EFTIMIE IEROMONAHUL ASCETI IN LUME VOL. 2

Asceţi în lume

Traducere din limba greacă după originalul: «AEKHTEE MEEA LTON KOEMO, B» ItQopovdxov EuOvpiou AyioQfiTOU - 2012

© Copyright pentru ediţia de faţă Editura «Evanghelismos», care mulţumeşte editorului grec pentru generozitatea cu care a acordat dreptul traducerii şi editării în limba română a acestei cărţi.

Ieromonahul Eftimie Athonitul

ASCEŢI ÎN LUME

volumul al II-lea

Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu Schitul Lacu sfântul Munte Athos

Editura Evanghelismos

Bucureşti, 2014

Copertă şi tehnoredactare: Larisa Barbu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României EFTIMIE ATHONITUL, ieromonah

Asceţi în lume ieromonah Eftimie Athonitul; trad.: ieroschimonah Ştefan Nuţescu. bucureşti: Evanghelismos, 2009-

3 vol.

ISBN 978-973-7812-52-0

Vol. 2. - 2014. iSBN 978-606-8562-12-4

I. Nuţescu, Ştefan (trad.)

281.1

CUVÂNT ÎNAINTE

Acum patru ani a fost editat, fără mari preten­ţii, primul volum al cărţii „Asceţi în lume”, cu sco­pul de a se păstra aceste adevărate pilde de vieţu­ire creştinească. Însă, mai presus de aşteptările noastre, acest volum a fost primit cu multă dra­goste şi cu mult interes. Cererea stăruitoare a ce­lui de-al doilea volum a grăbit editarea lui. Oare ce au aflat vrednic de interes cititorii la aceste suflete simple şi smerite ale asceţilor din lume?

Se pare că au aflat în persoanele lor pilde vii de virtute, vrednice de urmat, care se împuţinează în zilele noastre. Au aflat feluri noi de nevoinţă şi, citind despre vieţile lor pline de suferinţe, au găsit mângâiere în propriile necazuri.

Se pare că este o lege duhovnicească în ceea ce priveşte virtutea, ca ea să dea roade nu în tihnă şi în bucurie, ci în necaz, în greutăţi şi în lipsuri, aşa cum vedem în vieţile acestor suflete binecuvântate. Ei au păzit cu dragoste poruncile lui Dumne­zeu şi au dat dovadă de nemăsurată răbdare în încercările prin care au trecut. Au primit Har de la Dumnezeu şi au trăit încredinţându-se purtării Sale de grijă. Nu i-a interesat părerea lumii, ci

8

s-au străduit să fie ascultători voii Sale şi să-L iu­bească. Lumea îi socotea nevrednici de a fi luaţi în seamă, învechiţi, depăşiţi, însă ei sunt totdeau­na în actualitate. Te umpli de uimire când vezi cu câtă uşurinţă au depăşit greutăţile vieţii, înaintea cărora oamenii din ziua de azi, cu toată înţelep­ciunea şi cu toate cunoştinţele lor, se încovoaie şi deznădăjduiesc. Cu cât erau mai mari pătimirile lor, cu atât mai multă răbdare arătau, iar har pri­meau pe măsură. Se făceau vase alese ale Harului, biruiau ispitele şi îi sprijineau pe mulţi nepu­tincioşi. Prin simplitatea lor, prin înţelepciunea practică şi prin nevoinţa lor, izbuteau să pună în lucrare Evanghelia şi să facă credinţa trăire.

Astăzi, din nefericire, oamenii se încurcă în multele lor probleme. Însă, în loc să-şi îndrepte prin pocăinţă felul de a gândi şi viaţa şi să ceară ajutor de la Dumnezeu, caută o rezolvare magică şi nu şovăie să meargă chiar la vrăjitori. Dar în fe­lul acesta dau drepturi diavolului şi astfel se chinuie toată viaţa. Săvârşesc păcate de moarte, ast­fel încât este firesc să intre în încurcături şi să se destrame familii.

O altă capcană pentru mulţi este căutarea de oameni harismatici. Oamenii de astăzi sunt dispuşi să meargă oriunde pentru a întâlni un om harismatic, ca să le rezolve problemele, însă le vine greu să se pocăiască, să-şi schimbe felul de viaţă şi să meargă la duhovnic. Din nefericire, mulţi dintre cei pe care îi consideră harismatici sunt nişte înşelaţi, care se dau drept prooroci,

9

făcători de minuni şi exorcişti, înşelaţi fiind şi înşelând şi pe alţii şi atrăgând pe mulţi în înşelarea lor, chiar şi pe unii preoţi. Aceştia nu au nimic în comun cu smeriţii asceţi în lume, ale că­ror biografii le prezentăm în această carte.

Diferenţa dintre felul de viaţă al unora şi al altora este uriaşă şi prin aceasta se vădeşte autenticitatea harismelor mai presus de fire ale celor prezentaţi aici, harisme pe care ei au avut mare grijă să le ascundă, în vreme ce falşii harismatici îşi fac singuri reclamă şi trag foloase materiale de pe urma victimelor lor.

Prezentul volum conţine douăzeci şi patru de biografii ale unor asceţi din lume. Printre ei se numără un episcop, un ieromonah, patru preoţi căsătoriţi, doi monahi care au trăit în lume şi la sfârşitul vieţii s-au învrednicit să primească schima îngerească şi cincisprezece mireni (bărbaţi şi femei). Biografiile au fost aşezate în ordine cro­nologică, în funcţie de data adormirii lor.

Ceea ce s-a scris în prologul primului volum este valabil şi pentru cei prezentaţi aici. Au trăit în vremuri diferite, în locuri diferite şi în condiţii diferite. Fiecare a mers pe calea sa, însă toţi au avut un scop comun: păzirea poruncilor lui Dum­nezeu şi unirea lor cu Dumnezeu. Rămâi uimit văzând răbdarea lor, lepădarea de sine şi puterea rugăciunii prin care au depăşit toate greutăţile, însă mai ales te uimeşte simplitatea cu care au primit harul şi întâmplările mai presus de fire, fără iscodire şi cu smerenie, fără să-şi închipuie

10

că sunt ceva sau că au ceva. Din dragostea lor pen­tru Dumnezeu, au jertfit pentru chipul Său, omul, tot ce au avut mai de preţ, atât în privinţa celor materiale, cât şi a celor duhovniceşti şi i-au ajutat pe mulţi. Iar acum ne ajută prin pilda şi prin ru­găciunea lor. Veşnică să le fie pomenirea şi cu ru­găciunile lor să ne învrednicim şi noi să-i urmăm. Amin.

BIOGRAFII DE ASCEŢI ÎN LUME

Dimitrie şi Eva Saulidis

O pereche aleasă şi virtuoasă au fost Dimitrie Saulidis şi soţia sa Eva, originari din Trapezunda Pontului.

Eva era din neamul Lukanidis şi s-a născut la Kars, în Rusia, în anul 1900. Părinţii săi se strămutaseră din Pont din pricina sălbăticiei turcilor şi s-au aşezat în Kars împreună cu mulţi compatrioţi de-ai lor. Eva a crescut într-o familie numeroasă, care păstra tradiţia ortodoxă şi care avea evlavie faţă de cele dumnezeieşti.

Pe când avea cam doisprezece ani, în casa lor a fost găzduit un călător. Acela, atât de mulţumit a fost de găzduire, încât, ca să plătească cumva, a vrut să o înveţe pe Eva vrăjitoria. I-a spus:

orice spun eu se împlineşte.

Şi a început să facă o demonstraţie: le-a făcut pe nişte copile să schiţeze gesturi necuviincioase. Eva, văzând aceasta, i-a spus:

14

opreşte-te! Acestea sunt lucruri ruşinoase!

Apoi, pe o capră care era legată a făcut-o să se sălbăticească, să-şi rupă frânghia şi apoi să vină liniştită ca o pisică la picioarele lui. Văzând aceas­ta, Eva i-a spus:

— Asemenea lucruri nu sunt bune, nu vreau să învăţ să le fac!

Şi astfel, Dumnezeu, văzând nevinovăţia şi bu­nătatea ei, a păzit-o de îndeletnicirea cu vrăjile.

După moartea mamei sale, toate treburile casei au rămas în grija Evei. Era puternică şi curajoasă ca un bărbat. Când avea treisprezece ani, a venit în casa lor un tânăr sărac, Dimitrie Saulidis. Era meşter bun. Toată ziua umbla pe la ferme, făcea diferite reparaţii şi lucrări şi astfel îşi dobândea cele necesare traiului. A stat timp îndelungat în casa lor. Tatăl Evei a preţuit mult bunul caracter şi cinstea sa şi l-a făcut ginerele lui.

În timpul războiului ruso-turc, Eva împreună cu socrul şi cu copiii ei, Vera şi Vasilie, se aflau în Rusia, iar soţul său Dimitrie şi soacra ei erau în Turcia. Socrul s-a îmbolnăvit foarte grav şi a fost ţintuit la pat. Ea l-a îngrijit cu multă dragoste până la moarte. înainte de a-şi da sufletul, el a bi­necuvântat-o spunându-i:

eva, oriunde vei merge, binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu tine!

în Rusia, pe când se muta dintr-un loc în altul, i-a murit un alt prunc nebotezat. L-a îngropat în zăpadă şi şi-a continuat drumul plângând.

15

Datorită situaţiei grele în care se afla, s-a hotă­rât să-şi lase casa din Kars şi să se mute în Grecia.

16

Îi povestea nepotului său Dimitrie:

copilul meu, de trei ori mi-am lăsat casa şi am plecat numai cu icoanele şi cu hainele pe care le puteam duce. Ne-au îngrămădit pe toţi pe un vapor. Atunci au murit mulţi oameni şi le-au aruncat trupurile în mare. Cu lirele pe care le aveam la chimir am cumpărat pâine pentru copii. O pâine costa o liră. Am ajuns în Grecia. Am locuit mai întâi la locurile argiloase de la Kalamaria, din Tesalonic, apoi am ajuns la Veria.

Cu îngăduinţa lui Dumnezeu a trecut prin gre­utăţi şi necazuri, însă le-a depăşit prin răbdare şi cu credinţă în Dumnezeu. Acestea erau o preves­tire şi o pregătire a greutăţilor şi mai mari prin care avea să treacă.

Împreună cu soţul său s-au aşezat în Veria şi munceau din greu, ca să câştige cele necesare tra­iului şi să-şi hrănească pruncii. La mulţimea de necazuri s-a adăugat şi moartea lui Dimitrie. Viaţa Evei devenise foarte grea. A rămas văduvă cu patru copii la vârsta de treizeci şi opt de ani, însă s-a lup­tat şi a biruit toate greutăţile. Nu a vrut să se recă­sătorească, ci s-a dedicat educaţiei copiilor. Era simplă şi fără ştiinţă de carte, însă hotărâtă şi ener­gică. Credinţa sa în Dumnezeu şi încrederea faţă de Maica Domnului erau profunde.

În timpul ocupaţiei germane a murit şi fiica ei, Evmorfia, din pricina unei intoxicaţii provocate de un vas de aramă necositorit.

într-un an, în ajunul praznicului Naşterii Domnului, oamenii au mers pe câmp să adune boabele de porumb rămase după cules. Erau ani grei şi peste tot era foamete şi sărăcie. A mers şi Eva să adune, ca să-şi hrănească pruncii înfome­taţi. A găsit o jumătate de oca de porumb. Seara, pe drumul de întoarcere, a apucat-o plânsul. A privit spre cer şi i-a spus Maicii Domnului:

şi tu eşti mamă! Ia spune-mi, ce voi da copi­ilor să mănânce?!...

Plângând, şi-a continuat drumul şi la un mo­ment dat a văzut la picioarele sale un miel înjun­ghiat, de vreo zece-douăsprezece kilograme. îna­intea ei fuseseră mulţi oameni, însă nimeni nu-l văzuse. Se pare că trecuse pe acolo căruţa Prefec­turii şi din ea căzuse mielul înjunghiat. însă lucru minunat este că nimeni nu-l văzuse. Aşa a iconomisit Maica Domnului, ca să o mângâie pe văduva cea întristată şi să-i hrănească pe orfanii săi.

Din Pont aduseseră cu ei o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Într-o zi, cineva din casă s-a mâniat şi a pus icoana în dulap. în casă se aflau fiica ei Vera, care era mică, şi mătuşa sa Despina. Vera a auzit nişte lovituri, a văzut dulapul clătinându-se şi farfuriile căzând din el şi a auzit glasul Maicii Domnului spunând:

scoate-mă de aici!

Din pricina fricii, Vera a rămas mută. Când s-au întors ceilalţi şi au găsit-o fără grai pe cea mică, nu ştiau ce să facă. Tatăl ei, Dimitrie, a vor­bit cu episcopul şi acela i-a spus să facă Paraclisul

17

Maicii Domnului timp de patruzeci de zile. În a patruzecea zi, Vera a vorbit.

Când fiul ei Gheorghe, la vârsta de cincizeci de ani, a făcut infarct şi a fost internat în spital, Eva, înţelegând că acesta este într-o stare gravă, a mers la icoana Maicii Domnului şi, cu durere, i-a spus:

dacă nu-l faci bine pe fiul meu, altădată n-am să mă mai închin ţie!

Grele cuvinte! A vorbit inima sa îndurerată de mamă, iar Maica Domnului a ascultat-o: fiul ei s-a întors acasă sănătos.

Altă dată, când acelaşi fiu s-a îmbolnăvit de cancer la plămâni, Eva s-a rugat Maicii Domnului spunându-i:

fă ce ştii!...

Părea pierdută... Fiul ei a fost operat în străină­tate, operaţia a decurs bine, dar după o săptămâ­nă, Gheorghe a murit de edem pulmonar la celă­lalt plămân. Eva n-a spus nimic. A răbdat fără cârtire, aşa cum se învăţase. Însă de atunci nu şi-a mai dorit să trăiască, pentru a nu mai vedea şi moartea altor copii ai săi.

Avea mare încredere în Dumnezeu. Odată, un nepot i-a spus că ar putea să înceapă războiul, iar ea a răspuns:

să înceapă!

El s-a mirat de răspunsul ei.

ne vor lua casele! i-a spus din nou acesta.

să le ia! a răspuns bunica.

bre, bunico, o să ne omoare!

18

să ne omoare! Sufletul nu pot să ni-l ia, copi­lul meu! a răspuns ea.

Iată filozofia bunicii Eva, iată cum înfrunta ea lucrurile!...

Cu nurorile şi cu nepoţii, cu toţi era plină de dragoste. Totdeauna îi împăca pe cei aflaţi în ne­înţelegeri. Odată s-a întâmplat o mare ispită şi un bărbat dintre rudeniile ei s-a umplut de mânie, striga şi voia să-i omoare pe cei ce-l nedreptăţise­ră. Tocmai când a luat arma în mâini, iată că a apărut şi bunica Eva. A căzut la picioarele lui, i le-a sărutat plângând şi cu cuvinte pline de dra­goste l-a liniştit şi i-a luat arma.

Avea o purtare smerită faţă de toţi. Când o vizita nepotul ei, stătea la picioarele lui şi îl sfătuia. Sfa­turile sale practice i-au devenit îndreptar de viaţă şi l-au ajutat mult. Aceste sfaturi erau rezultatul experienţei şi al pătimirilor ei şi aveau o mare pro­funzime duhovnicească. Bătrâna spunea:

cu cel bătrân şi cu copilul infirm să te porţi cu milostivire.

chiar dacă ai avea apă cât marea, să nu faci risipă.

va veni o zi când veţi aduna fărâmiturile de pe masă şi nu vă vor fi de ajuns ca să vă săturaţi! (De ace­ea sfătuia ca, atunci când mănânci, să ştergi farfuria cu pâine.) doamne Iisuse Hristoase al meu, pentru numele Tău, să nu trăiesc să văd această zi! Nici voi să nu vedeţi această zi!, le spunea nepoţilor săi.

totdeauna să aveţi puse deoparte un vas cu sare, unul cu ulei şi un sac de făină!

19

nu pune multă mâncare în farfurie, ca să nu o arunci! Mănâncă puţin şi, dacă îţi este încă foa­me, mai pune-ţi mâncare!

cel ce mănâncă mult, gunoi mănâncă!

ia aminte, copilul meu, la cuvintele pe care ţi le voi spune, întipăreşte-le bine în mintea ta şi să-ţi aduci aminte de bunica: „Banii şi frumuseţea sunt musafiri"!

Îmbucătură mare poţi să mănânci, însă cu­vânt mare să nu iasă din gura ta!

să nu înşeli pe nimeni, pentru că înşelăciunea va veni asupra capului tău.

nu este bine să ofteze omul. (Adică este păcat să cârteşti.)

oriunde mergi, să zideşti case! (Adică să-ţi faci relaţii bune cu oamenii.)

să nu spui cuvânt rău vreunui om, nici să vorbeşti pe ascuns! Pentru amândouă fă o groapă, spune-le acolo şi acoperă-le cu pământ.

chiar şi bărbatul neserios vrea femeie cinstită.

copila mea, i-a spus unei nepoate, o să te căsătoreşti. De la bărbatul neserios tot mai rămâne ceva, cu cel jucător de cărţi şi beţiv faci răbda­re, însă de la cel leneş nu va rămâne nimic în casă.

totdeauna să-ţi iubeşti şi să-ţi cinsteşti rudeniile!

Până la adormirea sa i-a ajutat pe copii şi pe ne­poţi. Toată ziua stătea în casa nepotului ei Dimitrie. I-a crescut copiii. O iubea mult pe soţia lui, Sofia, şi îi

20

dădea sfaturi. Se înţelegeau foarte bine şi vorbeau ore întregi. însă noaptea mergea în odaia sa, spunând:

cel bătrân are nevoie de un loc osebit, are ne­voie de linişte!

Deoarece trecuse prin lipsuri, era foarte cum­pătată. Nu arunca niciodată hainele vechi. Dacă vedea că nu se mai pot purta, le tăia fâşii şi făcea preşuri. Nimic nu se pierdea.

Odată a venit nepotul ei flămând, iar ea i-a pus să mănânce linte. Lui însă nu i-a plăcut şi ea a pus-o înapoi în oală. Mai târziu nepotul a cerut iar mâncare şi i-a pus aceeaşi linte, însă tot nu a vrut să mănânce. A treia oară însă a mâncat-o, iar bu­nica i-a spus zicala:

lupul, când îi este foame, mănâncă şi ceapă!

Bunica Eva se ruga să moară ca să nu ajungă povară pentru nimeni. Se temea să nu-şi piardă judecata. O întreba pe nora sa dacă nu cumva şi-a pierdut-o deja, iar ea o încredinţa că este bine.

A adormit în linişte şi pace în anul 1988, fără să necăjească pe nimeni. Dumnezeu, după dreptatea Sa, să-i dăruiască cununa răbdării, pentru cât a suferit în mult chinuita sa viaţă! Amin.

Dimitrie, soţul ei, avea un caracter diferit şi ajun­sese la o măsură duhovnicească mai înaltă. Când au venit în Grecia, a început să se ocupe cu tot felul de treburi. Era harnic şi priceput la toate, avea „mâini de aur”. Făcea sobe metalice căptuşite cu şamotă. Repara diferite maşinării. Avea şapte combine pen­tru treierat. Câştiga mulţi bani, însă seara se întor­cea acasă cu mâinile goale. Era plătit foarte bine, dar

21

niciodată nu s-a îmbogăţit, din pricina multelor mi­lostenii pe care le făcea. Eva se plângea că buzuna­rele lui sunt găurite. Dădea milostenie tuturor celor care îi cereau şi oriunde auzea că este nevoie. Mergea noaptea la familiile care aveau datorii, lăsa bani înaintea uşii lor şi pleca fără să fie observat. Ajuta mult şi bisericile, totdeauna pe ascuns şi fără zgo­mot. Clopotul de la biserica din Kostohori, Veria este donaţia sa. Numele său a fost scris pe el. Şi ve­chea Mitropolie a Veriei este lucrarea sa.

La maşinile de treierat prefera să angajeze oa­meni săraci, care nu aveau de lucru, din familiile cu mulţi copii. în acele vremuri erau mulţi în această situaţie.

Dimitrie era foarte evlavios şi iubea rugăciu­nea. Eva mărturisea:

seara, când se întorcea acasă, pe când ceilalţi dormeau, el mergea la iconostas şi vorbea cu icoa­nele. La miezul nopţii se trezea şi se ruga. Dimi­neaţa iarăşi se ruga, înaintea de a merge la lucru.

Se pare că citea Vecernia, Pavecerniţa, Miezonoptica şi Utrenia, pentru că ştia carte. Episcopul locului îi dăduse binecuvântare să tâlcuiască bol­navilor şi celor ţintuiţi la pat, pe care îi vizita în­dată după Dumnezeiasca Liturghie, Evanghelia şi Apostolul Duminicii.

Odată s-a îmbolnăvit. Nu a avut grijă şi a răcit tare. Răceala a dus la pneumonie, care s-a agravat şi astfel Dimitrie a rămas la pat. Atunci, înţelegând că putea să moară, s-a hotărât să o căsătorească pe fiica sa Vera. Ca să fie şi el părtaş la bucuria fiicei

22

sale, a luat binecuvântare să se facă nunta în casă. Ţintuit la pat cum era, a luat cununile, le-a sărutat, şi-a îndreptat privirea spre cer şi a spus:

dumnezeul meu, aşa cum mi-ai spus, am dat tuturor milostenie. Astăzi îmi căsătoresc copilul şi nu am nimic să-i dau!

însă îndată i-a părut rău de cuvintele pe care le-a spus, şi-a cerut iertare de la Dumnezeu şi a plâns. Apoi i-a spus fiicei sale:

nu am nimic să-ţi dau, însă te binecuvântez să ai totdeauna casa plină de bunătăţile lui Dumnezeu!

Şi, într-adevăr, fiica sa mărturisea:

deşi ne aflam în vremea ocupaţiei, vreme de foamete şi război civil, noi nu duceam lipsă de ni­mic, aveam alimente din belşug. Dădeam milos­tenie, însă ele iarăşi prisoseau şi aceasta s-a în­tâmplat până în ziua de astăzi!

Dimitrie a adormit în pace în anul 1938, la vârsta de patruzeci şi trei de ani, fiind pregătit şi cu con­ştiinţa curată. După câţiva ani, când s-a făcut deshu­marea, osemintele sale aveau culoarea cerii curate şi răspândeau mireasmă, mai ales mâna sa dreaptă. Chiar şi pământul din mormânt răspândea bun-miros. Mireasma moaştelor sale este semn nu numai că s-a mântuit, ci că este aproape de sfinţenie.

încă şi osemintele maicii lui Dimitrie, Elena, au răspândit mireasmă. Aceasta fusese o femeie mică la trup, smerită, foarte evlavioasă, fără nici un pic de ştiinţă de carte, care însă niciodată nu vorbea împotrivă şi nu se certa cu nora sa.

Veşnică să le fie pomenirea! Amin.

Monahul Dimitrie

Fericitul Solomon, mai apoi monahul Dimitrie, se trăgea din satul Kritos Marottos din Cipru. S-a năs­cut în anul 1859. S-a căsătorit cu Parascheva Hristodulos şi au locuit în satul Fiţi din insula Pafos. Au 9

dobândit cinci copii La naşterea celui mai mic, Hristodui Parascheva a murit şi Solomon a rămas văduv la vârsta de patruzeci şi trei de ani. Cu credinţă în Dumnezeu a răbdat greutăţile, a petrecut viaţă cin­stită în văduvie, şi-a crescut şi şi-a căpătuit copiii.

Era cântăreţ la strană şi avea multă dragoste faţă de Biserică şi faţă de sfintele slujbe. Citea mult, mai ales cărţi bisericeşti şi spunea:

Cipru, insula Mucenicilor, cu numeroşii săi Sfinţi, are o tradiţie ascetică vie şi mulţi asceţi care se nevoiesc în lume. Mul­ţumim părintelui Teodosie Hristoforos, preot paroh al Bisericii Sfântului Mamant din Lakatamia de Jos, pentru osteneala sa de a

aduna date despre patru (a doua, a noua, a şaisprezecea şi a nouă­sprezecea) din cele şase biografii ale ciprioţilor din acest volum.

24

cea mai aleasă dintre cărţi este Psaltirea.

Atât interes şi atâta dragoste avea pentru Bise­rică şi pentru slujbe, încât atunci când venea de la câmp, lăsa boii să intre în staul, se spăla şi, fără să-şi schimbe hainele, mergea la biserică. Multe dintre cântări le învăţase pe de rost.

Era om al lui Dumnezeu şi se ruga mult. Cei care l-au cunoscut îşi amintesc de el ca de un om sfânt. în conştiinţa locuitorilor satului său şi a celor din satele din apropiere era privit ca stareţul satului. Cu toate că nu era preot, se bucura de multă cinstire. Alergau la el oameni din satele din jur, ca să primească sfat sau să-i ceară să se roagepentru ca să se facă bine ei înşişi sau animalele lor. Cuvântul său era vrednic de crezare, primit de toţi şi avea greutate. Atunci când cineva zicea: A spus-o Hagi-Solomon”, nimeni nu mai comenta nimic.

Mult se mâhnea când vedea oameni nepăsători în privinţa celor duhovniceşti şi se străduia să le trezească interesul. în casa sa avea un darac, cu care scotea seminţele din bumbac. Femeile din sat mergeau la el cu rândul, ca să scarmene bum­bacul. Hagi-Solomon nu pierdea prilejul şi le

Solomon, potrivit obiceiului binecuvântat din acele vre­muri, s-a închinat la Sfintele Locuri, după cât se pare, după ce i-a căsătorit pe fiii săi. Cei maturi mergeau la Ierusalim ca să se închine, să se spovedească, să aducă cu ei giulgiuri şi să se pregătească pentru cealaltă viaţă. Li se punea „hagi” şi lumea Îi cinstea în biserică stăteau în locuri de cinste şi în diptice erau pomeniţi ca închinători la Sfintele Locuri. Viaţa lor trebuia să fie cu multă luare-aminte, aşa cum a fost şi cea a lui Hagi-Solomon.

25

vorbea despre subiecte duhovniceşti. Ele însă erau fără ştiinţă de carte şi nu-i dădeau atenţie, ci se sârguiau să-şi termine treaba. Dezamăgit din pricina indiferenţei lor, le spunea:

vă vorbesc, vă vorbesc, însă mintea voastră este în altă parte!

Alţii însă îl ascultau cu luare aminte şi cu interes. Îi aduna pe copiii mici şi le vorbea. Mulţi părinţi, din pricină că aveau treburi şi nu puteau merge la el, îi trimiteau pe copiii lor ca să întrebe şi să primească răspuns la problemele care îi preocupau.

Odată au trimis să-l întrebe pe Hagi-Solomon despre Demostene, un copil care se trezea din somn, striga şi nu mai putea să doarmă. Voiau să ştie de ce se întâmplă aceasta şi ce trebuie să facă. El a răs­puns că la Sfântul Botez nu i s-au citit toate rugăciu­nile şi i-a sfătuit să-l ducă pe copil la Sfântul Neofit, să-l pună sub Evanghelie când citeşte preotul şi se va face bine. De vreme ce aşa spusese Hagi-Solo­mon, aşa trebuia să se facă. I-au împlinit cuvântul şi Demostene s-a făcut bine cu desăvârşire.

Spre sfârşitul vieţii şi-a pierdut vederea. A fost orb vreme de douăzeci de ani, însă aceasta nu i-a fost o piedică în nevoinţele sale duhovniceşti. Se dăruia mai ales rugăciunii. La biserică era dus de mână. Din strana sa îi ajuta şi îi îndrepta pe cân­tăreţi, pentru că ştia tipicul pe de rost. Ba mai mult, nepoţii lui îşi amintesc că prin calcule

Mănăstirea „Sfântul Neofit Zăvorâtul” din Pafos, Cipru.

26

proprii aflase datele de prăznuire a Sfintelor Paşti până în anul 2000.

Nora sa Despina era foarte evlavioasă şi l-a în­demnat să se facă monah. El a primit cu bucurie. Au venit nişte părinţi de la Stavrovunio şi l-au tuns monah, numindu-l Dimitrie. Avea evlavie la Sfântul Dimitrie, al cărui hram îl purta biserica satului. Tot din pricina aceasta îi pusese numele de Dimitrie şi unuia dintre fiii săi.

în vreme ce înainte purta pantaloni negri, ves­tă, brâu negru, cizme şi tulpan pe cap, după tun­dere, în biserică îşi punea şi rasa pe deasupra.

A adormit pe 26 februarie 1949, la vârsta de no­uăzeci de ani.

La câtva timp de la moartea sa, pe septembrie 1976, a adormit şi ginerele său Xenofont, soţul fii­cei sale Elena, şi a fost nevoie să i se deschidă mormântul. Atunci toţi cei de faţă au fost cuprinşi de mare uimire, pentru că moaştele părintelui Di­mitrie răspândeau nespusă mireasmă.

Veşnică să-i fie pomenirea! Amin.

Preotul Lazăr Ambrosiadis

Părintele Lazăr s-a născut în anul 1872 în satul Paslah din Kerasunda Pontului, din părinţi evlavioşi, Mihail şi Maria. A avut cinci fraţi, dintre care unul, anume părintele Gheorghe, a fost preot.

Din copilărie, Lazăr L-a iubit pe Dumnezeu şi Biserica şi îşi dorea să se facă preot. Niciodată nu şi-a ras barba şi copiii, când se jucau cu el, nu-l strigau pe nume, ci îi spuneau „părinte”.

La vârsta de nouăsprezece ani s-a căsătorit cu Sotiria şi au dobândit patru copii: Anastasia, Despina, Isaia şi Mihail. în scurt timp a fost hirotonit preot şi îşi împlinea cu multă râvnă îndatoririle preoţeşti.

Preoteasa lui s-a îmbolnăvit şi a rămas la pat vreme de patru ani. Părintele Lazăr a adus un doc­tor de la Constantinopol. L-a ţinut o lună în casa sa. Pentru a-l plăti, şi-a vândut toată averea, însă în cele din urmă soţia sa a murit. Părintele Lazăr

28

trăise împreună cu ea unsprezece ani şi când a rămas văduv avea treizeci de ani. După un an a murit şi fiul său Mihail. După doi ani a căsătorit-o pe fiica sa Anastasia. Primul ei copil a murit, iar la naşterea celui de-al doilea au murit şi ea şi co­pilul. Apoi a căsătorit-o pe fiica sa Despina, care în scurt timp a rămas văduvă, pentru că soţul ei a murit din pricina unei hemoragii.

Pe lângă moartea multora dintre membrii fa­miliei sale, părintele Lazăr a avut de înfruntat şi foametea. Era mare lipsă de alimente şi oamenii descoseau plăpumile ca să vândă cearşafurile de deasupra pentru a cumpăra vreun kilogram de porumb, ca să mănânce.

Odată, pe când mergea pe drum împreună cu sora sa Anatoli şi cu o consăteană, Hagi-Kiriaki, s-au întâlnit cu doi turci plini de sălbăticie. Aceştia l-au bătut fără milă pe părintele şi voiau să-l înjun­ghie. Sora sa i-a rugat cu lacrimi să-l cruţe, pentru că avea orfani de hrănit. Atunci turcii le-au luat lucrurile şi i-au lăsat să se întoarcă în sat.

Pentru a-şi hrăni copiii orfani de mamă, părin­tele Lazăr lucra ca tăietor de lemne în satul Guzalan. Plata pe care o primea era o jumătate de oca de porumb pe zi. Aceasta era hrana lor. Fierbea buruieni, punea în ele puţin mălai şi lapte şi mân­ca împreună cu copiii săi.

Părintele Lazăr şi-a îndemnat consătenii să zidească o biserică în satul lor. Au cărat pietre în spate de departe, au făcut un cuptor în munte, ca să aibă var, şi au săpat un mic canal prin care

29

aduceau apă de la un kilometru. Când au terminat biserica, au afierosit-o Sfântului Nicolae şi părin­tele Lazăr a adus trei pictori din Tsianikia să o picteze. Cât timp a durat lucrarea, i-a găzduit în casa sa, le-a dat de mâncare şi i-a plătit.

Într-o vreme, turcii îi prigoneau pe preoţi şi nu-i lăsau să liturghisească. Părintele Lazăr îi chema pe creştinii din sat pe ascuns în pădure şi săvârşeau Dumnezeiasca Liturghie fără să-i vadă turcii. Acolo, în pădure, au construit o bisericuţă în cinstea Sfântului Prooroc Ilie. Ca Sfântă Masă, părintele a pus o placă mare.

Odată, turcii i-au cerut vasele bisericii, dar el nu le-a dat. L-au bătut şi l-au chinuit. După puţin timp le-a luat, împreună cu ginerele său şi s-au dus departe să le îngroape. Au mers de dimineaţă până la amiază.

Părintele Lazăr nu a încetat niciodată să litur­ghisească. Fie pe ascuns la „Sfântul Ilie”, fie la vedere la „Sfântul Nicolae”, dăruia Sfintele Taine turmei sale.

Nişte turci au venit odată la el şi i-au spus că au aflat că unii creştini au arme. L-au bătut fără milă t

ca să spună cine sunt aceia. I-au propus să-l taie împrejur, să-şi schimbe credinţa şi să se facă mu­sulman, iar el a răspuns:

orice mi-aţi face, turc nu mă fac! Creştin m-am născut, creştin am să mor!

Atunci i-au făcut răni pe picioare cu cuţitul, i-au pus sare pe ele şi le-au ars. Au pus o pirostrie pe foc şi după ce s-a încins, i-au pus-o pe cap, însă

30

el nu a scos nici un cuvânt, nici nu s-a plâns. Apoi i-au bătut cuie în picioare. După toate aceste chi­nuri, au hotărât să-l omoare. Atunci creştinii au adunat bani, pe care li i-a dus sora sa Anatoli şi turcii l-au lăsat liber. însă în urma chinurilor, pă­rintele nu mai putea merge. Din această cauză, fratele său Gheorghe l-a dus acasă în spate. Apoi i-au înfăşurat picioarele într-o piele de oaie şi încet-încet şi-a revenit.

Deoarece în acele vremuri era mare tulburare, tot satul a coborât la Kerasunda. Acolo turcii au omorât trei preoţi şi în locul unde s-a săvârşit uci­derea, în vremea nopţii s-au arătat trei făclii aprinse.

Văzând această situaţie grea, părintele Lazăr s-a hotărât să plece în Grecia, după ce a izbutit să obţină paşapoarte. Fratele său, părintele Gheor­ghe, era prieten cu un turc pe nume Elim Hogea. Din satul lor, Paslah, până la Kerasunda i-a însoţit Elim Hogea cu oamenii săi înarmaţi. La Kerasun­da au încărcat corabia cu oi şi cu catâri pentru Constantinopol şi pe părintele Lazăr l-au îmbră­cat cu pelerină, ca pe un păstor.

Plecând din Constantinopol, a ajuns în Grecia şi a rămas un an într-o mănăstire din Epir. în 1923 au venit şi copiii şi fraţii săi în Grecia şi s-au în­tâlnit cu toţii la Zachint. De aici au plecat la Dra­ma, în satul Posionoz (astăzi Kalamon), unde au stat cinci ani. Acolo, părintele Lazăr, ajutat de să­teni, a zidit o biserică, în care slujea Dumnezeias­ca Liturghie.

31

Mai târziu, împreună cu fiica sa Despina, cu soţul ei şi cu alte şaisprezece familii de refugiaţi s-au mutat în satul Exohi din regiunea Katerini, care se numea atunci Kalivia Haradras. Cealaltă fiică a sa, Isaia, a rămas cu familia sa în Drama.

în noul sat în care s-au mutat nu au găsit bise­rică. Părintele i-a îndemnat pe toţi să ajute prin propria osteneală la zidirea unei biserici, ca să poată săvârşi Dumnezeiasca Liturghie la prazni­cul Naşterii Domnului. Cărau pietre în spate de la râu. Părintele Lazăr a găsit o placă mare din pia­tră, de formă pătrată, având suprafaţa de un me­tru pătrat şi grosimea de zece centimetri, pe care au folosit-o ca Sfântă Masă.

În vreme ce zideau biserica a murit ginerele său, soţul Isaiei, la Drama. aşa că a luat-o cu el şi pe fiica sa împreună cu fiul ei Anastasie şi a aju­tat-o. Apoi, după ce Isaia s-a recăsătorit şi a avut mulţi copii, l-a luat în grija sa pe Anastasie. I-a făcut casă, l-a căsătorit şi a fost pentru el şi pentru soţia lui un adevărat părinte. El însuşi purta grijă de copiii lui Anastasie, atunci când el şi soţia sa Teodora lucrau pământul.

Odată, milostivul părinte Lazăr, în vreme ce lucra la câmp, a găsit un copil de cinci ani părăsit. L-a luat în casa lui şi l-a ţinut mai mult de un an, până când l-a înfiat cineva.

Chiar şi iarna, părintele Lazăr dormea afară, într-o magazie acoperită cu foi de tablă, care în loc de pereţi avea între despărţituri coceni de po­rumb. Cum răbda frigul şi nu se îmbolnăvea?!... De

32

la magazie mergea în opinci, prin ploaie sau prin zăpadă, la biserică să liturghisească, iar biserica era şi ea lipsită de încălzire. în acele vremuri ier­nile erau grele. Zăpada ajungea până la o jumătate de metru, iar ţurţurii atârnau la streaşină.

După ce termina Liturghia, părintele începea nevoinţa de acasă cu treburile. Gătea, făcea pâine şi spăla rufele cu leşie. Ducea pâinea la câmp şi ajuta el însuşi săpând, sădind vie şi pomi fructi­feri şi crescându-i astfel pe nepoţeii săi.

El însuşi frământa aluatul pentru prescurile cu care liturghisea şi le cocea cu multă pricepere într-un vas de lut pus pe jăratic. Le sfătuia pe fe­mei ca ştergarele în care înfăşurau prescurile să nu le spele în albie, împreună cu celelalte rufe, ci într-o covată aparte.

Era iute la treabă. Le făcea pe toate repede şi foarte bine. Niciodată nu stătea fără să facă ceva. Nişte femei din vremea ocupaţiei povestesc:

noi oboseam făcând treburile dintr-o singură casă. Dar părintele Lazăr, cu două case şi cu bise­rica, oare cum reuşea să le facă pe toate şi să mai crească şi atâţia nepoţi?!...

Când venea vreun vizitator în casă, el însuşi se ridica, îl primea şi îi făcea cafea, deşi erau de faţă copiii şi nepoţii săi. Era atât de smerit încât le slu­jea tuturor, dar el nu primea nici măcar un pahar de apă de la alţii.

Când a venit cineva să-i ceară o unealtă, a aler­gat să o aducă îndată, ca nu cumva să-l facă pe acela să piardă timpul.

33

Însă cei mai mulţi din sat nu-şi dădeau seama că este foarte sporit duhovniceşte, ci îl socoteau un om neînsemnat.

Nepoata sa, Areta Ambrosiadis, îşi aminteşte:

părinţii noştri mergeau la câmp, iar el făcea toate treburile casei. Spăla, făcea pâine, gătea, aducea apă cu ulciorul de la râu. Avea grijă şi de noi, cei cinci copii mici. Când eram mică, mă lua cu el la Vecernie, ca să duc lumânarea la vohod, în afara Sfântului Altar. Înăuntru nu mă lua nicioda­tă. Avea glas dulce şi cânta frumos. Cu cazmaua (cuvântului său dulce) săpa ogorul (părăginit al A inimii noastre) şi scotea buturugile (patimilor). Îi iubeam foarte mult. Nu i ne adresam cu „bunicu­le", ci toţi copiii şi nepoţii îi spuneam „bunul părinte".

Era preot, dar şi mamă pentru toţi. Osteneala zilei era mare. Mânca o dată pe zi şi dormea puţin.

Părintele Lazăr era evlavios şi îşi împlinea cu multă râvnă îndatoririle preoţeşti. Era scund de statură, slab, tăcut, neavând ceva ieşit din comun cu care să te impresioneze. Era serios şi plin de bună cuviinţă. Avea însă un har care te atrăgea. Voiai să fii lângă el, să-l asculţi. Toată viaţa lui, plină de necazuri şi de sărăcie, a fost o jertfa, fiind încercat şi de moartea multora dintre rudeniile

sale, însă niciodată nu a cârtit. De la enoriaşii săraci nu cerea niciodată răsplată pentru Tainele pe care le săvârşea. Pe vremea aceea exista obiceiul 9

ca pe preot să-l întreţină locuitorii satului.

34

Fiecare familie trebuia să dea douăsprezece ocale de grâu pe an. Cei mai mulţi nu-i dădeau, sau, dacă dădeau puţin într-un an, în anul următor nu mai dădeau nimic. Niciodată nu a cerut, niciodată nu s-a plâns, ci pretutindeni alerga cu bucurie să slu­jească nevoilor enoriaşilor săi. Era păstorul cel bun, iar nu năimit. Aceasta o recunoşteau toţi.

Nu lua nimic la înmormântări şi la nunţi şi aceasta în vreme de foamete, război şi mare sără­cie. Cu bastonul în mână, prin noroi, încălţat cu opinci, mergea să sfinţească toate casele în prima zi a fiecărei luni. Nu trecea cu vederea pe nimeni, mergea peste tot. Unii îi aruncau câte o monedă de zece bani, alţii ceva mărunţiş, însă pe părintele La­zăr nu-l interesa ce îi dădeau, nici nu se supăra.

Era foarte sever în privinţa bunei rânduieli. Când îi împărtăşea pe credincioşi, nu îngăduia să se facă gălăgie. Femeilor care erau machiate sau aveau mânecă scurtă nu le îngăduia să intre în biserică.

în timpul ocupaţiei germane au fost cazuri când unii dintre cei pe care îi cununa nu aveau bani să-şi cumpere cununi. Atunci tăia două coar­de de viţă-de-vie, făcea din ele cununi şi astfel îi cununa. Ce simplitate plină de har!

dacă ar fi avut şi câte un ciorchine de stru­guri, ar fi fost şi mai bine! spunea el.

La cafenea nu mergea des. Prefera să se ducă în casele oamenilor şi să stea de vorbă cu cei în vâr­stă, dar şi cu cei tineri. Nu îi plăcea să meargă în locuri unde era multă lume. Era paşnic şi iubitor

35

de linişte. Când se întâmplau certuri şi neînţele­geri între enoriaşii săi, mergea şi îi împăca.

Ţinea post aspru. în Sfântul şi Marele Post mânca fără ulei, o singură dată pe zi. îi spunea nu­rorii sale, soţia nepotului său Anastasie, să nu gătească Duminica, pentru că este ziua învierii. Nu mânca mâncare gătită Duminica şi nici carne.

Nepoţeilor săi, care se jucau şi râdeau, le zicea să nu râdă mult: râsul mult este de la Satana. îi sfătuia să se roage. Făcuse pentru fiecare dintre ei câte un scăunel şi când se ruga el, îi punea şi pe ei să stea înaintea sa. Uneori mergea în camera alăturată şi se ruga singur ore întregi.

Pe Constantin Sarghianidis l-a îndemnat să înveţe muzică psaltică şi l-a plătit din banii săi asta în vreme ce el însuşi nu primea plată şi aşa a devenit cântăreţ.

Când mergea în casele credincioşilor care îl chemau după botezuri la masă, nu îngăduia să se cânte cântece lumeşti, ci numai tropare.

Singura nemulţumire a enoriaşilor săi era că la botez nu dădea numele pe care îl voiau părinţii, ci cel pe care îl voia el însuşi. îi întreba ce nume vor da copilului şi când îi spuneau Golfo, Avgula, Zaharula şi altele asemenea, zicea:

ce nume este acesta?!...

Şi îi dădea el alt nume. De obicei spunea:

copilul se botează cu numele... (şi îi dădea numele Sfântului zilei).

Părintele Lazăr nu ceda, deşi unii părinţi se su­părau. Alţii mergeau şi îşi botezau copiii în satul

36

vecin, Trilofo, din pricina stăruinţei părintelui Lazăr de a da copiilor numele pe care el însuşi le voia. Bunul preot avea scopul său duhovnicesc, însă acei oameni simpli nu-l înţelegeau. Toţi însă recunoşteau că este un preot vrednic, căruia nu i se putea reproşa nimic. Orice spunea, se împlinea. Gura sa era binecuvântată, iar rugăciunea sa săvârşea minuni.

Într-o vreme, pe când era preot paroh în satul Kalamon, au început să moară animalele. Părin­tele Lazăr le-a spus credincioşilor să nu aprindă foc pentru a găti, să nu mănânce nimeni până la prânz, nici măcar copiii, şi apoi să facă toţi Para­clisul. A citit şi nişte rugăciuni şi aşa s-au izbăvit de necaz.

O femeie a vrut odată să facă pâine şi deodată a început să bată un vânt puternic şi a deschis uşa. Atunci copilul ei a început să plângă, să facă spu­me la gură şi să strige că nişte oameni vor să-l su­grume. L-a dus îndată la părintele Lazăr. Acela l-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci, i-a citit o rugă­ciune şi copilul îndată şi-a revenit şi a început să zâmbească.

Părintele Lazăr avea o vacă, cu al cărei lapte îşi hrănea copiii şi nepoţii. Erau anii ocupaţiei ger­mane şi într-o seară, când a adus văcarul anima­lele acasă, vaca părintelui lipsea. S-a dus să o ca­ute, întrebând pe cei întâlniţi în cale dacă nu cum­va au văzut-o. Cineva i-a spus:

părinte, în zadar te osteneşti şi cauţi! ţi-au înjunghiat vaca!

37

Atunci s-a întristat foarte mult. Un comunist, care îl prigonea neîncetat pe părintele, nu numai că i-a înjunghiat vaca, ci s-a dus şi la stupii săi, i-a răsturnat, i-a luat ramele şi i-a făcut mare pagubă săracului părinte Lazăr. Când a aflat acestea, el nu a făcut plângere, nu a cerut despăgubire, nici nu l-a dat în judecată. Ce s-a întâmplat, însă? Au tre­cut anii, a venit vremea ca acel om nedrept să ple­ce în viaţa cealaltă şi nu-i ieşea sufletul. Mugea ca o vacă şi atunci o rudenie de-a sa l-a rugat pe pă­rintele Lazăr să meargă să-i citească rugăciunea de iertare. îndată părintele a mers şi l-a aflat într-o stare vrednică de plâns. Dădea din mâini ca şi cum ar fi alungat nişte muşte. Mirată, acea rudă a lui l-a întrebat pe părintele Lazăr ce se întâmplă, iar el i-a spus:

alungă albinele, ca să nu-l înţepe!

De îndată ce părintele i-a citit rugăciunea şi a ieşit pe uşă, muribundul şi-a dat sufletul.

O doamnă s-a dus să-l cheme pe părintele La­zăr să-i citească o rugăciune fiicei sale, care ardea de febră. L-a găsit într-o casă vecină stând de vor­bă. Părintele i-a răspuns:

o să mergem îndată, nu te nelinişti!

Ea însă se grăbea şi, fiindcă părintele întârzia, l-a chemat din nou. Atunci părintele Lazăr i-a spus:

o să mergem, însă până o să ajungem noi, co­pilul se va face bine!

Şi, într-adevăr, când au ajuns, copilul era cu desăvârşire bine.

38

Elisabeta Tsoleridos a povestit că Într-un an au plantat bumbac, însă o insectă îl mânca şi se ofilea. Au mers pe câmp, au făcut agheasmă, părintele La­zăr a stropit tot ogorul, l-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi s-au aşezat la umbra unui copac.

Apoi părintele i-a spus:

o să vezi că peste un ceas toate insectele vor muri!

Şi, într-adevăr, aşa s-a întâmplat şi astfel oste­neala lor nu s-a pierdut.

în alt an, iarăşi nişte melci mâncau bumbacul şi oamenii l-au chemat pe părintele Lazăr să citească rugăciuni. îndată s-a oprit răul şi plantele mâncate au odrăslit din nou şi s-au făcut ca şi celelalte.

Anastasia Tzumerka s-a căsătorit în satul Exohi Katerinis. Ea povesteşte:

când eram lăuză, am avut temperatură mare vreme de patru zile. L-am chemat pe părintele La­zăr ca să-mi citească rugăciuni. înainte de a ter­mina, am simţit ca şi cum ar fi plecat ceva de dea­supra mea, iar când a terminat eram vindecată complet. Parcă mi-a luat boala cu mâna!

În vremea războiului civil, răzvrătitii l-au închis pe părintele Lazăr în biserica satului şi voiau să-l omoare, însă un sătean isteţ le-a spus:

şi părintele Lazăr este de-al nostru, are un nepot în munte!

Răzvrătiţii îl luaseră pe nepotul său, dar nu ştiau aceasta, şi în acest fel s-a izbăvit părintele Lazăr. Din această pricină, în anul 1947 au fost

39

nevoiţi să se mute în Katerini, pentru că se aflau în primejdie.

În Katerini, părintele a locuit împreună cu ne­potul său Anastasie şi cu familia lui în casa ne­poatei sale, Hrisi Holidos. Din delicateţe, stătea afară, într-un şopron care avea acoperiş de tablă, iar jur împrejur era deschis. Toţi ceilalţi locuiau în casă. în acea vreme, o vecină a născut un copil nelegitim. Când a aflat, părintele Lazăr l-a botezat şi a pus-o naşă pe nepoata sa Teodora, iar pe mama copilului o ajuta în tot chipul.

Mergea la Dumnezeiasca Liturghie la Biserica Sfintei Treimi, însă preoţii nu-l lăsau să slujească împreună cu ei. Din această pricină era tare mâhnit.

Steliana Firinidos povesteşte:

părintele Lazăr venea din când în când în casa noastră. Odată, pe când se afla la noi, tatăl meu vi­treg mi-a spus să-i duc ceva, însă eu, copil fiind, am continuat să mă joc. Atunci m-a înhăţat şi m-a bă­tut fără milă cu picioarele şi cu pumnii. Părintele Lazăr i-a spus: „Ce ai făcut? Pe Dumnezeu L-ai lo­vit! Este orfană, să nu o mai baţi şi, când stai la masă, să-i dai mai întâi ei să mănânce şi apoi să mănânci tu!“... Când venea în casa noastră, tot­deauna îmi dădea bani şi îmi spunea să-mi cumpăr caiete şi orice mai vreau eu şi mă sfătuia să-l ascult 9

pe tatăl meu, ca să nu mă certe. Uneori venea la şcoală să mă vadă şi eu plângeam din dragoste pen­tru el. Şi iarăşi îmi dădea bani şi mă mângâia, spunându-mi să nu plâng şi făgăduindu-mi că va mai

40

veni să mă vadă. Când a mers la Sfintele Locuri, mi-a adus o cruciuliţă, pe care mi-am pus-o la gât.

Părintele Lazăr era foarte sensibil la suferinţa omenească, pentru că el însuşi suferise mult în viaţă. Când auzea că cineva s-a îmbolnăvit, mergea şi vizita acea persoană.

Pipera Mavridos avea un fiu, Katerini. Acesta a mers la gimnaziu şi s-a îmbolnăvit. Părintele Lazăr mergea regulat să-i ţină tovărăşie şi îi cum­păra fructe.

în anul 1950, părintele Lazăr s-a îmbolnăvit de mai multe ori. Deşi era bolnav el însuşi, când a aflat că nu se simte bine consăteanul său Anasta­sie Makridis, a mers să-l viziteze şi i-a spus nepo­tului său Anastasie:

amândoi suntem pe drum. O să ne vedem acolo sus, întru cele cereşti!

A ştiut de mai înainte vremea adormirii sale.

Pentru aceasta i-a spus lui Anastasie să meargă la notar, ca să facă testamentul şi să-i lase în scris pământul, ceea ce a şi făcut.

După câteva zile, Anastasie Makridis a ador­mit. De îndată ce Părintele a aflat, a spus:

mâine voi pleca şi eu!

Astfel, părintele Lazăr, după ce şi-a luat rămas bun şi le-a binecuvântat pe rudeniile sale aflate de faţă, a adormit în pace pe 3 ianuarie 1951. De trupul său s-au îngrijit un preot din Riakia şi doi mireni. Erau uimiţi cum trupul lui, după atâtea ceasuri de când murise, era încă moale.

41

La înmormântarea sa, tot satul l-a plâns cu la­crimi de dragoste şi cinstire.

Rudele lui mergeau regulat şi aprindeau can­dela de la mormântul său. După câţiva ani au ob­servat că în mormânt, în dreptul unde se afla pieptul său, se făcuse o gaură mică în pământ, cât să intre o păsărică. La început nu au dat impor­tanţă, însă după o vreme au simţit mireasmă ieşind de acolo. Fiica sa Despina îl vedea adesea în vis spunându-i:

să mă iei de aici! Să mă pui în Sfântul Altar! Nu aici este locul meu!

Astfel au hotărât, după câţiva ani, să-l dezgroape. Însă mare uimire avea să-i cuprindă pe toţi, căci Dumnezeu voia să-l slăvească pe alesul Său liturghisitor.

în timp ce săpau, fiica sa Despina, nepotul ei Dimitrie şi vecinul lor Ioannis Mavridis au simţit o mireasmă puternică. De îndată ce au aflat moaştele, au văzut că mâna sa dreaptă, cu degete­le în semnul binecuvântării, era întreagă, cu oa­sele acoperite cu carne, cu mânecuţa de la veşminte legată la ea. Toate osemintele sale răs­pândeau mireasmă. Din neştiinţă, fiica sa a încer­cat să desprindă pielea şi astfel a rupt-o. După ce au spălat osemintele cu vin, le-au pus într-un să­culeţ şi le-au aşezat în Biserica Sfântului Gheorghe. În seara aceleiaşi zile, fiica sa Despina l-a văzut în somn pe Părintele Lazărîmpreună cu Sfântul Sava, certând-o că i-a stricat mâna. A ier­tat-o, după ce Despina şi-a cerut de mai multe ori

42

iertare, apoi i-a spus să caute în mormânt pentru a găsi şi cealaltă parte a Moaştelor sale. Şi, într-adevăr, a găsit mâna stângă cu palma unită cu degetele. Mulţi mergeau să se închine la Moaştele izvorâtoare de mireasmă ale părintelui Lazăr, în vreme ce alţii se îndoiau, între care mulţi consăteni de-ai săi, care erau neîncrezători. Atunci mitropolitul Varnava a hotărât să fie în­gropate înapoi. La scurt timp, în vremea mitropo­litului care i-a urmat, Agatonic, au fost iarăşi dez­gropate. Răspândeau aceeaşi mireasmă şi la fel răspândesc până astăzi. Se săvârşesc multe mi­nuni asupra celor care cer ajutorul părintelui La­zăr şi el însuşi li se arată multora.

Să avem binecuvântarea lui! Amin.

Preotul Ioannis Sguras

Părintele Ioannis Sguras s-a născut în anul 1882 în satul Mega Voghialiki din Tracia de Nord, care astăzi se află pe teritoriul Bulgariei. Familia sa era foarte bogată. Tatăl său se numea tot Ioannis şi a avut funcţia de reprezentant al Rumeliei răsărite­ne în vremea împăratului Ferdinand al Bulgariei. Mama sa, Caliopi, era foarte simplă şi evlavioasă. Se ocupa cu treburile casei şi mai ales se îngrijea să le dea copiilor săi o educaţie creştinească.

Micul Ioannis a învăţat la şcoala primară din Mega Voghialiki şi la Şcoala Elenă Aghialos. Iubea mult muzica şi cânta la pian, de vreme ce era fiu al unei familii aristocrate. Avea talent muzical înnăs­cut. Odată, pe când cânta foarte frumos, nişte bul­gari au început să strige plini de entuziasm:

Datele biografice ale părintelui Ioannis au fost adunate de Doamna R. P. de la copiii lui, de la rudenii şi de la enoriaşi. Îi mul­ţumim pentru osteneala ei.

44

toţi grecii să moară, numai acesta să trăiască!...

De mic copil a început să meargă la Dumneze­iasca Liturghie şi cânta cu glasul său îngeresc îm­preună cu ceilalţi cântăreţi. Când era hramul vreunei biserici, alerga dis-de-dimineaţă în satele învecinate, ca să nu piardă ceva din slujbă.

Dumnezeu a iconomisit să citească de mic via­ţa Cuviosului Ioan Colibaşul şi atât l-a impresio­nat, încât a vrut să-l imite şi să se facă şi el monah.

Părinţii lui însă n-au fost de acord. Când a devenit matur, a îndeplinit funcţia de secretar al primări­ei satului Mega Voghialiki şi de învăţător. S-a că­sătorit cu Ecaterina Miltsakaki din satul vecin Murandali şi au dobândit şapte copii, dintre care au trăit numai trei.

În anul 1925 s-au mutat împreună cu toţi con­sătenii lor în satul Xilagani din judeţul Komotini. în acelaşi an s-a împlinit marea sa dorinţă, pentru că a fost hirotonit preot şi a fost numit paroh în satul Ghenisea din judeţul alăturat Xanti. în 1929 a fost mutat la Ferres, în judeţul Alexandropolis, unde a rămas până în 1932.

Într-un an, în ziua praznicului Bobotezei, tot satul împreună cu părintele au mers la râul Evros, ca să facă agheasmă. Părintele Ioannis era îmbră­cat cu veşmintele sale preoţeşti, ţinând în mâini Evanghelia, iar Crucea era aşezată în mijlocul unei punţi de lemn. De îndată ce a aruncat Crucea şi înotătorii au pornit după ea, puntea s-a clătinat şi părintele Ioannis a căzut în râu, a cărui

45

adâncime în acel loc era mai mare de doi metri. Toţi au rămas încremeniţi şi plini de frică. El însă, cu toate că nu ştia să înoate, nu şi-a pierdut cum­pătul. L-a auzit pe Sfântul Nicolae spunându-i:

părinte Ioane, ridică-ţi mâinile!...

Şi, într-adevăr, şi-a ridicat mâinile şi Sfântul l-a apucat şi l-a tras pe punte. Lucru minunat este că nu s-a scufundat, deşi veşmintele erau grele, şi nu a lăsat Evanghelia din mâini.

În 1932 s-a mutat în satul Dioni komotini, apoi în Maronia şi, în cele din urmă, la Biserica Sfintei Sofia din Komotini, de unde a ieşit la pensie.

Părintele Ioannis a fost un adevărat slujitor al lui Dumnezeu şi un vrednic liturghisitor al Său. Citea în fiecare zi slujba, cu multă râvnă pentru slujirea lui Dumnezeu. Când mergea la biserică, îl întâmpinau mulţi săraci şi îi cereau ajutorul, iar el, milostivindu-se spre ei, le dădea cât putea. Partea primită din moştenirea părintească a folosit-o mai ales pentru ajutorarea săracilor, văduvelor şi orfanilor.

Când preoteasa lui îi făcea observaţii că dă prea mult, îi răspundea cu cuvintele Evangheliei:

şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea!

Binecuvântata sa soţie era plină de bunătate şi sprijinea facerile sale de bine, cu toate că suferea mult din pricina artritei. Noaptea nu putea dormi din cauza durerilor şi lua multe calmante, ca să

Luca 6,31.

46

poată în timpul zilei să ajute lumea şi să-l sprijine pe părintele Ioannis. Pe vremea când luau pâine pe car­telă de la bulgari, ea o împărţea în fiecare zi familii­lor sărace. Iubea foarte mult primirea de străini şi era o soţie şi o preoteasă vrednică. în scurta lor îm­preună-vieţuire au făcut multe roade duhovniceşti. Era o familie unită prin legătura dragostei.

Doamna Evdochia Kufakis, în vârstă de nouăzeci de ani, din Xilagani, nepoată a părintelui Ioannis, a fost martoră a unei minuni. Ea povesteşte: „La sta­ţiunea balneară din Ghenisea venise o turcoaică paralitică într-o căruţă, împreună cu bărbatul ei. Văzuse în vis de trei ori pe cineva spunându-i:

dacă o să-ţi citească un preot grec, ai să te faci bine!

Era într-o stare atât de gravă, încât nu-şi putea ridica mâinile. I-a cerut părintelui Ioannis să-i citească rugăciuni. Părintele i-a citit rugăciuni multă vreme şi la sfârşit i-a spus să-şi mişte mâna. A mişcat-o puţin pe cea dreaptă, în vreme ce stân­ga era nemişcată. I-a spus să-şi facă semnul Sfin­tei Cruci, după ce îi arătase mai înainte cum să-l facă, şi ea l-a făcut cu multă uşurinţă. I-a spus să-şi ridice şi cealaltă mână şi a ridicat-o. Atunci a început să plângă şi să îi mulţumească în turceşte. Apoi a plecat mergând pe picioarele ei. Părintele Ioannis i-a spus:

de acum nu vei mai pătimi nici un rău. Să te rogi şi să-ţi faci semnul Sfintei Cruci!

O altă turcoaică din satul Ergani komotini a venit la părintele Ioannis ca să-i citească, pentru

47

că era însărcinată şi nu putea să nască. Părintele i-a citit şi i-a spus:

nu te nelinişti, peste două ore o să naşti!

Şi, într-adevăr, după două ore a născut gemeni şi de atunci toată familia ei l-a avut la mare cinste pe părintele.

Părintele iubea pe toată lumea şi spunea:

nu mă interesează dacă cineva este turc, evreu sau grec. Toţi au suflet!

Odată au venit la el cu trenul un bărbat împre­ună cu soţia şi cu copilul lor, pe care femeia îl ţinea în braţe. Copilul se afla în primejdie de moar­te. Părintele Ioannis i-a dus la biserică şi l-a împărtăşit pe copil, care a plecat pe picioarele sale, cu desăvârşire sănătos.

O mamă cu mulţi copii, după naşterea ultimu­lui prunc, pe când era încă lăuză, şi-a pierdut cu totul liniştea sufletească. Avea multe coşmaruri ziua şi mai ales noaptea. O vizitau doi doctori şi nişte preoţi, însă starea ei rămânea aceeaşi.

Nişte cunoscuţi ai familiei, care ştiau virtutea părintelui Ioannis, l-au îndemnat să o viziteze şi să-i citească rugăciuni.

Părintele a mers la ea, i-a citit şi la plecare a agăţat la patul ei o iconiţă a Sfântului Pantelimon. Femeia s-a tămăduit îndată şi până la moarte, adi­că până la vârsta de optzeci şi cinci de ani, nu a mai avut nici o problemă.

Doamna Despina Veltsidos din satul Proschinites a venit la părintele Ioannis şi l-a rugat să-i vindece copilul bolnav. El i-a spus:

48

dacă crezi şi te rogi, se va face bine copilul tău!

Ea îl ruga şi îi săruta mâinile spunându-i:

nu vreau nimic, numai copilul meu să trăiască!

Atunci părintele şi-a luat epitrahilul şi molitfelnicul, i-a citit rugăciunea şi l-a vindecat pe co­pil. Ca să-i mulţumească, femeia i-a adus untură de porc într-un mic vas de aramă, însă el nu a pri­mit. I-a spus:

ia-o, fiica mea, să o mâncaţi voi şi mergi la casa ta cu binecuvântarea lui Dumnezeu!...

Doamna Dafni Dadakidos, nepoata părintelui Ioannis, ne-a povestit:

într-o zi, în casa din Maronia a bunicului meu a venit o cerşetoare care voia să vorbească cu el. Bunica i-a dat mâncare, iar ea i-a spus: „Eu, bunico, am venit pentru părintele, să-i cer sfat, să-i spun durerea mea şi să-mi dea binecuvânta­rea sa, ca să se facă bine copilul meu“. M-am dus să-l chem pe bunicul şi, de îndată ce a venit, cerşetoarea i-a sărutat mâna şi i-a spus: „Părinte, fiul meu este bolnav. Oriunde am mers, pe la ghi­citoare în cărţi, pe la vrăjitoare, nu a aflat tămă­duire copilul meu!"... Atunci bunicul i-a spus: „Toate acestea sunt păcat! Să ai credinţă în Dum­nezeu, pentru că dacă nu crezi, nu va primi tămă­duire!"... Atunci ea a îngenuncheat să-i sărute picioarele. „Du-te, fiica mea, la casa ta şi copilul tău se va face bine!", i-a spus părintele. După câ­teva zile, femeia a venit cu o sticlă de ulei, ca să-i

49

mulţumească bunicului şi, plângând, a zis: „Când am ajuns acasă, părinte, copilul meu se juca în curte". Atunci părintele i-a spus: „Fiica mea, ia uleiul pentru familia ta!"... Apoi şi-a deschis por­tofelul şi i-a dat şi ceva bani. „Un asemenea suflet nici măcar în vis nu am pomenit! N-am să uit ni­ciodată ceea ce am văzut!", a răspuns ea plân­gând... Apoi bunicul şi-a ridicat mâinile înaintea iconostasului şi a spus: „Dumnezeul meu, îţi mulţumesc!"...

Prin anul 1940 trăia în Adriani komotini o familie care suferea mult. Constantinia Kardimi nu putea, sărmana, să se descurce cu banii şi ast­fel a fost silită să meargă în Xilagani, locul ei de naştere. Credea că acolo o să fie mai bine, însă viaţa lor nu s-a uşurat cu nimic.

Într-o dimineaţă s-a sculat şi a găsit la uşă un sac de făină şi nişte ouă. Atunci a început să strige şi să plângă spunând:

cine este, oare, binefăcătorul nostru?

Şi, fără să se gândească prea mult, a mers la pă­rintele Ioannis şi i-a mulţumit pentru binele pe care i l-a făcut, sigură fiind că el era binefăcătorul lor. şi, cu adevărat, aşa era. Părintele dusese sacul de făină cu un cărucior.

Părintele nu numai că nu primea bani de la cei pe care îi tămăduia, ci el însuşi îi ajuta pe cei săraci. Când făcea parastase şi primea bani, îi înapoia şi le spunea oamenilor să-i dea copiilor lor. Ca preot ajuta mult lumea, mai ales pe văduve şi pe orfani. Copiilor săi le dădea o educaţie riguroasă şi toţi îl

50

cinsteau. Tămăduia mulţi bolnavi de diferite boli şi demonizaţi.

Nu-i plăcea să spună altora problemele sale personale, în schimb el îi ajuta pe ceilalţi în pro­blemele lor, atât cât îi stătea în putinţă.

Era un soţ şi un părinte bun. O iubea mult pe preoteasa sa şi spunea despre ea:

după Dumnezeu, Maica Domnului şi Sfinţii în care cred, preoteasa a fost lumina vieţii mele!

Era un foarte bun duhovnic, sever, dar corect. Pe nepoţii săi nu-i mărturisea el, ci le spunea:

să mergeţi să vă mărturisiţi la alt preot, ca să vi se ierte păcatele!

Toată ziua studia Sfânta Scriptură, Vechiul şi Noul Testament şi cărţile cu învăţături împotriva ereziilor, ca să ştie ce cred ereticii şi să cunoască bine adevărata credinţă ortodoxă. Studia cu multă luare-aminte toate cărţile. Era un om sociabil, cu toate că a dus o viaţă monahală după moartea pre­otesei sale. Avea o fire retrasă, însă devenea co­municativ, când era vorba de nevoile celorlalţi

Avea greutăţi în familie. Ginerele său Aristomenis fusese omorât, de aceea părintele rămăsese alături de fiica sa văduvă Caliopi şi o ajuta în pro­blemele ei.

Era un om afierosit lui Dumnezeu cu tot sufletul, nu-şi săvârşea slujirea ca pe o meserie. Când făcea vreo greşeală, recunoştea şi îşi cerea iertare.

Odată a venit la el o tânără bolnavă, care sufe­rea de o boală de sânge. Părintele i-a spus:

51

copila mea, mergi la biserică, fă-ţi cruce, roagă-te lui Dumnezeu şi primeşte binecuvântarea mea!

A făcut apoi analize şi doctorii i-au spus că este foarte bine. După cinci ani, această tânără, care între timp se logodise, a venit la părintele Ioannis şi, cu respect, i-a sărutat mâinile şi i-a mulţumit pentru tămăduire.

aveam zece ani povesteşte doamna Elli Ioannidu-Mavromatis, nepoată a părintelui Ioan­nis şi îmi amintesc că zece persoane au adus o demonizată în casa mamei mele Marica, în Komo­tini. Bunicul îi citea în fiecare după-amiază exorcisme. Avea harisma de a alunga duhurile rele. El a izbăvit-o pe acea copilă de demoni.

Doamna Zaharula Kolaghiantsidos din Xilagani komotini a povestit:

de mică am rămas orfană de tată şi împreună cu două surioare şi cu mama noastră văduvă trăiam în sărăcie. Părintele Ioannis trecea pe la noi şi ne aducea mâncare. Într-o zi mi-a dat o mână de seminţe de floarea-soarelui, pe care le binecu­vântase. Mama le-a semănat şi am obţinut o recoltă bogată. Am strâns trei căruţe de seminţe, din care am făcut ulei pentru un an întreg. Lumea se minuna cum ogorul văduvei a dat roadă atât de bogată. Părintele ajuta pe toată lumea şi toţi cre­deau şi spuneau despre el că este un preot sfânt!

în fiecare lună făcea agheasmă, trecea pe la ca­sele tuturor enoriaşilor şi le sfinţea fără să primească bani.

52

Una dintre fiicele sale duhovniceşti l-a între­bat odată:

nu ai avut nici o vedenie, părinte, în toţi aceşti ani, de când eşti preot?

ba da, fiica mea. Odată, când ieşeam prin uşa diaconească din partea stângă a Bisericii Maicii Domnului, l-am văzut pe Sfântul Haralambie ieşind din icoana sa din catapeteasmă. M-a însoţit până la uşa de la intrarea bisericii şi apoi s-a făcut nevăzut. Această întâmplare m-a mişcat şi m-a înfricoşat puţin, însă nu o voi uita toată viaţa!

în vremea când părintele Ioannis slujea în bi­serica mitropolitană cu hramul Maicii Domnului din Komotini, paraclisier era Cosma Kamaridis, care, după adormirea părintelui Ioannis, a poves­tit următoarea întâmplare minunată:

într-o Duminică, îndată după terminarea Li­turghiei, părintele Ioannis m-a rugat să nu plec acasă, ci să mai rămân vreo oră în biserică, deoa­rece avea mare nevoie. „Ce s-a întâmplat, părin­te?", l-am întrebat. Răspunsul a fost cutremură­tor: „în clipa când m-am apropiat de Sfântul Potir ca să consum Sfintele, am văzut în el un scorpi­on!"... „Să-l aruncăm în locul unde se scurge apa din colimvitră!", i-am spus. „Nu, Cosma, nu putem face aceasta!"....Atunci ce vom face, părinte?!"... „O să-l fac bucăţele, o să-l înghit şi facă-se voia Domnului! Tu, Cosma, aşteaptă afară din Sfântul Altar o jumătate de oră şi dacă auzi că am căzut, vino înapoi!"... Am aşteptat cu multă nelinişte, nu ştiu exact cât timp, însă când m-am hotărât să

53

intru în Sfântul Altar, l-am văzut pe părintele Ioannis stând liniştit pe scaun. „Mergi acasă, Cosma, şi îţi mulţumesc mult! Nu a venit încă ceasul meu! Însă te rog foarte mult să nu spui nimănui ceea ce ai văzut, mai înainte de moartea mea!“...

