TRAIAN DORZ ISTORIA UNEI JERTFE VOL. 2 CERNEREA

TRAIAN DORZ

ISTORIA UNEI JERTFE

(VOL. II)

Coperta I: Claudiu CÂNDEA

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale

DORZ, TRAIAN

Istoria unei jertfe Traian Dorz sibiu: Oastea Domnului, 2012

ISBN 978-973-710-233-1

289 Oastea Domnului

Copyright 1999 Toate drepturile sunt rezervate Editurii «Oastea Domnului» sibiu

ISBN 978-973-710-233-1

Traian DORZ

ISTORIA UNEI JERTFE

vol. II

cernerea

Mărturii despre luptele şi biruinţele Oastei Domnului, din 1935 până la sfârşitul anului 1947

Editura «Oastea Domnului» Sibiu, 2012

4

NEMURITOARE SLAVĂ ŢIE

Nemuritoare slavă Ţie, Iisuse-n veci Îţi vom cânta, căci tot ce-i har şi bucurie prin toate ni-e Prezenţa Ta.

Nemuritoare slavă Ţie, cât vom putea mai nalt purta, căci tot ce-avem minunăţie şi farmec ni-e Prezenţa Ta.

Nemuritoare slavă Ţie, cât ştim mai dulce cuvânta, căci tot ce-i nevinovăţie din suflet ni-e Prezenţa Ta.

Nemuritoare slavă Ţie, prin tot ce poate încânta, tot ce-i fior şi părtăşie ni-e, între noi, Prezenţa Ta.

Nemuritoare slavă Ţie, cât ştim mai sfânt împrospăta, nădejdea noastră cea mai vie prin lupte ni-e Prezenţa Ta.

Nemuritoare slavă Ţie cântându-Ţi, ne vom desfăta; comoara noastră-n veşnicie şi-n ceruri

ni-e Prezenţa Ta.

5

Iisus Hristos,

Martorul Credincios şi Dumnezeul Adevărat, Slavă veşnică Ţie!

Pentru că Tu, singurul, ne-ai arătat,

cutremurător şi veşnic,

câtă îndrăzneală cere Dreptatea,

câtă încredinţare, Adevărul

şi câtă jertfă, Iubirea.

Pentru că Tu, singurul, ai purtat,

în toată Fiinţa şi trăirea Ta,

strălucita mărturie a Dumnezeirii Tale,

încredinţând de nezguduit pe toţi cei care Te-au văzut că Tu eşti Dumnezeul adevărat şi Viaţa Veşnică (I Ioan 5, 20).

Pentru că Tu, singurul, ne-ai dovedit

că ai puterea şi voinţa

să ridici mereu trimişi care, prin Cuvântul Tău şi cu puterea Duhului Sfânt, să mărturisească pentru Dumnezeul cel judecat de lumea păcatului şi contra păcatului lumii, cel judecat de Dumnezeu.

Şi, pentru că mai ales Tu, singurul, ai ridicat

în faţa noastră şi în faţa Ta

pe robul şi apostolul Tău şi al nostru

care, împreună cu Jertfa Ta, şi-a îngropat şi jertfa lui

în zidurile acestei sfinte şi cutremurătoare Lucrări

şi peste care noi înşine am văzut

cele trei semne ale Tale:

Curajul Credinţei,

Încredinţarea Nădejdii şi Jertfa Dragostei.

Slavă veşnică Ţie,

Dumnezeul Adevărat şi Martorul Credincios,

Iisus Hristos!

6

SLAVĂ VEŞNICĂ IERTĂRII

Slavă veşnică Iertării care lumii i-a adus fericirea întrupării

Dumnezeului-Iisus.

Slavă veşnică Iertării care ne-a răscumpărat, dând dreptăţii şi-acuzării preţul Sângelui curat.

Slavă veşnică Iertării care ne-a pecetluit pentru Ziua-ncununării chipul Celui Strălucit.

Slavă veşnică Iertării ce, din nişte osândiţi, ne-a adus în slava stării de-nfiaţi şi preaiubiţi.

Slavă veşnică Iertării care ne-a spălat şi-albit, dăruindu-ne-al cântării cer înalt şi fericit.

Slavă preţului Iertării, slavă Celui mai supus, slavă veşnică-ndurării, slavă lui Hristos Iisus!...

7

Câteva date mai de seamă din istoria Oastei Domnului

Anul: 1935 ianuarie apariţia şi suspendarea temporară a foii „Iisus Biruitorul”;

februarie apariţia foii «Ostaşul Domnului» cu «Istoria unei Jertfe»;

declararea conflictului de la Centrul Oastei Domnului, dintre Mi­tropolitul Bălan şi Preotul Iosif Trifa;

reapariţia foii „Iisus Biruitorul”. Explicarea originii conflictului;

apeluri repetate din partea Părintelui Iosif pentru aplanarea paşni­că a conflictului, respinse de mitropolit;

aprilie mitropolia înaintează acţiune în Justiţie, pentru a smulge Tipografia de la Părintele Trifa;

mai prima judecată a Consistoriului Eparhial din Sibiu pentru caterisirea Părintelui Trifa;

puternice manifestări de protest împotriva caterisirii;

septembrie a doua judecată a Consistoriului Mitropolitan din Sibiu. Alt val de proteste împotriva sentinţei de caterisire;

apar multe cărţi noi, se retipăresc cele vechi;

o puternică activitate misionară;

adeziunea totală a ostaşilor pentru sprijinirea dreptăţii Părintelui Trifa, împotriva organizatorilor judecăţii lui;

năvală de noi înscrieri în Oaste;

1936 apar noi cărţi... O puternică desfăşurare misionară. Năvală de înscrieri în Oaste. Se apreciază numărul total al ostaşilor pe ţară la două-trei sute de mii;

1937 februarie, 19 trece la Domnul părintele Vasile Ouatu de la Bucureşti, marele prieten şi sprijinitor al Părintelui Trifa şi un puter­nic lucrător al Oastei din Bucureşti;

martie judecarea în lipsă a Părintelui Trifa la Sfântul Sinod. Menţinerea sentinţei de la Sibiu. Apelul Părintelui împotriva ne­dreptăţii. Cererea de graţiere. Respingerea cererii de graţiere. De­finitivarea sentinţei;

trădarea lui Oprişan şi a altor cărturari de la Bucureşti;

aprilie suspendarea definitivă a foii „Iisus Biruitorul”;

august apariţia foii «Ecoul» la Făgăraş;

septembrie, 12 marea Adunare de Consfătuire pe Ţară. Votarea Moţiunii şi ultima intervenţie la mitropolitul Bălan pentru aplana­rea conflictului şi reabilitarea Părintelui Iosif Trifa. Respingerea de către Mitropolie a memoriului şi a cererii Oastei pe ţară;

8

suspendarea foii «Ecoul». Apariţia şi confiscarea foii «Alarma» la Făgăraş;

octombrie reapariţia şi suspendarea foii «Ostaşul Domnului»;

trădarea lui Vonica;

decembrie apariţia foii «Glasul Dreptăţii» la Sibiu;

1938 ianuarie judecata Tribunalului Civil Sibiu cu sentinţa prin care se răpeşte Tipografia Oastei;

Februarie, 12 trecerea la Domnul a Părintelui Iosif Trifa;

martie suspendarea foii «Glasul Dreptăţii» din Sibiu;

iulie apariţia şi suspendarea foii «Armata Domnului Isus Biruitorul”, la Sibiu;

octombrie apariţia şi suspendarea foii «Ogorul Domnului» la Oradea;

1939 ianuarie apariţia foii «Viaţa Creştină» la Cluj;

martie izbucnirea războiului în Cehoslovacia;

septembrie, 1 începe războiul contra Poloniei;

septembrie, 3 marea adunare de la Cluj;

puternică lucrare misionară în toată ţara;

1940 ianuarie apare «Misionarul Vieţii Creştine»;

septembrie ni se sfâşie ţara, luându-ni-se Ardealul de Nord, Ba­sarabia şi Bucovina;

refugiul de la Cluj şi încetarea apariţiei foii «Misionarul Vieţii Creştine»;

1941 iunie apare revista «Familia Creştină» la Beiuş;

România intră în război;

puternică lucrare misionară în toată ţara;

1942 ianuarie prima arestare a fratelui Marini;

februarie prima arestare a fratelui Traian;

marile prigoniri împotriva fraţilor şi adunărilor Oastei;

1943 mai suspendarea revistei «Familia Creştină»;

1944 adâncirea şi extinderea prigoanei împotriva fraţilor şi a adunărilor Oastei. Închisori şi pedepse;

1945 mai sfârşitul războiului;

reapariţia şi suspendarea foii „Iisus Biruitorul”;

1946 decembrie, 1 reapariţia foii „Iisus Biruitorul”;

1947 ianuarie, 29 trece la Domnul fratele Ioan Marini;

reîncepe o puternică activitate misionară în întreaga ţară;

apare o nouă serie de cărţi;

noiembrie prima Şcoală Biblică pe ţară, în Nordul Ardealului;

decembrie arestarea fratelui Traian;

suspendarea definitivă a foii „Iisus Biruitorul”.

1. SEMNUL APOSTOLIEI ŞI PREŢUL ADEVĂRULUI

„Fiecare om va fi sărat cu foc, fiecare jertfă va fi sărată cu sare.” (Marcu 9, 49)

Dovada Adevărului şi apostolia Evangheliei au cerut totdeauna preţul cel mai cutremurător şi mai greu: jertfa! Preţul pe care nu l-au putut da decât adevăraţii trimişi ai lui Hristos.

Jertfa este un semn divin şi o cerinţă atât de sfântă încât Dumnezeu nu o cere şi nu o vrea decât de la aceia dintre oameni care au o conştiinţă fără de cu­sur şi o predare fără de îndoieli. Peste o astfel de conştiinţă şi peste o astfel de predare Dumnezeu Însuşi Îşi pune Semnul Lui şi Hristos Îşi pune Pecetea Sa. Pentru ca, prin acestea, trimisul Său pentru jertfă să poată fi cunoscut de pământ şi recunoscut de Cer.

N-are nici un preţ acel adevăr pentru care cel ce îl aduce lumii nu este în stare mai întâi el însuşi să-şi jertfească totul, până şi viaţa sa.

N-are nici un preţ „trimisul” care nu aduce această cutremurătoare şi su­premă dovadă a soliei sale: jertfa totală, singurul semn după care îi poate fi re­cunoscut glasul, din mulţimea celorlalţi...

Acela care umblă căutând slava Adevărului, prin acest semn, este recunos­cut din mulţimea celor care umblă şi se târăsc căutând slava lumii acesteia.

Iar împreună cu acest adevărat trimis ceresc, mărturiseşte Însuşi Duhul Adevărului, prin puterea Sa tainică, dar sigură şi recunoscută, încredinţând ini­mile celor care aud solia că acesta Îl are cu adevărat pe Hristos în el şi cu el.

Semnul lui Hristos şi pecetea Duhului Sfânt sunt dovedite nu numai de jertfa trimisului lui Dumnezeu, ci şi de încredinţarea că el vorbeşte despre ade­văr, încredinţare pe care solia adusă de acesta o dă inimilor celor care îl aud. „Evanghelia noastră, spune sfântul trimis, Pavel, v-a fost propovăduită nu nu­mai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfânt şi cu o mare îndrăzneală...” (cf. I Tes. 1, 5) Eu însumi când am venit în mijlocul vostru eram slab, fricos şi plin de cutremur... Învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare

10

ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere, pentru ca credinţa voastră să nu fie întemeiată pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu (I Cor. 2, 3-5).

Deci dovada Duhului şi roadele puterii sunt şi rămân în veac semnul trimi­şilor lui Hristos.

Solul lui Dumnezeu mărturiseşte că El este, că El trebuie crezut, recunos­cut, primit, iubit şi urmat. De către toţi! Din toată inima! Şi chiar acum!

Solul lui Dumnezeu nu vine să învinuiască şi nici să judece pe nimeni, de­cât păcatul. Nu vine să apere pe nimeni, decât Adevărul. Nu vine să mărturi­sească pe nimeni, decât pe Hristos. Acestea sunt toată solia lui.

Solul lui Dumnezeu aduce puterea care luminează dinăuntrul inimilor spre în afară, şi nu invers. Răscoleşte conştiinţa, şi nu trupul. Face transformarea vieţii, şi nu a îmbrăcămintei! A conţinutului, şi nu a formei.

Dar această lucrare face să se dezlănţuie spre el nu numai toată dragostea şi recunoştinţa inimilor primitoare, ci şi toată ura celor care aleg să-L respingă pe Dumnezeu.

Solul lui Dumnezeu este ca o cetate pe şapte munţi: nu se poate ascunde niciodată, nici de soare, nici de lovituri. El este totdeauna o privelişte deschisă atât pentru ochii dragostei, cât şi pentru ai răzbunării. Fiind întocmai ca un miel în mijlocul lupilor, el n-are nici cum să se apere şi nici cu ce. N-are nici mij­loacele de a se apăra şi n-are nici grija aceasta. Dacă Păstorul nu l-ar apăra El Însuşi, mielul Său ar fi sfâşiat într-o clipă şi pe totdeauna.

Minciuna are o mie de arme împotriva Adevărului, dar Adevărul nu are de­cât una împotriva ei. Această armă este nevinovăţia. Fiii diavolului se pot folosi de orice arme împotriva celui credincios. Dar fiul lui Hristos nu se poate folosi decât de aceasta, una singură.

Lumea, în duhul ei păcătos, Îl urăşte pe Dumnezeu şi respinge mereu cu brutalitate orice chemare vie şi pe orice sol puternic care vine la ea din partea lui Hristos, Mântuitorul. Mărturia aprinsă a Evangheliei osândeşte şi arde pă­catul lumii, iar lumea îşi iubeşte mai mult ca orice păcatul ei de care, nu numai că nu vrea să se lepede cu nici un preţ, dar şi caută să şi-l îndreptăţească în orice chip. Şi caută să şi-l apere cu orice arme pe care Diavolul, tatăl păcatului, le pu­ne în gurile fiilor lumii sau în mâinile mai-marilor veacului.

Astfel, adevăratul trimis al lui Dumnezeu trebuie să ajungă, într-un fel, tot­deauna un martir şi să sfârşească, aproape oriunde, pe o cruce. Pentru ca să se adeverească astfel că neprihănirea dumnezeiască a soliei lui Hristos şi vinovăţia satanică a păcatului lumii trebuie să meargă mereu încleştate între ele într-o luptă necruţătoare, până în faţa Judecăţii din Urmă.

Atunci, Dumnezeu Însuşi va descleşta pentru totdeauna ghearele lumii din gâtul neprihănirii, zdrobindu-i-le fără de leac.

11

Prin statornicia sa hotărâtă pe temelia ascultării de Dumnezeu şi a mărturiei lui Hristos, singurul şi puternicul Mântuitor, trimisul Domnului dovedeşte ma­rele triumf al Adevărului, despre care este definitiv încredinţat.

...Sunt bine încredinţat, zice el, că minciuna, oricât de puternică este ea acum, va fi nimicită dintr-o dată şi pe veşnicie! Iar Adevărul, oricât de înjosit este el acum, va fi înălţat în curând şi pe totdeauna. Timpul, oricât ar mai fi el de mult până în clipa aceea, nu contează!

Pentru păcat, o zi face acum cât o mie de ani, pentru că el se grăbeşte, pen­tru că el e lacom, pentru că el n-are răbdare, pentru că el are în faţă nesiguranţa şi neprevăzutul. Dar pentru Hristos, o mie de ani sunt ca o zi, fiindcă El are în faţa Lui viaţa şi slava, pentru că viitorul Lui este sigur şi măreţ, pentru că El Îşi ştie a Lui glorioasa victorie finală.

Ce puternică şi sigură este înaintarea Adevărului!

Nici prezentul potrivnic nu-l interesează, nici trecătoarele înfrângeri nu-l clatină.

Nici suferinţele pământeşti nu-l opresc, nici nedreptăţile omeneşti nu-l des­curajează.

Nici rugurile prigonirilor nu-l înspăimântă, nici moartea care poate veni de la oameni nu-l ucide.

Graiul lui nu poate fi înăbuşit de nici o lespede şi uşa lui nu poate fi ţintuită cu nici un lacăt. Când nu poate vorbi prin graiul său, el strigă prin tăcerea sa. Când nu poate mărturisi ieşind prin pieţe, răzbate printre zăbrele. Când nu poate propovădui de pe amvoane, mărturiseşte de pe cruci. Sudoarea, lacrimile şi sân­gele dau Adevărului un grai pe care nici o putere din nici o lume, nici vreun mormânt şi nici vreo violenţă satanică nu-l poate nici opri şi nici ucide. Pre­zentul nesigur şi trecător poate fi al minciunii, dar viitorul sigur şi etern nu poate fi decât al Adevărului!

Aceasta este siguranţa care îi dă solului ceresc, totdeauna şi prin toate, acea dumnezeiască linişte şi seninătate. El ştie cu o neclintită încredinţare că Hristos, Domnul Lui, este marele, şi ultimul, şi veşnicul Biruitor. Iar cauza Lui, al Cărui ostaş este el, are o izbândă slăvită. Că împăratul şi Domnul lui, Care l-a trimis, va veni El Însuşi într-o clipă ştiută numai de El, spre a face marea şi definitiva înnoire a tuturor lucrurilor de sus, de jos şi de dedesubt, prin lucrarea puterii pe care o are, de a-Şi supune toate lucrurile, de orice natură ar fi ele (Filip. 3, 21).

El va mătura atunci cu un vârtej, ca pe nişte uscături blestemate, toate în­jghebările păcatului şi ale lui Satan, cu aceştia cu tot, în focul definitiv, închizându-i în uitarea eternă, împreună cu toate creaturile stăpânite de ei, pen­tru ca acolo blestematul tată şi blestemaţii lui fii să se chinuiască împreună şi să se ucidă veşnic între ei, dar fără a mai putea muri vreodată.

12

Această încredinţare îi dă omului lui Dumnezeu puterea smereniei sale bi­ruitoare, împotriva căreia nu mai pot avea nici un fel de armă puterile lumeşti şi drăceşti.

Această viziune îi dă bucuria jertfei şi tăria morţii, împotriva cărora nici di­avolul, nici tortura nu mai poate face nimic. Jertfa poate şi trăi, şi muri la fel de fericită, strigând: Nu există, în afară de Hristos, nici o altă putere. Nu există, în afară de cea a Adevărului, nici o bucurie şi nu există, în afară de cea a jertfei, nici o strălucire. Nici slavă, în afară de cea a ascultării de voia lui Dumnezeu, nu mai există alta. Pentru aceasta...

...pot să trăiesc şi pot să mor cu-aceeaşi bucurie...

„N-am venit să aduc pacea a spus marele nostru Împărat şi Dumnezeu, Iisus Hristos ci sabia!”

Aceasta înseamnă că propovăduirea Adevărului sfânt este numai aceea care stârneşte împotriva păcatului o luptă duhovnicească necruţătoare şi permanentă. Că, în această luptă, solia este înflăcărată, iar vestitorii ei, fierbinţi.

Propovăduitorii unei „evanghelii” călduţe, ai unei „credinţe” nesupără­toare, ai unui „adevăr” împăcat şi împăciuitor cu toate minciunile şi făţăr­niciile veacului, ai unui „duh” amestecat cu tot felul de compromisuri sau de rătăciri nu sunt nici trimişii lui Hristos, nici solii Adevărului, nici ostaşii Du­hului Sfânt. Cine n-are Duhul lui Hristos nu este al Lui (Rom. 8, 9). Cine n­are duhul Evangheliei nu este al ei. Cine n-are duhul jertfei nu este un ostaş al Adevărului.

Sabia Duhului este tăietoare având două tăişuri (Evrei 4, 12).

Ea taie întâi în cel care o poartă, în cel care o ridică, apoi în ceilalţi. Cu­vântul lui Hristos face, în primul rând, marea operaţie a naşterii din nou, marea transformare şi necruţătoarea judecată de sine a sfinţirii, în acela care o ridică. Pentru că, acela care vine să ceară altora ceva pentru Dumnezeu trebuie mai în­tâi să-I fi dat neapărat, el însuşi, ceea ce vine să ceară, să poruncească şi să pre­tindă altora!

Acesta este primul tăiş. Şi aceasta este prima tăiere. Fără aceasta, cea de a doua tăiere, aceea care se face în alţii, n-are nici o putere şi nici un folos. Dar, dacă în purtătorul ei, sabia Duhului a făcut cu adevărat pătrunderea, despărţi­rea şi judecata acest discernământ hotărât şi necruţător solul ei a devenit ceresc.

Sfâşierea totală a însăşi vieţii lui în două părţi, cea veche şi cea nouă, cea întunecată din trecut şi cea luminoasă din prezent, îl învesteşte pe trimisul ce­resc cu autoritatea şi cu porunca să pretindă aceasta, ca pe o condiţie a mântui­rii, fiecăruia şi tuturor celor la care este trimis. Cu aceeaşi necruţare şi cu ace­eaşi hotărâre cu care şi-a cerut-o mai întâi lui însuşi.

13

Solul lui Hristos care n-a trecut prin proba cumplită a săbiei de foc nu va avea niciodată asupra lui nici învestitura Adevărului şi nici pecetea Duhului lui Hristos. El nu va putea aduce nicăieri nici mărturia biruitoare a dragostei nemaiînvinse de nimic şi nici încredinţarea Adevărului învingător a toate. Pe acestea numai cel trecut prin sabie le poate avea.

Lumea a fost totdeauna plină de pretinşi trimişi ai lui Hristos şi de falşi soli ai lui Dumnezeu. Ei mergeau în numele Evangheliei lui Hristos, dar duceau de fapt o „evanghelie” a lor (II Cor. 11, 4).

Pe aceştia, lumea totdeauna i-a îngăduit şi îi va îngădui bine. Fiindcă duc o „evanghelie” nesupărătoare, cum le place tuturor celor care umblă şi trăiesc du­pă îndemnurile firii pământeşti (Gal. 5, 17-21).

De aceea s-a ajuns să nu mai existe nici o despărţire între credinţă şi păcat, între Biserică şi lume, între propovăduire şi câştig, între slujbă şi compromis.

Ce mai poate avea Hristos cu o astfel de evanghelie (II Cor. 6, 14-15)?

Când în mulţimea acestora se iveşte astfel adevăratul trimis, care vine „cu spada goală-n mână” şi începe să-l folosească pe cel de-al doilea tăiş, în­dată sar asupra lui, din toate taberele negustoreşti, toţi slujbaşii evlaviei făţar­nice şi ai comodităţii religioase. Şi, uniţi cu lumea (care, oh, cât îi îngăduie de bine!), fac front comun cu toţii împotriva omului lui Dumnezeu. Şi nu-şi dau odihnă ochilor şi inimilor lor până ce nu-l trimit, prin cel mai sigur şi mai grabnic mijloc, înapoi, la Acela Care l-a trimis la ei. Fierul, piatra, lemnul, fo­cul, apa, fiarele şi pământul, care au fost folosite pentru săvârşirea acestor în­spăimântătoare crime, vor mărturisi cumplit în Ziua Judecăţii împotriva tutu­ror celor care le-au inventat şi folosit spre a-i nimici pe solii lui Dumnezeu trimişi la ei.

Dar abia clipa cumplitei confruntări, în care solul devine jertfă, adevereşte definitiv valoarea mărturiei lui şi semnul trimiterii sale cereşti.

La Napoleon, împăratul Franţei, a venit odată un ministru al său şi i-a zis:

împărate, este aici un om care cere libertate pentru o credinţă pe care o aduce el.

mai întâi să moară el pentru ea, răspunse împăratul, şi abia după aceea vom vedea dacă merită credinţa aceasta să ne ocupăm de ea sau nu. O credinţă pentru care acela ce o aduce nu-i în stare mai întâi să moară el însuşi n-are nici un fel de valoare pentru nimeni.

Dar asupra adevărului pentru care aducătorii lui au fost gata oricând să-şi dea viaţa ei înşişi ei, care erau adesea sufletele cele mai nobile şi mai curate de pe pământ trebuie să ne aplecăm totdeauna cu cea mai profundă credinţă şi cu cel mai cutremurător respect.

Încă de la început, Lucrarea Duhului lui Dumnezeu s-a desfăşurat în lume prin două mari slujbe: slujba profetică şi slujba preoţească.

14

În istoria poporului Israel se vede limpede acest lucru. Cei doi luminători, prin care Dumnezeu a izbăvit poporul din robia Egiptului şi l-a dus spre Canaan, au fost cei doi fraţi: Moise şi Aaron. Moise, profetul şi Aaron, preotul. Ei erau în cele două slujbe, ei erau uneltele de care se foloseau cele două du­huri. Şi încă de la început s-a putut deosebi bine care este alegerea lui Dumne­zeu şi care este întâietatea pe care o vrea El între aceste două slujbe.

Mai întâi a fost ales Moise (Exod, cap. 3 şi 4).

Alegerea lui s-a făcut în singurătatea unui pustiu şi în minunea unui fel unic. Harul lui a fost un har deosebit, dar dovada acestuia nu stătea în nimic văzut. În afară de lumina cerească din jurul frunţii sale şi de puterea faptelor lui, profetul n-avea nimic care să izbească privirile. Nici măcar toiagul de care s-a folosit la face­rea minunilor nu era al profetului Moise, ci al preotului Aaron (Exod 7, 9).

Toate semnele şi însemnele profetului erau nevăzute, duhovniceşti. Pentru că şi slujba lui era nevăzută, duhovnicească.

Slujba profetului, în împlinirea planului mântuitor al lui Dumnezeu pentru poporul Său, era ca el să trezească sufletele oamenilor, ca aceştia să-şi vadă jos­niciile stării lor de robie.

Să le arate slava Canaanului slobod. Şi să-i însufleţească pentru dobândirea acestui Canaan.

În împlinirea acestui scop măreţ, profetul va trebui să ardă mereu ca un stâlp de foc noaptea şi ca un nor luminos ziua, totdeauna înaintea tuturor şi mai presus de toţi, identificându-se total cu Hristos, pentru a putea fi nu numai prin cuvântul lui, ci şi prin exemplul său, modelul şi mijlocul atingerii de către toţi a scopului atât de slăvit, dar atât de greu.

Nimic din tot ce era văzut nu era promis profetului ca o răsplată pentru slujba aceasta, ci dimpotrivă... Semnele profetului şi răsplata slujbei lui sunt numai cele pe care le-a primit Moise în viaţa sa pământească: necazuri, lupte, amărăciuni, înfruntări, lacrimi şi suferinţe... Toată istoria jertfei lui Moise este plină numai de astfel de „avantaje”, de „răsplătiri”... A celorlalţi profeţi ai lui Hristos din Vechiul sau din Noul Testament a fost la fel, după cum spune cel mai autorizat dintre ei, Sfântul Pavel, când zice: „...Sunt ei slujitori ai lui Hristos?Eu sunt şi mai mult. În osteneli şi mai mult, în temniţe şi mai mult, în lovi­turi fără număr, de multe ori în primejdii de moarte, împroşcat cu pietre, în adâncul mării, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, din partea celor din neamul meu, din partea păgânilor, în primejdii în pustie, între fraţii mincinoşi. Osteneli, necazuri, privegheri, foame, sete, posturi, frig, golătate... Şi, pe lângă toate acestea din afară, apăsătoarea grijă a răspunderii pentru toate bisericile şi pentru toate sufletele...” (II Cor. cap. 11).

Iată semnele profetului (II Cor. 12, 12). Iată „foloasele” şi „răsplătirile” sale pământeşti, iată slujba sa, care este oarecum partea Mariei, în lucrarea lui Hristos.

15

Tocmai de aceea, răsplata lui Dumnezeu pentru acest slujitor al Său este negrăită şi slăvită. Cele mai strălucite făgăduinţe ale sfântului Său Cuvânt sunt făcute acelor slăviţi oameni ai Lui care au făcut slujba profetică. Ei, care pe pământ n-au primit nimic pentru slujba lor, vor primi totul numai de la El (Mat.

5, 11-12; I Cor. 2, 9).

Slujba preotului este partea cealaltă.

Aaron a fost dat ca un ajutor şi ca o întregire lui Moise, pentru trebuinţele văzute ale poporului şi pentru slujbele sfinte văzute ale oamenilor către Dumne­zeu. Slujbe care, din cauza naturii lor şi din cauza multelor lor cerinţe, nu mai puteau fi împlinite de către profet.

Profetul venea din partea lui Dumnezeu către oameni. Preotul venea din partea oamenilor către Dumnezeu. Profetul era încredinţatul lui Dumnezeu, preotul era încredinţatul oamenilor. Profetul trebuia să stea mai mult cu Dum­nezeu, preotul trebuia să stea mai mult cu oamenii.

Semnele de recunoaştere ale profetului erau cereşti, pe când ale preotului trebuia să fie pământeşti şi văzute, ca şi slujba sa.

Ochii lui Dumnezeu vedeau lăuntrul şi inima încredinţatului Său. Şi după acest semn nevăzut îl preţuia (Ioan 2, 25).

Oamenii vedeau în afara încredinţatului lor şi îl preţuiau după semnele vă­zute.

De aceea Aaron trebuia să aibă veşmintele şi uneltele văzute.

Şi de aceea el se bucura şi de o răsplată văzută. Toate darurile aduse înain­tea Domnului la altar rămâneau preotului ca o plată văzută pentru ostenelile sale văzute.

În isprăvnicia sfântă a preotului, această plată văzută a devenit curând un necontenit prilej de ispite şi de căderi. Gândul la aceste daruri a devenit un stă­pân tiran al inimii slujitorului de la altarul sfânt. Iar, o dată cu lăcomia, au nă­pădit în inima şi în viaţa lui toate păcatele şi urâciunile. Astfel, un lucru sfânt şi bun a ajuns pentru om un prilej de moarte şi de osândă. S-a întâmplat tocmai cum spune Sfânta Scriptură despre Lege, la Romani 7, 10-13. Căci, păcatul şi firea pământească din om, dacă nu sunt biruite şi nimicite printr-o puternică trăire în Hristos, pun uşor stăpânire pe inima omului, târându-l în osândă şi pierzare.

Această ispită a lăcomiei a nimicit, de multe ori apoi şi în mulţi, tot ce tre­buia să rămână cutremurător, înalt şi sfânt din această slujbă, prăbuşindu-i pe cei mai mulţi ispravnici în sfera joasă şi respingătoare a trebuinţelor numai lu­meşti şi a împlinirii numai formale.

Preotul, venind mereu numai cu jertfa altuia sau cu a altora, s-a deprins a-şi cruţa propria sa jertfă. Nefiind în stare a se da jertfă pe sine, s-a deprins a cere mereu numai jertfa altora.

16

Profetul îşi aduce totdeauna jertfa sa în slujba lui Hristos, dar preotul aduce adesea Jertfa lui Hristos în slujba sa.

Profetul trăieşte totdeauna numai pentru jumătatea cea de sus, preotul tră­ieşte adesea numai pentru jumătatea cea de jos.

Profetul are a face, de la început şi până la sfârşit, numai cu lucrurile care nu se văd, preotul, aproape numai cu cele ce se pot vedea.

De aceea, preot poate fi oricine are o învestitură omenească, pe când profet nu poate fi decât acela care are o alegere numai de la Dumnezeu.

Preotul îşi poate arăta uşor calitatea lui cu nişte dovezi de la oameni, dar profetul nu.

De aceea, cei care nu vor sau nu pot să recunoască dovezile dumnezeieşti, singurele pe care le poate avea profetul, îl prigonesc, îl judecă, îl ucid pe acesta.

De aceea preotul poate fi văzut peste tot, dar profetul, foarte rar.

În Vechiul Testament, lucrurile s-au continuat în acel fel sfânt în care le rânduise Dumnezeu, începând cu Moise şi cu Aaron. Profetul cu slujba lui, preotul cu a sa. Profeţii puteau fi câteodată şi preoţi. Preoţii nu puteau fi totdeauna şi profeţi.

Profeţii, umblând totdeauna să placă lui Dumnezeu, ajungeau adesea să in­tre în conflict cu oamenii. Preoţii, umblând să placă oamenilor, ajungeau adesea în conflict cu Dumnezeu, aşa cum a făcut Aaron când nu-l mai avea cu el pe Moise. Deprins să umble cu aurul, a ajuns să se închine la un viţel. Umblând să placă oamenilor, a ajuns să batjocorească pe Dumnezeu şi să-şi batjocorească propria sa chemare (Exod cap. 32).

Ce grozavă osândă rosteşte Cuvântul lui Dumnezeu asupra preotului Aaron când spune: „Moise a văzut că poporul era fără frâu, căci Aaron îl făcuse să fie fără frâu, spre batjocura vrăjmaşilor săi” (Exod 32, 25).

Tocmai Aaron, care trebuia să fie un om al sfinţeniei şi înfrânării!...

Şi, la aceasta, cred că a ajuns el din lăcomia nestăpânită după daruri, care îl face pe om totdeauna să caute a plăcea dăruitorilor, şi nu lui Dumnezeu.

În Noul Testament însă, cele două mari părţi ale slujbei dumnezeieşti au devenit mai apropiate. Au devenit cu timpul atât de strâns unite, încât se crede că ele pot fi împlinite de către una şi aceeaşi persoană. Una şi aceeaşi persoană trebuie să împlinească atât slujba profetului, cât şi pe a preotului.

Marii slujitori ai lui Hristos au reuşit să le îmbine atât de armonios pe aceste două slăvite şi cutremurătoare îndatoriri.

Dar au reuşit numai acei în care s-a păstrat ordinea importanţei lor aşa cum le-a rânduit de la început Dumnezeu. Întâi slujba profetului, apoi slujba preo­tului. Când duhul profetului, a avut întâietatea şi îndrumarea, totul a decurs fe­ricit. Marii profeţi au înălţat şi preoţia pe cele mai înalte culmi.

Însă când, în omul învestit, duhul profetic a trecut pe cel de al doilea plan sau a dispărut de tot, toată slujba s-a degradat. Şi, în loc să mai asculte

17

poporul de preot, spre a se sfinţi cu toţii, a ascultat preotul de popor, păcătoşindu-se toţi.

Însă Dumnezeu în marea Sa îndurare nu ne-a părăsit. Prin Duhul Sfânt a ridicat, în marile vremi de decădere sau de răscruci ale istoriei popoarelor, în mijlocul lumii, oameni cărora le-a dat un puternic duh profetic. Aceştia au for­mat apoi puternice mişcări de apostolat evanghelic. Iar curentele acestea de re­naştere duhovnicească au adus vremi de mari înviorări, au creat lucrări de mare slavă pentru Dumnezeu şi au adus multe suflete la mântuire.

Aceste vremi de har vin numai de la Dumnezeu. Şi ele sunt ca acea trimite­re a lui Moise când era pe munte cu Dumnezeu: „Domnul i-a zis lui Moise: Scoală-te şi pogoară-te, căci poporul s-a stricat” (Exod 32, 7).

Atunci intervine puternic duhul profetic, să restabilească lucrurile. El ni­miceşte idolii, trezeşte conştiinţele, osândeşte păcatul şi reaşază în cinste Numele şi voia lui Dumnezeu, înjosite de desfrânare şi de păcat. Şi readuce pe oameni în legătură cu Dumnezeu, Făcătorul şi Mântuitorul lor, al tuturora (I Tim. 4, 10).

În aceste vremuri, Duhul lui Dumnezeu alege nu numai pe cei care au o în­vestitură şi o pregătire omenească pentru mărturisirea Cuvântului Sfânt, ci re­varsă Duhul Său cel Sfânt peste oricine voieşte să devină rob al lui Hristos, să se lepede de sine, să-şi ia crucea lui în fiecare zi şi să-L urmeze pe Mântuitorul său, iubindu-L pe Dumnezeu din toată inima sa, cu tot cugetul său, din toată puterea sa şi din tot sufletul său, iar pe aproapele său ca pe sine însuşi, aşa cum îi cere Domnul Iisus Hristos (Luca 10, 27).

De aceşti oameni, indiferent de starea lor socială, de pregătirea lor lumeas­că sau de culoarea feţei lor, ci ţinând cont numai de starea lor sufletească, Se foloseşte atunci Dumnezeu, spre a-Şi face cunoscută voia Sa şi condiţiile Sale mântuitoare între toţi ceilalţi oameni.

Aceste vremi sunt marile cercetări ale lui Dumnezeu. Şi aceşti oameni sunt marii Lui trimişi către lumea în care vin.

În aceste vremi de vădită cercetare dumnezeiască se vede limpede marea revărsare şi reizbucnire a duhului profetic.

Atunci Aaron ascultă de Moise. Atunci duhul preotic se supune şi colabo­rează strâns cu duhul profetic, iar amândouă luptă pentru aducerea lumii în as­cultarea de Dumnezeu.

Dar până acum, cu mare durere s-a putut vedea că, de foarte multe ori, n-a fost aşa. Ci Marta adesea a prigonit-o pe Maria. Şi Aaron l-a dispreţuit pe Moise (Numeri cap. 12). Cele de jos le-au prigonit pe cele de sus. Şi cei cu în­semnele văzute i-au prigonit pe cei cu semnul nevăzut.

Adesea, în unul şi acelaşi om, slujba literei o prigoneşte pe cea a Duhu­lui, iar până la sfârşit o ucide de tot. Astfel, în loc ca omul acesta să fie un

18

slujitor de care să Se folosească Dumnezeu pentru scopurile Sale cereşti şi sfinte, ajunge unul care el se foloseşte de Dumnezeu pentru scopurile lui lu­meşti şi necurate.

O, cât de multă grijă trebuie să aibă oricine are o slujbă în lucrarea şi Bise­rica lui Hristos! Nu cumva ispititorul cu darurile trupeşti să-l înşele. Nu cumva duhul de jos să-l nimicească, în el, pe cel de sus. Nu cumva slujirea oamenilor s-o nimicească, în viaţa lui, pe cea a lui Dumnezeu. Căci atunci omul lui Dum­nezeu ajunge să împlinească voia diavolului, cum au făcut marii preoţi ai vechii legi cu Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos. Şi apoi şi cu trimişii Săi.

De fiecare dată când nu se ia seama la ispită, istoria se repetă. Şi azi... du­hul clerical umblă să ucidă duhul cel profetic din noi şi dintre noi... Şi reuşeşte, spre nefericirea noastră.

O, cât de multă grijă se cere din partea celui ales, din partea trimisului lui Hristos, în privinţa asta.

De aceea Sfântul Pavel, Sfinţii Părinţi, trimişi ai lui Hristos nu s-au for­malizat nici chiar când a trebuit, incidental, să împlinească forma: să res­pecte litera.

După constituirea primei Biserici, când se ivise şi nevoia „formei” pe lângă cuvânt, şi a „literei” pe lângă duh, apostolii Domnului, profeţii lui Hristos, au ştiut, cu o cerească înţelepciune, să aleagă preţul mult mai mare al Cuvântului, însemnătatea mult mai importantă a slujbei Duhului, lăsând slujba mai puţin în­semnată a formei şi a literei pe seama altora (Fapte 6, 2-4).

Marele şi Sfântul Apostol Pavel a ştiut să aleagă tot aşa de fericit şi de în­ţelept această voie a lui Dumnezeu şi această întâietate a slujirii sfinte când a zis: „...Hristos nu m-a trimis să botez, ci să mărturisesc Evanghelia” (I Cor. 1, 14-17). Pentru că a boteza era slujba duhului preoţesc, dar mărturisirea Evan­gheliei o putea face în chip vrednic numai duhul profetului, numai solul şi martorul trimis în chip deosebit pentru aceasta (Fapte 26, 16-18).

Desigur, chiar şi în Vechiul Testament, profetul a împlinit adeseori slujba preotului, după cum şi preotul împlinea slujba profetului. Totdeauna însă adevăraţii trimişi ai lui Dumnezeu nu au inversat însemnătatea acestor două slujbe, ci au respectat cu o sfântă temere de Dumnezeu locul şi valoarea fiecăreia: întâi duhul, apoi litera. Întâi cele de sus, apoi cele de jos. Întâi conţinutul, apoi for­ma. Întâi profeţia, apoi preoţia.

În gândul lui Dumnezeu, profetul şi preotul au fost fraţi şi au rămas fraţi. Slujbele lor sunt surori şi trebuie să rămână surori, pentru că ele se întregesc fe­ricit una pe alta, aşa cum cei doi soţi binecuvântaţi de Dumnezeu devin unul, întregindu-se reciproc.

19

Şi profetul şi preotul sunt mari. Totuşi, dintre acestea două, slujba pro­fetului este cea mai mare. Însuşi Mântuitorul S-a arătat mai întâi ca Profet, apoi ca Preot.

Profet a fost totdeauna, Preot a fost doar o singură dată, când S-a adus ca Jertfă pe Sine Însuşi pe altarul Crucii de pe Golgota, pentru ispăşirea tuturor păcatelor întregii lumi (Evrei 9, 24-26).

Un adevărat preot al lui Hristos, având cele două însărcinări, va şti, la fel, întotdeauna, să dea prima însemnătate slujbei de profet... Să o facă pe cea de a doua ascultătoare de cea dintâi.

Pe cea mai mică, ascultătoare de cea mai mare... Pe cea a celor văzute, as­cultătoare de cea a celor nevăzute.

Aşa a făcut Părintele Iosif Trifa. El a înţeles bine voia lui Dumnezeu şi a urmat cu o deplină ascultare pilda şi porunca lui Hristos în privinţa aceasta.

Prin tot cuvântul său, acest trimis al lui Hristos a ţinut să arate acest mare adevăr pe care el l-a înţeles prin descoperire dumnezeiască. El s-a adresat mai ales fraţilor săi, preoţilor, pentru a-i trezi la această cerească datorie... În mărtu­risirile sale despre cum şi-a înţeles el datoria de preot, sunt arătate în chip zgu­duitor aceste adevăruri. Toată slujba lui preoţească a fost, în cea mai mare parte a ei, o slujbă de profet. Adică el a ştiut să-i dea acestei slujbe întâietatea voită de Dumnezeu.

Prin aceasta n-a dispreţuit-o pe cealaltă, ci abia atunci şi-a împlinit-o cu adevărat.

Prin harul lui Dumnezeu, care era peste el, acest mare om trimis de Dum­nezeu a reuşit să antreneze împreună cu el o mare mulţime de preoţi, cu ajutorul cărora apoi a făcut această minunată Lucrare a duhului profetic, care este Oas­tea Domnului.

El era la început singur, dar n-a rămas singur. Preoţimea, trezită şi însufle­ţită de slujba profetului, i s-a alăturat în număr tot mai mare; şi astfel s-a putut face atât de frumos şi atât de repede o lucrare duhovnicească atât de mare.

Lucrarea Oastei Domnului este, prin duhul şi prin slujba ei, o lucrare pro­fetică. O mişcare duhovnicească, un misionarism voluntar, o trezire evangheli­că, vie şi mărturisitoare, numai în slujba duhului profetic din Biserica Domnului Iisus Hristos.

Specificul ei, trăsătura ei puternică, chemarea ei divină, nu sunt amestecate cu treburile preoţiei. Ea nu practică, nici nu discută, nu schimbă şi nici nu înlo­cuieşte nimic din cele ce ţin de preoţie. Respectă şi împlineşte Sf. Taine ale Bi­sericii, tot ce este poruncit şi aşezat ca dogmă în Biserică. Neînlocuind valoarea dogmelor cu nimic ea nu s-a îndepărtat niciodată şi nu se va îndepărta de împli­nirea şi a celor văzute. Fără a nega nimic din importanţa şi trebuinţa acestora în viaţa de credinţă, le recunoaşte pe toate.

20

Dar Lucrarea Oastei Domnului, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel sfântul Oastei, cum l-a numit Părintele Iosif n-a fost trimisă „să boteze”... nici să cunune... nici să împartă Cina Domnului, nici să împlinească alte forme de felul acestora care ţin numai de slujba preoţească. Pe acestea, singură preoţia este chemată, este învestită şi este rânduită a le împlini. Iar noi, ceilalţi, trebuie, în privinţa lor, să respectăm pe acei care au chemarea aceasta, împlinindu-ne datoria faţă de ele, după porunca Sfintelor Scripturi, oriunde este locul şi ori­când este vremea rânduită acestora.

Chemarea şi misiunea Oastei Domnului, ca Lucrare în slujba duhului pro­fetic din Biserică, nu este alta şi nu trebuie să fie niciodată alta, decât „aflarea şi vestirea lui Iisus cel Răstignit”. Trezirea sufletelor din moartea şi somnul păca­tului şi aducerea lor la o viaţă vie în Hristos, în duhul şi porunca Evangheliei Mântuitorului. Vestirea naşterii din nou şi trăirea în totul, cu fapta, în Hristos. Această vestire va da vieţii pământeşti cea mai vrednică şi mai frumoasă împli­nire, iar vieţii din veacul viitor fericirea şi slava veşnică.

Această vestire este toată slujba şi chemarea Oastei. Nimic mai mult decât acestea şi nimic mai puţin.

Aşa ne-a spus, din partea lui Dumnezeu, omul ales şi trimis de El, care a venit cu această solie de Sus!

Oricine a vrut să facă mai mult a căzut în cursa literei care omoară, în ghearele leului formalist şi superstiţios.

Oricine a vrut să facă mai puţin a căzut în cursa cealaltă, în gura şi în colţii ursului sectar, la fel de ucigaş.

Calea adevăratei mântuiri este îngustă, după cum spune Domnul Iisus. Este ca o muchie de plai între două prăpăstii. Oricine nu veghează, uşor cade în una sau în cealaltă.

Este ca o trecere printre două fiare care sunt legate foarte aproape de cale. Numai dacă te ţii totdeauna treaz şi drept prin mijlocul acestei căi, nu te pot apuca şi sfâşia nici leul şi nici ursul.

Să nu fim înţeleşi greşit nici de către unii, nici de către alţii. Nu vrem să spunem decât ceea ce se aude şi se înţelege. Să fim iertaţi însă dacă n-am putut fi atât de limpezi în cuvinte, pe cât am fost în gânduri.

Şi mai spunem încă o dată că aceste două slujbe din Biserică sunt surori. Şi că ele trebuie să se ajute una pe cealaltă, după cum se ajută cele două mâini date de Dumnezeu aceluiaşi trup.

În vremile binecuvântate ale Bisericii lui Hristos, aşa a şi fost...

Dar vremile şi perioadele acestea din istoria Bisericii, cel puţin până astăzi, parcă au fost prea rare şi au ţinut un timp prea scurt. Aceste două mâini ale Trupului lui Hristos au colaborat armonios numai de prea puţine ori. Dar, în vremile când au colaborat fericit, slava lui Dumnezeu s-a revărsat ca un fluviu ceresc peste istoria omenirii şi peste viaţa ei.

21

Vremile Sfântului Ioan Gură de Aur şi ale celorlalţi Sfinţi Părinţi au fost astfel de vremi.

Încă o dată: să facem bine deosebirea aceasta voită de Dumnezeu. Şi să luptăm pentru armonia dintre aceste două chemări duhovniceşti, pentru a nu se ajunge vreodată la un conflict între ele. Nici preoţia să nu nesocotească, sau să înlăture, sau să prigonească profeţia, nici profeţia să nu se amestece sau să dispreţuiască slujba preoţiei. Fiecare dintre acestea două, cunoscându-şi şi împlinindu-şi datoria şi chemarea ei în Hristos, să o respecte, să o iu­bească şi să o sprijine frăţeşte şi pe cealaltă, spre a şi-o putea împlini cât mai bine pe a ei şi aceasta. Căci una este a lui Hristos pentru popor, cealaltă este a poporului pentru Hristos. Nici una nu poate sluji bine lui Hristos fără cea­laltă.

Atât profetul, cât şi preotul, amândoi vor avea odată de dat seama în faţa lui Dumnezeu de felul cum şi-au împlinit această slujbă primită de la El.

Aşa ar fi trebuit să fie şi practic totdeauna în Biserica lui Hristos Domnul. Dar n-a fost totdeauna aşa.

Duhul profetic, folosindu-se şi de laici, nu numai de preoţi, încă din Ve­chiul Testament a fost aproape totdeauna prigonit de către duhul preotic. Cei mai mulţi dintre profeţii Domnului au avut de suferit chinuri şi moarte mai ales din pricina duhului preotic, îndepărtat de la adevărata lui chemare şi orb faţă de adevărata sa datorie.

Căzut în păcatul lăcomiei şi al desfrâului, acest duh a prigonit mereu pe celălalt, cu gelozie şi ură... Patimile şi moartea Domnului nostru Iisus Hristos, Care a fost osândit de duhul preotic, sunt cea mai cutremurătoare mărturie de­spre acest dureros adevăr. Ale urmaşilor Săi, apostolii, la fel. Şi la fel este până astăzi. Viaţa şi moartea Părintelui Iosif ne sunt cea mai apropiată şi mai dure­roasă mărturie în privinţa aceasta.

Iată, în acest fel se explică şi conflictul de la Oastea Domnului. Din această gelozie şi ură a duhului preotic împotriva duhului profetic din Biserica noastră, au izbucnit frământările şi luptele despre care vorbim şi vom mai vorbi în cur­sul acestei istorii şi istorisiri.

În noi înşine, după cum am mai spus, conflictul dintre aceste două duhuri şi slujbe izbucneşte adesea. Când biruie duhul profetic, atunci umblăm după lu­crurile de sus (Colos. 3, 1). Şi câtă vreme trăim şi lucrăm în acest duh, făcând cu dragoste şi cu putere slujba lui, mereu avem har şi rod sfânt, atât înăuntrul nostru, cât şi în afară.

Dar, îndată ce ne biruie duhul celălalt, care vine cu gândul şi cu ispita um­blării după foloasele pământeşti, ni se duce toată puterea şi bucuria inimii şi vin în locul lor gelozia, lăcomia, egoismul, ura...

Să tragem, din cele de mai sus, învăţătura mântuitoare.

22

Ceea ce este născut din Dumnezeu n-are moarte. Ceea ce a hotărât Dumne­zeu nu se nimiceşte. Ceea ce voieşte Dumnezeu se va împlini neapărat. Nimeni şi nimic nu poate zădărnici o lucrare pe care vrea Dumnezeu să o facă. Oamenii lumeşti şi duhul cel rău pot aşeza în calea unei astfel de lucrări multe curse şi piedici, pot să o întârzie sau să o slăbească uneori, pentru o vreme, dar până la urmă oamenii vor fi înlăturaţi, piedicile măturate, iar torentul pornit de Hristos va învinge.

De la izvor şi până la mare, câte piedici nu stau în calea unui fluviu! Dar el tot ajunge acolo, biruind totul. Uneori vin în cursul lui cotituri, alteori mlaştini, alteori stânci, însă nimic nu-l va putea opri căci Dumnezeu l-a făcut să fie viu şi curgător.

Oamenii se duc, vremurile se schimbă, ce este pământesc trece. Dar planu­rile lui Dumnezeu şi scopurile Sale cu lucrările Lui se vor împlini negreşit.

Dacă în vremurile mari şi în ocaziile unice ale istoriei nu se întâlnesc şi oameni pe măsura acestora, vremurile mari trec fără minuni şi ocaziile unice se pierd fără folos.

Dar fiecare experienţă îmbogăţeşte pe cel înţelept şi fiecare nereuşită cre­ează o nouă speranţă celui credincios.

Ne rugăm lui Dumnezeu ca experienţa trecutului Oastei să îmbogăţească înţelepciunea celor viitori din ea, spre a şti să folosească mai bine orice timp dat şi orice prilej potrivit, în scopul izbânzii lui Hristos, pentru transformarea feri­cită a Bisericii Sale şi a lumii Lui. Şi pentru prevenirea şi ocolirea ispitelor care şi în viitor vor fi aşezate de Satana în calea Lucrării Domnului Iisus, spre a o abate de la drumul ei rânduit de El, ca şi în trecut.

Măcar din greşelile făcute de oamenii prea mici ai unor vremuri mari şi de fiinţele prea obişnuite ale unor ocazii unice în istorie să înveţe cei care sunt şi cei care vin. Ca să nu mai cadă în aceleaşi greşeli în care au căzut aceia.

Acesta şi este marele scop al celor scrise şi descrise în cartea aceasta.

O, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos! Pentru slava Ta veşnică şi pentru împlinirea planului Tău mântuitor, Te rugăm să-Ţi reverşi puternic Duhul Tău cel Sfânt peste lucrarea profetică a Oastei Tale din Bise­rica Ta.

Fă ca duhul acestei Lucrări sfinte, acest smerit sol şi mărturisitor al Tău, să-şi poată împlini fericit lucrarea pentru care l-ai trimis pe pământul nostru, în Biserica noastră, în ţara noastră şi în vremurile noastre, prin acela pe care l-ai rânduit pentru această Lucrare, în slujba Jertfei şi a mărturisirii Tale. Şi care a dat în faţa noastră cea mai înaltă dovadă şi cel mai neîndoios semn al apostoliei sale, prin cea mai cutremurătoare jertfire de sine, spre triumful cauzei Tale şi împlinirea soliei lui.

Iar nouă, celor în faţa şi în zilele cărora s-au petrecut şi se petrec toate acestea, ajută-ne să putem înţelege sensul lor şi să putem împlini din tot sufletul nostru voia Ta cu ea şi cu noi.

23

Fă să ajutăm cu tot ce avem şi cu tot ce putem, cât mai grabnic, la vestirea Evangheliei Tale peste tot pământul şi în toate sufletele.

Ajută-ne ca astfel să ne putem lucra până la capăt mântuirea sufletelor noastre şi noi, toţi acei pe care ne-ai rânduit Tu să ne aflăm de la Tine mântuirea în această Lucrare a Oastei Tale. Până va veni Împărăţia Ta la noi sau vom merge noi la ea.

Căci a Ta, Dumnezeul nostru, este Împărăţia, puterea şi mărirea: a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

24

Meditaţii:

VOI, TOŢI CÂŢI PREDICAŢI

Voi, toţi câţi predicaţi Iubirea, pe munţi plutiţi şi-n văi să staţi, pe munţii nalţi ai curăţiei şi-n văi, mai jos ca toţi ceilalţi; pe munţi, căci Domnul e lumină şi-n văi, căci Domnul e smerit.

voi, toţi câţi predicaţi Iubirea, n-aveţi alt loc mai fericit.

Voi, toţi câţi împărţiţi Dreptatea, pe-un mal înalt şi-ngust să staţi, înalt, mereu în văzul lumii şi-ngust, mai drepţi ca toţi ceilalţi; că-n Domnul nu e părtinire şi Domnul nu-i şovăitor.

voi, toţi câţi împărţiţi Dreptatea, n-aveţi un alt loc mai uşor.

Voi, toţi câţi spuneţi Adevărul, de foc şi drum vă pregătiţi, de foc, căci focul e-ndrăzneală de drum, căci drumu-l moşteniţi. Cât Dumnezeu este-ncercare şi cât în lume-i domn cel rău

tu, cel ce aperi Adevărul, pe cruce este locul tău!

Învăţătorii de a căror persoană depinde mântuirea altora trebuie să aibă înţelepciune şi virtute de la Domnul-Duhul Sfânt, trebuie să aibă dragoste şi râvnă, veghind, ca să-i poată duce pe alţii la mântuire.

Sf. Ioan Gură de Aur

2. ISTORIA UNEI JERTFE...

„Fericiţi veţi fi când vă vor prigoni şi vă vor ocărî din prici­na Mea.” (Matei 5, 11)

„...Şi în trupul meu împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos pentru Trupul Lui care este Bise­rica.” (Colos. 1, 24)

Anul 1935 sosi în aceste adânci învălmăşeli fără a prevesti nimic bun. Mi­tropolia nu arăta nici cea mai mică dorinţă de a linişti lucrurile. La ambiţia mi­tropolitului Bălan, stârnită ani de zile şi întreţinută de aţâţătorii din jurul său, se adăuga slugărnicia josnică a lui Secaş, „omul nefast”, care, cu chip viclean şi apucături de vulpe, era în stare de orice. Omul acesta era unealta cea mai potri­vită pentru orice aranjamente necurate.

Planul făcut cu luarea ambelor gazete de sub conducerea Părintelui Iosif şi cu punerea stăpânirii hrăpăreţe pe toată osteneala lui duhovnicească şi mate­rială intră cu repeziciune în lucru. Nici gelozia, nici lăcomia, nici ambiţia, toate devenite viclene şi nerăbdătoare, nu mai aveau răbdare şi timp să aştepte.

Se uniseră toate aceste fioroase patimi ale tuturor şi, în cruda lor dezlănţui­re, nu mai cruţau nimic. Pierise orice rămăşiţă de judecată înţeleaptă, de milă, de ruşine, de frică totul.

Era numai o mânioasă sete de răzbunare pe victima care nu accepta de bu­nă voie să fie jertfită şi aruncată apoi ca o lepădătură. Mielul căzut în colţii pu­ternici, care apucaseră să-i rupă mădularele, se zbătea cerând dreptatea Bisericii şi a pământului împotriva acestei crime ce se făcea contra unei Lucrări a lui Dumnezeu, în văzul neputincios al lumii întregi, în văzul nepăsător al Sfântului Sinod al Bisericii, în văzul tolerant al Autorităţilor de Stat. Nimeni nu se găsea să se ridice şi să oprească mâna de fier care sugruma.

Mitropolitului Bălan nu-i păsa de nimic. Furia lui dezlănţuită folosea jos ameninţarea, iar sus şantajul.

Cei care l-ar fi putut opri se temeau de el. Aveau şi ei ale lor, pe care el, mitropolitul, le cunoştea bine. Dacă nu vor şi ei scandalul lor, să-l lase în pace pe el cu al lui. Să şi-l rezolve singur, cum vrea. Dacă ei vor recunoaşte dreptatea unui vierme care îndrăzneşte să se împotrivească unui leu atunci ce se alege

26

de „autoritate”? Chiar dacă leul greşeşte şi viermele este nevinovat, aceasta nu trebuie să se spună niciodată, fiindcă atunci s-ar crea „un precedent primejdi­os”. Ar mai fi încurajaţi o mulţime de alţi viermi să se ridice împotriva călcăto­rilor lor... Asta ar fi „anarhia”.

Ce s-ar alege atunci de „sacra instituţie”?

Cine ar mai fi fost atunci în stare să apere dreptatea şi adevărul?

Când fiecare îşi vedea de afacerile sale, de comoditatea sa, de plăcerile şi de interesele sale, cine să rişte ceva pentru Hristos, pentru interesele Lui, pentru cauza slujitorului Său?

Cel tare îşi este singur legea sa.

Omul nevinovat şi cinstit în inima şi în lucrarea lui, omul care umblă în părtăşie cu Hristos şi cu ai Săi, omul care se preocupă de lucrările lui Dumne­zeu şi de viaţa cu El trăieşte în afara lumii, a vâltorilor ei şi a felului ei de a fi.

Trăind astfel şi dezvoltându-şi în sine o cu totul altă înţelegere a realităţii, decât lumea călăuzită de păcat şi de nedreptate, el nu numai că nu ştie să se pă­zească de răutatea lumii, dar nici nu ştie cum să se apere când este asuprit de ea. Răufăcătorul ştie să-şi apere nelegiuirea lui de o mie de ori mai bine decât nevi­novatul, dreptatea sa. Astfel că minciuna călăului triumfă, iar adevărul victimei cade. Nu s-a întâmplat oare tot la fel şi cu Hristos? Ce s-a schimbat oare de do­uă mii de ani în privinţa asta?

Trezit din starea lui de loviturile cumplite, care îl izbeau acum şi pe care nu-i venea nici să le creadă atât erau de uluitoare şi de nemeritate omul lui Dumnezeu se gândi, de pe patul de la spital, să caute dreptatea la cei de mai sus, de la Bucureşti.

Acolo e Sfântul Sinod, gândi el. Autoritatea supremă a Bisericii, care nu se poate să nu vadă că Oastea Domnului este a întregii Biserici, nu numai a Mitro­poliei Sibiului. El îşi va apăra dreptul pe ţară asupra ei.

Acolo este patriarhul care, de formă, îi arătase de multe ori o verbală bună­voinţă, când venea, între două grabe, o vorbă şi despre strădaniile preotului „cam exaltat”, ce-i drept, de la Oastea Domnului!...

Acolo erau „ofiţerii” Oastei, oameni de suprafaţă şi de autoritate, care aveau şi ei relaţii pe sus şi greutate. Nu se poate să nu se mişte toate acestea şi să nu atârne greu.

Până la urmă se va putea rezolva totul cu bine; când din toate părţile e un strop de bunăvoinţă sinceră, orice se poate... Pentru cruţarea sufletelor celor pe care îi iubea atât de mult, părintele era gata să accepte aproape orice nedreptate, numai să fie pace.

Cu acest gând, văzându-se lipsit de ambele foi pe care le scria de atâţia ani, redactă şi tipări primul număr din foaia „Iisus Biruitorul” în tipografia Oastei, pentru cititorii săi, faţă de care era dator atât sufleteşte, pentru că îi născuse şi crescuse în Domnul, cât şi materialiceşte, pentru că îi plătiseră abonamentele.

27

Dar în foaie nu pomeni nimic despre nedreptăţile ce i se făceau, sperând că totul se va aranja aici. Şi spre a nu îndurera sufletele zecilor de mii de fraţi cu amărăciunile lui.

Reacţia Mitropoliei a fost din nou neaşteptată şi uluitoare. Abia apucase foaia să plece prin ţară, când poliţia sosi cu ordin să confişte foaia pe loc şi să sigileze Tipografia. Era o aşa de puternică încălcare a legii, încât nici nu o putu­se bănui nimeni. Faţă de nimeni altcineva nu se mai pomenise să se facă aseme­nea abuz. Mitropolitul telefonase la Ministerul de Interne, la Culte, la Sinod că „aici la Sibiu un preot ameninţă Biserica cu o ruptură, iar Statul cu o răscoală”... Să vină poliţia să confişte şi să sigileze totul...

Nimeni n-a cercetat adevărul, dar a ascultat minciuna.

A trebuit ca omul lui Dumnezeu, cu sufletul zdrobit şi cu „căluşul în gură”, să se scoale de pe patul spitalului spre a merge la Bucureşti să-şi caute dreptatea.

Dacă mai există lege îşi zicea el mereu în Biserica şi în ţara aceasta, nu se poate să nu i se facă dreptate lui, pe care îl cunoaşte o lume întreagă şi ştie cu câtă lepădare de sine, cu câtă cinste şi curăţie de inimă a lucrat numai spre folo­sul Bisericii şi spre binele neamului.

S-a dus la singurul prieten şi frate adevărat pe care îl simţea trup şi suflet alături de el, la preotul Vasile Ouatu, un binecuvântat entuziast pentru Hristos, ca şi el. Cu acesta, binecunoscut şi el, s-a dus întâi la patriarh ca să-i explice situaţia şi să-i ceară „binevoitoarea intervenţie” pentru aplanarea conflictului care lua proporţii din ce în ce mai mari.

Li s-a promis... printre nişte grăbite zâmbete, în care se părea că este o sur­prindere pentru cele auzite şi o bunăvoinţă pentru cele cerute...

Dar... nu s-a făcut nimic.

Tipografia zăcea sigilată. Săptămânile treceau. Abonaţii şi fraţii din ţară aşteptau foaia şi scriau alarmaţi... Între timp, foile «Lumina Satelor» şi «Oastea Domnului» al căror redactor era în sfârşit! preotul Gheorghe Secaş, apăreau cu tot felul de acuze şi minciuni.

După ce, prin apariţia primului număr din „Iisus Biruitorul”, le-a fost dată pe faţă minciuna că Părintele Iosif din cauză de boală s-a retras la pensie şi nu mai lucrează, furia vrăjmaşilor n-a mai cunoscut margini.

În numărul următor, «Lumina Satelor» publica un desen cu un lup îmbrăcat în piele de oaie şi cu nişte cărţi de joc în gură, deasupra căruia era scris: „Feriţi-vă de el”. Acest desen voia să-l înfăţişeze pe Părintele Trifa şi cărţile lui.

Pe toate paginile acelor foi, erau apoi tot felul de înştiinţări, de explicaţii şi „dezvăluiri” pline de neadevăruri şi de acuze la adresa părintelui, înfăţişând mincinos tot ce s-a petrecut şi tot ce se petrecea la Sibiu cu Părintele Trifa şi Lucrarea Oastei.

În timpul acesta, cel învinuit şi tratat atât de nedrept stătea cu lacătul pe tipografie şi gemea sub loviturile de tot felul, care se năpusteau asupra lui, dar

28

având totuşi tare nădejdea că până la urmă vor birui înţelepciunea lor şi dreptatea lui Dumnezeu.

Timpul trecea şi tensiunea creştea puternic pretutindeni.

Nesosind nici un răspuns de la Sf. Sinod şi nici o rază de speranţă de la Mitropolie, s-a încercat din nou la Bucureşti.

Singurul care a arătat înţelegere pentru omul şi Lucrarea lui Dumnezeu a fost atunci un om politic, anume Nicolae Lupu. El a intervenit puternic la Mi­nisterul de Interne şi la Guvern pentru ridicarea acestei opriri impuse ilegal. Şi împotriva amestecului poliţiei şi a cenzurii într-o problemă religioasă ce nu avea a face nimic cu interesele şi legile Statului.

Astfel, după o întrerupere de câteva săptămâni, sigiliul şi lacătul de la Ti­pografie au fost înlăturate, iar «Iisus Biruitorul” a fost îngăduit să apară.

Dar în timpul când încă lucrurile se tărăgănau astfel, când loviturile curgeau nemiloase săptămână de săptămână prin amândouă gazetele Mitro­poliei... când din toată ţara fraţii ostaşi şi cititorii, primind foile Mitropoliei, nu ştiau ce să mai creadă şi trimiteau zilnic sute de scrisori şi telegrame pentru a afla adevărul părintele Iosif s-a văzut nevoit să dea o lămurire...

La Bucureşti, preotul Vasile Ouatu avea autorizaţia de a scoate o gazetă. Gazeta lui se chema «Ostaşul Domnului». Mai apăruseră din ea câteva numere şi în anul 1934.

În timpul şederii sale la Bucureşti, aşteptându-şi rezultatul care întârzia, Părintele Trifa s-a văzut nevoit să-l roage pe fratele său, părintele Vasile, să-i dea prilejul să se apere, arătând adevărul asupra celor ce se petreceau la Sibiu şi asupra cauzelor ce au adus lucrurile până la starea aceasta.

Astfel a apărut revista «Ostaşul Domnului» nr. 3-4, din 1-15 februarie 1935, ocupată în întregime cu problema acută a conflictului izbucnit la Sibiu.

Vom reda aici acest număr aproape în întregime, pentru că el este primul grai al adevărului şi el ducea prima lumină asupra celor ce se petreceau la Oaste.

Pe prima lui pagină apărea tabloul cu Iisus cel Răstignit, în mijlocul unui articol intitulat: „Cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea noastră” (Evrei 12, 2).

Redăm conţinutul acestui articol din care reieşea limpede adevărul că tot ce se petrecea acum în Oaste era numai din pricina numelui de «Iisus cel Răstig­nit» şi care era ca o introducere la cele ce urmau în celelalte 16 pagini:

„Lozinca (parola) biruinţei unui creştin viu şi luptător este apelul de la Evrei 12, 2: Cu ochii ţintă spre Cel ce este Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre... cu ochii ţintă spre Iisus cel Răstignit... cu ochii ţintă spre Iisus Biruitorul.

Duhul Sfânt lucrează neîncetat să ne ridice privirea la Căpetenia luptei şi desăvârşirii noastre... să nu ne privim pe noi, ci să-L privim pe Cel răstignit pe Crucea Golgotei pentru noi şi mântuirea noastră.

Dar de altă parte diavolul lucrează tocmai contra. El îşi bate mereu capul cum să ne întoarcă privirea de la «Ţinta» unde trebuie să privim.

29

La punctul acesta se dă o luptă de mântuire. Duhul Sfânt ne zice: Uitaţi-vă în sus, la «Ţinta» mântuirii voastre! Iar diavolul, de altă parte, ne şopteşte să ne uităm în jos. Să ne uităm la noi înşine, la puterile noastre, la îngâmfarea noastră, la «eul» nostru.

Când Duhul Sfânt îl cheamă pe cel păcătos să se uite ţintă la Cel care îl poate face curat şi mântuit, diavolul îndată sare cu şoapta: Tu eşti prea păcătos pentru aşa ceva... Tu nu poţi ţine aşa ceva... Eşti prea slab să intri în Oaste.

Sau dacă nu ne poate amăgi cu asta, apoi Satan întoarce cartea: Ce-i? Că doară n-o să mă fac călugăr... Eu îmi fac datoria pentru suflet... Cum au trăit strămoşii noştri pot şi eu să trăiesc.

O, ce viclean mare este Satan în punctul acesta, de a întoarce privirea omului, de a nu privi ţintă la Căpetenia desăvârşirii şi mântuirii. Îl îndeamnă Satan pe om să se uite la puterile lui, la banii lui, la averile lui, la prieteniile lui, la iscusinţa lui, la eul lui. Şi, numai când omul ajunge de nu mai poate face ni­mic, abia atunci îşi ridică ochii în sus.

Dar ispita rămâne aici, de multe ori, şi pentru cei care Îl caută pe Domnul. Fratele meu, când Îl priveşti ţintă pe Iisus cel Răstignit, eu te rog nu te mai gândi deloc la eul tău, la slăbiciunile tale, la credinţa ta, la râvna ta, ci te uită ţintă la harul cel scump şi sfânt care ţi se dă de sus, de pe Crucea Golgotei, prin Sângele şi meritele lui Iisus cel Răstignit pentru tine şi mântuirea ta.

Nu te gândi niciodată la ce eşti tu, ci te gândeşte mereu la ce este Domnul şi la ce a făcut El pentru mântuirea ta. Şi priveşte, clipă de clipă, ţintă spre El. Fie că eşti în linişte, fie că eşti în furtună, fie că eşti sărac ori bogat, tare ori slab, sănătos ori bolnav priveşte, clipă de clipă, ţintă la Cel care singur te poate mântui.

Fraţi ostaşi, aceasta este şi parola biruinţei noastre: să privim ţintă spre Că­petenia luptei şi desăvârşirii noastre. Să privim ţintă, clipă de clipă, la Cel care singur ne poate duce la biruinţă. Ispitele şi atacurile lui Satan numai cu această privire se pot birui.

Deci ţintă la Căpetenia luptei şi desăvârşirii noastre! Ţintă la Iisus Biruitorul!”

Şi acum iată restul:

„ISTORIA UNEI JERTFE...

Lămuriri pentru ostaşii Domnului, pentru abonaţii foii „Iisus Biruitorul” şi pentru toţi cititorii şi cunoscuţii mei din întreaga ţară

Aşa s-a pomenit de când e lumea. Când cineva te acuză, ai dreptul să te aperi. Numai aici, la Sibiu, s-a stricat această veche orânduială. Cu ajutorul forţei publice, Mitropolia din Sibiu mi-a oprit foaia „Iisus Biruitorul”. M-a oprit, cu puterea, să mai grăiesc.

Iar, în vremea asta, foaia «Lumina Satelor» s-a năpustit asupra mea cu fel de fel de acuze şi învinuiri.

30

Adică, cu o mână îl acuzi pe cineva, iar cu cealaltă îi astupi gura, să nu poată grăi şi să nu se poată apăra! Sunt ţinut cu căluşul în gură. Ce lucru ruşi­nos! Mai ales că aşa ceva se petrece în Biserică.

Silit de această ilegalitate, a trebuit să-mi caut un refugiu la Bucureşti, să mă apăr de aici.

În cele ce urmează, voi arăta pe scurt frământările prin care am trecut cu Mişcarea Oastei Domnului, în timp de 12 ani. Voi lărgi apoi aceste însemnări, le voi scoate într-o carte întreagă, cu titlul «ISTORIA UNEI JERTFE». Ele vor avea o covârşitoare însemnătate pentru istoria Oastei Domnului.

În căutarea unui post

În situaţia grea de preot văduv la ţară, îmi căutam, prin 19201921, un post la oraş. Era să mă duc la Cluj într-un post pe care mi-l recomanda păr. profe­sor universitar I. Lupaş. Dar, venind la Sibiu cu prilejul unui congres preoţesc şi înţelegând Î. P. S. Sa Mitropolitul Nicolae că vreau să plec de la ţară, m-a che­mat la Sibiu în postul de duhovnic la Academia Teologică. În acest post am ve­nit la Sibiu în toamna anului 1921. Pe vremea aceea, eram deja un nume cunos­cut şi apreciat în scrisul meu pe la diferite ziare şi reviste. Aveam tipărită chiar şi o carte de predici, «Spre Canaan». Această activitate îmi deschidea «multe căi» să pot ieşi la larg dintr-o parohie de munte.

Apare «Lumina Satelor»

Î. P. S. Sa Mitropolitul Nicolae se preocupa atunci de scoaterea unei foi populare a Mitropoliei. Spre acest scop s-a convocat un comitet, compus din vreo 10 preoţi şi profesori de teologie. Între aceştia mai la coadă şi fără să fiu întrebat nici un cuvânt eram şi eu. Toată chestiunea era încredinţată păr. P. Moruşca. Sub conducerea şi administrarea sf. sale a pornit la drum foaia intitu­lată «Lumina Satelor». Eu, fiind mai liber, figuram ca redactor al foii. Privitor la directivele acestei gazete, mie nu mi s-a încredinţat nici o misiune specială. De altcum, precum arată colecţia foii, anul I, «Lumina Satelor» era pe atunci un organ mai mult cu veşti politice, economice, sociale (mai târziu şi anumite indicaţiuni politice şi confesionale).

În felul acesta a mers foaia un an. Membrii comitetului s-au retras rând pe rând de la muncă. Şi pe urmă m-a părăsit şi păr. Moruşca. La jugul muncii am rămas singur.

Răsare «Oastea Domnului»

În preajma anului 1923, îmi făceam un bilanţ al activităţii mele de 10 ani de preoţie la ţară şi un an redactor la foaia «Lumina Satelor».

Şi mă gândeam cu durere la zădărnicia celor 11 ani de strigare în pustiu, fă­ră urme şi fără roade.

31

Era noaptea târziu. Pe sub fereastra casei mele tocmai trecea urlând un cârd de beţivi. Asta mi-a sporit şi mai mult durerea. Am căzut în genunchi plângând şi m-am rugat Domnului plângând să-mi ajute, în anul ce vine, să lucrez cu mult mai multă izbândă.

În această noapte, Duhul Domnului mi-a inspirat gândul unei hotărâri ca­re s-a publicat în numărul de Anul Nou 1923, al foii «Lumina Satelor». În această hotărâre îi chemam pe cititorii mei să intre în anul cel nou cu hotărâre de luptă contra beţiilor, sudalmelor şi altor păcate. Prin iscălirea unei Decla­raţii, îi chemam să se hotărască contra păcatelor. Îi chemam într-un fel de VOLUNTARIAT de luptă aprigă contra păcatelor. Din acest început a ieşit pe urmă Mişcarea «Oastea Domnului».

Iniţiativa acestei Mişcări este aşadar pe de-a-ntregul a Domnului. Cu ni­meni n-am avut absolut nici o consfătuire şi nici o înţelegere cu privire la această Mişcare. Şi de la nimeni n-am avut absolut nici un fel de încredinţare specială pentru înfiriparea ei.

Şi nu numai iniţiativa acestei Mişcări este a Domnului, ci şi creaţia întreagă este a Lui.

După hotărârea şi Apelul din Nr. de Anul Nou, nu s-a interesat absolut ni­meni despre rostul acestei Mişcări, despre rezultatul ei, despre mersul ei. Am luptat ani de zile pentru susţinerea acestei Mişcări cu greutăţi şi jertfe în care mi s-au topit sănătatea şi viaţa, fără să am nici un sprijin.

Am ţinut, la un an, o adunare generală a acestei Mişcări (vestită la foaie), fără însă să se intereseze absolut nimeni despre ea şi să se apropie de ea.

Mişcarea era ameninţată cu eşec. Am pus totul în cumpănă să o salvez. În vremea asta de luptă aprigă cu greutăţile începutului, mă aşteptam ca Î. P. S. Sa, Mitropolitul Nicolae, să-mi sară în ajutor cu o pastorală către popor, pen­tru încurajarea iniţiativei. Dar n-a sărit şi nici măcar nu m-a întrebat cum merge iniţiativa.

Şapte ani de zile, conducătorii Bisericii din Sibiu n-au avut nici un cuvânt pentru această Mişcare şi nu i-au dat nici un sprijin.

Probabil, conducătorii Bisericii se temeau că Mişcarea va avea eşec şi nu voiau să se «expună».

Am avut însă sprijinul larg al Aceluia care a pornit-o la drum. Domnul a dus la biruinţă Lucrarea Lui, Oastea Lui.

Cei care de la început ar fi trebuit să dea sprijin şi ajutor, s-au interesat de ea numai atunci când era deja o puternică înfăptuire care putea aduce glorie şi laudă personală.

Fireşte, prin afirmaţia că inspiraţia şi creaţia Oastei Domnului a venit pe de-a-ntregul de la Domnul nu neg legăturile ierarhice ale preoţiei. Vreau însă să spun că, în felul cum s-a înfiripat această Mişcare, ca un voluntariat care a cuprins de la început toate eparhiile n-am avut o încredinţare şi îndrumare specială din partea Î. P. S. Sale, Mitropolitul Nicolae.

32

Am tras şi am conturat singur cadrele acestui voluntariat, accentuând însă cu toate prilejurile că stau sub controlul Bisericii întregi (Sf. Sinod) după ce Mişcarea cuprindea toate eparhiile.

Anii de jertfă

Urmează anii în care mi-am măcinat pieptul şi sănătatea. Anii în care am creat «Lumina Satelor» şi «Oastea Domnului». Aceştia sunt anii în care băiatul meu mă lăsa întotdeauna seara la masa de scris şi dimineaţa mă afla tot acolo. Sunt cei şapte ani de jertfă pentru lucrul Domnului. Sunt cei şapte ani în care un om plăpând se topea ca o lumânare în râvna şi dragostea lui de a aprinde în po­por lumina vieţii şi a aduce sufletele pierdute la picioarele Crucii. În aceşti şapte ani am scris o mare parte din tâlcuirile şi cărţile mele.

Vin Tipografia, Librăria şi foaia «Oastea Domnului»

După şapte ani de muncă şi jertfă, Mişcarea Oastea Domnului luase pro­porţii. Îi pipăiam pulsul şi simţeam că nu mai încape în «Lumina Satelor». Îşi căuta o revărsare. Şi, atunci, într-un moment de însufleţire evanghelică, am luat eroica hotărâre să-mi cumpăr o tipografie proprie prin care să lărgesc cadrele Mişcării. Fără să mă consult cu nimeni, decât cu Domnul, mi-am cumpărat o ti­pografie modernă din Germania, cu un milion şi jumătate. Era o mare îndrăz­neală evanghelică, pe care am plătit-o din greu, precum se arată pe larg în altă parte. Aici voi spune numai atât: Tipografia aceasta a fost o mare înviorare pentru fronturile Oastei. Fraţii, însufleţiţi, au început să strige: «Cinste pentru Mireasa Vântului!». Era o încurajare pentru îndrăzneala mea.

În acelaşi timp, am deschis şi o librărie religioasă. E drept că, aici, am primit un duş rece din partea Consistoriului. Pentru o odăiţă lungă de 6 m şi largă de 5 m, în care am deschis librăria, Consistoriul m-a taxat cu o chirie de 5.000 lei lunar.

Pentru a alimenta o tipografie aşa de mare şi pentru a alimenta fronturile tot mai lărgite ale Oastei, am scos şi o foaie nouă, «Oastea Domnului».

Toate acestea au mers ca o iniţiativă particulară, fără nici o consfătuire cu nimeni şi fără nici o aprobare din partea nimănui. Totul era un risc personal. La Leipzig, de unde am cumpărat tipografia, îmi angajasem averea de la Vidra şi Certege, cu extrase din cărţile funduare.

Clipe grele, dar măreţe au urmat pentru mine. Un pitic de om îşi deschisese o tipografie şi o librărie. «Tunul cel mare» trăgea din greu la cărţi şi foi. Visul meu de ani de zile se înfăptuise. Ce bucurie!

Dar nu este biruinţă fără luptă şi jertfă. Ar fi mers prea, prea. Vine dru­mul Crucii.

Căzut pe front în „şcoala” de la Geoagiu

S-a întâmplat ceea ce era de aşteptat. Istovit de uriaşa muncă, am căzut pe front. Şi am plecat cu plămânii sângerând în „şcoala” de la Geoagiu. Medicii

33

clătinau din cap. Eram într-o stare grozavă. Numai schelet. Şi în starea aceasta aşteptam o mângâiere oarecare. Aşteptam de la Sibiu un semn de mângâiere. Dar el mi-a venit de la Bucureşti. M-au cercetat fraţii Oprişan şi Lascarov. M-au mângâiat şi m-au sărutat. Nu voi uita niciodată această scumpă mângâiere. Chiar dacă ar fi ei cândva contra mea, eu le voi păstra şi dincolo de mormânt dragos­tea şi recunoştinţa mea pentru această mângâiere.

Nu peste mult, mi-a venit şi de la Sibiu o «mângâiere»: o aspră provocare, să plătesc imediat o datorie pe care o avea foaia «Lumina Satelor» la tipografia Arhidiecezană. Şi mă strângea de gât cu această provocare, tocmai în clipele când mă zbăteam între moarte şi viaţă.

Şi atunci mi-am zis plângând: Iată, asta mi-e răsplata pentru că mi-am jert­fit sănătatea şi viaţa la «Lumina Satelor». Prin munca şi jertfa mea, am plătit la tipografia Arhidiecezană pentru tipărirea de cărţi şi foi suma de 7 milioane 769 mii 169 lei. Iar acum pentru o bagatelă datorie de 80 mii lei, eram strâns fără milă de gât.

Şi n-a trecut mult şi Sibiul mi-a mai trimis o «mângâiere»: înştiinţarea că sunt demis din postul ce l-am avut; o veste rece, oficioasă, fără nici un cuvânt de mângâiere (fireşte «demisia» de atunci nu însemna ca acum «ieşirea mea din Biserică» asta îmi venise, tocmai la împlinirea celor 20 ani de preoţie).

Îşi poate închipui oricine starea mea sufletească în faţa acestor izbituri. Am trimis la Consistoriu o lungă jelanie de vreo 7-8 coli în care îmi arătam durerea şi mâhnirea. Iar la foaie am trimis spre publicare un articol «Răsplata lumii» (dar cei de la foaie s-au temut să-l publice. Probabil dându-şi seama de această greşeală, mai târziu, când m-am întors la Sibiu, Mitropolia mi-a conferit titlul de protopop).

Se închide Librăria

În vremea asta, de acasă... tot veşti rele. Tipografia n-are ce măcina. Cam­biile bat la uşă. La Consistoriu trebuie să plătim chiriile până la ultimul ban. Li­brăria nu mai putea rezista cu o chirie de 5 000 lei lunar, pe care o încasa Consistoriul. Am închis-o. Localul Librăriei a fost închiriat de Consistoriul dornic de «evanghelizare» unui negustor care şi-a deschis, acolo unde fusese Librăria Oastei, un magazin de coloniale: «La paşa».

Reîntors la front

Refăcut în parte prin o minune de la Dumnezeu mă reîntorc la front du­pă un an de zăcere la pat. Aflu totul răvăşit. Datorii de un milion strigă din toate părţile. Bolnav pe jumătate, trebuie să mă bag iar în jug. Redeschid Librăria, Consistoriul îndurându-se a-mi reduce chiria la 2 500 lei lunar (cu atât stă şi azi). Toamna, trebuia să-mi încep iar odihna prescrisă de medici. Dar cine mai avea vreme de odihnă? Lucram cu boala în oase. Şi tăceam, cu toate că mă

34

înecam în greutăţi şi datorii. Într-aceea a venit atacul de la Cernăuţi care mă acuza că fac «câştiguri». Le-am răspuns că tot «câştigul» meu este o datorie de peste 600 000 lei.

Înţelegând despre această stare grea, fraţii de la Bucureşti au început a stri­ga: Săriţi, fraţi ostaşi, că se îneacă Părintele Iosif... Tipografia e în primejdie de a ajunge la licitaţie...

Şi au sărit fraţii în ajutor. Dar Consistoriul şi Mitropolia n-au sărit. Mă îne­cam în faţa lor şi se uitau nepăsători. Veneau de prin ţară «bănuţii văduvei», dar Consistoriul, cu o avere uriaşă de peste 40 case la Sibiu, moşii şi păduri, nici măcar cu un leu n-a sărit în ajutor. Atunci de fapt era primejdia cu «Tipografia Rosenthal», dar nimeni nu s-a mişcat. Acum însă i-ar trebui Mitropoliei o tipo­grafie salvată. Ruşine!.

«Nu se poate»...

Prin strigarea de la Bucureşti s-a strâns cu totul (cu Banca Naţională cu tot) un ajutor de vreo 250 000 lei. Dar ce era acest «picur» într-o mare de datorii?

Împins de valuri, m-am prezentat la Î. P. S. Sa Mitropolitul Nicolae şi am cerut un ajutor. Ştiam însă că Consistoriul e zgârcit în a da bani. Am cerut deci un alt fel de ajutor. Am cerut să mi se lase «Lumina Satelor» să o tipăresc în ti­pografia «Oastea Domnului» măcar 2-3 luni, căci în chipul acesta mi se uşura mult situaţia. Dar Părintele Mitropolit mi-a respins îndată această cerere spu­nând că ei au tipografia arhidiecezană.

Un zâmbet ce taie

Cu acest prilej, Înaltul Ierarh m-a întrebat zâmbind: «Aşa-i că-ţi pare rău că ai cumpărat tipografia?...»

Era aceasta un zâmbet tăios care m-a rănit până în adâncul sufletului. Până voi intra în mormânt mă urmăreşte mereu acest zâmbet sarcastic care mi s-a dat, drept încurajare, în cele mai grele clipe din lupta mea.

De altcum, Î. P. S. Sa, Mitropolitul Nicolae, de la început a urât această ti­pografie. O dovadă e şi faptul că, iată, s-au împlinit cinci ani şi Î. P. S. Sa nu s-a coborât, nici măcar din curiozitate, să vadă unde şi cum este tipografia şi libră­ria «Oastea Domnului».

O cerere de ajutor

Silit de primejdia de a mă îneca, am făcut şi o rugare către Consistoriu să se îndure a-mi da un ajutor. Mi-a răspuns Î. P. S. Sa: Părinte Iosife, ai făcut o rugare. Să ierţi că nu te-am putut asculta... sunt vremuri grele...

Adică Consistoriul nu mă putea ajuta cu nimic: nici cu chirii, nici cu ajutor de bani.

Aici voi nota că, pentru încăperile unde era administraţia foilor şi a librări­ei, am plătit Consistoriului (proprietarul clădirii) chirie în sumă de 380 314 lei.

35

Dacă aş fi falimentat?

Aici mă întreb: ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi falimentat cu tipografia şi ar fi sărit firma de la Leipzig în capul meu şi în averea mea? Ar fi sărit atunci Consistoriul să nu mă lase? Pe asta pot jura că nu. Mi s-ar fi aruncat în faţă vor­ba: Singur te-ai încurcat, singur te descurcă.

Azi însă i-ar trebui Consistoriului o tipografie salvată, căci într-acolo merge tot zgomotul ce-l face Mitropolia prin «Lumina Satelor» în jurul Tipo­grafiei, precum arătam într-alt loc, mai pe larg.

De altcum, din felul cum s-au desfăşurat lucrurile, reiese tot mai clar un lu­cru: Cei din str. Mitropoliei au aşteptat să mă prăbuşesc, sau să mă prăpădesc, ca să intre în înfăptuirea mea. Dar, o Doamne, eu sunt de vină dacă nu m-am prăbuşit şi n-am murit?

Înainte, prin valuri...

Era la doi ani de la întoarcerea mea de la Geoagiu. Pieptul îmi spunea că trebuie să plec iarăşi la odihnă. Dar mă puteam eu rupe din apriga luptă pentru salvarea tipografiei? Am rămas pe front. Înainte prin valuri.

O noapte cu sânge

Era noaptea de 25 octombrie 1932. Mă chinuia tusea. Şi simţeam o durere ascuţită în piept. Pe la miezul nopţii, o tuse grea mă trezeşte din somn. Şi când aprind lumina, mă înfricoşez. Perna şi patul meu erau pline de sânge. Se deschi­se cu putere rana din piept. Am trezit pe fiul meu Tit şi am plâns împreună. Sângele îmi spunea că trebuie să plec iar pe drumul spitalului... să-mi las iar ca­sa, copilul şi tipografia.

Dimineaţa mi-am pus întrebarea: să plec sau să nu plec? Sângele îmi spu­nea că trebuie să plec, dar situaţia grea îmi spunea că trebuie să rămân, mai ales că peste două luni se apropiau şi 10 ani de Oaste.

M-am rugat cu lacrimi şi am zis: «Doamne, totul pentru Tine şi lucrul Tău! Eu rămân la front. Înainte de a muri, la 10 ani de Oaste, vreau să mai spun ceea ce Tu îmi vei arăta, şi apoi mă voi apleca liniştit în braţele Tale»...

Şi am rămas. La 10 ani de Oaste, am scris, cu sânge, acel număr festiv din foaia «Oastea Domnului», în care era şi testamentul cu «Moara şi piticul» (nr. 1, an 1933).

Căzut a doua oară pe front: la Davos

S-a întâmplat apoi ceea ce era de aşteptat. Boala din piept s-a agravat. Î. P. S. Sa, Mitropolitul Nicolae, îmi tot spunea: Du-te la Davos, în Elveţia, acolo te vei reface complet... e adevărat că e scump, dar vom mai da ceva ajutor şi noi şi vei mai da şi sf. ta... şi va fi bine.

Şi am plecat la Davos, lăsând în urma mea 10 ani de Oaste şi 10 000 de abonaţi la foi.

36

Nu putusem încă achita toată datoria la Consistoriu ce o aveam pentru «Lumina Satelor». Abia putusem răzbi cu plătirea cambiilor pentru tipografie.

Dar la Davos mi-a mers pe urmă rău cu sănătatea. Boala s-a agravat cu furie şi ajunsesem pe prag de mormânt. Nu mai era nădejde nici măcar să pot ajunge viu acasă. Iar în aceste clipe grele cele mai grele din viaţa mea ia­tă-mi soseşte de la Sibiu o altă «mângâiere»: o provocare cu ameninţare de proces; să plătesc imediat datoria ce o am la Tipografia Arhidiecezană, altcum voi fi împrocesurat.

Ceea ce mă durea mai mult era că Consistoriul, după o datorie de 99 543 lei îmi socotise o camătă de 110 112 lei. Astfel că în loc de 99 543 lei, eram provocat să plătesc 209 655 lei. Aceasta probabil şi drept mulţumită că tipogra­fia Arhidiecezană încasase până atunci de la mine aproape 8 milioane lei.

Îşi poate oricine închipui în ce stare sufletească mă aflam.

Am scris păr. Secaş să intervină la Î. P. S. Sa pentru a se aranja lucrurile astfel: mă oblig să plătesc datoria împărţită pe trei cambii cu trei rate. Iar de camătă să fiu iertat după ce sunt bolnav şi am făcut atâtea jertfe.

La această scrisoare, păr. Secaş îmi răspunde: «cât priveşte datoria la Arhidiecezană, Î. P. S. Sa, când i-am vorbit de cambii, nici nu a voit să audă: să plătiţi acum! I-am arătat că încasările sunt tot mai mici, apoi amarul de bani pe care trebuie să-l cheltui sf. ta. S-a făcut nervos şi m-a concediat, fără ceva lămurit. Apoi nu ştiu cine-l tot montează pe tema cântărilor Oastei!?». (Din scrisoarea cu data de 14 aprilie 1933)

Fireşte, acest răspuns aspru m-a rănit grozav. Mă ruinasem şi materialiceş­te. Boala m-a apucat într-un sanatoriu scump, în care eram silit să stau cu chel­tuieli enorme (am cheltuit cu totul 200 000 lei). Iar Consistoriul, în loc să mă ajute cu ceva, mă strângea de gât cu camete de 100 000 lei. Izbit de aceste lo­vituri am trimis Î. P. S. Sale o lungă scrisoare, din care dau cele ce urmează:

O scrisoare-document Înalt Prea Sfinţite Stăpâne!

Am trecut prin o nespus de grea încercare... Pe la Paşti eram numai o umbră de om. Singura mea preocupare era cum aş putea scăpa viu acasă. De două ori am voit să plec, dar n-a fost cu putinţă... Ţin însă să spun că, alături de boală, m-a durut foarte mult şi un lucru: făcusem prin păr. Secaş o rugare privitor la datoria ce o aveam la Tipografia Arhidiecezană... Mi s-a răspuns însă categoric că nu se acceptă rugarea şi am primit, în acest sens, de la Consistoriu, o invitaţie să plătesc datoria, plus o camătă de 109 000 lei, altcum voi fi dat în judecată. După un capital de 100 000 lei mi se cere ca­mătă de 109 000 lei. Iar această invitare mi-a venit tocmai la timp, de Paşti, când eram la hotar între a rămâne sau a pleca din lume. A fost pentru mine o lovitură grea care, desigur, mi-a agravat şi ea boala. A fost pentru mine o lecţie amară care îmi va rămâne pentru întreg restul vieţii. Consistoriul nu

37

m-a cruţat nici la Geoagiu şi nu m-a cruţat nici aici şi eu cred că nu meritam acest vitreg tratament... Desigur 100 000 lei e o datorie respectabilă, dar totuşi în raport cu milioanele pe care le-am trecut prin Tipografia Arhidiecezană nu e o sumă prea mare. Şi apoi să mi se ceară o camătă de 109 000 lei după această datorie?

Cu adevărat m-am întrebat şi mă întreb de mii de ori: asta-i răsplata Bise­ricii mele pentru jertfa ce-am făcut-o?

Mi se aruncă mereu observaţia că cu banii foii m-am folosit la tipografia Oastei. Ori în capitalul de 1 800 000 lei investit la tipografie, ce înseamnă o sumă de 100 000 lei? (Datoria ce era la Tip. Arhidiecezană n. r.). Şi apoi nici cu tipografia Oastei cred că n-am făcut o crimă pentru binele Bisericii mele. În­cercările cu boala sunt cauza că n-am putut plăti şi cred că eram în drept să aflu înţelegere şi sprijin în direcţia aceasta. De trei ani de zile îmi cârpesc me­reu sănătatea zdruncinată cu cheltuieli de sute de mii de lei. Numai aici am cheltuit 200 000 lei (cu atâta mi se încheie bugetul pe 1 sept., când voi pleca acasă). Am mâncat tot ce am avut şi, după reîntoarcere, va trebui să-mi pun din nou la bătaie sănătatea pentru a salva situaţia.

Îl rog pe Domnul şi Mântuitorul meu să-mi prelungească viaţa până voi putea achita şi datoria ce-o mai am, căci pe patul meu de suferinţă mă gândesc mereu: dacă eu sunt astfel tratat, de ce tratament s-ar bucura copilaşul meu după moartea mea? Dacă eu sunt tratat cu ameninţări de judecată, cum va fi cruţat copilul meu?

Vă rog să mă iertaţi pentru glasul ce-l dau acestei mâhniri. Dar nu pot altfel. Ea a copt în sufletul meu şi mă doare... (Davos iulie, 1933).

Reîntors de la Davos

Izbit din atâtea părţi, credeam că rămân pentru totdeauna la Davos. Dar Domnul S-a îndurat de mine. A făcut o minune. M-a ridicat de pe patul morţii. Dar rana cea sufletească a rămas deschisă. M-am întors cu ea deschisă acasă.

La întoarcere, i-am spus păr. Secaş că voi trage toate consecinţele. Păr. Secaş mi-a spus că Î. P. S. Sa Mitropolitul s-a cam supărat pentru scrisoarea ce i-am trimis. Ştiam şi eu acest lucru pentru că Î. P. S. Sa Mitropolitul nu mi-a răspuns nimic la Davos. Iar, sosit acasă bolnav, Î. P. S. Sa nu s-a mai interesat despre soarta mea.

Mutarea la Bucureşti

Întors de la Davos bolnav, am plecat iarăşi în «şcoala» de la Geoagiu. Am plecat cu «rana» de la Davos. Din această «rană» şi alte împrejurări pe care le arăt mai târziu au ieşit gândul şi planul meu cu mutarea la Bucureşti. Cu ce inimă mai puteam eu lucra la Sibiu? Despre hotărârea acestei mutări l-am în­ştiinţat pe Î. P. S. Sa, prin păr. Secaş.

Faţă de acuzele ce mi se aduc la acest punct c-am lucrat pe ascuns, răs­pund: nu era nici un motiv să lucrez pe ascuns, după ce n-am voit să mă duc şi

38

n-am dus la Bucureşti absolut nimic din ceea ce nu era al meu. Pe «ascuns» şi la «întuneric» lucră numai acei care vor să jefuiască pe cineva, dar mi-am furat eu «lucrul» meu? Că cei de la Mitropolie susţin că ar fi fost a lor ceea ce era al meu asta-i altă chestiune, pe care să poftească să o dovedească!

Am şi tipărit un număr din foaia «Oastea Domnului» la Bucureşti cu data de 25 decembrie, la Naşterea Domnului, 1933.

Nu era de altcum nici o crimă această mutare. Dimpotrivă, ea urmărea o lărgire a cadrelor Oastei. Ca dovadă, spicuiesc din articolul de fond, ce s-a pu­blicat în numărul de la Bucureşti, următoarele: «O Lucrare atât de uriaşă cum este azi Oastea Domnului nu mai poate să se reazeme pe un bolnav. Aici trebuie neapărat un stat major, care să împartă frăţeşte sarcinile şi lucrările. În Capitala ţării voit-a Domnul să se strângă mai mulţi ostaşi purtători de condei sub steagul Lui. Cu ajutorul lor şi cu strângerea lor într-o tabără de muncă bine îm­părţită, se va putea da un nou avânt Mişcării.

Descălecând în capitala ţării, ne punem sub scutul Sfintei noastre Patriar­hii.» (Foaia «Oastea Domnului» nr. 1 25 dec. anul 1933 bucureşti). Faţă de o astfel de «crimă», a sărit însă Mitropolia din Sibiu şi a împiedicat expedierea foii de la Bucureşti. Şi a sigilat şi tipografia Oastei pe câteva zile, în baza că am datoria neplătită la Consistoriu.

Mai departe...

Lucrurile apoi s-au mai domolit. Se căuta o restabilire a raporturilor, ca să nu sufere fronturile. Am propus de Crăciun un sfat cu fraţii de la Bucureşti, pentru «lămurirea» lucrurilor.

Dar Î. P. S. Sa n-a primit această propunere. Îmi scria: «Te rog să ai depli­nă încredere, căci lucrurile se vor aranja cu bine».

O propunere

Nu peste mult, Î. P. S. Sa m-a cercetat la Geoagiu. Venise pentru «clarificarea» lucrurilor. Mi-a promis că lucrurile vor fi precizate în scris.

De la Sibiu, din partea Mitropoliei, mi-a venit atunci «Declaraţia» de mai jos, care urma să o iscălesc:

Declaraţie-document

1. Având în vedere că Tipografia «Oastea Domnului» din Sibiu, str. Avram Iancu nr. 5, s-a întemeiat în parte prin contribuţia subsemnatului Preot Iosif Trifa, şi în parte şi din suma în legătură cu gazeta «Lumina Satelor» şi din su­me colectate pe seama «Oastei Domnului», Mişcarea religioasă, morală din sânul Bisericii Ortodoxe Române, patronată şi autorizată de Arhiepiscopia Ort. Rom. de Alba Iulia şi Sibiu, subsemnatul Pr. Iosif Trifa recunosc că numita Ar­hiepiscopie este coproprietară tipografiei cu două (N.R.) părţi, având asupra ei în toate dreptul de control.

39

Compactoria şi librăria sunt exclusiv proprietate a subsemnatului.

2. Înmatriculându-se tipografia ca firmă comercială, întreprinderea va forma o societate simplă, societar comanditar cu drept şi obligaţiune de admi­nistrare fiind subsemnatul preot Iosif Trifa, iar Arhiepiscopia fiind societar comanditar cu partea sa de coproprietate din tipografie, evaluată la lei... şi cu drept de control în toate, îndeosebi ce priveşte interesele bisericeşti în legătură cu Mişcarea Oastei Domnului.

Sediul tipografiei şi al societăţii este Sibiul şi el nu poate fi schimbat fără autorizarea Arhiepiscopiei.

3. Firma tipografiei va fi în conformitate cu codul comercial şi legea pen­tru registrul de comerţ.

Drept emblemă se poate folosi denumirea de «Oastea Domnului».

Considerând însă caracterul bisericesc al acestei Mişcări proprietarul emblemei acesteia este exclusiv Arhiepiscopia Ortodoxă Română de Alba Iulia şi Sibiu, care oricând este în drept să revoce autoritatea de folosinţă a ei, ce­rând radierea ei în registrul firmelor şi încetarea folosirii ei, îndeosebi dacă s-ar contraveni intereselor bisericeşti.

În aceleaşi condiţiuni Arhiepiscopia poate autoriza emblema şi pentru li­brărie şi compactorie.

Emblema nu se poate transmite asupra unui terţiu, fără autorizaţia Arhie­piscopiei.

Toate acestea se vor evidenţia în registrul de comerţ (al firmelor), depunându-se la oficiul lui copia legalizată a prezentului act.

4. Subsemnatul preot Iosif Trifa recunosc că publicaţiunea săptămânală din Sibiu «Lumina Satelor» este proprietatea Arhiepiscopiei Ort. Rom. de Alba Iulia şi Sibiu, fiind subsemnatul numai administratorul şi redactorul ei.

Arhiepiscopia este în drept ca, în baza acestui document, să ceară oricând înscrierea ei în numele propriu.

De asemenea recunosc că anexa «Luminii Satelor», publicaţiunea săptă­mânală «Oastea Domnului», este editată şi redactată de subsemnatul din auto­rizarea Arhiepiscopiei Ort. Rom. din Sibiu, exclusiv în vederea Mişcării reli­gioase cu acelaşi nume în cadrele Bisericii Ort. Rom.

În consecinţă, Arhiepiscopia are drept de control şi de cenzură asupra ei, fiind în drept să revoce autorizarea de a apărea sub denumirea Oastea Dom­nului îndeosebi dacă ea ar contraveni intereselor bisericeşti sau nu s-ar supune dispoziţiunilor arhiepiscopiei, fiind editura, în caz de revocare a autorizării, obligată să înceteze imediat folosirea denumirii de Oastea Domnului.

5. În fine, recunosc că registrele de abonaţi, adresele acestora, imprima­tele, clişeele sunt proprietatea Arhiepiscopiei.

Dispoziţiunile din punctul premergător, privitoare la folosirea denumirii «Oastea Domnului» la publicaţiunea periodică, anexa «Luminii Satelor», sunt valabile pentru orice publicaţiuni, imprimate cu editura «Oastea Domnului».

40

6. Arhiepiscopia Ort. Rom. de Alba Iulia şi Sibiu ia act de prezenta declaraţiune, drept care s-a semnat după cetire şi explicare acest act în faţa notarului public.

Ce reiese din această declaraţie? Că Mitropolia din Sibiu se temea încă de mutarea Mişcării la Bucureşti şi punerea ei sub ocrotirea Sf. Patriarhii, deşi Mişcarea Oastei aparţinea şi aparţine Bisericii întregi. De aceea îşi cerea drept în proprietatea tipografiei (ca să nu mai poată fi mutată). Şi de aceea cerea em­blema (numirea) «Oastea Domnului» pe seama Arhiepiscopiei din Sibiu, cu toate că emblema Oastei era şi este mai presus de hotarele eparhiale.

Iar pe mine, această Declaraţie mă scotea din Oaste, punându-mă sub un control jignitor şi putându-mă oricând opri de a mă mai ocupa cu Mişcarea Oastei, pe bază că «Oastea Domnului» este exclusiva proprietate a Consistoriului din Sibiu. Care lucru însă nu l-ar fi putut dovedi decât prin smulgerea de declaraţii jignitoare de la mine.

La această declaraţie am trimis răspunsul de mai jos:

Document

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne!

Am primit la timp formula de declaraţie ce mi s-a trimis.

Pentru mine însă a fost ceva penibil această Declaraţie. M-a jignit şi m-a mâhnit adânc. Sunt urmărit în ea... eu şi toată lucrarea mea pas cu pas, ca un sectar, ca unul gata să apuce un drum greşit şi trebuie oprit din drumul acesta cu Declaraţie.

La sfârşitul unei vieţi de jertfă, cred că nu meritam şi această lovitură su­fletească.

Întreaga Declaraţie se răsfrânge penibil asupra mea. Ea strigă cât de colo că trebuie luate măsuri de precauţie contra mea şi a lucrării mele. Şi mă în­treb: de ce vine această jignire tocmai la sfârşit, când ar trebui să am o mân­gâiere după o lucrare în care am pus totul? Pentru că am voit să plec la Bucu­reşti? Dar eu am făcut lucrul acesta pe faţă şi deschis. Acolo e articolul «În capitala ţării» în care spuneam cu ce planuri merg acolo. Puteam eu oare să plec la Bucureşti, în viesparul criticanţilor şi vrăjmaşilor Oastei, cu gândul de a depăşi hotarele Bisericii mele? Numai un nebun ar fi putut concepe aşa ceva. Am vrut să merg la Bucureşti cu un ideal de lărgire a muncii şi a cadrelor de luptă ale Mişcării, prin Sfântul Sinod urma să dau Oastea Bisericii întregi şi, prin Capitală, Ţării întregi.

În numărul de Anul Nou ce urma să iasă la Bucureşti făcusem un plan de reorganizare a Mişcării, un plan de dimensiuni largi, un plan pe care îl voi lă­sa în memoriile mele ca pe un document istoric de care nu-mi va fi ruşine.

Sunt cu conştiinţa tare şi curată, că n-am avut nici un gând şi nici o inten­ţie contra Bisericii mele. Iar dacă totuşi se crede că Lucrarea Oastei a depă­şit hotarul ortodoxiei, să se spună acest lucru deschis şi să se trateze în consecinţă.

41

Autoritatea Bisericească are oricând acest drept fără să ia, spre acest scop, declaraţie de la mine.

Repet: Declaraţia ce mi s-a trimis este o jignire pentru mine. Iscălirea ei ar însemna iscălirea unei sentinţe de pedeapsă morală pentru mine şi ce­ea ce am lucrat.

Declaraţia o aflu nemeritată şi prin felul cum se ocupă cu Mişcarea Oastei. O Mişcare pronunţat duhovnicească e coborâtă la o târguială între doi «comercianţi». O Mişcare ce a cuprins de mult toată ţara e îngrădită între ho­tarele unei Arhiepiscopii. Şi Sf. Sinod e desigur chemat să controleze această Mişcare şi să-şi spună cuvântul. Dacă Sf. Sinod va socoti că e periculoasă şi a depăşit hotarele ortodoxiei aştept sentinţa.

Declaraţia ce mi s-a trimis în diferite subtile forme îmi ia totul, ceea ce am creat eu prin munca şi jertfa mea. Omoară iniţiativa unui om care a făcut ceva, şi, de va fi în voia Domnului, va mai putea încă munci şi crea.

M-a mâhnit atât de mult această declaraţie, încât era să nu mai reflectez nimic. Să las totul în seama Dreptului Judecător, să dau un comunicat lămuri­tor către ostaşii din ţară şi să-mi scriu memoriile.

Mi-am dat însă seama că totuşi e mai bună o înţelegere altcum desigur

ar suferi şi Mişcarea.

Alăturat am precizat în puncte clare şi scurte ceea ce poate readuce pacea, bună-înţelegerea şi prosperarea Lucrării.

Aveţi în această declaraţie asigurarea pe care o doriţi mai mult: Sibiul este şi rămâne sediul Mişcării şi al foilor.

Tipografia Vă rog să o lăsaţi aşa cum este căci ea este rodul jertfelniciei vieţii mele şi ţin la această avere în care am pus totul. Ea rămâne fiului meu Tit cu testament, să o pună şi mai departe în slujba Domnului.

De altcum, după mine rămâne un copil blând şi bun. O paşnică conlucrare cu el este asigurată. Doresc însă să-i asigur şi eu o viaţă paşnică. Căci a-i lăsa averea tipografiei în care se află şi averea lui personală de la Vidra cu un «control în toate», asta poate fi pentru el o amărăciune pe întreagă viaţa lui.

Un control bădăran şi jignitor (şi e aproape regulă generală acest lucru pentru controluri), ar încurca numai lucrurile şi i-ar face băiatului meu zile ama­re pe întreaga viaţă a lui. De aceea ţin, ca la viaţa mea, la zestrea tipografiei în care am pus tot ce am avut. Orice atingere în punctul acesta mă răneşte.

Supravegherea şi controlul spiritual ce-l are Biserica în toată vremea asu­pra Mişcării e de prisos să mai fie precizat cu jigniri pentru mine. Autoritatea Bisericească are doar oricând dreptul şi puterea de a lua imediat măsuri con­tra oricărei mişcări care ar depăşi hotarele Bisericii şi ale ortodoxiei.

Î. P. S. Stăpâne! Vă rog foarte mult pentru lichidarea unei stări care mă ţine într-o continuă mâhnire sufletească. Cu sănătatea sunt mult mai bine; mi-a revenit dorul şi puterea de a munci mai departe. Vreau însă să am şi eu ceea ce trebuie unui om care munceşte şi creează: dreptul de a nu fi stingherit cu con­diţii jignitoare şi umilitoare. În asemenea condiţii, orice continuare şi colabo­rare de muncă pentru mine este imposibilă.

42

Am formulat punctele de alături pentru restabilirea «dragostei celei din­tâi» şi pentru reînceperea activităţii cu puteri îndoite.

Vom concentra din nou toate energiile Oastei. Am schiţat un program de lărgire a cadrelor de muncă pe care-l voi discuta cu Î. P. S. Voastră, iar la praznicul Oastei de la Rusalii, vom pune în Sibiu o nouă păşire a Oastei, o nouă avântare spre culmile biruinţei.

Î. P. S. Stăpâne!

Vă rog să aveţi toată încrederea în acela pe care Domnul vi l-a arătat să-l chemaţi la Sibiu. Vă rog lăsaţi Duhul Domnului să lucreze ceea ce mai are de lucrat prin vasul acesta slab.

Rugând pe Domnul să-Şi coboare darul păcii şi iubirii Sale peste noi, am rămas

Al Î. P. S. Voastre, Geoagiu, Sanatoriu,

Pr. I. Trifa 27.01.1934

Ce reiese din acest răspuns? Că doream stăruitor o împăcare a lucrurilor, cu toate că fusesem jignit prin ceea ce îmi cerea Mitropolia. Şi ceream doar atât: să nu mi se taie aripile cu îngrădiri şi controluri jignitoare. Ceream numai liberta­tea de care orice iniţiativă creatoare are lipsă.

Ce ceream eu?

Dovadă despre aceasta e şi declaraţia de mai jos, care însoţea răspunsul meu, din care se poate vedea că eu eram gata să cedez şi din ceea ce era al meu, numai să se restabilească «dragostea cea dintâi».

Declaraţie

Subsemnatul Iosif Trifa recunosc că publicaţiunea săptămânală din Sibiu, «Lumina Satelor», este proprietatea Arhiepiscopiei Ort. Rom. de Alba Iulia şi Sibiu, fiind subsemnatul redactorul şi administratorul ei.

De asemenea recunosc că foaia «Oastea Domnului», iniţiată şi redactată de subsemnatul preot I. Trifa ca anexă la «Lumina Satelor», apare sub con­trolul spiritual al Arhiepiscopiei, Arhiepiscopia având şi pe viitor tot dreptul de control dogmatic şi canonic asupra celor ce se publică în ea.

Contabilitatea acestor publicaţiuni se va purta împreună, la un loc, din partea subsemnaţilor pr. I. Trifa şi Arhiepiscopia Ort. Rom. de Alba Iulia şi Sibiu.

Sediul publicaţiunilor susnumite şi al Mişcării Oastei Domnului este şi rămâne Sibiul.

Tipografia, Librăria şi Compactoria care poartă emblema «Oastea Dom­nului» (din Sibiu, str. Avram Iancu, nr. 5) sunt proprietatea subsemnatului pre­ot Iosif Trifa.

Din clişeele depozitate la Tipografia «Oastea Domnului», cele folosite la editarea cărţilor scoase de mine, preotul I. Trifa, precum şi cele făcute în scopul

43

editării sunt proprietatea subsemnatului. Celelalte clişee aparţin foilor şi se vor pune la dispoziţia foilor.

Cu sufletul meu mereu rănit

La răspunsul meu de la Geoagiu, Î. P. S. Sa n-a mai reflectat. Am înţeles că iarăşi s-a supărat. Şi a urmat iarăşi o lungă tăcere. Eram cu sufletul mereu mâhnit.

Aici voi spune că ceea ce m-a rănit mereu în cei 12 ani de Oaste, era şi faptul că acolo unde trebuia să văd jertfa unui Pavel Apostolul, vedeam mereu preocupări şi fapte pe care nu trebuia să le văd şi despre care voi scrie altă dată, pe larg.

Întors de la cimitir

Într-aceste, probabil şi de atâtea mâhniri şi dureri strânse în sufletul meu, boala a luat o întorsătură violentă.

În două luni, boala mă făcuse o umbră, un schelet. Totul părea sfârşit. Eram în calea spre cimitir. M-am împărtăşit (eu, «sectarul»!) şi îmi aşteptam sfârşitul călătoriei.

Dar, prin o adevărată minune, Domnul m-a întors din calea ce ducea la odihna veşnică şi m-a trimis iar la front, ca să se împlinească Scripturile că ori­ce jertfă adevărată trebuie să-şi ducă până la sfârşit drumul crucii.

Mizerii şi jigniri

De mult mi se arunca vorba că am făcut bani cu «Lumina Satelor». Am pus pe fiul meu, Tit, să facă o socoteală privitor la administraţia foii pe timpul cât a fost în mâna mea (de la 1 octombrie 1931, la 1 august 1934). Şi, când colo, ce arată socoteala? Că eu am jertfit de la mine (din banii cărţilor mele şi ai tipogra­fiei) peste 280 000 lei pentru susţinerea foilor. Foile lucrau cu deficit. Nemaiputând suporta acest deficit, am cedat administraţia foii «Lumina Sate­lor», urmând ca pentru foaia «Oastea Domnului» să mi se plătească numerele de care aveam lipsă.

Aici însă, părintele Secaş care luase administraţia foii «Lumina Sate­lor» a început a-mi face mizerii şi jigniri. Chitanţele se plăteau cu mustrări, cu reduceri etc. Mi se făceau mizerii şi jigniri care treceau şi hotarele bunei cuviinţe.

Îmi era imposibil să mai lucrez în situaţia aceasta. Se iviseră apoi şi în mer­sul duhovnicesc al Oastei anumite tendinţe şi îndrumări noi, care depărtau Miş­carea de pe calea pe care pornise la început lucruri despre care descriu mai pe larg în altă parte. Trebuia lămurite şi aceste lucruri.

Un gând bun bruscat

După toate cele arătate până aici, îşi poate da seama oricine că, în mersul Oastei, trebuia o clarificare, o punere la punct a anumitor lucruri. Martor îmi e Domnul de Sus că am cercat necontenit acest lucru.

44

De trei ori i-am propus Î. P. S. Sale un sfat restrâns cu «ofiţerii» mai de seamă ai Oastei (fraţii de la Bucureşti etc), în care sfat să punem definitiv la punct lucrurile care tulburau bunul mers al Lucrării.

Am propus acest sfat întâi, îndată după tulburarea cu mutatul la Bucureşti. Dar Î. P. Sa nu l-a primit. I-am cerut a doua oară, în preajma celui de al treilea Congres al Oastei. Şi l-am cerut a treia oară, acum, pe urmă.

Înainte de Naşterea Domnului ce a trecut, vorbisem cu Î. P. S. Sa de acest sfat. I-a plăcut ideea şi a rămas să-i chem pe fraţii de la Bucureşti, de Crăciun. Dar fraţii n-au putut veni de sărbători. Au venit însă Duminică, după Naşterea Domnului (Părintele Vasile Ouatu şi fratele I. Gr. Oprişan).

Cu toţii aveam nădejdea şi bucuria că vom lămuri toate lucrurile şi vom pleca iarăşi la luptă cu «dragostea cea dintâi». Plănuisem să dau la foaie un co­municat despre acest sfat, ca o încurajare şi înviorare a fronturilor.

Înainte de a ne prezenta la reşedinţa mitropolitană, noi am precizat anumite puncte care ar fi de lămurit. Nu mergeam însă să impunem ceva, ci mergeam, aşa cum se merge la orice sfat de lămurire a lucrurilor: unul spune o părere, al­tul alta... unul mai pune, altul mai lasă.

Însă, în loc de o astfel de paşnică înţelegere, Î. P. S. Sa, îndată, de la înce­put, s-a arătat extrem de nervos, aspru şi nerăbdător. Nici nu ne îngăduia să vorbim. Iar pe mine, îndată, de la început, m-a bruscat cu vorbe aspre: «să se ştie, o dată pentru totdeauna, că Oastea Domnului este iniţiativa mea... Părin­tele Trifa a pus aici cel mult ceva din personalitatea lui... Părintelui Trifa nu-i aparţine nimic etc, etc...

Această aspră şi neaşteptată ieşire făcea imposibilă orice continuare a dis­cuţiilor. Eu m-am retras adânc mâhnit.

Amintesc acest lucru, ca oricine să vadă şi să judece din a cui pricină s-a tulburat Oastea. Eu stau cu conştiinţa împăcată în faţa lui Dumnezeu, în faţa Bisericii mele şi a neamului meu. Am făcut totul ce se putea face pentru ca Lu­crarea Oastei să-şi poată continua drumul ei de lumină. Răspunzători sunt cei care, din lipsă de tact şi de dragoste, au împins lucrurile pe altă cale.

Ce-i cu Tipografia «Oastea Domnului»?...

În sfatul nostru, Î. P. S. Sa s-a tulburat îndată, de la început, pe chestia Ti­pografiei «Oastea Domnului». Î. P. S. Sa, în timpul din urmă, are o aspră porni­re împotriva acestei Tipografii. Întreg atacul se dă acum cu furie împotriva acestei Tipografii.

Coloanele foii «Lumina Satelor» sunt pline acum de chestia cu Tipografia. Pentru lămurire precizez următoarele:

Fiecare om are în viaţa lui un ideal: unul să-şi ridice o casă cât mai frumoa­să, altul să-şi lărgească moşia, altul să-şi facă cele mai mari comodităţi de trai tihnit etc.

45

În anii din urmă, am vrut şi eu un ideal evanghelic: Să am o tipografie pro­prie pe care s-o pun cu totul în slujba Domnului.

Puteam şi eu să am idealul unei case, căci iată, ajuns acum la bătrâneţe, sunt un om fără casă şi fără nimic. Eu însă am ales idealul unei tipografii.

Încălzit de acest ideal, mi-am cumpărat o tipografie din Germania, o tipo­grafie modernă, cu un milion şi jumătate.

Adevărat că fusesem puţin prea răpit de aripile dragostei pentru lucrul Domnului. În cea mai mare parte, tipografia urma s-o plătesc cu cambii grele de câte 40 000 lei lunar. Dar, mi-am zis: fie! Voi pune în cumpănă tot ce am şi Domnul nu mă va lăsa.

Şi au urmat zile grele: am căzut pe front. A trebuit să plec la Geoagiu. Părea totul pierdut. Dar Domnul nu m-a lăsat. Fiul meu Tit mai avea încă de vândut o bucată de pământ din averea mamei sale. Şi am pus-o la cumpănă şi pe aceasta pentru salvarea Tipografiei. Au mai strigat fraţii: Ajutor pentru «Tunul cel mare»! Şi astfel ne-am putut târî mai departe, dibuind între a birui sau a cădea.

Ani de zile am luptat cu greutăţile, cu mizerii şi jertfe, pe care singur Domnul de Sus le cunoaşte, pentru a salva această Tipografie. Cu pieptul zdrobit, am scris mereu, de pe pat, cărţi şi foi pentru a putea alimenta frontu­rile şi Tipografia.

Şi Domnul n-a trecut cu vederea jertfa robului Său. Cu preţul sănătăţii mele, am salvat Tipografia, achitând şi prea venerabilului Consistoriu ultima datorie ce o mai aveam acolo.

Şi acum ce se întâmplă?

Ceva nemaipomenit! Sunt strigat în faţa poporului şi în faţa fraţilor ostaşi ca un fur şi tâlhar. Şi sunt poftit «să dau înapoi ceea ce n-am furat» (Ps. 69, 4). Cică mi-am furat Tipografia. Adică, cum şi de ce? Fiindcă Tipografia stă pe numele meu.

Dar să precizăm lucrurile. Tipografia a stat de la început pe numele meu. Pentru că o cumpărasem eu personal şi pentru că ea trebuie să stea pe numele cuiva. Pe numele Oastei nu putea sta şi nu poate sta pentru că Oastea nu este o societate şi o persoană juridică. Repet: Tipografia a stat, stă şi va sta pe numele aceluia care a cumpărat-o şi a salvat-o cu preţul vieţii şi al sănătăţii sale. Şi re­pet făgăduinţa ce-am făcut-o: Tipografia a stat, stă şi va sta pentru totdeauna în slujba Domnului şi a Oastei Lui.

Însă celor din str. Mitropoliei le-a venit o poftă grozavă de a pune mâna pe această Tipografie salvată. De aceea i-a apucat acum o dragoste grozavă pentru «fraţii ostaşi». De aceea strigă că Tipografia trebuie ştearsă de pe numele meu. Dar atunci pe-al cui nume poate sta şi-a cui poate fi? A Consistoriului, zic ei, pentru că Oastea aparţine, oficios, Consistoriului.

46

Aici însă îmi spun cuvântul meu răspicat: Până la ultima mea suflare voi protesta şi nu voi ceda să treacă Tipografia «Oastea Domnului» pe numele Consistoriului din Sibiu.

După cei care m-au stors cu chirii grase şi neomenoase... după cei care m-au strâns de gât cu camete grele şi ameninţări de proces, când muream la Geoagiu şi Davos... după cei care râdeau şi strigau că mă înec după aceştia voi striga şi din mormânt, că n-au nici un drept la averea Tipografiei.

De ce ţin eu la o Tipografie proprie?

Pentru că am văzut cât de greu se simţea oficialitatea în lucrurile privitoare la evanghelizare prin puterea scrisului tipărit. Am văzut cât de greu se poate ti­pări o carte, o foaie. Şi asta m-a îndemnat să am o Tipografie proprie, în care să pot lucra nestingherit.

Din dorul şi dragostea mea pentru lucrul Domnului, îmi trebuia o ieşire, o revărsare. Şi aceasta a fost şi este Tipografia «Oastea Domnului»: o revărsare de viaţă duhovnicească.

O dovadă: În decurs de 5 ani, această tipografie a tipărit şi răspândit 372400 cărţi şi 2 305 000 foi religioase.

Este o crimă o Tipografie proprie?

Eu mă întreb: dar de când este o crimă o Tipografie proprie pusă în slujba Domnului şi a Bisericii?...

Dar de când este o crimă iniţiativa particulară? Amintesc aici o pildă: Un preot din Franţa, un „nebun” de felul meu, a plecat de la ţară cu un ideal: s-a aşezat la Paris, şi-a deschis o tipografie proprie şi a tipărit toată literatura Sfin­ţilor Părinţi în aproape 400 de cărţi uriaşe (colecţia Migne).

Ceea ce n-a făcut oficialitatea, au făcut iniţiativa şi râvna unui preot. Ofici­alitatea se mişcă mai greu şi trebuie să se bucure când apare revărsarea iniţiati­vei particulare.

Mă întreb: Tipografia Arhidiecezană are trei maşini. De ce n-a făcut mi­nuni cu ele? Şi de ce poftirea de a se mai alătura şi Tipografia mea lângă cele trei, în „marea cea moartă” de la nr. 45?

Fapte, nu vorbe

Despre ce crimă e o Tipografie proprie mărturiseşte şi faptul că foaia „Iisus Biruitorul”, în Tipografia proprie, se poate abona cu 120 lei anual, iar «Lumina Satelor», cu 180 lei.

Şi, cică, tot eu sunt stăpânit de „duhul mamonismului”... şi sunt lup îmbră­cat în piele de oaie.

47

Şi este o primejdie?

Şi mă întreb: este şi poate fi, pentru Biserică, primejdie o Tipografie pro­prie, a unui preot? Păi n-are Biserica la îndemână toate mijloacele să strige în lumea credincioşilor împotriva acestei Tipografii când ea ar fi contra Bisericii?

Ba da, dar aici este vorba de ambiţia celor care vreau să dea buzna în jertfa şi înfăptuirea altora.

Tipografia «Oastea Domnului» trebuie prigonită şi oprită în lucrarea ei, fiindcă făcea treabă şi primejduia din greu împărăţia iadului.

Şi acum, iată, nu mai e primejdioasă. Fiind opriţi, cu ajutorul forţei publice, să mai tipărim foaia „Iisus Biruitorul” tipografia stă acum închisă. Iar ostaşii de la fronturi strigă: «Ni-e foame!»... «trimiteţi-ne hrană!...» (cum mărturisesc scrisorile ce le primim).

Cu adevărat, se plineşte ceea ce spuneam: Diavolul n-a mai putut suferi această Tipografie. I-a dat o lovitură. Dar Domnul nu ne va lăsa. Lui I-am pre­dat această Tipografie şi El o va apăra!

Să mergem mai departe

Şi acum, după lămurirea cu Tipografia, să urmărim mai departe lucrurile, aşa cum s-au desfăşurat.

După nereuşita sfatului, adânc mâhnit în sufletul meu, a doua zi mi-am înaintat demisia din postul de preot la Catedrală, pentru ca să nu mi se spuie că trag o leafă în zadar, neputând sluji la Catedrală din cauză de boală. O dată cu aceasta, am sistat redactarea şi tipărirea foii «Oastea Domnului» care era o creaţie spirituală a mea, pornită şi înfăptuită de mine.

Vine „Iisus Biruitorul”

Iar pentru viitoarea mea activitate, mi-am zis: am clădit, până acum, cu jertfa sănătăţii mele, două case: foile «Lumina Satelor» şi «Oastea Domnului» (din care azi sunt batjocorit). Acum mă văd poftit afară, cu asprime. Cu ajutorul Domnului, voi mai încerca să mai clădesc o casă nouă, în care să lucrez fără să mai fiu pus sub tutela administrativă şi spirituală a părintelui Secaş sau a altora.

Şi am căzut în rugăciune fierbinte cerând Domnului, cu lacrimi de foc, să-mi arate El ce este de făcut. Şi Duhul Domnului m-a oprit la o foaie nouă, inspirându-mi şi preafrumosul şi mult spunătorul ei nume: „Iisus Biruitorul”.

Am scris plângând şi rugându-mă numărul prim din această foaie. La fie­care rând, Domnul părea că-mi spune lucruri mari. Ajunsă la fronturi, foaia a făcut mare răsunet (a ajuns la fronturi prin o adevărată minune, căci dacă s-ar fi simţit la vreme de apariţia ei, toate puterile din lume ar fi fost pornite să o oprească).

Din toate părţile a început a curge bucuria celor care se bucurau de această foaie. În scurt timp, ea a strâns câteva mii de abonamente şi, dacă n-ar fi fost oprită, ea ar fi umplut fronturile cu hrană duhovnicească.

48

„Iisus Biruitorul” oprit

După demisia mea din postul de preot al Catedralei, Consistoriul s-a pornit imediat la ofensivă contra mea. Mai întâi şi întâi «Lumina Satelor» a publicat o înştiinţare neadevărată că eu m-am retras, în bună înţelegere, de la conducerea Oastei din cauză de boală etc.

Dar o dată cu această înştiinţare, a sosit la fronturi şi „Iisus Biruitorul” care spunea că sunt sănătos şi dornic de muncă. Atacul s-a pornit acum con­tra lui „Iisus Biruitorul”.

Î. P. S. Sa Mitropolitul Nicolae a sesizat imediat Prefectura, Poliţia, Mi­nisterul de Culte, de Interne, dând alarma că aici, la Sibiu, un preot vrea să facă «ruptură în Biserică»... tulburare în popor... primejdie mare... Să fie oprită ime­diat foaia „Iisus Biruitorul” prin care vrea să facă această «răscoală».

Şi i s-a dat crezare. La intervenţia Î. P. S. Sale, s-a oprit ieşirea pe mai departe a foii „Iisus Biruitorul”. Numărul doi era să fie şi mai frumos, dar a fost oprit.

Şi s-a dat porunca în ţară ca nu cumva să mai răsară pe undeva „Iisus Biruitorul”.

Se plinesc Scripturile. Azi „Iisus Biruitorul” e păzit de forţa publică. Dar El va prăvăli piatra şi va ieşi biruitor.

Cu căluşul în gură

Ca unui om «primejdios» mi s-a pus căluşul în gură. Orice aş încerca să ti­păresc aici, la Sibiu, fie învăţături, fie înştiinţare pentru abonaţii şi cititorii mei, la intervenţia Mitropoliei, sunt oprit de cenzură.

Sunt ţinut cu căluşul în gură, iar în vremea asta «Lumina Satelor» se repe­de asupra mea cu fel de fel de acuze.

Biserica şi Duhul Sfânt

Un Sf. Părinte spune că în Biserică totul e lucrarea Duhului Sfânt. Totul e duh şi dragoste.

Dar mă întreb: oare lucrare a Duhului Sfânt este aceasta când cu forţa pu­blică astupi graiul unui preot care n-a făcut nici o altă crimă decât că L-a ves­tit doisprezece ani pe Iisus şi vrea să-L vestească mai departe?

Biserica îşi are judecăţile ei şi judecătorii ei; de ce dar apelezi mai întâi la forţa publică?

Să judece Domnul!

O absolvare ca unui măturător

Şi acum să continuăm cu cele ce s-au întâmplat mai departe.

După demisia mea, pe care Mitropolia a tâlcuit-o după „litera legii”, mi se trimite un act oficios de zece rânduri prin care mi se aduce la cunoştinţă că sunt

49

„absolvit” de toate însărcinările ce le-am avut 12 ani cu Mişcarea «Oastei Domnului», iniţiată şi creată de mine.

Straşnic lucru: Un om a creat, timp de 12 ani, prin muncă şi jertfă, un cu­rent religios, şi acum vii, d-ta, Consistoriule, şi, printr-un act de birou, îi dai drumul acestui om, aşa cum i-ai da drumul unui măturător oarecare.

O imposibilitate morală tot atât de mare ca şi când unei ape curgătoare i-ai spune: Apă curgătoare, te „absolv” şi îţi iau însărcinarea de a mai curge. Sau: Vântule, te „absolv” şi îţi iau însărcinarea de a mai sufla.

Ce ruşine!

La o aşa „absolvare” un aşa răspuns

La o astfel de absolvire, eu am răspuns aşa cum am răspuns, că «însărci­narea» ce o am în Oastea Domnului singur Domnul mi-o poate lua.

Mitropolia spune că am greşit contra canoanelor în acest răspuns. Dar eu susţin că mai întâi a greşit Mitropolia contra canonului dragostei, căutând să mă scoată din Mişcarea Oastei cu un act de birou, în loc să caute o înţelegere pe cale de dragoste şi pace.

Sf. Sinod va judeca şi hotărî care şi unde am greşit.

În acest înţeles a scris şi preotul Manea Popescu, în ziarul «Credinţa»: «Dacă se găsea la sfinţitele feţe din părţile Sibiului ceva prudenţă, puţin tact şi un pic de dragoste creştinească, cele întâmplate se puteau evita... Oricum ar fi, Mişcarea Părintelui Trifa era o mişcare cu caracter religios, iar astfel de mişcări nu se stăvilesc prin ordine de birou, ci prin altceva mai fin, mai puternic, mai convingător.

Dar acest ceva nu poate porni decât de la oameni duhovniceşti... ordinul de absolvire al Consiliului Arhiepiscopesc din Sibiu e o mare gafă». (Ziarul «Credinţa», din 28 ianuarie 1935)

Episcopul şi preotul

Mi se face o lungă predanie despre ce spun canoanele cu privire la legătura dintre episcop şi preot.

Da! Recunosc! Aşa-i! Totul e aşa! Dar, pe lângă canoane, în legătura dintre episcop şi preot, trebuie să mai fie ceva şi din ceea ce se cheamă dragoste. Epis­copul să fie un adevărat părinte pentru preoţii lui. Cum zice şi Apostolul Pavel: «Episcopul să fie fără prihană, nu îndărătnic, nici mânios... ci iubitor de bine, drept, sfânt, înfrânat» (Tit 1, 7-8).

La reşedinţa episcopală, preotul muncitor să vadă totdeauna jertfa unui Pavel, Apostolul, şi dreptatea unui Ioan, Apostolul.

Altcum, numai cu canoanele, nu se pot administra sufletele.

Precum am înţeles că îi scria cu prilejul acestor frământări, Î. P. S. Sale, un «ofiţer» de al Oastei: dacă în decurs de 12 ani n-aţi putut câştiga cu dragostea sufletul şi inima unui preot jertfitor, ce am putea face noi,ăştia de la fronturi?...

50

«Fiul cel pierdut» nu se întoarce «acasă» cu «termen de opt zile» şi cu as­pre acuze şi ocări, ci cu altceva...

Eu n-am ieşit din Biserică

Cei care s-au pornit împotriva mea ştiu un lucru: că am trecere în lumea ostaşilor şi în popor. Şi atunci s-a căutat ceva care să poată speria poporul.

Şi astfel s-a aruncat în popor sperietura: cică eu am ieşit din Biserică... că sunt sectar... şi lup îmbrăcat în piele de oaie.

Toate acestea sunt sperieturi. Eu mi-am iubit şi-mi iubesc Biserica. Şi nu numai cu vorba, ci şi cu fapta. Eu am făcut Bisericii mele tot binele pe care îl putea face un slujitor al ei. Dovadă îmi sunt fraţii ostaşi care umplu bise­ricile. Eu mi-am iubit şi-mi iubesc Biserica, nu cu vorbe goale, ci cu muncă şi cu jertfă. Eu sunt şi vreau să rămân până la sfârşit un devotat slujitor al Bisericii.

Demisia mea dintr-un post vremelnic nu înseamnă ieşirea mea din Bise­rică sau din preoţie. Eu sunt şi vreau să rămân până la sfârşit un preot. Şi da­că nu pot merge la biserică să fac slujbă, din cauză de boală, îmi fac slujba mea de preot de pe patul de suferinţă, vestind Evanghelia pe calea scrisului şi a tiparului.

Că eu am un conflict cu ierarhul meu asta e altă socoteală. Asta-i o ches­tie care trebuie judecată de forurile noastre superioare bisericeşti. Că şi noi, slujitorii Bisericii, ca orice altă tagmă, ne avem calea noastră ierarhică ce judecă conflictele dintre noi.

Până nu se va face această judecată, protestez contra acuzei ce mi se aduce în faţa poporului că am ieşit din Biserică.

Sperieturi

Pentru a speria poporul şi lumea ostaşilor, foaia «Lumina Satelor» ridică asupra mea fel de fel de acuze. Cică am vrut să fur Oastea... am vrut să fug din Biserică cu Oastea... am vrut să ruinez foaia «Lumina Satelor» etc.

Stau mirat şi mă întreb: oare eu, un om mic şi bolnav, sunt cu adevărat atât de tare şi de primejdios? Mă mir că nu mi se aduce şi învinuirea că aş fi vrut să fur Mitropolia de la nr. 45.

Cei de la «Lumina Satelor» trebuie să-şi dea seama că nu poţi merge cu sperieturi până la capăt.

Eu am scris 12 ani, cu sânge de jertfă, ceea ce am scris. Se înşală cei ce cred că pot şterge acest scris cu câteva pagini de «lămuriri». M-am topit ca o torţă de lumină, aprinzând în suflete lumina lui Hristos. Se înşală cei ce cred acum că pot face «lumină» contra mea cu câteva pagini de foaie şi cu chipul unui lup îmbrăcat în piele de oaie.

51

În audienţă la Î. P. S. Sa, Patriarhul Miron Cristea

În faţa grelelor acuze ce mi le-a aruncat Mitropolia prin «Lumina Satelor», a trebuit să mă ridic de pe pat şi să plec în cap de iarnă la Bucureşti, să protestez la Sf. Patriarhie.

M-am prezentat împreună cu părintele Vasile Ouatu la Î. P. S. Sa, Patriar­hul Miron Cristea, care ne-a primit îndată, cu toată dragostea, şi ne-a reţinut aproape două ceasuri.

A rămas mirat P. Fericirea Sa de cele ce se întâmplă la Sibiu. Îndeosebi s-a mirat când i-am spus că Î. P. S. Sa, Mitropolitul Nicolae, mă opreşte cu forţa publică să mai scriu.

Ne spunea P. Fericirea Sa, Patriarhul, cum un călugăr din Bucureşti scoate o foaie («Glasul Monahilor») în care tot mereu atacă, dar P. Fericirea Sa nu s-a gândit niciodată să-l oprească cu forţa publică.

Am declarat în faţa P. Fericirii Sale, Patriarhului, că sunt şi vreau să rămân până la sfârşit un slujitor al Bisericii mele.

Foaia «Ostaşul Domnului»

Aici vom aminti că Mitropolia din Sibiu n-a putut şi nu poate suferi foaia «Ostaşul Domnului» pe care o scoate iubitul meu tovarăş de luptă şi de jertfă, părintele Vasile Ouatu din Bucureşti.

De ce această pornire? Pentru că «Ostaşul Domnului» este o dovadă că Oastea Domnului nu aparţine unui ierarh şi unei eparhii, ci ea este a tuturor ce­lor care se ocupă cu ea şi se jertfesc pentru ea.

Însă ambiţia personală şi regională nu poate suferi acest lucru.

Voluntariat sau Oaste oficială?

Am arătat până aici calea şi frământările prin care a trecut Oastea. Voi spu­ne acum că, peste toate aceste frământări, mai era una care în timpul din urmă s-a arătat tot mai lămurit şi prevestea furtuna.

Era tot mai pronunţată deosebirea de vederi în ce priveşte mersul duhovni­cesc al Oastei. Se putea vedea acest lucru şi din ţinuta foilor «Lumina Satelor» şi «Oastea Domnului».

În foaia «Oastea Domnului» era o Oaste (Oastea cea dintâi) iar în «Lumina Satelor» se ivea alta, o Oaste nouă.

Creaţia Oastei a fost de la început un voluntariat. Cu luptători voluntari, preoţi şi mireni, în toate părţile ţării. Un voluntariat duhovnicesc, ce lucrează şi activează în cadrele Bisericii.

În acest înţeles, cu prilejul discuţiei, în jurul statutelor, de la Bucureşti, fratele I. Gr. Oprişan a scris în foaia «Oastea Domnului»:

«Tovărăşia Oastea Domnului este un voluntariat duhovnicesc de care Biserica trebuie să se bucure, dar nicidecum să-l oficializeze. Biserica, respectiv Sfântul Si­nod, are dreptul a supraveghea ca să nu se abată sufletele de la matca ortodoxiei; are datoria de a îndrepta atunci când se fac greşeli şi a capta toate energiile duhovniceşti.

52

Dar a oficializa, a pune pe calapod seva primăverii duhovniceşti a suflete­lor, este a opri tocmai raţiunea acestei revărsări de credinţă pe matca ortodoxiei noastre scumpe». (Foaia «Oastea Domnului» nr. 44, anul 1932)

De la începutul Oastei, eu m-am ţinut pe linia aceasta şi am luptat mereu în direcţia aceasta, ca Oastea să fie şi să rămâie, ceea ce Domnul i-a inspirat: un voluntariat de luptă duhovnicească în cadrele Bisericii.

Spre deosebire de acest voluntariat, Mitropolia de la Sibiu a aplecat cum­păna tot mai mult spre oficializarea Oastei.

Cu prilejul adunării F. O. R.-ului de la Sibiu, acest lucru s-a putut vedea lămurit. S-a vorbit şi s-a scris atunci desluşit despre cele trei societăţi ale epar­hiei: F. O. R., Soc. «Sf. Gheorghe» şi «Oastea Domnului».

Oastea Domnului nu mai era un voluntariat al ţării întregi, ci era şi ea o so­cietate eparhială pusă sub acelaşi acoperiş cu alte două societăţi.

Această amestecătură n-a plăcut ostaşilor. S-a văzut aceasta şi din faptul că, cu toate apelurile, ostaşii n-au venit la Sibiu decât foarte puţini. Şi cei veniţi şi-au arătat nemulţumirea.

Dacă n-ar fi fost ambiţiile personale, regionale şi eparhiale, Oastei i se pu­tea păstra, prin o lămurire paşnică a lucrurilor, drumul ei lămurit, de voluntariat duhovnicesc.

Pe lângă asta, Î. P. S. Sa insista tot mai mult să intre în foile Oastei şi lupta confesională cu uniţii, ceea ce, iarăşi, nu cadra cu caracterul pur duhovnicesc de evanghelizare al Oastei, mai ales având în vedere faptul că avem în Oaste o mulţime de fraţi greco-catolici.

Mergeam vădit spre oficializarea Mişcării. Eu însumi eram mai mult numai o firmă pentru Oaste. Directivele se dădeau peste mine. Ca o dovadă, amintesc numai faptul: în preajma adunării F. O. R.-ului, «Lumina Satelor» a publicat că în adunarea Oastei se vor lua hotărâri de mare însemnătate. Mie însă nu mi-a spus nimeni nimic despre această vestire. Am aflat-o şi eu ca orice alt cititor, din foaie, fără să ştiu nimic, cu toate că eram aici, la Sibiu.

Şi atunci eu mi-am zis în mine: desigur, în inspiraţia şi creaţia Oastei Domnului eu am o răspundere, eu am o înfricoşată răspundere în faţa Aceluia care m-a făcut trâmbiţaşul acestei Mişcări... eu trebuie să suflu din trâmbiţă «desluşit»... să arăt lămurit calea pe care Domnul a tras-o acestei Mişcări... Altcum, în Ziua cea mare a Judecăţii, voi auzi fioroasa întrebare: Iosife! Unde erai atunci când Oastea lua un drum care nu era al ei?... De ce tăceai atunci când trebuia să strigi de pe acoperişul casei?

În faţa acestui examen de conştiinţă, mi-am zis: Cu numele meu de iniţiator al acestei Mişcări, nu mai pot răspunde pentru o altă îndrumare ce i se dă şi i se va da Oastei. Nu mai pot răspunde pentru un lucru pe care e scris numele meu, dar nu mai e al meu.

Sub această apăsare de răspundere sufletească am scris la foaie acele tâlcuiri, cu călătoria spre Canaan etc., în care le dădeam fraţilor să înţeleagă

53

că Oastea e la o răspântie... că vin cele două feluri de oşti... că vine ofici­alizarea Oastei.

Şi, iată, ea vine. Vine repede. Prin «Telegraful Român»... preoţii sunt in­vitaţi din oficiu să ia pe tot locul conducerea Oastei. Întrebarea este însă ce se întâmplă atunci dacă preotului nu-i place de Oaste şi dacă se duce la ea numai din oficiu, dar nu din dragoste?... Şi aşa ia sfârşit voluntariatul Oastei. Şi vine «Oastea» cea oficială.

Vine Oastea «cea cu poarta largă».

Într-o adunare a Oastei, am înţeles că li s-a dat voie fraţilor să facă sporturi, să se dea pe gheaţă (să patineze), să cerceteze cinematografele «bune» etc. Adi­că, iată, au început a se îndrepta «exagerările» Părintelui Trifa.

Eu mulţumesc lui Dumnezeu că n-am adormit la post. Am suflat din trâm­biţă în faţa primejdiei. Am strigat adevărul. Şi îl voi striga mereu, oricât de grea ar fi calea crucii pe care trebuia să meargă toţi cei ce spun adevărul.

Iubiţii mei fraţi ostaşi!

Am dat, până aici, pe scurt, o istorie din care puteţi vedea că, de la început, calea mea şi calea Oastei a fost calea Crucii, calea jertfei.

Şi calea aceasta nu s-a sfârşit. «Istoria» nu s-a sfârşit. În ea se scrie acum capitolul din urmă, capitolul cel mai greu: peste Golgota, la mântuire... Şi peste calvar, la biruinţă.

«Vă rog, iubiţii mei, să nu vă pierdeţi cumpătul din pricina necazurilor mele» (Efeseni 3, 13). Trebuia să se întâmple şi aceasta. Orice jertfă adevărată îşi are drumul crucii. Aceasta a fost şi este soarta de totdeauna a ucenicilor Domnului, care şi-au luat pe suflet misiunea şi s-au jertfit pentru Domnul.

Drept răsplată, li s-a întins pe urmă cununa de spini şi au fost târâţi, ca nişte făcători de rele, în faţa «dregătorilor» (Luca 21, 12).

Fraţii mei! «Vă scriu cu ochii scăldaţi în lacrimi» (II Cor. 2, 4). A trecut o lună de când stau închis într-o temniţă a tăcerii. Sunt oprit cu forţa publică să mai grăiesc despre Iisus cel Răstignit. Eu însă stau liniştit. Căci stau închis cu Iisus Biruitorul. Stau închis pentru Iisus Biruitorul şi El va birui.

Mulţumesc neîncetat lui Dumnezeu că m-a trecut mereu prin furtuni şi iz­belişti, ca să trăiesc aievea Scripturile. Am ajuns acum la un capitol nou, la ca­pitolul cel mai greu: când sunt prigonit, acuzat şi batjocorit din toate părţile, iar eu trebuie să tac. Este aceasta, desigur, cel mai greu examen. Dar Cuvântul lui Dumnezeu mă întăreşte şi mă mângâie, arătându-mi mereu că «aşa trebuia să se întâmple»...

Din faţa prigoanelor, m-am refugiat în cămara Psalmistului David. Şi am aflat aici tocmai ceea ce îmi trebuia. Niciodată nu l-aş fi înţeles pe Psalmistul David, cu «prigonitorii» lui, dacă n-aş fi ajuns aici. Trăiesc acum aievea ceea ce spunea Psalmistul: Scoală-Te, Doamne, împotriva urgiei potrivnicilor mei, trezeşte-Te, ca să-mi ajuţi şi rânduieşte o judecată (Ps. 7, 6). Căci Tu îmi sprijineşti dreptatea şi pricina mea şi stai pe scaunul Tău de domnie ca un Judecător

54

drept (Ps. 9, 4). Nu mă lăsa, Doamne, la bunul plac al potrivnicilor mei (Ps. 27, 12). Apără-mă Tu, Doamne, de potrivnicii mei, luptă-Te Tu cu cei ce se luptă cu mine (Ps. 35, 1). Doamne, Tu vezi, nu tăcea. Trezeşte-Te şi scoală-Te să-mi faci dreptate, ca să nu zică în inima lor: Aha! Iată ce doream: l-am prins, l-am înghiţit (Ps. 35, 22-25). Ai milă de mine, Dumnezeule, ai milă, căci la um­bra aripilor Tale caut un loc de scăpare până va trece fărădelegea. Eu strig către Cel prea Înalt, către Dumnezeu, Care lucrează pentru mine. El îmi va trimite izbăvirea din Cer, în timp ce prigonitorul meu îmi aruncă ocări (Ps. 57, 1-3). Oricare le-ar fi puterea, eu în Tine, Doamne, nădăjduiesc, căci Dumnezeu este scăparea mea (Ps. 59, 9). El este stânca şi ajutorul meu, turnul meu de scăpare (Ps. 62, 6). Mă încred în Dumnezeu şi nu mă tem de nimic (Ps. 56, 4). Dumne­zeu este, iubiţii mei fraţi, adăpostul şi sprijinitorul nostru. De aceea nu ne te­mem, chiar dacă s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii în inima mărilor (Ps. 46, 1-3).

Fraţii mei! Multe aş vrea să vă spun. Şi multe vă voi spune din «şcoala» aceasta când Domnul îmi va reda libertatea de a grăi. Acum vă spun numai atât:

În faţa mea stă acum, iubiţii mei, drumul despre care zicea Mântuitorul: «Vor pune mâna pe voi şi vă vor prigoni: vă vor arunca în temniţe şi vă vor târî înaintea dregătorilor din pricina numelui Meu» (Luca 21, 12).

Stau gata să plec pe drumul acestei cruci. Vă rog, iubiţii mei, să mă însoţiţi cu rugăciunile voastre în acest drum. Vă rog să vă rugaţi pentru mine, ca Dom­nul să mă întărească.

Şi dacă va fi să cad pe drumul crucii, eu vă rog, iubiţii mei, să nu mă uitaţi. Să nu mă uitaţi, căci v-am iubit şi vă voi aştepta pe toţi în Ierusalimul cel ce­resc, unde Domnul ne va mângâia pentru toate câte am suferit şi ne va trece în odihna şi bucuria Lui cea veşnică.

Vă salut cu cuvintele Apostolului Pavel: «De aceea, preaiubiţii şi doriţii mei fraţi, rămâneţi tari în Domnul!» (Filip. 4, 1).

Acum se dă examenul cel mare al Oastei şi al ostaşilor. Cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei voastre (Evrei 12, 2).

Cu ochii ţintă la Iisus Biruitorul!

Cu El vom birui!

Preot Iosif Trifa”

Aici se încheie prima parte din „Istoria unei jertfe”, care conţine adevă­rul asupra tuturor celor petrecute până în februarie 1935, scrisă de cel care le-a pătimit.

Dar aceasta este doar prima parte a durerilor, doar pregătirea şi începutul lungului calvar al acestui martir al lui Hristos.

Vor urma, la rând, toate celelalte „popasuri” din acest drum al crucii, a că­rui primă parte se va sfârşi cu moartea martirului Oastei în alt februarie. Cu trei ani mai târziu. Dar până atunci istoria aceasta a mai cunoscut întâmplări mult mai zguduitoare.

55

Le vom reda pe rând, credincioşi mărturiei pe care am făcut-o la început: de a spune, pe cât suntem în stare, numai adevărul, adevărul curat, atât despre întâmplările ce s-au petrecut, cât şi despre oamenii de care s-a folosit în acest conflict Duhul Adevărului sau duhul minciunii.

După paginile 1-10 din «Ostaşul Domnului», care publicau „Istoria unei jertfe”, pe pagina 11 apărea fotografia patriarhului Miron, ca o expresie a supu­nerii faţă de autoritatea Bisericii şi ca o dorinţă de a înfăţişa încă o dată adevă­rul că Oastea aparţine întregii Biserici şi nu este proprietatea exclusivă a unei eparhii, fie ea chiar cea a Sibiului...

Sub fotografia Patriarhului era scris:

„Î. P. S. Sa, Păr. Patriarh, D. D. Dr. Miron Cristea, sprijinitorul şi susţină­torul nostru în lucrul duhovnicesc.

Mulţumim, şi din acest loc, Înaltului nostru Stăpân pentru dragostea părin­tească ce ne-o arată şi-l asigurăm de toată ascultarea noastră de smeriţi şi devo­taţi fii duhovniceşti ai Sfintei noastre Biserici”.

Îndată după aceasta, apar la rând primele articole, poezii şi scrisori sosite din ţară, ca răspuns la cele întâmplate. Din ele se văd atât uimirea, cât şi indig­narea şi hotărârea mulţimilor când au început să afle despre cele petrecute.

Le redăm la rând, după cum au apărut, în acest prim număr de foaie al osta­şilor, ieşit după lovitura dată împotriva Oastei, în ianuarie 1935.

Iată-le:

„Prezenţi la lupta începută!...

Fraţi ostaşi ai lui Iisus!

S-a început iarăşi furtunoasa zonă drăcească de prigonire a Duhului lui Dumnezeu. Căci scris este desluşit: «Toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Iisus vor fi prigoniţi» (II Tim. 3, 12). Şi că «partida aceasta pretutindeni stârneşte împotrivire» (Fapte 28, 22).

Dar aceasta este soarta de totdeauna a adevăraţilor ucenici ai Domnului. Şi acesta este semnul de adevărată urmare a lui Iisus. Aceasta este «crucea» Dom­nului!

Dar noi nu ne vom teme de nimeni şi de nimica, afară de Unul Dumnezeu şi de păcat. Căci Domnul zice: «Vai inimilor celor fricoase! Şi mâinilor celor slabe ale păcătosului, care umblă pe două cărări» (Înţelep. Sirah 2, 13).

Noi ne aflăm în această strâmtoare, în această zonă de prigonire, în acest «Pathmos», «din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei lui Iisus Hristos» (Apoc. 1, 9).

Dar noi vom răbda până la sfârşit, ca să ne mântuim (Mat. 24, 13). Căci da­că vom răbda, vom şi împărăţi împreună cu El, iar dacă ne vom lepăda de El, şi El se va lepăda de noi (II Tim. 2, 12).

Vom fi răbdători în suferinţe (Rom. 12, 12), pentru că prin răbdare vom dobândi făgăduinţa (Evrei 10, 36).

56

Răbdarea noastră ne va aduce biruinţă (Rom. 5, 4). Noi vom lupta până la moarte pentru adevăr şi Domnul Dumnezeu Se va lupta pentru noi (Înţelep. Sirah 4, 30). Noi vom vorbi despre învăţăturile Domnului înaintea împăraţilor, şi nu ne va roşi obrazul (Ps. 119, 46).

Noi vrem să ascultăm de Înţelepciune (de Iisus) şi să ne înţelepţim şi nu vrem să ne îndepărtăm de la dânsa, căci fericit este bărbatul ce-L ascultă şi omul care va păzi căile Lui (Pilde 8, 33-34).

Noi vom rămâne credincioşi, prin urmare, «duhului de înţelepciune şi de descoperire în cunoaşterea lui Iisus» (Efes. 1, 17), dat de Domnul într-o mă­sură bogată preaiubitului nostru trezitor şi îndrumător pe căile adevărului mântuirii sufleteşti, Păr. Iosif Trifa, cu nume nemuritor în istoria Bisericii noastre pravoslavnice româneşti. El ne-a trezit. El ne va şi duce la ţinta lup­tei începute.

Noi nu vom urma «înţelepciunea» cea «pământească, drăcească» care are în sine «pizmă amară şi un duh de ceartă» (Iacov 3, 14-15). Ci vom urma «înţelepciunea care vine de Sus» şi care «este întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică» (Iacov 3, 17).

Noi vrem să fim cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să putem ţine piept împotriva uneltirilor diavolului (Efes. 6, 11).

Noi vrem ca viaţa noastră de creştini pravoslavnici să fie îndreptată cu faţa numai spre «Răsăritul cel de Sus», numai către «Soarele dreptăţii» iisus şi nu şi spre apus. Inima noastră vrem să o dăm toată Celui răstignit pe Cruce pentru noi!...

Preaiubite Părinte Iosife!

Noi, din depărtatele fronturi ale luptei sfinte la care ne-ai chemat şi ne-ai înşiruit, răspundem cu credinţă şi statornicie la apelul ce ni-l faci: Prezenţi la datorie! Prezenţi la luptă cu vrăjmaşul omenirii, diavolul!

Noi mergem înainte cu toată îndrăzneala în Domnul cu Iisus Biruitorul şi cu „Iisus Biruitorul”.

Te rugăm fierbinte: Fii cu noi, Doamne, Începutul şi Sfârşitul (Apoc. 1, 8), pururea şi în vecii vecilor! Amin.

Preotul Vladimir Popovici ostaş din Basarabia”

„Înainte, cu Iisus Biruitorul!

Fraţi ostaşi, pornim la luptă Cu nădejde-n Cel din cer; Înaintea noastră merge Cel ce vina lumii şterge.

Deci priviţi cu toţii sus!

Calea lui Satan e ruptă,

57

Înainte, fraţi, la luptă,

Înainte, cu Iisus!...

Trecem azi prin clipe grele, Vom avea de suferit,

Dar ostaşul e să lupte Şi să meargă înainte Cu privirea la Iisus.

Moartea cade, iadul plânge, Satan mâinile îşi frânge,

Dar: ‘nainte, cu Iisus!

Nu ne-nspăimântează moartea, Frica a pierit din noi,

Înainte, tot poporul Cu Iisus Biruitorul,

Înainte, cu Iisus!

Cine vrea să lupte, vie!

Cine nu, ‘napoi rămâie.

Deci: ‘nainte cu Iisus!

Lipsele nu ne-nspăimântă, Suferinţa nici atât.

Cine e ostaş să vie, Dezertorii să rămâie noi luptăm pentru Iisus. Ţelul nostru şi tot dorul E Iisus Biruitorul.

Deci: ‘nainte cu Iisus!...

Lupta noastră grea-i de-acuma, Vom avea de dus nevoi Însă cât trăi-va unul Nu ne-om da nicicând ‘napoi, Ci vom merge cu Iisus.

Cine e ostaş să vie,

Dezertorii să rămâie.

Deci: ‚nainte cu Iisus!

Traian Dorz, ostaş sibiu”

58

„Între adevăr şi...

Păr. Mitropolit, prin articolul «Mărturisiri ce se impun», publicat în «Lumina Satelor», zice: «Mărturisim că suntem foarte îndureraţi de cele întâm­plate, la care nu ne aşteptam».

Citind acestea, îmi stă mintea în loc...

Căci în adevăr: cum puteţi fi «îndurerat» când însăşi Î. P. Sf. Voastră sun­teţi autorul acestui mare dezastru? Oare n-am aşteptat noi destul? Oare timp de un an şi ceva, îndeosebi, câte n-am suferit noi în răbdare? Oare, n-am venit noi cu tot respectul la Î. P. Sf. Voastră, cu cele mai sfinte şi cu cele mai curate do­rinţe, ca lucrul Domnului să meargă înainte? Oare nu v-am declarat-o noi, des­chis şi categoric, că atitudinea Î. P. Sf. Voastre şi purtarea întru totul necuviin­cioasă a lui «Iuda» nu pot duce decât la rău şi încă mare rău? Şi, atunci când în­săşi Î. P. Sf. Voastre bizuit pe lume şi nu pe Domnul, bizuit pe forţă publică şi nu pe puterea Evangheliei aţi pricinuit dezastrul actual, cum mai puteţi spune că mai sunteţi «îndurerat» sau că «nu ne-am aşteptat»?... Lipsa de dragoste a Î. P. Sf. Voastre ne-a adus situaţia grozavă de azi, de care noi nu mai răspundem, dacă nu reveniţi şi nu daţi omului lui Dumnezeu deplina libertate de acţiune. Iu­bind pe toţi şi respectând pe toţi, noi mergem înainte cu Iisus Biruitorul. Pe noi nu ne înspăimântă forţa publică în care v-aţi pus toată nădejdea. Noi suntem gata pen­tru orice jertfă. După pilda Sf. Ap. Ioan şi Petru (Fapte 4, 13), noi vestim «cu în­drăzneală Cuvântul lui Dumnezeu» (Fapte 4, 31).

Ceea ce se întâmplă astăzi cu păr. Iosif Trifa s-a întâmplat şi cu Sf. Ap. Petru şi Ioan. Întocmai aceeaşi situaţie. În timp ce ei vesteau pe «Iisus», şi încă pe Iisus cel Răstignit şi Înviat (Fapte 4, 10), vine autoritatea bisericească (Fapte 4, 5-7) şi-i opreşte, că «n-au aprobare» de la ei, că nu sunt «învoiţi» şi, fiindcă numele lui Iisus nu le plăcea, cum nu place nici azi, i-a oprit a mai vorbi despre Iisus: Ca să nu se lăţească vestea aceasta mai departe în norod, să-i oprim cu ameninţări şi să le poruncim ca, de acum încolo, să nu mai vorbească nimănui «în Numele acesta, adică în Numele lui Iisus». «Şi, după ce i-au chemat, le-au poruncit să nu mai vorbească cu nici un chip, nici să mai înveţe pe oameni în Numele lui Iisus». Drept răspuns, Petru şi Ioan le-au zis: «Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi, decât de Dumnezeu» (Fapte 4, 17-19).

Iată situaţia creată, păr. Trifa şi, prin el, nouă, tuturor care ne-am strâns în jurul Domnului Iisus. Creştinii urăsc şi prigonesc pe Iisus!!...

Ei vor un Iisus mort, care nu vede, care nu aude, care nu judecă şi nu răs­plăteşte.

Noi vrem şi rămânem cu Iisus cel Răstignit şi Înviat, pe Care ni-L predică Sf. Ap. Petru şi Ioan. Cu acest Iisus, tot înainte!

Preot Vasile Ouatu”

59

¹

„Suntem la datorie (Părintelui Iosif Trifa)

Suntem la datorie Oricât vom suferi,

Căci Domnul bucuriei Mereu ne va-ntări.

Oricât de mult ar curge Prigoane peste noi, Suntem ostaşi ai Crucii Şi nu dăm înapoi.

Luptăm, luptăm ‘nainte Aşa precum ne-ai spus Din sfintele cuvinte A Blândului Iisus.

Nimic nu ne desparte De-a lui Iisus «Oştire»; Când vântul urii bate, Săltăm de fericire.

Prigoanele şi ura S-or spulbera în vânt,

Noi vom lupta întruna Sub steagul «Oastei» sfânt.”

„Noi nu ne trădăm părintele! (I Cor. 4, 15)

Dragostea lui Dumnezeu, Care doreşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la pocăinţă (II Petru 3, 9), ne-a chemat de pe căile pierzării acestei lumi la o viaţă nouă, la o viaţă altoită în Iisus, butucul viţei (Ioan 15, 4).

Duhul Domnului a suflat peste noi ca şi peste oasele moarte din cartea profetului Ezechiel, înviindu-ne la o viaţă nouă, trăită în Duhul şi puterea Domnului Iisus. Câtă fericire în sufletele noastre, simţind că avem «pace cu Dumnezeu, prin credinţa în Domnul Iisus şi că am intrat în această stare de har...» (Rom. 5. 1-2). O, binecuvântat să fie Domnul că ne-a chemat de pe calea de robie şi osândă a păcatului, pe calea pe care păşesc copilaşii lui Dumnezeu (I Ioan 1, 12), fiii luminii (I Tes. 5, 5) plină de pace, bucurie şi mângâiere, dăruite de Sus.

O! Dar Domnul S-a folosit pentru această minunată lucrare în inimile noastre de o unealtă smerită care, de 12 ani de zile, a lucrat la porunca Stăpâ­nului ei de-a deschide zăvoarele multor inimi pentru Iisus Domnul. Ştiţi cine este această unealtă? O! O ştiţi cu toţii! E Părintele scump, Iosif Trifa.

Cu durere până în adâncul inimii, am aflat că părintelui nostru i se dă cu piciorul şi e alungat ca un câine din locul de unde a trâmbiţat, atât de puternic, trezirea, întoarcerea la Iisus. Cum se poate ca acela care şi-a cheltuit averea, odihna, energia şi sănătatea, pentru ca noi să aflăm pe Domnul, să fie atât de batjocorit? O săgeată ne-a trecut prin inimi când l-am văzut pe părintele nostru drag asemănat cu un lup îmbrăcat în piele de oaie şi, în acelaşi timp, am primit sfatul să ne ferim de el!!!?

¹ Poezia aceasta e a fratelui Gh. V. Lazăr iaşi. Melodia, auzită de la fraţii din Săsciori, jud. Alba, a fost notată de dl Crihan din Bucureşti.

60

O Doamne, ce grozăvie! Sf. Scriptură, Cuvântul Adevărului, ne spune: «De aţi avea zece mii de învăţători în Hristos, totuşi n-aveţi mai mulţi părinţi, pentru că eu v-am născut în Hristos Iisus, prin Evanghelie. De aceea vă rog să călcaţi pe urmele mele» (I Cor. 4, 15-16). Ca şi corintenii de apostolul Pavel, tot aşa şi noi am fost născuţi în Hristos Iisus de păr. Iosif, şi nu de altcineva. «De te voi uita, Ierusalime, să mi se lipească limba de cerul gurii.» (Ps. 137, 6)

Scumpul şi dragul nostru părinte Iosif, pentru Domnul Iisus noi nu vă ui­tăm şi nu vă trădăm. Sf. Voastră ne-aţi născut în Domnul, iar noi vă suntem co­pilaşi credincioşi. Adunarea Oastei Domnului din Cernăuţi, însufleţită de ace­eaşi dragoste pentru Sf. Voastră, alături de mine, vă iubeşte, vă sărută mâinile şi este alături de Sf. Voastră în războiul cel sfânt. Înainte cu „Iisus Biruitorul”! Salutăm, în acelaşi fel, cu dragoste, pe toţi fraţii noştri iubiţi din întreaga ţară cu: I Corint. 15, 53 şi Romani 15, 13.

În numele adunării Oastei Domnului din Cernăuţi,

Viorel Bujoreanu student teolog”

„Dezminţiri ce se impun

Cei de la «Lumina Satelor», ca să inducă în eroare opinia publică şi mai ales pe fraţii ostaşi, publică şi părerile a doi fraţi de la Bucureşti, care, zic ei, ar fi împotriva păr. Iosif. Dar înseşi afirmaţiile lor mărturisesc falsificarea adevă­rului. Noi nu credeam că unul măcar dintre fraţii de la Bucureşti ar putea părăsi vreodată pe părintele Trifa.

Dar, chiar dacă s-ar întâmpla aceasta, noi nu ne mirăm. Avem în Scriptură pilda lămurită. De la oameni, noi nu aşteptăm nimic. Domnul Însuşi ne-a spus aceasta. Dacă pe El L-au prigonit, cum nu ne vor prigoni pe noi? Dacă pe El L-au părăsit «toţi», până şi ucenicii, adică cei mai de aproape ai Lui, de ce să ne mi­răm că unul sau altul dintre ostaşi s-ar despărţi de Domnul şi ar părăsi pe omul lui Dumnezeu, aruncând chiar cu noroi. Nu, nu, noi nu ne mirăm deloc. Noi ne aşteptăm la orice, deoarece calea Domnului este calea suferinţei şi noi, ca ostaşi hotărâţi, pe această cale mergem; dar nu toţi pot merge pe ea. În drum, unii mai cad şi nu-i de mirare să cadă şi dintre cei ce «predicau».

Dar, ca să vadă şi cei de la «Lumina Satelor» că altul este adevărul, vom da în cele ce urmează părerile a câtorva fraţi de la fronturi:

Fratele Agapie Tocileanu munteni Buzău, Ialomiţa scrie: Vedem că Satan, cu toată oastea lui cea întunecată, a tăbărât asupra preaiubitului nostru drag, părintele Iosif Trifa. Dar, cu toate acestea, noi ştim că Iisus Mântuitorul şi Biruitorul nu Se va lăsa batjocorit de nimeni. Noi, ostaşii Domnului, care suntem curaţi la inimă, cu toţii vom cădea la picioarele Sfin­tei Cruci, rugându-ne cu lacrimi ca Domnul să ocrotească pe vasul cel ales, Cucernicia Sa, Părintele Iosif Trifa, prin care am cunoscut lumina şi slava lui Dumnezeu.

61

Fratele P. Nicolau galaţi: Văzând faptele petrecute la Sibiu, ştiu bine că Satan, vrăjmaşul nostru, al tuturor, s-a revoltat peste măsură de tare. A văzut duşmanul că Domnul ne-a trimis pe preascumpul nostru părinte Iosif Trifa să ne lumineze şi s-a înfuriat. Noi însă, fraţii şi surorile ostaşe, aducem toate mul­ţumirile «Gornistului» Domnului, care a cântat aşa de tare şi atâta de frumos. Cu ochii înlăcrimaţi de bucurie am părăsit lumea şi l-am urmat în căile Domnului, hotărându-ne cu legământ să nu ne mai întoarcem niciodată înapoi.

Părintele Iosif a căzut greu bolnav, dar tot n-a încetat a ne chema şi a ne striga, ca un bun părinte, din adâncul inimii sale. Chemarea a fost însoţită de jertfă. Ea a născut Oastea, ea a născut sufletele noastre pentru Domnul Hristos şi Biserica Sa, pentru că Părintele Iosif a pus la picioarele Domnului tot: avu­tul său, munca sa, agoniseala sa, sănătatea sa şi chiar viaţa.

Faţă de cele întâmplate la Sibiu, văzând cum s-a ridicat un val mare de împotrivire şi răutate contra vasului slab şi ales al Domnului, prigonind Oas­tea Sfântă, în semn de protestare, spunem din adâncul conştiinţelor noastre să rămânem credincioşi, prezenţi la datorie, cu mare recunoştinţă pentru acela pe care Domnul, auzind ruga noastră, l-a sculat din morţi şi l-a lăsat iarăşi pentru noi mai departe.

Ca fii duhovniceşti ai Bisericii noastre ortodoxe, ascultăm cu dragoste cântarea scumpă a părintelui Trifa.

Fratele V. Cândea poroschia, Teleorman: Ne dăm seama că la mijloc e prigoana izvorâtă din inimi de piatră sau de lemn...

Noi o salutăm cu bucurie ca pe orice abuz vrăjmaş şi credem că va pieri o dată cu venirea ei. «Dragostea este îndelung răbdătoare.»

Ne-a mişcat mult «Lupul în piele de oaie». Ah!!... părintele acela care a con­tribuit cu preţul vieţii sale pământeşti la renaşterea sufletelor noastre şi s-a topit în şcoala şi cuptorul suferinţelor... nu credeam să ni-l închipuiască cineva astfel... Eu am cercat însumi să ridic pielea aceea de oaie ca să văd bine lupul şi nu m-am mirat deloc când acolo, în locul Părintelui Trifa, am găsit pe altul... Ştiam că «dragostea suferă totul, nu ceartă şi nu pizmuieşte». Unde le-o fi dragostea?!...

Noi am cunoscut şi simţit imediat de ce s-a luat conducerea foilor din mâ­na păr. Trifa: deoarece scrierile de acum sunt reci, fără dar; şi sunt aşa pentru că cei ce scriu n-au trecut prin acel «cuptor» în care s-a topit «omul» de care se leagă strâns întoarcerea sufletelor noastre pe «calea biruinţei». Aşteptăm pe „Iisus Biruitorul”.

Noi rămânem lângă păr. Trifa şi împreună cu el «ostaşi ai lui Iisus» prin Sfântă Biserica Sa!

Fratele Ioachim Pârvu reşiţa, Caraş scrie: Preascumpul nostru trezitor de suflete, preaiubitul nostru păstor sufletesc, Iosif Trifa, preotul lui Dumnezeu, este aruncat şi vândut de fraţii lui, aşa cum a fost Iosif din Scriptură, la egip­teni. Rugăm pe atotputernicul Dumnezeu să-i dea putere să învingă, căci cu noi este Dumnezeu. Să lupte fraţii, să lupte surorile alături de sfinţia sa!

62

Fratele I. Miron orhei scrie: Noi nu ne putem lipsi de scumpul nostru «slăbănog», de părintele Iosif Trifa, care este părintele duhovnicesc prin care am cunoscut Sfânta Evanghelie şi, prin Evanghelie, pe Hristos.

Fratele Tudor Neamu lisa, Teleorman: Din mila lui Dumnezeu şi cu lu­mina căpătată prin cuvântul împrăştiat de Părintele Iosif Trifa prin foile ce a condus şi scris cu mireasmă duhovnicească, ne-a strâns la calea Adevărului, potrivit învăţăturilor Sf. Biserici.

În numele fraţilor ostaşi din această comună, declar categoric că pentru „Iisus Biruitorul” suntem hotărâţi a pierde lutul nostru păcătos şi trecător, spre a câştiga sufletele. Aşteptăm un congres sau o adunare mare, pentru a se lă­muri şi da dreptate Părintelui Trifa, să lucreze şi de aici înainte cu curaj pentru „Iisus Biruitorul”, în care vedem cuvinte de foc sfânt şi mireasmă dulce.

Au fost reviste religioase şi vor mai fi, dar n-au dulceaţă pentru noi ca acele scrise de păr. Iosif, care a absolvit şcoala suferinţei, şcoala Duhului Sfânt.

Aşteptăm foaia „Iisus Biruitorul”; până atunci ne hrănim din «Ostaşul Domnului».”

„O lecţie de la Dumnezeu păţania părintelui Secaş la «manevra» de la Săsciori, jud. Alba

La Oaste s-a pornit o luptă nouă: contra Părintelui Iosif. Căpetenia acestei lupte e părintele Secaş, cel care a «mâncat şi mănâncă din pâinea» Părintelui Iosif, cum zice Psalmistul, ca apoi să spună că-i lup! Dar Dumnezeu i-a dat o lecţie. O lecţie ce va rămânea în istoria Oastei ca un răspuns al lui Dumnezeu. Şcoala în care i s-a dat lecţia a fost Oastea din Săsciori şi jur.

Pentru «a lămuri» frontul din Alba, fără nici o socoteală, s-a fixat o mare «manevră de iarnă» în Săsciori, jud. Alba. Se aşteptau, vezi bine, cei de la «Lumina Satelor», că vor avea zeci de comune şi mii de fraţi. Nu s-a potrivit socoteala de acasă cu cea de la front.

Duminică dimineaţa toţi fraţii din sat s-au dus la biserică. Din satele vecine de-abia au venit cinci fraţi de la Sebeşul de Jos. După terminarea Sf. Litur­ghii, păr. Secaş a anunţat adunarea.

Iată însă că nimeni nu s-a grăbit să ia parte.

Cei cinci fraţi veniţi din Sebeş nu s-au dus la adunarea părintelui delegat cu lămuriri, ci împreună cu fraţii din localitate, unde au plecat genunchii la pământ, cerând de la Domnul Biruinţei sprijin şi ajutor pentru Oaste. Părintele Secaş a ră­mas doar cu şase ostaşi şi câţiva săteni. Acolo, după anumite planuri meşteşugite, au început învinuirile contra Părintelui Iosif. Iată însă că, pe când vorbea mai cu foc delegatul «Luminii Satelor», au început sătenii să-l întrebe şi să-l întrerupă. Vasile Sivan strigă: «Acum puteţi vorbi, că pe Părintele Trifa l-aţi oprit să scoată foaia. I-aţi oprit-o ca să puteţi spune ce voiţi, iară Sf. Sa ca să nu se poată apăra. Eu nu sunt în Oaste, dar văd minunile ce le-a făcut Oastea şi văd cum acum vreţi s-o distrugeţi»... «Sunteţi nişte lacomi, strigă Partenie a Pali, după ce a muncit atâta şi s-a jertfit, acuma l-aţi făcut lup, acuma nu vă mai trebuie».

63

Astfel cică i-a trecut pofta de a mai vorbi şi a plecat mâhnit spre Răhău.

Credem că cele de mai sus vorbesc destul de lămurit. Dumnezeu ştie când şi cum să plătească celor ce iau Numele Său în deşert.”

„Răspunsul fronturilor sute de scrisori venite de la fraţii ostaşi. Ce spun fraţii despre întâmplările de la Sibiu?

În legătură cu cele petrecute la Sibiu şi faţă de cele săvârşite acolo din or­dinul Mitropoliei, fraţii de la fronturi au început să-şi spună cuvântul. Părintele Iosif primeşte zilnic zeci de scrisori de la cei ce îi sunt fii şi fraţi duhovniceşti. Din multele scrisori spicuim, deocamdată, următoarele:

Un preot, vechi luptător

Prea cucernice şi mult iubite Părinte Iosif,

În ajunul Bobotezei am primit, cum cred că au primit şi ceilalţi fraţi ostaşi, foaia „Iisus Biruitorul”, care m-a uimit prin bogăţia de material ce merge drept la inimă... Am nădejde că Domnul va fi cu noi, orice s-ar întâmpla, cerându-I pururea să vă ţină sănătos, spre a alimenta şi mai departe fronturile.

Cu sfinte salutări în Domnul nostru Iisus Hristos.

Pr. Gh. Gh. Bogoride, Lăloaia bacău

O soră din Ţopa tr.-Mare

Toată viaţa mă voi strădui să fiu «prezentă la datorie», răspândind foaia „Iisus Biruitorul” după cât Domnul îmi va ajuta. Şi Iisus Biruitorul ne va ajuta să mergem înainte, pe calea Lui.

Aurelia Mândroiu ostaşă

De la părintele Vladimir Popovici

Răspundem, la apelul scumpului nostru Părinte Iosif, sus şi tare: «Prezent la datorie». Şi nu mergem cu dezertorii. Trimiteţi „Iisus Biruitorul” spre desfacere.

Pr. Vladimir Popovici, ostaş, Glingeni orhei

Un alt mult râvnitor părinte

Iubite frate în Domnul, Iosif,

Din nr. 2 al foii «Lumina Satelor» am simţit că s-a produs ceva neobişnuit în conducerea foii şi aşteptam scrisul sf. tale, care a venit prin „Iisus Biruitorul” pe care am abonat-o şi desfăcut-o. Suntem cu sf. ta şi cu fraţii împreună lucrători. Să dea Dumnezeu să treacă şi această încercare şi Oastea Domnului să iasă biruitoare cu ajutorul Domnului Iisus, Care să fie slăvit în veci. Amin.

Pr. Gh. Gh. Popovici, ostaş, Ruginoasa, jud. Baia

64

Duioasa scrisoare a fr. Ilie Marini

Iubitul şi mult încercatul nostru Părinte,

Vă trimit de pe frontul de luptă unde mă găsesc, din mila Domnului, de câteva zile această scrisoare. Mă gândesc, părinte, acum la împrejurările prin care aţi trecut şi treceţi acum şi, împreună cu fraţii, mă rog Domnului să vă întărească şi să fie cu Lucrarea Sa mult încercată. Tocmai eram la fraţii din Vinerea, jud. Alba, când scumpa noastră solie, sub numele de „Iisus Biruitorul”, ne-a adus veste de bucurie. Deodată am primit însă şi ştirile despre fră­mântările ce s-au petrecut la Sibiu. Toţi fraţii mă întreabă: Ce este? Tuturor le-am îndreptat ochii spre Iisus Biruitorul. Un lucru mă bucură mult: toţi fraţii sunt legaţi cu sufletul de sf. voastră; de aceea bucuraţi-vă, părinte drag. Toc­mai minunea că Domnul v-a redat iar fronturile de luptă este dovada că El este cu Lucrarea Sa. Ştim, părinte, că această cale va fi strâmtă. Dar asta am aş­teptat-o de mult şi dacă a sosit acum, slăvit să fie Domnul.

Ilie Marini,

ostaş, Săsciori, jud. Alba

Din capitala Bucovinei

În afară de râvna mult iubitului frate Viorel Bujoreanu am primit urmă­toarele:

De acum înainte ne vom ţine de Iisus Biruitorul de la Care ne-am născut din nou.

Petru Şerban ostaş, Cernăuţi

De la Sâmbăteni, jud. Arad

Iubite Părinte Trifa,

Luând cunoştinţă despre schimbările ce s-au făcut la Sibiu, Vă rugăm a cer­ceta dacă banii trimişi de noi au ajuns în mâinile Sf. Voastre sau au ajuns în mâi­nile acelui comitet pe care nu-l cunoaştem şi cu care nu avem nici o legătură su­fletească, pentru că nu au clădit nimic la temelia Oastei şi nici nu au lucrat nimic la deşteptarea noastră. Noi vă rugăm să luaţi la cunoştinţă că Oastea Domnului din această comună va rămâne şi pe mai departe credincioasă Bisericii Ortodoxe şi aceluia care ne-a născut la o viaţă nouă şi la al cărui glas noi ne-am deşteptat, după cum ne-a vorbit păr. Vasile Ouatu la fereastra sanatoriului din Sibiu. Noi cu toţii am trimis înapoi foaia «Lumina Satelor» şi suplimentul ei, «Oastea Domnu­lui». Aşteptăm cu nerăbdare pe „Iisus Biruitorul”. Domnul ne va duce la biruinţă.

Stancu Petru ostaş al Domnului Din Vişina-Veche, jud. Romanaţi

Cucernice părinte Trifa,

Fraţii din părţile noastre sunt gata de luptă şi vă întindem mâna de ajutor ca să vină „Iisus Biruitorul”.

Petru Stoinovici ostaş al Domnului

65

De la Stăneşti măgireşti, jud. Bacău

Iubite Părinte Trifa,

Vedem cu durere că s-a început lupta împotriva Sf. Tale. Sub «avize im­portante» vedem numai ură. Lucrul e prea jignitor şi mă gândesc, oare cu această recunoştinţă răsplătesc oamenii virtuţile unui om care a muncit cu atâta zel, până la jertfă, pe ogorul Domnului? Şi lucrul de căpetenie care ne jigneşte e că au asemănat cărţile Sf. Tale cu cărţile de joc din gura lupului. Noi vă spunem sincer, fără să vă măgulim, că numai datorită cărţilor Sf. Tale ne-am trezit din somnul păcatelor şi tot cu ele ne hrănim sufletele în adunările noastre. Apoi dacă nici acestea nu sunt bune, atunci care mai sunt bune?

Noi vă rugăm să ne trimiteţi tot ce scrieţi.

Toader Cazacu ostaş al Domnului Din Conop, jud. Arad

Cucernice părinte sufletesc,

La apelul sf. voastre eu răspund: «Prezent la datorie!»

Brănescu Petru, ostaş

Ce scrie primul ostaş al Basarabiei

...După oarecare neînţelegeri, ori de ce natură ar fi ele, ca un trăsnet din senin ne vine foaia «O. D.» nr. 3, cu ilustraţia: un lup murdar, în piele de oaie cu 3 cărţi de joc în gură şi cu inscripţia «poftire frăţească». Această închipuire diabolică ni-l înfăţişează pe martirul nostru, pe acela care s-a sacrificat pe sine în slujba Sf. Evanghelii, pe Păr. Iosif Trifa. Asta e grozav, nu e altceva decât un glonţ tras în plin, direct în sufletul nostru, zidit prin ajutorul Sf. Sale. Asta e o apostolie în folosul vrăjmaşilor Bisericii noastre ortodoxe. Duşmanii Bisericii vor umbla la dreapta şi la stânga cu această «ilustraţie» a celui care i-a lovit şi pe care ai săi îl dau în chip de lup.

Apoi noi, când am trimis «dinarul văduvei» pentru Tipografia Oastei, l-am trimis la chemarea Părintelui Iosif. Oastea era săracă şi cu anevoie se scoteau cărţile şi foile. În acel timp nevoios nu erau concurenţi şi nici «neînţelegeri». Astăzi, când O. D. are ceva, se găsesc şi concurenţi care sunt gata să omoare suflete, numai să pună mâna pe ceea ce le place ochilor trupeşti.

Diacon Gh. Goalciuc, com. Trebujeni, jud. Orhei ostaş al Domnului

Ce zice fratele Radu Hagiu

Eu prefer să rămân la „Iisus Biruitorul”. Am făcut abonamente pentru no­ua gazetă. Bunul Mântuitor să vă dea putere să duceţi lupta până la capăt cu „Iisus Biruitorul”.

Radu Hagiu ostaş, Braşov

66

Ce zic fraţii din Grăniceri arad

Iubite Părinte Iosif,

Starea ce ni se prezintă ne-a făcut, după 12 ani de citire a foii «Lumina Satelor», de, toţi cititorii ei, am abzis-o. Fraţii au zis: «Dacă Părintele Iosif a fost dat afară, noi mergem după omul lui Dumnezeu».

Şt. Moţiu cantor, ostaş Din Matca, jud. Tecuci

Cucernice Părinte Trifa,

Dorinţa noastră este să fim cât mai mulţi cu Domnul şi cu „Iisus Biruitorul”. Vom lupta înainte, alături de sf. voastră. Domnul va birui.

Neculai Gh. Jîtcă ostaş al Domnului

Un frate învăţător din Bihor

Iubite părinte sufletesc,

Primind noua gazetă, m-am bucurat că iarăşi vom avea hrană sufletească. Dăm slavă lui Dumnezeu şi pentru prigoană. Noi ştim cât aveţi de suferit de la cei ce «vă iubesc». Ne vom ruga mereu Domnului nostru Mântuitor ca să vă ajute să biruiţi.

Hera Dumitru învăţător, ostaş De la Iaşi, capitala Moldovei

Iubite Părinte Trifa,

Vedem cum diavolul luptă mereu. Dar Iisus va birui! Noi, cei din Iaşi, gru­paţi în jurul păr. Lungeanu, salutăm suferinţa sfinţiei voastre. Noi vom căuta să nu pierdem pe Iisus cel Răstignit. Deşi suntem puţini, noi facem zid de apărare în jurul sf. voastre şi vă vom asculta sfaturile şi învăţăturile, pentru că glasul sf. voastre ne-a arătat calea către Iisus. Pe sf. ta te-am auzit vorbind întâi de Oaste. Ştim cât aţi suferit. Noi vom merge cu Iisus Biruitorul înainte. Pentru Iaşi trimiteţi 60 ex. gazete.

Ioan V. Lazăr ostaş al Domnului

Un notar, ostaş al Domnului

De aici, din depărtare, ne apropiem cu frică şi cu cutremur de Tine, Doamne Iisuse, şi Te rugăm plini de nădejde: învredniceşte-ne din nou ca să putem auzi glasul sfânt al părintelui nostru iubit, care ne-a îndemnat cu atâta dragoste la lupta cea sfântă pentru mântuirea sufletelor noastre şi pentru întă­rirea Sfintei Tale Biserici.

Ioan Diniş, notar ostaş al Domnului

67

De la Oastea din Văleni, jud. Făgăraş

Cucernice Părinte Trifa,

Cu durere am aflat despre cele petrecute la Sibiu. Noi ştim însă cine a fost în fruntea Oastei şi ostaşii din Văleni vor urma pe acela care i-a scos la lumi­nă, de la moarte şi din lanţul păcatului. Noi credem că nimeni nu trebuie să caute la munca altuia.

Iosif Boieriu, ostaş

Ce scriu două surori ostaşe

Am auzit şi noi despre cele întâmplate la Sibiu şi ne mirăm mult de cele ce s-au petrecut. Cuvintele cele dulci şi cărţile cele minunate care ne încălzeau inimile sunt astăzi răstignite ca şi „Iisus Biruitorul”. N-avem însă nici o grijă, căci ştim că Domnul va fi Acela Care va birui.

Slăvit să fie El!

Maria Popa şi Paraschiva Banciu, ostaşe,Tilişca, jud. Sibiu

Ce scrie un preot din Dâmboviţa

Iubite părinte,

Cu multă durere am luat la cunoştinţă de faptele petrecute în sânul Oastei şi am tot aşteptat să văd închizându-se cât mai curând această rană atât de du­reroasă pentru mersul şi dezvoltarea acestei lăudabile mişcări de înnoire creş­tinească.

Nu mi-a fost greu să precizez de la început cine poartă vina şi cu cine merge dreptatea, cunoscând anumite pofte de lăcomie şi dominaţie ale unor anume feţe bisericeşti, depăşiţi şi ca moral şi ca intelect de mulţi din preoţii de mir care şi-au înţeles drumul crucii în munca pastorală. Nu mai încape îndoială că păr. Trifa trebuie sprijinit şi cu fapta, nelăsându-l pradă poftelor nesăţioase de acaparare şi distrugere. Această dumnezeiască instituţie se pare că e sortită ca tocmai cei ce sunt chemaţi s-o ilustreze, să o pogoare cu asemenea fapte. Aproape că nu-ţi vine să crezi că asemenea fapte se petrec în Biserica creştină şi sunt dirijate de un conducător al ei. Diversiunea cu „plecarea” păr. Trifa din sânul Bisericii nu poate prinde. De la o vreme pare că autoritatea bisericească nu are altceva de lucru decât să-i îngroape pe cei mai buni slujitori ai ei şi să înalţe pe toţi nechemaţii şi neisprăviţii. Pornirile acestea trebuie stăvilite cu orice preţ. Deocamdată trebuie refuzate toate fo­ile venite de la Sibiu şi abonate numai cele trimise de părintele Trifa. Mă doare că într-o vreme ca acea de astăzi, când mişcarea aceasta luase pro­porţiile unui eveniment din primele veacuri creştine, a venit o asemenea ca­lamitate ca să o zăgăzuiască şi s-o tulbure.

Dumnezeu va trimite pedeapsa la vreme.

Pr. P. P. jud. Dâmboviţa”

68

„Ce spun fronturile

La redacţia foii «Ostaşul Domnului» am primit o mulţime de scrisori, adre­sate păr. Vasile Ouatu, redactorul foii, din care se poate de asemenea vedea ce spun fronturile şi ostaşii.

Spicuim următoarele:

Un ostaş din Bucovina

Vă comunicăm că Oastea Domnului din jud. C. Lung bucovina este una­nim pentru părintele Iosif Trifa, fiindcă al lui glas l-am auzit mai mult şi mai bine şi prin a lui chemare am plecat la lupta sfântă. Îl cunoaştem pe Iisus ca Mântuitor şi pe păr. Iosif ca un apostol al vremurilor noastre. Cine nu este cu Domnul e cu Faraon, în Egipt, şi cine este apoi cu Domnul şi cu Păr. Iosif mer­ge luptând spre Canaan. Mărit să fie Domnul pentru toate.

Latiş Gheorghe, ostaş, Câmpulung bucovina

Unde să mergem?

P. C. părinte Ouatu,

Aflând despre acele schimbări de pe la Oastea noastră dragă, vă rugăm să publicaţi această scrisoare:

Î. P. S. Sale, Mitropolit Nicolae,

Noi, ostaşii Domnului, suntem un fel de călători către Patria Cerească. Ne asemănăm întrucâtva cu israelitenii prin pustie. Ei aveau conducător pe Moise. Noi am plecat cu Părintele Iosif Trifa. Întotdeauna simţeam lipsa Păr. Trifa şi eram cu nădejde duhovnicească. Iată însă că atunci când a sosit la luptă e dat la o parte. Noi o spunem pe faţă, nu vrem cerceii de aur şi verigile de la boieri. Noi nu vrem un scris măiestrit şi fără sare. De aceea noi mergem după Părintele Iosif, căci scris este: Chiar dacă aţi avea zece mii de învăţă­tori, unul este care v-a născut duhovniceşte (I Cor. 4, 15). Judecaţi, Î. P. S. Stăpâne, cine ne-a strâns din toate colţurile ţării la Sibiu, la cărţi şi la gaze­te? De ce am alergat noi la Sibiu? Noi o spunem cu sinceritate: conţinutul de azi al gazetelor să-l fi avut ele de la început, nu ne mai vedea nimeni la Sibiu, căci, mărit să fie Dumnezeu, scriitori avem şi în provinciile noastre. Este Pă­rintele Iosif care, prin vraja Cuvântului, ne-a născut la o viaţă nouă şi de aceea noi nu-l putem părăsi.

Silvestru Ţurcanu sat Pojorâta, jud. Bălţi, ostaş al lui Iisus Biruitorul”

„Prezenţi la datorie

Am mai primit numeroase scrisori de la fronturi, în care fraţii ostaşi răs­pund: «Prezenţi la datorie». În numerele viitoare le vom publica. Deocamdată amintim că am primit de la următorii fraţi şi grupuri ale Oastei:

69

Morariu Mihai simeria, jud. Hunedoara; Mocuţa Ştefan arad; M. Vul­can constanţa; Gh. Gheorghe cernăuţi; Ana P. Muntean călăraşi; I. Stănescu t. Severin; Ion Moţol olt; Viţă Ştefan mehedinţi; Florea Călin teleorman; M. I. Bozavan tg. Jiu; Leana Iliescu bucureşti; Paraschiv Sâr­ghie corod; Oastea din Obârşia Nouă, jud. Romanaţi; Gh. Gloguş borodnic, Bucovina; de la frontiera de vest a Banatului; Ana Tudoran braşov; Oastea Domnului din Mândruloc şi Cicir, jud. Arad; Oastea Domnului din Stoborăşti, Teleorman; Oastea Domnului din Lugoj; Ion Bârsan brăila; Zaharia Cudlic pojorâta, Bucovina; Oastea Domnului com. Teleaga, jud. Prahova; Dumitru Caba beznea, Bihor; C. G. Călin călăraşi; prof. de religie Gh. A. bucovi­na; Ion Gh. Oltean ciofrângeni, Argeş; Nic. Brânduşa şoimul Mureşan; Ioan Vişan mehedinţi; Ioan Paţilea, Pechea covurlui; Tuza Ioan călan, Hunedoara; Anisia Morariu săsăuş, jud. Sibiu; Rodaş Gh. bucovina; I. Lugojan timiş; Grămadă Nic. c.-Lung, Bucovina; Const. Brădăţean capucodrului, Bucovina; Alex. Stegaru gura Săraţi, Buzău; Gh. Ciutilă romoşel, Hunedoara; Mihăilă Iacob vânători, jud. Tr. Mare; Ioan Stănicioiu sântămaria de Piatră, în numele Oastei de acolo; Aurel Şampu cincşor, Fă­găraş; C. V. Pădurean simnicea, Botoşani etc.”

Dreptate, lumină şi adevăr

Cei de la «Lumina Satelor», care s-au făcut stăpâni pe munca şi jertfa Pă­rintelui Iosif Trifa, prin acte cu totul necreştineşti ca: abuz de putere etc., etc... socot că, dacă au furat în văzul lumii foaia «Oastea Domnului», vor putea fura şi camioneta Oastei. Cu aceste gânduri, probabil, sau în nădejdea că vor induce în eroare pe fraţii ostaşi, publică înainte cheta pentru camionetă. Dacă se poate spune că trăim în ţara abuzurilor şi a ilegalităţilor, apoi s-o ştie toţi că ostaşii au ochi şi văd.

Camioneta este proiectată pentru Oastea vie, activă, lucrătoare şi nu pentru o Oaste moartă, lipsită de orice duh, care urăşte şi prigoneşte pe Hristos. Fraţi­lor, luaţi aminte!”

„La încheierea foii, primim îmbucurătoarea veste că foaia „Iisus Biruitorul” este liberă să apară.

Fraţii o vor primi peste câteva zile. Iisus Biruitorul a biruit!”

„Cuvântul Oastei Domnului de la Iaşi

În sufletele tuturor ostaşilor de la Iaşi, şi chiar din întreaga Moldovă, au avut un răsunet dureros ultimele veşti de la Sibiu, veşti împrăştiate şi exagerate în mod interesat de părintele Petru Chirică, asupritorul Oastei Domnului de pe aceste meleaguri.

Faţă de această întorsătură a lucrurilor, găsit-am de cuviinţă să ne spunem şi noi cuvântul nostru.

Dacă faţă de ierarhia noastră bisericească, cea de Dumnezeu rânduită după vremi ca povăţuitoare, suntem între cei dintâi pildă de ascultare căci aşa spune

70

porunca dumnezeiască, pe de-o parte, iar pe de alta chiar însăşi firea neamului nostru, în tot trecutul istoriei lui, n-a cunoscut altă atitudine faţă de stăpânire decât respect şi ascultare ne întrebăm: cum am putea călca noi acelaşi cuvânt dumnezeiesc care ne porunceşte să nu uităm pe cei care ne-au grăit despre Cu­vântul lui Dumnezeu? (Evrei 13, 7). Deci nu vom putea uita şi părăsi pe Păr. Io­sif Trifa, acela care ne-a trezit la o viaţă nouă. Căci nu putem considera toate acele relaţii date de «Lumina Satelor» despre Păr. Iosif decât pietre aruncate cu gând ucigător în capul aceluia care o viaţă întreagă n-a ştiut decât să se roage şi să sune din trâmbiţa redeşteptării. Oh! Dumnezeule! Ce-o fi zicând sectanţii?... Ce-o fi gândind Satana?

Noi, ostaşii de la Iaşi, şi cu asentimentul celor 60 de cluburi ostăşeşti din întreaga Moldovă, Bucovină şi Basarabie, cu care suntem în legătură şi cores­pondenţă frăţească, protestăm contra acestui odios atentat la numele Părintelui Iosif Trifa şi rugăm respectuos pe Î. P. S. Mitropolitul Nicolae al Ardealului să cerceteze încă o dată şi mai de aproape cazul (situaţia), redându-ne tuturor osta­şilor pacea sufletelor noastre; iar Părintelui Iosif, posibilitate şi încurajare în greaua luptă contra puternicului vrăjmaş diavol. Căci prin el astăzi cunoaştem pe Hristos şi nu ne putem despărţi de glasul lui decât când ne va închide mor­mântul. Ne închinăm legilor, ne supunem ierarhiei noastre bisericeşti, dar calea sufletului nu ne va putea-o închide nimeni.

În numele Oastei Domnului din Iaşi şi cu asentimentul tuturor fraţilor din Moldova, Bucovina şi Basarabia,

Ioan V. Lazăr ostaş, Iaşi, bis. «Frumoasa»”

„Un cuvânt al Oastei Domnului din Galaţi

Suntem cu sufletul zdrobit că luptătorul aprig de la foaia «Oastea Domnu­lui», azi „Iisus Biruitorul”, Părintele Iosif Trifa, care a trecut printr-o lungă şi grea suferinţă de boală, zăcând ani de-a rândul pe pat de sanatoriu, azi, când Domnul l-a înviorat puţin, Satan din nou lucrează şi, de data aceasta, cu mai multă furie spre a-i zdrobi sufletul. Acum şase ani, prin puterea Domnului Iisus şi credinţă vie, Păr. Iosif a născut pruncul, foaia «Oastea Domnului», care, cu sacrificii mari a crescut până la vârsta de şase ani. Astăzi, Satan vrea să ucidă acest copil. Deoarece acest prunc a rodit mult şi a dus mulţi oameni la credinţă, scoţându-i din mocirla păcatului, Satan s-a înfuriat şi vrea cu orice preţ a-l ni­mici.

Dar, oricât de puternic o fi Satana, alături de care lucrează întreaga lume pământească, el nu ne va birui, deoarece cu noi lucrează Domnul şi îngerii din ceruri.

Pentru aceea, noi, ostaşii Domnului din Galaţi, având sufletul zdrobit şi ochii înlăcrimaţi, protestăm din toată inima în Numele Scumpului nostru Mântuitor, Doctorul şi Vindecătorul oricărui suflet împotriva tuturor actelor necreştineşti săvârşite cu intenţia de a nimici un om şi o lucrare.

71

În interesul Oastei din întreaga ţară, precum şi al Sfintei noastre Biserici, rugăm stăruitor pe Î. P. S. Sa Mitropolitul Nicolae să înceteze prigoana îndrep­tată asupra Păr. Iosif Trifa şi să-i lase libertatea de acţiune, să poată continua lupta pentru Iisus Biruitorul şi pentru cucerirea sufletelor, căci numai Iisus poate coborî în suflete pace şi iubire.

Pentru aceea noi, ostaşii Domnului, făgăduim solemn că ducem lupta îna­inte cu Iisus Biruitorul.

«Oastea Domnului» galaţi”

Slăvit să fie Domnul!

72

Meditaţii

OSTAŞI AI LUI IISUS

Ostaşi ai lui Iisus Biruitorul, ce-n luptă pentru El v-aţi înrolat, luptaţi mereu, luptaţi neîncetat precum gornistul nostru ne-a-nvăţat, să nu vă biruie ispititorul, nu pierdeţi dreptul ce v-aţi câştigat!

Ostaşi ai lui Iisus Biruitorul, prigoane peste voi s-au abătut fiindcă duhul nostru n-a putut să-ntoarcă iarăşi unde-a fost pierdut, fiindcă nu huliţi pe-nvăţătorul prin care pe Iisus L-aţi cunoscut.

Ostaşi ai lui Iisus Biruitorul, nu daţi ‘napoi din drumul apucat; gornistul nostru nouă ne-a lăsat prin pilda lui o cale de urmat, prin suferinţe pe Mântuitorul, că-ntreg calvarul trebuie urcat.

Ostaşi ai lui Iisus Biruitorul, în lume trebuie să suferiţi oricât de mult aţi fi batjocoriţi, ca, prin răbdare, să vă-nvredniciţi de Domnul cel hulit, Mântuitorul, şi-n slava Lui alăturea să-I fiţi.

Ostaşi ai lui Iisus Biruitorul, să nu vă-ntoarceţi iarăşi la păcat, rugaţi-vă fierbinte, ne-ncetat să nu trădaţi Cuvântul cel curat, ci să urmaţi ‘nainte-mergătorul ce-n luptă sfântă-ntâiul v-a chemat.

Ostaşi ai lui Iisus Biruitorul, ţineţi mereu privirea numai Sus, vestiţi din Răsărit până-n Apus pe Cel ce-n moarte viaţă v-a adus! Va trece ca un fum prigonitorul, dar neînvins în veci va fi IISUS.

3. MAREA CERNERE

„Satan v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu.” (Luca 22, 31)

Istoria omului lui Dumnezeu şi a Lucrării Sfinte începută cu el îşi urma cur­sul ei rânduit, după cum era scris: „Negreşit, Fiul Omului Se duce, după cum este rânduit. Dar vai de omul acela prin care este vândut El!” (Luca 22, 22).

În cursul rânduit al acestei istorii, Lucrarea Oastei trebuia să fie trecută prin cernerea, prin încercarea credinţei, prin uşa cea strâmtă, după cum în chip asemănător s-au petrecut şi cele descrise în frământatul capitol 22, din Sfânta Evanghelie după Luca, atât de asemănător cu tot ce se petrecea acum în Oastea Domnului, care era tot Lucrarea Lui.

După ce, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, sfatul „împotriva lui Iisus” din Oaste fusese ţinut,

după ce mijlocul cum să omoare voluntariatul ei duhovnicesc şi apostolatul ei frumos fusese hotărât

şi după ce omul prin care să se pornească ducerea la îndeplinire a acestor planuri fusese aflat

lovitura a fost dată pe neaşteptate şi în mod necruţător.

După cum s-a putut vedea din toate mărturiile aduse în capitolele de mai înainte. Şi din cele ce vor mai urma.

În Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu ne sunt arătate limpede, prin lumina tuturor celor ce s-au întâmplat în trecut, toate cele ce au să se întâmple în viitor.

Se spusese doar de mult, în vechime, că „nu este nimic nou sub soare, că tot ce a fost va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face” (Eclesiast 1, 9). Şi tot la fel se spusese că „nu este sluga mai mare decât Domnul său, nici apostolul mai ma­re decât Cel ce l-a trimis” (Ioan 13, 16). Dacă M-au urât pe Mine, şi pe voi vă vor urî a spus Mântuitorul şi dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni (cf. Ioan 15, 18-20).

Le spusese doar Mântuitorul, cu sfintele Lui buze, cutremurătoarea înşti­inţare: „Simone, Simone, Satan v-a cerut să vă cearnă cum cerni grâul...”

Trebuia odată să vină şi Ghetsimanii, cu neaşteptata lovitură, cu mişeleasca trădare a ucenicului vânzător, unealta fărădelegii. Cu „prilejul de poticnire” care era îngăduit. Şi cu marea cernere satanică permisă de Sfântul Dumnezeu, peste

74

Alesul Său Sfânt şi peste aleşii Săi sfinţi, pentru curăţirea şi desăvârşirea lor, în vederea marelui scop mântuitor la care fuseseră chemaţi.

Momentul cernerii însă este un examen mare şi greu, tot aşa ca şi suferinţa, care vine înaintea acestuia ca şi după el.

Cine crede şi cine spune că mântuirea este un lucru uşor acela se înşală pe sine şi înşală şi pe alţii.

Mântuitorul nostru Sfânt a vorbit mult şi în multe rânduri ucenicilor Săi despre necazuri, primejdii, spini şi cruci. De calea îngustă, de lepădarea de sine, de feluritele şi multele încercări şi cerneri prin care va trebui să treacă spre a se dovedi acei care sunt vrednici de slava veşnică...

Iar în cartea Apocalipsei este arătat limpede că acei care vor fi îmbrăcaţi în hainele albe sunt cei care au trecut cu bine prin necazul cel mare. Care au biruit prin Sângele Mielului, prin cuvântul mărturisirii lor şi pentru că nu şi-au iubit viaţa lor, chiar până la moarte (Apoc. 7, 14; 12, 11).

Omul lui Dumnezeu prevăzuse acest adevăr, prevăzuse acest examen al Oastei. Şi mai dinainte înştiinţase despre el, după cum s-a scris mai de multe ori în cartea aceasta.

Iar când această cernere a şi venit, când ne găseam în mijlocul încercării celei mari, de asemenea a spus: „...mulţi cred că toate cele ce s-au petrecut şi se petrec la Oaste sunt nişte urzeli ale diavolului, dar eu văd în toate Mâna Dom­nului şi planul Lui pentru cernerea şi curăţirea noastră...”

Prin feluritele ei chipuri, „cernerea Satanei” este un mijloc prin care Sfinţenia lui Dumnezeu îşi alege şi îşi curăţă mereu pe acei care tocmai prin trecerea cu bine a acestor examene grele se vor dovedi vrednici a şedea împreună cu El pe scaunul Lui de domnie, după cum şi El, Domnul şi Mântuitorul lor, tocmai prin suferinţă a fost desăvârşit (Evrei 2, 10). Şi numai după ce a biruit până la moarte, a şezut cu Tatăl pe scaunul Lui de domnie (Apoc. 3, 21).

Abia după această mare şi ultimă făgăduinţă, credinciosul vede cerul des­chis (Apoc. 4, 1).

Acum suntem însă la începutul anului 1935, la începutul timpului marilor cerneri, când, din cauza neaşteptatei lovituri, prima impresie a fost pentru mulţi o mare zăpăceală.

Omul lui Dumnezeu zăcea cu mâinile legate şi cu graiul acoperit.

La 6 ianuarie 1935, apăruse foaia „Iisus Biruitorul” dar în afară de un anunţ „Pentru abonaţii foii «Oastea Domnului»”, în care se spunea: „Tuturor abonaţilor şi cititorilor foii «Oastea Domnului» le aducem la cunoştinţă că, siliţi de anumite împrejurări, am încetat deocamdată redactarea şi apariţia acestei foi”...

şi în afară de un desen reprezentând o oaie între doi jandarmi înarmaţi, sub care era scris: „Oaia care şi-a făcut de cap” e adusă la „ascultare” şi „disciplină” cu cele mai noi metode de „pastoraţie”

75

deci în afară de aceste două semne care ar fi putut da ceva de bănuit, nu mai era în tot cuprinsul celor opt pagini ale lui „Iisus Biruitorul” nr. 1 pline de minunate învăţături nimic despre tot ce se petrecea la Sibiu.

Ba, mai era încă ceva: era articolul de fond, apărut pe prima pagină, de-o parte şi de alta a unui tablou cu Iisus cel Răstignit, care avea următorul cuprins-rugăciune şi care el însuşi spunea totul:

„Înainte, cu Iisus Biruitorul

...Iisuse, Preadulcele meu Mântuitor! Sunt 12 ani de când foloseşti în lucra­rea Ta acest vas slab şi nevrednic. De multe ori, eu credeam că Tu ai isprăvit cu acest vas. Numai înainte cu câteva luni, îmi aşteptam intrarea în pământ. Dar Tu, Doamne, printr-o minune m-ai întors din calea spre cimitir şi m-ai redat ia­răşi luptei. Şi tocmai această minune pe mine mă înfricoşează. Ea pare că îmi spune că Tu, Doamne, mai vrei ceva cu mine, altcum m-ai fi lăsat să intru în pământ.

Tu ai strigat din nou pe robul Tău, iar robul Tău răspunde: Aicea sunt, Doamne!... Iată-mă, Doamne!... (Fapte 9, 4). Stau gata la orice îmi vei comanda Tu. Stau gata şi de plug şi stau gata şi de jertfă. Cu lacrimi de foc eu Te rog, Iisuse Doamne, arată-mi voia Ta, arată-mi porunca Ta, mie şi fraţilor mei, pe care ne-ai strâns în jurul Crucii Tale. Noi nu ne înfricoşăm. Ştim că drumul ce ni-l arăţi nu poate fi altul decât drumul Crucii, drumul suferinţelor, drumul luptelor, drumul jertfelor.

Tu, Doamne, vei arăta fraţilor mei, când vei afla Tu de bine, cum am ajuns la foaia aceasta. Acum Îţi mulţumim că ne-ai cercetat din nou cu furtuna Ta, ca să ne aduci la acest „Iisus Biruitorul”... la foaia aceasta, care spune şi ea răspicat că tot ce s-a făcut la Oaste a fost, este şi va fi biruinţa Domnului. Noi am luptat şi El a biruit.

Fraţii mei, plecăm din nou la luptă cu acest „Iisus Biruitorul”. Plecăm din nou la luptă, gata de orice jertfă.

Pentru Tine, Doamne, suntem gata să jertfim totul, până şi preţul cel mic al vieţii noastre.

Plecăm din nou la luptă şi nu ne înfricoşăm de nimic. Până când Iisus Bi­ruitorul Se află în fruntea noastră, de cine ne vom teme?

Aicea suntem, Doamne, la picioarele Crucii Tale şi aşteptăm voia Ta şi po­runca Ta. Stăm gata şi pentru plug şi pentru jertfă. Du-ne la biruinţă prin foc, prin furtuni, prin lupte şi jertfe. În orice noapte am ajunge, arată-ne cu litere de foc porunca Ta că «noi trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni» (Fapte 5, 29).

La luptă, fraţi ostaşi, la luptă! Cu Iisus Biruitorul, înainte!

Iisuse Doamne, suntem în drum spre Canaan... prin «pustie»... prin ţara luptelor. Dă-ne neîncetat apă din Stâncă, mană din cer şi biruinţă asupra lui

76

«Amalec» (firea cea veche). Condu-ne cu «stâlp de foc» şi cu «nor luminos», ca să păşim înainte cântând, luptând şi biruind până ce vom trece «Iordanul» şi vom intra în «Canaanul» ce ni l-ai pregătit, ca să trăim cu Tine în vecii vecilor. Amin.

Preotul Iosif Trifa”

Ce hotărâtă înştiinţare de luptă striga aici Duhul Sfânt prin pana de foc a acestui devotat şi ascultător ostaş al Domnului Iisus Hristos! Ce limpede şi clară era porunca ceasului de faţă pentru toţi cei care îşi aleseseră numele şi soarta Oastei lui Hristos! Şi ce cutremurătoare se profila înaintea lor calea Crucii cu toate popasurile ei până la Golgota... iar dincolo de ea, strălucirea nebănuită a unei veşnice răsplătiri pentru cei care o vor putea ajunge, trecând biruitori prin toate până la ea...

Dar acum, cununa este încă departe, iar vrăjmaşul este lângă noi.

Au urmat îndată toate cele descrise pe scurt în capitolul cel dinaintea aces­tuia: năvala poliţiei trimise de Mitropolie cu legarea şi oprirea foii „Iisus Biruitorul”. Batjocurile, minciunile şi ameninţările fără frâu, revărsate neîncetat prin foile şi unealta vrăjmaşului parcă prescrise pentru aceasta. Pregătirea şi împli­nirea planului de măsuri nimicitoare împotriva omului şi Lucrării lui Dumne­zeu, care, smerit şi bolnav cum era, părea că va fi zdrobit cu uşurinţă şi dintr-o dată de toate aceste necruţătoare şi infernale răzbunări.

„Dar Eu M-am rugat ca să nu se piardă credinţa ta!...” era atunci raza mângâietoare şi dulce care străbătea de la Domnul, prin toţi aceşti nori învolbu­raţi, până la străfundul inimii fiecăruia dintre noi, începând cu cel mai lovit...

În lunile acelea când şi peste noi cei din preajma Părintelui Iosif curgeau din greu loviturile nedrepte, o mare durere şi tulburare ne apăsa inimile. Singura putere care ne mai ţinea vie nădejdea şi tare îndrăzneala în luptă era rugăciunea.

