumnezeu spune Părintele Iosif ca acest frate să fie al treilea care s-a înscris în Oaste şi să fie greco-catolic. Acest frate a scris dulcea poezie-cântare «O, ce dulce-i Domnul Sfânt»”.

«Ostaşul Domnului» nr. 1, din 17 oct. 1937

Mai târziu, după 250 de ani, când s-a răspuns dezbinării lui Atanasie, cu judecata talionului: „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”, adâncul rănii tot nu s-a vindecat, pentru că metoda nu era cea potrivită.

233

Rana acoperită deasupra coace şi ustură tot nevindecată în adânc. Pentru că adevărata vindecare o face numai Hristos. Şi metoda cea mai bună este numai cea a Evangheliei Lui, a iubirii Lui, a înfrăţirii şi păcii aduse de El prin naşterea de Sus.

Numai în aceasta se face şi se va face adevărata unire.

Prin Oastea Domnului, Duhul Sfânt aducea Bisericii şi poporului nostru leacul tuturor dureroaselor sfâşieri. Dar mai-marii Bisericii, ca şi mai-marii poporului, n-au înţeles, la vremea sa, această Lucrare şi au zădărnicit-o.

Însă cândva, când va veni vremea acestui lucru şi el se va înţelege cu adevărat, când se va dori cu adevărat vindecarea deplină a acestei stări, atunci, acel om destinat vreodată ca să facă această lucrare fie privind aspectul religios, fie privind aspectul naţional ori social al acestei probleme să ştie că nu va putea ajunge la rezultatul cel bun, decât urmând calea arătată de Duhul Sfânt prin Părintele Iosif: calea dragostei lui Hristos şi a unirii duhovniceşti sub Crucea Lui.

Această fericită cale este cea experimentată de Oastea Domnului.

Dar şi asupra acestei probleme poate vom mai reveni.

Slăvit să fie Domnul!

234

Meditaţii:

NOI SUNTEM OSTAŞII

Noi suntem ostaşii Credinţii în Tatăl Ceresc, Dumnezeu, precum au ţinut-o părinţii trăind al Scripturii credeu.

lucrând şi luptând cu credinţă grăbim viitorul frumos; trăind-o cu-ntreaga fiinţă slujim şi vestim pe Hristos.

Noi suntem ostaşii Nădejdii puternice-n Domnul Iisus, statornici prin orice primejdii, nălţând Steagul Lui tot mai sus.

lucrând şi luptând cu nădejde grăbim viitorul frumos,

un gând fericit ne-ntăreşte: slujim şi slăvim pe Hristos.

Noi suntem ostaşii Iubirii aprinsă de Duhul cel Sfânt, să ducem solia-nfrăţirii la toţi, în Hristos, pe pământ!

lucrând şi luptând cu iubire grăbim viitorul frumos, vestindu-L cu-o sfântă trăire, slujim şi slăvim pe Hristos.

Nimic nu poate sfâşia Trupul Bisericii atât de mult ca nesupunerea, neascultarea şi mândria.

Sf. Ioan Gură de Aur

17. LUPTA CU LEUL, LUPTA CU URSUL...

Printre semnele vremilor din urmă, spun Sfintele Scripturi că vor fi atât slăbirea credinţei adevărate, cât şi înmulţirea credinţelor dezbinătoare de fraţi şi de Biserică.

Împreună cu războaiele, cu tulburările, cu cutremurele de pământ, cu bolile şi cu toate celelalte semne ale apropierii sfârşitului, profeţite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, plaga dezbinărilor şi potopul învăţăturilor felurite începură şi ele să se abată asupra omenirii, totodată cu primul mare război.

Frământările aduse de marele război au schimbat nu numai stările din afară ale ţărilor, ci şi stările dinăuntru ale oamenilor.

O mare sete şi foame după Cuvântul lui Dumnezeu se treziră în suflete, iar această dorinţă făcu pe oameni să caute ceva mai adânc şi ceva mai mult.

Era ceva de la Dumnezeu în trezirea acestui dor sfânt. Duhul Sfânt sufla peste sufletele oamenilor şi le făcea să dorească după aflarea mântuirii. Nesiguranţa lucrurilor din lume făcea pe oameni să caute pacea şi siguranţa lor în Dumnezeu.

Ce mare datorie avea Biserica atunci să vină în întâmpinarea acestor foame şi sete duhovniceşti, împărţind din belşug mulţimilor Pâinea şi Apa cea Vie a Cuvântului Ceresc!

Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător. El are mereu putere nouă şi har nou. El oferă mereu mijloace noi şi metode noi, pentru stările mereu noi prin care trec omul şi omenirea.

Dar Biserica şi mai-marii ei n-au înţeles totdeauna acest mare adevăr. S-a mulţumit, de sute de ani, cu un tipar vechi, cu nişte forme statice, cu nişte metode... bune cândva şi vii; dar, în vremile noi şi în stările noi ale omenirii de azi în continuă transformare, acestea nu mai erau de ajuns.

Oamenii Bisericii, care înţelegeau acest mare imperativ al vremii, această mare trebuinţă a sufletelor, această mare ocazie a Evangheliei, erau însă prea puţini. Toţi lucrătorii Domnului ar fi trebuit atunci să iasă cu toată puterea la semănatul grâului sfânt în ogorul sufletesc al oamenilor, arat de frământările şi necazurile războiului. Dar aceşti lucrători, în cea mai mare parte a lor, dormeau. Dormeau în lene şi în ispite, dormeau în lăcomie şi în afaceri lumeşti, dormeau în politică, dormeau în păcatele veacului...

236

Atunci a venit vrăjmaşul cel „harnic”, ce nu doarme, şi a început să semene el în acest ogor pregătit. A început să semene tot felul de învăţături, de la cele mai mult primejdioase, până la cele mai puţin...

„Multe căi pot părea omului bune spune Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu dar pe urmă se văd că duc la moarte” (Prov. 14, 12).

Prin „noutatea” lor, aceste învăţături au prins uşor, căci fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi decât fiii Luminii (Luca 16, 8). Cel rău ştie să se folosească în scopurile lui de marile prilejuri, mult mai înţelept decât greoii slujitori ai binelui. Lucrătorii Evangheliei se trezesc abia când văd ogorul plin de neghină. Ei nici nu ştiu când a fost semănată, fiindcă dormeau; o văd numai când a crescut mare.

Noi nu vom spune niciodată că toţi cei care apără forma sunt greşiţi. Dacă au un cuget curat, ei vor ajunge să afle şi miezul.

Noi nu vom spune niciodată că toţi cei care mărturisesc pe Hristos într-un fel evanghelic deosebit, în forma sa din afară, de al nostru sunt lucrători ai vrăjmaşului. Suntem adânc încredinţaţi că mulţi dintre ei sunt nişte minunaţi copii ai lui Dumnezeu, care au adus pe calea mântuirii multe suflete.

Dar nici nu vom putea spune niciodată că, sub orice motiv ar fi făcută, dezbinarea credinţei este după voia lui Dumnezeu. O „dezbinare” trebuie să vină! Dar o dezbinare de păcat, nu o dezbinare de credinţă!

Dacă în Biserica Domnului lucrurile ajung, la un moment dat, într-o stare rea, atunci cei care văd răul şi doresc binele nu trebuie să lovească în învăţătura care este bună şi care rămâne veşnic bună, ci să lovească în călcătorul ei, în păcatul celor care nu trăiesc, ci calcă această învăţătură. Trebuie luptat nu împotriva a ceea ce este bun şi rămâne veşnic bun în Biserică, ci împotriva a ceea ce este rău în ea, cum a făcut Mântuitorul (Luca 19, 45-46).

Păcatul trebuie să iasă afară din Biserică, nu cei care luptă contra lui.

Este sigur că nu-i uşor să lupţi împotriva păcatului care a prins nişte rădăcini atât de adânci şi atât de întinse. Dar tot atât de sigur este şi că, „dacă doi sau trei se unesc” şi luptă în numele lui Hristos, ei până la urmă tot vor învinge răul.

Acesta este rostul Oastei Domnului.

Aici este însă şi marea greşeală pe care au făcut-o şi o fac mulţi dintre cei care caută şi care vestesc mântuirea lui Hristos. Ei fac binele acesta, rău. Ei doresc să împlinească porunca lui Dumnezeu, dar împlinirea acestei porunci o fac cu preţul unei călcări tocmai a ei.

Ţinta poruncii este dragostea spune Sfânta Scriptură. Dragostea care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o credinţă neprefăcută. Dar unii s-au depărtat de acestea şi au rătăcit... Ei vor să fie învăţători ai Legii şi nu ştiu nici măcar ce spun şi ce urmăresc... (I Tim. 1, 5-7). Dragostea lui Hristos

237

ne strânge cu ai noştri şi ai Lui, nu ne împrăştie de ei (II Cor. 5, 14). Dragostea lui Hristos ne uneşte cu fraţii noştri, nu ne desparte de ei (Evrei 10, 24). Dragostea lui Hristos ne păstrează în Biserica noastră, nu ne scoate din ea (Matei 18, 17; Efes. 5, 23; I Tim. 3, 15).

Aşa ar fi trebuit să facă ei voia lui Dumnezeu, cu toţii. Acolo unde au fost aşezaţi de El! Sarea trebuie să stea acolo unde a fost pusă. Lumina trebuie să lumineze acolo unde a fost aprinsă. Pomul trebuie să aducă roade acolo unde a fost răsădit. Iar credinciosul trezit de Duhul Sfânt trebuie să mărturisească acolo unde a fost născut.

Dacă „învăţătorii” păcătuiesc, nu învăţătura e vinovată, ci vinovaţi sunt cei care o calcă. Acei oameni care se trezesc la mântuire trebuie să părăsească păcatul, iar nu Biserica. Ea este Casa lui Dumnezeu cea adevărată. Ea este aceea care are în ea învăţătura şi darurile mântuitoare, de la început.

Acei care doresc mântuirea trebuie să părăsească nu credinţa, ci păcatul. Trebuie să lupte ca să iasă din Biserică răul ce s-a strecurat în viaţa celor care au ajuns în slujba Domnului, nu să lupte împotriva ei, care este Casa lui Dumnezeu.

Dar dacă cei care dorm în formalism fac un păcat, mulţi dintre cei care se trezesc din el fac două. În primul rând părăsesc Casa cea care trebuia să le rămână una şi pe totdeauna. Iar în al doilea rând, croiesc alte căi lăturalnice care măresc răul prin ura confesională, prin bârfiri şi judecăţi răuvoitoare, prin certuri de partide şi de interese aţâţătoare de pizmă şi de porniri vinovate.

Duhul acelor dezbinări, acela este duhul sectar.

Omul acelor certuri vinovate, acela este sectarul.

Şi partida acelor interese potrivnice voii lui Dumnezeu, potrivnice poruncii Evangheliei, stricătoare a unităţii curate şi semănătoare de ură între fraţi, îngustimea aceea intolerantă şi crudă, partida aceea este secta. Aceea este neghina. Aceea este semănătura vrăjmaşului în Biserica Domnului şi în ogorul lui Hristos. Căci duhul acela, omul acela şi partida aceea fac pretutindeni răul, iar nu binele.

Împotriva acelui fel rău şi neevanghelic de vestire a Evangheliei s-a ridicat Oastea Domnului, mărturisind trezirea prin naşterea din nou şi trăirea cea vie pentru Hristos, în Biserica şi în credinţa noastră strămoşească.

Părăsim păcatul, nu învăţătura.

Ieşim din lume, nu din Biserică.

Ne lepădăm de Satana, nu de credinţă.

Ne schimbăm inima, nu confesiunea!

Şi stricăm obiceiurile rele, nu pe cele bune!

Dacă ne-am ridicat „împotriva literei care omoară Duhul”, ne ridicăm şi mai hotărâţi împotriva rătăcirii care de asemenea îl omoară şi mai mult, şi mai repede, şi mai nemilos.

238

Lupta aceasta nu este uşoară. Oamenii interesului şi ai leneviei dinăuntrul Bisericii vii, supăraţi de Lumină, se reped să o nimicească. Oamenii interesului dezbinării din afara Bisericii tot aşa.

Şi, astfel, între aceste două tabere din care una Îl vesteşte pe Hristos din duh de ceartă, iar alta, din slavă deşartă lucrarea cea sănătoasă a lui Dumnezeu trebuie să-şi ducă lupta pentru Adevărul mântuitor, sub tot felul de lovituri ale acestor două feluri de potrivnici. Prin amândouă aceste duhuri, vrăjmaşul caută să înăbuşe mişcarea cea sănătoasă, trezită şi însufleţită de Duhul Domnului.

Amândouă aceste partide potrivnice şi amândouă aceste duhuri al formalismului şi al sectarismului se urăsc de moarte unul pe altul. Dar, împotriva Duhului curat al Lucrării Evangheliei, aceste două duhuri se unesc.

Formalismul comod şi decăzut bârfeşte Lucrarea Domnului, numind-o „sectă”. Iar sectarismul îngust şi interesat o bârfeşte, numind-o „formalism”... Numai fiii lui Dumnezeu, atât dintr-o parte cât şi din alta, o văd ca pe o putere a Duhului Sfânt, care aduce mântuirea, tuturor acelora care o caută, în felul cel minunat pe care l-au vestit Sf. Ap. Pavel, Sf. Ioan Gură de Aur şi toţi Sfinţii Părinţi şi martiri ai Bisericii, până astăzi.

În misiunea aceasta grea, pe calea aceasta îngustă, Oastea Domnului a avut, de la începutul ei, de dus o luptă uriaşă şi neegală. Era ca un miel care avea de luptat cu un leu şi cu un urs. Amândoi aceşti vrăjmaşi se puteau folosi de orice fel de arme împotriva Oastei şi le şi foloseau. Dar ea nu se putea folosi împotriva lor decât de armele nevinovăţiei şi ale Duhului.

Aceste două duhuri potrivnice al formalismului şi al sectarismului au fost, de la început, cei doi mari vrăjmaşi duhovniceşti, împotriva cărora Domnul a ridicat Oastea Sa. Acestea sunt şi rămân primejdiile şi nenorocirile Oastei. În prăpastia celui de la stânga şi a celuilalt, de la dreapta, au şi căzut şi cad încă foarte mulţi dintre cei care au pornit pe calea sănătoasă, de mijloc, adevărată şi mântuitoare, dar foarte strâmtă şi care mereu trece printre aceste două prăpăstii.

Omul lui Dumnezeu, prin care Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a iniţiat Lucrarea cerească a Oastei, a înştiinţat mereu despre primejdia acestor două prăpăstii şi a luptat mereu împotriva acestor două duhuri nimicitoare de statornicie, nimicitoare de unitate... şi, până la urmă, nimicitoare de mântuire.

Iată un exemplu despre cum ducea Părintele Iosif lupta împotriva formalismului lipsit de putere şi gol de conţinut. Tot ce a spus el în privinţa aceasta se poate rezuma în exemplele pe care le redăm mai jos:

„...Temeiul şi temelia mântuirii noastre sunt Iisus cel Răstignit. Toate Scripturile ne spun acest lucru (Ioan 3, 16; Faptele Apostolilor 4, 12)... A căuta mântuirea în afară de acest Izvor al mântuirii înseamnă a pierde vremea şi a pierde mântuirea... A căuta mântuirea fără Iisus cel Răstignit înseamnă a încerca

239

să faci pâine fără făină... E o slăbiciune generală a creştinilor de azi de a-L lăsa afară pe Iisus cel Răstignit din frământările mântuirii lor... Diavolul e şiret mare. El lasă creştinilor frământările mântuirii, el lasă creştinilor toate rânduielile, toate obiceiurile, toate formele. El îşi bate capul doar cu un singur lucru: să le fure făina din pâine, să le fure mierea din fagure, să-L fure pe Iisus cel Răstignit din frământările mântuirii lor. Se zice că nicăieri nu doarme mai liniştit diavolul decât acolo unde se păstrează cu sfinţenie toate rânduielile şi datinile, dar lipseşte Iisus cel Viu, viaţa şi puterea din El... De aceea, Sf. Pavel Îl apără cu atâta îndârjire pe Iisus cel Răstignit faţă de „litera Legii”, faţă de „păzirea poruncilor”.

Astfel de luptători se cer şi azi. Căci Ispititorul parcă aici a făcut cele mai mari ravagii sufleteşti... Şi le-a făcut chiar acolo unde Iisus cel Răstignit trebuia apărat mai cu hotărâre. Eu mă uit, spre pildă, şi la Biserica Romano-Catolică şi văd un lucru care mă doare. Cultul exagerat care s-a făcut şi acolo în timpul din urmă cu Sf. Tereza este o mare greşeală. Citesc foaia lor, «Lumina Creştinului», din Iaşi, şi în fiecare număr se publică nume şi daruri de bani de la cei ce spun că Sf. Tereza i-a mântuit din fel de fel de necazuri şi vor ajutorul ei. «Trimit 200 lei pentru ajutorul ce mi l-a dat Sf. Tereza de am scăpat de un mare necaz» scrie unul. «Trimit 100 lei să-mi ajute în dorinţa pe care o am scrie altul rezervându-mi dreptul să întregesc suma aceasta, dacă îmi va ajuta». Un adevărat târg. De câte ori citesc această urâtă pagină, îmi vine să plâng şi să zic ca Sf. Ap Pavel: dacă oamenii se pot ajuta şi mântui în felul acesta, apoi «în zadar a murit Hristos» (Gal. 2, 21). Jertfa Lui este de prisos.

...Noi însă Îl vom vesti mereu numai pe Iisus cel Răstignit, oricâte împotriviri se vor ridica în contra noastră... Căci ştim şi credem că numai în numele Lui şi în puterea Crucii Lui este Viaţă şi mântuire adevărată...”

„Ceva despre Credinţă”... «Oastea Domnului», nr. 40, din 2 oct. 1932

Cu câţiva ani mai târziu, când lupta dintre Duhul Care dă viaţă şi „litera care omoară” ajunsese la cea mai înverşunată formă în istoria Oastei Domnului, cuvântul testamentar al Părintelui Iosif a răsunat ca un îndreptar şi ca un legământ de foc.

În mijlocul a sute de fraţi, veniţi din toată ţara la marea adunare de Rusalii de la Sibiu în anul 1935, el exprima limpede, cu toată durerea, dar şi cu toată hotărârea, adevărata esenţă a luptei Oastei Domnului în Biserică şi tot rostul ei mântuitor, astfel:

„...Oastea Domnului nu este ceva nou. Ea este una din frământările mântuirii pe care le vedem în Sfintele Scripturi. Şi, în special, Oastea este una din frământările vieţii primilor creştini. Ca şi viaţa primilor creştini, Oastea este opera Cincizecimii... Ea a ieşit din lucrarea şi revărsarea Duhului Sfânt. De aceea am şi ales ca praznic special Praznicul Duhului Sfânt.

240

În istoria mântuirii neamului omenesc, Cincizecimea este un hotar de viaţă nouă. Golgota a iscălit zapisul împăcării noastre cu Dumnezeu, iar Cincizecimea i-a pus pecetea Duhului Sfânt. Cincizecimea a dat pe primii creştini, pe creştinii cei adevăraţi. Şi aceştia împreună apostoli şi credincioşi au format Biserica cea adevărată, Biserica cea vie, Biserica Duhului Sfânt.

Cincizecimea a adus în lume dragostea şi frăţietatea primilor creştini. Nu este ceva mai minunat decât să citeşti prin Faptele Apostolilor viaţa primilor creştini, rămaşi după Ziua Cincizecimii... (Fapte 2, 41-47 şi 4, 31-35).

Şi Cincizecimea a mai făcut ceva. Mântuitorul a aflat în lume «litera Legii». Puterea «literei Legii» ajunsese la culme ca să zic aşa atunci când L-a răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Cincizecimea a omorât această literă şi a slobozit în lume Duhul.

Se ridică însă şi aici marea întrebare: De ce n-a rămas până la sfârşit această operă a Duhului Sfânt? De ce n-a rămas până la sfârşit Cincizecimea în viaţa creştinătăţii? Căci doar nu se poate tăgădui Adevărul că s-a dus demultdemult traiul şi viaţa primilor creştini. Creştinătatea de azi, pusă faţă în faţă cu viaţa şi creştinătatea din Faptele Apostolilor, este ceva necunoscut... e tocmai ca şi omul cel viu pus alături de omul-schimonositură, care se împlântă prin semănături pentru a speria cu el ciorile.

Întrebarea «de ce a slăbit viaţa primilor creştini?», în decursul timpului, nu e greu de dezlegat. Creştinismul a ajuns acolo unde este azi, pentru că creştinii n-au rămas în «duh», ci rând pe rând s-au întors iarăşi la «literă». În viaţa creştinătăţii, în istoria mântuirii, s-a dat şi se dă o mare bătălie între «duh» şi «literă». Între creştinismul cel gol şi creştinismul cel plin de Duhul Sfânt.

Creştinii cei dintâi câştigaseră cu totul această luptă, biruiseră cu totul «litera». Dar, în curgerea vremii, încetul cu încetul, «litera» a început iarăşi a omorî «duhul»... Creştinii s-au întors iarăşi la «literă», la acele «începuturi slabe şi sărăcăcioase», cum le numeşte Sf. Ap. Pavel. Încă de pe timpul Ap. Pavel vedem o luptă îndârjită între «duh» şi «literă». Litera prinsese iarăşi putere... şi pe urmă litera a biruit. Creştinismul s-a golit de «duh» şi s-a umplut iarăşi de «literă».

Foarte bine va zice cineva dar Biserica a rămas! Da, e adevărat, Biserica, cea întemeiată în Ziua Cincizecimii, a rămas şi va rămâne până la sfârşitul veacurilor, dar răul este că, rând pe rând, Biserica şi-a pierdut tot mai mulţi dintre copiii ei cei duhovniceşti, dintre copiii ei cei adevăraţi.

Zice Sf. Ap. Pavel: «Nu ştiţi că trupul vostru este Biserica Duhului Sfânt Care locuieşte în voi?» (I Cor. 6, 19)... Ei, bine, tocmai această Biserică, Biserica Duhului Sfânt din noi, a slăbit şi s-a stricat, în curgerea vremii... Creştinii duhovniceşti au început a deveni lumeşti... Iar din «biserica» lor a fugit Duhul Sfânt şi s-a aşezat duhul lumesc. A zburat «Porumbelul» şi s-au aşezat ciorile

241

păcatelor. Litera şi lumea au omorât duhul. Astfel că, despre mulţi creştini s-ar putea zice: voi sunteţi biserica duhului veacului acestuia.

Şi, fireşte că, o dată cu aceasta, s-a resimţit şi a slăbit şi Biserica, pentru că Biserica o formează copiii ei cei vii, fiii ei cei duhovniceşti.

Aici intră rosturile Oastei şi istoria Oastei. Noi, ostaşii Domnului, am fost învredniciţi de Domnul ca să fim cercetaţi cu Duhul Lui cel Sfânt. Un vânt ceresc a suflat peste noi şi ne-am trezit la o viaţă nouă. O Cincizecime ne-a născut din nou, cu putere, şi ne-a trezit ca pe primii creştini. Noi eram «morţii» din văile lui Ezechil. Ne omorâseră «litera» şi păcatul. Iar din moartea aceasta ne-a înviat numai suflarea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt a făcut din noi fraţi şi surori. Duhul Sfânt a înviat între noi trăirea şi frăţietatea din viaţa primilor creştini. Duhul Sfânt a făcut adevărate minuni cu noi.

Biserica ar trebui să se bucure de această revărsare, căci ea s-a întărit prin această minune. Şi nu ne putem închipui că Biserica ar putea să urască pe cei mai buni copii ai ei. Ne îngrozim şi numai la gândul că ar putea să se împlinească cele de la Ioan 9, 25: să fie alungaţi tocmai cei ce strigă «Orbi eram şi acum vedem!».

Multe biruinţe a făcut Oastea Domnului, dar cea mai mare eu socot că este lupta ce-a dat-o cu «litera». Din creştinii de «literă» a făcut creştini de «duh». Din creştini de nume a făcut creştini de faptă.

Şi lupta aceasta, iubiţii mei, nu e gata. Ea încă se dă cu furie, căci Satana tot aici se învârte. Ca să fure duhul din Oaste. Să fure miezul ca să rămână numai găocile.

Iubiţii mei, în frământarea de acum din Oaste, eu văd bătaia dintre «duh» şi «literă». Marea bătălie se dă azi la punctul acesta: o va birui pe Oaste «litera», sau o va birui ea pe «literă»! La punctul acesta cădem sau biruim. La punctul acesta va cădea Oastea sau va birui. Va rămâne sau va pieri. Oastea va trăi şi va birui numai până ce va sta sub suflarea şi revărsarea Duhului Sfânt. Când va zbura din ea «Porumbelul» acesta, Oastea şi-a sfârşit viaţa. Va rămâne în ţara aceasta mai mult doar ca o societate.

Iubiţii mei, eu mulţumesc lui Dumnezeu că pe mine, un vas slab şi nevrednic, m-a folosit Domnul în lupta aceasta. Şi, dacă în lupta aceasta mi-am pierdut liniştea, mi-am pierdut averea, mi-am pierdut viaţa nu-mi pare rău, ci dau slavă lui Dumnezeu. Şi, până la ultima mea suflare, voi lupta ca să biruie «duhul».

În şcoala Apostolului Pavel am învăţat ca să-L apăr cu îndârjire pe Iisus cel Răstignit, faţă de «litera Legii». Şi până la sfârşit Îl voi apăra. Şi, dacă în lupta aceasta mi se cere să dau şi preţul vieţii, sunt gata să-l dau oricând.

Voi striga şi pe fraţii mei de la fronturi să stea şi ei în lupta aceasta până la sfârşit, făcând strajă cu toţii în jurul lui Iisus cel Răstignit. Să nu ne fure Satana pe Iisus cel Răstignit.

242

Să nu-L pierdem pe Iisus cel Răstignit...

...Şi, dacă în acest război ceresc ni se cer şi jertfe, dacă suntem prigoniţi şi urâţi noi să dăm slavă lui Dumnezeu. Acestea sunt o mărturie că suntem cu adevărat pe câmpul de luptă al Domnului.

Să luptăm până la sfârşit pe acest câmp de luptă, ca să dobândim pe urmă cununa vieţii veşnice...”

(Din cuvântarea Părintelui Iosif, ţinută la Rusalii, în adunarea O. D. din Sibiu)

«Isus Biruitorul» nr. 26, din 23 iunie 1935

Aceasta era misiunea Lucrării Oastei în Biserică şi tot aceasta a fost şi cauza pentru care a fost şi va fi ea nesuferită de oamenii „literei”. De oamenii uscaţi şi morţi în nişte forme cu înfăţişare de evlavie, dar fără viaţă creştină, fără roadele Duhului Sfânt, fără Hristos cel Viu şi Mântuitor.

Dar, precum a luptat Oastea de puternic şi de hotărât împotriva duhului formalist, împotriva acestui „duh al literei” din Biserică spre a turna în formele cele frumoase ale învăţăturii adevărate viaţa cea sănătoasă şi lucrătoare a unei credinţe rodnice prin Duhul Sfânt tot aşa de puternic şi de hotărât a avut de luptat Oastea Domnului şi împotriva duhului sectar. Împotriva acelui duh de rătăciri şi dezbinări care se năpustea împotriva Bisericii vii şi împotriva Adevărului Mântuitor, cu tot atâta furie, ca pe vremea Sf. Ap. Pavel.

În adevăr, când citeşti despre lupta cea plină de hotărâre şi de durere, pe care au dus-o Sfinţii Apostoli, încă de la început, împotriva acelor vânturi de învăţături care, „prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire”, purtau pe unii fraţi încoace şi încolo, ca pe nişte corăbii fără cârmă, ca pe nişte copii fără minte (Efes. 4, 14-15) îţi vine să te întrebi cu amărăciune: cum pot unii să treacă aşa de repede de la Acel Care i-a chemat prin harul lui Hristos (Duhul Sfânt) la o altă evanghelie (Gal. 1, 6)?

Împotriva acestor tulburători şi dezbinători ai fraţilor şi ai adunărilor, ai Bisericii Domnului, au avut de luptat toţi sfinţii apostoli, adică toţi cei care doreau Biserica cea vie plină de roadele Duhului Sfânt şi care luptau pentru ea. De la prima epistolă şi până la ultima, prin tot Noul Testament, trece ca un fir roşu lupta aceasta împotriva credinţelor rătăcite şi rătăcitoare.

Vrăjmaşul mântuirii este foarte viclean. După ce îl scapă pe om din laţurile „literei moarte”, el îi pune în cale laţul învăţăturilor dezbinătoare şi străine. Cele două duhuri nimicitoare care pândesc şi dintr-o parte şi dintr-alta calea mântuirii, sunt în slujba aceluiaşi vrăjmaş. Când omul se trezeşte din moartea „literei”, când sufletul o ia pe calea cea vie, pe urmele Domnului Iisus, pe drumul trăirii cu fapta şi cu Adevărul în slujba Evangheliei în Biserica cea care este „Casa lui Dumnezeu, Stâlpul şi Temelia Adevărului” (Matei 21, 12-13; I Tim. 3, 15) atunci vine Ispititorul cu alt mijloc şi mai viclean. Atunci vine cu o amăgire şi mai primejdioasă şi îl face pe om să sară, peste drumul cel strâmt,

243

în cealaltă prăpastie, în rătăcirea cea sectară, de care se întrista Sf. Ap. Pavel când le scria romanilor: „Vă îndemn, fraţilor, să vă feriţi de cei care fac dezbinări şi tulburare împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o de la început. Depărtaţi-vă de ei, căci astfel de oameni nu slujesc lui Hristos, ci pântecelui lor; şi, prin vorbiri dulci şi amăgitoare, ei înşală inimile celor lesne-crezători” (Rom. 16, 17-18). Sau când scrie corintenilor atât de îndurerat: „În adevăr, dacă vine cineva să vă propovăduiască un alt Iisus, pe care noi nu l-am propovăduit, sau dacă este vorba să primiţi un alt duh, pe care nu l-aţi primit, sau o altă evanghelie pe care n-aţi primit-o, oh, cum îl îngăduiţi de bine! Oamenii aceştia sunt nişte apostoli mincinoşi, nişte lucrători înşelători, care se prefac în apostoli ai lui Hristos. Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină. Nu este mare lucru dar, dacă şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii... (II Cor. 11, 4 şi 15).

Tot aşa vorbeşte despre aceştia Sf. Ap. Petru (II Petru 3, 16-18).

Sau Sf. Ap. Ioan (II Ioan 10-11).

Sau Sf. Ap. Iuda, care era atât de necăjit împotriva răutăţii pe care o făceau sectarii aceştia în Biserica Domnului şi în adunările fraţilor, încât ceea ce scrie în toată epistola sa este un puternic strigăt de durere şi de luptă contra nelegiuirilor acestor ucigaşi de suflete şi de îndemn la zidirea pe credinţa preasfântă de la început şi la statornicia în dragostea dintâi (Iuda 3, 23).

Mântuitorul Însuşi înştiinţase că vor veni astfel de duhuri care se vor sluji de unii oameni spre a răspândi rătăciri şi pierzare, spre a înşela dacă le va fi cu putinţă chiar şi pe cei aleşi (Matei 24, 23-26).

Oastea Domnului a avut deci şi ea încă de la începutul ei de luptat şi cu această a doua primejdie. Şi cu acest al doilea vrăjmaş duhovnicesc, cu duhul sectar.

Pe cât lupta de îndurerat Părintele Iosif împotriva „literei”, care era potrivnică lucrării Duhului Sfânt şi care venea dinăuntrul Bisericii pe atâta lupta de îndârjit împotriva rătăcirii, care era potrivnică lucrării Adevărului şi care venea din afara ei. Împotriva acestor două duhuri din afară, el a scris lucruri pline de o revoltă şi o durere asemenea Sfinţilor Apostoli sau a Sfinţilor Părinţi.

Vom reda doar câteva exemple din ceea ce a scris el în decursul primilor ani:

În «Lumina Satelor» nr. 24, din 22 iunie 1924, scrie:

„...Aceşti prooroci mincinoşi vor să vă înstrăineze de Biserică şi vor să nu vă faceţi datoria faţă de ţară... Ştiu ei că acestea două au fost reazemul vieţii noastre de neam românesc şi că, despărţindu-vă de ele, vine de la sine rătăcirea...”

De fapt, la începutul de atunci, propaganda sectară nici măcar nu vorbea despre „naşterea din nou” despre care azi spun că este botezul al doilea, propovăduit de ei. Ci toată vestirea lor era întemeiată doar pe ura contra preoţilor şi pe motivarea cu păcatele acestora.

244

Iată, de exemplu, scrisoarea pe care o publică «Lumina Satelor» nr. 25, din 29 iunie 1924. O transcriem exact cum este scrisă ea, ca să se vadă nu numai răutatea ei, ci şi prostia rătăcirii:

„Un «pocăit»

«Lumina Satelor» din duminica trecută a ajuns şi în mâna unui «pocăit». Cătrănit omul de adevărurile spuse răspicat în articolul «Proorocii mincinoşi», se vede, îmi trimite următoarea scrisoare. Îi fac plăcerea să şi-o mai poată citi încă o dată, tipărind-o aici:

«Domnule Preot:

În gazeta «Lumina Satelor» din săptămâna trecută am citit un articol despre greşelile pocăiţilor. Eu te întreb pe D-ta, de unde oare ştii D-ta minciuna asta? Ori ai minţit-o chiar D-ta din capul D-tale? Asta nu-i adevărat. D-ta vrei să fii un predicator al adevărului, dară eşti un Predicator al Minciunii. Vrei D-ta să predici Evanghelia cu minciuni? Să-ţi fie ruşine.

Te rog să te pocăieşti de la eroarea D-tale şi să nu mai scrii astfel de minciuni în contra creştinilor, altfel va fi dusă cercetare în contra d-tale.

Cu toată stima».

Şi nu iscăleşte omul.

Acum să ne înţelegem: când faci un lucru şi nu ai omenia să recunoşti că e al tău, numai creştineşte nu este. Eu o spun: nu e creştin cel ce mi-a trimis scrisoarea, fiindcă vrea să rămână ascuns, în tufă, şi de acolo să ameninţe.

Apoi, oricine ai fi, frate, să-ţi citeşti încă o dată scrisul tău şi să te gândeşti dacă un creştin adevărat poate să scrie aşa către un preot. Eu nu te judec, dar te dau în judecata obştii, ca această obşte cu bună credinţă să vadă, o dată mai mult, cum lucrează „pocăiţii” (duhul sectar) şi să fie o dovadă de întărire şi pentru spusele mele din acel articol.

Atât acum. De eşti unul dintre rătăciţii care râvnesc încă să afle calea Adevărului, arată-te, vino la mine şi voi încerca să ţi-o luminez. Iară de eşti fiul pierzării deja, Dumnezeu să Se îndure de tine şi de sufletul tău, când vei avea să dai seamă la Judecată, de el...”

Despre multele abateri de la calea Adevărului, ale unor astfel de oameni, au apărut în scrierile Părintelui Iosif multe dovezi amare. Dar cauza tuturor abaterilor de la credinţă, spre sectarism, se poate încadra în cele spuse de acest luminat om al lui Dumnezeu, în articolul de mai jos:

„Oastea Domnului şi combaterea sectarismului

Despre combaterea sectarismului se vorbeşte mult şi în multe feluri. Noi, cu Oastea Domnului, folosim în această combatere munca pozitivă: evanghelizarea.

Sectarismul nu este, în cele din urmă, decât o însetoşare religioasă după mai multă păşune duhovnicească. Când am dat sufletelor această păşune, ele nu mai pleacă să o caute în altă parte. Evanghelizarea este singura combatere cu succes a sectarismului.

245

Combaterea negativă: batjocurile, apelarea la jandarmi, violenţele, duc tocmai la rezultatul contrar (de aceea noi nu le folosim).

În combaterea sectarismului, noi, cu Oastea Domnului, folosim chemarea cea dulce a Mântuitorului şi păşunea cea sufletească. În felul acesta am atras în Oaste o mulţime de suflete care se pregăteau să plece în altă parte. Iată mai jos o pildă din cele multe ce ne vin:

«Scumpe Părinte,

Eu, subsemnatul, cât şi soţia mea, am fost până în prezent în secta numită baptistă, timp de 4 ani, şi aceasta nu pentru că aş fi fost în contra sfintei noastre Biserici Ortodoxe, ci din cauză că nu găseam o societate care să fie devotată Domnului.

Cu mare bucurie am aflat acum, prin cartea «Intraţi în Oastea Domnului», că există această societate de oameni pocăiţi ortodocşi şi de aceea venim cu rugămintea să ne primiţi şi pe noi, adică eu şi soţia mea, în Oastea Domnului Iisus. Noi promitem că vom fi credincioşi şi ne vom lupta să putem aduce şi alte suflete în Oastea Domnului».

Pentelei Cojocar şi soţia Domnica, Clocucica, nr. 762, Cernăuţi

Istoria va spune ce a făcut Oastea Domnului în direcţiile acestea şi tot istoria nepărtinitoare şi mustrătoare va spune în câte locuri şi câţi au folosit această Oaste (şi acest fel) pentru „combaterea sectarismului”.

«Lumina Satelor» nr. 3, din 15 ian. 1928

Marile adevăruri dumnezeieşti sunt simple şi practice.

Marii oameni adevăraţi ai lui Dumnezeu, care au primit aceste adevăruri direct de la Dumnezeu, le-au înţeles drept şi le-au grăit limpede.

Dar după aceşti mari oameni adevăraţi de la început, diavolul şi-a adus, nu după multă vreme, şi pe marii lui prefăcuţi care, băgându-se între oameni şi Adevăr, zicând că le explică Adevărul, l-au complicat şi mai mult. Şi, spre nenorocirea lor şi a omenirii, aceştia, în loc de lumini, au adus umbra şi în loc să dărâme un zid, au ridicat sute.

Astfel, aceşti stricători ai adevărului au făcut ca, astăzi, oamenii care ar trebui să se numească (fericit şi dulce) cu un singur nume ceresc: „creştini” se numesc (trist şi amar) cu zeci de nume lumeşti: ortodocşi, catolici, protestanţi, baptişti, adventişti, penticostali denumiri care, în afară, au pierdut sunetele Sfântului Nume al lui Hristos, iar înăuntru, în majoritatea lor, au pierdut orice asemănare cu Duhul Lui (Rom. 8, 9).

În felul acesta, Satana i-a învrăjbit într-atâta pe oameni, de nu se mai pot apropia unul de altul. Şi i-a făcut să se urască în aşa fel, că umblă să se nimicească plini de ură unii pe alţii, tocmai în numele „apărării” Evangheliei şi al „vestirii” Adevărului. Iată cât de bine a înţeles acest adevăr Părintele Iosif şi cum atrăgea el atenţia oamenilor despre înşelăciunea diavolului:

246

„Se batjocoreau din Biblie

Un lucru ciudat am văzut astă-vară într-un sat. Într-o strânsură de oameni, doi creştini, un sectar şi un alt credincios, se batjocoreau din Biblie:

voi sunteţi proorocii cei mincinoşi de la Matei cap. atâta şi vers. atâta, zicea unul.

voi sunteţi mormintele cele văruite de la Marcu cap. atâta şi vers. atâta, răspundea celălalt.

tu eşti orbul de la Ioan!...

tu eşti pomul cel uscat de la Ieremia!...

Şi aşa mai departe curgeau batjocurile biblice. Răsfoiau Biblia şi se batjocoreau cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Apropiindu-mă de ei, aşteptau să mă bag şi eu în „discuţia” lor, dar eu astfel le-am răspuns: Dragii mei, dacă Iisus Mântuitorul S-ar ivi în această clipă aici, apoi desigur ar lua biciul în mână şi v-ar cârpi pe amândoi, pentru că folosiţi cuvintele Lui spre a vă batjocori unul pe altul. Vă batjocoriţi cu Cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru nu face parte din duhul Evangheliei Mântuitorului. Ascultând la voi, cei care nu cunosc Biblia, îşi vor închipui că această Carte Sfântă este o carte de batjocuri.

Amintesc această întâmplare şi pentru ostaşii noştri din Oastea Domnului. Sunt unii oameni, mai ales între sectari, care stau gata numai de discuţii şi de certuri biblice, certuri care nu duc la nici un rezultat bun şi la nici un folos sufletesc.

Să ne ferim de aceste discuţii nefolositoare, ascultând sfatul Ap. Pavel: „Iar de întrebările nebune şi de sfezile cele pentru lege, te fereşte, căci sunt nefolositoare şi deşarte.

De omul eretic, după una şi a doua sfătuire, te fereşte (Tit 3, 9-10). Adu-le aminte de aceste lucruri şi roagă-i fierbinte să se ferească de certurile de cuvinte care nu duc la alt folos decât la pieirea celor ce le ascultă. Un rob al Domnului nu trebuie să se certe, ci să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, spre cunoştinţa Adevărului (II Tim. 2, 14-24).

Să ne ferim de discuţiile „deşarte şi nefolositoare”. Noi, ostaşii Domnului să ne vedem de zidirea noastră cea sufletească şi de lucrul Domnului. Prin râvna, prin apostolia şi prin jertfelnicia noastră să facem să strălucească şi să biruiască în lume adevărul şi dragostea Evangheliei”.

«Lumina Satelor» nr. 9, din 26 febr. 1928

De acest gând nobil şi sfânt a fost călăuzit acest om al lui Dumnezeu în toată viaţa şi în toată mărturisirea lui, convins fiind că singura credinţă, cea vie şi sănătoasă, poate îndrepta răul cel mare şi poate vindeca rănile cele îngrozitoare pe care le-au făcut în suflete formalismul şi sectarismul.

247

Am fost martor odată la o discuţie a părintelui cu un astfel de suflet nenorocit de duhul sectar. Venise omul nu ştiu de unde şi nu se oprise nici în librărie, nici la administraţie, ci pătrunsese până în odaia noastră de redacţie, unde lucram la o masă cu omul lui Dumnezeu, grăbiţi să sfârşim la timp o muncă la foaia «Isus Biruitorul».

Părintele scria şi cerceta prin Biblie, adâncit în lucrul sfânt. Intrând omul, lăsă condeiul pe masă şi îl întrebă cu bunătate cine este şi de unde vine, aşa cum făcea cu toţi, plin de răbdare şi de iubire. Mai ales că omul care venea se vedea că e un om foarte simplu:

sunt robul lui Hristos şi vin să vă vestesc adevărul.

bine, frate, zise înţelegător părintele, spune-ne ce fel de adevăr ne vesteşti?

să vă pocăiţi, căci altfel veţi pieri. Căci numai dacă vă pocăiţi veţi cunoaşte adevărul. Şi adevărul vă va face slobozi.

dumneata eşti slobod, frate?

da, eu sunt slobod. Eu nu mai sunt robul crucii, al bisericii, al sfinţilor. Eu ascult acum numai de Dumnezeu şi de nimeni altcineva. Dar voi sunteţi tot în robia formelor.

dumneata ne cunoşti pe noi, frate?

sigur că vă cunosc. Scrieţi la gazetă că puţin aluat dospeşte toată plămădeala...

sărmanul de tine, îi zise părintele, întristat de zădărnicia discuţiei cu el, adevărat că puţin aluat sectar a dospit rău toată plămădeala cea bună pe care o aveai în sufletul tău. Te rugăm să ieşi şi să ne laşi în pace. Vremea noastră este atât de scumpă şi n-o putem pierde fără folos cu astfel de discuţii.

După ce omul ieşi, spunând răstit „bună ziua”, părintele privi trist şi spuse:

sărmanele suflete, cum le-a otrăvit duhul sectar! Ce duh rău este şi duhul acesta! Vom avea de luptat până la moarte contra lui. De ce a binecuvântat Mântuitorul pe copii? Pentru că ei nu se laudă cu ce nu au. Şi nu predică despre ce nu cunosc şi nu înţeleg.

În sărbătoarea Sf. Gheorghe (23 apr.) a anului 1930, împreună cu fraţii ostaşi din Sibiu, Tălmăcel şi Sebeşul de Jos, Oastea din Sibiu, în frunte cu Părintele Trifa au făcut o frumoasă adunare în com. Gura Râului, din apropiere de Sibiu. Spunem ceva mai pe larg câteva lucruri despre această adunare, deoarece cunoaşterea lor va ajuta pe cititori să-şi facă o dreaptă părere despre adevăr, în multele învinuiri pe care le vor auzi mai târziu împotriva Părintelui Trifa.

„...Din odăile redacţiei de la Sibiu, scrie raportul adunării, am plecat o ceată mare, de peste 60 de ostaşi şi ostaşe, cu steagul Oastei în frunte, în două autobuze. Ajunşi în sat, ne încolonăm în rânduri, patru câte patru, şi plecăm spre biserică, cântând «Hristos a înviat». În faţa bisericii, mulţime de popor.

248

Intrăm la vecernie. Slujesc părintele locului, I. Manta şi Părintele Trifa. În strană cântă ostaşii Domnului.

După vecernie, vorbeşte Părintele Trifa despre Învierea Domnului, în legătură cu naşterea din nou şi viaţa cea nouă, în comună fiind câţiva rătăciţi de sectari. Părintele Trifa vorbeşte pe larg despre învăţăturile Bisericii şi ale Sfintei Tradiţii, arătând pe ce povârniş apucă cei ce îşi schimbă credinţa. Aminteşte cu numele o comună unde 11 familii, trecute la diferite secte, în decurs de opt ani şi-au schimbat credinţa tot la doi ani. Acum au devenit aproape toţi „tremurători”, dar toate semnele arată că nu se vor opri nici aici. Oastea Domnului s-a înfiripat tocmai să ferească pe oameni de astfel de cumplite rătăciri. Oastea Domnului este un răspuns la insinuările sectare, că numai ei nu beau, nu înjură, etc. Duhul sectar umblă să atragă sufletele oamenilor pe povârnişul schimbărilor de credinţă. Oastea Domnului îi atrage pe oameni spre Biserică şi îi redă Bisericii, ca membri vii şi luptători...”

«Lumina Satelor» nr. 18, din 4 mai 1930

Este nevoie mereu să ne întoarcem spre adevărurile curate şi simple de la început, chiar dacă mai târziu aceste adevăruri nu le sunt totdeauna şi întru totul pe plac tuturora. Pentru că oamenii mari, prin care Dumnezeu ne-a vorbit odată, trebuie să fie crezuţi şi ascultaţi mereu, chiar şi în acele lucruri asupra cărora noi, mai târziu, am primit prea uşor o altă părere.

Dacă felul lor de vieţuire a fost şi a rămas până la sfârşit o luminoasă şi puternică pildă toate cuvintele lor sunt adevăruri şi îndemnuri pe care noi, urmaşii lor, suntem datori să le ascultăm ca venind din partea lui Dumnezeu (Gal. 4, 14; I Tes. 2, 13; Evrei 13, 7).

Iată, un alt adevăr scris de Părintele Iosif, cu privire la esenţa problemei de mai sus:

„...Biblia, fiind Cartea lui Dumnezeu, trebuie citită cu credinţă, cu rugăciune şi cu ajutorul Duhului Sfânt, Care este Autorul şi Scriitorul ei... Biblia este o Carte scrisă pe înţelesul tuturor. Dumnezeu S-a îngrijit şi aici ca hrana cea cerească din Biblie să fie la îndemâna tuturor. Biblia cuprinde cea mai uşoară hrană duhovnicească pâine şi apă. Cele mai multe şi mai însemnate din învăţăturile Scripturilor sunt spuse atât de uşor, încât şi copiii le pot înţelege.

Dar în Biblie sunt şi mâncăruri duhovniceşti mai grele; sunt şi locuri mai greu de înţeles. Sunt locuri, mai ales unde e vorba despre dogme de credinţă pe care Sfinţii Părinţi le-au meditat o viaţă întreagă şi au scris despre ele cărţi întregi. Sunt locuri pe care soboare întregi le-au putut lămuri. Astfel de locuri nu se ţin de priceperea noastră...

De câte ori vei da peste un loc greu din Biblie, să zici: Asta este o mâncare prea grea pentru mine, să trec mai departe, căci, slavă Domnului, este aici, în Cartea aceasta, mâncare destulă.

249

Însă durere! Foarte mulţi creştini, care intră în şcoala cea mare a Bibliei, tocmai în greşelile acestea cad: se opresc tocmai la locurile cele grele... Bag seama şi aceasta este o ispită a diavolului.

Eu m-am gândit în mine că astfel de creştini sunt în asemănarea omului care, mâncând peşte, leapădă carnea şi înghite oasele...

...În special sectarii au o deosebită atragere pentru „mâncarea cea osoasă” din Biblie. Îi vezi pe toate drumurile închirciţi în oase şi încercând să închircească şi pe alţii... Uitaţi-vă, de pildă, la milenişti, în ce oase mari şi ascuţite s-au înecat! Uitaţi-vă la toţi sectarii cum se leagă tocmai de locurile pe care le-au lămurit Sfinţii Părinţi şi soboarele ecumenice. Pe semne, Sfinţii Părinţi şi soboarele au greşit şi vin ei acum să rectifice dogme de credinţă. Asta e o greşeală de care tot creştinul trebuie să se ferească. Nu pentru asta ni s-a lăsat nouă Biblia...

Noi să citim în Biblie, ca să aflăm în ea păşune şi apă pentru sufletul nostru, pentru rodirea vieţii noastre. Căci, slavă Domnului, Biblia este plină de astfel de locuri...”

«Oastea Domnului» nr. 1, din 25 dec. 1929, pag. 8-9

Iată un alt cuvânt clar asupra adevărurilor acestora:

„...Prin unele părţi s-a ivit o învăţătură nouă care spune tot felul de lucruri închipuite despre lucrarea Duhului Sfânt. Aşa-numiţii penticostali spun că Duhul Sfânt S-ar pogorî într-un chip deosebit asupra lor, provocându-le ameţeli, aiurări, adormire şi alte stări în care pot spune lucruri noi, vorbind «în limbi». Inochentiştii din Basarabia spun, nici mai mult, nici mai puţin decât, că Duhul Sfânt S-ar fi întrupat într-un păcătos de pământean cu numele Inochentie.

Ce greşeli mari şi ce hule la adresa Duhului Sfânt!... Să spui că El vorbeşte prin ameţeli, prin somnuri şi prin fel de fel de aiurări şi scamatorii. Şi rătăcirea aceasta se ivise şi pe vremea Sfinţilor Părinţi. Iată ce scrie un sfânt părinte despre ea:

«Unii atribuie Duhului Sfânt lucruri neadevărate, făcându-L provocator de ameţeli şi aiurări în care spun că ei au parte de noutăţi surprinzătoare şi lucruri deosebite. Le place să vorbească mult despre aşa-numita lumină internă, dar care, de fapt, este întunecime. Ei ridică aceste luminări obscure deasupra luminii Cuvântului lui Dumnezeu, spunând că lor li s-au descoperit, în somn sau vedenii, lucruri minunate... Asta ar însemna că, pe ei, Duhul Sfânt i-ar învăţa mai mult decât stă scris în Sfânta Scriptură... Nimeni n-ar trebui să asculte astfel de învăţături greşite... Chiar şi unele suflete bine credincioase spun că ar fi avut astfel de «descoperiri».

Nu se poate pune la îndoială, Duhul Sfânt ne aminteşte, desigur, cele spuse de Hristos. Dar numai pe acelea! Acela care îndrăzneşte să spună că, lui, Duhul Sfânt i-a descoperit ceva ce nu se află în Biblie, acela este un mincinos. Duhul

250

Sfânt nu trece niciodată peste Cuvântul scris, precum Însuşi Mântuitorul a spus acest lucru: «Căci El (adică Duhul Sfânt) va lua din ceea ce este al Meu şi aceea vă va vesti». În nici o formă Duhul Sfânt nu trece peste ceea ce a învăţat Domnul Iisus Hristos. Prin ajutorul Duhului Sfânt înţelegem ceea ce a învăţat Mântuitorul Iisus Hristos. Acesta este un principiu de mare însemnătate şi trebuie respectat de tot creştinul, «căci va veni vremea când se vor ivi prooroci mincinoşi».

Cred că e de ajuns ca să înţeleagă tot creştinul că aşa-numitul penticostalism este o mare greşeală şi o păcătuire împotriva Duhului Sfânt...”

«Oastea Domnului» nr. 7, din 9 febr. 1930, pag. 5

Un păstor adevărat nu se va îngriji numai de cea mai bună hrană pentru oile date în grija lui, ci va avea cea mai mare grijă şi de păzirea lor de orice primejdie care le-ar ameninţa. Un păstor adevărat este şi un păzitor al oilor sale, după cum spune David icoana Bunului Păstor Iisus.

Când Saul a zis lui David: „Nu poţi să te duci ca să te baţi cu filisteanul acesta, căci tu eşti un copil, iar el este un războinic din tinereţea lui”, David i-a zis lui Saul: „Eu păşteam oile tatălui meu... Şi, când un leu sau un urs venea să ia un miel din turmă, alergam după el, îl loveam şi îi smulgeam mielul din gură. Dacă se ridica împotriva mea, îl apucam de falcă, îl loveam şi îl omoram... aşa am doborât leul şi ursul. Şi cu filisteanul acesta... va fi ca şi cu unul dintre ei, căci a ocărât oştirea Dumnezeului Celui Viu” (I Samuel 17, 33-36).

Cu un astfel de curaj s-a ridicat şi Părintele Trifa împotriva oricărei primejdii care ameninţa comoara duhovnicească a Oastei Domnului pe Iisus cel Răstignit voluntariatul ei, dragostea şi adevărul ei mântuitor.

Cele două trăsături ale unui păstor adevărat s-au văzut din plin în viaţa şi misiunea cerească ale acestui mare şi curajos om al lui Dumnezeu, ca în viaţa păstorului David. Pe cât a fost el de plin de râvnă pentru a da hrana cea mai bună şi cea mai gustoasă oilor încredinţate lui de Tatăl Ceresc, pe atâta a fost de curajos şi de hotărât în apărarea turmei încredinţate lui. Toiagul său de păstorire, care era atât de blând când era vorba de „călăuzirea oilor” (Is. 57, 18), devenea sabie îndrăzneaţă şi neînduplecată când era vorba de apărarea adevărului Oastei Domnului.

Sabia Cuvântului era tot atât de tăioasă în mâna şi în gura lui când era vorba de apărarea adevărului atât împotriva vrăjmaşilor dinăuntrul Bisericii, cât şi împotriva celor din afara ei. Nu s-a temut să se ia la luptă cu nici un „leu”, cu nici un „urs”, punându-şi în primejdie totul, numai spre a-şi împlini cu credincioşie isprăvnicia ce i se încredinţase de către Domnul, isprăvnicie despre care era bine încredinţat că o primise prin descoperire dumnezeiască (Gal. 1, 11-12), şi nu prin încredinţarea vreunui om.

251

Mai târziu, când vor veni marile lupte cu „duhul filisteanului” care umbla să ucidă duhul Oastei, el va arăta, cu un sfânt curaj biblic, ce cumplită şi ce nobilă este lupta pentru adevăr, când dragostea pentru Hristos şi pentru ai Lui te însufleţeşte. Ce eroic înfruntă orice primejdie acela care are curată şi înaltă conştiinţa misiunii sale sfinte, a datoriei şi a răspunderii acestei misiuni.

Din cele de până acum şi mai ales din cele ce vor veni, se va vedea în ce mare măsură acest mare sfânt a fost şi un mare erou...

Iată în continuare un alt semnal de alarmă împotriva primejdiei din afară pentru credinţa sănătoasă şi pentru duhul adevărat al Oastei:

„Duminică, în 23 febr. 1930, Oastea Domnului din Sibiu a avut cea dintâi ieşire în afara oraşului, cu Cuvântul Viu... Am ieşit în comuna Sadu... Am fost primiţi cu toată dragostea. Ne aşteptau fraţii ostaşi şi popor mult. Îndată ce s-a tras clopotul de vecernie... am intrat cu toţii în biserică... Au slujit părintele locului, D. Bunea şi Părintele Iosif Trifa... Foarte frumos şi înălţător au cântat în strană ostaşul I. Lupu din Sibiu şi ostaşii din Sadu...

Ieşind din biserică, am tras la şcoală. Aici era un popor întreg. Sala şcolii, oricât de mare era, nu putea cuprinde mulţimea ce se adunase... Începe programul. Corul Oastei din Sibiu cântă «Împărate Ceresc». Vorbeşte apoi Părintele Trifa despre scopul venirii noastre, despre rosturile Oastei Domnului, încheind cu o istorisire despre cum se înrolau soldaţii în vremile de demult, pe vremea împărăţiei austriece cu o foarte potrivită asemănare şi aplicare la înrolările în Oastea Domnului... Apoi a mulţumit celor ce ne-au primit.

Se face, în genunchi, rugăciunea de deschidere.

Încep cântările şi declamările. Cântă alternativ Oastea din Sibiu şi Oastea din Sadu. Un fel de întrecere duhovnicească, înălţătoare de suflet... Începe Oastea din Sibiu cu «Pe-al nostru steag e scris iubire», cântată pe voci. Un copil declamă frumos. Urmează Oastea din Sadu, cu altă cântare. Şi iarăşi declamă micul şi cumintele ostăşel I. Hanea... Toate declamările sunt gustate cu bucurie de către toţi. Urmează corul din Sibiu, cu cântarea «Veniţi din toate unghiurile ţării» şi o declamare... Se cântă pe patru voci: «O, ce valuri de îndurare». Lumea lăcrimează. Părintele Iosif ţine o scurtă cuvântare, pornind de la cuvântul: «Vă rugăm fierbinte... împăcaţi-vă cu Dumnezeu, prin Sângele Crucii Fiului Său» (II Cor. 5, 18-20)... Părintele Iosif tâlcuieşte Evanghelia duminicii, cu Judecata din urmă, stăruind asupra Mijlocitorului şi Apărătorului nostru, Iisus Hristos... În comună, fiind şi câţiva sectari milenişti, Părintele Trifa vorbeşte despre rătăcirea milenistă... scoţând din bagajul său o grămadă de cărţi mileniste şi arătând în ele, negru pe alb, grozava lor rătăcire de la credinţă... Poporul rămâne îngrozit, citindu-se din aceste cărţi, ce fel de hule i se aduc învăţăturii despre Sfânta Treime, despre dumnezeirea Mântuitorului şi altele... I se pune pe suflet poporului să se ferească de rătăcirile de credinţă...

252

Urmează iarăşi câteva cântări, apoi o chemare pentru întoarcerea la Dumnezeu...Trecuseră patru ceasuri într-o încăpere supraîncărcată cu un popor ce stase în căldură şi înghesuială, dar sorbind cu nesaţ Cuvântul Domnului, cu o foame şi cu o sete după cum scrie la Amos 8, 11.

Au fost şi împotriviri, dar Domnul a biruit”.

«Oastea Domnului» nr. 10, din 2 martie 1930

Am redat ceva mai pe larg această adunare şi cu un alt scop, anume acela de a se vedea cum erau îndrumate adunările Oastei de la început, de către chiar Părintele Iosif.

Şi să se vadă că, atunci când putea, Părintele Iosif, oricât de ocupat era, îşi făcea timp să meargă şi în misiunile din afară, în vestirea cu graiul a Cuvântului Sfânt.

Şi să se mai vadă şi faptul că, acei care vor spune mai târziu că Părintele Iosif n-a slujit ca preot la altar din cine ştie ce motive ascunse vor spune o minciună.