în vremea ocupaţiei germane, bulgarii l-au prins pe Dimos, fiul părintelui Ioannis, l-au legat, l-au băgat într-un sac şi l-au luat cu ei. Preoteasa plân­gea nemângâiată. După un timp, un maior din Ate­na s-a dus la părintele Ioannis şi i-a spus că fiul său este bine şi i-a dat şi o scrisoare de la el. Au citit-o, iar preoteasa nu a mai rezistat, a doua zi a murit, poate din pricina unui atac de inimă. Era anul 1942 şi avea vârsta de patruzeci-patruzeci şi cinci de ani.

în cele din urmă, Dimos a scăpat prin mijloci­rea ginerelui părintelui Ioannis, Constantin Ioannidis, care era ziarist şi cunoştea bine limba bulgară. Bulgarii îl luaseră ca traducător. Aceştia îl bătuseră cumplit pe Dimos şi Constantin l-a as­cuns în casa sa până când au plecat bulgarii.

Părintele Ioannis a mai trăit după moartea soţi­ei sale douăzeci de ani. De acum putea să se nevoiască mai mult, să ducă, într-un anumit fel, o viaţă monahală, aşa cum îşi dorise din copilărie. în afară de îndatoririle sale preoţeşti, pe care le împlinea cu sârguinţă şi de slujirea în lume cu multă dragoste, restul timpului îl afierosea rugăciunii şi studiului duhovnicesc. Când a îmbătrânit, îşi lua toiagul şi, târându-şi piciorul bolnav, mergea la biserică şi citea slujba. Când cineva îi spunea să nu se obo­sească, de vreme ce nu poate merge, răspundea:

54

trebuie să merg! Pot să merg încet-încet... Cel ce nu vrea să meargă, chiar dacă are amândo­uă picioarele sănătoase, tot nu merge. Eu Vecer­nia nu o las!...

Când a ieşit la pensie, în 1957, a locuit un an în casa fiicei sale Maria, în Komotini. Apoi, în 1958 s-a dus la Xilagani, lângă cealaltă fiică a sa, Caliopi, care rămăsese văduvă pentru că soţul său, Aristomenis, fusese ucis cu un an înainte şi părin­tele voia să o ajute.

Doamna Evdochia Kufakis şi mătuşa sa, Maria, când au aflat că părintele Ioannis s-a îmbolnăvit, au mers să-l vadă. El i-a spus mariei:

a venit îngerul Domnului să mă ia şi l-am ru­gat să mă mai lase o săptămână, pentru că nu sunt pregătit. Acolo stătea îngerul...

După o săptămână au venit la părintele Ioannis nişte femei, ca să le citească rugăciuni. După ce a terminat, le-a spus:

mai am puţin de trăit!

A ieşit în curte, a însemnat cu semnul Sfintei Cruci cele patru laturi ale văzduhului şi a spus:

dumnezeul meu, acum sunt gata, ia-mă!...

Apoi s-a întors către fiica sa Caliopia şi i-a zis:

fiica mea, eu plec!

Aceasta însă s-a dus să-i pregătească ceaiul. Când i l-a adus, părintele deja murise. Avea mâinile încrucişate, iar sufletul său zburase la Ceruri. Era ziua de 20 martie 1960 şi avea vârsta de şaptezeci şi şapte de ani. Tot timpul vieţii, părintele a avut

55

totdeauna zâmbetul pe buze. Acest zâmbet i-a ră­mas şi după moarte.

Cei ce au aflat de adormirea sa au venit de depar­te, mai ales cei care primiseră binefacerile sale. Mul­ţi dintre ei veniseră împreună cu copiii lor şi plân­geau nemângâiaţi. Văduve, orfani, săraci şi bolnavi plângeau, mulţumeau binefăcătorului lor şi mărtu­riseau facerile lui de bine. Sperau să i se sfinţească oasele. L-au îngropat în cimitirul satului Xilagani.

În anul 1970 s-a făcut mutarea moaştelor sale de către preoţii Petru Papavasiliu, un fiu duhovni­cesc de-al său, căruia îi dăduse şi recomandare pentru preoţie şi Nicolae Adamopulos din satul Livanates, judeţul Lamia, care pe atunci era paro­hul Bisericii Sfinţilor Arhangheli din Xilagani. Când au deschis mormântul, Moaştele sale au răspândit mireasmă care a umplut tot locul acela şi pe care au simţit-o toţi cei ce erau de faţă. Au pus Moaştele într-un sicriu de lemn acoperit cu o pân­ză neagră şi le-au dus în biserică. Trei zile au rămas în biserică şi tot locul se umpluse de mireasmă. S-a închinat la Moaşte şi fericitul Mitropolit de Maro­nia şi Komotini, Timotei, care a spus:

mulţi preoţi am hirotonit, însă asemenea pă­rintelui Ioannis nu a fost nici unul!

Apoi au îngropat moaştele izvorâtoare de mi­reasmă într-un colţ al curţii Bisericii Sfinţilor Arhangheli, unde se află şi astăzi.

Să avem binecuvântarea lui! Amin.

Nicolae Neokazis

S-a născut în anul 1888 în satul Neohoraki, ju­deţul Florina. A fost întâiul născut al familiei şi a mai avut doi fraţi şi o soră. Când avea cam cinci­sprezece ani, turcii au ars satul, l-au omorât pe ta­tăl său şi pe alţi doi consăteni şi astfel au fost nevoiţi să plece în Amohori, unde aveau o mătuşă. Satul Neohoraki s-a format din nou în locul numit „Bise­rica Albă”, însă Nicolae nu s-a mai întors acolo.

Macedonia încă nu se eliberase de sub turci şi Nicolae a slujit ca ostaş în oastea turcească. Pe când unitatea sa se retrăgea la Prilep, el s-a as­cuns într-o moară. A auzit cuvinte sârbeşti, aşa că a ieşit şi s-a predat. Sârbii au vrut să-l omoare, însă unul dintre ei a spus:

de vreme ce nu ne-a supărat cu nimic şi s-a predat, de ce să-l omorâm?

L-au ţinut ostatic şi l-au eliberat când s-a făcut schimbul de ostatici. Nicolae şi-a lăsat toată

57

averea şi terenurile agricole în Neohoraki şi când a fost întrebat dacă nu se duce să le ia, a răspuns:

nu, am să le las acolo! Am să muncesc şi Dumnezeu o să mi le dea înapoi într-o bună zi!

Apoi Nicolae s-a dus în America împreună cu fratele său, ca să lucreze. Acolo fratele său a murit şi astfel copiii lui au rămas orfani. Nicolae s-a în­tors în Grecia şi cu banii pe care îi câştigase a cum­părat pământ şi aşa a căpătuit familia fratelui său.

în America lucra într-o frizerie. Proprietarul, ca să-l încerce, îi lăsa bani la vedere, însă Nicolae nu-i lua. Îi spunea că sunt ai lui, pentru că au că­zut, chipurile, de la clienţi, însă Nicolae zicea:

nu, nu este al meu magazinul!

A lucrat şi într-un restaurant şi după ce patronul său a înţeles că este cinstit, i-a dat cheile şi i-a spus:

fă orice vrei, am încredere în tine!

Apoi Nicolae s-a întors în Grecia, s-a căsătorit, a dobândit o fetiţă şi a plecat din nou în America. După ce soţia sa a murit, s-a întors în patrie. Aici s-a căsătorit din nou şi a dobândit trei fiice şi un fiu. S-a învrednicit să-i vadă pe cei nouă nepoţi cu care l-a binecuvântat Dumnezeu, dintre care unul a ajuns preot.

Din copilărie, Nicolae a iubit foarte mult pe Dumnezeu şi Biserica. Totdeauna când auzea un clopot bătând, îşi lăsa treaba şi mergea la biserică. Se ruga şi citea numai Evanghelia şi Vieţile Sfin­ţilor. în acestea îşi afla odihna. Alte cărţi nu citea.

În acea vreme nu existau multe cărţi bisericeşti.

Când apărea vreuna, se străduia să o găsească. În

58

acest scop mergea pe jos la mare depărtare în că­utarea ei şi dădea mulţi bani ca să o cumpere.

Venea la amiază de la vite şi uneori, cu toate că de acum era în vârstă, mergea pe jos la Florina ca să cumpere cărţi duhovniceşti şi se întorcea tot pe jos. Odată, într-o zi de vară, a dispărut fără urmă. Nu ştia nimeni unde este. S-a întors acasă abia sea­ra, cu „Viaţa Sfântului Pantelimon". Toată ziua mâncase numai două mere. Cu bucurie, ca şi cum ar fi adus o comoară, i-a strigat pe nepoţii săi:

Veniţi, Veniţi să vedeţi ce v-a adus bunicul!...

Soţia sa l-a mustrat pentru că lipsise toată ziua şi animalele stătuseră închise. El însă a răspuns liniştit:

nu vorbi, femeie, nu striga! Pe Sfântul Pantelimon l-au tras pe roată!...

Şi a început să le povestească viaţa Sfântului, pe care apucase să o citească pe drum. Soţia sa nu a mai strigat, ci a ascultat cu interes şi nu a mai spus nici un cuvânt.

Nicolae muncea mult şi ducea o viaţă ascetică, însă îşi ascundea nevoinţa duhovnicească, pentru că femeia sa avea alt duh şi nu-l înţelegea. Când pregătea mâncarea la amiază şi îl chema să mă­nânce, el lua cu sine o bucată de pâine uscată şi o bucăţică de brânză şi scotea animalele la păscut. Îi spunea femeii sale:

cheamă copiii şi mâncaţi, eu am să mănânc diseară!

Când mâncau împreună, la sfârşitul mesei zi­ceau rugăciunea, apoi îi cerea soţiei sale să adune

59

fărâmiturile, ca să nu se arunce nimic, pentru că, după cum spunea, „pâinea este binecuvântată şi nu trebuie să o aruncăm”.

Pe oricine întâlnea pe drum îl saluta. Chiar şi copiilor le spunea „bună ziua”. Soţia sa îi zicea că sătenii îşi bat joc de el pentru că le spune tuturor „bună ziua". El răspundea:

taci, femeie! Ziua bună şi seara bună sunt ale lui Dumnezeu. Eu lui Dumnezeu Îi spun bună ziua!

Era foarte paşnic şi niciodată nu şi-a certat co­piii. Viaţa sa se desfăşura între casă, biserică şi muncă. Nu mergea nicăieri în altă parte, nicioda­tă nu se ducea la cafenea. Nimeni nu l-a auzit vre­odată spunând vreun cuvânt rău despre cineva.

Era totdeauna încrezător şi avea mare nădejde în pronia lui Dumnezeu. Niciodată nu se mâhnea pentru pagubele pe care se întâmpla să le sufere. Când începea să plouă şi se strica trifoiul, femeia lui se văita:

vai, vai, ce vom face? Nu avem cu ce hrăni animalele!...

El însă răspundea:

nu-i nimic, Dumnezeu ne va da recoltă, nu ne va lăsa flămânzi!

Îi iubea mult pe săraci. Când vreunul dintre ei venea în casa lui după ajutor, îndată îi dădea orice ar fi cerut. La reproşurile soţiei sale răspundea:

eu nu dau împrumut, eu dau pentru suflet.

Odată a aflat că un necunoscut din satul înve­cinat avea nevoie de bani pentru a-i trimite fiului său în Germania şi, ca să ia împrumutul, îşi punea

60

drept zălog pământul. Nicolae i-a dat banii de care avea nevoie şi omul acela i-a zis să iscălească o înţelegere. Nicolae a refuzat spunând:

nu vreau nimic, eu ţi i-am dat de tot, nu-i mai cer înapoi.

în satul lor erau mulţi săraci, care nu aveau pâine iarna. Mergeau la bătrânul Nicolae şi îi ce­reau câte un sac de grâu. El îi trimitea să se ducă singuri în magazie şi să-şi umple sacul. Săracii îi mulţumeau şi îi făgăduiau că i-l vor înapoia anul următor. El le răspundea:

mergeţi, fiilor, faceţi-vă treaba şi îl veţi aduce voi înapoi!

Femeia sa îi spunea:

o să-ţi laşi copiii flămânzi! Dai tot ce ai!

El răspundea:

mi-au spus că la vară o să aducă grâul înapoi.

Îşi bat joc de tine! Aceştia nu au nici măcar o palmă de pământ. De unde să ia, ca să ţi-l aducă înapoi?!

noi o să semănăm pământul şi ne va da Dum­nezeu grâul înapoi!

De multe ori, „cei de jos” (niciodată nu le spu­nea „ţigani") cerşeau. Mergeau la biserică şi ce­reau de la cei mai bogaţi puţin porumb sau grâu, însă aceia îi alungau spunându-le că nu au. Bătrâ­nul Nicolae însă le zicea:

Veniţi, că vă dau eu!

Cei care primeau de la el spuneau că iau cu îm­prumut, însă mulţi dintre ei nu mai aduceau ni­mic înapoi. Soţia lui îl certa:

61

eşti în toate minţile? O să-ţi laşi copiii să rabde de foame! Dai unuia, dai altuia, de unde o să aibă aceştia să-ţi dea înapoi, de vreme ce sunt să­raci lipiţi pământului?!...

ştiu că nu au! răspundea el. Eu nu le dau ca să-mi aducă înapoi... Le dau ca să mănânce şi co­piii lor!

„Cei de jos” se duceau să cerşească la mulţi din­tre cei foarte bogaţi, care aveau şi slugi în casele lor, însă aceia îi alungau. Atunci ei se duceau la bătrânul Nicolae şi îl rugau:

bade Nicolae, o mărit pe fata mea, dă-mi şi mie vreun franc!

Iar el le dădea.

Altul voia să se ducă în Germania şi mergea tot la bătrânul Nicolae să ceară bani. După ce îi dă­dea, bătrânul îl întreba:

Îţi ajung, fiul meu?

ei, îmi ajung!

mai ia câţiva, ca să fii sigur că ai destui pen­tru drum!...

Din satul Flapuros veneau în fiecare dimineaţă oameni cu animale încărcate cu lemne şi mărfuri.

Când ningea sau ploua, mergeau în casa lui să se încălzească şi să se odihnească. Nicolae îi spunea soţiei sale să le dea ciorapi de lână uscaţi, ca să-i schimbe pe ai lor, care erau uzi, şi le dădea să mă­nânce. Apoi le spunea:

haideţi, fiilor, mergeţi şi vindeţi lemnele, ca să nu stea animalele încărcate, şi să mai treceţi pe la noi!

62

Când aceştia se întorceau, le dădea ciorapii lor, pe care îi uscase, însă nu-i lua înapoi pe ai săi şi îi spunea femeii sale să le dea şi brânză. Într-o zi, acei oameni, din recunoştinţă, au descărcat lem­nele în curtea sa. El însă avea atâta nobleţe, încât nu a primit. Ştia că sunt săraci şi le-a spus să le încarce înapoi şi să meargă să le vândă, căci altfel nu-i va mai primi altădată. Ca să nu-l întristeze, au făcut ascultare.

Aduna lemne de pe unde putea, din munte, de lângă râu şi le ducea celor care aveau nevoie. Unii îşi băteau joc de el, însă bătrânul nu-i lua în seamă.

într-o noapte a dus pe ascuns o încărcătură de lemne unei femei cu patru copii, al cărei bărbat era în închisoare. Sărmana de ea nu avea cu ce face foc ca să coacă pâine copiilor săi. De îndată ce a văzut lemnele, a slăvit pe Dumnezeu şi se gândea cine să-i fi făcut acest bine. în cele din urmă a înţeles că este vorba de bătrânul Nicolae, despre care toţi ştiau că face multe milostenii.

în fiecare iarnă îl găzduia în casa lui pe un mic negustor ambulant, bătrânul Dimitrie, care era singur pe lume şi nu avea unde să-şi plece capul, îl găzduia în cea mai bună cameră cu sobă şi îi dă­dea voie să pună pe foc oricâte lemne voia. Pe fiul şi pe nora sa, care erau de curând căsătoriţi, îi pu­nea într-o cameră mai puţin bună.

Când era sâmbăta morţilor, toate familiile fă­ceau pomană pentru sufletele celor adormiţi. împărţeau diferite alimente la săraci, pentru iertarea

63

păcatelor morţilor lor. Bătrânul Nicolae îi spunea soţiei sale:

să vii acasă cu panerul gol! Să împarţi totul la săraci!

Bătrânul Nicolae era un om foarte bun. Îi iubea pe toţi. Nu avea vrăjmăşie asupra nimănui. Era paşnic şi niciodată nu a mers la tribunal. Odată, măgăruşul său a scăpat din legătură şi a mâncat două plante de fistic ale vecinului său, care voia să-i facă reclamaţie. Bătrânul Nicolae l-a rugat:

nu vreau să mă duceţi la tribunal! Vă voi plăti cât vreţi. A scăpat, nu vedeţi că este cu căpăstrul pus?

A plătit o sumă de bani foarte mare pentru vre­mea aceea şi a fost foarte mulţumit că nu a mers la tribunal.

Un altul l-a nedreptăţit. Când a aflat că acel om s-a îmbolnăvit, a mers să-l cerceteze şi să se ierte unul pe altul.

Se întâmpla uneori ca noaptea hoţii să vină să-i fure lemne din magazie. El însă îi vedea şi le spu­nea femeii şi copiilor săi:

nu strigaţi la ei! Lăsaţi-i să ia cât le trebuie! Ei au mai multă nevoie decât noi...

Uneori, când mergeau cu căruţa la ogor şi tre­ceau pe lângă cimitir, nepoţica sa, în vârstă de cinci-şase ani, vedea acolo multă lume, copii mici dănţuind, morminte deschise, plăpumi frumoase şi chiar demoni. Bătrânul Nicolae, care vedea şi el toate acestea, îi spunea să nu se mai uite spre ci­mitir, ca să nu o cuprindă frica, fiindcă era mică.

64

Copiilor şi nepoţilor săi le dădea sfaturi prac­tice folositoare:

să nu vă faceţi tovărăşii rele, să nu vă certaţi cu nimeni şi să aveţi dragoste faţă de toţi!

să luaţi aminte la voi înşivă şi să nu aduceţi în casă vorbe de afară, ca să bârfiţi!

să-i ajutaţi pe cei săraci!

la ora mesei să fiţi toţi în casă!

Niciodată nu pomenea nimic despre tatăl său, care fusese, după cum mărturiseau mulţi, un om plin de virtute şi de bărbăţie. Nu le spunea copii­lor şi nepoţilor săi nimic despre întâmplările ne­plăcute prin care trecuse, tocmai pentru a nu le stârni simţăminte de ură împotriva turcilor sau a consătenilor care fuseseră amestecaţi.

Nu era de acord cu bâlciul de la lăsatul secului pentru Postul Mare şi nu îngăduia să intre şi să joace în curtea casei sale cei care făceau aseme­nea lucruri. Le dădea ceva şi le spunea cu bunăta­te şi cu blândeţe:

În casa mea nu vreau lucruri de batjocură! Luaţi ce vi se cuvine şi mergeţi în altă parte. Nu vreau diavol în casa mea!

De asemenea, jocul de cărţi îl numea lucru dia­volesc. Dacă îi vedea vreodată pe copiii săi jucând cărţi, le arunca în foc.

Nu voia ca ei să adune bogăţii. El însuşi era foarte sărac. Deşi s-a dus în America, s-a întors fără avere. Până la adormirea sa nu a avut propria casă. Mai apoi însă, copiii şi nepoţii săi, cu bine­cuvântarea lui, şi-au făcut case şi toţi s-au

65

căpătuit. Ei sunt încredinţaţi că Dumnezeu i-a binecuvântat pentru rugăciunile bătrânului Nicolae.

În anul 1962 s-a îmbolnăvit. A fost internat două săptămâni în spital, cu toate că n-a vrut. în toate zilele postea şi avea ochii aţintiţi la uşă, spunând:

arhanghele Mihaile, vino să mă iei!

Şi aşa a adormit în pace.

La mulţi ani după adormirea sa, a avut loc urmă­toarea întâmplare. Cu ocazia unei sărbători s-au adunat multe rudenii în casa fiului său Hristu şi nepoata lui a întrebat despre bunicul Nicolae. în timp ce se povesteau lucruri minunate din viaţa sa, unul dintre cei de faţă era neîncrezător şi avea gân­duri rele: Aşa cum povestesc despre el, acuş o să-l scoată sfânt!”, îşi spunea în sine. Din acea clipă şi până la sfârşitul discuţiei toată casa s-a umplut de mireasmă, adeverindu-se astfel că gândul său era nedrept şi că bunicul Nicolae fusese, într-adevăr, un om virtuos, un om al lui Dumnezeu.

În anul 2007, doamnei Flora Velios, care locuieşte în Australia şi care nu l-a cunoscut niciodată pe Nicolae Neokazis, i s-a întâmplat ur­mătorul lucru. Se îmbolnăvise de cancer, făcuse trei operaţii, era cuprinsă de o mare neputinţă şi nu putea să se ţină pe picioare. Într-o seară a vi­sat că a mers la spital şi l-a văzut pe bătrânul Ni­colae îmbrăcat cu halat alb de doctor. Era împre­ună cu alţi doctori, iar ea i-a spus ca şi cum l-ar fi cunoscut:

66

bunicule Nicolae, sunt foarte bolnavă, nu pot sta pe picioare! Nu-mi dai vreo doctorie, ca măcar de această neputinţă să mă vindec?!

Bătrânul a răspuns:

încă nu sunt doctor, însă ia această vitamină şi o să-ţi facă bine, o să te întărească!

În visul ei, femeia a mers de la spital la casa lui din Amohori şi acolo i-a văzut pe el, pe soţia lui Ana şi pe nepoţii săi.

Doamna Flora a povestit acest vis părinţilor săi şi ei i-au spus că l-au cunoscut pe bătrânul Nico­lae, pentru că erau vecini în sat. Ea le-a descris casa în amănunt şi le-a spus că soţia lui era mai înaltă decât el, fapt care era adevărat.

Doamna Flora a început să ia vitamina despre care îi spusese bătrânul şi s-a întărit. Vrednic de pomenit este faptul că la o lună după acel vis, vi­taminei cu pricina a început să i se facă publicita­te la televizor.

Veşnică să-i fie pomenirea! Amin.

Preotul Dimitrie Papadimitriu

Părintele Dimitrie s-a născut în Aradipos, Ci­pru, în anul 1890. Părinţii săi se numeau Nicolae şi Ana. A avut două surori. Tatăl său a murit şi Dimitrie a rămas orfan de la o vârstă foarte fragedă. Mama sa era evlavioasă şi harnică. Ea l-a trimis la şcoală să înveţe carte.

La vârsta de zece ani s-a întâmplat un lucru care l-a marcat pentru toată viaţa. Păştea vacile şi dintr-odată una dintre ele s-a sălbăticit şi a început să alerge bezmetică, poate din pricina unei înrâuriri diavoleşti. Micul Dimitrie, ca să o ţină, a apucat sfoara cu care era legată, însă vaca l-a tras şi l-a aruncat într-un puţ cu apă. Copilul, văzându-se în primejdie de a se îneca, a strigat după ajutor. Însă cine să-l audă şi să-l scoată din fântâ­nă? Atunci, dintr-odată, în adâncul fântânii s-a arătat Sfântul Nicolae, care l-a binecuvântat. A simţit cum apa din fântână a început să urce îm­preună cu el până la suprafaţa pământului. A ieşit

68

cu uşurinţă de acolo, a păşit pe pământ şi a văzut apa coborând iarăşi. Atunci Sfântul Nicolae l-a binecuvântat din nou şi i-a spus:

ia aminte la viaţa ta, pentru că o să ajungi preot!

Apoi a dispărut îndată.

Această întâmplare l-a cutremurat şi era cu multă luare-aminte la ceea ce-i spusese Sfântul Nicolae. Avea râvnă pentru viaţa duhovnicească, mergea des la biserică şi îşi cultiva aplecarea spre preoţie. După ce a împlinit doisprezece ani, s-a dus în Mănăstirea Sfântului Gheorghe Kondos şi vreme de trei ani l-a ajutat pe ieromonahul Lavrentie. Acolo a învăţat muzica psaltică. După ce s-a întors în satul său, a început să cânte la bise­rică. îl chemau la strană şi în satul vecin, Avdellero. La praznicele mari, după ce termina lucrul la câmp, mergea pe jos până la biserică să cânte Ve­cernia, iar dimineaţa Liturghia. Era o distanţă de aproximativ zece kilometri, însă o străbătea cu bucurie şi fără cârtire. Spunea glumind că a nu­mărat paşii pe care i-a făcut!

O ajuta pe mama sa la muncile agricole, Însă îi plăcea şi studiul. Avea o memorie foarte bună şi orice citea îi rămânea întipărit în minte.

Nişte consăteni de-ai lui, văzându-l că este liniştit şi nu se mânie niciodată pe nimeni pentru nici un motiv, au hotărât să-l încerce, să-l necă­jească, vrând să vadă dacă nu cumva se preface că nu-i mânios. Ei lucrau la repararea unui drum, pe care Dimitrie se ducea cu boii la arat. Unul dintre

69

oameni s-a pus de-a curmezişul şi nu lăsa boii să treacă. Dimitrie nu s-a mâniat, n-a spus nimic şi s-a întors acasă. Când acei consăteni l-au întrebat cum a izbutit să nu se mânie şi să nu spună nimic, el a răspuns:

m-am gândit că omul nu trebuie să-şi piardă pacea pentru lucruri vremelnice! Mi-am spus în sine că înaintea mea aveam, în loc de om, un tufiş cu mărăcini...

Când a ajuns la vârsta maturităţii, s-a căsătorit cu Paraskevi şi a dobândit doi fii, dintre care unul, Nicolae, a fost hirotonit mai apoi preot. Consătenii săi, văzându-i aplecarea spre preoţie şi virtutea, l-au rugat pe episcop să-l hirotonească pe Dimitrie preot pentru parohia lor. Episcopul i-a întrebat dacă toţi sătenii sunt de acord, iar ei au răspuns:

nu este altul mai bun!

Arhiereul a primit cererea lor şi a spus că Dimi­trie trebuie să meargă să studieze un an la Semina­rul Teologic. Consătenii săi stăruiau însă să-l pună la încercare. Atunci arhiereul l-a chemat, au vorbit, i-a pus multe întrebări legate de diferite probleme teologice şi de tipic şi a rămas uimit de cunoştinţele sale şi de buna sa cuviinţă. A spus:

dimitrie este mai bine pregătit teologic decât noi!

Astfel l-a hirotonit diacon, apoi preot şi l-a pus paroh al bisericii din satul său, care avea hramul Sfântului Apostol Luca.

Ca preot, îşi amintea chiar şi ziua în care a bo­tezat şi a căsătorit pe fiecare dintre enoriaşii săi.

70

Nu avea nevoie de cărţi. Îl ajuta memoria, dar şi grija pentru turma sa.

Se distingea totdeauna prin smerenia sa, prin pacea netulburată şi milostenia lui. Într-o zi, când şedea în curtea casei sale, a trecut un consătean care vindea lemne de foc pentru cuptorul de pâi­ne. Era sărac şi toată ziua nu vânduse nimic. Era foarte mâhnit, pentru că trebuia să se întoarcă seara acasă fără bani şi nu avea cu ce să cumpere pâine pentru familia sa numeroasă. Când l-a în­trebat pe părintele Dimitrie dacă vrea să cumpere lemne, el i-a spus că vrea şi i le-a luat pe toate. De­sigur, nu avea nevoie de lemne, pentru că magazia sa era plină, însă le-a cumpărat pentru a-l ajuta pe acel om. Preoteasa a început să cârtească şi să-l mustre că ia lucruri de care nu au nevoie şi iroseşte banii de care în acea vreme duceau lipsă. Părintele Dimitrie i-a răspuns liniştit:

are grijă Dumnezeu! L-am ajutat pe un om sărac şi pronia lui Dumnezeu ne va răsplăti împătrit!

Nu a trecut mult timp şi l-a chemat un enoriaş, să-i săvârşească o slujbă. La sfârşit i-a dat o sumă mare de bani, întocmai de patru ori cât dăduse să­racului. Atunci i-a spus preotesei sale:

vezi ce se întâmplă când îţi încredinţezi viaţa lui Dumnezeu? Să nu vorbeşti niciodată ca femeia lui Iov!...

Toţi sătenii îl respectau pe părintele Dimitrie pentru virtutea sa şi pentru râvna cu care îşi îm­plinea îndatoririle preoţeşti. Copiii din sat, când

71

îl vedeau, alergau să-i sărute mâna şi să ia binecu­vântare. Unii săteni le spuneau copiilor să nu-l obosească, însă el răspundea cu cuvintele Evan­gheliei: Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora ca aceştia este împărăţia Cerurilor. Şi le dădea binecuvântare.

Odată, în casa lui a avut loc o neînţelegere care a dus la ceartă. Atunci paşnicul părinte Dimitrie a luat o pungă de nailon, pentru că în acel ceas ploua, s-a acoperit cu ea şi a ieşit din casă. După ce a aşteptat mult timp în ploaie, a întrebat dacă s-a ter­minat „furtuna” din casă, ca să intre. Astfel, prin acest meşteşug, şi-a păstrat liniştea sufletească.

Părintele Dimitrie şi-a petrecut viaţa cu multă acrivie şi cu luare-aminte la glasul conştiinţei. Odată a avut o neînţelegere cu unul dintre epitropi. Ca să se răzbune, epitropul s-a dus şi l-a învinuit înaintea episcopului. Acesta l-a chemat pe preot, a cercetat pricina şi i-a spus să-l caute pe epitrop şi să-i ceară iertare, altfel să nu mai liturghisească. Părintele Dimitrie, făcând ascultare, l-a căutat pe epitrop, însă acela nu era de găsit nicăieri, vrând în acest fel să-l împiedice de a săvârşi Dumnezeiasca Liturghie, fiindcă ştia că aşa îi va spune episcopul. în Duminica următoare, părintele a mers la biseri­că şi a făcut numai Utrenia. şi-a cerut iertare de la toţi, spunând pricina pentru care nu poate liturghisi. Credincioşii s-au împotrivit, i-au luat partea şi l-au căutat pe epitrop.

Matei 19,14.

72

Părintele iubea mult viaţa liturgică. Participa cu tot sufletul la Dumnezeiasca Liturghie şi aceasta se vedea din felul cum săvârşea înfricoşătoarea Taină. Mai ales când spunea „Sus să avem inimile!” şi îşi înălţa mâinile, cei prezenţi vedeau un liturghisitor înălţându-se de la pământ la cele cereşti.

Era un om al jertfei. Nu lua în seamă osteneala pe care o făcea când alerga să-i ajute pe cei îndure­raţi şi să-i mângâie pe cei întristaţi. Ca un bun păs­tor, se îngrijea de turma sa, punându-şi chiar viaţa în primejdie. În vremea răscoalei turceşti din Ci­pru, în satele cu populaţie mixtă (greacă şi turcă), preoţii întâmpinau greutăţi în săvârşirea îndatori­rilor lor. Ei şi învăţătorii erau ţinta turcilor, din pri­cina lucrării pe care o făceau în slujba naţiunii. în toată această perioadă de tulburări, părintele Di­mitrie a slujit cu jertfire de sine credincioşilor, neluând seama la primejdii. Îl iubeau chiar şi turcii. Avea prieten pe un hoge şi, când îl vizita la şcoala turcească micile turcoaice, eleve ale şcolii, îi dăruiau flori, iar hogea îi dădea gutui.

Mai târziu, când, din pricina urzelilor unor oa­meni răzbunători, i s-a dat canon să nu mai liturghisească pentru o vreme, s-a mâhnit foarte mult şi aceasta a contribuit la grăbirea mutării sale la viaţa veşnică.

Când a liturghisit ultima dată, le-a spus credincioşilor că aceea era ultima Liturghie. Toţi au rămas uimiţi şi s-au întristat. A fost cea mai măreaţă şi cea mai mişcătoare Liturghie. Cu toate că părintele avea un defect de vorbire, atunci a

73

rostit limpede toate cuvintele. La sfârşit toţi aveau ochii plini de lacrimi şi au mers să ia bine­cuvântarea sa.

După ce şi-a îndeplinit canonul, a început din nou să liturghisească cu râvnă şi îşi împlinea ne­obosit îndatoririle preoţeşti. Deşi ieşise la pensie, a dorit să slujească în continuare şi a fost paroh la Trullus vreme de nouă ani. Când a ajuns la vârsta de optzeci şi unu de ani, nemaiputând să slujească Dumnezeiasca Liturghie, care îi dădea viaţă şi pu­tere, a căzut la pat grav bolnav. Suferea de tot felul de boli, însă pe toate le putea purta în Hristos, Care îl întărea.

Fiul lui, înţelegând că se apropie plecarea sa din lumea aceasta, şi-a înştiinţat fratele care trăia în Anglia să vină în Cipru, ca să apuce să ia şi el binecuvântare de la tatăl lor. Părintelui Dimitrie nu i-a spus însă nimic despre aceasta. Dar într-o zi, părintele i-a zis preotesei să meargă să deschi­dă uşa, pentru că a venit fiul lor din Anglia. La în­ceput ea nu a crezut, socotind că părintele avea halucinaţii din pricina bolii. Însă la stăruinţele lui s-a dus să deschidă şi a rămas uimită să-l vadă la uşă pe fiul lor, care tocmai se pregătea să bată.

După câteva zile, părintele Dimitrie a adormit în pace, după cum în pace îşi petrecuse întreaga viaţă. Era ziua de 14 martie 1971 şi avea vârsta de optzeci şi unu de ani.

Să avem binecuvântarea lui! Amin.

Vezi Filipeni 4,13.

Apostolos Tsalapatas

Apostolos Tsalapatas, fiul lui Ioan şi al mariei, s-a născut în anul 1885 în satul Agnateri, judeţul Larisa. A avut şi o soră, Vasiliki. Părinţii lui erau oameni săraci şi simpli, însă cinstiţi şi credincioşi. Această credinţă au moştenit-o şi copiii lor, mai ales Apostolos. Din pricina sărăciei nu a putut în­văţa carte şi a fost de mic păstor de oi, asemenea părinţilor săi. Aceasta însă nu l-a împiedicat să sporească în viaţa duhovnicească. Era simplu, nevinovat şi cu sufletul curat. în timp ce păştea oile în linişte, se ruga şi slăvea pe Dumnezeu.

Când a ajuns la vârsta maturităţii, s-a căsătorit cu Asimula din satul Armenio şi au dobândit un fiu şi două fiice. Trăiau în sărăcie, însă cu dragos­te şi pace. Fiul său a murit la vârsta de zece ani şi Apostolos a înfiat un alt băiat, din dorinţa de a lăsa urmaş şi a nu i se pierde numele, însă şi acest copil a murit. Nu a fost voia lui Dumnezeu să lase

75

urmaş care să-i poarte numele, însă a lăsat el însuşi un nume bun prin viaţa sa plină de bună mireasmă duhovnicească. După un timp a murit şi soţia lui şi a rămas cu cele două fiice ale sale.

Sarandis Axungas mărturiseşte:

îl ajutam pe bătrânul Apostolos la oi. Într-o după-amiază, pe când dormeam împreună cu oile în apropiere de Biserica Maicii Domnului din Armenio, deodată Apostolos s-a sculat, a adunat oile şi a plecat, iar pe mine m-a lăsat să dorm. La câtva timp după aceasta mi-a povestit că i s-a arătat în vis Maica Domnului. I-a spus să adune oile şi să nu le mai aducă acolo, pentru că fac gunoi peste care calcă oamenii şi îl duc apoi în biserică.

Apostolos, cu marea sa simplitate şi credinţă, a mai văzut-o şi altă dată pe Maica Domnului, care i-a spus să meargă să slujească în biserica ei din Armenio. După ce Maica Domnului i s-a ară­tat de mai multe ori şi i-a poruncit acelaşi lucru, Apostolos le-a zis aceasta fiicelor sale, care însă s-au împotrivit. Una dintre ele, cea care s-a opus mai mult şi pesemne nu i-a vorbit părintelui ei cu cinstea cuvenită, a văzut-o în somn pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care a certat-o şi i-a spus să nu-i mai stea împotrivă tatălui său.

Astfel, în anul 1953 Apostolos şi-a lăsat casa şi s-a afierosit Bisericii Maicii Domnului a Izvoru­lui Tămăduirii din Armenio, slujind cu lepădare de sine şi nevoindu-se în ascuns. Purta rasă şi fes, nu-şi tundea părul şi nu-şi rădea barba, însă nu era monah. Mergea şi iarna şi vara desculţ, chiar

76

şi prin zăpadă, şi nu se îmbolnăvea. Părul său lung îl lega cu sârmă. Pe închinători îi servea cu apă şi cafea. Se purta cu ei cu smerenie şi bunătate şi le dădea sfaturi duhovniceşti. Le povestea tuturor cum i s-a arătat Maica Domnului şi le spunea co­piilor de la gimnaziu că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu i-a zis că va muri atunci când se va usca vârful chiparosului de lângă biserică. Conti­nua să o vadă din când în când pe Maica Domnu­lui şi uneori oamenii îl auzeau cum vorbea cu ea în biserică. Deoarece îi slăbise vederea, îi întreba adesea pe alţii dacă s-a uscat vârful chiparosului. Când cineva i-a spus că a început să se usuce, s-a dus şi şi-a comandat sicriul. Fiind întrebat pentru cine îl vrea, a răspuns cu simplitate:

pentru mine! Peste câteva zile o să mor!

Şi, într-adevăr, după câteva zile s-a îmbolnăvit. Nepotul său, Gheorghie Tsalapatas din Agnanteri, a aflat de la o călugăriţă că Apostolos era pe moar­te şi a alergat să-l prindă în viaţă. De îndată ce l-a văzut, Apostolos i-a spus:

ţi-a zis acea călugăriţă să vii fiindcă sunt pe moarte? Maica Domnului mi-a spus că mâine la ora trei o să-mi dea „biletul"...

Sicriul său era deja pregătit. în ziua următoare, puţin înainte de ora trei, a bătut el însuşi clopotul aşa cum se bate pentru cei adormiţi, apoi a mers în biserică, a îngenuncheat înaintea icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, şi-a încrucişat mâi­nile şi, rugându-se, a adormit somnul drepţilor. Sufletul său cel curat a zburat la Ceruri.

77

A fost înmormântat lângă Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care o iubea şi căre­ia îi slujise, cu a ei poruncă, vreme de douăzeci de ani, până în 1973. închinătorii care îl cunoşteau îl aveau la evlavie şi au vrut ca mormântul său să fie acolo, lângă Biserica Maicii Domnului. Şi aşa s-a şi întâmplat, cu toate împotrivirile autorităţilor oficiale.

Veşnică să-i fie pomenirea! Amin.

Ecaterina Dervas

Date biografice

S-a născut în Vlasti Kozanis în 1890 şi a fost a şasea fiică a lui Iannis şi a mariei Vlahoianis, care era o femeie foarte evlavioasă şi înţeleaptă. Povestea mama sa că strămoşii ei l-au găzduit de două ori în casa lor pe Sfântul Cosma Etolianul, care i-a binecuvântat.

Caterina a făcut câteva clase la şcoala primară, unde a învăţat să citească. Toată viaţa s-a îndeletni­cit cu citirea cărţilor duhovniceşti. Era foarte fru­moasă şi când a venit în satul lor un învăţător tânăr, pe nume Constantin Dervas, atât de mult a plăcut-o, încât a furat-o. Tatăl ei i-a dat binecuvântare şi

Informaţii despre Ecaterina Dervas ne-au dat preacuviosul arhimandrit Methodios Alexiu, paroh al Bisericii Mitropolita­ne „Sfântul Grigorie Palama" din Tesalonic, doamna Evanghelia Vittis, nepoţii Ecaterinei şi fericitul Constantin Dervas. Le mul­ţumim.

79

Caterina s-a căsătorit cu Constantin Dervas. Apoi s-au stabilit în satul lui, Tsaritsani, din Elassona. Când Caterina aştepta al treilea copil, soţul ei a fost împuşcat şi a murit. Astfel, la vârsta de douăzeci şi şapte de ani a rămas văduvă cu trei copii mici. Ca să-şi agonisească cele necesare traiului, a învăţat să coasă. Mai târziu rudeniile sale i-au zidit o casă în Vlasti, lângă casa părintească. Acolo a învăţat şi să tricoteze. Fiul ei, Iorgu, a deprins şi el croitoria şi după un timp s-a mutat în Tesalonic, unde l-a urmat şi mama lui.

Mutarea ei în cetatea Sfântului Dimitrie a fost un dar al lui Dumnezeu, pentru că s-a folosit de condi­ţiile prielnice vieţii duhovniceşti care existau aici. Mergea la sfintele slujbe la Biserica Sfântului Mina, la cea a Maicii Domnului Halkeon, la „Sfânta Ecaterina“ şi mai ales la „Sfânta Sofia", pe care o considera casa sa. Acolo l-a găsit pe părintele Vasilie Kaimakis, un duhovnic virtuos, la care se mărturisea.

Avea mare evlavie faţă de cele sfinte şi îi cinstea mult pe preoţi. Părintele Evsevie Vittis era nepotul ei şi îl iubea foarte mult.

Caterina s-a învrednicit să se închine de două ori la Sfintele Locuri.

Era scundă de statură şi purta totdeauna bas­ma pe cap şi haine negre. Avea o înfăţişare îngri­jită. Nu umbla în zdrenţe şi nespălată:

acestea sunt exagerări! spunea ea. Omul tre­buie să fie curat şi îngrijit!

Trăia în pocăinţă şi se întrista pentru păcatele sale, însă aceasta era „întristarea cea bună", cum

80

spun Sfinţii Părinţi. Iubea viaţa, frumuseţea vie­ţii, realitatea de fiecare zi. înlăuntrul ei nu simţea strâmtorare, chin, suferinţă. Nu se plângea de ni­mic, toate le depăşea prin încredere în Dumnezeu şi prin rugăciune.

Oriunde mergea, aducea un duh nou în jur. Transmitea şi celorlalţi ceea ce trăia şi când i se punea vreo întrebare, împărtăşea cuvântul lui Dumnezeu. Nu se purta mereu la fel, era totdeau­na plină de prospeţime. Spunea:

o zi nouă, o viaţă nouă!...

Nu se neliniştea pentru nimic. Deşi trecuse prin multe greutăţi în viaţă, zicea:

dacă aş lua viaţa de la capăt, tot uşor mi-ar fi să trec prin ea! Pe mine Dumnezeu m-a învrednicit să petrec fără grijă, fără să am pământ sau casă pe numele meu. Nu ştiu ce înseamnă impozite, ce în­seamnă avocat... Am petrecut ca o împărăteasă!

Era totdeauna liniştită, fără izbucniri şi mânie.

Rânduiala sa

Fiul ei cumpărase un teren lângă Şcoala Mili­tară şi Caterina petrecea în acel loc ca într-un adevărat rai. Lucra şi ea acolo, însă mai mult îi supraveghea pe muncitorii care cultivau arbori de fistic. Se urca ea însăşi în pomi şi se ruga. Mai târ­ziu s-a mutat definitiv acolo.

Se trezea foarte de dimineaţă şi spunea:

81

nu peste mult timp am să dorm veşnic. Când am să plec din lumea asta, o să mă satur de somn! Acum însă trebuie, cât mai am vreme, să mă bu­cur de acest dar al lui Dumnezeu, să meditez şi să mă rog.

În afară de pravila de rugăciune de dimineaţă, obişnuia să se roage la miezul nopţii, după ce mai întâi se odihnea puţin. Spunea:

la miezul nopţii, când toate se liniştesc, după ce omul s-a odihnit puţin, sufletul său are nevoie să stea de vorbă cu Dumnezeu.

Iubea foarte mult să se roage cu şiragul de me­tanii şi zicea că trebuie să luăm aminte cum ne rugăm.

Când se aşeza să doarmă, îşi spunea:

vine noaptea, iar viaţa mea se apropie de sfârşit!

La rugăciunea sa de noapte, printre altele, zicea:

stau înaintea Ta şi plâng, căutând să înţeleg ce am făcut astăzi. Florile Tale le-am călcat în pi­cioare, iar în grădina mea nu am alte flori, ci cresc numai spini. Fă, Hristoase al meu, să înflorească altele!...

Mergea la biserică în fiecare Duminică şi săr­bătoare şi se împărtăşea des, după ce se mărturi­sea. Asculta şi predici. Celelalte rugăciuni le făcea în coliba sa. Era pentru ea un loc care o înălţa la cer. Deşi trăia singură într-o baracă aflată în loc pustiu, iar nu în casa mare ce se înălţa alături, nu se temea.

82

de ce să mă tem? spunea. La cei săraci şi smeriţi, hoţii nu merg. Mi s-a spus să stau aici. Am stat şi am aflat mare folos!

Iubea mult cititul. în afară de Sfânta Scriptură şi de cărţile duhovniceşti, citea şi literatură, ca să se adâncească în înţelegerea caracterelor oame­nilor. Orice citea, se străduia să înţeleagă în pro­funzime. Avea darul de a face o întreagă predică plecând de la un singur cuvânt. Pentru că vorbea despre cele duhovniceşti şi insufla respect, mulţi socoteau că este soţie de preot şi îi spuneau „doamna preoteasă". Avea o memorie foarte bună şi învăţa pe de rost orice citea. Odată a spus:

dumnezeul meu, am aflat multe despre Tine, am citit multe, însă acum am să închid cărţile, pentru ca sufletul meu să vorbească numai cu Tine!

Zicea în rugăciunea ei:

multmilostive, dă-ne nouă să simţim lumina Schimbării la Faţă, puterea învierii şi flacăra Cincizecimii!... Iisuse. Tu eşti viaţa şi lumina cu­vântul şi pâinea, adevărul şi dragostea. Dăruieşte-Te nouă, ca să ne putem afla pe noi înşine.

Postea şi împlinea cele rânduite de Biserică, Însă ea a ajuns să facă mai mult decât prevede ti­picul. Când cânta şi se ruga, era adunată în sine şi se vedea că simte şi trăieşte cele rostite. Cu trupul era foarte neputincioasă. Mânca foarte puţin.

nu-mi amintesc să fi mâncat vreodată până la săturare!, spunea.

83

îi plăcea foarte mult să aprindă lumânări şi să tămâieze. Zicea:

pururea să ardă lumânarea înaintea icoanei! Aşa cum străluceşte flacăra lumânării, aşa să strălucească şi sufletul meu, să se lumineze cu lumina Schimbării la Faţă!

Cu toate că avea multă dragoste pentru oa­meni, nu obişnuia să facă milostenii. După cum spunea, nu avea nimic, toate erau ale fiului ei şi nu putea să dea ceva din ele. Nu avea bani şi averi, ca să facă milostenie materială, însă sufletul ei cel milostiv dădea îmbelşugată milostenie duhovni­cească. Dacă cineva îi cerea ajutorul, i-l dăruia cu toată fiinţa sa, dar dacă nu îi cerea nimic, tăcea.

În cele duhovniceşti nu poţi ajuta dacă celă­lalt nu are dispoziţie! spunea.

Nu mergea prin spitale şi temniţe, însă ceea ce avea, dădea cu toată inima. Oricât de neînsemnat ar fi fost lucrul pe care ţi-l dăruia, îţi dădea un sentiment de împlinire.

Lucrarea sa duhovnicească

Caterina trăia intens viaţa duhovnicească, povăţuindu-se după scrierile Sfinţilor Părinţi ca după Însuşi Dumnezeu. Avea însă neliniştea cea bună şi i-a spus părintelui Metodie, un ieromonah cunoscut ei care mer­gea adesea în Sfântul Munte, că dacă vine în oraş vreun stareţ experimentat de acolo, să o ducă şi pe

84

ea să-i ceară sfatul. Când părintele Efrem Katunakiotul a avut probleme de sănătate şi a venit la spital, Caterina s-a dus să-l viziteze împreună cu părintele Metodie. Stareţul a primit-o deosebi şi cu toate că afară aştepta o grămadă de lume, a ţinut-o mult timp, zicându-i mereu:

mai spune, maică!...

O privea uimit şi repeta:

mai spune, maică!

Ea însă i-a răspuns:

eu am venit aici să întreb şi să ascult, nu să spun!

Atunci stareţul i-a zis:

să continui tot aşa! Nu te teme... Eu am să mă rog pentru tine!

A ţinut-o mai mult de o oră, cu toate că ceilalţi aşteptau afară şi băteau la uşă. Părintelui Meto­die, stareţul i-a spus deosebi:

bătrâna va muri peste câţiva ani.

Mai târziu, când a mers din nou la părintele Efrem, i-a spus iarăşi:

bătrâna va muri peste un an. Aceasta va fi în Rai înaintea multor athoniţi! Nu am văzut un ase­menea suflet în viaţa mea, nici nu am putut să-mi închipui că există aşa ceva pe lume! Este un suflet care a trăit teologia în faptă şi a urcat toate trep­tele duhovniceşti. Această bătrână, cu simplitatea sa, prin părtăşia lăuntrică a sa cu Dumnezeu, prin rugăciune, prin multa ei smerenie şi dorul său fierbinte pentru Hristos, a ajuns la asemenea mă­suri, încât nu i-a mai fost necesară nevoinţa într-o

85

mănăstire. Am să mă rog pentru ea, însă spune-i să se roage şi ea pentru mine!

Caterina trăia fără zgomot şi în ascuns viaţa duhovnicească. Nu vorbea despre stări mai pre­sus de fire şi harisme şi nu-i plăcea când auzea pe cineva spunând că i-a văzut pe Hristos şi pe Mai­ca Domnului. Zicea:

a avut cineva o vedenie sau a lăcrimat o icoa­nă şi lumea aleargă să vadă. De ce cer dovezi şi de ce este nevoie să vezi acestea?!... Eu cred şi nu simt nevoia să merg să văd!

Ajunsese la alte măsuri. Vorbea mai ales des­pre esenţa vieţii duhovniceşti, despre lucrarea lăuntrică şi despre simţirea Harului Sfântului Duh. Avea această simţire într-o foarte mare mă­sură şi spunea:

sfântul Duh dă viaţă sufletului omului.

Îl iubea mult pe Hristos şi se ruga ca şi cum Domnul şi Maica Sa s-ar fi aflat înaintea ei. Se dă­ruia cu totul rugăciunii, uita toate. La Dumneze­iasca Liturghie stătea într-un loc liniştit şi parti­cipa cu toată fiinţa la Taină.

Avea simţământul că niciodată nu a fost cum trebuie înaintea lui Dumnezeu. Avea mare pocă­inţă şi prihănire de sine. Spunea:

ceea ce ştiu despre viaţa mea este că am opt­zeci şi cinci de ani care sunt plini de păcate ce mă împovărează. Nu m-am pocăit şi nu am făcut ni­mic pentru mântuirea mea!

De obicei era tăcută, nu spunea multe cuvinte. Stătea cu bună cuviinţă, cu capul plecat, purtând

86

broboadă ca o monahie şi totdeauna cu metania în mână. Zicea:

mai bună este tăcerea decât să spui lucruri netrebnice!

Uneori zicea ceva şi când era rugată să repete acelaşi lucru, spunea:

când am zis eu aceasta? Dacă am spus ceva bun, nu eu am spus! Eu numai prostii spun, nimic buni­

cele pe care le zicea, nu le avea pregătite dinain­te în minte. Odată cineva a rămas uimit că bătrâna nu-şi mai amintea cuvintele duhovniceşti atât de frumoase pe care i le spusese. Ea a răspuns:

dacă vine, spui ceva, dacă nu vine, nu spui nimic!

Vorbea adică din insuflarea şi iluminarea Sfântului Duh, iar nu omeneşte.

Spunea:

am cugetat la Rai şi mi-am zis: Am să rămân pe dinafară! Cine mă va lua în seamă pe mine, o săracă, o păcătoasă şi vrednică de plâns? Sunt goală de virtuţi, nu am nimic să arăt. Cât aş vrea să fi avut câţiva prieteni sfinţi, să mijlocească pentru mine şi să spună că mă cunosc! Mare lu­cru! să ne facem prieteni cu Sfinţii în Rai!...

Iubea mult smerenia şi vorbea adesea despre ea. Spunea că este o lucrare de temelie a omului. Trebuie ca omul să se exerseze în smerenie, să o trăiască în profunzime. Ea trăia smerenia cu de­plină cunoaştere de sine, după cum învaţă Sfinţii Părinţi: orice lucru bun vedeau alţii la ea, îl

87

socotea dar al lui Dumnezeu, în vreme ce pe sine se socotea o bătrână simplă.

Avea har de la Dumnezeu, şi asta o simţeau mulţi dintre cei care o vizitau. La coliba ei venea foarte multă lume. Unii mergeau să o vadă şi să-i ceară sfaturi, alţii să afle alinare în bolile lor. Un ieromonah apropiat ei spunea:

simţeam la ea acelaşi lucru, aceeaşi pace ca atunci când mergeam la stareţul Paisie şi la părin­tele Efrem de la Katunakia. îşi avea mintea la cele duhovniceşti şi la Dumnezeu şi toate întâmplările din viaţa de zi cu zi le raporta la Hristos. Cuvintele ei te transpuneau într-o altă lume. Uneori nu zicea nimic. Părea că se află în altă parte, că trăieşte ceva mai presus de fire. îşi pleca capul şi spunea: „Ah, Părintele meu! Măi, măi, măi!... Mari taine are Dumnezeu, însă cine le dă importanţă?!”...

Nu se întovărăşea cu bătrâne, ci cu tineri. Ci­neva a întrebat-o cum izbutea să comunice cu ti­nerii şi ea a răspuns:

ei mai îmbătrânesc cu vreo zece ani, eu înti­neresc cu vreo treizeci şi astfel ne apropiem. Nu vreau să stau de vorbă cu cei bătrâni. Ce să fac cu ei?! Ei mănâncă bine, beau bine, o duc bine, merg şi la biserică, însă şi acolo sunt gata să strige: „Garşon, adu-ne şi o cafea!"... Petrec bine şi puţin le lipseşte să stea picior peste picior! Se termină Liturghia şi bătrânele sunt gata să-şi dea drumul la vorbă. Cum este cu putinţă aşa ceva?!... Eu plec repede după Liturghie şi când mă întreabă cineva unde mă duc, îi spun: „Mă duc la chiliuţa mea, ca

88

să nu văd, să nu aud şi să nu ştiu nimic"!... Cel care după Liturghie râde, ba este gata să spună şi glu­me, acela nu ştie, nu înţelege ce este Dumnezeias­ca Liturghie. Acela nu a fost în biserică!

Acestea le spunea bătrâna Ecaterina cu durere în suflet, iar nu ca osândire a aproapelui şi adăuga:

când te sminteşte ceva în biserică, să închizi ochii, căci altfel vei suferi vătămare. Să te socoteşti mai rău decât toţi! Cuvintele pe care le spune pre­otul, oricât de păcătos ar fi el, sunt cuvintele lui Hristos şi prin ele primeşti binecuvântare. Şi chiar de te-ai afla înaintea unui preot sau cântăreţ cu cea mai îngrozitoare voce, să spui inlăuntrul tău că acolo este Raiul, că s-a deschis Raiul.

Sfaturi

Spunea bătrâna Caterina:

în fiecare zi Dumnezeu revarsă din cer şuvoi de Har şi binecuvântare, Însă noi dormim. Ni­meni nu-şi întoarce privirea să vadă câtă dragoste are Dumnezeu pentru noi şi astfel îngerii iau îna­poi Harul!

Unui tânăr cleric, cunoscut de-al ei, îi zicea:

văd la tine un lucru bun: dacă te sună cineva dimineaţa, răspunzi cu toată bunăvoinţa, dacă te sună la prânz, nu spui niciodată: Mănânc, dacă te sună seara, nu spui niciodată „Dorm”, aşa să faci toată viaţa, cu toţi oamenii Niciodată să nu fi

89

ocupat cu tine însuţi! Să fii totdeauna la dispoziţia celorlalţi. Mare şi bun lucru este acesta şi mă rog să te ajute Dumnezeu să-l păstrezi în toată viaţa ta!

Mai zicea:

nu pot să stau împreună cu oamenii de o vâr­stă cu mine, pentru că văd că, deşi au ajuns la opt­zeci de ani, au rămas tot în clasa întâi. Nu putem rămâne atâţia ani în aceeaşi clasă, trebuie să trecern mai departe! De asta nu am nimic să le spun, fiindcă una le zic eu şi alta înţeleg ei!...

Despre smerenie spunea:

Într-o zi i-am zis busuiocului, când m-am aplecat să-l miros: „Ridică-te, ca să miroasă mai uşor oamenii mireasma ta!“... Şi busuiocul mi-a răspuns: „Dacă mă înalţ, am să-mi pierd mireasma!"...

Despre deşertăciunea lumii spunea:

am ieşit în grădină, am văzut trandafirii veştejiţi şi i-am tăiat. Am văzut şi alţii care erau gata să înflorească şi nu dădeau nici un semn de ofilire. Era o mare deosebire între ei şi le-am spus bobocilor: „Nu vă mândriţi, pentru că după câteva zile, când am să vin iarăşi, o să vă găsesc şi pe voi veştejiţi!"...

într-o zi a spus unui boboc de trandafir:

Aşa cum eşti tu, am fost şi eu şi aşa cum sunt eu, vei fi şi tu. Am fost şi eu cândva boboc şi vezi cum am ajuns acum!...

Zicea iarăşi:

natura este o carte deschisă. Mii de glasuri tainice vorbesc despre Ziditorul. Însă trebuie să

90

fi priceput, dar şi puţin contemplativ, şi atunci vei putea învăţa limba lor.

fac şiraguri de metanii... Oare este vreun bob roditor sau toate sunt doar combolof?

Preoţii aleargă, fac slujbe, îi ascultă pe oameni şi citesc rugăciuni. Dar de multe ori toate acestea pot să fie nelucrătoare, dacă nu se fac cu inima.

nu te bucura atunci când dobândeşti ceva, chiar şi duhovnicesc de ar fi şi urci. Există primej­dia să cazi!

nu te mâhni când pierzi! Asta îţi dă prilejul să cobori: calci jos, pe pământ şi nu există primej­dia să cazi.

la cele sărace şi de jos hoţii nu merg. Ei îşi îndreaptă totdeauna privirea la cele mari şi boga­te. Nu te lua după vitrina de afară prin care îl vezi pe fiecare om, căci nu vezi ce este în magazinul inimii.

dacă mă întrebi, îţi voi spune, dacă nu mă în­trebi, ce să-ţi spun?! Eu nu ştiu poezii...

harul coboară înainte de a-l vedea soarele. Iar sufletul se răcoreşte înainte de a se face ziuă.

scoală-te la miezul nopţii şi fă-ţi rugăciunea, varsă şi vreo lacrimă fierbinte, cu durere în suflet şi cu adâncă pocăinţă, ca astfel să se tâmăduiască sufletul tău.

Obiect asemănător cu şiragul de metanii, constituit din bile de chihlimbar, metal, sticlă etc. trecute printr-o aţă sau lanţ sub­ţire legat la capete şi care se rotesc încet cu degetele, una după alta, ca o ocupaţie plăcută în orele de plictiseală sau ca o îndelet­nicire a mâinilor în vreme de nelucrare.

91

dacă viaţa ta de zi cu zi este searbădă, nu o dispreţui. Osândeşte-te pe tine însuţi că nu eşti destul de artist ca să-ţi faci viaţa o frumoasă poe­zie şi o plăcută melodie.

trebuie să scurtăm drumul pentru a ajunge acolo unde vrea Dumnezeu. Noi căutăm cele din afa­ră, dar cu cele din afară nu intri înlăuntru. Trebuie să intri înlăuntru pentru a-L afla pe Dumnezeu.

nu te teme de ispite! Ele sunt gunoi de grajd. Pentru copacul care are gunoi de grajd la rădăci­nă, nu te îngrijora, căci va creşte. Vai însă de co­pacul care nu are gunoi de grajd.

Totdeauna când spunea ceva, Caterina nu pro­ceda ca o stareţă care dă sfaturi de înaltă duhovnicie, ci vorbea simplu, cu profunzime şi se stră­duia să te ţină într-o strânsă legătură cu esenţia­lul. Spunea:

nu stăm picior peste picior, căci asta este le­nevie. Trebuie să lucrăm ceva. Nu putem pierde timpul! Cât vom mai avea de trăit?!...

Zicea:

spune „bună ziua“ vrăjmaşului tău cu dragos­te, căci să ştii că în acea clipă îi oferi un mare dar lui Dumnezeu.

Despre mănăstiri spunea:

În cele din afară, toate mănăstirile sunt desă­vârşite. însă dacă monahul merge în profunzimea lucrurilor, abia atunci este monah. Altfel, chiar de ar fi desăvârşite toate cele exterioare, cu cele mai plă­cute voci şi cu cele mai frumoase slujbe, cu toate astea încă nu am ajuns acolo unde trebuie!

92

Spunea iarăşi:

o, ce face preotul când stă înaintea Sfintei Mese! Ce se petrece în acea vreme! Coboară cerul pe pământ!...

cel egoist este un motor fără ulei, care face zgomot, îşi macină măruntaiele şi îi oboseşte şi pe ceilalţi.

există lacrimi omeneşti, însă există şi lacrimi dumnezeieşti. Cele omeneşti pot fi pricinuite de nemulţumire sau revoltă. Lacrimile dumnezeieşti nu pun pe nimeni ca pricină, ci, când varsă astfel de lacrimi, omul simte dragostea lui Hristos pentru el şi atunci i se descoperă adâncul nesimţirii şi păcătoşeniei sale.

când Sfinţii vorbesc despre lacrimile de po­căinţă care ne curăţesc şi ne sfinţesc, nu se referă la lacrimile omeneşti, care uneori pot fi şi diavoleşti. Să nu ne lăsăm impresionaţi de orice fel de lacrimi, ci numai de cele duhovniceşti.

sfinţii Părinţi nu vorbesc despre lacrimile pri­cinuite de revoltă, nemulţumire, deznădejde sau despre bocete, ci despre lacrimile de recunoştinţă.

Acestea sunt lacrimi ale simţirii dragostei lui Dumnezeu şi în aceste lacrimi este izbăvirea omu­lui. Prin ele sufletul află curăţire şi mângâiere. Nepoţilor săi. bătrâna le spunea:

la orice oră mă pui să dorm, eu dorm, pentru că am conştiinţa împăcată! Acesta este cel mai im­portant lucru. Să aveţi grijă în fiecare seară să vă cercetaţi pe voi înşivă şi numai apoi să vă culcaţi

îşi sfătuia nepoţii în pilde, zicând:

93

eu am aruncat sămânţa. Dacă pământul este bun, va răsări. Dacă nu este, nu va răsări.

să nu fiţi neplecaţi! Ca să ajungeţi acolo unde vreţi, va trebui să mergeţi puţin în dreapta, puţin în stânga... Să vă plecaţi capul, niciodată să nu mergeţi direct înainte!

să nu alegeţi totdeauna calea cea uşoară! Nu este cea mai bună! Pe calea cu greutăţi înveţi cum să mergi şi cum să te ridici când cazi. Pe cealaltă cale nu înveţi nimic.

dacă faptele noastre sunt bune şi conştiinţa ne este curată, nu avem a ne teme de Dumnezeu.

să fii totdeauna smerit, pentru că mândria nu place nimănui, nici lui Dumnezeu, nici oamenilor.

Pe o femeie care se căsătorise cu un om bogat a povăţuit-o aşa:

să fii smerită, să nu te înalţi! Banii, azi îi ai, mâi­ne nu-i mai ai. Dacă ai smerenie şi cazi, căderea va fi uşoară, însă dacă te înalţi mult şi cazi, te vei zdrobi.

Adormirea

În ultimele ei zile de viaţă zărea o lumină şi spunea că aşteaptă să vadă cum va fi cel ce va veni să o ia. Va fi bun sau rău? Zicea:

nu trebuie să ne temem de moarte: nu este nimic, este o lumină!

Celor care se adunaseră la căpătâiul ei, crezând că va muri curând, le-a spus:

94

nu plec încă. îl aştept pe părintele Metodie să se întoarcă de la Paris, pentru că aşa i-am făgăduit!

Şi, într-adevăr, când s-a întors, părintele a vi­zitat-o împreună cu nişte fii duhovniceşti şi cu prefectul. I-au făcut Sfântul Maslu şi ea s-a bucu­rat, pentru că îşi dorise mult aceasta. I-au dus şi un buchet de trandafiri. Ei i-au plăcut şi a spus:

vă mulţumesc mult! Totdeauna mi-au plăcut trandafirii... Bine aţi făcut că i-aţi adus acum, pen­tru că în sicriu nu i-aş fi văzut!...

în ziua dinaintea adormirii sale a cerut să i se citească rugăciuni şi a mulţumit prin semne.

Cu puţin înainte de a adormi, a venit un tânăr francez care urma să fie hirotonit preot şi a cerut un sfat.

ce să-ţi spun? Mare lucru este preoţia! Dacă aş fi fost bărbat, aş fi vrut să devin preot. Smerenie şi iar smerenie!... Nu este lucru mai mare decât smerenia Pe aceasta să o păzeşti în toată viaţa ta!

Apoi Caterina s-a sculat, a mers şi s-a spălat singură, şi-a legat părul, şi-a luat rămas bun de la cei de faţă şi s-a întins pe pat. A aşteptat să adoar­mă ceilalţi, iar ea a plecat în pace în cealaltă viaţă, pe 18 octombrie 1978.

La înmormântarea ei s-a adunat multă lume. Au fost vreo douăzeci de preoţi, profesori universitari şi oameni ai Bisericii care o cunoşteau şi o iubeau. Era o atmosferă de bucurie. Au dus-o cu cinste la „Sfânta Sofia", trecând pe strada Ermos, care era în­ţesată de lume şi i-au cântat slujba înmormântării.

Veşnică să-i fie pomenirea! Amin.

Vasiliki Kuzaris

S-a născut în anul 1891 în Varosi Ammohostu din Cipru, care astăzi se află sub ocupaţie turcă. Familia sa era foarte săracă. A avut patru fraţi. Ea era cea mai mică. A rămas orfană de mamă când era foarte mică.

Constantin Psaras, care era văduv cu doi copii, a cerut-o în căsătorie pe sora ei, Milia. Aceasta i-a pus condiţia să o ia împreună cu dânsa şi pe Vasi­liki, care avea atunci zece ani şi el a primit.

Vasiliki i-a crescut pe cei doi orfani şi alţi şapte copii, pe care i-a avut sora ei cu Constantin. Toţi copiii o iubeau mai mult decât pe mama lor, pen­tru că şi ea îi iubea mult.

Constantin, ca răsplată pentru ceea ce a făcut pentru copiii lui, i-a cumpărat o casă în centrul oraşului. Nu a despărţit-o de copiii săi şi s-a îngri­jit să-i facă zestre şi să o căsătorească.

96

Vasiliki era înaltă, drăguţă, cu părul roşcat, foarte lung şi pielea albă, cu mulţi pistrui.

S-a căsătorit cu Polivios Paraskevas din Lapithos, care era cu treisprezece ani mai mic decât ea. Acest lucru n-a fost însă o problemă, ci au trăit cu multă dragoste.

Din fire era foarte nevinovată, lipsită de viclenie şi plină de bunătate. Cu toate că era săracă, era foarte milostivă. Orice îi cădea în mâini, dădea mi­lostenie. Avea credinţă adâncă în Dumnezeu şi în­credere nezdruncinată în purtarea Sa de grijă. Şi înainte de a se căsători, şi după aceea îi plăcea să stea ore întregi în biserică. Mătura, aprindea can­delele şi se ruga. în familia ei şi în sat se spunea:

vasiliki este o sfântă!

Nu pierdea nici o slujbă şi ţinea toate posturile cu multă scumpătate. Era smerită şi pentru orice lucru îi întreba pe preoţi. Orice sfat îi dădeau, îl primea ca pe voia lui Dumnezeu şi îl împlinea.

Nu s-a mâniat şi nu s-a certat niciodată cu ni­meni. Nu a avut vrăjmaşi. Cu toţi se purta cu dra­goste. Era gata să ajute şi să dea orice i se cerea, chiar dacă era păgubită familia sa. Când vedea pe cineva mâniindu-se şi strigând, se mâhnea foarte mult. Spunea:

sărmanul! Ce are? Poate că nu se simte bine...

Era foarte smerită. Nu voia să o cunoască ni­meni sau să vorbească despre ea. Orice faptă bună săvârşea, o ascundea cu grijă. Limba ei nu putea să spună minciuni, ci spunea totdeauna adevărul, oricât de grave urmări ar fi avut asupra ei.

97

în afară de cei nouă copii ai lui Constantin, Va­siliki i-a crescut şi pe cei doi copii ai săi şi mai apoi şi pe nepoţi. Parcă s-a născut ca să crească copii. Se înţelegea foarte bine cu ei, dar şi cu toată lumea.

Deşi avea multe calităţi, Vasiliki avea şi o nepu­tinţă din fire: obiceiul de a vorbi mult. Atât de gu­ralivă era, încât limbuţia sa a devenit proverbială. Atunci când cineva vorbea mult, ceilalţi spuneau:

iat-o pe Vasiliki!

Din pricina vorbăriei, de multe ori uita de mân­care şi o ardea. Venea bărbatul ei de la lucru, ca să mănânce la prânz, iar ea îi spunea zâmbind:

polivie, am ars mâncarea!... Să-ţi prăjesc două ouă?!...

Soţul ei nu cârtea, ci mânca ce găsea şi mergea înapoi la lucru.

Vasiliki vorbea mult, despre Hristos şi Maica Domnului, despre Sfinţi şi despre familia sa, dar nu osândea niciodată pe nimeni. Era foarte aspră în privinţa osândirii, o considera mare păcat şi niciodată nu judeca faptele oamenilor. Îi spunea fiicei sale:

andrula, n-am să te bat niciodată (şi, într-adevăr, niciodată nu şi-a bătut copiii), însă dacă te aud că spui ceva rău despre vreun om, am să-ţi dau pes­te gură!

Fiul ei iubea o femeie cu trei copii, cu zece ani mai mare decât el. Vasiliki a primit-o cu multă dragoste şi le-a dat binecuvântarea sa, care i-a ajutat şi a făcut să le meargă bine. Spunea despre nora sa:

98

bunul Dumnezeu ne-a trimis-o! Este foarte bună!