Îmi amintesc şi acum de câte ori, în iarna aceea, mă retrăgeam împreună, mai ales, cu fr. Marini şi sora Tili din librăria unde lucram, în pivniţă. Şi aco­lo, printre baloturile de coli ale cărţilor necompactate, îngenuncheam pe ci­mentul rece şi ne rugam.

Căldura inimilor noastre fierbinţi se înălţa aburind spre cer, iar lacrimile noastre calde, căzute pe cimentul îngheţat, se sleiau ca nişte stropi de lumânare.

Aşa simţeam noi că putem ajuta la ţinerea în sus a mâinilor omului lui Dumnezeu, pentru izbânda contra lui „Amalec” care năvălise şi asuprea Lucrării Domnului.

Ce grele şi apăsătoare au fost pentru noi acele luni de ianuarie şi februarie ale anului 1935!...

În acest răstimp, avusese loc între Părintele Iosif şi mitropolitul Bălan ur­mătorul schimb de scrisori. Le redăm mai jos, spre a se vedea cum au izbucnit

77

dintr-o dată, la suprafaţă, cele ce se pregătiseră în ascuns şi cum se deformează faptele, spre a-l scoate vinovat tot pe cel lovit pe nedrept:

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,

Faţă de felul cum s-a desfăşurat consfătuirea noastră de ieri, 30 dec. (unde i se comunicaseră măsurile de constrângere), cu regret Vă aduc la cunoş­tinţă că pentru moment am încetat redactarea şi tipărirea foii «Oastea Domnului» a cărei proprietate îmi aparţine, fiind fondatorul şi creatorul ei.

O dată cu aceasta, Vă rog a dispune să nu mai figurez pe frontispiciul foii «Lumina Satelor» ca redactor.

Mi-am înaintat şi demisia din postul ce l-am avut, după ce, din cauza bolii, nu mai sunt capabil de serviciu...

Sibiu, 31 decembrie 1934

Pr. Iosif Trifa

La care s-a primit imediat următorul răspuns:

Arhiepiscopia Ort. Rom. de Alba Iulia şi Sibiu

Nr. 32 1935 Bis.

Cucernice părinte,

În conformitate cu cererea C. Tale înregistrată la Cons. nostru Arhiepiscopesc sub nr. 32 la 2. I. a. c., Ţi se face cunoscut că am primit demisia C. Tale din funcţia de preot ce ai avut în Arhiepiscopia noastră.

O dată cu aceasta eşti absolvat de toate însărcinările ce le-ai avut în le­gătură cu Mişcarea religioasă din sânul Bisericii noastre, «Oastea Domnului», precum şi de cele în legătură cu publicaţiile periodice ale ei, «L. S.» şi «O. D.».

În urma acestei absolvări rămâne pentru C. Ta obligamentul de a prezenta dare de seamă despre toate chestiunile în legătură cu «Oastea Domnului».

Sibiu, în şedinţa secţiei bisericeşti de la 2. I. 1935

Cu arhiereşti binecuvântări,

Nicolae, V. Nistor,

arhiepiscop şi mitropolit secretar

C. Sale, preot Iosif Trifa Sibiu, Sanatorul Wachmann

Această scrisoare a fost urmată peste trei zile de alta:

Arhiepiscopia Ort. Rom. de Alba Iulia şi Sibiu

Nr. 27 1935 Bis. 5. I. 1935

Cucernice părinte,

Drept urmare la hotărârea Consiliului Arhiepiscopesc cu Nr. 32/1935, prin care ţi s-a primit demisia din funcţia de preot în arhiepiscopie şi ai fost

78

absolvat de toate însărcinările ce le-ai avut în legătură cu Mişcarea religioasă din sânul Bisericii noastre, «Oastea Domnului», precum şi cele în legătură cu publicaţiunile ei periodice, «Lumina Satelor» şi «O. D.», Ţi se face cunoscut că având a te conforma întocmai normei canonice privitoare la cenzura biseri­cească (vezi: Milaş, Dreptul Bisericesc Oriental, Trad. de D. I. Cornilescu şi V. S. Radu, Buc. 1915, pag. 363-364) orice publicaţiuni cu caracter religios şi moral vei putea da la lumină numai cu încuviinţarea prealabilă a Noastră.

Cu arhiereşti binecuvântări,

Nicolae, V. Nistor,

arhiep. şi mitropolit secretar

Anexă: Extras din cartea

Milaş pag. 363 4

D. sale, pr. Iosif Trifa Sibiu, Sanatorul Wachamamn

Tot în aceeaşi zi, Părintele Trifa răspundea următoarele:

Prea venerat Consiliu Arhiepiscopesc,

Cu referire la cele ce mi s-au comunicat din partea prea ven. Cons. Arhiepiscopesc sub nr. 32/1935 bis, răspund:

În legătura cu Oastea Domnului n-am avut absolut nici un fel de însărci­nare şi încredinţare din partea nimănui. În consecinţă, n-am de prezentat în le­gătură cu această Mişcare nici un fel de dare de seamă.

Creaţia spirituală a Mişcării Oastea Domnului a venit pe de-a-ntregul din partea Domnului. El mi-a inspirat-o şi prin El am creat-o. El Singur mi-a dat însărcinarea în crearea acestei Mişcări. Lui singur am gestiuni de predat. El singur mă poate opri să nu mă mai ocup de ea.

Accentuez însă ceea ce am spus de atâtea ori: am respectat întru totul în­văţăturile Sfintei noastre Biserici. Am lucrat în cadrul acestor învăţături şi voi lucra şi mai departe tot în cadrul acestor învăţături. Iar întrucât s-ar părea şi s-ar dovedi că am ieşit din aceste învăţături, sunt gata să mă înfăţişez oricând în faţa forurilor bisericeşti competente.

Sibiu, 5 ianuarie 1935 Pr. Iosif Trifa

Prea veneratului Consiliu Arhiepiscopesc sibiu

La această scrisoare urmează un lung răspuns de 16 pagini al mitropolitului Bălan. Se răspunde punct cu punct pe larg la scrisoarea de mai înainte a Părin­telui Iosif către Consiliul Arhiepiscopesc.

Scrisoarea aceasta, cu un conţinut plin de insinuări, de răstălmăciri tenden­ţioase a fost folosită apoi, în curând, ca un act de trimitere a Părintelui Iosif Trifa în judecata Consiliului Bisericesc.

79

Punctele din ea au format capetele de acuzare.

Din cauza lungimii ei, dăm numai în rezumat cea mai mare parte a ei, re­producând cuvânt cu cuvânt numai părţile mai importante.

În punctul 1 se neagă orice posibilitate de legătură a vreunui suflet cu Mântuitorul în alt fel decât prin mijlocirea oficialităţii bisericeşti. Această le­gătură cu Hristos, când este vorba de un preot, cu atât mai mult nu se poate concepe decât aşa. Orice altă părere despre aceasta nu poate fi decât „o notă a subiectivismului sectar care ocoleşte Biserica, închipuindu-şi că, în afară de ea, poate să stea în legătură cu Hristos şi să primească însărcinări «singur» de la El. O asemenea atitudine din partea unui preot este inadmisibilă... prin urmare, ori­care preot lucrează tot ce lucrează numai din încredinţarea episcopului său şi în atârnare de acesta. De aceea el poate fi tras la răspundere oricând de către epis­copul său şi e dator să-şi dea socoteală de întreaga sa activitate... Tot asemenea el poate fi absolvit de delegaţia ce o are, atunci când, apreciind interesele Bise­ricii, episcopul crede de cuviinţă aceasta...”

În punctul 2 se spune că oricine ar îndrăzni să nege lucrurile de mai sus nea­gă Biserica şi doctrina despre ea, Ierarhia şi ordinea canonică a Bisericii. „Această negare spune mai departe mitropolia este comisă de afirmaţia că «în legătură cu Oastea Domnului n-am avut absolut nici o însărcinare şi încredinţare din partea nimănui»”... şi precizează că „însăşi hirotonia întru preot... constituie însărcinarea de a-ţi pune toate puterile în slujba Bisericii... Tot ce ar face şi ar crea un preot, indiferent de mărimea operei sale, nu este decât îndeplinirea unei însărcinări cu care este dator faţă de Biserică prin însăşi misiunea sa...”

În punctul 3 se foloseşte „o notă mai personală”, în care mitropolitul îşi re­vendică tot meritul... „...Eu te-am chemat din satul Vidra la Sibiu... eu te-am fă­cut redactor la «Lumina Satelor»... eu am precizat programul de acţiune al foii... eu ţi-am înlesnit toate condiţiile ca să lucrezi... eu ţi-am dat însărcinarea precisă de a îndeplini lucrarea de trezire religioasă prin publicaţiile Oastei... eu am an­gajat în această mişcare de trezire religioasă toată preoţimea, am dat circulare şi cărţi pastorale... am pus problema Oastei Domnului în şedinţele consiliului arhiepiscopesc şi ale adunării eparhiale...”

Se recunoaşte Părintelui Iosif doar că „în cadrele misiunii preoţeşti, ai îndeplinit o lucrare foarte salutară şi cu rezultate foarte importante pentru care meriţi toată lauda... dar de aici până la a crede că ai «creat» ceva cu totul nou în Biserica Domnului e o distanţă pe care smerenia unui preot nu-l lasă s-o parcurgă...”

Sunt numite „trufia sectară” cuvintele părintelui: „El (adică Domnul) Singur mi-a dat însărcinarea în creaţia acestei Mişcări. Lui singur am «gestiune» de predat. El singur mă poate absolvi din această însărcinare. El singur mă poate opri să nu mă mai ocup de ea...” Şi i se neagă orice posibilitate

80

de a fi lucrat în alt fel decât prin oficialitatea Bisericii. Nimeni nu poate lucra ceva pentru Dumnezeu în alt fel decât prin aceasta... „Fără acest contact cu Biserica şi cu autoritatea ei, n-a existat şi n-a lucrat încă nici un ierarh şi nici un preot în Biserica Ortodoxă”. Şi se adaugă ironic: „Numai prea cucer­nicia ta revendici acest excepţional privilegiu... avem de a face cu un caz cu totul deosebit: Preotul Iosif Trifa a primit inspiraţia şi însărcinarea direct de la Domnul singur, în legătură cu activitatea sa la Oastea Domnului... Biserica şi ierarhul locului nu au nici un drept de a-l «absolva» din această însărcinare... Prin aceasta, el s-a aşezat singur în afară de Biserică... Poate Biserica tolera pe un preot într-o asemenea atitudine în sânul ei? Dar nici un singur ostaş nu te va urma în rătăcirea în care ai apucat”.

Apoi se revine la învinuirea cu încercarea de la sfârşitul anului 1933 de a se muta cu centrul Oastei, cu Tipografia şi cu foaia la Bucureşti...

I se neagă orice drept asupra foii «Oastea Domnului» şi asupra Tipografiei care spune scrisoarea mitropoliei este şi ea a Oastei Domnului care, la rân­dul ei, este a Bisericii.

„...La cumpărarea acestei Tipografii au contribuit banii de la «Lumina Sa­telor», apoi darurile ostaşilor şi alte daruri, din altă parte... Dacă şi P. C. Ta ai contribuit din mijloace proprii la achitarea acelei Tipografii, aceasta ţi se va re­cunoaşte... dar nu-ţi dă dreptul să te faci singurul proprietar al ei... în mod ne­iertat te-ai făcut stăpân pe avere străină...”

Şi scrisoarea încheie cu următoarele: „...pe scurt, din tot felul cum ai lucrat de un timp încoace ies la iveală următoarele cinci lucruri:

Întâi: Ai voit să pui mâna pe Tipografia «Oastea Domnului» ca proprie­tar al ei.

Al doilea: Ai voit să nimiceşti gazetele de până acum ale «Oastei Domnu­lui» adică «Lumina Satelor» şi suplimentul ei, «O. D.» fiindcă nu erai pro­prietarul lor şi în locul lor ai scos o gazetă proprie a Pr. C. Tale.

Al treilea: Ţi-ai dat demisia din slujba bisericească, pentru ca să ieşi de sub controlul şi disciplina Bisericii.

Al patrulea: Ai făcut încercarea de a te înstăpâni şi asupra Mişcării reli­gioase Oastea Domnului pentru a o duce după P. C. Ta, după ce ţi s-a primit demisia de preot şi ai fost absolvit de însărcinările în legătură cu ea.

Al cincilea: Ţi-ai făcut chiar o teorie doctrinară proprie, dar cu totul con­trară învăţăturii ortodoxe despre Biserică, despre ierarhie şi despre ordinea ca­nonică în Biserica Domnului.

...Bizuit însă pe cuvintele din urmă ale răspunsului P. S. Tale, care sunt acestea: «Accentuez însă ceea ce am spus de atâtea ori: am respectat întru totul învăţăturile Sfintei noastre Biserici. Am lucrat în cadrele acestor învăţături şi voi lucra şi mai departe tot în cadrul acestor învăţături, iar întrucât s-ar părea şi s-ar dovedi că am ieşit din aceste învăţături sunt gata să mă înfăţişez oricând în faţa forurilor bisericeşti competente»... Din aceste cuvinte am înţeles dorinţa P.

81

C. Tale de a rămâne în ascultare de Sf. Biserică... În conformitate cu acestea te sfătuiesc şi îţi cer să împlineşti următoarele lucruri:

1. Să te lepezi de greşeala ce ai făcut-o în răspunsul ce mi l-ai dat şi să pri­meşti învăţătura cea curată şi sfântă a Bisericii noastre, aşa cum ţi-am arătat-o.

2. Să intri în ordinea canonică şi în disciplina bisericească, aşa cum te obligă caracterul ce-l ai ca preot.

3. Să ceri cât mai neîntârziat radierea înscrierii Tipografiei «Oastea Dom­nului» pe numele P. C. Tale ca proprietar, din registrul firmelor şi să repari ast­fel nedreptatea ce-ai făcut-o Oastei.

Dacă în decurs de opt zile de la primirea acestei arhiereşti povăţuiri nu te vei conforma ei, vom fi nevoiţi să te dăm în judecata forurilor bisericeşti şi în a celor civile pentru partea de vină care cade în competenţa fiecăreia...

...După care, împărtăşindu-ţi arhiereasca Noastră binecuvântare, am rămas de tot binele voitor,

Nicolae, V. Nistor,

arhiepiscop şi mitropolit secretar

Sibiu, din şedinţa secţiei bisericeşti de la 21. I. 1935”

Se vedea bine din tot conţinutul şi tonul acestei scrisori o hotărâre potriv­nică şi neînduplecată... Oaia era bine legată între frânghiile paragrafelor răstăl­măcite şi împinsă cu toată puterea spre junghiere. Nu mai erau decât două căi: lepădarea sau jertfa.

Despre prima nici nu putea fi vorba. Deci rămânea cutremurătoare numai cea de a doua.

Ca un răspuns la această somaţie cu caracter ultimativ şi inchizitorial, pu­blicată şi în foile mitropoliei, au apărut cele scrise în «Ostaşul Domnului» din 1-15 februarie 1935 sub titlul: «Istoria unei jertfe», precum am arătat pe larg în capitolul trecut.

Neprimindu-se răspunsul în termenul cerut, a urmat trimiterea în judecată.

După aproape două luni de la sistarea sa (la 24 februarie 1935), în urma demersurilor făcute, după cum am scris, apărea în sfârşit din nou, fericit şi strălucitor, „Iisus Biruitorul”.

Pe prima pagină a nr. 2-3, de-o parte şi de alta a unui tablou înfăţişând pe Iisus cel Înviat, apărea articolul de fond cu titlul „El veşnic e Biruitor” şi cu următorul cuprins:

„Sus, pe dealul Golgotei, Iisus Biruitorul câştigase o biruinţă definitivă asupra diavolului, asupra lumii, asupra păcatului. Crucea Golgotei dăduse lumii pe marele Biruitor... pe cel mai mare Biruitor din câţi a cunoscut vreodată acest pământ trecător.

Şi totuşi, lumea a crezut că-L poate birui pe acest Biruitor. Lumea a crezut că-L poate ţine într-un mormânt păzit de suliţe şi străji.

82

Dar El a biruit. A prăvălit piatra, a deschis mormântul şi Biruinţa Lui a strălucit în toată puterea ei.

El a biruit definitiv şi a asigurat biruinţă tuturor celor care păşesc pe urmele Lui, trăiesc în Numele Lui şi luptă în Numele Lui.

Lumea poate câştiga multe «biruinţe». Lumea poate răstigni Adevărul Evangheliei, îl poate îngropa, îl poate străjui dar acest Adevăr învie cu putere şi va învia totdeauna, pentru că biruinţa lui i-a fost asigurată de Cel ce a biruit lumea (Ioan 16, 33).

Iisus Biruitorul ne asigură biruinţa Lui. Ne asigură o biruinţă pe care ni­meni nu o poate lua de la noi.

Lumea poate opri vremelnic biruinţa pe care ne-a lăsat-o Domnul. O poate închide vremelnic... o poate străjui vremelnic, dar ea totdeauna va birui, pentru că El este veşnic Biruitor.

Iisus e Domnul Biruinţei, Veşnicul Biruitor şi El veşnic asigură biruinţă tuturor copiilor Lui.

Toţi cei ce se strâng în Numele Lui, toţi cei ce trăiesc în Numele Lui, toţi cei ce luptă în Numele Lui vor birui. Prin oricâte furtuni şi lupte vor trece copiii Lui, ei vor birui, pentru că în fruntea lor stă Iisus Biruitorul.

«Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea.»

Domnul are lipsă de luptători. Domnul are lipsă de biruitori, de oameni ca­re să calce pe urmele Lui. El ne cheamă la luptă. Şi tot El ne asigură biruinţa.

Cei ce luptăm în numele Lui nu suntem singuri. În fruntea noastră este El, Iisus Biruitorul.

Şi, dacă El este cu noi, de cine ne vom teme?

Şi, dacă dragostea Lui este cu noi, de cine ne vom înfricoşa?

Dacă biruinţa Lui este cu noi, birui-vom şi noi.

Deci, fraţii mei, cu ochii ţintă la Iisus Biruitorul! Cu El am biruit până acum, cu El vom birui şi mai departe şi cu El vom dobândi pe urmă preadulcea făgăduinţă: Celui ce va birui, voi da lui să mănânce din pomul vieţii, care este în mijlocul raiului (Apoc. 2, 7)”.

„Iisus Biruitorul” nr. 2-3, din 24 febr. 1935, pag. 1

Urmau apoi, prin aproape toate cele 12 pagini ale foii, glasurile ostaşilor de pretutindeni, răspunzând puternic: Prezent la datorie alături de părintele nostru sufletesc, care ne-a vestit nouă Cuvântul lui Dumnezeu şi ne-a adus din întune­ric la lumină şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu...

Sutele de adunări, cu miile şi zecile de mii de fraţi din ţară şi de peste hota­re, arătau prin hotărârea lor, cât nu se poate mai limpede, că glasul poporului este glasul lui Dumnezeu.

Că omul lui Dumnezeu nu rătăcise întru nimic de la adevărul Evangheliei şi de la învăţătura Bisericii, ci că felul îngust şi nedrept în care interpretau şi aplicau aceste învăţături oficialii Bisericii era străin de voia şi de Duhul lui Hristos.

83

Toată ţara vedea nedreptatea strigătoare la cer care se făcea. Îşi ridica gla­sul împotriva acestei nedreptăţi şi cerea ca ea să înceteze. Nu omul lui Dumne­zeu rămăsese singur, ci acei care îl prigoneau pe nedrept.

Zeci de titluri pline de curaj şi de semnificaţii umpleau paginile foii „Iisus Biruitorul” cu strigăte ca acestea:

22 de oşti îşi spun cuvântul!

Răspunde jud. Hunedoara, judeţul Oastei.

Alte 16 oşti răspund din Dâmboviţa, Ilfov, Vlaşca...

De pe Valea Almajului, Banat, sute de fraţi strigă: Vom merge înainte cu Iisus Biruitorul...

Din toate părţile fraţii răspund: Prezent la datorie...

Nu ne pierdem curajul, suntem gata de suferinţă, scriu fraţii din Bucovi­na... Din Ardeal... Din Muntenia, de pretutindeni.

O situaţie nespus de dureroasă se crease: printr-o gravă lipsă de tact, Mi­tropolia Ardealului declanşase un conflict plin de ameninţări grele. Între ea şi fiii cei mai credincioşi şi mai buni ai Bisericii şi ai ţării, se săpa repede o pră­pastie grozav de mare.

Dar cei ce aveau ochi de văzut nu mai vedeau şi cei ce aveau urechi de au­zit nu mai auzeau. În loc să înţeleagă voia lui Dumnezeu şi să asculte de nevoia poporului, pe care o văzuse atât de bine cândva, acum porniţi cu înverşunare chiar împotriva omului şi a Lucrării lui Dumnezeu, după care tânjiseră atât de mult când nu o aveau nu ştiau cum să-l sugrume mai repede pe el, şi să o ni­micească mai deplin pe ea.

În ultima pagină a foii nou apărute, „Iisus Biruitorul”, la adaosul informa­tiv, era un articolaş care înştiinţa următoarele:

„Un om al lui Dumnezeu ne-a luat apărarea

Când cei tari şi mari se năpustesc asupra celui slab şi nenorocit, când asu­prirea şi nedreptatea stau să-l înghită pe cel drept, Dumnezeu îi trimite şi ajuto­rul omului...

Aşa s-a întâmplat şi cu noi.

În clipele cele mai grele, Dumnezeu ne-a trimis şi nouă un ajutor şi prin persoana domnului deputat, fost ministru, Dr. Nicolae Lupu... Prin intervenţia d-sale la Ministerul de Interne, s-a ridicat opreliştea pusă foii „Iisus Biruitorul”.

Noi îl vestim cu drag în lumea ostaşilor pe acest om al lui Dumnezeu, iu­bitor şi apărător de dreptate. Şi îi vom păstra pentru totdeauna dragostea şi re­cunoştinţa noastră...

În numele Domnului vă mulţumim, d-le deputat, pentru ajutorul ce ni-l daţi.

Vă mulţumesc, în special eu, pentru apărarea ce aţi luat-o unui om care şi-a pierdut sănătatea într-o luptă de întărire a Bisericii şi a neamului iar pe urmă s-a pomenit alungat şi batjocorit...

84

Bunul Dumnezeu să vă răsplătească cu sănătate şi ajutor în toată această nobilă apărare...”

Merită să pomenim aici şi acest nume care, la acel moment, a fost pentru Lucrarea Oastei, care îşi suia atunci din greu prima parte a calvarului ei, un fel de Cirinean care a pus umărul său la crucea ei, într-unul din ceasurile sale cele mai chinuite.

Bolovanul greu al acestui conflict fusese aruncat atât de crunt în apa cea curată şi frumoasă a Oastei, încât a tulburat-o până în adâncimi şi a stârnit va­luri de indignare şi compătimire până şi în cele mai îndepărtate inimi. Indignare faţă de nedreptatea care, vedeau cu toţii, se făcea fără ruşine şi fără teamă îm­potriva unui om atât de sfânt şi de chinuit pentru Numele şi Adevărul lui Hristos, pentru cauza Bisericii şi binele poporului... Şi compătimire nemărginită faţă de acest om unic care, prin munca şi prin lupta lui pline de dăruire, intrase în toate sufletele cu o aureolă de martir şi de binefăcător.

Nu numai fiii săi duhovniceşti din Lucrarea Oastei îi săreau în ajutor şi în apărare, ci până şi oameni care n-aveau a face nimic nici cu Biserica şi nici cu Oastea, dar auziseră despre munca şi lupta dezinteresată şi istovitoare a acestui om, se ridicau şi ei plini de mânie şi de uimire în faţa acestor lucruri de necre­zut. Partea cea vie din Biserică se desolidarizase de greşeala conducătorilor ei. Şi se unise minunat cu dreptatea omului lui Dumnezeu.

Era un moment măreţ, ca în toiul marilor regăsiri ale drumului bun.

Cele două gazete ale Mitropoliei nu mai conţineau acum absolut nimic du­hovnicesc. Erau pline, de la început şi până la sfârşit, numai de hule, de învinu­iri, de scorneli rele şi neadevărate împotriva martirului care le hrănise pe ele şi pe cei care se hrăneau acum de la ele atâţia ani cu viaţa sa şi cu sufletul său. Eşecul acţiunii lor îi făcuse nerăbdători şi plini de fiere amară. Totul arăta că ura lor este acum în stare de orice.

Dar cum în jurul celor mari şi puternici se adună totdeauna destui dintre aceia care sunt gata la orice, numai spre a se face cât mai plăcuţi înaintea celui care le poate arunca o plată sau o laudă -

aşa şi aici: în curând se aflară unii de aceştia care, pentru astfel de „foloase”, se alăturară îndată omului celui găsit să-şi vândă pe învăţătorul său. Şi împreună se făcură o gloată care căutară cu grabă şi găsiră destule pietre şi destul noroi, înăuntrul şi în afara lor, ca să arunce în acela care până şi lor le făcuse cel mai ma­re bine ieri.

Nu putem să ne oprim nici o clipă spre a ne ocupa de aceste glasuri batjo­coritoare. Ele sunt pline de atâta venin şi de atâta minciună încât noroiul şi otrava lor te-ar atinge chiar şi oricât de puţin te-ai opri lângă ele. Astfel de guri, care au o plăcere bolnavă de a scuipa cu atât mai lacom, cu cât obrazul binefăcătorului

85

lor este mai curat sunt şi mai harnice în neruşinarea lor când te-ai oprit să te ocupi de ele.

În vremea când Mântuitorul nostru Iisus Hristos mergea sub cruce şi până când a fost pe cruce, acest fel de guri, totdeauna harnice şi pline, au găsit destul venin şi destul noroi spre a le arunca în faţa Binefăcătorului Sfânt.

Sfinţii evanghelişti, trecând fără să se oprească pe lângă aceştia, aud fără să vrea, văd fără să se uite şi spun fără să dorească ceva din aceste grozăvii. Dar spun doar atâta cât să ne poată reda nouă astăzi ceva din acea privelişte cutre­murătoare din care se vede până în ce hal se poate lăsa îndrăcită o anumită spe­cie de lepădături care... au avut totuşi şi ele, cândva, un chip de om şi o calitate de creaturi ale lui Dumnezeu.

Dar, pe lângă cuvintele unor astfel de guri, totdeauna trebuie să se treacă fără a le auzi. Evangheliile aşa trec. Şi noi aşa vom trece. Tot ce vom reţine din glasul lor va fi doar cele de care s-a ocupat însuşi cel lovit, în cuvintele sale de apărare.

Deşi nici atâta n-ar fi meritat a fi luat în seamă. Într-atâta de neadevărate şi de răuvoitoare erau toate. Mincinosul dă voie luptătorilor lui să folosească orice fel de arme împotriva Adevărului. Dar Hristos nu le dă voie alor Săi să folo­sească decât armele curăţiei şi ale dreptăţii.

Cu tot sufletul străpuns ca de nişte cuie de foc, cititorii gazetelor Mitropo­liei, atât de iubite altădată, care acum le erau trimise fără să le ceară, le returnau nedesfăcute.

Cu o dărnicie nemaiavută niciodată până atunci, Mitropolia nu mai ţinea acum nici o grijă de bani. Cheltuia din greu, tipărind mulţimi de astfel de gazete şi trimiţându-le necerute în toate părţile. Numai ca să-şi poată răspândi învinui­rile aduse împotriva aceluia pe care voia cu orice preţ să-l zdrobească total. Şi trupeşte, şi mai ales sufleteşte.

Omul zilei, omul care este sus pe un moment, care are puterea de o clipă în mâinile sale, de obicei uită atât de uşor de unde a venit şi unde se duce! Cade în înşelăciunea amăgitorului. Îşi crede veşnică clipa lui şi îşi foloseşte sălbatic puterea pe care o are împotriva dreptăţii şi a semenului.

Cei legaţi prin supunere de stăpânirea acestui om al zilei, a omului puternic pentru o clipă, se întrec cu toţii atunci în a-i fi pe voie în tot ce face el, dovedindu-se aproape totdeauna în stare de orice, mai neînduplecaţi decât în­suşi stăpânul lor. În slugărnicia lor sunt gata să facă lucruri de care ei înşişi al­tădată se îngrozeau, chiar împotriva omului şi a ideii pentru care avuseseră ieri o mare dragoste şi admiraţie. De care ieri fuseseră ei înşişi ataşaţi cu toată inima lor şi cu toată fiinţa lor.

La această specie de oameni care, din slugărnicie faţă de stăpânul zilei, tre­ceau peste conştiinţa lor şi peste orice convingeri pe care le avuseseră, se mai adăugă curând cealaltă specie, aceea a celor fără nici o conştiinţă şi fără nici o

86

convingere. Acei bieţi oameni nestatornici, care sunt gloata fără cap şi fără ini­mă, gloata care merge mereu cu grămada oriunde este împinsă. Şi strigă orice i se cere. Ca în Vinerea Patimilor Domnului.

Din aceste două feluri de oameni se alese în curând cealaltă „Oaste”. Oas­tea omului. Oastea zilei. Oastea literei. Gloata fără chip şi fără scop, în numele căreia apoi se va putea cere oricât. Din rândul căreia se vor alege guri care pu­teau striga orice. Şi condeie care puteau scrie oricum.

Cernerea începea să scoată la iveală pleava care fusese în grâu, zgura care fusese în aur, drojdia care era în om.

Şi era dureros de necrezut câtă fusese...

Era dureros de necrezut cum puteau unii dintre cei care strigaseră ieri: „Osana!”, să strige acum: „Răstigneşte-l!”

Deci întâi trecură în noua Oaste cei plătiţi, pentru care „convingerile” erau legate de un salariu şi de o slujbă.

Se putuse uşor bănui, încă de la început, că lucrurile cu aceştia se vor pe­trece aşa. Totuşi unii dintre ei mai treceau, pe furiş, pe la Părintele Iosif, spre a-i spune (cu o sinceră sau cu o prefăcută durere, Dumnezeu ştia) cam aşa:

părinte Iosife, văd că ai dreptate, văd că eşti nevinovat, o victimă a urii, văd că ar trebui să-ţi fiu alături acum... dar iartă-mă! Nu pot! Ştii, poziţia mea, familia, obligaţiile... Trebuie să trăiesc!...

înţeleg! le răspundea îndurerat părintele. Nu-i nimic! Îţi mulţumesc că măcar ai trecut să mă vezi. Îţi doresc să poţi trăi liniştit...

L-am văzut pe Părintele Iosif, după ce a ieşit pe uşa lui, pentru totdeauna, unul dintre aceştia. Fusese şi acesta ani de zile un „curajos” sprijinitor al Oastei. Un „convins” militant pentru mântuitoarea înnoire adusă de Oastea Domnului. Şi un „zelos” mărturisitor al Evangheliei. „Prieten” şi „frate” al Părintelui Iosif...

Acum, după scurta convorbire avută, luându-şi grăbit pălăria şi bastonul, se strecură afară ca un vinovat. Pe faţa lui se vedea „mulţumirea” unuia care şi-a plătit ultima „datorie” şi care a scăpat de aceasta destul de ieftin...

Nu mai spun nici un nume al nici unuia dintre acei pe care i-am văzut şi cunoscut aşa atunci. Acum s-au dus cu toţii, şi aşa, la răsplata veşnică.

toţi aceştia se gândesc că „trebuie să trăiască”... spuse Părintele Iosif odată, cu amărăciune şi cu milă, privindu-l ieşind pe acela. Dar nici unii nu se gândesc că trebuie să şi moară.

Poate le va fi uşor „să trăiască” în felul acesta, dar vai, nu cred că le va fi tot aşa de uşor când va trebui să şi moară.

Ce grăbiţi fac oamenii acum acest târg grozav cu veşnicia lor şi acest com­promis cu conştiinţa lor! Dar ce cumplit le va fi odată, când vor vedea ce au fă­cut! Când vor vedea că, pentru un trecător şi mizerabil blid de linte, şi-au vândut,

87

o dată cu conştiinţa lor şi o dată cu Adevărul lui Dumnezeu faţă de care se legaseră să-l apere până la moarte propria lor mântuire şi veşnica lor pace.

Ce linişte sufletească va mai putea să aibă un astfel de om?

Ce fel de trai mai poate fi acela al unui om care şi-a călcat astfel peste con­ştiinţa sa şi peste tot cuvântul şi trecutul său frumos?... Dacă le-a avut.

Şi, oftând, îşi văzu mai departe de lucru...

În timpul acesta „Iisus Biruitorul” apărea minunat şi puternic ca lumina zi­lei, care merge mereu crescând spre plinătatea strălucirii ei.

Dumnezeul cel Atotputernic dăruise slujitorului Său nu numai în suflet, dar chiar şi în trupul său cel slăbuţ, un val de putere şi de voioşie pe care nu le mai avusese de mulţi ani. Ca prin minune, îi reveniră viaţa şi puterea de muncă ce păreau că i se duseseră pe totdeauna. Se ridica mai uşor de pe pat... Începu să se plimbe mai mult pe afară. Avea mai multă bucurie de muncă.

Harul lui Dumnezeu se revărsa peste el acum şi mai din plin, astfel că foaia „Iisus Biruitorul” era din ce în ce tot mai bogată...

„Vin «şcolile» noastre (anunţa el cu bucurie în noua foaie). Cu ajutorul lui Dumnezeu vom continua, în foaia aceasta, «şcolile» şi lecţiile noastre biblice. Vom continua «învăţăturile» despre «războiul sfânt», pe care le-am întrerupt de aproape doi ani... Suntem de abia la jumătatea acestui «război» şi, de acum în­colo, urmează învăţăturile cele mai frumoase. Vor mai urma apoi:

călătoria spre Canaan, cu lecţii noi şi minunate.

focul cel Ceresc, din care mai avem patru lecţii şi vom încheia cartea.

şcoala Bibliei la care avem strânse o mulţime de învăţături.

o şcoală nouă: Viaţa lui David. Vom începe şi cu «şcoala» lui David, din care am mai dat câteva lecţii în foaia «Oastea Domnului», anul 1930.

Şi altele, multe, pe care Duhul Sfânt ni le va mai arăta.

Rugaţi-vă Domnului ca să mă întărească...”

Dar pe aceeaşi pagină în care se anunţau aceste „lecţii” minunate, era scris şi acest articol dureros:

„La cabinetul de instrucţie

De trei ori am suit până acum cele patruzeci de trepte ale Tribunalului din Sibiu.

Sunt citat în legătură cu Oastea şi Tipografia. Mitropolia s-a adresat justiţiei. Dar nu despre aceasta vreau să scriu acum, ci despre altceva:

Când întâia dată m-am înfăţişat la cabinetul de instrucţie, sala nr. 86, judele instructor nu era tocmai de faţă. Un alt jude m-a poftit să şed şi să aştept. Toc­mai în acest timp, judele lua informaţii de la un ţăran în legătură cu o bătaie la cârciumă.

88

lucrurile s-au petrecut aşa şi aşa, zicea ţăranul. Eram cu toţii beţi. Şi ce nu face omul la beţie?

Şi, cum înşira ţăranul isprăvile beţiei, eu mi-am aplecat capul şi am suspi­nat, zicând în mine: iată, sunt 12 ani de când mă ocup cu blestematul de alco­ol... sunt 12 ani de când mă lupt mereu să-i scot pe oameni cu undiţa Evanghe­liei din această pierzare.

...Şi acum iată ce mi se întâmplă! Drept răsplată sunt târât pe la Tribunal în rând cu făcătorii de rele, cu bătăuşii, cu hoţii, cu criminalii...

Şi n-am mai putut sta. Ceva se tulbura în mine. Se grămădise un nor din ca­re trebuia să picure «ploaia». Nu-mi mai puteam opri plânsul.

d-le jude, zisei, spuneţi judelui instructor că nu mai pot aştepta. Voi veni altă dată.

Şi am plecat plângând.

Dar, sosit acasă, Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie m-a mângâiat îndată, arătându-mi că aşa trebuie să se întâmple. Aceasta a fost, este şi va fi răsplata de totdeauna a celor care s-au jertfit pentru Domnul şi au păşit pe urmele lui Iisus.

Au doar ucenicul ar putea el fi oare mai presus decât Stăpânul său (Mat.

10, 24)?”

„Iisus Biruitorul” nr. 2-3, din 24 febr. 1935

Iar ceva mai jos, pe aceeaşi pagină, era chipul unui beţiv şi bătăuş, în mână cu un ciomag, iar în gură cu trei dintre cele mai sfinte nume pe care le folosesc suduitorii cei mai înrăiţi. Deasupra acestui chip era titlul: „Cuăsta n-are ni­meni nimic”, iar apoi scrisul următor:

„Iată un om cu care n-are nimeni nimic. Cu toate că predică şi el în felul lui. Îl predică şi el pe diavolul, hulind pe Dumnezeu.

Dar, pesemne, o astfel de predică nu este «primejdioasă».

Acest predicator înfricoşat poate huli şi batjocori pe Dumnezeu oricând şi oriunde. Nu-i are nimeni grija.

Sunt însă «primejdioşi» ostaşii, care grăiesc despre Dumnezeu şi Îl slăvesc pe Dumnezeu. Aceştia trebuie negreşit luaţi la răspundere şi opriţi. Şi îndeosebi e «primejdios» Păr. Trifa. De aceea a fost oprit a scoate foaia „Iisus Biruitorul”, prin care chema lumea la mântuire.

Într-o vreme când sufletul acestei ţări este otrăvit de potopul scrierilor murdare, a fost oprită o foaie care chema sufletele pierdute la picioarele Crucii.

Iată un fapt ce merită a fi încrestat pentru istoria de mâine”.

Dorind să înfăţişăm pentru „istoria de mâine” cât mai adevărat tabloul stă­rilor de atunci, trebuie să descriem cât mai amănunţit cele petrecute. Pentru ca toate sufletele sincere şi curate, care caută să ştie şi să cunoască adevărul, să-şi poată forma o părere cât mai cuprinzătoare despre dreptatea sau nedreptatea celor din centrul întâmplărilor. Fiindcă acele întâmplări erau probleme de viaţă şi de moarte nu numai pentru o seamă de suflete, ci pentru viitoarele generaţii

89

întregi. Şi nu hotărau soarta numai a câtorva inşi, ci a unui neam întreg. După cum s-a putut vedea şi până aici, dar şi mai bine se va vedea mai departe.

Conflictul dezlănţuit la Sibiu, din vina celor care-l instigau pe mitropolitul Bălan împotriva Părintelui Trifa, acum era deci în plină desfăşurare.

Partea mitropoliei, fiind partea oficială şi oficioasă, se simţea puternică şi „îndreptăţită” să „apere” Biserica şi credinţa împotriva unei grozave „primejdii” care ar ameninţa-o din partea „ereticului” Trifa.

Neavând însă nici un temei adevărat pentru susţinerea şi dovedirea nici uneia dintre acuzele pe care le aduceau, se făceau o mulţime de exagerări, se in­ventau tot felul de acuzaţii şi se ridicau tot felul de mărturii neadevărate împo­triva lui şi a intenţiilor pe care le-ar avea.

Tot binele pe care îl făcuse în trecut era înfăţişat acum ca răuvoitor şi veni­nos. Tot binele pe care îl făcea acum era privit bănuitor şi vrăjmaş. Din ura ucigaşă ce le umplea inima împotriva ideii şi a omului înnoitor, se revărsau, prin cele două gazete ale puterii oficiale, tot felul de învinuiri şi interpretări tendenţioase. Erau reluate şi exagerate mereu toate cele din ultima scrisoare a mitropoliei, cerându-se, cu o inchizitorială necruţare, înlăturarea şi nimicirea cu orice preţ a aceluia care le stătea în calea planului lor.

Nici o lovitură, cât de nedreaptă ar fi fost ea, nu era cruţată. Ba încă erau căutate tocmai armele cele mai sigure prin care să-şi atingă scopul. Nu se dorea nici iertarea, nici pacea, ci numai nimicirea cea mai grabnică şi totală. Tot ce putea ajuta la aplanarea conflictului ivit, tot ce venea din dorinţa de a restabili dragostea şi unitatea Oastei în Biserică era bruscat şi călcat în picioare. Goliatul puterii sfida, provoca, ataca necruţător, dezlănţuit, nervos...

Partea cealaltă, lovită pe neaşteptate şi împinsă pe negândite spre un po­vârniş primejdios, lupta ca să se apere de învinuirile nedrepte, să se dezvinovă­ţească de abaterile ce i se atribuiau şi să se ferească de prăpastia spre care era anume împinsă.

Şi, ca în orice luptă, chiar cel care se apără trebuie uneori să lovească şi el, iar lovind, prin chiar acest fapt, poate şi greşi.

Dar cum să-şi arate cel drept în alt fel adevărul? Cum să-şi dovedească cel nevinovat în alt fel nevinovăţia? Cum să reiasă altcum dreptatea? Şi cum să-şi poată forma judecata o sentinţă, dacă numai unul singur vorbeşte? Dacă numai o singură parte este ascultată? Dacă numai de o singură părere se ţine seama?

Bunul Dumnezeu, în grija înţelepciunii Sale, n-a îngăduit însă ca glasul celui nevinovat să poată fi înăbuşit până ce şi acesta şi-a putut arăta dreptatea pentru ca­re era lovit. Până ce şi adevărul s-a putut apăra de acuzaţiile minciunii. Până ce şi adevărata cauză a conflictului dezlănţuit la Sibiu a putut fi scoasă la lumină, pen­tru a fi cunoscută. Iar cei care trebuia să-şi aleagă locul, de o parte ori de alta, să ştie bine de partea cui trec. Pentru ca, odată, să-şi poată primi pe merit răsplata pentru partea ce şi-au ales-o fiecare în deplină cunoştinţă şi în deplină libertate.

90

Astfel lupta era în toi... „Iisus Biruitorul” reapăruse şi adevărata Oaste avea acum putinţa să-şi apere şi ea adevărul ei de insinuările Oastei false. Prigonitul „David” avea posibilitatea să se apere şi el de ocările puternicului său asupritor. Nevinovatul putea folosi şi el arma de lovire şi de apărare pe care i-o îngăduia şi poruncea neprihănirea. Atâta cât îi dicta respectul de adevăr, conştiinţa de misiunea sa şi dreptatea cauzei lui Hristos.

Trebuie deci să mai aruncăm încă privirile în colecţiile foilor apărute atunci, pentru că toate evenimentele se oglindeau în ele. Vom afla astfel din apărarea Părintelui Iosif şi ceea ce spuneau acuzatorii lui.

Dar, pe când „acuzarea” se dovedea cu totul ieşită numai din interes firesc şi lumesc, „apărarea” izvora din lumina biblică reflectată în evenimentele ce se petreceau în Oaste.

Din înţelesul cel duhovnicesc şi adevărat al conflictului.

Este foarte însemnat să arătăm aici cum explica Părintele Iosif adevărata cauză a celor ce se petreceau cu el.

Iată, de pildă, trei lecţii biblice, redând adevărul celor ce se petreceau cu el şi cu Oastea. Le redăm aici pentru că şi ele vor fi, mai târziu, nişte puncte de acuzare asupra omului lui Dumnezeu.

Prima: „O lecţie biblică: cu Daniil în groapa leilor ceva din istoria lui Daniil din Biblie

Daniil era dregător în slujba împăratului. Era cel mai vrednic şi cinstit. «În el era un duh înalt» (Dan. 6, 4). Dar zavistia şi răutatea omenească de tot­deauna nu puteau suferi acest lucru.

Ceilalţi dregători îl urau pe Daniil şi «căutau să afle ceva asupra lui ca să-l pârască, dar n-au putut să găsească nimic» decât o pâră mincinoasă şi cu asta l-au aruncat în groapa leilor.

Dar Domnul S-a pogorât şi în groapă cu dreptul Daniil. «Îngerul Său a în­chis gura leilor şi nu i-au făcut nici un rău lui Daniil», pentru că «Daniil era ne­vinovat înaintea lui Dumnezeu şi avusese încredere în El» (Daniil cap. 6).

Daniil în groapa leilor!... Iată o istorie care trăieşte aievea şi azi, în atâtea şi atâtea forme. Sunt în viaţa omului credincios clipe când răutatea omenească vrea să-i ia viaţa, vrea să-i ia numele, cinstea, zestrea morală ce-o are (căci a-i lua cuiva această zestre morală e tot atât ca şi când i-ai tăia capul de zece ori). Sunt în viaţa omului credincios clipe când răutatea omenească îl aruncă în groapă, în gura leilor.

...Şi, iaca aşa, m-am trezit şi eu deodată aruncat în groapa leilor.

Şi m-am îngrozit. Şi am strigat îngrozit: Iisuse Doamne, nu mă lăsa... mă sfâşie leii...

Şi Duhul Domnului mi-a răspuns ca întotdeauna:

nu te teme, stai liniştit!

dar, o Doamne, cum pot eu să stau liniştit în mijlocul leilor?

iosife! Nu te uita la lei, ci te uită la Mine... nu te uita la puterea leilor, ci te uită la puterea Crucii Mele... la puterea Jertfei Mele.

91

dar, o Doamne, eu trebuie să mă apăr... căci leii mugesc contra mea de se aude în toată ţara.

stai liniştit... «stai acum mut, nu deschide gura, căci Eu lucrez»... (Ps. 39, 9). Lasă-Mă pe Mine să lucrez... Lasă-Mă pe Mine să te apăr...

Şi am început să mă liniştesc. Şi am început a-mi da seama că Domnul m-a trecut într-o «şcoală» nouă, cu o «lecţie» nouă.

Eu eram dedat până acum să fug mereu în «corabie». Ca să nu văd valurile şi furtunile ce se ridică în contra mea. Dar acum, iată, Domnul m-a pus în mij­locul leilor şi mi-a spus să stau liniştit în mijlocul lor. Grea «lecţie»! Mi se pă­rea o lecţie imposibil de învăţat.

Dar slăvit să fie Domnul! A trecut o lună de când am început cu lecţia aceasta şi ea merge cu bine.

O, ce dulci şi sfinte binecuvântări am aflat în groapa leilor! Acum numai par­că înţeleg de ce m-a întors Domnul astă-vară din calea spre cimitir. Intram în pă­mânt fără să fi gustat din binecuvântările pe care le dă «groapa leilor», prigoana.

În groapa leilor m-am întâlnit citind Biblia cu Psalmistul David, care spunea şi el că a stat culcat între nişte lei (Ps. 57, 4).

În groapa leilor m-am întâlnit cu Iosif aruncat în groapă de fraţii lui.

În groapa leilor m-am întâlnit cu Pavel, Apostolul, care spunea şi el că a fost izbăvit din gura leului (II Timotei 4, 17).

În groapa leilor m-am întâlnit cu Ilie alungat de Isabela, cu Ieremia aruncat în fântână şi cu toţi aleşii Domnului, care au suferit în lupta pentru Cuvântul lui Dumnezeu.

O fraţii mei, doar nicăieri nu este Domnul mai dulce decât în groapa leilor... Nicăieri n-am simţit Psaltirea mai dulce decât în groapa leilor... Nicăieri n-am simţit rugăciunea mai dulce decât aruncat în groapă, în mijlocul leilor.

Niciodată în viaţa mea n-am trăit cu atâta putere rugăciunea din Psalmii lui David, ca aici în groapă, în mijlocul leilor: Doamne, ce mulţime se scoală împotriva mea! Cât de mulţi zic despre mine: nu mai este scăpare pentru el la Dumnezeu... dar Tu, Doamne, eşti scutul meu şi scăparea mea (Ps. 3, 2-3). Doamne, Tu vezi, nu tăcea. Trezeşte-Te şi scoală-Te să-mi faci dreptate ca să nu zică în inima lor: Iată ce doream; l-am prins, l-am înghiţit (Ps. 35, 22-25). Ai milă de mine, Dumnezeule, ai milă, căci în umbra aripilor Tale caut un loc de scăpare până va trece fărădelegea (Ps. 57, 1). Scapă-mă, Doamne, şi mă izbăveşte, ca să nu mă sfâşie leul (Ps. 7, 1). Vino, Doamne, şi-mi ajută, căci Tu auzi rugăciunile celor ce suferă, întăreşti inima şi faci dreptate celui asuprit (Ps. 10, 17-18). În Tine, Doamne, mă încred, să nu fiu dat de ruşine (Ps. 25, 2). Tu, Doamne, numeri paşii vieţii mele de pribeag, pune-mi lacri­mile mele înaintea Ta (Ps. 56, 8). Apără-mă, Doamne, căci eu sunt totdeauna cu Tine. Tu m-ai apucat de mâna dreaptă... pe cine am eu afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea decât în Tine. Carnea şi inima pot să mi se prăpădească, fiindcă Tu eşti pururea Stânca inimii mele şi partea mea de moştenire... fericirea mea este să mă apropii de Tine (Ps. 73, 23-28).

92

Nimeni şi nimic din această lume nu te poate mângâia aşa cum te mângâie Cuvântul lui Dumnezeu şi aşa cum te întăreşte el: Nădăjduieşte în Domnul, fii ta­re, îmbărbătează-ţi inima (Ps. 27, 14). Încredinţează-ţi soarta în Mâna Domnului, încrede-Te în El şi El va lucra. Cheamă-L în ziua necazului şi El te va izbăvi (Ps. 50, 15). El nu va lăsa niciodată să se clatine cel drept (Ps. 55, 22)...

...O! E uşor a-l arunca pe cel drept în groapa leilor, dar e greu a-l omorî. Aceasta nu este cu putinţă oamenilor. Pe cel credincios şi drept numai păcatul îl poate omorî. Samson şi-a pierdut puterea numai când s-a aruncat în braţele Dalilei, în braţele păcatului. Dar, câtă vreme cel drept stă în braţele Domnului şi Domnul este nădejdea şi ajutorul Lui, nu este nici o groapă atât de adâncă din care să nu poată ieşi şi nu este nici un leu atât de tare, să-l poată înghiţi: Am fost tânăr şi am îmbătrânit, dar nu am văzut pe cel drept părăsit (Ps. 37, 25); El m-a scos din groapa pieirii (Ps. 40, 2); El m-a scăpat, pentru că mă iu­beşte (Ps. 18, 19).

Într-o groapă cu o adâncime de peste 20 de metri, stelele se văd şi ziua. Pentru că în acea adâncime s-a făcut noapte.

Din ce va fi mai adâncă groapa încercărilor, cel credincios vede strălucind tot mai vie şi mai tare steaua mântuirii, lumina mântuirii.

Fraţii mei! Eu mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit să vă predic şi din groapa leilor. M-a învrednicit să vă predic o Scriptură trăită. Să vă predic un Iisus viu, Care trăieşte cu mine; şi eu trăiesc cu El.

O Dumnezeule, de mari şi minunate daruri m-ai învrednicit pe mine, vasul acesta slab!

M-ai purtat în corabie peste valuri şi furtuni.

M-ai trecut prin cuptorul suferinţelor. M-ai trecut prin foc şi prin apă

(Ps. 66, 12).

M-ai trecut astă-vară şi prin «valea umbrei morţii» (Ps. 23, 4).

Şi acum, iată, m-ai trimis şi în groapa leilor şi mă porţi pribeag şi prigonit cu robul Tău, David, şi cu toţi cei târâţi pe calea crucii pentru Numele Tău.

Doamne Dumnezeule, eu stau plângând în faţa cerului: «multe sunt minu­nile şi planurile Tale pentru mine» (Ps. 40, 5)... Mă cutremur în faţa acestor planuri şi strig pe tot sufletul să vie la Tine şi să Te afle pe Tine, căci lucruri mari şi minunate se petrec cu toţi cei ce Te caută şi Te află pe Tine.

Fraţii mei! Trecem în o «şcoală» nouă cu «lecţii» noi. Rugaţi-vă Domnului pentru mine, ca să pot continua aceste lecţii”.

„Iisus Biruitorul” nr. 2-3, din 24 febr. 1935, pag. 9

A doua: „Cu David în lupta contra filistenilor (păcatelor) o tâlcuire bi­blică în legătură cu frământările de acum ale Oastei

Oştile stăteau faţă în faţă. Filistenii cu israelitenii. Şi filistenii erau mai tari. În frunte cu Goliat, îşi băteau joc de israeliţi. Îi provocau zilnic la luptă. Şi israeliţii tremurau în faţa lor (I Sam. cap. 17).

93

Şi atunci s-a ivit un păstoraş, David, fiul lui Isai, un om din poporul de rând. Şi acest păstoraş şi-a cerut voie de la Saul, unsul Domnului, să se măsoare el cu Goliat. Şi Saul i-a dat voie. Toţi se îndoiau că va putea face ceva. Mai ales că nu avea nici arme, decât o praştie şi o traistă plină cu pietre.

Dar păstoraşul a biruit. Pentru că Duhul Domnului era peste el (I Sam. 17, 45). Pentru că avea armele de la Efeseni cap. 6. Şi s-a făcut o mare bucu­rie în tabăra israeliţilor. Prin toată ţara a alergat vestea acestei biruinţe. Şi toată ţara s-a bucurat.

Dar!... Dar s-a întâmplat ceva care a tulburat bucuria acestei izbânzi. Lui David i s-a făcut un fel de manifestaţie de simpatie. A fost primit cu sunete de timpane şi alăute. Şi cântau femeile şi ziceau: Bătut-a Saul cu miile şi David cu zecile de mii. Şi s-a mâniat Saul foarte spune Biblia şi n-a plăcut în ochii lui cuvântul acesta. El zicea: Lui David îi dau zeci de mii şi mie numai mii. Nu-i mai lipseşte decât împărăţia. Şi, din ziua aceea, Saul a privit cu ochi răi pe Da­vid (I Sam. 18, 6-9).

Şi s-a temut Saul din ce în ce mai mult de David, pentru că, ori de câte ori ieşeau la luptă cu filistenii, David avea mai multă izbândă decât toţi slujitorii lui Saul. Şi numele lui ajunsese foarte vestit (I Sam. 18, 29-30).

Şi a luat Saul o suliţă şi de două ori a încercat să-l pironească cu ea pe Da­vid, dar el a scăpat, căci «Domnul era cu David» (I Sam. 18, 10-14). Şi toată vi­aţa Saul i-a fost vrăjmaş lui David (I Sam. 18, 29). Şi toată viaţa Saul nu s-a mai ocupat cu luptele contra filistenilor, ci umbla să-l omoare pe David.

Şi David avea o ceată de viteji cu care luptase contra filistenilor. Şi aceiaşi viteji l-au urmat pe David (I Cronici cap. 12). Şi David alungat şi prigonit striga de pe toate dealurile: «Domnul meu, ce ţi-a făcut robul tău? (I Sam. 26, 18)... Unsul Domnului, ce ţi-a făcut robul tău?... Eu nu am altă vină decât doar atât că m-am bătut cu filistenii...

Dar, o Davide, tocmai asta este pricina prigonirii tale: ai avut o izbândă prea răsunătoare.

Cam aşa ceva se întâmplă acum şi cu Oastea Domnului. Fireşte, în chip de mică şi umilă asemănare.

După războiul cel mare, Biserica era şi este într-o luptă grea cu strică­ciunile vremii. Diavolul Goliat parcă îşi bătea joc de toate silinţele şi încercările de a reface sufletele oamenilor.

Şi atunci s-a ivit un umil păstoraş (preot dintr-o parohie de munte), fiul unui oarecare Isai, plugar din Munţii Apuseni. Şi nu avea nici acest păstoraş ce­va arme grozave. Nu avea nici ceva ştiinţă şi nici ceva putere deosebită. Singura lui putere era Duhul Domnului. Şi singura armă ce o avea era o praştie (Biblia) din care arunca săgeţi de foc şi piatră.

Şi Saul, unsul Domnului, i-a dat voie să se măsoare cu Goliat şi cu filistenii (cu diavolul şi cu păcatele).

Şi a biruit acest păstoraş. I-a tras diavolului Goliat o lovitură zdravănă şi filistenii au fost îngroziţi. Şi s-a făcut o mare bucurie în ţara românească. Şi în Biserica acestei ţări.

94

Dar!... Dar, a venit ceva şi aici care a tulburat această bucurie. Păstoraşului «David» i s-a dus vestea în toată ţara. Şi a început lumea să vorbească tot mai mult despre el şi biruinţele lui asupra filistenilor (păcatelor). «Şi lui Saul n-a plăcut acest lucru». Şi a început a-l urî pe David.

Şi a luat Saul o suliţă de «lămuriri» şi a izbit-o în David ca să-i ia viaţa mo­rală. Dar Domnul a apărat pe David pentru că el era nevinovat... Şi, iată, de aici s-au început prigoana şi lupta împotriva lui «David».

Şi lângă «David» s-au alăturat vitejii luptători cu care se luptase contra fi­listenilor (păcatelor). Şi strigă «David» de pe toate dealurile prigonirii: Domnul meu! Unsul Domnului! Ce ţi-a făcut robul tău?... Eu nu am cerut altceva decât să-mi dai libertatea deplină a mă bate cu filistenii (păcatele).

...Eu nu am cerut altceva decât să mă laşi a-mi aşeza «tunul» şi vitejii în rând de bătaie cu diavolul Goliat şi filistenii lui. «Domnul meu, ce ţi-a făcut ro­bul tău? De ce mă prigoneşti?» Au doară eu sunt de vină dacă Domnul mi-a dat darul de a avea izbânzi în lupta contra filistenilor (păcatelor)?...

...Au doară eu sunt de vină dacă Domnul a strâns în jurul meu o ceată de luptători viteji contra păcatelor?... Au doară eu sunt de vină că îi iubesc şi că ei mă iubesc?...

Au doară eu sunt de vină dacă aceşti viteji cu care am luptat 12 ani de zile strigă acum din toate părţile: «Suntem cu tine, Davide, pace, pace ţie şi pace celor ce te ajută, căci Dumnezeu ţi-a ajutat» (I Cronici 12, 18)?

Noi, ostaşii Domnului, respectăm întru toate pe «unsul Domnului». De­parte de noi gândul de a ne lupta contra unui uns al Domnului. Noi cerem un singur lucru: să nu fim tulburaţi şi stingheriţi în lupta noastră contra filistenilor (păcatelor).

Am dat dovezi că facem treabă în lupta contra păcatelor. Şi vrem să ducem mai departe lupta aceasta, cu şi mai multă îndârjire.

Suntem «fiii lui Israel», fiii acestui neam şi ai acestei Biserici. Lucrăm şi luptăm cu nişte fii credincioşi ai Bisericii şi ai neamului nostru. Să fim lăsaţi a ne înşirui la luptă cu oştirea noastră, cu «tunul» nostru, râvna noastră, dra­gostea noastră, jertfa noastră. Să fim lăsaţi şi ajutaţi a ne lupta şi a ne jertfi în lupta cea grea contra păcatelor.

Luptăm sub ochii, sub controlul şi sub binecuvântarea mai-marilor Biseri­cii noastre. Luptăm pentru întărirea Bisericii şi a neamului nostru. Biserica şi ţara să se bucure de lupta noastră şi să ne dea tot ajutorul.”

„Iisus Biruitorul” nr. 4-5-6, din 3 martie 1935, pag. 4

A treia: „Cu proorocul Ilie sub ienupăr şi cu toţi care au suferit în lupta pentru adevăr şi mântuire

Sărmanul Ilie! Se războise cu păgânătatea vremii sale. Coborâse foc şi apă din cer. Şi acum, Izabela umbla să-i ia viaţa. Se jurase că-i va lua viaţa. Şi iată-l

95

pe Ilie fugar în pustie. Stă mâhnit şi îndurerat sub un ienupăr. I se părea prea crudă lovitura. «Şi dorea să moară.» (I Împ. 19, 4)

Şi l-a întrebat Cuvântul lui Dumnezeu: «Ce faci tu aici, Ilie? Şi el a răs­puns: Am fost plin de râvnă pentru Domnul Dumnezeul oştirilor, căci copiii lui Israel au părăsit legământul Tău...» (I Împ. 19, 9-10). Şi acum, o Doamne, iată ce am ajuns. Destul! Acum Doamne ia-mi sufletul (I Împ. 19, 4)!

În lupta pentru Cuvântul lui Dumnezeu, Ilie ajunsese la un punct de ma­re mâhnire. De descurajare. Dar Domnul îndată l-a mângâiat, l-a întărit, l-a scăpat şi l-a redat iarăşi misiunii sale.

Fraţii mei, în viaţa celor credincioşi, în viaţa celor cu râvnă mare pentru Domnul, sunt uneori şi clipe de descordare, clipe de apăsare şi descurajare su­fletească. Biblia ni le arată şi pe acestea. Precum este, spre pildă, aceasta cu Ilie proorocul.

A fost aceasta o clipă grea, pe care am trecut-o şi eu, fratele vostru de la Sibiu. Când «lămuririle» căutau să îmi ia viaţa, ajunsesem şi eu sub ienupărul lui Ilie. Aveam şi eu clipe de adâncă mâhnire şi deprimare sufletească.

Îmi ziceam şi eu cu Ilie: am fost plin de râvnă pentru Domnul Dumnezeul Oastei... am fost plin de râvnă pentru deşteptarea evanghelică a poporului meu, care încă nu cunoaşte cu adevărat legământul Golgotei... şi uite, pe urmă, ce mi se întâmplă... o, mai bine să fi murit astă-vară!...

Dar Cuvântul lui Dumnezeu m-a mângâiat îndată, arătându-mi că aşa tre­buie să se întâmple... că aşa s-a întâmplat cu toţi cei care s-au jertfit în lupta pentru Cuvântul lui Dumnezeu.

Fraţii mei, de multe ori şi noi, ucenicii cei mici şi mărunţi ai marilor aleşi din Biblie, ajungem să gustăm din paharul pe care ei l-au băut până la fund. Ajungem şi noi sub ienupărul lui Ilie, din pustie. Luptând şi azi, şi mâine şi bă­gând de seamă că, în loc de «pace», lupta tot mai grea şi mai mare se face, de multe ori creştinul luptător are clipe de îndoială, de întrebare: La ce atâta ne­caz?... Nu era mai bine să fi stat eu pe linişte ca toţi oamenii?... Să am linişte în casă şi linişte în sat?... Am fost plin de râvnă pentru lucrul Domnului şi iată ce păţesc... Iată ce plată mi se alătură...

Sunt acestea clipe slabe, clipe de ispită, peste care un adevărat luptător al Domnului trece cu bine şi iese din ele mai dârz şi mai întărit. Pentru că, de la început şi până la sfârşit, Biblia ne spune că nu este biruinţă fără luptă şi suferinţă.

De la sângele lui Abel, până la moartea lui Ştefan, Biblia e stropită pe toate paginile ei de sângele, de suferinţele, de prigoanele, de batjocurile sufe­rite de cei care s-au luptat şi s-au jertfit pentru cauza Domnului şi mântuirea sufletelor.

Toţi care stăruim în lupta mântuirii sufleteşti, toţi care stăruim pe calea tra­să de Crucea Golgotei trebuie să gustăm şi noi din prigoana lui David, din fân­tâna lui Ieremia, din groapa lui Daniil, din lanţurile lui Pavel, din temniţa lui

96

Ioan, din pietrele care l-au omorât pe Ştefan... din paharul cel mare pe care l-a băut Însuşi Domnul.

Fraţii mei, să nu uităm niciodată un lucru pe care Biblia ni-l arată lămu­rit. În mijlocul Bibliei, în mijlocul vieţii stă Dealul Golgotei, stă Crucea Golgotei. Şi, ori încotro te vei uita din acest «deal» şi înapoi, în Vechiul Testament, şi înainte, în Noul Testament vei vedea pe tot locul şi pretutin­deni: lanţuri, temniţe, gropi, pietre, bătăi, batjocuri... cruci şi iar cruci. Fraţii mei, acestea sunt şi partea noastră. Acestea sunt şi partea ostăşiei noastre. Căci o altă cale spre cer nu este.

Fraţii mei, avem un legământ de ostăşie în Domnul. Acestui legământ îi lipsea un sigiliu, o pecete: sigiliul încercărilor. Şi, acum, iată-l că a sosit. Să-l apăsăm cu putere pe ceara legământului nostru. Şi să mergem înainte. În foc se lămureşte aurul. Acum se lămureşte aurul Oastei.

Să luptăm înainte şi Domnul va fi cu noi, aşa cum a fost totdeauna cu toţi luptătorii Lui; El ne va trece cu bine şi cu izbândă prin toate încercările.

Când Ieremia părea pierdut în adâncul unei gropi pline cu noroi, Domnul i-a trimis un om care a intervenit pentru el şi a fost scos afară. Eben Melec a in­tervenit la împăratul şi Ieremia a fost scos din groapă, aruncându-i-se cu o funie «nişte petice de haine purtate şi nişte zdrenţe de haine vechi» cu care, legându-se, a fost scos afară (Ieremia cap. 38).

Şi pentru ce atâta prigoană contra lui Ieremia şi a celorlalţi prooroci şi aleşi ai Domnului? Pentru că spuneau adevărul cel veşnic, pe care Dumnezeu şi Cartea Lui, Biblia, îl punea în inima şi în gura lor.

«Aşa zice Domnul» pentru acest cuvânt au suferit toţi aleşii Domnului şi pentru acest cuvânt vor suferi totdeauna toţi cei care spun adevărul cel veşnic.

«Aşa zice Domnul»... aşa zice Cuvântul lui Dumnezeu... Iată o vorbă care n-a plăcut niciodată. Iată o vorbă care a supărat totdeauna, pentru că acest «aşa zice Domnul» n-a cruţat niciodată pe nimeni. El a tăiat şi taie fără cruţare în pă­catele tuturor.

«Aşa zice Domnul: Iată, Mă voi judeca cu voi şi cu copiii voştri, pentru că aţi pângărit pământul Meu.» (Ieremia 2, 9)

«Viclenia şi răutatea voastră vă vor certa chiar ele pe voi şi veţi vedea voi înşivă ce rău şi amar este să-L părăseşti pe Domnul Dumnezeu şi să n-ai nici o frică de El.» (Ieremia 2, 19)

«Aşa zice Domnul: Întoarceţi-vă fiecare de la calea voastră cea rea.» (Ieremia 18, 11)

«Aşa zice Domnul: Un mare număr de păstori Îmi pustiesc via şi Îmi calcă ogorul în picioare.» (Ieremia 12, 10)

Pentru astfel de «aşa zice Domnul» a fost prigonit Ieremia. Şi toţi aleşii Domnului. Cuvântul lui Dumnezeu este sabia cea ascuţită. Ea taie fără cruţa­re în păcatele noastre şi ale altora. Cuvântul lui Dumnezeu nu cruţă nimic şi pe nimeni. El spune adevărul întreg, că numai adevărul «sloboade» şi mântuie.

97

Fraţii mei! Şi noi suntem prinşi într-o luptă pentru adevăr şi mântuire. Iar în lupta aceasta trebuie să jertfim totul. Şi chiar dacă viaţa ni s-ar cere, ea este o nimica faţă de răsplata cea scumpă ce ne aşteaptă în cer.

În timpul când Ştefan îşi dădea sufletul sub loviturile pietrelor, «şi-a piro­nit ochii spre cer şi a văzut Slava lui Dumnezeu şi pe Iisus», Care îl aştepta cu cununa vieţii (Fapte 7, 55).

Această cunună ne aşteaptă şi pe noi, pe toţi care vom stărui până la sfârşit în lupta pentru adevăr şi mântuire”.

„Iisus Biruitorul” nr. 4-5-6, din 3 martie 1935, pag. 9

Iar, ca o mai puternică limpezire a acestor adevăruri, Părintele Iosif anunţă:

„Anul acesta împlinesc 25 de ani de preoţie...

Voi începe aici, la foaie, o carte întreagă despre cum am înţeles şi înţeleg eu a-mi sluji Biserica

...Acum, în vară, se împlinesc 25 de ani de când un ierarh bun şi blând mitropolitul Ioan Meţianu şi-a pus mâinile hirotonirii peste mine şi m-a tri­mis, prin o caldă binecuvântare, în via Domnului.

Şi prin câte am trecut în aceşti 25 de ani de preoţie! Prin câte frământări am trecut în cei 10 ani de preoţie la ţară şi în ceilalţi de atunci încoace. Voiam de mult să-mi scriu aceste frământări. Acum însă, mă văd silit să le scriu. Căci, ia­tă, la împlinirea celor 25 de ani de preoţie în loc de un mic jubileu de bucurie mă pomenesc cu o cunună de spini şi cu nesfârşite hule şi ocări... că am ieşit din Biserică... că m-am rătăcit... că stric Biserica etc.

Vroiam să răspund la aceste acuze, dar mi-am dat seama că răspunsul a încopciat cu cei 25 de ani de preoţie. Voi începe deci a depăna frământările celor 25 de ani de preoţie. Voi arăta nu cu vorbe, ci cu fapte şi documente, toate zbuciumările şi jertfele mele pentru a-mi face «slujba deplin» şi pentru a face din Biserica noastră ceea ce se cheamă o Biserică vie, lucrătoare şi luptătoare.

Fraţii mei şi cititorii mei vor afla lucruri mişcătoare şi din lupta mea de 10 ani ca preot la ţară.

În faţa acuzelor ce mi se aduc, mă voi apăra nu cu vorbe, ci cu fapte şi cu dovezi luate din câmpul cel mare de muncă, de luptă şi de jertfă.

«Istoria unei jertfe» se va completa cu «Istoria celor 25 de ani de preoţie».

Iosif Trifa, preot”

„Iisus Biruitorul” nr. 7-8-9, din 10 martie 1935, pag. 1

În tot acest timp, continuau „cernerea” şi alegerea, potrivit Cuvântului bi­blic ce spune: Se aseamănă împărăţia cerurilor cu un năvod aruncat în mare, ca­re prinde tot felul de peşti... După ce s-a umplut, pescarii îl scot la mal, şed jos, aleg în vase ce este bun şi aruncă ce este rău... (Mat. 13, 47-48).

Toată istoria pământească a „Împărăţiei lui Dumnezeu” se aseamănă astfel cu „pescuiri” în larg şi cu „alegeri” în strâmtorare. Mulţimea celor care se prindeau

98

în năvodul Evangheliei în vremile de largă libertate şi vestire trebuie să fie trecută prin alegerea din vremile de cernere. Tocmai pentru a se dovedi starea fiecăruia şi lăuntrul inimii sale.

În Lucrarea Oastei, ca într-un năvod aruncat în mare, dăduseră năvală tot felul de „peşti”. Şi nu numai de peşti, ci şi de câte alte vieţuitoare, târâtoare, umblătoare, înotătoare în apele călduţe şi tulburi, cum sunt totdeauna apele cele ale începutului.

Acum, Duhul Sfânt, Marele Pescar, făcea duhovniceasca alegere cu ajuto­rul „ciurului” încercării, pe care Mântuitorul Iisus Hristos îl îngăduise pentru Lucrarea Sa.

Astfel, din cei care păreau la început că sunt o singură Oaste, s-au format dintr-o dată două tabere.

Cea din stânga, de câţiva inşi împotrivitori părintelui şi vrăjmaşi ai înnoi­rilor duhovniceşti din Biserică şi cea din dreapta, a tuturor ostaşilor din ţară, hotărâtă să-şi apere până la capăt cuceririle duhovniceşti şi să înainteze spre Canaanul întrezărit.

Între cele două tabere, care se depărtau tot mai hotărâte una de alta şi una contra alteia, aveau loc acum treceri şi reveniri, „dezertări” şi întoarceri...

De primul atac al foilor Mitropoliei şi de tăcerea Părintelui Iosif, unii din­tre ostaşii din ţară au fost surprinşi nepregătiţi.

Aceştia, obişnuiţi a crede cu toată inima ceea ce se scria înainte prin aceste foi, au crezut şi de data asta minciuna „răzvrătirii” Părintelui Iosif. Astfel, unii, fără a aştepta să vadă adevărul, s-au grăbit nu să se alăture taberei din stânga, ci să scrie acestor foi, sub o formă sau alta, cu durere, nedumerirea şi surprinderea lor.

Bucuros de astfel de „partizani”, redactorul Secaş a început să trunchieze aceste scrisori şi să înfăţişeze, sub titluri mari şi învinuitoare, alese de el, doar unele părţi din acestea, cu care putea lovi nimicitor pe Părintele Iosif. Sub aceste lovituri iscălea numele acelor fraţi grăbiţi şi prea lesne-crezători.

Mulţi dintre ei, trezindu-se îndată, ca Ap. Petru după lepădarea sa, s-au în­tors plângând cu amar... Iar alţii, de ruşine, n-au mai avut nici tăria pocăinţei. Şi s-au pierdut, rămânând pe totdeauna rătăciţi undeva în pustia dintre cele două tabere, plângând cu amar şi cu deznădejde.

Ne vom apropia şi mai tare de aceste lucruri, ca să stăruim mai mult asupra lor, fiindcă ele trebuie să ne fie o pildă cutremurătoare şi neuitată. Ce a fost va mai fi spune Sfânta Scriptură (Ecles. 1, 9). Cei care vor veni trebuie să ia exemplu de la cei care s-au dus, ca să nu păţească şi ei la fel.

În capitolele următoare îi vom vedea, rând pe rând, atât pe unii, cât şi pe alţii, pentru că la început, cum spune Biblia... toţi trecuseră prin mare, toţi lua­seră calea Canaanului Ceresc, toţi mâncaseră aceeaşi hrană duhovnicească... toţi băuseră aceeaşi băutură duhovnicească, din aceeaşi Stâncă, numită Hristos... Şi

99

totuşi cei mai mulţi dintre ei n-au fost plăcuţi lui Dumnezeu şi au pierit în pus­tie, după cum a fost scris (I Cor. 10, 1-5).

„...Aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept pilde, pentru ca să nu cădem în acele curse în care au căzut ei. Ca să nu avem sfârşitul pe ca­re l-au avut ei”. După cum se va vedea mai departe, din pilda unora pe care îi vom numi cu faptele nestatorniciei lor.

Ci să urmăm pilda acelora care prin credincioşia lor şi prin faptul că nu şi-au căutat foloasele trecătoare ale lumii acesteia, nici cruţarea vieţii lor trupeşti, ci rămânând credincioşi legământului pus de la început cu Dumne­zeu şi-au dus cu statornicie crucea jertfei şi legământul dragostei cu orice preţ, până la capăt.

Căci răsplata ne va urma neapărat pe fiecare, după faptele noastre.

Şi pe pământ, şi sub el.

Slăvit să fie Domnul!

100

Meditaţii

VREŢI ZILE LINIŞTITE?

Vreţi zile liniştite voi,

cu cel rău pace, nu război?

atunci, ostaşii care-i vrea Iisus Hristos în lupta Sa, să ştiţi: nu sunteţi voi!

Dacă doriţi să câştigaţi cununa fără să luptaţi, dacă umblaţi să izbutiţi, fiind de suferinţi scutiţi

ostaşi voi n-o să-I fiţi.

Iisus, pe Cruce răstignit, prin jertfe mari a biruit.

Pe urma Lui, să ştiţi, şi voi de vreţi să biruiţi apoi aveţi de suferit!

Căderile din credinţă vin din neglijarea rugăciunii, a postului şi din neascultarea Cuvântului lui Dumnezeu.

Sf. Talasie Libianul

Deci să ştiţi, fraţilor, că tot timpul vieţii noastre pe pământ este timp de luptă...

Mii de patimi ne atacă trebuie să le biruim, ca să nu cădem în cursa lor... astfel noi suntem ostaşi şi luptători.

Sf. Ioan Gură de Aur omilia Tesaloniceni

Cine cade pe podele poate se mai ridică,

dar cine cade din credinţă poate să moară pe veci.

Sf. Nil Sinaitul

4. ÎN VIRTUTEA FRUMOSULUI AVÂNT...

„Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cunu­na.” (Apoc. 3, 11)

Deşi frâna pusă în calea bucuriilor Oastei fusese atât de puternică şi neaş­teptată... şi deşi lovitura dată de vrăjmaşul văzut şi nevăzut fusese atât de grea şi de ucigaşă, totuşi, în virtutea frumosului avânt pe care şi-l luase Lucrarea Dom­nului, ecourile bucuriei din ea erau mai puternice decât cele ale durerii...

Lovitura nemiloasă fusese dată nu numai cu toată puterea, ci şi cu toată vi­clenia, tocmai la rădăcina Lucrării... Sub repetatele lovituri ale securii vrăjmaşe, căzură, rând pe rând, una câte una, aproape toate rădăcinile de la suprafaţă... Rămaseră numai cele din adânc. Frumosul copac stătea însă tare şi crengile lui întinse părea că nu resimt deloc aceasta.

Cu toată furtuna ce se stârnise împotriva Oastei, corabia acesteia plutea în­că voioasă, deşi izbitura de această stâncă ascunsă în calea ei fusese nespus de grea. Nimeni din lăuntrul Oastei nu se aşteptase la aşa ceva. Cu toate semnele, ce mai mult se presimţeau decât se vedeau înainte de lovitură, nimeni nu se pu­tuse gândi că lucrurile, într-un timp chiar atât de scurt, vor fi împinse chiar atât de departe şi că măsura va fi întrecută chiar într-atât de mult.

Nici chiar acum, când conflictul era în deplina lui desfăşurare, cugetele bune din lăuntrul şi din afara Oastei nu se îndoiau despre apropiata şi înţeleapta lui aplanare. Se regreta că s-a ajuns la starea aceasta, dar se credea puternic şi se căuta grăbit refacerea unităţii şi armoniei între cele două tabere potrivnice.

Astfel, spre amândouă părţile care se luptau, veneau zilnic îndemnuri, ru­găminţi, intervenţii şi apeluri pentru încetarea luptelor dintre fraţi. Pentru ierta­rea şi iubirea de care trebuia să se dea dovadă creştinească, măcar acum, din partea Mitropoliei dacă mai înainte de a se isca acest foc pustiitor, nu s-a pu­tut veghea cu îndeajunsă înţelepciune, ca el să nu izbucnească.

„Îndrăzneala” de a ridica glasul cu îndemnuri la pace şi de a atrage atenţia „mai-marelui” bisericesc de la Sibiu asupra marii greşeli şi a marii nedreptăţi care se făceau acolo a venit, din primul moment, tot din partea ostaşilor simpli. Ei nu aveau de ce să le fie frică a înfăţişa adevărul înaintea „stăpânului” înfuri­at. Nu aveau posturi de care să se teamă că le-ar pierde prin apărarea adevărului şi a dreptăţii. Şi nu aveau ambiţii pe care să dorească a le ajunge prin linguşirea nedreptăţii şi prin acoperirea mişeliei.

102

Încă de la început, cugetul curat şi inima hotărâtă a mulţimii ostaşilor simpli şi-au spus cu curaj cuvântul lor răspicat. Săptămâni la rând, foaia „Iisus Biruitorul” nu răzbea să publice acest cuvânt al fronturilor... N-avem aici tot spaţiul ce ne-ar trebui ca să redăm aceste mii de strigăte ale credinciosului popor prin care grăia vocea lui Dumnezeu atât de limpede, de frumos şi de cutremurător, încât ar fi trebuit să se zguduie până şi pietrele cele mai surde.

Dar urechile „mai-marelui” au rămas neclătinate şi inima lui a rămas mu­tă... Vocile „sirenelor” celor dinăuntrul şi din afara sa au fost mai tari, acope­rind atât vocea raţiunii şi a conştiinţei sale, cât şi vocea lui Dumnezeu.

Gazetele blasfemiei continuau să hulească şi să acuze, fără nici o frică de Dumnezeu şi fără nici o ruşine de oameni. Toate scrierile acelea, semnate doar cu iniţiale ori cu pseudonime sau chiar fără nici o semnătură, dovedeau că ies, dacă nu dintr-un singur condei, atunci dintr-o singură inimă otrăvită. Duhul urii din ele şi felul scrisului lor arătau, oricui le pătrundea, că, faţă de Părintele Io­sif, hotărârea de moarte era luată. Şi că inimile din dosul acestor hotărâri nu mai cunosc nici o înduplecare.

Un lucru însă ridica atunci o nedumerire în inimile noastre, umplându-ni-le de amărăciune, şi anume: unde sunt intelectualii Oastei? Unde sunt „ofiţerii” ei care se arătaseră atât de harnici înainte? Unde este acum glasul lor cuminte şi hotărât? Ei de ce nu intervin? Ei de ce nu se arată acum toţi, ca unul? Căci, în afară de câteva nume de preoţi despre care am vorbit şi vom mai vorbi şi că­rora le vom păstra o veşnică preţuire şi afară de alte câteva nume frăţeşti de o mai mică greutate lumească, nici unii dintre cei care stârniseră atât de mari bu­curii la venirea lor în Oaste nu se arătau acum de nicăieri. Printre miile de gla­suri ce se ridicau în apărarea părintelui, nu era nici unul dintre „intelectualii” de mărimea întâi, care, cel puţin din 1930 încoace, de când începuse „primăvara” Oastei, umpluseră paginile gazetelor şi urechile marilor adunări cu cuvinte din­tre cele mai mari şi mai late...

Unde erau acum oamenii marilor legăminte, întâii stătători, cei a căror ini­ţiativă împăciuitoare era atât de aşteptată, atât de necesară, atât de dorită?

Mai-marii lumii acesteia erau obişnuiţi ca supuşii să li se plece mereu fără cuvânt, cei mici să asculte fără să crâcnească şi să li se facă neîncetat numai plecăciuni. De obicei, nu le păsa prea mult de ce ziceau cei de jos. Faţă de ei erau obişnuiţi numai să poruncească, iar aceştia să li se supună.

Dar, de unii care, prin pregătirea lor mai aleasă şi prin mai înalta lor pozi­ţie socială, făceau parte din „pătura cultă”, de aceştia nu se putea să nu se fi ţi­nut seama, cel puţin la început. Dacă glasul acestora ar fi fost unit şi dacă hotă­rârea lor ar fi fost tare...

103

Sau chiar dacă, până la urmă, tot ar fi fost sfidaţi şi ei ca şi ceilalţi, măcar ar fi arătat atunci, frumoasă şi tare, credincioşia lor. Şi s-ar fi văzut atunci cu­rată şi sinceritatea legământului lor cu Hristos. Ca a celorlalţi fraţi.

Dar, se vede că ei aşteptau mereu unul după altul, fiecare parcă temându-se să nu fie el primul. Ca şi cum ar fi fost o faptă ruşinoasă împlinirea acestei dato­rii de conştiinţă pe care o aveau, ca să fie solidari cu toţii. Faţă de Adevăr da­că nu faţă de un om!

Această ezitare a lor a făcut să treacă prin inimile tuturor celor care erau atunci în „linia întâi” primul fior al unui simţământ de neîncredere în cărturarii noştri. Şi începutul lăuntric al unei ruperi de ei.

Totuşi nici dintre intelectualii Oastei, unii n-au putut sta prea mult timp în nepăsarea sau „rezerva” lor. Erau îmbărbătaţi, pe de-o parte, de marele curaj al mulţimii fraţilor simpli, iar pe de altă parte, ruşinaţi de absenţa lor în apărarea dreptăţii pe care ei vedeau şi mai real cât de samavolnic este încălcată; şi a în­ceput să li se frământe conştiinţa. Şi să-şi ridice şi ei, unul câte unul, glasul, „aliniindu-se” după coloana fraţilor.

Prima scrisoare de acest fel, a doctorului C. Samson, a apărut abia după patru luni... În ea se vede îndurerata luptă a unei conştiinţe cinstite silită să ajungă la o răscruce grea ce face un apel la raţiunea sănătoasă a celui care purta marea răspundere pentru crima săvârşită în numele său şi sub ochii săi. Iată textul acestei scrisori:

„...Cucernice şi scumpe Părinte Iosif,

Întârzierea acestei scrisori se datoreşte, în cea mai mare parte speranţei, amânată săptămână de săptămână, de a vedea pace şi bună învoire la Sibiul atât de scump inimilor noastre...

Am ajuns să văd însă că pacea dorită de noi nu s-a putut face, iar turma cată a se împărţi.

În situaţia în care a ajuns astăzi această chestie, nu ştiu ce alta aş pu­tea face decât sau să trec în una din «tabere», sau să părăsesc «Oastea» vremelnic sau de tot.

«Oastea» n-o pot părăsi, pentru că duşmanul încă nu a capitulat, ci, dimpotrivă, atacă din ce în ce mai înverşunat, ba chiar a reuşit o clipă să ne spargă frontul.

Trebuie aşadar să rămân şi trebuie să-mi precizez poziţia unde văd eu steagul Oastei şi unde sunt trădătorii.

Iubite Părinte Iosif, eu eram un mai vechişor lucrător în via Domnului

(vrednic sau nu o ştie numai El), când, în 1928, a treia zi de Paşti, am aflat de lucrarea Sf. Tale. Citindu-mi bunul meu prieten, Sf. Sa preotul Gh.

Popovici din Ruginoasa (jud. Baia) în «L. S.» visul ce aţi avut la Ierusalim,

104

am simţit numaidecât ce foc arde în sufletul Sf. Tale pentru Domnul Iisus. Iar din clipa aceea eu v-am urmărit scrisul şi lucrarea, înscriindu-mă în cu­rând şi în Oaste.

De 7 ani de zile eu vă urmăresc, cu fericită uimire, creşterea Sf. Tale în puterea duhovnicească.

De 7 ani anii celor mai grele încercări, dar şi anii cei mai încărcaţi de roade ce v-au fost dăruiţi de Domnul eu însumi şi casa mea (trecuţi şi noi prin greutăţi multe) ne întărim prin învăţătura Sf. Tale, prin pilda vieţii sfinte de muncă şi mucenicie ce duceţi şi prin minunea pe care Domnul o săvârşeşte, în văzul nostru al tuturora, cu şubredul vas de lut, în potirul căruia se răsfrân­ge limpede raza Luminii de Sus.

De 7 ani îmi hrănesc focul milei de oameni din văpaia puternică şi cuce­ritoare a inimii Sf. Tale.

Căci milă de oameni înseamnă toată lucrarea ce aţi făcut. Milă de sufle­tele care se zbuciumă în întuneric, se rănesc, sângeră şi pier; milă de sufletele de care nimeni nu are milă, pe care toţi, din toate părţile, inconştienţi sau din diavoleşti socoteli, îi ademenesc şi-i rătăcesc.

Mila de oameni foc din însăşi inima Mântuitorului (Matei 9, 36; Marcu 6, 34) v-a aprins sufletul. Şi, la lumina acestui rug aprins, am văzut şi noi, în noi înşine, şi pe fratele de alături de noi. Căci lumina ce vine de la un suflet aprins de limba de foc a Sfântului Duh face să se vadă limpede până-n sufletele oamenilor, aşa cum razele Roentgen fac să se vadă prin trupuri.

Prin mila aceasta de oameni noi am cunoscut cine eşti Sf. Ta şi în numele Cui vorbeşti, căci măsura ne era dată: «Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sun­teţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii» (Ioan 13, 35).

Toate judecăţile ce s-au stârnit împotriva Sf. Tale şi a marii lucrări pe ca­re Domnul a săvârşit-o prin Sf. Ta nu ne-au surprins pe nimeni orişicând şi ori de unde au venit fiindcă, de la vieţuirea pe pământ a Domnului Iisus Hristos, nu mai e nimic nou sub soare în materie de psihologie omenească. Toţi judecătorii aceştia şi toate judecăţile lor sunt trecute, pentru vecie, în capitolele şi în versetele Noului Testament.

Dar Sf. Ta rămâi pe stâncă tare! Şi te vedem. Şi te vom urma!

Foile «Lumina Satelor» şi «Oastea Domnului» rămân ca nişte coji de ou după ce a ieşit puiul din ele. Şi vor avea soarta cojilor.

Rog pe Dumnezeu să ajute pe Î. P. S. Mitropolit Nicolae a cărui râvnă pentru lucrul Domnului eu nu o pot nesocoti a înţelege că, pentru minunea săvârşită la Sibiu, din mâinile Î. P. S. Sale se cerea o măsură mai mare decât aceea cu care se cântăresc faptele şi oamenii obişnuiţi.

Şi, văzând năvala de pravoslavnici preoţi (mai ales din Eparhia Sibiului), care se prăpădesc de groaza «rătăcirii» Sf. Tale şi se grăbesc să adune «oile» ce se împrăştie, să cugete şi iar să cugete la vers. 12, cap. 10 din Sf. Evanghelie după Ioan.

105

Dorindu-vă sănătate şi nesecată putere de muncă în ogorul atât de părăsit al Bisericii noastre creştine ortodoxe, rămân al Sf. Tale, cu respectuoasă dra­goste şi recunoştinţă

Doctor Const. D. Samson” „Iisus Biruitorul” nr. 16, din 14 apr. 1935, pag. 1

La această scrisoare, Părintele Iosif face în pag. 6 următorul adaos, din care se vede cât de mult s-a bucurat că, în sfârşit, intelectualii Oastei încep şi ei să intervină. Poate că mitropolitul va putea fi astfel mai uşor înduplecat spre apla­nare:

„În fruntea foii publicăm mult-grăitoarea scrisoare ce ne-a venit de la preaiubitul nostru luptător Dr. C. Samson din Paşcani (actualmente e la Ro­man).

Doctorul Samson e cunoscut în toată lumea ostaşilor, mai ales din Moldo­va, pentru dragostea lui faţă de fraţi şi, peste tot, faţă de popor, în mijlocul că­ruia trăieşte ca un adevărat părinte şi doctor alinător de dureri trupeşti şi sufle­teşti.

Toţi câţi au căutat pe acest „doctor” s-au ales şi cu medicina pentru rănile şi bolile cele sufleteşti.

Scrisoarea preaiubitului nostru frate aduce un cuvânt greu şi hotărâtor în frământările de acum ale Oastei. Ea va fi o mare bucurie şi mângâiere pentru toţi fraţii care luptă la fronturi. Aşa precum ea a fost o mare mângâiere şi pentru Părintele Iosif, mai ales după cele scrise în «L. S.» din partea doctorului Suciu Sibianu de la Braşov. Câtă deosebire între „disecţia” acestor doi doctori! (Precum vom arăta într-un număr viitor.)

În numele fraţilor, scumpului nostru frate din Moldova îi trimitem salutul nostru de bucurie şi mulţumire”.

După alte trei săptămâni apare şi glasul avocatului Traian Corodeanu din Tecuci, care scria şi el, printre altele, următoarele:

„...Preacucernice, preaiubite şi preadulce părinte sufletesc!

Deşi de multă vreme simt nevoia de a răspunde sfintei chemări a Sfinţiei Voastre, de-abia acum lumina mare a strălucit în temniţa sufletului meu şi în­gerul Domnului, lovindu-mă în coastă, m-a deşteptat strigându-mi: Scoală-te iute! Şi, sculându-mă repede, iată-mă că strig şi eu strigarea biruinţei: Prezent la datorie!

Te rog, bunule părinte, nu mă pune absent. Şi, pentru întârziere, iartă-mă. Crede, iubite părinte, că de mult pot spune că chiar de la început duhul cel Preasfânt, Care a umbrit pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, S-a milostivit şi spre mine, păcătosul şi nevrednicul, şi, adumbrindu-mă şi pe mine, mi-a risipit mâhnirea şi uluiala pricinuită de marea tulburare satanică de la Sibiu.

106

N-am scos însă sabia şi n-am sărit în apărarea scumpului meu Părinte Iosif, chiar dacă s-ar fi întâmplat ca să retez urechea vreunei slugi, din pricină că, vă mărturisesc sincer suntem în timpul mărturisirilor nu v-am iubit îndeajuns, nu v-am iubit puternic, aprins, cum au dovedit că v-au iubit nepreţuiţii fraţi ostaşi care, dintru început au fost prezenţi la datorie. Cinste lor şi ruşine mie!

Cercetându-mă şi ispitindu-mă mereu după porunca dumnezeiescului apostol Pavel: «Să se ispitească omul pe sine. Pe voi înşivă vă ispitiţi. Pe voi înşivă vă încercaţi» (I Cor. 11, 28; II Cor. 13, 5) am ajuns, cu ajutorul Dom­nului, la dureroasa încredinţare că mulţi dintre noi, care ne împopoţonăm cu numele de «ostaşul Domnului», mai avem mult până vom ajunge să merităm cu adevărat a purta acest preasfânt şi preaslăvit nume cu care s-au încununat pu­rurea pomeniţii şi fericiţii mucenici ai Domnului.

Şi eu mărturisesc că sunt unul dintre aceşti nevrednici ostaşi!... Şi strig, în Marea şi Sfânta Săptămână a Patimilor, Scumpului meu Mântuitor, cu glas mare, marea mea nevrednicie, după exemplul Bisericii primare, spre a fi auzit pe liniile tuturor fronturilor de luptă ale Oastei Domnului: «Mărturisiţi-vă Domnului, că este bun, că în veac este mila Lui».

Rugaţi-vă, fraţilor, ca Domnul să mă ierte şi să mă întărească întru fri­ca Lui...

...Spre încheiere, primeşte, scump părinte, reînnoirea iubirii şi recunoş­tinţei mele pentru jertfa ce, cu sânge şi cu suferinţă, o faci pentru a ne scoate definitiv din tabăra lumii şi din pustietatea vieţii şi a ne înfăţişa Domnului Iisus cel Răstignit, dar Biruitor.

Duhul mă încredinţează că, prin această târzie mărturisire a rămânerii mele lângă matale, mă apropii de Domnul şi, prin această apropiere «Mai lân­gă Domnul meu, mai lângă El», nu mă aşez «sus la baricade», în una din cele două cete de ostaşi, ci mă aflu în aceeaşi ceată, în caravana în care m-am aşe­zat de la început şi care înaintează încet, dar sigur, spre Ierusalimul de Sus, după rânduială, potrivit sf. canoane, în cea mai deplină ascultare de sf. Biseri­că, în a cărei alvie s-a născut. Şi creşte prin binecuvântarea lui Dumnezeu, re­vărsată cu îmbelşugare asupra dragului nostru părinte Iosif.

O dată cu aceste rânduri, vă anunţ bucuria de a vă fi expediat cu poşta de astăzi 10 abonamente la draga mea foaie „Iisus Biruitorul”, ca un mic canon de pocăinţă pentru lipsa mea la primul apel ce l-aţi făcut.

Primiţi, vă rog, smeritele mele urări de sănătate şi de orice har îl crede Domnul folositor sf. Voastre pentru ca, prin jertfa Cuv. Voastre, neamul româ­nesc, scumpa noastră ţară şi noi, smeriţii şi nevrednicii ostaşi, să creştem me­reu, uitându-ne ţintă la căpetenia şi desăvârşirea noastră: Iisus Biruitorul.

Traian P. Corodeanu, avocat, Tecuci” „Iisus Biruitorul” nr. 19, din 5 mai 1935, pag. 1

Chiar pe aceeaşi pagină, Gh. M. Enică, unul care era şi el un nume harnic pe atunci în Oaste (scrisese chiar o piesă de teatru religios cu mare răsunet în acei ani, «Ghiţă Brebenel»), scria şi el articolaşul următor:

107

„Ce a spus un preot...

...La adunarea din satul nostru, din uşa sf. altar ne-a grăit păstorul în faţa fraţilor din peste opt comune: Iubitul meu frate întru preoţie, Părintele Trifa, nu este vinovat cu nimic. Dar... aşa a fost, este şi va fi în lumea noastră rea, ca meritele celor socotiţi «mici» să nu fie luate în seamă de cei «mari» decât du­pă... moarte.

Aşa e şi aici. Din faţa sf. altar spun şi nu pot striga aşa de tare să mă audă cei care au ridicat călcâiul împotriva Părintelui Trifa, că noi, toţi preoţii din ţara românească, nu am putut face ceea ce a făcut Părintele Trifa pentru Biserica Ortodoxă. De ce să tăgăduim adevărul acesta?

Aşa a vorbit părintele, iar noi am plecat şi mai hotărâţi pentru Iisus Birui­torul.

Slăvit să fie Domnul!

Gh. M. Enică, ostaş, Vlad-Ţepeş, Ialomiţa”

Şi, în sfârşit, în luna a cincea, după ceilalţi, apare şi numele celui ce ar fi trebuit să fie de la început alături de dreptatea Oastei, mai ales că el era cel care fusese nu numai martorul cel mai apropiat şi mai prezent la toate frământările Oastei, dar şi cel care avusese un rol şi îşi luase o răspundere în acestea. Acesta era fr. I. Gr. Oprişan, „întâiul stătător” al Oastei de la Bucureşti.

Dar această lungă ezitare a sa n-a fost primul semn al slăbiciunii sale. Du­pă ce lumina lui s-a reaprins şi a ars frumos câtva timp, a început să pâlpâie din nou, apoi curând şi-a stins definitiv frumuseţea şi curajul statorniciei, scufundându-se în compromisul cu oficialitatea şi făcându-se una cu „sambalaţii” pe care îi condamnase într-un moment de luciditate duhovniceas­că.

Iată reapariţia lui în tabăra fraţilor:

„«...Lucrul acesta de la Dumnezeu era... » (Neemia 6, 16)

«Mâna cea bună a Dumnezeului meu era peste mine» (Neem. 2, 8)

Istoria Oastei este în anumită măsură istoria lui Neemia.

Fiind el în robia babiloniană «avea o mare întristare în inimă» din pricină că «cetatea strămoşilor era pustiită». «Starea cea rea în care se afla cetatea sfântă» l-a făcut să ceară îngăduinţa împăratului Artaxerxe, să-l slobozească pentru o vreme să dreagă zidurile Ierusalimului.

Ajuns în locul dorit, în Sion, «s-a sculat noaptea cu câţiva bărbaţi», a cer­cetat zidurile «care erau dărâmate» şi a strigat preoţilor, mai-marilor, dregăto­rilor şi lucrătorilor: «Veniţi să zidim zidul Ierusalimului, ca să nu mai fim de ocară» (Neem. 2, 17).

Întru aceasta, piedici mari i-au stat în cale de la cei din afară de ziduri ca şi de la cei dinlăuntrul lor. «Foarte s-au supărat cei din afară când au auzit că a venit un om care să caute binele copiilor lui Israel». Iar poporul «plângea şi

108

striga» şi el contra alor lui rău chivernisitori în acea vreme de aspră suferinţă, de robie în propria lor casă.

O situaţie cum nu se poate mai grea deci pentru omul lui Dumnezeu. Şi totuşi foarte uşoară, pentru că «simţea Mâna bună a lui Dumnezeu».

Ce a făcut Neemia?

A întocmit o oaste de voluntari cu care să se apere şi cu care să lucreze, «punând străji zi şi noapte» (Neemia 4, 9).

Unii zideau, alţii încărcau poveri, iar alţii le cărau. Toţi însă «cu o mână lucrau la lucru şi cu cealaltă ţineau arma. Zidarii îşi aveau fiecare sabia încinsă pe la coapse şi zideau. Fiecare îşi avea arma, mergând la apă». Noaptea se rânduiau de pază şi ziua, de lucru. Cum «lucrul era mare şi noi împrăştiaţi pe zid departe unul de altul», Neemia ţinea lângă el trâmbiţaşul, dând poruncă tuturor: Unde veţi auzi sunetul trâmbiţei acolo să vă adunaţi, că Dumnezeul nostru Se va lupta pentru noi (Neemia 4, 20).

Când Sambalat şi Tobia şi Gheşan Arabul au văzut că «nu mai rămăseseră spărturi în zid», au uneltit să-l prindă în cursă pe Neemia, zicând: «Vino să ne întâlnim împreună în satele din şesul Ono». Ci el a răspuns lor: «Eu fac un lu­cru mare şi nu pot să pogor, de ce să înceteze lucrul?» Atunci uneltitorii i-au trimis epistola pe care sta scris: «S-a auzit că tu şi iudeii cugetaţi să vă răsculaţi, de aceea zideşti zidul şi apoi vei ajunge împărat». Ci el le-a răspuns răspicat că acestea toate sunt «născociri» ale lor!

Pe de altă parte, poporul, cu suferinţele lui, cu lipsa de grijă din partea mai-marilor lui era în răzvrătire. Şi Neemia «a chemat împotriva lor o adunare mare», le-a arătat cu cuvinte de foc calea şi aşezămintele Domnului, spre a nu mai fi de «ocara neamurilor». A pus să adune «pe mai-mari, pe dregători şi po­porul să-i scrie în cartea naşterilor» (Neem. 7, 5). Le-a lămurit, cu Ezra preotul, cartea Legii. Şi poporul plângea când asculta Cuvântul.

Drept aceea, legământ puternic au înnoit că «nu vom părăsi Casa Domnului nostru» (Neem. 10, 39).

Şi astfel obştea a luat aminte, «lăudând pe Domnul»; Neemia a fost pus dregător şi «12 ani n-a mâncat pâine de dregător, că era grea robie asupra popo­rului» (Neem. 5, 18), ci el s-a dăruit cu totul poporului.

Cât priveşte pe «Arabi şi Amoniţi», cu Sambalat, cu Tobia şi ceilalţi, ei au fost făcuţi de ruşine prin lucrarea lui Neemia «şi toate neamurile s-au temut, scăzând foarte în ochii lor înşişi, căci au cunoscut că lucrul acesta era de la Dumnezeu» (Neemia 6, 16).

Istoria Oastei Domnului este istoria unei lucrări de temei în Biserică. Is­toria înviorării din nepăsare. Istoria «înscrierii în cartea renaşterii». Alături de o pleiadă de preoţi, un «Neemia» a făcut strigare desluşită: «Veniţi să zidim zidul Ierusalimului, ca să nu mai fim de ocară». Piedici, unele mai mari decât altele, i s-au pus în cale, dar «Mâna bună a lui Dumnezeu a fost peste el». Su­ferinţe şi necazuri l-au învăluit, dar «Mâna bună nu l-a părăsit». Cu voluntarii

109

ce «aveau inima pentru lucrare», el a zidit apărându-se şi s-a apărat zidind zi­durile sufleteşti!

Încercarea din urmă s-a vădit a fi de la Dumnezeu! Ereziile de «dincolo de ziduri» au rămas de ruşine, aşteptând pe Neemia «în şesul Ono». Bănuielile dinăuntru s-au spulberat şi ele prin actul înnoirii legământului: «Înţeleg să ră­mân până la sfârşitul vieţii mele un slujitor devotat al Bisericii şi supus discipli­nei bisericeşti», vădindu-se în furtună că Oastea prin declaraţiile solemne ale tuturor voluntarilor este indisolubil legată de Biserică şi de trâmbiţaşul ei.

Aşteptăm dezlegarea fericită a încadrării Mişcării în rânduiala canonică. Şeful suprem al Bisericii noastre ne stă în ajutor de multă vreme, pentru ca nici o energie duhovnicească să nu se piardă în afară de matca aşezământului părinţilor noştri.

Fraţii mei: «unde veţi auzi sunetul trâmbiţei, acolo să vă adunaţi, că Dum­nezeul nostru Se va lupta pentru noi!

I. Gr. Oprişan”

„Iisus Biruitorul” nr. 20, din 12 mai 1935, pag. 1

...La care, cu bucurie, ca şi cum i s-ar fi luat o piatră de pe inimă, Părintele Iosif adaugă următoarele, la pag. 5:

„Cuvântul fratelui I. Gr. Oprişan... Numărul acesta aduce o mare bucurie fronturilor şi fraţilor ostaşi. Ne-a trimis şi fratele nostru iubit, I. Gr. Oprişan de la Bucureşti, cuvântul său pentru frământarea din Oastea Domnului...

E cuvântul înţelept, cald, luminat şi desluşit al dragului nostru luptător. Prin o minunată tâlcuire biblică, fr. Oprişan pune la punct rosturile Mişcării Oastei Domnului şi lupta ei pentru întărirea Bisericii şi a ţării noastre. Şi arată în chip luminos drumul ei de lumină pentru viitor.

E o precizare minunată care va rămâne în istoria Oastei Domnului.

Fratelui nostru iubit îi trimitem îmbrăţişările noastre şi ale tuturor fraţilor

de la fronturi.”

Precizarea sa, într-adevăr... a şi rămas în istoria Oastei, după cum au mai rămas şi altele, multe, din precizările făcute de fr. Oprişan în momentele de in­spiraţie ale lui, din stările bune ale vremii sale duhovniceşti.

Ce păcat însă că tocmai el însuşi n-a rămas statornic în aceste precizări... Ce păcat că sufletul său s-a îndepărtat curând de ele, iar, până la urmă, le-a le­pădat definitiv.

Relaţiile lui cu „pătura superioară” l-au făcut să se rupă de „pătura infe­rioară” lui. Şi obligaţiile sale din afară l-au făcut să se dezică de obligaţiile sale dinăuntru, ale conştiinţei sale şi ale sufletului său!...

Şi cam aceasta a fost, până la urmă, cu trecerea anilor şi a evenimentelor, „traiectoria duhovnicească” a aproape întregii primei pături de intelectuali os­taşi. Glasul lor s-a auzit tot mai slab, feţele lor au fost văzute tot mai rar, numele

110

lor au fost pomenite tot mai puţin. Şi mulţi au „murit”, au sfârşit duhovniceşte înainte de a se sfârşi trupeşte.

Dar chiar şi acei care n-au căzut în necredinţă sau în păcate spre a-şi pier­de mântuirea sufletului lor, prin retragerea lor în tăcere şi în ascunziş, au re­nunţat la frumuseţea luptei lor duhovniceşti. Au abdicat de la cinstea de a sta mereu în fruntea poporului lui Dumnezeu. S-au arătat, prin aceasta, nevrednici de slava la care fuseseră chemaţi de Hristos în Lucrarea şi slujba Lui.

Vai, de ce oare „cărturarii” se unesc, aproape întotdeauna fatal, şi ei cu „fariseii”? De ce oare legalizează şi ei, cu girul „competenţei” lor, fărădelegile acelora? De ce se fac astfel părtaşi la crimele împotriva celor mai frumoase ini­ţiative şi înnoiri salvatoare, pornite întotdeauna din poporul „de jos”, de către eroii „necunoscuţi”?

Să fie oare pe veci aceasta soarta păturii culte? Să nu vină oare şi pentru această pătură un veac înnoitor? Să fie oare sortiţi unei inerţii veşnice şi „cărturarii” împreună cu „fariseii” care, din pricina stricăciunii întregii lor fiin­ţe, au devenit prototipul făţărniciei, al păcatului celui mai osândit?

Nu ştim!

Dar cum să ne putem opri ca să nu gândim câte ceva din aceste triste bă­nuieli de mai sus, când vedem cum şi azi mulţi dintre cei care, câtă vreme erau „necărturari şi de rând” (Fapte 4, 13) erau şi ei fraţi buni sau erau cel puţin oameni credincioşi?...

Căci de îndată ce au apucat şi ei vreo amărâtă de diplomă omenească şi au ajuns cât de cât un „cineva” au devenit nişte stricaţi sau nişte împotrivitori aroganţi, care şi-au părăsit copiii şi soţiile, care îşi vând fraţii, care îşi bat joc de Dumnezeu... Ori, în cel mai bun caz, au ajuns nişte „precauţi”, rezervaţi, temându-se sau ruşinându-se de Lucrarea lui Hristos şi de fraţii lor de altădată...

Sau cum să nu gândim astfel când vedem cum mulţi dintre cei care, cât erau copii simpli, mergeau frumos cu părinţii lor credincioşi la biserică şi spu­neau poezii în adunarea frăţească. Dar, îndată ce au ajuns şi ei nişte bieţi de cărturari, încep să râdă şi să dispreţuiască aceste „legende” şi „superstiţii”?...

Sau cum să nu ne îndurerăm când vedem cum dintre copiii aceleiaşi fami­lii, crescuţi de aceiaşi părinţi, unii, care au rămas la plug sau la meserie, sunt oameni credincioşi. Şi când, cel pe care părinţii l-au făcut un biet de cărturar nu-şi mai cunoaşte nici părinţii, nici credinţa?.

Bineînţeles că asta, slavă Domnului, nu-i neapărat o regulă generală! Mai sunt desigur şi binecuvântate excepţii.

Ce cărturar binecuvântat era, de pildă, Nicodim, care venise noaptea la Iisus şi a cărui întâlnire cu Iisus i-a dat Mântuitorului prilejul să ne descopere marea trebuinţă şi marea taină mântuitoare a naşterii din nou! Ce minunat ne descrie aceasta singurul martor al întâmplării, Ioan, care era, după cum se vede, şi el acolo (Ioan 3, 1-21).

111

Chiar şi în Sinedriul vrăjmaş lui Hristos, era un minunat cărturar, Iosif din Arimatea. El era unul dintre cei şaptezeci. Unul singur într-un întreg sobor! Dar ce însemnat a fost lucrul pe care l-a făcut acesta pentru Hristos! Toţi sfinţii evanghelişti vorbesc, care de care mai frumos, despre el.

În Matei 27, 57-60, în Marcu 15, 42-46, în Luca 23, 50-53 sau în Ioan 19, 38-42, ne este arătat cât de frumoasă slujbă a făcut acest cărturar credincios, pentru Mântuitorul nostru iubit şi pentru respectul şi slava Lui, tocmai într-o vreme când nimeni altcineva nu putea face aceasta!

Sau alt cărturar, Gamaliel, care, la fel, a fost pentru Lucrarea lui Hristos un mare salvator, chiar într-unul din momentele cele mai hotărâtoare (Fapte 5, 34-42).

Sau un altul, Pavel, care a devenit marele Apostol al neamurilor, şi care fu­sese şi el cândva unul dintre cei mai cu carte şi mai cu vază dintre fiii poporului său. Trecând prin transfigurarea dumnezeiască a naşterii de Sus, el a devenit unul dintre stâlpii cei mai puternici ai Bisericii lui Hristos. Şi o poartă de măr­găritar prin care mulţi au intrat în Ierusalimul cel Ceresc (Apoc. 21, 21).

Aceste excepţii slăvite şi altele multe, nenumărat de multe, dintre istoria Jertfei lui Hristos şi a Lucrării Sale Sfinte, dovedesc nu numai că aceste minuni sunt cu putinţă şi că Harul lui Dumnezeu poartă de grijă, dar şi că un luceafăr strălucitor face mai mult decât o mie de stele...

Ceea ce nu puteau o mie de fraţi ar fi putut unul din ei, dacă ar fi fost pe atât de hotărâţi pe cât erau de înţelepţi. Şi pe atât de curajoşi, în vreme de luptă, pe cât erau în vreme de pace.

S-au încercat nişte iniţiative de către Lascarov Moldovanu la Sibiu şi de către Oprişan la Bucureşti, dar atât de timide şi de slăbănoage încât, de la prima ciocnire cu neînduplecarea despotului, s-au sfărâmat neputincioase şi slu­garnice. Foarte curând, complexul înnăscut de inferiorităţi duhovniceşti s-a ma­nifestat din plin, aşezându-i pe unii, cuminţi, în raftul de antichităţi ale Oastei călduţe. Iar pe alţii, aruncându-i, şi mai rău, în gloata „secăturilor batjocoritoa­re” (Ps. 35, 16), gloată al cărui cor comandat însoţea grotesc supliciul omului lui Dumnezeu, osândit de aceeaşi „literă” care ucisese sau prigonise, înaintea lui, pe toţi proorocii... Ca să se ceară odată din mâna aceleia tot sângele tuturor proorocilor lui Hristos. De la sângele lui Abel, până la sângele lui Zaharia, (şi al lui Iosif) ucis între altar şi templu. Adică între preoţi şi laici...

După ce fusese făcut el însuşi nici preot, nici laic (Luca 11, 48-51).

Astfel a sfârşit, aproape în întregimea ei, prima „pătură cultă” a Oastei.

Am spus că, în grelele cerneri ale primelor zile, unii, surprinşi total nepre­gătiţi, s-au grăbit să scrie la gazetele batjocoritoare scrisori nedumerite, care au fost apoi trunchiate şi folosite ca lovituri împotriva părintelui lor duhovnicesc.

Unii dintre aceştia, văzând în ce cursă au ajuns fără voia lor, s-au ridicat îndată, îndureraţi, reparându-şi greşeala făcută. Redăm mai jos câteva din astfel de scrisori, spre a se vedea cu ce fel de mijloace se lupta împotriva adevărului. Şi până la ce arme se recurgea, spre a-l zdrobi pe acela care atunci reprezenta

112

linia cea vie şi sănătoasă a luptei evanghelice din Biserica noastră şi poporul nostru. Vrăjmaşul ştia bine că, dacă va fi doborât păstorul, oile vor putea fi risi­pite cu uşurinţă. Şi, dacă va fi zdrobită iniţiativa, totul se va nimici.

Dar, până la urmă, rămăşiţa cea sănătoasă şi sfântă va birui, atât în cei cre­dincioşi, cât şi prin ei.

Iată pe unii care, prăbuşiţi de prima lovitură, s-au trezit şi, luminându-se, s-au ridicat iarăşi, mărturisindu-şi cu indignare şi cu ruşine rătăcirea în care fuse­seră împinşi de viclenia altora şi de uşurătatea lor însăşi:

„Plâng cu amar ca Petru... de la cei ce pentru câteva clipe fuseseră răpiţi din tabăra dragostei

După cum am scris în numărul trecut al foii, în vremea grelei furtuni prin care a trecut şi trece încă Oastea, unii din fraţi, nedumeriţi, s-au adresat «Luminii Satelor» prin scrisori, în care cereau lămuriri şi în care îşi vărsau ne­cazul şi durerea pentru cele ce vedeau că se întâmplă.

Şi, după ce nu cunoşteau cele ce s-au petrecut, era oarecum firesc să se adreseze foilor care atâta vreme le-au fost dragi şi care i-au hrănit prin jertfa celui alungat. Era firească întrebarea şi nedumerirea celor care erau loviţi aşa de crud în ceea ce aveau mai drag în această lume:

Omul acesta al lui Dumnezeu ne-a scos din cârciumi şi ne-a adus la bise­rică, cum spuneţi acum că e afară din biserică?

Noi ştim că am venit în biserică şi în ea vrem să rămânem, alături de acela care ne-a învăţat s-o cunoaştem, s-o iubim, s-o preţuim şi s-o înţelegem...

Cam acesta era cuprinsul scrisorilor. Însă, în loc să li se răspundă la între­bări, se rupeau părţi din aceste scrisori, publicându-se sub semnătura lor ra­poarte de care [semnatarii lor] au rămas uimiţi văzându-le publicate şi, mai ales, găsind uneori şi ceea ce ei nu scriseseră.

Acolo aflau fraţii [despre ei înşişi] că «dezaprobă» şi se «leapădă» de Pă­rintele Iosif şi altele de felul acesta. Şi acest lucru i-a îndurerat greu. Unii ne-au scris cu lacrimi şi cu inimile pline de durere... Am reprodus în numărul trecut două dintre scrisorile primite - (a fratelui Gh. Latiş din Bucovina şi a fratelui Fl. Călin din Teleorman). Dăm acum încă vreo câteva, pentru a cu­noaşte oricine adevărul şi a se vedea şi din acestea că «adevăraţii ostaşi nu pără­sesc steagul luptei».

M-am lepădat ca ap. Petru...

Cucernice Părinte Trifa!

Cu părere de rău cercetăm trista întâmplare ce s-a întâmplat la Sibiu. Cu ochii plini de lacrimi îmi cer iertare şi binecuvântare. Că m-am lepădat de acela care mi-a alinat durerea. Şi pe care am dorit a-l vedea în persoană. Pe Părintele Trifa!

Şi bunul Dumnezeu m-a învrednicit ca să pipăi cu mâinile mele păcătoase pe slăbănogul care a trâmbiţat şi m-a trezit la o viaţă nouă. Ca să trăiesc o vi­aţă cu Domnul. Dorul meu a fost de a-l vedea pe Părintele Trifa şi a-mi pune

113

medalia «Oastei» (cruciuliţa) pe inima mea. Şi m-am declarat în faţa lui, prin viu grai, la care Părintele Trifa mi-a dat binecuvântarea şi, cu mânuţa lui slăbănoagă, de pe patul suferinţelor, mi-a lipit cruciuliţa pe inimă. Şi m-a în­vrednicit ca s-o port până la sfârşitul vieţii mele. Iară acum m-am lepădat de el din pricina unuia care ne-a stat în coastă şi ne-a îndemnat a face «Declaraţia» (preotul).

La care am şi făcut «Declaraţie» atât Mitropoliei din Sibiu cât şi episco­pului din Caransebeş şi Părintelui Trifa, la 2 febr. 1935, publicată în foaia «Oastea Domnului» nr. 9, 1935. Mai putea-voi fi primit să mă chem fiu aceluia care m-a născut la o viaţă nouă? Mai putea-voi a mă chema ucenicul lui Hristos? Că m-am lepădat ca Apostolul Petru de Mântuitorul (Matei 26, 33-35).

Făcând legământ că până la moarte nu m-oi lepăda de Iisus, dară m-am lepădat fără de vreme. Ap. Petru s-a căit la cântatul cocoşului. Iară eu m-am trezit la cântecul lui „Iisus Biruitorul”.

Slăvit să fie Iisus Biruitorul!

Ostaş, Ilie Maran, Uzdin iugoslavia

Se repetă trecutul

Cuvântul lui Iisus Hristos e dus când la Caiafa, când la Pilat. Nu se aude.

L-au îngropat. Pentru cei de departe, e o lună şi jumătate de când glasul Păsă­rii Măiestre a încetat. Vin foile: «L. S.» şi «O. D.», le primim, însă, nu ştim cum, parcă sunt vitrege. Citim şi parcă lipseşte ceva. Nu e dulceaţa de mai ‘nainte. Totul e rece, contrar şi cu pilde de nesupunere şi răzvrătire. Totul pare a «bate şaua să priceapă iapa». Se împlineşte Scriptura. Şi totuşi situaţia mult nu va dăinui. Cuvântul a stricat peceţile şi a răsturnat piatra de pe mormânt, dar-mi-te «Colivia»? Pasărea măiastră va ieşi şi glasul ei vom auzi. Toţi puii, care de spaima uliului au tăcut, vor ciripi şi sub aripile ei se vor odihni.

Mulţi fraţi şi surori au căzut în ispită. Să mă ierte Dumnezeu că am făcut şi eu o întrebare către un ostaş anonim de la «Lumina Satelor», care se ascun­dea în sac, dar ghearele lui zgâriau într-un articol din «Oastea Domnului» nr. 6, sub: «Adevărul să fie spus pe faţă». «Cinstitul» ostaş anonim zice: Părintele Trifa n-a făcut nicicând serviciu la biserică, nici când era sănătos. O singură dată a fost, când Î. P. S. Sa Mitropolitul Nicolae l-a binecuvântat să poarte brâu roşu şi l-a numit protopop. Şi se mai întreabă: «Dar acum ce face? Pe fri­gul cel mare se duce la Bucureşti şi, în tovărăşie cu păr. Ouatu, face rele».

Doamne! Ce rele vor fi plănuit să facă cei doi preoţi, slujitori ai Bisericii? Plănuiesc poate să mai fure ceva de pe la Sibiu. Poate foaia cea răpită, «O. D.», sau... poate, de, cine ştie, chiar pe „Iisus Biruitorul”. Ne putem aştepta şi la acuzaţia asta din partea...

Răspuns fratelui Moş Bucur

Nu puţin m-am mirat şi de scrisoarea fr. Moş Bucur, ostaş devotat şi bă­trân - ««veteran», cu barba albă ca şi mine care zice că «s-a tulburat» adânc,

114

aşa de mult, de abaterea Părintelui I. Trifa. De ce oare nu şi-a arătat duioşia şi n-a spus frăţia sa în public să ştim şi noi care sunt acele grozave abateri şi căl­cări bisericeşti? Să ne ferim şi noi.

Să descopere vina care, până acum nici Sf. Sinod, nici capul Bisericii patriarhul n-a descoperit. Cred că el şi mulţi alţii care s-au pripit de au in­trat în eroare vor plânge greşeala şi vor reveni...

Mă gândesc şi la Tipografie. Cum? Eu sau alţii ca mine care, de bu­năvoie şi cu dorul de hrană duhovnicească, am aruncat cu câte un bob de mei în carul plin de mei acum să fim pretenţioşi că avem parte la ea, că suntem asociaţi (părtaşi), că am dat? Se poate? Să nu fie...

Acum, slavă Domnului, s-a spart sacul lui Satan, se văd ghearele. Colivia s-a sfărâmat. Pasărea cântă în voie şi o vom admira. Gornistul sună alarma şi vom cuceri ce am pierdut... Dreptatea învinge întotdeauna.

«Piticule, porneşte moara şi macină!». Slăvit să fie Iisus Biruitorul că a suflat vântul iarăşi!

Petre Marcu, Bazargic

Căinţa fr. I. Morariu din Crihalma

Cucernice Părinte!

Greşit-am, Doamne, la Cer şi înaintea Ta şi nu sunt vrednic a mă mai numi fiul Tău. Primeşte-mă ca pe unul dintre argaţii Tăi.

După ce am citit «Lumina Satelor» şi «Oastea Domnului» nr. 3, 4, 5, am crezut la ce spuneau ei acolo, căci la Scriptură este scris: Deci toate câte vor zice vouă, să păziţi şi să faceţi (Matei 23, 3). Eu am crezut şi te-am criticat pe sfinţia ta, cela ce mi-ai deschis ochii acum 12 ani de am cunoscut lumina Dom­nului Hristos care m-a tămăduit dintr-o boală omorâtoare ce sufeream.

După ce am citit «Ostaşul Domnului» din 15 februarie, m-am trezit ca Pe­tru după cântecul cocoşului. Şi am plâns cu amar şi acum mă rog ca Petru: Primeşte-mă în ceata aleşilor tăi. Trebuia, după ce am citit în «Lumina Sate­lor», unde vă făcuse lup în piele de oaie, să zic ca Toma: De nu voi vedea în mâinile Lui ranele cuielor, nu voi crede.

Acum le zic celor de la «Lumina Satelor» şi «Oastea Domnului», care le redactează: «Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că curăţiţi partea cea di­nafară a paharului şi a blidului, iar dinăuntru sunt pline de răpire şi de ne­dreptate (Matei 23, 25)».

Ioan Morariu, Crihalma

Nici fraţii hunedoreni n-au părăsit tabăra dragostei

Ce spune fr. Radu de la Deva

În scrisoarea-raport, primită de la adunarea din Simeria, fratele care raportea­ză ne scrie că fr. I. Radu din Deva a mărturisit că el n-a publicat nimic în «L. S.».

A scris doar o scrisoare păr. Secaş, din care însă Sf. Sa i-a publicat numai unele părţi.

115

Ce spune fr. L. Maier din Vâlcele

Iar fr. Gheorghe (Muntean) ne-a spus despre fr. Lazăr Maier din Vâlcelele Rele că a mers la el plângând şi l-a întrebat: Frate Gheorghe, cine m-a pus pe mine la foaie drept contrar Părintelui Trifa, că eu nu ştiu nimic, eu nu ştiu nici scrie...

Pretinsa scrisoare e publicată în nr. 9 al foii «O. D.».

Părţi din scrisoarea fratelui Gh. Muntean, din Batiz

Dăm mai jos părţi din scrisoarea fr. Gh. Muntean, pe care a lăsat-o pă­rintelui Secaş s-o publice în întregime în «L. S.». Dar păr. Secaş, procedând necorect şi necreştineşte, a scos anumite părţi din acea scrisoare şi a lăsat nu­mai unele părţi, pentru a arăta că fr. Gh. Muntean din Batiz ar fi potrivnic Pă­rintelui Iosif:

...Iubim pe Părintele Iosif Trifa şi nu-l vom dispreţui nicicând, fiindcă de la începutul acestei lucrări a fost ajuns ca o lepădătură, ca un gunoi în faţa lumii: zece mii de învăţători dacă am avea în Hristos, totuşi Părintele Iosif ne-a născut în Hristos Iisus prin Evanghelie (I Cor. 4, 13-15)...

...Din pricină că azi multe s-au întors după cele scrise de cei îngăduiţi de Î. P. S. Sa din Sibiu, în timpul acestor grele frământări, au abonat din nou «Lumina Satelor» şi «Oastea Domnului» cei ce erau contrari Oastei, ca acum să ştie să ne hulească mai mult ca până acum, iar înţelepţii lumii să se mân­drească spunând că ei ştiau că are să se întâmple acest lucru cu Oastea...

...Pentru noi, cei învăţaţi cu scrisul Părintelui Iosif, gazeta „Iisus Biruitorul” era o mare bucurie. Şi era chiar la locul ei, fiind cam puţini secerătorii Oastei. Deci ostaşii cei mai mulţi sunt în aşteptarea lui „Iisus Biruitorul”.

Sunt unii care au respins «L. S.» şi «O. D.» şi au abonat «Albina» şi «Foaia Noastră». Am dori deci o înţelegere şi să lăsaţi şi pe „Iisus Biruitorul”. Eu am fost şi voi fi sprijinitorul foilor «L. S.» şi «O. D.», însă de se va risipi această lucrare eu mă tem să nu fie prea uşor. Eu am întrebat pe fraţi, la o adunare de acuma din urmă, că de ce părere sunt cu cele ce se petrec.

Unul mi-a zis: Noi vom citi «Lumina Satelor» şi «Oastea Domnului» atâta timp cât vor fi scrise de cei pe care îi cunoaştem a fi ostaşi sau cel puţin sprijinitori ai Oastei. Aşteptăm însă pe «Iisus Biruitorul”, fiind scris de Pă­rintele Iosif şi-L iubim mult pe Iisus Biruitorul, că El este Conducătorul Oastei şi El a înzestrat pe Părintele Iosif cu darul de a îndura atâtea sufe­rinţe şi totuşi a duce lupta.

Un frate a zis prin o asemănare: Un boier avea un servitor mai nebun, ca­re ţinea mult la boier. Şi striga pe nume leneşilor, încât mergea lucrul la curte de teama că servitorul cel nebun strigă şi aude boierul. Şi se bucura boierul de acel servitor, căci, de teama lui, boierul nu mai avea de lucru cu servitorii. Cam aşa este Părintele Trifa între ceilalţi preoţi. De aceea aceştia îl urăsc. Ar trebui însă să se bucure şi credem că se bucură î. P. S. Sa Mitropolitul de

116

astfel de «nebuni». Şi nebunii Domnului trebuie să fim toţi ostaşii Domnului între ceilalţi credincioşi (I Cor. 4,10-17).

Sunt mari frământări între fraţi, însă ne rugăm Domnului să le îndrepte pe toate cu puterea Sa. Iar noi să ne silim, după zisa dumnezeiescului Pavel (de la I Cor. 10, 13), să ieşim învingători, ci nu învinşi de păcat.

Întrucât cei noi înscrişi sunt cei mai mulţi greco-catolici, cu ei nu putem dis­cuta mult din cele ce se petrec între noi, că atunci mai curând se duc la sectari...”

„Iisus Biruitorul” nr. 7-9, din 10 martie 1935

„Profeţia” făcută de mitropolitul Bălan (devenit acum o unealtă în mâna linguşitorilor săi, o victimă a urii şi un necruţător vrăjmaş al celui mai credinci­os colaborator al său) că: „Nici un ostaş nu te va urma în rătăcirea în care ai apucat”, se dovedi tot aşa de neadevărată ca şi celelalte interpretări şi afirmaţii din aceeaşi scrisoare a sa.

Ca un răspuns al lui Dumnezeu la nedreptele învinuiri aduse omului Său, începură să vină din toate părţile o năvală de noi înscrieri în Oaste. Foaia „Iisus Biruitorul” din vremile acelea ducea în paginile ei atâtea înscrieri încât nu-i mai ajungea locul a înregistra scrisorile, ba, nici măcar toate numele celor care îşi cereau înscrierea în Oastea Domnului. Mulţi erau trecuţi doar cu numărul şi lo­calitatea, cerându-li-se iertare şi înţelegere că, din cauza mulţimii cererilor, lo­cul nu mai ajunge a le fi publicate mai pe larg.

E ceva minunat şi cutremurător să vezi şi să citeşti cum răspundea Domnul de fericit pentru alesul Său şi de mustrător pentru vrăjmaşii săi!

Lângă paginile lui „Iisus Biruitorul” cu «Răspunsurile fronturilor au făcut lumină» şi în care se publicau mii şi mii de glasuri sprijinitoare, număr de număr stăteau paginile cu înştiinţarea:...Din toate părţile curg năvală intră­rile în Oaste...

„Cartea Oastei” creştea volum după volum şi numărul celor intraţi în Lu­crarea Domnului şi în rândurile poporului lui Dumnezeu crescu atât de mult în­cât nimeni nu mai ştia cu adevărat cât de mulţi suntem.

Multele ocupaţii zilnice, alergările şi necazurile care veneau din toate păr­ţile şi pentru noi toţi, cei puţini care eram acolo, nu ne îngăduiau să ţinem o so­coteală strictă, o statistică la zi a acestora. Scrisorile care soseau ar fi trebuit urmărite zilnic şi cei care cereau înscrierea, introduşi o dată cu numele în „Cartea Oastei” începută şi ţinută în acest scop. De aceasta ar fi trebuit să conti­nue a se ocupa neapărat cineva încredinţat anume cu acest lucru, care să fie permanent acolo.

Aşa s-a şi făcut în primii ani. Dar n-a putut fi tot aşa până la sfârşit.

Scrisorile care aduceau înscrieri mai aduceau de obicei şi altceva: cereri de cărţi, de abonamente, de cruciuliţe... sau diferite rapoarte şi întâmplări care tre­buia rezolvate de unii sau alţii dintre cei de la administraţie. Unele scrisori tre­buia să rămână la unii, altele la alţii şi aşa multe scăpau redacţiei care însera înscrierile în foaie.

117

Alt neajuns era că acela care trebuia să ţină evidenţa înscrierilor trebuia să plece. Şi slujba lui nu mai era cine s-o facă. Alteori, treburi mai urgente cereau altă muncă şi tot ce rămânea nefăcut la vreme rămas era. Mai târziu, lucrările grămădite rămâneau nefăcute şi nimeni nu mai dădea de rostul lor.

Îmi aduc aminte că de multe ori ne zicea Părintele:

titus, unde este scrisoarea... cutare?

marini, pe unde va fi oare ştirea... cutare?

dorz, nu ştii tu cumva de însemnarea... cutare?

Şi aproape totdeauna răspundeam necăjiţi, uitându-ne la maldărul de tăie­turi ale lui Marini sau la sertarele pline ale lui Titus sau la amestecăturile noas­tre, ale celorlalţi, mutate mereu dintr-o parte în alta în multele locuri pe unde trebuia să lucrăm, de colo-colo:

o Părinte, cum să mai aflu acul în carul acesta cu fân? Apoi, după o cău­tare obositoare, de multe ori fără rezultat, părintele exclama uneori cu un aer vesel, alteori cu un ton mâhnit, dar totdeauna împăciuitor:

lasă, în Ziua când vor ieşi la lumină toate cele ascunse, o s-o aflăm şi noi pe asta...

Din această cauză, a rămas tot mai în urmă şi mai neîmplinită hotărârea cu trecerea la zi în „Cartea Oastei” a celor care îşi cereau zilnic aceasta... Până când cernerea cea grea a cuprins nu numai rândurile noastre, ci şi lucrurile noastre.

Atunci s-au pierdut, printre alte multe lucruri de mare preţ, şi cele două cărţi ale Oastei, cu toate volumele lor.

A rămas apoi numai Cartea Vieţii, cea de Sus, în care Domnul Însuşi a scris şi scrie numele celor care au fost şi sunt adevăraţii copii şi ostaşi ai Săi. Dovediţi de credincioşia lor rămasă statornică şi de legământul lor rămas ne­clintit până la moarte, păstrând ce au avut ei de la Dumnezeu şi ce i-au dat ei Lui cu orice preţ de jertfă şi de dragoste, până la cunună.

Abia în Ziua Răsplătirii, când această Carte se va deschide şi când Domnul Însuşi va citi din ea pe cei vrednici să fie cu El în Împărăţia Lui, se va vedea ci­ne sunt şi cine au fost adevăraţii ostaşi ai Lui!

Atunci mulţi dintre cei dintâi vor fi în urmă şi mulţi dintre cei din urmă vor fi întâi...

Se aprecia însă că numărul la care se ajunsese acum, în al treisprezecelea an de Oaste, se apropia de 300 de mii.

Întărâtată de uriaşa Mişcare duhovnicească şi de nemaicunoscuta ade­ziune a mulţimilor la apărarea Părintelui Trifa, ura oficialităţii nu mai cu­noştea margini.

Foile ei revărsau valuri noroioase de acuze, iar răspunsurile părintelui la unele dintre aceste învinuiri nedrepte erau răstălmăcite în toate felurile, după

118

toate metodele interpretării vechilor judecători medievali ai inchiziţiei. Forţând înţelesul oricărui cuvânt şi întorcându-i tendenţios orice faptă pe partea cea mai răuvoitoare şi mai neagră pe care o puteau, abilii judecători încadrau totul în cele mai grele paragrafe... Şi pregăteau cea mai grea osândă pe care o aveau la îndemână. De cuvintele apărării, la care nu puteau răspunde şi de faptele pe care nu le puteau interpreta rău, nici nu ţineau seamă, ca şi cum n-ar fi fost.

Astfel, prin interpretări premeditat rele şi pe înţelesuri voit eronate, s-a creat dosarul trimiterii în judecată şi se pregătea, cu toată graba şi siguranţa de reuşită, junghierea celui hotărât pentru jertfă.

În vremea aceasta, glasuri tot mai îngrijorate se ridicau din toate părţile pentru a atrage atenţia autorităţii bisericeşti, care se arăta atât de neînduplecată, asupra marii răspunderi pe care o va avea pentru dezastrul ce va urma din cauza celor ce se pregăteau spre rău şi nu spre bine.

Atât foaia «Ostaşul Domnului» a părintelui Vasile Ouatu, care apărea la Bucureşti, cât şi „Iisus Biruitorul” de la Sibiu erau pline de astfel de îngrijoră­toare avertismente date celor care aveau o atât de mare răspundere pentru cele ce se petreceau cu «Oastea Domnului».

Din partea sa, Părintele Iosif făcea totul pentru aplanarea conflictului, mer­gând până la orice s-ar putea, în afară de renunţarea la viaţa şi comoara Oastei, Iisus cel Răstignit şi trăirea în El...

S-au propus zile şi săptămâni de post şi rugăciune.

S-au făcut intervenţii la Patriarhie, la diferite personalităţi cu influenţă, pentru a mijloci pe lângă mitropolitul înfuriat.

S-a încercat tot ce se putea încerca în spulberarea acuzelor nedrepte aduse, dar, până la urmă, tăvălugul răzbunării n-a putut fi oprit.

Iată, bunăoară, una dintre precizările făcute de Părintele Iosif împotriva uneia dintre minciunile şi hulele ce se aruncau împotriva lui:

„Răspuns la hula că nu am cercetat Biserica...

«Vai celor care se pogoară după ajutor în Egipt» (Isaia 31, 1)

Cei de la «Lumina Satelor» nu cruţă nimic în pornirea de a mă ponegri în faţa poporului. Între acestea este şi minciuna unui «ostaş din Sibiu» care nu is­căleşte. Cică lumea nu m-ar fi văzut pe la biserică decât atunci când mi s-a dat hirotonisirea de protopop. Insinuarea era atât de grosolană încât nici nu am mai aflat de bine să stăruim asupra ei. Totuşi, fiindcă s-ar mai afla atare suflet îndo­ielnic, precizez următoarele:

Venind la Sibiu ca duhovnic la Academia Teologică, am cercetat biserica în fiecare duminică şi sărbătoare, plus slujbele de peste săptămână, de seara şi de dimineaţa. Trecut apoi ca director la Orfelinat, aşijderea am însoţit pe orfani la biserică, de câte ori mi-a stat în putere şi în putinţă.

În anul 1927 am trecut prin o operaţie grozavă. Aproape un an nu am mai putut umbla. Începând cu acest necaz nu am mai putut cerceta biserica regulat.

119

Pe lângă asta, era şi munca istovitoare de la «Lumina Satelor». Făceam singur foaia în 8 pagini. Ia să scrie cineva numai cu mâna aceste pagini fără să mai gândească şi să mai frământe acest scris şi va vedea ce muncă istovi­toare este aceasta. Fiecare clipă îmi era măsurată. Duminica făceam tâlcuirile religioase.

Ţin să mă spovedesc aici cu o «greşeală»: pentru tămăduirea celor suferinzi am lucrat «sâmbăta». Cele mai multe din tâlcuirile mele sunt făcute duminica. Făcusem de la început un fel de «vot» să cinstesc duminica în felul acesta, după ce, din cauza slăbiciunilor trupeşti şi a muncii istovitoare, nu puteam merge regulat la Sfânta Biserică. Fireşte, poate că voi fi judecat şi pentru această des­tăinuire că am lucrat «sâmbăta». Dar eu nu pot minţi în faţa Domnului.

Afirmaţia că nu am mers deloc pe la biserică este minciună. Chiar după hirotonisirea mea de protopop, am slujit la Crăciun în sobor.

Şi am cercetat biserica de câte ori am putut. Iar dacă nu am cercetat-o re­gulat, apoi am trimis în locul meu pe cei mii şi mii de fraţi care, prin Oastea Domnului, au început să cerceteze Casa Domnului.

Am şi predicat de două ori în Catedrală. Dar s-a adeverit de la început că nu era pentru mine treaba aceasta. Vocea mea era prea slabă. Aici trebuia oa­meni care strigă mai tare. În schimb însă am predicat în foaie, săptămână de săptămână, de s-a auzit în ţara întreagă.

Apoi, cu slujirea la catedrală, lucrul stă aşa: Aici poţi sluji numai dacă eşti chemat. Şi de regulă sunt chemaţi cei care sunt mai făţoşi şi cu grai mai tare.

Ori eu nu aveam nici una, nici alta: nici făptură, nici grai.

De câte ori am fost chemat, am slujit.

E adevărat că la biserică nu am putut merge regulat, dar nici pe la cine­matografe şi alte desfătări nu m-a văzut nimeni. Am stat toată vremea cu capul aplecat peste Cartea Vieţii, la masa de scris.

Cei care îmi aruncă ocări în punctul acesta ar trebui să se gândească şi la faptul că lumea te aude predicând la biserică cu foc despre «toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să I-o dăm», iar după-amiezi te vede dându-te pe gheaţă în sunete de tangouri sau jucând în «serată familială» în sunete de jazband (aici era vizat direct Secaş care făcuse aceste lucruri).

Mă gândesc şi iar mă gândesc cât e de nemiloasă judecata lumii: de la mi­ne, un biet de vas slab, a pretins lumea să fac singur foaia «Lumina Satelor» în 8 pagini, să îngrijesc şi de cei 60 de orfani, să slujesc şi să predic în biserică, să asist regulat la toate slujbele...

Mi se aduc recent şi acuze că pe la Bucureşti am putut umbla, dar la biseri­că nu merg. Apoi numai singur bunul Dumnezeu ştie cum am călătorit la Bucu­reşti. A trebuit însă să fac şi acest calvar după ce îmi erau în joc cinstea şi zes­trea mea morală. În ultima călătorie mi s-a făcut rău la Bucureşti. A început sămi curgă sânge din rana operată astă-vară. Când i-am arătat păr. Vasile mâna

120

plină de sânge din rana ce sângera, s-a spăimântat. Era să merg în sanatoriul lui Gerota. Am plecat spre casă cu rana sângerând. Dar şi din sângele acesta, din jertfa aceasta a ieşit biruinţa, în semnul că jertfa va birui mereu.

Într-un loc scrie proorocul Isaia mult-grăitoarele cuvinte: «Vai de cei ce aleargă după ajutor în Egipt»...

«Ostaşul de la Sibiu» să-şi însemne bine aceste vorbe. În pornirea de a ni­mici un om şi o jertfă, să nu mai alerge în Egipt după ajutorul minciunilor. Cum spune la calendarul Oastei: O minciună trebuie proptită cu alte 7 minciuni, ca să poată sta în picioare. Iar dacă nu o poţi propti, te răstoarnă ea pe tine.

Atât. Ca răspuns pentru toate hulele ce mi s-au adus şi mi se vor aduce...

...După acest răspuns, urmează «Istoria celor 25 de ani de preoţie»...”

„Iisus Biruitorul” nr. 10-12, din 17 martie 1935

În acelaşi număr şi în acele zile grele, Părintele Iosif face cu duioşie mărtu­risirea unei mari mângâieri pe care o primeşte din partea Domnului.

Iat-o:

„În tainica noapte din 25-26 ianuarie

Era în timpul când «lămuririle» căutau să-mi ia viaţa şi zestrea morală. Mă gândeam în mine: Doamne, ce se va alege de mine şi de truda mea? Sunt bolnav şi s-ar putea întâmpla să închid pentru totdeauna ochii, zdrobit de mâhnire. Iar a grăi şi a mă apăra nu pot, fiind oprit cu forţa publică.

Îmi venea să-mi strâng în braţe cărţile, să le sărut, să strig: dragele mele cărţi şi tâlcuiri... pentru voi am muncit... pentru voi am trăit... pentru voi mi-am pierdut sănătatea... şi acum va trebui să vă las orfane, izbite de atacuri, batjoco­rite... tot ce am clădit eu cu voi în sufletele cititorilor se va îndoi, se va clătina, se va zdruncina...

Era seara din 25-26 ianuarie şi am pus mâna pe Biblie şi pe Psaltire, să mă mângâi cu Cuvântul lui Dumnezeu. Dar orice mângâiere părea zadarnică. Era pentru prima dată în viaţa mea când nu mă mai puteam mângâia cu Cuvântul lui Dumnezeu. Parcă îmi trebuia ceva mai mult decât atât. Am adormit plângând, cu perina udă de lacrimi.

Noaptea mi s-a arătat, în somn, un chip luminos. L-am cunoscut îndată. Era Chipul Preascumpului meu Mântuitor. Dar n-a ţinut decât o clipă şi a dispărut. Însă această clipă a lăsat ceva care va rămâne pentru totdeauna în sufletul meu. N-aş putea însă să spun în cuvinte ce anume. Am simţit în acea clipă numai ce­va care m-a făcut să zic îndată: «Asta-i ce-mi trebuia»... Şi sufletul meu îndată s-a umplut cu «asta».

Dar ce anume era «asta», n-aş putea spune niciodată. Era ca o mângâiere? Nu. Era mai mult decât o mângâiere. Era o întărire? Nu. Era mai mult decât o întărire. Era o bucurie? Nu. Era mai mult decât o bucurie.

121

Era ceva care dintr-o dată mi-a umplut golul, mi-a umplut viaţa. Era ceva care dintr-o dată m-a umplut cu totul. Era ceva care era totul... ceva pe lângă ca­re nu mai încăpea nimic din viaţa mea...

M-am trezit înfiorat şi înviorat. Mi-am dat îndată seama că mă cercetase cu mângâiere Domnul şi Mântuitorul meu, în semnul că nu m-a părăsit, că El este cu mine.

Şi mi-am dat îndată seama că toată suferinţa şi durerea mea este un picur faţă de marea bucuriilor ce ne aşteaptă dincolo de mormânt.

Acum îl înţeleg pe Ap. Pavel de ce spunea că nu poate spune ceea ce a vă­zut în al treilea cer. Vasul nostru cel slab de lut nu poate cuprinde marea bucu­riilor din Patria noastră de Mâine. Abia poate cuprinde picurii ce ne vin din acea mare.

Şi acum înţeleg ce bucurie nemărginită vom avea când Îl vom vedea pe El pentru totdeauna, faţă în faţă, şi vom trăi cu El.

Nu sunt omul care se ocupă cu visuri. Dar visul de la Ierusalim şi Chipul din tainica noapte de 25-26 ianuarie vor rămâne pentru totdeauna în sufletul şi viaţa mea.

Prin orice furtună va fi să mai trec şi în orice noapte va fi să mai ajung, Chi­pul Celui care m-a mângâiat şi m-a întărit mereu îmi va fi ca o vrajă sfântă ce mă va purta mereu după el, până în clipa când voi scăpa pentru totdeauna la El”.

„Iisus Biruitorul” nr. 10-11-12, din 17 martie 1935

Presimţindu-şi apropierea patimilor sale şi apropiatul său calvar pe urmele Mântuitorului său Preaiubit şi crucea care i se pregătea pentru jertfa care va tre­bui s-o aducă şi el pentru numele Domnului Iisus şi pentru Lucrarea evanghelică a Oastei Sale, omul lui Dumnezeu se pregătea prin rugăciune... Era chiar vremea postului şi apropierea Paştilor. Iată ce scria el în unele dintre aceste pre­gătiri:

„Dar eu alerg la rugăciune (Ps. 109, 4)...

Doar nici unul dintre aleşii Domnului din Biblie nu a stăruit atât de mult în «şcoala» cea mare a rugăciunii ca Psalmistul David. Iar în şcoala aceasta l-a trimis Domnul. L-a trimis prin nesfârşite izbelişti, frământări şi necazuri.

Domnul parcă anume a stors viaţa acestui om, pentru ca să picure din ea mărgăritarul cel scump al Psalmilor. Pentru ca să ne rămână zestrea cea scumpă a Psalmilor; cea mai minunată carte de rugăciune pentru toate vremurile şi toţi oamenii.

Domnul a învăţat pe David să se roage în şcoala cea mare a vieţii. L-a lăsat izbit mereu de frământări, necazuri, prigoane, pentru ca să înveţe a «striga» că­tre Domnul; a se ruga Lui şi a cânta Lui.

122

Iar David, «şcolarul», a prestat în «şcoala» rugăciunii un «examen» strălu­cit. Pentru el rugăciunea se făcuse întocmai ca pâinea şi apa. El era veşnic în vorbire cu Dumnezeu. El grăia clipă de clipă cu Domnul, aşa cum copilaşul grăieşte cu tatăl său.

În toate frământările şi necazurile, David parcă nu ştia altceva decât «să alerge» la Domnul, să-L strige pe El şi să se plângă Lui.

«Dar eu alerg la rugăciune»...ăsta era refugiul şi scăparea lui David de totdeauna.

De când eram copil mic îmi aduc aminte că eram adesea batjocorit de alţi copii de seama mea. Eu eram mai slăbuţ şi toţi se întreceau cu mine. Iar eu nu aveam nici o altă apărare decât vorba: «Las că vă spun la tata»... Şi alergam plângând să-i spun la tata.

Aşa era şi David. El alerga cu toate necazurile lui la Domnul, ca un copilaş al Domnului. Îşi «vărsa» necazul în faţa Lui. Cerea ajutorul Lui. Şi Domnul în­dată îl scăpa.

Aşa să facem şi noi. Să alergăm la rugăciune în tot ceasul şi în toată vre­mea. Ca nişte copii slabi şi neajutoraţi, să alergăm cu rugăciune la Tatăl nostru cel Ceresc.

Fratele meu, de eşti sănătos, de eşti bolnav, de eşti în lipsă sau îndestulare; de eşti în linişte sau în furtună; de eşti în bucurie şi prigoană, aleargă mereu la darul şi binecuvântarea rugăciunii.

David striga din focul prigoanelor că «aleargă la rugăciune» (Ps. 109, 4). O, ce dar mare este nouă rugăciunea şi pe timp de necaz, de încercare, de prigoană.

Aici se arată în toată puterea ei dulceaţa rugăciunii, darul şi ajutorul ei.

Din mijlocul «spinilor», din mijlocul necazurilor şi încercărilor, iese rugă­ciunea cea tare şi dulce. Din împunsătura spinilor a picurat Sângele Domnului. Din spinii suferinţelor şi încercărilor picură lacrima cea caldă şi rugăciunea cea fierbinte.

Tot sunt buni şi spinii la ceva! Ei sunt un adăpost pentru păsările cele mici şi slabe. Spinii sunt plini de cuiburi.

Aici îşi află adăpost şi scăpare păsările cele mici şi slabe. Spinii le sunt o apărare. Păsările cele răpitoare nu pot străbate la cuibuşorul lor. Şi prin ciripitul lor, micile păsărele parcă dau slavă lui Dumnezeu pentru acest adăpost, pentru aceşti spini.

Spinii încercărilor ne sunt o apărare, un adăpost, o binecuvântare. Prin ei ne apără Domnul de păsările iadului; de ispite şi păcate.

Îţi mulţumesc, Iisuse Doamne, că m-ai învrednicit şi pe mine, păcătosul, să gust şi să aflu cât de dulce este rugăciunea în mijlocul «spinilor».

Îţi mulţumesc că mi-ai aşezat «cuibul» vieţii, de la început, între «spini». Îţi mulţumesc că sporeşti mereu aceşti «spini» şi prin ei mă aperi şi mă ocro­teşti. Doamne, ţine-mi «cuibuşorul», până la sfârşit, în mijlocul «spinilor»“.

„Iisus Biruitorul” nr. 13, din 24 martie 1935

123

Cu ce cutremurătoare cuvinte şi cu ce dulce mărturisire despre nădejdea sa, se apropia acest om unit deplin cu Domnul său, spre a-şi uni jertfa sa cu a Lui, pentru acelaşi scop: triumful cauzei lui Hristos şi împlinirea voii lui Dumnezeu între fraţii săi şi pentru ei.

Iată apoi ce limpede era înţelegerea lui despre atitudinea Domnului în faţa judecării Sale. Şi cu câtă hotărâre era gata să dea dovadă şi el de aceeaşi atitu­dine, acum când se pregătea calvarul său:

„E postul mare: vine judecarea şi patimile Domnului...

E timpul postului mare. Se apropie Golgota. Vine judecarea şi patimile Domnului. O, cu câte adânci învăţături este plin drumul cel greu pe care Scum­pul nostru Mântuitor l-a urcat spre Golgota!

În cartea noastră cu însemnările călătoriei la Ierusalim, am dat pe scurt ca­lea Crucii, cu învăţăturile ei.

În numerele viitoare vom da şi aici, la foaie, un rând de învăţături în legă­tură cu drumul Crucii şi patimile Domnului.

Îl vedem pe Domnul legat şi târât la judecată în faţa Sinedriului (Luca 22, 66). I S-au adus fel de fel de învinuiri. S-au căutat şi multe mărturii mincinoase, dar nici acestea n-au putut ajuta.

La toate învinuirile Iisus răspundea: Eu am vorbit lumii pe faţă şi n-am spus nimic în ascuns... Întreabă-i pe cei ce M-au auzit; iată, aceştia ştiu ce am spus.

Domnul respinge toate învinuirile, iar când un furios Îi dă o palmă, Dom­nul protestează zicând: De ce Mă baţi? Dacă am vorbit rău, arată ce am spus rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi (Ioan 18, 20-23)?

Domnul a ţinut să-Şi arate mai întâi, să-Şi dovedească, să-Şi apere mai întâi nevinovăţia. Şi numai după aceea a suferit cu resemnare, ca un Miel nevinovat.

Domnul Şi-a arătat nevinovăţia şi numai peste această apărare a suferit apoi totul, ca o oaie ce nu-şi mai deschide gura sa.

Acelaşi lucru l-a făcut şi Ap. Pavel (Fapte 17, 37).

Mulţi au o părere greşită în punctul acesta: să stai cap plecat, gata de tăiat, când cineva te acuză pe nedrept. Dar pilda Mântuitorului nu ne cere acest lucru. Dimpotrivă, ne arată că trebuie să ne arătăm şi să ne apărăm nevinovăţia.

Noi trebuie să arătăm mai întâi că suntem nevinovaţi şi apoi să suferim cu resemnare prigoana şi crucea.

E şi firesc să fie aşa. Căci altfel nu se poate vorbi despre a suferi. Numai ca nevinovat poţi spune că suferi. Cum spune Ap. Petru: Să nu suferim ca nişte hoţi, ca nişte făcători de rele, ci ca nevinovaţi. Iar dacă ţi-ai arătat şi ţi-ai apărat nevinovăţia, te poţi apleca liniştit în braţele crucii. Atunci suferinţa şi crucea îţi sunt spre slavă şi mântuire.”

„Iisus Biruitorul” nr. 13, din 24 martie 1935

124

Ce mângâietoare pregătire, potrivit pildei Domnului, era aceasta pentru propriile sale patimi, pentru propria sa judecată care în chip cu totul grăitor se pregătea tocmai în aceste zile, în care se pregătiseră şi Patimile şi judecata Mântuitorului. Cei care lucrau la acestea nici nu se gândeau la această cutremu­rătoare asemănare, rânduită în acest fel de planul lui Dumnezeu, pentru a arăta, şi prin aceasta, tainica Lui alipire de alesul Său. Şi a ne da nouă o netăgăduită dovadă de alegerea şi învestitura Sa asupra trimisului Său.

Să fie şi acest semn o mai puternică încredinţare pentru noi, toţi care cre­dem în dreptatea lui Dumnezeu şi în alegerea lui Hristos pentru robul şi apos­tolul Său, cu a cărui cauză Se unise după cum şi acesta se unise cu a Lui...

Iată ultima lui pregătire:

„Să ieşim dar afară din tabără, la El... (Evrei 13,13)

Golgota era afară din tabără, afară din cetate. Drumul Crucii ducea afară din tabără, afară din cetate. «De aceea şi Iisus, ca să sfinţească norodul cu însuşi Sângele Său, a pătimit dincolo de poartă. Să ieşim dar afară din tabără, la El» (Evrei 13, 12-13).

Golgota stă şi azi tot acolo: afară din lume. Şi toţi cei ce voiesc să meargă după Domnul, toţi cei ce vor să meargă la Golgota, trebuie să iasă din «tabără», trebuie să iasă din lume, să iasă din duhul acestei lumi.

«Să mergem la El, afară din tabără». Să mergem la El, ieşind din lume. Căci, cum zice El: «Voi în lume sunteţi, dar nu din lume» (Ioan 17, 16). La Golgota nu poţi merge şi nu poţi ajunge, decât ieşind afară din tabăra lumii.

E săptămâna Patimilor. E timpul când «creştinii» sunt ceva mai «creştini» ca altădată. E timpul când ieşim din «tabără» şi mergem la biserică, mergem la denii şi plângem patimile şi suferinţele Domnului.

Dar... întrebarea este: Câţi mergem la Golgota ieşind afară din «tabără»?

Şi câţi rămânem şi pe mai departe afară din «tabără»?

Căci a ieşi din «tabăra» lumii pe câteva ceasuri, pe câteva zile, pe câteva săptămâni şi apoi iară a ne întoarce în ea asta încă tot nu foloseşte la nimic. A plânge în Săptămâna Patimilor şi a juca la Paşti asta încă tot nu este mântuire.

Mântuirea nu înseamnă a ieşi din când în când din «tabără», ci mântuirea înseamnă a ieşi statornic şi pentru totdeauna din «tabăra» lumii, din «duhul» acestei lumi.

Am fost la Ierusalim şi am văzut cu ochii. Locul unde a suferit Domnul a fost afară din poarta cetăţii. Şi locul unde s-au retras apostolii după răstignirea Domnului a fost, aşijderea, afară din cetate. Şi Duhul Sfânt aşijderea S-a cobo­rât într-o casă ce era afară din cetate.

Deci totul, afară din «tabără». Golgota, Duhul Sfânt, mântuirea, toate sunt afară din «tabără».

A aştepta mântuirea câtă vreme trăieşti în «tabără» e o aşteptare zadarnică. Mântuirea vine numai după ce ai ieşit din «tabăra» lumii.

125

Doamne Iisuse, Cel răstignit pe Crucea Golgotei pentru noi şi mântuirea noastră, dă-ne putere să ieşim la Tine, părăsind cu totul şi pentru totdeauna «tabăra» lumii.

Slăvit să fie Domnul! De ani de zile strigăm şi noi pe poporul nostru, prin Oastea Domnului, să iasă la Golgota, «afară din tabără». Şi Domnul a binecu­vântat strigarea noastră. An de an a crescut ceata celor care au ieşit din lume şi s-au strâns în jurul Crucii lui Iisus cel Răstignit. An de an Golgota a smuls su­flete din lume.

Slăvit să fie Domnul! Azi suntem o tabără întreagă cei care am ieşit din «tabăra lumii». Şi am pus făgăduinţă la picioarele Crucii, să petrecem până la sfârşit «afară din tabără». Să petrecem până la sfârşit la picioarele Crucii, mu­rind mereu faţă de lume şi faţă de păcat. Şi să luptăm până la sfârşit să-i aducem şi pe alţii la Golgota, scoţându-i din «tabără». Căci, plângând şi murind mereu faţă de lume la picioarele Crucii, asta este Învierea şi mântuirea noastră şi a neamului nostru”.

„Iisus Biruitorul” nr. 17, din 21 aprilie 1935 Şi, cu aceasta, jertfa păşi cu hotărâre şi cu o cerească linişte spre golgota sa...

Slăvit să fie Domnul!

126

Meditaţii

DOMNUL NE-A CHEMAT

Domnul ne-a chemat la luptă, noi, urmând al Lui Cuvânt,

am pornit acum cu toţii

la războiul Lui cel sfânt.

Nu ne-nfiorează moartea de s-o cere să murim; pentru Domnul suntem gata viaţa noastră s-o jertfim.

De vrăjmaşi noi nu ne temem, orişicâtă-i ura lor căci ‘naintea noastră merge Iisus cel Biruitor.

El Se luptă pentru Oaste, El Biruitor va fi, pe toţi răii cu răbdarea dragostei va birui.

Cei cu inima-mpărţită, cei ce n-au nici un temei, cei fricoşi să stea acasă nu e lupta pentru ei.

La Mântuitorul nostru toţi privirile s-avem, în furtuni şi-n prigonire, sus Cuvântul să-l ţinem.

Catacombe sunt destule ghetsimani, golgote sunt, chiar dac-am ajunge-n ele, suntem tari prin Duhul Sfânt.

Să cântăm în faţa morţii de s-ar cere să murim! Domnul ne va da putere şi vom şti să ne jertfim.

5. ÎNTÂIA JUDECATĂ

„Ce mărturisesc aceştia îm­potriva ta?” (Matei 26, 62)

Părintele Iosif Trifa afla despre toate acele febrile pregătiri, ce se făceau pentru aducerea lui la judecată, doar din cele publicate prin foile mitropoliei.

Totuşi, mai nădăjduind într-o rămăşiţă de temere de Dumnezeu, de res­pect pentru adevăr şi de simţ de răspundere în inimile potrivnicilor lui pentru Lucrarea Oastei, pentru cauza Bisericii şi pentru interesul poporului făcea mereu tot felul de apeluri şi de încercări pentru aplanarea conflictului şi pen­tru revenirea păcii.

În aceste încercări, învinuitul căuta să-şi arate marea şi sfânta lui dreptate şi să apere mereu şi sfânta cauză a Oastei, pentru a preveni o sentinţă nedreaptă, care ar împinge totul într-o prăpastie ce ar putea fi fără ieşire.

Căutând pacea şi alergând după ea, era gata să-şi recunoască „vini” pe care nu le avea, nădăjduind că şi cei care le aveau şi le vor recunoaşte. Spre a se pu­tea astfel înlătura zidul despărţitor ce creştea între cele două părţi, tot mai gros şi mai rece.

Dar o grabă vinovată urgenta totul, parcă anume ca nu cumva să se ivească ceva neprevăzut ce ar fi putut amâna sau zădărnici un plan pus la punct cu atâta abilitate şi efort. Se ivise marea ocazie, căutată de atâta vreme. Nu trebuia nicide­cum scăpată. Întocmai cum spune Scriptura: O, cât de bine ştie omul să-şi întoc­mească planurile când este vorba să urmărească ceea ce îi place (Ieremia 2, 33).

În întâmpinarea procesului ce i se pregătea, Părintele Iosif înaintă Consistoriului Eparhial următoarea scrisoare:

„APĂRAREA înaintată în scris Consistoriului Spiritual Eparhial de către Pr. Iosif Trifa, înainte de a cunoaşte actul de acuzare

Prea Venerat Consistoriu Spiritual Eparhial,

La acuza ce mi se aduce, precizez şi răspund din partea mea următoarele:

Cauzele care m-au dus la ieşirea din ascultarea ierarhică şi la scoaterea unei foi afară de această ascultare sunt arătate pe larg în articolul «Istoria unei jert­fe», din foaia «Ostaşul Domnului», pe care o alătur aici.

128

Mersul conflictului este arătat acolo numai până la un loc, până la data foii. De atunci încoace mai servesc Consistoriului Spiritual Eparhial următoarele date şi amănunte care, cred, îşi au însemnătatea lor.

Văzând că conflictul continuă şi nu se face nimic pentru o oarecare aplanare, m-am prezentat la păr. rector al Academiei Teologice, Nicolae Colan, rugându-l să aducă la cunoştinţă Î. P. S. Sale Mitropolitul Nicolae că eu nu înţeleg să tulbur liniştea Bisericii şi în special a Arhiepiscopiei. Întrucât o înţelegere nu s-ar mai putea face, eu sunt gata să părăsesc Sibiul şi Arhiepiscopia. Prin aceasta vedeam eu un început de descordare, o uşurare a situaţiei, pentru că pe atunci era o mare tulburare pe fronturile Oastei. N-am primit însă nici un răspuns în cauză.

Mai târziu, pe la începutul lunii trecute (martie 1935), o anumită mijlocire între Î. P. S. Sa şi mine a făcut pr. prof. Nanu pe care l-am rugat să ducă la re­şedinţă dorul şi dorinţa mea de a relua raportul de ascultare şi de soluţionare în chip fericit a chestiunilor care au produs dureroasa frământare. Am şi propus chiar Praznicul Învierii ca cel mai potrivit pentru a face o bucurie pentru Oastea Domnului şi pentru toată ţara.

N-am primit însă nimic, nici o indicaţie. Văzând că vremea trece şi lucru­rile se amână, mi-am cerut audienţă la Î. P. S. Sa. M-am prezentat şi mi-am cerut iertare. La un rezultat precis însă nu s-a putut ajunge. Î. P. S. Sa mi-a spus să precizez în scris ceea ce am spus.

Eu eram de părere să se lămurească mai întâi verbal toate chestiunile care au produs frământarea şi apoi să se precizeze în scris ceea ce va fi necesar.

Văzând că Î. P. S. Sa stăruie să precizez în scris ceea ce am de spus, am fă­cut şi acest lucru.

Cu data de 18 aprilie 1935 am înaintat Î. P. S. Sale următoarele rânduri:

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,

În preajma Anului Nou, a. c., precum este ştiut, s-a iscat un dureros con­flict în legătură cu Mişcarea «Oastea Domnului». Felul cum s-a desfăşurat acest conflict m-a silit să ies din ascultarea ierarhică.

Regret şi mă doare că, în aşteptarea unei soluţiuni de înţelegere, eu am rămas în starea aceasta. Declar însă că departe de mine a fost, este şi va fi gândul să permanentizez starea aceasta sau să o prefac într-un conflict de Bi­serică, cu vătămarea canoanelor şi a ierarhiei sau să pornesc în direcţia aceasta Mişcarea «Oastea Domnului». Ca o dovadă despre aceasta aduc şi faptul că, îndată după deschiderea conflictului, m-am prezentat Î. P. S. Sale, Patriarhul Dr. Miron Cristea, declarând că înţeleg să rămân până la sfârşitul vieţii mele ca slujitor devotat al Bisericii şi supus disciplinei bisericeşti, aştep­tând rezolvarea conflictului din partea Sf. Sinod, respectiv a forurilor biseri­ceşti competente.

Iar pe de altă parte, membrii Mişcării «Oastea Domnului» au făcut şi ei, din toate părţile ţării, declaraţii solemne că înţeleg să rămână pentru totdeau­na fii credincioşi ai Sfintei Biserici, aşteptând şi ei dezlegarea fericită a neîn­ţelegerii ce s-a iscat.

129

Recunosc că, în desfăşurarea acestei acute neînţelegeri, am avut şi unele ieşiri, pe care le regret; îmi exprim părerea de rău pentru ele şi îmi cer iertare.

Regretând toate şi cerându-mi iertare pentru toate, doresc să reintru în ascultarea ierarhică, urmând însă şi cerând ca, o dată cu aceasta, să fie so­luţionate în chip fericit şi chestiunile din cauza cărora a ieşit această dure­roasă frământare.

Iar întrucât rămânerea mea în Arhiepiscopia Sibiului ar fi neavenită fie din felul în care s-au desfăşurat lucrurile, fie din greutatea ce s-ar ivi la soluţionarea chestiunilor în cauză în interesul liniştii şi al păcii sfintei Bi­serici, eu sunt gata să fac şi jertfa aceasta de a părăsi Sibiul şi Arhidieceza Sibiului, cerându-mi arhiereasca binecuvântare pentru a trece într-o altă eparhie.

Sibiu, la 18 aprilie 1935 Cu smerită supunere,

Preot I. Trifa

...Cu scrisoarea aceasta, eu credeam că se deschide drumul aplanării con­flictului.

N-am primit însă nici un fel de răspuns sau indicaţie.

Am precizat aceste amănunte ca o dovadă că eu am căutat mereu reluarea raportului de ascultare ierarhică şi de soluţionare a conflictului. Mi s-a cerut mereu reintrarea în ascultare şi am căutat-o.

De încheiere, rog pe veneratul Consistoriu Spiritual Eparhial, în judecarea acestei cauze, să ţină seama şi de faptul că aici nu este vorba numai despre o abatere şi pedepsirea ei, ci este vorba despre soluţionarea fericită a unei ches­tiuni care agită o Biserică întreagă, o ţară întreagă.

În interesul Bisericii şi al neamului meu, pentru care şi eu am făcut ceea ce Domnul mi-a ajutat să fac, eu doresc ca Veneratul Consiliu Spiritual să afle calea cea mai bună care să aducă mult dorita aplanare a conflictului, pentru ca binecuvântata mişcare de înviorare, «Oastea Domnului», să-şi poată continua drumul ei de lumină.

Aceste rânduri sunt răspunsul meu de apărare, înainte de a cunoaşte tot cu­prinsul actului de acuzare.

Din cuprinsul actului de acuzare, voi spicui unele afirmaţii la care dau răs­punsul cuvenit în procesul verbal.

Sibiu, la 9 mai 1935

Preot Iosif Trifa”

Dar, pe aceeaşi zi, de 9 mai 1935, se şi ţinu prima judecată.

Trecuse doar o săptămână după Paşti (Paştile acelui an se ţinuseră pe ziua de 28 aprilie). Abia aşteptaseră să treacă. Nu putuseră face judecata tocmai o dată cu a Mântuitorului. Aşteptaseră şi aceştia să treacă Paştile, întocmai cum aşteptaseră ceilalţi să treacă ale lor...

130

Iată scris literă cu literă procesul verbal despre toată judecata ce i s-a făcut Părintelui Iosif, cu toate interpretările ce s-au dat faptelor şi cuvintelor sale, cu tot felul chinuitor în care s-a desfăşurat procesul, cu numele celor care l-au judecat la ordinul Stăpânului şi cu sentinţa definitivă pe care au dat-o şi asupra căreia ei ştiau de la început că nu vor mai reveni niciodată.

Cine va cerceta în amănunt toate afirmaţiile din acest proces verbal va ve­dea uimit câte inexactităţi de date, câte deformări de fapte evidente şi câte in­terpretări răuvoitoare sunt conţinute în el. Pe astfel de „temeiuri” a fost con­damnat omul lui Dumnezeu.

Iată mai jos învinuirea aceasta, asupra căreia se vor apleca mulţi şi din care viitorul va arăta cât de nedrepte au fost afirmaţiile pe baza cărora a fost con­damnat Părintele Iosif. Şi cât de asemănătoare a fost, în fond, învinuirea aceas­ta, cu aceea a Domnului Iisus.

Copie:

Consistoriul Spiritual al Arhiepiscopiei ortodoxe române de Alba Iulia şi Sibiu

Nr. 16/1935

Consistoriul Spiritual al Arhiepiscopiei de Alba Iulia şi Sibiu, în procesul pornit contra protopopului Iosif Trifa de la Sibiu de către P. V. Consiliu Arhiepiscopesc din Sibiu, cu nr. 1321/1935 Bis. pentru delictele disciplinare şi judecătoreşti ale Bisericii Ort. Rom. art. 14, 15 şi 17 apoi art. 9 şi în confor­mitate cu art. 78 lit. b şi art. 81 din acelaşi Regulament, în şedinţele sale ţinute în 8 şi 9 mai în localul Mitropoliei din Sibiu. După cercetarea tuturor actelor acuzării, ascultând dezbaterile publice dezvoltate în şedinţă, cu participarea acuzatului Preot Iosif Trifa, precum şi a procurorului general: consilier arhiepiscopesc referent Dr. Andrei Gâlea ca reprezentant al autorităţii biseri­ceşti, după ce acuzatul îşi susţine cauza, după ce se citeşte în întregime de către preşedinte acuza, după ce se citeşte darea de seamă a judecătorului încredinţat cu referarea, după ce Consistoriul încearcă să înduplece pe acuzat să revină ne­condiţionat sub ascultarea şi disciplina canonică, fără a ajunge la rezultatul do­rit, după ce ia act de apărarea scrisă şi de apărarea verbală a acuzatului, luată la proces verbal, aduce următoarea

SENTINŢă

Acuzatul, protopopul Iosif Trifa, de 47 ani, domiciliat în Sibiu, cetăţean român, ortodox, este vinovat de abaterea de la învăţăturile evanghelice cuprin­se în Sf. Scriptură [s. n.] a Testamentului Nou la Sf. Matei 18, 17; I Tesaloniceni 5, 12;

131

Romani 13, 1; I Petru 2, 13 care poruncesc ascultarea de Biseri­că. Este vinovat de călcarea dispoziţiunilor sf. canoane ale Bisericii noastre [s. n.]: 31, 39 şi 55 apostoleşti, 5 al Sinodului loc. Antiohia şi 10 al Sinodului loc. Cartagena, care indică caterisirea ca pedeapsă pentru nesupunere faţă de auto­ritatea bisericească legală. Este vinovat de a fi călcat dispoziţiunile art. 2, lit. a; art. 3, lit. m şi z; art. 14, 15 şi 17 din regulamentul de procedură sus menţionat care toate definesc vinovăţia de schismă, în consecinţă pe baza suscitatelor în­văţături evanghelice, canoane şi articole de regulament, şi în conformitate cu art. 4, 2 lit. c, din acelaşi Regulament, se pedepseşte cu caterisirea. Sentinţa de faţă s-a adus cu unanimitatea voturilor, cu drept de apel în termen de o lună, în conformitate cu art. 203 din Regulament.

MOTIVE:

În sentinţa dată în procesul disciplinar al preotului Iosif Trifa:

I. Istoricul chestiunii

Pentru cunoaşterea precisă a chestiunei este absolut necesar a face o rezu­mare, un istoric al chestiunii:

În toamna anului 1921, Părintele Iosif Trifa, paroh în satul de munte Vidra, din Munţii Apuseni, a fost chemat de către Înalt Prea Sfinţia Sa, Mitropolitul nostru, Dr. Nicolae Bălan la centrul Mitropoliei, la Sibiu, unde i-a dat slujba de duhovnic la Academia Teologică «Andreiană», trecând apoi într-o slujbă admi­nistrativă, apoi în cea de director al Orfelinatului de la Centru, iarăşi într-o sluj­bă administrativă şi în fine figurând ca preot al Catedralei din Sibiu. În răstimp a avut şi postul de misionar al Arhiepiscopiei. Cu începutul anului 1922 a fost în­credinţat în mod special cu redactarea foii religioase pentru popor «Lumina Satelor», care apărea deja de un an la Sibiu ca foaie de propagandă a arhiepis­copiei. Alegerea făcută de Înaltul Ierarh a fost norocoasă căci Părintele Trifa s-a devotat cu multă râvnă şi cu mult suflet redactării acestei foi prin care Înalt Prea Sfinţia Sa ţintea să provoace o mai intensă viaţă religioasă. În numărul de anul nou 1923, Părintele Trifa lansează un «apel» către cititori în care îi cheamă pe aceştia la un «voluntariat», la o luptă împotriva beţiei şi a sudalmelor. Apelul a căzut pe un pământ însetat de o asemenea sămânţă. Setea religioasă a poporului nostru drept credincios, înspăimântat de valul de necredinţă de după război a făcut ca apelul de anul nou să fie primit în masele largi ale poporului cu o neaşteptată simpatie. Aderenţele veneau cu zecile şi sutele.

Mai târziu, încurajaţi de aceste dovezi de înţelegere şi de succesul avut, căci Mişcarea se mărea din zi în zi, cei ce se legau a lupta împotriva beţiei, sudalmelor, fumatului şi a altor păcate începură a-şi lua numele de «ostaşi ai Domnului». Astfel, încet, dar progresând necontenit, s-a născut mişcarea cu­noscută sub numele de «Oastea Domnului», în jurul propagandei şi a scrisului de la «Lumina Satelor». Cum «Lumina Satelor» nu mai ajungea, a început să apară în 1930 ca supliment la vechea foaie, una nouă: «Oastea Domnului», care

132

mergea împreună cu «Lumina Satelor», aceloraşi cititori. Întregul răstimp, miş­carea sus descrisă se mărea prin propaganda necontenită şi prin sprijinul moral al autorităţii, care prin îndemnuri, îndrumări şi ordine date preoţimii, căuta pe de o parte să o lanseze, iar prin respingerea atacurilor de tot felul căuta să o apere. Numărul ostaşilor ajungea la cifre tot mai impunătoare.

Acum se cerea tot mai multă muncă şi Părintele Trifa a fost desărcinat de toate celelalte obligaţiuni de serviciu, rămânând numai îndatorirea de căpetenie: redactor la cele două foi şi cu mişcarea de trezire religioasă din sânul bisericii «Oastea Domnului». În tot acest timp Părintele Trifa a primit salariu regulat ca orice alt funcţionar din cler şi a beneficiat de locuinţă gratuită, ba în răstimp destul de lung a beneficiat şi de întreţinere, luminat şi încălzit, împreună cu fiul său, Tit. Până la acest punct, lucrurile au mers normal. Părintele Trifa a funcţio­nat într-o slujbă bisericească, încredinţat fiind cu o anumită funcţie specială, primind remuneraţiile corespunzătoare. Mărindu-se tirajul «Luminii Satelor», iar pe de altă parte Părintele Trifa dând la iveală şi tipărind o serie de cărţi, scrise de P. C. Sa în legătură cu Mişcarea «Oastea Domnului», venind şi criza economică, avea de luptat cu scumpetea tiparului, care apăsa întreaga presă şi pe toţi autorii. Nemulţumit de sumele mari de bani pe care trebuia să le verse periodic pentru tipărirea foilor şi cărţilor sale tipografiei arhidiecezane din Si­biu şi-a pus în gând să înfiinţeze o tipografie proprie.

Fireşte, n-a cerut nici o aprobare, căci de la început autoritatea bisericească înţelesese să-i lase deplină libertate, tocmai pentru a nu fi stingherit în misiunea sa. Ideea cu tipografia a lansat-o la foaie. Ostaşii din întreaga ţară au sărit în ajutor cu colecte, donaţii şi liste de subscripţii, care toate s-au publicat în foaie. Sumele astfel adunate în decursul timpului fac în total lei 316.260 (V. circ. nr. 4151 pres.). La intervenţia Î. P. S. Sa Mitropolit, Banca Naţională a României a dăruit suma de 80.000 lei. Suma nu era suficientă, dar respectabilă. Părintele Trifa comandă în Germania, la Lipsca şi aduce de acolo o tipografie nouă care a costat suma de un milion şi jumătate lei, cum afirmă P. C. Sa. De bună seamă, o parte însemnată a rămas datorie care urma să fie acoperită din venitul foilor, din venitul Tipografiei şi viitoare donaţii. Către sfârşitul anului 1933 Părintele Trifa a încercat fără să anunţe pe nimeni, ci în mare taină să mute la Bucureşti Tipo­grafia, ca astfel să nu mai fie în vreun fel expuse nici unui control din partea autorităţii bisericeşti. Încercarea a fost zădărnicită prin intervenţia din ultimul moment a Pr. Veneratului Consiliu Arhiepiscopesc. Acest fapt l-a amărât nes­pus de mult pe Părintele Iosif. Visul său fusese să intre în posesiunea exclusivă şi necontrolată a tipografiei, ca proprietar particular, uitând cu totul că tipogra­fia se înfiinţase ce-i drept, la iniţiativa sa, dar ca o zestre a «Oastei Domnu­lui» cum singur înfăţişa în foaie că «mireasa vântului» ca Tunul cel mare al Oastei şi uitând iarăşi că o finanţase cu mijloacele ostaşilor, ale foilor, apoi ale B. N. a României şi numai în parte (ceea ce rămâne de stabilit) şi din mij­loace proprii. În februarie-martie 1934 cere şi în oct. 1934 obţine înscrierea acestei Tipografii pe care de multă vreme o privea ca o avere proprie, personală, în mod tainic pe numele său, împreună cu librăria şi compactoria. Ţinta sa era

133

să tipărească acolo atât cele două foi sau măcar «Oastea Domnului» cât şi căr­ţile sale. Având însă Mitropolia tipografia proprie, nu i-a încuviinţat trecerea foilor la altă tipografie. De aici porneşte supărarea P. Cuc. Sale. De aici înainte cu Părintele Trifa se întâmplă o mare schimbare la faţă. Cu adresa sa din 31. XII. 1934, Părintele Trifa încunoştinţează pe Î. P. S. Sa Mitropolit că: faţă de felul cum s-a desfăşurat consfătuirea noastră de ieri (consfătuirea în prezenţa păr. V. Ouatu şi a D-lui I. Gr. Oprişan şi de la care Părintele Trifa se retrăsese) cu regret Vă aduc la cunoştinţă că pentru moment am încetat redactarea şi ti­părirea foii «Oastea Domnului» a cărei proprietate îmi aparţine, fiind fondatorul şi creatorul ei. O dată cu aceasta Vă rog a dispune să nu mai figurez pe frontis­piciul foii «Lumina Satelor» ca redactor. Mi-am înaintat şi demisia din postul ce l-am avut după ce din cauză de boală nu mai sunt capabil de serviciu. Aşijderea fiul meu Tit renunţă la bursa ce i s-a acordat (v. dosar, nr. 2).

P. V. Consiliul Arhiepiscopesc, în şedinţa din 2. 01. 1935 nr. 32 primeşte demisia înaintată de Părintele Trifa, îl absolvă de toate însărcinările şi încre­dinţările avute în legătură cu Mişcarea «Oastea Domnului» şi cu cele două foi şi îl invită totodată a prezenta o dare de seamă despre toate chestiunile în le­gătură cu «Oastea Domnului» (v. actul la dosar, nr. 3). La acest act oficios Păr. Iosif Trifa răspunde cu o adresă datată din 5. 01. 1935 (vezi la dosar, nr. 4) prin care deneagă supunerea în mod precis, spunând că n-a primit nici o în­sărcinare de la nimeni, n-are să dea seamă nimănui şi adaugă textual: „creaţia spirituală a «Oastei Domnului» a venit pe de-a-ntregul de la Domnul. El mi-a inspirat-o şi prin El am creat-o. El Singur mi-a dat însărcinarea în creaţia acestei Mişcări. Lui Singur am gestiuni de predat. El Singur mă poate absolva în această însărcinare şi El Singur mă poate opri să nu mă mai ocup de ea”. În acelaşi timp sub nr. 97 din 4. 01. 1935 (vezi dosar, nr. 5) i se adresează păr. Trifa pe cale prezidenţială un avertisment că orice publicaţiuni cu caracter re­ligios şi moral, va putea da la lumină numai cu încuviinţarea prealabilă arhie­rească, arătându-i-se totodată normele canonice privitoare la acest obiect. Ne­socotind acest ordin ierarhic limpede şi precis, Părintele Trifa imediat, deja la 6 ian. 1935, ca o sfidare face să apară în Sibiu o foaie nouă intitulată emfatic „Iisus Biruitorul”, care, oprită la timp, în sensul celor de mai sus, reuşeşte du­pă o nefericită intervenţie a unui bărbat politic, să apară din nou la 24 februa­rie şi de atunci continuă să apară regulat, fără autorizaţie, împotriva opreliştei hotărâte. În această foaie păr. Trifa cheamă în jurul său «Oastea Domnului», scoţând-o şi tinzând să o scoată de sub supravegherea Bisericii. Acestea sunt faptele în şir cronologic.

II. Abaterile păr. Trifa:

A. În general atitudinea şi manifestarea mai sus arătată, a păr. Iosif Trifa se înfăţişează în mod hotărât şi evident ca o totală cădere de la Biserica strămo­şească al cărei slujitor este. Denegarea ascultării. Neascultarea de autorităţi superioare, legal instituite ale Bisericii. Neîmplinirea ordinelor şi dispoziţiunilor şi pornirea unui act de anarhie, de răzvrătire cu bună ştiinţă împotriva autorităţii

134

bisericeşti, toate aceste momente îl pun pe păr. Trifa în afară de Biserică. Singur şi de bună voie a ieşit din cadrul Bisericii şi din disciplina canonică. O atare autoexilare care la oricare altul slujitor bisericesc ar avea numai o în­semnătate restrânsă individuală, în cazul păr. Trifa se transformă într-un act de schismă, cu mult mai grav şi cu urmări şi mai grave. Părintele Trifa ieşind de sub ascultarea arhierească, de sub disciplina canonică care trebuie să domnească în orice biserică, nu iese singur, ci tendinţa lui este de a duce cu sine în vag spre o ţintă nedefinită, întreaga armată de peste 100 mii de ostaşi ai Domnului, cre­dincioşi fii ai Bisericii, din toate unghiurile ţării. Nu mai este vorba de un act de insubordinaţiune al unei persoane, ci de o tendinţă de schismă. În partea speci­ală vom arăta aceasta. Biserica însă nu poate privi cu nepăsare la această porni­re schismatică, căci ce altceva înseamnă sau va însemna o «Oaste a Domnului» a Păr. Trifa, fără supraveghere, fără control, fără amestecul Bisericii prin ierar­hii legiuiţi? Ar fi semnalul distrugerii unităţii de credinţă, de doctrină şi de con­ducere. Toate veleităţile individuale trebuie să dispară în faţa postulatului su­prem: «unitatea de credinţă prin însăşi Biserica noastră». În faţa acestui postulat stă Părintele Trifa gata de luptă, dorind să scuture jugul supravegherii şi al dis­ciplinei bisericeşti.

B. În special, Păr. Trifa, greşeşte în mai multe cazuri, care se pot arăta la următoarele chestiuni:

1. Chestiunea încredinţării Păr. Trifa. Părintele Trifa susţine că nu a primit nici o încredinţare de la nimeni (dosar nr. 4). Păr. Trifa a fost preot în Vidra. A fost chemat la înaltul său chiriarh, l-a încredinţat cu redactarea foii «Lumina Satelor» şi prin foaie, la acţiunea de trezire religioasă, la înviorarea sentimen­tului religios. A primit o slujbă de misionarism, pentru care nu se dau ordine în scris, ci se vorbeşte de la suflet la suflet. Evident că Părintele Trifa n-a venit sin­gur, nechemat, nu a ajuns la foaie fără însărcinare, fără însărcinare nu putea lua conducerea foii. În mod precis deci păr. Trifa a fost chemat şi designat să înde­plinească o anumită funcţiune în sânul Bisericii noastre. Nu numai pentru că a fost salariat, ci pentru că i s-a designat şi câmpul de acţiune: trezirea religioasă prin foaia dată în mâinile sale.

Deci afirmaţia că n-a avut nici o încredinţare de la nimeni, care afirmaţie este baza viitoarei sale răzvrătiri, cade de la sine.

2. Chestiunea tipografiei: Deşi această chestiune face obiectul unui litigiu de drept civil, o înfăţişăm pentru lămurirea punctelor următoare: Tipografia în­fiinţată de Părintele Trifa fără ordin precis, fără încuviinţări şi aprobări scrise, dar evident cu încuviinţarea tacită a autorităţilor, care lăsaseră deplină libertate de mişcare păr. Trifa, ca în orice încercare de lărgire a mişcării începute, a fost adusă din Germania din Lipsca, şi a costat un milion şi jumătate lei. La procura­rea ei au contribuit: suma de 316.260 lei donaţii, colecte, liste de subscripţie din întreaga ţară, care au dat cu inimă pentru «Mireasa Vântului», pentru «Tunul cel Mare» (v. ordinul nr. 4151/1935 şi conform adunării făcute în «Lumina Satelor»)

135

suma de 80.000 lei dăruită de Banca Naţională a României şi adusă de Înalt P. S. Sa Mitropolit în acest scop, sumele rezultate din desfacerea foii «Lumina Satelor», care sume nu se pot constata. Afirmativele sume vărsate de Părintele Trifa care în lipsa unei dări de seamă nu se pot constata (vezi art. «Istoria unei jertfe» din «Ostaşul Domnului» 2-3-4) fireşte că nu s-a plătit în­treagă suma cât a costat tipografia. Restul datoriei urma să se achite din venitul viitor al tipografiei, din donaţiile ostaşilor şi din venitul foilor. Părintele Trifa susţine că tipografia este a sa. Dar nu o dovedeşte. Refuză a da socoteală. Dar banii de la ostaşi s-au dat păr. Trifa personal, sau pentru o realizare ostăşească? Evident că nu. Erau pentru lupta «Oastei». O zestre a ei. Asemenea şi suma de 80.000 lei de la Banca Naţională şi sumele din desfacerea foii.

3. Foaia «Oastea Domnului»: În aceeaşi situaţie se află şi foaia «Oastea Domnului», scoasă ca supliment la «Lumina Satelor». Deci în mod evident această foaie a putut apărea numai ajutată de gospodăria generală creată în jurul «Luminei Satelor» şi a Mişcării «Oastea Domnului».

4. Ieşirea din ascultarea şi disciplina canonică:

a) După cele premerse care au avut scop de lămurire, în 31. XII. 1934, păr. Trifa îşi dă demisia din slujba ce ocupa după cum am arătat la pct. 1 (dosar nr. 2). Aici precizăm că demisia urmează după încercarea neizbutită de a transporta pe furiş tipografia la Bucureşti şi după ce tot în mod clandestin îşi înregistrează ti­pografia pe numele său. În mod firesc, oricărui slujbaş când demisionează, i se impune o predare a slujbei şi a accesoriilor, o dare de seamă. Nimeni nu pleacă dintr-o slujbă ca de la o casă fără stăpân. I s-a cerut şi păr. Trifa o astfel de dare de seamă despre ceea ce a făcut, realizat şi lasă în urmă. Răspunsul păr. Trifa este fără precedent: «n-am primit nici o însărcinare, nici o încredinţare» (Dos. act. Nr. 4). «N-am de prezentat nici o dare de seamă» (idem). Refuz categoric de a îndeplini un ordin. O notorie neascultare de autorităţi. Păr. Trifa săvârşeşte o abatere disciplinară, de sub art. 2. lit. a şi delictul disciplinar de sub art. 3 lit. z. «Neîndeplinirea ordinelor şi a dispoziţiunilor impuse de autorităţile biseri­ceşti», conf. art. 15. Acest delict disciplinar este considerat de «Schismă». Mai precis se încadrează şi se stabileşte delictul în art. 17 din Regulamentul disci­plinar. Din unirea acestor trei definiţiuni din regulamentul de procedură al in­stanţelor disciplinare şi judecătoreşti ale Bis. ort. rom. reiese că «neîmplinirea ordinelor», neascultarea de autorităţi, sunt egale cu schisma (art. 15). Şi se pe­depseşte până la pedeapsa depunerii. Păr. Trifa este în opoziţie cu învăţătura Sfintei noastre Biserici. Sf. Ap. Pavel în Rom. 13, 1 spune: «Tot sufletul să se supună stăpânirilor celor mai înalte, căci nu este stăpânire fără numai de la Dumnezeu», i Petru 2, 13 spune: «Deci supuneţi-vă la toată omeneasca zidire pentru Domnul». Matei 18, 17 spune: «De nu va asculta nici de Biserică să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş». I Tesal. 5, 12 spune: «Şi vă rugăm pe voi fraţilor să cunoaşteţi pe mai marii voştri întru Domnul». Părintele Trifa este în opoziţie şi cu sf. canoane ale Bisericii. Porunca a treia bisericească zice: «Să cinsteşti feţele bisericeşti».

136

b) Alt caz: Păr. Trifa i s-a poruncit prin ordinul nr. 97/1935 că orice pu­blicaţie de ordin religios şi moral se poate publica numai cu prealabila încu­viinţare arhierească (dos. act. nr. 5). I s-a dat şi jurisprudenţa (C. F. Milaş: Dreptul bisericesc oriental. Trad. de Cornilescu Radu, pag. 363-364) ordin precis, datat 4 ianuarie 1935. În 5 ian. 1935, la două zile, păr. Trifa scoate foaia „Iisus Biruitorul”, fără această încuviinţare prealabilă, calcă ordinul ar­hieresc şi desfide pe arhiereul său. Este a doua oară în cazul de neîndeplinirea ordinelor primite şi de neascultare de autorităţi şi cade sub aceleaşi pedepse, arătate la punctul premergător.

5. Defăimarea chiriarhului şi a autorităţii bisericeşti:

Chestiunea aceasta este deosebit de gravă. Îmbătat de norocoasele rezultate avute în legătură cu mişcarea pornită, păr. Trifa îndată după demisiunea sa începe să manifeste o atitudine detestabilă pentru orice credincios dar mai detestabilă pentru un preot şi mai ales pentru unul care se bucurase în mod evident de încre­derea, aprecierea şi deosebitul sprijin al arhierarhului său, începând a lovi în în­suşi acest chiriarh care îl scosese din satul de munte, unde ar fi rămas necunoscut, la lumină, căci desigur că singura carte a sa de predici «Spre Canaan» nu l-ar fi putut scoate la suprafaţă. Reţinem mai întâi că păr. Trifa şi-a înaintat singur demi­sia: Tonul pe care o face arată pe omul amărât şi iritat, căci renunţă şi la bursa votată fiului său. Faptul că i s-a primit demisia l-a contrariat. Acum începe împo­triva superiorilor săi o luptă pe faţă, un război făţiş. În articolul «Pentru istoria Oastei» (vezi «Ostaşul Domnului» II, 1-2/1935) scrie: «Am fost tratat din partea superiorilor mei ca un câine vrednic de bătut şi lepădat, după ce şi-a făcut slujba cu credincioşie până la jertfă...» Apoi tot acolo: «Superiorii mei mă strângeau de gât ca pe omul din evanghelie». Aşa nu poate scrie un preot despre superiorii săi. Articolul «Istoria unei jertfe» din nr. 3-4 al aceleiaşi foi abundă de astfel de ter­meni şi fraze vehemente, ireverenţioase şi insolente. În scrisul său se vădeşte o ură aprigă şi într-un fel cum niciodată o foaie bisericească nu poate folosi. Pe su­periorii săi ierarhici, păr. Trifa îi numeşte cu predilecţie: «cei din str. Mitropoliei». În tot scrisul său se prezintă pe sine ca un martir, iar pe superiorii săi ca pe prigo­nitorii păgâni: «cu o mână acuzi pe cineva, iar cu cealaltă îi astupi gura ca să nu poată grăi» (art. citat pag. 2). «Cei din strada Mitropoliei au aşteptat să mă prăbu­şesc sau să mă prăpădesc ca să intre în înfăptuirea mea...» O acuzaţie grozavă. În articolul comunicat din nr. 1-2 din «Ostaşul Domnului» scrie că: «s-a mobilizat împotriva mea cenzura, prefectura, poliţia, Ministerul de Interne etc., ca să nu mai pot grăi cu fronturile, cu ostaşii». Ne întrebăm: să nu mai poată grăi cu ostaşii? Dar nu putea vorbi cu ei prin «Lumina Satelor»? În foaia sa „Iisus Biruitorul” Nr. 1 pag. 4, dă un clişeu, o oaie dusă la tăiere între doi jandarmi înarmaţi, dedesubt inscripţia «Oaia care şi-a făcut de cap e adusă la „ascultare” şi „disciplină” cu cele mai noi metode de pastoraţie». Ironizează ascultarea şi disciplina. În „Iisus Biruitorul” nr. 2-3, pag. 5 scrie despre scaunul diavolului unde se ţin alegeri de preşe­dinţi şi comiteturi: «Căci în scaunele prezidenţiale, de regulă, se aşază ispita trufi­ei», o frază cu răutăcioasă aluzie la mai marii săi. În „Iisus Biruitorul” nr. 2-3 pag. 9 art. «O lecţie biblică: Daniel în groapa cu lei» se aseamănă pe sine cu proorocul

137

Daniel: «Iată aşa m-am trezit şi eu deodată aruncat în groapa leilor şi m-am îngrozit»... Tot acolo găsim fraza: «În zilele când lămuririle cercau să-mi ia via­ţa...» În art. «Cu David în lupta contra filistenilor» din „Iisus Biruitorul” nr. 4-6, pag. 4, Părintele Trifa se aseamănă pe sine în cuvinte smerite dar cu un orgoliu fă­ră seamăn, cu proorocul şi împăratul David. Saul cel ce îl prigoneşte este... Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit... «Păstoraşului David i s-a dus vestea în toată ţara. Şi a început lumea să vorbească tot mai mult despre el şi biruinţele lui asupra filisten­ilor (păcatelor). Şi lui Saul n-a plăcut acest lucru. Şi a început a-l urî pe David. Şi a luat Saul o suliţă de „lămuriri” şi a izbit-o în David ca să-i ia viaţa morală. Dar Domnul a apărat pe David pentru că el este nevinovat. Şi iată de aici s-a început prigoana şi lupta împotriva lui David»...

Prigonitorul Saul e arhiereul, nevinovatul David e părintele Trifa, într-o foaie religioasă pentru popor. Publicând articole ale ostaşilor, păr. Trifa adese­ori întrece măsura. Astfel articolul «Vai săraca literă» a unui ostaş din Corod („Iisus Bir.» nr. 4-6) ar fi să fie o lămurire că ostaşii nu urăsc Biserica. Totuşi ostaşul izbucneşte: «Biserică, Biserică şi iar Biserică, dar sectarul de păr. Trifa nu ne spune nimica de Biserică ci mai mult de «Iisus cel Răstignit»... O menta­litate vădit sectară. Mostrele aduse sunt suficiente deşi am putea cita o mulţime încă (vezi actul de acuză). Toate constituiesc netăgăduit defăimarea autorităţii bisericeşti şi a chiriarhului. Se aseamănă păr. Trifa pe sine cu profetul Ilie, cu arhidiaconul şi primul mucenic Ştefan, cu Sf. Ap. Pavel şi în toate cazurile în­făţişează pe superiorii săi în chip simbolic ca pe prigonitorii acelora. Este un război împotriva autorităţii consacrate a bisericii şi a ierarhiei. Sunt delicte dis­ciplinare arătate în Regulament la art. 3, lit. m. (calomnierea şi acuzarea de fapte necinstite faţă de superiorii bisericeşti). Este călcarea poruncii 3 biseri­ceşti. A călcat canonul 55 apostolesc. «Dacă un cleric ar defăima pe episcop, să se caterisească, căci pe mai marele poporului tău nu-l vei grăi de rău... (Fapte Ap. 23, 5); Pe mai marele poporului tău nu-l vei grăi de rău...»

6. Ieşirea din Biserică. Prin scoaterea foii „Iisus Biruitorul” împotriva or­dinului lămurit al arhiereului, prin îndemnul adresat repetat «ostaşilor» de a-l urma, a declarat război Bisericii. S-a creat aşa numitul «Trifaism» împotriva cadrelor Bisericii, aceasta se organizează şi vrea luptă, învingerea. Mai ales că aici zace schisma. Păr. Trifa a apucat o cale greşită, calcă dispoziţiunile ar­hiereşti, regula şi disciplina Bisericii, declară război. Comite delictul discipli­nar de la art. 3, lit. w şi z, schismă şi neîmplinirea ordinelor primite. Nu nu­mai că nu le îndeplineşte, dar face contrariul: i se porunceşte să nu tipărească nimic fără încuviinţarea arhierească, şi la două zile scoate o foaie în care bat­jocoreşte şi defaimă autoritatea. Canonul 31 apostolesc zice: «Dacă vreun prezbiter dispreţuind pe episcopul său ţine deosebi adunare... să se cateriseas­că ca un iubitor de stăpânire, căci este tiran.» Can. 10 al Sinodului local din Cartagena: «Dacă oarecare prezbiter... cu oarecare trufie şi mândrie îngâmfându-se ar socoti că e dator a aduce deosebit cele sfinte şi a zidi alt altar... unul ca acesta anatema să fie». Canonul 39 apostolesc: «Prezbiterii să nu să­vârşească nimic fără învoirea Episcopului că el este căruia i s-a încredinţat poporul Domnului şi de la el se va cere socoteala pentru sufletele lor». Can. 3

138

al Sin. local Antiohia zice: «Oricare prezbiter sau diacon defaimă pe Epis­cop... acela la toată întâmplarea ar fi depus şi mai mult nu poate căpăta în­dărăt preoţia şi onorul său». Acest canon conţine chiar faptul păr. Trifa: Şi s-a despărţit pe sine de la Biserică şi privat şi-a făcut adunare şi altar, şi după ce episcopul l-a sorocit pe el (cuvântul de învăţătură nici a băgat de seamă cea dintâi şi a doua, încercările de conciliere, mergerea Î. P. S. Sale la Geoagiu), iar dacă face şi mai departe tulburări şi gâlcevi în Biserică, acela să se pe­depsească ca un tulburător...». Sunt toate elementele cazului Trifa.

III. Concluziuni:

Având în vedere că Părintele Trifa a negat în mod repetat cuvenita ascultare,

având în vedere că a ieşit din disciplina bisericească,

având în vedere că a refuzat îndeplinirea ordinelor exprese ale chiriarhului său,

având în vedere că lucra tocmai împotrivă, desfidând pe chiriarh şi decla­rând război Bisericii,

având în vedere că prin faptele de mai sus s-a aşezat singur în afară de Bi­serică şi vrea să pornească un curent religios singur fără control şi supraveghe­re, ceea ce formează o schismă,

având în vedere că acest curent poate deveni o mare primejdie pentru Bise­rică, transformându-se din schismă în erezie,

având în vedere că toate faptele păr. Trifa se încadrează în abaterile şi de­lictele disciplinare arătate în Regulam. de procedură al instanţelor disciplinare şi judecătoreşti ale Bisericii ort. rom. la art. 2, lit. a, 3 lit. z., conform art. 14, 15 şi 17, apoi art. 3, lit. m., precum şi art. 3 lit. w şi z.,

având în vedere călcarea canoanelor 55 apostolesc, 31 apostolesc, 39 apostolesc şi în special canonul 5 al Sinodului local din Antiohia, toate suscita­te, apoi can. 10 al Sin. loc. din Cartagena,

având în vedere călcarea învăţăturilor Sf. Evanghelii şi ale sfinţilor apostoli: de la Matei 18, 17: I Tes. 5, 12; Rom. 13, 1; I Petru 2, 13 şi a porun­cii a 3-a bisericeşti,

având în vedere repetatele încercări de reconciliere faţă de păr. Trifa, chiar şi a Consistoriului Spiritual Eparhial, toate nereuşite,

având în vedere binele şi interesul sfintei noastre Biserici, singura mântui­toare care nu poate tolera spargerea unităţii de doctrină;

ne-am văzut siliţi a aduce sentinţa de mai sus: caterisirea păr. Iosif Trifa, ca singura soluţie a tristului său caz, sentinţă adusă în conformitate cu art. 1, 95 în unanimitate:

Sibiu, la 9 mai 1935 Preot Pavel Borzea preşedinte

Pr. N. Cărpinişanu Pr. Ioan Radu Diacon Ioan Dinu

Nr. 4781/1935

«Aprobat» Vasile, vicar arhiepiscopesc”

139

Acesta este actul de învinuire şi condamnare a Părintelui Trifa, în care nu se vorbeşte nimic de vina nimănui, decât de vina sa. Despre acest act, învinuitul a luat cunoştinţă numai în timpul procesului său, proces în care Părintele Iosif n-a avut apărător.

După aflarea conţinutului acestui act de acuzare împotriva sa, Părintele Trifa a cerut să fie trecute în procesul verbal al şedinţei de judecată următoarele observaţii ale sale, după cunoaşterea actului de acuzare a sa:

„...În acuză se trece peste punctul principal, peste punctul aşa-zis nevralgic al întregii chestiuni: După introducerea generală în cauză, se trece deodată la demisia mea, fără însă să se precizeze cauza pentru care mi-am înaintat demisia mea. Cauza era pusă în fruntea demisiei prin cuvintele: «În urma celor petre­cute în audienţa de ieri», ori fără această precizare, toată acuza şi-a pierdut le­gătura firească.

În tâlcuirile cu Daniil, Ilie etc. n-am pus în cauză Biserica şi autoritatea bi­sericească, ci greşeala de a fi transformat aşa, pe neaşteptate, într-un lup îmbră­cat în piele de oaie şi acuzat şi ponegrit în faţa poporului, fără a fi mai întâi ju­decat pe cale ierarhică. Iar dacă reacţia mea a sărit şi ea din albie, am spus că regret toate aceste ieşiri şi îmi cer iertare pentru ele.

Mi se aduce şi acuza că aş avea şi unele abateri de la credinţă. Declar că în toată activitatea mea nu m-am ocupat niciodată cu chestii şi norme de credinţă, respectiv de schimbarea lor. Înţeleg credinţa mea ortodoxă. Felul meu de evan­ghelizare a fost aproape în întregime numai moral. Şim-am ferit întotdeauna să nu ies cu nici o iotă din învăţătura sfintei noastre Biserici, precum însuşi Î. P. S. Sa Mitropolitul Nicolae spunea că nu sunt dogmatist. Eu nu am o deosebită cultură teologică în privinţa asta. Dacă deci, prin neştiinţă sau nebăgare de sea­mă, s-ar fi strecurat undeva în cărţile şi foile mele atari abateri în chestie de cre­dinţă în direcţia aceasta declar că retractez orice mi s-ar arăta şi mi s-ar do­vedi ca o abatere de la dreapta credinţă ortodoxă.

De «protestantism deghizat» cred că nu pot fi învinuit, după ce însuşi Î. P. S. Sa m-a apărat în acest punct.

La acuza că aş fi adresat prin foaia „Iisus Biruitorul” apelul la ostaşi ca să se despartă de Biserică şi să-mi urmeze mie, declar categoric că n-am făcut ni­ciodată acest îndemn. Dimpotrivă, cu toate prilejurile am îndemnat pe ostaşi să se alipească de Sfânta Biserică. Între cele multe este şi articolul citat: «Cu toţii la Biserică» şi altele, din foaia „Iisus Biruitorul”.

În chestia cu «manevrele de iarnă» n-am avut nimic cu Biserica, ci numai personal cu cei care ieşiseră în popor ca să mă ponegrească şi tocmai prin asta tulburau fronturile şi sufletele ostaşilor.

Vedenia, «visul» de care se face atâta caz, n-am pus-o la foaie cu scop de propagandă, ci ea e o chestiune pur personală, de credinţă, şi mă mir că a putut ajunge ca un punct de acuză.

140

Chestiunea cu tipografia şi celelalte sunt arătate pe larg în articolul «Istoria unei jertfe» din foaia «Ostaşul Domnului» pe care am alăturat-o aici.

Preot Iosif Trifa”

Dar judecătorii n-au ţinut seama de nici un fel de drept, de nici un fel de motiv, de nici un fel de fapt din apărarea părintelui. Instanţa n-a mai revenit cu nimic asupra sentinţei pe care o dăduse.

Ca o dare de seamă asupra tuturor celor întâmplate, Părintele Iosif publică în foaie următoarele completări la „Istoria unei jertfe”:

„LĂMURIRI ŞI AMĂNUNTE ÎN JURUL FRĂMÂNTĂRILOR DE LA SIBIU

În vederea celor anunţate pentru adunarea de la Sibiu.

Judecata din 9 mai. Răspunsul şi apărarea mea

(Aceste lămuriri încep de pe pag. 1.)

Cu Ap. Pavel în faţa judecăţii de la Sibiu...

„N-am păcătuit cu nimic nici împotriva Legii, nici împo­triva Templului, nici împotriva Cezarului.” (Fapte 25, 8)

Îl pârâse ura pe Apostolul Pavel. Şi a stat de faţă la judecată, în faţa dregă­torului Festus. Şi s-a apărat Ap. Pavel plin de demnitatea omului nevinovat.

«Şi au adus împotriva lui (Pavel) multe şi grele învinuiri pe care nu le puteau dovedi. Pavel a început să se apere şi a zis: N-am păcătuit cu nimic nici împotriva Legii, nici împotriva Templului, nici împotriva Cezarului» (Fapte 25, 7-8).

La această apărare m-am gândit în ziua de 8-9 mai, când am stat şi eu la ju­decată în faţa Consistoriului Spiritual Eparhial de la Sibiu, precum scriu pe larg înăuntrul foii.

Târât în faţa judecăţii, am răspuns şi răspund şi eu cu Apostolul Pavel: Nu m-am făcut vinovat cu nimic nici împotriva Legii împotriva legii şi credinţei mele ortodoxe; nici împotriva Templului împotriva Bisericii mele; nici împo­triva Cezarului împotriva ţării mele. Dimpotrivă, cu jertfa sănătăţii mele am ajutat şi legea, am ajutat şi Biserica, am ajutat şi ţara.

Am ajutat legea să afle Duhul, am ajutat Biserica să-şi umple năvodul, am ajutat ţara cu o ţărănime nouă. Şi, drept răsplată, acum am fost judecat... ca să se împlinească Scripturile, că orice jertfă adevărată, primeşte, pe urmă, drept răsplată, o cruce şi o cunună de spini. Judecata de la 9 mai este pecetea apostoliei mele.

Desigur, e ceva tragic, e ceva îngrozitor, că tocmai Sibiul s-a aflat să pună această pecete. Şi e ceva grozav, nemaipomenit, să umbli să-l scoţi cu sila din Biserică pe cineva care a lucrat pentru Biserică până a căzut jos înfrânt de obo­seală şi strigă că vrea să lucreze pe viitor şi mai mult.

141

A rămas însă o lumină în această dureroasă chestie. După judecata de la Sibiu, Biserica îşi va spune Cuvântul său de dragoste şi dreptate. Judecata foru­rilor mai înalte, de mâine, va aduce dragostea, pacea şi continuarea în linişte a unei opere care dovezi strălucite a dat că poate face enorme servicii Bisericii şi neamului nostru.

În timpul din urmă, «Lumina Satelor» iar a deschis «campania» împotriva mea (în loc să o deschidă contra păcatelor). La început n-am înţeles ce rost are această campanie tocmai în preajma Cincizecimii praznicul Oastei.

Iată însă că ne-o vesteşte părintele Secaş, redactorul foii: Adunarea de la Rusalii va fi chemată să-şi spună cuvântul în chestia mea. Adică mai bine zis să ceară osândirea mea.

Faţă de această vestire, mă văd silit să spun şi eu ceea ce am de spus, pen­tru ca acuzele ce mi se vor aduce, în adunarea de la Rusalii, să aibă pe calea aceasta răspunsul şi apărarea mea.

Voi da deci, în cele ce urmează, amănunte şi lămuriri pentru tot ceea ce s-a petrecut aici de astă iarnă încoace.

Să încopciem firul

Rămăsesem cu «Istoria unei jertfe» acolo unde spuneam că îmi aştept ur­cuşul spre «Golgota», spre calvar... Aştept să fiu chemat la judecată. În vremea aceea foaia „Iisus Biruitorul” era încă oprită.

A doua oară în audienţă la Î. P. S. Sa Patriarhul

După ce foaia «Lumina Satelor» nu mai înceta cu hulele contra mea şi cu acuza că sunt contra Bisericii şi vreau să tulbur Biserica, m-am prezentat, a do­ua oară, în audienţă la Bucureşti, în faţa şefului suprem al Bisericii, Î. P. S. Sa Patriarhul Dr. Miron Cristea, declarând din nou că înţeleg să rămân, până la sfârşit, un devotat slujitor al Bisericii. Şi departe de mine este gândul de a fi contra Bisericii; sau a-i îndrepta contra Bisericii pe ostaşii Domnului.

Iar, de altă parte, având în vedere că conflictul se făcea tot mai ascuţit, am declarat că, în interesul liniştii şi păcii din Biserică şi pentru a ajuta o descordare a conflictului, sunt gata să părăsesc Sibiul şi Arhidieceza, în cazul că orice cale de înţelegere este imposibilă.

Graiul fronturilor

Între asta, în foaia „Iisus Biruitorul” au început a grăi fronturile. De la început, până la sfârşit, graiul lor a fost răspicat; toate oştile şi toţi aderenţii Mişcării au de­clarat solemn: «Rămânem până la sfârşit, fii credincioşi ai sfintei noastre Biserici, iar Părintele Iosif de la Sibiu să ne predice mai departe prin foi şi cărţi».

Prin asta, temerile care se iviseră la începutul «furtunii» au dispărut. Oas­tea Domnului a dat un examen strălucit.

142

Un început de contact cu Mitropolia

Văzând că conflictul continuă şi nu se face nimic pentru o oarecare aplana­re, m-am prezentat la părintele rector al Academiei Teologice, Nicolae Colan, rugându-l să aducă la cunoştinţă Î. P. S. Sale Mitropolitului Nicolae că eu nu înţeleg să tulbur liniştea Bisericii şi, în special, a Arhiepiscopiei. Întrucât o în­ţelegere nu s-ar mai putea face, eu sunt gata să părăsesc Sibiul şi Arhidieceza. Prin asta vedeam eu un început de descordare, o uşurare a situaţiei, căci pe atunci era încă tulburare pe fronturile Oastei.

N-am primit însă nimic în cauză.

O mare nădejde de Înviere

Între acestea, la Bucureşti se convocase Sf. Sinod. Eu mă aşteptam ca Sf. Sinod să se ocupe mai de aproape de chestia Oastei şi să aducă o oarecare hotă­râre care ar fi ajutat aplanarea conflictului de la Sibiu. Dar tocmai în timpul acesta a venit la mine păr. profesor A. Nanu, de aici, din Sibiu. E părintele prin care, în tot timpul acestor frământări, am mai avut un anumit contact şi o oare­care mijlocire cu Mitropolia.

Părintele Nanu s-a interesat în direcţia unei aplanări a neînţelegerii.

Era tocmai când în «Lumina Satelor» apăruse violentul articol: «Blasfemia Părintelui Trifa».

Am răspuns: «sunt gata să uit totul... Şi sunt gata să fac totul, numai să se facă o pace şi o înţelegere spre binele Bisericii şi bucuria fraţilor».

Ba eram chiar şi încântat de zorile unei împăcări. Uite mi-am zis so­seşte praznicul Învierii. Cel mai bun prilej să trecem cu bine peste această dure­roasă frământare. Să uităm şi să iertăm toate pentru Înviere... Şi să le facem fra­ţilor de la fronturi o mare bucurie.

Martor îmi este Domnul şi părintele Nanu că m-am bucurat ca un copil, la gândul sfânt al păcii. În bucuria mea îmi făcusem, în gând, şi articolul cu bucu­ria de Paşti. «Uite, părinte Nanu, în gândul meu am şi schiţat articolul cu bucu­ria de Paşti»...

Dar... pe semne, n-a fost de la Dumnezeu să avem această bucurie. De la Mitropolie n-am mai primit nimic în direcţia unei păci.

În audienţă la Î. P. S. Sa

Văzând că vremea trece şi lucrurile se amână, mi-am cerut audienţă la Î. P. S. Sa. Am fost primit, am sărutat mâna şi mi-am cerut iertare pentru toate cele ce s-au întâmplat.