Acest mare om al Adevărului n-a minţit niciodată. În tot ce a spus sau a scris el a spus numai Adevărul.

Acest om al conştiinţei n-a înşelat niciodată şi n-a fost un făţarnic. N-a spus niciodată într-un fel, iar apoi să facă în alt fel. În tot ce a gândit şi în tot ce a făcut, a fost adevărat şi credincios. De aceea este vrednic, pe totdeauna, de crezare şi vrednic de urmat de către toţi.

Toţi cei care au fost chemaţi şi rânduiţi de Dumnezeu să afle Calea Domnului şi să-şi câştige mântuirea sufletului lor prin Lucrarea Oastei Domnului, au datoria dumnezeiască să asculte în totul şi să urmeze în totul, pentru totdeauna, pilda şi Cuvântul arătat lor de către Însuşi Duhul lui Hristos, prin acest om ales de El şi trimis înaintea noastră, prin care El Însuşi ne-a grăit.

De aceea, oricine va veni mai curând sau mai târziu să adauge sau să scadă ceva din cele spuse de el, denaturând în vreun fel ceea ce a vrut sau a gândit el, se face vinovat de un păcat de moarte în faţa lui Dumnezeu şi a gândului pe care l-a avut El cu această Lucrare.

După cum acest om a dovedit cu viaţa şi cu jertfa lui că a fost curat în tot ce a făcut şi a vorbit, va fi dator faţă de Dumnezeu să fie curat şi oricare alt om, care va mai veni vreodată şi va intra în munca lui, spre slujirea lui Iisus Hristos.

Dar despre marea luptă împotriva duhului formalist, care s-a năpustit ca un leu furios împotriva Oastei, sau despre primejdia duhului sectar, care s-a furişat mereu ca un urs prefăcut şi lacom spre fagurele acestei sfinte Lucrări va trebui să mai vorbim şi în alte capitole, viitoare.

Pentru că aceste două duhuri şi-au aşezat cursele lor ucigaşe pe tot de-a lungul drumului Oastei. Şi multe suflete dintre cele mai alese ne-au căzut şi ne mai cad încă în prăpăstiile lor pierzătoare.

253

Asupra acestora va trebui să avem totdeauna vegherea trează şi lupta încordată, aşa cum ne-a învăţat Domnul prin omul Său pe care l-a trimis special la noi şi între noi şi ca o învăţătură, şi ca o pildă...

„Iubiţii mei fraţi, striga Părintele Iosif la 10 ani de Oaste, gândindu-se că leul şi ursul care furau mielul lui David închipuiau cele două duhuri potrivnice Oastei grijiţi să nu vi-L fure pe Iisus cel Răstignit!...”

Iubiţii mei fraţi, strig şi eu azi, la 50 de ani de Oaste, când leul şi ursul se năpustesc tot cu aceeaşi înverşunare, atât dinăuntru, cât şi din afară, să ni-L fure din turmă, din Oaste, din adunare, din inimă, tot pe Mielul cel Scump, pe Iisus cel Răstignit.

Iubiţii mei fraţi, grijiţi, căci iată cât prăpăd a făcut în turma noastră, atât „leul”, cât şi „ursul”, la fel de ucigaşi ai duhului! Uitaţi-vă cu ce pustiire sufletească au mai rămas acei fraţi în adunarea cărora au pătruns cei doi vrăjmaşi ai Mielului-Iisus! Uitaţi-vă ce se petrece acolo unde aceste două fiare sfâşie unitatea cea dulce, sfâşie părtăşia cea scumpă a Duhului Sfânt dintre fraţi!

Iubiţii mei fraţi păzitori, fiţi treji şi luptaţi şi voi, ca David, împotriva acestor fiare! Nimiciţi-le şi salvaţi pe Mielul Frăţietăţii Oastei, pe Iisus cel Răstignit, din gurile lor!

Iubiţii mei fraţi, ascultaţi la strigătul Părintelui nostru Iosif şi aduceţi în mijlocul turmei iarăşi pe Mielul, până nu veţi pieri cu toţii înghiţiţi, unii de leu iar ceilalţi de urs...

Slăvit să fie Domnul!

254

Meditaţii:

CONŞTIINŢA UNITĂŢII

Conştiinţa unităţii cu toţi fraţii tăi de-un gând să trăiască-n tine-aprinsă până-i inima bătând, pâinea ta, viaţa însăşi, jertfa ta pe-a luptei căi nu-s nimic pe lângă preţul unităţii cu ai tăi.

Pentru unitate luptă, rabdă şi jertfeşte tot, unitatea şi credinţa orice-nving şi orice pot; făr-aceasta nici izbândă, nici rodire, nici har nu-i, Dumnezeu stă numai unde-i unitate între-ai Lui.

Nu-ţi permite-nvăţătură diferită de ai tăi, nici părere dezbinată, nici umblare pe-alte căi, nici cuvinte, nici prieteni, nici nimic din ce nu ţin fraţii tăi, cu care una trebuie să fii deplin.

Pentru dragul unităţii luptă-te să ai oricând, cu ai tăi, acelaşi cuget, crez, şi inimă, şi gând; dacă Dumnezeu aceeaşi cale v-a lăsat s-aveţi, conştiinţa unităţii să vă fie mai de preţ.

Întrucât trupul Bisericii este unit, diavolul nu poate găsi intrare decât făcând dezbinări.

Astfel, prin duhul dezbinării, el se furişează înăuntru şi pe urmă vin smintelile.

Aşa că smintelile vin din dezbinări şi vai aceluia prin care vin.

Sf. Ioan Gură de Aur omilia Romani

Nici sângele martiriului nu poate să şteargă păcatul de a dezbina pe fraţi.

Sf. Ciprian

18. FRUMOSUL AN 1930

Puterea credinţei adevărate şi vii este uriaşă, este copleşitoare, este slăvită. Focul ei dezlănţuit prin Duhul Sfânt arde tot ce-i făţarnic şi uscat. Şuvoiul ei nimiceşte tot ce-i vechi şi bolnav. Primăvara ei naşte şi creşte din toate părţile frumuseţi şi forţe pline de avânt.

Sigur că oriunde apare ea va stârni multe împotriviri, pentru că puterile minciunii şi ale păcatului, pe care ea vine să le spulbere, i se vor împotrivi întotdeauna, ridicându-se contra ei cu prigoniri, dar cele două nebiruite puteri ale Duhului Sfânt: Adevărul şi Dragostea, până la urmă, o vor duce totdeauna la biruinţă.

Cei doi slujitori ai diavolului: minciuna şi ura, vor lupta până la sfârşit împotriva credinţei adevărate şi vii, împotriva celor doi slujitori ai lui Hristos, împotriva celor două puteri ale Duhului Sfânt prin care se dezlănţuie Focul Sfânt şi lucrează Primăvara înnoitoare.

De multe ori în lupta aceasta vin momente cutremurător de grele. Dumnezeu îngăduie uneori ca, în învălmăşeala luptei dintre bine şi rău, întunericul să pară că biruie şi minciuna să pară că triumfă.

Dar totdeauna aceasta este numai o părere. Biruinţa întunericului e numai o părere. Triumful minciunii e scurt şi trecător.

Ochiul grăbit are totdeauna privirea scurtă.

Privirea scurtă vede totdeauna numai jumătate de adevăr.

Jumătate de adevăr este totdeauna o amăgire.

De aceea, adevăratul credincios priveşte lucrurile şi întâmplările în lungimea şi în adâncimea timpului. El nu se lasă prea înflăcărat de larma vorbelor mari şi de agitaţia însufleţirilor mici. Ci, zidit temeinic pe seriozitatea Adevărului înţelept şi înrădăcinat adânc în părtăşia dragostei curate, păşeşte biruitor şi drept, dar de unde a pus piciorul, nu i-l mai clinteşte nimeni. Priveşte liniştit şi sigur, dar din ce s-a încredinţat, nu-l mai poate abate nimic.

Sigur că la starea aceasta nu se ajunge grabnic. Sigur că în felul acesta nu sunt prea mulţi. Dar tot sigur este şi faptul că la starea aceasta se poate ajunge prin Harul lui Dumnezeu. Şi că în felul acesta totuşi sunt în Lucrarea lui Dumnezeu totdeauna atâţia credincioşi de câţi este nevoie, ca solia lui Hristos să răzbească înainte. Şi Duhul Sfânt să-Şi continue Lucrarea Sa de desăvârşire a Bisericii vii.

Când vin marile lupte ale lui Dumnezeu, Duhul Sfânt are grijă să pregătească, din timp, mari viteji pentru biruinţa lor.

256

Când vin marile trebuinţe ale Lucrării lui Hristos, Duhul Sfânt are grijă să ridice, din vreme, lucrători harnici pentru împlinirea lor.

Şi, când vin marile încercări pe drumul Evangheliei, Duhul Sfânt are grijă să aşeze, mai dinainte pe acest drum, popasuri de bucurie, să dea zile de înviorare, să răsară privelişti de întărire.

Al şaptelea an de Oaste - 1929 se încheia frumos. Fusese plin de izbânzi care culminaseră cu veştile cele mari: avem Tipografia Oastei! Avem Librăria Oastei!... Avem, în sfârşit, foaia Oastei.

Din toată ţara soseau veşti de mari biruinţe şi de răsunătoare iniţiative. Din grăuntele de muştar de acum şapte ani, se făcuse un pom care creştea văzând cu ochii, iar umbra lui, plină de promisiuni fericite, se întindea tot mai largă şi mai lungă. Pe lângă mulţimea păsărelelor mărunte, care veniseră sub adăpostul lui, începeau acum să vină şi păsări din ce în ce mai mari şi cu glas mai înalt. Umbra copacului era promiţătoare de multe culcuşuri calde, iar vârfurile lui, care creşteau puternic, erau atrăgătoare pentru mulţi căutători de locuri înalte.

Dar staulul Domnului Hristos are o singură uşă: uşa naşterii din nou.

Naşterea din nou are un singur semn: pocăinţa.

Iar pocăinţa, o singură înfăţişare: smerenia.

Fără smerenie adevărată nu poate fi pocăinţă. Fără pocăinţă adevărată nu poate fi naştere din nou. Şi fără naştere din nou nu se poate rămâne în Lucrarea Domnului Hristos... Asta e foarte adevărat.

Dar tot foarte adevărate sunt şi celelalte lucruri, spuse mai înainte. De aceea, dacă sunt puţini cei chemaţi, vor fi şi mai puţini cei aleşi. Iar dacă cei aleşi sunt prea puţini, câţi oare vor mai rămâne dintre ei după marile cerneri şi încercări ce îi prăbuşesc adesea şi pe mulţi dintre aceştia? (Matei 24, 24).

Când însă sunt foarte mulţi cei chemaţi, vor fi mulţi şi cei aleşi. Iar dacă sunt mulţi, tot au de unde să mai şi rămână, după cernerea care vine, o sămânţă de urmaşi.

Deci anul 1929 se încheia frumos, iar anul 1930 începea şi mai frumos.

Acest an 1930 este anul marilor chemări.

În acest an au intrat în Oaste cei mai mulţi dintre aleşii care au avut roluri deosebite în suprafaţa şi în adâncul istoriei viitoare.

Primul dintre numele „alese”, căruia i s-a făcut o primire triumfală la intrarea sa în Oaste, a fost avocatul I. Gr. Oprişan de la Bucureşti.

«Lumina Satelor» nr. 3, din 19 ian. 1930, publica un articol: „Bătrâni de altădată”, iscălit de I. Gr. Oprişan, iar ca un adaos, după semnătură, erau următoarele cuvinte:

„Publicăm cu drag acest prea frumos articol, aducând celor din Oastea Domnului vestea de bucurie că scriitorul I. Gr. Oprişan a intrat în rândurile noastre, trimiţându-ne următoarea mişcătoare înştiinţare:

257

«Iubite frate în Domnul! Te rog frăţeşte a mă înrola şi pe mine sub steagul ce porţi în Numele Mântuitorului. Nădăjduiesc să-ţi fiu, întru câştigarea premiului „alergării”, soldat şi tovarăş care să nu facă de ruşine steagul sub care luptă ostaşii Domnului.

Am înţeles că toate forţele bune trebuie mobilizate pentru lupta cea de cucerire sufletească. Intru deci în rândurile ostaşilor. Dă comanda şi voi fi alături de aceste suflete calde şi luptătoare. Ca purtător de cuvânt, prin viu grai şi prin scris, voi ridica pe metereze steagul stropit de lacrimile şi rugăciunile ostaşilor însetaţi după Iisus: Marele nostru Comandant.

Cu frăţească dragoste întru Mântuitorul.

I. Gr. Oprişan»

În foaia «Oastea Domnului» dăm amănunte mai pe larg despre această intrare.”

„Amănuntele” acestea apăreau în «Oastea Domnului» nr. 4, tot din 19 ian. 1930. „Vestea de bucurie” spunea că I. Gr. Oprişan „este un scriitor de la revista «Fântâna Darurilor», pe care o scoate la Bucureşti preotul Toma Chiricuţă. El vine acum ca un secerător în ogorul Domnului. Fraţii de la Bucureşti sunt îndemnaţi a lua legătura cu dânsul”.

Chiar de la început, conştient de „importanţa” sa, I. Gr. Oprişan şi-a luat rolul de îndrumător al Oastei de la Bucureşti şi de „ofiţer al Oastei” pe ţară.

Un alt nume ales a fost al lui Al. Lascarov-Moldovanu.

«Oastea Domnului» nr. 9, din 23 febr. 1930 scrie următoarele:

„O altă veste de bucurie pentru ostaşii Domnului... Nu-i mult de când am anunţat aici un dar preţios: intrarea în Oaste a scriitorului I. Gr. Oprişan. Acum ne vine vestea unui dar tot atât de preţios: a intrat în tabăra noastră şi scriitorul creştin Al. Lascarov-Moldovanu, de la revista «Fântâna Darurilor» din Bucureşti, trimiţându-ne următoarea înştiinţare:

«Iubite frate întru Domnul. Nu ştiu de sunt vrednic, după faptele mele, să-ţi cer să mă prenumeri şi pe mine între ostaşii pe care, prin făgăduinţa Domnului, îi păstoreşti atâta de stăruitor pe Calea cea plină de lumină, întru slava Lui.

Fratele meu sufletesc, I. Gr. Oprişan, mi-a dat îndemnul să cred în aceasta, prin înrolarea lui, care a precedat-o pe a mea.

Dar îndemnul cel mare a fost priveliştea lucrării pe care, cu atâta smerenie, dar şi cu atâta putere, o înfăptuieşti zi de zi.

Îngăduie-mi deci, fratele meu întru Iisus, să nădăjduiesc că mă vei primi; nu te voi face de ocară şi voi putea fi învrednicit să port în spinarea mea piatra pe care trebuie s-o pun şi eu la îndemâna zidarilor care ostenesc în grija Bisericii noastre ortodoxe.

Domnul să fie cu noi.

Bucureşti, la 10 febr. 1930, Al. Lascarov-Moldovanu»

258

Fii binevenit în rândurile noastre!... Te primim... ca pe un dar şi un ajutor trimis nouă de la «Domnul Secerişului»”.

Cu toate că Al. Lascarov-Moldovanu era un scriitor mai cunoscut şi mai înzestrat ca „fratele său sufletesc, I. Gr. Oprişan”, totuşi el a trăit şi a umblat mereu doar ca o umbră a acestuia. Fiind totdeauna al doilea între cei de la Bucureşti sau în pretenţiile de îndrumători centrali ai Oastei.

Amândoi aceştia au avut însă, la începutul Oastei şi în primele zile ale frământărilor anului 1935, un rol pozitiv... dar îndată ce au văzut că „litera este mai tare decât duhul, au început rolul dublu. Iar până la urmă au sfârşit între cei care strigau: „Răstigneşte-l!”

Dar despre ei şi despre faptele lor va mai veni vorba şi în partea a doua a acestei cărţi.

În 2 martie 1930, «Lumina Satelor» publică, între alte trei scrisori de intrare în Oaste, şi pe aceea a învăţătorului Ion Tudusciuc din com. Brăhăşoaia, jud. Vaslui.

Această scrisoare a lui am publicat-o în cap. 12, acela despre cântăreţii Oastei.

Ceva despre lucrările lui, ca poet şi cântăreţ în Oaste, am scris şi acolo. Aici vom aminti doar că el a avut un rol frumos în Oaste, atâta vreme cât a trăit Părintele Iosif. Vom avea, mai târziu, prilejul să vorbim, mai pe larg, despre partea pe care a luat-o el la istoria Oastei ceva mai prudent, e adevărat, dar destul de angajat până la moartea părintelui.

Din clipa aceea însă găsind o pricină de supărare pe fraţii Marini şi Dorz, pentru un manuscris al lui ce s-a pierdut cu ocazia mutărilor redacţiei el s-a îndepărtat pentru totdeauna de ei şi de colaborarea cu ei.

Cu toate încercările de a-l „îmbuna” deşi atât Marini cât şi Dorz s-au dus până la el acasă, cerându-i iertare şi căutând să-l facă să înţeleagă că n-a fost nici o intenţie, ci că totul se datoreşte frământărilor prin care am trecut... că atât nouă cât chiar şi părintelui ni s-au pierdut aşa o mulţime de lucruri el totuşi n-a iertat şi n-a cedat.

A rămas la învinuirile lui: că totul a fost voit. Şi, din pricina asta, poate şi din altele, s-a rupt pentru totdeauna, nu numai de fraţii de la centru, ci şi de Lucrarea Oastei...

În valul de arestări din 1952 şi 1953, a fost luat şi el şi ţinut câteva luni în lagărul de la Ghencea. Dar acolo a făcut totul să se lepede de Oaste şi să evite orice apropiere şi legătură cu ceilalţi fraţi închişi, poate în speranţa că va scăpa mai repede din închisoare şi că nu va mai avea în viitor de suferit pentru Oaste.

Şi-a tăgăduit până şi numele, şi legătura lui din trecut cu Oastea şi cu fraţii.

Iar după ce s-a văzut acasă, a încuiat pentru totdeauna poarta sa şi nici un frate n-a mai fost primit să-i treacă pragul, niciodată.

Acesta este, pe scurt, sfârşitul rolului din Oaste al lui Ion Tudusciuc.

259

«Lumina Satelor» nr. 13, din 30 martie 1930, publică „a treia veste de mare bucurie” sosită de la Oastea din Bucureşti. Preotul Toma Chiricuţă, de la biserica Zlătari, directorul revistei «Fântâna Darurilor», intra şi el, pe urmele celor doi colaboratori ai săi, cu mari promisiuni în Oastea Domnului.

Lunga lui scrisoare începe tot cu: „Iubite frate Iosif” şi este plină de promisiuni solemne de ataşament, de hotărâre şi de statornicie pe Calea Domnului şi în „minunata Lucrare a Oastei Domnului”...

După trista lui constatare, scrie că „un fapt primejdios şi dureros a început să se petreacă în şirurile oamenilor Bisericii... Un somn adânc, un fel de nepăsare de lucrurile mântuirii... i-a făcut să adoarmă pe toţi, ca sub o vrajă drăcească... Viaţa lor, în loc să fie o Evanghelie vie şi arătată prin fapte în mijlocul lumii, a prins să-L facă de ruşine pe Domnul... A ajuns cuvântul de «ortodox» la o mare ruşine în multe părţi ale lumii...

...Şi atunci când începe... să se petreacă o trezire,... atunci când se ridică un trâmbiţaş care încearcă să trezească cât mai multe suflete din Biserică la adevărata înţelegere şi urmare a ostăşiei sfinte, noi oare să ne dăm în lături de la creşterea lucrării Lui?... Nu, ci să fim alături de el!

...Aşa am înţeles eu, iubite frate Iosife, rostul lucrării tale în sânul Bisericii noastre. Şi, fiindcă şi eu de multă vreme lucrez într-însa tot în aceeaşi direcţie şi tot în acelaşi duh în care lucrezi tu la învierea ortodoxiei adică a adevăratei trăiri în Domnul şi în Sfânta Lui Biserică de aceea îmi îngădui astăzi să mă unesc cu tine şi să te asigur că şi eu voi lupta statornic în rândurile Oastei Domnului până la completa intrare a tuturor creştinilor în rândurile... Bisericii vii.

Fii binecuvântat în Domnul, El care este pacea şi bucuria noastră.

Al sfinţiei tale frate întru credinţă şi luptă,

Preot Toma Chiricuţă, Bucureşti ”

Despre acest preot care, în parohia sa şi în „cercul său”, era cunoscut ca un zelos şi vrednic slujitor al Bisericii şi credinţei, s-a vorbit frumos o vreme şi în activitatea Oastei din Bucureşti.

Dar îndată, din cauza multelor sale ocupaţii în cercul său de mai înainte, „n-a putut” depune „o muncă şi o luptă” mai deosebite pe tărâmul Oastei.

El a fost, până la urmă, mai mult un binevoitor al Oastei, decât un frate. Va fi mai avut el şi alte motive să devină tot mai retras? Poate!

Dar, după dezlănţuirea conflictului de la Sibiu din 1935, preotul Toma Chiricuţă s-a închis de tot în cercul său. Şi, cu toată promisiunea şi asigurarea pe care le dăduse Părintelui Iosif, abia cu cinci ani în urmă că „va lupta statornic în rândurile Oastei până la completa intrare a tuturor creştinilor în rândurile Bisericii vii” preotul Toma Chiricuţă, de la biserica Zlătari, n-a mai dat aproape nici un semn de viaţă în Oaste.

La sfârşitul anului 1942, când noi nu mai puteam scrie pentru fraţii din Oaste nicăieri, am fost la el împreună cu fratele Ioan Marini, spre a-l ruga să ne

260

tipărească, în tipografia sa, Calendarul pe anul 1943. Pe atunci doar «Calendarul» ne mai rămăsese singurul mijloc de a ţine legătura cu fraţii din ţară, prin cuvântul tipărit. Şi aceasta, o puteam doar fără a ne scrie numele, ci doar ca printr-o înşelare a Cenzurii, apărând sub firma altora... Numele noastre erau primejdioase şi atunci. Regimul lui Antonescu ne urmărea şi mai sălbatic decât toate celelalte guverne de până la el. Mitropolitul Bălan era şi mai tare la guvernul acesta formalist şi superstiţios, de dictatură şi de asuprire a credinţei şi a credincioşilor.

Dar părintele Chiricuţă s-a învoit numai cu foarte mare greutate să ne tipărească acest calendar. Era un risc din partea lui să colaboreze cu noi, care eram „urmaşii unui caterisit”, chiar dacă acela fusese găsit nevinovat. Şi chiar dacă fusese „fratele lui întru credinţă şi luptă”...

Până la urmă, noi am acceptat preţul exagerat de mare pe care ni-l ceruse văzându-ne la strâmtorare. Şi ni l-a tipărit. Dar ne-a amânat trei luni până să ni-l termine. Iar pe parcurs ne-a şters, cu de la el putere, aproape jumătate din cuprinsul cu care ne înţelesesem să ni-l tipărească. Astfel că, din frumosul calendar pe care îl pregătisem ca să păstrăm continuitatea anilor, n-a mai rămas decât o biată încercare, redusă şi la format, şi la tiraj, şi la conţinut. Dar ridicată, în schimb, exagerat de mult, la preţ.

Cu acest „Calendar pe 1943”, am ieşit mai târziu ca niciodată între fraţi. Abia prin luna martie. Cu nici unii dintre cei care ne mai făcuseră un astfel de „serviciu”, înainte sau după, n-am mai păţit aşa ceva.

După ce ne-am plătit cinstit toată datoria, ne-am despărţit „frumos” de preotul Toma Chiricuţă, dar i-am închis uşa pentru totdeauna...

L-am mai cercetat doar singur, o ultimă dată, după vreo cinci ani, cu ocazia unei treceri prin Bucureşti. Era tot în biserica sa din Zlătari. Am aşteptat până şi-a terminat slujba şi predica... apoi am vrut să stăm de vorbă vreo „cinci minute”. Însă dânsul regretă că este foarte ocupat cu nişte „acatiste”... N-am mai aşteptat.

Asta a fost ultima noastră întâlnire.

Şi asta este tot ce am avut de spus despre el, în legătură cu istoria Oastei.

Un alt nume de răsunet apărut atunci şi care a durat şi el o vreme, a fost avocatul Traian Corodeanu de la Tecuci.

«Lumina Satelor» nr. 11, din 16 martie 1930, scrie: „Un avocat intră în Oastea Domnului... La Oastea Domnului avem trei avocaţi, un medic şi un inginer...”

După o introducere bucuroasă pe care i-o face Părintele Iosif că Oastea Domnului a început să pătrundă şi în rândurile „cărturarilor” se publică scrisoarea lui, care începe respectuos:

„Preacucernice şi mult iubite părinte”...

E o scrisoare într-adevăr pătrunsă de evlavie, de smerenie şi de un gând hotărât „de a-L urma pe Domnul şi de a lupta fără preget spre a aduce la picioarele Domnului cât mai mulţi fraţi căzuţi în prăpastie...”

261

Şi încheie, cerând: „Rugaţi-vă, iubite părinte, ca Domnul să-mi fie milostiv şi mie păcătosul... Sfârşind, vă rog să nu mă uitaţi şi pe mine, şi casa mea, în rugăciunile ce le înălţaţi spre Domnul...

Traian P. Corodeanu, avocat, ostaş al Domnului”

Printr-un lung adaos, Părintele Iosif vorbeşte frumos despre „multgrăitoarea şi mişcătoarea” scrisoare a noului ostaş. Pe urmă aminteşte, între „cărturarii Oastei”, pe cei doi avocaţi din Bucureşti, apoi pe medicul Samson de la Paşcani şi pe ing. Popescu de la Hunedoara.

„Să mulţumim Domnului, Care ni i-a dat!” încheie Părintele Iosif.

Şi încă un lucru de notat mai apare aici. Toţi cărturarii de mai sus sunt, de loc, din Vechiul Regat. Faptul acesta vine ca o blândă mustrare la lauda că „regenerarea morală trebuie să pornească din Ardeal, pentru că vezi Doamne! dincolo totul ar fi putred”. Când e vorba de „putregai” să ne aplecăm cu toţii genunchii şi inimile, căci toţi trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu...

Pe avocatul Corodeanu nu l-am văzut niciodată la Sibiu...

L-am întâlnit o singură dată, în 1942, în timpul războiului, când treceam cu unitatea mea spre front. Oprisem pentru câteva ore la Tecuci şi m-am oprit prin oraş să-l caut.

După cele petrecute în 1935, s-a arătat şi el tot mai rar. Pe urmă nu mai auzisem mai nimic despre dânsul. Acum, având această ocazie, mi-am zis: „Hai să văd care mai este totuşi starea lui”.

Opresc un localnic şi îl întreb de adresa avocatului Corodeanu. Oraşul fiind mic, bănuiam că oricine îl ştie.

cel mai înalt om pe care îl întâlneşti în oraş să ştii că este avocatul Corodeanu îmi zise omul, grăbit să plece...

cum adică? am întrebat eu nedumerit.

cum ţi-am spus! răspunse omul. Şi plecă.

În faţa catedralei am văzut stând „cel mai înalt om”, nu numai din Tecuci, ci chiar din toată viaţa mea.

M-am dus întins la el şi i-am zis:

slăvit să fie Domnul! Dvs. sunteţi fratele Corodeanu?

da, mi-a răspuns el.

I-am spus şi eu cine sunt, cu ce ocazie mă găsesc aici şi cu ce scop l-am căutat, ca pe un frate „mai mare”...

Doream atât de mult să-i văd „temperatura” sufletească.

Stam în faţa lui... Şi într-adevăr îmi dădeam seama că e foarte mare... Când eu fusesem recrutat la armată aveam înălţimea de 1,72 m. Nu trecuseră decât şase ani de atunci. Dar niciodată nu ştiusem că sunt atât de mic, ca atunci când stăteam în faţa lui şi vorbeam cu acest om. Mă uitam spre el aproape ca spre turnul bisericii...

262

Şi el era „foarte grăbit”. De aceea „n-a putut” sta de vorbă decât foarte puţin. Mi-a dat mâna şi a plecat fără să ştiu ce mi-a spus prin cele câteva cuvinte. N-am reţinut nimic din ele.

Apoi nu l-am mai văzut niciodată, deşi a mai „trăit” nu ştiu câţi ani.

Tot prin anul 1930 se pare că a intrat în Oastea Domnului şi celălalt „cărturar” al Oastei, doctorul Constantin Samson din Paşcani.

Despre el am aflat în curând din foaia «Oastea Domnului» că „activa mai mult pe terenul cooperaţiei, a unirii fraţilor «în cele ale pâinii», ca să se simtă mai legaţi în rosturile vremelniciei pentru marile rosturi ale veşniciei” după cum scria despre el secretarul Oastei din Bucureşti, I. Gr. Oprişan, în «Oastea Domnului» nr. 30, din 26 iulie 1931.

De altfel, într-un articol publicat în «Oastea Domnului» nr. 18, din 3 mai 1931, doctorul C. Samson preconiza o Oaste a Domnului care să se ocupe pe scară mare cu cooperaţia, „însănătoşind astfel tot comerţul corupt şi necinstit de azi din ţara noastră”... Şi dădea ca exemplu „ţara cooperaţiei”, care este Danemarca. „Această ţară, tot pe calea Evangheliei a ajuns să aibă un loc de frunte şi de fericire între popoarele lumii...”

Se pare însă că doctorul Samson a lucrat mai mult în cooperaţie decât în Oaste. A rostit şi el un cuvânt pentru împăcare în conflictul Oastei de la Sibiu. Şi pe urmă a tăcut.

Nu l-am întâlnit personal niciodată.

Părintele Vasile Ouatu, de la Biserica Ghencea din Bucureşti, a intrat şi el în Oastea Domnului prin 1930. Nu se păstrează scrisoarea lui de intrare în Oaste, trimisă Părintelui Iosif. Dar în cursul aceluiaşi an şi în cei următori, începe să se vorbească tot mai mult despre el. Cu un zel şi cu o înflăcărare sfinte, acest preot, numai inimă pentru Domnul, a trecut ca un fulger ceresc prin istoria Oastei, tocmai când peste lucrarea aceasta se lăsase întunericul cel mai gros al încercărilor.

În Evangheliile Patimilor Domnului nostru Iisus Hristos, apar în jurul lui Iisus unele nume şi fiinţe despre care nu se mai scrisese deloc înainte, prin Evanghelie:

Maria, cu vasul ei de mir de nard „foarte scump”, care a „uns” trupul Domnului pentru îngropare cum a spus El Însuşi a făcut un lucru atât de frumos pentru Domnul! Oriunde se va propovădui Evanghelia, în toată lumea, trebuie să nu se uite niciodată ce-a făcut sufletul acesta pentru Mântuitorul nostru, chiar în săptămâna cea mai grea pentru El. Ce bine Îi va fi făcut sufletului Său Sfânt, un astfel de gest în care era atâta devotament şi preţuire (Matei 26, 6-13)!

Simon Cirineanu, în Evangheliile Patimilor, este pomenit doar în câte un singur verset. Totuşi ce mare lucru a făcut pentru Domnul!

263

În jurul Domnului Iisus se găsea atunci şi „o mare gloată” care mergea după El. Pe drumul Calvarului Său, Mântuitorul a căzut de multe ori, istovit de suferinţe şi zdrobit de lovituri. Iar aceste „căderi” ale Domnului erau văzute de toţi.

Totuşi dintre toţi câţi erau acolo, dintre cei cărora Domnul le făcuse bine, nu s-a găsit nici unul să sară în ajutorul Lui la purtarea crucii Sale. A trebuit să facă acest lucru unul care venea, poate, obosit de la muncă, din ţarina sa (Luca 23, 26).

Tot Săptămâna Patimilor a arătat cel mai bine ce era în sufletele oamenilor.

Cele petrecute atunci cu Mântuitorul i-a descoperit pe fiecare, dintre cei care erau cu El, ce fel de suflet avea. Şi ce purta în acest suflet.

Niciodată nu s-ar fi cunoscut, fără această dureroasă împrejurare, ce credincios şi iubitor era Sf. Ap. Ioan, care singurul a însoţit pe Mântuitorul în toată suferinţa Lui, ca un martor adevărat al Patimilor Sale (Ioan 21, 24).

Încercarea aceasta a dovedit slăbiciunea, dar şi sinceritatea Sf. Ap. Petru (Luca 22, 61-62).

Şi tot atunci s-a descoperit şi sufletul de „drac” al lui Iuda (Ioan 6, 70).

De atunci şi până astăzi, orice pătimire a vreunui sfânt a scos la iveală aceste trei feluri de suflete:

Sufletele iubitoare şi compătimitoare, alături de cel ce suferea pentru Hristos,

sufletele nestatornice şi trădătoare,

şi sufletele satanice, vânzătoare şi ucigaşe, ca al lui Iuda.

Patimile Oastei şi patimile omului lui Dumnezeu au avut şi ele, din plin,

parte de astfel de suflete.

Dar dacă a avut un singur suflet de iudă prin care s-a făcut tot târgul ucigaş şi prin care s-a putut duce la îndeplinire tot acest plan făcut în ascuns...

şi dacă s-au găsit multe suflete slabe care s-au grăbit să se lepede de binefăcătorul lor şi de duhul Sfintei Lucrări a Domnului (printre care au fost şi unii care mai târziu s-au trezit şi s-au întors plângând amar)

au fost totuşi (şi cele mai multe) suflete care au rămas statornice şi credincioase, primind să pătimească şi ele alături, dar să nu-şi calce legământul făcut cu Dumnezeu.

Unul dintre aceştia din urmă a fost părintele Vasile Ouatu.

Ca preot tânăr în Bucureşti, înzestrat cu multă putere şi îndrăzneală, a intrat în Oastea Domnului la prima chemare a Duhului Sfânt.

Ajuns în cartierul Ghencea, fără biserică, acest om al lui Dumnezeu, cu un trup puţintel ca al Părintelui Iosif, dar cu un suflet uriaş, şi-a luat ca o sarcină cerească, ridicarea, în această parte a Capitalei, plină numai de păcătoşenie şi necredinţă, a unei mari şi puternice biserici.

Predat el însuşi Domnului, mai întâi, s-a devotat apoi în totul Lucrării Lui. A ridicat în cartierul Ghencea, mai întâi, o puternică biserică vie de suflete predate

264

Domnului, apoi, împreună cu acestea, o adevărată catedrală şi de zid, în care să fie slăvit Numele Domnului şi mărturisit Cuvântul Său.

Mai târziu, vom avea prilejul să vorbim mai pe larg despre toate aceste lucruri.

Acum am vrut să spunem doar atât că, de acest preot, atât de departe ca trup de Părintele Iosif, Domnul S-a folosit spre a-l ajuta pe trimisul Său, în cel mai înalt fel, tocmai în cele mai grele clipe ale vieţii sale.

Când era pe patul de moarte, la Geoagiu, în acele clipe care păreau ultimele, Părintele Iosif, după el a trimis telegramă să vină să-l împărtăşească.

Când era pe alt „pat de moarte”, la începutul anului 1935, cu foaia «Isus Biruitorul» oprită şi cu lacătul Cenzurii la tipografie, Părintele Iosif la el a alergat să-i vină în ajutor cu foaia «Ostaşul Domnului».

Iar acest „adevărat frate” şi tovarăş de lucru şi de primejdie, i-a răspuns cu tot sufletul său, punându-şi în cumpănă totul, spre a împlini deplin voia lui Dumnezeu şi spre a fi în totul alături de „martirul Evangheliei”, despre care a scris atât de mişcat şi de frumos.

A fost voia Domnului însă ca, deşi mai tânăr decât Părintele Iosif, după ce o vreme a suferit de aceeaşi boală şi au zăcut împreună în acelaşi loc, el să plece la Domnul mai devreme cu un an decât marele său frate.

A trecut la Domnul în 19 febr. 1937, la numai 33 de ani. Dar ce ani minunaţi!

Mai avem încă de vorbit despre el.

Tot în 1930 s-a făcut cunoscut, printre fraţii din Sibiu, şi preotul Gheorghe Secaş, despre care am mai vorbit... şi va trebui să mai vorbim. Pentru că slujba lui a fost cumplită şi unică.

Cu însuşirile pe care parcă le avea din naştere şi cu o înfăţişare trupească deplin asemănătoare cu cea sufletească, preotul Secaş a pătruns repede, făcându-şi drum spre locurile tot mai din frunte...

Parcă izbeşte de la început o „potrivire” cu drumul Părintelui Iosif, pe care căuta să-l imite întru totul.

Prima dată când s-a vorbit despre preotul Secaş, în legătură cu Lucrarea Oastei, era şi el duhovnic la Academia Teologică, funcţie pe care o avusese o vreme şi Părintele Iosif.

A primit apoi însărcinări tot mai alese, până când a ajuns în cea mai intimă apropiere a Mitropolitului Bălan, omul lui de casă, sfătuitorul şi confidentul lui cel mai supus.

În acelaşi timp, făcea şi pe „fratele” şi pe ucenicul cel mai apropiat al Părintelui Iosif. „Moştenitorul duhovnicesc cel mai potrivit” al acestuia.

Cu durere, dar va trebui să mai vorbim şi despre el.

Primele semne despre părintele Vladimir Popovici din judeţul Orhei, arată că el s-a apropiat de Oastea Domnului cam tot prin 1930.

265

Dacă despre părintele Vasile de la Bucureşti se poate spune că a fost cel mai apropiat frate al Părintelui Iosif, în vremea celor mai grele patimi ale sale, despre părintele Vladimir se poate spune acelaşi lucru, îndată după el.

„Patimile” Oastei şi pătimirile Părintelui Iosif au scos luminos în vedere sufletul de aur şi curajul de erou evanghelic şi al acestui preot al Bisericii vii, care, din îndepărtatul său Orhei, a venit cu grabă şi cu dragoste să pună umărul la o cruce care devenise peste puteri de grea.

L-am cunoscut într-o zi din 1935. Venise la Sibiu pentru mângâierea şi îmbărbătarea Părintelui Iosif. Ceva mai târziu şi-a adus soţia, bolnavă şi ea de plămâni, în acelaşi sanatoriu de la Geoagiu, unde zăcuse un timp şi Părintele Iosif.

După puţin timp, a trebuit apoi s-o petreacă, cu mare durere, la mormânt. Aceasta a fost pentru el una dintre cele mai grele încercări, dar care l-a făcut să se ataşeze mai puternic de Domnul şi Mântuitorul său. Şi de „fratele şi părintele lui”, care împărtăşea soarta singurătăţii de atâţia ani...

Părintele Iosif a avut la început foarte mulţi „fraţi şi tovarăşi de lucru” dintre preoţi. La izbucnirea conflictului însă, unii s-au dat la fund.

Au fost totuşi şi câţiva dintre ei care i-au luat apărarea şi făceau puternice mărturisiri de solidaritate cu el. Pe rând însă, în urma presiunilor făcute asupra lor fie de un fel, fie de altul unul câte unul, s-au lepădat... Unii pe faţă, alţii pe ascuns.

Desigur, dintre cei care „nu mai umblau cu el”, au fost şi unii care, în inima lor n-au devenit trădători sau vrăjmaşi, ci i-au rămas, în ascuns, nişte admiratori şi nişte simpatizanţi neputincioşi.

Dar au fost unii puţini, e adevărat! care şi-au mărturisit curajoşi atitudinea lor de ostaşi ai lui Hristos, alături de Părintele Iosif. Unul dintre aceştia a rămas neclintit, părintele Vladimir.

Dar şi despre el vom avea prilejul să mai vorbim...

Între timp, Lucrarea Oastei mergea mereu biruitoare.

După „reorganizarea” de la redacţia foilor când s-a căutat „frumuşel” înlăturarea Părintelui Iosif din fruntea mişcării Oastei, prin înlocuirea lui treptată cu alţii s-a văzut îndată că totuşi nu-i prea uşor acest lucru. Preotul G. Maior, care îi fusese adăugat la redacţie, n-a putut face faţă decât la vreo zece numere. În al 11-lea număr de foaie, apare următorul anunţ:

„De la redacţie Părintele Gh. Maior, fiind prea ocupat în alte părţi, nu ne mai poate ajuta cu colaborarea d-sale...”

Şi astfel, cu nr. 12, din duminică, 23 martie 1930, foaia pentru popor «Lumina satelor» apare din nou redactată numai de preotul I. Trifa.

Dar munca de redactor la o gazetă, în care stăpânii ei îţi cer să scrii altfel decât simţi, era nu numai peste măsură de grea, prin materialul pe care trebuia să-l lucrezi, ci şi chinuitoare, prin starea prin care ţi-o impunea.

Însă Domnul era la lucru.

266

Cei care puneau mereu la cale planurile înlăturării părintelui de la conducerea foilor şi a înlocuirii lui „Iisus cel Răstignit” din vestirea Oastei nu s-au dat bătuţi cu asta.

Un alt plan fu pus la cale în curând. Iată cum:

La Orăştie, în Ardeal, apărea de multă vreme o veche şi interesantă gazetă pentru popor, la început destul de bine scrisă pentru vremea ei şi pentru scopul pe care îl avea. Redactorul ei era preotul Ioan Moţa, un cunoscut scriitor de gazete pentru popor, încă de dinainte de războiul cel mare. Gazeta lui se chema «Libertatea» şi avea un supliment ilustrat, denumit «Foaia interesantă».

De prin anii 1924-1925 încoace, în familia preotului Moţa, intrase un duh naţionalist şi îngust, iar acest lucru se vedea tot mai puternic şi în paginile gazetei lui.

Din pricina aceasta, rând pe rând, au părăsit-o mulţi cititori şi s-au alăturat foii «Lumina satelor», cuceriţi de frumuseţea noului duh evanghelic răspândit de această foaie în ţara noastră.

Starea de strâmtorare materială în care ajunsese preotul Moţa de la Orăştie rămase cu gazeta sa cam fără cititori precum şi starea de strâmtorare sufletească a celor de la Sibiu, pe care îi supăra rămânerea preotului Trifa în locul unde era, i-au apropiat pe unii de alţii: pe Moţa de ei şi pe ei de Moţa.

Au pus deci la cale o nouă „reorganizare”, de astă dată mai răsunătoare.

„Vine popa Moţa la Sibiu!” se anunţa cu mare bucurie.

«Libertatea» se va contopi cu «Lumina satelor», şi «Oastea Domnului» va merge împreună cu «Foaia interesantă».

Se va face o aşa frumoasă amestecătură, încât nu va mai rămâne nimic din „exagerările lui popa Trifa cu Oastea lui”.

Doar preotul Moţa are un nume şi un trecut mult mai strălucit şi mai glorios decât Trifa!

De formă, Moţa va fi „oaspe” al «Luminii Satelor», dar, de fapt, el va fi acela care va da tonul, nu numai pentru că vârsta şi trecutul îi dă dreptul la întâietate, dar Trifa, cum este şi bolnav, uşor va putea fi dat, în felul acesta, tot mai la o parte, până când nu se va mai vorbi de el.

Moţa este sănătos şi priceput, va şti să umple în curând totul cu poveştile lui şi cu personalitatea sa.

De el nu numai că n-avem nici o grijă, dar acum el este singurul care ne poate ajuta cel mai bine. Este chiar cel mai potrivit şi mai bun om al nostru, pentru acest scop.

Astfel, în «Lumina Satelor» nr. 40 din 5 oct. 1930, apăru următoarea înştiinţare: „«Lumina Satelor» unită cu «Libertatea»

Veste de care se vor bucura, aducem cititorilor noştri. Între foaia noastră «Lumina Satelor» şi vechea gazetă poporală «Libertatea», de la Orăştie, s-a încheiat

267

o înţelegere, în temeiul căreia cele două foi se contopesc în una. Redacţia foii «Libertatea» se mută, în săptămâna aceasta, la Sibiu, unindu-se cu redacţia noastră...

Cititorii «Luminii Satelor» şi ai «Libertăţii» vor primi, din săptămâna viitoare, aceleaşi foi... Vor primi:

1. «Lumina Satelor» unită cu «Libertatea», ca foaie conducătoare, cu material felurit despre stări şi lucruri din viaţa culturală, bisericească, naţională, economică şi politică a poporului nostru şi a ţării... precum şi din viaţa celorlalte ţări de pe glob...

2. «Oastea Domnului»... ca foaie religioasă morală, povăţuitoare spre bune moravuri în poporul nostru şi

3. «Foaia interesantă», adaosul literar ilustrat al «Libertăţii» de la Orăştie, care e un magazin de cunoştinţe folositoare de tot felul... Poezii, schiţe, istorioare, povestiri pentru petrecere...

Cei doi preoţi, Iosif Trifa şi Ioan Moţa, bine-cunoscuţi cititorilor de gazete, care până azi lucrau osebiţi la foile lor, vor lucra de azi încolo împreună...”

Deşi cunoştea bine dedesubturile acestei „reorganizări”, Părintele Iosif, bizuindu-se deplin pe tainica intervenţie a lui Dumnezeu, se supuse liniştit la toate.

Într-un fel, era fericit că scăpa de munca cea mai grea şi nepotrivită la materialul cerut pentru «Lumina satelor», care acum îi devenise complet străină. Acesta va fi lucrat pe viitor de preotul Moţa, iar el, în sfârşit, se va putea dărui în întregime muncii duhovniceşti pentru fraţii şi cititorii «Oastei Domnului».

Cu ocazia „contopirii”, Părintele Iosif publică în «Oastea Domnului» nr. 41, din 12 oct. 1930, pe prima pagină, următorul articol:

„La o răspântie...

Se împlinesc la Anul Nou - 10 ani de când a plecat la drum foaia «Lumina Satelor». Singur Bunul Dumnezeu ştie jertfele şi ostenelile ce le-am făcut la foaia aceasta până ce a ajuns, prin ajutorul şi binecuvântarea Lui, acolo unde a ajuns.

Voinţa lui Dumnezeu a fost ca, din foaia «Lumina Satelor» să iasă mişcarea Oastei Domnului care a împânzit azi toată ţara.

Dar valurile acestei lucrări erau prea grele pentru umilele mele puteri (ştiut fiind că, la lucru, nu prea se îndeasă „ajutătorii”).

De mult simţeam lipsa unui tovarăş de lucru. Şi, iată, Dumnezeu l-a trimis. «Libertatea» s-a înfrăţit cu «Lumina Satelor». Păr. I. Moţa de la Orăştie vine în ajutorul şi tovărăşia fratelui său de la Sibiu.

Aveam o veche dorinţă, pe care am stropit-o de ani de zile cu rugăciunile mele: dorinţa de a scăpa cu totul numai în lucrul Domnului. Bunul Dumnezeu mi-a ascultat şi dorinţa aceasta. Având pe fratele de la Orăştie la «Lumina satelor», eu voi putea trăi numai pentru lucrul lui Dumnezeu.

268

Mă voi putea ocupa special numai cu foaia şi cu mişcarea Oastei Domnului. Dacă, în lucrarea Sa, Domnul va voi să Se mai folosească de mine un vas slab şi păcătos voi putea trăi numai pentru lucrul Lui.

De altcum, toate acestea sunt planuri omeneşti. Desigur, şi aici Domnul Îşi are planurile Lui. Privind înapoi, peste lucrul de la «Lumina satelor», eu văd acum lămurit cum a lucrat Dumnezeu şi cum a intervenit El cu planurile Lui şi cu binecuvântările Sale.

Poate că am ajuns iarăşi la o răspântie unde Dumnezeu vrea ceva. De şapte luni, Domnul şi Mântuitorul meu m-a chemat iarăşi în şcoala cea mare şi tainică a suferinţelor. Poate că Dumnezeu vrea ceva, şi eu mă rog stăruitor, zi de zi, să se împlinească voia Lui, să se împlinească deplin voia Lui.

Doamne, fie Voia Ta...

Pr. I. Trifa”

Ce limpede se străvede din aceste rânduri că omul lui Dumnezeu ştia bine ce urmăresc planurile vrăjmaşilor Oastei...

Dar ce limpede se poate vedea şi ce liniştitoare încredinţare putea avea el în grija cea puternică şi iubitoare a Scumpului său Mântuitor, atât cu privire la viaţa şi viitorul său, cât, mai ales, cu privire la viaţa şi viitorul Oastei Domnului.

Voia Domnului a fost să îngăduie ca suferinţa să-l trântească din nou la pat fără a mai putea fi în stare, luni de zile, să se adâncească în munca lui.

În acest timp, în «Lumina satelor» contopită cu «Libertatea», pătrundea tot mai puternic duhul naţionalist şi lumesc al noului redactor... Nu mai rămăsese aproape nimic din vechea gazetă plină de căldura Evangheliei şi de cuminţenia sănătoasă de altădată. Foaia, care înainte era plină de citiri şi tâlcuiri biblice, de sfaturi mântuitoare şi de îndemnuri sănătoase, acum ajunsese plină de lucruri din ce în ce tot mai străine de duhul şi de numele ei. Ajunsese plină de un duh naţionalist, de un duh de ură şi de un duh lumesc.

Din 1930, mi-a rămas şi mie primul semn scris al intrării mele în Oastea Domnului.

Hotărârea mea, luată în 8 iunie (era Duminica Rusaliilor), am scris-o şi eu îndată la Sibiu. Dar, fie din pricină că scrisoarea mea de intrare în Oaste (o rugăciune de predare către Tatăl, apoi către Fiul, apoi către Sfântul Duh) li se păruse celor de la redacţie prea lungă spre a fi publicată în întregime, fie mai degrabă că numele meu nu le spunea nimic, m-au trecut şi pe mine, doar ca pe un copil ce eram, printre o grămadă de fraţi care s-au nimerit o dată cu mine pe poarta intrării în Oaste.

Aşa se face că numelui meu i-a venit rândul să apară în foaie abia după trei săptămâni de la hotărârea mea. Mi-a mai rămas, ca printr-o adevărată minune, numărul de foaie în care, printre cei intraţi în Oaste o dată cu mine, mă văd şi eu la cei cincisprezece ani, pe care îi aveam atunci...

269

Recitesc numele celor dinaintea mea şi al celor de după mine... Şi tare aş dori astăzi să ştiu dacă mai este cineva în viaţă şi în credinţă dintre acei împreună cu care numele meu a fost scris o dată în Oastea Domnului, în acelaşi număr de foaie.

Iată-mă aşa cum am apărut atunci ca al 28-lea dintre cei 64 de fraţi şi surori în «Lumina Satelor» nr. 26, din 29 iunie 1930:

„În Oastea Domnului au mai intrat:

Vasilica Cristea Ceapă, Maria Paraschiv Manta, Maria Constantin Stoica Ceapă, Catiţa Constantin, Fr. Badea, Polixenia Pavel Ceapă, Maria Apostol, Gh. Burlan, Floarea State Popa şi Ilinca Ion I. Zamfirache, toţi din comuna Slon, jud. Prahova.

George Ganea, com. Berivoii Mari, jud. Făgăraş.

Dumitru P. Timofte, satul Corni, jud. Botoşani.

Tudor N. Hristea, Neculai A. Ţuţuianu, Tăchiţă T. Mocanu, com. Vădeni, jud. Covurlui.

Elena C. Săcăleani, com. Nicolina, jud. Iaşi.

Ion Blagoe, Eva Giciulescu, Ignat Giciulescu, Maria Giciulescu, Nicolae Bustescu, Ştefan Neagoe, toţi din comuna Hărmădia, jud. Severin.

Pleş Gavrilă-Birău, Chindriş Ioană, Gligor Gavrilă, Sidău Toader şi soţia Anghelina, com. Ieud, jud. Maramureş.

Dorz Traian, (s. n.) 15 ani, com. Mizieş, jud. Bihor.

Dumitru Boşilcă şi soţia Anica com. Buştenari, jud. Prahova.

Voica Neculescu, Mihai Berkman şi soţia Paraschiva, din Bucureşti.

Vasile Terciu, Maria Nedelcu, com. Dorneşti, jud. Botoşani.

Ştefan Enescu, Ilie Şt. Enescu, Costică Popescu, Frusina Păunescu, Tudor Boieru, com. Slobozia Clinceni, jud. Ilfov.

Stan Miloş, com. Budinţi, jud. Severin.

Bob Efrem, cântăreţ, com. Copalnic, jud. Satu Mare.

Ioan Roşu, Ioan Mozaş, Icoana Creţa şi văduvele de război: Ana Toma şi Mărie Unipan, toţi din Chevereşul Mare, jud. Timiş.

Maria Cristin, com. Sălişte, jud. Sibiu.

Dan Victor şi soţia Taţiana, Rotiş Gheorghe şi soţia Ana, Pop Nicolae, Mihiş Petre şi soţia Terezia şi Hatoş Ioan, com. Dealu Mare.

Dumitru A. Costea, com. Traian, jud. Teleorman.

Vante Ghe. Cucoş şi Catinca Costacki a Marini, com. Şiriţel, jud. Baia.

Lugojan Dimitrie şi soţia Elena, com. Budiuţi, jud. Timiş.

Prin îngăduinţa cea tainică a voii lui Dumnezeu cu îmbolnăvirea mai grea a Părintelui Iosif şi „reorganizarea” cu aducerea preotului Moţa la «Lumina Satelor» lucrurile au început să meargă din ce în ce tot mai pe placul celor ce le puseseră la cale. Foile deveneau din ce în ce tot mai copleşite de spiritul naţionalist, confesionalist, formalist... Adică lumesc.

270

De la „răspântia” pe care o simţise Părintele Iosif, lucrurile la Sibiu mergeau cu mare grabă spre întuneric şi spre pustiire sufletească.

Tineretul era îndemnat pe faţă la tulburări împotriva evreilor şi a politicienilor vremii. Lupta împotriva catolicismului sau a sectarismului ajunsese de-a dreptul respingătoare. Iar lauda de sine, lauda a tot ce era „al nostru”, fie chiar şi dacă era rău, umplea toate paginile foii. Era o atmosferă atât de grea şi atât de deosebită de cea care îi însufleţise cândva pe fraţi şi cititori, încât mulţi dintre aceştia, obişnuiţi cu un alt fel de conţinut, începeau acum să refuze «Lumina Satelor», aşteptând „până va veni din nou la ea părintele Trifa”.

Neplăcându-le conţinutul, oamenii returnau gazeta, renunţând şi la dreptul restului de abonament. Deşi era în octombrie, n-aveau răbdare s-o mai citească nici până la Anul Nou.

De la 25 de mii de exemplare ale foii câte se tipăreau la contopirea ei cu «Libertatea» (în 12 oct.) la Crăciun ajunsese să se tipărească doar 22 de mii.

În anul următor, situaţia deveni şi mai rea, în privinţa asta. Abonamentele scăzură aproape la jumătate, dintr-odată.

Ţara simţea că lucrurile, la Sibiu, nu stau deloc bine. Zecile de mii de cititori erau nedumeriţi şi întristaţi de tăcerea glasului care îi fermecase atât de mult, care îi adusese la Hristos şi care îi hrănise ani de zile, atât de iubitor, cu pâinea Cuvântului dumnezeiesc.

Sunetele goale, cu care erau acum pline foile pe care le primeau, nu le mai aduceau nimic hrănitor şi gustos.

Scrisori tot mai nemulţumite şi mai îndurerate întrebau: unde este părintele nostru? Ce se petrece cu el? De ce tace graiul lui?

e bolnav! se răspundea prin gazetă.

dar şi altădată a fost bolnav şi totuşi ne-a vorbit! Nu mai vrem gazeta fără el! Să vină părintele nostru!... Opriţi foaia până ce va veni la ea acela pe care noi îl cunoaştem şi de la care ne-am hrănit sufletul atâţia ani de zile...

Situaţia devenea dezastruoasă. De unde se crezuse că unirea celor două gazete va ferici pe cele două feluri de cititori ai lor, s-a întâmplat tocmai dimpotrivă: i-a nemulţumit pe toţi.

Împuţinându-se abonamentele, scădeau veniturile. În curând lucrurile ajunseseră la starea de alarmă. Cei care săpaseră groapa alunecau acum, speriaţi, ei în ea.

Aveau, în sfârşit, prilejul să vadă, acei care stăteau comozi şi sătui în spatele muncii Părintelui Iosif, ce „uşor” se cucereşte inima cititorilor.

Până acum n-avuseseră nici o grijă. Abonamentele crescuseră an de an, cu toate că ei ridicaseră mereu costul tipăririi foilor şi al cărţilor, pe care trebuia să li-l plătească tot el, care purta şi greul redactării lor, şi greul suferinţelor sale. Lor nu le păsa decât să vină cât mai mulţi bani. În „Lucrarea Domnului” ei nu

271

vedeau altceva decât un mijloc de venituri materiale. Nici nu-i interesa prea mult altceva, nici chiar „gelozia” şoptitorilor.

Niciodată nu-i interesase cum scria Părintele Iosif. Mulţi ani de zile nu i-a interesat ce scria el acolo. Aducea tot mai mulţi bani? aceasta era totul!

Doar când s-au trezit cu prea mult „Iisus cel Răstignit” au început să se alarmeze cu adevărat. Dar atunci Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu lucraseră adânc în ogorul sufletesc al ţării acesteia... Numărul celor care-L aflaseră pe Dulcele Iisus crescuse din an în an, ridicându-se la zeci de mii, apoi la sute de mii. Iar gustul hranei duhovniceşti ajunsese înalt şi fin...

Şi acum se trezesc că foile le vin înapoi, iar întrebările nedumerite curg din toate părţile, bănuitoare şi aspre...

Chiar şi la foaia «Oastea Domnului», golul lăsat de starea Părintelui Iosif se resimţea puternic. Această foaie rămăsese acum doar cu scrisul slăbuţ al unor fraţi şi cu umpluturi de scrisori şi rapoarte sosite de prin ţară lucru şi mai nemulţumitor.

Se impunea neapărat nevoia grabnică de a linişti pe cititori şi de-a le da o speranţă.

În foaia «Oastea Domnului» nr. 6, din 8 febr. 1931, cei de la «Lumina Satelor» sunt siliţi să scrie următoarele, căutând încă o dată să-şi salveze situaţia lor, cu numele şi cu „dragostea” faţă de Părintele Iosif:

„Un răspuns

Mulţi ne întreabă despre sănătatea Părintelui Trifa. Le răspundem tuturor că mulţămită Domnului pr. Trifa, care se află în prezent într-un sanatoriu, merge cu paşi repezi spre refacerea sănătăţii şi, de va fi cu voia Domnului, nu peste mult se va reîntoarce ca să-şi reia, încetul cu încetul, lucrarea întreruptă.

După reîntoarcerea păr. Trifa se vor continua iarăşi învăţăturile cu Tâlcuiri din Biblie, Şcoala Duhului Sfânt, Călătoria spre Canaan, În şcoala Bibliei, Războiul cel duhovnicesc, În cămara psalmistului David şi celelalte învăţături după care, desigur, suspină mulţi din vechii noştri cititori şi îndeosebi ostaşii Domnului.

Dar, la reîntoarcere, păr. Trifa va afla o durere. Avem aici multe ştiri şi scrisori (unele chiar de la ostaşi) că mulţi se lasă de foaie pentru că lipsesc din ea învăţăturile de anul trecut, pentru că părintele I. Trifa n-a mai putut scrie...

Cu ce durere va afla părintele Trifa despre acest lucru! El a spus o dată: unul pentru toţi şi toţi pentru unul... El şi-a pus în cumpănă sănătatea şi viaţa trupească... el nu s-a îmbolnăvit la chefuri, ci petrecând nopţile în tâlcuirea Scripturilor şi pregătirea de hrană sufletească pentru ostaşii Domnului şi cititorii foii.