Prezenţa lui Dumnezeu era puternică şi vie în viaţa sa. Când era deja înaintată în vârstă, a mers să se închine la Ierusalim. La unul dintre locurile de închinare, ceilalţi pelerini au lăsat-o în urmă, pentru că era în vârstă. Ea însă a înaintat singură cu multă uşurinţă şi, spre mirarea celorlalţi, a spus că a ţinut-o Maica Domnului. Ei nu credeau, însă ea stăruia spunând că a simţit o mână care o ţinea şi o sprijinea şi astfel a mers cu uşurinţă.

Nu a mers niciodată la doctor. Doctorul ei era Maica Domnului. Când se îmbolnăvea, îi spunea fiului ei:

panaghiotis, nu merg la doctor!... Du-mă la Maica Domnului!

O ducea la Biserica Sfântului Brâu, la Varosi. Se ruga, se ungea cu untdelemn şi se întorcea să­nătoasă, pe picioarele sale.

După refugierea pricinuită de războiul turcocipriot din 1974, Vasiliki împreună cu soţul ei şi cu familia fiului său s-au refugiat în cartierul Polemidia, aflat la periferia oraşului Limassol. Acolo a trăit patru ani şi a adormit în anul 1978, la vârsta de optzeci şi şapte de ani. Toţi copiii pe care îi crescuse s-au adunat şi i-au făcut cu multă dra­goste slujba înmormântării. Au donat şi bani, cu toate că în acele vremuri, după refugiere, era mare sărăcie.

După cinci ani a adormit şi soţul său. La îngro­pare au deschis mormântul ei, ca să facă mutarea

99

osemintelor şi toţi au rămas uimiţi. Veşmântul şi părul îi erau întregi şi osemintele răspândeau mi­reasmă. De aceasta s-au încredinţat toţi cei prezenţi la deshumare. Fiul ei i-a spus surorii sale:

andrula, eu nu prea sunt dus la biserică, însă ce să-ţi spun?! Când am deschis mormântul ma­mei, ieşea mireasmă!...

Veşnică să-i fie pomenirea! Amin.

Prezvitera Vasiliki G. Nanos

S-a născut pe 1 ianuarie 1911 în satul Vitala Kimis, în eparhia Karistia a insulei Evvia.

Tatăl ei se numea Nicolae, iar mama sa Maria. Erau ţărani agricultori şi aveau mare evlavie pen­tru Dumnezeu şi dragoste pentru familie. Vasiliki era cea mai mare dintre cele cinci surori ale sale.

De mică le ducea pe surioarele ei în fiecare Du­minică la biserică. Părinţii îi insuflaseră frica de Dumnezeu şi ea a cultivat-o în asemenea măsură, încât frica s-a preschimbat în dragoste de Hristos. încă din anii copilăriei arăta semne ale cercetării Harului lui Dumnezeu.

Semnificativă este vedenia pe care a avut-o în copilărie, când a fost încercată de o boală grea. A văzut limpede deasupra patului ei un om slăvit, care purta haine din vremea stăpânirii turceşti. Dimineaţa i-a descris mamei sale vedenia şi aceasta a găsit icoana care înfăţişa ceea ce văzuse mica Vasiliki. Era Sfântul Nou Mucenic Gheorghe din

101

Ioannina. îndată după apariţia Sfântului, s-a tămă­duit de boală. încă şi Sfântul Nicolae i s-a arătat şi a povăţuit-o pe calea virtuţii.

Părinţii ei voiau să o căsătorească, însă ea îşi dorea să se afierosească lui Hristos, pe Care îl iu­bea foarte mult. Voia să se facă monahie. Dar de vreme ce părinţii stăruiau să o căsătorească şi nu putea să facă neascultare, s-a rugat ca măcar să-i arate Hristos un om bun, care să vrea să devină preot, ca ea „să-i şteargă sudoarea", după cum zi­cea. Voia să spună că în acest fel ar simţi că şterge sudoarea de pe faţa Mirelui Hristos, din vremea Patimilor şi a morţii Sale.

Domnul a rânduit să-l cunoască pe Gheorghe Nanos, un tânăr evlavios din satul învecinat Kolliani, care avea dorinţa de a fi hirotonit preot şi i-a unit prin Taina Cununiei. în 1936, Gheorghe a devenit preot al satului Grammatikiani. Neavând salariu, a fost ales să slujească fără plată în acel sat, cu votul comunităţii locale şi cu consimţământul mitropolitului de atunci al Karistiei, Panteleimon Fostinis. Prezbitera Vasiliki i-a stat ală­turi soţului ei ca o altă Sarră şi l-a sprijinit în ane­voioasa sa lucrare duhovnicească, în acele vre­muri grele.

Dumnezeu le-a dăruit zece copii. Patru dintre ei au murit în vremea ocupaţiei turceşti, din pri­cina lipsei de hrană şi a îngrijirii medicale.

Preoteasa era atât de lipsită de răutate, încât atunci când ocupanţii au ajuns şi în satul lor, l-a întrebat pe soţul ei:

102

de unde au venit aceştia?

Şi după ce părintele Gheorghe i-a explicat, ea se întreba de ce sunt răi.

în primii ani ai căsătoriei sale s-a învrednicit de următoarea vedenie: Era ora patru dimineaţa şi cum se pregătea, ca de obicei, să se scoale ca să îngrijească de cele ale casei, a văzut pe ultima treaptă a scării de la intrare un bărbat cuvios, îm­brăcat în veşminte arhiereşti. S-a înfricoşat pu­ţin. în uimirea ei, l-a auzit spunând:

zi-i părintelui să meargă în biserică!

Şi îndată s-a făcut nevăzut.

Preoteasa, crezând că este mitropolitul Karistiei, a intrat înspăimântată în camera părintelui Gheorghe şi i-a spus să se scoale repede şi să meargă în biserică, pentru că a venit episcopul de la Kimi. Părintele, văzând că este ora patru dimi­neaţa, i-a zis:

binecuvântate, este cu putinţă la o asemenea oră să vină aici episcopul, şi încă îmbrăcat în veşminte?!...

Şi i-a spus să meargă împreună în biserica satu­lui, ca să-i arate cu cine semăna episcopul pe care l-a văzut. Preoteasa, de îndată ce a văzut icoana Sfân­tului Nou Mucenic Serafim din Fanario, a spus:

părinte Gheorghe, iată! Acesta este episcopul care a venit la noi acasă!...

Viaţa ei era asemănătoare cu cea a pustnicilor. La masa unde mânca familia, ea stătea într-o margine şi avea dinainte cea mai mică farfurie, cu foarte puţină mâncare din cele rămase de la

103

ceilalţi. Ea însăşi gătea, aşeza masa, servea, dar totdeauna se aşeza ultima şi mânca puţin, din cele ce prisoseau. Le spunea copiilor ei:

voi aveţi nevoie de mâncare, ca să creşteţi!

Se socotea pe sine un oaspete nepoftit şi se simţea totdeauna îndatorată, cu toate că nicioda­tă nu cerea nimic de la nimeni.

Nu iubea banii, îi plăcea să fie fără de arginţi. Grăitor era răspunsul pe care îl dădea când părin­tele Gheorghe îi lăsa bani ca să cumpere cele de trebuinţă pentru casă:

banii sunt prilej de trădare a lui Hristos, de aceea nu vreau să-i ţin în mâinile mele! Mai bine cumpăr pe datorie şi plătiţi voi, căci dacă mi-i lăsaţi, am să-i dau primului sărac pe care o să-l văd sau care o să-mi ceară şi o să rămâneţi fără mâncare! Aşa că faceţi voi cumpărături, iar eu o să gă­tesc şi o să port grijă de celelalte treburi ale casei!

Când veneau străini sau rudenii în casa lor, Va­siliki nu intra în sufragerie, ci stătea în bucătărie ca să pregătească trataţia. Iar când copiii o che­mau să vină şi ea în sufragerie, spunea cu glas foarte smerit:

copiii mei, eu sunt nesăbuită şi neînvăţată şi o să vă fac de ruşine! Însă voi sunteţi învăţaţi şi o să fiu mândră ascultându-vă din bucătărie!

Se trezea la miezul nopţii şi se ruga cu lacrimi în colţul unde avea icoanele şi candela. Făcea rugăciune către Hristos şi către Maica Domnului pentru familia sa, pentru vrăjmaşi şi prieteni.

104

într-o zi a întrebat:

de ce nu se pocăieşte şi satana, ca să-l mân­tuiască Hristos? Păcat! Cu cele pe care le face, îşi va pierde sufletul!...

Voia să se roage şi pentru el, însă după ce a lămurit-o părintele Gheorghe, a făcut ascultare şi nu s-a mai rugat.

Uneori dădea sfaturi, cu o simplitate dezar­mantă, ateilor şi ereticilor martori ai lui Iehova, stăruind ca ei să-şi facă semnul Sfintei Cruci şi să meargă la biserică, pentru că „Maica Domnului nu vrea ca ei să spună cuvinte rele despre Fiul ei”.

Îl iubea atât de mult pe Hristos, încât atunci când părintele Gheorghe a întrebat-o pe cine iubeşte mai mult, pe el sau pe Mântuitorul, ea a răspuns cu mult respect, dar şi cu îndrăzneală:

pe Hristos, părinte Gheorghe, pe Hristos!... Şi pe tine te iubesc, însă nu ca pe Hristos! Te iubesc pentru că eşti preot al lui Hristos şi îl ţii pe Dum­nezeu în mâinile tale, când liturghiseşti!...

Când a ajuns la o vârstă înaintată, i-a spus într-o zi, deosebi, fiului ei, care devenise ieromonah:

fiul meu, foarte mult mă bucur că ai ajuns mo­nah şi preot! Nu am nimic să-ţi dau.... Singurul lu­cru pe care îl am, toată averea mea este această icoană a Mirelui Hristos! Am cumpărat-o de la un fost întemniţat, când eram copilă în satul meu. L-am văzut în vis pe Hristos şi mi-a spus: „Oriunde Mă vei găsi, să Mă iei!“... în dimineaţa următoare am văzut trecând pe lângă casă un negustor ambu­lant, care ieşise din închisoare şi vindea icoane.

105

L-am întrebat dacă are icoana lui Hristos. El mi-a arătat icoana Mirelui şi am cumpărat-o. De atunci nu m-am despărţit de această icoană, pentru că a fost cel mai scump lucru din viaţa mea!

Când vorbea cu cineva despre persoana lui Hristos, despre cât de mare este puterea Sa, spu­nea cu teamă sfântă:

hristos şi morţii îi înviază!

L-a văzut chiar pe Hristos în chip de miel alb ca zăpada, care cu grai omenesc a povăţuit-o să-şi ia familia şi să plece din Kimi, pentru că avea să se producă un mare cutremur. Părintele Gheor­ghe nu a crezut în acest vis al preotesei şi nu şi-a mutat familia. Cutremurul însă s-a produs şi a fost foarte puternic! Din fericire, casa în care lo­cuiau nu a fost afectată.

Cu o lună înainte de adormirea sa, Vasiliki a suferit un atac cerebral. A rămas pe jumătate pa­ralizată şi avea mari dureri. Fiul ei Andrei a între­bat-o de ce nu se roagă Maicii Domnului să o facă bine şi ea a răspuns:

asta fac!

Dimineaţa a văzut-o bucuroasă şi liniştită, fără dureri. La un moment dat, când Andrei ieşea din camera ei, a auzit-o strigându-l. A mers lângă ea, a întrebat-o ce vrea, însă nu i-a răspuns. Preotea­sa Vasiliki plecase deja la viaţa veşnică, pe care atât de mult o aşteptase. Era 1 aprilie 1985.

În loc să fie cuprins de întristare sau panică, fiul ei a simţit o nespusă bucurie, ca aceea pe care o avea în noaptea învierii. Era o experienţă duhovnicească

106

de necrezut să trăiască lângă trupul mort al preotesei bucuria învierii.

În acel timp, celălalt fiu al ei, ieromonahul Hristofor, se afla la Londra pentru studii şi nu a putut să vină la înmormântare, fapt pentru care era foarte mâhnit. însă la câteva zile după îngropare, pe la ora patru dimineaţa, mama sa i s-a arătat în vedenie şi i-a spus cu durere:

fiul meu, să mă ierţi că nu mi-am luat rămas bun de la tine!...

Veşnică să-i fie pomenirea! Amin.

Dimitrie Arghiropulos

S-a născut în anul 1889 în satul Hrisos în apro­piere de Salona, iar părinţii săi se numeau Eftimie şi Evstatia. încă de mic copil a rămas orfan de tată. împreună cu mama sa, cu sora sa Paraskevi şi cu fratele său Iannis s-au mutat în Corint şi de mic a lucrat ca funcţionar într-un magazin uni­versal. Mai târziu a avut el însuşi un mic magazin, unde vindea alimente. Corectitudinea sa la cântar era proverbială. Punea puţin mai mult, ca nu cum­va să-l păgubească pe client.

Fratele său a fost ucis în 1918 şi mama lui, din pricina mâhnirii, s-a vătămat la minte. De aseme­nea, sora sa s-a îmbolnăvit din pricina unei bătăi cumplite primite de la mătuşa ei. Toată ziua mer­gea pe drumuri cu o trestie în mână, iar seara ve­nea acasă ca să doarmă.

Dimitrie răbda ocările şi strigătele mamei sale liniştit şi cu zâmbetul pe buze. Ea azvârlea în el cu

108

orice îi cădea în mână. El mergea, se spăla şi apoi o întreba zâmbind dacă are nevoie de ceva. Mama sa îl ocăra cu cele mai grele cuvinte, spunându-i „turcule", „barbarule", „câine", iar el nu răspundea nimic. îi punea cuţitul la gât, iar el zâmbea şi nu se împotrivea. Vecinii auzeau până noaptea târziu strigătele mamei sale.

Din pricină că nu se odihnea cum trebuie, în timpul zilei Dimitrie leşina şi se prăbuşea la pă­mânt. Odată, din cauza căderii a suferit o comoţie şi a fost internat în spital.

Trăia o viaţă mucenicească fără să murmure.

Totdeauna zâmbitor, a slujit mamei şi surorii sale cu răbdare şi dragoste. Mama sa a adormit la vâr­sta de o sută cinci ani.

Dimitrie ducea o viaţă ascetică. Dormea pe un pat din două scânduri sprijinite pe două lăzi. Ha­ine avea numai un rând pentru vară şi unul pentru iarnă. Avea numai cele necesare traiului, şi acelea simple şi sărăcăcioase. Mâncarea sa era, de ase­menea, simplă, ascetică. Fierbea treisprezece ma­caroane sau o cană cu boabe de fasole ori linte, uneori şi câţiva cartofi şi aceasta îi ajungea pen­tru o zi. Mânca totdeauna o dată în zi, la ceasul al nouălea (ora 3 după-amiază), iar în unele zile nu mânca nimic. Nu primea să-l slujească cineva sau să-i dea daruri.

Era tăcut, vorbea doar cele de neapărată trebu­inţă şi nu judeca pe nimeni. Scrisese pe un carton cuvântul din Pilde: Cine îşi păzeşte gura, îşi

109

păzeşte sufletul său şi îl ţinea lipit pe perete. Nu ieşea din gura sa cuvânt de prisos sau deşert. Şi, aşa cum spune Sfântul Apostol Iacov, fratele Domnului, dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, ace­la este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul. Un asemenea bărbat desăvârşit, scump la vorbă era şi Dimitrie. Când era întrebat ceva duhovnicesc, răspundea şi povăţuia cu delicateţe şi cu dragoste. Iubea rugăciunea şi nu înceta a se ruga zi şi noapte. Se obişnuise săprivegheze, pen­tru că nu-l lăsau să doarmă strigătele mamei sale şi astfel se ruga cea mai mare parte a nopţii.

Ştia puţină carte, avea cinci clase, însă studia mult Sfânta Scriptură şi învăţa pe de rost rugă­ciuni. în fiecare joi mergea prin casele învecinate şi le citea cunoscuţilor săi cărţi duhovniceşti. Era foarte smerit şi dăruit rugăciunii şi de aceeea mulţi îl vizitau ca să-i ceară sfatul.

O tânără a dat examene la Universitate şi, deşi învăţa foarte bine, nu a intrat. Era foarte întrista­tă şi a mers cu mama ei la Dimitrie, ca să primeas­că mângâiere. Au făcut împreună Paraclisul şi apoi el i-a spus tinerei:

fiica mea, nu te întrista, pentru că ţie Dum­nezeu îţi va deschide alte uşi!...

Şi într-adevăr, anul următor au primit-o fără examene la Şcoala Industrială Superioară din Pi­reu. Peste un an a cerut-o în căsătorie un tânăr, cu

Pilde 13,3. Iacov 3,2.

110

condiţia ca ea să renunţe la studii şi la serviciu. S-a căsătorit, a dobândit patru copii şi şi-a amin­tit cuvintele lui Dimitrie. Atunci a înţeles că pri­ma uşă a fost şcoala, iar a doua căsătoria.

După marele cutremur din 1981, în Corint unii dintre credincioşi spuneau că datorită rugăciunii unor oameni ca Dimitrie n-au fost pagube mari (adică nu au fost omorâţi oameni, deşi cutremu­rul se produsese noaptea).

La biserică mergea primul, ca să participe la Dumnezeiasca Liturghie şi era totdeauna cu ca­pul plecat şi cu luare-aminte. Când venea vremea împărtăşirii, toţi se dădeau la o parte, ca să se împărtăşească el primul. La sfârşit lua anafura şi pleca. Când ceilalţi îl salutau, nu ridica privirea să-i vadă, ci cu capul plecat răspundea salutului printr-un surâs liniştit şi îndurerat.

După ce a ieşit la pensie, s-a dăruit mai mult rugăciunii şi participării la Sfintele Slujbe. Mer­gea aproape în fiecare zi la Dumnezeiasca Litur­ghie şi se împărtăşea des. Când nu avea cine să cânte la strană, cânta el.

Harul lui Dumnezeu se vedea pe chipul său as­cetic. Un copilaş, văzându-l într-o zi întorcându-se de la biserică, i-a spus tatălui său că nenea Dimitrie are cunună de lumină pe cap.

Altă dată, când un copil a mers să se împăr­tăşească, i-a spus mamei sale:

mamă, priveşte, nenea Dimitrie scoate flăcări!...

111

Odată a avut loc un incident în apropierea ma­gazinului său şi Dimitrie a fost citat ca martor la judecată. S-a întristat şi s-a neliniştit, pentru că nu voia să jure. Când a fost chemat să depună mărturie, preşedintele i-a spus:

domnule Arghiropulos, de la dumneavoastră nu avem nevoie de jurământ, pentru că suntem siguri că ne veţi spune adevărul!

Caracterul său liniştit şi nerăutatea sa erau pro­verbiale. Cineva l-a lovit cu bicicleta, l-a trântit la pământ şi l-a şi înjurat. Dimitrie s-a ridicat, s-a scuturat de praf şi a zâmbit fără să spună nimic.

Făcea multe milostenii pe ascuns. Dacă împru­muta cineva bani de la el, când îi aducea înapoi nu mai primea. înţelegea din lucrare ce înseamnă Mai fericit este a da decât a lua. îi ajuta pe cei bol­navi, pe săraci şi orfani. Mergea noaptea la fami­liile sărace cu câte un coş plin cu alimente, le lăsa la uşă şi pleca fără să-l vadă cineva.

împreună cu alţi fraţi, a întemeiat în 1921 Aso­ciaţia Creştin-Ortodoxă „Apostolul Pavel“. Deşi era sărac, a pus la dispoziţia Asociaţiei o clădire în care s-a amenajat sala pentru predici.

Sfătuia aşa:

pe toţi să-i iubeşti şi de toţi să te depărtezi!

să-i iubiţi pe vrăjmaşii care v-au făcut rele!

rugăciunea să nu vă lipsească! Mai întâi să vă rugaţi pentru străini şi pentru vrăjmaşii voştri.

Fapte 20,35.

112

străduiţi-vă să faceţi totdeauna binele şi ni­ciodată răul!

să facem rugăciune pentru cei ce ne osândesc!

dumnezeu îngăduie multe încercări şi trebu­ie să facem răbdare.De trei ori a fost operat de hernie. La spital, în Săptămâna Mare, a făcut ascultare de doctori şi a mâncat carne. A ajuns aproape de moarte, însă apoi şi-a revenit.

Avea lângă pat un cufăraş cu haine pentru în­mormântare. Puţinele sale economii le-a dăruit unui copil infirm. În ultimii doi ani de viaţă nu a mai vorbit cu nimeni şi a adormit la vârsta de nouăzeci şi şapte de ani, pe 21 iunie 1986, în ajunul praznicului Cincizecimii. A fost înmormântat chiar în ziua praznicului. Fostul primar al Corin­tului, domnul Sifis Kollias, director de liceu, şi-a început cuvântul ţinut la înmormântare astfel:

astăzi Corintul îl înmormântează pe Sfântul său...

Într-adevăr, toţi recunoşteau că a fost un om virtuos şi îl cinsteau. A fost un model de creştin care i-a însufleţit pe mulţi. Totdeauna era zâmbi­tor, liniştit, smerit, răbdător şi tăcut.

Pe placa mormântului, cunoscuţii săi au scris: „Dimitrie Arghiropulos cel milostiv".

Veşnică să-i fie pomenirea! Amin.

Preotul Evanghelos Halkidis

Părintele Evanghelos s-a născut în anul 1923. Părinţii săi erau refugiaţi din Magnisia, Asia Mică. Mutându-se dintr-un loc în altul, până să se aşeze undeva definitiv au trecut prin Lamia, mama sa fiind însărcinată. Atunci a născut în gineceul Bisericii Mitropolitane a Bunei-Vestiri din Lamia. Preoţii bisericii, nevrând ca pruncul să plece nebotezat de acolo, l-au botezat şi i-au dat numele de Evanghelos, după numele bisericii.”

Marea lui dorinţă şi râvnă, care i-a umplut sufle­tul de mic copil, a fost să urmeze calea lui Hristos şi să slujească Bisericii Sale. L-a avut ca duhovnic pe Sfântul de curând canonizat Gheorghe Karslidis, care l-a povăţuit şi l-a pregătit pentru preoţie.

Când a ajuns la vârstă matură, s-a căsătorit cu Melahrini Mitraras din Mitilini, care era de

Loc rezervat femeilor în vechile biserici creştine.

în limba greacă, Evanghelismos înseamnă Buna Vestire (n. tr.).

114

origine din Asia Mică şi care mai târziu, ca prezbiteră, a purtat împreună cu el crucea şi a fost pentru dânsul bunul Cirineu. Dumnezeu i-a dăru­it şase copii, cinci băieţi şi o fată.

La început a lucrat la uzina de căi ferate. Când le-a spus colegilor săi că o să devină preot, aceştia au început să-l ironizeze şi să bată în tinichele ca şi cum ar fi cădit, însă el nu s-a supărat.

Dorinţa şi dragostea lui pentru preoţie i-au con­dus paşii către mitropolitul de atunci al Tesalonicului, Panteleimon Papagheorghiu. A mers la el împreună cu naşul său Ştefan Iannulidis, care voia şi el să devină preot. La început, mitropolitul a şovăit şi era cât pe ce să-i refuze, pentru că, deşi erau amândoi oameni curaţi şi virtuoşi, totuşi nu aveau deloc ştiinţă de carte. Văzând însă simplita­tea lor, stăruinţa şi dorinţa fierbinte pentru preo­ţie, şovăiala a început să i se risipească. La aceasta a ajutat şi mărturia a doi clerici de seamă; Leonida Paraschevopulos (mai apoi mitropolit al Tesalonicului) şi părintele Fotie Stamopulos, care a fost duhovnicul lui Evanghelos după adormirea Cuvi­osului Gheorghie Karslidis. Mitropolitul a cerut să i se aducă o carte şi i-a pus pe cei doi candidaţi la preoţie să citească. Însă ce să citească, de vreme ce nu ştiau carte?! Atunci le-a spus:

dar voi nu ştiţi carte! Cum o să deveniţi preoţi?!...

Evanghelos s-a pierdut cu firea. Şi-a plecat ca­pul, neputând să spună nici un cuvânt. I-a scos din încurcătură curajul lui Ştefan, care a răspuns:

115

preasfinţite, când cineva merge în piaţă, găseşte şi peşte ieftin şi scump, însă peşte este şi unul şi ce­lălalt. Ei, noi suntem din peştii cei ieftini!

Aceste cuvinte l-au înduplecat pe arhiereu, care le-a spus:

mergeţi şi vă pregătiţi rasele!...

Părintele Evanghelos a studiat la Institutul Te­ologic de doi ani din Tesalonic şi în timpul studiilor a fost hirotonit diacon pe 2 august 1952, în Biserica înălţării Domnului din Tesalonic şi preot pe 13 au­gust acelaşi an, în Biserica Mitropolitană „Sfântul Grigorie Palama", de către episcopul vicar al Mi­tropoliei Tesalonicului, Timotei Mathaikis, care după aceea a fost mitropolit de Maronia şi Komotini, iar apoi de Nea Ionia şi Filadelfia. Părintele Evanghelos a învăţat nu numai să citească, ci şi să cânte foarte frumos şi să predice cu cuvinte simple, care să ajungă direct la inimile oamenilor.

La început a fost numit paroh al Bisericii Ador­mirii Maicii Domnului Lofiskos a eparhiei Langada (atunci Mitropolia Tesalonicului era unită), cu porunca de a sluji nevoilor religioase ale creştinilor din satele Areti şi Drimia, iar mai târziu şi din Microkomi. Liturghisea o Duminică la Lofiskos şi una la Areti. în acea vreme, aceste două sate formau o parohie. (Celelalte două erau sate mici.)

În parohia din Lofiskos a întâlnit multe greu­tăţi încă din prima zi. Primirea rece care i s-a fă­cut, marea nepăsare şi lipsa de ospitalitate a locu­itorilor nu i-au frânt cugetul, ci pe toate le-a în­fruntat cu multă răbdare şi dragoste.

116

Atât de mult s-a mâhnit din pricina neorânduielii vieţii religioase de acolo, încât i s-a şubrezit sănătatea şi s-a îmbolnăvit de ulcer. Aceasta l-a determinat să ceară mitropolitului mutarea în altă parohie. într-adevăr, pe 31 mai 1956 mitropo­litul Tesalonicului l-a mutat la Biserica Adormirii Maicii Domnului Pevkon, iar pe 23 iunie acelaşi an la Biserica Sfântului Gheorghe a comunei Sfântului Vasilie Langada, unde a şi slujit, cu frică de Dumnezeu, până pe 30 ianuarie 1987, când a ieşit la pensie.

Părintele Evanghelos a dus o viaţă bine-plăcută lui Dumnezeu, iubindu-şi turma şi jertfindu-se pentru ea. Foarte mulţi au aflat odihnă sub epitrahilul său. Mitropolitul Langadei, Spiridon, îl iu­bea şi îl cinstea în mod deosebit, pentru că era un preot model. A lăsat în urma sa pomenirea unui om bun. Era plin de virtuţi şi răspândea mireasma sfinţeniei.

Trupul său era ascetic, acoperit de o rasă sărăcăcioasă. Faţa îi strălucea de o lumină ce iradia din lumina binecuvântatului său suflet. Buzele lui şopteau pururea cuvinte de rugăciune.

Puţini oameni au fost atât de milostivi precum părintele Evanghelos. îi sătura pe cei flămânzi, îi adăpa pe cei însetaţi, îi îmbrăca pe cei goi, îi ajuta pe cei bolnavi şi aceasta totdeauna pe ascuns. Era o masă duhovnicească, din bunătăţile căreia se înfruptau toţi cei ce se apropiau de el.

în anii 67- 68, când era mare sărăcie şi din pri­cina aceasta mulţi plecau în străinătate, o farfurie

117

de mâncare sau o haină folosită aveau mare valoa­re pentru cei lipsiţi. Părintele Evanghelos mergea la miezul nopţii cu pachete în spate şi le lăsa la uşile familiilor sărace pe care le cunoştea în Tesalonic.

Odată a coborât în piaţă să cumpere câte ceva pentru familia sa şi avea în buzunar numai cinci drahme. Pe drum, un bătrânel i-a cerut ajutor şi părintele i-a dat cele cinci drahme, apoi s-a întors acasă cu mâinile goale. Preoteasa, care aştepta cumpărăturile ca să gătească, l-a întrebat cum de s-a întors atât de repede şi unde sunt cele cumpă­rate. El a răspuns:

ei, ce să-ţi spun acum... Lasă, nu le mai căuta!... Am să cumpăr data viitoare... Acum nu am bani!

Peste puţin timp cineva a bătut la uşă şi l-a che­mat să-i facă agheasmă. A făcut agheasmă şi acel om i-a dat douăzeci de drahme.

am dat cinci bănuţi şi am primit douăzeci! a spus el zâmbind şi a mers să cumpere cele de tre­buinţă pentru familia sa.

Părintele Evanghelos mergea şi cerea din maga­zinele Tesalonicului încălţăminte şi haine vechi, care nu se vindeau şi le dădea familiilor sărace din parohia sa. S-a dus şi la Karidas, un mare negustor de încălţăminte, însă acela nu prea avea încredere în părintele şi a spus că va merge el însuşi, în Dumi­nica următoare, să le împartă săracilor cu mâinile sale. într-adevăr, de îndată ce s-a terminat Dumne­zeiasca Liturghie de Duminică, părintele a bătut clopotul, aşa cum obişnuia şi au venit sărmanii.

118

Karidas le-a împărţit încălţămintea şi a fost foarte mişcat de sărăcia în care trăiau acei oameni. în Du­minica următoare a adus iarăşi încălţăminte, încă mai bună şi după aceea a devenit prieten al părinte­lui Evanghelos şi om foarte credincios. Odată, Karidas s-a împărtăşit şi când a luat anafură, a văzut pe ea două pete de sânge. Nu a mâncat-o şi la sfârşit i-a arătat-o părintelui Evan­ghelos, întrebându-l ce însemna aceasta. Părinte­le nu vedea sânge şi nici ceilalţi şi i-a spus:

ai văzut numai tu minunea, ca să crezi că anafura se dă în locul Darului, care este Sfânta împărtăşanie. Ea e aparent fără de sânge, pentru neputinţa noastră, însă e Jertfa adevărată. Este dată de mâna preotului, care a săvârşit Jertfa. Toată anafura este la fel, însă tu ai avut binecu­vântarea să o vezi cu pete de sânge!

Când era paroh în Areti, familia sa numeroasă trăia în sărăcie. Într-o zi, când s-a întors acasă, preoteasa i-a spus că nu mai au pâine şi copiii plâng de foame. Părintele Evanghelos a mers în­dată în biserică. A îngenuncheat înaintea Sfintei Mese şi cu lacrimi în ochi a început să se roage. Nu a apucat să termine rugăciunea, că o femeie din sat le-a adus acasă o pâine scoasă proaspăt din cuptor. Despre aceasta, părintele spunea:

În vreme ce eu mă rugam înaintea Sfintei Mese, vecina bătea la uşă ţinând în mâini o pâine caldă!...

În limba greacă, anafura se spune andidoro (aTiaQo), care se traduce „în loc de dar”.

119

Într-o zi de iarnă, părintele Evanghelos mergea împreună cu doi copii ai săi spre Soho, pentru tre­buri. Copiii mergeau desculţi prin zăpadă. Văzând aceasta, proprietarului unui magazin de încălţă­minte i s-a făcut milă de ei. L-a strigat pe părinte şi i-a dat două perechi de pantofi pentru copii. Ei s-au bucurat, i-au încălţat şi se mândreau pentru darul primit. Puţin mai departe au văzut o bătrâ­nă ţinându-l de mână pe nepoţelul ei, care şi el mergea desculţ prin zăpadă. Atât de mult i-a fost milă de el părintelui Evanghelos, că a luat pantofii de la un copil al său şi i-a dat copilaşului străin, care i-a luat cu bucurie şi s-a încălţat cu ei.

Părintele Evanghelos era binecuvântat „din pântecele maicii sale”, pentru aceasta Maica Domnului l-a învrednicit să se nască în biserica sa. Însă şi el avea foarte mare evlavie şi dragoste faţă de dânsa. Îi iubea foarte mult pe monahi şi Sfântul Munte, unde mergea adesea. Lua din Te­salonic rase, dulame, ciorapi, ochelari pentru prezbitism, flanele şi pe orice monah sărac afla, îl miluia. El însuşi poate nu avea rasă nouă, însă pă­rinţilor athoniţi le dădea totdeauna binecuvântări bogate. Nespusa lui dragoste pentru Preasfânta Născătoare de Dumnezeu îi conducea paşii ade­sea către icoana Portăriţa de la mănăstirea sa iubită, Iviron.

Părintele Evanghelos era prin excelenţă omul rugăciunii şi al isihiei. Când s-a învrednicit să-şi ridice casă la Sfântul Vasilie, a făcut şi o bisericu­ţă pentru familia sa, în cinstea Sfintei Anastasia,

120

izbăvitoarea de otravă. Această bisericuţă, care răspândeşte mireasmă până astăzi, aminteşte de bisericile chiliilor atonite. în ea priveghea părin­tele în fiecare zi, făcându-şi canonul, ca şi cum ar fi fost schimonah. încă se mai păstrează, lângă analog, suportul de lemn pe care se sprijinea în privegherile sale.

în spatele casei, într-o clădire separată, şi-a făcut o cameră şi o bucătărie ca să petreacă acolo, precum spunea, „deosebi”, în vremea postului, iar nu în casa plină de lume. A numit acea căsuţă „Sfânta Ana“, pentru că semăna cu chiliile Schi­tului Sfmtei Ana din Sfântul Munte, pe care atât de mult îl iubea.

În satul Areti exista în vechime o geamie, pe care locuitorii o împărţiseră în două: o parte o fo­loseau ca paraclis al Sfântului Nicolae, iar cealal­tă parte ca şcoală. Părintele Evanghelos mergea adesea la acest paraclis, ca să facă Utrenia şi Ve­cernia. Mergând, aşadar, acolo în ajunul Sâmbetei morţilor din 1954, împreună cu o enoriaşă, ca să lase un pomelnic cu numele celor adormiţi, au vă­zut biserica luminată şi un cleric cântând foarte frumos la strană, care, de îndată ce i-a zărit, a in­trat în Sfântul Altar, a luat Sfintele Daruri, le-a ridicat la cer şi a dispărut. Părintele urmărea mut de uimire cele ce se petreceau. A intrat în Sfântul Altar ca să lase pomelnicul. A văzut că nu era ni­meni acolo şi a înţeles că fusese Sfântul Nicolae. A alergat repede acasă şi de îndată ce a intrat, a leşinat. Mai târziu şi-a revenit, însă nu a putut

121

vorbi trei zile. După aceea a rămas cu o bâlbâială, ca să-şi amintească totdeauna că a văzut cu ochii săi lucruri mai presus de fire.

Într-un an, părintele Evanghelos împreună cu naşul său, părintele Ştefan, au mers la Sfintele Locuri. în ziua când au mers la Sfântul Mormânt cel primitor de viaţă, urma să liturghisească acolo însuşi patriarhul Benedict. Erau prezenţi mii de închinători, printre care şi mulţi clerici. Părintele Evanghelos s-a întors către părintele Ştefan şi i-a spus cu dorinţă fierbinte:

ah, părinte, dacă am putea să liturghisim şi noi împreună cu patriarhul la Sfântul Mormânt!

Nu a terminat bine de rostit aceste cuvinte, că patriarhul s-a întors spre ei şi, arătându-i cu mâna, a spus:

voi doi, veniţi să liturghisiţi împreună cu mine!

Cei doi preoţi evlavioşi s-au umplut de bucurie. Când povestea această întâmplare, părintele Evanghelos spunea fălindu-se:

mare binecuvântare! Ne-a ales patriarhul dintre atâţia preoţi, ca să liturghisim împreună cu el la Sfântul Mormânt!...

Drept aceea ţinea în casă o fotografie mare a fericitului patriarh, ca să-i aducă aminte totdeau­na de această mare binecuvântare.

Părintele Evanghelos slujea des Dumnezeiasca Liturghie. Când liturghisea, obişnuia să poarte veşminte simple şi de multe ori de culori diferite, adică stiharul de o culoare, epitrahilul de altă cu­loare, felonul de alta.

122

în vremea Dumnezeieştii Liturghii evita să vorbească. Mai ales după sfinţirea Darurilor păs­tra tăcerea şi avea umilinţă adâncă. în vremea împărtăşirii avea ochii plini de lacrimi. Se strădu­ia să nu vadă ceilalţi că plânge, însă îl vedeau când îşi ştergea lacrimile. Când îl întreba cineva dacă plânge, răspundea:

nu, fiul meu, cred că mi-a intrat ceva în ochi!...

Acest răspuns era repetat mereu, astfel încât a fost întrebat din nou:

părinte, la fiecare Liturghie îţi intră câte ceva în ochi?!

Atunci acest binecuvântat liturghisitor al Ce­lui Preaînalt a zâmbit, s-a înroşit şi a plecat capul. Cine ştie ce stări dumnezeieşti şi ce experienţe avea sau ce vedea atunci când spunea „Să luăm aminte!”, încât vărsa totdeauna atât de multe lacrimi!...

Avea un veşmânt preoţesc bun, pe care îl păstra pentru ziua morţii sale şi totdeauna spunea:

când am să mor, să mă îmbrăcaţi cu tot veşmântul, nu numai cu epitrahilul, căci acolo sus unde am să merg, nu am să merg pentru agheas­mă, ci pentru Liturghie!

în Sfântul şi Marele Post se împărtăşea la Litur­ghia Darurilor mai înainte sfinţite pe care o săvârşea în biserica sa şi până la următoarea Liturghie nu mânca nimic altceva în afară de bob înmuiat.

Într-o zi de vară, la amiază, părintele Evanghe­los a mers cu autobuzul de la parohia sa la Tesa­lonic. Avea o casă mică lângă Biserica Maicii

123

Domnului Faneromeni, unde locuia cu familia. Era foarte cald şi binecuvântatul preot, obosit şi asudat cum era, a deschis fereastra şi s-a întins puţin să se odihnească. Fereastra fiind deschisă, a suflat vântul şi a fluturat perdeaua. Fiind într-o stare între veghe şi somn, a văzut deodată intrând pe fereastră un tânăr, care i-a spus:

părinte, am venit să locuiesc aici!

Atunci părintele i-a răspuns:

fiule, cum să locuieşti aici?! Casa este mică. Am şase copii şi cu tot cu mine şi cu preoteasa suntem opt persoane. De abia încăpem noi. Unde să stai şi tu?

Tânărul a repetat:

părinte, am venit să locuiesc în casa ta şi aici am să rămân!

în acel moment s-a auzit soneria la intrare. S -a dus şi a deschis. Era o monahie în vârstă, împre­ună cu un preot, bătrân şi el. Monahia ţinea în mâinile sale o cutie cu Sfinte Moaşte şi i-a spus:

părinte, avem aici mâna Sfântului Pantelimon! Am avut-o în mănăstirea noastră. Noi o să murim curând şi mănăstirea se va închide. Am auzit despre sfinţia ta că îi iubeşti mult pe Sfinţi şi am adus mâna Sfântului Pantelimon ca să ţi-o dăm să o păstrezi.

Atunci părintele Evanghelos a înţeles că tână­rul care i se arătase cu puţin timp înainte era Sfântul Pantelimon.

Când mergea la bolnavi, lua Sfintele Moaşte ale Sfântului şi făcea cu ele semnul Sfintei Cruci

124

asupra lor. Când deschidea cutia, Moaştele răs­pândeau mireasmă.

Avea mai multe Sfinte Moaşte care ajunseseră la el în chip minunat. De obicei, Sfinţii se arătau în vis, atât lui, cât şi celor care aveau Sfintele lor Moaşte şi în acest fel se cunoşteau şi îi dădeau părintelui Moaştele.

O monahie în vârstă, care locuia în Kalamaria, avea Moaşte de la cinci Mucenici. Era singură şi voia să găsească un om evlavios, ca să i le dea. A făcut deci rugăciune pentru aceasta. Sfinţii i s-au arătat în vis şi i-au spus că va veni un preot să ia Sfintele Moaşte. Tot ei i-au zis părintelui Evan­ghelos să meargă la cutare casă, unde îl aşteaptă o monahie ca să-i dea Moaştele lor. A luat autobu­zul, a găsit casa şi pe monahie aşteptându-l la in­trare. Cu toate că nu se cunoscuseră înainte, de îndată ce s-au întâlnit parcă s-ar fi ştiut de ani întregi. Atunci monahia i-a dat Sfintele Moaşte. Părintele le-a pus într-o cutie, le-a ascuns sub rasă şi le-a dus în sat. Le-a aşezat pe Sfânta Masă, însă nu ştia cărui Sfânt aparţine fiecare părticică. Atunci a scris pe nişte hârtiuţe numele Sfinţilor şi le-a pus împreună cu Sfintele Moaşte. A făcut rugăciune şi a găsit fiecare hârtiuţă alături de o părticică de Moaşte. în acest fel a aflat cărui Sfânt aparţine fiecare părticică.

Fiindcă avea multe Sfinte Moaşte, ţinea în casă o candelă aprinsă tot timpul. Avea un vas cu ulei din care lua şi pentru mâncare şi pentru candelă, printr-un mic robinet aflat în partea de jos a

125

vasului. Odată, când uleiul era pe terminate, pre­oteasa i-a spus că trebuie să gătească. Părintele Evanghelos nu i-a răspuns, pentru că nu voia să rămână candela stinsă. Ea însă a repetat că îi tre­buie ulei pentru mâncare şi atunci i-a răspuns cam supărat:

ia uleiul de care ai nevoie şi o să se îngrijeas­că Sfinţii de candela lor!

Nu a trecut mult timp şi cineva i-a adus un vas cu ulei, spunând:

părinte, noi plecăm în Germania şi ţi-am adus ulei pentru Sfinţi!

Seara i s-au arătat Sfinţii şi i-au zis:

noi ne-am îngrijit de ulei, iar tu, de acum îna­inte, să iei din el şi să ne aprinzi candela fără să mai deschizi capacul vasului ca să vezi dacă mai este ulei!

Părintele i-a povestit preotesei ce a văzut şi, făcând ascultare, nu a mai deschis capacul să vadă dacă mai este ulei. Vreme de mulţi ani nu s-a terminat uleiul din vas şi de atunci nu a mai luat din el pentru mâncare.

Datorită cutremurelor din anul 1978, biserica parohiei s-a dărâmat aproape cu totul şi părintele Evanghelos a hotărât să construiască una nouă, însă în mijlocul satului, pentru că între timp satul se mărise şi multora din cei ce locuiau departe le era greu să vină la slujbe. Biserica veche, care era şi biserică de cimitir, urma să fie renovată. A întâlnit însă multe piedici. Unii dintre săteni nu voiau să se zidească biserica. în vreme ce părintele a mers

126

prin sate, a adunat grâu şi porumb, le-a vândut şi cu banii primiţi a plătit muncitori să sape şanţurile pentru temelie, cei care erau împotrivă au mers noaptea şi au acoperit şanţurile cu pământ. Astfel au fost cheltuiţi în zadar banii pe care îi adunase cu multă osteneală, însă a ajutat Dumnezeu şi biseri­ca a fost construită.

Unul dintre potrivnici nu s-a liniştit însă şi l-a învinuit pe bunul şi nevinovatul părinte Evanghe­los de imoralitate, spunând că el însuşi a fost mar­tor ocular. Problema a ajuns la poliţie, la episcop şi apoi la tribunal. Părintele era foarte mâhnit. Se ruga mult şi evita să meargă prin sat. Spunea:

până să se facă judecata, am avut mare zbu­cium! Nu ştiam ce să fac... Deşi eram nevinovat, mă făcusem de ocară!

La tribunal, acuzatorul şi-a simţit vinovăţia, a mărturisit că l-a clevetit pe părintele Evanghelos şi şi-a cerut iertare înaintea tuturor. îndată după aceasta, maxilarul i s-a strâmbat spre dreapta, limba i-a rămas atârnată afară din gură şi nu mai putea să vorbească.

Preşedintele tribunalului l-a întrebat pe părin­tele Evanghelos ce să facă cu acuzatorul, iar el a răspuns:

să-l declaraţi nevinovat, nu vreau nimic altceva!

Aşa au făcut, iar părintele nu a cerut nici o hâr­tie care să dovedească nevinovăţia sa.

Treizeci şi unu de ani încheiaţi a sluj it cu frică de Dumnezeu pururea pomenitul părinte Evanghelos

127

în parohie. A trecut prin multe ispite grele, mai ales în perioada în care s-a construit biserica nouă. însă cu cât oamenii îl amărau şi-l cleveteau, cu atât Dum­nezeu îl ajuta şi îi dădea Har. A trecut prin atât de multe şi mari necazuri, încât spunea totdeauna:

barba mea a albit într-o noapte. Am adormit cu barba neagră şi m-am trezit cu ea albă!

Multe lucruri minunate s-au întâmplat în vre­mea ridicării bisericii. Dumnezeu nu l-a lăsat ni­ciodată. Ajutorul Său era foarte vădit, pentru că îi trimitea pe neaşteptate sprijin material.

Pe lângă biserică trecea drumul naţional Tesalonic-Kavala. Nu au fost puţine cazurile când, vă­zând lucrările de zidire a bisericii, unii trecători se opreau şi îi dădeau plicuri cu bani pentru con­tinuarea construcţiilor. în fiecare Sâmbătă, pă­rintele trebuia să-i plătească pe muncitori, însă într-o Sâmbătă nu avea bani. Atunci i-a spus şefului de echipă:

sâmbăta viitoare, fiul meu, am să-ţi plătesc!

Se ruga şi credea că Dumnezeu nu-l va lăsa în­datorat şi ruşinat. Era deja amiaza zilei de Sâm­bătă şi părintelui Evanghelos îi slăbiseră ochii nădăjduind spre Dumnezeul său. Era emoţionat şi se ruga. însă răbdarea săracilor în veac nu va pieri". Deodată s-a oprit o maşină şi doi tineri, soţ şi soţie, au spus că vor să vorbească cu părintele. I-au zis:

Vezi Psalm 68,3. Psalm 9,18.

128

părinte, suntem din Alexandrupoli. Facem des acest drum, iar acum, că ne-am căsătorit, am făgăduit să facem un dar pentru biserica pe care o construiţi.

Şi au donat cincizeci de mii de drahme. Părin­tele a dat patruzeci de mii muncitorilor şi i-au mai şi rămas zece mii. L-a slăvit pe Dumnezeu, le-a mulţumit oamenilor şi i s-a întărit şi mai mult în­crederea în dumnezeiasca purtare de grijă.

Epitropii îl sfătuiau să nu aducă la cunoştinţă mitropoliei toată suma de bani, ca să termine bi­serica. Părintele Evanghelos nu a fost de acord şi le-a spus:

nu, fiilor, trebuie să fim curaţi şi cinstiţi!

Şi cu toate că era cu atât de multă luare-aminte, din nefericire unii l-au clevetit că delapidează bani.

Părintele se mulţumea cu salariul său, din care dădea o parte enoriaşilor săraci. Când afla că o fa­milie are vreo nevoie, dădea bani unor cunoscuţi de-ai săi, îi trimitea să cumpere alimente şi medi­camente şi să le ducă acelei familii, desigur fără să ştie nimeni în afară de Dumnezeu. Nu de puţine ori le-a dat chiar bilete de autobuz celor care veneau la el pentru a lua parte la Dumnezeiasca Liturghie sau pentru a se mărturisi. De asemenea, o parte din salariu o dădea totdeauna pentru zidirea bisericii. Când avea casa în construcţie, la insistenţele pre­otesei, a încetat să mai dea din salariul său, pentru că nevoile lor erau mari, însă binecuvântatul levit nu avea linişte. Rugăciunea sa nu mergea bine. Nu

129

avea odihnă sufletul său. Aşa că într-o zi i-a spus preotesei:

aşa nu se mai poate! Simt că uşile Cerului sunt închise!

Şi a continuat să dea.

Altă dată, cu banii pe care i-a primit în dar de Paşti s-a dus şi a cumpărat un proschinitar pentru biserică, care până astăzi este cunoscut ca „proschinitarul părintelui Evanghelos".

Odată căuta de lucru pentru fiul său şi se gândea la rafinăria Esso Papas, însă nu cunoştea pe nimeni acolo şi îi venea greu să meargă să întrebe. într-o zi, cugetând la Cinstitul Lemn şi la Moaştele Sfin­ţilor pe care le avea în crucea pe care o purta, i-a venit un îndemn lăuntric să meargă la directorul rafinăriei şi să-l roage pentru fiul său. S-a gândit: „E şi el om ca mine, de ce să şovăi? îi voi spune totul şi ce-o da Dumnezeu!"... A mers acolo şi paznicii l-au heretisit, i-au deschis uşile şi i-au făcut plecă­ciune. L-au condus la director şi acela l-a ascultat, i-a primit cererea şi l-a angajat îndată pe fiul lui.

O femeie în vârstă de optzeci şi cinci de ani se chinuia de multă vreme mergând pe la doctori. Pi­cioarele sale aveau răni cu puroi, o dureau şi nu putea merge. Printr-un cunoscut de-al ei l-a rugat pe părintele Evanghelos să vină să-i citească rugă­ciuni. Părintele a luat îndată Moaştele Sfântului Pantelimon, a făcut cu ele semnul Sfintei Cruci asupra ei şi i-a citit. La plecare i-a spus:

dacă ai credinţă, ai să te faci bine!

Ea a răspuns:

130

am credinţă în Sfântul pe care l-ai adus cu Sfinţia Ta!

După aceea, starea de sănătate a doamnei Artemida a început să se îmbunătăţească şi în cele din urmă s-a făcut bine cu desăvârşire.

Apoi preoteasa s-a îmbolnăvit de cancer la sân şi a făcut metastază în tot trupul. Doctorii au spus că nu mai este nici o nădejde şi că peste puţin timp va muri. Părintele Evanghelos a luat Moaş­tele Sfântului Pantelimon şi a mers la spital, ca să-i citească. Când l-a văzut, doctorul s-a mâniat şi i-a zis cu dispreţ:

părinte, cu aceste oase vrei să o faci bine pe bolnavă? Eşti în toate minţile?!...

El nu i-a răspuns şi i-a făcut liniştit preotesei bolnave „tratamentul" său. Rezultatul a fost că preoteasa s-a făcut bine şi trăieşte până astăzi.

Noaptea, Sfântul Pantelimon i s-a arătat în vis doctorului, care a început să tremure tot. Sfântul i-a spus:

m-ai alungat şi dacă nu te vei pocăi, ai s-o păţeşti rău!

Doctorul s-a trezit îndată şi nu putea să se liniştească. L-a căutat pe părintele Evanghelos şi l-a găsit noaptea târziu. Şi-a cerut iertare, s-a în­chinat la Moaştele Sfântului Pantelimon şi s-a oprit din tremurat, el care mai înainte „tremura ca un compresor", după cum spunea părintele. De atunci, în fiecare an, la pomenirea Sfântului Pan­telimon doctorul mergea să se închine la Sfintele Moaşte şi să-i mulţumească părintelui pentru că

131

l-a adus aproape de Hristos şi l-a făcut din necre­dincios, credincios.

Odată, pe părintele Evanghelos l-a vizitat aca­să o doamnă, ca să se mărturisească. Era împreu­nă cu fiul ei, un copil foarte bun, care se spovedea la părintele. Mama venise pentru prima dată, din curiozitate. Când a văzut-o, părintele Evanghelos a rămas înmărmurit. Ochii săi duhovniceşti curaţi vedeau cele de nevăzut pentru mulţi. A vă­zut-o pe femeie purtându-l în spate pe diavolul, care avea păr pe faţă, ochi sălbatici şi dinţi de cim­panzeu. Părintele s-a mâniat asupra lui şi îl certa ca să plece, însă el a rămas deasupra ei. Acea fe­meie se ocupa cu vrăjitoria şi venise cu viclenie, ca să-l despartă pe fiul ei de duhovnicul său.

Un epitrop care a lucrat mulţi ani cu părintele a povestit următoarele:

Într-o după amiază, am văzut intrând în bise­rică nişte oameni care duceau un tânăr ce abia putea să meargă. Veniseră din satul Langada. Pă­rintele Evanghelos i-a citit şi au plecat. După câ­teva zile l-au adus din nou. Mergea mai bine. După ce l-au adus încă o dată şi părintele i-a citit iarăşi, s-a făcut cu desăvârşire bine. După aceea venea singur în fiecare duminică la slujbă. M-a mişcat faptul că atunci când treceam cu discul, băga mâna în buzunar şi câţi bani apuca, îi dădea pe toţi. îi spuneam: „Măi copile, este mult!", însă el continua să dea, gândindu-se că dacă ar fi fost pa­ralizat, nu ar fi putut face nimic. Acum însă se

132

vindecase şi putea să lucreze şi să facă danii la biserică drept mulţumire.

Părintele Evanghelos nu s-a bucurat mult timp de pensia sa. Dumnezeu avea să-l treacă printr-o grea încercare. S-a îmbolnăvit de cancer şi a fost internat în spital la Tesalonic. De îndată ce şi-a revenit puţin, a mers în iubitul său Munte Athos. Era pentru ultima dată. Voia să-i vorbească Mai­cii Domnului de aproape, să primească binecu­vântarea ei. Plecând din Sfântul Munte, a privit din corabie, pentru ultima dată, mănăstirile şi a rămas tăcut, cufundat în gânduri. Ştia că de acum avea să vadă Grădina Maicii Domnului de Sus.

Peste puţin timp a căzut la pat. Suferea mult. Starea sa se înrăutăţea tot mai mult. Din pricina imobilizării îndelungate la pat, i se făcuseră răni pe spate. în cele din urmă, pe 13 februarie 1987 şi-a dat sfinţitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu.

A fost îmbrăcat cu toate veşmintele preoţeşti, aşa cum ceruse. în mâna dreaptă ţinea metania, semn al neîncetatei sale rugăciuni. în ziua urmă­toare, înainte de slujba înmormântării, pe care a săvârşit-o mitropolitul Spiridon de Langada, s-a slujit Dumnezeiasca Liturghie, cu un sobor de mai mulţi preoţi.

După slujbă, cu toate că ploua torenţial, tru­pul părintelui Evanghelos a fost dus la vechea biserică a Sfântului Gheorghe, care era afectată de cutremurele din 1978. însă la cererea locuito­rilor şi cu încuviinţarea mitropolitului, a fost

133

înmormântat în spatele Altarului bisericii noi, unde, în chip minunat, în vremea înmormântării ploaia a încetat.

După zece ani, cu binecuvântarea arhiereului, s-a făcut deshumarea părintelui Evanghelos. Ose­mintele sale erau precum chihlimbarul şi răspân­deau nespusă mireasmă. Cel care săpa, cu toate că nu era un om prea credincios, a rămas uimit şi a strigat:

sfânt, acesta este sfânt!...

Enoriaşii săi îşi amintesc de el cu evlavie şi mărturisesc că a fost un preot virtuos şi bun. Se povestesc multe despre virtutea sa.

Să avem binecuvântarea lui! Amin.

Hristofor Vafiadis

S-a născut la Vurla, în Asia Mică, în anul 1901, din părinţi credincioşi, Panaghiotis şi Eudoxia. Pă­rinţii săi nu erau bogaţi, însă erau temători de Dum­nezeu. în 1922, la vârsta de douăzeci şi unu de ani, cu câteva zile înainte de catastrofa din Smirna, Hris­tofor a călcat pe o mină. Şi-a pierdut ochiul drept, a fost afectat şi cel stâng şi i s-a amputat o mână. Când s-a făcut îmbarcarea femeilor şi a copiilor, jandarmii l-au văzut schilod şi i-au îngăduit să plece în Grecia liberă. O mică barcă l-a dus la vaporul cel mare, care aştepta. Dintre cunoscuţii săi de aceeaşi vârstă nici unul nu a scăpat. Unii au fost înjunghiaţi pe loc, iar alţii au fost duşi în diferite locuri la muncă silnică. Nici unul nu s-a întors viu. Toată viaţa sa, Hristofor a fost recunoscător dumnezeieştii pronii, care l-a izbăvit în acest chip. Pe părinţii săi i-au ucis nişte turci lipsiţi de omenie.

Datele au fost adunate de stomatologul Panaghiotis Klimentidis, căruia îi mulţumim.

135

A debarcat la Pireu în 1922 şi a rămas la început în taberele pentru refugiaţi din Drapetsona (de ace­ea a rămas înscris în registru ca cetăţean al Drapetsonei toată viaţa sa). Mai târziu li s-a dat, lui şi suro­rii sale Aspasia, un mic spaţiu de locuit, cam treizeci de metri pătraţi, pe strada Iliopoli 65, la Niceea, în spatele bisericii mitropolitane a Sfântului Nicolae.

A venit în Grecia cu un ochi şi o mână (cealaltă era tăiată de la încheietură) şi trebuia să aibă grijă şi de sora sa. Ceilalţi membri ai familiei fuseseră ucişi în catastrofa din Asia Mică. A rămas necăsătorit, însă traiul cu sora sa, care între timp s-a măritat, nu a fost deloc tihnit. Hristofor răbda ocări mai ales de la soţul surorii sale şi stătea nebăgat în seamă într-un colţ al casei lor sărace, din care lipseau şi lu­crurile cele mai de nevoie traiului. Frigider şi-a cumpărat numai cu câţiva ani înainte de moarte. A fost unul dintre refugiaţii din Asia Mică ce a dus o viaţă cu adevărat ascetică şi mucenicească. O floare înmiresmată pe drumurile murdare ale Pireului!...

Era înalt de statură şi slab. Avea o înfăţişare impunătoare. Glasul său era liniştit. Vorbea încet, însă cuvintele lui erau insuflate de Dumnezeu, înfăţişarea sa arăta în chip vădit prezenţa dum­nezeiescului Har înlăuntrul său.

Ca să-şi câştige cele necesare traiului, vindea covrigi şi ţigări, fără ca el însuşi să fumeze. Le lua pe credit din magazinul domnului Ianakopulos. Totdeauna achita banii pe care îi datora, până la ultima drahmă. Era un om atât de corect şi cinstit, cum rareori întâlneşti. Proprietarul magazinului se încredea orbeşte în el.

136

Se trezea în fiecare dimineaţă la ora 4 şi după ce lua un mic dejun foarte simplu, se urca în pri­mul autobuz care mergea la Pireu, unde cumpăra covrigi de la brutărie, ca să-i vândă mai apoi mun­citorilor, mai ales în mijloacele de transport în comun. împreună cu covrigii oferea şi cunoscuta revistă bisericească „Glasul Domnului".

La ora dimineaţa mergea la magazin şi, cu multă iuţeală, împărţea mărfurile la proprietarii de chioşcuri. La 3 după-amiază se întorcea acasă, în orele după-amiezii stătea în mica sa curte, cu o cafea alături şi se cufunda în studiu duhovni­cesc şi în rugăciune. La ora nouă seara se aşeza să se odihnească pe patul lui simplu şi cu aşternut sărăcăcios. Acesta era programul său zilnic.

Credinţa lui în Domnul şi devotamentul său faţă de El l-au păzit de căi alunecoase şi de rătăciri. A vieţuit cu cinste şi înţelepciune, cu demnitate şi nobleţe, cu hărnicie şi cu strălucitoare curăţie sufletească şi trupească până la sfârşitul vieţii sale, când a ajuns cu desăvârşire orb şi singur.

„Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întă­reşte”, obişnuia să spună, ca Apostolul Pavel.

Era un iubitor înflăcărat al înţelepciunii lui Dumnezeu, al Cărui cuvânt înseta nespus să-l as­culte, să-l păzească şi să-l transmită şi altora prin faptă şi prin grai plin de cuviinţă şi har. O dată pe săptămână participa la un ciclu de studiu al Sfintei Scripturi. în ultimii ani ai vieţii, fiindcă nu mai

Filipeni 4,13.

137

vedea, îl punea pe frizerul care îl vizita în mica sa casă o dată pe săptămână să-i citească fragmente din Sfânta Evanghelie şi apoftegme scrise pe mici file scoase din calendar, pe care le păstra în buzu­nar. Asculta cu multă atenţie, ca un ucenic pe das­călul său. Aşa a făcut până la adânci bătrâneţi.

Fiind mişcat de dragoste, îşi ajuta aproapele în ascuns, în multe chipuri. Unii dintre cei care au primit binefacerile sale au mărturisit că în anii întunecaţi ai ocupaţiei germane, Hristofor aduna coji de cartofi pentru cei care nu aveau ce să mă­nânce şi mergea adesea prin spitale să-i viziteze pe bolnavi şi muribunzi. Le aducea alinare şi mângâiere, îi pregătea pentru spovedanie şi Sfân­ta împărtăşanie şi le împlinea cererile.

În tinereţe s-a nevoit cu putere împotriva pofte­lor trupeşti. Avea o curăţie de invidiat. Roşea ca un copil mic când povestea cum se izbăvise de cursele vrăjmaşului, cum scăpase cu înţelepciune, precum Iosif cel preafrumos, de săgeţile purtătoare de moar­te ale femeilor uşuratice. Curăţia sa o aducea jertfă lui Dumnezeu. Preţuia fecioria, dar şi nunta cinstită. Pentru sine a ales să trăiască necăsătorit în lume.

S -a nevoit neluat în seamă în tumultuoasa Atenă şi în mijlocul ispitelor portului Pireu, ca un să­rac şi neînsemnat vânzător de covrigi. Trăia cu multă simplitate. carne nu a mâncat din tinereţe. Se temea să nu-i aprindă pofta trupească. Gătea o mână de năut sau fasole, linte, orezori macaroane, într-o cutie mică de lapte. Lunea, miercurea şi vi­nerea nu dezlega niciodată la ulei. Singura sa avere

138

erau două farfurii din aluminiu, un ibric mic, tot din aluminiu, în care îşi făcea cafea, câteva haine şi o pătură. însă, cu toate că petrecea în sărăcie, era foarte primitor cu cei care îl vizitau şi îi servea cu tot ce avea la îndemână, de obicei pesmet şi cafea.

Duminica nu lipsea niciodată din mica sa stra­nă de la Biserica Sfântului Nicolae şi se împărtă­şea cu Preacuratele Taine, cu binecuvântarea duhovnicului său. De asemenea, niciodată nu uita să-şi arunce obolul în cutia săracilor.

Cinstea foarte mult ziua duminicii, pentru că un înger îi spusese că este ziua Domnului. Îi povăţuia pe cunoscuţii săi şi pe cei care cumpărau diferite lucruri de la el să alerge duminica devre­me la biserică, să cinstească ziua duminicii, să facă fapte de milostenie către fraţii aflaţi în sufe­rinţă, către cei întemniţaţi, bolnavi şi săraci. În posturile mari mânca numai fierturi. Spunea:

sfinţii Părinţi pe toate le-au rânduit bine şi cu înţelepciune!

Numai sâmbăta şi duminica punea puţin ulei crud în mâncarea sa.

Spunea:

cuvintele care ies din gură îl spurcă pe om, nu cele care intră. însă cugetarea şi gura se sme­resc prin post, la fel ca şi poftele trupeşti.

în privinţa celor ce intră în gură, dădea dovadă de înfrânare ascetică. Arăta însă mai frumos de­cât „cei hrăniţi cu multe desfătări”, precum arătau şi cei trei tineri din Babilon.

139

Se spăla într-o albie din metal. Când a îmbătrâ­nit şi cineva s-a oferit să-l spele, a refuzat catego­ric. Umezea un prosop şi se ştergea singur. Primea de la un cunoscut de-al său o farfurie de mâncare cu ulei, ca să nu-l întristeze.

Când deschidea gura să vorbească, cuvintele sale aveau har. îşi ridica puţin capul, ca şi cum ar fi vrut să asculte ceva cu atenţie. Parcă ar fi vorbit un profet. Uneori glasul său era liniştit, alteori tunător şi se revărsa ca un val sau ca un izvor care susură. Scurtul răstimp care trecea până dădea răspunsul părea o veşnicie. Răspunsul său era scurt, simplu şi concis. De multe ori, pentru a nu-l răni pe cel care îl întreba despre o anumită pro­blemă, spunea că în tinereţea sa a avut şi el pro­bleme asemănătoare şi că a făcut cutare şi cutare lucru sau s-a rugat şi s-a încredinţat în mâinile lui Dumnezeu şi toate au trecut aşa cum au venit.

Iubea tăcerea. De multe ori timpul se scurgea fără ca el să schimbe vreun cuvânt cu vizitatorul său.

îi povăţuia pe ceilalţi să biruiască răul cu bine­le, să se „răzbune" purtându-se cu dragoste, să ierte, să nu se împotrivească, să se pocăiască, să mulţumească lui Dumnezeu.

mulţumirea este o armă puternică! spunea.

Raiul inimii lui aducea schimbări în viaţa deşartă a cunoscuţilor săi.

Când îl găseau rugându-se, avea chipul lumi­nos, plin de viaţă, cu simţurile îndreptate spre vedenii cereşti.

Spunea:

140

înainte de a mă culca, îmi fac de trei ori sem­nul Sfintei Cruci, ca şi cum ar fi ultima mea zi!

Se silea şi se nevoia cu multă râvnă pentru îm­părăţia lui Dumnezeu. Foc dumnezeiesc ardea în pieptul şi în sufletul său. Ardea de dorinţa de a se întâlni cu Dumnezeu prin rugăciune.

într-o zi a mărturisit cuiva că odată, pe când stătea la rugăciune, l-a cercetat Stăpâna Născă­toare de Dumnezeu, care strălucea de lumină şi îl ţinea în braţe pe Fiul ei. în vreme ce el era uimit, întrebându-se cum de se afla înaintea sa această Doamnă, a auzit:

vino, Hristofore, ia-L pe Hristos în braţele tale, ca să-L porţi, după cum arată şi numele tău!

Şi în vreme ce el şovăia din smerenie sau neîncredere, Maica Domnului s-a îndreptat spre el cu paşi hotărâţi şi i L-a dat pe Domnul în braţe! Cu lacrimi dulci în ochi, Hristofor mărturisea că nici­odată nu a avut o asemenea bucurie ca cea izvorâtă din îmbrăţişarea Domnului nostru! Apoi vedenia s-a terminat şi i-a lăsat o preadulce amintire.

Altădată a povestit că în vremea Sfintei Liturghii care se săvârşea în Biserica mitropolitană a Sfântu­lui Nicolae din Niceea, stătea în picioare în strană (Duminica niciodată nu se aşeza). Fără să înţeleagă cum, s-a aflat înaintea unui Jertfelnic ceresc. Se săvârşea şi acolo Dumnezeiasca Liturghie. Domnul stătea pe tron, Doamna Născătoare de Dumnezeu de-a dreapta Sa şi Cinstitul înaintemergător de-a

141

stânga. Mulţime de îngeri slujeau cântând doxologia. Ce rânduială, ce pace stăpânea acolo! Ce cântări cereşti! Toţi îşi plecau cu veneraţie capul înaintea Mie­lului lui Dumnezeu, ţinând mâinile încrucişate pe piept. Pentru puţin timp, Hristofor a avut trăiri ce­reşti, iar apoi s-a aflat din nou în strana sa şi a auzit:

cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!

Altă dată a povestit că un înger al Domnului i-a poruncit să scrie pe o foaie că Liturghia de Dumi­nică este dumnezeiască poruncă şi că trebuie să ne sculăm devreme şi să alergăm la biserică, pen­tru a ne umple de sfinţenie şi de dumnezeiască bucurie. Pe acea foaie lipise şi un înger, tot de hâr­tie şi o prinsese deasupra tăvii de lemn pe care punea covrigii pe care îi vindea. în acest fel îl mărturisea cu curaj pe Hristos.

Altă dată a suferit o hemoragie gastrică.

să mergem la spital! l-a îndemnat un cunos­cut de-al său.

nu, fiul meu! Hristos este doctorul sufletelor şi al trupurilor.

dar eşti istovit...

hristos va avea grijă de mine!

hemoragia gastrică îţi poate pune viaţa în primejdie...

înseamnă că am să merg cu un ceas mai de­vreme la Domnul şi Dumnezeul meu!

Dimineaţa l-a găsit foarte bine.

ce s-a întâmplat, Hristofore?

142

îngerul Domnului mi s-a arătat şi mi-a spus: „Hristofore, pentru hemoragia gastrică mănâncă pesmeţi de orz"! Am cumpărat pesmeţi, am mân­cat şi hemoragia s-a oprit îndată.

în anul 1986, la vârsta de optzeci şi cinci de ani, şi-a adus aminte de tatăl său. Se despărţiseră în 1921. Vreme de şaizeci şi cinci de ani nu-l pomeni­se. S-a hotărât să ducă prescură la biserică, la Sfân­tul Nicolae. A lăsat la Sfânta Proscomidie numele lui (Panaghiotis). Chiar în noaptea ce a urmat i s-a arătat tatăl său, l-a mângâiat şi i-a spus:

ah, fiul meu, cât bine mi-ai făcut, ce odihnă mi-ai adus prin pomenirea la Proscomidie!

Altă dată stătea în mica sa curte, cu un tânăr cunoscut de-al său.

domnule Nicu, domnule Nicu! a strigat deoda­tă către tatăl tânărului, care se întâmpla să treacă atunci pe drum şi al cărui nume nu-l ştia dinainte.

mă cunoaşteţi? a întrebat tatăl.

Nu, a răspuns el, dar iată, copilul dumneavoas­tră îmi ţine tovărăşie. Să vă împăcaţi cu Panaghio­tis, ca să meargă înainte copilul! Cu bine, cu bine!

Într-adevăr, în acea zi, fără să spună cuiva, Pa­naghiotis avusese o discuţie aprinsă cu tatăl său.

După aceea, Hristofor i-a spus tânărului:

să ai legături bune cu părinţii, legătură bună cu Biserica, Maica cea bună, care ne duce la Pă­rintele Cel ceresc!

Odată au mers trei prieteni să-l viziteze. îndată ce au intrat, el a început să strige:

143

plecaţi! Plecaţi!... Leii şi tigrii poartă grijă de puii lor. Oamenii însă îşi omoară copiii!

Atunci cei trei s-au pierdut cu firea, pentru că de obicei Hristofor se purta cu blândeţe. Aşa îl ştiau.

ce l-a apucat acum? se întrebau.

Însă unul dintre ei s-a făcut roşu de ruşine şi a spus:

din pricina mea strigă aşa. Am făcut trei avorturi cu soţia mea...

Virtuţile sale au strălucit mai mult în ultimii zece ani ai vieţii, care au fost cei mai grei. Nu mai putea lucra, pentru că îşi pierduse vederea. Distingea doar nişte umbre cu ochiul drept şi îl recunoştea pe vizitator după glas. Pensie şi asigurare nu avea. S-a mul­ţumit cu firimiturile de la Asigurările Sociale până în 1983, cu şase ani înainte de adormirea sa, când a primit prima lui pensie. Sora lui murise şi toţi îl pă­răsiseră. Rămăseseră să-l viziteze numai o cunoscu­tă de-a sa şi frizerul.