Mi s-a spus îndată, de la început, să precizez în scris ceea ce am de spus. Eu am arătat că ar fi mai bine să se clarifice mai întâi toate chestiunile care au produs frământarea şi pe urmă să se precizeze şi în scris ceea ce ar fi necesar. Nădăjduiam că, în sfârşit, acum a sosit binecuvântatul prilej să se pună la punct toate lucrurile spre binele Bisericii şi al Oastei.

143

Dar Î. P. S. Sa a rămas pe lângă punctul de a spune în scris ceea ce am de spus.

Mi s-au adresat apoi câteva cuvinte de învăţătură şi dojană despre care tre­buie să mărturisesc spre a fi sincer că m-au durut foarte mult şi m-au rănit şi mai mult.

Mi s-a spus că în ţara asta sunt opt mii de preoţi, dar nici unul n-a făcut păcatul pe care l-am făcut eu. Vor fi având ei, unii preoţi, unele scăderi lumeşti, dar ceea ce am făcut eu întrece totul.

Adică, dintre toţi cei opt mii de preoţi, eu sunt cel mai greşit şi mai netreb­nic. Mi s-a făcut un fel de observare chiar şi pentru sărutarea mâinii şi cererea de iertare, spunându-mi că asta încă nu-i pocăinţă.

- «Dar, Î. P. Sfinţite Stăpâne am răspuns eu cu ce altceva puteam eu veni aici decât cu o cerere de iertare?»

Peste tot, audienţa a decurs într-o atmosferă grea. Mâhnit în sufletul meu am zis: «Dacă dintre toţi preoţii din ţara aceasta eu sunt cel mai netrebnic şi greşit, apoi să fiu judecat. Mai mult decât atât: eu Îl rog pe Însuşi Domnul de Sus să mă judece şi El, dacă ştie că sunt vinovat»...

Şi, cu aceste cuvinte, am plecat plângând, afară.

Un document

Văzând că Î. P. S. Sa stăruie să precizez în scris ceea ce am de spus, am făcut-o şi pe asta. Cu data de 18 aprilie am înaintat Î. P. S. Sale următoarele rânduri:

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,

În preajma Anului Nou a. c., precum este ştiut, s-a iscat un dureros conflict în legătură cu mişcarea «Oastea Domnului». Felul cum s-a desfăşurat acest conflict m-a silit să ies din ascultarea ierarhică.

Regret şi mă doare că, în aşteptarea unei soluţiuni de înţelegere, eu am rămas în starea aceasta. Declar însă că departe de mine a fost, este şi va fi gândul să permanentizez starea aceasta sau să o prefac într-un conflict de Bi­serică, cu vătămarea canoanelor şi a ierarhiei sau să pornesc în direcţia aceasta mişcarea «Oastea Domnului». Ca o dovadă despre aceasta aduc şi faptul că, îndată după deschiderea conflictului, m-am prezentat Î. P. S. Sale Patriarhul Dr. Miron Cristea, declarând că înţeleg să rămân până la sfârşitul vieţii mele ca slujitor devotat al Bisericii şi supus disciplinei bisericeşti, aştep­tând rezolvarea conflictului din partea Sf. Sinod, respectiv a forurilor biseri­ceşti competente.

Iar, pe de altă parte, membrii mişcării «Oastea Domnului» au făcut şi ei, din toate părţile ţării, declaraţii solemne că înţeleg să rămână pentru totdeau­na fii credincioşi ai Sfintei Biserici, aşteptând şi ei dezlegarea fericită a neîn­ţelegerii ce s-a iscat.

Recunosc că, în desfăşurarea acestei acute neînţelegeri, am avut şi unele ieşiri, pe care le regret; îmi exprim părerea de rău pentru ele şi îmi cer iertare.

144

Regretând toate şi cerându-mi iertare pentru toate, doresc să reintru în as­cultarea ierarhică, urmând însă şi cerând ca, o dată cu aceasta, să fie soluţionate în chip fericit şi chestiunile din cauza cărora a ieşit această dureroasă frământare.

Iar întrucât rămânerea mea în Arhiepiscopia Sibiului ar fi neavenită fie din felul în care s-au desfăşurat lucrurile, fie din greutatea ce s-ar ivi la soluţi­onarea chestiunilor în cauză în interesul liniştii şi păcii sfintei Biserici, eu sunt gata să fac şi jertfa aceasta de a părăsi Sibiul şi Arhidieceza Sibiului, cerându-mi arhiereasca binecuvântare pentru a trece într-o altă eparhie.

Sibiu, la 23 aprilie 1935 Cu smerită supunere,

Preot I. Trifa

Nimic pentru Înviere

Înaintasem cererea de iertare la 18 aprilie. Adică cu zece zile înainte de praz­nicul Învierii.

Pentru praznicul Învierii aşteptam cuvântul păcii şi iertării. Dar, spre marea mea durere, n-a venit nimic.

În numărul de Paşti, «Lumina Satelor» scria cu litere negre şi mari: «Să iertăm toate pentru Înviere», dar cererea mea de iertare stătea fără nici un răs­puns. Numai singur Domnul ştie cu câtă durere am trecut praznicul Învierii.

Chemarea la judecată

Între timp ca un fel de răspuns la audienţa şi la cererea mea de iertare am primit citaţie să mă prezint în judecata Consistoriului Spiritual Eparhial pentru ziua de 8 mai.

O circulară aspră

Îndată după audienţă, Î. P. S. Sa a dat o circulară lungă prin care preoţii sunt îndrumaţi să refuze taina împărtăşirii acelor ostaşi «care persistă în spiritul de răzvrătire», adică celor care citesc cărţile şi foile mele.

A treia oară înaintea Î. P. S. Sale Patriarhul

Văzând că cererea mea de iertare şi pace n-a dus la nici un rezultat, m-am prezentat din nou, a treia oară, în audienţă la Î. P. S. Sa Patriarhul Dr. Miron Cristea. Şi am spus cum stau lucrurile, arătând şi cererea mea de iertare. Î. P. S. Sa Patriarhul, ca un părinte bun, s-a bucurat foarte mult pentru cuvântul meu de iertare şi mi-a spus că Biserica nu poate refuza acest cuvânt. Căci dacă scrie la Evanghelie de şaptezeci de ori câte şapte să iertăm greşelile, apoi Biserica însăşi trebuie să dea, mai întâi, această pildă. Şi s-a mirat Î. P. S. Sa că totuşi, peste acest cuvânt de iertare, sunt chemat la judecată.

Am arătat cu acest prilej şi fraţilor de la Bucureşti, Oprişan şi Lascarov, situaţia în care sunt pus.

145

8 mai

În ziua de 8 mai m-am prezentat la judecată. Aici voi spune că şi noi, preo­ţii, ca orice tagmă, ne avem forurile noastre de judecată. În afacerile spirituale, disciplinare, forul cel întâi şi cel mai mic e aşa-numitul Consistoriu Spiritual Eparhial, compus din 3 preoţi aleşi din eparhie. E un fel de judecătorie mică, de Ocol. Contra judecăţii ce o face acest mic Consistoriu se poate apela în două lo­curi mai înalte, ultimul cuvânt avându-l forul suprem de la Bucureşti.

În faţa acestui cel mai mic for de judecată, m-am prezentat în ziua de 8 mai.

Înainte de a se deschide dezbaterea, Consistoriul a fost de părere să se mai încerce o cale de înţelegere.

Am arătat că nu sunt contra şi am arătat că am dorit şi am cerut mereu această înţelegere.

Dar, intrând în amănunte, am văzut îndată că nu se urmărea pacea, ci răzbu­narea şi umilirea mea. Mi s-a spus că prima condiţie a păcii este reducerea mea la tăcere. Să încetez imediat foaia „Iisus Biruitorul”, adică să mi se ia graiul.

Autoritatea bisericească va proceda apoi cum va afla de bine! Eu am spus că, mai întâi, trebuie clarificate şi puse la punct chestiile care au produs fră­mântarea, şi apoi, cu de la sine, reintră toate pe calea cea bună. Să înceteze cau­za şi vor înceta, cu de la sine, şi efectele ei.

La asta, părintele asesor Gâlea, ca reprezentantul acuzării, mi-a spus că lu­crurile merg altcum. «Păcatul sf. tale zicea părintele este atât de grozav în­cât nu mai poţi fi iertat decât printr-o supunere necondiţionată».

La mănăstire în exilul tăcerii

Am căutat să aflu cum anume ar fi această supunere necondiţionată. Păr. Gâlea care tocmai fusese sus, în audienţă, în decursul şedinţei mi-a dat să înţeleg cu apăs că «supunerea necondiţionată» cere o pocăinţă la mănăstire de cel puţin un an sau cât va hotărî autoritatea bisericească.

Şi apoi e întrebarea dacă autoritatea bisericească îmi dă voie să mă ocup cu Oastea Domnului.

Adică să fiu scos din Oaste.

dar ce să fac cu darul ce mi l-a dat Dumnezeu de a scrie? am întrebat eu.

e mai bine să taci, mi-a răspuns preşedintele.

Faţă de aceasta, eu am zis: N-am făcut nici un rău ca să mi se dea astfel de pedepse. Tot ceea ce am cerut şi cer este un lucru mic. Munca şi jertfa mea mă în­dreptăţesc să am şi eu o mică pretenţie. Pretenţia de a avea linişte, în greaua lucra­re pe care o fac. Omul care munceşte şi creează are lipsă de această linişte.

E în interesul bunului mers al mişcării Oastei Domnului să fie precizate şi lămurite toate chestiunile care privesc Mişcarea; să fie precizat şi locul meu şi al altora, şi lucrul meu şi al altora atât este tot ceea ce am cerut şi cer eu. Şi cred că pentru această cerere nu trebuie tulburată Biserica şi Oastea.

Neajungându-se la nici un rezultat, a rămas ca judecata să se facă în cea­laltă zi, în 9 mai.

146

Totuşi am iscălit o cerere, cerând amânarea judecăţii cu 15 zile - «nădăj­duind că în acest timp se va afla posibilitatea unei păci» rămânând ca asupra acestei cereri să se pronunţe Î. P. S. Sa.

Judecata din 9 mai

În cealaltă zi, 9 mai, Consistoriul a intrat direct în judecată, spunând că ce­rerea mea cu 15 zile n-a aflat aprobare. În decursul judecăţii, eu mi-am înaintat apărarea în scris, răspunzând la toate acuzele ce mi s-au adus, cu amănuntele pe care le dăm aici şi cu altele.

Şi, pe urmă, Consistoriul a aflat că «vrednic sunt»... judecăţii, dându-mi-se pedeapsa cea mai grea: caterisirea (adică nu mai sunt vrednic să port numele şi haina de preot), având însă drept de apel încă în două locuri.

De Rusalii

Judecata făcută la 9 mai² mi s-a comunicat abia acum, în preajma Rusalii­lor (de aceea n-am dat-o până acum la foaie). A fost ţinută, pesemne, ca un «dar» de Rusalii, pentru mine şi pentru fronturile Oastei.

Sibiul nu poate aduce o judecată definitivă

Precum spuneam, Consistoriul Spiritual din Sibiu e primul for de judecată. E forul cel mai mic. De la acest for, judecata merge cu drept de apel la Consistoriul Spiritual Mitropolitan şi de aici, în ultimă instanţă, la Bucureşti.

Judecata de la Sibiu e astfel numai un început de judecată.

«Cer să fiu dus la Roma» (Fapte 25,10)

Faţă de judecata Sibiului, eu cer să fiu dus la judecată «la Roma», la jude­cata forurilor noastre supreme de la Bucureşti.

Aştept în linişte această judecată, căci nu s-a pomenit încă până acum să fie scos cineva cu sila din Biserică.

Şi totuşi... o judecată definitivă s-a făcut. Judecata pe care mi-a făcut-o Si­biul în ziua de 9 mai.

Sibiul, în care am lucrat 12 ani; Sibiul, în care mi-am jertfit sănătatea şi vi­aţa, drept răsplată, spune azi că nu mai sunt vrednic să mai port numele şi haina de preot ca să se plinească Scripturile...

«Un om nefast»

Când m-a cercetat Î. P. S. Sa la Sanatoriul din Geoagiu, mi-a spus o vorbă mare pe care eu n-am uitat-o şi n-o pot uita. Plângându-mă plângând contra purtării necuviincioase a păr. Secaş, Î. P. S. Sa mi-a spus textual: «Părinte

² Sentinţa judecăţ ii

147

Iosife! Omul acesta mi-a fost totdeauna un om nefast. De câte ori i-am încre­dinţat ceva mijlocire, mi-a făcut necaz».

Şi, pe cât mă ajută memoria, Î. P. S. Sa mi-a făgăduit că pe viitor nu-i va mai încredinţa nici un fel de însărcinare de legătură între Î. P. S. Sa şi mine.

Şi... iată vorbele Î. P. S. Sale s-au împlinit. «Omul cel nefast» s-a dovedit într-adevăr a fi nefast. Prin urzelile lui s-a înveninat mereu situaţia şi se ţine mereu înveninată.

«Ierusalimul care omoară proorocii»

Sibiul îşi făcuse o faimă bună în legătură cu Oastea Domnului.

Într-o clipă de inspiraţie, fr. Oprişan îl numise «Ierusalimul Oastei»; şi i se zicea «Capitala Oastei», «Leagănul ostăşiei». Dar... mergând înainte, pe drumul apucat acum, această faimă, ca mâine, se va schimba în «Ierusalimul cel care omoară proorocii».

Către fraţii ostaşi!

Cuvântul meu către voi, iubiţii mei fraţi ostaşi, e să fiţi liniştiţi. «Să nu vă pierdeţi cumpătul din pricina necazurilor mele» (Epistola către Corinteni). Din lă­muririle date aici, veţi afla din nou că eu ca şi voi ne ţinem şi ne vom ţine până la sfârşit pe linia Bisericii. Nimenea şi nimica nu ne va putea despărţi de Biserică.

Iar dacă Mitropolia din Sibiu are ce are cu mine, voi, fraţii mei, n-aveţi ni­mic nici cu Biserica, nici cu preoţii. Şi preoţii şi Biserica, aşijderea, n-au nimic de rău cu voi.

Voi să trăiţi în dragoste şi ascultare cu preoţii şi ierarhii voştri, aşteptând în linişte ca forurile noastre superioare bisericeşti să-şi spună cuvântul de dra­goste şi dreptate şi în chestia mea.

Rugaţi-vă, fraţilor, pentru mine, precum şi eu mă rog pentru voi, ca Domnul să ne treacă cu bine peste acest examen. Şi să luptăm înainte, până la sfârşit, gândindu-ne mereu la cuvântul dumnezeiescului Ap. Pavel: «Că prin multe neca­zuri şi lupte vom intra în Împărăţia lui Dumnezeu» (Faptele Apostolilor).”

„Iisus Biruitorul” nr. 24, din 9 iunie 1935

Ca un amănunt îmbucurător, foaia „Iisus Biruitorul” publica în acelaşi număr, pe pag. 1, în sfârşit, şi răspunsul col. Coman Ionescu care scria, între altele:

Preaiubite şi preascumpe al meu Părinte Iosif Trifa!

După o noapte lungă şi întunecoasă şi o tulburare a sufletului şi trupului meu putregăit, din marea milă şi multa îndurare a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Răscumpărătorul sufletelor noastre, mă întorc iarăşi la frontul Oastei lui Iisus Biruitorul, unde se dă cea mai crâncenă luptă pentru mântuirea sufletelor noastre şi zic, alături de Sfinţia Ta şi fraţii mei ostaşi, cu voce tare şi puteri înnoite: „Prezent la datorie”.

148

În faţa pericolului ce ameninţă Oastea prin atacul pregătit de la Sibiu, al vrăjmaşului lui Hristos şi al sufletelor noastre, şi prin spărtura făcută de Satan în punctul unde frontul era mai tare n-am răspuns imediat la apel, fiindcă nu vo­iam să fac cunoscut nimănui, nici chiar fraţilor mei, suferinţa mea trupească prin care mă cercetează Domnul mai bine de cinci luni prin spitale şi sanatorii.

Domnul m-a trecut şi mă trece şi pe mine prin cuptorul focului Său curăţitor, pentru ca, prin crucea suferinţei ce mi-a trimes, să mă apropii mai mult de El, să-L strig mai cu putere în fiecare clipă şi să-L iubesc mai mult.

De la atacul lui Satan, de la Sibiu, dinainte de Crăciun, am suferit în tăce­re. De data aceasta a trebuit să vorbesc, pentru ca fraţii mei ostaşi să nu mă creadă prizonierul lui Satan şi să afle ce cred eu despre ruperea frontului su­fletesc prin atacul puternic al vrăşmaşului, în punctul cel mai sensibil.

Preaiubite şi scumpe părinte Trifa! Când am primit vestea celor petre­cute la Sibiu, am fost aşa de mâhnit, încât am plâns cu amar pe perna patu­lui meu de suferinţă.

Durerea mea a devenit şi mai chinuitoare. Doamne! Iartă-mă că m-am în­doit! Am crezut că Oastea noastră dragă se va nimici.

Dar, în suferinţa mea sufletească şi trupească, deodată cerul Oastei s-a luminat, furtuna a trecut şi a apărut Iisus Biruitorul!

Când l-am văzut, am plâns de bucurie şi am zis: Doamne, ce slabă e cre­dinţa mea! Dar Tu ne-ai spus să nu ne temem, fiindcă Tu eşti cu noi până la sfârşitul veacurilor.

Ofensiva lui Satan a fost oprită. Spărtura făcută în front nu s-a mai lărgit...

De acum nu ne mai îndoim. Domnul este cu noi. Vom priveghea şi ruga mereu. În aceste clipe grele prin care trece Oastea pământească a Domnului, se cuvine, iubiţii mei fraţi, să ne rugăm pentru toţi care au luptat împreună cu noi lupta cea bună, ca să ne găsim iarăşi sub acelaşi steag biruitor al Domnu­lui şi să întâlnim în lupta de pe front pe toţi fraţii noştri din Oastea lui Hristos, pentru că: „Unde-s doi, puterea creşte şi vrăjmaşul nu sporeşte...”

...Am fost, suntem şi rămânem cu Iisus Biruitorul în Biserica Lui mântui­toare, până la sfârşitul vieţii noastre.

Aşa să ne ajute Dumnezeu.

Primiţi cele mai sfinte salutări în Domnul nostru Iisus Hristos.

Huşi, 28 V - 1935 Al Sfinţiei Voastre

Lt. colonel Coman Ionescu

La scrisoarea fratelui colonel Coman Ionescu răspundea, din partea redac­ţiei, prin câteva rânduri, fratele Nicolae Vonica.

„...Încă o bucurie pentru fronturile Oastei şi pentru Părintele Trifa! Încă un îndemn al dragostei frăţeşti, în greaua luptă din ceasul de acum. Părintele Iosif a lăcrimat de bucurie. Domnul poartă de grijă celor ce se încred în El.

Iată, rând pe rând, «ofiţerii» Oastei răspund «prezent la datorie». Lupta se întăreşte. Biruinţa e a lui Iisus Biruitorul...

149

Dar scrisoarea fr. colonel Coman Ionescu ne-a înduioşat deosebit de mult. Fratele nostru scump scrie de pe patul suferinţelor. Ah, şcoala aceasta a sufe­rinţelor dă omului grai înalt, dragoste largă şi curaj sfânt. Şcoala aceasta te în­vaţă mai ales a căuta la voia Domnului şi nu la faţa omului. Te mai învaţă să vezi totul în lumina Evangheliei. În şcoala suferinţelor eşti cât se poate de du­hovnicesc.

Câtă încurajare duce la fronturi şi scrisoarea fr. Colonel! Câtă mângâiere şi bucurie vor simţi «cei prigoniţi şi ocărâţi pentru dreptate», citind cuvintele cal­de, frăţeşti ale acestui frate scump!

Domnul să te întărească, preaiubite frate mai mare, şi să-ţi răsplătească pentru bucuria şi mângâierea ce ne-ai adus în ceasul greu de acum. Primeşte îmbrăţişările sfinte ale Părintelui Iosif şi ale noastre, ale tuturora.

Slăvit să fie Domnul!

N. Vonica”

În urma adevărului publicat despre judecata de la Sibiu şi adevăratele ei cauze, un nou val de proteste şi, în acelaşi timp, de adeziuni încep să soseas­că şi să se publice prin foaia «Iisus Biruitorul”. Redăm doar câteva, ca să se vadă cât de limpede vedeau toată Biserica, toată Oastea şi toată ţara drepta­tea cauzei pentru care era osândit Părintele Iosif şi nedreptatea celor care îl judecaseră:

„Un om şi o judecată...

Omul este Părintele Iosif Trifa. Judecata este a Consistoriului Bisericesc din Sibiu. Dar poate se vor întreba unii ce are de a face una cu alta. Pentru noi, aceştia însă, care «persistăm în spiritul de răzvrătire», faptul acesta are o importanţă covârşitoare. De ce? Pentru că, din pricina judecăţii acesteia neno­rocite, mulţi fraţi ostaşi se vor «sminti», văzând «dreptatea» judecăţii biseri­ceşti, iar sectanţii, care şi aşa ne acuzau destul că la noi în Biserică nu este posibilă mântuirea, acum vor căpăta şi mai mult curaj, putând dovedi lumii, cu judecata asta nenorocită, cum răsplăteşte Biserica recte Ierarhia pe cei care caută mântuirea prin Biserică.

Şi acum, o mică paranteză. Iubiţii noştri fraţi ostaşi îşi vor aminti, cred, de Evanghelia din Duminica orbului (a VI-a după Paşti ioan 9, 1-38). Ei bine, asemănarea dintre evanghelia aceasta şi judecata Consistoriului din Si­biu este aşa de izbitoare că nu se poate să n-o fi observat toţi fraţii ostaşi care au ascultat-o şi citit-o atunci. Amintiţi-vă bine. De la Crăciun, noi aceştia care odinioară am fost orbi, iar acum vedem prin omul acesta, Iosif Trifa (Ioan 9, 25) suntem bătuţi mereu la cap ca să dăm slavă lui Dumnezeu pentru tămăduirea noastră, dar să ne lepădăm de omul acesta, pentru că este «păcătos» (Ioan 9, 24). Ei bine, noi nu ştim dacă omul acesta este «păcătos», noi ştim că am fost orbi şi acum vedem şi «omul acesta» ne-a deschis ochii (Ioan 9, 25). Şi mai ştim că Dumnezeu n-ascultă pe oamenii păcătoşi, ci, dacă

150

este cineva temător de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă

(Ioan 9, 31).

Deci dacă omul acesta ar fi păcătos, n-ar putea face nimic (Ioan 9, 33). Cum vreţi atunci să spunem noi că este păcătos, când «lucrurile» lui mărturisesc pentru el? Dacă vom tăcea noi, pietrele vor da glas.

Şi, fiindcă n-am tăcut, vreau să ne dea afară (Ioan 9, 34), din moment ce s-au trimis circulare aspre preoţilor ca să nu mai administreze Sf. Împărtăşa­nie ostaşilor care urmează pe trâmbiţaşul Domnului. Judece fiecare cât este de «plină de dragoste» şi de «grijă părintească» măsura aceasta nemaiauzită. Dar fraţii ostaşi să nu se tulbure, pentru că toate acestea s-au întâmplat pentru ca să se împlinească Scriptura.

Şi, văzându-se că ostăşimea toată urmează pe trâmbiţaşul Domnului, şi-au adus aminte de cuvântul care zice: «Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile». Şi atunci au tăbărât cu toată furia asupra lui, spre nimicire (Luca 11, 53-54). Zice-se că acum l-au caterisit. Rău, foarte rău! Cu atât mai rău pentru judecăto­rii lui când, mâine se va vedea nedreptatea acestei judecăţi BISERICEŞTI (vai, cât ne doare acest cuvânt)!

Fiindcă nedreptatea aceasta se va vădi, deoarece sunt «alţii» care nu gân­desc la fel cu părinţii noştri de la Sibiu. S-a mai luat o dată la Sibiu o măsură nedreaptă (sugrumarea lui „Iisus Biruitorul”). Au venit alţii însă şi au îndreptat nedreptatea aceea. Şi cât de rău le-a şezut celor dintâi atunci! La fel va fi şi acum. O credem, o dorim aceasta. Oricum va fi însă, ostaşii Domnului să stea tari pe temelia lor; Domnul va avea grijă de noi şi de alesul Său. Deci cu toţii în genunchi să I ne rugăm ca tuturor să ne dea «Înger de pace, credincios şi în­dreptător vieţii noastre». Amin.

Preot Şt. Smărăndescu”

„Cei care se încred în Domnul...

Învăţături din frământarea Oastei

Slăvit să fie Domnul pentru toată purtarea de grijă ce ne arată nouă! Dom­nul nu ruşinează pe cel ce se încrede în El (Rom. 5, 5). Lupta de acum a Oastei şi a «gornistului» ei e o minunată lecţie duhovnicească pentru cei ce vor s-o va­dă duhovniceşte. Multe învăţături ale Bibliei au venit acum la rând şi s-au adeverit.

Dintre toate câte s-au împlinit, acum voi arăta numai una: «încrederea în Domnul nu înşală». E adevărat însă că trebuie să ai o încredere nebună. Când ţi se zice nebun, când totul pare pierdut, tu, ca Iov, să nu te clatini o clipă din în­crederea ta în Domnul. Căci mai ales o izbândă mare se câştigă numai printr-o «nebunie» mare, adică printr-o desăvârşită încredere în Dumnezeu.

Lupta de acum a fost grea. Mai ales pentru Părintele Iosif. Ştie Domnul cu câte a trebuit să se lupte el, trupeşte şi sufleteşte. Dar Domnul, trecându-l astă-vară

151

prin şcoala din «umbra morţii», i-a dat încrederea «nebună» de care avea lipsă. Şi astfel el nu s-a clătinat o clipă. Când se va scrie istoria frământărilor de acum, se va uimi lumea de încrederea pe care Părintele Iosif a avut-o în Domnul şi de felul cum Domnul a lucrat pentru el.

Căci aici e secretul marii biruinţe duhovniceşti: lucrarea lui Dumnezeu pentru noi are lipsă de încrederea noastră desăvârşită în El. Şi, în mijlocul fur­tunii de acum, Părintele Iosif a fost ca o casă zidită pe stâncă şi ca o făclie aprinsă în bezna care se coborâse. Toţi se îndreptau către el. Toate privirile spe­riate s-au aţintit asupra lui. Şi, pe încetul, s-au liniştit şi şi-au căpătat încrederea. Dacă însă şi el s-ar fi clătinat ori ar fi căzut, cine ştie ce s-ar fi ales...

Lupta însă nu se dă acum împotriva cărnii, ci împotriva duhurilor răutăţii (Efes. 6, 12). Nu se dă împotriva oamenilor, ci împotriva stăpânitorului lumii acesteia (Ioan 12, 31), împotriva lui Satan. Asta să n-o pierdem din vedere.

Deci, fraţilor, înainte cu Iisus Biruitorul! Este căpetenia desăvârşirii voastre.

Nicolae Vonica”

„Am aşteptat acest vânt de prigoană... Dar noi nu ne trădăm Părintele

Actul petrecut la Sibiu ne-a oţelit şi mai mult în slujba Domnului şi a ostăşiei Lui (Evrei 10, 36). Chiar de la început am cunoscut prigoana contra Părin­telui Trifa, căci «Dumnezeu a ales vasele cele mai slabe, ca să le facă de ruşine pe cele tari» (I Cor. 1, 27). Dar noi nici într-un chip nu ne trădăm Părintele care ne-a adus la o viaţă nouă. Trebuia să se întâmple şi asta, căci lupta se dă de fapt mai mult acolo unde frontul este bine organizat şi bine întărit.

Noi, ostaşii Domnului, să nu descurajăm de orice, ci să mergem înainte cu „Iisus Biruitorul”, întotdeauna prezenţi la datorie şi gata a ne jertfi şi viaţa pen­tru Hristos, căci ştim că scris este: «cel ce va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga» (Mat. 10, 39).

Înainte fraţi! Înainte, căci biruinţa stă într-o continuă luptă, nicidecum în vorbe şi făgăduieli. Iisus este Calea, Adevărul şi Viaţa; de aceea suntem creaţi, ca Lui să-I slujim, pe El să-L mărim şi Lui să-I urmăm întotdeauna. Amin.

Dragomir A. Oprea, fost notar, ostaş al Domnului, Găvăneşti buzău”

„De la Oastea Domnului din Sibiu

Oastea Domnului de aici e la datorie. Adunările continuă regulat, pline de focul dragostei dintâi.

Fraţii sunt şi mai plini de râvnă; «furtuna» asta le-a dat noi puteri, noi în­demnuri, noi avânturi.

Adunările sunt pline de Duh Sfânt.

Părintele nostru drag, Iosif, vine acum regulat în mijlocul nostru. Domnul Dumnezeu i-a dat puterea ca să poată sta drept în mijlocul valurilor care îl izbesc din toate părţile. Dar stă pentru că e pe «Stânca Păcii» şi în «Turnul» Adevărului.

152

Sala cea mare din «Turn» e din ce în ce tot mai plină.

Domnul duce din biruinţă în biruinţă pe copiii Lui.

Binecuvântat şi slăvit să fie El în vecii vecilor.

Fr. T. D.”

„Venim şi noi, Romănăţenii!

Zilele trecute am primit o scrisoare mult grăitoare de la fr. Dumitru Gh. Gălan din Romanaţi:

Preacucernice Părinte Trifa!

Răspundem şi noi, ostaşii din Oltenia, jud. Romanaţi, că suntem cu toţii prezenţi la datorie, alături de Sf. Voastră...

Dumitru Gh. Gălan, ostaş, com. Brastovăţ romanaţi

Şi altele, nespus de multe ca acestea.

Ca o nouă bucurie, în mijlocul acestor încercări, apare hotărârea fratelui Eftimiu Florea de la Oradea de a intra în Oastea Domnului. A fost un mare dar de la Domnul acest credincios hotărât şi statornic până la sfârşit. Despre numele şi lucrările sale vom mai avea ocazia să vorbim. Iată scrisoarea lui:

„Sub steagul lui Iisus Biruitorul!

Prea cucernice Părinte Trifa!

Trăim vremuri în care, pentru îndrăzneala de a te afirma ca român şi creştin, trebuie să suferi prigoane, batjocuri, închisori.

Acestea însă nu trebuie să ne sperie, ci mai mult să ne oţelească în lupta «împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întune­ricului acestui veac» (Efes. 6, 12).

De aceea voiesc să sufăr şi eu pentru Hristos, să fiu «nebun» pentru Hristos! Şi vă rog a mă înscrie şi pe mine în rândurile Oastei Domnului, acum când această binecuvântată mişcare de «naştere din nou», de reînnoire sufletească prin adâncirea Evangheliei lui Hristos, trece şi ea prin «împrejurări grele»; când acela prin care darul şi harul lui Dumnezeu a lucrat pentru întoarcerea noastră din căile pierzării este prigonit şi batjocorit chiar de aceia care ar avea datoria să-i dea tot sprijinul, ca lucrarea Domnului să poată continua cu avânt din ce în ce mai mare spre Binele Bisericii şi al Neamului.

Cât de minunat se potrivesc cuvintele Sfântului Ap. Pavel din Epistola că­tre Filipeni 1, 12-30 spre a zugrăvi starea de lucruri de acum din scumpa noastră Oaste.

Se vede că trebuia să treacă şi această mişcare prin încercări grele, tre­buia să pătimească, ca aurul prin foc să se lămurească.

În faţa primejdiei ce ne ameninţă din partea celor care, prin foile lor «religioase», în loc de «apa cea vie» ne servesc oţet şi otravă, «să nu ne lăsăm înspăimântaţi de potrivnici», ci să ne adunăm sub steagul lui Iisus Biruitorul!

153

«Să ne purtăm într-un chip vrednic de Evanghelia lui Hristos, să rămâ­nem tari în acelaşi duh şi să luptăm cu un suflet pentru credinţa Evangheliei»

(Filip. 1, 27).

Iisuse Doamne, primeşte-mă şi pe mine în Oastea Ta! Iisuse Doamne, învaţă-mă, luminează-mă, întăreşte-mă ca, din recrutul neştiutor şi dezorientat ce sunt astăzi, să pot deveni un ostaş luptător sub steagul Tău biruitor!

Slăvit să fie Numele Tău!

Eftimiu Florea, plutonier major, Oradea-Mare” „Iisus Biruitorul” nr. 25, din 16 iunie 1935

În această atmosferă au sosit Rusaliile anului 1935, care s-au sărbătorit atunci pe ziua de 16 iunie.

Potrivit obiceiului ca, în fiecare an, de Rusalii, să se ţină la Sibiu Congresul Oastei, Mitropolia, care se pregătea pentru o condamnare publică a Părintelui Iosif de către delegaţii Oastei din întreaga ţară, pregătea acest teren şi făcea o mare publicitate pentru o cât mai largă participare a ostaşilor la Sibiu cu această ocazie.

Părintele Iosif înştiinţase despre acest plan prin cele publicate înainte şi se aştepta la orice din partea celor care urmăreau nimicirea Lucrării Domnului, din chiar mijlocul ei.

Dar cea mai mare parte dintre fraţii veniţi la Sibiu, folosind reducerea pe Calea Ferată în acest scop, au venit la „Iisus Biruitorul” să-l vadă şi să-l mân­gâie pe Părintele Iosif.

Iată ce scria cu acest prilej foaia „Iisus Biruitorul”:

„Cincizecimea la adunarea Oastei Domnului din Sibiu

Fără nici o chemare, dragostea ne-a adus de Rusalii o mulţime de fraţi. Ce s-a petrecut în «Turnul» nostru. Foc, bucurii, ploaie de lacrimi. Amănunte în­duioşătoare

Cu toate că n-am chemat pe nimeni la Sibiu dragostea ne-a adus şi nouă o mulţime de fraţi şi surori. Au venit anume să ne vadă şi să vadă cu ochii lor ce se petrece aici. Pe lângă asta, aproape toţi cei aduşi de «strana cealaltă» au tre­cut şi prin «Turnul» nostru. Ba, unii dintre ei au şi vorbit în adunarea noastră. În cele două zile, «Turnul» nostru a fost plin de lacrimi şi bucurii duhovniceşti. Am stat două zile sub o binecuvântată revărsare de Duh Sfânt, pe care nu o vom putea uita niciodată. Dăm, în cele ce urmează, pe scurt cât ne îngăduie locul din foaie bucuriile din «Turnul» nostru.

Primele rândunele. E sâmbătă. În alte Cincizecimi ale Oastei, încă de vi­neri începeau a sosi «rândunele», ostaşi de prin ţară.

De data asta însă nimic. Abia sâmbătă pe la amiazi se iveşte prima «rândunică», fr. Ilie Covaci, autorul poeziei «Iisus Regele cel Mare» care a devenit

154

marşul Oastei. Părintele Iosif se bucură mult. Îl îmbrăţişează, spunând că l-a căutat mereu de ani de zile.

Fr. Ilie a venit anume să vadă şi să protesteze contra celor ce se întâm­plă la Sibiu.

Soseşte apoi iubitul nostru luptător, Părăianu de la Tohanul Nou, apoi fr. Preda Lavrinte din Buzău, cel care a deschis o casă pentru fraţi, şi alţii, şi alţii...

Sâmbătă seara. Avem sala plină de fraţi şi surori. Urmează o adunare plină de bucurii. Vorbesc fraţii, apoi Părintele Iosif arată însemnătatea zilei de mâine şi pregătirea noastră pentru Praznicul Oastei.

În toate părţile, bucurii şi iar bucurii. Sosesc mereu fraţi şi surori. Iată, a sosit I. Opriş care se află acum la Simeria Veche. Un frate din jud. Tecuci. Altul din jud. Baia, alţii din jud. Argeş... din toată ţara...

Duminică. Duminică dimineaţa, la Sfânta Liturghie iau parte toţi fraţii şi surorile, urmând ca după-amiază să avem adunarea noastră obişnuită.

Încă de la orele două încep a sosi mereu fraţi şi surori. Pe lângă cei veniţi pentru noi, sunt şi o mulţime din cei aduşi oficios. Toţi îl aşteaptă pe Părintele Iosif, care soseşte pe la ora trei.

Se deschide adunarea cu «Împărate Ceresc». Vorbesc apoi fraţii din Sibiu cei dintâi care, împreună cu Părintele Iosif, au pus începutul Oastei din oraşul Sibiu.

Toţi aşteaptă să-l audă pe Părintele Iosif. Mulţi nu l-au văzut şi nu l-au au­zit niciodată.

Părintele a vorbit cu adevărat în duh: vibra mişcător, însufleţitor. A fost o vorbire ce a rămas în suflete şi desigur ea va duce şi la fronturi multă bucurie şi întărire sufletească. Dăm în altă parte această vorbire.

Vorbesc apoi fraţii noştri sosiţi din depărtări: fr. I. Opriş care se află acum la Simeria Veche; fr. Fluieraş Traian din com. Toc, jud. Arad; fr. Anghel Gheorghe din Cuvin, Arad.

Din partea Oastei de la Bucureşti, de la Biserica Ghencea, vorbeşte frumos şi mişcător fr. Feraru Stan. Aduce salutul dragului nostru părinte Vasile Ouatu care se află suferind şi al tuturor fraţilor de acolo.

Oastea Domnului din com. Ruginoasa, jud. Baia, unde lucrează preaiubitul nostru părinte Gh. Popovici, ne-a trimis pe fratele Arseniu care ne spune lucruri minunate. Se propune şi o telegramă către Î. P. S. Sa Patriarhul Dr. Miron Cristea.

Urmează la rând fratele I. Marini, bunul nostru luptător care, încă din iar­nă, a alergat aici la Sibiu spre a fi în ajutor Părintelui Iosif.

Vorbeşte un alt meşter zidar dintre «calfele» lui «Neemia». E fratele Niculiţă Vonica de la Poiana.

A urmat fr. Augustin Toma din Vecerd, jud. Turnu Mare, cel dintâi care s-a înscris în Oastea Domnului. El e autorul minunatei cântări «O, ce dulce-i Dom­nul Sfânt». Îşi spune viaţa şi toată adunarea plânge. A fost înticăloşit de beţie. Pe urmă şi-a pierdut şi soţia şi a rămas cu cinci copii. Prin Oastea Domnului s-a îndreptat şi a scăpat. A grăit bătrâneşte şi în poezie. Toţi plâng.

155

A venit să vadă ce se petrece aici la Sibiu. Şi a adus un sac întreg de do­vezi. A păstrat, număr de număr, toată «Lumina Satelor» de pe vremuri şi acum a adus-o în spate, într-un sac mare, ca o mărturie pentru cel ce s-a jertfit scriind aceste foi pentru deşteptarea poporului românesc. Cred că e de prisos să mai tâlcuim acest amănunt. Sacul fr. Augustin Toma va rămâne în istoria Oastei. Va rămâne ca o mângâiere pentru cel hulit şi ca o judecată pentru hulitorii lui.

Sora Aurelia, fiica veteranului nostru Ioan Buzaş din com. Jucul Român, jud. Tr. Mare, a venit să facă legământul Oastei.

Urmează clipe ce nu le vom uita niciodată.

Sora Aurelia păşeşte în faţa adunării, înconjurată de alte 6 tinere ostaşe. Părintele Iosif păşeşte în faţa ei, spunând poporului că fiica aceasta, înconju­rată de surorile ei, face azi un fel de legământ, un fel de logodire cu Mirele cel Ceresc, Căruia îi făgăduieşte viaţa ei întreagă. Surorile plâng. Urmează întrebările solemne, cadenţate, ale Părintelui Iosif: «A Domnului iubită fiică, îţi dai tu seama ceea ce vrei să faci?... Îţi dai tu seama că această clipă este un hotar nou pentru viaţa ta?... Îţi dai tu seama că, începând cu clipa aceasta tre­buie să intri în vrăjmăşie cu lumea (Iacov 4, 4)? Îţi dai tu seama că, începând de acum, trebuie să-ţi iei crucea şi să-ţi porţi crucea, căci Oastea Domnului este şi ea o cruce? etc.»

Toată adunarea plânge...

Sora îşi mărturiseşte voinţa de a intra în Oaste! Şi spune plângând: «Sunt 12 ani de când tatăl meu m-a tot chemat să intru în Oaste... Dar eu nu m-am în­durat să las lumea... Acum am venit aici şi m-am hotărât...»

Părintele Iosif îi anină cruciuliţa pe piept şi îi spune ce înseamnă acest semn. Apoi, îngenunchind cu toţii, sora Tili se roagă cu lacrimi pentru noua ei surioară. Se cântă apoi cântarea cu legământul Oastei: «Doamne, Doamne, Ce­resc Tată»...

Acest legământ a fost o ploaie de lacrimi. A fost o ploaie de săgeţi duhov­niceşti care au rănit pentru Domnul toate inimile.

Mai vorbesc apoi şi următorii fraţi: fr. Roşianu din Sibiu; fr. Severin din Avrig; fr. I. Rohan sighişoara; fr. I. Rachieru sâmbureşti, Olt; fr. Moise Fulea din Ludoş, Sibiu; fr. Iulius Igna.

Pe Iulius Igna, fratele nostru drag, îl cunoaşte o lume întreagă. A colindat de atâtea ori Ardealul de Vest şi Banatul. E şi invalid de război şi veteran în războiul nostru cel sfânt.

Ne spune cu graiul răspicat: «Eu sunt un nebun pentru Hristos. Colind sa­tele şi târgurile cu cărţi. Toţi mă cunosc. Unii râd de mine, alţii se bucură... Am venit la Sibiu să văd răstignirea...»

...La Sibiu este o învrăjbire şi o prigonire grozavă asupra smeritului nostru Părinte Iosif Trifa. Însă să o ştie toţi că: pe noi de Preascumpul şi Preadulcele Iisus Mântuitorul şi Biruitorul şi de Preasfânta Sa Mireasă, Maica noastră Bise­rică, precum şi de Scumpul nostru Părinte Iosif Trifa care ne-a deşteptat şi scos din mocirla păcatelor nu ne pot despărţi nici porţile iadului. Căci Părintele

156

nostru Iosif este pentru noi, românii, un al doilea Andrei Şaguna, deşteptător moral şi naţional.

În privinţa religiunii creştine, Părintele nostru Iosif Trifa este un al doilea Ioan Gură de Aur, care s-a luptat ca să smulgă din rădăcină relele obiceiuri şi păcatele păgâneşti dintre creştinii de acum. Şi pentru aceasta Satan se luptă cu înverşunare ca să strice dragostea.

Citind în scumpa noastră gazetă „Iisus Biruitorul” nr. 24 jalnica întâmplare când a întrebat iubitul nostru Părinte Iosif Trifa ce să facă cu darul ce-l are de la Dumnezeu şi i s-a răspuns să tacă, să nu mai scrie, mi-am adus aminte că şi Pă­rintele nostru Ioan Gură de Aur era persecutat de împărăteasa Eudoxia tot pen­tru că nu tăcea, ci spunea adevărul arătat la toţi. Şi că, atunci când din a ei (şi a Satanei) ură era exilat cu forţa în Asia, îi ieşeau înainte tinerii şi fecioarele în haine de jale şi, plângând, strigau: «Mai bine să se întunece soarele decât să tacă gura Părintelui nostru Ioan Gură de Aur». Zicem şi noi: pe Părintele nostru Iosif Trifa de l-ar declara toţi preoţii din ţară că e sectar, dar noi şi atunci îl vom iubi din adâncul sufletului şi ne vom ruga pentru el şi pentru toţi cei care îl prigonesc.

Oare nu e Părintele nostru Iosif tot acela pe care, la Congresul Oastei Domnului din Sibiu în 1932, toţi îl lăudau şi îi strigau: «Osana»? Iar astăzi, du­pă trei ani de crâncene suferinţe prin spitale, sanatorii şi operaţii etc., ca răspla­tă, unii dintre cărturari îi strigă: «Răstigniţi-l!». Şi ne asmuţă prin «Lumina Sa­telor» şi pe noi; însă să o ştie toţi: că noi nu vom urma niciodată poporul evre­iesc, ca, în binefăcătorul nostru, tot însângerat şi rănit, să mai lovim şi noi cu pietre, ci mai bine vom lua câte un picur de untdelemn din pilda Samariteanului îndurat şi vom unge rănile lui.

Slăvit să fie Domnul!

După bucurii neuitate, Părintele Iosif încheie adunarea cu un cuvânt despre Duhul Sfânt, Vestitorul Golgotei, invitându-i pe fraţi să vestească pe tot locul pe Iisus cel Răstignit.”

„Iisus Biruitorul” nr. 26, din 23 iunie 1935, pag. 3

Iată şi o scurtă dare de seamă a celor petrecute cu acest prilej de cealaltă parte, la Mitropolie:

„Cum a decurs aşa-zisul «Al 4-lea Congres al Oastei»

O adunare ce va rămâne de pomină în istoria Oastei...

Au trecut Rusaliile din acest an. Pentru ca fraţii să-şi facă o părere clară şi dreaptă despre ceea ce s-a petrecut în acest an la «adunarea» din Sibiu, convo­cată prin «L. S.», dăm şi noi unele amănunte. Din aceste amănunte se poate ve­dea ce a ajuns Praznicul Oastei pentru unii.

La trenurile ce veneau sâmbătă după-amiezi, studenţii teologi din Sibiu, sub conducerea părintelui Secaş şi a părintelui N. Popovici, aşteptau sosirea

157

fraţilor. Până la venirea trenurilor, unii dintre teologi fumau. Trenurile încep să sosească. Teologii aruncă ţigările jos, călcându-le cu picioarele, şi încep să cânte: «...Iisus, Regele cel Mare... Şi-a pus Oastea în mişcare...».

În tot decursul zilei au sosit abia 50-60 de participanţi străini. Seara s-a ţi­nut o scurtă adunare în sala Academiei Teologice. Îngrijorarea îi stăpâneşte vă­dit pe convocatorii adunării.

Duminică, cei veniţi pentru adunarea de Rusalii au luat parte la Sfânta Litur­ghie. Era un singur steag; puţinii ostaşi se pierdeau printre orăşeni. S-a slujit Litur­ghia Arhierească, iar la predică nu s-a amintit nimic despre Oaste şi adunarea ei.

Cu toate că afară era grozav de cald, adunarea de după-amiază, ţinută în sala Academiei, a fost stăpânită de un îngheţ sufletesc. Nicăieri o lacrimă. Nici un suflet aprins pentru Domnul. Totul rece şi străin. Lipsea Duhul care aprinde. Unii dintre cei care s-au hrănit şi au crescut din scrisul Părintelui Iosif au ridicat acum glasul împotriva lui. A fost o adunare de ură...

În aceste momente ne întrebam cu durere: Unde e marea adunare a dragostei din anul şi anii trecuţi? Unde e curtea Academiei, cea plină de fraţi şi aprinsă de duh? Unde sunt cei peste 30 de vorbitori din toate părţile ţării, prin care se revărsa cu prisosinţă focul cel ceresc? Unde sunt cele peste 15 steaguri din ziua întâi care adumbreau capetele a peste 1000 de fraţi ostaşi? Căci acum vedeam în sala rece a Academiei numai un singur steag, către două sute de ascultători şi şapte vorbitori. Am lăcrimat şi ne-am zis: Iată ce a ajuns praznicul Oastei!

Luni, cei veniţi iau parte cu toţii la Sfânta Liturghie. Par a fi mai mulţi ca ieri. S-a slujit Liturghia Arhierească. Totuşi catedrala era mai mult goală. Dar iată că încep a sosi grupuri mari de săteni încolonaţi cu prapori în frunte. Erau parohienii sibieni de la biserica din str. Lungă, din cartierul Trei Stejari, de la biserica «de sub groapă», de la biserica din Guşteriţa şi din comuna Şura Mare. Au pornit şi din com. Turnişor o seamă de «ostaşi», dar n-au mai ajuns până la catedrală, căzând pe front pe la cele cârciume (în Turnişor n-avem ostaşi).

La ieşirea din catedrală, în stradă, se face încolonarea pentru plecarea în sala Thalia, locul Congresului. Sunt mulţi săteni neostaşi şi elevi de la şcoala de cântăreţi. Toţi, în grupuri mari, între care se vedeau unii fumând şi alţii glu­mind. Numai puţini au fost ostaşi.

Ca şi în anii trecuţi, s-au făcut şi acum table. Pe ele nu erau însă scrise nu­me de comune şi judeţe, ca în anii trecuţi, ci erau scrise diferite citate despre Bi­serică, de ex: «Cred într-una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică». «Oastea Domnului, zid în jurul Bisericii» etc. Afară de aceste citate mai erau scrise ici şi colo, pe unele, şi nume de comune.

Privind această coloană de câţiva oameni, alcătuită la poruncă din lume străină de Oaste, strânsă în grabă, pentru a face faţă lumii, ne întrebăm: Unde sunt cei peste 2 500 de fraţi ostaşi sosiţi anul trecut din toate unghiurile ţării?

158

Unde sunt cele 24 de steaguri? Unde sunt fraţii din Moldova, Bucovina, Basa­rabia, Muntenia, Oltenia, Banat, Bihor şi Ardeal? Unde sunt «nebunii pentru Hristos»? Unde sunt «făclierii Oastei», care au făcut sute de kilometri pe jos până la Sibiu? Unde sunt bicicliştii şi tăciunarii Oastei?

Unde sunt reprezentanţii din anul trecut ai celor 256 de comune din 46 de judeţe?

Potrivit programului, s-a ţinut o adunare în sala Thalia. Adunarea a fost străbătută aproape toată vremea de un fior rece, neplăcut, dureros şi străin. S-a cântat, s-a vorbit, s-a glumit, a fost şi râs... Ca la o «adunare» oarecare. În toate acestea n-a fost Duhul... Erau numai frunze, iar Duhul sta trist... Aici n-a fost adunarea Oastei Domnului. nu!

S-a trâmbiţat prin foaia «Lumina Satelor» că la această adunare se va lămuri şi judeca, în lumina «adevărului», greşeala «cea mare» a «preotului căzut».

Şi au venit «unii» să «vadă», că doar, doar se vor «convinge» despre «adevăr». Dar, cu toate încercările de a se face «lumină», întunericul s-a aşezat tot mai greu şi mai rece. S-a simţit că acolo se încearcă îngroparea adevărului şi stingerea unei lumini puse în sfeşnic. De unde noi ne-am aşteptat ca în «cuvântul mult trâmbiţat» să se lămurească deschis toate chestiunile în legătură cu tulburarea de acum, nu s-a vorbit decât de Biserică, despre «vedenia» Părin­telui Iosif şi s-a amintit iarăşi despre «buclucaşa Tipografie».

Deci acelaşi cântec vechi din «Lumina Satelor». Iată de ce cuvântul păsto­rului, în loc de mângâiere, a adus şi de astă dată mâhnire pentru fraţii ostaşi şi bucurie potrivnicilor.

S-a spus şi acest cuvânt: «Biserica este ca un copac mare. Ce însemnează dacă o frunză a căzut?... Dăm pământului ce e al pământului... Ce însemnează că o frunză a fost luată de vânt?... Noi, cu Biserica şi cu Oastea, mergem mai departe... Noi trecem mai departe... fireşte, peste frunza care a căzut»...

Dar noi ştim că păstorul «ridică» pe oaia cea «căzută» şi leagă rănile celei ce a fost rănită...

Din Scripturi am auzit că Domnul nu leapădă pe nimeni şi este îndelung răbdător cu toţi.

Cei care au urmat la cuvânt n-au spus ceva nou. Şi credem că nu greşim când spunem că s-a trecut cu uşurinţă peste chestiunile care aşteptau lămurire şi precizare pentru viitor.

S-a vorbit numai despre legătura dintre Oaste şi Biserică, lucru pe care l-am spus şi-l spunem şi noi.

În felul acesta a vorbit P. C. Sa păr. Arhim. Scriban; apoi trimisul Episco­piei din Oradea, păr. prot. Mager; trimisul Episcopiei din Arad, preotul Felea; trimisul Mitropoliei din Chişinău, păr. Grosu; precum şi păr. Alexandrescu Şarânga; păr. Şerpoianu de la Biserica Podeanu, Bucureşti; păr. Moţa; păr. Gh. Secaş şi doctor Suciu Sibianu.

159

Au mai vorbit şi doi ostaşi: V. Şerban din Veştem şi Radu din Deva, care au spus că nu se despart de Biserică. Lucru care ne bucură şi pe noi.

Cu aceasta, adunarea din sala Thalia a luat sfârşit.

Luni după-amiaza s-a ţinut adunarea de despărţire în sala Academiei Teo­logice. Fiind de faţă nici 200 de participanţi, au cuvântat 6 vorbitori.

Din toate acestea tragem următoarele concluzii:

1. La apelul ce s-a făcut, fronturile au răspuns solemn... prin absenţa lor, ca un răspuns că nu aprobă scoaterea Părintelui Iosif din Oaste.

2. Aşa-zisul «Al IV-lea Congres al Oastei» a fost o mică adunare regională (îngroşată cu poporul din jurul Sibiului), despre care nici pe departe nu se poate spune că ar fi reprezentat Oastea Domnului şi mai ales din întreaga ţară.

3. S-a adeverit încă o dată că ceea ce a împreunat Dumnezeu (legătura su­fletească dintre ostaşi şi Părintele Iosif) numai El Singur va putea desface.

4. S-a văzut pieirea Oastei când ea nu va mai fi un voluntariat de preoţi şi laici”.

„Iisus Biruitorul” nr. 26, din 23 iunie 1935, pag. 6

În aceste împrejurări se ridicau multe şi felurite glasuri şi păreri de protest la Sfântul Sinod şi la Patriarhul Miron Cristea de la Bucureşti, ca acele ale lt. col. Coman Ionescu din Huşi şi C. Samson din Roman, însufleţiţi dintr-o dată de un mare curaj. Iată scrisoarea lt. Ionescu care face o viguroasă intervenţie la Patriarh în favoarea Părintelui Iosif:

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne!

Cu cel mai profund respect, cucernicie şi smerenie, îndrăznesc a Vă scrie şi a face Înalt Prea Sfinţiei Voastre o rugare fierbinte, pornită dintr-un suflet curat de ostaş al Preaiubitului nostru Rege.

Sunt un intelectual dintre acei care am venit la credinţă şi am căzut la pi­cioarele Crucii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, de acum câţiva ani.

Cred că ştiţi cele ce s-au petrecut la Sibiu, începând de la Crăciun şi până acum şi care au culminat prin urâta hotărâre: caterisirea Părintelui nostru drag, Iosif Trifa, căruia atât eu, cât şi alţi fraţi intelectuali şi o ţărănime în­treagă îi datorăm întoarcerea noastră la Domnul.

Ce faptă odioasă!

Părintele Iosif Trifa caterisit? Ieşit afară din Biserică?

El, care a adus la Domnul şi Biserica Lui peste 100 000 (una sută mii) de suflete care mureau în păcat, nemântuite!...

Nu putem înţelege acest lucru, cu atât mai mult cu cât dacă este să mă laud în Crucea lui Hristos, aşa cum a spus Pavel, marele apostol al neamurilor datorită Părintelui Iosif Trifa am dăruit un milion de lei din agonisita vieţii mele pentru terminarea a patru sfinte biserici în judeţul Tecuci.

160

În aceste sfinte biserici se preamăreşte de patru ani de zile Numele Dom­nului, iar alte două (în total 6 biserici) sunt în curs de terminare şi sfinţire, cu alţi bani; acestea toate le-am săvârşit dintr-un îndemn lăuntric, hrănit prin scrisul Părintelui Trifa, astăzi caterisit, care mi-a aprins sufletul pentru Dom­nul nostru Iisus Hristos şi Biserica Lui, încât am devenit un mărturisitor al Domnului, cu timp şi fără timp, şi care nu pot trăi fără El.

O chestiune personală între Prea Cucernicia sa şi Înalt Prea Sfinţitul Mi­tropolit Bălan nu poate să aducă caterisirea unui preot care şi-a jertfit sănă­tatea şi chiar viaţa pentru Hristos şi Biserica Lui şi pentru mântuirea sufletelor atâtor fraţi ai noştri din întreaga ţară.

Dar chiar dacă Părintele Iosif Trifa s-a făcut vinovat de ceva neascultare faţă de ierarhul său, tot trebuie să aibă iertare, mai ales că şi-a cerut-o prin grai şi prin scris.

Vai Doamne! Ce greşeală se comite cu slujitorul Tău ales, care Te-a măr­turisit pe Tine şi Biserica Ta cu atâta putere!

Înalt Prea Sfinţite!

În Numele Domnului şi al Bisericii Sale, nu lăsaţi să rămână definitivă sentinţa dată la Sibiu.

Reparaţi această nedreptate şi redaţi pe părintele Trifa Oastei lui Hristos, pentru a continua să aducă la Domnul cât mai multe suflete însetate după El, ca­re n-au cunoscut pe Domnul până acum şi aşteaptă mântuirea prin Biserica Lui!

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne!

Avem toată încrederea în dreptatea Sf. Sinod şi nădăjduim că veţi reda Sfintei noastre Biserici pacea şi liniştea de care are nevoie şi care nu trebuie tulburată.

Lt. Colonel Coman Ionescu „Iisus Biruitorul” nr. 27, din 30 iunie 1935, pag. 1

Şi din scrisoarea Dr. Constantin Samson din Roman, care propune o orga­nizare pe ţară a Oastei, peste voia mitropolitului Bălan, cităm:

Cucernice şi preascumpul nostru Părinte Iosif!

...De vreme ce s-a făcut, cum s-a făcut cu toate rugăciunile noastre pen­tru pace şi linişte în «Oaste» se vede că aşa a vrut Domnul să fie...

...Vă rog deci să publicaţi în cel mai apropiat număr scrisoarea ce v-o alătur, pentru mai precisa stabilire a răspunderilor în lovitura dată cu atâta nepricepere unei lucrări minunate de zidire creştinească şi românească, în zi­lele de grea cumpănă prin care trece neamul nostru.

Scumpe Părinte Iosif, după cele puse la cale, spuse şi petrecute la Con­gres, văd că Î. P. S. Sa Mitropolit Nicolae înţelege a rămâne numai cu «ostaşii» din eparhia Sibiului. Noi, ceilalţi din restul României mari, care nu putem confunda Biserica Creştină Ortodoxă Română cu un om plin de mânie, până la a pierde elementara logică a cuvintelor şi acţiunilor, noi, care nu putem primi drept apă vie, veninul tuturor trepăduşilor, intriganţi din jurul Î. P. S. Sale, rămânem

161

să ne organizăm, potrivit îndrumărilor Sf. Sinod pe eparhii, care şi unde ne aflăm.

Ceea ce gândesc că e bine să ne şi grăbim a face:

Eu propun aşa: oriunde se găsesc fraţi ostaşi, fie chiar numai doi într-o parohie, să formeze grupul «Oastea Domnului» cu numele parohiei în care se găsesc şi patronul bisericii lor.

De pildă: grupul ostaşilor din satul Gâdinţi, jud. Roman, având hramul bi­sericii lor Sf. Dumitru, se va numi «Oastea Domnului Iisus din parohia bisericii Sf. Dumitru, Gâdinţi roman».

Aceste grupuri îşi vor lua unele îndatoriri fără care nu ar putea răspunde numelui lor:

1. Vor avea cel puţin un exemplar din cartea sf. tale «Ce este Oastea Domnului?» (şi totdeauna ultima ediţie).

2. Fiecare familie de ostaşi va fi abonată la „Iisus Biruitorul”, fie în parte, fie întovărăşindu-se doi-trei sau chiar patru la un abonament,

3. Fiecare grup să aibă cel puţin o Biblie întreagă, folosind, în primul rând, Biblia sau părţile din Biblie tipărite cu aprobarea Sf. Sinod (în foaie se vor arăta toate aceste tipărituri unde se pot găsi şi cu ce preţ).

Numai având aceste cărţi şi cunoştinţe din ele, un grup se poate constitui, iar foaia „Iisus Biruitorul” va aduce predica, îndrumările şi legătura cu restul Oastei.

Aşa constituiţi şi cunoscând scopul voluntariatului creştin în care vor să in­tre, să scrie la foaie: unde s-a constituit, ce nume are grupul, câţi şi cine sunt cei cu totul hotărâţi pentru Oaste, ca să se facă înscriere din nou, în formă regulată.

Cunoscându-se astfel în fiecare eparhie grupurile ce s-au întocmit, să-şi dea întâlnire pe circumscripţii, pe judeţe, apoi pe eparhii (prin delegaţi) pentru a alege pe cei câţiva ce vor merge la P. S. Episcop al Eparhiei să ceară binecu­vântarea, îndrumările deosebite ce ar găsi P. S. Sa să dea.

Binecuvântarea, îndrumările şi circulara să fie publicate în foaie.

Foaia „Iisus Biruitorul” va fi şi pentru amănuntele organizării o călăuză. Eu, unul, m-aş ocupa cu sârguinţă de aceasta.

Dacă sunteţi de părerea aceasta, cred că organizarea trebuie făcută în cel mai scurt timp.

Cred că, în împrejurările în care suntem puşi, trebuie făcute toate demer­surile pe lângă Sfânta Patriarhie, să patroneze această Lucrare.

Îmbrăţişându-vă cu recunoscătoare iubire, în ceasul acesta greu de amă­răciune, rog pe Dumnezeu pentru întărirea inimii şi a sănătăţii Sfinţiei Tale, pentru bucuria şi luminarea sufletelor noastre.

Dr. C. Samson, Roman

Şi Părintele Iosif adaugă:

„Împărtăşim cu drag şi bucurie părerile preaiubitului nostru frate. Noi am stăruit de ani de zile în direcţia aceasta: pentru precizarea şi încadrarea Oastei şi a lucrării ei în cadrele întregii Biserici. Dacă va fi în voia Domnului, vom avea

162

anul acesta şi o mare adunare a Oastei în care vom pune la punct toate chestiu­nile acestea.

Mulţumim călduros preaiubitului nostru frate de la Roman pentru bunul gând ce ni l-a trimis şi îi îmbrăţişăm cu drag dorinţa de a începe lucrul pentru organizarea Oastei prin părţile acelea”.

„Iisus Biruitorul” nr. 28, din 7 iulie 1935, pag. 1

Cu un zel vrednic de toată lauda lucra acum şi I. Gr. Oprişan, străduindu-se să arate cu toată puterea sa rostul deosebit atât naţional, cât şi duhovnicesc al Oastei Domnului şi combătând cu tărie pe toţi cei care, cu vădită rea-credinţă, afirmau că „noutatea Oastei Domnului” este un „protestantism” în Biserică.

După perioada de oarecare clătinare de la început, I. Gr. Oprişan, care an­trena în jurul lui o puternică grupare din Bucureşti, sprijinea acum fără rezerve voluntariatul duhovnicesc şi misionarismul laic, atât de specifice Oastei şi atât de necesare Bisericii noastre şi poporului nostru.

O seamă de preoţi devotaţi misiunilor sfinte însufleţeau pe fraţi şi îşi ros­teau răspicat adeziunea lor la atitudinea demnă şi curajoasă a Părintelui Iosif.

Potopul măsurilor represive încă nu se abătuse peste tot. Vârfurile duhov­niceşti se înălţau curate deasupra şi protestau împotriva noroiului care ameninţa să acopere totul.

Slăvit să fie Domnul!

163

Meditaţii:

OSTAŞI AI DOMNULUI

Ostaşi ai Domnului Iisus ce Crucea Lui pe steag v-aţi pus, să ştiţi că-n lumea asta voi purtaţi un lung şi greu război: războiul lui Iisus.

În slujba Lui fiind chemaţi, voi lupta dragostei purtaţi; răbdarea Lui vă fie ţel, tăcuţi şi blânzi fiind, ca El, să nu descurajaţi!

Nainte deci, prin ploi şi vânt vestind Cuvântul Lui cel Sfânt, iar plată pentru că luptaţi, nici cinste pentru tot ce-I daţi nu cereţi pe pământ.

De lume n-aşteptaţi să fiţi nici lăudaţi, nici preţuiţi; să nu v-atragă slava sa.

Hristos a suferit în ea şi voi să suferiţi!

Cel care îşi păstrează conştiinţa nepătată,

chiar şi în zdrenţe dacă ar fi îmbrăcat

şi dacă de foame ar fi chinuit,

acela va fi totdeauna liniştit şi fericit.

Sf. Ioan Gură de Aur

164

CE NE-A-NTĂRIT?

Ce ne-a-ntărit în lupta peste puteri de grea,

ce braţe mai vânjoase de zeci de ori cerea?

Ce ne-a-ndemnat la cântec şi la avânt sublim spre unde niciodată nu-ntrezăream să fim?

Ce ne-a-ndemnat în lupta cu-aşa de tari duşmani c-o-ncredere ce-i numai la douăzeci de ani?

Ce ne-a-ndemnat la jertfe de-un preţ aşa de greu cum nu se poate-aduce decât lui Dumnezeu?

Ce ne-a-ntărit pe ruguri de cazne şi scrâşniri să regăsim puterea deplinei dăruiri?

Ce ne-a făcut în stare prin infernal calvar din scrum să ne renaştem de orice dată iar?

Ce ne-a-ndemnat, pe cruce, iertând desăvârşit, să ne rugăm de mila călăului plătit?

Ce ne-a chemat să-ntoarcem de nesfârşite ori c-o milă nesfârşită spre cei neprimitori?

Ce ne-a plecat genunchii spre ani de rugăciuni şi plânsul spre-nverzirea pierdutei uscăciuni, şi ruga spre salvarea Sodomei de la scrum, şi aurul din urme pe-al Slavei dulce drum, şi tot ce-avem comoară şi lucru mai de preţ jertfit pentru grăbirea Slăvitei Dimineţi, să ne topim în Soare, de piept cu noaptea grea? iubirea doar, Iisuse, IUBIREA, numai ea!

Pe cel ce ţi-a vestit ţie Cuvântul lui Dumnezeu să-l cinsteşti şi să-ţi aduci aminte de el ziua şi noaptea... ca de unul care ţi-a făcut bine.

Căci unde este învăţătura dumnezeiască acolo este Dumnezeu de faţă.

Să cauţi în toate zilele faţa sfin ţilor, ca să te odihneşti în cuvintele lor.

Din Rânduielile Apostolilor, Cartea IV, 10

6. ÎNTRE DOUĂ JUDECĂŢI

„Îşi deschid gura împotriva mea ca un leu care sfâşie şi răcneşte.” (Ps. 22, 13)

În timp ce din toate părţile se ridicau, cu durere şi indignare, protestele îm­potriva sentinţei nedrepte date de Consistoriul Mitropolitan din Sibiu contra Pă­rintelui Iosif, toată marea mulţime a ostaşilor din ţară şi din străinătate îşi mani­festau dragostea fierbinte faţă de el. Foile din vremea aceea vor fi o veşnică mărturie despre cele două feţe ale acestei judecăţi. De data aceasta, glasul popo­rului era într-adevăr glasul lui Dumnezeu.

Se refăcuse acum deplin şi unitatea ostaşilor. Glasurile celor de sus se uni­seră cu ale celor de jos şi toţi cântau plini de entuziasm cadenţele aceluiaşi marş victorios. „Cu toţii prezenţi la datorie, cu Biserica şi cu Părintele Iosif”... „Nimeni nu ne va putea despărţi niciodată de credinţa Bisericii noastre şi de dragostea Părintelui nostru...”

Încurajaţi de apariţia neîntreruptă a foii „Iisus Biruitorul”, chiar cei care ezitaseră puţin la început, căpătau acum un mare curaj. Număr de număr foaia ducea clarificarea lucrurilor ce aduseseră conflictul acesta şi spulbera minciu­nile care, la început, amăgiseră pe mulţi. „Iisus Biruitorul” a dus o lumină depli­nă şi acum nimeni nu se mai îndoia câtuşi de puţin asupra adevărului pentru ca­re suferea Părintele Iosif.

Cuprinşi de un elan sincer şi puternic, intelectualii Oastei erau şi ei din nou alături de popor, căutând fiecare să facă ceva pentru rezolvarea problemei acesteia atât de frământată după cum am arătat şi în capitolul dinainte.

Acuzele pe care se întemeia sentinţa dată împotriva părintelui erau atât de vădit răuvoitoare şi faptele erau atât de intenţionat denaturate încât nu puteau rămâne fără precizările mereu necesare cunoaşterii adevărului.

După comunicarea cu intenţionată întârziere a sentinţei dată de prima instanţă de judecată, Părintele Iosif şi-a înaintat îndată apelul împotriva acestei nedrepte sentinţe la instanţa a doua, tot la Sibiu, aşteptând cu nădejdea că, în urma tuturor demersurilor ce se făceau din toate părţile, cel puţin aceasta, a doua instanţă, va judeca lucrurile mai cu simţ de răspundere şi mai fără grabă pătimaşă.

166

Pentru a ajuta la această mai bună documentare în vederea viitoarelor dez­bateri ale procesului său, Părintele Iosif face o serie de precizări asupra afirma­ţiilor răuvoitoare din motivările primei sentinţe.

Eram cu el în zilele acelea de după judecată şi îi vedeam bine îndurerarea pentru nedreptatea ce se făcuse, nu lui, în primul rând, ci cauzei lui Hristos, Lu­crării Oastei, interesului Bisericii, mântuirii poporului...

Pentru această nedreptate era, în primul rând, adevărata lui durere.

La soarta lui şi la interesele sale nu s-a gândit niciodată atât de puţin ca acum când aceste sfinte şi mari interese erau în primejdie. Ce lipsit de respon­sabilitate era felul în care tratau lucrurile aceşti oameni care alcătuiseră forul de judecată! Ce superficial şi ce rău intenţionat mod de a judeca!

E adevărat că totul fusese dictat de mânia stăpânului neînduplecat şi răz­bunător. Dar oricât ar fi fost de violent temperamentul său, în acest mare mo­ment nu era permis ca un întreg consistoriu să se lase anulat în aşa hal încât să nu schiţeze nici măcar un gest de lucidă evaluare a situaţiei şi să nu încerce a salva faţa Dreptăţii şi a Bisericii.³

Pe de altă parte, ce făţişă sfidare a protestelor întregii opinii publice! Ce nesocotire a tuturor apelurilor la raţiune şi la conştiinţă! Ce oarbă urmărire a răzbunării şi a nimicirii totale asupra victimei fără apărare! Ce nemiloasă com­portare faţă de un slujitor devotat al lui Hristos şi al Bisericii, tocmai în mo­mentele când acesta era un muribund într-un spital! Un martir al muncii pentru Hristos şi pentru semeni!

Într-o dimineaţă din vara aceea, părintele îmi dictase şi tocmai terminasem de scris articolul de fond pentru nr. 29, din 14 iulie 1935.

Era o mişcătoare izbucnire a amărăciunii pentru zădărnicirea unei acţiuni atât de frumoase şi de folositoare tuturor...

Încă nu-i fixase nici un titlu potrivit când, ridicând din pat ochii spre mine, mă întreabă:

ce titlu zici tu să-i dăm?

între două judecăţi răspunsei eu îndurerat, într-un îndemn venit ca o lumi­nă de Sus. Pentru că mai este o Judecată. Şi aceea va fi cea adevărată şi definitivă!

³ Dovada că acesta este adevă rul ne-o oferă un grăitor document, lucrarea d-lui Virgil Mateiaş, fost deţinut politic, intitulată Anii de groază din România comunistă, apărută în 1991. Iată ce mărturiseşte d-sa la pag. 60: „Se mai afla cu noi părintele protopop Pavel Borzea din Viştea de Jos, parohul bisericii din Făgăraş, care, la Ocnele Mari, era duhovnicul tuturor, oficiind Sfânta Liturghie în fiecare duminică cu soborul preoţilor deţinuţi. Era prada unor cumplite mustrări de conştiinţă pentru că, ascultând îndrumarea Mitropolitului Nicolae Bălan, a caterisit pe colegul său întru preoţie, Iosif Trifa, şi, acolo, în închisoare, s-a mărturisit cu lacrimi preotlui făgărăşan Ioan Bursu din Ucea de Sus”. (Sl. ns.)

Deci afirmaţiile Părintelui Iosif şi ale colaboratorilor săi despre subiectivismul acestui vlădică al Ardealului nu sunt o exagerare pusă în circulaţie de către adepţii Părintelui Iosif, cum mai cred încă unii, ci o dureroasă realitate. Menţionăm toate acestea nu pentru a o lua noi înaintea Judecăţii celei mari a lui Dumnezeu, ci pentru a restabili doar un adevăr şi pentru a face un act de dreptate în faţa istoriei.

A se vedea componenţa completului de judecată, la pag. 138. [N. ed.]

167

bine, scrie aşa!

Astfel apărură aceste precizări:

„Între două judecăţi...

Mă uit peste judecata ce mi-a făcut-o Consistoriul din Sibiu. E scrisă pe 7 pagini mari de hârtie şi e plină cu acuzele şi învinuirile cunoscute de prin «Lumina Satelor». La pagina a treia găsesc însă şi una nouă. Ea grăieşte aşa:

«Tendinţa lui (a preotului Trifa) este de a duce cu sine în vag, spre o ţintă nedefinită, întreaga armată de peste 100 mii de ostaşi ai Domnului, credincioşi fii ai Bisericii, din toate unghiurile ţării».

Stau uimit şi uluit în faţa acestei acuze. Eu, sărmanul de mine, ştiam că «alerg spre ţintă» şi îi chem şi pe alţii la «ţintă». Şi, când colo, sunt acuzat că merg şi îi duc şi pe alţii în vag, în necunoscut.

Toţi îmi spuneau că am sunat din trâmbiţă «desluşit» şi, când colo, sunt acuzat că încurc lumea...

Prin cele peste douăzeci de tâlcuiri intitulate «Spre Canaan, spre Ţara Fă­găduinţei»... eu i-am chemat pe cei 100 de mii spre o ţintă bine lămurită: spre Patria Cerească şi, când colo, sunt acuzat că îi duc pe ostaşi în necunoscut, în haos, în pierzare...

De 12 ani de zile strig mereu pe ostaşii Domnului: «Cu ochii ţintă la Căpete­nia desăvârşirii noastre» şi totuşi Consistoriul Spiritual din Sibiu mă acuză şi mă judecă pentru că duc lumea ostaşilor «spre o ţintă nedefinită». Cumplită judecată!...

Stau şi mă întreb: Oare merge după mine, după un om mic şi slab, o armată întreagă de 100 mii de oameni? Ridicol!

Da! Armata merge, dar nu după mine, ci după Iisus Biruitorul; merge cu ochii ţintă la Căpetenia desăvârşirii şi luptei noastre. Eu nu am nici un alt merit, decât atât că am arătat desluşit «ţinta» şi m-am silit să păşesc şi eu spre ea.

Da! Îmi recunosc «greşeala», am târât după mine, pe drumul crucii, o ar­mată întreagă de 100 mii de oameni pe care i-am adus la picioarele Crucii... şi pentru «crima» asta, desigur, am meritat aspra pedeapsă pe care mi-a dat-o Consistoriul Spiritual din Sibiu.

În poveştile lui Andersen, este şi una cu un om nevoiaş care avea un fluier fermecat. Cu vraja fluierului său putea duce după sine pe oricine. Consiliul co­munal din acel orăşel a judecat că omul acela nevoiaş ar putea fi şi de folos cu vraja fluierului său.

Duminica, nevoiaşul era pus să cânte de-a lungul străzilor, pe unde erau crâşme şi locuri de petrecere şi îi scotea pe oameni din cârciumi şi îi ducea cu fluierul la biserică...

Un om nevoiaş s-a ivit şi în ţara asta. Şi a început să cânte dintr-un fluier fermecat: din fluierul «Golgotei». Şi cu fluierul acesta a scos de prin cârciumi mulţime mare de oameni şi i-a dus la biserică...

Şi, drept răsplată, strigă acum unii: Să piară vrăjitorul!... Să tacă fluierul...

168

Iar alţii, de altă parte, răspund: dar ce rău a făcut omul acesta?... Şi cei «vrăjiţi», aşijderea, nu vor să audă de moartea «vrăjitorului» şi strigă să le cânte mai departe din «fluier»...

Iar nevoiaşul stă la mijloc şi aşteaptă Judecata Dreptului Judecător.”

Sub aceste precizări se afla unul dintre viguroasele articole scrise atunci de I. Gr. Oprişan, ce venea ca o mărturie întăritoare a celor de mai sus şi ca un răs­puns celor care făceau tot felul de vinovate şi uşuratice afirmaţii:

„Noi nu ne jucăm cu Biserica...

Vremea din urmă ne-a dat prilejul să «facem un legământ statornic» (Neemia 9, 38).

Acest legământ l-au scris şi mai-marii noştri: «Leviţii noştri şi preoţii noştri sunt la pecetluire» (Neemia 9, 38).

Da, l-a văzut ţara toată în foile de la Sibiu! Toţi părtaşii ostăşiei «s-au lipit de fraţii lor cei mai de vază şi au intrat în... legământ că vor umbla în legea lui Dumnezeu şi că vor păzi şi vor face toate poruncile Domnului Dumnezeului nostru şi judecăţile Lui şi aşezămintele Lui» (Neemia 10, 29).

Din furtuna cea mare, această concluzie s-a desprins limpede: toţi părtaşii «luptei celei bune» s-au strâns în jurul Bisericii! Din inima lor a izbucnit un le­gământ care ne-a umplut inima de bucurie: «...Şi nu vom părăsi Casa Dumneze­ului nostru» (Neemia 10, 39). Acest legământ «scris» şi «pecetluit» cu «focul dragostei dintâi» ne-a mânat pe toţi în Casa Domnului, ca să aducem acolo «juruinţele noastre şi darurile noastre de bunăvoie» (Deut. 12, 6) «cu credincioşie» (II Cron. 31, 12), simţind că «în fruntea noastră Dumnezeu şi preoţii noştri sunt cu noi... şi avem şi trâmbiţele» (II Cron. 13, 12) şi cunoscând, în încercare, că Domnul este Dumnezeul nostru şi nu L-am părăsit (II Cron. 13, 11).

Poate niciodată nu am fi avut prilejul unor mărturisiri atât de hotărâte pen­tru Domnul şi Biserica Lui.

Însuşi Congresul de la Sibiu, în condiţiile în care încercările din urmă l-au adus, a fost o unanimă mărturisire: «Roadele sunt bune». Şi, fireşte, nu poate scăpa nici duşmanilor noştri judecata chibzuită că «dacă roadele sunt bune, şi pomul care le produce trebuie să fie bun». «Căci nu este nici un pom bun care să facă roadă rea şi orice pom se cunoaşte după roada lui» (Luca 6, 43-44).

Noi n-am făcut altceva decât să «frământăm» cu «aluatul Evangheliei» su­fletele cu care ne-am întâlnit «la răspântiile drumurilor». Şi «pârga frământăturii», am adus-o la «picioarele preoţilor s-o sfinţească» (Sf. Ioan Gură de Aur). Am adus-o Bisericii!

Un sfinţit slujitor scria unui ostaş mai zilele trecute: «Ai mei au mai avut prilejul, fie aici, fie la Bucureşti, să audă propovăduitori ai lui Hristos, însă aşa de înfocaţi ca D-stră încă n-au auzit. A fost inima care a vorbit către inimă. Aţi fost ostaşi adevăraţi, vrednici de numele pe care-l purtaţi. Ce fericire pentru preotul care are între păstoriţii lui propovăduitori ai lui Hristos. Mai ales aşa ca acei cu care aţi venit să mă ajutaţi a salva sufletele din mâna vrăjmaşului».

169

Da, Oastea Domnului este a Lui, în slujba Bisericii Lui! Aşa a fost dintru început pornită de iniţiatorul ei!

Aşa a fost «pecetluită»!

Aşa vrea să rămână.

I. Gr. Oprişan”

„Iisus Biruitorul” nr. 29, din 14 iulie 1935, pag. 1

Pe această linie hotărâtă se înscria şi frumoasa atitudine a fratelui C. Goran, poetul plin de simţire sfântă, şi el, unul dintre intelectualii Oastei din Bucureşti.

Iată şi cuvântul lui:

„Oastea Domnului şi Biserica

Biserica înfiinţată de Mântuitorul, fără îndoială că va dura până la sfârşitul veacurilor, mai sus de toate valurile pământului. Corabia veşniciei, condusă în­să un timp de oameni sfinţiţi biserica nu îşi îndeplineşte menirea integral, decât numai în cazul când slujitorii sfinţiţi şi fiii duhovniceşti luptă pentru îm­plinirea împărăţiei Mântuitorului pe pământ, din toate punctele de vedere, cău­tând cu toate mijloacele să spiritualizeze viaţa, să o înalţe întru totul pe culmile sfinţeniei eterne. Părintele Trifa nu face şi nu a făcut altceva cu Oastea Dom­nului decât să învioreze o atmosferă creştină de tradiţie bună, să împuterniceas­că un creştinism, de cele mai multe ori de formă, să facă din fiii Bisericii nişte luptători înflăcăraţi pentru Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului Celui Viu.

Părintele Trifa, apărător dârz al Bisericii străbune, caută să făurească, cu ajutorul Mişcării creştine «Oastea Domnului», o ţărănime nouă, o ţărănime con­ştientă, o ţărănime activă în care să vibreze duhul primar al celor dintâi creştini, aşa cum sunt zugrăviţi ei în Faptele Apostolilor. Părintele Iosif Trifa caută să mântuiască în chip înalt neamul nostru cu ajutorul Bisericii active, vii, misiona­re, cu ajutorul darurilor Bisericii, cu ajutorul Tainelor Bisericii. Cu ajutorul Celui care este Ajutorul, Lumina, Calea, Adevărul şi Viaţa, cu ajutorul lui Iisus Hristos, Alfa şi Omega, Împăratul bucuriei noastre.

Părintele Iosif Trifa într-o vreme când puteri vrăjmaşe caută să dărâme Biserica înflăcărează şi umple bisericile cu suflete şi făureşte o armată creşti­nă, hotărâtă să apere până la moarte altarele sfinte şi să mărturisească Numele Împăratului nostru Sfânt, Numele lui Iisus Hristos fiul Dumnezeului Celui Viu.

Roadele Mişcării Oastei Domnului se pot vedea de oricine este sincer: du­pă doisprezece ani, rezultatele voluntariatului creştin al Oastei Domnului sunt zguduitoare pentru cine crede cu adevărat în puterea puternicului Împărat şi Domn, Răscumpărătorul nostru, Iisus Hristos.

Părintele Iosif Trifa, apărător al Bisericii în cea mai înaltă şi sfinţitoare putere a cuvântului, este târât astăzi în faţa forurilor de judecată clericale pentru că umple bisericile cu suflete înflăcărate pentru Hristos-Dumnezeu. Aceasta este o crimă şi, dacă Părintele Iosif Trifa, de dragul unor datini sau tradiţii care nu formează decât litera legii, va fi caterisit, cu o judecată definitivă atunci va urma o tulburare fără egal în istoria Bisericii noastre.

170

Mântuitorul Şi-a vărsat Sângele Său Sfânt pentru ca oamenii să aibă viaţă din belşug şi să fugă de «litera» pentru care El, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor a fost schingiuit şi spânzurat pe culmea Golgotei.

«Cine are urechi de auzit să audă».

Const. Goran”

...Cinste veşnică tuturor celor care, având o dată curajul mărturisirii adevă­rului, au avut până la sfârşit şi curajul statorniciei lângă El.

Dar inima scornitorilor este un adânc nemaisăturat de minciuni şi vorbe în­veninate... Zidind cu o mână, noul Neemia omul lui Dumnezeu, care dorea să înalţe şi să întărească zidurile vii ale Casei Domnului trebuia mereu să se ape­re cu cealaltă mână.

Prin foile Mitropoliei se revărsau, ca un potop, tot felul de scorniri răută­cioase şi de afirmaţii necontrolate. Multora din acestea nu li se mai dădea nici un răspuns. Ar fi însemnat să se umple toate paginile foii „Iisus Biruitorul” nu­mai cu astfel de răspunsuri, nemairămânând loc pentru cuvântul ziditor.

Totuşi unora trebuia să li se răspundă.

Iată un răspuns dat preotului Moţa de la Orăştie, fostul tovarăş de acum doi ani de la «Lumina Satelor», care trecuse şi el cu toate armele pe care le avea în tabăra celor care aruncau cu pietrele hulei şi ale batjocurii în părintele nevinovat.

„...A noua poruncă bisericească...

Cum o calcă în picioare protopopul I. Moţa

A noua poruncă din decalog spune: «Să nu mărturiseşti mărturie mincinoa­să asupra de-aproapelui tău»... Această poruncă o calcă în picioare şi protopo­pul I. Moţa de la Orăştie, ridicând acum împotriva preotului Iosif Trifa o mare mărturie mincinoasă în foaia «Lumina Satelor».

Pe o pagină întreagă din «Lumina Satelor», părintele Moţa se războieşte cu fr. colonel Coman Ionescu, cu Pr. Trifa şi cu toţi intelectualii de la Oastea Domnului. Iar, în războirea aceasta, părintele Moţa spune într-un loc că «în toate cărţile şi foile sale, Pr. Trifa nu scrie nici măcar trei rânduri de închinare Maicii Domnului».

Asta e o minciună. Şi, ca dovadă că păr. Moţa a minţit, amintim cele scrise pe larg despre Maica Domnului în cartea cu «Însemnările călătoriei la Ierusalim»... Amintim apoi locul de la pag. 55, din cartea cea mai nouă, «Tâlcuirea Evanghe­liilor» (cartea I), [ediţia I, anul 1934 n. ed.] unde se pot citi rândurile: «Prin o viaţă de rugăciune s-a învrednicit Preacurata de cel mai mare dar pe care l-a putut primi un pământean. Viaţa Preacuratei stă şi va sta până la sfârşitul veacurilor ca o pildă de rugăciune şi viaţă curată. Ce păcat neiertat vor avea acei nesocotiţi (sectari) care n-au decât cuvinte de hulă pentru cel mai curat şi desăvârşit vas din lume, pe care Cerul l-a ales şi l-a folosit în lucrarea cea mare de mântuire a neamului omenesc».

O frumoasă tâlcuire se află şi în «Lumina Satelor» anul 1924, nr. 13, care încheie cu cuvintele: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoşii». Şi altele...

171

Prin urmare, iată dovada: părintele Moţa a mărturisit mărturie mincinoasă asupra de-aproapelui său (şi, prins o dată asupra acestui fapt, ce crezare mai pot avea spusele lui?).

Iată ce lucru urât se întâmplă şi aici: un protopop sare să apere Biserica, călcând în picioare poruncile Bisericii. Şi lucrul acesta, iată, se petrece în faţa poporului care vede, aude şi judecă.

Şi cu întreaga frământare de la Oaste se întâmplă acelaşi lucru: greşeli şi lipsă de tact şi de dragoste se ascund după paravanul măreţ al sfintei Biserici. Şi asta cică înseamnă «apărarea Bisericii». Dar va veni el odată şi ceasul dreptă­ţii şi ceasul răspunderilor, ca să se vadă lămurit cine e vinovat.

Ne oprim aici, căci noi n-avem pagini întregi pentru polemici şi discuţii. Iar pe păr. Moţa, care a scos pe vremuri renumita foaie «Bobârnaci şi Bazaconii», îl ru­găm respectuos să nu prea dăscălească pe cei ce am crezut că poporul poate fi edu­cat şi cu altceva decât cu «bobârnaci» şi «bazaconii». Noi îl rugăm pe părintele Moţa să caute sfinţia sa prin colecţia scrisului său pentru popor, să ne arate unde a scris sf. sa ceva mai frumos despre Maica Domnului decât Păr. Trifa!...”

„Iisus Biruitorul” nr. 29, din 14 iulie 1935, pag. 6

Dar pentru că învinuitorii nu cruţau nici un mijloc şi nici o armă pentru a­şi atinge scopul lor de a nimici şi discredita pe cel pe care îl urau cu înverşunare, pregătind astfel atmosfera celei de a doua judecăţi, ce urma să i se facă tot aici, la Sibiu părintele se vedea silit să se apere şi el.

Astfel „Iisus Biruitorul” nr. 30, din 21 iulie 1935, publică următoarele:

„ÎN FAŢA JUDECĂŢII CONSISTORIULUI DE LA SIBIU

Precum este ştiut, Consistoriul Spiritual din Sibiu a aflat de bine să mă ca­terisească. Adică să-mi dea pedeapsa cea mai grea care se poate da celui mai netrebnic preot. Iar după ce această judecată precum era de aşteptat a făcut resenz, mâhnire şi indignare în lumea ostaşilor, judecătorii umblă acum, prin «Lumina Satelor», să justifice judecata în faţa poporului. Spre acest scop a fost angajat şi părintele protopop Moţa de la Orăştie. Astfel stând lucrurile, mă văd şi eu silit să mă apăr tot în faţa poporului. Mă sileşte să-mi fac această apărare şi faptul că în timpul din urmă «Lumina Satelor» îi dă mereu înainte cu «căderea», «răzvrătirea» şi ieşirea mea din «ascultare». Fără însă să amintească nimic des­pre cauzele care au produs lucrul acesta şi care îl menţin. Aşijderea şi păr. Moţa stăruie asupra mărunţişurilor pe care le-a provocat o reacţie, fără să cerceteze cauza acestei reacţii.

Când se începe o judecată

De câte ori se începe o judecată, de câte ori este acuzat cineva pentru o crimă, o nelegiuire, legiuitorul caută şi sondează cu sârguinţă intenţia, cauzele şi împrejurările care au prilejuit fapta încriminată.

172

Ori judecata şi sentinţa Consistoriului Spiritual Eparhial, tocmai peste acest punct a trecut. Am fost judecat pentru o stare faptică: ieşirea din ascultarea ie­rarhică, fără a se examina şi fără a se ţine seama de cauzele, intenţiile şi împre­jurările cele adevărate care au prilejuit această stare.

De unde a pornit conflictul?

Judecata şi sentinţa de caterisire a mea au ieşit dintr-un conflict cu Î. P. S. Sa Mitropolitul Nicolae. E de cercetat deci cu de-amănuntul când, unde şi de ce a erupt acest conflict. Şi cine poartă vina pentru eruperea lui. Punctul acesta eruperea conflictului în sentinţa consistoriului este redat astfel: Ţinta sa era să tipărească acolo (adică în tipografia mea) atât cele două foi sau măcar «Oastea Domnului», cât şi cărţile sale. Având însă Mitropolia tipografie pro­prie nu i-a încuviinţat trecerea foilor în altă tipografie. De aici înainte, cu păr. Trifa se întâmplă o mare schimbare la faţă. Cu adresa sa din 31 XII 1934, păr. Trifa încunoştinţează pe Î. P. Sfinţitul Mitropolit că: «Şi-a dat demisia din postul de preot al Catedralei...».

Susţin categoric: nu de aici a pornit conflictul! Nu de aici a pornit «supărarea» mea. N-am cerut nimic pozitiv de la autorităţile mele bisericeşti, despre care s-ar putea dovedi că ar fi fost un motiv de erupere a conflictului şi de ruperea legăturilor mele cu autoritatea bisericească. Adevărul este cu totul altul. «Supărarea» mea era de altă natură şi mai veche. «Supărarea» mea a fost arătată pe larg în articolul «Istoria unei jertfe».

Lucruri încurcate care au zămislit încurcături

Arhiepiscopia ţinea încurcate şi nerezolvate absolut toate chestiunile în le­gătură cu «Oastea Domnului» şi bunul mers al ei. O mişcare ce cuprinsese de la început toate eparhiile şi toată ţara avea desigur o mulţime de lucruri de lămurit, de pus la punct. Precizarea rosturilor ei în faţa Sf. Sinod şi încadrarea ei în ca­drele întregii Biserici se impuneau. Mai ales că eram atacat din toate părţile, chiar din cercurile preoţeşti şi bisericeşti. Şi astfel aveam necazuri de care tre­buia şi puteam fi scutit. Dar Sibiul niciodată n-a pus problema Oastei Domnului desluşit în Sf. Sinod, pentru a avea o precizare şi o încadrare a ei în cadrul în­tregii Biserici. Şi astfel, a putea lucra mai liniştit şi cu mai multă izbândă. Lu­crul acesta l-am spus şi Î. P. S Sale, Patriarhului, arătând că, dacă s-ar fi făcut la timp lucrul acesta, Oastea ar fi fost cruţată de frământările de acum.

Erau apoi chestiunile cu precizarea aşa numitului «apostolat laic», cu re­dactarea foii Mişcării şi altele multe.

Pe lângă asta, precum se vede pe larg în articolul «Istoria unei jertfe», aveam de luptat cu enorme greutăţi financiare, neavând de la Consistoriul din Sibiu nici un deosebit ajutor financiar. Tocmai din «supărările» acestea a ieşit gândul cu mutarea mea la Bucureşti, unde plănuisem organizarea şi încadrarea Oastei Domnului în cadrele întregii Biserici, prin Sf. Sinod şi Sf. Patriarhie.

173

Sunt mândru că am vrut să fug «pe furiş» la Bucureşti

În sentinţa Consistoriului Spiritual Eparhial mi se face un punct de gravă acuză din intenţia mea cu mutarea «pe furiş» la Bucureşti. «Ca astfel să nu mai fiu supus în vreun fel unui control din partea autorităţilor bisericeşti». Dar acolo e articolul meu «În capitala Ţării» (publicat în foaia «Oastea Domnului» tipărită la Bucureşti), în care spuneam, între altele: «Descălecând în capitala ţării, ne punem sub scutul Sfintei noastre Patriarhii, prin Sfântul Sinod urmând să dăm Oastea Domnului Bisericii întregi şi prin Capitală, ţării întregi»...

Sunt mândru de intenţia cu care «am vrut să fug» la Bucureşti la începutul anului 1934. Şi de colaboratorii cu care voiam să organizez Oastea Domnului. Chiar «fuga mea pe furiş» la Bucureşti va rămâne în Istoria Oastei Domnului ca un punct luminos despre frământările şi năzuinţele mele de a-mi ajuta şi mai mult Biserica mea.

Propuneri respinse mereu

Încercarea cu mutarea mea la Bucureşti era şi ea un semn vădit, o poruncă lămurită să se lămurească odată şi să se pună la punct lucrurile de la Oastea Domnului. Îndată după tulburarea cu mutatul la Bucureşti, am propus Î. P. S. Sale un sfat restrâns în care să se clarifice toate lucrurile care au tulburat bunul ei mers. Dar Î. P. S. Sa n-a primit acest sfat care ar fi preîntâmpinat izbucnirea frământărilor de mai târziu. În schimb mi s-a trimis la Geoagiu, unde zăceam bolnav, spre iscălire, un fel de declaraţie din partea Consistoriului Arhidiecezan, pe care însă n-am putut-o primi pentru că nu rezolva nici chestiunea Oastei Domnului, nici chestiunile celelalte. Această declaraţie-document (publicată în «Istoria unei jertfe») arăta lămurit că Arhiepiscopia din Sibiu nu se preocupă atât cu bunul mers al Oastei, ci cu planul de a monopoliza această Mişcare pen­tru Eparhia Sibiului şi de a acapara înfăptuirile mele, declaraţia cuprinzând şi unele puncte în puterea cărora eu puteam fi dat afară din Oastea Domnului ori­când. Şi îmi lua şi putinţa de a putea lucra mai departe liniştit. În faţa acestor lucruri am propus din nou Î. P. S. Sale un sfat restrâns al Oastei Domnului. Dar Î. P. S. Sa nici de data aceasta nu l-a acceptat.

Şi astfel lucrurile au mers mai departe şchiopătând. Între timp preotul Gh. Secaş, căruia i se predase administraţia foii «Lumina Satelor», îmi făcea mizerii şi mâhniri care întreceau şi hotarele bunei cuviinţe. Îmi era imposibil să mai lucrez în situaţia aceasta.

Nenorocita zi de 28 decembrie 1934

Faţă de aceste lucruri m-am prezentat a treia oară în faţa Î. P. S. Sale, ce­rând stăruitor un sfat al «Oastei Domnului» pentru lămurirea lucrurilor. De data aceasta Î. P. S. Sa l-a acceptat. Cu ştirea şi aprobarea Î. P. S. Sale am chemat la Sibiu pe fraţii ostaşi de la Bucureşti: păr. Vasile Ouatu şi fr. I. Gr. Oprişan. În sfârşit era o nădejde că acum se vor lămuri toate lucrurile care tulburau bunul mers al Oastei şi vom păşi înainte cu şi mai multă izbândă.

174

Ne-am prezentat în faţa Î. P. S. Sale în duminica de după Naşterea Dom­nului. Nu mergeam să impunem ceva, ci mergeam aşa cum se merge la orice sfat de lămurire a unor lucruri. Însă, în loc de o paşnică înţelegere, spre uimirea tuturor, Î. P. S. Sa îndată, de la început, s-a arătat extrem de nervos, aspru şi ne­răbdător, nici nu ne îngăduia să vorbim. Iar pe mine, îndată, de la început, m-a bruscat cu ieşirea şi declaraţia aspră: Să se ştie o dată şi pentru totdeauna că Oastea Domnului este iniţiativa mea... Păr. Trifa a pus aici cel mult ceva din personalitatea lui. Păr. Trifa nu-i aparţine nimic... etc... etc...

Am ieşit de la acest sfat adânc mâhnit şi rănit în sufletul meu. După o muncă şi jertfă de 12 ani, iată îmi ziceam cum sunt tratat în faţa celor doi prieteni străini. Ieşirea şi declaraţia Î. P. S. Sale era categorică. Ea îmi dădea să înţeleg răspicat că nu mai am nimic cu Oastea Domnului. Ea însemna de fapt alungarea mea din Oaste. Mi se dădea să înţeleg că pot pleca. Orice încercare de înţelegere era din capul locului imposibilă. Î. P. S. Sa nu suferea nici măcar in­trarea în ceva amănunte de înţelegere. Şi, de la început, a izbit brusc uşa oricărei înţelegeri. Însuşi fr. Oprişan îmi spunea, după această audienţă: «Părinte Iosife, nici o punte de înţelegere n-a mai rămas între Î. P. S. Sa şi Cucernicia ta... Totul e în zadar». Ceea ce s-a văzut şi după-amiază, când fraţii de la Bucureşti s-au dus să-şi ceară binecuvântarea de plecare şi Î. P. S. Sa era într-o stare de iritaţie şi mai pronunţată. Orice încercare de înţelegere era imposibilă.

Ziua şi audienţa nenorocită de la 28 decembrie 1934 aci este cheia con­flictului. Eu stau aci la punctul acesta şi voi striga mereu că de aci a plecat con­flictul. De aci a plecat greşeala şi lipsa de tact care a tulburat Oastea Domnului, a tulburat Biserica şi a tulburat poporul. De aci a plecat şi ieşirea mea din as­cultare sau, mai bine zis, această lipsă de tact m-a scos din ascultare şi îmi pare bine că nu am fost singur în ziua şi audienţa din 28 decembrie 1934. Mai trăiesc încă păr. Vasile Ouatu şi dl. I. Oprişan care pot mărturisi oricând ce s-a petrecut în ziua şi audienţa din 28 dec. 1934.

Dacă în audienţa aceasta eu aş fi păşit cu ceva cereri, cu ceva pretenţiuni imposibile, atunci, desigur, eu aş fi vinovat. Dar, câtă vreme nici măcar nu mi s-a îngăduit să putem preciza şi formula ceva, hotărât, nu eu pot fi făcut vinovat pentru consecinţele acestei lipse de tact.

O abzicere primită în galop şi contra canoanelor

A doua zi după audienţă mi-am zis: faţă de ieşirea şi jignirea ce mi-a adus-o Î. P. S. Sa, în faţa a doi conducători de Oaste, răspunsul meu nu putea fi decât abzicerea de la postul ce l-am avut de preot al catedralei şi de la redacta­rea foii «Lumina Satelor». Acest răspuns, această abzicere, mergea ca un semn de mâhnire. Eu însă mai credeam într-o revenire, într-o liniştire a iritaţiei. De aceea nu mi-am înaintat demisia pe cale ierarhică, la biroul Consistoriului, ci am înaintat-o personal Î. P. S. Sale. Căci îmi ziceam episcopul este şi pă­rinte care trece peste anumite momente de iritare. Dar cu abzicerea mea s-a alergat imediat la Registratură şi a doua zi prin câteva rânduri de birou am

175

fost înştiinţat că mi s-a primit demisia şi am fost alungat din Oaste. Mai mult chiar, am fost scos din slujba de preot de pe cuprinsul Eparhiei.

Hotărât, graba şi nervozitatea au făcut şi aici greşeli şi au arătat intenţii.

1. S-a trecut bărbăteşte peste părinteasca dragoste şi grijă de a se aplana un conflict care, evident, prevedea consecinţe dezastruoase pentru Biserică.

2. S-a făcut apoi o greşeală canonică. Această greşeală o arată C. Sa, preo­tul Toma Chiricuţă din Bucureşti, într-un ziar astfel:

«Biserica ardeleană are nota unui specific ardelenesc. Iar nota aceasta este: puţinul respect, cu nesocotirea canoanelor Bisericii ortodoxe ecumenice. Iată, de pildă, canoanele Bisericii ecumenice opresc, sub pedeapsa caterisirii, pe ori­ce preot care, pentru orice motiv, s-ar demite din slujba preoţiei. Ori, iată, în Eparhia Sibiului şi chiar Catedrala Mitropolitană se prezintă un ciudat caz de ieşire din tradiţia expresă a clasicei ortodoxii.

Iată despre ce este vorba: Părintele Iosif Trifa, iniţiatorul şi conducătorul asociaţiei religioase «Oastea Domnului», este preot la Catedrala Mitropolitană. Preotul Iosif Trifa, pentru motive care nu importă, cade în dizgraţia mitropoli­tului Nicolae şi, spre a se evita alte neplăceri, Păr. Iosif Trifa îşi cere demisia, iar Î. P. S. Mitropolitul Nicolae îi comunică: «Am primit demisiunea C. tale din funcţia de preot ce ai avut în arhiepiscopia noastră...» (cf. ord. 32/1935 din 2 ia­nuarie, a Cancelariei Mitropolitane din Sibiu). E clar, nu? Păr. Trifa demisionea­ză, cere a fi demis doar din postul de la catedrală, iar Mitropolia îl consideră de­misionat din funcţia de preot de pe tot cuprinsul Arhiepiscopiei Ardealului.

Este, evident, o depăşire. Mitropolitul îi acordă mai mult, imens mai mult decât a cerut Preotul Trifa, anume îi acordă altceva decât ceea ce a cerut preo­tul Iosif. Dar mai ales şi totodată este aci, în acest caz, o depăşire şi o decădere din clasica tradiţie a ortodoxiei ecumenice: preotul nu poate să demisioneze. Nici din locul de slujbă, cum a cerut Părintele Iosif, nici din funcţia treptei, cum s-a grăbit să-i ofere cancelaria din Sibiu...» (Luat din ziarul «Naţionalul nou» din 1 febr. 1935)

Din felul cum s-a desfăşurat conflictul se impune constatarea că am fost, aşa zicând, dat afară din ascultare. Martor îmi este Domnul că departe de mine a fost şi numai gândul să ies din ascultare. Sau că vor ajunge lucrurile până la ieşirea mea din ascultare. Lipsa de tact şi de dragoste m-a târât la ieşirea din ascultarea ierarhică.

Cauze şi efecte

Desigur, după ce conflictul a ajuns în starea aceasta nenorocită, lucrurile s-au schimbat înspre rău şi am apucat forţat pe o cale nouă, de care împrejurare justiţia bisericească trebuie să ţină seama. Recunosc că felul cum am răspuns la felul cum autoritatea bisericească m-a tratat, primindu-mi abzicerea şi alungându-mă din Oastea Domnului, nu este corect. Dar nici felul cum a proce­

176

dat Consistoriul nu este în baza canoanelor. Iar dacă, în acuta desfăşurare a con­flictului, am avut anumite ieşiri şi violenţe, am declarat cu graiul şi în scris că recunosc acest lucru, îl regret şi îmi cer iertare pentru el. Accentuez că aceste ieşiri, în cea mai mare parte, au fost provocate tocmai din partea de unde tre­buia domolite lucrurile. Astfel, la numai câteva zile după demisia mea, în foaia «Lumina Satelor» unde mi-am jertfit sănătatea am fost dat în chipul unui lup îmbrăcat în piele de oaie, urmând apoi un şir nesfârşit de hule, batjocuri şi ocări la adresa mea, începând de la «răzvrătit», «demagog», «înşelător», «şarlatan» etc., etc... care puteau face o colecţie întreagă de cuvinte, de ocări, ne­demne pentru autoritatea bisericească ce le dădea loc în foaia «Lumina Satelor», foaie pentru popor. Prin urmare, la o greşeală s-a răspuns cu o altă greşeală.

Despre cum s-a desfăşurat conflictul mai departe, este ştiut, am scris şi aici, la foaie. Am arătat pe larg cum, în interesul Bisericii, am căutat mereu aplanarea conflictului. Cum mi-am cerut şi cuvenita iertare. Şi cum a înţeles Mitropolia să primească această cerere. Şi cum a înţeles să mă judece, trecând peste ea, tocmai de Paşti, de praznicul iertării. (Şi cum mi s-a dat să înţeleg că la Sibiu cuvântul «iertare» înseamnă răzbunare, exil, închiderea graiului şi altele). În plină şedinţă a Consistoriului Spiritual, Pr. Gâlea mi-a spus că în conflictul de la Oaste Î. P. S. Sa nu suferă cuvântul soluţionare!

Am furat ceva?

Fireşte, din judecata Consistoriului, nu lipseşte nici tipografia care, cică, este rodul muncii Consistoriului şi averea Consistoriului. Despre chestiunea acestei tipografii am scris pe larg în «Istoria unei jertfe». Aici voi spune numai atât: Tipografia este rodul muncii mele şi dacă Consistoriul ştia că am furat ce­va avea cale deschisă spre Tribunalul Civil, fără să târască această chestiune pe teren spiritual.

Calomnia că am făcut bani şi avere

Neavând probe şi dovezi spirituale şi canonice contra mea, cei care vor şi cred că mă pot distruge, încă de la început au pornit contra mea fel de fel de zvonuri, insinuări, scornituri, minciuni.

Aşa este şi cu insinuarea că, cică mi-am făcut bani şi averi şi nu aşa, cu nimica, ci milioane, multe milioane...

Şi, cică sunt stăpânit de duhul lăcomiei de bani...

Ciudat lucru: sunt acuzat tocmai în lucrul unde am suferit cel mai mult. M-am târât ani de zile prin datorii, greutăţi şi mizerii, pe care singur Domnul de Sus le ştie. Şi mă frământ şi azi cu greutăţi, datorii şi mizerii, pe care singur Domnul de Sus le ştie şi cei care trăiesc în jurul meu (însăşi «Lumina Satelor» mă batjocorea că nu-mi pot plăti lucrătorii la timp). Iar pe cei care nu cred în mărturia Domnului de Sus, îi poftesc şi le dau voie să cerceteze oricând situaţia

177

mea materială. Am lucrat deschis, cu contabilitatea despre toate şi sunt gata să răspund pentru toate. Protestez însă contra insinuărilor şi minciunilor «confi­denţiale», care se debitează contra mea pe chestiunea aceasta.

Iar dacă, prin truda şi munca mea, am înjghebat o tipografie pentru lu­crul Domnului, sunt mândru de această «înşelăciune». Căci cu «furtul» acesta iată, trimit prin ţară cea mai ieftină foaie pentru popor şi cele mai ieftine cărţi pentru popor.

Un editor din Bucureşti îmi spunea că cel care dă o carte cum este cartea «Mai lângă Domnul meu» (cu 80 de pagini şi 10 chipuri) cu 12 lei, acela nu poate fi decât un nebun... Amin, am zis eu, acel «nebun» sunt eu, care am jertfit totul ca să străbată Cuvântul lui Dumnezeu în popor.

Şi totuşi «Lumina Satelor» (care se vinde cu 180 lei) mă acuză de îmbo­găţire şi lăcomie. Şi e de mirat că împreună cu ei cântă şi păr. Moţa care ştie bi­ne ce fel de avere este o tipografie, că şi Sf. Sa are una pe care o roade rugina şi cu care a făcut datorii. (Nu-i aşa păr. Moţa?)

Da, Tipografia Oastea Domnului este o avere a Domnului, o moşie a Lui, după care se înfruptă mii şi mii de suflete. Când Domnul va afla că nu chiverni­sim bine această moşie, o va lua El de la noi şi o va da altor «ispravnici»... Însă până când El ne-a încredinţat-o nouă, numai El singur o poate lua de la noi.

În faţa acuzelor şi insinuărilor că sunt stăpânit de lăcomie şi că am făcut milioane, ridic mâinile spre cer şi rog să mă judece Domnul din cer, fără cruţa­re, dacă ştie El că sunt un «înşelător» şi un strângător de bani. Şi să judece El pe acei care mă acuză cu astfel de mârşave şi nedovedite insinuări. Dar asupra acestui lucru vom mai reveni.

Cică «am declarat război Bisericii»...

O gravă acuză mi se aduce prin afirmaţia că «am declarat război Bisericii» şi că vreau să pornesc un curent religios, singur, fără control şi supraveghere. «Tendinţa lui (adică a mea!) zice sentinţa e de a duce cu sine în vag, spre o ţintă nedefinită întreaga armată de peste 100.000 de ostaşi ai Domnului, credin­cioşi ai Bisericii din toate unghiurile ţării. Biserica nu poate privi nepăsătoare la această pornire schismatică...

Păr. Trifa stă gata de luptă, dorind să scuture jugul supravegherii şi al dis­ciplinei bisericeşti»...

Resping cu indignare această acuză! În toată activitatea mea de preot cu graiul şi în scris nu se află nici un război contra Bisericii şi nici un îndemn contra Bisericii. Dimpotrivă, toată activitatea mea a mers pe întărirea Bisericii. Ca o mărturie vie sunt şi zecile de mii de ostaşi care sunt cei mai zeloşi cerce­tători ai Bisericii şi cei mai buni fii ai ei.

Stau uimit în faţa acestor acuze. Sunt acuzat tocmai în punctul în care am stăruit să se facă încadrarea deplină a Oastei Domnului în cadrele Bisericii. Şi cei care n-au voit să facă acest lucru la timpul său mă acuză acum pe mine că sunt contra Bisericii.

178

Dar stă mărturie în privinţa aceasta şi atitudinea mea de după eruperea con­flictului. Faţă de hulele ce le-a ridicat contra mea autoritatea bisericească, arătându-mă prin «Lumina Satelor» ca un «răzvrătit contra Bisericii», bolnav, de pe pat, m-am ridicat astă-iarnă şi m-am dus de trei ori la Bucureşti, decla­rând solemn în faţă Î. P. S. Sale Patriarhului că înţeleg să rămân până la sfâr­şit un devotat slujitor al Bisericii mele. Şi, de la fronturi, ostaşii aşijderea au declarat solemn acest lucru.

Stau uimit şi mă mir şi mă doare nespus de mult că tocmai într-o sentinţă a Bisericii mi se aduc astfel de acuze fără nici un temei.

Dintr-un conflict personal un conflict bisericesc

Examinarea dreaptă a cauzelor şi a împrejurărilor care au provocat con­flictul din Oaste arată lămurit că întreaga chestiune are un pronunţat colorit per­sonal; este un conflict personal care, pe urmă, a fost târât în chip forţat într-un conflict bisericesc, într-un conflict cu Biserica. Căci, în chip logic, se impune întrebarea: cu ce am greşit eu, personal sau cu Oastea Domnului, contra Biseri­cii şi contra învăţăturilor ei? Ori, din toată desfăşurarea conflictului, se poate vedea tocmai contrariul. Am voit şi am stăruit mereu să fie încadrată Oastea, prin Sf. Sinod, în cadrele întregii Biserici. Să fie lămurită situaţia ei în cadrele Bisericii. Să fie soluţionate toate chestiunile ei, pentru a lucra cu mai multă iz­bândă pentru Biserică. Dar tocmai la râvna şi pornirea aceasta a mea, am fost tulburat mereu de ambiţii şi interese personale, regionale. Şi tocmai pentru că am tulburat aceste ambiţii, am fost dat afară din ascultare. Chiar şi asprele ieşiri ale Î. P. S. Sale din audienţa din 28 dec. 1934, prin care mi se tăgăduia iniţiativa Oastei, sunt o dovadă despre pornirea personală împotriva mea. Aşijderea, şi graba cu care mi s-a primit demisia şi mi s-a dat ceea ce nici nu cerusem este o dovadă că înlăturarea mea de la Oaste era deja pusă la cale de anumite planuri şi interese.

De altfel, lucrul acesta latura personală a conflictului l-a văzut de la început toată lumea. Şi l-au văzut, mai ales, ostaşii Domnului, care nu s-au spe­riat de «lămuririle» pătimaşe publicate prin «Lumina Satelor». O mărturie gră­itoare despre aceasta este şi faptul că intelectualii care fac parte de la început din Mişcarea Oastei Domnului, ca: I. Gr. Oprişan, publicist şi director în Mi­nisterul de Ind. şi Comerţ, Dr. Samson din Roman, avocatul Traian Corodeanu din Tecuci şi lt. col. Coman Ionescu din Huşi etc., etc. au dezaprobat procedura ce s-a folosit contra mea în acest conflict. Tot aşa s-au pronunţat şi o seamă de preoţi din cuprinsul ţării, dezaprobând şi ei felul cum s-a procedat aici.

Conflictul, de la început, are un caracter personal.

După paravanul măreţ al Bisericii

Iar când a erupt conflictul şi a luat proporţii, s-a făcut marea greşeală şi mie mi s-a făcut marea nedreptate de a se aşeza acest conflict în dosul ideii de Biserică. Greşelile şi lipsa de tact s-au aşezat după paravanul măreţ al Sf.

179

Biserici, de unde s-a strigat şi se strigă după mine ca după un răzvrătit, ca du­pă unul ce vreau să fac război contra Bisericii.

Dacă autoritatea mea bisericească ar fi încadrat la timpul său Mişcarea Oastei în ordinea canonică a Bisericii şi dacă s-ar fi lămurit la timp toate chesti­unile în legătură cu această Mişcare, aşa cum am cerut eu stăruitor în repetate rânduri, tulburarea de acum n-ar fi venit. Amânarea, tărăgănarea şi tăgăduirea vădită a unei soluţionări arată lămurit că la mijloc erau anumite interese şi am­biţii personale. Aceste interese şi ambiţii m-au judecat pe mine, după o muncă istovitoare de 12 ani pentru binele şi întărirea Bisericii mele. Consistoriul Spi­ritual Eparhial, neţinând seama de aceste împrejurări, m-a judecat după o sta­re faptică de care nu sunt eu vinovat.

Am dat aceste amănunte ca un răspuns la cele ce le spune mereu «Lumina Satelor», despre căderea, răzvrătirea mea etc.

Lumea să judece şi să afle adevărul, care nu poate fi îngropat. În istoria Bi­sericii noastre este ceva nemaipomenit ce s-a întâmplat aci în Sibiu, cu judeca­rea unui om care a jertfit totul pentru a-şi face slujba deplin.

«Doamne, Tu vezi... Judecă-mă după dreptatea Ta»...

În faţa judecăţii de la Sibiu, în fiecare zi şi în fiecare noapte îmi ridic glasul şi mâinile spre cer, rugând pe Domnul să mă judece El după dreptatea Lui. Scoală-Te, Doamne, ca să-mi ajuţi şi rânduieşte o judecată (Ps. 9, 19). Căci Tu îmi sprijini dreptatea şi pricina mea. Şi stai pe scaunul Tău de domnie ca un Ju­decător Drept (Ps. 9, 4).

După judecata de la Sibiu, eu aştept şi judecata aceasta. Mă rog pentru ea şi mă mângâi cu făgăduinţa Lui că El face dreptate şi judecată tuturor celor asu­priţi (Ps. 103, 6).

Preot Iosif Trifa”

Îndată după aceste lucruri, începând de la Bucureşti, s-a pornit acţiunea de organizare a Oastei, pe ţară. Grupul de preoţi şi laici din Bucureşti, însufleţiţi de gândul măreţ de a lărgi aria de lucru a Oastei şi de a organiza acţiunea ei bine­făcătoare pe ţară, în cadrele întregii Biserici, lucrau după cum de mult voise Pă­rintele Trifa cu această Lucrare cerească, spre a-şi atinge măreţul ei scop pentru care fusese născută de Duhul Sfânt.

Începând cu nr. 38, din 15 sept. 1935, foaia „Iisus Biruitorul” publică pe pagini întregi: „A început organizarea Oastei în Arhiepiscopia Bucureştilor, cu binecuvântarea Î. P. S. Patriarh...”

În acest scop aveau loc mari adunări de constituire şi de organizare pe centre atât în oraşul Bucureşti, cât şi în diferitele localităţi din cuprinsul arhiepiscopiei. Preoţi şi laici entuziaşti luau parte, într-o fericită şi avântată unire de cuget şi de simţire, la această binecuvântată acţiune. Într-o atmosferă de mare entuziasm şi înălţare duhovnicească, aveau loc adunări pline de putere în care se mărturisea cu

180

înflăcărare sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. În urma acestor mărturisiri rămâneau roade fericite şi mântuitoare: mulţime mare de suflete se întorcea la Dumnezeu. Bi­sericile se umpleau de închinători cu fapta şi o mare lucrare de trezire cuprinsese cercurile cele mai largi ale poporului de pretutindeni. Se întâmplau minuni nemaipetrecute. Şi toţi mărturiseau că o putere neobişnuită era peste popor, ca în vremea primilor creştini. Toamna anului 1935 era ca o primăvară duhovnicească peste toate părţile ţării. Încurajaţi de biruinţele celor din Bucureşti, mulţi alţii, pre­oţi şi laici din alte părţi ale ţării, au pornit la astfel de acţiuni.

În Moldova, în Bucovina, în Banat aveau loc din ce în ce tot mai puternice şi înflăcărate acţiuni de acest fel. Intelectualii erau acum din nou şi cu toată inima în primele rânduri ale Oastei, înflăcăraţi de marele gând al ridicării Bise­ricii şi a poporului nostru într-un suflet şi o unire la o viaţă înaltă şi sfântă, prin Evanghelie, în Hristos.

Rapoarte pline de însufleţire soseau din toate părţile şi lucrul acesta era o mare îmbărbătare pentru Părintele Iosif şi pentru noi toţi.

Se părea că în faţa acestei puternice avalanşe, va fi zădărnicit în curând tot ce se pusese la cale împotriva Oastei şi pentru nimicirea Lucrării Domnului.

Se părea că însăşi autoritatea bisericească de la Sibiu începea să se clatine în hotărârea ei. Şi că este înclinată să caute un fel de împăcare a lucrurilor.

Ici-colo se porneau acţiuni de mediere. Diferite personalităţi din cler şi dintre laici îşi ofereau bunele lor oficii pentru aceasta. O astfel de acţiune a fost cea a doctorului Samson de la Roman, a grupului de la Bucureşti şi a altor bine­voitori, chiar dintre ierarhii Bisericii.

Se puneau mari speranţe în aceste încercări...

În vara lui 1935 s-au petrecut şi evenimentele de la Maglavit. Iată cum a pornit totul:

Un ziar anunţă într-o zi că, pe marginea Dunării, lângă satul Maglavit, unui cioban care îşi păştea oile i s-a arătat o vedenie. Ceva ca un „moş” foarte alb i s­a înfăţişat şi l-a trimis în sat, la biserică, să spună preotului şi lumii să se pocăiască, fiindcă altfel va veni o mare prăpădenie...

Ciobanul, care era sărac şi gângav, cam dispreţuit de satul lui, s-a sfiit şi s-a scuzat faţă de „moşul”, învinuindu-şi sărăcia şi neputinţa, din cauza cărora nimeni nu-l va băga în seamă şi oamenii nu-l vor crede... Dar „moşul” a stăruit, ameninţându-l că, dacă nu va face ceea ce i se spune, i se va întâmpla un mare rău. Omul n-a făcut, dar la a doua şi la a treia arătare, n-a mai avut încotro, ci s-a dus şi a spus în biserică preotului şi poporului...

Unii s-au îndoit, dar mulţi au început să creadă. Şi astfel, au început peleri­naje la locul „minunii”. Venea lumea întâi din împrejurimi, apoi şi din depărtări tot mai mari...

Ziarele făceau multă publicitate, scriind că se petrec acolo vindecări mi­raculoase.

Astfel a început din toată ţara şi chiar de peste hotare un exod nemaivăzut spre Maglavit.

181

Au apărut colecte, strângeri de bani, planuri cu o mănăstire, cu un centru mi­sionar, cu un loc sfânt după modelul catolic de la Lourdes din Franţa etc...

După ce se vestiseră cele petrecute la Maglavit, în toiul pelerinajelor, Pă­rintele Iosif ne zise într-o zi:

despre tot ce se întâmplă acolo, la Maglavit, sunt două păreri şi lumea e împărţită în două tabere: unii spun că e cu adevărat ceva de la Dumnezeu, iar alţii că nu este altceva decât o înşelătorie pornită din afacerism religios.

Din toate părţile curge lume acolo. Gazetele bisericeşti, toate, laudă ceea ce s-a petrecut acolo, spunând că este o minune dumnezeiască. Celelalte, unele, sunt de altă părere.

Eu mă tem, după cum văd că merg lucrurile, că, dacă totuşi ar fi fost ceva, totul se va sfârşi într-un şi mai mare bigotism şi superstiţie, într-o mai mare în­străinare a sufletelor de adevărul Evangheliei şi de Jertfa lui Iisus cel Răstignit şi într-o alergare după istorisiri mai mult sau mai puţin închipuite... Ar trebui să vă duceţi şi voi, să vedeţi la faţa locului adevărul.

Şi hotărî, spunând:

titus şi Viorel, voi sunteţi cu pregătirile. Închiriaţi un camion şi mergeţi şi de aici vreo douăzeci. Iar tu îmi zise mie ai să întocmeşti un raport despre tot ce vei vedea şi auzi acolo...

Zis şi făcut... Am publicat în foaie o mare adunare a Oastei la Maglavit, pentru 29 august şi am făcut pregătirile de plecare...

Despre tot ce am văzut acolo am publicat apoi, pe rând, la foaie, începând cu nr. 37, în câteva numere, convingerile noastre. Tristele noastre convingeri că dintr-o acţiune care ar fi putut fi folosită pentru slava lui Dumnezeu şi vesti­rea lui Hristos, spre renaşterea duhovnicească a Bisericii şi a poporului nostru vor profita numai superstiţia, bigotismul şi rătăcirile de la Hristos.

Dintr-o dată au sărit în capul nostru o mulţime de „salvatori ai credinţei strămoşeşti”, învinuindu-ne de atitudine ostilă contra ortodoxiei (care îşi şi înfiase problema Maglavitului!)...

Dar ceea ce spusese „Iisus Biruitorul” era atât de adevărat. Cele ce au urmat după aceea au dovedit pe deplin dreptatea celor spuse de noi: lumea aluneca astfel cu repeziciune în molima „minunilor”.

Iată, de pildă, ce scria Părintele Iosif, îndată după aceea, după un drum fă­cut în toamna acelui an, în problema Oastei, la Bucureşti:

„«Iar în vremile din urmă»... (I Tim. 4, 1)

Cu ochii ţintă mai mult ca oricine la Iisus cel Răstignit

Săptămâna trecută am fost la Bucureşti. Şi am văzut din nou că e bine să te mai mişti de acasă. Căci, umblând, vezi şi auzi multe. Şi totdeauna poţi învăţa ceva. E bine să ieşi mereu în lume, ca să vezi Biblia scrisă şi în lume; să vezi

182

cum se plineşte scrisul ei în lume. Căci aşa e Cartea lui Dumnezeu: ea se vede scrisă şi în lume; în felul cum trăieşte şi hălăduieşte lumea. Un copil al lui Dumnezeu citeşte Biblia şi în ceea ce vede şi aude. Aşa am făcut şi eu tâlcul acesta în tren, de la Sibiu la Bucureşti.

În gara Copşa aştept un ceas după acceleratul de Bucureşti. În vremea asta mă strecor în sala de aşteptare a poporului. Îmi place totdeauna să aflu ce vor­beşte, ce gândeşte şi cum vede lumea, poporul. E popor mult în gară, sporit şi de soldaţii care se întorc acasă de la manevre. Mă apropii de un grup care discu­tă ceva aprins. Aflu că se vorbeşte despre minuni şi arătări cereşti. Un soldat bănăţean spunea că la ei, în Banat, s-a ivit un bou care vorbeşte. Cică un ţăran a început să-şi bată un bou care nu trăgea. Şi boul s-a întors către el, zicându-i: «Până acum am tras eu; de acum vei trage tu»...

Soldatul istorisea plin de convingere această «minune». Şi lumea credea. Azi e plin Banatul de zvonul acestei «minuni».

Un alt călător spunea despre «minunea» care colindă de mult prin unele părţi din Oltenia şi sudul Ardealului. E vorba despre un preot din jud. Gorj, care n-a vrut să îngroape pruncul unui sărac, până nu i se achită taxa. Tocmai în tim­pulăsta, omul sărac a găsit o comoară de galbeni şi a dus preotului un galben pentru îngropăciune, spunându-i şi cum a dat norocul peste el de a găsit galbe­nii. Noaptea, preotul şi-a tras pe faţă pielea unei bărbi de ţap. Şi, ducându-se la fe­reastra omului, a strigat: „Eu sunt dracul şi am venit să-mi dai galbenii înapoi”. Dar, ajungând acasă, preotul a văzut că nu mai poate lepăda barba cea de ţap; a rămas cu barbă de ţap. Şi umblă cu ea prin lume. I s-a spus şi la Maglavit că trebuie să o poarte trei ani de zile, drept canon...

Un alt călător, din nordul ţării, spunea despre un cal-nălucă, ce se vede în unele părţi zburând peste dealuri în zorile şi amurgul zilei. Şi nechează de se îngrozeşte lumea.

Şi observam că oamenii credeau şi se îngrozeau.

Poate se mai afla cineva cu atare minune, dar se anunţă sosirea acceleratu­lui şi a trebuit să plec.

Urcat în tren, răsfoiesc ziarele şi, iată, aflu în ele încă o «minune». Într-un ziar citesc:

«Câmpulung 16. primul pretor din regiunea Podgoria, judeţul nostru, a raportat telefonic prefecturii că o găină a femeii Sabina Gheorghe Cristea din comuna Râncăciov a făcut un ou având imprimat pe coajă chipul Domnului Iisus Hristos şi o scrisoare indescifrabilă. Oul a fost depus în biserica satului.

Întâmplarea a produs senzaţie în întreaga regiune».

Ajuns în gara Braşov, îmi cumpăr încă un ziar şi mai aflu şi aici o «minune»: «Vaslui 14. soldatul Nichita Gh. din reg. 25, Mareşal Prezan, originar din comuna Drăgăieni din jud. Vaslui, spune că, pe când făcea de santinelă noaptea, i S-a arătat Dumnezeu într-un tei din faţa postului şi i-a po­runcit să spună la oameni să se pocăiască. Şi locul din faţa gheretei să fie ţinut curat pe o rază de 5 metri. După aceasta, glasul i-a spus să dea alarma şi să scoată soldaţii din corpul de gardă afară şi să facă câte trei mătănii. Nichita,

183

spăimântat, a început să strige şi garda a ieşit afară. Vestea asta s-a răspândit îndată în tot oraşul».

Plecând mai departe cu trenul, mă gândesc în mine: dacă de la Sibiu până la Braşov aflai despre atâtea «minuni» şi «arătări», apoi, desigur, ţara va fi plină cu astfel de minuni. Desfac acum Biblia şi citesc:

«Căci va veni o vreme când oamenii îşi vor întoarce urechile de la adevăr şi se vor îndrepta către basme» (II Tim. 4, 3);

«Pentru cei ce sunt pe calea pierzării, din pricină că n-au primit dragostea adevărului, ca să fie mântuiţi, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi» (II Tes. 2, 10-12).

Ce mult spune acest loc din Biblie! Cuvântul lui Dumnezeu spune lămurit că, în vremile din urmă, oamenii vor crede în tot felul de basme şi amăgiri şi se vor spăimânta. Dar această spaimă nu va fi spre mântuire, ci spre osânda celor nelegiuiţi. De ce oare această aspră sentinţă? Au nu este bine că oamenii se cu­tremură şi se îngrozesc? Ba da! Dar asta vine după ce omul n-a vrut să creadă în dragostea adevărului; în minunile ce le-a făcut Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Faptul că oamenii cred cu putere în fel de fel de basme şi amăgiri trage după sine mustrarea cerească: Vezi omule! Tu poţi crede... tu ai putut crede în fel de fel de basme, dar n-ai crezut în Cuvântul Meu, în Jertfa Fiului Meu, în solia Fiului Meu...

Bogatul din Evanghelia lui Lazăr cerea de la Dumnezeu să meargă în lume un om înviat din morţi şi atunci oamenii vor crede şi se vor pocăi.

«Au acolo pe Moise şi pe prooroci» a răspuns Dumnezeu.

Acelaşi răspuns îl dă Dumnezeu şi azi, cu deosebire că Dumnezeu zice azi: Au acolo Cuvântul Meu, Cartea Mea... Au acolo solia Fiului Meu... Am trimis în lume pe Fiul Meu... L-am omorât şi L-am înviat din morţi pe Fiul Meu cel Scump, pentru voi şi mântuirea voastră... dacă nu credeţi şi nu vă înfioraţi de această înfri­coşată minune, atunci totul e în zadar... mântuirea voastră e pierdută...

Aşa e şi cu «minunile» şi «arătările» de azi. De-ar grăi toţi boii şi caii din lumea asta, cei nelegiuiţi nu se vor mântui. Chiar spaima şi cutremurul lor le vor fi spre osândă, căci au crezut într-o minciună, dar n-au crezut în dragostea adevărului şi nu s-au spăimântat de Minunea cea Mare de pe dealul Golgotei. (De altcum, un frate preot îmi spunea, din experienţa lui pastorală, că spaimele ce s-au ivit în timpul din urmă nu convertesc, ci fac numai un cutremur trecător. Se îngrozesc oamenii. Plâng chiar, dar pe urmă se întorc iarăşi la păcatele lor.)...

Şi încă ceva. Basmele şi vedeniile care circulă azi sunt şi o mare ispită reli­gioasă. Ele atrag încetul cu încetul privirea oamenilor de la Iisus cel Răstignit. O probă ar adeveri deplin acest lucru. Dacă la o mică depărtare s-ar ridica două amvoane de la unul să se vorbească despre Golgota şi Iisus cel Răstignit, iar de la celălalt despre boii şi caii care vorbesc apoi eu cred că amvonul cu caii şi boii care grăiesc ar fi plin de ascultători. Dar la Minunea Golgotei n-ar as­culta nimeni. Oamenii caută o minune mai mare decât asta.

184

Vine sfârşitul! Vine ispita religioasă, care fură omului, aşa, pe nesimţite, pe Iisus cel Răstignit.

Deci fraţii mei, mai mult ca oricând, în zilele noastre, cu ochii ţintă la Iisus cel Răstignit. Cu ochii ţintă la Cuvântul lui Dumnezeu: «Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh. Ci să cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu. Iar Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh care nu-L mărtu­riseşte pe Iisus nu este de la Dumnezeu» (I Ioan 4, 1-3).

Am sosit în gara Chitila. Am sfârşit călătoria. Închei tâlcul. Cine are urechi de auzit să audă.”

„Iisus Biruitorul” nr. 44/1935

Am redat şi aceste lucruri ca pe încă o dovadă despre felul înalt, biblic, evanghelic, sănătos în care erau privite toate lucrurile şi evenimentele la Oastea Domnului. Despre marea şi fericita şcoală duhovnicească prin care era învăţat, de această Lucrare, poporul nostru, ca să înţeleagă şi să aplice Evanghelia în vi­aţa sa şi în răscrucile istoriei sale.

La ce lumină şi dezrobire minunată l-ar fi scos pe tot poporul nostru şi pe încă cine ştie câte alte popoare din superstiţie şi obscurantism, mesajul ceresc adus de Hristos prin Lucrarea Oastei în Biserica noastră şi în vremile noastre, dacă acest mesaj n-ar fi fost zădărnicit de către Satan, prin întunecata lucrare a urii şi a ambiţiilor omeneşti ce s-au dezlănţuit împotriva ei!

În acest timp, lupta Domnului mergea înainte cu mari biruinţe. Foaia „Iisus Biruitorul” apărea săptămânal în 8-16 pagini, plină de conţinut şi de putere... Numărul abonaţilor creştea cu fiecare săptămână, iar veştile de pe fronturile Oastei erau numai despre bucurii şi biruinţe.

Pentru exemplificare, dăm pe scurt doar câteva, alese la întâmplare din mulţimea de acest fel de veşti publicate pe atunci:

„Întâmplări care grăiesc... După cum se ştie, Librăria «Oastea Domnu­lui», Redacţia şi Administraţia foii „Iisus Biruitorul” s-au mutat în strada Turnului, nr. 33.

Despre tâlcul acestei întâmplări, Părintele Iosif a scris un minunat articol în care a amintit de «turnurile» de scăpare ale Psalmistului David. Şi cu toţii am văzut un «semn» de Sus în această mutare în strada «Turnului».

Dar, o dată cu mutarea Librăriei şi a Redacţiei, a trebuit să se facă şi mutarea locuinţei Părintelui Trifa. Căci şi aceasta era într-o casă a Consistoriului din Sibiu. Şi, după o căutare îndelungată prin Sibiu, fraţii au mutat locuinţa părintelui Trifa într-o stradă ce se chema str. Zidarilor. Aici stam împreună, lucrătorii «Gornistului», fraţii din redacţia foii „Iisus Biruitorul”, căci Păr. Iosif e tot la sanatoriu.

Deci «calfele» de «zidari» din jurul lui «Neemia» s-au mutat cu locuinţa lor în str. Zidarilor.

185

Şi încă ceva interesant şi cu tâlc. Încă un «semn» de Sus. Anume, sanato­riul în care stă Părintele Iosif se află pe o stradă ce se cheamă în nemţeşte Friedenfelagasse, adică «Stânca păcii», strada de pe «stânca păcii»...

Slăvit să fie Domnul!

Nicolae Vonica”

„Să ne rugăm pentru el...

Preaiubitul nostru frate mai mare, părintele nostru drag, Vasile Ouatu de la Bucureşti, se află în şcoala cea mare şi tainică a suferinţelor...

Toţi fraţii să ne rugăm pentru sănătatea preaiubitului nostru luptător. Ca Domnul să ni-l redea întreg, în pace, drept învăţând cuvântul adevărului.

Cei care au avut abonată şi plătită foaia «Ostaşul Domnului», în locul ei, primesc foaia „Iisus Biruitorul”.”

„Iisus Biruitorul” nr. 23

„Un apărător al Bisericii

Un apărător, un mare apărător al Bisericii Ortodoxe cu fapta, cu jertfa unei vieţi puse în slujba Bisericii şi a neamului este Părintele Iosif Trifa. În aceste vremuri de cumplite frământări sociale când Biserica este ameninţată de puhoiul sectelor şi de puhoiul «indiferenţilor», care caută să dărâme Biserica părintele Iosif Trifa adună sufletele, le înflăcărează, le întoarce din vuietul lumii în Biserica Împăratului Iisus, Fiul lui Dumnezeu, şi face cu ajutorul lui Dumnezeu o armată de luptători neînfricaţi pentru altarele străbune. Umple bisericile Domnului cu su­flete pline de dragoste pentru Iisus Hristos şi dăruieşte neamului nostru cetăţeni conştienţi, supuşi şi devotaţi prin Hristos.

Nu este aceasta oare cel mai mare dar pe care un preot ca Părintele Iosif l-a adus Bisericii Ortodoxe?... Nu este aceasta oare cea mai mare slujbă adusă Bisericii?

Părintele Iosif a reuşit să aprindă sufletele cu setea vie pentru Biserică, pentru Trupul şi Sângele Domnului, pentru glorioasele şi eternele Taine Sfinte ale Bisericii.

În orice altă ţară din lume, pentru toate aceste fapte de jertfă şi de credinţă, un preot ar fi avut cununi preţioase; la noi i se răspunde cu caterisirea. Se întu­necă gândul la asemenea monstruozitate.

Şi totuşi Părintele Iosif este biruitor şi va fi biruitor, pentru că a lucrat şi lucrează cu dreptate în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu.

Constantin Goran”

„Iarăşi «Sanatoriul cel luxos»

«Fraţii» de la «Lumina Satelor» umblă în fel şi chip să mă poată discredita în faţa ostaşilor. Spre acest scop folosesc mereu şi «arma» cu sanatoriul. Cică stau într-un «sanatoriu luxos».

186

Da! A trecut anul de când sunt silit să stau aici. Acum e anul, luni de zile m-am chinuit aici între moarte şi viaţă. Şi, pe urmă, pentru pieptul bolnav şi slăbit, mi-am închiriat aici o cameră cu aer mai mult, urmând să mi se trimită mâncarea de acasă, din str. Zidarilor, după ce Consistoriul ne-a dat afară din lo­cuinţa ce-o aveam.

Şi astfel, de luni de zile, eu mănânc totdeauna mâncarea rece adusă de la o depărtare de 2 km, pentru ca în schimb să pot avea aer pentru pieptul meu slab şi bolnav.

Iar din lucrul acesta, să vii tu, «Lumina Satelor», care grăieşti «în numele Bi­sericii» şi să faci o «armă» de batjocură şi discreditare... apoi să judece oricine.

Aşa stă lucrul cu «sanatoriul cel luxos».”

„De la fraţii din Bucureşti:

«Scumpul nostru Părinte, adunaţi astăzi aici, la Săruleşti, vă simţim în mijlocul nostru şi rugăciunile noastre vă înconjoară. Suferinţa D-voastră e su­ferinţa noastră şi biruinţa D-voastră va fi biruinţa noastră.

Domnul să vă întărească şi să vă păzească.

Maria Brăiloiu»

«Părinte Iosif!

Cerând necontenit ajutorul Domnului Iisus pentru clipele acestea grele

prin care treceţi, Vă îmbrăţişăm cu tot focul inimii noastre.

Preot Stelian Zidărescu şi Ioan Stanciu»

«Mărit să fie Domnul în veac! Mântuitorul să vă întărească în lupta sfântă!

Const. Goran, fr. Fieraru Stan, Nicolae Flinţiu, Roşianu Ilie, Banea Ioan, Maria Binescu, Elena Vişan,

Androneca Goran, Aneta Buchiu şi Zoie Ariec»”

„Iisus Biruitorul” nr. 31

„52 de invitări...

Oastea Domnului a trecut anul acesta prin o mare şi grea furtună. La înce­put se credea că ea nu va putea rezista; se va risipi. Dar, iată, ea stă sus, pe Stânca Golgotei. Furtuna nu numai că n-a înfrânt-o, ci parcă a făcut-o mai vie, mai strălucitoare.

O dovadă despre aceasta este şi mulţimea de invitări şi adunări ce se ţin în toate părţile ţării. Numai în ultimele trei numere ale foii au fost 52 de invitări. Recordul l-a ţinut numărul trecut, cu 25 de invitări.

Recordul adunărilor l-a ţinut şi de data asta judeţul Oastei, Hunedoara.

Niciodată n-a avut Oastea atâtea adunări ca anul acesta.

După toate aceste adunări a rămas foc, lumină şi căldură cerească.

187

Slăvit să fie Domnul, Care n-a părăsit Lucrarea Lui, ci i-a trimis mereu dar şi binecuvântare de Sus. El să răsplătească cu dar şi ajutor de Sus şi pe cei care s-au ostenit pentru ţinerea acestor «manevre duhovniceşti».”

„...De la Vinerea hunedoara:

...Sute de fraţi din cinci judeţe şi 41 de comune cu 7 steaguri...”

„Iisus Biruitorul” nr. 37

„...Banatul la datorie

...La adunarea din Cireşul, Severin au luat parte 24 comune cu cinci steaguri...”

„O mare adunare în Nordul Ardealului pentru judeţele: Someş, Sălaj, Satu-Mare, Cluj, Năsăud, Maramureş se va ţine pe 22 sept... Va veni şi cineva de la Sibiu, din partea Părintelui Iosif...”

„A ieşit de sub tipar o carte nouă: «La Golgota» prima carte de poezii a fr. Traian Dorz

Slăvit să fie Domnul! A ieşit de sub tipar a cincea carte din poeziile Oastei. Şi urmează la rând a şasea (poeziile preaiubitului nostru luptător Const. Goran de la Bucureşti, care se află sub tipar). Şi altele...

Sunt câţiva ani de când «un mic ostaş» dintr-un umil sat al Bihorului a în­ceput să ne trimită poezii care mărturiseau despre un talent ce aştepta să fie dezgropat.

Am ajutat dezgroparea lui, chemându-l aici la Sibiu şi punându-l în slujba Domnului.

Fratele Traian Dorz este încă tânăr (20 ani) şi va mai putea da multe lucruri frumoase.”

„O mare bucurie la Oastea din Sibiu

În familia Oastei Domnului din Sibiu, am avut duminica trecută o mare bu­curie şi petrecere duhovnicească. S-au căsătorit în Domnul preaiubiţii noştri Viorel Bujoreanu, licenţiat în teologie, cu sora Tili.

A participat toată familia Oastei noastre din Sibiu şi mulţi fraţi şi surori din jurul Sibiului şi de pe la Săsciori, Simeria, Sighişoara, Braşov etc. Naşi au fost Părintele Iosif şi soţia părintelui Vasile Ouatu de la Bucureşti”.

„Vântul Duhului suflă cu putere peste ţara aceasta prin Oastea Domnului. Roadele lui se arată zilnic. Mulţimea celor ce-şi cer intrarea în Oaste e mare. Neputându-i pomeni aici pe toţi cu numele, îi punem cu numărul...”

„Iisus Biruitorul” nr. 38

188

„Ne-a dat afară... şi pe urmă a plâns...

«Am 55 de ani de preoţie şi o zi mai fericită ca aceasta n-am avut». Din biruinţele de la frontul din Studina romanaţi. 150 de ostaşi noi

...Cucernice Părinte Trifa,

Cu prilejul adunării de la Maglavit, când s-a vestit minunea de la Golgota, un om s-a apropiat de noi şi ne-a rugat să-l cercetăm în sat la el, abonându-se şi la foaia „Iisus Biruitorul”. Ajunşi acasă, am primit o scrisoare stropită cu la­crimi, în care ne chema la el.

În ziua Înălţării Sf. Cruci, am plecat spre com. Fărcaş, să-l cercetăm. După o cale de 30 km am ajuns în sat. Cinci fraţi ne-am prezentat părintelui din loca­litate, să-l rugăm să ne dea voie să facem adunare. Era un părinte bătrân - 78 de ani. Cum ne-a văzut, s-a repezit la noi:

ce e cu voi? Ce vreţi în satul meu?

suntem, părinte, din Oastea Domnului şi am venit să vestim pe Iisus...

ce Oastea Domnului? Eu n-am nevoie de Oaste în sat la mine. N-am să las nici un om să intre în Oaste...

Am răbdat, tăcuţi, totul. Am rugat însă pe părintele să ne lase să ţinem aduna­re şi dacă nu-i va plăcea, plecăm din sat. S-a gândit părintele şi ne-a permis.

Biserica era plină. Nu mai încăpea lumea. Părintele ne privea cu mirare că venim la biserică. Credea că suntem sectari. După-masă, la ora 3, curtea biseri­cii era plină de lume. Se deschide adunarea în frunte cu părintele. Fratele A. S. Vărgului arată ce este Oastea şi ce vrem noi. Vorbesc fr. Florea Pârvan, Gh. Colac, Radu Burda, D-tru Gălan şi fr. Marin P. Guicin. O fetiţă declamă o zgu­duitoare poezie. Toată mulţimea era cutremurată. Cuvântările deschid râuri de lacrimi. Părintele plângea. Lacrimile curgeau şiroaie.

La sfârşit, se ridică părintele şi zice: «Am 78 de ani, dintre care 55 de pre­oţie şi n-am avut o zi mai fericită. Le mulţumesc celor ce au ostenit în satul meu, ca să ne arate şi nouă o viaţă nouă. Bine ar fi să facem şi noi ca ei». Şi lu­mea striga: Bine ar fi, taică părinte!

Întrebăm cine vrea să se hotărască să lupte alături de noi; 150 de oameni s-au înscris în rândurile noastre şi vă rugăm să-i socotiţi ostaşi luptători. (Numele lor s-au trecut în Cartea Oastei).

Slăvit să fie Iisus Biruitorul!

Alex. P. Vărgului şi Marin P. Guicin, ostaşi ai Domnului”

„Iisus Biruitorul” nr. 41, din 6 oct. 1935

Şi altele multe, multe de acestea, cu zecile, cu sutele...

Cu aşa putere se vestea Cuvântul Domnului.

Slăvit să fie Domnul!

189

Meditaţii:

DE ANUL NOU 1936

Azi e Anul Nou şi gândul

înapoi mă poartă iară peste lupta grea a Oastei începută-n primăvară.

câte ne-a adus cu sine anul dus în veşnicie, câte sfâşieri şi lupte,

totuşi, câtă bucurie!

Grea a fost întâia luptă,

multe, pierderile grele;

au venit pe neaşteptate, crunt am suferit în ele, am vărsat sudori şi lacrimi,

din belşug udând ogorul,

dar pe urma lor străluce rod: „Iisus Biruitorul”.

Mai târziu, când mai puternic se-nteţise bătălia, luptători pe turn cu toţii însoţeam pe „Neemia” şi împrăştiaţi pe ziduri, când cu spada, când cu dalta, am clădit mereu c-o mână şi ne-am apărat cu alta.

Tăbărât-au „sambalaţii” furioşi, peste măsură, aruncând spre noi, puternic, veninos noroi de ură.

Ne îndurera aceasta prea adânc săpa trădarea însă am rămas statornici: nu puteam lăsa Lucrarea!

Astfel a trecut şi vara peste holda cât o ţară, harnici strâng secerătorii plina spicelor comoară.

190

Este rodnic tot ogorul, rodnic dealul şi câmpia de-i creştea de bucurie inima lui „Neemia”.

Tot ce-am semănat cu lacrimi şi cu plâns în vijelie seceram cântând cu toţii cu cerească hărnicie şi veneau spre „Turn” grămadă rod de suflete curate: darul lacrimilor noastre peste-ntinderi semănate.

Toamna ne-a aflat pe câmpuri ca şi astă-primăvara, mai adânc cu plugul jertfei să arăm întreagă ţara, iar semănătorii harnici darnic semănau ogorul cu grâu sfânt şi-ales: Cuvântul lui Iisus Biruitorul.

S-au pornit atunci vrăjmaşii furioşi să strige iară că-i eretic Neemia şi că Oastea e sectară.

Cât au spus şi-au scris întruna, câte rele vorbe multe... dar puţini au stat să creadă, iar şi mai puţini s-asculte.

Scumpul nostru „Neemia”, prin furtuna cea mai mare, ne-a fost tuturora pildă de-ndrăzneală şi răbdare. Apărând Lucrarea Sfântă şi cărarea ei curată, s-a jertfit, dar a păstrat-o cum i-a fost încredinţată.

...Anul Nou, Iisuse Doamne, robul Tău Te roagă iară să rămâi cu „Neemia” şi cu-a Oastei Tale ţară.

Fă să-Ţi cânte totdeauna pe-ale sufletului corz şi Marini şi Vonica şi-a Ta slugă, Traian Dorz.

7. A DOUA JUDECATĂ

„...Tu şezi să mă judeci după Lege şi porunceşti să mă lovească, împotriva Legii!...” (Fapte 23, 3)

Sfântul Fiu şi Trimis al Tatălui Ceresc, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Şi-a înţeles atât de bine solia cu care venise de la Tatăl şi S-a pătruns atât de adânc de trebuinţa îndeplinirii voii şi a planului dumnezeiesc, încât El S-a identificat total cu slujba Sa.

„Eu am venit să fac voia Tatălui” a spus El, de la început (Ioan 6, 38).

„Nu ştiaţi că trebuie să fiu în Casa Tatălui Meu?” (Luca 2, 49)

„Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut” (Matei 18, 11) adică omul şi lumea (Ioan 3, 16).

Acesta Îi era scopul. Iar mijloacele prin care El va împlini acest scop vor fi Cuvântul şi Jertfa Lui, adică Adevărul şi Dragostea lui Dumnezeu.

Întocmai ca Marele Trimis Iisus Hristos au fost şi marii Lui trimişi. Cel ales de Tatăl (după cunoaşterea şi părtăşia lor dumnezeiască, cea tainică şi desăvârşită) a ales El Însuşi, la rândul Său (tot după aceeaşi tainică şi desăvârşită cunoaştere), pe aceia care Îi vor duce Solia Sa, prin Duhul Sfânt, mai departe, „până la margi­nile pământului”. Solia Tatălui, adusă de El, Fiul evanghelia mântuirii lumii.

Semnul acestei alegeri a lui Hristos peste urmaşii Săi n-a fost numai pece­tea Duhului Sfânt şi n-a fost numai minunile care s-au făcut prin ei, ci mai ales acea deplină identificare a lor cu Hristos, în ascultarea împlinirii întocmai a scopului pentru care au fost aleşi.

Din clipa predării, ei s-au lepădat de rostul lor de mai înainte şi s-au îmbră­cat cu rostul lui Hristos. Iar aceasta, total!

Nu îmbrăcându-şi rostul nou peste cel vechi, spre a le împăca cumva pe amândouă. Ci, lepădând în totul pe cel trecător, s-au dăruit în totul celui dum­nezeiesc şi veşnic, nespus mai însemnat, ca unicului lor scop pe pământ.

„Iată că noi am lăsat totul şi Te-am urmat!” a spus Sfântul Apostol Petru, în numele tuturor (Mat. 19, 27).

„Pentru mine a trăi înseamnă Hristos” a spus marele şi Sfântul Pavel, ma­rele frate şi soţ al Sf. Ap. Petru (Filip 1, 21).

„Viaţa mea este Hristos. Şi a lui Hristos!” a spus Sfântul Ioan Gură de Aur.

Noi pentru aceasta ne-am născut în lume şi trăim în lume, ca să mărturisim lumii pe Hristos au spus Sfinţii Părinţi, martirii, mucenicii şi toţi marii aleşi ai lui Dumnezeu. Iar pentru împlinirea acestei mari solii cereşti, pe care am primit-o

192

de la Dumnezeu, nici un preţ nu-i prea mare. Şi nici o piedică nu ne va putea opri... Ori ne împlinim această slujbă trăind, ori ne-o împlinim murind! Noi nu putem altfel!...

Această deplină încredinţare despre slujba primită de Sus, pe care voia să şi-o împlinească întocmai, a fost semnul dumnezeiesc şi de peste Părintele Iosif Trifa.

După pilda marilor săi înaintaşi în Hristos sf. Ap. Pavel şi Sf. Ioan Gură de Aur, cu duhul şi cu solia cărora se asemăna atât de mult încât şi-i alesese drept model de curaj şi dăruire pentru Mântuitorul şi Evanghelie părintele Io­sif s-a identificat întru totul chemării şi soliei pe care, era încredinţat, i-o rânduise Însuşi Hristos, Domnul său.

Înainte de a fi preot, el primise în Biserică învăţătura şi credinţa lui Hristos. Iar de la mama sa, primise Biblia, Cuvântul lui Hristos.

Ceea ce i-au dat aceste două mame, din Hristos, a constituit pentru el mij­locul vieţii sale spre împlinirea scopului lui Hristos şi a voii lui Dumnezeu.

Slujba preoţiei a privit-o ca pe chipul totalei sale dăruiri şi consacrări lui Hristos, spre cel mai înalt fel de ascultare. Preoţia avea pentru el înţelesul celui mai sfânt mod de a-L putea sluji şi slăvi pe Dumnezeu pe pământ. Era nu numai conţinutul, ci şi forma sfinţirii pentru Hristos. El aşa a înţeles preoţia şi de aceea s-a îmbrăcat în ea ca într-o uniformă şi armătură de slujbă şi de luptă pentru ca­uza lui Hristos, a trăirii sale vii în El.

El a înţeles Cuvântul lui Hristos în lumina învăţăturii şi a credinţei primite prin Biserica în care îl născuse Dumnezeu. Pentru el, în învăţătura acesteia era conţinut Adevărul şi în credinţa acesteia era posibilă mântuirea. Nici o clipă el nu a crezut altfel, indiferent de felul cum s-au purtat faţă de el oamenii care (prin îngăduinţa lui Dumnezeu) erau rânduiţi să şadă atunci pe scaunul de răs­pundere în Biserică. În preoţie el vedea, după cum am mai spus, cel mai potrivit fel ales de Dumnezeu pentru el, spre împlinirea unei vădite lucrări Dumneze­ieşti oastea Domnului special trimisă de Duhul Sfânt pentru Biserica noas­tră, pentru poporul nostru şi pentru vremurile noastre...

Pe această Lucrare el o considera ca fiind pecetea apostoliei sale şi justifi­carea isprăvniciei sale. În faţa Dumnezeului său, în faţa Bisericii sale, în faţa neamului său, în faţa conştiinţei şi a soliei sale.

De aceea a ţinut atât de mult la toate acestea şi nu şi-a putut despărţi niciodată fiinţa sa de ele. Şi de aceea a luptat cu toate armele pe care i le dădeau dreptatea cauzei lui Hristos, ascultarea de voia lui Dumnezeu şi curăţia conştiinţei sale pen­tru împlinirea şi apărarea marii solii pe care o primise de la Duhul Sfânt. Solia pentru care îşi simţea uriaşa povară a răspunderii, despre care a vorbit atât de zgu­duitor... Şi pentru care era hotărât să meargă până la orice capăt...

Aceasta era starea Părintelui Iosif Trifa când, primind sentinţa primei Jude­căţi, făcu apel împotriva ei, la instanţa a doua.

A doua instanţă n-avea să fie mai dreaptă decât prima. Fiindcă acela care îi era pârâşul, acela îi era şi judecătorul.

193

Mitropolitul Bălan, pentru lăcomia şi ambiţiile sale, îl târâse la judecată în faţa Consistoriului său. Şi tot el era mai-marele celor care aveau să-l judece.

Era de la început o puternică şi vădită încălcare a oricărei dreptăţi. Când pârâşul este şi judecătorul, se poate şti de la început cum se va sfârşi judecata. Se poate şti ce preţ vor mai avea în faţa unui astfel de „judecător” cauza şi apă­rarea nevinovatului încăput pe mâna „judecăţii” lui.

Aşa s-a întâmplat cu Părintele Iosif.

Normal şi cinstit ar fi fost ca mai-marii Bisericii să fi dat cauza aceasta spre judecare altui tribunal bisericesc, nu celui din Sibiu.

Atunci s-ar fi putut măcar nădăjdui că se ţine seama şi de apărarea şi nevi­novăţia celui slab, nu numai de interesele şi de voinţa răzbunătoare a pârâtorului celui puternic.

Dar dispreţul mai-marilor de atunci a fost tot atât de mare şi faţă de drep­tate ca şi faţă de adevăr. De la început, dreptatea, fiind astfel încălcată, era de aşteptat că şi adevărul va fi nesocotit. S-a văzut că aşa a şi fost.

Cum însă, omeneşte, acesta îi era drumul, omul lui Dumnezeu şi-a plecat capul, şi-a luat crucea şi şi-a îndreptat faţa către „Golgota” sa, hotărât să-şi ur­meze soarta.

Dar mai întâi îşi va face datoria până la sfârşit: faţă de dreptate arătând-o; faţă de Adevăr, apărându-l; faţă de fraţi, înştiinţându-i.

Dumnezeu i-a dat, pentru aceasta, o foaie şi o va folosi din plin pentru Adevăr. Un talant şi îl va pune deplin în lucrul Domnului. O putere şi o va cheltui toată pentru cauza lui Hristos. O isprăvnicie şi şi-o va împlini până la moarte.

Pentru că, până la urmă, tot Hristos va fi mai puternic; El veşnic e biruitor!

Deci sentinţa primei judecăţi se dăduse. După primirea acestei sentinţe, în „Iisus Biruitorul”, de Rusalii 1935 (nr. 25, din 16 iunie), apărea următorul anunţ:

„În jurul judecăţii de la Sibiu

Acuzele ce ni se aduc şi apărarea noastră

În numărul trecut am dat pe scurt mersul judecăţii de la Sibiu. L-am dat pe scurt în vederea adunării de la Rusalii.

În numerele viitoare vom reveni, arătând pe larg punctele de acuză ce ni s-au adus şi răspunsul pe care l-am dat şi îl dăm.

De altcum, acuzele sunt tot cele vechi, pe care le cântă mereu «Lumina Satelor», de jumătate de an. Şi, după ce n-au prins în popor, acum se încearcă întărirea lor printr-o judecată.

Acum, de Rusalii, «Lumina Satelor» va avea coloanele pline cu aceste acu­ze. Având noi acum la mână şi sentinţa cu motivările ei, vom răspunde amă­nunţit la toate punctele de acuză; acest răspuns formând şi recursul nostru la fo­rul superior de «judecată».”

Unul dintre cele mai grave şi mincinoase puncte de acuză împotriva Părin­telui Iosif era că el a ieşit din Biserică şi că umblă să scoată din Biserică şi miile de suflete din Oastea Domnului...

Ca un răspuns la această învinuire, „Iisus Biruitorul” publică, în acelaşi număr, de Rusalii 1935 (după prima judecată şi înainte de a doua), minunatul

194

tâlc cu precizările poziţiei Bisericii în lume şi a Oastei în Biserică. Iată cuprin­sul acestui tâlc, cu fixarea pentru totdeauna a adevărului pe care noi trebuie să-l ştim, că inspiratul Duhului Sfânt ni l-a comunicat nouă din partea lui Hristos ca pe o poruncă sfântă de urmat întocmai:

„Cu toţii la Biserică, ieşind cu totul din «tabără»

Ciudat lucru se mai petrece la Oastea Domnului, de când cu furtuna ce a dat peste noi! Noi strigăm şi declarăm în toate părţile că suntem şi vom rămâne până la sfârşit în Biserică, iar cei de la «Lumina Satelor» strigă că ei «apără» Biserica, în contra noastră. Şi fac adunări de apărare contra unui «duşman» care nu se vede nicăieri şi nu se arată de nicăieri. Aşa-i când lipsa de tact se aşază sub paravanul Bisericii. Dar să trecem peste acestea şi să ne vedem de lucrul Dom­nului. Judecata de mâine şi Judecata Domnului de sus ne vor face dreptate.

În cartea noastră Duhul Sfânt cartea I, pag. 79, (ed. a II-a, Sibiu, 1997 n. n.) se află o frumoasă predică despre Duhul Sfânt şi Biserică. Ostaşii să o ci­tească de Rusalii. Şi să o arate tuturor hulitorilor, să vadă şi ei cum înţelegem noi să ne iubim şi să ne întărim Biserica. Acum vom da tot în legătură cu Bi­serica unele învăţături pe care le-am spus de Paşti în adunarea Oastei de la Si­biu şi ele au plăcut mult.

Nu se poate tăgădui adevărul: am ajuns o creştinătate de nume. Vedem în lume un creştinism de nume. Vedem în lume un păgânism ce-şi zice creştinism.

Cum am ajuns aici? S-a vorbit mult despre aceasta. Şi s-ar mai putea vorbi mult. Eu voi spune, pe scurt, numai atât: Domnul Iisus a venit în lume să-l scoată pe om din lume. Să-l scoată din duhul cel rău al lumii în care intrase du­pă ieşirea din grădina Edenului. Iisus i-a scos din lume, mai întâi, pe cei doi­sprezece apostoli, cărora le zicea: «Voi nu sunteţi din lume, de aceea lumea vă urăşte» (Ioan 15, 19).

Trei ani de zile, cât a propovăduit pe pământ, Domnul Iisus a scos multe suflete din lume. Şi pe urmă a suferit răstignirea «afară din tabără»... Era şi aceasta o predică vie că la Golgota poţi ajunge numai ieşind afară din «tabără», afară din lume. La mântuire poţi ajunge numai ieşind din lume, pentru că, pre­cum spunea Apostolul Iacov, «prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu» (Iacov 4, 4). De aceea a strigat acest testament cu putere şi Apostolul Pavel: «Iar noi să ieşim afară din tabără, la El» (Evrei 13, 13).

Acesta a fost testamentul pe care îl ţineau primii creştini. Aceasta a fost parola primilor creştini. Ei trăiau afară din «tabără». Ei trăiau cu totul afară din «tabăra» lumii. Se pliniseră asupra lor cuvintele Domnului: erau urâţi şi prigoniţi fiindcă nu erau din lume. Fiindcă «lumea iubeşte numai ce este al ei» (Ioan 15, 19).

Veacul de aur al creştinătăţii a fost acesta când creştinii trăiau afară din «tabără». Erau urâţi şi prigoniţi tocmai pentru că ieşiseră din lume.

Dar... vremea a trecut. Creştinii au început a se întoarce, rând pe rând, în «tabără», în lume. Şi pe urmă s-au întors cu grămada. S-au întors aproape cu toţii. Şi... atunci s-a petrecut un lucru ciudat, ca să-i zic aşa. Cei care s-au întors

195

în «tabără», au crezut că pot lua cu ei şi Golgota. Au crezut că pot muta cu ei în «tabără» şi Golgota, şi praznicele, şi creştinătatea, şi Biserica, şi mântuirea.

Şi... aşa am ajuns la ciudata creştinătate de azi, care crede că se poate mântui stând în «tabără». Crede omul în Dumnezeu, crede în Iisus Hristos, merge din când în când şi la Biserică, ţine şi unele porunci dar trăieşte în lu­me, trăieşte în «tabără», trăieşte în bună pace cu toate modele şi păcatele lumii.

Crede omul în Dumnezeu, îi place chiar să-i vorbeşti de cele sufleteşti, as­cultă cu drag Cuvântul lui Dumnezeu dar îndată ce-l chemi să iasă din «tabără», din lume, asta nu-i mai place...

Lui îi trebuie o «Golgotă», o mântuire care să stea cu el în «tabără». Şi as­ta-i nenorocirea care ne-a adus la creştinismul cel de nume.

Aici intră rosturile Oastei. Aici am intrat noi cu rosturile Oastei. Cu Oas­tea Domnului noi am reluat firul vieţii creştine de acolo de unde s-a rupt; de la primii creştini, de la testamentul Mântuitorului: «Voi în lume sunteţi, dar nu mai sunteţi din lume»...

Acest testament ni l-a spus mereu Biserica, dar noi n-am avut urechi du­hovniceşti să-l auzim.

Slăvită să fie clipa când în Biserică, prin un preot duhul Domnului ne-a deschis urechile şi ne-a deschis mintea să înţelegem că toată truda noastră de a ne mântui este zadarnică, câtă vreme noi trăim în «tabără», în lume. De aceea, ascultând îndemnul Apostolului Pavel, noi, ostaşii Domnului, am ieşit la Golgota, afară din «tabără». Ni s-au deschis ochii şi ni s-a deschis mintea să vedem şi să înţelegem viaţa într-o lumină nouă, în lumina cea adevărată, în lumina vieţii... Ne-am aflat pe noi înşine şi rostul vieţii noastre. Şi, plini de bucurie, am strigat: «Orbi am fost şi acum vedem. În lume am fost, dar acum am ieşit din lume».

Dar lumea (ce cuvânt potrivit!) tocmai în acest punct nu ne înţelege. Şi ve­de o noutate primejdioasă în Oastea Domnului. Ba încă strigă după noi că sun­tem contra Bisericii. Mai ales de când strigarea aceasta a început-o şi «Lumina Satelor». Dar noi ţinem şi vom ţinea până la sfârşit la Sfânta noastră Biserică, la toate Tainele şi rânduielile ei. Deosebirea e doar numai atât că noi vedem acum Biserica, vedem Golgota, vedem praznicele, vedem mântuirea acolo unde ele au fost de la început; afară din «tabără», afară din lume. Căci noi nu putem fi şi cu Biserica şi cu lumea. Ci numai cu Biserica. Iar cu asta noi credem că nu facem nici o crimă contra Bisericii.

Bisericile şi bisericuţele noastre mai ales aici în Ardeal sunt clădite, de regulă, afară din sat, pe o colină, pe un loc mai ridicat. S-a scris mult de unde vine acest lucru. Unii au spus că pentru primejdia focului. Alţii, că străinii nu ne dădeau voie să ne clădim biserici în sat. Dar s-a aflat că lucrul acesta e vechi, aşa zicând, de când e creştinătatea. El se află şi în întregul Orient.

Clădirea bisericii afară din sat e şi aceasta o mărturie rămasă din vremu­rile când creştinii, şi prin asta, vroiau să arate că Biserica, Golgota, mântuirea se află afară din «tabără», afară din vuietul şi duhul acestei lumi.

Bisericuţa din deal ne strigă şi ea: «Copiii mei, ieşiţi din lume... veniţi la mine şi intraţi la mine, ieşind din lume»...

196

Iar dacă noi, ostaşii Domnului, ascultăm acest glas, credem că nu suntem contra Bisericii.

Şi, dacă totuşi lumea ne urăşte, o, aceasta nu ne supără. Dimpotrivă, tocmai asta e pecetea şi mărturia că suntem cu adevărat afară din «tabără». Căci Domnul Iisus a spus lămurit: «Lumea vă urăşte, pentru că voi nu sunteţi din lume».

Ura şi prigoana lumii îi însoţesc pe copiii lui Dumnezeu până la uşa mor­mântului. Ura şi prigoana lumii ne vor însoţi şi pe noi, copiii Lui din Oastea Lui, până la uşa mormântului ca o mărturie că suntem cu adevărat în Biserica cea adevărată.”

Om de o mare înţelepciune de la Duhul Sfânt, Părintele Iosif căuta să lege sufletele fiilor săi duhovniceşti nu numai de Biserica Luptătoare şi adevărată, ca un tot duhovnicesc, ci şi de marile exemple ale înaintaşilor ei sfinţi.

Dintre aceşti mari înaintaşi după cum am mai spus el şi-a ales ca mo­dele îndeosebi două dintre cele mai strălucite nume din istoria Bisericii, şi anu­me pe Sfântul Apostol Pavel şi pe Sfântul Ioan Gură de Aur.

Iată ce scrie el despre Sfântul Ap. Pavel, la 29 iunie (Ziua Sfinţilor Apostoli):

„Sfântul Oastei: Apostolul Pavel

Un vechi obicei este că aproape toate breslele de oameni îşi au câte un sfânt păzitor. Un sfânt patron şi protector. Spre pildă, corăbierii, încă din ve­chime, îl au pe Sf. Cristofor etc. Noi, la Oastea Domnului, îl avem pe Iisus Bi­ruitorul. El este Păzitorul, Patronul şi Conducătorul nostru. Iar dacă totuşi, pe lângă Domnul şi Mântuitorul nostru, e vorba să avem şi noi un sfânt al Oastei, apoi acela eu zic să fie Sfântul şi marele Apostol Pavel.

Acum patru ani, în primul Congres al Oastei, eu am făcut o rânduială la Oaste: Praznicul Duhului Sfânt să fie praznicul cel mare al Oastei. Şi, iată, acum mai fac o rânduială: Sf. Ap. Pavel să fie sfântul Oastei, apostolul Oastei. Sfântul şi apostolul Oastei este Apostolul Pavel, pentru că în şcoala lui am în­văţat noi, ostaşii Domnului, ostăşia şi nebunia pentru Hristos.

În şcoala Apostolului Pavel am învăţat şi eu ceea ce i-am învăţat pe ostaşii Domnului. El mi L-a arătat, ca nimeni altul, pe Iisus cel Răstignit. Şi m-a trimis şi pe mine pe la «romanii», «corintenii», «filipenii», «tesalonicenii» din ţara aceasta, să le vestesc cu tărie pe Iisus cel Răstignit. De la el am învăţat «să mă cheltuiesc şi pe mine însumi» pentru vestirea Evangheliei şi mântuirea altora (II Cor. 12, 15).

De la Apostolul Pavel avem duhul Oastei, duhul în care s-a făcut Oastea: dra­gostea, nebunia, jertfa pentru cauza lui Iisus cel Răstignit. El ne-a strigat mereu că nu vrea să ştie nimic altceva între noi, decât pe Iisus cel Răstignit (I Cor. 2, 2).

El ne-a pornit prin sate şi oraşe să-L vestim pe Domnul. El, care a făcut 3 000 de km pe jos, prin «primejdii de moarte» şi osteneli supraomeneşti, este sfântul şi apostolul celor care colindă azi satele şi oraşele cu vestirea lui Iisus cel Răstignit.

Fiecare ostaş al Domnului trebuie să fie un ucenic al Ap. Pavel, un învăţă­cel crescut în «şcoala» lui, plin de foc şi îndrăzneală.

197

Fiecare ostaş să fie unul dintre «fraţii» din epistolele Ap. Pavel şi fieca­re adunare şi grupare de Oaste să fie câte un «Efes», «Tesalonic», «Roma», «Corint».

Sfinte Apostol Pavel, în praznicul tău, te rugăm, cercetează-i şi pe «fraţii» tăi din Oastea Domnului. Căci, iată, «Corintul», «Roma», «Efesul»... au înviat din nou în ţara noastră românească. Şi, ca odinioară, «fraţii» aceştia te aşteaptă să vii în mijlocul lor cu duhul tău, cu focul tău. Aşteaptă să le mai trimiţi câte un «Timotei».

Cercetează-ne, Sfinte Apostole, cu duhul tău. Întăreşte-ne cu duhul tău. Mângâie-ne cu duhul tău şi te roagă Bunului nostru Mântuitor pentru lupta şi izbânda noastră.”

„Iisus Biruitorul” nr. 27, din 30 iunie 1935

O altă precizare se impunea, şi anume cea privitoare la cultul Maicii Dom­nului. În legătură cu învinuirile ce i se aduceau cu privire la aceasta, Părintele Iosif publică în „Iisus Biruitorul” nr. 29, din 14 iulie 1935, următoarele:

„La Ierusalim, în faţa mormântului Preacuratei

În «Lumina Satelor», protopopul I. Moţa de la Orăştie ridică contra Părinte­lui Iosif mărturie mincinoasă că n-a scris «nici măcar 3 şire de închinare Maicii Domnului». Ca un răspuns la această minciună, dăm mai jos câteva rânduri luate pe scurt din cartea Păr. Trifa: «Însemnări din călătoria la Ierusalim»:

...Locul unde a fost îngropată vremelnic Sfânta Fecioară se păstrează pâ­nă în ziua de azi la Ierusalim. Se află în partea de răsărit a oraşului, pe drumul dintre Ierusalim şi grădina Ghetsimani.

Ne apropiem cu evlavie de locul unde Apostolii au îngropat pe Preacurata Fecioară. Pe acest loc e azi o biserică ortodoxă, o biserică unică în felul ei, să­pată şi aşezată fiind cu totul jos, în adâncimea pământului. Pe dinafară nu se vede decât intrarea, un perete de zid puternic, aproape pătrat. Îţi face impresia unei intrări în o cetate subpământeană.

...Toţi trecătorii creştini se închină în faţa sf. mormânt. Un călugăr ne des­chide uşa şi intrăm cu evlavie în sf. biserică. Începem îndată a coborî în adânc. Pe un coridor săpat în stâncă coborâm 60 de trepte de marmură. Candelele li­căresc ici şi colo. Un fior te cuprinde coborând aceste trepte. Parcă ai coborî prin viaţa cea plină de durere şi de zbucium a Maicii Preacurate. Candelele ce licăresc în întuneric sunt parcă nădejdile ce ardeau în viaţa Maicii Durerilor. Sfârşind cu coborâtul treptelor, deodată o lumină mare ne izbeşte. Spre răsărit, în faţa noastră se deschide un altar plin de lumină strălucitoare. Aici este locul unde Maica Sfântă a fost îngropată vremelnic. Lumina ce ne izbeşte după lică­ritul candelelor de pe trepte e parcă vestea de bucurie pusă în cântarea: «Bucură-te, Fecioară, că Fiul tău a înviat a treia zi din groapă şi pe morţi i-a ri­dicat»... Lumina din adâncimea bisericii e parcă gradaţia pusă în Acatistul Năs­cătoarei: «Bucură-te, ceea ce te-ai născut cu zorile, fiind împodobită cu florile

198

virtuţilor cereşti şi ai crescut cu soarele, fiind încununată cu razele dumnezeies­cului dar»...

Ne apropiem cu smerenie de locul unde a fost mormântul Preacuratei. Al­tarul este întreg din marmură roşie şi străluceşte de mulţimea candelelor de aur şi argint.

Locul unde a fost sf. mormânt e o încăpere mai mică în care întocmai ca la Mormântul Mântuitorului încapi numai aplecându-te în genunchi.

Îngenunchem cu sufletul înfiorat şi, intrând, rând pe rând, sărutăm icoana Adormirii, aşezată pe locul unde a fost sf. mormânt. Călugării veghează neîn­cetat şi fac slujbe în acest preasfânt loc.

Doamne, ce lucruri de suflet înălţătoare vedem în toate părţile! Femei de prin toate ţările şi de prin toate neamurile şi confesiunile vin mereu să se roage şi să plângă lângă mormântul Preacuratei.

În acest chip, la mormântul Preacuratei se întâlnesc şi se închină femei şi popoare din toată lumea, fără deosebire de neam şi confesiune. Întocmai ca în Biserica Sf. Mormânt al Mântuitorului. Aşa a voit Dumnezeu ca şi lângă mor­mântul Născătoarei să se strângă toate neamurile lumii, atrase de lacrimile şi de rugăciunile celei ce a fost Maica Durerilor, «mai curată, fără de asemănare şi decât oamenii, şi decât îngerii».

În afară de cele mai sus amintite, mai este la mormântul Preacuratei ceva ce mişcă sufletul. Acolo, în adâncime, în apropierea sf. mormânt este şi un iz­vor din care curge neîncetat apă limpede şi curată cum e cristalul. Lângă mormântul Preacuratei izvorul pare a fi un izvor al darurilor, un izvor ce răsa­re din adâncimea vieţii celei ce ne-a dat pe Izvorul Vieţii. Ne apropiem de iz­vor, aducându-ne aminte de cântările acatistului: «Pe ai tăi cântăreţi, Născă­toare de Dumnezeu, întăreşte-i, ceea ce eşti izvor viu şi îndestulat»...

Ne apropiem şi bem cu toţii din apa izvorului, ca dintr-un izvor viu şi în­destulat...

Călugării spun că izvorul are darul tămăduirii boalelor şi mulţi bolnavi s-au tămăduit cu apa lui.

În adâncimea şi tăcerea sf. mormânt, murmurul izvorului parcă e plânsul Maicii Domnului. Nu este pelerin care să nu plângă lângă mormântul Preacu­ratei. Întocmai ca lângă Mormântul Mântuitorului, şi la mormântul Preacura­tei lasă închinătorii cele mai multe lacrimi.

Soseşte vremea să ieşim afară. Ne apropiem încă o dată de piatra sf. mormânt. Două femei străine, venite cine ştie de unde, de prin depărtările Asiei, se roagă îngenuncheate în faţa sf. mormânt. Ochii lor sunt plini de la­crimi. Cine ştie ce dureri îşi descoperă în faţa celei ce a fost Maica Durerilor şi acum e Maica Mângâierilor. Sărutăm şi noi încă o dată piatra tocită de la­crimile milioanelor de închinători care au fost pe aici. Ieşind afară, un călu­găr ne spune o legendă în legătură cu înmormântarea Preacuratei. Pe când o duceau Apostolii pe Preacurata spre mormânt, fură atacaţi de o ceată de israeliteni în inimile cărora ardea încă vechea ură contra Domnului Iisus. În

199

fruntea atacatorilor era un preot (rabinăr) şi vroiau să răstoarne sicriul purtat pe mâini de Apostoli. Dar n-apucă preotul să se atingă de sicriu şi în­dată i se uscară mâinile, iar ceilalţi hulitori orbiră. Hulitorii se căiră, plân­gând cu amar şi, trecând în legea creştină, se botezară, recăpătându-şi vede­rea, iar preotul, mâinile.

Iată, am ajuns afară. Ne închinăm în faţa intrării şi ne depărtăm. Femeile care au fost cu noi în pelerinaj au mai venit şi în alte zile să se roage aici, la mormântul Preacuratei. Într-o zi am văzut pe una care citea Acatistul Născă­toarei îngenuncheată pe locul unde a stat corpul Preacuratei. Ce mare învrednicire! Ce mare dar!...”

Astfel au trecut zilele verii anului 1935, de la săptămâna Paştilor, când a avut loc prima judecată a Părintelui Iosif care s-a sfârşit cu sentinţa de osândi­re a lui şi până toamna, la săptămâna Crucii, când a avut loc, la 11 septembrie 1935, a doua judecată.

Iată procesul verbal al Consistoriului Spiritual Mitropolitan din Sibiu, luat în şedinţa din 11 septembrie 1935, în care s-a dat sentinţa nr. 4/1935:

„Consistoriul Spiritual Mitropolitan Sibiu

Şedinţa din 11 Sept. 1935 sentinţa nr. 4/1935.

Prezenţi: Preşedinte: Dr. Nicolae Stinghe, membri: Ioan Papp, Ioan Popes­cu, Dr. Iosif Ieremia, Dr. Andrei Buzdug, Acuzator: Gheorghe Maior, grefier Traian Petrişor.

Şedinţa este deschisă la ora 12:20 în biroul Consistoriului Mitropolitan din Sibiu, conform prevederilor art. 259 din Regulamentul de procedură al Instan­ţelor disciplinare şi judecătoreşti al Bis. Ort. Rom. La ordinea zilei este judeca­rea apelului preot. Iosif Trifa din Sibiu, introdus contra sentinţei nr. 16/1935 din 9 mai 1935, a Consistoriului Spiritual Eparhial din Sibiu adusă în cauza disci­plinară a preotului Iosif Trifa din Sibiu.

Se constată că procedura este îndeplinită.

La apelul nominal se prezintă Consiliul Arhiepiscopesc prin Dr. Andrei Gâlea reclamant şi acuzatul preot Iosif Trifa.

Părţile fiind prezente, cauza se judecă. Membrul Dr. Iosif Ieremia expune verbal raportul întocmit, conf. art. 153 şi 253 din Regulament, asupra actelor de la dosar, după care se citeşte sentinţa Consistoriului Spiritual Eparhial din Sibiu şi apelul înaintat contra acestei sentinţe. Delegatul Consiliului Arhiepiscopesc, preot consilier arhiepiscopesc Dr. A. Gâlea, având cuvântul, atrage atenţia Consistoriului Spiritual Mitropolitan asupra actului de la dosar, prin care preotul inculpat este dat în judecată Consistoriului Spiritual şi insistă asupra gravităţii faptelor săvârşite de reclamant, prin care s-a făcut vinovat de delictul neascultării de chiriarhul său şi ieşirea de sub ascultarea autorităţii bisericeşti.

În consecinţă, cere respingerea apelului şi menţinerea sentinţei primei instanţe.

200

Se dă cuvântul acuzatorului care, în concluziile scrise şi depuse la dosar, arată netemeinicia motivelor invocate în apelul inculpatului şi evidenţiază sta­rea de drept şi de fapt pe care se întemeiază sentinţa apelată a primei instanţe. Acuzatorul, în concluziile sale, se ocupă de motivul invocat în apelul inculpatu­lui, că acest proces disciplinar ar fi urmarea unui conflict personal dintre incul­pat şi Î. P. S. Sa Mitropolitul Nicolae, ivit în jurul editării şi administrării foilor «Lumina Satelor» şi «Oastea Domnului» şi dovedeşte cu acte aflate la dosar cum inculpatul, preot Iosif Trifa, s-a făcut vinovat de învinuirea ce i se aduce pentru care a fost pedepsit de către prima instanţă: ieşirea de sub ascultarea ie­rarhului şi autorităţii bisericeşti. Părintele Iosif Trifa spune acuzatorul în re­chizitoriul său în loc să se arate recunoscător ierarhului său, care i-a dat o în­credinţare atât de înaltă în biserică şi i-a arătat toată dragostea părintească, a că­utat, în timpul din urmă, prilej să se sustragă controlului autorităţii sale biseri­ceşti, voind să mute tipografia şi foaia «Oastea Domnului» la Bucureşti. Mul­ţumită vigilenţei Î. P. S. Sale, acest plan n-a reuşit. Cu toate asigurările de su­punere şi ascultare date faţă de Î. P. S. Sa Mitropolitul Nicolae şi autoritatea bi­sericească, inculpatul I. Trifa găseşte alte modalităţi neiertate pentru ca să de­joace încrederea şi dragostea ce i s-au arătat. Abia la câteva luni numai, după încercarea nereuşită de a muta tipografia şi foaia «Oastea Domnului» la Bucu­reşti, în secret şi fără ştirea autorităţilor bisericeşti şi a Î. P. S. Sale Mitropolitul Nicolae, părintele I. Trifa cere organelor civile în drept organizarea Tipografi­ei pe numele său. Ardea de dorul de a se şti singur stăpân pe Tipografia şi foaia «Oastea Domnului». Văzând că, pentru acest plan al său, nu poate avea consimţământul Î. P. S. Sale Mitropolitul Nicolae, la data de 30 XII 1934 păr. Trifa s-a prezentat Î. P. S. Sale însoţit de doi colaboratori ai săi din Bucureşti, cu care ocaziune după relatările publicate în «Lumina Satelor» nr. 4, din 20 I 1935 au adus vorba de tipografie şi de gazete, spunând că: «ar fi bine să se fa­că altă rânduială... să se lase o mai mare libertate... căci altfel păr. Trifa nu lu­crează cu destulă însufleţire...» Î. P. S. Sa a răspuns că de la început a acordat păr. Trifa cea mai largă libertate şi nici nu-şi poate da seama prin ce ar mai pu­tea-o lărgi.

S-a arătat gata să retragă pe acei ori acel colaborator cu care părintele zicea că nu poate lucra împreună. Dar cu toate acestea păr. Trifa nu s-a arătat mulţumit, fiindcă dorea să i se recunoască tipografia ca proprietate a sa şi ca Oastea să meargă tot după tipografie. Atunci Î. P. S. Sa i-a arătat că nu-i poate lăsa lucrarea în Oastea Domnului şi la organele de propagandă ca un teren particular pe care să-l lucreze C. Sa în regie proprie, ci i-a adus aminte cum a fost chemat la această lucrare şi din ce mijloace materiale s-a înjghebat tipografia. În firul rechizitoriu­lui, acuzatorul prezintă facsimilul unei chitanţe de 130.000 lei ce i-a primit incul­patul de la Î. P. S. Sa Mitropolitul Nicolae. Iată motivele pentru care păr. Iosif Trifa a ieşit de sub ascultarea Ierarhului său şi a autorităţii Bisericii sale: nerecunoaşterea dreptului de proprietate asupra Tipografiei şi nerecunoaşterea liberei dispuneri asupra Mişcării Oastea Domnului. Acestea l-au făcut pe păr. Trifa să se retragă de la «Lumina Satelor» şi «Oastea Domnului» şi să-şi dea demisia

201

din postul ce-şi avea la Arhiepiscopia de Alba Iulia şi Sibiu, probabil în nă­dejdea că nu i se va primi această demisie, după cum reiese din declaraţiile incul­patului. Prin motivul de boală, invocat în cererea sa de demisionare, voia doar să apere planul ce-l urmărea, căci la câteva zile după demisie scotea o foaie nouă, „Iisus Biruitorul”, fără să aibă aprobarea canonică a autorităţii sale bisericeşti şi fără ca boala să-l stânjenească în redactarea acestei foi.

Ocupându-se de afirmaţia din apelul păr. I. Trifa că înţelege să rămână în Biserică şi că a căutat mereu numai înţelegerea, acuzatorul insistă asupra celor publicate în foaia „Iisus Biruitorul”, în care «ostaşii» sunt îndemnaţi la rezis­tenţă faţă de autoritatea bisericească şi cuprind aluzii răutăcioase şi invective la adresa ierarhului său. Păr. I. Trifa cheamă şi ţine adunări separate cu unii dintre ostaşi şi trimite emisari la ţară care caută să împrăştie între ostaşi duhul răzvrăti­rii şi nesupunerii faţă de autoritatea bisericească. Toate acestea nu sunt semnele supunerii şi ale înţelegerii. În această atitudine de nesupunere şi desconsiderare se găseşte păr. Trifa chiar şi după pronunţarea sentinţei primei instanţe, care sentinţă, prin stabilirea faptelor de care este învinuit şi prin pedeapsa cu care a fost pedepsit, ar fi trebuit să-l trezească la realitate să lase povârnişul spre care a alunecat. Dimpotrivă, în foaia sa, „Iisus Biruitorul”, critică sentinţa şi pe mem­brii primului for de judecată, bagatelizând activitatea duhovnicească a trimişilor Î. P. S. Sale în misiunile religioase şi caută pe toate căile să provoace o atmosfe­ră defavorabilă congresului Oastei Domnului, ţinut sub conducerea Î. P. S. Sale Mitropolitul Nicolae în ziua Pogorârii Duhului Sfânt din anul 1935. Chiar în zi­ua acestui congres, păr. Trifa a ţinut cu câţiva ostaşi o adunare aparte. Acuzato­rul, după cele spuse, conchide că apelul păr. Trifa nu este întemeiat şi ca atare nu poate infirma sentinţa apelată. Starea de fapt şi starea de drept a fost bine stabilită de către prima instanţă şi pedeapsa dată caterisirea este în sensul prevederilor canoanelor şi al dispoziţiunilor regulamentare. Inculpatul nici după judecarea sa de către prima instanţă n-a încercat să intre în ascultare faţă de Bi­serică şi ierarhul său, ci stăruie pe acelaşi povârniş. Apelantul nu aduce în ape­lul său nici o probă de nevinovăţie şi în toată atitudinea sa nu se poate găsi nici un moment atenuant. [Acuzatorul] cere deci respingerea apelului şi confirmarea întru toate a sentinţei apelate.

Inculpatul, având cuvântul îşi susţine întru toate apelul cu toate motivele invocate în apel. Îşi exprimă apoi părerea de rău că o chestiune atât de însem­nată ca cea din jurul Mişcării religioase Oastea Domnului este tratată atât de ironic de către păr. acuzator. Roagă Consistoriul Spiritual Mitropolitan să ju­dece această chestiune dintr-un punct de vedere mai înalt bisericesc.

Din lunga expunere a acuzatorului iese ca un fir roşu la iveală chestiunea proprietăţii Tipografiei «Oastea Domnului». Modul şi împrejurările în care a fost cumpărată de mine spune inculpatul sunt descrise în apel şi în numeroa­sele anexe de la dosarul cauzei. Ca completare, aminteşte că suma din care a cumpărat această tipografie provine în mare parte din vânzarea cărţilor sale şi numai în parte provine din daniile «ostaşilor» şi ale altor binevoitori ai Mişcă­rii. Când inculpatul a ieşit din sanatoriu a găsit la administraţia foilor şi a tipografiei

202

o datorie de un milion de lei, care trebuia plătită. În această situaţie, unul din colaboratorii săi, Dl. Lascarov-Moldovanu a intervenit la guvernatorul de atunci al Băncii Naţionale de unde a primit o subvenţie de 80 000 lei. O altă subvenţie de 130 000 lei de care aminteşte şi acuzatorul în rechizitoriul său a primit-o de la guvernul de atunci ca subvenţie politică. Cumpărarea tipografiei constituie un moment însemnat în Mişcarea Oastea Domnului pentru a cărui în­făptuire inculpatul şi-a expus sănătatea. Tocmai de aceea îl supără că chiar în punctul acesta al activităţii sale este învinuit. În ceea ce priveşte celelalte învi­nuiri cu privire la activitatea sa misionară trebuie să i se recunoască că, prin iniţierea Mişcării religioase Oastea Domnului, a creat ceva folositor pentru Bi­serică. Un spirit creator nu poate fi încătuşat în activitatea sa. «Eu spune incul­patul sunt un spirit creator şi deci nu puteam şi nu pot fi stingherit în activitatea mea prin măsuri înguste de ordin administrativ». Cauza conflictului spune incul­patul sunt colaboratorii mărunţi care au informat fals pe Î. P. S. Sa Mitropolitul Nicolae, spunând că eu aş fi agonisit milioane la foile «Lumina Satelor» şi «Oastea Domnului». În ce priveşte libertatea de acţiune la care s-a referit inculpatul în cur­sul apărării sale, la întrebarea ce i s-a pus în instanţă, inculpatul precizează că înţe­lege a se supune ordinelor chiriarhului său în toate privinţele, nu poate însă admite controlul îngust şi sectant al celor mărunţi. La o altă întrebare pusă în instanţă in­culpatul precizează că el n-a primit la început nici o administraţie la foaia «Lumina Satelor», toată administraţia fiind făcută de păr. Moruşca, actualul episcop al Americii şi [de] ajutoarele sale. Nesimţindu-se vinovat cu nimica, cere să fie absolvat şi rămâne sub ascultarea şi controlul Bisericii.

Acuzatorul, având cuvântul în replică, înainte de toate ţine să cerceteze afirmaţia inculpatului că rechizitoriul său ţinut în instanţă ar fi avut un caracter ironic. Rechizitorul cuprinde descrierea şi explicarea ţinutei şi activităţii pentru care a fost dat păr. Iosif Trifa în judecată. În legătură cu inculpatul că cumpăra­rea tipografiei constituie un punct însemnat al activităţii sale, acuzatorul face atent pe inculpat că daniile ce le-a primit pentru cumpărarea acestei tipografii nu-l îndrituiesc să se facă stăpân exclusiv pe această tipografie. În această cauză mai mult interesează modul în care voia să se facă inculpatul proprietar al acestei tipografii: încercarea de a muta tipografia la Bucureşti şi transcrierea ti­pografiei pe numele său fără ştirea şi aprobarea chiriarhului său şi a autorităţii sale bisericeşti. Aceste fapte constituie delictul ieşirii sale de sub ascultarea Bi­sericii, pentru care a fost pedepsit.

Afirmaţia făcută în instanţă de către inculpat că ar fi un spirit creator nu poate constitui un punct de apărare, ci cel mult arată păcatul trufiei de care este cuprins inculpatul. În declaraţia inculpatului că înţelege să se supună ordinelor chiriarhului său, rămânând sub ascultarea şi controlul Bisericii, este dezminţită de atitudinea ce a avut-o părintele Iosif Trifa de la declararea conflictului până azi. N-a dat nici o dovadă de reintrare în ascultarea Bisericii, din contră, perse­verează în neascultare prin editarea foii „Iisus Biruitorul” în care se cuprind alu­zii răutăcioase la adresa autorităţii bisericeşti. După ce păr. Iosif Trifa nici prin apărarea sa făcută în instanţă nu şi-a putut dovedi nevinovăţia, acuzatorul cere aprobarea sentinţei primei instanţe.

203

Inculpatul, având ultimul cuvânt, cere să se constate din tot ce a scris şi publicat după demisia sa din postul de preot şi după retragerea sa de la foile «Lumina Satelor» şi «Oastea Domnului» dacă a îndemnat pe cineva să iasă de sub ascultarea Bisericii. Din contră, se poate constata, din ceea ce a publicat în acest răstimp, că a îndemnat lumea să se ataşeze la Biserică. Cere deci absolvarea sa de sub învinuirile ce i se aduc şi, spre apărarea sa, depune la dosar pag. 5-6 din nr. 30/1935 al foii „Iisus Biruitorul”.

Consistoriul Spiritual Mitropolitan, fiind luminat, se retrage pentru deliberare.

Având în vedere actele de la dosar,

având în vedere sentinţa primei instanţe şi apelul intrat în contra acestei sentinţe,

având în vedere concluziile acuzatorului,

având în vedere apărarea verbală susţinută în instanţă a inculpatului, având în vedere că, prin încercarea de a-şi însuşi dreptul de proprietate asupra Tipografiei «Oastea Domnului» şi prin refuzul de a face o dare de seamă asupra gestiunii de la «Lumina Satelor» şi «Oastea Domnului», după cum i-a ce­rut autoritatea bisericească, prin publicarea foii „Iisus Biruitorul” fără autori­zaţia canonică a autorităţii bisericeşti, deşi asupra acestei îndatoriri i s-a atras în mod special atenţiunea, şi prin defăimarea în această foaie a chiriarhului său şi a autorităţii sale bisericeşti, precum şi prin îndemnul dat «ostaşilor» de a-l urma în această neascultare faţă de autoritatea bisericească, inculpatul s-a făcut vinovat de delictele stabilite în sarcina sa de către prima instanţă,

având în vedere că inculpatul nici după aducerea sentinţei primei instanţe nu a dat dovadă de îndreptare,

având în vedere că sentinţa primei instanţe este dată în conformitate cu prevederile canonice şi regulamentare ale Bisericii,

Consistoriul Spiritual Mitropolitan, în unanimitate, aduce următoarea SENTINŢĂ

Consistoriul Spiritual Mitropolitan respinge apelul înaintat şi confirmă în­tru toate şi pentru aceleaşi motive, sentinţa nr. 16/1935 a Consistoriului Spiritu­al Eparhial din Sibiu, adusă în cauză disciplinară preot. Iosif Trifa din Sibiu.

Dată şi pronunţată în şedinţa publică azi, la 11 sept. 1935, cu drept de re­curs în 30 de zile de la primirea sentinţei.

Preşedinte ss Dr. Nicolae Stinghe

Membri: ss Ioan Papp,

ss Ioan Popescu,,

ss Dr. Iosif Ieremia,

ss Dr. Andrei Buzdug.

Acuzator, ss Gheorghe Maior Grefier, ss Traian Petrişor”

„Declaraţie

(făcută de Păr. Trifa în şedinţa Consistoriului Spiritual Mitropolitan în cursul apărării sale, care declaraţie s-a trecut în sentinţă foarte sumar -n. a.)

204

...Înţeleg să reintru în ascultare ierarhică astfel: cu întreaga mea creaţie şi înfăptuire de la «Oastea Domnului»: Tipografie, Librărie, foaie, editură de cărţi etc. intru în controlul şi supravegherea spirituală, canonică, dogmatică, biseri­cească a Bisericii şi a superiorilor mei, supunând foaia controlului şi cenzurii bisericeşti şi luând înţelegere şi binecuvântare în toate iniţiativele mişcării, ce­rând însă să am libertate în creaţia şi înfăptuirea mea, fără acel jignitor amestec administrativ care a cauzat tulburarea trecută.

Creaţia şi înfăptuirea de la «Oastea Domnului» (Tipografia, Librăria, foaia) sunt rodul muncii şi jertfirii sănătăţii mele şi cred că sunt în drept să am liber­tate în această înfăptuire. Aceasta tocmai pentru a putea lucra cu şi mai multă izbândă. De când e lumea aşa a fost că orice spirit creator a avut lipsă de liber­tate de creaţie şi înfăptuiri. Această libertate o cer şi eu în cadrul strict al con­trolului spiritual, canonic, dogmatic al Bisericii şi al superiorilor mei...”

Sufletul nevinovat se înşală întotdeauna când are de-a face cu oamenii şi judecăţile lor...

Ştiindu-se nevinovat, el crede în izbânda cauzei sale drepte şi în valoarea argumentelor lui. Nici nu se poate gândi că aceste adevăruri ar putea fi călcate în picioare şi nesocotite până ce se dă sentinţa. Abia atunci vede el ce sunt oamenii lumii şi ce fel de judecată fac ei.

Aşa şi Părintele Iosif... A crezut atât de puternic în dreptatea cauzei sale... A fost atât de sigur de argumentele sale... a fost atât de convins de importanţa realizărilor sale, încât nici o clipă nu s-a îndoit de recunoaşterea acestora.

Pe de altă parte, era atât de încrezător în capacitatea de discernământ a oa­menilor Bisericii şi de importanţa problemei pentru Biserică, încât nu şi-ar fi putut niciodată închipui că nu se vor pune aceste valori mai presus de orice in­teres personal şi ambiţie de moment.

Dar, din felul cum au decurs lucrurile în acest al doilea proces de la Sibiu, omul trimis de Dumnezeu a înţeles că sentinţa lui fusese şi dată, înainte de pro­ces... Că osândirea lui fusese şi hotărâtă, mai dinainte de prima judecată...

Şedinţele acelea aveau rostul numai de a arunca praf în ochii oamenilor; de a-i orbi pe cei lesne-crezători. Întocmai ca judecata Mântuitorului, a Cărui moarte fusese hotărâtă cu mult mai înainte de procesul Său (Ioan 11, 47-53).

Slăvit să fie Domnul!

205

Meditaţii:

ÎNAINTE, TOT ÎNAINTE

Voi, ostaşii Jertfei Sfinte, care legământ aţi pus cu o dragoste fierbinte, înainte, tot ‘nainte, ascultându-L pe Iisus.

Inimile voastre poarte Duhul Sfânt primit de Sus, neînspăimântaţi de moarte, mai departe, mai departe duceţi steagul lui Iisus.

Apăraţi şi mai departe Adevărul neapus, pân-la cruci şi la morminte, înainte, tot ‘nainte, neclintit lângă Iisus.

Nu priviţi nici într-o parte, ţineţi drept ce vi s-a spus, peste grijile deşarte, mai departe, mai departe, pentru slava lui Iisus.

Harul sfintelor cuvinte să vă ţină ochii Sus, spre cununa slavei sfinte, înainte, tot ‘nainte până vi-o va da Iisus.

Peste tot ce ne desparte, cu un duh şi mai supus, credincioşi până la moarte, mai departe, mai departe să rămânem cu Iisus.

Sus, în Ţara slavei sfinte ne aşteaptă-un har nespus mai presus de orice minte;

206

înainte, tot ‘nainte să-l primim de la Iisus.

Pentru viaţa fără moarte, pentru slava făr-apus, pentru-a Biruinţei parte, mai departe, mai departe, vom învinge cu Iisus.

Clevetirea face rău la trei inşi deodată:

celui bârfit,

celui care ascultă

şi, mai cu seamă, celui ce bârfeşte

Sf. Vasile cel Mare

Bârfitorul mănâncă pe fratele său şi muşcă pe aproapele său.

Sf. Ioan Gură de Aur

Nimeni dintre oameni nu L-a cinstit atât de mult pe Dumnezeu ca acei care şi-au dat viaţa pentru El.

Sf. Ioan Gură de Aur

Dacă voi cinstiţi pe binefăcătorii voştri trupeşti,

cu atât mai mult sunteţi datori a-i cinsti şi a-i mulţumi pe binefăcătorii voştri cei duhovniceşti, care vă ajută în faţa lui Dumnezeu.

Teofilact Rom. 1 Tes.

8. A TREIA JUDECATĂ

„...Să ştiţi că mai este o ju­decată...” (Iov 19, 29)

Nădejdea în izbânda dreptăţii şi în triumful adevărului nu piere însă din inima celui nevinovat, niciodată. Căci Dumnezeu nu o lasă să piară, fiindcă oricât de mari ar fi silnicia şi nedreptatea, odată şi odată dreptatea tot va învinge şi adevărul tot va triumfa. Ori de pe pământ, ori de sub pământ.

Când la prima instanţă nu i se face dreptate, nevinovatul nădăjduieşte într-a doua. Când nici a doua nu-i face, apelează la o a treia. Iar când nici aceasta nu-l îndreptăţeşte, crede în următoarea. Până la ultima, care va fi cea dreaptă şi de­săvârşită, fiindcă va fi făcută de Însuşi Cel Drept şi Desăvârşit.

Deci iată-l pe omul lui Dumnezeu trecând, ca Domnul lui, de la o judecată la alta. Din Sibiu, la Bucureşti. La cel mai înalt scaun de judecată bisericească de pe pământ. La Patriarhie, la Sf. Sinod.

Acolo, îşi zicea el, nu se poate să nu se judece mai limpede şi mai înţelept, mai cu simţul temerii faţă de Dumnezeu, al respectului faţă de Adevăr şi al grijii faţă de interesele Bisericii.

Cu aceste nădejdi în inimă, Părintele Iosif îşi pregătea recursul pe care avea de gând să-l înainteze la Sf. Sinod împotriva sentinţelor de la Sibiu... Şi nădej­dea aceasta era cu atât mai întemeiată în inima sa, cu cât, atât Oprişan, Lascarov-Moldovanu, Paschia cât şi încă alţii de la Bucureşti care nu mai conteneau să-i arate „marea lor prietenie şi admiraţie” îi spuneau de fiecare dată despre „înalta apreciere” pe care i-o arată patriarhul Miron Cristea. Toate acestea, în vederea vechiului lor scop, de a-l duce la Bucureşti, spre a le rămâne apoi lor moştenirea Oastei.

Patriarhul însuşi nu se ferise să strecoare ici-colo câte ceva din vorbele şi gesturile care să le îndreptăţească presupunerea că el s-ar bucura şi ar sprijini mutarea centrului Oastei la Bucureşti. Desigur că îşi avea şi el planurile şi îm­potrivirile sale contra mitropolitului Bălan, însă ştia să şi le ţină foarte bine as­cunse. De multă vreme dorise să-i ia la el floarea Oastei, cu care se împodobea

208

mitropolitul Bălan, dar nu ştia cum... Asociaţia sa, care îi purta numele - «Patriarhul Miron» era o floare veştedă pe care, cu oricâte subvenţii şi laude o „stropea” s-o învie, tot n-o putea ajuta cu nimic. Ca orice lucrare omenească, şi asociaţia asta era fără nici o putere şi fără nici o viaţă.

Dar Oastea, ei, Oastea Domnului era altceva. Era tot mai vie, mai puternică şi mai mare. De ce să nu pună mâna pe ea!

Acum era momentul să şi-o însuşească şi s-o oficializeze el, cu numele lui şi s-o cunune cu asociaţia «Patriarhul Miron»...

Începu deci să se arate „binevoitor” faţă de Oaste şi faţă de părintele cel „nedreptăţit la Sibiu din pricina asprimii lui Bălan”...

În urma acestei „bunăvoinţe” (în care credea sincer, din nou) Părintele Iosif capătă un mai mare temei să nădăjduiască în dreptatea judecăţii sale de la Bucureşti.

Astfel, înainte de a trimite recursul la Patriarhie, „Iisus Biruitorul” nr. 41, din 6 oct. 1935, împărtăşea cititorilor săi un semn promiţător:

„Înalt Preasfinţitul Patriarh, despre «Oastea Domnului» şi iniţiatorul ei...

Am spus şi mai înainte şi repetăm şi acum că în «furtuna» în care am stat, am avut o mare mângâiere care ne-a venit de la Întâiul Ierarh al Bisericii noastre.

De câte ori Părintele nostru Iosif a stat în faţa Î. P. S. Patriarh, s-a bucurat că a găsit un suflet părintesc, larg, înţelegător al chestiunilor ce au frământat apele Oastei Domnului. Sfaturile pe care acest luminat ierarh le-a dat iniţiato­rului Mişcării noastre duhovniceşti au găsit primirea cea după cuviinţă. Domnul răsplătirilor să-i dea, la vreme potrivită, pentru câtă mângâiere şi pace a adus în «casa» Oastei, «răsplata» Sa.

Acum, de curând, fiind o adunare misionară a preoţilor din Arhiepiscopia Bucureştilor la Buşteni, prezidată de Î. P. S. Sa, între alte chestiuni referitoare la misionarism, s-a vorbit şi de Oastea Domnului şi iniţiatorul ei.

Întâiul Ierarh al Bisericii a găsit de bine să dea binecuvântarea Sa acestei Mişcări, să îndemne pe preacucernicii protoierei şi preoţi a se apropia cu dra­goste de ea.

«Sunt bătrân, a zis Înaltul prelat, şi n-aş voi să intru în mormânt sub apăsa­rea că o Mişcare ca aceea a Oastei Domnului ar fi potrivnică Bisericii. Cunosc şi eu ce este ortodoxia şi pot spune că Mişcarea aceasta, încadrată în Biserică, s­a dovedit a fi ceea ce ne trebuia. Ca şi asociaţiei ce-mi poartă numele, i-am dat binecuvântarea mea să lucreze în Arhiepiscopia Bucureştilor, fiind încredinţat că am făcut un serviciu bun Bisericii.»

«Cât despre Părintele Iosif, pe care, pentru greşeala ce i se impută, eu l-aş fi iertat pentru cât bine a făcut Bisericii, vă pot asigura că este un adevărat pre­ot, în slujbă adevărată.»

«Cărţile lui sunt cele mai bune din literatura noastră religioasă populară. Vă sfătuiesc să le citiţi, ca să vă încredinţaţi. Experienţa am făcut-o eu însumi cu una din ele (cele 500 istorioare) din care citesc cu plăcere unei nepoate a mele.»

209

«Că s-ar fi strâns bani în jurul întreprinderii pe care a promovat-o, era de aşteptat. Doar orice autor are drepturile lui de lucrător. Şi ştim că este unul din cei care au lucrat mai mult pe tărâmul religios popular.»

Iată numai câteva gânduri pe care le-am aflat de la părtaşii adunării de la Buşteni în legătură cu Lucrarea Oastei şi a iniţiatorului ei.

Nu suntem în stare a mulţumi Domnului pentru ochiul cu care priveşte spre «casa» Oastei cel mai Înalt Ierarh al Bisericii noastre.

Dumnezeul marilor îndurări să-i fie răsplătitor, dându-i o lungă şi fericită păstorire”.

Între timp, în cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureştilor aveau loc „mari miş­cări şi adunări pentru organizarea Oastei” şi pregătirea terenului pentru primirea în Capitală a centrului Oastei pe ţară şi a strămutării acolo a Părintelui Iosif cu tot ce avea în Sibiu.

Mutarea aceasta se lega de rezultatul bun pe care (se credea sincer) îl va avea recursul Părintelui Iosif la Sf. Sinod.

La acest rezultat bun se gândea fiecare dintre cei trei, diferit. Şi fiecare, din punctul său de vedere: Oprişan într-un fel, dorind să-şi pună numele său îndată după al părintelui, în fruntea Oastei. Patriarhul, urmărindu-şi şi el ale sale sco­puri. Iar părintele, obosit de hărţuielile de atâţia ani ale atâtor josnicii, spera săşi poată revărsa mai liniştit în slujba Domnului marele şi sfântul prisos de pute­re şi de har pe care îl primea de Sus, în măsură tot mai sporită.

Lucrurile părea că merg îmbucurător. Oprişan, Lascarov, Paschia şi încă alţii din Bucureşti ţineau tot mai strâns „legătura” dintre Oaste şi patriarh, înfăţişându-se acestuia ca trimişi şi împuterniciţi ai Părintelui Iosif. Şi, tratând totul în numele Părintelui.

În audienţe speciale sau cu alte ocazii aveau loc diferite discuţii pentru a se aranja cât mai bine totul.

În astfel de condiţii, la începutul lunii octombrie a anului 1935, Părintele Iosif făcu şi trimise următorul

„Recurs înaintat Sf. Sinod

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,

Subsemnatul preot protopop Iosif Trifa, de la Biserica Catedrală Ortodoxă din Sibiu, a Arhiepiscopiei şi Mitropoliei Ardealului, fiind condamnat de către Consistoriul Spiritual Mitropolitan la pedeapsa caterisirii pentru vinovăţia de schismă,

în termen legal declar recurs în contra sentinţei de condamnare.

Insist totuşi şi precizez următoarele:

Înainte de război - 1914 la noi, în Ardeal, din cauza persecuţiunii ungu­rilor, Biserica noastră ortodoxă a fost nevoită să aibă mai multă activitate naţională

210

decât religioasă, pentru că trebuia apărată, în primul rând, fiinţa naţiunii noastre ameninţată de unguri.

În timpul războiului a fost ales ca Mitropolit repauzatul Mangra care s-a sinucis în oct. 1918.

Din cauza tulburării războiului şi a lipsei de conducere până la unire şi după unire, până în 1920, când, pe tronul mitropolitan s-a suit Î. P. S. Sa Dr. Nicolae Bă­lan, în Ardeal n-a existat aproape deloc activitatea ortodoxă generală, organizată.

Eu, în situaţia mea de preot văduv la ţară, îmi căutam, prin anii 1920-21, un post la oraş. Aveam posturi la Cluj şi Sibiu; am preferat însă Sibiul, dându-mi-se postul de duhovnic la Academia Teologică. În vremea aceea eram deja un nume cunoscut în presa noastră bisericească şi naţională. Aveam tipărită la Arad şi o carte de predici «Spre Canaan».

În legătură cu venirea mea la Sibiu nu s-a pus niciodată în discuţie planul unei misiuni speciale, nici de scoaterea unei foi populare încă nu fusese vorba. Venisem la Sibiu într-o slujbă administrativă, ca oricare altul, şi am fost prefe­rat aşa cum au fost preferaţi şi alţi preoţi care aveau darul condeiului (păr. Gh. Maior, pr. M. Neagu, pr. Gh. Cristescu, pr. A. Nanu), avându-se în vedere şi colaborarea noastră la revistele eparhiale («Telegraful Român», «Revista Teo­logică»). Paralel cu aceasta, precizez că, în acele timpuri, în Biserica ortodoxă ardeleană, eliberată întrucâtva de activitatea naţională activă, printre principa­lele obiective ale noului ierarh, a fost şi lupta confesională pentru readucerea fraţilor greco-catolici la matca ortodoxiei. Şi de aceea greco-catolicii, între al­tele, aveau deja din anul 1919 o foaie religioasă poporală, anume revista scrisă pentru popor, «Unirea Poporului». Peste puţin timp de la venirea mea la Sibiu, în preajma anului 1922, s-a pus într-un comitet, în care aveam un rol neînsem­nat, chestiunea scoaterii unei foi religioase poporale spre «luminarea» şi spre «pacea şi buna înţelegere între toţi fiii neamului nostru românesc».

Din comitetul de iniţiativă făceau parte asesorii consistoriali şi profesorii de la Academia Teologică. Postul meu modest de duhovnic al Academiei Teo­logice cerând mai puţină ocupaţie, am figurat ca redactor al foii «Lumina Sate­lor». Administraţia şi conducerea acestei foi o avea cumnatul Î. P. S. Sale, păr. Moruşca. Pe urmă, păr. Moruşca, plecând din Sibiu, Arhiepiscopia, printr-o lip­să de interes, a lăsat cu timpul ca totul să rămână asupra mea.

Lupta confesională pentru readucerea greco-catolicilor la matca ortodoxiei a fost deci ideea călăuzitoare a Î. P. S. Sale la înfiinţarea «Luminii Satelor» şi nu crearea unui curent religios de felul «Oastei Domnului».

În anul 1923, personal, am pornit, în coloanele foii «Lumina Satelor», un voluntariat contra păcatelor. Accentuez: din acest voluntariat a ieşit Mişcarea Oastea Domnului. În cursul anilor am tipărit şi multe cărţi religioase, am des­chis o librărie religioasă, mi-am cumpărat o tipografie proprie şi am scos şi o foaie proprie, «Oastea Domnului».

În timpurile acestea, pentru foile publicate şi pentru cărţile mele, eu am achitat aproape opt milioane (8 000 000) lei tipografiei Arhiepiscopiei şi aproape

211

400 000 (patru sute de mii) lei, drept chirie Arhiepiscopiei pentru prăvălia şi încăperile în care îmi instalasem Librăria «Oastea Domnului».

Aceste două fapturi, adică faptul că plătisem tipografiei Arhiepiscopiei ti­parul foilor şi publicaţiilor mele, ca orice particular, cum şi faptul că deşi Ar­hiepiscopia avea librăria ei, m-a primit chiriaş cu librăria mea, dovedeşte că Oastea Domnului era o lucrare aparte din Arhiepiscopie şi anume că era a mea, fiind întemeiată de mine.