Ce durere va avea deci când, la reîntoarcerea sa, va număra pe cei care l-au părăsit în ziua necazului”.

272

Dar, în vremea aceasta, Părintele Iosif se afla într-o stare tot mai grea la Geoagiu. De acolo el trimite, după câteva luni, la foaie, mult spunătorul articol: „Cel ce nu iubeşte pe Domnul nostru Iisus Hristos, să fie anatema” (I Cor. 16-22)... în care vorbeşte numai despre dragostea lui Dumnezeu arătată faţă de noi în chipul cel mai cutremurător, al Jertfei de pe Cruce, dată pentru mântuirea noastră de Scumpul nostru Mântuitor, Fiul Preaiubit al Tatălui. Că numai despre dragostea acestei Jertfe dumnezeieşti ar trebui să vorbim toţi şi întotdeauna, că toate celelalte, fără această Jertfă, sunt numai nişte pietre grele şi chinuitoare... Că însăşi neiubirea acestei cutremurătoare Jertfe este un păcat care atrage după sine anatema, osândirea şi blestemul... Asta era o fină aluzie la ceea ce se scria acum prin foaie, în absenţa lui. Şi încheie cu o duioasă şi cutremurătoare rugăciune-legământ, ca o lepădare de cei care îl înlocuiseră pe Iisus, cu alte iubiri:

„...Iisuse, iubirea mea, eu mă predau în totul Ţie. Mă aplec în braţele iubirii Tale. Eu voi trăi şi voi muri la pieptul Tău: nici moartea, nici viaţa nu mă vor mai putea despărţi de Tine. Preadulcele meu Mântuitor, ajută unui suflet ce vrea să fie întreg al Tău, numai al Tău, să şi trăiască cu Tine, numai cu Tine, în vecii vecilor. Amin!...”

«Oastea Domnului» nr. 26, din 28 iunie 1931

Au urmat curând alte asemenea izbucniri în afară, a ceea ce continua să se petreacă înăuntru, deşi, din când în când, cu unele prilejuri, intervenea glasul ierarhului Bălan, acoperind totul cu câteva cuvinte frumoase şi luând, cu unele declaraţii mari, formal, „apărarea Oastei” şi a Părintelui Trifa...

Ascultând aceste cuvinte frumoase, rostite în faţa mulţimilor cu câte un prilej festiv, sau citind unele declaraţii liniştitoare, cu privire la rostul şi activitatea Oastei, îţi vine cu drept cuvânt să te întrebi: De ce în faţă se spunea într-un fel, iar dinăuntru se lucra cu totul împotrivă?

Să fi fost, oare, mitropolitul Bălan sincer în declaraţiile sale verbale şi total neştiutor de planurile rele ce se urzeau în Consistoriul său Mitropolitan împotriva Oastei şi a Părintelui Iosif?

Sau declaraţiile acelea aveau doar scopul de a acoperi în afară ceea ce se făcea înăuntru?

Nu vom judeca niciodată pe nimeni! Este cine să ne judece pe toţi, după măsura locului pe care fiecare l-am ocupat în evenimente şi după partea pe care am adus-o la întorsătura ce au luat-o ele.

Acuma sunt toţi acolo, în veşnicie, şi socotelile sunt încheiate!

Dar vom înşira aici şi pe mai departe faptele, urmând ca părerea pe care trebuie să ne-o facem să nu fie înainte, ci după ele. Iar judecata s-o lăsăm numai în seama lui Dumnezeu.

Anul 1931 a adâncit urmările celor petrecute în anul dinaintea lui.

273

Cu mare greutate s-a menţinut „reorganizarea” cu Moţa, dar a fost plătită cu mari pagube în administraţia foilor. După abia un an şi ceva, în primăvara lui 1932, preotul Moţa trebui să-şi ia bagajele cu care venise atât de zgomotos în toamna lui 1930 şi să plece înapoi, la Orăştie. La pagubă, chiar cele mai strânse însoţiri ale oamenilor banului nu ţin prea mult.

La «Lumina Satelor» însă rămăsese şi prindea repede rădăcini cel despre care am mai vorbit: preotul Secaş, tânărul şi „priceputul duhovnic” care era foarte pe plac, pentru că era săritor şi serviabil, gata să facă repede şi bucuros tot ceea ce-i cerea stăpânul. Astfel, atenţia celor mari se adună toată asupra lui. El era omul care făcea faţă atât la Librărie şi la «Oastea Domnului», cu cei de pe lângă Părintele Iosif, cât şi la «Lumina satelor», cu cei de pe lângă mitropolitul Bălan.

La librăria Părintelui, strânsese în jurul său tineretul, cu care mergea în zgomotoase „misiuni” duminicale prin satele şi judeţele învecinate.

Iar la «Lumina satelor» era cel ce acoperea o tot mai mare parte din îndatoriri. Încet-încet, stăpânul şi ierarhul său ajunsese să-l socotească unul dintre cei mai potriviţi slujitori ai săi.

În ţară, mai ales la Bucureşti, după intrarea în Oaste a unora dintre fruntaşii vieţii spirituale ai Capitalei, cum am văzut, lucrurile mergeau numai din plin. Adunări mari, public mult, manifestaţii răsunătoare, adeziuni noi...

I. Gr. Oprişan era avocat şi director într-un Minister... Al. Lascarov Moldovanu, senator şi scriitor cu renume. Iar dintre slujitorii Bisericii, arhimandritul Scriban, un nume cinstit şi cunoscut ca o mare valoare. Preotul Toma Chiricuţă cu revista lui «Fântâna Darurilor», apoi mulţi alţii şi, în sfârşit, preotul plin de inimă şi de voinţă, Vasile Ouatu, care, deşi mai tânăr ca toţi, era plin de înflăcărare şi de îndrăzneală pentru Domnul. Peste săptămână, fiecare lucra în cercul său, dar duminicile sau cu diferite alte ocazii se întâlneau în puternice manifestaţii, când într-o parte a Capitalei, când în cealaltă.

În timpul absenţelor grele ale Părintelui Iosif, aceşti vrednici scriitori şi preoţi alimentau şi foaia «Oastea Domnului», cum puteau, cu articole şi rapoarte din activitatea lor.

Între anii 1930 şi 1934, Părintele Iosif a fost foarte mult ajutat şi sincer îmbărbătat de aceşti fraţi şi preoţi din Bucureşti, îndeosebi de arhim. Scriban, de preotul Ouatu, de I. Gr. Oprişan şi Lascarov-Moldovanu.

Într-unul din cele mai grele momente ale suferinţelor lui, când era pe moarte la Geoagiu, în sanatoriu, părintele Vasile Ouatu l-a însoţit şi el, ca tovarăş de suferinţă, o vreme, iar Oprişan şi Lascarov-Moldovanu l-au cercetat cu mare dragoste şi mângâiere...

Despre aceştia doi, din urmă, el va spune mai târziu mişcătoarele cuvinte, ca o duioasă profeţie: „...Eram într-o stare grozavă, numai schelet. Şi, în starea aceasta, aşteptam o mângâiere oarecare. Aşteptam de la Sibiu un semn de mângâiere. Dar el mi-a venit de la Bucureşti. M-au cercetat fraţii Oprişan şi Lascarov.

274

M-au mângâiat şi m-au sărutat. Nu voi uita niciodată această scumpă mângâiere. Chiar dacă ar fi ei cândva contra mea, eu le voi păstra şi dincolo de mormânt dragostea şi recunoştinţa mea pentru această mângâiere...”

«Ostaşul Domnului» nr. 1-2, din 15 febr. 1935

Cât de mult trebuie să fi suferit acest suflet care a mângâiat sute de mii de suflete, nu numai de durerea bolii şi a oboselilor sale, ci mult mai mult, din lipsa unor dovezi de dragoste şi mângâiere caldă şi sinceră, dacă pentru o singură sărutare pe care a simţit-o sinceră era în stare să ierte, mai dinainte, orice lepădare! Este acesta un semn plin de tristeţe despre cât de puţină iubire adevărată a primit acest om sfânt în viaţa lui, din lumea aceasta.

Sărmanul suflet binefăcător care îşi arvunise recunoştinţa... Nu peste multă vreme, acei care i-o cumpăraseră cu un sărut, şi-o luau înapoi cu un alt sărut, neuitat de amar...

Despre părintele Vasile avea să scrie atât de frumos, aducându-şi aminte de întâlnirea şi cunoştinţa cu el:

„Un viteaz al Domnului

L-am cunoscut la Geoagiu, unde Domnul ne-a întâlnit pe câteva luni în aceeaşi „şcoală” a suferinţelor...

Îndată, de la început, m-au surprins curajul, îndrăzneala şi hotărârea cu care părintele Vasile vorbea despre rosturile şi Lucrarea Oastei. Ardea pentru lucrul Domnului. Mi-am adus aminte atunci de locul de la Faptele Apostolilor cap. 4, vers. 13; „...când au văzut ei îndrăzneala lui Petru şi Ioan, au cunoscut că ei umblară cu Iisus...” Mi-am zis şi eu în mine: Iată un suflet care a „umblat cu Iisus”... iată un suflet care s-a întâlnit cu Iisus... care a gustat din fiorul „umblării” cu Iisus...

Şi nu m-am înşelat în aprecierile mele. Părintele Vasile era atunci doar la începutul Oastei. Boala îl scosese din „front”.

Reîntors la front ca şi mine, cu boala nevindecată complet s-a pus pe lucru. Şi-a refăcut oastea. A reînceput lupta. E unul dintre puţinii mei preaiubiţi fraţi preoţi care s-a aruncat în lupta Oastei fără „rezerve”.

Când am fost la Bucureşti, fratele Vasile a ţinut să mă ducă în „cartierul” lui de la Ghencea. Ce înfăptuiri minunate a lucrat acest luptător! Cea mai spaţioasă biserică-catedrală din Bucureşti se construieşte prin râvna acestui „pitic” (căci este şi el mic de statură, ca mine)...”

În continuare, Părintele Iosif vorbeşte cu admiraţie despre uriaşa muncă de răspândire a cărţii şi a foilor Oastei, pe care o organizase preotul Vasile în Bucureşti. De asemenea, despre curajul şi înflăcărarea cu care apăra cauza Oastei, cauza Domnului.

„Am căutat zicea el să intensificăm şi noi lupta Domnului aici, pentru ca duhurile rele îmbrăcate în chip de om să vadă că nu ne temem de ameninţările lor, întrucât putere avem de la Domnul nostru Iisus...”

275

„...Iată un adevărat viteaz al Domnului! Prin astfel de jertfe şi luptători trăieşte şi biruieşte Oastea. O, dacă am avea numai câteva sute de astfel de viteji, ce lucruri mari am putea face!

Scumpul meu frate de suferinţă! De aici, din depărtare, mă gândesc cu drag la tine. Purtăm în pieptul nostru aceeaşi boală, dar şi aceeaşi râvnă pentru lucrul Domnului...

Slăvit să fie Acela Care ne-a întâlnit într-o dragoste ca aceasta!”

Davos, Elveţia, la 10 martie 1933

Avântul luat în frumosul an 1930 se răsfrângea binefăcător peste tot.

Nu numai în Bucureşti, ci aproape în toate oraşele mari ale ţării erau grupări puternice care activau, pline de roade duhovniceşti şi de iniţiative minunate, sub îndrumarea unor preoţi şi laici înflăcăraţi pentru Hristos: la Oradea (gruparea puternică despre care am mai vorbit), la Iaşi, la Craiova, la Arad, la Tecuci, Galaţi, Constanţa, Timişoara, Cernăuţi, Chişinău, Orhei...

Iar dintre comunele şi satele ţării, aproape nu era localitate să nu aibă un grup mai mare sau mai mic de fraţi şi surori din Oastea Domnului.

Lucrarea era deci în plină ofensivă peste tot.

În Iugoslavia şi în Ungaria începuseră încă din anii trecuţi să se formeze adunări ale Oastei.

În 1933 încep să sosească ştiri despre înfiinţări ale grupărilor Oastei şi printre românii din Statele Unite ale Americii, din Canada şi chiar din Australia...

Foile Oastei aveau cititori devotaţi şi în Brazilia, în Argentina, în Maroc, în Congo...

Numărul ostaşilor creştea... Foile Oastei aproape nici nu mai puteau reda numele, ci numai numărul celor înscrişi.

Curând, socotelile aproximative arătau că numărul ostaşilor ajunsese la 200 de mii. Apoi, prin 1934, la aproximativ 300 de mii... Toată ţara era plină de cântări de biruinţă pentru Domnul şi pentru unsul Său...

Aşa de minunat mergea Lucrarea Domnului când Ispititorul a dezlănţuit furtuna şi cernerea cea mare. Despre acestea vom vorbi pe larg în cartea a doua a acestei Istorii.

Slăvit să fie Domnul!

276

Meditaţii:

UN RUG AL IUBIRII

Un rug al iubirii arzând ne-ncetat

puternic şi dulce şi mare spre suflet de frate adânc şi curat crezut, l-ai primit pe oricare.

Aceasta eşti, Lucrarea Sa şi DomnuL e mireasma Ta viaţa Ta esTe Hristos EL, ŢeLuL Tău ceL Luminos.

Avutul credinţei curate muncit cu larg dăruita jertfire, să-l dai chiar şi celui cu duh necinstit vrăjmaş de-Adevăr şi simţire.

În focu-ncercării-ndelungi ţi-ai sfinţit eroic răbdarea tăcută, să arzi ce e zgură, să nalţi strălucit credinţa prin flăcări trecută.

Pe calea iubirii mergând credincios, plineşte-ţi chemarea slăvită, oştire de jertfă, slujind lui Hristos cu viaţa cucernic trăită.

Toată viaţa noastră o socotim timp de luptă şi niciodată să nu căutăm odihnă. Şi niciodată, pătimind, să nu ne supărăm; va veni şi timpul odihnei... Trebuie, prin scârbe şi necazuri, să dobândim această odihnă.

Sf. Ioan Gură de Aur omilia Evrei

277

TU NE-AI PROMIS ÎMPĂRĂŢIA

Tu ne-ai promis Împărăţia Cerească, Doamne, tuturor, dar nu o dai decât acelor ce cred şi luptă până mor.

Tu ai promis izbândă-n lupta cu cel viclean şi rău, oricui, dar nu o dai decât acelui statornic în credinţa lui.

Tu ai promis c-asculţi pe-oricare îndreaptă rugăciuni spre cer, dar nu răspunzi decât acelor ce-au gând curat în tot ce-Ţi cer.

Tu ai promis că eşti de-a pururi cu toţi ai Tăi în orice fac, dar nu rămâi decât cu-aceia ce vor trăi după-al Tău plac.

Tu ai promis desăvârşirea oricui se străduie mereu, dar nu o dai decât acelui ce suie dealul cel mai greu.

Tu ai promis tot ajutorul oricui, în lupta vieţii grea, dar nu i-l dai decât acelui ce luptă cât puterea sa.

Atunci vei fi, Doamne, şi Tu cu totul al meu, când şi eu voi fi cu totul al Tău.

Fericitul Augustin

19. OMUL TRIMIS DE DUMNEZEU

Părintelui care ne-a născut trupeşte pentru viaţa aceasta îi datorăm, desigur, până la moarte, preţuire, recunoştinţă şi dragoste.

Însă părintelui care ne-a născut sufleteşte pentru viaţa veşnică i le datorăm, până în vecii vecilor, toate acestea, nespus mai mult.

Spune o veche înţelepciune aşa: Dacă părintele tău trupesc şi părintele tău sufletesc au aceeaşi nevoie de tine şi chiar în acelaşi timp, dator eşti să-l asculţi şi să-l ajuţi mai întâi pe părintele tău sufletesc şi apoi pe cel trupesc...

Pe îndrumătorul adevărat care ne cucereşte inima pentru Hristos prin dragostea şi puterea Duhului Sfânt Care lucrează prin el datori suntem să-l urmăm până la jertfa vieţii, cu ascultare şi cu curaj, împotriva tuturor acelora care, prin silnicie şi prin minciună, vor să ne facă robi îngustimii lor.

Căci acel binecuvântat om al lui Hristos vrea să ne facă sufletul slobod, prin Adevăr şi larg, prin Iubire. Iar acei oameni ai lumii vor să ne facă robi, prin prefăcătorie şi înguşti, prin ură...

În acest capitol vreau să-mi aduc aminte cum l-am cunoscut eu trupeşte pe părintele meu sufletesc şi să-mi înşirui aici, cum voi putea mai pe scurt şi mai recunoscător, primele din cele mai puternice amintiri pe care le păstrez despre el.

Normal, pe om, Cuvântul îl duce la Credinţă. Şi Adevărul îl conduce la Iubire. După cum este scris: Credinţa vine în urma auzirii. Iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos (Rom. 10, 17).

Dar cu mine parcă totul s-a petrecut altfel: Credinţa m-a dus la Cuvânt!... Şi Iubirea m-a dus la Adevăr. După cum iarăşi este scris:

Eu n-am aflat întâi Iubirea, condus de Adevăr spre ea, căci pentru mine Adevărul atât de neştiut era.

Ci Dragostea m-a dus, în urmă, la Adevărul cel plăcut, cum mama-şi duce fiu-n braţe la tatăl care l-a făcut...

Acum, în ochii-amândurora, privesc mişcat şi fericit căci şi-Adevărul, şi Iubirea cei doi părinţi mi-am regăsit.

279

...Eram încă un copil când, odată, la ora de religie, bătrânul preot care ne preda lecţia a venit la şcoală, având lângă catehismul său din care ne învăţa, o gazetă pe care a aşezat-o pe bancă în faţa mea...

În timp ce el ne vorbea, eu priveam la foaia necunoscută de lângă catehismul cunoscut. Mi s-a părut atunci, în grabă, că titlul foii este «Lumina Stelelor» şi nu înţelegeam deloc ce vrea să spună asta.

Dar, mai târziu, când, altă dată, „părintele profesor” şi-a lăsat o clipă pe masă gazeta, m-am apropiat cu teamă şi am citit cu mirare tot ce am putut, în grabă, să nu mă prindă. Asta a fost prima mea întâlnire cu cuvântul şi cu numele Părintelui Trifa.

În anul următor, la examenul de religie, am fost primul din şcoală. Am primit ca premiu cartea «Corabia lui Noe», scrisă de Părintele Trifa.

Ca primul şi singurul copil al părinţilor mei şi ocupat peste măsură, cum erau copiii ţăranilor de atunci, cu tot felul de munci eu aş fi avut prea puţin timp liber să citesc. Dar cartea aceasta mi-a cucerit inima. Şi, de la cele dintâi rânduri gustate din mers, n-am mai lăsat-o din mâini.

Prima duminică după aceea era ziua de 8 iunie 1930. Toată ziua citisem din cartea mea...

La ceasul al treilea după-amiază, m-am predat Domnului. Singur, ascuns în podul şurii, îngenuncheat pe fân, ca să mă pot ruga în voie şi să pot plânge singur, nevăzut de nimeni.

Era Ziua întâi de Rusalii, Ziua Naşterii mele de Sus, Ziua Venirii Duhului Sfânt.

Aşa a vrut Tatăl Ceresc: trupeşte să mă nasc în Ziua Naşterii Domnului Iisus, iar duhovniceşte să mă nasc în Ziua Pogorârii Duhului Sfânt. O, cât Îi sunt de recunoscător pentru amândouă!...

Dar toate acestea le-am mai spus şi altă dată. Am mai spus şi despre primele mele zile şi luni de credinţă...

N-am spus însă îndeajuns despre imaginea luminoasă şi aproape cerească a acelui om sfânt prin care Dumnezeu îmi dăruise toate acestea şi care, în sufletul meu de atunci, aveau un loc şi o strălucire unice.

Despre Părintele Iosif, de când am început să citesc scrierile lui, mi-am făcut o părere atât de înaltă, încât nu era cu nimic mai prejos decât cea despre un mare apostol şi sfânt al lui Dumnezeu...

Această părere am păstrat-o tot timpul vieţii mele şi ea n-a scăzut întru nimic în anii mei petrecuţi cu omul lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, mi s-a statornicit pe totdeauna în locul cel mai înalt al sufletului meu.

De obicei, despre oameni, înainte de a-i cunoaşte, îţi faci o părere foarte înaltă, iar după ce îi cunoşti, această părere coboară mereu, tot mai jos.

280

Dar cu Părintele Iosif acest lucru nu s-a petrecut aşa niciodată şi în nimeni. În faţa mea, cel puţin, el n-a coborât în nici o situaţie, ci s-a înălţat mereu...

Am fost martor la multe din cele mai intime şi mai omeneşti momente ale lui dar nici o clipă nu l-am văzut jos...

O, ce deplin încredinţat sunt acum de strălucirea cerească cu care a trecut printre noi acest smerit sfânt al lui Dumnezeu, acest înflăcărat slujitor al Duhului Sfânt!

După ziua hotărârii mele pentru Domnul, am căutat mereu să aflu tot mai multe despre Lucrarea Oastei şi despre omul lui Dumnezeu din fruntea ei. Doream să ştiu, doream să-l cunosc, doream să-l văd măcar de departe. Nu după mult timp i-am scris, cerându-i fotografia.

Am primit, drept răspuns, un număr din revista «Oastea Domnului», din 26 ian. 1930, unde, deschizându-o, am aflat încadrată cu un creion roşu o pagină cu o fotografie la mijloc. Deasupra fotografiei era scris cu litere mari:

„Pentru cei care îmi cer fotografia...”

Cu ochii scăldaţi în lacrimi am citit de zece ori aceste rânduri încadrate în roşu... Şi astăzi ele îmi grăiesc atât de mult, parcă erau scrise în chip deosebit pentru mine.

„...De ani de zile mă îmblătesc unii cu rugarea să le trimit fotografia, iar alţii, cu cererea să o dau la foaie... Să mă ierte că nu le-am răspuns nimic. În lumina Evangheliei, astfel de lucruri nu valorează nimic. În lumina Evangheliei este o singură «fotografie» pe care trebuie să o privim şi să o admirăm mereu: Iisus cel Răstignit pentru noi şi mântuirea noastră. Toţi ceilalţi trebuie să stăm jos, cu feţele aplecate la picioarele Crucii Sale. Prin El suntem ceea ce suntem. Toate «meritele» noastre sunt darurile Lui...

Ce frumos a spus Apostolul Pavel acest lucru: «Departe de mine gândul de a mă lăuda cu altceva decât cu Crucea Domnului nostru Iisus Hristos (Gal. 6, 14). Nu mă voi lăuda decât întru slăbiciunile mele... căci puterea lui Hristos întru neputinţă se desăvârşeşte» (II Cor. 12, 5-10).

Aceasta-i singura laudă personală pe care o îngăduie Evanghelia; întru aceasta mă voi lăuda şi eu, spunând că sunt un vas mic şi slab pe care Domnul l-a ales spre slujba şi slujirea Lui. Eu o fiinţă mică şi slabă nu mă pot lăuda decât «în slăbiciunile mele», iar dacă darul şi puterea lui Dumnezeu se arată tocmai în aceste slăbiciuni, al Lui este şi Lui Singur se cuvine toată slava şi lauda. Iar cel ce se laudă, întru Domnul să se laude, că nu cel ce se laudă pe sine este ales, ci acela pe care Domnul îl laudă (II Cor. 10, 17-18).

Dând ascultare dorinţei cititorilor, iată, alături, o fotografie a mea. Ţin însă să spun că nu e gata. E încă plină de pete. Nu e gata din vina mea. Ceea ce Pictorul lucrează, eu stric şi murdăresc.

281

De ani de zile lucrează Scumpul meu Mântuitor pictorul cel Ceresc la chipul meu cel sufletesc, ca să-i dea «chipul Celui ce l-a făcut» (Col. 3, 10). Dar, vai, eu stric mereu prin păcatele mele ceea ce lucrează Pictorul cel Ceresc. Portretul meu nu va fi gata până în clipa ce va cădea lutul de pe mine... «Acum purtăm chip de lut, atunci vom purta chip ceresc» (I Cor. 15, 49).

După fotografia de alături am fost de trei ori la fotograf... spunea că nu e gata. Că trebuie să mai stea în «camera cea întunecoasă».

cum, am întrebat eu, ce-nseamnă odaia cea întunecoasă?

păi, domnule părinte, mi-a răspuns fotograful, fotografiile se lucrează într-o odaie întunecoasă unde trebuie să stea câteva zile; aşa-i legea lor.

Atunci, eu mi-am zis în mine: iată, aşa se lucrează şi chipul nostru cel sufletesc. Pentru lucrarea, curăţirea şi desăvârşirea fotografiei noastre celei sufleteşti, Domnul ne cheamă în noaptea suferinţelor şi încercărilor. Pe mine, de patru ori m-a chemat până acum în noaptea aceasta. Şi, poate că mă va mai chema. Fie! Eu sunt gata, slăvite Doamne! Fă Tu, Doamne Iisuse, tot ce ştii şi tot ce va trebui, până ce Chipul Tău cel Răstignit va lua chip în mine (Gal. 4, 19) şi se va imprima pe veci în sufletul meu.

Tatăl Ceresc ne-a hotărât să fim asemenea Chipului Fiului Său (Rom. 8, 29). Ajută-ne, Scumpul nostru Mântuitor, să putem atinge această desăvârşire...”

...Priveam cu ochii plini de lacrimi la fotografia ce nu putea ascunde cearcănele din jurul ochilor... A ochilor acestora buni care priveau undeva în veşnicie plini de o cerească şi liniştită împăcare şi unire cu Voia lui Dumnezeu.

Din clipa aceea am simţit că acest om sfânt nu va mai sta mult între noi. Cine poate vorbi aşa despre sine şi îşi poate înţelege aşa suferinţa sa, acela s-a apropiat de desăvârşire. Iar cine s-a apropiat de desăvârşire este pregătit să fie luat de pe pământ cât mai curând.

Va trebui să fac totul mi-am zis eu, în mine, hotărându-mă să pot ajunge să-l văd cât mai curând, înainte de a pleca...

Am pus revista, împreună cu cartea legământului meu, sub perna aşternutului în care, de seara până dimineaţa, îmi chinuiam gândul cu planurile drumului la Sibiu. Mă pregăteam ca pentru un pelerinaj la locuri sfinte, la un Ierusalim depărtat, unde jertfa nu fusese încă răstignită, dar presimţeam că va fi...

La 1 ian. 1933, când Oastea împlinea 10 ani de viaţă, Părintele Iosif scria:

„Jubileul meu de 30 de ani, de boli şi suferinţă

O dată cu 10 ani de Oaste, eu îmi serbez şi jubileul meu de 30 de ani de boli şi suferinţe. Sunt 30 de ani de când am trecut şi trec mereu prin spitale, sanatorii, operaţii, prin nesfârşite încercări, frământări şi suferinţe. Dacă poate zice cineva că nimic bun nu este în «carnea mea» (Rom. 7, 18), apoi acela sunt eu.

282

Totul e stricat înăuntrul meu. Cum le spuneam fraţilor de la Bucureşti: O, iubiţii mei fraţi, dacă aţi şti cum trăiesc eu... dacă aţi şti că tot lăuntrul meu este schimbat din firea sa, printr-o grea operaţie pe care o simt clipă de clipă ca pe un ţepuş, v-aţi întreba miraţi: Oare poate trăi un om în chipul acesta? Şi eu trăiesc prin harul lui Dumnezeu.

...Sunt treizeci de ani de când boli nesfârşite rod în corpul meu. Sunt şase ani de când două boli «ce nu iartă» rod în puţinul lut ce a mai rămas din mine. Oameni uriaşi s-ar fi prăbuşit sub greutatea lor şi a muncii istovitoare ce o fac... Şi eu totuşi trăiesc... trăiesc prin dragostea şi iertarea lui Iisus, Cel răstignit pe Crucea Golgotei.

Treizeci de ani de boli şi suferinţe... Mă uit înapoi peste viaţa mea şi văd acest jubileu, frânt în două. În mai bine de jumătatea lui, vedeam în suferinţă un diavol negru, un «blestem», o «soartă vitregă» de care umblam să scap. Abia după 15 ani am aflat că «diavolul» cel negru era un înger şi «blestemul» era o binecuvântare.

Suferinţa este cea mai scumpă şi mai dulce binecuvântare de care Domnul m-a învrednicit. Este îngerul ceresc care m-a trimis în braţele Domnului şi mă ţine în braţele Lui. Prin suferinţă trăiesc, prin ea muncesc. Prin ea a vorbit Cerul cu mine şi prin ea vorbesc eu cu cititorii mei. Dacă este ceva care place în scrisul Oastei, apoi, acel ceva, Duhul Sfânt l-a pus acolo prin suferinţă. Suferinţa a fost «mierea» care a uns cărţile Oastei.

Slăvit să fie Domnul că m-a învrednicit şi pe mine, păcătosul, să pot verifica ceea ce spunea apostolul Pavel: «Pentru aceea noi nu slăbim, ci chiar de s-ar strica omul nostru din afară... cel dinăuntru se înnoieşte din zi în zi» (II Cor. 4, 16). Puterea lui Dumnezeu în slăbiciunile mele se adevereşte. Când sunt slab, atunci sunt tare (cf. II Cor. 12, 9-10).

O, sfântă suferinţă, însoţeşte-mă până la marginea pământului! Ţine-mă neîncetat «mai lângă Domnul meu», până în clipa când mă vei preda cu totul şi pe totdeauna în braţele Lui...”

Aceste lucruri, împreună cu celelalte, citite mai înainte şi după aceea, m-au făcut să iau marea hotărâre şi să mă duc până la Sibiu, să-l văd.

Din satul Bihorului îndepărtat, de unde pornisem, am făcut o călătorie nespus de îndrăzneaţă pentru starea mea, pentru vârsta mea de atunci şi pentru vremea aceea.

Ajuns acolo, cât de mare a fost durerea mea, negăsindu-l...

Am scris despre aceasta altă dată. Dar, în urma acestui drum, am rămas cu o legătură mai puternică acolo. Aceasta m-a pregătit pentru marea mea plecare ce avea să se întâmple în curând.

Am mai povestit şi aceste lucruri. Acum îmi amintesc că atunci când în spitalul de la Oradea am primit vestea chemării la Sibiu, m-am ridicat atât de fericit, ca un înviat din morţi.

283

Ieşeam şi eu din prima mea „cameră întunecoasă”. Simţeam că îmi trăiesc marea răscruce a vieţii mele. Că adevărata mea viaţă şi soarta mea abia de acum încep.

În clipa aceea, n-am mai avut trecut. M-am născut acum, am înviat acum şi abia acum încep să trăiesc, mergând fericit spre crucea şi cununa mea către care mă chemau cei doi ochi cu cearcăne de suferinţă, dar plini de o cerească şi împăcată lumină din fotografia pe care o purtam lângă inima mea.

Ajuns la Sibiu, se vede că eram totuşi destul de greu bolnav, căci îndată ce am ajuns, Viorel şi Tit, îngrijoraţi de temperatura mea, m-au aşezat în pat şi au adus în grabă un medic.

Dar boala nu m-a lăsat de tot. Peste o lună am fost din nou la medic.

Reţeta pe care mi-a scris-o medicul atunci i-a folosit părintelui peste câteva zile ca subiect pentru o istorioară. A fotografiat-o şi a publicat-o în «Isus Biruitorul» nr. 13, din 24 martie 1935, iar mai târziu, în cartea de istorioare, scoţând din ea un fericit înţeles al planului tainic al încercărilor neînţelese de noi (ca scrisul doctorului din reţetă).

Ce minunată era înţelepciunea dată de Dumnezeu acestui om atât de plin de prezenţa lui Hristos, încât, în absolut tot ce întâlnea, vedea puternic şi limpede, dintr-o dată, înţelesul cel Ceresc şi Tainic al Adevărului Mântuitor.

În ziua următoare venirii mele, Dumnezeu îmi împlinea cea mai mare şi mai fierbinte dorinţă a vieţii! Tit, fiul iubit al părintelui, veni la patul meu, spunându-mi: Tăticul doreşte să te vadă. Scoală-te să mergem la el.

În sfârşit!...

Am sărit ca la Învierea din morţi, înfiorat până în străfundul sufletului.

Nu ştiu cum am ajuns acolo.

Când în viaţa mea sunt clipe unice, le trăiesc aşa de puternic încât focul lor îmi arde tiparul minţii în care se toarnă de nu mai pot strânge pe urmă decât cioburi din amintirile mele de atunci.

Mai văd doar nişte scări pe care am suit cu inima bătându-mi gata să se rupă...

O uşă albă... o soră albă... o pătură albă, de sub care ieşea o mână albă.

O pernă albă pe care zăcea o frunte albă, de sub care, parcă venind din veşnicie, cei doi ochi cu cearcăne vinete mă întâmpinau umezi şi dulci...

Luminile lor mă îmbrăţişară, dintr-o dată, cu o nesfârşită dragoste şi împăcare cerească, învăluindu-mă ca o rugăciune...

Un glas slab şi cald care, dacă ar fi avut şi el o culoare cred că ar fi fost strălucitor de alb, îmi pătrunse în auz şi în suflet ca o şoaptă înfiorată dintr-o dimineaţă de Paşti...

N-am putut răspunde nimic!

M-am prăbuşit în genunchi, plângând de nu mă mai puteam stăpâni, cu fruntea lângă căpătâiul alb...

284

Am simţit mânuţa albă aşezându-mi-se uşoară şi dulce pe după capul meu aplecat şi glasul cel strălucitor de alb şoptindu-mi aproape: „Nu mai plânge, dragă Dorz... Lasă, de acum vom fi mereu împreună şi vom lucra pentru Domnul...

Şi eu am fost încă mai tânăr decât tine când a trebuit să plec pe urmele Domnului Iisus... să-mi părăsesc tot ce aveam şi să plec în lume. Îmi aduc aminte de primul meu drum la voi, la Beiuş, la şcoală... Am trecut peste Biharia... Erau pe acolo turme de oi multe, albe şi frumoase, pe care le păzeau păstori tineri... Şi munţii erau tare frumoşi... Şi izvoarele erau tare puternice... Şi soarele era tare mult, mult... Aşa cum va fi pe unde vom umbla noi, cu oiţele Domnului... Ştii cum scrie în Psalmul 23!”

Vorbea încet, oprindu-se pentru a-şi aduna putere. Dar eu nu încetam să plâng. Nu-mi puteam opri lacrimile...

Trăgându-mi fruntea spre buzele sale, am simţit apoi lumina puternică şi dulce a sărutului său. Acest sfânt şi părintesc sărut nu s-a mai şters apoi de pe fruntea mea niciodată. În toată inima mea a rămas din clipa aceea o putere care m-a legat de inima lui pe totdeauna.

O, ce sfânt şi uriaş suflet era în acest trupşor puţintel!

Sub mâna lui, ca sub un patrafir ceresc, am pus un legământ veşnic: Doamne, din clipa aceasta, drumurile vieţii mele nu se vor mai despărţi niciodată de ale slujitorului Tău...

Începu anul 1935.

Ceea ce nu putuse gândi nimeni din afară izbucni puternic înăuntrul Oastei, chiar din Centrul ei.

A trebuit ca eu să aflu din chiar gura părintelui toată această tragedie pe care o trăia el şi Lucrarea Domnului în aceste zile.

Vrăjmaşii lui, până atunci ascunşi, ieşiseră toţi acum pe faţă. Aţâţătorii la rău, care lucraseră cu multă hărnicie şi vicleşug, reuşiseră să facă din problema statutelor pentru Oaste picătura de fiere cu care au otrăvit pe totdeauna sufletul mitropolitului Bălan faţă de Părintele Iosif.

S-a mai spus adevărul că slava lumii aduce trufia, trufia aduce bănuiala, bănuiala aduce gelozia, gelozia aduce ura, iar ura aduce crima...

Ajuns în vârtejul acestora, mintea omului (oricine ar fi el) nu mai judecă şi inima lui nu mai simte. Un întuneric se lasă peste toată fiinţa sa şi pe pământ nu mai este destul loc să mai încapă, împreună cu el, şi omul lui Dumnezeu.

Fiara din omul rău devine atât de nemiloasă încât nu doreşte decât să lovească, să lovească cu toată puterea şi cu toată greutatea sa, să lovească până îl omoară pe cel nevinovat.

Căzuse a cincea oară pe masa de operaţie; Părintele Iosif zăcea de cinci ani, din anul 1929, trecând de pe un pat de spital pe altul. În toţi aceşti cinci ani

285

însă lucrarea Oastei căpătase un avânt nebănuit. Crescând în număr şi în trebuinţe, această familie, tot mai mare şi tot mai dornică de hrană bună, cerea tot mai mult. Necruţându-se pe sine, părintele adevărat se dăruia ca o jertfă fericită, pentru ca fiii iubiţi ai Oastei să crească tot mai sănătoşi şi mai puternici în Hristos.

În 1929, reuşise să cumpere şi să aducă Tipografia, să deschidă librăria şi să lărgească vadul apei vii ce se revărsa de la Sibiu peste tot cuprinsul ţării, înviorându-l.

Dar, pe măsură ce creştea lucrarea, se sfârşea lucrătorul şi se înstrăinau mai-marii săi.

Aproape tot timpul bolii sale din cei cinci ani, Părintele Iosif lipsise din Sibiu...

Bizuindu-se pe încrederea că mitropolitul vede bine roadele jertfei sale şi că apreciază drept munca şi jertfa pe care el o depune cu atâta dăruire, pentru a da Bisericii şi poporului nostru o astfel de uriaşă lucrare duhovnicească, înzestrată cu mijloace proprii de lucru şi de luptă nici nu se putea gândi la nimic rău în ce priveşte bunăvoinţa şi preţuirea mitropolitului Bălan.

Dar, în lipsa lui, şoptitorii vicleni şi pârâşii au lucrat cu hărnicie. Iar acela, care trebuia să rămână neclintit alături de Părintele Iosif, s-a clătinat şi s-a prăbuşit în braţele linguşitorilor şi ale bârfitorului.

Cununa Oastei începea să strălucească tot mai departe şi tot mai puternic. „Autoritatea”, ispitită şi linguşită din umbra comodă, devenise geloasă. Această cunună a Oastei nu trebuie să mai stea pe capul simplu şi suferind al unui mic slujitor, când ea se potriveşte bine, de-acum, doar pe fruntea bogată a maimarelui aceluia... Doar el, mai-marele, este acela „căruia i se datorează totul”... El a avut ideea. El, îndrumarea. El, puterea şi el era garantul...

Piticul şi robul acela de Iosif nu-şi pusese decât lacrimile, sângele, sudoarea şi jertfa totală a vieţii şi a talentului său unic...

Acum, când a rămas un schelet sângerând care îşi aşteaptă moartea, el nu mai e nimic. Nu trebuie ca acest slăbănog să moară cu o astfel de aureolă... Ea trebuie să fie numai a mai-marelui, îi şopteau linguşitorii.

...Se repeta vechea şi dureroasa întâmplare biblică de după înfrângerea lui Goliat, cu Saul şi cu David (I Samuel 18, 7-9).

Mijlocul de a-şi trece această cunună pe capul său a fost găsit tot de iscoditorii vicleni. Iar momentul a fost ales cu şiretenie satanică...

Se vorbea de mult despre „nevoia” unei organizări şi a unor statute prin care să se legalizeze şi să se îndrume toată această revărsare de viaţă duhovnicească.

Duhul cel viclean le-a inspirat celor geloşi planul: Să săpaţi voi vadul Oastei în aşa fel încât apele ei să se scurgă pe unde vreţi voi, nu pe unde au

286

mers ele până acum! Aveţi la îndemână unealta Statutelor cu care puteţi lucra cel mai perfect şi mai camuflat. Şi aveţi momentul când Trifa (principalul vostru duşman) zace departe, în spital, fără să ştie nimic de planul vostru. Se va pomeni dintr-o dată cu toate făcute şi va trebui să se supună, vrând-nevrând. Dacă nu se va supune de bunăvoie, îl veţi forţa să se supună. Doar voi aveţi toată puterea şi stăpânirea. Îl veţi înlătura „frumos”, scoţându-l la pensie... El e bolnav şi „are dreptul” să se odihnească de acum, sau să moară în pace... Oastea este a Bisericii, astfel că uşor veţi pune mâna apoi pe proprietăţile Oastei... Lângă cele patruzeci de case şi celelalte proprietăţi s-ar mai adăuga şi averea Oastei, mai ales că, pe lângă această modernă Tipografie, mai are şi o atât de frumoasă şi lăudată zestre duhovnicească, adunată de-a gata. Vouă nu vă trebuie decât puţintică iscusinţă ca s-o câştigaţi... Şi acum e momentul!...

...Astfel au întocmit statutele lor, prin care furau dintr-o dată toată libertatea Duhului din Lucrarea Oastei şi toată munca şi jertfa Părintelui Iosif, atât cea duhovnicească, cât şi cea trupească, însuşindu-şi-le ei la adăpostul numelui Bisericii.

L-au chemat pe Părintele Iosif să le semneze, pregătindu-i astfel cursa: dacă le va semna şi primi, se va vinde el singur, de bunăvoie; dacă nu le va semna, atunci se va arăta pe faţă tot el singur că este un răzvrătit care nu se supune Bisericii. Astfel, cu atât mai uşor, va putea fi strivit...

Aşa stăteau lucrurile la sfârşitul anului 1934.

Dar gelozia şi ura n-au fost buni sfătuitori niciodată. Atât planul cât şi momentul n-au fost nici bune şi n-au fost nici potrivite. Nici chiar pentru scopul lor.

Planul şi Voia lui Dumnezeu cu Lucrarea Sa şi cu omul Său erau altele...

Bineînţeles că Părintele Iosif, când a văzut cursa cea satanică ce i se întindea, n-a putut primi să intre „de bună voie” în ea, călcându-şi în picioare solia primită de la Dumnezeu şi lepădându-se de toată munca şi jertfa pe care le adusese, cu un suflet atât de predat, lui Hristos. Şi într-un chip atât de cutremurător, Bisericii şi Evangheliei Sale.

Văzând că primul plan nu le-a reuşit, au pus în aplicare pe cel de-al doilea.

Aici trebuie să spunem mai întâi ceva despre un om fără de care acest plan poate că n-ar fi ajuns să se împlinească.

Printre colaboratorii cei mai apropiaţi ai părintelui se strecurase, în redacţia foii şi în fruntea adunării din Sibiu, tânărul preot Secaş care, prin felul priceput şi curajos în care ştia să se poarte cu toţi, repede s-a făcut cunoscut.

Marea „râvnă”, pe care ştia să şi-o arate pentru lucrul Domnului, l-a făcut repede pe Părintele Iosif să-l ia pe lângă el ca pe ucenicul cel mai apropiat. Asta l-a ridicat repede în fruntea ostaşilor din Sibiu.

287

„Ieşirile” lui cu tineretul pe la adunările din judeţele învecinate, precum şi rolul de „conducător” pe care ştia să şi-l ia de fiecare dată, l-au ridicat în scurt timp până sus de tot.

A-L „sluji” pe Domnul în stările atât de libere de atunci, pentru el, era un moment prielnic... Adunările mari, primirile pompoase, laudele prin gazete, călătoriile gratuite, ocaziile de a te arăta lumii ca un om cu totul ales, preţuirea mai-marilor, avansările viitoare şi, mai ales, gândul ascuns de a ajunge cât mai repede să ia locul Părintelui Trifa, „care trage să moară”, acestea erau tot atâtea imbolduri ambiţioase care îl făceau pe Secaş să se arate peste tot.

Scria la gazetă, vorbea la adunări, lucra la librărie, alerga pe la fraţi, având grijă să-şi scoată la iveală totdeauna persoana şi rolul său „fără de care nu s-ar putea face nimic”.

Când se ivea Părintele Iosif undeva între fraţi, Secaş era neapărat lângă el, cu un aer de familiaritate şi cu o purtare din care toţi să vadă că, într-adevăr, nu poate fi altul, decât el, urmaşul normal şi înlocuitorul firesc al Părintelui Iosif la conducerea Oastei...

Felul lui prefăcut începuse să nu-i placă părintelui... N-avea încredere în el, dar multe începuseră să nu prea meargă chiar bine, însă n-avea ce să facă.

Aşa om era tânărul preot Gheorghe Secaş.

Prin „râvna” pe care şi-o arătase, prin rolul pe care şi-l ştiuse împlini în cel mai iscusit fel şi prin trecerea pe care părea că şi-o câştigase acum în rândurile ostaşilor, omul acesta intră deodată în combinaţia planurilor mitropolitului de înlăturare a Părintelui Iosif. El era omul cel mai potrivit pentru aceasta...

A fost chemat „la sfatul cel mare”. Şi i se va fi spus:

„...Oastea asta a început să-şi facă de cap! Omul acela din fruntea ei nu mai moare, iar acţiunea lui ne-a devenit nesuferită.

El trebuie înlăturat!

În primul rând îi vom lua gazeta, ca să nu mai poată scrie. Acest glas prin care el vorbeşte i-l vom lua noi, el şi aşa trage să moară. Uşor ne va fi să scriem la gazetă că dânsul a cerut, iar noi i-am aprobat să se retragă, nemaiputând să muncească...

Tu îi vei lua, formal, locul, iar noi vom binecuvânta totul.

Vom pune astfel mâna noastră pe lucrarea asta, îndrumând-o mai departe cum vrem noi... Statutele sunt deja pregătite, aşa că totul va merge uşor şi frumos...”

Preotul Secaş era cel mai fericit om din lume. Tocmai când ajunsese să-şi piardă răbdarea, iată ce minunat se împlineau toate dorinţele sale. Sosise, în sfârşit, marele moment aşteptat... Avea acum prilejul să-şi arate „recunoştinţa” pentru încrederea şi preţuirea pe care i le arătau mai-marii săi.

288

Cu toată bucuria şi graba, trecu de partea planului ucigaş. Îşi lepădă părintele şi învăţătorul. Îşi părăsi fraţii. Îşi umplu sufletul cu împotrivire şi se pregăti de luptă „frăţească”.

Aşa începu „rolul său istoric”.

Redactate mai mult de Secaş, apărură şi «Lumina satelor», care era a Mitropoliei şi «Oastea Domnului», care era a Părintelui Iosif amândouă din acelaşi loc.

Gazetele anunţau pe cititori că, întrucât Părintele Trifa s-a retras din cauza bolii lui, toată conducerea Oastei trece la Mitropolie... Că toate scrisorile şi toţi banii pentru cărţi şi abonamente urmează a fi trimişi într-un singur loc la Mitropolie aici fiind, pe mai departe, singura îndrumare a Oastei...

Numele cunoscut al preotului Secaş apărea afişat la loc de frunte.

Numele Oastei rămăsese, cuvântul de „fraţi” şi salutul ştiut, de asemenea... Doar numele Părintelui Iosif dispăruse de peste tot. Şi, cu acest nume, dispăruse dintr-o dată tot duhul şi toată viaţa evanghelică şi vie din tot scrisul paginilor acestora.

În locul dulcii vestiri de până ieri a lui Iisus cel Viu şi Mântuitor, apărură tot felul de umpluturi vechi şi uscate.

În loc de hrana sufletească, atât de aşteptată şi de gustată, fraţii de la fronturile Oastei primiră de Anul Nou anunţul că Părintele Iosif s-a retras, fără să le spună lor nici un cuvânt... Lor, cărora timp de 12 ani, săptămână de săptămână, el le spusese atât de mult... lor, de care sufletul lui fusese legat cu o dragoste atât de fierbinte şi veşnică... lor, cărora el le dăruise toată căldura inimii lui, născându-i şi crescându-i în Domnul cu atâta jertfă şi osteneală...

Acum el să plece fără a le spune nimic!... Să lase pe alţii în locul său, înainte de a muri, fără a le spune cititorilor săi chiar nimic?...

Nici o explicaţie! Numai anunţuri că pe viitor să nu mai trimită pe adresa părintelui Trifa nimeni nici o scrisoare şi nici un ban; nici pentru cărţi, nici pentru abonamente...

Toată această lovitură a căzut asupra omului lui Dumnezeu pe neaşteptate. Niciodată nu se putuse gândi la asta. Avusese o atât de adâncă încredere în nobleţea sufletească a mitropolitului Bălan şi o atât de profundă convingere că munca sa este deplin apreciată de către mai-marele său, încât uneltirile celor care trăiau din linguşiri credea el că nu-l vor putea face pe mitropolit să-şi schimbe niciodată atitudinea binevoitoare şi încrederea ce i le arătase.

Declarase mitropolitul prea de multe ori în public că îi acordă totala lui încredere şi participare, ca să-l poată face cineva vreodată a-şi călca cuvântul dat.

Dacă se va ivi totuşi vreo nedumerire, desigur, superiorul său îl va chema şi vor vorbi împreună. Doar mitropolitul Bălan ştie în ce suferinţă se zbate el şi

289

acum, la spital, ca urmare a muncii pe care a depus-o cu atâta lepădare de sine pentru binele Bisericii şi mântuirea neamului nostru idealuri atât de mari pe care doar dânsul i le-a inspirat atât de frumos cândva...

Nu ştia că planul răstignirii lui era şi făcut.

Aşa se înşală sufletele curate, totdeauna...

În momentul acela, sosit la Sibiu fără să ştiu nimic, m-am trezit şi eu la realitate.

Părintele Iosif m-a luat lângă el din primele zile, învăţându-mă şi arătându-mi ce voi putea face şi eu la redacţia foii.

Mă credea în stare de mult mai mult decât puteam face. Îmi arăta o dragoste şi o încredere atât de mari încât acestea erau pentru mine totdeauna un imbold să învăţ şi să lucrez în aşa fel, încât să nu-i înşel încrederea ce mi-o arăta. Eram atât de atent şi îi eram atât de îndatorat, încât tot ce-mi cerea mă străduiam să fac în cel mai frumos fel de care puteam fi în stare atunci. El vedea bine acestea.

Îi ajunsesem curând atât de apropiat, încât voia să mă vadă mereu în jurul lui. Dacă priceperea mea ar fi fost atunci pe măsura dragostei mele, desigur i-aş fi putut fi de mai mare ajutor. Dar eu nu eram decât un biet tinerel, abia venit din acei Munţi Apuseni din care plecase şi el cândva. Zestrea mea era, desigur, infinit mai săracă decât fusese a lui... Aveam însă voinţă şi suflet mult, iar acestea erau o temelie pe care el vedea că se poate clădi ceva.

Durerea pe care o vedeam în jurul meu şi amărăciunea din sufletul Părintelui Iosif, care fu obligat de împrejurarea asta să se scoale de pe patul său de suferinţă şi să umble pentru a-şi apăra dreptatea, dintr-o parte în alta, mi s-au lăsat pe suflet cu o greutate nebănuită pentru toată viaţa. Simţământul că se face o mare nedreptate şi o mare crimă împotriva unui om atât de asemănător cu Hristos şi împotriva unei Lucrări atât de sfinte îmi despica toată inima, ca un trăsnet, şi îmi ameţea tot capul, ca un vârtej.

Atunci am văzut la Părintele Iosif o răbdare de sfânt şi o suferinţă de martir, dar şi o încredere de erou.

Eu n-am nevoie să caut aceste semne ale lui Hristos numai în vieţile sfinţilor din vechime, căci le-am văzut aievea, atât de viu, în viaţa acestui mare om al lui Dumnezeu.

Acum, când îl vedeam aievea atât de slăbuţ şi bolnav cum era, nu-mi venea să-mi cred ochilor: cum oare a putut şi cum oare poate acest om atât de puţintel la trup să facă o lucrare aşa de mare!...

Acest lucru de uimire l-am înţeles numai mai târziu, când eu însumi îl ajutam să suie cele optzeci de trepte până la patul lui din cămăruţa de la etajul de sus al casei din str. Turnului, 33, unde suferea, mai aproape de cer decât de pământ...

290

Sau când îl duceam aproape pe sus, cele optsprezece scări, în ultimele lui zile, până la patul pe care şi-a sfârşit suferinţa din casa de pe Aleea Filozofilor, 18...

Uscat de dureri şi de muncă, trupşorul lui ajunsese uşor ca al unui copil; aproape că nici nu avea greutate...

Dar semnele lui Hristos, de pe trupul lui, şi roadele Duhului Sfânt în viaţa sa, nu s-ar fi putut vedea nicicând mai strălucite şi mai convingătoare ca în astfel de stări.

Eu, care le-am văzut cu ochii mei şi le-am pipăit cu mâinile mele, voi mărturisi cu toată puterea mea şi cu toată conştiinţa mea, până în mormântul meu şi până în faţa lui Hristos, că omul acesta a fost un sfânt al lui Dumnezeu, un martir al Evangheliei lui Hristos, un mare preot al Bisericii vii şi un mare binefăcător al omenirii...

Dar a fost vândut şi răstignit întocmai ca Mântuitorul şi Domnul său.

O, câte dovezi am despre acest adevăr, pe lângă cele multe pe care le au şi alţii! Şi pe lângă cele rămase scrise în cuvintele lui de apărare, dar la care nu i s-a mai dat nici un răspuns.

Vom spune mai pe larg despre mersul tuturor acestor întâmplări, ceva mai târziu, într-un alt rând de documente istorice, când le va veni rândul acestora.

Acum vom continua să arătăm, doar cât mai pe scurt, ce trăsături unic de frumoase avea sufletul lui. Şi cât de puternic trăia acest om Sfântul Cuvânt pe care-L mărturisea cu atâta putere altora.

Dragostea, cea dintâi dintre roadele Duhului, de la Gal. 5, 22, era trăsătura cea mai puternică a sufletului său. N-a fost nimeni, dar chiar nimeni, care, apropiindu-se de el, să nu fi simţit de îndată şuvoiul puternic şi dulce al unei iubiri înţelegătoare, sincere, prietenoase şi apropiate. Pe toate zecile de mii, sutele de mii de suflete, aduse de el la Hristos, singură dragostea a fost în stare să le strângă şi să le îngenuncheze la picioarele Crucii. Singură puterea dragostei Duhului Sfânt din el.

Cine a încercat sincer, vreodată, să aducă la Hristos măcar un singur suflet, ştie ce grea este această lucrare... Dar cine a adus sute de mii de suflete?

Desigur că lucrarea naşterii din nou a cuiva este o lucrare pe care o fac Cuvântul şi Duhul lui Hristos, dar Domnul Iisus totdeauna Se foloseşte de un om al Său în această lucrare a Sa.

Şi, cu cât unealta este mai sfântă, cu atâta lucrarea va fi şi ea mai sfântă. Astfel de lucrări, pe plan mic, individual, s-au mai făcut şi se fac. Dar o lucrare de această mărime, pe o durată atât de lungă şi într-un număr atât de mare de suflete, este ceva ce nu se petrece la fiecare sută de ani. În Biserica noastră, o astfel de mişcare duhovnicească nu ştim să se mai fi petrecut, din zilele Sf. Ioan Gură de Aur, până acum.

291

Copilul cuiva moşteneşte totdeauna trăsăturile principale ale părintelui său... Lucrarea Oastei Domnului, dacă are o trăsătură principală, dacă are ceva specific al ei, aceasta este tocmai dragostea dragostea faţă de Domnul şi dragostea faţă de fraţi. Singura putere ce ne-a atras pe noi la Domnul, a fost dragostea, trăsătura vieţii părintelui nostru duhovnicesc. Singura legătură ce ne-a ţinut pe noi uniţi într-o inimă şi un gând, pe această cale prigonită şi lovită, este numai dragostea pe care am învăţat-o prin el.

Singura noastră bucurie pe pământ vine numai din părtăşia dragostei cu Domnul şi cu fraţii, după spusele lui.

Singura noastră comoară, la care ţinem cel mai mult, pentru care ostenim, pentru care luptăm, alergăm, răbdăm şi renunţăm la tot, este numai dragostea pe care n-am găsit-o nicăieri ca aici.

Şi tot dragostea a fost singura noastră răsplată după care alergam. Dragostea de Hristos, Preadulcele nostru Mântuitor, şi dragostea de fraţii noştri, lângă care ne-am trezit, lângă care am crescut, cu care am mărturisit şi ne-am rugat împreună, am suferit şi ne-am bucurat, am cântat şi am plâns fericiţi.

Noi n-am cunoscut alte statute decât dragostea cea vie şi fierbinte din Hristos.

N-am avut alte subvenţii şi ajutoare, n-am avut alte avuţii şi fonduri, n-am avut alt aur şi altă apărare, decât dragostea.

Ea ne-a ţinut împreună. Ea ne-a îmbogăţit, ea ne-a susţinut munca, ea ne-a înzestrat mijloacele, ea ne-a apărat existenţa. Ea ne-a legat rănile, ea ne-a şters lacrimile, ea ne-a vindecat neînţelegerile, ea ne-a răsplătit jertfele, ea ne-a înviat morţii, ea ne-a adus slava... Ea, numai ea, dragostea...

Şi de unde am fi moştenit dragostea, noi, toţi copiii Oastei, dacă Hristos nu ne-ar fi trecut-o nouă, tuturor, prin părintele nostru sufletesc, în inima căruia era toată, mai întâi, aşa cum pâinile care au săturat mulţimile în pustie erau înmulţite în clipa trecerii lor din mâinile lui Hristos, prin mâinile ucenicilor, spre mâinile care le cereau...

Bucuria era a doua însuşire sfântă a acestui om sfânt. Bucuria de a primi pe oricine, de a îmbrăţişa orice frate, de a-şi dărui totul spre a-i vedea pe toţi mulţumiţi, am văzut-o şi am simţit-o neîncetat în toate stările lui.

În cele mai grele momente ale încercărilor lui, eu nu l-am văzut nici o singură dată întunecat şi trist. Totdeauna i-am văzut faţa luminoasă şi cuvântul bucuros...

Când noi, cei din jurul lui umblam trişti şi îndureraţi văzând nedreptăţile ce i se făceau, ocările ce i se aruncau, ameninţările ce curgeau asupra lui şi asupra frăţietăţii noastre în Domnul, el avea neschimbate faţa lui bucuroasă şi cuvântul lui curajos.

292

Într-o dimineaţă din primăvara anului 1935, ducându-i la spital cel mai nou număr din foile Mitropoliei, prin care cei ce se hrăniseră şi crescuseră cu pâinea lui îl loveau acum cu toată cruzimea urii (cum pot să lovească numai cei cărora le-ai făcut bine!), eram foarte amărât... Am intrat la dânsul cu ochii plini de lacrimi şi cu sufletul greu apăsat.

El, de fiecare dată, încă de la intrare, îmi citea de pe faţă noutăţile cu care veneam. Şi, de la început, se înarma cu bucuria, pentru a birui:

ce s-a întâmplat, dragă Dorz? îmi zise el înainte de a apuca să-i zic eu „Slăvit să fie Domnul!”.

iată, zic eu cu amărăciune, întinzându-i mai întâi foaia «Lumina Satelor»... Această foaie, cu nume altădată atât de drag şi cu conţinut atât de dulce, este acum plină de atâta otravă şi de atâtea numiri batjocoritoare.

de asta eşti tu atât de amărât? Ai uitat tu Cuvântul Domnului: Nu te teme, iată, Eu sunt cu tine... dacă vei trece prin râuri, apele nu te vor îneca şi dacă vei trece prin flăcări, focul nu te va arde (Isaia 43, 2)!

Oare este a noastră lupta asta, nu este ea lupta Domnului? Nu ne spune oare Evanghelia: Ferice va fi de voi când din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră?... Ce spune mai departe acolo Mântuitorul nostru: întristaţi-vă şi plângeţi?

nu, părinte, dar...