Era orb, infirm, bătrân şi singur, avându-L tovarăş numai pe Domnul, cu Care vorbea prin rugăciune. Într-o după-amiază, a venit la căsuţa sa o cunoscută de-a lui, fără să o vadă şi l-a auzit zicând:

doamne, luminează-mi mintea!...

Şi Dătătorul de lumină l-a luminat şi i-a dat pu­tere încât să se slujească singur, să se păstreze curat şi să-şi ţină şi casa curată şi în bună rânduială până la sfârşit.

în această perioadă grea a vieţii sale, Dumne­zeu, în Care credea şi Căruia se închina, nu l-a lăsat fără mângâiere omenească. Nişte prieteni

144

de-ai săi l-au găsit într-o zi în pat, bolnav de edem. Nu primea hrană. Vedea nişte oameni îmbrăcaţi în haine albe şi întreba:

de ce aceşti preoţi poartă haine albe?

A fost prima şi singura dată când a primit să i se facă analize medicale. I s-a pus diagnosticul de insuficienţă cardiacă şi deshidratare. L-au dus la spital şi l-au îngrijit cu dragoste, însă nu a rezistat mult.

Pe 8 aprilie 1989 a adormit în pace, la vârsta de optzeci şi opt de ani.

Puţinii săi cunoscuţi s-au îngrijit de înmor­mântarea lui, care a fost simplă dar cu bună cuvi­inţă, aşa cum fusese şi viaţa sa. Cei prezenţi săru­tau o frunte diafană şi luminoasă, nişte moaşte imateriale şi curate. Fiind lipsit de mijloace băneşti, a fost înmormântat pe cheltuiala primă­riei Niceei în cimitirul Neapole.

După trei ani, la praznicul Paştilor din 1992, la dezgropare, osemintele sale erau de culoarea chihlimbarului şi foarte curate. Au fost puse la un loc cu celelalte oase ale morţilor în osuarul cimitirului „înălţarea Domnului" din Niceea.

Duhovnicul său, părintele Procopie Kondoiannis, a spus despre el că a fost un om al lui Dumne­zeu. Avea multă simplitate. A adus din Asia Mică mireasma evlaviei. Prin felul său de a fi şi prin pilda sa, i-a ajutat pe locuitorii din Niceea să ră­mână credincioşi tradiţiei strămoşilor lor.

Veşnică să-i fie pomenirea! Amin.

Evtalia Patera

Evtalia Patera s-a născut în Koniţa în anul 1905. Pe părinţii săi îi chema Hristu şi Vasiliki, oameni evlavioşi. I-au crescut pe copiii lor după voia lui Dumnezeu. Le-au insuflat credinţa şi evlavia faţă de Dumnezeu. Evtalia a fost al patrulea din cei cinci copii ai lor şi se distingea prin marea sa credinţă, prin dragostea şi devotamentul ei faţă de Dumne­zeu. De mică nu i-au plăcut jucăriile, ci prefera ru­găciunea şi studiul cărţilor duhovniceşti. Voia să se roage neîncetat şi să înveţe cele dumnezeieşti. Kostas Tziallas, care avea familie numeroasă şi era păs­trător al tradiţiei, fiind paraclisier şi cântăreţ la bi­serică, îi aducea articole din periodice religioase, pe care ea le citea cu multă bucurie şi luare-aminte şi i se umplea sufletul de Hristos.

Voia ca îmbrăcămintea sa să fie cuviincioasă şi nu purta haine cu multe culori. Odată, când era elevă la şcoala primară, i-au pus guler alb la uni­formă, însă ea nu a vrut să-l poarte.

146

Avea din fire înclinaţia de a se afierosi cu totul lui Dumnezeu. îşi petrecea viaţa în post şi rugăciu­ne. Nu se gândea să înveţe vreo meserie, nici să-şi facă familie. A fost o elevă foarte bună. Iubea foarte mult copiii şi voia să devină învăţătoare. O îngrijo­ra însă faptul că, dacă ar deveni învăţătoare, ar fi nevoită să lucreze împreună cu bărbaţi, aşa că s-a răzgândit. „Ce treabă am eu cu bărbaţii?, spunea şi a renunţat la studii, pentru a sluji Domnului fără piedici. Vizita adesea Sfânta Mănăstire Stomiu şi rămânea acolo vreme de o lună, împreună cu unchiul său, Alexie Floros, cu fraţii ei şi cu alte rude­nii. Alexie era fratele mamei sale şi era epitrop în mănăstire. în timpul uneia din vizite s-a întâlnit cu o monahie bătrână şi a rugat-o să o ţină lângă ea, ca să se facă monahie. Aceea i-a spus:

aici în munţi sunt oameni sălbatici, tâlhari. Eu sunt bătrână şi am să mor. Cum vei trăi aici, în pustie, singură?

Avea pe atunci doar şaisprezece ani şi s-a în­tors înfricoşată, preferând să trăiască duhovniceşte în casa ei.

îşi petrecea viaţa în rugăciune, post şi slujire a aproapelui. Principalele sale însuşiri erau dragos­tea şi jertfa. Tuturor voia să le slujească şi pe toţi să-i mulţumească. Fraţii ei aveau un magazin şi ea făcea toată treaba acasă. împodobită cu sme­renie şi răbdare, vreme de mulţi ani a trăit şi a lucrat în bună înţelegere cu a doua soţie a fratelui ei mai mare. Pe cea dintâi a o petrecuse la viaţa veşnică cu cuvintele:

147

înger ai venit la noi, înger ai plecat!

Această primă soţie a fratelui ei Gheorghe mu­rise în timpul lehuziei, lăsând orfană o fetiţă de cincisprezece zile, pe nume Ana, pe care Evtalia a crescut-o cu multă dragoste. Cu cea de a doua soţie a lui Gheorghe, Olga, a vieţuit în dragoste mai mult de treizeci de ani. De asemenea, i-a cres­cut pe cei şase copii ai surorii sale Hariklia, pen­tru că ea şi soţul ei aveau probleme de sănătate.

Pentru toţi, Evtalia era un înger pământesc. Pe părinţii ei îi iubea şi le slujea cu râvnă şi recunoş­tinţă. Mai ales pe mama ei, care avea nevoie de ajutor, o pregătea în fiecare zi, dimineaţa devre­me, ca să treacă fraţii ei pe la ea, înainte de a mer­ge la lucru, să o heretisească.

Se nesocotea pe sine însăşi şi singurul lucru pe care şi-l dorea era să se jertfească pentru semenii săi. Casa ei era nobilă şi familia sa era iubitoare de străini. Găzduiau la ei mulţi oameni, simpli sau învăţaţi şi mai ales predicatori aflaţi în călătorie. Ea se îngrijea totdeauna ca slujirea sa să fie as­cunsă. Voia totdeauna să stea departe de ochii oamenilor.

Nu ieşea din casă decât atunci când se întâlnea cu verişoara sa, Keti (Patera) şi cu Dina Mokoru, cu care avea discuţii duhovniceşti. Mergea şi la preoteasa Arghira Papathemistocleus şi îi spunea cuvinte de folos. Preoteasa se bucura şi se folosea foarte mult. Când duhovnicul preotesei, părintele Pavel Zisakis, trecea pe la casa ei şi o găsea bucu­roasă şi liniştită, o întreba:

148

a trecut Evtalia pe aici?

Ştia duhovnicul că Evtalia aducea bucuria şi pacea lui Dumnezeu.

Duminica, la praznicele mari şi ori de câte ori se săvârşea Dumnezeiasca Liturghie, Evtalia mergea la biserică şi trăia tainele lui Dumnezeu. Iubea mai ales copiii mici şi când se termina sluj­ba vorbea cu ei, îi umplea de bucurie şi le dădea sfaturi. A ajutat multe tinere să se ferească de pă­catele trupeşti.

îi iubea pe toţi oamenii şi se ruga pentru toţi. Nu judeca pe nimeni şi se ferea să discute despre viaţa celorlalţi. Odată s-a discutat despre o greşeală a unui preot. Ea nu a spus nimic, ci nu­mai s-a rugat fierbinte pentru el şi i-a scris o scri­soare pentru a-l ajuta duhovniceşte.

îşi arăta dragostea pentru fiecare om în orice chip cu putinţă. Neuitată rămâne jertfa şi dragos­tea pe care le-a arătat faţă de răniţii din 1940. Şcoala Agricolă din Koniţa fusese transformată în spital, unde erau aduşi răniţii de război. Numă­rul lor însă era mare, aşa încât a fost folosită şi casa ei, unde s-au făcut chiar intervenţii chirurgicale. Evtalia împreună cu alte surori venite vo­luntar de la Atena îi îngrijeau pe cei răniţi, arătându-le dragoste şi alinându-le durerea. Le dădeau puţin lapte şi suc de portocale. De la Iannina ci­neva i-a trimis Evtaliei un coş de portocale, iar ea le-a făcut pe toate suc pentru răniţi.

Altă dată s-au pregătit pachete şi dulciuri pen­tru armată şi s-a făcut propunerea să le împartă

149

Evtalia. Ea însă a refuzat, pentru că nu voia să iasă în evidenţă, nici să se arate mai presus de ceilalţi, provocând antipatii şi invidie şi le-a spus celor care stăruiau:

vreau să se facă binele, dar mai bine să-l facă altul, nu eu, căci aş face o mare greşeală dacă, făcându-l eu, aş stârni invidia celorlalţi.

Pe lângă alinarea pe care o aducea răniţilor, le spunea şi cuvinte de suflet folositoare, sprijinindu-i şi mângâindu-i.

Evtalia avea încă vie dorinţa de a deveni monahie. I-a mărturisit această dorinţă unui duhovnic pe care l-a găzduit în casa ei, însă în acea vreme trăia încă mama sa, care avea nevoie de îngrijire şi la îndemnul lui a rămas să o ajute.

Evtalia îl cunoştea pe stareţul Paisie. Când sta­reţul a fost găzduit în casa lui Keti, aceasta a che­mat-o pe Evtalia şi s-au rugat împreună, au făcut paraclise şi au avut convorbiri duhovniceşti (casa lui Keti şi cea a Evtaliei erau foarte apropiate). Mai târziu, când stareţul s-a aşezat în Sfânta Mănăstire Stomiu, Evtalia îl vizita adesea. A fost de faţă când el a mutat stânca şi când a aruncat în prăpastie tigaia cu peşti. A participat la lucrările de binefacere pe care stareţul le săvârşea în dife­rite locuri din Koniţa. Ea însăşi, după cum spunea cu simplitate, a luat în grija sa o familie sărmană cu mulţi copii. Le dădea grâu şi porumb, ca să aibă ce mânca. în fiecare zi le ducea laptele pe care îl lua de la vacă. Desigur, mai întâi se îngrijea de co­piii acestei familii. Erau patru copii săraci şi

150

orfani. Pe lângă hrană, se îngrijea şi de îmbrăcă­mintea lor, împletind flanele şi ciorapi.

Când preasfinţitul Sebastian a fost numit epi­scop al Koniţei, după ce a cunoscut-o pe Evtalia, într-o sâmbătă la Vecernie, în Biserica Sfântului Nicolae, i-a spus:

evtalia, vrei să deschidem un azil de bătrâni? Atunci ea a răspuns cu smerenie:

nu sunt în stare de o asemenea lucrare mare! Acel ierarh virtuos, care ştia să încredinţeze toate problemele lui Dumnezeu, i-a spus:

fă rugăciune şi într-o săptămână vreau să-mi dai răspuns!

S-a rugat şi el ca Dumnezeu să-i arate voia Lui şi Maica Domnului să-l lumineze.

Evtalia povestea:

Într-o săptămână m-am topit ca ceara... Nu puteam să iau asupra mea o atât de mare lucrare, mă simţeam neputincioasă şi nepricepută şi de aceea, după o săptămână i-am spus tremurând epi­scopului: „Nu pot, Preasfinţite, mă simt neputin­cioasă şi nepotrivită pentru o lucrare atât de în­semnată!"... Atunci episcopul, având înştiinţare şi stăpânire de la Dumnezeu, m-a pus înaintea icoa­nei Maicii Domnului şi mi-a zis: „Maica Domnului te cheamă, nu eu!“... Atunci am început să plâng şi am răspuns: „Cum să spun nu Maicii Domnului?"... Şi, făcând ascultare de episcop, i-am zis: „Cu bine­cuvântarea Voastră, Preasfinţite"...

Fără întârziere, Evtalia şi-a adunat hainele într-o cutie şi s-a dus la azilul de bătrâni

151

bisericesc „Născătoarea de Dumnezeu". Era o casă boierească mare, pe care o dăruise mitropo­liei verişoara lui Keti Patera. Din prima zi au venit deja patru bătrâne, iar duminica următoare s-a săvârşit slujba aghesmei, în prezenţa preasfinţitului Sebastian.

Odată cu începutul funcţionării azilului de bă­trâni bisericesc, a început şi Evtalia o nouă viaţă de jertfă în numele dragostei. După Dumnezeu şi Maica Domnului, primea sprijin duhovnicesc de la episcopul Sebastian.

Pilda sa îi mişca sufleteşte pe toţi locuitorii Koniţei, care se grăbeau să doneze câte ceva din puţinul lor pentru funcţionarea Fundaţiei. S-a alcătuit un comitet format din cinci membri, avându-l ca preşedinte pe preasfinţitul Sebastian. Răspunderea cea mai mare în funcţionarea azilului o avea Evtalia Patera, în calitate de directoare. Aproape în fiecare zi lucra împreună cu Gheorghe Papahristidis pentru rezolvarea tuturor problemelor. Evtalia le avea pe bătrâne ca pe nişte surori şi mame şi le purta de grijă cu multă dragoste. Se preocupa şi de hrana lor trupească, dar şi de cea duhovnicească. îşi începea slu­jirea de fiecare zi îngenunchind înaintea icoanei Maicii Domnului. La început a fost şi bucătăreasă, şi spălătoreasă, şi... directoare! în fiecare dimineaţă le aduna pe bătrâne în salon şi se rugau împreună. La prânz cântau toate Paraclisul Maicii Domnului. Deşi făcuse numai şcoala primară, Evtalia cunoştea cele privitoare la slujbele bisericeşti. Ştia să cânte multe tropare şi luminânde. De multe ori venea

152

mitropolitul, făcea rugăciuni şi vorbea cu bătrânele şi în fiecare duminică stătea la masă împreună cu ele. în azil era o atmosferă caldă, familială şi multe suflete părăsite aflau acolo hrană, adăpost şi toate cele de trebuinţă. Evtalia era foarte pricepută în problemele administrative şi foarte cumpătată. A trăit acolo până la sfârşitul vieţii sale. După cum s-a ade­verit mai apoi, responsabilităţile şi slujirea săvârşită în azil nu au împiedicat-o să cultive virtuţile mona­hale cu multă acrivie, mai ales neagoniseala, rugă­ciunea, liniştirea, nearătarea, ascultarea, discernă­mântul şi răbdarea.

Tot ce a adus de acasă la azil, în 1968, a fost o boccea. Aceasta era averea ei! La înmormântare nu aveau cu ce să o îmbrace, pentru că toate lucru­rile sale erau un palton, o jachetă, două fuste, cinci sau şase rânduri de schimburi, o periuţă de dinţi, un pieptene, un mic portofel cu ceva mărunţiş, o umbrelă, nişte ochelari, un baston şi trei cărţi.

Chilie nu avea. în primii ani a stat într-un sa­lon împreună cu trei bătrâne. Când s-a mărit nu­mărul bătrânelor, aşternea două pături pe jos? în salon şi aşa dormea, iar dimineaţa le strângea. Nici dulap, nici noptieră nu avea.

Când se isca vreo neînţelegere cu bătrânele sau când nu o ascultau şi aveau o purtare capricioasă, se retrăgea. Mergea în sufragerie, aprindea căţuia, cânta Paraclisul Maicii Domnului şi Dumnezeu o scotea din impas. Când se întorcea, le găsea pe bă­trâne liniştite şi înţelegătoare. în acest chip du­hovnicesc se purta întotdeauna.

153

Citea Sfânta Scriptură, învăţăturile Sfântului Cosma Etolianul şi ale Sfântului Nectarie şi Vieţi de Sfinţi. Cărţile pe care le citea erau uzate din pricina multei folosiri. Avea o metanie şi practica rugăciunea minţii aşa cum o învăţase stareţul Paisie.

La început se mărturisea la părintele Dimitrie. Simţea nevoia de a se împărtăşi des, însă duhov­nicul îi îngăduia să se împărtăşească doar de trei-patru ori pe an. Cu toate că aceasta nu o odihnea, făcea ascultare. Însă după ce a mers la azil, a intrat sub ascultarea preasfinţitului şi se împăr­tăşea o dată sau de două ori pe săptămână. Ierar­hul şi Evtalia îşi arătau unul altuia cinste şi dragoste.

Prin piaţa Koniţei trecuse ultima dată în 1940, când luase portocale să facă suc pentru răniţii de război. De atunci, singurul drum pe care îl cunoştea era cel care ducea la Biserica Sfântului Nicolae. Din 1968, când s-a mutat la azil, a conti­nuat pentru o vreme aceeaşi rânduială, ieşind nu­mai pentru sfintele slujbe la „Sfântul Nicolae". Mai apoi a început să meargă la slujbe doar la pa­raclisul Fundaţiei. Vrednic de pomenit este faptul că nimeni nu o vedea nici măcar în curte.

Niciodată nu suferea să asculte bârfele femei­lor care lucrau la Fundaţie.

lăsaţi lumea să-şi facă treaba! spunea apăsat şi tăia de la început orice cleveteală.

Alteori zicea:

haide, nu aveţi altceva de făcut?...

154

Pentru a arăta că milostenia trebuie să fie lip­sită de interes egoist şi să fie făcută cu discernă­mânt, Evtalia a povestit următoarea întâmplare:

odată cineva din Koniţa i-a cumpărat încăl­ţăminte unui copil sărac. De fiecare dată când îl întâlnea, îi spunea: „Ai grijă cum mergi, ca să nu strici pantofii!"... Alteori îi spunea: „Să nu-i loveşti, să nu-i murdăreşti!" şi altele, încât într-o zi copilul s-a revoltat, s-a descălţat şi i-a spus: „Ia-i şi lasă-mă să merg aşa cum îmi place mie!"...

O bătrână pe care Evtalia o îngrijea cu multă dragoste îi săruta mâinile.

îmi eşti ca o mamă! îi spunea, cu toate că era mai înaintată în vârstă decât ea.

Evtalia spăla cu mâinile sale hainele murdare ale bătrânelor.

în vechime se credea că dacă cineva este bol­nav ţintuit la pat, are multe păcate. Evtalia, ca să nu se simtă rănite bătrânele ţintuite la pat, găsea chipuri de a ascunde faţă de vizitatori starea să­nătăţii fiecăreia dintre ele. Niciodată nu a spus cuiva că în azil sunt bătrâne bolnave la pat. Pe aceste bătrâne le îngrijeau ea şi Klio.

Evtalia transmitea şi celorlalţi duhul de jertfă, izbutind să păstreze între toţi unirea şi dragostea. În lucrarea pe care o făceau la Fundaţie se simţea cu putere ajutorul lui Dumnezeu, într-o vreme în care mijloacele de lucru şi personalul erau re­strânse. Prezenţa Evtaliei îi însufleţea pe toţi. După cum spunea Klio, erau toate „un suflet, o inimă". Evtalia arăta înţelegere faţă de cei cu care

155

lucra şi se străduia în fel şi chip să-i odihnească. De exemplu, îi spunea lui Klio, directoarea ad­junctă a azilului:

să mergi, fiica mea, la sora ta, să o vezi, pen­tru că acum sunt încă pe picioare, dar mai târziu am să îmbătrânesc şi nu o să mai poţi merge... Du-te acum la sora ta!

De asemenea, de câte ori Klio voia să meargă la Ioannina, ea nu se împotrivea şi rămânea să-i ţină locul.

Toţi luau învăţătură din cuvintele şi mai ales din pilda Evtaliei. Desigur, pentru slujirea sa, Evtalia nu primea nici o răsplată materială. Mun­cea şi se îngrijea neîncetat de toate. Printre pri­mele femei care au lucrat împreună cu ea a fost doamna Polixenia Zdravu, o persoană vrednică de cinste, harnică şi de încredere. Apoi s-au înmulţit treburile şi a fost nevoie să mai angajeze încă două persoane, pe doamna Stathula Kitsiu şi pe doamna Sofia. Toate erau devotate lucrării bineplăcute lui Dumnezeu pe care o săvârşeau. O aveau ca pildă vie de jertfire de sine pe „doamna Evtalia", aşa cum o numeau. Aceasta se purta cu toţi cu multă dragoste, care se oglindea pe chipul ei plin de pace şi bunătate, luminat de un zâmbet neprefăcut. Vizitatorilor azilului le arăta multă amabilitate, iar pe cei pe care îi găzduia câteva zile îi făcea să se simtă cu adevărat ca acasă, purtându-se cu ei ca o mamă. Pe toţi îi privea cu gând bun. Mărimea dragostei sale dezinteresate s-a arătat în cazul unei bătrâne care făcuse cancer la

156

pleoapă, după care boala s-a întins, încât toată faţa îi era o rană. Priveliştea era înfricoşătoare, durerile erau de nesuferit şi bătrâna avea nevoie de îngrijire plină de dragoste şi răbdare. Numai Evtalia putea face aceasta. îi purta de grijă şi îi vorbea cu delicateţe, iar ea îi spunea „mamă". Era o slujire sfântă, o icoană a adevăratei iubiri şi jert­firi de sine.

Evtalia a slujit bătrânelor îndurerate şi bolna­ve la pat vreme de douăzeci de ani. Când murea vreuna dintre bătrâne, priveghea noaptea citind la Psaltire. Pe ceilalţi însă îi trimitea să se odihnească.

Era responsabilă pentru toată funcţionarea azilului, iar Dumnezeu îi trimitea în fiecare zi bi­necuvântări. Odată, când nu avea brânză, nici fructe, a făcut rugăciune şi peste puţin timp a ve­nit Dimitrula Kapaiu cu două lăzi de struguri şi două bucăţi de brânză. Mişcată, Evtalia L-a slăvit toată ziua pe Dumnezeu, iar Polixenia Zdravu, bu­cătăreasa, se mira şi se minuna.

Evtalia nu cobora niciodată în piaţă, însă avea felul ei de a vorbi cu oamenii pe care voia să-i în­duplece să aducă daruri. toţi erau uimiţi de dragostea şi nobleţea sa.

Evtalia nu era mamă numai pentru bătrânele din azil, ci şi pentru copiii Internatului bisericesc „Sfântul Cosma Etolianul". îşi arăta dragostea în tot chipul cu putinţă. Le spunea: „îmbrăcaţi-vă, ca să nu răciţi!" sau „Vino, copilul meu, să bei un ceai, pentru că te aud tuşind!"... Toţi cei care au

157

fost atunci în internat îşi amintesc de ea cu res­pect şi recunoştinţă. Cineva i-a spus:

evtalia, în zadar te osteneşti cu copiii din in­ternat! Puţini dintre ei se fac preoţi, cei mai mulţi pleacă şi le uită pe toate...

Ea a răspuns:

buretele pe care îl scoţi din apă, oricât l-ai stoarce, rămâne umed!

începând din 1968, când a plecat din casa pă­rintească, azilul a fost locuinţa ei. Numai în pri­mii zece ani mergea acasă o dată pe săptămână, ca să facă prescuri. Este vrednic de pomenit modul minunat în care făcea plămădeala pentru pres­curi. Fierbea busuioc de la praznicul înălţării Cinstitei Cruci şi cu acea apă făcea plămădeala, fără să adauge nimic. în acest fel frământa pres­curi tot anul. Uneori frământa şi pâine, ca să le facă bucurie bătrânelor.

Evtalia avea multă credinţă, răbdare şi discernământ. Nu spunea multe cuvinte. Ştia să se poar­te şi să stea de vorbă cu fiecare în chip cuviincios şi cu dragoste. Nu se abătea de la principiile sale şi de la programul ei duhovnicesc de post şi rugă­ciune. Numai duminica mânca puţină carne, iar marţea, un pic de peşte. în celelalte zile mâncarea sa era puţină şi simplă. Ţinea posturile cu bucu­rie, iar dacă cineva îi spunea că trebuie să mănân­ce mai mult, răspundea glumind:

nu mă lasă Mama (Maica Domnului)!

Mai târziu, într-o aripă nouă a acestei Fundaţii filantropice a fost amenajată o bisericuţă şi

158

aproape în fiecare sâmbătă se săvârşea Dumneze­iasca Liturghie. Evtalia plângea de bucurie, pen­tru că astfel se întregea hrana duhovnicească atât pentru azil, cât şi pentru Internatul bisericesc.

Mare uşurare şi ajutor a avut Evtalia începând din 1973, când a venit Klio Roku, un suflet simplu şi cu multă dragoste de Dumnezeu şi de aproapele. Şi ea era afierosită lui Dumnezeu şi a slujit bătrâ­nelor împreună cu Evtalia ca o fiică cu mama ei.

mare dar mi-a trimis Dumnezeu! spunea Evtalia despre Klio.

Grija pentru copiii săraci şi orfani a fost crucea vieţii sale. Un unchi de-al ei îi trimitea bani, iar ea, deşi ar fi putut să-i păstreze pentru nevoile azilului, îi dădea copiilor orfani şi săraci. Îi luase în grija sa pe nepoţii orfani ai unei bătrâne din azil.

În ultimii doi ani ai vieţii, din pricina osteopo­rozei, Evtalia a căzut la pat, iar Klio o îngrijea cu multă dragoste şi devotament, ca o adevărată fii­că. în timpul unei vizite, Preasfinţitul i-a spus:

doamnă Evtalia, acolo unde vei merge, să-ţi aduci aminte de noi, să nu ne uiţi!

preasfinţite, o să mergeţi mai întâi Preasfin­ţia Voastră şi apoi eu! i-a răspuns ea.

Şi într-adevăr, cu toate că atunci episcopul era sănătos, mai apoi s-a îmbolnăvit şi a adormit pe 12 decembrie 1994, în vreme ce Evtalia a adormit după douăsprezece zile, pe 24 decembrie.

Bătrâna Evtalia a fost înzestrată de Dumnezeu cu foarte multe harisme duhovniceşti, pe care le-a

159

înmulţit, însă le-a ascuns cu multă grijă. Ne-a în­văţat nu atât prin cuvinte, cât mai ales prin pilda sa, prin toată viaţa sa, prin izvorul nesecat al dra­gostei sale, prin încrederea ei în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, prin credinţa nezdruncinată, prin desăvârşita neagoniseală, prin smerenie, prin lucrarea în ascuns a virtuţilor, prin discernă­mânt, prin foarte buna administrare a Fundaţiei şi prin iubirea de străini. Ne dădea învăţătură prin felul în care rezolva problemele care apăreau, prin jertfirea de sine şi răbdarea pe care le avea în toa­te, însă şi prin tăcere, prin ascultarea necondiţio­nată de voia lui Dumnezeu, prin supunerea pildu­itoare faţă de duhovnicul său, preasfinţitul Sebas­tian, prin înţelepciunea care o caracteriza. Nevoinţele sale le ştiau numai ea şi Dumnezeu. A izbutit să rămână necunoscută multor oameni, însă cunoscută lui Dumnezeu.

Veşnică să-i fie pomenirea! Amin.

Gheorghie Ilanidis

Gheorghe Ilanidis s-a născut în anul 1919 în Kiutahia, Asia Mică. De la părinţii săi credincioşi şi mai ales de la foarte evlavioasa lui mamă, Despina, a deprins adânca credinţă în Dumnezeu şi încrederea desăvârşită în pronia Sa. Mama lui nu ştia carte, însă era o gospodină foarte bună şi i-a crescut cu dragoste pe cei patru copii ai săi, dându-le o bună educaţie. în fiecare seară îi aduna lângă ea, ca să se roage împreună şi să facă metanii. Îi povăţuia:

totdeauna să vă rugaţi şi să faceţi metanii pentru mai-marii voştri, ca să-i miluiască Dum­nezeu, să le meargă bine treburile şi aşa şi voi veţi fi bine şi vă veţi face treaba!

De la maica sa, Gheorghe a învăţat să se roage şi să postească. Până la adormirea ei, la vârsta de cincizeci şi trei de ani, ea, cu toate că avea pânte­cele umflat din pricina cancerului la ficat şi a

161

ascitei, se străduia să-şi facă metaniile şi să nu lase postul. Toată credinţa şi duhul de nevoinţă al mamei le-a moştenit fiul ei Gheorghe.

El a venit în Grecia cu familia sa ca refugiaţi şi s-au aşezat în Serres. împreună cu fratele său a deschis un magazin de peşte şi astfel îşi câştigau cele necesare traiului.

Războiul din 1940 l-a aflat pe Gheorghe împlinindu-şi stagiul militar. Din prima zi, unitatea lui a plecat pe front în Albania. Fiind caporal de ca­valerie, a luptat cu vitejie şi jertfire de sine, până la invazia germanilor în patria noastră.

Totdeauna avea în buzunar Sfânta Scriptură şi când ceilalţi se odihneau, el citea cuvântul lui Dumnezeu şi se ruga. Odată, deşi el însuşi era slă­bit de foame, a preferat să rămână flămând şi să împartă mâncarea sa ostaticilor italieni, care se aflau într-o stare mai rea.

Îşi iubea foarte mult ţara, fiind un adevărat pa­triot. Când asculta imnul naţional şi când se ridica steagul, era stăpânit de emoţie şi îi curgeau lacrimile.

În vremea ocupaţiei germane a fost luat ca os­tatic în Bulgaria şi a muncit din greu la construi­rea de căi ferate. Din această pricină s-a îmbolnă­vit grav de malarie. A fost internat într-un spital bulgăresc, unde, cu toate că era grav bolnav, îi aju­ta pe ceilalţi suferinzi.

în timpul războiului civil a slujit în armată ca sergent, însă din pricina unei clevetiri nedrepte cum că ar fi comunist, a fost trimis în exil. După

162

şase luni s-a vădit minciuna şi a fost chemat îna­poi în armată. în vremea exilului l-a lovit un ofi­ţer. Cu bună cuviinţă, dar şi cu curaj, i-a spus:

domnule, nu sunt comunist, dar vreţi să devin?!...

De atunci nimeni nu l-a mai lovit.

Dumnezeu însă avea alte planuri şi a îngăduit să fie crezută pentru un timp clevetireadeoarece în timp ce Gheorghe se afla în exil, toată unitatea în care el slujise a căzut într-o cursă a răzvrătiţilor şi toţi ostaşii au fost ucişi.

Mai târziu a aflat de la comandantul său că cel care îl clevetise era un vânzător de peşte, care îl invidia pentru că toată lumea îl iubea şi pentru că din pricina aceasta vindea mai mult peşte decât el. îndată ce a aflat numele clevetitorului său, Gheorghe s-a dus la cimitir, fiindcă vânzătorul murise deja, i-a făcut trisaghion şi s-a rugat pen­tru sufletul lui.

Când s-a căsătorit, împreună cu credincioasa lui soţie se rugau totdeauna, posteau şi se îngri­jeau să le transmită celor patru copii ai lor dragos­tea pentru Dumnezeu. Cu multă bucurie mergea şi asculta predici şi adesea spunea:

noi nu avem îndreptăţire să facem păcate, fiindcă am auzit atât de multe cuvinte de învăţătură în biserică şi la predici!...

Odată, un vânzător de peşte ambulant i-a cerut o factură ilegală, pe care desigur că nu a vrut să i-o facă. Atunci acela s-a mâniat şi l-a lovit în faţă. El însă i-a răspuns liniştit:

163

pentru ce mă loveşti? Ce rău am făcut? Dacă vrei, loveşte-mă şi peste celălalt obraz!

Spunând acestea, şi-a întors obrazul, ca acela să-l lovească şi a continuat:

Însă n-am să primesc să fac fărădelege!...

în acea vreme, în Serres trăia un alcoolic care îşi neglija familia. Gheorghe purta grijă de acea familie şi de el şi îl sfătuia totdeauna să se lase de băutură. Într-o duminică, Gheorghe era cu familia lui şi l-a văzut pe acel alcoolic căzut în piaţa oraşului, lângă un hotel, în vreme ce nişte oameni îşi băteau joc de el. S-a oprit şi a început să-l sfă­tuiască, iar acela i-a spus:

iarăşi nu m-am ţinut de cuvânt! Iartă-mă, iartă-mă, iar am băut...

Atunci Gheorghe a văzut că omul avea o mână umflată şi plină de puroi. Şi-a lăsat soţia şi copiii, l-a suit într-un taxi şi l-a dus la spital. Doctorii i-au spus că mâna mai avea puţin şi se cangrena. Omul a rămas internat în spital mult timp. Ghe­orghe i-a asigurat mâncarea, lui şi familiei sale, vreme îndelungată.

Adesea dădea la văduve şi orfani cei mai buni peşti şi creveţi. De asemenea, mergea la spital şi ducea mâncare unui bolnav pe moarte care nu avea nici o rudenie.

Într-o zi, soţia sa a mers cu copiii la locul de joacă. Atunci când s-au întors acasă, au găsit una dintre camere goală: lipseau patul, aşternutul, plapuma, perna şi altele. Soţia sa a înţeles îndată: „A găsit vreun sărac şi i le-a dat", s-a gândit ea.

164

Seara, când s-a întors de la lucru, soţul său i-a po­vestit că a găsit un bolnav de tuberculoză şi s-a dus la casa lui. A văzut că dormea pe o rogojină pe podea. Starea lui era foarte gravă. A venit acasă, a luat tot ce era în cameră şi i-a dus bolnavului.

noi, i-a spus soţiei sale, slavă lui Dumnezeu, putem să cumpărăm altele! Nu aveam atât de mare nevoie de ele precum acest om!...

Când lua pensia, mergea cu nepoţii săi în par­cul copiilor şi totdeauna le dădea din buzunarele sale caramele şi ciocolate, ca să le împartă celor­lalţi copii. Când îl întreba cineva de ce face aceas­ta, spunea:

ca să înveţe să dea...

Adesea zicea:

când dai, îţi dă Dumnezeu!

Prietenii săi îi spuneau că dacă nu ar fi dat atâ­tea şi ar fi făcut economie, şi-ar fi putut cumpăra două blocuri. El însă răspundea:

mai de preţ este bucuria pe care o simte su­fletul când dă, decât blocurile!

Vreme de nouă ani a fost epitrop al bisericii din enoria sa, unde s-a ostenit cu multă evlavie.

După praznicul învierii, vreme de patruzeci de zile singurul său salut era „Hristos a înviat!"... Când spunea aceste cuvinte, strălucea tot. Chiar şi astăzi, când au trecut paisprezece ani de la adormirea sa, toţi cunoscuţii lui îşi amintesc la Paşti de „Nea Gheorghe", aşa cum îi spuneau în piaţă, şi vorbesc despre salutul său pascal.

A fost donator de sânge toată viaţa sa şi din pri­cina grupei de sânge rar întâlnite pe care o avea, a continuat să doneze şi după vârsta la care de obi­cei nu se mai face aceasta.

Când s-a îmbolnăvit de cancer, cu toate că fiii săi nu i-au spus diagnosticul, el a înţeles şi a zis:

cred că am cancer. De ce să aibă atâţia şi atâţia şi eu să nu am? Bine a venit!

Din pricina acestei boli suferea mult, însă ni­ciodată nu s-a plâns şi nu a cârtit. Răbda durerea ca să nu-i mâhnească pe ai săi. Totdeauna spunea cu zâmbetul pe buze:

slavă lui Dumnezeu!

Cu trei zile înainte de a adormi, s-a mărturisit, s-a împărtăşit şi a spus familiei sale că peste trei zile se va muta la cele veşnice. I-a sfătuit pe copiii lui să aibă totdeauna dragoste între ei, pentru că el îi va privi de sus şi astfel se va bucura. Într-ade­văr, după trei zile, pe 25 august 1997, Gheorghe a adormit în pace somnul drepţilor.

Veşnică să-i fie pomenirea! Amin.

Panaghiota Hadziktori

Fericita Panaghiota s-a născut pe 10 martie 1909 în satul Kato Zodia din Cipru, care astăzi se află sub ocupaţie. Părinţii săi, Haralambie Karis şi Teognosia Hagipanaghiotu au avut încă cinci co­pii în afară de ea. Se trăgea dintr-o familie cu tra­diţie religioasă. Fratele bunicii sale fusese protoiereu şi câţiva dintre strămoşii ei au fost preoţi. Până astăzi, urmaşii lor se disting prin bunătate, prin evlavie şi caracterul lor frumos şi mai ales prin dragostea pentru Dumnezeu şi Biserică.

în copilărie, Panaghiota era liniştită, avea sim­plitate şi era cu totul lipsită de răutate.

Când avea vreo zece ani, sora bunicii sale a lu­at-o într-o după-amiază la o biserică a Sfântului Gheorghe din afara satului, ca să aprindă cande­lele. Când au ajuns, bătrâna a spus cu simplitate:

am venit la Sfântul, oare se bucură? Hai să-l întrebăm!

167

Şi a strigat din afara bisericii:

sfinte al nostru Gheorghe, te bucuri că am venit sau nu?

Atunci s-a auzit un glas din biserică spunând:

da, mă bucur!

Aceasta s-a întâmplat de trei ori şi ele ascultau uimite glasul lui. Au intrat în biserică, însă s-au încredinţat că nu era nimeni. Au căutat şi afară, dar nu au găsit pe nimeni.

La vârsta de paisprezece ani, Panaghiota s-a lo­godit şi s-a căsătorit cu Hristu Hadziktoris. La no­uăsprezece ani a dobândit, cu multă greutate, pri­mul său copil. Această naştere i-a marcat toată viaţa. A rămas lipsită de puterişi a stat la pat multă vreme. Nu putea să facă treburi grele. Mergea un ceas la câmp, apoi se întorcea acasă şi se îngrijea de treburile gospodăriei. Din fericire, bărbatul ei o în­ţelegea şi o sprijinea şi au dobândit cinci copii, deşi a mai avut tot pe atâtea pierderi de sarcină.

Îşi iubea mult copiii. Îi avea totdeauna aproape de ea, îi povăţuia, îi spăla în fiecare sâmbătă, iar duminica toată familia mergea la biserică.

Cu toate că aveau avere mare şi luau muncitori ca să lucreze pământul, duminica şi în sărbători nu lucrau niciodată. în aceste zile, Panaghiota nu le lăsa pe fiicele sale nici măcar să măture. Fărâmiturile care cădeau de la masă le aduna cu mâna sa, ca să nu le arunce şi măturau în ziua următoare.

Deşi era bolnăvicioasă şi lipsită de putere, ţi­nea cu multă scumpătate toate posturile şi le ce­rea şi copiilor ei să facă la fel. Odată, când fiica sa

168

Teognosia făcea curat într-un dulap, a găsit o bu­cată de brânză şi a mâncat-o fără să se gândească, deşi era zi de post. Panaghiota a certat-o şi a tri­mis-o să se mărturisească, pentru a se putea împărtăşi.

Nu obişnuia să meargă prin vecini ca să bea ca­fea şi să stea la vorbă. Cafeaua, spunea ea, este vătămătoare, nu este bună.

Avea o fire blândă şi vieţuia în pace cu toţi şi se străduia să-l liniştească pe soţul ei când avea ne­înţelegeri cu muncitorii. Oricui cerea ceva de la ea, îi dădea, chiar dacă era vreunul dintre cei care aveau probleme cu bărbatul ei. Nu avea neînţele­geri şi nu se certa nici cu copiii săi, nici cu altcineva.

Cu toate că faţa ei era foarte zbârcită, avea ceva deosebit. Era liniştită, luminoasă, avea un har aparte. Nutrea mare evlavie şi respect faţă de pre­oţie şi îi cinstea pe preoţi.

După ce cu multă osteneală şi jertfă le-a căsă­torit pe fiicele sale, le sfătuia să iubească pe băr­baţii şi familiile lor, dar şi pe toţi oamenii, să tacă şi să rabde, ca să le iubească Dumnezeu.

Panaghiota nu ştia carte. Făcuse numai prima clasă de şcoală primară şi puţin din a doua. Citea greu, silabisind. Până când şi-a căsătorit copiii, nu a avut timp să facă multe rugăciuni, şi nici nu ştia. Spunea însă neîncetat „Slavă Ţie, Dumnezeule!"... Era iubitoare de linişte şi tăcută. Dacă nu era în­trebată, nu vorbea, iar când vorbea, nu spunea lucruri fără rost.

169

După invazia turcilor s-a mutat în Kato Lakatamia, în cartierul pentru refugiaţi „Sfântul Mamas“, împreună cu fiica sa Teognosia şi cu soţul ei.

Acolo l-a cunoscut pe părintele Andrei, un ie­romonah care vieţuise mai înainte la Muntele Sinai şi care ducea o viaţă ascetică, nevoindu-se vara şi iarna într-o baracă din tablă ce avea ca po­dea pământul. Panaghiota s-a mărturisit la părin­tele Andrei şi el i-a dat o cărticică de rugăciuni şi o mică broşură cu Acatistul Maicii Domnului. Ceea ce îi spunea duhovnicul împlinea cu simpli­tate şi acrivie.

Între timp soţul ei murise şi ea a rămas singură în camera de la etaj. Din pricina dificultăţilor avute la naşterea copiilor şi poate şi din cauza osteopo­rozei, a început să se încovoaie şi în ultima parte a vieţii a ajuns ca femeia gârbovă din Evanghelie. Era atât de gârbovită, încât capul îi ajunsese la numai o palmă de la pământ. Mergea cu greutate, sprijini­tă de un mic baston în forma literei T. Ca să vadă faţa cuiva trebuia să se aşeze pe un scaun.

Prin iconomia lui Dumnezeu a trecut pe la casa ei o tânără iubitoare de monahism, care mai apoi a devenit monahie şi care i-a dat o metanie şi i-a vorbit despre rugăciunea minţii. Astfel a început să spună rugăciunea cu metania. Avea acum două arme: metania şi cartea de rugăciuni, pe care le folosea în cel mai bun chip cu putinţă, petrecând în linişte.

Se trezea devreme şi se îndeletnicea mai întâi cu cele duhovniceşti ale sale. Cu toate că era

170

gârbovă şi nu putea să stea dreaptă, nu se aşeza să citească, ci punea o servieţă pe un scaun, sprijinea pe ea cartea de rugăciuni şi citea în picioare. Citea pe silabe toată cartea şi lucrul acesta dura multe ore. Cartea ei de rugăciuni începea cu Vecernia şi se termina cu Pavecerniţa. Astfel, începea dimi­neaţa cu citirea Vecerniei şi termina cu Pavecerniţa. Aşa se pare că înţelesese ea de la duhovnic să facă. Deoarece nu putea să facă metanii mari, fă­cea închinăciuni câte putea.

Ziua citea Acatistul Maicii Domnului, silabisindu-l pe analogul ei improvizat. în cealaltă vreme a zilei se ruga cu metania, spunând neîncetat rugă­ciunea. După-amiază, când venea vremea pentru rugăciune, orice vizitatori ar fi avut, oricât de dragi i-ar fi fost (nepoţi, fii, nurori), se ridica în linişte şi urca în camera ei de la mansardă, ca să citească aceeaşi slujbă pe care o făcuse şi dimineaţă.

Un preot a întrebat-o ce citeşte şi ea i-a adus cartea de rugăciuni. Preotul a pus-o să citească. A început cu Vecernia:

doam-ne stri-ga-tam că-tre Ti-ne a-u-zi-mă... Citea fiecare cuvânt pe silabe, accentuând fie­care silabă şi glasul ei tremurat ieşea dinlăuntru, din inimă, cu putere. Preotul a mai întrebat-o ce înseamnă acele cuvinte şi ea a răspuns:

auzi? Auzi? Când a strigat cocoşul... Aceasta era traducerea bătrânei!

În Grecia, limba folosită la slujbe şi în cărţile de cult este greaca veche, foarte diferită de neogreacă. Panaghiota, cu toată simplitatea ei, dă un răspuns la mult discutata problemă a traducerii textelor liturgice. Puţine înţelegea, însă le trăia, pentru aceasta şi avea experienţe dumnezeieşti. Pentru cei ce doresc, există tâlcuiri ajutătoare ale textelor liturgice. Nu ne lipsesc as­tăzi atât cunoştinţele, cât evlavia, simplitatea, credinţa adâncă, râvna dumnezeiască şi curăţia gândurilor.

171

Odată ginerele ei a luat-o la câmp şi la amiază, când a venit vremea slujbei, bătrâna a început să privească neliniştită în dreapta şi în stânga. Ginerele a înţeles. A dus-o într-o căsuţă pe care o avea acolo şi a pus o ladă pe un scaun, înjghebându-i astfel un analog. Bucuroasă, bătrâna şi-a făcut slujba sa.

Panaghiota mergea la biserică regulat şi se împărtăşea des. Şedea pe un scaun în faţă şi trăia profund Dumnezeiasca Liturghie. Urmărea cu multă luare-aminte ceea ce se petrecea în Sfântul Altar. Era adâncită cu totul în sine.

Într-o zi, după Dumnezeiasca Liturghie, i-a spus fiicei sale:

pe Sfânta Masă era Hristos cu alţi patru care făceau aşa...

Şi încerca să arate cu mâinile mişcările pe care le făcuseră.

Vedea adesea Sfinţi şi îngeri în vremea Sfintei Liturghii, mai ales în ultimii ani ai vieţii sale. So­cotea acest lucru ceva foarte firesc şi credea că toţi vedeau ceea ce vedea ea.

Un preot a întrebat-o odată ce vede, iar ea nu i-a răspuns nimic, ci doar privea cu nevinovăţie. La stăruinţa lui, ea l-a întrebat:

tu nu vezi?

nu! a răspuns el.

172

Ea a zâmbit şi a spus cu uimire:

nu se poate!...

Preotul i-a făgăduit că îi va spune ce vede dacă îi va spune şi ea, „ca să vedem dacă sunt aceleaşi lucruri"! Atunci ea a spus:

hristos, Maica Domnului şi Sfinţii noştri sunt ascunşi după Sfânta Masă. Când se săvârşeş­te Dumnezeiasca Liturghie, ies!

între timp, ginerele bătrânei a murit şi ea a ră­mas cu fiica sa. într-o zi, Teognosia s-a dus să ude ogorul şi a prins-o noaptea acolo. Nu a apucat să se întoarcă şi a dormit în căsuţa pe care o aveau pe câmp. Bătrâna a rămas singură acasă. A doua zi, când s-a întors fiica sa, i-a povestit:

ieri, în vreme ce stăteam pe pat şi mă rugam cu metania, s-a umplut casa de lumină. Era o lu­mină ca lira de aur. Eu plângeam, plângeam şi-mi făceam neîncetat semnul Sfintei Cruci. Nu ştiam ce să fac. Lumina a rămas câtăva vreme şi apoi, încet-încet, a dispărut. Ce este acest lucru?!

Odată a rămas la fiica sa Emilia, care a pus-o să doarmă în camera cu icoane. Toată noaptea a vă­zut două candele care luminau camera. Când s-a luminat de ziuă, una a dispărut.

Tot în timpul şederii sale acolo s-a îmbolnăvit.

Într-o noapte i s-a arătat o femeie în haine albe, care semăna cu o soră medicală şi i-a spus că se va face bine, ceea ce s-a şi întâmplat.

în Postul Mare din anul 1998 bătrâna Pana­ghiota, cu toate că se apropia de nouăzeci de ani, a postit ca de obicei, însă se simţea foarte slăbită.

173

După Paşti a stat aproape tot timpul întinsă pe pat. Pe 8 mai 1998, la amiază, o dureau picioarele şi nu se simţea bine. Voia să mănânce moşmoane. Chiar atunci a intrat fiica sa Elena cu o pungă de moşmoane şi a mâncat două-trei. Fiicele ei o spă­lau şi o schimbau. I-a spus Elenei:

am să mor!

Peste puţin timp şi-a ridicat capul şi şi-a dat duhul în pace.

Până la sfârşit a fost conştientă şi cu simţurile întregi, în afară de auz. Fiind curată, au îmbră­cat-o cu hainele de înmormântare şi au acoperit-o cu giulgiul. Trupul a rămas moale şi mlădios până a doua zi, când l-au pus în mormânt.

În clipa când îşi dădea sufletul, strănepotul ei, Marios, în vârstă de patru-cinci ani, a arătat în sus şi a spus:

mamă, uite-o pe bunica Panaghiota!

Cu ochii săi nevinovaţi vedea sufletul strălucitor al bunicii care urca la cer.

Veşnică să-i fie pomenirea! Amin.

Preotul Sava Zararis

Sava Zararis s-a născut pe 4 iulie 1913 în Apolakkia, insula Rodos. A fost al patrulea şi ultimul dintre copiii care au supravieţuit ai lui Dimitrie Zaharis, un cioban bogat din Apolakkia. La început se numea Stamatiu, însă turcii i-au schimbat numele în Zararis, adică nesupus, neîmblânzit, răzvrătit, pentru că era patriot şi se împotrivea cu tărie purtării lor tiranice faţă de locuitorii din Dodecanez. Era „răzvrătit", dar şi evlavios şi avea în casa lui un ico­nostas, unde printre alte sfinte icoane era şi cea a Sfântului Mamas, la care avea o evlavie deosebită.

Micul Sava a moştenit evlavia tatălui său, dar şi pe cea a maicii sale Marcela, al cărei bunic a fost cinstitul preot Andrei, iar străbunic preotul Sava Tzanakis, care a ajuns până la o vârstă matusale­mică (o sută cincisprezece ani) şi care se trăgea din satul Selino, judeţul Hania, Creta. Acesta din urmă a fost preot vreme de nouăzeci de ani, dintre care

175

patruzeci a slujit ca exarh al episcopiei Rodosului. Sava a moştenit binecuvântarea strămoşilor săi preoţi şi de aceea încă de mic a avut mare dragoste pentru Dumnezeu şi Biserică.

În copilărie se ruga regulat în colţul cu icoane şi avea familiaritate faţă de Sfinţii protectori ai fami­liei, despre care îi auzea vorbind pe părinţii săi. Într-o zi, pe când era mic copil, l-a văzut în vedenie, nu în vis, pe Sfântul Mamas mergând prin casă aşezat pe leul său. Amintirea acestei vedenii i-a ră­mas neştearsă toată viaţa. Poate că ea s-a făcut o pricină în plus pentru Sava să-i iubească pe Sfinţi şi să se îndulcească încă din copilărie cu citirea vieţilor lor. Îi plăcea să aprindă candelele în multe­le bisericuţe din regiunea Apolakkiei şi la mănăs­tirile din apropiere, a Maicii Domnului Skiadenis şi a Sfântului Nicon. Odată cu aprinderea candele­lor avea prilejul să se nevoiască în rugăciune.

A învăţat carte la Şcoala primară elino-italiană a satului şi a fost un elev foarte bun. Stăpânirea itali­ană a durat până în anul 1947, când s-a făcut unirea Dodecanezului cu Grecia. Ştia să vorbească limba italiană atât de bine, încât a ajuns să fie translator între... italienii din nord şi cei din sud, care vorbeau dialecte diferite şi se înţelegeau cu greutate.

Nu a mers la gimnaziu, pentru că în Apolakkia nu exista aşa ceva. în anii adolescenţei şi-a continuat „studiile” ca autodidact, citind vieţi de Sfinţi, Noul Testament, „Războiul nevăzut", „Mântuirea păcătoşilor", Pidalionul, pe care îl moştenise de la

176

preoţii din neamul său, precum şi alte cărţi duhovniceşti, pe care le-a dobândit mai târziu.

Deoarece îi plăcea să se îndeletnicească mai mult cu cele duhovniceşti, nu stătea prea mult pe la stâna tatălui său, nici nu se ostenea foarte mult cu lucră­rile agricole, ci muncea cu măsură. Fusese rânduit de italieni să întreţină drumurile din Apolakkia şi din satele din împrejurimi. Câtă vreme a lucrat la drumuri, la amiază se făcea o pauză de trei ore. Atunci Sava, în loc să se odihnească, urca la mănăs­tirea Maicii Domnului Skiadenis, la mai mult de trei kilometri distanţă, care avea numai un supraveghe­tor mirean. Făcea curăţenie, aprindea candelele, îşi făcea rugăciunea şi apoi se întorcea la lucru.

Cineva a făcut raport la autorităţile italiene din Rodos împotriva lui Sava, spunând că în loc să-şi împlinească îndatoririle de serviciu, merge şi lu­crează la mănăstiri. Sava s-a rugat fierbinte Mai­cii Domnului să-l scape de clevetirea nedreaptă. Când a mers în Rodos să răspundă acuzaţiei, ra­portul dispăruse, iar pedeapsa a fost anulată. Ita­lienii aveau încredere în el, pentru că ştia limba italiană, era inteligent, fără răutate, temător de Dumnezeu şi lipsit de viclenie şi l-au numit bucă­tar la comandamentul militar al Apolakkiei. Fiind în această poziţie, a izbutit să-i înduplece pe ita­lieni şi germani să nu facă rău în Apolakkia şi în satele din jur. Odată a izbăvit o bătrână care fuse­se condamnată la moarte. Era făcător de pace în­tre consătenii lui, potolind certurile şi aducând linişte şi înţelegere între semenii săi.

177

Văzând marea lui dragoste pentru Dumnezeu, ar fi fost de aşteptat ca Sava să se facă monah, însă dumnezeiasca Pronie a rânduit ca el să devină preot de mir, cu viaţă cuvioasă. La vârsta de două­zeci şi trei de ani s-a căsătorit cu buna şi înţeleap­tă sa consăteană Hrisantia. Erau foarte potriviţi şi se iubeau foarte mult. Nu s-au certat niciodată. Ea îl respecta şi îl asculta, pentru că era foarte smerită, iar el o iubea şi astfel duceau o adevărată viaţă creştinească. în felul acesta, Sava sporea duhovniceşte.

Odată, în timp ce lucra în satul său, s-a rănit la picior. A făcut o rană mare, care s-a infectat foarte rău. Pe atunci nu existau antibiotice. Se primejduia să facă cangrenă. S-a dus la doctorul din sat, care îi era văr. Doctorul i-a spus că este în pericol să-i fie tăiat piciorul şi l-a trimis la spitalul din Rodos. A adăugat însă oarecum ironic:

tu ai atâţia Sfinţi prieteni şi vii la mine ca să te vindec?!...

Sava a luat în serios aceste cuvinte şi în aceeaşi seară a mers la Mănăstirea Sfântului Nicon şi s-a rugat toată noaptea. Dimineaţa rana se închisese. Doctorul, când a văzut piciorul vindecat, a mărtu­risit cu uimire că s-a săvârşit o minune. Această minune i-a sporit credinţa lui Sava şi când a de­venit preot, a săvârşit el însuşi multe minuni. A vindecat mulţi bolnavi.

Consătenii îl respectau şi aveau încredere în el. Aceasta se vădeşte şi dintr-o întâmplare care a avut loc pe când Sava avea douăzeci şi şapte de

178

ani. Se adunaseră mulţi săteni la nunta unei ne­poate de-a lui. Printre ei se aflau şi mulţi tineri. Sava s-a folosit de acest prilej pentru a-i invita în ziua următoare acasă la el, ca să le spună ceva. Unul dintre cei invitaţi, Haralambie Meleunis, care avea douăzeci şi cinci de am şi care mai apoi a devenit profesor de teologie, scrie în memoriile sale despre această invitaţie:

„Noi, fie din curiozitate, fie că ne-a atras ceva, fie că a fost chemare dumnezeiască, am răspuns invitaţiei sale. Cât de mult s-a bucurat când ne-a văzut! Ne-a spus să ne aşezăm toţi, unii pe cele câ­teva scaune pe care le avea, alţii pe o bancă, iar el ne-a vorbit zâmbind despre multe lucruri neobişnuite. Ne-a vorbit despre dragostea lui Dumnezeu. Care L-a trimis pe Fiul Său Cel Unul născut să Se răstignească pentru noi, despre a Sa slăvită a Doua Venire, când îi va lua pe toţi cei aleşi ai Săi ca să-i facă părtaşi slavei Sale celei veşnice, despre negrăita bucurie pe care o vor simţi acolo toţi cei aleşi ai Săi. Însă şi despre durerea pe care o vor simţi cei care nu au vrut să răspundă marii iu­biri a lui Dumnezeu şi care vor rămâne sub înrâu­rirea răului. Ne citea despre faptele minunate ale Sfinţilor, care s-au izbăvit de păcat, s-au înnoit lă­untric şi stau ca pilde vii înaintea noastră.

Cuvintele sale pătrundeau adânc în inima noastră. Duhul lui Dumnezeu atingea coardele sufletului nostru şi mergeam cu sârguinţă în fie­care seară să-l ascultăm. Ziua, în timp ce lucram împreună cu părinţii noştri, ne bucuram

179

gândindu-ne că seara ne vom întâlni iar toţi, ne vom vedea unul cu altul şi vom avea convorbiri duhovniceşti. Ne lega o prietenie adevărată, sin­ceră, frumoasă, fericită. Trăiam precum în vre­murile apostolice, când cei ce credeau în Hristos aveau un suflet şi o inimă. „în paralel am învăţat muzică psaltică, am format grupuri şi cântam la strană sâmbătă seara, duminica şi în alte zile de praznic ale Bisericii noastre”.”

Pe lângă lucrarea pentru mântuirea sufletelor lor, Sava şi tinerii care se adunaseră în jurul lui, cu împreună-lucrarea preotului din sat, îi ajutau pe cei săraci şi pe bătrânii părăsiţi, pentru că în acea vreme nu existau asistenţă socială şi pensii.

în 1947, Sava s-a mutat împreună cu familia sa în oraşul Rodos, unde îl chemase prietenul său din copilărie, arhimandritul Apostolos Papaioanu, protosinghelul Mitropoliei Rodosului, fonda­torul orfelinatului „Regina Sofia” din Rodos. Pă­rintele Apostolos, cunoscând priceperea şi cin­stea lui Sava, i-a propus să-l pună bucătar-şef al orfelinatului, având alţi doi bucătari ca ajutători.

Prin credinţa lui, Sava a devenit o personalita­te atât de puternică, încât atunci când a plecat din sat a lăsat în urma sa o impresie foarte adâncă şi o lucrare care a dăinuit şi a continuat să dea roade. Gruparea creştină formată de el nu şi-a încetat existenţa.

1 Fapte 2,44.

2 Haralambie Meleunis, Să ne amintim de cele de demult, Ro­dos, 2002, pag. 33-36.

180

în Rodos şi-a continuat lucrarea misionară şi socială. Nu era numai bucătar-şef al orfelinatului, care pe atunci avea cinci sute de copii, ci, fiindcă era un om de toată încrederea, a fost numit şi ad­ministrator al Fundaţiei. Cu toate că era foarte ocupat, nu a încetat niciodată să dea poveţe folo­sitoare de suflet celor cu care lucra şi orfanilor. Salariul lui era de trei mii de drahme, care în acea vreme, 1947-1954, însemna o sumă frumoasă, însă ajungea mult împuţinat în casieria familiei sale de şase persoane. Mare parte din el o dădea unor orfani foarte săraci, dar în acelaşi timp ajuta şi studenţi nevoiaşi de la Academia Pedagogică, din Rodos, pentru că în acea vreme în Dodecanez era foamete. Când soţia sa se plângea că trăiesc în lipsuri şi că el ar trebui să aibă mai multă grijă de familia sa, îi răspundea:

alţii sunt mai săraci ca noi şi au mai multă nevoie decât noi!

Fiul său cel mai mic, Gheorghe, îşi aminteşte:

de mic copil, în fiecare vară mergeam cu tata în oraşul Rodos, unde lucra ca administrator şi bucătar-şef la orfelinat. îmi aduc aminte că în fiecare sâmbătă şi duminică mă lua cu el pe la toate mănăstirile din Rodos şi mă ducea în casele vecinilor săraci, cărora le dădea bani. Niciodată nu lua acasă mâncare de la orfelinat şi nici pe mine nu mă lăsa să mănânc acolo, ca să nu-i lipsească pe orfani de hrană. Potrivit mărturiilor orfanilor, care acum au ajuns oameni maturi, tatăl meu le împărţea lor cea mai mare parte din salariul său

181

şi îi ajuta să studieze. Mama era nevoită să cultive pământul nostru din sat, pentru a avea cele nece­sare traiului.

În Rodos, cel mai mult îl cinstea pe Sava părintele protosinghel Apostolos. Pentru aceasta, când a ajuns mitropolit de Karpathos şi Kasos l-a chemat la mitropolie, ca să-l hirotonească preot în Kasos. Sava, care era pe atunci tată a patru copii mici, a pri­mit să renunţe la postul bun pe care îl avea la orfeli­nat şi să devină preot în săracul şi izolatul Kasos, unde avea să primească un salariu de trei sute de drahme, iar nu de trei mii, ca la orfelinat.

Soţia lui a încuviinţat dorinţa sa de a primi hi­rotonia, deoarece cunoştea marea lui dragoste pentru Dumnezeu şi poate şi pentru că auzise că în Kasos locuiau armatori bogaţi şi căpitani de vapor, şi prin urmare nu mai erau săraci care să le ia banii.

Sava şi-a lăsat familia în Rodos. A mers singur în Kasos şi a fost hirotonit diacon la începutul lui octombrie 1954, iar pe 26 ale aceleiaşi luni a fost hirotonit preot în Biserica Sfântului Dimitrie. A fost numit preot paroh al satelor Polis şi Sfânta Marina. în plus, îndeplinea şi funcţia de suprave­ghetor în Mănăstirea Sfântului Mamas, pe care îl văzuse în vedenie în anii copilăriei, pentru că în mănăstire nu vieţuia nici un monah. De când a devenit preot, s-a înţeles cu preoteasa sa să tră­iască precum fraţii.

S-a mutat în Kasos împreună cu familia lui şi duceau un trai sărăcăcios. Preoteasa s-a adaptat

182

fără cârtire la noile condiţii. Dumnezeu le purta de grijă şi, cu toate că părintele Sava a continuat să facă milostenie, nu au suferit de foame.

Fiul său cel mic, Gheorghe, povesteşte:

în luna august a anului 1955, toată familia ne-am mutat din Rodos în Kasos, în micul sat Po­lis, unde era mare lipsă de apă, iar cea mai apropi­ată şcoală era la cinci kilometri. Salariul tatălui meu era de trei sute de drahme, cu care trebuia să o hrănească pe sora mea împreună cu copilul ei (bărbatul său era în armată), pe fratele meu Mi­hail, pe mine şi să-l ţină în Facultatea de Teologie pe fratele nostru cel mare. în acelaşi an, fratele meu Mihail, în vârstă de cincisprezece ani, a re­nunţat la gimnaziu, deşi era un elev foarte bun şi a mers să lucreze ca marinar, ca să ne ajute cu ba­nii. Tatăl meu a început cu foarte mare râvnă noua sa lucrare. Toţi enoriaşii săi îl iubeau, pen­tru că în toate greutăţile lor le era alături. Rezolva cu discernământ problemele care apăreau, adu­cea pacea în familiile unde existau certuri şi casa noastră devenise un loc de împăcare între enoriaşii care aveau neînţelegeri între ei. Era ca o judecătorie de pace, unde veneau oameni din toa­tă insula ca să-şi rezolve neînţelegerile. Astfel, între locuitorii insulei stăpâneau dragostea şi pa­cea, iar nu cearta şi vrajba. Recunoscători, enoriaşii plăteau pentru Liturghii şi aghesme (nu trecea zi fără Liturghie), însă ceea ce primea, pă­rintele dădea celor aflaţi în nevoie. în 1956, preo­tul din satul Fri s-a mutat în Rodos şi tatăl meu a

183

luat în grija sa şi această parohie. în acest fel avea posibilitatea să ajute mai mulţi săraci. în zilele de praznic încărca măgăruşul nostru cu carne şi o împărţea la săraci, în vreme ce noi niciodată nu ne săturam de carne. Şi nu spunea vreodată că a cumpărat-o cu bani din buzunarul său, ci totdeau­na spunea că au plătit armatorii, însă noi ştiam că o cumpăra cu bani din salariul său. în perioada când am fost elev la şcoala primară şi la gimnaziu, mă trezea în fiecare dimineaţă la ora 5, ca să ci­tesc Utrenia şi rugăciunile pentru Sfânta împărtăşanie. în fiecare seară făceam Vecernia, iar seara târziu totdeauna citea înaintea icoanelor Pavecerniţa Mare. La Dumnezeiasca Liturghie nu se aşeza niciodată, iar numele pe care le pomenea erau nenumărate...

Ca preot, părintele Sava făcea în fiecare zi toa­te slujbele: Vecernia, Pavecerniţa, Miezonoptica, Utrenia. Liturghisea cu multă evlavie şi cu toată inima şi adeseori cu lacrimi. Avea o voce foarte frumoasă. Slujba Acatistului o săvârşea de trei ori, mutându-se dintr-un sat în altul, Polis, Sfânta Marina şi Fri.

O dată pe lună mergea să liturghisească la o bi­serică aflată la doisprezece kilometri depărtare, într-o aşezare de păstori. Desigur că nu mergea cu maşina, ci pe jos. Pornea înainte de a se lumina de ziuă, fără să guste ceva, ca să liturghisească şi să stea de vorbă cu păstorii.

Uneori rămânea peste noapte la Mănăstirea Sfântului Mamas împreună cu fiul său cel mic,

184

Gheorghe. Când se întâmpla să se stingă candela, se auzeau zgomote puternice dinspre strănile bi­sericii. în acest fel, Sfântul Îi înştiinţa că trebuie să aprindă candela. La Mănăstirea Sfântului Ghe­orghe din Hadies, când se stingea candela, se au­zeau tropote în tavan. Era Sfântul Gheorghe căla­re pe cal.

Toţi, mici şi mari, mergeau să se mărturisească la părintele Sava. Aveau încredere în el, pentru că vedeau pilda sa sfântă, cât şi pe cea a familiei sale. Părintele se îngrijea de zidirea sufletului său prin studiul textelor sfinte, dar şi de povăţuirea şi for­marea duhovnicească a copiilor săi. Avea întot­deauna deschisă pe masă „Mântuirea păcătoşilor”, ca ei să o citească, iar lângă ea mai lăsa şi nişte însemnări şi sfaturi ale sale, în caz că, din pricina vreunei greşeli de-a lor, copiii s-ar fi ruşinat să-l întrebe deschis pe el. Când cei doi fii ai săi s-au angajat la marina comercială, le trimitea în fieca­re săptămână câte o scrisoare în care îi povăţuia, îi mângâia şi îi întărea. În purtarea sa faţă de cei ai casei era blând şi plin de bunătate, însă şi faţă de străini era binevoitor şi primitor, cu toată să­răcia sa. De cei nevoiaşi se îngrijea în mod deose­bit. Odată, în Sâmbăta Mare, preoteasa a găsit în frigider un ied şi s-a bucurat foarte mult. Mare i-a fost însă dezamăgirea puţin mai târziu, când a constatat că iedul dispăruse. Părintele Sava îl dă­duse la săraci.

Când era preot paroh în Kasos, o vecină sărma­nă i-a cerut ajutorul. Părintele Sava avea o capră,

185

cu care îşi întreţinea numeroasa lui familie. Cu toate că avea mare nevoie de ea, nu a stat pe gân­duri, ci i-a dat-o îndată acelei vecine, ca să-şi poa­tă hrăni copiii. Când a aflat preoteasa, s-a supărat foarte tare. L-a certat pentru că nu s-a gândit că au şi ei copii şi sunt datori să-i hrănească. Părin­tele Sava nu a răspuns nimic şi a început să se roa­ge. La amiază a venit un cioban şi i-a adus o capră mai bună decât cea pe care o dăduse. Atunci pă­rintele, fiind încredinţat de puterea rugăciunii, i-a spus preotesei:

vezi ce face bunul nostru Dumnezeu? Dăm milostenie şi îndată ne-o trimite înapoi!...

Altă dată, însă, i s-a arătat în vis Apostolul Anania şi i-a spus cu asprime:

ei, părinte, nu le da toate străinilor! Uiţi că ai şi familie?

De atunci a avut mai multă grijă de familia sa.

Se spunea că în Rodos şi Kasos, părintele Sava i-a ajutat pe săraci mai mult decât oricare dintre cei bogaţi. El zicea adesea:

cea mai bună bancă este pântecele săracilor!

Nu lua niciodată bani de la săraci, ca să aibă îndrăzneală să-i îndemne să nu lipsească de la bi­serică. Emigranţii bogaţi din Kasos, cunoscând vrednicia preotului din insula lor, îi trimiteau din când în când câte ceva.

Părintele Sava se îngrijea să preîntâmpine pro­blemele care apăreau în familii. De pildă, un căpi­tan bogat nu voia să se însoare cu o tânără săracă, cu care se încurcase mai înainte. Când a aflat

186

aceasta, părintele s-a dus şi l-a îndemnat cu stăruinţă să se cunune cu ea. Apoi l-a povăţuit să o respecte şi să o iubească. În cele din urmă, toate au intrat în bună rânduială.

Părintele Sava a rămas în Kasos până în 1967. Apoi a fost nevoit să ceară mutarea în Rodos, pen­tru că preoteasa lui era foarte grav bolnavă şi avea nevoie de îngrijire medicală deosebită, iar în acea vreme mijloacele de comunicaţie cu Rodosul nu erau deloc bune. Locuitorii din Kasos, care spu­neau despre părintele că este sfânt, au făcut tot ce au putut ca el să nu plece, însă dumnezeiasca Pro­nie l-a îndreptat spre Rodos, unde lucrarea sa avea să dea roade mai bogate. Până în ziua de as­tăzi, în Kasos pomenirea sa este vie şi cu laude.

în Rodos s-a aşezat în satul Damatria, în 1967 şi şi-a continuat lucrarea de făcător de pace, dar şi de ajutător al săracilor. Există mărturii că acolo a tămăduit un cafegiu orb, precum şi alţi bolnavi.

A vindecat şi oameni stăpâniţi de duhuri necu­rate. Odată, când îi citea exorcisme unui demonizat, diavolul a început să se împotrivească, sco­ţând strigăte. După ce a ieşit din om, i-a urmărit cu stăruinţă în drum spre casă în chipul unui mânz, după cum îşi aminteşte fiul cel mic al pă­rintelui, Gheorghe, care pe atunci era elev.

O femeie a rămas însărcinată şi ginecologul i-a recomandat să facă avort, pentru că altfel se pri­mejduiau şi ea şi copilul. Ea însă, fiind o bună

187

creştină, a alergat îndată la părintele Sava şi i-a mărturisit aceasta.

să nu faci avort! i-a spus. Iau asupra mea toa­tă răspunderea!...

Astfel a venit pe lume un prunc foarte sănătos.