Aceasta se confirmă prin următoarea constatare din sentinţa nr. 16/1935 a Consistoriului Spiritual Eparhial: «Nemulţumit de sumele mari de bani pe care trebuia să le verse periodic pentru tipărirea cărţilor sale tipografiei Arhidiecezane din Sibiu, şi-a pus în gând să înfiinţeze o tipografie proprie. Fireşte, n-a cerut nici o aprobare...».

Se recunoaşte deci din această constatare a primei judecăţi că:

a. foile şi cărţile ce tipăream erau ale mele, deci nu ale Arhiepiscopiei;

b. pentru tipărirea lor vărsam sume mari de bani tipografiei arhidiecezane, ca orice particular;

c. că am voit să-mi înfiinţez tipografia proprie, deci nu a Arhiepiscopiei;

d. că nu am cerut nici o aprobare.

Mai departe sentinţa arată că, cu suma de 316 000 lei, donaţi de «ostaşi» şi cu 80 000 lei donaţi de Banca Naţională, am comandat în Germania o tipografie de 1 500 000 lei, din care, zice sentinţa, «de bună seamă, o parte însemnată a rămas datorie»...

Aceasta nu este adevărat, pentru că tipografia am cumpărat-o eu cu ba­nii mei proprii, în anul 1929, înainte de strângerea donaţiilor. Şi, de atunci, ea este transcrisă după toate cerinţele legii pe numele meu. (Conform con­tractului cu firma Schelter-Giesecke din 24. 10. 1929 şi 11. 11. 1929, brevet de industrie nr. 11 862, anul 1929, Reg. Industrial a 115/1929, Jurnalul Cons. de Miniştri nr. 2494, publicat în Monit. Oficial nr. 26830. nov. 1929. Şi după noua organizare din 1923-33, la Camera de Comerţ şi Ind. 2788 din reg. cronologic nr. 1335, analitic în 26. 2. 1934 şi Mon. Of. nr. 212, pag. 6728, din 14. 02. 1934.)

Deci fără nici o urmă de îndoială Î. P. S. Sa m-a lăsat să strâng bani, m-a lăsat să comand tipografia, m-a lăsat să semnez poliţa cambiei (de 40 000 lei lunar), să instalez tipografia fără ca Î. P. S. Sa sau Consistoriul Arhiepiscopesc să întrebe: cum se comandă, cui aparţine, cu ce bani s-a plătit?

Această inexplicabilă tăcere nu are, nu poate avea altă explicaţie decât ace­ea că Î. P. S. Sa şi tot Consistoriul Arhiepiscopesc ştiau în acel moment că tipo­grafia era a mea proprie, că eu eram proprietarul ei.

Se întâmplă însă un fapt extraordinar, anume: sentinţa zice: «Ţinta sa era să tipărească acolo atât cele două foi sau măcar «Oastea Domnului» cât şi cărţile sale, având însă Mitropolia tipografia proprie nu i-a încuviinţat trece­rea foilor la altă tipografie. De aici supărarea p. cuv. sale. De aici înainte cu Păr. Trifa se întâmplă o mare schimbare la faţă»...

212

Oricine este dator să se întrebe: Î. P. S. Sa pentru ce nu m-a oprit să co­mand, să aduc şi să instalez tipografia? Nu ştia că o aduc ca să tipăresc acolo foaia şi cărţile mele? Nu ştia că are tipografie proprie a Arhiepiscopiei şi că nu voi mai tipări acolo? Ce fel de iubire şi grijă părintească a avut pentru mine?

Aici trebuie să arăt cauza, mobilul Î. P. S. Sale:

În anul 1930, Î. P. S. Sa, care până în acel moment s-a interesat prea puţin de Oastea Domnului, a văzut cu uimire că ea este cea mai mare mişcare reli­gioasă care a existat la noi şi că s-a întins pe întreaga ţară. A socotit că merită să fie a Î. P. S. Sale, să fie încadrată în funcţionarism şi regionalism.

Aceasta însă eu nu voiam cu nici un preţ, pentru că ştiam că funcţionarismul şi birocratismul ucid orice mişcare, iar regionalismul Î. P. S. Sale era deja depăşit, mişcarea se întinsese pe toată ţara, nu mai putea fi a unei singure episcopii sau mitropolii, eu doream să fie a Bisericii întregi.

Deci eu eram piedica, ce se opunea planului Î. P. S. Sale de a acapara Oas­tea Domnului.

Eu deci trebuia să fiu desfiinţat şi înlăturat de la Oastea Domnului. Neexistând altă cale, am fost lăsat liber, prin tăcere, să comand tipografia şi am fost îndemnat, prin această libertate, să mă îndatorez cu peste un milion, pe poliţe, însă nu mi s-a dat voie să tipăresc toate lucrările Oastei Domnului în tipografia mea.

Ce avea să urmeze ştia toată lumea: neputând plăti, eu aveam să fiu decla­rat falit, iar tipografia mea, vândută. Eu, fiind apoi dezacordat, ca falit, nu voi mai putea fi conducătorul Oastei Domnului... În momentul acela, când Oastea urma să fie văduvită de conducătorul ei, Î. P. S. Sa urma să devină salvatorul ei şi să ia Oastea Domnului sub scutul său...

Eu m-am opus acestui plan al Î. P. S. Sale.

Opunerea mea la planul Î. P. S. Sale este cauza pentru care Î. P. S. Sa, neputându-mă desfiinţa pe prima cale, m-a desfiinţat pe a doua. Sub pretext că am ieşit din ascultare, m-a trimis în judecată şi am fost caterisit.

Deci, la acest nenorocit proces, nu este, nu poate fi vorba de vinovăţie, de schismă constând în neascultarea de chiriarhul meu şi ieşirea de sub asculta­rea autorităţii bisericeşti. Cauza adevărată, unicul adevăr este: dorinţa şi vo­inţa Î. P. S. Sale de a lua în stăpânirea sa Oastea Domnului, pentru a o arăta ca pe o creaţiune a Sa şi pentru a o reduce şi reţine în mitropolia Sa.

Eu m-am apărat. Am apărat Oastea Domnului pentru că ea este instrumentul Domnului pentru întreaga noastră Biserică Ortodoxă. Am adânca mea convingere că birocratismul Sibiului, cel mai formalist şi cel mai încet, şi regionalismul Î. P. S. Sale aveau să desfiinţeze Mişcarea, pentru că Oastea Domnului am în­temeiat-o pe spiritul viu al Domnului şi pentru întreaga ţară şi Biserică.

M-am apărat şi pe mine, căci am pus aici 14 ani de muncă şi am pus, mai ales, sănătatea mea, care e distrusă.

Nu-i adevărat că am voit să fug la Bucureşti cu tipografia mea.

213

Adevărat este că Î. P. S. Sa, refuzându-mi orice ajutor material nici măcar să tipăresc «Lumina Satelor» pe un anumit timp la tipografia mea nu puteam face altceva decât să mă strămut în altă parte. Am ales Capitala ţării, Bucureşti, pentru că acolo este inima ţării şi a Bisericii. Şi pentru că Î. P. S. Sa Patriarhul nostru, Dr. Miron Cristea, m-a ascultat şi m-a înţeles cu creştinească bunătate.

Î. P. S. Sa Mitropolitul Bălan, după ce îmi refuzase ajutor, m-a oprit cu forţa publică să mut tipografia şi «Oastea Domnului» la Bucureşti.

Mai târziu mi s-a confiscat numele Mişcării; şi câţiva membri, căci Oastea Domnului cea mare a rămas cu mine. Mi-a luat foaia «Oastea Domnului» am scos foaia „Iisus Biruitorul”. A oprit-o pentru un timp şi pe aceasta cu interven­ţia cenzurii şi a forţei.

I. Violarea art. 253, 51, 196 Regulament şi a principiului că: nimeni nu poate fi şi reclamant şi judecător în propria sa cauză...

Se constată în mod neîndoios că eu am fost acuzat şi condamnat pentru de­lictele de neascultare faţă de ierarhul meu şi ieşirea de sub ascultarea autorităţii bisericeşti. Şi că aceste fapte s-au produs faţă de Î. P. S. Sa Mitropolitul Nicolae Bălan.

Deci, în speţă, Î. P. S. Sa este reclamant şi parte. Dar tot Î. P. S. Sa este ju­decător, pentru că Regulamentul prevede în art. 196, aplicabil şi la Consistoriul Mitropolitan, că «sentinţa se trimite chiriarhului spre aprobare».

Această aprobare conţine de fapt o nouă judecată a procesului. Aceasta re­zultă din textul aliniatului următor, care prevede: «În caz de respingere a sen­tinţei, Consistoriul Local judecă din nou cauza».

Rezultă clar că Î. P. S. Sa este judecător unic, aprobând sau neaprobând sentinţa, peste Consistoriul Spiritual Mitropolitan. Conform principiului de drept, sus arătat, Î. P. S. Sa nu poate fi şi reclamant şi judecător. Trebuia ca să se judece şi să se sesizeze din oficiu şi să trimită afacerea de la început la altă mitropolie.

Pentru acest motiv cer casarea deciziunii.

II. Violarea art. 209, 210, 211 şi 212 din Regulament, cu exces de putere

a) Am fost dat în judecată de către autoritatea bisericească, reprezentată canonic şi legal de Î. P. S. Mitropolit. Reclamant particular nu a existat şi nici nu poate exista pentru delictul neascultării de ierarh şi ieşirea de sub ascultarea autorităţii bisericeşti. Pe baza textelor sus arătate şi în special art. 210 şi 211 ca­re prevăd: Acuzarea înaintea instanţelor judecătoreşti bisericeşti exercită fun­cţiunea de organ al legii şi al autorităţilor pe care le reprezintă, acuzator a fost numit pr. Gheorghe Maior, care şi-a îndeplinit oficiul.

Se constată însă că în şedinţă a fost admis a se prezenta, ca reclamant, Con­siliul Arhiepiscopesc, prin Dr. Andrei Gâlea. Se mai constată că acesta a susţi­nut efectiv acuzaţia, arătând că m-am făcut vinovat de delictul neascultării de chiriarh şi de ieşirea de sub ascultarea autorităţii bisericeşti... Deci au fost doi

214

acuzatori şi fiecare în parte a susţinut acuzarea în contra mea. Ca acuzator însă, păr. Dr. Andrei Gâlea nu poate figura, deoarece, fiind referent, se găsea incom­patibil, conf. art. 73 Regulament. Aceasta constituie o violare, prin exces de putere, a textelor sus arătate.

b) însă şi mai grav e faptul că acest reprezentant al Cons. Arhiepiscopesc şi al doilea acuzator a fost acuzator legal la prima instanţă, aşa cum se constată din Sentinţa nr. 16/1935, a Cons. Spiritual Eparhial, care arată că: «a participat procu­ror general consilier arh. referent Dr. A. Gâlea, ca reprezentant al autorităţii bise­riceşti...». Nu putea fi decât reprezentant al Consiliului Spiritual Arhiepiscopesc, pentru că făcea parte din personalul Consistoriului Spiritual Eparhial.

Faptul că reprezentantul autorităţii bisericeşti, acuzatorul de la prima in­stanţă, Dr. Andrei Gâlea, a fost adus la instanţa superioară ca reprezentant al Consiliului Arhiepiscopesc, alături de acuzatorul legal, pr. Gheorghe Maior, constituie un extraordinar exces de putere.

Cer casarea sentinţei pentru acest motiv.

III. Violarea principiului de bază al Bisericii Creştine: Dumnezeu atot-Ştiutorul, Făcătorul Cerului şi al Pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute este Principiul de Autoritate şi, conform rugăciunii: «facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pre pământ», Dumnezeu este Judecătorul Absolut şi Definitiv, con­form rugăciunii «aşa judec Eu şi judecata Mea este dreaptă».

În societatea creştină, numită «Biserica Creştină», episcopul, care este re­prezentantul lui Dumnezeu aici, pe pământ, este obligat să se conforme dogmei sus-arătate, adică este obligat să reprezinte complet şi permanent autoritatea şi să fie în toate cazurile judecător unic şi absolut.

În cazul meu, condamnarea mea la caterisire este nulă de drept. Eu nu pu­team fi condamnat pe baza textelor din Sfânta Evanghelie, Sf. Apostol, Canoa­ne, şi Regulam. de disciplină bisericească, decât dacă Î. P. S. Sa, mitropolitul meu, faţă de care se zice că eu am căzut în vină de ieşire din ascultare, rămâne stăpânul meu bisericesc, adică rămâne judecătorul meu. Dacă însă Episcopia Sa părăseşte această poziţie dogmatică şi canonică şi, în loc să-mi fie judecător unic şi absolut, se adresează judecăţii lumeşti... dacă în contra mea Î. P. S. Sa face plângere la Tribunalul civil lumesc şi cere ca, pentru tipografie şi celelalte chestiuni materiale accesorii care au provocat neascultarea între Î. P. S. Sa (reprezentant al lui Dumnezeu şi judecătorul meu) şi mine (preot al Bisericii şi supus al său) să judece şi să facă dreptate judecătorul civil, lumesc, atunci Î. P. S. Sa se dezbracă singur de autoritatea bisericească, încetează să mai fie ju­decător al meu. În consecinţă, eu nu mai pot fi condamnat şi judecat pe baza textelor sus-arătate de către Consistoriu.

Dogma «Biserica este în episcop» este valabilă şi executorie faţă de mine numai atâta timp cât şi «episcopul este în Biserică», în sensul că nu părăseşte autoritatea bisericească de judecător pentru a se adresa autorităţii lumeşti spre a fi judecat.

215

Consistoriul Mitropolitan a cunoscut că Î. P. S. Sa s-a adresat Tribunalului Civil Sibiu deoarece acest fapt este prevăzut în sentinţa nr. 16/1935 a Consistoriului Eparhial şi că a făcut proces contra mea. Această cunoaştere, fiind de ordine publică, chiar fără cererea specială a mea, obligă pe Consist. Spiritual Mitropolitan să se sesizeze de ea, să constate că Î. P. S. Sa a ieşit din Biserică, că m-a scos şi pe mine din Biserică, ducându-mă înaintea judecătorului lumesc.

Î. P. S. Sa este astăzi reclamant contra mea înaintea Tribunalului din Sibiu. În această judecată lumească Î. P. S. Sa poate câştiga procesul şi aceasta va în­semna că a avut dreptate. Dar poate să şi piardă procesul căci aşa este judecata lumească. Însă dacă pierde procesul va însemna că nu a avut dreptate. În ce si­tuaţie se va găsi atunci Î. P. S. Sa? Poate exista episcop, reprezentant al lui Dumnezeu, judecător unic şi absolut, dovedit de nedreptate de către judecătorii lumeşti, pe care singur şi i-a ales?

Aşa fiind, judecarea mea nu are obiect şi trebuie să fiu achitat.

Pentru acest motiv cer casarea.

IV. Violarea dogmei creştine relative la obiectivitatea acordării iertării, dacă este cerută: o misiune esenţială

Se constată că la data de 19 aprilie 1935 mi-am cerut, în scris, iertare de la Î. P. S. Sa. Cu toate acestea, Î. P. S. Sa a respins iertarea mea pe motiv că mi-am cerut iertarea condiţionată de soluţionarea chestiunilor care au produs conflic­tul. Acesta este adevărul.

Dar eu am dovedit că Oastea Domnului, cu publicaţiile ei şi cu tipografia, sunt întemeiate de mine, sunt cumpărate de mine şi deci sunt proprietatea mea. Dovadă că eu am înfiinţat Oastea Domnului şi ziarul şi toată lucrarea, între multe altele, sunt şi faptele netăgăduite că:

1. Eu am plătit Tipografiei Arhidiecezane aproape opt milioane de lei pen­tru tipăririle în legătură cu Oastea Domnului.

2. Am plătit chirie Arhiepiscopiei pentru Librăria «Oastea Domnului» şi localurile foilor aproape 400 mii lei.

3. Am plătit deficitele foii «Lumina Satelor» în decursul numai al anilor 1931, 1932, 1933 circa 300 mii lei.

4. Am fost impus şi am plătit Arhiepiscopiei dobânzi la sumele întârziate.

Susţinerea Î. P. S. Sale că tipografia trebuie să fie proprietatea arhiepisco­piei este neîntemeiată, pentru motivele arătate anterior, şi, dacă este aşa, pentru ce m-a pus să plătesc atâtea sume de bani?

În tot cazul, de ce m-a pus să plătesc dobânzi, căci nimeni nu-şi plăteşte dobânzi lui însuşi! Afirmaţia Î. P. S. Sale că tipografia este cumpărată cu banii Arhiepiscopiei, este absolut neîntemeiată pentru că tipografia este cumpărată:

a) Din venitul celor aproape jumătate milion de cărţi editate şi tipărite de mine. Se trece cu vederea faptul că sunt şi scriitor şi autor de cărţi religioase şi

216

am tipărit aproape 30 de cărţi în aproape 500 mii de exemplare, cum arată sta­tistica publicată în foaia «Oastea Domnului» anul 1933, nr. 1. Cu aceşti bani, care sunt rodul muncii mele cinstite, mi-am cumpărat tipografia.

Tot aici au intrat şi banii rezultaţi din vânzarea pământului fiului meu, Tit.

b) Darurile şi ajutoarele despre care se face atâta caz s-au folosit şi s-au cheltuit în scopul în care s-au strâns, după cum arată colecţia foilor. În cea mai mare parte, acestor daruri şi ajutoare s-au consumat la acoperirea deficitului fo­ilor. Căci pentru susţinerea foii «Lumina Satelor» eu am acoperit din al meu un deficit de cca. 300 mii lei. În acest deficit au intrat şi ajutoarele. În acest deficit a intrat şi ajutorul de 80 mii lei de la Banca Naţională. Concludent (în această privinţă) este şi faptul că, în decursul lunii ianuarie a. c., actuala administraţie a foii «Lumina Satelor», sub directa supraveghere a Arhiepiscopiei, a avut şi are o datorie la tipografia Arhidiecezană pentru tiparul pe timp de un an şi jumă­tate de circa 500 mii lei.

c) Între daruri (416 mii lei de la ostaşi şi 80 mii lei de la Banca Naţiona­lă), Arhiepiscopia specifică şi o subvenţie de 130 mii lei din anul 1926, care s-a jurnalizat şi s-a cheltuit cu propaganda politică ce am făcut-o la foaie. Or, este o absurditate să mi se facă o acuză şi să ceară restituirea acestor bani şi ai celorlalţi care s-au jurnalizat la timpul lor şi s-au cheltuit în scopul pentru ca­re s-au strâns.

După legea lumească, numai donatorii pot să-şi ceară restituirea donaţiilor, şi numai atâta cât au donat.

Chiar dacă s-ar fi admis ca Arhiepiscopia să fi donat vreo sumă pentru tipo­grafie, ar fi fost în drept să-mi ceară numai acea sumă, nu toată tipografia şi toate accesoriile ce le cere. Pentru rest, numai ostaşii Domnului sunt în drept să-mi ceară socoteală, nu colectiv pentru că ostaşii Domnului nu sunt organizaţi ca societate lumească ci individual, în măsura în care fiecare ostaş va dovedi donaţiunea.

Deci: eu mi-am cerut iertare pentru greşeala mea spirituală, dar am făcut rezervă pentru chestiunile materiale.

Însă Î. P. S. Sa este obligat să-mi primească cererea de iertare şi să închidă procesele pentru că acordarea iertării este obligatorie şi nelimitată, pe baza în­văţăturii creştine că «bucurie este pentru întoarcerea fiului pierdut, pentru afla­rea oii pierdute» şi nelimitat - «de 70 de ori câte 7».

Consistoriul Spiritual Mitropolitan deşi era obligat de dogma iertării pe care a dat-o Mântuitorul Iisus Hristos episcopilor, tocmai pentru a realiza sco­pul unic al Bisericii, pacea, nu se ocupă deloc de respingerea iertării mele.

Aceasta constituie o omisiune esenţială, pentru că Consistoriul era obligat să se ocupe de respingerea cererii mele de iertare, din oficiu, fiindcă iertarea este o dogmă a lui Dumnezeu.

Consistoriul era obligat să constate că mi-am cerut iertare, să decidă, conform dogmei, că iertarea stinge orice proces şi era obligat să admită apelul meu şi să mă achite. Călcarea acestor obligaţiuni mă îndreptăţesc să cer casarea sentinţei.

217

Pentru toate aceste motive cer respectuos să binevoiţi a casa sentinţa şi a o trimite spre o nouă judecare la alt Consistoriu Spiritual Mitropolitan.

Depun copie legalizată după sentinţă.

Taxa de 2 000 lei (două mii) lei o voi depune înaintea termenului de judecată.

ss preot Iosif Trifa”

După trimiterea acestui recurs se aştepta ca totul să decurgă normal, adică aşa cum trebuia să fie: Sfântul Sinod, nefiind influenţat de nimic lumesc, desigur că va judeca totul în lumina dreptăţii, a Evangheliei şi a voii lui Dumnezeu. Astfel se va potoli acest conflict, spre folosul Bisericii, al reabilitării Părintelui Iosif şi al triumfului dreptăţii sale.

Nimeni nu se îndoia de acest lucru. Şi toate planurile şi pregătirile imediate se făceau sub semnul acestor presupuneri îmbucurătoare.

În diferite eparhii, unii dintre ostaşii mai de seamă luau legătura cu episco­pii binevoitori, rugându-i să sprijine rezolvarea bună a problemei Părintelui Io­sif, când se va pune aceasta în Sinod. S-au primit unele asigurări şi în privinţa asta. Cu privire la patriarhul, nimeni nu se îndoia de sprijinul deplin.

Astfel se aştepta, că Sf. Sinod va stabili în curând data când să aibă loc şe­dinţa în care să fie chemat părintele învinuit. Să-i fie dată ocazia să se apere. Să fie ascultat de către toţi episcopii din ţară. Iar aceştia, fără părtinire şi fără inte­res lumesc să judece totul după adevăr şi după dreptate...

Dar, în tot acest timp, nici mitropolitul Bălan nu se odihnea nepăsător. Cu nelimitatele sale mijloace pe care le avea la îndemână, el se folosea de toate re­laţiile până la rege spre a-şi ajunge scopul nimicitor pe care îl urmărea.

Astfel, prin aranjamente ascunse, cu puterea regală şi cu puterea guver­nului, el a pus la cale zădărnicirea tuturor gândurilor cu privire la dreptatea Părintelui Iosif.

Întâi a reuşit să amâne data ţinerii judecăţii.

O tăcere lungă a urmat...

În vremea aceasta, în ţară şi în lume se petreceau lucruri şi se manifestau stări alarmante. Oamenii cu răspundere vedeau şi străjerii credincioşi dădeau alarma, cum este şi aceasta, luată din foaia „Iisus Biruitorul” de atunci:

„Ţara se frământă...

Ţara se frământă, ţara este adânc bolnavă. Păcatul s-a întins ca lepra peste trupul acestui neam care în trecutul lui a fost mai aproape de Dumnezeu, pentru că şi conducătorii lui credeau mai mult în Cel Atotputernic.

Pe vremuri, boierii şi pârcălabii poporului zideau biserici, spre slava lui Dumnezeu. Astăzi, boierii de viaţă nouă, altoiţi în buciumul idolatrizatului zeu al acestui veac, robit de patimi felurite, înfiinţează ştranduri, locuri de pierzare

218

sufletească pe malurile apelor, unde trupurile dezgolite ale celor certaţi cu Dumnezeu se răsfaţă în dorinţa pătimaşă a păcatelor...

Dacă în politica ţării nu va fi lăsat să străbată duhul creştin, dacă oamenii po­litici nu-şi vor pleca genunchii cu smerenie în faţa lui Dumnezeu, dacă învăţătura evanghelică a păcii, a dragostei şi a iertării Mântuitorului nostru Iisus Hristos nu va fi îmbrăţişată şi urmată de oamenii noştri politici, valul de ură şi de distrugere politică va prăbuşi această ţară în prăpastia păcatului, a sărăciei şi stăpânirii străi­ne. Îndreptarea ţării din răul în care au adus-o toţi politicienii ei se va face numai atunci când toată lumea se va întoarce cu căinţă către Dumnezeu.

Fostul preşedinte al Elveţiei, dl. Jean Kusy, vorbind în ziua de 30 noiem­brie 1934 în Bucureşti, a spus: «Tăria unei ţări nu stă în băncile ei, în armătura de tunuri şi mitraliere, ci în puterile ei sufleteşti. Pentru a tămădui Europa de toate nenorocirile de astăzi, ne trebuie un creştinism înviorător, creator, ziditor, înfăptuitor. Numai un astfel de creştinism va rămâne izvorul din care toate po­poarele şi toţi oamenii, din toate timpurile, vor putea trage mijloacele unei întă­riri veşnice.»

Vor lua aminte bărbaţii noştri politici la acest mare adevăr spus cu bărbăţie de fostul preşedinte al Elveţiei? În orice caz, până ce mulţimea se va dezmetici din întunericul în care trăieşte, împotriva valului de patimi politice, care duce la prăpăd această ţară, să luptăm cu îndârjire, prin credinţa şi viaţa noastră creşti­nească. Valul duhovnicesc de viaţă nouă al Oastei Domnului să cuprindă această ţară.

Fraţii mei, ieşiţi pe uliţe şi pretutindeni de vestiţi pe Mântuitorul, fără frică şi ruşine. Domnul ne sprijină dacă lucrăm cu El. Spuneţi tuturora: «Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă pe Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el» (Ioan 3, 36).

Preot N. Munteanu-Muntmarg”, „Iisus Biruitorul” nr. 24, din 13 oct. 1935

Dar cei care stăteau pe scaunul lui Moise n-aveau vreme să se ocupe de aceste mari şi îngrijorătoare stări şi lucruri. Ei erau robiţi cu totul urii şi scopu­rilor înguste şi lumeşti şi nu mai lăsau pe omul lui Dumnezeu în pace. Foile mitropoliei erau tot mai pline cu fel de fel de neadevăruri şi de învinuiri, la care, uneori, Părintele Iosif nu putea să nu răspundă.

Iată, bunăoară, unul dintre rarele lui răspunsuri din vremea aceea:

„E VREMEA SFÂNTULUI POST...

«Lumina Satelor» iar a început...

«Lumina Satelor» iar a început. Bag seamă, fiindcă suntem în sfântul post. Aşa cum a făcut şi în postul Învierii. Ca să dăm pildă bună poporului.

219

Noi ne spusesem cuvântul din urmă, spunând că aşteptăm cele trei judecăţi: judecata bisericească, judecata civilă şi Judecata Cerească. Eram şi de părerea să nu mai târâm în faţa poporului o chestie aflătoare în curs de judecată; chiar şi în interesul sfintei noastre Biserici. «Lumina Satelor» sare însă din nou asupra noastră şi ne vedem siliţi să ne apărăm.

Ni se face cap de acuză pentru o mică defecţie (doi ostaşi de aici, trecuţi la sectari). Lucrurile stau aşa:

În deosebire de oştile de la ţară, Oastea din Sibiu ca aproape peste tot, oştile de la oraşe şi-a recrutat aderenţi şi dintre cei ce fuseseră atinşi de influ­enţe şi înclinări sectare. Pe unii chiar aici la Sibiu noi i-am adus la Biserică şi la ostăşie, scoţându-i de prin adunări sectare.

Şi totul a mers bine. N-am avut nici o defecţie, până ce a sosit... «lupul cel îmbrăcat în piele de oaie». Din momentul în care «Lumina Satelor» m-a arătat în faţa poporului şi în faţa ostaşilor ca pe un lup murdar, îmbrăcat în piele de oaie, situaţia, fireşte, s-a schimbat. Sufletele s-au tulburat. Cugetele multor os­taşi s-au clătinat, mai ales la cei ce avuseseră înclinări sectare. Port toată răs­punderea până în clipa când a apărut acel faimos «lup», urmat apoi de batjo­cură, prigoane etc. Dar de atunci încoace, eu nu mai pot purta nici o răspunde­re pentru unele defecţiuni în rândul ostaşilor.

Spre ilustrare, voi aminti un caz de aici, de la Sibiu. Pe timpul când eu zăceam pe la Davos şi Geoagiu, păr. Secaş a câştigat pentru Oastea Domnu­lui pe Anicuţa Cosma. Îl însoţea pe tot locul la adunările Oastei. Era un fel de ucenică devotată a lui. Dar, când a ieşit «lupul» în «Lumina Satelor», Anica s-a repezit cu vorbe aspre la păr. Secaş şi, în tulburarea ei, a trecut la sectari, împreună cu părinţii ei. Deci nu pe «puntea» Oastei mele, ci pe «puntea» «lupului» au trecut la sectari. Şi tot mie mi se aruncă vina acestei defecţiuni.

Şi acum să vedem cum stă cazul cu Belaşcu, căci mai ales din aceasta mi se face cap de acuză.

De dragul Oastei a trecut de la catolici la ortodocşi. Şi pe urmă?...

Acest Belaşcu era pantofar la Orfelinat şi la Şcoala Normală în vremea când eram şi eu director la Orfelinat. Venind în atingere cu Oastea, a devenit un ostaş plin de râvnă. El era greco-catolic. De dragul Oastei şi-a lăsat Bise­rica şi a trecut la Biserica noastră ortodoxă. Dar pe urmă ce s-a întâmplat?

După eruperea conflictului de la Oaste, a fost dat afară din slujba de pantofar la Şcoala Normală, cu toate că era foarte conştiincios. Drept motiv, i s-a spus: L-am dat afară pe Trifa, te dăm afară şi pe dumneata... Şi astfel Arhi­episcopia a ţinut să se răzbune şi pe un biet pălmaş. Trecuse din dragoste la Bi­serica noastră şi, pe urmă, Biserica l-a dat afară dintr-o slujbă pe care şi-o îm­plinise cu credinţă. Ce s-a petrecut în sufletul omului, ne putem închipui. Însă fireşte tot eu sunt vinovat.

220

De altcum, Belaşcu acesta, sub lovitura de la Şcoala Normală, îşi pierdu­se, în ultimul timp, cu totul, cumpătul religios. Mai în vară îl luaseră de cap nişte adventişti. Îşi vânduse porcul şi toată carnea din casă. Mai târziu cineva i-a şoptit că nici vaca nu e bună. Şi şi-a vândut şi văcuţa. A scos şi laptele din casă, hrănindu-se numai cu legume. Iar pe urmă, văzându-l atât de schimbăcios şi nehotărât, l-au luat de cap evangheliştii. Şi, desigur, nu se va opri aici. Nu va îmbătrâni nici în adunarea din strada Viţeilor. El însuşi a spus-o că «nu ştie ce vrea»... E tipul omului nehotărât şi influenţabil. Ori pot fi eu răspunzător pentru astfel de cazuri?...

Mai mult decât de la Domnul Hristos şi de la Apostoli

Defecţii au fost întotdeauna, în toate mişcările şi în toate armatele. Domnul Iisus Hristos a avut numai 12 oameni şi totuşi între ei s-a aflat şi un trădător. Dar ar putea cineva să-L învinuiască pe Mântuitorul că nu Şi-a crescut destul de bine învăţăcelul? Apoi n-a strigat odată şi marele Apostol Pavel că «Dima» l-a părăsit?

Dar aşa e lumea. Ea cere de la un biet om mai mult decât de la Iisus Hristos şi de la Apostoli.

O defecţie şi la «Lumina Satelor»

Aşa e când vezi paiul. Şi «Lumina Satelor» are o defecţie. Vede însă numai pe a noastră.

După depărtarea noastră de la «Lumina Satelor», tâlcuitorul principal de la «Lumina Satelor» a rămas păr. Vasile Stoicanea, protoereu, Zărneşti (care is­căleşte acum «Părintele Ciprian»).

Şi, trebuie să recunoaştem, punea mult suflet în tâlcuiri. Ce frumos a tâlcuit, spre pildă, pilda cu datornicul neiertător, vorbind despre iertare şi dra­goste. Dar, între timp, ce s-a întâmplat? Domnul prefect I. Nanu de la Braşov a primit o scrisoare prin care cineva îl ameninţa cu moartea. Dând scrisoarea la parchet, s-a aflat că scrisoarea e a păr. protopop Vasile Stoicanea, care a fost târât la judecată pentru această ameninţare şi a fost pedepsit cu 3 000 lei. (Sentinţa s-a publicat în ziare).

Pentru noi era un prilej să strigăm aici, la foaie, această judecată, arătând că tâlcuirile de la «Lumina Satelor» le face unul care, într-o mână ţine Cuvântul lui Dumnezeu, predicând despre iertare şi dragoste, iar cu cealaltă mână ameninţă cu moartea pe de-aproapele său. Dar noi am tăcut. Pentru că defecţii, ispite şi căderi au fost şi vor fi întotdeauna între noi, nişte bieţi oameni muritori. Acum însă, fiindcă «Lumina Satelor» mă încolţeşte cu nişte mici defecţiuni, iată, mă văd silit a arăta că şi «Lumina Satelor» are o defecţiune şi încă una destul de mare. Însă, fireşte, nici «Lumina Satelor», nici oastea ei nu poate fi trasă la răs­pundere pentru această defecţiune.

221

Deci să nu generalizăm cazuri sporadice. Într-o Mişcare atât de uriaşă cum este Oastea Domnului nu se pot generaliza cazuri sporadice.

Căci altcum, cu astfel de generalizări, s-ar putea pune şi întrebarea: cum se face că aproape în toate comunele din jurul Sibiului sunt sectari încă de dina­inte de a fi Oastea? Pe ce fel de punte au trecut aceştia la sectari?... Ori, poate, tot eu sunt de vină şi pentru aceştia! (Vom da, în privinţa aceasta, o anchetă in­teresantă, împreună cu păţania mea, de când am ieşit cu Oastea în comunele Sadu şi Gura Râului, pentru combaterea sectarilor.)

«Lumina Satelor» mai aminteşte şi ceva basme, cică mi-ar fi cerut unii ostaşi «botezul» şi «frângerea pâinii». Mie nu mi-a cerut nimeni astfel de im­posibilităţi (forme goale care n-au nimic cu mântuirea). Eu am declarat tot­deauna şi declar categoric că înţeleg să rămân până la sfârşit în cadrele Bisericii, aşteptând în linişte să ni se facă dreptate, iar întrucât cineva şi-a în­chipuit că după furtună oastea va apuca vreo cale sectară, acela s-a înşe­lat în aşteptările lui. Şi, neavând ce mai aştepta, n-are decât să plece! Noi ră­mânem până la sfârşit pe calea pe care am plecat, aşteptând înţeleapta hotărâ­re a Sf. Sinod.

Cât despre scandalizarea «Luminii Satelor» în legătură cu articolul «La crucea minciunilor» cred că e de prisos să mai lungim vorba. Aşa a fost lumea de cându-i: s-a indignat şi s-a înfuriat lumea întotdeauna nu contra păcatului, ci contra celor care au arătat păcatul aşa cum e şi au spus adevărul.

De încheiere, «Lumina Satelor» repetă din nou vechiul şi cunoscutul cântec că m-am îmbogăţit... că m-am făcut milionar cu averea Oastei etc.

Drept răspuns, va merge o statistică ce va arăta câte zeci de mii de lei am jertfit noi cu scoaterea acestei foi.

Cele 85 de trepte

Şi, drept răspuns, merge şi faptul că, strâns de greutăţi financiare, am fost silit să ies din sanatoriu şi de două luni locuiesc aici, în vârful «Turnului», într-o căsuţă la care urc eu, milionarul - 85 de trepte.

Cu lipsă de un plămân şi cu pieptul slab şi bolnav, de două luni urc mereu 85 de trepte, aşa încât zilele acestea am fost din nou bolnav şi trebuie să-mi caut iarăşi pe undeva un cuib de casă.

Şi toate acestea, fiindcă sunt milionar şi nu mai am ce face cu banii...

Dar este Sus un Dumnezeu, Care vede totul şi judecă totul. El îmi va face dreptate şi El va răspunde atunci când El va afla de bine acelor care nu mă mai scot din stupida calomnie că mi-am făcut bani şi avuţii cu Oastea.

Şi, cu asta, am încheiat. E vremea sfântului post. Să ne vedem de cele su­fleteşti...”

„Iisus Biruitorul” nr. 50, din 8 dec. 1935

Obţinând amânarea judecăţii la Sinod, Mitropolitul alergând neobosit pe la mai-marii politici din Bucureşti şi căutând prin dese stări de vorbă personale

222

cu toţi membrii influenţi ai Sf. Sinod şi ai guvernului a reuşit să-şi desăvâr­şească „opera”:

...Sfântul Sinod a respins recursul Părintelui Iosif, fără a-i da nici mă­car putinţa să se înfăţişeze înaintea „Marelui Sinedriu” spre a-şi apăra dreptatea sa.

Despre acest lucru, Părintele Iosif a aflat tot din alte surse, nu direct.

Astfel mitropolitul Bălan putea acum să râdă şi putea să se „fericească”. Lunga lui „luptă” câştigase, în sfârşit, marea „biruinţă” împotriva „primejdiosu­lui” om al lui Dumnezeu. (O, ce plâns lung îi va urma acestui râs scurt al lui şi al altora!)

În aceste condiţii, Părintele Iosif mai face o ultimă încercare: se duce la Bucureşti şi înmânează patriarhului o cerere de graţiere, aşa cum se procedează totdeauna în astfel de cazuri. Spera totuşi că, în acest ultim ceas, va triumfa în­ţelepciunea. Cererea sa de graţiere era un ultim apel la raţiunea şi conştiinţa celor care, în acel ultim moment, trebuiau să se trezească, în sfârşit, la realitate.

Iată cererea înaintată de acest sfânt osândit:

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,

Prin cerere aparte, înaintată Sf. Sinod şi înregistrată sub nr... am făcut re­curs împotriva sentinţei Consistoriului Mitropolitan din Sibiu, cerând ca pro­cesul să fie rejudecat de către alt consistoriu. Cu multă durere sufletească am aflat că nu s-a admis cererea mea.

Cu adâncă smerenie, rog, în bunătatea Î. P. S. Voastre şi a Înalt Prea Sfinţiţilor Membri ai Sfântului Sinod, să binevoiţi a mă graţia de osânda cateri­sirii, eu declarând că îmi recunosc greşeala şi îmi cer iertare Î. P. S. Sale Mi­tropolitul meu, pentru supărarea ce i-am pricinuit nu din intenţie, ci sub impe­riul amărăciunilor şi al împrejurărilor.

Înţeleg să fiu slujitor devotat şi supus Bisericii şi chiriarhului meu.

Recunosc doctrina Bisericii Ortodoxe creştine în toată întregimea şi curăţia ei şi declar că voi lucra în cadrul canoanelor şi legiuirilor bisericeşti.

Vă rog a ţine seama, Î. P. S. Stăpâne, că eu sunt un om de ani de zile sufe­rind, zi de zi aşteptându-mi sfârşitul şi nu ar fi o mai mare durere pentru mine, care mi-am jertfit viaţa şi sănătatea în slujba Bisericii, decât să fiu îndepărtat din sânul ei.

O dată cu aceasta declar că, întrucât, în momente de iritaţie, s-ar fi strecu­rat în scrisul meu şi în apărarea mea ceva greşit, le retractez.

Încrezător în bunătatea şi în dragostea părintească a Î. P. S. Voastre şi a Î. P. S. Sfinţiţilor Membri ai Sf. Sinod,

Vă sărut dreapta

Bucureşti, 16 martie 1936 ss Preot Iosif Trifa

223

Iar în „Iisus Biruitorul” nr. 13, din 22 martie 1936, părintele scria:

„În faţa judecăţii de la Bucureşti

Înăuntrul foii, fraţii ostaşi şi cetitorii vor afla amănunte despre cum prin surprindere mitropolia din Sibiu şi-a întărit şi la Bucureşti judecata ce mi-a făcut-o aici, la Sibiu. Prin urmare, iată-mă judecat şi la Bucureşti. Am fost aflat ca unul care nu mai sunt vrednic să port haina şi numele de preot. S-a împlinit acuza Mitropoliei din Sibiu că între cei 8 000 de preoţi, câţi sunt în ţară, nici unul n-a făcut răul pe care l-am făcut eu şi, ca atare, mi s-a dat pedeapsa ce mi se cuvenea: am fost dat afară din ceata celor 8 000.

Arătam în altă parte cum, contra acestei hotărâri, am înaintat un nou me­moriu. Orice ar fi însă să se întâmple, eu zic: dacă s-a aflat şi se va afla definitiv că nu mai sunt vrednic să port numele şi haina de preot, apoi aşa să fie! Mă voi resemna în această judecată şi voi rămâne pe mai departe în Biserică un simplu mirean, în rând cu ceilalţi fraţi ai mei în ostăşia Domnului.

Fireşte, e un hotar mare acesta în viaţa mea. E o răspântie de unde mă în­torc înapoi peste mult zbuciumata mea viaţă. În clipa când mi se iau haina şi numele de preot, mă uit şi peste zbuciumul celor 25 de ani de preoţie. Şi văd toate frământările mele de preot şi vestitor al Evangheliei.

Văd nopţile nedormite... văd paturile de la Geoagiu şi Davos... văd lacri­mile pe care le-am vărsat pentru Biserica şi poporul meu. Văd întreg câmpul de bătălie în care am luptat şi am sângerat pentru binele Bisericii şi al neamului meu. Şi acum slăvit să fie Domnul! iată, văd şi răsplata acestor lupte în care mi-am jertfit şi sănătatea.

Trebuia să vină şi răsplata aceasta. Poate fiindcă L-am vestit prea mult pe Iisus cel Răstignit. Eu mi-am înţeles slujba de preot să-L vestesc neîncetat pe Iisus cel Răstignit, să chem sufletele pierdute la picioarele Crucii Lui. Vrăjit de Jertfa Golgotei, am predicat, poate, prea mult această Jertfă şi poate am vrăjit prea mult poporul cu această Jertfă şi, poate, pentru asta mi-a venit acum o răs­plată pe care nu o primesc eu cel dintâi şi nici cel din urmă. Cam toţi care s-au îndrăgostit prea mult de Jertfa Golgotei şi L-au predicat prea mult pe Iisus cel Răstignit aşa au păţit şi aşa vom păţi.

Fraţii mei! «Vă scriu aceste rânduri cu ochii scăldaţi în lacrimi» (II Cor. 2, 4). Mă gândesc la tot ceea ce ne leagă pe noi. «Eu am fost gata să vă dau nu numai Evanghelia, ci şi viaţa mea» (I Tes. 2, 8), să mă cheltuiesc chiar pe mine însumi pentru sufletele voastre (II Cor. 12, 15). Iar la această dragoste voi aţi răspuns cu focul dragostei voastre. Această dragoste a voastră am simţit-o me­reu în clipele grele. Şi o simt şi acum ca pe o dulce mângâiere.

Vă îndemn, iubiţii mei, să fiţi liniştiţi! Dacă pe mine m-au dat afară şi mă vor da definitiv din ceata preoţilor, eu rămân între voi ca un frate mirean. Şi voi merge mai departe pe calea pe care am mers şi până acum, pe calea Crucii, pe calea Domnului. Eu n-am îndemnat niciodată pe nimeni contra cuiva, decât contra păcatului.

224

«Cu ochii ţintă la Căpetenia desăvârşirii noastre.» Cu ochii ţintă la Iisus cel Răstignit acesta a fost îndemnul meu de totdeauna. Şi acesta e şi acum.

Rugăciune:

Şi acum, către Tine mă întorc, Doamne Iisuse, Preadulcele meu Mântuitor, singura mea nădejde şi bucurie. Îţi mulţumesc că ai făcut din mine un copil al suferinţei. Şi-Ţi mulţumesc că mă ţii mereu în starea aceasta grea, dar binecu­vântată!

Tu singur ştii, Doamne Iisuse, prin câte a trecut robul Tău şi Tu singur ştii prin câte va mai trece. Tu singur ştii de câte ori m-ai întors din drumul de la ci­mitir. Mă înfricoşez, o Doamne, şi mă cutremur gândindu-mă la toate câte ai fă­cut Tu cu slăbănogul acesta.

Acum robul Tău iarăşi stă la o răspântie. Ce-aş putea spune, o Doamne, şi aci altceva, decât să fie voia Ta. Depun totul la picioarele Crucii Tale. Şi dacă voia Ta este să mai foloseşti vasul acesta, robul Tău răspunde: Aicea sunt, Doamne, gata pentru orice, gata şi pentru plug, şi pentru jertfă. Dacă vrei plugul

fie voia Ta. Dacă vrei jertfa facă-se voia Ta. Un singur lucru Îţi cer, Iisuse Doamne: să nu mă părăseşti. Să fii mereu cu mine şi eu cu Tine. Când unii vor striga: «Dumnezeu l-a părăsit pe dânsul» (Ps. 3, 2), să arăţi că Tu eşti scăparea copiilor Tăi. Când unii vor striga: «L-am biruit pe el», să arăţi că Tu eşti biru­inţa copiilor Tăi.

Doamne Iisuse, ştiu că mă aşteaptă cruci noi şi necazuri noi. Dar Tu ştii, Doamne, că robul Tău nu şi-a precupeţit niciodată viaţa lui cea trecătoare. Voi suferi totul pentru Tine, pentru ca, pe urmă, să trec în odihna Ta cea dulce şi scumpă.

Aicea suntem, Doamne, toţi copilaşii Tăi, la picioarele Crucii Tale. Stăm gata şi pentru plug, şi pentru jertfă. Fie voia Ta. Facă-se deplin voia Ta. Amin.”

Pe pagina următoare se publica următorul anunţ:

„În chestiunea judecăţii Părintelui Trifa

Puşi în faţa unei judecăţi crezută de noi ca definitivă, foaia s-a încheiat la timpul său aşa cum este acum. După încheierea foii, Păr. Iosif, plecând la Bucu­reşti, ne-au venit unele veşti bune, care ne fac să comunicăm iubiţilor noştri fraţi următoarele:

Precum se ştie, judecarea Părintelui Iosif, cu caterisirea, a mers de la Sibiu, la Bucureşti. A fost înaintată la Bucureşti în 26 februarie. Ne aşteptam să se fi­xeze o zi de judecată şi părintele să plece la Bucureşti, spre a se apăra. Dar apelul s-a respins fără această înfăţişare. Aflând despre aceasta, ca oricare altul, din ziare, Părintele Iosif a plecat în zilele acestea ridicându-se bolnav din pat

la Bucureşti, unde a înaintat o cerere nouă către Sf. Sinod. Când încheiem foaia, şedinţa Sf. Sinod este în curs şi primim vestea de bucurie că noua cerere a

225

fost luată în considerare, urmând ca în zilele acestea Sf. Sinod să se pronunţe asupra ei. Şi că nu se ştie încă rezultatul acestei cereri.

Astfel judecata nu este definitivă.

În numărul viitor vom reveni”.

Peste o săptămână (29 martie 1936), foaia publica din nou următoarele:

„În chestiunea judecăţii Părintelui Iosif

Ca o întregire la cele ce am scris în numărul trecut despre judecata Părin­telui Iosif, mai dăm următoarele lămuriri:

După ce recursul înaintat la Bucureşti a fost respins fără să i se mai dea putinţa de a se apăra mai pe larg, Părintele Iosif a mers la Bucureşti, unde a înaintat o cerere nouă.

Din dragoste faţă de Biserică şi interesele ei superioare, Părintele Iosif a trecut peste durerile lui şi şi-a cerut cuvenita iertare, aşa cum şi-o ceruse şi aici, la Sibiu. Mai ales că în ultimul timp se ridicaseră împotriva lui şi anumite acuze de care totdeauna a fost străin.

Sfântul Sinod a luat cunoştinţă despre această cerere şi, până la rezolvarea ei într-o formă oarecare, judecata caterisirii a fost oprită pe loc. După Paşti (iarăşi după Paşti!) Sf. Sinod se întruneşte din nou în şedinţă şi până atunci ce­rerea înaintată se va rezolva în formă oarecare.

Astfel stând lucrurile, noi ne abţinem de la explicaţii mai pe larg. Să nă­dăjduim că de data asta lucrurile se vor lămuri cu bine, spre binele Bisericii...”

Iar cu altă săptămână mai târziu, era Săptămâna Patimilor din anul 1936, Părintele Iosif dădea fraţilor şi cititorilor săi următoarele:

„CÂTEVA LĂMURIRI ÎN CHESTIUNEA JUDECĂŢII DE LA BUCUREŞTI

În numerele trecute am scris, pe scurt, despre judecata caterisirii mele. Spuneam că aveam înaintată la Sf. Sinod o nouă cerere şi, până la rezolvarea ei într-o formă oarecare, ne abţinem de la orice explicaţii mai amănunţite. După ce însă «Lumina Satelor» a ieşit cu judecată în faţa poporului, pentru lămurirea şi liniştirea fraţilor ostaşi şi a cititorilor noştri, ne vedem şi noi siliţi a da unele lămuriri.

Judecăţile de la Sibiu

Am arătat la vremea sa, pe larg, aici la foaie cum a decurs judecata de aici de la Sibiu (a Consistoriului Spiritual Eparhial). Cam aşa a mers şi jude­cata a doua de la Sibiu, a Consistoriului Spiritual Mitropolitan. M-a judecat şi instanţa a II-a.

Acum eu nu mă fac judecător peste judecătoriile noastre bisericeşti, totuşi eu cred că la Sibiu mi s-a făcut o judecată influenţată. De ce? Pentru că era vorba

226

de a se judeca între un episcop şi un preot. În judecata aceasta, episcopul era acuzator, dar, în acelaşi timp, era şi un fel de judecător, pentru că regulamentul vieţii bisericeşti prevede că sentinţa trebuie iscălită de către episcop. Adică episcopul întăreşte judecata. Ori astfel stând lucrurile, era vădit o imposibilitate ca preotul să fie aflat nevinovat şi episcopul său să iscălească această sentinţă.

Judecata de la Bucureşti

De la Sibiu, judecata a plecat cu apel la Bucureşti.

Mă aşteptam ca, la Bucureşti, chestiunea să fie cercetată mai clar, mă aş­teptam să fiu chemat acolo la judecată, dându-mi-se putinţa să mă apăr perso­nal. În apelul meu cerusem Sf. Sinod între altele casarea sentinţei de la Si­biu şi trimiterea ei spre o nouă judecare la un alt Consistoriu Mitropolitan (un lucru pe care îl prevede şi Regulamentul bisericesc şi, în cazul de faţă, era toc­mai indicat, după ce Sibiul era prea interesat în cauza judecăţii). Mă aşteptam ca, la Bucureşti, în sfârşit, să se găsească o soluţie fericită pentru rezolvarea conflictului (între aceste soluţii eu o socoteam şi pe aceea de a fi lăsat să trec la o altă eparhie).

Dar la Bucureşti judecata s-a făcut fără înfăţişare. S-au întărit judecăţile de la Sibiu.

În faţa acestei judecăţi aş putea să-mi strig durerea cu aspre tânguiri. Aş putea spune ceea ce anticipa «Lumina Satelor», după sfârşitul judecăţilor de la Sibiu, că «judecata s-a înaintat la Bucureşti» unde va rămâne definitivă. Aş putea spune că pentru autoritatea Autorităţii Bisericeşti am fost judecat eu.

Aş putea să-mi strig durerea, căci la Bucureşti am fost judecat deodată cu un alt preot care, într-o carte, a scris că «Iisus Hristos este numai o ficţiune (o închipuire), dar avea numai existenţa». A fost caterisit şi acel preot şi alăturea cu el mi se dă şi mie aceeaşi pedeapsă, cu toate că eu L-am trâmbiţat mereu pe Iisus cel Viu. Alăturea cu un tăgăduitor de Hristos am fost pedepsit şi eu, un vestitor al Lui. Aşijderea, şi la judecata Consistoriului Mitropolitan din Sibiu am fost judecat deodată cu un preot din Eparhia Clujului (pr. Buzdug), contra căruia se ridicau 22 puncte de acuză, la auzul cărora te îngrozeşti, fiind pline de fel de fel de lucruri scârboase, de desfrânare etc. (S-a ocupat şi ziarul «Curentul» de ele). După o lungă dezbatere, acel preot a fost achitat, iar eu re­pede am fost judecat. Aş putea să-mi strig durerea că, între aceşti doi, eu am fost judecat atât de aspru...

Dar, din dragoste pentru Biserică şi interesele ei superioare, eu n-am strigat în popor aceste dureri.

O nouă cerere

Înţelegând, din ziare, după judecata ce mi s-a făcut, deşi eram bolnav, am plecat la Bucureşti. În faţa acestei crude lovituri, eu am ţinut să-mi arăt încă o dată dragostea mea faţă de Biserică şi interesele ei superioare. Trecând peste durerile mele, am înaintat Sf. Sinod o cerere de iertare, pe care am făcut-o împreună

227

cu P. S. Sa Episcopul Nifon al Huşilor. Mi-am cerut din nou iertare, tocmai având în vedere binele Bisericii.

Cererea mi s-a luat la cunoştinţă, urmând ca Sf. Sinod să hotărască asu­pra ei.

Despre această cerere am aflat numai atât că, în urma ei, s-a oprit vestirea (promulgarea) judecăţii, până se va rezolva în oarecare formă rugarea. Din cau­za asta, cred, n-am primit încă nici un act referitor la judecata ce mi s-a făcut.

Dar între timp, ce se întâmplă? În nr. 12, «Lumina Satelor» vesteşte cateri­sirea, însoţind-o cu cele mai grele cuvinte, spunând că sunt opriţi credincioşii Bisericii să mai aibă legătură cu mine, altcum vor cădea şi ei în osânda afurisirii, rămânând ca toată lumea să mă socotească «ca pe un păgân şi vameş».

Iar în nr. 13, «Lumina Satelor» publică şi actul caterisirii.

Noi socotim că, cu această ieşire în public, «Lumina Satelor» şi de data aceasta a prea grăbit lucrurile, după ce, în curs ierarhic, este de rezolvat o nouă cerere a mea adresată Sf. Sinod.

Tot în nr. 13, «Lumina Satelor» mă mustră aspru şi mă face «viclean», fiindcă am spus aci, la foaie, că judecata mea nu este definitivă. Dar eu am scris acest lucru de la Bucureşti miercuri (când ieşea foaia şi când îmi înaintasem ce­rerea şi aflasem că s-a luat şi act de ea, iar şedinţele Sf. Sinod erau în curgere). Prin urmare, eram de bună credinţă, crezând că, în urma cererii, judecata nu poate fi definitivă.

De altfel, însăşi «Lumina Satelor» spune că în trecut au mai fost cazuri când s-a mai revenit asupra caterisirilor, adică nu întotdeauna caterisirile sunt absolut definitive. E cunoscut doar, din istoria Bisericii, şi faptul că Sf. Ioan Gură de Aur a fost caterisit de vreo trei ori, Sf. Vasile cel Mare de vreo şase ori, iar Sf. Chiril din Alexandria nu mai puţin decât de cincisprezece ori. Un caz este şi în istoria Bisericii noastre. În dicţionarul enciclopedic «Candrea şi Adamescu», litera g, se poate citi următorul amănunt:

...Ghenadie Petrescu, mitropolit al României, monah (1854), eclesiarh (1875), arhiereu (1876), Episcop de Argeş (1876), Mitropolit primat (1895) caterisit de Sf. Sinod (1896) procesul a fost revizuit în acelaşi an şi a fost re­integrat...

Ce am greşit eu? Erezie n-am făcut!

În faţa judecăţii ce mi s-a făcut, se ridică întrebarea: ce anume am greşit? Pentru ce fel de greşeală mi s-a dat o pedeapsă atât de aspră? Cea mai aspră pe­deapsă ce i se poate da unui preot: caterisirea.

Caterisirea se dă, de regulă, numai în cazuri de erezie, adică atunci când atare preot iese din învăţăturile Bisericii... Dar cazul meu nu-i acesta. Eu n-am ieşit din învăţăturile şi dogmele Bisericii mele ortodoxe. S-a căutat mult să fiu târât în acuza ereziei... S-a căutat mult prin cărţile şi scrierile mele, doar-doar se va afla ceva erezie, dar nicăieri în cărţile şi scrierile mele nu s-au aflat învăţături

228

care ar fi contra cu dogmele şi învăţăturile Bisericii. Prin urmare, nu sunt eretic. Şi nu pentru erezie am fost judecat.

Pentru «schismă»

Am fost acuzat şi judecat pentru aşa numita «schismă», adică ieşirea din ascultarea ierarhică. Adică un fel de judecată de disciplină.

Dar despre cum a mers ieşirea mea din ascultare am scris de atâtea ori şi atât de mult încât e de prisos să mai repetăm acelaşi cântec. Un cap de acuză ce mi s-a adus a fost scoaterea foii „Iisus Biruitorul”. Ori împrejurările în care am scos această foaie sunt cunoscute, iar cu această foaie cred că nu am făcut un rău atât de mare ca să fiu caterisit. Iar despre unele ieşiri ce le-am avut la început, sub imperiul amărăciunilor, mi-am cerut iertare şi la Sibiu şi la Bucureşti.

Un alt cap de acuză în judecata mea a fost tipografia. Dar această acuză n-are temei, după ce Mitropolia m-a împrocesurat la Judecătoria civilă şi iată, a trecut un an şi încă n-a putut cu nimic dovedi că Tipografia îi aparţine. În dosarul judecăţii se va afla, dimpotrivă, nu numai că tipografia am cumpărat-o eu cu truda şi munca mea cinstită, ci, pe deasupra, că am susţinut cu truda mea şi «Lumina Satelor», acoperindu-i un deficit de 300 000 lei. Aceasta, ca un răs­puns la învinuirea că mi-am făcut bani cu foaia «Lumina Satelor».

O declaraţie şi o rugăciune

În faţa judecăţii ce mi s-a făcut, eu îmi ridic ochii spre cer şi strig: nu mă simt vinovat pentru aspra pedeapsă ce mi s-a dat! Şi, ca să întăresc această de­claraţie, iată, mă aplec în genunchi în faţa Dreptului Judecător şi zic: «Doamne, Tu vezi!» (Ps. 35, 22). Tu ai văzut şi judecata ce mi s-a făcut. Dacă Tu, Dreptule Judecător, ştii că robul Tău este vinovat, eu Te rog să mă pedepseşti Tu şi mai aspru decât am fost pedepsit, pentru ca toată lumea să cunoască cine este vinovatul. Iar dacă Tu, Doamne, ştii că robul Tău este nevinovat, eu Te rog să mă aperi Tu şi să-mi arăţi Tu nevinovăţia când şi cum vei afla Tu de bine...

Doamne, Dreptule Judecător, eu Îţi cer judecata Ta pentru că nu este vorba numai despre mine, ci este vorba despre Lucrarea Ta în care ai folosit un vas umil şi slab. Fă, Doamne, ce vei şti şi vei afla Tu de bine pentru ca lucrarea Ta să nu sufere din pricina vasului pe care l-ai folosit. Loveşte vasul şi-l sparge da­că Tu, Doamne, ştii că s-a făcut vinovat. Iar dacă Tu, Doamne, ştii că robul Tău este nevinovat, fii Tu apărătorul lui.

Judecă-mă după dreptatea Ta şi Tu, Doamne Dumnezeule (Ps. 9, 8), căci Tu eşti un Dumnezeu drept (Ps. 11, 7).

În aşteptare

Ca preot, în cei 25 ani de preoţie, am avut un ideal: de a-mi sluji Biserica mea cu tot darul ce mi l-a dat Dumnezeu şi cu tot devotamentul şi jertfa vieţii mele. În 25 ani de preoţie am făcut pentru Biserica şi poporul meu ceea ce

229

Dumnezeu mi-a ajutat să fac. Desigur, judecata caterisirii m-a izbit din greu şi mă doare greu.

Totuşi, din dragostea faţă de Biserică, trecând peste durerile mele, am înaintat Sf. Sinod o cerere de iertare. Aştept rezultatul acestei cereri, nădăjdu­ind că lucrurile se vor lămuri bine, spre binele Bisericii...

Preot Iosif Trifa”

Dar gazetele Mitropoliei, stăpânite de aceeaşi neînduplecată ură ce le inspi­ra, nu conteneau să otrăvească atmosfera păcii şi a speranţelor. Oglindind do­rinţele Mitropoliei de a nimici de tot victima nevinovată care se opunea planu­rilor lor, vesteau peste tot că Sfântul Sinod a menţinut sentinţa de caterisire a «fostului preot» şi că cererea sa de graţiere i-a fost respinsă.

În mijlocul acestor lucruri, Părintele Iosif înaintă din nou patriarhului o altă scrisoare, conţinând mirarea şi amărăciunea sa cu privire la cele scrise de «Lumina Satelor».

Iată scrisoarea aceasta:

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,

Precum este ştiut, după întărirea caterisirii mele şi din partea Sf. Sinod, am înaintat o cerere de iertare şi graţiere. Am făcut această cerere îndemnat de dragostea pe care am avut-o totdeauna faţă de Biserica părinţilor şi strămoşilor mei, pentru binele căreia am lucrat şi eu, după puterile mele, ca slujitor al sf. altar. Într-o muncă istovitoare, timp de 14 ani, am jertfit totul, până şi preţul sănătăţii mele, pentru a-mi face slujba deplin...

Desigur, m-a durut amarnic când, după o astfel de muncă, a venit cateri­sirea şi tulburarea a mii şi mii de suflete din Mişcarea Oastei Domnului. Tre­când însă peste durerile mele personale, din dragoste pentru Biserică şi inte­resele ei superioare, am înaintat Sf. Sinod o cerere de iertare, prin care dă­deam şi Î. P. S. Sale, ierarhului meu de la Sibiu, şi Sf. Sinod, tot ce puteam eu da pentru restabilirea păcii în Mişcarea Oastei Domnului şi între atâţia fii ai Bisericii noastre.

În aşteptarea rezolvării părinteşti a acestei cereri, după întoarcerea mea de la Bucureşti, m-am abţinut a comenta caterisirea la foaia „Iisus Biruitorul”, dând numai scurtele comunicate de mai jos, pentru liniştirea ostaşilor Domnului:

„În faţa judecăţii de la Bucureşti

Precum se ştie, judecata Păr. Iosif cu caterisirea a mers de la Sibiu, la Bu­cureşti. A fost înaintată la Bucureşti de la 26 februarie. Ne aşteptam să se fixe­ze o zi, iar Părintele Iosif să plece la Bucureşti spre a se apăra. Dar apelul s-a respins fără această înfăţişare. Aflând despre aceasta, ca oricare altul, din ziare,

230

Părintele Iosif a plecat în zilele acestea ridicându-se bolnav din pat la Bucureşti, unde a înaintat o cerere nouă către Sf. Sinod. Când încheiem foaia, şedinţa Sf. Sinod este în curs şi primim vestea de bucurie că noua cerere a fost luată în considerare, urmând ca în zilele acestea Sf. Sinod să se pronunţe asu­pra ei. Şi că nu se ştie încă rezultatul acestei noi cereri. Astfel judecarea nu este definitivă.

În numărul viitor vom reveni...” („Iisus Biruitorul” nr. 13, din 22 martie 1936)

„...În chestiunea judecării Părintelui Iosif

Ca o întregire la ceea ce am scris în numărul trecut despre judecata Pă­rintelui Iosif, mai dăm următoarele lămuriri:

După ce recursul înaintat la Bucureşti a fost respins fără a i se da putinţa a se apăra mai pe larg, Părintele Iosif a mers la Bucureşti, unde a înaintat Sf. Sinod o cerere nouă. Din dragoste faţă de Biserică şi de interesele ei superioa­re, Părintele Iosif a trecut peste durerile lui şi şi-a cerut cuvenita iertare, aşa cum şi-o ceruse şi aici, la Sibiu, mai ales că în ultimul timp se ridicaseră contra lui şi anumite acuze de care totdeauna a fost străin.

Sf. Sinod a luat cunoştinţă despre această cerere şi, până la rezolvarea ei în vreo formă oarecare, judecata caterisirii a fost oprită în loc. După Paşti (tot după Paşti) Sf. Sinod se întruneşte din nou în şedinţă şi până atunci cererea înaintată se va rezolva într-o formă oarecare.

Astfel stând lucrurile, noi ne abţinem de la explicaţii mai largi. Să nădăj­duim că, de data aceasta, lucrurile se vor lămuri cu bine, spre binele Bisericii.” („Iisus Biruitorul” nr. 14 din 29 martie 1936)

...Dar, de altă parte, foaia «Lumina Satelor» a scos din nou chestiunea în faţa poporului prin articolul de mai jos:

„Fostul preot Iosif Trifa a fost caterisit de Sf. Sinod

La vremea sa, am arătat cititorilor gazetelor noastre cum, pentru abaterile grave ale fostului Preot I. Trifa, el a fost osândit în două rânduri, atât de Consistoriul Spiritual Arhiepiscopesc, cât şi de Consistoriul Spiritual Mitropolitan.

Aceste trepte de judecată bisericească sunt alcătuite: cea dintâi din preoţi ai Arhiepiscopiei din Sibiu,

iar a doua din preoţi şi protopopi din cele cinci eparhii ale Ardealului. Faţă de ele, fostul preot s-a purtat necuviincios, arătându-se plin de toată trufia.

Dar acum, iată că cea mai înaltă treaptă de judecătorie bisericească, Sf. Sinod de la Bucureşti, vine şi întăreşte hotărârile de caterisire de mai înainte.

Sf. Sinod este alcătuit din toţi ierarhii Bisericii: patriarhul, mitropoliţii şi episcopii adunaţi în sobor. Deci, în faţa acestui cel mai mare for de judecată al Sf. noastre Biserici, a fost adus recursul fostului preot I. Trifa.

Examinându-se sentinţa de caterisire pe care a dat-o Consistoriul Mitropoli­tan din Sibiu, Sf. Sinod (în şedinţa de vineri, 13 martie) a aflat-o pe deplin întemeiată,

231

iar recursul înaintat de I. Trifa a fost respins cu unanimitate de voturi. După această judecată, caterisirea rostită asupra lui I. Trifa rămâne definitivă...

Ce este caterisirea?

Este cea mai mare pedeapsă bisericească ce se poate da unui preot, este despoierea de treapta preoţiei, este o cădere a preotului din vrednicia sa, este depunerea din preoţie.

Prin caterisire, preotul pierde dreptul de a săvârşi Sfintele Taine, deci nu mai are dreptul de a se apropia de masa sf. altar. Nu mai poate învăţa, nu mai poate împărtăşi darurile sfinţitoare şi nu mai are dreptul de a conduce obştea creştinească.

Îşi pierde numele de preot şi vrednicia cu care a fost îmbrăcat. Toate aceste lucruri sunt întărite în tradiţia bisericii noastre prin canoanele diferi­telor sinoade, fie ecumenice (a toată lumea), fie locale. Vom avea prilejul, în numerele viitoare ale foilor, să arătăm cum glăsuiesc canoanele. Deocamdată să tragem învăţătură din cele de mai sus.

Cei caterisiţi, pierzându-şi orice vrednicie, Biserica opreşte pe fiii ei cre­dincioşi de a mai avea legătură cu unii ca aceştia, altfel vor cădea şi ei în osânda afuriseniei. Sinodul Patriarhal din Constantinopol (1765) zice: «Laicul care va îndrăzni să onoreze şi să sărute dreapta celui caterisit se afuriseşte».

Iată dar, iubiţi cititori şi fraţi, în ce stare tristă a ajuns fostul preot I. Trifa. Neascultarea, îngâmfarea, hula şi lipsa de pocăinţă l-au dus la caterisire. Sin­gur a ales înstrăinarea sa de Biserică şi lepădarea din treapta preoţiei.

Cele trei trepte de judecată bisericească nu fac decât să tălmăcească locul de la Matei 18, 15-17. Fostul preot Trifa a greşit împotriva arhiereului său le­giuit şi împotriva Bisericii, a greşit şi împotriva fraţilor, pe care a căutat cu vi­clenie să-i ducă pe drumul pierzării...

Dar Dumnezeu nu poate fi batjocorit, asemenea nici Biserica Sa.

Răzvrătitul şi-a luat pedeapsa.

Apărători ai sfintelor învăţături ale Bisericii noastre, am ţinut să dăm aceste lămuriri fraţilor de la fronturi, pentru ca să înţeleagă toţi că neasculta­rea faţă de Biserică este un mare păcat, iar cel pe care Biserica îl osândeşte, până când rămâne în trufia lui, să ne fie «ca un păgân şi vameş»...” ( Foaia «Lumina Satelor» nr. 12, din 22 martie 1936)

Iar în numărul următor (al foii «Lumina Satelor»), s-a publicat pentru po­por peste cererea mea de iertare şi actul caterisirii:

„Adevărul rămâne, fostul preot Iosif Trifa, caterisit cu sentinţă definitivă...

Document:

Patriarhia Română, Sfântul Sinod, nr. 563, luna martie, ziua 21, anul 1936 Înalt Prea Sfinţite,

În referire la adresa Î. P. S. Voastre nr. 135/1936, cu frăţească dragoste avem onoarea a Vă aduce la cunoştinţă că Sf. Sinod în şedinţa de la 13 martie

232

a. c., examinând cererea de recurs a preotului Iosif Trifa contra sentinţei nr. 4/1935 a Consistoriului Spiritual Mitropolitan din Sibiu, prin care numitul preot a fost condamnat la pedeapsa caterisirii pentru motiv de schismă, şi, gă­sind-o neîntemeiată, a respins-o.

În urma acestei respingeri, sentinţa de caterisire rămâne definitivă, numi­tul recurent urmează a fi şters din catalogul preoţilor acelei de Dumnezeu pă­zită Arhiepiscopie.

Acest fapt l-am adus la cunoştinţă onor. Ministerului Cultelor, spre a or­dona ştergerea lui din statele de salar, precum şi tuturor chiriarhilor, spre ştiinţă.

Vă înapoiem, anexat la aceasta, dosarul cauzei Iosif Trifa şi copie de pe referatul Comisiunei canonică, juridică şi pentru disciplină, pe baza căreia s-a luat hotărârea Sf. Sinod.

Primiţi, Vă rog, Înalt Prea Sfinţite, ale noastre în Hristos frăţeşti îm­brăţişări.

Preşedinte, Director,

Patriarhul Miron Diacon Gh. Vintilescu”

În felul acesta, vestindu-se în popor sentinţa caterisirii, se poate spune că s-a şi promulgat, cu toate că eu înţelegeam că promulgarea s-a amânat până după rezolvarea cererii de iertare.

Pe mine m-a durut amarnic acest fapt, o lege firească fiind că, după orice cerere de iertare, să urmeze dragostea, iertarea, înţelegerea şi pacea.

Chestiunea fiind astfel scoasă din nou în faţa poporului, am fost silit să mă apăr şi eu prin foile „Iisus Biruitorul”.

Din dragoste faţă de interesele superioare ale Bisericii, peste pedeapsa caterisirii, mi-am făcut o cerere de iertare, nădăjduind că, după acestea, lucru­rile se vor lămuri, spre binele Bisericii, şi niciodată n-aş putea crede că această cerere de iertare s-a dat spre a fi rezolvată prin foaia «Lumina Sate­lor», în faţa poporului.

De aceea aştept cu nădejde rezolvarea părintească a acestei cereri, decla­rând din nou că, din partea mea, am dat şi sunt aplecat să dau tot ce îmi este cu putinţă pentru aplanarea unui conflict, în folosul şi spre binele sfintei noastre Biserici.

Cu fiască supunere,

Sibiu, 25 apr. 1936 Preot Iosif Trifa

Zadarnic însă era totul. Solidaritatea uneltitorilor împotriva primăverii du­hovniceşti pe care o aducea Oastea Domnului în Biserica şi viaţa ţării noastre a fost mai mare decât toate aversiunile dintre ei. În majoritatea chestiunilor dină­untrul vieţii clericale existau, între aceşti oameni, mari „deosebiri de vederi”. Dar în problema osândirii Părintelui Iosif, n-a existat nici o deosebire. Pe

233

acest sfânt om, ales de Dumnezeu pentru o uimitoare realizare duhovnicească în poporul nostru, l-au osândit cu toţii.

Între membrii Sf. Sinod erau însă şi doi oameni de bine care i-ar fi ţinut apărarea Părintelui...

Dar totul a fost aranjat în aşa fel, în ascuns, încât şedinţa Sf. Sinod să fie convocată în absenţa acestor doi. Unul era plecat, iar celălalt era bolnav.

Astfel că mitropolitului Bălan nu i s-a opus nimeni.

Păcatul s-a săvârşit în unanimitate.

Judecata aceasta a fost ultima, dar nu cea din urmă. Va mai fi UNA.

Slăvit să fie Domnul!

234

Meditaţii:

MAI ESTE-O JUDECATĂ

Mai este, la Sfârşit, o Judecată,

cumplita Judecată de Apoi,

căci trebuie pe drept să-şi ia răsplată cum a lucrat oricare dintre noi.

Noi nu murim când inima-ncetează, lăsăm în urmă tot ce-am scris şi spus, dar tot ce dăm la cei ce ne urmează mereu dă rod când noi de mult ne-am dus.

Avem copii şi-i creştem după vrere, avem elevi şi-i învăţăm ce vrem, avem o turmă-n grijă şi-n veghere, şi-ntreaga lor răspundere avem.

Căci ei vor fi în lume şi-n viaţă aşa cum noi le-am spus şi arătat, iar ei, la fel, aşa vor da povaţă;

şi-un lung popor e-acum de noi format!

Îi creştem buni? la fel şi ei vor face!

Îi creştem rău aşa vor îndruma!

Noi i-ndreptăm înspre război şi pace, rând după rând, pe câţi ne vor urma.

Şi-abia atunci, la Marea Judecată, vedea-vom toţi uimiţi, cu-adevărat, cât a salvat o creştere curată, cât a ucis un suflet blestemat!

O, voi, cei mari răspunzători de gloate, părinţi şi-ndrumători pentru urmaşi, voi veţi purta răspunderile toate, voi creşteţi sfinţi sau creşteţi ucigaşi!

De-aceea, pentru tot ce ne urmează, la Marea Judecată de Apoi, cu ochi uimiţi oricare o să vază cât rău sau bine a-nceput cu noi.

9. ÎN VREMEA ACEEA...

„...Şi cei mai mulţi dintre fraţi, îmbărbătaţi de lanţurile me­le, au şi mai multă îndrăzneală să vestească fără teamă Cuvântul lui Dumnezeu...” (Filip. 1, 14)

Un om trimis de Dumnezeu nu umblă pe pământ printre trupuri, ci prin­tre suflete. Nu vede veşminte, ci dureri. Şi nu lucrează numai pentru timp, ci pentru veşnicie. De aceea, felul lui de a umbla, de a vedea şi lucra nu este ca al celorlalţi. Iar lumea el nefiind de al ei îl respinge. Şi, o dată ce el este neobişnuit celorlalţi oameni, ei nu se liniştesc până ce nu scapă de el, omorându-l.

Aşa s-a făcut cu toţi preoţii lui Hristos dinainte, cu El Însuşi şi apoi cu cei de după El (I Tes. 2, 15), fiecare epocă avându-şi „iudeii” ei. Şi fiecare profet, ucigaşii săi, din mijlocul aceleiaşi tagme. Şi pentru mereu acelaşi motiv, al neconformării cu „ceilalţi”.

Dar profetul lui Hristos nu are de ales între două soluţii, fiindcă el nu are decât una: jertfa.

Prin aceasta una se dovedeşte profetul, după cum s-a mai spus. Fiindcă so­lia cu care a venit el este mai presus de orice.

Noi, cei din jurul omului binecuvântat, vedeam bine acest adevăr. Şi tot aşa vedeau toţi fraţii din ţară şi de peste hotare, ai căror ochi fuseseră luminaţi de Duhul Sfânt.

De la începutul cernerii, au văzut că zecile de mii ale lui David (care deve­niseră sute de mii acum) nu încetaseră să-şi arate dragostea şi credincioşia lor faţă de păstorul care i-a scos la păşunea cea aleasă şi la izvoarele mântuitoare ale Cuvântului lui Hristos.

Aici am o duioasă amintire personală de atunci.

Câteva luni după ce am plecat la Sibiu, eu încă umblam în portul meu de la ţară, cu cămaşa mea de pânză albă şi cojocelul înflorit, cum umblasem şi la şcoală, la Oradea.

Îndată însă ce părintele s-a putut scula, în primăvara lui 1935, într-o zi, îmi spune:

236

dragă Dorz, nu se mai poate să umbli aşa. Noi mergem împreună şi lu­mea crede că tu eşti servitorul meu. Mie nu-mi place aşa. Vino să mergem într-o prăvălie şi am să-ţi cumpăr şi ţie un costum de haine de oraş.

vă rog, nu, părinte! am protestat eu îndurerat. Nu pot să îmbrac haine de oraş. Vă rog, lăsaţi-mă aşa, cu portul meu... (Nu ştiu de ce îmi părea ca o tră­dare, ca un păcat faţă de părinţii şi strămoşii mei, lepădarea de portul meu ţără­nesc...)

nu se poate, tu nu vezi? Aici nu mai eşti la ţară! N-ai ce să faci. Şi mie mi-a venit greu să mă dezbrac de sumăniţă cândva, dar a trebuit. Cămăşile tale sunt şi de pânză groasă, biata Liţa nici nu poate să le spele. Astea se spală cu maiul la vale...

Am cedat cu lacrimi... Mergeam spre strada Ocnei atunci, de la turnul cu ceas, în jos. După ce am trecut pe sub pod, părintele a intrat pe stânga, într-o prăvălie de haine... M-a tras de mână după el, ca pe un condamnat.

un costum de haine pentru acest tânăr, vă rog zice părintele. Şi negus­torul îmi pune în braţe primul meu costum orăşenesc, de care nu m-am bucurat deloc.

Acasă, m-au îmbrăcat cu toţii ca pe o mireasă plângând... Ce prostuţ eram! Toţi făceau haz pe socoteala mea. În clipa aceea eram atât de nenorocit, încât mi-a părut nespus de rău că am venit la oraş.

Dar, fiecare minune ţine trei zile... După trei zile m-am obişnuit. Acum ni­meni nu mai întorcea capul după mine când treceam pe stradă... Asta îmi era ca şi cum scăpasem de o mare povară... Niciodată nu mă simţeam mai rău înainte decât când mă opreau diferiţi trecători să mă întrebe:

de unde eşti băiete?

Sau:

ce fel de port esteăsta?...

Ori, pipăindu-mă, se mirau:

ce cojocel frumos!

Acum scăpasem. Şi asta mă bucura mult.

Am purtat acest costum până am plecat la armată, un an şi jumătate. Dar după cojocelul meu de atunci am avut parcă totdeauna o părere de rău.

Toată vara anului 1935 am petrecut-o cu Părintele Iosif zi de zi aproape numai eu singur. Încă din primăvară, atât fr. Marini, cât şi Vonica îmbolnăvindu-se mai greu fuseseră internaţi la Spitalul de Stat, jos, lângă zi­durile cetăţii. Îi vizitam atunci zilnic, fiind în acelaşi salon amândoi. Mergeam la ei chiar peste orele îngăduite, cu ajutorul fr. Vasile Roşianu care era brutar la spital şi care vorbise cu portarul să-mi dea voie să merg la ei ori de câte ori voi avea nevoie. De la ei apoi mergeam la părintele, la sanatoriu.

Când au ieşit din spital, au ieşit tot amândoi deodată, venind pe jos până la librăria din str. Avram Iancu, unde eram noi. Erau amândoi atât de slabi, încât veneau

237

ţinându-se de mână. În piaţă era să-i doboare o rafală de vânt, dar treceau chiar pe lângă un salcâm şi s-au apucat de el, ţinându-se până a slăbit vântul.

Îndată după Paşti, au plecat apoi, pentru odihnă şi întremare, fiecare acasă: Marini la Săsciori, iar Vonica la Poiana, urmând ca, îndată ce se vor reface, să vină din nou.

Opriş plecase încă din vremea când era oprită foaia şi se stabilise la Simeria Veche. La fel făcuse şi Elena Ţol, care fusese şi ea, mai înainte, la li­brărie. Apoi a plecat şi Alexandru Morariu... Mai rămăseseră, dintre tineri, fraţii Titus şi Viorel cu administraţia. Sora Tili cu abonamentele. Şi fr. Popovici cu cărţile. Dintre tinerii din Sibiu, mai harnici, erau fraţii Vasile şi Grigore Roşian, apoi Comiza şi încă vreo câţiva, care au plecat. (Aceştia luau adesea cuvântul în adunare şi unii vorbeau frumos). Apoi mai erau o seamă de tinere ca: surorile Jenica şi Vetuţa Avrigeanu, Aurica Muntean, Maria Stanciu, surorile Bucur şi multe altele care, pe atunci, bucurau adunările prin coruri, poezii şi rugăciuni rostite cu putere.

În afară de aceşti tineri, am cunoscut atunci pe mulţi alţii, veniţi din alte lo­calităţi şi judeţe. Mai puternic eram legat de aceia dintre tineri pe care îi vedeam mai harnici şi activi. Unii dintre ei s-au impus încă de atunci printr-o puternică trăire în Hristos şi printr-o înflăcărată participare la lupta Domnului.

În primele luni l-am cunoscut astfel pe I. V. Spiridon care, pe atunci, era student la facultatea de drept. M-am ataşat mult de acest frate. El era un băiat sărac. Avea numai mamă, în Avrig, lângă Sibiu. Era un poet talentat... Scria frumos... Părintelui îi plăcea mult de el şi se bucura nespus de mult când ne ve­dea cum lucram amândoi împreună. Adesea ne asculta cu bucurie când îi citeam fiecare din noile lucrări ale noastre. I. V. Spiridon era mai talentat şi citea nes­pus mai frumos ca mine. Îmi plăcea şi mie foarte mult să-l ascult citind. Avea aşa un dar de a citi, încât şi cea mai slabă poezie apărea nespus de frumoasă când o citea el.

Adeseori petreceam ceasuri întregi stând amândoi pe vreo bancă în parc şi lucrând la poezii. Ne luam la întrecere împreună, care scrie mai repede o poezie. De multe ori m-a întrecut. Apoi eu corectam poezia lui, iar el pe a mea... Şi le publicam la foaie.

Părintelui i-a plăcut mult mai ales una din poeziile lui: „Începe o luptă, se nalţă un steag...” care mai târziu a devenit cântare.

Într-o zi, părintele îmi spuse:

văd că vă iubiţi tare mult... Ia-l şi pe el cu tine la noi. Acum şi aşa Marini şi Vonica sunt plecaţi. Până vin ei, poate sta şi el cu noi.

vă mulţumim, părinte, am răspuns fericiţi, amândoi deodată.

Ce fericiţi am fost şi ce spornic am lucrat, în cele câteva luni, împreună.

Pe urmă, prietenul meu I. V. Spiridon, urmându-şi şcoala, a plecat... A ajuns profesor şi scriitor. Apoi ne-am văzut tot mai rar, până când ne-am pier­dut de tot unul de celălalt...

238

O, măririle lumii acesteia, câte aripi curate au frânt şi câte suflete şi părtăşii sfinte au nimicit! Oare mai trăieşti pe undeva, dragul meu I. V.? Îţi mai aduci aminte ce mi-ai scris pe fotografia ta, pe care mi-ai dat-o la despărţire? Iată ce­ai scris tu atunci:

„Când licăresc în zările albastre lumini de-argint, în nopţi cu lună pline, să-ţi aminteşti de visurile noastre, de inima ce bate pentru tine.

Cu drag,

fratelui meu cel mai bun, Tr. Dorz I.V. Spiridon”

...Dacă mai trăieşti pe undeva şi dacă aceste rânduri îţi vor cădea sub ochi, aş dori şi eu să-ţi aminteşti de dragostea lui Hristos, Domnul nostru, pentru Ca­re şi inima ta bătea atât de fierbinte atunci. Inima Lui bate încă pentru tine. Iar lângă a Lui, iată, nici inima fratelui tău, cum l-ai numit tu, nu te-a uitat. Dovadă şi lacrimile acestor rânduri. Tu ai fost una din acele inimi puţine şi scumpe de care tinereţea mea a dorit să nu se mai despartă.

O, dacă şi tu L-ai fi urmat pe Iisus alături de noi pe această cale spinoasă şi strălucită, ce urme frumoase ai fi lăsat!

Dacă mai auzi, poate nu-i prea târziu...

Un altul, dintre aceşti tineri fraţi, era Popa Petru din Sebeş-Alba. Cu el, la fel, m-am împrietenit chiar din momentul întâlnirii. Îmi plăcea felul lui hotărât şi minunatul lui dar de vorbire.

Dintre toţi tinerii care vorbeau atunci prin adunări, îmi plăcea cel mai mult să-l ascult pe el şi pe încă trei: pe fratele Marini, pe Vasile Roşianu şi pe Viorel... Frumos vorbea pe atunci fratele Viorel Trifa, fiindcă sufletul lui, atunci, era în întregime curat şi plin de o sfântă înflăcărare numai pentru Dom­nul Iisus. Mai târziu n-a mai fost tot aşa. Ce dureros lucru!...

Toţi aceştia, afară de fratele Marini, eram de aceeaşi vârstă, născuţi în ace­laşi an. (Fratele Marini era mai mare ca noi cu câţiva ani.)

Un alt tânăr harnic pe atunci era Urdea Nicolae, elev la o şcoală C. F. R., născut într-o comună, Ţânţari, de prin jud. Braşov. El s-a ataşat cu toată inima de Domnul şi era nelipsit, în toate vacanţele lui, din mijlocul adunărilor. Ajun­sese ca unul de al familiei între noi, fiindcă pe atunci era foarte harnic şi des­curcăreţ. Oriunde era nevoie de făcut câte ceva, N. Urdea era gata îndată să pu­nă mâna. Îi plăcea să ţină evidenţe, să întocmească statistici, să organizeze adu­nări, să ducă şi să aducă veştile frăţeşti... Mai târziu, la Cluj, fratele Urdea ne-a fost de mult ajutor în lucrul Domnului.

239

Acuma s-a îngropat undeva într-o gară, într-un serviciu şi într-un mare re­gret. Ce păcat!

Dintre mulţii care au venit şi au trecut, s-au mai oprit acolo, în anul următor, doar încă doi: Ion Capătă de la Săsciori, Alba, şi Ion Fulea de la Loamneş, Sibiu.

Pe Capătă l-a adus în toamnă fratele Marini, când a venit de acasă, după ce se mai însănătoşise puţin.

Lui Ion Fulea (care era eliberat din armată şi căuta un serviciu) i s-a făcut un loc la librărie, la administrarea şi trimiterea cărţilor...

Capătă s-a stabilit în casă cu noi, în locul lui I. V. Spiridon, care plecase. Fratele Marini, care îl adusese, îl avea foarte aproape (fiind consăteni)... El l-a şi introdus pe Capătă în tainele scrisului.

După plecarea mea în armată, iar a părintelui la Braşov, grija foii rămăsese un timp aproape numai în seama fratelui Marini. Atunci Capătă i-a fost de un bun ajutor... Dar el n-a putut sta continuu la Sibiu din cauza lipsurilor materiale. Mai pleca pe câte un timp şi sta pe la Săsciorii lui, unde avea numai mamă...

De fratele Capătă îmi amintesc din vremea aceea ca de o fire foarte retrasă şi ciudată. Avea nişte lucruri pe care nu ştiu de ce şi le tot ascundea de mine. De câteva ori m-am prefăcut că vreau să i le iau... s-a împotrivit până la lacrimi. Am spus că i le voi lua când va dormi. Dar le-a ascuns de neaflat. De fapt nici nu avusesem asta de gând, dar nu ştiu de ce l-am necăjit atunci...

Cu această fire a lui „ciudată”, a rămas pentru mine pe totdeauna fratele Ca­pătă, ca o fiinţă cu o mare parte din viaţa lui şi din gândurile sale cam ascunse...

Foaia apărea regulat... Părintele, slăbuţ, dar destul de voios şi întremat, a lucrat harnic toată vara lui 1935 şi numai cu neînsemnatul meu ajutor du­când în spate toată foaia şi cărţile noi care trebuiau scoase.

Eram nelipsit de lângă el atunci, de dimineaţă până noaptea târziu... În după-amiezile frumoase ieşeam amândoi de la sanatoriu şi o luam pe câte o stradă spre marginea oraşului dinspre Şelimbăr. Acolo oraşul era şi mai liniştit, stră­zile mai goale, iar de peste gardurile grădinilor se apleca în calea noastră o pă­dure de trandafiri, de lilieci, de salcâmi şi de tot felul de arbuşti înfloriţi.

Din câte o curte se mai lua după noi uneori şi câte un câine sau doi câini mari, petrecându-ne cu lătrături şi cu colţii puternici tot drumul nostru pe lângă gardul acela de fier, de după care ne ameninţau mereu lătrăturile lor supărătoare.

O dată, pe când, de după un gard, un astfel de câine mare se luase furios după noi, părintele se opri o clipă şi, uitându-se cu tristeţe în ochii lui, îi zise:

nu sunt destui care latră după noi? De ce nu ne laşi măcar tu în pace?... Taci şi du-te!

Atunci am văzut mirat cum animalul, parcă ruşinat, şi-a plecat capul în jos şi, întorcându-se înapoi, s-a dus în treaba lui, mârâind ceva.

Părintele îşi întoarse spre mine ochii lui voioşi şi faţa zâmbitoare, zicând:

ai văzut?... Ai văzut cu cât le sunt uneori animalele superioare oamenilor?...

240

Şi continuă:

ştii, există un poet, nu prea cunoscut, care a scris o poezie plină de înţe­les. Dacă îmi mai aduc bine aminte, poezia lui suna cam aşa:

Erau flămânzi un om şi-un câine.

Am rupt bucata mea de pâine şi-am dat la om, căci mi-a cerut.

...Iar câinele-a plecat tăcut.

Mâine,

acelaşi om şi-acelaşi câine.

Am dat bucata mea de pâine la câinele şi mai flămând.

...Iar omul m-a-njurat plecând.

Atunci mi-am zis amar:

la pâine,

vezi care-i om şi care-i câine!

După o pauză de tristeţe, părintele adăugă:

cândva şi animalele acestea vor osândi pe acei oameni care s-au înfruptat din pâinea binefacerilor lui Hristos, dar apoi s-au întors şi au muşcat pe Binefă­cătorul lor.

Era în vremea când cei de după gardul Mitropoliei muşcau cu toţi dinţii lor cei mai veninoşi.

În ţară, Lucrarea Domnului mergea cu mari biruinţe. Dar diavolul era peste tot plin de turbare. Lupta era cumplită, ca într-o lume complet păgână...

Fraţii care mergeau cu Biblia prin sate şi oraşe erau, mulţi dintre ei, luaţi pe la posturile de jandarmi, bătuţi şi schingiuiţi şi ameninţaţi cu judecăţi şi cu în­chisoare. Unii erau daţi pe mâna autorităţii chiar de către preoţii năpustiţi asu­pra lor ca nişte fiare. Se petrecea ceva de neînchipuit. Toate aceste încercări grele arătau nu numai decăderea religioasă în care ajunsese cea mai mare parte din cei chemaţi să fie îndrumători într-o ţară şi într-o Biserică creştină, ci arătau şi frumuseţea sufletească a celor care dovedeau un zel pentru Hristos asemenea primilor creştini.

Iată, spre exemplu, doar câteva din cele scrise prin foaie numai într-un răs­timp de câteva săptămâni:

„...Adă bâta, să-i omor...

Pe ziua de 2 ianuarie am fost în com. Titeşti, la fratele Florea Chiţoran. Când au auzit fraţii, au venit cu toţii la adunare, să audă Evanghelia şi să ia să­mânţă din Cuvântul lui Dumnezeu.

241

Satan a simţit această foamete şi, iată că suntem chemaţi la primărie. Şeful de post şi notarul ne cer actele şi ne întreabă ce e cu noi. Am spus că suntem din Oastea Domnului.

aşteptaţi să vină popa, că el este cu credinţa! Iată-l că vine.

ce-i cu voi?

am venit pe la fraţii noştri.

de unde sunteţi?

din Oastea Domnului Iisus.

mergeţi, dar să nu tulburaţi comuna.

Seara s-au strâns fraţii din trei comune. Când să facem rugăciunea, iată-l pe primar plin de mânie:

ce e cu voi, mă? Aţi adunat toţi cerşetorii aici, în comuna mea?

Noi cântam cu toţii «Blândul Păstor» când, iată, intrând pe uşă, pe socrul părintelui, strigând: Ce-i cu bărboşiiăştia care au adunat lumea aici? Adă bâta, să-i omor... (Şi înjură cumplit numele Bunului Dumnezeu). Adă pe popa, mă, să-i dea afară.

Iată că vine preotul:

ce aţi făcut tulburarea asta aicea, mă?

părinte, noi n-am făcut nici o tulburare i-au răspuns fraţii din localitate. Fraţii noştri au venit la noi şi ne petrecem în rugăciuni şi cântări. Dar uite oile sf. tale cum vin cu bâta şi cuţitele să ne omoare...

Şi zice părintele către fraţi:

ce căutaţi aici, mă? Mergeţi acasă! Dacă vă chemam eu, nu veneaţi!

părinte, ziseră fraţii, când eram la crâşmă, nu ne mânai să mergem acasă; acum de la Domnul ne goneşti.

Socrul preotului zice:

ăştia trebuie bătuţi dacă le trebuie pocăinţă...

A venit şeful de post şi a făcut linişte. El a fost mai înţelegător şi, cu voia lui Dumnezeu, ne-am continuat adunarea.

Cei trei nazirei din Covurlui”

„...În 22 decembrie eram în satul Posat cu cărţile şi foile Oastei. După ieşi­rea din biserică, noi, câţiva fraţi, ne-am tras deoparte cântând cântările Oastei. Oamenii care beau şi fumau că era hram s-au tras către noi şi ascultau, dar, venind primarul, ne-a oprit, spunând că stricăm datinile, iar dascălul, cu ţigara în gură, ne-a spus să plecăm imediat de acolo.

Am fost chemat la postul de jandarmi, învinuit că sunt sectar adventist. D-l şef mi-a dat un pumn, înjurând pe bunul Dumnezeu.

I-am zis să nu mă mai înjure, că e păcat mare, iar dânsul mă silea să înjur şi eu.

D-l sergent instructor mi-a spus:

mă, nu vrei să te laşi de Oastea Domnului?

nu, niciodată nu mă voi lăsa, i-am răspuns eu.

242

Atunci el a prins a mă bate cu pumnii peste cap. Apoi a ordonat soldatului să mă lege cu lanţuri şi să mă arunce în beci.

Soldatul a adus lanţurile şi m-a legat strâns de tot. Când a adus lanţurile, eu am zis: Slăvit să fie Domnul! Am sărutat lanţurile şi am aşezat mâinile cu bucu­rie, să fiu legat. Aceasta era cam la ora două din zi; şi mă băgară în beci unde mă ţinură până la ora zece seara, legat.

Am auzit atunci pe soţia şefului strigându-l pe sală să nu-mi facă mie nici un rău, că toate câte mi le va face el mie se vor întoarce asupra lor (ea cunoaşte bine ce este Oastea Domnului). Dar şeful îi spune că are ordin de la preot...

După un timp mă scoate şi, strigând cu multă ameninţare, îmi cere iarăşi să mă las de Oastea Domnului. Eu i-am răspuns că nu mă las niciodată.

Atunci mai erau acolo şi alţi trei oameni. Eu le-am arătat urmele lanţurilor pe mâini. Am fost aruncat iarăşi în beci. Soţia şefului de post a venit acolo la mine şi mi-a spus multe cuvinte de îmbărbătare, zicând să nu mă las de Oastea Domnului, ci să rabd toate cu bucurie...

La orele 11 noaptea iarăşi m-au chemat la cercetare...

A doua zi a venit şi părintele la post, m-a învinuit şi mi-a zis să mă las de Oaste. Eu am răspuns că niciodată; şi i-am spus că acasă îmi tremură copiii de frig şi soţia a împrumutat lemne din sat.

Atunci iarăşi m-au băgat în beci... Şi, cam după o oră, vin la mine să vadă ce fac. Eu stam în genunchi şi mă rugam, iar d-l şef mă întreabă cu o voce groaznică: Ce faci tu aicea, mă? Eu i-am răspuns că mă rog la Domnul Iisus... M-a întrebat a doua oară tot aşa, iar eu i-am răspuns la fel. Atunci s-a repezit la mine şi a început să mă bată cu pumnii peste cap, mă trântea pe jos, mă izbea de pereţi şi-mi zicea: Mă, nu te laşi de Oaste? Eu răspundeam că nu mă las.

Mi-a zis:

să te laşi de rele!

Eu i-am răspuns:

de care rele?

Dar el nu-mi spunea, ci mă bătea înainte...

A venit apoi şi instructorul. Şi, după ce au obosit, mi-au poruncit să le cânt o cântare de la Oastea Domnului. Eu am cântat plângând... iar d-l şef mi-a zis, după aceea:

când veţi avea adunare să mă chemi să vin şi eu...

Acum se prefăceau că le pare rău că m-au bătut şi râdeau de mine.

Eu le-am mulţumit în numele Domnului şi m-am rugat lui Dumnezeu să-i ierte.

Apoi mi-au dat drumul acasă.

Sava Acostăchioaie ostaş, Dorohoi”

„...Tăiat cu cuţitele

Cucernice Părinte Trifa,

Iată, rândurile acestea vi le scriu din spital. Am ajuns şi aici din pricina lui Iisus cel Răstignit. Am luptat din cât am putut, în comuna de unde sunt,

243

să-L vestesc pe Domnul, iar Satan, pentru asta, s-a înfuriat şi a îndemnat pe nişte oameni de ai lui, duşmani ai lui Isus Biruitorul (Petre Vasile, Nicolae P. Vasile, Const. P. Vasile şi încă alţi patru), să mă atace pe la spate şi să mă taie cu cuţitele în spate şi la mâna stângă. Acum sunt în spital... Asta pentru că m-am străduit să le vestesc pe Iisus, ca nici ei să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Nu-i nimic însă, Domnul Iisus, Care ştie şi vede totul, va răsplăti fie­căruia.

Dragomir Oprea, notar, ostaş, Găvăneşti, Buzău”

„...Vom fi legaţi, cu jandarmii...

Cucernice Părinte Iosif,

Cu ajutorul Domnului, s-a înfiinţat şi la noi Oastea, dar avem multe greu­tăţi din partea părintelui nostru, care ne-a spus să nu mai cântăm cântările Oastei că va aduce jandarmii să ne lege. Să nu le cântăm nici în casă, nici afa­ră, că aceste cântări, zice el, sunt bune să le cânte lumea numai în case pustii, că zice că-s adventiste. Iar sf. sa a înfiinţat un cor pe care îl învaţă să cânte chiar şi în biserică şi anume cântări ca aceasta: «Cucule, pană galbină; Păsă­rică de Gilort etc...»

Noi însă nu deznădăjduim. Ne rugăm Domnului pentru ei toţi şi luptăm înainte.

Slăvit să fie Domnul!

D. I. Ianciu, M. Crângeneanu şi I. Pârvu Stoieneşti, Romanaţi”

„...Gadarenii din Soreşti...

După-masă, a avut loc adunarea Oastei în mijlocul satului Soreşti, Bu­zău, sub cerul liber, unde s-a vestit puternic Evanghelia naşterii din nou. Pă­rintele Bănică, din localitate, a îndemnat lumea din sat să îmbrăţişeze Oastea Domnului... Au mai vorbit şi alţi fraţi, iar surorile au declamat poezii şi cântări.

Între timp, Satan şi-a format o ceată a lui, care a început să strige şi să ameninţe: Nu ne trebuie Oastea Domnului, să plece spurcaţii aceştia de la noi. Şi să nu mai vină să ne rătăcească; să plece şi preotul, cu ei cu tot.

Atunci fratele Mihai Lemnaru, văzând planul lui Satan, s-a urcat pe un scaun, cu steagul într-o mână şi cu Sfânta Scriptură în alta, strigând puternic: Foc, fraţilor! S-a aprins satul de focul iadului, iar noi voim să-l aprindem pe al lui Hristos. Şi, cu lacrimi, a mărturisit puternic pocăinţa şi mântuirea prin în­toarcerea tuturor la Dumnezeu, căci sfârşitul este aproape.

Toată mulţimea a izbucnit în lacrimi, iar cei care huleau au rămas de ruşine şi, până la urmă, le-a părut rău de cele ce făcuseră.

Fr. Costică I., Soreşti, Buzău”

244

„...I-a bătut până şi-a rupt bâta de ei...

La sfârşitul frumoasei adunări din Mereteu-Vurpăr, Alba, diavolul înfuriat, care zbierase tot timpul pe afară împotriva Oastei prin unii oameni, a adus pe primarul cu încă doi, tocmai în timpul când eram îngenuncheaţi la rugăciune. A strigat să tacă cei care se rugau şi a cerut celor trei fraţi din Pian: Pavel, Ştefan şi Chimuţ, să se legitimeze şi i-a dus la postul de jandarmi. Fraţii din sat au vrut să meargă şi ei, dar primarul le-a dat cuvântul că nu li se va întâmpla nimic.

Pe drum, cei din ceata primarului tot voiau să-i lovească, dar primarul vi­clean se tot prefăcea că-i opreşte. Ajungând acasă, primarul a intrat, iar pe fraţi i-a dat în grija celor doi, care fuseseră cu el, să-i ducă la post. Dar cum s-a des­părţit primarul de ei, unul din cei doi s-a apucat cu bâta de fraţi şi cale de aproape 2 km nu i-a slăbit din loviturile barbare. A dat până şi-a rupt bâta de ei. Le-a luat apoi pe ale fraţilor (căci şi ei aveau bâte, dar nici măcar nu s-au apărat cu ele) şi tot drumul i-a dus în lovituri fără număr şi în îngrozitoare înjurături. Fratele Chimuţ, care era şchiop, rămăsese mai în urmă, cu celălalt om, dar Pavel şi Ştefan au răbdat cele mai multe din loviturile date, ca nişte mucenici, zicând numai: Îţi mulţumim, frate, şi Domnul să-ţi ierte toate păcatele acestea... Iar omul-fiară îi lovea atunci şi mai crunt.

Ajungând la postul de jandarmi, în loc să-i ducă înăuntru, le-a dat din nou lovituri. Pe fr. Ştefan l-a lovit peste genunchi atât de rău, încât abia a mai putut să se târască până acasă. Sora Eleonora, soţia lui, spune că tot trupul i-a fost ne­gru de lovituri...

Dar fraţii sunt bucuroşi că au avut fericirea să sufere pentru Domnul, Care zic ei i-a învrednicit de un aşa mare dar.

Totuşi credem că e prea mult, chiar şi pentru păgânătatea zilelor noastre.

...După ce fraţii fuseseră arestaţi, ceilalţi fraţi şi surori au plecat pe la casele lor. Ieşind în stradă, s-au pomenit dintr-o dată cu o ploaie de pietre ce cădeau asupra lor... Două surori au fost lovite cel mai greu...

Ilie Marini şi Viorel Cătănici”

„...Buni de împuşcat...

Scumpe Părinte Iosif,

Deşi n-am raportat nimic, noi suntem la datorie alături de sf. ta, şi toţi fraţii din părţile acestea... Dar tare ne doare pe noi, părinte, că, la început, când s-a format Oastea la noi şi era alt preot în sat, venea aproape tot satul în biserică la adunare. Dar azi, după ce a venit un alt preot, acesta a început să ne batjocorească. Şi a strigat în contra Oastei în biserică, zicând că noi suntem buni de împuşcat şi multe alte vorbe rele, îndemnând pe oameni să nu asculte de noi, să trăiască tot cum au trăit şi până acum.

După asta, mare parte din oameni n-au mai venit la Oaste, nici la biserică, ci s-au întors iarăşi la chefuri, ospeţe şi beţii ca mai înainte...

245

Pe noi, părinte, tare ne doare lucrul acesta. Dar noi slăvim pe Domnul şi luptăm înainte...

D. Olaru, Drăgeşti, Vaslui”

„...Ca să-i liniştească pe cei ce râdeau în adunare îşi dă palme până îl podideşte sângele...

Iată, spre pildă, în seara aceasta, se aude vuietul petrecerilor de la primăria noastră şi, ce teribilă creştinătate: bal cu concursul preotului nostru... Pe când vorbeam în adunare, iată, intră pe uşă doi flăcăi, venind de la bal, râzând tare ca să ne facă sminteală cu râsul lor... Unii din adunare au început să râdă cu ei.

Fratele Sava s-a sculat strigând: Fraţilor, nu voiţi să ascultaţi de Cuvântul lui Dumnezeu? Eu vă dau un sfat: când veţi mai veni în adunarea Domnului şi vă va mai grămădi râsul, să vă daţi aşa un rând de palme...

Şi, zicând acestea, le arată cum să-şi dea palme, numărându-şi lui l, 2, 3, 4, 5, 6 palme... Când a ajuns la 6, sângele a început a-i curge... iar adunarea nu mai râdea, ci toţi au început a plânge în hohote.

În lacrimile lui s-a spălat şi fratele de sângele său, rugându-i pe fraţi să ţină seamă de Sângele Domnului Iisus care a fost vărsat pentru păcatele şi neascultă­rile noastre. Apoi le-a sărutat mâna la toţi, ne-am îmbrăţişat, ne-am iertat cu to­ţii. Am îngenuncheat la rugăciune şi, plângând, ne-am rugat până când a venit vremea să mergem la biserică... Am mers cântând prin sat spre biserică. Dar autorităţile, pentru o cântare sfântă, m-au dat pe mine în judecată, iar acum se laudă că ne vor face nu ştiu ce... Au venit şi mulţi din cei de la bal... Am cântat cu toţii în biserică.

Dar noi mergem înainte şi, pentru toate, slăvit să fie Domnul!

S. Acostăchioaie, com. Buda, jud. Dorohoi”

...Şirul e lung, dar nu-l mai continuăm. Am prezentat doar aceste câteva exemple, ca să se vadă că Evanghelia adevărată, fiind aceeaşi, lumea în care se propovăduieşte această Evanghelie nu s-a schimbat nici ea. Cum şi diavolul a rămas mereu acelaşi potrivnic al credinţei adevărate.

Cuvântul Domnului nostru, Care a zis: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei, dar pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea” (Ioan 15, 18-19), s-a împlinit totdeau­na cu ai Săi şi se va împlini mereu, până la venirea Sfârşitului.

Dar din cele câteva exemple dinainte se poate vedea şi ce dragoste înflăcă­rată faţă de Domnul era în toţi fraţii atunci. O, dacă râvna înaintaşilor noştri ar aprinde şi inima noastră, a celor de azi şi a celor de mâine spre o râvnă, ca a lor pentru Hristos!...

Fraţilor, fiţi vrednici de înaintaşii voştri în Lucrarea Domnului, după Cu­vântul cel Sfânt care zice: „Aduceţi-vă aminte de înaintaşii voştri... şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7).

246

Numai astfel vom ajunge şi noi lângă Domnul Iisus, acolo unde sunt şi ei acum.

Un alt lucru vrednic de laudă în Hristos este curajul şi dragostea cu care au sărit în sprijinul Părintelui Iosif o mare parte din preoţii credincioşi şi din inte­lectualii Oastei şi de data aceasta.

Scrisorile lor, pline de respect faţă de ceea ce trebuia să însemne autoritatea bisericească, erau totuşi pline de o îndurerată constatare a nedreptăţii făcute îm­potriva Părintelui Iosif.

Şi de un cutremurător apel la înţelepciunea şi conştiinţa necesară spre în­dreptarea lucrurilor cât mai grabnică.

Dăm mai jos unele din aceste scrisori publicate tot doar în răstimpul a câ­torva săptămâni prin foaia „Iisus Biruitorul”, din anul 1936:

„Scrisoarea preaiubitului nostru frate lt.-colonel Coman Ionescu, adre­sată Î. P. S Sale Patriarhul Dr. Miron Cristea.

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,

Luând cunoştinţă din foaia „Iisus Biruitorul” de judecata făcută de Sfântul Sinod, prin care Părintele nostru drag, Iosif Trifa, de la Sibiu, a fost scos afară din sfânta noastră Biserică, cu adâncă smerenie rog pe Prea Sfinţia Voastră să ţineţi socoteală la rugămintea unui intelectual, care s-a întors la Hristos şi la Biserica Sa mântuitoare în urma chemării la pocăinţă a Părintelui Iosif Trifa.

În numele Domnului nostru Iisus Hristos şi al Sfintei Sale Biserici, înte­meiată de El, pentru mântuirea sufletelor noastre şi pentru liniştirea şi mângâ­ierea sufletelor întristate ale celor 120.000 de ostaşi ai Domnului din ţara în­treagă, Vă rugăm, Înalt Prea Sfinţite Stăpâne, să dispuneţi revederea judecăţii făcută de Sfântul Sinod şi să-l redaţi Sfintei Biserici, pentru tot ce a lucrat sfin­ţia sa, pentru întărirea credinţei în Dumnezeu, în Domnul nostru Iisus Hristos şi la Biserica Sa.

Părintele Iosif Trifa a întors din drumul păcatului şi a chemat la Domnul şi la Biserica Lui o mulţime de suflete, pentru care a luptat şi a suferit trupeşte până aproape de mormânt, iar sufleteşte atâtea dureri, prigoane şi întristări.

Domnul nostru Iisus Hristos, Care vede şi ştie toate, îi va răsplăti la Jude­cata Sa cea dreaptă şi-l va ferici în viaţa cea de veci.

Alături de sfânta noastră Biserică şi slujitorii aleşi ai Domnului nostru Iisus Hristos, care timp de 2000 de ani a chemat şi cheamă lumea să se întoar­că la Dumnezeu, părintele nostru scump, Iosif Trifa, a strigat după noi, timp de 14 ani, să ne întoarcem la Hristos şi Biserica Lui, îndemnând la ascultare de ierarhia întemeiată de Domnul şi transmisă prin Sfinţii Săi Apostoli slujitorilor de astăzi ai sfintei Sale Biserici.

Următori glasului sfintei Biserici, ai îndemnului cald şi ai chemării Pă­rintelui Iosif, prin foaia «Oastea Domnului» de la Sibiu, s-au întors la Domnul

247

zeci de mii de suflete, care nu mai pot trăi astăzi fără legătura continuă cu El şi care sunt în stare să trăiască numai în biserică, slăvind pe Domnul ziua şi noaptea.

Dacă Părintele Iosif a greşit ceva, rog smerit pe Înalt Prea Sfinţia Voastră şi pe Înalt Preasfinţitul Mitropolit Bălan să-l ierte şi, o dată cu mine, vă roagă toţi ostaşii Domnului din ţara întreagă, pentru binele sfintei noastre Biserici, bucuria noastră a tuturora, pacea şi unirea tuturor ostaşilor Domnului şi pen­tru liniştea sufletească a aceluia care şi-a ruinat sănătatea pentru binele Bise­ricii şi mântuirea sufletelor noastre.

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,

Respectuos, Vă fac o mărturisire din inimă curată:

Dacă judecata Sfântului Sinod va hotărî scoaterea din Biserică a Părinte­lui Iosif, rămânând el un simplu mirean, eu nu mă despart de sfinţia Sa, fiindcă nu pot uita pe un binefăcător al sufletului meu şi-l voi însoţi cu dragostea şi re­cunoştinţa mea până la mormânt.

Şi, ca mine, cred că vor face toţi ostaşii Domnului, fiindcă suntem convinşi că Părintele nostru Iosif a lucrat şi va continua a lucra până la sfârşitul vieţii sale pentru binele sfintei noastre Biserici, pentru întoarcerea la Hristos Dom­nul a cât mai multe suflete şi pentru mântuirea sufletelor noastre.

Primiţi, Înalt Prea Sfinţite Stăpâne, sfinte şi smerite salutări în Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul şi Izbăvitorul sufletelor noastre.

Lt.-col. Coman Ionescu huşi

„Un alt smerit cuvânt

Scumpul nostru Părinte Trifa!

Cât de bun şi milostiv este Dumnezeul nostru că S-a îndurat cu a Sa dra­goste nemărginită de a întărit pe robul Său, ca să primească cu atâta linişte su­fletească şi această judecată care trebuia să vină!

Căci nimeni altul, noi toţi, şi nici lumea întreagă, dacă vă venea într-ajutor, nu vă putea întări în răbdare şi mulţumire cum a făcut-o Domnul. Numai El ştie cum să Se îngrijească de robii Săi, cu care mai are de împlinit ceva în viaţa aceasta.

El, Care foloseşte pe robul Său la ridicarea unei vieţi cu adevărat creşti­nească şi plăcută lui Dumnezeu, a ştiut să-l întărească şi în această legătură, făcându-l să înţeleagă că nu se va petrece altceva cu el decât că se va împlini voia Tatălui din cer.

În faţa acestei judecăţi se vede cât de bun şi milostiv este Dumnezeu, că El nu părăseşte pe robul Său, ci îl întăreşte cu Duhul Sfânt, îl îndeamnă să nu se tulbure.

Noi, ostaşii Domnului, puşi în faţa acestei judecăţi, nu avem drept să criticăm faptele şi actele conducătorilor Bisericii noastre şi nu putem fi judecătorii nimănuia, dar fiindcă judecata pronunţată a stins partea cea mai simţitoare din corpul nostru, nu putem zice că nu o simţim cu toţii, căci am ascunde adevărul, am fi nişte laşi şi nevrednici de numele ce-l purtăm. Nu voim să venim în apărarea Părintelui

248

Trifa, că el n-are lipsă de apărarea noastră, pe el îl apără Dumnezeu, dar, ca ostaşi, avem şi noi un cuvânt de spus, pe care-l mărturisim fără frică.

Mărturisim, uniţi în credinţă şi în cuget, că ne este foarte greu să rupem le­gătura şi să trăim în duşmănie cu acela care este legat sufleteşte de sufletele noastre. Căci el nu face altceva decât vesteşte cu tărie pe Iisus cel Răstignit şi deschide ochii tuturora cu chemările sfinte să se întoarcă de la întuneric la lu­mină şi de sub puterea lui Satan la Dumnezeu. Este foarte greu să rupem legătu­ra cu acela care, prin scrierile şi învăţăturile sale, ce le trimite săptămână de săptămână în ţara întreagă, şi cu sutele de mii de cărţi împrăştiate printre cre­dincioşi, vorbeşte neîncetat cu noi şi ţine aprinsă lumina făcliei de dragoste ce s-a aprins în inimile noastre pentru Domnul. Câţi dintre noi nu am cădea din nou în fărădelegi şi întuneric dacă nu ne-ar ţine aprinsă lumina inimii noastre acest mare „vinovat”! Ia gândiţi-vă numai la cântările Oastei, care răsună de la un capăt la celălalt al ţării când le cântă toţi cei necăjiţi, după ce simt cum scapă de orişice necaz, cu gândul şi ochii inimilor lor ţintă la Iisus cel Răstignit, dar neuitându-l nici pe Părintele Trifa.

Slăvit să fie Domnul!

Ioan Diniş, notar, ostaş al Domnului, Gurasada, Hunedoara”

„Apel către toţi fraţii ostaşi din ţară

Din ultimele numere ale foii noastre dragi „Iisus Biruitorul”, am luat cu to­ţii cunoştinţă de surprinzătoarea întorsătură ce a luat chestiunea judecăţii Păr. Iosif Trifa. Spun surprinzătoare încât pe conştiinţa fiecăruia dintre noi apasă nedreptatea ce i s-a făcut la Sibiu în cele două instanţe de judecată. Şi cu toţii ne pusesem toată încrederea noastră în chipul fericit în care aşteptam să ia sfârşit acest dureros conflict înaintea Sf. Sinod.

S-ar putea ca până la sfârşit încrederea noastră în acest înalt for de judecată să nu fie dezminţită, cu atât mai mult cu cât hotărârile luate poartă însăşi pece­tea Sf. Duh, sub umbrirea Căruia lucrează...

S-ar putea ca însuşi Sibiul pe nume: Î. P. S. Mitropolit Nicolae să ne dea de Sf. Sărbători ale Învierii Domnului, ca dar, restabilirea ordinii dintru în­ceput a lucrurilor: împăcarea.

Noi cei înrolaţi în această frăţie, care este şi vrea să rămână «o avangardă a Bisericii», şi încrezători în spiritul de dreptate şi de părintească oblăduire de care trebuie să fie însufleţiţi ierarhii noştri o dorim, o aşteptăm, o sperăm. În razele de lumină ale acestei speranţe vom înţelege mai bine şi cuvintele de aur ce se repetă prin sf. biserici pe tot timpul acestor sărbători ale bucuriei creştine: «Să iertăm toate pentru Înviere» şi aşa să strigăm «Hristos a înviat!»...

Dar întorsătura din ultimul timp ne-a lăsat tuturor o teamă în suflet: aceea ca hotărârile celor dintâi instanţe de judecată bisericească să nu tragă la Sf.

249

Sinod în cumpănă mai mult ca dorinţa noastră de pace şi linişte. Şi atunci so­cotesc de bine ca această dorinţă a noastră, a tuturor, să se facă auzită la Sf. Sinod când va fi judecată pricina Păr. Iosif şi să ne găsească totodată fă­când zid strâns împrejurul său. Î. P. S. Sa Mitropolit Nicolae să nu ia în nume de rău această solidarizare a noastră cu Păr. Trifa. Dragostea ce-o avem pentru dânsul nu ştirbeşte cu nimic filialul respect ce îl datorăm Î. P. S. Sale.

Apoi dorinţa de a-l vedea pe Păr. Trifa în locul în care s-a dovedit a fi de mare folos Bisericii noastre, nu credem a ştirbi cu nimic din Ortodoxia în care «Oastea» s-a menţinut în cadrul sf. Biserici, ai cărei fii suntem şi vrem să rămânem.

De încheiere, eu aş propune următorul lucru: să se facă de către unul dintre fraţii ostaşi mai mari o respectuoasă rugare atât către Sf. Sinod, cât şi către Î. P. S. Mitropolit Nicolae, care să cuprindă dorinţele noastre de mai sus; apoi această rugare să fie publicată o dată cu acest apel în numărul de Paşte al foii, spre a lua cunoştinţă toţi fraţii ostaşi care să-şi trimită adeziunea lor la rugarea amintită prin semnături fie la Sibiu, fie la Bucureşti, fratelui Oprişan, spre a fi prezentate atât Sf. Sinod, cât şi Î. P. S. Mitropolit.

În lumina acestor propuneri, doresc ca Învierea Domnului sărbătoarea împăcării noastre cu Dumnezeu să ne aducă, drept dar, şi împăcarea între noi.

Preot Gh. V. Bogoride, Lăloaia, Bacău”

„Cuvânt de ordine către fraţii ostaşi

Fraţii mei iubiţi de pretutindeni!

Vă strig şi eu cuvântul meu de dragoste către Hristos, către Biserică, care este Trupul Lui. Cuvântul meu de dragoste către adevărata mântuire.

Staţi pe loc, nu vă smintiţi! Staţi neclintiţi în credinţa şi dragostea pe care le-aţi primit prin credinţa şi dragostea Părintelui nostru prea iubit şi scump, Io­sif Trifa! Să nu cădeţi nicidecum din ce aţi ajuns voi astăzi!

Linişte şi pace!... Chiar mai vârtos, întăriţi-vă şi vă îmbărbătaţi!

Ceea ce se face cu părintele nostru, în veci nepărăsit şi neuitat şi atât de ne­dreptăţit, se face nu altceva decât după Evanghelie. Evanghelia în toată măre­ţia ei se împlineşte şi asupra Păr. Iosif. Dacă este prigonit aşa cum este, apoi e un semn vădit că el calcă drept pe urmele adevăratului apostol al lui Iisus. Că merge pe calea şi intră pe uşa cea strâmtă, care duc la Dumnezeu. E un semn vădit că haina cea frumoasă preoţească, haina cea îngerească, o poartă în adân­cul inimii cu toată credinţa, cu un cuget bun şi treaz. O poartă cu toată sfinţenia şi cu frica lui Dumnezeu, care este rădăcina şi începutul înţelepciunii celei dumnezeieşti.

Eu, unul, deloc nu mă smintesc. Ci mai mult mă întăresc în credinţa mea când privesc nedreptăţirea unui preot adevărat, precum este Părintele Trifa. Când îl văd prigonit şi pedepsit alături de stâlpii Bisericii sf. Ioan Gură de Aur (caterisit de 3 ori), Sf. Vasile cel Mare (de 6 ori) şi Sf. Chiril din

250

Alexandria (de 15 ori) atunci chiar îl fericesc pe scumpul nostru prigonit de oameni, dar atât de mult iubit şi ocrotit de Dumnezeu.

Fraţilor iubiţi! Să facem un zid tare de credinţă şi de dragoste în jurul Păr. Iosif Trifa. În jurul Bisericii adevărate. În jurul lui Iisus cel Răstignit şi Înviat. În jurul Adevărului dumnezeiesc.

Să ne readucem aminte de învăţăturile dumnezeieşti, ce ni s-au dat la foaie despre cei fricoşi, despre Cruce şi despre cei biruitori şi să fim cu îndrăz­neală sfântă.

Să avem inima Sf. Vasile cel Mare care zicea: «Întru toate noi purtăm sme­renie şi blândeţe, dar când cineva ar vrea să ia de la noi pe Dumnezeu şi drep­tatea Lui, o, atunci nu ne temem de nici unul».

Eu, unul, pentru dreptatea lui Dumnezeu, sunt gata să-mi pun şi haina pre­oţească cea din afară, rămânând cu cea mai scumpă, a inimii, pe care nu îmi va lua-o nimeni.

Fraţilor! Linişte, credinţă şi statornicie până la capătul luptei noastre pă­mânteşti!...

Domnul Iisus Hristos, Maica Lui şi toţi sfinţii să fie în ajutorul nostru!

Păr. Vladimir Popovici, ostaş basarabia”

Şi glasurile miilor de adunări şi suflete, ca acestea:

„Suntem gata şi pentru plug, şi pentru jertfă

Iubite Părinte Iosif,

Multe am avea să vă aducem la cunoştinţă din cele ce se petrec pe frontu­rile Hunedoarei, dar nu am voi să vă înmulţim durerea, ci vă zicem doară şi noi, adunaţi în cele trei adunări avute în comunele: Nădăştia de Jos, în 25 martie; Batiz, în seara de 27 martie şi în Silvaşul de Jos, în 29 martie. Din partea noastră fiţi liniştiţi; orice-aţi auzi despre noi să nu vă întristeze. Suntem alături de sf. voastră.

Noi ne vom sili a da rapoartele cele mai importante prin rugăciunile noastre către scumpul nostru Mântuitor, Iisus, Regele cel Mare, de la Care to­todată cerem şi ajutor şi putere spre a ne învrednici să putem rămâne buni os­taşi ai Lui şi buni apărători ai sfintei Biserici, alături de sfinţia voastră şi îm­preună cu fraţii şi ofiţerii cei care nu părăsesc frontul în vreme de primejdie.

Suntem gata şi pentru plug, şi pentru jertfă!

Slăvit să fie Domnul Iisus Biruitorul!

Urmează iscăliturile a sute de fraţi din comunele: Batiz, Sântămăria de Pia­tră, Cerna Cinciş, Crişeni, Ruşi, Măceni, Sebeş-Alba, Nădăştia de Sus, Ocolişul Mare, Nădăştia de Jos, Silvaşul de Jos, Grid, Ohaba Streiului, Băcia, Simeria, Călanul Mic, Hunedoara, Boj, Bărăşti, Nucşoara, Ciopia, Vad etc.

„Din rugările înaintate Sf. Sinod, Biserica Antim, Bucureşti

Rugarea unor fraţi din jud. Teleorman

În chestiunea judecării Părintelui Iosif s-au înaintat la Sf. Sinod multe rugări din toată ţara. Din cele multe, dăm rugarea de mai jos:

251

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,

Cu adâncă smerenie, noi, ostaşii Domnului din parohiile: Purani, Pielea, Puţintei, Mărgăneşti, Grosu, Schitu-Poenari şi Atârnaţi, jud. Teleorman, venim în faţa Înalt Prea Sfinţiei Voastre pentru a Vă ruga ca, împreună cu întreg Sfântul Sinod, să daţi ceruta iertare Părintelui Iosif de la Sibiu.

Noi dintru început am fost rătăciţi, fie în ghearele sectanţilor unii fie în ghearele lui Satan alţii. Citind însă scrierile duhovniceşti, pline de duh, ale Părintelui Iosif Trifa şi articolele sale din ziarul «Oastea Domnului», iar mai pe urmă din „Iisus Biruitorul”, am cunoscut pe Domnul, Evanghelia Lui şi Bise­rica Lui şi ne-am întors din calea rătăcirii.

De unde până aici urmam calea răului, calea păcatului, urmăm acum calea Bisericii. Până aici ocoleam Biserica şi pe preot şi căutam să-i fa­cem rău, acum împreună cu preoţii noştri facem zid de apărare contra ră­ului.

Prin scrierile sale, Păr. Iosif Trifa ne-a îndemnat întotdeauna să avem respect faţă de mai-marii Bisericii.

Chiar atunci când a fost caterisit de sf. Mitropolie sibiu şi chiar şi acum nu încetează de a ne spune aceasta.

Sunt puţini preoţi, Înalt Prea Sfinţite Stăpâne, care pot face ceea ce a putut să facă Părintele Trifa pentru binele Bisericii noastre strămoşeşti. Pentru acest bine, cerem cu lacrimi în ochi iertarea sa, iertare cerută acum pentru a doua oară, dacă s-a abătut cumva de la prevederile canonice.

Având deplină încredere în dreapta judecată a Înalt Prea Sfinţiei Voastre care întotdeauna n-aţi încetat să lăudaţi activitatea Păr. Trifa precum şi a întregului Sf. Sinod, rămânem ai Înalt Prea Sfinţiei Voastre fii duhovniceşti...” (Urmează iscăliturile celor 66 de fraţi şi surori).

„...Sunt hotărât!

Părinte Iosife, de puţin timp am înfiinţat şi în parohia noastră Oastea Domnului, al cărei întemeietor sunteţi P. C. Voastră... Şi această lucrare a luat un avânt nespus de mare.

Sunt hotărât, P. C. părinte, a duce lupta în aşa fel încât necazurile şi pri­vaţiunile ce le-aţi suferit până azi să fie laurii care să vă încununeze fruntea.

De altfel, ştim că laurii răsplăţii cereşti i-aţi dobândit, iar noi dorim tot mai mult să vă vedem fericit.

Vă sărutăm întru Domnul Iisus Hristos.

Paroh pr. Nicolae Călinescu c. Udeni, j. Vlaşca”

„...Fiecare dintre noi să se gândească ce mult a suferit Domnul Iisus, iar dacă El, ca Fiu al lui Dumnezeu, a răbdat atâtea pentru noi, apoi oare noi să ne speriem că cineva se supără când Îl vestim pe Domnul?

252

Cu toate ameninţările, cu toate vorbele rele, cu toate ispitele ce ne vin din toate părţile, noi, care ne-am pus fiinţele noastre la Crucea Jertfei Mântuito­rului, un lucru trebuie să ştim: niciodată înapoi!

Slăvit să fie Domnul!

Preot Iancu Moldiş, ostaş, Corod, Tecuci”

„...Hristos a Înviat!

Scumpul nostru Părinte! Domnul să-ţi umple inima cu pacea Lui... Citesc foaia cu cutremurare şi cu rugăciune: O Doamne, dă Duhul înţelepciunii şi al descoperirii celor care conduc acum Biserica.

Scumpe Părinte Iosif, ştiu că Domnul nu te va părăsi niciodată, căci eşti unealta Lui. Chiar şi această suferinţă dovedeşte că eşti un ales al Domnului.

sora Maria Brăiloiu, Bucureşti”

„...O propunere pentru un congres al Oastei

Subsemnaţii, ca de altfel toţi fraţii din ţară, adânc mâhniţi de judecata în chestiunea Părintelui Iosif Trifa, propunem ca, în cursul lunii mai a. c., să se convoace un congres general al Oastei Domnului la Bucureşti, la care să ia parte toţi fraţii mai mari preoţi şi mireni, fraţi delegaţi din toate comunele din ţară spre a ne sfătui asupra bunului mers al Mişcării, spre binele şi întă­rirea sfintei noastre Biserici.

Rugăm să se facă pregătirile necesare în vederea ţinerii acestui congres şi să i se fixeze data, lansându-se apoi un apel către ostaşii Domnului din întrea­ga ţară prin revista noastră dragă „Iisus Biruitorul” şi prin ziarul «Universul».

La acest congres ar putea lua parte cât mai mulţi fraţi din oricare parte a ţă­rii, profitând de reducerea ce se acordă pe CFR cu ocazia «Lunii Bucureştilor»

Oradea, la 8 aprilie 1936 avocat Pavel Maliţa,

plut. maj. Eftimiu Florea, înv. Hera Dumitru”

„Rugarea părintelui N. Munteanu-Muntmarg:

(adresată Sfintei Episcopii a Romanului)

Prea Sfinţite Stăpâne,

Cu adâncă smerenie, avem onoarea a Vă raporta următoarele:

Ştiţi prea bine, Prea Sfinţite Stăpâne, câtă înviorare duhovnicească a stârnit în Biserica noastră lucrarea pastorală a preotului Iosif Trifa de la Sibiu! Într-adevăr, o muncă de uriaş, într-o vreme de multă ticăloşie şi necredinţă omenească.

Lucrarea pastorală de peste două decenii a Părintelui Iosif Trifa n-a ieşit din albia Ortodoxiei. Din răutate şi neştiinţă, multe s-au colportat pe seama Oştii Domnului. Cât răsunet a avut în Suedia preotul Vizellgren care, prin acţi­unea lui de trezire a stins focul alcoolismului în ţara lui şi totuşi acel preot a fost întrecut în mare măsură de lucrarea pastorală a preotului Iosif Trifa.

253

Preotul Vizellgren a sculat lumea în contra beţiei; Preotul Iosif Trifa a ri­dicat sute de mii de oameni împotriva tuturor păcatelor şi i-a îngenuncheat la picioarele Crucii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. El, cu multă jertfă şi cu multe lacrimi, a aprins mii de lumini în candelabrul Bisericii Creştine Ortodoxe.

Ştiţi foarte bine diferendul dintre Î. P. S. Mitropolit Nicolae şi preotul Iosif Trifa sufletul Mişcării Oştii Domnului...

Preotul Iosif Trifa n-a greşit dogmaticeşte. El nu s-a abătut de la doctrina dogmatică a Bisericii Creştine Ortodoxe. Toată literatura lui religioasă şi tot scrisul lui gazetăresc sunt o aleasă comoară, de care preoţimea în mare parte s-a folosit şi se foloseşte în lupta ei pastorală.

Preotul Iosif Trifa trebuie reţinut în ierarhia Bisericii.

Mi-aduc aminte câtă stăruinţă a depus Sf. Sinod în 1925 ca să-l reînnoiască de la erezie pe Tudor Popescu, fostul preot de la «Cuibul cu Barză» din Bucu­reşti. Î. P. S. Nicolae a fost delegat de Sf. Sinod să ia un interogatoriu de la Tudor Popescu cu privire la mărturisirea lui de credinţă. S-a depus multă stăruinţă pen­tru ca Tudor Popescu să revie la ortodoxie, dar T. Popescu nu a revenit...

Astăzi, când cazul preotului Iosif Trifa este de o covârşitoare însemnătate în Biserica noastră, cred, Prea Sfinţite Stăpâne, că o revizuire a procesului în cauză este în sentimentul mişcării Oştii Domnului şi a întregii Biserici din această ţară. Procesul preotului Iosif Trifa este procesul mişcării Oştirii Domnului.

Eu mă gândesc cu multă strângere de inimă la întorsătura care se poate întâmpla s-o ia mişcarea Oştirii Domnului când caterisirea preotului Iosif Trifa va rămâne definitivă. Atunci se poate întâmpla să avem cea mai mare tul­burare în Biserica noastră, care va întrece orice margini. Ce vom face noi pre­oţii în faţa furtunii? Să nu se uite că aproape în fiecare parohie din această ţa­ră, se găsesc ostaşi, oameni care râvnesc după mântuirea sufletească şi care ţin la preotul Iosif Trifa ca la un vrednic duhovnic. Să se aibă în vedere sutele de mii de fii ai Bisericii care au fost treziţi la o viaţă duhovnicească de smeritul preot Iosif de la Sibiu...

Vă rugăm cu adâncă smerenie, Prea Sfinţite Stăpâne, să fiţi în Sfântul Si­nod purtătorul de cuvânt al tuturor fiilor duhovniceşti din Mişcarea Oştii Domnului ce se găsesc presăraţi pe meleagurile Eparhiei Prea Sfinţiei Voastre şi cereţi la revizuirea procesului să se dea iertare din partea Sf. Sinod pen­tru preotul Iosif Trifa, spre pacea ce trebuie să stăpânească în sânul Sfintei noastre Biserici.

Vă sărut mâinile, al Prea Sfinţiei Voastre prea supus,

Paroh Preot N. G. Munteanu-Muntmarg

„Ce scriu fraţii din comunele Igeşti şi Vama bucovina

Ce au făcut cărţile şi foile Oastei într-un sat atacat de trei secte

Cucernice Părinte Trifa,

Oastea Domnului de aici merge în plină înaintare alături de sf. voastră, pe altul nu ştim, căci numai cărţile şi predicile sf. voastre au putut să străbată în

254

inimile noastre cele rele şi pline de fărădelegi. Înainte de a ne scrie în Oaste, credeam că suntem creştini aşa cum se cere, mai cu Dumnezeu, mai cu Satana. Noi nu ne dam seama că pentru mântuirea sufletului trebuie să trăim cu totul altfel. De vreo 8 ani citim cărţile şi foile sf. voastre, dară n-am găsit nicăieri să fi fost scris ceva contra învăţăturilor şi dogmelor sf. noastre Biserici, ci tot me­reu ne-aţi apropiat de sf. noastră Biserică.

În satul nostru nu ştim de unde şi cum s-a ivit secta adventiştilor şi aceştia făceau mare propagandă pentru a putea duce oamenii în secta lor. Mai pe ur­mă s-a ivit o altă sectă, aşa zisă Baptistă, şi aceasta iar făcea propagandă ma­re; şi la urmă s-a mai ivit una, numită Penticostalistă. Vă spunem sincer, de la inimă şi adevărat nu minţim domnul ştie şi ne este martor, căci dacă nu se ivea şi în satul nostru Oastea Domnului Iisus Biruitorul, mulţumită Domnului şi sf. voastre, aceste secte aveau de gând să dezbine aproape tot satul.

Noi ne întrebăm: Dacă nu era Oastea Domnului şi mai ales predicile cele vii şi puternice ale sf. voastre, ce se întâmpla în satul nostru? Cred că numai predicile cele puternice ale sf. voastre ne-au salvat satul de la rătăcire şi dez­binări.

Astăzi, în satul nostru, din trei secte ce erau, a rămas numai una şi as­ta-i slabă.

Cucernice Părinte,

Vă facem mărturisire căci oricum s-ar hotărî cu judecata, noi nu ne vom despărţi de sf. voastră, ci vom lucra şi lupta mereu înainte pentru Domnul şi Biserica Sa cea Vie.

În numele fraţilor ostaşi, Gh. I. Heriotescu, ostaş, Igeşti, Strojineţ”

„Prea Cucernice Părinte Trifa,

...Populaţia din istoricul orăşel Vama, cât şi de pe întreaga vale a Moldoviţei care s-a adăpat de ani de zile la izvorul nesecat al învăţăturilor frumoa­se ce Sf. V. le trimitea în acest colţ al ţării cu cea mai mare durere a luat cu­noştinţă din foi despre încercările ce se fac pentru îndepărtarea Sf. V. din rân­durile preoţilor, spre a Vă mări astfel şi mai mult durerile sufleteşti ce, cu greu, le-aţi suportat până acum.

Şi ne întrebăm cu toţii nedumeriţi: cu ce-aţi greşit atât de mult, să meritaţi o pedeapsă atât de aspră?

Ştim cu toţii ce-aţi făcut pentru Biserica lui Hristos cea adevărată, dar mai ştim în acelaşi timp că, adeseori, binele e răsplătit cu rău, mai ales atunci când politica murdară e amestecată până şi în Biserică.

Dar consolaţi-vă! Căci, de-ar fi chiar definitiv să rămâie acea neaşteptată sentinţă de judecată, Sf. V. totuşi veţi rămâne în sufletele credincioşilor «Preotul Trifa», acel preot adevărat care a ştiut să aducă suflete la pocăinţă, într-o vreme de grea criză morală.

255

Şi dacă în zilele noastre se poate trece cu atâta uşurinţă peste tot ce aţi putut şi aţi putea încă face pentru sfânta noastră Biserică Ortodoxă, gândim atunci că, mai târziu, istoria le va spune pe toate.

Dar se cuvine să mai aşteptăm încă ultimul cuvânt al celui mai înalt for bi­sericesc, Sf. Sinod; iar până atunci ne vom ruga cu toţii lui Dumnezeu ca să întoarcă toată mânia ce se porneşte în contra Sf. V.

Cu sărutări de mână,

Carp Pântea, cantor bis. ort. rom. Vama-Bucovina”

Şi astfel de scrisori soseau cu sutele, nu numai pe adresa Părintelui Iosif, ci şi pe adresa Sf. Sinod la Bucureşti şi a mitropolitului Bălan la Sibiu, arătând marea frământare şi durerea trezită în Biserică şi în popor de sentinţa nedreaptă şi samavolnică dată împotriva omului lui Hristos.

Dar neînţeleasa ură şi împietrirea inimii celor care erau atunci în locul de răspundere din Biserică nu s-au înduplecat la glasul poporului, care era atunci glasul lui Dumnezeu.

Asupra sentinţei care a fost dată de Sibiu nu s-a mai revenit.

La cererea de graţiere înaintată de către Părintele Iosif în martie 1936, s-a primit abia după cinci luni, în august, un răspuns nu de la Bucureşti, ci de la Sibiu.

Iată acest răspuns:

Nr. 3545, 13 VIII 1936

Domnului Iosif Trifa sibiu

Prin cererea de graţiere din 10. 03. a. c., adresată Î. P. S. Sale Patriarh Miron, preşedintele Sf. Sinod Bucureşti, ai declarat că îţi recunoşti greşeala pentru care ai fost caterisit.

Motivele procesului disciplinar pentru care ai fost dat în judecată şi jude­cat în forurile disciplinare au fost:

1. Ai afirmat în scris că nu ai avut încredinţare de la autoritatea biseri­cească în activitatea de preot ca redactor la «Lumina Satelor» şi muncitor la Oastea Domnului şi al suplimentului cu acest nume al «Luminii Satelor», afirmaţiune care constituie o negare a doctrinei ortodoxe despre Biserică, despre autoritatea bisericească şi temeiul canonic al slujbei de preot al Bi­sericii.

2. Ai fost somat de Consiliul Arhiepiscopesc să dai socoteală de gestiu­nea de la «Lumina Satelor» şi «Oastea Domnului», atunci când, la cerere proprie, pe motiv de boală, ţi-ai dat demisia din slujba preoţească ce-ai avut-o în biserică. Acestei somaţiuni nu te-ai conformat şi n-ai luat nici un anga­jament valabil.

256

3. Ai transcris pe numele D-tale şi deţii şi astăzi pe nedrept tipografia «Oastea Domnului», cumpărată pe banii care nu-ţi aparţineau şi la somaţiunea de a arăta cu cât ai contribuit din mijloace proprii, nu ai dat nici un răspuns.

4. Ai scos gazeta „Iisus Biruitorul” fără aprobare din partea autorităţii bi­sericeşti, pricinuind frământări în sânul Bisericii.

5. Prin purtarea şi prin cele ce le-ai scris de când ţi-ai dat demisia din slujba bisericească, te-ai rupt de Biserică, nesocotind normele disciplinare şi canonice ale ei şi, considerând mişcarea Oastea Domnului ca un teren parti­cular, ai săvârşit tentativele de a trece în schismă, în care ai aşezat şi pe cre­dincioşii grupaţi în Mişcarea Oastea Domnului.

6. Ai pretextat, printr-o vedenie prin care Domnul Însuşi te-ar fi îndemnat, să mergi pe calea rătăcită pe care ai apucat.

Acestea sunt, în esenţă, gravele abateri de care te-ai făcut vinovat şi pen­tru care ţi s-a aplicat, conform normelor disciplinare, pe dreptate, pedeapsa caterisirii.

Întrucât doreşti sincer să dobândeşti iertare din partea Bisericii şi îţi re­cunoşti gravele greşeli ce le-ai săvârşit, ai ultimul prilej:

1. De a retracta în scris, în mod categoric şi specificat, afirmaţiunile de sub nr. 1, făcând mărturisire de credinţă în conformitate cu credinţa ortodoxă.

2. Să dai socoteală de gestiunea de la «Lumina Satelor» şi «Oastea Dom­nului».

3. Să te obligi a restitui Tipografia «Oastea Domnului», având să fii boni­ficat de contribuţia din averea proprie, dovedite cu acte valide.

4. Să sistezi imediat apariţia publicaţiei „Iisus Biruitorul”.

5. Să te întorci sub disciplina Bisericii şi sub normele canonice ale ei, fără rezerve.

6. Să retractezi blasfemia de a fi identificat pe Domnul prin vedenia ce ai pretextat, cu rătăcirea în care te-ai aruncat din vina proprie.

Câtă vreme persişti în aceste rătăciri, cererea de graţiere nu poate fi con­siderată ca serioasă şi sinceră. Graţierea în asemenea condiţii este imposibilă, fiindcă ea n-ar însemna decât confirmarea însăşi a rătăcirilor arătate.

În nădejdea că răspunsul şi angajamentele ce le vei lua vor cuprinde con­diţiile satisfăcătoare ale iertării cerute, te sfătuim părinteşte să-ţi faci exame­nul de conştiinţă cu toată sinceritatea şi obiectivitatea, cugetându-te la bucuria de a putea fi împăcat cu sf. Biserică, cu adevărul şi disciplina ei.

Răspunsul îl aşteptăm în decurs de 10 zile de la primirea acestei adrese, ca să putem înainta Sf. Sinod raportul şi propunerile ce ni s-au cerut în legătură cu cererea de graţiere ce i-ai adresat.

Cu arhiereşti binecuvântări,

Nicolae,

Arhiepiscop şi Mitropolit

257

La acest document s-a dat răspunsul de mai jos:

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,

Înaintând Sf. Sinod o cerere de iertare în privinţa caterisirii mele, am aş­teptat în linişte rezultatul acestei cereri, depunându-mi cauza în părinteasca dragoste a părinţilor sfintei noastre Biserici.

Stăpânit de dorul şi dorinţa vie de a-mi continua şi sfârşi viaţa ca slujitor al sfântului altar, în tot timpul acesta şi în tot decursul acestui an, am ferit acti­vitatea mea publicistică de orice ieşiri.

Primind acum adresa de sub nr. 3545/13 VIII 1936, mă bucur că mi se dă prilejul ca şi de data aceasta să-mi exprim dragostea şi alipirea mea de sfânta Biserică. Şi dorul şi dorinţa vie de a-mi pune darul şi viaţa în slujba ei, până la sfârşit.

Aceasta şi pentru evitarea tulburării din mişcarea Oastea Domnului.

Stăpânit de aceste dorinţe răspund următoarele:

1. Fac solemn mărturisire de credinţă că am ţinut şi ţin să rămân în toate învăţăturile de credinţă şi de dogmă ale sfintei noastre Biserici ortodoxe, re­tractând tot ce s-ar fi strecurat în scrierile şi declaraţiile mele contrar doctrinei bisericeşti.

Timp de 12 ani am muncit până la jertfă în slujba Bisericii, neabătându-mă cu nimic de la învăţăturile şi dogmele ei. Iar dacă după eruperea con­flictului de la Oastea Domnului, sub imperiul amărăciunilor şi împrejurărilor, am avut ieşiri şi expresii contrar doctrinelor de credinţă, ca un fiu credincios al Bisericii Ortodoxe, le retractez, iar Î. P. S. Sale Mitropolitului Nicolae îi păs­trez toată recunoştinţa pentru tot binele ce mi l-a făcut.

2. În ceea ce priveşte gestiunea de la «Lumina Satelor», eu nu am fost ad­ministratorul propriu-zis al bunurilor materiale de aici. Împrejurările ulterioa­re au făcut numai ca eu să rămân şi să mă îngrijesc şi de aceste lucruri pe care de abia la sfârşitul anului 1931 le-am luat în mână, aşa cum le-am găsit. Re­gistre de contabilitate n-am găsit şi nici nu s-au ţinut. Am găsit doar o situaţie deficitară. Tot împrejurările au dus în vara anului 1934 la trecerea adminis­traţiei pe seama Arhiepiscopiei, delegat de ea fiind preotul Gheorghe Secaş. Gestiunea foii s-a predat aşa cum se găsea, cu creditori şi debitori. Asupra tre­cutului posed doar acte justificative: mandate poştale specificate în registre de casă etc., pe care sunt gata să le pun la dispoziţia unor delegaţi ai Arhiepisco­piei, care, împreună cu mine şi cu fostul administrator, să verifice şi să con­state întreaga gestiune.

3. Tipografia «Oastea Domnului», după cum am declarat în repetate rân­duri, a fost şi este pusă în slujba mişcării Oastea Domnului. Aşa am înţeles şi, în consecinţă, aşa am lucrat cu ea. Dintru început, tipografia a fost scrisă pe nu­mele meu, conform contractului cu firma «Schelter Giesecke», din 24 X 1929, brevetul de industrie nr. 11862/1929 etc., deoarece legile ţării cer ca orice pro­prietate să aibă un proprietar juridic. Oastea Domnului, ca organizaţie, n-a fost şi nu este o persoană juridică, de aceea nu poate poseda proprietăţi. În cazul de

258

faţă, dacă Biserica şi fraţii ostaşi n-ar mai avea încredere în felul cum este pusă de mine în slujba Oastei Domnului această tipografie, eu sunt gata să declar că cedez cu titlu judiciar Tipografia «Oastea Domnului» credincioşilor din Oastea Domnului, constituiţi ca persoană juridică sub auspiciile Arhiepiscopiei din Si­biu, rămânând ca aceasta să constate cât am pus prin sacrificiu propriu în cum­părarea şi susţinerea ei. Şi s-o administreze ei, spre scopurile Oastei Domnului.

4. Foaia „Iisus Biruitorul” am scos-o şi în urma faptului că gestul meu din pragul anului 1935 fusese în parte greşit înţeles, dându-mi-se absolvare totală de a mai avea vreo legătură cu Mişcarea Oastea Domnului ori eu aveam toată datoria morală faţă de credincioşii pe care i-am trezit la o viaţă nouă, să le trimit hrană sufletească spre creşterea lor duhovnicească şi mai ales spre întărirea celor mai slabi de credinţă care, tulburaţi de conflictul ce transpirase deja în opinia publică, începuseră a fi pescuiţi de secte.

Desfăşurarea ulterioară a conflictului a ţinut în stare de apariţie această foaie.

În momentul în care conflictul este aplanat şi clarificat în faţa credincioşilor din mişcarea Oastei Domnului şi mi se dă posibilitatea ca printr-un alt organ de presă, pus, ca şi tipografia, în serviciul, după conducerea şi administrarea Oastei Domnului, constituită juridic, sub patronajul şi auspiciile Arhiepiscopiei din Sibiu să pot lucra şi eu mai departe, după puterile mele, pentru hrănirea şi creşterea duhovnicească a celor din Oastea Domnului, eu sunt gata să sistez imediat apariţia foii „Iisus Biruitorul”, ţinând, fireşte, seamă pentru anul acesta şi de obligaţia morală şi materială faţă de miile de abonaţi ce-i am.

5. Mă supun întru totul disciplinei bisericeşti fără nici o rezervă!

Recunosc doctrina Bisericii creştine Ortodoxe în toată întregimea şi cură­ţia ei şi declar că voi lucra în cadrul canoanelor şi legiuirilor bisericeşti. Timp de 12 ani de zile mi-am pus darul, sănătatea şi viaţa în o muncă istovitoare pu­să în slujba Bisericii şi în slujba Oastei Domnului. Doresc din tot sufletul să continui această luptă care îmi este dragă. Cer singura mulţumire să mi se dea putinţa de a putea lucra nestingherit şi nejignit, dar având contactul şi contro­lul direct al ierarhului meu.

6. Referitor la vedenie, eu ţin să declar încă o dată că prin aceasta n-am urmărit vreo ataşare a maselor de ostaşi faţă de mine. Eu am împărtăşit doar credincioşilor de la fronturi un vis al meu, pe care l-am avut şi pe care nu l-aş putea nega ca realitate.

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,

Prin răspunsul acesta, dictat de conştiinţa mea de fiu credincios al Biseri­cii mele, îmi depun din nou cauza în părinteasca dragoste a Î. P. S. Voastre şi a părinţilor din Sf. Sinod. Îmi depun în faţa Î. P. S. Voastre şi a părinţilor din Sf. Sinod toată munca şi jertfa mea de preot, cu umila rugare şi dorinţă să-mi pot săvârşi viaţa în munca şi jertfa aceasta.

Sibiu la 19 august 1936

Cu fiască supunere,

Iosif Trifa preot

259

În tot acest timp foaia „Iisus Biruitorul” apărea regulat, plină de mari bi­ruinţe şi binecuvântări. Aproape pe fiecare pagină erau titluri ce vesteau bi­ruinţe ale Domnului ca acestea:

„O mare biruinţă

Cele patru nunţi lumeşti din com. Opaci, jud. Tighina, Basarabia se duc la nunta fraţilor ostaşi.”

Scrie Nistor Melnic chişinău.

„50 de tineri depun legământ cu Domnul în com. Matca, jud. Tecuci.”

Scrie fr. Paraschiv Sârghie corod.

„Era să sară în Murăş şi să se spânzure N. N. din Cugir, dar cărţile Oastei l-au întors.”

Scrie Ilie Marini săsciori.

„Din birt, casă de rugăciuni. Aşa s-a petrecut minunea schimbării casei fr. Damian din Ilova, Severin prin lucrarea Oastei Domnului.”

Scrie Jenia Nic., Ilova.

„Şi preotul a plâns...

Plângea toată biserica la adunarea Oastei din com. Bărbăteşti, Vâlcea. Poate de când e lumea n-au plâns cu atâta putere oamenii păcatele lor cât au plâns mai ales cei de prin satele noastre de pe aici, în urma cuvântului vestit de fraţii ostaşi.”

Scrie Gh. Moise bărbăteşti.

„Vestitul bandit Coroiu îşi abonează în închisoare foaia şi cărţile Oastei”...

Scrie sora lui, Aneta Coroiu botoşani.

„Bilan ţul duhovnicesc al Oastei în 1935...

Zeci de mii de suflete predate Domnului. Sute de adunări mari cu participanţi din mii de comune în număr de peste 63 mii suflete şi 150 steaguri ostă­şeşti. S-au sfinţit anul trecut alte 20 de steaguri... S-au răspândit sute de mii de foi, cărţi şi Biblii.”

Scrie Nic. Urdea, elev CFR cluj.

„Nopţile Domnului s-au ţinut în sute de localităţi. În Roşia de Secaş s-a ţinut până dimineaţă. Casa unde erau adunaţi fraţii a fost înconjurată de oameni înarmaţi cu beţe şi care aşteptau să iasă afară ca să le tragă o «sfântă de bătaie» (pentru oamenii lumeşti bătaia e «sfântă»). Dar fraţii şi surorile s-au rugat şi au

260

cântat toată noaptea. Astfel că aşteptătorii, săturându-se de frig şi aşteptare, s-au împrăştiat. În casă s-au ruşinat să vină să-i bată...

Au făcut legământ 16 suflete.”

Scrie Ilie Hoteza.

„Un strigăt de durere...

Pe aici, prin Dobrogea, preoţii ne pun mari piedici, spunând că aşa au ordin de la P. S. Episcopul Gherontie, ca să desfiinţeze Oastea dacă este în parohia lor...

De ce nu ne spun ei să ne ferim de păcate şi de rătăciri, de ce ne spun să ne ferim de Cuvântul lui Dumnezeu şi de Oastea Lui? Dar Domnul este cu noi.”

Scrie Miron Popescu, Mocirla-Verde, Constanţa.

„Toată Biserica plângea...

În com. Priscăreni, Storojineţ am avut o mare adunare. Părintele ne-a rugat să cântăm şi când am cântat «Tinerime rătăcită», plin de putere, ne-a ţinut o vorbire înflăcărată... Ardeam cu toţii şi, din adâncul sufletului, am făcut apoi şi eu o che­mare. Întreaga biserică plângea. O mare mulţime s-a predat Domnului.”

Scrie Leon Andronic, ostaş, Dorneşti rădăuţi.

„În comuna Glăvideni romanaţi...

Primarul ne-a învoit cu bucurie să facem adunare şi să vindem cărţile Oastei. Pe la jumătatea adunării au venit jandarmii şi ne-au luat cu ei. Prima­rul, fraţii şi toată lumea a venit după noi la post... Ne-au oprit să mai dăm cărţi, dar lumea striga în gura mare că nimeni nu e stăpân pe banii lor. Să-i oprească jandarmii pe cei ce fură şi beau, nu pe cei ce vor să se întoarcă la Dumnezeu...

Atunci primarul a ridicat mâinile în sus şi a strigat: Ura! Să trăiască Oastea Domnului şi să ne trecem cu toţii în Oaste...

Încă 23 de suflete s-au hotărât pentru Domnul.”

Scrie Marin P. Guicin, Vlădila, Romanaţi.

„Nu L-am cunoscut până acum pe Domnul...

Cu 12 căruţe şi pe jos am mers mulţi în 12 ianuarie în satul Blânzi, Tecuci.

În biserică, la programul Oastei a vorbit cutremurător părintele Taşcă... «Nu L-am cunoscut până acum pe Domnul, iar talantul Lui l-am ţinut ascuns. Deci făgăduiesc că de acum înainte toată fiinţa mea am s-o pun la picioarele Crucii Mântuitorului şi voi începe lupta în contra ispititorului. Vom face şi aici o Oaste vie...»

A doua zi au venit la mine fraţi şi surori, spunând cu lacrimi: Ce facem, pă­rinte, că la şcoală d-na învăţătoare ne-a bătut fetele cu palme, le-a dat cu capul de pereţi şi le-a aruncat afară din şcoală pentru că au fost ieri la Blânzi, cu Oastea?...”

Scrie preotul ostaş, Iancu Moldiş, Corod

261

„Şi-a vândut pământul, ca să cumpere cărţile Oastei spre a le împrăştia multora ca să se întoarcă la Dumnezeu, iar un tânăr frate ţigan, Hârciog Vichentie, a învăţat să citească numai de dragul Bibliei.”

Scrie Gheorghe Voica, Vărmaga

„Dacă n-ar fi fost Oastea Domnului...

Viaţă nouă şi dumnezeiască primim prin preţioasa foaie „Iisus Biruitorul” care pătrunde acum în zeci de case din comuna noastră. Dacă n-ar fi fost Oastea Domnului, jumătate din comuna noastră ar fi trecut acum la adventişti...”

Scrie D. G. Ştefănescu, Caraş, Prahova.

„Din cârciumă, casă de adunare a Oastei în com. Vama Buzăului, iar în ea se adună acum peste 200 de fraţi ostaşi.”

Scrie Gh. I. Gal, ostaş.

„Au făcut ostaş pe fiul crâşmarului tinerii ostaşi din Homorâciu, Prahova. Ei au câştigat astfel de partea lor, prin râvnă şi dragoste, pe preotul locului şi cântăreţul bisericii, care vin acum în mijlocul lor.”

Scrie Şt. A. Ciocea.

Nu putem cuprinde aici decât aceste câteva din miile de fapte şi de biruinţe minunate ce se petreceau în vremea aceea pe tot întinsul ţării, ca o dovadă des­pre cât de mare era puterea cu care se răspândea Cuvântul cel viu şi minunat al lui Dumnezeu în ţara noastră prin lucrarea Oastei Domnului.

Şi despre cât de mare era frământarea ce cuprinsese toată ţara şi Biserica, alegându-se puternic ceea ce era viu, din ceea ce era mort, pentru Hristos da­torită jertfei şi lanţurilor Părintelui Iosif.

Slăvit să fie Domnul!

262

Meditaţii:

VOI, CEI CHEMAŢI SĂ DUCEŢI

Voi, cei chemaţi să duceţi solia lui Iisus, păstraţi cu vrednicie cuvântul ce l-aţi spus, trăind în curăţie, sfinţiţi un loc frumos, virtutea voastră fi-va podoaba lui Hristos; cinstirea lui Hristos, frumseţea lui Hristos, virtutea voastră fi-va frumseţea lui Hristos.

Rămâneţi în aceeaşi credinţă care-a pus în voi întâiaşi dată iubirea lui Iisus şi mergeţi pân-la moarte pe drumu-i luminos statornicia voastră e cinstea lui Hristos, e voia lui Hristos, e slava lui Hristos; statornicia voastră e slava lui Hristos.

În faţa suferinţei plecând un duh supus, fiţi gata şi de jertfă alături de Iisus; senini urcând calvarul, sfârşitu-i glorios; răbdarea voastră fi-va triumful lui Hristos, mărirea lui Hristos, izbânda lui Hristos; răbdarea voastră fi-va izbânda lui Hristos.

Atunci mărturisirea ce-n lume aţi adus purta-va-ncredinţarea peceţii lui Iisus. Vestindu-I Adevărul puternic şi duios, vorbirea voastră fi-va Cuvântul lui Hristos, solia lui Hristos, porunca lui Hristos; vorbirea voastră fi-va porunca lui Hristos.

La capătul credinţei, când veţi ajunge Sus şi ceru-ntreg veţi umple cu slava lui Iisus, veţi străluci alături de El în veci frumos, Biserică Slăvită, Mireasa lui Hristos, cununa lui Hristos, comoara lui Hristos; Biserică Slăvită, comoara lui Hristos.

10. PE DRUMUL CRUCII

„Să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.” (Matei 16, 24)

Nu putem trece la cele prezentate în capitolul acesta desfăşurate în anul 1937 fără a pomeni între marile biruinţe ale anului 1936 despre puternica în­flăcărare ce creştea în rândurile tineretului Oastei.

Nu numai la noi, la cei din Sibiu, care alcătuiam un fel de tânără gardă a Părintelui Iosif, ci în toată ţara avea loc o mare mişcare şi creştere în Domnul a tineretului credincios.

La stăruinţele noastre, ale celor din jurul său, care nu încetam să-l rugăm pe părintele să încuviinţeze apariţia unui supliment pentru tineret în foaia „Iisus Biruitorul”, dragostea lui a cedat. A acceptat cu bucurie până la urmă toate eforturile şi cheltuielile care se cereau în plus, mai ales că aşa şi-ar fi putut ve­dea împlinită încă una din marile lui dorinţe: aceea de a da ţării şi Bisericii un tineret nou şi înflăcărat pentru Hristos. Iar acestui tineret, acum putea să-i dea şi o foaie a lui.

Astfel, cu nr. 5, din 26 ianuarie 1936, apăru primul număr din foaia «Tineretul Oastei», ca supliment la „Iisus Biruitorul”, în patru pagini.

Pe prima pagină, Părintele Iosif scria, printre altele:

„...Slăvit să fie Domnul! Iată, înfloresc şi se coc mereu roadele de la Oastea Domnului. O biruinţă a Domnului sunt şi tinerii noştri voluntari, tineretul Oastei... Ceata lor şi freamătul lor au crescut an de an... Acest freamăt îşi căuta o ieşire... Iată acum avem un modest început, o foaie a tineretului Oastei...

Programul acestui început, ca peste tot programul Oastei este... Iisus Mântuitorul şi Jertfa Lui Sfântă. Îl vom vesti şi de aici pe Iisus cel Răstignit, luptându-ne mereu să-i scoatem şi pe tineri din lume şi să-i aducem la picioarele Crucii, în Biserica Lui.

În genunchi, la picioarele Crucii aflarea lui Iisus cel Răstignit aceasta este ceea ce trebuie şi tineretului nostru.

...I se dă tineretului nostru de astăzi carte multă, dar nu i se dă Cartea Căr­ţilor biblia, de aceea rămâne analfabet în cele duhovniceşti... şi de aceea tine­rimea, despre care se spune mereu că e viitorul şi nădejdea, nu mai vine. Şi nici nu va veni până când tineretul nu va trece pe la picioarele lui Iisus cel Răstignit.

264

Numai o tinerime nouă va putea aduce o viaţă nouă, o ţară nouă. Dar această «înnoire» o poate face numai Evanghelia. Oastea Domnului a creat ţărănimea cea nouă ea creează acum şi tinerimea nouă...

...Dragi frăţiori şi surioare din Oastea Domnului, daţi neîncetat slavă Dom­nului că v-a scos din păcatul lumii şi v-a aplecat la picioarele Crucii Sale. Ră­mâneţi până la moarte în acest loc mântuitor...

Şi, drept mulţumire pentru mântuirea aceasta a voastră, alergaţi în toate părţile... şi chemaţi orice suflet să vină la Iisus, să-L afle pe El şi Jertfa Lui.

...V-am dat o ieşire prin foaia aceasta. Fronturile aşteaptă acum răspunsul vostru. Cu Domnul înainte!

Preot Iosif Trifa”

Pe prima pagină mai scria fratele Viorel Trifa despre „vremea tineretului” şi Traian Dorz, o poezie: „A sunat mobilizarea”.

În pagina a doua, fratele I. Marini scria: „Vine tineretul Tău la Tine, ca roua” şi Nicolae Vonica: „O oaste de tineri”. Mai era şi poezia lui I. V. Spiridon: „Începe o luptă, se nalţă un steag”. Cei trei care lucram împreună la redacţie lângă Părintele Iosif nicolae Vonica, Ioan Marini şi Traian Dorz semnam o chemare „Către tineretul Oastei”, pentru a sprijini cu toată puterea răspândirea şi mai mare a foii „Iisus Biruitorul”, ajutând astfel la răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu şi aducerea sufletelor tinerilor la Hristos.

Pagina a treia publica un tâlc despre Samuel un tânăr care a răspuns la chemarea Domnului, o cântare: „Frăţiori şi surioare”, scrisă de N. Vonica şi o meditaţie scrisă de Tit Trifa.

În pagina a patra, două învăţături pentru tineri: David şi Goliat tinereţea şi păcatul; pilde şi asemănări şi alte însemnări scrise de fratele Marini, fratele Viorel, surorile Anica Buzaş, Maria Dan şi alţii.

În al doilea număr, pe lângă cei câţiva tineri care scriseseră în numărul trecut, mai apar cu poezii, meditaţii şi veşti, o mulţime de alte nume cunoscute sau noi, printre care: Lenuţa Moldovan din Sighişoara; Petru Popa din Sebeş-Alba; Marioara Târziu din Timişoara; Nicon Botezat din Rădăuţi; Diodiu Traian din Cricău, Alba; Năstase şi Toader Tudose din Lieşti, Tecuci; Ilie Marini şi alţii.

Începutul acesta minunat a continuat frumos lună de lună.

În numărul său de Paşti (12 aprilie), printre bucuriile sărbătorilor Învierii, «Tineretul Oastei» publica şi un anunţ ceva mai trist, despre plecarea în armata ţării (fiind încorporaţi ca recruţi) a trei tineri din mijlocul celor din Sibiu: Traian Dorz, Vasile Roşianu şi Gh. Comiza... A avut loc atunci şi o duioasă adunare de rămas bun a tineretului Oastei din Sibiu.

În acel aprilie 1936 am fost încorporat la un regiment din Oradea...

S-a petrecut atunci un fapt zguduitor la plecarea mea. Nu voi uita niciodată lacrimile şi durerea despărţirii cu care m-a îmbrăţişat Părintele Iosif.

265

dacă ştiam că Oprişan nu mă ajută zicea el m-aş fi dus singur la Bu­cureşti, la Marele Stat Major şi aş fi făcut totul ca să obţin aprobare să faci ar­mata aici, la Sibiu. Te-am fi avut astfel aici, lângă noi...

Zicea aceasta pentru că, încă cu mult timp înainte, aranjase cu Oprişan să intervină la Bucureşti, ca să obţină pentru mine o dispoziţie specială, să pot fi încorporat într-o unitate militară din Sibiu. Dar Oprişan nici n-a obţinut nimic, nici n-a spus părintelui acest lucru, înşelându-i astfel buna lui credinţă. Numai Domnul ştie dacă a făcut-o cu ştiinţă sau cu neştiinţă... dar acest lucru l-a îndu­rerat mult pe Părintele Iosif. Şi l-a lipsit de multul ajutor pe care i l-aş fi putut da la muncă, fiind mai aproape de dânsul. Acest lucru mi l-a scris îndurerat atât mie, cât şi fratelui Maliţa la Oradea în repetate rânduri, pe când îmi făceam sta­giul militar la Oradea. Mi l-a împărtăşit nemângâiat apoi şi la întâlnirile noastre ulterioare din concediile şi permisiile pe care, aproape în întregime, mi le-am petrecut la Sibiu.

Câte lacrimi am vărsat pe scrisorile lui pe care, cu toată munca grea şi sta­rea agravată a sănătăţii sale, îşi găsea totuşi timp să mi le scrie.

„...Ce mult îmi lipseşti! îmi scria în una din acele scrisori. Am rămas aici numai cu Marinel (aşa îi zicea el cu drag adesea fratelui Marini), care şi el e slăbuţ şi bolnav... Ceilalţi sunt acum absorbiţi total cu... alte treburi. Mi s-a dat şi în privinţa asta încă o cruce pe lângă cele multe ce le am de dus...”

Curând a căzut din nou la patul zăcerii. A trebuit să se ducă la Braşov pentru o altă operaţie. Chiar şi de acolo, din spitalul de la Braşov, am primit atunci la Oradea, din partea lui, 500 de lei şi o altă scrisoare, nespus de du­ioasă şi de mângâietoare. Banii erau din strictul său necesar, pentru spitaliza­re şi medicamente.

Îi scriam şi eu cu multe lacrimi ori de câte ori îmi îngăduiau condiţiile în care se făcea armata atunci. Şi, când mai puteam, îi trimiteam poezii noi de care îmi spuneau mai târziu fraţii când le primea, se bucura ca un copil şi le citea cu glas tare tuturor.

Mi-a trimis adeseori unele subiecte de care avea nevoie la foaie sau la ca­lendare, ca să le lucrez...

Ce mult mă bucuram când îl vedeam mulţumit şi fericit! Îmi scria aceasta îndată...

Am păstrat multă vreme, cu sfinţenie, toate aceste scrisori primite de la el. Dar, peste ani, când a venit primul foc mare peste comorile amintirilor mele, mi-au ars şi acestea toate cu ele.

Am mai aflat doar două din cele trimise fratelui Pavel Maliţa din Ora­dea. Le redau aici, undeva, spre a se vedea ce statornică şi frumoasă era dra­gostea acestei mari inimi a părintelui pentru mine. Dragoste pe care m-am străduit s-o merit până în străfundul conştiinţei mele şi al flăcărilor prin care a trebuit să mi-o trec.

Nu ştiu dacă am putut face îndeajuns dovada acestei străduinţe!...

266

În „Iisus Biruitorul” nr. 34, din 16 august 1936, apare:

„O chemare sfântă, pentru primul Congres al Tineretului Oastei Domnului pe întreaga ţară...care va avea loc în zilele de 29 şi 30 august la Alba Iulia

Veniţi la Alba Iulia, la primul Congres al Tineretului Oastei din întreaga ţară”

O manifestare puternică a fost pentru slava Domnului acest congres. Şi o dovadă strălucită despre primăvara cerească adusă de Oastea Domnului în po­porul şi credinţa noastră.

După ţinerea lui, foaia scria: „Măreţul Congres al Tineretului Oastei Dom­nului la Alba Iulia a întrecut toate aşteptările. Au luat parte fraţi şi surori din peste 100 comune din 20 de judeţe...”

Tot în aceeaşi vară au mai avut loc şi alte multe adunări mari pe centre... Astfel a fost, în Ardealul de Nord, cea din Câţcău, jud. Someş, unde s-au adunat fraţi şi surori din 5 judeţe: Someş, Maramureş, Năsăud, Sălaj şi Cluj.

O altă adunare de acest fel a fost la Săsciori, Alba, unde au luat parte peste 1 000 de fraţi şi surori din 70 de comune din 10 judeţe, la chemarea fratelui Ma­rini.

O alta, la Simeria Veche, Hunedoara, cu fraţi din 106 comune din 9 judeţe, la chemarea fratelui Opriş.

Alta, la Scorţeni, Bacău, cu fraţi veniţi din 59 de comune din 7 judeţe, la chemarea părintelui Munteanu-Muntmarg. Aici a participat şi I. Gr. Oprişan. S-a hotărât o sfătuire pe ţară la Sibiu, pentru un apel la pace.

Alta, la Lăloaia, Bacău, la chemarea părintelui Bogoride şi a fratelui David Bălăuţă Ioan.

Şi altele...

În toate aceste adunări s-au luat iniţiative de organizare a Oastei în Biseri­că... S-au votat moţiuni în sprijinul cauzei Părintelui Iosif Trifa. Şi s-au trimis telegrame-apeluri Sf. Sinod, patriarhului, mitropolitului Bălan şi episcopilor lo­cali pentru rezolvarea paşnică a diferendului de la Centrul Oastei.

Bineînţeles că toate aceste apeluri au rămas fără vreun răspuns... Conştiinţa tuturor prea-marilor de atunci care erau rugaţi, strigaţi, imploraţi adormise într-un somn împietrit.

Veni astfel anul 1937. Fiecare zi era grea de conţinut şi de însemnătate.

Trecutul an 1936, în prima lui jumătate, îşi avusese marile sale frământări, cu judecăţile. Iar în a doua, cu agravarea bolii Părintelui Iosif care, rămânând numai cu fr. Marini la redacţie, a trebuit să lucreze mai din greu.

Alte două operaţii s-au adăugat celorlalte, slăbind şi mai mult puţinul trup în care îşi purta marele suflet.

267

Colaboratorii de la Bucureşti încetaseră orice legătură cu Părintele Iosif. Mai rămăseseră doi: I. Gr. Oprişan, care mai spera totuşi ceva în ultimul mo­ment şi părintele Vasile, care lupta cu un mare şi sfânt curaj în mlaştina aceea de acolo. Dar părintele Vasile căzu la pat din nou. Necazurile Părintelui Iosif şi propriile lui necazuri cu cei din Bucureşti i-au agravat boala.

Din ţară mai rămăseseră colaboratori la foaie, dintre preoţi, doar vreo cinci: părinţii Vladimir Popovici, Munteanu-Muntmarg, Bogoride, Şt. Smărăndescu, N. Malcoci... Doi basarabeni, doi moldoveni şi un muntean. Din Ardeal, nici unul.

Fratele Vonica trecuse şi el printr-o mare transformare. Când eu l-am cu­noscut, era, prin acel februarie 1935, în vremea primelor lupte ale lui „Iisus Biruitorul”, un tinerel înalt şi slab, despre care am aflat că este de prin Poiana Si­biului şi că e în al doilea an la Teologie. Se îmbolnăvise grav în timpul şcolii, de reumatism şi de inimă. Întrerupsese şcoala şi zăcuse un an acasă, la părinţii săi. Acum se simţea mai bine şi venea din când în când pe la Sibiu pentru tre­buri şi trecea şi pe la librărie.

Cunoscuse Oastea Domnului şi se apropiase de ea în anii de mare răsunet de mai înainte, când şi în Poiana se pornise o adunare a Oastei.

Acum, fiind liber, se ocupa mai mult de lucrurile duhovniceşti. Părintele, văzându-l bolnav şi cam lipsit trupeşte, i-a propus să se alăture şi el de noi la lucrul Domnului. El a primit cu bucurie, mai ales că ai lui de acasă nu erau prea bucuroşi de starea lui: nici bolnav, nici sănătos, nici cu şcoală, nici fără...

Astfel s-a mutat cu noi. Locuiam atunci în strada Zidarilor, fiindcă Mitro­polia ne scosese din locuinţa de la Orfelinat.

Pe atunci eu purtam încă îmbrăcămintea mea de la ţară, cu care venisem în toamnă. Fiind conştient de inferioritatea mea faţă de toţi ceilalţi, desigur, eram foarte retras. Aproape n-aveam prieteni decât pe părintele.

Vonica m-a şi luat, de la început, aşa cum mă simţeam şi eu...

Nu-l uit cum atunci, imitând pe Părintele Iosif stătea lungit pe pat şi mă punea pe mine să-i scriu, după dictarea lui, ceea ce compunea pentru foaie. Lu­crul acesta, la el, îmi părea ca un fel de dispreţ pentru mine şi credeam că în­semna un fel de mândrie. Un fel de afirmare a întâietăţii lui faţă de noi şi mai ales faţă de mine, încă de la început. La adunare vorbea stând jos, pe scaun, „ca să nu obosească în picioare”. Lucrul acesta iarăşi nu mi-a plăcut.

După vreo două luni s-a îmbolnăvit din nou, atât el, cât şi fratele Marini. Şi au fost amândoi internaţi în spitalul din Sibiu. Mergeam atunci zilnic pe la ei.

Apoi a plecat la Poiana, de unde iarăşi, un timp, venea doar din când în când.

Începuse să-i scrie o tânără de prin judeţul Vlaşca. Au legat o corespon­denţă mai strânsă, iar pe la sfârşitul lui 1935 a vizitat-o acasă, în comuna ei, Petroşani...

În 1936 s-au hotărât să se căsătorească, dar părinţii lui nu voiau aceasta cu nici un chip, pentru motivul că, neavând şcoala terminată, el nu avea încă nici un rost format.

268

Deznădăjduit, el a cerut atunci ajutorul Părintelui Iosif, care l-a înţeles şi l-a ajutat să-şi realizeze căsnicia, fără de care (spunea el) nu mai putea...

Astfel li s-a făcut loc la amândoi. Ea lucra la administraţie, iar el la stă­ruinţele ei a început să-şi continue Teologia, cu gândul de a se preoţi „cât mai repede”...

Însă de îndată ce a intrat iar la Teologie, Niculiţă Vonica (tot sfătuit de so­ţia sa) a început să-şi rărească tot mai mult apariţia numelui său la foaie şi să se răcească faţă de adunare.

Când, în aprilie 1937, foaia „Iisus Biruitorul” a fost oprită definitiv, soţii Vonica au plecat la Vlaşca, la părinţii ei, rupând orice legătură cu Sibiul.

Era în vremea marilor căderi, când furtunile şi şuvoaiele izbeau din plin, prăbuşind multe temelii de nisip.

Celelalte lucruri despre fratele Vonica, ceva mai târziu.

Dar, până atunci, iată cum a mai urmat istoria:

Foaia „Iisus Biruitorul” intră în noul an 1937, scriind pe prima pagină:

„Anul nou 1937 - «Eben-Ezer-ul» Oastei...

Intrăm într-un an nou scria Părintele Iosif. Pentru Oastea Domnului, anul acesta este al 14-lea an de Oaste... De data aceasta, anul acesta soseşte cu o deo­sebită importanţă pentru Oastea Domnului. Soseşte cu un hotar nou...

Biblia ne spune că, după ce israelitenii îi bătuseră pe filisteni în lupta de la Bet-Car, «Samuil a luat o piatră pe care a pus-o între Miţpa şi Şen şi i-a pus numele Eben-Ezer (piatră de ajutor), zicând: Până aici ne-a ajutat nouă Dom­nul» (I Samuel 7, 12).

La un astfel de hotar, la un astfel de popas duhovnicesc, am ajuns şi noi cu Oastea Domnului. Până aici ne-a ajutat şi nouă Domnul... O piatră de ajutor am avut şi noi în lupta noastră, iar piatra (Stânca) noastră era Hristos (I Cor. 10, 4). Pe Stânca aceasta, pe Stânca Golgotei, a fost zidită şi Casa Oastei, de aceea ea a rezistat în toate furtunile şi valurile care au izbit în ea... Prin multe am trecut, dar din toate am scăpat, pentru că am privit mereu cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, la Iisus cel Răstignit

...Am intrat într-un război aprig şi necruţător cu păcatele şi datinile cele rele... N-am cruţat păcatul. În Numele Domnului l-am urmărit în tot locul şi l-am tăiat cu sabia Cuvântului lui Dumnezeu. Am izbit fără cruţare pe acest «filistean», oriunde l-am întâlnit, pentru trăirea deplină a Evangheliei. În acest război, Emanuel, Domnul, a fost cu noi. Noi am luptat, El a biruit...

La un popas, la un hotar al acestei lupte, am ajuns azi.

Anul Nou 1937 este Eben-Ezer-ul Oastei. Să-I mulţumim Domnului că ne-a ajutat să ajungem până aici. Şi să-L rugăm ca El să ducă la bun sfârşit această lucrare pe care a început-o (Filip. 1, 6).

La hotarul acesta, să-I încredinţăm din nou Lui lupta şi ostăşia noastră.

269

Fraţii mei, cu ochii ţintă la Cel care ne-a adus până aici... Până la sfârşit, cu ochii ţintă la Iisus cel Răstignit.

...Îţi mulţumesc, Iisuse Doamne, că m-ai adus şi pe mine până aici!

Tu ştii, Doamne, că robul Tău tremură la acest hotar... Te rog, dă putere robului Tău să meargă până la sfârşit pe calea voii Tale... Mai bine trimite-mă, Doamne, în pământ, decât să smintesc cu ceva voia Ta şi lucrul Tău... În mâi­nile Tale îmi încredinţez viaţa mea şi viitorul meu. Fă ce vrei cu robul Tău...”

Ca plan de lucru, foaia publica învăţăturile ce urmau să apară în 1937, spu­nând: „De ani de zile ne silim mereu în cercetarea şi tâlcuirea Scripturilor, pen­tru fraţi şi cititori. În anul acesta vom da la foaie, rând pe rând:

şcoala cea mare a Bibliei: vom strânge aici totul în cea mai mişcătoare şi bogată carte despre Biblie din câte s-au scris cândva în româneşte;

crucile Oastei: vom continua această carte începută anul trecut; va fi o carte plină de puternice învăţături;

ziua Domnului: vom continua şi învăţăturile acestea începute astă-vară;

jocurile şi distracţiile: vom începe un rând de învăţături despre acestea, văzute în lumina Bibliei şi a Sf. Părinţi;

din «Şcoala» de la Davos avem pregătite un rând de învăţături ce vor fi o surprindere şi o mare bucurie pentru fraţi;

mai avem un alt rând de istorioare...

vom începe şi un rând de învăţături pentru tineretul Oastei...

Şi încă altele, multe, pe care ni le va da Dascălul nostru cel Mare: Duhul Sfânt...”

Ce nesecat izvor de putere şi de inspiraţie avea acest minunat om al lui Dumnezeu!... Şi ce învăţături bogate ar mai fi ieşit din pana lui de aur, dacă n-ar fi fost atât de sălbatic călcat în picioare şi zdrobit cu pietre. Când cei care l-au împiedicat va trebui să răspundă înaintea lui Dumnezeu, vor fi pedepsiţi nu nu­mai pentru tot răul făcut lui, ci şi pentru tot binele pe care nu l-au lăsat pe el să-l facă altora.

Veşti dureroase au început chiar din primele zile ale anului să îndurereze inima Părintelui Iosif. La cei plecaţi prin înşelăciunea lumii, se adăugau acum cei plecaţi prin chemarea morţii... Golurile se înmulţeau astfel tot mai trist.

În „Iisus Biruitorul” nr. 2, din 10 ianuarie, Părintele Iosif publică o veste dureroasă:

„A trecut la Domnul dragul nostru luptător, Gh. Munteanu din Batiz...

S-a stins în spitalul din Deva în dimineaţa zilei de 4 ianuarie... Vestea plecării lui ne-a umplut de durere... Ca un viteaz al Domnului, el a alergat şi a luptat 10 ani peste tot, vestind şi cântând pe Iisus cel Răstignit... În slujba aceasta a dus cu el peste tot şi pe scumpa lui fetiţă, Maria, cutremurând sufletele cu focul po­eziilor ei, cu lacrimile ei. Oastea Domnului din Hunedoara, într-o bună parte a

270

ei, s-a lăţit şi s-a întărit prin râvna şi jertfa acestui devotat luptător al Domnu­lui... Vestea aceasta ne doare acum, când Oastea Domnului are şi mai mare ne­voie de luptători statornici.

Dar ne mângâiem, că dragul nostru frate a trecut la Domnul ca un biruitor...”

Începând cu nr. 3, din 17 ianuarie 1937, foaia „Iisus Biruitorul” publica un rând de învăţături despre „O minune a timpurilor noastre: «Gruparea de la Oxford»“, scrise de sora Maria Brăiloiu din Bucureşti.

Un cuvânt lămuritor scrie, de la început, cu mare bucurie, Părintele Iosif, văzând în această mişcare o soră a Oastei Domnului. El scria: „Un mare răsunet duhovnicesc a făcut şi face în toată lumea mişcarea religioasă de la Oxford, din Anglia. E şi această mişcare un fel de Oaste a Domnului.

Când am fost la Davos, în Elveţia, am cunoscut mai de aproape această mişcare şi am rămas uimit de asemănarea spirituală dintre Oastea Domnului şi această mişcare. Este şi aceasta o dovadă că Duhul Sfânt lucrează la fel.

Mişcarea de la Oxford, ca şi Oastea Domnului, este o lucrare de spirituali­zare a vieţii oamenilor. Regulile ei sunt pur spirituale, duhovniceşti, şi sunt nu­mai patru la număr. Aceste patru reguli spirituale se află lămurite pe larg în cartea «Ce este Oxfordul» (o carte după felul cum este cartea noastră: «Ce este Oastea Domnului»).

Această minunată carte ne-o traduce acum preaiubita noastră soră, Maria Brăiloiu, şi o vom da pe rând, aici, la foaie, începând cu acest număr.

Din felul cum lucrează acum mişcarea din Oxford şi din regulile ei duhov­niceşti, vom putea învăţa şi noi, ostaşii Domnului, multe lucruri de mare preţ.

...Ca şi Oastea Domnului, mişcarea din Oxford a fost înfiripată de un preot şi ea se ocupă exclusiv numai cu trăirea Evangheliei, fără să se amestece în lu­cruri de credinţă şi dogmă. E o lucrare de spiritualizare a vieţii, rânduielile ei fiind de natură pur spirituală, duhovnicească.

După această introducere vom da, pe rând, în traducere, şi cele patru reguli spirituale pe care pune apăs Gruparea de la Oxford. În felul acesta ni se dă un prilej să aflăm cum lucrează alte mişcări spirituale şi să învăţăm ce ne poate fi de folos.

Domnul să răsplătească osteneala surorii Maria de a ne face această bucurie...”

Traducerea acestei cărţi a apărut, la rând, în câteva numere ale foii... Ce păcat că n-avem aici loc spre a reda frumosul conţinut al întregii cărţi... (Mai târziu cu câţiva ani, în 1945, am tipărit-o la Beiuş şi s-a răspândit cu un mare folos peste tot, printre fraţi). Acum redăm aici, pe scurt, doar ceva despre cele patru principii ale Grupării de la Oxford:

1. desăvârşita sinceritate;

2. desăvârşita curăţie a inimii;

3. desăvârşita lepădare de sine;

4. desăvârşita dragoste.

271

Aceste patru puncte sunt temeiul învăţăturii de pe munte a Domnului Iisus (Matei cap. 5).

...După naşterea din nou, ca să poţi trăi şi să poţi lupta ca un adevărat ostaş al lui Hristos, Gruparea Oxford te îndeamnă:

1. să mărturiseşti viaţa ta, păcatele pe care le-ai făcut înainte de întoarcerea la Dumnezeu, faţă de fraţii tăi în Hristos. Această mărturisire va ajuta pe cei ca­re nu cunosc încă viaţa creştină şi îi va face să se întoarcă şi ei la Domnul;

2. să-ţi predai toată viaţa ta de acum şi cea viitoare în mâna lui Dumnezeu;

3. să cauţi să îndrepţi tot ce ai greşit faţă de aproapele tău;

4. să asculţi pe Dumnezeu, să te supui Lui în toate ale tale, în datoriile mici ca şi în cele mari.

...Gruparea Oxford nu e mărginită numai la Oxford. Ea lucrează în multe ţări, în multe oraşe şi sate... Centrul ei este acolo unde se întâlnesc mai mulţi oameni care caută adevărul lui Hristos... Ţinta lor este să dezrobească oamenii şi popoarele din păcat şi necredinţă şi să-i aducă la o viaţă şi o credinţă vie în Hristos... Să aibă o viaţă duhovnicească din belşug, trăită prin Hristos şi pen­tru Hristos...

În această mişcare activează preoţi şi laici, predaţi total şi de bunăvoie lui Hristos. Au şi ei de înfruntat tot felul de lupte şi încercări în propovăduirea şi trăirea Evangheliei vii şi puternice a lui Hristos... Dar lucrarea lor biruie totul prin sinceritatea, curăţia, lepădarea de sine şi dragostea desăvârşită pe care o au în Hristos. Mişcarea aceasta este într-un puternic avânt, răspândindu-se cu o tot mai mare putere în toate ţările lumii şi aducând nenumărate suflete la o viaţă nouă şi biruitoare în Hristos...

O, de ne-ar da şi nouă Domnul Iisus puterea, râvna, unitatea şi condiţiile pe care le are această sfântă şi binecuvântată lucrare, de la care avem de învăţat atât de mult!

Am redat cele de mai sus tocmai în acest scop.

După aceasta, să revenim la problema părintelui.

La 31 ianuarie 1937, „Iisus Biruitorul” apare într-o haină deosebită. Este ti­părit în două culori: roşu şi albastru (ca haina lui Iosif după vânzarea sa)... Pe prima pagină apare titlul: „Pe drumul Crucii Domnului Iisus”, cu următorul cuprins:

„Privitor la conflictul de la Oastea Domnului n-am mai scris demult nimic. În timpul din urmă, lucrurile apucaseră pe o cale de înţelegere şi ne rugam Domnului să se facă voia Lui. Pe urmă s-a ivit o altă greutate (vechea!), mai gingaşă decât toate: Statutele Oastei, pe care le dăm la pag. 5 şi 6.

Declar din capul locului că, în principiu, nu sunt contra statutelor, când e vorba de legarea Mişcării de Biserică şi încadrarea ei în Biserică. Cu o singură dorinţă însă: aceste statute să fie făcute în o formă norocoasă care să folosească şi Bisericii şi Mişcării.

272

În acest înţeles, în prima audienţă, din timpul din urmă, m-am bucurat când Î. P. S. Sa mi-a spus că se pregătesc nişte statute ale Oastei: o rânduială care să pună la punct şi toate chestiunile de la Oaste, precizându-mi-se şi mie locul şi rostul ce-l am în această Mişcare. Mi s-a spus să am răbdare, căci statutele sunt în lucrare şi mi se vor arăta. Dar, între timp, statutele au fost duse spre aprobare la Sf. Sinod, eu neavând nici un singur cuvânt la întocmirea lor. Mi s-au arătat numai pe urmă, după aprobarea lor, ca un fapt împlinit. Am fost pus în faţa unui fapt împlinit.

Dar asta încă n-ar fi, desigur, ceva rău, dacă aceste statute s-ar fi făcut în o formă potrivită pentru Oaste. Dar aşa cum s-au făcut, statutele sunt nepotrivite pentru creaţia şi spiritul Oastei. Iar aceasta, fiindcă s-a purces într-un chip cu totul neînţeles. Cu redactarea statutelor a fost încredinţat preotul Gheorghe Maior din Sibiu, care nu are absolut nici un fel de legătură cu Oastea Domnului şi cu spiritul ei. Dimpotrivă, era un înverşunat critician al Oastei.

Societăţi obişnuite, cu statute şi reguli obişnuite, avem destule. Oastea era ceva nou, era ceva pronunţat spiritual. Oastea nici n-avea nevoie de statute; statutul ei fiind câmpul cel larg al învăţăturilor Bisericii şi ale Bibliei. Şi strictul control spiritual al Bisericii. Şi, dacă s-a ţinut să i se dea Oastei şi statute, apoi acest lucru trebuia făcut cu cea mai mare băgare de seamă, pentru ca să nu sufe­re spiritualitatea pronunţată a acestei Mişcări.

Oastea era o ţâşnire duhovnicească, era o binecuvântată Mişcare duhovni­cească şi trebuia evitat tot ceea ce ar fi împiedicat această ţâşnire. În primul congres al Oastei spuneam: «Eu am ţinut să fac Bisericii mele un dar şi greşeala mea poate e aceea că nu am început cu litera legii, ci am izbit mai întâi Stânca, pentru a ţâşni apa cea vie. Şi iată că apa a ţâşnit. Apele curg acum din toate păr­ţile. Bisericii îi revine datoria să capteze revărsarea apelor...». Ori statutele îm­piedică, în forma în care s-au făcut, captarea acestor ape.

Oastea era un voluntariat de preoţi şi laici. Era un voluntariat creat cu mare trudă şi jertfă, care înrola mereu preoţi şi laici în războiul cel sfânt con­tra păcatelor. Or, prin felul cum sunt făcute statutele, acest voluntariat a înce­tat. Oastea şi-a pierdut tocmai ceea ce era miezul şi fiinţa ei.

Oastea era moara de apă care umbla cu revărsarea cea duhovnicească a apelor vii. Şi trebuia evitat tot ceea ce ar putea lua apa de la moară.

Oastea era moara de vânt care umbla cu suflarea Vântului ceresc. Şi trebuia evitat tot ce împiedica această suflare, pentru că «vântul suflă numai acolo unde voieşte» (Ioan 3, 8).

Oastea era un copil-minune, cum i-a zis cineva. În 14 ani crescuse până la o statură de om mare (Efes. 4, 13), iar acestui copil mare i s-a croit o haină ne­potrivită (statutele), deoarece copilul n-a fost chemat la probă. I s-a făcut o hai­nă fără să fie probată pe statura lui.

Oastea era «vinul» cel nou care căuta un burduf nou, după spusele Dom­nului: „Căci nimeni nu pune vinul cel nou într-un burduf vechi” (Luca 5, 37). Prin statute, Oastei trebuia să i se dea un burduf nou, o formă nouă, pentru ca,

273

aşa cum iarăşi zice Mântuitorul, să se păstreze amândouă şi vinul, şi burduful căci altcum, cu nişte statute nepotrivite, două lucruri se pot întâmpla: sau se strică vinul Oastei, sau se sparge burduful statutelor.

Statutele, aşa cum sunt, înseamnă stingerea Oastei, iar eu nu mă pot face complice la asasinarea unei Mişcări în care Domnul S-a folosit şi de mine. Eu nu pot face acest lucru pentru că, în Oastea Domnului, eu am o răspundere, iar în mine este un suflet care trebuie mântuit. Aşa îmi spune conştiinţa mea şi nu pot face altfel. Aşa să-mi ajute Dumnezeu.

Pe lângă statute a mai venit apoi ceva care a îngreuiat situaţia. În audienţa din seara zilei de 21 dec. 1936, Î. P. S. Sa mi-a spus că trebuie neapărat să sistez foaia „Iisus Biruitorul” şi să mă reîntorc la «Lumina Satelor», păr. Secaş rămâ­nând şi el tot ca redactor. Şi mi-a dat apoi să înţeleg că, o dată cu statutele, la foile Oastei şi la Oastea Domnului se vor face unele întregiri.

Între altele, Î. P. S. Sa mi-a spus că foile Oastei se vor ocupa şi cu societa­tea «Sfântului Gheorghe», având societatea aceasta locul ei în foaie sau un su­pliment al ei. Eu i-am spus Î. P. S. Sale că Oastea Domnului a fost creată într-un spirit deosebit care nu se potriveşte cu spiritul în care a fost creată societatea «Sfântul Gheorghe» care, în statutele ei, are un punct pentru dreptul de a aranja petreceri şi jocuri, ceea ce nu se potriveşte cu spiritul Oastei.

da, mi-a răspuns Î. P. S. Sa, e drept că societatea «Sf. Gheorghe» are în statute un paragraf pentru aranjarea de petreceri şi jocuri, dar acest paragraf eu l-am făcut şi m-am gândit mult când l-am pus acolo, pentru că tinerii au lipsă de anumite distracţii. Dansurile, spunea Î. P. S. Sa, nu sunt oprite... dacă Sf. Părinţi au ieşit contra lor e pentru că dansurile de pe atunci veneau de la păgâni, dar în decursul vremii ele au fost asimilate de Biserica creştină (adică, cum s-ar zice, s-au încreştinat şi ele!)... Biserica creştină şi în special Biserica noastră a avut şi are darul de a asimila totul... intransigenţa Oastei nu poate câştiga tine­rii... trebuie să le lăsăm anumite distracţii pentru a-i putea aduce la Hristos... obiceiul e mai tare ca legea...

De 14 ani am strigat mereu la Oaste intransigenţa Cuvântului lui Dumne­zeu: «Nu slujiţi la doi domni... Nu amestecaţi grâul cu paiele (Ieremia 23, 28)... Nu amestecaţi binele cu răul, virtutea cu păcatul, căci ce legătură ar putea avea Hristos cu Veliar şi lumina cu întunericul?» (II Cor. 6, 15). Şi acum plâng de durere văzându-mă atât de crud izbit în lupta aceasta.

Plâng de durere... şi în plânsul şi în zbuciumul acesta îmi vine în gând acel sectar din Munţii Apuseni care, în o discuţie cu el, îmi arunca mereu în faţă acuza că Biserica mea este o mamă stearpă ce nu mai poate naşte prunci.

aveţi mereu zicea sectarul tot aceiaşi beţivi şi suduitori, în semn că Biserica voastră nu mai poate face convertiri la o viaţă nouă.

Această ocară m-a urmărit mereu în cei 14 ani de Oaste, silindu-mă, prin muncă şi jertfă, să dau dovadă că şi Biserica mea poate naşte oameni noi.

Şi acum plâng de durere, văzându-mă izbit atât de crud în lupta aceasta.

Într-un articol al meu, «De ce tremur şi mă cutremur?», spuneam: Nu doresc

274

altceva decât o pace care să mă lase liber în războiul cu păcatul. Nu doresc altceva decât o Oaste care să se poată război cu păcatul. Să se lase Oastei, sub strictul control şi îndrumare a Bisericii, voluntariatul ei, libertatea ei de luptă necruţătoare cu păcatul. O Oaste care să poată urmări păcatul oriunde, chiar şi dacă acel păcat a ajuns la uşa bisericii, pentru ca, pe urmă, să avem marea bucu­rie de a avea o «Biserică curată şi fără pată» (Efes. 5, 27).

Nimic altceva nu cer Bisericii mele şi mai-marilor mei decât să fiu lăsat a lucra şi a mă jertfi mai departe în această luptă a Oastei, până în clipa când Domnul va voi să mă cheme la odihna Lui.

Atât ceream eu Bisericii mele; şi istoria nepărtinitoare va arăta cât mi-a dat.

În ultima audienţă, Î. P. S. Sa mi-a spus categoric să mă decid îndată de vreau să intru în ascultare şi în disciplina Bisericii.

Eu am răspuns că nu mă pot decide, sufleteşte, din cauza statutelor (la care se adăugase între timp şi audienţa din 21 decembrie).

Mi-a luat în nume de rău acest răspuns, spunându-mi-se că «nu mă pot adapta spiritului ortodox şi Bisericii ortodoxe din pricina că am citit scrieri sectare şi sunt influenţat de aceste scrieri etc., etc.»...

Dar răspunsul meu era zbuciumul răspunderii mele pe care o am în Oas­tea Domnului. Din cauza acestui zbucium nu m-am putut decide în câteva clipe, nu m-am putut decide în câteva săptămâni, pentru că aştept şi eu împărăţia lui Dumnezeu şi am şi eu un suflet de mântuit. După 14 ani de luptă, după o viaţă atât de zbuciumată, nu pot acum, la sfârşit, să plec spre mormânt, ducând cu mine pierzarea sufletului meu şi al altora.

Sunt 14 ani de zile de când mă lupt în fronturile Oastei pentru Cauza Dom­nului, pentru viaţa creştină cea vie, pentru trăirea Evangheliei în toată curăţia ei. Iar acum, după 14 ani de luptă, nu mă pot face eu însumi trădătorul cauzei Domnului. Nu pot eu însumi să trădez cauza şi lupta Domnului, amestecând grâul cu paiele, virtutea cu păcatul, lumina cu întunericul.

Cuprins de acest zbucium de conştiinţă religioasă, voi striga şi aici: «Nu pot altfel, aşa să-mi ajute Dumnezeu!»

În suplimentul acestei foi⁴ arătăm pe larg (sub titlul: «Ce mi s-a cerut, şi ce am dat») mersul din urmă al conflictului.

Conflictul s-ar fi putut aplana cu bine, dacă toate chestiunile de la Oaste s-ar fi discutat amănunţit, cu răgaz şi în linişte. Spre acest scop eu propusesem şi un sfat al Oastei cu toţi conducătorii ei mai de seamă, preoţi şi laici, din toată ţara, în care să alcătuim «ostăşeşte» regulamentul ei, mai ales după ce statutele nu fuseseră făcute într-un chip norocos şi însuşi Î. P. S. Sa spunea că

⁴ Începând cu primul numă r din 1936, foaia „Iisus Biruitorul” conţ inea în paginile ei un supliment intitulat «Oastea Domnului Isus Biruitorul” [N. ed.]

275

trebuie acoperite anumite lacune, prin Regulament. În acest sfat, premergător intrării în statute, urma să chibzuim frăţeşte, prin rugăciune, asupra tuturor chestiunilor şi luptelor de viitor ale Oastei.

Acest sfat ar fi adunat şi ar fi înfrăţit în dragostea cea dintâi pe luptătorii Oastei şi el ar fi avut un viu răsunet şi pe fronturile Oastei.

Dar, în loc de acest răgaz care ar fi adus o binecuvântare, lucrurile s-au grăbit. În ultima audienţă, cu toate că încă nu era nimic definitiv soluţionat nici Regulamentul, nici chestiunea foilor etc. am fost somat să mă decid ime­diat. Iar ezitarea mea, într-o chestiune atât de gingaşă, a fost luată drept o de­claraţie de rupere cu Biserica.

Stau liniştit în faţa lui Dumnezeu, în faţa Bisericii, în faţa istoriei că nu sunt vinovat de acuzele ce mi se aduc!

Mai curând ori mai târziu, Bunul Dumnezeu, Biserica, neamul şi istoria îmi vor face dreptate.

Iubiţii mei fraţi!

Am ţinut să vă lămuresc cu aceste amănunte şi mărturisiri, pentru că se vor porni iarăşi contra mea potopul acuzelor că sunt: «încăpăţânat, eretic, sectar, tulburător de Biserică etc...».

Vă îndemn, iubiţii mei, să fiţi liniştiţi. Dacă eu am aici, la Sibiu, o cruce grea, voi n-aveţi cu nimeni nimic, nici cu preoţii, nici mai ales cu Biserica, pe care cu toţii o iubim.

Eu n-am îndemnat niciodată pe nimeni contra nimănui, decât contra păcatului.

Orice ar fi să mi se întâmple, eu îmi voi păstra până la sfârşit dragostea mea faţă de Biserica strămoşească, cu care n-am avut nici un conflict de credinţă.

Şi voi păstra şi recunoştinţa mea faţă de Î. P. S. Sa pentru tot binele ce mi l-a făcut, simţind până la sfârşit durerea că, mai mult din pricina aplicării practice a luptei de la Oastea Domnului, a venit această ruptură.

Fraţii mei, Duhul mă înştiinţează că mă aşteaptă necazuri, dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ci vreau numai să-mi sfârşesc cu bine calea şi slujba ce am primit-o de la Domnul Iisus (Fapte 20, 23-24). De la început, calea mea şi calea Oastei a fost calea crucii, calea jertfei.

Şi calea aceasta nu s-a sfârşit. Am ajuns acum la suişul cel mai greu, la ur­cuşul din urmă:

«Vă rog, iubiţii mei, să nu vă pierdeţi cumpătul din pricina necazurilor mele» (Efes. 3, 13). Trebuia să se întâmple şi aceasta. Orice jertfă adevărată îşi are drumul Crucii. Aceasta a fost şi este soarta de totdeauna a ucenicilor Dom­nului, care şi-au luat pe suflet misiunea lor şi s-au jertfit pentru Domnul. Drept răsplată li s-a întins pe urmă cununa de spini.

276

Eu plec pe drumul crucii... Vă rog, iubiţii mei, să mă însoţiţi cu rugăciu­nile voastre în acest drum. Vă rog să vă rugaţi pentru mine, ca Domnul să mă întărească.

Doamne Iisuse, ştiu că mă aşteaptă cruci noi şi necazuri noi. Dar Tu ştii, Doamne, că robul Tău nu şi-a precupeţit niciodată viaţa lui cea trecătoare. Voi suferi totul pentru Tine, pentru ca pe urmă să trec în odihna Ta cea dulce şi scumpă.

În mâinile Tale, Doamne Iisuse, îmi încredinţez viaţa mea şi viitorul meu. Ia-mă sub ocrotirea Ta cea sfântă şi facă-se cu mine deplin voia Ta.

Preot Iosif Trifa”

După aceasta, în pagina 5 se publică, în sfârşit, textul Statutelor care abia după câţiva ani fusese definitivat şi arătat de către Mitropolie. Oficialitatea avea în sfârşit „actul legal” cu care condamna la moarte voluntariatul duhovni­cesc şi misionarismul laic al frumoasei primăveri Evanghelice, adusă de Oastea Domnului. Şi „dreptul” de răpire a bunurilor ei materiale.

Nu avem aici locul, deşi ar fi fost necesar, să redăm în întregime aceste statute. Dar din tot ce ştim mai dinainte despre ele şi despre rostul lor, nu-i greu să ne putem închipui şi conţinutul scris.

Aceste Statute, în 50 de capitole, însoţite şi de încă un Regulament, au şi fost repede aprobate de către Sfântul Sinod în şedinţa sa din 26 nov. 1936 şi de la această dată deveneau obligatorii pentru toţi cei din Oastea Domnului.

Sub textul Statutelor acestora, Părintele Iosif scria următoarea completare:

„Câteva observări asupra acestor statute

Am dat aici, în reproducere, statutele ce s-au făcut pentru Oastea Domnu­lui, pentru ca toţi fraţii să afle cuprinsul lor.

În felul cum sunt făcute aceste statute, ele înseamnă o Oaste nouă, care se face cu totul pe alte baze şi în alt duh.

După aceste statute, Oastea încetează de a mai fi un voluntariat de preoţi şi laici, pentru că statutele dau conducerea Oastei pe tot locul în mâinile preoţilor; or, lucru ştiut este că, pe cele mai multe locuri, preoţii n-au nici o plăcere şi nici o atragere pentru Oaste. Unii sunt chiar contra ei şi o urăsc.

Ce ne facem apoi cu acei păstori slabi care, cu scăderi văzute, vor fi puşi în fruntea unei mişcări de luptă dârză cu scăderile şi păcatele?

Numai preoţii voluntari, preoţii ostaşi puteau şi pot face minuni duhov­niceşti în Oastea Domnului.

Statutele sunt apoi o revărsare de alegeri, grade, funcţii, taxe, fonduri etc... lucruri străine de spiritul în care s-a dezvoltat Oastea.

Tineretul şi elevii sunt scoşi din Oaste cu opreliştea plinirii celor 15 ani (şi cu tendinţa vădită de a-i atrage pe tineri, separat, în soc. «Sf. Gheorghe»).

277

În Oastea Domnului avem şi o mare mulţime de fraţi greco-catolici. Întreg Nordul Ardealului este plin cu fraţi ostaşi greco-catolici. Pe aceşti fraţi iubiţi, pe care dragostea lui Hristos i-a adus în casa noastră, statutele îi dau pur şi sim­plu afară.

Nici soţiile şi nici minorii nu pot veni în Oaste fără învoirea soţilor sau pă­rinţilor ca nu cumva să se împlinească cuvintele Domnului că, pentru El, vor fi dezbinaţi şi cei din aceeaşi casă (Matei 10, 36).

Unde sunt şi alte societăţi religioase, nu se poate forma Oastea Domnului. Cei ce ard acolo de dorul şi de dorinţa vie de a intra în Oaste sunt pedepsiţi să nu poată intra. (Cu o astfel de restrângere, unde este libertatea Duhului?)

...Şi altele, multe-multe, sunt scăderile acestor statute, despre care ne spu­nem cuvântul, pe larg, în fruntea foii.

Nu suntem, în principiu, contra statutelor, ca legătură a Mişcării Oastei de Biserică, dar suntem contra formei în care s-au făcut aceste statute...”

Iar alături, în continuare, se publicau cele trei desene din articolul „Moara şi piticul”, publicate la zece ani de Oaste, însoţite de următorul text:

„Ce scriam eu la 10 ani de Oaste...

Chipurile de alături sunt luate din articolul «Moara şi piticul», care s-a pu­blicat în foaia «Oastea Domnului» din anul 1933, nr. 1, cu prilejul împlinirii a 10 ani de Oaste.

Cu toate că pe atunci nu era nici un fel de conflict la Oastea Domnului, to­tuşi Domnul ne încunoştinţa despre lucruri care astăzi sunt de o pronunţată ac­tualitate...”

Mai jos erau nişte reproduceri din scrierile lui I. Gr. Oprişan, care apăruse­ră în foaia «Oastea Domnului» nr. 44 din 1932 sub titlul: „Voluntariatul Oastei Domnului”. Le spicuim:

„Oastea Domnului este un voluntariat duhovnicesc de care Biserica trebuie să se bucure, într-o vreme când stările de lucruri ne arată precis nevoia lui, iar nicidecum să-l oficializeze...

...Biserica are dreptul de a supraveghea, ca să nu se abată sufletele de la matca ortodoxiei; are datoria de a îndrepta atunci când se fac greşeli şi de a capta toate energiile duhovniceşti. Dar a oficializa, a pune pe calapod seva pri­măverii duhovniceşti a sufletelor, este a opri tocmai raţiunea acestei revărsări de credinţă pe matca ortodoxiei noastre scumpe.

...Să nu se uite că umilul «gornist» de la Sibiu a fost şi este un şcolar al Duhului Sfânt, care a lucrat o temă de examen şi aceasta i-a adus succes. A te bucura şi a folosi spre binele obştii această Lucrare este una; a-i lua numele,

278

spre a-l consacra în forme oficiale, şi a nu întreba, în prealabil, pe cel mai de seamă ostenitor al ei este alta!...”

Pe pagina 8 a aceluiaşi număr - 5/1937 era:

„Ce mi s-a cerut şi ce am dat

Cum s-ar fi putut aplana conflictul de la Oaste

Despre conflictul de la Oaste am dat aici, la foaie, şi alte amănunte pe larg. Dăm acum aici, în continuare, mersul conflictului:

După caterisire, precum se ştie, înaintasem o cerere de iertare (graţiere). A urmat o lungă tăcere, de câteva luni, după care am primit documentul de mai jos: (Urma o adresă din partea Mitropoliei, din 13 august 1936, prin care i se răspundea Părintelui Iosif la cererea sa de graţiere înaintată patriarhului şi scrisoarea sa de răspuns către mitropolitul Bălan, din 19 august 1936 docu­mente prezentate la pag. 255-256 şi respectiv 257-259).

...După acest răspuns care, din partea mea, arăta o vădită dorinţă de înţele­gere şi de a soluţiona chestiunile într-un chip destul de potrivit, a urmat iarăşi o lungă tăcere (în acest răstimp eu am căzut bolnav la Braşov).

După întoarcerea mea de la Braşov au urmat câteva audienţe la Î. P. S. Sa. Ajunsesem la o înţelegere aproape deplină în toate chestiunile. Dar, între timp, a intervenit iarăşi chestiunea cu statutele. Dacă şi chestiunea aceasta de mare în­semnătate ar fi fost rezolvată fără grabă, cu răbdare (şi eventual printr-un sfat al Oastei, în care să-şi aibă cuvântul şi iniţiatorul acestei Mişcări), dacă în audi­enţa din urmă nu s-ar fi bruscat din nou lucrurile cu somarea de a mă decide ur­gent într-o chestiune atât de gingaşă, dacă s-ar fi convocat acel sfat al Oastei pe care îl propusesem lucrurile s-ar fi rezolvat cu bine...”

Într-un alt articolaş se adaugă următoarele:

„O declaraţie:

În numărul acesta ne ocupăm pe larg cu Statutele ce s-au făcut pentru Oastea Domnului.

Ca unul care am iniţiat această Mişcare şi m-am jertfit 14 ani de zile pentru animarea şi creşterea ei cea duhovnicească, aveam şi eu un cuvânt de spus refe­ritor la legiuirea ce i s-a făcut.

Acest cuvânt era o datorie faţă de Dumnezeu, Care m-a folosit în această Mişcare, faţă de conştiinţa şi răspunderea mea sufletească, faţă de fraţii ostaşi de la fronturi, faţă de Biserica şi de neamul meu. Dar nu mi s-a dat!

Pe viitor însă, după acest cuvânt, nu mă voi mai ocupa cu aceste statute, înţelegând să nu critic şi să nu tulbur un lucru pe care şi l-a însuşit Sf. Sinod, înţelegând peste tot să nu fac vreo tulburare sau ruptură în Biserica noastră ortodoxă.

Pr. Iosif Trifa”

279

E locul aici de a reda măcar câteva cuvinte şi din celelalte scrise de părin­tele la acest „Eben-ezer”. Iată ceva din pagina următoare celor de mai sus:

„Duhul Sfânt mă înştiinţează că mă aşteaptă necazuri... (Fapte 20, 23)

În duioasa despărţire de la Milet, Sf. Apostol Pavel, despărţindu-se de fra­ţii lui, spunea că Duhul Sfânt îl înştiinţează că va avea necazuri... Această în­ştiinţare a Duhului Sfânt o vedem prin multe locuri din Biblie. Au avut-o toţi aleşii Domnului din Biblie. Şi ar trebui s-o aibă şi azi toţi credincioşii Domnu­lui cei adevăraţi. Un copil al lui Dumnezeu, un om duhovnicesc, are şi azi în­ştiinţarea Duhului Sfânt; Duhul îi spune în multe chipuri şi feluri ce are să i se întâmple şi ce trebuie să facă. Din ce este omul mai duhovnicesc, este şi înşti­inţarea Duhului mai pronunţată.

Creştinii de azi au pierdut «înştiinţarea» Duhului pentru că au pierdut Du­hul. În loc să aibă înştiinţarea Duhului, creştinii de azi umblă pe la ghicitori şi vrăjitori, ca să afle de la ei ce li se va întâmpla (adică minciuni).

Oastea Domnului a fost o lucrare a Duhului Sfânt, de aceea a avut şi ea de atâtea ori înştiinţarea Duhului. Eu mă gândesc, spre pildă, la înştiinţarea din ar­ticolul «Moara şi piticul», scris la împlinirea a 10 ani de Oaste. Cu toate că atunci încă nu era nici un conflict la Oaste, Duhul ne înştiinţa prin cuvintele: Eu mă tem de ziua când la «moara» Oastei vor veni «îndreptări, adaptări, organi­zări» care vor lua apa de pe moară şi «moara» Oastei va fi pusă la încercare, să umble cu «fonduri», cu «comitete», cu «comisii», cu «conferinţe» etc. Când se va retrage apa de pe moară, Oastea şi-a sfârşit viaţa. (Foaia «Oastea Dom­nului» nr. 1 din 1935)

Cărţile şi foile Oastei sunt pline de astfel de înştiinţări. În orice lucrare a Duhului Sfânt sunt astfel de înştiinţări.