ştii, odată, un credincios al Domnului era, tot aşa ca tine acum, tare amărât şi descurajat din pricina nedreptăţii şi ameninţării mai-marilor lumii în faţa cărora trebuia să meargă la judecată chiar în ziua aceea.

Când îl văzu nevastă-sa atât de amărât şi de descurajat, se duse repede şi se îmbrăcă în haine de doliu. Şi, astfel îmbrăcată, veni în casă în văzul lui. Văzând-o în haină de jale, soţul, mirat, o întrebă:

dragă, dar de ce eşti tu în haine de doliu? Cine a murit?

dumnezeu a murit! spuse nevastă-sa îndurerată.

cum vorbeşti aşa? răspunse soţul! Dumnezeu nu poate să moară!

ba da, a murit, răspunse femeia! Căci, dacă n-ar fi murit Dumnezeu, soţul meu n-ar fi atât de amărât şi descurajat acum. Dacă Dumnezeul lui ar trăi, soţul meu, cel credincios în El, ar fi plin de bucurie, fiindcă s-ar încrede în făgăduinţa Lui: Eu te voi izbăvi. Dar dacă soţul meu se teme, înseamnă că nu mai are cine să-l izbăvească... înseamnă că Acela Care l-a izbăvit până acum a murit. Şi, dacă a murit Izbăvitorul soţului meu, cum să nu îmbrac eu haina de doliu?...

Credinciosul înţelese! Şi, aruncând asupra Domnului toată îngrijorarea sa, se umplu dintr-o dată de bucurie.

înţelegi tu, dragă Dorz, ce înseamnă asta?

da, părinte.

293

atunci să nu mai fii trist niciodată când vei fi batjocorit pentru Numele Domnului.

Dacă vrăjmaşii au dreptate când ne învinuiesc, e vai de noi.

Dar dacă n-au dreptate, e vai de ei.

Nu te teme, Iisus Biruitorul este cu noi. El este Viu şi Biruitor. Nu fi necredincios şi nu te mai întrista, ci bucură-te că ai şi tu parte de ocara lui Hristos. Altfel, ce rost are să fii aici dacă nu crezi? Iar dacă crezi, ce rost are să te întristezi?

Şi începu să cânte pe o melodie improvizată nişte versuri improvizate:

„Fii voios, fii voios Orişicând eşti cu Hristos Când e cel rău mânios Fii voios, fii voios Căci mai tare e Hristos...”

Priveam faţa şi ochii lui care aveau ceva ceresc, luminos şi solemn. O putere sfântă mi se revărsa în suflet, umplându-mi-l.

Îmi aplecai ochii ruşinat. Şi mi-i înălţai fericit.

Aşa era el!

Pacea lui Dumnezeu a fost temeiul şi aurul lui lăuntric şi dorinţa lui pentru cei din afară.

Pentru că pacea lui Dumnezeu îi stăpânea inima, el putea fi bucuros în orice stare şi iubitor cu orice om. Marea lui liniştire lăuntrică venea din ascultarea lui totală de Voia lui Dumnezeu şi din curăţia de conştiinţă cu care îşi împlinea slujba încredinţată lui de Domnul Hristos.

De la împlinirea acestei slujbe nu-l putea abate şi nu-l putea opri nimic. Nici boala, nici sărăcia, nici ameninţarea, nici singurătatea, nici împotrivirile, nici izbânzile, nici înfrângerile, nimic şi nimeni.

Pentru pacea lui cu Dumnezeu a căutat totdeauna pacea cu toţi oamenii. Pacea, chiar şi cu vrăjmaşii săi. Pacea, chiar şi cu preţul pagubei sale. Pacea, cu oricare preţ. În afară de preţul adevărului.

În afară de preţul Lucrării Domnului şi al dragostei fraţilor. În afară de preţul conştiinţei şi al misiunii sale.

Numai cu păcatul şi cu făţărnicia nu s-a împăcat niciodată.

Cu acestea două s-a războit cu toată puterea vieţii lui, cu toate armele pe care le-a avut şi cu toate rănile pe care le-a primit în lupta cu ele.

A căzut luptând, dar armele nu le-a depus.

Puterile păcatului l-au călcat, dar nu l-au zdrobit. L-au lovit cu toată cruzimea, dar nu l-au învins. Ele n-au putut să-l ucidă.

El, glasul lui Dumnezeu către noi, n-a murit.

El doar a trecut în veşnicie, acolo de unde glasul lui nu mai poate fi înăbuşit.

294

A trecut ca un biruitor, rămânând în sufletele noastre, în istoria Bisericii vii şi în Cartea Vieţii, cu nimbul nemuritor al unui erou al lui Hristos, dintre eroii cei din rândul cel mai dintâi...

Îndelunga răbdare pe care o avea m-a impresionat totdeauna şi m-a uimit.

Am fost martor la privelişti pe care nu le pot descrie aici.

Mai ales în ultimele luni de viaţă, cu rănile tăieturilor adânci, ale celor două operaţii din urmă, deschise...

Cu trupuşorul sângerând, înfăşurat cu un braţ de vată... când îl purtam pe mâini, nu ştiam de unde să-l prindem ca să nu-l doară. Dar niciodată nu s-a văicărit... Niciodată nu l-am auzit plângându-se. Niciodată nu şi-a pierdut răbdarea.

Îl coboram, când Tit, când eu, cele optsprezece scări, de la patul lui de la mansarda casei din Aleea Filozofilor, până în camera de redacţie, unde era o dormeză pe care îl aşezam...

De acolo, culcat, ne dicta după notiţele lui adeseori, iar noi scriam... Stăteam la masă în faţa lui şi scriam... până când îl vedeam zvârcolindu-se de dureri... Atunci lăsam condeiul şi ne ridicam vrând să-l ajutăm cumva... El se uita la noi cu milă...

Ah, ochii aceia neuitaţi! Privindu-l, eu înţelegeam atunci că se gândeşte nu la suferinţele lui, ci la cele pe care vedea bine că ni le produce nouă fără să vrea... Vroiam să-l ajutăm cumva, dar el ne făcea semn: Nu!... Nu aveam cum să-l ajutăm!

Din anii petrecuţi cu acest martir al Evangheliei, eu am avut un jurnal cu însemnări aproape zilnice despre tot ce s-a petrecut atunci...

În acest jurnal trecusem multe, multe întâmplări şi cuvinte cutremurătoare din cele ce le-am trăit şi auzit acolo...

Ce dovezi zguduitoare, despre cele petrecute în anii aceia şi al căror martor ocular am fost, erau consemnate în filele acestui jurnal!

Dar flăcările prin care a trebuit să trec şi eu, ceva mai târziu, mi-au ars totul. Împreună cu celelalte, mi-au ars şi aceste însemnări zilnice de care îmi pare acum atât de rău. Memoria mea, şi aşa destul de slabă şi puţină cum era, prin prea multele încercări mi s-a pierdut aproape cu totul. Cât de bine mi-ar prinde acum acel jurnal!

Nu ştiu prin ce minune însă mi-a mai rămas din el o filă veche. Am găsit pe această filă veche două însemnări scurte, din acele zile.

Transcriu mai jos una din ele, ce îşi are locul chiar aici:

„Vineri, 26 nov. 1937

...Stau şi scriu la masă, ca de obicei. Părintele, lungit pe dormeză, răsuflă greu şi se zvârcoleşte de dureri... Mă doare adânc şi pe mine, dar nu-l pot ajuta cu nimic. Crucea lui grea trebuie să şi-o poarte numai el singur.

295

vezi, Dorz dragă, câte dureri şi suferinţe trebuie să îndur eu, dar nu acestea mă fac să sufăr cu adevărat, ci neînţelegerea şi nepăsarea multora dintre cei pentru care m-am jertfit şi pentru care nu mi-am cruţat nici avutul şi nici viaţa mea... Până şi cel care mi-a fost mai apropiat ca toţi, în loc să-mi uşureze aceste suferinţe, mi le mai măreşte... Aproape că n-aş zice nimic...

...De aici n-a mai putut spune nimic un timp îndelungat. Tace, cu ochii închişi. Tac şi eu şi mă rog în gând. Apoi îi adun brâul pansamentului de vată în jurul corpului. Şi îl ridic uşor, să-l duc pe scări, din nou sus, în patul său.

La fiecare scară oprim. Îşi odihneşte capul îndurerat pe umărul meu...

Privesc printre lacrimi acest cap început să încărunţească, cu părul creştetului ros de prea multa zăcere... Şi binecuvânt pe Dumnezeul cel atât de Mare, Care m-a ajutat să fiu lângă acest mare sfânt al Lui, tocmai eu şi tocmai acum, spre a putea sprijini acest cap sfânt pe umărul meu cel păcătos şi nevrednic... şi spre a-i putea purta aceste sfinte moaşte istovite, strânse lângă sânul meu. Eu, care eram cel mai depărtat şi mai străin... O, Doamne Iisuse!

O, lacrimile mele care cad pe creştetul acesta ros de zăcere...

...Îl aşez pe marginea patului ca să-i scot încălţămintea... aceeaşi încălţăminte cu care îl ştiu, şi vara şi iarna, de patru ani...

Îl aşez apoi uşor pe pernă şi îi ridic încet picioarele, învelindu-l...

mulţumesc, dragă Dorz... acum m-am mai liniştit. Poate voi putea dormi puţin... Slăvit să fie Domnul pentru toate... Du-te şi lucrează...

Cobor gândind... Dumnezeule, ce mare deosebire este între cei care predică despre răbdarea creştină şi acest martir care o trăieşte atât de cutremurător; între cei ce se numesc singuri că sunt şi cel pe care îl simţim cu toţii că este slujitorul trimis al lui Hristos, robul şi apostolul Lui...

Până la urmă, Dumnezeu şi Timpul tot vor face marea alegere şi vor arăta marele adevăr... Atunci se va vedea ce nimb ceresc era în jurul acestui creştet sfânt”.

Mai iată aici încă o mărturie a unuia dintre cei mai adevăraţi prieteni şi sprijinitori ai acestui mare martir al Evangheliei, mărturia părintelui Vasile Ouatu din Bucureşti, el însuşi un alt astfel de martir, despre a cărui jertfă, împletită aşa de frumos cu a Părintelui Iosif, vom scrie mai târziu:

„15 apr. 1935...

Un adevărat martir al vremilor noastre...

Numai cine a gustat din cupa durerilor poate să înţeleagă, în oarecare măsură, multele suferinţe ale Părintelui Iosif Trifa. Lăsând la o parte pe cele sufleteşti, mă opresc doar la multele chinuri pe care le suferă trupeşte.

Pulmonar, cu frenicectomie intervenţie chirurgicală ce se face bolnavilor de piept când nu mai este nici o speranţă de salvare.

296

La intestine, operat de şase ori, cu răni încă deschise. Când am mers la Sibiu, auzeam din camera alăturată suspinele de durere, mai ales când sora îi schimba pansamentele. Suspinele acestea erau atât de sfâşietoare pentru mine... Când a venit pentru a doua oară aici, la Bucureşti, în urma umbletelor pentru obţinerea autorizaţiei de a scoate foaia «Isus Biruitorul» de sub oprirea cerută de mitropolitul Bălan, sub ochii mei am văzut un chin şi mai mare. Un intestin a dat bandajul la o parte şi a ţâşnit afară... Au urmat câteva ore de chinuri şi dureri... Mâinile îi erau scăldate de sânge, dimpreună cu aproape jumătate kilogram de vată...

În această stare de grea suferinţă trupească lucrează Părintele Iosif, pe care nu greşesc numindu-l „un adevărat martir”. Ţinând seama de acestea, toţi cei care se luptă cu un asemenea om sunt nişte criminali, nişte ucigaşi lipsiţi de orice simţăminte omeneşti.

Pentru aceasta, dragii mei, să iubiţi pe Părintele Iosif şi să nu încetaţi a vă ruga pentru el...

Preot Vasile Ouatu

în «Ostaşul Domnului» nr. 6-8, din 15 apr. 1935, pag. 3”

Printre cele mai cereşti binecuvântări ce se pot vedea pe pământ este, desigur, şi bunătatea unui suflet care se luptă cu mizeria şi lipsa lui personală pentru a putea face cât mai mult bine altora...

Nu ştiu cât se poate spune acest lucru despre alţii, dar ştiu cât ar trebui să se spună despre Părintele Iosif.

Am fost martorul nedespărţit al muncii şi al suferinţelor lui în cei din urmă patru ani ai vieţii sale pământeşti... Pe lângă toate cele spuse până acum, vreau să mai adaug o mărturie. Pe aceea a mizeriei şi a lipsurilor băneşti în care se zbătea, în care ne zbăteam...

Normal, ar fi trebuit ca după o gazetă cu zece mii de abonamente... după o tipografie ce scotea cărţi în mii şi mii de exemplare... după o librărie ce desfăcea sute de mii şi chiar milioane de cărţi şi Biblii în ţară şi peste hotare nu numai el, care investise aici toată averea personală moştenită, toată munca unei vieţi pline de înfrânări şi cumpătare şi tot talentul său neobişnuit de mare, să aibă totul din belşug. Nu numai el, zic, dar şi colaboratorii lui ar fi trebuit, cel puţin, să nu cunoască lipsurile.

Însă n-a fost aşa. Ci el s-a uitat cu totul pe sine, spre a putea ajuta lucrul Domnului şi mântuirea altora. A îndurat cele mai crunte mizerii şi lipsuri, numai ca orice bănuţ sosit să fie pus în slujba mântuirii altora. Ne-a neglijat chiar şi pe noi, pe care ne ştia una cu el.

Iată, mărturisesc aici încă o dată, şi încă o dată, în faţa lui Dumnezeu şi a Adevărului Său, că în toţi cei patru ani nu l-am văzut să-şi fi cumpărat nici măcar un singur obiect pentru el.

297

Cu aceleaşi ghete l-am încălţat noi, cei de lângă el de atâtea ori, când trebuia să meargă pe jos, atât vara, cât şi iarna...

Cu acelaşi palton era îmbrăcat iarna şi cu acelaşi pardesiu subţirel şi scurt, vara.

Aceeaşi pălărie. Acelaşi baston simplu de lemn, în care se sprijinea mergând. Acelaşi fular gri de cine ştie când...

Toate le-a purtat, aceleaşi, roase şi uzate, până la moartea lui...

Iar după aceea i le-a lăsat fratelui Marini un alt sărac al lui Hristos, pe care ele l-au mai însoţit, unele, aproape toţi cei nouă ani pe care i-a mai avut şi el de suferit pe pământ.

O mare parte din costul cărţilor mergea în salariile celor care erau angajaţi la tipografie şi librărie, apoi în impozite, chirii şi taxe ce trebuia să fie achitate la zi.

Mai erau împrumuturi neplătite, rate din datoriile vechi pentru tipografie, pentru hârtie, pentru Biblii şi altele ce trebuia achitate iarăşi la zi.

Mai trebuia alte cheltuieli pentru noile lucrări tipărite.

La bucătăria noastră se hrăneau, împreună cu noi, zi de zi, atâţia dintre cei care veneau şi plecau. Pentru cheltuielile ei, s-ar fi cerut mult mai mult de cât aveam.

Biata soră Liţa, bucătăreasa noastră, ne întâmpina aproape în fiecare dimineaţă, necăjită şi îngrijorată, cu ochii în lacrimi, zicând:

ce mă fac astăzi? N-am nici un ban! N-am nici măcar pe ce să cumpăr o pâine...

Cum să mai merg la piaţă? Cum să-i mai cer părintelui când văd că n-are? Titus nici nu vrea să mai audă că-i cer ceva. Mi-a spus nici să nu-i mai vorbesc despre bani. Să fac ce cred eu...

Cui să-i cer? Ce să fac, că, uite, sunt la masă cel puţin zece inşi şi astăzi... Spune, frate Marini, spuneţi, frate Dorz, ce să mă fac?...

Biata soră Liţa!... Dumnezeu s-o ierte şi s-o odihnească în Împărăţia Lui, că mult s-a mai necăjit şi s-a mai ostenit şi ea, ca o binecuvântată Martă a Domnului, purtând tăcută şi răbdătoare necazurile şi grijile istovitoare ale hranei şi ale curăţeniei din sărăcia casei noastre, atâţia ani...

Ea singură l-a slujit cu cea mai multă răbdare şi credincioşie şi cei mai mulţi ani pe cel mai chinuit şi mai sărac sfânt al lui Hristos care a trăit în veacul acesta în ţara noastră.

L-a slujit cu statornicie şi cu credinţă, până la sfârşitul suferinţelor lui din lumea asta. Dumnezeu să-i răsplătească, pentru că mult a ostenit ea pentru Domnul.

Despre sora Liţa ar trebui vorbit şi scris cu lacrimi!...

Cât a muncit ea, cât a spălat, cât a alergat şi a suferit ea alături de istoria noastră zbuciumată! Mai ales în cel din urmă an al vieţii părintelui când, din

298

cauza lipsurilor de tot felul şi a chinurilor părintelui, trebuia spălat atât de mult şi atât de multe.

Sărmana, cădea adeseori istovită. Cu picioarele umflate de reumatism, cu mâinile umflate şi rănite de spălat şi de gătit ea n-avea pic de timp pentru odihnă.

Numai noi, cei ai casei, eram la masă şi la dormit opt inşi. Eram: părintele, Titus, Viorel, Marini, Popovici, Munteanu şi Moraru (mai târziu Vonica şi Capătă) şi eu. Dar nici o zi n-a fost să nu mai fie şi alţi oaspeţi. Deci, cel puţin zece inşi... Toţi eram tineri şi prea fără griji. Totdeauna ocupaţi cu ale noastre, nu-i dădeam aproape nici un ajutor sorei Liţa la treburile ei. Adesea o vedeam rugându-se, când de unul, când de altul, să-i aducem măcar un braţ de lemne la sobă!

În ultima vreme de-abia mai putea.

Într-o zi, eram numai cu fratele Marini în casă. Lucram, când sora Liţa intră la noi plângând şi, lăsându-se pe un scaun, zise, privindu-ne cu durere:

fraţilor, nu mai pot!... Uitaţi-vă la mâinile şi la picioarele mele. Zi şi noapte n-am odihnă. Părintele e tot mai rău bolnav... n-are nici pansamente de schimb, n-are nici cămăşi. Trebuie să i le spăl mereu pe aceleaşi. Zdrenţe... Şi nu mai pot...

Apoi nu ştiu ce să mai fac de mâncare. N-am nimic... Am cumpărat şi azi pe banii mei pentru bucătărie.

soră Liţo, îi zise fratele Marini, încă puţină vreme şi se va sfârşi totul. Mai rabdă puţin şi pe urmă te vei bucura veşnic că ai răbdat.

Ştii bine că şi noi stăm aici fără nici un salariu şi ne vezi bine că nu avem decât hainele de pe noi, ca şi părintele... Dar ce să facem, dacă aşa trebuie să-l urmăm pe Domnul şi să facem Lucrarea Lui? Cei care au bani şi avuţii nu se gândesc la jertfă pentru Domnul... Dacă măcar acei care se înfruptă din munca părintelui, acei care au dus de ani de zile cărţi şi foi fără să plătească, dacă ei care ne datorează atât de mulţi bani şi-ar fi plătit măcar datoriile, noi n-ar trebui să suferim acum atât de mult.

Părintele ar avea şi el condiţii mai omeneşti, noi am avea măcar ceva din ceea ce s-ar cuveni după munca noastră, iar d-ta ai avea mai puţine de îndurat... Dar aşa...

Să ne ducem crucea totuşi cu răbdare. Odată, toate acestea vor avea o răsplată mult mai mare decât tot ce am fi putut primi pe pământ. Vino să ne rugăm!

Am îngenuncheat toţi trei şi ne-am rugat cu lacrimi pentru vremea de răbdare de care mai aveam nevoie până se va sfârşi şi calvarul nostru...

Acum, pentru ei trei, calvarul s-a sfârşit.

299

Întâi a plecat părintele, apoi s-a dus fratele Marini. În urmă, şi-a sfârşit alergarea şi buna noastră soră Liţa, cea mult-ostenitoare pentru Domnul şi pentru noi. Domnul să-i odihnească sufletul!

Numai pentru mine, încă nu...

Lăsaţi o lacrimă recunoscătoare şi o rugăciune fierbinte şi pentru acest suflet care a făcut în tăcere şi în ascuns atât de mult pentru Domnul şi pentru fraţi în locul unde a muncit şi a suferit ea.

Dumnezeu să-ţi dea o veşnică răsplată, sora noastră Liţa!

Aşa am cunoscut eu bunătatea care se uită total pe sine spre a se dărui întru totul pentru binele şi mântuirea altora...

Aşa s-a născut şi aşa a crescut Lucrarea aceasta a Domnului, în care, nu numai cel dintâi, ci şi până la cel din urmă au jertfit totul, pentru cauza Mântuitorului şi a mântuirii.

De aşa calitate sfântă era Evanghelia ce ni s-a vestit nouă la început. Şi de aşa mare preţ era credinţa acelora de la care am primit-o noi.

Toţi cei care aveţi dorinţa să ajungeţi vreodată părtaşi cu ei la răsplată să ştiţi că veţi ajunge la aceasta numai dacă veţi merge şi voi făcând la fel...

Bunătatea cea adevărată are de toate totdeauna pe pământ, numai averi pământeşti şi tihnă îmbelşugată nu va avea niciodată pe lumea asta.

O singură mărturie vreau să mai adaug, şi apoi voi încheia acest capitol, sperând să mai am ocazia de a reveni mai târziu asupra acestor lucruri. Pentru că niciodată nu trebuie să pierdem din vedere nici una din virtuţile în care ne poate fi un atât de înalt exemplu în Hristos acest mare apostol al Său.

Dar dacă în toate cele enumerate mai înainte l-am admirat ca pe modelul unui apostol, cel mai apropiat nouă, şi dacă prin toate acestea i-am putut vedea semnele unui trimis ceresc mai este unul din aceste semne asupra căruia se va cuveni stăruit mult de tot, el fiind una din cele mai înalte şi mai vrednice dovezi după care se poate cunoaşte un apostol:

Acest semn, această dovadă, constă în credincioşia, statornicia şi neclintirea de pe temelia încredinţării şi soliei de la început.

El a primit o chemare, i s-a dat o slujbă, a luat o hotărâre, i s-a încredinţat o solie, a îmbrăcat o armură, s-a legat cu o juruinţă... În chip cutremurător el şi le-a simţit toate acestea de la Dumnezeu.

Ei bine, nimic nu l-a mai putut clinti din drumul acesta. Nimeni nu l-a mai putut face nici să renunţe, nici să se abată întru nimic de la prima lui încredinţare, de la prima lui învăţătură, de la primul lui drum.

S-au schimbat repede inimile colaboratorilor de la început, care îşi luaseră şi ei pe umeri acelaşi jug, în urma căruia ei aveau destul folos lumesc... Şi au lăsat numai pe umerii lui toată sarcina, deşi el n-avea nici un alt câştig decât povara. Dar inima lui nu s-a schimbat.

300

S-a schimbat (ceva mai târziu) chiar şi inima mai-marelui său care-l chemase şi îi încredinţase cu toată graba locul în care era, făcându-se, din apărătorul, ucigaşul lui! Dar sufletul său nu s-a schimbat.

S-au putut schimba (ceva şi mai târziu) inimile multor fraţi, care prin el auziseră vestea cea dulce a mântuirii, care îi făgăduiseră, nesiliţi de nimeni, dragostea şi preţuirea veşnică a recunoştinţei lor...

În ceasurile cele mai grele ale patimilor lui, unii dintre aceştia i-au putut cere răstignirea. L-au putut scuipa în faţa unei lumi întregi şi s-au putut lepăda de el.

Dar el nu s-a putut schimba! Tot iubitor, tot iertător, tot înţelegător faţă de toţi a rămas.

Nu s-a schimbat întru nimic de pe temelia încredinţării lui de la început, zidită puternic pe Jertfa şi Dragostea Crucii lui Iisus cel Răstignit.

Nu a cedat nici o iotă şi n-a ieşit nici cu un fir de păr, din Adevărul primit de la început.

Despre el putem spune întocmai ca despre martorul credincios şi adevărat: „Ce era de la început, ce am auzit, ce-am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii..., aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos” (I Ioan 1, 1-3).

Ce aţi auzit de la început, aceea să rămână în voi... Căci numai dacă rămâne în voi ceea ce aţi auzit de la început, veţi rămânea şi voi în Fiul şi în Tatăl (I Ioan 2, 24)...

Aceasta este porunca în care trebuie să umblaţi, după cum aţi auzit de la început... (II Ioan 6).

„Dumnezeu spunea el în rev. «Oastea Domnului» nr. 30, din 26 iulie 1931 -este neschimbat. El este Acelaşi, Ieri, Azi şi în Veac. El, când face un lucru, îl face de la început bine. Când spune un cuvânt, îl spune de la început întreg... Când dă cuiva o solie, o dă de la început limpede.

La ceea ce spune El, nu mai este nimic, nici de adăugat, nici de scos. Ceea ce descoperă El, nu mai trebuie schimbat de nimeni dintre noi.

El este Conducătorul Oastei, Stăpânul şi Împăratul nostru, iar noi trebuie să-I împlinim poruncile Lui întocmai cum ni le-a dat El de la început, căci El nu ne spune azi una, iar mâine alta...”

„...La aceasta ţin să fac o mărturisire scria el în vremea aceea când unii doreau să vină cu anumite schimbări în mersul Oastei; sunt dator faţă de Domnul meu Iisus Hristos să fac o mărturisire:

Din felul cum s-a pornit şi din felul cum s-a dezvoltat mişcarea Oastei Domnului, se vede clar şi lămurit că această Mişcare nu a venit de la oameni, ci a venit de Sus, de la Domnul. Eu n-am fost în această Mişcare decât un vas umil şi slab de care S-a folosit Domnul în Lucrarea Sa.

301

Când s-a început mişcarea Oastei, eu însumi nu-mi dădeam seama despre ce va fi mai departe. Gândul acestei mişcări a venit de sus, într-o noapte de Anul Nou, în clipele unei rugăciuni. În aceste clipe Duhul Sfânt a plămădit Lucrarea Domnului: a sădit grăunţul de muştar din care urma să iasă pomul cel mare de azi.

Eu însă n-aveam cunoştinţă despre planul acesta.

Eu n-aveam nici un plan mai mare, de viitor, cu mişcarea Oastei şi nu făcusem cu nimeni vreun plan pentru mersul acestei mişcări. Pentru mine, Oastea era o mişcare pe care o pornisem la drum într-o clipă de însufleţire venită de Sus...

La început, această Lucrare era o mică lumină venită de Sus, ce părea gata să se stingă. Un an de zile am stat cu mişcarea Oastei abia având pe lângă mine vreo zece ostaşi... Părea că încercarea se va stinge şi mă rugam Domnului să nu mă lase de ruşine.

Dar Domnul a avut grijă de Lucrarea Sa. Mişcarea a început a prinde putere şi eu am început să primesc de Sus foc ceresc cu care să aprind sufletele oamenilor. Şi harul a tot prisosit până am ajuns aici. Ţin deci să o spun cu apăs: Oastea Domnului este a Domnului şi Conducătorul ei Cel Nevăzut este Domnul, Cel Care a pornit-o la drum.

Nu legaţi mişcarea aceasta de numele unui om!

ce va fi cu Oastea, după ce vei muri sf. ta? mă întreba odată un frate ostaş...

Era aceasta o întrebare a unui puţin credincios!...

noi, ostaşii Domnului trebuie să ne învăţăm a ne încredinţa mai mult, a încredinţa cu totul mişcarea noastră în grija Domnului, căci a Lui este. El a pornit această Mişcare şi El va îngriji de mersul ei.

Şi acum să vedem cum stăm cu conducătorii văzuţi ai Oastei Domnului. Cine sunt şi cine pot fi conducătorii văzuţi ai Oastei Domnului?

(Despre aceasta urmează în cartea «Ce este Oastea Domnului» o precizare mai lungă).

Iubiţii mei fraţi ostaşi... În Franţa s-a ridicat anul trecut o statuie unui soldat din vremea războiului. Făcea pe curierul acest soldat, ţinând legătura dintre Marele Comandant şi trupele de la front.

Într-o zi, atacurile vrăjmaşului se înteţiseră foarte. Armata de la front era într-o grea încercare. Soldatul curier primi de la Comandament însărcinarea să ducă solia luptătorilor de la front, să reziste, că le soseşte ajutor.

Curierul plecă printr-o ploaie de gloanţe. Dar, pe la jumătatea drumului, un glonţ îi sfredeli mâna stângă. Merse mai departe. Un alt glonţ îl izbi în piept. Simţea că-i pierdut. Se gândea însă numai la solia ce i se încredinţase. Atunci, făcu un lucru de mare curaj şi uimire: se aşeză cu faţa în sus, apucă solia lui cu mâna cea dreaptă, ridică apoi mâna în sus şi muri în poziţia asta, cu mâna înţepenită

302

drept în sus. În gândul său, muribundul şi-a zis: Nu mai pot face nimic. Tot ce mai pot face este atât: să mor cu solia înălţată sus. Poate vor veni alţii şi, văzând-o, o vor duce mai departe, la front. Aşa s-a şi întâmplat. O patrulă, trecând pe acolo, a văzut solia şi, luând-o, a dus-o la destinaţie...

Scumpii mei fraţi ostaşi... În mişcarea Oastei Domnului, Domnul m-a învrednicit şi pe mine să fac pe curierul între Marele Comandament al Oastei (Iisus Hristos) şi ostaşii Lui de la fronturi. Le-am împărtăşit mereu ostaşilor Lui solia cea dulce că ajutorul Domnului este cu noi şi între noi...

Însă, în timpul din urmă, o boală lungă şi grea s-a furişat în corpul meu. Ştie Bunul Dumnezeu, poate aceasta este ultima mea solie către ostaşii luptători din fronturile Oastei. Ca şi soldatul francez, poate ţin şi eu în mână ultima solie ce o am de la Marele Comandament al Oastei. Dar o, nu fiţi îngrijoraţi despre aceasta, iubiţii mei fraţi! Când Domnul şi Mântuitorul meu va voi să mă cheme Acasă, desigur, El Se va îngriji ca altcineva să preia din mâna mea solia ce mi-a fost încredinţată mie.

Până atunci, eu voi stărui să vestesc mereu solia ce o am...

Când voi trece din lumea asta, voi ţine şi eu ridicată sus solia ce o am de la Domnul. Iar când veţi desface această solie, veţi afla în ea cuvintele: «Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea!» (Ioan 16, 33) şi: «Nu vă temeţi căci, iată, Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor!... Amin» (Matei 28, 20)”.

Aşa a şi fost!...

Prin toată ploaia crâncenă de gloanţe ale urii şi ale nedreptăţilor aruncate asupra lui, el a mers neclintit, curajos şi hotărât să-şi ducă solia până la destinaţie aşa cum a primit-o. Fără să adauge şi fără să scoată din ea nimic.

Când o mână era ruptă, el o trecea în alta. Când o posibilitate îi era luată, el o căuta pe alta... Tot ce a suferit el era numai pentru a răzbate spre noi, la fronturi, ca să ne aducă dulcea solie a Domnului nostru despre dragostea şi grija Lui scumpă faţă de noi.

Ce uşor i-ar fi fost şi lui să caute o altă cale spre a-şi duce solia... Să caute o cale lăturalnică şi ferită, nu chiar aceea care era în bătaia tuturor loviturilor şi prin mijlocul tuturor vrăjmaşilor.

Alţii, mulţi, înaintea lui aşa au făcut. La cel dintâi „glonţ” tras împotriva lor, îndată au schimbat calea, luându-şi alta...

E adevărat că în felul acesta au scăpat de lovituri, dar nici la cei unde fuseseră trimişi n-au mai ajuns niciodată. Solia lor s-a rătăcit pe drum şi s-a înmormântat undeva, fără să mai ajungă la adevărata destinaţie. Iar acei cărora le fusese trimisă, nemaiavând nici o nădejde, s-au predat vrăjmaşului. Şi mulţi au murit în robie sau zac legaţi în osânda şi în temniţa păcatelor.

Ce tristă este priveliştea asta şi azi... Şi ce cutremurător lucru se întâmplă cu mulţi dintre cei care au făcut parte din „patrula” venită pe urmele curierului erou şi martir... Au preluat solia ori s-au lăudat că o preiau pentru a o duce. Dar

303

ei au apucat pe alte căi, făcând apoi semne şi „fronturilor” să-i urmeze, lăudându-se că ei poartă solia primită de la „curier”...

Unele „oşti” care s-au luat după ei au ajuns, sau vor ajunge, curând în cursele vrăjmaşului, fiind pierdute pentru totdeauna.

Atenţie, scumpii mei fraţi ostaşi!... Vrăjmaşul cel mare al mântuirii noastre şi al Domnului nostru este un mare şiret. El are o mulţime de slujitori ai lui care umblă mereu cu vicleşug, să ne fure solia cea adevărată ce ni s-a trimis de la început şi să ne facă să ne abatem din drumul mers de „curierul” Domnului, care ne-a adus-o.

Atenţie mărită, scumpii mei fraţi ostaşi! Nu-i urmaţi pe cei care vor să vă ducă spre alte „poziţii”, spre alte locuri, spre alte destinaţii! Urmaţi patrula cea adevărată care vă îndrumă să luptaţi şi să apăraţi acolo unde Domnul v-a aşezat de la început.

Începem cu „omul” şi mereu sfârşim cu „Lucrarea”. Pentru că istoria acestui om al lui Dumnezeu s-a contopit deplin cu istoria Lucrării pe care Dumnezeu a făcut-o prin el. Toată fiinţa şi personalitatea lui s-a întins, s-a lărgit, s-a multiplicat în mii, în zeci de mii, în sute de mii de exemplare duhovniceşti... S-a prefăcut într-o însufleţire, într-o atmosferă, într-un „specific” duhovnicesc şi evanghelic unic, între hotarele căruia se desfăşoară o viaţă şi o mărturie tainică şi binecuvântată. El s-a contopit cu Lucrarea Oastei, ca şi Hristos cu Biserica Sa.

Un foc ceresc încălzeşte această Lucrare tainică. Un vânt ceresc o poartă. O putere cerească o apără şi un destin ceresc o urmăreşte.

Nici un vrăjmaş n-o poate nimici, pentru că ea stă sub binecuvântarea dumnezeiască şi nici un prieten n-o poate scăpa de prigoniri, pentru că ea stă sub o profeţie divină...

Nici un nelegiuit nu-i poate pune cătuşe, pentru că Hristos a făcut-o slobodă. Şi nici un legiuitor nu-i poate da slobozenie lumească, pentru că ea este roabă a lui Hristos.

La temelia Oastei este îngropată prin Jertfa lui Hristos jertfa sfântului Său trimis, în toată frumuseţea cerească a dăruirii sale desăvârşite.

Suferinţa şi munca prin care el s-a curăţit, dăruindu-se Domnului şi nouă, i-au înălţat pentru totdeauna, încă de pe când trăia, în sufletele noastre, o statuie mai nemuritoare decât marmura. Şi mai scumpă ca aurul...

Uriaşa lui putere de muncă ne uimeşte şi astăzi. În numai cincisprezece ani a scris peste o mie de numere de gazete, în câte 8-16 pagini. Fiecare astfel de număr era cât o carte. Şi le-a răspândit în peste zece milioane de exemplare.

A scris peste cincizeci de cărţi, răspândindu-le în peste un milion de exemplare.

304

A umplut ţara cu Biblii şi a întors la Dumnezeu o nenumărată mulţime de suflete, în viaţa cărora s-a făcut o transformare ca de la întuneric la lumină şi ca de la moarte la viaţă.

A străbătut cu lumina Cuvântului Sfânt până în cele mai îndepărtate locuri ale pământului românesc, răzbind numai prin puterea şi voinţa harului din el.

Fiecare cuvânt al lui, scris sau vorbit, era plin de viaţă şi de putere cerească. O putere tainică te învăluia totdeauna lângă el. O strălucire nepământească îi zâmbea totdeauna din ochi şi o blândeţe plină de pace îi lumina faţa. Cuvântul lui avea nişte aşa duioase inflexiuni de bunătate şi iubire, încât totdeauna îţi izvorau lacrimi ascultându-l.

Cu o minte pătrunzătoare el dezlega îndată orice mister şi găsea înţelesul tainic al oricărui lucru sau eveniment.

Din orice întâmplare scotea un adevăr. Din orice faptă trăgea o învăţătură. Din orice nimic scotea un mărgăritar... Acolo unde nimeni nu vedea nimic, ochii lui descopereau comori. Şi unde păreau ziduri de nepătruns, el totdeauna afla o poartă...

Ce minunat om era! Şi ce inimă mare şi bună avea în el!

Iată încă un exemplu:

Era în primăvara anului 1936... Părintele Iosif se simţea ceva mai bine... Era o zi frumoasă.

dragă Dorz, îmi zise părintele. E timpul frumos, vino să mergem până la tipografie.

bine, părinte, iată-mă, sunt gata. Să iau corecturile gazetei!

ţine-mi haina şi dă-mi bastonul.

Încet, am pornit pe jos, împreună, în sus spre tipografie, pe străzile înguste şi întortocheate, către urcuşul Primăriei cum era pe atunci.

Mergeam povestind despre tot ce se petrecea cu Lucrarea Domnului şi cu noi în zilele acelea. Deodată, tocmai când coteam pe o stradă în locul cel mai strâmt, cine apare în faţa noastră, venind din cealaltă parte?...

părinte, iată-l pe Secaş! îi şoptesc eu, surprins neplăcut.

Bietul Secaş, văzându-ne, era gata să întoarcă înapoi. Dar nu mai avea încotro. Veni şi el spre noi...

a, părintele Secaş, zise grăbit şi liniştit omul lui Dumnezeu, mergând spre el. Secaş era palid şi încurcat. Ce surpriză! De atâta vreme nu te-am văzut! Ce mai faci?

Nici o umbră de mustrare sau de răceală nu era în glasul lui bun, gata totdeauna să fie binevoitor.

slăvit să fie Domnul! zise tot încurcat şi palid Secaş, omul cel care îl ataca atât de josnic pe părintele în fiecare număr de foaie. Ce să fac, Părinte Iosife, iată, cu necazurile mele.

305

ce necazuri?

cu soţia am un mare necaz... Şi îşi povesti, ca într-o spovedanie tristă, nişte necazuri, nişte dureri ale lui familiale.

sărmanul, îi zise compătimitor părintele... şi începu să-l mângâie, să-l sfătuiască, să îl încurajeze cu atâta milă şi înţelegere cum ar fi avut în faţa sa pe unul din cei mai buni prieteni, nu pe cel mai înverşunat şi mai nevrednic dintre vrăjmaşii săi.

Când ne-am despărţit, i-a dat mâna cu bunătate şi i-a zis, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic între ei:

slăvit să fie Domnul!

Eu mergeam în tăcere alături de părintele care păşea încet, sprijinindu-se în bastonul lui cu mâner întors... Nu puteam înţelege cum a putut fi atât de binevoitor şi de blând cu acest om pe care, după faptele lui, eu îl consideram un monstru, un iudă, un cel mai mare răufăcător şi pe care Părintele Iosif trebuia să-l fi repezit după cum merita.

ce zici, dragă Dorz? mă întrebă într-un târziu.

nu înţeleg, părinte, cum aţi putut să vă purtaţi chiar aşa cu el?

vei înţelege tu mai târziu, îmi zise cu bunătate părintele. Eu nu pot fi altfel decât aşa...

Da, el n-a fost ca noi, ceilalţi. El a fost ca Dulcele său Mântuitor Care, şi când era legat, i-a zis vânzătorului Său: „Prietene!”...

Aşa era acest om al lui Dumnezeu!...

Slăvit să fie Domnul!

306

Meditaţii:

NOI NU TE VOM UITA

Noi nu te vom uita, părinte, căci glasul tău cel fermecat pe mii de suflete pierdute

ne-a scos din moarte şi păcat.

Ne-om aminti mereu, părinte, de glasul şi de scrisul tău, căci el ne-a-ntors din calea morţii şi ne-a adus la Dumnezeu.

Te vom iubi mereu, părinte, şi-n drumul sfânt o să-ţi urmăm, căci tu ne-ai spus cum pentru Domnul să suferim şi să luptăm.

Te vom urma mereu, părinte, pe calea Domnului smeriţi, căci fără glasul tău, cu toţii am fi şi astăzi rătăciţi.

Statornici vom iubi Lucrarea şi glas străin nu vom urma, ci totdeauna după Domnul vom merge toţi, pe urma ta.

Vom duce toţi, cât mai departe, spre Răsărit şi spre Apus, solia ta, iubit părinte:

Lucrarea Oastei lui Iisus.

Să-ţi aminteşti zi şi noapte de cel ce-ţi vesteşte Cuvântul

şi să-l cinsteşti ca pe Domnul.

Didahiile învăţătura celor Doisprezece Apostoli

20. CÂTE FEŢE AR FI PUTUT AVEA BINELE

Hristos, Stăpânul nostru Ceresc, luptă să-i înnobileze pe oameni spre a-i face pe fiecare să-I semene Lui şi să le imprime fiinţei şi vieţii tuturor şi fiecăruia o frumuseţe veşnică...

Stăpânii lumii luptă să-i tâmpească, spre a-i face pe toţi la fel, ca să le semene lor şi clipei scurte peste care ei vor să-şi imprime chipul.

Hristos dă valoare fiecărui om şi fiecărei iniţiative în parte. Lumea dă numai tuturor în bloc.

Aceluia care ne poate cuceri prin dragostea inimii lui, prin frumuseţea minţii sale şi prin puterea harului din el noi nu numai că îi datorăm, dar nu putem să nu-i dăm din tot sufletul toată admiraţia şi ascultarea noastră.

Dar celor care vor să ne facă robi prin silnicie inima noastră le refuză dragostea şi ataşamentul ei.

Aceluia care prin lumină face sufletele noastre mai libere, mai largi şi mai înalte, pentru Dumnezeu şi pentru semeni, cum să nu-i arătăm o veşnică dragoste recunoscătoare!

Dar ce să arătăm oare faţă de cei care ne urâţesc sufletele şi ni le îngustează prin vreo urmă de orice fel?

Dragostea lui Hristos cea vie şi adevărată, dintr-o lucrare sau dintr-o inimă, este totdeauna inventivă şi binefăcătoare. Un sfânt neastâmpăr cuprinde sufletul iubitor şi o continuă căutare de noi căi îl frământă pentru revărsarea binefacerilor sale în slujba iubirii, adevărului şi binelui.

Ce minunat este să vezi cum îl transformă pe om credinţa şi dragostea lui Hristos! Dintr-un om mai înainte nepăsător de semenii lui, nesimţitor faţă de binele şi de frumosul adevărului, neinteresat de soarta şi de durerea celor din jurul său sufletul credincios devine, prin Hristos, dintr-o dată şi puternic, un om nou.

Din clipa aceea, ochiul se deschide în afară şi vede durerea şi trebuinţa celor din jurul lui. Urechea lui se deschide spre alţii şi începe să audă mereu noile îndemnuri ale Duhului Sfânt, să simtă adâncile chemări ale de-aproapelui căzut. Iar mintea lui nouă, înflăcărată de căldura inimii sale noi, caută şi găseşte o mie de căi necunoscute înainte, neobişnuite înainte, refuzate total înainte, dar fericite acum pentru a duce mai bine, mai frumos şi mai adevărat, la îndeplinire, spre alţii, porunca dragostei Duhului lui Hristos, care îi stăpâneşte inima sa, înnobilată şi sfinţită prin naşterea din nou.

308

Astfel, încă de la începutul Oastei, apar o mulţime de iniţiative frumoase şi fericite în munca şi lupta pentru vestirea lui Hristos şi pentru mântuirea celorlalţi oameni.

Unele din aceste iniţiative, la început locale, cu timpul, s-au generalizat. Altele au avut o viaţă mai scurtă şi o răspândire mai redusă. Altele au rămas numai încercări sau gânduri... din pricină că ori nu s-a găsit timpul, ori nu s-au găsit mijloacele prin care să fie aduse la îndeplinire, ori piedicile diavolului şi vitregia împrejurărilor le-au nimicit.

În esenţa ei însăşi, Oastea Domnului era o minunată iniţiativă, ţâşnită ca un fluviu puternic din Stânca cea Care era Hristos, din dragostea Crucii şi a Jertfei Lui.

Ce vii şi puternice s-au revărsat de la început apele acestui fluviu duhovnicesc peste întinsul pustiu al vieţii poporului nostru şi al Bisericii noastre!

Din albia lui sănătoasă, apele vii se revărsau în toate părţile, găsind mereu noi şănţuleţe spre largurile ţării, prin care să curgă, înviorând pe cât mai mulţi...

Am vrea, în acest capitol, să arătăm doar câteva din gândurile şi faptele dragostei lui Hristos Mântuitorul, care s-au ivit una de ici, alta de colo, în Lucrarea Oastei, încă de la început, nu numai de la centru spre margini, ci şi invers.

În «Lumina Satelor» nr. 11, din 23 martie 1924, scrie:

„Prima cârciumă închisă de Oastea Domnului

«...Domnule părinte, spune o scrisoare, eu sunt de profesie comerciant şi cârciumar... Vă rog să mă înscrieţi şi pe mine în Oastea Domnului, căci mă lepăd de băuturile spirtoase, de sudalme şi răutăţi... şi nu voi mai deschide duminica, cum fac ceilalţi colegi ai mei, iar în loc de aceasta, voi împărţi printre oameni cărţile şi foile sfinte de la dvs, ca să-i îndemn să se înscrie şi ei în Oastea lui Hristos. Vă rog frumos să mă înscrieţi şi pe mine în Oastea lui Iisus, sperând că pasul meu îl vor urma şi alţii...

Filip Mureşan, Buteni, jud. Arad, 3 martie1924»

Scrisoarea de mai sus adaugă Părintele Iosif vine dintr-o parte de unde nu ne aşteptam. Această gazetă a avut cuvinte grele şi, de multe ori, tăietoare şi necruţătoare la adresa cârciumilor şi cârciumarilor şi, iată, din rândul celor mustraţi se ridică unul care vede şi judecă scrisul gazetei nu după câştigul pe care îl are el trupeşte, ci după glasul sufletului său... Minunate schimbări a făcut puterea lui Dumnezeu în casa ta şi în sufletul tău, Filipe... În loc de băutură tu vei împărţi de acum înainte oamenilor lumină şi hrană sufletească. Rămâi în această apostolie şi Domnul îţi va schimba «paguba» ce o ai din aceasta, în mare câştig de mântuire sufletească... Fie ca pilda ta să fie urmată şi de alţi «colegi»... Ce bine ar fi să facă toţi cârciumarii aşa... Gândiţi-vă, iubiţi cârciumari, că şi voi aveţi un suflet care strigă după mântuire. Colegul vostru a auzit acest glas al sufletului său. Voi nu vreţi să-l ascultaţi?”

Pr. Trifa

309

Până la urmă, au fost mulţi şi alţi cârciumari care au ascultat. Oastea Domnului a întors la Dumnezeu sute de cârciumari şi mii de făcători de băuturi îmbătătoare, care au ascultat Cuvântul lui Dumnezeu ce spune prin profetul: Vai de cel ce dă aproapelui să bea. Vai de tine care îi torni altuia băutură spumoasă şi-l ameţeşti... Te vei sătura şi tu de ruşine în loc de slavă... îţi va veni şi ţie rândul să iei paharul (pedepsei) din dreapta Domnului... (cf. Hab. 2, 15-16).

Au ascultat şi s-au îngrozit. S-au întors la Dumnezeu şi n-au mai făcut acest mare păcat.

O, ce minunate roade are sămânţa Evangheliei! Şi câte astfel de roade ar fi adus Oastea, dacă n-ar fi fost împiedicată cum a fost.

În «Lumina Satelor» nr. 1, şi altele din 1926, scrie:

„Cu banii pentru ţuică şi tutun...

...Petru Marcu din Cernavodă, Constanţa, s-a hotărât pentru Domnul.

Cu banii ce-i dădea înainte pentru ţuică şi pentru tutun, va cumpăra lunar cărţi şi gazete religioase şi le va împărţi gratuit celor care trăiesc în aceste patimi rele, pentru a-şi arăta recunoştinţa faţă de Domnul că l-a scăpat din aceste curse diavoleşti şi pentru a-i ajuta şi pe alţii ca să scape...”

În curând l-au urmat Ioan Indrei din Arad, Zaharia Cudlic din Bucovina, şi apoi alţii, mulţi, mulţi, care, cu banul dat mai înainte spre pierzarea sufletului lor şi al altora, vor ajuta de acum înainte atât la mântuirea lor cât şi la aceea a altora...

În «Lumina Satelor» nr. 8, din 14 febr. 1926, scrie:

„Un ogor pentru lucrul Domnului...

«...O istorie întreagă v-aş putea face, părinte, din tot trecutul meu...

Am fost un beţivan vestit. Îmi mâncasem aproape toată averea cu beţia şi băutura. Dar de când am intrat în Oastea Domnului, mulţumesc Tatălui Ceresc... m-am schimbat cu totul... De când m-am lăsat de băutură mi-am cuprins înapoi pământul ce-l vândusem... Acum vin şi eu cu un ajutor pentru lucrul Domnului Care m-a ajutat pe mine. Am citit de fratele Petru Marcu din Cernavodă care s-a înştiinţat cu o sută de lei pe lună. Eu vreau să ajut lucrul Domnului cu un ogor pe care am să-l arendez anual şi arenda pentru el s-o trimit pentru Oastea Domnului, căci ea m-a ajutat să cuprind înapoi pământul vândut prin beţie... Vă sărut amândouă mâinile şi vă mulţumesc din tot sufletul meu pentru binefacerile şi osteneala ce le faceţi pentru sufletele noastre...

Augustin Toma din Vecerd, ostaş în O. D.»

Îţi mulţumim, dragă Augustine, pentru ajutorul ce îl dai pentru lucrul Domnului. Fapta ta ne aduce aminte de vremile fericite ale primilor creştini... când oamenii îşi puneau tot ce aveau în slujba Domnului şi erau una inima şi sufletul lor, iar peste toţi era un mare har (Fapte 4, 32-35). Arată, iubite Augustine, tuturor trecătorilor ogorul Domnului şi spune tuturor ce ţi-a făcut ţie Domnul şi cum

310

a avut milă de tine... Spune că, de când trăieşti o viaţă cu Domnul, El ţi-a ajutat să-ţi răscumperi înapoi şi pământul pierdut şi să-ţi câştigi şi averea cerească...

Pr. Trifa”

Această iniţiativă bună însă s-a împotmolit prea curând. Au mai fost mulţi care şi-au răscumpărat înapoi ceea ce pierduseră înainte prin beţii şi păcate. Dar prea puţini au fost acei care să-şi arate recunoştinţa pe măsura ce o datorau Domnului pentru aceasta.

Odată, eram cu Părintele Iosif când am primit o scrisoare care suna cam aşa:

„...Vă scriu cu bucurie, Părinte Iosif, că, de când m-am întors la Domnul prin scrierile dvs., nu numai că mi-am răscumpărat înapoi casa pe care mi-o vândusem prin beţie şi la jocuri de cărţi, dar acum prin munca şi prin înfrânarea mea de la acestea mi-am mai făcut o casă, cea mai mare şi mai frumoasă casă din sat. Vă trimit aici şi fotografia casei ca s-o vedeţi. Şi mi-am umplut casele mele cu de toate, având acum din belşug totul...”

„Vezi, dragă Dorz, zise cu tristeţe părintele, după ce lăsă din mână această scrisoare, am primit sute şi sute de astfel de scrisori şi eu mulţumesc din tot sufletul meu lui Dumnezeu că ne-a ajutat să-i putem scoate pe aceşti oameni din păcat şi din sărăcie.

Dar acum ei sunt bogaţi, iar sărăcia lor s-a întors asupra noastră. Noi navem trei lei ca să mergem cu tramvaiul, adeseori, ci trebuie să mergem pe jos. Eu n-am bani nici să-ţi plătesc ţie şi lui Marini un salariu cât de modest, ci trebuie să lucraţi şi voi aici zi şi noapte, ca mine, fără nici o plată...

Alte lucrări evanghelice şi-au avut toate câte un „Mecena” al lor (câte un binefăcător mare), dintre cei pe care i-au ajutat ele ca să vină la Dumnezeu. Dar în Oastea Domnului încă nu s-a arătat nici un astfel de „recunoscător”, nici un astfel de Zacheu, până azi.

Iată, lui Tudor Popescu i s-a zidit o casă uriaşă în Bucureşti de către o prinţesă care s-a pocăit prin el... iar noi, nici măcar cu chirie nu ne putem strânge de pe drumuri, cu toate ale noastre la un loc. Şi tot împrăştiaţi şi tot sub datorii şi camete trebuie să gemem şi să lucrăm zi de zi şi an de an...

...Dacă şi-ar plăti şi „ai noştri” măcar datoriile pe care le au, pentru cărţile şi foile pe care le-au dus!... Numai din dobânzile pe care le-am fi luat după aproape un milion de lei, câţi i-avem prin ţară de atâţia ani, am fi ajuns să avem şi noi un adăpost şi o stare pe care am merita-o. Am fi cumpărat vagoane de hârtie şi am fi tipărit mii de cărţi.

Dar aşa... ei se bucură că au fost ajutaţi, că au acum belşug şi binecuvântări îndoit şi înzecit iar mai departe nu gândesc deloc.

Lui Dumnezeu nu-şi aduc aminte că-I datorează nimic, pentru minunea harului Său faţă de ei. Nici de-aproapelui de care Dumnezeu S-a folosit pentru a le face atâta bine...

311

Eu nu zic aceasta pentru mine, căci nu aştept nici o răsplată pământească de la nimeni... Dar cu cât s-ar putea face pentru Domnul mai mult, dacă astfel de oameni ar jertfi măcar a zecea parte din câştigul lor pentru Lucrarea Domnului! Măcar atât cât făcea până şi fariseul din pilda Evangheliei, care dădea Domnului zeciuială din toate veniturile sale... (Luca 18, 12).

Lucrarea Domnului s-a făcut şi se face tot numai cu „bănuţul văduvei” şi cu neagra sărăcie a noastră, care n-avem adesea nici cei trei lei pentru tramvai, ci trebuie să mergem pe jos...”

Ce adevăr amar grăia atunci părintele! Şi ce trist se poartă faţă de Domnul aproape toţi cei cărora El le-a făcut cel mai mare bine...

În «Lumina Satelor» nr. 18, din 1 mai 1927, scrie:

„...Din crâşmă, casă de lumină... Irina Mihai Aniţa din Neagra Şarului, Bucovina, o fostă crâşmăreasă, s-a înscris în Oastea Domnului şi a devenit o credincioasă adevărată. Localul crâşmei l-a făcut o casă de lumină plină de cărţi religioase, Biblii şi foi sfinte, deschisă pentru toţi cei care vor să meargă acolo să afle şi să se hrănească din Cuvântul lui Dumnezeu. E o adevărată minune ceea ce se petrece aici prin Lucrarea Oastei Domnului...

Gh. Hulei Roşu, ostaş al Domnului

„...Fii binecuvântată, a Domnului iubită fiică Aniţă... tu, dintr-o fiică „iubită” a ispitelor, care împărţeai din belşug otravă sufletească şi biruinţă pentru iad, te-ai făcut o binevestitoare a Domnului. Dintr-o semănătoare de întuneric, te-ai făcut o semănătoare de lumină. Dintr-o „casă a diavolului”, crâşma ta s-a făcut o casă de lumină şi de credinţă mântuitoare... Fiică Aniţa, ispitele vor veni iarăşi, Satana se va ridica împotriva ta şi din afară, şi dinăuntru... Dar tu rămâi tare, rămâi în focul cel sfânt care te-a cuprins... în minunata slujbă de vestitoare a Domnului... ca o mărturie despre biruinţa şi schimbarea pe care o face Duhul Sfânt într-un suflet care Îl primeşte pe Domnul... Să nu-ţi pară niciodată rău după „câştigul” care îl aveai în crâşmă. Câştigul acela era un câştig necurat, stors din patimile şi suferinţele Domnului, era un câştig ce-ţi aducea o groaznică pierdere: pierderea sufletului tău... în locul pagubei din crâşmă vei avea un câştig pe care lumea întreagă, cu toate bogăţiile ei, nu ţi-l poate asigura: mântuirea sufletului tău.

Domnul să ajute şi altora să urmeze calea aceasta!”

După un an, «Lumina Satelor» nr. 3, din 1928, scrie:

„Un sat întreg se lasă de beţie şi băuturi. E satul Neagra Şarului... În tot satul nu mai sunt nici băutori, nici dansatori. Tot satul citeşte Biblia şi cărţile Oastei Domnului. Iată ce a putut face o samariteancă a Domnului în cetatea ei.”

Domnul Hristos, într-adevăr, a mai ajutat şi pe alţii mulţi, să mai urmeze pilda sorei Aniţa din Neagra Şarului.

312

Multe surori şi mulţi fraţi şi-au schimbat, o dată cu inimile, şi casele lor. Casele lor au devenit din nişte case ale întunericului, cum fuseseră înainte, nişte case ale luminii, unde multe suflete mergând, s-au aprins pentru Hristos şi pentru slujba Lui mântuitoare. Iar acest lucru a schimbat apoi faţa şi viaţa multor familii şi cetăţi, spre slava şi bucuria lui Dumnezeu.

În «Lumina satelor» nr. 12, din 24 martie 1926, scrie:

„«Cartea neagră», «Cartea suferinţelor» şi «Sfatul păcii»...

În comuna Somoşcheş, jud. Arad, este o Oaste vrednică şi un stegar vrednic. În această Oaste au mai intrat acum 32 de suflete noi. O dată cu hotărârea de mai sus, stegarul Petre Sas ne aduce la cunoştinţă nişte hotărâri de toată lauda:

În toată duminica şi sărbătoarea, ne scrie el, după-amiaza, ţinem adunare la biserică, iar seara, la noi acasă, pe rând, când la unii, când la alţii. Pe cei ce nu se supun datoriilor Oastei Domnului îi ştergem afară din Oaste. Pe cei ce greşesc şi se căiesc îi scriem în «Cartea neagră». Cei ce sufăr pentru Hristos vin înscrişi în «Cartea suferinţelor» pe care le avem anume în acest scop. Pentru înlesnirea lucrurilor acestora am ales un sfat al Oastei. Tot Oastea a ales şi un sfat numit «Sfatul păcii» pentru că ostaşii nu pot merge între ei la altă judecată, ci se vor împăca aici...”

Iată o iniţiativă frumoasă şi bună, ce ar fi ajutat să se pună o bună rânduială în viaţa şi în adunarea multora care, mai târziu, îngăduind păcatul şi neascultarea, au ajuns din nou la ruina şi la pierzarea din care îi izbăvise odată harul Domnului nostru Iisus Hristos...

În «Lumina satelor» nr. 22, din 28 mai 1926, scrie:

„...Să ajutăm pe un frate năpăstuit

Noi, cei strânşi în Oastea Domnului, trebuie să avem, înainte de toate, între noi, o evanghelică şi frăţească dragoste de frate, aşa cum spun Scripturile despre creştinii cei dintâi, că erau una sufletul şi inima lor (Fapte 4, 32). Dovada acestei frăţietăţi trebuie să o arătăm şi prin fapte. Când un frate ostaş cade năpăstuit, trebuie să-i venim în ajutor cu toţii. Toţi să fim pentru unul şi unul pentru toţi.