De la Damatria, mitropolitul Rodosului l-a mu­tat la Biserica Sfântului Pantelimon şi apoi, în anul 1971, la „Sfânta Irina", biserica orfelinatului de fete din Rodos. Era o biserică aflată în centrul oraşului, unde veneau mulţi oameni. în această biserică se ţinea rânduială mănăstirească, pentru că acolo vieţuiau câteva monahii care se îngrijeau de Fundaţie şi de biserica ei, fiind trimise de la Mănăstirea Buna-Vestire din Patmos pentru a le păzi pe orfanele Dodecanezului de prozelitismul papistaş şi italian. Când mitropolitul l-a adus spre încercare pe părintele Sava la o Sfântă Liturghie în biserica Fundaţiei, le-a întrebat pe monahii şi pe cei prezenţi la slujbă dacă vor ca el să fie preo­tul bisericii, iar răspunsul a fost:

este foarte bun! Pe el să ni-l aduceţi!

Acolo îl aştepta multă osteneală, pentru că avea de săvârşit toate slujbele pe care le cere rânduiala mănăstirească, iar pe lângă aceasta, veneau să se mărturisească mulţi, din toate părţile Rodosului. Spovedea de la ora 4 după-amiază până la 10 sau 11 seara. Uneori, preoteasa se plângea surorilor de la Fundaţie pentru ora târzie la care se întorcea pă­rintele Sava acasă. Le spunea:

sunt şi alte zile în care oamenii să se mărturisească!

188

Când auzea acestea, părintele zicea:

mulţi mă îndeamnă să plec acasă şi să le spun unora dintre oameni să vină în altă zi. Însă dacă vine un suflet să se mărturisească, iar eu îl alung şi în noaptea următoare îl cheamă Domnul din lumea aceasta, cum va pleca nemărturisit? Cum voi da seamă eu, care l-am alungat?!...

La „Sfânta Irina" mergea dimineaţa şi dupăamiaza. De multe ori, deşi nu se săvârşea Dumne­zeiasca Liturghie, părintele Sava mergea pentru celelalte slujbe. Pentru Vecernie, fie că era vară, fie iarnă, mergea devreme şi aştepta până deschi­deau monahiile porţile. Aştepta fără să murmure în curtea Fundaţiei.

într-o după-amiază, după ce a spovedit în pa­raclisul de la „Sfânta Irina", a pornit spre casă, mergând pe acelaşi drum ca întotdeauna. Bătea un vânt atât de puternic, încât a rupt o creangă mare dintr-un pin, aruncând-o la pământ în calea lui. Însă dumnezeiasca Pronie l-a ocrotit. O mână nevăzută l-a mutat fulgerător pe trotuarul de pe partea cealaltă a drumului şi astfel s-a izbăvit de la moarte.

În fiecare an, în Săptămâna Mare, cei ce se mărturiseau nu-l lăsau deloc să se odihnească. Odată, în Sâmbăta Mare, preoteasa îl aştepta să facă nişte cumpărături din piaţă. El i-a răspuns:

- „Nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, ca să fie pe plac celui care strânge oaste!”.

2 Timotei 2,4.

189

Un creştin evlavios, fiu duhovnicesc al părinte­lui Sava, a izbutit să-l convingă pe un prieten de-al său să meargă să se mărturisească. Deodată, în timp ce acela se mărturisea, i-a spus părintelui:

priveşte afară, părinte! Un copil încearcă să meargă pe sârmă şi se primejduieşte să cadă!

Părintele Sava i-a răspuns liniştit:

nu-i da nici o atenţie! Este diavolul şi încear­că să împiedice mărturisirea ta. O să dispară îndată!

Într-adevăr, după puţin timp s-a făcut nevăzut şi Sfânta Taină a Spovedaniei s-a săvârşit până la capăt.

Taina Sfintei Spovedanii o săvârşea chiar şi atunci când era foarte obosit, sfătuind-o pe preo­teasa sa ca niciodată să nu împiedice pe cineva care vrea să se mărturisească. Lucru minunat este că, deşi la bătrâneţe îi slăbise memoria, totuşi în vremea mărturisirii, potrivit mărturiilor celor ce s-au spovedit la el, raţiunea şi memoria sa funcţi­onau foarte bine.

Mulţimea celor ce se mărturiseau la părintele Sava creştea neîncetat, pentru că toţi aflau în el pe povăţuitorul şi mângâietorul înţelept, blând şi plinul de bunătate care pătimea împreună cu cei bolnavi şi necăjiţi şi era îngăduitor, însă la nevoie şi aspru cu păcatele lor. El îi întărea în credinţă, fiind mai presus de neputinţele omeneşti, aspru faţă de sine însuşi şi îngăduitor cu ceilalţi, însă neînduplecat în privinţa osândirii şi a clevetirii. Nu spunea niciodată vreun cuvânt rău despre

190

cineva şi nici în casa lui nu îngăduia să fie cineva vorbit de rău.

în Postul Mare se ostenea mult şi până la sfârşitul vieţii sale a ţinut toate posturile. Spunea:

de post nu mă tem!

Se obişnuise cu nevoinţa postirii.

Niciodată nu vorbea despre sine însuşi. Când voia să spună ceva spre folos, cu toate că era vorba despre un lucru pe care el însuşi îl făcuse, de obi­cei spunea că a cunoscut un preot evlavios care a făcut acel lucru şi povestea întâmplarea. Odată, o femeie a observat că părintele Sava, în vreme ce făcea Proscomidia şi pomenea o mulţime de nume, unele dintre pomelnice le păstra ca să le pomenească şi altă dată. La întrebarea ei de ce le păstrează mai mult decât pe celelalte, a răspuns:

soră, când pomelnicul are ceva mai mult din partea celui ce l-a dat, atunci mă simt îndatorat să-l pomenesc nu numai încă o dată sau de două ori. ci de mai multe ori!

Pornind de la această întâmplare, părintele Sava i-a descoperit acelei surori ceva foarte în­semnat. I-a spus că a cunoscut un cleric care slu­jea într-un sat. în momentul în care începea Pros­comidia. auzea dintr-un dulăpior aflat în apropi­ere nişte zgomote. Se întreba ce se întâmplă. Se gândea că poate este vreun şarpe sau vreun şoarece. A deschis dulăpiorul şi a văzut că era plin de pomelnice. S-a gândit că sunt nepomenite şi a început să pomenească în fiecare zi. la Dumneze­iasca Liturghie, câte o parte din ele. După ce le-a

191

pomenit pe toate, au încetat zgomotele. Aceasta s-a întâmplat pentru că pomelnicele nu fuseseră pomenite. Apoi părintele Sava i-a spus surorii:

preotul trebuie să ia aminte să pomenească toate pomelnicele şi niciodată să nu le neglijeze!

Odată părintele Sava, vrând să înlăture nişte neorânduieli dintre credincioşii care se mărturi­seau, a povestit că a auzit de la un preot următoa­rea întâmplare (în realitate era vorba despre el însuşi):

odată, la praznicul înălţării Cinstitei Cruci (14 septembrie), înainte de a se face ziuă, o pere­che din satul Damatria nu a ţinut ziua prazni­cului şi bărbatul a orbit. Atunci au alergat la preot şi s-au mărturisit. Preotul le-a citit aproape toate rugăciunile din Molitfelnic. A citit exorcisme, a citit rugăciunile pentru bolnavi. Le-a citit până la ora 4 dimineaţa. Preotul se gândea cum va merge să ridice Sfintele, de vreme ce nu se odihnise şi nici pe cel orb nu-l tămăduise. Atunci l-a luminat Domnul să-i citească orbului rugăciunea pentru deochi şi bărbatul şi-a redobândit vederea. Sătenii, care fuseseră răvăşiţi cu toţii de această întâmplare, s-au liniştit la auzul clopotelor, care sunau cu glas de bucurie pentru minune. De atunci toţi ciobanii din acel sat nu numai că cinstesc ca toată lumea înălţare a Cinstitei Cruci, ci fac şi prescuri pentru Litie şi pentru Dumnezeiasca Liturghie.

în privinţa milosteniei, părintele Sava spunea:

192

Eu sunt dator să am totdeauna mâinile des­chise. Ştiu şi am văzut de mai multe ori în viaţa mea că atunci când dau cinci, bunul Dumnezeu îmi trimite zece!

Când surorile sale Îi aminteau că are copii şi trebuie să dea milostenie cu măsură, el spunea că mâinile preotului trebuie să fie numai deschise şi niciodată închise.

La marile praznice ale Bisericii noastre, cum ar fi Duminica închinării Cinstitei Cruci sau înălţa­rea Cinstitei Cruci. se obişnuia în acea vreme în insula Rodos ca preoţii să pună un disc lângă Cru­cea împodobită cu flori. Cei ce se închinau la Cin­stita Cruce şi primeau din mâinile preotului o floa­re de la Cruce, lăsau o mică sumă de bani pe tavă, pentru preot. Într-o Duminică a închinării Cinsti­tei Cruci. în Biserica Sfintei Irina a aşezat şi părin­tele Sava o tavă lângă Crucea împodobită cu flori. A trecut multă lume şi fiecare a lăsat cât a vrut. La Dumnezeiasca Liturghie a fost prezentă şi preoteasa. Când părintele a mers acasă, preoteasa l-a întrebat de bani, cu care voia să le cumpere copiilor lor ceea ce avvau nevoie Desigur că părintele Sava, până să ajungă acasă, îi împărţise pe toţi la familiile care aveau trebuinţă. La stăruinţa preotesei, care înţelesese că banii fuseseră împărţiţi, părintele vrând să o liniştească, i-a spus că îl doare inima şi astfel ea nu şi-a mai continuat întrebările.

Locuitorii Rodosului îl vedeau duminica pe pă­rintele Sava încărcat cu pungi de prescuri, pe care de obicei le punea sub rasă. Astfel, pleca „umflat".

193

Acele pungi le împărţea la familiile aflate în nevo­ie. Când ajungea acasă, era cu mâinile goale.

Surorile Orfelinatului de fete din Rodos îşi amintesc că părintele Sava avea în Sfântul Altar o cutie mică în care punea banii pe care oamenii îi dădeau cu pomelnicele. După fiecare Sfântă Li­turghie, lua din cutie şi dădea câte cinci drahme fiecărui copil care îl ajuta. De obicei avea şase-şapte copii în Sfântul Altar. Când vreo soră ve­dea aceasta şi poate că era mirată, îi spunea:

ce să facem, sora mea? Dacă nu ne punem bine cu copilaşii, cum vor veni în Sfântul Altar?!...

În afară de copiii de la orfelinat, pe care părin­tele îi iubea foarte mult, mai era în apropiere şi o şcoală cu mai mult de două sute de copii. în pauze, când copiii îl vedeau pe părintele Sava, alergau să ia binecuvântare. Ştiau însă că atunci când vor lua binecuvântare, vor primi de la el şi vreo caramea, napolitană sau ciocolată. Nu le dădea bani, ca să nu se înveţe rău, însă tuturor le dădea dulciuri.

Odată s-a întâmplat să se întâlnească pe drum cu o soră de la orfelinat. în acel moment trecea o maşină şi şoferul, după ce l-a salutat pe părintele Sava, l-a rugat să urce, ca să-l ducă unde va voi. El însă i-a spus:

nu, fiul meu! Merg aici, aproape, la Fundaţie...

Atunci sora, care cunoştea bine ostenelile şi boala părintelui, i-a spus:

dar bine, părinte Sava, de vreme ce nu vii la Fundaţie şi eşti bolnav, de ce nu te-ai urcat în maşină, să te ducă acasă?

194

Părintele Sava a răspuns:

nu, sora mea, pentru că cel ce se îndatorează îşi pierde libertatea!

Sora i-a zis:

de ce spui asta, părinte Sava?

pentru că eu, dacă aş primi să fiu slujit, m-aş simţi apoi îndatorat şi dacă vreodată acela mi-ar cere ceva şi nu aş putea să-i dau, aş avea mustrări de conştiinţă.

O însuşire aparte a părintelui Sava era că nicio­dată nu voia să se simtă dator. Dacă îi dădeai ceva, trebuia neapărat să şi primeşti de la el ceva, fie şi un lucru mic. aşa a făcut toată viaţa sa. La marile praznice ale Bisericii noastre Ortodoxe, sora Teoclita îl ajuta să facă pregătirile. Locuitorii Rodosu­lui şi-l amintesc pe părintele Sava mergând în aju­nul Duminicii Stâlpărilor pe drumurile insulei cu o scară, însoţit totdeauna de buna sa preoteasă, adunând ramuri din copaci, ca să facă din ele, după obiceiul locului, cruci şi peşti, iar pentru praznicul înălţării Cinstitei Cruci pregăteau bucheţele de busuioc şi flori. Sora Teoclita primea de la părinte­le Sava crenguţele de finic şi toată ziua le împletea, împreună cu celelalte surori. Părintele se simţea totdeauna îndatorat faţă de ea. Sora însă, după cum rânduieşte şi canonul monahal, nu primea nimic pentru ceea ce făcea, astfel că părintele Sava îi tri­mitea mamei ei, prin mandat, o mie de drahme şi aşa îşi achita datoria.

Odată, părintele Sava, într-o convorbire du­hovnicească cu o soră de la Fundaţie, i-a spus:

195

un proverb italian zice că dacă stai împreună cu un paralitic, în primul an vei deveni şchiop, în cel de-al doilea ai să mergi în patru labe, iar în al treilea ai să te târăşti.

Şi a continuat:

sora mea, trebuie să luăm aminte nu numai la cei cu care ne întovărăşim, ci la toate!

Cuvintele sale erau simple şi folositoare de suflet.

La sfârşitul vieţii lui, când avea probleme cu picioarele, s-a întâmplat ceva de necrezut. Era zărit din când în când mergând pe deasupra pă­mântului, fie când se afla în Sfântul Altar, fie pe drum, când mergea să spovedească. Un martor vrednic de crezare în această privinţă este mitro­politul Noii Zeelande, Amfilohie Tsoukos, care pe atunci era predicator în Rodos.

Vrednică de mirare este şi răbdarea părintelui Sava în feluritele boli din ultimii ani ai vieţii sale.

Adesea spunea:

slavă lui Dumnezeu pentru toate!...

Cu toate că simţea dureri şi avea nevoie să se odihnească, nu-i refuza pe cei care veneau la ore nepotrivite fie pentru mărturisire, fie pentru re­zolvarea problemelor pe care le aveau, fie pentru a le citi rugăciuni de sănătate sau pentru a primi binecuvântarea sa şi sprijin duhovnicesc.

Casa lui era un stup binecuvântat, plin de mie­rea aromată a dragostei. în privinţa banilor era sărac, deşi ar fi putut să se îmbogăţească. Primul său fiu a reuşit cu greu să studieze Teologia,

196

lucrând şi cântând la o biserică. Foarte mişcător este faptul că Mihail, al doilea băiat al lui, cu toate că era foarte inteligent, la vârsta de cincisprezece ani a renunţat la şcoală şi a lucrat pe o corabie câţiva ani ca să-l ajute pe fratele său să-şi încheie studiile. Apoi a mers din nou la şcoală, ca să ter­mine gimnaziul. Era în aceeaşi clasă cu fratele său Gheorghe, mai mic decât el cu patru ani. Amândoi erau foarte buni elevi. Inteligentul Mihail ar fi vrut să studieze Medicina, însă părintele Sava nu avea cu ce să-l ţină în şcoală. I-a dat însă binecuvântare să aibă spor în viaţă. I-a spus:

nu te teme, copilul meu, va avea Dumnezeu grijă de tine!

Mihail a mers în armată şi a primit diplomă de contabil. Familia unui armator din Kasos s-a en­tuziasmat când l-a cunoscut şi i-au dat-o pe fiica lor de soţie. Peste puţin timp, Mihail a devenit că­pitan de vas, apoi armator şi director iscusit al unei societăţi de construcţii navale.

Nici Gheorghe, cu toate că a fost un elev foarte bun, nu şi-a continuat studiile, însă binecuvânta­rea tatălui său l-a învrednicit să devină căpitan de vas şi armator.

Pe părintele Sava, puterile îl părăseau din ce în ce mai mult. în ultimele şase luni ale vieţii sale a fost ţintuit la pat şi nu putea nici să vorbească.

Cu câteva ore înainte de moarte, i-a spus în şoaptă fiului său cel mai mare, Dimitrie:

păstraţi dragostea dintre voi! Mai presus de toate este dragostea!...

197

Părintele Sava a adormit cu pace pe 5 iunie 1998 şi a fost înmormântat în ziua următoare, care era Sâmbăta pomenirii tuturor celor din veac adormiţi. Toată lumea a observat că trupul lui a rămas mlădios precum trupul unui om viu, fără nici un semn de rigiditate.

La înmormântare, un medic i-a spus fiului său:

pe mine tatăl tău m-a ajutat să studiez!

Atunci el a răspuns:

pe mine însă nu m-a dat la studii!

Acest răspuns nu era însă o cârtire.

După moartea părintelui Sava, a fost găsit un caiet în care scria de la cine şi câţi bani a primit pentru scopuri filantropice şi cui şi câţi bani a dat pentru diferite nevoi. Aceşti bani îi considera afierosiţi şi nu lua nimic din ei pentru familia sa.

La începutul lunii septembrie a anului 2009, primăria oraşului Kasos a inaugurat piaţa de lân­gă Mănăstirea Sfintei Chiriachi şi a numit-o „Pia­ţa Preotului Sava Zararis", pentru multele slujiri pe care acesta le-a adus insulei ca preot.

Să avem binecuvântarea lui! Amin.

Elpida Xanthopulos

Elpida s-a născut în 1907 în Pont. A rămas orfană de tată în copilărie. în 1914 a venit cu familia sa în Grecia şi s-au aşezat într-un sat din Kilkis. Erau vre­muri grele, pentru că era mare sărăcie. Mica Elpida nu a mers la şcoală, nu a învăţat carte, fiindcă mun­cea din greu la cultura bumbacului şi oriunde mai găsea de lucru, pentru a o ajuta pe nemângâiata sa mamă, care în afară de soţul său, pierduse şi un fiu în războiul din Asia Mică, precum şi două fiice şi un alt fiu, care muriseră toţi trei de malarie. Elpida, cu toate că a suferit mult din pricina sărăciei şi a faptu­lui că era orfană şi refugiată, a trecut cu bine prin toate încercările, pentru că avea credinţă în Dum­nezeu, din care lua putere şi mângâiere.

Când a ajuns la vârsta căsătoriei, s-a însoţit cu Teofil Xanthopulos şi au dobândit doi fii şi o fiică, Anthula. În 1960 s-au mutat la Tesalonic. Iubea mult Biserica şi mergea des la slujbe, iar după ce

199

copiii s-au căsătorit şi soţul ei a murit, s-a afierosit cu totul slujirii lui Dumnezeu.

Postea foarte mult. Stătea câte trei zile fără să mănânce nimic şi ajungea foarte palidă. Fiii ei o vedeau epuizată şi se nelinişteau. Făcea multe me­tanii. Lua o mână de boabe de fasole şi la fiecare metanie lăsa câte un bob, până se terminau. Apoi le aduna din nou şi iar făcea metanii. Aşa le număra.

Ţinea candela aprinsă şi îşi petrecea ziua aşezată pe canapea, spunând Rugăciunea lui Iisus cu metania. Un student, cunoscut de-al ei, i-a ce­rut să-i spună ceva despre rugăciune, iar ea a zis:

ce să-ţi spun, copilul meu? Acum le-am pier­dut pe toate, pentru că i-am nedreptăţit pe copiii mei! Mai înainte spuneam rugăciunea neîncetat înlăuntrul meu. Am făcut o biserică în satul meu şi mergeam la ea pe jos noaptea, înainte de a se crăpa de ziuă. Ţineam în mână metania şi spu­neam rugăciunea. Parcă pluteam pe un nor. Mer­geam şi nu ştiam când ajungeam. Alteori întâl­neam mulţime de câini, care lătrau ameninţător. Eu făceam semnul Sfintei Cruci cu metania asu­pra lor, iar ei se aşezau pe pământ şi se opreau din lătrat. Astfel treceam fără să-mi facă vreun rău...

Bătrâna Elpida mergea regulat la biserică şi iubea în mod deosebit privegherile de toată noaptea. Se mărturisea şi se împărtăşea. La bătrâneţe, când nu mai putea merge des la privegheri, spunea mâhnită:

fericiţi sunteţi voi, care mergeţi la biserică! Eu parcă m-am turcit... Lumea merge la prive­gheri, iar eu stau întinsă pe pat!

200

însă în fiecare Duminică şi mare sărbătoare îşi punea broboada, îşi lua toiagul şi mergea la bise­rică. De trei ori a mers la Sfintele Locuri şi s-a în­chinat cu multă evlavie.

Bătrâna Elpida era om al jertfei. Banii din pen­sie şi câţi mai aduna de la alţii îi dăruia lui Hristos. A ajutat mai ales la lucrările de lărgire a Bise­ricii Cinstitului înaintemergător din satul ei, Pikrolimni şi la Biserica Sfinţilor Apostoli dintr-un sat apropiat.

în afară de bisericile din satul său şi din jurul lui, a ajutat şi alte biserici, ca cea a Sfântului Haralambie din Tesalonic, dar şi asociaţii filantropice.

Lucra împreună cu o vecină de-a sa, care cosea veşminte preoţeşti şi acoperăminte bisericeşti. El­pida cumpăra materiale, iar acea vecină cosea acoperăminte pentru Sfânta Masă şi veşminte pentru preoţii săraci. Trecând odată printr-un sat, Elpida s-a închinat la Epitaful care era aşezat pe o masă. Văzând că este destrămat, a vorbit cu preotul şi i-a trimis bani să cumpere altul. în orice biserică vedea că lipseşte ceva, se îngrijea de buna-cuviinţă a acelui sfânt locaş, cumpărând candele, icoane şi sfinte vase pe care le dăruia casei lui Dumnezeu. Ajuta încă şi pustnici săraci din Sfântul Munte. Cumpăra şi strângea haine şi le dădea la cei nevoiaşi. Făcea co­lectă şi mulţi, ştiind milosteniile pe care le făcea, îi dădeau bani. Chiar şi o cerşetoare din Evanghelistria i-a dat odată cinci sute de drahme.

Era foarte iubitoare de străini. în mica ei casă găzduia închinători care mergeau în Sfântul

201

Munte, mireni şi monahi. Le dădea să mănânce, îi punea să doarmă pe patul său, după ce mai întâi aşternea cearşafuri curate şi îi odihnea fără să pună multe întrebări. îi era de ajuns că cei găzduiţi aveau legătură cu Sfântul Munte.

Se înţelegea foarte bine cu studenţii, care o vizitau şi primeau folos din pilda vieţii sale şi din sfaturile ei simple dar practice. Le făcea mâncare fără ulei şi mâncau cei care posteau, pentru că acasă la ei mamele lor nu le făceau mâncare de post. Pentru aceia care posteau, făcea mâncare fără ulei şi ei mâncau, pentru că acasă, mamele lor nu le găteau de post.

Într-o duminică, în drum spre biserică, Elpida a văzut deodată înaintea sa un stâlp de foc şi sânge mişcându-se ca o elice şi ajungând până la cer. A privit în jur, ca să întrebe pe vreun trecător ce este aceasta, însă nu era nimeni în preajmă. A văzut această privelişte neobişnuită destul de mult timp. A mers la Dumnezeiasca Liturghie, însă înlăuntrul ei avea curiozitatea să afle ce a fost acel lucru bizar. L-a întrebat pe preot, iar el i-a spus să nu dea importanţă, pentru că probabil a fost ceva demonic. După câteva zile a avut loc marele cu­tremur din 1978 din Tesalonic. Exact în acel loc s-a dărâmat un bloc şi au murit oameni.

Odată o biserică era în renovare şi în casa Elpidei a fost adusă o icoană mare a Maicii Domnului cu ramă de lemn, foarte grea. A fost nevoie de doi tineri ca să o ducă şi au aşezat-o în mijlocul came­rei unde dormea bătrâna, până la terminarea

202

lucrărilor de reparaţie, când urmau să o ia înapoi. Bătrâna povestea:

voiam să mătur în cameră şi icoana mă îm­piedica. Trebuia să o mut, însă nu puteam. Am spus: „Maica Domnului, ce o să fac cu tine acum? Cum o să mătur, de vreme ce sunt singură şi nu pot să te ridic?!"... Mi-am făcut semnul Sfintei Cruci şi am apucat icoana, care devenise ca un fulg. Am pus-o mai încolo şi, îndată ce am termi­nat, am spus: „Maica Domnului, ajută-mă iarăşi, ca să te pun la locul tău!"... Şi din nou s-a făcut uşoară şi am pus-o la locul ei!

Avea o icoană mică pe hârtie a Maicii Domnu­lui cu Pruncul în braţe. Noaptea o lua în mână şi o ţinea strâns, pentru că se temea, fiind singură în casă. într-o noapte a adormit şi a scăpat icoana. Deodată a simţit o lovitură puternică în spate şi s-a trezit. Atunci i-a cerut iertare Maicii Domnu­lui pentru ceea ce se întâmplase. înainte de cutre­murul din 1978, această icoană de hârtie scotea noaptea nişte sunete asemănătoare cu clinchetul de clopoţel. Elpida se trezea şi spunea:

ce este Maica Domnului, ce vrei?!...

Pe iconostasul său mai avea o icoană veche, în stil popular, cu Sfinţii Antonie şi Atanasie. Odată un avocat a ajutat-o într-o problemă şi nu i-a luat bani, ci i-a cerut icoana, ca binecuvântare. Bătrâna a primit cu bucurie, a împachetat icoana în hârtie şi avea de gând să i-o dea data următoare când avea să vină. în noaptea aceea Însă s-a întâmplat ceva minunat, după cum a povestit ea însăşi:

203

Înainte de a se crăpa de ziuă, am văzut nu în vis, ci trează, în mijlocul camerei mele, un călugăr înalt de statură, cu mâinile încrucişate pe piept. M-am ridicat repede de pe pat şi i-am spus: „Cum ai intrat aici?! înainte de a mă culca, am închis bine uşa şi ferestrele!"... „Eu am fost aici, înăun­tru. De trei ori ţi-am păzit casa de incendiu, iar tu vrei acum să mă alungi?!"... Cât de dulce şi smerit era glasul său şi cu câtăbună-cuviinţă mi-a vor­bit! Atât de mult m-au mişcat glasul şi înfăţişarea sa, încât nu-l pot uita. Apoi a dispărut din faţa mea şi l-am căutat în toată casa, chiar şi sub pat, însă se făcuse nevăzut. Dimineaţa a venit un pre­ot, pe care îl găzduiam din când în când. I-am po­vestit ce s-a întâmplat şi el mi-a spus să nu cumva să dau icoana, pentru că Sfinţii nu vor să plece din casă. Şi aşa am păstrat icoana. Apoi am stat şi m-am gândit la ceea ce îmi spusese Sfântul (An­tonie), că de trei ori mi-a izbăvit casa de incendiu şi mi-am amintit că într-o zi, sub candela din bu­cătărie, pe banca de lemn, au luat foc şerveţelele cu care mă ştergeam pe mâini când aprindeam candela. Eu nu eram atunci acasă şi când m-am întors am văzut candela stinsă, şerveţelele arse şi o parte din bancă arsă şi ea. Prin mijlocirea Sfân­tului, s-a stins focul şi nu a ars casa. Altă dată am pus ibricul cu apă să fiarbă pe aragaz. Am plecat din casă şi am uitat aragazul aprins. Am mers la Vecernie şi după o oră, când m-am întors, am vă­zut flacăra albastră în întuneric. Am luat ibricul,

204

care în loc să fie încins, era rece, cu toate că apa se evaporase toată.

A mai povestit Elpida şi aceasta:

când bărbatul meu era aproape de moarte, mi-a spus: „Eşti mamă, să nu-i nedreptăţeşti pe copiii tăi! împarte averea cum crezi de cuviinţă!" M-am hotărât să trec casa în care locuiesc pe nu­mele unuia dintre copiii mei, însă aceasta s-a fă­cut pricină de neînţelegere între ei. Noaptea am văzut în vis casa preschimbată într-un maidan. Jur-împrejur stătea lume şi în mijloc era un sol­dat înalt care juca şi râdea în hohote. Eu îl pri­veam şi cugetam că ceea ce face este păcat. Părin­tele Simeon ne spusese să nu deschidem gura mare şi să nu hohotim atunci când râdem. Am întrebat pe cei de lângă mine cine este acel om şi cineva a răspuns „zerzevut,, aşa mi s-a părut că a spus. El ştia ce necaz avea să se întâmple şi înce­puse să joace— Când a murit bărbatul meu. am dat să fie pomenit la patruzeci de Sfinte Liturghii. Într-o noapte l-am văzut în vis, bucuros. Era în­tins pe o pajişte, cu o mână sub cap. M-a privit zâmbind şi mi-a spus: „Cinci clopotniţe mi-ai fă­cut. mai lipseşte una. Am stat şi m-am gândit că mai era o săptămână până la terminarea celor pa­truzeci de Sfinte Liturghii.

Bătrâna Elpida spunea mereu:

nu vreau să cad la pat şi să-i ingreuiez pe copiii mei. Să mă ia Dumnezeu de pe picioare! Maica Domnului, cred că ceva am făcut şi eu pentru

205

tine. Ia sufletul meu, ca să nu chinuiesc pe nimeni şi să nu mă chinuiesc nici eu!

Cu puţin înainte de moartea ei s-a îmbolnăvit şi a fost internată câteva zile în spital. Pe 19 mar­tie 1990 s-a întors acasă şi s-a întins pe pat, pen­tru că era obosită. Un student, cunoscut de-al ei, pe care îl iubea mult, a avut în acea zi un gând stă­ruitor să meargă să o vadă. S-a dus şi a găsit-o în­tinsă pe pat. Tocmai se întorsese de la spital. L-a întrebat despre toţi cunoscuţii lor, ce fac şi după puţin timp s-a simţit rău. în timp ce era întinsă şi vorbea, s-a auzit un mic zgomot şi sufletul ei cel simplu şi curat a zburat să-I întâlnească pe Hris­tos şi pe Maica Sa, pe care din copilărie îi iubise. Era 19 martie 1990.

Veşnică să-i fie pomenirea! Amin.

Stareţa Mitrodora zăvorâta

Date biografice

Mitrodora s-a născut pe 28 august 1928 în sa­tul Laşa din eparhia Patosului, insula Cipru. A fost a doua dintre cei şase copiii pe care i-au avut părinţii săi, Nicolae şi Atena Nearhos.

De mică a avut un har aparte şi se distingea prin nevinovăţia sa. Era cu totul lipsită de vicle­nie. Din tinereţe a avut probleme cu auzul. Nevi­novăţia ei împreună cu uşoara surzenie îi dădeau „certificatul” de „proastă", lucru care o ajuta să se mişte aşa cum voia.

Îi spunea verişoarei sale, Gheorghia:

oamenii mă socoteau proastă. Părinţii mei vo­iau să mă căsătorească, însă eu nu voiam. Am făcut-o foarte bine pe proasta şi nu m-am căsătorit!

Calea fecioriei a fost, cu bună-ştiinţă, scopul ei.

După ce au murit părinţii săi, iar fraţii s-au că­sătorit, Mitrodora a rămas singură într-o casă

207

mare din piatră. Curtea era împrejmuită cu un zid de trei metri înălţime. Nimeni nu putea să intre şi nici măcar să vadă casa. Avea o poartă mare, me­talică. Numai bătrânei Androniki, o cunoscută de-a sa, îi deschidea, când bătea foarte tare şi într-un anumit fel, potrivit unei înţelegeri.

Toate în casă erau vechi, însă pline de har, par­că aduceau cântare de laudă lui Dumnezeu. în curte avea câteva găini, o capră priponită, cu doi iezi şi câţiva porumbei, care intrau şi ieşeau din casă şi mâncau fără împiedicare orz dintr-un sac.

îmi plac porumbeii şi mi-e milă de ei, nu vreau să-i alung! zicea ea.

Vara îi ţineau tovărăşie şi rândunelele. Lăsa fereastra deschisă, ca ele să poată intra şi ieşi şi punea hârtii, ca să nu facă murdărie. Noaptea dor­meau împreună, sub acelaşi acoperiş.

Ca o împărăteasă zăvorâtă trăia Mitrodora, îm­brăcată în haine negre şi cu o basma neagră pe cap, care o făcea să pară bătrână. Avea faţa luminoasă şi mai gingaşă decât cea a unui prunc, împodobită cu doi ochi care te priveau cu nevinovăţie copilă­rească şi cu un zâmbet dulce. Pentru aceasta atrăgea ca un magnet şi femeile îşi doreau să fie în preajma ei, însă ea prefera să rămână singură cu Dumnezeu şi cu animalele ei în „colivia sa“.

Era de statură mijlocie şi plină la trup. Stătea aplecată spre stânga, deoarece căzuse de pe o sca­ră şi i se vătămase grav una dintre vertebre. Ca să stea dreaptă, trebuia să-şi sprijine mâna stângă

208

pe genunchi, însă cu toate acestea făcea multe metanii. Când o durea coloana, spunea:

mă doare, dar altfel nu se poate, trebuie să suferim!...

Rânduiala sa

în fiecare zi se îndeletnicea cu studiul Sfintei Scripturi şi al cărţilor duhovniceşti. Datorită mul­tei folosiri, Sfânta Scriptură se uzase foarte tare. Dormea foarte puţin. Priveghea citind cărţi duhovniceşti. Apoi se odihnea. Se trezea devreme şi iarăşi începea studiul. Când se lumina de ziuă, dădea mâncare la animale şi apoi iar citea. Pe la ora 10 mergea la Biserica întâmpinării Domnului. Pre­otul o iubea şi îi dăduse cheile bisericii, ca să aprin­dă candelele. Aşadar, mergea la biserică în ceasul când drumurile erau pustii şi nu o vedea nimeni. Dacă întâlnea pe cineva, spunea „ Bună ziua", făcea semn că nu aude şi mergea mai departe. Se încuia înăuntru, aprindea candelele şi rămânea acolo ore în şir, rugându-se. La întrebarea ce face atâtea ore în biserică, răspundea zâmbind:

fac metanii şi mă rog!...

Apoi se întorcea acasă. Uneori trecea pe la vreun magazin, cumpăra ce avea nevoie şi iarăşi se încuia în casă. Se simţea stânjenită printre oameni, mai ales când vedea că atenţia le era îndreptată asupra ei. Atunci lăsa capul în jos şi încerca să se ascundă pe după vreo cunoscută de-a sa. Spunea:

209

când merg la biserică şi este lume pe drum, închid ochii, ca să nu văd şi să nu aud nimic...

Atât de mult lua aminte Mitrodora la sine. Era ză­vorâtă, dar era şi cu multă trezvie şi luare-aminte.

Când o întreba cineva de ce nu merge şi ea la Sfintele Locuri, aşa cum merg mulţi ciprioţi, răspundea:

nu, fiul meu, nu vreau să merg, ca să nu văd şi să aud alte lucruri, să mi se împrăştie mintea şi în cele din urmă să-L pierd pe Hristos al meu. Sunt bine aşa cum sunt!

În sat era un loc unde se adunau femeile bătrâ­ne şi şedeau la vorbă. Când o chemau stăruitor pe Mitrodora să stea împreună cu ele, ea se aşeza puţin într-o parte, fără să vorbească. Aceasta se întâmpla însă arareori şi atunci stătea fără voia sa, numai să nu le mâhnească. Odată un cunoscut de-al ei a văzut-o şezând cu faţa luminoasă împre­ună cu ele şi s-a mirat. Ea i-a făcut semnpunându-şi mâna la gură, vrând să arate că nu vorbeşte şi astfel evită osândirea aproapelui. Mai apoi, când acela a întrebat-o de ce nu deschide când bate ci­neva la uşa ei, a răspuns:

femeile stau şi vorbesc una despre alta. Asta nu este bine, este păcat! De aceea nu deschid. Ei mă socotesc proastă, dar e mai bine aşa!

Prefera liniştea şi însingurarea, pentru că avea timp să se roage şi să citească. Cărţile i le procura un cunoscut de-al ei, care se mira cum de le citea atât de repede. Odată i-a dus „Cuvintele ascetice" ale Avvei Isaac Sirul, însă credea că nu o să le

210

poată înţelege şi nu o să-i placă. După ce a citit cartea, Mitrodora a spus că este cea mai bună şi că i-a plăcut mai mult decât toate celelalte.

Când a întâlnit-o prima dată, părintele Teodosie a întrebat-o, printre altele, dacă se mărturi­seşte. Atunci ea a început să plângă şi să se tânguiască şi a zis:

Le spun, fiul meu, să mă primească (la mărtu­risire) şi nu mă primesc... îmi spun că nu am nimic, că nu este nevoie, însă eu vreau să mă mărturisesc, pentru că sunt păcătoasă, foarte păcătoasă!...

Şi a continuat să plângă şi să-l tragă de haine pe părintele Teodosie, rugându-l:

primeşte-mă, fiul meu, primeşte-mă, o să faci un mare bine!

Părintele a dus-o să se mărturisească la stare­ţul Mănăstirii Sfântului Atanasie, acum mitropo­lit de Limassol. în drum spre mănăstire ea spunea:

maica Domnului face multe minuni! Ieri am îngenuncheat şi am plâns rugând-o să-mi trimită pe cineva care să mă ducă să mă mărturisesc... Şi te-a trimis pe tine!

După ce s-a mărturisit, părintele Atanasie a spus că se află într-o stare duhovnicească foarte bună.

Se bucura mult când venea Duminica şi mergea la Dumnezeiasca Liturghie. Pentru că satul ei era mic şi nu se săvârşeau des slujbe şi Liturghii, de multe ori îi plătea preotului ca să facă litie şi Liturghie.

211

Nişte cunoscuţi o duceau la mănăstire în fieca­re Vineri seara, când se făcea priveghere. Bucuria Mitrodorei era mare. Când era sărbătoare şi se săvârşea Dumnezeiasca Liturghie şi în satul ei, îndată ce se întorcea de la priveghere lua cheia, deschidea biserica, aprindea candelele şi aştepta rugându-se până când veneau preotul şi cântăre­ţii. Când îi spunea cineva că nu este nevoie să meargă din nou la Liturghie, de vreme ce a fost la priveghere, nu primea, spunând:

În biserică să se săvârşească Dumnezeiasca Liturghie şi eu să stau acasă?!...

Se împărtăşea regulat. Mulţi îi spuneau că nu este nevoie să se împărtăşească atât de des. Acelaşi lucru i l-a zis şi un duhovnic, iar ea s-a tul­burat. I-a spus unui cunoscut, plângându-se:

nu pot să merg la Dumnezeiasca Liturghie, să vină Hristos şi eu să nu mă împărtăşesc! Dacă aş face aşa, aş veni acasă şi aş plânge. Prin dum­nezeiasca împărtăşire se sfinţeşte şi sufletul, şi trupul. Nu se poate să nu mă împărtăşesc!

Şi a continuat să se împărtăşească, cu binecu­vântarea duhovnicului ei, cu multă evlavie şi după ce se pregătea înainte cu mare râvnă. Uneori spunea:

după ce te împărtăşeşti, nu-ţi mai este foame!

De aceea, după ce se împărtăşea stătea multă vreme fără să mănânce, pentru că nu îi era foame.

O vecină de-a sa, care era înaintată în vârstă, având şi nepoţi, a rămas însărcinată şi voia să facă avort. S-a dus la Mitrodora, ca să-i ceară sfatul.

212

De îndată ce a aflat, ea a început să plângă şi să o roage să ţină pruncul. I-a spus:

vrei să devii ucigaşă? Să omori pruncul? Naşte-l şi adu-mi-l mie să-l cresc! Nu-l omorî!

Atunci acea femeie a primit cu smerenie sfatul ei şi a născut o fetiţă foarte frumoasă. Mitrodora i-a purtat de grijă până a mers la şcoală.

Experienţe ale Harului

După ce s-a mărturisit şi duhovnicul i-a citit rugăciunea de iertare, Mitrodora răspândea mi­reasmă ca Sfintele Moaşte.

în timpul nopţii vedea lumină. I se umplea ca­mera de lumină. Când vreun cunoscut de-al ei o întreba despre aceste experienţe mai presus de fire, ea spunea că nu este bine să vorbeşti despre astfel de lucruri.

Odată se afla la privegherea Sfântului Haralambie, la o mănăstire situată la mare altitudine. Era un frig pătrunzător, temperatura fiind mult sub zero grade. Tuturor le era frig, nu însă şi Mitrodorei. Mâinile ei ardeau.

când participi la sfintele slujbe, nu-ţi este frig! i-a spus ea celui care a întrebat-o cum de nu simţea gerul.

În camera în care dormea, în partea dinspre Răsărit avea o candelă şi doi pereţi plini cu icoane ale Sfinţilor, pe care le cumpărase începând din copilărie, cu toate că mama sa se împotrivea.

213

Despre candelă spunea că o ţine totdeauna aprin­să, şi noaptea, iar când se termină uleiul, aude pe cineva ca şi cum ar striga-o: „Trezeşte-te, Mitro­dora, candela se va stinge!" şi îndată se trezeşte, pune ulei şi niciodată flacăra nu se stinge.

Un cunoscut de-al ei a văzut la ea în casă un lucru care i-a plăcut. Fără ca el să-i spună ceva, ea a înţeles şi la plecare i-a dăruit cu multă delicate­ţe acel lucru.

În partea de apus a casei sale se dărâmase un perete şi găinile ieşeau afară pe acolo. Mitrodora se gândea ce va face, pentru că nu avea pe nimeni să-l repare. Atunci şi-a făcut semnul Sfintei Cruci şi a spus:

vino cu puterea Ta, Dumnezeul meu şi tu, Maica Domnului!

Apoi a luat o piatră mare şi a pus-o în zid. S-a uitat la ea şi a spus:

dumnezeul meu, eu am pus-o? Câtă putere mi-ai dat!...

În acest fel a pus toate pietrele şi a reparat zidul, ea care nu putea să ridice nici măcar o jumătate de găleată de apă, pentru că avea o vertebră ruptă. Po­vestea acestea cu multă simplitate şi emoţie.

Când vorbea despre lucruri duhovniceşti, plân­gea. Adesea spunea că Maica Domnului este făcă­toare de minuni. Când a întrebat-o o persoană de încredere dacă a văzut-o vreodată pe Maica Dom­nului, a zâmbit şi nu a răspuns. La stăruinţa ace­leia, adică a acelei persoane, a spus că da. Apoi a întrebat-o din nou:

214

o dată sau de multe ori?

Şi ea a răspuns că de multe ori.

încercări

Este lege duhovnicească pentru cei pe care îi iubeşte Domnul, ca viaţa lor să fie pecetluită de necazuri. Desigur că nici Mitrodora nu a făcut ex­cepţie. Mai ales în ultimii ani ai vieţii sale a trecut prin mari ispite. Aşa a vrut Dumnezeu, să o încer­ce, ca să strălucească mai mult virtutea ei.

Prima ispită, care a chinuit-o ani întregi, au fost problemele legate de averea sa. Din pricina lor a în­târziat să devină monahie, cu toate că îşi dorea aceas­ta din copilărie. Unii au răspândit zvonul că preotul o va face monahie, iar averea ei o vor mânca mănăs­tirile. Sărmana, plângea şi nu ştia ce să facă.

Oamenii simpli din sat o cinsteau, fiind încredin­ţaţi de virtutea ei şi din simplitate şi lipsă de discernă­mânt spuneau că este sfântă şi trăieşte ca o călugări­ţă. Ca să o păzească de mândrie, Dumnezeu a îngădu­it, pe când se întorcea de la biserică, să o împungă o capră a vecinei, care a aruncat-o la pământ. S-a lovit foarte rău şi numai după mult timp şi-a revenit.

După această întâmplare, în vreme ce încă nu se făcuse bine cu totul, s-au împlinit cu ea întocmai cuvintele psalmului: Că ne-ai cercetat pe noi, Dum­nezeule, cu foc ne-ai lămurit pe noi... pus-ai neca­zuri pe umărul nostru. într-o seară, fiind soba încinsă,

Psalm 66,10-11.

215

s-a aşezat aproape ca să-şi încălzească spa­tele şi fără să-şi dea seama, a luat foc. A fost nevoie să stea mult timp în spital, pentru că arsurile erau grave şi când i-au scos hainele, i s-a jupuit şi pielea. Avea dureri mari, însă nu spunea nimic.

Ultima ei încercare a fost cancerul. Avea dureri şi medicul i-a diagnosticat cancer la stomac. Boa­la era deja în fază avansată. A rămas la pat, a înce­put să slăbească şi avea dureri îngrozitoare.

Tunderea în monahism şi adormirea

Cunoscuţii ei, văzând-o că se stinge încet-încet, au sfătuit-o să primească schima monahală, pe care o dorea. Problemele cu averea se rezolva­seră şi calea era deschisă. A primit, şi tunderea s-a făcut pe 8 Octombrie 2000, în ajunul praznicului Sfinţilor Andronic şi Atanasia, în Mănăstirea Sfântului Iraclid. Monahiile şi stareţa voiau să o ţină în mănăstire pentru binecuvântare, datorită virtuţii ei, însă ea a cerut să meargă acasă, în sin­gurătatea sa, unde se nevoise toată viaţa şi să fie înmormântată în cimitirul din satul ei.

Ultimele zile ale vieţii sale au fost pline de bu­curie, dar şi de durere. Suferinţa era însă atât de mare încât covârşea bucuria.

în ultima zi se zvârcolea de durere, îşi mişca mâinile şi picioarele şi se întorcea pe pat. I-au făcut Sfântul Maslu şi au împărtăşit-o, apoi durerile au încetat şi s-a liniştit cu totul. în dimineaţa zilei

216

următoare au împărtăşit-o din nou, apoi şi-a întors uşor capul şi sufletul său a zburat la cer, pe 2 no­iembrie 2000, la vârsta de şaptezeci şi unu de ani. înainte de a se îmbolnăvi, părintele Teodosie îi spusese, mai în glumă, mai în serios, să-i dea de veste când va muri. Mitrodora i-a făgăduit că aşa va face şi s-a ţinut de făgăduinţă. în ziua în care a adormit, părintele Teodosie a văzut în vis că era în casa ei împreună cu mulţi alţii şi a auzit-o pe bătrână strigând:

spuneţi-i părintelui că am să mor!

Apoi îndată a sunat telefonul şi i s-a spus că bătrâna Mitrodora tocmai a adormit.

Veşnică să-i fie pomenirea! Amin.

Anastasie Malamas

Smeritul şi simplul Anastasie Malamas s-a născut în satul Kokkalu, lângă lacul Volvi, în de­cembrie 1929. Tatăl său se trăgea din Sholariul Traciei. Era om cinstitor de Dumnezeu. Cumpă­rase de la un metoc icoana Sfinţilor Doctori fără de arginţi şi o adusese în biserica satului. Mama sa era şi ea din Tracia, din apropiere de Redestos. Au dobândit şase copii, iar în 1937 tatăl său a mu­rit de pneumonie, la vârsta de treizeci şi şapte de ani. Anastasie însuşi povesteşte:

„De mic copil am suferit mult. Aveam doi ani şi purtam o cămaşă până la genunchi, fără nimic pe

Despre Anastasie Malamas a editat o broşură cu largă cir­culaţie editura „Orthodoxos Kipseli“. Doctorul Ioannis Patsonis, scriitorul broşurii, ne-a trimis biografia sa cu multe elemente noi, cu învăţătura sa şi cu fotografii încă nepublicate. Îi mulţumim, atât lui, cât şi editorului Stelian Kemetsendzidis. Am conside­rat că este mai bine să redăm întocmai povestirea lui Anastasie însuşi, cu simplitatea sa minunată, decât să facem o nouă biogra­fie. Unde a fost nevoie s-au adăugat explicaţii între paranteze.

218

dedesubt, căci aşa ne îmbrăcau atunci, când am că­zut peste pirosteie. Pe atunci nu aveam medicamen­te... nimic... M-au vindecat cu metode practice. Fi­indcă eram cinci orfani, pe mine, cel mai mic, m-au dat unei familii dintr-un sat învecinat, ca să mă în­fieze. Fratele meu geamăn a fost foarte vioi încă de la naştere. Lui îi spuneau «voinicul», iar mie «prică­jitul», deoarece eram ca o mortăciune. Pe el mama îl alăpta, iar pe mine mă trecea cu vederea. însă tatălui meu i se făcea milă de mine şi îi spunea mamei:

dă-i şi acestuia să sugă, ca să ia puţin aluat!

Şi-mi dădea puţin undelemn amestecat cu za­hăr. încă de mic am fost dispreţuit, dar în cele din urmă fratele meu, deşi era foarte sănătos, a murit şi am rămas eu! Mama mea m-a dat să fiu înfiat, dându-mi doar o bucăţică de pită dintr-o tavă pe care o adusese cu ea. Cred că aveam doi ani şi ju­mătate când m-au dat în mâini străine.

Tatăl meu vitreg m-a luat ca pe un căţeluş care abia deschisese ochii, şi m-a dus în celălalt sat. M-a dus direct la cafenea. Acolo erau patru-cinci săteni, cărora le-a spus că mă înfiase. Apoi m-a dus în casa lui. Ei nu aveau copii. M-a arătat feme­ii sale şi mi-a zis:

ei să-i spui mamă, iar mie tată! Da?

Da!

Însă această femeie era ca oaia care nu-şi primeşte mieluşeii să sugă după ce îi fată. Mă bătea fără milă. într-o zi m-a bătut atât de tare, încât scândurile barăcii s-au umplut de sânge. După puţin timp a venit bărbatul ei.

219

ce s-a întâmplat? m-a întrebat el.

m-a bătut mama!

Atunci a început şi el să o bată. După mai multe bătăi ca acestea, nişte vecini i-au spus mamei mele adevărate:

fugi repede, că îţi omoară copilul!

Atunci mama a venit şi m-a luat pe ascuns din curte, aşa dezbrăcat cum eram. A doua zi a venit tatăl meu vitreg ca să mă ia din nou, dar mama m-a ascuns.

La şcoală am făcut trei clase, însă un an am lip­sit, pentru că eram foarte bolnav şi tuşeam. învăţătorul nostru era foarte aspru, ne bătea. Când voia să pedepsească pe vreunul dintre elevi, îl tri­mitea să taie nuiele de răchită, care se îndoaie dar nu se rup şi apoi spunea:

mâinile pe bancă!

Şi „jap! jap!“, lovea cu nuiaua.

Însă când a îmbătrânit, ne aduna sub platan şi ne spunea povestiri. într-o zi ne-a povestit despre David, care a fost cioban, cum a ajuns el împărat şi avea un veşmânt în toate culorile pământului. Ne istorisea multe din Biblie. Odată ne-a povestit şi despre fratele său, cum l-a cuprins melancolia şi cum l-au învăţat să spună „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!“

Toată viaţa mea, de atunci, de când eram ciobănaş şi până acum, este plină de minuni. Case­le noastre erau vechi, turceşti, ca nişte grajduri. Pereţii erau făcuţi din nuiele împletite şi tencuiţi cu bălegar, lut şi paie. Pe atunci viaţa era simplă.

220

Mai demult, oamenii ascultau seara o poveste şi adormeau foarte mulţumiţi. Acum însă nimic nu-i mulţumeşte. Atunci trăiam ca nişte sălbatici în mijlocul primejdiilor. Odată a uitat cineva otrava de şoareci în panacod şi puţin a lipsit să nu ne otrăvim. Şi ce mâncam? Mămăligă şi pastă de su­san cu zahăr. Era ca halvaua. Când eram mic, mă trimiteau cu porcii la baltă, în noroi. Acolo beam apă tulbure, rămasă de la ploaie. Uneori, când nu aveam pahar, băgam papucul meu de cauciuc în apă şi beam... Numai de Paşti mâncam puţină car­ne şi când tăiam vreun porc. într-o vreme am mân­cat şi ţipari din baltă. Fructele noastre erau perele sălbatice, murele, strugurii... Creşteam în mărăciniş, ca vulpile. Umblam desculţ prin noroi.

De la vârsta de patru ani am început să dau oile în strungă. Am văzut multe. De la vârsta de şase-şapte ani am început să merg cu porcii la păscut. Iarna îngheţam de frig... Dar ce puteam să fac?

Când eram mici, nu mâncam din farfurii, ci stăteam lângă foc şi mâncam cu toţii terci de po­rumb dintr-o tavă.

Încă de mic copil mi-am dorit să vorbesc nu­mai cu cei bătrâni. Tot ce auzeam păstram înlăuntrul meu.

Nu ştiam ce înseamnă oboseala. Coboram în văioage, luam în spate câte o sarcină de lemne şi urcam până sus. Ciobanul, atunci când este udat

Scândură lată cu scobituri în ea, în care se puneau bucăţi de aluat ca să crească, pentru ca apoi să fie băgate în cuptor.

221

de ploaie de dimineaţă, nu are timp să-şi pună ha­inele la uscat, ci le usucă pe el, noaptea.

Încă de mic am fost curajos. Odată o căţea m-a muşcat atât de tare, încât mi-a rupt o bucată de carne. Mi-au legat piciorul cu o cârpă murdară. Iată, mi-a rămas semnul...

Odată, când eram mic, am dormit pe un şarpe. Atunci când răsare porumbul, stăncuţele merg şi mănâncă sămânţa, iar acela se usucă. Aşadar, dor­meam pe o viperă, ce era pe jumătatebăgată în pământ. Vipera nu te iartă! Altă dată, un sătean de-al nostru stătea sus, pe un car şi i-au aruncat de jos un snop. Atunci l-a muşcat un şarpe, dar până să-l aducă în sat a murit. Să nu calci nicio­dată pe şarpe! Deoarece are multă mândrie, el socoteşte aceasta o jignire şi sare la tine.

În timpul războiului din 1944, trenul de călă­tori venea de fiecare dată încărcat cu soldaţi nemţi şi bulgari. Atunci partizanii, care stăteau la pân­dă, deschideau focul asupra lor. Pistoalele se au­zeau ca orăcăitul broaştelor. Era prăpăd mare. Locomotiva lăsa vagoanele acolo şi pleca. Apoi nemţii, drept răzbunare, au distrus acoperişul şcolii şi au dat foc la case. Eu mi-am pus o căciulă pe cap şi am tras-o pe urechi. Şi fiindcă gloanţele treceau pe lângă mine şuierând, m-am aruncat într-un şanţ. După aceea am plecat în munţi. Aco­lo, într-o seară, fratele meu mi-a spus:

nu vrei să te duci în sat ca să aduci nişte pâine?

mă duc!

222

Pe atunci aveam doar paisprezece ani. Când am ajuns în sat, am văzut lumină la o casă, am in­trat şi am cerut puţină pâine. Ei însă mi-au dat şi roşii, după care eu am plecat spre munte fără să mă ascund, căci nu ştiam ce înseamnă frica.

De multe ori am scăpat prin minune. în vremea războiului civil, toţi prin sate stăteau închişi în casă. De la Pazaruda trebuia să mergi până la Asprovalta ca să găseşti vreun om. Eu însă în fiecare zi îmi duceam oile afară, apoi în ţarc. Stăteam într-o cămăruţă şi aveam un felinar mic. Gloanţele şuierau pe afară, iar oile stăteau în picioare, nu le lua somnul. Dimineaţa le duceam la munte, la păs­cut. într-o seară a venit unul acolo unde locuiam, în nişte şoproane şi i-a spus mamei:

ne-am hotărât să-l omorâm pe Tasos!

Ei credeau că duc pâine răzvrătiţilor. Cu toate acestea, am continuat să-mi pasc oile pe câmpul cu iarbă grasă, unde numai iepurii mergeau. Ieşeau ostaşii în recunoaştere, însă eu scăpam.

Pe când aveam şaisprezece ani, într-o zi, în vre­me ce păşteam oile, am cugetat în sinea mea pe ce cale să apuc, a virtuţii sau a răutăţii. Am îngenun­cheat şi m-am jurat înaintea lui Dumnezeu să ur­mez calea virtuţii, pentru că mi-am adus aminte ce ne spunea învăţătorul Iannis Mitsandonis. De atunci urmez această cale.

Îmi plăcea foarte mult să am grijă de oi şi să mă rog. Adeseori eram cuprins de umilinţă şi plân­geam nemângâiat pentru credinţă, deoarece ea

223

este ca o funie care ne ţine şi pe care diavolul se străduieşte să ne-o taie.

Într-o zi, pe când eram singur într-o poiană, am văzut trecând pe aproape nişte soldaţi cu căciuli ne­gre şi cu mitraliere în spate. O companie întreagă a trecut, însă îngerul Domnului m-a acoperit. Să fi avut pe atunci vreo şaptesprezece-optsprezece ani. Era interzis să stea cineva acolo unde mă aflam eu, în afara satului, unde era ca o junglă. Şi cât au trecut pe lângă mine, nici o oaie nu a zbierat,nici nu s-a mişcat şi nici un câine nu a lătrat. Soldaţii fuseseră scoşi din închisoare şi aveau arme. Au trecut la cinci paşi de mine. Am văzut pe unul care era înarmat şi înainta ca un arici. După aceea am urcat pe munte, iar unii săteni m-au întrebat dacă am văzut ceva, însă eu le-am spus că nu am văzut nimic.

Atunci, pe vremea războiului, satul nostru era sub supraveghere. Odată, ai mei mi-au spus să duc lapte şi pâine la câmp. Satul era împrejmuit cu sârmă ghimpată şi înconjurat de cazemate. Soldaţii, de îndată ce m-au văzut, au început să mă lovească cu patul puştii, ca să mă înfricoşeze. Eu însă am alergat în rugi, ca să scap. Oile stăteau sub platani. Mi-am ridicat mâinile, dar îndată m-a lo­vit unul cu cartuşiera. Atunci altul a strigat:

panaghioti, nu! Acesta este unul dintre cei mai buni!

Şi astfel m-am izbăvit.

Mama ne învăţa:

să fiţi curaţi la cununie, când vi se vor pune cu­nunile pe cap şi veţi îngenunchea sub Evanghelie!

224

Când eram militar în Kalamata, într-o după-amiază ne-au dat voie să ieşim în oraş. Aşa cum mergeam singur, deodată un consătean de-al meu m-a prins de mână şi m-a tras cu forţa, voind să mă bage într-o casă de desfrâu. El fusese înăuntru mai înainte, iar când a ieşit m-a văzut şi s-a năpustit asupra mea. Mă silea să mergem înăuntru. Atunci i-am spus:

mama mi-a spus să stăm sub Evanghelie ca florile!

Cuvintele acestea m-au ajutat în toată viaţa mea să nu cad. De îndată ce i-am spus aceste cu­vinte, m-a lăsat. Bine că nu m-am dus, căci atâta vreme cât tânărul rămâne curat şi nu ştie despre astfel de lucruri, nu este atras de poftă. Dacă aş fi mers, aş fi învăţat să fac păcatul.

Cea mai mare cădere este desfrânarea şi cea mai mare măiestrie a satanei este să-l tragă pe om în aceasta. Dar puterea şi bunătatea lui Dumne­zeu nu îl părăsesc pe om, căci tocmai atunci când eram foarte păcătoşi, a venit Hristos să ne mân­tuiască pe noi, oamenii.

Biserica noastră se întemeiază pe viaţa trăită în feciorie. Priveşte la Sfântul Ioan înaintemergătorul! Diavolul, când vede un om curat, îşi dă toată silinţa să-l întineze. Atunci acela strigă:

dumnezeul meu, mântuieşte-mă!

Şi îndată este înconjurat de puterea cea mare a lui Dumnezeu. Dacă crede, omul şi-a zidit casa pe piatră. Dacă ai credinţă tare, celălalt nu te poa­te atrage în păcat”.

225

Un consătean de-al său, cu care a fost împreună în armată vreme de trei ani, a povestit următoarele:

„Când eram în armată, fiindcă Tasos nu iubea armele şi nu nimerea ţinta la trageri, odată un lo­cotenent lipsit de omenie l-a înşfăcat şi l-a înjurat foarte rău. Şi nu s-a mulţumit cu atât, ci l-a arun­cat la pământ şi a început să-l calce în picioare cu bocancii, încât puţin a rămas să nu-i iasă afară intestinele! Tasos însă nu a scos nici un cuvânt. Într-o altă zi am avut control la arme, aşa cum se făcea în fiecare miercuri şi în arma sa a fost găsit un mic gunoi, cu toate că el era conştiincios şi se străduia să fie toate în bună rânduială. Atunci acel locotenent s-a năpustit iarăşi asupra lui şi l-a lovit cu patul puştii în pântece, înjurând. Singurul lu­cru pe care l-a spus Tasos mai târziu a fost:

aceştia nu sunt oameni, nu au milă!

Aşa a fost din copilărie. Nu se purta niciodată necuviincios. Avea Evanghelia înlăuntrul său şi păzea poruncile ei fără să ţină cont de vorbele lu­mii. în armată era primul la lucrările care cereau multă osteneală. împlinea cu toată inima ceea ce i se spunea. Însă când cineva zicea vorbe murdare, se trăgea într-o parte, nu voia să-şi vatăme inima.

Aveam şi un sergent-major, om aspru, care pe noi, cei de la ţară, nu ne privea cu ochi buni şi când se mânia, se năpustea asupra noastră, să ne strângă de gât. Când Tasos a spus la raport că mama sa este grav bolnavă, nu i-a dat permisie. Mama lui era pe moarte, însă nu-i ieşea sufletul, de aceea au pus dea­supra ei fotografia lui şi aşa a murit. în ziua când s-a

226

săvârşit înmormântarea, Dumnezeu a rânduit să i se dea drumul lui Tasos şi el a venit mergând cu pas încet de la drumul naţional până în sat, distanţă de aproape doi kilometri, fără să alerge. Noi i-am făcut loc să treacă, ca şi cum ar fi fost persoană oficială, ca să meargă la sicriul mamei sale".

O consăteană de-a lui povesteşte:

„Şi cu animalele se purta cu grijă, ziceai că-i cunoşteau sufletul şi îl ascultau. în vremea războiului nu aveam cioban pentru oile noastre, care să fi fost cam o sută cincizeci la număr. Când a aflat, Tasos ne-a spus:

aduceţi-le împreună cu ale mele! O să am eu grijă de ele, cu ajutorul lui Dumnezeu!

De îndată ce le-a luat, le-a dus la păşune în munţi, o dată în Likomidri, altă dată în altă parte. Şi oile parcă înţelegeau că le iubeşte. Nu le lovea, nu striga la ele şi aşa a avut grijă de dânsele fără să primească plată pentru asta.

ce, de la voi să iau bani? spunea el. Acolo unde putem, să ajutăm!

Când a izbucnit războiul, zicea:

nu vă temeţi, mare este Dumnezeu!

Şi mergea cu oile în locuri pustii, fără să se teamă.

Ispite şi nedreptăţi

În 1954 s-a căsătorit cu Vaia şi au dobândit doi copii. A rămas în continuare în satul său, mun­cind din greu. Spunea:

227

când eram mici, nu ne temeam de nimic, ori­ce am fi întâlnit. După ce m-am eliberat din arma­tă, am fost doi ani cioban, după care am început să lucrez ca zidar cu diferiţi meşteri.

După zece ani s-au mutat în satul Nea Maditos, unde Tasos a rămas până la sfârşitul vieţii sale. Acolo a lucrat ca zidar, cu meşteri, ca hamal la magaziile de cereale, ca grădinar şi zarzavagiu ambulant. Căra legumele cu o căruţă şi îi lăsa pe cumpărători să le aleagă pe cele mai bune, ba le dădea şi în plus. Celor care îl nedreptăţeau se în­grijea să le lase pe ascuns, lângă uşă, cele mai bune legume.

Când a început să vândă zarzavaturi, i-a spus soţiei sale:

eu voi face o grădină, voi lua cântarul în mâi­ni şi voi începe să vând zarzavaturi, dar în cealaltă viaţă nu vreau să atârn de limbă! (adică să facă vânzări nedrepte).

Odată, o roată de la căruţa sa a trecut peste pi­ciorul unei femei, pentru că aceea s-a grăbit să aleagă legume din căruţă, iar animalul s-a speriat şi a luat-o la fugă. Tasos s-a mâhnit mult şi i-a ce­rut iertare.

ţi-am făcut vătămare! îi spunea, cu toate că nu el fusese vinovat pentru neatenţia ei.

Şi multă vreme nu i-a mai luat bani pe legume­le care le cumpăra de la el.

Când cântărea legumele, totdeauna punea mai mult. Având memorie bună, ştia cât aveau să-i dea femeile care cumpărau de la el pe datorie, însă

228

niciodată nu le cerea banii. Ele credeau că-l păcă­lesc, însă el sporea astfel în răbdare şi spunea:

unii oameni trăiesc numai în certuri, însă dacă te împotriveşti şi te cerţi, nu te mai încape locul! Dacă ajungi la ceartă, ai pierdut, pentru că se întâmplă ceea ce spune Evanghelia cu sarea care se strică. După cum neghinele împiedică grâ­ul să crească, aşa şi gâlcevile lumii. Este nevoie însă şi de buruieni, altfel cum te vei deosebi, cum vei fi încercat? Aşa cum noi, ciobanii, ne străduim să păstrăm o rasă bună de oi, tot astfel să ne silim să devenim şi noi o rasă bună. Dar omul nu poate deveni bun de unul singur, numai cu cuvinte omeneşti, ci cu ajutor de sus!

Iată câteva dovezi ale nerăutăţii sale:

„Când am coborât din sat în Maditos, eram de vreo treizeci şi cinci de ani. Lucram cu diferiţi meşteri la construcţii de case. Unul dintre ei înjura mult. Tot timpul striga, până şi hoţ m-a făcut «O, de ai crăpa odată, ca să scap de tine!», îmi striga el ade­seori, dar eu tăceam şi căram pe umăr găleţile de mortar. Se întărâta împotriva mea, Însă se întărâta şi asupra lui Hristos Cel fără de păcat şi-L înjura. Dacă m-aş fi enervat aş fi izbucnit, însă eu nu ştiam ce înseamnă mânia. Nu ştiam să iau în nume de rău, să cârtesc, să judec. Când terminam, nu spunea nici măcar un «mulţumesc», însă eu nu-l vorbeam de rău înaintea celorlalţi. Într-o zi, când turnam o placă, a fript un miel. Când am terminat m-a chemat să mă­nânc, dar eu l-am refuzat, pentru că era vineri. Am mâncat măsline. De atunci, de când nu am vrut să

229

mănânc carne de miel, a început să mă prigonească şi mai mult. înjurături şi altele... Şi aceasta o făcea pentru că vedea că sunt fără de răutate. Dar să vezi cum s-au întors lucrurile, cum le-a rânduit Dumne­zeu! După mulţi ani o rudă de-a lui a venit la mine şi şi-a cerut iertare, după care a început să mă întrebe despre Evanghelie şi despre Biserică. Şi astfel s-a întors la credinţă".

„Odată lucram cu un meşter care înjura mult cele dumnezeieşti şi l-am întrebat:

de ce mă înjuri?

El a spus:

nu te înjur pe tine!

Atunci eu am răspuns:

Îl înjuri însă pe Părintele meu şi aceasta nu o pot răbda!

Şi aşa am plecat de acolo".

„Auzeam cuvinte ironice şi la lucru, şi când şedeam în piaţă.

bre, şi adormitul acesta! îi auzeam spunând de­spre mine, însă eu nu ştiam să-i iau în nume de rău.

îmi spuneau:

de ce nu te distrezi şi tu?

Eu mergeam la praznice, însă altceva nu ştiam şi le-am spus odată:

bre, voi aţi văzut vreodată în icoane vreun Sfânt râzând?..."

Odată a vândut cuiva nişte usturoi şi acela l-a numit „hoţ". A doua zi însă i-a dăruit aceluia un şirag întreg de usturoi, dar şi acela i-a dus nişte brânză, spunându-i:

230

iartă-mă dacă te-am nedreptăţit!

Altă dată, o femeie voia să cumpere roşii. Le tot pipăia, le controla cu atenţie. Atunci Tasos i-a spus:

mai încet, să nu se strice!

Ea s-a mâniat şi a strigat:

voi, ăştia, care faceţi cruci mari...

Atunci el i-a spus:

fiindcă facem cruci mari, nu înseamnă că suntem şi robii tăi!...

Mai apoi, ca să nu rămână nici o urmă de amă­răciune înlăuntrul său, i-a dat cele mai bune roşii.

Spunea:

„Atunci când vorbim, totdeauna cădem. Odată, în sat, o femeie foarte mânioasă a început să ne ocărască şi ne-a spart toate geamurile cu pietre. A venit poliţia şi ne-a întrebat:

vreţi să faceţi reclamaţie?

nu! le-am răspuns.

Să mergi la poliţie numai dacă eşti vreun epi­scop şi este defăimat clerul prin ziare. Atunci da, dar pentru tine însuţi nu. Tu întoarce-le spatele cu un zâmbet rece şi pleacă mai departe!"

„Când eram copil, nu mă mâniam deloc, nici nu vedeam vreun rău sau vreo nedreptate. Odată, nişte consăteni de-ai mei au dus combina pe ogo­rul lor, deşi eu vorbisem de mai înainte să vină pe ogorul meu. «Ei», mi-am spus în sinea mea, «îl treieră pe al lor, iar nu pe al meu». în seara aceea însă a căzut o grindină cumplită. Eu ce puteam să fac? Ca să nu se sălăşluiască înlăuntrul meu

231

răutatea, m-am dus şi am secerat pe ascuns lanul celui care mă înşelase. Am făcut aceasta ca să-l pot pomeni fără răutate, iar în zorii zilei, după ce i-am secerat ogorul, am plecat ca să nu mă vadă".

„Uneori mergeam după-amiaza la cafenea să mă odihnesc, fără să joc cărţi sau să beau ceva. Odată cafegiul a spus:

ei, dacă ar fi toţi ca Anastasie, am sărăci, am închide cafeneaua!

Ce am făcut atunci? Am încărcat o căruţă cu lemne de foc şi le-am lăsat pe ascuns în faţa cafe­nelei. Nu i-am spus însă nimic. în felul acesta l-am lovit pe satana".

„Atunci când cineva îmi făcea vreun rău, eu că­utam să mă retrag în locuri singuratice, fie în grajd, unde strigam cu mare glas: «Am greşit, Doamne! Iartă-mă!», fie în câmp, unde nu mă au­zea nimeni şi unde strigam din toate puterile mele: «Iartă-mă!», aşa cum urlă lupul atunci când caută scăpare din primejdie. Mă simţeam ca un condamnat".

„Odată am închiriat o grădină de zarzavat. Din cinci pogoane închiriate am făcut cincisprezece, defrişând stufărişul din jur. Am lucrat foarte mult, papura era înaltă cât mine. Pe trei pogoane aveam ţelină şi praz. Grădina era ca un talaz, într-o zi a trecut pe acolo un agronom burtos. Era unul dintre cei vechi. Eu stăteam într-o baracă.