Fraţilor, acum Duhul ne înştiinţează că ne aşteaptă iarăşi lucruri mari şi ne­cazuri mari. Poate va veni un fel de «despărţire» a noastră. Ca mâine, poate voi fi oprit să mă mai ocup cu Oastea Domnului.

Adevărat că asta ar fi o despărţire doar de literă, pentru că despărţirea cealaltă, a Duhului, o poate face numai Acel Care a făcut unirea: bunul Dumnezeu.

În pragul unei astfel de «despărţiri», spunea şi marele dascăl al Bisericii noastre, Sf. Ioan Gură de Aur (în clipa când era exilat de Biserica oficială): «Numeroase sunt valurile şi puternic curentul, dar nu mă tem de înec, întrucât stau pe Stâncă. Să mă tem de moarte? Dar Hristos este viaţa mea şi moartea îmi este un câştig. De exil? Dar pământul este al Domnului, cu tot ce cuprinde el. Nu mă tem de sărăcie; de bogăţie n-am nevoie. Nu mă tem de moarte, nu doresc să trăiesc, decât pentru voi. De aceea vă implor: consolaţi-vă, căci nimeni nu mă poate despărţi de voi. Ceea ce Dumnezeu a unit, omul nu poate să despartă. Biserica constă nu în ziduri, ci în unitatea credincioşilor. Mâine voi fi cu voi la ceasul rugăciunii, căci unde sunteţi voi, sunt şi eu; şi unde sunt eu, sunteţi şi voi.

280

De suntem despărţiţi de spaţiu, suntem uniţi în dragoste. Nici moartea nu ne poate despărţi. Sunt gata de mii de ori să-mi dau viaţa pentru voi».

Iată şi aceasta este o dovadă că «litera» n-a putut despărţi niciodată Duhul şi dragostea...

Totuşi, iubiţii mei fraţi, în aceste clipe grele pentru mine, eu mă gândesc cu duioşie la despărţirea de la Milet şi la cuvintele ce le-a rostit atunci Ap. Pavel: «...Ştiţi cum m-am purtat cu voi în toată vremea... Am slujit Domnului cu toată smerenia, cu multe lacrimi şi în mijlocul încercărilor... Ştiţi că n-am ascuns ni­mic din ce vă era de folos şi nu m-am temut să vă propovăduiesc şi să vă învăţ... şi să vestesc pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos.

Şi acum, iată că, împins de Duhul, mă duc... fără să ştiu ce mi se va întâm­pla... Numai Duhul Sfânt mă înştiinţează... că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri. Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau nu­mai să-mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba pe care am primit-o de la Domnul Iisus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu.

Şi acum, ştiu că nu-mi veţi mai vedea faţa, voi, toţi aceia în mijlocul cărora am umblat propovăduind Împărăţia lui Dumnezeu.

De aceea vă mărturisesc astăzi că sunt curat de sângele tuturor. Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu. Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma... ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu în­suşi Sângele Său.

Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor. De aceea vegheaţi şi aduceţi-vă aminte că... zi şi noapte n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare dintre voi.

Şi acum, fraţilor, vă încredinţez în mâna lui Dumnezeu şi a Cuvântului ha­rului Său, care vă poate zidi sufleteşte şi vă poate da moştenirea împreună cu toţi cei sfinţiţi.

N-am râvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva. Singuri ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru treburile mele şi ale celor ce erau cu mine. În toate privinţele v-am dat o pildă...» (Fapte 20, 18-35).

...Fraţilor, Duhul mă înştiinţează că mă aşteaptă şi pe mine cruci şi neca­zuri noi. Dar sunt gata pentru toate. Pentru că trebuie să se afle cineva care să sufere şi pentru biruinţa Evangheliei în lume. Eu consider ca un fel de ru­şine faptul că în zilele noastre ideea naţională dă eroi şi martiri, ideea... poli­tică dă şi ea eroi, sportul dă şi el eroi, jocul dă şi el eroi care îşi pun în cum­pănă viaţa numai Evanghelia lui Hristos nu mai dă (sau dă prea puţini) eroi care să ţină sus, cu orice preţ, Cuvântul Vieţii (Filip. 2, 16), Cuvântul Adevărului,

281

şi să-şi pună în cumpănă şi viaţa în lupta cea mare şi grea contra pă­catelor.

Fie ca şi din Oastea Domnului să iasă şi să rămână cât mai mulţi astfel de eroi...”

„Iisus Biruitorul” nr. 5, din 31 ian. 1937, pag. 9

După cuvântul răspicat al părintelui, privitor la statute, au urmat îndată răs­punsurile tuturor grupărilor din ţară. Printre răspunsurile hotărâte ale celor din­tâi, amintim pe cel al fraţilor din Somoşcheş, Arad, prin fratele Petru Sas; din Cernăuţi, Bucovina, prin Gh. Şerban; din Hunedoara, prin fraţii Igna Iulius, Pe­tru Popa, Ioan Opriş; Lăloaia, Bacău, prin fr. David B. Ion; Săsciori şi împreju­rimi, Alba, prin fratele Ilie Marini; Vinerea şi împrejurimi, Hunedoara, prin Adam Borza; Sâmbăteni şi împrejurimi, Arad, prin fratele Petru Stancu şi altele şi altele... apoi... al căror număr nu-l mai putem urmări.

Toţi aceşti fraţi din toată ţara şi de peste hotare şi-au ridicat glasul, respin­gând statutele şi cerând ascultare de Părintele Iosif...

Dar nici de data aceasta, judecata noului „ev-mediu” nu s-a înduplecat. Su­fletul noului inchizitor rămăsese la fel cu al primului: sfidător şi crud.

La 21 martie 1937, foaia „Iisus Biruitorul” nr. 12, publică pe prima pagină:

„O declaraţie

Fraţii ostaşi şi cititorii noştri cunosc mersul conflictului de la Oaste. Săp­tămâna trecută a mai intervenit ceva în mersul acestui conflict. Mitropolia din Sibiu a dus din nou cazul în faţa Sf. Sinod. Nu este în putinţa noastră să ştim cum s-a referat chestiunea. Aflăm însă, din ziare, comunicatul de mai jos, pe ca­re l-a dat Sf. Sinod:

Cu mult timp în urmă, Sf. Sinod caterisise pe preotul Trifa de la Sibiu, conducătorul Oastei Domnului.

Păr. Trifa a făcut cerere de iertare Sf. Sinod. O dată cu această cerere, într-o audienţă la Î. P. S. Sa Mitropolit Nicolae Bălan, a declarat că «su­fleteşte, nu se poate decide să se întoarcă în sânul Bisericii care l-a caterisit».

Următor acestei mărturisiri, membrii Sf. Sinod, în şedinţa de joi, au hotă­rât să menţină caterisirea Părintelui Trifa, atrăgându-i atenţia că, dacă nu în­cetează scoaterea foii „Iisus Biruitorul” şi nu reintră sincer în legătura Biseri­cii, va fi excomunicat. («Universul» din 14 martie)

Precum se poate vedea din acest comunicat, Sf. Sinod a judecat în cauză, bazat pe acuza ce mi s-a adus că, în ultima audienţă, aş fi declarat verbal şi textual că: «nu m-am putut decide, sufleteşte, să mă reîntorc în sânul Bisericii».

Protestez din tot sufletul meu contra acestei afirmaţiuni care nu este adevă­rată. Declar în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor, că n-am făcut această afir­maţie. Şi Domnul mi-e martor că nu mint (II Cor. 11, 31). În tot decursul acelei

282

audienţe, eu nici n-am pomenit numele de Biserică, necum să fac o astfel de gravă declaraţie. În întreaga audienţă a fost vorba mai mult despre statutele Oastei.

M-a durut nespus, văzând cum, după ultima audienţă, mi s-a aruncat această gravă învinuire în foile Mitropoliei («Telegraful Român» şi «Lumina Satelor»). Am protestat atunci contra ei şi credeam fiind vorba eventual de o înţelegere gre­şită că nu se va mai folosi. Mai ales că atât în răspunsul pe care l-am dat în arti­colul «Pe drumul Crucii Domnului Iisus», din nr. 5, cât şi la îngropăciunea păr. Vasile am declarat solemn că înţeleg să rămân în Biserică. Acum însă mă doare şi mai mult, îmi strig durerea în faţa lui Dumnezeu, văzând cum această afirmaţie ab­solut neadevărată a fost dusă şi în faţa Sf. Sinod, ca şi cap de acuză contra mea.

Iar tocmai fiindcă această afirmaţie a fost dusă şi în faţa Sf. Sinod eu ră­mân aici. Dacă într-adevăr, eu am făcut această gravă declaraţie, atunci totul s-a isprăvit. Sf. Sinod rămâne să întărească o judecată pe care eu însumi mi-am ce­rut-o, declarând cum spune Mitropolia din Sibiu că nu mă pot decide să re­intru în sânul Bisericii.

Iar dacă această afirmaţie nu e adevărată şi totuşi voi fi judecat atunci să se ştie că am fost judecat pe baza unei afirmaţii neadevărate.

Sunt 14 ani de când mă silesc să împlinesc porunca Mântuitorului: «Mer­gând, învăţaţi...». Sunt 14 ani de când învăţ în scris şi cu graiul. Stau deschis ori­când, în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor, cu aceste învăţături. Şi declar că îndată ce se va afla ceva în învăţăturile mele care ar fi contra dogmelor şi învăţă­turilor Bisericii noastre Ortodoxe, sunt gata să trag consecinţele. Nu înţeleg însă să fiu judecat după o pretinsă afirmaţie verbală pe care n-am făcut-o.

«Şi au adus împotriva lui (Pavel) multe şi grele învinuiri pe care nu le puteau dovedi. Pavel a început să se apere şi a zis: N-am păcătuit cu nimic nici împotriva Legii, nici împotriva Templului, nici împotriva Cezarului.» (Fapte 25, 7-8)

După 14 ani de muncă şi jertfă, târât în faţa judecăţilor, răspund şi eu cu cu­vintele Ap. Pavel: nu m-am făcut vinovat cu nimic nici împotriva Legii împotri­va legii şi credinţei mele ortodoxe; nici împotriva Templului împotriva Bisericii mele; nici împotriva Cezarului împotriva ţării mele. Dimpotrivă cu jertfa să­nătăţii mele am ajutat şi legea, am ajutat şi Biserica, am ajutat şi ţara.

De altcum eu am precizat în scris tot ceea ce am avut de spus şi de răspuns. Mi s-a cerut răspuns la 6 întrebări şi am dat un răspuns lămurit pe care îl susţin şi azi (l-am reprodus şi aici, la foaie, în nr. 5, sub titlul: «Ce mi s-a cerut şi ce am dat»). Iar referitor la Statutele Oastei, aşijderea mi-am spus cuvântul lămurit în nr. 5 (în articolul «Pe drumul Crucii Domnului Iisus»).

Prin urmare, Sf. Sinod avea şi are putinţa să mă judece după răspunsul şi declaraţiile mele scrise, fără să fiu ameninţat cu excomunicarea pe baza unei afirmaţii verbale pe care n-am făcut-o.

Între astfel de împrejurări, în zadar mi se cere sistarea acestei foi. Las că doar „Iisus Biruitorul” nu-i deloc o primejdie care ameninţă Biserica noastră. Sunt ele altele, atâtea şi atâtea foi care otrăvesc sufletul acestei ţări şi al acestui neam şi nimeni nu cere suspendarea lor, dar e cerut cu insistenţă capul lui „Iisus Biruitorul”. Mi se cere graiul tocmai într-un timp când acum şi prin zia­re se răspândesc contra mea afirmaţiuni de care nu sunt vinovat. Şi singurul

283

meu loc de apărare este foaia aceasta (legislaţia noastră bisericească nu-mi dă putinţa să mă pot apăra personal în faţa Sf. Sinod). Dar graiul acesta de a învăţa şi de a mă apăra, singur Acela mi-l poate lua, Care mi l-a dat. Până când El îmi va lăsa acest grai, voi grăi. Şi când El mi-l va lua, voi tăcea!

Rănit şi îndurerat în sufletul meu şi pentru răsplata ce mi se întinde, eu mă aplec în faţa lui Dumnezeu, în faţa Marelui nostru Judecător, şi Îl rog să judece El (I Sam. 24, 15). Să se facă deplin Judecata Lui şi voia Lui.”

În 10 aprilie 1937, Părintele Iosif primeşte, în sfârşit, oficial, răspunsul ul­tim al „inchizitorului” său care, cu o nestăpânită satisfacţie, îşi comunica ne­vrednicul său „triumf asupra victimei sale sfântul om al lui Dumnezeu, ma­rele binefăcător al credinţei şi al patriei noastre.

Iată „tava” pe care era adus capul ultimului profet:

Arhiepiscopia Ort. Rom. de Alba-Iulia şi Sibiu nr. 3797 Bis.

Domnului Iosif Trifa sibiu

Sfântul Sinod, luând în dezbatere, în şedinţa de la 9 martie a. c., cererea de graţiere înaintată la 16. 03. anul trecut, precum şi atitudinea D-tale de la pronun­ţarea sentinţei de caterisire de la 13 martie 1936, lipsită de dovezile căinţei şi ale îndreptării, până în prezent, a respins cererea de graţiere, hotărând următoarele:

1. Sentinţa de caterisire a fostului preot Iosif Trifa, pronunţată de Consistoriul Spiritual Mitropolitan din Sibiu, se menţine.

2. Sfântul Sinod interzice apariţia foii săptămânale „Iisus Biruitorul”.

3. Sfântul Sinod avertizează pe fostul preot Iosif Trifa că, dacă nu încetea­ză cu apariţia numitei foi şi dacă mai continuă acţiunea sa, care duce la ruptu­ra unui număr de credincioşi de la sânul Bisericii, va fi excomunicat.

Consiliul arhiepiscopesc fiind recercat de Sfântul Sinod îţi comunică această deciziune cu invitarea de a te conforma celor hotărâte de Sf. Sinod.

Totodată cunoaşte că Sfântul Sinod a comunicat atât Ministerului Culte­lor, cât şi la toate Chiriarhiile, respingerea cererii de graţiere pe care ai îna­intat-o la 18 martie 1936.

Sibiu, din şedinţa secţiei bisericeşti de la 18. 03.1937

Cu arhiereşti binecuvântări Din încredinţarea Î. P. S. Sale

Vasile,

vicar episcopesc

După aceasta, în 11 aprilie 1937, în „Iisus Biruitorul” nr. 15, Părintele Iosif declara: „Mi s-a luat numele şi haina de preot...

În sfârşit, mi s-a adus la cunoştinţă oficios (şi s-a publicat şi în «Lumina Satelor») că sf. Sinod a respins cererea pe care o înaintasem şi a întărit caterisirea

284

mea. Prin urmare, iată că am ajuns un preot caterisit. Mi s-a luat haina şi numele de preot. Am fost dat afară din ceata celor 8 000 de preoţi, ca fiind cel mai netrebnic dintre toţi. Şi sunt ameninţat că voi fi dat afară cu totul şi din Bi­serică, ca un «păgân» şi «vameş» care spurcă biserica.

Eu, căutând spre cer, mă resemnez în faţa judecăţii ce mi s-a făcut, aşteptând, cum spuneam, şi judecata cea de la a treia instanţă: Judecata cea Cerească.

În faţa judecăţii ultime, de la Bucureşti, repet ceea ce spuneam în faţa primei judecăţi: mă voi resemna în această judecată şi voi rămâne pe mai departe în Bise­rică un simplu mirean, în rând cu ceilalţi fraţi ai mei în ostăşia Domnului.

Fireşte, e un hotar mare acesta din viaţa mea. E o răspântie de unde mă uit înapoi peste mult zbuciumata mea viaţă. În clipa când mi se ia haina şi numele de preot, mă uit şi peste zbuciumul celor 25 de ani de preoţie. Şi văd toate fră­mântările mele de preot şi vestitor al Evangheliei.

Văd nopţile nedormite... văd paturile de la Geoagiu şi Davos, văd lacrimile pe care le-am vărsat pentru Biserica şi poporul meu. Văd întreg câmpul de bă­tălie în care am luptat şi am sângerat pentru binele Bisericii şi neamului meu. Şi acum slăvit să fie Domnul! iată, văd şi eu răsplata acestor lupte, în care mi-am jertfit şi sănătatea.

Trebuia să vină şi răsplata aceasta. Poate fiindcă L-am vestit prea mult pe Iisus cel Răstignit. Eu mi-am înţeles slujba de preot să-L vestesc neîncetat pe Iisus cel Răstignit, să chem sufletele pierdute la picioarele Crucii Lui. Vrăjit de Jertfa Golgotei, am predicat poate prea mult această Jertfă şi poate am vrăjit prea mult poporul cu această Jertfă. Şi poate pentru asta mi-a venit acum o răsplată pe care nu o primesc eu cel dintâi şi nici cel din urmă. Cam toţi cei ce au bătătorit prea mult dealul Golgotei aşa au păţit şi aşa vor păţi! Cam toţi care s-au îndră­gostit prea mult de Jertfa Golgotei şi au spus adevărul aşa au păţit şi aşa vor păţi.

Fraţii mei! «Vă scriu aceste rânduri cu ochii scăldaţi în lacrimi.» (II Cor. 2, 4) Mă gândesc la tot ceea ce ne leagă pe noi. «Eu am fost gata să vă dau nu numai Evanghelia, ci şi viaţa mea» (I Tes. 2, 8), să mă cheltuiesc chiar pe mine însumi pentru sufletele voastre (II Cor. 12, 15). Iar la această dragoste voi aţi răspuns cu focul dragostei voastre.

Vă îndemn, iubiţii mei, să fiţi liniştiţi! Dacă pe mine m-au dat afară defi­nitiv din ceata preoţilor, eu voi merge mai departe pe calea pe care am mers şi până acum, pe calea Crucii, pe calea Domnului.

Eu n-am îndemnat niciodată pe nimeni contra cuiva, decât contra păcatului.

«Cu ochii ţintă la Căpetenia desăvârşirii noastre...» Cu ochii ţintă la Iisus cel Răstignit acesta a fost îndemnul meu de totdeauna. Şi acesta e şi acum.

Iar dacă va fi să fiu dat afară cu totul din Biserică (adică un fel de exilare), repet şi eu cuvintele ce le-a rostit cu un astfel de prilej Sf. Ioan Gură de Aur:

«Numeroase sunt valurile şi puternic, curentul. Nu mă tem de înec, întrucât stau pe Stâncă... Nu doresc să trăiesc decât pentru voi. De aceea vă implor: consolaţi-vă, că nimeni nu mă poate despărţi de voi. Ceea ce Dumnezeu a unit, omul nu poate să despartă. Biserica constă nu în ziduri, ci în comunitatea credincioşilor. Mâine voi fi cu voi la ceasul rugăciunii. Căci unde sunt eu, sunteţi

285

şi voi; şi unde sunteţi voi, sunt şi eu. De suntem despărţiţi de spaţiu, suntem uniţi în dragoste. Nici moartea nu ne poate despărţi. Sunt gata de mii de ori să-mi dau viaţa pentru voi».

Rugăciune:

Şi-acum, către Tine mă întorc, Doamne Iisuse, Preadulcele meu Mântui­tor, singura mea nădejde şi bucurie. Îţi mulţumesc că ai făcut din mine un co­pil al suferinţei. Şi-Ţi mulţumesc că mă ţii mereu în starea aceasta grea, dar binecuvântată!

Acum robul Tău iarăşi stă la o răspântie. Ce aş putea spune, o Doamne, şi aici altceva, decât: să fie voia Ta!

Doamne Iisuse, ştiu că mă aşteaptă cruci noi şi necazuri noi. Dar Tu ştii, Doamne, că robul Tău nu şi-a precupeţit niciodată viaţa lui cea trecătoare. Voi suferi totul pentru Tine, pentru ca, pe urmă, să trec în odihna Ta cea dulce şi scumpă.”

A urmat un alt uriaş val de mii de răspunsuri ale mulţimii ostaşilor, scăl­date în lacrimi şi înflăcărate de hotărâri şi legăminte de statornicie pentru pă­rintele lor duhovnicesc.

Dragostei şi alipirii lui de fraţi le răspundeau cutremurător dragostea şi ali­pirea tuturor fraţilor de el. Era ceva care într-adevăr nu se mai văzuse de la des­părţirea Sf. Apostol Pavel de fraţii din Milet şi de la despărţirea Sf. Ioan Gură de Aur de cei din Asia.

Încă o dovadă că cel de al treilea mare trimis al lui Hristos păşea zguduitor de îndeaproape pe urmele celorlalţi doi înaintaşi, după Hristos...

Nu va fi decât o problemă de timp (ceea ce nu importă!) până când se va vedea acest strălucitor şi înfricoşat adevăr, ca un fulger, de către toţi. Chiar şi de către cei care l-au străpuns pe acest profet!

Iată unul din acele răspunsuri frăţeşti la dragostea părintelui-martir.

Cu el vom încheia acest capitol:

„Credinţă şi recunoştinţă, Părintelui Iosif Trifa

Preaiubitul şi în veci neuitatul nostru trezitor şi îndrumător sufletesc, preascumpul nostru binefăcător,

În strâmtorile nedreptăţii omeneşti în care te afli din pricina Evangheliei lui Hristos, din pricina dragostei sfinţiei tale pentru noi, să ştii, preaiubitul nostru păstor, că noi toţi, sufleteşte, suntem alături de sf. ta. Şi, pentru atâtea binefaceri sufleteşti care pot să ne fie o pricină de mântuire veşnică, de o pri­măvară fără de sfârşit, noi suntem gata să ne punem chiar şi capul în joc. Pre­cum şi-au pus capul lor în joc ca să-i scape viaţa Sf. Ap. Pavel tovarăşii lui de lucru în Hristos, Acuila şi Priscila.

Preaiubite Părinte! Avem şi noi, fiecare, un suflet de mântuit. Vrem şi noi să facem totul pentru Evanghelie, ca să avem şi noi parte de ea (I Cor. 9, 23).

286

Apostolul Pavel, ca un apostol sufletesc, spunea corintenilor: «Vă laud, că în toate privinţele vă aduceţi aminte de mine şi că ţineţi învăţăturile întocmai cum vi le-am spus» (I Cor. 11, 2). Aceste cuvinte dovedesc că ei erau recunos­cători păstorului lor sufletesc şi nu-l uitau.

Recunoştinţa, ca mulţumire, este o virtute care ne ajută să dobândim cerul. Şi, dimpotrivă, nerecunoştinţa ne duce pe noi spre moartea veşnică.

Preaiubite Părinte Iosif! Noi vrem să-ţi fim recunoscători şi ajutători în lupta sfântă şi dreaptă, până la ultima suflare a vieţii noastre. Căci aşa ne po­runceşte nouă Domnul şi Stăpânul Iisus Biruitorul. Noi ne temem să fim faţă de sfinţia ta altfel... Cuvântul Sfintei Scripturi ne spune: «Celui ce întoarce rău pentru bine, nu se va muta răul din casa sa» (Prov. 17, 13). Şi apoi şi alţi oa­meni de bine au zis: «Oamenii recunoscători sunt asemenea câmpiilor roditoa­re: dau înapoi înzecit ceea ce au primit» (Kotzebue); «Nerecunoştinţa este un semn de slăbiciune; niciodată n-am văzut oameni destoinici care să fi fost ne­recunoscători» (Goethe); «Nu este nici un mormânt atât de bine închis, ca să nu pătrundă în el blestemul... şi nici unul atât de adânc până la care să nu se coboare recunoştinţa» (Lamura); «Recunoştinţa este memoria inimii» (H. Bal­zac); «Dispreţuiesc nerecunoştinţa ca pe cel mai urât cusur al inimii» (Napole­on I) şi «Recunoştinţa este cea dintâi grijă a unui suflet ales. Nu se cade ca recunoştinţa să lase să îmbătrânească binefacerea» (Charron).

Deci noi, ostaşii Domnului, treziţi la o primăvară sufletească dulce şi fru­moasă, nu putem să-ţi răsplătim cu răceala nerecunoştinţei, ci, totdeauna gata fiind să-ţi urmăm suferinţele, ne vom ruga Domnului pentru Sf. Ta.

Preot Vladimir Popovici, al Oastei Domnului Iisus Biruitorul...

Acest răspuns duios şi hotărât, care însemna un mare act de curaj atunci din partea unui preot, l-a mângâiat nespus de mult pe martirul Domnului şi al Evangheliei Sale... Scriitorul acestor rânduri şi-a ţinut şi îşi mai ţine şi azi le­gământul său, fiind unul dintre puţinii preoţi şi fraţi aleşi, care şi pe atunci pă­şeau tot în rândurile din frunte.

Cinste veşnică celor care au ţinut la Cuvântul lui Hristos şi la legămintele lor ca la un preţ nespus mai mare decât cel al scaunului lor, al pâinii lor, al li­bertăţii lor şi chiar al vieţii lor pământeşti.

Dintre aceşti preoţi vrednici unul a fost părintele Vasile Ouatu şi al doilea este părintele Vladimir Popovici.

Slăvit să fie Domnul!

287

Meditaţii:

ÎN VINEREA PATIMILOR

Doamne, ziua ce desparte moartea şi Viaţa-n două, Ziua Patimilor Tale iarăşi ne-ai adus-o nouă; înaintea lui Caiafa iar eşti dus la judecată, iarăşi Ţi se caută vină, martori mincinoşi Îţi cată, caută Litera din Lege care să-l îndreptăţească să Te judece la moarte şi puterea să-Ţi zdrobească, caută crucea suferinţei să Ţi-o facă şi mai mare, nimicirea mai deplină, chinurile mai amare; duhul urii lui Caiafa iar Te scuipă cu ocară şi-ar dori ca lumea-ntreagă răstignirea Ta s-o ceară. Ar dori să-Ţi bată-n palme şi-n picioare mii de cuie şi pe mii de cruci să poată, nu pe una, să Te suie, ar dori să-Ţi vadă râuri sângele curgând la vale, ca apoi, cu glas de miere şi cu suflet „plin de jale”, „apărând credinţa dreaptă”, priceput să-nvinuiască.

Îţi va zice: „Răzvrătitul trebuia să ispăşească”.

Ai să urci din nou Calvarul, Te vor arde iarăşi spinii, dar pe umerii Tăi astăzi mii de cruci Îţi pun „creştinii”; după Tine gloata umblă şi Te scuipă şi Te-njură, îndreptând spre Tine pumnii şi privirile cu ură; şi eşti singur, nu-s cu Tine nici apostolii, nici Mama, nimeni Faţa-nsângerată să Ţi-o şteargă cu marama; nu-i nici Simon Cirineanul, nici femeile ce-ar plânge, numai ochi aprinşi de ură şi călăi setoşi de sânge.

Sus, pe Dealul Căpăţânii, numai Crucea Ta mai este; astăzi pe tâlhari, Iisuse, lumea nu-i mai răstigneşte, nu-Ţi mai plânge lângă Cruce ucenicul drag şi Muma, nici Maria Magdalena... Singur, singur stai acuma. Iuda nu se mai ucide, nici măcar un plâns nu-i vine, toţi ai Tăi se tem să-i ştie cineva c-au fost cu Tine.

Iată însă, vin spre Cruce, Doamne, fiii Jertfei Tale, cei născuţi în suferinţă şi crescuţi cu rod de jale, botezaţi cu foc de Duhul, curăţiţi între prigoane şi răscumpăraţi cu Sânge curs din miile de rane, alungaţi de lume, Doamne, fără drept şi fără milă, prigoniţi de toţi asemeni şi priviţi de toţi cu silă,

288

scoşi cu fapte de osândă şi cu nume de ocară, gata şi din Sfânta-Ţi Casă să ajungă daţi afară.

Iată, vin sub Sfânta-Ţi Cruce, Scump Mântuitor, la Tine, oile îndurerate şi lovite şi puţine, care cred puternic însă în dreptate şi-nviere şi se bizuiesc pe marea şi eterna Ta putere.

...Pregătiţi de suferinţă, ridicăm spre Tine glasul, nu de cruce şi de jertfă să ni se ferească pasul, nici să ne scuteşti pe lume de prigoane şi de jale, ci să vină mai degrabă Slava Învierii Tale!

Să nu fie întristarea prea amară şi-ndelungă, peste marginea puterii nici un chin să nu ne-ajungă; vremea încercării grele cât mai grabnic să sfârşească, să se-ntoarcă iar lumina şi-nvierea să sosească.

până-atunci ne dă, Iisuse, o credinţă răbdătoare, să rămânem lângă Tine tari prin orişice-ncercare; şi oricât va să-ntârzie, noi să credem c-o să vină, din tristeţea ei să trecem în eterna ei lumină.

Pe Crucea Domnului, de pe Golgota, s-a întâlnit cea mai urâtă faptă a păcatului nostru cu cea mai mare şi mai frumoasă faptă a Dragostei lui Dumnezeu.

Şi, pe Cruce, iubirea dumnezeiască a ars păcatul omenesc.

Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă

11. RĂSCRUCEA IISUS

„Iată, Copilul acesta este rânduit spre prăbuşirea şi ridi­carea multora în Israel şi să fie un semn care va stârni împotrivi­re.” (Luca 2, 34)

Până la urmă, este cutremurător şi totodată minunat să vezi cum, din lupta cea mare care se dă în pământ după semănarea grâului, ceva se prăbuşeşte şi ceva se ridică. În sămânţă este totodată ceva care moare şi ceva care învie. Ceva care este rânduit să se descompună, să putrezească, să piară pentru ca să iasă la iveală ceva nespus de frumos, prin care se continuă viaţa şi rodirea.

Cu sămânţa Evangheliei este tot aşa: Mântuitorul a spus în pilda Sa despre patru feluri de ogor în care a căzut sămânţa: cel de lângă drum adică cei uşu­ratici, lumeşti, nestatornici şi ai tuturora, ca drumul...; cel pietros adică cei ca­re ascund înăuntrul lor păcate, frică sau plăceri lumeşti, de care nu se leapădă...; cel cu spini adică cei care au în inima lor lăcomie, egoism, răutate, pizmă, neîngăduinţă pentru alţii...; şi, abia în urmă, ogorul cel bun, care şi acesta a adus rod diferit: o sută, şaizeci şi abia treizeci... (Matei 13, 3-8).

De ce aşa? Nu ştim! De ce există totdeauna un ceva rânduit la nimicire, la putrezire, la pierzare, spre a apărea apoi prin contrast! mai minunat şi mai valoros, celălalt ceva, care nu se lasă să fie nimicit. Ci luptă să răzbată mai sus, să crească mai frumos, să se maturizeze mai rodnic, spre a se integra în marele circuit nemuritor al vieţii, izvorând din Dumnezeu şi ducând în El...

Acest fenomen s-a petrecut şi în Oaste.

Un singur ogor era, la început, totul. Plugul Evangheliei nivelase la su­prafaţă totul. Dar în adânc... în adânc unii rămăseseră pietre. Alţii, rădăcini. Iar alţii, alţii nu se despărţiseră de drum, de lume.

A venit încercarea şi atunci s-a ales... Căci încercarea trebuie să vină. Este cu neputinţă să nu vină prilejuri de păcătuire (Luca 17, 1). Dar aceasta este pentru ca să iasă la iveală cei găsiţi buni (I Cor. 11, 19). Şi faptul acesta se vede limpede atunci când Dumnezeu judecă, prin Iisus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor (Rom. 2, 16).

În ultimele capitole, vrând să ne ocupăm mai îndeaproape de lucrurile pri­vitoare la judecarea Părintelui Iosif, am vorbit prea puţin despre altele.

290

Dar lucrurile privitoare la judecată s-au petrecut pe parcursul unui timp în care au mai avut loc şi alte evenimente, în directă sau indirectă legătură cu acestea. Vom încerca pe scurt să le privim:

În lume, aveau loc mari frământări politice, economice, religioase... Din adâncul mereu zbuciumat al firii lumeşti şi pământeşti a omului, acest ultim veac a făcut să crească cele două mari idei extremiste: Stânga şi Dreapta. Co­munismul şi Fascismul. Sfârşitul primului mare război a făcut să se vorbească prima dată în lume despre aceste două coarne ale aceluiaşi cap, care creşteau unul împotriva celuilalt.

Prin legea păcatului şi a firii pământeşti, tot ce trage prea într-o parte, face să se ivească altceva, care să tragă prea în cealaltă parte. Aşa se nasc extremele, care, apoi, nu pot să trăiască împreună, ci caută totdeauna să se nimicească una pe alta, fiindcă amândouă sunt egoiste, crude şi intolerante.

Între aceste două extreme, la mijloc, este mereu marea mulţime care nu aparţine nici uneia dintre acestea, dar care are totdeauna de suferit din pricina confruntării dintre ele. Fiecare extremă spune că lucrează în numele mulţimii şi spre binele ei. Iar în această mulţime se cuprind şi cei nevinovaţi, copiii Dom­nului, oamenii Evangheliei, care au cel mai mult de suferit din pricina oricărui extremism. Pentru că fiecare dintre aceste coarne se ridică cu îngâmfare împo­triva lui Dumnezeu şi a Hristosului Său.

În ţara noastră, frământările luptelor dintre aceste două extreme începeau să se simtă tot mai mult. Cornul din dreapta creştea mai puternic. Întâi în Italia, apoi în Germania, cornul fascist veni la putere prin foc şi sânge, începând lupta forţată pentru cucerirea lumii pentru această idee. Cornul din stânga, făcând la fel, în multe din popoarele lumii începură săbiile să verse sânge frăţesc şi să sfâşie vieţi, semănând moarte şi ruine în cuprinsul aceluiaşi neam.

Începuseră sângeroasele războaie în Spania şi în China. Italia ataca Abisinia, iar Germania dădea ajutor pentru fascism, oriunde se ivea, pregătind cu grabă marele foc în care, în curând, avea să arunce toată Europa şi aproape toată lumea.

Ţara noastră, fiind aşezată aici, la răscrucea dintre aceste două coarne, a ajuns de la început ţinta fiecăreia. Amândouă aceste duhuri găsiră uşor oameni prin care să lucreze. Duhul fascist, îmbrăcând la început o formă de credinţă, o spoială de evlavie, lucra mai viclean şi cucerea mai uşor inimile superstiţioase şi fanatice. Cei cuprinşi de acest duh îşi propovăduiau violenţa în numele lui Dumnezeu. Ura în numele credinţei creştine. Şi cruzimea în numele neamului.

În Biserica noastră, lucrarea duhului fascist începu a se infiltra puternic. Din cauza spaimei de ameninţarea duhului comunist care, din Rusia vecină, se răspândea în toată lumea, între preoţii noştri şi până sus, între episcopii şi chiar mitropoliţii bisericii naţionalismul exagerat cuceri multe inimi. Mai pe

291

faţă unii, mai pe ascuns alţii, cea mai mare parte din preoţi făceau politică. Atraşi puternic de cornul din dreapta, aţâţaţi de spiritul naţionalist cu care Satan cucerea mai uşor inimile oamenilor doritori fie de putere şi de slavă lumească, fie de aventură şi de răzbunare, fie de interesul de a-şi păstra locul şi avuţiile cucerite prin nedreptate mulţi aderau la fascismul care prindea puternic şi se răspândea ca un pârjol pretutindeni. Convingerea că în curând această idee va cuceri puterea şi în ţara noastră făcu pe toţi fanaticii, interesaţii şi profitorii să se înghesuie la intrarea partidelor fasciste, printre care cel mai extremist se do­vedea «Garda de Fier».

Acest partid, care se formase din rândul tineretului şi se lupta să atragă tot tineretul ţării în robia şi orbia lui, aţâţa numai la ură şi la răzbunare împotriva oricui nu era de acelaşi neam, de aceeaşi confesiune sau de aceeaşi părere poli­tică. Acest partid propovăduia folosirea oricăror mijloace violente împotriva oricui s-ar opune intereselor sale, pe care le numea ale neamului. Astfel folosi de la început omuciderea, cel mai fioros păcat, pentru atingerea scopurilor gru­pării. Cei doi întemeietori ai acestui partid au fost primii care şi-au pătat sufletul cu omoruri... Mai târziu după cuvântul Mântuitorului că oricine scoate sabia, de sabie va pieri au avut şi ei înşişi tot un astfel de sfârşit.

Între anii 1935 şi 1937 însă, capetele erau înfierbântate. Acest corn creştea puternic şi ameninţător. În jurul mitropolitului Bălan se aflau, printre consilierii săi şi profesorii de la Teologie, foarte mulţi membri şi simpatizanţi ai partidelor fasciste. Mitropolitul însuşi, care era un oportunist, „prevăzând” viitorul politic al partidului «Garda de Fier», se dădu destul de mult de partea acestuia, păs­trând doar în aparenţă „unele rezerve”. Tot cu un scop tactic: spre a-şi menţine echilibrul „pentru orice eventualitate”.

Aceasta se vede bine din faptul că, în februarie 1937 când au fost aduşi cei doi naţionalişti români ucişi în războiul din Spania (Moţa, fiul bătrânului protopop Moţa de la Orăştie, şi un altul, Marin), a căror înmormântare a avut loc la Bucureşti în cadrul unei uriaşe manifestări naţionaliste mitropolitul Bălan s-a dus special acolo ca să slujească el însuşi toată slujba înmormântării, împreună cu doi episcopi şi în fruntea a 200 de preoţi îmbrăcaţi în odăjdii. Şi a altor sute de preoţi fără odăjdii...

În redacţia noastră, am avut şi noi necaz cu acest duh.

Aici va trebui să amintim un lucru foarte dureros pentru mine, pentru noi toţi şi îndeosebi pentru Părintele Iosif.

Am mai spus cândva că primul frate întâlnit de mine la venirea mea în Sibiu cel de care mi-am legat întâia dragoste şi întâile amintiri a fost fratele Viorel.

El era nepot al Părintelui Iosif. Era fiul cel mai mare al lui Dionisie Trifa fratele cel mai mic al părintelui care rămăsese la Câmpeni, acolo unde locuise unchiul care-l înfiase de mic, după moartea mamei lor.

În vremea când eu m-am mutat la Sibiu şi când l-am cunoscut mai îndea­proape, fratele Viorel trecea drept „băiatul cel mai mare” al familiei. Părintele

292

Iosif îl luase de copil, la rugămintea fratelui său Dionisie, pentru a-l creşte şi a-l purta aici, în oraş, la şcoală.

Făcuse liceul la Sibiu, iar acum era prin ultimii ani la Teologie în Chişinău. De ce tocmai acolo, nu ştiu. Nu l-am întrebat niciodată. Bănuiam însă că dato­rită felului lui de a fi, care devenise acum prea slobod. Nu-i plăcea să asculte de părintele şi se purta tot mai îndrăzneţ faţă de binefăcătorul său...

Eu, dată fiind condiţia mea modestă, stăteam totdeauna pe undeva retras, neîndrăznind să întreb nimic din cele ce mă nedumereau, ci doar deduceam uneori destul de încet şi de târziu câte ceva din adevărul celor ce se petreceau în jurul meu.

Vedeam însă că Viorel începea a deveni tot mai slobod şi mai străin de noi. De unde mai înainte fusese trup şi suflet pentru Domnul, acum, când venea în vacanţe şi stătea acasă, nu mai mergea cu noi la adunările frăţeşti şi nu se mai interesa de fraţi... Lipsea aproape tot timpul dintre noi, iar când venea, aducea cu el diferiţi tineri străini cu care se retrăgea, ferindu-se de noi.

Cum Viorel era cu doi ani mai mare decât Titus, fiul părintelui, şi cum ei au crescut împreună, el a devenit un fel de mentor, un fel de şef pentru Titus. Prin felul lui de a-şi impune totdeauna părerea şi voinţa, îl subjugase pe Titus în totul. Astfel că, după ce a început să crească, Titus îl urma orbeşte pe Viorel în tot felul lui de a fi... Până şi în nesupunerea faţă de îndrumările Părintelui Iosif.

Asistam tot mai des la mustrări pe care părintele le făcea lui Viorel. Îl au­zeam învinuindu-l că s-a depărtat de Domnul şi că se uneşte cu lumea, cu politi­ca «Gărzii de Fier», cu duhul acesta străin de Dumnezeu, care n-are nimic de-a face cu Hristos şi cu Evanghelia Sa. Nici cu credinţa şi cu Biserica cea adevă­rată. Şi că, în această rătăcire pierzătoare, nu merge numai el singur, ci îl atrage şi pe Titus. Aceste discuţii dureroase se repetau tot mai des, mai ales în timpul meselor, singurele ocazii când părintele ne mai prindea acum împreună pe toţi, ca să le poată vorbi lor de faţă cu noi. Poate aşa zicea el vor fi mai aplecaţi să asculte.

Dar Viorel devenea tot mai întunecat şi mai închis. Până când am văzut că s-a rupt cu totul. Pe Părintele îl ocolea, iar faţă de noi, când nu se putea ascun­de, era nepăsător. Titus, sărmanul, se chinuia la o răscruce. Nu putea să se rupă de tăticul lui, dar era şi atras, ca de o ispită nebiruită, de Viorel, verişorul său. Părintele Iosif vedea că datorită lui Viorel inima fiului Tit nu mai era întru totul alipită de el ca mai înainte. Şi suferea nespus de mult. Titus era ca lumina ochilor pentru el.

Înspre sfârşitul anului 1936, când Părintele căzu bolnav la Braşov şi Sibiu, Marini era suferind, Vonica plecat, iar eu la armată, Viorel ajunse administrato­rul Lucrării. Datorită lui, în foaie, se putură strecura atunci unele scrieri părti­nitoare pentru ideea lor.

Această cursă a fost, în mare parte, pusă la cale în ascuns, tot din anturajul mitropolitului Bălan. Prin oamenii lui, cu care Viorel era de aceeaşi culoare politică,

293

vrăjmaşul căuta să arunce asupra Părintelui Iosif şi a Lucrării Oastei vina şi pata de a simpatiza cu politica violentă şi vinovată a unor oameni pătaţi de crimă şi ură, de care şi Părintele şi Oastea fuseseră total străini.

Tot în acest timp, Viorel reuşise să angajeze la Librăria şi la Tipografia Oastei, în locul fraţilor plecaţi, pe nişte prieteni ai lui politici care, prin pre­zenţa lor, înlăturau duhul evanghelic şi aduceau un duh străin şi urât.

Părintele Iosif se zbătea între moarte şi viaţă la spital. Vrăjmaşul, folosindu-se de acest necaz, credea acum că a pus mâna pe tot lucrul Domnului. Venise în Lucrarea Oastei din nou acel demon politic care încercase s-o mai cucerească şi în 1932. Atunci, când cu venirea în redacţie a părintelui Moţa de la Orăştie...

Cu ultimele sale puteri, Părintele Iosif luă atunci o puternică şi hotărâtă atitudine împotriva lui Viorel: chiar dacă va încheia orice relaţie cu el, nu va mai lăsa să se continue acest fel rău de lucru.

De pe patul spitalului scrise cu mâna lui următoarea înştiinţare pe care i-o trimise lui Viorel:

„D-lui Viorel Trifa loco

Având în vedere că faci parte din organizaţia «Garda de Fier», în care mi­litezi activ, ţi se aduce la cunoştinţă că eşti concediat din postul de adminis­trator al firmei «Tipografia, Librăria şi Editura Oastea Domnului», începând cu data de 31 dec. 1936.

La aceeaşi dată şi pentru aceleaşi motive sunt concediaţi şi d-nii: Gh. Branea, contabil al firmei şi Stelian Moldovanu, funcţionar.

De asemenea se concediază la aceeaşi dată şi angajatul Simion Butilă pen­tru purtarea necuviincioasă faţă de patronul firmei.

Sibiu, la 15 dec. 1936, Pr. Iosif Trifa”

Fără nici cea mai mică ezitare şi durere, Viorel, mânios, trânti atunci uşa binefăcătorului său care îl crescuse şi plecă la Bucureşti, fără nici un răspuns. Acolo se aruncă total în focul politicii lui.

Întristat şi amărât de pierderea acestui suflet pe care îl crescuse ca pe co­pilul său, părintele abia avu puterea să-i scrie acolo o duioasă scrisoare în care îi aducea aminte de trecutul lui frumos, de numele ce îl poartă şi de calea cea rea pe care apucase... nădăjduind că i se vor trezi conştiinţa şi părerea lui de rău, spre a se întoarce din pierzarea lui.

Dar primi de acolo doar următoarea scrisoare:

Iubite unchiule...

Am primit scrisoarea de la dvs. şi, împiedicat să vă răspund imediat ocupat fiind vă răspund deodată la amândouă.

294

Pentru toate câte mi le-aţi scris, vă sunt foarte recunoscător. De altfel eu nu am avut şi nu am nici o îndoială despre această permanentă dragoste pe ca­re o purtaţi familiei mele şi mie personal.

Când am plecat de la Sibiu, am plecat cu o simplă constatare: că eu, per­sonal dată fiind firea mea şi atitudinea D-voastră nu vă mai pot fi de nici un folos. Asta nu exclude iubirea ce o am faţă de dvs., după cum nu presupune nici o neîncadrare în raporturile de iubire familială, despre care îmi scrieţi. Exclude o colaborare. Nimic mai mult.

Vă mulţumesc şi pentru ajutorul personal ce mi l-aţi dat. Desigur, vă dato­rez mult din cât am putut face.

...Pe mine m-a umilit la Sibiu până şi numele de Trifa, care pe altul nu putea decât să-l onoreze. Constat şi pe la Bucureşti ca pretutindeni că nu­mele acesta este apreciat datorită faptelor D-voastră şi mă simt mândru în oricare alt loc, dar la Sibiu nu. Citeam în ochii tuturor cu care veneam în con­tact că îşi ziceau: «Un nepot ce s-a plecat pe lângă unchiul său». Un «ostaş de familie» etc.

Asta n-o puteam suferi. Am infinită scârbă pentru omul nevrednic care nu-şi poate crea ceva prin propriile puteri. Dacă nu mă chema Trifa v-am mai spus situaţia mea la Sibiu era alta.

...Trecând şi de la aceste scrutări de conştiinţă, la partea concretă a ches­tiunii, vă mulţumesc pentru invitarea ce mi-o faceţi de Sărbători şi, desigur, nu pot să o refuz. Când voi veni şi cât voi sta, asta însă nu pot s-o ştiu. Crăciu­nul cele trei zile ţin foarte mult să le petrec acasă, între frăţiorii mei, cu ca­re n-am mai sărbătorit de 5 ani Crăciunul.

Voi trece şi pe la Sibiu şi atunci ne vom putea vedea şi sta de vorbă...

...Altfel eu sunt relativ bine.

Vă doresc pace, bucurie, biruinţă şi sănătate.

Bucureşti, dec. 3, Viorel”

A trecut, la Crăciunul acela, fulgerător prin Sibiu. Dar tot atât de rece, de neînduplecat şi de străin, cum îl făcuse duhul care pusese stăpânire pe el.

Eu l-am mai întâlnit numai de două ori. Odată în 12 septembrie 1937, la marea şi ultima Consfătuire pe ţară a Oastei Domnului, când a venit întâm­plător şi el.

Iar a doua oară, la înmormântarea părintelui, în 12 februarie 1938.

De atunci ne-am despărţit pentru totdeauna.

Voi mai avea poate o singură dată prilejul să mai vorbesc despre el în mărturia mea.

Până atunci însă, cam atât.

I-a fost dat şi Părintelui Iosif, ca multor alţi oameni ai lui Dumnezeu, amă­răciunea cea mare de a constata că, din familia sa, nimeni nu s-a ataşat total de Hristos.

295

Nimeni n-a mai fost în stare să-i urmeze marele exemplu de credinţă şi dragoste faţă de Domnul şi Mântuitorul său preaiubit, Iisus Hristos.

În anul 1935 mai trăia, din familia Părintelui Iosif, doar bătrânul său tată, Dumitru Trifa, care locuia pe vechea vatră bătrânească din Certege, unde se născuseră toţi copiii săi. Erau pe lângă el nişte nepoţi rămaşi după cei doi fii ai săi mai mari care erau înmormântaţi acolo, în satul lor din Munţii Apuseni.

În vara anului 1935 ne-am pomenit cu el în casă, aşa, îmbrăcat în portul lui ţă­rănesc, frumos şi îngrijit. Îşi presimţise apropierea sfârşitului pământesc şi, cuprins de un mare dor, a venit să-l mai vadă o dată pe fiul său cel mai drag, Iosif, din pri­cina căruia avusese cele mai mari bucurii în viaţă, dar şi cele mai mari dureri.

Revederea cu părintele, la spital, a fost nespus de duioasă. A stat vreo săptă­mână la Sibiu, apoi s-a dus pentru totdeauna. Curând după aceea s-a sfârşit din vi­aţa asta şi a fost înmormântat acolo unde odihneau şi oasele înaintaşilor săi.

La înmormântarea lui n-a putut merge decât Titus.

În 1927, părintele l-a adus la Sibiu şi pe fratele său, învăţătorul Constantin Trifa, într-un serviciu la administraţia foii... Mai târziu îi găsi un post la una din şcolile primare din oraş.

Părintele Iosif i-a iubit nespus de mult pe fraţii săi şi dorea să-i ajute cu tot ce putea.

Astfel l-a ajutat pe Constantin, spre a-şi face un rost mai bun, mai ales pentru cele două fete pe care le avea.

Dar Constantin n-a fost recunoscător şi vrednic.

L-am văzut de câteva ori venind la Librărie şi în Redacţie. Trecea totdeau­na agitat şi nervos.

După declanşarea conflictului cu Mitropolitul, învăţătorul Constantin a avut, în faţa noastră, în câteva rânduri, violente ieşiri împotriva fratelui său, a Părintelui Iosif, bruscându-l, ca un om lumesc şi ca un vrăjmaş necruţător.

Dorinţa lui de a intra în graţiile mitropolitului şi teama de a nu avea cumva de suferit ceva din pricina fratelui său l-au făcut pe Constantin Trifa să se ridice pe faţă împotriva Părintelui Iosif şi să-l învinuiască. A şi scris împotriva lui de câteva ori prin foile Mitropoliei.

Ultima dată l-am văzut la înmormântarea marelui său frate, cu care nu s-a asemănat întru nimic. Pe urmă s-a dus şi el în veşnicie, unde vom merge şi noi fiecare, ca să ne primim plata după faptele noastre.

Mai trăia, rămas la ţară, pe vatra sa din Câmpeni, fratele cel mai mic al Pă­rintelui, Dionisie, cu soţia sa, Măcinica, având şi ei şase copii, dintre care cel mai mare era Viorel, născut în anul 1914. Dorind să-l facă preot, părinţii l-au rugat pe fratele lor, care era la Sibiu, să-l ia pe lângă fiul său, Titus, spre a-l ajuta să ajungă şi el om.

296

Aşa a ajuns Viorel ca un fiu al părintelui, iubit şi ajutat în toate privinţele. Aici, în Sibiu, şi-a făcut şi şcoala primară, apoi liceul, fiind unul dintre cei mai buni elevi. După liceu a urmat Facultatea de Teologie, pe care a sfârşit-o în 1935, fiind primul din promoţia sa.

Mai departe ştiţi.

Pe Dionisie (tatăl lui Viorel) l-am văzut prima dată prin anul 1936, când venise la Sibiu spre a-şi aduce un alt fiu al lui, Constantin, ucenic la Tipografie.

L-am mai văzut apoi cu puţin timp înainte de moartea Părintelui. Auzise că este pe moarte şi venise cu soţia şi doi copii să-l mai vadă şi ei. Au stat vreo două zile şi pe urmă s-au dus.

L-am mai văzut pe Dionisie doar la mormântul părintelui, în februarie 1938.

Şi, în sfârşit, printr-o adevărată minune, l-am întâlnit după 35 de ani. Veni­se cu treburi pe la Beiuş.

Atunci nu mai avea cu el pe nimeni. Trăia singur şi bătrân tot pe vatra lui de la Câmpeni.

L-am îmbrăţişat ca pe un tată al meu şi am povestit multe...

Şi cam asta este istoria familiei pământeşti a Părintelui Iosif. Dar acestei familii, el i-a aparţinut atât de puţin...

În familia sa cea sufletească, marea cernere abia acum sosise.

Puterea politică şi religioasă a mitropolitului Bălan era atunci în ţară aproape nelimitată. După ce şi-a văzut împlinit scopul caterisirii Părintelui Iosif, urmau acum la rând toţi cei care îl sprijineau, începând cu cei mai apropiaţi. Cu o ură neînduplecată şi cu un plan foarte abil, începu să întindă prin oamenii lui, peste tot, curse şi lanţuri pentru vânzarea celor care fuseseră mai harnici şi hotărâţi lângă Părintele Iosif, în lupta lui sfântă.

Începu cu cei din Bucureşti... Prin întâlniri personale, prin promisiuni, prin ameninţări, prin laude nu-i fu prea greu să-i cucerească, rând pe rând, pe toţi. Întâi căzură preoţii Toma Chiricuţă, Paschia, Gafton... Rămăsese numai unul singur: Părintele Vasile Ouatu, fratele nedespărţit până la moarte de Părintele Iosif. Se prăbuşiră dintr-o dată toţi „ofiţerii” lăudaţi de la Bucureşti.

O dată cu pierderea oricărei speranţe de „moştenire”, se prăbuşi şi „viteazul” Oprişan, ca o cârpă, în braţele mitropolitului, trecând cu arme şi bagaje, cu argumente şi cu vocabular cu tot, în „tabăra” cealaltă.

Dar despre toată istoria lui Oprişan vom vorbi mai târziu într-un întreg capi­tol. Fiindcă el a avut un rol la Bucureşti, după cum a avut şi Secaş un rol la Sibiu.

După atâtea prăbuşiri, să vorbim acum despre o înălţare.

Cuvântul Domnului spune: Lăudaţi pe cel ce a biruit! Adică pe cel care şi-a sfârşit lupta vieţii sale cu biruinţa din urmă. Care a trecut în veşnicie ca un bi­ruitor. Toate biruinţele de până la moarte nu valorează nimic, dacă mori ca un învins (Ezechil 33, 13).

297

În mijlocul tuturor prăbuşirilor din Bucureşti şi din alte părţi ale ţării, mai ales a acelora din rândurile preoţimii, asupra căreia se făceau cele mai mari pre­siuni prin toate mijloacele, părintele Vasile de la Bucureşti a rămas nebiruit.

Ce om minunat a fost acest preot al lui Dumnezeu, care, la venirea lui în Bucureşti, fusese plin de viaţă, iar acum era tot mai slăbit şi bolnav. O puternică asemănare de destin a avut el cu Părintele Iosif. Au fost ca doi fraţi sfinţi, dăruiţi lui Hristos pe acelaşi altar, în aceeaşi jertfă.

În ceasul care părea al morţii, pe patul de la Geoagiu, din august 1934, Pă­rintele Iosif pe el l-a chemat ca să-l împărtăşească pentru calea veşniciei.

Iată ce mişcător scria el în foaia sa, «Ostaşul Domnului» nr. 14, din 1 no­iembrie 1934, despre momentul acela:

„Omul minune

Oricine se apropie de Dumnezeu cu toată inima, oricine îşi predă inima şi sufletul în mâinile Domnului, acela şi astăzi vede şi trăieşte sub ochii lui ace­leaşi minuni pe care le găsim istorisite în Biblie. Şi astăzi se deschid ochii multor orbi, şi astăzi ologii umblă, şi astăzi surzii aud, şi astăzi morţii învie. Ce sunt miile de suflete convertite de astăzi, dacă nu atâtea şi atâtea minuni? Dar iată una şi mai mare, ce le întrece pe toate. Fraţii şi iubiţii noştri cititori îşi reamintesc în ce situaţie se afla Părintele Iosif la 12 aug. a. c., când am mers să-l împărtăşesc. Era jumătate mort. Când am intrat în camera sf. sale, un fior de groază m-a cuprins. Părintele Iosif era în agonie. Bolnav, slăbit şi istovit ca ni­ciodată. Desfigurat la faţă, cu ochii şi privirea schimbată, încât mi-am zis: Vai, ce durere!... Părintele Iosif va trece Acasă, la Domnul! Durere mare, zic, pentru că noi avem nevoie de el. Oastea are încă multă trebuinţă de el. Condeiul său, cu scrisul atâta de ales, inima şi sufletul său, râvna şi dragostea sa pentru Dom­nul nu pot fi prin nimeni altul înlocuite.

Darul ce Domnul i-a încredinţat este un dar deosebit. Şi Oastea va trece printr-o mare încercare. Am îngenuncheat la căpătâiul său, cu epitrafirul de gât şi-o ispită mi-a şoptit: Pentru ce te mai rogi, nu vezi că-i aproape mort? Şi atunci mi-am zis: În ordinea firească şi omenească nimic nu se mai poate în­drepta. Dar Cel ce a ridicat pe Lazăr din mormânt poate ridica şi pe Părintele Iosif şi de aceea eu trebuie să mă rog cu o deplină şi sigură încredinţare că la Dumnezeu totul este cu putinţă. Şi m-am rugat, apoi l-am spovedit şi împărtăşit.

Chiar în aceeaşi clipă am văzut sub ochii mei începutul minunii. Părintele Iosif s-a înviorat şi înseninat. La 27 oct. a. c. ne-am văzut iarăşi. Ah! câtă schimbare şi câtă deosebire! Sufletul meu s-a umplut de o nespusă bucurie. În comparaţie cu ce era în august, acum este foarte bine. Ceva de nerecunoscut. L-am găsit şezând pe un scaun şi lucrând de zor la unul din cele mai minunate calendare din câte a scos până acum. Nu este aceasta oare o minune, şi încă una din cele mai mari? Dumnezeu ni l-a dat iarăşi şi cred că ni-l va da pentru multă vreme, aşa suferind cum este. De aceea l-am şi numit, cu drept cuvânt, «Omul minune». La prima vedere m-am simţit nespus de fericit şi m-am socotit ca în al

298

nouălea cer că Domnul n-a făcut pe voia vrăjmaşilor, care necontenit i-au săpat groapa. Va fi şi aceasta o grea lovitură pentru ei. Aşa o păţesc cei ce luptă cu Dumnezeu.

De cum ne-am văzut faţă către faţă, Părintele Iosif m-a întrebat:

părinte Vasile, spune drept, credeai că mă mai vezi? Credeai să mă mai vezi şi să mai putem vorbi amândoi acuma? Credeai să ne mai întâlnim?

Şi i-am răspuns:

numai întemeiat pe minunea învierii, dar altfel nu.

părinte Vasile a adăugat Părintele Iosif de patru ori am fost înviat ca din morţi. De patru ori am trecut prin moarte şi Domnul m-a ridicat. De aceea nu mă mai tem de moarte şi nici nu vreau să mă mai gândesc la ea. Văd că Dumnezeu mă are în grija Sa necontenit. Şi atunci, ce grijă mai pot eu avea? De acum, fie voia Domnului.

«Eu nici nu mă mai gândesc la moarte...» Iată, prin urmare, o minune a vremurilor noastre. Şi astăzi se fac minuni, dar ele nu sunt văzute decât de cei ce au ochii sufletului deschişi...

Pr. V. I. O.”

Acum, acest devotat frate al Părintelui Iosif se chinuia în lupta cu tot no­roiul sufletesc din marele său oraş... şi cu durerea şi mai mare a făţărniciei şi împotrivirii „foştilor fraţi”, care lucrau din răsputeri împotriva adevărului evan­ghelic al Oastei, făcând, din spirit de slugărnicie, mai mult decât le cerea stăpâ­nul, spre a-şi şterge „păcatul” că au fost cândva prea „slobozi”.

Luptele lui împotriva acestora l-au îndurerat şi l-au chinuit atât de mult, în­cât curând l-au doborât. A trebuit operaţii grele şi zăceri îndelungi.

Istoria lui este ca un fulger luminos trecând printre nişte nori întunecaţi şi grei. Redăm mai jos câteva pasaje din unele scrisori ale lui, din ultima vreme, trimise Părintelui Iosif.

13 iunie 1935:

...Fr. Oprişan, sub masca unei zise tactici, este laşul de totdeauna („puţină prudenţă n-ar strica”).

...Din suflet vă rog să mă iertaţi că nu v-am scris de atâta vreme. Am aş­teptat să pot trimite o veste bună cu privire la sănătatea mea atât de şubredă, însă Domnul a întârziat-o... Încolo, toate bune. Sunt mâhnit că n-am fost în sta­re a scrie ceva la foaie, după cum sufletul meu simte, mai ales acum cu chestiu­nea de la Sibiu înăsprită. În curând voi scrie părerile mele personale cu privire la fr. Oprişan, deşi, accentuez, nu vreau să vă supăr şi să vă mâhnesc câtuşi de puţin. Sub masca unei zise tactici, el este laşul de totdeauna şi de aceea păre­rea mea subiectivă este: puţină prudenţă n-ar strica. Dar asupra acestei ches­tiuni voi reveni cât de curând. Nu pot suferi omul laş. Sufăr pe cel necredincios, cât de rău, dar pe cel laş, cu multe feţe, nu. El e socotit de mine ca periculos. Omul e în acest fel mai ales când are şi perversitatea culturii.

299

Eu m-am lăsat în voia Domnului. Din suflet vă rog a nu vă tulbura din cele ce am scris. Necontenit eu vă port în sufletul meu la orice pas şi în orice loc, la rugăciuni nelipsit, ca în totul să fie numai voia Domnului. El să vă apere, pă­zească şi călăuzească.

12 dec 1935:

...Mă bucur că sunteţi mai bine. Fraţii „ortodocşi”, fraţii „fiii Bisericii” m-au părăsit. S-au ales „oile de capre”. Fapt este că sunt acum două tabere la Bucureşti. Una care „vă voieşte răul şi este lipsită de tact” cum zic ei despre noi! deoarece nu-i „mai indulgentă” (şi nu merge pe 2-3 căi!!). Iar alta care de mult ce „vă iubeşte” nici nu mai poate dormi şi, în entuziasmul cel mare, în înflăcărarea cea mare şi plină de iubire, se mai rătăcesc (ca beţivul pe la cârciumă) şi pe la Sibiu, la «Lumina Satelor» şi prin alte locuri unde suntem tot atâta de iubiţi ca şi de cei de la «Lumina Satelor». Aşa este, ce să-i faci! Când dragostea se aprinde prea tare, aruncă scântei în prea multe părţi...

17 sept. 1936:

...E multă vreme de când ne-am despărţit. De atunci şi până în prezent nu ştiu ce mai este pe la Sibiu. Fapt este că trăim într-o situaţie care nu ştiu unde ne va duce. Chiar de la început eu v-am mărturisit că, pentru mine, politica este ceva oribil în Oaste. Nici într-un chip nu m-am putut şi nu mă pot împăca cu ea. În ultimii ani, şi mai ales anul acesta, (vorbea de ceea ce făcea Viorel) văd că, în special prin foaie, s-a adoptat o politică ce, pentru mine, nu este deloc potrivită cu spiritul Oastei. Dacă este o tendinţă de a-i învăţa pe ostaşi să fie cu două feţe, fie! Eu nu pot împărtăşi aşa ceva. Am spus-o şi o spun. Când la Sibiu mi-aţi spus cuvântul de acuză, relativ la felul meu dârz şi fără prefăcătorie, eram foarte hotărât să vă las cu Oprişan şi Lascarov, spre a vă convinge de adevăr. M-am gândit însă că aş face voia lui Satan şi am revenit să duc mai departe lupta, aşa cum Domnul mă va învrednici. Dar iată, astăzi sunt boicotat chiar de foaia „Iisus Biruitorul”. Noi, Oastea Domnului de aici, ne-am luptat cu mari jertfe spre a ţine pe fraţi pe calea cea dreaptă, ferindu-i de amăgitori. Ne-am expus continuu şi în special eu, ca preot. Am fost prigonit şi sunt mereu. Mitr. Bălan se ţine şi de capul meu. M-a reclamat Patriarhului pentru adunarea de la Rusalii etc., că lucrez cu preotul caterisit Iosif Trifa etc.

Nu m-am temut şi nu mă tem de ameninţări, prigoane etc., lucrez total dintr-o deplină sinceritate şi statornică convingere evanghelică, dar, a fi boi­cotat de însuşi organul oficial al Lucrării, mi se pare ceva de nemaipomenit. Cei ce lucrează împotriva Lucrării duhovniceşti sunt încurajaţi. Li se publică anunţurile, ca să vină ostaşii să audă... minciunăriile celor ce lucrează pe sub pământ, ca cârtiţele... Aceşti oameni sunt sprijiniţi de Sibiul care se scaldă în multe ape. De e bine aşa ceva şi de place Domnului, fie. Eu zic că nu. Dacă în­suşi ciobanul vâră lupul în staul, înţeleagă bine oricine ce va fi de oile acelea... Trebuie să fim sinceri cu noi înşine. Cine merge, să meargă pe un singur drum. Cine merge pe mai multe, nu va ajunge niciodată la ţintă... Sibiul n-are o ţintă.

300

Altfel nu-mi explic atitudinea aceasta. Poate m-am amestecat prea mult, dar eu ştiu ce ştiu. Nu pot scrie mai mult. Ne săpăm singuri terenul de sub picioare. Eu m-am opus mârşăviilor de culise şi mă voi opune cât voi trăi, dar regret că sunt prea bolnav şi neînţeles. Timpul va arăta câtă dreptate am avut şi am în toate atitudinile mele. Cu oameni corupţi nu se poate lucra... Mai încercaţi, dar mâine va fi prea târziu. Fraţii din popor sunt sinceri, dar cărturarii sunt veni­noşi şi perverşi, vremea va adeveri totul. Să se limpezească lucrurile şi cârtiţele vor ieşi ca muşuroaiele la suprafaţă.

Cer iertare de supărare, dar în fugă a trebuit să spun ce simt eu în prezent faţă de cele ce se petrec între noi. Domnul va arăta lumina. Eu însă duc mai departe crucea grea a necazurilor şi a suferinţei trupeşti, care mă apasă greu...

...Şi iată scrisoarea testamentară a părintelui Vasile Ouatu, care îl dove­deşte şi în faţa morţii ca pe un suflet de statornică credincioşie...

...Scump şi iubite Părinte Iosif... Nu v-am scris până acum. Sunt istovit complet. M-am simţit de mai mult timp bolnav, dar n-am voit să cedez. Am luptat înainte cu credinţă în Dumnezeu. Acum sufăr din greu, pentru că lupta de zi şi noapte m-a istovit şi a stricat toate mădularele trupului meu. Nu mai am nimic bun în mine. Dar tot nu disperez. Am conştiinţa pe deplin împăcată că mi-am făcut numai datoria. Pot muri liniştit în orice clipă. Socot că mi-am îm­plinit misiunea pe acest pământ. Un singur lucru mă mai reţine şi adesea mă tulbură: soţia şi copiii care, omeneşte vorbind, au nevoie de cele ale pământu­lui. Dar iarăşi îmi zic: Cel ce dă hrană tuturor, ploaie la vreme, podoabă flori­lor câmpului etc. va avea El grijă şi de scumpii mei... Sunt în aceste clipe sol­datul care cade zdrobit de gloanţe, dar steagul îl ţine sus, în semn că nu s-a predat inamicului...

Eu nu m-am predat. Am luptat, am suferit, dar nu m-am predat. De la ţintă nu m-am abătut. Acum, când nu mai am nici o putere, ştiu sigur că Domnul În­suşi va desăvârşi totul. În mâinile Lui le-am încredinţat pe toate şi stau aştep­tând plinirea voii Lui.

În tot momentul mă rog pentru sf. voastră şi scumpă ostăşia Domnului. Domnul a voit ca să înţeleg toate frământările sf. voastre şi să mă identific deplin cu această lucrare divină. Poate şi de aceea am suferit mult, ca să înţeleg mult.

Acum am timp destul de rugăciune. Altceva nu pot face. De citit nu pot, de vorbit deloc, de scris foarte, foarte greu. Aşa că, doar mă rog...

Nemaiputând scrie, vă salut şi vă îmbrăţişez trimiţând şi tuturor celorlalţi dragostea mea în Domnul Iisus...

22 nov. 1936,

Preot Vasile Ouatu

În 14 februarie 1937 „Iisus Biruitorul” publica anunţul următor:

„O zi de rugăciune pentru părintele Vasile

Dragul nostru, părintele Vasile Ouatu de la Bucureşti, se află într-o stare foarte grozavă. De luni de zile se chinuieşte în dureri mari, cu călduri de 39

301

grade. I s-a topit trupuşorul, dar credinţa îl ţine în braţele Domnului. Fraţi iubiţi, la rugăciune fierbinte pentru iubitul nostru care şi-a pus în cumpănă şi viaţa sa pentru cauza şi lupta Domnului! Acum, duminică, vom ţine, pe toată ţara, o zi specială de rugăciune pentru el... Să ne rugăm Domnului, dacă este voia Lui, să ni-l mai ţină în viaţă pe acest scump şi iubit luptător...”

Dar, cu o săptămână mai târziu, „Iisus Biruitorul” din 21 februarie 1937, în ediţie specială, publica scris de mâna Părintelui Iosif următoarele:

„A trecut la Domnul preaiubitul nostru luptător, părintele Vasile Ouatu de la Bucureşti...

O veste de durere împărtăşim fraţilor de la fronturi. Dragul şi scumpul nostru părinte Vasile de la Bucureşti a adormit în Domnul în seara zilei de vi­neri, 19 februarie 1937.

S-a stins cel ce s-a adus pe sine ca o jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumne­zeu (Rom. 12, 1), pentru Cauza Lui.

S-a stins cel ce nu s-a cruţat şi n-a cruţat nimic, ci totul a pus în lupta cea sfântă a Domnului.

S-a stins cel ce a stat pe front până i s-a stins graiul şi a căzut sub greutatea boalei.

S-a stins cel ce L-a iubit pe Domnul şi lupta Lui în lume mai mult decât pe soţia lui, pe copiii lui, sănătatea lui şi viaţa lui (Matei 10, 37).

S-a stins cel ce şi-a cheltuit bucuros şi viaţa lui pentru turma şi fraţii lui (II

Cor. 12, 15).

S-a stins cel ce n-a ştiut decât un singur lucru: să lupte şi a luptat. Să su­fere şi a suferit. Să se jertfească şi s-a jertfit. Să sufle din trâmbiţă şi a trâmbiţat! A fost prigonit, bârfit, batjocorit, hulit dar le-a suferit pe toate, pri­vind ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre (Evrei 12, 2).

S-a stins un viteaz al Domnului pe care solia morţii, solia chemării la Domnul, l-a aflat pe front, ţinând sus steagul Domnului Iisus...

...În temelia războiului nostru cel sfânt, alături de Jertfa cea mare şi scumpă a scumpului nostru Mântuitor Iisus Hristos, avem de acum şi jertfele copiilor Lui. Avem şi jertfele luptătorilor Lui. Iată acum şi jertfa scumpului nostru pă­rinte Vasile. Iar jertfele acestea sunt şi ele o chezăşie a biruinţei noastre, pentru că prin Jertfă a biruit Evanghelia şi numai prin jertfă biruie şi azi. Orice biruinţă vine numai prin jertfă.

Scumpii noştri fraţi din toată ţara!

A plecat la Domnul dragul nostru părinte Vasile. Iar noi, cei rămaşi, trebuie să arătăm că ştim preţui dragostea şi jertfa scumpului nostru luptător. De aceea, în Numele Domnului vă rugăm:

1. În înţelegere cu preoţii, să se facă rugăciuni şi parastase în toate sfintele biserici, iar în ziua înmormântării, marţi, la amiază, să se tragă clopotele.

302

2. În toate adunările şi întrunirile noastre frăţeşti să cinstim amintirea scumpului nostru, rugându-ne pentru veşnica lui odihnă.

3. Scumpul nostru va fi înmormântat în ziua de marţi, 23 februarie. Pentru această zi toţi fraţii din apropierea Capitalei şi până la cele mai mari depărtări se vor aduna cu toţii la Bucureşti... Cei din depărtări vor trimite câte un delegat, pentru ca întreaga Oaste a Domnului să-l petrecem la locul de odihnă...

4. Steagurile Oastei vor veni îndoliate.

5. Ziua înmormântării va fi zi de post şi rugăciune pentru toţi fraţii.

6. În fiecare an, la Praznicul Cincizecimii îi vom prăznui amintirea printr-un pelerinaj la mormântul său.

7. Pentru ziua înmormântării, sunt chemaţi la Bucureşti toţi preoţii-ostaşi şi binevoitori. După putinţă, de va fi voia Domnului, va merge şi Părintele Iosif de la Sibiu...”

„Cum s-a stins pă rintele Vasile

S-a stins la vârsta de 33 de ani.

A căzut pe front prima dată în anul 1930, când a zăcut în Sanatoriul de la Geoagiu, împreună cu Părintele Iosif. După ce s-a întremat puţin, s-a reîntors la front... până când, cu prilejul unei adunări, a stropit masa cu sângele pieptului său...

Aşa a mers, din căderi şi ridicări, din luptă în luptă, din spital în spital, pâ­nă când... boala i-a topit cu totul trupşorul. În timpul din urmă avea doar o greutate de 32 kg. Întors la Bucureşti, era numai o umbră. S-a chinuit mult, dar credinţa l-a ţinut până la sfârşit în lupta şi în braţele Domnului.

S-a stins în seara zilei de 19 februarie...

Pe urma lui rămân trei copilaşi şi o îndurerată soţie.

Ca rod al ostenelilor sale, rămâne o monumentală biserică în cartierul Ghencea (una dintre cele mai mari din Bucureşti), o oaste puternică şi alte multe înfăptuiri, despre care vom mai vorbi.”

În nr. următor (din 28 febr. 1937) se publică pe larg o dare de seamă despre:

„Înmormântarea părintelui Vasile...

O durere înălţătoare şi sfinţitoare

72 de fraţi şi de surori au depus legământul în faţa sicriului şi a jertfei sale. Fraţi din toată ţara s-au strâns la Bucureşti, având între ei şi pe părinţii Iosif de la Sibiu şi Vladimir din Basarabia. O mulţime de zece mii de oameni l-au petre­cut la mormânt. Slujba înmormântării a fost oficiată de vicarul Patriarhiei, Ar­hiereul Irineu Mihălcescu, cu un sobor de 15 preoţi. Au vorbit o mulţime de preoţi şi fraţi; momentul cel mai impresionant a fost vorbirea Părintelui Iosif.

La chemarea sa, din mijlocul mulţimii s-au apropiat pentru legământ 72 de suflete. Momentul legământului depus în faţa Părintelui Iosif şi lângă sicriul pă­rintelui Vasile a fost cutremurător. Cuvântarea Părintelui Iosif de atunci este plină de o unică putere. Ne pare rău că nu o putem publica, din pricina spaţiului

303

de aici. Vorbirile celorlalţi au fost pline de putere şi de lacrimi... Printre ei au fost şi: păr. Vladimir, Coman, Lazăr şi Stoica, generalul Ruginschi, fr. Ioan Ma­rini, P. Maliţa, I. Dragomir, Gh. M. Enică, V. Constantinescu, C. Pârvu şi alţii.”

În faţa amintirii vii a acestui mare şi curajos biruitor al luptei Domnului, ne gândim la cântările noastre:

Hristos nu are morţi! Câţi poartă în ei sămânţa lui Hristos trăiesc măreţ şi ard şi luptă cu suflet nalt şi curajos.

Cu viaţa lor, cu moartea lor vestesc pe-un Viu Mântuitor ce veşnic e Biruitor...

Hristos nu are-nvinşi! Câţi luptă pentru-Adevăr, cu El încinşi, prin orice-nfrângeri, se înalţă, din orice foc, ies mai aprinşi.

Din jertfa lor, cu slava lor cinstesc pe-un Scump Mântuitor ce veşnic e Biruitor...

Şi la adevărul că:

Cei ce-odihnesc în Domnul, nici unii n-au murit, ci dorm frumos ca după o muncă fericită; pe chipul lor cel veşnic e-un zâmbet strălucit lăsat de datoria cu dragoste-mplinită.

...Priviţi, acum, când drumul la capăt le-a ajuns, cât de măreţ e cerul în care ei intrară, în sfintele lor umbre, ce soare-a fost ascuns şi cât de sfinte umbre prin lume ei lăsară!

...Nu-ţi pese de viaţă, ostaş al lui Hristos, o clipă nu sta-n cumpăt a ţi-o jertfi iubirii, nu-i mausoleu pe lume slăvit şi glorios cât cel în care-Şi nalţă Iisus Hristos martirii.

Nu-ţi pară rău de moarte, viteaz al lui Iisus, căci moartea-i o clipită, dar slava-i nemurire, nu înaintea morţii, ci după ea, ţi-a spus Hristos că te aşteaptă a slavei răsplătire.

304

Cei care mor în Domnul şi pentru El sunt vii, mai vii ca toţi eroii oricăror alte sfere, ei strălucesc pe-ntinsul întregii veşnicii cu slava-n care-i nalţă Întâia Înviere...

Între timp, şi marea lucrare a Domnului mergea cu biruinţă înainte! Dădea vrăjmaşul loviturile cele mai mari, dar şi Domnul aducea biruinţele cele mai mari. În fiecare număr, foaia „Iisus Biruitorul” publica veşti nemaiauzite despre întâmplări ca pe vremea primilor creştini. Iată, de exemplu, una:

„Din biruinţele Oastei Domnului Iisus Biruitorul

În o adunare a Oastei din Avrig, un «zacheu» împarte plângând 960 de lei la 14 oameni pe care îi păgubise. Mărturisirea lui răscoleşte toate sufletele şi tot satul. Din mulţime se ridică încă un «zacheu»...”

Însă cu păcatul trebuia luptat pe viaţă şi pe moarte... Taina fărădelegii pă­trunsese până în locul sfânt, iar cu păcatul trebuia luptat nu numai până la bise­rică, ci şi în ea. Duhul necurat căuta să întineze tot ceea ce era sfânt şi să-şi bage spurcăciunile sale până în altar.

Iată încă un exemplu despre cum se ducea lupta aceasta:

„Şi pentru asta voi fi pedepsit!

Idolul Baal n-are ce căuta în Biserică. Afară cu el! Noi luptăm pentru o Bi­serică a lui Hristos...”

Şi, pe o pagină întreagă, se arăta că „balurile şi dansurile sunt lucrul dia­volului, iar o mulţime de biserici din ţară organizează, în numele şi pentru folo­sul bisericii, astfel de lucruri satanice. Iar noi, pentru că ne-am ridicat cu Evan­ghelia împotriva acestor lucruri, suntem osândiţi şi pedepsiţi...”

Învinuitorii bisericeşti săreau din toate părţile, scornind tot felul de acuze, care de care mai răuvoitoare. Iată, de pildă, una, publicată de „Iisus Biruitorul” din 26 ianuarie 1937:

„Suntem mustraţi că ne pierdem ziua şi noaptea în nesfârşite rugăciuni... Iar aceasta o face, în revista «Glasul Monahilor», preotul dr. Marin Ionescu, profesor de teologie, doctor teolog şi paroh la biserica «Cuibul cu barză» din Bucureşti... Acesta denunţă Oastea Domnului, numind-o «cuib de anarhie soci­ală, care îngroaşă numărul şomerilor care îşi pierd ziua şi noaptea în rugăciuni nesfârşite...». Apoi o denunţă Ministerului de Interne, pentru a o stârpi ca pe «o propagandă de anarhie socială şi de dezechilibru moral», ca pe «o organizaţie bizară, străină de spiritul religios şi naţional al neamului»...

I se răspunde potrivit Sfintei Scripturi: «Grozavă acuză! Teribilă! Auziţi, un preot doctor în teologie ne acuză că ne pierdem ziua şi noaptea în nesfârşite

305

rugăciuni... Dar ce zice Cuvântul lui Dumnezeu în atâtea şi atâtea locuri? Nu să priveghem şi să ne rugăm?...”

Nedreptul bârfitor e pus la punct printr-un articol puternic scris şi dovedit cu Sf. Scriptură. Dar răutatea acestor martori mincinoşi scornea mereu alte în­vinuiri. Şi cine avea timp să le răspundă tuturor?...

Însă Domnul era cu noi şi Lucrarea mergea din biruinţă în biruinţă.

MAŞINA OASTEI...

Se ivise marea nevoie de a se trimite grabnic prin ţară cărţi în diferite cen­tre şi fraţi la diferite adunări. Trimiterile cu poşta erau greoaie: formalităţi mul­te, întârzieri mari. La fel şi cererile de misionari în diferitele părţi ale ţării erau stăruitoare şi multe. O maşină a Oastei, care să acopere toate aceste trebuinţe, ar fi atât de binevenită.

Ideea a venit tot dintr-o scânteie a Duhului Sfânt şi, pentru că răspundea cu adevărat necesităţilor, a prins. S-a făcut un apel, fraţii au răspuns şi, în nr. 7, din 21 februarie 1937, „Iisus Biruitorul” publică următoarea veste de bucurie:

„Slăvit să fie Domnul! avem o nouă izbândă în Lucrarea Lui

După ce am pus în slujba Domnului o tipografie, o librărie, o foaie, o editu­ră, o compactorie, avem acum şi o maşină pusă în slujba Domnului. Rămâne să mai avem şi casa „Iisus Biruitorul”, care să le adăpostească pe toate. Fraţilor, încă un «hop-rup», ca să avem şi casa „Iisus Biruitorul”...

Timp de 14 ani am muncit la zidirea sufletească a poporului nostru. S-a muncit aşa cum muncea odinioară Neemia şi cu mistria şi cu trâmbiţa; şi cu plugul şi cu jertfa. Iar Domnul de Sus a binecuvântat munca şi jertfa aceasta...

Cu greutăţi şi jertfe, care ajunseseră până la patul de moarte de la Davos şi Geoagiu, s-a pus în slujba Domnului o tipografie, apoi o librărie, o foaie, o editură de cărţi religioase, o compactorie după care s-a anunţat acum şi o camionetă, un crai­nic de foc care să alerge prin ţară cu Biblii şi misionari de la Oastea Domnului...

Slăvit să fie Domnul, în sfârşit, iată, avem şi o maşină pusă în slujba Lui...

...Înfăptuit acum şi acest lucru, ne mai rămâne înfăptuirea din urmă: o mă­reaţă casă, care să adăpostească şi să cuprindă sub aripile unui acoperiş toate aceste înfăptuiri... Avem toată nădejdea că Domnul ne va ajuta şi în înfăptuirea acestui lucru măreţ.

...Fraţilor, încă un «hop-rup». Ajută-ne, Doamne, ca să avem şi casa „Iisus Biruitorul”.

21 februarie 1937

CASA «IISUS BIRUITORUL”

Îndată după propunerea de cumpărare a unei maşini, veni, tot din rândurile fraţilor din ţară, propunerea pentru o casă «Iisus Biruitorul”, care să le adăpostească

306

pe toate, spre a nu fi siliţi să stăm împrăştiaţi prin tot oraşul, cu una aici, cu una colo. Căci într-adevăr, după cum am mai spus, eram numai pe drumuri. Tipografia era într-o parte, librăria în alta, locuinţa noastră în altă parte, a părintelui în alta...

După scurtă vreme, proprietarii măreau chiria sau desfăceau contractul. Şi iarăşi mutări... şi iarăşi muncă... şi iarăşi pierderi. Numai cine a trăit în astfel de condiţii ştie ce greu se poate lucra stând mereu tot sub grija şi groaza mutărilor. Multe lucruri ni s-au pierdut şi ni s-au distrus cu necazurile acestea... Cărţi şi manuscrise căzute prin ape şi noroaie, rupte de lăzi, zdrobite de mobilă, pier­dute pe drum, călcate în picioare de căruţaşi sau de roţile maşinilor...

...Acum, în sfârşit, se lumina o salvare... Mulţi fraţi răspundeau cu însufle­ţire şi dădeau cu dragă inimă pentru lucrul Domnului. Foaia „Iisus Biruitorul” publica număr de număr anunţuri ca acestea: „Din toate părţile vin daruri şi scrisori pentru casa «Iisus Biruitorul”... Daruri de 1000 lei, daruri de 500 lei... Alte daruri... Până acum s-au adunat lei... va urma...”

Cum să poată Satan, în faţa acestor mari şi entuziaste înfăptuiri, să stea ne­păsător? Nu stătea; lucra şi el!

În vremea aceasta fu dată marea lovitură cu Oprişan - „Secaşul” de la Bu­cureşti. Atunci ieşi pe faţă tot ce ţinuse şi el în ascuns. Prin foile Mitropoliei şi la porunca mitropolitului, dădu şi el lovitura de moarte, drept în inimă, Părin­telui Iosif. Tot ce ştia din tot ce-i împărtăşise cu tot sufletul său Părintele Iosif în anii săi cei mai zbuciumaţi şi în momentele când prefăcătoria lui Oprişan era desăvârşită el arunca acum în noroi, călca în picioare; şi se întorcea să rupă pe cel ce îi încredinţase aceste mărgăritare, ca unui prieten.

În „Iisus Biruitorul” din 14 februarie 1937, Părintele Iosif fu silit să publice cu durere:

„Un răspuns pentru fr. I. Gr. Oprişan...

(Desprindem acum din acest răspuns doar câteva rânduri, urmând ca mai târziu să dăm un întreg capitol referitor la rolul lui I. Gr. Oprişan în viaţa Oastei Domnului şi în viaţa Părintelui Iosif Trifa în cei cinci ani de la venirea lui în Oaste şi până la plecarea din ea.)

...Referitor la cele spuse de fr. I. Oprişan, voi spune pe scurt numai atât:

Fr. I. Gr. Oprişan mi-a fost prietenul căruia i-am încredinţat tot aurul inimii şi al încrederii mele. L-am iubit şi m-am încrezut în el ca în nimeni altul din această lume. Toate frământările mele şi tot zbuciumul meu în legătură cu crea­ţia Oastei i le-am împărtăşit lui. De pe patul de moarte de la Davos şi Geoagiu, lui i-am trimis ultimele mele scrisori testamentare.

Din corespondenţa anilor din urmă, singur fr. Oprişan ştie despre zbuciu­mul şi frământările mele de a putea asigura voluntariatul Oastei şi ferirea ei de o oficializare rău înţeleasă care să-i ia duhul şi viaţa. Prin toată legătura mea cu fr. Oprişan, trece ca un fir roşu această frământare.

307

Iar acum, desigur că mă doare, îmi vine să strig de durere, văzând cum fr.

Oprişan aruncă aceste mărgăritare în noroi.

Văd cum îşi bate joc de dragostea şi încrederea ce i le-am păstrat, rupând tendenţios crâmpeie din legăturile noastre, cu scopul de a mă discredita. Cel ce mânca din pâinea dragostei mele îşi ridică şi el acum călcâiul împotriva mea. Precum se vede, mi-a fost dat să trăiesc şi durerea aceasta.

De altcum, toată purtarea fr. Oprişan, de când a început conflictul, este pli­nă de şovăieli şi îndoieli. Când a izbucnit mai întâi conflictul, fr. Oprişan s-a retras într-o lungă tăcere, încât toate fronturile se întrebau mirate: Unde este «ofiţerul» Oprişan? După câteva luni, la o întâlnire în Bucureşti, rugându-ne în camera hotelului «Bulevard» (era de faţă şi sora Goran), fr. Oprişan a izbucnit în plâns, mărturisindu-şi părerea de rău că n-a fost de la început cu fraţii care nu s-au intimidat. Ne-am sărutat şi mi-a strecurat în mână primul articol cu care re­venea pe frontul şi în foaia „Iisus Biruitorul”.

După caterisirea a doua de la Sibiu (a Consist. Mitropolitan), fr. Oprişan a stăruit pentru recurs la Bucureşti, unde va «interveni» şi el ca să fiu judecat du­pă dreptate... Văzând că rezolvarea recursului la Bucureşti întârzie, fr. I. Gr. Oprişan îmi scria:...Diavolul voieşte ca Oastea să fie o lucrare «regională». Un ierarh să se împăuneze cu ea, punând-o ca pe o floare la butonieră. De aceea a şi evitat să o lămurească vreodată la Sinod. Dar Domnul a voit ca în­şişi ierarhii, în for de judecată să-ţi audă mărturisirea. Ei va trebui să judece pentru a avea prilejul unic să le arăţi «însărcinarea». Va trebui zguduite şan­dramalele. Ostaşii va trebui să dea un examen de solidaritate supremă. Dar, precum vezi, mitropolitul, cel puţin pentru moment, evită aşa ceva. El crede că vei muri de amărăciune sub pedeapsa lui şi numele îţi va rămâne pătat. De aceea trebuie bravat acest tact diavolesc...

După caterisirea de la Sf. Sinod, fr. Oprişan, cuprins de o mare frică, m-a sfătuit şi mi-a scris că nu mai am nimic de făcut, decât să intru în tăcere, spunându-mi că el nu mă mai poate urma decât în tăcere. Iar printr-o scrisoare a lui Paschia, mi-a dat să înţeleg că-şi teme serviciul. Şi astfel fr. Oprişan m-a lă­sat iar singur în drum şi a intrat iarăşi în tăcere.

Între timp am căzut greu bolnav la Braşov. Aici vine apoi un lucru urât, o săgeată pe care biata-mi inimioară o simte şi azi. După ce aflase din foaie că sunt greu bolnav, fr. Oprişan, fără să fi avut noi nimic de rău laolaltă, a ieşit cu atitudinea contra mea prin «Lumina Satelor». Cel căruia îi dăruisem tot aurul dragostei şi al încrederii mele m-a lovit tocmai când mă chinuiau dureri de moarte şi nu mă puteam apăra. Se împlinise ceea ce scria Iov: «Cel ce suferă are drept la mila prietenului... fraţii mei s-au arătat înşelători ca un pârâu, un sloi le tulbură cursul apei... vine arşiţa şi se usucă» (Iov 6, 14-17). Şi, după toate acestea, tot fr. Oprişan este indignat că l-am refuzat să mă «sărute» din nou cu o nouă scrisoare de «dragoste» (i s-a refuzat o scrisoare!). Dar şi Mântuitorul a socotit că e destul o sărutare...”

308

După un an de la acestea, Părintele Iosif era în sicriu. „Fratele” Oprişan, ca şi toţi ceilalţi lăudaţi din Bucureşti, n-a venit nici măcar pentru o clipă lângă si­criul său. Aşa oameni au fost.

O frumoasă atitudine a avut, până la moartea Părintelui Iosif, şi fratele Tudusciuc.

În acelaşi „Iisus Biruitorul” nr. 15, din 11 aprilie 1937, care avea să fie ul­timul din foaia „Iisus Biruitorul” scris de Părintele Iosif, scrie şi Tudusciuc ur­mătoarele:

„Şi apostolii au fost daţi afară din Templu...

Şi anul acesta şi anul trecut, tocmai de Săptămâna Patimilor, ni s-a dat şi nouă s-auzim veşti triste de la Sibiu. Anul trecut am simţit mare durere şi chiar revoltă sufletească. Anul acesta veştile triste le-am primit cu linişte deplină... Ne-am dat seama că e normal să fie aşa... Cu Mântuitorul şi cu apostolii Săi acelaşi lucru s-a petrecut. Astăzi noi vedem cu ochii cum se împlineşte Scriptu­ra... Părintele Trifa a declarat solemn adevărul că nu se desparte de Biserică cu nici un chip... Pentru noi, fie că va mai purta sau nu titlul de preot, nu mai inte­resează. El rămâne părintele nostru şi noi îi cerem hrana duhovnicească de care avem nevoie să ne potolim foamea şi setea sufletului, aşa cum a fost până acum... Noi cunoaştem pe mulţi preoţi care se folosesc de scrierile Părintelui Trifa, dar pe el îl bârfesc din gros... Noi rămânem pe totdeauna hotărâţi alături de cauza Domnului, lângă Părintele Iosif.

Iar dacă pentru asta şi noi vom fi daţi afară din Biserică, vom face şi noi ca apostolii Domnului, vom merge din nou şi nu vom părăsi Biserica, ci vom mărturisi acolo Adevărul Evangheliei. Dorim şi noi pacea, dar dacă pentru asta ni se cere să-l ucidem cu pietre pe Părintele nostru, apoi ne lipsim de aşa pace”.

I. Tudusciuc

Ce frumos legământ lua atunci fratele Tudusciuc! O, dacă ar fi rămas în el aşa până la sfârşit...

În acelaşi număr, Nicolae Vonica scria şi el:

„Pentru ceasul de acum...

Iubiţii mei fraţi ostaşi ai Domnului, n-am mai scris de mult la foaia noastră scumpă... Am stat puţin deoparte şi am aşteptat să se limpezească lucrurile... De aproape un an n-am mai sunat din trâmbiţa lui Iisus Biruitorul. Că am făcut bine sau am făcut rău, las pe Domnul să mă judece... El ştie că dacă până acum mi-am putut înăbuşi glasul sfânt al inimii mele, de acuma încolo nu mai pot tăcea... de acum încolo ştiu că ar fi rău să mai tac. Căci iată glasurile încep să se ames­tece. Unii zic: «La luptă, înainte!», alţii zic: «Staţi pe loc!», iar alţii: «Întoarceţi-vă înapoi!». «Ce vom face?» îşi zic cei slabi. Mulţi sunt în încurcătură, iar vrăjmaşul cel neadormit, diavolul, lucrează cu putere ca să se folosească de această tulburare.

309

Deci cum voi tăcea eu acum? Cum nu voi ţine eu sus Cuvântul Vieţii? (Filip 2, 16). Căci va fi vai de mine dacă nu voi vesti Evanghelia (I Cor. 9, 16).

Şi acum, scumpii mei fraţi, e o vreme când Cuvântul Adevărului trebuie ţi­nut sus, să-l vadă toţi şi să se ia după el şi nu după amăgiri... să nu ne întoarcem înapoi la «vărsătura» de care ne-am despărţit (II Petru 2, 22)... E o vreme când fiecare trebuie să sară cu hotărâre la luptă... Noi nu ne luptăm cu sf. noastră Bi­serică ori cu învăţăturile ei mântuitoare. Noi ne luptăm cu păcatul...

Să nu ne amăgim, fraţilor, Părintele Iosif nu e contra Bisericii... ci vrea o Biserică vie, luptătoare contra păcatului... E o amestecătură de glasuri acum, dar nădăjduim că glasul răspicat al Părintelui Iosif va fi înţeles şi mai-marii Biseri­cii vor înţelege.

...Dar dacă totuşi Părintele Iosif va fi aruncat cu sila de la sânul Bisericii noastre, noi vom striga împreună cu el: Şi câini de ne-aţi socoti, tot de la masa Stăpânului ne hrănim... Aşa ne scrie fr. Popa Petru şi fraţii de la Valea Jiului... şi aşa spunem şi noi, toţi fraţii de pretutindeni, că rămânem pe totdeauna lângă el, în Biserica noastră.

Deci parola ceasului de faţă este: La luptă, înainte! Nici un pas înapoi spre vărsătura lumii. Aşa să ne ajute Dumnezeu!...

Nicolae Vonica, licenţiat în teologie

Iată-l şi pe fratele Vonica cu un alt legământ... „veşnic” care, şi acesta, a ţi­nut doar câteva luni. Încă puţin, şi se va vedea ce a făcut „calfa” aceasta.

Şi tot aşa s-au mai legat mulţi, mulţi atunci.

Foaia în care apăreau acestea, după cum am mai spus, avea să fie ultimul număr al foii „Iisus Biruitorul” apărut în timpul vieţii Părintelui Iosif.

În aprilie 1937, puterile întunericului izbutiră din nou să oprească foaia cea atât de dragă fraţilor. Se rupse astfel legătura atât de necesară dintre ei şi părin­tele lor sufletesc... Făclia minunată, care luminase atâtea suflete şi înălţase atâ­tea adevăruri, fusese smulsă din mâna trimisului ceresc, tocmai într-o vreme când era cea mai multă nevoie de ea. Trâmbiţa încetase tocmai în ceasul când, în lupta Domnului, era cea mai mare trebuinţă de un sunet desluşit şi hotărâtor...

Lovitura vrăjmaşului veni pe neaşteptate şi fu neînduplecată.

Prigonitorul jubila.

Îi reuşise din plin şi această lovitură.

Era iarăşi în preajma Săptămânii Patimilor.

Peste noul Iov al lui Hristos, în vremea aceea, mai veni şi o altă lovitură:

Boala i se agravă din nou şi trebui să fie internat de urgenţă pentru altă operaţie. A şasea.

Din toate părţile curgeau asupra Oastei, asupra părintelui bolnav, asupra fra­ţilor, loviturile, presiunile, ameninţările, mărturiile mincinoase, acuzele nedrepte...

310

Foile Mitropoliei trăgeau ca nişte mitraliere, din plin... iar Lucrarea Dom­nului stătea ca într-un câmp descoperit, fără nici o apărare şi fără nici un grai, în bătaia tuturor armelor vrăjmaşe.

Părintele Iosif zăcea afară din cetate şi suferea grindina şi pietrele din afa­ră, ca şi arsurile rănilor dinăuntru, întocmai ca un martir...

Durerea lui cea mai mare era însă cea pentru fraţii de la fronturi... Nume tot mai lăudate de preoţi şi cărturari, care fuseseră înainte „fraţi”, treceau acum cu grabă în tabăra Mitropoliei. Iar ca să se pună bine cu „stăpânul”, aruncau, care mai de care, cu cele mai grele pietre şi murdării în binefăcătorul lor de ieri, care se chinuia între moarte şi viaţă pe crucea patului său...

Omul lui Dumnezeu se găsea în mijlocul celei mai grele singurătăţi.

Viorel trântise uşa furios şi plecase, după cum am văzut, fără a vrea să mai ştie nimic nici de Domnul, nici de Lucrare, nici de unchiul, binefăcătorul său. Era robit şi orbit de tot de politica şi neascultarea lui, pe la Bucureşti.

Titus era şi el absorbit de şcoală, de nevoile Tipografiei şi, într-o măsură, de influenţa lui Viorel.

Vonica îşi sfâşiase inima între nevastă, cu dorinţa slujbei de preot, şi dra­gostea de Lucrarea Domnului. Se vedea bine că nevasta şi slujba îi vor cuceri în curând toată inima. El se clătina ca un om ameţit. Şi, în curând, a şi căzut.

Eu eram departe, ţinut de obligaţiile stagiului militar. Mi se frigea inima şi stăteam ca pe jar, aşteptând să vină toamna eliberării, ca să mă întorc iarăşi lân­gă părintele... Dar până atunci mai era mult...

Numai fratele Marini mai era în vremea aceea lângă părintele. El era mar­torul şi părtaşul acelei arderi şi frământări în căutarea unei ieşiri din această sta­re înăbuşitoare.

«ECOUL» ŞI «ALARMA»

Dar Dumnezeu, Care auzi strigătul lucrătorului Său şi al Lucrării Sale, adu­se o lumină.

De aici parcă începe iarăşi un capitol de evanghelie care ar suna cam aşa:

...În vremea aceea trăia în oraşul Făgăraş un om al lui Dumnezeu. El se nu­mea Octavian Metea şi era de meserie avocat şi ziarist. Corespondent al ziarului «Universul» de la Bucureşti (cel mai mare şi mai vechi ziar de pe atunci din ţară). Octavian Metea avea el însuşi un ziar, «Ecoul», care apărea local şi în tiraj mic.

Ca ziarist, acest om cunoştea toată istoria Oastei şi toată tragedia petrecută la Sibiu. Ca om al lui Dumnezeu, el a devenit atunci un al doilea „cirinean” după părintele V. Ouatu, cu foaia sa «Ostaşul Domnului» care va ajuta la purtarea crucii pe acest calvar al Oastei şi al Părintelui Iosif.

Prin mijlocirea fratelui Nic. V. Lazăr din Făgăraş, s-a ajuns la acest om. A fost rugat să împrumute gazeta lui ca un înlocuitor al foii „Iisus Biruitorul”, pâ­nă când aceasta va putea să apară din nou.

311

Văzând situaţia grea în care se afla dreptatea părintelui şi adevărul Oastei, dl. Metea şi-a oferit îndată şi cu largă inimă ziarul său pentru graiul părintelui către fraţi.

Astfel fratele Marini plecă la Făgăraş şi, după trei luni de la oprirea foii „Iisus Biruitorul”, la data de 1 august 1937, apăru «Ecoul», cu fratele Ioan Ma­rini, ca redactor.

Directorul, Octavian Metea, scria pe prima pagină:

„Cuvânt către fraţii cititori

Pornim din nou la drum cu alte forţe pentru o nouă luptă.

Azi când satele sunt lipsite de un informator cinstit, când agitatori şi ires­ponsabili otrăvesc viaţa spirituală a poporului nostru numai cu vorba, făcând din minciună o armă, iar din calomnie o dogmă pornim la drum...

Azi când în numele Crucii se comit crime, când viitorii preoţi cu securea şi revolverul îşi ciopârţesc fratele, în loc să-i aline durerile sufleteşti şi trupeşti poporul trebuie îndrumat să cunoască adevărul şi calea cea dreaptă.

Noi vom sluji adevărul şi îl vom trâmbiţa prin aceste coloane, fie el oricât de dureros. Numai servind adevărul, o gazetă îşi justifică viaţa. Ţelurile noastre sunt lupta cinstită în Numele Domnului pentru Adevăr, Credinţă şi Lumină.

Iată un întreg program, o întreagă operă de înfăptuit... Pornim la drum cu ajutorul lui Dumnezeu pentru înfăptuirea voii Lui...”

Fratele Marini striga şi el îndemnul: „Hotărâţi şi statornici”, tot în pagina 1.

Pe celelalte pagini, rapoarte şi descrieri ale marilor adunări frăţeşti din ţară, iar în pagina 3, un dureros comunicat despre starea Părintelui Iosif:

„A şaptea operaţie

Durerea ne încearcă iarăşi din greu. Sunt abia două luni de zile de când scumpul nostru Părinte Iosif a avut să sufere pentru a şasea oară o operaţie care l-a slăbit nespus de mult. A rămas numai pielea şi oasele. În fiecare zi este mu­tat de 2-3 ori de pe un pat pe altul.

Suferinţele îi sunt nespus de grele... Cu febră până la peste 39 de grade, acest om al durerilor se topeşte ca o lumânare pe altar. Şi, în această stare fiind, a trebuit să fie dus din nou la operaţie. Un os este atacat de boală şi trebuie să fie tăiat. Şi astfel, marţi 27 iulie, cuţitul şi ferăstrăul doctorului au tăiat din nou, deschizând o nouă rană în corpul acesta plin de răni şi de dureri.

Iar pe lângă aceste suferinţe nespuse, mai e şi alungat, batjocorit şi pedepsit de oameni, luându-i-se şi mijlocul de trai, prin oprirea foii, ameninţat cu oprirea cărţilor, cu închiderea Tipografiei şi a Librăriei şi târât prin judecăţi şi procese, ca un răufăcător. El însă le rabdă pe toate liniştit şi împăcat sufleteşte, ştiind că merge pe urmele Stăpânului Său, Iisus Hristos, Care ne-a dat nouă o pildă să călcăm pe urmele Lui (I Petru 2, 21).

Ostaşii Domnului, purtând o veşnică recunoştinţă celui care i-a adus la lu­mina Evangheliei, stau îngenuncheaţi la picioarele Crucii Domnului Iisus şi se

312

roagă pentru sănătatea şi izbăvirea părintelui lor iubit şi pentru un nou grai, spre vestirea Evangheliei lui Hristos şi îndrumarea noastră pe căile Lui...”

În chiar zilele acelor încercări, acest martir al lui Hristos, de pe rugul şi al­tarul de jertfă pe care se afla, a trebuit să scrie răspunsul de mai jos, dat nelegiuiţilor şi graşilor săi batjocoritori:

„O declaraţie

În seara zilei prime din Rusaliile anului acestuia, cu prilejul Congresului Oastei Domnului, m-au cercetat preoţii Gh. Paschia din Bucureşti şi A. Nanu din Sibiu.

Păr. Paschia mi-a spus că, mergând pe la Patriarhie, Î. P. S. Sa Patriarhul a dat o declaraţie preoţilor Oastei din Bucureşti, să-i spună aceluia din pricina că­ruia se petrec toate tulburările acestea: «Să înceteze nebunia aceasta; nu vreau să-l ştiu apunând în rătăcire. Să intre îndată în ascultare şi să-şi ceară iertare Bi­sericii» (eu, cunoscând spiritul plin de dragoste în care vorbeşte Î. P. S. Sa Pa­triarhul, contestez veridicitatea acestor cuvinte). Păr. Paschia n-a spus nimic că are delegaţia preoţilor din Bucureşti.

La această invitaţie, eu am arătat pe larg că toată chestiunea e un lucru de conştiinţă. S-au făcut pentru Oaste nişte statute şi regulamente pe care conşti­inţa mea şi răspunderea sufletească ce o am în Oaste nu le poate primi. Le-am spus lămurit că toate aceste lucruri sunt precizate pe larg în articolul «Pe calea Crucii Domnului Iisus» din foaia „Iisus Biruitorul” nr. 5/1937. S-a început apoi o discuţie mai largă, tot timpul fiind vorba mai mult despre statutele Oastei.

Am spus că, intrând acum statutele în aplicare, încercarea unei înţelegeri e cam târzie. A fost timp destul pentru înţelegerea paşnică şi binecuvântată, când am propus de cinci ori un mare sfat al Oastei în care să se pună la punct toate chestiunile care privesc bunul mers al Mişcării. Eu până voi intra în mormânt nu pot înţelege de ce Î. P. S. Sa Mitropolitul Nicolae a refuzat totdeauna catego­ric aceste sfaturi.

L-am întrebat pe păr. Paschia ce aduce anume, concret, pentru înţelegere. Mi-a răspuns să merg mâine (în lunea de Rusalii) în adunarea de la Thalia şi acolo, în faţa ierarhului şi a adunării, să-mi cer iertare şi să intru în ascultare.

Adică mi se cerea să merg în sala Thalia, să intru în statutele şi regula­mentele Oastei, să calc solemn peste graiul conştiinţei mele şi peste mărturisi­rile mele din articolul «Pe calea Crucii Domnului Iisus», să trădez cauza Dom­nului, făcându-mă complice la asasinarea Oastei, şi să-mi închei viaţa pierzându-mi sufletul.

Fireşte, aşa ceva era imposibil (păr. Paschia m-a îmbiat să mă ducă la Thalia pe «braţele dragostei», numai ca să pot intra în statutele Oastei).

Între altele, păr. Paschia mi-a spus că statutele nu mai pot fi o piedică după ce s-au îndreptat (unele) din greşelile arătate de mine prin foaia „Iisus Biruitorul”. I-am spus că statutele sunt greşite prin însăşi concepţia şi esenţa lor. Cârpirea

313

lor nu poate ajuta nimic. (Un lucru caracteristic s-a petrecut, de altfel, aici. Când eu am arătat prin foaia „Iisus Biruitorul” unele din greşelile mai mari ale acestor statute, «Lumina Satelor» a sărit la mine ca la un câine, «documentând punct de punct că greşelile arătate de mine n-au nici un temei». Şi, pe urmă, tot le-a îndreptat, chiar după aprobarea Sf. Sinod. Prin urmare, înşişi făcătorii sta­tutelor au recunoscut că au greşit şi pot greşi.)

Cu acestea ne-am despărţit. Şi după asta ce se întâmplă? «Lumina Satelor», folosindu-se de prilejul că mi-a pus căluşul în gură, ca să nu mai pot grăi şi să nu mă pot apăra, a dat această discuţie într-un chip revoltător de mistificat (mincinos). A scris un fulgerător articol, iscălit de patru preoţi şi laici din Bucu­reşti şi trei din Sibiu, făcând, prin aceste iscălituri, încurcătura, printre cititori, că o delegaţie de 7 preoţi şi laici au fost la mine, când de fapt fuseseră numai doi. Această mistificare s-a făcut ca să se facă impresia în popor: Vedeţi, măi, 7 inşi au fost la el în numele Patriarhului şi «răzvrătitul» tot nu vrea să cedeze.

Dar mistificarea nu se opreşte numai aici, ci păşeşte înainte.

Din conversaţia pe care am avut-o cu păr. Paschia, se dau numai frânturi ero­nate şi tendenţioase. Se repetă mereu vorbele că eu am spus: «Am o conştiinţă. Şi aceasta nu mă lasă. Eu nu mă mai pot întoarce etc., etc.», dar nu se aminteşte nici măcar un cuvânt despre statutele Oastei, despre care tot timpul fusese vorba şi din cauza cărora spuneam că nu mă pot întoarce. Această revoltătoare mistificare s-a făcut anumit ca să ducă în eroare pe fraţii de la fronturi. «Lumina Satelor» o şi dă pe faţă, încheind articolul cu vorbe ca acestea: Vedeţi, fraţilor: «capul răzvrătiţilor» a respins până la sfârşit iubirea şi îndurarea Bisericii.

Astfel de acuzări urâte şi necreştineşti noi le respingem cu toată durerea. Bunul Dumnezeu să vadă şi să judece.

Şi, cu acest prilej, eu declar ceea ce am declarat de atâtea ori: Eu nu sunt şi n-am fost nicicând contra Bisericii. Eu n-am greşit cu nimic contra învăţături­lor şi dogmelor Bisericii. Eu am luptat ca să avem Biserica cea vie, cea luptă­toare, cea curată şi fără pată. Să avem Biserica primilor creştini. Eu sunt nu­mai contra statutelor făcute prin o neînţelegere care ucide voluntariatul şi fi­inţa Oastei şi stinge marea înviorare duhovnicească ce s-a pornit în ţara noas­tră. Eu n-am fost şi nu sunt contra unei înţelegeri. Să se revină la Oastea cea dintâi, să se pună la punct toate chestiunile care privesc bunul mers al Mişcării şi atunci liniştea Oastei poate veni.

De încheiere, îi rog pe fraţi să nu dea crezare mistificărilor ce se fac la adresa mea şi a lor.

Toate învăţăturile şi declaraţiile mele se află în cărţile Oastei şi-n foaia Oastei. Toate cele ce se spun în afară de aceste documente scrise sunt minciuni şi mistificări tendenţioase.

Domnul să ne aibă în grija îndurării şi a adevărului Său. Slăvit să fie Nu­mele Lui!

Sibiu, la 22 iulie 1937

Iosif Trifa”

314

Presiunile ce se făceau asupra tuturor sprijinitorilor Oastei nu mai cu­noşteau nici lege, nici ruşine. Rând pe rând căzură aproape toţi preoţii cunoscuţi şi toţi cărturarii în mâinile vrăjmaşului de moarte al Părintelui Iosif, care se folosea de toate armele nelegiuite ale puterii, ale politicii şi ale şan­tajului în acest scop. Unii căzură „prizonieri”, alţii deveniră „dezertori”, apoi colaboratori ai celor care urmăreau asasinarea morală şi fizică a Oastei şi a întemeietorului ei.

Astfel de presiuni începură imediat şi asupra lui Octavian Metea, noul „cirinean”, care sărise în ajutorul Oastei.

În nr. 2 (6) al foii «Ecoul», el scria:

„Cazul Părintelui Trifa...

Sunt dator o lămurire, atât celor care mi-au pus întrebarea, cât şi celor care doresc să mi-o pună. Am fost întrebat pentru ce sprijin pe Părintele Trifa în zia­rul meu. Atât acestora, cât şi tuturor oamenilor de bună credinţă, răspund ur­mătoarele:

Personal încă n-am avut fericirea să-l cunosc pe Părintele Trifa. Aş fi cău­tat să-l vizitez, dar sf. sa este încă pe patul de suferinţă. Dar, deşi încă nu-l cu­nosc pe sf. sa, cunosc Mişcarea sa, pot zice revoluţia sa spirituală şi o cunosc de mult...

Am urmărit cu interes această Mişcare de redresare sufletească... şi ştiu cât de însemnată este în această criză spirituală... Ridicarea sa a fost o revelaţie... Este parcă ceva de neînchipuit ceea ce a reuşit să facă acest om prin Oastea Domnului pentru Biserica Ortodoxă şi pentru poporul nostru... Dar, o dată cu dezvoltarea acestei Lucrări, au apărut şi duşmanii ei. Aceştia atacă pe promoto­rul ei, Păr. Trifa, care începe un adevărat calvar... I-a fost suspendată gazeta, ameninţată Tipografia, iar el, caterisit şi ameninţat cu excomunicarea... dar Mişcarea sa merge înainte... continuând să facă binele...

Iată de ce, în lupta noastră, ne găsim alături de Părintele Trifa. Şi noi, ca el, slujim adevărul şi cinstea şi căutăm ridicarea morală şi materială a poporului nostru, din mijlocul căruia ne-am ridicat. Iată ce aveam de spus.

Oct. Metea, avocat

«Ecoul» din 8 aug. 1937

Nr. 3 (7), din 22 august 1937, al «Ecoului» aducea:

„O veste îmbucurătoare

În urma operaţiei pe care a avut-o în ultimul timp, Părintele Iosif se află mai bine. Temperatura mare a început să-i scadă şi noi puteri de muncă încep să-i revină. Domnul lucrează vădit. Să ne rugăm mai departe cu stăruinţă Scumpului nostru Mântuitor, ca să-Şi reverse continuu harul Său peste el. Să ni-l ţină mai departe pe drumul însănătoşirii pe scumpul nostru gornist.

Pentru toată această binecuvântare, Slăvit să fie Domnul...”

315

Fiecare număr al «Ecoului», apărut în astfel de condiţii, era o biruinţă. Dar loviturile organizate împotriva lui continuară cu o furie crescândă. În al patrulea număr (8), bietul Metea trebuia să se apere din nou, scriind pe prima pagină:

„Răutatea omenească...

Ştiam că, o dată ce această gazetă va deveni legătura Oastei cu fronturile, vor apărea şi duşmanii ei... Cu toate acestea, eram mai hotărât ca oricând să nu mă abat de la ideea de a sprijini Oastea, înlocuind cu modeste puteri trâmbiţa de aur, mântuitoare de suflete: „Iisus Biruitorul”. Ceea ce prevăzusem s-a întâm­plat. Dacă totuşi însemn aceste lucruri, n-o fac din interes sau pentru a-mi arăta merite pe care nu le am, fiind doar un modest lucrător în via Domnului ci doar pentru ca fraţii cititori şi opinia publică cinstită să vadă lupta ce se duce pentru nimicirea acestei Mişcări vii şi pentru înmormântarea ei în nişte tipare reci: statutele... Sunt dureros de surprins totuşi de nedreptele atacuri care se nă­pustesc asupra mea, din partea acelora care se pretind mai-marii credinţei. Sunt numit eretic, trifist, baptist etc.

...Dar «fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu» (Ps. 73, 28). Şi, cât ne va ajuta Dumnezeu, vom continua...”

Cu toate acestea, foaia continuă să apară, păzită de puterea lui Dumnezeu. Eu, din armată, urmăream cu inima arzând de bucurie fiecare izbândă şi sânge­rând de durere, fiecare veste rea...

De acolo ţineam strâns legătura cu părintele, care îmi scria aproape săptă­mânal, uneori trimiţându-mi anumite subiecte pe care să le versific, pentru lu­crările sale, cum au fost cele cu „crucile Oastei” şi alte multe poezii care au apă­rut atunci prin „Iisus Biruitorul” sau prin calendare.

În Oradea, urmăream toată lucrarea Oastei şi participam la ea după puterile şi libertatea pe care le aveam... Vizitam, mai ales, două familii. Pe cea a fratelui Maliţa, care continua să fie un mare binefăcător pentru mine şi pentru mulţi fraţi care treceau prin mari strâmtorări. Şi pe cea a fratelui Eftimiu Florea, un suflet mai nou venit în Oaste, dar care s-a predat cu totul Domnului şi-I deve­nise un înflăcărat luptător, întrecând pe mulţi dinaintea lui.

În casa acestui militar modest şi suferind, cu soţie şi şase copii, am fost găzduit atunci şi hrănit de multe ori cu o dragoste de adevărat om al lui Dumne­zeu. Pe vremea aceea lipsurile erau mai multe, dar şi dragostea Domnului în inimi era mai mare.

Fratele Eftimiu Florea era din jud. Alba, de prin părţile Zlatnei, o regiune săracă, cu sate de mineri şi lemnari. Dintr-un sat de pe acolo meteş a adus el într-o vară pe un tinerel cu opinci şi cioareci şi suman, ca să înveţe liceul la Oradea. Îl găsise pe la una din adunările Oastei şi, părându-i-se a fi ceva de acest tinerel, l-a luat cu el, ca să-l ajute. Părinţii băiatului n-aveau nici dorinţa şi nici puterea de a-l face altceva decât un biet cioban sau un miner.

Acolo l-am cunoscut, în familia numeroasă şi înghesuită, printre copiii fratelui Eftimiu Florea, pe acest tinerel venit de la munte să înveţe carte la oraş.

316

Locuia la ei şi făcea liceul în particular. Tinerelul acesta silitor, care sărea câte două clase pe an, era Silviu Hărăguş.

Pe atunci era atât de sfios, de respectuos şi de plin de bun simţ, ca un ade­vărat ţărănel credincios.

Pe atunci...

Dar să ne întoarcem la Sibiu...

Chiria cea mare care trebuia plătită pentru încăperile ocupate în strada Tur­nului, 33, nu mai putea fi suportată. Trebui deci o altă mutare. Se căută şi, în sfârşit, se găsi o casă liberă pe Aleea Filozofilor, 18. Şi totul fu cărat acolo. No­ua locuinţă era o casă familială obişnuită, a unui neamţ. Era construită după obiceiul nemţilor din Sibiu: cu un subsol, cu un parter şi cu un mic etaj.

În subsol fu înghesuită librăria (depozitul de cărţi) cu administraţia şi cu compactoria. La parter era o cameră mare în care fu aşezată redacţia şi bucătă­ria. Iar la etaj, un mic hol şi două cămăruţe. În hol îşi aşeză Titus patul său. În prima cămăruţă, cu fereastra spre soare, fu aşezat patul Părintelui. Iar în a doua cămăruţă, spre nord, alte două paturi, din care unul pentru fratele Marini...

O scară interioară cu optsprezece trepte ducea de jos, din redacţie, până sus la dormitorul părintelui.

Casa era aşezată într-o curte largă şi încăpătoare...

În casa asta, în sala redacţiei, apoi în curte, avu loc adunarea de la Rusaliile anului 1937, când fraţii veniţi din toată ţara participară la ultimele Rusalii din viaţa pământească a Părintelui Iosif. «Ecoul» publică, printre altele, încă în primul său număr, acest mişcător eveniment.

Desprindem pe scurt un moment din acest praznic...

„...Sunt prezenţi fraţi delegaţi din peste 70 comune din 21 de judeţe.

Pomenim printre cei prezenţi pe fraţii Latiş Gheorghe, Viorel Bujoreanu, Silviu Barbă din Bucovina, Ion Moraru din Tr. Mare, Petru Popa din Hunedoa­ra, I. V. Lazăr din Făgăraş, Şerdean din Alba Iulia, Preda Lavrinte din Buzău, Ioan Pârvu din Arad, Adam Borza din Vinerea, Leon Andronic din Bacău...

La glasul fr. Leon, adunarea din sală era numai plânset. Spusele şi chema­rea lui către Părintele Iosif care, zăcând pe pat, era despărţit numai de câteva trepte de copilaşii săi, au zguduit pe toţi.

Purtat pe braţe de către doi fraţi, Părintele Iosif a fost coborât în mijlocul fraţilor. Au urmat apoi clipele cele mai de neuitat... Vorbirea Părintelui Iosif:

Fraţilor, spuse Păr. Iosif cu glasul stins şi tremurat, m-a chemat aici fr. Le­on în numele vostru şi al fraţilor din întreaga ţară. Şi iată, v-am ascultat. Dar nu m-a adus aici numai chemarea aceasta, ci am venit să mă vadă toţi şi să se convingă încă o dată toţi că nu aceste oase goale au făcut Oastea Domnului (aici Părintele Iosif îşi întinde spre arătare, două mânuţe goale, ca două surcele; toată adunarea plânge cu hohot), ci Oastea Domnului a făcut-o Domnul, prin revărsarea Duhului Sfânt. Eu am fost numai un vas umil şi slab de care Domnul

317

S-a folosit în sfânta Sa lucrare. Iar dacă Oastea este Lucrarea lui Dumne­zeu, ea va trăi.

Fraţilor, mă vedeţi atât de slab şi plângeţi. Dar nu plângeţi! Oastea Domnu­lui nu trăieşte şi nu moare cu omul. Ci ea trăieşte şi biruie cu Domnul. Eu voi muri, dar Oastea va trăi şi va birui, pentru că ea este a Domnului Iisus Biruitorul.

Fraţilor, poate ziua plecării mele nu este departe. Dar în faţa plecării eu stau complet liniştit. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat să-mi împlinesc, după putinţele omeneşti, însărcinarea ce mi-a dat-o în Oastea Lui. Mulţu­mesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat să «ţin Cuvântul Vieţii» (Filip. 2, 16), Cu­vântul Adevărului. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat să suflu din trâm­biţă de câte ori s-a apropiat vreo primejdie de Mişcarea Oastei. De la înce­put am arătat primejdia cea mai mare ce poate veni asupra Oastei: «litera legii», pentru că de la început Oastea a fost mereu pândită de această pri­mejdie. De aceea eu v-am vestit mereu la Oaste pe Iisus cel Răstignit şi lu­crarea Duhului Sfânt. Eu mulţumesc lui Dumnezeu că şi acum, pe urmă, mi-a ajutat să arăt lămurit prin foaia „Iisus Biruitorul” primejdia ce a venit asupra Oastei Domnului.

Fraţilor, eu nu sunt şi n-am fost niciodată contra Bisericii. Şi n-am greşit cu nimic contra învăţăturilor şi dogmelor Bisericii. Eu am luptat ca să avem Biserica cea vie, cea luptătoare, cea biruitoare, cea curată şi fără pată. Să avem Biserica primilor creştini. Eu sunt numai contra statutelor făcute prin o neînţelegere care ucide voluntariatul şi fiinţa Oastei şi stinge marea înviorare duhovnicească ce s-a pornit în ţara noastră.

Nu sunt şi n-am fost nici contra unei înţelegeri. Să se revină la Oastea cea dintâi, să se pună la punct toate chestiunile care privesc bunul mers al Mişcării şi atunci liniştea Oastei poate veni.

Fraţilor, ştiu că sunteţi întristaţi pentru oprirea foii „Iisus Biruitorul”. Ne doare pe toţi ruperea acestui telefon sufletesc, dar să ne resemnăm la voia Dom­nului. Noi am făcut intervenţie la Bucureşti, dar pe tot locul am aflat uşile încuia­te. Domnul parcă spune: «Aşteptaţi intervenţia Mea, lăsaţi-Mă să lucrez Eu». Să ne rugăm neîncetat ca Domnul să ne-o redea când şi cum va voi El. Să facem ru­găciuni speciale, zile de rugăciuni, pentru draga noastră foaie „Iisus Biruitorul”.

Fraţilor, acesta este examenul cel mare al Oastei. Domnul să ne ajute pe toţi să-l trecem cu bine şi pe acesta.

Fraţii mei iubiţi, mă simt foarte slăbit şi istovit. Stau la hotar între a mai rămâne sau a pleca...

Vă mulţumesc din tot sufletul meu pentru dragostea care v-a strâns din toate părţile ţării aici, lângă patul meu de suferinţă. Domnul Iisus să ne ajute la toţi să ne putem câştiga mântuirea scump-sufletului nostru, pentru ca să ne întâlnim pe urmă cu toţii în Ierusalimul cel ceresc, unde să trăim şi să ne bucu­răm cu Domnul în vecii vecilor. Amin.

Gornistul nostru scump, istovit, este dus iarăşi la patul lui de suferinţă, însoţit de plânsul fraţilor şi de glasul îngeresc al surorii Maria Dan din Mada, care cânta:

318

Pasăre măiastră, scumpă păsărea,

Bucură-te, soro, nu mai suspina.

Căci ziua şi noaptea, tot cântând mereu,

Ai trezit pe alţii pentru Dumnezeu...

Adunarea freamătă de plânset.

Vorbeşte mişcător fr. Stancu Petru din Sâmbăteni, jud. Arad, urmând apoi glasul dulce, din versetele Evangheliei, al fr. Severin din Avrig, Sibiu.

Avântat şi minunat zvâcneşte inima şi graiul fratelui Moraru din Saroş, Tr. mare, urmând la cuvânt fr. Iulius Igna şi fr. Ioan Buzaş din Codreni, Jacul, doi dintre scumpii veterani ai Oastei.

Se ia legământul fr. Hurban Ioan din Turda, al surorilor Alexandra Opriş şi Maria Băcilă, Sibiu.

Prin legământul acesta desfăşurat în lacrimi, a luat sfârşit adunarea zilei întâi a Pogorârii Duhului Sfânt. Au vorbit 20 de fraţi, după fiecare vorbire înălţându-se Domnului o cântare acompaniată de fanfară. Până noaptea târziu, fraţii îşi continuă bucuriile prin cântările fanfarei şi prin minunatele cântări noucreate de «furtună».

Ziua a II-a, luni dimineaţă. Fraţii ostaşi iau parte la Sf. Liturghie, oficiată în biserica din str. Lungă. De acolo, încolonaţi, cu fanfara în frunte, s-au în­dreptat spre locul de adunare.

Începe adunarea zilei a II-a de bucurii...

La sfârşitul adunării, se citeşte hotărârea frăţească a adunării:

1. Ostaşii Domnului Iisus Biruitorul rămân credincioşi Bisericii şi Oastei de la început până la sfârşit.

2. Dorinţa lor vie este de a se elibera foaia „Iisus Biruitorul”.

3. Dragostea îi face să urmeze pe Părintele Iosif şi nimeni nu-i poate des­părţi de el. Îi datorăm prea multă recunoştinţă pentru binele mare ce ni l-a făcut.

În genunchi se termină, printr-o rugăciune, a doua adunare plină de Duh şi de lacrimi.

La fereastra odăii unde Părintele Iosif zăcea pe patul de suferinţă, copilaşii lui îşi depun ultimul prinos al inimii lor calde, pline de iubire, recunoştinţă şi hotărâre:

Ţelul nostru şi tot dorul E „Iisus Biruitorul”.

Înainte cu IISUS!

Slăvit să fie Domnul!

Un martor”

O altă zi istorică, din istoria Oastei, a fost duminică, 12 septembrie 1937. La adunarea din Scorţeni, Bacău se pusese la cale o mare consfătuire pe ţară, la Sibiu, pentru o ultimă încercare de înţelegere şi de pace cu mitropolitul. De data asta, din partea întregii Frăţietăţi, prin delegaţi ai Oastei din întreaga ţară. Această consfătuire era pusă la cale mai ales de preoţii şi cărturarii Oastei, dintre

319

care preotul Muntmarg şi fratele Oprişan erau cei mai dintâi. (Ei aveau un plan, dar Dumnezeu a lucrat altfel).

Domnul a vrut ca foaia «Ecoul» să nu poată fi oprită până când va avea loc şi această încercare de pace şi de înţelegere, în care Părintele Iosif şi toţi fraţii puneam multe speranţe. Oricum ne ziceam noi toţi când o adunare pe ţară se înfăţişează cu o cerere, nu se poate să fie nesocotită chiar atât de uşor ca şi cum ar fi un singur om.

Iată, pe scurt, cum s-au petrecut lucrurile:

În ultimul număr care îi mai era dat să apară, «Ecoul» publică o largă dare de seamă, din care desprindem:

„O ZI ISTORICĂ ÎN ISTORIA OASTEI... 12 SEPT. 1937

Câteva sute din cei mai buni luptători ostaşi s-au strâns la Sibiu într-un mare sfat al Oastei. Cum a decurs acest sfat al Oastei

Precum se ştie, în adunarea Oastei de la Scorţeni, Bacău s-a hotărât o nouă încercare pentru refacerea unităţii Oastei, prin o înţelegere binecuvântată.

În acest scop părintele Munteanu-Muntmarg din Scorţeni, în înţelegere cu Si­biul, a trimis la peste o sută dintre cei mai buni luptători ai Oastei o invitare pentru un sfat restrâns al Oastei în care să se chibzuiască asupra chestiunilor de la Oaste.

La această chemare s-au strâns aici, la Sibiu, o mulţime din cei mai buni luptători ai Oastei. Au venit nu o sută, ci câteva sute de fraţi, ca o nouă multgrăitoare mărturie despre puterea acestei Mişcări.

În vederea unei sfătuiri introducătoare, părinţii Munteanu de la Scorţeni, Bogoride de la Lăloaia şi Vladimir din Basarabia sosesc încă de vineri seara.

Întâlnirea părinţilor cu Părintele Iosif este plină de duioşie şi de lacrimi. O bucurie a zilei este şi faptul că Păr. Iosif este mai bine; s-a ridicat din patul sufe­rinţei, putând să ia parte la consfătuire.

Părinţii discută despre cele ce se vor urma. E o notă de vioiciune, dar şi de îngândurare. Pe toţi îi frământă gândul şi grija de ce rezultat va avea acest sfat.

Cele două visuri

Părintele Munteanu, cu o notă de vioiciune, spune că a avut un vis de care nu se prea bucură. Visase că Părintele Iosif, îmbrăcat într-o haină lungă îşi pri­mea fraţii care curgeau din toate părţile. Dar Părintele Iosif suspina, zicând:

Vin mereu fraţii, vin, vin, vin

şi pe mine mă lasă tot în chin.

La rându-i, Păr. Iosif spune că şi el a avut tot un aşa fel de vis. Visase că murise pe patul de suferinţă. Iar în clipa aceea soseşte o delegaţie de preoţi şi cărturari de sus, de la Mitropolie, aducând cu ei un sac mare şi gol, pe care era scris cu litere negre şi mari: Statutele şi Regulamentele. Delegaţia desface sacul, ridică cadavrul de pe pat şi-l sloboade în sac, în vreme ce unul dintre ei

320

strigă voios: Pace şi bucurie pe toate fronturile; în sfârşit, a intrat şi Părintele Iosif în statutele şi regulamentele Oastei! După asta, corpul a fost scos din sac şi pus iar pe pat.

Ne amuză puţin aceste visuri, dar oarecum simţim că ne pun şi pe gânduri, căci de multe ori Domnul vorbeşte şi prin visuri.

Seara ţinem o consfătuire restrânsă, în care discutăm frământările Oastei şi stabilim programul pentru a doua zi. Părinţii sosiţi îşi vor cere pentru mâine au­dienţă la Î. P. S. Mitropolitul Nicolae.

Începând de vineri seara, au început să curgă mereu fraţi de pretutindeni. Fiecare tren ne aduce fraţi noi şi bucurii noi.

O mare bucurie: a sosit şi fr. Tudusciuc, învăţătorul, pe care cei mai mulţi acum îl văd pentru prima dată. Soseşte fr. avocat Maliţa de la Oradea, fr. Romanenco din Basarabia şi alţii.

De la Sighişoara sosesc, iarăşi, fraţi într-un grup de peste 40, cu un vagon special.

Soseşte şi păr. Viorel Bujoreanu din Bucovina, păr. Damian Malcoci din Saba, jud. Cetatea Albă, păr. Gâlea din Bârlad, jud. Tutova.

O nouă bucurie: soseşte şi fr. Traian Dorz de la Oradea cu fr. plut. major Florea. Apoi fr. Ilie Popovici din Picleu şi «nebunul» pentru Hristos isaia Pele.

Pe rând sosesc luptătorii de pe toate meleagurile ţării: Silvestru Barbă din Bosance, jud. Suceava; Gh. Glogas din Horodnic, Rădăuţi.

Din jud. Hunedoara: Adam Borza din Vinerea; Ioan Diniş din Gurasada şi Viorel Cătăniciu din Romoşel.

Din Banat: fr. înv. Pavel Rîmneanţu din Bercuţa, Timiş; Bihoi Nicolae, Ezeriş, jud. Caraş; Traian Ciurescu din Belinţ; Ioan Stoica din Cireşu; mult preţuitul frate Victor Ungur din Lugoj şi fr. Trandafir Munteanu din Lugoj etc.

Din jud. Arad: fr. Petru Stancu din Sâmbăteni; Simion Achim din Arad.

Din Oltenia: Grigore Manţoc şi Florea Pârvan din Vlădila, Romanaţi; fr. Guiciu din Studina şi fratele D. Gălan din Brastovăţ; Ioan Şerbănescu şi Nic. Dumitrescu din Craiova.

Din Teleorman: fr. Florea Călin, Dâmboviţa; fr. Tănase Şerban, Prahova; Costică Duţu din Telega şi Simion Sandu din Ploieşti etc.

Din jud. Someş: fr. Ioan Mureşanu din Chiuieşti; fr. Farcaş Gh. din Turda; fr. Eleuţă din Dumitreşti, Ismail.

Din jud. Buzău: fr. N. Cravcenco şi Preda Lavrinte etc.

Din jud. Ialomiţa: fr. Tănăsescu şi un grup mai mare de fraţi din Călăraşi cu iubita soră Ana Muntean etc., etc.

Din jud. Cluj: fr. N. Urdea şi fr. Simion Gordan din Bologa.

Din jud. Satu Mare: fr. Miron Dănuţ etc., etc.

Fraţii sosiţi au adus şi multe cântări noi. Pe tot timpul adunării a stăpânit îndeosebi noua cântare: «A sunat mobilizarea».

321

Păr. Munteanu-Muntmarg ne-a adus cântarea semnificativă a poeziei fr. Dorz: «Te-am minţit, Iisuse».

Sâmbătă seara, casa şi curtea unde locuieşte Părintele Iosif sunt pline de fraţi sosiţi din toate părţile. Se hotărăşte a se ţine un sfat premergător şi-n seara aceasta şi pentru faptul ca să-şi poată spune cât mai mulţi fraţi cuvântul, după ce mâine nu vor putea încăpea toţi la cuvânt.

Sfatul se deschide având în frunte pe părinţii: Iosif, Vladimir, Munteanu, Bogoride, Damian, Ungur, Bujoreanu. În decurs soseşte şi păr. Gâlea de la Bârlad, având o emoţionantă întâlnire cu Păr. Iosif.

Sfatul se deschide cu cântarea Împărate Ceresc... şi o mişcătoare rugăciune rostită de păr. Bujoreanu.

Cel dintâi vorbeşte părintele Munteanu, care deschide cuvântările cu o mişcătoare vorbire pentru scopul binecuvântatei înţelegeri pentru care ne-am strâns în acest sfat.

Vorbeşte apoi foarte duios şi mişcător fr. înv. Tudusciuc.

Ia apoi cuvântul Păr. Iosif, arătând pe scurt marea răspundere sufletească pe care o avem cu toţii în Oastea Domnului şi, îndeosebi, în această frământare. Toate frământările noastre să le depunem la picioarele Crucii, rugându-ne neîn­cetat să se împlinească în toate voia Domnului.

Rând pe rând au luat apoi cuvântul: fr. Trandafir Munteanu din Lugoj; fr. Ciurescu din Belinţ, Banat; fr. Lemnaru Cravcenco, Buzău; fr. Diţă de la Bucu­reşti; păr. Bogoride de la Lăloaia; fr. Silvestru Barbă din Bosanci, Bucovina; fr. plut. major Const. Pârvu, Bucureşti; păr. Bujoreanu, Cernăuţi; fr. Diniş, Gurasada, Hunedoara; păr. Gâlea din Bârlad; fr. Ionel Tudose, T. Severin; fr. nazireu Eftimie din Corod, Tecuci şi fr. Scânteie din Sibiu.

Fiecare şi-a spus părerea lui referitor la frământările Oastei şi soluţionarea lor.

Duminică dimineaţa, în curtea unde locuieşte Păr. Iosif un popor de fraţi ostaşi şi surori. Toată noaptea au sosit fraţii.

S-a discutat în toate părţile cu aprindere ceea ce ar fi de făcut. Ne strângem din nou la sfat şi stabilim punctele principale care credem noi că ar putea aduce refacerea unităţii Oastei. Rămâne ca aceste puncte să fie precizate şi puse pe hâr­tie de câţiva fraţi aşa ca ele, după biserică, să poată fi prezentate întregului sfat.

Totodată se hotărăşte ca o delegaţie de laici să se prezinte la Î. P. S. Mitro­polit Nicolae cu hotărârile sfatului, apoi plecăm cu toţii la sf. biserică. Avem o mare bucurie. Duhul îndurărilor i-a redat Păr. Iosif, printr-o adevărată minune, atât din sănătatea-i zdruncinată, încât ne poate însoţi la biserică, urcat într-un automobil.

În catedrală, predica zilei o spune păr. Muntean, vorbind îndeosebi despre sectari şi puterea Bisericii Ortodoxe.

De la biserică, fraţii se întorc încolonaţi, cântând. Potrivit înţelesului de dimineaţă, îndată după sosirea de la biserică, ne strângem într-o adunare de sfat. Acum sunt de faţă toţi fraţii împreună cu toţi preoţii.

322

Vorbirea Părintelui Iosif

Se cântă «Împărate Ceresc», apoi Părintele Iosif rosteşte următoarea cuvântare:

Fraţilor! O mare bucurie avem în ziua de azi! Ne vedem strânşi în Numele Domnului atâţia fraţi din toate părţile ţării. Dar, pe lângă bucurie, avem şi o mare datorie şi o grea răspundere. Căci, fraţii mei, sfatul acesta, adunarea aceasta nu este un sfat ca oricare alt sfat şi nici o adunare ca orice altă aduna­re. Oastea Domnului este Lucrarea Domnului, iar noi trebuie să ne apropiem cu frică şi cutremur, când e vorba să ne amestecăm cu nepriceperea noastră în mersul acestei Mişcări. Noi suntem nişte copii nepricepuţi ai Domnului şi tre­buie să tremurăm de frică, atunci când e vorba să ne amestecăm cu sfatul nos­tru în Lucrarea Lui, în planurile Lui, în voia Lui.

O, iubiţii mei, mare este răspunderea noastră, a tuturora, faţă de Lucra­rea Oastei, ca să nu o smintim cu nepriceperea noastră. Iar dacă răspunderea aceasta o aveţi cu toţii, apoi să mă credeţi că pe mine mă apasă de o mie de ori mai mult această răspundere! Stăpânit de această răspundere, astă-noapte, eu n-am dormit decât două ceasuri şi tot gândul meu stăruie clipă de clipă la cu­vintele Scripturii: «Arată-mi, Doamne, ce să fac... nu mă lăsa, Doamne, să fac nimic din ceea ce nu este voia Ta».

Fraţilor, suntem la o grea răspântie cu Oastea. Iar această răspântie, au făcut-o în special statutele ce s-au făcut pentru Oaste. Mi-am spus cuvântul pe larg asupra acestor statute, arătând cum ele sting tocmai ceea ce este fiinţa, viaţa şi biruinţa acestei Mişcări: voluntariatul ei, duhul ei, spiritualitatea ei.

Amintesc o singură pildă. La Congresul de la Rusalii, în sala Thalia, s-a ales primul comitet central al Oastei. Acest comitet suprem este ceea ce s-ar numi statul major, comandamentul suprem al Oastei.

Ei bine, luaţi lista celor 30 de membri şi veţi afla că cel puţin 34 din aceşti «ofiţeri de stat major ai Oastei» n-au nimic cu regulile şi rânduielile Oastei. Unii fac politică militantă, alţii au scăderi văzute, care izbesc regulile Oastei. Ori, iubiţii mei, dacă ofiţerii din statul major al Oastei nu sunt ostaşi, apoi atunci ce să aşteptăm de la soldaţii cei de rând de pe fronturile Oastei? Şi, iată astfel, prima alegere după statute a arătat cum vine amestecătura şi stin­gerea voluntariatului.

Astfel stând lucrurile, la o răspântie atât de grea, noi ce am putea face decât să ne aplecăm genunchii şi să ne rugăm fierbinte ca Domnul să ne arate El ce este de făcut... ca El să fie azi şi totdeauna în gândul nostru, în inima noastră, în cuvintele noastre, în sfaturile şi în hotărârile noastre. Noi trebuie să ne rugăm şi să avem credinţă şi încredere sfântă că Domnul Iisus Se află azi prezent în mijlocul nostru. El ne va arăta ce este de făcut.

Adunarea îngenunchează şi Părintele Iosif rosteşte următoarea

Rugăciune

Doamne Iisuse, Preadulcele meu Mântuitor, Îţi mulţumim că ne-ai învrednicit să ne strângem din nou în dragostea Ta, Îţi mulţumim că pe noi, aceşti pierduţi şi

323

păcătoşi, ne-ai strâns de prin văile pierzării şi ne-ai adus la picioarele Crucii. Avem o singură dorinţă: să ne ţii până la sfârşit lângă Crucea şi Jertfa Ta.

Doamne Iisuse, Te rugăm îndeosebi pentru ceasul acesta şi ziua aceasta, să vii şi să fii aici în mijlocul nostru. Să simţim cu toţii prezenţa Ta cea sfântă şi călăuzitoare. Să Te simţim cu toţii în gândul nostru, în inimile noastre, în vorbele noastre, în sfaturile şi în hotărârile noastre. Te rugăm fierbinte, Doam­ne Iisuse, să se facă întru totul voia Ta cea sfântă. Te rugăm cu lacrimi, Doam­ne Iisuse, să nu se împlinească nimic din ceea ce este voia şi sfatul omenesc, ci în totul să se împlinească deplin numai voia Ta şi planurile care le ai Tu cu această Mişcare şi cu noi, nevrednicii robii Tăi, pe care ne-ai folosit în Lucra­rea Ta. Amin.

Părintele Iosif spune apoi că s-a făcut ceea ce s-a hotărât în sfatul de dimi­neaţă: «S-au precizat în scris punctele pe lângă care înţelegem noi restabilirea unităţii Oastei. Era şi de lipsă această precizare, că noi trebuie să ştim lămurit ce vrem şi pentru ce luptăm. Strânşi aici cu atâtea cheltuieli, acum e prilejul să precizăm toate lucrurile care ar ajunge la rezultatul mult dorit. Acum ascultaţi cu atenţiune citirea celor scrise (moţiunea) pentru ca la sfârşit să vă puteţi spune cuvântul dacă primiţi aceste puncte; dacă sunt bune sau mai trebuie schimbate, întregite etc. Fiecare îşi poate spune cuvântul».

Se citeşte apoi cu glas tare Moţiunea de mai jos:

Moţiunea care s-a luat în primul sfat general al Oastei Domnului, ţinut în Sibiu la 12 Sept. 1937:

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne!

Adunându-ne la Sibiu, astăzi, duminică 12 sept., a. c., fraţi de pe toate meleagurile ţării, ne-am rugat Domnului ca să ne deschidă calea spre viaţa cea dintâi a Oastei Domnului.

În ziua aceasta, mărturisind credinţa noastră, repetăm ceea ce toată viaţa am spus-o: că ostăşia Domnului o trăim şi vrem să o trăim sub binecuvântarea Bisericii noastre strămoşeşti.

Oastea Domnului s-a născut prin munca şi truda Părintelui Iosif Trifa, în Biserică; şi noi vrem să rămânem aşa cum am fost chemaţi, după cum zice şi Apostolul Pavel. Biserica are dreptul să se îngrijească de sufletele credincio­şilor ei, şi noi ne socotim fii credincioşi ai Bisericii. Pentru că am fost însă chemaţi la o viaţă de luptă duhovnicească împotriva păcatului, înrolându-ne de bunăvoie în Mişcarea Oastei Domnului, credem că viitorul acestei Mişcări de­pinde de voluntariatul ei.

Rugămintea noastră sinceră şi dorinţa caldă este ca să se asigure volunta­riatul Oastei Domnului. Fără voluntariat, Oastea Domnului nu poate trăi.

324

Oastea Domnului are anumite cerinţe pentru cei care se înrolează sub steagu­rile ei. Numai acei care vor şi care pot trăi în această viaţă duhovnicească se pot numi înrolaţi în această Mişcare.

Oastea Domnului s-a născut, a crescut, a trăit, a luptat, a biruit şi biruie prin ceea ce se cheamă voluntariatul Mişcării. Acest voluntariat, prin care a lucrat revărsarea Duhului, a fost şi este fiinţa şi biruinţa acestei oştiri de vo­luntari. Ori statutele, care s-au făcut pentru această Oştire sfântă nimicesc şi sting tocmai acest voluntariat.

De aceea, cu supunere şi devotament, rugăm pe Î. P. S. Mitropolit Nicolae, sprijinitorul şi păstorul nostru, ca să intervină pentru anularea statutelor fă­cute acestei Mişcări.

Oastea Domnului are un statut: este legea Bisericii noastre strămoşeşti. Noi vrem să trăim sub această lege, sub orânduirile canonice ale Bisericii. A crea un nou statut, numai pentru noi, înseamnă că ne vom deosebi, prin aceasta, de Bise­rică. Ori noi vrem să fim strânşi, pentru toată viaţa noastră, de Biserică.

Nu credem potrivit ca, în fruntea noastră să fie socotiţi, de drept, condu­cători, decât aceia care, fie preoţi, fie laici, trăiesc viaţa ostăşiei Domnului.

Prin aceasta, nu vrem să excludem păstorirea noastră de către preoţi. Preotul este păstorul sufletesc al nostru ca şi al tuturor celorlalţi credincioşi din parohie. Dar conducător al Oastei Domnului, ca mişcare religioasă, cre­dem că este numai acela care se conformează vieţii duhovniceşti de la Oaste.

Oastea Domnului este un copil al Bisericii. S-a născut şi trăieşte sub aripa Bisericii. Oastea Domnului nu e ceva mai mult decât ortodoxia, ci e o familie restrânsă, o comuniune de frăţietate evanghelică, cu gândul precis de a trăi mai intens învăţăturile Bibliei şi ale Bisericii.

Ne trudim doar să ieşim din comunul vieţii, să creştem în Domnul, pentru mântuirea sufletelor noastre. Oastea Domnului nu are nici o pretenţiune dog­matică sau canonică. N-avem nimic de adăugat canoanelor. Oastea nici nu a vrut şi nici nu vrea să facă reguli peste sau în contra Bisericii. Dar Oastea Domnului vrea să trăiască, cu toată fiinţa, regulile existente ale Bisericii.

Cum credem noi că se poate asigura voluntariatul Oastei?

Canonic şi dogmatic, Oastea să nu aibe alte învăţături decât cele ale Bise­ricii. Dar conducerea administrativă să fie de sine stătătoare. Să se creeze pentru aceasta un statut-tip juridic care să nu se ocupe de mişcarea spirituală a Oastei; să nu facă haină Duhului, ci să reglementeze juridiceşte Oastea. Ca persoană juridică, Oastea Domnului va putea poseda proprietăţi. În felul acesta credem că se poate rezolva şi chestiunea cu tipografia Oastei. Părintele Iosif Trifa declară că donează tipografia ce o are Oastei Domnului, constituită juridic, iar noi am socotit că, pentru marele sacrificiu ce l-a făcut cu această tipografie, vânzându-şi averea pentru a o cumpăra, să i se dea dreptul de a o administra singur până trăieşte.

Statutul acesta juridic va prevedea şi un sfat de conducere, compus din cei mai activi ostaşi din ţară. În fruntea acestui sfat să fie trecut, prin actul constitutiv,

325

scaunul de onoare Î. P. S. Sale Mitropolitului Nicolae, ca unuia care a ajutat şi binecuvântat Oastea Domnului (în stilizarea corectă; preşedinţia acestui sfat o are Î. P. S. Sa Mitropolitul Nicolae).

În felul acesta se va lega Oastea Domnului şi mai strâns de Biserică. Iar până trăieşte Părintele Iosif, să i se menţină conducerea efectivă a Oastei Domnului, ca unuia care are meritul înfiinţării ei. În felul acesta, Oastea e a Bisericii, dar scu­tită de oficializare. Pe ţară vor fi conducători ai Oastei aceia care vor lucra cu mai multă râvnă pentru Oaste şi vor trăi cu mai multă pasiune Evanghelia.

În privinţa scrisului, Părintele Trifa declară că va supune cenzurii perso­nale a Î. P. S. Sale Mitropolitul Nicolae tot ceea ce va scrie, pentru ca astfel să se facă controlul învăţăturilor de la Oaste. Dar fără amestecul intermediarilor.

În momentul în care conflictul este astfel aplanat şi clarificat în faţa cre­dincioşilor din Mişcarea Oastei Domnului şi se dă Părintelui Trifa posibilita­tea înfiinţării unui alt organ de presă, nou, pus, ca şi tipografia, în serviciul, sub conducerea şi administrarea Oastei Domnului, constituită juridic sub pa­tronajul şi auspiciile Arhiepiscopiei din Sibiu părintele Trifa declară că este gata să renunţe la apariţia foii „Iisus Biruitorul”, cu condiţia ca, pentru buna înţelegere a lucrurilor, să se creeze o foaie nouă ca organ oficial al Oastei Domnului. Redactarea acestei foi să fie încredinţată, cu depline puteri de lucru, Părintelui Iosif Trifa, având şi aici controlul dogmatic şi spiritual al Î. P. S. Sale Mitropolitul Nicolae al Ardealului. Noi nu putem pretinde Părintelui Trifa să se reîntoarcă la gazeta în care a fost grav lovit, după cum nici nu îndrăznim a cere ca «Lumina Satelor» să se transforme în gazeta „Iisus Biruitorul”.

Pentru administrarea foii şi a tipografiei, Părintele Iosif Trifa se obligă pentru a prezenta anual la Rusalii sfatului celui mare al Oastei, o dare de seamă pe care o va avea de aprobat sau de dezaprobat.

Pentru a putea rezolva cele de mai sus, gândurile noastre se îndreaptă că­tre Î. P. S. Voastră, cu rugămintea de a interveni şi a înlesni la Sf. Sinod să se ridice pedeapsa caterisirii aplicată Părintelui Iosif. În felul acesta îşi va putea relua postul de slujitor al altarului Sf. noastre Biserici.

Ai Înalt Prea Sfinţiei Voastre supuşi fii duhovniceşti Sibiu, la 12 sept. 1937

Urmează, în original, semnăturile tuturor celor prezenţi.

Părintele Iosif întreabă apoi dacă adunarea primeşte această Moţiune aşa cum s-a citit sau mai schimbă sau mai întregeşte ceva în ea.

Adunarea răspunde cu unanimitatea aplaudatoare a tuturor celor prezenţi, fără nici un glas contrar, că primeşte această Moţiune aşa cum s-a citit. Nimeni n-a avut nimic de obiecţionat.

Se alege apoi o delegaţie de 15 laici care să prezinte această Moţiune Î. P. S. Sale Mitropolitului Nicolae, mergând cu ea în audienţă. Se aleg următorii delegaţi: avoc. Pavel Maliţa, Victor Ungur, Leon Andronic, Silvestru Barbă, D.

326

Romanenco, Simion Achim, Ioan Tudusciuc, Ioan Marini, Pârvu Constantin,

Diţă Ioan, Ilie Marini, Petre Stancu, Ioan Diniş, Gr. Manţoc, Adam Borza.

Solicitând audienţa la Î. P. S. Sa, ni s-a trimis răspuns că se pot primi în audienţă numai 5 delegaţi la orele 5 d. m.

După-masă, adunarea se deschide cu «Împărate Ceresc». Încep apoi vor­birile, după fiecare vorbire cântă, pe rând, corul Oastei de la Bucureşti şi fanfara Oastei de la Săsciori.

Părintele Munteanu deschide adunarea printr-un cuvânt scurt şi cald. Păr. Vladimir şi păr. Bogoride rostesc două duioase cuvântări, după care a urmat fr. I. Tudusciuc, apoi

A doua vorbire a Părintelui Iosif

Iubiţi părinţi şi scumpi fraţi! a spus el în duminica de azi a fost la rând evanghelia care ne-a amintit de şarpele ridicat de Moise în pustie pentru ca toţi cei muşcaţi de şerpi să se uite la acest semn şi să «nu moară» (IV Moise 21, 9). Aceasta a fost o icoană ce închipuia şi vestea Crucea şi Jertfa lui Iisus cel Răs­tignit.

Eu m-am gândit astăzi, în biserică, cât de mult se potriveşte această evan­ghelie şi pentru Oastea Domnului. După războiul cel mare, o înfricoşată pustie duhovnicească se făcuse în ţara noastră.

Şerpii păcatelor şi ai fărădelegilor se înmulţiseră grozav, era plină ţara de moarte sufletească. Şi, atunci, Domnul S-a îndurat şi a ridicat în pustia duhov­nicească a acestei ţări semnul cel de viaţă făcător. Prin Oastea Domnului s-au ridicat în ţara aceasta cunoaşterea şi cunoştinţa cea adevărată a lui Iisus cel Răstignit. Slăvit să fie Domnul că s-a ridicat şi în ţara aceasta semnul cel mare şi biruitor: Crucea şi Jertfa lui Iisus cel Răstignit. Căci ţara şi poporul meu nu cunoştea şi nu cunoaşte cu adevărat pe Iisus cel Răstignit...

...Eu mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit şi pe mine să primesc acest semn. Şi mulţumesc lui Dumnezeu că pe mine, un vas umil şi slab, m-a în­vrednicit să strig şi la alţii să se uite la acest semn, să se uite la Iisus cel Răs­tignit, «ca să trăiască şi să nu moară».

Fraţilor, ştie bunul Dumnezeu cât va fi să mai rămân între voi. Eu însă sunt gata să plec oricând, liniştit şi mulţumit că m-a ajutat Domnul să arăt lămurit semnul biruinţei şi al mântuirii noastre, pe Iisus cel Răstignit.

Ca odinioară Moise în pustie, poate voi cădea şi eu în pustia acestor neca­zuri, lupte şi prigoane. Dar voi mergeţi înainte, spre «Canaan», uitându-vă ţintă la Căpetenia desăvârşirii şi biruinţei noastre. Pentru ca să ne întâlnim cu toţii în Ierusalimul cel Ceresc.

Fraţilor, să n-aşteptaţi să vă spun acum prea multe, căci mă vedeţi cât sunt de slăbit. Voi spune numai ceva privitor la frământările din Oastea Domnului. S-a scris mult şi s-a vorbit mult despre aceste frământări. Unii spun că sunt de la dia­volul, alţii, de la Dumnezeu. Eu însă zic că aceste frământări trebuia să vină...

Oastea Domnului, fiind răsadul şi lucrarea Duhului Sfânt, era şi este o Miş­care pronunţat duhovnicească. Dar această spiritualitate a ei s-a ciocnit de la început

327

cu neînţelegerea cea lumească. Din ce a crescut spiritualitatea Oastei, au sporit şi cei neînţelegători. Conflictul de la Oaste este conflictul celor două lumi ce nu se pot înţelege. Iar acest conflict a fost alimentat mereu cu insinuări şi as­muţiri, până ce s-a ajuns la aşa-numitele Statute ale Oastei Domnului.

Prin felul cum sunt făcute aceste statute, ele sting tocmai spiritualitatea acestei Mişcări. V-aş putea dovedi pe larg acest lucru. V-am amintit o pildă la adunarea de la amiază; vă amintesc acum o alta:

În adunarea Oastei de la Dej, părintele protopop de acolo a încercat con­stituirea comitetului judeţean al Oastei, conform statutelor. Ca să-i convingă pe fraţi să intre în statute, spunea că Oastea n-a înfăptuit nimic până acum... «Ne trebuie fonduri, aziluri, întreprinderi etc. Eu cunosc, spunea părintele, protopop, o societate religioasă care a deschis şi un restaurant (o crâşmă) şi îi merge foarte bine.»

Fraţii, când au auzit de aşa ceva, au părăsit adunarea, mâhniţi în sufletul lor.

În altă parte, iar, nişte fraţi cu râvnă au mers într-un sat să facă adunare. Dar acolo, fiind Oastea cu statute, li s-a răspuns: Ne pare rău, dar nu putem ţine adunare pentru că nu este acasă preşedintele.

Şi, iată, aşa, statutele, stingând voluntariatul, apleacă spiritualitatea Miş­cării spre cele lumeşti. Alungă pe «Maria» şi cheamă pe «Marta». Alungă du­hul şi cheamă litera.

«Duhul să nu-l stingeţi!» (I Tes. 5, 19). Să nu-L întristaţi pe Duhul Sfânt! ne sfătuieşte Apostolul Pavel. Eu, iubiţii mei, de la începutul Oastei, am stat de veghe lângă aceste dumnezeieşti porunci. Am privegheat neîncetat să nu se stingă duhul Oastei şi să nu fie stins prin ceea ce se cheamă «litera legii». Şi spuneţi fraţilor de la fronturi că voi sta santinelă neadormită la acest post, ori­ce ar fi să mi se mai întâmple.

Spuneţi fraţilor că îndurarea lui Dumnezeu m-a ridicat din nou de pe patul suferinţei, în semnul că El, poate, mai vrea ceva cu acest vas slab. Spuneţi fra­ţilor că am făcut tot ce este în putinţă şi pentru refacerea unităţii Oastei. Ră­mâne să ne rugăm să se facă mai departe voia Domnului.

Multe aş mai avea să vă spun, fraţilor. Aş putea să mă şi plâng, căci, după 27 de ani de preoţie, uite ce răsplată căpătai: mi se luă haina şi numele de pre­ot. Mă mângâi însă gândindu-mă la plata şi răsplata cea dulce din cer.

Fraţilor, «rugaţi-vă pentru mine ca, ori de câte ori îmi deschid gura sau pun condeiul pe hârtie, să fac cunoscută cu îndrăzneală taina Evangheliei, să vorbesc cu îndrăzneală, aşa cum trebuie să vorbesc» (Efes. 6, 19).

Şi acum să vă întoarceţi, iubiţii mei, cu Domnul Iisus pe la casele voastre şi să-I slujiţi Lui toată viaţa voastră şi cu toată viaţa voastră.

Alte cuvântări au urmat.

Părintele Vasile Gâlea de la Bârlad rosteşte o mişcătoare vorbire.

Fiind orele 5, păr. Munteanu se gată de plecare, pentru a nu întârzia trenul. La plecare ne spune câteva vorbe duioase din care ne dă să înţelegem că chiar da­că el n-a reuşit să facă ceea ce dorea, să nu disperăm, ci să ne rugăm Domnului.

328

Adunarea lăcrimează, iar fr. Andronic din Bucovina îi adresează câteva cu­vinte calde de mulţumire.

Fr. Simion Achim de la Arad vorbeşte, cu daru-i cunoscut de a aprinde adunarea.

Fr. Romanenco din Basarabia spune câteva calde cuvinte.

Părintele Iosif îi adresează câteva cuvinte calde, aninând pe pieptul lui şi al soţiei lui medalia Oastei.

D-l Victor Ungur, subdirector la prefectura din Lugoj, ne-a rostit o caldă cuvântare, spunând cum se coboară, cu ajutorul său, în mijlocul ostaşilor de acolo, îmbărbătându-i la luptă. O pildă înălţătoare pentru cărturarii noştri şi o mare bucurie pentru ostaşi. Domnul să ni-l ţină în mijlocul nostru!

Vorbesc nazireii Oastei: Paraschiv Sârghie şi Eftimie Costică. Costică Duţu din Telega aduce salutul fraţilor de pe Valea Prahovei.

Fratele Miron Dănuţ aduce salutul ostaşilor greco-catolici din jud. Satu Mare şi Maramureş. Iar fr. Gordan Simion din Bologa cluj a adus salutul fra­ţilor greco-catolici din părţile Clujului.

Părintele Iosif le răspunde printr-o duioasă solie de dragoste adresată tutu­ror fraţilor greco-catolici. Toată adunarea lăcrimează.

Au mai vorbit: fr. Florea Călin din Teleorman; fr. plutonier-major Const. Pârvu din Bucureşti; fr. Dumitru Gălan din Brastovăţ, Romanaţi; fr. Mihai Sârbu din Sighişoara; fr. plut.-major Florea Eftimie din Oradea; fr. Nichifor Eleuţă din Dumitreşti, Ismail; fr. I. Mureşan din Chiuieşti, Someş; fr. Simion din Ploieşti; fr. Nicolae Dumitrescu din Craiova; fr. Ilie Marini din Săsciori; fr. Davidescu din Călăraşi; părintele Malcoci din Saba-Târg, Basarabia; păr. Viorel Bujoreanu; fr. Ştefan Şandru din Mediaş, în numele tineretului; fr. Morariu din Saroş, Tr. Mare şi fr. Isaia Pele, misionarul călător din Bihor.

Cuvântul de încheiere al Părintelui Iosif

Şi acum, fraţilor, sosit-a vremea despărţirii. Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru sfintele bucurii de azi. Azi a fost o zi binecuvântată în care am simţit din nou că focul cel ceresc arde cu putere în această Mişcare. Un frate spunea că se întoarce cam întristat, neputând duce un rezultat gata. Fireşte, acest rezultat nu se poate aştepta într-o zi. Noi am pus aluatul în făină. Să ne rugăm acum Domnului să dospească ce va voi El.

Eu însă zic să ne ducem de aici voioşi şi plini de bucurie, pentru că Duhul Sfânt ne-a dovedit din nou că a Lui este această Lucrare şi Focul Lui arde în ea. Iar dacă avem dovada aceasta, a spune că mai suntem întristaţi pentru ce­va, ar însemna să-L întristăm pe Duhul Sfânt.

Fraţilor! Eu vă spun altceva: să vă întristaţi şi să plângeţi când veţi veni aici la Sibiu şi în loc de foc veţi afla gheaţă. Să plângeţi când veţi simţi că în adunările Oastei s-a stins focul şi a rămas cenuşa.

329

Fraţilor, eu vă zic ceva şi mai mult: nici atunci să nu vă întristaţi şi să nu plângeţi, când veţi veni la mormântul meu, dacă veţi simţi că şi pe mormântul meu arde focul cel ceresc.

Noi plecăm de aici cu pacea lui Iisus, pe care nimeni nu o poate tulbura şi lua de la noi.

Slăvit să fie Domnul.”

După-masă, cei cinci fraţi au plecat cu Moţiunea la mitropolitul Bălan, care i-a întâmpinat din vârful scărilor cu cuvântul: „Răzvrătiţilor!”

Dar până la urmă a primit Moţiunea adusă şi le-a promis că o va prezenta în faţa „Comitetului Central al Oastei”, care le va răspunde...

Iar „răspunsul” a fost că, prin «Lumina Satelor» s-au năpustit cele mai fu­ribunde atacuri împotriva foii «Ecoul» şi împotriva directorului său care era numit „răzvrătit” şi era batjocorit în fel şi chip, cum nici cei mai decăzuţi oa­meni nu-şi permit să vorbească...

Cinste acestui om demn şi superior, care a primit să sufere ocările alături de trimisul lui Dumnezeu, pe care îl ajuta dezinteresat, numai din dragoste de adevăr şi de dreptate. În „Răspunsul unui «răzvrătit»”, cu care el încerca să se apere de calomniile lui Secaş din foaia mitropolitului, este atâta superioritate morală şi limpezime, cât n-au avut niciodată toţi „cucernicii adversari ai adevă­rului” cum îi numea el pe acei care „mânuiesc minciuna şi calomnia mai abitir decât agenţii electorali”...

Un alt răspuns era că «Ecoul» fu oprit imediat prin ordin de la Bucureşti.

În 20 sept. 1937 deci a fost suspendat şi «Ecoul». Dl. Octavian Metea, care bănuise că până la urmă mitropolitul va reuşi să-şi atingă şi acest urât scop, fă­cuse din vreme cerere pentru a primi autorizaţie să scoată încă o gazetă: «Alarma». Căci îşi zicea el până când se vor face iarăşi alte demersuri pe la Minister pentru oprirea noii gazete, va mai trece un timp. Iar în acest timp cauza Oastei va avea la îndemână acest alt mijloc de legătură.

Se şi puse la tipografie în lucru primul număr din noua foaia «Alarma». Dar, înainte chiar de a fi expediată la abonaţi, ordinul cenzurii a oprit-o. Poliţia a confiscat toate foile tipărite din «Alarma».

Aşa s-a încheiat viaţa frumoasă a celor două gazete vrednice, «Ecoul» şi «Alarma», şi a încetat ajutorul pe care l-a putut da atunci omului şi Lucrării lui Dumnezeu acel „cirinean” demn şi curajos, dl. Octavian Metea, care a luat asu­pra sa, într-o scurtă, dar însemnată bucată de drum, o mare parte din povara şi ocara Domnului.

Cinste veşnică acestui nume vrednic! În Ziua Marii Răsplătiri, Mântuitorul Însuşi îi va răsplăti şi lui, şi altora tot ce au făcut la timpul lor pentru cauza şi pentru numele Său.

În Evangheliile Patimilor Domnului Iisus apar câteva nume care nu mai sunt pomenite nici înainte, nici după aceea în alte pagini ale Evangheliei... Oameni,

330

printre care: Maria (cu mirul de nard), Simon din Cirena, Iosif din Arimatea, mi­ronosiţele şi alţii, au devenit cunoscuţi şi vor fi pomeniţi veşnic numai pentru ceea ce au făcut atunci pentru Iisus, când Domnul avea cea mai mare nevoie de ei.

Tatăl Însuşi a îngrijit astfel ca Fiul Său Preaiubit să găsească în ceasul celor mai mari lipsuri ajutorul necesar prin aceste suflete smerite şi minunate care, atunci când a fost nevoie de ele, au fost gata să-L ajute pe Domnul cu tot ce au putut. Iar când n-a mai fost nevoie, s-au retras iarăşi în smerenie şi în taină.

Aşa a avut Domnul grijă şi de omul Său şi de Lucrarea Oastei Sale. În toată istoria acestei jertfe s-au repetat minunile acestor apariţii binecuvântate de Simeoni, de Iosifi, de Marii, de Veronice...

DIN NOU «OSTAŞUL DOMNULUI»...

După suspendarea foilor «Ecoul» şi «Alarma» de la Făgăraş, Lucrarea Oastei ajunsese iarăşi la un impas greu. Ce era de făcut?

Domnul i-a îndreptat gândul Părintelui spre foaia «Ostaşul Domnului» din Bucureşti, care încetase a îndeplini rolul său mare o dată cu apariţia foii „Iisus Biruitorul”, la începutul anului 1935.

Autorizaţia de apariţie nu-i fusese anulată şi dreptul de tipărire rămăsese urmaşilor părintelui Vasile văduvei şi copiilor lui.

vom alerga iarăşi la «Ostaşul Domnului» zise Părintele. Frate Marinel, gată-te de drum!

Astfel apăru, după o lună, în 17 octombrie 1937, nr. 1, anul III, din foaia «Ostaşul Domnului», noul curier frăţesc pentru Oastea Domnului...

Pe prima pagină, Părintele Iosif scria ca şi la numărul cu «Istoria unei jertfe»:

„Cu ochii ţintă la Căpetenia luptei noastre: Iisus cel Răstignit”... Redăm câteva fragmente din cele scrise acolo:

„...Acum e anul, se topea părintele Vasile pe patul de suferinţă de la Geoagiu şi Cluj. Şi pe urmă s-a stins ca o făclie ce luminase cu putere în întune­ricul duhovnicesc al acestui neam. Dar jertfa lui nu s-a stins. Ea trăieşte, lumi­nează şi cheamă la luptă pe cei rămaşi după el.

O mărturie despre jertfa părintelui Vasile este şi foaia aceasta. Ea a ieşit într-o vreme de grea cumpănă pentru ostăşia Domnului. Fraţii îşi aduc aminte: ni se dase o grea lovitură; ni se rupsese pentru întâia dată legătura. Minciunile şi hulele curgeau potop. Iar fraţii stăteau nedumeriţi.

Atunci s-a ridicat deodată, pe neaşteptate, ca un dar ceresc făclia aces­tei foi, care a făcut lumină. «Istoria unei jertfe» publicată în această foaie a fost stropită cu lacrimile fraţilor. În fruntea acestei foi, păr. Vasile pusese atunci titlul de mai sus. În dibuiala ce se lăsase peste ostăşia Domnului, păr. Vasile a întors din nou privirile luptătorilor spre Căpetenia şi Ţinta luptei noastre: spre Iisus cel Răstignit. Iar Oştirea a plecat înainte cu Iisus Biruitorul şi a biruit.

331

Acum Oştirea Domnului trăieşte iar o vreme de grea cumpănă. I s-a rupt din nou «telefonul» şi s-a pornit din nou potopul hulelor şi al minciunilor. De aceea ridicăm din nou făclia acestei foi. Şi strigăm din nou ceea ce a strigat şi părintele Vasile în toată scurta lui viaţă: Cu ochii ţintă la Căpetenia desăvârşirii noastre... Cu ochii ţintă la Iisus cel Răstignit... cu ochii ţintă la Jertfa Golgotei...

...Fraţilor! A sosit iar o vreme de grea încercare pentru ostăşia Domnului. A sosit o încercare ce caută să ne întoarcă privirile de la «ţinta» luptei noastre, spre lucruri trecătoare: statute, regulamente, alegeri, fonduri, clădiri de ziduri etc. Deci, fraţilor, mai mult ca oricând: cu ochii ţintă la «Ţinta» luptei noastre, la Iisus cel Răstignit! Cu ochii ţintă la Jertfa Golgotei! Cu ochii ţintă la Cel ce ne poate duce la izbândă şi mântuire! Cu ochii ţintă la Iisus Biruitorul!”

În pagina a doua se publică:

„O scrisoare a părintelui Vladimir”

Dintr-o scrisoare sosită de la dragul nostru părinte Vladimir dăm rândurile de mai jos:

„Am aflat cu cea mai mare scârbă că şi «Ecoul» nostru cel frumos este sus­pendat. Este înlănţuit şi închis ca să tacă.

Dar noi credem în vechea noastră nădejde şi răbdare. Şi credem în biruinţa Domnului.

Cum se simte scumpul nostru comandant? Sf. sa să ştie că noi îi sprijinim mâinile în sus. Noi dispreţuim pe trădători. Noi vom lupta pentru cauza dreptăţii Domnului nu numai până la caterisire şi afurisire, ci până la moarte. Spuneţi Pă­rintelui Iosif că noi luptăm în genunchi.

Părintele Vladimir Popovici

Apoi, o precizare însemnată a Părintelui Iosif, cu titlul:

„O punere la punct!

...Prin foaia «Lumina Satelor», fr. Oprişan iar a început cu polemicile şi scrisorile. Din nişte scrisori ale mele ce i le-am trimis când eram bolnav la Davos în Elveţia, vrea să dovedească cum că eu însumi, Părintele Iosif, am stă­ruit odată pentru statute, dar pe urmă mi-a venit o «scârbă» faţă de ele. Mă bu­cur că această cauză îmi dă prilejul să dau unele amănunte şi mărturisiri.

Când Oastea Domnului luase proporţii, Î. P. S. Sa Mitropolitul Nicolae mi-a spus: Părinte Iosife, de un singur lucru te fac băgător de seamă. Să nu faci reguli speciale pentru Oastea Domnului, ca să nu ni se poată zice că suntem stat în stat, Biserică în Biserică.

M-am ţinut pe linia aceasta, dar, după primul Congres, ni s-a părut nouă (nu însă şi Duhului Sfânt), mie şi fraţilor Oprişan şi Lascarov, că tot ar fi bine să avem nişte statute, ca o carte de recomandare a Oastei. Şi l-am câştigat pen­tru ideea aceasta şi pe Î. P. S. Sa. Fraţii Oprişan şi Lascarov au şi întocmit nişte statute, dar nici Î. P. S. Sale, nici mie, nu ne-au plăcut destul aceste statute. Prea

332

erau seci şi reci pentru o mişcare atât de caldă şi vie. Mi-am luat angajamentul să le prelucrez eu, din nou, frumos, în spirit duhovnicesc.

Pregătit pentru acest lucru, m-am suit în iarna anului 1932 sus, la Păltiniş, anume să pot face bine statutele în liniştea pădurilor de brad. Dar când m-am apucat de facerea statutelor, am început pe neaşteptate să tuşesc, să am febră, şi a treia zi m-am coborât la Sibiu cu sângele în gură. Boala reizbucnise.

Sfătuit de doctori şi îndemnat şi de Î. P. S. Sa, am plecat în Elveţia, luând cu mine şi statutele, să le refac acolo, în liniştea Alpilor. La început mi-a mers acolo bine cu sănătatea. Se mirau şi doctorii ce bine-mi mergea. Dar când m-am apucat să fac statutele, deodată, pe neaşteptate, a reizbucnit boala care m-a făcut un schelet. Atunci numai am început să înţeleg că această sabie de foc îmi venise pentru nesocotita mea încercare de a face reguli pentru lucrarea şi suflarea Duhului Sfânt; de a face haină Duhului Sfânt. Şi de atunci Domnul m-a stors mereu, ca pe o lămâie, până ce am rupt-o definitiv cu gândul şi ne­bunia de a mai face reguli pentru lucrarea şi suflarea Duhului Sfânt.

Pentru mine, chestiunea cu statutele e astfel definitiv rezolvată. Voi fi con­tra statutelor până la mormânt şi voi striga şi de dincolo de mormânt că Oas­tea cea vie nu poate avea reguli omeneşti pentru Lucrarea Duhului Sfânt care «suflă unde vrea» (Ioan 3, 8).”

Într-un alt articol, „Apucături urâte”, se spune, printre altele:

„...«L. Satelor» (recte, stăpânii ei) ţin parcă să lovească Biserica în tot chi­pul, folosind fel de fel de apucături lumeşti, urâte:

1. Mitropolia umblă mereu cu puterea lumească să-i închidă graiul Părintelui Trifa, pentru ca, nemaiputându-se apăra, să-l acuze cum le place. Ori, nici cea mai păgână justiţie nu făcea acest lucru: să-i ia celui acuzat putinţa de a se apăra.

2. Pe dragul nostru părinte Vladimir l-a ameninţat cu caterisirea dacă nu se leapădă de Părintele Iosif. Iar pe părintele Bujoreanu l-a scos de două ori cu poliţia din Sibiu.

3. Mai nou, o altă urâtă apucătură: abonaţii foii «Iisus Biruitorul” se vor fi mirat, desigur, că, în locul foii noastre dragi, au primit «Lumina Satelor», la ca­re nu fuseseră abonaţi niciodată. Adresele abonaţilor noştri, cei de la «Lumina Satelor» le-au câştigat printr-o apucătură hoţească şi anume: s-au dus la gară, unde numărul din urmă a foii „Iisus Biruitorul” stă confiscat şi înmagazinat. De acolo printr-o procedură ce se va cerceta de justiţie au copiat adresele abonaţilor noştri, folosindu-le apoi să trimită cu ele minciunile de la «Lumina Satelor». Dar fraţii şi abonaţii nu s-au lăsat înşelaţi. Au refuzat acest dar nedorit. Un frate din Banat le-a scris pe foaia returnată: De aş trăi o mie de ani tot nu voi uita pe acel care m-a născut la o viaţă nouă.

De încheiere vom spune numai atât: cei care grăiesc în numele Bisericii ar trebui să ştie adevărul că prin Biserică lucrează Duhul Sfânt. Şi ar trebui, prin viaţa şi faptele lor, să dovedească şi ei acest adevăr. Ori apucăturile de care se foloseşte «L. Satelor» numai lucrare a Duhului Sfânt nu se poate spune că este.”

333

Iar apoi, ca un amănunt amar, se arăta o faptă nedemnă a unuia care de ani de zile făcuse mare zgomot despre atitudinea sa „curajoasă” pentru adevărul Oastei, iar acum se dovedeşte a fi un alt „secaş” sau „oprişan”. E vorba despre preotul Munteanu-Muntmarg, care fusese unul dintre cei care la adunarea din Scorţeni pusese la cale consfătuirea din 12 sept. de la Sibiu. Gândul lui s-a do­vedit, cum am spus, o cursă. Dar numai în urmă s-a văzut acest lucru, după ce Domnul le-a zădărnicit planul.

Iată cele scrise sub titlul:

„«Te-am minţit, Iisuse»...

Părintele Muntmarg de la Scorţeni, Bacău, luase iniţiativa unei încercări de aplanare a frământărilor de la Oaste. În vederea acestui scop dorit de toţi, l-am aşteptat cu drag la Sibiu. Dar nu mult timp după sosire, ceva ne spunea, Duhul ne spunea că părintele a venit cu ceva gând ascuns în inimă. Iar când ne-a vestit că ne-a adus o cântare nouă şi ne-a cântat poezia fr. Dorz: «Te-am minţit, Iisuse», pe mine m-a fulgerat îndată la inimă ceva care îmi spunea că această cântare are legătură cu misiunea celui care o cântase. Şi nu m-am înşelat. Pă­rintele Muntmarg L-a minţit pe Domnul şi ne-a minţit pe noi, fiindcă:

1. Toate semnele arată şi mărturisesc că păr. Muntmarg venise la Sibiu anume pregătit să facă ceea ce a făcut.

2. La masa mitropoliei şi-a vândut curajul ce-l avea în articole pentru un blid de linte şi pentru frica şi teama caterisirii.

3. Cu toate că sus, la masă, ne vânduse, n-a avut curajul să spună acest lucru nici Părintelui Iosif, nici fraţilor. N-a raportat nimic fraţilor despre ce a putut re­zolva sus la mitropolie. Şi n-a avut curajul nici să ne spună de ce ne-a trădat.

4. Iar culmea a făcut-o la despărţire, cum scriem mai pe larg în altă parte. Ne-a părăsit în plinul adunării, spunând în auzul tuturor că trebuie să plece la gară, să nu întârzie trenul. Şi a plâns la plecare şi ne-a îmbrăţişat. Dar, când colo, aflat-am că totul fusese neadevăr. În loc de gară, păr. plecase direct la «L. Satelor», unde a stat patru ceasuri, făcând comunicatul ce s-a publicat în «L. Satelor», prin care spune că se leapădă de Păr. Iosif şi de ceilalţi «răzvrătiţi». Venise la Sibiu cu cântarea «Te-am minţit, Iisuse» (trădase cauza Domnului) şi tot cu această cântare s-a întors acasă.

De încheiere, vom spune numai atât: în lucruri de credinţă nu se poate forţa conştiinţa nimănui. Părintelui Muntmarg îi stătea în voie să ne părăsească ori­când. Dar aceasta trebuia să o facă în chip sincer, deschis şi cinstit. Căci altcum, se duce pe gârlă prestigiul preotului. Ce valoare mai poate avea, spre pildă, scri­sul preotului Muntmarg după sfatul din 12 sept. 1937?”

IARĂŞI VONICA...

Nicolae Vonica nu mai luase parte cu fraţii de la oprirea foii „Iisus Biruitorul”, când scrisese cele despre care am spus.

334

Nevastă-sa îl forţa mereu să ceară sfinţirea de preot. Nu mai avea răbdare. Cum lucrurile se complicaseră atât de mult, acum nimeni nu mai putea fi „neutru”. Ca să obţină cineva preoţia, se cerea neapărat să afurisească în public pe „răzvrătitorul” de Trifa.

Lui Vonica nu i se putea uita că el a fost un puternic militant de partea Pă­rintelui Iosif. De aceea i se cerea un preţ şi mai mare... El ştia asta foarte bine. Dar, fiind un caracter slab, a cedat nevestei cicălitoare şi a făcut primele demer­suri la mitropolie, cerând preoţia.

Când i s-a spus preţul, s-a îngrozit. Dar, fiind slab, a cedat. Astfel a trecut şi el la «Lumina Satelor» cu un articol de „pocăinţă” şi umilinţă, ca unul căruia îi „părea nespus de rău că a fost înşelat de „Iisus Biruitorul”, iar acuma se în­toarce „ca un fiu pierdut”...

În vremea asta, eu, abia eliberat din armată, sosisem la Sibiu.

I-am scris atunci lui Vonica, în versuri, o „Scrisoare” pe care, înainte de a i-o trimite, i-am citit-o şi Părintelui Iosif. Iată textul ei:

„Dragă frate Niculiţă, de-acolo din cătănie

eu, la ultima-ţi scrisoare, n-avui vreme a-ţi mai scrie.

Astăzi însă-ntors la luptă, îţi spun, orişicât mă doare, că-mi primeşti, de data asta, poate ultima scrisoare.

Mai ţii minte despărţirea, când mă smulseră străinii, bun rămas când ţi-am spus ţie şi lui fratele Marini, când ţi-am spus că jale multă şi durere mă doboară, că vă-mbrăţişez atuncea poate cea din urmă oară?

Am spus asta, Niculiţă, într-o clipă slabă, poate, de-au putut să se-mplinească cum le presimţisem toate...

Din belşug mi-a fost cu spinii semănată-a mea cărare, din belşug vărsat-am lacrimi, singur, prin dureri amare,

dar oricât mi-au fost de crunte lacrimile şi urgia, mi-au rămas mereu la suflet „calfele” şi „Neemia”.

Oricât îmi era pustia de amară şi sihastră,

m-am rugat adânc de-oriunde pentru biruinţa voastră, s-aveţi voi putere-n luptă şi nădejde şi credinţă şi să rămâneţi statornici pân-la marea biruinţă.

Cât de plină de lumină inima creştea în mine

când primeam din partea voastră veşti de biruinţă pline!

...Dar când, azi, mă-ntorc la luptă să-mi iau sabie şi daltă, te-aflu, „frate” Niculiţă, în „oştirea ceealaltă”, ţi-aflu spada şi mistria părăsite şi-aruncate, iar bătrânul „Neemia” luptând singur pe cetate.

335

Şapte răni primite-n luptă cu durere îl sfâşie

când tu-l laşi să lupte singur şi fugi laş de datorie.

Ţi-ai călcat pe conştiinţă şi pe inima-ţi slăbită şi-ai luat această cale dureroasă şi greşită.

Fapta asta, Niculiţă, orişicui i-ar fi iertată, ţie însă nu se poate să se ierte niciodată.

Tu ştiai prea bine unde-s adevărurile sfinte, dar dreptatea şi iubirea le-ai vândut pe-un blid de linte şi, cum ai făcut-o asta nu convins, ci dus de silă bietul, fostul meu tovarăş, lasă-mă să-ţi plâng de milă.

Orişicare zici că-i cauza care-aici ţi-a fost povaţă, iată, azi, în câmpul luptei, hotărâţi stăm faţă-n faţă.

Şi desigur că stăpânii, cu săgeţi înveninate, te-or sili să tragi în inimi de părinte şi de frate.

Tu vei face-o, Niculiţă, tot mai mult şi tot mai tare, ca să le-mplineşti dorinţa, „să nu ieşi din ascultare”.

Când ţi-or porunci a trage, eu voi fi pe turn, de pază; tu, cu grijă-atunci săgeata otrăvită-n arc ţi-aşază; eu îmi voi desface pieptul, să-mi vezi inima mai bine, inima ce bate încă şi se roagă pentru tine, iar tu trage... fă-ţi stăpânii de plăcere să tresalte o poţi face şi pe asta după toate celelalte.

Când stăpânii îţi vor cere şi, de inima te lasă, poţi să tragi în fiecare dintre cei ce-au stat la masă lângă tine-n vremuri grele, însă binecuvântate, când puteai gusta dulceaţa luptei dezinteresate.

Însă nu-ncerca a trage în bătrânul „Neemie”!

N-ar putea să-ţi ierte Domnul şi prea mult mi-ai cere mie.

Ţi-aş mai scrie, nu pot însă, inima cumplit mă doare: asta, frate Niculiţă, cred că-i ultima scrisoare.”

...Şiroaiele de lacrimi îmi curgeau din ochi, citind-o. Şi la fel plângea şi Pă­rintele ascultând-o.

Când am terminat, zise: Dacă nici aceasta nu-l va mişca pe Niculiţă, atunci inima lui s-a împietrit cu totul.

Fraţii de la fronturi, la fel, când au văzut că până şi el, unul dintre cele trei „calfe ale lui Neemia” este un trădător al Părintelui, au început să se în­trebe nedumeriţi: Ce s-a întâmplat? «Ostaşul Domnului» trebui să publice lămurirea:

336

„Ascultaţi şi vă minunaţi cum a ajuns fr. N. Vonica la «Lumina Satelor»

În «Lumina Satelor», numărul trecut, şi-a făcut apariţia şi fr. Nicolae Vonica. Desigur, pentru mulţi această trecere este o surprindere şi o nedumeri­re. Dar scrisoarea pe care o dăm mai jos spune totul. E o scrisoare istorică ce va rămâne în istoria Oastei:

Petroşani, Vlaşca - 13. X. 1937

Scumpe Părinte Iosif,

Am primit circularele cu comunicările triste şi dureroase. Vă trimit aici adresele câte unui frate ostaş de prin părţile acestea. Circularele le-am dat fraţilor adunaţi din mai multe comune la nunta ostăşească a unui frate de aici. I-a impresionat mult. Am avut încă o ocazie să văd dragostea sfântă ce vă poartă ei.

Lupta e deci în toi, mai aprigă ca oricând. Loviturile ce le primiţi sunt tot mai numeroase, tot mai dureroase. Trădări peste trădări, mai mult sau mai pu­ţin zgomotoase şi dureroase.

Aşadar au plecat unul câte unul: pr. Muntmarg, Bogoride, colonel Coman Ionescu, I. Miron din Orhei etc. Şi încă nu s-a sfârşit. Alţii vor pleca mâine, poimâine, cu trădări sau fără trădări. Alte lovituri, alte dureri, alte sângerări pentru bietul nostru Părinte Iosif.

Dar toate acestea trebuia să vină, cum spuneaţi şi sf. voastră. Trebuia să vină, de vreme ce aţi mărturisit pe Iisus cel Răstignit atâta vreme, cu atâta pu­tere neînfricată şi cu atâta jertfă sfântă. Lumea şi stăpânitorul ei, diavolul, nu putea să v-o ierte. Şi, iată, cei care vă strigau ieri «Osana!» azi zbiară turbaţi: Răstigniţi-l! Acum drumul Golgotei e în plin urcuş. Ocările se înmulţesc, lovi­turile sunt mai aspre. Dar crucea înalţă pe om sus lângă Domnul, mai presus de orice ocări şi lovituri.

Sub ochii noştri se consumă cea mai grozavă trădare a lui Iisus din istoria neamului nostru. Cel mai mare apostol al lui Hristos pe care l-au avut românii şi poate cel mai mare al creştinismului de azi din Europa e scos în drum şi lovit cu pietre de ură de chiar ucenicii lui. Dar, cum spuneam, nici nu se putea altfel, ca atât jertfa cât şi trădarea ei să fie mai depline.

Mă doare mult de sfinţia voastră şi de fraţii urgisiţi pentru numele sf. voastre. Sunt adânc lovit de toate cele ce se întâmplă. Ah, dar nu pot nici mă­car să vă mângâi. Căci, dacă scrisoarea aceasta vă aduce toată dragostea şi stima ce vă port, ea vă aduce şi o veste dureroasă din partea mea. Anume pen­tru ca să-mi fac un rost şi, mai ales, pentru ca să-mi împlinesc dorinţa mea sfântă, ca a îngerilor, de-a ajunge preot cu orice sacrificii, eu mă văd silit să mă împac cu oficialitatea Bisericii şi să mă pun sub ordinele ei. Dar adaug imediat că asta o voi face numai întrucât nu mi se va cere să-mi calc pe con­ştiinţă şi să trădez pe Scumpul meu Mântuitor şi pe sf. voastră.

Şi totuşi mă cutremur şi mă doare nespus că va trebui să-mi impun, oficial, o rezervă faţă de sf. voastră şi lupta sfântă ce duceţi. Deşi faptul acesta nu

337

poate fi socotit, ţinând seama de situaţia mea, o trădare, simt totuşi, cu o nes­pusă jale, că e un fel de despărţire şi un fel de îngrădire a firii mele obişnuită cu lupta deschisă contra fariseilor. Să-mi pun eu căluşul la gură? Dacă mă cu­noaşteţi, vă închipuiţi cât mă doare asta.

Dar sunt hotărât să sufăr totul, ca să pot cât mai curând să-I slujesc lui Iisus în chipul cel mai înalt cu putinţă: ca preot. Vreau să zic preot aşa cum îmi spune inima mea şi cum înţeleg eu misiunea asta îngerească. Ştiu sacrificiul ce trebuie să fac, dar îl nesocotesc, gândindu-mă la binele ce pot face fraţilor mei, spre mântuirea lor, a mea şi slava Domnului Iisus. Deci, dacă trebuie să părăsesc un front al Domnului, n-o fac spre a-L trăda, ci spre a mă arunca pe alt front al Lui.

Ah, scumpe Părinte Iosife, cred că înţelegeţi bine situaţia mea de acum, durerea mea sufletească, precum şi sinceritatea şi buna mea credinţă, greută­ţile ce-mi stau în cale şi sacrificiile ce trebuie să fac. Sunt convins că nu veţi interpreta greşit lucrurile şi nici nu mă veţi socoti ca pe un trădător. Domnul ştie cât m-am frământat în trei luni ca să-mi ajung scopul, fără să fiu observat de oficialitatea Bisericii, care mă are pus la index. Dar n-am putut. Nu poţi fi numit preot azi, dacă n-ai oameni sau bani ca să-ţi câştigi oameni. Ori ştiţi că eu n-am nici una, nici alta. În schimb, mai sunt şi deocheat ca «trifist». În cele din urmă trebuia să mă adresez cuiva. Dar cui? Oameni politici nu cunosc. Nu cunosc la Bucureşti decât pe fr. Oprişan care m-ar putea ajuta.

Dar cum să mă adresez lui când el e atât de înverşunat împotriva sf. voas­tre? Totuşi n-aveam încotro. Trebuia să încerc. Mai întâi am pipăit terenul într-o scrisoare. Ştiam că joc o carte mare. Sau îl câştig de partea mea în con­diţii acceptabile şi pentru mine şi atunci reuşesc sau mi-l fac duşman şi atunci pierd orice speranţă. Mi-a răspuns cu multă bunăvoinţă. Va face ce va putea pentru mine, dar e greu, căci sunt rău văzut, ca «trifist». N-ar avea Pa­triarhul încredere în mine, căci e sătul de preoţi răzvrătiţi.

I-am scris din nou că n-am nimic contra statutelor şi că-mi voi sluji Biseri­ca cu credinţă şi jertfă, că sunt gata să mă prezint Patriarhului să-mi mărturi­sesc cinstit gândurile. Acum aştept să văd ce-mi mai zice. Mi-e teamă de un singur lucru: să nu mi se dea să înţeleg că trebuie să colaborez la «L. S.». Ştiu că numai în felul acesta, colaborând la «L. S.», i-aş mulţumi şi i-aş câştiga de­plin. Asta însă mi-ar sângera inima şi parcă n-aş putea-o face. Dar dacă va trebui totuşi s-o fac, fiecare articol l-aş scrie cu lacrimi, cum scriu şi acum, aici, când numai mă gândesc la asta.

Ah, Părinte Iosife, îmi trec pe dinaintea ochilor cei 3 ani de luptă sfântă la „Iisus Biruitorul” între „calfele lui Neemia”. O jale mare mă cuprinde şi nu-mi găsesc mângâierea decât la Domnul meu Iisus, în lacrimi...

Scumpe părinte Iosif! Până aici v-am scris acum o săptămână. Azi e 20 oct. 1937. Am întrerupt scrisoarea doborât de fel de fel de gânduri amare şi dureroase. Mă durea nespus să vă trimit scrisoarea asta tocmai acum când sunteţi lovit din toate părţile. Deşi ştiu că mă înţelegeţi şi nu mă condamnaţi

338

pentru pasul ce trebuia să-l fac spre a ajunge preot, totuşi nădăjduiam că voi găsi o soluţie mai dulce, o cale mai uşoară, fără a fi silit să colaborez la «L. S.». Am aşteptat să văd ce-mi scrie fr. Oprişan. Însă el nu se grăbeşte să-mi răspundă. Mă are în mână şi aşteaptă să mă predau deplin, «fără condiţii». Adică să mă întorc la «L. S.». Ştiu că vrea iscălitura mea în «L. S.».

Şi asta mă doare. Mă sângeră în inimă căci, după o săptămână de fră­mântări, îmi dau tot mai bine seama că nu este altă cale de a-i câştiga, decât colaborând la «L. S.». Mă simt încercuit, încolţit din toate părţile. Ce să fac, scumpe părinte? Mă au în mână. N-am încotro. Va trebui poate să trimit arti­cole la «L. S.», ca pocăinţa să-mi fie deplină.

Dar, o dată cu articolele, voi trimite redacţiei şi câteva rânduri în care să se vadă că nu colaborez de drag la «L. S.», ci ca unul care vreau să mă preoţesc.

Totuşi mai întâi scriu sf. voastre, ca să ştiţi şi ca să-mi daţi un sfat. Şi vă rog mult ca, îndată ce primiţi scrisoarea asta, să-mi scrieţi 2-3 rânduri, ca să ştiu ce să fac. N-aş vrea să fac nici un pas către «L. S.», până nu primesc de la sf. voastră o dezlegare şi un sfat părintesc. Totuşi mă grăbesc, căci mi-e să nu se aplice noul regulament pentru numirea preoţilor cu examenul de capacitate.

Închei plângând ca un copil părăsit şi amărât care trebuie să se despartă de părintele său din pricina lumii acesteia fără Dumnezeu. Dragostea din ini­mă însă nu mi-o poate lua nimeni. Iertaţi-mă, Părinte Iosife, că, iată, a venit vremea să vă îndurerez şi eu. Asta e soarta părinţilor, să-şi plângă copiii.

Am primit «Ostaşul Domnului». M-am bucurat mult că trâmbiţa Oastei sună iar desluşit. M-am bucurat că puteţi iar să vă apăraţi. Până vor opri şi foaia asta. Spuneţi fraţilor de la Librărie sfinte salutări frăţeşti. Aştept răspun­sul sf. voastre, cu dragostea frăţească de totdeauna.

Niculiţă

Pentru înţelegerea deplină a acestei scrisori, amintim faptul că fratele Nic. Vonica s-a căsătorit în com. Petroşani din jud. Vlaşca. Fiind bolnav şi lipsit de mijloace, noi i-am făcut un rost de trai, lui şi soţiei lui, la Administraţia foii „Iisus Biruitorul”. Dar, izbiţi cu suspendarea foii, nu l-am mai putut ajuta. Şi astfel fratele Vonica, ajutat de un călău al conştiinţelor, a trecut acolo unde poate fi ajutat. Pentru sincera mărturisire din scrisoarea de mai sus, noi îl avem şi mai departe în dragostea noastră.”

Ca şi cum abia ar fi aşteptat acest „prilej” de revanşă, Nicolae Vonica, proas­pătul licenţiat în teologie şi „sincerul” ucenic al părintelui şi binefăcătorului său „neuitat pe veşnicie”, el cel care judecase atât de aspru pe trădătorii dinaintea lui deveni el însuşi unul care îi întrecu pe toţi înaintaşii săi în trădare.

În numărul din «Lumina Satelor» următor acestei precizări, toată prefăcăto­ria lui Nicolae Vonica se sparse ca un hârdău cu murdării. Ceea ce n-am mai putut nici auzi, nici vedea niciodată, mi-a fost dat să citesc atunci în foaia mi­tropoliei, scris de Nicolae Vonica. Ceea ce n-a îndrăznit să spună şi să scrie nici

339

un „secaş” şi nici un „oprişan” înainte de el, a fost în stare să scrie acest neferi­cit. Părintele Iosif era numit prin foaie de către el: diavol, balaur apocaliptic, şarpe veninos, lucifer îngâmfat... etc.

M-am înspăimântat ca de criza unui epileptic. Şi m-am gândit atunci cu cutremur: ce fel de moarte va avea oare acest nefericit care poate vorbi astfel în auzul unei lumi întregi despre acela pe care bine îl cunoştea cine este şi pentru ce suferă?

Dar stăpânii lui au fost „fericiţi”... Găsiseră pe unul şi mai potrivit decât primul lor „secaş”. Pe lângă vocabularul lui Vonica, cel al înaintaşului său nu era nimic. De atâta ură şi revoltă împotriva Părintelui Iosif, Secaş nu fusese în stare, pentru că lui, părintele nu-i făcuse chiar atâta bine cât lui Vonica.

În curând după aceasta, Vonica a primit cu mult mai mult decât ceruse: a fost preoţit, a fost numit la Catedrală, apoi a fost înălţat în locul lui Secaş, ca redactor al foilor mitropoliei. Pentru că şi el dăduse cu mult mai mult decât i se ceruse.

Una pentru alta.

Secaş fu înlăturat. Se storsese tot ce fusese în el şi acum nu mai folosea la nimic.

Nu voi mai vorbi despre Vonica decât o singură dată, când voi relata des­pre evenimentele petrecute peste câţiva ani. Fiindcă Dumnezeu nu m-a mai lăsat să-l întâlnesc decât cu ceva înainte de moartea lui... Mă înspăimântam de acest om şi îl ocoleam ca pe un monstru...

Pentru toţi duşmanii m-am putut ruga, dar pentru acesta nu ştiu de ce nu m-a putut lăsa niciodată cugetul să mă mai pot ruga... După treizeci de ani mi se va mai întâmpla acest lucru, cu încă unul ca şi el.

Mi se cutremură şi acum toată fiinţa.

Dar nu cu mult mai prejos decât Vonica, apăru în foile mitropoliei, cam tot în acelaşi timp, un alt „cinstit” preot: Gh. Paschia de la Bucureşti. În nenumă­rate rânduri făcuse şi acesta legăminte de preţuire, de recunoştinţă şi de dra­goste „veşnică” Părintelui Iosif. Iar când s-a schimbat vântul interesului, şi-a întors şi acesta cojocul convingerilor.

Despre celelalte nume trădătoare nici nu merită să mai vorbim.

Aşa se împlinea încă o dată Cuvântul lui Dumnezeu despre ridicarea şi prăbuşirea multora, în momentul răscrucii „Iisus”.

Slăvit să fie Domnul!

340

Meditaţii:

NOI AM RĂMAS

Noi am rămas urcând spre culme

calvarul şi mai greu de-acum, când voi vă-ntoarceţi în păcate şi singuri ne lăsaţi în drum.

Nu vrem să vă urmăm cărarea pe care-ntoarceţi înapoi, deşi ne-aţi dus atâtea lacrimi şi-atâtea amintiri cu voi.

De-acum, amestecaţi în gloate de iude sau de farisei, veţi cere răstignirea noastră sau ne veţi vinde ca şi ei.

Noi vom simţi povara crucii mai grea pe umărul zdrobit şi dintr-o sută vom cunoaşte că „frate”-a fost cel ce-a lovit.

Şi vom întoarce-n altă parte privirea sufletului strâns, acoperindu-ne durerea, să nu puteţi vedea c-am plâns.

Dar când va fi sfârşit calvarul şi-n veci când ne-om fi despărţit, va-ncepe veşnicia noastră, căci ceasul vostru s-a sfârşit.

Oricât de grea ne va fi crucea, oricât va geme duhu-n noi, oricât de grea-i uitarea voastră noi nu ne-ntoarcem înapoi!

E mai uşor să te păzeşti a nu cădea decât, după ce ai căzut, să te mai poţi ridica.

Sf. Ioan Gură de Aur

12. DOVADA SUPREMEI IUBIRI

„...Şi în trupul meu împli­nesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos pentru Trupul Lui care este Biserica”. (Col. 1, 24)

S-a tot adeverit că orice lucrare duhovnicească vie cuprinde în sine jertfa. Ea se poate naşte şi poate creşte numai din ţărâna sfântă şi sfinţită de sub Jertfa Crucii răscumpărătoare a lui Hristos, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor. Ca o odraslă a Sângelui Său, ca un rod al dăruirii Sale, ca o înviere din moartea Sa...

Dar, la temelia oricărei „familii a lui Hristos“, trebuie să stea neapărat lângă Jertfa Părintelui tuturora şi jertfa părintelui unora.

Această jertfă a celui trimis este întotdeauna necesară lângă a Celui ce îl trimite.

Această jertfă este dăruirea totală a grăuntelui de la rădăcină, pentru naşte­rea, creşterea şi rodirea grăunţelor de la spic...

În trupul meu, zice Sfântul Pavel, împlinesc ceea ce lipseşte suferinţelor lui Hristos pentru Biserică (Col. 1, 24),...rabd totul pentru ca toţi cei aleşi să capete mântuirea care este în Hristos Iisus, împreună cu slava veşnică (II Tim. 2, 10),...m-am făcut tuturor totul, pentru ca să mântuiesc pe unii din ei (I Cor. 9, 22).

Iată cum slujitorul devine o parte din Întregul dumnezeiesc dătător al mântuirii. Iată cum omul devine un mântuitor al semenilor săi.

Hristos Îşi alege însă împreună-mântuitorii Săi numai dintre împreunăjertfiţii Lui.

Lângă Mântuitorul Unic şi lângă Jertfa Unică, este mereu necesară, de fie­care dată, şi partea grăuntelui de la rădăcina unui spic, căci numai moartea dă putere învierii şi numai putrezirea unuia dă creşterea celor mulţi. Lângă Cel Unul pentru toţi, trebuie şi cel unul pentru unii. Dacă Hristos n-ar fi murit, desi­gur, noi toţi n-am fi înviat. Dar şi dacă lângă moartea lui Hristos n-am fi avut moartea celui trimis de El la noi, cine ar putea spune dacă noi am fi ajuns vreo­dată la harul Slavei Sale?

Învierea nu cuprinde numai bucuria eliberării noastre din robia morţii, ci şi durerea Celui ce a trebuit să Se pună zălog pe Sine în schimb. Duminica Învierii se datorează Vinerii patimilor. Crucea, desigur, are partea ei strălucită de biru­inţă, dar îşi are şi cealaltă parte, umbrită de chinuri.

342

Dacă azi crucea este dulce pentru noi, e din pricină că odată ea a fost amară pentru Mântuitorul nostru Preaiubit. N-a fost cu putinţă una fără alta.

De aceea, când privim cu bucurie la un spic plin cu boabe, să nu uităm ni­ciodată grăuntele care a trebuit să moară ca jertfă la rădăcina acestui spic.

Când privim un pom, acum mare şi încărcat cu roade, să ne amintim de sămânţa care a trebuit să se jertfească pentru ca acest pom să răsară, să crească, să rodească... Numai datorită acestui preţ de jertfă poate fi spicul plin cu boabe, crengile pline cu rod, bisericile pline cu creştini vii.

Refuzul dăruirii, renunţarea la jertfă, ar fi prăbuşit totul, ar fi întrerupt to­tul, ar fi pierdut totul. Grăuntele de grâu care nu vrea să moară, rămâne... Dar rămâne singur şi sterp.

Se cruţă pe sine, dar întrerupe circuitul vieţii şi zădărniceşte planul lui Dumnezeu pentru mulţi...

Numai dăruirea totală, din dragoste şi de bunăvoie ca a lui Hristos-Dumnezeu pentru triumful adevărului şi pentru rodirea mântuitoare a vieţii este răscumpărarea noastră, este integrarea noastră în Dumnezeu şi învrednicirea de slava veşnică: scopul final...

Dar, până la şederea la dreapta tronului lui Dumnezeu, se cere să suferi crucea, să dispreţuieşti ruşinea, să accepţi moartea... căutând nu folosul tău, ci al celor ce vor fi mântuiţi tocmai (şi numai) datorită acestui preţ pe care ai fost ales tu ca să-l dai (I Cor. 10, 33).

Dar ce măreaţă este biruinţa acestei jertfiri! Când cel ales pentru jertfă acceptând înalt şi deplin preţul îşi întinde mâinile către piroane, fruntea către spini şi inima către suliţă, el devine parte integrantă cu Hristos în preţul mântui­rii celor pentru care se dăruieşte. Şi devine o temelie pentru lucrarea evangheli­că la rădăcina căreia primeşte să moară, ca o condiţie pentru învierea celor ce vor fi, într-un fel, răscumpăraţi şi pentru această jertfă a lui.

O astfel de moarte este suprema biruinţă şi dovada supremei iubiri. O Lucra­re care are la temelia ei o astfel de jertfă poate fi sigură de biruinţă şi de slavă. Dumnezeu este credincios făgăduinţelor Sale. Cel care îşi dă viaţa ca jertfă... va fi totdeauna o sămânţă de urmaşi şi o garanţie de propăşire (Isaia 53, 10).

Cu aceste gânduri ne apropiem de ultima parte a calvarului acestui martir al lui Hristos şi de încheierea actului jertfei sale pentru Lucrarea pe care Dumne­zeu a născut-o prin el.

Suntem în decembrie 1937.

Foaia «Ostaşul Domnului» de la Bucureşti fusese oprită după nr. 3, din 21 nov., în timp ce lupta între duh şi literă era în cea mai dramatică desfăşurare.

Rând pe rând, preoţii şi cărturarii din Oaste se lepădau de voluntariatul ei curat şi frumos, trecând de partea interesului firesc şi lumesc.

343

Mulţimea fraţilor simpli însă rămăsese neclătinată, privind cu o milă amară la clătinarea şi prăbuşirea acelor păpuşi sărbătoreşti care defilaseră în fruntea ei...

Ecoul hotărârii fraţilor curajoşi răsuna încă de prin coloanele foilor oprite. Dar nevoia de un organ de legătură între fraţi era cu atât mai mare, cu cât acum presiunea potrivnicului era din ce în ce mai mare. Şi ura lui mai necruţătoare.

După respingerea tuturor încercărilor de recurs pentru anularea sentinţei judecăţilor bisericeşti împotriva Părintelui Iosif Trifa, urmau acum presiunile pentru confiscarea întregii sale averi prin sentinţele judecăţilor civile.

Mitropolia grăbea, prin toate mijloacele pe care banul şi puterea ei le avea la îndemână, procesul împotriva omului lui Dumnezeu, bolnav şi lipsit. Foile mitropoliei trăgeau cu săgeţile cele mai veninoase împotriva a tot ce era adevă­rat, drept şi sfânt în Lucrarea Domnului şi în alesul Lui, pentru a-i rupe pe toţi fraţii de el şi a-i nimici total.

Iarăşi era cea mai mare nevoie să se găsească un alt „cirinean”, care să ajute la purtarea crucii o altă parte de drum.

Atunci eram din nou lângă Părintele Iosif. Venisem tocmai la timp, căci fratele Marini căzuse iarăşi la pat.

În ziua de 15 decembrie 1937 avurăm acasă, cu toţii, o stare de vorbă în le­gătură cu arzătoarea nevoie de foaie, în care părintele zise:

sunt aici, în Sibiu, doi oameni cu care am putea conveni: Munteanu, care are ziarul «Acţiunea» şi Stoichiţă, care are gazeta «Glasul Dreptăţii».

Cu unul dintre aceştia doi va trebui să luăm contact şi să încercăm o înţele­gere, ca să scoatem sub numele lor o foaie pentru fraţi. Cu care credeţi că am putea mai bine?

Unii avură o părere, alţii alta, când părintele zise:

să mergem la Stoichiţă! Dragă Dorz, vii cu mine, mergem noi doi.

Pe maşina Oastei era şofer fratele Popovici. L-am suit pe părintele în maşi­nă, iar eu am urcat alături. Era seară. Se aprinseseră luminile când din Aleea Filozofilor pornirăm spre strada Avram Iancu numărul 9, unde îşi avea biroul său avocatul Ieronim Stoichiţă. L-am găsit în birou, împreună cu stagiarul său, Cornel Radu, şi el, tânăr avocat.

Încântat de întâlnire, dl. Stoichiţă care era un om la fel de vrednic şi de binevoitor cum fusese la vremea sa dl. Metea şi la fel şi dl. Radu, ne-au primit cu bucurie. Amândoi aceşti oameni cumsecade cunoşteau bine toată situaţia Oastei şi a părintelui. Ne-am aşezat toţi patru la o masă.

După câteva vorbe începătoare, părintele descrise pe scurt starea noastră, motivul venirii noastre şi rugămintea noastră stăruitoare de a ne pune la înde­mână foaia lor care, şi aşa, nu apărea decât din când în când şi doar local.

cu toată bucuria, Părinte Trifa! răspunse dl. Stoichiţă. Rămâne numai să stabilim în amănunt cum să facem acest lucru.

foarte uşor pentru d-voastră, d-le avocat! Totul rămâne în seama noastră. Iar dacă se vor mai ivi neprevăzute, cu Dumnezeu le vom rezolva pe toate.

344

atunci, să fie într-un ceas bun! zise zâmbind dl. Stoichiţă. Şi ne despărţirăm strângându-ne mâinile cu căldură şi prietenie.

slăvit să fie Domnul! izbucni voios părintele, îndată ce ne văzurăm singuri. Iată ce minunat a lucrat El şi de astă dată!

Acum, dragă Dorz, la lucru! Cu ajutorul Domnului, foaia trebuie să apară chiar acum de Crăciun. O, ce bucurie vor avea fraţii noştri văzând o nouă minune a dragostei lui Dumnezeu pentru noi! Să facem o foaie cum n-a mai fost alta.

Astfel apăru din nou, sub denumirea «Glasul Dreptăţii», pentru 25 dec. 1937, scrisul dorit şi aşteptat de toţi fraţii. Mult încercatul an 1937 se sfârşea în lumina unei mari bucurii.

Pe prima pagină foaia anunţă un tâlc frumos de Naşterea Domnului:

„Şi iarăşi va veni... Acum 1937 ani, Iisus a venit ca Mântuitor; a doua oa­ră El va veni ca Judecător...”

Numărul de început apărea sărbătoreşte, în 16 pagini şi era plin de o bogată şi aleasă hrană sufletească.

Împreună cu părintele noi lucram plini de hărnicie şi curaj, amândoi, cu fratele Marini. Dar, de obicei, noi lucram încă destul de încet. Scriam, ştergeam şi iar scriam, fiindcă tot ce lucram trecea prin „cenzura” părintelui, care corecta sau chiar respingea ceea ce nu era în întregime făcut cât se putea de bine de că­tre noi. Uneori, când trebuia trimis în grabă materialul la tipografie, părintele se uita la noi mustrător. O dată, luându-i din mână fratelui Marini un articol la care tot ştergea şi nu-l mai termina, zise:

măi Marinel, dacă aş fi lucrat eu ca voi, ar fi fost vai de capul meu. Dă-l încoace!

Şi, în câteva clipe, fu gata. Era de faţă şi fratele Opriş în clipa aceea în re­dacţie. Aşa am învăţat noi slujba cea grea a scrisului sfânt.

Totdeauna ne-am uimit de puterea de muncă a acestui mare suflet. De darul dumnezeiesc pe care îl avea în toate: de limpezimea gândurilor, de voinţa şi de puterea lui de muncă. De inspiraţia ideilor şi de uimitoarea înlesnire în exprimarea gândului său. Am avut de la cine învăţa, dar am fost prea slabi ucenici.

Acum eu eram fericit ca nimeni altul pe lume. Ne regăsisem iarăşi şi lu­cram împreună, la aceeaşi masă, cu părintele şi cu fratele Marini.

Vonica se dusese... Dar parcă pe acest om nu-l simţisem niciodată decât ca pe ceva cârpit, nu ca pe ceva crescut din noi.

Fratele Marini, deşi era încă slăbuţ, stătea pe pat sau pe canapea şi lucra de dimineaţa până noaptea neobosit.

Pe părintele, de obicei, îl coboram sprijinit, când Titus, când Opriş, când Popovici, când eu; şi, întins pe canapeaua lui din redacţie, lucra împreună cu noi.

Lucra împreună cu noi, dar boala necruţătoare îi storcea, văzând cu ochii, toată vlaga şi viaţa din corpul său care ajunsese ca o umbră... Ciudat, ce tare slăbea din zi în zi!