Un frate ostaş, Miron Dănuţ, din Văleni jud. Satu Mare, ni se plânge că i-a pierit un bou în brazdă. Fratele nostru este un biet invalid de război. Ne putem închipui pierderea lui. Noi, fraţii lui ostaşi, trebuie să-i sărim în ajutor. Eu socot că paguba fratelui nostru vine de la Domnul. E prima încercare când Domnul ne pune la probă pe noi, ostaşii Lui, ca să vadă câtu-i de mare credinţa şi dragostea dintre noi... Suntem peste 2000 de ostaşi. Dacă fiecare ar da numai 4-5 lei, fratele nostru ar fi salvat. Deschidem colecta cu un ajutor din fondul societăţii Oastea Domnului de 500 lei. Redactorul I. Trifa, personal, 200 lei...”

În curând s-au adunat 5000 lei, pe care Părintele Iosif i-a trimis fratelui Miron, care şi-a cumpărat boul numai cu 3500 lei, iar restul i-a făcut el însuşi dar, înapoi, pentru lucrul Domnului. Dar a fost în această iniţiativă o izbucnire

313

de atâta dragoste şi părtăşie încât părintele spunea fericit: „...Slăvit să fie Domnul că frăţietatea noastră a trecut proba acestei încercări în chip aşa de frumos! Slăvit să fie Domnul că a pus între noi şi a adus între noi iarăşi frumoasa dragoste şi frăţietate a creştinismului dintâi!...”

Mai târziu, s-au mai ivit şi alte astfel de ocazii când a fost pusă iarăşi la probă dragostea şi duhul de într-ajutorare frăţească. Şi mulţi fraţi năpăstuiţi au fost ajutaţi la necazul lor. Au mai fost ajutaţi, e adevărat, şi câte unii care s-au dovedit a fi nişte nevrednici de aceasta. Dar adevărata dragoste face binele fără a mai judeca şi osândi. Nimeni n-a sărăcit niciodată din faptul că ar fi dăruit prea mult celor lipsiţi. Dar binecuvântări a avut totdeauna oricine şi-a deschis cu bunătate şi înţelegere inima şi mâna spre cel care cerea sau avea nevoie să ceară ajutor.

Până astăzi, acest duh al dragostei darnice s-a văzut mereu la lucru printre noi. Multe inimi şi multe mâini sunt mereu deschise pentru ajutorare acolo unde este o nevoie, fie a Lucrării, fie a fraţilor. Fericiţi cei milostivi, căci ei au parte de milă. Binecuvântaţi sunt cei binefăcători pentru Domnul, căci ei au, şi vor avea veşnic, parte de binefacerile Domnului. Acei care au făcut astfel ştiu că aceste făgăduinţe sunt întru totul adevărate.

În «Lumina satelor» nr. 22, din 28 mai 1926, scrie:

„Să-i ajutăm pe ţigani să cunoască Evanghelia...

Este la noi un obicei urât şi păgân de a avea numai batjocuri la adresa ţiganilor. În faţa Evangheliei, şi ţiganii stau alături de noi şi noi alături de ei... Am adus din Germania Evanghelii scrise pe limba ţiganilor, pentru ca să trezim şi în ei cunoştinţa Mântuitorului. Rugăm pe cititorii noştri să ajute răspândirea acestor Evanghelii printre ţigani. Poate mulţi le vor citi din curiozitate, iar apoi vor afla în ele pe Mântuitorul. Nu trebuie să mergi misionar în Africa noi avem aici atât de mult de lucru printre cei care nu cunosc pe Mântuitorul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos...”

La această iniţiativă s-a răspuns prea puţin şi se răspunde chiar şi azi prea puţin. Încă nu s-a ridicat nici un suflet de lucrător pentru Domnul ca să-şi ia mai hotărât asupra sa, ca o sarcină de la Domnul, vestirea Evangheliei printre ţigani.

Acest popor s-a sporit şi la noi atât de mult, dar nici o lucrare susţinută nu se vede printre ei, spre a fi aduşi la Hristos Domnul. Însă diavolul face printre ei o lucrare atât de puternică. Printre ţigani sunt atât de multe păcate încât, din pricina lor, se întâmplă o mulţime de nenorociri, fiindcă ei zac în cel mai greu întuneric trupesc şi sufletesc. Nimeni nu se ocupă de mântuirea lor.

Într-un timp se făcuse prin Moldova şi între ţigani puţină lucrare şi s-au ivit atunci frumoase şi bucuroase roade... Dar şi această lucrare a slăbit din cauza asprimii vremilor care s-au abătut peste noi.

314

Între fraţii noştri, rămaşi în Uniunea Sovietică, avem însă un număr frumos de fraţi şi surori ţigani. Există acolo, printre ţigani, unul dintre cei mai minunaţi copii ai lui Dumnezeu, care, cu un curaj şi cu o mare râvnă de Hristos, a ajuns un misionar puternic, în cuvinte şi în fapte, pentru Evanghelia Domnului. Prin el, Cuvântul Domnului s-a răspândit şi se răspândeşte şi azi până la mari depărtări...

Cine ştie câte alte astfel de suflete minunate ar mai avea Domnul printre ţigani, dar, din pricină că noi nu ne dăm nici o osteneală să-i chemăm şi să-i aducem la Hristos, aceste comori zac şi se pierd în acel întuneric cu care sunt acoperite acum. Iată un ogor nou şi plin de făgăduinţe, ca un Canaan necunoscut. Cine va veni de acolo cu primele roade pentru Dumnezeu? Cine va asculta, în sfârşit, îndemnul Părintelui Iosif din urmă cu atâţia ani?

În «Lumina satelor» nr. 1-2, din 7 ianuarie 1927, scrie:

„Semănători de lumină

«Lumina Satelor» are o mulţime de prieteni şi sprijinitori care ajută la răspândirea ei şi, prin asta, ajută lucrul Domnului. Vom începe să publicăm cu numele pe cei care s-au pus în această slujbă pentru Domnul. Cu prilejul împlinirii a cinci ani de la începutul foii trebuie să-i amintim pe acei fraţi ai noştri care ostenesc, semănând lumină, şi ajută la răspândirea Cuvântului Sfânt, achitându-şi cu stăruinţă şi punctualitate şi datoria faţă de munca noastră.

Vrednicul econom Nicolae Voinescu din Bran Poarta, jud. Braşov, a făcut multe abonamente vechi şi noi.

Vechiul şi bravul stegar în Oastea Domnului, Iulius Igna, din Câmpuri, jud. Hunedoara. Răspândeşte mereu Cuvântul Domnului, plătind şi de la el, pentru a trimite foaia şi cărţile prin locuri unde acestea sunt necunoscute.

Alţi buni fraţi sunt Apostol Antohe şi Vasile Budacă din Boteşti, jud. Bacău, care fac de mult timp la fel. (va urma)”

...Şi, ani de zile, au urmat astfel de liste de suflete semănătoare de lumină...

Dar cele mai multe nume strălucite au rămas necunoscute, căci tot ce au făcut ei a ştiut numai Domnul. Totuşi faptele acestea ale lor au ajutat multe suflete să-L afle pe Dumnezeu. Şi, datorită dărniciei şi ostenelilor lor, Cuvântul Domnului s-a răspândit la mulţi.

Îmi amintesc că odată a venit la redacţie o soră văduvă, cu un defect de vorbire, şi ne-a spus: Eu nu pot să vorbesc nimănui despre Domnul, din cauza slăbiciunii mele. Dar, iată, eu plătesc banii aceştia ca să trimiteţi, de preţul lor, Biblia şi cărţile Oastei în zece părţi din ţară, ca aceste cărţi să vestească în locul meu pe Domnul şi mântuirea Sa multora...

Fiţi binecuvântaţi voi, minunaţi semănători de lumină, care, ajutând pe mulţi să umble în neprihănire, veţi străluci odată atât de frumos în Împărăţia lui Dumnezeu!

315

În «Lumina satelor» nr. 45, din 1927, scrie:

„Steagul Oastei Domnului din Hunedoara

O Oaste a Domnului s-a înfiinţat şi în oraşul Hunedoara, prin stăruinţele vrednicului protopop al Hunedoarei, dr. Vasile Oană şi ale d-lui inginer Emilian Popescu, un vechi prieten şi luptător în Oastea Domnului.

Oastea din Hunedoara a înfiinţat un Fond de binefacere.

Are un «Buletin al Oastei Domnului din Hunedoara» care se tipăreşte acolo şi publică lucruri frumoase despre mersul societăţii Oastei.

Are un frumos Steag al Oastei, care s-a sfinţit în 23 oct. 1927 cu ocazia sfinţirii bisericii din Peştişul Mic.

...Fraţilor din Hunedoara le dorim multă binecuvântare în frumoasa lucrare pe care o fac. Domnul să le ajute să-şi poată păzi steagul şi credinţa până la sfârşitul vieţii lor...”

După steagul de la Batiz de lângă Hunedoara, ce a fost primul steag al Oastei, urmează cel al Hunedoarei şi, pe urmă...

...Şi, pe urmă, «Lumina satelor» nr. 21, din 20 mai 1928, publică Un model de steag pentru Oastea Domnului..., scriind următoarele:

„...După 5 ani trecuţi de la înfiinţarea ei, Oastea Domnului a ajuns azi în plină ofensivă... Pe unele locuri, cei intraţi în Oaste s-au organizat şi şi-au făcut şi steag.

Societăţile Oastei Domnului va trebui să-şi aibă şi steagul la fel peste tot. Dăm alături modelul unui astfel de steag. Se văd în acest model cele două feţe ale steagului. Pe o faţă este Chipul Mântuitorului Iisus, Chipul Conducătorului Oastei, spunându-ne cuvintele (care sunt scrise deasupra Lui): «Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea» (Ioan 16, 33). Pe cealaltă faţă sunt doi îngeri, ţinând Crucea. Ei ne spun că taina biruinţei noastre este Crucea şi jertfa Mântuitorului... fiind scris deasupra lor: «În acest semn veţi învinge».

Fiind noi luptători pentru Împărăţia Cerurilor, steagul va avea culoarea albastră, culoarea cerului... Vom încerca să facem aşa ca steagurile să fie la fel pentru toate societăţile Oastei Domnului...”

Aceste steaguri umplură curând ţara. Toţi fraţii care mergeau prin sate sau prin oraşe, la adunări, mergeau încolonaţi frumos, cu medaliile Oastei pe piept şi cu steagurile în fruntea coloanei. Erau anumiţi fraţi aleşi ca stegari... Şi ce plini de putere şi bucurie mergeam atunci, fraţii şi surorile, încolonaţi şi plini de îndrăzneală şi de avânt, într-o dragoste fierbinte pentru Domnul! Şi într-o ascultare deplină de învăţătura şi de rânduielile Lucrării Oastei în care eram.

Cu duioşie ne amintim cum aceste semne din afară aveau atunci un puternic efect asupra umblării şi trăirii noastre de luptători ai Domnului. Ele nu numai că impuneau un respect din afară pentru Lucrarea Domnului şi erau un mijloc puternic de chemare în lupta contra păcatului, dar chiar şi pentru cei care

316

le purtau erau, precum am mai spus, o înştiinţare permanentă şi un îndemn neîncetat la o trăire tot mai evlavioasă şi mai vrednică de Numele Domnului, ale Cărui semne le purtam şi pe trupul nostru...

Dacă împrejurările ar fi îngăduit... sau ar mai îngădui vreodată aducerea cruciuliţei şi a steagului în lucrarea Oastei, ar fi un puternic mijloc de a readuce, o dată cu acestea, şi frumosul avânt, fericita atmosferă duhovnicească, dulcea unitate şi părtăşie şi hotărâta lucrare în aceeaşi gândire şi simţire pe care a avut-o Oastea Domnului atunci.

În «Lumina satelor» nr. 51, din dec. 1927, scrie:

„Cercetarea bolnavilor din spitale... «Noi, ostaşii Domnului din Salonta, jud. Bihor, în fiecare duminică, după ce ieşim din sfânta biserică, avem dupămasă adunare, când la unul, când la altul...

De astă-vară ne-am hotărât să cercetăm bolnavii din spitale... cu daruri de mâncare şi cu cărţi şi Biblii pentru hrana sufletului... Le împărţim câte un dar trupesc şi câte un dar sufletesc la fiecare... O, ce mari mângâieri au cei bolnavi...»

...Frumos lucru fac fraţii noştri din Salonta. Fapta lor să fie o pildă tuturor ostaşilor. Fiecare ostaş să se facă un samarinean milostiv. În această lume în care, parcă, a murit mila şi bunătatea, noi să purtăm în lume duhul cel dulce al milei şi milostivirii de oameni...”

Şi această frumoasă iniţiativă a fost preluată curând... Unii mai des, iar alţii mai rar, dar, nu peste mult timp, toate adunările din ţară începură să se ocupe frumos şi dornic de împlinirea acestei binecuvântate porunci a Domnului. Şi, o, cât de plini de fericire se întorceau toţi cei care ajutaseră într-un fel la mângâierea şi bucuria celor bolnavi!

Pe unde acest bun obicei evanghelic mai stăruie, Domnul binecuvântează cu mult har întreaga adunare a acestor suflete. Dar unde „credincioşii” îşi văd numai de ale lor, uitând pe cei care sufăr, acolo şi binecuvântările s-au pierdut.

Să ne întoarcem grabnic la dragostea şi mila de la începutul credinţei noastre, ca să vină iarăşi şi harul între noi!

În «Lumina satelor» nr. 8, din 19 febr. 1928, scrie:

„Biblii la loto

Oastea Domnului are mulţi bravi care se străduiesc să răspândească Cuvântul lui Dumnezeu, în multe feluri. Iată, spre pildă, ce-a făcut fratele Miron Dănuţ din Văleni, jud. Satu Mare, care a desfăcut şi desface sute şi mii de cărţi religioase... Pentru Bibliile cele scumpe şi frumoase a făcut lozuri de câte zece lei şi a pus Bibliile la loto. Astfel, oamenii, cumpărând îndată câte un loz, Bibliile au fost trase la numere, iar un număr era câştigător. Cel care o câştiga trebuia să o dea fiecăruia din cei care participaseră, să citească câte un verset care i se alegea. Dacă voia să o vândă n-avea drept decât la unul din acei care

317

cumpăraseră lozuri. Dacă câştigătorul nu ştie citi, primeşte în schimbul ei un sfert din preţ, iar Biblia trece mai departe...”

Această iniţiativă nu s-a prea răspândit... Dar e frumoasă în sine şi poate că cineva ar reînvia-o cândva, în felul acesta sau în alt fel, pentru răspândirea Sfântului Cuvânt.

În «Lumina satelor» nr. 25, din 17 iunie 1928, scrie:

„Un fond de trei mii lei pentru înfiinţarea unei cooperative a celor din Oastea Domnului...

În oraşul Hunedoara, Oastea Domnului are un vrednic lucrător, este d-l inginer Emilian Popescu de la Uzinele de Stat.

De la acest suflet luminat şi bun, primim următoarea preafrumoasă scrisoare:

«Iubite părinte... în convingerea mea că Oastea Domnului este ieşită din lucrarea Duhului Sfânt, îi cercetez mijloacele de luptă. Căci o luptă ne-a adus Mântuitorul, dar această luptă a amorţit azi în sânul creştinătăţii de acum. În realizarea împărăţiei lui Hristos în lume, organizarea economică îşi are şi ea un rost. Deocamdată o cooperativă a Oastei, prin care să se vândă şi să se cumpere, împreună de către toţi cei din Oastea Domnului, produsele ce vor să le desfacă şi mărfurile de care au lipsă. Toate nedreptăţile comerţului de azi pot fi suprimate printr-un comerţ credincios.

Ne trebuie un fond economic al Oastei Domnului. Pentru acest fond trimit, o dată cu această scrisoare, suma de 3000 lei... Doresc ca acest fond să atingă valori considerabile, ca bunul scop să fie atins... Mă rog lui Dumnezeu, umilit în faţa Frumuseţii şi Bunătăţii Lui, să pună El începutul, cu Puterea Sa...

Cu toată iubirea, ing. Emilian Popescu»

...Ce minunată scrisoare. Numai un suflet atins de suflul Duhului Sfânt poate lămuri gânduri şi planuri aşa de frumoase. Noi primim, iubite d-le inginer, cu toată bucuria, frumosul plan al unei cooperative creştine... Cooperaţia creştină este şi ea o poruncă a Evangheliei. Cooperaţia este Evanghelia iubirii, dreptăţii şi frăţietăţii dintre oameni, coborâtă în traiul şi ajutorul oamenilor... Vom lua în gând, şi Domnul ne va arăta cum să înfăptuim şi acest lucru bun, pentru ca, văzând oamenii şi în latura aceasta, dragostea şi frăţietatea dintre noi, să capete şi ei râvnă şi dor după trăirea Evangheliei Mântuitorului şi mântuirea sufletului...”

...Astfel de iniţiative au mai încolţit apoi ici şi colo; dar lipsa de maturitate duhovnicească şi nestatornicia vremurilor n-au îngăduit să se realizeze, la noi, acest gând frumos care, în alte ţări mai înaintate duhovniceşte, a dat şi dă atât de frumoase roade în toate privinţele. Totuşi ideea rămâne atât de minunată şi de frumoasă, pentru cine va avea cândva starea duhovnicească şi posibilităţile materiale s-o realizeze...

318

Ce frumoase lucruri încolţeau!... Şi ce roade minunate ar fi putut aduce dacă ar fi fost cine să înţeleagă darul lui Dumnezeu, şi Cine era Acela care vorbea cu noi atunci, şi pe câte căi voia El să vină la noi şi în ajutorul nostru (Ioan

4, 10).

Una după alta apar alte şi alte iniţiative:

„Prima casă a Oastei Domnului apare în 1928 în comuna Botuşana (Bucovina) prin ajutorul bunului preot Gheorghe Abageri. Casa a fost destinată adunărilor Oastei şi a fost sfinţită în mijlocul unei frumoase şi înălţătoare serbări. Cu prilejul acesta au mai intrat în Oastea Domnului multe suflete...”

„Prima nuntă fără alcool...

«În ziua de 14 oct. 1928, în comuna Sf. Ilie din jud. Suceava s-a arătat un nou rod frumos al societăţii Oastea Domnului. În această zi părintele Berariu a oficiat nunta tinerilor Toader al [lui] Vasile Polocoşov şi Elisaveta a [lui] Dumitru Popovici. La această nuntă n-a fost alcool şi dezmăţ lumesc. Au luat parte foarte mulţi oameni şi au fost cu toţii deplin mulţumiţi. În tot timpul mesei s-au cântat cântări duhovniceşti şi s-a vorbit din Sfânta Scriptură. Nu s-a auzit nici o vorbă de glumă proastă şi nici o înjurătură şi nu s-a văzut nici un fumător, după cum se întâmplă de obicei printre alţii la astfel de ocazii. Tinerii au primit un dar frumos în bani dar printre alte daruri au primit Biblia, cărţi de rugăciuni şi cărţi duhovniceşti, de mare folos vieţii şi familiei lor.

Slăvit să fie Domnul pentru astfel de începuturi cu roade minunate.

Gh. Catargiu, ostaş, Suceava»

Într-adevăr, Domnul să fie slăvit, căci după nunta fără alcool şi fără dezmăţ lumesc de la Suceava, au urmat curând alte şi alte nunţi duhovniceşti. Iată şi pe următoarea, în Bihor:

«...Cucernice părinte... Vă aducem o veste bună şi o mare bucurie. În 8 nov. 1928, s-a ţinut în comuna noastră nunta fratelui nostru Ioan Ţepelea, cel dintâi dintre noi care s-a înrolat în Oastea Domnului, şi a surorii noastre Veronica Marcu. Nunta toată a fost pusă în slujba Domnului, fără pic de alcool, nemaiavând Satana nici o parte în această nuntă...

Am început cu rugăciuni şi cântări la casa mirelui. Apoi ne-am dus, cântând frumos, după mireasă. Acolo am început cu rugăciune, apoi cântări şi cuvântări din Sfânta Scriptură unde stă scris despre Taina căsătoriei...

Apoi ne-am dus la biserică... unde ne aştepta o mare mulţime de oameni. După cununie ne-am întors cântând şi slăvind pe Dumnezeu... La casa mirelui s-a desfăşurat masa şi adunarea nunţii în cel mai înălţător fel duhovnicesc. Toată mulţimea celor adunaţi a rămas uimită şi mulţumită de frumoasa noastră nuntă creştinească. Mulţi s-au mai înscris în Oastea Domnului...

Dumitru Caba, ostaş, comuna Beznea, jud. Bihor»

319

Iată ce lucru frumos au făcut fraţii noştri ostaşi din Beznea, căci grozav a mai stricat diavolul şi taina cea sfântă a căsătoriei... Fraţii ostaşi au purces şi la curăţirea acestei taine de rugina cea rea ce s-a pus pe ea. Şi bine au făcut, căci ei au făcut aşa cum i-a învăţat Duhul Sfânt. Frumoasa lor faptă o punem aici ca pe o pildă şi pentru alţii. Iar celor căsătoriţi le dorim multă binecuvântare de la Domnul de Sus, cu ani mulţi, trai fericit şi viaţă predată şi închinată Domnului...”

«Lumina satelor» nr. 1, din 1 ian. 1929

Astfel au început în ţara noastră primele nunţi creştineşti, după atâtea vremuri de necreştinism în felul de petrecere la nunţi.

Astăzi, după zeci de ani de la înfiinţarea Oastei Domnului, acest fel de nunţi nu mai sunt o raritate, ci un obicei binecuvântat ce se poate vedea peste tot între fraţii ostaşi.

Totuşi cât de mult s-ar fi mai putut şi s-ar mai putea face şi în privinţa asta!...

«Lumina satelor» nr. 50, din 9 dec. 1928, scrie:

„Pentru îndreptarea datinilor de la înmormântări

Iarăşi de la bravul nostru stegar şi luptător din Oastea Domnului, Petru Sas din Somoşcheş, jud. Arad, primim următoarele:

«...Aţi scris la gazetă frumoase învăţături arătând cum a stricat diavolul datinile noastre cele creştineşti şi bune. Între acestea sunt şi cele de la înmormântări... Pe cel mort trebuie să-l privegheze prietenii şi rudeniile cu rugăciuni şi gânduri frumoase, iar după înmormântare să se dea în amintirea răposatului o masă, adică o pomană pentru săraci şi prieteni. Cred că acestea au fost nişte datini bune şi frumoase, la începutul credinţei, dar acum pe toate le-a atras diavolul în slujba lui. La priveghere, în loc de rugăciuni şi vorbe folositoare se fac jocuri de cărţi, strigăte, glume urâte şi alte lucruri ce nu se potrivesc de loc cu odihna mortului. Iar după înmormântare se dă băutură, apoi vine beţia, iar totul se gată cu petrecere şi în fel de fel de lucruri urâte...

Dar acum s-a întâmplat la noi că a murit o soră de a noastră, ostaşă în Oastea Domnului. A luptat cu credinţă până la sfârşit, iar acum s-a mutat Acasă la Domnul. Noi, fraţii ostaşi, am aflat de cuviinţă să îndreptăm pe cât ne-a fost cu putinţă datinile de înmormântare...

La priveghere, cu toate că era multă lume, noi am întrerupt totul... am început cu o rugăciune fără carte, făcută de fratele Pavel Burca. S-a citit apoi din Sf. Scriptură şi s-a vorbit despre moarte, despre înviere, despre mântuirea sufletului, despre deşertăciunea lumii şi despre slava veşnică. Am cântat cântări duhovniceşti şi am citit din cărţile mântuirii... Aşa am petrecut toată noaptea privegherii, iar la urmă am încheiat totul cu o puternică rugăciune pentru odihna surorii noastre adormită în Domnul.

La înmormântare au mai venit şi alţi fraţi şi surori din comunele vecine. La groapă am petrecut-o împreună cu preoţii, în cântări funebrale şi ostăşeşti... La

320

groapă am ţinut cuvinte de învăţătură, pornind de la crezul nostru care zice: «aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie...»

După înmormântare, tot norodul s-a întors mulţumit de felul cum au decurs toate. Pomana a rămas să se facă acasă numai pentru cei săraci şi lipsiţi. Şi numai pomană de mâncare, şi nu de băutură, după care rămân neînţelegeri şi beţii...

Petru Sas, ostaş în O. D.»

...Iată ce lucru frumos au făcut fraţii ostaşi din Somoşcheş. Hotărât lucru: frumoasele datini de la îngropăciuni trebuie curăţate de rugina cea rea ce s-a pus peste ele.

Ostaşii Domnului din Somoşcheş au purces la acest lucru. Ei au făcut aşa cum Duhul Sfânt le-a arătat să facă. Şi bine au făcut. Frumoasa lor faptă o punem aici la foaie ca să ia pildă de la ei şi alţii. Toţi ostaşii Domnului să facă astfel când un soţ de al nostru pleacă în calea veşniciei...”

...Până în ziua de astăzi, fraţii noştri adevăraţi aşa au făcut şi aşa fac cu prilejul înmormântării celor ce trec la Domnul, din mijlocul nostru. Dorim din toată inima şi luptăm cu toată puterea ca, din toate prilejurile vieţii noastre, să fie înlăturată de tot orice fel de băutură alcoolică. „Nu puteţi bea şi paharul Domnului şi paharul dracilor” spune Sf. Scriptură. Şi aşa şi trebuie, să nu putem.

Să se răspândească peste tot acest creştinesc şi bun obicei: înlăturarea oricărui fel de băutură! Atât vinul cât şi toate celelalte băuturi, în nici un fel de cantitate nici măcar un pahar! să nu mai fie folosite nicăieri între creştini. Nici la botezuri, nici la hramuri, nici la aniversări, nici la nunţi, nici la înmormântări, nici la sfeştanii, nici la parastase. Aşa cum se cuvine unor sfinţi, după porunca din Cuvântul Domnului (Efes. 5, 1-11).

În «Lumina satelor» nr. 1, din 1 ian. 1929, scrie:

„O socoată de om cuminte... De la un ostaş din Oastea Domnului primim mult-grăitoarea înştiinţare:

«Prea Cucernice părinte... Iată, eu sunt întrebat de mai mulţi băutori sau fumători: ce folos sau câştig am că am intrat în Oastea Domnului? Eu le răspund: iată, de doi ani, numai că n-am fumat şi n-am băut, am câştigat zece mii de lei, din care, iată, astăzi, a zecea parte, adică... o mie de lei, o trimit acum ca ajutor pentru lucrul Domnului, căci El m-a ajutat să scap de cursele diavolului şi să aflu calea mântuirii...

O, ce frumoasă dobândă! Mulţumesc lui Dumnezeu şi celor ce-şi dau silinţa pentru răspândirea Cuvântului Sfânt. Vă mulţumesc că m-aţi ajutat şi pe mine să ajung în slujba Domnului...

Ioan Măzărescu, Capu-Codrului, Bucovina»

321

Iată, cu adevărat, o minunată socoteală. O dăm ca exemplu şi altora... Cei peste 5000 de ostaşi ai Domnului cruţă astfel milioane de lei care, altădată, îi dădeau pe lucrul diavolului. Dacă toţi ar folosi o parte din aceşti bani pentru lucrul Domnului, ca şi fratele nostru de mai sus, ce lucrări minunate s-ar putea face pentru răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu...”

Ce simplă este „socoata” aceasta, şi totuşi cât de mulţi credincioşi nu ajung să o poată face decât atunci când totul este prea târziu, ori pentru ei, ori pentru Domnul. Pentru ei, căci curând vine moartea, vine sfârşitul vieţii lor şi tot ce n-au dat Domnului pierd pe totdeauna. Ori vine prigoana peste Lucrarea Domnului şi atunci, chiar dacă ar vrea, nu se mai poate face ceea ce s-ar fi putut uşor, cândva...

În «Lumina Satelor» nr. 14, din 31 martie 1929, scrie:

„Misionari pentru Oastea Domnului...

La pag. 7 din acest număr, domnul ing. Emilian Popescu se ocupă cu propunerea cum ar fi să ne facem misionari pentru Oastea Domnului... ridicând părerea unor taxe şi fonduri pentru a angaja misionari plătiţi...

Faţă de această părere noi ţinem şi aici, cum am mai spus-o şi în altă parte, susţinând sus şi tare că noi, la Oastea Domnului, ne ferim de orice taxe şi taxări. Nu stăruim nici chiar pentru taxele benevole. Noi impunem pe ostaşi numai la „taxe sufleteşti” pe care să le plătească Domnului.

Când Domnul va afla de bine şi cum El va afla de bine ne va trimite El şi misionari, după ce noi vom fi arat şi semănat destul, ca să-i putem avea din rândurile noastre. Iar până atunci noi vom ara cu răbdare şi stăruinţă...”

Câtă dreptate a avut părintele atunci! Ce „misiune” poate fi aceea pe care o face un „plătit”? În curând după aceea, s-a umplut ţara de acei minunaţi misionari şi vestitori ai Domnului „din rândurile noastre” care, cu o inimă predată Domnului şi cu un cuvânt înflăcărat de credinţă şi iubire, au răspândit şi răspândesc lumina mântuirii şi harul Jertfei Crucii cu atâta putere şi rod! Slăvit să fie Domnul pentru aceşti binecuvântaţi semănători de lumină. Puterea Duhului Sfânt să-i facă pe toţi „o inimă şi un gând”, pentru ca, având o viaţă sfântă, să-L poată duce pe Hristos la tot poporul nostru şi tot poporul nostru la Hristos. Numai pentru plata cea de Sus a lui Dumnezeu.

În «Lumina Satelor» nr. 21, din 25 mai 1930, scrie:

„În spitale... în închisori... în cimitire

Prea Cucernice Părinte Trifa... În Oradea există, de anul trecut, o bine organizată Oaste a Domnului... Duminică de duminică ţinem regulat adunări în sala unei şcoli primare din oraş. Întotdeauna sala este ticsită de oameni care vin din toate părţile oraşului. Ţinem cuvântări, rostim rugăciuni, cântăm cântări minunate... Oastea Domnului are şi un cor... Se declamă poezii, se interpretează piese religioase şi astfel se face o minunată serbare religioasă, de fiecare

322

dată. Suntem adesea cercetaţi de P. S. Sa Arhiereul Dr. Andrei Crişanul care ne iubeşte şi ne sprijineşte foarte mult, dând un puternic sprijin Oastei Domnului, atât în Oradea, cât şi în tot judeţul Bihor... La fel şi părintele misionar eparhial Cornel Magier. Facem ieşiri cu Oastea şi prin alte comune...

În Joia Mare am cercetat închisoarea din Oradea, unde am făcut un frumos program religios pentru cei închişi, apoi le-am împărţit daruri de mâncare şi cărţi religioase. Au fost mângâiate multe suflete şi s-au vărsat multe lacrimi. Desigur că mulţi s-au hotărât să-şi îndrepte viaţa, urmându-L pe Domnul.

În alte duminici cercetăm spitalele, stând de vorbă cu bolnavii şi mângâindu-i cu Cuvântul Domnului, o dată cu câte un mic dar pe care îl lăsăm la patul lor...

Acum ne gândim la un alt lucru creştinesc... Vrem să mergem să îngrijim de mormintele care n-au pe nimeni, din cimitirul oraşului... Vrem să săvârşim acest act creştinesc în Numele Domnului... Duhul Domnului Hristos ne va îndemna mereu la lucruri bune...

Preot Andrei Lupşa, Oradea”

Binele se poate face în orice vreme. Numai că nu totdeauna se poate în acelaşi fel. Când se putea face liber cercetarea celor din spitale sau din închisori, mulţi dintre noi nu am făcut acest lucru de bunăvoie şi cu bucurie. Dar mai târziu a venit vremea ca mulţi să fim duşi acolo tot prin voia lui Dumnezeu, de nevoie, ca să împlinim astfel slujba de vestitori ai Domnului către cei bolnavi sau închişi; nu din afară, ci dinăuntru. Fie slăvit Domnul şi pentru aceasta!

Dar fie acestea o pildă cutremurătoare pentru toţi credincioşii care nu trebuie să-şi uite, niciodată, datoriile evanghelice faţă de spitale şi închisori.

Într-un fel sau altul, în fiecare vreme, după cum se poate, noi nu trebuie să-i uităm pe cei care sufăr, ci să-i ajutăm după puterea noastră pe fiecare şi pe toţi. Altfel, dacă uităm acest lucru, Domnul poate să ne trimită şi pe noi acolo, între ei, ca astfel să ne înveţe prin suferinţă ceea ce n-am învăţat prin iubire.

Totuşi îndată după Oradea, au început să mai facă astfel de misiuni prin spitale, închisori şi cimitire multe alte grupări frăţeşti. Acest bun obicei este astăzi răspândit pretutindeni printre sufletele predate Domnului... Dar trebuie să ne îndemnăm mereu spre aceste binefaceri, fiindcă Ispititorul adesea ne face să uităm sau să neglijăm aceste mari îndatoriri, care sunt totdeauna o măsură după care se vede credinţa noastră.

În revista «Oastea Domnului» nr. 7 şi 8, din febr. 1930, scrie:

„...Un «examen» duhovnicesc, cu copiii

Duminică 2 febr. 1930, a avut loc aici, în Sibiu, o măreaţă serbare a Oastei Domnului, o întâlnire şi petrecere în Domnul împreună cu fraţii din Sadu...

Dimineaţa, am mers cu toţii la sfânta slujbă, în catedrală. După slujbă ne-am adunat în odăile redacţiei... Venise şi un public numeros... Adunarea s-a

323

deschis cu cântarea rugăciunii „Împărate Ceresc”. Apoi a luat cuvântul Părintele I. Trifa, salutând pe fraţii de la Sadu şi pe vrednicul lor conducător, cantorul N. Cimpoca... În lupta noastră cea sufletească a spus, printre altele, Părintele Trifa întâlnirile şi petrecerile noastre în Domnul îşi au cea mai mare însemnătate. Noi am stăruit mult pentru ele, iar cei ce le-au făcut au secerat după ele cele mai frumoase roade. Noi, aici, la Centru, n-am prea avut până acum răgaz să lucrăm şi în direcţia asta. Martor mi-e Domnul că a trebuit să stăm aplecaţi zi şi noapte la masa aceasta de scris, ca să putem trimite hrană sufletească la fronturi, fraţilor: cărţi şi foi. Acum însă, oricât de ocupaţi am fi, a sosit vremea să pornim şi noi şi cu graiul viu, prin sate, cu vestirea Oastei Domnului...

În restul vorbirii s-au arătat rosturile creştineşti, bisericeşti şi sociale ale Oastei Domnului...

După rugăciuni, cântări şi declamări, urmează... un punct de surprindere. Cantorul N. Cimpoca ţine un examen cu micul ostaş I. Hanoe de 10 ani.

ionel, întreabă „dascălul”, ai putea tu să-mi spui locul din Noul Testament unde Domnul Iisus l-a chemat pe Petru la apostolie?

locul acesta, răspunde repede Ionel, se află în Evanghelia de la Luca, cap. atâta şi vers. atâta, unde se zice aşa şi aşa...

Şi băiatul citează, pe de rost, fără carte şi fără greşeală, aproape jumătate de capitol.

ei bine, Ionel întreabă mai departe «dascălul» să-mi spui tu acum: cum înţelegi aceste cuvinte şi pe care din ele trebuie pus cu deosebire apăsul?

eu înţeleg aceste cuvinte aşa şi aşa, răspunde «elevul»...

Şi apăsul trebuie pus pe cuvintele: «Ieşi de la mine, că om păcătos sunt eu, Doamne»! Aici se arată că trebuie să ne smerim pentru păcatele noastre şi să le părăsim, ca să ne putem naşte din nou, ca să ne putem mântui...

Urmează apoi a doua «lecţie», tot cu un astfel de înţeles mântuitor.

Iar a treia «lecţie» i se dă să o înveţe pentru rândul viitor.

Ce lucru frumos... dar şi dureros. Un copil de 10 ani dezleagă atât de minunat întrebările mântuirii sufleteşti şi cunoaşte atât de bine Cuvântul lui Dumnezeu, pe când atâţia din oamenii mari, ba încă chiar dintre cei care sunt învăţătorii altora în acestea, sunt «bâtă» în aceste lucruri. Ce mult ar putea creşte în cele duhovniceşti copiii noştri, dacă ar fi pregătiţi aşa...

Auzindu-l, eu mi-am adus aminte cu groază cum am învăţat eu religia la şcoală... pentru că cei care ne-au predat-o nu scoteau totdeauna «apa» ei de la Izvorul cel Viu, Care este Hristos. Când de copiii şi de tineretul nostru se va găsi cineva să se ocupe astfel, pentru a-l adăpa din Hristos, ce minunat tineret vom creşte şi ce minunat viitor va avea acest neam!...”

Încep „Nopţile Domnului” noul „Revelion”

În revista «Oastea Domnului» nr. 2, din 10 ianuarie 1932, scrie:

324

„...Ca un răspuns la datina cea păgânească de a petrece noaptea de Anul Nou în beţii, Oastea de la Sibiu a «aranjat» o mare «petrecere» duhovnicească în noaptea de Anul Nou...

Petrecerea a început în sala cea mare a Academiei Teologice, unde se ţin şi adunările Oastei. Sala este plină... Părintele Trifa rosteşte rugăciunea de deschidere şi arată rostul acestei «petreceri». Arată păgânătatea fioroasă ce se petrece în noaptea aceasta plină de beţii şi păcate. Arată obiceiul ce este aici, în Sibiu, ca la miezul nopţii toată lumea chefuitorilor să iasă în piaţa cea mare a oraşului cu strigăte de chef, de beţii şi de orgie de te ia o groază. Ca un răspuns la această păgânătate, noi ne-am strâns aici ca să petrecem noaptea Anului Nou în rugăciuni şi cântări de slavă lui Dumnezeu. Arată apoi ce însemnătate are timpul în lucrarea mântuirii noastre.

Sosesc şi preoţii Nanu şi Secaş... care rostesc şi ei cuvântări şi rugăciuni înălţătoare.

A urmat un program plin de putere, până la orele 11 noaptea, când Părintele Trifa face o propunere: Să ieşim şi noi la miezul nopţii în piaţa cea mare. În întunericul acestei nopţi, să ieşim cu lumini aprinse şi cu cântări duhovniceşti. În duhul acestei lumi şi al acestei nopţi, să ieşim cu Duhul Domnului, cu un fel de război duhovnicesc...

Propunerea place tuturor. Toată adunarea e în animaţie sfântă. Facem rost de lumânări şi ne pregătim. La miezul nopţii, cântăm: «Zis-a Domnul, privegheaţi»... Părintele Nanu rosteşte o rugăciune de trecere în Anul Nou.

Ieşim în stradă, ne încolonăm câte cinci, aprindem lumânările, suntem un convoi lung, impunător, aproape 150 de fraţi şi surori. În acordurile cântării «O, ce dulce-i Domnul Sfânt», plecăm spre «front». Din toate părţile lumea se strânge să vadă ce este acest lucru: în Noaptea de Anul Nou, un convoi de oameni cu lumânări şi cu cântări religioase, cu trei preoţi în frunte, prin oraş... e ceva cu totul uimitor... Lumea buimăcită nu poate înţelege nimic... Lume tot mai multă se strânge în jurul nostru... ne asurzeşte huietul «frontului». În aer se ridică rachete trase de cheflii, urlete de beţie, cântece, ţipete, pocnete de rachete, un adevărat iad... Noi înaintăm cântând. În piaţă ne oprim... lumea dă năvală spre noi urlând şi ţipând... Noi cântăm «Iisus, Regele cel Mare»... Ne temem de o încăierare, dar Domnul e cu noi. Un beat strigă la mine: Ha-a-a-a!, ce cauţi tu aici? Sărmanul, mi se părea că văd pe gadareanul din Evanghelie care urla: «Ce, ai venit să ne munceşti pe noi?» (Luca 8, 28). Prezenţa noastră era pentru mulţi un fel de «muncire»...

Când au început să înţeleagă cine suntem, nu ne-a mai bruscat nimeni. Am început să vedem chiar lacrimi în ochii multora. Când ne-am întors la adunare, ne-au urmat mulţi, dintre care unii s-au predat Domnului...

Am cântat «Cu noi este Dumnezeu»... şi, până la orele trei dimineaţa, au urmat cuvântări, rugăciuni şi cântări pline de putere şi de mulţămită lui Dumnezeu... Am avut o noapte tainică şi minunată, o noapte a Domnului...”

325

Cu astfel de prilejuri, am mai ieşit în piaţa Sibiului şi în anii următori, împreună cu Părintele Iosif, la astfel de lupte.

Atunci numărul ne-a fost tot mai mare şi programul tot mai bogat... De pe un scaun, pe care îl duceam cu noi, răsunau, în mijlocul mulţimii, puternice chemări la mântuire, rostite de fraţi curajoşi şi înflăcăraţi... Au fost multe împotriviri, dar în urma lor au fost totdeauna şi multe biruinţe şi multe roade pentru Domnul.

Curând după aceea, fraţii ostaşi au început peste tot, de Revelion, aceste „nopţi ale Domnului”, care au adus în poporul nostru un alt fel de petreceri de Anul Nou.

Iniţiativa s-a generalizat, iar astăzi, peste tot, aceste petreceri au devenit o tradiţie fericită şi binecuvântată. În aceste minunate nopţi ale Domnului, multe mii de suflete au rupt-o cu viaţa cea veche, începând o viaţă nouă.

În noaptea aceasta în care, în urmă cu atâţia ani, s-a născut Lucrarea cea „nouă” a Oastei Domnului, mii şi mii de suflete s-au născut şi se nasc din nou, prin lucrarea Duhului şi a Cuvântului Sfânt, noaptea de Revelion fiind unul din cele mai potrivite prilejuri pentru astfel de hotărâri mântuitoare.

În astfel de nopţi, chiar şi cei ce se predaseră Domnului cu ani în urmă aveau mereu minunatul prilej de a-şi înnoi legământul pentru o tot mai deplină şi mai sfântă slujire, lucru pe care s-a obişnuit, cutremurător, să-l facă multe suflete.

În cartea «Ce este Oastea Domnului», ed. a VI-a, la pag. 225 şi 235, scrie:

„Ostaşii Domnului se agrăiesc întreolaltă «fraţi» şi «surori»

Noi, ostaşii Domnului, ne agrăim (ne adresăm, n. ed.) întreolaltă «fraţi» şi «surori». Nu este nici o noutate această agrăire, aşa se agrăiau şi creştinii cei dintâi. Epistolele Apostolului Pavel sunt pline de «fraţi» şi de «surori». Sfântul Ap. Pavel se adresează credincioşilor totdeauna cu cuvântul «fraţilor». «Toţi fraţii vă trimit sănătate» (I Cor. 16, 20), «spuneţi sănătate fraţilor de acolo»... (I Tes. 5, 26)... «îl aştept pe Timotei, cu fraţii de aici»... «pe Apolo l-am rugat mult să vină la voi cu fraţii» (I Cor. 16, 11-12) etc. Creştinii cei dintâi trăiau în dragoste şi frăţietate evanghelică, de aceea agrăirea lor de «fraţi» şi «surori» era firească. Însă, în scurgerea vremii, această agrăire s-a stins, pentru că s-a stins şi frăţietatea dintre oameni. Azi, când te aude cineva agrăind pe un altul «frate» şi «soră» cască nişte ochi mari şi te declară îndată de «pocăit», adică sectar.

Ce zăpăceală! Ce mărturie grozavă despre «creştinătatea» creştinilor de azi! (...)

Aici vom spune că agrăirea noastră de «frate» şi «soră» se va face fără deosebire de tagmă şi ocupaţie. Şi eu, ca preot, sunt frate mai mare al fraţilor mei ostaşi, pentru că şi apostolul Pavel se numea un frate al fraţilor creştini. Ba chiar şi Mântuitorul spunea că «fraţii» Lui sunt cei ce păzesc Cuvântul lui Dumnezeu (Luca 8, 21).

326

Vom repeta deci: noi, ostaşii Domnului, ne agrăim întreolaltă «fraţi» şi «surori» şi ne vom sili să şi trăim această agrăire. Şi, prin viaţa şi faptele noastre, să dăm dovadă că suntem într-adevăr fraţi şi surori”.

„«Slăvit să fie Domnul»

Acesta e salutul pe care mi l-a inspirat Domnul şi pe care îl las Oastei Domnului

O dovadă despre slăbirea creştinismului adevărat sunt şi salutările creştinilor de azi. Din salutul oamenilor de azi, Evanghelia lipseşte aproape cu totul.

Viaţa celor dintâi creştini era plină de salutări duhovniceşti, pentru că pe atunci lumea era plină de oameni duhovniceşti (ce frumoase salutări sunt în epistolele Ap. Pavel!). Azi au dispărut salutările duhovniceşti, pentru că lumea e plină de oameni lumeşti. (...)

Eu m-am gândit mult la un potrivit salut duhovnicesc pentru cei din Oastea Domnului. Un an de zile am purtat în suflet şi această frământare şi, pe urmă, Domnul mi-a inspirat acest salut:

Slăvit să fie Domnul! În veci, amin!

Acesta este salutul pe care Domnul mi l-a inspirat pentru Oastea Lui.

Este şi acest salut o mărturie că tot ce s-a făcut la Oaste s-a făcut prin inspiraţie de la Domnul, de Sus. «Slăvit să fie Domnul!» este un salut de slavă lui Dumnezeu. E un salut potrivit, după ce, noi, clipă de clipă, trebuie să dăm slavă Bunului Dumnezeu pentru toate darurile de care ne învredniceşte.

O salutare potrivită ar fi şi aceasta: Pacea Domnului! la care cel salutat răspunde: Să fie cu noi cu toţi! (...) după înseşi cuvintele Mântuitorului (Luca 10, 5).

Să folosim deci astfel de salutări creştineşti! Şi prin saluturile noastre să-L vestim şi să-L mărturisim pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos!”

Să continuăm şi să adâncim toate aceste sfinte şi bune iniţiative, precum şi altele asemenea lor, până ce se va răspândi, peste tot, felul sfânt şi creştinesc de vieţuire şi până ce va veni Domnul nostru.

Iată câte feţe frumoase ar fi putut avea binele dacă... dacă, în ziua cercetării Domnului, nu s-ar fi repetat şi la noi cutremurătoarea şi amara experienţă a Ierusalimului, despre care scrie Sf. Ev. Luca, în cap. 19, 41-44, că a respins pe Domnul.

Ce dureros se repetă şi azi istoria neascultării de Dumnezeu!

Şi ce grele sunt urmările ei!

Slăvit să fie Domnul!

327

Meditaţii:

FĂCLIE-ARZÂND STRĂLUCITOR

Făclie-arzând strălucitor

în miezul nopţii grele,

chemând trăirea tuturor

spre drum ferit de rele

Aşa fii tu, Lucrarea Sa, şi Domnul te va înălţa.

Răsplata ta va fi Hristos şi Cerul Lui cel luminos.

Lumină aşteptând spre zori veghind tăcut răbdarea, când asprul vânt şi negrii nori fac tot mai grea-ncercarea

Putere-n ceasul ispitit şi scut în lupta dură, împărţitor neobosit de raze şi căldură

Înalţă-ţi para mai frumos cu cât mai grea-i furtuna, curată-n slujba lui Hristos arzând întotdeauna!

Nimic nu-l face pe credincios mai cunoscut şi mai vrednic de cinstire, în mijlocul celorlalţi oameni, decât practicarea virtuţii, spre binele tuturor.

Sf. Ioan Gură de Aur

21. TIPOGRAFIA, UN MINUNAT ŞI DUREROS IDEAL

Domnul nostru Iisus Hristos a venit în lume pentru a fi Lumina lumii şi Mântuitorul oamenilor. De la începutul vieţii Sale pământeşti, din Betleem, până la sfârşitul acestei vieţi, în Ierusalim, El n-a încetat a fi şi a lucra, zi de zi şi pas de pas, pentru această slăvită şi dumnezeiască menire. Din orice loc în care a ajuns, Domnul Iisus a vestit lumina şi a lucrat mântuirea.

Dacă a fost primit pentru o zi într-o casă, dacă I s-a dat pentru un ceas o luntre, dacă S-a oprit pentru o noapte într-o grădină el toate le-a pus în slujba misiunii cereşti pentru care venise pe pământ...

Dar, vai, cât de puţin a putut Domnul Iisus să Se folosească de aceste mijloace şi de aceste împrejurări! Marele balaur, Satana, încă de la Naşterea Domnului din Sfânta Fecioară, prin mâinile lui Irod L-a urmărit, căutând să-L omoare (Mat. 2, 1-18; Apoc. 12, 1-6).

Peştera care Îi adăpostise Naşterea Sa nu I-a putut folosi Domnului ca adăpost decât un timp foarte scurt. El a trebuit să părăsească Betleemul pentru totdeauna.

S-a oprit mai târziu în Nazaret, unde locuia bunul Iosif, cel folosit de Dumnezeu pentru ocrotirea Pruncului Sfânt. Dar tot pentru o scurtă vreme. Curând a fost alungat şi de acolo...

După moartea bunului Iosif, Fiul Sfânt şi mama Lui nu mai aveau acolo pe nimeni, decât o cetate vrăjmaşă, prin mâinile căreia diavolul va căuta să facă acelaşi lucru ca prin mâinile lui Irod: mereu, să-L omoare pe Iisus (Luca 4, 29).

Atunci Iisus şi mama Lui s-au mutat pentru o altă vreme scurtă în Capernaum, la sora mamei Lui, Maria, nevasta lui Cleopa (Ioan 19, 25) şi au locuit o vreme acolo (Mat. 4, 13).

Dar, prea curând, cei patru fii ai surorii mamei Sale, cu care locuiau în aceeaşi casă şi care erau priviţi ca „fraţi ai Lui”: Iacov, Iose, Simon şi Iuda (Mat. 27, 56; Marcu 15, 40; Ioan 19, 25) n-au mai putut nici ei să-L sufere.

Toate cele petrecute la Matei 13, 54-58 sau Marcu 6, 1-6 pare că s-au petrecut nu în Nazaret, ci în Capernaum, ori că s-au petrecut aidoma şi în Nazaret şi în Capernaum după cum reiese din cele scrise în Ioan cap. 6, 24-59.

329

De aceea, Domnul Iisus avea să spună curând cu amar şi despre Capernaum aceste grele şi dureroase cuvinte: „...Şi tu, Capernaume, vei fi înălţat oare până la cer? Nu, ci vei fi pogorât până la locuinţa morţilor! Căci dacă ar fi fost făcute în Sodoma minunile care au fost făcute în tine, ea ar fi rămas în picioare până în ziua de astăzi... De aceea vă spun că, în Ziua Judecăţii, va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei decât pentru tine...” (Mat. 11, 23-24).

S-a apropiat apoi Domnul Iisus de Ierusalim şi, în vremea Lui din urmă, a locuit şi acolo... Dar, cu toate că de atâtea ori a voit să-i strângă pe copiii Lui cum îşi strânge cloşca puii sub aripile ei, Ierusalimul şi mai mult n-a vrut... Şi mai vrăjmaş decât toate celelalte dintâi chiar, cetatea aceasta, care omorâse pe atât de mulţi prooroci, şi-a pus vârf păcatelor sale, omorând pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu.

Ceea ce nu reuşise diavolul să-I facă Domnului în copilărie, prin primul Irod, a reuşit prin urmaşii acestuia. Însă tot în Ierusalimul în care încercase prima dată. Ca să se împlinească Scriptura care spusese: „...nici un prooroc nu poate să moară decât în Ierusalim...”

Şi istoria asta a trebuit să se repete şi astăzi, întocmai, cu Lucrarea Oastei Domnului.

Pentru a-şi împlini misiunea mântuitoare, spre care Domnul o născuse şi o trimisese la poporul acesta, Oastea Domnului a trebuit să cunoască şi ea „cutreierarea” multor drumuri, cetăţi şi mijloace. A trebuit să schimbe şi ea multe nume de gazete, de oameni, de adunare.

Pe măsură ce o gazetă era oprită, trebuia să apară cu alta, sub alt nume.

Multe tipografii şi oraşe a trebuit să schimbe, căci, îndată ce se oprea să grăiască de undeva, mâna necruţătoare se întindea şi acolo, să-i sugrume glasul supărător.

Când nu s-a mai putut lucra prin «Lumina satelor», a apărut «Oastea Domnului».

Când a fost răpită şi revista asta, a apărut «Isus Biruitorul».

Când a fost oprită şi asta, a apărut «Ostaşul Domnului», la Bucureşti.

Când a fost oprit şi acesta, a apărut «Ecoul», la Făgăraş...

Apoi «Glasul Dreptăţii», la Sibiu.

Apoi «Ogorul Domnului», la Oradea.

Apoi «Viaţa Creştină», la Cluj.

Apoi «Familia Creştină», la Beiuş... Aşa şi mereu aşa...

Scriitorii aceştia a trebuit şi ei să-şi schimbe mereu numele, spre a scăpa de sub opreliştile cenzurii care îi pândea.

Dar despre aceste lucruri ce aveau să se întâmple nu peste multă vreme, acuma în anii aceştia (1928-1929), încă nu se ştia nimic.

330

În anii aceia, Oastea creştea minunat: şi în putere, şi în număr. Lucrurile păreau fericite şi spornice peste tot.

Vrăjmaşul semănase neghina în sufletele mai-marilor, dar ea încă nu răsărise ameninţătoare pentru grâul Cuvântului Sfânt, care creştea atât de promiţător.

În anii aceia, omul lui Dumnezeu, nici bănuind vreo primejdie dinăuntru, se preocupa cu planuri mari... Vedea copacul Oastei crescând puternic, cuprinzând sub crengile lui toate hotarele ţării, cerând tot mai multă hrană sufletească...

Îşi simţea sufletul plin de seva Duhului Sfânt; şi acest must duhovnicesc se cerea revărsat spre crengile tot mai largi, încărcate de flori promiţătoare de frumoase şi bogate roade...

Ne trebuie neapărat o tipografie! gândea părintele. O tipografie a Oastei, prin care să putem scoate cărţi multe, frumoase, bogate şi ieftine. Pentru că numai în felul acesta vom putea sătura marea foame după Cuvântul lui Dumnezeu, care a început să se trezească în sufletele oamenilor. Ne va trebui apoi o librărie a Oastei, prin care să putem desface foi, cărţi, Biblii şi tot ce va fi nevoie, la timp şi în cele mai bune condiţii. Atât tipografia, cât şi librăria să fie puse cu totul numai în slujba Domnului. Să nu se mai ocupe cu nimic altceva, cum fac toate celelalte, decât cu răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu.

În slujba acestor mijloace, să fie aduşi aici fraţi şi surori. Numai suflete credincioase.

Totul să fie predat şi păstrat puternic în slujba Domnului, cu o dragoste fierbinte pentru Iisus...

Gândul acesta puse o atât de puternică stăpânire pe inima lui, încât nu mai putu gândi la nimic altceva. Nici la uneltirile vrăjmaşilor, nici la piedicile lumii, nici la greutăţile muncii, nici la răutatea omenească. Într-adevăr, scopul acesta era atât de minunat, încât merita să pui totul pentru realizarea lui.

De îndată ce acest gând prinse rădăcini în inimă, totul începu să fie pus în slujba realizării lui.

În foaia «Lumina Satelor» nr. 5, din 27 ian. 1929, apărură următoarele:

„Tiparul în slujba Domnului: o tipografie a Oastei Domnului

Mişcarea cu Oastea Domnului este şi ea o grăitoare mărturie despre cum lucrează Dumnezeu şi astăzi în lume. Dintr-un grăunte de muştar s-a pornit Mişcarea aceasta şi ea a ajuns acum răspândită prin toată ţara. Ajutorul şi harul ce ni le-a dat Domnul trebuie să ne fie un îndemn, o poruncă, să ducem mai departe lucrul ce ni l-a încredinţat El.

O mare putere a vremilor noastre este tiparul. Tiparul este un «amvon», o «biserică» ale cărei predici se aud în toată ţara, ba chiar şi peste graniţe. Noi predicăm cu «Lumina satelor» săptămână de săptămână, la 15 mii de abonaţi şi,

331

prin cărţile noastre religioase, predicăm la sute de mii. Ia gândiţi-vă câtă vreme ne-ar fi trebuit şi ne-ar trebui să umblăm din sat în sat şi de la om la om pentru a vesti cu graiul învăţăturile mântuirii... la atâţia oameni.

Tiparul este o mare putere şi o binefacere şi mai mare. De aceea se şi sileşte diavolul, în tot chipul, să-l atragă în slujba lui. E plină ţara de cărţi pline de otravă sufletească. În sute de mii de exemplare se tipăresc reviste şi broşuri de porcării şi romane ucigătoare de suflete, o dovadă cât de mult a lucrat şi aici mişelul de diavol.

Tiparul trebuie atras în slujba Domnului. Tiparul pus în slujba Domnului face lucruri mari, face minuni mari pentru Împărăţia lui Dumnezeu.

Pentru mângâierea, mântuirea şi întărirea sufletelor s-au ridicat şi se ridică sfinte mănăstiri care revarsă în toate părţile lumină şi mângâiere sufletească. Cam aceeaşi slujbă o face, în înţeles duhovnicesc, şi o tipografie pusă în slujba Domnului. Revarsă şi ea valuri de lumină, de mângâiere şi de întărire sufletească. Ba încă poate face mai mult, căci o mănăstire poate mângâia numai pe cei din apropierea ei, dar o tipografie poate grăi la o ţară întreagă...

...O tipografie vrem să ne cumpărăm şi noi acum pentru Oastea Domnului. Vrem o tipografie care să stea neîncetat în slujba Domnului... care să reverse în toate părţile valuri de lumină, de mântuire, de mângâiere şi întărire sufletească. Să tipărim în ea neîncetat foi şi cărţi religioase. Să umplem toate satele şi oraşele de foi şi cărţi religioase.

Când vom avea o tipografie a noastră, lucrul Domnului şi Oastea Lui... vor lua un avânt şi mai mare. Vom putea tipări cărţi şi mai multe, şi mai ieftine... vom putea porni o nouă ofensivă împotriva vrăjmaşului diavol care va primi atunci... lovitura cea mare. Oastea Domnului va răsuna atunci de cântări de biruinţă.

Va trebui însă multe sforţări sufleteşti şi materiale pentru izbânda aceasta. (O tipografie costă cam un milion de lei). Dar Domnul nostru este destul de puternic şi de bogat ca să ne ducă la biruinţă, când şi cum va afla El de bine. Noi încredinţăm Lui şi lucrul acesta.

Toate puterile noastre le vom concentra pentru cumpărarea unei tipografii. În ajutor vom chema şi fondul de evanghelizare al Oastei Domnului. Toţi dăruitorii de la fondul de evanghelizare vor deveni ctitori ai «mănăstirii noastre de oţel».

Iubiţilor ostaşi din Oastea Domnului! Eu mă rog de ani de zile pentru o tipografie a Domnului. Cuprindeţi şi voi în rugăciunile voastre «mănăstirea noastră de oţel».

Doamne Iisuse, Ţie Îţi încredinţăm şi planul acesta. Dacă Tu îl vei aproba şi îl vei ajuta, el va răzbi şi vom birui”.

Dedesubtul acestui articol vestitor al gândului cu tipografia, se publica o veste ca un îndemn trimis de Dumnezeu din care se poate vedea bine că

332

acest gând „purtat de ani de zile” în inimă, ca o speranţă frumoasă dar prea îndepărtată, a devenit dintr-o dată o încredinţare împingătoare la faptă.