în numele legii, mi-a spus el, îţi interzic să mai pui de astăzi înainte ceva în acest loc! Nici măcar o frunză. Nimic!

232

de ce? l-am întrebat eu.

Acel teren aparţinea statului şi de aceea mi l-au luat. Atunci şi proprietarul grădinii a început să strige:

să-mi dai grădina, căci îmi trebuie chiar acum!

dar are încă praz pe ea. Aşteaptă ca să-l vând!

Aceia însă strigau. Unul mi-a luat ţelina, altul prazul. Pentru această grădină numai eu ştiu cât am fost de nedreptăţit. Apoi a venit altul, cu o ru­letă, a măsurat şi mi-a luat grădina. în 1975 am fost nevoit s-o stric".

„Când văd pe cineva pe care l-am nedreptăţit fie şi puţin, eu sau vreo rudă de-a mea, spun în si­nea mea: « Mă voi ruga pentru tine şi vei ajunge într-o stare mai bună!»".

„Pe mine mulţi au căutat să mă doboare. Cu lu­mea n-o mai scoţi la capăt. Aşa i-au prigonit şi pe proorocii de dinainte de voi! De la început au fost prigoane. îţi dă una şi te distruge. Necredinţa ce­lorlalţi este ca un munte. Ceea ce îţi spune celălalt îţi pare ca un munte. Supărarea este ca un munte. Asta înseamnă spune muntelui să se arunce în mare. Numai rugăciunea topeşte acest munte. Cui să spui toate acestea, ca să-ţi treacă supărarea? De aceea, toţi cei care sunt credincioşi trebuie să se întâlnească, pentru a se încuraja unul pe celălalt".

„De două ori am fost izbăvit de accident. Prima dată aşteptam în Pazaruda să trec de cealaltă par­te şi deodată a venit un tir cu platformă, ca o vije­lie. A dărâmat un stâlp de telefon, s-a izbit în

233

cafenea şi s-a înfipt într-o casă. Cum de m-a lumi­nat Dumnezeu şi m-am tras deoparte?"...

„Altă dată era noapte, ţineam calul de frâu şi eram gata să traversez, când deodată a venit un tir. Atunci calul şi-a întors capul şi m-a tras înapoi".

„Altă dată, să fi avut vreo treizeci şi cinci de ani, mergeam cu căruţa la Kokkalu. Deodată o maşină s-a izbit în căruţă. Calul a murit, iar pe mine m-au dus la spital. îmi amintesc că mi-au dat cinci mii despăgubire pentru cal şi două mii pentru căruţă".

Boli şi adormirea sa

„Multe am avut de tras din pricina diabetului, care m-a ajuns la vârsta de patruzeci de ani!... Şi acum îmi aduc aminte cum mi-am dat seama de el. Am mâncat odată nişte dulceaţă şi am început să-i văd pe oameni ca umbrele, ca degetele de la mână. Am mers îndată la spital şi acolo au început să-mi facă injecţii cu insulină. Când m-am întors în sat, medicul m-a întrebat ce mi-au făcut la spi­tal. Când i-am spus ce tratament mi-au dat, a în­ceput să mă ocărască spunându-mi:

de ce ai primit?

Apoi m-a trimis la sanatoriul de tuberculoşi de la Kavala. După o vreme, am trimis o scrisoare acasă: «Veniţi să mă luaţi, că mor!»...

Ajunsesem într-o stare jalnică. îndată au venit femeia mea cu fratele ei, ca să mă ia. Credeau că am

234

murit. Când m-am întors acasă, am început să mă­nânc brânză proaspătă, aşa cum îmi recomandase medicul şi astfel am început să mă îngraş. Medicul îmi spusese că în felul acesta îmi va scădea glice­mia. De aceea am întrerupt insulina, dar am intrat în comă şi m-au dus în grabă la spitalul Ahepa. Acolo, o studentă i-a spus femeii mele:

vino să vezi cum răsuflarea lui miroase a măr putred! Are acetonemie!

Şi am început din nou injecţiile"

„Eram la sanatoriul din Kavala. Într-o seară, a venit o tânără plină de bună-cuviinţă, îmbrăcată în negru.

am venit şi am să iau ceea ce are bărbatul tău.

»

Sunt Parascheva de la Stavros! i-a spus ea femeii mele.

Şi într-adevăr, mai apoi am mers la Sfânta Pa­rascheva, biserica din Stavros".

A primit cu îndelungă răbdare boala aceasta cu multe complicaţii şi spunea:

dacă omul nu ajunge în această stare, dacă nu trece prin încercarea bolii, nu poate prinde sensul!

Pe măsură ce boala înainta, apăreau probleme din pricina hiperglicemiei. Au fost situaţii când intra în comă diabetică, fiind internat în spital, iar alteori avea hipoglicemie cu ameţeli şi leşin, pen­tru că nu se regla zahărul. De multe ori s-a aflat în primejdie de moarte şi spunea că Dumnezeu l-a scăpat prin minune.

Soţia sa povesteşte:

235

„În 1975, când fiul meu a plecat în Suedia, avea cam optsprezece ani. Nu ştia cum şi unde să meargă, avea numai o adresă a unui om pe care nu-l cunoştea prea bine, însă Tasos se ruga pentru el. în tren s-a întâlnit cu un bătrânel, care i-a spus:

nu te îngrijora, şi eu tot acolo merg!

Când trenul a ajuns la ţărmul mării şi toţi pa­sagerii au coborât ca să urce pe vapor, bătrânelul nu mai era nicăieri. Atunci fiul meu a văzut o fa­milie care vorbea greceşte şi a continuat drumul împreună cu ei până în oraşul unde voia să mear­gă. Lucruri minunate!"...

„În 1997 am mers cu Tasos în Suedia, unde fiul meu locuia din 1975, ca să facă analize la o clinică de boli diabetice. îi apăruseră deja flegmoane la picioa­re şi avea început de cangrenă. Medicul a spus că are infecţie şi se primejduieşte să facă osteomielită şi să ajungă apoi la septicemie. A mai spus că următoarele douăzeci şi patru de ore vor fi critice. în acea noapte l-am văzut în vis pe cântăreţul de la biserica din sat, care murise cu opt ani înainte. Se afla într-un loc cu verdeaţă, într-o căsuţă frumoasă

iago, am strigat, ce loc frumos! Unde eşti?

A, a spus cântăreţul, aici sunt mulţi, dar nu este primit oricine! Să vezi ce se pregăteşte pen­tru Tasos! însă mai durează până va veni aici!"...

Atunci femeia lui a simţit că, în ciuda celor spuse de medicii suedezi, Tasos nu va muri. Au rămas în Suedia trei luni, după care s-au întors, pentru că Tasos nu putea sta într-un loc unde, după cum spunea el, „nu auzi clopote sunând"!

236

Nu a încetat să muncească, nici nu a vrut să iasă la pensie, ca să nu îngreuieze statul, după cum zicea. A lucrat până la vârsta de şaizeci şi şapte de ani, săpând şi udând grădinile. Roadele muncii sale le vindea, mergând prin împrejurimi cu un cărucior cu trei roţi. Odată cu trecerea ani­lor s-a îmbolnăvit de angiopatie diabetică şi can­grenă la piciorul stâng, care i-a şi fost amputat de sub genunchi. Apoi, din pricina retinopatiei dia­betice şi-a pierdut încet-încet vederea, până la deplina orbire. Amputarea piciorului stâng s-a făcut în 1998, iar după un an a orbit.

Aşa, orb şi cu un picior tăiat, a stat la pat ulti­mii şapte ani ai vieţii sale, într-o cameră care se­măna cu o chilie. Mai apoi i-au apărut şi la picio­rul drept ulceraţii şi umflături şi degetele i s-au înnegrit din pricina cangrenei. Toate acestea îi provocau dureri insuportabile. Odată a simţit o durere atât de mare în picior, de parcă i l-ar fi tăiat cineva cu fierăstrăul. Pe lângă acestea, nu lipseau durerile nici de la piciorul amputat. Însă când îl întrebai ce face, el răspundea:

poate să paralizeze tot trupul, numai mâna dreaptă să o am, ca să-mi fac semnul Sfintei Cru­ci! Mai bine aici, înăuntru, decât să fac păcate în piaţă, pălăvrăgind sub platan...

Pentru a se mişca prin casă folosea un cărucior pentru invalizi, însă când era îndemnat să iasă afară cu el, spunea:

aici înăuntru nu sunt singur, ci mă aflu în tovărăşia Sfinţilor!

237

Alteori zicea:

hristos a spus că în lume vom avea necazuri (nu bucurie)... Ah! Măcar să fim pedepsiţi aici, să nu mai fie altă pedeapsă!...

Şi astfel, în linişte, se aduna în sine şi se dăruia cu totul iubitei sale îndeletniciri, rugăciunea, care îl atrăgea ca un magnet. Cei care îl vizitau în chiliuţa sa plecau odihniţi sufleteşte, pentru că Tasos le spunea cu smerenie texte din Sfinţii Părinţi şi le tâlcuia la fiecare cu discernământ şi dragoste, încredinţând lui Dumnezeu toate problemele, fi­indcă, după cum spunea el, „numai cu luminare de sus se schimbă omul".

Odată, Tasos a avut un vis din care a înţeles ce înseamnă calea strâmtă şi necăjită

iată, mergeam cu căruţa pe un drum foarte întortocheat şi aveam un căluţ neputincios, flă­mând, istovit cu totul. Căluţul se oprea foarte des. Am vrut să-l ajut şi atunci am înţeles că eu eram acel căluţ şi că eram înhămat. Mergeam cu greu­tate şi înainte era o prăpastie, însă eu mergeam tot înainte, spunând: „Ah, am obosit!"... şi atunci s-a auzit un glas ca un sunet de clopote: „încă pu­ţin şi te vei odihni!"...

Cu toate că din pricina bolii sale avea nevoie de o alimentaţie cât mai bună, Tasos nu făcea pogorământ în privinţa postului. Lunea, Miercurea şi Vi­nerea respecta cu stricteţe rânduiala Bisericii. După ce a ajuns infirm, fiindcă nu mai putea merge la Biserica Cinstitului înaintemergător, aştepta să vină preotul acasă la el să-l împărtăşească. Stătea,

238

desigur, nemâncat până când venea preotul, după terminarea slujbei. Din pricina diabetului avea in­suficienţă respiratorie, dar cu toate acestea aştepta cu nerăbdare Dumnezeiasca împărtăşanie, prin care, spunea el, „primim parte de la Hristos".

Amintindu-şi de vremea când era sănătos şi mergea devreme la biserică, spunea:

în fiecare Duminică mergeam la biserică. Acum, orb şi cu piciorul tăiat, ascult la radio. Bise­rica îl ajută mult pe om, ca pe copilul său. Duminica mă trezeam când se lumina de ziuă. Ca să prindă putere, calul nostru avea nevoie să pască în fiecare zi. Duminica, la ora cinci dimineaţa îl legam lângă baltă, în stufăriş şi eram gata pentru biserică.

în ultimele luni ale vieţii, boala sa cronică a fă­cut multe complicaţii şi a fost nevoit să se interneze în spital de multe ori. Din pricina insuficienţei cardiace a făcut edem pulmonar cu dispnee chinuitoare, afecţiuni anghinoase şi infarct. în plus, avea în fiecare zi dureri insuportabile la pi­cior, care se cangrena tot mai rău, avea probleme cu hiperglicemia, era nevoit să facă mereu injecţii cu insulină, să fie supus la analize, purtat pe targă şi să stea în saloane suprapline şi la terapie inten­sivă. De multe ori, cu toate că era într-o stare foar­te gravă, îşi revenea, încât directorul unei clinici de cardiologie a spus odată uimit:

starea acestui om a avut o ameliorare neaşteptată!

Inima lui funcţiona destul de bine, pentru că dobândise rezistenţă datorită muncii grele.

239

Din pricina nenumăratelor internări în spitale, a deselor transportări cu targa şi cu ambulanţa, pe chipul său se citeau semnele oboselii, dar şi sen­timentul că îi obosea pe alţii, lucru pentru care se mâhnea. însă totdeauna dădea dovadă de răbdare, îngăduinţă şi recunoştinţă. Despre boală spunea că este bună, pentru că te ajută să nu te revolţi şi adăuga cu zdrobire de inimă

să fim mulţumiţi cu ea şi să-L slăvim pe Dum­nezeu spunând: „Slavă Ţie, Dumnezeule!"... Să spu­nem de miliarde de ori: „Slavă Ţie, Dumnezeule!"...

Şi lăcrima zicând:

Hristos Cel fără de păcat ce vrea de la noi? Sfârşit creştinesc! Să-l rugăm pe îngerul păzitor, care va veni în ceasul morţii, să ne păzească atunci, ca să nu ne ia duhurile cele viclene. Maica Domnului, care este ca o mamă să ne primească în staulul oilor!

Şi cu toate că el însuşi simţea dureri de parcă i-ar fi tăiat cineva piciorul cu fierăstrăul şi avea şi dispnee, totuşi se ruga pentru alţii. în ultimele zile ale vieţii sale, deşi avea masca de oxigen pe faţă se ruga spunând:

ah, Dumnezeul meu, mântuieşte-mă! Ah, Dumnezeul meu, iartă-mă! Dă-mi putere şi curaj să port Numele Tău în inima mea! Ah, nimic alt­ceva nu vreau!...

Iar în zilele ce au urmat nu s-a rugat pentru sine, ci spunea cu o voce rugătoare, în timp ce zgo­motul de la aparatul de oxigen îi ţinea isonul:

240

ah, Dumnezeul meu, mântuieşte lumea Ta!... Dumnezeul meu, mântuieşte lumea Ta!

în timp ce spunea acestea părea că se află în altă parte.

Cum infecţia de la piciorul drept înainta, a fost din nou internat în Spitalul „Papanicolau" şi doc­torii l-au programat pentru operaţie de amputare a piciorului. însă în zorii zilei de luni, Tasos a ce­rut să-i vorbească soţiei sale. I-a mulţumit şi i-a sărutat mâinile care îi slujiseră atât de mult. Apoi şi-a încrucişat braţele pe piept şi a spus:

maica Domnului, mântuieşte-mă!

Şi a adormit fără să-şi fi pierdut până în ultima clipă cunoştinţa şi simţirea. Era 30 august 2000. în momentul morţii, faţa sa a strălucit ca soarele. Cutremurată, femeia lui a spus mai apoi:

m-am întors să văd... Luna o vezi, dar soarele nu... Aşa strălucea faţa lui!... Şi-a deschis puţin gura şi am văzut ieşind o mică pasăre cu aripile lipite... S-a îndreptat în sus, şi-a deschis aripile şi a dispărut. Ce înalt mi se părea tavanul!...

Vaia, soţia sa, nu prea avea legătură cu viaţa bisericească. Nu citea cărţi duhovniceşti, era sociabilă, energică şi nu o preocupau „fanteziile ce­lor religioşi". După moartea lui Anastasie a înce­put însă să citească Evanghelia şi să se roage. Spunea:

orice ar zice oamenii, eu, după cele ce am vă­zut, nu voi înceta să spun că există altă viaţă, care începe după moarte.

241

Cam la un an după moartea lui Tasos, femeia sa se afla în Suedia şi l-a văzut în vis pe un consătean de-al lor, cu care nu avuseseră aproape nici o le­gătură. Acesta se afla în piaţa satului şi spunea:

dacă aţi şti unde este Tasos!... Poartă un veşmânt minunat şi mulţi stau împrejurul său, iar el nu merge, ci zboară!

În dimineaţa următoare, femeia lui i-a dat telefon surorii sale şi i-a spus că l-a văzut în vis pe Onufrie.

a, a spus sora sa, acesta a murit, face acum patruzeci de zile!

Ea însă nu ştiuse nimic despre aceasta.

Fratele lui Tasos a plecat în Ungaria, din prici­na războiului civil. Acolo i s-a născut un fiu, Hristu, care a crescut în Ungaria şi s-a căsătorit acolo cu fiica unuia răpit de către răzvrătiţi. Desigur, trăind într-un mediu ateist, Hristu şi soţia lui nu s-au botezat. Când s-au întors în Grecia, Tasos a spus despre nepoţii săi că trebuie să se boteze. După ce a murit, femeia lui l-a văzut în vis spunându-i cu asprime:

pe Hristu şi pe Urania, cei născuţi în Ungaria, să-i botezaţi, iar dacă nu vor vrea ai noştri, să-i spuneţi doamnei K.!

într-adevăr, s-a săvârşit botezul şi peste puţin timp Hristu şi soţia sa au murit, el de cancer, iar ea de insuficienţă renală, la vârsta de aproximativ cincizeci de ani.

Altă dată, în vreme ce femeia sa făcea ordine în chiliuţa lui, a simţit un val de mireasmă. Peste pu­ţin timp a venit sora ei şi a întrebat-o de ce

242

tămâiază. Vaia însă nu tămâiase, nici măcar nu obişnuia să facă aşa ceva. Acelaşi lucru l-a simţit şi fiul ei.

însuşirile sale

Anastasie era de statură mijlocie. Munca fizică pe care o făcuse din copilărie îl călise, îl făcuse curajos, mărinimos, sensibil la durerea celorlalţi, neobosit. Era foarte harnic şi, fiindcă crescuse în lipsuri, preţuia şi cel mai mic lucru. Avea o înfăţişare plăcută, era darnic, iubitor de străini, blând, liniştit, cumpătat şi le dădea învăţătură ce­lorlalţi nu prin cuvinte, ci prin pilda sa. Niciodată nu era risipitor, însă nici iubitor de bani n-a devenit atunci când s-a pricopsit prin munca sa. în vremurile de demult, când se făceau în satul său praznice şi întreceri de lupte, participa şi el şi bi­ruia adesea, dar nu se mândrea. Avea putere tru­pească foarte mare. De asemenea, avea o agerime uimitoare în a face operaţii aritmetice fără creion şi hârtie. Memoria îi era foarte bună, pentru că nu-şi obosise creierul cu deşertăciuni, ci avea gânduri bune şi curăţie. Mergea încet, fără să se grăbească, cu capul uşor plecat. în biserică îşi fă­cea foarte încet şi cu evlavie semnul Sfintei Cruci înaintea icoanelor. Cinstea foarte mult „rasa mo­nahală" şi iubea tradiţia.

Se mulţumea cu puţin, era retras, serios şi tot­deauna gata să ajute. Vorbea rar, cu glas scăzut,

243

pricinuind emoţie, însă când spunea „Fericirile" pe dinafară, înălţa glasul. îşi spunea cu curaj pă­rerea în privinţa ereticilor. îi era milă de cei săraci şi îi ajuta pe ascuns, atât cât putea.

Pe cei care aveau vrăjmăşie asupra lui fără ca el să le fi greşit cu ceva, nu numai că „îi înconjura cu rugăciune", ca să nu „se cuibărească înlăuntrul său ceva împotriva lor", ci le şi făcea bine. Doctorii din spitalele prin care trecea erau uimiţi de răbdarea lui. Când a fost internat în Spitalul „Papanicolau", unde i-a fost tăiat piciorul stâng, le vorbea cu sme­renie celorlalţi bolnavi despre „Cel fără de păcat”, aşa cum Îl numea totdeauna pe Domnul nostru Iisus Hristos, după ce mai întâi le cerea voie să vor­bească. Niciodată nu făcea pe dascălul, ci le vorbea numai când vedea că au dispoziţie să-l asculte. Când zicea ceva, chiar şi despre cele mai obişnuite lucruri, folosea expresia „după cum se spune" (în Evanghelie) şi în legătură cu acele lucruri dădea un exemplu din Sfânta Scriptură, pe care de mic o ci­tea aproape în fiecare zi cu „inimă înfrântă".

învăţături

Binecuvântatul Anastasie spunea:

gura lumii este ca un vulcan. Dar vai vouă când va spune cuvinte bune despre voi! Însă şi a te lupta cu nedreptatea, fiind hărţuit mereu de oameni, te secătuieşte. Aici se petrece ceea ce s-a spus: „M-au urât pe nedrept". însă atacurile

244

oamenilor răi numai rugăciunea le poate risipi. Numai ea desfiinţează nedreptatea.

dacă rugăciunea mea se face cu întristare, atunci cei ce mă nedreptăţesc pătimesc ceva rău. De aceea trebuie să iei aminte să nu se înrădăci­neze ura înlăuntrul tău. Nu! Dacă voi cădea cu întristare la rugăciune, voi pricinui rău celuilalt. Dar nu trebuie să facem rău aproapelui. Eu mă rog nemângâiat, iau greşeala asupra mea, cer puţină mângâiere şi iertare.

când sunt dispreţuit, mă socotesc păcătos şi încep să zic: „Iartă-mă, Doamne! Iartă-mă!"...

pe toţi să-i vedem buni şi să ne rugăm pentru toţi.

mulţi cred în mamona. Vor să câştige fără os­teneală. Dar astfel pleacă binecuvântarea, deoa­rece Scriptura spune ca întru sudoare să-ţi câştigi pâinea. Aceştia vor să aibă robi care să slujească intereselor lor.

nu trebuie să facem rău celor ce ne fac rău, căci după aceea vom avea „canon" toată viaţa, va fi o piedică la rugăciune. Ei se află în noroi şi vor să ne tragă şi pe noi în jos. Noi Însă suntem datori să-i iubim pe toţi.

să nu-ţi faci din răutate un bun al tău. să nu o cultivi, căci asta înseamnă necredinţă. Dacă ai cre­dinţă, îţi păstrezi un mecanism de gândire corect. Când ceva nu-ţi reuşeşte aşa cum doreşti, nu-i în­vinui pe ceilalţi. Asta se interzice cu asprime!

pe vrăjmaşul nostru să-l înălţăm, iar noi la picioarele lui. să-L rugăm pe Dumnezeu să-l ierte.

245

Să-l cinsteşti pe vrăjmaşul tău! Credinţa noastră nu este ceva sec, ci ea constă în a nu răni inima celuilalt. Cu cât crezi mai mult în Dumnezeu, cu atât nu vrei să vatămi sufletul celuilalt. Nu spune Scriptura: Rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc? Dacă vei primi iluminare de sus, să spui: „Ah, Dumnezeul meu!"... Atunci vei suferi şi vei plânge pentru Evanghelie.

când mă împresurau nedreptăţile, făceam ru­găciune. Când vedeam nedreptate şi nu puteam s-o opresc, îngenuncheam şi strigam: „Iartă-măăă, Doamne!"... Şi astfel îmi trecea întristarea, pentru că rugăciunile ajung sus. Rugăciunea pe toate le risipeşte şi atrage bunătatea lui Dumnezeu. Când oamenii se poartă urât cu mine, mă învinuiesc pe mine însumi. Dacă nu fac aşa, sufăr vătămare. Dacă cineva îmi greşeşte, îi atârn la gât o salbă de rugă­ciuni. Cu rugăciunea le rezolvi pe toate. Dacă mă cert cu cineva, pierd bunătatea lui Dumnezeu.

În măsura în care Îl iubeşti pe Dumnezeu, să-l cinsteşti şi pe aproapele tău. Virtutea creştinului este probată în încercări, în răbdare. Există creştini care plâng pentru că nu s-au îmbolnăvit.

să nu spui niciodată căţi-ai pierdut dreptul, pentru că aceasta te va doborî. Dacă se va cuibări înlăuntrul tău întrebarea „De ce să-mi pierd drep­tul?", atunci vei deveni un alt om, va pleca harul. Scopul nostru este să dobândim Lumina. Aceasta este cea mai bună avere. Fie ca rugăciunea să

Matei 5,44.

246

împrăştie toate răutăţile! Stăpânirea întunericu­lui este trecătoare. Cea mai mare bogăţie este să stăm lângă Hristos cu răbdare, să nu ne clătinăm. Atunci vei fi cel mai fericit om!

nu te lua după lume, dar nici nu te purta cu asprime cu oamenii, căci altfel vei fi stăpânit de cruzime. Fă-te uneori că nu ştii nimic, pentru că de te vei încurca cu vorbirea de rău, cum o vei mai scoate la capăt?

acum lumea este fără temelii. De jos până sus, cu toţii suntem într-o ceaţă. Însă cel care va striga după ajutor, se va mântui.

de la familie să pornească vulcanul dragos­tei, pentru că dacă te jertfeşti pentru lume şi nesocoteşti familia, în zadar te osteneşti. Mare greşeală fac cei care îşi nesocotesc familia.

bărbatul este cununa femeii, deoarece ea este luată din coasta lui. De la el aşteaptă bucurie, aşteaptă totul. Toate Scripturile vorbesc despre bărbat. Fericit bărbatul care se teme de Domnul. Pe femeia ta să o iubeşti ca pe un copil. Aşa cum te bucuri de un copilaş, tot astfel să te bucuri şi de ea. Iar asta pentru totdeauna. Dacă unul face ceva, să ştie şi celălalt. Căci altfel este ca şi cum s-ar înşela unul pe altul.

În privinţa copiilor, să nu te încrezi în propri­ile tale puteri. Numai Dumnezeu îi va ocroti, în chip minunat. Întotdeauna să le vorbeşti copiilor despre Dumnezeu, căci într-o bună zi cuvintele

Psalm 111,1.

247

tale vor rodi. Copiii să ia aluat duhovnicesc din zidirea lui Dumnezeu, din poruncile pe care El le-a dat.

cel căsătorit să ştie că Hristos este Cel ce i-a pus cununa pe cap. în zilele de miercuri, vineri şi duminică omul să fie curat.

În casa soţilor care nu au de gând să facă co­pii, se adună diavolii şi dănţuiesc. Căsătoria este un bun pământesc. Creştinismul a început de la viaţa în feciorie. Elisabeta şi Zaharia l-au născut pe Sfântul Ioan înaintemergătorul la adânci bă­trâneţi. La fel Ioachim şi Ana. Mare cinste avem atunci când nu dăm frâu liber poftei.

numai Hristos Cel fără de păcat este lumina. Hristoase al meu, să nu pleci din inima noastră! însă este nevoie de bunătate. Să te bucuri când te osândesc oamenii. Este ca şi cum ţi-ar face o mâncare bună, în care pui şi puţină sare. Când îl ierţi pe celălalt, atunci înţelegi. Aici se arată vred­nicia celui ce crede: să te osândească cineva, iar tu să te duci într-un loc ascuns şi să-L rogi pe Dumnezeu să-l mântuiască pe acela.

când eşti singur, rugăciunea este mai puter­nică. La miezul nopţii este cel mai bine să te rogi, pentru că atunci nu te împiedică nimeni.

dacă cineva ne nedreptăţeşte, să ne rugăm pentru el. în aceste cazuri, eu spun: „Dumnezeul meu, Te rog să nu osândeşti pe acest om din pricina mea!“. Şi rostind „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!", îl înalţ pe acela şi atunci este ca şi cum s-ar ruga el. Tu numai să te

248

rogi dintru început pentru el şi va primi luminare de sus. îl vei înălţa pe el şi te vei ruga zicând: „Miluieşte-mă pe mine, păcătosul!". Duhul tău să fie alături de el. Dar aceasta nu se poate explica, pentru că rugăciunea este un lucru nevăzut.

acum nu este uşor să-l atragi pe om de la cele rele la bine. Pentru aceasta, dacă vezi pe cineva care ţi-a făcut rău, nu ţine supărare asupra lui, însă nici să nu te întovărăşeşti cu el, pentru că te va nedreptăţi.

mai mult decât toate, să nu ţii răutate asupra cuiva! Zâmbetul să nu-ţi dispară de pe chip, iar dragostea ta să o dai tuturor. Ce spune Domnul? Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voas­tre. adică le veţi izbăvi. Fă răbdare şi lasă-l să se ducă în pace! îngăduinţă... Dar pentru a fi încer­cat, trebuie să ai un potrivnic. Abia atunci mânca­rea va deveni gustoasă. Adică pui sare (răbdare) şi obţii un gust bun.

mai bine să te rogi la miezul nopţii, căci mai uşor te apropii de Dumnezeu. Mintea trebuie să fie curată. încep rugăciunea spunând de multe ori „Sfinte Dumnezeule", apoi „Slavă ţie, Dumnezeule"... Mai întâi Îl slăveşti pe Dumnezeu şi după aceea îl rogi. Apoi spun „Tatăl nostru şi încep să spun „Fericirile" din Evanghelie. După aceea ros­tesc de mai multe ori rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase. pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor Sfinţilor, miluieşte-mă

249

pe mine, păcătosul!"... Apoi mai citesc un capitol din Evanghelie.

păcătosul se izbăveşte mai repede decât cel ce se nevoieşte, dacă plânge şi cere ajutor. Dacă spui „Iartă-mă, Dumnezeul meu!" şi lăcrimezi, acele lacrimi au multă putere, ca şi cum ar fi o ju­mătate de botez.

hristos a fost trimis de Dumnezeu ca să-l mântuiască pe om. Să credem în Sângele vărsat pe Cruce, în Cel Răstignit. Sângele care picură de pe Cruce să picure şi în inima ta.

rugăciunea este cea mai puternică armă pentru om. Are mare putere!

rugăciunea ta pentru ceilalţi trebuie să fie făcută astfel încât să te scoţi pe tine din ea. Pentru aceasta însă este nevoie de multă lepădare de sine. Omul sfinţeşte locul, iar nu locul pe om. Dacă faci rugăciune, tot locul dimprejur va fi lu­minat. Spui din toată inima ta „Am păcătuit!", recunoşti bunătatea lui Dumnezeu şi cu cât sporeşti în nevinovăţie şi bunătate, cu atât te atra­ge rugăciunea. Rugăciunea este însoţitoarea bunătăţii. Ceva te îndeamnă să te rogi şi totodată îţi porunceşte să faci şi fapte bune. Ca şi cum ţi-ar spune: „Iată, ia această pâine şi du-o la cutare să­rac!"... Dacă te rogi curat iar rugăciune curată înseamnă a nu gândi nimic pământesc mintea ta va fi răpită la cele cereşti şi va stărui înaintea lui Dumnezeu până ce El o va lumina. Rugăciunea este un lucru nevăzut. Este greu să-l faci pe celă­lalt să înţeleagă ce este ea.

250

într-o zi am văzut o lumină ce izvora din pă­mânt, iar eu plângeam şi spuneam mereu „Sfinte Dumnezeule... Sfinte Dumnezeule...!". Au trecut atâţia ani de atunci, dar plâng şi acum când îmi aduc aminte.

păcatul este ca un munte de gheaţă. Aşa cum la Polul Nord există gheţari şi ca să se topească este nevoie de razele calde ale soarelui, tot astfel şi pă­catul. Este trebuinţă de multă rugăciune, care este ca razele soarelui. Păcatul cu greu se iartă, cu greu se şterge. Are trebuinţă de multă rugăciune.

rugăciunea este absolut necesară, pentru că ea cultivă sufletul. Rugăciunea făcută din adâncul inimii este o ştiinţă. Nu pot să ţi-o explic. Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ajute să omorâm omul cel vechi, ca astfel să putem compătimi lumea care suferă! Trebuie să ne silim să ajungem lângă Lumină şi acolo să cerem ajutor. Pentru aceasta însă trebuie multă nevoinţă. De mulţi ani mă rog lui Dumnezeu ca să mă lumineze cum vrea El.

cinstirea lui Dumnezeu este un dor nestăpânit.

sfinţii valorează foarte mult.

frica dovedeşte o credinţă slabă.

biserica este corabia lui Noe. Pentru călugări şi preoţi mă rog în mod deosebit. Fără Evanghelie nu poţi înţelege slujbele Bisericii. Vreau să trăiesc ca să aduc pocăinţa mea ca o slujbă lui Dumnezeu, îi pomenesc şi pe toţi cei adormiţi.

În Postul Mare, Hristos este cinstit mai mult, iar prin slujba Acatistului o mângâiem pe Maica Lui. „Bucură-te, Maica lui Dumnezeu şi a tuturor

251

Sfinţilor! Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioa­ră!"... Bunătatea Sfinţilor nu are sfârşit. Eu, când cad la rugăciune, pe toate le uit. Iar aceasta îmi este ca un medicament: „Sfânt, Sfânt, Sfânt...", „Crezul", „Tatăl nostru" şi apoi văd pe Hristos pe Cruce şi pe Maica Lui.

rugăciunea este un lucru nevăzut, pe care mintea noastră nu poate să-l înţeleagă. Oricum, ea trebuie făcută din adâncul inimii şi cu multă luare-aminte. Dacă însă faci păcate trupeşti, este greu după aceea să stai cu plângere la picioarele lui Dumnezeu.

sfinţii merg la oamenii simpli (Tasos se referă aici la o doamnă pe nume Elena, care, fiind pe moarte, rostea neîncetat: Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, un stih din Psaltirea pe care o citea întotdeauna). Bucuriile pleacă de acolo unde se strâng banii. Hristos însă nu părtineşte pe nimeni, pe toţi îi are la fel, dacă aleargă la ajutorul Lui.

să luăm aminte să avem evlavie la toţi Sfinţii, dar să-i respectăm şi pe toţi oamenii, chiar şi pe cei răi. Rugaţi-vă să-i ierte Dumnezeu! Cel păcă­tos care vrea să se mântuiască trebuie să se nevoiască mult, aşa cum se nevoieşte cineva să-şi facă avere. Multă bucurie simte omul care se jertfeşte pentru asta şi plânge pentru cele în care crede!

aşa cum acest câine depinde de mine, aşa şi eu depind de Marele Dumnezeu, Care îmi spune: „Crede în Mine!"...

Psalmul 50.

252

pentru scurt-circuitul care îl pătimim în lume, cel mai bun medicament este rugăciunea.

harul lui Dumnezeu este cel mai important lucru.

acum Evanghelia este orfană şi parcă plânge. Numai dacă vei împlini poruncile Evangheliei, te va durea pentru ea şi vei plânge.

nu ajunge numai să credem în Dumnezeu, ci trebuie să-L şi iubim.

dacă vei ajunge la simţirea duhovnicească şi vei păcătui cu ceva, conştiinţa ta nu va avea odih­nă nicidecum. Vei lua aminte chiar şi la cel mai mic lucru. Dacă nu vei face aşa, te vei întina. Chiar şi pentru cel mai mic păcat trebuie să facem rugă­ciune până când Dumnezeu îl va şterge.

pentru ce să arunc greutatea asupra lui Dum­nezeu prin întrebarea „De ce...“? A face cineva aceasta şi a se mâhni este de la cel viclean. Diavolul vrea să te obişnuiască aşa ca să te nimicească.

El îşi dă toată silinţa să nu piardă drepturile pe care le are asupra noastră.

să nu ne pierdem credinţa, căci ea este legă­tura care ne uneşte cu Dumnezeu!

aşa cum o albină adună câte puţin nectar din toate florile şi-l face miere, tot astfel şi Hristos păstrează bunătatea în Biserică.

talantul despre care vorbeşte Hristos în pa­rabolă este bunătatea, iar nu talentele.

fiecare creştin este un opaiţ. Este o oglindă în care se reflectă sufletul tău.

253

oare mai există astăzi oameni buni? Mai este cineva care să se osândească pe sine, să cugete drept?

pe unul care face fapte bune, ceilalţi îl consi­deră netrebnic, nefolositor pentru societate. Spun: „Lasă-l pe acesta, că nu ne aduce nici un folos. Este un netrebnic!". Noi însă să nu ne gân­dim la asta. Să ni-i apropiem pe Sfinţi, să-i rugăm. Să-I avem înaintea noastră pe Hristos Cel Răstig­nit, pe Maica Domnului.

noi facem parte din familia Sfinţilor. Pe aceştia să-i rugăm să fie milostivi faţă de noi. Să nu ne mâhnim pentru cele ce ne fac alţii, ci să ne mâhnim atunci când slujim păcatului, care este urât de Dumnezeu.

despre cel care ne face necazuri să spunem: „Acesta mi se face pricină de mântuire", ca să nu-l înghită cu totul întunericul. Niciodată să nu gândeşti cu viclenie. Gândul cel viclean lucrează răutatea. Să rosteşti rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase..." şi atunci gândul rău nu se va putea cuibări în tine. Căci altfel omul tău cel vechi se va răzvrăti.

duhul Sfânt nu se pogoară la cel mândru să-l lumineze. Ca să nu cultivăm ura, ca să nu ne facem plămadă a răutăţii, să-I spunem lui Dumnezeu-Tatăl: Am păcătuit!"... Să strigăm la Hristos, Care Şi-a vărsat Sângele pe Cruce, să ne rugăm tuturor Sfin­ţilor. Să prefaci răutatea (ura) din tine în bunătate!

mult-meşteşugăreţul diavol te prinde încet-încet în cursă şi atunci pleacă harul dumnezeiesc.

254

Atunci nici rugăciune nu vei mai putea face. Dacă vei spune despre vreunul care te-a necăjit cu ceva: „De ce să-mi facă mie aşa?" vei pierde harul. Eu, când pătimesc una ca asta de la cineva, cad la picioa­rele vrăjmaşului meu, căci altfel ura va rămâne în mine.

în Evanghelie, care este învăţătura lui Hris­tos, este interzisă răutatea. Să spui: „Doamne, Iisuse Hristoase" şi să te rogi lui Dumnezeu să-l ierte pe vrăjmaşul tău, ca să nu se înrădăcineze răutatea în tine, deoarece atunci vei deveni o ţa­rină neroditoare, stearpă, fără bunătate.

dacă însă spun: „Am păcătuit!" şi las totul în seama Luminii şi O rog să ierte lumea toată, care este mai bună decât mine; dacă plec capul şi zic: „Eu ce am făcut în viaţă?", aflu smerenie. Iar aceasta, adică să nu gândeşti că ai fost nedreptă­ţit, vine din rugăciune. Potrivit cu puterea rugă­ciunii vine şi smerenia.

Numai cei care stau la picioarele lui Hristos alcătuiesc o familie aparte. Este însă nevoie de lup­tă. Să nu-l lăsăm pe satana să ne întineze mintea, ci de îndată ce aduce gândul rău, noi să spunem: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!", căci puterea lui Dumnezeu este puterea bunătăţii.

dacă nu ai credinţă, atunci devii ca o fiară sălbatică. Nu vei avea pace şi astfel te vei îmbol­năvi sau te vei certa. Fie ca Bunul Dumnezeu să ne dea putere! Să strigăm: „Tu, Hristoase, Cel ce eşti fără de păcat şi Care Te-ai jertfit pentru lume, ajută-mă şi pe mine, păcătosul!"...

255

bunătatea, aici, pe pământ, este îngropată; nu are loc între oameni, ci numai la Dumnezeu. Nu­mai la El găseşti dreptate.

dacă o turmă de oi se netrebniceşte, nu mai dă lapte şi nu mai fată miei buni, atunci turma se strică încet-încet. Se strică şi rasa, şi atunci cio­banul nu-i mai poartă de grijă şi o dă la măcelar. Tot astfel se strică şi omenirea, încet-încet. Iar asta până când va veni mânia lui Dumnezeu peste neamul omenesc. Şi atunci, vai de noi!

să te bucuri când eşti oaie în mijlocul lupilor. Satana este un musafir nepoftit în casa ta şi vrea să te răpească. Dumnezeu nu a luat diavolului dreptul de a ispiti, ci i l-a lăsat, pentru ca omul să fie încercat.

unul dobândeşte cunoaşterea de Dumnezeu prin rugăciune, altul este fierăstruit pentru cre­dinţă. Să nu ne pierdem credinţa. Nu numai să citeşti, ci să şi pui în practică, şi atunci te va durea pentru Evanghelie.

să ai înaintea ta păcatele tale şi atunci nu vei mai judeca pe nimeni, căci celălalt, din cărbune poate deveni diamant.

este un lucru rău ca omul să fie prins în cur­să, fiindcă atunci nu mai scapă uşor din stăpâni­rea întunericului. Pocăinţa este haina omului ce­lui nou. Omul se naşte din nou atunci când se pocăieşte. Îl umbreşte harul şi spune: „Am păcă­tuit!" şi atunci se naşte din nou. Dacă vei primi pe Hristos înlăuntrul tău, te va atrage ca un magnet la rugăciune.

256

bunătatea lui Dumnezeu este mai mare decât dreptatea Lui. Aceasta s-a arătat şi în Ninive, când S-a milostivit de cei o sută douăzeci de mii de copii. Să ne pocăim şi să devenim alţi oameni! Să ne îmbrăcăm cu Evanghelia, care nu este alt­ceva decât învăţătura lui Hristos! Păcatele, chiar dacă ar fi multe la număr cât firele de păr sau cât frunzele copacilor, toate se şterg, dacă ai credinţă. Dacă unul va reuşi să iasă din ceaţă şi să se uneas­că cu Dumnezeu, va fi ca un erou.

să te bucuri când eşti nedreptăţit şi să plângi când nedreptăţeşti pe alţii!

noi nu suntem nemuritori, de vreme ce exis­tă moarte. Ei, ajunge cât am trăit!...

după şaptezeci de ani eşti „clandestin" pe acest pământ. Am fost atâţia fraţi... numai eu am rămas! De acum, gata, ne-am trăit traiul, ne-am mâncat mălaiul!...

dacă omul nu ajunge în acest punct, la aceas­tă smerenie, prin boală, nu poate prinde sensul lucrurilor.

de ce să piardă Dumnezeu un suflet? Pentru cel ce mă jigneşte, mă rog, ca să nu se cuibărească răutatea înlăuntrul meu. Spun „am păcătuit" şi Îl rog pe Dumnezeu să-l ierte pe acela, ca nu cumva să-l ajungă vreun rău. Bunătatea este precum un uriaş tanc blindat. Cât despre cine are dreptate, asta o va cerceta Hristos Cel fără de păcat. Dacă am vedea noi asta, am cădea în mândrie. Cei ce rabdă aici vor fi rânduiţi împreună cu Sfinţii, însă dacă strângi bani, să nu vorbeşti despre cele

257

dumnezeieşti! Lăcomia este piedică. Să plângi pentru cele în care crezi!

rugăciunea are mult mai multă putere decât aparatele din vremea noastră. Toţi cei care trăiesc rugăciunea sunt mult mai puternici decât aceia care fac computerele. Odată am fost luat în râs. De îndată ce am ieşit din sat, m-am ascuns într-un loc ferit, am îngenuncheat şi am început să strig ca un câine care urlă: „Iartă-mă, Dumnezeul meu, iartă-mă!“... Nu am spus ce mi-au făcut, ci m-am pus pe mine însumi în faţa luminii. Numai cu ru­găciune şi fapte bune vom birui. Să te rogi din inimă!

răbdarea se dobândeşte din credinţă şi rugă­ciune. Atunci când eşti singur, rugăciunea este mai puternică. La miezul nopţii este cel mai bine să te rogi, pentru că atunci nu te împiedică nimic. De îndată ce vine un gând rău, să ne facem semnul Sfintei Cruci şi să spunem: „ Hristoase al meu, mântuieşte-mă! Tu Te-ai jertfit pentru noi!"... Dacă vin gândurile ca săgeţile, să spunem: „Doam­ne, Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Născă­toarei de Dumnezeu şi ale tuturor Sfinţilor, miluieşte-mă!“... Rugăciunea este absolut necesa­ră, pentru că ea cultivă sufletul şi astfel ajungi la înălţime. Când începi o treabă, să te rogi fără răs­pândire şi aşa nu te vei teme de nimeni. Să nu se tulbure inima voastră înseamnă să fii adunat în sine.

258

hristos Cel fără de păcat este Lumină din Lu­mină şi ca să Se încreadă în noi, trebuie să vadă faptele noastre cele bune şi rugăciunile noastre. Duhul Sfânt nu se pogoară la cel mândru să-l lu­mineze. Potrivit cu puterea rugăciunii vine şi smerenia. Să credem în Sângele vărsat pe Cruce, în Cel Răstignit. Sângele care picură de pe Cruce să picure şi în inima ta. Rugăciunea are nevoie de multă luare-aminte. Când te rogi trebuie să te opreşti din când în când, să fii liniştit, să nu te gândeşti la nimic şi să urci ca pe o scară, să te opreşti puţin şi iar să înaintezi, încet-încet, până când ajungi sus, ieşi la luminăşi ajungi la strălu­cire. Şi când ajungi sus, nu te mai lasă inima să cobori, din pricina bucuriei! însă trebuie să te păzeşti precum ostaşul îşi păzeşte capul cu casca şi atunci vei simţi că eşti păcătos. Dacă simţi aceasta, rugăciunea va avea temelie. Când te rogi, să te socoţi ca o păsărică neputincioasă, ca o săr­mană furnică. Când spui că eşti nedreptăţit de toţi, arunci toată dreptatea asupra ta, în timp ce ar trebui să spui: „Această Lumină, Hristos, răsare peste toată lumea. Eu însă fac oare ceea ce Îi place Lui? Cum să mustru pe altul?" Scoate mai întâi bârna din ochiul tău! Cel mult să spui: „Şi eu sunt la fel ca tine".

dragostea lui Dumnezeu este foarte puterni­că şi se arată faţă de cei păcătoşi. Această dumnezeiască bunătate te lasăsă cazi pentru a te

Matei 7,5.

259

întoarce iarăşi. Păstorul iubeşte mai mult oile rătăcite. Dumnezeu are încredere în păcătosul pe care l-a încercat şi a rămas lângă El. Domnul o iubea mai mult pe femeia păcătoasă, aşa cum scrie; în aceasta îşi arată toată bunătatea Sa.

să-i avem înaintea ochilor noştri pe Sfinţi! Unii au fost tăiaţi în bucăţi, alţii înjunghiaţi, alţii ucişi cu pietre. Nu vă voi lăsa orfani, a spus Hris­tos. Noi aparţinem familiei Sfinţilor. Pe ei să-i rugăm să facă milă cu noi! Cea mai mare dovadă a celeilalte vieţi este Maica Domnului, care se roagă cu lacrimi Fiului său Celui fără de păcat, aşa cum s-a rugat atunci, înaintea Crucii. Pe mine, când mă împresurau nedreptăţile, făceam rugăciune şi astfel îmi trecea întristarea.

omul este cufundat în greşeală, însă bunăta­tea biruieşte totdeauna.

sfinţirea şi Raiul sunt lucruri lucruri tainice.

Odată am văzut o grădină foarte frumoasă, un adevărat rai, dar numai un singur suflet petrecea în ea.

nestatornicia lumii este răspândită peste tot. Chiar şi oaia îl alungă pe mielul ei după cincizeci de zile.

să-L rugăm pe Hristos să nu plece dinlăuntrul nostru. Să fim blânzi totdeauna!

să avem totdeauna gânduri bune faţă de cei­lalţi. Cei ce rabdă acum vor fi rânduiţi împreună cu Sfinţii.

Ioan 14,18.

260

ca să îi vedenii este nevoie de curăţie. Eu m-am silit mult, am făcut mare nevoinţă atunci când... (am văzut ceva).

mai înainte spuneam că lumea se va strica. Acum spunem că ne vom pierde. Acum nu mai este ruşine. Peste puţin timp o să zicem: „Bine că am apucat să trăim!"...

grecia seamănă cu un pom mic, însă cu roa­de, un păr, de pildă. Popoarele din jur sunt precum nişte stejari sau platani uriaşi, dar fără roade. Pentru că nu pot să ne taie cu fierăstrăul, sapă în jurul pomişorului nostru, ca să se usuce singur, pentru că vor, chipurile, să ni se usuce rădăcinile în mod „ civilizat" şi să cădem singuri.

biserica nu este teatru care vrea să vândă cât mai multe bilete. Scopul este ca cei care vin să creadă în cealaltă viaţă, în înviere, în a Doua Ve­nire, căci altfel ce să faci cu mulţimea? Pentru ce să-i iei cu binişorul şi să-i aduci la Biserică aşa cum sunt?

Să avem binecuvântarea lui! Amin.

Hariklia Pursanidu

Hariklia Pursanidu s-a născut pe 2 februarie 1912 în satul Eirap, lângă oraşul Tokat din regiu­nea Sevastiei, Asia Mică.

Când avea şase ani, turcii l-au omorât pe tatăl ei, Ilie Ifan, pe un frate al ei şi pe un cumnat, îm­preună cu alţi şaptezeci de săteni. Pe ea, împreu­nă cu mama ei, Elena, şi cei patru fraţi i-au luat în surghiun. Pe drum, unul dintre fraţii ei a murit şi în mulţime, mica Hariklia şi sora ei Evghenia s-au rătăcit de mama şi fratele ei. Au stat cam doi ani în Kurdistan, în surghiun, iar Hariklia a stat două luni singură cu o femeie kurdă. Într-o zi aceea a trimis-o la fântână să adape un viţeluş şi acolo a întâlnit-o pe mama ei.

S-au întors în Grecia în anul 1922 şi mama Harikliei împreună cu fratele ei Petru s-au aşezat în localitatea Zumoviţa din regiunea Drama. Hariklia şi surorile ei, Mirofora şi Evghenia, s-au aşezat în satul Patrida din Veria.

262

Hariklia s-a căsătorit la vârsta de şaptesprezece ani şi a dobândit unsprezece copii. Doi dintre ei au devenit preoţi.

în 1953, la vârsta de patruzeci de ani, în ajunul praznicului Sfântului Ierarh Nicolae, l-a văzut în vis pe Sfânt, care i-a spus să citească un Paraclis. I-a spus că va fi un cutremur, ceea ce s-a şi întâmplat.

Hariklia nu a spus nimănui nimic şi după puţin timp l-a văzut iarăşi în vis pe Sfântul N icolae, care i-a spus să sape într-un anumit loc, unde va găsi o biserică îngropată. I-a spus să ceară ajutor de la mitropolit şi de la general, ca să sprijine lucrarea şi astfel să vină şi alţii să ajute.

Hariklia, fiind o femeie simplă, liniştită şi ne­învăţată, nu a spus nimănui nimic nici de data aceasta. însă în ziua praznicului Sfinţilor Trei Ierarhi l-a văzut din nou pe Sfântul Nicolae, care a certat-o şi a înfricoşat-o. Atunci ea făgăduit că va împlini cele poruncite şi din acea clipă s-a sim­ţit de parcă n-ar mai fi călcat pe pământ, ci ar fi zburat prin cer şi se gândea numai cum să împli­nească porunca Sfântului Nicolae. A povestit la biserică despre apariţiile Sfântului Nicolae şi despre porunca lui de a săpa pentru a găsi biseri­ca, însă generalul nu a crezut-o şi nu a trimis ostaşi să ajute. Şi ceilalţi, în mare parte, au fost neîncrezători.

în 1954 Hariklia a început singură săpăturile. I-a spus fiicei sale mai mari, în vârstă de şapte ani, să aibă grijă de fratele ei mai mic, care încă nu

263

putea merge. I-a luat pe ceilalţi doi copii mici ai săi şi le-a aşternut o pătură pe pământ. S-a rugat multă vreme cu faţa spre Răsărit şi la sfârşit a spus:

facă-se voia Ta!

Apoi a luat cazmaua şi a început îndată să sape. Văzând-o cum se osteneşte, au început să vină şi alţi oameni din sat şi din Edessa, cu unelte, ca să o ajute.

Mulţi credeau ceea ce spunea ea şi o sprijineau în lucrarea sa, în vreme ce alţii socoteau că şi-a pierdut minţile. Ea însă nu dădea importanţă pă­rerilor lumii.

Cu multă hotărâre şi-a pus în rânduială casa şi familia şi s-a dăruit lucrării pe care i-o încredin­ţase Sfântul Nicolae. A stat trei luni într-o poiată, lângă locul unde se făceau săpăturile.

Aşa cum era de aşteptat, soţul Harikliei era pornit împotriva ei de cei care îl îndemnau să o certe ca să se întoarcă acasă. Însă de fiecare dată când se ducea mânios să o ia, simţea înlăuntrul său o schimbare şi nu putea nu numai să o certe, dar nici să-i spună ceva. Astfel Hariklia, având ajutorul Sfântului Nicolae, îşi continua lucrarea. Sfântul îi spusese în vis că în acea veche biserică catacombă, cu mult timp în urmă turcii îi omorâseră pe toţi creştinii aflaţi acolo în vremea Sfintei Liturghii.

După ce a săpat câteva luni, Hariklia a găsit lu­mânări, tămâie, bucăţi dintr-un epitrahil, o buca­tă de marmură în formă de chiuvetă, alta cu o

264

cruce şi o stea întipărite pe ea. De asemenea, doamna Tsahamidu din Levkadia Nausei, împre­ună cu sora ei, Parthena Ifantidu, au găsit în 1954, în urma săpăturilor, o cădelniţă, un sfeşnic şi o cruce. Atunci a fost construită în acel loc o bise­ricuţă cu dimensiunile de 7 pe 3 metri, care mai apoi a fost dărâmată pentru a se zidi biserica mare, aşa cum este astăzi.

Tot în răstimpul cât săpa împreună cu alţi creştini, Hariklia mergea şi prin satele învecinate, pentru colectă. Aduna grâu, fasole, fructe şi alte astfel de produse, pe care le vindea, iar banii erau folosiţi la ridicarea bisericii.

într-unul din sate a primit înştiinţare de la Maica Domnului să-i spună unui om cu numele Mihail să dea înapoi banii pe care îi luase de la biserică (şi i-a spus suma exactă), pentru că altfel nu-i va fi bine.

Ca să o încurajeze, Sfântul Nicolae îi arăta în multe feluri prezenţa şi bunăvoirea sa faţă de lu­crarea ce se săvârşea. De trei ori, locul unde se ruga s-a umplut de lumină. Au văzut aceasta şi multe alte femei şi au început să strige „Doamne miluieşte!"... De asemenea, odată candelele s-au aprins singure. în timpul săpăturilor se auzeau uneori clopote şi psalmodieri. Hariklia a văzut aievea, ca o reconstituire, înjunghierea creştinilor de către turci. La sfârşit, Sfântul Nicolae i-a spus că acolo va izvorî agheasmă. Nimeni nu a crezut, însă într-adevăr a izvorât, iar bolnavii care beau şi se spălau cu ea se tămăduiau.

265

Despre locul unde a fost găsită vechea biserică, Hariklia spunea:

aici este un loc sfânt! Cel ce păşeşte aici primeşte sfinţire.

După trei luni a mers să mai vadă de casa ei, însă nici de la „Sfântul Nicolae" nu lipsea. împre­ună cu biserica, a fost construită acolo şi o casă de oaspeţi. Sfântul Nicolae, făcătorul deminuni, îi ajuta pe cei îndureraţi şi bolnavi care alergau la el, astfel că se săvârşeau multe minuni. Hariklia îi mângâia pe cei întristaţi, îi povăţuia, spunea fie­căruia ce să facă în necazurile sale şi în acelaşi timp slujea în biserică şi aprindea candelele. Se îngrijea să se săvârşească Dumnezeiasca Litur­ghie şi priveghea noaptea, rugându-se cu puţinele tropare şi rugăciuni pe care le ştia pe de rost.

Era un suflet binecuvântat. Spunea dinainte lucruri care aveau să se întâmple şi spusele sale se adevereau.

Într-o noapte a văzut-o în vis pe Sfânta Chiriachi, care i-a zis că în Corint se va produce un cu­tremur. Peste câteva zile a aflat de la fiul ei, care era în armată şi se afla atunci în Corint, că a avut loc un cutremur.

Cu toate că era săracă, era foarte milostivă. Din puţinul pe care îl avea, dădea totdeauna. Era foar­te iubitoare de străini. Casa ei era mereu deschisă pentru orice oaspete.

Totdeauna dădea sfaturi folositoare de suflet ce­lor ce mergeau să o vadă. Femeilor le spunea să se îmbrace smerit şi pe toţi îi îndemna la pocăinţă.

266

Spunea:

oamenii s-a abătut de la calea lui Dumnezeu şi hulesc. Pământul este împovărat de mulţimea păcatelor. S-a ajuns ca în Sodoma şi Gomora. Vai nouă! Ne va arde Dumnezeu!... Vor arde pădurile de la o margine până la cealaltă a Greciei! (Aceas­ta a spus-o înainte de 1960)

Hariklia mai obişnuia să spună:

când omul are credinţă, nu pătimeşte nimic. şi în mare de l-ar arunca cineva, va ieşi!

A botezat douăzeci şi patru de copii. Tuturor băieţilor le-a pus numele Sfântului Nicolae, iar fetelor le-a pus numele Nicoleta sau Maria.

Minunile care s-au săvârşit la Biserica Sfântu­lui Nicolae au fost consemnate, într-o carte apar­te, de către Parthena, fiica cea mare a Harikliei. Iată numai câteva dintre ele:

În 1961, doamna S. din Patrida Veriei avea crize nervoase. îşi sfâşia hainele şi nu se putea linişti. A mers şi a dormit în casa de oaspeţi a Sfântului Nicolae. Sfântul i s-a arătat în vis şi i-a spus să plece departe de casa ei. S-a dus în Ger­mania şi s-a făcut bine.

În 1965, domnul T. din Levkadia Nausei, mari­nar de meserie, avea probleme de sănătate. Avea un umăr încovoiat, iar degetele de la mână erau foarte lungi şi foarte subţiri. Era ceva ciudat. A auzit de minunile Sfântului Nicolae, a dormit trei nopţi în casa de oaspeţi de lângă biserică, a băut agheasmă şi a plecat sănătos, cu ajutorul Sfântu­lui Nicolae.

267

În 1975, doamna M.T. din Veria a mers să-i cea­ră sfatul bătrânei Hariklia, pentru că nu putea avea copii. Hariklia i-a spus că va naşte un copil sănătos, care va ajunge ofiţer. îl vedea purtând haine militare. Şi, Într-adevăr, doamna aceea a născut un băiat, care a primit la botez numele Sfântului Nicolae şi a devenit ofiţer.

În 1974, un copilaş de un an avea convulsii şi se învineţea. L-au adus la „Sfântul Nicolae" şi l-au lăsat noaptea în biserică. Era ca un mort. Dimi­neaţa l-au găsit deplin sănătos şi plin de bucurie.

în 1973, un maior din Tesalonic a venit împre­ună cu soţia sa ca să-l roage pe Sfântul Nicolae să le dăruiască un copil. Erau căsătoriţi de optspre­zece ani şi nu aveau prunci. Bătrâna Hariklia le-a spus că vor dobândi un copil. Şi, într-adevăr, au dobândit un băieţel, iar tatăl, ca să mulţumească Sfântului Nicolae, a dăruit bisericii sale un policandru.

În 1996, mica P.H. din Patrida Veriei a fost zdrobită de o uşă de fier. Îi curgea sânge pe gură şi pe urechi. A fost internată o lună în spital şi şi-a mai revenit puţin, însă nu putea nici să meargă, nici să vorbească. Au dus-o la bătrâna Hariklia, care a însemnat-o cu semnul Sfintei Cruci şi i-a spus să rămână la „Sfântul Nicolae" şi să stea la o Dumnezeiască Liturghie. După asta a început să meargă şi să vorbească şi astăzi este foarte bine.

Locuitorii din Patrida Veriei proveniţi din Pont avuseseră la Kars, în Rusia, o biserică cu hramul întâmpinarea Domnului. Când au venit, au adus

268

cu ei icoane, sfinte vase, Evanghelie şi epitaf şi voiau să zidească şi în Patrida o biserică mare a întâmpinării Domnului. Au trecut însă mulţi ani şi nu s-a construit nimic. într-o noapte, Hariklia a văzut-o pe Maica Domnului, care i-a arătat locul unde avea să se ridice biserica. După un timp a văzut-o iarăşi şi a auzit-o spunându-i supărată:

încă nu s-a zidit Biserica întâmpinării?!...

Hariklia o ruga neîncetat pe Maica Domnului să-i mişte pe oameni să înceapă construcţia şi spu­nea cu încredinţare că biserica se va zidi şi o va ve­dea şi ea. Construcţia a început în 1991 şi Hariklia a văzut-o terminată, iar în ajunul praznicului întâm­pinării Domnului, pe 1 februarie 2005, a adormit în pace, după ce îşi cunoscuse mai înainte vremea ieşirii sufletului. Cu o zi înainte cântase împreună cu fiica sa diferite tropare ale Maicii Domnului, ale Sfântului Nicolae şi ale Sfintei Parascheva.

În acelaşi an, în octombrie, s-a făcut sfinţirea Bisericii întâmpinării Domnului. Hariklia îi spu­sese preotului că după sfinţire va veni multă lume să se închine, aşa cum se întâmplă astăzi.

Veşnică să-i fie pomenirea! Amin.

Elena Poliviu

Iubitoarea de Dumnezeu şi virtuoasa Elena Po­liviu, sau Elu, cum i se spunea, a văzut lumina vieţii pe 25 mai 1926 în Larnaka, Cipru. Părinţii săi se numeau Chiriac şi Elpiniki, oameni săraci, dar cin­stiţi şi credincioşi. S-a căsătorit cu Mihail Poliviu şi au dobândit şase copii: Gheorghe, Ana, Chiriac, Mihalaki, Andrula şi Elpiniki. Elena s-a învredni­cit să o vadă pe fiica sa Ana monahie cu numele de Taxiarhia, vieţuitoare într-o mănăstire din Epir.

A învăţat puţină carte. Nu a terminat şcoala pri­mară, însă citea Sfânta Scriptură şi „Vieţile Sfinţi­lor". Avea înţelepciune şi discernământ. Era sim­plă, plăcută şi prietenoasă în relaţiile cu ceilalţi.

Elena Poliviu nu era tipul obişnuit de femeie cre­dincioasă. Dacă ar fi privit-o cineva din afară, ar fi socotit-o poate habotnică, însă dacă s-ar fi apropiat de ea, s-ar fi aflat înaintea unei descoperiri. îşi

270

ascundea cu multă înţelepciune trăirile duhovni­ceşti şi nevoinţele ascetice. Când era mâhnită, nu spunea nimănui. Totdeauna se arăta bucuroasă. Nu o interesau obişnuitele reguli de bună-purtare. Se afla deasupra lor şi le desfiinţa, amintind uneori de Sfinţii nebuni pentru Hristos ai Bisericii noastre.

A iubit mult şi a suferit mult în viaţă. Cea mai mare durere a ei, printre multele necazuri prin care a trecut în vremea vieţii sale pământeşti, a fost dispariţia fiului ei cel întâi născut, Gheorghe, în vremea năvălirii turceşti în Cipru, în vara anu­lui 1974. A fost o durere care prin credinţă s-a pre­schimbat în dragoste adevărată şi rugăciune pen­tru alţii, iar nu în deznădejde.

A început, cu sfatul unui bun duhovnic, să facă în fiecare sâmbătă prescură. O ducea dis-de-dimineaţă la mănăstire şi spunea:

celelalte femei, când se termină Dumneze­iasca Liturghie de sâmbătă, merg la mormintele fiilor sau ale bărbaţilor lor şi fac Trisaghion. Eu nici măcar mormânt nu am unde să merg, nici nu ştiu dacă fiul meu a murit sau nu! De aceea fac această prescură şi o dau preotului să o aducă jertfă Domnului nostru şi spun: „Hristoase al meu, dacă fiul meu trăieşte, luminează-l ca să-şi păstreze credinţa! Acolo unde se află, să fie aproa­pe de Tine! Dacă a murit, învredniceşte-l împără­ţiei Tale celei veşnice, iar pe noi ne luminează să-l pomenim! Tu ştii dacă este viu sau adormit!"...

Odată, nişte ziare au scris că o parte dintre cei dispăruţi trăiesc şi că unii dintre ei au fost siliţi să

271

se însoare cu turcoaice. Când a citit aceasta, bă­trâna Elena s-a înspăimântat şi i-a spus părinte­lui Neofit:

să faci paraclisul Sfântului Gheorghe pentru fiul meu! Nu este el „izbăvitor al celor robiţi"? Dacă fiul meu este viu şi şi-a schimbat credinţa, mai bine să-l secere din viaţa aceasta! Eu îl vreau pe fiul meu viu, dar ortodox.

Elena era săracă. Făcea prescură şi o dăruia lui Hristos, însă Îi dăruia şi inima sa, iar El îi schimba durerea în bucurie şi oricine se apropia de ea se îm­părtăşea de această bucurie şi pleca de lângă ea odih­nit şi vesel. Era ca un magnet, care îi atrăgea pe toţi.

Încet-încet bucuria ei creştea tot mai mult, în­cât ajunsese să spună:

doamne miluieşte! Cât de plină de bucurie îmi este inima! Mai ales la Dumnezeiasca Litur­ghie!... Mi se umple sufletul de lumină şi văd înlă­untrul meu mii de nume. încep să le citesc încet-încet, pe silabe, cum pot...

Din această bucurie a sa dăruia şi celorlalţi.

Veneau la ea tineri care îşi dădeau seama de virtutea ei şi îi sărutau mâna, iar ea le spunea:

fiul meu, milioane de binecuvântări să aveţi! Un milion de milioane!

în biserică, toate femeile stăteau în jurul ei. Cele tinere doreau să o aibă aproape, o luau la pri­vegheri, îi arătau mult respect şi o aveau ca pildă de femeie virtuoasă.

în fiecare sâmbătă, dar şi în alte zile mergea pe jos la Mănăstirea Sfântului Gheorghe din Larnaka,

272

să deretice în biserică. Fericitul părinte Nicolae, preotul Bisericii Sfântului Gheorghe, spunea că Elena curăţa biserica mai mult cu hainele sale, pentru că stătea în genunchi când ştergea podeaua. Când nu mai putea merge pe jos la mănăstire din pricina bătrâneţii şi a problemelor de sănătate, tot­deauna găsea pe cineva, cunoscut sau necunoscut, care o ducea cu maşina. Când ajungea la uşa bise­ricii, îngenunchea şi aşa mergea până la icoana Sfântului Gheorghe, pe care îl ruga pentru fiul ei cel dispărut. Toată nădejdea pentru aflarea fiului său şi-o pusese în Sfântul Gheorghe şi Sfântul nu a lăsat fără răspuns rugăciunea stăruitoare a mamei îndurerate. într-o zi, când se afla la mănăstire, l-a văzut pe Sfânt călare pe calul său, aducând cu el pe fiul ei cel dispărut, ca să-l vadă. A povestit aceasta unei cunoscute de-a ei, pe care a rugat-o să nu-i spună nurorii sale, ca să nu o întristeze.

Altă dată, după ce s-a întors de la Mănăstirea Sfântului Gheorghe i-a spus nurorii sale că Sfân­tul tocmai se întorsese de la Beirut şi icoana lui era udă de sudoare de sus până jos.

Ştia să iubească dezinteresat. Se dăruia pe sine aproapelui şi ridica pe umerii săi bolnavi suferin­ţele şi necazurile celorlalţi. Datorită acestei lipse de interes egoist, a dragostei sale fără margini, a devenit ca un magnet pentru mulţi oameni, pe care îi alina şi îi mângâia. Toţi aceştia sunt mar­torii nemincinoşi ai vieţii sale sfinţite.

Casa ei era totdeauna deschisă pentru cunoscuţi şi necunoscuţi, bogaţi, săraci, tineri, bătrâni

273

şi înalţi funcţionari de stat. Găzduia episcopi, pre­oţi şi monahi, oameni îndureraţi, întristaţi şi bol­navi. Tuturor clericilor, ba încă şi celor despre care vedea mai înainte cu duhul că aveau să urme­ze această cale le dăruia veste negre împletite.

în fiecare duminică veneau acasă la ea oameni în vârstă de la Casa de bătrâni „Maica Domnului Hrisogalactusa" şi le dăruia hrană, haine, dar mai ales dragostea şi afecţiunea sa.

Băcanului din cartier, domnul Sava, îi ceruse să lase două femei sărace să cumpere de la el şi să treacă suma datorată de ele în contul ei.

Tuturor celor ce treceau pe lângă casa ei le spunea:

veniţi înăuntru să beţi o cafea!

Avea totdeauna ceva de dăruit, atât celor mici cât şi celor mari. Binefacerile ei nu aveau sfârşit!

Pe o femeie care venea aproape în fiecare zi la ea o lăsa să intre în bucătărie şi să ia orice avea nevoie pentru familia sa. I-a dăruit chiar şi maşina de spălat rufe a nurorii sale care locuia în aceeaşi curte.

Mulţi dintre cei care o vizitau îi aduceau diferite lucruri, precum alimente, haine şi altele, pe care însă ea le împărţea îndată celor ce aveau trebuinţă. O cunoscută de-a sa a adus un vas mare cu brânză. În timp ce stăteau de vorbă, a venit o altă doamnă, care se afla în nevoie şi i-a dat toată brânza.

Un necunoscut a vizitat-o şi i-a cerut o pereche de pantaloni. îndată i-a dat două perechi de pan­taloni, o haină şi două lire.

274

Vreme de un an a cusut la mână (pentru că maşina de cusut o dăruise cuiva) un palton pentru ea, însă apoi l-a dat unei cunoscutede-a ei care spusese că îi place mult.

După războiul din 1974, într-o şcoală din apro­piere erau ţinuţi ostatici turci. Cu toată durerea pentru fiul ei dispărut, bătrâna Elena îi găzduia totuşi pe turcii care veneau să-i vadă pe ai lor. Nu numai că nu le purta duşmănie, ci chiar le dădea apă şi mâncare să ducă rudeniilor ţinute în legă­turi. De multe ori mergea ea însăşi împreună cu soţul ei şi-i vizitau pe cei aflaţi în captivitate.

Nu ţinea cont de osteneală, de bunurile mate­riale şi nici de bani. Toţi banii care ajungeau în mâinile ei îi dădea îndată acolo unde era nevoie.

Unui domn pe nume Stavros, care a vizitat-o, i-a dat bani şi l-a rugat să cumpere lapte şi să-l ducă la un azil de bătrâni. Când a ajuns acolo, di­rectoarea l-a întrebat uimită cum de a ştiut că au nevoie de lapte.

Odată, când nepotul ei prăznuia ziua Sfântului său ocrotitor, voia să-i cumpere ceva şi nu avea bani. Mergând pe drum, a văzut pe jos nişte bani. Erau întocmai atâţia câţi avea nevoie ca să cumpere ceea ce dorea. I-a luat şi L-a slăvit pe Dumnezeu!

Intra în vorbă cu necunoscuţi şi se împrietenea cu ei, fără să facă vreo deosebire din pricina aparte­nenţei naţionale sau religioase. Odată, la Paşti, în vreme ce se pregătea masa, a văzut nişte turişti tre­când pe lângă casa ei şi i-a chemat să mănânce îm­preună cu familia sa. Altă dată, o tânără cu probleme

275

psihice a căutat adăpost în casa ei. După ce au cinat, a dus-o la nora sa, în casa de alături, ca să petreacă noaptea acolo. Unei alte tinere care era găzduită în casa ei, pentru că nu avea alt pat, i l-a dat pe al său, iar ea a dormit pe podea. Când fiica sa Andrula a în­trebat-o de ce a dormit pe jos, i-a răspuns că a fost foarte cald şi nu a putut să doarmă pe pat.