345

În timpul Sărbătorilor Anului Nou şi ale Bobotezei, veni pe neaşteptate la noi părintele Vladimir... acest suflet nobil, singurul preot rămas statornic prin toate furtunile alături de cauza Domnului şi de Părintele Iosif. Venea adus atât de singu­rătatea lui îndurerată după moartea soţiei sale iubite, cât şi de presimţirea apropiatei plecări a Părintelui Iosif. A stat câteva zile în îndelungate convorbiri singuratice cu Părintele Iosif, mărturisindu-şi şi împărtăşindu-şi sufletul unul altuia.

De la sărbătoarea Bobotezei de atunci, eu păstrez o amintire sfâşietoare, ca­re mi-a zdrobit inima. Şi care, ori de câte ori îmi vine în minte şi azi, îmi sânge­ră sufletul ca un păcat mare pe care nu mi-l mai pot ierta. Trebuie să mi-o măr­turisesc aici. Iată ce s-a întâmplat:

Era după-masa. Din casă, toţi ceilalţi plecaseră la adunarea care se ţinea undeva spre gară. Rămăseseră numai Părintele Iosif, care nu putea pleca nică­ieri, şi cu părintele Vladimir care, trebuind să plece peste o zi, două, dorea să folosească timpul acesta, stând cât mai mult singuri împreună. În casă nu mai era nimeni, astfel că aveau linişte deplină.

Eu plecasem, înaintea celorlalţi, la farmacie, după nişte medicamente pen­tru părintele... Sora Liţa, care plecase ultima, încuiase uşa de la intrare şi luase cheia cu ea, ştiind că nu mai era cine să vină până când se va întoarce ea. Astfel, când m-am întors eu, intrarea era încuiată şi cheia dusă.

Afară, în dreapta intrării, la înălţimea de un metru de la scări, era fereas­tra redacţiei, sub care, înăuntru, era o altă canapea. Lângă canapea era aşezat aparatul de radio al cărui cablu se întindea pe jos până la priza din cealaltă parte a camerei.

Când, de afară, m-am uitat eu pe fereastră, Părintele Iosif era culcat, ca de obicei, pe canapeaua cealaltă. Văzându-mă şi ştiind că uşa era încuiată, el n-a lăsat să-mi deschidă părintele Vladimir, ci s-a sculat el, îndată, să vină să-mi deschidă, ca să intru pe fereastră după cum îmi mai deschisese şi alte dăţi când se mai întâmplase aşa. Când s-a întors înapoi, nu ştiu cum s-a împiedicat de cablul întins pe jos. Înspăimântat l-am văzut căzut deodată, întins cu faţa în jos în mijlocul camerei.

Am sărit amândoi, eu şi părintele Vladimir. L-am ridicat pe braţele noastre şi l-am aşezat pe canapeaua lui...

Dar căderea îi zdruncinase toată făptura suferindă, tăiată şi cârpită şi nu-mi pot închipui cât trebuie să-l fi străpuns şi usturat toate aceste dureri, zdruncinate dintr-o dată.

vai, părintele meu, iartă-mă! strigai eu, izbucnind într-un plâns de moarte. Şi, căzând în genunchi lângă el, îi luai amândouă mâinile să i le acopăr cu sărutările gurii mele şi cu lacrimile ochilor mei. Aş fi vrut în clipa aceea să mor de o sută de ori, numai să-i pot uşura ceva din durerile lui suferite din vina mea. Mă simţeam vinovat ca de cel mai mare păcat de moarte şi durerea mea n-avea margini.

Părintele stătea cu faţa-n sus, reţinându-şi orice geamăt. Văzându-ne atât de zdrobiţi pe amândoi, parcă uitase de durerea sa şi nu mai ştia cum să ne liniş­tească, cu vorbe mângâietoare şi calde:

346

linişteşte-te, dragă Dorz, tu nu eşti vinovat deloc. Vinovată este negli­jenţa mea...

Eu, care mă temusem ca nu cumva să i se fi rupt vreo operaţie şi să se în­tâmple nenorocirea chiar atunci, văzând că am scăpat ca printr-o minune de ce­ea ce se putuse întâmpla, am răsuflat mai uşurat. M-am ridicat, liniştindu-mă şi mulţumind lui Dumnezeu... La fel şi părintele Vladimir.

Dar până astăzi şi până la moartea mea mă voi gândi cum ne-a salvat Dom­nul. Ce linişte aş mai fi putut avea eu toată viaţa mea, dacă s-ar fi întâmplat atunci ceea ce putea foarte uşor să se întâmple, având în vedere starea în care era el! Chiar dacă aş fi avut o dezvinovăţire în faţa tuturora, n-aş fi avut nicio­dată în faţa mea însumi!...

O vină însă tot îmi am! Şi, deşi am plâns-o şi am regretat-o de mii de ori de atunci, povara ei tot nu mi s-a luat chiar în întregime de pe suflet nici astăzi.

Ce bucuros ar fi sugrumat mitropolitul din nou şi foaia «Glasul Dreptăţii»! Dar acum conjunctura politică de la Bucureşti parcă nu-i mai îngăduia să facă chiar tot ce dorea. Între timp, oamenii politici se mai schimbaseră şi la putere se găseau acum şi unii oameni pe care el nu prea putea să-i manevreze cu atâta uşurinţă ca pe ceilalţi. Dar, cu toate acestea, lucra neadormit prin tot felul de mijloace la planul său ucigaş.

În aprilie 1935, când pornise procesul religios pentru caterisirea Părintelui Iosif, mitropolitul pornise şi procesul civil pentru confiscarea tipografiei şi a întregii sale averi.

Procesul religios am văzut că s-a terminat repede, cum a vrut mitropolitul. Doar el însuşi era şi pârâtorul şi judecătorul.

Dar procesul civil nu putuse merge chiar aşa de uşor, deşi puterea politică, ce influenţa toate procesele şi toată viaţa poporului atunci, era tot în mâna oa­menilor lui corupţi şi aserviţi.

Acţiunea mitropolitului fusese înaintată Tribunalului Sibiu în ziua de 18 aprilie 1935 şi înregistrată sub nr. 1497/193534.

În acţiunea aceasta, Mitropolia dădea în judecată pe Părintele Iosif şi cerea ca el să-i predea în termen de 15 zile următoarele: 1buc. maşină mare în valoare de 1 102 260 lei

2 buc. maşini mici 105 000 lei

38 „chei” pt. încheierea formelor în valoare de 7 600 lei

2 buc. mese mari pt. încheiat forme 16 930 lei

1 regal steaguri fier 6 980 lei

1 motor pentru maşină mare şi

1 motor pentru maşină mică 58 000 lei

5 regale cu litere cu 70 casete 68 000 lei

15 winchele, formaturi diferite 5 280 lei

347

18 buc. schifturi, diferite mărimi 6 400 lei

1053 kg literă de plumb, dif. mărimi 214 540 lei

172 kg cvadraţi, diferite mărimi 25 000 lei

179 kg regleţi sortaţi, dif. mărimi 21 480 lei

45 kg linii de aramă fină 10 360 lei

6 kg chenare în forme diferite 2 240 lei

1 kg sortiment de mâini negre 400 lei

2 buc. dulapuri pentru clişee 1 000 lei

1 buc. dulap mic pt. manuscrise 200 lei

1 buc. dulap mare 450 lei

1 buc. etajer cu despărţituri 1 600 lei

1 buc. masă de scris 500 lei

1 buc. scaun 60 lei

1 buc. cuptor de încălzit 600 lei

1 buc. masă pt. împăturat 400 lei

1 buc. etajer pt. cerneluri 100 lei

1 buc. ceasornic de perete 200 lei

1 buc. susţinător pt. valuri la maşină 400 lei sau să plătească contravaloarea acestor obiecte. Adică toată tipografia părintelui cu tot inventarul ei.

Motivele pe care le aducea Mitropolia erau următoarele:

în ziua de 1 sept. 1921, preotul Iosif Trifa a fost instituit de către Mi­tropolie duhovnic la Teologia din Sibiu şi trecut în bugetul statului pe seama Mitropoliei.

în ziua de 1 ianuarie 1922, numitul preot a fost încredinţat din partea mitropolitului său să redacteze publicaţiuni religioase pentru popor, între care şi gazeta săptămânală «Lumina Satelor», tipărită de Mitropolie în tipografia ei şi pe cheltuiala ei, aparţinându-i ca proprietate ei.

în ziua de 22 ianuarie 1922, mitropolitul Dr. Nicolae Bălan invită toate oficiile parohiale să aboneze şi să sprijine publicaţiunea «Lumina Satelor», ca fiind a Mitropoliei, trimiţând toate aceste ajutoare la Mitropolie pe adresa str. Măcelarilor, nr. 45 (mai târziu str. Mitropoliei, nr. 45).

în ziua de 28 noiembrie 1922, mitropolitul informează toate oficiile pa­rohiale din arhidieceză despre faptul că «Lumina Satelor» este a Mitropoliei şi că ea este scoasă sub îngrijirea preotului I. Trifa, slujbaş al Bisericii.

în ziua de 1 august 1927, Mitropolia, la cererea preotului I. Trifa a an­gajat pe fratele acestuia, Constantin Trifa, învăţător, ca funcţionar cu retribuţie din bugetul Statului, pe seama Mitropoliei, încredinţându-i lucrări la «L. S.» şi

348

dând împuternicire în acelaşi timp pr. Iosif Trifa să dispună, în numele Mitro­poliei, de mânuirea bunurilor şi valorilor gazetei.

Tot în cursul anului 1927 Mitropolia a lansat apeluri pentru sprijinirea cu bani a lucrărilor sale.

În acest an, 1927, au fost tipărite în Tipografia Mitropoliei un număr de şapte cărţi de diferite mărimi şi valori, scrise de preotul Iosif Trifa, ca slujbaş al Bisericii şi mai precis al Mitropoliei, (ca din încredinţarea acesteia).

în ziua de 22 oct. 1929, pr. Iosif Trifa, slujbaşul Mitropoliei, fără ştirea şi învoirea Mitropoliei, cooperează, sub nr. A 115/1929 certificat (brevet) indus­trial de la municipiul Sibiu, autoritate industrială de primă instanţă, pentru o ti­pografie sub numele «Oastea Domnului», certificat acordat în condiţiunile de a se exercita industria amintită printr-un conducător de atelier. În acest timp, nu­mele de «Oastea Domnului» era exclusiv denumirea activismului religios făcut prin «Lumina Satelor», organul Mitropoliei. Deci o tipografie, firmă individu­ală, cu emblema «Oastea Domnului» (care era a Mitropoliei) era destinată să ducă publicul în eroare.

în ziua de 25 oct. 1929, Firma „Schelter Giesecke A. G.” din Leipzig trimite o socoteală pe numele Iosif Trifa, Sibiu, o maşină mare „Windebrant” în preţ de 19 000 mărci germane şi alte accesorii pt. instalarea tipografiei, în gre­utate totală de 7 839 kg şi în valoare de 20 042 mărci germane.

Aceasta după ce, mai înainte, firma germană încheiase, tot fără ştirea şi în­voirea mitropoliei, un act scris pentru livrarea tipografiei pe numele «Oastea Domnului» preot I. Trifa, deşi o astfel de firmă nu exista.

în ziua de 6 nov. 1929, preotul amintit a înscris sub nr. A. 123/1929 la Municipiul Sibiu şi şi-a scos un certificat industrial pentru o Compactorie cu numele «Oastea Domnului», apoi, sub nr. D. 74/1929, alt certificat pentru o Li­brărie şi editură, tot sub numele de «Oastea Domnului», deşi acest nume apar­ţinea exclusiv mitropoliei prin «Lumina Satelor».

în ziua de 5 decembrie 1929, Ministerul Industriei şi Comerţului tot fă­ră ştirea şi învoirea Mitropoliei, al cărui slujbaş era Iosif Trifa cu nr. 118 776, îi acordă acestuia avantajele legii industriale pentru tipografia Oastei Domnului, proprietar Iosif Trifa din Sibiu, în strada Avram Iancu, nr. 16.

în ziua de 25 dec. 1929, în Tip. Mitropoliei din Sibiu începe să apară su­plimentul «Oastea Domnului», redactat de păr. Iosif Trifa, slujbaşul Mitropoli­ei. Această publicaţie a apărut la comanda mitropolitului Dr. Nicolae Bălan.

în ziua de 31 ianuarie 1930, conform actelor de contabilitate conduse de funcţionarul eclesiastic, Const. Trifa, fratele lui Iosif Trifa, se constată că au so­sit pe adresa «L. Sat.» mandate poştale de la abonaţi şi comisionari, pentru produsele

349

de presă, foile şi cărţile redactate de pr. Iosif Trifa şi tipărite în tipografia Mitropoliei, în sumă de 815 733 lei. În acest timp «L. S.» şi «O. D.» se tipăreau în 18 000 exemplare.

Tot în acest timp, slujbaşul mitropoliei Iosif Trifa şi-a luat libertatea din proprie putere să-şi afecteze pentru trebuinţele sale, din aceşti bani, suma de 263 250 lei.

în ziua de 1 oct. 1931, preotul Iosif Trifa a fost încredinţat în mod ex­pres, tot de către şeful său ierarhic, mitropolitul Bălan, să îndeplinească pe lân­gă funcţia bisericească de până atunci şi pe cea de administrator mânuitor al ba­nilor, valorilor şi materialelor Mitropoliei investite în publicaţiile şi cărţile ce purtau numele «Oastea Domnului».

în ziua de 25 oct. 1931, slujbaşul amintit al mitropoliei, sub titlul „câteva mărturisiri”, afirmă între altele, în publicaţiunea «Oastea Domnului», că „se împlinesc peste o lună, doi ani de când a cumpărat pentru Mişcarea Oastei, o tipografie modernă ce a costat peste un milion şi jumătate lei, că ea este a iubiţilor săi fraţi ostaşi martor este Domnul că, începând cu anul nou va preda această tipografie (zestre) unui comitet în fruntea căruia vor sta preaiubiţii fraţi de la Bucureşti...”.

în ziua de 26 iunie 1932, acelaşi preot Iosif Trifa publică vorbirea sa de a doua zi de Rusalii de la Congresul Oastei Domnului din Sibiu, spunând, printre altele, că „se împlinesc zece ani de la înfiriparea Oastei şi că se cuvine să ne amintim de cel mai mare dar ce ne-a făcut Domnul şi care este mitropolitul Bă­lan şi căruia este fericit să-i raporteze acum că însărcinarea cu Oastea care i-a fost dată de către el este acum o realizare măreaţă...”

În ziua de 18 dec. 1933, sub nr. 8955/1933, Municipiul Sibiu eliberează o dovadă scrisă că «Oastea Domnului», revista, este proprietatea Păr. Iosif Trifa din Sibiu. Aceasta, iarăşi fără ştirea şi învoirea Mitropoliei...

în ziua de 26 febr. 1934, Camera de Comerţ şi Ind. din Sibiu, sub nr. 2788, înregistrează o firmă individuală „Iosif Trifa, librărie, editură, tipografie, compactorie şi ziar” în Sibiu str. Avram Iancu, nr. 5, menţionând că emblema firmei este «Oastea Domnului» şi comerţul a început la data de 29 oct. 1929 precum şi că activitatea anterioară a comerciantului a fost preoţia şi că aceasta o exercită şi în prezent, adică în 26 febr. 1934.

în ziua de 7 aug. 1934, preotul Iosif Trifa predă o parte din banii, valo­rile şi materialele Mitropoliei în legătură cu public. «L. S.» şi «Oastea Domnu­lui». Predarea se face către preotul Gh. Secaş, încredinţat cu luarea lor în primi­re de către mitrop. Bălan.

350

în ziua de 31 dec. 1934, preotul Iosif Trifa, fiind desărcinat de către mitrop. Bălan, încetează a mai avea calitatea de funcţionar bisericesc, însă prin proprie putere nu voieşte să predea toţi banii, valorile şi materialele avute în administrarea şi păstrarea sa, între care şi tipografia cu întreg inventarul acesteia în valoare de 1 654 970 lei.

în ziua de 18 aprilie 1935, Arhiepiscopia de Alba Iulia şi Sibiu (Mitropolia) introduce deci împotriva lui Iosif Trifa cererea de proces pentru darea socotelii de gestiunea bănească a publicaţiilor «L. S.» şi «O. D.», înce­pând cu 1 ianuarie 1922, şi pentru gestiunea tuturor banilor colectaţi prin Miş­carea religioasă Oastea Domnului, cerând predarea în posesiune a inventarului Tipografiei «Oastea Domnului» şi obligarea lui Iosif Trifa la recunoaşterea dreptului de proprietate asupra acestui inventar în valoare de 1 854 970 lei ori la plata acestei sume în caz de nepredare, cu cheltuieli de judecată...

Acestea deci erau „motivele” pentru care Mitropolia cerea în 1935 ca Jude­cata Civilă să-i recunoască dreptul ei asupra întregii averi a Părintelui Iosif.

După repetate amânări, procesul a fost reluat în ianuarie 1938.

La motivele de mai sus, Mitropolia mai adăugase între timp următoarele:

în ziua de 9 mai 1935, Iosif Trifa îşi pierde calitatea de preot prin cateri­sirea aprobată de Sf. Sinod pentru nesupunere faţă de autoritatea bisericească legală şi schismă...

În 2 iulie 1937, Tribunalul Sibiu trimise Părintelui Trifa, în vederea ţinerii procesului, înştiinţarea următoare:

Tribunalul Sibiu

Pentru reclamant se admite:

1. Dovada calităţii de a prezenta, în petiţie, interesele publicaţiunilor «Lumina Satelor» şi «Oastea Domnului», calitate ce i-a fost contestată.

2. Dovada că pârâtul a avut calitatea de gestionar a citatelor publicaţiunii pe intervalul de timp pentru care i se cere predarea socotelilor prin acţiune, calitate contestată.

3. Dovada cuantumului despăgubirii de 200 000 lei, pretinşi prin acţiune în caz de refuz de predare a socotelilor din partea pârâtului.

4. Dovada titlului de drept pe baza căruia revendică proprietatea tipogra­fiei Oastea Domnului.

5. Dovada titlului de drept pe baza căruia revendică clişeele vizate în cel de al treilea capăt de acţiune.

Se acordă reclamantului un termen de 30 de zile pentru a depune la dosar toate actele scrise existente în dovedirea împrejurărilor enumerate mai sus,

351

proba cu martori fiind admisă numai în cazul neexistenţei unor atari acte sau a distrugerii lor. În acelaşi termen reclamanta va înainta lista de martori pentru dovedirea împrejurărilor ce nu pot fi probate cu acte şi a întrebărilor ce se vor limita asupra punctelor de mai sus.

Pentru pârât:

Se acordă 30 de zile ce va începe să curgă după termenul acordat recla­mantului pentru depunerea la dosar a actelor ce s-au cerut pentru anunţarea listei de martori şi a întrebărilor de care înţelege să se servească în combate­rea probelor reclamantului, precum şi de a excepţiona aceste probe.

Tribunalul invită pe pârât de a depune la grefă toate registrele şi actele aflătoare în posesiunea sa, privitor la administrarea publicaţiunilor «Lumina Satelor» şi «Oastea Domnului», în termen de 15 zile.

Acordă reclamantei un termen de 30 zile pentru propunerea experţilor ne­cesari pentru întocmirea unei expertize contabile a gestiunii publice «Lumina Satelor» şi «Oastea Domnului», pârâtul având dreptul, în următoarele 30 de zile, a propune experţii săi, în număr egal.

Pentru a se pronunţa asupra admisibilităţii probei cu martori sau experti­zei, Tribunalul fixează termen la 1. 10. 1937.

Sibiu, la 2 iulie 1937

La acestea, Părintele Iosif a răspuns:

Onorat Tribunal!

Subsemnatul, Iosif Trifa, conformându-mă deciziunii date de On. Tribunal în 2 iulie 1937 în procesul ce-l am cu reclamanta, Arhiepiscopia Ort. Rom. de Alba Iulia şi Sibiu, nr. C. 1497/1935, prin prezenta depun la grefa Tribunalului următoarele registre:

1. Sub A.. Jurnalul de casă pe anul 1922-1923.

2. Sub B.. Jurnalul de casă pe timpul de la 1 iulie 1923, până la 31 dec. 1927.

3. Sub C.. Carte de casă de la 1 oct. 1931, până la 31 dec. 1934.

Registrele de la 31 dec. 19271 ianuarie 1928 şi până la 1 oct. 1931 se află

la fostul administrator al foii, Constantin Trifa, care urmează să fie îndrumat a le depune.

Să fie obligată, de asemeni, reclamanta de a depune registrul de casă pre­dat de mine, prin fiul meu, Titus Trifa, în 14 aug. 1934, deoarece numai prin studierea împreună a acestuia cu registrele depuse azi vom putea ajunge la o situaţie lămurită. Acest registru predat cuprinde situaţia foilor de la 1 oct. 1931, până la 1 august 1934.

Actele justificative, precum şi scriptele pregătitoare asupra celor cuprinse în registrele depuse le ţinem oricând la dispoziţia On. Tribunal. Nu credem nimerit a le depune acum deoarece sunt acte originale, în număr extraordinar de mare, a căror decopiere ar necesita o muncă extraordinară şi timp foarte îndelungat.

352

Onorat Tribunal!

În procesul C. I. 1497/1935, prin avocatul meu justificat deja cu procura de la dosarul cauzei, înaintez următorul

Script pregătitor

Reclamanta, prin scriptul său, intitulat „Completarea memoriului», prin care îşi înaintează unele acte de care înţelege să se servească în proces, îşi modifică acţiunea, cerând să fiu obligat să recunosc că tipografia din litigiu este destinată să servească scopurile Mişcării religioase morală oastea Domnului, din sânul Arhiepiscopiei Ort. Rom. de Alba Iulia şi Sibiu şi, în gene­re, a Bisericii Ort. Rom. şi, ca atare, să fiu obligat să recunosc dreptul recla­mantei de a o administra, fiind obligat să o predau în administraţia şi posesiu­nea reclamantei.

Cere, mai departe, să fiu obligat să predau reclamantei clişeele publicaţiunilor «Lumina Satelor» şi «Oastea Domnului».

Întrucât, conform art. 10 din legea accelerării judecăţilor, reclamanta tre­buie să-şi facă completarea sau modificarea cererii sale de chemare în jude­cată la prima înfăţişare sau cel puţin atunci, să ceară în vederea acestora un termen şi, cum reclamanta a omis aceasta, înţeleg să mă opun atât la modifica­rea şi completarea din „Memoriu” cât şi din „Completarea memoriului”, cu toate consecinţele procedurale pentru reclamant.

Cu privire la cele cuprinse de reclamantă în scriptele sale pregătitoare, observaţiile mele sunt următoarele:

Ad.1. Eu n-am fost, cum am arătat deja în întâmpinare, administrator al foii «Lumina Satelor». Să-mi arate reclamanta vreun act prin care eu am fost însărcinat cu administrarea foii sau să-mi arate dacă am semnat eu vreodată pentru foaie în această calitate.

Dacă aş fi fost eu administrator cum se explică anunţul sub 1. din dosarul VI alăturat întâmpinării prin care se caută un administrator pentru foaie, cum se explică „lămurirea” de la sub 2. din acelaşi ziar, cuprinsă tot în dosa­rul VI al întâmpinării, unde eu arătam abonaţilor că eu nu sunt administrato­rul, ci numai redactorul foii şi că, în consecinţă, nu pot răspunde pentru chestiunile care privesc administraţia. foii?

De altcum, reclamanta ştie că, fiind bolnav, a trebuit să plec pe ani de zile din Sibiu, la sanatoriul din Geoagiu, pe urmă în Elveţia, aşa că nici nu mi-ar fi fost posibil să îngrijesc de agendele foii. Când m-am întors de la Geoagiu în 1931 am luat de la Constantin Trifa administraţia foii, însă aceasta am făcut-o silit de împrejurarea că banii cărţilor mele, ai foii şi ai Librăriei mele se mani­pulau la un loc cu banii foii «Lumina Satelor» şi am aflat unele nereguli în ma­nipularea banilor intraţi pe cărţile mele. Am preluat însă, cu acest prilej, nu­mai starea casei, aşa cum s-a aflat, fără gestiunea şi decontarea anilor precedenţi,

353

iar fostul administrator, Constantin Trifa, a refuzat să-mi predea regis­trele, spunând că acelea nu mă privesc pe mine. Eu cred că pe acele registre, fostul administrator între timp le-a şi predat reclamantei.

Nu este adevărat că am fost salariat anume în vederea propagandei religioase şi a Mişcării Oastei Domnului. Am avut postul de duhovnic şi director al Orfelinatului cu atribuţiuni, cu agende şi leafă ca oricare alt funcţionar biseri­cesc, leafa ridicându-mi-o însă sub diferite titluri bugetare (şef de birou, preot misionar etc.) numai spre a putea fi încadrat în statele de plată ale Statului. Dovedesc aceasta pe lângă statul de plată, pe care reclamanta să fie obligată a-l înainta cu socotelile şi registrele de la Orfelinat şi de la Academia Teologi­că, din care se va vedea că eu am avut agende şi atribuţiuni privind aceste instituţiuni. Să fie obligată reclamanta să depună toate registrele privind insti­tuţiile acestea.

Referitor la afirmaţia că am făcut Oastea cu rostul meu oficios de preot funcţionar al Arhidiecezei, răspund: Mişcarea Oastea Domnului nu s-a înfiripat oficios, prin propagandă oficioasă bisericească. În creaţia acestei Mişcări, nu m-am adresat nici o dată în calitate oficioasă, încrezut anume din partea Arhiepiscopiei cu creaţia acestui curent religios. Totul a mers ca o încercare personală, ca un voluntariat duhovnicesc, pe care oficialitatea bisericii ani de zile l-a desconsiderat şi nu s-a interesat de el. S-a apropiat de el numai când curentul era o înfăptuire puternică.

Nu e adevărată afirmaţia că Mişcarea Oastei s-a dezvoltat în bună parte din preoţimea Arhiepiscopiei, din ordinul organelor superioare. Dacă s-a dat vreun ordin, preoţimea, de la început, a fost contra Mişcării, ceea ce însuşi Î. P. S. Sa a recunoscut în şedinţa unui sinod eparhial.

Mişcarea Oastei Domnului n-a fost, nici nu este o asociaţie religioasă, ci

este numai un curent religios, care n-a avut şi n-are nici un fel de cadre juridi­ce şi deci nu poate cădea în categoria asociaţiilor religioase.

Pe lângă asta, Mişcarea Oastea Domnului a prins de la început toată ţara şi toate eparhiile, aşa că ea de la început nu aparţinea unei singure eparhii, ci Bisericii întregi. Pe lângă aceasta, în Mişcare avem şi câteva zeci de mii apar­ţinători Bisericii Greco-Catolice, care nu aparţin la eparhia Sibiului.

Nu e adevărată afirmaţia de la sfârşitul punctului 1: că pârâtul cerea autorizarea Î. P. S. Declar categoric că n-am cerut niciodată aceste autorizări. Nici pentru înfiinţarea Oastei, nici pentru cumpărarea tipografiei, nici pentru scoaterea foii Oastea Domnului, nici pentru tipărire de cărţi, nici pentru directive în conducerea Oastei n-am cerut niciodată autorizare.

Ad. 2. Nu este adevărată afirmaţia că Î. P. S. Sa Mitropolitul Nicolae mi-ar fi încredinţat conducerea foii «Lumina Satelor». Nu mi s-a încredinţat niciodată personal conducerea acestei foi, iar despre un comitet cu care n-aş fi pu­tut colabora această afirmaţie o aud pentru prima dată şi mă mir cum se poate face o atare afirmaţie. La foaie n-am avut nimic cu nici un fel de comitet, precum am şi arătat pe larg în alte locuri şi cu acte alăturate. Aşijderea este şi

354

afirmaţia că am fi avut conflict cu fostul administrator al foii, actualul episcop al Americii, Policarp Moruşca, căruia «m-am opus», rămânând astfel printr-un fel de forţare administratorul foii.

Însemnările şi protocoalele care privesc administraţia foii «Lumina Satelor» înţeleg, care s-ar găsi în posesiunea mea le ţin la dispoziţie Onor. Tribunal.

Reclamanta cere de la mine socoteală cu privire la publicaţia «Lumina Satelor». Ca să poată pretinde şi peste tot să poată cere acest lucru, mai întâi reclamanta trebuie să dovedească, în mod indiscutabil şi cu toate formele le­gale, că dânsa este de fapt proprietara foii şi, ca atare, îndreptăţită ca să ceară cuiva socoteala.

Ad. 3. Nu e adevărată afirmaţia că Î. P. S. Sa Arhiepiscopul a autorizat detaşarea paginilor de cuprins religios-moral în o foaie separată «Oastea Domnului».

Declar din nou că n-am cerut niciodată nici un fel de încuviinţare pentru tipografie şi pentru tipărirea foii «Oastea Domnului» în această tipografie, du­pă ce atât tipografia, cât şi foaia îmi aparţineau personal, înscrise pe numele meu. Nu eram obligat s-o cer.

Ad. 4. Reclamanta întreabă de unde am avut banii pentru sanatoriul din Geoagiu şi Davos, Elveţia unde am zăcut ani de zile bolnav de tuberculoză contractată prin munca şi jertfa pe care am făcut-o în slujba Bisericii. Tocmai de aceea, la această dureroasă şi crudă întrebare, voi răspunde mai apăsat:

Reclamanta, peste tot, vrea să facă şi să lase impresia că am abuzat de ba­nii care nu erau ai mei. Că am făcut bani cu o foaie care nu era a mea. Că la «Lumina Satelor» au fost venituri de milioane, pe care le-am furat.

Dar adevărul e cu totul altul. Se trece cu vederea faptul că sunt şi un scri­itor cu nume şi autor de cărţi religioase. Am scris şi am tipărit aproape 30 de cărţi, în aproape o jumătate milion de exemplare. Alătur aici sub. A. numă­rul 1 al foii Oastea Domnului din 1933, unde, sub titlul «O statistică mult gră­itoare», sunt aprecierile părintelui Gh. Secaş, despre care nu se poate spune niciodată că-mi este mie binevoitor. Acest document e publicat la 10 ani de la înfiinţarea Mişcării Oastea Domnului, din care se vede cu date şi dovezi că am tipărit aproape jumătate milion de cărţi. Orice autor de cărţi, cât de cât iniţiat în chestiunile acestea, îşi poate da seama că aceasta înseamnă un venit considerabil, care îngăduie să cumperi o tipografie cât de modernă şi cât de costisitoare. Cu banii din aceste cărţi, care sunt rodul muncii mele de autor, mi-am cumpărat tipografia, mi-am instalat librăria; şi cred că e o faptă cel pu­ţin lăudabilă că tipografia aceasta şi librăria o am pus şi o pun benevol în sluj­ba curentului care îmi aparţine şi care îmi este creaţiunea mea şi care curent este astăzi o înfăptuire puternică pe întreagă ţara, sub denumirea, dată de mi­ne, de Mişcarea «Oastea Domnului».

Banii intraţi pentru cărţile mele pentru uşurarea formalităţilor veneau la poştă sub o singură consignaţie, pe adresa «Lumina Satelor», însă pe man­date trimiţătorii specificau totdeauna că pentru ce trimit banii: îi trimit pentru

355

«Lumina Satelor», foaia «Oastei Domnului», pentru colecte sau pentru cărţile mele. La administraţie apoi sumele intrate se cartau, jurnalizându-se intratele personale, ce veneau pentru librăria şi pentru cărţile mele, sub poziţii separate. Aici e locul să arăt că chiar din banii mei, rezultaţi din cărţile mele în şirul anilor, s-au folosit pentru nevoile foii «Lumina Satelor», acoperind, din al meu, deficitul mare al foii. Aşa nu-i nici o mirare şi se va proba precis cum am afirmat în întâmpinarea mea că numai în anii 1931-1934, cât am administrat eu foaia, s-au folosit din banii mei proprii peste 300 000 lei pentru deficitul publicaţiunii «Lumina Satelor», care sumă eu cred că reclamanta, dacă de fapt este proprietara acestei publicaţiuni, va fi obligată dacă n-a înţeles până acuma s-o facă să-mi restituie fără nici o târguială rodul muncii mele, vărsat pentru pretinsa foaia sa.

Pentru a mi se crea în public o faimă rea şi pentru a mă răsplăti în mod «creştinesc» pentru o muncă grea şi istovitoare de peste 10 ani, reclamanta precum se vede şi din memoriu a cerut de la Oficiul Poştal Sibiu să i se arate ce bani au intrat în cursul anilor pentru «Lumina Satelor». Fireşte, Oficiul Poştal a servit şi serveşte datele nespecificate, adică arată tot ce a intrat pe adresa «Lumina Satelor». Ori, pe această adresă, au intrat precum am arătat şi banii mei de pe cărţile mele. Prin urmare, acest fel de acte poştale nu pre­zintă absolut nici o importanţă şi nu-i poate aduce reclamantei vreun câştig de cauză. Însă, pentru cei necunoscători ai adevăratei situaţii, poate să constituie o defăimare a mea, care defăimare cred însă că, după explicaţiile date, nu ră­mâne asupra mea, ci caracterizează pe toţi aceia care o încearcă cu rea cre­dinţă. Aici amintesc că în felul acesta am fost arătat din partea reclamantei, care s-a înarmat cu extrasele de la poştă şi înaintea Î. P. S. Sale Patriarhul Dr. Miron Cristea şi cărturarilor fruntaşi ai Oastei, precum şi publicului mare al ostaşilor, cu tendinţa de a fi denunţat ca unul ce mi-am însuşit de la «Lumina Satelor» milioane şi milioane. După ce am lămurit lucrurile cât de cât, însuşi Î. P. S. Sa Patriarhul mi-a luat apărarea într-o adunare a preoţilor spunând că, în virtutea dreptului meu de autor de cărţi, nu mi se poate contesta rodul acestei munci şi cred că şi justiţia înţelege să-mi apere munca mea cinstită.

Referitor la daruri şi colecte, repet şi aici ce am mai spus: ele s-au folosit şi s-au cheltuit în scopul în care s-au strâns. Nici un fel de dar sau colectă n-au fost lansate în numele Bisericii, ci în numele meu personal, cu un scop precizat.

E o absurditate să mi se ceară de către reclamantă restituirea unor bani care nu sunt ai ei. De altcum, cele mai multe daruri le-a înghiţit susţinerea foii «Lumina Satelor» şi tot acolo s-au dus şi banii rezultaţi din rodul muncii mele cinstite.

Tot aşa s-a petrecut lucrul şi cu darul de la Banca Naţională. Cu toate că, din adresa care mi-a făcut-o la timpul său fostul guvernator al Băncii Naţio­nale, Dl. M. Manoilescu, rezultă că aceşti bani mi s-au dat mie pentru tipogra­fie şi pentru Mişcarea religioasă Oastea Domnului, cu toate că aş fi putut să folosesc aceşti bani fie pentru tipografie, fie pentru tipărirea de cărţi religioase

356

în vederile Oastei Domnului, totuşi aceşti bani s-au folosit pentru acoperirea cheltuielilor şi deficitului de la foaia «Lumina Satelor».

Privitor la suma de 130 000 lei, despre care se afirmă că jumătate a fost dată de un Minister, iar „circa 50-60 000 de Î. P. S. Sa Arhiepiscopul”, servesc următorul istoric:

Pe vremea când Dl. General Averescu ajunsese, în anul 1926, la cârma ţă­rii, Î. P. S. Sa Mitropolitul Nicolae mi-a recomandat să fac politică la foaie, susţinând cu toată tăria politica acestui guvern. Era în preajma alegerilor şi, în acest scop, foaia «Lumina Satelor» s-a pus cu totul în slujba politicii de partid; un fapt care a stricat foarte mult foii, după ce, până atunci, ne declaram so­lemn că nu facem politică de partid, iar poporul aştepta de la foaia noastră al­tceva decât politică. Am făcut numere speciale în susţinerea guvernului Averescu şi s-au cheltuit bani. Pe urmă, resimţindu-ne cu finanţele şi cu abonamentele mulţi abonaţi părăsind foaia am fost trimis la Bucureşti să cer subvenţia cuvenită pentru acest serviciu politic. Dl. Ministru de Interne de atunci, Octa­vian Goga, fără să mă primească, mi-a trimis la uşă 10 000 lei. Am părăsit dezgustat ministerul, comunicându-i acasă Î. P. S. Sale ce am păţit; iar Î. P. S. s-a dus atunci personal la Bucureşti şi, se vede, a fost mai norocos, căci, întorcându-se acasă mi-a spus că a ridicat o subvenţie de 130 000 lei, care s-a predat îndată la administraţia foii, unde s-a şi jurnalizat în regulă. La nevoie, servesc şi alte date referitor la subvenţionarea politică a foii. Deocamdată sămi fie îngăduit să-mi arăt nedumerirea faţă de afirmaţia că Î. P. Sa Mitropoli­tul ar fi dat, aşa, deodată, din al său, 50-60 000 lei chiar în anul 1926, când primea de la Minister o subvenţie politică. Nedumerirea mea cred că este mai mult decât motivată prin faptul că Î. P. S. Sa, în timp de patru ani, cât s-a scurs până atunci de la apariţia foii «Lumina Satelor» despre care pretinde că este a arhiepiscopiei nu a dat nici o sumă, afară de nu prea însemnata sumă de 2 000 (două mii lei), jurnalizată la «Lumina Satelor» la începutul lunii ianuarie 1922 şi care sumă, când abia se încasaseră primele abonamente după foaia atunci apărută, în luna februarie a aceluiaşi an, a înţeles să şi-o ridice de la Administraţia foii. Întreb, la acest loc, dacă Î. P. S. Sa şi Arhiepiscopia au fost cum pretind proprietarii foii, oare, cu un împrumut de două mii lei, dat pe 8 săptămâni se porneşte şi se ţine o foaie? De fapt, precum se vede din jurnalul de casă, care stă la dispoziţia Onor. Tribunal, Î. P. S. Sa a dat la începutul lui ianuarie 1922, când a pornit «Lumina Satelor», lei 2 000, care sumă apoi, la 28 ffebruarie a aceluiaşi an, din primele încasări ale foii, şi-a ridicat-o.

Cu privire la aliniatul a. din punctul 4 al memoriului, precum am arătat, ţin la dispoziţia Onor. Tribunal toate registrele privitoare la «Lumina Satelor», registre care mai sunt în proprietatea mea. În ce priveşte registrele privitoare la Tipografie, nu aflu deloc îndreptăţită cererea reclamantei, pentru că această Tipografie este a mea, cumpărată de mine şi înregistrată pe numele meu în toată regula. Prin urmare, nu sunt dator să-i dau cuiva vreo socoteală cu privi­re la dânsa. Cu atât mai vârtos este de a se respinge şi cererea reclamantei ca

357

să-mi dau socoteala cu privire la Librăria şi Compactoria mea, care nici nu formează obiectul acţiunii reclamantei.

Considerăm greşită argumentaţia reclamantei. Mai întâi să dovedească reclamanta că eu cu banii ei am cumpărat tipografie şi abia atunci ar urma să discutăm ce drepturi ar putea avea, în acel caz., asupra ei reclamanta. Ţin să arăt că reclamanta a făcut şi denunţ penal contra mea că vezi, Doamne! am sustras banii ei şi mi-am cumpărat tipografie. Nu i s-a dat curs acestui denunţ, deoarece a fost şi este absolut fără temei. Ori acum încearcă sunt convins că în zadar prin prezentul proces.

Resping cu hotărâre afirmaţiile gratuite ale reclamantei că din parte-mi ar fi un abuz de încredere săvârşit în paguba materială şi morală a Arhiepiscopi­ei. Am muncit din greu peste 12 ani, punând tot sufletul, toată abnegaţia, în slujba Bisericii mele. Mi-am zdruncinat sănătatea în munca istovitoare zi de zi. Am făcut eu singur ce nu a putut face oficialitatea bisericească.

Am pornit singur, neajutat şi neîncurajat, curentul Oastea Domnului care astăzi e o înfăptuire puternică şi care a adus la adevăratul creştinism mulţimea imensă de suflete dibuitoare în întuneric. Şi acum, când opera mea e o realitate, când munca şi zbuciumările anilor îşi dau roadele, se tinde să fiu delăturat fără nici un scrupul. Mă întreb cu groază în suflet: oare acesta este act creştinesc?

Faţă de repetata afirmaţie a reclamantei că-i compete proprietatea şi ad­ministraţia Tipografiei «Oastea Domnului», răspund: Tipografia este averea mea personală, cumpărată de mine şi trecută, la timpul său, după toate cerin­ţele legii, pe numele meu. N-am cerut niciodată de la Arhiepiscopie nici un fel de autorizaţie pentru cumpărarea acestei tipografii. Totul a mers ca o iniţiativă particulară şi risc particular. Arhiepiscopia nu are dreptul asupra acestei tipo­grafii după ce:

1. N-a ajutat cumpărarea ei cu nici un ban, dimpotrivă, m-a asuprit cu chirii grele, trebuind să plătesc până la ultimul ban tot ceea ce avea de încasat Consistoriul după chirii, tipărirea foii etc. Despre aceasta, serveşte date şi amănunte pe larg articolul „Istoria unei Jertfe” din foaia «Ostaşul Domnului», alăturat întâmpinării.

2. Mi se aduce învinuirea că, din vânzarea averii mele de la ţară, a intrat prea puţin pentru cumpărarea tipografiei. Lucrul stă aşa: când am cumpărat tipografia, am făcut vânzătoare averea mea de la ţară, dar, în urma crizei, atunci la moment, am putut vinde numai o bucată de loc; restul s-a vândut între timp, ajutându-mă şi cu aceste vânzări la plătirea ratelor după tipografie. Şi am mai plătit din aceşti bani şi din alţi bani ai mei, cum am arătat, datoriile către Tipografia Arhidiecezană după foaia «Lumina Satelor», pentru care da­torii Arhiepiscopia mă strângea fără milă de gât. Prin urmare şi pământul meu mult, puţin, cât a fost a intrat tot acolo unde mi se tăgăduieşte jertfa mea.

3. La bănuiala ce vrea să o strecoare reclamanta că n-am cumpărat tipogra­fia pe banii şi jertfa mea, m-am provocat şi am alături acestui script pregătitor documentul mult grăitor prin care se face o statistică şi se arată că eu, ca scriitor

358

şi editor de cărţi, am tipărit în decurs de 10 ani circa 450 000 de cărţi. Din venitul acestora şi al Librăriei mele, adică munca mea cinstită, mi-am cumpărat tipografia şi cred că nici o lege nu-mi poate răpi acest rod şi drept al muncii mele.

4. Reclamanta se provoacă mereu la declaraţiile mele că Tipografia este a Oastei Domnului. Înţelesul cel adevărat al acestor declaraţii e însă altul. Oas­tea este şi a fost de la început un voluntariat care a cuprins toată ţara şi toate eparhiile, fiind acest voluntariat iniţiativa şi creaţia mea personală. Oastea Domnului nu este o asociaţie cu taxe şi averi proprii, ci este numai un curent religios care a cuprins toată ţara. Ea n-a avut niciodată nici un fel de organi­zaţie plecând de la Sibiu. Şi astfel, Arhiepiscopia Sibiului nici pe departe n-are dreptul să spună că acest curent este al ei. În direcţia aceasta servesc un do­cument. În anul 1934, Arhiepiscopia din Sibiu mi-a cerut o declaraţie în scris, prin care să recunosc că emblema Oastea Domnului, adică Mişcarea Oastea Domnului, aparţine Arhiepiscopiei Ortodoxe din Sibiu. Am protestat atunci contra acestei cereri şi am refuzat-o categoric. Ca document, este alăturată foaia «Oastea Domnului», unde, la pag. 5 şi 6, se află pe larg expusă această chestie cu documentul. În caz de negare, vom prezenta însuşi documentul.

Arhiepiscopia n-a mai insistat atunci asupra acestei declaraţii, în semn că recunoscuse netemeinicia ei.

Ceea ce am refuzat în anul 1934 refuz şi astăzi, Oastea Domnului nu aparţine Arhiepiscopiei din Sibiu. Acelaşi lucru l-am spus şi când am avut un conflict cu Oastea Domnului formată la Oradea, unde autoritatea bisericească de acolo şi-a încadrat-o într-un statut juridic, fără nici o întrebare a mea, a iniţiatorului şi creatorului acestei Mişcări. Am protestat atunci contra acestei proceduri, arătând prin foaia «Oastea Domnului» alăturată la întâmpinare că această Mişcare nu este averea nimănui, ci este iniţiativa şi creaţia mea personală, având eu cuvânt hotărâtor în mersul ei. Arhiepiscopia din Sibiu nu a făcut atunci nici o observaţie şi aşa este făcută dovada că a aprobat temeinicia susţinerilor mele. De altcum, toată argumentaţia juridică a reclamantei este unică, în felul ei. Eu sunt iniţiatorul şi creatorul unui curent religios ai că­rui membri au declarat solemn că rămân cu mine şi cu Biserica, iar acum Arhi­episcopia ar vrea să mă dea afară din acest curent, pentru ca să pună mâna pe creaţia mea spirituală şi materială. Ţinem la dispoziţia Onor. Tribunal întrea­gă colecţia foii „Iisus Biruitorul”, plină cu sute şi mii de declaraţii care spun solemn a cui este Mişcarea Oastea Domnului. Se declară într-un glas că n-au înţeles niciodată că Oastea şi, mai cu seamă, Tipografia ar fi averea Arhiepis­copiei din Sibiu. Niciodată n-a fost vorba să se trimită daruri şi ajutoare pentru Arhiepiscopie, ci pentru scopurile voluntariatului Mişcării.

Arhiepiscopia din Sibiu a încercat să facă Mişcare Eparhială regională din Oastea Domnului care este răspândită cum am arătat în toată ţara. A căutat să monopolizeze un curent care, de la început, s-a întins în toate Epar­hiile ţării. Şi, astfel stând lucrurile, se înţelege că nu mai poate sta în picioare declaraţia mea, că dau tipografia unei astfel de Oaste, care nu mai este Oastea

359

Domnului. Ar fi o absurditate să se menţină declaraţiile, când eu însumi sunt ameninţat să fiu scos din curentul acestei Mişcări. Am declarat că ţin tipogra­fia mea în slujba Domnului şi în slujba curentului liber şi neîncătuşat de nimeni al Oastei Domnului în mod benevol. O doresc aceasta şi vreau s-o fac aceasta totdeauna.

De altcum, precum am mai arătat, Tipografia Oastea Domnului nu s-a cumpărat şi nu s-a plătit nici pe departe din ajutoarele şi colectele de la fron­turi. Acestea au mai mult o încurajare morală. Majoritatea lor a trecut tocmai la susţinerea foii «Lumina Satelor» şi acoperirea deficitului ei, precum şi la ti­părirea de cărţi religioase ieftine. De altfel, atunci mi-am desfăcut cărţile mele religioase şi nu totdeauna şi nu toţi au plătit contravaloarea cărţilor; şi aşa şi aici s-a ivit deficit destul de mare care trebuia acoperit şi pe care tot eu a tre­buit să-l suport şi să-l acopăr.

Reclamanta stăruia mereu asupra vorbirii pe care am ţinut-o cu prilejul congresului, când s-au împlinit 10 ani de la înfiinţarea Oastei Domnului, prin care spuneam că raportez Arhiepiscopiei despre însărcinarea ce mi s-a dat.

Dar chiar şi în acea vorbire, în faţa Arhiepiscopiei şi congresului, am arătat cum Oastea Domnului a ieşit dintr-o inspiraţie divină şi cum 7 ani de zile când se lupta din greu cu nevoile începutului arhiepiscopia s-a dezinte­resat complet de ea.

Iar dacă eu, ca preot, am raportat ierarhului despre „Clubul de la «Lumina Satelor» ”, acest raport priveşte partea pur dogmatică şi pur spiritu­ală a Oastei, neavând absolut nici o legătură cu Tipografia, Librăria, creaţiunea mea particulară. Despre acestea n-am raportat niciodată nimănui.

Reclamanta aminteşte şi de un act al Sfântului Sinod, care se ocupă cu Oastea Domnului. Lucrul acesta stă aşa: când a erupt conflictul între Arhiepis­copie şi mine, din partea cenzurii, la intervenţia abuzivă a reclamantei, mi s-a suspendat foaia „Iisus Biruitorul”. În vremea asta Arhiepiscopia, prin «Lumina Satelor», s-a slobozit asupra mea cu fel de fel de acuze, cu fel de fel de calom­nii şi insulte, iar eu n-am avut putinţa să mă apăr şi să dezmint. Sub impresia acestor atacuri pe care eu n-aveam putinţa să le pun la punct şi să le spulber, Sfântul Sinod a luat hotărârea la care se provoacă reclamanta. Mai târziu însă, când mi s-a dat şi mie putinţa să mă apăr şi să răspund, lucrurile s-au schim­bat esenţial. Însuşi Î. P. S. Sa Patriarhul mi-a luat în câtva apărarea. Ca o mărturie a acestei împrejurări alătur, sub B., foaia „Iisus Biruitorul” cu decla­raţiile Î. P. S. S. Patriarh făcute cu prilejul unui congres de preoţi.

Clişeele pe care mi le cere reclamanta au fost făcute aproape toate special pentru cărţile editate de mine. Preţul lor l-am acoperit eu din venitul cărţilor mele. Astfel fiind ele plătite de mine, îmi aparţin mie.

În concluzie:

Faţă de acţiunea „Memoriu” şi „Completare de memoriu”, concluziile mele cu privire la probaţiune, în rezumat, sunt următoarele:

360

1. Mai întâi să binevoiască să facă reclamanta dovada că eu am adminis­trat foaia «Lumina Satelor» de la înfiinţarea ei (1 ianuarie 1922) şi până la 1 oct. 1931.

Dacă face dovada aceasta, abia atunci va fi de actualitate să discutăm şi să trecem la o verificare a gestiunii din acest interval. Eu, din partea-mi, am cerut în întâmpinarea mea ascultare de martori care, întregiţi eventual de as­cultarea părţilor sub jurământ şi cu cele cuprinse în anexele de la întâmpinare, vor arăta temeinicia susţinerilor mele. Anume se va vedea că eu nu am avut în acest interval administraţia foii, în urmare, nu pot fi obligat la vreo desocotire.

2. Cu privire la foaia «Oastea Domnului», am dovedit cu extras de la Pri­mărie, alăturat întâmpinării, că ea este proprietatea mea, în urmare, nu pot fi obligat să-i fac reclamantei vreo desocotire.

3. În cât priveşte Tipografia, mă refer la cele arătate în întâmpinare şi scriptul pregătitor, din care rezultă că nu se poate admite vreo probaţiune cu privire la acestea, deoarece reclamanta nu şi-a arătat şi nu-şi poate arăta nici un titlu de drept asupra lor.

4. Banii decolectaţi sunt recunoscuţi şi publicaţi în foile «Lumina Satelor» şi «Oastea Domnului». Totuşi este necesară probaţiunea pentru a se vedea că colectele s-au făcut pentru mine, pentru lucrările mele, pentru intensificarea curentului religios pornit de mine prin tipăriri de cărţi. În acest scop, rog să fie audiaţi martorii arătaţi în întâmpinare.

5. Suma de lei 130 000, primită de la Minister, a intrat în «Lumina Satelor». Dovada se face prin registrele care sunt ţinute la dispoziţia Onor. Tribunal.

6. Tot prin registre fac dovada că în intervalul de la 1 oct. 1931 şi până la 1 aug. 1934, timp în care am administrat eu foaia «Lumina Satelor», am vărsat pentru acoperirea deficitului acestei foi 320 695 lei din banii mei proprii.

Această sumă nu mi s-a replătit. Dacă îi va succede reclamantei să-şi dove­dească proprietatea asupra foii «Lumina Satelor», atunci va răspunde pentru tot deficitul acestei foi şi aşa va fi obligată să-mi restituie şi banii daţi de mine, din al meu, pentru această foaie. Îmi rezerv deci dreptul să pretind tot ce am plătit din al meu pentru foaia «Lumina Satelor».

Negând toate afirmaţiunile reclamantei, care nu sunt anume recunoscute de mine, şi toate afirmaţiile care sunt în contrazicere cu susţinerile mele din întâmpinare şi din scriptul pregătitor, rog din nou respingerea acţiunii cu cheltuieli de judecată.

Rog să binevoiţi a stabili la dezbaterea cauzei substractul procesului de faţă. Din acţiunea şi scriptele pregătitoare ale reclamantei ar rezulta că substractul este de 1 854 970 lei, contravaloarea tipografiei plus 500 000 lei pentru gestiunea foilor, pretinsă de reclamant, adică în total substractul ar fi de 2.354.970 lei.

Comput cheltuieli pentru prezenta, conform tarifului şi importanţei cauzei.

Cu stimă, Iosif Trifa

361

La cele de mai sus se anexau, ca mărturie, două declaraţii şi un certificat din care rezulta vânzarea averii de la ţară a Părintelui Iosif şi valoarea acestei averi pe care dânsul o investise în costul tipografiei.

Iată mai jos aceste piese:

Declaraţie

Subsemnata, Bodea Maria, născută Gligor I. Nicolae, din comuna Avram Iancu, judeţul Turda, declar următoarele:

Am cumpărat de la Pr. Iosif Trifa, domiciliat în oraşul Sibiu, două bucăţi de pământ pe care dânsul le-a posedat în comuna Avram Iancu, judeţul Turda, unde a fost preot.

Pentru cea dintâi bucată de pământ, pe care subsemnata şi soţul meu l-am cumpărat de la dânsul, i-am plătit suma de lei 130 000 (una sută treizeci mii), iar pentru a doua, pe care ne-a vândut-o, i-am plătit suma de 70 000 (şaptezeci mii).

În total deci i-am plătit preotului Iosif Trifa, pentru pământurile cumpă­rate de la dânsul, suma de lei 200 000 (două sute mii).

Aceasta o declar şi o semnez prin punerea degetului în faţa martorilor.

Avram Iancu, la 15 ianuarie 1938, soţia lui Bodea Nicolae,

născută Gligor Maria

Prin N. Banciu

Martori:

N. Banciu, notar

Alexandru Toader indescifrabil înv.

Declaraţie

Subsemnatul, Leah Gheorghe, din comuna Avram Iancu, judeţul Turda, declar următoarele:

Am cumpărat de la Pr. Iosif Trifa, domiciliat în oraşul Sibiu, una bucată de pământ, dintre pământurile pe care dânsul le-a avut în comuna Avram Iancu, pentru care i-am plătit suma de lei 50 000 (cincizeci de mii) în numerar.

Aceasta îmi este declaraţia pe care o semnez în faţa martorilor.

Avram Iancu, la 15 ianuarie 1938 Leah Gheorghe

Martori:

Puiuleţ Gheorghe

Câra Iosif

România

Notariatul Avram Iancu, jud. Turda nr. 389

Anul 1938, luna I, ziua 20

362

Certificat

Prin care subsemnaţii certificăm că pământurile pe care Dl. Iosif Trifa le-a posedat în comuna Avram Iancu, judeţul Turda şi pe care le-a vândut în trecut, după cum au afirmat cumpărătorii, au ajuns suma de lei 250 000 (două sute cincizeci mii lei). După a noastră cunoştinţă azi, dacă acele imobile s-ar vinde, ar valora circa suma de lei 320 000 (trei sute douăzeci mii lei) în în­tindere de 4 j. 1557 a. Drept pentru care am eliberat prezentul certificat.

Notar, Primar,

N. Banciu

L. S.

Nicodim Jude

În dezbaterile sale din ianuarie 1938, Tribunalul Sibiu admite toate punc­tele din acţiunea pârâşului şi respinge toate dovezile aduse de cel pârât.

În actul de sentinţă, după ce enumeră tot ce spusese Mitropolia în acţiunea ei, amintită mai înainte, Tribunalul Sibiu face următoarea încheiere:

având în vedere că... preotul I. Trifa a fost încredinţat la 1 ian. 1922 de către Mitropolie cu redactarea foii «L. S.», care era a Mitropoliei, şi că tot ce a lucrat el a fost din însărcinarea şi din obligaţia faţă de Mitropolie;

având în vedere că autoritatea are drept de proprietate asupra tuturor operelor pe care le-a comandat angajaţilor săi;

având în vedere că Mitropolia l-a încredinţat pe Iosif Trifa să scrie şi să lucreze tot ce a scris, urmează că dreptul de proprietate a tuturor acestor opere îi aparţine în exclusivitate şi indubitabil Mitropoliei;

având în vedere că în Tipografia Mitropoliei s-au tipărit o serie de cărţi al căror autor este I. Trifa şi că aceste cărţi au apărut prin comanda, îngrijirea şi cheltuielile Mitropoliei dreptul exclusiv de proprietate asupra acestor ope­re literare religioase, în baza art. 44 al. 1 din legea asupra proprietăţii literare din 1923, este al Mitropoliei, fiindcă preotul Iosif Trifa, autorul cărţilor, nu era şi creatorul produselor de presă, deci proprietarul lor;

având în vedere că Iosif Trifa a exoperat certificat industrial pentru Ti­pografie în numele Oastei Domnului fără ştirea şi învoirea Mitropoliei, a că­reia era Oastea Domnului şi al cărui slujbaş era, iar acest certificat este nevalabil, întrucât el era slujbaş al Bisericii, deci funcţionar public. Legile în vigoare nu admit aceasta, iar dreptul de proprietar al lui I. Trifa asupra unor bunuri care aparţin Bisericii a fost înscris ilegal şi actul nu este valabil;

având în vedere că însuşi preotul I. Trifa, în declaraţia sa din „Câteva mărturisiri” arată că a cumpărat tipografia pentru a „o preda”, înseamnă că a făcut totul în numele şi pentru Mişcarea Oastei;

având în vedere că Mişcarea Oastei şi bunurile ei constituiau patrimoni­ul Mitropoliei, concluziile sunt că Iosif Trifa a lucrat (semnat) pentru Oastea Domnului, care este patrimoniul Mitropoliei, el fiind slujbaş supus al acesteia;

363

având în vedere că, la data procurării tipografiei, Iosif Trifa era preot, deci nu avea practica legală pentru această meserie;

având în vedere că, prin procurarea acestui certificat industrial, Iosif Trifa a contravenit Legii în vigoare, acest certificat este nevalabil;

având în vedere că tot din aceste motive Tribunalul trebuia să refuze şi cererea pentru certificatul de Compactorie;

având în vedere că în aceste prevederi se încadrează şi certificatul in­dustrial pentru Librărie, se trag aceleaşi concluziuni;

având în vedere că în aceste împrejurări acordarea avantajelor Legii in­dustriale pentru Tipografia Oastei Domnului, proprietatea lui Iosif Trifa, preot, întemeindu-se pe certificatele industriale amintite, nevalabile, nu poate consti­tui pentru Iosif Trifa titlul de drept valabil;

având în vedere că la 31 ian. 1930 Constantin Trifa, fratele preotului Iosif Trifa, a afectat, în urma libertăţii acordate atât lui, cât şi lui Iosif Trifa în administrarea bunurilor, suma de 26.325 lei pentru patrimoniul personal al fratelui său, Iosif Trifa constatăm că s-a abuzat de încrederea Mitropo­liei atât de către Constantin Trifa, cât şi de către Iosif Trifa, ambii, manda­tari (salariaţi) ai autorităţii bisericeşti amintite... aceasta pentru că toate produsele de presă, inclusiv cărţile scrise de Iosif Trifa, deşi creaţiuni ale lui, constituiau produse de presă ale Mitropoliei, ele fiind comandate şi publicate prin îngrijirea, conducerea şi cheltuiala acesteia. Aceasta şi pentru produsele de presă (imprimate prin tipografia comandată la Lipsca (a păr. Trifa);

având în vedere că la data de 7 aug. 1934 Iosif Trifa a predat numai o parte din banii, valorile şi bunurile ce le primise de la Mitropolie şi că la data de 31. dec. 1934, când a încetat de a mai fi funcţionarul şi salariatul Mitropoli­ei, n-a dat nici o socoteală;

având în vedere că Iosif Trifa, deşi a ştiut că banii şi valorile încredinţate lui sunt proprietate a Mitropoliei, totuşi i-a mânuit ca fiind proprietatea sa;

având în vedere că această procedare a lui Iosif Trifa s-a făcut prin pro­prie putere, fără ştirea şi învoirea Mitropoliei iar aceasta este o contravenţie la toate legile existente în vigoare, fiindcă I. Trifa nu avea acest drept printr-o autorizare a autorităţii sale,

Tribunalul Sibiu, Secţia I În virtutea Legii pronunţă:

Sentinţa nr. 13

Luându-se în dezbatere procesul pornit prin acţiunea înaintată la 18 apri­lie 1935, sub nr. 1497, de către reclamanta Arhiepiscopia Ort. Rom. de Alba Iulia şi Sibiu, reprezentată prin Dr. Lucian Borcea, avocat în Sibiu, în contra pârâtului Iosif Trifa, cu dom. în Sibiu, reprezentat prin Dr. Ieronim Stoichiţă,

364

avocat în Sibiu, pentru dare de socoteli, capital şi accesorii, Tribunalul, după terminarea dezbaterii orale din 21 ianuarie 1938, astăzi, 28 ianuarie 1938, a dat următoarea:

Sentinţă parţială şi interlocutorie:

Tribunalul admite acţiunea reclamantei Arhiepiscopia Ort. Rom. de Alba Iulia şi Sibiu, obligă pe pârâtul Iosif Trifa, preot din Sibiu, sub urmările execuţi­ei, în termen de 15 zile, să predea reclamantei în posesiune, recunoscând în ace­laşi timp dreptul de proprietate exclusiv al reclamantei asupra obiectelor ce ur­mează: (se înşiruie toate cele arătate la pag. 346-347).

...Această sentinţă a fost pronunţată în ziua de 28 ianuarie 1938, în pre­zenţa mandatarului reclamantei şi în lipsa pârâtului.

Preşedinte, ss. V. Pop Grefier, ss. Dr. Pascu

Dăm această sentinţă întocmai, spre a se vedea cât de nedrept s-a judecat, cât de strâmb s-a interpretat Legea şi cât de tâlhăreşte s-a răpit acest avut sfânt.

Sentinţa aceasta sosi tocmai în zilele când Părintele Iosif se găsea pe patul de moarte, stingându-se ca o lumânare arsă întreagă...

Mitropolia îşi alesese anume momentul, spre a-i da, prin această sentinţă, lovitura din urmă. Domnul a îngăduit ca martirul Său să sufere şi această ne­dreptate, pentru suprema lui încercare pe pământ.

Pe minunatul şi durerosul său ideal tipografia, pusă cu totul în slujba Domnului îl văzu căzând atât de crud sub ura hrăpăreaţă a nesăturatului urmă­ritor. Mult încercatul „Iov” al lui Hristos află această veste cu trei zile înainte de sfârşitul său pământesc.

slăvit să fie Domnul pentru toate! şopti el îndurerat şi liniştit, când i se aduse vestea aceasta. Nimeni nu poate avea decât atâta cât îi este dat din cer... Eu am luptat ca Tipografia aceasta să fie pusă în slujba Domnului, altul a luptat ca ea să fie luată din slujba Lui. Domnul ne va răsplăti odată, unuia pentru că a pus-o, iar celuilalt pentru că a luat-o...

Totuşi, adăugă el mâhnit şi rar, mă doare nespus de mult... Ce frumos a fost tot ce s-a făcut prin Tipografia asta în aceşti 8 ani minunaţi, cu toate că am sufe­rit atât de mult...

Poate că numai atâta ne-a fost dat să facem şi ei, şi mie. Poate că împre­jurările nu erau încă destul de coapte pentru mai mult... Sau poate că, pentru aceşti oameni, chiar şi atâta a fost prea mult...

Tocmai pregăteam nr. 7 din «Glasul Dreptăţii», care trebuia să apară pentru 13 februarie... Părintele Iosif nu mai putea decât cu mare greutate să lucreze câte foarte puţin. Noi, Marini şi eu, alcătuirăm o parte din materialul pentru foaie. Dar fără scrisul lui, foaia parcă n-avea nici o dulceaţă. Noi înşine vedeam acest lucru, în primul rând.

365

Cu mare greu îmi dictă şi scrisei „Istorioare, pilde şi asemănări religioase” (care s-au publicat pe pag. 5). Lângă aceste istorioare, când el tăcu (înţelegându-i zdrobit sfârşitul apropiat), eu adăugai fără ca el să vadă:

„Poşta redacţiei

Mai multor cititori, care ne întreabă mereu despre Părintele Iosif de la Si­biu, le răspundem: Părintele Iosif Trifa se află în prezent greu bolnav şi slăbit. Rugaţi-vă cu toţii stăruitor pentru dânsul...”

Stăteam la măsuţa de lângă patul lui... şi mă uitam la pătura subţire cu care era acoperit şi care părea că nu are nimic sub ea, atât de puţin mai rămăsese din acest trup în care se topiseră şi oasele.

mai avem ceva, dragă Dorz!...

Şi cei doi ochi sfinţi şi obosiţi se uitară spre mine cu o privire ce parcă ve­nea de dincolo de lumea asta... Nu mai văzusem niciodată o astfel de tainică lumină în ei...

dă-mi caietul de jos!

Abia atunci văzui sub pat caietul său de notiţe, scăpat de mânuţa albă şi uscată.

scrie titlul:

„Oaia săracului, de la II Samuil, cap. 12

În Biblie, la II Samuil cap. 12, se află o mult grăitoare pildă despre oaia unui biet sărac.

E întâmplarea când David a nelegiuit cu femeia lui Urie şi, pe urmă, ca nelegiuirea lui să fie şi mai mare, l-a cumpănit pe Urie să fie omorât în război, pentru ca să poată avea pe soţia lui între femeile sale.

Dar acest lucru «n-a plăcut Domnului». Domnul a trimis pe Natan prooro­cul, care i-a pus nelegiuirea într-o istorioară:

«Într-o cetate erau doi oameni, a început Natan, unul sărac şi altul bogat. Cel bogat avea foarte multe vite mari şi mărunte. Iar cel sărac n-avea nimic, de­cât o singură oiţă, pe care el o cumpărase de mică şi o hrănise şi ea crescuse cu copiii lui. Din pâinea lui mâncase şi ea şi se adăpase din ulcica lui. La sânul lui dormise şi era pentru el ca o fiică.

Dar iată că a venit la bogat un călător. Şi gazda nu s-a îndurat să ia din oile sale sau din vitele sale, ca să gătească cină pentru cel ce venise la el, ci a luat oiţa săracului şi a gătit-o pe aceea pentru călătorul ce venise la el.»

Şi s-a mâniat David cu mânie mare pe omul acela şi a zis: Omul care a făcut lucrul acesta vrednic este morţii; să dea înapoi 4 oi, pentru că a făcut fapta aceasta...

Atunci Natan a ridicat mâna şi, grăind, i-a rostit lui David aspra osândă: «Tu eşti omul acela, Davide... Căci Dumnezeu te-a dăruit cu toate bunătăţile, dar ai râvnit să răpeşti şi pe soţia lui Urie... şi acum niciodată nu se va depărta sabia din casa ta...» (II Samuel 12, 1-10).

366

Ce adânc înţeles şi ce adâncă învăţătură este în istoria aceasta! Nedreapta purtare a omului bogat, din istorioara lui Natan, care a răpit unica oiţă a unui biet sărac, ne arată şi ea, întâi şi întâi, ce fărădelege urâtă este lăcomia.

De orice natură ar fi lăcomia, ea este un păcat greu. Îndeosebi lăcomia omului avut, adică lăcomia care îi prinde pe unii oameni avuţi, este ceva scâr­bos... Lăcomia omului avut este o boală grozavă. Această boală îl împinge să pună mereu mâna pe truda şi avutul altuia. Oricât de mult ar avea bogatul, el râvneşte şi pândeşte bunul altuia.

Bogatul din istoria lui Natan avea turme nesfârşite de oi, de boi, avea pă­mânturi, averi şi case din a căror chirie scotea anual milioane. Şi totuşi lăcomia l-a dus să răpească oiţa, singura oiţă a unui biet sărac.

David, încoronatul şi unsul Domnului, avea o casă plină de femei. Şi totuşi lă­comia l-a făcut să râvnească la o mireasă nouă; la unica soţie şi bucurie a lui Urie. Lăcomia l-a pus să răpească singura «oiţă», singura bucurie, pe care o avea Urie.

Cu câtă dragoste ţinea săracul la oiţa lui, ca la o fiică a lui, ne spune Biblia. Şi totuşi lăcomiei bogatului nu i-a fost milă de această dragoste, ci a trecut cu picioarele peste ea, pentru ajungerea scopului său făcând şi o ucidere de om.

Lăcomia lucrează şi azi tot aşa! Ea pândeşte şi înghite mereu bunul altuia. Căutaţi şi cercetaţi în viaţa de la ţară şi veţi afla că rar este cazul acela când moşioara văduvei şi a săracului pot rezista în vecinătatea bogatului lacom. Lăco­mia bogatului, folosind toate mijloacele, mai curând ori mai târziu, o înghite, aşa cum peştele cel mare înghite pe cel mic.

În privinţa asta eu mă mir cum nu s-a format şi aici o înţelepciune din po­por care să spună: Nu-ţi clădi căsuţă lângă casele bogatului şi nici moşioara nu ţi-o cumpăra lângă moşia lui, căci te va înghiţi lăcomia lui cea nemărginită.

E de însemnat apoi şi faptul că lăcomia bogatului lucrează în scopurile ei, folosind toate «mijloacele» şi îndeosebi nedreptatea.

Lăcomia e strâns legată de nedreptate, aşa după cum mâncarea cere după sine şi apă. Iar ca să-şi ajungă scopul şi să facă nedreptatea şi răpirea, bogatul are totdeauna «mijloace» destule faţă de nevoiaşul şi săracul.

Şi încă ceva ne arată istorioara lui Natan. David, unsul Domnului, s-a înfu­riat grozav când a auzit de nedreptatea bogatului cu oaia săracului. Dar el însuşi era în această istorioară.

Aşa sunt şi astăzi fariseii. În predicile lui, fariseul predică în contra ne­dreptăţii; tună şi fulgeră contra nedreptăţilor, dar, în viaţa lui, el însuşi face ne­dreptăţile cele mai strigătoare la cer.

Lăcomia care răpeşte bunul altuia este un păcat strigător la cer. Aceasta ne­o arată şi întâmplarea cu David. Când a auzit şi a înţeles David, împăratul şi un­sul Domnului, ce păcat mare a făcut, a plâns cu amar şi s-a căit şi totuşi urmă­rile acestui păcat le-a purtat.

Sabia din casa lui nu s-a mai îndepărtat din acea clipă şi cele «4 oi» le-a pierdut rând pe rând. Mai întâi i-a murit copilul. Acesta a fost mielul cel dintâi.

367

Apoi David îşi vede copiii desfrânând şi Absalom ucide pe fratele său, Amnon, desfrânatul. «A doua oaie» s-a dus.

Nu peste multă vreme moare şi Absalom tăiat de sabia lui Ioab. Încă «o oaie», a treia!

Mai rămăsese una. Şi aceasta vine la rând când Adonia, un alt fiu al lui David, a căzut şi el junghiat de sabie. Iată şi «a patra oaie»! Aşa cum ceruse David să fie pedepsit omul din istoria lui Natan, care fusese însuşi el.

Fie ca toţi cei ce suferă de boala cea grea a lăcomiei să ia pildă din cutremurătoarea istorie de la II Samuil, cap. 12.

«Natan proorocul» strigă şi azi prin lume: Tu eşti acela! Strigă şi azi pe atâtea locuri: Tu eşti acela! Ferice însă de cine are «urechi» (conştiinţă) să-l audă!”

Când a ajuns la capătul puterilor, tăcu. Eu înţelesei că trebuie să pun punct. În timpul cât scrisesem, îmi mai aruncasem din când în când privirea asupra lui, dar el îşi ţinea aproape tot timpul ochii închişi. Ci doar de trei ori şi-a ridicat cu greu mânuţa cu caietul spre a se uita peste cele câteva linii şi puncte aruncate din creionul lui pe o filă...

du-l la tipografie! Foaia trebuie să se tipărească astăzi!

Era dimineaţa de miercuri, 9 februarie 1938.

Trecând spre Tipografie, care se găsea pe str. Avram Iancu, nr. 16, am dat pe la dl. Stoichiţă, al cărui birou era tot pe această stradă, la nr. 9. Îi spusei de­spre starea extrem de gravă a Părintelui Iosif şi adăugai:

cred că sentinţa Tribunalului l-a afectat mult!... El a avut un atât de mi­nunat gând cu Tipografia şi a luptat atât de mult pentru ea! Iar acum vede totul călcat în picioare atât de brutal şi nedrept. Foile Mitropoliei jubilează zgomotos. Cred că asta i-a agravat mult starea.

va trebui să vin şi eu să-l văd neapărat zise dl. Stoichiţă. Am întocmit pentru cititori o lămurire, pe care te rog s-o duci s-o publice neapărat foaia în acest număr, pe pagina 1. Îi voi spune acestea şi Părintelui Iosif. Vom face neapărat apel la Braşov. Nu se poate să nu se revină asupra sentinţei.

Şi, zicând acestea, îmi întinse hârtia pe care scria:

„O lămurire

Subsemnatul, în calitate de avocat, reprezint pe pârâtul Iosif Trifa, preot, Sibiu, în procesul nr. 1497/1937/33, ce-l are contra reclamantei Arhiepiscopia Ortodoxă Română de Alba Iulia şi Sibiu.

În această cauză, în şedinţa din 28 ianuarie 1938, Tribunalul a dat o sen­tinţă parţială şi provizorie cu privire la Tipografia «Oastea Domnului», care este proprietatea clientului meu, Părintele Iosif Trifa.

Această sentinţă este provizorie şi parţială şi este atacată de subsemnatul cu apel, urmând să se judece în cel mai apropiat timp la Curtea de Apel din Braşov.

Părerea mea este că sentinţa Tribunalului, prin care adjudecă Tipografia Arhiepiscopiei, este absolut greşită şi am convingerea fermă că Curtea de

368

Apel va reforma această sentinţă, îndrumând Tribunalul să judece din nou şi să ţină seamă de dovezile arătate de pârâtul Iosif Trifa, prin care acesta do­vedeşte că tipografia este cumpărată de el cu contracte în regulă, pe numele lui, din Germania, plătită de el şi, în urmare, formează proprietatea lui indis­cutabilă.

Am ţinut să dau aceste lămuriri pentru că am văzut cu mare surprindere că se face caz despre această sentinţă prin ziare, ca şi când chestia ar fi definitiv is­prăvită în favoarea Arhiepiscopiei. Ori aceasta nu este aşa, ci precum am arătat în cele de mai sus.

Nu înţeleg să intru în discuţii pe tema aceasta cu nimeni şi ar fi bine ca şi re­clamanta să urmeze exemplul meu şi să aşteptăm împreună cuvântul hotărâtor şi definitiv al Justiţiei, în care şi unul şi celălalt trebuie să ne punem toată încrederea.

Sibiu, 8 febr. 1938,

Dr. Ieronim Stoichiţă, avocat”

I-am făcut loc în pagina întâi a aceluiaşi număr din foaia în care, pe pagina 4, apăru „Oaia săracului...”

Când, seara, i le-am arătat părintelui tipărite în foaie, s-a uitat peste ele obosit şi parcă străin. A mişcat uşor din mână ca şi cum ar fi spus:

de acum nu mă mai priveşte pe mine. Am încredinţat totul în mâna lui Dumnezeu!...

Dintre operaţiile părintelui din ultimii ani, două nu s-au mai închis până la moarte. Fraţii Opriş şi Popovici erau cei care îl pansau şi îl îngrijeau zilnic cu va­tă, cu multă vată... Bietul frate Opriş spunea odată: „Dacă vata câtă i-am adus-o şi în care l-am tot pansat ar putea fi grămadă, cred că s-ar putea acoperi mult Sibiu cu ea...” Era într-adevăr nevoie permanent de mari tampoane de vată pentru sân­gele ce se prelingea şi puroiul ce supura continuu din aceste răni...

Acum temperatura se menţinea mereu până la 39 de grade şi chiar peste.

Printre ultimii vizitatori fusese şi părintele Aurel Nanu, singurul dintre preoţii din Sibiu care îi rămăsese prieten şi apropiat. Acesta l-a şi mărturisit şi împărtăşit pe Părintele Iosif cu o săptămână înainte de sfârşitul său.

Pentru ultima dată i-a trimis atunci Părintele Iosif, prin preotul Aurel Nanu, mitropolitului Bălan, un cuvânt de dragoste smerită şi de fiască cerere de iertare...

Dar fie că preotului Nanu i-a fost teamă să-i spună, fie că mitropolitul a rămas împietrit până la capăt nu s-a mai primit nici un răspuns nici la această ultimă încercare...

Tot cam prin acel timp, îmi amintesc că a trecut prin redacţie şi fratele Feinstein, un minunat om al lui Dumnezeu, evreu creştin din Iaşi.

Acest mare suflet a murit şi el ca un martir, în timpul războiului, o dată cu cei omorâţi în „trenul morţii” de la Iaşi...

369

Eram, când a venit el, cu părintele şi cu Titus în sala redacţiei din Aleea Filozofilor. La plecare, fratele Feinstein a rostit o zguduitoare rugăciune. De atunci am rămas pe totdeauna legat de acel scump copil al lui Dumnezeu.

Mai târziu am avut o frumoasă corespondenţă cu el, cerându-mi să colabo­rez la revista lui, «Prietenul», şi mai ales la «Prietenul copiilor».

Când, cu ocazia războiului, aveam să trec pentru prima şi poate pentru ul­tima dată prin Iaşi, fratele Feinstein nu mai era.

Soţia şi cei şase copii ai săi, precum şi alţi fraţi evrei creştini care erau în casa lor, m-au îmbrăţişat cu lacrimi sfâşietoare, spunându-mi de tragedia lui, ca­re se întâmplase cu o săptămână mai înainte... Ei toţi mă cunoşteau din cores­pondenţa cu el.

Am rămas pentru totdeauna legat de sufletele acelea zdrobite. Istoria lor se asemăna atât de mult cu istoria noastră...

Joi, 10 februarie. Se vede bine că sfârşitul este foarte aproape. Durerile sunt neobişnuit de grele. Doctorul Manta, care este adus la patul părintelui, spune că ar fi nevoie de o nouă operaţie. Dar, clătinând din cap, spune:

e imposibil! Nu mai rezistă! Daţi-i calmante din timp în timp. E tot ce se mai poate face. Nu ştiu cât timp va mai rezista. Depinde de inimă...

Vineri, 11 februarie. Azi-noapte aproape n-am dormit deloc, deşi eram atât de obosiţi. Din camera unde dormeam doar eu cu fratele Marini, auzeam adese­ori gemetele reţinute ale părintelui suferind. Şi, de fiecare dată, ne străpungeau inima de durere. De câteva ori Titus venise să-l întrebe dacă nu are cumva ne­voie de ceva. I-a dat câte un calmant.

Dimineaţa a sosit mai liniştită... Dragul nostru bolnav a adormit puţin, iar noi, ieşind în vârful degetelor, l-am lăsat să odihnească. Din timp în timp suiam încet până la uşă, unde ascultam răsuflarea sa liniştită de după paravanul care era în faţa patului său.

Pe la amiază a luat ceva din mâncarea pe care i-a adus-o sora Liţa, apoi s-a liniştit din nou. În acest timp, noi titus, Marini şi cu mine ne-am sfătuit să nu-l mai lăsăm nici o clipă singur.

vom face toţi trei cu schimbul lângă el, începând de acum şi până dimi­neaţă zise Titus. Care să facem primul?

fac eu primul! răspunsei eu.

pe urmă mă scoli pe mine zise Titus.

iar frăţia ta mă scoli pe mine zise şi fratele Marini.

bine!

De cum se apropie spre seară, mă aşezai pe pat lângă părintele, la măsuţa pe care scriam când el îmi dicta minunatele sale scrieri. Luai Biblia lui să ci­tesc... Începu să se întunece. Era februarie, dar afară nu ninsese încă deloc. Era un aer moale.

370

Părintele deschise ochii, mă privi şi îmi zise:

ce faci?

cum vă mai simţiţi, părinte? întrebai eu.

Văzându-mă foarte îngrijorat, îmi zise:

acum mă simt ceva mai bine. După somn inima îmi este ceva mai întări­tă. De fapt, în mine toate mădularele mi-au fost slăbănoage; singură inima mi-a fost tare. Inima le-a dus pe toate. Acum şi inima mi-a slăbit. De-abia mai poate. I-a ajuns şi ei! Slăvit să fie Domnul pentru toate!...

Mi-am tras scaunul mai aproape, zicând:

părinte, eu aş dori să-mi vorbiţi mereu, dar n-aş vrea să vă prea obosiţi. Aud bine, chiar dacă aţi vorbi cât de încet.

de acum, mi-a mai rămas doar puţine să mai vorbesc. Tot ce aveam să spun lumii, am spus. Mulţumesc din toată inima Domnului, Care mi-a ajutat până aici. Pentru cine va vrea să asculte adevărul, ajunge...

Se opri un timp, apoi zise, clătinând din cap:

dar mi se pare că de-acum încolo vremea adevărului s-a cam dus...

de ce spuneţi asta, părinte?

dă-mi puţin paharul cu ceai!... Îmi este uscată gura! Să fii cu luare aminte la ceea ce îţi spun.

Iar stătu şi odihni un timp. Apoi începu rar:

pentru că, o dată venită lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întu­nericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele...

Glasul îi era profund profetic.

dumnezeu a trimis Bisericii noastre şi poporului nostru Lucrarea unică şi vădit cerească a Oastei... Poporul a îmbrăţişat-o cu drag, dar mai-marii au res­pins-o de la început.

Dacă vor continua s-o respingă, s-ar putea ca Dumnezeu să le-o ia... Iar drept pedeapsă să îngăduie să vină peste ei lucrări de rătăcire, de dezbinări şi de pierzare... Fiindcă n-au primit dragostea adevărului, Dumnezeu le poate trimite lucrări rătăcitoare. Ca să creadă minciuna toţi cei care n-au crezut adevărul. Şi astfel să fie osândiţi, cum spune Sfântul Pavel la Tesaloniceni...

Mă gândesc chiar şi la fraţii noştri ostaşi, ce mare răspundere au.

Când vedem pe ce căi întortocheate şi grele trebuie să-şi caute alţii mântui­rea sufletului lor, noi nu ştim să mulţumim lui Dumnezeu că nouă El ne-a des­coperit calea mântuirii atât de dreaptă şi de dulce... Dar dacă vreodată fraţii se vor dovedi nevrednici de acest dar mare, căutând spre alte căi, atunci Domnul se poate, drept pedeapsă, să le-o ia şi pe aceasta. Şi să-i lase apoi să bâjbâie dezbinaţi după lucrări străine şi pe căi rătăcitoare...

Mă cutremur când mă gândesc ce viitor poate să aştepte Biserica noastră şi poporul nostru în urma acestei respingeri.

Parcă ne găsim în vremea când Ierusalimul nu înţelesese vremea cercetării sale şi când Mântuitorul îi profeţea nimicirea apropiată şi de neînlăturat.

371

...Ierusalimul Oastei, Sibiul, face acelaşi lucru, astăzi, pe care l-a făcut, la vremea sa, vechiul Ierusalim, omorâtorul de prooroci şi ucigătorul cu pietre al trimişilor lui Dumnezeu...

Tăcu. În cameră se lăsase întunericul de mult. Stăteam aşa.

aprinde lumina, îmi zise încet după un timp. Şi mai dă-mi puţin ceai.

Aprinsei lumina slabă de pe noptieră. Şi mă uitai la el. Mă privea cu nişte ochi plini de ceva care era adânc şi duioşie, şi milă.

dragă Dorz, şopti el rar şi mişcat, după mine va veni rândul vostru! Mie în curând nu-mi vor mai putea face nimic, dar pe voi vă vor urmări şi vă vor prigoni fără cruţare din cetate în cetate, ca să se împlinească tot ce este scris...

Dar voi să nu vă temeţi. Nici să vă lepădaţi de Domnul şi de Lucrarea Lui, care de la început a fost rânduită la suferinţe şi la necazuri, precum a fost şi Domnul nostru în lumea aceasta. Să ştiţi că Domnul, Care a fost cu mine, va fi şi cu voi. Acela care ne-a dat nouă până acum atâtea bucurii şi biruinţe în neca­zuri vă va da şi vouă, mai departe, biruinţă. Căci El este Acelaşi şi El veşnic este Biruitor. Aduceţi-vă aminte de tot ce v-am spus şi v-am scris: cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, la Iisus Biruitorul. Cu El fiţi si­guri că Lucrarea Oastei Lui va birui. Chiar dacă noi va trebui să cădem rând pe rând... Să muriţi crezând în biruinţa lui Hristos, aşa cum sunt gata şi cum am fost gata şi eu totdeauna să mor crezând în El!...

Întinse mâna spre mine. I-o luai şi mi-o apăsai pe buze plângând, apoi o dusei sub pătură. Văzui lacrimi şi în ochii lui.

să păstraţi toate întocmai cum vi le-am spus. Eu n-am spus nimic de la mine, ci în toate am ascultat numai de glasul şi de Duhul Domnului... M-am străduit să vă dau nu numai cuvântul lui Dumnezeu, ci şi o pildă cum să-l ur­maţi. Să călcaţi după Domnul pe urmele mele. Ca, pe urmă, să ne întâlnim mai fericiţi, la sfârşitul luptei noastre, lângă Domnul, în Canaanul Său Ceresc...

...Oricât aţi avea de suferit, să nu-L trădaţi pe Dulcele nostru Mântuitor, Iisus Biruitorul. Să nu trădaţi Cauza Evangheliei şi a Bisericii vii, să nu trădaţi voluntariatul Oastei, nici pe părintele vostru în Hristos.

Va veni vremea când Dumnezeu şi Adevărul ne vor face dreptate şi nouă... Să aveţi neîncetat ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, la Iisus cel Răstignit...

Tăcu din nou...

Mă miram de unde are atâta putere din cât de slăbit era. Vedeam cât de mult se opinteşte ca să vorbească. Îmi era teamă de efortul pe care îl făcea, dar presimţeam că sunt ultimele sale cuvinte şi n-aş fi vrut nici să se oprească. Îl as­cultam cutremurat. Totul mă înfiora adânc.

ce mulţi erau cândva şi câţi s-au dus sus, până la El? Unde sunt acum cei mari şi lăudaţi care se lăudau că vor fi statornici lângă mine până la moar­te?... Acum au trecut şi ei în tabăra celor ce aruncă în noi cu pietrele ucigaşe...

Cu mine vor sfârşi curând. Dacă şi pe acei care rămâneţi vă vor omorî, s-ar putea să nu le mai fie trimişi alţii... Să le fie date, drept pedeapsă, numai lucrări pierzătoare şi lucrători pierzători...

372

Tăcu iarăşi, suspinând. După un timp, urmă:

dar Dumnezeu este nespus de bun, nemărginit de bun... El iubeşte mereu şi nădăjduieşte mereu... Chiar şi pentru cei mai împietriţi... O, cât de nemărginit de bun e Dumnezeu...

Apoi tăcu îndelung, cu ochii închişi. Se vedea că îşi sfârşise toată puterea.

nu mai vreţi puţin ceai, părinte? zisei eu. Dar e prea rece. Mă uitai spre reşoul care ardea... Să-l încălzesc puţin!

nu!

nu încercaţi să adormiţi puţin? Aţi obosit vorbind.

Scoase din nou mâna. Făcu un semn obosit care părea a spune: de-acum am să odihnesc...

Şi o întinse spre mine.

O luai din nou între mâinile mele. Ce albă şi ce uscată era! Numai pielea străvezie şi osciorul subţirel şi topit.

Nu-mi mai puteam stăpâni plânsul: o, mânuţa asta sfântă şi chinuită, care s-a topit luminând. Care a scris atâtea litere de foc şi de aur care vor rămâne veş­nic. Care a suferit atât de mult pentru mine şi pentru mulţi; care mi-a făcut atât de mult bine, mie şi altora... O, inima asta care bate tot mai încet...

Şiroaie de lacrimi începură să-mi curgă pe obraji, prelingându-se şi picu­rând pe marginea patului alb, pe jos, pe mânuţa străvezie şi uscată, care mi se păru dintr-o dată nefiresc de rece.

Îmi apăsai din nou, încet şi moale, buzele peste ea şi apoi o dusei uşor sub pătura caldă.

...Era târziu... Şi era peste tot o tăcere desăvârşită.

Respira încet şi rar. Mi se părea că vrea să doarmă.

Dinspre uşa lui Titus auzii un zgomot uşor.

Cred că nici el nu doarme, mi-am zis. Cred că nici Marini nu doarme.

Mă uitai la faţa care era mai albă şi mai uscată ca niciodată. De o săptămână s-a topit ca dintr-o dată. Ciudat că până azi dimineaţă se zvârcolea de dureri, iar acum iată ce liniştit odihneşte de parcă n-ar avea nici un ţepuş în corpul său.

Mă uitai din nou... Din cele două adâncimi încercănate, cei doi ochi, altădată atât de vioi şi de bucuroşi, priveau acum cu o umbră nepământească spre fereastră.

fereastra, zise el destul de tare. Dragă Dorz, deschide toată fereastra, să vină aer proaspăt.

În clipa aceea îmi trecu fulgerător prin minte ceea ce scrisese el undeva despre soţia sa, că, în ultimele cuvinte din clipa morţii ei, a cerut să-i deschidă fereastra, să-i vină mult aer proaspăt.

Nu ştiu de ce făcui dintr-o dată o legătură limpede între clipa asta şi aceea de atunci...

Între destinele unora dintre cei uniţi de Dumnezeu, în ultimele lor clipe, sunt atât de tainice potriviri.

Deschisei toate aripile ferestrei. Afară era nor, dar nu prea întuneric. Adia un vântişor cam răcoros.

373

După ce se aerisi puţin, strânsei încet aripile ferestrei la loc, spre a nu se face frig.

Iarăşi crezui că a aţipit. Dar iarăşi deschise ochii:

acum, te rog, lasă-mă singur! îmi şopti stins. Vreau să rămân singur!

Şi închise ochii.

Eu stăteam încă în picioare între pat şi fereastră. Cum să-l las singur aşa? Şi cum să nu-l las, dacă mi-a cerut asta?

Stăteam nehotărât şi mă uitam la el. Crezui din nou că a adormit.

du-te şi te odihneşte şi tu. E târziu.

Glasul îi era stins, dar plin de o milă stăruitoare.

poate mai aveţi nevoie de ceva, părinte, stăruii eu încet. Nu mi-e somn!

nu mai am nevoie de nimic!...

nu vi-e frig? încercai eu, ca să am motiv să-i pipăi mâinile.

acum nu mi-e nimic, şopti.

Mâinile lui mi se părură şi mai reci. Le acoperii bine cu pătura, în timp ce ochii lui mă priveau ca de foarte departe... Şopti ca o liniştire:

slăvit să fie Domnul!

Nu vrui să-l mai fac să obosească stăruind. Şoptii îndurerat şi eu:

slăvit să fie Domnul!

Şi trecui dincolo, în camera noastră, unde era fratele Marini. Îl găsii treaz şi întrebându-mă din ochi:

ce este?

vrea neapărat să rămână singur, îi zisei încet la ureche (la ureche, fiindcă fratele Marini nu prea auzea bine)... Dar e foarte-foarte slăbit. Mâinile îi sunt foarte reci. Ce să facem oare?

să-l sculăm şi pe Tit, zise el.

mă duc să-l scol, să vedem ce să facem, zic eu. Poate trebuie să mergem după un medic.

Trecui uşor, din nou, în camera părintelui şi, pe lângă paravanul de pânză din faţa patului său, ieşii la Titus.

Nu dormea nici el. Mă întâmpină ridicat în capul oaselor.

mâinile i-s reci, îi şoptii şi lui îndurerat. M-a trimis să mă culc, ca să ră­mână singur. Ce-i de făcut? N-ar trebui oare să mergem după un medic?

am auzit totul, zise el, mai ales acum când ţi-a spus să deschizi fereastra şi să-l laşi singur...

Stăturăm puţin şi ascultarăm spre uşă. Eu lăsasem uşa întredeschisă. Nu se auzea nimic.

vino să mergem încet la paravan, ca să ascultăm!

Păşirăm uşor, ascultând spre paravanul subţire de lângă pat.

Nu se auzea nici o respiraţie!

Trecurăm pe după paravan, unul de-o parte, celălalt de alta a patului. Titus îi puse mâna pe frunte, apoi o duse pe inimă.

e cald, zise el, la frunte. Iar apoi la inimă, înspăimântat:

374

nu mai bate!

Strigarăm pe fratele Marini... Îi strigarăm lui:

părinte! Părinte!

Îi mişcarăm capul şi mâinile. Nimic!

Îi aprinserăm o lumânare la căpătâi şi căzurăm toţi trei în genunchi lângă patul părintelui nostru, în cea mai sfâşietoare şi îndurerată rugăciune dintre toate rugăciunile vieţii mele.

Mă simţii ca şi cum un puternic perete apărător s-ar fi prăbuşit şi aş fi ră­mas descoperit în bătaia celor mai grele şi mai ucigaşe primejdii.

Era ora unu şi jumătate în noaptea spre dimineaţa zilei de sâmbătă, 12 fe­bruarie 1938.

Afară începu să ningă cu fulgi mari şi moi, ca un văl de înmormântare sau ca o mângâiere...

Ce măreţ şi ce liniştit intrase în veşnicie acest uriaş al lui Dumnezeu, so­lemn şi calm ca o corabie care a luptat o noapte îndelungată cu înspăimântătoa­rele primejdii ale unei vrăjmaşe furtuni, iar acum, în lumina unui strălucitor ră­sărit, intră zdrenţuită, dar biruitoare, în portul liniştit, mântuitor.

Din pricină că îi eram încă atât de aproape, nu-i puteam vedea adevărata lui măreţie...

De ce oare a vrut el să rămână singur chiar în ultima lui clipă? Nu ştiu.

Poate, pentru ca frumuseţea fericitei sale întâlniri cu Dulcele său Mântuitor să-i fie deplin slobodă; prezenţa mea ar fi stingherit această intimitate sfântă... Poate pentru că mila şi iubirea noastră îi deveniseră prea grele... Poate pentru că trebuia să plece, iar prezenţa noastră îl prea reţinea...

Nu ştiu!

Dar sunt încredinţat că, în clipa aceea, după sufletul lui a venit Însuşi Dulcele Iisus. Şi că, dacă n-aş fi plecat atunci de lângă el, ochii mei L-ar fi văzut aievea.

...N-am fost vrednic să-L văd!

Îndată toată casa fu în picioare. Veniră fiecare, perindându-se pe lângă patul mortului sfânt, cu plâns şi cu rugăciune: fratele Opriş, sora Liţa, fratele Popovici...

Opriş rămase din prima clipă la căpătâi. Într-o mână cu lumânarea aprinsă, iar în cealaltă cu o carte, începu să cânte şi să citească plângând primele rugăci­uni din rânduiala pentru cei adormiţi în Domnul, aşa cum învăţase el la mânăstire, în anii lui de călugărie.

Începurăm pregătirile.

Într-un colţ de masă, Marini şi cu mine scriam „Ediţia specială” a foii care trebuia să plece încă astăzi, spre a anunţa tuturor fraţilor vestea dureroasă. Şi a-i chema să-l petrecem împreună la mormânt.

Titus şi Popovici alcătuiau telegramele ce trebuia trimise şi căutau adresele fraţilor şi ale adunărilor, care trebuia să afle cât mai repede.

375

Toţi alergam şi lucram plângând.

Cu ţipete mari începură să intre pe uşă tot mai des fraţii şi surorile din Sibiu, care nu ştiu cum aflaseră atât de repede vestea. Încă nu era ziuă când casa era plină.

Începură să sosească şi fraţi din depărtări.

Am alergat la Tipografie. În două ceasuri foaia se tipărea. În altele trei în­cepură să plece primele pachete la poştă...

Alergam cu toţii în toate părţile, numai ca vestea să ajungă cât mai repede la fraţi, pentru ca şi cei mai îndepărtaţi să aibă timp să vină, care vor putea...

Iată textul „Ediţiei speciale” cu anunţul morţii Părintelui Iosif:

„A trecut la Domnul preaiubitul şi dragul nostru Părinte Iosif Trifa

Cu inima zdrobită şi cu sufletul adânc sfâşiat, împărtăşim tuturor fraţilor o veste de mare durere: Părintele Iosif Trifa a adormit în Domnul în noaptea spre dimineaţa zilei de 12 februarie.

După grele suferinţe s-a stins liniştit cel ce în viaţa sa n-a cunoscut odihna, ci numai osteneala şi lucrul pentru Domnul şi pentru fraţii lui.

S-a stins cel ce n-a ştiut nimic altceva decât pe Iisus cel Răstignit şi Jertfa Lui (I Cor. 2, 2) şi a luptat până la sânge în războiul cel sfânt al Domnului Iisus.

S-a stins cel ce s-a adus pe sine ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumne­zeu (Rom. 12, 1), pentru cauza Lui.

S-a stins cel ce nu s-a cruţat pe sine şi n-a cruţat nimic, ci a pus totul pentru Domnul şi Evanghelia Sa, pentru a ne face să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului (II Cor. 3, 6).

S-a stins părintele nostru drag, care ne-a născut la o viaţă nouă (I Cor. 4, 15), cel ce a făcut totul pentru Evanghelie şi s-a făcut tuturor toate, ca să câştige orice suflet pentru Hristos (I Cor. 9, 22-23).

S-a stins gornistul Domnului, cel care, văzând primejdia (Ezechil 33, 1-6), a stat neclintit în mijlocul furtunilor şi valurilor de păcate ca o strajă care ne-a che­mat neîncetat la Hristos, ţinând sus Cuvântul Evangheliei (Filip 2, 16), căutând să aducă pe păcătoşi la Izvorul îndreptării şi al puterii, la Iisus Mântuitorul.

S-a stins cel ce n-a cruţat nimic, ci totul a cheltuit şi s-a cheltuit bucuros şi pe sine însuşi şi viaţa lui pentru Domnul şi fraţii lui (II Cor. 12, 15).

S-a stins cel ce L-a iubit mai mult pe Domnul, Evanghelia şi lupta Lui în lume decât pe copilul său, sănătatea sa şi viaţa sa.

S-a stins cel ce n-a ştiut decât un singur lucru: să sufere şi-a suferit; să lupte şi-a luptat; să sune din trâmbiţă şi-a sunat.

A crezut, de aceea a vorbit şi a scris (II Cor. 4, 13).

A iubit, de aceea s-a jertfit, ştiind că osteneala în Domnul niciodată nu este zadarnică (I Cor. 15, 58).

A fost prigonit, bârfit, batjocorit, hulit şi alungat din toate părţile, privit ca un înşelător, măcar că totdeauna a spus Adevărul (II Cor. 6, 8), dar a răbdat to­tul cu drag, ştiind că robul nu este mai mare decât Stăpânul său (Ioan 15, 20).

376

S-a stins cel ce, de 15 ani de zile, zi şi noapte a lucrat şi a luptat fără odihnă pen­tru a-L face cunoscut pe Domnul şi Cuvântul Lui tuturor celor ce nu-L cunoşteau.

A căzut de multe ori în luptă, a primit multe răni, dar nici o clipă nu s-a dat înapoi... Privind mereu ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, la Iisus cel Răstignit (Evrei 12, 2), a mers mereu înainte, stropind cu sângele său câmpul de luptă al Evangheliei.

S-a stins ca o lumină care se topeşte luminând. Până la sfârşit, Părintele Io­sif a lucrat mereu îngrijindu-se de copilaşii lui, de mântuirea şi de viaţa lor.

A luptat lupta cea bună, şi-a isprăvit alergarea, a păzit credinţa, acum a ple­cat la Domnul (II Tim. 4, 7-8), la Dulcele Său Mântuitor şi Mângâietor, pe Care L-a iubit, L-a vestit, pentru Care s-a jertfit. S-a ridicat Acolo unde suferinţele, loviturile, ocările, batjocurile şi hulele oamenilor nu-l mai pot ajunge.

S-a stins un mare om al lui Dumnezeu, pe care solia chemării la Domnul l-a aflat în luptă, ţinând sus steagul Domnului Iisus. S-a sfârşit ţinând sus Cu­vântul Vieţii (Filip 2, 16).

Dragostea pentru fraţii lui l-a făcut să-şi dea viaţa pentru ei (Ioan 15, 13), lăsându-ne şi nouă, celor ce am rămas, acest testament al luptei şi jertfei pentru Domnul şi Cauza Lui. El a putut spune: Urmaţi-mă pe mine, fraţilor, călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos (I Cor. 11, 1; Filip 3, 17).

Încolo, fraţii mei... ce aţi învăţat, ce aţi primit şi aţi auzit de la mine şi ce aţi văzut în mine faceţi! Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi (Filip 4, 8-9).

S-a stins dragul nostru părinte, dar jertfa lui rămâne. Lucrarea pe care a să­vârşit-o este a Domnului. Oastea Domnului este o Lucrare a Domnului. El a pornit această Mişcare şi El Însuşi va avea grijă de ea... «Când voi trece din lu­mea aceasta a spus el voi ţine sus solia ce o am de la Domnul. Iar când veţi desface această solie, veţi afla cuvintele Lui: Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33). Nu vă temeţi, căci iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor. Amin (Matei 28, 20). Domnul a pornit această Mişcare şi El va avea grijă de ea. Aceasta este ultima mea solie, scumpii mei fraţi ostaşi». («Ce este Oastea Domnului?», ed. a VI-a, Sibiu, 1996, pag. 211-212).

La temelia războiului nostru cel sfânt şi a mântuirii noastre, alături de Jertfa cea mare a Scumpului nostru Mântuitor, avem acum şi jertfa slujitorilor şi co­piilor Lui, a Părintelui Iosif, precum şi a celor ce l-au înţeles cel mai mult şi ca­re s-au stins anul trecut: părintele Vasile de la Bucureşti, fratele Gh. Munteanu de la Batiz... Jertfele acestea sunt şi ele o călăuză a biruinţei noastre, pentru că prin jertfă a biruit Evanghelia şi numai prin jertfă biruie şi azi.

A aplecat la Domnul dragul nostru Părinte Iosif. Să îngenunchem cu toţii lângă această jertfă, purtând veşnic în sufletele noastre dragostea pentru părintele nostru sufletesc (I Cor. 4, 15). În numele acestei iubiri, vă rugăm următoarele:

377

1. În toate adunările şi întrunirile noastre frăţeşti să cinstim amintirea pă­rintelui nostru, rugându-ne pentru veşnica lui odihnă.

2. Scumpul nostru părinte va fi înmormântat în ziua de marţi, 15 febr. a. c.

a) Pentru această zi toţi fraţii care au putinţă, din apropiere şi din de­părtări, sunt rugaţi să vină la Sibiu.

b) Grupările de fraţi din depărtări, după putinţă, vor trimite câte un de­legat, pentru ca toată frăţietatea Domnului să petrecem la locul de odihnă pe iu­bitul nostru părinte.

c) Fraţii ostaşi şi delegaţii grupurilor vor aduce la Sibiu steagurile îndoliate.

3. Ziua înmormântării va fi zi de post şi de rugăciune pentru fraţii din în­treaga ţară.

4. În fiecare an, la praznicul Cincizecimii după cum iarăşi dorinţa sa a fost îi vom prăznui amintirea printr-un pelerinaj la mormântul său.

Amănunte despre cum a decurs ducerea spre cele veşnice vom da, pe larg, în numărul viitor la această foaie.

În veci pomenirea şi amintirea scumpului nostru părinte!

Domnul Iisus să-i facă loc de odihnă în Patria noastră de Sus.”

Pe lângă această „Ediţie specială” de două pagini, mai era un articol despre „Cum s-a stins Părintele Iosif”, cuprinzând un scurt istoric al vieţii sale... Şi o nouă versiune a cântării „Pasăre măiastră”, adaptată anume la împrejurarea morţii Părintelui Iosif.

Noi alergam în toate părţile, copleşiţi de durerea şi grija pentru mortul nostru preaiubit, dar nu ştiam că şi urmăritorul alerga, stăpânit mereu de ura sa răzbunătoare...

Vestea morţii se aflase îndată şi la Mitropolie, pentru că noi anunţasem de­cesul la parohia de care ţineam. Iar parohul, la rândul lui, a ţinut să înştiinţeze chiar în ceasul acela pe Mitropolitul, care se vede că abia aştepta vestea.

Ştiind că vom chema fraţii din ţară şi pentru a-i împiedica să vină un tri­mis al mitropolitului a alergat îndată la poştă, intervenind la conducerea acesteia spre a opri şi amâna expedierea telegramelor şi a foii prin care noi anunţam moar­tea Părintelui Iosif. Cel puţin pe cele destinate judeţelor apropiate Sibiului.

Şi astfel, s-a întâmplat că au venit fraţi din Iugoslavia, din Bucovina, din Ba­sarabia ori din Bihor şi din Maramureş, pe când cei din jurul Sibiului, mulţi nu au aflat despre moartea părintelui decât după patru zile, când era înmormântat.

Cu asta, continuară răzbunările asupra părintelui şi după moartea sa.

În dimineaţa morţii, fraţii Opriş şi Popovici, îl spălară. Apoi îl îmbrăcarăm cu toţii în alb, iar pe deasupra îi puserăm vechea sa reverendă preoţească pe ca­re o purtase de la nunta lui în toată viaţa sa de preot şi în toate ocaziile frumoa­se... Haina aceasta era doar semnul slujbei la care el ţinuse atât de mult. Şi pe care o cinstise atât de vrednic.

378

Aşa l-am aşezat în sicriu. Iar pe piept i-am pus Biblia lui, de care fusese nedespărţit. Sicriul l-am aşezat în sala redacţiei.

Apoi am trimis după preotul Emilian Cioran, protopopul Sibiului, care tre­buia să vină să-i facă primele slujbe...

Protopopul Cioran a venit, a dat pânza la o parte şi, văzându-l îmbrăcat în reverenda preoţească, a spus:

de ce i-aţi îmbrăcat reverenda? N-am voie să-i fac nici o slujbă până nu i-o dezbrăcaţi. El a fost caterisit şi nu mai poate purta haina de preot.

nici mort, părinte? ziserăm noi îngroziţi.

nici! Aşa e porunca!

dar bine, e haina lui. Ce să mai facem noi cu ea? El s-a dus acum să meargă şi ea cu dânsul. De ce să vă mai formalizaţi? Nu-i poate fi iertat nici acum? Nu i se poate îngădui nici atât?

în zadar insistaţi! Eu nu pot să trec peste porunca pe care am primit-o! Nici clopotul nu se poate trage pentru el până când nu i se va dezbrăca haina aceasta.

vom încerca să obţinem îngăduinţa Mitropoliei.

încercaţi!

Şi protopopul Cioran ieşi, lăsându-ne muţi, privindu-ne uimiţi unii pe alţii. Eram palizi cu toţii.

de necrezut! Ce înspăimântător de neînduplecată poate fi răzbunarea acestei categorii de oameni. Toţi vrăjmaşii te lasă în pace după ce te-au ucis. Dar aceştia nu. Te urmăresc şi se răzbună şi când eşti în sicriu.

O, dragul, sfântul, chinuitul şi fericitul nostru Părinte!

A doua zi fu duminică. Continuară să vină alţi şi alţi fraţi şi surori de aproape şi de departe... Şiroaie de lacrimi se vărsară peste sicriul iubit şi sfânt... Sute de glasuri şi de inimi îndurerate intrară în sala redacţiei, îmbrăţişând sicri­ul, strigând numele atât de drag şi de iubit al părintelui neuitat.

Dar nu-şi mai răspundeau decât ei, unii altora. Sau poate că ne răspundea fiecăruia din noi acea parte din părintele nostru care era în fiecare, prin ceea ce ni se dăruise el tuturora, în dragostea lui Hristos. Purtăm în noi, fiecare, o părti­cică din fiinţa lui sufletească, aşa cum fiecare din fii poartă în ei o parte din fi­inţa tatălui lor. Hristos, prin el, a pus în fiecare din noi ceva divin, care ne face pe toţi să simţim la fel, să credem la fel şi să fim în stare să murim, la fel, pentru acelaşi scop.

Numai puterea lui Dumnezeu era aceea care putuse face, prin el, în noi şi în alte sute de mii de suflete această transformare, această renaştere, această întrepătrundere fericită.

Cred că toate flăcările vii care ardeau acum în noi, miile de suflete au ars toate, mai întâi în el, într-una singură, mare, unic de mare, cum singur Hristos poate aprinde în rarii uriaşi ai Evangheliei Sale.

Hristos parcă trece prin istorie păşind numai din vârfuri în vârfuri de astfel de munţi... Şi parcă se opreşte doar din când în când pe câte un astfel de

379

„Tabor”, unde ne lasă să-L vedem, pentru o clipă, transfigurat prin mijlocirea câte unui astfel de ales al Său.

Ce uriaşe sunt aceste vârfuri de munţi! Şi, după trecerea Lui peste ele, ce strălucite rămân aceste „Taboruri”: Părintele Pavel! Părintele Ioan Gură de Aur! Părintele Iosif...

Ce mare responsabilitate ne rămâne nouă, acelora cărora ne-a strălucit Hristos atât de minunat prin aceştia! Ei au fost oameni ca noi, dar noi nu toţi am fost asemenea lor. Trebuie de acum încolo să ne dăm toate silinţele să suim pâ­nă unde vom putea, pe urmele lor, spre Hristos.

Duminică s-au perindat prin faţa sicriului sute şi sute de suflete îndurera­te... nu numai fraţi, ci, şi din Sibiu şi din alte părţi, tot felul de oameni care îl cunoscuseră şi îl admiraseră pentru uriaşa lui lucrare, pentru geniul său impre­sionant, pentru bunătatea şi frumuseţea marelui său suflet...

Foşti orfani, crescuţi şi îngrijiţi de el în Orfelinatul pe care îl condusese ca un părinte... prieteni şi cunoscuţi din oraş nemţi sau unguri, preoţi şi pastori, luterani sau catolici printre fraţi şi surori, veneau să aducă ultimul lor omagiu omului trimis de Dumnezeu, a cărui lucrare îi impresionase pe toţi.

Numai din partea Bisericii Sibiului nu venea nimeni...

Toată ziua şi toată noaptea continuă programul de vorbiri, cântări şi rugă­ciuni al fraţilor. Dintre preoţii şi cărturarii lăudaţi în anii trecuţi, nimeni...

Printre cei ce au vorbit duminică amintim fraţii: Ioan Marini din Sibiu; I. Fa­ur din Sălaj; I. Drăgoescu, Ilie Prisăcaru, Gh. Comiza, I. Opriş, Gh. Cosmeanu din Sibiu; Traian Ursu din Sighişoara; Isaia Pele din Bihor şi mulţi, mulţi alţii.

Luni dimineaţa încep să sosească cei mai depărtaţi: V. Bujoreanu, sora Tili şi fratele Leon Andronic din Bucovina; Teodor Marin, P. Sârghie, Gh. Condruz din Moldova; un grup de fraţi şi surori din Bucureşti...

Sosesc fanfara şi grupul fraţilor din Săsciori şi Sebeş, intonând „Pasăre măiastră”... Se cântă de către toţi în hohote de plâns...

Vin fraţii din Arad, cu Simion Achim. Din Lugoj, cu Trandafir Munteanu. Din Sighişoara... Părintele Malcoci. Din Cetatea Albă, fratele Tudusciuc, cântă­reţul atât de cunoscut...

Pastorul de la Biserica Evanghelică Luterană din Sibiu rosteşte lângă sicriu o cuvântare şi o rugăciune mişcătoare în limba germană. Luându-şi rămas bun, spune: La revedere, scumpul meu frate, în Patria Cerească...

Sora Tili face un legământ: Nu-l vom părăsi niciodată şi nu-l vom uita pe părintele şi binefăcătorul nostru.

În numele fraţilor din Moldova, fratele David Bălăuţă spune, printre altele: „Am venit să sărut pentru ultima dată în numele tuturor fraţilor mâna cu care a scris şi cu care a binecuvântat Părintele nostru Iosif. Ceea ce a făcut omul acesta pentru noi nu a mai putut face nimeni. Cărţile lui m-au adus pe mine la viaţă”.

380

Acelaşi lucru îl spune şi fratele Paraschiv Sârghie, în numele misionarilor Oastei...

Toată ziua a decurs astfel. Cei dinăuntru făceau mereu loc altora, care tot veneau, umplând sălile, coridoarele, curtea...

Luni am încercat din nou la Mitropolie înduplecarea inimilor, spre a nu ne obliga să dezbrăcăm corpul neînsufleţit al părintelui de haina pe care i-o îmbrăcaserăm. Era doar a treia zi...

În zadar însă... Hotărârea este neînduplecată. Nici un preot n-a vrut să vină nici azi să-i facă nici o rugăciune.

Toată noaptea l-au privegheat numai lacrimile, rugăciunile, cuvântările şi melodiile frăţeşti.

Privegherile frăţeşti sunt totdeauna, ca în vieţile sfinţilor, pătrunse şi călău­zite în totul de Duhul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Dar aceste nopţi petrecute chiar lângă sicriul aceluia care, pentru prima dată, din vremea primilor creştini, a adus în ţara noastră şi în poporul nostru astfel de privegheri le-am trăit cu toată cutremurarea sufletelor noastre.

O, în ce chip păgânesc se desfăşoară, de obicei, privegherile morţilor în poporul nostru! Pe lângă băuturi, jocurile de cărţi şi fumul de tutun, în jurul mortului se pot vedea şi auzi, de obicei, cele mai scârboase cuvinte şi lucruri. Parcă anume le-a scornit diavolul pe acestea la înmormântări, ca să-şi bată joc de tot ce este cutremurător şi sfânt în credinţa creştină şi în faţa morţii omului... Şi nimeni nu se îngrozeşte de aceste nelegiuiri. Şi nimeni nu s-a găsit să se ridi­ce împotriva lor. Şi nimeni, până la acest sfânt, care zace acum aici în acest si­criu, n-a putut schimba nimic din aceste practici păgâneşti şi satanice în poporul şi în Biserica noastră.

Dar iată ce minunat a lucrat Dumnezeu prin el şi în privinţa asta! Prin lucra­rea puternică a Duhului Sfânt, oriunde a pătruns şi pătrunde Oastea Domnului, au fost şi sunt înlăturate toate aceste urâte obiceiuri de la privegheri şi înmor­mântări. Alcoolul, jocul de cărţi, fumatul, vorbele şi jocurile scârboase şi toate celelalte lucruri păgâneşti şi drăceşti n-au ce să mai caute cu nici o ocazie în casa şi în viaţa creştinilor. Cu atât mai mult în zilele şi în nopţile de jale şi de cutremur sufletesc ale privegherilor şi ale înmormântării celor care trec în veşnicie...

Această puternică şi necesară schimbare, iată, numai Oastea Domnului a putut s-o facă.

Chiar şi numai pentru asta, cât de multă preţuire şi recunoştinţă ar fi trebuit să-i arate Biserica acestui mare om al lui Dumnezeu şi vrednic slujitor al ei! Pen­tru că mulţi preoţi au văzut plini de durere şi de ruşine aceste lucruri, dar nici unii n-au îndrăznit sau n-au putut face nimic, până la el, pentru înlăturarea lor.

Acum, de ani de zile, în ţara noastră are loc, cu ocazia multor înmormân­tări, un fel nou de privegheri şi de parastase, cu totul în duhul creştin, potrivit Cuvântului şi voii lui Dumnezeu.

381

Lângă sicriul Părintelui Iosif, privegherile frăţeşti au fost cu totul înălţătoa­re aşa cum trebuie să fi fost cele ale fraţilor din Faptele Apostolilor, împreju­rul celor pe care îi petreceau la Domnul.

În inimile celor care au trăit acele nopţi vărsând cele mai fierbinţi lacrimi şi înălţând spre cer cele mai înfiorate rugăciuni, tot ce s-a petrecut atunci a rămas de neuitat... Binecuvântat să fie numele Domnului Dumnezeului nostru pentru tot ce ne-a dăruit prin acest mare om al Său şi în anii vieţii, şi în zilele morţii lui.

În ultima noapte de priveghere au curs cele mai multe şi mai fierbinţi la­crimi, rugăciuni, cuvântări şi mărturisiri. Atunci au sosit şi alţi mulţi fraţi cunoscuţi din ţară: Mermezan din Simeria, Mureşan din Someş, Şandru din Me­diaş, Farcaş din Turda, Urdea din Cluj... Sunt fraţi din peste 200 de comune din 40 de judeţe, în afară de mulţimea străinilor veniţi şi ei să-şi arate recu­noştinţa şi preţuirea.

Este a patra zi şi Mitropolia stă neînduplecată. Nici un preot n-a venit din partea Bisericii să se apropie de acest sicriu sfânt cu îndeplinirea ultimelor în­datoriri religioase.

La toate stăruinţele noastre primisem acelaşi răspuns:

să-i scoateţi haina de preot! Nu-i vrednic s-o poarte nici mort. Altfel nici un preot nu va fi autorizat să vină să-i facă slujba de înmormântare...

ce este de făcut? ne-am sfătuit noi.

n-avem decât să ne supunem!

dar cine s-o mai scoată acum, a patra zi, de pe corpul acesta înţepenit?

s-o scoată cei care nu se cutremură de un astfel de sacrilegiu. Noi nu putem face acest lucru. Este o nelegiuire înspăimântătoare. Cine va putea pune mâna să sfâşie haina aceasta de pe trupul acesta sfâşiat?

Până la urmă, au făcut-o doi oameni de la serviciul de înmormântări.

Am ieşit cu toţii afară, iar oamenii aceştia au sfârtecat fâşie cu fâşie haina cea neagră de pe trupul Părintelui rămânându-i pe el numai veşmintele albe de pe sub ea. Cu aceasta, lumea îi luase tot ce fusese al ei.

S-a raportat Mitropoliei că haina lui Iosif a fost sfâşiată.

Atunci a fost încuviinţat protopopul Cioran să-i facă o scurtă slujbă de în­mormântare. Şi să se tragă pentru el o singură dată clopotul de la catedrală.

Am scos pentru slujbă sicriul părintelui în curtea casei...

Pe atunci, în jurul casei din Aleea Filozofilor 18, era o curte foarte mare, iar lângă casă, un mesteacăn înalt sub care stătusem cu părintele în 12 septem­brie anul trecut, când se desfăşurase consfătuirea pe ţară şi mă rugasem, înge­nuncheat lângă el, cu mâna pe umărul lui...

Ce mulţi fraţi eram şi atunci aici în jurul lui! Dar atunci el era altfel în mijlocul nostru.

382

Acum, iată, suntem tot atât de mulţi. Dar el ne grăieşte altfel. Cutremurătoarea lui vorbire de acum este şi mai puternică decât toate cele ce ni le-a grăit până acum. Toate acelea erau promisiuni aceasta singură era desăvârşita lor împlinire!

Adevăratul şi credinciosul martor şi martir al lui Hristos adusese suprema dovadă a soliei lui dumnezeieşti: jertfa lui însuşi. În trupul său, împlinise desă­vârşit ceea ce mai lipsea suferinţelor lui Hristos pentru Lucrarea Oastei Sale. Prin sfârşitul lui sfânt adeverise că tot ce începuse şi lucrase în toată viaţa sa era adevărat şi sfânt.

De la Sfântul Ioan Gură de Aur, poate ultimul care mai făcuse o astfel de lucrare şi mai avusese un astfel de curaj, nici un alt sicriu, poate, n-a mai grăit o atât de puternică predică. Şi acel mare şi curajos sfânt a fost caterisit, prigonit, chinuit şi nedreptăţit, ca acesta, murind şi el sau fiind omorât undeva tot pe drumul exilului...

Dar ce minunat i-a făcut dreptate Dumnezeu! Astăzi, Sfântul Ioan strălu­ceşte în faţa lumii, în faţa veşniciei, în faţa lui Hristos cu o aureolă nemuritoare. Dreptatea lui a biruit. Numele lui este luminos. Cauza lui a triumfat pentru tot­deauna, fiindcă el luptase pentru Hristos, pentru adevăr, pentru slava Evanghe­liei veşnice. Dar unde sunt acum vrăjmaşii şi prigonitorii săi? Uitarea şi iadul i-au înghiţit pe totdeauna, aşa cum se va întâmpla până în veci cu toţi acei care prigonesc Adevărul şi-i ucid pe trimişii lui Dumnezeu.

Iată acum un alt sicriu al unui alt mare sfânt, care închide în el o jertfă a că­rei mărime încă nu o putem măsura. Noi suntem acum încă prea aproape de muntele acesta.

Dar va veni vremea când Dumnezeu îi va face dreptate şi acestui uriaş slu­jitor al Său!

Abia atunci se va putea vedea cât de mici şi de vinovaţi au fost acei con­temporani ai săi care au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să zădărnicească pla­nul lui Dumnezeu, pentru care fusese trimis el. Cât de nedreaptă şi ucigaşă a fost răzbunarea lor împotriva lui. Şi cât de mare crimă au făcut ei nu numai îm­potriva victimei acesteia, ci împotriva planului lui Dumnezeu, împotriva Biseri­cii şi a poporului nostru, pentru binele cărora fusese trimis. Împotriva Adevă­rului mântuitor pe care îl slujise el.

Deocamdată, iată cum Dumnezeu ocroteşte totul în chip minunat şi puternic.

El Însuşi a îngrijit ca să avem acum o foaie prin care să putem înştiinţa pe fraţi şi un loc unde să ne putem împlini faţă de acest sfânt şi martir al Evangheliei şi al Bisericii vii a lui Hristos ultimele îndatoriri pământeşti în chip corespunzător.

După scurta slujbă oficiată de protopopul Cioran mai vorbesc câţiva fraţi, pentru ultimul rămas bun de la cel ce pleacă trupeşte dintre noi. Printre aceşti vorbitori sunt fraţii: Leon Andronic din partea Bucovinei, Tudusciuc din partea Moldovei şi Ioan Marini din partea redacţiei şi a celorlalţi fraţi. Toţi îi spun pă­rintelui: La revedere, scumpul nostru, acolo Sus, la Domnul, unde dorim să

383

ajungem şi noi lângă tine, după ce şi noi ne vom fi sfârşit lucrarea şi ne vom fi ţinut legământul, ca tine, până la moarte.

Înainte de a se închide sicriul, se apropie şi depune ultima sărutare pe fruntea părintelui un trimis al Mitropoliei Greco-Catolice de la Blaj, care venise să-i aducă omagiul şi preţuirea acestei Biserici-surori, din ai cărei fii duhovni­ceşti sunt astăzi multe zeci de mii renăscuţi la o viaţă nouă prin lucrarea acestui ales om al lui Dumnezeu. Era preotul Dr. Dumitru Neda.

În câteva cuvinte rostite plângând, acest om ales, prieten şi admirator al Părin­telui Iosif, a vorbit despre marea valoare pe care a avut-o el pentru Biserică şi Evan­ghelie. Şi despre pierderea de neînlocuit pe care o lasă plecarea lui dintre oameni. Gestul său ne-a cutremurat adânc pe toţi. Nici un alt prieten n-a mai făcut aşa.

După aceasta, sicriul a fost ridicat pe umeri de către fraţi... S-a format un convoi cum nu mai văzuse Sibiul niciodată. Două mii de oameni mergeau în urma sicriului plângând. Aşa am mers multă parte din drum, sicriul uşor şi drag fiind purtat pe mâinile fraţilor.

De la un loc, sicriul a fost aşezat în carul care venea în urmă.

La trecerea pe lângă prăvălii, toţi cei dinăuntru ieşeau afară şi nu erau ochi care să nu plângă văzând această zguduitoare privelişte.

La trecerea pe lângă cazarmele regimentelor, gorniştii ţineau să dea ultimul onor aceluia care a fost unul dintre cei mai mari gornişti ai lui Hristos.

După două ore de mers, convoiul ajunge la cimitir. Dar sicriul nu poate fi coborât încă în mormânt. Părintele Vladimir telegrafiase la amiazi: „Sunt la Ploieşti! Voi fi zdrobit toată viaţa dacă nu-l voi mai vedea. Amânaţi înmor­mântarea până sosesc!”

Acum fratele său mai mare şi părintele său duhovnicesc îl aştepta aici, lân­gă mormântul său.

După o vorbire a părintelui Bujoreanu, îl vedem pe părintele Vladimir... Fugea plângând şi striga: Părintele meu, fratele meu!...

A fost un moment impresionant şi neuitat.

După vorbirea părintelui Vladimir, în care şi-a luat un zguduitor rămas bun şi la revedere încheiată cu un cutremurător legământ de statornicie până la moarte pe calea Oastei, în slujba lui Hristos sicriul a fost coborât în mormânt.

Când bulgării de pământ au început să cadă peste sicriu, a fost un plâns de nedescris...

Nu era deznădejde în acest uriaş hohot de plâns al miilor de suflete care se aflau aici acum. Ci era dovada nemaivăzută a marii iubiri cu care era însoţit un adevărat părinte, de către toţi acei care nu vor putea uita în veci marele bine pe care li l-a făcut acela care i-a născut la o viaţă veşnică în Hristos. Nici un alt bi­ne pe care ni l-ar putea face un om pământean nu mai poate fi atât de mare ca binele veşnic al mântuirii sufletului nostru.

De ce atunci să se poată mira cineva că durerea noastră este atât de mare? Şi că plânsul nostru este atât de sfâşietor...

384

Nu deznădejdea, ci dragostea are plânsul cel mai dureros. Şi lacrimile cele mai amare pe lume.

În câteva numere viitoare ale foii «Glasul Dreptăţii», noi publicarăm apoi largi dări de seamă despre felul cum au decurs zilele de doliu... despre fraţii veniţi şi despre vorbirile rostite lângă sicriul Părintelui Iosif.

Printre rudele trupeşti ale părintelui sosiseră pentru înmormântare, de la ţa­ră, fratele său, Dionisie, cu soţia Măcinica părinţii lui Viorel şi încă vreo câţiva din nepoţii părintelui, fiii celorlalţi fraţi.

În ultima zi a sosit de la Bucureşti şi Viorel... Dar acum el ne era străin şi aproape indiferent... Stătea doar cu ceilalţi, ai familiei, ferindu-se cât mai mult de fraţi.

După înmormântare, cred că a doua zi, a şi plecat.

Printre ceilalţi, doar la slujba scurtă din curte şi câtva timp în urma carului mortuar, am putut vedea şi pe celălalt frate, Constantin Trifa, care, în toţi anii din urmă, se arătase şi el ca un vrăjmaş al părintelui.

Nici unii din ai familiei, nu-mi amintesc să fi rostit vreun cuvânt lângă si­criu. Şi nici să fi făcut vreun alt gest prin care să se vadă că erau ceva mai deo­sebiţi decât nişte străini.

Iată cu cât mai mult este duhul decât carnea şi sângele. Şi legăturile sufle­teşti decât cele trupeşti!

Să nu plecăm încă de lângă acest mormânt.

Să îngenunchem cu toţii toate miile, zecile de mii, sutele de mii şi mi­lioanele de suflete care vor mai veni şi să ne rugăm din toată inima, pentru odihna veşnică a acestui ales slujitor al lui Hristos, care a devenit pentru noi şi pentru oricâţi vor mai fi rânduiţi să-şi capete mântuirea sufletului lor în această Lucrare duhovnicească, până la sfârşitul veacurilor un părinte sufletesc în Hristos. Recunoştinţa noastră nu trebuie să se depărteze niciodată de acest nume şi de acest mormânt.

Noi toţi şi toţi cei care, prin noi sau după noi, vor mai fi aduşi la viaţa cea nouă în această Lucrare Evanghelică din Biserica şi credinţa noastră până la sfârşit trebuie să ne aducem aminte cu evlavie şi cu iubire de acest sfânt trimis care ne-a vestit nouă Cuvântul mântuitor al lui Dumnezeu... Să ne uităm cu bă­gare de seamă la sfârşitul felului său de vieţuire şi să-i urmăm credinţa. Cum Hristos ne-a poruncit prin Cuvântul Său (Evrei 13, 7).

Hristos este acelaşi: ieri, azi şi în veci. La fel de statornic rămâne şi trebuie să rămână şi oricine zice că este şi că vrea să fie în El! Iată ce cutremurător exemplu avem noi în acest mormânt!

Şi, tot lângă acest mormânt, trebuie acum să reînnoim legământul nostru că vom rămâne la fel ca el, până la moarte credincioşi învăţăturii şi credinţei pe care ne-a lăsat-o el. Fiindcă acestea ne-au fost date în chipul cel mai cutremurător, din partea lui Dumnezeu, pentru mântuirea noastră. Şi ca inşi, şi ca neam.

385

Străinii din afară sau dintre noi pot să ne privească dispreţuitor şi să batjo­corească dragostea noastră în Hristos faţă de acest unic părinte duhovnicesc al celor ce ne-am născut pentru Dumnezeu prin el...

Cei care au venit în Lucrarea Oastei, dar nu sunt un suflet cu ea, pot să ju­dece dragostea şi recunoştinţa pe care i-o datorăm în Domnul, spunând că am făcut „un idol” din acest nume şi din acest mormânt! Aceasta nu este decât do­vada că toţi acei care vorbesc sau gândesc aşa sunt nişte străini. Străini şi de adevărata dragoste în Hristos şi de Duhul din Care s-a născut, a trăit şi a biruit dulcea noastră frăţietate duhovnicească.

Noi, toţi cei care simţim la fel, să ne strângem inimile şi mai aproape lângă această vatră caldă a dragostei curate şi sfinte. Să ne închegăm într-o sfântă părtăşie, neschimbată şi nedespărţită pe totdeauna, în duhul dulcii dragoste dintâi a Familiei din Hristos, în care ne-am născut prin părintele nostru.

Prigonirile din afară să ne facă mai uniţi între noi, iar uneltirile duhurilor străine să nu ne poată dezbina niciodată.

Pentru aceasta, să ţinem toate învăţăturile întocmai cum ni le-a spus omul lui Dumnezeu, care a fost trimis la noi (I Cor. 11, 2).

Oricine va veni la noi să ne aducă o altfel de învăţătură deosebită de ace­ea pe care ne-a adus-o el şi prin care noi am aflat pe Domnul să fie anatema. Şi să nu aibă nici un urmaş în veac între noi! (Gal. 1, 8-9)

Din jertfă a fost născută această sfântă Lucrare şi în mijlocul prigonitorilor a trăit şi a biruit ea până astăzi. Pentru că la necazuri am fost rânduiţi (Ioan 16, 33; Fapte 9, 16; I Cor. 4, 9; I Tes. 3, 3; II Tim. 3, 12; I Petru 2, 21). Şi prin ne­cazuri şi prigoniri va trebui să-şi împlinească ea solia şi misiunea, ca şi Domnul ei şi ca şi înaintaşii ei până la venirea Domnului ei.

Oricine va voi s-o scape de la această soartă rânduită ei n-o va putea scăpa, pentru că aşa a fost ea chemată şi rânduită de Hristos. Locul şi chemarea ei se află numai în mijlocul acestei Biserici şi în mijlocul acestui popor, care, mai mult sau mai puţin, vor avea faţă de ea şi în viitor acelaşi fel de purtare ca şi în trecut, până la venirea Zilei lui Hristos. Căci, încă o dată, Dumnezeu a rânduit-o aşa!

Dar şi cei care vor vrea s-o abată de la drumul şi de la locul ei, dinăuntrul sau din afara ei, nu vor putea.

Nici cei care vor căuta s-o nimicească nu vor putea-o nimici. Căci ea este apărată şi păzită de puterea lui Dumnezeu, pentru mântuirea tuturor celor din Biserica noastră şi din neamul nostru care vor vrea să creadă şi să se nască din Dumnezeu (I Petru 1, 5).

Nimeni dintre noi să nu se îndoiască de asta!

E o lege dumnezeiască şi eternă ca tot ce este născut în Hristos din jertfă, udat cu lacrimi şi răscumpărat cu sânge sfânt şi cu suferinţă sfântă să nu poată fi nimicit de nimic şi de nimeni pe lumea asta!

Nimeni dintre noi să nu se îndoiască de asta!

Hristos este Viu şi Hristos este Dumnezeu. Toate lucrurile din Cer şi de pe pământ au fost date în mâinile Lui străpunse şi biruitoare.

386

În Mâinile Lui puternice şi iubitoare este şi cauza Oastei Sale, la temelia căreia, lângă Jertfa lui Hristos şi alor Săi de prin veacuri, iată acum şi jertfa ma­relui nostru Părinte Iosif.

Ce garanţie strălucită şi puternică! Ce siguranţă deplină putem avea noi acum şi în veci! Ce curajoşi putem lupta şi ce liniştiţi putem muri!

Izbânda finală va fi a lui Hristos, de partea Căruia suntem noi lângă marii noştri înaintaşi.

La Marea Sărbătoare a Îngerilor Slavei (Evrei 12, 22), vom fi lângă el în răsplătire toţi cei care am fost şi am rămas lângă el în răbdare (II Tim. 2, 12).

Nimeni dintre noi să nu se îndoiască de asta!

De câte ori ne-a spus şi ne-a adeverit aceste lucruri părintele nostru şi tri­misul lui Dumnezeu!... Acum ne arată în cel mai cutremurător fel cât de mult a crezut şi s-a făcut el una cu aceste adevărate cuvinte ale lui Dumnezeu. De ace­ea a intrat el cu atâta linişte şi măreţie în veşnica şi strălucita lor răsplătire.

Să-l urmăm şi noi, până la dovada din urmă, şi vom avea şi noi răsplata lui.

Nimeni dintre noi să nu se îndoiască de asta!

Slăvit să fie Domnul!

387

Meditaţii:

NEUITAT PĂRINTE IOSIF

- 12 Februarie 1938 -

Neuitat Părinte Iosif, astăzi te-ai nălţat spre slavă... a căzut sub greul crucii biata-ţi inimă firavă şi te-ai stins ca o lumină pusă-n sfeşnic, arsă-ntreagă. Mare-a fost iubirea sfântă ce pe veci de veci ne leagă, mare ni-e durerea astăzi, când te duci în veşnicie şi ne laşi în lupte singuri, scumpul nostru Neemie, când ne laşi pe umeri nouă toate crucile şi spinii. Şi-apăsaţi de greutate, plângem Dorz şi cu Marini, calfele ce-n vremuri grele şi-n prigoane-au fost cu tine, sprijinindu-te în lupte, mângâindu-te-n suspine, şi toţi fiii care-n lupte ţi-au fost credincioşi, Părinte, care nu-şi vândură dreptul pentru nici un blid de linte, ci-au ţinut a tale braţe ridicate spre Tărie, netrădând a Oastei cauză, nefugind de datorie, ci, statornici lângă tine, în vestire şi-n urgie, au fost credincioşi chemării, scumpul nostru Neemie.

Astăzi plângem şi vom plânge vreme îndelungă încă, că-i atât de dureroasă rana noastră şi adâncă; e atât de mare preţul care-l pierdem noi, cu tine, că nici lacrimi, nici cuvinte n-avem câte se cuvine...

Şi de-aceea plângem astăzi împrejurul tău grămadă toţi acei ce ştiu că-n lume faţa n-au să ţi-o mai vadă. Lângă jertfa ta deplină ne legăm pe veşnicie să păşim pe calea Crucii ne-ncetat la datorie, ne legăm să nu ne-abatem nici un pas în altă parte, ci să ţinem sus Cuvântul, semănându-l mai departe, şi să spunem Adevărul până-n temniţi şi morminte, Adevărul pentru care ai căzut luptând, Părinte, adevărul că credinţa este viaţă şi trăire fără care nu-i putere, nici avânt, nici mântuire...

Căci avem ‘naintea noastră pildă vie Jertfa mare şi curajul tău puternic până-n clipa de plecare.

Vom nălţa prin noaptea lumii mai aprinsă-a ta lumină, toţi cei depărtaţi s-o vadă şi la Dumnezeu să vină, lângă Cruce să-ngenunche, legământ pe veci să pună că vor asculta de Domnul şi de Vestea Lui cea Bună.

Ştim că vor veni şi vânturi şi furtuni şi mai haine, ca să stingă torţa sfântă pusă-n sfeşnic să lumine; vor veni porniri vrăjmaşe să-ntineze-n răutate amintirea ta cea sfântă şi cărările-ţi curate,

388

vor cerca cu-ameninţare şi cu-argint şi cu renume, să lăsăm cărarea Oastei, renunţând la scumpu-i nume, să ne-abatem de pe cale ori în care altă parte, ca să poată duce Oastea la ruşine sau la moarte.

Dar decât s-ajungem, Doamne, trădătorii cauzei sfinte, o, mai bine să ne stingem pân-la unul în morminte! Domnul să ne facă-n stare a muri în orice vreme pentru marea-I biruinţă, dacă El o să ne cheme.

...Domnul te-a chemat, părinte, la odihna minunată, credincios sfârşit-ai calea şi lucrarea-ncredinţată, ţi-ai sfârşit de-acuma lupta, osteneala şi-alergarea, ca o slugă credincioasă împlinindu-ţi ascultarea.

Şi, mergând la răsplătire, Sus, în Cer, să te primească cu cântări de biruinţă toată Oastea Lui cerească.

Bucurie strălucită umple cerurile toate -

vine-n ele-un suflet mare, neînvins de răutate,

un viteaz al luptei sfinte, un apostol, o lumină

ce-a căzut, dar cauza sfântă n-a-ncetat mai sus s-o ţină.

Slavă Ţi-a adus el, Doamne slava dă-i-o moştenire, mântuire-a dus la alţii ea să-i fie răsplătire, fericiţi făcând pe alţii fericirea s-o găsească, veselie împărţit-a veşnic să se veselească, mult iubind de-a Ta iubire veşnică să aibă parte în lumina negrăită şi-n viaţa fără moarte.

Stăm acum aici, părinte, calfele ce-am stat în casă şi-am purtat cu tine-alături lupta Domnului frumoasă, cei ce-am stat cu tine-n lucru nopţi şi zile nedormite, martorii lucrării tale şi-ai răbdării negândite; despărţindu-ne pe-o vreme, te petrecem la hodină şi-ţi dorim s-o ai la Domnul fericită şi deplină.

Noi rămânem să ne ducem încă lupta mai departe, să purtăm şi noi solia, ca şi tine, pân-la moarte.

Dar, oricum ne-ar fi şi drumul şi răsplata de la lume, vrem, ca tine, pân-la moarte, Jertfa Crucii să ne-ndrume, vrem Iisus Biruitorul să ne fie Steag şi Soare, lumea-ntreagă să-I privească Faţa Lui strălucitoare, lumea-ntreagă să-I audă a iertării Lui vestire asta-i ţinta vieţii noastre, până la a ei sfinţire.

Pentru noi, şi tu, părinte, cere-I Domnului putere, ca să nu ne poată-nfrânge nici o luptă sau durere, să învingem şi-ndoiala, şi ispitele, şi spinii, să fim iarăşi lângă tine, veşnic, Dorz şi cu Marini...

13. DUPĂ LUAREA LUI MOISI...

„Întăreşte-te şi îmbărbătează-te! Nu te înspăimânta şi nu te îngrozi, Domnul Dumne­zeul tău va fi cu tine în tot ce vei face...” (Iosua 1, 7-9)

După luarea de la noi a Părintelui Iosif, eram ca după prăbuşirea unui zid puternic, la adăpostul căruia luptasem şi lucrasem feriţi şi fericiţi.

Noi, cei de la redacţie, toţi eram încă nişte copii şi trupeşte, şi sufleteşte. Eram lipsiţi şi de maturitate şi de experienţă. Şi de pregătire şi de relaţii.

Prigonitorul care ne urmărea pe noi era atât de puternic!

Apele stărilor din lume începeau să se agite atât de grăbit!...

Furtuna dezlănţuită împotriva noastră era atât de necruţătoare, încât luntrea noastră părea că va fi zdrobită cu uşurinţă într-o clipă, iar noi, nimiciţi de tot.

Ce eram noi în faţa tuturor acestora? Dacă Părintele Iosif care avusese atâta autoritate şi putere, atâtea merite şi drepturi fusese tratat într-un astfel de chip, la ce urma să ne mai aşteptăm noi?

Poate că, dacă Domnul ne-ar fi lăsat numai o clipă să privim atunci la toate acestea, ochii noştri s-ar fi îngrozit, inimile noastre s-ar fi clătinat şi braţele noas­tre ar fi aruncat sabia şi mistria, părăsind zidurile Oastei Domnului şi căutând adăpost undeva, sub vreo aripă străină, din faţa acelui vânt câinesc şi ucigaş.

Dar puterea şi dragostea Domnului Oastei, grija scumpului nostru Mân­tuitor şi Călăuz au fost cu noi şi nu ne-au lăsat. Nu ne-au lăsat să privim nici o clipă la valurile puternice şi la munţii înalţi care ameninţau să se prăbu­şească peste noi.

În toată fiinţa noastră răsuna puternic numai îndemnul pe care ni-l repetase, cu atâta putere şi dragoste înaintaşul nostru, până în ultima lui clipă: Cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, la Iisus. Şi la nimic altceva!

Şi la nimic altceva nici nu priveam. La nimic altceva nu ascultam. La nimic altceva nu gândeam. Pe nimic altceva nu ne bizuiam, decât pe Iisus. Numai pe El.

Nu priveam la tinereţea noastră fără experienţă, nici la simplitatea noastră fără talente, nici la poziţia noastră fără întărituri. Priveam copilăreşte de eroic numai la Hristos, Domnul şi Ocrotitorul nostru. Ne lăsasem copilăreşte de în­crezători, fără nici o grijă, fără nici un plan şi fără nici o teamă în călăuzirea şi apărarea Lui.

390

Nimic mai mult nici nu puteam şi nici nu ştiam.

Acest singur lucru am ştiut să-l spunem şi fraţilor noştri, îndată ce le-am putut spune cuvântul nostru, al celor ce rămăsesem lângă cuvântul şi lângă mormântul celui ce ne scosese din „Egipt” şi ne adusese până aici.

Următorul număr din «Glasul Dreptăţii» purta pe toată prima pagină cu­vintele de foc şi de aur ale îndemnului sfânt:

„Cu ochii ţintă la Căpetenia desăvârşirii noastre...

Testamentul lăsat fraţilor din Oastea Domnului de către Părintele Iosif Trifa”

Iată ce scriam atunci:

„Stăm cutremuraţi şi îndureraţi în faţa unui sicriu care încheie în el un om mare, o jertfă mare.

Şi această jertfă încă nu o putem înţelege şi n-o putem preţui îndeajuns; în­că nici nu ne dăm seama de marea ei însemnătate. Va trebui să treacă vreme în­că până când va începe a se vedea ce a fost şi cât a făcut omul acesta. Va trebui să treacă încă atâta vreme până când se va afla mâna şi creierul care să scrie şi să judece fără părtinire, fără ură...

Stăm în faţa unei vieţi de jertfă şi a unei morţi de jertfă.

S-a luptat până la moarte pentru Adevăr, a suferit până la sânge pentru Adevăr: pentru Adevărul dumnezeiesc şi nepieritor al Cuvântului Bibliei.

N-a avut în viaţă alt ţel, altă dorinţă, decât să-L vestească, să-L facă cunos­cut tuturora pe Iisus cel Răstignit şi Cuvântul Lui. N-a dorit să ştie între oameni altceva decât pe Iisus cel Răstignit (I Cor. 2, 2), pe Care L-a vestit cu timp şi fă­ră timp, suferind din greu pentru această vestire, cum rar a mai fost om să sufe­re. A fost rănit şi izbit, dar le-a suferit pe toate fără cârtire, ştiind că numai prin suferinţă se poate face o lucrare temeinică şi veşnică.

Roada vestirii şi a suferinţei sale a fost binecuvântată de Dumnezeu însutit şi înmiit cu cea mai mare trezire religioasă care s-a petrecut vreodată pe pă­mântul ţării noastre.

Într-o vreme când păgânătatea îşi face loc tot mai mult în viaţa oamenilor, într-o vreme când batjocura şi necredinţa în Dumnezeu au ajuns o regulă peste tot, el a făcut din zeci şi sute de mii de oameni nişte adevăraţi copii ai lui Dumnezeu.

Într-o vreme când răutatea şi-a atins culmea, el a creat acel minunat curent de întoarcere la Dumnezeu şi de înţelegere superioară a înălţătoarei Jertfe de pe Cruce, a Jertfei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu a creat «Oastea Domnu­lui», curentul de vestire şi trăire a Evangheliei.

Minunatul curent de trezire sufletească a adus cu sine cunoştinţa mântui­toare şi înţelegerea cea adevărată şi bună a Jertfei măreţe a Crucii de pe Golgota, atât de puţin cunoscută şi preţuită la noi. Batjocoritorii, beţivii şi ne­credincioşii se întorc, cred în Evanghelie şi se fac copii ai lui Dumnezeu. Clădi­rea minunată a Oastei Domnului se ridică măreaţă şi mântuitoare între hotarele

391

sufleteşti ale ţării. Dar, în clădirea aceasta ca şi la mănăstirea de la Curtea de Argeş e zidită o jertfă, a meşterului care a început şi a lucrat această clădire, la temelia căreia se găseşte Jertfa Golgotei. Zi de zi, prin suferinţa lui, cu sângele lui, cu viaţa lui, a lucrat la uriaşa clădire a Oastei Domnului în care, pe încetul, timp de 15 ani de zile, şi-a zidit fiinţa lui. Sfârşitul din 12 februarie n-a fost decât dă­ruirea pe deplin, zidirea pe deplin în această clădire. Fără de jertfa aceasta, fără dăruirea aceasta deplină, Oastea Domnului n-ar fi rămas decât o simplă societate oarecare, fără nici o însemnătate, fără nici un folos pentru nimeni şi nimic.

L-am văzut în mijlocul nemiloaselor şi nedreptelor loviri cu care a fost răs­plătit până în clipa din urmă. Şi nu pot uita seninătatea cu care le-a primit şi le-a îngropat în sufletul lui nemărginit de bun, acoperindu-le cu lespedea iertării şi a uitării. Sufletul lui a fost o nemărginită iertare şi bunătate. Răutatea oamenilor l-a izbit, l-a doborât, l-a durut, dar nu l-a putut face să urască. În sufletul lui n-a fost nici o umbră de ură şi răzbunare. Tot ce a făcut şi tot ce a încercat să facă n-a fost decât un gest slab de apărare împotriva unei loviri nedrepte şi neomeneşti.

I-a fost luat orice mijloc de apărare, i-au fost lăsaţi numai ochii să plângă şi inima să sufere.

A plâns, a suferit, dar n-a urât niciodată răutatea lumii şi a „fraţilor” săi. Nedreptăţile care i-au grăbit sfârşitul... el le-a lăsat în seama Aceluia care ne va judeca pe toţi în judecata şi răsplata Marelui Judecător de Apoi.

Iar copilaşilor lui sufleteşti, pe care el i-a născut din nou prin Evanghelie, le-a lăsat testamentul pe care el l-a scris cu viaţa sa şi le-a lăsat pilda vieţii lui de privire la Iisus cel Răstignit şi de urmare a lui Iisus cel Răstignit.

Acesta este testamentul scris cu sângele lui pe toate paginile din cartea vieţii lui.

Ultimul lui îndemn a fost: Priviţi la Iisus cel Răstignit, apropiaţi-vă de Iisus cel Răstignit, apropiaţi-vă mereu şi grijiţi să nu-L pierdeţi şi să nu vă pierdeţi de Iisus cel Răstignit.

Până vor fi prigoane, lacrimi şi plâns în Oaste, până vor fi izbelişti şi pri­goane împotriva ei din partea lumii, să ştiţi, iubiţii mei, că Îl aveţi în mijlocul vostru pe Iisus cel Răstignit şi sunteţi cu El. Îndată ce vor trece prigoanele şi lacrimile şi îndată ce va veni liniştea şi tihna, îndată ce vor veni laudele şi aprobările lumii, să ştiţi, iubiţii mei, că L-aţi pierdut pe Iisus cel Răstignit. Şi Oastea a devenit o oaste de nume şi de forme, o oaste moartă.

Deci vegheaţi, fraţii mei, să nu-L pierdeţi pe Iisus cel Răstignit, să-L aveţi mereu în mijlocul vostru pe Iisus cel Răstignit. Cât Îl veţi avea pe El, veţi avea totul; când L-aţi pierdut pe El, când El va lipsi din mijlocul vostru, nu mai aveţi nimic; aţi pierdut totul.

Prin oricâte prigoane şi furtuni ce vor veni peste voi, prin oricâte lovituri nedrepte ce s-ar abate asupra voastră, voi să priviţi mereu ţintă la Iisus cel Răstignit, la Jertfa Lui, la moartea Lui şi la Învierea Lui. Urmându-L pe El, nu veţi rătăci niciodată. Urmându-L pe El, veţi fi cu El, veţi muri cu El, dar veţi şi învia cu El la Învierea cea Mare.

392

Rămâneţi deci la acest crez şi la această credinţă, ca, pe urmă, să ne în­tâlnim cu toţii Acolo Sus, în braţele Lui şi în dragostea Lui, unde nu vor mai fi nici prigoane, nici lacrimi, nici oameni răi...

Slăvit să fie Domnul!

T. Dorz”

Această privire la Iisus cel Răstignit a fost şi a rămas singura explicaţie a supravieţuirii noastre şi a familiei duhovniceşti a Oastei Domnului, prin toate furtunile şi năpustirile ucigaşe, trupeşti şi sufleteşti, prin care am trecut. Şi tot această „privire” va fi şi mai departe garanţia izbăvirii şi a biruinţelor Oastei până la sfârşit.

Cuvintele testamentare ale Părintelui Iosif, acestea au fost şi nu altele! Ade­vărul pe care l-a mărturisit şi pentru care s-a jertfit el, acesta a fost şi nu altul!

Iar dacă el s-a cramponat puternic de un nume şi de o haină, a fost pen­tru că tot timpul a crezut şi a simţit puternic că numai în învăţătura şi în cre­dinţa aceasta, în care ne-am născut noi ca inşi şi ca neam stă pentru noi Adevărul... Şi că numai în trăirea lui cu fapta şi cu jertfa vieţii noastre în aceasta stă, pentru noi, mântuirea pământească şi cerească, atât ca inşi, cât şi ca neam!

Sau dacă el a ţinut puternic la un lucru sau la un bun pământesc, era numai pentru că Hristos şi Adevărul aveau nevoie de acest lucru, în slujba voii Sale, care era mântuirea noastră ca inşi şi ca neam!

El însuşi, pentru viaţa sa pământească, nu şi-a ţinut decât mai puţin de cât îi era necesar, precum am spus şi am adeverit până acum de atâtea ori. Iată, el n-a avut nimic din cele pământeşti şi n-a lăsat nimic singurului copil pe care l-a avut!...

Să fie în aceasta o mărturie veşnică în faţa istoriei şi în Ziua Judecăţii lui Dumnezeu împotriva tuturor acelor îmbogăţiţi graşi şi sătui care, lăfăindu-se în toate desfătările lumeşti, nu se temeau de Dumnezeu şi nici nu se ruşinau de oameni să mintă atât de îndrăzneţ şi să-l despoaie atât de tâlhăreşte, de tot ce avea pe el, al lui Hristos.

Cred că în Ziua Judecăţii vor căpăta grai îngrozitor nu numai toate faptele, ci şi toate lucrurile care au fost martore la crima şi nelegiuirea ce s-a săvârşit atunci împotriva Lucrării lui Dumnezeu şi a omului trimis de El.

Vor căpăta grai banii sfinţi, storşi din sudoarea şi din sângele acestui martir pus să muncească zi şi noapte, dar furaţi şi folosiţi spre desfătarea şi spre desfrânarea lumească, în loc să fie lăsaţi în slujba lui Dumnezeu.

Vor căpăta grai pereţii reci, masa stropită cu lacrimi, patul stropit cu sânge, treptele presărate cu suspine, drumurile presărate cu sudori, paginile presărate cu jertfe...

Vor căpăta grai pământul vândut, tipografia furată, zdrenţele reverendei sfâşiate de pe trupul sfârtecat de şapte operaţii şi mort de patru zile...

393

Vor căpăta grai toate-toate cele care n-au fost auzite până acum; dar atunci vor striga mai puternic decât orice tunet, nu numai împotriva celor care au lovit direct cu pietrele ucigătoare ori a celor ce i-au ajutat la aceasta fie şi numai prin simpla tăcere şi prezenţă din partea lor ci şi împotriva tuturor acelora care au tăcut atunci când trebuia să strige! Care au văzut nelegiuirea, dar s-au retras comozi deoparte şi au tăcut, spre a nu se expune pe ei cu ceva la vreo ameninţa­re din partea asupritorului puternic.

Judecata Istoriei şi a Dreptăţii necruţătoare îi va lovi nu numai pe ucigaşi, ci şi pe toţi acei care n-au făcut nimic pentru a-l apăra pe nevinovat. Căci nu era vorba de un om, ci de o cauză a lui Dumnezeu.

Tăcerea, atunci, era o consimţire. O unire împreună cu cei care ucideau (Fapte 22, 20). O participare la crimă. Şi, prin urmare, şi la răsplata ei!

...Cum era de aşteptat, îndată ce sfârşiseră cu părintele, îşi năpustiseră lo­viturile asupra noastră. Dar Domnul era pentru noi un scut atotputernic şi nu ne lăsa sfâşiaţi de colţii celor ce voiau să ne rupă.

Foaia apărea doar printr-o minune. Fiecare număr era cerut şi primit cu la­crimi şi rugăciuni. Fiecare cuvânt scris era un legământ şi un îndemn înflăcărat, ca şi cum ar fi fost ultimul.

Pe primele pagini scriam când Marini, când eu, dar în acelaşi gând şi în acelaşi crez.

„Doamne, călăuzeşte-ne!” (Psalm 5, 8) sau „Celui ce va birui (Apoc. 3, 21)” erau titlurile primelor pagini, după care urmau legămintele şi îndemnurile mulţi­milor de fraţi, al căror nume şi număr umplură ca şi înainte paginile ultimelor foi...

Cu toate că îl ştiau acum sub pământ pe Părintele Iosif şi n-aveau de ce să se mai teamă de săgeţile cuvintelor sale, gazetele Mitropoliei tot nu încetau cu tot felul de vorbe dispreţuitoare şi de judecăţi nedrepte asupra vieţii şi lucrării omului lui Dumnezeu, datorită căruia erau şi aceste gazete şi lucrarea din care se înfruptau acei care erau în slujba lor.

Una din mărturiile mincinoase pe care o aduceau fără încetare Oastei şi pă­rintelui aceste guri batjocoritoare era că el fusese un biet preot de ţară, „un ni­meni”, pe care l-a scos, aşa, dintr-o dată, din anonimat mărinimia mitropolitului Bălan. Că nu numai Oastea Domnului a fost creaţia mitropolitului Bălan, ci în­suşi Părintele Iosif şi opera sa personală au fost tot o creaţie a „marelui său protector”.

Ca un răspuns la această îngâmfată şi mincinoasă pretenţie, publicarăm în «Glasul Dreptăţii» nr. 11, din 16 martie 1938 „O predică la 10 ani de păstori­re”, articol ce reproducea predica rostită acum 18 ani, în anul 1920, în biserica din Vidra (Avram Iancu) jud. Turda. Această predică o avea Titus printre hârti­ile rămase de la Părintele Iosif.

(Vom aminti din nou aici că Părintele Iosif spusese că voia să-şi scrie o parte din întâmplările vieţii sale într-o carte cu mai multe volume şi anume: „Istoria unei jertfe”.

394

Cum însă timpul şi împrejurările nu i-au îngăduit împlinirea acestui gând, rămăsese asupra noastră sarcina aceasta...

Dar cum nici nouă, apoi, timpul şi împrejurările nu ne-au îngăduit să strân­gem tot materialul pe care îl pregătise şi mai avea de gând să-l pregătească omul lui Dumnezeu, lucrarea aceasta n-a mai apărut când putea să apară... Nici în forma în care ea a fost gândită de la început.

Ce mărturii zguduitoare şi necunoscute ar mai fi adus cu ea această „Istorie”!

Se vede însă că voia Domnului a fost alta şi acele mărturii vor fi arătate numai în Ziua Marilor Descoperiri, când tot ce s-a făcut în ascuns va fi arătat la lumină... Şi tot ce s-a şoptit la ureche va fi strigat de pe acoperişul caselor, cum scrie la Luca 12, 1-3.

O vreme, parte din acest material a mai putut fi păstrat. Dar, venind anii grei şi întunecaţi, cu toate cele pe care le-au adus cu ei aceşti ani asupra Lucrării lui Dumnezeu şi asupra noastră, cea mai mare parte s-a pierdut.

Ca un slab înlocuitor al acelei minunate „Istorii”, care ar fi trebuit să apară atunci, apare acum, după atâtea zeci de ani, deocamdată, încercarea aceasta. În­tâi, pentru motivele pe care le-am înfăţişat la începutul ei.

Apoi, pentru ca să se vadă încă o dată că puterea dreptăţii dumnezeieşti nu vrea să lase ascunse nici nedreptatea asupritorului oricât de sus ar fi el! nici dreptatea celui asuprit pe nedrept, oricât de jos ar fi fost. Căci toate cuvintele lui Dumnezeu sunt adevărate fie că sunt făgăduinţe, fie că sunt ameninţări.

Şi toate se împlinesc nesmintit la vremea pe care le-a rânduit-o El, ca ur­mări normale ale faptelor şi ale orânduirilor acelora peste care vin aceste făgă­duinţe sau ameninţări.)

La „O predică la 10 ani de păstorire”, foaia publica în chenar următoarea introducere explicativă:

„Începând cu acest număr, vom da în această foaie părţi din materialul ce va fi cuprins în «Istoria unei jertfe», vol. I (1888-1922).

În numărul acesta dăm predica pe care a rostit-o Părintele Iosif Trifa la bi­serica din Vidra, cu prilejul împlinirii a 10 ani de preoţie (1920).

Îl găsim în această predică pe Părintele Iosif aşa cum l-am cunoscut cu to­ţii: un păstor model, un adevărat păstor care se jertfeşte cu dragoste pentru tur­ma sa, zi şi noapte.

Luptându-se din greu cu întunericul satelor, cu neştiinţa, cu îndărătnicia unora şi răutatea altora, nu dă înapoi până când nu trage brazdă nouă în ogorul înţelenit al sufletelor, unde seamănă apoi Cuvântul lui Dumnezeu, ca să aducă roadă. Preotul de la Vidra, aşa cum ni-l arată această predică, este un păstor lu­minat, deplin format şi pregătit pentru misiunea pe care Domnul avea să i-o în­credinţeze.

Cititorii noştri se vor putea încredinţa astfel că Părintele Iosif Trifa n-a fost atunci «un biet preot de ţară», adus din munţi şi scos la lumină de

395

«cineva». N-a fost un «nimeni» pe care avea să-l ducă de mână un «protector» cu vază, ci era încă de pe atunci o personalitate cunoscută, un «grâu deplin în spic» cum spunea cineva despre el. De aceea a fost chemat de Domnul la o lucrare atâta de mare.

Judece oricine şi după acest document dacă Părintele Iosif a fost «creaţia» cuiva (a omului) după ce a venit la Sibiu sau era creat cu mult înainte (de Dom­nul), pentru a fi trezitor de suflete şi creator al marelui curent de viaţă duhovni­cească, ce este Oastea Domnului. Faptele vorbesc.

O predică la 10 ani de păstorire...

...Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale, ci te fă pil­dă credincioşilor cu cuvântul, cu viaţa, cu dragostea, cu du­hul, cu credinţa şi curăţia (I Tim. 4, 10).

Iubiţi fii,

Sunt 10 ani de când am venit la voi ca păstor şi de atunci între mine şi voi este o mare legătură, o legătură despre care va trebui să dăm seamă şi răspuns la a doua Judecată, înaintea Dreptului Judecător.

Această legătură şi răspundere cere datorii: de la mine, păstorul vostru, şi de la voi, păstoriţii mei. De aceea acum, la 10 ani, am aflat de bine să mă opresc puţin în loc, să-mi dau seama despre aceste datorii.

V-aduceţi aminte, acum 10 ani când am venit la voi, spuneam că mă apro­pii cu teamă şi fior de slujba păstoririi. Spuneam şi îmi dădeam seama că mă aştepta «un ogor înţelenit» care cere muncă şi osteneală.

Azi, după 10 ani, îmi dau seama în adevăr că muncă multă şi grea a tre­buit în ogorul lui Hristos de aici.

1. Cel dintâi lucru de care a trebuit să mă apuc, ca păstor nou şi tânăr, a fost ca să vă vestesc şi să vă tălmăcesc Cuvântul lui Dumnezeu. Când am venit la voi, în biserica de aici, numai se citea şi numai se cânta, dar nu se învăţa.

Şi lucrul acesta pe mine nu m-a mulţumit. Nu mă putea mulţumi, căci eu ştiam că am şi o altă poruncă decât a cânta şi a sluji: de a învăţa.

Glasul poruncii lui Iisus, strigând, mă trimitea pe mine: Du-te cât mai cu­rând, du-te şi, stând în biserică, vorbeşte poporului despre toate rosturile acestei vieţi (Fapte 5, 20)! Înţelegeam parcă şi mustrarea Ap. Pavel: Vai mie de nu voi binevesti (I Cor. 9, 16)!

Şi am început a vorbi. Cu însufleţire de preot tânăr, am început a învăţa. Lucrul acesta era ceva nou. Era o înnoire în biserica de aici. Şi îmi aduc aminte că atunci, la început, s-a întâlnit şi cu greutăţi neaşteptate înnoirea şi cuvântul meu.

D-voastră eraţi ţinători peste măsură la toate cele vechi, la toate găocile şi formele goale din biserică şi din slujbe şi, ţinând cu tărie la găoci, de multe ori nu înţelegeaţi, nu luaţi în seamă miezul, sâmburele, pe care eu mă sileam să vi-l arăt.

396

Atunci, pe la început, nu o dată, astfel de găoci au făcut zadarnică predica şi însufleţirea mea. Căci slujeam şi predicam cu însufleţire de păstor tânăr, dar era vai de mine dacă uitam să vă spun, din calendar, atare praznic mic şi neînsemnat. Praf şi cenuşă se alegea din toată predica şi însufleţirea mea şi, în cealaltă zi, tot satul era plin de vorbă că eu nici praznicele din calendar nu vi le ştiu spune.

O mică cetanie de rămânea pe dinafară, o plecare din cap, o aplecare la icoane şi era destul să se vorbească pe toate drumurile nu de învăţăturile mele, ci de hula că «nu ştiu sluji ca bătrânii»...

Vedeţi, toate acestea sunt dovezi că voi ţineaţi atunci mai mult la litera le­gii (care omoară) decât la duhul (care face viu). Voi ţineaţi şi preţuiaţi mai mult formele şi găocile decât miezul învăţăturilor.

Şi era plină biserica de astfel de găoci şi forme goale. Căci doar şi felul de cetire al Cazaniei nu era altceva decât o găoace mare şi fără nici un folos.

Căci ce era Cazania? La praznicele mari, în vreme ce voi vă îmbulzeaţi să sărutaţi Crucea şi icoanele, un cantor începea să citească din strană cu glas înalt şi ascuţit.

Ştia cineva ceva? Vă alegeaţi din toată cetania aceea cu ceva învăţătură pe care să o duceţi în casa voastră şi în traiul vostru? Înţelegea cineva ceva din ceea ce se citeşte acolo în strană? Nu! Hotărât că nu! Cei mai mulţi nici nu as­cultaţi acolo deloc, dar aşa vă plăcea dvs. să auziţi cum se citeşte şi cum răsu­nă înainte Cazania.

Duminică după duminică, ani de zile mi-au trebuit să tot delătur găocile, aceste forme goale, ca să vedeţi şi să înţelegeţi miezul, învăţătura.

Ani de zile mi-au trebuit, ca să vă arăt că şi în viaţă ţineţi, de cele mai multe ori, la forme şi găoci, iar de miez nu vă îngrijiţi. Şi Dumnezeu a luminat mintea voastră, ca să mă înţelegeţi. Azi văd pământul inimii voastre gata să primească cuvântul meu. Văd sămânţa aruncată de mine cu osteneală, răsărind ici-colea, în «roduri» de fapte bune. Văd că sunteţi alţii. Şi că mâine, când eu m-aş duce de aici sau voi intra în pământ, ştiu că de la păstorul ce va veni după mine veţi cere nu numai praznice de calendar şi slujbe din Molitvelnic, ci pă­mântul inimii voastre, simţind setea Cuvântului, va cere şi învăţătură. Aceasta este pentru mine şi ostenelile mele cea mai sfântă mulţumire, răsplată şi bucu­rie sufletească.

2. Dar după ce am plecat pe calea cea bună, deşi cea dintâi şi cea mai ma­re datorie a mea era de a face duh viu în biserică şi a da învăţătura, mi-am dat seama că mai am şi alte datorii de împlinit.

Ştiam că dvs., după ce eu termin predica şi ies din biserică, vă uitaţi la mi­ne ce fac, de ce mă apuc în viaţă.

De aceea, prin faptele mele, am făcut să urmez a aduce virtuţile lui Iisus să intre în viaţa voastră. Dar, întocmai ca şi atunci când am încercat să intru mai întâi în sufletul vostru cu învăţăturile lui Iisus, aşa mi s-a întâmplat şi când am cercat să intru mai adânc, în traiul vostru, cu virtuţile Lui: m-am întâlnit cu mari greutăţi şi piedici.

397

Îndată, la început, am băgat de seamă că sunt şi unii oameni (crâşmarii) care nu văd cu ochi bun ostenelile şi învăţăturile mele şi ei ar vrea, spre folosul pungii lor, ca voi să rămâneţi şi pe mai departe tot în întuneric (şi băutură). Cei care mă puteau înţelege n-au vrut să mă înţeleagă şi v-au aplecat şi pe voi să nu mă înţelegeţi. Ca păstor tânăr şi însufleţit, eu ardeam de dorul de a-L aduce pe Iisus învăţăturile şi virtuţile Lui în ajutorul şi în folosul sufletului şi al traiului vostru. Şi nu o dată m-am trezit cu tot satul strigând: «Popo, ce vrei? Ce te amesteci în afacerile noastre?».

Amărât în sufletul meu, de multe ori, nu numai o dată, am suspinat cu Ap. Pavel, strigând: Dacă eu vă iubesc mai mult, sunt oare iubit cu atâta mai pu­ţin? (II Cor. 12, 15)

De multe ori, amărât în sufletul meu, văzând cum învăţăturile mele, oste­nelile şi iubirea mea sunt răsplătite cu batjocuri şi minciuni, mi-am pus în gând şi am vrut să mă încui în casă şi în tăcere, încât nimeni să nu-mi mai audă gla­sul meu afară din biserică şi din slujbe. Dar, în casa tăcerii încuiat, simţeam cum strigă după mine conştiinţa şi răspunderea mea să ies afară! Vedeam min­ciuna trecând pe sub fereastra casei mele, vedeam nedreptatea în căruţă şi pe săracul trăgând la ea. Vă auzeam strigându-vă durerile şi nu mai puteam su­feri. Trebuia să ies afară.

Îmi dam seama că eu sunt păstor aici şi că sunt trâmbiţaş (I Cor. 14, 8). Deschide-ţi gura şi apără! (auzeam poruncindu-mi-se). Până la moarte te luptă pentru Adevăr!

Mi-am dat seama apoi că virtuţile lui Iisus: dreptatea, adevărul şi iubirea se pot aduce în viaţa oamenilor numai cu luptă. În această luptă nu trebuie să-mi pese de nimeni, nu trebuie să mă uit la faţa oamenilor (Marcu 12, 14). Ci trebuie să spun adevărul chiar dacă toţi ar fi contra mea şi chiar dacă alţii ar fi gata să strice tot ce fac eu.

Am ieşit dar afară din casa şi din tăcerea mea. V-am strâns duminicile, pe voi, oile mele, de pe drumuri şi alte locuri, unde numai rele învăţaţi. V-am dat o casă de a mea la care i-am pus nume. La mine acasă am făcut o casă de citire (casă culturală) şi m-am pogorât acolo între voi cu gazete, cu citiri. Sâmbătă seara, cu tălmăciri din Sfânta Scriptură.

Vedeam apoi cum unii oameni fără suflet vă despoaie. Voiau să vă tragă nu numai cămaşa din spate, ci şi sufletul din oase. Ne-am strâns laolaltă noi, cei săraci, cu bănuţii noştri şi am făcut o tovărăşie de a ne ajuta între noi în aceste vremi scumpe şi grele (Cooperativa «Vidreana»).

Dragostea care a fost în sufletul meu faţă de voi mi-a pus apoi pana în mână, să scriu la gazete despre traiul vostru, durerile şi păsurile voastre, ca să ştie toată lumea ce vă trebuie (articolele mele «Din durerile moţilor»).

Mi-a fost greu. Mi-a trebuit ani de zile. După astfel de grele osteneli, după ani de zile, mi-am văzut însă răsărind încrederea voastră. Din această încrede­re văd acum ivindu-se florile mândre şi scumpe ale iubirii voastre. Şi acestea sunt pentru mine cea mai sfântă răsplată şi bucurie.

398

3. Mi-am dat apoi seama că voi vă uitaţi şi mai aproape: în traiul meu şi în casa mea. De aceea, după ce am predicat în biserică despre iubirea de-aproapelui şi despre milă, m-am silit, m-am apucat să dau şi pildă eu însumi despre această iubire şi milă. Toţi săracii ştiu şi mărturisesc cum casa mea a fost şi este deschisă totdeauna, cu tot ce are, pentru ajutorarea şi lipsurile lor; calul meu, carul şi boii mei, de câte ori i-au cerut săracii, i-am lăsat, fără plată, pentru lipsurile lor.

Şi precum casa mea, aşa şi mintea, priceperea mea, le-am lăsat totdeauna deschise pentru a da sfat, ajutor şi apărare pentru plângerile văduvelor şi ale săracilor.

4. Am băgat apoi de seamă că voi vă uitaţi şi mai afund în viaţa mea; de aceea m-am silit să vă fiu totdeauna pildă de curăţie sufletească.

În viaţa mea, ştiţi că m-a ajuns un mare necaz: văduvia. Mulţi dintre fiii mei (sufleteşti) s-au cutremurat văzându-mă căzut în această stare, crezând că au pierdut pe povăţuitorul şi păstorul lor cel curat. Şi iarăşi, mulţi poate s-au bucurat, crezând că voi apuca şi eu pe alte căi rele şi că vor scăpa de neînce­tatele mele sfătuiri şi mustrări. Nici frica unora, nici bucuria altora nu s-au împlinit: eu am rămas şi mai departe curat în purtările şi viaţa mea, ştiind şi dându-mi bine seama că, fără de această curăţie sufletească, nici un rost şi nici un înţeles nu ar mai avea numele meu de păstor şi învăţător. Căci toate Scrip­turile ar striga după mine: «Doftore, vindecă-te...»

Vă las dar şi vă chem! să vă uitaţi oricând în casa, în viaţa şi în purtă­rile mele şi pildă să luaţi.

V-am arătat, iubiţii mei, care sunt datoriile mele de păstor şi cum m-am silit eu a mi le împlini. Dar, precum v-am spus de la început, nu numai păstorul are datorii, ci şi voi.

Şi voi, dragii mei, aveţi datorii tot atât de mari şi purtătoare de răspunde­re, ca şi mine. În ogorul lui Hristos, eu sunt semănător care, cu osteneală, «la vreme şi fără vreme» trebuie să semăn Cuvântul şi învăţătura lui Iisus. Dar, despre felul cum pământul inimii voastre a primit şi primeşte sămânţa aceasta, voi veţi răspunde!

Eu sunt păstor şi am datoria să chem şi să îndrept neîncetat turma pe căile cele bune. Voi veţi da seama cum aţi ascultat chemarea mea.

Zice Evanghelia: Dacă nu aş fi venit şi nu aş fi grăit lor, păcat nu ar avea; iar, după ce le-am vestit, răspuns nu au pentru păcatul lor (Ioan 15, 22).

Vedeţi ce groaznică răspundere pune Evanghelia pe umerii şi pe sufletul vostru? Dacă eu nu aş fi învăţat şi arătat căile Lui cum zice Evanghelia voi nici o răspundere nu aţi purta, ci pe mine m-ar înghiţi răspunderea şi iadul. Dacă eu v-am învăţat şi voi nu m-aţi ascultat, în Ziua Judecăţii, răspuns nu veţi avea pentru păcatele voastre. Vai mie, de nu voi vesti Evanghelia zice Scrip­tura dar vai şi vouă de nu mă veţi asculta (I Cor. 9, 16)!

399

Acum dar, după 10 ani de păstorire, ce v-aş putea altceva îndemna, iubiţii mei păstoriţi, decât ca şi voi, cu toţii, să vă daţi seama despre datoriile voastre, aşa precum şi eu însumi îmi dau seama de ale mele şi mă silesc a mi le împlini.

Ascultaţi dar învăţăturile mele. Puneţi-le în pământul cel bun al inimii voastre, ca să iasă din ele roade de fapte bune în viaţa şi traiul vostru. Şi nu numai să le ascultaţi, ci şi «cele ce aţi învăţat şi aţi auzit de la mine şi aţi văzut în mine, faceţi-le» (Filip 4, 9).

Aşa făcând, mă voi mântui şi eu şi vă veţi mântui şi voi.

Aşa făcând, eu voi fi păstorul despre care zice Evanghelia că «îşi cunoaşte oile sale», «le scoate la păşune», la izvoarele cu învăţături şi le apără de «lupi». Iar voi veţi fi acele oi care «cunoaşteţi glasul păstorului» şi mergeţi după el.

Aşa făcând, în Ziua Judecăţii, când Domnul mă va striga pe mine să dau seamă despre voi, eu voi răspunde: Aici sunt, Doamne, am păzit pe cei ce mi i-ai dat şi nici unul n-a pierit (Ioan 17, 12).

Eu aici mi-am îngropat soţia şi cei trei copii. Mi-am îngropat avântul şi însufleţirea mea de 10 ani.

Cu acelaşi dor cu care aştept învierea a doua să-mi învie soţia şi copila­şii cu acelaşi dor sfânt aştept şi învierea faptelor, răsărirea roadelor ostene­lilor mele. Amin...

Notă: În nr. viitor vom da o altă predică, despre «Darul Preoţiei», rostită de către Păr. Iosif Trifa, tot la cei 10 ani de preoţie.

Iată şi predica aceasta:

Ceva despre darul preoţiei...

Să înflăcărezi darul care este în tine (II Tim. 1, 6).

Cuvântul Său era în inima mea ca un foc aprins, închis

în oasele mele (Ieremia 23, 29).

Darul trebuie aprins, înflăcărat. Din darul aprins ies nebunii pentru Hristos... Din darul neînflăcărat iese numai... litera. Darul nu-i o unealtă de făcut bani, el nu stă în haine, ci în viaţă. Darul nu se poate lua. Se poate doar «pierde» dacă nu este aprins...

...Reîntors de la sfinţire, acum 10 ani, nu puteam înţelege pe deplin aceste vorbe, acest îndemn al Sf. Ap. Pavel: «Să aprinzi darul ce ţi s-a dat prin pune­rea mâinilor mele»... (II Tim. 1, 6).

Trebuie oare să-l mai aprind şi eu? Trebuie oare să mai pun şi eu ceva în acest dar?

Azi, după 10 ani, înţeleg pe deplin acest îndemn. Zece ani de păstorire mi-au arătat şi dovedit că, în vorbele apostolului, este un mare adevăr, este un îndemn, este o poruncă pe care trebuie să şi-o însuşească fiecare păstor de suflete.

Hotărât, în darul ce-l aducem de la sfinţire, trebuie să punem şi noi ceva. El este «aluatul pus în măsura de făină», dar «frământătura», noi trebuie s-o facem. El este scânteia divină, focul, noi trebuie să-l aprindem!

400

Darul ce ni se dă prin hirotonie ne leagă prin veacuri de-a rândul cu Mântuitorul şi cu Apostolii Săi.

Dar de la sfinţire noi trebuie să ducem cu noi un ceva ce ne schimbă, ne transformă fiinţa, o scânteie din care foc mereu trebuie să facem, un ceva ce să ne ridice peste alţi muritori.

Din inimă, în afară, focul acesta trebuie să ne schimbe mereu, în toată fi­inţa noastră, să ne ridice peste alţi muritori, în ochi, în fapte, în slujbe... «Înfierbântatu-s-a inima mea (scrie psalmul) şi în cugetul meu se va aprinde foc. Că s-a aprins inima mea! Aprinde-mi, Doamne, inima mea...»

De la sfinţire aducem ceva deosebit, un curent sfânt care trebuie să treacă mereu prin noi... un ceva din focul Divinului Iisus, din căldura şi din însufleţi­rea vremurilor apostolice.

Trebuie să ne aprindem mereu conştiinţa despre misiunea ce ni s-a dat. Darul neaprins nu înseamnă şi nu arată nimic. Din darul aprins iese predica, iese însufleţirea, ies mişcări, fapte şi ajutor pentru păstoriţi.

Din darul aprins iese acea însufleţire în orice vreme, ies «nebunii» pentru Hristos.

Din darul neînflăcărat iese numai citirea slujbelor din Liturghier şi Molitvelnic, litera recitarea literelor şi atât!

Darul aprins dă duh de scoatere la viaţă. Darul aprins înalţă amvonul... se amestecă în traiul oamenilor, cu iubire... Este în acela care, cu «Fie Numele Domnului binecuvântat», nu crede că s-a încheiat chemarea lui pe o săptămână de zile, ci coboară în viaţa şi traiul păstoriţilor, veghează şi învaţă pe tot locul.

Nu fi nepăsător! Mulţi văd darul ascuns în haina ce o poartă la serviciu şi nu în inima sa. Urmările se văd: mulţi schimbă acest dar în alte cariere mai rentabile.

Darul nu rămâne în hainele de pe tine, ci el trebuie dus cu noi în viaţă: să ne vadă toţi că avem darul, prin purtările noastre; prin vorbele şi faptele noastre să ne arătăm darul.

Darul aprins luminează şi încălzeşte (ca şi tot ce este aprins). Cel care nu se aprinde, nici nu luminează (sufletele), ci numai citeşte înainte literele din Molitvelnic.

E adevărat că darul trebuie să-l trăieşti... şi nu-i ceva rentabil. Darul nu este o unealtă de făcut bani cu el şi o carieră de schimbat cu o alta, care-i mai rentabilă. Darul este un foc nestins. Dar trebuie înflăcărat.

Greutăţile, sărăcia şi nimic alta nu sunt să-l poată stinge.

Cine l-a înţeles l-a aprins; şi cine l-a simţit nu-l mai poate pierde. Şi ni­meni nu-l mai poate lua de la el.

Darul nu se poate lua după cum zic şi canoanele; dar, de la cine nu l-a simţit şi nu l-a aprins, nu mai trebuie «luat». Nu mai este nevoie l-a pierdut «neluat».

Darul nu înseamnă odihnă, ci înseamnă ostenelile apostolului.

Darul e sarea pământului. Precum sarea dă gustul mâncărurilor, aşa şi sarea darului.

401

Darul, în noi, trebuie să fie ceva aprins, care nu-i în alţi muritori.

Darul nu-i în hainele de biserică, ci el trebuie să fie în inimă, în suflet, în mişcările, vorbele şi faptele noastre, oricând şi oriunde.

«Popa-i popă doar până-i îmbrăcat în hainele din biserică, încolo-i om şi el» asta este o vorbă nebună. Când începi a servi, trebuie să-l simţi că se aprinde şi când predici, trebuie să-l simţi arzând. În cugetul meu se aprinde foc (zice psalmul). Acest foc e darul.

Cuvântul era în inima mea ca un foc aprins spune profetul.

Oricând şi oriunde, darul trebuie să fie: Aprinde, Doamne, inima mea (Psalm 25).

Darul apoi trebuie să-l întăreşti mereu prin citirea Bibliei, prin însufleţire, prin meditare. Într-un foc trebuie lemne, ca să dea flacără. Darul este o neîn­treruptă «aprindere» pentru Domnul.

Să nu fi primit în zadar darul lui Dumnezeu (II Cor. 6, 1).

Vă rătăciţi neştiind Scripturile... Şi eu zic: Vă rătăciţi!”

...Am prezentat mai sus aceste două predici de la împlinirea celor 10 ani de preoţie nu numai spre a se vedea limpede pregătirea şi talentul acestui înzestrat om al lui Dumnezeu, ci şi dovada că el avea de la început în sine focul sfânt, darul divin şi convingerile înnoitoare, pe care era trimis să le aprindă în alţii. Şi sfinţi­rea, fără de care nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu (Evrei 12, 14).

Cele două predici sunt două documente zguduitoare despre cum a înţeles el şi cum a trăit adevărurile pentru care mărturisea.

Cine ar mai fi fost în stare, dintre toţi cei care i-au contestat valoarea şi ha­rul, să se aşeze în faţa unei mulţimi care i-a scrutat timp de zece ani viaţa, cu toată severitatea, şi să spună: Viaţa mea vă poate fi un model de curăţie, de răb­dare, de dărnicie, de bunătate în toate privinţele fără teama de a fi dezminţit îndată şi cu indignare aşa cum a fost în stare el?

Care alt preot sau mitropolit din vremea lui ar mai fi putut avea un astfel de curaj? O astfel de autoritate? Şi o astfel de admiraţie din partea celor din faţa lui?

Iată că nu „oricine” poate fi un ales sau un trimis... Şi, mai ales, iată că da­rului dat de Dumnezeu trebuie să i se răspundă, în aceeaşi măsură, cu jertfa şi dăruirea de sine a celui ce-l primeşte. Acestea amândouă s-au întâlnit atunci undeva foarte sus, într-un loc care era mai înalt ca toate şi într-un om care era mai înalt ca toţi:

acolo erau muntele şi altarul, acela erau preotul şi jertfa.

Numai de aici pot începe răscumpărarea şi mântuirea.

În nr. 12 al foii «Glasul Dreptăţii», ultimul care avea să apară, se publică următorul anunţ:

402

„Se împlinesc 6 săptămâni de la plecarea la Domnul a Părintelui Iosif. Duminică, 27 martie, se împlinesc 6 săptămâni de la plecarea din această lume a mult iubitului şi neuitatului nostru părinte, Iosif Trifa.

Din prilejul acesta, la Sibiu se va face un parastas întru pomenirea iubitului nostru.

Fraţii şi cunoscuţii noştri vor prăznui, peste tot locul, amintirea celui ce tuturor ne-a fost un binefăcător, prin rugăciuni, şi, unde se poate, cu parastase şi adunări de reculegere sufletească.

De praznicul Duhului Sfânt, la Rusalii, va avea loc la Sibiu, la mormântul iubitului nostru păstor, un mare pelerinaj cu fraţi şi cunoscuţi din toată ţara. Aceasta e chemarea pe care părintele ne-a făcut-o încă în viaţă fiind: În fiecare an, la Rusalii, să veniţi cu flori, să cântaţi, să vorbiţi din Biblie şi să vă rugaţi lângă mormântul meu...”

Şi se mai publica „O propunere”, articol al fratelui Eftimiu Florea din Ora­dea. Iat-o:

„În legătură cu răspândirea fotografiei Părintelui Iosif Trifa, îmi permit a face următoarea propunere: toţi fraţii să caute a-şi împodobi locuinţele cu câte un tablou mare al lui Iisus cel Răstignit, iar sub această icoană să fie aşezată fotografia Părintelui Iosif: sluga la picioarele Stăpânului.

Eu cred că aceasta este cea mai bună cinstire ce o putem face acestui mare vestitor al lui Iisus cel Răstignit. Căci nimeni altul nu a vestit poporului nostru cu atâta jertfă şi cu atâta putere pe Iisus cel Răstignit, ca el.

Până când acest mare vestitor al Evangheliei nu ne-a arătat desluşit Calea, Adevărul şi Viaţa, noi eram mai răi decât păgânii. Nu cunoşteam Izvorul Vieţii, şi al nemuririi şi nici nu ne dădeam seama de grozava ticăloşie a unei vieţi fără de Iisus cel Răstignit.

Plut. maj. Eftimiu Florea oradea”

Potrivit acestor două anunţuri, avură atunci loc în ţară multe parastase şi adunări în amintirea Părintelui Iosif.

La Rusalii avu loc un impresionant pelerinaj şi adunare la mormântul său.

Iar în casele fraţilor puteai vedea pe peretele cel mai de cinste icoana lui Iisus cel Răstignit, cu fotografia părintelui sub ea. Cu adevărat, sluga credin­cioasă, la picioarele Stăpânului Credincios şi jertfa cea mică, trebuitoare pentru noi, sub Jertfa cea Mare, mântuitoare pentru toţi.

După al 12-lea număr, din data de 13 martie 1938 deci numai după o lună de la înmormântarea Părintelui Iosif mâna prigonitorului izbuti să strângă de gât şi frumoasa foaie «Glasul Dreptăţii». Astfel a fost înăbuşit şi ucis şi al cin­cilea sol ceresc.

Să păstrăm o clipă de reculegere în amintirea acestui puternic mărturisitor al Adevărului, care a slujit Lucrării lui Dumnezeu şi a stat lângă Părintele Iosif

403

în cele mai din urmă zile ale vieţii sale, îngăduindu-i să-şi spună ultimele sale cuvinte către fraţii şi copiii săi.

Să mulţumim Marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos, Care a purtat atât de minunat grijă ca, şi în acele vremuri, să avem un mijloc de legătu­ră cu fraţii, spre a le putea împărtăşi marea încercare prin care treceam.

Şi să-L rugăm pe Domnul să-i răsplătească în vecii vecilor lui Ieronim Stoichiţă, acest alt „cirinean” care, la vremea celui mai greu urcuş, a ajutat şi el, cu dragă inimă, cât i-a fost în putinţă, la urcarea calvarului Lucrării şi al omului lui Dumnezeu.

Se mai întâmplă în acest timp că, pe când noi luptam din toate slabele noastre puteri să supravieţuim, Mitropolia lupta cu toate mijloacele sale necru­ţătoare nu numai să spulbere totul, ci să şi compromită tot ce era al Lucrării Domnului.

Prin preotul Cândea şi încă alţii de ai săi, care erau în aceeaşi organizaţie politică cu Viorel, mitropolitul lucra pentru a-l târî pe Viorel tot mai adânc în mlaştina pierzării, iar cu ajutorul şi cu neştiinţa lui Viorel să-l atragă tot mai mult şi pe bietul Titus, fiul şi orfanul părintelui, în cursa şi pierzarea lor.

Astfel Titus, nepricepându-le vicleşugul, nu şi-a dat seama de cursa întinsă lui de mitropolitul Bălan prin oamenii săi şi a căzut în această cursă.

Toate acestea se făceau în ascuns faţă de noi, cei de la redacţie, care nu pri­cepeam nimic. Eram atât de adânc loviţi de tot ce se întâmplase, încât nu aveam timp şi gând să ne preocupăm de nimic altceva decât de marea durere şi pagubă pe care le suferisem şi de situaţia grea în care se găsea Lucrarea Domnului.

Venind oprirea foii şi apoi confiscarea Tipografiei, eram lăsaţi fără nici un alt mijloc, fără nici o posibilitate de lucru şi fără nici o legătură cu fraţii.

Prin oamenii săi, mitropolitul lucră spre a-l convinge pe Titus să accepte o despăgubire pe care „bunătatea” mitropolitului i-o îmbia în schimbul a tot ce pusese tatăl său în preţul tipografiei Oastei şi să nu mai facă nici un apel.

Titus, iarăşi, nu ne spunea nouă nimic din toate acestea.

În toate se înţelegea numai cu Viorel care, acum venea tot mai des, de la Bucureşti, pe la el şi îl lua iarăşi, purtându-l după el pe drumurile lor ascunse.

În aceste condiţii, văzând orice posibilitate de lucru exclusă, noi, cei care lucram la redacţie şi administraţie, trebui să ne împrăştiem.

În afară de Marini şi de mine, toţi ceilalţi: sora Liţa, Opriş, Popovici, Fulea îşi găsiră locuri şi se angajară pe la diferite servicii în Sibiu. Noi, cei doi, care mai rămăsesem din redacţie, simţindu-ne marea răspundere care ne revenise, ne frământam cum să facem să putem găsi un alt mijloc de legătură cu fraţii care, obişnuiţi cu hrană duhovnicească proaspătă, ne scriau neîncetat şi ne cereau să nu lăsăm ca totul să se risipească, aşa cum vroia prigonitorul şi vrăjmaşul. Noi înşine eram gata mai degrabă de orice suferinţe, dar să nu lăsăm cu nici un preţ ca Lu­crarea Domnului să înceteze şi vrăjmaşul să se bucure că ne-a nimicit de tot.

Dar cum să facem?

404

La Sibiu, parcă nici nu ne puteam gândi să mai încercăm. Aici era scaunul de domnie al puternicului prigonitor, care îşi avea în slujba lui nu numai toată puterea religioasă, ci şi pe cea politică. Iar noi eram, în vremea aceea, priviţi drept cei mai mari vrăjmaşi ai puterii sale şi, după părerea lui, trebuia să fim nimiciţi fără nici o cruţare.

De câte ori ne spusese Părintele nostru Iosif vorbele astea:

mitropolitul este un om foarte răzbunător, eu îl cunosc bine!...

Începusem să-l cunoaştem acum şi noi. Şi ne dădeam seama ce greu s-ar mai putea vreodată nădăjdui să ieşim cu vreo foaie aici, la Sibiu, în coasta lui.

totuşi să mai încercăm, zise într-o zi Titus.

Avea el legăturile lui care îi promiseseră că se poate.

Avea şi el nevoie de un mijloc prin care să-şi mai poată desface din cărţile rămase după Părintele Iosif, în depozitul librăriei. Acestea erau singurul lui mijloc de existenţă.

Şi mai erau prin ţară atâtea restanţe de la cărţi şi abonamente.

Pe de altă parte, foile mitropoliei răspândeau neîncetat tot felul de neadevă­ruri, cerând ca toţi banii datoraţi pentru tot ce fusese al Oastei cărţi şi foi să le fie trimişi lor.

Bieţii cititori nu mai ştiau ce să facă!

În vremea acelor necazuri, Biserica Greco-catolică încerca prin diferiţi oa­meni ai săi să se apropie de noi, dându-ne să înţelegem că ea ne-ar oferi o posi­bilitate de ieşire din acest impas. De altfel, în toate încercările ultimilor ani, noi găsisem atâta înţelegere la aceşti oameni, încât am mulţumit neîncetat lui Dum­nezeu pentru ajutorul pe care îl primisem de la El prin ei.

Dl. Metea de la Făgăraş, care ne ajutase prin gazetele lui, «Ecoul» şi «Alarma», fusese născut dintr-o familie de greco-catolici.

Dl. Stoichiţă, care ne oferise atât de binevoitor gazeta lui, «Glasul Drep­tăţii», şi apărarea în procesul cu Tipografia, la fel, era dintr-o familie de greco-catolici.

Mai nou, venise odată în casă, împreună cu Titus, şi un preot misionar, anume Eugen Călugăru. Şi acesta era tot de la greco-catolici şi se oferise şi el să sprijine prin tot ce putea lucrarea minunată a Evangheliei, care se făcea prin Oastea Domnului.

Fără să bănuim nimic rău în apropierea de noi a acestor suflete binevoitoa­re din Biserica Greco-catolică, noi am simţit un semn bun. Învăţătura despre dragostea atotcuprinzătoare a lui Hristos, în care fusesem născuţi, hrăniţi şi crescuţi, prin care îi vedeam şi simţeam fraţi pe toţi oamenii, ne apropia de toţi. Eram încredinţaţi că marea comoară pe care o dobândisem noi iisus cel Răs­tignit le lipsea tuturor şi că noi aveam datoria să o facem cunoscută oricui se apropia de noi şi oricăruia de care ne apropiam.

În afară de asta, aveam între fiii Bisericii-surori mii şi mii de fraţi ostaşi. Ce era deci mai normal decât să răspundem cu dragoste acestei bunăvoinţe! În

405

cultivarea apropierii de fraţii greco-catolici, noi ne găseam pe linia evanghelică a apropierii şi a închegării unităţii noastre de credinţă şi de neam. Răspundeam cu inima curată unei iubiri binevoitoare ce ne fusese arătată mereu. Şi urmam, în privinţa aceasta, pilda Părintelui Iosif, de la care învăţasem să avem „gândul care era în Hristos”, adică unirea şi iubirea tuturor.

De aceea nu numai că n-am văzut nimic rău în această colaborare cu fraţii greco-catolici, ci chiar un mijloc menit să ducă, în cele din urmă, la marea şi fe­ricita depăşire a prăpăstiei confesionale dintre noi. O, dacă ar fi găsit toată în­ţelegerea gestul nostru la cei mai mari!... Cum s-ar fi rezolvat de fericit proble­ma asta, care se va „rezolva” mai târziu în modul cel mai nefericit; şi va fi mulţi ani o sursă de dureri şi otravă între fraţii de acelaşi neam!

Din felul cum vorbea, preotul Eugen Călugăru arăta a fi un om însufleţit de gândurile şi simţirile Evangheliei de care erau pline inimile noastre. Aceasta ne-a bucurat mult, crezându-l un dar al Domnului pentru o mai temeinică lucrare duhovnicească între fiii Bisericii Greco-catolice.

Eu l-am întâlnit pe preotul acesta doar o singură dată, la adunarea de Rusa­lii, căci, după o săptămână de la oprirea foii «Glasul Dreptăţii», plecasem acasă, la Beiuş.

Marini rămăsese cu Titus la Sibiu, continuând încercările pentru foaie. În acest răstimp, ei îl găsiseră pe Eugen Călugăru, care avea nişte cunoştinţe prin care zicea el spera să fim ajutaţi ca să obţinem mai repede noua autorizaţie pentru foaie.

De acestea mă încunoştinţaseră ei şi pe mine prin scrisori...

Când am venit la Sibiu pentru adunarea plănuită de Rusalii, am găsit lucru­rile în starea asta: promisiunea că în curând vom avea o nouă gazetă.

Am pus deci la cale înţelegerea ca, atunci când vom putea scoate foaia, să ne adunăm iarăşi cu toţii la redacţie.

Până atunci, iată cum au decurs lucrurile la adunarea de Rusalii 1938, pri­mul pelerinaj la mormântul Părintelui Iosif.

Din toate părţile ţării veniră la Sibiu un mare număr de fraţi şi surori, potri­vit chemării publicate în ultimul număr al foii «Glasul Dreptăţii».

Veniră şi pentru a-şi aduce fiecare darul lacrimilor şi al recunoştinţei sale la mormântul Părintelui Iosif, după chemarea şi dorinţa lui. Dar veniseră şi spre a vedea cu ochii lor care mai este starea la Sibiu, unde noi trebuia să arătăm că Lu­crarea Domnului n-a pierit şi n-a încetat, ci că ea este mereu vie şi lucrătoare.

Au luat parte pelerini din aproape 200 de localităţi din ţară, fraţi şi surori din 40 de judeţe, cu 20 de steaguri.

Încă de vineri au început să sosească fraţii, întâi cei mai de departe, cum se întâmplă de obicei. Aşa şi acum, primii au venit fraţii şi surorile de prin Basara­bia, Dobrogea, Crişana, Bucovina... Unii făcând sute de km pe jos, cum erau fraţii Gh. Ursu din jud. Neamţ, I. Popescu din Bujoru vlaşca sau Gh. Marcu din Săruleşti ilfov.

406

Printre cei sosiţi de vineri seara au fost şi părintele Vladimir, venind cu fratele Romanenco din Orhei, fratele Şerban Petru din Cernăuţi, Ilie Marini şi N. Urdea, precum şi fratele N. Droc din Vâlcea, cu încă 17 fraţi şi surori călăto­rind pe cai, peste munţi, până la Sibiu... Iată-i venind şi pe fratele Eftimiu Florea din Oradea, Silvestru Barbă din Bucovina, Ana Munteanu din Călăraşi...

Sâmbătă sosesc alţii. Încep adunările pline de putere şi de bucurie în Dom­nul. Sala mare a redacţiei din Aleea Filozofilor este neîncăpătoare. Se întâlnesc pentru a treia oară aici, din nou, fraţii din toată ţara, în număr atât de mare...

Sâmbătă seara se perindă mulţi fraţi delegaţi veniţi, aducând adunării salutul fraţilor din toate părţile ţării. Ei vorbesc plini de putere şi de hotărâre despre sta­tornicia tuturor în legământul dintâi, despre lupta Domnului, care este dusă cu râvnă, cu încercări şi cu roade peste tot. Şi, arătându-şi „dragostea şi recunoştinţa faţă de părintele duhovnicesc care i-a născut în Hristos”, îşi reînnoiesc legământul de a rămâne neclintiţi până la moarte pe calea evanghelică a Oastei, „în Biserica şi credinţa în care am fost născuţi din nou, prin Părintele Iosif, căruia am venit să-i dovedim dragostea noastră neschimbată... Şi că mergem pe urmele lui”.

În acest fel au vorbit fraţii: Isaia Pele din Bihor, N. Galeţchi din Soroca, I. Moraru din Târnava, D. Romanenco din Orhei, F. Crăciun de la Buzău, Tache Grădinaru de la Galaţi şi mulţi alţii.

Duminică dimineaţa au apărut grupuri frăţeşti de la Cluj, Iaşi, Arad, So­meş, Sighişoara, Alba etc. În mare mişcare, soseşte fanfara şi grupul fraţilor din Iugoslavia... Este o animaţie şi o bucurie de nedescris în inimile tuturor.

După un timp de pregătire, la ceasul potrivit, ne-am încolonat cu toţii şi, în rânduri frumoase, ne-am dus la catedrală pentru a participa la Sfânta Liturghie.

La ora două după-masă, ne-am încolonat cu toţii pentru pelerinajul la mormântul Părintelui Iosif.

În capul coloanei se aşază marea fanfară a fraţilor din Iugoslavia, toţi în portul lor bănăţean. Urmează cele 20 de steaguri ale Oastei, aduse de către fraţii veniţi din toate părţile ţării, apoi în rânduri de câte 6-8, cu flori în mâini şi cântând, întâi fraţii apoi surorile ne îndreptăm, străbătând străzile oraşului, spre cimitirul cu mormântul neuitat.

Tot drumul minunat şi duios a fost presărat cu cântările noastre înlăcrimate şi fericite. Mii de privitori rămâneau uimiţi de tot ce vedeau şi auzeau. Era o privelişte de nedescris. Mulţi străini s-au luat şi ei după noi spre cimitir.

Ajunşi la mormânt, cântarea „Pasăre măiastră” a avut un efect zguduitor... Mulţimea fraţilor însoţea cu glasul scăldat în lacrimi sunetul mişcător al fanfarei...

După o rugăciune fierbinte, înălţată de toţi prin glasul fratelui Marini, am păstrat împreună câteva clipe de tăcere lângă mormântul înconjurat de fraţi cum era înconjurată altădată făptura iubită a părintelui nostru sufletesc.

407

Primul a vorbit părintele Vladimir, înflăcărat şi duios, arătându-şi neclăti­nata credinţă în biruinţa Oastei şi neschimbata dragoste faţă de Părintele Iosif. „...Hotărârea noastră este statornică şi vom lupta până la moarte pe calea Dom­nului pentru mântuirea noastră şi a altora, pentru cauza Evangheliei şi a Biseri­cii lui Hristos, aşa cum ne-ai învăţat tu, iubitul nostru părinte, ca să ne putem întâlni la sfârşit Acolo, în împărăţia cerească, cu Domnul nostru Iisus şi cu voi, cei iubiţi, care aţi ajuns acum acolo, la El...”

Au urmat apoi la cuvânt delegaţii fraţilor din Bucovina, din Bucureşti din partea părintelui Vasile, din Făgăraş, din jud. Alba şi alţii, după care, din partea redacţiei, a încheiat vorbirile fratele Ioan Marini.

Seara, ne-am întors din nou, în acelaşi fel, cântând, încolonaţi cu toţii, în Aleea Filozofilor, la redacţia noastră.

A urmat o altă adunare în marea curte a casei, până târziu. S-au perindat din nou la cuvânt alţi fraţi, care nu vorbiseră la mormânt.

Aici au vorbit tot aşa de înflăcărat şi de hotărâţi, printre alţii, fraţii: Miron Dănuţ de la Satu Mare, Ioţa Barna de la Arad, Ilie Maran din Iugoslavia, Ilie Marini de la Alba, N. Ştefan din Ialomiţa, E. Ciobanu din Moldova...

Toţi au promis că vor rămâne neclintiţi pe calea Domnului, că vor lupta fără a se abate nici la dreapta, nici la stânga de pe calea Domnului, că nu vor părăsi ni­ciodată Lucrarea Oastei. Şi au pus legământ că, până la moarte, vor rămâne cre­dincioşi şi hotărâţi în lupta Domnului, aşa cum i-a învăţat Părintele Iosif.

Şi mulţi alţii au mai pus astfel de legăminte atunci...

A doua zi au urmat întocmai cele din ziua întâi.

Dimineaţa am luat parte cu toţii la biserică, iar apoi, îndată după-amiază, ne-am încolonat cu toţii, având în frunte, ca şi în prima zi, fanfara şi steagurile. Apoi fraţii şi surorile am urmat, cântând şi plângând, acelaşi drum spre mor­mântul drag nouă, tuturor.

După cântarea „Pasăre măiastră” ne-am rugat zguduitor prin glasul părin­telui Vladimir, slăvind Numele Dumnezeului nostru şi mulţumindu-I că ne-a ajutat să ne putem împlini marea datorie de recunoştinţă pe care o avem faţă de părintele nostru care ne-a născut la o viaţă nouă în Domnul şi să venim aici, la mormântul lui. El ne-a chemat aici nu numai spre a nu-l uita pe el, ci pentru ca, întâlnindu-ne măcar o dată pe an, să ne îmbărbătăm unii pe alţii şi să nu încetăm lupta pentru mântuirea sufletelor noastre, care este legată de lupta pentru mân­tuirea sufletelor altora, luptă în care am fost chemaţi de Domnul.

În acest fel au vorbit apoi fraţii: Traian Dorz din partea redacţiei; Petru Po­pa cu Viorel Cătănici, Hunedoara; I. Opriş, I. Radu, I. Dragomir, Simion A. din Sibiu; T. Grădinaru, Galaţi; fratele Manţoc, Romanaţi; Lemnaru, Buzău; Şt. Şandru, Sighişoara; Ilie Maran, Iugoslavia; Ion Diţă, Bucureşti; I. Beraru, Ti­miş; Gh. Mihai, Cluj; Eftimiu Florea, Oradea... Surorile Susana Lador, Someş şi C. Turjii, Turda...

La sfârşit, toată mulţimea, în genunchi, am înălţat, tot prin graiul părin­telui Vladimir, rugăciunea de încheiere, care a fost ca o nouă punere de legământ

408

din partea tuturor celor prezenţi: că vom sluji totdeauna numai lui Dum­nezeu, că vom fi gata oricând pentru orice suferinţe pentru Numele Domnului nostru Iisus Hristos dacă Evanghelia şi lupta Lui ne-o vor cere şi că vom urma fără nici o abatere învăţătura şi pilda părintelui nostru, în Hristos şi în Biserica Lui.

„Pogoară-te, Duhule Sfinte, şi pecetluieşte cu Focul Tău cel Sfânt acest le­gământ care este al tuturor copiilor Tăi din Oastea Ta. Şi ajută-ne să fim gata fi­ecare oricând şi pentru plug, şi pentru jertfă! Amin”.

Cu acestea ne despărţim de mormântul neuitat.

Fanfara intonează pentru ultima dată „Pasăre măiastră” în plânsetele copi­ilor care nu se mai pot despărţi de părintele lor... Ne luăm apoi rămas bun: unii până la anul, poate, alţii până în veşnicie...

Şi mormântul iubit rămâne în urma noastră acoperit de flori şi de lacrimi.

Aşa cum dorise cel al cărui trup odihnea sub ele.

Toate acestea se petreceau în iunie 1938.

După o lună, pe data de 15 iulie 1938, gândul şi alergările pentru o nouă foaie izbutiră. Pe numele său, Titus, fiul Părintelui Iosif, reuşi să obţină o apro­bare de la Tribunalul Sibiu pentru tipărirea unei gazete: «Armata Domnului Iisus Biruitorul”.

O nouă însufleţire ne strânse pe toţi să lucrăm pentru continuarea împlinirii marii noastre răspunderi.

Acest număr apăru în 12 pagini, având pe prima pagină repetarea titlului „El veşnic e Biruitor” din frumoasele şi fericitele apariţii de mai înainte ale fo­ilor noastre cu numele lui Iisus, Domnul nostru.

Prin cuvintele pline de putere de sub acest titlu, fratele Marini înfăţişa feri­citul adevăr că:

„Hristos, Domnul nostru, în numele Căruia luptăm şi pentru slava Căruia ne jertfim, este şi va fi totdeauna biruitor. Că El ne-a dat pe Duhul Sfânt ca Ocrotitor, Mângâietor şi Ajutor în lupta Evangheliei Sale şi că acum Acesta este Îndrumătorul nostru statornic şi credincios, în vestirea Golgotei şi adâncirea tainei mântuirii. El vorbeşte neîncetat tuturor oamenilor despre Iisus, biruitorul diavolului, al păcatului şi al lumii.

...Predica Duhului Sfânt este aceeaşi şi azi, ca şi în prima zi a Cincizecimii. El ne învaţă şi ne încredinţează că Iisus e viu. Că El veşnic este biruitor. Chiar dacă necredinţa pare să fi biruit pe o clipă şi să fi înfrânt credinţa şi adevărul... Aceasta numai «pare», fiindcă Iisus Hristos este viu şi va fi biruitor în vecii vecilor...

Şi, prin El, şi noi vom fi vii şi biruitori pe veci.

Deci sus inima, iubiţi fraţi, cu vestirea de foc a Golgotei, a sfintei Biserici, aşa precum ne-a învăţat de la Duhul Sfânt scumpul nostru Părinte. Să pornim înainte la luptă, căci Iisus Biruitorul este cu noi.

I. Marini”

409

Pe toate celelalte pagini urmam noi, toţi, fiecare din cei cunoscuţi de mai ‘nainte cititorilor, cei ce scrisesem foile noastre iubite.

O notă deosebită ducea acest număr de foaie, nota iubirii şi a apropierii dintre toţi copiii lui Dumnezeu, pe care ni le porunceşte Cuvântul sfânt al Evangheliei. Şi ni le poruncesc semnele vremurilor care prevestesc apropierea unor mari nenorociri.

În faţa tuturor acestor nenorociri care se prevesteau apropiate, noi îndem­nam din toate puterile la o adevărată întoarcere în masă la Dumnezeu. Căci uni­rea noastră pe care o doream şi unii şi alţii nu putea veni decât prin această naştere din nou a tuturor în Hristos. Singură această înfiere cerească poate face înfrăţirea credinţei şi a neamului nostru...

Ce puternic credeam noi în acest ideal atunci! Ce moment grav era pentru noi realizarea lui! Ce minunat mijloc ne dăduse Dumnezeu pentru acest scop! Şi ce frumos s-ar fi putut realiza!

Războiul nefericit, care a izbucnit îndată, ne-ar fi aflat uniţi şi credincioşi. Şi cred că Dumnezeu ne-ar fi izbăvit de toate nenorocirile din timpul lui şi de după el şi am fi avut mult mai puţine suferinţe şi pierderi.

Atunci, desigur, nu ştiam prea multe, dar aveam o mare credinţă, o puterni­că nădejde şi o sinceră iubire.

Şi tot ce lucram, izvora din acestea.

Mulţimea fraţilor şi a cititorilor cunoşteau şi primeau cu bucurie foile noastre, orice titlu ar fi purtat ele şi ori de unde apăreau. Erau obişnuiţi acum cu nedreptatea şi nu se mirau, nici nu se descurajau când aflau că o foaie ne-a fost iarăşi oprită.

Ei ştiau că noi, cei de la redacţie, vom face totul pentru a ieşi, de sub lespe­dea aruncată peste noi, undeva în altă parte şi sub alt nume. Aşa că ei aşteptau cu răbdare. Când primeau o nouă publicaţie ştiau că este glasul frăţietăţii lor şi se regrupau cu grabă iarăşi în jurul glasului cunoscut.

Bucuria fiecărei apariţii însă era totdeauna însoţită de teama noii sugru­mări. Aşa ne-am bucurat noi, mereu tremurând, de Cuvântul Sfintei Scripturi în toţi anii noştri de luptă atât de frumoşi şi atât de chinuiţi.

Bucuria aceasta nouă a noastră, deşi n-o crezusem prea pentru multă vre­me, totuşi a ţinut mult mai puţin decât ne gândisem.

Chiar în zilele când foaia se găsea încă sub tipar, nici nu ajunsese să se trimită prin ţară, noi, cei ce figuram ca redactori, fratele Marini, eu şi I. Ca­pătă, primirăm fiecare, pe nume, câte o adresă-avertisment din partea Mitro­poliei. A mea purta nr. 8 229, din 12. 07. 1938 şi se încheia aşa: „... cu părin­tească iubire te îndemn să sistezi fără întârziere gazeta «Armata Domnului Iisus Biruitorul” şi să rupi orice legătură cu preotul caterisit Eugen Călugăru... În cazul că nu te vei conforma celor de mai sus în decurs de 15 zile, vei cădea sub pedepsele canonice prevăzute în canonul 31 apostolesc, 18 al Sinodului

410

al IV-lea ecumenic şi canonul 34 Trulan... Cu arhiereşti binecuvântări, Nicolae, Arhiepiscop şi Mitropolit...”

...Dar n-a mai fost nevoie să sistăm noi apariţia gazetei noastre, fiindcă au sistat-o alţii, „fără întârziere”, din porunca lui răzbunătoare...

După această ultimă încercare, noi, I. Marini, eu şi I. Capătă, plecarăm de­finitiv de la Sibiu. Cei doi, deocamdată la Săsciori, iar eu, acasă, la Beiuş.

De altfel, chiar dacă lucrurile ar mai fi putut continua din pricina cenzurii, nu ştiu cum am fi mai putut lucra din altă pricină...

Am mai spus de câteva ori despre planul viclean al Mitropoliei de a-i atra­ge pe cei doi tineri nepricepuţi, care purtau numele de Trifa (întâi pe nepotul Viorel, apoi, prin el, pe fiul Tit), în apele urâte şi tulburi ale politicii celei mai primejdioase.

Acest plan, împiedicat câtă vreme trăia Părintele Iosif, acum nu mai avea nici o piedică. De noi şi de nici unii dintre fraţi nu mai ţineau câtuşi de puţin seamă nici Viorel şi nici Tit.

Văzând aceasta, noi şi toţi fraţii ne-am despărţit total de ei.

Rămaşi singuri, Mitropolia, prin oamenii ei, făcea tot ce voia cu Viorel, iar Viorel făcea tot ce voia cu Titus.

Tipografia, deşi era câştigată prin proces, era lăsată încă în administrarea lui Tit. Mitropolia n-avea deocamdată nici un interes s-o mute, întrucât aceasta ar fi necesitat multe cheltuieli şi, în afară de asta, vechea lor tipografie încă mai era bună. Puseseră mâna pe ea şi asta deocamdată le era de ajuns. Când vor avea nevoie, o vor muta. Suma de bani pe care trebuia să i-o dea lui Titus drept despăgubire pentru partea lui, ar fi trebuit s-o achite la mutarea Tipografiei... Amânarea mutării aducea amânarea achitării banilor... Iar acum, amânarea în­cepea să însemne şi devalorizarea...