Iată vestea aceasta:

„Fondul de evanghelizare al Oastei Domnului, un dar de 4000 lei o ctitoare a Tipografiei O.D.

Din Basarabia am primit următoarea mult-grăitoarea înştiinţare: «...Prea Cucernice părinte, subsemnata, fiica abonatului nr. 1544, am trimis la fondul de evanghelizare trei mii de lei. Un singur lucru doresc: să nu-mi publicaţi numele, familia şi comuna.

Vă rog să folosiţi aceşti bani cum ştiţi sf. voastră.

Căci după o lungă rătăcire şi zbucium sufletesc prin golurile... necredinţei (am fost şi în această facultate!) am găsit liniştea sufletească şi mângâierea numai în şcoala aceasta... a Duhului Sfânt. Doresc ca şi alţii să guste din această apă vie, tămăduitoare de boli sufleteşti pentru aceea am trimis aceşti bani la sf. v. Am abonat şi aici în Basarabia pe unii preoţi şi pe mai mulţi ţărani. Am de la mulţi foarte îmbucurătoare veşti. Unii umblă cu gazeta sf. v. şi o citesc pe la rude. Am auzit cum ascultătorii bătrâni zic: «mulţumim lui Dumnezeu că n-am murit şi am auzit aşa frumoase cetiri...»

V-am mai trimis o mie de lei pe care vă rog, cucernice părinte, să-i primiţi în sprijinul... Lucrării lui Dumnezeu.

Vă doresc de la Bunul Dumnezeu sănătate şi tărie sufletească, pentru binele nostru...»”

Şi apoi, iată adaosul părintelui, adânc mişcat:

„A Domnului iubită fiică! Citindu-ţi mişcătoarea scrisoare, mi-am zis: iată cum lucrează harul şi puterea Duhului Sfânt. Prin lucrul nostru revarsă în suflete mângâiere şi întărire sufletească, iar prin cei mângâiaţi, ne trimite nouă încurajări şi îndemnuri noi.

În scrisoarea şi darul ce ni le-ai trimis, eu văd o arătare a Domnului, o poruncă a Lui ca să ducem mai departe lucrul Lui.

Prin darul ce ni l-ai trimis, Domnul a trimis în noi gândul şi planul unei tipografii pentru Oastea Domnului.

Darul ce ni l-ai trimis, l-am prefăcut într-o ctitorie pentru «mănăstirea noastră de oţel», pentru Tipografia Oastei Domnului... Domnul să-ţi răsplătească [pentru] ajutorul trimis, iar nouă să ne ajute să ducem la împlinire şi biruinţă lucrul Lui...”

O dată cuprins în inimă acest gând, el a început, ca o sămânţă udată, să crească repede. Număr de număr, gazeta ducea îndemnuri şi aducea încurajări pentru grăbirea împlinirii acestei dorinţe.

Marea unitate de dragoste şi încredere dintre omul lui Dumnezeu şi mulţimea fiilor lui sufleteşti, se adâncea şi se întărea atât de puternic încât totul părea mai repede şi mai frumos de împlinit de cum se crezuse.

333

O, cât de mult pot sufletele unite în Hristos, când în fruntea lor văd un om plin de Duhul Sfânt, gata de orice jertfă pentru slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea lumii!

Încă în acelaşi an, «Lumina Satelor» nr. 47, din 17 nov. 1929, scria următoarele:

„Slăvit să fie Domnul! Avem şi Tipografia Oastei Domnului...

De ani de zile am stropit cu rugăciunile mele un gând mare şi frumos: gândul unei tipografii puse cu totul numai în slujba Domnului...

Rugăciunile mele s-au făcut şi mai stăruitoare de când Domnul m-a însărcinat pe mine, un umil şi slab servitor al Lui, să «suflu din trâmbiţă» şi să mobilizez sufletele la lupta contra răutăţilor de care vuieşte lumea de azi, la lupta contra întunericului şi contra vrăjmaşului diavol.

În lupta aceasta, în care sunt azi aproape 20 de mii de fraţi ostaşi ai Domnului, ne trebuia un «tun» şi mai mare cu care să rupem, pe toată linia, fronturile Satanei.

Şi Domnul Dumnezeu S-a îndurat şi a ascultat rugăciunile noastre. O mare bucurie vestesc celor din Oastea Domnului şi tuturor creştinilor care râvnesc mântuirea sufletului. Avem Tipografia Oastei Domnului...

Slăvit să fie Domnul pentru această biruinţă! A Lui este lucrarea ce ne-a încredinţat-o, a Lui este şi biruinţa. Slavă Ţie şi mulţumire Ţie, Scumpul nostru Domn şi Mântuitor Iisus!

Maşini tipografice sunt de mai multe feluri. Noi am ales una din cele mai bune... Am adus-o de la Leipzig, din Germania, de la cea mai vestită fabrică din lume. Această maşină ultima perfecţie în arta tipografică ne costă ea singură un milion două sute mii lei (aranjată cu totul, un milion şi jumătate). O avere întreagă! În schimb, avem o tipografie pe care o admiră toată lumea... Numai în Bucureşti mai sunt două astfel de maşini...

Cântăreşte aproape zece mii de kg, a venit cu un vagon special... bate la oră 2400 coale, fuge ca vântul, de aceea neamţul i-a pus numele „Mireasa vântului”... Ce nume potrivit! Prin „Mireasa vântului” va lucra Vântul Duhului Sfânt.

...Fireşte, o astfel de lucrare, cu un capital de un milion şi jumătate, nu-i lucru de glumă. În el am pus toate sforţările mele sufleteşti şi materiale. Am pus în cumpănă casa şi moşia mea de la ţară şi am preluat rate de plată care mă vor apăsa ani de zile. Desigur, nu oricine s-ar fi băgat într-o astfel de lucrare.

Eu însă am îndrăznit, ascultând de cuvintele Stăpânului meu: Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea! (Ioan 16, 33). Am îndrăznit pentru că de ani de zile lucrez cu un «Companist», în tovărăşia Căruia toate încercările mele au reuşit cu bine. Lucrez în tovărăşia Scumpului meu Mântuitor, iar când lucrez cu El şi El cu mine nu mă tem de nimic. «Şi era Domnul cu Iosif... şi oricâte făcea

334

Iosif, Domnul le sporea în mâinile lui» (Facere 39, 2). Ce scumpe şi sfinte sunt aceste cuvinte pentru mine! Ziua şi noaptea, în tot ceasul şi în toată vremea, mă gândesc la ele şi le stropesc cu rugăciunile mele.

Către ostaşii Domnului

În noua lucrare în care am intrat, apelez şi la ajutorul vostru, iubiţilor fraţi ostaşi din Oastea Domnului. Vă cer înainte de toate ajutorul cel sufletesc. Rugaţi-vă neîncetat să ne ajute Bunul Dumnezeu să putem duce la bun capăt această lucrare.

Vă cer apoi şi ajutorul celălalt. Tipografia «Oastea Domnului» va putea tipări repede şi frumos zeci de mii de cărţi religioase. Se va putea preface într-o fabrică de muniţie sufletească pentru fronturile Oastei Domnului. Aici vin şi rostul şi datoria ostaşilor. Muniţia aceasta trebuie să plece la fronturi... altcum în zadar o fabricăm... Cărţile trebuie desfăcute şi răspândite în popor.

Fiecare ostaş al Domnului să-şi ţină în datoria sa desfacerea de cărţi religioase. Noi trebuie să fim fraţi nu numai în Domnul, ci şi în lucrul pentru El.

Dacă eu am luat asupra mea o greutate atât de mare, apoi aştept ca şi fraţii ostaşi să mă ajute în lucrul acesta. Nu le cer o jertfă prea mare. O cărticică fiecare frate ostaş poate întinde de-aproapelui său şi poate stărui pentru vinderea ei...

Avem gata de tipar multe cărţi noi, dar ca să le putem tipări trebuie să aşteptăm banii pentru cele tipărite. Când desfacerea va merge repede, vom putea secera o mare biruinţă...

Mă adresez apoi şi către fraţii ostaşi care mai au vechi şi mari restanţe din desfacerea cărţilor şi foilor, rugându-i să-şi achite datoriile, ca să putem răzbi înainte... Pentru biruinţa deplină ne trebuie stăruinţa şi împreună-lucrarea noastră, a tuturora. Unul pentru toţi şi toţi pentru unul.

Scumpii mei fraţi ostaşi!... Sunt şapte ani de când s-a înfiripat Oastea Domnului. După şapte ani de luptă, întâiaşi dată vin să strig în Numele Domnului apelul nominal al ostaşilor Lui şi aştept să răspundă fiecare: Prezent la datorie!...”

Dar tipografia este încă numai o mână. Ca să poţi lucra bine cu ea, trebuie neapărat şi cealaltă mână, librăria. Omul lui Dumnezeu ştia bine acest lucru, de aceea se gândea la amândouă.

În acelaşi număr de foaie, în care anunţa cumpărarea tipografiei, pe pagina următoare scria:

„O altă izbândă: Librăria religioasă «Oastea Domnului»

...O foamete mare este în ţara noastră «o foamete, dar nu de pâine, ci o foamete de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu» (Amos 8, 11).

Chinuiţi de gândul acesta am rugat pe Domnul Puterilor să ne ajute să deschidem o mică magazie de grâu duhovnicesc de cărţi religioase aşa cum Iosif

335

din Biblie a deschis o magazie de grâu când s-a făcut foamete în ţara Egiptului... «Şi a strâns Iosif grâu mult, ca nisipul mării, şi, când s-a făcut foamete, din toate părţile veneau oamenii la Iosif să cumpere grâu» (Facere 41, 48-57).

Domnul ne-a ajutat să deschidem şi noi... o mică magazie de grâu sufletesc. Gândul nostru şi năzuinţele noastre erau ca, pe urmă, să lărgim acest hambar. Şi Domnul ne-a ajutat să răzbim şi cu gândul acesta.

Am deschis acum aici, la Sibiu, o mare librărie religioasă, pusă cu totul în slujba Domnului. În această librărie am strâns şi strângem mereu, ca într-un hambar sufletesc, tot felul de cărţi religioase, bisericeşti, morale, cu care să se poată hrăni sufletele ce însetează şi flămânzesc după Cuvântul lui Dumnezeu.

O mare izbândă este şi acest lucru pentru biruinţa Evangheliei, pentru biruinţa Oastei Domnului. Prin această magazie vom putea umple ţara cu grâu sufletesc: cu Biblii şi cărţi religioase.

...Într-o ţară unde sunt 500 de mii de localuri în care se vinde alcool... Într-o ţară unde se beau anual 16 miliarde de lei şi se fumează alte 14 miliarde, trebuie neapărat să se deschidă şi o magazie care să împrăştie în toată ţara «grâu mult, ca nisipul mării»... Trebuie neapărat să-i ajutăm pe oameni să n-alerge cu banul lor la lucrul diavolului, ci să-i facem să zică: «Iată că am auzit că este grâu... să ne ducem să cumpărăm... ca să trăim şi să nu murim» (Facere 42, 2).

Rugăm şi de aici pe toţi ostaşii Domnului şi pe toţi iubitorii de cele sufleteşti să ne ajute şi în izbânda aceasta...

Rugăm pe toţi restanţierii noştri cei vechi să-şi plătească datoriile, ca să putem răzbi înainte...

Pentru izbânda acestui gând să ne rugăm Bunului Dumnezeu ca să ne ajute...”

Ca un răspuns la acest mişcător apel, începând chiar din numărul următor, foaia arăta „ascultarea” fraţilor: ajutoarele lor date cu grabă şi cu bucurie.

Primul care a răspuns era Ioan Indrei din Arad, cel care se înscrisese de mult cu o contribuţie lunară de 50 de lei la fondul de evanghelizare. El scria acum:

„Mă bucur din tot sufletul meu... şi, începând cu ziua de azi, trimit dublul ajutorului meu lunar pentru lucrul Domnului, adică 100 lei în loc de 50... Dumnezeu să ne ajute”.

Al doilea era Nicolae Cimpoca din Sadu, Sibiu, care spunea:

„...Este o datină din bătrâni la poporul nostru: când se intră cu mireasa în casă, i se strigă: «Cinste pentru mireasă!»

Atunci fiecare îi aduce câte un dar...

O «mireasă» a intrat şi în casa noastră, a Oastei Domnului... cuvine-se dar, iubiţii mei fraţi şi surori... s-o cinstim fiecare după puterile noastre... Eu mă înscriu cu un dar de 500 lei... şi tot aşa şi alţi câţiva fraţi de la noi...”

336

Al treilea era un dar de 7 mii lei, sosit de la o familie din Piatra Neamţ, care dorea să nu i se publice numele... lucru ce l-a mişcat şi îmbărbătat mult pe Părintele Iosif.

Au urmat curând alţii, din toate părţile ţării, cei mai mulţi cu daruri mici, dar cu dragoste mare, lucru ce arăta, cu duioşie, cât de ataşată era mulţimea cea mare a ostaşilor şi cititorilor simpli de părintele lor sufletesc. Un mare freamăt era în toată ţara şi avântul duhovnicesc mergea crescând cu toată repeziciunea, ca un foc sfânt dus de vântul ceresc al Duhului.

În nr. 51, din 15 dec. 1929, «Lumina Satelor» scria într-un chenar următoarele:

S LăV I T SĂ F I E D O M N U L!

acesta este cel dintâi cuvânt pe care l-am grăit.

Sibiu, la 2 decembrie 1929 Tipografia «Oastea Domnului»

„Luni, 2 decembrie 1929, Tipografia «Oastea Domnului» a intrat în lucrare.

În lumea tipografică este o datină că de câte ori intră în lucrare o tipografie nouă, să se păstreze ca o amintire istorică primele cuvinte pe care le-a tipărit, adică le-a grăit ea. Căci şi tipografia este ca un om ce grăieşte mereu cu cititorii ei.

Cel dintâi cuvânt pe care l-a grăit tipografia noastră a fost cel de mai sus: „Slăvit să fie Domnul!”...

Cu adevărat, slăvit să fie Domnul pentru toate câte ne-a făcut El nouă!

Cel dintâi cuvânt pe care l-a grăit tipografia noastră am ţinut să fie şi o învăţătură: să-L slăvim neîncetat pe Domnul, indiferent de necazurile şi izbeliştile vieţii. Noi trebuie să-L slăvim neîncetat pe Domnul nostru. Viaţa noastră trebuie să fie un neîncetat cântec de slavă lui Dumnezeu.

Despre un credincios... se spune că, suferind greu de o boală la limbă, a ajuns în faţa operaţiei. Urma să i se taie limba şi să-şi piardă graiul pentru totdeauna.

spune ce mai doreşti, i-au zis medicii înainte de a se apuca de operaţie. Ce cuvinte vrei să mai spui cu graiul tău pentru ultima dată?

slăvit să fie Domnul! a strigat bolnavul. Acestea vreau să fie ultimele cuvinte: slăvit să fie Domnul!

Aceste cuvinte doresc şi eu să le las urmaşilor mei, să fie şi cele din urmă pe care le va grăi tipografia Oastei Domnului, când îşi va încheia lucrarea.

Aceste cuvinte doresc să fie cele din urmă şi ale mele când moartea va veni să-mi ia graiul şi să mă treacă în lumea Scumpului meu Mântuitor.

Slăvit să fie Domnul!...”

337

...Şi acestea au şi fost ultimele lui cuvinte.

În noaptea când a trecut şi el în braţele Domnului, cel din urmă cuvânt pe care mi l-a spus chiar mie, a fost această dulce urare de: Slăvit să fie Domnul!

În loc de „noapte bună” sau în loc de „rămas bun” el mi-a spus în seara de 11 febr. 1938, pentru ultima dată aici, acel scump salut cu care ne întâmpina la fiecare întâlnire şi ne petrecea la fiecare despărţire pe toţi: „Slăvit să fie Domnul!”...

Dar şi despre acestea vom vorbi mai târziu, când va veni vremea şi rândul acestor lucruri.

Acum să mergem mai departe pe firul întâmplărilor care s-au petrecut cu Tipografia. Căci şi acest mare bun, pus în slujba lui Dumnezeu, a devenit îndată o ţintă pentru pofta nesăturatei lăcomii omeneşti. Foamea după avuţiile acestei lumi n-a cruţat nici acest bun sfânt, strâns cu atâta sfântă sudoare şi cu aşa cutremurătoare jertfă. Cu gândul ascuns de a înghiţi totul, inima geloasă şi pântecele lacom făceau la planuri şi pândeau doar momentul prielnic.

Tipografia Mitropoliei devenise o vechitură. Ce minunată ar fi acum una nouă, modernă, frumoasă, ca aceasta!...

Doar să moară „slăbănogul” acesta, gândeau ei, şi „mireasa” lui cea tânără va cădea în braţele noastre cele strângătoare, fără nici o greutate.

Lucrul Domnului? Dar cine fac „lucrul Domnului” oare, nu ei, cei care stau pe scaunele cele sfinte ale „urmaşilor lui Hristos”?

„Slăbănogul” acesta, deşi a ajuns nesuferit, mergând prea departe, merită totuşi tolerat până se va descurca de toate datoriile cu tipografia... Poate până atunci moare. Iar lucrurile se rezolvă de la sine şi uşor...

Totuşi, cu vestirea lui Iisus cel Răstignit, se merge prea departe!

Aici, sub ochii oficialităţii, cu gazeta oficialităţii şi sub tutela ei, preotul acesta cu lucrarea lui a început a spune lumii ceva prea străin de felul în care sute de ani i-am obişnuit pe oameni noi, oficialitatea!

ce atâta „pietism”?

de ce nu se mai face cu oastea asta, aproape deloc, „dogmatism”?

de ce a dispărut de tot din foaia «Lumina Satelor» lupta confesională, atât de înverşunată înainte?

de ce a prea dispărut susţinuta luptă antisectară?

de ce nu se pune mai puternic apăsul pe datinile şi obiceiurile noastre străvechi, chiar dacă unele din ele nu sunt „tocmai” biblice?

de ce atâta tot „Iisus cel Răstignit”?

de ce atâta tot despre „naşterea din nou”?

de ce atâta tot despre „o viaţă nouă cu Hristos”?

pe neaşteptate, a scăpat totul de sub controlul nostru!

să nu mai meargă aşa! Trebuie neapărat făcută o reorganizare. Trebuie neapărat readus totul cât mai repede la vechea matcă.

338

mai întâi, «Lumina Satelor» trebuie luată chiar acum din mâinile preotului acestuia care nu mai vrea să ştie acum de nimic altceva decât de „Iisus cel Răstignit” al lui.

nu se mai poate! Trebuie să reorganizăm totul neîntârziat, pe alte baze. Moara Oastei trebuie să macine altfel de făină. Piticul trebuie înlăturat... Dar trebuie înlăturat „frumos” şi numaidecât.

«Lumina Satelor» din 25 dec. 1929 apăru cu înştiinţarea următoare pe prima pagină:

„Reorganizarea foii «Lumina Satelor»

Secerişul de la «Lumina Satelor» s-a mărit din an în an. Am rugat deci pe «Domnul Secerişului» să ne trimită lucrători noi. Şi, iată, El ne-a ascultat. Cu ajutorul colaboratorilor, «Lumina Satelor» face acum un pas înainte în realizarea programului său.

De mult se simţea şi se cerea un lucru la «Lumina Satelor»: material din Sfinţii Părinţi, din vieţile sfinţilor, din Tradiţie, din Istoria Bisericii, combaterea sectarismului etc. Acum, iată, a venit rândul şi la acestea.

Mişcarea cu «Oastea Domnului» şi o parte din materialul religios, vor trece la suplimentul foii «Lumina satelor», iar aici vom putea da mai mult material bisericesc.

Prea Cuvioşia Sa, părintele Arhimandrit Policarp Moruşca, stareţul sfintei Mănăstiri Hodoş Bodrog, va începe un rând de învăţături în legătură cu sectarismul.

Părintele Gh. Maior pe lângă ajutorul de redactor al acestei foi va da câte ceva din Istoria Bisericii.

Părintele protopop Aurel Nistor, din Sf. Gheorghe, ne va da un răvaş economic şi cooperativ.

Şi, pe lângă acestea, rămâne, fireşte, şi materialul celălalt: ştiri din ţară, din politică, din lumea mare etc.

Astfel reorganizaţi, cu puteri noi de muncă, ne prezentăm în faţa cititorilor, cerându-le şi pe mai departe sprijinul...”

Sus, la titlul foii, apăru ca redactor al ei, lângă numele Părintelui I. Trifa, şi numele preotului Gh. Maior. Iar pe pag 7, înştiinţarea că adaosul «Oastea Domnului» va apare separat „şi se poate trimite celor care îl vor dori”, fie împreună cu «Lumina satelor», fie aparte.

Acesta era primul pas spre separarea duhului de către „literă”, a ceea ce era viu şi fierbinte în Biserică de către ceea ce era static şi rece în ea.

La suprafaţă, părea o reorganizare temporară, dar, de fapt, era o despărţire pentru totdeauna. Păruta „colaborare” dintre cele două foi căuta să acopere de ochii lumii o prăpastie pe care viclenia oamenilor o va face tot mai adâncă.

Din tipografia Oastei Domnului apăru tot atunci, în 25 dec. 1929, primul număr din foaia «Oastea Domnului», având pe prima pagină o înştiinţare, plină

339

de înţeles şi ea, despre scopul la care au rămas şi după „reorganizare” lupta şi munca Oastei.

Această înştiinţare reînnoia solia Lucrării:

„Îl vom vesti şi de aici pe Iisus cel Răstignit!”

În acest articol-program din fruntea sa, foaia «Oastea Domnului» pornea de la acelaşi cuvânt, ca «Lumina satelor», dar îşi lua îndată un cu totul alt ţel şi alt drum.

Iată conţinutul articolului-program ce cuprinse în acelaşi timp şi „tâlcul reorganizării”. Căci, pe când programul «Luminii Satelor» era cel pe care l-am văzut anunţat, «Oastea Domnului», începând la fel, scria cu alt grai:

„Secerişul de la «Lumina Satelor» s-a mărit din an în an. Deci L-am rugat şi noi pe «Domnul Secerişului» să scoată lucrători noi la secerişul Său (Mat. 9, 37). Şi Domnul, iată, ne-a ascultat. Alături de «Lumina satelor», un secerător nou se prezintă la lucru. E foaia aceasta, «Oastea Domnului»...

Când pleacă la drum o foaie «nouă», se spun multe vorbe frumoase şi programe alese.

Cuvântul nostru de plecare e scurt: programul nostru este foarte clar: Îl vom vesti şi de aici pe Iisus cel Răstignit. Îl vom vesti pe Scumpul nostru Mântuitor şi Jertfa Lui cea Sfântă.

În fruntea acestei foi, ca un program, îl punem pe Sf. Ap. Pavel şi cuvintele lui: «Dumnezeu ne-a împăcat cu El prin Iisus Hristos, făcând pace cu noi prin Sângele Crucii Lui şi ne-a încredinţat şi nouă propovăduirea acestei împăcări. Vă rugăm deci fierbinte, în Numele lui Iisus Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu» (II Cor. 5, 18; Colos. 1, 20).

Iată, acesta este programul nostru! Vom ruga şi noi fierbinte, săptămână de săptămână, pe cititorii acestei foi, să se împace cu Dumnezeu, în Numele lui Iisus Hristos. Vom chema, săptămână de săptămână, suflete pierdute să facă pace cu Dumnezeu prin Sângele Crucii Fiului Său. Iar pe cei împăcaţi, pe cei din Oastea Domnului şi pe alţi creştini biruitori, îi vom îndemna neîncetat să rămână în această pace scumpă şi dulce, aducându-le aminte mereu de cuvintele Sf. Pavel: «Hristos ne-a izbăvit pe noi ca să fim slobozi. Rămâneţi dar tari şi nu vă plecaţi iarăşi capul sub jugul robiei» (Gal. 4, 31 şi 5, 1).

Tipografia în care se tipăreşte această foaie şi viaţa celui care scrie această foaie sunt un dar al Celui Răstignit pe Cruce. Vom slăvi neîncetat şi de aici numai Numele Lui.

Iisuse, Preadulcele meu Mântuitor, în faţa Ta mă aplec şi cu acest început. Ajută-mă să-l pot duce şi mai departe.

Duhule Sfinte, Marele meu Dascăl şi Învăţător, învaţă-mă ce trebuie să învăţ şi aici; arată-mi ce trebuie să scriu şi aici; iar peste cei ce vor citi această foaie, revarsă-Ţi darurile Tale...”

Preot I. Trifa

340

„Iisus cel Răstignit” alungat de celelalte lucruri care Îi luaseră locul Său din «Lumina Satelor» îşi găsise acum un adăpost nou, mult mai frumos şi mai curat, numai al Lui.

N-avea să ţină prea mult nici adăpostul acesta, cum nu-I ţinuse Betleemul. Peste câţiva ani va fi alungat şi de aici.

Dar pentru acest nou Iov, răbdător şi mult încercat, necazurile cele mari aveau să vină abia de aici încolo.

Necruţătoarea boală îl trânti din nou la pat. Veni povara unor rate grele de datorii pentru Tipografie, care se grămădeau una peste alta. Iar în mijlocul tuturor acestora, cerinţa unei munci tot mai apăsătoare pentru alimentarea Tipografiei, a foilor şi a cărţilor Oastei.

În «Lumina Satelor» nr. 39, din 27 sept. 1931 cu prilejul unui răspuns pe care îl dădea unor nesocotiţi „cărturari şi farisei” care atacau Lucrarea „Oastei” şi cinstea personală a sa părintele Iosif Trifa făcea acest bilanţ în faţa Tribunalului Ceresc:

„După munca mea de aproape zece ani la Oastea Domnului, câştigul meu material este acesta: o sănătate zdruncinată, un piept slăbit de munca cea grea şi o datorie de peste 600 mii de lei, pe care o am pe la băncile şi particularii din Sibiu. Martor îmi este Dumnezeu că nu mint” (Rom. 1, 9 şi II Cor. 11, 31).

Alarmată de această situaţie, gruparea Oastei din Bucureşti sare în ajutor cu o „Chemare către ostaşii Domnului”, publicată în foaia «Oastea Domnului» nr. 43, din 25 oct. 1931, în care se spun următoarele:

„...O datorie de peste o jumătate de milion făcută pentru tipografia din care doi ani de zile ni s-a împărţit pâinea duhovnicească pentru sufletele flămânde... O datorie ce ar fi fost de mult plătită dacă «dezertorii» noştri care au primit, dar n-au plătit această pâine ar fi înţeles crima ce o săvârşesc nu numai faţă de om, ci şi faţă de lucrul Domnului!...

Azi, umerii slăbiţi de greutate ai ostenitorului pentru noi toţi n-o mai pot purta... Oare nu-i de-ajuns că el şi-a dat sănătatea şi puterea, ostenind pentru noi toţi?... Nu e destulă jertfa că şi-a vândut toată agonisita părintească pentru a întreţine lucrarea de care noi ne bucurăm? Fi-vom noi atât de nepăsători să lăsăm să fie vândută Tipografia Domnului?...

O, fraţilor, Tribunalul Ceresc la care s-a adresat Părintele Iosif va judeca pe atacatorii sf. sale în ceea ce are mai scump, din punct de vedere personal. Dar cu şi mai mult cuvânt acest Tribunal ne va judeca pe noi că n-am voit să jertfim hrana unei singure zile pentru a salva o lucrare a Bisericii...

...Sosit-a vremea să ne arătăm părtăşia noastră la sarcina pe care o duce, fără strigare, acela dintre noi care «n-a părăsit dragostea dintâi» (Apoc. 2, 4).

Bucureşti, 15 oct. 1931

I. Gr. Oprişan, Preot T. Chiricuţă, Al. Lascarov-Moldovanu”

341

În acelaşi număr al foii «Oastea Domnului», Părintele Iosif, puternic mişcat de gestul celor din Bucureşti, scrie aceste

„Câteva mărturisiri în legătură cu apelul fraţilor de la Bucureşti

În legătură cu acel apel, ţin să fac şi eu unele mărturisiri:

Peste o lună se împlinesc doi ani de când am cumpărat pentru Mişcarea Oastei o tipografie modernă. Mi-am dat atunci bine seama ce fac. Căci am văzut cum şi cele mai calde mişcări religioase se răcesc şi lâncezesc când nu mai sunt alimentate. Îndărătul Mişcării noastre am pus o tipografie care să o alimenteze neîncetat cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu foc şi căldură cerească...

Dar Bunul Dumnezeu a vrut să trecem şi cu acest lucru prin mari frământări şi greutăţi. A venit criza financiară şi, pe lângă asta, eu am căzut istovit de munca cea grea. Au urmat zile grele pentru mine. A trebuit să părăsesc frontul de luptă tocmai când se simţea mai mare lipsa mea. A rămas orfană şi Tipografia. De pe patul suferinţelor de la Geoagiu parcă o auzeam strigând: Daţi-mi de lucru!...

Dar eu nu mai puteam face absolut nimic...

Pe lângă asta, a venit apoi şi lovitura celor care ne-au păgubit din greu cu desfacerea cărţilor şi foilor...

Îşi poate închipui oricine starea mea sufletească între astfel de împrejurări. Martor îmi este Domnul despre durerile prin care am trecut şi lacrimile pe care le-am vărsat...

Tipografia, cu toate ale ei, a costat peste un milion şi jumătate lei. Punându-mi la vânzare casa şi moşia mea de la ţară şi făcând cruţări, duse de multe ori până la îndurarea de mizerii personale, am plătit din suma aceasta un milion de lei. Desigur e o sumă mare în raport cu criza de azi. Dar nu e o greutate de nebiruit. Greutatea cea mare a trecut.

Când am cumpărat tipografia, planul meu era ca peste 2-3 ani să-i fac Oastei un mare dar de tărie şi bucurie: o Tipografie liberă de orice sarcini (căci o tipografie neplătită nu putea fi un dar!).

Împrejurările însă nu au ajutat acest plan. Totuşi, în parte, el s-a împlinit. Eu dăruiesc azi Oastei o Tipografie modernă pe care am plătit un milion de lei. Tipografia Oastei Domnului este a voastră, iubiţilor mei fraţi ostaşi. Martor îmi este Domnul că eu am făcut tot ce am putut pentru această „zestre” a Oastei...

...În Lucrarea Oastei Domnului eu am avut totdeauna şi am şi acum credinţa tare şi nestrămutată că Domnul este cu noi. Lucrarea noastră este Lucrarea Lui şi El va avea grijă de ea. Dar, din felul cum am răzbit până acum, mi-am făcut, de altă parte, şi convingerea nestrămutată că Domnul trece prin focul încercărilor tot pasul nostru şi tot lucrul nostru. Toată Lucrarea Oastei a ieşit dintr-un fel de dureri ale facerii. Şi e bine aşa, pentru că numai o lucrare ieşită din aceste dureri poartă în sine pecetea «vieţii» şi pecetea statorniciei...

342

...În legătură cu apelul fraţilor de la Bucureşti, am ţinut să fac aceste mărturisiri şi eu...”

Al vostru frate, preot I. Trifa

Din toată inima şi cu toată bucuria au sărit îndată, rând pe rând, cea mai mare parte a sufletelor iubitoare şi jertfitoare cu fărâma lor de ajutor „după puterile fiecăruia”. Totuşi, majoritatea aceasta frăţească, fiind dintre cei săraci trupeşte, tot ajutorul lor era doar, cum s-ar spune: „o mână de sare într-o apă mare”... Cei care ar fi putut face mult mai mult n-au înţeles momentul şi n-au făcut.

Am vrea să dăm aici două exemple, nu pentru altceva, ci numai pentru a se vedea cât de mare lucru este, făcând binele, să ştii să-l faci pe primul mai întâi.

Chiar în acel timp de cumpănă grea pentru Părintele Iosif şi pentru lucrarea cu tipografia, în foaia «Oastea Domnului» nr. 36, din 6 sept. 1931, pe prima pagină se scriau următoarele:

„De la Oastea Domnului din jud. Tecuci. Ostaşul Domnului, colonel Ionescu Coman, dăruieşte aproape un milion lei pentru zidirea a patru biserici... Un alt dar, tot al său: patru vaci cu lapte pentru patru familii sărace cu copii, din patru sate... Un alt dar, tot al aceluia: o sută de mii lei din care s-a făcut o fântână la întretăierea unor drumuri... unde s-a aşezat o inscripţie cu numele donatorului. Un alt dar, tot al său: cumpărarea de odăjdii pentru bisericile din cele patru sate. Şi altele...”

În acelaşi număr, pe pagina 2, se scria:

„Un dar de 2000 de lei pentru Tipografia Oastei Domnului. Fratele Ioan Ulea din Bucureşti a dăruit 2000 lei Tipografiei O. D. din economiile sale de modest funcţionar, socotind că aceasta este de cea mai mare trebuinţă...

Darul acesta zice gazeta ne vine tocmai într-un timp când luptăm cu mari greutăţi financiare, din pricină că foarte mulţi dintre cei pe care i-am hrănit sufleteşte prin aceste foi ne-au părăsit în ziua necazului, iar alţii, şi mai mulţi, ne-au păgubit cu sute de mii de lei, ducând cărţi spre desfacere şi nemaiplătind preţul lor...

Darul fratelui Ulea ne vine ca o mângâiere şi încurajare în situaţia grea în care ne aflăm. Bunul Dumnezeu să-i răsplătească darul cu dar şi binecuvântare de sus...”

Am dat aceste două exemple numai spre a se vedea cât de greu este a te uita la lucrurile ce nu se văd şi a şti să alegi partea cea mai dintâi.

Binecuvântat a fost şi răsplătit chiar şi pe pământ, cu multe laude şi mulţumiri credinciosul ctitor al celor patru biserici în care se predică la câteva sute de suflete. Al celor patru vaci de la care s-au hrănit, pentru o vreme, câteva zeci de săraci. Al fântânii de la care s-au adăpat, o vreme, unii călători...

343

Dar acel credincios, care era totuşi „ostaş”, n-a ajutat cu nimic tocmai „mănăstirea” de la care se propovăduia Hristos la sute de mii de ascultători. La „vaca” de la care se hrăneau atâtea mulţimi de flămânzi... La „fântâna” de la care se adăpau nenumăraţi călători prin pustiul acestei lumi fără credinţă printre care şi el, colonelul Coman Ionescu...

Departe de noi gândul să spunem că acelea la care a ajutat n-au fost bune şi pe placul lui Dumnezeu... Binecuvântat să fie oricine le face...

Dar, până la urma urmei, biserici se mai găseau şi alţii să facă. Şi vaci să cumpere. Şi fântâni să sape... însă Tipografie a Domnului era numai una. Şi om al lui Dumnezeu, să facă ce făcea atunci Părintele Iosif, era numai el. Iar prilej să le salveze situaţia era numai atunci...

Dar la asta cei care aveau nu s-au gândit.

O, şi câţi alţii încă n-au înţeles vremea cercetării lor! N-au dat nimic sau au dau numai „un pai”, când puteau da o „claie”.

De aceea, poate, Dumnezeu le-a luat totul, nemaifiind vrednici de binecuvântarea Lui.

Dar şi capitolul acesta îşi va avea urmarea şi sfârşitul mai târziu.

Slăvit să fie Domnul!

344

Meditaţii:

CÂNTĂRI LUPTĂTOARE

Eu n-am vrut să scriu versuri, poeme şi cântări ce gâdilă urechea şi inima o-nmoaie, ci-am vrut să rup zăvoare, am vrut să sparg cărări spre cer şi libertate, din iad şi din noroaie.

Am vrut să-mbrac oştire cu număr nesfârşit, din fiecare carte să-mi plece o coloană de luptători cu suflet şi braţ nebiruit, pornind să spargă încă o linie duşmană.

Din orice gând să-mi iasă o sabie ţintind în cuib viclean de şarpe, în inimă de iudă şi-n mâna de satană ce umblă uneltind să fure munca celui ce plânge şi asudă.

N-am vrut să strig cuvinte, ci-am vrut să trag săgeţi puternice şi multe cu negreşită ţintă, am vrut să sun alarme, am vrut să rup peceţi, am vrut să-mpiedic răul să fure şi să mintă.

Cântarea-i numai forma sub care-mi ies plecând ostaşii-acestei lupte de-un suflet şi-o credinţă, ce, oricâţi sunt, să meargă coloană, rând pe rând, să lupte-n orice parte spre-aceeaşi biruinţă.

...O, dragi cântări a mele, plecaţi cum v-am dorit în linii largi de luptă pe-ntins din zare-n zare şi nu mai staţi din drumul viteaz şi strălucit decât când o să sune cereasca încetare.

Luptaţi să nu ajungeţi în mână la vrăjmaş şi-ajunse, nu-i daţi sprijin în lupta lui vicleană; păstraţi-vă şi scutul, şi spada de ostaş, nălţând solia sfântă şi-n tabăra duşmană.

Plecaţi-mi, rânduri sfinte, mai multe, an cu an, mai îndrăzneţ, mai sigur, mai ager în mişcare, cu fiece săgeată să-nfrângeţi un duşman.

Aşa să vă găsească Hristos, pe fiecare!

345

Dacă doreşti să ai totdeauna o îndrumare mântuitoare, ia aminte la conştiinţa ta şi împlineşte fără nici o amânare ceea ce îţi spune ea din partea lui Dumnezeu.

Întocmai! Şi îndată!

Sf. Marcu Ascetul

Tu îngrijeşte mai întâi de ale lui Dumnezeu iar Dumnezeu va îngriji de ale tale.

Sf. Ioan Gură de Aur

Este lucru mare şi frumos să vorbeşti despre Dumnezeu, dar este şi mai mare şi mai frumos să te predai Lui şi să trăieşti pentru El.

Sf. Grigorie din Nazianz

Fără rugăciune, viaţa noastră cea sufletească, flămânzeşte, însetoşează şi moare.

Sf. Ioan Gură de Aur

Cel mai uşor lucru e să te înşeli pe tine însuţi, îngâmfându-te cu nesupunere şi cu neascultare şi să te socoteşti că eşti bun, nefiind nimic.

Sf. Grigorie Teologul

22. STATUTELE mAREA ŞI PERMANENT A PRIMEJDIE

Credinţa adevărată cere trăire liberă şi puternică. Izbucnirea ei este ca un şuvoi ţâşnit dintr-o stâncă, formând un torent de ape. Cu cât înaintează, are nevoie de un avânt lăuntric, de o putere de curgere mai mare, mai liberă şi mai dreaptă. Altfel se lăţeşte şi se face o baltă stătută şi călduţă, unde se adună tot felul de urâciuni.

Oastea Domnului şi-a avut de la început „rânduielile” ei, cum spune Sf. Ap. Pavel când zice că ostaşul adevărat nu trebuie să se încurce în treburile lumii, iar luptătorul Domnului nu este încununat dacă nu se luptă după rânduieli (II Tim. 2, 1-12)... Aceste „rânduieli” sunt bunele învăţături şi îndrumări de viaţă ordonată şi înfrânată, cărora trebuie să se supună orice suflet şi orice lucrare care vor să fie ale lui Hristos.

Dar numai acestea nu i-ar fi ajutat nimic, fără puterea Duhului Sfânt dinăuntrul ei, care venea prin Prezenţa vie şi puternică a lui Iisus cel Răstignit. Acesta era torentul biruitor al Oastei.

Trebuinţele unor „îndrumări” se iviră chiar de la începutul Oastei.

Am văzut că, încă la primul „congres”, din primul an, atât ostaşii, cât şi Părintele Iosif erau preocupaţi de găsirea unui „făgaş” cât mai potrivit pentru dirijarea puterii duhovniceşti a Mişcării Oastei Domnului. Această părere revenea mereu cu o nouă putere. Nimeni nu înţelegea că în ea putea fi şi o ispită.

Lucrarea Oastei era un organism viu şi o iniţiativă cu totul nouă în Biserica şi în viaţa noastră. O astfel de lucrare încă nu mai fusese alta înaintea ei, iar misiunea sa de viitor se prevedea atât de întinsă şi de grea, încât totuşi nimeni nu se încumeta să-i croiască o „haină” în care s-o îmbrace, de teamă ca nu cumva să-i împiedice creşterea şi să-i înăbuşe torentul ei de viaţă...

Totuşi, dacă va trebui să i se facă o astfel de haină, ea să fie croită cu cea mai mare grijă şi numai de către acei care cunosc cel mai bine Oastea şi o iubesc cel mai mult.

Părintele Iosif vedea că mulţi nechemaţi erau ispitiţi şi grăbiţi să croiască statute pentru Oaste... Atât de uşor se găseau unii să intre cu pretenţii într-o lucrare de-a gata. Şi să facă „rânduială” într-o lucrare care a reuşit! Tocmai de

347

acest lucru s-a temut şi se temea cel mai mult acela care singur cunoscuse durerile naşterii acestei Lucrări scumpe. Acela care singur dusese greul creşterii Oastei. Şi singurul care vedea primejdia ascunsă în acestea, pentru nimicirea Duhului şi pierderea puterii ei.

Pentru a preveni nenorocirea unui amestec străin în Oaste şi în croirea drumului ei de viitor, pentru a acoperi totuşi nevoia unor „rânduieli” lăuntrice şi pentru ca aceia care aveau nevoie de „statute” să le poată avea, Părintele Iosif a dat aceste rânduieli, simplu şi duhovniceşte, potrivit cu voia lui Dumnezeu ce-i fusese descoperită lui cu această Lucrare.

Iată cum schiţează el acest „proiect de statute” pentru Oaste. Şi iată cum croieşte el, prin lumina Duhului Sfânt, drumul sănătos pe care este bine să meargă Oastea. Iată scrise de Părintele Iosif - „rânduielile” poruncite lui de Duhul Sfânt, după care trebuie să lupte orice adevărat ostaş al Domnului, orice suflet care doreşte să-şi câştige mântuirea sa prin această sfântă Lucrare a lui Dumnezeu.

Transcriem acestea nu numai pentru precizările obligatorii ale literei lor, ci mai ales pentru conţinutul viu al duhului din ele, care este necesar în primul rând şi astăzi pentru noi toţi, întrucât în amândouă se află Cuvântul şi Duhul Sfânt.

Era prima formă a unor îndrumări pe care, mai târziu, Părintele Iosif le-a prescurtat şi precizat mai bine în cartea «Ce este Oastea Domnului?»... Dar duhul lor a rămas acelaşi.

Iată-le:

În «Lumina Satelor» nr. 45, din 31 oct. 1926, se scrie:

„ Un mic regulament pentru cei care au intrat şi cei care vor să intre în Oastea Domnului...

Ţinem să spunem îndată că Oastea Domnului nu este o înşirare de reguli şi regulamente lungi despre tot ce trebuie să facă şi să nu facă cei care au intrat şi cei care vor să intre în Oaste.

În deosebire de acestea, noi punem tot apăsul pe adâncirea vieţii duhovniceşti, pe adâncirea în Evanghelie, pe întărirea şi creşterea neîncetată în harul lui Dumnezeu, pe dospirea vieţii cu aluatul Evangheliei, pe o arătură mai adâncă în pământul inimii noastre. Fără de acestea, toate regulamentele şi poruncile «sunt sarcini grele de purtat» (Luca 11, 46); sunt numai «spălarea pe dinafară a blidelor» (Luca 11, 39); sunt «litera care omoară» pentru că lipseşte din ea «Duhul care face viu» şi dă omului dar şi putere să iasă din păcate (II Cor. 8, 10). Cea mai slabă predică este aceea care întruna tot spune: «Fă ceea şi fă ceea şi nu face ceea şi ceea»... Cei mai mulţi oameni cunosc răul, dar n-au putere să facă binele. De această putere avem lipsă.

Vom da şi noi anumite reguli şi regulamente, dar ne vom strădui ca acestea să fie însoţite şi de Duhul care să le dea putere... În cartea despre Oastea Domnului,

348

ce se află sub tipar, scrie despre aceste lucruri, dar le redăm şi aici mai pe scurt ca cerinţe şi reguli ce se cer de la toţi cei care au intrat şi de la cei care vor să intre în Oastea Domnului.

1. Cel dintâi paragraf, cea dintâi cerinţă pentru un ostaş din Oastea Domnului o vom spune în legătură cu o asemănare: Când cineva este recrutat şi pleacă la armată, el o rupe dintr-o dată cu traiul pe care l-a avut înainte. Îndată ce intră în armată, el începe o altfel de viaţă, un altfel de trai. Începe un fel nou de a trăi, o nouă viaţă. Aceasta este cea dintâi cerinţă şi pentru cei din Oastea Domnului. Când intri în Oastea Domnului trebuie să te naşti din nou, să o rupi dintr-o dată cu felul vechi de trai pe care l-ai avut, trebuie să începi o viaţă nouă, schimbată... Să o rupi dintr-o dată cu duhul acestei lumi şi cu păcatele ei. Văzut-aţi feciorii când se duc la armată cum îşi iau rămas bun şi se despart de fetele din sat? Aşa şi cei care intră în Oastea Domnului trebuie să se despartă pe totdeauna de cele şapte fete ale diavolului: trufia, desfrânarea, pizma, lăcomia (între care e şi beţia), mânia, zgârcenia, lenea...

O intrare în Oastea Domnului fără naşterea din nou, fără schimbarea vieţii n-ajunge nimic. Naşterea din nou este schimbarea cea mare, ce l-a ajuns pe Saul pe drumul Damascului şi din Saul l-a făcut Pavel; din prigonitor, apostol. Aceasta este schimbarea cea mare ce trebuie să dea şi celor care intră în Oastea Domnului altă inimă şi altă simţire, alţi ochi şi altă vedere, altă gură şi alte vorbe, alte picioare şi alte umblări.

Aceasta este schimbarea cea mare pe care o cerea Mântuitorul lui Nicodim, spunându-i că trebuie «să se nască din nou» (Ioan 3, 4), să înceapă o viaţă nouă. Însă această schimbare a vieţii, această renaştere sufletească, o poţi face numai cu dar de sus, cu darul şi puterea Duhului Sfânt. Când cineva se hotărăşte să intre în Oastea Domnului, el face numai începutul. Peste acest început trebuie să se pogoare darul şi puterea Duhului Sfânt, iar acest dar se pogoară numai dacă omul stăruie în hotărârea luată şi îngenunchează cu ea mereu la picioarele Crucii, pentru a fi sigilată şi întărită cu Sângele Mântuitorului.

Aceasta este cea dintâi cerinţă a celor care intră în Oastea Domnului. E cea mai grea, dar şi cea mai ducătoare la izbânzi, pentru cei care trec cu bine printr-însa.

2. A doua cerinţă pentru cei din Oastea Domnului o scoatem din asemănarea de mai sus. Când a intrat cineva în armata ţării, lucrul ce i se cere mai întâi este: ascultare şi supunere necondiţionată. Acelaşi lucru se cere şi pentru cei intraţi în Oastea Domnului: ascultarea şi supunerea întru toate faţă de Dumnezeu. Cel intrat în armată nu mai este stăpân peste voile şi umblările lui. El stă întru toate sub ascultarea şi ordinele mai-marilor săi. Aşa şi cel intrat în Oastea Domnului, din clipa când a intrat în Oaste, nu-şi mai porunceşte el peste voile şi umblările lui, ci Domnul...

349

Nu puteţi sluji la doi domni: şi lui Dumnezeu şi lui Mamona a zis Mântuitorul... (Luca 16, 13). Cel care intră în Oastea Domnului trebuie să slujească numai Domnului altfel, intrarea lui în Oaste n-ajunge nimic. Nimeni, slujind ca ostaş, nu se încurcă cu lucruri lumeşti, dacă vrea să placă Celui ce l-a scris la Oaste (II Tim. 2, 4).

Să luăm pildă de ascultare de la Mântuitorul. Întreaga viaţă a Mântuitorului a fost o viaţă de ascultare faţă de Tatăl Său, de o ascultare până la moarte de cruce... (cf. Fil. 2, 8). Peste această ascultare se pogoară darul şi harul Duhului Sfânt. Când trăieşti o astfel de ascultare, de supunere şi de încredere în Domnul, viaţa ta ajunge sub darul şi cârmuirea Duhului Sfânt.

3. A treia cerinţă a celor care intră în Oastea Domnului o scoatem tot din asemănarea de mai sus. Cel care intră în armată se apucă îndată de meşteşugul armatei. Începe mai întâi să înveţe diferitele mişcări mai mici şi mai uşoare. Învaţă apoi să cunoască diferitele arme cu tainele şi puterea lor. În fiecare zi face deprindere, exerciţiu. Pe urmă, după ce a învăţat mişcările şi armele, învaţă tainele apărării şi atacurilor faţă de vrăjmaşi.

Aceste lucruri se cer în înţeles sufletesc şi de la cei care intră în Oastea Domnului. Îndată ce intră cineva în Oastea Domnului, trebuie să se apuce de meşteşugul de a se face un bun ostaş al lui Hristos. Va începe întâi cu lucruri mai uşoare, ca să poată apoi «creşte zi de zi în darul lui Dumnezeu».

Va face în fiecare zi «exerciţiul» rugăciunii.

Va cerceta Biserica, folosind Sfintele Taine pe care le administrează.

Va citi zilnic Biblia... fiecare ostaş să-şi aibă Biblia sa ca pe o armă puternică. Şi nu numai să o aibă, ci să înveţe tainele ei, citind-o regulat şi cu credinţă.

...Va folosi tot ceea ce îi poate fi de ajutor şi întărire sufletească în lupta ce are să o ducă pentru mântuirea lui şi pentru a altora (cărţi, foi religioase etc).

Mai sunt şi alte cerinţe... pe care le vom aminti mai pe larg în cartea «Ce este Oastea Domnului», ce va apare în curând. Vom mai aminti aici, numai pe scurt, că un ostaş al Domnului trebuie să fie activ. Să fie în neîncetată luptă contra atacurilor vrăjmaşului-diavol. Să lupte neîncetat pentru lăţirea Împărăţiei lui Dumnezeu, să lupte şi pentru atragerea altora în fronturile mântuirii sufleteşti.

«...Dacă cei ce trăiesc o viaţă ostăşească zice Sf. Ioan Gură de Aur se duc îndată unde-i cheamă trâmbiţa războiului, cu atât mai mult trebuie să ne pregătim şi noi, care suntem ostaşi ai lui Hristos, de a face front în faţa păcatului».

Omilia V, Evrei

După ce ai intrat în Oastea Domnului trebuie să-ţi dai seama că ai declarat război diavolului şi eşti în război cu patimile şi poftele acestei lumi. «Ca un ostaş viteaz, trebuie să fii întruna înarmat, treaz, înţelept, hotărât, curajos, veşnic aşteptând pe vrăjmaşul. De câte ori te cheamă trâmbiţa privegherii,

350

iute te pregăteşte de luptă şi te aruncă cu tot curajul împotriva răului, rupe şirul vrăjmaşului, taie puternic faţa diavolului şi pune mâna pe prada de la el, câştigând biruinţa...» precum spune acel mare sfânt părinte, Ioan Gură de Aur.

Un ostaş al Domnului trebuie să fie apoi un aluat dospitor. După ce şi-a «dospit» viaţa lui cu «aluatul cel nou» al Evangheliei, trebuie să dospească şi viaţa altora. Să facă acest lucru întâi cu predica vieţii sale. Aşa să trăiască un ostaş al Domnului încât, văzând şi alţii faptele şi purtările sale cele bune, să ia îndemn a intra şi ei în Oastea Domnului...

În numărul viitor vom arăta ceea ce nu-i iertat să facă un ostaş al Domnului”.

În «Lumina Satelor» nr. 46, din 7 nov. 1926 scria mai departe, sub acelaşi titlu, următoarele:

„...În numărul trecut am spus ce trebuie să facă un bun ostaş al lui Hristos. În numărul acesta vom aminti câte ceva şi din cele ce trebuie să nu facă un ostaş al lui Hristos.

Ţin şi aici să spun îndată că Oastea Domnului nu e numai o luptă contra beţiilor şi sudalmelor, ci e o luptă contra tuturor patimilor rele, pentru că fiecare patimă rea este un fel de beţie. Oare mânia nu este şi ea tot un fel de beţie? Şi oare lăcomia, zgârcenia, pizma, nu sunt şi ele tot un fel de beţie?

Un bun ostaş al lui Hristos trebuie să se ferească de toate cele 7 păcate grele, de moarte, care sunt: trufia, desfrânarea, pizma, lăcomia între care sunt şi beţia, hoţia, iubirea de arginţi mânia, zgârcenia şi lenea.

Lupta noastră s-a îndreptat de la început, mai ales, contra beţiilor şi înjurăturilor fiindcă, mai ales, aceste două patimi fac stricăciunile cele mai mari în poporul nostru şi pentru că, cu aceste două patimi, câştigă Satana cele mai multe suflete.

Cu privire la băuturile alcoolice, regulile Oastei sunt următoarele:

Un bun ostaş al Domnului face cel mai bine dacă se rupe dintr-o dată şi cu totul de orice fel de băuturi alcoolice. Omul poate trăi şi fără băutură îmbătătoare (ba încă trăieşte mai mult şi mai bine... Încă nimeni n-a murit nicăieri din cauză că n-a băut dar din beţie câţi mor zilnic!...)

...Oastea Domnului opreşte de la orice fel de băuturi alcoolice, mai ales, pe cei care au fost pătimaşi beţivi, pentru că în aceştia băutura a stricat cu totul orice hotar de oprire, de stăpânire. Pentru beţiv, cel dintâi pahar deschide îndată uşa larg spre beţie... Pentru aceştia nu este o altă cale de scăpare decât ruperea totală cu orice fel de băutură, pe vecii vecilor.

...Opreşte apoi de la orice fel de băuturi alcoolice pe toţi cei necăsătoriţi... pentru că aceştia trebuie să stăruiască şi mai mult în virtutea înfrânării poftelor. Iar băuturile alcoolice sunt cel mai mare duşman al acestei virtuţi. «Nu beţi vin întru carele este desfrânare» spune Apostolul Pavel (Efes. 5, 18).

351

...Un bun ostaş al Domnului nici nu va intra prin crâşme... pentru că acolo sunt ispitele cele mai mari şi căderile cele mai pierzătoare...

Acestea ar fi, pe scurt, regulile cu băutura. Spun adevărul că de trei ani de zile m-am tot frământat cu dezlegarea lor şi tremur şi acum să nu fi greşit cumva cu precizarea lor. Ca un munte de fier apasă asupra conştiinţei mele întrebarea: oare nu cumva am lăsat pe undeva o uşiţă deschisă pentru ispita Satanei?

Băgaţi de seama că ceea ce pare că am lăsat poate fi o uşă deschisă pentru Satana... poate fi mărul din grădina Edenului.

Satana-i viclean mare! Dacă are o uşiţă deschisă, apoi cu zi cu noapte umblă şi se vicleneşte cum ar putea-o lărgi ca să intre prin ea...

Decât astfel să vă înşele şi pe voi Satana, decât să aveţi veşnic deschisă o uşă, eu zic: mai bine să închideţi uşa de tot.

Lepădaţi-vă de orice fel de băutură îmbătătoare... Nici un pahar, nici o picătură... Închei, spunând încă o dată: un ostaş al Domnului se leapădă de orice fel de băuturi alcoolice.

În numărul viitor vom scrie mai departe despre celelalte oprelişti pe care le pune Oastea Domnului”.

În «Lumina Satelor» nr. 48, din 14 nov. 1926, scrie:

„Dăm în continuare opreliştile pe care Oastea Domnului le pune pentru cei care vor să fie ostaşii lui Hristos.

Un ostaş al Domnului nu se duce la petreceri, jocuri şi baluri, pentru că, aşa cum se fac acestea în ziua de azi... sunt cu totul atrase în slujba diavolului... Şi sunt destule alte societăţi (în afara Oastei) ce se întrec în a face jocuri şi baluri pe seama membrilor lor... Societatea noastră nu se ocupă cu aşa ceva. Petrecerile noastre sunt [pentru] a ne întâlni mereu în Domnul... Noi ne petrecem citind şi vestind Sfintele Scripturi, cântând cântări duhovniceşti, rugându-ne Domnului şi bucurându-ne în El, după cuvântul Sf. Apostol Pavel care zice: «...nu beţi vin întru care este desfrânare, ci vă umpleţi de Duhul Sfânt, vorbind între voi în psalmi, în lăudări şi în cântări duhovniceşti» (Efes. 5. 18-19).

Un ostaş al Domnului va merge numai la acel fel de petreceri unde lipseşte băutura şi jocul... Sau cel mult va sta acolo până ţine partea cea bună... până ţine partea în care diavolul încă nu s-a amestecat.

...Peste tot, un ostaş al Domnului se va păzi de orice clacă, şezătoare şi strânsură în care stăpâneşte «duhul acestei lumi»... căci «oricine vrea să fie prieten cu lumea (cu duhul ei cel păcătos) se face vrăjmaş cu Dumnezeu» (Iacov 4, 4).

Peste tot, în privinţa întrebării: unde poate merge un ostaş al Domnului, recomand următoarea regulă:

De câte ori un ostaş este nedumerit asupra acestei întrebări, să se întrebe: «Oare merge şi Domnul Iisus cu mine? Oare poate să meargă Domnul cu mine

352

în crâşmă? Ba! Atunci nu merg nici eu! Oare stă Domnul Iisus cu mine acolo unde se vorbesc urâciuni şi murdării? Ba! Atunci nu stau nici eu!» Un ostaş al Domnului poate merge numai acolo unde poate merge şi Domnul cu el. Şi va sta numai acolo unde poate sta şi Domnul Hristos...

...Un ostaş al Domnului nu înjură şi nu foloseşte nici un fel de cuvânt de sudalmă. Despre acest păcat scriem mai pe larg în altă parte... Aici voi spune doar atât că înjurătura este poate cel mai fioros şi mai grozav păcat. Despre acest păcat zice Evanghelia că «toate păcatele se vor ierta fiilor oamenilor şi hulele, oricâte le vor grăi, dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veci, ci va fi vinovat Judeţului veşnic» (Marcu 3, 28). Despre Satana se ştie că este un răsculat şi un hulitor împotriva lui Dumnezeu şi el umblă să atragă în acest păcat şi pe oameni. Suduitorul este un trecut în tabăra Satanei. Suduitorul este şi el ca Satana: un hulitor pe faţă împotriva lui Dumnezeu. Văzut-aţi pe suduitorul de cele sfinte cum, în decursul fioroaselor lui înjurături, îşi ridică pumnii şi privirile spre cer ca şi cum ar ameninţa pe cineva de acolo? El este ca şi Satana, un vrăjmaş pe faţă şi un răsculat împotriva lui Dumnezeu.

Cei care suduie nu numai că în Oastea Domnului n-au ce căuta ci ei ar trebui scoşi şi din rândurile celorlalţi creştini.

Un ostaş al Domnului nu fumează. De ce?

Întâi pentru că fumatul este un lucru urât şi urâcios... Gândească-se fiecare fumător şi se întrebe: Oare ar putea el să stea în faţa Mântuitorului cu ţigara în gură? Oare rămâne, oare petrece, oare călătoreşte, împreună cu noi, Domnul când noi întruna pufăim şi scuipăm?

Fumatul trebuie lăsat apoi pentru că el devine o patimă, o plăcere care întrece plăcerea duhovnicească, punând stăpânire pe toată fiinţa omului şi robind-o de dimineaţa până seara...

Lucrul acesta e nebun şi necurat. Fumatul trebuie lăsat şi pentru că noi suntem răspunzători înaintea lui Dumnezeu de fiecare ban ce-l cheltuim. Noi nu suntem stăpânii, ci suntem numai administratorii averilor şi banilor noştri. Ce vom răspunde oare în faţa Domnului Dumnezeu despre banii ce i-am cheltuit pe tabac?...