În fiecare an, la marele târg care se ţinea în Larnaka, Elena găzduia, în afară de străini, un au­tobuz de oameni veniţi din satul soţului ei. Casa şi curtea ei se umpleau de lume. După masa de seară punea aşternuturi pe podea ca să doarmă oaspeţii.

Adesea găzduia o rudenie de-a sa, care se apuca uneori să-i facă curat în bucătărie. Vrând să şteargă şi frigiderul, care era nou, l-a stricat. Toţi s-au supărat şi au certat-o, însă Elena i-a dat mii de binecuvântări.

Prietenul unui tânăr care se lovise foarte rău într-un accident de motocicletă i-a cerut Elenei să facă rugăciune. Ea i-a dat untdelemn de la can­dela unui Sfânt şi tânărul, după ce a fost însemnat cu semnul Sfintei Cruci, s-a făcut bine. De atunci, mulţi elevi au început să o viziteze adesea. După ce le dădea o trataţie, ea le vorbea şi le dădea sfaturi cu multă dragoste. în acest fel, mulţi tineri L-au cunoscut pe Dumnezeu.

Când pătimeau ceva ai săi şi mai ales copiii ei, îşi dădea seama fără să-i spună cineva. Fiica sa Elpiniki, care locuieşte în Atena, a făcut operaţie pe creier pentru îndepărtarea unei tumori. Nu

276

spusese nimic părinţilor ei despre aceasta, însă Elena a fost neliniştită toată ziua şi îi întreba me­reu pe ceilalţi ce face fiica sa Elpiniki şi voia nea­părat să o audă la telefon.

Altă dată aştepta la spital împreună cu fiica sa. Acolo erau nişte englezi şi ea ar fi vrut să le vorbeas­că, însă ei nu înţelegeau. Atunci i-a zis fiicei sale:

spune-le că îi iubesc mult!

Ei au rămas uimiţi şi vorbeau între ei zicând:

pentru prima dată am văzut atâta dragoste din partea unei necunoscute!

Era foarte evlavioasă. Ţinea toate posturile, inclusiv lunea, ca monahii. Seara, chiar dacă ar fi fost praznicul Paştilor sau al Naşterii Domnului, nu mânca decât puţină supă cu fidea. Când avea oameni la cină, pentru ca ei să nu-şi dea seama că posteşte, îşi punea mâncare în farfurie, însă nu se atingea de ea. în fiecare seară citea Acatistul Mai­cii Domnului şi ceva din Sfânta Scriptură, iar ziua întreagă se ruga cu metania. Folosea metania pentru a se ruga şi Maicii Domnului, spunând la fiecare boabă: „Bucură-te, Mireasă pururea Fe­cioară!". Metania nu-i lipsea niciodată din mână. O monahie a întrebat-o:

ai rugăciunea minţii, doamnă Elena?

da, fiica mea, o am! a răspuns.

Mergea la biserică foarte des, aproape în fieca­re zi, iar când participa la Dumnezeiasca Litur­ghie, se împărtăşea. Spunea:

maica Domnului, când îi vede pe oameni mer­gând devreme la biserică, se bucură şi zâmbeşte.

277

Datorită simplităţii, nevinovăţiei şi bunătăţii sale îi vedea pe toţi oamenii buni şi nu avea nici un gând rău asupra cuiva.

Odată se afla în trapeza mănăstirii în care vieţuieşte fiica sa, monahia Taxiarhia, şi lua mi­cul dejun. încă nu se deschisese poarta mănăstirii şi venise un muncitor. Văzând poarta închisă, a crezut că nu s-a terminat slujba de dimineaţă şi, ca să nu deranjeze, a bătut în fereastră şi i-a cerut Elenei să-i deschidă ca să intre pe acolo, pentru că se grăbea să-şi înceapă treaba. Ea, fără să gân­dească ceva rău, i-a deschis şi a intrat. Monahiilor nu le-a spus nimic toată ziua. Seara a povestit în­tâmplarea, însă n-a ştiut să le spună că acela era muncitor care lucra în mănăstire. Atunci mona­hiile s-au neliniştit mult, deoarece credeau că acela este hoţ şi au început să-l caute prin toată mănăstirea, ca nu cumva să se fi ascuns şi să fure ceva în timpul nopţii. Ea însă, foarte liniştită, le-a încredinţat că era un înger! Nu putea pune în mintea sa nici un gând rău! Muncitorul a înţeles neliniştea lor, le-a explicat ce se întâmplase şi s-au liniştit.

O doamnă din Larnaka, Elena Anghelidu, care de multe ori o însoţea pe Elena Poliviu, îşi aminteşte:

„Prima mea întâlnire cu ea a avut loc atunci când o vecină m-a trimis la casa ei să-i duc o sticlă cu ulei de măsline. Când am ajuns, i-am spus de la cine era uleiul, iar ea mi-a răspuns:

tocmai mă aşezasem cu soţul meu să mân­căm fasole şi nu aveam ulei. Nici nu am apucat

278

să-l rog pe Preabunul Dumnezeu, că îndată mi-a trimis!...

Altă dată, când urma să se facă întronizarea mitropolitului Neofit, pe 13 septembrie 1998, la Evrihu, a cerut să fie şi ea de faţă, pentru că mi­tropolitul era un cunoscut de-al ei. Pentru trans­portul oamenilor angajase un autobuz. I-am spus că o să fie multă lume şi o să aibă probleme din pricina durerii de picioare. Ea însă a rămas neîn­duplecată. Am ajuns şi am aşteptat puţin cu toţii de o parte şi de alta a drumului, ca să treacă mi­tropolitul spre biserică. în timp ce aşteptam, Ele­na mi-a spus că ar vrea să o vadă şi pe sora ei, care era monahie şi urma să vină de la Mănăstirea Sfântului Pantelimon Ahera. Eu i-am răspuns că era cu neputinţă să o vadă într-o mulţime atât de mare de oameni. Cu puţin înainte de a ieşi lumea din biserica mitropolitană, unde se făcuse întro­nizarea, ne-am îndreptat încet-încet spre Mitro­polie, unde mitropolitul urma să binecuvinteze clerul şi poporul. Când am ajuns acolo, doi poliţişti păzeau intrarea şi nu lăsau pe nimeni să treacă până la venirea mitropolitului şi a celor împreună cu el. în locul unde stăteam, a venit un poliţist, a luat-o de mână pe Elena şi i-a spus:

bunico, tu poţi să treci!

Şi i-a spus în şoaptă celuilalt poliţist:

ai văzut ce bătrână minunată?!...

Le-am explicat că sunt împreună cu ea şi o ajut şi m-au lăsat să trec şi eu. Pe nimeni altcineva nu au lăsat să treacă în curte şi în sala mitropoliei. Pe

279

coridor a întâmpinat-o şoferul mitropolitului, care o cunoştea. în timp ce vorbea cu el, a apărut din celălalt capăt al coridorului sora sa, monahia. S-au îmbrăţişat şi s-au sărutat şi mi-a spus:

ai văzut? Slăvit să fie Dumnezeu, care mi-a trimis-o să o văd!

Şoferul ne-a condus în sala mitropoliei, unde arhiereul urma să primească urările. După ce l-au heretisit mai întâi episcopii, preoţii şi persoanele oficiale, prima l-a heretisit pe mitropolit bătrâna Elena, numindu-l «Fiul meu» şi fotograful le-a făcut două-trei poze împreună. La sfârşit a plecat foarte mulţumită şi cu toate că a fost atât de multă lume, nu a obosit, nici nu a durut-o ceva"...

Doamna Caliopi Tziari din Larnaka îşi aminteşte următoarea întâmplare:

„într-o duminică, după ce s-a terminat Dum­nezeiasca Liturghie, în vreme ce mă îndreptam spre catapeteasmă ca să mă închin, am văzut-o pe bătrâna Elena venind spre mine, cu un fel de ui­mire, sau nu ştiu cum să o descriu, pe chip şi mi-a spus că a văzut-o pe Maica Domnului, înaltă, fru­moasă, care fără să atingă pământul, a trecut pe lângă Sfânta Masă şi înălţându-se la cer, s-a făcut nevăzută".

Elena suferea de multe boli, printre care şi de afecţiuni intestinale. De fiecare dată când dureri­le deveneau insuportabile, îl chema în rugăciune pe Sfântul Nectarie să o însemneze cu semnul Sfintei Cruci şi aşa încetau durerile.

Tuturor le spunea:

280

să aveţi milioane de binecuvântări din partea mea!

Pentru aceasta i se spunea „milionul de bine­cuvântări". Vorbea ca un părinte duhovnicesc şi celor care aveau probleme le dădea sfaturi şi îi mângâia cu dragostea sa. Toţi o cunoşteau: prima­rul, prefectul, deputaţii, mitropolitul şi alţii. Tot­deauna o salutau, iar ea le spunea:

să aveţi milioane de binecuvântări din partea mea!

Când mergea la spital, niciodată nu-şi făcea programare dinainte. Chiar cincizeci de oameni să fi aşteptat, doctorul spunea să intre mai întâi doamna Elena. Prin faptele sale cele bune se fă­cuse cunoscută tuturor. Până şi celor ce nu aveau de lucru ea le găsea ceva!

Mitropolitul Neofit povesteşte:

Am mers să o văd cu o lună înainte de adormi­rea sa. Mi-a spus:

fiul meu, a venit Maica Domnului, m-a apu­cat de mână şi mi-a zis: „Hai, Elu, a venit vremea noastră!"...

I-am spus:

bunico, de ce te grăbeşti să pleci?

se grăbeşte Maica Domnului! Se grăbeşte Doamna Născătoare de Dumnezeu!...

I-am dat o icoană a Maicii Domnului de binecu­vântare şi ea s-a închinat cu multă evlavie şi a spus:

maica Domnului, te rog, nu mă părăsi, ci să fii aproape de mine când mă voi muta în cealaltă viaţă!

281

I-am zis:

nu te grăbi! Trebuie să scoţi paşaportul şi să primeşti viza, ca să pleci din această viaţă...

nu, fiul meu! De data aceasta este gata paşa­portul... Dacă a venit Maica Domnului, înseamnă că mi-a venit vremea!

Şi cu adevărat a plecat, însă cu paşaportul cre­dinţei, al postului şi al dragostei...

Această vizită a mea cu o lună înainte de moar­tea sa i-am făcut-o fiindcă mă invitase chiar ea. Era foarte smerită şi voia să mă întrebe dacă ve­denia pe care o avusese a fost de la Dumnezeu sau a fost de la diavolul, ca să o înşele.

Ce ai simţit, bunico? am întrebat-o.

bucurie, fiul meu, multă bucurie!

ei, se pare că se pregăteşte paşaportul, însă nu te grăbi, mai este încă nevoie de pocăinţă!"

Elena a fost internată în spitalul din Larnaka şi sâmbătă la amiază a cerut să se împărtăşească. Nora ei l-a chemat pe preotul spitalului, părintele Panaghiotis, care a împărtăşit-o. Apoi nora sa i-a cerut bătrânei binecuvântarea. Cu multă greuta­te, ea a răspuns:

să ai binecuvântarea mea, fiică!

Acestea au fost ultimele ei cuvinte.

Adesea, Elena zicea:

dumnezeul meu, aş vrea să mor Sâmbăta, ca Duminică sufletul meu să se înalţe lângă Tine!

Şi bunul Dumnezeu a ascultat-o. în ziua de Sâmbătă, 5 aprilie 2003, la ora şapte seara, a ple­cat la Cer.

282

în acea seară, nora bătrânei a intrat în camera ei de dormit şi a simţit o nespusă mireasmă.

Melania Kalavasiotis din Aradipu, care o vizi­tase adesea în timpul vieţii sale, nu a fost de faţă în ultimele ei ceasuri. La puţină vreme după ce Elena şi-a dat sufletul, a ajuns şi ea, însă nu a re­cunoscut-o. Faţa bătrânei era ca cea a unei tinere femei pline de bună cuviinţă.

Slujba înmormântării a fost săvârşită pe 6 apri­lie în biserica mitropolitană a Mântuitorului din Larnaka de către preasfinţitul mitropolit Hrisostom, fiind prezenţi numeroşi preoţi şi mulţime de credincioşi.

Nu a existat doliu şi întristare, ci revărsare de bucurie, care aducea aminte de slujba învierii.

Veşnică să-i fie pomenirea! Amin.

Mitropolitul Antonie

Date biografice

Preasfinţitul mitropolit de Sisanios şi Siatista, Antonie, s-a născut la Argos pe 20 decembrie 1920. Părinţii săi se numeau Gheorghe şi Marica Kombos şi erau oameni săraci dar credincioşi. Ei i-au învăţat pe copiii lor evlavia, dându-le o edu­caţie creştinească. Mai ales mama sa a fost foarte virtuoasă. Când şi-a dat sufletul, la vârsta de nouăzeci şi doi de ani, în cameră s-a simţit bună mireasmă multă vreme.

Antonie a avut de mic setea de a învăţa. Totdeauna a avut rezultate foarte bune la şcoală. în anii copilăriei a trecut prin multe greutăţi, datorită sărăciei. A fost lipsit de multe bunuri materiale, nu a trăit în confort şi a suferit mult datorită morţii unor rudenii de ale sale, însă a avut ca sprijin cre­dinţa în Dumnezeu şi dragostea părinţilor săi.

284

După ce a terminat gimnaziul, a intrat la Aca­demia Pedagogică. După absolvire a lucrat ca în­văţător. în 1945 a intrat la Facultatea de Teologie din Atena şi în acelaşi timp şi-a făcut şi stagiul militar. Ca student a avut, de asemenea, rezultate foarte bune. Lua aminte de sine. Ducea o viaţă du­hovnicească şi se mărturisea la virtuosul şi înţe­leptul mitropolit al Corintului, Mihail, care mai apoi a ajuns arhiepiscop al Americii.

în 1951 a luat diploma de absolvent al Şcolii Teologice şi a fost numit profesor la Şcoala bise­ricească din Patmiada, iar apoi la Gimnaziul din Areopoli. A lucrat ca profesor şi director al şcoli­lor bisericeşti din Corint, Katerini, Xanthi şi Lamia. Pretutindeni slujea cu smerenie. Cunoş­tinţele sale teologice, viaţa sa curată şi multele sale virtuţi îl făceau iubit şi respectat. Pilda sa le aducea mult folos elevilor.

Pe de o parte preda ca profesor, cu harisma cu­vântului pe care o avea, iar pe de altă parte studia fără încetare şi cu multă sârguinţă scrierile Sfinţi­lor Părinţi şi ale scriitorilor clasici. Această sete de a învăţa l-a făcut să primească o bursă de studii la Oxford în anii 1959-1960, iar apoi la Paris, în 1960-1961. S-a specializat în tâlcuirea Noului Tes­tament şi în pedagogie. A scris lucrarea de doctorat cu titlul „Stăpânirea religioasă şi lumească în Noul Testament", pe care a susţinut-o în 1969.

Antonie a avut de mic dorinţa arzătoare de a sluji Biserica în cinul preoţesc. El însuşi spunea: „Mă întrebam dacă într-adevăr îndeplinesc
adevăratele condiţii, sau măcar o parte din ele, pentru primirea acestei înalte chemări" însă, cu încurajarea preasfinţitului mitropolit de Xanthi, Antonie, pe 3 decembrie 1967 a fost hirotonit di­acon chiar de către acest mitropolit, iar în ziua următoare a fost preoţit.

Din septembrie 1971 a slujit ca predicator la Mi­tropolia Etoliei şi Akarnaniei. Cei care l-au cunoscut în acea perioadă au multe de povestit despre râvna sa de a propovădui adevărurile Evangheliei pretutin­deni. Mergea şi în cele mai mici şi îndepărtate sate. Liturghisea, spovedea, predica şi prin dragostea sa se făcea iubit şi respectat de toţi Oamenii. Îl iubeau foarte mult, îi ascultau cu luare-aminte predicile şi vorbeau cu însufleţire despre viaţa sa ascetică.

Preasfinţitul mitropolit al Etoliei şi Akarnani­ei, Teoclit, într-o epistolă de-a sa, face o descriere generală a lucrării părintelui Antonie:

„Cu deosebită emoţie şi multă bucurie urmă­rim conştiincioasa şi cu adevărat plina de râvnă slujire evanghelică a Voastră, pe care o împliniţi liturghisind, predicând, spovedind şi cercetându-i pe creştinii din oraşele, comunele, satele şi cătunele Sfintei noastre Mitropolii. Aţi făcut să strălucească sfintele amvoane, aţi câştigat admi­raţia poporului nostru credincios şi nemărginita preţuire a oamenilor duhovniceşti. Pieţele satelor şi ale oraşelor şi curţile şcolilor au devenit amvoa­ne de unde Preacuvioşia Voastră transmiteţi în fiecare zi învăţăturile mântuitoare ale Ortodoxiei şi povăţuiţi suflete la păşuni mântuitoare".

286

în vreme ce părintele Antonie se dăruise trup şi suflet slujirii poporului, într-o bună zi o cunos­cută de-a sa, creştină foarte evlavioasă, doamna Salomeea, i-a spus:

părinte, pregăteşte-te să devii episcop! L-am văzut în vis pe Sfântul Nectarie şi mi-a spus că te iubeşte, pentru că şi tu, asemenea lui, alergi prin sate şi ajuţi lumea şi pentru aceasta vei fi hiroto­nit episcop în Macedonia de Vest!

Părintele Antonie i-a spus că aceasta este cu neputinţă, pentru că nu era scris în catalogul candidaţilor la arhierie şi nu cunoştea pe nici unul dintre mitropoliţii din Sinod. în ziua următoare, doamna Salomeea a avut acelaşi vis şi i l-a poves­tit iar părintelui Antonie.

Cu doi ani înainte rămăsese vacant scaunul episcopal al Sfintei Mitropolii a Sisaniului şi Siatistei. Sfântul Sinod s-a adunat şi a ales pe cineva pentru a ocupa acest scaun, însă guvernul de atunci nu a fost de acord, pentru că cel desemnat se ocupase cu politica. A fost ales altul, însă acela nu a primit. Nemulţumit, preşedintele de atunci al Sinodului, preasfinţitul Serafim, a spus:

nu există nici unul care să nu se ocupe cu po­litica şi să fie bine primit de popor?

Atunci mitropolitul Teoclit al Etoliei şi Akarnaniei l-a recomandat pe părintele Antonie. Propune­rea sa a fost primită. Astfel, pe 22 mai 1974 părintele a fost ales mitropolit al Sisaniului şi Siatistei şi ast­fel s-a împlinit proorocia Sfântului Nectarie.

287

Ales al lui Dumnezeu şi bun păstor

Preşedintele Sinodului l-a înştiinţat de alege­rea sa astfel:

„Sfântul Sinod, având în vedere bunul nume pe care îl aveţi, slujirea de mulţi ani şi plină de oste­neli ca profesor şi director în diferite şcoli teologi­ce, cât şi ca predicator şi scriitor, foarte buna pre­gătire şi alte calităţi, precum şi viaţa Voastră virtu­oasă, v-a ales astăzi, în unanimitate, mitropolit...".

Hirotonia a avut loc pe 25 mai 1974 în biserica mitropolitană a Izvorului Tămăduirii din Agrinio, fiind de faţă o mare mulţime de oameni, care au strigat „Vrednic este!" Mitropolitul Teoclit al Etoloacarnaniei vorbind în faţa poporului, a făcut din nou referire la activitatea vrednică de laudă a celui hirotonit. Având o pregătire teologică amplă, completată cu studii la Oxford şi Paris, te-ai distins şi prin scrieri teologice. Pentru aceasta, cu trei ani în urmă pronia lui Dumnezeu te-a adus în binecu­vântatul pământ al Etoloakarnaniei şi poporul cel iubitor de Hristos a dobândit un predicator cu via­ţă cuvioasă. Smerit şi blând, dulce-vorbitor şi lipsit de făţărnicie, mai presus de iubirea de arginţi şi de patimile pământeşti, ai cucerit inimile poporului nostru, care te-a văzut ca pe un nou Cosma Etolianul. Nu te-ai dat înapoi de la nici o osteneală pen­tru a propovădui cuvântul lui Dumnezeu chiar şi satelor celor mai îndepărtate. Pretutindeni ai aler­gat să vesteşti pacea şi bunătăţile împărăţiei lui

288

Dumnezeu şi ai făcut aceasta în chip smerit, liniştit, simpiu, fără zgomot".

întronizarea s-a făcut pe 12 iunie 1974 şi toţi l-au primit cu bucurie şi însufleţire pe noul mi­tropolit. în cuvântul adresat păstoriţilor săi, aces­ta a făgăduit să facă din mitropolia sa un adevărat stup de filantropie, de activitate socială creştină, precum şi de felurite lucrări de cultivare şi însu­fleţire duhovnicească şi morală.

Chiar de a doua zi a început să cerceteze şi să rezolve problemele care se adunaseră în cei doi ani cât mitropolia fusese lipsită de păstor. Oricine voia putea să intre în mitropolie, să vorbească cu episcopul, să-şi spună durerea sa, problemele sale şi să-i ceară ajutorul. Lucrarea pastorală pe care o săvârşea era foarte variată şi duhovnicească.

Preasfinţitul Antonie a început să călătorească prin satele eparhiei sale, ajungând chiar şi în cele mai mici, cu douăzeci-treizeci de locuitori, pe unde nu trecuse niciodată vreun episcop.

Mergea singur, fără diacon. Bătea clopotul, făcea Vecernia, predica şi spovedea. în ziua următoare mergea devreme, la ora 6.30, la biserică şi citea slujba, liturghisea, predica şi îi împărtăşea pe cei care se mărturisiseră şi erau pregătiţi. Îi întreba pe preoţii care slujeau în două-trei sate prin rotaţie în care sat urmau să liturghisească, iar el mergea în altul. Dimineaţa aprindea singur focul în sobă, ca să se încălzească cei bătrâni. Oamenii rămâneau muţi de uimire văzând toate acestea, pe care nu le mai văzuseră la alt episcop. Ajungea în sat cu

289

ocazia. Se purta cu simplitate, iar când liturghisea, nu purta veşminte arhiereşti, ci un veşmânt preo­ţesc uzat şi omoforul. Sătenii îl găzduiau în casele lor şi vedeau viaţa sa ascetică. îi atrăgea ca un mag­net prin dragostea şi simplitatea sa.

Mergea în primul sat, făcea Vecernia, spove­dea, iar dimineaţa liturghisea, ţinea predică, îi împărtăşea pe oameni şi apoi pleca pe jos spre satul următor. Astfel, în cei treizeci de ani ai păs­toriei sale a trecut de mai mult de patruzeci de ori prin toate satele eparhiei lui!

Liturghiile pe care le săvârşea erau o mistagogie. Când vorbea, gura sa devenea izvor de înţelepciune şi har, citând paragrafe întregi din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii Părinţi, cu trimiteri exacte.

îi iubea pe preoţi, se purta frumos cu ei şi îi aju­ta în nevoile lor. Grija sa pentru a găsi preoţi pen­tru parohiile care nu aveau era permanentă. Această grijă a lui pentru Biserică îl făcea uneori să vorbească aspru unor preoţi pe care îi hiroto­nise el însuşi. Odată, un preot, la stăruinţa soţiei sale de a se muta la Tesalonic, a cerut pentru aceasta aprobarea şi binecuvântarea lui. Preasfinţitul s-a supărat şi a spus:

blestem, iar nu binecuvântare îţi voi da! Ne străduim atât de mult să găsim preoţi şi tu vrei să pleci?!...

Atunci acel preot s-a căit şi în ziua următoare a mers la duhovnic şi s-a mărturisit.

Pe păstorul cel bun îl arată dragostea pentru oile sale cele înţelegătoare. Preasfinţitul episcop al

290

Siatistei avea această dragoste părintească. Dacă auzea că cineva este bolnav, mergea să-l cerceteze, fără să-l intereseze dacă acela era sărac sau bogat, mare sau mic. Când auzea că bate clopotul pentru cineva care murise, întreba cine era cel adormit şi la ce oră se va face înmormântarea. Mergea la înmor­mântări fără invitaţie şi fără să anunţe mai înainte.

La marginea oraşului trăia un bătrân singur şi bolnav, care nu avea rudenii. Când a aflat, episco­pul a început să meargă la el pe ascuns, noaptea, ca să vadă cum o duce, să-i ducă cele necesare traiului şi să-l ajute în nevoile sale. Acest lucru a fost sesi­zat de poliţie, care se neliniştea văzând în fiecare noapte lumină în casa bolnavului ţintuit la pat; aşa că poliţia l-a urmărit şi l-a „arestat" pe episcop în timp ce îşi săvârşea smerita slujire. El însă i-a ru­gat să nu spună nimănui nimic despre aceasta.

Îi mângâia pe cei întristaţi, îi ajuta pe săraci, îi sprijinea pe tineri în nevoinţa lor. Pentru toţi era reazem şi mângâiere şi se ruga pentru toate sufletele pe care i le încredinţase Domnul. Nu avea program pentru primirea lumii. La orice oră venea cineva, îl primea cu dragoste şi îl ajuta cu bunăvoinţă.

Uneori slujea ca vicar în mitropolia Kastoriei. Un fiu duhovnicesc de-al său i-a spus că într-un sat, nişte cunoscuţi de-ai săi soţ şi soţie, erau pe punctul de a se despărţi şi l-a rugat să meargă în casa lor şi să facă Sfântul Maslu. Mitropolitul s-a sculat îndată şi au mers. Aceia au considerat o mare cinste şi bine­cuvântare să-l primească pe episcop în casa lor. A făcut Sfântul Maslu, au ascultat cu luare-aminte

291

sfaturile lui şi nu numai că nu s-au despărţit, ci au devenit buni creştini şi au multă dragoste între ei.

Spovedea cu multă râvnă la mănăstirea din Mikrokastro, la mitropolie şi prin sate. Era împo­triva canoanelor de îndepărtare pentru multă vre­me de Sfânta împărtăşanie. Celor care se pocăiau sincer şi se îndreptau părăsind păcatul, le citea rugăciunea de iertare şi îi pregătea de împărtăşire.

Era foarte sensibil. Nu voia ca el sau clericii lui să dea motiv să fie clevetită Biserica.

Avea o înfăţişare ascetică, fiind paşnic şi liniştit la chip şi la vorbă. îi primea pe oameni la mitropo­lie cu multă dragoste şi le servea trataţia el însuşi. Când vorbea era liniştit, grăia cu smerenie, nu ţi­nea să iasă în evidenţă. Nu voia să mâhnească pe nimeni. Îi vorbea fiecăruia cu dragoste, ca o mamă plină de afecţiune.

Se străduia să creeze, să construiască, iar nu să dărâme. Prin purtarea sa smerită unea cele despărţite şi alunga ispitele. în privinţa problemelor administrative ale mitropoliei era foarte meticu­los. Colabora cu multă pricepere atât cu clericii cât şi cu persoanele oficiale.

Episcop iubitor de monahi şi ascet

La începutul slujirii sale arhiereşti a văzut că mănăstirile din eparhia lui erau părăsite, fără mo­nahi şi cu multe probleme în privinţa clădirilor. Şi deoarece credea în puterea monahismului, s-a

292

angajat la restaurarea şi popularea mănăstirilor din eparhia sa.

în Mănăstirea Maicii Domnului Mikrocastro l-a adus pe părintele duhovnic Ştefan Rinos. Pen­tru începerea lucrărilor de renovare i-a dat de la mitropolie treizeci şi şapte de milioane de drah­me, iar mai apoi a adăugat la această sumă. A rân­duit să se facă o priveghere în fiecare lună, la care participa şi el. Dacă se întâmpla să fie vreun praz­nic mare, se făceau şi două privegheri pe lună. Pe toată durata privegherii spovedea până la Laude, apoi se îmbrăca cu veşmintele arhiereşti şi slujea Dumnezeiasca Liturghie. Încet-încet mănăstirea a devenit o oază duhovnicească, nu numai pentru eparhia sa, ci şi pentru toată Macedonia de Apus.

în posturi chema duhovnici şi stareţi din Sfântul Munte, ca să liturghisească şi să ţină predici.

Mai târziu a transformat Mănăstirea Mikrokastro în mănăstire de maici, s-a îngrijit de popu­larea ei şi în zilele noastre, mica sa obşte consti­tuie un stup duhovnicesc.

Părintele Ştefan voia să renoveze şi Mănăstirea Schimbării la Faţă Driovunos. Preasfinţitul l-a încurajat şi i-a dat banii necesari. După renovare, şi în această mănăstire s-a adunat o obşte, care săvârşeşte până astăzi o lucrare duhovnicească în­semnată pentru mulţimea închinătorilor.

În total, preasfinţitul Antonie a renovat şi po­pulat opt mănăstiri în mitropolia sa. Se bucura de înflorirea lor, le ajuta şi le vizita adesea. La înce­putul slujirii lui arhiereşti nici o mănăstire din

293

eparhie nu avea obşte şi nu exista nici un ieromo­nah. în mănăstiri liturghiseau preoţii din satele cele mai apropiate. Astăzi sunt acolo mai mult de douăzeci de ieromonahi şi unii dintre ei sunt du­hovnici şi spovedesc mulţime de credincioşi.

Mitropolitul Antonie sublinia adesea însem­nătatea lucrării duhovniceşti pe care o fac mănăs­tirile şi spunea că episcopii trebuie să le ajute:

eu nu vreau să fac centre de reuniuni sau al­tfel de săli. Dacă este nevoie să discutăm vreo pro­blemă, să mergem la arhondaricul mănăstirii! Toate celelalte sunt cheltuieli zadarnice. Banii pe care îi primesc îi dau la mănăstiri, pentru întreţi­nerea clădirilor şi pentru nevoile monahilor. Aceasta socot că este datoria mea!

Iubirea de monahi a preasfinţitului Antonie se vădea şi din multele sale vizite în Sfântul Munte. Vreme de mulţi ani s-a mărturisit la stareţul Gavriil Dionisiatul. Avea legături duhovniceşti cu multe mănăstiri şi chilii. Athoniţii, văzând smerenia şi viaţa sa ascetică, se simţeau foarte apropiaţi sufleteşte de el şi îl invitau adesea la hramuri şi pentru hirotonii. Nu era numai iubitor de monahi, ci el însuşi era monah adevărat, pentru că ducea o viaţă ascetică. Era un adevărat episcop ascet.

Totdeauna a avut duhovnic şi se mărturisea foarte des. După hirotonia sa, l-a avut duhovnic pe mitropolitul de Neapole şi Stavropole, Dionisie. Cu toate că acesta era mai mic ca vârstă de­cât el, îi cerea mereu părerea şi făcea ascultare călugărească.

294

Se obişnuise să se odihnească devreme şi să se trezească noaptea pentru rugăciune. în vremea când era tânăr preot, se trezea la ora 3 dimineaţa, făcea slujba şi Dumnezeiasca Liturghie şi termina în jur de ora 6. Se ruga foarte mult, făcea multe metanii şi spunea Rugăciunea lui Iisus, făcând la fiecare rugăciune semnul Sfintei Cruci. îi îndem­na şi pe preoţi:

să faceţi metanii, să faceţi metanii! De ce staţi şi nu faceţi rugăciune?

Stareţul Paisie spunea despre preasfinţitul An­tonie că din pricină că făcea de foarte multe ori semnul Sfintei Cruci când spunea Rugăciunea lui Iisus, umărul său drept se lăsase mai jos decât ce­lălalt. El însă, ca şi cum nu făcea nimic, îi spunea Stareţului cu prihănire de sine:

lumea este bună, noi nu suntem cum trebuie!

Era un mare postitor. Avea mai mult de cinci­zeci şi cinci de ani de când nu gustase carne. Chiar şi în zilele cu dezlegare nu punea ulei de măsline în mâncare, ci numai ulei de floarea soarelui. Pos­tul Mare îl petrecea cu pâine şi suc de portocale, îşi făcea mâncare singur o dată pe săptămână. în săptămâna următoare gătea iar. Nu socotea lucru înjositor să ia în biroul mitropoliei un vas cu linte, ca să o aleagă. în timpul verii, mâncarea sa era de obicei un pepene pe zi. Mânca jumătate la amiază şi jumătate seara. Îi storcea şi bea zeama. Aceasta era hrana sa. Alteori făcea salată de roşii fără ceapă şi fără ulei. Mânca vreun posmag sau nuci cu miere, ori îşi făcea suc de portocale. Prefera

295

fructele, verdeţurile, fasolea, lintea şi năutul. Nu se preocupa de mâncare, nici nu alerga la mesele oficiale, unde era invitat.

Mâncarea şi băutura sa erau mai ales împlini­rea voii lui Dumnezeu. De mâncare bună şi aleasă nu se îngrijea nici la marile praznice. Odată, în ziua praznicului Paştilor, părintele Ştefan s-a dus să-l heretisească şi l-a găsit mâncând prăjituri cu must. I-a spus:

astăzi, preasfinţite, în ziua de Paşti, astfel de mâncare aveţi la masă?

El a răspuns:

am avut şi puţin lapte, însă m-am temut să nu mă deranjez la stomac după post!

Altă dată, la praznicul Naşterii Domnului a mâncat dulceaţă de smochine cu pâine.

Când îl invitau fiii duhovniceşti la masă, le spunea:

nu pregătiţi mâncăruri scumpe! Vreun peş­tişor şi puţină verdeaţă ajunge!

Mânca totdeauna puţin, ca o păsărică. Iarna răbda frigul şi umbla numai în reverendă, iar în camera sa temperatura nu depăşea douăsprezece grade.

De la începutul păstoriei sale la Siatista a locu­it singur la mitropolie. Era pustia sa. Nu-i slujea nimeni, iar vizitatorilor le servea el însuşi trata­ţie. Nu avea nici bucătăreasă, nici spălătoreasă, nici alţi slujitori. O dată pe lună slujea în biseri­cuţa mitropoliei şi nişte femei care veneau la

296

slujbă făceau curăţenie în bisericuţă şi măturau treptele.

La amiază mergea de obicei la Driovuno. Se simţea monah şi locul firesc unde afla odihnă era mănăstirea.

Iubitor de neagoniseală şi milostiv

Era foarte neiubitor de agoniseală. Salariul său îl dădea ca milostenie. De asemenea, orice primea de la slujbele pe care le săvârşea, dădea. Buzunare­le sale erau aproape totdeauna goale, arareori avea bani. Tuturor săracilor care treceau pe la mitropo­lie şi cereau ajutor, le dădea. Ajuta copiii săraci din Siatista să studieze. Le trimitea bani în fiecare lună. Odată, o doamnă, cunoscută de-a sa, i-a dat zece lire de aur. în dimineaţa următoare, preasfinţitul i-a telefonat părintelui Ştefan şi i-a spus:

părinte Ştefan, noaptea trecută nu am dormit deloc, pentru că am primit zece lire şi m-am te­mut că dacă voi muri, o să le găsească cineva şi o să spună că episcopul aduna lire!

S-a dus şi le-a dat părintelui Ştefan pentru ne­voile mănăstirii.

Când mergea la Atena şi era invitat în casele creştinilor ca să săvârşească Sfântul Maslu, toţi banii pe care îi primea îi dădea la mănăstirile din eparhia sa.

În sate, când primea bani, nu-i păstra, ci îi pu­nea în pangarul bisericii.

297

De sine însuşi nu se îngrijea deloc. îşi limita nevoile şi cheltuielile personale pentru a putea ajuta cât mai mulţi săraci. Milosteniile sale au fost multe, însă le făcea pe ascuns şi numai Dum­nezeu şi cei care au fost ajutaţi le cunosc.

Simplu şi smerit

Era atât de smerit, încât nu numai alt episcop, dar nici alt cleric ca el nu era uşor să afli

După praznicul Sfintei Marina la Tsotili, s-a mers la episcopie pentru o trataţie. Episcopul l-a pus pe părintele Hrisostom Zafiropolos să stea la biroul său, iar el a stat pe un scaun.

În după-amiezi mergea de obicei la Driovuno, fără să anunţe de mai înainte. Stătea singur la ar­hondaric şi dacă nu afla nimeni că a venit, aştepta chiar şi o oră. Mânca împreună cu monahii la tra­peză mâncarea obişnuită, fără să-i pregătească ceva deosebit.

În primii ani nu a avut nici engolpion, nici toiag arhieresc. Avea numai un toiag simplu de lemn, fără mâner de argint. La întronizare nu a avut mantie, ci a luat una cu împrumut. De atunci nu a mai purtat niciodată mantie în eparhia sa. Uneori era invitat în Sfântul Munte la hramul Mănăstirii Filotheu. îl îmbrăcau cu mantia şi îl puneau să stea în strana arhierească. Mergeau părinţii să ia binecuvântare, iar el stătea ţeapăn, cu capul sus

298

şi nici nu se uita la ei. Părintele Ştefan l-a văzut şi se întreba:

atât de mult se mândreşte că l-au îmbrăcat cu mantia? Este cu neputinţă, se întâmplă ceva!

Atunci l-a întrebat dacă se simte bine, iar el a răspuns:

părinte Ştefan, mă sufoc, mă sufoc! Şaua aceasta cu care m-au îmbrăcat este grea şi nu pot s-o ridic!...

preasfinţite, nu cumva aţi călcat pe ea?

nu ştiu...

în cele din urmă şi-a dat seama că aceasta era pricina şi după ce şi-a ridicat piciorul de pe mar­ginea mantiei, a putut sta în poziţia sa smerită, cu capul plecat.

Haine scumpe şi podoabe nu şi-a dorit nicio­dată. Purta flanele pe care le avea din vremea sta­giului militar şi pantaloni coloraţi găuriţi. Cămă­şile sale erau destrămate. Când i se rupeau haine­le, le dădea la cârpit şi continua să le poarte. Dacă primea haine noi, le dădea altora, iar el rămânea totdeauna cu cele vechi.

Avea şi o cufăr mic, din vremea când era predi­cator. Era din lemn, avea mânerul rupt şi încuietoarea stricată. îl închidea cum putea şi îl căra la subsuoară. Când îi cumpăra cineva o geantă nouă, o lua, mulţumea pentru ea, apoi o dădea vreunui sărac. Astfel el rămânea simplu, smerit şi sărac, nevătămat de cinstiri şi mai presus de bani şi bo­găţii materiale.

299

Când liturghisea în sate purta un veşmânt pre­oţesc, singurul pe care l-a avut în toată vremea cât a fost preot. I-au făcut la Ormilia un veşmânt pre­oţesc frumos, însă nu l-a purtat niciodată. Avea o mitră, cea mai ieftină care exista, pe care o purta numai la Paşti, la praznicul Naşterii Domnului şi la cel al Adormirii Maicii Domnului. Veşmintele sale erau, în mare parte, „binecuvântări" de pe la ierarhii adormiţi. Veşmântul lui arhieresc era decolorat.

ce să fac cu veşminte scumpe? Să se certe cine să le ia după ce am să mor...?! i-a spus unui cunoscut de-al său.

Totuşi, evlavia, smerenia şi curăţia sa îl făceau să strălucească prin dumnezeiescul Har, deşi pur­ta veşminte vechi şi uzate. La Dumnezeiasca Li­turghie faţa lui avea o strălucire deosebită.

Nu îngăduia să i se cânte titlul1 la Dumnezeias­ca Liturghie. Ieşea între Sfintele Uşi şi spunea:

apostolul, apostolul!...

Era un episcop fără titlu, însă renumit pentru virtutea sa, fără maşină şi fără distincţiile vredni­ciei sale, însă „distins” prin viaţa sa.

Maşina mitropoliei a încuiat-o de la început şi nu o folosea niciodată. La Atena mergea cu

1 La Dumnezeiasca Liturghie care se săvârşeşte cu arhiereu, după „Sfinte Dumnezeule¹ arhiereului i se cântă de trei ori titlul (o data în Sf. Altar şi de două ori la strane). în cazul nostru: „Lui An­tonie, înaltpreasfinţitul, de Dumnezeu alesul şi Preacinstitul Mitropolit al Sfintei Mitropolii a Sisaniului şi a Siasistei, şi Exarhul...., Părintele şi Ierarhul nostru, mulţi să-i fie anii!”.

300

autobuzul, iar în oraş, ca să meargă la Sinod, circula cu troleibuzul. Pe drept i se spunea „episcopul că­lător cu troleibuzul". în ultimii ani ai vieţii sale, i-a slujit cu multă credincioşie domnul Vaios.

Când călătorea, la fiecare biserică sau proschinitar pe care le întâlnea în cale făcea de nenumă­rate ori semnul Sfintei Cruci. Odată, pe când se îndrepta spre Atena, autobuzul cu care călătorea a rămas blocat la Kamena Vurla, din pricina zăpe­zii. Toată noaptea preasfinţitul a petrecut-o treaz în rugăciune pe scaunul său.

în vizitele pastorale prin satele eparhiei sale mergea, după cum am spus, fie pe jos, fie cu vreo maşină de armată, fie cu cu ocazia.

Odată, pe când mergea dintr-un sat în altul, l-a ajuns din urmă cineva cu o maşină cu două locuri şi benă în spate. Şoferul nu-l cunoştea pe episcop, credea că este un simplu preot. Voia să-l ia, însă era şi soţia lui împreună cu el. Atunci femeia s-a oferit să stea în spate, însă episcopul, fiind uşor şi sprin­ten, a apucat înainte şi s-a urcat el în spate. Când au ajuns în sat, şoferul a văzut că toată lumea era adunată în piaţă şi a înţeles pe cine adusese. Atunci s-a întristat mult şi şi-a cerut iertare.

Altă dată mergea pe jos de la Siatista la Galatini. Pe drum l-a ajuns din urmă o maşină de ridi­cat gunoiul. Şoferul l-a recunoscut şi l-a întrebat dacă vrea să-l ducă la destinaţie şi apoi să se în­toarcă să ia gunoiul. Smeritul episcop a primit şi a urcat în maşină, mulţumind şoferului.

301

Odată aştepta într-un sat să treacă vreo maşină să-l ia şi în cele din urmă a trecut un tractor. Episco­pul a urcat, având în mână şi un vas mic cu miere. Şoferul l-a întrebat, fără să-şi dea seama cine este, cât a dat pe miere, iar preasfinţitul i-a spus preţul. Şoferului i s-a părut mare preţul şi a răspuns:

părinte, trebuie că te-au luat drept episcop, de ţi-au cerut atât de mult!

De unde să ştie el pe cine ducea şi cu cine vorbea?!...

La preasfinţitul era vrednică de admiraţie îmbi­narea dintre simplitate şi inteligenţă, dintre pregă­tirea teologică şi neştiinţa în privinţa tehnologiei.

într-un an, în Săptămâna Patimilor, la Pogorâ­rea de pe Cruce a Domnului, se afla în aer liber cu credincioşii. Când a mers să le vorbească, un pre­ot i-a propus să pună un microfon, ca să se audă. Episcopul s-a mirat şi i-a spus preotului:

nu eşti sănătos!

După predică, i-a spus părintelui Ştefan:

acest preot nu este zdravăn la cap! M-am dus să vorbesc, iar el a venit să-mi pună un băţ!...

După ce i-au explicat despre ce era vorba, a re­cunoscut că nu cunoaşte astfel de lucruri.

Era simplu, lipsit de răutate şi de viclenie şi nu pizmuia pe ceilalţi pentru harismele lor.

Spunea adesea:

fără părintele Ştefan nu aş putea să fac nimic! îl iubea cu adevărat şi odată i-a spus:

dacă vei pleca din mitropolia mea, am să plec şi eu sau am să mor!

302

Când nu putea să-i spovedească pe fiii săi duhov­niceşti, îi trimitea la părintele Ştefan. Le spunea:

dacă mor, să mergeţi la părintele Ştefan!

Unii episcopi şi clerici ziceau despre preasfinţitul că greşeşte necinstindu-şi vrednicia episco­pală, pentru că nu avea maşină şi slujitori şi îşi punea singur mâncarea în cuptor. Smerenia şi neagoniseala sa le vedeau ca pricini de ruşine, iar nu ca virtute şi pildă de urmat.

Pentru unii era sminteală, iar pentru alţii ne­bunie, însă poporul credincios, care are nealterat criteriul sfinţeniei, îl socotea pe mitropolitul An­tonie sfânt. Cu cât se purta mai smerit, cu atât se înălţa în conştiinţa poporului. Toţi îl aveau la ev­lavie şi îi sărutau mâna, chiar şi ateii şi politicie­nii. Poliţiştii opreau maşina cu care mergea, nu pentru control, ci pentru a-i săruta mâna. Când trecea prin centrul Siatistei sau prin pieţele sate­lor, toţi îl salutau cu respect. Cei tineri se ridicau de pe scaune când îl vedeau.

Pe birou avea deschise diferite cărţi în engleză şi franceză. Citea mult şi scria cărţi şi articole. A scris înjur de şaizeci de studii cu conţinut moral şi teologic. Cu toate că studiase la şcoli înalte în străinătate şi ştia limbi străine, nimeni nu l-a au­zit vreodată vorbind în acele limbi şi niciodată nu spunea ceva despre studiile şi cunoştinţele sale. Nu avea aparat de radio şi nici televizor şi era cu desăvârşire neştiutor în privinţa tehnologiei.

Cerceta stareţi virtuoşi, mergând la ei împreu­nă cu alţi preoţi, însă nu se arăta că este episcop,

303

nedeosebindu-se cu nimic de ceilalţi la înfăţişare. A mers să-l vadă pe Părintele Paisie, care era bol­nav la Suroti şi după vizită a spus:

În loc să primească el mângâiere de la mine, am primit eu de la el!

În Sfântul Munte, cu oricare stareţ se întâlnea, punea metanie şi lua binecuvântare. Fiindcă um­bla ca un simplu preot, se putea mişca fără zgomot şi încăpea oriunde, chiar şi în casele cele mai sim­ple şi sărace. Când mergea la Sfânta Ana, nicioda­tă nu primea să se urce pe catâr, după cum îl rugau părinţii. Cu toate că era înaintat în vârstă, prefera să se ostenească, urcând pe drumul abrupt.

Odată a fost înştiinţat că va fi vizitat de o fami­lie. I-a aşteptat înaintea uşii, pe scări şi i-a primit cu multă dragoste, ca şi cum i-ar fi cunoscut de multă vreme. Le-a dat trataţie el însuşi, iar apoi i-a dus în bisericuţă. A slujit un Paraclis pentru ei şi un Trisaghion pentru cei adormiţi ai lor. Simplita­tea sa i-a umplut de uimire, iar cuvintele lui au ră­mas întipărite pentru totdeauna în inimile lor.

Lucruri mai presus de fire

Preasfinţitul avea o credinţă simplă şi puterni­că. Dacă vreun bolnav sau cineva care avea pro­bleme îl chema să-i citească rugăciuni, mergea îndată. Nimănui nu i-a spus nu. Sunt multe cazu­rile când rugăciunea sa a fost primită şi cei bol­navi s-au făcut bine.

304

Odată a mers împreună cu câţiva însoţitori să se închine la Mănăstirea Cuviosului David din Evia şi Stareţul Iacov, care avea harisma străvederii, i-a spus:

preasfinţite, aveţi mare îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, pentru că aveţi smerenie!

Odată a spus cuiva:

oamenii cred că eu fac minuni! Un ofiţer din Kastoria l-a adus pe copilul său, care avea o boală incurabilă. I-am citit şi s-a făcut bine. Am făcut asupra lui semnul Sfintei Cruci şi Domnul l-a fă­cut bine cu puterea Crucii.

într-o vară era secetă mare. S-a dus mitropoli­tul şi au făcut procesiune la Mikrokastro. Urmau să treacă prin tot satul, însă îndată ce au pornit din biserică a început să plouă atât de tare, încât abia au reuşit să înconjoare biserica. Alte două dăţi, în acea vară, când au făcut procesiune epi­scopul cu credincioşii, Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea şi a plouat. Voia celor ce se tem de El o va face şi rugăciunea lor o va auzi.

De multe ori făcea rugăciuni pentru femeile sterpe şi dobândeau copii sau citea exorcisme demonizaţilor şi se izbăveau.

Odată a mers să se închine la Mitilini, împreu­nă cu câţiva psalţi. Când au ajuns la Sfântul Ar­hanghel la Mandamado, au găsit acolo o femeie demonizată. Au început Paraclisul, iar demonizata înjura, urla şi făcea spume pe gură. Toţi au

Psalm 144,19.

305

rămas fără grai, înfricoşaţi şi cutremuraţi. Preasfinţitul i-a citit exorcisme şi a însemnat-o cu semnul Sfintei Cruci. îndată aceea a căzut la pă­mânt, leşinată. După puţin timp şi-a revenit, s-a ridicat, a sărutat mâna episcopului şi i-a spus:

te-am aşteptat doi ani ca să vii şi să mă izbăveşti. îţi mulţumesc!

Odată, un cunoscut de-al său îl ducea cu maşina să facă o vizită unor fii duhovniceşti. Pe şofer îl preocupa de multă vreme o problemă foarte se­rioasă, însă nu-i spusese despre ea episcopului. La întoarcere, preasfinţitul se ruga în linişte, cu ochii închişi. La un moment dat a spus ceva în şoaptă şi şoferul a înţeles uimit că era răspunsul la problema sa. Când l-a întrebat pe episcop cum a aflat despre problema lui, acela a răspuns:

lasă, fiul meu, acestea sunt lucrurile lui Dumnezeu!...

Avea mare evlavie la Sfântul Nectarie. Odată, când a mers să se închine la Eghina, i-a spus celui care îl însoţea:

este viu... Vorbeşte... Cere-i ceva cu credinţă şi ai să vezi!

O doamnă tânără era internată într-o clinică de boli nervoase. Starea sa era foarte gravă şi doctorii spuneau că este cu neputinţă să se vindece. Soţul ei a mers la preasfinţitul Antonie şi i-a spus dure­rea sa pricinuită de boala soţiei lui. Episcopul i-a dat nădejde. Peste două zile, starea sănătăţii ei s-a îmbunătăţit şi femeia s-a întors acasă.

306

Odată, preasfinţitul a vizitat Sfânta Mănăstire a Cuviosului David, împreună cu părintele Ştefan şi cu un grup de închinători. În vremea Vecerniei, când episcopul a cădit capul Cuviosului David, acesta a început să izvorască mir. Cutremuraţi, cei care se aflau de faţă s-au închinat, iar egumenul a spus că Sfântul s-a bucurat de prezenţa episcopului

Altă dată a mers să-l viziteze pe părintele Ioan­nis Kalaidis, ducând cu el o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului Odighitria. A făcut semnul Sfintei Cruci cu icoana asupra celor ce se aflau acolo şi toată casa s-a umplut de mireasmă.

O familie pătimea din pricina vrăjilor şi se primejduia să se dezbine. Cel mai mult era afectat singurul lor copil. Avea un comportament urât, care crea o stare de nesuportat. Mama lui citea o carte despre Stareţul Paisie. Avea multă evlavie la el şi îl ruga să o ajute şi să o îndrume cum să rezol­ve problema. în noaptea următoare a văzut în vis un stareţ cinstit, pe care l-a chemat să o ajute. I s-a adresat spunându-i „preasfinţite".

Un cunoscut de-al lor l-a vizitat pe preasfinţitul şi i-a vorbit despre problema acestei familii. El a ce­rut numele lor, ca să le pomenească. Peste câteva zile au mers şi ei să-l vadă pe episcop, despre care auziseră multe lucruri bune şi el i-a primit la ora 11 seara, aşteptându-i pe scări. Atunci mama copilului l-a văzut înaintea sa pe cinstitul părinte care i se ară­tase în vis! în ziua următoare s-au mărturisit şi înainte de a apuca să spună ceva despre vrăji episcopul le-a citit exorcisme. Copilul lor, care plecase de

307

acasă, l-a vizitat şi el pe episcop. Au stat de vorbă, i-a citit rugăciuni şi astfel s-a întors liniştit la părinţii săi. Chipul episcopului era cu totul schimbat. Astfel, cu rugăciunile şi sfaturile sale acea familie s-a izbă­vit de vrăji şi de atunci duce o viaţă creştinească.

Într-o zi, domnul Dimitris K. a ridicat o greu­tate şi a suferit o întindere de tendon. Durerile erau insuportabile. A mers la doctor, a făcut radi­ografie, a luat calmante şi a făcut fizioterapie, însă durerile au continuat. A făcut tomografie magne­tică şi chirurgul i-a spus că este nevoie de opera­ţie, cu şanse de vindecare de 50. Tot aşa i-a spus şi un alt doctor. în acea perioadă, el comunica prin telefon cu preasfinţitul. După o lună l-a în­tâlnit la Biserica Sfântului Nicolae Pevkakion din Atena, unde liturghisea. La sfârşit, mitropolitul l-a întrebat unde îl durea şi l-a apăsat în acel loc. Nu a spus nimic altceva, însă după două zile du­rerile au încetat şi nu a mai fost nevoie nici de operaţie, nici de medicamente.

Sfaturi

Sfătuia adesea, zicând:

cuvintele puţine sunt ca zahărul, iar tăcerea ca mierea.

niciodată nu m-am căit că nu am vorbit.

când mergeţi în Sfântul Munte, să luaţi aminte cu cine mergeţi. Unii merg şi se întorc, bârfesc şi flecăresc.

308

să luaţi aminte să nu iubiţi banii, pentru că altfel vă veţi pierde sufletul! le spunea preoţilor:

În curând va veni foametea.

să ajutăm şi să ne rugăm să se întemeieze fami­lii creştineşti. Dacă avem familii, vom avea şi copii.

niciodată nu am pedepsit vreun preot, pentru că pedepsindu-l pe el, i-aş fi pedepsit pe copiii lui!

Pe preoţi îi sfătuia mai ales să nu intre în con­flict cu lumea.

nu aduceţi bani la mitropolie! Să reparaţi bi­sericile!... Când va veni un alt arhiereu, va trebui să daţi ceva şi la mitropolie! le spunea preoţilor.

Astfel au fost renovate toate bisericile.

papa este eretic! spunea şi se mira că unii nu-l consideră eretic.

ca să se mântuiască, omul trebuie să aibă dragoste pentru vrăjmaşii săi, să se mărturisească şi să se împărtăşească.

Părinţilor care se nelinişteau pentru copiii lor le spunea:

copiii care sunt departe de părinţii lor, vor găsi în societate orice în afară de dragoste. Şi dacă vreodată ei îşi părăsesc părinţii, dragostea poate să-i facă să se întoarcă acasă, lângă familia lor.

Adormirea

Cu puţin timp înainte de a se îmbolnăvi, se pare că şi-a simţit sfârşitul aproape şi l-a chemat pe pă­rintele Ştefan să meargă în camera de spovedanie.

309

I-a cerut să se aşeze la birou şi i-a spus să-şi pună epitrahilul. A îngenuncheat înaintea lui, cu toate că părintele Ştefan se împotrivea şi s-a mărturisit. Apoi i-a cerut să-i citească rugăciunea de dezlegare.

de vreme ce m-am mărturisit, trebuie să-mi citeşti şi dezlegarea! a spus.

A mers la doctor pentru analize şi i-au găsit un cancer instalat de mulţi ani în zona abdominală. Cu toate acestea nu avusese dureri, ci până atunci se simţise sănătos şi plin de viaţă.

A fost operat şi a spus că în timpul operaţiei a văzut lucruri minunate ale împărăţiei lui Dumne­zeu, pe care îi mulţumea Domnului că l-a învred­nicit să le vadă. După operaţie se ruga cu mâinile ridicate şi lacrimile îi curgeau pârâu. Unui cunos­cut de-al său, care l-a vizitat în ziua praznicului Sfântului Nicolae, i-a strâns mâna şi i-a zis:

domnul a hotărât să mă ia. Să le spui tuturor că îi iubesc şi că mă voi ruga de acolo, de sus!

Când era bolnav l-a vizitat o persoană oficială foarte însemnată, care i-a sărutat mâna şi apoi a spus:

pentru prima dată sărut mâna unui purtător de rasă, pentru că îl consider sfânt!

în ultimii ani ai vieţii îi plăcea să repete adesea în predicile sale cuvintele: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi-le bine!", referindu-se la pilda Sfântului Dionisie, care l-a iertat pe ucigaşul fra­telui său. Şi Dumnezeu a binevoit ca preasfinţitul să adoarmă în ziua praznicului Sfântului Dioni­sie, pe 12 decembrie 2005.

310

Mulţi vin la mormântul său, se închină şi cer ajutor, pentru că sunt încredinţaţi că mitropolitul are îndrăznire înaintea lui Dumnezeu. Doi credincioşi au venit să se închine la mormânt într-o iarnă şi au simţit multă vreme mireasmă, fără să fi aprins tămâie sau să fi existat flori prin preajmă.

Un cunoscut de-al său l-a văzut în vis după adormirea lui şi preasfinţitul i-a spus:

sunt aproape de voi şi vă ajut. Iată, o vezi pe doamna aceasta? Are o problemă şi trebuie să-i dau ajutor!

Şi i-a arătat o femeie între două vârste.

Un altul l-a văzut în vis într-o zi din Postul Mare şi l-a auzit spunându-i:

nu te nelinişti! Toate vor merge bine. O rog pe Maica Domnului să-ţi dăruiască o soţie foarte bună! (Ceea ce s-a şi întâmplat după puţină vreme).

Simplul şi smeritul ierarh, după cum fără zgo­mot a trăit şi s-a nevoit, tot astfel a şi plecat din această viaţă, lăsând în urma sa o bogată lucrare duhovnicească, pilda vieţii sale luminoase şi sme­renia sa exemplară.

Să avem binecuvântarea lui! Amin.

Ieromonahul Serafim Dimopulos

Părintele Serafim Dimopulos s-a născut în anul 1937 în insula Creta, la Iraklio. Părinţii săi se nu­meau Constantin şi Irina. A fost al doilea din cei şapte fraţi şi la botez a primit numele Hristu. Tatăl său era de obârşie din Smirna şi se înrudea de depar­te cu Sfinţitul Mucenic Hrisostom al Smirnei. Hris­tu a primit o educaţie creştinească şi din copilărie a arătat dragoste pentru Biserică şi chemare pentru preoţie, precum şi înclinaţie către viaţa ascetică.

De mic a cerut de la părinţii săi o odaie separa­tă. Mama lui i-a dat, însă se gândea să doarmă îm­preună cu el în acea cameră. Atunci i s-a arătat în vis Maica Domnului şi i-a spus:

Biografia părintelui Serafim Dimopulos (1937-2005) a fost publicată sub titlul „Un ascet din lumea contemporană", Larisa, 2011, de către un anonim care lucrează la Asociaţia „Ioan Hri­sostom”, înfiinţată de părintele Serafim. Este o carte completă şi foarte frumoasă, care arată măsura duhovnicească a părintelui. Aici dăm câteva elemente necunoscute până acum.

312

lasă-l să se nevoiască!

De atunci, micul Hristu putea să se roage noap­tea fără nici o împiedicare.

Era sârguincios la învăţătură şi cu luare-aminte în toate. în sărbători şi Duminica nu lipsea de la biserică şi de la lecţiile de cateheză. A studiat sfânta ştiinţă a teologiei, ca pregătire pentru slujirea de preot

în vremea studenţiei mergea pe la mănăstiri. S-a legat în mod deosebit de Mănăstirea Sfântului Serafim Dombu Livadias, ca şi de mănăstirea de la Longovarda şi de egumenul ei de fericită pome­nire, Filotei Zervakos.

Misionar şi hrănitor al săracilor

După ce a absolvit Teologia şi a făcut şi stagiul militar, a stat pentru o vreme în Sfântul Munte, lângă un ascet sârb, părintele Gheorghe, de la care a deprins rugăciunea minţii. Acesta vieţuia în Rusikonul Vechi, ce depindea de Mănăstirea Sfântului Pantelimon. Hristu nu a devenit însă monah la Sfântul Munte, nici nu a vrut să rămână pentru totdeauna acolo. Dumnezeu avea alte pla­nuri în privinţa lui, îi hărăzise alt loc.

în anul 1965 a fost hirotonit diacon, iar în anul următor preot, decătre mitropolitul Irineu al Kissamului şi Selinului. La tunderea în monahism a primit numele de Serafim, în cinstea Cu­viosului Serafim din Dombos şi a Cuviosului Serafim din Sarov. Râvna sa de a propovădui Evan­ghelia l-a dus până în Germania, lângă episcopul

313

care l-a hirotonit şi care a fost mutat apoi în mi­tropolia Germaniei. Părintele Serafim a lucrat acolo cu râvnă şi i-a ajutat pe cei de un neam cu el.

în anul 1978 a mers în Africa, transmiţând me­sajul dragostei evanghelice fraţilor noştri negri.

După întoarcerea din Africa a fost numit paroh la Palama Karditsa, unde a făcut un orfelinat pen­tru copiii săraci.

După ce s-a mutat în Larisa, nu a încetat să ţină legătura cu cunoscuţi de-ai săi misionari, interesându-se de ei, întrebându-i ce nevoi au şi trimiţându-le ajutoare: alimente, obiecte bisericeşti şi medicamente.

Aşa cum umbra este nedespărţită de om, tot astfel mila faţă de cei săraci era nedespărţită de părintele Serafim.

A desfăşurat, de asemenea, o lucrare însemna­tă ajutând, catehizând şi botezând mai mult de o mie de emigranţi şi câţiva dintre cei aflaţi în în­chisorile din Larisa.

Mila faţă de cei săraci îl făcea să se străduiască în orice chip să-i ajute.

Când a venit pentru prima dată în Larisa, în 1969, a închiriat un apartament lângă Biserica Sfântului Atanasie. El locuia la primul etaj, iar pro­prietarul la parter. Era un apartament mare, în care avea de gând să facă un orfelinat. O cameră spaţi­oasă o transformase în coteţ. Avea aceasta ca pe o ascultare. Carnea şi ouăle le dădeala săraci. în acea vreme i-a spus unui fiu duhovnicesc de-al său:

314

ieri pisica mea a vrut să fete. Mi-a fost milă de ea, am băgat-o în dulap şi a fătat. (Adică pe ha­inele sale.)

La începutul şederii lui în Larisa a locuit câţiva ani în cartierul „Sfântul Atanasie", iar după aceea s-a mutat la un loc numit „Şase Drumuri", unde a stat vreo doi-trei ani. Atunci a început şi a reuşit să construiască un orfelinat în cartierul „Petru şi Pavel", pe care însă mai apoi l-a dăruit Centrului de Asistenţă socială.

în Larisa a săvârşit fără zgomot o însemnată lucrare filantropică şi socială prin Asociaţia „Ioan Hrisostom". A mai făcut un orfelinat, unde locu­iau copii din familii sărace. Pe lângă hrana mate­rială, aceştia primeau de la părintele Serafim şi hrană duhovnicească.

A întemeiat o grădiniţă pe care a numit-o „Rândunelele", înfiinţată mai ales pentru copiii străinilor.

Vreme de câţiva ani a editat revista lunară „Mărturie creştină", iar în paralel a scris cărţi duhovniceşti, în total patruzeci şi opt. Timp de cinci ani a lucrat la cartea „Sfântul Serafim de Sarov" (prima ediţie, Chania 1967), într-o vreme când nu se cunoşteau multe despre viaţa Sfântu­lui. Cele mai multe cărţi le împărţea gratuit, însă şi cele pe care le vindeau fiii săi duhovniceşti la uşile bisericilor erau foarte ieftine, adică preţul era aproape egal cu costul de tipar. Dacă ieşea pu­ţin câştig, îl folosea pentru binefaceri. Lângă casă avea o magazie pe care o transformase în

315

bibliotecă cu cărţi folositoare de suflet. Astfel, oaspeţii săi nu plecau cu mâinile goale.

îi vizita regulat pe cei aflaţi în închisori şi le împărţea alimente şi alte lucruri de care aveau nevoie. Odată a stârnit uimire şi poate chiar sminteală printre trecătorii carel-au văzut du­când în spate un sac plin cu pachete de ţigări. De­sigur, el nu fuma, însă le ducea celor închişi, care îi ceruseră. Voia să le câştige încrederea, ca să le poată vorbi apoi despre Hristos. în afară de bine­facerile materiale, le propovăduia cuvântul lui Dumnezeu, îi spovedea şi săvârşea Dumnezeiasca Liturghie în biserica închisorii, ca să-i împărtă­şească. Odată un deţinut a zvârlit peste stareţ un vas cu apă fierbinte, însă el nu a arătat nici o împotrivire.

De multe ori trimitea bani pe ascuns unor fa­milii care aveau nevoie.

Cineva i-a dat o sută de euro pentru misiunea din Africa. Stareţul i-a spus:

sunt mulţi care dau bani pentru misiune în afara ţării, iar aproapele lor rabdă de foame! De exemplu, în Ambelona sunt una, două... cinci fa­milii care nu au ce mânca!

gheronda, care sunt aceste familii? a întrebat acela.

caută şi vei găsi! i-a răspuns.

Altă dată a trimis pe un tâmplar pe care-l cunoştea să ia măsuri şi să facă cutii de lemn, ca să trimită şapte clopote în Zimbabwe.

316

Aduna multe pachete cu alimente, paste făi­noase, haine, saci cu făină şi alte lucruri pentru misiune.

A dăruit unor biserici din Epirul de Nord sfinte vase şi tot ce mai era necesar pentru slujbă.

Legături cu Sfântul Munte şi cu Stareţul Paisie

Avea mare evlavie la Grădina Maicii Domnului şi spunea:

acestea pe care le facem noi aici, predici, fapte filantropice sunt pentru prunci... Sfântul Munte este Universitatea! Acolo monahii nu taie patimile, ci cunosc metode prin care le dezrădăcinează pen­tru totdeauna. Monahul trebuie să stea în chilia sa, chiar dacă nu face lucrare duhovnicească înaltă. Dacă iese în lume, nu face nici o pricopseală!

Cineva i-a dus o carte despre Sfântul Munte. Stareţul a luat-o în mâinile sale, a căutat fotogra­fiile stareţilor athoniţi, le-a sărutat pe fiecare cu multă evlavie şi a dat cartea înapoi, spunând:

acum ia-o!

Odată a fost întrebat dacă l-a cunoscut de aproape pe Stareţul Paisie Aghioritul şi a spus:

da, l-am întâlnit de două-trei ori. Te privea pătrunzător şi te „citea". Când aveam bolnavi de cancer, îi trimiteam scrisoare şi toţi se făceau bine, nici unul nu a murit.

gheronda, cum a dobândit atât Har Stareţul Paisie?

317

ştii ce rugăciune făcea Stareţul Paisie? Noi nu facem nimic! Toate cu rugăciune se săvârşesc...

— Cum se face, Gheronda, că atunci când cineva deschide o carte a Stareţului Paisie, este atras ca de un magnet şi vrea să citească toată cartea, în vreme ce faţă de alte cărţi rămâne indiferent?

— Stareţul Paisie avea mult Har, care s-a trans­mis şi în cărţile sale. Cel care le citeşte simte aceasta şi sufletul său află odihnă. Avea atât Har, încât şi cărţile scrise de alţii despre el atrag ca un magnet. Noi însă, de fapt, nu ştim nimic despre Stareţul Paisie. Cele pe care credem că le ştim sunt puţine. Avea trăiri înalte, pe care nu le spu­nea nimănui. Ei, acestea nu se spun cu uşurinţă...

însă şi Stareţul Paisie îl respecta în mod deo­sebit pe părintele Serafim. Unor tineri din Larisa care l-au vizitat la Panaguda, le-a spus:

de ce veniţi la mine? Aveţi în Larisa un om sfânt, pe părintele Serafim!

Însă când acei tineri l-au vizitat din nou la Pa­naguda pe Stareţul Paisie, i-au spus că nu există nici un părinte Serafim în parohiile Larisei. Pă­rintele Serafim nu avea parohie, ci mergea prin sate şi oriunde îl trimitea mitropolia Larisei, pen­tru că era predicator. Stareţul Paisie a răspuns:

acolo este, însă se ascunde precum iepurele prin tufişuri... Căutaţi puţin şi îl veţi găsi!

Cunoscutul teolog Constantin Atanasopulos, fost director al Academiei din Larisa, îl vizita foarte des pe Stareţul Paisie, care îl întreba

318

totdeauna despre părintele Serafim, iar când ple­ca îi spunea să-i transmită salutările sale.

Odată cineva i-a spus părintelui Serafim că un stareţ athonit vorbea cu lipsă de respect faţă de Stareţul Paisie, spunând că nu se ştie dacă este sfânt. Părintele Serafim s-a întristat şi cu o spon­taneitate copilărească a răspuns:

ce să facem? De vreme ce este sfânt...

Ca dovadă a evlaviei deosebite pe care o nutrea faţă de Stareţul Paisie, avea o fotografie a lui pe perete, deasupra patului său, împreună cu icoana Răstignirii Mântuitorului, a Pogorârii de pe Cru­ce şi cu câteva icoane ale Maicii Domnului.

Ascet

Stareţul Serafim a cumpărat nişte pământ în afara Larisei, lângă închisoare şi şi-a construit o „sihăstrie". A ales să trăiască în acel loc pentru că acolo se forma „triunghiul durerii": într-o parte era închisoarea, în alta se afla Spitalul Universi­tar, iar în cealaltă cimitirul.

Multă vreme nu a avut apă în casă, ci o aducea de departe. Pentru încălzire avea o sobă cu lemne, pe care arareori o folosea, în timpul iernii, vizita­torii săi tremurau, în vreme ce lui nu-i păsa de frig. De multe ori, cu toate că era foarte rece, uşile de la balcon şi ferestrele erau larg deschise.

Casa părea părăsită, multe lucruri erau arunca­te în dreapta şi în stânga, curtea era plină de buru­ieni şi gunoaie, iar şoarecii umblau fără teamă.

319

Un tâmplar, cunoscut de-al său, a mers să-i re­pare o uşă şi a văzut că nu avea pat. Avea aşternute jos, pe ciment, nişte pături uzate, un palton vechi cu care să se acopere, o haină înfăşurată în loc de pernă, iar alături cărţi. în mica sa bucătărie fier­bea într-o cutie de conserve un ardei. Aceasta era mâncarea sa pentru o zi.

Stareţul nu mai avea dinţi şi mesteca hrana cu greutate. De obicei mânca o bucată de pâine cu ceai sau cafea şi pastă de susan, pe care o recomanda şi fiilor săi duhovniceşti. Cumpăra paste, legume şi fructe. Uneori gătea varză, fasole sau paste, nu ca să devină mai gustoase, ci ca să se înmoaie şi să le poată mesteca. Unii îi aduceau mâncare bine găti­tă, însă el o dădea la câini. Alţii aduceau fructe, dar el le lăsa afară şi se stricau. De aceea au încetat să-i mai aducă alimente. Spunea:

vă rog să nu-mi aduceţi nimic, pentru că îmi port singur de grijă!

De multe ori rămânea nemâncat mai multe zile. Cineva i-a adus o prescură şi el a primit-o spunând:

slavă lui Dumnezeu, câteva zile am ce mânca!...