Două câştiguri: vor plăti suma când le va conveni. Şi cât le va conveni.

Le-a convenit atunci când banii erau atât de fără valoare, încât bietul Titus nu s-a ales aproape cu nimic din partea lui.

Dar amânarea mai însemna şi altceva. Cei doi tineri Trifa, rămaşi singuri, puteau fi făcuţi să intre tot mai adânc în politica lor oarbă, încât la un moment dat ei să fie înlăturaţi de către autorităţi pe totdeauna din calea planurilor Mitro­poliei cu Oastea şi cu moştenirea lui Trifa... Politica în care vor fi împinşi îi va duce la pierzare sigură, iar el, mitropolitul „va fi nevinovat de sângele lor”; treaba lor, ei şi-au făcut-o...

Însă totul îi va cădea pradă cu uşurinţă în mâini.

În tot planul acesta, mitropolitul a lucrat prin oamenii săi apropiaţi şi anume prin secretarul şi favoritul său Alex. Popa, preotul Cândea şi alţii, cum am mai spus.

Bietul Titus va vorbi mai târziu cu toată amărăciunea lui despre toţi aceştia şi despre toată cursa care i-a fost întinsă prin ei îndeosebi lui. Mărturia lui va fi

411

dureroasă şi grea, fiindcă el va spune pe larg totul după ce i se vor fi deschis ochii... Dar această mărturie va fi numai după mulţi ani, când el va fi ispăşit cu mari sacrificii neascultarea lui din tinereţe.

(Mult mai târziu când, rămas fără nici o slujbă, el se va duce la Mitropo­lie să-şi ceară un loc de muncă de la cei care se foloseau de tot avutul său luat pe degeaba i se va răspunde:

nu putem să te angajăm, fiindcă d-ta n-ai contribuit la fondul nostru de pensii, iar când va trebui să ieşi la pensie vei fi o sarcină pentru noi...

Se împlinea şi în privinţa aceasta profeţia părintelui cu umilirea şi nedreptăţirea la care va fi supus şi fiul său, din partea Mitropoliei...)

Atunci aşa s-a şi întâmplat, după cum plănuise mitropolitul.

În timp ce toată Lucrarea Oastei îşi vedea de Ţinta ei în afară de orice amestec cu politica şi cu lucrările ei lumeşti şi drăceşti, Viorel şi Titus rupţi de Lucrarea Oastei şi pe de-ascunsul de fraţi lucrară la Tipografia Oastei (în această unealtă a Domnului), tot puşi la cale de oamenii mitro­politului, o carte politică...

Au fost fireşte! - „prinşi” de autorităţi. Şi se înţelege ce a urmat: Titus a fost băgat la închisoare împreună cu toţi cei ce lucraseră la ea. Viorel, mai meşter, a dispărut. Iar Mitropolia, „nevinovată”, se alese cu mult-dorita şi marea pomană: îi căzu în braţe tot avutul acesta agonisit cu atâta trudă şi sudoare sfântă, stropit cu atâta sânge şi cu atâtea lacrimi sfinte. Încă o dată ucigaşa lă­comie îşi atinsese scopul ei cel blestemat. Una dintre cele mai viclene curse pu­se în calea Lucrării Domnului „reuşise”.

De acum nu numai că „Tipografia este „câştigată” pe totdeauna, ci un „câştig” şi mai mare va fi realizat, anume că peste numele de Trifa va fi arun­cată o pată politică, urâtă de toată lumea. De acum, peste toată Lucrarea Oastei, rămasă după numele Trifa, va putea fi aruncată cu uşurinţă această vină politică. Şi, prin urmare, toţi cei care vor mai mărturisi ataşamentul lor faţă de părintele care a purtat acest nume, vor putea fi uşor învinuiţi ca părtaşi la vina politică a celor doi Trifa.

Cu o satisfacţie nelegiuită, cei ce dăduseră lovitura cu dublu câştig se feri­ceau acum, frecându-şi mâinile.

Ce le păsa lor de victimele care îi ascultaseră că zăceau la închisoare sau că un bun sfânt fusese răpit în chipul cel mai mârşav? Diplomaţia lor perfidă izbutise.

Prin tainica îngăduinţă a lui Dumnezeu, spre scopul numai Lui ştiut, cu toate câte le îngăduie El să se întâmple a reuşit o vreme şi acest gând viclean urmărit de potrivnicul Lucrării lui Dumnezeu.

Pe parcursul multor ani după aceea, prigonitorul a folosit, cu mare învinui­re împotriva Lucrării Oastei, minciuna că ea este o organizaţie politică. Diavo­lul ştiuse cât rău poate să facă el Evangheliei şi fiilor ei prin această învinuire nedreaptă şi vicleană.

412

Ceea ce Satana nu reuşise de prima dată, când pusese la cale planul cu venirea protopopului Moţa, spre a băga politica în Oastea Domnului, reuşise, în parte, acum.

Atunci, când cu Moţa, planul cel viclean nu i-a reuşit, fiindcă Părintele Io­sif, deşi grav bolnav, a înţeles acest plan ucigaş şi l-a zădărnicit. Părintele Iosif avea atunci şi priceperea şi autoritatea necesară ca să împiedice aceasta.

Dar acum, noi, chiar dacă vedeam şi ne împotriveam, nu mai aveam nici o putere să împiedicăm răul. Eram socotiţi prea mici şi prea nepricepuţi.

Ci noi, neavând altă putere, ne-am despărţit şi ne-am depărtat. Pentru ca Lucrarea Domnului pe care o reprezentam să nu fie amestecată cu nimic în toate acestea.

Dar, chiar şi aşa, lupta cu acest demon viclean şi obraznic nu ne-a fost nici scurtă şi nici uşoară. Necazurile pe care ni le-a făcut amestecul lui Tit şi Viorel ne-au cerut multe suferinţe, pagube şi jertfe multora, mulţi ani.

Preţul cumplit al tuturor acestora să ne înveţe, măcar pe viitor, să ne împo­trivim până la sânge în lupta de a păstra Lucrarea Domnului ferită de orice amestec. Şi în afară de orice fel de politică lumească.

În viaţa nici unui credincios şi a nici unei adunări credincioase n-are ce căuta nici un fel de politică lumească. Dacă ne-am predat lui Hristos, să fim ai Lui, numai ai Lui, în întregime. Şi ai nimănui altuia, în nimic.

Să nu mai ştim într-adevăr de nimic altceva, decât de Hristos cel Răstignit şi de mântuirea Jertfei Sale. Dacă se interesează cineva de Hristos, stăm cu el şi mergem cu el oricât. Dacă nu-l interesează Hristos, atunci nu stăm cu el nici o clipă şi nu mergem cu el nici un pas.

Să ne fie aceasta ţinere de minte până în veci.

Oricine nu va ţine seama de acest adevăr se va face vinovat şi de Cuvân­tul lui Dumnezeu, dar şi de jertfele nevinovate date din cauza neascultării ce­lor din trecut.

Astfel Titus, bietul fiu al Părintelui, înşelat de ambiţia lui Viorel şi de vi­clenia oamenilor Mitropoliei, a avut să ispăşească neascultarea lui cu mulţi şi grei ani de închisoare.

Scăpat pentru o vreme, prin unele evenimente politice, el a fost iarăşi luat pentru alţi ani, de către alte evenimente politice.

Dar, prin aceste lungi şi grele suferinţe, el şi-a ispăşit neascultarea sa şi inima lui s-a reîntors până la urmă lângă vatra iertătoare şi caldă a amintirii ma­relui său părinte. Şi spre apropierea de fraţii lui din tinereţea curată şi sfântă în Domnul. Multe din documentele scrise în cartea aceasta sunt aflate de la el... În bunătatea Sa cea mare, Domnul a ţinut seamă de vremea de neştiinţă a acestui copil şi, după preţul suferinţei plătit pentru neascultarea lui din tinereţe, el şi-a găsit mângâierea şi liniştirea inimii. Din pricina părintelui său, Domnul a avut milă de el.

413

Dar cei care n-au fost învredniciţi încă de ispăşirea prin suferinţă şi de cu­răţirea prin foc de nelegiuirea pe care au făcut-o... cei care nu s-au pocăit de ră­ul pricinuit Lucrării Domnului va trebui să le ispăşească odată pe toate acestea mult mai lung şi mult mai greu...

O dată ce lucrurile, la Sibiu, au ajuns la despărţirea noastră definitivă de Titus şi la spulberarea oricărei nădejdi de lucru, ne-am îndreptat gândurile în­spre alte părţi.

Deocamdată în ţară aveau loc mari adunări frăţeşti, iar noi, neavând gazetă, mergeam dintr-o adunare în alta, dintr-un judeţ într-altul, dintr-o regiune în alta, pentru a ne bucura şi a ne îmbărbăta fraţii. Astfel descoperisem mijlocul cel mai fericit de legătură frăţească: întâlnirea personală şi starea de vorbă faţă către faţă cu toţi cititorii noştri. Până atunci, cei mai mulţi nici nu ne văzuseră nicio­dată faţa, deşi ne citiseră scrisul şi ne cântaseră versurile de ani de zile.

Ce emoţionante şi fericite erau adunările noastre atunci!

Din sat în sat şi din adunare în adunare, bucuriile noastre erau din ce în ce mai mari şi numărul celor care se hotărau pentru Domnul creştea fericit. Legă­turile noastre se făceau tot mai puternice, iar adâncirea în Cuvântul Domnului, tot mai frumoasă şi îmbucurătoare.

Dar ţara era mare, fraţii, mulţi, iar noi eram puţini şi timpul, mărginit.

Nevoia de o altă foaie, apoi de cărţi de cântări şi de calendare se resimţea tot mai mult. Trebuia neapărat să găsim mijlocul de a ieşi cu o altă foaie de pe undeva.

Cea dintâi ocazie aveam s-o găsesc eu.

Prin fratele Maliţa de la Oradea, l-am cunoscut acolo pe George A. Petre, care scotea ziarul «Gazeta de Vest». Cu ajutorul acestuia vom încerca să obţi­nem un supliment duminical, prin care vom face legătura cu fraţii.

Am mers la el, i-am promis tot ce puteam face pentru ajutorarea gazetei lui, în schimbul îngăduinţei de a tipări, sub numele acestei gazete, un supliment duminical pentru Oastea Domnului...

La început a consimţit. Astfel am tipărit, în oct. 1938, primul număr din «Ogorul Domnului», pe care l-am trimis de la Oradea, fraţilor din ţară.

Dar abia am reuşit să tipărim al doilea număr până când ne-a ajuns şi aici răzbunarea urmăritorului de la Sibiu.

George A. Petre era mult mai legat de cercurile oficiale bisericeşti decât fuseseră Metea şi Stoichiţă. Aşa că, de îndată ce a fost supus primelor presi­uni, a cedat. De la al doilea număr, n-am mai putut lucra cu el. De altfel, încă de la început nu se ţinuse de cuvânt, ci se amestecase în aranjarea şi în conţi­nutul foii noastre, aşa că am rupt orice legătură cu el, încetând apariţia foii «Ogorul Domnului».

Cu ocazia aceasta însă am făcut cunoştinţă cu directorul Tipografiei care im­prima gazeta şi, mai târziu, am tipărit la el multe alte lucrări. Astfel am tipărit a­tunci o frumoasă ediţie din cartea de cântări cu note, calendarul pe 1940, un volum

414

«Din lupta Domnului», o carte a fratelui Eftimiu Florea, o alta, a lui Tudusciuc, o alta, a lui Simion Paraschiv, «O zi istorică din istoria Oastei» şi altele...

După încercarea nereuşită de la Oradea, cu «Ogorul Domnului», fratele N. Urdea a găsit altă posibilitate, la Cluj, înştiinţând de asta pe fratele Marini, care era la Săsciori.

La Cluj era un entuziast preot greco-catolic, anume Vasile Chindriş. Acesta încercase şi el, în Biserica Greco-catolică, ceva în felul Părintelui Iosif, dar mult mai redus. Fără a aduce nimic prea nou decât o mai activă observare a regulilor de viaţă strict religioasă şi formală, cerute de rânduielile Bisericii sale Grecocatolice, preotul Chindriş era totuşi un entuziast. Un neliniştit ostenitor pentru reactivarea vieţii spirituale din parohia sa, Iris, din Cluj şi din jur.

În acest scop, reuşise să-şi procure de pe undeva o mică şi veche maşină de tipărit, părăsită de alţii şi cumpărată de el pe un preţ redus. Tot micul inventar al vechii tipografii era grămădit într-o cămăruţă de la casa unde locuiau cei doi fraţi ai părintelui Chindriş cu familiile lor. Ei aveau în grijă şi „tipografia”... Ei erau şi culegători şi maşinişti.

Maşina avea o roată mare la care, în loc de motor, se învârtea cu mâna. De fiecare dată când era ceva de tipărit, „fratele Gheorghe”, slujitorul parohiei Iris, prindea cu mâinile lui tinere şi puternice marea roată a maşinii şi îndată ieşea de sub tipar tot puţinul tiraj de câteva foi, pe care le avea de scos pe atunci părin­tele Chindriş, care era şi scriitorul şi răspânditorul tipăriturilor lui.

Harnicul şi întreprinzătorul preot Chindriş avea autorizaţie pentru o revistă, «Viaţa Creştină», pe care o tipărea mai mult ocazional şi într-un format mic, cu pagini reduse şi o răspândea într-un număr mic de exemplare, doar în parohia sa şi la mai câţiva abonaţi şi cunoscuţi de prin apropierea Clujului.

Venind vremurile de criză, întreprinderea părintelui Chindriş trecea prin mari greutăţi şi acţiunea lui suferea din ce în ce tot mai mult. „Fântâna” lui se alimenta mai mult de pe acoperiş decât din izvor; şi astfel secă repede, în seceta ce se resimţea tot mai puternic, pe măsură ce se apropiau vremurile grele ale războiului ce se pregătea.

În această stare îl găsiră pe preotul Chindriş din Cluj fraţii Marini şi Urdea atunci când sufletele noastre fuseseră din nou îndurerate după încercarea nereu­şită de la Oradea.

Se intră în vorbă cu părintele Chindriş şi repede se ajunse la înţelegerea să tipărim, pentru fraţii noştri din Oaste, «Viaţa Creştină» (care şi aşa nu mai putea apărea singură, din lipsă de orice mijloace).

În felul acesta primea de lucru şi tipografia, cu toţi angajaţii care depindeau de ea (cei trei şi familiile lor). Apoi se asigura plata impozitelor, a chiriei şi cele­lalte cheltuieli. În afară de asta se mai reînviora şi întreaga viaţă spirituală din pa­rohie şi din rândurile celor câţiva prieteni şi cititori mai vechi ai gazetei.

415

Apoi, sub toate acestea, undeva dedesubt, foarte bine ascunsă în inimi, o speranţă tainică mai largă şi mai mare, în legătură cu viitorul Oastei şi cu dru­mul ei „spre Biserica Catolică...”

În toamna anului 1938, fratele Marini reuşi să tipărească, în condiţiile mo­deste pe care le avea Tipografia «Viaţa Creştină», calendarul nostru pentru anul 1939. Era mult sub condiţiile celorlalte calendare ale Oastei, dar, în situaţia noastră de atunci, era totuşi foarte mult.

Cum noi pierdusem orice garanţie de continuitate a scrisului din pricina atâtor sistări şi mutări, abonaţii noştri nu mai aveau nici o siguranţă să mai aboneze pe timp îndelungat foile noastre, care apăreau doar în câte un număr-două.

Aşa că, acum, neavând abonamente, rămăsesem aproape fără nici un ban. Trăiam numai din vânzarea cărţilor pe care le tipărisem înainte şi a calendare­lor, singurele care mai aveau cumpărători. Trebuia să lucrăm luând cu împru­mut dinainte orice sumă de bani cu care să tipărim o carte sau un calendar, ur­mând ca, doar după vânzarea acestora, să ne plătim şi datoria şi să ne mai şi descurcăm până la altă tipărire.

Cele mai sigure de vânzare erau calendarul şi cartea de cântări. Cu ajutorul acestora puteam duce lucrul şi lupta mai departe, deşi încă foarte mulţi dintre cei care ne duceau cărţile spre desfacere pe datorie tot mai rămâneau restanţieri. Unii, până la urmă, nu plăteau decât pe jumătate. Iar alţii, nimic...

Totuşi Domnul era cu noi şi lucrul Său propăşea fericit...

În această nesiguranţă pământească a noastră şi în aceste peregrinări dintr-o parte în alta, mereu ameninţaţi şi împiedicaţi în toate felurile, săraci şi lipsiţi uneori până şi de hrana zilnică strict necesară, sfârşirăm anul 1938 cu speranţa acestui adăpost mai stabil de la Cluj.

Precizarăm cu părintele Chindriş toate îndatoririle noastre materiale faţă de tot ce ni se va lucra la tipografie... Dar convenirăm şi asupra deplinei noastre independenţe în ce priveşte linia Oastei. Şi a materialului pe care noi va urma să-l tipărim. În foaia lui, dar pentru fraţii noştri.

Ni s-a promis deplina libertate în tot ce aveam să lucrăm şi ni s-a dat asigu­rarea că nu se va produce nici un amestec şi nici o presiune din partea nimănui asupra noastră.

Iar Domnul Dumnezeul nostru fu cu noi şi aici, după cum fusese cu Părin­tele nostru Iosif, robul şi alesul Său, înaintaşul nostru.

Slăvit să fie Domnul!

416

Meditaţii:

PRAZNICUL RUSALIILOR 1938

Neuitat Părinte Iosif, azi, la praznic de Rusale,

iată-ne întâia dată împrejurul crucii tale,

după cum ne-ai spus în viaţă, iată, fiii tăi din ţară, care nici într-o prigoană cauza sfântă n-o lăsară, care-au mers mereu prin lupte şi prin încercări ‘nainte, după pilda ta înaltă, după-ndemnul tău fierbinte, au venit aici ca, astăzi, să-ţi aducă fiecare, după cum ţi-a fost dorinţa, câte-o lacrimă şi-o floare. Neuitând recunoştinţa ce ţi-o datorăm, părinte, ţi le-aducem cu iubire neschimbată şi fierbinte.

Suntem mai puţini la număr, căci mai mare e prigoana, mai aprinsă-i contra noastră astăzi ura lui Satana şi mai mulţi sunt cei ce lupta pentru Domnul o trădară duşi în „Oastea ceealaltă” sau mergând în lume iară.

Prea era pustia mare, prea erau prigoane multe sau prea mare pofta cărnii n-au putut să nu le-asculte; prea era cărarea strâmtă după Domnul să mai meargă: s-au întors spre loc mai neted şi spre calea cea mai largă, au întors din nou acolo unde-i „linişte şi pace”, unde nici Satan, nici lumea greutate nu le face.

Şi, fiindcă noi, părinte, nu urmăm a lor dorinţă, ne-aduc tot mai multe piedici, strâmtorări şi suferinţă, ne iau totul, numai ochii pentru lacrimi ni-i mai lasă; astăzi, iată, ne alungă până şi din Sfânta Casă.

Ne alungă fără milă, fără teamă, plini de ură, ca să se-mplinească astfel tot Cuvântul din Scriptură. Nimeni nu vrea să ne asculte, nu vrea nimeni să ne vază şi dreptatea cauzei noastre nu vrea nimeni să ne-o crează. Nu e pentru noi pe lume nici un loc şi nici o casă, noi lăsăm pe toţi în pace, pe noi nimeni nu ne lasă. Neţinând azi nime-n seamă ce e drept şi libertate, cel mai tare-şi face singur legea-n voie şi „dreptate”.

Alungaţi de toţi cu ură şi-n privire şi-n cuvinte, iată, am venit aicea, la mormântul tău, părinte, căci sub glia ta-nverzită şi sub crucea ta sihastră e-ngropată-n lume-o parte scumpă din fiinţa noastră.

417

Tu ne-ai fost pe lumea asta mult mai drag decât un tată,

de la tine toţi întors-au cu durerea mângâiată

şi cu inima aprinsă, gata de orice durere,

dacă lupta pentru Domnul şi mai mare ne-o va cere.

Dar tu eşti în cer, părinte, iar durerea noastră multă Domnului o spunem numai, căci doar El ne-o mai ascultă. Mâna Lui ne izbăveşte, căci urechea Lui ne-aude când căzuţi ajuns-am pradă la caiafe şi la iude.

Azi, sub scutul crucii Sale, de săgeţile duşmane, unii altora-mpreună ne legăm atâtea rane. Şi-ndemnându-ne-mpreună ne-ntărim în lupta sfântă lângă crucea şi mormântul care-atâtea ne cuvântă. Şi-ntăriţi în legământul ce ne strânge pe vecie, vrem şi mai înalt să-ţi ducem luminoasa ta solie, vrem mai nalt curaj în luptă s-arătăm; şi mai curată să trăim mărturisirea ce ne-a fost încredinţată; vrem, mai sus purtând solia ce-am primit-o de la tine, Oastea Domnului s-ajungă pe-nălţimi de slavă pline.

Lângă crucea ta spre Domnul ne rugăm cerând tărie şi-ajutor să ducem lupta neclintiţi, cu vrednicie.

Roagă-L şi tu Sus pe Domnul să ne dea credinţă tare şi-ndrăzneală să învingem orice greu şi strâmtorare.

Ca Iisus Biruitorul să ne dea puteri ne-nvinse, să-I trăim cu fapta Voia şi cu sufletele-aprinse.

Iar în clipa când vom trece la răsplata Lui slăvită să-I lăsăm Lucrarea tare, luminoasă şi unită.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigore din Nazianz, ca şi ceilalţi mari sfinţi ai Bisericii şi biruitori ai lui Hristos, vor fi pentru noi întotdeauna, prin cuvântul lor şi prin pilda vieţii şi a credinţei lor, un mare ajutor.

Prin învăţătura lor înţelegem şi mai bine învăţătura Mântuitorului nos­tru Iisus Hristos.

Şi, prin pilda vieţii şi a biruinţei lor, ne întărim în lupta Domnului.

Ei sunt vrednici de toată dragostea şi cinstirea noastră.

Rugăciunile sfinţilor sunt ajutătoare pentru noi ca şi pentru Sfântul Apostol Pavel (Efes. 6, 19).

Părintele Iosif Trifa

418

ÎN FOCUL LUPTEI

În focul luptei încleştate în care iarăşi ne găsim,

Iisuse, Tu eşti Steagul nostru, ajută-ne să biruim.

Când mii se pierd în orice clipă, de-a lor pierzare ne-ngrozim; Iisuse-n ceasul greu de-acuma, ajută-ne să biruim.

Când, cu privirile la Tine, cu-avânt şi sete năvălim,

Iisuse, mergi ‘naintea noastră şi-ajută-ne să biruim.

Noieşte-ne mereu avântul şi nu lăsa să obosim.

Iisuse, creşte-ne credinţa şi ajută-ne să biruim.

Să mergem ne-ncetat ‘nainte, spre-al Tău măreţ Ierusalim. Iisuse, Tu eşti Steagul nostru ajută-ne să biruim!

Lenea schimbă duhul în carne, iar carnea în putrejune.

Fii totdeauna ostenitor şi treaz!

Filocalia

Chiar dacă cineva ar face toate faptele bune, şi dacă este clevetitor, acela nu va intra în împărăţia lui Dumnezeu.

Sf. Ioan Gură de Aur

14. STRÂMTA CĂRARE MÂNTUITOARE

„Luaţi seama dar să faceţi întocmai cum v-a poruncit Dom­nul Dumnezeul vostru! Să nu vă abateţi de la cele ce v-a poruncit El nici la dreapta, nici la stân­ga...” (Deut. 5, 32)

Încă de la începutul Lucrării Oastei Domnului nouă ni s-a propovăduit Evanghelia limpede şi dulce. Evanghelia dreaptă şi sfântă. Evanghelia frumoasă şi biruitoare, dar înlăcrimată, prigonită şi încercată.

Nu numai cuvântul, dar şi viaţa aceluia pe care Dumnezeu l-a ales ca să ne fie trimis nouă cu solia acestei Evanghelii sunt de la început mărturii de netăgă­duit despre acest adevăr.

Când recitim sau ne aducem aminte de Evanghelia care ne-a fost vestită nouă întâi şi prin care am aflat noi naşterea din nou şi Calea mântuirii ne vin în gând numai uşa cea strâmtă, calea cea îngustă, crucea şi patimile, ura şi pri­gonirile. În toate foile şi cărţile Oastei, până şi în cântările ei, se pomeneşte me­reu şi mereu aproape numai despre aceste lucruri, ca de nişte prieteni statornici care vor călători împreună cu noi pe tot drumul mântuirii noastre, până ce vom ajunge acasă la Domnul.

Să nu vă abateţi nici la dreapta, nici la stânga ne-a spus Cuvântul şi po­runca Domnului nostru şi a înaintaşilor noştri, legându-ne astfel de mijlocul că­rării înguste. De mijlocul acesta nespus de îngust şi nespus de greu, dar singurul pe care a mers adevărata Lucrare a lui Hristos de la începutul istoriei ei şi pe ca­re va trebui să meargă până la sfârşitul ei de pe pământ.

Rămânând la drumul duhovnicesc al Oastei, am fost înştiinţaţi încă de de­mult despre cele două mari primejdii: a leului şi a ursului.

Leul „literei” şi formalismului s-a ivit, îndată, în dreapta drumului Oastei. Şi am văzut cât de crud şi de sălbatic a fost şi a rămas el în toate manifestările lui nimicitoare împotriva Oastei vii, a duhului şi a voluntariatului ei.

Tot în acelaşi timp cu leul formalist din dreapta, s-a ivit şi ursul sectarist, din stânga drumului nostru. Cu nimic mai bună, dar cu mult mai vicleană, fiara aceasta s-a purtat şi ea cu tot atâta cruzime şi necruţare faţă de turma Oastei, care

420

dorea să urmeze smerită şi ascultătoare numai glasul Bunului Păstor, având în mijlocul ei pe Mielul Răscumpărător Iisus.

De ce sunt primejdioase aceste două extreme?

Fie „dreapta” formalistă, fie „stânga” sectaristă, amândouă acestea îşi caută numai foloasele lor, şi nu foloasele lui Hristos.

Fiecare interpretează Cuvântul lui Dumnezeu spre dezbinarea sufletelor în partide, şi nu pentru unirea tuturor în dragostea cerească, înaltă şi înţelegătoare, dezinteresată şi iertătoare, plină de blândeţe şi de roade bune ale Evangheliei lui Hristos.

Fiecare se laudă pe sine şi o huleşte pe cealaltă.

Fiecare judecă părtinitor pentru ai săi şi răuvoitor pentru alţii, care nu-s ai lor.

Fiecare caută să-L facă pe Hristos robul lor, şi nu să se facă ele roabe ale lui Hristos.

Deşi amândouă aceste duhuri extremiste sunt în slujba aceluiaşi vrăjmaş al lui Hristos iar el le foloseşte în acelaşi scop, adică spre a nimici adevărata Bi­serică vie şi trăitoare în Duhul Sfânt totuşi ele se urăsc între ele şi se vrăjmăşesc una pe alta.

Da, pentru că în Satan nu este iubire şi armonie, ci numai ură.

Leul şi ursul, deşi au acelaşi scop, nimicirea turmei şi răpirea Mielului, to­tuşi fiarele acestea se sfâşie între ele, fiindcă fiecare îşi caută numai folosul său însuşi, cu preţul nimicirii oricăror altora.

Din pricina aceasta sunt primejdioase orice extreme, fie de dreapta, fie de stânga.

Este adevărat apoi că aceste fiare primejdioase, care pândesc tot drumul mântuirii noastre, sunt legate şi nu ne pot face chiar tot răul pe care ar dori să ni-l facă.

Dar ele sunt legate în aşa fel cum sunt legaţi câinii cei răi pe sârmă: se pot plimba pe sârma lor, pe lângă drum, o mare bucată de loc, fără ca să-i poată ajunge însă pe cei care ţin numai mijlocul drumului. Dar îndată ce se abate cineva cât de puţin de la mijloc, este în primejdie să cadă în partea peste care stăpânesc colţii şi ghearele fiarei turbate şi este înghiţit ori de una, ori de cealaltă.

În felul acesta au căzut pradă la aceste fiare atât de mulţi dintre cei ce mer­geau frumos pe cale... Şi care se bucuraseră fericiţi că Îl au pe Mielul şi comoa­ra mântuirii Lui. N-au vegheat cu grijă asupra căii lor şi au fost înşelaţi ori de o frică, ori de un câştig. Ori de o ispită, ori de alta.

Când recitim astăzi numele multora dintre cei care au mers frumos o mare parte de drum, prin mijlocul lui îngust, dar sigur, vedem că mulţi-mulţi, chiar dacă n-au murit trupeşte, sunt doar nişte biete cadavre sfâşiate sufleteşte. Şi nu numai inşi, ci şi adunări întregi au ajuns astfel.

421

Oricine va citi în „Istoria” asta numele celor ce se legau odată cu un legă­mânt „veşnic” şi va privi astăzi ce s-a ales din legământul lor de atunci, va re­cunoaşte câtă dreptate au avut cei ce ne-au înştiinţat cât de primejdioase sunt aceste două fiare... Şi cât de veghetori trebuie să fim noi, fiecare, fiindcă, dacă au putut cădea ei, uşor s-ar putea să cădem şi noi.

Am vrea parcă să dăm câteva nume, ca să se vadă că nu lovim în vânt, dar mila şi durerea pentru ele nu ne lasă.

În afară de „dreapta” şi de „stânga”, pe tărâm duhovnicesc, a trebuit să fa­cem curând cunoştinţă şi cu „dreapta” şi cu „stânga” cea lumească.

La fel de necruţătoare, amândouă acestea sunt cele două coarne ascuţite şi străpungătoare ale aceluiaşi taur sălbatic şi nimicitor.

În primul corn politic, în cel din dreapta, au fost luaţi şi zdrobiţi chiar cei doi copii apropiaţi ai Părintelui Iosif, aşa cum am văzut în cele descrise mai înainte.

În al doilea corn vor fi luaţi alţii, mai târziu, dar soarta acelora nu va fi mai bună decât a celor dintâi.

Cuvântul Domnului nostru este limpede şi porunca aceasta cuprinde în ea o foarte serioasă înştiinţare: să nu vă abateţi! Şi pomeneşte întâi: nici la dreapta pentru că din partea asta va veni prima dată primejdia. Iar apoi spune: nici la stânga pentru că, nu după multă vreme, va veni şi de acolo.

Am trăit şi le-am văzut pe amândouă.

Am avut nespus de mult de suferit din partea amândurora, nespus de multe pagube de suflete şi dureri de inimi.

Dar avem şi o cumplită dovadă despre urmările neascultării de porunca primită şi ale călcării legământului pus.

Aşa că putem înştiinţa cu toată greutatea pe cei prezenţi şi pe cei viitori, spre a nu cădea în neascultarea şi în moartea celor care au păţit-o în trecut.

Cine citeşte să înţeleagă, din atâta cât ne este îngăduit acum să spunem. Să înţeleagă şi ceea ce nu-i putem spune acum. Fiindcă pentru cine vrea să în­ţeleagă şi să se mântuiască ajunge atâta!

Aşa am început deci anul 1939, cu o nădejde mai temeinică de a lucra mai în linişte şi mai cu vreme la Cluj.

Dar anul acesta avea să fie începutul marilor dureri ale celui de-al doilea război mondial, care avea să treacă atât de nimicitor şi peste ţara noastră... Al doilea mare „vai” apocaliptic avea să încerce greu lumea din pricina fărădele­gilor ei. Şi necazul cel mare, de care tot fusesem înştiinţaţi cu mulţi ani înainte, avea să înceapă curând.

Deocamdată, fratele Marini îşi închirie o cameră pe str. Războieni, nr. 12 în casa unei văduve credincioase, care avea doi copii şi se aşeză acolo. Locuinţa aceasta era aproape de biserica Iris unde slujea şi stătea părintele Chindriş cu părinţii săi şi cu sora sa, Pia. Aproape şi de locuinţa unde stăteau Gavrilă şi Dumitru Chindriş, fraţii părintelui, unde se afla şi tipografia.

422

Găsisem, în sfârşit, patru pereţi între care să ne adăpostim cu redacţia, pe care o purtasem doar prin buzunarele noastre.

Anul nostru 1939 a început rodnic, ca orice început de an liniştit.

La redacţie ne perindam lucrând numai câte unul. Celălalt era permanent în misiune prin ţară, participând la mari adunări, care aveau loc pe centre în dife­rite regiuni.

Dar, încă din martie, începură tulburările...

Cornul cel din dreapta, războinic şi crud, începu să ameninţe popoarele din apropierea sa.

În martie, trupele Germaniei şi ale Ungariei atacară Cehoslovacia. Au avut loc lupte grele şi totul s-a sfârşit cu îngenuncherea acestei ţări prietene cu noi. O mare parte din armatele cehoslovace se refugiară în ţara noastră, ca la nişte ve­cini şi prieteni.

Apele adânci începură iar să se tulbure şi urmările acestora se răsfrânseră şi asupra ţării noastre. Al doilea „vai” se pregătea şi mai înspăimântător ca primul.

Deocamdată însă noi mai puteam lucra.

Dar în ţară avură loc mari concentrări. Erau pregătiri în vederea războiului care, se vedea bine că abia este la început, dar nimeni nu ştia când şi cum se va termina. Fiecare popor se temea de toţi. Atunci am fost luaţi mulţi fraţi şi con­centraţi la diferite unităţi şi-n diferite zone... Eu am ajuns cu unitatea mea undeva în Munţii Apuseni. Era atunci o vreme rece, cu lapoviţă şi ninsoare... Trimis într-o misiune, a trebuit să stau două zile şi două nopţi sub zăpadă, astfel că frigul mi-a pătruns tot corpul.

M-am îmbolnăvit grav şi trei săptămâni am zăcut între moarte şi viaţă într-un spital militar din Oradea.

Prin mai eram desconcentrat medical şi mă găseam iarăşi în ogorul Dom­nului, alături de fraţii mei.

Foaia «Viaţa Creştină» apărea săptămânal, în patru pagini, tipărită în con­diţiile modeste în care se putea, la maşina mică şi veche, cu roata ei mare, în­vârtită de mâinile tinere şi puternice ale „fratelui Gheorghe”, slujitorul de la pa­rohia Iris.

Litera tipografiei era veche şi uzată, clişeele erau puţine, condiţiile erau să­race, dar dragostea lui Dumnezeu nu se uita la acestea, ci eram fericiţi că am putut reface iarăşi legătura noastră cu fraţii.

Desigur, era o mare diferenţă între condiţiile pe care le-am avut la Sibiu şi cele ce erau acum la Cluj. Diferenţa aceasta se vedea nu numai din forma, ci şi din conţinutul celor ce se tipăreau acum. Dar, decât nimic, era bine şi atât.

În afară de asta, chiar dacă puteam lucra puţin şi publicaţiile noastre apă­reau slabe, sub aspect tehnic, totuşi duhul de care era străbătut scrisul nostru era fierbinte, dragostea era curată şi drumul, cunoscut.

423

Scriam cu pasiune şi putere, săptămână de săptămână, 4, 6, 8 şi chiar 12 pagini de gazetă. Numărul abonaţilor creştea şi, cu aceasta, şi bucuria şi ela­nul nostru.

Fraţii şi cititorii noştri începură să capete încrederea continuităţii. Abo­namentele începură să vină încurajator, mai ales pentru întreprinderea părin­telui Chindriş.

În curând, Clujul deveni un fel de centru frăţesc şi fraţii începură să-şi în­drepte aici toate vizitele şi corespondenţa care, altădată se îndrepta spre Sibiu... Camera noastră din str. Războieni, nr. 12 era şi redacţie şi sală de adunare şi ca­să de oaspeţi... Iar când deveni neîncăpătoare, Dumnezeu deschise alte inimi, care ne deschiseseră alte case...

Astfel Cuvântul Domnului se vestea iarăşi cu putere.

Atât în Cluj, cât şi în toate părţile acestea ale Ardealului, Lucrarea Domnului căpătă în curând un mare avânt. Mulţime de scrisori şi de fraţi ve­neau şi plecau zilnic. Tirajul foilor şi al celorlalte tipărituri începu să creas­că, iar personalul tipografiei, care înainte stătea fără lucru, acum abia mai putea face faţă...

La foaie, lucram deocamdată fără a ne prea da pe faţă numele adevărate, din pricina cenzurii presei, care urmărea mereu numele noastre, spre a ne împie­dica tot ce scriam.

Din pricina aceasta nu ne dădusem nici la «Glasul Dreptăţii» şi nici la «Ogorul Domnului» numele adevărat, multă vreme. Scriam numai cele două iniţiale ale numelor noastre. Mai târziu ne împrumutarăm alte nume, spre a putea să ne strecurăm neobservaţi de către cei care ne urmăreau... I. Marini era I. M., I. Tudusciuc era I. T., I. Capătă era I. C., Traian Dorz era T. D. şi aşa mai departe.

După ce am apărut cu gazeta «Viaţa Creştină», care era proprietatea unui preot greco-catolic, foile Mitropoliei din Sibiu au şi început îndată să adauge la campania lor de ură împotriva noastră şi acest nou amănunt, această nouă „fărădelege”. Acum eram vestiţi de către ei prin ţară ca nişte vânduţi la papistaşi, ca nişte schismatici şi dezbinători de ortodoxie...

Nu le-am răspuns însă direct niciodată, ci, numai prin cuvintele Bibliei şi cu toată amărăciunea, doar la unele din aceste răutăcioase învinuiri.

Mărturiseam adevărul fără a ne lăsa nici înfricoşaţi de ameninţările lor şi nici atraşi de promisiunile care ni se făceau.

Toate paginile foilor scrise de noi erau pline de o curată dorinţă evanghelică. Titlurile scrierilor noastre erau cam toate în felul acesta: „Mă rog ca toţi să fie una”... „Împăcaţi-vă cu Dumnezeu”... „Să vă iubiţi unii pe alţii”... „Ţinta poruncii este dragostea”... Din toate acestea se vedea bine de ce gând eram însufleţiţi noi.

Dar sufletelor răutăcioase, acestea le stârnea o şi mai mare ură. Cel răută­cios şi răzbunător devine cu atât mai învrăjbit, cu cât cel pe care îl urăşte îi răs­punde mai frumos.

424

La foile din Sibiu era acum redactor responsabil Nicolae Vonica, fostul prieten şi „frate” al nostru de odinioară... Ele ieşeau pline de otrava şi de ambi­ţia trufiei lui adânc ofensate şi răzbunătoare. Dar şi de un vicleşug care încerca în toate formele a ne momi ca să-i urmăm şi noi exemplul său... Trădătorul Domnului nu-şi găseşte liniştea niciodată. El caută să-i facă trădători şi pe alţii, crezând că, în felul acesta, sufletul lui se va linişti, fiindcă nu va fi singur. Dar abia atunci e şi mai chinuit.

Se apropia Praznicul Rusaliilor. Ne sfătuirăm ce e de făcut cu adunarea-pelerinaj de la Sibiu şi cu continuarea lucrului la Cluj.

Din pricina cenzurii care ne punea din nou piedici, hotărârăm să ne luăm nişte pseudonime, pentru a ne iscăli scrierile din foaie. Astfel I. M. deveni I. Mărturie, T. D. t. Dar, I. T. i. Tărie, I. C. i. Călăuză, Pr. V. P. v. Prive­ghere, Pr. V. B. veste Bună...

Numai pe cei mai puţini „primejdioşi” îi publicam cu numele lor întreg.

Dar foaia era plină de numele fraţilor cunoscuţi. Printre cei care scriau re­gulat erau şi fraţii: D. Bălăuţă, Leon Andronic, Iacob Suciu, Ilie Marini, Maria Brăiloiu, Ilie Popovici, Eftimiu Florea, N. Urdea şi, mai nou, Silviu Hărăguş ca­re, la îndemnul fratelui Florea, începea şi el să scrie poezioare.

La Praznicul Pogorârii Duhului Sfânt, eram din nou la Sibiu. Ne-am re­găsit cu mulţi alţi fraţi veniţi din toată ţara, iar pelerinajul nostru la mor­mântul Părintelui Iosif şi cuvântările fraţilor au fost pline de acel sfânt fior şi înflăcărare a dragostei dintâi de care fuseseră pline toate celelalte din trecu­tul neuitat.

Cu câtă bucurie ne-am revăzut aici cu fraţii iubiţi, statornici şi biruitori pe care îi cunoscusem şi care, fiecare la locul său, în oştirile Domnului din ţară, munceau şi lucrau atât de frumos.

Iată-l pe părintele Vladimir venind din Basarabia cu fratele Romanenco... Pe fratele Bălăuţă din Moldova, Andronic din Bacău, Popa Petru şi Adam Bor­za din Hunedoara, Iulius Igna, Paraschiv Sârghie, Miron Dănuţ din Maramureş, Eftimiu Florea din Bihor, Florea Călin din Oltenia, Bihoi din Banat şi mulţi, mulţi alţi fraţi statornici, venind împreună cu ei.

Ne-am îmbrăţişat fericiţi... Am privegheat, ne-am rugat şi ne-am îmbărbătat trei nopţi şi două zile, când în marea sală din str. Turnului, închiriată pentru adu­nări, când în jurul mormântului la care mergeam şi veneam încolonaţi şi cântând.

Îndată după Rusalii, începură mari adunări, îndeosebi prin Moldova şi prin Ardeal. Eram aproape numai pe drumuri, fiindcă frăţietatea era mare, dragostea fierbinte şi setea după Cuvântul Domnului nepotolită.

În august fratele Marini plecă, un timp mai lung, cu fratele Bălăuţă prin Moldova, pornind de la Comăneşti, trecând apoi prin Tecuci şi Galaţi spre Ba­sarabia, la părintele Vladimir şi la fraţii din Orhei.

425

Începând încă de la Comăneşti, bucuriile au fost mari. Cuvântul mărturisit cu putere a adus mult rod.

Dar, la trecerea prin Tecuci, au avut de întâmpinat piedici şi înfruntări din pricina celor doi „fraţi” cărturari de acolo, colonelul Coman Ionescu şi avocatul Traian Corodeanu, care vorbeau acum cu glasul foilor Mitropoliei din Sibiu, învinuindu-ne că am trecut la catolici...

După o fericită petrecere de două săptămâni prin Basarabia, cu părintele Vladimir şi fratele Romanenco, fratele Marini s-a întors şi a plecat spre Alba şi Hunedoara... Pe atunci avea şi el gânduri de căsătorie, dar le amâna mereu din pricina multelor trebuinţe ale Lucrării Domnului.

În vremea asta eram eu de rând la redacţie, fiindcă, pe de o parte, era foarte mult de lucru, iar pe de alta, zilnic veneau fraţi din toate părţile.

Atunci am primit o scrisoare din partea lui Vonica. Un fel de răspuns la „ultima scrisoare” pe care i-o trimisesem în nov. 1937, când, întors din ar­mată, îl regăsisem singur pe Părintele Iosif la Sibiu, iar pe el, trecut în partea cealaltă.

Scrisoarea lui Vonica mă alegea pe mine dintre toţi ceilalţi pe care îi numea rătăciţi şi căuta să mă convingă că el, despre mine, are cu totul alte încredinţări. Că eu, în inima sa, am rămas prietenul lui bun şi iubitor, ataşat credinţei noastre strămoşeşti şi respectuos faţă de autoritatea bisericească. Dar că am fost şi sunt amăgit de alţii, de care trebuie neapărat să mă rup şi să mă ataşez de el, care totdeauna mi-a fost cel mai apropiat prieten. Dovadă şi rolul frumos pe care mi l-a atribuit, în acţiunea romanului său «Iisus din lacrimi», scris de el despre vi­aţa frumoasă a Oastei din tinereţea noastră. «Acolo, spunea el, te-am descris cât se poate de minunat, sub numele de David Dordea, ca pe un fel de psalmist al nostru...».

Îmi promitea nespus de mult dacă am să trec alături de el... şi avea cuvinte nespus de dispreţuitoare atât faţă de fratele Marini, cât şi faţă de toţi ceilalţi co­laboratori ai noştri.

I-am răspuns cu toată indignarea, după cum merita, afirmându-i încă o dată hotărârea mea, luată încă din 1937, de a nu-i mai scrie nimic, dar acum, silindu-mă el, îi răspund, spunându-i încredinţarea mea că tot ceea ce a făcut el şi ceea ce face este o crimă împotriva Adevărului pe care l-a mărturisit şi el cândva atât de frumos şi dezinteresat, dar că acum îşi dispreţuieşte şi sugrumă conştiinţa sa pentru un blid de linte...

După aceasta nu i-am mai scris nimic. Dar, în foile lui, am fost făcut apoi pe totdeauna părtaş la aceleaşi ocări şi făcut vinovat de aceleaşi „fărădelegi” ca şi toţi ceilalţi fraţi ai mei.

În vremea aceea, cei de la Mitropolie l-au mai amăgit şi în alt fel cu tot felul de promisiuni pe bietul Titus, fiul părintelui, ca să se ridice şi el împotri­va noastră. Bietul nostru frate Tit abia ieşit din închisoarea lui, jefuit de tot ce

426

avea şi rămas singur în mijlocul tuturor primejdiilor s-a clătinat şi de astă dată şi a căzut în cursa vicleană şi neomenească ce i se întinsese. Apoi a scris şi el, cum i s-a poruncit, împotriva noastră.

Prin astfel de necinstite şi de urâte mijloace se ducea lupta împotriva „ră­măşiţei” credincioase măreţului Adevăr şi Evangheliei trăite. Şi împotriva voii lui Dumnezeu cu privire la Biserica noastră şi la poporul nostru.

Pe toţi ne-a durut amar acest lucru, dar niciodată n-am pomenit numele nici unui frate de al nostru, de care se foloseau vrăjmaşii noştri ca să ne bârfească. Totdeauna am osândit păcatul şi nu pe fraţi. Căutând ca acei vizaţi să înţelea­gă şi să se desprindă, din cursa diavolului în care fuseseră prinşi, înainte de a fi prea târziu.

Şi bietul frate Titus... a reuşit să scape, dar mult mai târziu şi după un lung şir de ani amari.

Dar marea mulţime a fraţilor urma sunetul trâmbiţei desluşite pe care o cu­noşteau ori de unde s-ar fi auzit. Astfel că, pretutindeni în ţară, grosul adunări­lor mergea înainte şi frumos.

După adunările din vara anului 1939, ţinute în diferite părţi ale ţării, fraţii şi-au arătat dorinţa unei mari adunări, a unui fel de congres al Oastei, la Cluj. Acest gând ne-a însufleţit şi pe noi, întrucât în oraşul acesta nu fusese niciodată o manifestare mai puternică a Oastei. Avuseseră loc multe adunări mari în regi­unea Clujului, dar chiar în oraş, încă nu.

Am hotărât deci cu fraţii o mare adunare în oraşul Cluj, pentru data de du­minică, 3 septembrie 1939.

S-a publicat acest lucru prin foaie şi încă de vineri au început să sosească delegaţi ai fraţilor din ţară, după acelaşi frumos şi drag obicei al fraţilor, avut cu prilejul adunărilor Oastei mari de la Sibiu. Adunarea de la Cluj se prevedea frumoasă şi plină de bucurii.

Pentru desfăşurarea adunării, închiriarăm în centrul oraşului, lângă cate­drală, marea sală unde este acum „Casa Armatei”. Acolo avea să se ţină aduna­rea de duminică, după-masă.

Dar, încă de sâmbătă, s-a răspândit cu groază vestea că războiul a început. Germania a început să atace şi să invadeze ţările vecine. După Cehoslovacia, urma Polonia... Lumea se trezi înspăimântată, în plânsul celui de al doilea mare măcel mondial.

În ţara noastră continuau marile schimbări.

Sfâşierile avură loc începând chiar din această lună. O mare teamă şi nesi­guranţă domnea pretutindeni...

În dimineaţa aceasta, primii şi eu ordinul verde de chemare, pentru a mă prezenta imediat la unitatea militară de care aparţineam.

Toţi fraţii care soseau de prin ţară ne aduceau fel de fel de astfel de zvonuri triste... Pretutindeni se grăbeau pregătirile înfricoşate.

427

În această atmosferă începură şi se desfăşurară întâlnirile cu fraţii şi petre­cerea noastră din acel început de septembrie şi de război al anului 1939.

Redăm pe scurt, după «Viaţa Creştină» din 10 septembrie, felul cum a de­curs această adunare ţinută în timpul unei nelinişti generale.

Încă de sâmbătă dimineaţa au început bucuriile duhovniceşti. Primii au so­sit fraţii de la Bucureşti apoi, până duminică la amiază, au tot sosit fraţii şi su­rorile de pretutindeni, îmbrăţişându-se cu drag.

Sâmbătă seara a avut loc o mare adunare în curtea largă a bisericii din Iris. Apoi toţi cei veniţi s-au împărţit pentru odihnă pe la fraţii din Cluj.

Duminică, 3 septembrie, după terminarea slujbei de la biserică şi după o scurtă masă, ne-am încolonat cu toţii şi am pornit spre centrul oraşului Cluj. În frunte erau steagurile, apoi tineretul, apoi fraţii şi în urmă surorile.

Încă de la plecare începu o ploaie măruntă şi deasă de toamnă, dar noi, cântând, prin noroi şi prin ploaie, am străbătut, în convoi lung de câteva sute de metri, drumul de peste 2 km, până la locul de adunare. O cântare nouă, nemaiauzită răsuna pe străzile oraşului. Fraţii treceau plini de pace, în ordine şi în cântări, străbătând oraşul, urmăriţi fiind cu uimire şi cu tot felul de în­trebări de mulţimea trecătorilor care nu mai văzuseră aşa ceva. Când cei din faţă ajunsesem deja, cei din urmă erau încă departe, atât de lungă era coloana fraţilor veniţi.

Marea sală a Palatului de Comerţ se umplu, devenind neîncăpătoare.

Erau între noi, înfrăţiţi şi ei în dragostea Duhului Sfânt, nu numai fraţi, ci şi preoţi, atât ortodocşi cât şi greco-catolici. Acolo s-a putut vedea minunea care s-ar fi putut realiza, în dragostea lui Hristos, prin această sfântă Mişcare duhov­nicească a Oastei Domnului: unirea în dragoste şi nesilită a întreg poporului nostru într-o singură confesiune.

Dragostea era steagul fluturat peste noi toţi şi, în focul ei sfânt, ne îmbrăţi­şam frăţeşte: preoţi şi fraţi, ortodocşi şi catolici, într-o singură simţire. Ceea ce nu putuseră să facă toată propaganda şi chinurile de sute de ani, făcuse acum lucrarea Duhului Sfânt al Oastei Domnului.

Nu mai veniră fraţi din Basarabia cu părintele Vladimir şi cu neobositul frate D. Romamenco din Orhei!... Am primit numai telegrama că preaiubitul frate Romanenco a trecut la Domnul chiar cu o zi înainte. Toţi fraţii au rămas pe loc acolo, ca să-l petreacă la mormânt pe acest frate credincios cu adevărat şi gata la orice pentru Domnul. Am plâns mult şi ne-am rugat pentru odihna lui.

Dar veniră fraţii din Moldova, cu fraţii Bălăuţă, Croitoru, Andronic şi mulţi alţii.

Veniră fraţii din Hunedoara şi Alba, cu fraţii Popa Petru, Ilie Marini, Bor­za, Tuza, Igna...

Veniră fraţi din multe alte părţi ale ţării.

Numărul celor propuşi să vorbească era atât de mare încât abia îi ajungea fiecăruia un timp de zece minute pentru cuvânt.

428

Au luat cuvântul preoţi şi fraţi, atât dintr-o parte, cât şi din cealaltă, dar erau una în acelaşi gând şi în acelaşi duh.

Mărturisirea Jertfei răscumpărătoare a lui Iisus cel Răstignit, trebuinţa naşterii din nou şi ducerea vieţii în sfinţire au fost marile teme despre care s-a vorbit puternic şi cald şi la această adunare. Ceea ce se mărturisise la toate marile noastre adunări rămăsese şi acum mărturisirea noastră zguduitoare. Toţi cei prezenţi au fost profund mişcaţi. În faţa marilor primejdii care se apropiau, singură întoarcerea la Dumnezeu şi primirea lui Hristos ca Mântui­tor personal, singură trăirea cu El şi pentru El mai puteau fi un ajutor real şi un adăpost sigur.

Au vorbit atunci preoţii: Titus Mălai, Florea Mureşan, Vasile Chindriş, fraţii: I. Marini, din partea redacţiei; I. Mureşan, Someş; o surioară oarbă de la institutul din Arad; Al. Ionescu din Bucureşti; Popa Petru, Hunedoara; David Bălăuţă, Bacău; Leon Andronic, Bucovina; Eftimiu Florea, Oradea; I. Dragomir, Sibiu; N. Stănilă, Alba; Ilie Marini, Săsciori; Paraschiva Postei, Vinerea... şi, la sfârşit, am vorbit şi eu...

La urmă am comunicat fraţilor îndemnul acesta:

„Scumpii noştri fraţi, adunarea noastră de astăzi are loc în nişte vremuri de mari şi adânci frământări. Un neam se ridică împotriva altui neam şi o împărăţie împotriva altei împărăţii, precum înştiinţează Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu despre vremurile grele care vor prevesti apropierea sfârşitului. Singur Domnul Dumnezeu ştie ce va mai urma şi unde va fi sfârşitul acestor mari necazuri care abia au început.

În faţa acestui viitor ameninţător şi cumplit noi avem o mare datorie: avem, în primul rând, datoria să reînnoim legământul nostru de o mai adâncă predare în slujba Domnului, de o mai puternică alipire de El, pentru ca să putem birui necazurile cele mari care vor veni să încerce pe toţi oamenii şi să putem rămâne în picioare după ce vom fi biruit totul.

Avem apoi datoria unei mai puternice alipiri frăţeşti. Trebuie să fim mai strâns legaţi şi uniţi sufleteşte în credinţa şi în învăţătura prin care ne-am născut din nou şi prin care suntem legaţi într-un singur trup al lui Hristos, Domnul nostru. Nimic să nu poată rupe legătura dragostei dintre noi, căci, dacă vom fi o inimă şi un gând în Domnul, vom birui în orice luptă.

Avem apoi marea datorie de a-L vesti pe Domnul Iisus Hristos şi mântuirea Lui tuturor celor care nu-L cunosc pe El, din jurul nostru, pentru a-i smulge pe toţi semenii noştri din ghearele păcatului şi a-i face să se întoarcă la Dumnezeu. Căci numai dacă noi vom face o întoarcere puternică spre Domnul, numai aşa El Se va întoarce puternic spre noi şi ne va scăpa din marea nenorocire care este aproape şi gata să vină şi asupra noastră. Înainte de a ne despărţi de aici, să lu­ăm aceste hotărâri. Şi chiar de astăzi, fiecare dintre noi să începem, cu post şi cu rugăciune, lupta şi munca pentru aducere la îndeplinire a acestor mari datorii pe care le avem. Pentru mântuirea noastră şi a neamului nostru din pierzarea cea de acum şi din cea viitoare.

429

Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos, Te rugăm îndură-Te de noi, ajută-ne şi izbăveşte-ne. Amin.”

La chemarea zguduitoare cu care s-a încheiat adunarea, au răspuns un mare număr de suflete care s-au hotărât pentru Domnul.

După rugăciunea de încheiere, ne-am încolonat tot aşa şi am pornit îna­poi, petrecuţi de privirile înlăcrimate ale celor care mulţi aflaseră pentru prima dată de existenţa unei aşa de minunate lucrări de înfrăţire duhovniceas­că în ţara noastră.

A fost o mărturie puternică în ziua aceea, pentru cetatea aceasta care, în cu­rând, avea să treacă prin marea durere a sfâşierii Ardealului, apoi prin flăcările îngrozitoare ale războiului.

Mulţi dintre cei ce au luat parte la această adunare auziră atunci pentru ul­tima dată chemarea mântuirii, fiindcă grijile şi spaima întâmplărilor mari care începură nu le-au mai lăsat timp să caute mântuirea... Apoi mulţi au pierit.

O, cât de însemnată este înştiinţarea sfântului Cuvânt biblic: „Astăzi dacă auziţi glasul Lui, să nu vă împietriţi inimile” (Evrei 4, 7), „pentru ca nici unul să nu se pomenească venit prea târziu” (Evrei 4, 1).

Cine ar putea şti oare câte suflete care au auzit chemarea Domnului, dar n-au primit-o când se putea, se vor chinui în veci şi în veci, învinuindu-şi îm­pietrirea şi nebunia lor, din pricină că s-au pomenit venite prea târziu!

Adunarea aceea şi mărturisirea ei erau pentru mulţi o ultimă chemare mântuitoare...

A fost o binecuvântare faptul că fratele Marini era slăbuţ şi suferind, ne­potrivit pentru armată. În felul acesta el a putut rămâne mereu la lucrul Domnului, veghind să se menţină continuitatea atât a scrisului, cât şi a adu­nărilor frăţeşti.

După două luni de concentrare, am scăpat şi eu din nou la lucru. Am înce­put atunci, la Oradea, tipărirea unui rând de cărticele, printre care şi calendarul pe anul următor. Locuiam în timpul acesta la familia fratelui Florea Eftimiu, unde stătea, pentru şcoala lui, şi Silviu Hărăguş, acel tânăr luat de fratele Florea, din Munţii Zlatnei.

Cu toate promisiunile de la început, colaborarea noastră cu părintele Chindriş începu să nu meargă prea uşor. Începurăm să avem necazuri cu „litera legii” de data asta, cu litera de la ei. Formalismul de la Cluj era la fel cu acela de la Sibiu. Şi la fel era şi împotrivirea faţă de „înnoirea” pe care o aducea mărturisirea noastră vie şi puternică despre naşterea din nou în Hristos.

A fi o fiinţă nouă era tot aşa de greu şi la Cluj, ca şi la Sibiu. A auzi despre această neapărată condiţie a mântuirii le era tot aşa de neplăcut şi acestora, ca şi celorlalţi.

430

Şi, pentru că «Viaţa Creştină» avea un oarecare trecut confesional, iar de numele ei erau legate oarecare tradiţii strânse de catolicism, spre a nu fi atinse prea neplăcut unele sensibilităţi, am convenit o schimbare. Şi anume, am con­venit ca, de la anul următor, 1940, să nu mai folosim vechiul nume de «Viaţa Creştină», ci să scoatem o altă autorizaţie, pentru o publicaţie cu numele «Misionarul Vieţii Creştine». Ca redactor apăru fratele Marini.

E adevărat că, la foaia aceasta, care era oarecum „a noastră”, la început am fost necăjiţi mai puţin. Dar în curând începu şi aici să se amestece din afară „litera”, spre a ne aduce aminte neîncetat că de lupta cu ea nu vom scă­pa niciunde.

În cursul anului 1939, mai avură loc şi alte mari adunări frăţeşti în câteva centre puternice de fraţi. Vor rămâne neuitate adunările din Bologa, Poiana Blenchii, Săsciori, Sâmbăteni...

Pentru sărbătorile Crăciunului şi ale Anului Nou erau plănuite multe alte adunări prin Nordul Ardealului. Hotărâsem să mergem împreună cu fratele Ma­rini la unele din ele, pentru cercetarea şi îmbărbătarea fraţilor.

La redacţia din Cluj, încă din vară, când eram singur acolo, de prin scri­sorile pe care le primeam, mi-a atras atenţia un nume care începuse să ne scrie tot mai des. Aceste scrisori erau ale unui tânăr care se numea Moldoveanu Nicolae.

Ne scria că este un copil de trupă şi că învaţă la o Muzică Militară din ora­şul Sf. Gheorghe, jud. Trei Scaune...

„Sunt orfan de tată scria el şi acum mă găsesc copil de trupă la Muzica Militară de aici, din oraşul Sfântu Gheorghe.

Am găsit revista dvs. la cineva şi mi-a plăcut. Vă rog să mă abonaţi şi pe mine. Eu, neavând bani, îmi vând raţia mea de lapte pe care o primesc zilnic de la unitate şi astfel voi face banii pentru plata abonamentului... Aş dori atât de mult să vă cunosc, dar nu am nici o posibilitate să plătesc un drum atât de lung, până la Cluj şi înapoi...”

Pe mine mă mişcase până la lacrimi scrisoarea acestui copil bun. Citind-o, mi-am adus aminte de sărăcia începuturilor mele cu Domnul.

I-am scris îndată că îi trimitem gratuit 5 exemplare din foaie, să nu-şi mai vândă porţia lui de lapte. Nu ştiu ce i-am mai trimis, dar ştiu că am început să mă gândesc cu mult drag la el, văzându-i râvna lui pentru Domnul. Mă gân­deam la o chemare a lui, pentru cândva, la Cluj.

Revenit la redacţie în preajma sărbătorilor, i-am găsit alte scrisori. Ne-am hotărât cu fratele Marini să-i trimitem bani de drum, să vină în permisia lui de sărbători, până la noi la Cluj.

Într-o dimineaţă, îmi aduc aminte că intră în camera noastră un tinerel slă­buţ, îmbrăcat militar şi având subsuoară o trompetă...

431

slăvit să fie Domnul! zise el sfios. Mă numesc Moldoveanu Nicolae. Am primit chemarea şi banii. Am avut o permisie de la regiment şi am venit...

Ne-am bucurat şi l-am îmbrăţişat cu dragoste şi cu duioşie, făcând totul să nu se simtă stingher şi străin la noi.

El se obişnui cu noi destul de repede, deşi tot timpul era foarte respectuos şi simţit. Ne-au făcut cea mai bună impresie înfăţişarea şi ţinuta lui îngrijită, precum şi atitudinea plină de cuminţenie pe care o avea.

L-am poftit pe scaun şi ne-am făcut timp cât mai mult să-l ascultăm.

În timp ce ne povestea viaţa lui, îşi aşezase lângă el, pe masă, trompeta pe care şi-o adusese subsuoară.

Eu m-am uitat la instrument şi i-am zis:

ce faci cu ea?

cânt! zise el. Eu cânt între gorniştii de la Muzică din trompeta mea.

ştii să cânţi din ea şi altceva decât marşuri militare?

ştiu şi cântări de la Oaste. În satul nostru, Movileni, din Tecuci, sunt mulţi fraţi ostaşi.

vrei să ne cânţi şi nouă ceva?

cu plăcere zise el voios.

Şi, ridicându-se de pe scaun, duse goarna lui la buze şi ne cântă fericit şi vesel câteva cântări pe care le ascultarăm cu mare bucurie.

Aşa a fost prima noastră întâlnire cu fratele Niculiţă Moldoveanu. Şi acelea au fost primele cântări pe care ni le-a cântat el.

I-am spus despre planul nostru de a doua zi cu plecarea la nişte adunări mai îndepărtate, undeva prin judeţul Someş şi că vrem să-l luăm cu noi. Era, mi se pare, de Anul Nou sau de Bobotează... Zăpadă mare şi frig.

la tren, spuse el, biletul de voie pe care îl am de la regiment îmi dă voie să călătoresc fără a plăti...

Ne gândeam şi noi că unui copil-militar de 16-17 ani câţi avea el pe atunci, nici nu-i va mai cere nimeni un bilet pe tren.

Dar s-a potrivit altfel...

Abia ieşisem din Cluj, când conductorul trenului s-a legat de biletul lui, ca­re zicea el nu era potrivit pentru ruta pe care călătoream noi...

Şi, ce nu plătisem pentru el (cum s-ar zice) la pod, a trebuit să plătim la vamă.

Îmi amintesc şi acum de acea primă plecare a noastră cu fratele Moldoveanu în misiune. Încă de atunci i-am zis iubitor nu Nicolae, ci Niculiţă, căci îmi era tare drag acest tinerel cu înflăcărarea lui pentru Domnul.

De la coborârea din tren, am luat-o peste dealuri şi văi, prin zăpadă, pe jos. El, cu goarna lui subsuoară, mergea vesel şi uşor, iar noi, cu un geamantan de cărţi şi Biblii...

432

La adunările care au urmat, fratele Niculiţă a înveselit inimile fraţilor cu multe cântări... Era ceva cu totul nou.

Nu ştiu când ne-am întors, dar îmi mai amintesc că am trecut noaptea, destul de târziu, prin comuna Olpret, unde am scăpat ca prin minune de o cursă pe care ne-o întinseseră nişte jandarmi, ca să ne facă rău din pricina adunărilor şi a cărţilor pe care le răspândeam.

Îmi aduc bine aminte că, pe drum, Niculiţă călătorea mai mult lângă mine şi că, în noaptea aceea, trecând prin Olpret, m-am cam supărat pe el din prici­nă că tot nu voia să se lase lămurit cu privire la nişte învăţături de ale mileniştilor şi ale martorilor lui Iehova privitoare ba la una, ba la alta din cele scrise în Biblie şi aflătoare în Biserica noastră... Cred că le citise de prin căr­ţile mileniste ce se răspândeau pe atunci, iar ele prinseseră rădăcini puternice în sufletul lui tânăr.

Pentru mine însă, faptul că el un copil abia şi un nou venit la noi mă cam contrazicea în aceste lucruri, a fost ceva destul de neplăcut. Nu mi se mai întâmplase ca, dintre fraţi, să se mai ridice cineva cu astfel de probleme. Dis­cuţii de acestea mai avusesem, desigur, dar nu cu fraţii din Oaste, ci cu oa­meni de alte crezuri, din alte adunări, cu alte nume. Dintre fraţii ostaşi încă nu întâlnisem, cu astfel de păreri, pe nimeni... Şi acum, acest tinerel, care venea prima dată la noi... mi se părea puţin cam neobişnuit că îndrăzneşte să mă contrazică...

Văzând că lucrurile se complică, am căutat să schimb vorba. Astfel de dis­cuţii mi-au fost totdeauna neplăcute şi am căutat, oricând am fost atras în ele, să le sfârşesc cât mai repede.

Îmi amintesc însă că parcă i-am spus:

frate Niculiţă, frăţia ta cel mai bine ai face dacă le-ai lăsa pe acestea. Să te ocupi numai de cântări! Domnul Iisus la cântare te-a chemat şi pentru aceasta ţi-a pus în mână un instrument.

Noi să lăsăm discuţiile pe seama celor făcuţi pentru discuţii. Noi să-I cân­tăm Domnului, căci Domnul pentru a-I cânta ne-a făcut pe noi.

Eu te rog să te gândeşti bine la aceasta.

Apoi am tăcut...

Dar şi astăzi mă gândesc ce bine ar fi fost dacă fratele Niculiţă ar fi ascultat sfatul meu frăţesc şi rugămintea mea de atunci, din prima noapte şi din primul nostru drum făcut împreună.

Ce mult ar fi avut de câştigat Lucrarea Domnului şi ce puţine am fi avut de pierdut, fără aceste discuţii!

Cântările lui au adus atâta bucurie, dar discuţiile lui, atâta amărăciune. Cântările deci erau de la Dumnezeu, fiindcă tot ce bucură şi uneşte este din El. Dar discuţiile nu erau de la Dumnezeu, pentru că tot ce tulbură şi dezbină pe fraţi, nu este de la El.

433

Nu ştiu dacă fratele Niculiţă îşi mai aminteşte acum de aceste discuţii. Şi dacă se mai gândeşte la aceste adevăruri.

Mă întreb şi dacă mai regretă el ceva din ceea ce a făcut (sau n-a făcut) du­pă aceea, din cele ce le-am grăit noi atunci...

Mie mi-au rămas pentru totdeauna pe inimă!

Şi mă gândesc câte ar fi fost altfel mai târziu dacă el ar fi ţinut seama de rugămintea mea din noaptea aceea!...

Slăvit să fie Domnul!

434

Meditaţii:

PĂZIŢI CREDINŢA

Păziţi credinţa ce-aţi primit

întâi, pe totdeauna,

căci Dumnezeu v-a dăruit aceasta, numai una.

Păstraţi întocmai şi trăiţi învăţătura dată, căci doar aşa vă mântuiţi: de-o ţineţi neschimbată!

Aţi pus odat-un legământ şi-acesta-i mărturie, căci legământul este sfânt şi stă pe veşnicie.

Într-o Lucrare-aţi fost chemaţi cu Domnul s-aveţi parte, în ea rămâneţi şi luptaţi statornici pân-la moarte!

Aşa e pentru voi Hristos: Biserică, Credinţă şi Cale care, ne-ndoios, sfârşeşte-n biruinţă.

dar dacă voi nu le păstraţi cum le-aţi primit pe toate, zadarnic aţi crezut, voi staţi în şi mai mari păcate.

Treziţi-vă şi vă veniţi cum se cuvine-n fire, rupând vicleanul laţ, fugiţi de curse şi-amăgire.

15. AL DOILEA FOC

„Şi Dumnezeu, Care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea. Ca s-o puteţi răbda.” (I Cor. 10, 13)

Există trei feluri de ispite:

1. cele pregătite de diavolul;

2. cele venite prin firea noastră pământească;

3. şi cele pregătite prin voia lui Dumnezeu.

1. Diavolul este numit de Sfântul Cuvânt: Ispititorul (I Tes. 3, 5) şi Şarpele

(II Cor. 11, 3).

El a ispitit pe Domnul nostru în toate felurile, spre a zădărnici lucrarea de mântuire pe care Tatăl o pregătise prin Fiul Său pentru lumea întreagă...

Diavolul L-a ispitit în toate felurile, după aceea a plecat de la El pentru o vreme (Luca 4, 13). Hristos a fost ispitit în toate lucrurile (Evrei 4, 15).

Aceste ispite sunt venite de la diavolul, îndeosebi împotriva statorniciei în credinţa faţă de Dumnezeu (I Tes. 3, 5). Şi împotriva curăţiei şi a dragostei faţă de Hristos (II Cor. 11, 3).

2. Firea pământească va fi mereu pentru noi un izvor de ispite. Spune Sf. Ap. Iacov: Fiecare om este ispitit când este atras de pofta lui însuşi şi momit (Iacov 1, 14). Cei ce urmăresc îmbogăţirea cad în ispită, în laţ şi în multe pofte nesăbuite şi vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd şi pierzare (I Tim. 6, 9).

3. Cele care vin din partea lui Dumnezeu, de fapt, nu sunt ispite, ci sunt mustrări, încercări, cercetări... toate având scopul de a trezi, de a curăţi, de a în­drepta, de a mântui fie un suflet, fie o familie, fie un popor, fie o lucrare peste care El le trimite pe acestea.

Sufletul credincios şi ascultător de Dumnezeu este înştiinţat despre toate aceste feluri de ispite, prin Cuvântul Domnului şi prin Duhul Domnului.

436

„Este cu neputinţă să nu vină prilejul de păcătuire” spune însuşi glasul Domnului nostru Iisus Hristos (Luca 17, 1). Domnul mustră pe cine-l iubeşte, ca un părinte pe copilul său (Prov. 3, 12). Suferiţi pedeapsa; Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii, căci, oare „care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl?” (Evrei 12, 7). „Ferice de omul pe care îl ceartă Dumnezeu. Nu nesocoti mustrarea Celui Atotputernic. El face rana şi tot El o leagă. El răneşte şi mâna Lui tămăduieşte!” (Iov 5, 17-18) Nu vine oare din mâna Celui Atotputernic şi binele şi răul?...

În toate felurile de ispitiri, Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu ne recomandă rugăciunea, vegherea, înfrânarea, întărirea în Domnul şi împotrivirea contra is­pitei. Lupta fiind foarte grea, iar sfârşitul ei foarte însemnat, înştiinţările Cu­vântului Sfânt sunt puternice şi repetate.

Încă mult înainte de a veni ispita, noi suntem în deplină cunoştinţă despre ea, fiindcă Evanghelia ne avertizează pe toate paginile ei că trebuie să fim în­cercaţi şi noi în toate felurile, pentru încercarea credinţei noastre, a nădejdii noastre şi a dragostei noastre faţă de Dumnezeu.

Sunt două mijloace de a scăpa de ispită:

Primul este rugăciunea de a fi feriţi de ea. Să fim îndepărtaţi de ea înainte de a o întâlni. Să nu fim nici duşi în ea... Pentru că, fiind noi nespus de slabi, mai bine-i nici să nu dăm faţă cu vrăjmaşul decât, întâlnindu-l, să fim doborâţi de el. Pentru aceasta ni s-a pus la începutul Evangheliei rugăciunea: „Şi nu ne duce pe noi în ispită” (Matei 6, 13). Dar aceasta este starea dintâi, de la înce­put... Starea de slăbiciune a copiilor în credinţă.

După aceea vine starea a doua. Starea celor care nu mai sunt copii purtaţi încoace şi încolo de orice vânt (Efes. 4, 14). Starea când credincioşii Domnului ajung bine zidiţi pe temelia credinţei, tari în nădejde şi fierbinţi în iubire.

Atunci trebuie să vină încercarea. Dumnezeu o trimite sau o îngăduie, pentru ca ei înşişi, prin puterea Lui, să devină nişte biruitori. În această stare Cuvântul Domnului ne sfătuieşte: „...Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dum­nezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului... împotriva că­peteniilor, domniilor şi stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii... De aceea luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă pu­teţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare după ce veţi birui totul” (Efes. 6, 11-13).

Aici rugăciunea credincioşilor nu mai este: „Şi nu ne duce pe noi în ispi­tă...”, ci este: Fii cu noi şi întăreşte-ne, ca să biruim în ispită.

Ispita trebuie odată şi odată să fie adusă la noi sau noi trebuie să fim duşi la ea.

Ispita este în chip normal întâlnită pe calea credincioşilor, cum sunt anu­mite locuri lunecoase sau cu prăpăstii pe drumuri. Cât suntem copilaşi, Tatăl ne

437

ia în braţe pe acele locuri, trecându-ne peste ele fără să le nici atingem. Dar când nu mai suntem copii, ne înştiinţează despre apropierea lor, dar ne lasă me­ritul ca noi să le învingem, trecându-le. Fireşte că Domnul este neîncetat El În­suşi veghetor asupra noastră, spre a nu fi mai mare primejdia decât puterea noastră... Şi este gata în orice moment să ne sprijine sau să ne ridice.

Şi astfel vine o zi când harul lui Dumnezeu a ajuns atât de puternic în unii credincioşi, încât pot să vină asupra lor orice fel de ispite, pe ei nu-i vor mai putea doborî. Luptele îndelungate cu astfel de duşmani i-au făcut pe aceşti os­taşi ai Domnului să-i cunoască bine pe vrăjmaşi. Să simtă din timp primejdia şi puterea lor. Şi să stea gata, tari în orice vreme, având îmbrăcată pe ei toată ar­mătura lui Dumnezeu. Acestora, ispitele nu le mai pot face nici un rău: în Nu­mele Domnului, ei le taie în bucăţi.

Dar, până când unii ajung la această stare, pe mulţi alţii, ispitele şi încercă­rile îi spulberă şi îi nimicesc la diferitele distanţe ale acestui drum strâmt şi greu spre mântuirea sufletului, până la intrarea în împărăţia cerească.

Aşa a fost de la început pe tot drumul Oastei. Pe tot drumul acesta de mij­loc, atât de îngust şi de primejduit din amândouă părţile lui şi din urmă.

După prima cernere, după primul foc, am văzut cât de mulţi au căzut sub săgeţile ascuţite ale diferitelor ispite: unele venite de la diavolul, altele, din am­biţia sau lăcomia firii lor pământeşti.

Al doilea foc însă aduse un prăpăd şi o pustiire şi mai mare. Erau încercate nu numai suflete, ci şi adevăruri. Nu numai inşii, ci şi ideile. Nu numai lucrări­le, ci şi temeliile lor.

Anul 1940 fu un an furtunos, care zgudui din temelii multe ţări şi popoare. Pârjolul care trecuse peste vecinii noştri se apropia puternic şi de noi. Se apro­pia înspăimântătoarea împlinire a multelor înştiinţări pe care ni le făcuse cu ani mai înainte Dumnezeu, fie într-un fel, fie într-altul.

Fuseseră trimişi la Biserica şi poporul nostru, ca în pilda cu lucrătorii viei, mulţi soli ai lui Dumnezeu: solul Oastei Domnului, ca şi solii altor chemări du­hovniceşti... apoi chiar solul Maglavitului şi ai altor semne, care veniseră cu ani înainte toţi aceştia cerând roade pentru Dumnezeu. Toţi solii aceştia însă au păţit ca în Evanghelie: pe unul l-au omorât, pe alţii i-au bătut, i-au rănit şi i-au batjocorit, trimiţându-i înapoi cu mâinile goale (Marcu 12, 2-5).

Acum urma plata acestor fapte, după cum fuseseră înştiinţările mai dinainte.

Prima parte a anului 1940 trecu, pentru frăţietatea noastră, cu cerneri şi în­cercări care mergeau mereu crescând.

În primul rând, o foarte mare parte dintre fraţii lucrători fură luaţi din mij­locul adunărilor şi duşi la concentrare. Stările se înăspriră, oprind adunările şi împiedicând răspândirea liberă a Cuvântului Sfânt.

438

Pe de altă parte, colaborarea noastră cu părintele Chindriş începu să întâm­pine şi ea greutăţile la care noi ne aşteptam de la început. Se apropiau clarifică­rile la care ştiam că nu se poate să nu ajungem, mai curând ori mai târziu.

Părintele Chindriş era totuşi slujitorul unei Biserici, al unei ierarhii, al unui cult. El fusese întotdeauna, în toate privinţele, un supus slujitor al acestora, atât în spirit, cât şi în formă. Niciodată şi nici în cea mai mică măsură, el nu se gân­dise să împingă râvna lui pentru Dumnezeu până la vreun conflict, fie şi cel mai mic, cu ierarhia sa.

Când, la început, a acceptat colaborarea cu noi, el a întrebat mai înainte pe ierarhul său. Şi numai cu învoirea mai dinainte a acestuia s-a învoit să ne ajute.

Desigur, gândul ajutorării noastre a izvorât la ei şi dintr-o dragoste creş­tinească de a da o mână de ajutor unei lucrări duhovniceşti, prigonită şi nă­păstuită prea nedrept de către nişte puteri prea aspre şi de o ură prea mare a clerului nostru. Iar ei voiau să ne arate cât de deosebiţi sunt ei faţă de ai noştri. Pe urmă, nemărturisit, tot era un gând ascuns sub această milă şi înţe­legere creştinească. O nădejde că, din toată ajutorarea aceasta, va ieşi odată, cât de târziu, după o vreme de aşteptare, un câştig de la noi pentru „sfânta unire” cu Biserica Romei.

Dar mai-marii din Cluj ai părintelui Chindriş, văzând că vremea de aştep­tare se tot amână, ba, în loc ca spiritul de la ei să ne cucerească pe noi, se ivise primejdia ca duhul care ne însufleţea pe noi să-i cucerească pe-ai lor, au consi­derat că trebuia luate neapărat măsuri.

Bietul părinte Chindriş nu mai ştia cum să împace lucrurile. De noi nu s-ar fi despărţit, fiindcă lucrurile lui îi mergeau de minune. De convins, nu ne putea convinge să ne schimbăm câtuşi de „puţin” felul de a fi. Iar cu superiorii săi nu putea să se strice...

Lucrasem acum destul timp împreună cu părintele Chindriş. Am vorbit şi am chibzuit mult împreună. Părea uneori că lumina adevărată a putut străbate până la înţelegerea sa faţă de Lucrarea Oastei, faţă de lucrarea înnoitoare a Du­hului Sfânt, în felul în care ne era descoperită nouă...

Am avut adeseori împreună astfel de lungi şi răbdătoare discuţii pe aceste probleme...

Dar, cu toată bunăvoinţa pe care părea că vrea s-o aibă, tot n-am putut ajunge împreună la acelaşi fel de a vedea niciodată! Atunci lăsam un timp discuţiile aşa. Pe urmă iarăşi izbucneam.

Noi eram învinuiţi de ei că facem numai „pietism” şi că nu facem deloc „dogmatism”. Pentru ei, Iisus cel Răstignit şi trăirea în dragostea Lui erau nu­mai „pietism” gol, care, fără observarea strictă a formelor, a obiceiurilor şi a rânduielilor (nespus de multe şi de felurite) pe care le aveau ei - „Biserica”, noi nu aveam vreun folos. Fără „dogmatismul” lor, tot „pietismul” nostru, ziceau ei, era numai ca un foc de paie care se va stinge în curând şi pe totdeauna...

Ne izbeam din nou de aceeaşi „literă” de care credeam că scăpasem de la Sibiu şi de la Oradea...

439

Dar, ca să nu se strice nici cu unii, nici cu alţii, la ce anume a recurs pă­rintele Chindriş?

vom face două ediţii din foaie, zise el. Începând cu Anul Nou 1940, eu voi scoate «Viaţa Creştină» pe placul superiorilor mei şi pentru abonaţii noştri, care nu sunt din Oastea Domnului, iar voi veţi scoate «Misionarul Vieţii Creşti­ne» numai pentru ai voştri!

bine, am zis noi mai uşuraţi, sperând că, o dată despărţiţi astfel, vom pu­tea lucra cu mâinile slobode.

Aşa începură ediţiile noastre paralele. Dar şi în «Viaţa Creştină», în afară de câteva articolaşe confesionaliste destul de slăbuţe, scrise de către unii din ai lor, în restul paginilor apăreau tot cele scrise de noi în «Misionarul» nostru.

Aveam deocamdată şi unii şi alţii răbdare şi speranţă. Atât ei pentru noi că „vom ajunge să înţelegem adevărul” lor cât şi noi pentru ei că vor ajunge să-l înţeleagă pe al nostru.

Cum temelia noastră era puternică şi hotărârea ne era neclintită, noi n-aveam ce să mai schimbăm. Pe lângă propovăduirea lui Iisus cel Răstignit, noi n-aveam ce să mai adăugăm de la ei, dar nici nu aveam ce să mai lăsăm de la noi. Socoteam că le plătim îndeajuns binefacerea, prin venitul mai întâi mate­rial pe care îl aveau în urma noastră, apoi şi prin cel duhovnicesc. Niciodată ci­titorii lor nu mai primiseră o astfel de hrană. Sutele de scrisori ce le primeam erau o mărturie neîndoielnică.

Inventarul familiei Chindriş începu să se înmulţească şi situaţia lor materi­ală se îmbunătăţea văzând cu ochii.

Taxele noastre însă creşteau, impozitele şi salariile celor de la tipo­grafie, la fel.

Noi iarăşi ne alegeam doar cu munca şi cu lipsurile, ca oarecând la Sibiu. De multe ori, stând la masă numai noi doi, aveam iarăşi, ca altădată, doar o bu­cată de pâine, din care eu mâncam coaja, pentru că aveam dinţi buni, iar fratele Marini, miezul, pentru că el n-avea dinţi.

Tot ce ne mai rămânea şi nouă din ceea ce ne venea pentru abonamente şi cărţi foloseam în întregime pentru tipărirea noilor cărţi. În privinţa asta, fratele Marini, care ţinea socotelile, era foarte grijuliu. Mai bine răbdam noi de foame, decât să rămânem fără bani la tipărituri.

În concediile mele, multe medicale, în care veneam de prin concentrările din acest an, lucram mereu când la Oradea pentru tipărirea cărţilor, când la Cluj la foaie sau eram prin ţară la adunări.

Dintr-o astfel de concentrare am mers şi de Rusaliile acestui an la Sibiu pentru împlinirea marelui nostru dor şi a marii noastre îndatoriri faţă de aminti­rea şi mormântul de la Sibiu. La Sibiul de care acum ne apropiam întotdeauna, cu un simţământ de duioasă durere amestecată cu teroare, ca de un loc nespus de scump, dar vinovat şi primejdios.

440

Ne-am revăzut cu mulţi fraţi aduşi de aceleaşi simţăminte. Şi, dată fiind acum colaborarea noastră cu Clujul greco-catolic, am găsit oarecare înţelegere şi adăpost doar la biserica greco-catolică din Strada-Lungă...

Neputând fi nimic organizat mai temeinic, pelerinajul nostru la mormânt şi adunările noastre au fost de data aceasta cu mult mai reduse decât înainte. Îm­prejurările potrivnice erau multe şi mari.

În tot acest răstimp, foile Mitropoliei acum pe deplin în mâinile lui Vonica, noul Secaş nu încetau să ne atace, folosind din plin împotriva noastră minciuna că am trecut la greco-catolici şi că suntem plătiţi de ei ca să facem spărtură în ortodoxie.

Aşa au mers lucrurile până în septembrie 1940.

Eram atunci concentrat undeva, într-o zonă de lângă Turda, când „cornul” din stânga străpunse şi sfâşie atât de dureros ţara noastră, smulgându-ne Basa­rabia şi Bucovina.

În curând, „cornul” cel din dreapta, şi el, ne străpunse şi mai dureros, smulgându-ne Ardealul de Nord.

Termenul de refugiu din teritoriul cedat al Ardealului era de numai câteva zile. Clujul rămânea dincolo, iar între el şi ţară puterile vrăjmaşe săpau acum o prăpastie de foc peste care nu se va putea trece cine ştie până când. Dincolo de această prăpastie erau fraţii noştri dragi, cărţile noastre. Ce era de făcut?

Cu mare greu am obţinut o permisiune, deoarece eu nu aveam domiciliul în teritoriile cedate. Am alergat la fratele Marini care împacheta în geamantane, coşuri, baloturi, saci tot ce tipărisem al nostru acolo.

Eu tipărisem cu un an în urmă la Oradea «Doina Golgotei», iar anul acesta, la Cluj, alte două cărţi de poezii: «Darul lacrimilor» şi «Cântări de pace». Iar fratele Marini, «Cuvinte de aur», «Hotărâţi şi statornici», «Postul», «Flecă­reala» şi altele. Toate acestea le aveam aici şi încă multe altele. Toate trebuia să le evacuăm... Şi cărţile erau grele, trenurile pline, poşta aglomerată, gara de­parte, iar noi numai singuri...

Toată lumea era alarmată, îngrozită, împrăştiată şi fiecare, ocupat cu ale lui.

Am luat câte două geamantane mari, sau coşuri, sau saci cu cărţi şi am în­ceput călătoria. Eu, când la Arad, când la Beiuş. Marini, cu ce putea şi el, când la Turda, când la Sebeş. Zi şi noapte, pe drum.

Aşa am putut evacua doar noi doi ceva din tot ce avusesem strâns pentru Domnul.

Călătoream îngrozitor, aproape numai între vagoane şi pe scări, fiind în fi­ecare clipă în primejdia de a fi împinşi sau căzuţi sub roţile trenurilor pline de lume înspăimântată, chinuită, abrutizată, încărcată cu bagaje, cu copii, cu lăzi, cu saci şi cu nervii zdruncinaţi.

Dar ce am putut oare noi evacua în cele 2-3 zile, cât s-a putut merge şi veni? Cea mai mare parte ne-a rămas acolo!

Când, după cinci ani, am mai putut reveni, n-am mai aflat nimic.

441

A fost totuşi şi un câştig în paguba aceasta a noastră: fraţii noştri rămaşi în Ardealul de Nord şi cei din vechea Ungarie, cu care se întâlniseră acum în ace­leaşi hotare, au avut astfel de unde să-şi ia hrană sufletească: din ceea ce a ră­mas de la noi şi să se învioreze.

Astfel, pentru tot timpul celor cinci ani, cât am fost despărţiţi de ei, fraţilor noştri din Ungaria le-au rămas acolo de la noi cărţi şi Biblii...

De altfel, acest sfârşit grabnic şi neaşteptat al colaborării noastre cu părin­tele Chindriş şi indirect cu Biserica Greco-catolică a venit ca o rezolvare de la Dumnezeu.

De fapt, din pricinile despre care am scris şi mai înainte, lucrurile ajunsese­ră din nou într-o stare din care nu se mai putea continua mult.

Superiorii părintelui Chindriş erau tot mai nemulţumiţi, întâi de curentul cel nou, evanghelic, care, prin scrisul nostru, se revărsa printre credincioşii lor. Apoi, scopul pentru care acceptaseră ei o vreme să ne adăpostească în casa lor nu se împlinise nici în cea mai mică măsură.

Aceste două motive îi făceau nervoşi şi nerăbdători şi îl forţau pe preotul Chindriş să intervină adeseori brutal în mersul lucrărilor noastre.

Uneori căuta să strecoare în paginile gazetei articole de propagandă de a lor, confesională. Alteori ne făcea observaţii asupra unor scrieri prea evangheli­ce, cerând să le înlocuim înainte de a apărea. Mergea până acolo încât ne scotea, la tipografie, din pagini, bucăţi din text...

Mai era apoi nemulţumit şi de vizitele fraţilor din ţară, care veneau în fie­care zi cu drag la noi. Uneori în grupuri mari, după cum se obişnuiseră fraţii cu noi, oriunde fusesem.

Toate aceste zilnice şicane creaseră o stare pe care, în ultimul timp, nici bi­etul frate Marini, cu toată răbdarea pe care o avea el de la Dumnezeu, n-o mai putea suporta. Adesea, când ne întâlneam, îmi spunea, oftând sătul şi îngrijorat:

ce facem? Aşa nu se mai poate lucra! Sunt tot mai nerăbdători cu noi. Când vine de la episcop, aproape nu mai poţi vorbi cu el.

să mai încercăm, frate!... Va rezolva El, Domnul, cumva şi problema asta!

Şi într-adevăr a rezolvat-o. Iată, am văzut cum a rezolvat-o!

Aşa a pus Dumnezeu, în felul acesta neaşteptat, un capăt acestei colaborări pe care noi nu mai ştiam nici cum s-o continuăm, nici cum s-o sfârşim.

Astfel ne-am despărţit ca prieteni. Iar amintirile noastre ne-au rămas frumoase.

Ultimul număr din foaie a fost nr. 33, din 12 august 1940.

Totuşi, cu toate aceste necazuri, ceea ce s-a făcut în acei doi ani a fost foarte mult şi frumos. Foile au fost pline de hrană gustoasă, iar cărţile şi Bibliile, răs­pândite cu zecile de mii. Pe urmă, marile adunări şi multele misiuni au avut mult spor duhovnicesc. Lucrarea Domnului a crescut şi în putere şi în număr.

După evacuarea noastră din Cluj, a urmat iarăşi un timp nespus de greu. Dar necazurile tot n-aveau să se termine, nici aici.

442

La cârma ţării ajunseră oamenii cornului din dreapta, care aduceau cu ei răcnete şi ameninţări tot mai primejdioase împotriva Lucrării Evangheliei.

La plăgile sfârtecării trupului ţării noastre se adăugă îndată o nouă mustrare cerească: cutremurul de pământ din octombrie, care a făcut alte victime şi pa­gube, pricinuind o nouă spaimă şi durere.

Cu toate acestea însă nimeni dintre cei mari nu s-a lăsat pătruns de înţelesul acestor semne cereşti... Nici mai-marii Bisericii, nici ai poporului nu şi-au schimbat întru nimic inima şi faptele. Fărădelegile creşteau încă şi mai mult, şi în mărime şi în număr. Iar purtarea mai-marilor faţă de Lucrarea Domnului se înrăutăţi şi mai mult.

Anul 1941 mă găsi concentrat. Fusesem mutat la o unitate din Bucureşti. Aveam mult timp liber şi îl foloseam vizitând multe biserici, biblioteci, adunări, fraţi.

Atunci am cunoscut adunarea evreilor-creştini, unde lucrase un timp fratele Feinstein de la Iaşi... Datorită amintirii lui m-am împrietenit acum cu cei ce lu­crau în această Biserică. M-am apropiat mult de unii dintre ei, îmi erau dragi fiindcă erau din neamul Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi era ceva neobiş­nuit şi necunoscut până atunci pentru mine.

În acest răstimp l-am cunoscut şi pe Tudor Popescu. Am stat adeseori de vorbă cu el, chiar şi în casa lui. Despre istoria sa ştiam multe, din spusele Pă­rintelui Iosif.

Am fost apoi adeseori şi în biserica Zlătari, a părintelui Toma Chiricuţă despre care la fel ştiam... Am vorbit însă foarte puţin cu el. Se ferea de noi.

Am mai participat de multe ori şi la adunările fraţilor de prin Ghencea şi Ferentari. Uneori, duminicile, mergeam şi prin comunele din afara Bucureştilor, pe la fraţii din Brezoaiele, Lunguleţu, Potlogi, Zăvoiul Orbului... Am petrecut fericit de multe ori printre ei.

De prin ţară primeam, fără prea mari piedici, scrisori de la sufletele iubite. Lucrarea Domnului mergea înainte, deşi, în unele părţi, cazurile de prigonire a Oastei Domnului şi de condamnare a fraţilor se înmulţiseră. Mai ales în Munte­nia şi în Moldova.

De altfel, prigonirea fraţilor ostaşi de către autorităţi n-a încetat de tot ni­ciodată. Cazuri ca acelea despre care am vorbit în capitolele de mai ‘nainte s­au repetat mereu, când într-o parte, când în alta a ţării, aşa că acum eram obişnuiţi cu ele.

Ne-a impresionat de fiecare dată răbdarea fraţilor în faţa furiei pline de ră­utate, dezlănţuită împotriva noastră numai din pricina Numelui lui Iisus Hristos, Domnul nostru.

Aproape fiecare misionar avea zeci de cazuri de arestări, bătăi pe la postu­rile de jandarmi, confiscări de cărţi, amenzi, trimiteri în judecată... Fraţii de pe Valea Trotuşului, cu fratele Bălăuţă, treceau, în privinţa asta, prin cele mai multe astfel de necazuri.

443

Dar tot ei aveau şi cele mai binecuvântate şi mai numeroase adunări fră­ţeşti. Se vede încă o dată adevărul că vântul prigoanei aţâţă şi mai puternic fo­cul Evangheliei... Oriunde Evanghelia era cea mai prigonită, acolo credinţa era cea mai înflăcărată.

La Bucureşti, unde eram concentrat, datorită serviciului meu mergeam ade­sea pe la direcţia presei din Ministerul Propagandei. Şi Domnul a făcut să leg acolo prietenie cu cineva care mi-a ajutat să obţin autorizaţie pe numele meu pentru tipărirea unei reviste lunare de literatură creştină şi informaţie, la Beiuş. Anume, revista «Familia Creştină».

Am făcut astfel toate pregătirile pentru apariţia revistei.

La Beiuş era o veche tipografie, «Doina», la care se tipărise pe vremuri «Beiuşul», o foaie de cultură pentru popor, redactată de prot. Petru Pap un vechi prieten al Părintelui Trifa foaie la care colaborase chiar şi părintele în câteva rânduri, demult...

Am obţinut un concediu, am luat pe fratele Marini acasă, la părinţii mei, şi am şi scris nr. 1 al revistei, pentru luna iunie 1941, în 20 de pagini.

Dar timpul era prea scurt. La Beiuş era pe atunci doar un singur tipograf bun. Fratele Marini a plecat îndată la Arad cu materialul pentru cele 8 pagini din mijloc ale revistei, spre a le tipări în Arad, la o tipografie cunoscută. Iar eu, cu celelalte 12 pagini, la Beiuş.

Redacţia era în casa părintească din comuna Mizieş, lângă Beiuş.

Din primul număr am tipărit atunci 5 mii de exemplare şi le-am trimis spre desfacere abonaţilor ale căror adrese le mai aveam de la «Viaţa Creştină» şi «Iisus Biruitorul”.

Revistele, le aduseserăm neîmpăturite, aşa cum ieşiseră din tipografie, încărcându-le în carul cu boi frumoşi ai tatălui meu. Venirăm fericiţi cu ele cei 4 km până acasă. Marini în car, pe reviste. Iar eu înaintea boilor.

Acasă urmă o clacă la care au luat parte toţi fraţii şi surorile, mai mult tine­retul, în două zile. Apoi, împăturite, împachetate şi adresate, revistele au fost încărcate din nou în carul cu boi frumoşi şi duse înapoi cei 4 km până la poştă, la Beiuş. Aşa primiră fraţii după aproape un an, din nou, vestitorul aşteptat.

Dar abia expediarăm primul număr şi eu mă pomenii cu o telegramă de chemare urgentă la unitatea mea din Bucureşti. În curând intră şi ţara noastră în război, iar unitatea mea trebui să plece imediat spre front.

Din nou trebui să rămână fratele Marini singur cu toate.

Ne-am rugat împreună, ne-am îmbrăţişat adânc mişcaţi sufleteşte şi am plecat, lăsându-l pe Marini acasă cu ai mei, în locul meu.

Revista continua să apară în fiecare lună. Dumnezeu ocrotea totul şi, în condiţiile grele ale războiului, scrisul ei era un mijloc de mângâiere şi îmbărbă­tare pentru toţi fraţii noştri.

444

În jurul revistei începură să se strângă o mulţime de condeie tinere cu poe­zioare şi articolaşe pe care le publicam cu multă bucurie, ajutându-i cum pu­team, spre a-i încuraja să scrie. Speram că va apărea cu timpul şi câte un ta­lent promiţător.

În paginile acestei reviste începură să-şi scrie primele lor lucrări mai bunişoare, printre alţii: Silviu Hărăguş, N. Moldoveanu, Simion Paraschiv...

Cei mai mulţi însă n-au mai continuat; au rămas numai cu atât.

Acum, în sfârşit, a sosit vremea să spun ceva şi despre Ioan Marini, fratele şi tovarăşul meu de lucru în Domnul.

Fireşte, revista «Familia Creştină» nu mai putea fi, cum nu fuseseră nici cele de la Cluj, ceea ce fusese „Iisus Biruitorul”.

În primul rând, ce eram noi pe lângă Părintele Iosif? Nişte pitici pe lângă un uriaş. Apoi, rămăseserăm prea curând orfani. Eram, în privinţa scrisului, încă nişte începători. Şcoala pe care o făcusem la „Iisus Biruitorul” fusese prea scurtă şi prea agitată. Nu numai condeiul şi experienţa noastră erau prea tinere, ci şi talentul şi orizontul nostru erau încă prea înguste.

Aveam nevoie încă de şcoala multor necazuri şi de multă muncă pentru ca să ne maturizăm, spre a putea da cândva lucrări mai de valoare.

Totuşi fratele Marini avea în toate privinţele întâietatea.

Deşi pe revistă eu figuram acum ca director, fiindcă aşa cereau formalită­ţile de autorizaţie, totuşi el era totdeauna cel ascultat. Cuvântul lui era totdeauna cel hotărâtor între noi.

În privinţa scrisului, talent puternic de scriitor, fratele Marini nu prea avea. Dar muncea foarte mult. El n-a creat seriale lungi cu subiecte şi idei bine înche­gate, cum făcuse înainte Părintele Iosif în foile lui («Călătoria la Ierusalim», «Spre Canaan», «Alcoolul» sau «Cartea Vieţii, Biblia» şi altele).

El citea mult, strângea istorioare, exemple şi întâmplări fel de fel şi îşi în­chega astfel articolaşele pe marginea acestora, trăgând din ele învăţăminte şi scoţând adevăruri. Aceasta era partea lui cea mai deosebită şi isteţimea sa, pe care o deprinsese de la Părintele Iosif.

Dar avea fratele Marini un mare dar şi talent: darul vorbirii puternice, în­chegate, înflăcărate şi cuceritoare...

Erai în stare să-l asculţi ceasuri întregi fără să oboseşti şi fără să doreşti să mai termine.

Inima lui era întruna aprinsă de focul dragostei lui Hristos, iar mintea lui limpede era plină de fel de fel de cunoştinţe adunate de prin multele cărţi citite, astfel că, ori de câte ori îşi deschidea gura şi de la orice subiect ar fi pornit, el avea de spus totdeauna ceva tot mai nou şi tot mai frumos.

Acest lucru nu-l spun numai eu, ci îl ştiu bine cu toţii cei ce l-au auzit vor­bind. Dintre aceştia, mulţi mai trăiesc şi azi.

Aş vrea să relatez aici măcar câteva din amintirile fratelui David Bălăuţă de la Comăneşti în legătură cu puterea din vorbirile fratelui Marini:

445

„...Când s-au terminat vorbirile slabe ale celor doi dinaintea lui, fratele Ma­rini s-a ridicat şi a vorbit atât de frumos şi cu atâta putere, încât a acoperit toate lipsurile celor doi. Îmi ziceam că parcă anume s-a întâmplat aşa cu cei doi care vorbiseră înaintea lui, spre a-i da prilejul de a ne vorbi el, în aşa fel încât să ne umple sufletele...”

„...În comuna Griviţa, în adunarea de seara, în curtea surorii Mina Stoica, la vorbirea lui, oamenii se predau Domnului cu grămada, în hohote neoprite de plâns, încât şi câinii din sat începuseră să latre de mulţimea gemetelor de plâns... A fost ceva nemaiauzit şi nemaiîntâlnit până atunci...”

„...La Lieşti, în biserică, unde s-a ţinut adunarea de după-masă, au fost şi trei preoţi, dintre care unul, protopop. Fratele Marini a vorbit atât de minunat, încât i-a impresionat puternic pe toţi... Apoi, după ieşirea din biserică, s-a oprit în drum, unde l-a înconjurat mulţimea şi vorbirea lui i-a uimit şi cucerit pe toţi.

Dar în câte sute şi mii de astfel de prilejuri a răsunat puternic glasul lui... Cred că un astfel de vorbitor nu mai era altul...”

Iată şi mărturia unei surori din Sâmbăteni, Arad:

„...Era în primăvara anului 1939, când a fost o mare adunare la noi. Au ve­nit şi surorile oarbe de la Arad. Adunarea a fost în Căminul Cultural, care era plin de oameni. Atunci fratele Marini s-a făcut neuitat tuturor prin puterea cea mare cu care a vorbit de pe scena căminului.

Când a vorbit el despre dragostea Domnului faţă de noi, nespus mai mare ca dragostea unei mame pentru copilul ei, toată lumea din cămin plângea...”

Aşa de mare putere în vorbire avea fratele Marini.

Dar adunările cutremurătoare din Zăvoiul Săsciorilor sau din atâtea alte mari şi neuitate prilejuri?... Ceasuri întregi fermeca sute de oameni prin cuvân­tul lui plin de putere şi de adevăr.

De aceea, încă de la început, eu m-am recunoscut, în privinţa asta, ca un începător slab, pe lângă el.

Când mergeam împreună pe la adunări, l-aş fi rugat să vorbească tot timpul numai el, iar eu, cât mai puţin sau deloc.

De altfel, încă din primele mele amintiri de la Sibiu am rămas cu impre­sia că, pe lângă alţii şi după ei, mai ales după el, eu nu mai am ce spune într-o adunare.

De aceea, în adunările din Sibiu, n-am vorbit în primul an decât de două ori. Îmi era atât de ruşine să mă ridic în faţa fraţilor şi să vorbesc când se aflau acolo Părintele Iosif şi fratele Marini, încât totdeauna stăteam ascuns în rându­rile din urmă, spre a nu fi văzut şi cerut de cineva la cuvânt.

Atât Părintele Iosif cât şi ceilalţi fraţi stăruiseră de atâtea ori să iau cuvân­tul în adunare. Dar n-am vrut şi n-am vrut nicidecum.

Când totuşi am vorbit prima dată, s-a întâmplat aşa:

Fiindu-mi cunoscut obiceiul meu de a mă ascunde spre a nu fi văzut şi chemat la cuvânt, Părintele Iosif, care se afla în fruntea adunării, vrând neapărat

446

să mă facă să ies din această stare a mea, după o cântare, m-a anunţat în auzul tuturor:

acum ne va vorbi fratele nostru Traian Dorz. Să-l ascultăm!

Apoi zâmbi, căutându-mă cu privirea peste tot, să vadă de unde apar.

Toate privirile se întorseseră să mă afle. Din scris mă cunoşteau cu toţii, dar nici unii, până atunci, din cuvânt.

Mi se păru atunci că dintr-o dată se prăbuşeşte peste mine un munte. Nu ştiu cum m-am ridicat şi m-am dus în faţa adunării. Nu ştiu nici despre ce mi-a dat Domnul să vorbesc chiar în clipa aceea, dar ştiu că eu unul am fost foarte nemulţumit de mine.

Acasă, toţi erau bucuroşi de ceea ce îmi făcuse părintele şi mă lăudau, ca să mă îmbune. Dar eu eram atât de ruşinat, că nu-mi mai puteam ridica faţa şi opri lacrimile.

A doua oară, mi s-a întâmplat tot aşa, cu fratele Bucur.

Târziu de tot, după ani de zile, mi s-a părut că am şi eu ceva nou de spus. Şi am avut curajul să mă ridic singur şi să vorbesc...

Dar totdeauna am fost timid, am făcut multe greşeli şi eu însumi nu ştiu să fi fost vreodată mulţumit de mine cum am vorbit.

În vorbirile fratelui Marini, toată marea putere venea din viaţa lui puternică de rugăciune. Şi venea din părtăşia pe care el o avea neîncetat cu Domnul. Atât prin citirea Cuvântului Sfânt, cât şi prin rugăciunea lui aproape necurmată.

Iată, de pildă, o întâmplare descrisă tot de surioara din Sâmbăteni, întâm­plare petrecută chiar în casa lor:

„...După terminarea adunării de seara, mama mea a chemat pe fratele Ma­rini pentru odihnă la noi. Parcă îl văd şi acum... mama îi pusese să mănânce, dar dânsul a zis: Soră, dacă ai puţin lapte, eu sunt suferind, stau rău cu dantura... doar puţin lapte şi gata.

Mama i-a adus laptele şi i l-a lăsat pe masă, apoi i-a desfăcut patul ca să se culce şi după aceea am ieşit, lăsându-l singur.

L-am văzut cum s-a aşezat pe genunchi. Asta era pe la ora unu noaptea.

Când mama s-a sculat dimineaţa, a văzut în camera lui tot lumină. Şi când a intrat să stingă lumina, l-a aflat pe fratele Marini tot în genunchi, rugându-se. Patul era tot aşa cum îl lăsase mama, iar mâncarea de pe masă era neatinsă. El se ruga cu ochii plini de lacrimi.

Apoi şi-a împachetat ce avea şi a plecat la tramvai.

Nu l-am mai văzut până în anul următor, iarna. Era o iarnă grea, cu zăpadă mare; el era cu noi, mergeam toţi trei la adunare. Mergeam greu, că zăpada ne era până la genunchi. Eu cu mama de abia puteam. El mergea înaintea noastră să ne facă urme, zicându-ne: Călcaţi pe urmele mele, dar pe astea din zăpadă; cu celelalte, călcaţi pe urmele Domnului Iisus...

A stat şi atunci în casa noastră două zile. Dar tot timpul cât a fost la noi, nu l-am văzut decât în meditaţie asupra Cuvântului lui Dumnezeu şi în rugăciune.

447

Era tăcut şi gânditor. Nu voia să ia cu el nici un fel de bagaj, decât Biblii şi cărţi, pentru fraţi şi pentru oricine. Mâncare nu lua niciodată cu el. Mânca unde ajungea, dacă i se dădea. Dacă nu, răbda. El n-a cerut niciodată şi s-a mulţumit întotdeauna cu ceea ce era.

A suferit atunci multe ocări şi vorbe grele din partea fostului frate Simion Achim de la Arad, care trecuse la penticostali şi care mai îndemna şi pe alte su­flete la ruperea legăturii frăţeşti... Îmi aduc aminte cum fratele Marini l-a mus­trat blând pentru această faptă urâtă înaintea Domnului. Dar Simion i-a vorbit cu strigăte şi batjocuri, numindu-l fanatic şi formalist. Atunci, după alte multe încercări fără folos, fratele Marini şi noi toţi ne-am despărţit de cei ce făceau dezbinarea şi am plecat. Era noaptea târziu...

A venit iarăşi cu mama şi cu mine la noi... Dar nici de data asta n-a dormit deloc, ci a stat în rugăciune şi a plâns până dimineaţa, când a plecat...”

Iată ce spune şi fratele David Bălăuţă:

„...Era un om cu totul deosebit în rugăciune: se scula noaptea de lângă fraţi şi se ruga pe unde putea. La Corna, lângă Arad, unde am mers împreună cu alţi fraţi, luni dimineaţa, când sătenii mergeau la coasă, l-au auzit şi văzut pe fratele Marini în genunchi în grădina casei unui frate, rugându-se cu plânset mare. Se rugase acolo toată noaptea aceea...

Se spune despre el că intra în curţile fraţilor printre câini şi nu-l muşcau, nici nu lătrau la el...

La Cricău, în via surorii Susana, în timp ce noi, ceilalţi toţi, ne-am odihnit şi am dormit, el a stat mai bine de două ore în rugăciune...

La Asău, cât a stat la noi, fratele Ardeleanu spune cum l-a aflat de mai multe ori, departe, pe dealul satului, îngenuncheat pe o pătură, cu Biblia în faţa lui, plângând şi rugându-se...

Aşa ştia fratele Marini să se pregătească pentru adunări şi aşa îşi pregătea el vorbirile sale. De aceea erau ele pline de atâta putere...”

Şi câţi alţi fraţi şi surori, pe unde a mai petrecut el, n-ar mai avea astfel de lucruri de spus despre el!

Despre câţi vorbitori se mai pot spune astăzi astfel de lucruri? De aceea şi vorbirile lor sunt aşa cum sunt.

Cu puţin timp înainte de Sărbătorile Crăciunului 1941 m-am întors acasă de pe front, bolnav. În ajunul Crăciunului am fost internat în spitalul din Beiuş cu o temperatură mare şi o stare generală foarte rea. Medicul a constatat că aveam scarlatină şi am fost internat la izolarea spitalului, unde am fost lăsat să zac singur într-o cameră rece.

În seara de ajunul Crăciunului au mai adus lângă mine, în patul alăturat de al meu, un bătrân cu care veniseră fiii lui, doi tineri abia căsătoriţi.

Bătrânul era pe moarte, dar în seara aceea, spre Noaptea Crăciunului, ni­meni nu s-a mai ocupat de el.

448

Copiii lui s-au dus nu ştiu unde, lăsându-l singur lângă mine, care aveam 40 de grade temperatură. Eram şi eu la fel de singur ca şi bietul bătrân. Gemea şi voia ceva, dar nu am putut să mă ridic să-i fac nimic.

Cam pe la ora zece seara bătrânul a murit.

Toată noaptea aceea sfântă eu am stat singur, cu mortul la spatele meu, neputând nici să mă scol să anunţ dacă aş mai fi avut pe cine nici să fac alt­ceva, nimic. Izolarea în care zăceam noi era departe de clădirea spitalului şi ni­meni n-a mai venit la noi până dimineaţa.

Aşa am petrecut eu Noaptea Crăciunului 1941.

Anul 1942 a fost pentru noi un an în care au început examene şi mai grele decât până atunci. A fost anul primelor noastre închisori pentru Domnul. Întâi a început fratele Marini.

Iată cum i s-a întâmplat lui:

După şapte luni de război, unitatea cu care fusesem eu pe front, distrusă de lupte, se întoarse în ţară pentru refacere. În acest timp, eu venisem bolnav, într-un concediu de două luni, acasă. Atunci am fost internat în spital, cum am descris mai sus.

După zece zile am ieşit din spital, rămânând acasă.

Bucuros că m-am întors la revistă, fratele Marini s-a încărcat cu cărţi şi Bi­blii, să plece pe la fraţi în misiune... Îi era tare dor de fraţi...

Era, prin ianuarie 1942, o iarnă grea, cu ger mare.

Dar abia a plecat şi, la două zile, am şi primit vestea că a fost arestat şi ţi­nut închis la un post de jandarmi, chiar la Sâmbăteni, lângă Arad, unde abia co­borâse din tren.

Plecase pentru un rând de adunări cu fraţii de prin părţile Aradului şi Timi­şoarei şi voia să înceapă de acolo.

Mai târziu, sora Mărioara ne scria pe larg cum se întâmplase.

Iată cum ne scria ea:

„...Venind de la tramvaiul de 8 dimineaţa, fratele Marini, cu un colet mare de cărţi, s-a îndreptat spre noi, când şeful postului de jandarmi, Bobu, i-a ieşit în cale şi l-a întrebat unde merge. El a spus: „La familia... cutare”. L-a luat şi l-a dus la post cu coletul de cărţi cu tot.

Nu ştiu cine din sat l-a văzut şi l-a cunoscut că este „ostaş” de al nostru. A venit şi i-a spus mamei:

ostaşul acela care vine pe aici pe la voi şi vorbeşte frumos a fost dus de Bobu la post. Avea un pachet mare şi greu. De abia mergea cu el.

du-te până la post, mi-a zis mama, să vezi dacă este adevărat şi cine este.

Dar şeful acesta, Bobu, era o groază pentru toţi oamenii, era ca o fiară, aşa de rău se purta. Nu ştiam cum să mă apropii acolo şi ce să zic... Dânsul îşi avea familia în sat, iar mama mă trimisese la ei de multe ori în trecut, să le duc lapte. Aşa am îndrăznit să mă duc.

ce cauţi aici? m-a întrebat el aspru...

449

am auzit că aţi adus aici pe un om cu un colet la el. E un frate al nostru. Vreau să ştiu ce a făcut şi de ce l-aţi adus aici!

da? E fratele tău?

da, e fratele meu în Domnul!

atunci vino de vezi de el!

M-a dus într-o cameră grozavă şi rece. Când a deschis uşa, fratele Marini stătea pe un pat de fier... Camera era mare, geamurile, mici şi îngheţate, fratele Marini, vânăt de frig şi tremura...

Când m-a văzut i s-au umezit ochii de lacrimi şi mi-a zis:

iată-mă, sunt aici!

Dar şeful de post nu m-a lăsat să stau de vorbă cu el. M-a luat de mână şi m-a scos afară, zicându-mi răstit:

destul, pleacă!

Dar eu m-am dus iarăşi la el în birou şi l-am rugat să-mi dea voie să vin la fratele cu puţină mâncare caldă.

bine, vino, mi-a zis el.

Fericită, eu m-am dus repede acasă şi i-am spus mamei totul. Am pregătit în grabă amândouă mâncarea şi m-am dus. Şeful plecase undeva, era numai soldatul. Am stat cu fratele până ce a mâncat. A venit şeful şi l-am rugat din nou:

lăsaţi-mă să-i aduc lemne să-i fac foc. Este aşa de frig aici, iar el este slab şi bolnav. Şi să-i aduc pernă şi dună caldă de învelit, dacă îl veţi mai ţine aici!...

Nu mi-a dat nici un răspuns. Dar eu, seara, m-am dus iarăşi şi i-am dus de cină.

mai vii mult aici? s-a răstit la mine şeful.

da, voi veni tot timpul cât va sta aici, am zis eu.

poţi să-i aduci şi pernă şi dună! Văd că ai mare grijă de el!

Am fugit întruna până acasă, am luat duna şi perna mea şi m-am dus înapoi la fratele cu ele. Când m-a văzut fratele a lăcrimat şi a zis: O, cum lucrează Dumnezeu...

În dimineaţa următoare m-am dus iarăşi cu mâncarea caldă la fratele. Mi-am dus cu mine şi lucrul de mână, să stau cu el. Când am rămas singuri, am cântat şi ne-am rugat împreună, căci şeful, văzând că nu-i om periculos, l-a lăsat şi fără soldat lângă el. I-a spus doar să nu fugă până va primi ordin să ştie ce să facă cu el... Apoi, întorcându-se spre mine, îmi zise ameninţător:

dacă fuge, tu răspunzi de el!

bine, am zis eu fericită.

Astfel au trecut patru zile, cât eu tot am mers şi am venit de acasă la postul de jandarmi şi înapoi.

În seara a patra, şeful m-a chemat în birou şi mi-a zis:

văd că tare mult te doare de frateleăsta al tău. Iată, ţi-l las să-l duci acasă la voi, să nu tot vii aici, la el.

Eu credeam că glumeşte. Nici nu ştiam, de bucurie, ce să cred când am au­zit asta.

450

îl iau pe răspunderea mea, domnule şef!

am să-i fac o declaraţie pe care o semnează el şi o semnezi şi tu şi apoi ţi-l las. Dar tu răspunzi de el. Nu are voie să iasă nici până în stradă. Nu are voie să vină la el nimeni. Va sta la voi în cameră. Are voie doar să se plimbe puţin prin curte sau prin grădină şi doar cu familia voastră să vorbească. Încolo, să nu aud că vin la el ostaşii, că te aduc pe tine în locul lui.

Apoi l-a chemat în birou şi pe fratele Marini. Când m-a văzut acolo, a ră­mas mirat, că el nu ştia încă nimic.

d-ta, i-a spus Bobu, ai deocamdată domiciliu forţat la familia ei. Mergi cu fata asta şi stai acolo până vom vedea cum se va rezolva problema. Nu ai voie asta... nu ai voie asta... nu ai voie asta...

Semnează aici!

Fratele Marini avea faţa plină de bucurie. Semnă.

semnează şi tu, se uită la mine şeful.

Am semnat şi eu.

puteţi pleca! Dar nu cumva să aflu că faceţi altfel.

Eu am luat repede hainele de pe pat, iar fratele, coletul cu cărţi şi am plecat împreună.

Când ne-au văzut mama, tata şi frăţiorii mei, nu mai puteau nici ei de bucu­rie. Plângeam cu toţii. Şi noi, şi fratele.

Am pregătit o cameră caldă pentru fratele şi, când ne-am văzut în ea, ne-am aruncat pe genunchi şi am mulţumit Domnului cu lacrimi de bucurie.

Trei săptămâni au trecut astfel. Şi, tot timpul cât acest om minunat al lui Dumnezeu a stat la noi, nu pot spune ce lumină puternică a stăpânit peste viaţa lui.

A fost un om al rugăciunii şi al Bibliei. Mai mult a postit şi s-a rugat decât orice altceva. Când nu citea şi nu se ruga, scria tot timpul.

Mai totdeauna, când mergeam la el să-i ducem mâncarea sau să mai stăm câte puţin de vorbă, îl găseam stând pe genunchi în rugăciune.

După cele trei săptămâni a fost lăsat liber şi a plecat...”

În timpul acesta, Domnul avusese grijă ca revista noastră să poată apărea la timp.

Spre mângâierea fratelui nostru încercat, am scris atunci aproape întreg acel număr, pentru februarie 1942, numai cu îmbărbătări şi cu adevăruri despre suferinţele copiilor lui Dumnezeu. Toate titlurile poeziilor, articolelor sau ştiri­lor erau pline de înţelesul acestor suferinţe, spre a da în felul acesta nu numai de ştire despre starea unui frate al nostru, dar şi despre stările care încep să vină, şi pe care noi trebuie să le întâmpinăm pregătiţi.

Iată doar una dintre aceste scrieri pe care n-o puteam publica decât sub forma asta:

451

„Însemnări dintr-o carte bună

Vremurile celor dintâi creştini

Mai zilele trecute, ne-a căzut în mâini o carte frumoasă, «Quo vadis»... o istorisire scrisă de un mare scriitor polonez credincios, H. Sienkiewicz, despre vremurile celor dintâi creştini.

Dăm mai jos, în câteva rânduri, o parte din cuvintele pe care autorul le pune în gura Sf. Apostol Petru, care dădea aceste încurajări unora dintre creş­tinii ce mergeau la temniţă şi la moarte pentru Numele şi credinţa Domnului Iisus Hristos:

«...Pentru ce vă tânguiţi? Dumnezeu Însuşi S-a lăsat târât spre chinuri şi spre moarte şi voi vreţi ca El să ne apere de ea?

Puţin-credincioşilor, ne-a făgăduit El oare mulţumiri şi satisfacţii în această viaţă pământească? Iată-L, Domnul nostru Iisus Se apropie de voi şi vă spune: Urmaţi-Mi Calea Mea! Iată că El vrea să vă înalţe la slava şi fericirea Lui veş­nică şi voi vă legaţi de acest pământ chinuitor cu amândouă mâinile, strigând: Ajută-ne, Stăpâne!...

Eu nu sunt decât un fir de praf în faţa lui Dumnezeu, dar în faţa voastră sunt apostolul şi trimisul Lui. Şi vă spun, în Numele lui Iisus Hristos, că ceea ce se iveşte în faţa ochilor voştri nu e moartea, ci este viaţa, nu este durerea, ci este bucuria cea nemărginită şi eternă. Nu este robia, ci este slobozenia cea mai deplină.

Vouă, tuturor care veţi vedea moartea celor ce vă sunt dragi, vouă, tuturor celor împovăraţi, chinuiţi şi îndureraţi şi vouă, celor ce vă aşteaptă moartea pentru Hristos, în Numele cel mare şi sfânt al lui Iisus, vă spun că prin aceasta veţi trece dintr-acest somn la fericirea unei treziri slăvite. Şi din această noapte vă veţi înălţa la zorile lui Hristos. În Numele Domnului: cadă de peste ochii voştri întunericul şi aprindă-vi-se inimile!...

Semănaţi cu lacrimi, ca să puteţi culege cu bucurie.

De ce să vă cutremuraţi în faţa puterii celui rău? Dincolo de robia acestui pământ, deasupra acestor cetăţi cuprinse între ziduri, stăpâneşte Dumnezeul cel Atotputernic, Care locuieşte în voi. Pietrele se vor uda de lacrimile voastre şi ţă­râna, de sângele vostru... Pline de trupurile voastre moarte vor fi povârnişurile... Şi totuşi, iată, eu vă spun: veţi fi biruitori...»

Ce minunate îndemnuri le erau acestea! Ce mângâiere şi ce întărire vor fi adus aceste cuvinte de foc celor ce le ascultau şi care mergeau să pecetluiască cu sângele şi moartea lor statornicia şi hotărârea credincioşiei faţă de Acela în care îşi aflaseră mântuirea, bucuria şi fericirea vieţii lor!

Ce slavă vor fi văzut ei în faţa ochilor lor dincolo de suferinţa clipei trecă­toare şi ce fericire strălucită le va fi luminat sufletul când ştiau că vor avea parte de ceea ce a avut pe pământul acesta şi Domnul lor şi că se vor asemăna, în fe­lul acesta, şi ei cu El!

452

Aceasta n-o pot cunoaşte decât acei care o trăiesc, acei care sunt învredni­ciţi şi ei de suferinţa pentru Hristos. Dar este înălţătoare, e slăvită, e negrăită. Face să suferi oricât pentru a o avea.

nu-i aşa, frate Marini?”

Şi tot aşa, toate cele 12 pagini ale revistei erau pline de astfel de îmbărbă­tări şi adevăruri despre suferinţa şi răbdarea pentru Domnul. Ele, desigur, ne erau date în vederea necazurilor care abia începuseră. De lungul lor şir vom în­cepe să avem parte din ce în ce mai mulţi şi din ce în ce mai mult. Vremea acestora poate va fi să ţină până în clipa când se va auzi marea strigare: „Iată Mirele, ieşiţi întru întâmpinarea Lui! Binecuvântat este Cel ce vine...”

Nu peste multe zile veni şi rândul meu. Iată cum s-a petrecut prima mea arestare:

Încă din anul 1941 cunoscusem la adunarea evreilor-creştini în Bucureşti pe fratele Richard, pastorul lor.

Când ne-am întâlnit, mi-am adus aminte că el ne trimisese la foaia «Misionarul Vieţii Creştine», încă de pe când eram la Cluj, un articol despre încreştinarea evreilor. Ne-a plăcut atunci cum scria el şi i l-am publicat în foaie.

Acum scrisese o cărticică, tot despre acest lucru, intitulată: «Păcatele evre­ilor». Mi-a dat-o s-o citesc. Era o puternică chemare la Domnul Iisus, scrisă anume pentru evrei, cărora le vestea puternic mântuirea numai prin Jertfa şi Numele Domnului Iisus Hristos, adevăratul lor Mesia, Cel făgăduit de profeţi şi aşteptat de veacuri de tot neamul evreiesc.

Toată cărticica era o zguduitoare chemare pentru primirea şi urmarea Sin­gurului Salvator al poporului evreu, Iisus Hristos, Care a ispăşit şi păcatul lor.

El voia să tipărească această chemare într-o broşurică şi să o răspândească printre toţi evreii.

Cum însă evreii în vremea aceea erau foarte prigoniţi (era pe timpul cum­plitei puteri fasciste), şi ei n-aveau drept să tipărească nimic, m-au rugat pe mi­ne să le tipărim la revista noastră această carte.

Am primit cu multă bucurie să le facem acest lucru.

Astfel am tipărit la Beiuş prima lucrare a fraţilor evrei-creştini, «Păcatele evreilor», sub numele meu.

Abia se eliberase fratele Marini şi sosise acasă, când mă pomenesc eu luat de şeful de jandarmi şi dus la Beiuş, la Poliţia de la Siguranţă.

Niciodată nu ne iubiseră aceşti oameni. De multe ori fusesem şi eu ame­ninţat de şeful postului. Dar acum se purtă plin de trufie şi de ameninţare.

Când am ajuns, unul îmi zise:

la domnul comisar Borza!

Acesta era şeful Siguranţei. Omul cel mai temut şi mai fioros...

aha, tu eştiăla?

Şi mă întâmpină de la început cu o privire ameninţătoare. Eşti jidan sau ce eşti?

453

dvs. ştiţi ce sunt! De ce mă întrebaţi aşa?

Aruncându-mi pe masă, în faţa mea, un pachet de cărţi vreo 10-15 exem­plare din «Păcatele evreilor» mă privi în ochi:

cine a tipărit astea?

eu!

de ce?

pentru ca să-L cunoască şi ei pe Hristos, ca Mesia şi Mântuitorul lor. El a murit şi pentru păcatele evreilor.

ce te interesează pe d-ta de ei?

sunt creştin şi Hristos a fost din neamul lor!

pe ce jidani cunoşti?

nu cunosc decât pe unii care sunt creştini, ca noi.

cum, jidani creştini? Unde există aşa ceva?

la Bucureşti sunt o biserică întreagă!...

şi ce legătură ai cu ei?

am fost de câteva ori la biserica lor. Se roagă şi cântă lui Hristos, ca noi. I-am simţit ca pe nişte fraţi creştini.

cine a scris cartea asta?

eu!

şi cum a ajuns ea la Cernăuţi?

le-am dat o parte celor din Bucureşti, iar ei, probabil că vor fi trimis cui­va de acolo câteva exemplare.

las că ai să vezi d-ta! Dacă te doare aşa de mult de păcatele evreilor, ai să le plăteşti. Dacă ţii atât de mult la ei... să nu-ţi pară rău!

Ia stai colo şi scrie o declaraţie!

Am stat şi am scris. Mi-a dictat să scriu o declaraţie, conţinând cele discu­tate cu el. Am semnat-o şi, luând-o răstit, m-a ameninţat cu cele mai înfuriate cuvinte, din care am înţeles bătaie, judecată, închisoare...

L-am privit liniştit, fără să-i răspund nimic.

acum pleacă deocamdată! Ai să mai fii chemat!...

Am ieşit de la Poliţie fericit că avusesem şi eu parte, pentru o clipă, de ha­rul să sufăr ceva pentru «Păcatele evreilor»... Întorsesem astfel ceva tuturor acelor minunaţi evrei, începând cu primul evreu, Iisus, Mântuitorul meu Scump, Care suferise pentru păcatele mele şi pentru ale neamului meu...

N-am mai apucat să mai fiu chemat. Peste câteva zile am plecat iarăşi pe front. Şi, nemaigăsindu-mă, au renunţat.

Cu toate că erau vremuri grele, iar prigoanele şi ameninţările erau tot mai mari, Dumnezeu ocrotea totul.

Revista apărea regulat, adunările se ţineau lanţ, înflăcărarea nu scăzuse şi numărul celor ce se întorceau la Dumnezeu creştea.

454

Cheltuielile cu revista erau destul de mari şi restanţieri, destul de mulţi. Eram nevoiţi să reînnoim în fiecare număr rugămintea să ni se achite costul cărţilor şi al revistei duse spre desfacere.

Pe lângă cărţile noastre, desfăceam multe Biblii pe care le comandam, plă­tite înainte, la Societatea Biblică din Bucureşti.

Lucrul cel mai mult îl făceau fraţii din Mizieş şi Beiuş, care munceau cu dragă inimă la încărcarea şi descărcarea revistelor şi a cărţilor. La împăturarea, împachetarea şi adresarea lor.

Transportul de la tipografie acasă şi de acasă la poştă se făcea cu carul tras de cei doi boi frumoşi. Tatăl meu suia pe fratele Marini în carul încărcat cu vârf, iar el o lua înaintea boilor, pe jos, având grijă să nu se întâmple nimic rău. Parcă ducea carul cu chivotul sfânt...

Ce privelişte frumoasă era carul cu boi mergând încărcat cu aurul ceresc al Cuvântului lui Dumnezeu... Cred că acest car strălucea ca soarele...

Ce fericit era tata când mergea înaintea boilor ducând reviste şi Biblii sau când oprea carul încărcat cu colete în faţa poştei!...

Era vreme bună sau grea, el era gata totdeauna când era nevoie sau grabă. Oricât de mult lucru ar fi avut la câmp, la semănat sau seceriş, tata lăsa totul pentru Cuvântul Domnului şi pentru fraţi. Dumnezeu să-i dăruiască acum, acolo în veşnicie, fericita Lui răsplată cerească, fiindcă de multe ori a avut şi el de su­ferit pentru Domnul şi pentru fraţi.

Mai târziu, când încercările erau şi mai mari, a cunoscut şi el multe lovituri şi batjocuri din pricina Numelui şi Lucrării lui Hristos. Dar niciodată nu s-a plâns, nici nu s-a lăudat din pricina aceasta.

L-a iubit şi el pe Domnul Iisus, în tăcere şi în răbdare, cu multă smerenie şi cu multe lacrimi, până în clipa morţii sale.

Slăvit să fie Domnul!

455

Meditaţii:

SĂ AVEŢI CREDINŢĂ

Să aveţi credinţă şi s-aveţi răbdare, suflete iubite care suferiţi, astăzi plângeţi singuri lacrime amare, mâine împreună veţi cânta slăviţi.

Să aveţi nădejde, să aveţi credinţă, să aveţi iubire, să aveţi răbdare, nu uitaţi preadulcea Lui făgăduinţă: chinul de-azi e-arvuna slavei viitoare!

Paşii noştri calcă drumuri tot mai grele, mai pustii şi aspre locuri întâlnim, dar nădejdea sfântă ne-ntăreşte-n ele, să avem putere să le biruim.

O, răbdaţi durerea cu nădejde dulce, neuitând Cuvântul Domnului Iisus, căci, precum în lume am purtat o cruce, vom purta-mpreună o cunună Sus!

Suflete zdrobite, inimi sfâşiate, ridicaţi spre ceruri gândul obosit, nu uitaţi că mâine toate-or fi uitate, mâine toate-acestea vor avea sfârşit!

Nu uitaţi că mâine-n cântec veţi culege ceea ce în lacrimi azi aţi semănat şi abia atuncea veţi putea-nţelege cât de mare-i harul care vi s-a dat.

Suferiţi necazul, biruiţi ispita, mai aprinsă rugă înălţaţi în Sus şi, cântând prin chinuri, să priviţi slăvita răsplătire care ne-o va da Iisus.

Trebuie să ne purtăm faţă de sectari cu dragoste, să încercăm a-i în­drepta prin puterea dragostei lui Hristos; aceasta este prima cale.

A doua este să ne ferim de discuţiile nefolositoare cu sectarii îndărătnici. De omul eretic spune Sf. Apostol Pavel după una şi o a doua sfătuire, să te fereşti (Tit 3, 9-10).

Părintele Iosif Trifa

456

TOTDEAUNA

Totdeauna pe-a Domnului cale

au fost lupte şi-au fost spini destui, căci acei ce-au urmat voii Sale trebuit-a să-I semene Lui!

N-a iubit lumea, nu, niciodată pe-acei câţi I-au urmat Lui cu zel, ci cu-o ură mereu ne-mpăcată i-a primit pe pământ ca pe El.

Dar, cu ochii-aţintiţi la Răsplată, prin răbdarea Golgotei privind, n-au cârtit cei aleşi niciodată, ci-au trăit şi-au murit biruind.

Nu-i la fel pentru toţi încercarea, nici nu-i vremea la toţi într-un fel, însă toţi, în vreun fel, au chemarea la un preţ de dureri pentru El.

Cei ce fug sau, fricoşi, la-ncercare L-au lăsat sau vândut pe Iisus, ruşinaţi se vor pierde-n uitare, alungaţi de blestemul de Sus.

Tu fii tare, că-n ziua-ncercării e alegerea ta pentru har, strălucit eşti în haina ocării când te urci răbdător pe calvar.

Tu cătuşele-atunci le sărută, rugător pentru cei ce le-au pus, că-n cereasca răbdare tăcută, semăna-vei atunci cu Iisus.

Iar prin moarte-nmiit vei culege răsplătirea cerescului zel, căci mereu astfel Domnul Şi-alege pe-acei ce-mpărăţi-vor cu El.

16. DIN CETATE ÎN CETATE

„Numai Duhul Sfânt mă înşti­inţează din cetate în cetate că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri... Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba pe care o am de la Domnul Iisus...” (Fapte 20, 23-24)

Şirul necazurilor se ţineau lanţ tot mai strâns. Legile erau tot mai neîndu­plecate, iar prigonitorul era tot mai pornit.

Din toate părţile ţării veneau ştiri despre adunări oprite, confiscări, amenzi, fraţi bătuţi şi închişi, judecaţi.

Pârâţi de cârciumari, alungaţi de preoţi, opriţi de jandarmi, ameninţaţi de Curţile Marţiale, mulţi fraţi şi surori făcură cunoştinţă cu tot felul de suferinţe şi necazuri şi erau pedepsiţi tot mai necruţător din pricina adunărilor şi a vestirii Evangheliei.

Toată vara anului 1942 a fost plină de veşti despre necazuri şi prigoniri. Din cetate în cetate, fraţii erau urmăriţi şi prigoniţi.

În Dărmăneşti, Bacău, fratele Bălăuţă cu alţi 19 fraţi au fost luaţi de la bise­rică şi duşi la postul de jandarmi, unde au fost ţinuţi închişi până noaptea. Au fost bătuţi, apoi trimişi în judecata Curţii Marţiale Galaţi, care i-a condamnat la amenzi de câte două-trei mii de lei fiecare.

La Săsciori şi Laz, fratele Ilie Marini, sora Lucreţia de la Laz şi încă alţi fraţi şi surori fură daţi în judecata Curţii Marţiale din Sibiu. Alte amenzi şi închisori...

Tot aşa şi la Curţile Marţiale din Cluj, din Timişoara, din Craiova, din Bucureşti...

Sora Frăsinica Anăstăsoaie cu fiul ei, Dumitru, fratele Simion Ardeleanu, Simion Pavăl şi alţii din Goioasa, Bacău, fură condamnaţi de către Tribunalul Ploieşti la câte doi ani închisoare şi câte zece mii lei amendă numai pentru că s-au adunat, au cântat şi s-au rugat Domnului. Mulţi alţii, la fel.

Unele pedepse se mai anulau, altele se mai reduceau, dar mulţi fraţi şi surori au făcut luni de zile închisoare. Au plătit mii de lei amenzi. Şi au îndurat multe lovituri

458

şi suferinţe pentru Numele Domnului, pe la posturile de jandarmi sau pe la Poliţie.

Dar anul următor avea să ne aducă necazuri şi mai mari.

Încă dinainte de Anul Nou 1943, fratele Marini plecase iarăşi în misiune. Misiunea lui s-a încheiat cu alte câteva luni de închisoare, făcute împreună cu alţi fraţi, la Galaţi.

Iată cum scria fratele Bălăuţă mai târziu despre tot ce se întâmplase atunci:

„...În seara de ajunul Bobotezei 1943, ne-a cercetat fratele Ioan Marini, ve­nind din Basarabia.

Adunarea s-a ţinut la sora Maranda Despa din Lăloaia, unde fratele Marini a vorbit 3 ore fără întrerupere, de la ora 11, până la ora 2, noaptea. Vorbirea lui a fost documentată şi înălţătoare, începând de la Maleahi cap. 3, 16-18: «Atunci cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea unii cu alţii...»

A doua zi, 6 ianuarie 1943, adunarea s-a ţinut la fratele Ion V. Unguraşu din Lunca de Jos. Aici fratele a vorbit puţin, luându-şi rămas bun de la fraţii ce se adunaseră în număr destul de mare, şi a plecat spre Bucureşti.

După şase zile, în urma reclamaţiei preotului, am fost chemaţi la post şi cercetaţi. Eram: David Bălăuţă, V. Unguraşu, I. Stoica, Ghiţă Coman, Vasile Iftimoiu şi surorile Antonica Candit şi Elena Chivoiu. Surorile, numai pentru că veniseră la noi, la postul de jandarmi, unde eram arestaţi.

Ni s-au adresat acte de dare în judecata Curţii Marţiale. Unii fraţi şi surori au fost lăsaţi acasă, dar fratele David Bălăuţă a fost înaintat sub escortă la Bacău, iar de acolo, la Galaţi. În ziua procesului, 17 martie, am fost aduşi cu toţii în faţa Cur­ţii Marţiale. Cei trei «vinovaţi» principali, David Bălăuţă, Ioan Marini şi V. Unguraşu la care fusese adunarea au fost condamnaţi la câte trei luni închisoare şi câte şase mii de lei amendă. Ceilalţi cinci, numai la câte trei mii de lei amendă.

Închisoarea a fost executată în întregime, amenda a trebuit plătită la fel...”

În aprilie 1943, i-am cercetat şi eu acolo, la Penitenciarul din Galaţi, îm­preună cu sora Paraschiva de la Vinerea... Le-am dus alimente şi îmbărbătări.

În timpul cât au stat acolo, fraţii au câştigat pentru Domnul pe mulţi dintre cei care erau cu ei.

Fiind scoşi la lucrări de scris în cancelaria Penitenciarului, au câştigat bu­năvoinţa directorului şi aprobarea lui să trimitem acolo cărţi religioase pentru lectura deţinuţilor. Mai târziu, am trimis Penitenciarului din Galaţi, în mod gratuit, o mulţime de cărţi şi Biblii, pentru deţinuţi.

Domnul a fost cu fraţii noştri şi i-a izbăvit cu bine...

În luna mai 1943, fratele Marini era încă în închisoare când, printr-un ordin al cenzurii, ne-a fost oprită şi revista «Familia Creştină».

Războiul era în toi, necazurile tot mai mari, dar Lucrarea Domnului tot nu înceta. Rămăsesem iarăşi numai cu adunările, şi acestea pândite, urmărite, pe­depsite de către jandarmi şi de către Siguranţa lui Antonescu, omul dictaturii şi

459

al ameninţărilor. Mulţi fraţi şi chiar surori de ale noastre continuau să fie chi­nuite pe la posturile de jandarmi sau băgaţi prin închisori numai din pricina Numelui Sfânt al Domnului Iisus şi din pricina Cuvântului Său.

Tot anul a continuat astfel.

La Mizieş, am avut atunci o adunare la care veniseră fraţi şi surori din multe părţi, până şi de la Arad. Jandarmii i-au luat pe fraţi şi i-au dus pe vreo douăzeci la post, depărtare de câţiva km. Am alergat şi m-am pus garant pentru ei şi aşa le-a dat drumul.

La Văsieşti, jandarmii, la fel, au dus până la Moineşti pe douăzeci şi şase de fraţi şi surori. Au fost cercetaţi la poliţie şi bătuţi fiecare, pe rând, atât fraţii, cât şi surorile. Pe sora Sanda Barbu au bătut-o chiar dacă avea certificat medical. Cu acte de dare în judecată, toţi fraţii au fost trimişi la închisoarea din Bacău, unde, după câteva zile, au fost judecaţi de Curtea Marţială şi condamnaţi la câte trei mii de lei amendă. A trebuit să plătească amenda pe loc, altfel n-au fost lăsaţi să plece.

Cu mici deosebiri de număr şi de pedepse, au avut de urmat acelaşi drum al suferinţelor sute şi sute de fraţi şi de surori. Din cetate în cetate ne aşteptau nu­mai lanţuri şi necazuri, întocmai cum scriau cărţile sfinte.

Trăiam minunatele bucurii în necazuri, cum spune Sf. Apostol. Dar în sufle­tele credincioşilor se trezise duhul martiriului din vremea prigonirilor şi nimănui nu-i mai păsa nici de suferinţă, nici de viaţă, nici de moarte pentru Domnul.

Era o bucurie cerească să-i vezi pe toţi că nu se mai temeau de nimic. Fe­mei şi tineri, chiar şi copii, mergeau cu bucurie între baionetele jandarmilor, pentru Hristos.

O, fericite vremuri ale dragostei fierbinţi, ce minunată mărturie aţi depus voi pentru Numele cel sfânt şi scump al lui Iisus, dulcele nostru Domn şi Mântuitor!...

Unde este acum fericirea voastră, vremuri ale suferinţelor binecuvântate, când nimeni nu se plângea, nimeni nu se lepăda, nimeni nu se făcea vânzător de fraţi, dând vina pe alţii ca să scape el... Când fiecare privea la suferinţa pentru Domnul ca la un mare har, de care nu oricine era învrednicit... Când sărutam lanţurile şi ne rugam pentru cei ce ne prigoneau şi se purtau rău cu noi...

Există un nivel de criză în creşterea noastră duhovnicească!

Sub acest nivel, tot ce este suferinţă apare drept ceva înspăimântător şi de ocolit. Sub acest nivel „credinciosul” caută mântuirea doar ca pe o distracţie re­ligioasă şi priveşte umblarea cu Hristos doar ca pe o ocupaţie comodă şi căldicică. Sufletul, sub acest nivel, e ca o sămânţă căzută în loc stâncos... E totul în regulă, până când vine prima dogoare... Dacă nu-i dogoare niciodată, atunci to­tul e bine. Ea creşte până la acel nivel, dar nu mai mult. Rămâne mereu acolo trei degete de la pământ.

Dar adevărata credinţă se vede numai după „dogoare”. Numai peste nivelul de criză. Numai după ce a făcut saltul calitativ, la starea de după primul examen trecut cu bine. De aici apoi, şi până unde se poate fiecare ridica pe scara spre cer, se înşiruie valoarea credincioşilor adevăraţi.

460

Şi cum sunt credincioşii, aşa sunt şi adunările pe scara acestor valori.

Şi cum sunt adunările, aşa sunt şi perioadele Bisericii sau ale Lucrării Domnului.

Unele sunt sub nivelul de criză: călduţe, molatice, somnolente, goale şi ne­vrednice.

Altele sunt peste acest nivel: fierbinţi, curajoase, veghetoare, rodnice şi strălucitoare.

Ce dezgustătoare sunt unele şi ce fericite sunt celelalte!

Noi ne găseam pe mijlocul cursului unui şuvoi puternic al revărsării Du­hului Sfânt. Tot ce aveam de făcut era să ne ţinem cu toată grija pe acest mijloc îngust, dar binecuvântat al acestui puternic şuvoi. Să nu ne lăsăm atraşi nici spre o margine şi nici spre cealaltă. De-o parte aştepta mreaja leului, de cealaltă, a ursului, amândouă ucigaşe pentru noi.

Dar, până când am ajuns la conştiinţa acestui adevăr, cât de multe jertfe ni s-au cerut şi cât de multe pierderi am lăsat în urmă.

Pe măsură ce înaintam în timp şi ne izbeam de alte necazuri, ne dădeam tot mai bine seama cât de limpede le-a văzut Părintele Iosif pe toate acestea. Şi cât de multă dreptate a avut el când a luptat mai dinainte cu toată hotărârea împo­triva acestor primejdii.

Iată primejdia formalismului, a oficializării, a statutelor! Cât de adevărate s-au dovedit toate profeţiile lui cu privire la viitorul unei oşti cu „comitete”, cu „comisii”, cu „reorganizări”! La numai doi-trei ani după ce veneau acestea un­deva, nu mai era nimic acolo, deşi înainte fuseseră aşa de frumoase adunări! Ce s-a mai ales din Oastea de Oradea, unde fuseseră sute de ostaşi şi trei-patru sec­ţii de lucru?

Ce s-a mai ales apoi de Oastea din Bucureşti, cu mult-lăudaţii ei „ofiţeri” şi cărturari?

Ce s-a mai ales chiar de Oastea din Sibiu, unde era însuşi scaunul de domnie al „marelui” stăpân neînduplecat? Reorganizările au înlăturat şuvoiul, comisiile au îngheţat apa, comitetele au spart moara. Şi, în locul lor, a rămas pustiul... Nu­mai cucuvăile care îşi ţipau blestematele lor cobeli de pe acele garduri au mai ră­mas, târându-se ca nişte stafii, ca nişte năluci, ca nişte umbre condamnate de mult la o veşnică osândă, a cărei ispăşire şi-o şi începeau încă de pe pământ.

Iar Oastea cea vie, Lucrarea cea dispreţuită, batjocorită, prigonită şi alun­gată din cetate în cetate... iat-o crescând biruitoare, trăind şi luptând pe acelaşi drum greu şi sfânt, prin alte noi şi noi suflete şi adunări. Dar tot pentru acelaşi scop şi cu acelaşi elan.

E adevărat că mulţi au căzut fie în ghearele leului, fie în ale ursului. Viteji lăudaţi şi chiar grupări vestite au pierit astfel. Însă Lucrarea Domnului nu s-a oprit în loc din pricina asta. În locul celor căzuţi sau plecaţi au venit alţii şi Oastea înaintează vie şi biruitoare spre Ţelul ei Slăvit, cu ochii ţintă la Căpete­nia şi Desăvârşirea ei, la Iisus Biruitorul.

461

Conducătorii binecuvântaţi, sfârşindu-şi lupta şi împlinindu-şi isprăvnicia, au fost înălţaţi la cer într-un nor luminos pe urmele Domnului lor iubit, pe Care L-au mărturisit cu putere şi credincioşie până la capăt. Dar nici locul lor n-a rămas gol. După zilele de tânguire datorată marii lor credinţe şi jertfe, alţii le-au urmat pilda, venind să împlinească slujba lor împreunată cu jertfa. Iar Oastea Domnului cea vie şi biruitoare se înşiruie tot mai frumos, mărind numărul cuce­ririlor şi al realizărilor luminoasei Evanghelii.

Privind la toate acestea, ce puternică încredere în frumosul nostru viitor trebuie să ne umple nouă inimile! Tot ce este în mâinile lui Hristos va înverzi şi va rodi neîncetat şi tot mai frumos. Puterea Lui va trece biruitoare şi neîmpiedicată, cu Lucrarea Lui cu tot, peste toate piedicile de orice fel puse în calea ei de către oricine. Noi suntem de partea Veşnicului Biruitor!

Noi luptăm pentru o cauză sigură şi neînfrântă, a căreia este victoria finală. Suntem înrolaţi sub steagul care nu va fi coborât niciodată. Cetatea noastră are zidurile veşnice. Şi împărăţia care ne-a fost dăruită nouă este o împărăţie fără sfârşit şi fără margini.

Luptând şi lucrând credincioşi, noi putem fi siguri că toate acestea le şi avem. Că ele ne şi aşteaptă. Că noi le vom şi ajunge... mai este doar puţin, încă foarte puţin... Cei din primele noastre rânduri şi sunt acolo... În curând vom fi şi noi... Fraţii mei, sus inima!

După ce ne-a fost oprit totul la Beiuş, am plecat la Arad. Am găsit aici un alt om înţelegător, pe dl Gh. Munteanu, care avea tipografia „Concordia”. Mai tipărisem câte ceva la el şi în anii trecuţi.

I-am dat în lucru calendarul şi încă alte câteva cărţi.

Atunci fratele Marini s-a stabilit la Ghioroc, închiriind o casă a unor fraţi... Dar casa era goală, fără lemne, fără mâncare, fără nimic.

A venit iarăşi rândul bunelor surori de la Sâmbăteni, Cicir, Cuvin. Ele au îngrijit de curăţenie, de hrană, de lemne, mai ales pentru fratele Marini, căci el era mai mult acolo.

Calendarul pe anul 1944 l-am tipărit la Arad cu bani luaţi împrumut de la un om al lui Dumnezeu, care nu s-a temut să ne dea în mână o sută de mii de lei în acea vreme de criză, ca să plătim dinainte hârtia şi tiparul calendarului.

Munceam în iarna aceea din zori şi până în noapte la tipografie. N-aveam timp nici să mergem la masă. Dumnezeu să binecuvânteze acele suflete de su­rori care n-au obosit în facerea binelui şi nu ne-au lăsat nici într-o zi fără hrană. Au venit zilnic din satul lor, până la noi, cu coşul încărcat cu hrană caldă şi bu­nă ca inima lor. Iar după aceea rămâneau să ne ajute la împachetat, la lipit adre­se, la căratul la poştă...

Atunci bunele noastre surori nu se mulţumeau numai cu prezenţa la aduna­re sau la biserică. Dragostea şi hărnicia lor şi le împărţeau deopotrivă între casa lor şi Casa Domnului. Între lucrul lor şi Lucrarea lui Dumnezeu. Peste tot, în

462

toate adunările frăţeşti, surorile noastre erau ca nişte albine ale Domnului. Ele se îngrijeau ca biserica sau casa de adunare să fie totdeauna nu numai curăţite, văruite, încălzite. Ci şi împodobite cât mai frumos. Din venitul casei lor, puneau totdeauna deoparte ceea ce era „al Domnului”. Astfel toate, mână de la mână, cumpărau tot ce era nevoie spre împodobirea bisericii, ajutorarea săracilor sau sprijinirea Lucrării Domnului.

În satele din jurul Aradului, adunările frăţeşti se ţineau iarna în şcoală, iar va­ra în curtea bisericii sau în biserică. Veneau la adunare mulţimi de oameni şi se făcea o lucrare atât de frumoasă în viaţa tuturor prin Cuvântul lui Dumnezeu. Erau sate în care nu mai găseai, în timpul adunărilor Oastei, pe nimeni stând pe stradă. Uneori nu erau nici jocuri în sat. Tineretul tot mergea la adunarea Oastei.

În Sărbătorile Crăciunului, fraţii şi surorile, cu toţii, mergeau cu colindele prin sat. Tot ce primeau de la colindat bani, colaci, slănină şi ce mai aduceau fi­ecare de acasă adunau la un loc, iar a doua sau a treia zi de Crăciun mergeau cu program religios la spitale, la închisori, la aziluri sau orfelinate şi împărţeau, în Numele Domnului, tuturor celor lipsiţi. Împreună cu darurile de mâncare duceau şi împărţeau cărţi, Biblii, iconiţe, pentru mângâierea celor suferinzi.

Tot timpul iernii surorile aveau grijă de casele sărace cu mulţi copii sau de bătrânii care n-aveau pe nimeni. Se înţelegeau între ele şi fiecare, la rândul ei, avea grijă, într-o zi, de mâncare caldă şi de curăţenie pentru aceştia.

În iarna aceea, surorile din Ghioroc au cumpărat împreună o văcuţă unei familii sărace cu opt copii, au îngrijit de aşternut de pat şi de îmbrăcăminte pentru o fată oar­bă, au împletit ciorapi, sfetere şi şaluri de lână pentru copiii săraci din orfelinat... Unei tinere surori oarbe de 18 ani, care a murit la institutul de orbi, i-au cumpărat pentru înmormântare un costum de mireasă şi aşa au pus-o în sicriu. A fost ceva atât de du­ios şi mişcător! Părea un înger în sicriul ei alb, în haina de mireasă, albă.

De aceea şi Dumnezeu binecuvânta atât de mult casele acestor surori şi su­fletele lor. De unde se lua atât de mult, nu se cunoştea nici o lipsă. Binecuvânta­rea lui Dumnezeu le dăruia şi mai mult.

În adunările lor, totdeauna pline, nu era niciodată decât bucurie şi dragoste. Abia aşteptau să se întâlnească şi nu se mai puteau despărţi. Îi apuca adeseori ora unu sau două noaptea, uitând că mai sunt pe pământ.

Vara mergeau la sapă sau la secerat din zori şi până noaptea, dar când era sâmbătă seara sau când era hotărâtă o zi de jertfă cu noapte de rugăciune, erau nelipsiţi cu toţii.

În ziua de jertfă îşi săpau sau secerau cu toţii holdele lor ca şi în celelalte zile, nu le era nici foame, nici sete. Iar seara, venind acasă, repede se spălau, îşi luau Biblia şi cartea de cântări şi plecau la adunare... Uneori, când adunarea era hotărâtă în alt sat, mergeau pe jos 10-15 km şi petreceau toată noaptea scurtă de vară în rugăciune. Se rugau pe rând, în genunchi: un frate şi două surori, apoi cântau o cântare. Din nou se ruga un frate şi două surori, apoi urma iar o cântare.

463

Până se rugau toţi. După aceea luau un ceai cu o bucăţică de pâine. Şi, dacă nu era încă ziuă, se aşezau pentru puţină odihnă, care pe unde putea: pe scaune, la masă, cu capul pe mâini, câţi nu încăpeau pe paturi. Dimineaţa, iarăşi înapoi şi iarăşi la muncă. Şi, în Hristos, puteau totul. El îi întărea.

Înainte de Sărbătorile Paştilor sau ale Crăciunului, toţi fraţii şi toate surorile alegeau o zi când mergeau, pentru mărturisire şi cuminecare, împreună la biserică. În ziua aceea, după-masa, era o adunare deosebită şi bucuriile erau negrăite şi strălucite. Dragostea lor era mereu puternică şi fierbinte, mereu în starea cea din­tâi şi nimeni nu simţea nici o oboseală, ci numai o bucurie neîntreruptă.

Toate mamele mergeau de mână cu copiii la adunare sau la biserică. Atunci când aceştia se făceau mai mărişori, spuneau poezii şi cântau în cor.

Cuvântul Domnului era atât de puternic, încât fetele îşi aruncau cerceii şi lănţişoarele şi se predau Domnului cu rugăciuni pline de lacrimi şi de pocăinţă...

Reveniseră vremile primilor creştini... Poporul nostru îşi trăia adevărata lui încreştinare.

Ce păcat de moarte au făcut toţi acei care au contribuit în vreun fel la cur­marea acestui avânt ceresc, la înăbuşirea acestui foc sfânt, la întreruperea aces­tei lucrări înnoitoare!

Dacă până în anul 1943 tot mai putusem lucra câte ceva, în anul 1944 n-am mai putut tipări decât târziu, un calendar, sub numele unui prieten binevoitor. Eram atât de urmăriţi că, oriunde ne-am fi dus cerând autorizaţie de tipărire, cenzura ne respingea tot. Eram în plin război, frontul mergea tot mai prost, fia­rele care ne urmăreau erau tot mai înfuriate.

Lucrarea Domnului intrase deplin în catacombe şi toţi cei ce se alipeau de Domnul se pregăteau de suferinţă. Adunările frăţeşti se ţineau numai în ascuns şi totdeauna în alt loc. Puţini preoţi mai aveau îndrăzneala să-i adăpostească pe fraţi în biserici, fiindcă totdeauna aceasta putea fi considerată nesupunere şi ei, pedepsiţi. Mulţi preoţi însă, ei înşişi credincioşi şi hotărâţi pentru Domnul, n-au ţinut seama de aceste riscuri şi au ocrotit pe fraţi, sprijinind astfel lucrul Dom­nului, care înainta în ascuns.

În localităţile cu adunări mai mari, fraţii se împărţeau şi se întâlneau în di­ferite părţi, în număr mai mic şi de fiecare dată în alt loc. Astfel, când erau căutaţi într-un loc, ei erau într-altul. Şi chiar dacă îi găseau pe unii, scăpau ceilalţi, fiindcă totdeauna ajungea la ei cineva la timp spre a-i înştiinţa de primejdie.

Noi nu mai puteam umbla pe faţă în vestirea Cuvântului, ci numai pe as­cuns. Nu mai puteam vesti dinainte adunările, ci, când soseam undeva, fraţii se porneau în toate părţile pentru a se chema unii pe alţii la adunare în locul stabi­lit atunci şi, pe când prindeau de veste prigonitorii, noi eram plecaţi...

De multe ori am trecut ca prin minune printre cei ce ne urmăreau. Alte dăţi fuseseră luaţi alţii, cu totul străini şi de noi şi de Oaste, dar bănuiţi că suntem noi.

464

Unii dintre cei luaţi drept careva dintre noi, neavând actele la ei şi nefiind crezuţi pe cuvânt că nu sunt ei cei căutaţi şi că ei nici nu ne cunosc, erau bătuţi şi chinuiţi, fiind cu totul nevinovaţi...

Când, mai târziu, se dovedea că într-adevăr nu sunt ei cei căutaţi, li se ce­reau scuze şi erau lăsaţi în pace...

Nu o dată s-a întâmplat că unii, dintre rudeniile noastre, care purtau acelaşi nume cu noi sau chiar şi dintre străinii ale căror nume se potriveau cu ale noas­tre, erau şi ei în primejdie.

Astfel s-a întâmplat cu un consătean al meu care, găsindu-se la un târg înde­părtat spre a cumpăra ceva şi spunându-şi numele pentru actul de cumpărare a fost auzit de un agent... Îndată a fost luat deoparte şi întrebat dacă el este Traian Dorz.

Până să se lămurească lucrurile, el a luat câteva palme. Când a venit omul aca­să şi mi-a spus ce a păţit din pricina mea, am avut încă o dată prilejul să-i spun despre mântuirea sufletului său (de care nici nu-i păsa lui atunci... era un beţiv). Şi am adăugat: poate Dumnezeu Se va îndura în Ziua Judecăţii şi de sufletul tău, căci, chiar dacă ai suferit fără voie şi din greşeală, tot pentru El ai suferit şi tu...

În vremea aceasta fratele Marini a fost găsit iarăşi vinovat în adunări in­terzise de răspândirea de cărţi şi Biblii, dat în judecată şi condamnat.

A făcut alte luni de închisoare, la Sibiu, împreună cu alţi fraţi, unde iarăşi, după foarte multe piedici, l-am putut cerceta din nou.

În vremea aceea, în timpul închisorii din Sibiu, fratele Marini a propovă­duit şi acolo cu putere Evanghelia tuturor celor ce erau închişi împreună cu el.

Printre cei care au fost atunci pătrunşi de Cuvântul Domnului erau şi doi care sufereau pentru politica legionară: doctorul Banu şi profesorul Creangă. Aceştia, amândoi, s-au predat Domnului acolo, în închisoare, lepădându-se total de trecu­tul lor fără Hristos şi începând o viaţă nouă, ca nişte fii ai lui Dumnezeu.

Despre aceştia doi, încă dinainte de a ieşi ei din închisoare, am aflat multe lucruri minunate, ca despre nişte adevăraţi născuţi din nou în Hristos.

A doua oară când am reuşit să-l vizităm în închisoarea lui din Sibiu pe fra­tele Marini, i-am văzut şi pe ei.

Biruinţele lui şi ale altor fraţi, care în vremea suferinţelor lor pentru Hristos aduseseră astfel de roade minunate, ne umpleau sufletele de bucurie şi ne făceau să-L slăvim pe Domnul din pricina lor.

A venit apoi frontul tot mai aproape şi încercările au devenit tot mai mari. Întunericul se lăsa tot mai greu până când fu cu neputinţă să nu se prăbuşească.

Nimic nu durează veşnic şi cu atât mai puţin teroarea. Ceea ce se întinde prea tare este cu neputinţă să nu se rupă.

S-a rupt şi puterea aceasta...

Venise 23 August 1944...

Slăvit să fie Domnul!

465

Meditaţii:

NU PRIVIŢI LA SUFERINŢA...

Nu priviţi la suferinţa pentru Domnul cu-ntristare; ea nu-i blestem, nici ruşine, ci e cinstea cea mai mare.

Suferinţa pentru Domnul este harul strălucit;

fericit acela care e de ea învrednicit.

Suferinţa pentru Domnul nu e noapte, ci-i lumină, nu e zbucium şi-apăsare, ci e linişte divină.

Suferinţa pentru Domnul nu-i cădere, ci-i nălţare, nu e pierdere-n viaţă, ci-i câştigul cel mai mare.

Suferinţa pentru Domnul nu e chin, ci-i mângâiere, nu e plâns, ci-i cântec dulce, nu-i slăbie, ci-i putere.

Binecuvântaţi pe Domnul când veţi fi în încercare, căci prin ea vă faceţi vrednici de răsplata viitoare.

Nu cârtiţi, nici nu vă plângeţi, ci-o răbdaţi cu bucurie, căci ea trece dar cununa va rămâne pe vecie.

466

O, DRAGI FRAŢI ŞI SURORI

O, dragi fraţi şi surori ce-L iubiţi pe Hristos într-un duh şi-ntr-un gând credincios, alergând, ostenind şi veghind nu uitaţi: pentru El nu-n zadar alergaţi.

Osteniţi ne-ncetat pentru Domnul acum pe-orice timp, orice loc şi-orice drum, cât veţi fi ori trimişi, ori chemaţi de-al Său har pentru El n-alergaţi în zadar.

Semănaţi ne-ncetat strălucitu-I Cuvânt şi pe nor şi pe ger şi pe vânt, răbdători, ne-nfricaţi şi smeriţi nu uitaţi: pentru El nu-n zadar semănaţi.

Privegheaţi ne-ncetat rugători şi-nfrânaţi, crucea Lui după El vi-o purtaţi, căci umblând şi lucrând chiar plângând cu amar pentru El nu vegheaţi în zadar.

Aşteptaţi ne-ncetat iubitori pe Hristos cu un rod mai curat şi frumos, căci Iisus, tot ce-a spus, va-mplini, nu uitaţi: pentru El nu-n zadar aşteptaţi.

O, dragi fraţi şi surori, doar puţin mai avem s-alergăm, să luptăm, să veghem... nici un drum, nici un greu, nici un plâns, nici un dar pentru El nu va fi în zadar!

Nu da urechea ta limbii celui ce defaimă, nici limba ta urechii clevetitorului, ca să nu cazi din dragostea dumnezeiască.

Sf. Maxim Mărturisitorul

E mare păcat şi să glumească cel sfânt pe seama cuiva fie frate, fie străin.

Sf. Clement Alexandrinul

17. ZIUA A DOUA

„...Astfel a fost o seară şi a­poi a fost o dimineaţă; aceasta a fost ziua a doua.” (Fac. 1, 8)

În minunatele orânduiri ale lui Dumnezeu, ciclurile se repetă fericit şi mântuitor, înlocuindu-se şi întregindu-se, pentru a desăvârşi frumosul plan dumnezeiesc. Munca zilei are nevoie de odihna nopţii, lupta verii de repausul iernii, frumuseţea luminii de umbra întunericului.

Aceste adevăruri sunt văzute de oricine şi, ori de câte ori ne gândim la ele, nu putem să nu strigăm: Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! Tu nu ţii nici libertatea prea multă, ca să nu uităm de Tine, nici apăsarea prea îndelungată, ca să nu deznădăjduim.

După o vreme de largă pescuire, vine sigur vremea strâmtei alegeri, precum spune Evanghelia (Matei 13, 47-50).

Dar, după ce s-a făcut această alegere, tot aşa de sigur este că Dumnezeu aduce iarăşi vremea pescuirii largi. Altfel, circuitul s-ar întrerupe şi lucrul Domnului ar rămâne fără continuatori. Iar aceasta nu se va întâmpla niciodată la Dumnezeu, până când va fi intrat numărul deplin.

Atunci da, dar atunci planul se va fi încheiat şi uşa se va fi închis pe tot­deauna. Atunci aurul va fi strâns, tot, dincoace, iar gunoiul măturat, tot, dincolo, ca la orice încheiere. Grâul adunat, tot, în grânar. Neghina aruncată toată în foc, ca la orice seceriş.

În sfârşit, S-a îndurat Dumnezeu şi a venit şi marea zi a eliberării patriei noastre. Vântul judecăţii dumnezeieşti mătură de pe uliţele noastre uniformele trufaşe şi chinuitoare ale asupritorului. Cornului din dreapta i se ciuntea mereu din putere şi cel care străpunsese multe inimi era acum şi el străpuns, aşa cum spune Cuvântul: Vai ţie, celui care robeşti pe alţii, căci în curând vei fi dus în robie şi tu.

Ceea ce dorisem şi pentru care ne rugasem atât de mult a sosit, fiindcă toate îşi au vremea lor şi fiecărui lucru îi vine odată vremea lui.

Acum vremea apăsării războiului trecea. Venea vremea unei alte perioade, „de pace”, când viaţa zdruncinată va trebui să se liniştească iarăşi.

468

O, cât de departe este încă omul de idealul lui de OM! De cultura adevăra­tă, care este armonie, dragoste, comuniune!...

Şi ce mult omul este încă fiară!

Frumuseţea de om o are omul încă numai la suprafaţă. Îndată ce vine peste el un vânt rău, îi scoate omului deasupra adâncul său şi abia atunci se vede ră­utatea veche din el.

O, într-adevăr, numai Hristos poate să-l transforme pe om, fiindcă El îi schimbă inima, adică îi înnoieşte adâncul fiinţei.

Fiţi binecuvântate, voi, unelte ale lui Dumnezeu, care sunteţi folosite pen­tru această transformare slăvită!

Îndată ce s-a făcut bine „ziuă”, îndată ce s-au risipit „întunericul” şi groaza de fiare, am început să ne vedem iarăşi şi să ne întâlnim unii cu alţii.

Cel dintâi lucru ne-a fost atunci o puternică izbucnire de mulţumiri şi slavă către Dumnezeu, Care a alungat negura nopţii şi a adus iarăşi lumina dimineţii.

Ce fericiţi mergeam din nou unii la alţii, când nu mai vedeam pe uliţele noastre semnele vrăjmaşului, nici în calea noastră călăii înarmaţi cu ochii lor sângeroşi şi cruzi, nici la fiecare colţ pândarii lor iscoditori şi primejdioşi!

O, cum îi măturase Dumnezeu, de nu mai era nici unul! Dispăruseră ca nişte năluci ale groazei din timpul unei nopţi rele. Acum cântau iarăşi rândunelele pe streşinile noastre, întocmai după cum spune cântarea:

S-au dus cei răi de parcă nici n-ar fi fost cândva;

pe rănile ţărânii cresc vii şi crizanteme,

pe groapa morţii creşte viaţa şi, cu ea,

cresc munţi ce nu se pleacă şi duh ce nu se teme.

Întinde-ţi, Pace sfântă, mai largul tău hotar învăluind pământul cu-a dragostei văpaie, să piară noaptea-n soare, s-apună plânsu-n har şi om cu om să uite c-a fost cândva bătaie.

Şi vino, Libertate, să-ncingi tot mai senin cu flori şi cu iubire umblările temute.

Din umbrele ce pleacă şi razele ce vin Amurgul şi-Aurora pe veci să se sărute.

Pe văile nălţate şi munţii aplecaţi să-ntindă Adevărul şi Dragostea, şosele.

Cuvântul şi Cântarea să facă lumea fraţi,

Lumina să-nveşmânte pământu-ntreg în ele...

469

Sau cum spune cântarea:

Ce vuiete-au fost, Doamne, cândva pe-acest liman pe-unde-acuma cântă senină bucuria...

Ce mugete de valuri, ce-nspumegat duşman, cu câtă înrăire le-ameninţa trufia!...

... Şi-acum, cum totul-totul e liniştit şi blând; prin apele nălţimii, cum cântă rândunele; ce ne rugam odată, cum s-a-mplinit pe rând şi rana amintirii... cum raze vin s-o spele!

O, seara, pe tăcere, cum cad cereşti cântări mai moi ca untdelemnul alinului pe-o rană, cum tremură de dulce Lumina pe cărări, cum picură pe inimi o tainică Osană...

Dar numai Tu poţi şterge cumplitele-amintiri,

Iertare fericită, tăcută şi deplină,

când răni nemaiînchise zvâcnesc în izbucniri

pe care nici un zâmbet din lume nu le-alină...

Dar nici vara asta nu-i veşnică ne-am zis noi. Poate să vină iarăşi, mai curând de cum ne gândim, o altă iarnă. Fiindcă aşa ceva se mai întâmplase. În viaţa omenirii apăsate de tirani, vremurile de libertate adevărată au fost scur­te, au ţinut puţin. Au ţinut numai de la prăbuşirea unui tiran, până la ridicarea celuilalt.

Când tiranul dinainte a strâns prea tare şaua, chinga i s-a rupt şi el s-a pră­buşit. Dar calul scăpat n-a „păscut” prea multă iarbă liniştit, până când, din nou, un alt tiran i-a pus altă şa.

să ne grăbim! ne-am zis deci noi. Acum iarăşi putem lucra o vreme! Nu ştim cât va ţine aceasta, dar ce facem e făcut. Să lucrăm cât mai mult acum, când putem. Căci dacă va veni vremea ca iarăşi să nu mai putem, să nu ne pară rău...

L-am căutat pe fratele Titus. Am strâns tot ce am avut, ne-am împrumutat pe unde am putut şi, în starea de lucruri de atunci, am îndrăznit, peste capul tu­turor mai-marilor care abia bâjbâiau către putere.

Astfel, la 1 mai 1945 (de primul „1 Mai” liber), la bucuria întregii ţări eli­berate, am apărut şi noi cu „Isus Biruitorul” iarăşi în Sibiul cu vrăjmaşii „îngenuncheaţi”.

Foaia apărea în seria a III-a, nr. 1-2, ca număr special de Paşti (1-6 mai

1945).

470

Redacţia era în str. Turnului, la nr. 50, unde Titus avea o mică prăvălie în care vindea cărţile Părintelui Iosif, câte îi mai rămăseseră şi câte mai voia să tipărească între timp. În fruntea foii scria: fondator Păr. Iosif Trifa. Redactor, Ioan Marini.

Erau Paştile. Sărbătoarea Învierii lui Iisus, Mântuitorul nostru Puternic... Era ziua unei alte izbânzi a lui Iisus Biruitorul, tocmai acolo unde urmăritorii şi prigonitorii Lui crezuseră că L-au ucis pe totdeauna.

Tipografia Domnului fusese luată din mâinile fraţilor. Ruginea undeva, în­chisă în pivniţele Mitropoliei, plângând şi ea înăbuşită ca durerea din inimile noastre. Dar glasul Domnului ne-a grăit zicând: Nu plângeţi, cu voia Mea sunt toate! Eu am toată puterea în cer şi pe pământ. Nu vă temeţi, ce fac Eu, voi nu înţelegeţi acum!... Veţi vedea că Eu am multe căi, nu numai una, care o credeţi voi. Eu n-am numai o cale sau numai o unealtă! Mergeţi pe uliţa care este îna­intea voastră şi veţi găsi... Când porniţi în numele Meu şi luptaţi pentru cauza Mea, îndrăzniţi totdeauna. Veţi vedea că totdeauna veţi reuşi.

Şi am reuşit!

În locul unde fusese tipografia noastră, după răpirea ei, se instalase dl. Veştemean, care îşi avea şi el o tipografie a lui. Acest român întreprinzător era un om vrednic şi avea multă admiraţie şi respect pentru Părintele Iosif încă de la începutul lucrului său din Sibiu. Cu el ne-am împrumutat adeseori în timpul vieţii Părintelui Iosif, cu literă şi diferite unelte tipografice. El avea o tipografie mai mică, însă mai avea şi alte ocupaţii: o turnătorie de ştampile, o compactorie... Locul unde fusese mai înainte era mai strâmt. Acum se mu­tase cu toate aici, în casa care acum era a unuia numit dr. Samson, pe str. Avram Iancu, nr. 16, unde timp de 15 ani lucrase atât de harnică Tipografia Domnului.

Am convenit cu dl. Veştemean şi, a treia oară, foaia cu nume minunat apărea iarăşi, având pe prima pagină, în răstimp de 10 ani, a treia oară, acelaşi titlu şi aceeaşi imagine triumfătoare a lui Iisus înviind:

„El veşnic e Biruitor!

...Sus, pe dealul Golgotei anunţa iarăşi glasul Părintelui Iosif de dincolo de mormânt, dar tot ca şi de celelalte dăţi iisus Mântuitorul a câştigat o biru­inţă definitivă asupra diavolului, asupra lumii, asupra păcatului. Crucea Golgotei dăduse lumii pe Marele Biruitor... pe cel mai mare Biruitor din câţi a cunoscut vreodată acest pământ trecător...

Şi totuşi lumea a crezut că Îl poate birui pe acest Biruitor. Lumea a crezut că Îl poate ţine închis într-un mormânt păzit de suliţe şi de străji.

Dar El a biruit. A prăvălit piatra, a deschis mormântul şi biruinţa Lui a strălucit în toată puterea ei.

El a biruit definitiv şi a asigurat biruinţă tuturor celor care păşesc pe urmele Lui, trăiesc în Numele Lui şi luptă în Numele Lui...

471

Lumea poate câştiga multe biruinţe... lumea poate răstigni Adevărul Evan­gheliei, îl poate îngropa, îl poate străjui, dar acest Adevăr învie cu putere şi va învia totdeauna, pentru că biruinţa lui i-a fost asigurată de Cel care a biruit lu­mea, de Cel care a spus: «Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!» (Ioan 16, 33).

Iisus Biruitorul ne asigură biruinţa Lui. Ne asigură o biruinţă pe care ni­meni n-o poate lua de la noi.

Lumea poate opri vremelnic biruinţa pe care ne-a lăsat-o Domnul, o poate închide vremelnic... o poate străjui vremelnic, dar până la urmă ea totdeauna va răzbate la lumină, pentru că El veşnic e Biruitor.

Iisus e Domnul Biruinţei, iar El veşnic asigură biruinţă tuturor copiilor Lui.

Toţi cei ce se strâng în Numele Lui vor birui, toţi cei ce trăiesc în Nu­mele Lui, toţi cei ce luptă în Numele Lui. Prin oricâte furtuni şi lupte vor trece copiii Lui, ei să fie siguri că vor birui, pentru că în fruntea lor stă Iisus Biruitorul.

...Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea, ne îndeamnă El. Căci Domnul are lipsă de luptători. Domnul are lipsă de biruitori, de oameni care să calce pe ur­mele Lui. El ne cheamă la luptă, El ne asigură biruinţa.

Cei ce luptăm în Numele Lui nu suntem singuri. În fruntea noastră stă Iisus Biruitorul. Pentru noi luptă Iisus Biruitorul.

Şi, dacă El este cu noi, de cine ne vom teme? Şi, dacă El luptă pentru noi, cine ne va birui?

Dacă dragostea Lui este cu noi, de cine ne vom înfricoşa?

Dacă Biruinţa Lui este cu noi, birui-vom şi noi!

Deci, fraţii mei, cu ochii ţintă la Iisus Biruitorul. Cu El am biruit până acum, cu El vom birui şi mai departe. Şi cu El vom dobândi pe urmă preadulcea lui făgăduinţă: «Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu» (Apoc. 2, 7).”

Acest gând îl continua apoi, mai jos, în marea bucurie a noii biruinţe, şi poezia:

„Din mii de inimi fericite

Din mii de inimi fericite Un cântec nou a izbucnit,

Din nou Iisus Biruitorul Ne-a înviat şi-a biruit.

Slăvit să fii, o Domnul nostru, Din toată inima-Ţi cântăm ce fericiţi suntem că iarăşi Cuvântul Tău îl ascultăm!

472

Ne-a fost împrăştiat furtuna

atâţi din noi s-au rătăcit Şi şi-au pierdut credincioşia Pe drumul greu şi chinuit...

Ce fericiţi eram odată

Şi câte biruinţe-aveam

Când Tu mergeai în fruntea noastră,

Iar noi, c-un suflet, Te urmam!

Prin câte biruinţi şi haruri Atâta vreme ne-ai condus Când nu voiam să ştim de nimeni Decât de Tine, Scump Iisus!

Azi iar eşti Tu în fruntea noastră Biruitor şi strălucit Să chemi din nou la lupta sfântă Norodul trist şi ostenit.

Un clocot izbucneşte-n inimi:

venim, Iisuse, Te-ascultăm!

De Tine-am însetat, pe Tine Vrem pururea să Te urmăm!

Adună-ne pe toţi în juru-Ţi,

Ne umple iar de foc şi har,

S-ajungem marea biruinţă:

Sfârşitu-ntregului calvar.”

În acest gând continuau toate cele zece pagini ale foii, în care ne regăseam fraţii cunoscuţi cu care cutreierasem din cetate în cetate cei opt ani de când fu­sese oprit Iisus Biruitorul...

Toate cele şapte gazete slujitoare ale lui Iisus Biruitorul, sub numele cărora lucrasem până atunci: «Ecoul», «Alarma», «Ostaşul Domnului», «Ogorul Domnului», «Viaţa Creştină», «Misionarul Vieţii Creştine» şi «Familia Creşti­nă» se închinau acum în faţa reapariţiei Numelui Său Iubit, «Iisus Biruitorul”. Pe El Îl slujiseră şi pe El Îl vestiseră.

Pentru El luptaseră şi pentru El căzuseră jertfă, la rândul său, fiecare, cu faţa la vrăjmaş şi cu inima la Iisus Biruitorul.

Pagina a doua, întreagă, purta titlul „Cruce şi înviere” şi era scrisă de fra­tele Marini. Sub acest titlu a publicat el, ceva mai târziu, minunata sa carte ce

473

cuprindea aceste cutremurătoare adevăruri atât de strâns legate între ele şi atât de legate de istoria noastră.

Pe o altă pagină întreagă erau înşirate acum cărţile Oastei, împărţite pe bi­blioteci şi numere:

biblioteca „Păr. Iosif Trifa” cuprindea cărţile mari - 187 de numere. biblioteca „Slăvit să fie Domnul” cuprindea cărţile mici - 30 de numere. biblioteca de poezii „Doina Golgotei” cuprindea 26 de numere. biblioteca „Spice duhovniceşti” - 17 numere.

Cărţile de la „Familia Creştină” - 15 titluri.

În afară de acestea erau cărţile de teatru religios, calendarele şi alte cărţi.

Toate acestea erau un rod luminos al iniţiativei binecuvântate, începute de acel minunat om al lui Dumnezeu, a cărui jertfă continua să reverse, peste tot mai multe întinderi, binefacerile lui Hristos.

Fratele Titus s-a reîntors şi el în mijlocul nostru, după o lungă perioadă de umblări printre străini şi prin întuneric; îşi revenise mult. Abia acum îşi dădea el seama deplin despre urzelile viclene în care fusese prins de către uneltirile mi­tropolitului şi ale oamenilor lui care, prin Viorel, căzut primul, îl făcuseră să se nenorocească şi el.

Viorel, amestecat adânc, cu totul, în tărâţele politice, fugise undeva în străinătate şi, nepăsător de trecutul său frăţesc şi de legămintele lui sfinte, îşi vedea de cu totul alte interese.

Deşi spusese plin de ambiţie cândva că vrea să se realizeze singur, fără numele Părintelui Iosif, aceasta s-a dovedit doar o vorbă îngâmfată. Ajuns în străinătate, a început îndată să-i caute pe cei care-l cunoscuseră pe Părintele Iosif şi fuseseră apropiaţi de Oastea Domnului, ca să dobândească ajutorul lor.

Toţi aceştia s-au bucurat nespus de mult îndată ce au auzit că el este nepo­tul Părintelui Trifa şi că este teolog. Cu ajutorul acestui nume a pătruns el cât mai departe şi s-a bucurat de multă trecere peste tot. Foile Oastei Domnului şi cărţile Părintelui Trifa, în cei douăzeci de ani câţi trecuseră până când ajunsese Viorel acolo, se răspândiseră între toţi românii din Statele Unite şi Canada şi creaseră numelui Trifa o aureolă sfântă şi o mare preţuire.

Dar curând s-a dovedit că nepotul Părintelui Trifa nu mai avea nimic din duhul celui care îl înfiase, îl crescuse, îl îndrumase şi îi făcuse un nume între oameni.

Ajuns acolo, în străinătate, în loc să se trezească din rătăcirea căii pe care apucase şi în loc să se întoarcă cu pocăinţă adâncă şi cu părere de rău la calea cea frumoasă a lui Iisus Hristos, pe care o părăsise de mult, el s-a dus şi mai de­parte pe această cale străină.

Astfel, cei care îl credeau urmaşul celui al cărui nume îl purta i-au promis tot sprijinul de care avea el nevoie. Fiind absolvent al Facultăţii de Teologie încă

474

din ţară, s-a folosit de aceasta spre a intra în preoţie, apoi pentru a se sui pe scara ierarhică spre locul cel mai din frunte.

Dar, în slujba aceasta sfântă în care ar fi trebuit să devină cu adevărat un născut din nou, să se pocăiască din tot sufletul său de rătăcirea şi neascultarea sa din trecut şi să se realizeze un om nou în Hristos, el nu numai că n-a făcut aşa, ci a continuat drumul său firesc, lumesc, căzând tot mai jos.

Ba, mai târziu, când va ajunge pe locul cel mai din frunte al Bisericii ro­mâneşti de acolo, în loc să-şi dea seama de marea răspundere pe care o avea, de cutremurătoarea datorie a legământului său făcut lui Hristos şi cauzei Sale, a uitat de toate acestea, împăcându-se cu toate păcatele veacului şi ale socie­tăţii în care trăia. Căci a iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dum­nezeu...

Cu totul întâmplător (după 20 de ani) mi-a căzut în mână un număr din re­vista «Solia» pe care el, ca episcop al românilor de acolo, o scotea pentru co­munitatea românească din America. Am rămas de-a dreptul dezgustat de tot ce scria. Viorel nu se sfia să se laude cu banchetele, petrecerile şi dansurile organi­zate în sala Catedralei Ortodoxe din oraşul reşedinţei episcopale cu ocazia Săr­bătorilor de Crăciun, Anul Nou şi Bobotează ale anului aceluia.

Dar iată, pe scurt, cam despre ce scria gazeta «Solia» nr. 4, din 18 februarie 1968:

În articolul „În memoria preotului Iosif Trifa, la împlinirea a 30 de ani de la moartea sa” arăta cât se putea de pe scurt viaţa şi activitatea unchiului său. Din cuprinsul acestui articol se vedea bine că Viorel uitase multe din as­pectele cele mai însemnate şi mai frumoase despre care ar fi trebuit să scrie. Dovadă că el, sufleteşte, se rupsese de tot de ceea ce, în prima lui tinereţe, îl în­flăcărase şi pe el pentru Hristos. Ce puţin ţinuse la aceste lucruri dacă le-a putut uita aşa de curând...

Dar nu aceasta ne-a fost totuşi cea mai mare durere când ne-a căzut sub ochi acel articol, scris la împlinirea unui număr de ani, la o dată care doar ea mai rămăsese adevărată în amintirea nepotului...

Ci durerea cea mai cumplită ne-a lovit inima când am întors pe partea cea­laltă această foaie în care se scria despre viaţa de luptă şi jertfă a Părintelui Iosif dusă contra păcatului.

Căci pe partea cealaltă se scria despre felul cum şi-au petrecut „credin­cioşii” episcopului de acolo, după ani şi ani de „duhovnicească păstorire”, săr­bătorile Naşterii Domnului...

Desprindem, cu strângere de inimă, câteva relatări despre felul acestor petre­ceri, patronate de episcop şi lăudate (fără nici o ruşine) în foaia scrisă de el:

„...De Crăciun, începând de la orele 8 p.m. a avut loc tradiţionalul Dans, organizat de AROY şi Corul Catedralei... Părerea generală este că a fost unul din cele mai reuşite dansuri organizate în ultimii cinci ani. Au participat un număr

475

de peste 200 de tineri sub treizeci de ani, care au petrecut admirabil, împre­ună cu prietenii şi părinţii lor până târziu în noapte...

În ajunul Anului Nou a avut loc în Sala Catedralei Balul de Anul Nou. În­cepând de la orele 8 p.m., oaspeţii au început să sosească şi, în scurt timp, sala s-a umplut... Amăsurat programului, de la orele 10 s-a servit o masă foarte co­pioasă, compusă din diferite sortimente de mâncări şi băuturi. După-masă s-a continuat cu dansul...

...Revelionul a fost organizat de Consiliul Catedralei...

...S-a realizat un venit însemnat pe seama Catedralei...”

Şi toate acestea erau scrise pe aceeaşi hârtie care, pe partea cealaltă, amintea moartea şi jertfa sfântului care îşi dăduse viaţa în lupta cu păcatul, în lupta de a scoate pe diavolul din Casa Domnului... Pe acel diavol, pe care nepotul, ce văzuse cu ochii lui cândva şi luase cu inima lui parte cândva la această luptă, îl slujea acum, făcându-se el însuşi un slujitor şi patron al pă­catului.

Ruşine veşnică oricui se leapădă de Hristos şi se uneşte cu diavolul. Nici o dezvinovăţire de pe lume nu-l va putea scuti pe cel care, după ce cunoscuse odată harul lui Dumnezeu... Îl dispreţuieşte acum atât de îndrăzneţ.

Dar şi cuvântările pe care le ţine el acum cu prilejul marilor sărbători sau la ocaziile deosebite, în loc să fie mărturisiri puternice ale Evangheliei şi ale Jert­fei Mântuitorului nostru Iisus Hristos despre Care El ştia atât de mult şi atât de bine sunt numai nişte uscate predici formale, amestecate cu greoaie lucruri lumeşti sau cu ambiţioase bravade politice, care nu impresionează pe nimeni, dar fac un mare rău tuturor...

În felul acesta dureros şi amar s-a încheiat (se poate spune „s-a încheiat” în afară de vreo minune) o viaţă în care cândva s-au pus aşa de mari şi frumoase speranţe pentru Dumnezeu... Dar care a dezamăgit pe toţi cei ce l-au iubit nes­pus de mult.

În inima mea, cel puţin, s-a petrecut, cu fratele Viorel, una dintre cele mai dureroase prăbuşiri din viaţă. Fiindcă l-am iubit ca pe sufletul din mine şi am ţinut la el mai mult ca la oricare alt frate. În primul an, noi ne numeam unul pe celălalt cu cuvântul „frăchiuţu”, rostit într-un fel sincer şi cald.

Mai târziu însă, de către dânsul, acest cuvânt începu să fie rostit într-un alt fel. Începuse să semene a zeflemea. Atunci eu nu i l-am mai spus. Mă durea.

Aceasta este tot ce am avut de spus despre Viorel în această istorisire. Şi, dacă nu se va mai întâmpla vreo minune, cred că nu voi mai pomeni niciodată acest nume.

O, cum aş dori de mult să se întâmple minunea asta!

Deocamdată ne bucurarăm măcar de salvarea lui Titus. Am mulţumit mult lui Dumnezeu pentru salvarea lui şi îl înconjurarăm din nou cu toată dragostea

476

noastră. Vom încerca să refacem tot ce se va mai putea, readucând între noi frumoasa colaborare de dinainte de vremea rătăcirii lui.

Dragostea şi recunoştinţa noastră faţă de tatăl lui şi părintele nostru ne făcură să iertăm şi să acoperim toate cele din trecut şi să nădăjduim toate cele din viitor.

Astfel fratele Titus ne deveni un colaborator necesar, fiindcă era un om foarte capabil, cu multă voinţă de lucru şi cu un mare talent de a-şi organiza munca sa.

Curând lăsarăm în grija sa toată partea materială a lucrului nostru. Iar noi ne văzurăm aproape numai de nevoile duhovniceşti ale Lucrării Domnului.

Slăvit să fie Domnul!

477

Meditaţii:

CÂT PUTEŢI, BUCURAŢI-VĂ IARĂ!

Cât puteţi, bucuraţi-vă iară de al păcii şi-al strângerii dar şi-adunaţi-vă-n inimi comoară de credinţă, tărie şi har.

Însă mâine, când iar vreo-ncercare va veni să aleagă-ntre voi, fiţi statornici, fiţi tari, cu răbdare, ca nici unul să nu dea-napoi!

Dacă unii-nfricaţi de ispită vor privi şi vor sta tremurând, le-amintiţi de cununa slăvită şi de-acei ce-o câştigă răbdând.

Nu v-abateţi din calea pe care v-aţi legat şi-aţi pornit la-nceput, cu credinţă mereu, cu răbdare, vă urmaţi drumul drag, cunoscut.

Dacă unul mai slab s-ar abate, vă rugaţi şi-l chemaţi înapoi, ca uniţi să răzbiţi şi, prin toate, să nu piară nici unul din voi.

Când în faţă vor sta Ghetsimanii şi Golgota va cere vieţi, suferind, fiţi mai tari ca duşmanii nu-i ca jertfa triumf mai măreţ!

Căci la capăt lumina-nvierii şi cununa vieţii de-apoi şi răsplata şi slava-nfierii

vă aşteaptă s-ajungeţi şi voi.

478

O, CÂND HRISTOS VĂ CHEAMĂ...

O, când Hristos vă cheamă, când El vă luminează, porniţi să duceţi pacea în locul urii crunte şi fiţi mereu ‘nainte, cununa vă urmează!

Chemarea voastră-i munca şi locul vostru-n frunte!

Din rândurile voastre fu primul tânăr care deschise nesfârşita martirilor oştire, unind prin Taina jertfei în veci biruitoare sublima Tinereţe cu-a lui Hristos iubire.

Când liber e Cuvântul, răscumpăraţi clipita, neobosiţi purtându-l prin arşiţi şi prin grindini, spre-a strânge prin iubire ce ura risipit-a chemarea e vestirea, iar locu-i pretutindeni.

Din rândurile voastre a fost neobositul apostol ce-a dus lumii mai harnic Vestea Bună.

Să vină şi Apusul, să vină Răsăritul şi-mbrăţişaţi sub Cruce să meargă împreună!

Când norii încercării s-or grămădi în faţă ca-n vremuri fraţii noştri: uniţi-vă vegherea, căci pentru biruinţă, în clipa cea măreaţă, chemarea-i rugăciunea, iar locu-ngenuncherea!

Când spre seninul veşnic Hristos vrea să vă-ndrume, urmaţi-L toţi cei tineri cu-o dragoste fierbinte, căci lumea pentru Domnul şi Domnul pentru lume, aceasta e chemarea, iar voi să fiţi ‘nainte!

După seninul veşnic al ultimei furtune, voi veţi vedea a vieţii slăvită răsplătire, căci Însuşi Împăratul Măririi-o să-ncunune suprema biruinţă atinsă prin jertfire!

18. UN VÂNT RĂU

„Dar nu după multă vreme, s-a dezlănţuit asupra insulei un vânt rău şi furtunos, numit Eurachilon...” (Fapte 27, 14)

Vin uneori în viaţa Lucrării lui Hristos, desigur, cu îngăduinţa Lui dumneze­iască, mari ispite ale duhurilor, pentru încercarea rezistenţei noastre duhovniceşti.

Atunci corabia frăţietăţii trece prin mari valuri şi prin grele primejdii. Atunci, dacă Dumnezeu Însuşi nu veghează să se afle pe corabie un om al Său, ca Sfântul Apostol Pavel în acea călătorie descrisă în Faptele Apostolilor cap. 27, totul este pierdut.

Mai curând sau mai târziu, diavolul poate dezlănţui acest vânt rău (şi îl şi dezlănţuie), pentru încercarea sau nimicirea unei corăbii cu care o seamă de su­flete călătoresc spre Limanul Mântuirii, după planul lui Dumnezeu, Mântuitorul tuturor oamenilor (I Tim. 4, 10).

Desigur, voia lui Dumnezeu este mântuirea oricărui suflet care crede (Rom. 1, 16). Şi voia Lui este să ajungă cu bine la mântuire oricine apucă pe calea ei.

Dar tot El ne-a înştiinţat pe toţi că această cale va fi strâmtă (Mat. 7, 14). Că în lume vom avea multe necazuri (Ioan 16, 33). Şi că până vom ajunge să intrăm în împărăţia cerească va trebui să întâmpinăm multe încercări (Fapte 14, 22).

Înştiinţările despre aceste multe necazuri pe care trebuie să le întâlnim în cale nu ne-au fost date nouă pentru a ne speria de ele. Ci tocmai pentru a ne în­curaja cu făgăduinţa scumpă că, la capătul lor, după ele, ne aşteaptă sigur mă­reaţa intrare în slava şi fericirea veşnică.

Sfârşitul nostru nu este în necazurile de pe drum, ci în împărăţia lui Dum­nezeu de la capătul acestora.

O, dacă am avea noi, ca Domnul nostru Iisus, ochii aţintiţi spre răsplătire, privirea aţintită la finalul călătoriei, la capătul luptei, la sfârşitul necazurilor!

(Evrei 12, 2).

O, dacă atunci, când am trecut prin necazurile din urma noastră, noi am fi crezut mai puternic în bucuria pe care o avem acum!

Cu cât mai liniştiţi am fi trecut prin ele! Cu cât mai răbdători le-am fi su­portat! Cu cât mai curajoşi le-am fi învins! O, dacă am fi ştiut atunci cum ştim

480

acum! O, dacă am şti acum, cum vom şti atunci când şi aceste necazuri, în care ne zbatem astăzi, vor fi trecute!...

Multe corăbii au plecat din porturile timpului şi anilor spre veşnicie, spre mântuire, spre împărăţia cerească...

Şi fiecare a avut odată să întâmpine şi să lupte cu acest vânt rău şi furtunos, care a căutat să le abată din drum şi să le sfarme de vreo stâncă, să le facă să naufragieze în vreo insulă izolată...

Istoria multor mişcări duhovniceşti este o tragedie dureroasă. La stârnirea acestui vânt, cârmacii care le îndrumau şi-au pierdut orientarea sănătoasă, iar corăbiile lor au eşuat undeva, departe de drumul pe care fuseseră rânduite să meargă, încărcând pe cât mai mulţi, spre a-i duce la Ţărmul mântuirii. Şi, în loc să ducă drept pe toţi cei doriţi de Dumnezeu, aceste corăbii merg pe rute izolate. Şi numai Domnul ştie ce va fi cu cei câţiva „supravieţuitori” care sunt agăţaţi de ele.

Binecuvântat să fie veşnic Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Care a pus pe corabia Oastei, un cârmaci treaz şi credincios, priceput şi conştiincios, statornic şi devotat, iubitor şi gata de orice jertfă.

Datorită acestei griji cereşti care ne-a înştiinţat şi călăuzit prin el, corabia Oastei a rămas credincioasă drumului pe care i l-a însemnat ei, de la început, Hristos. Oricâte valuri, dintr-o parte sau alta, s-au abătut peste ea ca s-o abată din drumul ei, ea nu s-a abătut.

Satan a căutat de atâtea ori s-o abată, îmbiindu-i alte căi, „mai liniştite”, alte ape, mai călduţe, oferindu-i porturi mai ferite de furtuni, în locul celor pri­mejdioase prin care trebuia să treacă pentru a încărca sufletele care erau rându­ite să meargă în ea spre Cer...

Dar până astăzi Dumnezeu n-a lăsat-o. Duhul Sfânt, Marele ei Călăuz a avut grijă s-o poarte mereu pe drumul Lui cel strâmt, în curentul Său cel viu şi curgător, spre a-şi împlini scopul pentru care a fost creată şi îndrumată...

O, fraţii mei şi surorile mele din această dulce, izbită corabie, pe care am fost îmbarcaţi noi de către dulcele nostru Mântuitor! Cum aş vrea acum să vă îmbărbătaţi inimile, să vă puteţi ridica privirile, să vă puteţi lumina priceperea, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu. Şi să puteţi cunoaşte ce mare este harul care vi s-a dat vouă când aţi fost aleşi de Dumnezeu să vă aflaţi mântuirea sufletelor voastre în această scumpă Lucrare cerească a Oastei Domnului. Şi aţi fost rânduiţi să vă duceţi această mântuire a voastră până la capăt, călătorind în această încercată, dar sigură corabie. Pe această cale grea, dar dreaptă. Prin această luptă primejdioasă, dar dulce!...

Uitaţi-vă puţin în jurul vostru şi vedeţi-i pe mulţi alţii în ce corăbii nesigure au ajuns! Pe ce căi întortocheate umblă să-şi afle mântuirea. Prin ce ape s-au afundat. Pe ce insuliţe se găsesc naufragiaţi... Şi cât de mult s-au depărtat de mulţimea su­fletelor care aşteptau un mijloc fericit să le ducă spre Limanul Ceresc!

Ce frumos au pornit, dar ce rău au ajuns!

481

Noi nu dăm aici nume, ca să exemplificăm acest adevăr, ca să nu jignim pe nimeni. Dar, dacă am vrea, am putea da multe. Şi am putea spune multe despre asta. Însă fiecare va da seamă înaintea lui Dumnezeu despre sine însuşi!

Dar corabia frăţietăţii noastre scumpe, iată, după oricâte furtuni s-au abătut asupra ei, a rămas plutind mereu pe calea rânduită de Domnul ei de la început. Călăuzitorul ei, Duhul Sfânt, ne-a învăţat să nu ne uităm la valuri, ci la Ţintă. Valurile au fost mişcătoare, dar Ţinta este statornică. Valurile pot înşela, dar Ţinta, niciodată. Valurile pot abate într-o parte sau în alta, dar Ţinta nu! Noi n­am fost totdeauna treji, dar El a fost. Noi n-am ştiut totdeauna, dar El a ştiut. Noi am putut greşi, dar El nu.

De aceea, chiar dacă privirea unora dintre noi a putut fi pe o clipă atrasă de un vânt într-o parte sau de altul în alta, ne-a putut împinge pentru un moment un val încoace sau altul încolo. Dar Duhul Sfânt, acest Cârmaci al Oastei n-a lă­sat corabia însăşi să se abată din drumul ei greu şi sfânt. Astfel, după ce a trecut vântul, după ce a trecut valul, după ce a trecut negura, ne-am regăsit iarăşi pe cursul viu şi îngust, dar drept şi dulce, al drumului nostru dintâi...

Iată cum s-a abătut vântul rău, despre care vreau să spun, în calea şi în pân­zele corabiei noastre:

După prima izbucnire a marii noastre bucurii din 1945, am constatat însă că ajunsesem într-o mare primejdie mai ales în anii din urmă, când iadul se năpustise cu toată întunecimea lui asupra poporului nostru, prin năvălirea străi­nilor şi prin grozăviile aduse de război.

În tot timpul lipsei de legătură frăţească, puterile vrăjmaşului amăgiseră pe unii dintre fraţii noştri, ademenindu-i spre învăţături străine de duhul şi de credinţa Oastei.

Pe unii îi îndepărtase de Biserică împotrivirea preoţilor prigonitori care ne urmăreau cu o lacomă răutate ca să ne dea pe mâna autorităţilor. Această nefericită depărtare de Biserică se putea vedea în foarte multe locuri din toate părţile ţării.

De fapt, foile Mitropoliei, care apăruseră libere în tot timpul prigonirii, al închisorilor şi al înăbuşirilor noastre, nu încetau să ne învinuiască, să ne pârască şi să strige mereu după noi. Număr de număr aţâţaseră pe toată lumea împotriva noastră, înfăţişându-ne ca pe nişte duşmani ai Bisericii, stricători ai credinţei şi dezbinători ai poporului. Nu ne numeau decât trifişti, rătăciţi, sectari, papistaşi şi vânduţi...

Ne creaseră o atmosferă atât de urâtă şi de grea în faţa tuturor celor care nu ne cunoşteau personal, încât oricine auzea despre numele nostru ne privea ca pe nişte ciumaţi.

Eram ca scoşi în afara legii. Oricine avea libertatea să ne batjocorească, să ne bată, să ne închidă, să ne facă orice rău, fără a se teme de nici o urmare. Fiindcă nu numai că nimeni nu-i făcea nimic pentru asta, dar oricine lovea în noi era lăudat ca un patriot şi ca un creştin adevărat, care luptă şi nimiceşte „buruiana” din ţarina „sănătoasă” a Bisericii şi a neamului. Noi eram buruiana care trebuia nimicită fără cruţare şi fără întârziere!

482

Războiul, cu tot ce adusese el, fusese o noapte cumplită, o furtună nimici­toare de suflete, un cutremur care prăbuşise multe şi pe mulţi. Dar pentru noi, nici după trecerea lui nu s-au schimbat prea multe.

Îndată ce ne-am văzut în casa noastră şi am început să ne numărăm, am văzut că mulţi nu mai sunt. Unii nu mai erau în viaţă, alţii nu mai erau în credinţă.

Din pricina atitudinii duşmănoase, descrisă mai sus, a preoţimii faţă de Oastea Domnului, s-a strecurat în sufletele şi în rândurile unora o răceală faţă de Biserică şi chiar o oarecare separare de ea.

În aceste condiţii, e uşor de înţeles ce moment a prins sectarismul de a in­terveni spre a pescui sufletele fraţilor alungaţi de la sânul Bisericii.

Împiedicarea adunărilor frăţeşti, lipsa de legătură dintre cei ispitiţi mai greu şi ceilalţi, mai întăriţi, a fost al doilea motiv care a dus la această stare nenorocită.

Vântul cel rău şi furtunos zguduia din greu corabia noastră, care trecea printre cele mai mari valuri ce se stârniseră în faţa ei. Şi căuta acum s-o împingă în prăpas­tia din stânga. Înspăimântaţi de răcnetul leului, mulţi ascultau de chemările ursului.

Aşa s-a creat, în momentul de izolare a unora de alţii, un fel de învălmă­şeală. În această situaţie, unii, voind să pară înţelepţi, au înnebunit şi au sărit din corabia lor, căutând să apuce un loc mai din frunte în ale altora, fără să se mai gândească bine ce fac.

Corabia se găsea deci într-un vârtej care îi ameţise deja pe mulţi. Şi acum umblau împleticindu-se de la o extremitate, la alta.

Din grosul din mijlocul frontului se desprinseseră două aripi care, fiecare o adâncea pe cealaltă. Din pricina că unii apucaseră prea la stânga, spre sectarism, alţii trăgeau prea la dreapta, spre formalism, spre litera habotnică.

Un fanatism bolnăvicios îi orbea pe toţi cei din aceste două aripi şi lupte crâncene se dezlănţuiau între fraţii aceleiaşi adunări. Cu cât trăgeau unii mai puternic spre un şanţ, cu atât trăgeau ceilalţi mai tare spre celălalt.

Nu s-ar putea spune că vântul acesta rău a venit mare dintr-o dată. Întâi s-a stârnit ca un vântişor dinspre miazăzi... ca acel din Fapte 27, 13... Şi nu dintr-un loc anume, ci de peste tot. Un vânt uşor de influenţă străină, strecurat viclean în locul lăsat gol de dragostea şi ocrotirea Bisericii, care se purta faţă de noi mai rău ca o mamă vitregă. Atunci au început să se îndepărteze inimile şi gândurile unora şi să se abată spre stânga.

Chiar în acelaşi timp, lăcomia prozelitismului neoprotestant, care de mult pândea ca un urs de după un gard să dea năvală în turmă, a prins momentul nostru slab. Şi s-a apropiat şiret, aşa cum scrie la Romani 16, 18, cu vorbiri dulci şi amă­gitoare, de inimile celor lesne-crezători, reuşind la unii cu o metodă, la alţii cu alta.

Primii pe care i-au momit au fost unii dintre misionari. Mai ales pe acei ca­re, fie aveau mari greutăţi familiale, fie aveau mari ambiţii să ajungă şi ei „cineva” în faţa oamenilor...

Duhul vinovat al prozelitismului sectar, văzându-i că au influenţă asupra sufletelor şi că sunt ostenitori în lucrul Domnului, s-a apropiat de fiecare,

483

îmbiindu-le, ca în ispitirea Mântuitorului: unora pâini, altora slavă dar tuturor le cerea să sară din templu. Să părăsească Biserica şi Lucrarea Oastei Domnu­lui. Mai puternică şi mai sigură este ispita cea de-a treia, ispita cea duhovni­cească, atunci când Satan le făgăduieşte şi pe celelalte două...

Aşa au căzut unii misionari pe judeţe şi chiar pe regiuni, cum erau: Ion Mureşan din Negrileşti-Someş, Simion Achim din Arad, Ion Berariu din Timiş, Eugen Ciobanu din Bacău şi alţii ca ei...

Omeneşte, era oarecum explicabil acest lucru, căci cine oare nu s-ar înde­părta din locul unde este întruna lovit şi batjocorit, deşi nu s-a făcut cu nimic vinovat? Şi care lovit nu s-ar duce unde i se tot arată bunăvoinţă? Până şi cel mai credincios câine se depărtează odată de casa lui când începe să fie mereu numai huiduit şi lovit. Şi se duce unde i se dă coaja.

Necazul cel mare era că aceşti „fraţi”, deveniţi străini de duhul Oastei, stre­curau şiret apoi tot felul de învăţături dezbinătoare între fraţi. În condiţiile lipsei de legătură şi de statornicie, mulţi propovăduiau printre fraţi aceste credinţe, ajungând să facă rupturi dureroase. În felul acesta au lucrat duhurile penticos­tale, baptiste, adventiste şi într-un fel şi mai brutal şi violent duhul milenist şi iehovist. Care cum a putut a căutat numai să răpească şi să dezbine cât mai mult din Lucrarea Domnului...

Aceasta era starea multor adunări ale Oastei Domnului când s-a făcut „ziua a doua”, adică atunci când, după al doilea război, a venit în sfârşit perioada de „pace” după care tânjisem cu toţii atât de mult.

Cum am mai spus, foaia „Iisus Biruitorul” apăru a treia oară, dar entuzias­mul nu mai fu atât de mare ca mai demult. Când începurăm să primim veşti de prin ţară, din multe părţi aflarăm lucruri dureroase. Fraţii care mai rămăseseră ne chemau disperaţi în ajutor, pentru limpezirea şi împăcarea furtunilor stârnite în mijlocul lor.

A trebuit să începem călătoriile când spre Moldova şi Bucovina, când spre Muntenia şi Oltenia, când spre Ardeal şi Maramureş...

Încă din al doilea număr al foii, făcurăm un puternic apel către „făclierii” Oastei de cândva, către fraţii misionari care făcuseră altădată o lucrare atât de frumoasă, ani de zile, mărturisind cu hărnicie şi cu putere Cuvântul Sfânt şi aprinzând ţinuturi întregi pentru Domnul.

Acum mulţi dintre ei zăceau bolnavi sau ajunseseră în slujbă la străin pen­tru „blidul de linte” de care fuseseră ispitiţi.

„Unde sunteţi, făclierilor?” era un strigăt dureros, publicat în al doilea număr din foaie, pe toată pagina 7.

„Pe drumuri de ţară, prin praf şi prin vânt Pornit-aţi odată cântând şi plângând Să duceţi solia iertării de Sus Sărmanelor inimi ce n-au pe Iisus...

484

Şi ce frumoase erau picioarele celor ce vesteau pacea, ale celor ce vesteau Evanghelia (Rom. 10, 15). Ce slujbă măreaţă face acela ce întoarce pe cel pă­cătos de la rătăcirea căii lui şi acela ce mântuieşte suflete de la moarte (Iacov 5, 19-20), aducându-le la Domnul Iisus.

Dar unde vă este acum râvna şi dragostea de altădată, care vă purta atunci pe drumuri, la zeci şi sute de km de satele voastre?

V-aţi întors în «tabără»? V-aţi întors fiecare la ale sale?... Sau la ale altora?...

Nu! Locul vostru nu-i acolo!... Scopul vostru nu trebuie să fie de a vă face avere pământească... nici de a câştiga slavă pământească, ci de a câştiga suflete pentru Domnul şi de a câştiga slava cerească prin statornicia slujbei voastre pâ­nă la sfârşit pe calea pe care aţi pornit de la început... de a răscoli inimile cu Cuvântul cel viu şi lucrător al lui Dumnezeu. De a aprinde satele şi oraşele ia­răşi cu focul Cuvântului Sfânt.

Noaptea a înaintat atât de mult. E lipsă de lumină, de cuvânt limpede şi aprins, pentru ca acei rătăciţi să se întoarcă iarăşi la Domnul. Aprindeţi-vă în inimi flacăra credinţei şi apoi mergeţi iarăşi să aprindeţi şi pe alţii cu această flacără...

...O voi, fraţi care v-aţi bucurat de binefacerile mântuirii, ce fericiţi aţi fost când aduceaţi la ascultarea credinţei pe mulţi din neamul vostru, din fraţii voştri, din sătenii voştri! Răsplată mare vă va da Domnul, fiindcă este scris: Cei care au învăţat pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele în veac şi în veci de veci (Dan. 12, 3).

Mergeţi iarăşi, suflete dragi, şi spuneţi despre Domnul Iisus tuturor... Smulgeţi-vă din orice mreji ispititoare şi reveniţi la locul vostru din dragostea dintâi...

...O Doamne, Dumnezeul cel Atotputernic, Te rugăm aprinde iarăşi inimile mărturisitorilor Tăi cu focul credinţei şi al dragostei şi fă ca inima fiecăruia să ardă pentru Tine ca o candelă voioasă. Aprinde şi ridică într-o nouă putere pe nazireii şi pe făclierii care purtau altădată, aşa de îndrăzneţi şi harnici, Cuvântul Tău în mijlocul alor Tăi... pentru ca Lucrarea Ta să meargă înainte vie şi birui­toare. Amin.”

Un alt strigăt urma:

„Străjerule, trezeşte-te!

Străjerule, Străjerule, de ce dormi? De ce ai plecat de la postul tău? Tu, ca­re ai fost pus pe ziduri ca să veghezi şi să înştiinţezi pe alţii despre primejdie, de ce nu mai eşti la postul tău? Nu ştii că vei da seama de cei care vor pieri, fiindcă tu nu i-ai înştiinţat?

Tu trebuie să asculţi cuvântul care iese din gura Mea şi să-i înştiinţezi din partea Mea zice Domnul (Ezechil 33, 7)... Iată ce trebuie să faci tu.

Alţii s-au trezit, dar nu ştiu ce să facă. Ei vin şi te întreabă pe tine... Tu ce le spui? Ce cale arăţi tu acuma şi ce îndrumări dai?

Tu ai fost pus la postul tău, străjerule, pentru o slujbă mare şi statornică... Tu trebuia să ţii şi inima ta şi inimile altora treze şi credincioase în aşteptarea Aceluia care vine în curând... Care este oare datoria străjerului?

485

Pentru ce ai primit tu trâmbiţa şi pentru ce ai fost chemat şi pus acolo unde eşti? Adu-ţi aminte!

Ridică-te iarăşi, străjerule! Trezeşte-te şi revino la locul şi la datoria ta!

Ferice de acela pe care, la venirea Sa, Domnul îl va găsi priveghind.

Treziţi-vă, străjeri!...”

De la venirea mea de pe front, în martie 1943, fiind demobilizat medical, eu n-am mai plecat de acasă, de la Beiuş, decât pentru scurte perioade, unde era nevoie pentru Lucrare.

Când a apărut „Iisus Biruitorul” în mai 1945, n-am stat decât puţin la Si­biu. Condiţiile de la Sibiu erau grele, iar partea care îmi revenea mie din scrisul la foaie o puteam face uşor de oriunde, prin corespondenţă... La Sibiu erau de ajuns Marini şi Titus.

De fapt nici n-a mai putut apărea decât un număr. După al doilea, interven­ţia Mitropoliei a oprit foaia din nou.

La Beiuş, împreună cu un frate tipograf, noi aveam încă închiriată tipogra­fia „Doina”, unde apăruse aproape trei ani «Familia Creştină».

După oprirea foii „Iisus Biruitorul” din mai 1945, eu am început să scot din nou la Beiuş o variantă a revistei «Familia Creştină», pentru păstrarea legăturii frăţeşti. Era un fel de broşură, apărând lunar, cu diferite adaosuri la titlul per­manent «Familia Creştină», fiindcă în felul acesta, cu titlul puţin modificat de fiecare dată, publicaţia nu apărea ca revistă pentru care se cerea neapărat auto­rizaţie specială (care nu mi se dădea). Ci apărea ca o broşură, pentru care nu era neapărat nevoie de o autorizaţie.