...Câţi «creştini» sunt care nu se îndură să facă milostenie, se lipsesc de Biblie, de o gazetă bună, de cărţi cu hrană sufletească dar pentru tabac dau mii de lei pe an. Nu este oare acesta un lucru nebun şi necurat?”

Până aici despre vrăjmaş... De aici încolo despre atacul contra lui.

În «Lumina Satelor» nr. 49, din 28 nov. 1926, scrie:

„Armele unui ostaş din Oastea Domnului şi oricărui creştin luptător

În epistola sa către Efeseni cap. 6, Apostolul Pavel are o minunată înfăţişare a creştinului luptător contra ispititorului diavol. Iată ce fel de arme recomandă Apostolul Pavel pentru un bun ostaş al lui Hristos:

353

«Îmbrăcaţi-vă în toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii... Pentru aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua aceea rea şi să rămâneţi în picioare după ce veţi fi biruit totul.

Staţi gata dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău.

Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu... Faceţi în toată vremea tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta cu toată stăruinţa şi cu rugăciune pentru toţi sfinţii (fraţii)» (Efes. 6,

11-18).

Să cercetăm mai cu de-amănuntul cele spuse mai sus de Sf. Ap. Pavel căci ele ne privesc îndeaproape pe noi, toţi ostaşii Domnului.

Ele sunt în chip deosebit ale noastre.

Întâi şi întâi apostolul Domnului zice: Îmbrăcaţi-vă în toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva meşteşugirilor diavolului... Asta înseamnă că uneltirile diavolului nu se pot birui decât cu har şi putere de sus, de la Dumnezeu întărindu-ne puterile noastre cele sufleteşti. Lupta noastră împotriva vrăjmaşului diavol este o luptă duhovnicească; şi această luptă se poate câştiga numai cu arme duhovniceşti. Poţi fi un trup tare şi mare cât un munte, căci diavolul te biruie şi îşi bate joc de tine dacă nu eşti înarmat cu mare putere duhovnicească. Goliat era un uriaş înarmat cu fier... dar a fost biruit de David, cel înarmat cu încrederea şi cu Duhul lui Dumnezeu.

«Staţi gata dar, având mijlocul încins cu adevărul»... Ce înseamnă asta? Înseamnă că un credincios trebuie să fie, înainte de toate, înarmat cu adevărul Evangheliei... Să vadă lumea şi viaţa în lumina adevărului Evangheliei... Diavolul este tatăl minciunii şi el caută să pună înaintea noastră lumea şi viaţa într-o înfăţişare mincinoasă... ca s-o trăim în chefuri, în beţii, în pofte, în desfrânări trupeşti... Faţă de această viaţă pierzătoare, Evanghelia pune în faţa noastră viaţa cea adevărată în lumina ei cea adevărată. Pe aceasta trebuie s-o trăim... Să fim încinşi cu adevărul, adică să luptăm în contra vieţii celei mincinoase... Diavolul a umplut lumea cu minciuni de toate soiurile.

Un ostaş al Domnului trebuie să fie un luptător contra minciunii. Lui nu trebuie să-i pese şi să-i fie frică de nimeni, ci să strige după minciună ori în ce chip ar vedea-o, ori în ce loc s-ar întâlni cu ea. În acest înţeles zice Scriptura: Până la moarte să te lupţi pentru adevăr, iar Domnul Dumnezeu va lupta pentru tine (Înţ. lui Sirah 4, 32-33).

354

«Îmbrăcaţi-vă cu platoşa neprihănirii» (zaua dreptăţii) zice mai departe apostolul Domnului. Zaua este cămaşa de fier pe care o îmbrăcau mai demult luptătorii. Prin asta ei se asigurau contra săgeţilor vrăjmaşului. Ele nu puteau pătrunde prin cămaşa de fier. Această za ne trebuie şi nouă. Ştiţi care este această za? Este viaţa curată, ferită de păcat, o viaţă fără de prihană. Aceasta este viaţa cea trăită cu Domnul, cea cuprinsă şi cârmuită de Duhul Domnului. Păcatul este uşa ce i se deschide diavolului, spre a intra în inima noastră... un steag al Satanei înfipt în câmpul nostru de luptă. «Zaua dreptăţii», viaţa cea fără prihană, ne apără împotriva Satanei.

Medicii spun că oasele cele mai tari din trupul omenesc sunt acelea ce apără inima... Tot astfel, Sf. Ap. Pavel pune, pentru apărarea inimii, două din cele mai tari scuturi: adevărul şi neprihănirea, dreptatea...

Satana este şi un mare vrăjmaş al dreptăţii. El a răsturnat aproape cu totul tronul dreptăţii din lume şi a pus în locul lui strâmbătatea, înşelăciunea, mişelia. Un ostaş al Domnului trebuie să lupte oriunde pentru dreptate... să însetoşeze după dreptate, luptând pentru izbânda dreptăţii.

«Încălţaţi-vă picioarele cu râvna Evangheliei păcii» ni se spune mai departe. Asta înseamnă că lupta şi viaţa noastră trebuie să se reazeme pe terenul cel tare şi de neclintit al Evangheliei. Cel ce nu se reazemă pe Evanghelie, pe puterea de nebiruit a învăţăturilor Evangheliei, a pierdut terenul şi a pierdut lupta contra Ispititorului...

Picioarele noastre «încălţate cu râvna Evangheliei păcii» mai înseamnă şi aceea că trebuie să umblăm mereu numai în căile şi poruncile Domnului... Pe calea «cea strâmtă», pe calea vieţii, arătată în Evanghelia Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Evanghelia Sa ne dă şi darul păcii, pacea cea dulce a sufletului, pe care nici toate bogăţiile şi plăcerile din această lume nu ne-o pot da.

«Peste toate, luaţi pavăza credinţei», zice mai departe Sf. Ap. Pavel. Căci pavăza, scutul, era arma cea mai însemnată în războaiele cu săgeţi. Cu pavăza se apăra luptătorul de săgeţile vrăjmaşului.

O aşa însemnătate are şi pavăza credinţei pentru viaţa noastră.

«Pavăza credinţei» înseamnă să avem o credinţă vie, înţelegătoare şi lucrătoare. Trebuie să avem o credinţă tare şi neclintită... care duce la o încredere neclintită în Dumnezeu... la o ascultare desăvârşită de toată voia lui Dumnezeu, în toate lucrurile şi în toate zilele noastre... La o predare şi ascultare a noastră întru totul de Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu.

Toate sunt cu putinţă celui care are o astfel de credinţă... o astfel de credinţă «mută şi munţii»... De o astfel de credinţă se izbesc neputincioase toate săgeţile vicleanului, ca de un scut puternic.

«Luaţi coiful mântuirii»... zice mai departe Sfântul Pavel.

Coiful stă sus, deasupra tuturor armelor. Asta înseamnă că privirile noastre trebuie să se ridice sus spre Golgota, spre Jertfa cea Mare a Crucii.

355

Iisus a murit pentru noi, pentru iertarea şi mântuirea noastră. Noi trăim şi trebuie să trăim numai prin darul şi harul Jertfei de pe Cruce. Noi trebuie să ne punem şi să avem siguranţa şi încrederea mântuirii noastre în Jertfa cea mai Mare şi Sfântă de pe Crucea Mântuitorului nostru... Încrederea şi siguranţa nezguduită că «Sângele Lui ne-a spălat şi ne spală de orice păcat» (I Ioan 1, 7) şi că prin Sângele Mielului biruim (Apoc. 7, 14) pe Ispititorul. Şi prin El câştigăm biruinţa.

«Şi sabia Duhului Sfânt, care este Cuvântul lui Dumnezeu» zice mai departe Sf. Ap. Pavel. Asta înseamnă că, pentru câştigarea biruinţei, se cer şi darul şi harul Duhului Sfânt. Prin Duhul Sfânt lucrează Dumnezeu, prin Duhul Sfânt lucrează şi Mântuitorul. Duhul Sfânt este Izvorul darurilor. Prin Duhul Sfânt ne vin darurile Crucii Mântuitorului nostru. Fără darul şi harul Duhului Sfânt nu este nici biruinţă, nici mântuire.

Sabia Duhului Sfânt este Cuvântul lui Dumnezeu... Acest Cuvânt se află în Sfânta Scriptură, în Biblie, în Evanghelia Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Biblia este o carte plină de putere, de dar şi de har ceresc.

În cuvintele Scripturii este o putere, este un dar, este ceva din Duhul lui Dumnezeu. Este Dumnezeu Însuşi. Când citeşti Scripturile cu credinţă şi cu dor de mântuire sufletească, stai sub ploaia harului de Sus, stai sub o revărsare de har şi... putere care lucrează în tine. «Viu este Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător, mai ascuţit ca orice sabie cu două tăişuri» (Evrei 4, 12). Acest Cuvânt viu şi lucrător se află în Scriptură şi cine se hrăneşte cu El capătă har şi putere.

Câţi însă dintre creştini citesc Scripturile şi se întăresc cu Duhul lui Dumnezeu din Cuvântul lor?

Acestea sunt armele pe care le recomandă Sf. Ap. Pavel pentru «un bun ostaş al lui Hristos». Cercetându-le cu de-amănuntul, aflăm că în ele se cuprind toată taina şi toate învăţăturile mântuirii sufleteşti.

Dar, de încheiere, Apostolul Pavel mai spune ceva. După atâta zgomot de arme, de scuturi, de săgeţi, de coifuri, te-ai aştepta ca Apostolul Pavel să încheie spunând: «şi acum daţi năvală!»... Dar Apostolul Pavel încheie cu vorbele: «faceţi în toată vremea rugăciuni cu stăruinţă... rugaţi-vă şi privegheaţi».

Minunată încheiere este aceasta pentru noi, ostaşii Domnului, care suntem chemaţi şi porniţi la lupta mântuirii.

Apostolul Pavel îl apleacă în genunchi pe cel îmbrăcat în toată armătura biruinţei. Da, da pentru că rugăciunea este darul cel mai mare prin care putem atrage în viaţa noastră puterea biruinţei. Fără rugăciune, biruinţa nu se poate nici câştiga, nici păstra... Viaţa noastră trebuie să fie o viaţă de rugăciune...

Rugăciunea este de cea mai mare însemnătate pentru un ostaş biruitor asupra păcatului... Rugăciunea este cheia ce deschide inima omului pentru darurile din cer... şi deschide cerul pentru darurile de care are nevoie inima omului...

356

Satana nu se sperie când te hotărăşti contra păcatelor... Nu se sperie nici când scrii la Sibiu că vrei să intri în Oastea Domnului. Nu se sperie nici când pui cruciuliţa Oastei pe piept. Dar tremură şi fuge Satana când îngenunchezi cu pocăinţă şi smerenie la picioarele Crucii Mântuitorului Iisus Hristos, adâncindu-te cu toată inima ta în rugăciunea de predare Domnului. O, ce putere mare este rugăciunea fierbinte şi înlăcrimată! Ea străbate cerul şi pământul... precum Însuşi Mântuitorul a spus că «Satana cu nimic nu se poate alunga decât cu postul (înfrânarea) şi cu rugăciunea» (Marcu 9, 29). Noi suntem slabi fiindcă nu postim şi nu ne rugăm. Nu ne ştim ruga cu putere...

Rugăciunea noastră este telefonul nostru sufletesc, este legătura noastră cu cerul, cu Dumnezeu, cu Crucea şi Jertfa Mântuitorului nostru Iisus, Care ne-a împăcat cu Tatăl, ne-a deschis nouă legătura cu cerul şi această legătură este rugăciunea. Prin ea putem cere şi putem primi neîncetat tot ce avem nevoie, tot ce ne trebuie de la Dumnezeu. Când cazi plângând în faţa Crucii Mântuitorului Iisus, rugându-te, tu ai în faţa ta un «telefon» care îţi duce la cer toate cererile tale, iar de acolo îţi aduce har, tărie, mângâiere, viaţă, binecuvântare şi tot ce îţi lipseşte... De acest «telefon» avem neapărată nevoie în câmpul nostru de luptă cu Ispititorul şi cu atacurile lui... Cei care aţi fost pe front ştiţi de ce mare însemnătate este legătura telefonică în vreme de război. Telefonul ţine legătura între comandantul luptei şi oştirea luptătoare. Prin telefon primesc ostaşii îndrumări, prin telefon cer muniţie şi hrană pentru luptă, prin telefon primesc înştiinţările de ajutor când sunt copleşiţi în luptă de atacurile vrăjmaşului...

Când o oştire şi-a pierdut legătura telefonică cu comandantul, atunci şi-a pierdut rostul, cumpătul, orientarea şi toată nădejdea ei de biruinţă. În orice clipă, această oştire poate fi biruită şi prinsă de vrăjmaş. Întocmai aşa se petrec lucrurile şi pe câmpul nostru de luptă cu diavolul şi atacurile lui. Rugăciunea este legătura noastră de luptători cu Marele nostru Comandant, Iisus Biruitorul... Această legătură este taina biruinţei noastre. Când ni s-a stricat acest «telefon», când am pierdut această legătură, ne-am pierdut tot rostul luptei, am pierdut toată orientarea, toată puterea, toată biruinţa...

...Dar nu orice rugăciune aduce putere în viaţa omului, ci numai rugăciunea cea adevărată...

...Rugăciunea cea adevărată nu este cea pe care o fac oamenii în graba mare, seara ori dimineaţa, pentru ca apoi toată ziua să trăiască fără Dumnezeu... suduind sau vorbind tot felul de vorbe rele şi urâte...

Rugăciunile cele adevărate nu sunt nici nesfârşitele cerşeli cu care îşi fac unii rugăciunile. Sunt unii care îşi închipuie că cerul este o mare magazie de boi şi vaci, de bani şi averi, de haine şi maşini, pe care să le scoată cu rugăciuni pentru ei.

Sunt unii pentru care cerul parcă este o bancă din care vor să scoată, prin rugăciune, tot felul de bani şi bunătăţi trecătoare...

357

...Dar rugăciunea este mai înainte de toate a sufletului; ea trebuie să ceară daruri sufleteşti... Să ceară «pe Duhul Sfânt», să ceară «înţelepciunea care vine de Sus» să ceară «orice lucru bun şi desăvârşit» pentru mântuirea sufletului...

Iată statutele şi iată armele noastre, fraţii mei din Oastea Domnului!...”

Acestea sunt primele şi ultimele schiţări de statute pe care le-a formulat Părintele Iosif pentru „societatea” Oastea Domnului.

Sunt într-adevăr nişte „statute” duhovniceşti pentru o societate duhovnicească, nişte îndrumări evanghelice pentru o frăţietate evanghelică în Hristos, pentru o comunitate vie a Bisericii celei vii.

Nici mai târziu, în cartea «Ce este Oastea Domnului», el n-a mai schimbat nimic din duhul celor scrise în aceste „statute”. A conturat, poate, mai puternic unele din părţile acestora, dar n-a anulat nimic din esenţa lor.

Era deplin încredinţat că numai în felul acesta poate să meargă bine Lucrarea Oastei şi ea îşi va împlini fericit rostul ei de „aluat evanghelic” în ţara noastră şi în Biserica noastră.

Începând de prin anii 1929-1930, când oficialitatea bisericească sibiană se hotărî definitiv să ia din mâna Părintelui Iosif conducerea Oastei şi să pună stăpânire pe toată averea sa, realizarea acestui gând ei o văzură posibilă numai prin ajutorul unor Statute Oficiale. Prin aceste Statute, Oastea va trece în „proprietatea Bisericii” ca o mişcare pornită din sânul ei.

Devenind „a Bisericii” Lucrarea duhovnicească, vor deveni, de la sine, „ale Bisericii” şi bunurile ei materiale.

«Ce uşor şi ce „legal” vom pune mâna atunci pe tot!» gândeau cei ce puneau la cale aceste planuri.

Şi repetau mereu, de fiecare dată, nevoia de a face neapărat „Statute pentru Oaste”. Graba aceasta devenea tot mai presantă şi mai supărătoare pentru Părintele Iosif.

În preajma împlinirii a zece ani de Oaste, „ideea” statutelor o îmbrăţişaseră şi cei de la Bucureşti. Mitropolia le inspirase şi lor „marea nevoie” de acestea, „pentru bunul mers al Oastei”.

Se încercaseră diferite forme, dar de fiecare dată, sub cuvintele cele mai frumoase, era ascunsă cursa vicleană... Părintele o vedea bine şi se lupta ca Lucrarea Domnului să nu cadă în ea, intervenind cu corectări care luptau să înlăture primejdia morţii duhului Oastei.

Şi astfel „proiectele” cădeau unul câte unul.

Ura împotriva părintelui, care nu se lăsa băgat cu nici un chip în sacul acestor planuri, devenea din ce în ce mai mare, pe măsură ce creştea nerăbdarea celor care le făceau. Mitropolitul Bălan devenise atât de preocupat de acest lucru şi atât de supărat de amânarea lui, încât, când zăcea Părintele Iosif la Geoagiu, s-a dus personal până acolo, spre a „aranja” pe loc totul.

358

Dar Domnul zădărnicea de fiecare dată toate aceste proiecte şi planuri ce ţinteau nimicirea vieţii duhovniceşti a Lucrării Sale şi răpirea camuflată a bunurilor sufleteşti şi pământeşti ale acesteia.

Până la urmă, în această încleştată luptă, bunurile veşnice au fost salvate, dar cele trecătoare, pierdute.

Hristos a biruit în lupta contra „literei”.

Duhul adevărat şi viu al Oastei a scăpat pe totdeauna de cursa statutelor; e adevărat, cu un preţ atât de greu, dar a scăpat.

Dar lui Satana i s-a îngăduit să sugrume glasul Tipografiei şi să străpungă „călcâiul” Lucrării Domnului, răpindu-i bunurile ei materiale.

Însă Dumnezeu lucrează în timp. Cauza este încă în Mâna Lui şi nimeni nu poate şti cum va întoarce El lucrurile, în viitorul mai apropiat sau în cel mai depărtat.

Deci, în 1934, lucrurile se găseau în această puternică înfruntare inegală: de o parte era Mitropolia care uza şi abuza de dreptul şi de poziţia ei apărate de canoane şi de dogme, folosindu-se de toată lumeasca ei putere uriaşă iar de cealaltă parte, un „slăbănog” sfânt, un martir al muncii şi al suferinţei, un nebun al lui Hristos care îşi aruncase pe altar toată avuţia fiinţei sale dinăuntru şi din afară... Şi care acum îşi apăra solia pe care de la Hristos o primise. Şi în faţa Lui avea de răspuns pentru ea.

Lucrarea Oastei este un Mesaj dumnezeiesc. Avuţia ei este mijlocul prin care se răspândeşte acest mesaj către cei la care este trimis. El, trimisul şi însărcinatul lui Hristos, are datoria să le înalţe şi să le apere cu orice preţ. Fie chiar şi cel al vieţii sale. Cât va avea suflare de viaţă, el n-are voie să cedeze. Cât va avea ochi, n-are voie să-i închidă. Cât va avea grai, n-are voie să tacă. El trebuie să vegheze şi să se împotrivească oricăror uneltiri. Dacă el cedează, nimeni nu va mai fi în stare să se împotrivească şi toată înjghebarea aceasta sfântă se va prăbuşi, poate, pentru totdeauna...

Nu, nu poate să se învoiască la uciderea unui viitor atât de minunat! Nu poate să se unească la stingerea Duhului Sfânt. Nu se poate face părtaş la nimicirea acestei cereşti Lucrări, tocmai el, care nu uită clipele zguduitorului început. Lumina şi flacăra cerescului vuiet din noaptea neuitatului An Nou, 1923...

Va vorbi deci, smerit, duios şi sfâşietor dar hotărât! Ca o mamă care-şi vede copilul ameninţat de o fiară...

În această „opoziţie” a constat toată „răzvrătirea” Părintelui Iosif!

În această dureroasă împotrivire contra nimicirii Sfintei Lucrări evanghelice, primită de el prin solie cerească de la Dumnezeu şi trimisă atât de vădit spre îndreptarea stărilor din Biserica şi poporul nostru, în asta stătea toată „vina” lui de moarte.

Aceasta a fost toată învinovăţirea ce i s-a putut aduce.

359

Dacă s-ar fi supus şi ar fi acceptat sacrificarea Duhului, ce uşor şi repede s-ar fi fost schimbat starea sa trupească!

Ce slavă şi ce înălţare i-ar fi stat la îndemână! Lumea dă totdeauna slava ei aceluia care i se închină fără nici o împotrivire.

Dar dacă n-a putut vinde Lucrarea Domnului şi nu s-a putut învoi la uciderea Duhului ei a trebuit să cunoască şi el calea calvarului, ocara şi jertfa alături de Hristos, Domnul şi Mântuitorul său, pe Care nu-L putea nesocoti şi trăda. De Cuvântul Căruia n-a putut să nu ţină seamă.

Însă, mult mai înainte ca planurile să se fi dat pe faţă în conflictul izbucnit la începutul anului 1935, prevestirea şi pregătirea acestuia se făceau simţite prin cele ce transpirau când dintr-o parte, când dintr-alta.

Satana căuta „oficializarea” Oastei în toate părţile, ispitind cu statutele când pe unii, când pe alţii.

În Oradea se şi făcuseră nişte statute separate pentru Oastea din Bihor!

La Bucureşti, ca şi în alte părţi din ţară, încă se vădeau aceste preocupări.

Începuseră cam peste tot să se arate zeloşii, foarte grăbiţi în a pune stăpânire asupra Oastei, asupra muncii duhovniceşti a omului lui Dumnezeu, şi a şi-o împărţi între ei, spre a trage fiecare cât mai multe foloase şi laude pentru sine. Fără a-i cere nici măcar de formă o cât de mică părere aceluia care îşi investise munca şi viaţa lui în această lucrare.

Sibiul, mai gelos ca toţi aceştia din pricina „întâietăţii” pe care şi-o pretindea la dreptul asupra Oastei şi din pricina lăcomiei de a înghiţi tot ce se strânsese acolo pregătea, în cea mai mare grabă şi taină, marea lui lovitură, cea a statutelor sale, prin care se va face el singurul stăpân asupra Oastei şi asupra întregii sale avuţii.

Dar Duhul Domnului veghea şi înştiinţa.

Înştiinţările Lui începeau să apară tot mai limpezi şi mai hotărâte.

De pe patul de boală de la Davos sau de la Geoagiu, solul Domnului scrie mereu despre primejdiile care vin.

Redăm mai jos, deocamdată, două dintre cele mai cunoscute din prevestirile sale de atunci cu privire la această primejdie. Le redăm atât pentru marele lor adevăr, ce se referea la cazul special cu statutele, cât şi pentru adevărul şi mai larg cu privire la întregul plan al Domnului cu Lucrarea Sa.

Luaţi bine seama la marea şi veşnica lor actualitate:

1. „Oastea Domnului este aflarea şi vestirea lui Iisus cel Răstignit.

Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul Oastei, este Iisus cel Răstignit. N-am făcut absolut nimic cu Oastea până n-am pironit în inima şi în viaţa fiecărui ostaş pe Iisus cel Răstignit. Nu vom avea decât ostaşi de nume şi dezertori, până când nu l-am atras pe fiecare ostaş, statornic, lângă Crucea lui Iisus cel Răstignit... până nu l-am legat statornic de Crucea Golgotei cu toate legăturile sufletului său şi cu toate legăturile dragostei cereşti.

360

Oastea este aflarea lui Iisus cel Răstignit; pentru că cine L-a aflat cu adevărat pe Iisus cel Răstignit (şi s-a născut din nou prin El) are totul în Hristos, are dragoste, are răbdare, are smerenie, are bunătate, are bucurie are viaţă. Dar cine nu L-a aflat cu adevărat n-are nimic oricât i s-ar părea lui că are.

...Oastea a ieşit din aflarea lui Iisus cel Răstignit. Când a suflat întâia dată Vântul Ceresc peste Oaste, Oastea aceasta a fost o ceată de copilaşi strânsă lângă Crucea lui Iisus cel Răstignit. O seamă de suflete pe care Domnul le-a scos din lume şi le-a strâns la picioarele Crucii Lui. Oastea cea dintâi a fost „dragostea cea dintâi”, a fost Oastea copiilor lui Dumnezeu, care se întreceau în dragoste, în smerenie, în rugăciune, în jertfă. Şi aceasta trebuie să rămână până la sfârşit Oastea Domnului!

Mă tot uit mereu, duhovniceşte, peste fronturile Oastei Domnului. Şi parcă nu-L văd destul pe Iisus cel Răstignit. Parcă-l văd mereu pe Satana cum pândeşte şi cum îşi bate mereu capul cum să-L scoată pe Iisus cel Răstignit din Oaste. Căci ştie el, necuratul, că o oaste fără Iisus cel Răstignit nu mai este nici o primejdie pentru împărăţia iadului. Diavolul doarme liniştit... lângă o mişcare religioasă din care lipseşte Iisus cel Răstignit.

Şi, ah, ce nu face diavolul ca să ne fure pe Iisus cel Răstignit! Sub îndemnul lui, lumea nu se împacă cu o Oaste strânsă în jurul lui Iisus cel Răstignit. Eu mă gândesc, de multe ori, de ce hulele şi prigoanele se descarcă numai în capul Oastei? Căci doar mai sunt ele şi alte societăţi religioase (ca Soc. Sf. Gheorghe, Soc. Femeilor Ortodoxe etc). De ce strigă lumea numai după noi? Pentru că Satana urlă numai acolo unde Îl simte pe Iisus cel Răstignit.

Lumea s-ar împăca cu Oastea, dacă am scoate din ea pe Iisus cel Răstignit. Lumea s-ar împăca cu orice fel de Oaste, afară de cea vestitoare a lui Iisus cel Răstignit.

Un frate preot scria anul trecut... că Oastea a fost bună la început, până când se ocupa numai cu propaganda contra beţiei. Dar, de când le predică oamenilor «neştiutori» despre naşterea din nou, a devenit «primejdioasă» şi nu mai trebuie sprijinită.

avem lipsă de Oaste, spun alţii, numai pentru sectari. Oastea e bună numai acolo unde sunt sectari (spre a lupta cu ea contra lor)...

noi am avut lipsă de Oaste acum câţiva ani, spunea un înalt demnitar bisericesc din Bucovina, pentru că pe atunci bântuia cu furie sectarismul. Dar acum sectarii au slăbit şi nu mai avem lipsă de ea.

oastea e bună, spunea un frate preot, numai pentru a face public cu ea. Ce ne-am face noi cu cercurile pastorale dacă n-ar fi ostaşii care vin, la chemarea noastră, grămadă, ca oile?

şi iarăşi, alţii văd în Oaste o bună «nădejde de câştig» (I Tim. 6, 5), pentru că ostaşii sunt evlavioşi şi ascultători şi cu... punga.

361

Adică, vedeţi ce se întâmplă şi aici: Oastea e bună numai ca o ciorovăială cu sectarii... sau numai pentru a face public cu ea etc. Dar îndată ce păşeşti în lume cu o Oaste de renaştere sufletească, cu o Oaste vestitoare a lui Iisus cel Răstignit, Oastea asta nu mai e bună! E «primejdioasă»!

Eu mă gândesc la Fapte 4, 18, când Apostolilor Petru şi Ioan li s-a poruncit «să nu mai vorbească şi să nu mai înveţe în nici un chip pe oameni în Numele lui Iisus». Să vorbească despre orice altceva, numai despre Iisus, nu. Dar Apostolii au răspuns că «noi trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni» (Fapte 5, 29).

Precum se vede, atacul lui Satana era şi pe atunci tot la fel ca şi cel de azi.

Cu Iisus cel Răstignit, Oastea a devenit o putere. Şi tocmai pentru asta este pândită din multe părţi, pentru multe scopuri şi interese.

Dar primejdia cea mare, de a-L pierde pe Iisus cel Răstignit, încă nu este asta cea care vine din afară. O mai mare primejdie este cea care vine dinăuntrul Oastei. E primejdia «ciocanelor». E ispita de a ne pomeni, una-două, că ne lipseşte Iisus cel Răstignit din adunările noastre.

Se ţin «adunări mari» ale Oastei, în care nu se vorbeşte nimic despre Jertfa Crucii. Li se vorbeşte ostaşilor despre toate numai despre Iisus cel Răstignit, nu. Ostaşii aşteaptă fulgerări duhovniceşti, aşteaptă foc ceresc şi li se dau alte lucruri, care nu hrănesc şi nu rămân...

...Sunt înăuntrul Oastei unii care îşi bat capul veşnic după «organizare», după «şefie», după dorul de a «comanda» în loc să-şi bată capul cu un singur lucru: copiii Oastei să-L aibă tot mai mult pe Iisus cel Răstignit.

Este însă o primejdie şi mai mare decât aceea de a-L pierde pe Iisus cel Răstignit dinăuntrul Oastei, din adunarea Oastei: este primejdia de a-L pierde pe Iisus cel Răstignit dinăuntrul nostru, din inima noastră. Aceasta este primejdia cea adevărată. Dacă e vorba de o primejdie pentru Oaste, aceasta este una singură: să nu-L pierdem pe Iisus cel Răstignit din inima noastră, din viaţa noastră. Până când Îl avem pe Iisus cel Răstignit înăuntrul nostru, Oastea va înainta biruitoare. Toate atacurile se vor zdrobi de Stânca Golgotei.

Apostolul Pavel avea o singură grijă pentru fraţii lui: să nu-L piardă fraţii pe Iisus cel Răstignit. Să nu piardă Duhul şi să rămână cu «litera».

Stăpânit de grija aceasta, strig şi eu pe fraţii mei: Fraţi ostaşi! Strajă pentru Iisus cel Răstignit! Strajă să nu-L pierdem pe Iisus cel Răstignit dinăuntrul nostru şi dinăuntrul Oastei! Strajă să nu ne fure Satana pe Iisus cel Răstignit!

Mulţi dintre copilaşii Oastei furaţi de ispita trufiei s-au ridicat de la picioarele Crucii şi caută azi «scaune» de mărire. Şi mulţi s-au răcit şi au pierdut «dragostea dintâi».

Fraţii mei, înapoi, la picioarele Crucii! În genunchi cu toţii la picioarele Crucii. Cu toţii strânşi în jurul Crucii aceasta este Oastea Domnului. Plângând

362

la picioarele Crucii acesta este locul nostru în Oastea Domnului. Puterea Oastei este Iisus cel Răstignit. Până Îl avem pe El între noi şi în noi, avem totul. Când L-am pierdut pe El, am pierdut totul.

Să nu uităm apoi: Oastea Domnului nu este numai aflarea lui Iisus cel Răstignit, ci este şi vestirea Lui. Dacă cineva m-ar întreba, aşa la repezeală, ce este Oastea Domnului, eu i-aş răspunde scurt: Oastea Domnului este aflarea şi vestirea lui Iisus cel Răstignit. Un ostaş care L-a aflat cu adevărat pe Iisus cel Răstignit, acela se face şi el un vestitor al Lui...

Fiecare ostaş să fie, să se facă, un vestitor înflăcărat al lui Iisus cel Răstignit...

Iisuse Doamne, Preadulcele meu Mântuitor, Îţi mulţumesc din tot sufletul meu că m-ai scos din lume şi m-ai atras cu putere lângă Crucea Răstignirii Tale. Îţi mulţumesc că ai făcut din mine un nebun pentru Tine şi Evanghelia Ta.

Îţi mulţumesc că pe mine, un vas slab şi nevrednic, m-ai ales să-i chem şi pe alţii la Tine, la ospăţul mântuirii, la Crucea Răstignirii Tale.

Îţi mulţumesc că ne-ai întâlnit în Tine, în dragostea Ta, în Crucea Ta, pe atâţia fraţi şi surori din tot cuprinsul acestei ţări şi de peste hotarele ei. Eu mă rog pentru mine şi mă rog pentru ei, să ne ţii până la sfârşit lângă Crucea Răstignirii Tale. Să ne legi cu toate legăturile dragostei de Crucea Răstignirii Tale. Să fim şi să ne facem nişte nebuni pentru Tine. Numai pentru Tine. Să nu vrem să mai ştim despre nimic altceva decât numai despre Tine, Doamne, şi Crucea Răstignirii Tale.

Şi ne dă, Iisuse Doamne, dar şi putere să Te vestim şi altora. Să ducem peste tot locul vestea cea dulce că Tu ai murit pentru noi toţi. Pe orice suflet care zace de păcate biruit, să-l chemăm să Te afle pe Tine, scăparea şi mântuirea noastră a tuturor. Ca pe nişte copilaşi ai Tăi, ţine-ne, Iisuse Doamne, sub aripile Crucii Tale, până în clipa când ne vei chema cu totul în braţele Tale, ca să fim cu Tine în vecii vecilor. Amin.”

2. „Moara şi piticul cuvinte testamentare pentru viitorul Oastei Domnului

Oastea Domnului este o inspiraţie şi o creaţie spirituală care a venit pe dea-ntregul de la Domnul, de Sus. În creaţia aceasta Domnul a folosit un vas slab; a pus trâmbiţa în gura unui umil preot care a chemat sub steagul Domnului pe toţi cei care de bunăvoie s-au hotărât să intre într-un război duhovnicesc. Creaţia Oastei a fost de la început un voluntariat, cu luptători voluntari în toate părţile ţării.

Şi aceasta trebuie să rămână Oastea Domnului: un voluntariat duhovnicesc ce lucrează şi activează în cadrele învăţăturilor din Biblie şi Biserică.

S-au ivit însă tendinţe tot mai desluşite de a i se lua acestei Mişcări caracterul de voluntariat pe care i l-a dat Domnul şi de a o atrage cu totul în ceea ce se cheamă oficialitate.

363

Astfel Episcopia de la Oradea a făcut un Statut «al asociaţiei culturalreligioase Oastea Domnului din Eparhia Oradiei». Scopul societăţii, între altele, fiind şi combaterea relelor prin «armele luminii» şi ale culturii.

Faţă de această încercare şi faţă de toate încercările ce se vor mai face în viitor spre a face din Oastea Domnului ceea ce n-a voit Stăpânul şi Domnul ei am scris, la zece ani de Oaste, articolul de mai jos «Moara şi piticul», ca un fel de testament, inspirat de la Domnul, de Sus, pentru viitorul Oastei.

...La ţară am văzut odată o jucărie de care oamenii râdeau. Lângă roata unei mori de apă, cineva făcuse o păpuşă în formă de pitic. Piticul avea mâini umblătoare şi era astfel aranjat, încât se părea că el învârtea roata morii. Se opintea piticul ca şi când el ar purta moara. Dar lumea râdea de opintenile lui, pentru că moara umbla prin revărsarea şi puterea apei; prin aceasta lucra şi piticul.

Râdeam şi eu atunci cu lumea. Dar azi văd un adânc înţeles în ceea ce am văzut atunci. În moara şi piticul de la ţară eu văd azi o minunată icoană despre rostul meu în mişcarea Oastea Domnului.

În Lucrarea Oastea Domnului, eu sunt piticul care, în aparenţă, învârt roata morii Oastei Domnului. Dar moara Oastei nu merge prin opintenile mele, ci ea umblă şi macină prin revărsarea Duhului Sfânt, prin revărsarea apelor vii. Piticul ar fi ridicol să creadă că moara umblă prin opintenile lui şi tot atât de ridicol ar fi să creadă şi alţii acest lucru. În Oastea Domnului, totul este revărsarea Duhului Sfânt.

O, ce minune mare a fost şi cu moara aceasta a Oastei!

Acum 11 ani, de sus, de la munte, se cobora spre Sibiu un om mic şi nevoiaş. Unul care putea zice cu psalmistul David: Eu sunt vierme şi nu om, ocara oamenilor (Ps. 21, 6). Şi, într-o bună zi, piticul acesta se apucă şi face o «moară». Nu era o moară aceasta, ci un fel de morişcă de care fac copiii. Şi a stat multă vreme piticul lângă «morişca» aceasta (mai bine de un an Oastea a avut numai câţiva ostaşi pe toată ţara). Lumea zâmbea de «pitic» şi de «morişca» lui (în primii ani, Oastea era peste tot un subiect de zeflemea).

Dar într-o bună zi «morişca» a început a creşte. Piticul a rămas pitic, dar morişca a crescut. Din morişcă s-a făcut «moară», iar din stropii de Apă care o purtau, s-a făcut un râu de Apă curgătoare. Şi a început «moara» aceasta să macine bucate de hrană duhovnicească. Pe an ce trecea, i-au crescut Apa şi puterea de a măcina.

«Morişca» de acum zece ani azi este o «moară sistematică», ce macină grâu de hrană duhovnicească pentru o ţară întreagă.

În decurs de numai câţiva ani, Oastea Domnului a tipărit şi a răspândit prin ţară peste cinci sute de mii de cărţi, plus alte zeci de mii de Biblii şi vreo şase milioane de foi religioase.

364

Iată ce a putut «măcina» «moara» Oastei prin darul şi revărsarea Duhului Sfânt.

Cine a zis că Dumnezeu nu mai face azi minuni? Oastea Domnului este, de la începutul ei, o minune. N-a avut această Mişcare nici un om viguros, n-a avut nici fonduri, nici capital de bani, nici subvenţii... A avut însă «apă pe moară» a avut revărsarea Duhului Sfânt. N-am avut decât harul lui Dumnezeu şi destul ne-a fost nouă acest har (II Cor. 12, 9). Oastea este o mărturie despre cum lucrează şi azi în lume harul lui Dumnezeu, folosind vase umile şi slabe.

Zece ani de Oaste! Mă uit înapoi şi văd harul lui Dumnezeu ce ne-a însoţit pas de pas. Văd grăuntele de muştar ce a crescut nu prin cel ce l-a sădit, nici prin cel ce l-a udat, ci prin harul lui Dumnezeu care l-a făcut să crească (I Cor.

3, 6-7).

Ce va fi în viitor, nu este de competenţa noastră a ispiti acest lucru. Oastea este a Domnului şi El va avea grijă de ea. Totuşi, în nopţile mele de veghe, adeseori tremur, gândindu-mă la ziua de mâine. Oastea Domnului este o Mişcare pronunţat duhovnicească. «Moara» ei umblă prin revărsarea apelor Duhului Sfânt. Eu mă tem de ziua când «moara» aceasta va încăpea pe mâna unei mai scăzute înţelegeri duhovniceşti. Mă tem că vor veni zile cu «îndreptări», «adaptări», «organizări», care vor lua apa de pe moară. Mă tem de «îndreptări» ce vor îndepărta Duhul şi va rămânea «litera».

Eu mă tem de ziua când se va retrage Apa sfântă de pe «moară» şi «moara» Oastei va fi pusă la încercare, să umble cu «fonduri», cu «comisii», cu «comitete», cu «conferinţe» etc.

Noi n-am avut nimic decât Apă pe «moară».

Mă tem de ziua când Oastea va avea de toate, dar nu va mai avea Apa Cerească pe «moara» ei.

Iar atunci, Oastea şi-a sfârşit viaţa.

Când se va retrage Apa Vie de pe «moară»... când se va retrage revărsarea Duhului Sfânt oastea îşi va fi pierdut viaţa. Atunci va rămâne şi ea numai cu numele, aşa cum creştinii de azi poartă nume frumoase de sfinţi, dar faptele lor sunt de păgâni.

Zece ani de Oaste!

De ce aş tăgădui îngrijorarea ce o am pentru viitorul acestei Mişcări? La zece ani de Oaste citesc următorul apel:

«Comitetul de direcţie al Asociaţiei Cultural-Religioase Oastea Domnului din Eparhia Ortodoxă a Oradiei roagă, pe calea aceasta, pe toţi intelectualii români ortodocşi, clerici şi mireni, să binevoiască a se înscrie cu câte o conferinţă în stil popular, la şezătorile culturale pe care le organizează Asociaţia, duminica după-amiază, în cursul anului 1932-1933, pentru membrii săi din Oradea... în conformitate cu Statutele Oastei.

365

Subiectele conferinţelor vor fi luate din Istoria Biblică, Istoria Bisericească, Istoria literaturii române, Istoria naţională, Geografie, Economie, Morală şi Igienă...

Oradea, 7 oct. 1932 preşedintele Oastei: Pompiliu Dan” «Legea Românească» nr. 21/1932

Oaste cu conferinţe de geografie!... Oastea cu conferinţe de igienă! Oastea cu conferenţiari care n-au nimic cu fronturile Oastei... şi toate acestea «în conformitate cu Statutele Oastei» iată sfârşitul Oastei! Iată o oaste ce nu mai e Oaste!

Noi nu zicem că aceste conferinţe n-ar fi bune. Departe de noi gândul acesta! Numai că Oastea Domnului a fost înfiripată în alt spirit. Ea îşi are rosturile ei, pronunţat duhovniceşti. Înhămată la alte treburi, Oastea nu mai e Oaste.

Zece ani de Oaste! De ce aş tăgădui că mă dor aceste semne şi presemne rele?

Ele vestesc că primejdia pentru viitorul Oastei nu vine din afară, ci dinăuntru. Şi de ce aş tăcea, când marea răspundere pe care o am faţă de această Mişcare îmi porunceşte să strig de pe «acoperişul caselor»?

O, Doamne Iisuse! Trimite Oastei Tale oameni plini de Duhul Sfânt!

La zece ani de Oaste, aceasta este rugăciunea noastră cea mai fierbinte: Doamne Iisuse, trimite Oştirii Tale oameni plini de Duhul Sfânt!...”

«Oastea Domnului» nr. 1, din 1 ian. 1933 - „La zece ani de Oaste” şi

«Ce este Oastea Domnului?», ediţia a VI-a, pag. 194 şi 212

Aşa se apropiau lucrurile atât dintr-o parte, cât şi din alta de marea ciocnire ce avea să vină curând. Şi pe care cei ce împingeau lucrurile spre rău nu numai că n-au dorit s-o ocolească, ci chiar au căutat-o.

Încă o dată: nu că poporul nostru sau realităţile noastre n-au fost gata pentru saltul fericit pe care îl aducea Oastea Domnului, ci îndrumătorii acestui popor au fost potrivnici voii înnoitoare a lui Dumnezeu. Ei au uneltit, respingând cu bună ştiinţă darul lui Dumnezeu.

Ei au chinuit şi s-ar putea spune au ucis cu mâinile lor pe trimisul ceresc care ne aducea solia aceasta atât de vădit cerească. Şi care avea toate semnele unui trimis atât de vădit ceresc.

Ei s-au făcut pe veci vinovaţi de două crime în faţa lui Dumnezeu: uciderea trimisului Său şi uciderea Lucrării Sale.

Dar, despre desfăşurarea mai departe a acestor lucruri, ca şi despre a tuturor celorlalte, vom mai vorbi în cartea a doua a acestei lucrări.

Slăvit să fie Domnul!

366

Meditaţii:

VRĂJMAŞUL ÎŢI ÎNTINDE MREJI

Vrăjmaşul îţi întinde mreji, pe veci în ele să te legi, să cazi din nou, în rău să zaci, război cu el să nu mai faci şi pacea s-o alegi.

Tu lupta însă n-o lăsa, căci asta-i datoria ta; cât porţi al Domnului război, un pas să nu te dai napoi şi rob nu te lăsa!

De eşti ostaş al lui Iisus şi Crucea Lui pe piept ai pus, pe urma Lui vei birui, naintea ta cât El va fi ne-nvinse piedici nu-s.

Nainte-n veci cu-acelaşi zel, să biruieşti e sfântul Ţel, iubitul Domnului popor,

Iisus e-n veci Biruitor nainte după El!

Cei născuţi din Duhul se cunosc după roadele Duhului.

Căci cel născut din cineva seamănă cu cel care l-a născut.

Sf. Maxim Mărturisitorul

Noi trebuie să fim pururea înarmaţi, căci mare este în contra noastră, spre pildă, războiul cel purtat de ochi, cel purtat de felurite pofte. Acest război trebuie să-l cucerim.

Omilia Evrei, Sf. Ioan Gură de Aur

23. LA ZECE ANI DE OASTE

Ce greu lucru este totuşi să te apuci să scrii istorie!

Trebuie să vezi o mie de lucruri în acelaşi timp şi să mergi cu toată urzeala acestor o mie de fire în aşa fel încât în pânza istorisirii să nu laşi goluri şi spărturi pe care să fie nevoie a te întoarce să le umpli şi să le cârpeşti.

Despre vremea când n-ai ce spune e mai uşor să vorbeşti.

Dar despre vremile când se întâmplă fapte neobişnuit de mari şi necrezut de multe în acelaşi timp, cum să vorbeşti ca să nu pierzi nimic?

Cum să le însemnezi ca, nu numai să nu se uite, dar cei care vin în urmă să-şi poată da bine seama cât de grele de conţinut au fost acele zile... Şi cât de strălucit era mesajul lor!

Despre oamenii care nu fac nimic este uşor să scrii. Vorbele cele mai late acopăr de cele mai multe ori vieţile cele mai înguste. Şi laudele cele mai mari, fiinţele cele mai mici.

Dar despre oamenii rari, despre vieţile neobişnuite, despre purtătorii unei solii unice într-o generaţie, într-o epocă şi poate într-o lume, cum să spui totul?

Când orice clipă a lor este plină de realizări una mai mare decât alta, când orice cuvânt de al lor este o aşchie de aur,

când ei nu merg ca ceilalţi oameni prin iarba cenuşie a nimicurilor, ci păşesc, uriaş, din munţi în munţi, mai aproape de cer decât de pământ,

cum să poţi să nu pierzi nimic? Ar trebui să fii tu însuţi un uriaş, ca să poţi urmări pe un astfel de om!

...Noi suntem obişnuiţi cu oameni care, când sufăr chiar şi numai o durere de cap sau de un dinte, umplu lumea cu văicăreli şi nu mai sunt în stare să lucreze chiar nimic!...

Atunci cum să poţi înţelege îndeajuns şi cum să poţi spune cât de mare trebuie să fi fost puterea, sau credinţa, sau răbdarea aceluia care, în mijlocul celor mai grele suferinţe fizice şi morale, a lucrat totuşi cât n-au fost în stare să facă o mie de „uriaşi” sănătoşi?

Noi suntem obişnuiţi cu oameni care sesizează doar lucrurile care se văd, desprind doar înţelesuri care izbesc, trăiesc doar într-un prezent mărginit şi se mişcă doar într-un orizont al lor... Pe aceştia îi poţi cuprinde oricât ar fi ei de sus-puşi...

368

Dar cum să-i poţi cuprinde pe cei care văd înăuntrul lucrurilor până în substratul lor cel mai profund? Cum să-i urmăreşti pe cei ai căror ochi pătrund până în cel mai ascuns adevăr, care trăiesc în prezentul şi viitorul întregii lor generaţii şi se mişcă pe orizontul întregului univers?

Un astfel de om deosebit era Părintele Trifa!

O astfel de istorie este istoria lui!

El a trecut prin faţa ochilor noştri uimiţi, ca un fulger ceresc, despicând în două întunericul gros al păcatului dinainte şi de după el. Până să ne dumirim, până să ne minunăm de apariţia lui, a şi dispărut.

I-a rămas în urmă numai umbra luminoasă, în zarea căreia noi încă mai bâjbâim, încercând să ne potrivim şi noi paşii pe urmele lui Hristos, pe care ni le-a descoperit abia el şi de care eram complet străini înainte.

Cu cât privim mai mult chipul acestui mare sfânt al lui Hristos, care a trăit într-unul din veacurile cele mai netrebnice şi în anturajul unora dintre oamenii cei mai înguşti şi mai mici, cu atâta făptura lui creşte tot mai uriaşă în faţa noastră. Şi cu atât mai mult ne vom da seama că mesajul adus de el este divin şi etern!

O, dacă un astfel de om ar fi apărut într-un popor mai treaz!

Şi dacă un astfel de glas s-ar fi ridicat într-un timp mai prietenos!

Şi dacă o astfel de lumină ar fi apărut într-un orizont mai larg...

Cu cât mai mulţi oameni s-ar fi împărtăşit din harul dumnezeiesc venit prin el! Cu cât mai limpede şi mai binevoitor ar fi fost înţeles mesajul său! Şi cu cât mai binefăcătoare s-ar întinde peste viitorime lumina mântuitoare şi apropiată care ni se aducea prin el!

De aceea, condeiul meu, atât de nepriceput şi nepregătit, cere din nou şi din nou iertare pentru toate greşelile şi scăpările lui.

Deşi am trăit o vreme în această lumină, ochii mei erau atât de puţin pregătiţi s-o vadă, încât, atunci când era în faţa lor, n-au putut desluşi din ea aproape nimic.

Era printre noi... Lucram cu el, mergeam cu el, vorbeam cu el şi totuşi părea atât de ireal, încât, după ce nu l-am mai văzut, aproape că ne îndoiam până şi de mărturia simţurilor noastre cu care ne atinsesem de lumina încă nedesluşită a existenţei lui!...

O, cât de cutremurător de mult s-au asemănat istoria şi fiinţa omului acestuia cu istoria şi Fiinţa pământească a Mântuitorului său Iisus, despre Care a vorbit atât de fascinant şi cu Care s-a identificat atât de mult şi în viaţa, şi în moartea lui!

Popasul scurt, de zece ani, într-o astfel de istorie a cărei întindere în viitor nimeni n-o poate întrevedea, nu poate însemna cine ştie ce mare lucru.

369

Dar într-o viaţă al cărei capăt era atât de uşor de întrevăzut şi într-o lume atât de neobişnuită cu aşa ceva, însemna foarte mult. Însemna mult, mai ales că erau primii zece ani. Primii şi cei mai greu răzbiţi.

Lupta cu durerile naşterii. Apoi lupta cu inerţia sufletelor. Apoi lupta cu împotrivirile diavolului. Apoi lupta cu ţepuşul cumplit al suferinţei fizice. Toate acestea erau atât de mari, încât nu fiecare an, ci fiecare clipă, chiar, era o răscruce şi o întrebare de viaţă sau de moarte.

Iată de ce, la acest prim jubileu din viaţa Oastei şi a începătorului ei, ne vom apleca ceva mai adânc şi mai mult asupra semnificaţiei acestora. Şi, fiind primul „Eben-Ezer”, primul stâlp de aducere aminte, prima piatră mai mare aşezată pe drumul Oastei spre Canaanul Ceresc, ne vom aşeza şi noi lângă ea şi, descoperindu-ne frunţile şi inima, ne vom opri cu luare-aminte şi cu rugăciune, împreună cu Părintele Iosif şi cu cei de atunci, la acest hotar sfânt.

Fraţii mei şi surorile mele de astăzi, de mâine şi de totdeauna, eu vă rog să ne oprim o clipă cu toţii şi să mă ascultaţi acum ce vreau să vă spun şi eu, de la Domnul, despre drumul acesta pe care îl facem şi pe care primii paşi ai noştri au fost făcuţi împreună cu ultimii ai lor, ai înaintaşilor noştri minunaţi...

Nu noi suntem începătorii acestei Lucrări, noi suntem doar continuatorii ei!

Nu noi am croit acest drum: el era croit când noi am venit la el.

Nu noi am fixat felul cum trebuie să umble, să lupte, să înveţe şi să creadă mulţimea de suflete care erau rânduite să-şi afle mântuirea lor şi să-L mărturisească pe Hristos Domnul în această Lucrare cu acest nume frumos. Acest fel l-a fixat Duhul Domnului, Care i-a grăit numai lui întâi.

Nu noi am dus greul luptelor începutului!

Nu noi am primit fulgerul din cer, al Duhului Sfânt!

Nu noi, nici unul dintre noi n-am primit însărcinarea începutului, ci el a primit scânteia din cer, el, acela despre care şi timpul şi faptele mărturisesc cutremurător că era un trimis dumnezeiesc!

El le-a primit. Şi, prin el, ni s-au dat şi nouă apoi toate acestea.

El a fost acela care, ştiind de unde a venit şi Cine este Acela Care l-a chemat şi l-a trimis, zicându-i: „Du-te şi spune!”, a venit şi ne-a spus!...

Întâi l-au ascultat alţii, şi nu noi; aceia au fost părinţii şi fraţii noştri... Şi ce minunată a fost ascultarea lor! Ei au venit cu dragă inimă în jurul trimisului ceresc. Ei au fost martorii patimilor şi ai bucuriilor din primii ani. Ei au trăit zguduitor toate luptele şi jertfele primilor paşi. Au pus umărul la primele sarcini. Au sângerat pentru primele izbânzi. Au cântat pentru primele bucurii.

Dintre ei s-au ales marii viteji care l-au ajutat, care l-au mângâiat, care şi-au adus alături de el, cu tot sufletul şi fiinţa lor, sudoarea, lacrimile şi sângele la aceste biruinţe.

370

Ce limpede vedeau ei Ţinta! Şi ce frumos, ce uniţi şi ce statornici păşeau ei spre ea!

În cele de până aici ne-am străduit să dăm o imagine cât mai clară asupra acestui lucru. Pentru ca toţi cei de azi să aibă la ce privi şi să încerce a-şi regăsi, în conştiinţa lor însăşi, starea în care sunt faţă de cei de atunci.

De atunci până astăzi s-au scurs patruzeci de ani... O perioadă cât o viaţă şi cât un drum prin pustiu...

Noi, cei care am pornit pe drumul lor sau pe urmele lor... noi, cei care ne-am ataşat pe parcurs la această ceată călătoare spre Cer... noi, cei care de bunăvoie am luat acest nume, am îmbrăcat această uniformă şi am pus legământul de supunere şi credinţă faţă de Dumnezeu, pe acest steag şi pe aceste rânduieli ale acestei Sfinte Oştiri noi toţi să luăm aminte acum, cu tot sufletul şi cu toată teama, la ceea ce vedem şi auzim la acest popas de zece ani...

Suntem noi oare acum nişte urmaşi, nişte continuatori vrednici care ne regăsim conştiincioşi pe drumul lor?

Sau suntem nişte fii nevrednici care am părăsit acest drum şi luptăm să-i abatem pe alte căi şi pe alţi fraţi ai noştri care încă mai sunt pe el?

De la popasul celor cincizeci de ani de acum să privim înapoi spre popasul primilor zece ani. Şi, în lumina lui, să ne vedem starea noastră de azi. Şi, în cutremurul lui, să luăm hotărârile care ni se impun...

Vom reda, pe cât se poate, momentul jubileului de atunci, de la primii zece ani de Oaste.

Despre el ni s-au păstrat câteva dovezi luminoase în foaia «Oastea Domnului» nr. 1, din 1 ianuarie 1933, număr festiv, la aniversarea a zece ani.

Le spicuim la rând.

Citiţi-le pe îndelete şi luaţi bine aminte la ele, ca să vedeţi fiecare unde sunteţi acum faţă de atunci.

La urmă, îmi voi spune şi eu mărturia mea şi cuvântul meu!...

Să-l ascultăm acum numai pe trimisul lui Dumnezeu, pe cel care a primit solia Oastei direct din Mâinile lui Dumnezeu.

Ce spune el despre aceasta, după trecerea a zece ani?

Iată-le, la rând:

„La zece ani de Oaste: o rugăciune

Iisuse, Preadulcele meu Mântuitor! Un suflet umil şi păcătos se apleacă în faţa Crucii Tale... un vas mic şi slab pe care l-ai folosit într-o lucrare atât de mare.

Sunt zece ani, Iisuse Doamne, de când foloseşti acest vas netrebnic. Ce aş putea spune la acest hotar, decât să mă aplec plângând la picioarele Crucii Tale. Ce-aş putea spune, decât să-mi plâng cu lacrimi păcatele mele şi nevrednicia

371

mea. Ce-aş putea face, decât să mă rog cu lacrimi fierbinţi, pentru păcatele mele, să nu părăseşti Lucrarea Ta.

Plângând mă aplec în faţa Crucii Tale şi, cu lacrimi fierbinţi, Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să Te aflu pe Tine. Tot ce s-a făcut în aceşti zece ani aceasta este: că m-ai ajutat să Te aflu pe Tine... m-ai învrednicit să gust din dragostea şi viaţa Crucii Tale şi m-ai trimis prin lume să chem şi pe alţii la «ospăţul» acesta.

La zece ani de Oaste, toţi ostaşii Tăi din ţara aceasta stăm strânşi în jurul Crucii Tale. Stăm aplecaţi la picioarele Crucii Tale în rugăciune de mulţămită că nu ne-ai lăsat să intrăm în pământ mai înainte de a Te afla şi de a Te cunoaşte cu adevărat pe Tine, Mântuitorul nostru. Ne aplecăm la picioarele Crucii Tale cu rugăciunea fierbinte şi stăruitoare să ne ţii până la sfârşit în acest loc sfânt... să picure peste noi neîncetat Sângele iertării... ca să murim cu totul faţă de lume şi să trăim cu totul numai pentru Tine.

Ne aplecăm în faţa Crucii cu rugăciune de mulţămită pentru toate câte ne-a făcut nouă Domnul:

Aşa să zicem toţi cei răscumpăraţi de Domnul... cei pe care ne-a adunat El de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi.

Prin pustie fără apă rătăceam, flămânzi şi setoşi eram... sufletul nostru lâncezea şi nu găseam nici o cetate unde să putem locui... Sufletul nostru se dezgustase de orice hrană şi era lângă porţile morţii... Atunci, în strâmtorarea noastră, strigarăm către Domnul şi El a auzit strigarea noastră şi ne conduse pe calea dreaptă, ca să ajungem la cetate de locuit... Scosu-ne-a din întuneric şi din umbra morţii şi rupt-a lanţurile noastre... El a prefăcut pustiul nostru în iaz şi pământul uscat, în izvoare de apă... Să mulţumim Domnului pentru bunătatea Lui, pentru minunile ce le-a făcut cu noi (cf. Ps. 106).

Îţi mulţumim, Preabunule Doamne, pentru toate câte ne-ai făcut nouă, păcătoşilor. Noi în lume eram şi Tu din lume ne-ai scos. Morţi eram şi, prin Jertfa Ta cea Sfântă, ne-ai înviat. Pierduţi eram şi ne-ai aflat. Muţi eram şi azi grăim. Orbi eram şi azi vedem. Ologi eram şi azi umblăm. Surzi eram şi azi auzim. Slăbănogi eram şi azi facem «armată» în Oastea Ta.

Îţi mulţumim, Preascumpul nostru Mântuitor că prin noi, nevrednicii şi păcătoşii, se arată în lume puterea Evangheliei Tale şi minunile pe care le face şi azi credinţa în Tine, Fiul lui Dumnezeu. Fă din noi, Iisuse Doamne, nişte îndărătnici nebuni pentru Tine. Fă-ne nişte mărturisitori ai Tăi şi ajută-ne să Te vestim şi altora prin vorbele noastre, prin faptele noastre, prin purtările noastre, prin toată viaţa noastră.

Îţi mulţumim, Iisuse Doamne, că prin noi, nişte vase slabe şi nevrednice, ai pornit în lume războiul cel sfânt. În mâna noastră cea slabă ai pus steag, în gura noastră cea păcătoasă ai pus trâmbiţă şi mijlocul nostru cel şubred, cu sabie l-ai încins, învrednicindu-ne să luptăm pentru Împărăţia lui Dumnezeu.

372

A Ta este, Doamne, Oştirea aceasta, du-ne la biruinţă! Tu eşti Regele nostru şi noi suntem ostaşii Tăi. Ai Tăi suntem, nu ne părăsi, căci fără de Tine nu putem face nimic. Fă Tu, Doamne, să simţim clipă de clipă Prezenţa Ta în fronturile cele dinăuntrul nostru şi în cele din afară de noi.