Vin nu bea niciodată. Arhiepiscopul Albaniei, Anastasie, i-a trimis odată două sticle cu vin foar­te bun, însă el le-a aruncat. Chiar şi apă bea cu multă înfrânare.

Avea un frigider mic care nu funcţiona şi un aragaz pus pe două lăzi. Desigur, puţini aveau pri­lejul să vadă tot ce avea în casă.

320

Odată, stareţul a trecut prin următoarea ispită: la mică distanţă de casa lui a fost deschis un mare centru de distracţii de noapte. Până dimineaţa se adunau acolo multe maşini, lume, cu zgomot şi muzică la difuzoare. Noaptea nu putea să se roage şi nici să se odihnească. Era silit să se închidă într-o cameră şi cu greu reuşea să doarmă vreo două ore pe o bancă îngustă. Spunea:

nu pot să dorm cu aceştia, însă nu va dura mult! Vor închide curând.

Şi, într-adevăr, peste puţin timp acel centru a fost închis.

Nu avea o parohie a sa şi liturghisea mai ales în sate îndepărtate care nu aveau preot şi oriunde îl tri­mitea mitropolia. Nu avea maşină şi de cele mai mul­te ori mergea pe jos. Parcurgea astfel distanţe mari. Pornea noaptea şi în zori ajungea la biserica din satul unde avea să liturghisească. De multe ori mergea prin ploaie, ninsoare şi frig şi ajungea murdar de no­roi, ud şi îngheţat. Odată i-a destăinuit unui fiu du­hovnicesc de-al său că a pornit sâmbătă seara de la chilia sa şi a mers la Krania Olimpului. S-a odihnit puţin în pădure în timpul nopţii, iar duminică dimi­neaţa a liturghisit. La întoarcere a mers tot pe jos. Trebuie menţionat că părintele avea pe atunci vreo şaizeci şi nouă-şaptezeci de ani, iar distanţa pe care a avut-o de parcurs a fost de aproximativ şaptezeci de kilometri la dus şi alţi şaptezeci la întors!

Într-o noapte, şoferul unei maşini nu l-a obser­vat când mergea pe marginea drumului şi l-a lovit, însă Dumnezeu l-a păzit şi nu a păţit nimic.

321

Mergea fără a se uita la oamenii din jur. Feme­ilor care veneau la mărturisire le vorbea fără să le privească în faţă. Când se uita la bărbaţi, privirea sa pătrundea până în adâncul sufletului lor.

Într-o zi l-a vizitat un fiu duhovnicesc de-al său. L-a găsit stând cu picioarele într-un vas cu apă cu iod, pentru că erau pline de răni din pricina mersului pe jos.

Cu toate că suferea din cauza bolilor, nu spu­nea nimănui că este bolnav şi evita să ia medica­mente. Când a făcut blocaj intestinal acut, care provoacă dureri mari, meteorism, vomă şi altele, a trebuit totuşi să ia medicamente.

Odată stătea în holul chiliei sale. Era foarte frig. Casa nu avea încălzire, iar el era bolnav de gripă şi foarte obosit. L-a spovedit pe un vizitator al său şi a refuzat orice ajutor.

Altă dată, un fiu duhovnicesc de-al său l-a găsit întins pe jos în curte şi chircit de durere. S-a oferit să-l ducă la spital, însă stareţul nu a primit. în ziua următoare l-a găsit tot aşa, însă el a refuzat din nou să primească ajutor medical.

Odată s-a îmbolnăvit grav şi a zăcut o lună. Nu pu­tea să mănânce şi nici să vorbească. Fiii săi duhovniceşti şi nişte albanezi pe care îi botezase au vrut să-l ducă la spital, însă nu a primit. Le-a făcut semn să se roage pentru el. Cei pe care îi botezase plângeau, arătându-şi dragostea şi recunoştinţa faţă de binefăcătorul lor, care îi hrănise pe ei şi familiile lor.

Vorbind despre căldurile tot mai mari, stareţul spunea:

322

iarna, când e frig, iau o pătură în plus şi este în regulă, însă vara, când este arşiţă, unde să mă duc?!...

În mica sa casă nu avea toaletă şi nici telefon.

în anumite zile obişnuia să se închidă în chilia lui şi să nu deschidă la nimeni. Se nevoia prin post aspru şi rugăciune să se apropie mai mult şi să-L cunoască pe Dumnezeu, pe Care de mic L-a iubit şi L-a urmat. Avea rugăciunea neîncetată. Spunea:

înlăuntrul meu rugăciunea lucrează neînce­tat, ca un calorifer!

Hainele sale erau vechi şi murdare, însă nicio­dată nu miroseau urât. De-abia dacă avea un rând de haine bune! într-o seară purta o flanelă plină de găuri făcute de şoareci.

Vorbea foarte puţin şi lăuda adesea virtutea tăcerii. Cultiva mult tăcerea şi o socotea, după cum spunea deseori, „mai înaltă decât vorbirea".

Când spunea ceva vorbea rar şi limpede. Cu­vântul său era simplu, uşor de înţeles, însă plin de tâlc şi de expresii minunate. îi plăcea umorul şi spunea că este bine să zâmbim. în puţinele sale cuvinte se ascundea o bogăţie de noime. Te desfătai şi nu oboseai ascultându-l. Era dulce-grăitor şi plin de nobleţe. îi respecta pe toţi oamenii şi avea pentru fiecare un cuvânt bun de spus. Fiind blând şi liniştit, umplea de pace şi odihnă sufletul celui ce se afla în preajma sa. De îndată ce te apropiai de el, ceva se petrecea înlăuntrul tău şi te umpleai de bucurie. Mişcările sale arătau prezenţa dumnezeiescului har înlăuntrul lui. Era aseme­nea părinţilor din Pateric.

323

Deasupra intrării principale pusese o icoană a Sfântului Pantelimon, la care avea foarte mare evla­vie. Desigur, pe Maica Domnului o iubea în mod de­osebit. Când i-a adus cineva o icoană de-a ei, a săru­tat-o cu dragoste de multe ori. Altă dată a mers să liturghisească într-un sat aflat la mare depărtare. De îndată ce a intrat în biserică, a mers direct la icoana Maicii Domnului, unde s-a rugat câteva minute stând în picioare şi apoi a intrat în Sfântul Altar.

Spunea stareţul că odată a fost chinuit de gân­duri înfricoşătoare. A telefonat la Oropos, vrând să vorbească cu părintele Porfirie, care însă, cu toată insistenţa sa, nu răspundea. Atunci a făcut rugăciune şi îndată părintele a răspuns, iar stare­ţul a început să-i vorbească despre problema gândurilorcare îl preocupau. Atunci, după cum el însuşi spunea, a simţit harul lui Dumnezeu cercetându-l. L-a pătruns din creştet până-n tălpi şi îndată s-a izbăvit de gânduri.

are mult har părintele Porfirie! spunea apoi părintele Serafim.

De asemenea, spunea că în Larisa s-au vinde­cat cel puţin cinci bolnavi de cancer cu rugăciu­nile părintelui Porfirie, pe care îl înştiinţase des­pre ei prin scrisori.

Zahariu Evstatie, poliţist din Larisa, povesteşte:

vreme de zece ani, cât l-am cunoscut pe feri­citul stareţ Serafim, m-am încredinţat că este un om foarte virtuos şi un mare ascet. Prin înfăţişa­rea exterioară nu-ţi făcea impresie. Era nepieptă­nat, neîngrijit, nespălat, iar locul unde stătea era

324

nemăturat şi în neorânduială. Însă când ajungeai să-l cunoşti şi treceai cu vederea acestea, te încredinţai dintâi că ai înaintea ta un om plin de Duh Sfânt!

Era aspru cu sine însuşi. Se chinuia postind, dor­mind totdeauna foarte puţin şi nu pe pat, gătea mâncare simplă, însă şi aceea foarte rar.

Vara stătea ore întregi în soarele arzător şi mergea mult pe jos. Numai spre sfârşitul vieţii a îngăduit să fie dus cu maşina, până atunci mergea numai cu autobuzul. Cea mai mare virtute a sa era aceea de a se ascunde. De altfel, şi fericitul Stareţ Paisie îl numea „iepure ascuns".

Evita să vorbească despre sine şi mai ales des­pre nevoinţa sa duhovnicească. Uneori spunea câte ceva pentru a-i ajuta pe fiii săi duhovniceşti în ispitele prin care treceau, însă dacă discuţia ajungea la vreun subiect care îl privea îndeaproa­pe, se făcea că se mânie. Se ridica în picioare şi zicea: „Hai să lăsăm aceasta!”. Alteori povăţuia: „Despre nevoinţa ta duhovnicească să nu vorbeşti niciodată cu o a treia persoană! Niciodată!” Odată a fost întrebat ce experienţe a avut cu demonii şi a răspuns: „Aceasta este comoara mea. Nu trebuie să îngădui să mi-o fure cineva!”

Nebun pentru Hristos

Uneori făcea nebunii, probabil pentru a opri mulţimea de oameni care venea la el şi care creş­tea pe zi ce trece sau pentru a fi dispreţuit şi a fugi

325

de laude. Evita prin orice mijloc să se facă cunos­cut lumii. Se bucura când era dispreţuit şi batjocorit.

Pe lângă înfăţişarea lui exterioară (nepieptă­nat, cu şireturile de la pantofi dezlegate), cea mai obişnuită „nebunie" a sa era să ridice palma sau o cutie de chibrituri între el şi cel cu care vorbea, chipurile ca să-şi ascundă faţa.

Evita să-i privească pe oameni în faţă şi mai ales pe femei. Se întâmpla să le spovedească fără să le privească nici măcar o clipă. Poate că făcea aceasta pentru a-şi păzi curăţia minţii, însă lumea o lua drept ciudăţenie.

Odată a fost silit să meargă împreună cu alţi preoţi la o masă oferită de mitropolie şi deoarece avea o înfăţişare neîngrijită, a atras privirile ce­lorlalţi. Atunci a ridicat o lingură şi a început să se uite în ea ca în oglindă. Apoi se prefăcea că-şi înfrumuseţează chipul (aşezându-şi părul etc.), făcând diferite grimase ale slavei deşarte.

Cineva care îl lăudase înaintea altora l-a vizitat într-o zi de Vineri, iar el i-a ieşit în întâmpinare mâncând brânză. în faţa altuia a scos un teanc de bancnote şi se prefăcea că le numără iar şi iar, cu multă atenţie.

Odată i-a cerut unui preot zgârcit să-i plăteas­că biletul de autobuz, ca să se întoarcă în Larisa. Supărat, preotul a cumpărat biletul şi i l-a dat. Când a pornit autobuzul, stareţul i-a spus:

ia stai, mai bine merg pe jos!

Şi a plecat pe jos, lăsându-l nervos pe preot.

326

Ca arhimandrit purta o cruce foarte simplă de fier, iar ceilalţi preoţi îl luau în râs întrebându-l:

de la care fierărie ai cumpărat-o?!...

Mergea prin oraş cu şireturile dezlegate şi cu geanta găurită de şoareci şi atrăgea atenţia trecătorilor.

părinte, o să vă cadă cheile şi lucrurile pe care le aveţi în geantă! îi spuneau, însă lui nu-i păsa.

Uneori stătea pe jos şi scria, iar alteori se întin­dea pe podeaua bisericii să se odihnească.

Odată, şoferul care îl ducea cu maşina a oprit pentru că voia să cumpere ceva de la un chioşc. Când s-a întors, l-a găsit pe stareţ cu uşa deschisă şi cu picioarele întinse pe bordul maşinii. Oame­nii care treceau pe trotuar îl priveau cu uimire.

Din pricina unui astfel de comportament, mul­ţi erau nemulţumiţi, mai ales unii preoţi, care considerau că îi face de ruşine înaintea lumii, în vreme ce alţii îl socoteau înşelat şi ieşit din minţi.

Cu toate acestea, cei mai mulţi îşi dădeau seama de curăţia sufletului său şi îl aveau la evlavie.

îşi ascundea cu străşnicie trecutul său, faptele bune, nevoinţa şi virtuţile. Dacă vedea pe cineva cinstindu-l mult şi lăudându-l înaintea altora, îl îndepărta de lângă el.

Niciodată nu îngăduia să i se sărute mâna. Şi-o retrăgea în aşa fel încât nu puteai să o săruţi. Când vreun mirean îi cerea binecuvântare, părintele Serafim răspundea:

tu să mă binecuvintezi pe mine!

327

Odată i-a făcut observaţie unui preot pe care îl spovedea. Acela a primit-o cu smerenie, spunând:

la ce să te aştepţi, Gheronda, de la un nepri­copsit ca mine? Sunt un câine mort!

Atunci stareţul a căzut îndată la pământ şi a spus:

eu sunt câine mort!

Şi din smerenie se lovea de pământ.

Părinte duhovnicesc

Părintele Serafim liturghisea cu smerenie, simplu, cu simţire adâncă. Când ieşea între Sfin­tele Uşi să rostească Evanghelia, nu avea nevoie să citească, pentru că o ştia pe dinafară.

Predica pe care o ţinea, izvorâtă din trăirea sa, era alcătuită din cuvinte puţine şi uşor de înţeles şi atingea inimile ascultătorilor. Vorbea cu uşurinţă, fără să citească de pe foaie. De obicei privea puţin în sus şi din când în când îşi ridica mâinile.

Ca duhovnic avea discernământ şi era un adevărat tămăduitor al bolilor sufleteşti. Veneau la el foarte mulţi oameni să se mărturisească, deşi el evita aceasta.

Un fiu duhovnicesc de-al său povesteşte:

„Mă mărturiseam o dată pe an, când mergeam în Sfântul Munte. La un moment dat, părintele la care mă spovedeam m-a sfătuit să-mi găsesc un duhovnic în oraşul meu, Larisa, ca să am mai mult folos. în timp ce căutam un duhovnic bun, am auzit

328

vorbindu-se despre un părinte cu haine zdrenţuite şi înfăţişare neîngrijită, care locuieşte în apropie­rea închisorii, într-o căsuţă aflată în câmp şi are pe verandă un steag bizantin. Mi-au plăcut aceste cu­vinte şi m-am gândit să-l vizitez, însă după puţin timp am uitat. Au trecut şapte-opt luni de atunci şi mi-a apărut o problemă gravă de sănătate. Plecând de la doctor pe la amiază, foarte tulburat, mi-a ve­nit o dorinţă puternică să merg să-l găsesc pe acel părinte, al cărui nume nu mi-l mai aminteam sigur. Am găsit uşor casa şi o femeie care aştepta afară m-a încredinţat că acolo locuieşte părintele Sera­fim. Era o casă micuţă, cu etaj. La balcon avea două uşi cu gratii de fier, care aminteau de închisoare. Curtea mică era împrejmuită cu un gard de sârmă ghimpată şi era plină de buruieni şi gunoaie, iar printre ele se aflau trei-patru scaune de plastic. Toate dădeau impresia de casă părăsită.

Am început să strig:

părinte Serafim!... Părinte Serafim!...

A ieşit pe balcon un părinte nepieptănat şi ne­gricios, care mi-a spus:

sănătate.... (şi mi-a spus numele). Ce faci?

Am rămas surprins că îmi ştie numele, însă l-am întrebat dacă are timp să stăm de vorbă, iar el mi-a spus:

pleacă, pleacă!...

când să vin?

pleacă şi să nu te mai întorci!

în dimineaţa următoare am mers din nou la el. Uşile erau acum deschise. Parcă m-ar fi aşteptat.

329

vino, vino înăuntru! mi-a spus.

Am intrat Într-o cameră mică, unde era o mare neorânduială. Pe o masă erau aruncate tot felul de lucruri, însă eu, fiind preocupat de problema mea, nu am dat importanţă. Mă simţeam ca un acuzat înaintea Tronului lui Dumnezeu. M-am silit să-mi ţin lacrimile, iar lângă mine, stareţul, cu ha­inele ponosite, ars de soare şi fără dinţi mă încre­dinţa cu priviri ca de fulger că le ştiepe toate. A început să spună cu delicateţe păcatele mele:

sunt unii oameni care fac aceasta... alţii fac aceea... şi trăiesc astfel...

Când a terminat şi-a pus epitrahilul, iar eu am îngenuncheat fără să spun nici un cuvânt. Când am plecat mi-a dat o carte de-a sa, „Lavsaiconul".

Nu i-am vorbit niciodată despre problema mea de sănătate, care încet-încet a dat înapoi, iar la următoarele întâlniri cu el m-am uşurat de povara multelor mele păcate.

De atunci am început să-l vizitez tot mai des. Eram încredinţat că am înaintea mea un om sfânt şi fiecare întâlnire mă mişca în mod deosebit.

Pentru prima dată întâlneam un om cu totul afierosit lui Dumnezeu. Nu avea nici o grijă pentru locuinţa sa, nici o grijă pentru sine însuşi, nici o dorinţă de a face carieră, de a dobândi slavă lu­mească. Era un suflet care îl iubea cu toată pute­rea pe Dumnezeu. Am început să mă întreb dacă merită să mă îngrijesc şi eu de toate aceste lucruri deşarte pentru care alergam de dimineaţa până seara, cugetând că pentru sufletul meu nu am

330

făcut nimic. Mă îngrozeam la gândul unei morţi năprasnice şi al osândei veşnice. Cu stareţul am descoperit o altă lume, o altă cale, care mă atrăgea în fiecare zi tot mai mult.

Când îl vedeam pe stareţ, neliniştea, frica şi în­grijorarea plecau îndată, încât ajungeam să uit motivul pentru care venisem la el şi întrebările pe care voiam să i le pun, însă vorbind cu el, aflam răspunsurile. Lucrurile care puţin mai înainte mi se păreau de mare însemnătate, acum îmi păreau lipsite de importanţă. Uneori, când nu mă putea primi, îmi ajungea să-l văd şi plecam uşurat. Aşa am început să înţeleg că de obicei stareţul cunoştea motivul pentru care mergeam la el“.

Colonelul Diamandopulos Evstatie povesteşte:

„Căutam un duhovnic bun, ca să mă mărturi­sesc. în 2005 am vizitat Sfântul Munte şi la Nea Skiti, un stareţ mi-a vorbit despre părintele Sera­fim din Larisa, oraşul în care locuiesc, spunându-mi că este un om foarte duhovnicesc, cu harisme rar întâlnite. Astfel, într-o zi am mers la el să mă mărturisesc. Acolo aşteptau încă opt persoa­ne. De îndată ce a venit, stareţul i-a rugat cu deli­cateţe pe ceilalţi să se retragă şi m-a ţinut numai pe mine. Mi-a spus să şed pe un scaun, printre buruieni, iar el s-a aşezat aproape de mine, pur­tând un epitrahil vechi. Mi-a făcut semn şi am început să-mi mărturisesc păcatele, fără să-mi pot opri lacrimile. Stareţul şi-a acoperit faţa cu mâinile, evitând să mă privească în ochi. După ce am terminat mărturisirea, mi-a dat câteva sfaturi

331

şi îndrumări duhovniceşti, spunându-mi pe nume de mai multe ori, deşi nu mă cunoştea. Cuvintele sale m-au mişcat sufleteşte, m-au însufleţit şi m-au umplut de nădejde, curaj şi putere de a mă nevoi pentru mântuirea mea“.

De obicei, stareţul primea lumea în orele dupăamiezii. Atunci ieşea în curte cu o metanie de trei sute de boabe în mână, se aşeza pe un scaun de plastic şi privea spre Răsărit. Vorbea puţin şi cu tâlc. Uneori, când era întrebat ceva, stătea puţin tăcut, iar buzele sale şopteau ceva, poate rugăciu­nea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă“, apoi dădea răspunsul. Odată a spus:

dacă nu primesc vestire, nu vorbesc, nici nu-mi place să fac pe învăţătorul. învăţător a fost unul singur: Domnul!

Era dintre puţinii duhovnici care pot să-şi ara­te neştiinţa şi la unele întrebări să răspundă „nu ştiu".

De asemenea, se mâhnea când vedea că cei care se mărturiseau la el nu sporeau duhovniceşte. Spunea:

vin şi zic aceleaşi şi aceleaşi lucruri! Nu au sporire duhovnicească...

De multe ori le-a spus unor cunoscuţi de-ai săi să nu vorbească cu nimeni despre el.

gheronda, să vă aduc nişte cunoscuţi de-ai mei, ca să-i spovediţi?

nu! Sunt atâţia duhovnici, să meargă în altă parte!... Să nu spui nimic altora despre mine!

332

Stareţul îşi petrecea cea mai mare parte din timp rugându-se şi spovedind. în ultimii ani ai vie­ţii sale ajunsese foarte cunoscut şi veneau la el oa­meni de la mari depărtări. Se forma o coadă de maşini lungă şi oameni de toate vârstele voiau să-l întâlnească. Se străduia să vadă care dintre ei aveau cu adevărat nevoie de ajutorul său, însă fi­indcă mulţi erau insistenţi, îşi pierdea liniştea şi îşi irosea timpul. Pentru aceasta, a pus pe poartă un anunţ care spunea: „Nu spovedanii, nu vizite". Oa­menii însă nu plecau. Făceau gălăgie, astfel încât uneori părintele Serafim mergea la casa de copii ca să se liniştească, să citească şi să se roage.

Sfaturi

Stareţul spunea:

tehnica l-a înşelat pe om să se odihnească în ea şi astfel are un control absolut asupra lui.

din nefericire, din nepurtarea de grijă a sta­tului, şcolile au ajuns într-o stare rea şi tinerii sunt lipsiţi de ajutor.

Odată l-a vizitat un fiu duhovnicesc şi a văzut ieşind de la el un bolnav psihic împreună cu înso­ţitorul său. Cu acest prilej l-a întrebat:

gheronda, ce faceţi cu aceştia? Cum îi ajutaţi pe bolnavii psihic?

El a răspuns:

le spun să se împărtăşească des. Trupul şi Sângele Domnului îl preschimbă pe om cu totul.

333

Prind viaţă şi sufletul, şi trupul. Cel care se împărtăşeşte devine alt om, cu alte însuşiri şi alte trăiri sufleteşti. Chiar şi celulele organismului se înnoiesc. Văd că în foarte scurt timp starea li se îmbunătăţeşte.

Un preot l-a întrebat dacă trebuie să citească exorcisme demonizaţilor, iar el a răspuns:

să le citeşti, să le citeşti! Să-i spovedeşti şi să se împărtăşească regulat!

Cineva l-a întrebat cum este Dumnezeu şi ce formă are. El a răspuns:

aşa cum peştii stau în mare şi nu pot nici mă­car să-şi închipuie cum este omul, care se află în afara mării, tot astfel nici noi nu ne putem închi­pui şi mintea noastră nu poate să priceapă cum este Dumnezeu.

Despre părinţii care au copii cu probleme gra­ve, fericitul stareţ spunea adesea:

să ştiţi că aceşti părinţi, care au copii bol­navi, au de dus o cruce grea şi pentru aceasta vor fi printre primii în Rai.

A spus cuiva:

nu ştii să te rogi! Să vii într-o seară să te în­văţ!... Trebuie să spunem de multe ori (mai ales seara şi dimineaţa) „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Marie...", însă şi Rugăciunea lui Iisus să o spunem neîncetat. Să o cultivi atât cât poţi! Eu fac slujba citită, nu cânt. Psalmodia împrăştie mintea. Fă şi metanii cât te ţin genunchii!

334

Celor care voiau să înveţe Rugăciunea lui Iisus le recomanda să citească epistolele Sfântului Ignatie Briancianinov.

Părintele Pavel Tsuknidas povestea:

într-o dimineaţă l-am găsit pe stareţ singur în căsuţa sa. M-a invitat înăuntru şi după ce am vor­bit despre diferite probleme duhovniceşti, a des­chis discuţia despre rugăciune şi mi-a spus: „Hai, stai aici unde am icoanele şi roagă-te, ca să văd cum te rogi!"... Am făcut îndată ascultare, am înge­nuncheat şi m-am rugat Maicii Domnului şi Sfin­ţilor noştri, precum şi stareţilor Paisie şi Porfirie, ale căror fotografii le avea acolo şi pe care îi iubea foarte mult. Cam după un sfert de oră mi-a spus: „Scoală-te acum, ajunge! Ascultă, părinte, la rugă­ciune să nu stai încordat, să fii liniştit şi cu mintea adunată, ca să te audă Dumnezeu! Sunt bune şi regulile tipiconale, nu spun că nu avem nevoie şi de acestea, în Sfântul Munte se ia aminte foarte mult la ele, însă mai mult să iei aminte la ceea ce este esenţial!"... De multe ori stareţul îmi arăta cu multă dragoste cum să mă rog, cum să citesc rugă­ciunile la Dumnezeiasca Liturghie, să nu mă gră­besc când le spun şi să am mintea adunată, cum să ţin predica şi multe altele de acest fel.

Domnul Hrisoverghis Atanasie, primarul Ambelonei, povesteşte:

odată, pe când mă îndreptam spre Larisa, l-am întâlnit pe părintele Serafim în afara Ambelonei, întorcându-se pe jos acasă. L-am rugat să urce în maşină, ca să-l duc în Larisa. A primit cu

335

bucurie, Însă după puţin timp, când a văzut ce maşină luxoasă aveam, a spus: „Văd că mulţi creştini, cu toate că vor să ducă o viaţă evlavioasă, au maşini de lux şi trăiesc în confort"...

să cădem cu faţa la pământ şi să ne rugăm: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântu­ieşte lumea ta!" şi să cerem luminarea Sfântului Duh, pentru că fără El nu putem face nimic.

oamenii care consumă carne până se satură se cunosc după faţă, însă mai ales după ochi. Au ochii tulburi. A venit ieri cineva cu faţa ca un trandafir, iar ochii săi erau strălucitori. Avea mul­te luni de când nu mâncase carne.

omul duhovnicesc chiar şi apa o bea cu mă­sură, cu înfrânare. Să bea cel mult o treime de pa­har pe zi!

să ştiţi că în această viaţă Domnul vrea să fim bucuroşi, iar nu chinuiţi şi nefericiţi.

Un fiu duhovnicesc de-al său i-a mărturisit că avea război din partea gândurilor trupeşti, iar pă­rintele Serafim i-a spus:

acum, când vei merge la casa ta, deschide fe­reastra şi aruncă televizorul afară!

Acela a rămas surprins din pricina acestei po­runci neaşteptate, pentru că în ultima vreme se gândea chiar să-şi cumpere un televizor mai mare şi mai modern şi i-a spus:

gheronda, locuiesc singur şi televizorul uni ţine tovărăşie!

Atunci stareţul a lovit cu pumnul în masă şi a spus cu glas tare:

336

Îţi ţine tovărăşie satana? Aruncă-l!...

Omului i-a părut rău să-l arunce, aşa că a scos cablul şi o vreme nu s-a mai uitat la televizor. Mai târziu, când l-a deschis, apăreau imagini urâte şi a văzut o femeie transformându-se în diavol. Ast­fel s-a hotărât definitiv să-l vândă. După puţin timp i s-a curăţat mintea şi i s-au liniştit gânduri­le. La început i-a venit greu fără televizor, însă mai târziu îi venea greu să se mai uite şi îi provoca dureri de cap.

Altă dată, nişte părinţi i-au spus că au probleme cu copiii lor, că aceia nu citesc, fac neorânduieli etc. După ce i-a ascultat cu luare-aminte, stareţul le-a spus:

dacă vreţi o schimbare grabnică în bine, scoateţi televizorul din casă!

Ei au spus că îl deschid numai pentru anumite emisiuni, însă stareţul a stăruit să-l arunce şi a adăugat:

dintre familiile pe care le cunosc, cele care nu au televizor duc o viaţă mai duhovnicească decât cele care au, pentru că televizorul face mult rău!

Manifestări harismatice

Un fiu duhovnicesc de-al stareţului a povestit:

„La prima noastră întâlnire mi-a dăruit Lavsaiconul. în acea vreme însă, pe mine mă preocupa foarte mult căsătoria, iar cartea respectivă nu mă interesa. Se referea la nevoinţele ascetice ale

337

monahilor din Egipt. Cunoşteam foarte puţine lu­cruri despre monahism şi cele pe care le citeam mi se păreau exagerări. Cu greutate am făcut ascultare şi am citit-o pe toată.

În timpul vizitelor următoare, stareţul îmi spu­nea adesea:

să am binecuvântarea ta. Roagă-te pentru mine!

Mă întrebam de ce îmi spune asta, de vreme ce eu eram mirean şi plin de patimi, în vreme ce el era ar­himandrit şi afierosit cu totul lui Dumnezeu. Mă gândeam că îmi spune aşa din smerenie. A început să mă îndemne să vizitez Sfântul Munte şi să parti­cip la frumoasele slujbe şi privegheri. îmi spunea:

acolo este Universitate, în vreme ce aici sun­tem la şcoala primară!

Alteori spunea cuvinte cu subînţeles despre viitoarea mea intrare în monahism:

dumnezeu are scris în carte viitorul fiecăru­ia. Unii se căsătoresc, iar alţii se fac monahi!

Deşi pe mulţi dintre fiii săi duhovniceşti îi re­comanda pentru misiune ortodoxă în Madagas­car, când i-am spus gândul de a pleca şi eu, fără să stea pe gânduri mi-a dat un răspuns negativ.

Cu toate acestea, niciodată nu mi-a trecut prin minte gândul că o să urmez calea monahală, însă în scurtă vreme, prin nespusa dragoste şi purtare de grijă a lui Dumnezeu, am devenit monah în Sfântul Munte.

După ce am mers şi m-am închinat la mănăsti­rile din Sfântul Munte, toate s-au schimbat

338

înlăuntrul meu, iar la întoarcere stareţul mi-a spus fără înconjur:

este voia lui Dumnezeu să devii monah!

Ceea ce s-a şi întâmplat.

De obicei, când mergeam să mă întâlnesc cu el aveam diferite gânduri în privinţa celor ce urma să discutăm, iar când ajungeam începea să-mi vorbească despre cele la care mă gândisem puţin mai înainte.

în ultima vreme mergeam la el cel puţin o dată pe săptămână. Odată au trecut două săptămâni fără să-l vizitez. în cele din urmă, când am pornit spre el, mă gândeam: «Oare se va bucura cât de puţin când mă va vedea?»... Când am ajuns, m-a strigat de departe:

vino, vino, mă bucur să te văd! Unde ai fost?...

Altă dată am încercat să-l conving pe un cunos­cut de-al meu înaintat în vârstă, care nu se spove­dise niciodată, să meargă la stareţ să se mărturi­sească. După ce i-am spus despre harismele bă­trânului, m-am gândit să-l pregătesc, astfel încât când îl va vedea pe stareţ să nu se tulbure şi i-am zis că nu se spală şi chilia sa este cam murdară. Până la urmă acela nu a mai mers, însă data urmă­toare când m-am dus la stareţ, de îndată ce m-a văzut, a spus:

ei, ce sunt eu? O cârpă murdară, asta sunt!...

Odată am cunoscut doi bătrâni, soţ şi soţie, care păreau că trăiesc duhovniceşte. Mi-au destăinuit că nu se mărturisiseră niciodată în viaţa lor. Auziseră despre stareţ şi am hotărât ca în ziua

339

următoare să-i duc la chilia lui, să se spovedească. De îndată ce am ajuns, stareţul a încuiat poarta şi a refuzat cu hotărâre să ne primească. La întoarce­re, aceia au recunoscut că nu aveau de gând să se mărturisească, ci numai să stea de vorbă. Atunci am înţeles la ce măsuri ajunsese stareţul. Ştia că avea să irosească timpul în discuţii nefolositoare cu oameni lipsiţi de pocăinţă adevărată, care voiau să-l cunoască mai mult din curiozitate.

Altă dată eram împreună cu nişte cunoscuţi şi vorbeam despre stareţ. Ei spuneau că atunci când merg la el, de obicei sau nu-l găsesc, sau nu le des­chide uşa, sau îi alungă. Atunci le-am spus lăudându-mă că pe mine mă primeşte aproape tot­deauna. După două-trei zile l-am vizitat pe stareţ şi spre uimirea mea, a întârziat să-mi deschidă uşa, iar când, în cele din urmă, mi-a deschis, mi-a spus cu indiferenţă:

tu cine eşti?

cutare! am spus eu.

care cutare? m-a întrebat din nou.

Atunci, supărat, am început să-i spun unde lo­cuiesc, unde lucrez etc., ca să-şi aducă aminte de mine. Aşa m-am smerit, eu care credeam că în ochii lui sunt mai de preţ decât alţii. Stareţul «a vă­zut» înălţarea minţii mele şi a tămăduit-o îndată.

într-o zi stăteam afară în curte, stareţul, eu şi un alt fiu duhovnicesc de-al său. Stareţul vorbea cu el despre o problemă a sa şi era întors cu spa­tele la mine. Eu mi-am adus aminte despre un ucenic de-al lui pe nume Iannis, care făcea

340

misiune în Madagascar. Atunci m-am gândit: «Gheronda, ce face Iannis acolo, în Africa? Dum­nezeul meu, fă-l pe Gheronda să se întoarcă şi să-mi răspundă, ca să mă întăresc în credinţă!»...

îndată stareţul a întrerupt discuţia şi, întorcându-se spre mine, a spus:

ce ai zis despre Iannis?

Am rămas mut de uimire, iar el a repetat între­barea, însă eu tot nu am putut vorbi. Atunci s-a întors să continue discuţia. Desigur, cel cu care vorbea nu a înţeles nimic.

Stareţul ştia dinainte problemele şi întrebările pe care le avea cel care îl vizita şi de obicei răs­pundea, în felul său personal, mai înainte ca acela să i le spună".

Un tânăr s-a legat sufleteşte de o tânără care trăia departe de calea lui Dumnezeu. Duhovnicul l-a sfă­tuit să se îndepărteze cât mai curând de ea. Acela, fiind îndrăgostit, a cerut sfat şi de la alţi duhovnici, însă spre dezamăgirea sa, a primit acelaşi răspuns. A aflat despre părintele Serafim şi i-a cerut părerea, fără să-i spună de sfaturile primite mai înainte şi aştepta acelaşi răspuns. Stareţul însă i-a zis:

nu, să nu o laşi şi o să înţelegi dacă este potri­vită pentru tine!

Şi cu toate că trecuseră ani întregi de când avea această problemă, în scurtă vreme tânărul şi-a dat seama că trebuie să se îndepărteze de acea tânără. Se mira cum atâţia ani nu putuse să înţeleagă că nu era potrivită pentru el. Desigur, prin rugăciunile sta­reţului, Dumnezeu îi luminase mintea să înţeleagă.

341

Mărturia doamnei G.T.:

„Fiul meu Eftimie avea rezultate foarte proaste la şcoală. Eu mergeam la biserică, plângeam şi o rugam pe Maica Domnului să-i ajute să ia cu bine examenele. Toţi profesorii spuneau că aceasta este cu neputinţă. Am vrut să-l dăm şi la medita­ţii, însă l-au alungat.

într-o zi eram foarte întristată. Am mers la pă­rintele Serafim şi fără să-i spun ceva despre fami­lia mea, mi-a zis:

copilul va intra la Şcoala de Poliţie, nu-i ne­voie de multă învăţătură!

M-am întors acasă şi i-am spus soţului meu, însă el a râs de mine. Am zis:

maica Domnului, fă o minune!

Şi, într-adevăr, s-a întâmplat aşa cum a spus părintele Serafim. Fiul meu, care nici măcar nu a deschis vreo carte, a intrat la Şcoala de Ofiţeri de Poliţie, deşi media de admitere acolo crescuse. Minunea s-a săvârşit cu rugăciunile părintelui Serafim!"...

Vasile, un fiu duhovnicesc de-al părintelui Se­rafim, când a murit mama sa, s-a dus întristat la stareţ. El însă i-a spus:

nu te mâhni, mama ta s-a mântuit!

dar, Gheronda, nu a apucat să se mărturi­sească...

nu-i nimic, ea este din generaţia veche!...

într-adevăr, mama lui trăise la sat o viaţă cum­pătată şi simplă, fără confort, înlesniri şi distracţii, însă şi fără pizmă şi vrăjmăşie faţă de semeni.

342

Odată stareţul a arătat în ce stare se aflau oa­meni care muriseră, spunând că îi vede.

Preotul P. a zis unui profesor:

părintele Serafim are mari harisme şi virtuţi. Se află la măsura stareţilor Paisie, Porfirie şi Iacov Ţalikis!

Când preotul a mers la chilia lui, stareţul i-a strigat de departe:

ascultă ce-ţi spun, eu sunt un câine împuţit! Nu sunt la nici o măsură! Ce tot spui altora despre mine?

Stareţul ştia ce au vorbit, fără să-i fi spus cineva...

în fiecare an, părintele Serafim liturghisea la hramul Bisericii înălţării, care se află pe vârful A unui deal, lângă satul Omorfohori. Într-un an, şoferul unei maşini l-a rugat să urce, ca să-l ducă în Larisa. Stareţul a refuzat zâmbind şi a spus:

am să ajung mai devreme!

Drumul era pustiu, ducea numai la biserică şi nu era cu putinţă să-l ducă altcineva. Când maşina a ajuns în Larisa, cei care merseseră cu ea l-au vă­zut lângă Biserica Sfântului Visarion pe părintele Serafim, care le-a răspuns la salut zâmbind. Măr­turii asemănătoare există şi de la alţi fii duhovniceşti de-ai săi.

Odată a văzut o femeie în autobuz şi apoi a spus cuiva:

am văzut sufletul ei şi m-am îngrozit. Mare răutate, măi, măi, ca un şarpe era!...

Altă dată a zis:

343

Au venit aici nişte protestanţi. Pe dinafară arătau foarte prietenoşi şi mi-au vorbit despre scopurile şi planurile lor cele bune. Am făcut ru­găciune şi am văzut starea lor lăuntrică. Pe dina­fară arătau ca nişte miei, însă înăuntru erau lupi. Oameni plini de viclenie!...

Despre un tânăr a spus:

acest copil este sfânt. îi străluceşte faţa de la deasa împărtăşanie!

Unei doamne pe nume Dimitra i-a zis să nu se mâhnească pentru fiica ei care se despărţise, pen­tru că în curând se va recăsători, lucru care s-a şi întâmplat.

Fiul aceleiaşi doamne era căsătorit, însă nu avea copii. Când mama sa l-a întrebat pe părintele Serafim despre aceasta, el a răspuns:

vor avea un copil, însă după câţiva ani!

După opt ani au dobândit un copil.

Unui preot tânăr care îi era necunoscut, stare­ţul i-a spus:

pentru corzile tale vocale, cu care ai proble­me, să bei lapte şi să cânţi încet!

Preotul a rămas uimit, a înţeles că stareţul era harismatic şi de atunci a început să-l viziteze des la căsuţa lui şi l-a ales ca duhovnic al său.

Zona în care locuia părintele Serafim se numea „Tobele". A fost numită astfel pentru că în urmă cu mulţi ani, păstorii care vieţuiau acolo vedeau năluci şi auzeau tobe. Animalele lor se înfricoşau şi în jurul fântânilor găseau urme ciudate. Stare­ţul spunea că i-a văzut pe acei demoni, că erau

344

negri, aveau înălţimea de un metru şi şaizeci de centimetri şi cântau la tobe. Desigur, de multe ori avea de pătimit din pricina lor.

Părintele Pavel Tsuknidas l-a întrebat odată pe părintele Serafim despre o problemă pe care o avea în eparhie. El i-a spus:

tu roagă-te şi această mică furtună va trece! Nu te necăji, spune rugăciunea şi toate vor merge bine!...

După câteva zile de rugăciune fierbinte, pro­blema s-a rezolvat. în semn de mulţumire faţă de Dumnezeu, părintele Pavel şi-a continuat rugă­ciunea cu şi mai multă râvnă, însă între orele două şi trei după miezul nopţii burlanele de la sobă au început să facă nişte zgomote ciudate. îndată după aceasta, afară pe drum s-au auzit mulţime de pisici scoţând sunete sălbatice. Părintele se întreba dacă erau într-adevăr pisici sau era vrăjmaşul. Răspunsul la întrebare i l-a dat stareţul, după câteva zile. în vreme ce îi dădea diferite sfaturi duhovniceşti, deodată i-a spus:

să ştii, părinte, că ceea ce auzi la fereastră când te rogi nu sunt pisici adevărate! Nu, nu, este diavolul! Să nu te temi şi să nu-ţi întrerupi rugăciu­nea! Vrea să te înfricoşeze... Pizmuieşte rugăciu­nea! Tu însă să continui să te rogi! El îşi face treaba lui, iar noi pe a noastră. şi burlanele sobei tot vicleanul le loveşte. îţi spun ca să ştii şi să nu te temi!

De multe ori stareţul vorbea despre evenimen­te care aveau să se întâmple în viitor. Despre tsunami, de pildă, a prevestit cu mult timp înainte.

345

în anul 2007 i-a spus părintelui Pavel:

va fi mare criză în Grecia, se vor închide ma­gazine, mulţi vor fi daţi în şomaj, se vor închide fabrici, nu mă întreba ce foamete o să fie! N-o să mai vezi trai bun! Acum se aruncă pâinea, însă în strâmtorarea care va veni peste toată lumea, dar mai ales peste Grecia, pâinea va fi numită „pâinică“... De lucru nu va fi... Vine sărăcie şi foamete, părinte Pavele, îţi spun ca să ştii!

Un preot i-a cerut părintelui Serafim să se roa­ge ca fiica sa să intre la facultate. Era o elevă sili­toare şi se pregătise bine. Profesorii i-au spus că în mod sigur va intra la vreo şcoală militară sau de poliţie, pentru că era o elevă foarte bună. Stareţul i-a răspuns:

fiica ta nu va intra! Vom vedea la anul!... Este foarte sensibilă, nu i se potrivesc bocancii soldăţesti. O să intre, însă nu unde vrei tu, ci în altă parte! îţi spun ca să ştii... Această fetiţă este pentru birou, pentru predat lecţii la şcoală, nu pentru ceea ce gândiţi tu şi preoteasa ta!

în cele din urmă, fiica preotului a intrat în anul următor la Şcoala de Exploatări Miniere, însă aco­lo a studiat informatica, iar acum o predă la copii.

Odată cineva l-a găsit pe părintele Serafim plân­gând şi când l-a întrebat de ce face aceasta, a răspuns:

sănătatea mitropolitului N. nu este bună! Acest episcop bolnav şi un altul, care este sănătos, au făcut sminteală în Biserică...

346

Stareţul plângea din dragoste, pentru mântui­rea sufletelor lor.

Odată părintele Serafim l-a întrebat pe un pre­ot apropiat lui:

-Acel ieromonah, cunoscutul tău, spune că va deveni episcop?

da, Gheronda, îl va hirotoni arhiepiscopul Serafim!

nu, nu va ajunge episcop!

Şi, cu adevărat, nu a fost hirotonit episcop.

Mai târziu, acelaşi ieromonah a ajuns candidat la arhierie. Alegerea sa era aproape sigură, de vre­me ce arhiepiscopul Hristodul îi dăduse stofa să-şi facă veşmânt arhieresc şi îl chemase să vor­bească despre hirotonia sa.

Părintele Serafim însă a spus cu multă hotărâre:

să-i zici că niciodată nu va ajunge episcop! Biserica nu vrea tulburări! Să-i spui că aşa ţi-a zis părintele Serafim Dimopulos!...

Cu adevărat, acela a fost candidat la arhierie de trei-patru ori, însă nu a fost hirotonit.

Un preot i-a spus părintelui Serafim că prea­sfinţitul Hristodul este un arhiepiscop bun, iar el a răspuns:

da, este bun! Se amestecă printre politicieni, dar să ştii că nu va trăi mult!...

Şi, într-adevăr, cu toate că era sănătos, peste puţin timp s-a îmbolnăvit şi a murit.

În ianuarie 1994, la o Sinaxă a preoţilor se dis­cuta cu îngrijorare despre hirotonia unui mitro­polit al Larisei. Părintele Serafim a luat cuvântul

347

înaintea a o sută de preoţi şi le-a spus să nu se neliniştească, pentru că peste câteva luni, în pri­măvară, Sinodul va alege un mitropolit, ceea ce s-a şi întâmplat.

Părintele Pavel Tsuknidas a povestit:

„în anul 1999, pe 24 septembrie, fiul meu a in­trat cu motocicleta într-un camion mare şi a fost dus la Spitalul General din Larisa. Se afla în stare de comă, lovit la cap, la torace, în zona abdomina­lă, cu splina plesnită, încât a fost dus îndată la sec­ţia de terapie intensivă a spitalului.

Neurochirurgii ne-au spus că nu este cu putin­ţă să mai trăiască şi îndeosebi directorul spitalu­lui ne-a pregătit pentru moartea copilului, care avea doar şaisprezece ani, spunând că se poate produce din clipă în clipă. Doctorii cereau orgaa nele sale vitale. Îi mai dădeau două-trei ore de viaţă.

Tulburat, m-am suit în maşină şi am mers la stareţul Serafim, plângând nemângâiat. Când i-am spus ce s-a întâmplat şi faptul că doctorii aşteaptă moartea copilului, mi-a spus:

ilie nu va muri, va trăi, va trăi, va trăi!

dar, Gheronda, doctorii au spus că în două ore moare...

nu, nu, nu va muri! Lasă ce spun doctorii, ceea ce spune Dumnezeu contează! Tu să te rogi şi copilul va trăi!

A spus acestea cu multă siguranţă şi mi-a dat mult curaj.

348

în dimineaţa zilei următoare, tensiunea la cap a copilului a ajuns la culme şi îndată a intrat la secţia de chirurgie. I s-a tăiat o bucată de os din partea dreaptă a craniului şi a fost dus din nou la terapie intensivă. Se afla într-o stare foarte gravă. Doctorii îi puseseră paisprezece sonde în diferite părţi ale trupului. După operaţie i-a fost puţin mai bine, însă în ziua următoare medicii m-au chemat şi mi-au spus că în scurt timp va muri. Mi-au ară­tat pupilele ochilor săi şi au zis că mai are de trăit o oră sau două. Din punct de vedere clinic era aproape mort. I-am întrebat pe doctori dacă ştiinţific vorbind se mai poate face ceva şi unul dintre ei, care lucrase nouăsprezece ani la Spita­lul „Buna Vestire" din Atena, mi-a răspuns:

putem să-i facem operaţie în partea stângă a craniului şi să tăiem o parte de os mai mare decât am tăiat în partea dreaptă, însă nu ştiu cum să ajungem cu copilul la secţia de chirurgie. Este aproape de moarte şi nu putem să-l coborâm de la etajul al treilea la chirurgie!

Un alt neurochirurg m-a întrebat:

ce facem, părinte?

ce mai întrebaţi, doctore?!... Repede, cu aju­torul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului, mer­gem la chirurgie... Nu întârziaţi deloc!

L-au luat cinci-şase doctori şi l-au dus la chirurgie. Nimeni nu credea că cel aflat în moarte clinică va ieşi viu peste trei zile. O, minune! Ilie a ieşit viu şi a fost dus din nou la terapie intensivă, slavă Domnului!

349

După puţin timp însă, iar se afla în primejdie. Am luat-o pe preoteasă şi trei prieteni şi am mers cu maşina la stareţ. I-am povestit ce s-a întâmplat şi i-am spus că din nou doctorii nu ne dau nădejdi de viaţă. Eram numai eu şi soţia împreună cu el, ceilalţi rămăseseră în maşină. îi lăsasem acolo, pentru că dacă ar mai fi fost cineva de faţă, stare­ţul, din smerenie, nu mi-ar fi spus nimic.

Când i-am relatat ce zic doctorii, el mi-a răspuns:

lasă-i pe doctori!... Părinte, ai încredere în ru­găciunea mea, a păcătosului? Te-am minţit eu vre­odată? Să ştii că fiul tău va trăi, va trăi, va trăi!... Nu fii puţin credincios! Să ai încredere în Domnul!

A spus acestea cu multă siguranţă şi chiar zâm­bind, vrând parcă să mă încredinţeze că totul va fi bine. Am povestit apoi şi celorlalţi ce am vorbit cu stareţul Serafim. Ne-am umplut de curaj, nădejde şi credinţă şi am mers din nou la spital.

Cu rugăciunile noastre ale tuturor şi mai ales ale stareţului Serafim, după treizeci şi şase de zile fiul meu a ieşit de la terapie intensivă. Era ca o legumă, însă putea totuşi să-şi mişte mâinile şi picioarele, să vorbească şi să meargă. Apoi a mai intrat încă de două ori la terapie intensivă. A făcut în total nouă operaţii, dintre care şase la cap, iar în 2002 şi-a re­venit complet, a intrat la Facultatea de Teologie din Tesalonic, a luat diploma de profesor de teologie în anul 2008, iar acum lucrează".

în anul 2000, Maria, care lucra în învăţământ şi era căsătorită cu un ofiţer de armată, s-a

350

îmbolnăvit de cancer. Aveau doi copii mici, un bă­iat şi o fetiţă, iar doctorii nu le dădeau nădejde că va trăi mai mult de două-trei luni. I-au spus părin­telui Serafim şi el se ruga pentru sănătatea ei. După un timp şi-a revenit şi a mai predat doi ani şi jumătate. Apoi i s-a făcut rău în timp ce se afla la şcoală şi a încetat să mai predea. A trimis pe cineva să-l întrebe pe părintele Serafim dacă va mai trăi, pentru că avea încredere în el. Stareţul a răspuns:

rodul s-a copt! Domnul îl va culege. Maria va pleca peste o lună, să ştii! înaintea ta a venit şi soţul ei şi l-am pregătit şi pe el. De copiii ei va avea grijă Dumnezeu. O să crească şi o să-şi facă familie!...

Cuvintele stareţului s-au împlinit întocmai. După o lună Maria a murit. Copiii săi au crescut, iar fiica ei s-a căsătorit şi are un copil.

Doi tineri căsătoriţi au luat binecuvântare de la stareţ să meargă în concediu la mare. El le-a spus:

vacanţă plăcută, însă anul acesta marea va fi roşie!

Ei nu au înţeles cuvintele sale, însă toată vara aceea, în zona respectivă marea a fost plină de pungi mari de plastic cafenii, care făceau ca de departe marea să pară roşie.

Unui fiu duhovnicesc de-al său i-a spus:

este bună maşina pe care ai luat-o, ai grijă să nu o vinzi!

El însă nu a dat mare importanţă cuvintelor stareţului. A vândut-o, dar i-a părut rău. Apoi a

351

cumpărat-o înapoi, însă a pierdut patru milioane de drahme.

Un anonim povesteşte:

„Odată l-am vizitat pe stareţ împreună cu naşa mea, care era bolnavă de cancer. El a făcut semnul Sfintei Cruci asupra ei şi a spus:

nu te teme, Maria, o să te faci bine!

Şi aşa s-a întâmplat. A făcut tratament şi de atunci au trecut cinci ani şi este bine".

De multe ori, în chilia stareţului şi în preajma sa unii simţeau nespusă mireasmă, cu toate că el nu se spăla.

Preotul P.G., paroh în Ambelona, a povestit cum o doamnă i-a spus că odată, când stareţul Se­rafim a mers să slujească în Ambelona, ea nu a luat anafură, pentru că a văzut mâinile sale negre de murdărie şi s-a scârbit. După puţin timp însă bărbatul ei s-a îmbolnăvit, iar o prietenă a îndem­nat-o să meargă la stareţul Serafim, ca să-l ajute pe cel bolnav. Când au ajuns la chilia lui, prietena ei l-a văzut pe stareţ ca de obicei, cu rasă neagră. Ea însă l-a văzut învăluit în lumină, cu rasă stră­lucitoare şi îi venea greu să se uite la el. Preotul P.G. a explicat întâmplarea spunând că Dumnezeu a binevoit ca această doamnă, care mai înainte văzuse murdăria din afară a stareţului, să vadă mai apoi curăţia sa lăuntrică.

Doamna Hrisula din Larisa, în vârstă de aproa­pe şaptezeci şi şapte de ani, care locuieşte în apro­pierea Bisericii Sfântului Stelian, a povestit următoarele:

352

împreună cu nişte doamne din parohia noas­tră ne-am îngrijit de cele necesare pentru săvâr­şirea Dumnezeieştii Liturghii în Biserica Sfântu­lui Stelian. însă, spre uimirea noastră a tuturor, preotul paroh nu a venit, pentru că i se întâmplase ceva, dar l-a trimis pe părintele Serafim. Când l-am văzut, am rămas fără graişi mi-am zis în si­nea mea: „Unde l-au găsit pe pierdutul ăsta de preot să ni-l trimită aici?"... Văzându-l îmbrăcat cu o rasă veche, nu mi-a făcut deloc impresie bună. Am spus şi altele, foarte urâte, despre sta­reţ, însă când a început Dumnezeiasca Liturghie, la Vohodul Mare l-am văzut înălţat de la pământ, mergând prin aer. Am rămas mută de uimire, ne­putând conştientiza ce se întâmplă. Această mi­nune am continuat să o văd şi când părintele Se­rafim a aşezat Sfintele Daruri pe Sfânta Masă şi pe toată durata Dumnezeieştii Liturghii. îl ve­deam pe stareţ la o jumătate de metru deasupra pământului, înaintea Sfântului Jertfelnic!...

Părintele Pavel Tsuknidas a povestit:

în vara anului 1999 sau cea a lui 2000 au venit în parohia mea din Vloho Karditsas două familii care lucrau în Germania şi care voiau să afle despre cele ce se vor întâmpla în viitor, despre Antihrist, despre A Doua Venire şi alte subiecte duhovniceşti. După ce le-am spus ceea ce ştiam, le-am vorbit des­pre stareţul Serafim. Le-am zis că este om sfânt şi că le va explica mult mai bine şi le va dezlega orice nedumerire. Nu cunoşteau drumul şi m-am oferit să-i duc cu maşina până la căsuţa părintelui

353

Serafim. Am ajuns cam pe la ora nouă seara şi încă nu se întunecase. De îndată ce ne-a văzut, stareţul ne-a adus scaunele de plastic pe care le avea în cur­te şi după ce a aflat care este motivul venirii noas­tre, a luat un preş şi s-a aşezat jos, pentru că alte scaune nu avea. Apoi a început să vorbească foarte frumos despre problemele amintite mai înainte, făcând referire la Vechiul Testament, la Sfântul Prooroc Daniil şi explicând totul simplu, ca să fie uşor de înţeles. După ce a trecut puţin timp şi deja se întunecase de-a binelea, la un moment dat l-am văzut, în timp ce vorbea, schimbându-se la faţă şi zâmbind cu multă dulceaţă. Era înconjurat de o preadulce lumină cerească, iar în jurul capului avea o aureolă din aceeaşi lumină! Era o privelişte care nu se poate descrie în cuvinte şi care a durat cam zece minute, însă nimeni dintre noi nu a în­drăznit să spună ceva. După ce stareţul a terminat, am luat binecuvântare de la el şi cele două familii au plecat la Vloho, iar în dimineaţa zilei următoare au pornit spre Germania, pentru că le expirase viza. în anul următor au venit iarăşi şi m-au găsit în biserica parohiei mele. Prima întrebare pe care mi-au pus-o a fost dacă în anul dinainte, în acea seară când am mers la stareţ, am văzut şi eu schim­barea feţei sale şi lumina cerească în care era învăluit şi le-am răspuns că m-a învrednicit Dumnezeu şi pe mine păcătosul să văd acel lucru cutremură­tor şi mai presus de fire...

Un funcţionar voia să facă o donaţie şi înainte de a apuca să spună ceva, stareţul i-a zis:

354

ce stai şi te gândeşti? Mergi la o biserică şi dă ce ai de dat!

Un fiu duhovnicesc de-al său povesteşte:

după ce am avut o neînţelegere cu un client de-al meu, care ar fi putut duce la o agresiune (cu arma) din partea lui, cu consecinţe neprevăzute, în noaptea următoare stareţul m-a ţinut cam şase ore în chilia sa, nelăsându-mă să plec. După câte­va zile am înţeles faptul că m-am aflat în primej­die, precum şi motivul pentru care m-a ţinut la el: în acea noapte, clientul respectiv îmi întinsese o cursă, după cum mi-a destăinuit el însuşi mai târ­ziu. Stareţul m-a reţinut intenţionat, iar cel care voia să mă omoare a obosit să mă aştepte şi aşa am scăpat.

Cuiva care urma să devină preot, stareţul i-a spus satul unde avea să slujească. Acela zicea cu insistenţă că episcopul îl va pune în alt loc, însă după puţină vreme a murit preotul din satul re­spectiv şi a fost pus el acolo, după proorocia stareţului.

Un fiu duhovnicesc povesteşte:

„De multe ori, stareţul vedea ce se va întâmpla în viitor. Fără ca eu să-i fi spus nimic despre o fe­meie, rudă cu soţia mea, care avea mari probleme psihice, părintele a cunoscut toată viaţa ei, cauza bolii sale sufleteşti şi faptul că nu se va vindeca. Când i-am spus soţiei mele, a rămas şi ea uimită că stareţul cunoştea amănunţit viaţa aceleia, fără să o fi văzut vreodată. Şi cel puţin până acum, fe­meia nu s-a vindecat.

355

Când am aflat că soţia mea a rămas însărcinată, doctorul i-a spus că trebuie să întrerupă sarcina sau să facă îndată analize, pentru că în acea perioa­dă lua medicamente vătămătoare pentru embrion. Mai înainte de toate ne-am dus la stareţ şi el ne-a spus să nu ne ducem nicăieri, căci soţia va naşte o fetiţă foarte sănătoasă, ceea ce s-a şi întâmplat.

Unui episcop i-a spus că va muri de tânăr şi, într-adevăr, aşa s-a întâmplat. Aceasta ne-a spus-o însuşi stareţul.

Când mă întâlneam cu părintele Serafim la La­risa, îndată începea să-mi dezlege nedumeririle, să-mi rezolve problemele şi să răspundă la gându­rile care mă chinuiau, fără ca eu să-i spun ceva mai înainte.

Tatăl meu, care se numeşte Constantin, avea cancer la faringe. Cu binecuvântarea părintelui Serafim, am mers la mormântul sfântului Stareţ Paisie. Cu rugăciunile stareţului Serafim şi ale părintelui Paisie tatăl meu a venit la pocăinţă pentru prima dată în viaţa sa, iar apoi s-a vindecat de cancer!"...

Domnul Nanulis Apostolos mărturiseşte:

„Cu câţiva ani înainte de a mă căsători, l-am întrebat pe stareţul Serafim ce cale să urmez, că­sătoria sau monahismul. Stareţul mi-a făcut o «radiografie» foarte exactă a caracterului şi mi-a spus că este spre folosul sufletului meu să-mi gă­sesc o soţie bună şi liniştită, ceea ce s-a şi întâm­plat, cu rugăciunile sale.

356

Cu soţia mea, Ecaterina, am dobândit primul copil după cinci ani de căsnicie. în acest răstimp, stareţul Serafim, văzând îngrijorarea noastră, ne-a spus, liniştit ca întotdeauna, că Maica Dom­nului ne va da un copilaş. A mai spus că mulţi din­tre cei care la început nu au dobândit copii, după o vreme au avut mai mulţi. Noi, cu rugăciunile sale, în doi ani am dobândit doi copii.

Odată am mers la stareţ împreună cu soţia mea şi cu mama. Printre altele, ne-a spus că fiecare trebuie să renunţe la viciile sale. Vorbea în gene­ral. Spunea că unul nu poate fără cafea (soţia mea), altul se uită mult la televizor (mama), altul bea vin (adică eu)“.

Adormirea

Clericul responsabil al Sfintei Mitropolii a La­risei a spus că în timp ce făcea programul cu Li­turghiile din Săptămâna Mare, părintele Serafim i-a zis să nu-l pună la socoteală, să nu-l includă în program, pentru că nu va fi acolo.

Şi-a cunoscut dinainte, cu multă exactitate, vremea morţii. Unei doamne apropiate care l-a chemat la un botez ce urma să se facă în Duminica Tomii i-a răspuns că nu o să fie acolo. Pe fiii săi duhovniceşti îi sfătuise deja să-şi găsească alt duhovnic.

Părintele Serafim a slujit pentru ultima dată Dumnezeiasca Liturghie în Duminica a cincea a

357

Postului Mare, apoi s-a închis în mica sa casă. Nu deschidea nimănui. în ziua de joi, 17 aprilie 2008, înainte de a pleca în marea călătorie, a coborât, a deschis uşa şi şi-a dat duhul la intrarea casei sale.

Vestea adormirii lui i-a cutremurat pe locuito­rii Larisei, care s-au grăbit spre Biserica Sfântului Ahile, ca să se roage şi să dea ultima sărutare bu­nului păstor care a iubit şi a slujit poporul lui Dumnezeu.

Fiii duhovniceşti ai stareţului de la Asociaţia „Ioan Hrisostom" au spus că atunci când l-au scos la morgă din congelator, în loc să fie îngheţat, era cald.

Domnul Ilie Raikos a povestit:

pe la ora patru după miezul nopţii, pe când stareţul se afla în sicriu, o doamnă a mers şi i-a sărutat mâna, ca să primească pentru ultima dată binecuvântarea lui şi a simţit o nespusă mireas­mă. Când mi-a zis, nu am crezut-o, însă am mers şi eu să mă închin la moaştele stareţului şi am simţit şi eu mireasma, care a ţinut până la ora şase dimineaţa.

Doamna Panaghiota Marulis mărturiseşte:

totdeauna când îl vedeam pe stareţul Serafim, alergam să iau binecuvântare de la el sărutându-i mâna. Ştiam că de obicei şi-o retrăgea, însă, în mod neobişnuit, pe mine mă lăsa totdeauna să i-o sărut, cunoscând marea mea dorinţă pentru aceasta. Atunci săltam de bucurie şi le spuneam tuturor că stareţul mă lasă să-i sărut mâna. Când a adormit, am mers împreună cu fiica şi ginerele meu să ne

358

închinăm, în dimineaţa zilei în care urma să se facă înmormântarea. Ajungând la cinstitele moaşte ale stareţului, lacrimile îmi curgeau pârâu şi m-am aplecat să-i sărut mâna. Am apucat cu amândouă mâinile dreapta sa, iar el mi-a strâns mâna şi mi-a şi mişcat-o, de parcă ar fi fost viu. Atunci am înce­put să strig de bucurie. Era ultima dată când mă heretisea sfântul stareţ!...

La înmormântare, care s-a făcut în ziua de sâmbătă, 19 aprilie 2008 au participat mitropoli­tul Ignatie al Larisei, mitropolitul Chiril al Tessaliotidei, zeci de clerici şi mii de credincioşi.

Să avem binecuvântarea lui! Amin.

CUPRINS

Cuvânt înainte

BIOGRAFII DE ASCEŢI ÎN LUME

Dimitrie şi Eva Saulidis 13

Monahul Dimitrie 23

Preotul Lazăr Ambrosiadis 27

Preotul Ioannis Sguras 43

Nicolae Neokazis 56

Preotul Dimitrie Papadimitriu 67

Apostolos Tsalapatas 74

Ecaterina Dervas 78

Vasiliki Kuzaris 95

Prezvitera Vasiliki G. Nanos 100

Dimitrie Arghiropulos 107

Preotul Evanghelos Halkidis 113

Hristofor Vafiadis 134

Evtalia Patera 145

Gheorghie Ilanidis 160

Panaghiota Hadziktori 166

360

Preotul Sava Zararis 174

Elpida Xanthopulos 198

Stareţa Mitrodora zăvorâta 206

Anastasie Malamas 217

Hariklia Pursanidu 261

Elena Poliviu 269

Mitropolitul Antonie 283

Ieromonahul Serafim Dimopulos 311

La editura noastră au apărut:

Epistole, de Cuviosul Paisie Aghioritul

Stareţul Hagi Gheorghe Athonitul, de Cuviosul Paisie Aghioritul

Sfântul Arsenie Capadocianul, de Cuviosul Paisie Aghioritul

Părinţi aghioriţi, de Cuviosul Paisie Aghioritul

Crâmpeie de viaţă, de Arhimandritul Epifanie Teodoropulos

Familiei ortodoxe, cu smerită dragoste, de Arhi­mandritul Epifanie Teodoropulos

Fericitul Iacov Ţalikis, de profesorul Stelian Papadopulos

Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan (Vol. 1), de Cuviosul Paisie Aghioritul

Trezire duhovnicească (Vol. 2), de Cuviosul Paisie Aghioritul

Nevoinţă duhovnicească (Vol. 3), de Cuviosul Paisie Aghioritul

Viaţa de familie (Vol. 4), de Cuviosul Paisie Aghioritul

Patimi şi virtuţi (Vol. 5), de Cuviosul Paisie Aghioritul

Despre rugăciune (vol. 6), de Cuviosul Paisie Aghioritul

Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, de Arhimandritul Ignatie sfânta Mănăstire Paraklitu

Sfântul Nicolae Planas, de Monahia Marta

Fericitul Stareţ Gheorghe Karslidis, de Monahul Moise Aghioritul

Stareţul Varsanufie sfaturi către monahi şi omilii duhovniceşti, de Mitropolitul Meletie de Nicopole

Cuviosul David „Bătrânul”, Mănăstirea Cuviosul David, Eubeea

Acatistul şi Paraclisul Maicii Domnului

Acatistul şi Paraclisul Sfinţilor Ciprian şi Iustina

Carte de rugăciuni

Gândurile şi înfruntarea lor, de Ieromonahul Benedict Aghioritul

Patimile şi vindecarea lor, de Ieromonahul Bene­dict Aghioritul

Parastasele şi folosul lor, de Ieromonahul Bene­dict Aghioritul

Jertfă pentru viaţă

Părintele Paisie mi-a spus, de Atanasie Rakovalis

Bătrânul Arsenie Pustnicul, de Monahul Iosif Dionisiatul

Stareţul Efrem Katunakiotul, de Ieromonahul Iosif Aghioritul

Sfaturi duhovniceşti ale unui stareţ de la Optina

Ecumenismul, Sfânta Mănăstire Paraklitu

Povăţuire către pocăinţă îndreptar de spove­danie, de Arhimandritul Atanasie Anastasiu

Karyes colina Sfinţilor (Sfinţii Rafail, Nico­lae şi Irina), de Vasiliki Rallis

Tâlcuirea Sfintei Liturghii, Sfânta Mănăstire Paraklitu

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, de Ieromon­ahul Isaac Aghioritul

Stareţul Haralambie dascălul Rugăciunii minţii, de Monahul Iosif Dionisiatul

Mersul la Biserică, Sfânta Mănăstire Paraklitu

Cele două extreme, de Arhimandritul Epifanie Teodoropulos

Pocăinţa, Sfânta Mănăstire Paraklitu

Sfânta Nina cea întocmai cu apostolii, Sfânta Mănăstire Paraklitu

Ortodoxia: nădejdea popoarelor Europei, de Arhimandritul Gheorghe Kapsanis

Ca aurul în topitoare, de Anastasie Malamas

Despre purtarea crucii, de Sfântul Teofan Zăvorâtul

Ereziile contemporane o adevărată ameninţare, de Monahul Arsenie Vliangoftis

Răspuns la o ficţiune (Codul lui Da Vinci)

îndumnezeirea scopul vieţii omului, de Arhi­mandritul Gheorghe Kapsanis

Cuviosul Paisie Aghioritul mărturii ale închinătorilor, de Nicolae Zumazoglu

Picături de înţelepciune

Greşit-am Ţie, Dumnezeul meu, primeşte-măpe mine cel ce mă pocăiesc!, de Ieromonahul Cosma

Despre ispite, întristări, dureri şi răbdare, de Sfântul Isaac Sirul cel de Dumnezeu-insuflat

Bolile şi credinciosul, de Ieromonahul Grigorie

Sunt anticalcedonienii ortodocşi?, de Arhiman­dritul Gheorghe Kapsanis

Fiţi gata!, de Ieromonahul Grigorie

Patericul Maicii Domnului, de Arhimandritul Teofilact Marinakis

Părintele Matei de la Karakalu un lucrător tăcut al virtuţii, Sfânta Mănăstire Karakalu

Biblia pentru copii, de Zoe Kanava

învăţături, de Sfântul Nectarie al Pentapolei

Părintele Ieronim Simonopetritul stareţul Metocului „înălţarea Domnului”, de Monahul Moise Aghioritul

Asceţi în lume (I), de Ieromonahul Eftimie Athonitul

îndrumar pentru restabilirea sănătăţii, de Pre­otul Mihăiţă Popa

Cuviosul Iosif Isihastul, de Monahul Iosif Vatopedinul

Praznicele împărăteşti, Praznicele Maicii Dom­nului şi minunile lui Iisus Hristos, de Sofia Guriotis

Sfântul Cosma Etolianul, de Constantin V. Triandafillu

Iannis cel nebun pentru Hristos, de Dionisios A Makris

Viaţa, Acatistul şi Paraclisul Sfintei Mare Muceniţe Eufimia

Stareţul meu Iosif Isihastul, de Arhimandritul Efrem Filotheitul

Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, de Sfântul Filothei Kokkinos

Sfânta Lumină minunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos, de Haralambie K. Skarlakidis

Sfântul Nectarie, Făcătorul de minuni

De ce Papa şi supuşii lui s-au despărţit de Bi­serica lui Hristos (I), de Sfântul Nectarie de Eghina

Sfântul Munte Athos album

Preotul Nicolae Koghionis (1928-2006), de Vasilios Petrolekas

Povestiri dionisiate, de Monahul Lazăr Dionisiatul

Asceţi în lume (II), de Ieromonahul Eftimie Athonitul

în Colecţia „Muzică Bizantină” au apărut:

Buchet muzical athonit (Vol. 1) dumnezeiasca Liturghie

Buchet muzical athonit (Vol. 2) vecernia

Buchet muzical athonit (Vol. 3) utrenia

Buchet muzical athonit (Vol. 4) polieleele

Buchet muzical athonit (Vol. 5) anastasimatarul

Buchet muzical athonit (Vol. 6) psaltirionul

Buchet muzical athonit (Vol. 7) stihirarul, de Schimonahul Nectarie Protopsaltul

Buchet muzical athonit (Vol. 8) doxastarul (I), de Petru Filanthidis

Paraclisul Maicii Domnului

Slujba învierii

Prohodul Domnului, de Monahul Nectarie Prodromitul

Slujba Sfântului Acoperământ

Vor apărea:

Buchet muzical athonit (Vol. 9) doxastarul (II), de Petru Filanthidis

Centru de difuzare: Editura Evanghelismos Str. Ionescu Gheorghe nr. 5,

Bl. 141, Sc.l, Ap. 2, Sector 4, Bucureşti

Tel.Fax: 021-3311022 e-mail: contact@evanghelismos.ro www.evanghelismos.ro

Tipărit la Wutenberg

tel.: 021.345.09.26

Technorati Tags: Dumnezeu,rugaciune,credinta,smerenie,minune,sfintenie