În felul acesta a apărut pentru fraţi, alte şapte luni la rând, această a doua serie din «Familia Creştină». Conţinutul acestor reviste era cel cunoscut din celelalte foi ale Oastei; numele celor ce semnau în ea, la fel.

În tot acest timp eu eram la Beiuş, iar fratele Marini se stabilise la Sibiu.

Acum vom reveni la situaţia de învălmăşeală a învăţăturilor care se abătu­seră peste Lucrarea Oastei, începând din vremea de prigoniri şi de izolare din timpul războiului.

Imaginea acestei situaţii dureroase se putea vedea cel mai clar tocmai la Sibiu.

Aici încă mai trăia, în jurul foilor Mitropoliei, cealaltă formă a Oastei Domnului, cea după chipul şi asemănarea lui Secaş, Vonica şi a celorlalţi ase­menea lor. Ei trăiau numai pentru a fi opoziţia noastră... Numai pentru a fi îm­potriva adunării adevărate a Oastei...

Fiindcă aici, în Sibiu, erau frecuşurile cele mai mari şi dezlănţuirea urii celei mai aprinse împotriva fraţilor rămaşi credincioşi liniei de la început, dia­volul aici a lucrat şi mai puternic, spre a trezi reacţia sectaristă.

Întâi Belaşcu, încă din timpul vieţii Părintelui Iosif Trifa, apoi şi alţii au căzut în mrejele prozelitismului sectar... Prin aceştia, apoi, cum pătrunde umezeala în

486

oase, s-au infiltrat între fraţi învăţăturile cele deosebite şi duhul cel străin. Un alt Iisus, o altă Evanghelie, o altă învăţătură (II Cor. 11, 4) începu să strice sufletele, încet şi îndărătnic, de la curăţia şi credincioşia adevăratei învăţături şi credinţe prin care fuseseră ei treziţi la Domnul. Şi pe care o învăţaseră nu numai din scris, ci prin viu grai, chiar de la Părintele Iosif care îi născuse în Domnul.

Formal, nu trecuseră la secte decât 3-4 suflete. Dar duhovniceşte, se în­străinau cei mai mulţi.

Cu timpul, ajunseseră în mijlocul adunării din Sibiu şi alţii...

Unul era Niculiţă Moldoveanu, care fusese mutat aici cu serviciul militar.

El nu numai că nu renunţase la vechile lui idei, de care ne lovisem dureros încă de la prima noastră întâlnire, dar acum puţin mai adaptate, ceva mai „îmbunătăţite” şi le infiltra şi în fraţii din fosta adunare a Părintelui Iosif.

Doctorul Banu care, prin firea sa repezită era gata a primi fără prea mult dis­cernământ tot ce părea „sclipitor”, repede s-a alipit de aceste păreri „evoluate”.

Un alt nou-venit era maiorul Gaşpar, cam tot cu astfel de idei. Şi mai erau încă.

Aceşti nou-veniţi în adunarea Oastei din Sibiu, suflete fără prea adânci ră­dăcini în cunoaşterea Oastei dintâi, în dragostea şi în duhul ei, au grăbit abate­rea adunării spre extrema cealaltă.

Toţi aceştia, firi impulsive şi insistente, considerându-se mult mai înţelepţi decât noi, venind în Oaste, nu numai că nu au vrut să primească de la început duhul Lucrării în care veniseră şi să se pătrundă de adevărurile ei curate şi dulci (pentru asta nici nu voiau să-şi dea nici un fel de osteneală!), ci au căutat cu tot dinadinsul să impună ei, tuturor celorlalţi felul lor nou şi „evoluat”.

Astfel începură întâi învăţăturile străine... Cei noi se aşezaseră în frunte. Şi ei îi învăţau acum pe toţi.

Prin relaţiile pe care le aveau în afara Oastei cu feluriţi exponenţi din alte confesiuni, începură să-i aducă între fraţii din Sibiu şi pe acei prieteni ai lor, ca să înveţe şi să „zidească” adunarea...

Stabilit la Sibiu, fratele Marini petrecea acum aproape numai printre aceşti fraţi. Fiind din firea sa blând şi îngăduitor cu toţi, pe nesimţite fu atras în cercul şi prietenia acelor învăţători noi.

Astfel, cei mai vechi dintre fraţii din Sibiu, oameni simpli, mai ales că aveau acolo şi pe fratele Marini, lăsară încet-încet locul dintâi nu numai noilor învăţători, ci şi noilor învăţături pe care le aduceau aceştia.

Despre noua stare am început să fiu îngrijorat mai ales de la o ocazie pe ca­re o descriu mai jos:

La o adunare de la biserica din Zărand, jud. Arad, l-am întâlnit în vara anului 1945 pe fratele Marini şi i-am arătat nemulţumirea despre felul cum mergeau lu­crurile. Am vorbit atunci pentru prima dată cu el îngrijorat despre această stare...

El, la început, mai mult tăcu. Pe urmă căută să schimbe vorba. Înţelesei că, despre legătura cu fraţii „aleşi” din Sibiu şi despre felul cum mergeau lucrurile

487

acolo, el dorea mai bine să nu vorbim. Mergeau bine după părerea lui şi eu mai bine să nu mă amestec.

N-am vrut să-l întristez, nici să vorbesc împotriva lor, dar în tot anul acela nu ne-am mai întâlnit. Lucram fiecare prin alte părţi. Acum fratele Marini îşi petre­cea mai tot timpul în Sibiu, iar eu, la Beiuş; şi nu eram mulţumiţi nici unul.

La Rusaliile din 1946 ne-am întâlnit la Sibiu. A fost atunci pentru prima dată, după mulţi ani, o adunare iarăşi ca pe vremuri. Veniseră foarte mulţi fraţi... Adunarea a avut multă putere şi mare răsunet.

Dar încă de sâmbătă seara ne-am pomenit, în plină adunare, cu o delegaţie de la Mitropolie, în frunte cu preotul Secaş, care ne poftea „frăţeşte” să mergem la ei cu toţii, spre a fi „o apă şi-un pământ” cum zicea el.

venim, dar cu două condiţii, le-am răspuns noi:

1. să aibă drept la cuvânt atâţia fraţi din partea noastră cât şi din partea dvs.

2. şi să se vorbească numai despre dragostea şi unitatea în Hristos, fără să se atingă nici una dintre problemele din trecut, care ne-ar întrista pe unii sau pe alţii.

bine! a răspuns Secaş. Veniţi mâine dimineaţă înainte de adunare la Mitropolie, ca să precizăm mai clar totul.

Îndată ce au plecat ei, fraţii din Sibiu s-au ridicat, protestând împotriva noastră şi strigând prin gura fratelui Fulea:

nu ne ducem la ei! Cine sunt Marini şi Dorz ca să vorbească ei pentru noi toţi?

Am cerut părerea tuturor, iar fraţii din ţară au fost de părerea noastră, să mergem.

ei să se teamă de noi, am răspuns eu atunci. Nu noi de ei!...

Duminică dimineaţa, în prima zi de Rusalii, ne-am încolonat frumos cu to­ţii, cu steagurile în frunte cum fuseserăm obişnuiţi din anii trecuţi şi am mers la catedrală... Eram ca la o mie de fraţi şi surori. Am umplut catedrala.

Îndată după slujbă am mers cu fratele Marini, după cum ne înţeleseserăm, la redacţia «Luminii Satelor». Eram o delegaţie de vreo patru fraţi. Mai erau, în afară de noi doi, încă doi fraţi din afara Sibiului, fiindcă toţi cei din Sibiu nu voiau nici acum, cu nici un chip, să stăm de vorbă cu cei de la Mitropolie. Noi voiam să vedem dacă vom putea sau nu să ne înţelegem cu ei.

Era acolo Secaş... El rămăsese tot omul de afaceri al mitropolitului în pro­blemele Oastei.

înalt Prea Sfinţitul zise el de la început s-a învoit, în principiu, cu propunerea de a fi un număr de vorbitori şi dintre dvs. Cel mult trei, fiindcă timpul nu va permite mai mult. Dar voieşte ca dvs. doi spusese el, arătând spre fratele Marini şi spre mine să nu vorbiţi, cu nici un chip. Puteţi să propu­neţi pe oricare între cei trei, dar dvs., nu. Eu cred, adăugă el cu un glas mieros, că asta n-ar fi nici o piedică. Slăvit să fie Domnul că sunt atâţia fraţi care pot lua cuvântul. Nu vă formalizaţi şi daţi dovadă că nu sunteţi aşa cum se tot spune, ca să vadă şi Î. P. S. Sa că nu v-aţi rupt de Biserică.

488

bine, am răspuns noi, fie şi aşa. Dar ţinem cu tot dinadinsul să se res­pecte măcar partea a doua: să nu se atingă nicidecum problema dureroasă a tre­cutului. Să se vorbească numai despre ceea ce ne uneşte şi nimic despre ceea ce ne desparte. Asta va fi dovada adevăratei bunăvoinţe.

asta sigur că da, doar ne-am dat cuvântul, răspunse, frecându-şi mâinile, omul mitropolitului.

Atâta a fost înţelegerea noastră atunci.

Încolonaţi frumos, cum şi venisem, am plecat de la biserică, din nou, la lo­cul nostru de adunare, de unde, după ce am luat masa, am venit cu toţii în curtea Academiei Teologice pentru adunarea de după-masă, tot în acest fel.

Acolo era aşezat un fel de podium pe care era o masă, un divan mare şi alte câteva scaune... Iar jos, o mare mulţime de alte scaune, aşezate cu faţa spre po­diumul din mijlocul curţii.

Când am intrat noi cu mulţimea fraţilor, nu erau acolo decât câţiva studenţi teologi şi puţini alţi fraţi. Noi am umplut îndată locurile şi am aşteptat.

Pe podium au luat loc câţiva preoţi şi câţiva fraţi, unii necunoscuţi, printre care se mişca, cu şoapte şi zâmbete, Secaş. Toţi stăteau atenţi, privind spre un loc anume, de unde bănuiam că trebuie să vină mitropolitul, să ocupe marele divan gol.

Dar mitropolitul întârzia. Toţi eram nerăbdători, văzând că timpul trece, el nu mai vine, iar adunarea nu poate începe. Şi fiecare clipă este atât de scumpă...

Într-un târziu, după o chinuitoare aşteptare, iată-l intrând molatec şi suve­ran. Cei de pe scenă au sărit dintr-o dată în picioare. Ne-am sculat şi noi, după cum cerea bunăcuviinţa.

A început adunarea cu o scurtă rugăciune şi cu un cuvânt al mitropolitului. Dar chiar de la începutul vorbirii sale ne-a privit cu nişte ochi încruntaţi, ca pe nişte vrăjmaşi de moarte, şi s-a năpustit asupra noastră cu tot felul de ocări şi de ameninţări. Părintele nostru Iosif era înfăţişat ca un răzvrătit, dezbinător şi ne­supus Bisericii, iar noi, urmaşii lui, toţi, la fel. Nici un cuvânt binevoitor, nici un gest înţelegător, împăciuitor, iubitor.

După el au mai vorbit încă vreo trei, la fel.

Mulţimea fraţilor noştri îşi pierduse răbdarea. Mereu se întrebau prin sem­ne şi prin şoapte:

ce facem?

Le răspundeam:

încă puţină răbdare! Să mai aşteptăm puţin!

Aşa îşi respectau cuvântul, încă o dată, cei de la Mitropolie.

Secaş ne trimise vorbă că poate să vorbească doar un singur frate din ai noştri. Dar dintre noi doi nici unul.

să vorbească fratele Popa Petru, ne-am înţeles noi. Şi l-am rugat pe fra­tele Petru să vorbească el.

Fratele s-a suit acolo, pe scenă, lângă mitropolit. Duhul Domnului i-a dat o aşa mare putere în vorbirea sa! A fost o mare bucurie pentru toţi minunata lui vorbire, singura care a înviorat cu adevărat inimile tuturor.

489

După terminarea vorbirii fratelui Petru, mulţimea fraţilor s-a strecurat pe rând afară şi s-a dus spre adunarea noastră. La urma tuturor, ne-am ridicat şi noi de pe scaunele din faţă, unde stătusem, şi am plecat. Nu voiam să ne sculăm noi cei dintâi, ca să nu se spună că am plecat demonstrativ.

Apoi toată seara ne-am petrecut-o minunat. A doua zi ne-am încolonat şi ne-am dus la mormântul părintelui.

Mergând cu fratele Marini în fruntea coloanei de fraţi, l-am întrebat:

ce ai mai făcut, frate, de când nu ne-am mai văzut?

o mare parte din acest timp am fost la Săsciori. Am fost şi bolnav. În timpul acesta am citit mult din Sfinţii Părinţi. Ce comori de adevăr în scrierile lor! Îmi pare rău că în ultimul timp noi am prea neglijat aceasta, ocupându-ne prea mult cu altceva...

Mă bucurai că veni vorba despre asta, fiindcă voiam să mai pun problema Sibiului şi a altor adunări atinse de duhul cel străin, dar au intervenit nişte fraţi cu nu ştiu ce probleme, după care n-am mai apucat atunci alt prilej de vorbă. Cei din Sibiu se ţineau mereu între noi.

După adunarea de la mormântul Părintelui Iosif ne-am încolonat iarăşi, întorcându-ne înapoi, la sala noastră, de unde apoi, seara, ne-am despărţit.

Acesta avea să fie ultimul pelerinaj de Rusalii pe care îl făceam împreună cu fratele Marini la mormântul părintelui nostru.

În următorul februarie el avea să plece pentru totdeauna la Domnul.

În apropierea Sibiului erau, în anii de la începutul Oastei, o mulţime de adunări frăţeşti, prin toate satele: Răşinari, Sadu, Sălişte, Cisnădie, Sibiel, Cris­tian, Avrig... Prin aceste sate se făceau pe atunci misiuni şi ieşiri frăţeşti pline de putere, de bucurie şi de rod. În fiecare duminică mergeau pe atunci echipe de fraţi din Sibiu în cercetarea adunărilor de prin aceste împrejurimi, după cum am mai scris despre acestea.

Îndată însă ce la Sibiu s-a încetăţenit în adunare acel fel nou de lucru şi de învăţături, descris mai înainte, au început a se rări tot mai mult acele cercetări frăţeşti. Fiindcă fraţii din afara Sibiului nu primeau felul lor nou de învăţătură, în curând duhul acesta deosebit i-a depărtat de tot pe unii de alţii, punând ră­ceală şi despărţire între ei pe totdeauna. Iată ce a făcut duhul sectarist cu Sibiul.

Un singur centru mai ţinea legătura cu cei din Sibiu, adunarea din Avrig, unde pătrunsese încă de mai ‘nainte acelaşi duh „nou”, acest nou fel de „evanghelie”.

De fapt, cei din Sibiu numai acolo mai mergeau... Chiar şi fratele Marini, care era cu totul acaparat de cei din Sibiu.

Ori de câte ori am vrut să stau de vorbă cu el, îl fereau şi nu ne mai lăsau singuri... Mă priveau acum ca pe unul care vreau să le stric planurile...

După acest fel de lucrare, începură să se arate urmările nimicitoare ale că­derilor, certurilor, dezbinărilor şi chiar ale urii de fraţi.

490

Din frumoasele adunări de dinaintea acestui vânt rău, în multe locuri nu mai rămase nimic. Un pustiu sufletesc se întinse în multe sate din jurul Sibiului. Rând pe rând s-au împrăştiat ori s-au nimicit frumoasele lucrări din Turnişor, Cristian, Sibiel, Sadu, Răşinari, Sălişte... Cei care nu puteau primi felul Sibiu­lui, se izolau descurajaţi şi nu mai voiau să ştie de nimic. Rămâneau numai cu frumoasele amintiri pentru trecut, cu o mare dezamăgire pentru prezent şi fără nici o speranţă pentru viitor.

Această stare de lucruri le-a dat apoi foilor Mitropoliei un nou şi mare prilej să arunce cu cel mai urât noroi, nu în cei vinovaţi, ci tot în nevinovatul om al lui Dumnezeu, care se adusese pe sine însuşi jertfă pentru adevărul cel sănătos şi mântuitor al credinţei noastre. Al credinţei în care am fost noi născuţi din nou.

De data aceasta, pentru prima dată, chiar unii dintre noi le-au dat prilejul să se laude că au avut dreptate să-l condamne pe Părintele Iosif. Prin părăsirea Bi­sericii şi a Lucrării Oastei Domnului, acei „fraţi” care au plecat au făcut un în­doit păcat:

1. s-au abătut spre alte învăţături şi „evanghelii”, pe care nu le primiseră

(Gal. 1, 7-8; II Cor. 11, 4);

2. au dat ocazia vrăjmaşilor Oastei Domnului să se laude că au avut drep­tate când l-au osândit pe omul lui Dumnezeu pe Părintele Iosif şi când au numit Oastea Domnului o „punte de trecere la sectari”...

Mi se zdrobea sufletul de durere şi de ruşine văzând şi auzind acestea.

Până când n-aveau nici o dreptate, vrăjmaşii puteau să mintă şi să ne ocărască oricum voiau: stăteam cu fruntea sus şi cu inima curată. Nu ne păsa de toate minciunile şi ocările lor.

Dar acum, când dădeau nume şi când spuneau fapte, ce puteam să zicem? Ni se suiau gemetele spre cer şi, dacă am fi putut, ne-am fi ascuns în fundul pământului.

O, fraţi netrebnici şi lepădaţi, oameni fără cuvânt şi fără credinţă, mai bine poate că v-ar fi fost dacă nici nu v-aţi fi născut! Ce preţ mai poate avea viaţa voas­tră după ce v-aţi făcut vinovaţi de călcarea legământului dintâi? (I Tim. 5, 12).

Din nişte ostaşi răi v-aţi făcut nişte sectari şi mai răi. Şi nimeni nu se va bu­cura în veci de fapta voastră, decât vrăjmaşul, care a folosit-o spre ocara lui Hristos, spre învinuirea Lucrării Sale şi spre batjocorirea binefăcătorului vostru.

Mai bine aţi fi trecut la Domnul decât să treceţi unde sunteţi!

A mai fost o cauză care a înlesnit infiltrarea cu uşurinţă a duhurilor şi a în­văţăturilor tulburătoare între noi: felul creşterii noastre duhovniceşti. Noi ne-am născut şi am crescut cu o dragoste larg-cuprinzătoare şi înţelegătoare faţă de toţi oamenii. Şi mai ales faţă de cei ce-şi spuneau credincioşi.

Pe orice om pe care l-am văzut că citeşte Biblia şi că vorbeşte despre Nu­mele Domnului noi l-am preţuit ca pe un om deosebit faţă de ceilalţi.

491

Dacă a avut o credinţă deosebită de a noastră, nu l-am judecat şi nu i-am dispreţuit credinţa. Ci am avut un respect evlavios faţă de convingerile fiecăru­ia, chiar dacă, după părerea noastră, aceste convingeri erau greşite. I-am res­pectat credinţa, pentru că l-am respectat ca om; i-am respectat dreptul să-şi aibă convingerile sale.

Dar ei, faţă de noi, nu s-au purtat aşa. Ci toţi cei ce veneau „în Numele Domnului” întrebuinţau toate interpretările versetelor cu un singur scop: să-şi câştige aderenţi dintre noi pentru partida lor. Se foloseau făţarnic de Numele Domnului în scopul intereselor lor lumeşti şi vinovate.

Trebuie să recunoaştem că aceasta a fost una din cauzele prin care au reu­şit. Noi ne temeam de Dumnezeu să-i bănuim de înşelătorie.

Dar însăşi condiţiile pe care ni le-a creat Biserica noastră, care ne alunga, erau anume create spre a ne împinge ca să fim înghiţiţi de învăţăturile străine. Ele ne-au împins la asta. Cinismul şi răzbunarea cu care eram priviţi urmăreau puternic trecerea noastră totală la secte. Sau transformarea noastră într-o sectă ruptă de Biserică, asemeni facţiunii lui Tudor Popescu, cu care tocmai le reuşise manevra asta. Aceasta le-ar fi pecetluit apoi pe totdeauna triumful punctului lor de vedere, după care Oastea Domnului trebuia să sfârşească neapărat la secte sau ca o nouă sectă.

De fapt, unul dintre episcopi ne-a şi spus odată foarte nervos:

dar treceţi odată, domnilor, la secte! Măcar să scăpăm de voi mai repede! Am şti atunci că avem o sectă mai mult, dar nu ne-aţi mai chinui mereu ca acum.

Noi „îi chinuiam” cu trebuinţa unei neapărate înnoiri a vieţii duhovniceşti. De asta voiau „să scape”...

Şi atunci, „ca să scape odată de noi”, au îndrumat preoţii să ne împingă afa­ră din Biserică, prin orice metode, dar cât mai sigur şi cât mai repede.

Ce-i păsa acestei mentalităţi de dureroasa ruptură din Biserică? Sau de pierzarea sufletelor noastre? Ar fi avut „dreptate” în ceea ce au spus şi asta ar fi fost pentru ei mai mult ca orice!

Din cauza noilor deosebiri de vederi s-au creat multe fricţiuni între noi.

Au început lungile stări de vorbă şi nesfârşitele sfaturi frăţeşti de dinainte de adunări sau de după ele. Încercam mereu să ajungem de aceeaşi părere, dar se făcea atâta vorbă, se pierdea atâta timp preţios şi ani de zile nu s-a reuşit să se ajungă la o părere limpede şi una pentru toţi. Diavolul, cu ajutorul acestui vânt al tulburărilor, căuta să împingă, cu toată puterea, corabia frumoasei Lu­crări înspre un naufragiu ruşinos şi deplin.

În timp ce stăpânise noaptea cea grea şi lucrătorii dormeau, un vrăjmaş semănase neghina, iar acum aceasta răsărea peste tot.

Altă plagă a venit în curând peste ţara noastră, abia scăpată de război: nimicitoarea secetă din Moldova, din anul 1946. Fusese lovită de moarte cea mai scumpă şi mai frumoasă parte a pământului nostru românesc.

492

Noi ne-am dus să-i mângâiem şi să-i îmbărbătăm pe fraţii noştri moldoveni cu Cuvântul lui Dumnezeu. Am fost atunci şi singur şi împreună cu fratele Ma­rini pe la multe adunări. Sute şi uneori mii de oameni, înspăimântaţi de pedeap­sa cerească, ascultau Cuvântul Domnului; şi mulţi s-au arătat gata de pocăinţă şi de îndreptare spre Dumnezeu, pentru ca El să îndepărteze de peste noi această nenorocire.

Soarele ardea ca un foc necruţător. Ţarinile erau pârjolite. Şi peste tot plu­tea, zi şi noapte, numai un praf fierbinte... Vitele şi păsările mureau de foame şi de sete, iar bieţii oameni nu mai ştiau ce să mai facă sub pedeapsa lui Dumnezeu. Încă o dată se adevereau profeţiile celor ce ne înştiinţaseră din partea Domnului cu ani mai înainte de a fi început să vină şirul acestor pedepse.

Curând începu exodul bieţilor moldoveni, care îşi vindeau aproape pe ni­mic tot ce aveau şi mergeau în celelalte părţi ale ţării după porumb şi hrană pentru familiile lor năpăstuite.

Noi căutarăm să venim puternic în ajutorul fraţilor noştri încercaţi. Organi­zarăm strângeri de ajutoare, pe judeţe şi pe centre, pentru fraţi.

În toamnă, când lipsurile ajunseseră într-o formă şi mai gravă, am organi­zat aducerea copiilor şi repartizarea lor pe la familiile noastre. Zile şi săptămâni am avut casele noastre ca nişte aziluri de noapte, pline de fraţi şi surori cu copii mici sau mai mărişori, bolnavi şi flămânzi, care stăteau la noi până când puteau fi împărţiţi. Toate încăperile caselor noastre erau golite de tot, apoi umplute cu aşternuturi de paie pe jos. Acolo dormeam cu toţii, împărţind împreună şi pâi­nea şi locul pe care îl aveam. Cât de necăjiţi, şi totuşi cât de fericiţi ne simţeam, înfrăţiţi astfel!

Sute şi sute de copii şi de fraţi au trecut atunci pe la noi...

Mulţi dintre ei au rămas ani de zile apoi pe unde fuseseră găzduiţi, unii legându-se împreună pe totdeauna.

Cât de multe scumpe suflete de fraţi şi de surori am cunoscut atunci! Unul dintre aceştia era şi fratele Faimuţă.

Îl cunoscusem în vara secetei la adunarea din Preluci, Bacău. Era un suflet amărât, fiu părăsit şi aflat de cineva pe pragul unei biserici din Iaşi. Îl născuse fără vreme o biată femeie evreică bolnavă şi sărmană, care apoi a murit curând într-un spital. Fratele Faimuţă era un slăbănog şi cu trupul şi cu mintea. Dar avea o dragoste şi o credinţă mare faţă de Domnul şi faţă de fraţi.

Fusese crescut într-un orfelinat, apoi lăsat în voia sorţii. A apucat printre fraţi şi astfel ajunsese copilul frăţietăţii din Moldova. Trăia pe la fraţi, umblând dintr-un sat în altul, dintr-o adunare în alta. Le era drag de el, cu milă şi cu du­ioşie, tuturor fraţilor. Şi îi purtau bucuroşi de grijă.

Acum însă era foamete. Şi puţina hrană era împărţită între cei mai apropiaţi ai fiecărei familii. El, sărmanul, neavând familie, suferea cel mai dureros.

Când l-am aflat, era plin de bube... Se lipise de noi cu toată disperarea lipsu­rilor în care se găsea. De atunci eu l-am luat la noi... A devenit părtaş la familia

493

noastră. Ani de zile ne-am bucurat de el. Devenise curierul dorit al tuturor fraţilor din părţile Beiuşului. Cutreiera drumurile frăţeşti cântând şi vorbind singur.

cu cine vorbeşti, frate Faimuţă?

cu Domnul Iisus şi cu Măicuţa Domnului răspundea el fericit. Şi toată faţă lui zâmbea de o cerească bucurie lăuntrică.

Avea totdeauna un sac în care strângea tot ce primea de la mâinile iubitoare şi milostive ale surorilor noastre. Iar, pe drumurile lui, ori de câte ori găsea pe ci­neva mai sărac decât el, îi dădea aceluia tot ce avea mai bun din ceea ce primise el.

Fratele Faimuţă a trecut la Domnul în anul 1951, pe când era la fraţii din Beliu. A avut o înmormântare cum nu se mai văzuse... Toate împrejurimile îl cunoscuseră. Au luat parte la înmormântare o mulţime mare de fraţi şi de alţi oameni. L-au slujit şapte preoţi.

N-am putut să nu scriu aceste lucruri, pentru că fratele Faimuţă ne-a fost tutu­ror o mare pildă de dragoste frăţească, de încredere deplină în Domnul şi de um­blare în nevinovăţie. Cred că în împărăţia lui Dumnezeu el va străluci înaintea multora. Totdeauna mi se umplu ochii de lacrimi când îmi aduc aminte cum scotea el cu mâinile tremurânde, din buzunarul hainei, cărticica lui de cântări şi ne zicea:

să vă cânt cântarea mea.

cântă, frate Faimuţă!

Şi, ştergându-se totdeauna cu o batistă boţită, începea slăbuţ şi tremurător:

Eu n-am avut nici mamă, străinii m-au crescut...

Apoi, până la sfârşitul cântării, îi picurau lacrimile pe cărticica lui.

Nouă ni se topeau inimile de milă şi de dragoste pentru el. Ţineam la el mai mult ca la orice frate. El n-avea casă, dar avea sute de case, de mame, de fraţi, de surori... întocmai cum spusese Domnul Iisus...

Tot cam în felul fratelui Faimuţă au mai fost, mai demult, printre noi şi al­ţii. Unul dintre aceştia era fratele Culiţă, cel cu lupul, despre care am mai po­vestit cândva.⁵ Altul, fratele Şimon, altul, fratele Pătruţ.

Povestea fiecăruia dintre ei era tristă, dar amintirile lor ne sunt frumoase tuturor celor care i-am cunoscut.

În împărăţia cerurilor cred că fericirea lor va fi printre cele dintâi.

Acum parcă nu mai avem printre noi astfel de fraţi fericiţi.

E şi asta una dintre nostalgiile sufletelor noastre, în vremurile „noi” prin care grăbim.

Slăvit să fie Domnul!

⁵ Traian DORZ, „Culiţă şi lupul” din Pe genunchii lui Iisus, Ed. 1998, pag. 162. [N. ed.]

Oastea Domnului», Sibiu,

494

Meditaţii:

DE CE-AŢI UITAT?

De ce-aţi uitat porunca ce-aveaţi de la-nceput: să mergeţi pân-la Ţintă pe drumul cunoscut, să vă-nfruntaţi vrăjmaşii sub orice nume-ascunşi, de sfânta datorie care-o aveţi, pătrunşi?

De ce-aţi stat cu vrăjmaşul de vorbă s-ascultaţi viclenele-i cuvinte prin care-aţi fost legaţi?

priviţi, voi n-aveţi astăzi nici sabie, nici scut, iar moştenirea voastră la dânşii a căzut.

Priviţi măcar în urmă la roade... la ruini, la dezbinări, la certuri, la fraţii-ajunşi străini

şi veţi vedea ce duhuri sunt cele ce-au venit la voi cu chip de „înger” şi glas „neprihănit”.

Nu numai desfrânarea şi necredinţa sunt vrăjmaşii noştri-n lupta cea sfântă pe pământ; credinţele păgâne cu chip viclean-smerit la fel ni-s de vrăjmaşe, la fel ne-au nimicit.

Să ne trezim, să rupem ucigătorul laţ prin care-am fost de şarpe minţiţi şi dezbinaţi, viteji să punem mâna pe sabia de foc, păcatul cel potrivnic să nu-l cruţăm deloc.

Păcatului să-ntoarcem măsura înapoi: nu ne-a cruţat el fraţii, să nu-l cruţăm nici noi, s-avem măcar atâta curaj să-l înfruntăm cât are el, vrăjmaşul, să fure ce-apărăm!

Nu ar fi sminteli şi dezbinări dacă nu s-ar face învăţătură potrivnică şi credin ţă deosebită împotriva învăţăturii apostolice.

Sf. Ioan Gură de Aur omilia Romani

Nici sângele martiriului nu poate să şteargă păcatul de a dezbina pe fraţi.

Sf. Ciprian

19. AL TREILEA FEBRUARIE

„Un val cheamă un alt val, la vuietul căderii apelor Tale.

Toate talazurile şi valurile Tale

trec peste mine.” (Psalm 42, 7)

Taina încercărilor şi suferinţelor prin care ne trece câteodată Dumnezeu rămâne de multe ori neînţeleasă de noi multă, foarte multă vreme. O credinţă nepătrunzătoare se întreabă totdeauna în faţa unei astfel de tainice lucrări a lui Dumnezeu: De ce? De ce, Doamne, a trebuit să vină acest val atât de cumplit şi de greu chiar peste noi? De ce tocmai noi a trebuit să fim o astfel de privelişte pentru lume, îngeri şi oameni (I Cor. 4, 9)?

În faţa unor astfel de stări şi de întrebări stăm fără cuvânt. Şi e poate cel mai bine să stăm aşa. Totuşi nu se poate să nu ne amintim de două cuvinte ale Mântuitorului spuse în nişte astfel de împrejurări: „Ceea ce fac Eu acum, tu nu înţelegi. Dar vei înţelege după aceea” (Ioan 13, 7) şi „...dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?... Şi, dacă cel nepri­hănit scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit şi cel păcătos?” (Luca 23, 31; I Petru 4, 18).

Când Mântuitorul era dus la răstignire şi cortegiul, cu El în mijloc şi cu mama Lui urmându-L, suia spre Golgota, cred că mulţi privitori de pe margini vor fi clătinat din cap, zicând:

de ce oare îngăduie Dumnezeu ca Omul acesta credincios, familia aceasta evlavioasă să păţească o nenorocire ca aceasta? Tocmai El, Care era cel mai bun? Tocmai ei, care erau cei mai credincioşi, iată, au ajuns o privelişte de care se miră şi vorbesc toţi oamenii! Nu mai înţelegem nimic!

Dar mai degrabă: cine eşti tu, omule, să judeci lucrările voii lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice Olarului care l-a făcut: Pentru ce m-ai făcut aşa? Nu este Olarul stăpân pe lutul Lui (Rom. 9, 20-21)?

Când vedem pe câte un „Iov” credincios lovit de nenorociri, mai degra­bă să ne plângem pe noi decât pe el. Mai degrabă să ne îngrijorăm de ce va fi de noi, decât de ce este de el. Căci dacă celui drept şi credincios i se întâm­plă uneori lucruri zguduitoare şi este lovit de necazuri neaşteptate (pentru curăţirea lui), ce se va întâmpla cu tine dacă eşti departe de neprihănirea lui?

496

Care va fi plata ta când îţi va veni ţie rândul, dacă a lui, a celui bun, este acum aşa?

Deci, în faţa lucrurilor zguduitoare care li se întâmplă credincioşilor lui Dum­nezeu, voi, ceilalţi, mai degrabă să vă plecaţi capul cu teamă şi cu rugăciune!

Pe ei Dumnezeu îi curăţă prin suferinţa şi prin focul acesta de puţina zgură pământească pe care, poate, o mai au în ei. Dar oare ce vi se va face vouă, când va trebui să fiţi voi curăţiţi de multa zgură pe care o aveţi? Aşa să gândiţi voi! Să vă cutremuraţi şi să vă rugaţi pentru voi şi pentru ai voştri, nu să vă miraţi de ei şi de ai lor!

Căci şi rândul vostru va veni sigur! Şi, cu cât va veni mai târziu, cu atâta vă va fi mai greu.

La toate aceste lucruri am cugetat ori de câte ori am auzit vorbindu-se cu judecată aspră asupra Lucrării Oastei Domnului:

de ce i s-au întâmplat atâtea necazuri Părintelui Iosif dacă el a fost un om atât de plăcut lui Dumnezeu?

de ce i se întâmplă atâta necaz Lucrării Oastei dacă ea este cu adevărat o lucrare după voia lui Dumnezeu?

de ce i se întâmplă cutărui credincios şi familiei lui atâtea necazuri dacă el este un copil al lui Dumnezeu?

Nu-i oare o nebunie să vorbească cineva în felul acesta după toate suferin­ţele îngăduite de Dumnezeu aleşilor Săi, începând chiar cu Fiul Său Preaiubit, Iisus?

Şi n-ar trebui oare mai degrabă să se îngrozească acei cărora în lumea asta le merge acum prea bine în toate lucrurile? Şi cărora Dumnezeu nu le trimite acum nici un necaz (Maleahi 3, 15)?

Ce va fi oare de aceştia mâine?

Întrebaţi Psalmul 73, 2-21.

Şi gândiţi-vă, în lumina acestor adevăruri, la tot ceea ce se petrece în cea­sul judecăţii lui Dumnezeu.

Atunci nu vă veţi mira pentru alţii, ci vă veţi îngrozi pentru voi!

Dintr-o dată, de Crăciunul anului 1946, primii de la Sibiu, din partea fraţi­lor Titus şi Marini veşti bune: „Am obţinut autorizaţie pentru „Iisus Biruitorul”. De Crăciun va apărea primul număr. Îl vom numerota în continuarea celui din mai 1945. Trimite ce poţi cât mai urgent”.

Am lăudat pe Domnul cu strigăte de bucurie şi am scris dintr-o dată, cu toată înflăcărarea sufletului:

497

„Înainte!

Fraţi ostaşi, răsună iară Goarna luptei sfinte;

Dup-o încercare amară Glasul Lui ne cheamă iară,

pentru Sfânta Slavei Ţară: Înainte!

Astăzi sfânta Lui chemare Este mai fierbinte;

După lunga aşteptare Soarele din nou răsare.

pentru Numele Său Mare: Înainte!

După lupta cea trecută, Mulţi sunt azi morminte,

Dar în lupta începută Domnul e cu noi, ne-ajută, Biruinţa nu-i pierdută:

înainte!

La chemarea minunată Azi luaţi aminte,

Să pornim cu toţii-odată, Cu-o voinţă ne-nfricată. Biruinţa-i câştigată:

înainte!

Fiţi viteji, se vede-n faţă Ţinta luptei sfinte;

Pentru slava ei măreaţă, Pentru Cer, pentru viaţă, Pentru tot ce-avem în faţă:

înainte!

Duceţi dar, din nou, fiorul Nou al luptei sfinte;

Către Cer ne cheamă dorul steagul sus şi, tot poporul,

Cu Iisus Biruitorul:

înainte!”

498

Astfel apărea din nou „Iisus Biruitorul” foaia religioasă pentru popor de două ori pe lună: la 1 şi 15 ale fiecărei luni. Director titus I. Trifa. Redactor resp. ioan Marini. Redacţia şi Administraţia în Sibiu, str. Turnului, nr. 9.

Cu acest număr începu să apară în paginile foii, tot mai des, numele unor fraţi despre care mai târziu se va vorbi tot mai mult în legătură cu evenimentele din istoria Oastei. Fratele Nicolae Moldoveanu, doctorul Banu şi alţii.

Dar îndată ce apăru primul număr, mă pomenii acasă cu o telegramă din partea fratelui Marini de la Sibiu: „Vino imediat, sunt grav bolnav...”

Vestea m-a izbit ca o săgeată arzătoare în inimă.

Am început să mă rog şi să plâng pentru el cu toată durerea sufletului meu. Era chemarea dragostei din adâncul inimii fratelui şi tovarăşului meu de lupte în­delungate şi grele... Strigătul unei iubiri mari, dar peste care uneltirile unui duh străin, care voise să ne despartă, aruncase pe o clipă o umbră trecătoare.

Acum, în faţa marii încercări, această iubire îşi revenea dintr-o dată la strălucirea pe care i-o dăduse de la început Dumnezeu şi destinul nostru împre­unat. Duhul străin nu reuşise. Biruise iarăşi duhul Lucrării, duhul dragostei, du­hul căii curate pe care ne-o poruncise Domnul...

În vremea aceea nu puteam călători pe calea ferată decât dacă obţineam de la poliţie o autorizaţie de călătorie. Pentru asta trebuia să depun o cerere înainte cu opt zile. În cerere trebuia să arăt unde merg şi pentru ce.

Am făcut cererea cu o oarecare teamă. Ştiam că mi se vor pune piedici. Dar mă rugam cu durere şi cu stăruinţă lui Dumnezeu să înlăture orice piedică. Presimţeam că se apropie ceva grav. I-am trimis fratelui îndată un liniştitor răspuns telefonic: „Sunt cu tot sufletul lângă tine... Vin cât pot mai repede...”

Am obţinut autorizaţia de plecare... (Nu ştiam atunci că mult mai târziu, după 12 ani, voi afla-o la dosarul anchetei mele şi că va trebui să răspund şi atunci pe larg la insinuarea: Care a fost „adevăratul motiv” al plecării mele la Sibiu?...)

Până să ajung eu însă la Sibiu, apăru şi al doilea număr din foaie.

Pe pag. 3 a acestui număr ultimul scris de fratele Marini m-a izbit titlul şi scrisul, ca o înştiinţare de moarte:

„Dincolo de Poarta cea Tainică... Este rânduit oamenilor să moară o sin­gură dată, iar după aceea vine judecata. (Evrei 9, 27)”

Am presimţit că îşi scrisese chiar pentru sine acest gând.

„...O întâmplare neobişnuită, o boală, sunetul clopotului sau altceva ne face să privim spre Poarta cea Tainică, spre care, obişnuit, noi nu prea vrem să pri­vim; spre Poarta cea Tainică poartă prin care fiecare din noi trebuie să trecem odată: moartea.

Moartea! Ce taină ascunde ea! Câte sforţări de a scăpa de ea! Zadarnic! O lege mai tare decât noi ne ţine în rânduiala ei cu o tărie nedezminţită.

499

Este rânduit fiecăruia să moară o singură dată!... Vrei, nu vrei, ai să treci pe uşa care duce Dincolo. Când? Aceasta nu o ştii. Cei mai mulţi pleacă atunci când nici nu se gândesc.

Dar unde? Unde mergem? Ce este dincolo de poarta pe care scrie:

moartea?

Iată un lucru cu care şi-au bătut capul mii de oameni, mii de ani, fără a pu­tea găsi vreun răspuns mulţumitor pentru conştiinţa lor...

În vremile din urmă oamenii învăţaţi au găsit şi inventat fel de fel de in­strumente cu care au cercetat văzduhul, adâncimile pământului, fundul mărilor, tainele sufletului omenesc. N-au găsit însă nici un chip de a pătrunde cu ochea­nele lor dincolo de poarta care se numeşte moartea. Aceasta a rămas o taină pentru iscodirea minţii omeneşti.

...Şi, dacă oamenii n-au fost în stare să dezlege această taină, ea n-a ră­mas ferecată în necunoscut. Un far puternic a luminat taina aceasta; El, Iisus Hristos, a venit de Dincolo şi a fost în măsură să ne spună tot ceea ce trebuie să ştim.

...Iată Cuvântul Său fericit şi mântuitor: «Adevărat, adevărat vă spun că ci­ne ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis pe Mine are viaţa veşni­că şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă» (Ioan 5, 24).

Ce nădejde fericită pentru sfârşitul credinciosului lui Iisus!”

Cred că aceste lucruri au fost ultimele pe care le-a mai scris fratele Marini. Ciudat, cum presimte omul uneori...

Citind pagina asta, mi-am adus aminte de o discuţie, tot asupra acestor lu­cruri, pe care o avusesem cu el odată, pe când ne aflam amândoi, singuri, la noi acasă, în Mizieş, în urmă cu şapte ani, într-o seară liniştită de toamnă, sus pe deal, la vie...

şi totuşi cât de grea trebuie să fie, trupeşte, chiar clipa aceea a morţii zisese el atunci! Până ce viaţa se smulge din fiecare celulă, din fiecare nerv, din fiecare ţesut al trupului nostru, trebuie să suferim trupeşte dureros... Aceasta este legea lucrurilor!...

da, dar Domnul Iisus are puterea de a înfrânge această lege şi de a da preaiubiţilor Lui nu o moarte dureroasă, ca o smulgere grea, ci o plecare liniş­tită, ca un somn dulce la un sân drag...

da! a oftat el atunci. Şi apoi am schimbat vorba.

Era 20 ianuarie când am ajuns la Sibiu. L-am găsit pe fratele Marini, într-adevăr, foarte grav.

Dar abia am ajuns lângă el, până am şi aflat o altă veste dureroasă: mama lui, Ana, de la Săsciori, trecuse la Domnul...

Ne-a fost destul de greu să-i spunem vestea aceasta. Dar ştiam că sufle­tul lui, care suferise atât de mult şi care era atât de alipit de Domnul, va su­porta orice.

500

Am stat o zi şi o noapte împreună cu ceilalţi fraţi lângă el.

Trupuşorul i se topea, parcă văzând cu ochii, în marile temperaturi care nu-i mai scădeau.

Am alcătuit atunci, împreună cu fratele Titus, în grabă, numărul viitor din foaie cel pentru 1 februarie 1947 şi ne-am pregătit pentru orice lovitură.

În prima pagină a foii, doream să inspirăm o puternică nădejde şi încrede­re sufletelor scumpe care erau în toiul cernerii dureroase: Am scris anume pentru ceasul acela solia cea dulce a Domnului Iisus, spusă sufletelor iubite din Betania, în ceasul cel mai greu pentru ele: „Eu sunt Învierea şi Viaţa...” (Ioan 11, 25).

Scriam acolo: „Trăim între două mari veşnicii: Trecutul şi Viitorul. În în­tunericul care atâta vreme a apăsat peste aceste două lumi, sufletul omenesc s-a zbătut îngrozit mii de ani, trudindu-se zadarnic să găsească o rază de lumină ca­re să-i arate ce este dincolo de viaţa aceasta atât de scurtă, aşa de chinuită şi pe care toţi au numit-o amăgire.

Lumina aceasta a venit numai o dată cu Hristos, Adevăratul şi Veşnicul Mântuitor, Fiul lui Dumnezeu.

La mormântul unuia dintre cei mai iubiţi prieteni ai Săi, Iisus a spus cu­vintele care de veacuri au umplut de nădejde ochii şi sufletele care s-au agăţat de El ca de Stânca tuturor nădejdilor, Singura Salvare: Eu sunt Învierea şi Via­ţa. Cine crede în Mine va trăi... (Ioan 11, 25-26).

O lege nefăcută de oameni a lăsat ca omul să fie aşezat şi în mormânt cu mâinile încrucişate pe piept, cum este aşezat înainte de venirea lui pe lume în pântecele mamei sale.

E parcă şi acesta un semn că omul nu este aşezat acolo pentru nimicire, ci pentru o nouă naştere, la o nouă viaţă, pregătit pentru o nouă intrare, într-o nouă lume.

Cu mormântul nu se sfârşeşte viaţa. Când totul se prăbuşeşte în jurul nostru şi când ultima suflare ne coboară în pământ, noi nu murim! Sufletul omenesc este singura realitate, singurul lucru care trăieşte, în mijlocul celor­lalte lucruri care pier.

Cei care-L cunosc pe Hristos strigă: O lume veşnică există şi trăieşte fă­ră ca ochii noştri de pământ s-o poată vedea, fără ca mâinile şi inimile noas­tre de lut s-o poată atinge, fără ca mintea noastră mărginită s-o poată desluşi. Garantul şi Slăvitul ei Descoperitor ne-a arătat-o. Iisus Hristos ne-a descope­rit existenţa acestei lumi slăvite şi, prin Jertfa Lui răscumpărătoare, a rupt toate stavilele care ne închideau drumul către ea, dându-ne drept de moşteni­re asupra ei.

O voi, toţi cei care vă mai îndoiţi, gândiţi-vă: Dumnezeu n-a înşelat nici­odată pe nimeni! Acela care a pus în inima unei rândunici dorul după o ţară nouă şi minunată, dorul care o face să zboare către acolo prin mii de primej­dii, a şi pregătit ţara aceasta pentru ea. La sfârşitul călătoriei ei, păsărica cea slabă care a nădăjduit în acea ţară fără să o cunoască şi a crezut în ea fără

501

s-o fi văzut ajunge să se bucure de lumina şi binefacerile ei, dacă n-a căzut de oboseală pe drum...

O voi, toţi care aţi trăit în lumea aceasta crezând în Hristos, voi, care de dragul Lui aţi părăsit totul pe pământul acesta, nădăjduind în Patria nespus mai bună, pregătită în ceruri pentru voi sus inimile! Aveţi credinţă în Dum­nezeu şi aveţi credinţă în Hristos, Domnul vostru. El trăieşte veşnic şi voi veţi trăi! Cuvântul în care aţi crezut n-a fost o amăgire: Mântuitorul căruia v-aţi predat este Dumnezeu, Veşnicul şi Slăvitul Dumnezeu care, dacă a făcut o făgăduinţă celor ce vor crede în El, Îşi va şi împlini această făgăduinţă; va da viaţa... o viaţă veşnică şi fericită, tuturor celor care I-au crezut Cuvântul şi făgăduinţele.

Dacă El v-a făgăduit învierea şi viaţa, credeţi cu tărie acest lucru; El le are şi pe acestea în Sine Însuşi şi le poate da tuturor alor Săi.

Dacă El v-a făgăduit o ţară veşnică şi un cer fericit, credeţi cu tărie acest lucru; El este Stăpânul nemărginit de puternic şi de bogat şi va da acestea tutu­ror celor ce-L iubesc, întocmai după cum a spus.

El este Dumnezeul Adevărat şi Viaţa Veşnică (I Ioan 5, 20)...”

Pe aceeaşi pagină în colţul din stânga era o ştire dureroasă:

„...Să ne rugăm Domnului pentru el

Fratele nostru iubit, Ioan Marini, în prezent se află greu bolnav. Rugăm pe toţi fraţii noştri fierbinte să-şi aplece genunchii către Domnul pentru acest ves­titor al Evangheliei curate.”

Şi adăugam, pentru a se vedea bine starea lui gravă:

„...Unde puterea doctorilor nu mai poate să ajute, nădăjduim să intervină rugăciunea frăţească, să ducă la ridicarea de pe patul de suferinţă a scumpului nostru frate...”

Iar alături, în colţul din dreapta, un alt anunţ la fel de greu:

„A trecut la Domnul sora noastră, Ana Marini

...La încheierea foii am primit încă o veste dureroasă:

Sora noastră Ana, mama fratelui Ioan Marini, a trecut la Domnul. Îndure­ratei şi credincioasei familii de fraţi şi surori Marini din Săsciori, în numele tu­turor fraţilor le transmitem şi pe această cale, cu acest prilej, cea mai caldă dra­goste şi nădejde de întâlnire a tuturor în Viaţa cea de Dincolo, în slava vieţii Ie­rusalimului celui de Sus.”

Aceste două anunţuri păreau ca două sicrie puse alături, de-o parte şi de alta a chipului Mântuitorului rugându-Se pentru învierea lui Lazăr...

Am fost, împreună cu ceilalţi fraţi apropiaţi, lângă el în clipa aflării ştirii dureroase a morţii mamei lui...

502

N-avea putere să se mai ridice, dar cred că atunci ar fi dorit mai tare ca ori­ce altceva să se poată arunca cu faţa la pământ înaintea Domnului şi să se roage mult-mult, mai mult ca oricând...

Dar a tăcut dureros şi doar din ochii închişi au început să-i şiroiască lacri­mile liniştite şi uşurătoare...

În ziua următoare, 21 ianuarie, stăteam lângă căpătâiul lui. Părea că dor­mitează. Dar ştia că sunt acolo.

Şi-a deschis ochii limpezi şi s-a uitat la mine cu o privire în care regăseam toată dragostea şi încrederea adâncă dintre noi. Mi-a şoptit rar:

mâine va fi înmormântarea mamei mele... Eu nu pot fi acolo. Du-te în lo­cul meu... Şi spune tu în locul meu...

N-a mai putut continua... Plângea adânc...

I-am dat un creion şi o hârtie:

scrie măcar câteva cuvinte pe care ai vrea să le spun!

Cu o mânuţă subţire şi albă ca o rază de soare a început să scrie, pe hârtia albă, fără şir, odihnind greu ca după o muncă peste puteri, câteva rânduri răsu­cite şi întrerupte din care am descifrat câteva cuvinte, la început clare, după aceea doar bănuite:

„Mamă... cel mai dulce nume care se rosteşte de limba omenească... S-a rostit şi aici (probabil voia să spună: în casa din Săsciori... ) vreo 40 de ani... Acum se rosteşte tot mai rar...

Se spune că cel mai dulce cuvânt în limba noastră este cuvântul „meu”: ta­tăl meu, mama mea şi mai ales Mântuitorul meu...

...Ferice de cine în ceasul din urmă...”

Aici mâna îi alunecă neputincioasă, nemaireuşind să scrie ceea ce îi vroia gândul.

Pe urmă, cu greu ridică iarăşi creionul spre hârtie şi scrise:

„...aşa...

Aceluia...”

Aici din nou mâna îi alunecă, întrerupând şirul scrisului.

După un timp încercă să ducă iarăşi spre hârtie mâna care tot mai ţinea creionul, semn că mai are ceva de spus...

Şi, cu greu, reuşi să mai adauge:

„...îi va deschide...”

apoi, alunecând nesigură, mai avu puterea să scrie, cu ultima sforţare:

„mamă...”

Şi mâna lui scăpă condeiul.

Pentru totdeauna.

O, iată şi mânuţa asta, care a scris atât de mult şi de frumos... Iată, se frânse ca şi cealaltă de acum nouă ani, tot la vârsta care ar fi trebuit să fie a celei mai viguroase puteri.

503

După ce mai prinse o fărâmă de putere îmi spuse rar şi întretăiat:

vedeţi ideea!... Spune ceea ce am vrut să spun eu... Ar fi fost multe do­rinţe... dar acum...

...ştiu că va fi mare durerea... Noi am trăit aşa de bine laolaltă...

Nu va putea nici unul face faţă... Ştiu...

Să se împartă tractate la înmormântare!...

Du-te acolo... în locul meu... frate Traian...

L-am sărutat fierbinte, plângând cu toată durerea sufletului din mine...

Şi i-am împlinit ultima dorinţă, străduindu-mă cum am putut mai bine.

M-am dus „în locul lui”. Dar oricât m-am străduit să fiu ca el, să-i vorbesc mamei lui ca el, să plâng ca el, să simt ca el lângă sicriul şi mormântul mamei sale, tot ştiu că nu am putut fi cum ar fi fost el... Nimeni n-ar fi putut ca el.

Şi ceilalţi fii ai mamei au trăit profund şi sfâşietor toată durerea clipei ace­leia. Dar fiecare era în locul lui însuşi. Nici unul nu-l putea înlocui pe cel care lipsea. Numai Domnul l-a înlocuit.

Nici eu nu l-am putut înlocui, decât într-o aşa de slabă măsură, deşi cugetul meu mărturiseşte că am dorit în tot timpul acela să fiu el.

Era ultima încredinţare pe care mi-o dădea.

După vreo trei zile era adus din Sibiu, la spitalul din Sebeş. Se apropia de Săsciorii lui, la care a ţinut nespus de mult.

Acolo a fost adus şi tatăl său în ziua următoare, alături de el, pe un alt pat. Se îmbolnăvise grav şi tatăl, de aceeaşi boală. Friguri zguduitoare şi tem­peraturi mari.

Fratele doctor Banu, care îl însoţise tot timpul bolii lui la Sibiu cu tot ce omeneşte îl ajutase ştiinţa şi puterea sa, l-a însoţit şi la spitalul din Sebeş. Îm­preună cu surorile Lucreţia de la Laz, Paraschiva de la Vinerea, Ioana de la Şibot şi altele. Au făcut tot ce le-a stat şi lor în putinţă pentru el.

Până în ultimele lui clipe, cât a mai putut, le-a vorbit mereu celor de lângă el despre lucrurile minunate ale Împărăţiei lui Dumnezeu. Ce neuitate au rămas pentru aceştia puternicele adevăruri rostite de graiul lui slăbuţ, atunci pe patul morţii lui.

Cele din urmă cuvinte ale lui au fost: „Iată, se deschid porţile Ierusalimu­lui... Mamă”.

Apoi a tăcut.

...La zece zile după mama sa, în aceeaşi zi şi în aceeaşi cameră de spital, trecură la Domnul, în cel mai liniştit fel, unul lângă altul şi unul după altul, fra­tele Marini şi tatăl său...

Au fost duşi şi aşezaţi amândoi în două sicrie, unul lângă celălalt, în casa familială din Săsciori.

Aici s-au petrecut seara întâi şi a doua de priveghere.

504

Pentru slujba înmormântării însă, sicriele au fost mutate în locul mai larg al Casei Culturale, de lângă biserică.

Ce zguduitor ne-am adus aminte că, în urmă cu exact un an, aici, în Casa asta, chiar de pe locul unde este aşezat acum sicriul său, fratele Marini le vorbi­se atunci sătenilor săi şi nouă tuturor, cu o înflăcărare de neuitat profet, adevă­rurile cutremurătoare ale lui Dumnezeu.

Acum, iată, privim cu toţii la nemişcata lui pace şi la măreţia veşnică din care ne grăieşte el mai mult şi mai puternic decât cu orice cuvânt.

Era 2 februarie sărbătoarea Întâmpinării Domnului. Ce semnificaţie zgu­duitoare! Fratele nostru pleca fericit în întâmpinarea Domnului său, în sărbătoa­rea Întâmpinării Sale...

În dimineaţa aceea de 2 februarie, lângă sicriul lui am scris „Martor credin­cios” cum scrisesem înainte cu nouă ani, în 12 februarie, lângă sicriul părin­telui, „Pasăre măiastră”.

L-am petrecut la mormânt cu această cântare, cântată cu lacrimi pe aceeaşi melodie:

Martor credincios al Jertfei lui Hristos, sol al Vestei Bune, vrednic credincios, ţi-ai sfârşit lucrarea, lupta ţi-ai sfârşit, ai plecat la Domnul, Care L-ai iubit.

Pildă de lumină, ai trăit mereu rob al rugăciunii către Dumnezeu, jertfă a chemării, strigăt desluşit, suflet de apostol, frate preaiubit.

Mare-a fost credinţa care te-a purtat, luminoasă Calea care-ai arătat, limpede Cuvântul care l-ai adus, martor sfânt al Oastei Domnului Iisus.

Drumul sfânt pe care tu l-ai arătat duce-n Canaanul binecuvântat, în Ierusalimul sfânt şi luminos prin solia Oastei Domnului Hristos.

sus, în fericirea ce-a nădăjduit, dă-i, Iisuse Doamne, locul strălucit lângă toţi aceia care Ţi-au urmat şi cu strălucire i-ai încununat.

505

Iar pe noi, Iisuse, când ne vei chema,

lângă ei ne-aşază Sus, la dreapta Ta, şi ne dă cununa lor de mucenici tot aşa-mpreună, cum am fost aici.

martor credincios al harului Slăvit, roagă-te la Domnul nostru Preaiubit să ne-ajute, drumul greu şi luminos, să-l sfârşim cu bine, martor credincios.

Era alt februarie... al treilea neuitat februarie al nostru.

Primul fusese al părintelui Ouatu, în 1937;

al doilea, al părintelui Iosif, în 1938,

al treilea, acesta, acum, în 1947, al fratelui Marini.

Oare cine ni-l va face neuitat pe cel de al patrulea?

Pentru mine, cel puţin, „al patrulea” avea să fie peste 20 de ani. În acel tot februarie (din 1967) când voi păşi în urma carului cu boi pe drumul care duce spre cimitir, conducând spre veşnicie sicriul tatălui meu Constantin... (Carul lui cel cu boi frumoşi... în care dusese cu atâta drag cândva cărţile şi revistele sfinte ce cuprindeau în ele Cuvântul cel scump al lui Dumnezeu, pe care şi el l-a iubit atât de mult...)

Mi-a fost dat tot mie ca, după nouă ani, să-i scriu şi fratelui Marini, ca şi atunci, Părintelui Iosif, cu condeiul scăldat în lacrimi, pe prima pagină a foii, încadrată în chenar negru, cu chip îndoliat, zguduitorul nostru cuvânt de ră­mas bun.

Din nou dulcea purtare de grijă a Domnului ne-a dăruit foaia prin care să putem comunica totul fraţilor. Şi prin care să ne mărturisim durerea şi nădejdile unii altora. Ce greu ar fi fost fără ea! Ce minune că am primit-o chiar acum!

Iată înştiinţarea dureroasă şi cuvântul nostru cel dintâi către fraţi:

„A trecut la Domnul fratele Ioan Marini...

De sub greutatea celei mai adânci dureri care ne copleşeşte inima, vestim fraţilor noştri şi tuturor celor care l-au cunoscut că fratele nostru IOAN MARI­NI a plecat dintre noi, Acasă, la Domnul.

Lucrarea Sfântă a Oastei Domnului a dat o nouă jertfă!...

Această tainică şi sfântă Lucrare a lui Dumnezeu, născută şi crescută din jertfă, prin jertfă şi parcă numai pentru jertfă, a trebuit să aducă din nou pe alta­rul Evangheliei preţul nou, jertfa nouă, a unuia din cei mai buni fii ai ei... A aceluia care purta printre noi cel mai frumos steag...

Sfâşiaţi de această nouă şi dureroasă rană, ne închinăm smeriţi înaintea Tatălui Ceresc... Şi nu putem înţelege această nouă încercare, decât gândindu-ne

506

că numai El Singur ştie de ce Îşi alege întotdeauna ca jertfă, din turma Lui, pe cel mai frumos miel.

E o adâncă, o cutremurătoare taină în lucrarea Dragostei lui Dumnezeu, Care a iubit atât de mult lumea încât pe Singurul Său Fiu Şi L-a dat ca Jertfă pentru ea... Şi, de atunci, şi până acum, El iubeşte tot atât de mult această lume, încât pe cei mai buni dintre fiii Lui îi aduce ca jertfă pentru ea... Pentru ca acei care vor asculta chemarea lor şi vor crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veş­nică (Ioan 3, 16).

În măsura în care un om s-a unit mai deplin cu Hristos şi s-a asemănat mai mult cu El, în aceeaşi măsură a avut parte pe pământul acesta de soarta Lui. Iar această soartă este totdeauna jertfa, mistuirea şi sfâşierea de fiecare zi în slujba altora, pentru folosul altora, pentru ajutorarea altora... De la cel mai mic lucru: viaţa, până la cel mai mare: moartea...

Gânduri pline de durere, dar şi pline de lumină ne umplu sufletul lângă acest nou şi scump mormânt al Oastei...

Pe altarul Evangheliei Tale, o, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Oastea Ta a adus ca jertfă tot ceea ce a avut mai ales, mai bun şi mai drag în ea. Începând cu Părintele Iosif şi până la cei de azi, mieii cei mai blânzi şi mai de preţ ai turmei Tale au căzut jertfiţi... Şi, de aceea, ştim că jertfa noastră, ca jertfa lui Abel, a fost bine primită înaintea Ta... Tu i-ai chemat, Tu i-ai ales, Tu i-ai jertfit.

Ai Tăi erau. Şi fiindcă Tu poţi face orice vrei cu ceea ce este al Tău, deşi doar Tu poţi măsura durerea adâncă ce ne-a sfâşiat ne smerim în faţa înţelep­ciunii şi a dragostei Tale, până la ţărâna din care ne-ai creat.

Facă-se, Tată, facă-se deplin voia Ta!

Şi, binecuvântând Sfântul Tău Nume, Te rugăm, ajută-ne să putem crede chiar şi în aceste grele clipe, că toate lucrează împreună spre binele celor ce Te iubesc.

Să privim la sfârşitul minunat al felului de vieţuire pe care l-a adus alesul nostru frate, alesul Tău copil, şi să-i urmăm şi noi pilda...

Pilda lui... luminoasa urmă a vieţii lui printre noi, plină de sfinţenie, de îndrăzneală şi de credinţă. Şi să credem, Doamne, să credem adânc că o lu­crare în care se nasc astfel de suflete mari nu poate fi decât lucrarea Ta... Că o lucrare care Ţi-a adus şi Îţi aduce astfel de jertfe nu poate să ajungă decât la biruinţă.

O, fratele nostru n-a murit! Nu mor niciodată oamenii care trăiesc şi se jert­fesc aşa cum a trăit şi s-a jertfit el. El trăieşte şi va trăi mereu, prin lucrarea pe care a făcut-o între noi, prin duhul şi puterea lui care s-au revărsat şi au rămas peste această Lucrare cerească.

507

Chiar când e sfărmat altarul, Focul nu se stinge;

Chiar când e zdrobită harfa, Coarda încă plânge...

Frate Marini, fratele nostru!... Calfă credincioasă a neuitatului nostru Neemia, te duci de-acum şi tu să te odihneşti de multele osteneli şi zdruncinări de aici, din lumea aceasta, lângă Domnul Iisus, Mântuitorul tău, pe Care L-ai iubit mai mult decât pe alţii. Mai mult decât pe ai tăi. Mai mult decât pe tine. Şi lângă Părintele Iosif, cu care te-ai asemănat atât de mult şi în viaţă, şi în moarte. Şi după aceea.

Te duci ca să măreşti cu încă unul ceata celor care ni s-au dus şi ne aşteaptă Acolo.

În cerurile Lui şi în sufletele noastre, Domnul Iisus te-a aşezat pe veşnicie în locul care este printre cele mai scumpe.

Odihneşte în pace, scumpul şi dragul nostru frate. N-am uitat şi nu vom uita niciodată ceea ce ne-ai spus tu din partea Domnului.

Şi, la revedere, frate Marini, la revedere, pe curând, Acasă la Domnul nos­tru Iisus.

Redacţia”

Pe toate cele petrecute cu ocazia înmormântării, le redăm, pe scurt, du­pă felul cum s-au publicat atunci în foaia „Iisus Biruitorul” din februarie şi martie 1947:

„CEA DIN URMĂ DESPĂRŢIRE DE FRATELE NOSTRU IOAN MARINI

În casa atât de greu încercată a surorilor credincioase şi a fraţilor mult iu­biţi, Marini, din Săsciori, una din rarele «Betanii» ale Oastei, în «camera dina­inte», două sicrie stau alături... Cu inimile sfâşiate de cea mai adâncă durere, familia aceasta iubită plânge lângă două trupuri scumpe, aşezate alături: al fra­telui iubit şi al tatălui lor. Şi, în jurul lor, până la cele mai îndepărtate margini ale ţării, familia cea mare a Oastei plânge alături de ei sufletul mare şi ales al unuia dintre cei dintâi aleşi ai ei.

Al celui dintâi.

Alături de tatăl său şi de mama sa, el a plecat din lumea aceasta deplin îm­păcat... În cea mai duioasă şi tainică, şi sfâşietoare unire sufletească, ei au trecut şi în veşnicie nedespărţiţi, după cum nedespărţiţi au trecut şi prin viaţa aceasta. Şi acum, deasupra inimii care pentru întâia oară stă nemişcată la vederea durerii altora, mâna care a fost viaţa întreagă neobosită în lucrul ei s-a liniştit şi odih­neşte domoală pe marginea veşniciei...

508

Lungul cortegiu de fraţi, de prieteni şi de cunoscuţi, veniţi din toate părţile, care se perindă pe lângă sicriul lor, îşi îngroapă în palme ochii înecaţi de la­crimi. E prea zguduitoare priveliştea ca să nu cutremure sufletul. Abia de zece zile a ieşit din casă sicriul mamei şi acum alte două îl urmează. Aceeaşi liniştită împăcare cu Dumnezeu, care le-a trecut sufletul cu încredere şi nădejde în Mâna Tatălui, se odihneşte acum şi peste feţele lor.

Pacea lui Dumnezeu...

Casa mângâierii casă de jale

Cât de greu ne este în clipa aceasta întunecoasă să înţelegem lucrarea Ta, o Dumnezeule al mângâierii! Cum ai putut lăsa Tu oare ca, în casa aceasta, în ca­re ai fost primit şi ospătat cu atâta drag, Tu şi ai Tăi întotdeauna, să se întâmple toate acestea? De ce oare ai îngăduit Tu ca, în această casă, în care atât de mulţi au fost mângâiaţi şi în care sufletele au fost întotdeauna înviorate, fiinţele iubite să plângă acum cu aşa amar cele mai scumpe trei sicrie plecate pe veci de aici, dintre ele? De ce?

Aceasta numai Tu, Care împlineşti în totul planul voii Tale, numai Tu, Ca­re faci ce vrei cu ceea ce este al Tău, numai Tu o ştii.

Binecuvântat să fie Numele Tău şi binecuvântat să fii Tu, Care ai păstrat în fratele nostru aceeaşi neclintită încredere în Tine şi care a făcut altă dată pe robul Tău Iov să mulţumească pentru orice lovitură, ca pentru o binecu­vântare.

N-a fost scutit nici acest suflet mare, până în chiar ultimele zile, de nici una din durerile care pot sfâşia mai adânc un suflet omenesc. Dar, prin toate acestea, până în cea din urmă clipă, credinţa lui a rămas statornică şi mare, în o mută re­semnare sub mâna lui Dumnezeu: «Se va vedea în veşnicie de ce a trebuit ca familia noastră să dea un aşa mare preţ de jertfă şi de ce a trebuit să fie aşa... Domnul ştie de toate acestea...»

În casa mângâierii plânge acum cea mai adâncă jale.

Optsprezece ani...

În acest an se împlinesc 18 ani de când cele dintâi chemări din scrierile celuilalt mucenic al Oastei, Părintele Iosif Trifa, şi cele dintâi cercetări ale dure­rii l-au adus la picioarele Domnului Iisus. Câte lacrimi, cât zbucium, câtă cre­dinţă şi câtă jertfă a semănat sufletul lui mare în aceşti 18 ani peste toată ţara aceasta, pentru alţii!

Câtă alergare până în clipa ultimă, când a strigat cu ochii plini de lumină de Dincolo: „...Iată, se deschid porţile Ierusalimului... Mamă!”

Renunţând la postul de învăţător şi la orice alt lucru după care lumea se zbate, şi-a închinat viaţa deplin Domnului şi cauzei Lui.

Până la moartea păr. Iosif Trifa, a scris pe aceeaşi masă şi a zăcut bolnav alături de el. Opt ani au fost mereu alături.

509

Necerând niciodată nimănui nimic, el a dat tuturor totul, dându-se pe sine însuşi ca o jertfă în această Lucrare, după pilda marelui său înaintaş cu care a trăit alături.

Frumuseţea şi roada acestor ani de lacrimi, de luptă şi de rugăciune se vor vedea numai în veşnicie!...

Seara întâi de priveghere

În jurul sicriului sunt adunaţi fraţii cei mai apropiaţi şi cei care în timpul suferinţei au fost lângă el. După rugăciunea zguduită tot timpul de plâns, a vor­bit fr. Ardeleanu de pe valea Trotuşului, jud. Bacău, aflat pe aici. Apoi sora Vi­orica şi fr. Traian Dorz.

Peste lumina dulce din Betania aceasta, Domnul a îngăduit să se aştearnă umbra unei tristeţi... Dar chiar şi acum să ştim că Iisus este Învierea şi Viaţa şi că cine crede în El, chiar dacă ar fi murit, va trăi (Ioan 11, 25).

Umbrele vor trece în curând şi nimeni niciodată nu va mai răpi bucuria noastră.

Seara a doua şi a treia

Fraţii îndureraţi şi dragi încep să vină. De la Cărpiniş, de la Ighiel, de la Cricău...

Vorbesc fr. Traian Dorz şi fr. I. Opriş, Ighiu.

Ca la un pelerinaj, au început să sosească fraţii sufleteşti ai celui plecat... De la Batiz, din Şibot, de la Vinerea... de la Sebeş, Lancrăm şi Hunedoara, fraţii sosesc mereu să însoţească în ultimul drum pe acela cu care ei ştiu bine că în curând se vor vedea iarăşi...

Au vorbit iar: fr. Popa Petru de la Batiz, fraţii Bădilă de la Săsciori, fr. Opriş, fr. Dorz etc.

Duminică, 2 februarie

În această zi, exact acum un an, în Casa Culturală din Săsciori, din locul unde sunt aşezate alături acum cele două sicrie, el ne vorbea altfel.

Atunci a început la Săsciori bătălia dragostei de care el vorbise până în ultima clipă şi care a adus o aşa mare revărsare de har şi binecuvântări peste Lucrarea Oastei. A fost o zi mare şi s-a luat hotărârea de a se prăznui în fieca­re an în felul acesta. Dar prima care a urmat, a trebuit să se prăznuiască altfel, iată cum!

Mulţimea cea mare a fraţilor curgea acum din toate părţile. Fr. Titus Trifa, dr. Banu, maiorul Gaşpar, Roşianu, Diac şi Fulea din Sibiu... Fr. I. Diac din Si­ghişoara, Capătă de la Petrila, Farcaş de la Turda etc.

Aproape toţi dintre fraţii cu care el a trăit, a umblat şi care s-au jertfit alături de el în Lucrarea lui Dumnezeu au ţinut să fie de faţă.

510

După slujbele de îngropăciune, s-au perindat pe la căpătâiul lui, rând pe rând, cuvântul fraţilor, întristarea despărţirii şi nădejdea revederii în Patria Ce­rească...

Vorbesc fraţii...

Dintre cei veniţi de la Sibiu, întâiul care deschide şirul cuvântărilor este fr. dr. Banu, fratele care s-a ostenit atât de mult lângă patul suferinţelor lui până în clipa din urmă, făcând tot ce omeneşte era cu putinţă pentru a-l salva.

«...Acolo unde un credincios suferă, unde o familie suferă, se vede pecetea Golgotei, pecetea jertfei, pecetea lui Hristos...»

Vorbeşte fr. Silviu Hărăguş: «...Ne găsim la căpătâiul celui mai mare ves­titor al Evangheliei pe care noi l-am avut în aceste părţi şi cu care noi am bătă­torit drumurile ţării... Ne aducem aminte de alergările, de ostenelile şi de dure­rile lui. El ne-a întrecut pe toţi... Să făgăduim aici, lângă sicriul lui, în faţa lui Dumnezeu, spre Care ne-a călăuzit păr. Trifa şi fr. Marini, că vom merge pe calea lui Hristos, aşa cum au mers şi ei, până la capăt».

Vorbeşte fr. Traian Dorz: «...Sunt 15 ani de când l-am întâlnit prima dată la Sibiu. Aveam atunci abia 17 ani.

Doi ani mai târziu, planul lui Dumnezeu ne-a înfrăţit pe totdeauna la ace­eaşi masă de scris şi de lacrimi, lângă patul şi inima marelui nostru Neemia. Lângă jertfa care era în fiecare zi o luminoasă pildă pentru noi. Câte n-am trăit noi împreună cu păr. Trifa... cine le-ar putea scrie oare pe toate?

A urmat apoi sfârşitul din 12 februarie 1938. Când Părintele Iosif a plecat dintre noi, atâtea mâini haine s-au repezit să rupă Oastea. Şi câţi nu s-au bucurat atunci că s-a sfârşit cu noi!

Nouă ani am fost alungaţi pe toate drumurile acestei ţări, din cetate în ce­tate, de la Sibiu, la Oradea, apoi la Arad, apoi la Cluj, la Bucureşti, la Beiuş... Ne uitam amândoi de atâtea ori în jurul nostru şi adesea nu auzeam decât urlete de glasuri vrăjmaşe... Mulţi s-au bucurat atunci că s-a sfârşit cu noi...

Dar Dumnezeul nostru, El Însuşi ne-a apărat. Şi, peste ruinele sfâşierilor şi luptelor noastre, El a făcut ca Oastea Lui să primească o nouă şi mare revărsare de har. Iar astăzi ea merge din biruinţă în biruinţă, ajungând pe înălţimi pe care nici nu le bănuia altădată.

Şi va mai merge încă, pentru că este Lucrarea lui Dumnezeu.

De aceea înnoim din nou legământul din 12 Februarie 1938, de a merge până la capăt pe drumul bătătorit de înaintaşii noştri».

Vorbeşte fr. maior Gaşpar, Sibiu. Fratele maior, în casa căruia fr. Marini şi-a trăit ultimele zile la Sibiu, vorbeşte cald şi pătrunzător: «Ne-a adus aici dragostea frăţească faţă de acest mare suflet care a trăit printre noi. Golul pe ca­re el l-a lăsat în rândurile noastre greu va putea fi astupat...».

511

Vorbirea fr. Roşianu Sibiu: «Frate scump, ai tu pace?... Da, tu ai avut în vi­aţă adâncă pace şi acum, în veşnicie, o ai din belşug... Dar sunt atâtea suflete care n-au pace... Fraţilor din Sibiu, să ne ducem de acum în locul lui şi să cău­tăm sufletele care n-au pace. Să-i urmăm credinţa acestui frate ales...»

Cuvântul de despărţire al surorii Aurelia Marini

După cuvântul plin de frumuseţe şi înălţare sufletească al fr. dentist Simionescu de la Petreşti şi cuv. păr. Buzea, sora Aurelia Marini ne-a cutre­murat sufletele cu cuvântul de despărţire pe care l-a rostit. Sala întreagă era numai lacrimi.

O soră îşi ia rămas bun de la mama, tatăl şi fratele ei, cu un glas zguduit de durere, dar plin de o sfântă nădejde. «...Ştim că ne vom revedea iarăşi... Ştim că ne vom revedea. Am pornit odată, dar voi aţi ajuns mai curând. Avem adâncă încredere că Domnul Iisus ne va ajuta şi nouă să ne întâlnim iarăşi Acolo, de unde nimic nu ne va mai despărţi.

La revedere mamă, la revedere tată, la revedere scumpul nostru frate, în Patria Cerească.»

Vorbirea fratelui Ilie Marini: «Tatăl meu şi fratele meu... vă duceţi de acum şi, în casa noastră atât de greu încercată, locurile cele mai scumpe rămân goale... Tu, tată, care ne-ai dată viaţa trupească şi care te-ai frământat atât de mult pentru noi... Tu, frate, care prin rugăciunile tale şi prin lacrimile tale ne-ai adus la picioarele Domnului Iisus... Vă duceţi de acum. Dar ne vom revedea ia­răşi. În curând, când Domnul Se va îndura să ne ia şi pe noi la El, Acolo unde sunteţi voi, familia noastră se va întregi iarăşi, iar bucuria aceea nu va mai avea niciodată sfârşit...».

Vorbirea fr. Popa Petru: «Nu ne putem închipui că noi suntem acum la o înmormântare, ci la o adunare, aşa cum eram astăzi e anul, tot aici, în sala aceasta. Prin starea lor de faţă, aceste sicrie ne pun acum marea întrebare no­uă, fiecăruia: Cunoşti tu pe Domnul Iisus? El este Învierea şi Viaţa. L-ai aflat tu pe El?

De acum sarcina care a apăsat asupra lui va apăsa pe umerii noştri. Simţim răspunderea pe care o avem şi vom lucra mai mult decât până acum...»

Vorbirea fr. Diac Sibiu: «Parcă-l văd pe fr. Marini, în zăvoiul Săsciorilor, strigând astă-vară cu atâta stăruinţă chemările întoarcerii la Dumnezeu. De acum glasul lui nu va mai vorbi, dar mormântul lui va striga mereu: Săsciorenilor, săsciorenilor, întoarceţi-vă la Dumnezeu!

Să rămânem şi noi lucrători vii în această Lucrare, până în ziua când ne vom revedea în cer cu fr. Marini, urmând pilda Părintelui Iosif şi pilda lui...»

Vorbirile fraţilor sunt încheiate apoi de fr. I. Opriş, fr. Stănilă şi sora Viori­ca de la Laz.

512

Ultimul drum împreună

Pe braţele fraţilor, sicriele au plecat apoi în ultimul drum, împreună cu noi, spre locul în care vor fi aşezaţi, până când glasul Domnului ne va trezi pe toţi. Au fost însoţite de toţi fraţii, cu ochii plini de lacrimi şi cu inimile pline de do­rinţa de a ne revedea cât de curând...

Tot satul a petrecut până la cel din urmă locaş pe cei mai buni copii ai săi.”

Pe pagina următoare acestor însemnări, era scrisoarea dureroasă a părinte­lui Vladimir care, din depărtarea sa, nu putuse veni lângă sicriul fratelui.

Redăm din această scrisoare câteva părţi, ca o prezenţă a lui lângă el în ultima zi de despărţire...:

„Un plânset de mare jale şi un snop de flori ale iubirii noastre, pe mor­mântul cel scump al neuitatului nostru frate I. Marini...

O, iubitul meu!... O, dragul şi scumpul nostru, pe care inima noastră nu te va uita niciodată! (I Cor. 13, 8). O, dulcele şi vechiul meu prieten de călă­torie pe drumul «Emaosului» nostru! O, neuitatul meu tovarăş de luptă sfântă în ostăşia Domnului Iisus Biruitorul, în Biserica Lui cea vie! O, ne­despărţitul nostru frate în această singură frumoasă cale pe pământ, spre Sionul cel Ceresc!...

O, scumpul nostru luptător, vrednic urmaş al neuitatului nostru înaintaş, Părintele Iosif Trifa! Tu i-ai urmat credinţa (Evrei 13, 7) şi de aceea I-ai bineplăcut lui Dumnezeu!

Tu ai purtat tot greul luptei sfinte şi te-ai dovedit un adevărat erou al lui Iisus (II Tim. 2, 3). Tu ţi-ai pierdut viaţa pentru El şi Evanghelia Lui, dar ţi-ai câştigat-o pentru primăvara veşniciei Lui (Marcu 8, 35). O fericite, de trei ori fericite suflete (Matei 5, 3-12).

Tu ai cunoscut dragostea lui Iisus prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru ti­ne, de aceea şi tu ţi-ai jertfit-o pentru fraţi (I Ioan 3, 16)...

O, noi nu te vom uita şi iară nu te vom uita, uriaşul nostru luptător de pe câmpul Oastei Domnului Iisus Biruitorul! Râurile de cuvinte înţelepte, râurile de apă vie ce ţi-au ieşit din inimă (Ioan 7, 38) vor rămâne adânc întipărite în inimile noastre şi mereu ne vor răscoli inimile dornice de hrană sfântă...

O, neuitatul nostru, tu te-ai făcut multora, şi încă multora te vei mai fa­ce, pricină de mântuire! (I Tim. 4, 16). Şi pentru mulţi nu ne-ai fost învăţă­tor, ci ne-ai fost părinte (I Cor. 4, 15). O, iubitul nostru, tu pe toţi ne-ai pur­tat în braţele cele dulci ale inimii tale pline de iubire! Tu ai avut rădăcina şi temelia credinţei pusă în dragoste şi ai priceput care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea ei şi ai cunoscut dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă (Efes. 3, 17-19). Tu L-ai avut pe Iisus, în Care locuieşte toată plinătatea (Colos. 1, 19). Şi ai luat din plinătatea Lui şi har după har (Ioan 1, 16).

513

Tu, iubitul nostru, ai plecat cum au plecat şi scumpii noştri: păr. Iosif, păr. Vasile... Voi toţi aţi căzut luptând din greu, luptând cu jertfa vieţii. Voi aţi căzut în lupta sfântă şi măreaţă. Voi staţi la temelia Oastei ca jertfe mari şi scumpe. Din vieţile voastre, jertfite Domnului, El va creşte un copac frumos al Oastei, al Credinţei (I Cor. 3, 6)...

O, iubiţii, scumpii şi adânc îndureraţii mei fraţi de pretutindeni! Iată deci că în cimitirul nostru, cimitirul Oastei, a răsărit încă un mormânt de mare preţ. Mormântul celui ce ne-a fost pentru toţi dragul şi iubitul nostru frate Ioan Ma­rini. Şi acest mormânt, scumpii mei, ne va sta viu în memoria inimilor noastre, cu cuvintele de sânge de la Evrei 13, 7.

Deci să-i urmăm credinţa!

Şi să ne înnoim, iubiţilor, legământul nostru cu Iisus şi la jertfa aceasta ma­re a iubitului nostru de la Săsciori...

Iar acum, iubitul nostru, te rugăm, spune, spune şi dragilor noştri de Acolo (Ioan 14, 3), păr. Iosif, păr. Vasile, fr. D. Romanenco suspinul nostru cel adânc şi necurmat pentru revederea cu ei în veşnicia fericirii...

Şi acum, dormi în pace, iubitul nostru! Pentru că scris este: «Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul! Da, zice Duhul: ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!» (Apoc. 14, 13).

Iar faptele tale cele sfinte le vedem şi la: II Cor. 12, 15; Filip. 2, 30; şi Fi­lip. 2, 15-16. Amin.

Părintele Vladimir”

Fratele Titus scria şi el plin de durere, ca unul ce de atâţia ani l-a cunoscut şi l-a iubit pe fratele Marini:

„Jertfa lui rămâne

O mare durere ne-a fost dată prin plecarea din mijlocul nostru a fratelui Ioan Marini.

Stăm cu toţii îndureraţi în faţa acestei jertfe. Dar în durerea aceasta este ce­va deosebit, care înalţă şi sfinţeşte sufletele.

Fratele Marini s-a topit ca o lumânare continuu aprinsă. El s-a adus pe sine însuşi ca jertfă vie şi bineplăcută lui Dumnezeu.

Avem în faţa noastră jertfa unui erou al lui Hristos, care s-a jertfit pentru cauza Lui, pentru Evanghelia Lui, pentru Biserica Lui.

S-a stins un viteaz al Domnului, pe care solia morţii, solia chemării, l-a aflat pe front, ţinând sus steagul Domnului şi Cuvântul Vieţii (Filip 2, 16).

Dragă frate Marini! Jertfa ta va rămâne veşnic ca o pildă vie. Tu lupta cea bună ai luptat. Domnul să-ţi dea acum cununa vieţii.

Titus I. Trifa”

514

Fr. Popa Petru de la Batiz, care, la fel, din copilăria lui l-a însoţit de ne­numărate ori în călătoriile şi adunările frăţeşti, scrie plin de o mare durere, dar şi de o puternică hotărâre (hotărâre pe care acest mare suflet şi-a ţinut-o până astăzi, fiind unul dintre cei mai vrednici şi mai credincioşi fraţi):

„Un legământ

O nouă jertfă ni s-a cerut prin plecarea neuitatului nostru frate Ioan Marini.

El a plecat la Domnul, sfârşind alergarea (II Tim. 4, 7) şi spunând celor care au vegheat la căpătâi: «Vestiţi Cuvântul lui Dumnezeu la timp şi ne la timp... Nu tăceţi!»

Pe fratele Ioan Marini l-am avut ca o pildă vie în faţa noastră. El până la sfârşit a fost cu ochii ţintă la Iisus.

Să luptăm şi noi acum, iubiţilor, ţinând mai mult ca oricând ochii la Iisus. Niciodată nu ne vom rătăci dacă vom fi cu ochii ţintă la El.

Şi, după cum spune Sf. Ap. Pavel, noi trebuie să călcăm pe urmele celor ce prin credinţă moştenesc făgăduinţele (Evrei 6, 12). Şi să ne aducem aminte de mai-marii noştri care ne-au vestit Evanghelia, uitându-ne cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire (Evrei 13, 7).

Frate Marini, viaţa ta şi sfârşitul felului tău de vieţuire sunt o pildă vie faţă de care facem legământ să o urmăm veşnic.

Popa Petru batiz"

Fr. Silviu Hărăguş scria şi el cuvintele de mai jos, care vor rămâne o măr­turie veşnică chiar împotriva scriitorului lor, fiindcă acesta, după ce s-a bucurat ani de zile de preţuirea şi darurile fraţilor, când a ajuns să nu mai aibă nevoie de binefaceri, şi-a dispreţuit binefăcătorii. Iată ce scria atunci Silviu Hărăguş:

„Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El

Fratele Ioan Marini a trecut la Domnul. S-a luptat lupta cea bună, şi-a is­prăvit alergarea... De acum îl aşteaptă cununa neprihănirii (II Tim. 4, 7-8). Da, s-a luptat lupta cea bună. El a fost unul din înţelepţii care a cunoscut preţul cel nespus de mare al comorii ascunse în ţarină şi a vândut tot ce a avut, ca să cumpere ţarina (Mat. 13, 44), care a socotit toate lucrurile lumii acesteia ca nişte gunoaie, ca să câştige pe Hristos (Filip. 3, 8).

În mijlocul stricăciunii generale şi a decadenţei sufleteşti din veacul acesta, în mijlocul indiferentismului şi nepăsării totale faţă de cele sufleteşti din ţara noastră, el s-a ridicat cu glas de profet şi a cutremurat mii şi mii de suflete prin vestirea lui Iisus Hristos cel Răstignit. Oh, niciodată nu-l vom putea uita. Niciodată nu voi putea uita adunările, pe la care am cutreierat împreună, de prin satele şi oraşele Ardealului. Niciodată nu voi uita predicile lui, cum nu mi-a fost dat să mai aud altele, predicile lui, prin care s-au întors

515

mii şi mii de suflete la Dumnezeu. Niciodată nu voi uita viaţa lui de sfânt, care-mi dădea sentimentul că noi, ceilalţi, suntem doar nişte pitici sufleteşte. O, colţul lui de rugăciune din casa aceea atât de încercată din Săsciori! Nu­mai Domnul ştie câte lacrimi a vărsat acolo, câte suspine înăbuşite a scos din inima lui...

Îmi aduc aminte de vremea când eram împreună la Sibiu, cum se scula dimineaţa în zori de zi, când nimeni nu era trezit, şi trecea în camera de ală­turi, cu Biblia, unde stătea la rugăciune ceasuri întregi. Şi asta nu o dată, nu de zece ori, nu de o sută de ori, ci în fiecare zi. Ceasuri întregi de rugăciune în fiecare zi. Mă gândesc cât de mult s-a asemănat viaţa lui de misionar cu ceea ce spune Apostolul Pavel prezbiterilor din Efes: Aduceţi-vă aminte că timp de trei ani, zi şi noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi (Fapte 20, 31). Aşa a fost Fratele Marini. O viaţă de jertfă. Tăcută, ascunsă, neînţeleasă. Jertfa lui n-a ştiut-o preţui nimeni în adevărata ei valoare. Doar în Ziua cea Mare a Răsplătirilor, atunci când se vor judeca lucrurile ascunse ale oamenilor, îşi va primi o dreaptă răsplătire de la Cel care n-a înşelat niciodată pe nimeni.

...Te-ai dus, frate Marini, dar vom lupta aşa cum ne-ai învăţat, vom susţine Lucrarea Domnului aşa cum ne-ai arătat. Vom merge drept înainte. Vom curăţi din Oaste tot ce nu este potrivit Evangheliei şi învăţăturilor păr. Iosif, aşa cum ai spus înainte de moarte.

La revedere, la revedere, frate Marini...

Silviu Hărăguş”

Vor fi acestea o mărturie care îi va striga în Ziua Judecăţii, dacă acum, în conştiinţă, pare că i-a fost înăbuşită de tot.

Fratele dr. Banu a scris o pagină întreagă despre fratele: „Un copil al lu­minii”, arătând viaţa lui plină de muncă şi luptă, prin cuvântul scris şi vorbit, prin trăirea şi rugăciunea lui de fiu şi purtător al luminii. Printre altele, el scria:

„...Ţinta vieţii lui a fost slava lui Dumnezeu şi el a căutat această slavă şi în cele mai din urmă momente ale vieţii lui. Nu a privit nici o clipă la suferinţele lui, a avut înaintea lui mereu durerea pentru suferinţa altuia. Pe patul de boală gândul lui era la Domnul Iisus, Care împarte celor flămânzi pâine. Plângând spunea: «Duceţi-vă la marginile oraşului unde sunt sufletele de care nu are grijă nimeni. Sunt acolo multe inimi care ar primi pe Domnul Iisus dacă ar fi cine să li-L vestească».

A fost un om al rugăciunii; rugăciunea lui avea putere, rugăciunea i-a fost ascultată. Iată-l acum acolo unde a dorit să fie: în Ţara Minunată despre care îi plăcea să cânte atât de des...

516

Belşug de har, învăţătură şi îndemn s-a revărsat din viaţa şi de pe buzele lui în jurul său până în ultima clipă, din care cei ce l-au înconjurat s-au putut adăpa.

Nu dorim să lăudăm un om: «Căci toată făptura este ca iarba şi slava ei, ca floarea ierbii». Dar păstrăm recunoştinţă memoriei lui pentru povara purtată şi pentru ostenelile sale în mijlocul nostru şi, mai presus de toate, mărim şi dăm slavă Mântuitorului nostru Iisus pentru că ne-a descoperit în el, în chip văzut, taina minunată de la Colos. 1, 27: «Hristos în voi, nădejdea slavei».

Fr. C. B.”

Despre faptul că fratele Marini a fost o jertfă dată pentru fraţii din Moldo­va, scria şi Titus, în acelaşi număr de foaie, spunând următoarele:

„...A dus o viaţă de lipsuri din care a prisosit belşug la atâţia flămânzi

Lupta cea din urmă a fost pentru fraţii lipsiţi, din Moldova, şi pentru copiii lor (în Ardeal, la Avrig, Săsciori, Vinerea, Ighiu etc., etc. zeci de copii ai fraţi­lor din Moldova au primit găzduire şi întreţinere). A fost o jertfă a acestei lupte, împreună cu familia sa.

În ajunul Sărbătorilor Naşterii Domnului, patru fraţi moldoveni călători au făcut un popas şi au fost găzduiţi în «Betania» Săsciorilor, la casa în care atât de mulţi fraţi au fost mângâiaţi şi adăpostiţi.

Dar, din acest drum al pribegiei, a fost adusă şi o boală nemiloasă (tifosul exantematic).

Familia Marini, strânsă în cuibuşorul ei pentru a-şi petrece în Domnul Sărbătoarea Naşterii, a fost lovită de această boală care, deşi pare «neîn­ţeleasă» pentru unii, este totuşi atât de înţeleasă şi cunoscută pe meleagurile scumpe ale Moldovei, unde sărăcia şi suferinţa omenească ating stări cu ade­vărat de neînchipuit.

Mama, tatăl şi copilul unei familii simple care a înţeles să trăiască cu sin­ceritate, în viaţa de toate zilele, adevărurile Evangheliei lui Iisus şi a înţeles să fie primitoare de oaspeţi, potrivit Cuvântului (Tit 1, 8) au fost atinşi de nuiaua încercărilor, ca oarecând dreptul Iov.

Ne mângâiem însă că fratele nostru I. Marini a trecut Dincolo deplin împă­cat. El zi de zi, în timpul suferinţei lui, prin glasu-i slăbit a împărţit tuturora sfaturi personale şi a rostit predici minunate celor care-l înconjurau cu dragoste lângă patul de suferinţă... “

Fr. I. Tudusciuc, pe atunci unul dintre cei dintâi fraţi, scria şi el următoarele:

„Ni se răresc rândurile...

Noi suntem străini şi călători în lumea aceasta. Suntem în căutarea altei Patrii, mai bune. În fruntea noastră, ca şi cocorii, avem nişte călăuze care ne

517

arată drumul. Slujba lor e cu mult mai grea ca a altora. De aceea nu-i de mirat dacă auzim cum, unul astăzi, altul mâine, luptătorii noştri de frunte cad de obo­seală şi de necazuri.

Aşa, spre exemplu, am rămas surprinşi când am auzit de plecarea prea tim­purie a fr. Ioan Marini. El a fost unul dintre bunii mânuitori ai condeiului şi tot atât de bun vorbitor în cele duhovniceşti. Stând mai multă vreme lângă păr. Io­sif, a învăţat unele taine ale scrisului şi ale vorbirii. De aceea scrisul şi vorbirile sale au fost gustate şi mult apreciate de toţi fraţii şi surorile noastre. Prin pleca­rea păr. Iosif, a păr. Vasile Ouatu, a fr. Marini şi a altora, rândurile noastre s-au rărit mult. Am rămas puţini şi secerişul Domnului e mare. Credem însă că Domnul este cu noi şi ne va ajuta să mergem înainte. Chemarea şi rugarea noastră se îndreaptă către toţi fraţii şi surorile noastre, ca ei să se prezinte din nou la lucrul Domnului. Noi ne bucurăm foarte mult când citim în foaie numele cutărui frate sau soră care răspunde: Prezent la datorie!

La lucru deci, iubiţi fraţi, şi Domnul să ne ajute!

I. Tudusciuc”

Câţi, chiar dintre fraţii care fuseseră foarte apropiaţi de el, nici n-au venit lângă sicriul lui, cum nu veniseră nici lângă al Părintelui Iosif, unde ar fi avut o datorie şi mai mare! Bine măcar că n-au fost ca să-şi ia şi ei nişte legăminte de care să se lepede îndată după aceea...

Aceasta totuşi nu-i va scuti niciodată de marea vinovăţie pe care au dove­dit-o: şi nevenind atunci... şi lepădându-se după aceea...

Slăvit să fie Domnul!

518

Meditaţii:

CELOR CE RĂZBESC ‘nainte

Celor ce răzbesc ‘nainte,

laude şi-ncurajări;

pentru jertfa lor fierbinte,

noi izbânzi şi noi cântări.

Dragoste şi ascultare noi vă vom păstra mereu, voi ne sunteţi pe cărare stâlpi de foc spre Dumnezeu.

Celor ce-şi păstrează una calea şi credinţa lor, bucuria şi cununa până-n vecii vecilor!

Celor ce şi-nfrânţi se luptă, chiar zdrobiţi, cred ne-nfricat, o cinstire ne-ntreruptă şi un nume neuitat.

Binecuvântare vouă, minunaţi biruitori, în Eterna Viaţă nouă să luciţi ca mii de sori.

Slavă Celui ce prin moarte v-a făcut de neînvins; fruntea voastră-n veci să poarte sfântu-I Nume Necuprins!

Sfinţii creştinismului sunt viteji ostaşi biruitori ai Domnului şi Mântuito­rului Hristos.

Pildele lor sunt pentru noi, ostaşii Domnului, un mare îndemn şi un ma­re ajutor în luptele şi biruinţele noastre pentru Hristos.

Părintele Iosif Trifa

20. RUGUL CARE NU SE MISTUIE

„Îngerul Domnului i S-a arătat într-o flacără de foc care ieşea din mijlocul unui rug.

...Rugul era tot un foc şi rugul nu se mistuia deloc.” (Exod 3, 2)

Cu mult mai înainte ca Moise să fi văzut pe muntele lui Dumnezeu minu­nea rugului care ardea fără să se mistuie în chip văzut şi totuşi nevăzut mi­nunea acestui rug exista.

Era lucrarea minunată a harului lui Dumnezeu în lumea aceasta.

Şi rugul care ardea fără să se mistuie închipuia şi închipuie această lucrare.

Din veşnicia acoperită pentru noi a Trecutului, până în Veşnicia plină de lumină a Viitorului, în toate vremurile, toţi oamenii au putut vedea în mijlocul lor minunea prezenţei lui Dumnezeu în acest rug aprins: lucrarea Cuvântului prin care toate au fost făcute.

Aprins de iubirea lui Dumnezeu dinainte de veşnicii, el continuă să ardă şi azi până în vecii veacului prin Jertfa acestei Mari Iubiri.

Ce minunată este lumina lui Dumnezeu care îţi dă vederea cea nouă a cre­dinţei! Prin ea poţi vedea şi poţi cunoaşte lucruri care înainte erau ascunse de înţelegerea ta şi pe care nici nu le puteai bănui măcar.

Începând cu Jertfa singurului Său Fiu, jertfit pe Golgota mai înaintea lui Abel chiar (pentru că în clipa când Tatăl L-a făgăduit jertfă, El fusese ca şi jert­fit), jertfele care au ars pe uriaşul altar al Dragostei au fost nenumărate.

Cei mai curaţi dintre aleşii lui Dumnezeu au fost sacrificaţi pentru a menţi­ne puternică şi mare flacăra sfântă a acestui rug uriaş. Mistuirea sufletului lor în slăvita slujbă a Evangheliei, ca şi mistuirea trupului lor pe lespezile morţii, au fost deopotrivă de mari.

Prin ei au ars şi au continuat să ardă mereu în lume duhul Puternicului Dumnezeu şi focul sfânt al Marii Lui Iubiri.

E adevărat că fiecare rând de oameni a văzut alte nume, alte feţe, alte tru­puri... Dar focul a rămas acelaşi. Pentru că Puterea din care s-a aprins e aceeaşi. Şi aceeaşi este şi iubirea prin care arde. Doar că mereu e mai puternic, după cum se face din ce în ce mai mare numărul jertfelor care se adaugă la temelia lui.

Câţi oameni neputincioşi n-au încercat să stingă acest rug aprins al Lucrării dragostei lui Dumnezeu de pe dealul Golgotei!...

520

Începând de la Cain, vrăjmaşul neprihănirii, şi până la marii necredincioşi din toate vremurile, care au căutat să se ridice mai presus de Dumnezeu, câţi n-au încercat să-l înăbuşe!

Pe acest loc sfânt, pe care trebuie să umbli descălţat de orice prejudecăţi şi ticăloşie sufletească, atâţia au călcat încălţaţi cu răutate şi cu ură.

Şi rezultatul a fost că toţi aceştia, ca nişte musculiţe care se aruncă în flacă­ra lumânării, au căzut cu aripile arse. Astfel murea Cain izgonit, Iuda spânzurat, Irod mâncat de viermi, Nero smintit, Iulian Apostatul înfrânt, Voltaire deznă­dăjduit...

Iar rugul lui Dumnezeu arde mereu şi nu se mai mistuie. El este fără moar­te, fără înfrângere, fără sfârşit...

Dar rugul acesta are nevoie de jertfă. Dragostea, de durere. Evanghelia de luptă.

În mijlocul acestui rug este „Îngerul Domnului”, este puterea arzătoare a veşnicului Dumnezeu, care nu se sfârşeşte, nici nu se mistuie, niciodată...

Din această putere dumnezeiască izvorăsc viaţa şi înflăcărarea acestei mi­nunate Lucrări a Oastei, care uneori pare că se stinge şi, îndată după aceea, nu ştii de unde reizbucneşte iarăşi, mai puternică, nici nu ştii unde, nici nu ştii cum. Pe care mulţi au căutat s-o stingă fără să poată... Şi pe care nimeni n-o poate înţelege şi cunoaşte decât dacă este în mijlocul ei.

Din această tainică şi nebiruită putere a reizbucnit şi minunata înflăcărare a frumosului an 1947. Ca şi cum jertfa cea nouă, aruncată pe acest rug, l-ar fi aprins dintr-o dată, mai uriaş.

După plecarea fratelui Marini, am rămas la Sibiu, înlocuindu-l la redactarea foii „Iisus Biruitorul”... Era o muncă sub povara căreia rămăsesem acum singur, dar o făceam cu toată bucuria şi cu mult spor. Se strânseseră iarăşi în jurul foii toţi cei ce fuseseră la «Familia Creştină». Am şi dat îndată la foaie anunţul următor:

„Pentru cititorii şi prietenii revistei «Familia Creştină»

Foaia noastră scumpă, „Iisus Biruitorul”, a apărut.

Foaia aceasta, care a fost steagul ridicat întâia dată de primul stegar al Oastei, Părintele Trifa, după lungi vremi de apăsare şi tăcere, a apărut din nou. Mulţumim adânc Bunului nostru Tată Ceresc că ne-a ascultat rugăciunile şi ne-a redat-o.

Câtă vreme foaia «Iisus Biruitorul” era oprită, revista «Familia Creş­tină» a căutat a-i fi un slab înlocuitor, ducând mai departe, aşa cum s-a putut, lupta începută şi ţinând sus duhul în care am fost crescuţi în Lucrarea aceas­ta. Domnul Iisus să răsplătească tuturor celor care au sprijinit şi prin răspân­direa ei, Lucrarea Lui.

Acum «Familia Creştină» se contopeşte cu „Iisus Biruitorul”.

521

Astfel toţi cititorii revistei «Familia Creştină» vor primi pe viitor foaia „Iisus Biruitorul”. Acei care sunt în restanţă cu achitarea revistei sunt rugaţi a-şi face socotelile conştiincios şi a trimite costul revistelor primite pe adresa: Tra­ian Dorz, Tip. «Doina», Beiuş, jud. Bihor.

Foaia „Iisus Biruitorul”, care de acum 12 ani a fost flacăra ce a aprins şi a ţinut aprins focul sfânt al Oastei Domnului, este deci singura noastră foaie.

Uniţi cu o inimă şi un gând în jurul ei, să sprijinim răspândirea şi ajutorarea ei, sprijinind astfel lupta Domnului şi steagul care merge în fruntea noastră în lupta aceasta.

Slăvit să fie Domnul Iisus!

Fr. Traian Dorz”

O mulţime de condeie tinere începură a scrie tot felul de încercări, care de care mai izbutite, în toate fiind foc ceresc de inspiraţie şi de iubire.

Printre cei mai vechi, continuau părintele Vladimir, fraţii Tudusciuc, David Bălăuţă, Eftimiu Florea şi (tot mai rar!) fratele I. Capătă.

Se ridicară tot mai harnici şi cei noi, printre care: Silviu Hărăguş, Nic. Moldoveanu, M. Velescu, C. Tudose, Magdici, Traistă...

O dată cu primăvara, începură marile „manevre sufleteşti” cum li se spu­nea pe vremuri [acţiunilor de evanghelizare]. O mare foame sufletească se trezi­se din nou. Din toate părţile soseau invitaţii pentru adunări ale Oastei, la care erau chemaţi misionari harnici. Ca rod al acestor adunări erau miile de suflete predate Domnului în aşa de mare număr că foaia publica de fiecare dată doar numărul celor ce se predaseră în diferitele locuri.

Toată ţara părea rugul uriaş din Cartea Exodului în mijlocul căruia se găsea taina şi Izvorul puterii sale: Iisus cel Răstignit, înflăcărându-l.

Ca şi bisericilor pomenite în capitolele 2 şi 3 din Apocalipsa, Domnul Iisus ne trimise, în lume, îngerul Oastei: duhul prin care aţâţase acest Rug sfânt în Biserica şi în ţara noastră. Iar acestui înger, de lângă chiar inima Sa, Domnul Iisus îi dăduse evanghelia cea mai dulce şi mărturisirea cea mai limpede! Dar (poate tocmai de aceea) îi dăduse şi cea mai îngustă cale, mereu numai printre prigoniri şi necazuri...

Prin acest „înger al Domnului”, care era şi este în mijlocul rugului Oastei (asemeni duhurilor Bisericii din Efes, Sardes, Tiatira...), Domnul lucrează în­treţinând flacăra luminii şi a căldurii din mijlocul nostru...

Ce scump înaintea Domnului trebuie să fie acest înger minunat în grija că­ruia este dat rugul Oastei! Ce daruri minunate i s-au încredinţat lui, ca să le dea acestei Lucrări! Ce suflete minunate au fost alese, trimise şi rânduite de Dum­nezeu, ca să-şi afle mântuirea lor în această scumpă Lucrare... şi să şi-o ducă în ea, până la capăt (Fapte 13, 48)!

Ce adunări neuitate, ce cântări, ce descoperiri, ce dragoste!...

522

Ce jertfe, ce prigoniri, ce lacrimi! În toate acestea, care sunt unice, care parcă nu au mai fost date nimănui altcuiva, se vede dragostea cea cu totul deo­sebită de care se bucură din partea Domnului îngerul din rugul Oastei...

O, cât de harnici şi devotaţi ar trebui să-l ajutăm fiecare dintre noi pe acest sol al Domnului să-şi împlinească slujba lui cea atât de scumpă şi de grea! Cum ar trebui să îmbrăcăm armele lui şi să-l ajutăm în lupta contra duhurilor străine care dau năvală împotriva sa din toată părţile spre a-l birui şi înlătura din mijlocul nostru, ca să poată pune apoi ele stăpânirea lor dezbinătoare şi vicleană asupra moştenirii lui.

Scumpii noştri fraţi şi surori, oare nu văd ochii voştri duhovniceşti acest ade­văr? Oare nu vedeţi voi că numai acest duh sfânt, acest înger curat este binevoito­rul şi binefăcătorul nostru, ca o mamă dulce? Nu vedeţi voi că toate celelalte, care se prefac că sunt mai bune şi mai frumoase decât această mamă dulce, sunt numai nişte „mame” înşelătoare? Ţineţi la duhul Oastei ca la mama cea adevărată din sâ­nul căreia v-aţi născut! Căci o altă mamă dulce ca ea nu veţi mai avea niciodată... Şi la sânul oricăreia vă veţi duce de la ea, nu veţi mai fi fericiţi...

După fiecare jertfă aruncată în focul acestui rug, creşte mai mare focul lui! Se vede deci limpede că, din când în când, este neapărat nevoie de câte o jertfă de un fel, pentru întreţinerea focului sfânt. Aceasta nu numai pentru Lucrarea în mare a întregii ţări. Ci şi pentru lucrarea în mic a fiecărei adunări în parte.

În vremea când s-a găsit o jertfă mare a unuia singur, a fost de-ajuns una! Dar când n-a fost una singură, mare, a trebuit mai multe, mici.

Unde n-a fost nimeni să dea o jertfă, acolo focul s-a stins.

Unde s-a ivit iarăşi una, acolo focul s-a reaprins îndată. Încă o dată: dacă grăuntele de grâu nu moare, rămâne... nimic. Dacă moare... rămân mii.

În 1947 se găsise o jertfă mare.

Ţara sufletească era o ţarină din nou plină de lucrători tineri, viguroşi şi harnici, care arau în lung şi în lat, semănând seminţele de foc din care creştea tot mai mare vâlvătaia izbânzilor şi bucuriilor cereşti. Ca în frumosul an 1930...

Zeci şi sute de scrisori veneau iarăşi din toată ţara, aducând alte veşti de bi­ruinţe şi de minuni, ca aceasta scrisă de fratele Petru Popa din Batiz:

„Scăpată de trei ori...

De curând, într-o adunare, la chemarea zguduitoare a Cuvântului lui Dum­nezeu, o tânără a păşit în faţă şi, căzând în genunchi, a mărturisit printre zgudu­iri de plâns cum a scăpat-o Domnul pe ea din ghearele morţii...

«În urma unei vieţi chinuite şi de păcat, am vrut să mă sinucid de trei ori, mărturisea plângând! O dată am băut sodă caustică, dar Domnul m-a scăpat ca prin minune de la moarte. A doua oară m-am aruncat înaintea unui tren şi ace­eaşi Mână bună a lui Dumnezeu a făcut ca trenul să se oprească numai la un pas de mine; şi am scăpat. A treia oară m-am spânzurat şi, chiar în clipele din urmă, a venit un frate al meu şi a tăiat frânghia...

523

În toate aceste rânduri n-am cunoscut de ce nu mă lasă Dumnezeu să-mi sfârşesc viaţa. Acum însă îmi dau seama că Domnul Iisus nu m-a lăsat să pier pe totdeauna, ci m-a scăpat de trei ori din toate acestea, pentru ca să aud Cu­vântul Lui, să-L primesc pe El şi să fiu mântuită... Când oare Îi voi putea mul­ţumi îndeajuns?...»

Slavă veşnică dragostei Lui!

Popa Petru, Batiz”

În fiecare judeţ al ţării erau tineri misionari înflăcăraţi care ne trimiteau mereu ştiri despre astfel de biruinţe ale Duhului Sfânt.

Din partea Clujului, unde se afla atunci, Silviu Hărăguş ne scrise plin de bucurie cum, printre alţii, s-a predat Domnului într-o adunare de la Sărata, la chemarea sa, un tânăr, Pop Şandor, care „este acum foarte înflăcărat ne scria el şi aleargă împreună cu mine peste tot, ca un fiu al meu în Domnul...”

Dar, nu peste mult, într-o scrisoare următoare, Silviu Hărăguş scria amărât: „Tânărul despre care am scris rândul trecut începe să-mi facă mult necaz pe aici, având o fire nervoasă şi repezită... E foarte ambiţios şi neascultător. Înce­pem să ne gândim că mai bine ar fi fost să nu fi venit în mijlocul nostru... În afara de acesta, toţi fraţii sunt bine şi ne fac numai bucurii...”

Fratelui Niculiţă Moldoveanu care ajunsese cu serviciul său la Sibiu îi dădeam loc tot mai mult la foaie.

El scria mici însemnări şi extrase biblice, pe care le alegea într-un anumit fel şi le aranja cu un anumit înţeles.

Îl ascultam totdeauna fiindcă îmi era dragă râvna lui pentru cântări. De dragul melodiilor vechi pe care le cânta şi a altora noi pe care începea să le compună personal, îi acopeream unele ieşiri din cele pe care le cunoscusem în noaptea aceea a trecerii noastre prin Olpret, la începutul lui 40.

Era însă tânăr şi începător, nu prea îndrăznea să mă contrazică, dar vedeam bine că tot nu vrea să se lase convins... Îl lăsam aşa, în nădejdea că, odată şi odată, tot se va convinge singur.

Nu ştiam atunci cât vom avea de furcă mai târziu cu ideile acestea ale lui...

O, dacă ar fi rămas el numai la cântări, cum l-am rugat încă de la început, şi nu s-ar mai fi ocupat cu acele interpretări sucite şi răsucite cu care ani de zile ne-a putut amărî, poate mai mult decât ne-a putut bucura cu frumoasele lui cântări...

Şi mă mir, fiindcă are o inimă atât de frumoasă!... Şi un dar atât de mare de la Dumnezeu...

C. Magdici era un tânăr refugiat din Bucovina şi ocrotit prin familia frate­lui Leon Andronic de la Bacău.

L-am cunoscut în 46, pe vremea foametei, în adunările de prin Moldova... Mi-a plăcut înflăcărarea lui hotărâtă şi curajoasă pe care i-am văzut-o mai ales într-o seară pe peronul gării Adjud, unde improvizasem o neaşteptată adunare cu fraţii şi se strânseseră în jurul nostru o mare mulţime de călători...

524

L-am luat apoi cu noi, l-am încurajat, i-am făcut nume prin foaie şi a ajuns şi el un „misionar pe ţară”...

Însă curând s-a prăbuşit în cel mai urât fel, devenind un mort... dar unul dintre aceia care tot mai vrea să-i meargă numele că trăieşte...

Fratele Popa Petru din Batiz era un alt tânăr înflăcărat, fiul şi misionarul iubit al Hunedoarei.

Strânsese în jurul său o echipă frumoasă de tineri harnici pentru Domnul şi cutreierau, până peste marginile judeţului, sutele de adunări frăţeşti.

Acest lucrător binecuvântat şi statornic a fost un neobosit ostenitor pentru Domnul, de când l-am cunoscut în copilăria noastră şi până astăzi, după atâtea zeci de ani. A fost lucrătorul prezent în primele linii ale tuturor marilor bătălii prin care a trecut Oastea Domnului.

Înzestrat de Dumnezeu cu un mare dar şi cu o mare putere în vorbire, el n-a obosit nici până azi, în anii bătrâneţii lui! E tot aşa de harnic şi de bucuros, ca şi în anii tinereţii. Atâţia s-au prăbuşit în jurul lui, dar el a rămas. A trecut până astăzi prin multe încercări, dar nici o furtună nu l-a îndoit. Apoi iarăşi, atâţia s-au ridicat în jurul lui şi el este azi tot în mijlocul tinerilor copaci, plin de suc şi verde, cu ramuri mai înalte şi mai viguroase ca ale tuturor...

Dumnezeu să-l binecuvânteze până la sfârşit ca pe un ispravnic bun care a fost găsit totdeauna credincios în lucrul şi în locul încredinţat lui.

El este ginerele şi fiul sufletesc al fratelui Gheorghe Munteanu din Batiz, pe a cărui loc s-a ridicat şi a cărui lucrare o continuă.

În jurul lui se află o mulţime de tinere lăstare duhovniceşti care promit să devină o pădure puternică, o livadă binecuvântată...

Hunedoara lor a rămas tot „judeţul Oastei”. De acolo nu s-a ridicat nici un dezbinător al Lucrării Domnului, ca de la Cluj ori de la Sibiu... De acolo n-am avut decât bucurii...

Fratele David Bălăuţă, aşezat de Domnul ca un stâlp binecuvântat între fraţii din centrul Moldovei, este cunoscut din tot ce s-a scris despre el până aici.

El este unul dintre acei oameni ai lui Dumnezeu, la care, gândindu-te, te umpli totdeauna de putere şi de curaj pentru Evanghelie. Împreună cu al fratelui Leon Andronic, numele lui a fost nelipsit de zeci de ani din şirul primilor viteji ai Domnului din Oaste.

Aşa au rămas şi azi.

Fratele Tudose Constantin era cel mai tânăr dintre cei trei fraţi Tudose din Lieşti, care s-a ostenit mult pentru Domnul în zilele începuturilor Oastei de acolo. Era şi el, prin 1947, în floarea virtuţilor sale frăţeşti.

Apoi ceva ca o umbră a trecut câteva clipe sau câţiva ani peste lumina sa, dar Domnul l-a ridicat iarăşi frumos şi hotărât, în bătrâneţile lui, revenind la

525

dragostea din tinereţea sa în Domnul. În toate acestea el a arătat că gândurile şi inima îi sunt curate... L-am iubit şi îl iubim mult în Domnul pentru răbdarea şi dragostea pe care le-a avut în toţi lungii ani de suferinţe prin care a trecut şi el pentru Numele Domnului Iisus...

Fratele Moise Velescu, pe care l-am cunoscut prin anii 40, când ne refugiasem şi lucram pe la Arad, era pe atunci un tinerel din frumoasa cunună a tine­retului din jurul Aradului.

De la început l-am simţit deosebit, dintre toţi ceilalţi. Şi Duhul nu ne-a în­şelat: curând a devenit un misionar harnic şi profund credincios.

Şi până astăzi a rămas aşa, dovedindu-se a fi unul dintre acele rare suflete despre care fiecare „apostol Pavel” ar putea spune ca despre Timotei: „...N-am pe nimeni care să-mi împărtăşească simţirile ca el...”

La vremea căsătoriei, Domnul i-a pregătit o binecuvântată tovarăşă de via­ţă, la fel cu el. Astfel casa lor a devenit de atunci şi până astăzi o casă a mângâ­ierii şi a poposirii tuturor fraţilor călători sau bolnavi.

Şi câte, câte alte nume minunate nu erau...

Şi câte, câte alte nume şi mai minunate se pregătesc să vină...

Ce istorie minunată totuşi am avut noi!

Cine ar putea însemna în vreo carte toate numele binecuvântate sau triste, fericite sau nefericite, statornice sau trecătoare care s-au ivit sau au dispărut în această Familie a dragostei lui Hristos?

Numărul lor este cunoscut numai de Dumnezeu. Numele lor este scris nu­mai în Cartea Oastei din cer. Şi toate faptele fiecăruia, bune sau rele, fericite sau nefericite, de laudă sau de ocară vor fi arătate numai în Ziua cea Mare, când Dumnezeu Însuşi va judeca sau va răsplăti cele ascunse ale fiecăruia. „Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată şi judecata aceasta se va face cu pri­vire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Ecles. 12, 14).

Şi faptul acesta se va vedea în Ziua când, după Evanghelie... Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor (Rom. 2, 16).

Numărătoarea clară a fraţilor din Oastea Domnului nu s-a putut face ni­ciodată.

Dumnezeu a rânduit lucrurile în aşa fel că niciodată nimeni n-a putut să ştie clar numărul celor din Lucrarea aceasta. Nimeni nici dinăuntrul, nici din afara ei n-a putut afla câţi suntem.

Cartea Oastei (toate volumele ei de la început) a dispărut şi nimeni n-a mai aflat-o.

Cu o oarecare aproximaţie se bănuia prin 1935 că numărul celor ce se în­scriseseră în Oaste ar fi undeva între 200 şi 300 de mii. Precis însă nu ştie nici azi nimeni.

526

Ar putea ca cineva să încerce a-l afla, făcând o numărătoare a celor înscrişi prin toate foile Oastei, începând din primul an, 1923, şi până când au dispărut toate aceste foi... Dar nici această numărătoare n-ar fi adevărată, fiindcă foarte multe scrisori s-au pierdut ori s-au rătăcit înainte ca numele sau numărul celor ce se înscriau să fie tipărit.

Despre alţii, cei mai mulţi, nu scria nimeni nimănui, astfel că ei erau în­scrişi numai de Mâna Domnului Iisus, în Cartea Lui cerească, fiindcă numai El îi cunoştea pe toţi.

Mulţi apoi se înscriau numai cu numele, într-o clipă de înflăcărare, dar fără să se fi făcut în inima lor adevărata schimbare a naşterii din nou.

Astfel că, practic, aceste hotărâri n-aveau nici o valoare şi ele nici nu mă­reau, nici nu scădeau numărul celor adevăraţi.

S-ar putea crede că adunările locale ar avea vreo însemnare a celor care au venit ori s-au dus. Nici din acest izvor nu se poate scoate nimic... Însemnările s-au pierdut, fiindcă cele mai multe dintre adunări au fost trecute prin focul în­cercărilor. Unele au pierit de tot după o scurtă viaţă duhovnicească. Altele au pierit după ce trăiseră un timp mai lung.

În cele ce au rezistat tuturor încercărilor, trăind şi biruind, numărul a fost când mare, când mic. Au venit mulţi, dar au şi plecat mulţi. De numărat se nu­mără numai cei care au venit şi au rămas, întocmai după cuvântul care zice: vi­ne oricine este chemat, şi rămâne numai cine este ales. Vine oricine vrea, dar rămâne numai cine poate... Adică cine poate trăi, birui şi împlini voia lui Dum­nezeu şi cerinţele statorniciei duhovniceşti pe calea aceasta îngustă şi grea a luptei mântuirii.

În anii de libertate, în vremurile de pescuire largă, au venit mulţi. Adună­rile erau mari, casele şi bisericile, neîncăpătoare. Atunci numărul celor ce se predau Domnului era ca al snopilor pe mirişte în vremea secerişului.

Dar vremurile s-au schimbat repede, au venit anii cernerii şi, peste toate, s-a aşternut iarăşi întunericul. Atunci mulţi s-au ascuns de frică sau de întrista­re. Şi n-au mai mers cu fraţii. Apoi nu s-au mai văzut deloc...

Dar cine poate şti câţi şi dintre aceştia au rămas în inima lor credincioşi faţă de hotărârea pe care o luaseră? Chiar dacă, dintr-o pricină sau alta, ei nu mai luau parte, cu prezenţa lor, acolo unde ar fi trebuit să rămână orice s-ar fi întâmplat?

Iată deci cât de greu este a şti cu adevărat câţi am fost, câţi au plecat, câţi suntem!

Nici autorităţile de Stat sau cele bisericeşti care în multe rânduri au încercat să afle, prin slujitorii lor, câţi membri sunt în Oastea Domnului n-au putut afla exact niciodată numărul nostru. Pentru că niciodată nu li s-a comunicat clar şi de către toţi aceste date. Nici preoţii, nici ceilalţi funcţionari n-au comunicat toţi da­tele adevărate. Unii pentru că nu le-au ştiut, alţii pentru că n-au vrut, bănuind că

527

acei care cereau situaţiile acestea aveau gând rău faţă de ostaşi, iar ei, căutând să scape pe unii rudenii, vecini, prieteni ne acopereau pe toţi.

Astfel că s-a întâmplat şi în privinţa asta, cu Oastea, întocmai după Cu­vântul Sfânt al lui Dumnezeu, din II Samuel capitolul 24.

Domnul a vrut să ţină numai sub cunoaşterea Sa adevăratul număr al Oştirii Sale. Slavă veşnică Lui pentru aceasta!

Prigonirile fraţilor din Oastea Domnului nu au încetat niciodată. Fie de către slujbaşii Statului, fie de către cei ai Bisericii, fie de către alţii, cea mai ma­re parte dintre fraţi totdeauna au fost prigoniţi.

Până aici am văzut multe cazuri cu numele şi cu locurile unde s-au petrecut prigonirile, dar cine le poate însemna pe toate câte au fost?

Cei mai mulţi fraţi şi surori n-au mai spus nimănui tot ce li s-a întâmplat, lăsând totul numai în seama şi în plata lui Dumnezeu.

Cine va şti vreodată de câte ori fratele Petru⁶ a fost luat noaptea de acasă şi dus în pădurea apropiată, iar acolo, legat de câte un copac şi bătut, spre a se le­păda de Oastea Domnului şi a înceta cu adunările şi vestirea Cuvântului? Căci el n-a spus nimănui acest lucru. L-am aflat întâmplător de la altcineva.

Cine va şti cum fratele Ioan⁷ a fost luat noaptea şi înhămat la sania prigo­nitorului alături de calul aceluia, apoi bătut şi silit să fugă alături de calul de ca­re era legat, trăgându-l pe cel din sanie care lovea sălbatic cu biciul când în cal, când în om? Până când fratele, căzând, a fost târât, de calul înnebunit de lovi­turi, cine ştie cât... Apoi aflat de un trecător, în zăpadă, abia viu!...

Cine va şti despre fratele Simion, ridicat de acasă tot noaptea şi adus înapoi după trei zile?

El n-a mai spus nimănui ce i se întâmplase, spre a nu-i îngrozi pe fraţi şi pentru ca nu cumva cei mai slabi să se lepede...

Numai după o săptămână, când a murit, cei ce a trebuit să-i spele trupul, dezbrăcându-l, l-au aflat plin de răni şi de vânătăi... El şi le acoperise, şi le as­cunsese, suferind cumplitele chinuri, şapte zile şi şapte nopţi, numai ca să nu întristeze pe nimeni dintre cei pe care îi iubea atât de mult în Domnul!

Cine ar putea şti ce a suferit fratele Gheorghe şi fiul său Nicu până li s-au zdrobit capul şi oasele cu greutăţile de la cântar?

Ei au acoperit tot ce se puteau acoperi, iar de pe patul morţii n-au cerut nici o pedeapsă şi nici o despăgubire. Au iertat totul în numele Celui care, prin Cu­vântul şi prin Fapta Lui de pe Cruce, ne-a învăţat şi pe noi să suferim şi să ier­tăm totul, pentru El şi ca El, până şi celor mai nelegiuiţi ucigaşi ai noştri.

Numai când se va risipi întunericul pe totdeauna şi când vor fi descoperite

⁶ Petru Popa de la Săucani, jud. Bihor, cel la care, se referă în poezia Alături am purtat povara, unde spune: „Aceeaşi înspinată creangă a-ncununat şi fruntea ta, deşi, tăcut şi singuratic, de tine nimeni nu ştia”. [N. ed.]

⁷ Ioan Moroz din Volovăţ, Burla, jud. Ră dă uţi. [N. ed.]

528

toate cele ce s-au făcut sub acest întuneric şi de către fiii lui, abia atunci se vor vedea strălucind toate acele lacrimi şi răni pe care au fost în stare să şi le ascun­dă acei fii ai luminii care au vrut să-şi lucreze mântuirea lor până la capăt şi să-şi poarte crucea lor până la cunună.

Slavă veşnică Marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos, Ajuto­rul nostru şi Pilda noastră, prin care ai Lui au putut toate acestea!...

Foaia „Iisus Biruitorul” îşi făcea drum biruitor şi în întindere şi în adâncime.

Îndată ce apărură mai multe numere şi se căpătă încrederea că foaia va continua, abonamentele se înmulţiseră şi tirajul crescuse cu miile.

Acum foaia se răspândea nu numai în ţară, ci era cerută de tot mai mulţi abonaţi şi din străinătate.

Ce fericiţi eram când pregăteam pachetele cu foi şi scriam pe adresă: Franţa, Norvegia, Anglia, Canada, Statele Unite ale Americii, Brazilia, Mexic, Australia, Noua Zeelandă, Congo, Argentina, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, Cehoslovacia...

În toate aceste părţi ale pământului, numele luminos şi scump al lui Iisus Biruitorul pleca ducând fraţilor noştri români din toată lumea dragostea noastră fierbinte pentru Iisus şi însemnările ostenelilor celor care lucram şi luptam şi aici, pe pământul nostru românesc, pentru izbânda Luminii Evangheliei lui Hristos şi pentru slava lui Dumnezeu.

O dată refăcută legătura cu fraţii noştri îndepărtaţi, începură să sosească de la ei tot mai multe scrisori de încurajare sau cereri pentru cărţi şi sfaturi duhovniceşti.

Ce minunat ar fi fost dacă peste acest ogor care înverzea atât de frumos nu avea să se năpustească în curând şi dintr-o dată tăvălugul nimicitor!

Rusaliile anului 1947 se apropiau, iar la Sibiu se plănuiau tot felul de mă­suri pentru a împiedica orice strângere a noastră şi orice pelerinaj la mormântul părintelui, fie chiar şi în numărul cel mai mic.

Stăteam în cumpănă ce să facem cu pelerinajul de aceste Rusalii. Opreliş­tea autorităţilor era o cauză, iar greutăţile materiale privind hrana, cazarea fra­ţilor şi chiar mijloacele de transport, dus şi întors, erau altă cauză.

Nevoind nici să-i dăm vrăjmaşului un prilej de a face rău şi nici fraţilor să le creăm greutăţi în acest an de încercări, am socotit să facem aşa: vom înştiinţa pe fraţi că anul acesta, în loc de o adunare mare la Sibiu, să facă mai multe adu­nări pe diferite centre din ţară. Simţeam că şi duhul părintelui este cu noi în acest gând.

Astfel am publicat în foaia „Iisus Biruitorul” din 15 mai 1947, următorul anunţ:

„Adunările de Rusalii

Vestim pe toţi iubitorii noştri fraţi din ţară că, din cauza lipsurilor de alimen­te, de bani etc., precum şi din cauza greutăţilor cu transportul şi cartiruirea lor la Sibiu, adunarea obişnuită de Rusalii nu poate să se mai ţină anul acesta la Sibiu.

529

Pentru ca totuşi la acest praznic să ne putem aduna şi întări sufleteşte, sun­teţi invitaţi, la dorinţa fraţilor din ţară, la şase mari adunări, unde vor participa şi câţiva fraţi cunoscuţi.

I. MOLDOVA. Adunarea de Rusalii va avea loc în com. Goioasa, sat Preluci, pe linia Comăneşti ciceu (gara Goioasa), cu prilejul nunţii fr. Ghiţă Anăstăsoaie şi a surorii Nataliţa Iordache. Cu ajutorul Domnului vor lua parte fr. T. Dorz, D. Bălăuţă, L. Andronic etc.

II. NORDUL ARDEALULUI. Adunarea va avea loc în com. Poiana Blenchii, jud. Someş, pe linia Dej jibou (gara Gâlgău). Vor lua parte şi fr. S. Hărăguş, Gh. Farcaş, Gh. Biji etc.

III. ALBA HUNEDOARA. Adunarea va avea loc în Ighiel, jud. Alba, pe linia Alba Iulia zlatna (gara Şard). Vor lua parte fraţii I. Opriş, P. Popa, I. Marini etc., precum şi câţiva fraţi din Sibiu.

IV. ARAD BIHOR. Adunarea se va ţine în com. Sepreuş, jud. Arad, pe linia Arad cermei (gara Cermei). Vor lua parte fr. Petru Stancu, Moise Velescu, P. Jucu etc.

V. TÂRNAVE BRAŞOV. Adunarea va avea loc în oraşul Sighişoara. Vor lua parte fr. Moldoveanu, Diac etc.

VI. MUNTENIA OLTENIA. Adunarea va avea loc în com. Vulcana Pandele, jud. Dâmboviţa, pe linia Târgovişte pucioasa. Vor lua parte păr. Vladimir, fr. Costică Magdici, Simion Paraschiv, L. Mortici etc.

La toate aceste adunări, cei care vor lua parte sunt rugaţi să-şi ia cu ei şi hrana trupească pentru ca, din cauza greutăţilor de aprovizionare şi a lipsurilor mari, să nu fie o sarcină pentru cei care îi vor găzdui.

Domnul Iisus să binecuvânteze şi acest gând şi să dea şi cu acest prilej mari biruinţe şi bucurii tuturor celor ce se ostenesc în slujba sfântă a Evangheliei Lui”.

Iar în numărul de după Rusalii, „Iisus Biruitorul” publica:

„Marile bucurii şi biruinţe din adunările de Rusalii...

La cele şase mari adunări anunţate în foaia noastră pentru zilele de Rusalii, au participat mii de suflete din 35 de judeţe.

Peste 350 de suflete s-au hotărât pentru Domnul şi ceilalţi, mulţi alţii, au auzit Cuvântul Evangheliei, spre mântuire sau mărturie...

Dăm o foarte scurtă descriere despre mersul acestor adunări pline de bucu­rii care nu se vor putea niciodată scrie pe hârtie...

530

I. Moldova

În prima zi de Rusalii, adunările s-au ţinut în jud. Bacău, com. Goioasa, sat Preluci.

A doua zi, în com. Asău, acelaşi judeţ.

În ziua următoare, marţi, în com. Nămoloasa, jud. Putna.

Joi, în Gugeşti şi Urecheşti, jud. R. Sărat.

Iar vineri, fr. Dorz, fiind în drum spre casă, a luat parte la o bogată lucrare misionară ce s-a făcut în închisoarea Văcăreşti din Bucureşti.

Din Cuvântul Domnului au vorbit fraţii: Popa, Bacău; plut. Aivănesei, Vaslui; Scorţeanu, Bacău; Tache Grădinaru, Covurlui; Andronic, Bacău; David Bălăuţă, Bacău; Mily King, Bucureşti; fr. Traian Dorz etc.

Au participat fraţi din 12 judeţe şi, după aceste zile, în urma tuturor acestor adunări, un număr de peste 260 de suflete au făcut act de predare pentru a sluji Domnului Iisus.

II. Muntenia

Adunările s-au ţinut în com. Vulcana Pandele cu fraţi veniţi din 5 judeţe. Cuvântul Domnului Iisus a fost vestit cu putere de păr. Vladimir, fr. C.

Magdici, N. Traistă, Mortici Lazăr, Simion Paraschiv etc.

Un număr de 24 suflete s-au predat Domnului, făgăduindu-I întoarcere şi ascultare.

III. Hunedoara

Adunările s-au ţinut în com. Ighiu şi Ighiel cu participanţi din 4 judeţe.

Au luat cuvântul fraţii: Popa Petru, I. Opriş, Ilie Marini, Ioana Meiciu, Alex. Bolunduţ, fr. primar din Ighiel, sora Minerva Botar etc.

Duhul Domnului, revărsat cu putere peste adunarea aceasta, a făcut ca alte 42 de suflete să primească chemarea Evangheliei şi să se hotărască pentru Domnul.

IV. Sighişoara

La adunările pline de putere şi de har din ambele zile ale praznicului au lu­at parte fraţi veniţi din 5 judeţe.

Cuvântul Domnului a fost vestit cu putere de către fraţii: N. Moldoveanu, Const. Tudose, Nic. Cioran, I. Diac. V. Bădilă, Nicolae Marini, I. Alecu etc. Un număr de 14 suflete s-au adăugat prin legământ la oştirea luptătoare a Domnului Iisus.

V. Arad bihor

Adunările s-au ţinut în ambele zile, în com. Sepreuş, jud. Arad. Au luat parte fraţi şi surori din 5 judeţe. Din Cuvântul Sfânt al Evangheliei au vorbit fr. Moise Velescu, Petru Jucu, D-tru Pădureanu, sora Viorica din Laz, Pârvu Ioan etc.

În ziua primă, după Sf. Liturghie, a predicat şi delegatul Episcopiei, C. Sa Protopop Ilarion Felea.

Două suflete s-au mai predat Domnului, după ce, tot aici, înainte de Sf. Paşti, s-au mai predat Domnului 30 de suflete.

531

VI. Nordul Ardealului

Adunările s-au ţinut în com. Poiana Blenchii, jud. Someş, luând parte fraţi din şase judeţe.

Din cauză că până la încheierea foii nu s-a primit încă o comunicare scrisă despre vorbitori şi numărul de suflete care s-au predat Domnului, darea de seamă mai amănunţită despre mersul acestor adunări se va publica în numărul viitor.

Un prim mod al acestor adunări ni-l comunică însă fr. Miron Dănuţ.

Astfel, la 8 iunie s-au predat Domnului în com. Fersig 23 de suflete. Iar la 15 iunie în com. Coaş s-au predat Domnului alte 40 de suflete.

Domnul să ia aminte şi să-i treacă pe toţi în cartea Sa (Maleahi 3, 16).

Dragostea fierbinte pentru Domnul Iisus, din sufletele celor care au alergat sute de km pe jos cum e cazul celor din jud. Neamţ, care au venit până la Goioasa şi Asău, sau cum e cazul celor din Maramureş, până la poiana Blenchii în Someş dragostea aceasta fierbinte pentru Iisus a fost răsplătită deplin cu marile bucurii şi revărsări ale Duhului Sfânt.

Iar noi am avut sub ochii noştri încă o dată dovada că Duhul Domnului şi puterea Lui sfântă ne-a însoţit cu aceleaşi roade sfinte cu care a lucrat în cea dintâi Cincizecime, în adunarea copiilor Săi. Slavă veşnică Numelui Său Sfânt!

Ştim că dragostea fierbinte care i-a mânat pe Apostoli în slujba lor sfântă, dacă ne va călăuzi şi pe noi, vom avea încă nenumărate astfel de binecuvântări în lupta noastră; şi lucrul nostru pentru Dumnezeu va fi pecetluit cu multe roa­de, aşa precum a fost al lor.

Iar voi, copii scumpi ai lui Dumnezeu, care aţi plecat cu o dragoste fier­binte pentru Iisus în suflete, curaj!... Dumnezeul nostru ne-a arătat că este cu noi. Cu noi este Mântuitorul nostru, cu noi sunt îngerii Lui, cu noi sunt Duhul şi puterea Lui. Înainte!

Pentru sufletele nemântuite care ne aşteaptă, pentru cununa vieţii care ne aşteaptă, pentru Iisus, Răsplata noastră cea foarte mare (Gen. 15, 1) care ne aş­teaptă, o dragoste fierbinte în inimi şi înainte!

Biruinţa Lui să vă însoţească până la capăt. Amin.”

În acelaşi număr în care se publicau aceste biruinţe se publica şi invitaţia pentru adunarea anuală de la Săsciori.

De data aceasta trebuie ca adunarea de la Săsciori să fie o puternică mani­festare a dragostei şi a preţuirii noastre pentru numele şi familia fratelui Marini. Dacă n-am putut să mergem de Rusaliile acestea la mormântul Părintelui Iosif, cel puţin să mergem la al fratelui Marini.

Am publicat deci următoarea:

„Invitare pentru adunarea de la Săsciori

Pe ziua de 20 iulie (Sf. Ilie), în fiecare an, a fost hotărâtă ADUNARE anu­ală la Săsciori. Anul acesta însă adunarea de la Săsciori va avea o însemnătate

532

deosebită, fiind prima adunare după trecerea la Domnul a fr. Marini, redactorul foii noastre.

Sunt rugaţi a lua parte la adunarea noastră toţi fraţii care vor avea putinţa, din toată ţara. Va fi aceasta o datorie de recunoştinţă faţă de memoria neuitatu­lui nostru frate Marini şi a părinţilor săi”.

Lucrarea Oastei Domnului căpătase un atât de mare avânt încât nu mai erau de-ajuns nici timpul şi nici paginile foii spre a consemna tot întinsul şi frumu­seţea lucrului sfânt.

În foaie apăreau aproape în fiecare număr anunţuri ca acesta:

„Într-o dragoste fierbinte pentru Iisus

Hotărâri:

În urma adunărilor şi a cercetărilor frăţeşti s-au mai hotărât, intrând în Oastea Domnului Iisus Biruitorul, un mare număr de suflete, dintre care amintim:

În com. Mizieş - Bihor, în 3 rânduri, 32 suflete

99 Dobreşti - 99 15

99 Cotliget - 99 12

99 Ţigăneşti - 99 8

99 Lunguleţu - D-viţa, 6

99 Telega - Prahova, 6

99 Cărăsău - Bihor, 10

99 Copăceni - 99 8

99 Ceişoara - 99 10

99 Bordeni şi Telega - Prahova, 52

Doamne Iisuse, Mântuitorul nostru, binecuvântează Tu hotărârea acestor suflete şi fă, rămânându-Ţi credincioase, numele lor să rămână veşnic scrise printre copiii Tăi, în Cartea Vieţii. Amin.

Invitări:

Într-o dragoste fierbinte pentru Iisus, sunt invitaţi, toţi cei care pot, a lua parte la marile adunări care se vor ţinea:

În Nordul Ardealului:

În 6 august, la Botiza maramureş, fr. Neagu Ioan;

În 10 august, Călineşti maramureş, fr. Şerba Gheorghe;

În 15 august, Măn. Sf. Ana, Rohia someş, stareţ Iustinian Chira;

În 17 august, Văleni satu Mare, gara Mireşu Mare, fr. Miron Dănuţ.

Cu ajutorul Domnului, la unele din aceste adunări, va merge şi fr. Traian Dorz.

În 6 august, la Mireşu Mare satu Mare, fr. Paşca Ion;

În 15 august, la Sânmihailul Alm. cluj, gara Aghireş;

533

În 17 august, la Călacea cluj, fr. Victor Marin şi Nicu Micu;

În 7 sept., la Stârci, Crasna sălaj;

În 8 sept., la Hurezu sălaj. Cu maşina de la Ciucea plesca, fr. Sav Nicolae;

În jud. Arad:

La 7 şi 8 sept., com. Sepreuş, gara Cermei, fr. Pârvu Ioan;

La 21 sept., în com. Toc, fr. Stanciu Traian;

Jud. Alba:

La 3 august, com. Ţelna;

La 10 august, com. Măgina gara Aiud;

La 17 august, Bucium-Poieni;

La 29 august, com. Corna;

La 31 august, com. Roşia Montană.

Jud. Hunedoara:

La 6 august, Simeria Veche;

La 15 august, Leauţ gara Baia de Criş;

La 17 august, Baia de Criş, fr. Cristea Petru. Va lua parte, cu ajutorul Domnului, şi fr. Popa Petru, Batiz.

La 24 august, com. Vinerea, fr. Adam Borza;

La 8 sept., com. Şibot, sora Ioana Meiciu.

Jud. Rădăuţi:

La 14 sept., de Înălţarea Sf. Cruci, com. Volovăţ, fr. Ioan Moroz;

Jud. Turda:

În 3 august, la Grindeni;

În 6 august, la Oarba;

Vor lua parte, cu ajutorul Domnului, şi fr. Farcaş Gh., Silviu Hărăguş, sora Viorica şi Anuţa.

Jud. Teleorman şi Caraş:

La 15 august, com. Purani teleorman, fr. M. Drăgşan;

La 29 august, com. Ezeriş caraş, fr. Bihoi Nic.;

La 31 august, Reşiţa caraş, sora Ana Carabaş;

La aceste adunări, cu ajutorul Domnului, va lua parte şi fr. Magdici Constantin.

Jud. Bacău:

În 17 august, com. Dărmăneşti, sat Plopu, fr. Petre Pascu;

Va lua parte şi fr. David Bălăuţă.

Jud. Dâmboviţa:

La 14 august, în com. Lunguleţu;

La 24 august, com. Comişani.

Rugăm stăruitor a lua parte şi fanfara din Cosoba ilfov, păr. Const. N. Galeriu prahova, fr. Traistă, N. Ardeleanu, Mortici etc.

534

Jud. Sibiu:

La 10 august, com. Alţina, sora Paraschiva Preda Vor lua parte fraţii din Sibiu.

La toate aceste adunări, cei care vor lua parte sunt rugaţi a se îngriji să-şi aducă şi hrană trupească.

Slăvit să fie Domnul Iisus Biruitorul!”

Iată şi amănunte despre cum a decurs

„MĂREAŢA ADUNARE DIN 20 IULIE DE LA SĂSCIORI

Au luat parte peste 2 000 de fraţi şi surori din 145 de localităţi din 30 de judeţe. Bucurii şi lacrimi binecuvântate.

Chemarea făcută pentru adunarea de Sf. Ilie, în aducerea-aminte a neuita­tului nostru frate Ioan Marini, a avut un mare răsunet în toată ţara. Din toate părţile, cei care l-au iubit şi care îi păstrează recunoştinţă pentru osteneala şi jertfa lui, s-au grăbit să vină pentru a dovedi încă o dată că dragostea nu uită ce datorează dragostei şi că o viaţă îngropată zi de zi în această înaltă jertfire de sine pentru binele altora a adus aşa binecuvântate roade pentru împărăţia lui Dumnezeu. O, dacă grăuntele n-ar fi murit, ar fi rămas singur... Dar dacă şi-a dat viaţa în slujba aceasta, iată roadele: mii de inimi care, din toate părţile ţării, vin să spună dragostea, mulţumirea şi recunoştinţa lor.

Sâmbătă, 19 iulie

Încă de sâmbătă au început a sosi mulţi dintre cei aşteptaţi. Pe uliţele satu­lui Săsciori se vedeau venind mereu noi grupuri de fraţi. Sufletele se luminau de bucurie în revederea după atâţia ani...

Ce bucurie a fost venirea păr. Vladimir! Inimile s-au înduioşat până în adânc şi ochii s-au umplut de lacrimi.

Fraţi din Banat, cu fr. Bihoi Nicolae...

Din Arad, cu Petru Stancu, Moise Velescu, D-tru Pădureanu, Petru Sas, Ioan Tarcea...

Din Bihor, cu fr. Eftimiu Florea, M. Roman, Codoban, cei din Beliu etc...

Din Maramureş, cu fr. Urda Ştefan, Oanţa Ioan etc...

Din Nordul Ardealului, cu fr. Florian, Georz, Baiaz...

De la Turda, cu fr. Farcaş...

Din Moldova, cu fr. Bălăuţă, Andronic, Traistă, Magdici, Tudose, Condruz etc. Scumpa familie Anăstăsoaie din Preluci şi cei din Podoleni... Fraţii iubiţi din Pechea, Mânjina, Nămoloasa, Dărmăneşti etc... Iubiţii noştri de la Brăila, cu fr. Dumitru, C. N. Bratu...

Fraţii din Muntenia, din Bucureşti, cu fr. şi sora Constantinescu... Cei din Comişani, Lunguleţu, Vulcana dâmboviţa, cu Mortici Lazăr, M. Avramescu etc.

535

Fraţi din toate părţile Ardealului... suflete de fraţi şi de surori care au fost alături de fr. Marini în bucurii ca şi în încercări...

Îi priveşti pe rând şi vederea fiecăruia îţi trezeşte în inimă duioase aduceri aminte care sunt legate de fiinţele lor şi de viaţa ta... Anii de zbucium şi de la­crimi în slujba sfântă a lui Dumnezeu, pentru ţinta minunată a mântuirii sufle­telor celor pierduţi...

Iată: fr. Capătă, Popa Petru, Adam Borza... Iubitul frate Ilie Marini, frate şi tovarăş al celui plecat... Silviu Hărăguş, Ion Opriş, Nemeş Niţu. Cei din Sighi­şoara cu fr. Moldoveanu, Alecu etc. Doritele surori Ioana Meiciu, Susana Florea de la Cricău, Vera Romanenco, suflete care i-au fost de mult ajutor în lupta Domnului.

Sunt foarte mulţi dintre cei care sunt noi hotărâţi pentru Domnul, din toate părţile. Mulţi din ei acum se văd şi se cunosc întâia dată...

Duminică

După ce, înainte de masă, am luat parte la Sf. Liturghie, a avut loc aduna­rea în cimitirul bisericii, în jurul mormintelor dragi al fr. Marini şi ale iubiţilor săi părinţi. În cimitir era o mare de capete... Peste 2 000 de fraţi şi surori erau adunaţi în jurul fratelui plecat.

După rugăciunea rostită de fr. Ilie Marini, a urmat şirul vorbirilor, începând cu fr. David Bălăuţă, fr. Const. Banu, Popa Petru, Ioan Opriş, Ilie Marini, Nicolae Marini, Aurelia Marini, Ioan Capătă, Traian Dorz, pr. Gh. Secaş, Gh. Gaşpar şi Const. Tudose...

Fraţii vorbitori au arătat marele preţ al Jertfei Domnului Iisus... Dragos­tea Lui care ne-a înfrăţit... Recunoştinţa pe care o datorăm marilor noştri îna­intaşi: Păr. Iosif Trifa, vasul ales de care Domnul S-a folosit la mântuirea su­fletelor noastre şi fr. Ioan Marini, care l-a înţeles şi urmat îndeaproape pe Păr. Iosif. Şi, după îndemnul Cuvântului Sfânt al Bibliei, am privit la sfârşitul fe­lului de vieţuire al înaintaşilor noştri şi cu toţii am făcut legământ din nou a le urma credinţa, fără a ne abate nici la dreapta, nici la stânga din drumul urmat de ei.

Toată mulţimea celor adunaţi şi cu ei toată mulţimea celorlalţi, care n-au fost decât cu duhul prezenţi, au îngenuncheat şi pecetluit cu lacrimile şi hotărâ­rea lor legământul din 20 iulie, de lângă mormântul fratelui nostru.

Alte şaptesprezece suflete s-au predat Domnului Iisus, făcând hotărâre şi legământ de a-I sluji Lui până la moarte. Fratele Marini ne predica şi din mormânt.

Adunarea de duminică, din cimitir, a continuat în casa fr. şi a surorilor Gavrilă până seara târziu... Unii dintre fraţi au plecat, iar alţii au mai rămas pâ­nă luni, marţi şi miercuri...

Bucuriile au fost mari şi Numele Domnului a fost vestit şi cântat cu o dra­goste fierbinte de toate inimile celor prezenţi. Iar noi, care ne bizuim pe Numele Lui, ne încredem în El orice ar veni încă peste noi.

536

Plini de această încredere, ne-am făgăduit o altă întâlnire şi pentru anul vii­tor, lângă acest mormânt care, împreună cu al dragului nostru Părinte Iosif, ne va rămâne mereu printre locurile scumpe de reculegere, de îmbărbătare şi de pildă.

Slăvit să fie Domnul Iisus!”

Dar şi greutăţile materiale ale Lucrării erau din ce în ce mai mari.

Oricât de mare era avântul Lucrării Domnului, greutăţile ei materiale au rămas şi ele tot mari. La nepăsarea multora care duceau foaia şi cărţile noastre pe credit (dar care apoi „uitau” să-şi mai plătească datoriile la timp) se mai adă­uga şi nestatornicia vremurilor, cu scăderea din zi în zi a preţului banilor.

Valoarea banilor scădea atât de repede încât fiecare număr din foaia noas­tră avea un alt preţ.

În ianuarie se vindea o foaie „Iisus Biruitorul” ca o carte poştală: cu 1 500 lei.

În martie, cu 2 000 lei.

În aprilie, cu 5 000 lei.

În mai, cu 8 000 lei.

În iunie, cu 10 000 lei.

În august nici nu i-am mai pus preţul. Nu ştiam cu cât va mai fi.

Nu mai puteam face faţă la cheltuieli...

Cei care ne plăteau datoriile din ianuarie în iulie, vă închipuiţi cât ne aju­tau... Şi mulţi, mulţi au plătit aşa, încât pe o Biblie mare sau pe o carte de cân­tări dată în ianuarie şi plătită în iulie nu mai puteam cumpăra nimic.

Fratele Titus, care se ocupa cu administraţia, nu ştia sărmanul ce să mai fa­că spre a acoperi datoriile pentru foaie şi cărţi, precum şi plata zilnică pentru toate trebuinţele tiparului şi ale taxelor... Se chinuia şi el acum ca biata soră Liţa, pe vremuri, în faţa cămării şi a mesei goale...

În august a venit stabilizarea banilor: 1 leu pentru 20 000 de lei.

Am publicat atunci un tabel despre 160 de datornici cu multe sute de mii de lei pentru cărţile luate înainte... Şi îi rugam să ne trimită datoria măcar aşa cum se socotea acum: 1 leu pentru 20 000 de lei dinainte.

Şi nici aşa n-au mai plătit mulţi nimic.

Cu aşa greutăţi luptam atunci!

Însă Domnul avea grijă prin ai Săi, care înţelegeau să pună umărul la îna­intarea lucrului sfânt.

Pe atunci încă simţul de a ajuta şi cu mâna, nu numai cu vorba, la lucrul Evangheliei nu-l aveau prea mulţi. Harul dărniciei, bucuria de a da pentru Domnul n-o aveau decât puţini... Nu-şi plăteau mulţi nici ce erau datori, cum apoi să mai şi ajute, dând din al lor?

Trebuinţele erau atât de mari încât, din cauza lipsurilor, au rămas nefăcute multe lucruri bune cum rămăseseră şi în urmă, pe vremea Părintelui Iosif. Precum am scris despre ele la vremea lor.

537

Dar, precum am mai spus, Dumnezeu nu ne-a lăsat! Erau mari greutăţi şi lipsuri... Erau multe piedici de tot felul; şi totuşi s-ar fi putut face mult mai mult, dacă am fi fost înţeleşi şi sprijiniţi cu un simţământ ceva mai mare al dra­gostei şi înţelegerii de către toţi cei care erau datori să facă sau puteau să facă mai mult.

Acum vremea acelor posibilităţi s-a pierdut pe totdeauna, cum s-au pierdut pe totdeauna şi avuţiile acelora care au fost zgârciţi atunci faţă de Domnul... Şi cum s-au pierdut pe totdeauna şi sufletele multora dintre acei care n-au înţeles atunci sau n-au vrut să înţeleagă în ce minunat fel ar fi putut ei să aibă un câştig veşnic în locul acestei pierderi veşnice.

Pentru cei din trecut acest prilej e pierdut. Dar pentru cei din prezent şi din viitor, aceia care l-au avut pot fi o pildă şi o învăţătură cutremurătoare.

Pe prima pagină a foii noastre apăreau soliile puternice ale prezenţei sau ale nevoii de a-L avea pe Iisus în mijlocul tuturor problemelor vieţii. Astfel, în vremea aceasta a stabilizării banilor, scriind despre nestatornicia tuturor valo­rilor de pe pământ, noi anunţam fericiţi: „Noi ne bizuim pe Numele Lui!”... Iar peste tot textul scris cu negru, tipăream cu litere mari şi roşii, ca să izbească pâ­nă în inimă, numele IISUS, ca o fericită mărturie despre siguranţa şi liniştea acelor care se bizuiesc pe Numele Lui.

Când se sărbătorea ziua eliberării, noi scriam despre „Marele nostru Eli­berator” şi, împreună cu Chipul Lui, apărea scris, peste toată pagina, cu roşu: IISUS.

Când începeau şcolile, noi scriam: „Marele nostru Învăţător”... Şi iarăşi, peste tot, cu litere mari şi roşii: IISUS.

Iată, spre exemplu, ce scriam despre asta:

„E vremea începerii tuturor şcoalelor

Se pregătesc astăzi cei care ne vor înlocui mâine pe noi în conducere, în muncă şi în viaţă.

Răspunderea noastră, a celor de azi, pentru pregătirea lor, este mare, este uriaşă. În faţa lui Dumnezeu, în faţa cugetului nostru, răspunderea noastră pen­tru pregătirea lor este copleşitoare: vom avea urmaşii pe care ni-i pregătim. Cursul istoriei noastre de viitor începe de la noi. Suntem părinţii, educatorii, ti­parul generaţiei şi al generaţiilor care ne vor urma.

Pe părinţii trupeşti ca şi pe părinţii sufleteşti, deopotrivă, Evanghelia Dom­nului nostru Iisus Hristos, ne face părtaşi faptelor copiilor noştri şi nu ne scu­teşte de urmările lor.

Când Domnul îi vorbeşte lui Petru, îi spune: «Simone, fiul lui Iona». Iar când se scrie despre Iuda, se spune: «Iuda, fiul Iscarioteanului», făcând astfel pe aceşti părinţi părtaşi la faptele şi la viaţa de mai târziu a copiilor lor, pe care i-au educat într-un fel sau altul.

538

Suntem părinţi şi educatori cu toţii. Într-un fel sau altul, chiar dacă n-avem copii de hrănit sau de învăţat, fiecare dintre noi suntem nişte părinţi şi învăţători pentru fiinţele mici şi fragede care ne înconjoară. Copiii învaţă să vorbească şi să trăiască după cum văd şi aud de la noi. Vom răspunde fiecare, în faţa lui Dumnezeu, pentru învăţătura pe care le-am dat-o (Matei 18, 2-6). Vom răspun­de pentru viitorul lor, al familiilor şi al sufletului lor... Pe frontispiciul unor universităţi mahomedane stă scris un cuvânt mare: «Ştiinţa este necesară; Alah este mai necesar». Adică: Învăţătura este de o mare trebuinţă; Dumnezeu este de o şi mai mare...

E foarte adevărat că toate popoarele lumii înaintează şi caută să înainteze în cunoştinţe, în învăţătură. Şi este adevărat că trebuie să ţinem şi noi pasul cu ele. Dar este vremea să ne învăţăm pe noi şi pe copiii noştri cel mai mare adevăr: cunoştinţa este necesară; Hristos este mai necesar.

Marele, Unicul Învăţător, Iisus Hristos, Care de acum două mii de ani de pe catedra mai înaltă ca toate catedrele lumii de pe Muntele Fericirilor! predică despre cea mai înaltă şi sublimă ştiinţă, acest Învăţător trebuie reprimit la cate­dra tuturor inimilor, familiilor şi şcoalelor noastre. Generaţiile pregătite de El vor fi binecuvântate şi vor lăsa în urmă binecuvântarea.

Nu uitaţi pe Hristos! Părinţilor şi învăţătorilor: Nu uitaţi pe Hristos!

Pe uşile larg deschise ale tuturor şcoalelor noastre de la grădiniţă, până la universitate de la începutul cursurilor, până la încheierea lor, chemaţi-L să in­tre mai întâi marele Dascăl, marele Profesor, marele Educator: Iisus Hristos.

Dacă va vorbi El de la catedră, vom auzi şi din bancă, şi de la plug şi din uzină răspunsul Lui:

Pacea, mulţumirea, binecuvântarea...

Să luăm aminte despre ce ne avertizează Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu, în timpurile de acum:

cartea este necesară, pâinea este necesară, maşina este necesară, dar

HRISTOS ESTE CEL MAI NECESAR.”

Frământările lăuntrice însă continuau cu mare putere, provocând multe dureri, necazuri, jigniri şi pierderi de timp.

Prigonirile din partea Bisericii, care ne dădea pe mâna autorităţilor spre a ne face rău, precum şi acţiunea din afară a unor membri ai diferitelor culte străine îi clătinau pe mulţi.

Ideile extremiste, născute de situaţia asta, idei ale căror unelte erau cei câţi­va din Sibiu cu influenţă între fraţi şi cu legături în afară de Oaste, se întindeau şi spre alte părţi.

Nesfârşite „sfaturi frăţeşti”, prin care unii căutau să se lămurească pe alţii, aveau loc pretutindeni, ori înainte, ori după fiecare adunare mai mare.

539

O mostră despre un astfel de sfat a fost cel ţinut la Laz, după adunarea de la Săsciori din iulie 1947.

La acest sfat, provocat de doctorul Banu şi de către unii care îl sprijineau, a fost discutată problema „cinei Domnului”, problemă ridicată de el şi de acei ca­re aveau ideile lui.

În toate aceste discuţii, extrema aceasta căuta să influenţeze toată Lucrarea, pentru a o atrage spre varianta sectaristă.

Discuţiile au durat multe ceasuri şi s-au sfârşit (adică mai bine zis nu s-au sfârşit) fără nici un rezultat.

Toate încercările doctorului Banu şi ale soţilor săi în lupta lor de a abate Frăţietatea Oastei spre drumul voit de ei au fost zădărnicite de Dumnezeu. Şi atunci şi după aceea.

În legătură cu aceste frământări vom mai avea încă multe de spus, fiindcă ele vor mai avea să ne chinuiască mulţi ani. Iar în luptele acestea care vor stră­punge ca nişte săbii multă vreme sufletele noastre, îşi vor descoperi gândurile lor ascunse încă multe inimi de printre noi.

Mişcarea în rândurile tineretului căpătă o tot mai mare întindere şi adâncime.

Parcă avusese loc o schimbare totală a înfăţişării Oastei. O mare întinerire a adunărilor Oastei se vedea pretutindeni, iar prezenţa aceasta tânără avea ne­voie de o îndrumare tot mai vie şi mai puternică.

În preocupările noastre de a găsi mijloace noi cu rezultate mai puternice, spre înfrumuseţarea sufletească a celor hotărâţi pentru Domnul şi spre ajutora­rea lor în munca de atragere la Domnul şi a altor suflete ne-am gândit la un fel de şcoală biblică pentru tineret şi pentru începători.

Am folosit spre acest scop următoarea:

„Chemare pe frontul din Nordul Ardealului

În ziua de 9 noiembrie a.c. va avea loc, cu ajutorul Domnului, o adunare mare în com. Chiuieşti, jud. Someş, gara Căşei, unde sunt invitaţi cu dragoste toţi cei care pot lua parte. După adunare va urma, în aceeaşi comună, o săptă­mână de şcoală biblică pentru tineret şi pentru fraţii vorbitori, unde se vor lă­muri, în lumina Evangheliei, toate problemele în legătură cu Lucrarea Domnu­lui. E de absolută trebuinţă această şcoală biblică, mai ales pentru cei veniţi de curând, pentru a se întemeia în credinţă şi a rămâne statornici şi hotărâţi în mijlocul curentelor religioase de tot felul care bântuie azi în lume.

Pentru aceea rugăm în primul rând pe fraţii din Nordul Ardealului (Mara­mureş, Satu Mare, Sălaj, Someş, Cluj), în special pe cei tineri, să dea tot con­cursul şi să ia parte la această săptămână de şcoală biblică, pentru folosul şi creşterea lor duhovnicească şi pentru înaintarea lucrării de vestire a Evanghe­liei în ţară.

De asemenea rugăm pe fraţi, mai ales pe cei din apropiere, să contribuie şi cu de ale „Martei”, pentru a nu fi îngreuiaţi peste măsură fraţii din

540

Chiueşti. Va fi o săptămână de jertfă, de bucurie, de înălţare sufletească şi face să-ţi pui toată inima şi toată dragostea pentru aducerea la îndeplinire a acestui plan.

Dorim să avem în mijlocul nostru pe fr. T. Dorz, N. Marini, N. Moldoveanu, I. Opriş, I. Şerdeanu, C. Magdici, M. Velescu etc.

Domnul să binecuvânteze şi să aducă la îndeplinire planul acesta, spre sla­va Lui! Amin.

fr. Silviu Hărăguş”

După ce totul s-a încheiat, foaia a publicat următoarea dare de seamă, pe scurt:

„Într-o dragoste fierbinte pentru Iisus

În prima jumătate a lunii noiembrie au avut loc minunate adunări, cu mari roade sufleteşti în toată ţara. Dintre toate însă, cele petrecute la Chiuieşti so­meş, cu prilejul Şcoalei Biblice pentru tineretul din Nordul Ardealului, au între­cut orice aşteptare.

La adunarea de început, în 8-9 nov. au luat parte fraţi şi surori veniţi din 42 de comune din 8 judeţe, în număr de aproape 1000 de suflete.

Frumoasa biserică din Chiuieşti a fost neîncăpătoare.

O mare parte din cei veniţi au rămas la Şcoala Biblică, urmărind până la sfârşit, cu un deosebit interes, cursurile ţinute.

Nu ne ajunge locul pentru a arăta aici, nici chiar pe scurt, minunatele lu­cruri cu mare folos sufletesc dezbătute la această şcoală binecuvântată. Pe scurt, programul împărţit pe o săptămână s-a compus din:

I. Temeiuri de credinţă: despre mântuire, credinţă, biserică, botez, Sf. Îm­părtăşanie, venirea Domnului etc., susţinute de fr. Hărăguş, Dorz etc.

II. Istoria Oastei Domnului, de fr. Dorz, Opriş, N. Marini.

III. Tineretul: fecioria, căsătoria, viaţa în căsnicie, ideal, luptă etc., de fr. Opriş, Magdici, Hărăguş, Dorz etc.

IV. Biblia: istoria ei, începuturile, autorul şi scriitorii ei, rolul şi roadele ei în lume, societate şi individ, Oastea Domnului şi Biblia, Păr. Iosif Trifa şi Bi­blia etc., de fr. T. Dorz, Hărăguş etc.

V. Rugăciunea: puterea ei, oameni ai rugăciunii, însemnătatea ei, de fr. Magdici, Opriş, Velescu.

VI. Păcate mai răspândite: beţia, jocurile, desfrânarea, lenea etc., de fr. Opriş, N. Marini, Hărăguş, Dorz etc.

VII. Ore de evanghelizări pentru străini s-au ţinut în Chiuieşti şi Măgoaja. Au vorbit fraţii: Baias, Topan, Hoza, Sili Marcu, I. Şerdeanu, Şerba Gh., Neagu I., G. Mureşan, Igna, Florian, Capră, Aleman, Velescu, Marini, Danciu, Sasu, Magdici, Hărăguş, Opriş, Dorz etc.

Un număr de 64 de suflete s-au mai predat aici Domnului, până la încheie­rea Şcoalei Biblice.

541

Datorită marelui har revărsat cu putere peste această lucrare, un mare avânt a umplut toate sufletele celor care au luat parte. O dragoste fierbinte a fost tur­nată cu prisosinţă în inimi şi tot ce s-a făcut a fost însufleţit de ea.

Un mare ajutor am avut din partea scumpilor fraţi din Chiuieşti şi a oste­nitoarelor noastre surori Magdalena, Susana, sora moaşă etc.

Multă înţelegere am găsit în părintele Lador şi dl. şef al postului de jan­darmi, cu al căror preţios concurs marea adunare a reuşit de minune.

După terminarea Şcoalei Biblice, fraţii misionari, întăriţi, s-au împărţit în câteva echipe, plecând cu o mare însufleţire la muncă în câmpul Evangheliei.

Dăm slavă veşnică Numelui Slăvit al Domnului nostru care a ajutat ca pri­mul început de acest fel să iasă atât de minunat.

Cu ajutorul Domnului, altele vor urma, grupând pe regiuni îndeosebi pe ti­nerii noştri misionari, care vor fi pregătiţi cât mai temeinic pentru slujba slăvită a Evangheliei, spre binele Bisericii şi al poporului nostru.

Plecaţi în misiune:

Spre Satu Mare: N. Marini, S. Marcu etc.

Spre Someş: I. Şerdeanu, I. Aleman etc.

Spre Teleorman: C. Magdici, M. Velescu etc.

Spre Caraş: s. Viorica Faur, Magda etc.

Spre Bucovina: N. Traistă, Asandei etc.

Fraţii vor putea face la ei comenzi de cărţi, achitări şi înnoiri de abona­mente, calendare etc.”

Cu astfel de rezultate şi cu astfel de iniţiative se ducea lupta Oastei atât înăun­tru, cât şi în afară, prin toate piedicile de orice fel atât dinăuntru, cât şi din afară.

La 25 de ani de la înfiinţarea Oastei, a căror împlinire se apropia la Anul Nou 1948, ne gândeam să facem un praznic deosebit.

Împrejurările însă continuau să ne fie mereu potrivnice, atât în ce privea desfăşurarea unui program deosebit, cu această ocazie, la Sibiu cât şi greută­ţile materiale cu care luptam.

Am ţinut însă cu ocazia aceasta să-i îndemnăm pe toţi fraţii la împlinirea celor mai arzătoare dintre datoriile noastre creştineşti de Sărbătorile Crăciunului şi ale Anului Nou, mai ales în împrejurările de mari lipsuri care erau atunci în toată ţara.

Astfel în numărul pentru 25 decembrie 1947 am dat la foaie următoarea înştiinţare:

„O datorie creştinească

Fraţii au hotărât ca de Sărbătorile Naşterii Domnului să fie cercetaţi în chip deosebit toţi cei care se găsesc în temniţe, în spitale, în aziluri, în orfelinate şi oriunde sunt semeni de ai noştri în suferinţă.

542

Este de datoria noastră, a fiecăruia, cercetarea celor bolnavi, neputincioşi şi închişi. De aceea credem că este bine şi potrivit să dăm acest îndemn tuturor fraţilor şi surorilor noastre.

Rugăm deci, pe cât se va putea, ca toţi fraţii noştri din toată ţara, în chip deosebit, să socotească ziua de duminică, a patra zi de Crăciun, ziua cercetării şi ajutorării celor lipsiţi.

Acolo unde sunt în apropiere spitale, aziluri de bătrâni, orfelinate sau tem­niţe, fraţii se vor împărţi pentru a-i cerceta, ducându-le Cuvântul lui Dumnezeu în cărţi şi vorbiri şi, pe cât se poate, şi hrană trupească rece şi caldă, precum şi îmbrăcăminte.

În acest scop se va lua din timp legătura cu conducerea acestor aşezăminte, pentru ca totul să decurgă în ordine. Dacă este posibil, se va căuta ca înainte de împărţirea darurilor să se ţină un program religios cu cei cercetaţi.

Acolo unde în apropiere nu sunt nici spitale, nici aziluri, nici închisori, fra­ţii vor cerceta pe cei bolnavi din apropierea lor, mângâindu-i şi ajutându-i.

Domnul să vă dea tuturor o iubire jertfitoare”!

Aşa ne pregăteam noi pentru sărbătorirea a 25 de ani de la înfiinţarea Oastei.

Slăvit să fie Domnul!

543

Meditaţii:

NICICÂND NU SE VA STINGE...

Nicicând nu se va stinge Lumina lui Hristos, mereu sunt numai alţii acei ce vin s-o poarte. Când unii-s laşi, vin alţii s-o-nalţe mai frumos, biruitori purtând-o spre Ţintă mai departe.

Nicicând n-o să se-ncline Stindardul lui Hristos, mereu sunt numai alţii vitejii ce-l ridică.

Când unii cad, vin alţii să-l poarte mai voios prin lupte, mai statornici, prin vânt mai fără frică.

Nicicând n-o s-amuţească Cuvântul lui Hristos; când unii-l tac, vin alţii să-l strige şi mai tare, n-apare Adevărul nicicând mai luminos ca-n vremea când grăieşte din beznă şi-ncercare.

Nicicând nu se va pierde Iubirea lui Hristos, căldura ei va creşte din veac în veac mai mare. Când unii-o sting, vin alţii s-o ardă mai duios, crescând-o mai frumoasă prin ruguri şi altare.

Nicicând nu va fi-nfrântă Oştirea lui Hristos, când unii fug, El pe-alţii mai hotărâţi îi scoală, căci El va fi-mpăratul în veci victorios şi-a Lui va fi, măreaţă, Victoria Finală!

Oastea Domnului nu este altceva decât întoarcerea noastră la trăirea frumoasă a fraţilor şi a surorilor din epistolele Sfântului Apostol Pavel.

Şi, cum aceia au dus în mijlocul neamurilor păgâne lumina învăţăturii şi

vieţii lui Hristos, tot aşa trebuie să arătăm şi noi, în mijlocul stricăciunii şi păgânismului de azi, frumuseţea unei vieţi cu adevărat după voia şi porunca lui Hristos.

Părintele Iosif Trifa

544

ÎN JURUL NOSTRU...

În jurul nostru mii de fraţi ai noştri trăiesc plângând şi mor nemântuiţi, o, dacă L-ar afla şi ei pe Domnul, cu cât am fi şi noi mai fericiţi!

la muncă, tineri credincioşi, la muncă, sporind avântul credincios,

Hristos să fie dus la fraţii noştri şi fraţii noştri la Hristos!

O ţară-ntreagă piere-n jurul nostru, robită de-ntuneric şi păcat; când tot poporul va veni la Domnul o, cât va fi atunci de minunat!

la muncă, tineri credincioşi, la muncă, spre Viitorul luminos,

Hristos să fie dus la ţara-ntreagă şi ţara-ntreagă la Hristos!

O lume-ntreagă zace-n întuneric, înfometaţi şi goi şi învrăjbiţi şi numai prin Hristos şi prin Lumină pot fi salvaţi şi pot fi dezrobiţi.

la muncă, tineri credincioşi, la muncă, s-ajungem veacul glorios,

Hristos să fie dus la lumea-ntreagă şi lumea-ntreagă la Hristos!

Fiţi fiecare-un credincios statornic şi-un luptător viteaz pân-la sfârşit.

Ce răsplătiţi veţi fi când lupta voastră va fi încununată strălucit!

la muncă, tineri credincioşi, la muncă, pân-la triumful luminos,

Hristos cununa biruinţei voastre şi voi cununa lui Hristos!

Dragostea vine din bunăvoinţă, iar bunăvoinţa vine din dragoste.

Sf. Ioan Gură de Aur

21. LA 25 DE ANI...

„Până aici ne-a ajutat Dumnezeu nouă.” (I Sam. 7, 12)

Ce trecători sunt anii vieţii noastre, într-adevăr „ca un sunet” scurt pre­cum spune Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, prin credinciosul şi smeritul Său psalmist (Ps. 90, 9)...

Apa vremii ne duce pe toţi dintr-o veşnicie spre alta. Iar scurta noastră ieşi­re la suprafaţa acestei ape este doar ca o clipă. Precum uneori vara, în serile cal­de şi prevestitoare de furtună, vezi sărind din apele liniştite, pentru o clipă, peş­tii săritori. Au venit de undeva, din susul apei, şi se duc undeva, în josul ei, cu ea: nimeni nu i-a ştiut înainte şi nimeni nu-i va şti pe urmă. Doar o clipă i-a vă­zut cineva, arătându-se deasupra apei, apoi iarăşi nu i-a mai văzut nimeni.

Apa, care îi acoperise din totdeauna, i-a acoperit iarăşi pe totdeauna...

Aşa pare privind de jos. Numai privind de Sus, nu mai apare aşa! Pentru Cel care priveşte de Sus totul este văzut şi cunoscut într-alt fel:

„Trupul meu nu era ascuns de Tine niciodată...

Când eram zămislit într-un loc ascuns, ţesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului, Tu mă ştiai...

Când nu eram decât o creatură fără chip, ochii Tăi mă vedeau... Şi în Car­tea Ta îmi erau scrise toate zilele ce îmi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna dintre ele...

Unde să mă duc departe de Duhul Tău şi unde să fug departe de faţa Ta?

Dacă m-aş sui în cer, Tu eşti acolo!

Dacă mă voi culca în locuinţa morţilor, Tu şi acolo eşti!

Dacă aş lua aripile zorilor şi m-aş duce să locuiesc la marginea mării, mâna

Ta şi acolo mă va călăuzi!

Dreapta Ta şi acolo mă va prinde!

Dacă aş zice: măcar noaptea mă va acoperi şi se va întuneca lumina dimprejurul meu... Dar iată că pentru Tine nu este nici un întuneric de nepătruns... Ci noaptea străluceşte ca ziua şi întunericul, ca lumina...” (cf. Ps. 139).

Pentru Cel care priveşte din Sus, nimica nu-i acoperit... Ci totul este cunoscut.

De aceea Judecata Lui va fi dreaptă, iar răsplătirile Sale vor fi întocmai du­pă meritul fiecărei fapte fie bună, fie rea precum zice Eclesiastul la sfârşitul scrierilor sale...

546

Cât de lungi pot fi uneori zilele... Şi totuşi cât de scurţi pot fi anii! Cât de încet trece uneori un ceas şi totuşi cât de repede trece viaţa!...

Oricât de grei au fost anii noştri şi oricât de plini de necazuri, de lupte şi de încercări au fost ei, după ce au trecut, te întrebi mirat: Totuşi cum au putut trece chiar aşa de repede?

...Cu gândurile acestea mă frământam în săptămâna Crăciunului 1947 când, după ce pregătisem aproape în întregime numărul din foaia „Iisus Biruitorul” (care trebuia să apară de Anul Nou 1948), sosisem acasă, la Beiuş.

Grija tiparului, a corecturilor şi a expediţiei foii era lăsată totdeauna toată doar în seama lui Titus. El locuia acolo unde era şi tipografia şi nu pleca nică­ieri, aşa că totul era la îndemână pentru el.

Eu eram scutit, prin el, de aceste multe griji care, deşi nu sunt cunoscute de mulţi, sunt totuşi foarte însemnate pentru munca la o foaie şi la o editură.

Dumnezeu să-l binecuvânteze pe Titus, care mulţi ani a făcut singur toată mun­ca aceasta a corecturilor, a paginaţiei, a supravegherii tiparului şi a expediţiei, în aşa fel că totul a ieşit nu numai la timp, dar şi în cele mai bune condiţii în care putea.

E adevărat că şi partea redacţiei era destul de grea, mai ales că noi nu pu­team sta numai să scriem, ci trebuia să fim şi pe drumuri, în misiune. De multe ori lucram foaia prin cine ştie care sală de aşteptare a vreunei gări sau prin cine ştie ce sat îndepărtat din ţară, unde eram plecaţi.

Încheiam paginile în manuscris, făceam schiţa fiecărei pagini, apoi le pu­neam împachetate într-un plic şi le expediam la Sibiu. Acolo era Titus care le dădea la tipografie, apoi supraveghea totul până când, după o săptămână, pri­meam şi citeam foaia pe undeva prin Maramureş sau prin Moldova...

E adevărat că uneori el mai modifica ordinea aşezată de noi, mai înlocuind sau inversând ceea ce făcusem noi...

Uneori ne-am întristat pentru asta, iar alteori am avut chiar discuţii aspre... Nu pot uita cum, în câteva rânduri, eu scrisesem în prima pagină tot ce putusem mai frumos pentru Numele şi Slava Domnului Iisus, iar când primeam foaia, vedeam că Iisus lipsea, iar în locul Lui, apăruse ceva despre munca pe ogoarele patriei... sau ceva despre Revoluţia din Octombrie... Astea le scrisese Titus, ca să se pună bine cu cenzura, spre a ne fi... binevoitoare (ca şi cum noi prin bună­voinţa oamenilor trăiam...).

Dacă aş fi fost atunci la Tipografie, aceste lucruri n-ar fi apărut pe pagina întâi, pe locul de cinste, sub numele atât de frumos al foii „Iisus Biruitorul”.

Le-aş fi făcut loc undeva prin paginile din urmă, acolo unde şi meritau... Dar când le vedeam eu, oricât mă amăram pentru asta, oricâtă supărare arătam faţă de fratele Titus, era totuşi prea târziu.

De fapt răspunderea faţă de autorităţi era în primul rând a lui. Dar răspun­derea faţă de Domnul şi de fraţi era în primul rând a mea.

Cum însă el ţinea cu tărie la ale lui, noi de multe ori ne-am ales cu destulă amărăciune, fiindcă, de dragul păcii, trebuia să renunţăm la al nostru.

547

Acum iată-ne în urma tuturor acestora, la hotarul celor 25 de ani de când, în acea noapte tainică, a răsărit o rază a Soarelui Neprihănirii, Iisus Hristos, şi pentru sufletul poporului nostru. În chip deosebit pentru a ne lumina şi încălzi pe noi. Pentru a ne trezi la o viaţă nouă şi vie a credinţei în Hristos Domnul nostru.

Să prăznuim deci acest eveniment precum se cuvine şi precum ne-am propus.

Duminică, înainte de Crăciun, cei din jurul Beiuşului am ţinut o adunare de pregătire în comuna Sudrigiu, unde am pus la punct, cu toţi fraţii şi surorile, felul cum noi vom face serbarea de Crăciun la penitenciar şi la spital:

Vom strânge tot felul de alimente la Beiuş. Acolo se vor pregăti câteva ca­zane cu două feluri de hrană caldă, iar cei de pe la sate vor aduce tot felul de alimente, astfel ca să fie într-o cantitate cât mai mare pentru fiecare necăjit din spital şi din penitenciar.

Vom lua legătura cu direcţiunea acestor instituţii, spre a primi autorizaţia necesară pentru ţinerea programului religios ce se va desfăşura. Şi pentru a se împărţi daruri de mâncare şi de cărţi la toţi cei închişi sau bolnavi.

În ziua hotărâtă ne vom aduna întâi în localul Şcolii primare din Beiuş, iar după o rugăciune împreună, ne vom împărţi în două: unii la penitenciar, alţii la spital. Care vom termina primii vom merge la ceilalţi.

Aşa am şi făcut. Cei mai mulţi ne-am dus la penitenciar. Acolo era şi ne­voie mai mare.

Direcţiunea ne-a primit cu o mare bucurie.

Au fost adunaţi îndată toţi deţinuţii şi toţi gardienii într-o sală mare. Ei într-o parte, noi în alta. A urmat un program duhovnicesc plin de o mare putere şi cu un conţinut minunat de vorbiri, cântări, declamări de poezii. Aveam cu noi şi doi preoţi. Totul a fost atât de înălţător încât toate feţele erau scăldate în lacrimi.

Între timp se vestise în tot oraşul că Oastea Domnului dă serbare cu daruri pentru deţinuţi şi atunci au început să vină cea mai mare parte dintre doamnele din oraş, aducând coşuri cu diferite daruri, încât curtea închisorii era plină de popor care nu mai încăpea în sală.

Veniră apoi şi cei de la spital, astfel că, la terminarea serbării şi la aşezarea mesei, eram acolo o mare mulţime de oameni.

Afară era soare şi călduţ. În curtea închisorii erau nişte mese de vară, lungi şi largi. Cu câte daruri se aduseseră, se umplură toate mesele şi au mai rămas încă pe atâta.

Pe lângă hrană adusesem şi tot felul de cărţi. S-au făcut porţii de hrană pentru fiecare deţinut şi gardian... Au mai rămas şi pentru zilele următoare. De asemenea au rămas şi din cărţile şi din Bibliile aduse.

Directorul era nespus de mulţumit. A rostit un cald cuvânt recunoscător pentru Oastea Domnului, „singura care s-a gândit la durerea şi suferinţa acestor suflete pierdute...”

A mulţumit pentru tot ajutorul, mai întâi sufletesc, apoi şi pentru celălalt, material, atât de îmbelşugat şi dăruit cu atâta generozitate sufletească...

548

„Domnilor, a încheiat el, uşile noastre vă vor fi totdeauna deschise, pentru un astfel de scop... Vă mulţumim!...”

Când am plecat înapoi era seară. Mulţimea care ieşea era atât de mare încât se umpluse strada şi pe margini şi pe mijloc şi mergeam ca de la o manifesta­ţie... Eram sute de oameni.

Cineva ne-a văzut... Şi undeva s-au luat nişte hotărâri.

Noi mergeam liniştiţi şi bucuroşi cu toţii, vorbind fericiţi despre felul mi­nunat în care se desfăşurase totul, fără să nici bănuim că aceasta va fi conside­rată manifestaţie politică şi că, în curând, vom avea să le plătim pe toate. Înce­pând cu asta de astăzi, apoi şi pe cele din urmă, tot mai din urmă, până se va ajunge şi la marea „vină” pe care am săvârşit-o în ziua când ne-am hotărât pen­tru Domnul şi ne-am despărţit de lume şi de păcat.

Asta mai ales nu ni se va mai putea apoi ierta niciodată...

Dar despre asta, în ziua aceea nu ştiam nimic. Nici a doua zi. Până într-a treia!...

Primii acasă foaia pentru Anul Nou.

Pe prima pagină apăru, aşa cum scrisesem:

„Sunt 25 de ani!...

Slăvit să fie Domnul! Până aici ne-a ajutat El.

Sunt 25 de ani din ziua când Păr. Iosif Trifa, cel dintâi ostaş dintre noi, a făcut cea dintâi hotărâre.

Sunt 25 de ani de când a răsunat primul strigăt de trezire sufletească, în acest fel, în ţara noastră.

Sunt 25 de ani de când a pornit la drum Oastea Domnului. De când acest străjer ceresc a lansat primul strigăt de alarmă în mijlocul prăbuşirii morale: Înapoi, la Dumnezeu! S-a aşezat lângă Crucea lui Iisus cel Răstignit şi a început să strige de s-a auzit până departe, peste toate hotarele ţării noastre, peste toate hotarele inimilor noastre: Înapoi, la Iisus cel Răstignit, înapoi, la El!

Sunt 25 de ani!... Câte lupte, câte înălţări, câte căderi, câte lacrimi, câte jertfe în aceşti 25 de ani! Peste toate însă împlinirea de azi a acestor 25 de ani ne găseşte tot acolo unde Mâna lui Dumnezeu ne-a aşezat atunci: lângă Crucea lui Iisus cel Răstignit, la propovăduirea lui Iisus cel Răstignit.

Înălţimea celor 25 de ani, de pe care privim azi înapoi, ne îndreptăţeşte bucu­ria de a vedea cum scopul pentru care Dumnezeu a creat Oastea aceasta se desă­vârşeşte mereu în împlinirea lui. Sute de mii de oameni au fost scoşi din întunericul degradant al patimilor scârboase, al superstiţiilor religioase, al analfabetismului înjositor. O nouă generaţie, scoasă din vechile apucături, se ridică însufleţită de idealul sublim, luminos, dumnezeiesc al Evangheliei lui Iisus Hristos. Pentru a înălţa sufletele şi a înfrumuseţa Biserica lui Hristos şi viaţa oamenilor.

Mii de oameni, care ar fi devenit un blestem pentru societate, au fost schimbaţi într-o binecuvântare de către Lucrarea înnoitoare, transformatoare, dumnezeiască a Oastei Domnului.

549

Iată roadele!

Şi, la popasul acestor 25 de ani, ca şi Samuel la Bet-Car, aşezăm şi noi azi un stâlp de aducere-aminte. «Eben-Ezer»: Până aici ne-a ajutat nouă Domnul!

(cf. I Sam. 7, 12)

Două lucruri aveam de făcut azi: O aducere-aminte şi un legământ.

Aducerea-aminte cu recunoştinţă de cei care au căzut luptând în fruntea noastră. Ei sunt jertfele Oastei, pionierii ei, deschizătorii ei de drumuri, care au căzut la datorie. Nu uităm pe nici unul dintre ei şi slăvim pe Dumnezeu că ni i-a dat. Pilda lor ne va fi nouă un veşnic îndemn.

Şi legământul de a merge mai departe, pe drumul sfânt bătătorit de ei. Vom rămâne lângă Crucea şi Jertfa lui Iisus cel Răstignit! La vestirea şi propovăduirea lui Iisus cel Răstignit! În dragostea fierbinte pentru Iisus cel Răstignit!

Să ne ajute Dumnezeu ca, peste toate măruntele noastre deosebiri de ve­deri, peste toate necazurile şi suferinţele noastre vremelnice, ochii şi inima să ne rămână mereu la Ţintă; mereu la Iisus cel Răstignit.

Semnul ridicat astăzi, la popasul acestor 25 de ani, să fie mărturie pentru noi sau împotriva noastră.

Ajute Domnul ca, toţi cei care vor veni după noi să poată scrie aici, peste alţi 25 sau 50 de ani, adeverind împlinirea acestui legământ şi dovada dragostei noastre fierbinţi pentru Iisus cel Răstignit, până la capăt.

Aşa cum ne-au lăsat înaintaşii noştri.

În anul acesta şi în vecii veacului. Amin.”

A treia zi era 30 decembrie 1947. Începuse să ningă puternic.

Eram acasă când omul puterii pământeşti, care era mai-mare peste satul nostru, mă chemă afară şi îmi porunci aspru:

mergi cu mine!

unde?

ai să vezi tu! Hai, gata!

El a încălecat pe calul care era afară, iar eu, în urma lui, am plecat pe jos.

mergem şi pe la popa!

bine!

(Preotul fusese şi el cu noi la serbarea de la penitenciar.)

Am ocolit, am urcat un deal, am coborât o vale, am urcat alt deal...

Preotul nu era acasă...

mergem la Beiuş!

mergem!

El pe cal, eu pe jos. Ningea cu fulgi mari. Toată lumea venea dinspre oraş, noi ne duceam!

Oamenii întorceau a doua oară privirile spre mine... şi rămâneau ştergându-şi ochii cu durere sau vorbind între ei cu aprindere.

Era exact în ziua când se împlineau primii 25 de ani de Oaste.

De aici înainte uşile închisorilor îmi vor fi mereu deschise, aşa cum precizase directorul închisorii acum trei zile, aproape toţi ceilalţi 25 de ani care vor

550

mai avea să vină de acum încolo. O dată 17 ani, până în 1964... Apoi, şi după aceştia, până azi. Şi poate până când îmi voi împlini şi eu numărul zilelor mele pe pământ, pe care numai Domnul meu mi-l ştie...

Tot în felul acesta am „sărbătorit” şi cei 50 de ani de Oaste...

...Şi în felul acesta poate va trebui să umblăm pe urmele Domnului nostru şi pe ale înaintaşilor noştri până în marea şi fericita zi a venirii Domnului nostru la noi sau a plecării noastre la El...

Aici voi încheia această a doua parte din istorisirea mea, cu sfârşitul anului 1947.

De aici, de la începutul anului 1948, urmează să înceapă o a treia parte a acestei istorisiri dacă va mai fi voia Domnului să se poată spună aceasta în veacul de acum. Fiindcă toată partea aceasta, până astăzi, s-a petrecut într-un atât de mare ascuns şi într-un atât de cumplit întuneric, că poate numai în veacul viitor se vor mai putea spune toate cele ce au putut fi în veacul nostru. Şi numai în Ziua Descoperirii tuturor celor ascunse vor putea fi scoase la lumina viitoare toate cele petrecute în întunericul trecut.

Iar dacă nu vom mai fi noi să le spunem, le va spune Acela care le-a văzut şi le-a însemnat în Cartea Lui, zi cu zi, faptă cu faptă şi nume cu nume, precum ne-a făgă­duit El în Sfintele Lui Scripturi (Ps. 56, 8; Maleahi 3, 16; Luca 8, 17; Apoc. 20, 12).

Totuşi, până atunci, sar peste viitorii 25 de ani (până după cei 50), spre a spune celor ce poate că nu vor mai avea vreme să aştepte mult, câteva amănunte despre cele ce s-au întâmplat după aceea cu unii dintre oamenii cu care s-au în­tâlnit în aceste două părţi ale istorisirii acesteia:

Mitropolitul Bălan, după puţini ani, a ajuns paralizat, căzând adeseori de pe scaun şi rămânând pe jos, de unde nu se putea ridica fără ajutor. Din antura­jul său s-a aflat că a suferit şi de nervi şi că permanent era chinuit de frica morţii şi de groaza că cineva tot umblă să-l omoare.

Nicolae Vonica s-a bucurat vreo cinci ani de onorurile pentru care îşi vânduse conştiinţa, iar, după aceea, prin anul 1942, a căzut la pat pentru totdeauna.

Neputând să-şi afle nicăieri nici leacul şi nici liniştea, cerea să fie dus me­reu dintr-o parte, în alta.

De la Sibiu, l-au dus la Poiana, satul lui de naştere, apoi de la Poiana, la Păltiniş, la sanatoriu... După spusele celor ce fuseseră în jurul lui, în ultimele zile a cerut să fie dus la mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, nădăj­duind că acolo poate îşi va putea găsi pacea...

Acolo a şi murit strigând: „Deschideţi uşile!...”

Preotul Cândea, până la urmă, a fost descoperit de Dumnezeu în tot ce lu­crase şi a ajuns să-şi mănânce şi el apoi, cu lacrimi, mulţi ani pâinea amărăciunii şi să aibă loc şi timp de gândire asupra faptelor pe care le-a făcut...

551

Alexandru Popa, omul cel mai apropiat şi mai influent de pe lângă inima mitropolitului, acela care se pare că a fost autorul acelui „lup îmbrăcat în piele de oaie”, a avut în curând o dezastruoasă viaţă de familie, ajungând să fie înşe­lat şi batjocorit în faţă.

A căzut în dizgraţia protectorului său şi, grav bolnav, s-a mutat la Braşov... de unde nu s-a mai ştiut nimic despre el.

I. Gr. Oprişan, după ce a trecut prin multe mizerii, s-a stins undeva neştiut decât de familia sa şi de cei foarte puţini din jurul său. Nu ştiu prea multe des­pre sfârşitul lui.

Preoţii Gâlea şi Maior, care au fost folosiţi ca învinuitori ai Părintelui Trifa în timpul judecăţilor de la Sibiu, erau nişte nefericiţi executanţi ai ordinelor primite de la mitropolitul. Desigur, au pus şi ei din inimile lor partea lor de ură şi patimă la ceea ce era partea altora, dar apele tulburi în care s-au scufundat i-au acoperit cu­rând. Şi n-am mai aflat nimic despre soarta lor. Dar Mâine Dimineaţă, când se va face Ziua Judecăţii şi se va înlătura pe totdeauna orice întuneric de peste toate fap­tele oamenilor, se va vedea ce au făcut fiecare. Atunci se va afla şi soarta lor.

Protopopul Moţa, omul politic de care s-a folosit mitropolitul Bălan în modul cel mai perfid, spre a băga apele murdare ale politicii celei mai urâte în albia curată a Oastei, pentru ca să-l poată apoi învinui pe Părintele Iosif de amestec politic (aşa cum l-a şi învinuit), n-a avut nici el o soartă mai bună decât ceilalţi.

După pierderea fiului său, pedepsit cu moartea pentru moarte, a cunoscut în cu­rând încă şi alte pedepse pe pământ. Pe cele de sub pământ le cunoaşte abia acuma.

Cât despre preotul Secaş, acela numit „omul nefast”, care a fost unealta cea dintâi în mâna şi în planul prigonitorului, nu doresc a spune încă nimic. Este poate prea devreme. Doar el mai este singurul dintre toate figurile de atunci care îşi mai târăşte şi azi semnul şi existenţa pe undeva prin umbrele Sibiului...

Deşi a ajuns acum un uitat de toţi, cred că nu este uitat şi de răsplata lui Dumnezeu...

Am spus, pe la începutul acestor istorisiri că, Lucrarea Oastei fiind duhov­nicească, la fel şi vrăjmaşii ei sunt tot duhovniceşti.

Ispitele şi luptele ei, fiind şi ele tot duhovniceşti.

Cum adevăratul Ocrotitor al Oastei, Iisus, este nevăzut, tot aşa nevăzut este şi adevăratul ei vrăjmaş, Satan.

Toate luptele fiind în primul rând duhovniceşti, marea luptă s-a dat şi se dă între duhuri. Oamenii sunt numai uneltele de care se folosesc unele sau altele dintre duhurile bune sau rele care sunt în această luptă.

552

Deci ceea ce este însemnat să reţinem este a ne deprinde să percepem, din­colo de faptele văzute, petrecute şi descrise aici, încercările duhurilor vrăjmaşe de a nimici totul. Prin toate căile şi mijloacele pe care le-a folosit împotriva Lucrării Oastei Domnului... Şi intervenţia Duhului Sfânt de a salva totul.

Să luăm deci bine seama şi să ne minunăm cum, rând pe rând, Puterea lui Dum­nezeu, care a păzit şi păzeşte această lucrare a Sa, a zădărnicit şi a înlăturat nu numai toate planurile diavolului, ci şi toate uneltele nefericite de care s-a folosit vrăjmaşul în vreun fel sau în altul, în vreun timp sau în altul, pentru scopurile lui rele.

Duhul Oastei, îngerul ei, iubit şi scump înaintea Domnului Iisus, a fost în­tărit şi ajutat să biruie, rând pe rând, toate duhurile potrivnice din afara şi dinăun­trul Oastei, duhuri care luptau să-l ucidă sau să-l înlăture.

Astfel, au fost biruite duhul nemilos al „literei”, duhul murdar al politicii, duhul viclean al rătăcismului prefăcut şi dezbinător...

Iar Lucrarea Oastei Domnului trăieşte şi azi, creşte şi biruie, împlinindu-şi slujba şi rostul pentru care a fost ridicată de Dumnezeu.

Râurile n-au înecat-o şi flăcările n-au putut-o arde. De fiecare dată s-a ridi­cat mai frumoasă şi mai întinerită.

Iată, şi acum, când nici unii dintre cei ce scrâşneau împotriva ei şi o ame­ninţau cândva nu mai sunt, Oastea pare tot aşa de tânără şi de puternică precum era în anii ei viguroşi.

Alţii sunt acum cei ce merg şi vin în misiunile ei, cei ce vorbesc şi cei ce ascultă în adunările ei, cei ce se bucură sau suferă în mijlocul ei, dar duhul ei este acelaşi, Ţinta ei aceeaşi, elanul şi binecuvântările ei aceleaşi din primii ei ani fericiţi...

Zecile de ani de prigoniri prin care a trecut şi mai trece Oastea nu i-au mai îngă­duit să-şi aibă un singur Centru şi un singur mijloc de legătură, ca în primii ani. Aceasta însă nu i-a făcut un rău, ci un bine. Centrul s-a mutat pretutindeni şi nicăieri.

Oriunde doi sau trei fraţi se găsesc împreună în duhul Oastei şi cu semnul ei, acolo este un centru existent sau posibil.

Orice soră sau frate care merge sau vine, trimis sau chemat de dragostea lui Hristos şi a fraţilor este o „foaie” pusă în slujba minunată a lui Dumnezeu şi a fraţilor.

Duhul misionarismului laic a creat acel minunat obicei, acea minunată ne­voie de părtăşie frăţească ce ne face pe toţi să ne căutăm cu dor unii pe alţii şi să fim gata de orice jertfe, spre a merge unii la ceilalţi.

Când nu putem avea libertatea adunărilor îngăduite, folosim prilejul bote­zurilor, al nunţilor şi chiar al înmormântărilor, spre a ne întâlni unii cu alţii pentru a ne întări şi mângâia în lucrul şi în lupta Domnului. Cum familia Oastei este atât de numeroasă, totdeauna există acest fel de prilejuri pe care nimeni nu ni le poate nimici de tot.

553

În felul acesta, fraţii merg şi vin cu atâta dor şi bucurie unii pe la alţii, încât ţara, cât este ea de mare, n-are nici un colţ în care să nu ajungă fraţii din celălalt colţ. În felul acesta, bucuriile sunt totdeauna proaspete, lipsurile acoperite, ini­mile înflăcărate şi duhul păstrat acelaşi...

Puterea şi dragostea Domnului Iisus, Dulcele nostru Mântuitor, veghează totul atât de iubitor şi de apropiat, încât pas cu pas ne înlătură piedicile, ne bi­ruie potrivnicii, ne înmulţesc binecuvântările şi ne înlocuiesc orice goluri ce rămân în urma celor care pleacă sau care se leapădă.

Adunările frăţeşti continuă cu toate riscurile, pe orice vreme. Când, din ca­uza piedicilor prea mari sau a numărului prea mare, fraţii nu se pot aduna cu to­ţii împreună în acelaşi loc, se adună pe grupe, în diferite locuri, iar fraţii lucră­tori se duc prin rotaţie, de fiecare dată printre alţii...

Când nu se pot aduna în biserici, se adună prin case.

Când nu se pot într-o zi, se adună într-alta. Când nu se pot la unii, se adună la alţii, dar adunările continuă, neputând fi împiedicate de nimeni şi de nimic.

Când unii au fost închişi, ceilalţi s-au adunat să se roage şi să se pregăteas­că şi ei pentru suferinţă.

Când unii sunt amendaţi, se ajută cu toţii între ei, în aşa fel încât nici unul să nu fie apăsat prea tare şi nici unul, fără o parte din sarcină... Astfel mica „pagubă” a unora se preface într-un mare câştig al tuturor.

După fiecare încercare, flacăra avântului pentru Domnul creşte şi mai puter­nic, aşa cum este scris: toate lucrează spre binele celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu...

Sigur că mai sunt şi lupte!...

Nici nu se poate fără asta! Cât despre luptele din afară, ne aşteptăm la ele şi nu ne îngrijorează, fiindcă, prin harul lui Dumnezeu, le biruim. Unele mai uşor, altele mai greu, dar până la urmă toate sfârşesc fericit.

Dar luptele lăuntrice ne sunt cele mai grele şi ele ne pricinuiesc adeseori cele mai dureroase zdrobiri sufleteşti... Însă slăvit să fie Domnul! tăria acestor duhuri care năvăliseră să nimicească duhul Oastei dintre fraţi nu mai este acum aceeaşi cum era cândva. Cei prin care lucrau aceste duhuri au fost ori biruiţi, ori înlăturaţi rând pe rând.

Astfel că, peste cele mai multe din adunările cândva dezbinate, acum odih­neşte duhul Păcii şi arde steagul dragostei.

Unul câte unul dintre scumpii noştri fraţi, care la un moment dat fuseseră prinşi de vreun laţ străin, scapă din această cursă şi îşi revine în dragostea din­tâi. Duhul Domnului întotdeauna biruie. Iar duhul dragostei întotdeauna nădăj­duieşte şi aşteaptă...

Cei mai mulţi dintre fraţi îşi folosesc concediile lor de odihnă sau timpul lor liber pentru călătorii pe la fraţi, în circuit. Fie singuri, fie însoţindu-se doi sau trei. Fie cu trenul, fie cu mijloace personale, fie pe jos.

554

În felul acesta, tot anul şi toată ţara continuă cercetările şi bucuriile frăţeşti! Aceste albine ale Domnului fac în acest chip să se „polenizeze” în acelaşi timp şi în acelaşi fel tot „lanul” Domnului. Lucrarea creşte la fel, bucuriile se împart peste tot, dragostea arde pretutindeni aceeaşi.

Un frate spunea: dacă numai într-un an nu fac o astfel de călătorie de cel puţin două săptămâni, eu mă simt păgubit tot anul. Dacă n-aş merge printre fraţi, aş ră­mâne nedezvoltat sufleteşte, fiindcă Lucrarea Domnului creşte zilnic, iar cine nu ţine legătura şi pasul cu ea rămâne în urmă... Şi îndată se vede că a rămas...

Aproape toată munca de propovăduire a mântuirii se mai poate face numai personal, de la om la om. Şi mai ales prin exemplul vieţii personale, al fraţilor şi al surorilor...

Mărturisirile zguduitoare ale celor ce se întorc la Domnul arată că nici un alt mijloc nu mai este atât de puternic ca acesta.

Membri necredincioşi ai aceleiaşi familii, vecini sau tovarăşi de muncă ai fraţilor sau ai surorilor, acum credincioşi, sunt o puternică dovadă că viaţa ace­lora a fost pentru ei cea mai hotărâtoare chemare la Dumnezeu.

Mormintele înaintaşilor noştri sunt în mijlocul nostru cele mai cercetate şi mai îngrijite locuri de popas duhovnicesc, de amintiri neuitate, de înnoire a legămintelor noastre, de puternică îmbărbătare prin vremurile mereu aspre prin care trecem pe pământ spre împărăţia noastră cerească.

La căpătâiul înaintaşilor, dragostea şi recunoştinţa noastră au înălţat mo­numente vrednice de amintirea şi de numele lor neuitat, atât la Sibiu, cât şi la Săsciori şi în alte părţi.

Pelerinajul fraţilor la aceste morminte, nemaiputându-se face o singură dată pe an, cu mulţimea fraţilor pe ţară, se face acum în tot anul.

Aproape că nu este zi din an în care, la aceste morminte, să nu vină sin­guratici sau în grupuri mai mari ori mai mici, îngenunchind şi plângând fraţi şi surori de pretutindeni, cu flori, cu lacrimi şi cu cântări recunoscătoare. Dova­dă fericită şi binecuvântată că Lucrarea de jertfă şi de iubire a Oastei trăieşte, creşte şi biruie prin puterea lui Dumnezeu, după pilda neuitată a înaintaşilor ei.

Lucrările scrise ale Oastei: meditaţii, poezii, cântări, îndemnuri au ajuns la sute de titluri şi la o răspândire de nenumărate exemplare. Nemaiputându-se ti­pări, aceste lucrări sunt copiate şi transcrise cu mâna de către sute de fraţi şi su­rori, tineri sau mai bătrâni, şi răspândite pretutindeni de la unii, la alţii...

Pătrunse de un fior ceresc şi pline de o putere şi o lumină unică, aceste lu­crări au devenit un bun al tuturor credincioşilor şi o hrană sufletească pentru mulţimi tot mai largi.

Numărul cântărilor poezii originale sau versificări biblice cărora li s-au compus melodii nespus de frumoase şi plăcute a ajuns la multe mii. Şi el

555

creşte mereu, ca dintr-un izvor nesecat. Cartea de cântări a Oastei, ultima (dar nu şi cea din urmă) ediţie, cuprinde 1500 de cântări originale, alese. E poate cea mai bogată carte de cântări religioase din lume. Multe din cântări sunt traduse şi în alte limbi. Multe posturi de radio şi multe publicaţii din diferite ţări le răspândesc zilnic spre hrana sufletelor doritoare după Hristos şi spre cea mai mare slavă a lui Dumnezeu.

Iată şi aici o dovadă fericită despre felul în care a binecuvântat Dumnezeu „grăuntele de muştar” la rădăcina căruia s-au vărsat atâtea lacrimi şi sânge.

Fostele adunări dezbinate se refac, împrospătându-se nu numai cu suflete noi, ci şi cu o puternică şi fericită regăsire a drumului dulce şi sănătos al dra­gostei dintâi.

Cuptorul îndelungat prin care ne-a trecut şi ne trece încă Domnul, pentru curăţirea şi orientarea noastră, îşi desăvârşeşte lucrarea sa binecuvântată. Negu­rile ispititoare se îndepărtează şi lumina aceluiaşi fel de a gândi şi simţi biruie tot mai mult... Lucrarea Domnului, maturizată prin încercări, se pregăteşte pen­tru o epocă strălucită, pentru un mare şi fericit viitor...

Unde sunt astăzi leii cei puternici care răcneau la noi şi ne sfâşiau cu colţii lor?

Unde sunt urşii cei prefăcuţi care ne dădeau târcoale?

Unde sunt uneltele lor din afara şi dinăuntrul nostru?

Nicăieri nu mai sunt. Ori au mai rămas din ei numai nişte dărâmături jalnice.

Dar iată în ce lumină şi putere trăieşte şi rodeşte Lucrarea cea vie şi evan­ghelică a Oastei Domnului! Duhul Domnului şi îngerul Lucrării au biruit şi bi­ruie mereu.

Iată cum Adevărul lui Hristos a dat la iveală şi la nimicire toată urâta minci­ună şi nelegiuire urzită împotriva Lucrării Oastei Sale şi împotriva unsului Său!

Iată cât de minunat face dreptate Dumnezeu trimisului Său şi Oastei Sale, arătând lumii, pe faţă, tot ce s-a făcut atunci împotriva ei în ascuns. Strigând de pe acoperişul caselor tot ce s-a pus la cale împotriva ei în şoapte şi în as­cunzişuri!

Şi dând un cules în atâtea cântări, la tot ce s-a semănat în atâtea lacrimi.

Şi încă nici nu bănuim ce haruri ne mai pregăteşte Dumnezeul nostru iubi­tor şi puternic.

Slavă veşnică lui Iisus Hristos, Care veşnic este Biruitor şi datorită Căruia avem totul!

Slavă, da, slavă şi slavă veşnică Ţie, Marele nostru Dumnezeu şi Mântui­tor, Care ne-ai eliberat prin puterea Jertfei şi Crucii Tale, Care ne-ai răscumpă­rat prin Moartea Ta şi Care ne-ai sfinţit prin Sângele Tău!

Îndatoraţi şi recunoscători până în profunzimea inimilor noastre, Te slăvim pentru dragostea Ta cea mare cu care ne-ai iubit şi aducem, în Numele Tău Scump, o veşnică mulţumire şi slavă Tatălui nostru Ceresc, Care ne-a iubit şi ne iubeşte atât de mult...

556

Pentru omul binecuvântat pe care l-ai ales şi l-ai pregătit prin atâtea flăcări spre a fi o jertfă lângă Jertfa Ta şi o suferinţă lângă suferinţele Tale pentru noi îţi mulţumim.

Pentru toţi fraţii noştri aleşi care, prin viaţa şi prin moartea lor, s-au unit cu Jertfa Ta şi cu jertfele Oastei spre a ne fi pildă şi putere îţi mulţumim.

Pentru biruinţele date şi promise duhului Oastei Tale împotriva duhurilor vrăjmaşe dinăuntru sau din afară, de un fel sau de altul, din trecut sau din viitor îţi mulţumim.

Pentru toate darurile Tale duhovniceşti, vechi şi noi,

pentru toţi slujitorii Tăi, bătrâni sau tineri,

pentru toate lucrările frumoase, din trecut sau din viitor,

pentru toate adunările, mari şi mici,

pentru toate vremurile, de libertate sau de strâmtorare,

pentru toată dreptatea făcută sau încă nefăcută nouă de către Tine îţi mulţumim şi mulţumim.

Şi, în mijlocul întunericului cumplit prin care trecem încă, Te rugăm, ajută-ne să privim plini de siguranţă şi de putere spre viitorul luminos în care vom ajunge în curând.

Din mijlocul înfrângerilor trecătoare, fă să binecuvântăm fericiţi marea Bi­ruinţă Veşnică în care ne vom sfârşi toate luptele noastre.

Pentru ca să putem cu cea mai mare bucurie să ne aducem şi noi, fiecare, jertfa noastră cât mai curată şi cât mai deplină.

Pentru izbânda măreaţă a acelei jertfe la a cărei istorie am participat cu toată dăruirea noastră. Şi pentru slava luminosului viitor în care am şi început să intrăm.

Noi şi toţi urmaşii noştri, până în Ziua când, cu toţi cei dragi dinainte şi cu toţi cei dragi din urmă, vom striga dimpreună, în acelaşi timp, în acelaşi glas şi în acelaşi cer:

Slavă veşnică Ţie,

Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Iisus Hristos!

557

Meditaţii

VOI NU-MI SUNTEŢI ÎN URMĂ...

Voi nu-mi sunteţi în urmă, înaintaşi eroi, privind spre voi, eu faţa nu mi-o întorc ‘napoi; cum aş putea eu oare pe urme-a vă călca de v-aş avea în urmă şi nu ‘naintea mea?

De-a pururi pilda voastră în faţă-avea-voi eu, trăirea şi credinţa să vi-o urmez mereu; cum aş putea odată în ochi a vă privi de n-aş fi demn de-aceasta în fiecare zi?

Biserica lui Dumnezeu, fiind întemeiată pe Stâncă, nu se poate clătina prin orice vijelie.

Ea poate fi ispitită, dar nu poate fi învinsă.

Fericitul Ieronim

Vieţile Sfinţilor şi istoria sfinţilor creştini sunt pline cu măreţe dovezi despre mărturisirea lui Hristos.

Dragostea lor pentru Dumnezeu a fost o dragoste pe care n-a biruit-o nici sabia, nici foametea, nici chinurile, nici moartea.

Nici puterile veacului de acum, nici cele ale celui viitor.

De aceea şi slava lor la Dumnezeu este şi va fi tot atât de mare.

Părintele Iosif Trifa

558

UN ULTIM CUVÂNT

Cer încă o dată iertare Adevărului pentru tot ce, din uitare sau din neştiinţă, am putut greşi împotriva lui.

Şi cer, la fel, iertare oricărui om pentru tot ce, din vreo slăbiciune, am putut greşi împotriva sa.

Am pus de la început un legământ să spun numai adevărul.

Întocmai aşa am şi căutat să fac, stând cu fiecare gând şi cu fiecare rând în faţa Domnului Iisus, în faţa îngerului Oastei şi în faţa conştiinţei mele.

Dar şi eu sunt om; am putut greşi fie spunând mai mult, fie spunând mai puţin.

Pentru acel mai mult sau mai puţin, din neştiinţă sau slăbiciune îmi cer iertare.

Iar pentru tot ceea ce este adevărat cer binecuvântarea Mântuitorului meu şi ascultarea fraţilor mei.

Amin. Vino, Doamne Iisuse!

Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi, cu toţi!

Slăvit să fie Domnul!

Slăvit să fie Domnul, căci El ne-a dăruit lumina şi-ajutorul s-ajungem la...

SFÂRŞIT

CUPRINS

Nemuritoare slavă Ţie 4

Slavă veşnică iertării 6

Câteva date mai importante din istoria Oastei Domnului 6

1. Semnul apostoliei şi preţul adevărului 7

Voi, toţi câţi predicaţi iubirea 24

2. Istoria unei jertfe 25

Ostaşi ai lui Iisus 72

3. Marea cernere 73

Vreţi zile liniştite 100

4. În virtutea frumosului avânt 101

Domnul ne-a chemat 126

5. Întâia judecată 127

Ostaşi ai Domnului Iisus 163

Ce ne-a-ntărit în lupta 164

6. Între două judecăţi 165

De Anul Nou 1936 189

7. A doua judecată 191

Înainte, tot înainte 205

8. A treia judecată 207

Mai este-o judecată 234

9. În vremea aceea 235

Voi, cei chemaţi să duceţi 262

10. Pe drumul crucii 263

În Vinerea Patimilor 287

11. Răscrucea Iisus 289

Noi am rămas 340

12. Dovada supremei iubiri 341

Neuitat Părinte Iosif 387

13. După luarea lui Moisi 389

În focul luptei 418

14. Strâmta cărare mântuitoare 419

Păziţi credinţa 434

560

ISTORIA UNEI JERTFE

Traian DORZ

15. Al doilea foc 435

Să aveţi credinţă 455

Totdeauna 456

16. Din cetate în cetate 457

Nu priviţi la suferinţa 465

O, dragi fraţi şi surori 466

17. Ziua a doua 467

Cât puteţi, bucura ţi-vă 477

O, când Hristos vă cheamă 478

18. Un vânt rău 479

De ce-aţi uitat 494

19. Al treilea februarie 495

Celor ce răzbesc ‘nainte 518

20. Rugul care nu se mistuie 519

Nicicând nu se va stinge 543

În jurul nostru 544

21. La 25 de ani 545

Un ultim cuvânt 559

Tehnoredactare computerizată, viziune şi aranjament grafic: Editura «Oastea Domnului» sibiu

Tiparul executat la Tipografia „Andreiană”, Sibiu

Technorati Tags: credinta,cernere,jertfa,ziar,judecata,rugaciune,frati,adunare