Iisuse Doamne, suntem în drum spre Canaan... prin pustie... prin «ţara luptelor». Dă-ne neîncetat «apă din stâncă», «mană din cer» şi biruinţă asupra lui «Amalec» (firea cea veche). Condu-ne cu «stâlp de foc» şi «nor luminos», ca să păşim înainte cântând, luptând şi biruind până vom ajunge să trecem Iordanul şi vom intra în «Canaanul» ce ni l-ai pregătit, ca să trăim cu Tine în vecii vecilor. Amin.

Duhule Sfinte, de viaţă Făcătorule! Tu ne-ai strâns de prin văile acestei lumi, într-o «Oaste mare foarte». Din nişte «oase goale», Tu ne-ai făcut nişte fiinţe vii (Ezechil 37). Din suflarea Ta, Preabinecuvântat Vânt Ceresc, a ieşit Oastea aceasta. Din suflarea Ta trăieşte şi prin suflarea Ta biruie.

Duhule Sfinte! Suflă din cele patru vânturi peste noi, ca să fim cu adevărat o Oaste de biruitori!”

„La zece ani de Oaste o mărturisire

«Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Iisus cel Răstignit» (I Cor. 2, 2).

Multe ar fi de spus la plinirea celor zece ani de Oaste. Fără îndoială, binefacerile acestei binecuvântate Mişcări sunt multe. Eu însă le rezum pe toate într-una singură: Oastea L-a făcut şi Îl face cunoscut pe Iisus cel Răstignit. Oastea L-a adâncit în sufletul poporului nostru pe Iisus cel Răstignit şi Jertfa Lui cea Sfântă. Toate roadele Oastei răsar din acest Izvor. Şi toate roadele de viitor ale Oastei Domnului vor răsări din adâncirea acestui izvor.

Iisus cel Răstignit! Acesta a fost programul meu în cei zece ani de Oaste şi acesta e programul Oastei. Nu e un program nou acesta. L-am aflat gata şi l-am luat gata de la dumnezeiescul Apostol Pavel.

Nimeni dintre muritorii pământului nu L-a înţeles şi nu L-a adâncit atât de mult pe Iisus cel Răstignit ca Apostolul Pavel. Şi nimeni nu L-a vestit cu atâta putere ca el. L-a vestit în prigoane, în strâmtorări, în bătăi; L-a vestit şi din temniţă, legat în lanţuri (Filip. 1, 7).

Şi nimeni dintre muritorii pământului nu L-a apărat pe Iisus cel Răstignit cu atâta îndărătnicie şi vitejie ca Apostolul Pavel. De când e pământul acesta şi până va fi n-a avut Golgota un paznic atât de vigilent şi atât de viteaz ca Ap. Pavel.

De câte ori era vorba de «tăierea împrejur», de «carne», de «litera legii», Apostolul Pavel era de o îndărătnicie extraordinară. Îl înfruntă pe Apostolul Chifa, pune sub anatemă pe cei care predică o altă evanghelie (pe cea cu «litera legii»)... nu cruţă nimic şi pe nimeni (Gal. 1, 8).

373

Se dădea pe atunci o aprigă luptă între «lege» şi «har», între «literă» şi «duh», între Vechiul şi Noul Testament. În această luptă, Apostolul Pavel îi apără pe cei «născuţi din nou». Îşi apără «copilaşii lui», pe care îi născuse din nou (Gal. 4, 19). Îi apără faţă de primejdia cu «tăierea împrejur», cu «litera legii», cu întoarcerea la acele învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase» (Gal. 4, 9-10).

Această luptă se dă şi azi. Căci Ispititorul îşi bate neîncetat capul cu un singur lucru: să-L scoată pe Iisus cel Răstignit din viaţa creştinilor şi din frământările mântuirii noastre. El umblă neîncetat să fure «mierea» şi să lase «fagurii»; să fure «duhul» şi să lase «litera»; să fure «miezul» şi să lase «găocile».

În şcoala Apostolului Pavel am învăţat şi eu să fiu un îndârjit vestitor şi apărător al lui Iisus cel Răstignit şi, până voi pleca din această lume, nu vreau să ştiu despre altceva decât să-L vestesc pe Iisus cel Răstignit şi Jertfa Lui cea Sfântă.

Puterea Oastei este Iisus cel Răstignit. Până Îl avem pe El în noi şi între noi avem totul. Când L-am pierdut pe El am pierdut totul. Toate silinţele noastre să fie strânse mereu în acest punct: să nu-L pierdem pe Iisus cel Răstignit. Să nu pierdem «miezul» ca să rămânem cu «găocile»; să nu pierdem «duhul» ca să rămânem cu «litera».

Sunt zece ani de Oaste. Sunt zece ani de când mă topesc în această Lucrare. Ştie Bunul Dumnezeu, poate nu e departe vremea când Domnul mă va chema «acasă». Dacă e vorba să las vreun cuvânt pentru Oaste şi fraţii ostaşi... dacă e vorba să las vreun «testament» pentru Oaste şi fraţii ostaşi, apoi acela este cel de la I Cor. 2, 2: «Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Iisus Hristos şi pe El răstignit»”.

„Jubileul meu de 30 de ani de boală şi suferinţă

O dată cu 10 ani de Oaste, eu îmi serbez şi jubileul meu de 30 de ani de boli şi suferinţe. Sunt 30 de ani de când am trecut şi trec mereu prin spitale, sanatorii, operaţii, prin nesfârşite încercări, frământări şi suferinţe. Dacă poate zice cineva că nimica bun nu este în «carnea mea» (Rom. 7, 18), apoi acela sunt eu.

Treizeci de ani de boli şi suferinţe... Mă uit înapoi peste viaţa mea şi văd acest jubileu frânt în două. În mai bine de jumătatea lui, vedeam în suferinţă un diavol negru, un «blestem», o «soartă vitregă» de care umblam să scap. Abia după 15 ani am aflat că «diavolul» cel negru era un înger şi «blestemul» era o binecuvântare.

374

cu mine şi prin ea vorbesc eu cu cititorii mei. Dacă este ceva care place în scrisul Oastei, apoi acel ceva, Duhul Sfânt l-a pus acolo prin suferinţă. Suferinţa a fost «mierea» care a uns cărţile Oastei.

„De ce ne urăşte Saul?

O viaţă întreagă l-a urât Saul pe David şi l-a prigonit. De ce?

Ne spune Biblia! Pentru că, după înfrângerea lui Goliat, la reîntoarcere, lui David i s-a făcut o manifestaţie de simpatie. A fost primit cu sunete de timpane şi alăute. «Şi cântau femeile şi ziceau:

Bătut-a Saul cu miile şi David cu zecile de mii.

Şi s-a mâniat Saul foarte, spune Biblia, şi n-a plăcut în ochii lui cuvântul acesta... şi s-a uitat rău Saul la David din ziua aceea» (I Sam. 18, 7-8).

Despre Saul, ne spune Biblia că era muncit de un «duh rău». Îl chinuia «duhul cel rău» şi drăcesc al zavistiei şi invidiei. O viaţă întreagă l-a chinuit pe Saul acest duh rău şi aproape o viaţă întreagă a suferit David atacurile acestui duh...

Oastea Domnului este şi ea un mic David care a dat cu «praştia» o puternică izbitură diavolului «Goliat». Dar «duhul cel rău» al zavistiei nu se poate bucura de acest lucru. Oriunde se ridică şi azi câte un «viteaz» al Domnului şi se măsoară cu «Goliat», acolo îndată răsuflă şi azi «duhul cel rău» al zavistiei. De zece ani, e prigonită mereu şi Oastea de acest «duh rău». Ba că suntem farisei, ba că nu trebuie să purtăm numele de ostaşi, ba că nu trebuie să cântăm. Sunt şi azi «Sauli» care nu pot suferi cântecele de bucurie şi biruinţă ale celor care se măsoară cu Goliat.

Pe cei munciţi de acest «duh rău» al zavistiei să-i domolim cu cântecele iubirii noastre, aşa cum David îl domolea pe Saul cu cântecele harfei sale (I Sam. 16, 23).

Iubiţi fraţi ostaşi! Sunaţi din harfa sufletului vostru cântecul cel dulce al dragostei creştine. Faceţi să se audă pe tot locul cântecul cel dulce al dragostei noastre. Cu vraja acestui cântec veţi putea domoli ura celor mai mulţi «Sauli»”.

„Până aici ne-a ajutat nouă Domnul ( I Samuil 7, 12)

Iată, un loc din Biblie foarte potrivit la plinirea celor zece ani de Oaste.

În lupta contra Filistenilor pentru cucerirea completă a Canaanului, israelitenii ajunseseră până la Bethor, unde i-au bătut pe filisteni.

«Şi a luat Samuil o piatră, spune Biblia, a pus-o între Miţpa şi Şen şi i-a pus numele Eben-Ezer, adică piatră de ajutor, zicând: Până aici ne-a ajutat Domnul» (I Sam. 7, 12).

375

Până aici ne-a ajutat şi nouă Domnul în cei zece ani de Oaste. În lupta pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor noastre, până aici am ajuns.

Lângă o «piatră de ajutor» poposim şi noi, iar «piatra (stânca) noastră este Hristos» (I Cor. 10, 4). «Domnul este stânca noastră, cetatea noastră, izbăvirea noastră, biruinţa noastră» (II Sam. 22, 2).

În lupta pentru Împărăţia lui Dumnezeu, multe izbelişti am avut. Şi vom mai avea, căci nu este oaste fără război şi nici biruinţă fără luptă. Noi însă vom păşi cu bărbăţie înainte.

Scumpii mei fraţi ostaşi! Să luptăm înainte cu vitejie, căci cu noi este Dumnezeu. Orice împotriviri s-ar ridica contra noastră, să luptăm înainte, căci cu noi este Dumnezeu. Oastea Domnului luptă cu îndârjire pentru drepturile lui Dumnezeu în lume şi ea trebuie să învingă.

În fruntea noastră stă Iisus Biruitorul. Şi, dacă El este cu noi, cine poate fi contra noastră?

«Iisus Regele cel Mare Şi-a pus Oastea în mişcare».

Dacă Oastea e a Lui şi El a pus-o în mişcare, cine poate sta contra noastră?

La plinirea celor zece ani de Oaste, să ne închinăm steagurile şi sufletele în faţa Marelui nostru Rege şi Împărat, Iisus Hristos.

În faţa Ta cădem, şi Ţie, Doamne Iisuse, ne rugăm. Rămâi neîncetat cu noi şi în noi. A Ta este Oştirea aceasta, du-ne la biruinţă! Ai Tăi suntem, nu ne părăsi, căci fără de Tine nu putem face nimic. Fă Tu, Doamne Iisuse, să Te simţim clipă de clipă în fronturile noastre şi să auzim mereu preadulcile Tale Cuvinte: Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea!... Îndrăzniţi! Nu vă temeţi, căci iată Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor! (cf. Mat. 28, 20).

Fii cu noi, Preabunule Doamne, până în clipa când lupta noastră se va sfârşi... până în clipa când vom trece prin apele Iordanului (apele morţii) şi vom intra în Canaanul cel ceresc, ca să trăim cu Tine în vecii vecilor. Amin”.

„Moara şi piticul sau rostul meu în Oastea Domnului

(...Acest tâlc minunat l-am redat pe larg în altă parte. Dar el îşi are locul său cel mai potrivit aici, fiindcă el cu acest prilej a fost scris.

Cei care l-aţi citit acolo, mai recitiţi-l încă o dată şi aici. Spre a înţelege cu toţii limpede întâmplările ce se vor petrece abia peste doi ani. Întâmplări a căror profeţie se cuprindea atât de cutremurător în cele descrise aici.

Imaginile care însoţesc textul sunt pline de pătrundere şi de limpezime. Atâta putere de revărsare a Duhului Sfânt era peste acest apostol şi rob al lui Hristos).

„Un mic David în lupta cu Goliat

Oastea Domnului în lupta cu Goliatul cel uriaş al stricăciunilor sufleteşti din vremile noastre

376

Un mic David s-a măsurat odinioară cu uriaşul Goliat şi l-a răpus.

Un mic David, o mică Oaste, s-a ridicat acum zece ani şi a păşit la luptă cu Goliatul cel uriaş al stricăciunilor sufleteşti de azi. E adevărat că nu l-a putut răpune, dar i-a tras şi îi trage crâncene lovituri.

Taina biruinţei lui David nu era puterea lui. N-avea decât o praştie şi o traistă cu pietre. «Şi a zis David Filisteanului: Tu vii împotriva mea cu sabie şi suliţă, iar eu vin împotriva ta în Numele Domnului... El te va da în mâinile mele şi tot poporul va şti că biruinţa este a Lui» (I Sam. 17, 45-47).

Aici este cheia biruinţei lui David: el se lupta «în Numele Domnului». «Duhul Domnului Se pogora peste el şi biruia» (I Sam. 16, 13). Iar biruinţa aceasta nu era a lui, ci era a Domnului.

Aceasta este şi taina biruinţei noastre, iubiţi fraţi ostaşi. Să avem «traista» plină cu pietrele credinţei. Să slobozim «praştia» în numele Domnului. Să luptăm în Numele Domnului. Să cerem şi să aşteptăm darul şi puterea Duhului Sfânt. Şi pe urmă să spunem la toţi că biruinţa nu este a noastră, ci a Domnului.

Goliat îşi bătea joc de israeliteni, strigând: Ocară arunc astăzi asupra oştirii lui Israel... ocară vouă, israelitenilor... daţi-mi un om care să se lupte cu mine (I Sam. 17, 10).

Aşa îşi bătea joc şi Goliatul diavol de creştinii de azi: Ocară vouă, creştinilor... îmi bat joc de voi şi de numele vostru... Cine-i viteaz să păşească în luptă cu mine...

Şi a păşit un mic «David», Oastea, şi i-a tras lui «Goliat» câteva zdravene lovituri. Şi, cu ajutorul Domnului, îi va mai trage.

Un mic «David» eşti şi tu, scumpul meu frate ostaş, în lupta contra păcatelor şi răutăţilor. Nu te speria de «Goliat», ci izbeşte-l în numele Domnului”.

„Care este lupta şi biruinţa noastră şi a tuturor creştinilor vii şi luptători...

Zece ani de Oaste! Ce de locuri sunt prin Biblie de unde putem scoate învăţături pentru războiul nostru cel sfânt! Prin foile noastre am amintit multe. Iată încă unul, de la II Cronici, cap. 20:

E vorba acolo de lupta şi biruinţa lui Iosafat. Un vrăjmaş puternic se ridicase contra Ierusalimului. «În spaima sa, Iosafat şi-a îndreptat faţa către Domnul şi s-a rugat cu întregul popor. Iar Dumnezeu, prin proorocul Ezechil, le-a răspuns: Nu vă temeţi şi nu vă spăimântaţi, căci nu voi veţi lupta, ci Dumnezeu va lupta pentru voi».

Vrăjmaşii au fost biruiţi şi Iosafat cu luptătorii «s-au întors veseli la Ierusalim, căci Domnul îi umpluse de bucurie şi au intrat în Ierusalim în sunete de alăute, de harfe şi trâmbiţe».

Ce istorie plină de învăţătură şi pentru războiul nostru! Oastea lui Iosafat a biruit, dar nu prin puterea ei, ci prin puterea Domnului, Care «S-a luptat pentru ei». În trei locuri din Biblie se spune că Dumnezeu S-a luptat în locul poporului

377

Său: Ieşire 14, 13-14; V Moise 1, 26-30 şi II Cronici 20, 15. O, ce contrazicere s-ar părea aici: de-o parte, Cuvântul lui Dumnezeu zice: Staţi liniştiţi! Dumnezeu Se va lupta pentru voi (Ieşire 14, 14). Iar de altă parte, Biblia e plină de chemări şi îndemnuri la luptă.

Lucrurile stau aşa: pentru mântuirea noastră se dau două feluri de lupte. Întâi, e lupta pe care o dă Dumnezeu. E lupta cea mare pe care a purtat-o Iisus Mântuitorul cu vrăjmaşul diavol. E lupta ce s-a gătat cu biruinţa de pe Golgota. În lupta aceasta noi nu luăm parte. E o luptă a lui Dumnezeu pentru noi. Participarea noastră la lupta aceasta e numai atât: să primim biruinţa ce ne-a câştigat-o Domnul. Aceasta a fost şi «lupta» lui Iosafat.

Fraţi ostaşi! Să nu uităm nici o clipă: lupta noastră este, întâi şi întâi, lupta lui Dumnezeu pentru noi. Noi trebuie să avem, clipă de clipă, conştiinţa că Dumnezeu luptă pentru noi... că El este lupta noastră... că El stă în fruntea noastră... că El este biruinţa noastră.

După asta vine apoi lupta noastră, partea noastră de luptă. Ştiţi care este aceasta? Este lupta ce se dă în noi înşine; este lupta ce se dă între omul nostru cel vechi şi cel nou. Aceasta este lupta pe care trebuie să o poarte orice creştin născut din nou. În drum spre Canaan, Dumnezeu le-a zis israelitenilor numai până la un loc: «Mă voi lupta pentru voi, staţi liniştiţi!». Dar, după ce au gustat din apă şi din mană, i-a trimis la luptă contra lui Amalec (Ieşire 17, 8-9).

Din clipa în care te-ai hotărât la o viaţă nouă, din clipa în care te-ai hotărât să ieşi din lume, din clipa în care ai gustat din pâinea şi apa naşterii din nou, ai intrat în război cu «Amalec», cu firea cea veche. Şi, în acest război, vei sta până la sfârşitul vieţii. Oamenii cei lumeşti n-au acest război. Ei petrec «liniştiţi» în păcate.

Să luăm aminte! Toată lupta noastră se reduce la lupta cu «omul cel vechi». Toate atacurile externe ne vin prin omul nostru cel vechi. Căci trebuie să ştim că omul nostru cel vechi are o mulţime de prieteni care îl ajută. Aliatul şi prietenul lui cel mai bun e diavolul. Prin omul nostru cel vechi ne vin atacurile vrăjmaşului diavol. Vin apoi şi ceilalţi prieteni, oamenii cei lumeşti, din lume, care, aşijderea, îl ajută pe omul cel lumesc din noi. Aici se dă lupta cea mare. Aici cade sau biruie creştinul. Aici cade sau biruie ostaşul Domnului. Cade sau biruie, după cum «s-a răstignit împreună cu Hristos» sau ba... a murit faţă de lume sau ba.

La zece ani de Oaste să nu uităm, iubiţii mei fraţi: cu această luptă vom birui şi vom intra «plini de veselie» în Ierusalimul cel ceresc unde ne aşteaptă Scumpul nostru Mântuitor ca să trăim cu El în vecii vecilor. Amin”.

La acest jubileu, la această sărbătoare, când în Cartea Oastei se umpluseră atâtea pagini cu nume multe şi mari, se cuvenea o întoarcere de privire înapoi, la cea dintâi filă, la cele dintâi pagini. În mijlocul bucuriei, ca şi în mijlocul durerii,

378

totdeauna ai o mare mângâiere când îţi revezi prietenii tinereţii tale. Fie că vin ei la tine, fie că mergi tu la ei, întâlnirea cu prietenii copilăriei şi ai tinereţii tale, cu tovarăşii primelor tale lupte, cu soţii primelor tale încercări, este un prilej de unice şi duioase bucurii.

Gândindu-se la toate greutăţile începutului, la tot avântul şi speranţele de atunci, părintele îşi aduce acum aminte şi de bucuriile simţite la primele intrări în Oaste.

După publicarea în foaia de Anul Nou 1923 a „Chemării” şi a „Hotărârii” de intrare în Oastea Domnului, cu câtă înfrigurare se aşteptase el să vadă ce răsunet a trezit în ţară chemarea lui... Ce lupte între nădejde şi deznădejde s-au dat atunci în sufletul său...

Iar când a venit şi primul chemat... când a sosit prima hotărâre... când i s-a născut primul „copil”, ce fior fericit i-a venit în inimă, ce strigăt fericit i-a izbucnit din lacrimi...

Acum dragostea lui îi caută cu duioşie pe „primii născuţi” duhovniceşti...

Unii dintre ei au crescut mari în roade sfinte şi tari în umblarea cu Domnul. Dar sunt unii care n-au mai dat nici un semn de viaţă de atunci.

Iosif cel iubitor se duce să-şi caute fraţii, tovarăşii săi, copiii săi duhovniceşti din primul an, ca să vadă dacă mai trăiesc sau nu.

Iată amintirea, căutarea şi chemarea lui către ei la sărbătoarea celor zece ani trecuţi:

„Veteranii Oastei

Cei care plinesc anul acesta zece ani de Oaste un apel către cei care sunt în viaţă şi în luptă

Începutul Oastei este foarte modest. Publicasem Apelul de luptă în numărul de Anul Nou 1923 şi, până la jumătatea anului, abia se înştiinţaseră vreo zece luptători. În prima adunare generală a Oastei, ţinută în praznicul Sf. Ap. Petru şi Pavel din anul 1923, abia am fost zece inşi, cu oratori şi ascultători cu tot. Abia spre sfârşitul anului au început a spori înscrierile. Dăm mai jos numele acestor «veterani»:

Ioan Buzaş, Jucul Român, jud. Târnava-Mare, e cel dintâi care şi-a cerut înscrierea în Oaste, publicat în nr. 5, din foaia «Lumina satelor», 1923 (Pe acesta l-am cunoscut bine. L-am văzut şi în 1935 când, la Rusalii, a adus la Sibiu pe fiica lui, Aurica, să pună legământul în faţa Părintelui Iosif. Cruciuliţa Oastei, Părintele Iosif i-a pus-o atunci pe piept surioarei Aurica Buzaş).

Gheorghe Greavu, cantor din Lisa, jud. Făgăraş, e al doilea, publicat cu o preafrumoasă scrisoare, în nr. 7 din «Lumina satelor», 1923.

Augustin Toma din Vecerd, jud. Târnava-Mare, scapă prin Oaste de patima beţiei şi îşi recâştigă moşioara pierdută cu băuturile. Scrie minunata poezie «O, ce dulce-i Domnul Sfânt».

379

(L-am cunoscut bine şi pe fratele Augustin, care venea pe atunci des la Sibiu. Stăteam totdeauna cu drag de vorbă cu el).

Urmează apoi Zaharia Ieronim din Crihalma, Achim Boholţ din Seleuşulmare, Iacob Simion, sergent jandarm din Oarda de Jos, Florea Alexa, epitrop, Cermei, jud. Arad.

(Pe aceştia nu-mi amintesc să-i fi văzut vreodată).

Aceştia erau înscrişi până la jumătatea anului 1923, când s-a ţinut adunarea Oastei. Mai erau câţiva care însă n-au mai dat nici un semn de viaţă; au dezertat.

Au mai venit apoi: Vasile Sacheli, din Gârbou-Cluj cu încă 9 luptători; jandarm sergent Marcu Ioan din Timişul-Săs., Târnava-Mare; cantor Petre Raica din Cetea; Hanta Ioan, Booz, Hunedoara; Pavel Pupu, Cacova; Gh. Andreica, Mândruloc, Arad; Iulius Igna, preaiubitul nostru luptător din Câmpuri-Surduc, cu încă doi fraţi.

(Pe Iulius Igna, fratele preaiubit, l-am văzut adeseori venind şi plecând cu cărţi prin ţară. Era unul dintre cei mai iubiţi de Părintele Iosif, un harnic lucrător şi un statornic frate, totdeauna vesel, totdeauna smerit, totdeauna binevoitor. A fost credincios până la moarte).

Simion Iacob şi Gh. Puntea din Băişoara; Petru Pascu din Şeulia; Ilie Crişovan din Chelmac, jud. Timiş; Ioan Brazovanu din Margini; Nicolae Ura din Poşaga de Jos, jud. Turda; Simion Paul, din Aiud şi încă vreo câţiva.

Un lucru însă am avea lipsă să ştim: câţi dintre cei scrişi în Oaste acum zece ani, în anul 1923, mai sunt acum în viaţă şi câţi mai sunt în fronturile Oastei?

Pentru toţi aceştia vrem să tipărim un fel de «diplomă», ca unora care au zece ani de luptă pentru Domnul.

Spre acest scop îi rugăm să ne scrie printr-o carte poştală.

Preaiubiţii mei fraţi veterani, care plinim zece ani de Oaste!

Să mulţumim Domnului pentru darul şi cinstea de care ne-a învrednicit şi să luptăm mai departe cu credinţă şi stăruinţă până la sfârşit.

Domnul să fie cu noi şi cu toţi cei care au venit după noi şi au intrat în războiul cel sfânt!”

Bucurându-te de prieteni însă, nu trebuie să uiţi de vrăjmaşi... Şi, slăvind pe Dumnezeu pentru izbânzi, nu trebuie să uiţi de primejdii.

Nici chiar pe vrăjmaşul cel mai mic nu trebuie să-l desconsideri.

Nici chiar de ispita şi primejdia cea mai mică nu trebuie să nu-ţi pese. Pe nebăgate de seamă, ispita creşte şi primejdia devine mare. De cele mai multe ori „vulpile mici” au făcut cele mai mari stricăciuni viei noastre scumpe.

Pentru a trezi şi mai mult vegherea asupra primejdiei care venea, solul Domnului înştiinţează, pentru cei care au urechi de auzit:

380

«O istorioară la zece ani de Oaste

Câinele latră degeaba la lună dar diavolul, nu.

Câinele latră la lună. Urlă degeaba la lună. Nici o pricină n-are de lătrat şi totuşi latră.

Diavolul însă nu face aşa. El nu latră «la lună». El nu latră niciodată degeaba. El nu latră niciodată dacă n-are pentru ce.

El este un câine mai bătrân care ştie de ce latră.

Oriunde îl veţi auzi pe Satana lătrând, să ştiţi că pe acolo e un atare om al lui Dumnezeu şi atare lucru al lui Dumnezeu. De câte ori îl veţi auzi pe Satana lătrând, să ştiţi că iadul e în primejdie. Din ce va urla diavolul mai tare, să ştiţi că e semn mai bun.

Suflete dragă, te-ai întors la Dumnezeu? Ai intrat în Oastea Domnului şi Satana latră? Nu te teme de el, ci te bucură. Ar fi mai rău dacă n-ar lătra.

Când Satana nu latră după un om întors la Dumnezeu sau după o mişcare religioasă, să ştiţi că ăsta e semn rău.

Slăvit să fie Domnul! Oastea Domnului are vădit semnul cel bun: de zece ani de zile lătratul Satanei ne urmăreşte necurmat.

Nici după o altă mişcare religioasă nu a lătrat diavolul atât de mult ca după Oastea Domnului. Şi ăsta-i un semn bun; e semnul cel mai bun că suntem pe calea cea bună. Când va tăcea «câinele», atunci să ştiţi că nu e bine”.

Acum să privim în grabă la un scurt bilanţ al celor zece ani trecuţi...

Despre ceea ce s-a făcut în ţară şi peste hotare în aceşti zece ani am scris destule date şi mărturii. Dar toate acestea sunt rodul unor lupte şi osteneli al căror rezultat îl dăm mai jos, prin numărul uriaş de foi şi cărţi revărsat, peste satele şi oraşele ţării, de vadul morii „piticului” de la Sibiu.

Ca om al cifrelor şi al preţurilor, preotul Secaş, care de pe atunci începea să le cunoască şi să le învârtă pe toate, publică în foaie, şi el, cele de mai jos:

„O statistică mult-grăitoare!...

Părintele Trifa a tipărit şi a răspândit, în decurs de zece ani, peste 415 mii cărţi religioase ce au făcut societăţile culturale pentru cultura poporului şi ce a făcut Oastea

Avem în ţară atâtea societăţi ce lucrează pentru ridicarea şi luminarea poporului. În Ardeal, vechea societate «Astra», ce a făcut mult bine mai ales înainte de război; apoi la Bucureşti, Direcţiunea «Cultura Poporului», unde se cheltuiesc milioane, fără ca să se vadă vreun folos real şi fără ca să avem la îndemână anumite broşuri pe care să le putem pune în mâna poporului nostru setos de lumina cărţii. Se vorbeşte mult despre aceste societăţi şi, de multe ori, oameni pricepuţi şi de inimă, stau în fruntea lor; cu toate acestea, lucrarea lor nu prinde în popor.

381

Mult mai «norocoasă» a fost iniţiativa particulară a unui umil preot, începută acum zece ani. Cunoscător al sufletului poporului, meşter în mânuirea graiului său, Părintele Trifa a dat poporului lucrul de care avea lipsă reală acest popor: o literatură religioasă plină de vigoare, care s-a şi răspândit cu o repeziciune uimitoare, bătând orice record al cărţii cunoscut până acum la noi. Subsemnatul, ocupându-mă de activitatea Părintelui I. Trifa, am fost de-a dreptul uimit de datele ce le-am cules, de pe la diferitele edituri şi tipografii, căci m-am văzut în faţa unei munci uriaşe.

Datele de mai jos sunt cu desăvârşire autentice şi ele se întemeiază pe registrele şi colecţiile diferitelor edituri şi tipografii, unde au apărut cărţile Părintelui Iosif Trifa. E vorba de 21 de broşuri şi 7 calendare-cărţi tipărite în 415 mii exemplare şi toate cărţi mari, lucrate sistematic (afară de două, care sunt mici tratate):

intraţi în Oastea Domnului 25000 ex.

însemnările călătoriei la Ierusalim 13.500 ex.

oglinda inimii omului 30000 ex.

mai lângă Domnul meu12000 ex.

corabia lui Noe 20000 ex.

sodoma şi Gomora 10000 ex.

trăim vremuri biblice 10000 ex.

la picioarele Stăpânului meu15000 ex.

fiul cel pierdut 10000 ex.

duhul Sfânt 3000 ex.

vântul cel ceresc 3000 ex.

întâia sută de istorioare religioase 10000 ex.

a doua sută de istorioare religioase 3000 ex.

cântaţi Domnului8000 ex.

să creştem în Domnul 5000 ex.

zacheu 5000 ex.

adânciri în Evanghelia Mântuitorului 3000 ex.

din pildele Mântuitorului 18000 ex.

citiri şi tâlcuiri din Biblie 10.500 ex.

tâlcuirea Evangheliilor 7000 ex.

25 Povestiri religioase 12.500 ex.

calendarul pe 1927 15000 ex.

calendarul pe 1928 25000 ex.

calendarul pe 192930000 ex.

calendarul pe 1930 30000 ex.

calendarul pe 1931 30000 ex.

calendarul pe 1932 22000 ex.

calendarul pe 1933 30000 ex.

382

Numărul total al cărţilor este de 233.500 exemplare, iar numărul total al Calendarelor, de 182000. Total general: 415000 exemplare.

Iată ce pot face râvna şi stăruinţa sau, pe limba Evangheliei grăind, iată ce poate face darul Domnului, însoţit de râvna şi jertfa omului...

Preot Gh. Secaş”

„Alături de datele de mai sus, urmează apoi datele despre alte sute de mii de cărţi şi Biblii care s-au desfăcut prin foaia «Lumina Satelor» şi pe urmă prin «Librăria Oastei»...

Pe lângă aceste multe sute de mii de cărţi s-au mai trimis în popor şi peste 6 milioane de foi religioase. Slăvit să fie Domnul pentru aceste izbânzi...”

Aceşti misionari minunaţi, cărţile Oastei, au adus în staulul Domnului atâtea oi pierdute... Şi, în întunericul veacului acestuia, atâta lumină cerească.

Asta doar în primii ani când, după cum am văzut, au trebuit învinse atâtea greutăţi uriaşe! Ceea ce a urmat însă în alţi câţiva ani după aceasta, cu toate cele altfel de greutăţi întâmpinate, a fost şi mai minunat!

Dar oare ce ar fi putut realiza până astăzi această Lucrare a Domnului, dacă n-ar fi fost împiedicată! Cât bine, câtă cerească lumină, câte realizări fericite, câte suflete aduse la Dumnezeu!

Pentru toate pierderile acestea însă va trebui să răspundă odată, în faţa Judecăţii lui Hristos marele Răsplătitor toţi acei care au împiedicat şi mai împiedică încă această Lucrare a lui Dumnezeu, de la îndeplinirea misiunii pentru care a fost trimisă de El (Efes. 2, 10).

Urmează apoi, la zece ani de Oaste, mărturia unora dintre cei asupra cărora s-au revărsat marile binecuvântări cereşti prin Lucrarea Oastei.

Acest număr de foaie nu cuprinde decât mărturia unui prea mic număr dintre cei care au aflat mântuirea sufletească şi trupească prin Oastea Domnului. Dar foaia anunţă că „mărturiile multora n-au putut fi cuprinse acum. Că jubileul Oastei se va întinde peste toate celelalte numere viitoare ale foii. Întreg anul 1933 va fi un an jubileu pentru Oastea Domnului... cu rugăciuni de slavă, pentru câte ne-a făcut nouă Domnul...”

Totuşi, din cele mai puternice mărturii, redăm câteva.

Cea dintâi este a lui I. Gr. Oprişan care, printre altele, spunea următoarele:

„Un jubileu în Via Domnului

Acei dintre noi, care venim cu rândul de oameni dinaintea războiului, ne putem mai bine da seama despre trezirea ce s-a făptuit în suflete după baia cea mare a sfintelor pliniri ale neamului.

Este de-ajuns să mărturisesc, în ce priveşte Vechiul Regat, că n-am cunoscut, în umblările mele până în 1919, nici o singură biserică în care să văd o «adunare de suflete» care să ardă pentru Domnul. Erau suflete

383

«căldicele», suflete părtaşe teoriei care mai dăinuieşte încă şi azi: «Aşa am apucat»!

Nu existau convingeri religioase, ci numai «obiceiu». Vorbesc îndeobşte. Pentru că, desigur, individual trebuie să fi fost şi oameni pe care se «sprijinea Cerul» marilor îndurări, ca pe nişte pilaştri ai rugăciunii. Altfel s-ar fi prăbuşit ţara, sunt încredinţat.

După război a venit un potop de nelegiuiri, stricăciunea a fost la culme, necredinţa umbla fără ruşine pretutindeni. Dar, ca să se plinească Scripturile, «unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul a prisosit» (Rom. 5, 20). Şi, astfel, istoria noastră duhovnicească înregistrează o trezire puternică prin Oastea Domnului. Sufletele însetate după Adevăr caută să coboare în conştiinţă ceea ce era numai obicei până atunci. Bisericile în care amvonul era mut şi luminile policandrelor stinse încep să se aprindă de Duh Sfânt. Credincioşii freamătă după vremea cea dintâi a creştinătăţii, în care «bisericile erau de lut, dar sufletele, de aur». E o râvnă sfântă, cum n-a fost niciodată la noi, după Cuvântul Domnului, pentru lucrul Lui. Credincioşii vor să fie cărămizi vii în trupul Bisericii lui Hristos, nu pietre moarte, nepăsătoare.

Răsar trâmbiţaşi duhovniceşti ai Bisericii: preoţi şi laici. Ei strigă pretutindeni, la răspântii şi-n pieţe. Ei văd primejdia nepăsării «lucrătorilor», pun goarna la gură din ceas în ceas, cheamă la mobilizare pe toţi: «Ce staţi toată ziua fără lucru?» (Matei 20, 6). «Surzii» capătă auz duhovnicesc, «muţii» încep a grăi (Luca 11, 14), «orbii» umblă după Iisus (Marcu 10, 52). Patrule duhovniceşti cercetează suferinţa. Cercetaşi ai Bisericii umblă prin spitale şi închisori. Se abat prin pieţe, prin cârciumi, să smulgă sufletele din gura iadului. Desfiinţează cârciumile şi le transformă în capele de rugăciune. Cârciumari, odinioară vrednici ostaşi ai lui Satana, trec acum în ostăşia lui Iisus. Beţivi îndrăciţi, ca şi cei din latura gadarenilor, mărturisesc minunea ce-a făcut Domnul cu ei. Magdalene cu şapte duhuri necurate devin ambasadoarele lui Iisus, întocmai ca şi odinioară.

Iată Via cea mare a Domnului fremătând de lucrători! Iată ce a făcut Oastea Domnului!

Oastea Domnului este o armată de suflete care stăteau «toată ziua fără de lucru», care au auzit chemarea desluşită (în ceasul al unsprezecelea) şi lucrează acum Domnului de zece ani în «Via pe care a sădit-o El»: întâi prin întoarcerea lor la pocăinţă şi apoi a altora (Marcu 1, 15; Iacov 5, 20).

Dăm slavă lui Dumnezeu că, auzind o «trâmbiţă desluşită» (I Cor. 14, 8), ca aceea de la Sibiu, «au căzut în noi zidurile Ierihonului», şi acum luptăm «luptele Domnului» şi înscriem în «Cartea biruinţelor» pagini care vor rămâne mărturie.

I. Gr. Oprişan”

384

Urmează mărturia frumoasă a fratelui Ioan Marini:

„A cui e sărbătoarea aceasta?

Câteva cuvinte la o aniversare scumpă

Se împlinesc zece ani de când, prin mila lui Dumnezeu, un vânt de primăvară duhovnicească suflă cu putere mereu crescândă peste hotarele acestei ţări.

Vântul Domnului a suflat cu putere prin Oastea Domnului şi a pus pe picioare o Oaste mare foarte (Ezechil 37, 10).

Astăzi avem în Biserică o mişcare de trezire la viaţă nouă, de putere şi de înfăptuire evanghelică.

Cum înverzeşte câmpul când suflă vântul cald al primăverii, aşa au înverzit mii de suflete, în bătaia Vântului cald al Duhului Sfânt. Şi, cum înfloresc viorelele răspânditoare de mireasmă pură, tot aşa au înflorit şi înfloresc mii de suflete care, izbăvite din miasma morţii şi a păcatului, răspândesc mirosul de bună-mireasmă duhovnicească al vieţii celei noi...

A acestora e serbarea Oastei. Se bucură cei care «pribegeau prin pustie, sufereau de foame şi de sete, le tânjea sufletul în ei şi nu găseau nici o cetate unde să poată locui», dar avură parte de îndurarea Domnului care-i puse pe «calea păcii» (Luca 1, 79), pe drumul cel drept ce duce la cetatea mântuirii...

Astăzi se bucură cei care şedeau în întuneric şi în umbra morţii şi trăiau legaţi în ticăloşie, pe care Domnul i-a scos prin Oastea Lui din întuneric şi umbra morţii, rupând lanţurile lor.

Astăzi sărbătoresc cei care ajunseseră până lângă porţile morţii, dar Cuvântul Domnului i-a tămăduit şi i-a scăpat de groapă (Ps. 107, 18-20).

Sărbătoresc cei care morţi erau şi au înviat, pierduţi au fost şi s-au aflat (Luca 15). Sărbătoresc miile de beţivi, pătimaşi şi alţi pierduţi în hăţişurile lui Satana, care au fost treziţi şi aduşi în braţele iubitoare ale Tatălui Ceresc prin umilul glas al gornistului Său de la Sibiu.

Se bucură aceia care n-au avut altă mângâiere decât să plângă în umbra Crucii, aşteptând să ţâşnească şi pentru ei, şi pentru Biserica pe care o iubesc, «izvoarele apelor vii».

Se bucură «orbii care văd, şchiopii care saltă ca cerbul, limba muţilor cântă de bucurie, căci în pustie au ţâşnit ape şi în pustietate, pâraie» (Isaia 35, 6).

«Nenorociţilor», «săracilor», «orbilor», «şchiopilor» şi toţi cei care aţi gustat şi aţi văzut că bun este Domnul, bucuraţi-vă şi cântaţi Domnului cu mulţumire! (Ps. 147, 7).

A voastră este serbarea aceasta! Bucuraţi-vă şi lăudaţi pe Cel Care Şi-a adus aminte de noi când eram căzuţi (în robia celui rău) şi ne-a izbăvit de asupritorii noştri (Ps. 135 şi 136).

Bucuraţi-vă, a noastră este sărbătoarea aceasta!

Ioan Marini, înv., ostaş al Domnului”

385

Urmează apoi scurtele mărturii prin prezenţa lor, ale fraţilor Tudusciuc, Goran, Ilie Marini şi mulţi alţii.

Iar după promisiunea părintelui, se întind în urmă, peste toate numerele foilor din întregul an, mărturiile miilor şi miilor dintre cei care s-au trezit la o viaţă nouă prin trâmbiţa de aur a acestui ceresc gornist.

Printre ale celorlalţi, ceva mai târziu, mi-am unit şi eu mărturia recunoştinţei mele cu a lor, împletind-o în cununa fericită pe care dragostea fraţilor a aşezat-o duios pe fruntea însângerată a părintelui nostru drag, la jubileul lui, cel de 30 de ani de suferinţă.

De atunci am mai „sărbătorit” încă de patru ori până astăzi câte un astfel de „jubileu” de câte zece ani, pe drumul nostru prin umbra şi lumina Crucii spre Canaanul cel Ceresc.

Dar, la fiecare alţi zece ani, pe stâlpii noştri de hotar s-au înmulţit „semnele lui Hristos”... Şi, în istoria Oastei, s-au înscris nemuritoarele pagini scrijelate cu cuie şi cu spini.

În tăieturile acestora însă, Duhul Sfânt a turnat aurul unor strălucite şi unice binecuvântări şi roade, spre cea mai mare slavă a Numelui Său Sfânt. Şi spre cea mai înaltă mărturie despre Harul lui Dumnezeu, rămas peste această călcată în picioare, dar nebiruită, Lucrare evanghelică a lui Hristos, din ţara noastră.

La cel de al cincilea jubileu de zece ani, mărturia aducerilor-aminte însemnate în aceste cărţi, să fie un prilej de mai profundă şi mai cutremurătoare meditare.

La aniversarea tăcută şi subterană a acestei jumătăţi de veac de la plecarea acestui sol ceresc din ţara noastră spre pretutindeni, să ne aplecăm genunchii şi conştiinţele lângă vatra caldă a începutului minunat şi să ascultăm atenţi la Testamentul lăsat de „părintele nostru în Hristos Iisus, prin Evanghelie” (I Cor. 4, 15).

„Testamentul meu...

Când eram greu bolnav în Davos, m-am gândit să fac şi un fel de testament pentru Oastea Domnului. Dar, pe urmă, m-am lăsat de acest gând, zicându-mi: acest lucru nu încape în cadrul unei singure coli de hârtie. Mişcarea Oastei s-a înfiripat într-o şcoală duhovnicească, într-o lungă şcoală duhovnicească, în care Duhul Domnului a ţinut «lecţii» cu un şcolar mic şi slab. Oastea este rodul acestor lecţii.

Oastea este un ogor ce a stat sub o revărsare duhovnicească. Oastea s-a înfiripat prin revărsări duhovniceşti, iar aceste revărsări se află împrăştiate prin cărţile şi foile Oastei.

Mi-am zis deci: «testamentul» Oastei sunt cărţile şi foile ei... Acolo s-a spus ceea ce Duhul Domnului ne-a arătat să spunem.

Şi totuşi, mi-am zis eu, înainte de a intra în mormânt, ar trebui să mai las ceva rânduieli pentru Oaste. Am cumpărat cinci coli de hârtie şi am început să înşir la rânduieli pentru viitorul Oastei.

386

Dar un glas lăuntric mă opri şi mă întrebă aspru: Ce faci, omule? Te-ai apucat să-I porunceşti lui Dumnezeu? Te-ai apucat să-L înveţi pe Domnul ce să facă cu Mişcarea Lui, cum să-Şi conducă Lucrarea Sa?

Ruşinat, am lăsat peniţa jos şi am început să plâng: O, Doamne, iartă-l pe slăbănogul Tău şi pentru această nebunie!

Pe urmă, îmi zisei: Voi lăsa numai câteva vorbe. Mă oprii asupra cuvintelor de mai jos, pe care le scrisei cu litere mari: «Las totul în grija Domnului!».

Dar glasul cel lăuntric îl auzii iarăşi răspicat: Ce ai scris, nesocotitule? Ca să poţi lăsa ceva, trebuie să ai ceva; ca să poţi testa ceva, trebuie să ai ceva. Averea ta este Oastea, de te apuci să o testezi? A ta este Oastea, de o laşi în grija Domnului?...

Aruncai peniţa jos şi începui a plânge din nou. Căzui în genunchi, plângând cu lacrimi amare...

Când mă ridicai, mâna mea tremurândă scrise pe hârtie doar aceste trei cuvinte:

«Fie voia Ta!»

Atâta a rămas din testamentul meu, pentru care pregătisem cinci coli de hârtie...”

«Oastea Domnului» nr. 40, din 1 oct. 1933

Iată un prilej de adânci meditaţii asupra multelor hotărâri luate până atunci şi până astăzi, dar care n-au mai ajuns la realizare niciodată.

Dovadă că unele din ele nu erau după voia lui Dumnezeu, iar altele nu-şi mai aveau nici un rost, de vreme ce evenimentele ce aveau să urmeze curând vor lua un cu totul alt curs decât cel omeneşte întrezărit.

Una din acele hotărâri care „nu-şi mai avea rostul” era: cu prilejul împlinirii a zece ani de Oaste, să se aleagă un comitet de fraţi (mai ales, dintre cei de la Bucureşti), pe numele cărora să fie testate, pentru Oaste, Tipografia, Librăria şi toate celelalte bunuri procurate de Părintele Iosif şi puse în slujba Domnului.

Acest testament n-a mai avut loc... „Evenimentele” l-au împiedicat, fiindcă peste câţiva ani Domnul va îngădui ca acestea să fie răpite, printr-o judecată nedreaptă, de către o lăcomie hrăpăreaţă, pe care n-o va sătura decât focul veşnic.

Azi, frumoasa „Mireasă a Vântului”, care împrăştiase atât de minunat mireasma lui Hristos câţiva ani, rugineşte şi putrezeşte îngropată în pivniţele Mitropoliei. Satana poate jubila, mulţumit deocamdată de slujba făcută de cei prin care lucrase spre sugrumarea Cuvântului lui Dumnezeu şi a aceluia care înălţase muntele acesta minunat din nimic.

O altă hotărâre ce nu s-a mai realizat niciodată, deşi s-a depus pentru ea multe osteneli şi s-au făcut multe planuri, nu numai din afară, dar chiar şi dinăuntrul Oastei, a fost problema statutelor. A unor rânduieli şi a unei legalizări.

387

Rând pe rând s-au făcut măsurători şi s-au aşezat temelii pentru „construirea” unor astfel de ziduri pentru Oaste... Dar de fiecare dată a venit Domnul şi le-a măturat. Au fost şi încercări sincere, au fost şi încercări mincinoase, dar nici unele n-au reuşit.

Astfel, până astăzi s-a dovedit că Domnul vrea ca această Lucrare a Lui să nu aibă alt Dreptar decât Învăţătura Evangheliei Sale. Să nu aibă alt statut decât Cuvântul şi Duhul Sfânt. Şi să nu aibă altă organizare decât cea a dragostei dintâi şi a voluntariatului duhovnicesc de la început.

În această Lucrare, vină oricine vrea... căci tot nu va rămâne decât acela care poate trăi în dragoste şi poate umbla în adevăr. Care primeşte cu smerenie şi credincioşie cuvintele singurului Testament fericit:

„Fie voia Ta!”

O, Preadulce Iisuse, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Slavă veşnică Ţie!

La acest popas ne aplecăm şi noi genunchii în faţa Ta, în faţa Trecutului şi în faţa Viitorului Oastei Tale şi iscălim şi noi cu lacrimi, împreună cu primul dintre noi, acest binecuvântat Testament.

Îţi mulţumim din tot sufletul nostru pentru toate biruinţele pe care noi le-am avut din pricina Ta până acum. Şi Te rugăm din tot sufletul să ne ierţi pentru toate înfrângerile pe care „Tu” le-ai avut din pricina noastră...

Îţi mulţumim pentru toţi acei minunaţi eroi şi sfinţi ai credinţei, care au trecut biruitori prin luptele grele şi prin moarte, până au intrat în lumina Ierusalimului Ceresc.

Şi Te rugăm cu durere pentru cei care s-au lepădat sau au căzut, pierind pe totdeauna, ei, cei care erau cândva atât de aproape de cunună...

Îţi mulţumim pentru slăvitele Tale minuni şi pentru marile Tale izbăviri prin care ne-ai trecut şi ne-ai adus până aici. Şi Te rugăm, fii şi mai departe în fruntea noastră Căpetenia şi Desăvârşirea care să ne duci până la biruinţa finală.

Îţi mulţumim pentru sufletele şi adunările rămase credincioase pe calea dintâi. Acestea sunt mereu fericite, roditoare şi unite.

Şi Te rugăm să ai milă de sufletele şi adunările care, deşi poartă numele Oastei Tale, nu mai au de mult nici învăţătura, nici umblarea pe care s-au legat cu juruinţă mare să le urmeze până la sfârşit. Aceste suflete şi adunări fac slujba dezbinării şi a tulburărilor, pricinuind atâta rău şi ruinând atâtea binecuvântări.

Ştim însă că Lucrarea Oastei este a Ta şi, binecuvântând Numele Tău pentru această fericită încredinţare, rămânem liniştiţi la picioarele Tale, deplin încredinţaţi că Tu ai şi Puterea, şi Voinţa să o duci la biruinţă.

388

Binecuvântează, Dumnezeul nostru, Duhul acestei Sfinte Lucrări, Îngerul ei, Solia ei... Dă-i putere în lupta cu toate duhurile vrăjmaşe dinăuntru şi din afară. Dă-i biruinţă în toate încercările prin care ai s-o mai treci pentru curăţirea ei şi slava Ta. Şi dă-i roade tot mai minunate prin revărsarea Duhului Tău sfinţitor şi inspirat.

Binecuvântează, Doamne, lucrătorii şi mijloacele prin care duci mărturia Ta. Înmulţeşte numărul şi roadele lor spre grăbirea venirii Împărăţiei Tale fericite pentru care ne rugăm.

Binecuvântează, Doamne, mamele, soţiile, surorile şi fiicele ei, sufletele de dragoste, de rugăciune, de jertfă şi de binefaceri, pentru ca slujba lor fericită să întregească armonios pe cea a fraţilor, spre desăvârşirea Bisericii Tale vii.

Binecuvântează, Doamne, tineretul scump al Sfintei Tale Lucrări, înzestrează-l cu toate darurile Duhului Sfânt, pentru a creşte viteaz, curat şi rodnic, pentru ca steagul credinţei, plugul Evangheliei şi focul dragostei Tale să aibă dintre ei vrednici purtători în toate generaţiile şi în toate părţile pământului, până la Ziua Venirii Tale Slăvite.

Binecuvântează, Doamne, vremile pe care le trăim, făcându-le paşnice şi rodnice pentru toate creaturile Tale şi pentru toată creaţiunea Ta.

Binecuvântează, Doamne, Biserica noastră, ţara noastră şi neamul nostru, în care ne-ai rânduit să ne naştem trupeşte din părinţii noştri, iar sufleteşte, din Duhul şi Cuvântul Tău.

Revarsă-le o veşnică pace şi bucurie din belşug şi uneşte toate inimile noastre, într-un puternic avânt de recunoştinţă şi dragoste, la picioarele Tale, pentru ca Venirea Ta să ne afle ca pe o Biserică vie, curată şi sfântă, fără pată, fără zbârcitură şi fără orice alt cusur de felul acesta.

Pentru ca Tu să ne poţi primi pe toţi în fericirea şi lumina Ta Veşnică, în care i-ai dus pe marii şi sfinţii noştri înaintaşi.

Fă-ne şi nouă parte de reunirea cu ei în Împărăţia Ta cea Cerească şi de petrecerea cu Tine în Canaanul Ceresc către care am pornit însufleţiţi de aceeaşi credinţă şi ne-am luptat înflăcăraţi de aceeaşi dragoste în Oastea Ta.

Slavă veşnică Ţie, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Iisus Hristos! Amin.

389

Slăvit să fie Domnul, căci El ne-a dăruit lumina şi-ajutorul s-ajungem la...

...SFÂRŞIT

Cuprins

Psalmul 8 4

Veşnic slavă Ţie 4

Iisus Hristos 5

O mărturisire la început 7

N-am drept să stau 10

Câteva date mai de seamă din viaţa preotului Iosif Trifa 11

Câteva date mai de seamă din Istoria Oastei Domnului 13

1. Grăuntele de muştar 15

Izvor slăvit 22

2. Grâul cel care moare 23

Sculaţi voi, toţi 32

Conştiinţa misiunii 33

3. Începutul chemării 34

Hristos vrea suflete 42

Conştiinţa datoriei 43

4. Spre altarul său 44

Eu nu ştiu, Doamne 48

Să nu Te părăsesc 49

5. Apele adânci se limpezesc greu 50

Am fost clopot 63

Am tot strigat 64

6. Cutremurătorul început 65

Mă dăruiesc Luminii 72

7. Primii paşi spre o rânduială 73

Un înger măreţ 87

8. Aşezarea temeliilor veşnice 88

Un steag ceresc 98

391

În templul Credinţei străbune 99

9. Înţelepciunea şi puterea 100

Sabie cerească 108

Când sunat-a deşteptarea 109

10. Biserica cea vie şi cea care învie 110

Îndrumător cu vie faptă 129

Tu n-ai putut 130

11. Cel mai bum misionar 131

O trâmbiţă cerească142

12. Naşterea imnului duhovnicesc 143

Veniţi, dragi cântăreţi 167

Cântările noastre 168

13. Frumosul tineret creştin 169

Tineri fraţi 190

14. Apostolia femeilor 192

Purtătoarele luminii 203

O, florile Lucrării 204

15. Călătoria la Ierusalim 205

Ierusalim, Cetatea mea 225

16. Leacul dureroasei sfâşieri 226

Noi suntem ostaşii 234

17. Lupta cu leul, lupta cu ursul 235

Conştiinţa unităţii 254

18. Frumosul an 1930 255

Un rug al iubirii 276

Tu ne-ai promis Împărăţia 277

19. Omul trimis de Dumnezeu 278

Noi nu te vom uita 306

20. Câte feţe ar fi putut avea binele 307

Făclie-arzând strălucitor 327

21. Tipografia, un minunat şi dureros ideal 328

Cântări luptătoare 344

22. Statutele marea şi permanenta primejdie 346

Vrăjmaşul îţi întinde mreji 366

23. La zece ani de Oaste 367

Tehnoredactare computerizată, copertă şi aranjament grafic: Editura Oastea Domnului

Tipărit la SC Lumina Tipo SRL, Bucureşti

Technorati Tags: Dumnezeu,credinta,jertfa,mantuire,rugaciune,suflet

4 comentarii:

Putri Adiratnaa24 decembrie 2019 la 07:04
Oportunitate de împrumut oferită de dl, Benjamin care îmi salvează familia de la robie financiară {lfdsloans@lemeridianfds.com}

Bună toată lumea, sunt mamă singură Putri Adiratnaa, din Jakarta, aș dori să împărtășesc această mărturie grozavă despre cum am primit un împrumut de la dl, Benjamin, când am fost alungați de acasă când nu mai puteam să-mi plătesc facturile, după fiind înșelat de diverse companii online și refuzat un împrumut de la banca mea și o altă uniune de credit pe care am vizitat-o. Copiii mei au fost luați de asistență maternă, eram singură pe stradă. În ziua în care am pășit rușinos într-un vechi coleg de școală care m-a prezentat la Daisy Maureen. La început i-am spus că nu sunt mai pregătit să-mi asum niciun risc de a solicita un împrumut online, dar m-a asigurat că îmi voi primi împrumutul de la ei. În al doilea rând, din cauza casei mele, am fost nevoit să iau un proces și am solicitat împrumutul, din fericire pentru mine am primit un împrumut de 80.000,00 USD de la domnul Benjamin. Sunt fericit că am asumat riscul și am solicitat împrumutul. Copiii mei mi-au fost returnați și acum dețin o casă și o afacere proprie. Toate mulțumirile și recunoștința se adresează Serviciului de finanțare Le_Meridian și pentru ajutorul domnului, Benjamin, pentru că mi-a dat un sens vieții, când pierdusem orice speranță. Dacă în prezent căutați un ajutor de împrumut, le puteți contacta prin: {lfdsloans@lemeridianfds.com} sau WhatsApp + 1-989-394-3740
RăspundețiȘtergere
Răspunsuri
Anonim30 decembrie 2019 la 17:59
Sunt atât de recunoscător Elegantloanfirm că m-a ajutat cu un împrumut de 600.000,00 USD USD, prin ajutorul ofițerului de împrumut Russ Harry, îți sunt etern recunoscător. viața mea s-a întors, finanțele mele s-au stabilit acum dețin o afacere pe care o folosesc pentru a avea grijă de nevoile familiilor mele. Sunt atât de recunoscător pentru dumneavoastră domnule Russ și Dumnezeu să vă binecuvânteze. Le puteți contacta pentru ajutor financiar prin e-mail: Elegantloanfirm@hotmail.com pentru ajutorul dvs.
RăspundețiȘtergere
Răspunsuri
Unknown 15 august 2020 la 18:33
VREMĂ REALĂ ȘI PUTERNICĂ DE ÎNTÂMPLARE CARE MUNCĂ RAPID ȘI EFECTIV (drodion60@yandex.com)

Salut tuturor, știu că există cineva undeva care citește asta, Numele meu este Sharon Becker din orașul Leicester, Anglia, vreau să împărtășesc o lucrare grozavă a unui caster vrăjitor numit DR ODION. eu și soțul meu am avut o luptă care a dus la divorțul nostru, dar când mi-a părăsit o parte din mine am plecat cu el și am fost atât de trist și am plâns toată ziua și noaptea căutam ceva online când am văzut oameni care mărturiseau despre marea sa muncă și tocmai m-am hotărât să-l încerc să am făcut tot ce mi-a spus să fac și mi-a dat asigurări că după 48 de ore soțul meu va reveni la mine, a doua zi dimineața, pentru cel mai mare surprins, o mașină s-a oprit în afara casei mele și a fost a mea soț Sunt atât de fericit că vă poate ajuta, de asemenea, să-i trimiteți un e-mail la (drodion60@yandex.com) WhatsApp +2349060503921
RăspundețiȘtergere
Răspunsuri
Unknown 15 august 2020 la 18:34
VREMĂ REALĂ ȘI PUTERNICĂ DE ÎNTÂMPLARE CARE MUNCĂ RAPID ȘI EFECTIV (drodion60@yandex.com)

Salut tuturor, știu că există cineva undeva care citește asta, Numele meu este Sharon Becker din orașul Leicester, Anglia, vreau să împărtășesc o lucrare grozavă a unui caster vrăjitor numit DR ODION. eu și soțul meu am avut o luptă care a dus la divorțul nostru, dar când mi-a părăsit o parte din mine am plecat cu el și am fost atât de trist și am plâns toată ziua și noaptea căutam ceva online când am văzut oameni care mărturiseau despre marea sa muncă și tocmai m-am hotărât să-l încerc să am făcut tot ce mi-a spus să fac și mi-a dat asigurări că după 48 de ore soțul meu va reveni la mine, a doua zi dimineața, pentru cel mai mare surprins, o mașină s-a oprit în afara casei mele și a fost a mea soț Sunt atât de fericit că vă poate ajuta, de asemenea, să-i trimiteți un e-mail la (drodion60@yandex.com) WhatsApp +2349060503921
RăspundețiȘtergere
Răspunsuri

Adăugați un comentariu

marți, 1 ianuarie 2019

TRAIAN DORZ ISTORIA UNEI JERTFE VOL. 1 GRAUNTELE

4 comentarii: